A înflorit odată, demult, și pentru mine

cireșul din grădina Părintelui meu bun

și-a așteptat în floare cu crengile lui pline,
să mă întorc cu lacrimi din drumul meu nebun.

Câți ani a plâns întruna cireșul drag în floare

tot mai cu întristare, dar tot mai încărcat!
Câți ani a plâns și Tatăl, privind departe-n zare,
mereu dorind să-ntoarcă pierdutul fiu plecat!
Dar a venit o clipă… am auzit o șoaptă
adusă cu iubire de-un sol din cer venit:
– Întoarce-te acasă, că Tatăl tău te-așteaptă,
privește-n zare semnul: cireșul înflorit.

Cu teamă și rușine mi-am hotărât plecarea,

dar tremuram la gândul când am să-l întâlnesc;
era o primăvară cu flori pe toată zarea
când a lucit în mine tot soarele ceresc.

…N-am mai văzut pe nimeni decât o Mână dulce,

strângându-mă fierbinte la sânul cel mai drag
și-o Față strălucită și-un sfânt sărut în cruce
și Casa mea de Aur cu îngerii pe prag.

Slăvită fii tu veșnic, Iubire iertătoare

și Milă nesfârșită ce-ai așteptat mereu,
și tu, chemare sfântă, și tu, cireș în floare,
și tu, eternă clipă când am venit și eu!