Arhimandritul Mama2 

Gavriil, născut Goderdzi

Urghebadze, este unul dintre cei mai cunoscuți
monahi în Georgia. S-a născut ca fiu al lui
Vassili3 și al Varvarei Urghebadze în ziua de 26
august 1929, în Tbilisi, Georgia. Prunc fiind a fost
botezat în Biserica Sfintei Mucenițe Varvara,
raionul Navtlughi, de către fosta „soră de
caritate” Tamara Beghiașvili. Regimul comunist
era pe atunci puternic și violent; credința era
prigonită, bisericile erau dărâmate și închise,
oamenii nevinovați uciși sau deportați. Goderdzi
avea doar doi ani când tatăl său, Vassili
Urghebadze, a fost ucis în împrejurări
necunoscute. După aceasta, familia îl numea
Vasiko în cinstea tatălui său.
Vasiko era un băiat neobișnuit; încă din fragedă
copilărie a fost înzestrat cu dumnezeiescul har.
Obișnuia să construiască bisericuțe din pietricele
și să aprindă în ele chibrituri. Varvara, mama lui
(după adormirea Părintelui Gavriil, aceasta a
intrat în Mănăstirea Samtavro ca Monahia Ana și
este înmormântată lângă fiul său), se temea ca nu
cumva cineva să vadă preocupările fiului ei și să
spioneze familia pentru creșterea lui împotriva
ideologiei comuniste. În tinerețe Vasiko se purta
ciudat, adeseori oprindu-se din joaca cu prietenii
și preferând să rămână singur în tăcere. Avea și o
distracție neobișnuită: obișnuia să ia un băț mic în
mâinile sale și să fugă cu el. Păsărele gureșe se
așezau pe el și-l urmau pretutindeni. Aceasta îi
uimea pe toți. Vasiko era un copil duios. Nu
îngăduia să se pună curse pentru șoareci, îi
prindea vii într o cușcă și mai apoi le dădea
drumul în curte. A intrat la școală la vârsta de
șase ani. A fost ușor pentru el să învețe scrisul,
cititul și aritmetica, și a câștigat multă dragoste
pentru bunătatea lui. Avea șapte ani când a auzit
pentru întâia oară numele lui Dumnezeu, care a
avut o atât de mare înrâurire asupra minții lui,
încât i-a schimbat cu desăvârșire viața obișnuită.
Curând a adunat bani să cumpere Sfânta
Evanghelie. Acesta a fost începutul noii sale vieți.
Din ziua aceea și până la moartea sa l-a stăpânit
un singur gând și o singură dragoste: să trăiască
numai pentru Hristos. Citea tot timpul Evanghelia
și nu arăta nicio altă preocupare; dăruia puțin
timp lecțiilor, ca să aibă mult pentru Evanghelie.
Înainte de culcare intra în odaia lui și se ruga
îndelung în colțul cu icoane. Cu câteva zile
înainte de adormirea sa, Monahul Gavriil își
aducea aminte de acea perioadă a copilăriei:
„Ședeam în balcon, la etajul al doilea, cufundat
în gânduri, când un glas dinlăuntrul meu mi-a
poruncit să caut către cer. M-am ridicat, m-am
dus la marginea balconului, am privit în sus și am
văzut o cruce mare înălțată pe cer. Atunci n-am
știut, dar acum știu că era crucea pe care aveam
s-o port pentru dragostea lui Dumnezeu și a
poporului meu.” O altă amintire se referă la
aceeași perioadă a copilăriei: „Odată, într-o
noapte, pe când dormeam, pe neașteptate m-am
trezit și am văzut un diavol cu chip înfricoșat
înaintea mea. Mă privea mânios. Mulțumită
milostivirii lui Dumnezeu nu eram înspăimântat,
ci încordat. Însă n-am făcut nimic ca să-l alung.
Doar îl priveam surprins. El a răcnit la mine:
«Lupți împotriva mea, așa-i?!» Și m-a lovit cu
pumnul.”
Când mama sa, Varvara, a intrat în odaie l-a aflat
pe fiul ei zăcând fără cunoștință. Dar Dumnezeu a
păzit viața alesului Său. Micul Vasiko s-a folosit
din acea întâmplare, lucru pe care Monahul
Gavriil îl mărturisea într-una dintre amintirile
sale: „Când l-am văzut pe diavol, credința mea în
Hristos a devenit și mai tare, și mi-am zis că dacă
diavolul există, atunci Dumnezeu cu atât mai
mult. De atunci am început să prețuiesc
frumusețea făpturilor omenești.” Dumnezeu l-a
înzestrat pe Vasiko cel de doisprezece ani cu
putere dumnezeiască și cu descoperiri
duhovnicești pentru dragostea și credincioșia lui
adevărată.
Maica Pelaghia (fosta igumenă a Mănăstirii
Gurjaani închinată Maicii lui Dumnezeu, de o
seamă cu Monahul Gavriil și vecina lui)
povestește: „Într-o zi de vară, unchiul meu a
venit acasă și a strigat cu glas tare ca să audă
toți: «Slavă lui Hristos, Domnul nostru, căci îi
păzește pe aleșii Săi pe pământ.» La întrebarea:
«Ce s-a întâmplat? De ce ești așa surprins?», a
răspuns povestind următoarea întâmplare
uimitoare: «Veneam spre casă pe vechea stradă
Sfânta Varvara. Când m-am apropiat de biserica
dărâmată a Sfântului Gheorghe, l-am zărit pe
Goderdzi, fiul lui Vassili, curățând biserica de
bolovani sub soarele arzător. Fiind adâncit în
muncă, o bună bucată de vreme nu m-a observat.
Iar eu, văzând asta, n-am spus nimic, dar el, când
m-a zărit, mi-a zis cu bucurie: Vino, unchiule
Muha și dacă poți, ridică-l pe ăsta, arătând spre
un bolovan mare.» Pe unchiul meu îl numeau
Muha4 pentru puterea sa și pentru abilitățile de
luptă, însă adevăratul lui nume era Gheorghe.
Muha a continuat: «Am încercat mult, dar n-am
putut urni bolovanul. Vasiko mi-a zis atunci să
încerc în numele lui Hristos; astfel l-am ridicat și
l-am dus lângă ceilalți bolovani adunați de el în
afara bisericii.» Familia noastră era credincioasă,
dar din pricina regimului comunist membrii
familiei nu mergeau la slujbe și nu posteau. Însă
din chiar ziua aceea unchiul meu a început să
ducă o viață creștinească.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
oamenii sărmani, care nu aveau nicio veste de pe
front, obișnuiau să vină la Vasiko ca să afle câte
ceva despre rudele lor. Băiatul de numai
doisprezece ani le răspundea tuturor și
propovăduia: „Mergeți la biserică, nu-l lăsați pe
Hristos și nu vă pierdeți mântuirea sufletelor.”
Cuvintele lui se împlineau întotdeauna și oamenii
îl cinsteau mult. Nemaiîntâlnitele înzestrări ale
lui Vasiko și darul vădit al străvederii întorceau
inimile oamenilor la încrederea în Biserică. Micul
Vasiko nu primea laudele și cinstirea oamenilor,
ci se smerea pe sine într-un chip foarte ciudat –
se așeza în gunoi și repeta cu glas tare: „Pururea
adu-ți aminte, Vasiko, că gunoi ești, și nu cugeta
niciodată înalt despre tine.” Membrii familiei se
supărau pe Vasiko pentru o asemenea purtare și
chiar îl pedepseau, însă oamenii nu-și îngăduiau
să râdă de el sau să-l ocărască.
Este vrednică de pomenit aici o altă întâmplare
uimitoare din copilăria Monahului Gavriil. În
vremea prigoanei sovietice, oamenii ascundeau
icoanele în podurile caselor sau în alte
ascunzători. Mulți dintre aceștia s-au împuținat în
credință și nu le mai cinsteau cum se cuvine.
Micul Vasiko obișnuia să vină la ei și să le zică:
„Aveți o icoană în casă”, și le arăta întocmai locul
unde era ascunsă. „Fie îi dați cinstirea care i se
cuvine, fie mi-o dați mie. O s-o păstrez eu. Mai
târziu, dacă o vreți înapoi, veniți la mine și o să
vi-o dau înapoi cu bucurie.” Unii se pocăiau și
păstrau icoanele, alții, care n-aveau acest gând, i
le dădeau lui. Toți erau surprinși de această
purtare a băiatului. Vasiko se îngrijea de icoane
cu o dragoste deosebită. Icoanele înfrumusețate
cu osârdie și bună-cuviință care există astăzi în
biserica sa și în chilia lui de la Mănăstirea
Samtavro uimesc pe toată lumea. Ele împodobesc
aproape toți pereții și tavanul și lasă o impresie
de neuitat închinătorilor sau oaspeților. Viața
simplă și firească a lui Vasiko n-a durat mult.
Mama sa, Varvara, era o femeie muncitoare și
cinstită. Fusese frumoasă în tinerețe și se
măritase devreme, la numai paisprezece ani. Din
prima căsnicie dobândise trei copii – Ema, Mihail
și Goderdzi-Vasiko. Mai apoi, după tragedia din
familie, atunci când i-a murit soțul, femeia de 22
de ani s-a trezit într-o situație fără ieșire. Nu
avea pe nimeni s-o ajute și trebuia să muncească
din greu ca să întrețină familia. Astfel că s-a
măritat a două oară, iar din această căsnicie a
mai dobândit o fiică, Iuliana. Tot la vârsta de
doisprezece ani, Vasiko a avut o experiență
dureroasă. Mama lui, deși nu era necredincioasă,
nu îngăduia ca fiul ei să ducă o viață creștinească.
La început, când el a manifestat o dragoste
neobișnuită pentru Biserică, a fost surprinsă. Dar,
când a văzut că credința în viața lui Vasiko a prins
rădăcini adânci și bine întemeiate, i-a cerut cu
asprime fiului ei să renunțe la această viețuire:
„Nu te mai chinui! Trăiește ca oamenii obișnuiți!
Fii credincios, dar nu atât cât să vrei numai
Evanghelia și credința!”
În ultimul an al vieții lui, atunci când împreună cu
fiicele ei a venit să-l vadă pe Monahul Gavriil care
era foarte bolnav, Varvara, plângând, i-a spus
fiului ei: „Ce-a fost viața ta, Gavriil, chinuri și
nimic altceva?! N-ai avut copilărie. Ar fi fost mult
mai bine să mă asculți și să ai grijă de tine, erai
bărbat, nu-i așa?!” Văzând-o pe mama sa plânsă și
într-o adâncă durere, Părintele Gavriil s-a
înduioșat și i-a părut rău pentru ea că încă nu-l
înțelegea, deși fusese părtașă la necazurile lui.
După un scurt răgaz, i-a răspuns cu glas scăzut și
cald: „N-am putut duce o altă viață.”
Iată cum, încă de atunci, Vasiko s-a adus pe sine
jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu. Auzind
împotrivirea fiului ei, Varvara a luat Evanghelia și
a aruncat-o cu mânie în closet. Vasiko a scos-o
îndată de acolo, a strâns-o la piept și a început să
plângă cu suspinuri. Acesta a fost momentul în
care s-a văzut silit să facă o alegere în viața lui.
La miezul nopții Vasiko și-a luat Evanghelia și a
părăsit casa părintească. Era sfârșit de toamnă. A
mers zi și noapte până a ajuns într-un târziu în
orașul Mțheta5. Mai întâi a mers la Mănăstirea
Samtavro. Igumena Anusia (Kocilamazașvili) l-a
primit cu dragoste, dându-i adăpost și hrană. Însă
nu l-a putut lăsa să viețuiască acolo, fiindcă nu li
se îngăduia bărbaților să rămână într-o mănăstire
de maici. Ea l-a sfătuit să meargă la Mănăstirea
Svetițhoveli6 (Stâlpul de viață-dătător). Înainte de
plecare, Vasiko s-a rugat din toată inima în fața
icoanei Maicii Domnului dăruită de Mănăstirea
Iviron pentru Samtavro, cerându-i o chilie și
dreptul de a viețui în noua mănăstire. A petrecut
astfel trei zile în Mănăstirea Svetițhoveli, dar un
decret guvernamental interzicea găzduirea
minorilor vreme îndelungată. Așa că a fost nevoit
să plece la Mănăstirea Șiomgvime unde a fost
găzduit alte trei zile, după care a fost călăuzit
spre Mănăstirea Zedazeni în care viețuiau pe
atunci câțiva monahi bătrâni. Aceștia l-au îndrăgit
pe băiatul cel credincios atât de mult, încât i-au
aranjat o ascunzătoare în apropierea mănăstirii în
care l-au ținut câteva săptămâni. Însă din pricina
controlului strict care se făcea de către oamenii
legii, monahii au fost siliți să-l trimită la
Mănăstirea Betania7. I-au explicat în amănunt cum
să ajungă și i-au dat merinde pentru drum. La
Mănăstirea Betania a fost primit de către cei doi
viețuitori acolo: Părintele Ghiorghi (canonizat mai
târziu ca Sfântul Ghiorghi-Ioan Mheidze) și
Părintele Ioan (canonizat și el ca Sfântul Ioan
Maisuradze)8. Aceștia au devenit cei mai iubiți
duhovnici ai lui Vasiko. După ce a părăsit Betania,
nu se mai știe nimic despre locurile unde a
viețuit. O vreme, Vasiko a fost adăpostit de o
femeie bună la inimă pe nume Margo care locuia
în Tbilisi și își ducea traiul ghicind. Însă se
mâhnea că o femeie atât de bună ducea o viață
greșită, trăind în păcat. Într-o zi, Margo s-a
îmbolnăvit. Vasiko a liniștit-o și i-a făgăduit că-i
va primi el pe oamenii care veneau la ea să-i
ceară ajutorul. Și, într-adevăr, cei care veneau la
ghicitoare erau întâmpinați de băiatul cel
evlavios. El le propovăduia dragostea lui
Dumnezeu și încerca să-i încredințeze că aveau
nevoie să-și schimbe viața. Dumnezeu, văzându-i
jertfa, l-a înzestrat pe Vasiko cu darul prorociei,
încât putea vorbi cu aceștia despre viitoarele
primejdii prin care aveau să treacă sau despre
păcatele deja înfăptuite pe care nu și le mai
aminteau. Margo a crezut astfel și ea prin Vasiko
în Dumnezeu, s-a lepădat de ghicit și a început să
ducă o viață creștinească adevărată. Această
schimbare a stârnit multe zvonuri în Tbilisi acelor
ani.
Între timp, mama lui Vasiko îl căuta pretutindeni,
până a aflat în sfârșit unde se afla. „Te rog,
întoarce-te acasă și trăiește cum vrei. N-o să-ți
mai stau în cale”, i-a spus fiului ei, bucuroasă că
l-a găsit. Vasiko s-a întors atunci acasă. Din acea
vreme Varvara n-a mai fost aspră cu el. Însă
adeseori îl sfătuia din nou să ducă o viață
obișnuită și să nu trăiască doar pentru Hristos.
Vasiko mergea cel puțin o dată pe an la Betania și
să le ajute monahilor bătrâni de acolo la
feluritele lor ascultări. La vârsta de șaisprezece
ani a plecat spre Mănăstirea Martkopi să se
închine. În timpul acestei călătorii a întâlnit un
monah deosebit, Părintele Aitala, pe care l-a
prețuit mult și pe care îl pomenea întotdeauna cu
mare cinstire și dragoste. „Un mare monah,
dăruit cu străvedere”, obișnuia să spună după ce
a devenit Monahul Gavriil. Se cuvine să mai
pomenim aici o altă istorisire din aceeași perioadă
a tinereții lui: odată, guvernul comunist a hotărât
să niveleze un parc public de lângă vechiul cimitir
Vera9, în care erau îngropați tinerii soldați uciși în
războiul pentru independența Georgiei din 1921.
Terenul a fost nivelat cu buldozerele, care au
intrat și în cimitir. Vasiko a fost adânc mâhnit de
acest act brutal, așa că a adunat noaptea
osemintele lor în saci și le-a îngropat din nou într-
un loc sigur. În 1949 Vasiko a fost chemat să-și
facă stagiul militar în Armata Sovietică. A fost
trimis deci în unitatea de grăniceri de la Batumi.
În pofida regimului strict, a izbutit totuși să
postească și chiar să meargă în ascuns la Biserica
Sfântului Nicolae ca să primească Sfintele Taine.
După încheierea serviciului militar, Vasiko s-a
întors acasă. Însă curând a fost chemat la spitalul
Securității unde l-au interogat despre vedeniile
din copilărie, atunci când la vârsta de
doisprezece ani a văzut un diavol. După câteva
zile a primit un certificat medical: era
diagnosticat bolnav psihic și i se interzicea să
lucreze în vreun post. I-a fost acordată o pensie
pentru dizabilități de gradul al II-lea, ceea ce
însemna însă o încălcare grosolană a legii,
deoarece, potrivit legislației sovietice, unui
bolnav într-o asemenea stare îi era interzis să-și
facă stagiul militar, cu atât mai mult în cadrul
forțelor armate. Însă toate acestea erau regizate
de Securitatea sovietică potrivit ideologiei
partidului comunist: o persoană cu o asemenea
conștiință nu trebuia să prezinte un pericol
pentru îndoctrinarea atee.
Din acea vreme, Vasiko și-a continuat viețuirea
duhovnicească cu și mai mare dragoste. În curtea
din spatele casei părintești și-a zidit un mic sălaș
unde să se nevoiască și să-și rânduiască
activitățile duhovnicești în pace și liniște. Pentru
rugăciuni și predici mergea la Catedrala Sioni.
Curând, Preafericitul Catholicos-Patriarh al
întregii Georgii, Melchisedec al III-lea, și-a
îndreptat atenția către tânărul credincios. Cu
binecuvântarea sa, Vasiko a început să lucreze ca
paznic al Catedralei, iar mai târziu ca citeț. În
ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon, și la 23
februarie a fost tuns monah în Mănăstirea
Moțameta din Kutaisi cu numele de Gavriil după
dorința sa. După trei zile a fost hirotonit
ieromonah de către Episcopul Gavriil
(Ciacianidze) al eparhiei Kutaisi-Gaenati, în
Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Din
ziua tunderii în monahism, Monahul Gavriil s-a
nevoit și mai mult cu uriașă dragoste și
desăvârșită credincioșie față de Dumnezeu și față
de aproapele. Cu binecuvântarea patriarhului, a
slujit mai întâi la Catedrala Sioni și, din 1960, la
Mănăstirea Betania împreună cu iubitul său
părinte duhovnicesc Ghiorghi și cu ieromonahul
Vasile (Pirțhalava).
În 1962, după adormirea Părintelui Ioan, a
Părintelui Ghiorghi și a ieromonahului Vasile
(Pirțhalava), guvernul a închis Mănăstirea
Betania. Monahul Gavriil s-a întors deci la Tbilisi
și, în curtea casei lui, a construit cu mâinile sale
o biserică cu șapte turle. Între 1962-1965 a slujit
la Catedrala Sfânta Treime și Toți Sfinții, și a avut
o mică parohie adunată în jurul său. Cu anevoie
poate să înțeleagă generația contemporană
neobișnuita înzestrare duhovnicească a tânărului
monah, care a manifestat o atitudine uimitoare și
neînfricată în vremea cumplitului regim comunist:
a dat foc unui uriaș portret al lui Lenin, atârnat
pe clădirea Consiliului de Miniștri, în timpul
demonstrației din ziua de 1 mai 1965. Pe urmă,
monahul Gavriil a propovăduit cu sfântă
îndrăzneală oamenilor înspăimântați: „Mortul ăsta
n-are nevoie de slavă, ci slava e a lui Hristos, care
a călcat moartea și ne-a binecuvântat cu viața
cea vecinică.” Mulțimea înfuriată a aruncat atunci
cu pietre în el fără milă. S-a declarat alarmă de
gradul I (cea mai gravă din Uniunea Sovietică) în
oraș și numai intervenția necruțătorului Regiment
8 a salvat viața Monahului Gavriil. Acesta, pe
jumătate mort, având șaptesprezece fracturi ale
capului și ale altor oase ale trupului, a fost
numaidecât transportat la secția de izolare a
spitalului Securității. Mai târziu a fost condamnat
la moarte, cercetarea lui fiind numai una
formală. Dar autoritățile regimului comunist
aveau un interes special în acest caz – i-au cerut
Monahului Gavriil să mărturisească presupusa
conspirație a Bisericii Ortodoxe Georgiene, iar în
schimb i-au promis să-i cruțe viața de pedeapsa
cu moartea. În pofida chinurilor la care a fost
supus vreme îndelungată, Monahul Gavriil a rămas
neclintit. La interogatoriu l-a numit odată fiară
pe Lenin, și ca rezultat a fost iarăși bătut
crâncen. Această știre incredibilă și senzațională
s-a răspândit cu repeziciune în mass-media
europeană și americană. Amploarea
evenimentelor s-a reflectat și în politica de la
Kremlin și, în locul pedepsei cu moartea, Monahul
Gavriil a fost internat într-un spital pentru boli
psiho-neurologice, cu diagnosticul de bolnav
psihic. Guvernul sovietic plănuia să-l țină acolo
pentru totdeauna. Dar Dumnezeu nu păzise viața
alesului Său pentru un astfel de destin. E
interesant de citit aici un fragment din concluzia
medicală:
Spitalul de psihiatrie și neurologie al orașului
Tbilisi, Republica Socialistă Sovietică Georgia,
19/1 1966, Tbilisi, Str. Electroni nr. 1.
Nr. 666
Pacient: Vassili Urghebadze, născut în 1929,
educație: 6 clase primare.
Adresă: Str. Tetrițkaro, nr. 11.

Pacientul se află în spitalul de psihiatrie și

neurologie al orașului din ziua de 18.08.1965,
fiind adus aici din închisoare pentru tratament
forțat. Diagnostic: persoană psihopată, cu
tendințe spre stări de psihoză schizofrenică. A
fost externat din spital în ziua de 19.01.1966.
Potrivit anamnezei10, la vârsta de 12 ani, acesta a
avut o viziune a spiritului răului având coarne pe
cap... Pacientul spune că tot răul care se
desfășoară în lume se întâmplă din cauza
diavolului. De la vârsta de 12 ani a început să
meargă la biserici, să se roage, a cumpărat
icoane și a studiat literatura bisericească... Nu
mânca nimic în zilele de miercuri și vineri.
Adulții și soldații râdeau de această prostie.
„Miercuri l-a vândut Iuda pe Hristos pe treizeci
de arginți, iar vineri l-au răstignit preoții evrei”,
zicea, într-o stare de totală halucinație. Astfel se
explică faptul că în ziua manifestației de 1 mai
1965, pacientul a pus foc unui mare portret al lui
Lenin, atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri.
După interogatoriu, a spus că a făcut asta pentru
că imaginea răstignirii lui Hristos ar trebui
atârnată acolo, iar nu chipul unui idol
pământesc. Din cauza stării lui de sănătate
psihică a fost trimis la expertiza psihopatologică.
Examinarea a arătat că orientarea pacientului
este confuză în timp, în spațiu și în mediu.
Vorbește singur cu voce scăzută: crede în
existența esenței cerești, Dumnezeu și îngeri,
etc. În timp ce vorbește, obsesia psihopatului
este întotdeauna îndreptată spre faptul că totul
depinde de voia lui Dumnezeu, etc. Acesta e
izolat de ceilalți bolnavi psihic din secție. Când
cineva îi vorbește, el sigur menționează pe
Dumnezeu, îngerii și icoanele, etc. Nu-și poate
critica condiția în care se află. A fost tratat cu
terapie de aminazinofrazie și de siptomicină,
după care a trecut de comisie.

Decretul nr. 42/1965

Președintele comisiei: doctorand în medicină,
medic șef T. Abramișvili.
Membrii: J. Șalamberidze și medicul Kropov.
Pacientul a fost externat din spital în ziua de 19
ianuarie 1966 și a fost luat la domiciliu de către
mama lui.
Medic: Lezhava, 19 ianuarie 1966.
O asemenea concluzie a medicilor sovietici
dovedește dragostea de Dumnezeu a Părintelui
Gavriil. E cu totul surprinzător faptul că oficialii
sovietici au notat ca o concluzie medicală tocmai
descrierea făcută de Părintele Gavriil unei vieți
bine-plăcute lui Dumnezeu, în urma căreia,
paradoxal, partidul comunist l-a eliberat,
externându-l din spital. Cu adevărat, atunci când
intervine voia lui Dumnezeu în lucrurile omenești,
toate sunt cu putință! Așadar, Părintele Gavriil a
fost eliberat după șapte luni de la întemnițare.
Renumitul academician georgian A. Zurabașvili a
contribuit foarte mult la eliberarea lui. După
aproape treizeci de ani, pe când Părintele Gavriil
slujea în Mănăstirea Samtavro, l-a vizitat
Ieromonahul Gherasim, din obștea celei mai
cunoscute mănăstirii ortodoxe americane, Sfântul
Gherman de Alaska, Platina. După vizită, acesta a
publicat în revista Orthodox Word11, în numărul
din anul 1992, un articol despre Părintele Gavriil
cu titlul „Christ’s Confessor in present-day
Georgia”12. Articolul se încheia cu următoarele
cuvinte: „Părintele Gavriil ne-a binecuvântat și
am plecat mărturisind biruința Bisericii Noului
Legământ în zilele noastre.”
În pofida faptului că preoția Monahului Gavriil a
rămas neîntinată, el a fost oprit să slujească. De
aceea asculta predicile împreună cu parohia și se
împărtășea ca un mirean. Era chemat la
Securitate adeseori și se întorcea acasă bătut fără
cruțare. Odată a fost lovit atât de rău încât nu se
mai putea ține pe picioare. Ofițerii Securității
sovietice au sunat atunci familia și le-au dat
adresa unde îl abandonaseră pe monah. Din acea
vreme Părintele Gavriil s-a hotărât să-și schimbe
felul de viață, care era prea dureros pentru el.
Acum voia să pretindă că e bolnav psihic. În loc să
rămână în tăcere, propovăduia cu glas tare pe
străzi. Dacă până atunci nu băuse deloc vin, acum
bea printre oameni, prefăcându-se chiar beat.
Nebunia întru Hristos este un dar neobișnuit și rar
care cere o mare putere duhovnicească și o minte
dumnezeiască, căci: Ce este nebun al lui
Dumnezeu, este mai înțelept decât oamenii (1
Cor. 1, 25).
Smerenia Monahului Gavriil era uimitoare. Sora sa
mai mare, doamna Ema, își amintește: „Nu
puteam să-l înțelegem. A avut un suflet nobil încă
din copilărie. După ce a fost hirotonit preot,
oamenii îl cinsteau mult. Când Ieromonahul
Gavriil obișnuia să vină acasă, mergea în biserica
lui și adesea plângea cu jale. Odată ușa de la
biserică era deschisă, și când l-am auzit plângând
m-am îngrijorat și, intrând, l-am întrebat:
«Vasiko, frate, de ce plângi? S-a întâmplat ceva?»
«Soră, Hristos s-a născut într-o iesle; dar oamenii
mă cinstesc și-mi sărută mâna.»”
În ciuda neobișnuitei sale smerenii, multe perso-
nalități bisericești și mirenești îi arătau o negrăită
cinstire și respect pentru uluitoarea lui gingășie,
dragoste, bunătate, înțelepciune, pentru darul
prorociei și al cunoașterii gândurilor tainice ale
oamenilor, pentru stăpânirea pe care o avea
peste timp, spațiu și materie. Astfel au trecut
patru ani de când Monahul Gavriil a fost eliberat
din temniță și din spital. Autoritățile comuniste
nu puteau suferi evlavia și acțiunile lui curajoase.
Așa că s-a hotărât dărâmarea bisericii sale, fapt
care era expresia războiului nevăzut al regimului
comunist însetat de sânge creștin cu Părintele
Gavriil. Însă acesta a zidit-o din nou de trei ori. În
cele din urmă, comandantul miliției sovietice și
apoi secretarul comitetului de partid din raion au
venit la el în ascuns să-i ceară personal iertare.
Părintele Gavriil a refăcut biserica cu paraclis
într-o perioadă scurtă, dar nu în forma pe care o
avusese. În loc de șapte cupole a zidit doar una
mare. Astăzi această minunată biserică se
păstrează în aceeași stare. În anul 1971, cu
binecuvântarea Catholicosului-Patriarh Efrem al
II-lea al întregii Georgii și a mitropolitului Ilia
(actualul Patriarh, care pe atunci conducea
seminarul), Părintele Gavriil a fost numit preot la
Mănăstirea Samtavro și la seminar. I s-a dat un
vechi turn în care să locuiască. Spunea câteodată
cu bucurie: „Cu mila Mântuitorului nostru și a
Stăpânei noastre și cu binecuvântarea celor doi
patriarhi, mi s-a dat această chilie.”
Din 1972 până în 1990 Părintele Gavriil a cercetat
multe dintre bisericile și mănăstirile dărâmate
sau pustiite sub asuprirea regimului comunist.
Chiar dacă drumul era lung și anevoios sau plin de
primejdii, Părintele Gavriil mergea singur. Uneori
îl însoțeau câțiva credincioși, care îl ajutau cu ce
avea nevoie. Obișnuia să spună: „Să credeți
întotdeauna că osteneala noastră nu e zadarnică.
Deși multe biserici și mănăstiri sunt astăzi
dărâmate sau închise, sfântul înger vede sârguința
noastră, ne ascultă cererile și ne duce rugăciunile
cu bucurie la Dumnezeu. Acum ni se pare greu.
Mergem prin zăpadă și noroi, acoperiți cu folie de
plastic, trebuie să propovăduim, dar va veni
vremea când acestea se vor zidi din nou și se va
sluji iarăși în ele.” Cuvintele lui păreau atunci cu
neputință, dar iată că astăzi s-au împlinit
întocmai. Din 1987 Părintele Gavriil și-a ales un
foarte mic șopron unde să locuiască, pe Kaklovani
(o mică alee cu castani în curtea Mănăstirii
Samtavro). Șopronul fusese mai înainte cotețul de
găini al mănăstirii, după care rămăsese gol.
Părintele Gavriil arareori ieșea din mănăstire,
numai pentru trei zile sau o săptămână și apoi se
întorcea la sălașul său. Un asemenea fel de
viețuire era expresia smereniei sale și a nevoinței
deopotrivă, căci se smerea pe sine într-o mare
măsură. Trăia într-un loc atât de strâmt, în care
nu putea nici măcar să se întindă cum trebuie.
Răbda gerul iarna fără să se încălzească, iar
pereții cotețului aveau spații de 2-3 cm între
scânduri: iată adevărata nevoință. Monahul
Gavriil locuia cel mai mult în micul șopron.
Arareori mergea la chilia lui din vechiul turn.
Odată, sfântul înger i s-a arătat și i-a descoperit o
bucată din Svetițhoveli13 (Stâlpul de viață
dătător), în locul unde se afla ascunsă cămașa lui
Hristos. Monahul Gavriil și maicile au luat această
sfințenie14 cu multă evlavie și au așezat-o în
biserica Mănăstirii Samtavro, în care se păstrează
până astăzi. În 1990 Monahul Gavriil a mers la
Mănăstirea Șiomgvime, fiindcă își pusese în gând
să ducă o viață pustnicească. Însă acolo a avut o
descoperire dumnezeiască să se întoarcă la
Mănăstirea Samtavro și să slujească oamenilor. De
atunci înainte, până la adormirea sa, a viețuit în
vechiul turn. Spovedea închinătorii și slujea
aproapelui cu o mare lepădare de sine și cu
dragoste jertfelnică.
În timpul lunilor octombrie-noiembrie ale anului
199115, situația politică în Georgia a devenit
foarte încordată, dar numai Monahul Gavriil a
simțit primejdia viitoarelor năpaste. Obișnuia să
spună: „Sânge pe bulevardul Rustaveli! Sânge!
Sânge de georgieni.” Când pe bulevardul
Rustaveli au început împușcăturile, un georgian
deschizând focul împotriva altui georgian,
Monahul Gavriil a tras clopotele în Samtavro
plângând. Atunci și-a înmulțit postul și nu mai
mânca nimic. E greu de descris cât de fierbinte
plângea și striga și cât de stăruitor îl ruga pe
Dumnezeu și pe Stăpâna noastră să izbăvească
Georgia.
Nu făcea nicio deosebire între oameni. Împăr-
tășea bucuriile și necazurile tuturor celor care
veneau la el. Câți dintre ei s-au izbăvit din
prăpastia întunericului duhovnicesc cu rugăciunile
sale numai Dumnezeu știe. Cu darul prorociei îi
punea pe calea adevărului. Părintele Gavriil își
tăinuia aproape cu desăvârșire darul facerii de
minuni. Însă în împrejurări deosebite, ca atunci
când era tăgăduită învățătura despre Treimea cea
de-o-fiire și nedespărțită, își arăta stăpânirea
dată lui de Sus ca să dovedească dumnezeiescul
adevăr. Odată, a venit la el un georgian, adept al
hinduismului, care obișnuia să călătorească în
India unde stătea o lungă perioadă și unde își
avea maestrul spiritual. Părintele Gavriil a luat o
pâine, a făcut semnul crucii peste ea în numele
Sfintei Treimi și pâinea în chip minunat s-a
desfăcut în foc, apă și grâu. I-a zis aceluia:
„Privește și vezi, asemenea este și cu Sfânta
Treime cea în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt.” Apoi a făcut iarăși semnul crucii și apa,
grâul și focul s-au făcut din nou pâine. „Așa cum
această pâine este una, și întreagă, și
neîmpărțită, în același fel este și Sfânta Treime,
o singură fiire și nedespărțită”, a mai adăugat
către vizitatorul uimit peste măsură.
Odată, igumenul Mănăstirii Xiropotamu din
Sfântul Munte Athos, Arhimandritul Iosif și
monahii din obștea sa au venit în Georgia. Au
vizitat Samtavro și au luat binecuvântarea
Starețului16 Gavriil. Dar Starețul l-a mustrat pe
Părintele Iosif: „Cum ai îndrăznit să spui Fecioarei
că a părăsit Georgia? Suntem sub rugăciunile și
milostivirea Sfintei Fecioare, dar tu nu vezi.”
Auzind aceasta, Părintele Iosif s-a cutremurat și a
cerut smerit iertare. Starețul l-a îmbrățișat pe
oaspetele grec cu dragoste și l-a poftit la masă.
Părintele Iosif a mărturisit că, înainte să ajungă la
Samtavro, a vizitat împreună cu obștea Catedrala
Svetițhoveli. Situația politică și economică
tensionată din Georgia, la care se adăugau
necazurile duhovnicești ale poporului abia ieșit
din comunism, au fost pricina pentru care
cinstitul Arhimandrit, exprimându-și părerea de
rău, și-a zis în sinea lui: „Fecioară Maria, ai
părăsit Georgia!”
Luându-și rămas bun, obștea Mănăstirii
Xiropotamu care era vădit impresionată i-a propus
Starețului să vină în Sfântul Munte, dar el nu s-a
învoit zicând: „Sunt aici pe Athosul meu. Nu voi
da în schimb Georgia mea pentru Athos.” În
ultimii ani ai vieții, Părintele Gavriil s-a
îmbolnăvit grav de edem17. Pe lângă aceasta și-a
rupt și un picior și de atunci până la adormirea sa,
un an și jumătate, a zăcut în pat neputând să
meargă. Numai cu prilejuri foarte rare, răbdând
dureri acute, cerea să fie ajutat să se ridice și să
se așeze în fața chiliei. „Viața ta e viața mea.
Dacă nu te jertfești pe tine însuți pentru poporul
tău, nu va ieși nimic”, obișnuia să spună. Iubirea
sa de străini nu poate fi niciodată uitată. Înainte
să-și frângă piciorul, îi hrănea pe toți cu bucate
pregătite de el. Dar când nu mai putea găti, îi
cerea Maicii Parascheva sau altcuiva să gătească,
și cu mare dragoste îi servea pe cei care veneau
la el. Se nevoia neîncetat să-i aducă pe toți mai
aproape de Dumnezeu. Cuvintele sale, pline de
har dumnezeiesc și cu stăpânire, pătrundeau
adânc în inimile tuturor. Rugăciunea sa era
întotdeauna însoțită de multe lacrimi și astfel
nimeni nu putea rămâne nepăsător. De-a lungul
anilor Părintele Gavriil cugetase mai cu seamă la
Dumnezeu și la dragostea pentru aproapele, la
pocăință, smerenie și bunătate. Însă în ultimul an
al vieții și-a schimbat dintr-o dată propovăduirea
și învăța despre vremile de pe urmă. „Îl veți
vedea pe antihrist, veți fi prigoniți, așa că fugiți
în munți. Nu vă fie teamă! Precum israilitenilor
nu le-a lipsit nimic în pustie, atunci când au ieșit
din robia faraonului Egiptului, tot așa va fi și
vouă. Dumnezeu se va griji de voi, veți merge în
munți ca să păstrați libertatea lui Hristos, ca să
fugiți din Egiptul lumii acesteia și de robia lui
faraon, antihristul. Aceasta vă va duce în
Pământul Făgăduinței, Raiul, și vă va străluci ca
soarele.”
În ultimele sale zile, Monahul Gavriil propovăduia
numai dragostea și îi învăța pe toți cu lacrimi în
ochi: „Țineți minte, Dumnezeu este dragoste.
Faceți câtă bunătate puteți ca să vă mântuiți prin
ea. Fiți smeriți, căci Dumnezeu dă har robilor săi
smeriți. Pocăiți-vă de păcatele voastre și nu
așteptați ziua de mâine, că aceasta e cursa
diavolului. Iubiți-vă unii pe alții, fiindcă omul
care nu iubește nu poate moșteni Împărăția
Cerurilor.” În ziua de dinaintea adormirii, Starețul
a zis: „A sosit vremea plecării mele.” Apoi a
mângâiat icoana Mântuitorului care atârna
deasupra patului său cu mâna dreaptă, a tăcut
puțin și a spus: „Urmez Ție, Hristoase, de la
vârsta de doisprezece ani. Sunt gata, ia-mă la
tine!” Toată noaptea aceea, până la ora patru
dimineața, a petrecut-o în dureri crâncene, apoi
a început să răsufle puternic și a strigat: „Maică,
maică! Soră, soră!” 18 Dimineața au venit cu toții
la mănăstire, familia sa, mireni, un doctor și
preoții. Părintele Gavriil își ațintise privirea cu
dragoste la icoana Sfântului Ierarh Nicolae din
Mira. Arhiepiscopul Daniil a citit rugăciunile de
ieșire a sufletului. La sfârșit, Părintele Gavriil a
zâmbit și a adormit în pace. Era 2 noiembrie
1995. Potrivit ultimei sale dorințe, a fost îngropat
în curtea Mănăstirii Samtavro, învelit într-o pânză
de sac, după o veche tradiție monahală. În timpul
înmormântării a fost înconjurat de oamenii care îl
iubeau. Însă nimeni nu voia să arunce pământ
peste trupul său sfințit, așa că l-au răscolit pe cel
de pe marginile gropii. Atunci pământul însuși s-a
prăvălit lin ca să-l învelească, atingându-i întâi
pieptul, și curând întregul trup era acoperit.
Potrivit voii sale, următoarele cuvinte s-au scris
pe piatra de mormânt: Adevărul e în nemurirea
sufletului. Gavriil Monahul

Ultimele dorințe și testamentul

Slavă lui Dumnezeu întru Hristos!

Cer iertare și binecuvântarea Sanctității și
Preafericirii Sale, Catholicosul și Patriarhul
întregii Georgii, Ilia al II-lea. Cer iertare
preoților, monahilor și monahiilor și dau
binecuvântarea mea tuturor. Dumnezeu este
dragoste. M-am nevoit, dar n-am putut atinge
dragostea lui Dumnezeu și dragostea aproapelui,
după poruncile Mântuitorului nostru. Dragostea
este singurul țel al omului în această lume văzută
pentru a moșteni Împărăția Cerurilor și odihna în
Vecinicie. Îngăduiți-mi să fiu îngropat fără sicriu,
înfășurat într-o manta. Fiți buni și smeriți.
Dumnezeu își aduce aminte de noi în micșorarea
noastră, Dumnezeu dăruiește harul său celor
smeriți. Fiți smeriți și binevoitori și iubiți-i pe toți
cei din jurul vostru. Vă iubesc pe toți, pe
ortodocși și pe tot omul născut în lume. Ținta
acestei vieți este să moștenim Împărăția
Cerurilor, să fim aproape de Dumnezeu și să ne
odihnim în Vecinicie. Și vă doresc tuturor să
ajungeți acolo. Vă dau binecuvântarea mea
tuturor ca să nu pierdeți harul lui Dumnezeu; ca
lumea întreagă să fie vrednică a moșteni
Împărăția. Nu este nimeni de pe pământ care să fi
dobândit mântuirea și care să nu fi păcătuit. Nu
sunt decât un mare păcătos, nevrednic și
neputincios. Când veți fi aproape de mormântul
meu, vă rog cu toată dragostea, să vă rugați
pentru odihna sufletului unui păcătos. Fost-am
pământ, și în pământ mă voi întoarce. Adevărul e
în nemurirea sufletului.
Gavriil Monahul
1
 Adaptată după cartea Adevărul este în nemurirea sufletului, Tbilisi, 2010. Traducere din limba
engleză de Cătălin Grigore (n. ed.).
2
 În limba georgiană mama înseamnă părinte, tată și deda maică, mamă (n. ed.).
3
 Varianta rusească a numelui Vasile (n. ed.).
4
 „Stejar” în limba georgiană.
5
 Fosta capitală a vechiului regat al Iviriei (n. ed.).
6
 Cunoscută și ca „inima Georgiei” (n. ed.).
7
 Străveche mănăstire georgiană din veacurile XII-XIII, aflată la 16 km de Tbilisi (n. ed.).
8
 Pentru viețile lor pe larg, a se vedea anexa „Sinaxarul Sfinților Mărturisitori Ioan și Ghiorghi-Ioan”
din carte (n. ed.).
9
 „Credință” în limba rusă (n. ed.).
10
 Informațiile pe care le obține medicul de la bolnav cu privire la apariția și evoluția bolii de care
suferă (n. ed.).
11
 Cuvântul Ortodox, revistă americană cu scop misionar, înființată în anul 1965, cu binecuvântarea
Sfântului Arhiepiscop Ioan Maximovici, de către Ieromonahul Serafim Rose în pustia Platinei. Mai
ales până la adormirea Cuviosului Serafim, în anul 1982, aceasta a avut o contribuție esențială la
răspândirea Ortodoxiei în America (n. ed.).
12
 „Mărturisitorul lui Hristos în Georgia zilelor noastre” (n. ed.).
13
 Potrivit istoriei, în veacul I după Hristos, în Mțheta exista o comunitate evreiască, iar rabinul
acesteia, Elioz, aflându-se în Ierusalim la răstignirea Mântuitorului, a adus cu sine cămașa Lui care
fusese câștigată la sorți. Întors în Mțheta, Elioz i-a înmânat-o surorii sale, Sidonia, iar aceasta a
îmbrățișat-o cu dragoste după care a murit pe loc. Întrucât cămașa nu i-a putut fi luată din mâini,
Sidonia a fost îngropată împreună cu ea. Pe mormânt a crescut un cedru foarte mare, care a
devenit pentru credincioșii din Mțheta un „copac sfânt”. În veacul al IV-lea, după convertirea
Regelui Mirian și a Reginei Nana de către Sfânta Nino, cedrul a fost tăiat pentru a fi zidită o biserică
din lemnul lui. Cele șase ramuri mari au devenit stâlpii noii biserici, însă trunchiul uriaș, care
trebuia să susțină turla, nu se lăsa mutat din loc. La rugăciunile fierbinți ale Sfintei Nino, un înger l-
a înălțat în văzduh cu putere dumnezeiască și l-a așezat la locul rânduit. O lumină ca de foc a
strălucit atunci sfântul trunchi, iar din buturuga lui a început să izvorască mir cu bună-mireasmă,
săvârșindu-se și nenumărate minuni. De la acest minunat copac vine și numele Catedralei care se
află astăzi pe acel loc: Svetițhoveli (Stâlpul de-viață-dătător). Mai târziu, în Catedrala Svetițhoveli
au fost încoronați şi înmormântaţi mulți monarhi georgieni (n. ed.).
14
 Sfințenie se numește orice lucru care a aparținut sfinților, împărtășindu-se astfel, prin viața lor
îmbunătățită, de dumnezeiescul har care sălășluia în ei. Sfințenie pot fi: veșmintele sfinților,
papucii, crucile etc., care uneori pot face minuni (n. ed.).
15
 E vorba despre lupta de eliberare a Georgiei de sub jugul sovietic (n. ed.).
16
 În Predanie, Starețul este un monah (nu neapărat și cu harul preoției) sau pustnic cu viață sfântă,
care a primit de la Dumnezeu darul dreptei-povățuiri a sufletelor (n. ed.).
17
 Acumulare excesivă de lichid seros în spațiile dintre celule ale organelor și țesuturilor (n. ed.).
18
 E vorba de Maica Parascheva, cea care avea ascultarea să-l îngrijească la chilie și care a primit
după moartea Starețului ascultarea de a îngriji și mormântul său (n. ed.).

CÂTEVA EPISOADE DIN VIAȚA

STAREȚULUI GAVRIIL 1
De aţi avea credinţă cât un grăunț
de muştar, aţi zice muntelui acestuia:
Mută-te de aici dincolo, şi se va muta;
şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
(Matei 17, 20)

Cât timp a petrecut pe acest pământ, adâncimea

negrăită a vieţii duhovniceşti a Starețului Gavriil a
rămas tăinuită în Dumnezeu de ochii
omenești.Prin credinţă nestrămutată şi iubire
adevărată pentru aproapele, încerca să-i convingă
pe toţi că viaţa pământească e doar o pregătire
pentru Împărăţia Cerurilor, şi că dragostea lui
Hristos nu se poate exprima decât prin grija
pentru omul de lângă tine. Tocmai această
dragoste l-a îmboldit să urce pe calea cea strâmtă
care duce către Rai, căci nimeni, punând mâna lui
pe plug, şi căutând înapoi, nu este îndreptățit
întru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).
Nu doar printre mireni, dar şi printre preoți cu
anevoie se află cineva care să-şi ascundă faptele
bune şi să-şi calce demnitatea în picioare înaintea
tuturor.
Fericitul Stareţ Gavriil, un salos pentru Hristos, a
semănat roadele iubirii sale frăţeşti în inimile
mulțimilor de credincioși, folosind darul dreptei-
socotințe şi faptele bine plăcute lui Dumnezeu,
deşi uneori purtările sale neaşteptate pricinuiau
uimire, ba chiar sminteală. El îşi tăinuia cu bună
știință înțelepciunea, fugea de slava de la
oameni, şi, adeseori, colindând străzile ca şi cum
ar fi fost beat, mustra aspru oamenii care îl
răstigneau iarăși pe Hristos cu păcatele.
Pentru credinţa sa neclintită în Dumnezeu, i se
descopereau și cele mai adânci gânduri ale inimii
omului. Cu solirile Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu tămăduia tainic sufletul şi trupul,
izbăvindu-l în chip minunat pe aproapele înșelat
de duhurile necurate. Aşa a fost, prin stăpânirea
harului, de Dumnezeu purtătorul Arhimandrit
Gavriil, cel atât de necruțător prigonit pentru
slăvirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Starețul Gavriil (pe numele său de mirean,
Goderdzi Urghebadze) s-a născut la Tbilisi în ziua
de 26 august 1929, în vecinătatea Bisericii Sfintei
Mucenițe Varvara. A rămas fără tată încă din copi-
lărie. Spre sfârșitul vieții, mama lui s-a călugărit.
A avut un frate care a murit, iar cele două surori
ale sale trăiesc în aceeaşi casă părintească de
lângă Biserica Sfintei Varvara. A învăţat la o
şcoală de băieţi timp de şase ani. Cei care îi erau
apropiaţi, îl strigau după numele tatălui său,
Vasiko 2.
Iată amintirile vecinei sale, Evghenia Kobelașvili,
despre copilăria lui: „Vasiko era un copil tăcut din
fire. Obişnuia să stea liniştit într-un colţ al
camerei de la grădiniţă și să construiască o
biserică din chibrituri. Aceasta era singura lui
preocupare. Educatoarea nu-l mustra niciodată.
Părea ciudat că în acei ani de foamete, în
anumite zile ale săptămânii, Vasiko nici nu se
atingea de ovăzul lui cu lapte. Deşi primea destul
de puţină mâncare, mereu lăsa câte ceva în
farfurie.” Odată, micul Vasiko a fost martor la o
ceartă între doi vecini. Unul îl mustra pe celălalt:
„Ai fi fericit să mă răstigneşti ca pe Hristos!”
Curios, Vasiko a început să se întrebe de ce a fost
răstignit Hristos. Astfel a fost îndemnat să meargă
la o biserică, însă din păcate era închisă.
Paracliserul l-a sfătuit să citească cartea despre
Iisus Hristos numită Evanghelia. Așa a început
Vasiko să strângă bani şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, a cumpărat cărţile din care a aflat
despre Iisus Hristos.
Vârsta lui duhovnicească binecuvântată de
Dumnezeu creștea mai repede decât cea
trupească, pricină pentru care a ales o viaţă
pustnicească încă de mic. Şi-a construit deci o
chilie de lut în curtea casei şi s-a mutat acolo. Era
atât de neîncăpătoare, încât n-avea loc nici de o
rogojină. De atunci au început nevoințele.
Mamei 3 lui Vasiko îi părea rău de el, fiindcă nu
putea înțelege focul lăuntric de care era luminat
fiul ei. Ani mai târziu, de îndată ce Vasiko a
început să-L slăvească pe Dumnezeu, a fost
diagnosticat ca bolnav psihic şi trimis acasă sub
supravegherea mamei sale. Apoi a început să
zidească o biserică în curtea casei. Obișnuia să
spună: „Cine nu are Biserica Mamă, nu-L poate
avea niciodată pe Dumnezeu Tată.” Era o vreme
de tulburări şi prigoniri, când bisericile erau
dărâmate și preoții uciși. Ridicarea de noi biserici
era interzisă. Autorităţile sovietice obișnuiau să
vină şi să-i dărâme biserica. Însă printre aceştia
erau şi oameni care, după ce dărâmau o parte din
biserică, a doua zi se întorceau în ascuns şi
dădeau bani pentru refacerea ei.
Odată, s-a pomenit cu un grup mare de oficiali.
Nu i-a fost greu să ghicească cu ce scop veniseră.
Fără să-i lase să vorbească, le-a spus tăios: „Nu
voi distruge biserica. Dacă puteţi, încercaţi...”
Înfricoșați, oficialii au plecat în grabă, ca după o
vreme să apară muncitorii care să dărâme
biserica. El i-a amenințat: „Ţineţi minte, cel care
dă ordine va fi pedepsit mai mult decât cel care
le execută.” Muncitorii s-au înspăimântat şi au
plecat și ei. În felul acesta, frica de Dumnezeu a
salvat biserica. Sora lui, Iuliana, îşi aminteşte:
„Fratele meu îşi exprima cu amar mâhnirea stând
în genunchi în paraclisul său şi zicând:
«Dumnezeul meu, cum să distrug biserica
închinată Ţie!»”
Maica Nino (Peikrișvili) îşi aminteşte, de ase-
menea: „Odată l-am văzut îngenuncheat înaintea
icoanei Mântuitorului, cu chipul scăldat în lacrimi.
S-a întors spre mine şi mi-a spus apăsat că cei
care distrug biserici vor fi aspru pedepsiţi.”
Viaţa Starețului fiind închinată lui Dumnezeu din
copilărie, și-a urmat în chip firesc cursul afiero-
sindu se bisericii. S-a adresat astfel Preasfinţitului
Gavriil (Ciacianidze) de Kutaisi cu următoarea
cerere: „Vă rog să binevoiți a mă primi ca
paraclisier al Catedralei de sub ocârmuirea
Sfinției Voastre, pentru că acesta a fost scopul
vieţii mele încă din copilărie.” Cererea i-a fost
aprobată de către Episcop. A fost numit paznic în
timpul zilei şi paraclisier la Sfântul Altar. Mai
înainte, ajutase vreme de doi ani la Catedrala
Sioni cu hramul Adormirea Maicii Domnului, după
cum reiese din „smerita sa cerere”: „Din copilărie
am avut hotărârea neclintită de a sluji Maicii
noastre, Sfânta Biserică. Vă cer deci smerit să pot
sluji cu credincioșie, după vrednicia încredințată
mie, nemicșorându-i niciodată măreția și
nepricinuind nicio sminteală obștii prin vreo
purtare nevrednică.”
„În mărturisirea plină de umilință a lui Goderdzi
Vassili Urghebadze, n-am aflat nicio pricină care
să-l împiedice a fi hirotonit diacon.” Cererea de
mai sus a fost aprobată de către Nicolae
Berikașvili, în eparhia Kutaisi, la 30 ianuarie 1955.
În aceeaşi zi, Părintele Gavriil și-a așternut în
scris „făgăduințele” şi o „smerită cerere”: „Eu,
Goderdzi Urghebadze, fiind chemat la slujirea
clericală, făgăduiesc înaintea Domnului
Atotțiitorul, a Evangheliei şi a Crucii celei de
viaţă dătătoare: să slujesc lui Dumnezeu,
cuvântului celui sfânt al Domnului, după toate
canoanele Bisericii; să săvârșesc Sfânta Liturghie
potrivit rânduielii Bisericii, fără vreo schimbare;
să apăr învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe pe temeiul unei credinţe adânci, şi să le
împărtăşesc norodului; să păzesc turma
încredinţată mie de eresuri şi de schisme, de
vrăjmășii pe cei căzuți în schismă, îndreptându-i
pe toți pe calea adevărului; să mă lepăd de mine
însumi, plinindu-mi viaţa cu înnoirea duhului,
având cunoștința-cugetului curată; să mă păzesc
de plăcerile lumii cu smerenie, pace şi prin fapte
bine-plăcute lui Dumnezeu; să-l luminez pe
aproapele meu și să semăn binele; să nu caut nici
câștiguri personale, nici cinstire, ci să slăvesc pe
Dumnezeu, întărind Biserica şi însuflețind pe
aproapele.
Pentru solirile Preasfintei Născătoare de Dum-
nezeu şi ale tuturor sfinţilor, Doamne învredni-
cește mă de harul cel dumnezeiesc. Întărindu-mi
făgăduința, sărut acum Sfânta Evanghelie şi
Crucea Mântuitorului nostru. Amin.” „Din
copilărie, nădejdea mea cea scumpă a fost să
slujesc lui Dumnezeu şi să petrec o viaţă
monahală, pentru aceasta vă rog să-mi primiți
smerita cerere de a fi tuns în schima mică cu
numele Sfântului Gavriil Athonitul.” Cererea a
fost aprobată de Preasfinţitul Gavriil şi
încredințată apoi Arhimandritului Gheorghe cu
următoarele cuvinte: „Binecuvântaţi tunderea în
schimă, primiţi mărturisirea diaconului şi daţi-i
numele Cuviosului Gavriil Athonitul, după cum
voiește.” Goderdzi a fost așadar tuns în schima
monahală şi a primit numele Gavriil.
Următoarea însemnare iscălită de Secretarul
Patriarhiei Georgiene stârnește confuzie:
„Ieromonahul Gavriil Urghebadze (adică Goderdzi
Vassili) a părăsit viețuirea monahală şi s-a întors
în lume în ianuarie 1956.” În legătură cu cererea
ierodiaconului Gavriil prin care ruga să fie scos
din slujire, se păstrează însemnarea Episcopului:
„... Deşi Părintele Gavriil a arătat ascultare,
lepădare de sine şi dragoste faţă de îndatoririle
care i-au fost încredinţate, cu toată părerea
noastră de rău, boala sa psihică cronică,
schizofrenia, i-a fost descoperită în timpul
săvârșirii sfintelor slujbe. Însă de vreme ce a aflat
adăpost la Catedrala Sioni, dosarul său va fi trimis
către secretariatul Catholicosului-Patriarh.” În
acelaşi timp, cererile Părintelui Gavriil: „vă rog a
mă elibera de îndatoriri”, „... nu mă lăsaţi în
stradă”, „vă rog din inimă să fiu hirotonit
ieromonah...”, „îngăduiți-mi să-mi continui
însingurarea monahală la Svetițhoveli” etc., se
excludeau reciproc şi nu înlăturau posibilitatea ca
prima dintre ele să fi fost făcută sub presiune. În
scrisoarea sa, Catholicosul-Patriarh Melchisedec îl
roagă pe Preasfinţitul de Kutaisi să-l ierte pe
Părintele Gavriil, care fusese eliberat din
îndatoriri, de vreme ce greșala sa nu era atât de
gravă încât să fie oprit de la slujire. Faptul că
Patriarhul cere iertare de trei ori arată purtarea
sa afectuoasă faţă de ieromonah.
Nici Preasfinţitul Gavriil nu s-a arătat nepăsător,
fapt care reiese din răspunsul său: „Preafericirea
Voastră, facă-se voia Voastră bună și părintească.
De astăzi, Goderdzi Urghebadze va participa la
sfintele slujbe.” Toate acestea se petreceau într-
un moment în care necredincioşii, după ce
preluaseră puterea, şi au vărsat toată mânia
asupra Georgiei. Călăuziți de vrăjmașul mântuirii,
ucideau clerici pentru a-şi menţine sistemul
totalitar. Această perioadă din istoria Bisericii a
fost plină de năpaste şi prigoniri. Un paracliser
din Mănăstirea Betania îşi aminteşte istorisirea
unui alt Stareț georgian prigonit, Arhimandritul
Ioan (Maisuradze) 4: „Eram doi monahi la
Mănăstirea Betania, atunci când o mână de
oameni în uniformă militară ne-au ordonat să
plecăm în fugă la Mțheta. Am înţeles că nu ne
puteam aştepta la nimic bun din partea lor.
Deodată, pe când alergam, am auzit un zgomot
de gloanţe. Am căzut la pământ. Ei au crezut c-
am murit. Păstrându-şi celelalte gloanţe pentru
alt prilej, au plecat. Dar Domnul ne-a izbăvit pe
amândoi, am supravieţuit şi ne-am întors la
biserică. Câteva zile mai târziu, necredincioşii au
năvălit iarăși în biserică şi s-au înfuriat văzând
două lumânări aprinse. Atunci ne-au ras bărbile,
batjocorindu-ne cu dispreţ. Deşi nu era un
sentiment plăcut, n-am deznădăjduit, pentru că
ştiam că Dumnezeu sălăşluieşte în inimile
oamenilor simpli şi le simţeam evlavia ascunsă.
Fără Dumnezeu erau cei înrobiți de diavoli care se
întâmpla să deţină funcţii înalte.”
Tot acum, un eveniment cu totul neobișnuit din
viaţa Părintelui Gavriil avea să stârnească o
tulburare de nedescris. Era ziua de 1 mai 1965,
când comuniştii sărbătoreau solidaritatea clasei
muncitoare. Cu acest prilej, faţada Consiliului de
Miniștri din Tbilisi era acoperită de un portret al
lui Lenin având 12 metri înălţime. Părintele
Gavriil s-a urcat pe un piedestal şi i-a dat foc.
Portretul în flăcări și zgomotul becurilor care
pocneau în jurul ramei au stârnit tulburare.
Părintele Gavriil a fost dat jos şi călcat în picioare
atât de necruțător încât nimeni nu şi-a închipuit
că va supravieţui. A fost dus la spital abia
respirând, cu optsprezece fracturi și mandibula
ruptă. Două săptămâni mai târziu a fost arestat
de agenţi KGB şi acuzat de propagandă anti-
sovietică. Pentru că dosarul Părintelui Gavriil a
fost distrus, nu se cunosc amănunte legate de
perioada în care a fost închis. Însă atunci când a
fost interogat despre motivul faptei sale, a
răspuns: „Am făcut asta pentru că nu trebuie să
ne închinăm oamenilor lumești, ci Sfintei Cruci.
Nu slavă lui Lenin, ci slavă Ţie, Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru!” Printr-o hotărâre a Curţii
Supreme din Georgia, Părintele Gavriil a fost
trimis la un spital de boli psihice pentru
expertiză, unde a rămas două luni. Un extras din
fişa lui medicală e vrednic de luat în seamă:
„Diagnostic: personalitate psihopată cu înclinări
spre crize psihotice asimilate cu schizofrenia.
Murmură nişte cuvinte cu glas scăzut ca şi cum ar
vorbi singur, crede în locul ceresc al lui
Dumnezeu, în îngeri. Motivul principal al credinţei
lui – totul se face prin harul lui Dumnezeu. Îi
place să stea retras; dacă cineva îi vorbește,
aminteşte de Dumnezeu, de îngeri, de icoane.” E
foarte limpede deci care era motivul guvernului
ateu din acei ani întunecaţi: să asemene un cleric
cu un bolnav psihic. Dar cum zice proverbul, „tot
răul spre bine”, căci acest diagnostic l-a scăpat
pe Părintele Gavriil de a fi executat în 24 de ore.
Dumnezeu l-a izbăvit pe vasul alegerii ca să-i
ducă norodul la lumină. Aceasta a fost viaţa bine-
plăcută lui Dumnezeu a Stareţului care a părăsit
lumea pământească pe 2 noiembrie 1995. Membrii
familiei, rudele şi monahiile s-au adunat în chilia
sa încă de dimineaţă devreme. Duhovnicul
Mănăstirii Samtavro, Părintele Mihail, îşi
aminteşte: „Ne aflam la Patriarhie când am aflat
că Părintele Gavriil este pe moarte. Avea dureri
înfricoșătoare. Preafericitul l-a binecuvântat pe
Preasfinţitul Daniil să-i citească rugăciunile la
ieşirea sufletului. Am pornit degrabă spre Mțheta.
Pe drum am fost nevoiţi să oprim maşina. Spre
uşurarea noastră, a fost reparată în câteva
minute. Toţi eram foarte încordați, temându-ne
că nu-l vom mai prinde pe Stareţ în viaţă.
Preasfinţitul Daniil ne-a încredințat că Părintele
Gavriil e un slujitor al lui Dumnezeu atât de
credincios, încât nu ne va părăsi până nu va sosi
episcopul. Spre bucuria noastră, l-am aflat încă în
viaţă. Însă de îndată ce Preasfinţitul a încheiat
molitfa, Părintele Gavriil, zâmbindu-ne plin de
dragoste, a plecat liniştit către vecinicele
sălaşuri.”
Preasfinţitul Daniil şi doctorul Stareţului, Zurab
Varazașvili l-au îmbrăcat şi a fost depus în
Biserica Schimbării la Faţă din Mănăstirea
Samtavro a Sfintei Nino. Igumenul, Arhimandritul
Mihail de la care Părintele Gavriil primea Sfânta
Împărtăşanie, a săvârşit rânduiala cuvenită.
Maicile din mănăstire, fiind foarte legate cu
dragoste duhovnicească de Stareţ, se simțeau ca
văduvite. Deodată însă, toate au mărturisit o
minune: inimile lor s-au umplut de o bucurie de
nedescris, ca şi cum ar fi participat la un mare
praznic. Toți cei prezenți au simţit că aceasta se
întâmpla datorită rugăciunilor Părintelui Gavriil.
În ziua următoare, Preafericitul Ilia al II-lea,
Patriarhul întregii Georgii, a săvârşit slujba
înmormântării. Potrivit voii sale, Părintele Gavriil
a fost înfăşurat într-o pânză de sac şi aşezat cu
grijă în mormânt. Pentru dragostea lui cea mare
şi credinţa neclintită, Dumnezeu l-a hărăzit cu
darul tămăduirii şi după plecarea sa la cer. De
aceea, mulţime mare de oameni care vin la
mormântul său dau mărturie despre minunile pe
care le săvârşeşte şi despre puterea tămăduitoare
a untului-de-lemn din candela sa. Ei primesc
binecuvântare din același loc în care, în veacul al
IV-lea, Sfânta Nino cea întocmai cu Apostolii şi-a
aflat sălaş şi s-a nevoit.
Un rug de mure din curtea Mănăstirii Samtavro,
care poartă semnele dumnezeiescului har lăsat de
Sfânta Nino, Luminătoarea Georgiei, a fost locul
hărăzit Părintelui Gavriil. Mulţi închinători vin la
mormântul Stareţului şi îşi exprimă cinstirea pe
care i-o poartă cântând imne în limba georgiană.

1
 Din cartea lui Dali Mșvenieradze, Cununa Starețului. Arhimandritul Gavriil (Urghebadze), ediția în
limba engleză, Mănăstirea Samtavro a Sfintei Nino cea întocmai cu Apostolii din Mțheta, publicată în
Tbilisi în anul 2008. Traducere de Medana Oltean (n. ed.).
2
 Nume de alint, echivalentul lui Vasilică din limba română. Pe tatăl său îl chema Vassili, adică
Vasile în limba română (n. ed.).
3
 Varvara Urghebadze (n. ed.).
4
 Proslăvit între sfinţi de către Biserica Georgiană în anul 2002 (n. ed.).