Starea lumii greco-romane la venirea Mântuitorului

Iisus Hristos

An universitar 2021-2022

Prof. Coord., Studenți,

Pr. lect. dr. D. Niță-Danielescu Romașcanu Bogdan (Monah Efrem)
Onica Florin
Grupa a IV-a
Cuprins

1. Introducere
1.1 Importanța Lucrării
1.2 Scopul Lucrării

2. Istoria culturilor și a civilizațiilor de la începuturi

2.1 Conceptul de cultură
2.2 Conceputul de civilizație
2.3 Civilizațiile și culturile lumii antice
2.4 Poporul evreu în antichitate

3. Cultura Greco-Romană
3.1 Cultura greacă
3.2 Cultura greco-romană

4. Starea lumii greco-romane la venirea Mântuitorului Iisus Hristos

4.1 Situația politică
4.2 Situația socială și religioasă
4.2.1 Clerul
4.2.2 Leviții
4.2.3 Învățătorii și bătrânii
4.2.4 Vameșii
4.2.5 Sclavii
4.2.6 Prozeliții
4.3 Diaspora
4.4 Grupările religioase
4.4.1 Fariseii
4.4.2 Saducheii
4.4.3 Zeloții
4.4.4 Esenienii

5. Concluzii

6. Bibliografie
1. Introducere

1.1 Importanța Lucrării

În Pilda Talanților Dumnezeu înzestrează omenirea cu trăsături, vocații, inteligență,

aspirații – daruri pe care omul este dator să le cultive pentru folosul său și a semenilor și să le
închine ca o jertfă de mulțumire și preaslăvire, lui Dumnezeu Creatorul – Pronia Divină.
Odată cu căderea omului din Rai, în istoria culturilor si a civilizațiilor universale regăsim
un zbucium al omenirii în a-și reidentifica scopul și menirea existenței dar și în a-și redescoperii
comuniunea cu Dumnezeu Creatorul.
Înțelegerea acestor etape din istoria omenirii ca timp al mântuirii dar și înțelegerea venirii
în lume a Mântuitorului Iisus Hristos la “plinirea vremii” (Galateni 4, 4), adică atunci când
lumea însăși era pregătită pentru a-L primi, vine ca o datorie a înțelegerii voii și dragostei Lui
Dumnezeu de a ridica ființa omului căzut în păcat și de a fi restabilit la asemănarea cea dintâi.

1.2 Scopul Lucrării

Lucrarea de față își propune să descrie din punct de vedere istoric starea lumii
contemporane venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, pe de o parte subliniind evoluția
culturilor și a civilizațiilor antice aflate într-o continuă căutare a identității existențiale dar, pe de
altă parte subliniind și starea poporului evreu, din care avea să se nască Mesia – Mântuitorul
tuturor neamurilor.

Pentru a înțelege cât mai bine activitatea Mântuitorului și începuturile bisericii creștine,
este important să cunoaștem care era situația lumii la momentul respectiv din punct de vedere
social, cultural și în primul rând religios. Mântuitorul S-a născut și a activat în Iudeea, care
atunci făcea parte din Imperiul Roman ca și cea mai mare parte a lumii cunoscute.
2. Istoria culturilor și civilizațiilor de la începuturi

2.1 Conceptul de cultură

Cultura este acel complex care include cunoașterea, credințele, artele, dreptul, morala,
obiceiurile pe care și le-a însușit omul ca membru al societății.1
Cultura se naște - naștere care se numește de obicei inspirație – inspirație care este de-a
pururea o taină vecină cu divinitatea. Cultura include limbajul, tradițiile, obiceiurile și
instituțiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile și valorile definitorii colectivului.
Cultura prezintă următoarele caracteristicii:
a) are un caracter dobândit – se dobândește prin învățare și experiență;
b) are un caracter colectiv – este împărtășită de membrii unei comunități;
c) are un caracter simbolic – reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane și
a relațiilor societate-natură;
d) are un caracter structurat – prezintă un model specific;
e) are caracter persistent – se transmite de la o generație la alta;
f) are caracter dinamic – se schimbă și se adaptează gradual și continuu.2

2.2 Conceputul de civilizație

Civilizația (din lat. civis = cetățean) desemnează nivelul de dezvoltare a societății și a

culturii materiale atins de o formație social-economică. La greci și romani condiția de cetățean
era sinonimă cu comportamentul civilizat. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu
„barbaria“.3

Ciocnirea civilizațiilor, având la bază diferențele inter-culturale, politice și religioase

duc la refacerea ordinii mondiale - Civilizația concentrează puterea, extinzând controlul uman
asupra naturii, inclusiv asupra altor ființe umane.4

1
Eduard B. Tylor - Introducerea la Cultura Primitivă (1871).
2
Sorin Bulboacă – Introducere în Istoria Culturii și Civilizației, Vasile Goldiș University Press, Arad, 2011. (pp. 1)
3
Sorin Bulboacă – Introducere în Istoria Culturii și Civilizației, Vasile Goldiș University Press, Arad, 2011. (pp. 2)
4
Mann, Michael (1986). The Sources of Social Power. 1. Cambridge University Press. pp. 34–41.
2.3 Civilizațiile și culturile lumii antice
 Fig.1 Harta Civilizațiilor antice5

5
https://ancientcivilizationsworld.com/chart/
Sumerienii:

- erau așezați geografic între fluviile Tigru și Eufrat (în prezent Irak);
- au inventat scrierea cuneiformă, au construit primele orașe civilizate, au făcut
primele încercări de irigații sistematizate în agricultură, au inițiat primele schimburi
comerciale cu alte popoare, au făcut descoperiri în astrologie și astronomie;
- fiecare oraș-stat își avea propriul rege, alături de care stătea și marele-preot;
- religia acestor triburi era politeistă cu o mare influență animistă (personificarea
obiectelor și a fenomenelor naturii).6

Egiptul Antic:

- veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele joase de-a lungul
fluviului Nil (suprafața actuală a statului modern Egipt);
- egiptenii, în era Regatului Vechi își venerau faraonul ca pe un zeu, crezând că el e
cel ce provoacă inundațiile anuale ale Nilului, atât de necesare pentru culturile lor;
- religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor;
- zeii erau venerați în templele de cult administrate de preoți care acționau în numele
regelui;
- egiptenii credeau că fiecare ființă umană era compusă din componente fizice și
spirituale - după moarte, spiritul se elibera din trup și putea umbla în voie, dar era
necesară păstrarea rămășițelor fizice (sau un substitut, cum ar fi o statuie), ca o
locuință permanentă.7

Civilizația minoică

- civilizația minoică a apărut pe insula Creta, cea mai timpurie civilizație europeană
de nivel înalt – considerată locul de naștere a civilizației grecești;
- minoicii au fost navigatori și comercianți profesioniști;
- cretanii antici venerau aproape exclusiv zeițe.8

6
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sumer
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Civiliza%C8%9Bia_minoic%C4%83
Dinastia Xia

- dinastie semi legendară a Chinei de astăzi;

- religia tradițională chineză este un termen pentru a desemna tradițiile antice animiste
și șamanice din China preistorică și antică, tradiții ce se bazează pe mitologia
chineză și pe venerarea unor shens (zeități) sau a unor semizei, eroi, strămoși sau
dragoni.9

Poporul Evreu in Antichitate:

a. de la Adam la Potopul lui Noe: Istoria Neolitică (începuturi - 3000 î.Hr.)

b. de la Potop la Avraam: Începutul epocii bronzului (3000 î.Hr.– 1800 î.Hr.):
c. de la Avraam la Moise: Epoca bronzului mijlociu si târziu (1800 î.Hr.– 1500 î.Hr.):
civilizațiile
d. de la Moise de la David: Epoca bronzului târziu – Epoca timpurie a fierului (1500
î.Hr.– 900 î.Hr.)
e. de la David la nașterea lui Hristos – Epoca timpurie a fierului – Epoca mijlocie a
fierului Epoca Antichității Clasice (900 î.Hr.– 1st î.Hr.)

Privind în antichitate asupra epocilor de evoluție a omenirii și a expansiunilor diferitelor

civilizații și culturi, Poporul Ales al lui Dumnezeu, aflat subt Pronia Divină, a reușit să păstreze
credința adevărată în singurul Dumnezeu – creatorul lumii, deși era înconjurat de o mare de
civilizații politeiste.

Credința în Dumnezeul cel adevărat, descoperită, relevată și transmisă poporului evreu în

Vechiul Testament a rămas statornică și neschimbată de-a lungul secolelor. Menirea de a pregăti
calea Mântuitorul Iisus Hristos, care va veni în lume la plinirea vremii, a fost principalul ghidaj
în antichitate pentru poporul evreu, ghidaj care aflat sub grija Proniei Divine, a reușit să-și
mențină identitatea și scopul divin.

9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Xia
3. Cultura Greco-Romană

3.1 Cultura Greacă

Civilizația greacă antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică după prăbușirea civilizației
miceniene, perioadă când Grecia a intrat într-o epocă întunecată. Literatura și scrierea miceniană
au fost pierdute – grecii au adoptat alfabetul fenician modificându-l în ceea ce avea să devină
alfabetul grec.

Organizarea sub orașe-state grecești numite „polisuri” s-a format din secolul al VIII-lea
î.Hr. în perioada arhaică și au declanșat procesul de colonizare a bazinului mediteraneean în
Turcia, Libia, Italia, Franța, Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi.

Suprapopularea a dus la epuizarea resurselor și deficit de pământ arabil, creând conflicte

între orașele-state sărace și cele bogate. Mulți greci au părăsit orașele natale în căutarea unei vieți
mai bune și a unor pământuri arabile disponibile în Asia Mică, Cipru, sudul Italiei, sudul Franței,
estul Spaniei și Dobrogea de azi.

Fig.2 Colonii grecești și feniciene 10

10
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Griechischen_und_ph%C3%B6nizischen_Kolonien.jpg
 În 338 î.Hr. a început hegemonia macedoneană sub Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru cel
Mare), prin supunerea orașelor-state grecești după bătălia de la Heroneea. A început astfel
hegemonia macedoneană. Sub comanda lui Alexandru cel Mare, trupele macedonene au invadat
și nimicit Imperiul Persan aflat în declin, ocupându-i teritoriile din Orientul Apropiat și Mijlociu.
Alexandru cel Mare a murit în 323 î.Hr. și atunci a început epoca elenistică.

În ciuda războaielor și instabilității, cultura grecească a înflorit și s-a răspândit în toată

lumea cunoscută – limba greaca devenind limba de circulație internațională.

Democrația – forma de conducere statală

Democrația (din grecescul demokratia: demos, „popor” + kratos, „putere” = "puterea

poporului") este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de bază ale
democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii.11

În secolul al VI-lea î.Hr. Atena a încercat să dobândească independența față de Sparta și

aristocratul atenian Clistene a propus ca fiecare cetățean, indiferent de statutul său social, să
dețină putere politică. Acest act a marcat începutul democrației ateniene, prin care fiecare
cetățean atenian de sex masculin era liber să voteze, să țină cuvântul în adunări, să candideze
pentru funcții publice. Odată cu stabilirea democrației adunarea a devenit mecanismul de jure al
guvernării; toți cetățenii aveau privilegii egale în adunare. Cu toate acestea, ne-cetățenii, cum ar
fi metecii (străinii locuind în Atena) sau sclavii, nu aveau deloc drepturi politice.

Educația

Doar familiile înstărite își puteau permite un profesor. Băieții învățau să citească, să scrie
și să citeze din literatură. De asemenea învățau să cânte la un instrument muzical și erau antrenați
pentru serviciul militar. Studiile se încheiau la vârsta de 18 ani, fiind urmate de pregătirea
militară în armată, de obicei, pentru unul sau doi ani. Cei mai bogați elevi își continuau educația
studiind cu profesori celebri. Unele dintre cele mai mari astfel de școli din Atena au inclus Liceul
(așa-numita Școală Peripatetică fondată de Aristotel din Stagira) și Academia Platonică (fondată
de Platon din Atena).

11
https://ro.wikipedia.org/wiki/Democra%C8%9Bie
Economia

La apogeul său economic în secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr. cetățenii liberi ai Greciei
clasice reprezentau poate cea mai prosperă societate din lumea antică.

Filozofia

Filozofia greacă veche se concentra pe rolul rațiunii și al cercetării. În multe privințe a

avut o influență importantă asupra filozofiei moderne, precum și asupra științei moderne.

Unii dintre cei mai cunoscuți filozofi ai Greciei antice erau: Socrate, Platon, Aristotel.

Știința

Matematicienii greci au contribuit la numeroase evoluții importante în domeniul

matematicii. Descoperirile mai multor matematicieni greci, inclusiv Pitagora, Euclid și
Arhimede, sunt folosite și astăzi în predarea matematicii.

Grecii antici au făcut, de asemenea, descoperiri importante în domeniul medical.

Hipocrate a fost un medic al perioadei clasice și este considerat una dintre cele mai remarcabile
figuri din istoria medicinei. El este denumit „părintele medicinei”, ca recunoaștere a
contribuțiilor sale de durată în domeniu, în calitate de fondator al școlii hipocratice de medicină.

Arta și arhitectura

Arta Greciei antice a exercitat o influență enormă asupra culturii multor țări din cele mai
vechi timpuri până în prezent, în special în domeniile sculpturii și arhitecturii. În Occident, arta
Imperiului Roman a fost derivată în mare parte din modele grecești. În est, cuceririle lui
Alexandru cel Mare au inițiat câteva secole de schimb între culturile Greciei, Asiei Centrale și
Indiei, rezultând în apariția artei greco-budiste, cu ramificații până în Japonia. Până în secolul al
XIX-lea tradiția clasică originară din Grecia a dominat arta lumii occidentale.

Religia

Religia era o parte importantă a vieții grecilor antici. Deși grecii din diferite orașe și
triburi se închinau la aceiași zei, practicile religioase nu erau uniforme și zeii erau concepuți
diferit în locuri diferite. Grecii erau politeiști, venerând mulți zei, dar încă din secolul al VI-lea
î.Hr. a început să se formeze un panteon din doisprezece zei olimpieni - Zeus, Hera, Poseidon,
Demetra, Atena, Ares, Afrodita, Apolo, Artemis, Hefaistos, Hermes și fie Hestia, fie Dionis. Cel
mai important act religios din Grecia antică era jertfirea animalelor, cel mai adesea a oilor și
caprelor. Sacrificiile erau însoțite de rugăciuni publice, iar rugăciunile și imnurile religioase erau
ele însele o parte majoră a vieții religioase a grecilor antici.12

3.2 Cultura greco-romană

Cultura romană își trage originile din civilizația Etruscană – civilizație conturată pe
fundamentele culturii Grecii Antice.

Conform tradiției, cultura romană a început în anul 753 î.Hr. C. cu fondarea orașului
Roma de Romulus, primul său rege. Ulterior, mai multe domnii au urmat până în anul 509 î.Hr.,
când s-a născut Republica.

În perioada Republicii (510 î.Hr. – 44 î.Hr.), Roma a început o fază de expansiune care a
dus la cucerirea unor teritorii vaste. La mijlocul secolului II î.H. Roma a domnit în întreaga
Mediterană – numind-o după zicala consacrată acelei vremi – Mare Nostrum.

Odată cu cucerirea Greciei de către romani în Bătălia de la Corint din 146 î.Hr. s-a
realizat și fuziunea dintre cele două popoare grecești și romane. Romanii au început să-și
asimileze cultura greacă. Intelectualii greci și romani au început să se amestece dând naștere
culturii greco-romane.

Organizarea politico-administrativă:

Senatul roman: prima și cea mai importantă instituție, principalul organism de conducere
a statului, dispunea de visteria statului, putea trimite soli în afara Italiei, rezolva dispute.

Magistraturile: dreptul de recrutare și comandă militară, atribuții administrative, civile și

juridice. Puterea militară romană era formată de către legiunile romane.

De fiecare dată când Roma cucerea noi teritorii, zona era împărțită într-una sau mai multe
provincii, fiecare aflată sub comanda unui guvernator ales de către Senat.

12
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83
Religia

Religia romană antică era politeistă – constituită dintr-un panteon divin – templul tuturor
zeilor și avea la bază mitologia greacă (mituri relatate inițial de grecii antici).

Principalii zei și zeițe ale romanilor: Jupiter (zeul luminii și al fenomenelor cerești – îl are
drept corespondent în mitologia greacă pe Zeus), Iuno (soția credincioasă a lui Jupiter,
simbolizând zeița Lunii – zeița vânătorii - o are drept corespondentă în mitologia greacă pe
Hera), Venus (proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară – o
are drept corespondentă în mitologia greacă pe Afrodita), Marte (zeul războiului –
corespondentul său în mitologia greacă este Ares), Vulcanus (zeul focului dătător de viață),
Saturn (propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor), Minerva (patroana înțelepciunii, a
artelor și a meșteșugurilor de tot felul – o are corespondentă în mitologia greacă pe Athena),
Mercur (zeul comerțului și al comercianților).13

Imperiul Roman

Fig.3 Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie din Antichitate14

13
https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antic%C4%83
14
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Roman_Empire_Map.png
 Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, ca și regiunile
celtice din nordul Europei. Datorită flotei lor maritime, au practicat comerțul, vânzându-și
produsele, au exploatat sarea, care le-a servit pentru conservarea alimentelor și ca mijloc de
plată.

S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, adică un sfert din
populația totală a planetei de atunci. Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii
romani erau obligați să aibă certificatele scrise în limba latină.

Drumurile legau între ele cetățile din toate părțile Imperiului și permiteau deplasările
trupelor, negustorilor și ale curierilor. Marea acoperire oferită de drumurile romane a dus la
zicerea contemporană acelor timpuri: „Toate drumurile duc la Roma”. Rețeaua de drumuri a
permis expansiunea economică a Imperiului, apoi, în perioada de decădere a acestuia, a ușurat
marile invazii.15

„Carpe Diem“, stilul de viață al romanilor din perioadă de glorie a imperiului, descrie un
mod de viețuire dedicat moravurilor si desfătărilor trupești: băile romane, mâncarea si băutura,
petreceri fastuoase cu muzică, dansuri și scamatorii, violența – spectacolele cu gladiatori si
concursurile sportive care deseori se terminau cu moartea participanților – descriu o viață lipsită
de moralitate, justificată și de imoralitatea zeilor din cultul roman.

Viața după moarte

„După credința romanilor, sufletele celor decedați duceau o viață asemănătoare celei de
aici, fie in mormânt, fie într-o regiune subterană, obscură, în care domnea zeul Orcus. Împărăția
aceasta a morților interacționa cu lumea celor vii printr-o groapă făcută în pământ (mundus) in
apropierea orașului sau satului și acoperită cu o piatră (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24
august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica această piatră pentru ca sufletele să iasă și să se
ducă să-și vadă rudele. De frica acestor suflete, numite si strigoi, romanii foloseau ritualuri
specifice pentru se apăra și pentru a alunga aceste spirite din casă.

Obligațiile familiei la moarte și la înmormântare au fost codificate la romani și respectate

cu strictețe. După înhumare sau incinerare, cei prezenți gustau ceva invitând și pe mort să ia
15
https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman
parte la masă, îi cereau binecuvântarea și, înainte de a pleca, își luau ziua bună de la el prin
cuvintele: Salve, Sancte parens ! În fiecare an, în ziua de 22 februarie, întreaga familie se aduna
acasă la o masă comună. În acea zi nu trebuia să se țină seama de certurile familiale. La masă
erau rezervate locuri pentru morți. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care se
strângea laolaltă întreaga familie, vii și morții.”16

Filozofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai importante:17

Epicureismul (filozoful grec Epicurus), susținea că plăcerea este principalul bun în viață,
plăcere urmărită printr-o adevărată filozofie a vieții încadrată de echilibrul minții, și a simțurilor.
Nega Providența și învăța indiferența religioasă și chiar politică - pedeapsa, cât și teama de
pedeapsă ar provoca o tulburare a unei persoane și ar împiedica-o să fie fericită. Epicurismul
respinge nemurirea, susținând în același timp că nu trebuie să ne temem de moarte.18

Scepticismul, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură

despre cum sunt lucrurile în realitate. Cel două argumente mai importante ale scepticismului
sunt: argumentul dovezii – orice dovadă ar avea nevoie de o alta dovadă care la rândul ei ar
trebui demonstrată, argumentul echilibrului – o persoană rațională nu are mai multe motive să
creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.19

Stoicismul, curent filozofic s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului. Învățătura

centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii sau mai bine zis promovarea
rațională. Stoicismul a fost cel mai influent curent filozofic din timpul imperiului roman, înainte
ca învățătura creștină să devină religie de stat. Etica ocupa locul cel mai important în slujba
căreia se află logica ca teorie asupra originii cunoașterii și criteriilor adevărului și fizica (cu
sensul general de știință a naturii - universul este guvernat de legi absolute, iar esențialul naturii
umane este rațiunea). Aceste principii care se sumează în celebra maximă: „Trăiește în acord cu
natura!”, cultivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte cardinale: înțelepciunea, curajul,
dreptatea și temperanța, corespondând învățăturilor lui Socrate.20

16
https://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/roma-antica/viata-apoi-roma-antica-71906.html
17
Istoria Bisericească Universală Vol. I, Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr.
Teodor Bodogae – pp. 41
18
https://en.wikipedia.org/wiki/Epicureanism
19
https://ro.wikipedia.org/wiki/Scepticism
20
https://ro.wikipedia.org/wiki/Stoicism
Împărați romani din timpul Mântuitorului Iisus Hristos:

În urma asasinării din anul 44 î.H. a lui Julius Caesar, unicul conducător al statului a
devenit Octavian care în anul 27 î.H. a devenit împărat – dându-și titlul de „Augustus“, ceea ce
înseamnă „înălțat, sfințit“. La nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, Augustus era împărat, și a
domnit până în anul 14 d.H. Recensământul realizat în timpul lui Augustus pe când Quirinius
ocârmuia Siria (în cadrul căreia era inclusă și Iudeea declarată provincie romană), cerea ca
fiecare să meargă în cetatea lui de origine pentru a se declara, astfel realizându-se o bază de date
pentru impozitarea populației și a terenurilor.21
„În zilele acelea, a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această
înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Și se duceau toți să se înscrie, fiecare
în cetatea sa.“ (Luca 2:1–3).

Tiberius a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus din anul
14 d.H. până 37 d.H. Conform cu Evanghelia după Luca, predica Sfântul Ioan Botezătorul și
botezul Mântuitorului Iisus Hristos este datat „în al cinsprezecelea an al domniei Cezarului
Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii şi Irod, tetrarh al Galileii“ (Luca 3:1–3, 21).
Sub domnia lui Tiberius, Mântuitorul își desfășoară activitatea de propovăduire a evangheliei și
de asemenea, tot în perioada acestui împărat roman, discipolii lui Iisus au început să
răspândească creștinismul.
Pilat din Pont sau Ponțiu Pilat (în latină Pontius Pilatus), a fost al cincilea prefect
(guvernator roman) al Iudeei între anii 26 – 36. În izvoarele istorice Pilat apare ca un om crud,
corupt, lipsit de sensibilitate și fără principii. Chiar de la începutul mandatului său i-a ofensat pe
iudei, introducând în Ierusalim stindardele care purtau chipul împăratului, lucru evitat de
prefecții dinaintea lui.
Filon din Alexandria (fost un filozof mistic evreu de limbă greacă din Egipt - n.15/10
î.Hr. - d. c. 54 d.Hr.) spune despre el că: „Pilat era crud și nu se dădea înapoi de la nimic. Sub
guvernarea lui nimic nu se putea obține în Iudeea fără corupție; peste tot domnea orgoliul,
aroganța și insolența; țara era jefuită oprimată și insultată în tot felul; oamenii erau trimiși la
moarte fără a fi judecați mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată.”22

21
https://basilica.ro/consideratii-istorice-despre-nasterea-domnului/
22
https://analize743870479.wordpress.com/2020/02/25/imperiul-roman-puterea-mondiala-din-vremea-lui-Iisus/
4. Starea lumii iudaice la venirea Mântuitorului

4.1 Lumea iudaică. Situația politică.

În vremea venirii Mântuitorului, lumea iudaică cuprindea pe evreii din arealul lor
tradițional, dar si pe cei care erau împrăștiați prin toate marile centre ale Imperiului Roman.
După moartea lui Solomon unitatea statală a Israelului este împărțită în două: în nord Regatul
Israel, iar în sud Regatul Iudeii, unde se mențin urmașii lui Solomon. Măcinate de lupte între ele,
cele două state au putut fi ușor cucerite. Astfel Regatul Israel va fi cucerit de către asirieni în
anul 721 î.Hr., după un asediu de trei ani și va fi transformat în provincie asiriană. O parte a
populației este deportată în Mesopotamia și Media, iar in locul lor sunt aduși coloniști care s-au
amestecat cu populația izraelită rămasă. Coloniștii aduși au trecut la iudaism, dar au păstrat și
multe din obiceiurile și credințele lor păgâne.
În anul 586 î.Hr. armatele lui Nabucodonosor II, regele Noului Babilon cuceresc Regatul
Iudeii, luând în robie mulți evrei, iar în 586, cotropind din nou Iudeea, jefuiesc și distrug
Templul zidit de Solomon.
Perșii uniți cu mezii vor nimici statul neobabilonian în 539 î.Hr., iar Cirus, regele
perșilor, v-a permite iudeilor să revină în țara lor unde vor începe reconstruirea Templului.
Samaritenii le cer iudeilor să refacă Templul împreună și să participe și ei la cultul de aici, dar
sunt refuzați, pornindu-se o luptă aprigă între cele două comunități mozaice. 23
Edificiul va fi reconstruit pe timpul guvernatorului persan al provinciei Iudeea,
Zorobabel, pus de regale Cirus II, să conducă construcția celui de-al doilea Templu din
Ierusalim. Serviciile religioase încep să fie oficiate din nou de către familiile vechi preoțești, în
fruntea cărora era Ieșua din casa lui Sadoq. După întoarcere familiile vechi preoțești au fost puse
din nou în funcțiile pe care le-au avut înainte de plecarea în robie, dar la conducerea statului nu
au mai fost restabiliți urmașii din dinastia lui David, statul organizându-se într-un sistem
teocratic, condus de marele preot.
În anul 330 î.Hr. Imperiul Persan este cucerit de Alexandru cel Mare, iar teritoriile Iudeii
au fost încorporate regatului acestuia. Sub această ocupație pătrunde în păturile superioare ale
comunității iudaice cultura elenistică. În această perioadă situația politică nu se schimbă prea

23
Athanasie Negoiță, Noul Testament și manuscrisele de la Qumran, Ed. Stephanus, București, 1993, p 9
mult, comunitatea iudaică fiind condusă de Sanhedrin, în fruntea căruia se afla marele preot ales
din casa lui Sadoq, iar legătura cu stăpânirea se făcea printr-un guvernator care colecta tributul.
După moartea lui împăratului și împărțirea în două a regatului, Palestina va intra în
componența statului greco-sirian condus de Seleuchus I Nicanor, fost general al lui Alexandru
Macedon. Sub această stăpânire, evreii au fost lăsați la început sa-și practice liber cultul religios
la Templul din Ierusalim, dar după suirea pe tronul sirian a lui Antioh IV Epifane, în 175 î.Hr.,
acesta s-a amestecat în succesiunea la scaunul de mare preot, iar apoi, printr-un edict, interzicea
religia mozaică, înlocuind-o cu cea grecească. Evreii, conduși de familia preoțească a
Hasmoneilor sau Macabeilor, se vor ridica împotrivă stăpânirii păgâne, dobândindu-și
independența. Evreii se organizează într-un nou regat, al Hasmoneilor, de dinastia Macabeilor
preluând pe lângă puterea civilă și militară și pe cea religioasă ocupând scaunul de mare preot
începând cu Simon Macabeul. Regatul iudeu se va extinde acum prin cucerirea de noi teritorii
elenistice.
În această perioadă se intensifică preocupările spiritual. Acum apar partidele religioase
cunoscute: saducheii, fariseii, esenienii etc. “Disputele dintre ele cu privire la conducerea
teocratică a statului au fost aprige și s-au soldat cu victoria fariseilor a căror doctrină se află în
Talmud și în așa numita literatură rabinică”.24
Independența nu va dura mult căci în anul 63 î.Hr., Regatul Hasmoneilor va fi cucerit de
către romani, conduși de generalul Pompei și va fi anexat Imperiului Roman, împunându-i-se o
nouă împărțire administrativă.
După cucerire romanii au lăsat libertate religioasă evreilor, marele preot ocupându-se și
de afacerile interne ale statului. În anul 40 î. Hr. A fost numit ca rege peste Iudeea, Irod, devenit
cel Mare, care va guverna ca supus al romanilor. Acesta va prelua puterea politică de la marele
preot care va fi numit de el după propriul interes, având și putere de revocare asupra lui, din acest
moment conducătorul religios pierzându-și importanța pentru conducerea statului, ajungând în
viitor să fie numit chiar și de către romani. “Guvernarea severă al lui Irod, bazată pe sprijinul
Romei, pe o armată de mercenari, o zeloasă poliție secretă și un aparat birocratic centralizat, a
reprezentat o epocă de înflorire economică pentru statul iudeu care atinge acum hotarele din
vremea regelui David.”25 Politica filo elenă, promovarea egalității în drepturi a grecilor cu iudeii,

24
Athanasie Negoiță, Noul Testament și manuscrisele de la Qumran, Ed. Stephanus, București, 1993, p 11
25
Horia C. Matei, Enciclopedia antichității, Ed. Meronia, București, 1996, p 179
execuțiile sângeroase chiar și a membrilor familiei proprii au făcut să fie detestat de iudei. După
moartea sa fii săi vor împărți regatul iar apoi țara va fi condusă de procuratorii romani.

Fig. 4 Provinciile romane Galileea, Samaria și Iudeea26

Evreii nu au admis niciodată să fi conduși de niște păgâni, cum erau socotiți romanii, iar
împilările procuratorilor, intoleranța și controlul asupra partidelor evreiești au dus la răscularea

26
https://ro.wikipedia.org/wiki/Galileea
acestora în anul 66 d. Hr. Revoluția, care a fost condus-ă de partidul zeloților va fi înfrântă, iar în
anul 70 d. Hr. Templul va fi dărâmat. “Odată cu dărâmarea Templului au încetat și ultimele
vestigii ale sistemului teocratic de conducere a statului, ca și funcția de mare preot.” 27
În anul 132-135d. Hr. Evreii, sub conducerea lui Bar-Kochba, se revoltă din nou
împotriva romanilor, datorită intenției împăratului Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la
Ierusalim. Revolta va fi înfrântă, iar Ierusalimul va fi transformat în colonie romană cu numele
de Aelia Capitolina, stabilirea evreilor în oraș fiind interzisă.

4.2 Situația socială și religioasă

Poporul iudeu avea o ierahizare riguroasă făcută după criterii religioase, Tora fiind
temelia vieții evreilor. Clasele sociale erau: clerul, leviții, scribii și bătrânii, evreii de rând,
sclavii și prozeliții.

4.2.1 Clerul
După ajungerea în pământul făgăduinței ca popor ales al lui Dumnezeu și cu o chemare
specială, a fost nevoie de o categorie aparte care să îndeplinească ritualurile poruncite de Lege.
Însuși Dumnezeu a cerut în chip special ca toți cei întâi născuți care au fost cruțați de îngerul
exterminator, să fie consacrați Lui.28 Preoții reprezentau o castă închisă, preoția transmițându-se
ereditar. Clerul era condus de marele preot, care mai conducea si Sanhedrinul, o adunare formată
din 70 de membri aleși din rândul preoților, cărturarilor și bătrânilor ce reprezenta tribunalul
religios mozaic. Conform cărții Eclesiastului acesta era singura persoană care pute, odată pe an
să intre în Sfânta Sfintelor în Ziua Ispășirii29 când se putea învrednici și de vedenii dumnezeiești,
și i se atribuia darul preoției (Ioan 18,22).
După întoarcerea din robia babiloniană, marele preot, va ajunge autoritatea supremă atât
religios cât și politic. “Pentru toate acestea au voit Iudeii și preoții să le fie Simon cârmuitor și
arhiereu în veac” (1Mac. 14,41). Marele preot își va pierde din autoritate odată cu numirea de
către romani a lui Irod ca rege al Iudeii.

27
Athanasie Negoiță, op. Cit., p 12
28
Conf Dr Pr Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași 1997, p164
29
Levitic 16; Evrei 9,7
 În vremea veniri Mântuitorului, marele preot nu mai era numit prin ungere ci prin
punerea veșmintelor sfinte. “Veșmântul devenise astfel simbol al religiei iudaice, de aceea
puterea politică îl păstra sub pază într-o fortăreață de lângă Teplu, ca semn al supunerii,
eliberându-l numai la sărbători.”30
Următorul în ierarhie era comandantul Templului (FA 4,1; 5,24), numit sagan. Acesta
avea atribuția de a supraveghea desfășurarea normală a cultului.
Împlinirea ritualurilor la Templu era făcută de către 24 de familii de preoți (1 Cronici 24
1-9), pe rând, fiecare familie câte o săptămână. Fiecare familie avea un conducător, iar împărțirea
sarcinilor se făcea prin tragere la sorți.

4.2.2 Leviții
Formau un fel de cler inferior ce aveau îndatorirea de a pregăti cele necesare pentru cult:
„Ia seminția lui Levi și o pune la îndemâna lui Aaron preotul, ca sa-l ajute în slujba lui” (Num.
3,6). În timpul pribegiei lor prin pustiu, leviții erau cei care strângeau cortul sfânt când porneau
din nou la drum și de al reașeza acolo unde se opreau (Num. 1,51). Tot ei erau cei care cărau
chivotul legii și obiectele sfinte împachetate de preoți.
La Templu, leviții îndeplineau unele sarcini din cadrul cultului cum ar fi cântările și
muzica, pregătirea pâinilor punerii înainte, a mirurilor cu aromate, paza porților, etc.

4.2.3 Învățătorii și bătrânii

Scribul (ebr. sofer), era cărturarul sau cel învățat, deoarece cunoștea Legea și știa să o
interpreteze. La început soferimii erau preoți, dar începând din sec. al III-lea î.Hr. au început să
fie aleși dintre laici. Mai erau numiți și rabbi.
Pe timpul Mântuitorului scribe se bucurau de o mare autoritate, fapt justificat de evoluția
religiei iudaice după exil, odată cu pierderea puterii de către regalitate și preoție “sau a noilor lor
prețuiri, când pietatea și dinamismul religiosse concentrează din ce în ce mai mult asupra
cunoștinței și practicii Legii (Torah)”31. Învățătorii vor deveni îndrumătorii poporului, preoții
rămânând doar slujitori ai ritualurilor de cult. La Înțelepciunea lui Sirah este prezentată cinstea
scribilor deveniți niște specialiști ai Legii (39, 1-15).

30
Athanasie Negoiță, op. Cit., p 15
31
Athanasie Negoiță, op. Cit., p 15, apud I. Jeremias, articolul Grammateus în T.W.N.T., T.1, 740-742
 Învățătorii de Lege vor dobândi influență și respect în rândul poporului. Torah devenind
legea statului după întoarcerea din exil și sub Asmonei, cunoscătorul de lege era o persoană
indinspensabilă societății. Din acest motiv scribal capătă o poziție importantă în Sanhedrin
alături de preoți și bătrâni. Datorită acestei clase a înțelpților iudaismul a putut supraviețui după
anul 70 d. Hr., dar grija legitimă de a proteja Torah prin prescripții numeroase și detaliate, avea
să ducă la supraîngreunarea religiei cu o povară nesuferită de minuțiozități ce înăbușeau
exențialul, făcând din revelația divină o știință pentru inițiați, iar nu lumina oferită tuturor
pentru ghidarea vieții lor32 (Matei 23,23).
Alături de învățători exista grupul bătrânilor despre care se menționează deseori în Noul
Testament. Aceștia erau persoane bogate și cu influență, supuși social, care au avut un rol
important în conducerea țării după exil.

4.2.4 Vameșii
Unele meserii, cum ar fi cea a vameșilor care strângeau taxele pentru stăpânirea romană
erau foarte erau foarte detestate pentru faptul că luau cu sila mai mult decât prevedea legea, ,
ceea ce recunoște și Zaheu: dacă am năpăstuit pe cine cu ceva întorc împătrit (Luca 19,8), și
sugerează și sfatul lui Ioan Botezătorul: nu faceți nimic mai mult decât vă este rânduit (Luca
3,13). Pentru evreii zeloți atitudinea de ură era amplificată și de credința conform căreia erau
necurați datorită contactului lor permanent cu păgânii și a încălcării Sabatului. 33

4.2.5 Sclavii
Sclavii reprezentau clasa cea mai defavorizată. Existau diferențe între sclavii de origine
iudaică și cei de origine păgână. Legea prevedea reguli pentru situația sclavilor iudeii (Ieșire 21
): putea să se elibereze dupî șase ani de slujire, trebuia să fie bine tratat, când îți va sărăcii fratele
și ți se va vinde ție, să nu-l pui la muncă de rob, ci să fie la tine ca un simbriaș sau strain (Lev.
25, 39-40), nu putea fi vândut și nu putea fi pus la munci înjositoare.
Sclavii de origine păgână puteau fi vânduți și moșteniți, puteau fi tratați cu asprime, dar
nu răniți sau omorâți (Ieșire 21, 26-27). Aceștia puteau trece la iudaism, bărbații prin circumcizie

32
Athanasie Negoiță, op. cit. P 15
33
Athanasie Negoiță, op. cit. P 18 apud R. Le Deavent, La vie religieuse et sociale in Introductiona la Bible, Nouveau
Testament, Tome III, 1976, p76
iar femeile printr-o baie. Odată trecut la iudaism era lăsat să țină sabatul iar cu adevărat membru
al comunității devenea doar după eliberare.

4.2.6 Prozeliții
Încă de la început, în comunitățile de iudei, existau și străini cărora li se permitea
practicarea religiei mozaice, cu condiția circumciderii: Iar de va veni la voi vreun străin să facă
Paştile Domnului, să tai împrejur pe toţi cei de parte bărbătească ai lui şi numai atunci să-l
săvârşească şi va fi ca şi locuitorul de baştină al ţării; dar tot cel netăiat împrejur să nu
mănânce din el (Ieșirea 12,48), sau poate chiar fără această condiție: De va trăi însă printre voi
în pământul vostru un străin şi ar fi între voi din neam în neam, şi va voi să aducă jertfă pentru
miros plăcut Domnului, să facă aşa cum faceţi voi. Pentru voi obştea Domnului şi pentru
străinul care locuieşte între voi, o singură lege să fie, lege veşnică din neam în neam. Cum
sunteţi voi aşa să fie şi străinul înaintea Domnului. O singură lege şi aceleaşi drepturi să fie
pentru voi şi pentru străinul care locuieşte la voi. (Num 15, 14-16). Aceștia erau numuiți gerim
și erau întâlniți în special în diasporă.

Pentru convertirea unui străin se cerea circumcizia, umrmată de o baie rituală si de o

jertfă la Templu. Cei care îndeplineau aceste condiții erau numiți prozeliții dreptății ceilalți fiind
numiți prozeliții porții. După convertire începea o viață nouă, legăturile de dinainte fiind ca și
inexistente, chiar și căsătoria.
Prozeliții luau parte la celebrarea sărbătorilor, dar nu și la masa pascală, dacă nu erau
circumciși dar ei trebuiau să respecte sabatul. În timpul călătoriilor misionare ale lui Pavel
întâlnim adesea ne-evrei în sinagogi: după ce s-a terminat adunarea, mulţi dintre iudei şi dintre
prozeliţii cucernici au mers după Pavel şi după Barnaba, care, vorbind către ei, îi îndemnau să
stăruie în harul lui Dumnezeu. (FA 13,43).
Deși prozeliții erau în general bine văzuți, existau și unele tendințe restrictive privind
căsătoria, succesiunile sau accesul la funcții. 34

34
Athanasie Negoiță, op.cit., p20. Apud B. J. Bamberger, Proselytism in the Talmud Period, New York 1968, p17
4.3 Diaspora

Termenul de „diaspora” folosit pentru prima dată în Septuaginta, însemna „împrăștiere”.

Cu acest termen erau numiți evreii care emigraseră din arealul lor tradițional. Existau evrei
plecați din motive comerciale să locuiască în alte ținuturi încă înainte de regatul lui Solomon35,
dar după cucerirea lor de către asiriei și ducerea lor în robie, nu toți s-au mai întors înapoi.
Comunitatea iudee din Babilon a continuat să se închine Dumnezeului lui Israel și fără templu
sau jerfe iar după ce o parte s-au întors în Israel, alții au ales să ramână definitiv acolo având o
revizuire proprie a Legii. După cuceririle lui Alexendru Macedon o altă parte dintre evreii au
început să emigreze, Geograful Strabo notând că numărullor în din Cirena se ridica la un milion
şi adaugă: „Poporul acesta şi-a croit calea în fiecare cetate şi nu este uşor să găseşti vreun loc
în lumea locuită care să nu fi primit pe acest popor şi unde să nu-şi facă simţită puterea (citat de
Josephus, Ant. 14.115, ediţia Loeb).36
Alt moment al emigrării iudeilor a fost după cucerirea romană, când s-au așezat în marile
centre ale lumii greco-romane. Istoricul evreu Salo W. Baron apreciază că, în perioada
Hasmoneilor, trăiau în Iudeea aprox. două milioane de evrei, patru milioane în Imperiul Roman
și un milion în Babilon și în alte ținuturi dincolo de granițele imperiului.37
Viața evreilor din diaporă se desfășura în raport cu sinagoga, care însemna la început
„adunare” sau „loc de adunare” pentru practicile religioase, iar mai târziu v-a însemna clădirea în
care avea loc adunarea de rugăciune. Cu timpul, deși și-au păstrat credință și ritualurile
religioase, aceșita vor uita limba ebraică, fiind nevoie de traducerea cărților Legii în limba
greacă, traducere cunoscută sub numele de Septuaginta.
Viața religioasă a evreilor din diasporă a fost un factor determinant pentru păstrarea
unității, și de conservare a identității etnice a evreilor de-a lungul timpului.

35
Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță (coord.), Istoria bisericească universală, Ed. Basilica, Buc. 2019, p60
36
Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea,
37
Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță (coord.), Istoria bisericească universală, p60-61. Apud Salo W. Baron, A Social and
Religious History of the Jevs, vol. I/1
4.4 Grupările religioase ale evreilor

Pentru păstrarea independenței era nevoie de nevoie de transformarea Iudeii ca stat

politico-militar, după modelul statelor civilizate, idee susținută de aristocrație, de preoți și de
demnitarii de stat. Însă cea mai mare parte a populației dorea păstrarea vechiului tip de
organizare după principiile teocratice, în acord cu Legea lui Moise. Acum apar cele două grupări
politice, a saducheilor și a fariseilor care susțineau fiecare câte una din cele două concepții.
4.4.1 Fariseii
Această grupare cuprindea pe cei care printr-o viață morală riguroasă dorea să se separe
de restul poporului, dedicându-se studiului și comentării Legii și dorind cu orice preț păstrarea
învățăturii lui Moise. Fariseii aveau și o serie de reguli ce vizau purificarea în viața de zi cu zi,
care proveneau din credința că Dumnezeu i-ar fi dat lui Moise și o tradiției orală privind
aplicarea Legii. Fiind apărători înflăcărați, Mântuitorul, care arăta Legea ca fiind nedesăvârșită, a
intrat în conflict cu aceștia, la care se adaugă și faptul că cinstea de care se bucura Iisus
primejduia poziția lor în fața credincioșilor. Opunându-se oricărei influențe străine, mai ales
elenistice, fariseii aveau o influență mare asupra societății fiind considerați credincioși autentici
ai Legii. Dintre farisei au fost aleși și unii dintre apostoli: Sf. Pavel, Iosif din Arimateea,
Nicodim.

4.4.2 Saducheii
Numele lor vine de la Țadok, marele preot de pe vremea lui Solomon care l-a înlocuit pe
Abiatar. Era format din oamenii bogați ai vremii care au profitat de condițiile stăpânirii romane
și funcțiile preoțești. Erau mai puțin interesați de Legea strămoșească și mai mult de asigurarea
avantajelor materiale câștigate și relațiile bune cu puterea romană. Saducheii erau conservatori și
considerau că Tora Moșe este suficientă, și susținând o interpretare literară a legii, ei nu credeau
în nemurirea sufletului, nici în învierea trupurilor și nici în îngeri. Foarte interesați de soarta
statului iudaic, cu toate că pactizaseră foarte ușor cu romanii, saducheii considerau că în viața
cetății politica trebuie să aibă întâietate chiar și asupra Torei, care, fiind scrisă odată pentru
totdeauna, nu poate să se refere la desfășurarea vieții sociale sub toate aspectele sale.38 Între
farisei și saduchei existau mereu conflicte, fariseii acuzându-i pe saduchei de prea mult libertinaj,

38
Conf Dr Pr Petre Semen, idem, p236
iar saducheii reproșându-le acestora că sunt prea habotnici și că impun poporului reguli ce nu
există in Lege. În ciuda compromisurilor lor, saducheii au fost întru totul credincioși credințelor
și practicilor religioase tradiționale.

4.4.3 Zeloții
Era format din iudei de la marginea societății, care aveau ca orientare politică lupta de
eliberare de sub stăpânirea romană ca datorie a tuturor evreilor, având exemplul fraților Macabei
care au dat dovadă de zel pentru legea lui Dumnezeu ridicându-se împotriva asupritorilor care
încercau să suprime religia iudaică. Grupul zeloților a fost întemeiat de Iuda Galileanul care a
condus revolta din anul 6 d.Hr., împotrivindu-se plății de taxe către un împărat păgân. Zeloții au
practicat izolarea socială retrăngându-se împreună cu familiile lor în peșteri și în fortărețe, pentru
ca mai apoi să lupte și sa moară pentru convingerile lor și pentru libertate. Mai erau numiți și
sicari de la obiceiul lor de a purta ascuns un cuțit (sica) și era format din oameni de la marginea
societății interesate de eliberarea de sub stăpânirea romană. Chiar dacă revolta din anul 6 d. Hr. a
fost înfrântă, zeloții și-au continuat activitățile conduse de alți membrii ai familiei lui Iuda,
punând la cale uciderea regelui Irod. În anul 66 d. Hr. zeloții, în frunte cu Ioan din Gishala îi
conduc pe evrei într-o nouă răscoală împotriva romanilor ocupând atât Ierusalimul cât și
fortăreața Masada. Răscoala va fi însă înfrântă și se va sfârși cu dărâmarea Templului din
Ierusalim, apărătorii Masadei alegând să se sinucidă decât să cadă în mâinile romanilor.

4.4.4 Esenieni
Esenienii reprezintă o sectă religioasă evreiască, înfloritoare între sec. I î.Hr.- 1 d. Hr. Au
devenit mai cunoscuți după descoperirea documentelor de la Qumran în 1947. Secta esenienilor
s-ar fi născut din nemulțumirea unor credincioși, care au fost profund dezamăgiți în așteptările
lor mai ales de partida fariseilor si saducheilor, puși mereu pe ceartă din interese pur
personale39 și care au considerat că printr-o retragere într-un loc liniștit se vor putea dedica
nestingheriți principiilor Legii. Fiind în jur de 4000 de oameni așezați în pustia de lângă Marea
Moartă au căutat întoarcerea la vremurile trecute când Legea lui Moise nu era alterată de
influențe păgâne elinești. Majoritatea esenienilor trăiau în castitate și erau organizați în
comunități în care trăiau în sărăcie neavând nimic propriu, ci toate lucrurile erau folosite în

39
Conf Dr Pr Petre Semen, idem, p239
comun. Se considerau singurul popor adevărat al lui Dumnezeu și evitau contactele cu
persoanele din afara comunității.
Doctrina esenienilor consta în credința fermă ca Dumnezeu este Cel ce conduce frâiele
omenirii. Mai credeau în nemurirea sufletului și în pedepsirea păcatelor după moarte.
5. Concluzii
Venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos s-a făcut la “plinirea vremii” (Galateni 4,
4), atunci când lumea era pregătită pentru a-L primi: pe de o parte poporul iudaic aflat într-o
așteptare de veacuri a Celui Ales care avea să aducă mântuirea făgăduită și pe de altă parte lumea
politeistă aflată într-o căutare a sensului existențial și a comuniunii cu Dumnezeu Creatorul
Universului.

Predica Sfântului Ioan Botezătorul, de trezire a conștiinței poporului evreu pe de o parte

afundat în superficialismul religios practicat de farisei si saduchei - învățătorii de lege ai
poporului, dar pe de altă parte aflat în lipsa de referințe moral-religioase ale conducătorilor
poporului, vine ca o piatră de hotar prin care se separă cele două lumi: încheierea prorociilor
Vechiului Testament și începerea unei lumi noi și a unui timp nou – timpul mântuirii noastre.

Dumnezeu - Semănătorul a venit să semene învățătura mântuirii la toate neamurile – toți

sunt chemați și Cine are urechi de auzit să audă (Matei 13, 9). Împărăția lui Dumnezeu este
deschisă de acum tuturor neamurilor, și toți sunt chemați la Cina stăpânului. Atât poporul iudaic
dar și restul lumii este chemat să lepede omul cel vechi și să ia parte la o viață nouă, o viață în
adevărul și dreptatea lui Dumnezeu.

Răspândirea creștinismului și a învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos, în Imperiul

Roman – apogeul civilizațiilor lumii antice și până la marginile lumii vine ca un răspuns al
tuturor frământărilor filozofico – religioase definite de întrebarea lui Pilat: „Ce este adevărul ?”
(Ioan 18, 38)
6. Bibliografie
1. Biblia, Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008
2. Eduard B. Tylor - Introducerea la Cultura Primitivă (1871).
3. Sorin Bulboacă – Introducere în Istoria Culturii și Civilizației, Vasile Goldiș University
Press, Arad, 2011.
4. Mann, Michael (1986). The Sources of Social Power. 1. Cambridge University Press.
5. Istoria Bisericească Universală Vol. I, Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr.
Milan Șesan, Preot prof. dr. Teodor Bodogae
6. https://ancientcivilizationsworld.com/chart/
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sumer
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Civiliza%C8%9Bia_minoic%C4%83
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Xia
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Griechischen_und_ph%C3%B6nizischen_Ko
lonien.jpg
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Democra%C8%9Bie
13. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83
14. https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antic%C4%83
15. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Roman_Empire_Map.png
16. https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman
17. https://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/roma-antica/viata-apoi-roma-antica-
71906.html
18. https://en.wikipedia.org/wiki/Epicureanism
19. https://ro.wikipedia.org/wiki/Scepticism
20. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stoicism
21. https://basilica.ro/consideratii-istorice-despre-nasterea-domnului/
22. https://analize743870479.wordpress.com/2020/02/25/imperiul-roman-puterea-mondiala-
din-vremea-lui-Iisus/
23. Athanasie Negoiță, Noul Testament și manuscrisele de la Qumran, Ed. Stephanus,
București, 1993
24. Athanasie Negoiță, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Ed. Științifică,
București, 1993
25. Horia C. Matei, Enciclopedia antichității, Ed. Meronia, București, 1996
26. https://ro.wikipedia.org/wiki/Galileea
27. Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Ed. Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași 1997
28. Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță (coord.), Istoria bisericească universală, Ed. Basilica, Buc.
2019,
29. Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea