Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Destrămarea Imperiului
Destrămarea Imperiului
A urmat un război civil. După multe lupte, în 843, prin Tratatul de la Verdun, cei trei frați
au decis o nouă împărțire a imperiului. Tratatul a fost rezultat în urmă unei negocieri dure între
frați, dar nu s-a garantat stabilitatea noilor regate. În 858, Ludovic Germanicul l-a atacat pe Carol
cel Pleșuv, pretinzând că a răspuns invitației unor membri nobili nemulțumiți de domnia să.
Carol cel Pleșuv, bun diplomat și luptător fără experiență, a atras de partea să nobilii franci din
nord. În Aquitania s-a stabilit Pepin al II-lea, însă din 848, magnații, episcopii și abatii au cedat și
l-au ales că rege pe Carol cel Pleșuv, fiind uns la Orleans. Nu a mai acordat provincii fiilor săi,
astfel, nobilii urmau să depindă de rege pentru obținerea favorurilor. Regatul franc s-a
confruntat însă cu atacurile normanzilor din partea apuseană. Un fost aliat danez, Ragnar, a
atacat Parisul în 845, unde a spânzurat 111 de prizonieri. Ragnar a fost mituit cu 7000 de livre
de argint să se retragă. Atacurile și jafurile pe valea Senei și Loarei au crescut provocând fugă
țăranilor, precum și plata răscumpărărilor. Carol a recrutat conducători normanzi de partea să, a
ridicat poduri și fortificații, a crescut rolul cavaleriei, a impus taxele. Dar pierdea controlul și
prestigiul. S-a întâlnit cu frații săi în mai multe rânduri. Lothar și-a impus controlul asupra
teritoriului căruia îi revenise. În 855, acesta a murit la mănăstirea din Prum. Fii lui Lothar au
divizat regatul tatălui lor: Ludovic al II-lea a devenit împărat și a preluat Italia, Carol a devenit
rege în Provența, iar Lothar al II-lea a rimit Lotharingia, devenind o zona de dispută dintre Carol
cel Pleșuv și Ludovic Germanicul. După moartea lui Lothar al II-lea, posesiunile au fost împărțite
de Carol cel Pleșuv și Ludovic Germanicul, retrasand hotarele stabilite la Verdun între Francia
apuseană și cea răsăriteană. Carol a luat Liege, Cambrai, Besancon, Lyon și Vienne, iar Ludovic a
luat Cologne, Trier, Metz și Strasburg.
Regatul lui Ludovic Germanicul s-a stabilizat, fiind mai puțin dependent de facțiunile
nobiliare, și a condus campanii împotriva slavilor, autoritatea să fiind respectată decât în Francia
apuseană. După moartea sa , fii săi au primit regiunile pe criterii etnice: Ludovic cel Tânăr-
Franconia, Thuringia și Saxonia; Carloman-Bavaria; Carol cel Gros-Suabia și Raetia. Unitatea și
stabilitatea Franciei răsăritene a devenit o amintire. Carol cel Pleșuv a ocupat însă Italia și s-a
încoronat că împărat al Occidentului în 875, cu sprijinul papei Ioan al VIII-lea. S-a îmbolnăvit și a
murit pe 6 octombrie 877. A urmat o perioada de instabilitate în Franca apuseană. Urmașii săi
au acordat onoruri, domenii , abatii și comitate pentru a atrage fidelii, formându-se dinastii de
deținători ereditari de funcții comitale, aristocrația devenind indispensabilă pentru menținerea
puterii regale. Autoritatea regelui s-a diminuat, iar forțele locale s-au extins și au devenit
autonome. În final, succesiunea de regi minori sau neexperimentați au dus la stingerea dinastiei
Carolingienilor. Cei doi regi încoronați de magnații regatului în 880, care au împărțit Francia
apuseană: Ludovic al III-lea (Neustria) și Carloman (Aquitania) au murit la scurt timp. Carol cel
Gros a reunificat nominal Francia Apuseană fără Provența, Francia răsăriteană și Italia, domnind
că împărat din 881 până în 887. A fost obligat să abdice în adunarea de la Trier în 887 pentru că
nu a făcut față atacurilor normanzilor. La apus de Rin, în luptele ce au urmat detronării lui Carol
cel Gros, seniorii locali s-au raliat în jurul contelui Parisului, Odo, fiul lui Robert cel Tare, a cărei
stăpânire asupra comitatelor Angers, Tours, Blois și Orleans, a fost recunoscută de Carol cel Gros
în 886. Odo nu era carolingian, dar era avantajat căci avea numeroși vasali, fiind omul de
încredere al împăratului și se remarcase în apărarea Parisului în timpul asediilor normande, și în
lupta de la Montfaucon din 888. Odo a fost ales rege de nobili și episcopi, obținând și sprijinul
lui Arnulf, regele Franciei occidentale, căruia i-a devenit formal, vasal. După ce s-a străduit să
lupte împotriva normanzilor, în 889, a decis să accepte plata unui tribut, iar în 892, normanzii au
părăsit Francia. A continuat să convoace adunări generale și concilii, a confirmat actele de danii
și imunitățile anterioare și a numit conti și markgrafi. A renunțat la administrarea comitatelor,
cedându-le fratelui sau Robert, ce l-a succedat. În 893, Carol cel Simplu a fost încoronat la Reims
de rivalul sau, arhiepiscopul Fulques, Neustria și Aquitania au rămas fidele lui Odo, că cărui
putere a fost restituită în 895. În 897, Odo l-a recuoscut pe Carol drept urmaș la tron, în
împrejurări neclare. Carol cel Simplu a avut o domnie lungă, familia carolingienilor revenind la
tronul Franciei apusene. A fost marcată de o liniște relativă din partea aristocrației, de
sedentarizarea normanzilor la gurile Senei, în teritoriul ce se va numi Normandia. Fiind învins
lângă Chartres de Robert, fratele fostului rege Odo, ajutat de Richard Justițiarul, duce autonom,
conte de Autun, Rollo a acceptat să renunțe la atacuri și s-a creștinat, primind statutul de vasal
și conte al regelui, precum și o parte din Neustria-Normandia. În 911, Ludovic Copilul a murit și
a fost urmat la tronul Franciei răsăritene de către Conrad. Carol a fost ales rege și de marii
seniori din Lotharingia, readucând vechule posesiuni ale Pepinizilor de la Herstal și Metz și
capitală Aachen. A fost proclamat că rege Robert în 922, dar a fost ucis în 923 în bătălia de la
Soissons, în timp ce Carol a fost capturat de contele de Vermandoin, Herbert al II-lea. A urmat
Rudolf , problamat rege de nobili. A fost prins la mijloc în luptele dintre nobilii regatului: Herber
al II-lea și Hugo, fiul lui Robert I. Rudolf și-a menținut poziția pe care o deținea în Burgundia,
fiind baza puterii. S-a confruntat cu un atac al vikingilor în 924, apoi cu atacul maghiarilor ce au
devastat regiunea Champagne între 930-935. Sub Ludovic al IV-lea, rege între 936-954, a
petreuct la curtea lui Eduard cel Bătrân din Anglia. Ludovic a reușit să ajungă pe tronul Franciei
cu sprijinul lui Hugo. Că lider, Hugh controla Sena și Loara din Neustria, comitatele Tours, Angers
și Paris, avea domenii în Orleans, Berry, Mâine și Meaux, era abate laic la multe mănăstiri că
Saint Martin, Saint Denis etc. și avea un număr mare de vasali. Prima să soție îl susținea pe
Ludovic al IV-lea, iar a două soție a să era fiica lui Henric Păsărarul, iar apropierea regelui de
ducele Burgundiei au dus la răcirea relațiilor dintre cele două părți și la un lung conflict după
937. După excomunicarea să, Hugo a cedat și l-a recunoscut pe Ludovic drept suzeran. Dar
regele Franciei apusene a pierdut influență asupra Lotharingiei, în favoarea lui Otto I.
După o domnie turbulentă, Ludovic a murit într-un accident. A fost urmat la tron de fiul
sau, Lothar. În 956, Hugo a murit. Fii acestuia, Hugo și Odo au depus jurământ lui Lothar în 960.
Lothar era regele Franciei și Burgundiei și încerca să-și impună autoritatea în regiunile periferice,
să obțină controlul asupra nobililor ce-i cereau sprijinul și protecția acestuia, să strângă
legăturile de fidelitate, prin negocieri și alianțe matrimoniale, fiind recunoscut temporar în
Flandra și Aquitania. Dorind să reobtina Lotharingia, în 978, a intrat în Aachen, iar Otto al II-lea l-
a contracarat. Otto a intrat în Francia, a distrus palatele regale de la Compiegne și Attigny,
instituindu-l pe Carol, fratele lui Lothar, că rege. În 980 a fost încheiată pacea și Lothar a
renunțat la pretențiile sale asupra Lotharingiei. L-a încoronat pe fiul sau, Ludovic al V-lea că
moștenitor. După scurtă domnie marcată de ceartă dintre rege și arhiepiscopul de Reims, acesta
a murit în 987, din cauza unui accident. S-a evidențiat Hugo, numit "Capet", fiul lui Hugo cel
Mare. A fost unul dintre nobilii influenți, iar magnații l-au acceptat că lider al adunării. A fost
proclamat rege și încoronat și uns la Adalberon.