POVESTEA LUI HARAP-ALB

De Ion Creangă

Contemporan cu epoca societății literare Junimea, din cercul căreia a făcut parte, Ion
Creangă este unul dintre reprezentanții perioadei Marilor Clasici lângă M. Eminescu - poetul,
I.L. Caragiale - dramaturgul și Ioan Slavici - nuvelistul.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, publicat la 1 august 1877 în
revista ,,Convorbiri literare”. Basmul este o specia a genului epic, în proza de dimnesiunii
medii, cu personaje numeroase, ridicare la rang de simbol, în care se prezintă confruntare dintre
bine și rău, soluționată, de regulă printr-un final fericit. Deși este un basm cult, preia din
motivele specifice basmului de factură populară: superioritatea mezinului, călătoria, spunerea
prin vicleșug, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria, cifra magică 3.
Opera lui Ion Creanga se încadrează curentului literar realist. Realismul este un curent
literar-artistic manifestat cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca
reacție împotriva romantismului. Estetica acestuia este individualizată printr-o serie de trăsături:
veridicitatea întâmplărilor și a personajelor, refelectarea mimentică a realității, zugrăvirea
monografică a universului rural.
O primă trăsătură ce încadrează acestă operă în estetica relismului este plecarea de la
ideea estompării granițelor între real și fabulos. Basmul evocă o lume în care fantasticul este
localizat și umanizat. Astfel, Povestea lui Harap-Alb oglindește într-o manieră realistă aspecte
reperabile în lumea satului românesc, ce poartă ecouri ale universului humuleștean ,,Aminitri din
copilărie”. Garabet Ibrăileanu sublinează carecterul realist al universului epic al lui Creangă
numind basmele și poveștile acestuia adevărate nuvele din viața satului. George Călinescu
spune că, în Povestea lui Harap-Alb, creatorul demitizează lumea arhetipală a basmului popular,
fantasticul fiind particularizat.
O a doua trăsătură este pronunțată și în finalul basmului, formula de încheiere marcând
trecerea de la fabulația senină a deznodământului la planul realității, care oglindește inechitățile
generate de stratificarea socială. În opera lui Creangă, personajele au la bază o schemă realistă
care îi individualizează prin comportament, prin limbaj sau atitudine. Protagonistul diferă de
eroul din basmul popular deoarece nu posedă însușiri excepționale, este individualizat,
personalitatea sa fiind o sinteză de calități ( inteligența, toleranța, onoarea, milostenia) și defecte
( naivitatea, frica , lipsa de experiență)
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată cu cu triumful binelui.
Drumul este simbolul central al acestei creații, este metaforă a descoperirii realității și a sinelui.
Călătoria pe care face Harap-Alb devine un simbol al cunoașteri și al devenirii, este o lecție de
viață care îl pregătește pe tânăr de a deveni capabil să conducă o împărăție. În strânsă legătură cu
tema se află și titlul operei, întrucât aceasta semnifică maturizarea protagonistului. Numele
acestuia, este alcătuit dintr-un oximoron. Pe de o parte el este sluga Spânului, statut simbolizat
prin cuvântul ,,harap” care deseamneză o persoană de culoarea neagră, pe de altă parte el este fiu
de crai, statul simbolizat prin cuvântul ,,alb”, care sugerează esența superioară.
O primă scenă semnificativă pentru tema și vizunea despre lumea este întâlnirea
protagonistului cu Spânul, în urma căreia crăișorul își pierde statul nobil. Acest episod descrie
evoluția ulterioară a eroului. După mai multe zile de mers, acesta se pierde în spațiul labirintic al
pădurii, simbol la necunoscutului, având roulul unui obstacol. Apariția Spânului devine o
necesitate în compoziția basmului, astfel craiul în pofida restricților tatălui său, îl tocmește pe
acesta tovarăș de drum și călăuză. Lipsit de experiență, acesta nu bănuiește ce poate urma.
Spânul foarte ușor îl atrage într-o capcană. Acesta varsă apa din plosca crăișorului și-l convinge
să coboare în fântână pentru a scoate apă. Coborârea în fântână capătă o simbolistică duală,
echivalentă cu moartea și renașterea eroului, care primește numele de Harap-Alb, un nou statut
care îi condamnă viața pecetluit de un jurământ. Probele lui Spânul contribuie la fomarea eroului
ca conducător responsabil și îl testează.
O a doua scenă semnificativă este cea în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Deși Harap-Alb se îndrăgostește de fata Împăratului Roș, își
dovedește loialitatea față de spân și nu îi mărturisește adevărata sa identitate. Spânul îi retează,
din răzbunare, capul lui Harap-Alb, dar este aruncat în înaltul cerului de către cal și ucis, în timp
ce fata împăratului îl învie pe tânărul crai cu ajutorul apei magice și a trei fire de smicele de măr
dulce. Scena are valoare simbolică și încheie simetric aventura inițiatică a protagonistului care își
recapătă statutul pierdut.
Narațiunea este la persoana a III-a, este realizată de către un narator ominscent, care
intervine cu comentarii și reflecții, unele fiind adresate unor intrelocutori ipotetici. Narațiunea
capătă virtuți scenice prin ponderea semnificativă a dialogului, arta narativă particularâzindu-se
prin umor și ironie.
Personajele sunt de tip realist ( craiul, cei trei fii ai săi, Spânul, Împăratul Verde și ficele sale)
și fabulos (calul, căriasa albinelor și crăiasa furnicilor), în funcție de capacitățile lor. La granița
dintre fabulor și real sunt personajele inspirate din realitate, cu puteri supranaturale
( bătrâna- Sfânta Dumnică, fata împăratului Roș). În funcție de valorile pe care le reprezintă, ele
se clasifică în pozitive și negative.
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un veritabil bildungsroman al epicii noastre,
Creangă având meritul de a scoate basmul de sub tutela eposului folcloric și de a-l integra în
circuitul artisitc cult.