FLOARE ALBASTRĂ

De Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este considerat cea mai importantă voce poetică din literatura română a
secolului al XIX-lea. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu Maiorescu în
articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "forma limbei naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti".

,,Floare albastră” apărută în anul 1873, publicată în revista "Convorbiri literare", aparţine
etapei de tinereţe a creației eminesciene. Poezia poate fi privită drept un nucleu al
romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate mai multe specii literare: poem
filozofic şi elegie. Elementele romantice prezente sunt: tema, evadarea din realitate în spaţiul
oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza.

Romantismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul

secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva clasicismului și manifestându-se în spațiul cultural
european prin afirmarea spontaneității, a subiectivității, a sentimentului şi a fanteziei creatoare.
Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo.
O primă trăsătură ce încadrează textul liric în contextul curentului literar romantism este
amestecul de genuri literare. Creația ”Floare albastră” se construiește pe baza unui schelet epic
în care îndrăgostita îi reproșează bărbatului iubit lipsa de preocupare afectivă,
concentrându-se pe lucruri care ei îi sunt inaccesibile („Iar te-ai cufundat în stele!”). De
asemenea, în strofele cinci-doisprezece, fata propune un scenariu de iubire în care îi adresează
o chemare în mijlocul naturii, îmaginând formarea perechii, gesturilor tandre, dar și despărțirii.
Elementele dramatice sunt marcate de intervențiile dialogale, dar în esență, textul aparține
genului liric, oglindind exprimarea directă a unor stări și sentimente precum nemulțumirea („Nu
căta în depărtare / Fericirea ta, iubite...”) și, în cea mai mare parte, iubirea („De mi-i da o
sărutare / Nimeni-n lume n-a s-o știe”).
O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența motivelor
literare specifice. Nucleul imaginarului poetic este floarea albastră, în corelație cu portretizarea
ființei iubite. În prelucrarea laitmotivului, Eminescu apelează și la folclorul românesc, unde
elemental vegetal este asociat cu floarea de nu-mă-uita. Acest simbol apare și în titlul poeziei,
unde universul creației este sintetizat prin cele două elemente, substantivul „floare” aparținând
sferei terestre, iar albastrul simbolizează dimensiunea superioară a îndrăgostitului, asociată cu
infinitul. Întregul scenariu propus de fată rămâne un vis de dragoste, susținut la nivel morfologic
de utilizarea verbelor la viitor („Și mi-i spune atunci povești”, ”Voi cerca de mă iubești”). De
asemenea, la nivelul textului se remarcă și motivul codrului și al florilor de tei, aspecte ale
teluricului, în opoziție cu spațiul cosmic, ilustrat prin motivul nopții și al lunii.
 Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea
terestră şi cea cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu
care aspiră la absolut.
O primă imagine poetică pertinentă pentru tema operei este prezentată în cea de-a cincea
strofă, fiind o invitație a pretinsei iubite într-un mediu retras, pădurea („Hai în codrul cu
verdeață / Und-izvoare plâng în vale”). Astfel, cadrul natural este considerat spațiul perfect
pentru un asemenea scenariu de iubire, întrucât este intim și revigorant. Locul ales corespunde
unei lumi concrete, atrăgătoare, ce susține ideea de cuplu ideal.
O altă imagine poetică relevantă pentru tema creației este ilustrată în ultima strofă, în care
visul de iubire și scenariul de dragoste este spulberat („Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit
iubirea noastră”). Această bruscă încheiere a visului amoros sugerează revenirea eului liric în
planul realității, conștientizând că sentimentele pe care le manifestă față de partenera sa nu sunt
decât o iluzie, ceea ce susține imposibilitatea împlinirii unei iubiri ideale. Mai mult, ipostaza
masculină, prezentată drept o ființă superioară și rațională înțelege că geniului îi este refuzată
dragostea, iar solitudinea este asociată cu o stare de tristețe, conturată în ultimul vers al poemului
(„Totuși este trist în lume!”).
Titlul enunță un motiv de circulație universală întâlnit în creația lui Novalis, unde
„floarea albastră” simbolizează iubirea și nostalgia infinitului. La Eminescu „floarea”
întruchipează viața, gingășia și frumosul, devine simbolul prezenței feminine angelice, iar
epitetul cromatic „albastră” înglobează spațiul nesfârșit, cerul și marea proiectând iubirea în
eternitate.
Poezia lui Eminescu este împărțită pe două planuri, cel al îndrăgostitului, definit ca un plan
superior, cosmic, dominat de concepte astrale (stele, lună, „ceruri-nalte”) și cel al ființei iubite,
perceput ca un plan terestru și asociat cu natura ocrotitoare, cadru ferit de primejdie, propice
pentru formarea perechii: „verdeață”, „izvoare”, „stâncă”, „prăpastie”. În plus, realismul geniului
este prezentat în antiteză cu idealismul fetei, marcat și de opoziția timpurilor verbale: monologul
fetei este redat preponderent prin verbe la viitor („vom visa”, „te-oi ținea”), în timp ce discursul
îndrăgostitului este marcat prin timpurile prezent și perfect compus, asigurând certitudinea („am
râs”, „te-ai dus”)
Exemplificând lirismul de măşti, eul liric întruchipează pe rând două ipostaze umane,
masculine şi feminină, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază
celor două lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului
poetic: verbe la persoana I ("am râs"), pronume personale la persoana I ("eu"), adjective
pronominale posesive la persoana I ("mele").
Opera ”Floare albastră” de Mihai Eminescu aparține romantismului, ilustrând prin motive
literare precum luna, codrul sau valea, tema imposibilității împlinirii prin iubire, aflată în
corelație cu natura și cu subtema omului superior, conturată printr-o serie de antiteze la nivel
compozițional.