”Strămutarea este un înger sepulcral”

Nu sunt aceeași persoană care eram acum un an; acum o toamnă; acum o secundă. Într-o
eră care trece atât de repede pe lângă mine, pe lângă noi, îmi e atât de ușor să dau uitării cine
sunt. Sunt o persoană reală sau sunt doar o multitudine de greșeli ale strămoșilor mei lipite și
ticsite într-un corp?Crizele de identitate înlocuiesc înviorarea de dimineață, iar incertitudinea
legată de unele aspecte ale originilor mele îmi dezvoltă o foame acută de cunoaștere. O mulțime
de întrebări mă învăluie pe zi ce trece și, cumva, toate își găsesc originea în pătratul zero al
neamului meu.

Gândurile îmi orbitează în această zonă teribil de des, mai ales la lăsarea serii. Cumva,
când restul lumii tace și vlaga din mine se stinge, fuga cugetelor în jurul corpului meu lasă
scârțâieli ascuțite și înțepătoare ce nu mă lasă să dorm. Toamna asta am început să fiu bântuit de
același spirit de dubiu. Acum că am început al treilea an de liceu, discuțiile legate de viitorul
nostru peste granițele micului oraș în care ne ascundem au devenit topic de maximă importanță
la fiecare oră de dirigenție. Presiunea apasă pe umerii noștri ca un tată mândru că al lui copil
începe un nou capitol al vieții, cu fermitate și nerăbdare. Exist, totuși, cu consolarea că știu ce
vreau de la viață, ce meserie vreau să prestez în și pentru țara mea. Cu toate acestea, nu-mi
displace să-mi aud colegii și idealurile lor de viitor. Îndrăzneții clasei țintesc spre scările aurii
și-și exprimă de fiecare dată când au ocazia ardoarea de a hoinări dincolo de hotarele României.
În limita ipocriziei, admit că îi admir și aș vrea să am aceeași lejeritate și același curaj de a fugi
în stil mare într-o țară din Occident, considerată mai ”civilizată”. Nu cred că aș putea. Sunt încă
un slab al cărui rațiune e dictată de o frică gigantică de a lăsa în urmă lumea care m-a crescut,
pentru o lume străină, nouă, diferită, înfricoșătoare.

Fără discuție, cum zice și un vechi proverb, ”De ce ți-e frică, de aia nu scapi!”, voi trece
într-o zi pragul țării și mă voi dezlănțui prin universuri alambicate și bizare. Ba chiar mai mult,
poate voi uita să mai dau pe acasă, ca un adolescent ce a fost lăsat să hoinărească fără a i se da o
oră fixă de întors. Voi face toate aceste lucruri cu un zâmbet tâmp și curios pe chip și, de ce să
apelez la minciuni cusute cu ață albă, voi reveni cu amintiri prețioase și cu jinul de a nu pleca
prea curând din acel paradis nemaipomenit. Dar, voi reveni. Orice s-ar întâmpla, oricât ar trage
de mine zgârie-norii și oceanul sau tehnologia de ultimă generație și modernitatea alertă, mă voi
întoarce, cu siguranță. Înstrăinarea este infecția care mi-ar pune capăt existenței; desprinderea,
poate uneori inconștientă, de absolut tot ce cunoști, de elementele formative ce te-au definit ca
persoană, abandonul copilului interior ce sărbătoarea an de an Ziua Națională, mi se pare cea mai
înnegurată soartă cu putință. Gândul că aș putea deveni un necunoscut în propriul cămin, un
rătăcitor în căutarea unui loc de care să aparțină doar din pricina amețelii contemporane și
influențelor escapismului, mă trimit într-o spirală de vertij.

Recunosc că mă sperie gândul de a-mi părăsi chiar și orașul natal, deși aspir la libertate
perenă deja de mult prea mult timp. Vreau să văd mai mult! Vreau să ajung să vizualizez pe
pleoapele lăsate fiecare colț al țării și să-mi umplu ușa frigiderului cu magneți de la fiecare tarabă
existentă, așa cum făceam când eram copil. Poate că este un vis pueril, cine nu-și dorea să devină
explorator când abia descoperea lumea de după fereastra blocului? Însă, pe măsură ce am
crescut, această dorință de a mă aventura a continuat să-mi ardă cu pocnet pe după cerebel și știu
că asta vreau să fac. Nu suport să trăiesc doar din zvonuri și povești despre câte perle ascunde
țara, vreau să mă conving, să le simt, să le inspir! Vreau să cuprind fiecare trunchi de copac și
să-i aflu întreaga istorie doar printr-o simplă atingere, vreau să mă culc în firele înalte de iarbă și
să le las să mă absoarbă, să devin una cu țărâna ce e plapumă lumii mele, vreau să urc un munte,
să alerg de-a lungul țărmului Mării Negre. Vreau să fac tot ce-mi stă în putere să valorific
tărâmul magic de care aparțin, să ajung să cunosc tot pentru a putea da de veste mai departe,
peste hotare și peste limitele universului, în alte vieți și în lumi paralele, pentru a aduce și ființe
extraterestre să se minuneze de minuțiozitatea cu care a fost făurită țara noastră.

Cred cu tărie că frumusețea este subiectivă, mereu am considerat acest argument drept
insurmontabil. Cu toate acestea, mă împing cu toată forța în geamul mașinii la fiecare călătorie,
de parcă aș vedea mai bine așa, una cu sticla, și nu-mi pot imagina cum cineva poate privi ce
privesc și eu și să-și rideze nasul cu dezgust. Cum poate cineva să se uite în ochii mei și să jure
că nu consumă întreg acest peisaj și ajunge peste puterea de sațietate vizuală? Superficialitatea
slăbește simțul critic și simt că, de cele mai multe ori, nu apreciem țara pentru ce este, ci pentru
ce ni se spune că este. Nu apreciem materia efectivă ce se întinde înaintea noastră, ci figurile de
stil prin care o caracterizează marii poeți. Dar oare ei, de ce vorbesc cu atâta patos de patrie? Din
goliciune de portofel? Din plictis? Din reflex? Sau oare, din temei căci țara noastră ne e Eden, iar
noi nici nu ne sinchisim să ne antrenăm cristalinul și să ne avântăm privirea mai departe de
livada din grădină? Simplitatea ființei umane este deopotrivă blestem și binecuvântare.
 Mereu am privit omul drept un mozaic al trecutului, prezentului și viitorului. Suntem
ființe definite de obiceiuri și manierisme ce datează de secole, la fel de mult ca aspirațiile
moderne și setea de nou. Până acum ceva timp, mă consuma ideea că dezumanizez ființa
printr-un astfel de concept, însă acum nu-mi imaginez ce poate fi mai însuflețit decât un om prin
venele căruia aleargă sânge de patriot. Tot pe ramura acestui raționament îmi agăț următoarea
afirmație: respectul și dragostea față de patrie implică înțelegerea și recunoașterea trecutului,
trăirea din plin a prezentului și truda pentru un viitor ideal. Un mijloc potrivit pentru a atinge
acest sentiment puternic reprezintă, ce-mi place mie să numesc, ochelarii cu lentile eminesciene,
acea viziune romantică ce-ți permite să vezi cu filtru roz și neajunsurile, ce-ți dă speranță și
motivație să lupți pentru ce iubești. Eu lupt pentru ce iubesc. Eu lupt pentru țara mea, pentru
drumul spre liceu care-mi bătătorește tălpile, pentru cerul albastru, grâul însorit și pământul roșu
regal, pentru munți, dealuri, câmpii și pentru mine, pentru tine, pentru noi toți. Nu știm ce vom
fi, dar știm ce am fost și ce suntem, unde ne situăm și cu ce ne confruntăm, iar asta mi se pare,
cel puțin acum, suficient.

În ciuda schimbărilor prin care trecem, odată cu vremea și vremurile, odată cu ciorba care
nu va mai avea niciodată gustul celei făcute de mama în iarna în care am căzut de pe sanie și mi-
am julit cotul stâng, odată cu responsabilitățile și taxele și impozitele și toate chichițele vieții de
adult pe care nu sunt încă sigur că le înțeleg pe deplin și în ciuda temerii de a îmbrățișa
asigurarea siguranței, eu sunt convins de un lucru : voi rămâne mereu un copil bolnăvicios;
bolnav de dor de casă, intoxicat de valori și tradiții naționale și cu sângele coagulat de fragmente
din galeria de artă a patriei lipite de vase, artere și vene.