Octavian Goga (1881-1938) –Exponentul liricii româneşti

O.Goga este reprezentant al postromantismului (prelungirea romantismului şi clasicismului) acest

current s-a manifestat prin îmbinarea elementelor romantice cu trăsături simboliste, poporaniste sau
sămănătoriste.
Cunoscut în Istoria literaturii române, în conștiința literară românească, ca una din cele mai reprezentati
ve voci lirice ale Ardealului, în imediata apropiere a înaintașului său, George Coșbuc, poeta vates, proroc
și mesianic, un gazetar de înaltă clasă și un desăvârșit orator, un adevărat tribun, Octavian Goga(n. 1881)
este exponentul liricii românești de la începutul secolului al douăzecilea.
Una dintre cele mai importate coordonate ale operei lui Octavian Goga, o reprezintă mediul sătesc.
Satul este în concepţia sa păstrătorul tradiţiei şi al continuităţii, aici luând naştere elementul original
autohton. Satul şi ţăranul sunt paradigme fundamentale ale societăţii româneşti.
Octavian Goga nu poate fi încadrat într-un anume curent literar, se poate vorbi de o prelungire a
romantismului eminescian, cu rădăcini în cel pașoptist, se observă influențe sămănătoriste(„ruralismul”,
„întoarcerea la brazdă”, sentimentul dezrădăcinării, naționalismul, ura față de oraș), dar, așa cum singur
afirma:”Am mers paralel cu această manifestare, însă pot să spun că nu am fost niciodată ceea ce se
cheamă un sămănătorist, n-am fost înglobat în această mișcare literară”. Și pe bună dreptate, în poezia sa,
lipsește idilismul, dimpotrivă, cântăreț al vaierului mulțumii, accentuează latura socială, după propria-i
afirmație: „Eu am văzut în țăran un om chinuit al pământului, n-am putut sa-l văd în acea atmosferă în
care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale și nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină și veselie a
lui Coșbuc”. Goga, „dreptvestitorul apostol”, a plătit tribut și poporanismului, văzând în cărturari
adevărații luminători ai satelor, de asemenea, influența simbolistă s-a exercitat și asupra creației sale, fără
a-i modifica structura.
Pe coordonatele monografiei satului ardelean, văzut obiectiv de poet, se ţese într-o sfâşietoare cântare
lirică şi propriul său destin. În lumea aceasta se desfăşoară viaţa poetului, la ea-i rămâne sufletul când e
plecat departe la studii la Budapesta şi Paris. Înstrăinarea îl apasă, îi umple sufletul de dor şi regretul c-a
plecat de-acasă îl chinuie mereu. Opera sa este o monografie lirică a satului a „pătimirii noastre”, a
istoriei vitrege a neamului său de plugari din Transilvania. Ţăranii lui Goga nu au nume. Fiecare însă este
parte a aceluiaşi destin istoric şi individualizează în tablouri, şi scene memorabile, fiinţa neamului său
oropsit. Figurile din viaţa satului pot fi asemuite cu nişte icoane primordiale, dovadă fiind esenţa cea mai
pură a sufletelor lor.
Scriitorul a făcut parte dintr-o familie a cărei înaintaşi au fost preoţi, iar acest element de natură
bisericească va constitui un element substanţial în lirica şi publicistica lui Octavian Goga. Poetul mărturi
seşte singur în fragmentele autobiografice că a avut la baza operei sale: „folclorul, limba românească
vorbită în regiunea în care m-am născut; al doilea cărţile bisericeşti; al treilea literatura cultă.” Elementul
religios în lirica lui Octavian Goga, apare ca un reprezentant al tradiţiei şi al datinii, acesta nu constituie o
expresie a unei crize mistice spirituale, ori a unei chinuitoare căutări a divinităţii.
 În cadrul poeziei româneşti, Goga este cel mai autentic continuator al lui M.Eminescu, nu în sensul
imitaţiei epigonice ,de felul celei al lui Al.Vlahuţă şi altora din jurul său ci în înţelesul profund al
cuvântului.Prin excelenţă liric,Goga este,ca şi Eminescu un exponent al mulţimii.Ceea ce l-ar deosebi de
înaintaşul său ilustru ar fi mesianusmul mai accentuat,mai vizibil în expresie,tendinţa de a striga ca un
profet durerile celor de peste munţi.În fragmente autobiografice (Bucureşti,Cartea românească 1934 )
poetul mărturisea: „Eu,graţie structurii mele sufleteşti am crezut întotdeauna,că scriitorul trebuie să fie un
luptător,un deschizător de drumuri,un mare pedagog al neamului din care face parte,un om care filtrează
durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă în trâmbiţă de alarmă”.
El a fost poetul durerii transilvane. Cele patru volume antume de versuri: "Poezii" (1905),  "Ne
cheamă pământul" (1909), "Din umbra zidurilor"  (1913)  şi "Cântece fără ţară" (1916) constituie o
monografie lirică a satului ardelenesc de la cumpăna celor două secole.
Poezia lui Octavian Goga (1881- 1931) se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului
său asuprit,dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi
naţionale. Mesianismul său se manifestă în sensul încrederii poetului în puterea de a îndrepta soarta
dureroasă a neamului românesc,de a contribui la eliberarea socială şi naţională,la izbăvirea poporului de
amar şi suferinţă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea
atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea
lumină de veselie a lui Coşbuc .”
Creaţia lirică „Rugăciune” de Octavian Goga a apărut în volumul „Poezii”din 1905, definind un talent
viguros, manifestat printr-un patriotism sincer şi o poezie mesianică şi vizionară.Aşezată în deschiderea
volumului,ea constituie arta poetică a lui Goga sau crezul potic al lui ,un adevărat manifest artistic şi
social, un program de luptă şi o mărturie militantă, ceea ce îl defineşte ca poet mesianic şi vizionar. Arta
poetică este dominată de ideea că locul şi menirea poetului sunt acelea de a da glas suferinţelor şi
năzuinţelor poporului său,deoarece „el totul vede,toate le ascultă/Unde-i plânsoarea zărilor mai multă/El
îşi roteşte aripile sale”,ea închegă într-o viziune cosmică,unitară „cântarea pătimirii noastre”, „vestind
ziua cea mare” a împlinirii unui vis pentru care au răposat „străbunii şi părinţii”.
Specificul speciei. Această artă poetică pune accentul pe rolul poetului în societate, demonstrând că
acesta trebuie să fie un element dinamic în acţiunea de a înfăptui dreptatea şi fericirea neamului său.
Această profesiune de credinţă sau manifest literar (sintagme sinonime cu arta poetică) are un titlu
sugestiv, implicând atitudinea de implorare către Dumnezeu, traducând totodată dorinţa poetului de a-şi
vedea neamul în fericire, linişte şi bunăstare.
Poetul invocă pe alocuri divinitatea, iar ardoarea, pasiunea, ce stapânesc această creaţie, se apropie de
cele specifice epocii paşoptiste. Poetul, în ipostaza rătăcitorului cu ochii tulburi şi cu trupul obosit de
căutări, îi cere lui Dumnezeu “să-i orânduie chemarea“, să-i alunge patimile mărunte, individuale, pentru
a putea da glas patimii neamului. El vrea să cunoască amarul şi truda, dorurile fără de leac, plânsul,
durerea, încât versul său să exprime într-adevăr “căutarea patimirii noastre”. Octavian Goga vrea să
devină un profet, un poet tribun, care să schimbe energia suferinţei într-o energie a revoltei. Propria lui
suferinţă reprezintă imaginea la scara redusă a suferinţei poporului, iar cântecul liric are darul să
amplifice şi să exprime jalea întregului neam.
   Este adevărat, că Goga porneşte de la realitaţi sociale şi politice, dar el vrea să exprime mult mai mult,
el vrea să redea însăşi ideile de suferinţă şi de revoltă ce au stăpânit veacuri la rând acest popor.
Ca formă ea este o adresare a scriitorului către Domnul să-i dea puterea de a ocoli ispitele ce-i „sapă”
pieptul şi să-i „orânduie”cărarea spre „ cei rămaşi în urmă”,altfel zis-spre oamenii satului transilvănean,
gemând sub călcâiul regimului austro-ungar: „Alungă patimile mele,/Pe veci strigarea lor o plânge,/Şi de
durerea altor inimi/Învaţă-mă pe mine-a plânge,/Nu rostul meu, de-a pururi pradă/Ursitei maştere şi
rele,/Ci jalea unei lumi,Părinte,/Să plângă-n lacrimile mele”. Atare implorări către Domnul dovedesc o
conştiinţă dornică de a părăsi interesele mărunte,îngust personale şi de a adopta năzuinţele celor
mulţi,din mijlocul cărora descinde şi soarta cărora îl doare.
Poezia este o confesiune lirică şi ilustrează un lirism subiectiv, fiind prezente mărcile eului liric, prin
pronumele şi verbele la persoana I singular: „cad”,„caut”, „eu”, „mă”, „meu”, „mele”, „noastre”.
Adresarea directă, relevată prin mărcile verbelor şi pronumelor la persoana a II – a şi vocativul
substantivelor prezente în discursul liric argumentează, o dată în plus, lirismul subiectiv al poeziei:
„orânduie”, „îndreaptă”, „ dezleagă”, „sădeşte”, „alungă”, „învaţămă”, „tu”, „tale”, „stăpâne”, „Doamne”,
„părinte”.
Versificaţia. Poezia are sase strofe alcatuite din opt versuri fiecare, ritmul este iambic, iar rima
imperecheată, dacă ar fi versurile mai lungi, dar acestea au măsura de 9 silabe.
Lexicul este evocator, desprins parcă din tezaurul cărţilor bătrâneşti, într-un context voit popular, cu
termeni biblici, uşor arhaici. Se folosesc cuvinte care fac parte din aceeaşi arie semantică: “lacrimi”,
“durere”, “suferinţă”. Se folosesc, de asemenea, şi regionalisme şi toate acestea reliefeaza vechimea si
permanenţa poporului român pe aceste meleaguri. 
Implorarea către Dumnezeu este autentificată prin utilizarea frecventă a termenilor religioşi: ispitele,
povaţa, în veci, patimile, ursita, de-a pururi. Regionalismele accentuează ideea că poezia este pusă în
slujba celor mulţi, truditori ai pamântului: istovit, s-adapă, zvonul, ostenită, truda, gârbov.
La nivel lexical, opoziţia dintre cele două atitudini lirice, se realizează prin grupurile de termeni aflaţi
in antiteză: "patimile mele" - "durerea altor inimi" şi "rostul meu " - "jalea unei lumi"; ca şi prin folosirea
lui "ci" adversativ la începutul versului penultim.
Poezia e în acelaşi timp o elegie şi o meditaţie, autorul aşezând în antiteză eul poetului cu
colectivitatea. Poetul dorea să filtreze durerile neamului şi să se transforme el însuşi într-o trambiţă de
alarmă.
Tema. Poezia este o expresie a misiunii poetului, care se consideră exponent al neamului său, simţind
deplin povara răspunderii sale şi rostul propriei creaţii. Octavian Goga prezintă în acest poem
rolul poetului în societate şi misiunea poeziei în existenţa omului. Ideea lui Goga este că poetul trebuie să
fie un tribun, un purtător de cuvant al neamului din care face parte, iar poezia trebuie să redea suferinţele
şi idealurile celor mulţi.
Structura - compozitie. După cum arată şi titlul, textul este alcatuit sub forma unei adresări către
divinitate, careia poetul îi cere să-i indrepte paşii pe calea creaţiei spre a reflecta cu maximă veridicitate
toate necazurile, aspiraţiile şi durerile poporului. El vrea să se pătrundă de toate aceste stări pentru a deveni
un fel de „cutie de rezonanţă” pentru tot ceea ce trăieşte neamul său. De asemenea, el consideră că
poetul cetăţean este parte integrantă a poporului, el depăşeste eul singular, tinzând către generalitate: „Nu
rostul meu de-a pururi pradă/ Ursitei maştere si rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/Să plangă-n lacrimile mele..
Nivelul morfo-sintactic. Accentul cade pe forme substantivale cu mare putere de sugestie, adevărate
simboluri: pieptul, izvorul, sufletul, văzul, amarul, truda, viforul etc. şi pe forme verbale care sunt
la imperativ, când se adreseaza divinităţii, sau la indicativ prezent, când poetul işi expune crezul său
artistic: dă-mi, seamănă-mi, dezleagă, alungă, cad, caut, simt.
Nivelul figurilor de stil. În textul lui Goga, substantivele sunt adevarate metafore sau simboluri, pe
care autorul le-a înzestrat cu o mare încărcătură emoţională. Pieptul reprezintă sensibilitatea poetului,
forţa sa de creaţie. Izvorul este sursa sa de inspiratie, care se impune a fi viaţa ţăranilor, realităţile sociale
concrete. Amarul, truda, durerea pot fi incluse în aceeaşi sferă semantică, pentru că toate exprimă starea
de jale a tăranului din Ardeal. Viforul are mai multe conotaţii: el este semn al forţei, dar este şi elementul
care simbolizează suferinţele robilor în aşteptarea momentului răzbunării.
Metafora ,, doruri fără leacuri” redă jalea, durerea celor consideraţi străini în propria ţară. Sintagma
metaforică ,,glasul de aramă” este relevantă pentru puterea imensă a cuvântului, respectiv a creaţiei
poetice, de a îndrepta faptele şi aspectele potrivnice din viaţa socială.
Incipitul exprimă starea chinuitoare confuză a eului liric cauzată de suferinţele îndurate de românii
din Ardeal, aflaţi sub ocupaţie socială: „rătăciror cu ochii tulburi”.
Cele şase strofe ale poeziei sunt structurate simetric şi exprimă prin lirism subiectiv – crezul artistic al
„poetului cetăţean” prin repetarea obsesivă a pronumelui le persoana I – „eu”, „mi”, „pe mine” – ceea
ce – i conferă caracter de confesiune lirică, aflată în relaţii de opoziţie cu pronumelela persoana a II – a,
ca adresare directă de implorare a Divinităţii pe care o exprimă prin vocativ:-„părinte”, „Doamne”,
„stăpâne”.
„ Rătcitor,cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cat neputincios,stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
în drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-,orândue-mi cărarea!...
 Aşa dar ,prima strofă este o adresare directă către divinitate,iar şirul de metafore amplifică
dezorientarea eului liric şi dorinţa de a găsi un sprijin moral pentru a-şi ajuta neamul chinuit: „cu ochii
tulburi”, „trupul istovit de cale”, „cad neputincios”, „mi se desfac prăpăstii”, în „negură se-mbracă zarea”.
Strofa a doua sugerează povara suferinţei,simţirea poetică profundă ca simbol al durerii neamului său
aflat într-un moment de răscruce.Eul liric îşi îndreaptă speranţele către Dumnezeu, îinvocându-
l,implorându-l să-i dea povaţă povaţă înţeleaptă şi să-i lumineze calea pentru a-şi putea ajuta neamul de
români să scape de chinurile seculare:
„ Din valul lumilor mă smulge
Şi cu povaţa ta –nţeleaptă
În veci spre cei rămaşi în urmă
Tu,Doamne,văzul meu îndreaptă”.
Poetul cetăţean înalţă o rugă Divinităţii,conjurându-l să-l inspire în crearea unei poezii pline de revoltă
şi răzvrătire împotriva asupririi neamului românesc din Transilvania,astfel încât creaţia poetică să devină
o armă de luptă pentru izbăvirea suferinţelor de veacuri, „spre cei rămaşi în urmă”.
Strofa următoare se constituie într-o enumerare de simboluri şi metafore care sugerează,că opera
literară este menită să dea glas sentimentelor umane de dragoste şi ură, de bucurie şi tristeţe,învocarea
Divinităţii,fiind accentuată de verbele la modul imperativ,aşezate la începutul fiecărui vers:
„Dezleagă minţii mele taina...
Sădeşte –n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina...
Alungă patimile mele
Învaţă-mă pe mine-a plânge”.
Revărsarea durerii izvorâte din nedreptăţi sociale şi naţionale,constituie un argument pentru caracterul
militant al artei şi rolul de mesager al scriitorului.
Ultimele trei strofe,printr-o suită de substantive-durerea,lacrimile,amarul,truda-conferă un patetism
dramatic poeziei.Apelul poetului către confraţii săi este un îndemn ca aceştea să fie nu numai martori ai
istoriei,ci şi făuritorii ei.
Revolta eului poetic se amplifică în finalul poeziei şi se revarsă nestăpânit, cuprinzând întreg pământul
şi adunând în glasul suferinţei: „cântarea pătimirii noastre”. Metafora „În suflet seamănă-mi furtuna”
ilustrează dorinţa fierbinte a poetului misionar de a se încărca sufleteşte cu atâta revoltă,încât poezia,
„strunele înfiorate”,să poară exprima izbăvitor nedreptăţile, „amarul”,îndurate de românii din Ardeal,din
cauza asupririi sociale şi naţionale:
„În suflet seamănă-mi furtună
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
 Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre”.
Mărturisindu-şi vocaţia artistică,Goga afirma: „Eu m-am născut cu pumnii strânşi”. Definindu-se astfel
ca revoltat permanent,ca conştiinţă socială şi naţională,ca interpret al năzuinţelor şi speranţelor unui popor
întreg,deaceea ţăranul este văzut de Goga ca „un om chinuit al pământului”.
Actul poetic,în viziunea lui Goga transfigurează visurile sociale şi idealurile naţionale ale unei
colectivităţi şi cumulând enumerarea de simboluri metafortice: „Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina/Dă-mi
raza soarelui de vară”,verbe la imperativ,plasate în fruntea versurile obţine o melodie ce dfineşte
dinamica sufletească a celui ce crede că arta explorează tainele lumii şi farmecul vieţii dând glas
sentimentelor de ură şi tristeţe în ultimele trei strofe.
Poetul concluzionează că opera trebuie să devină un cântec etern, o ,,cântare a pătimirii noastre”, adică
expresia suferinţei neamului din care face parte. Goga este de parere că de această jale colectivă trebuie să
se patrundă, în primul rând, el însuşi pentru că opera sa să fie cât mai veridică, mai valoroasă. Textul
evidenţiază că arta este în acelaşi timp o revelaţie divină, dar şi o forţă imensă capabilă de transformări
radicale în plan social şi uman. Poezia lui Goga are un caracter mesianic pentru că întrevede speranţa în
mai bine. El consideră că orice suferinţă poate fi depăşită dacă există credinţa în Dumnezeu şi în forţele
creative proprii. Idealurile neamului se pot împlini pentru că ele au fost urmate cu multă voinţă,
perseverenţă şi cu o imensă putere de sacrificiu.
 Bibliografie

1. G.Călinescu,Istoria literaturii române.Compendiu.București,

Editura pentru literatură,1968
2. E.Alexandrescu,D.Gavrilă,Literatura română în analize și sinteze.
Ediția a III-a revăzută și completată.Ed.Princess,Chișinău.
3. Literatura română.Dicționar – Antologie de istorie și teorie literară.Muzeum 2001.
4. C. T. Morar, Octavian Goga, Elemente comune liricii şi publicisticii.
Editura Universul şcolii. Alba Iulia 2011
5. I. Ciocanu.Literatura română.Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar.
Prometeu.Ch.2003