Curs

1 Principalele mărimi şi unităţi de
măsură folosite în electrotehnică
Electrotehnica este un domeniu aplicativ al fizicii, în domeniul fenomenelor

electric. Dezvoltarea domeniului a fost posibilă prin sistematizare, cu stabilirea de
mărimi, legi şi regimuri. Dezvoltările teoretice de la sfârşitul secolului XIX-lea şi,
în special, lucrările lui Maxwell, au permis elaborarea unor concepte şi legi care
stau la baza rezolvării problemelor specifice domeniului.
1.1 Mărimi fizice în teoria macroscopică.

Câmpul electromagnetic
Proprietăţile definite prin mărimi matematice (scalari, vectori, tensori) se
numesc mărimi fizice. Mărimile fizice se clasifică, având în vedere modul
caracteristicile lor fundamentale şi modul de percepere. Din acest punct de vedere
mărimile pot fi primitive şi derivate.
Mărimile primitive sunt acele mărimi care, într-o teorie dată, se introduc în
urma unui proces inductiv, pornind de la experiment. Mărimile primitive nu pot fi
definite prin alte mărimi. De exemplu, pentru prezentarea fenomenelor din
mecanica clasică sunt necesare patru mărimi primitive: lungimea, timpul, masa şi
forţa. Mărimile pentru care unităţile de măsură şi procedeele de măsurare se aleg
independent se numesc mărimi fundamentale, iar mărimile care rezultă din relaţiile
de legătură cu mărimile fundamentale se numesc mărimi secundare. Calitatea de
mărime fundamentală sau mărime secundară depinde de sistemul de unităţi
adoptat. Numărul de mărimi fundamentale este mai mic decât numărul mărimilor
primitive. Astfel, deşi forţa este o mărime primitivă, nu este o mărime
fundamentală în sistemul de unităţi SI.
Mărimile derivate sunt acele mărimi care se introduc într-o teorie dată în
funcţie de alte mărimi considerate de referinţă, prin relaţii analitice, nefiind
necesare experienţe care să le pună în evidenţă proprietăţile. Exemplificând tot din
teoria clasică a mecanicii, viteza, acceleraţia, energia cinetică, lucrul mecanic etc.
sunt mărimi derivate, introduse prin relaţii de definiţie în raport cu alte mărimi
presupuse cunoscute:
B
dr dv d 2 r m  v2
v=
dt
; a= =
dt dt 2
; Wc =
2 
; L = F  ds . (1.1)
A
14 Consumatori de energie electrică
Calitatea de primitivă sau derivată ce se atribuie unei mărimi este în parte

relativă şi depinde de modul de prezentare a domeniului studiat, însă numărul
mărimilor primitive este acelaşi în cadrul unei teorii date. El reprezintă numărul
minim de mărimi cu care se pot descrie complet fenomenele unui domeniu de
cercetare. Numărul mărimilor primitive poate să scadă odată cu progresul ştiinţei,
dar numărul de mărimi derivate este principial nelimitat, asigurând o descriere mai
uşoară a fenomenelor studiate.
Totalitatea unităţilor de măsură fundamentale şi derivate care se referă la un
domeniu sau mai multe domenii de măsurare reprezintă sistemul de unităţi de
măsură.
Sistemul Internaţional de Unităţi, SI, se bazează pe şapte unităţi fundamentale:
metru [m] → lungime, kilogram [kg] → masă, secundă [s] → timp, amper [A] →
intensitatea curentului electric, kelvin [K] → temperatura termodinamică, molul
[mol] → cantitatea de substanţă, candela [cd] → intensitatea luminoasă [1.1 1.3].
Prin săgeată s-a indicat corespondenţa între unitatea de măsură şi mărimea fizică
corespunzătoare. Unităţi suplimentare sunt: radian şi steradian.
Mărimile fizice pot fi de stare sau de proces [1.1, 1.2, 1.4].
Mărimile sau parametrii de stare reprezintă ansamblul de mărimi a căror
cunoaştere determină univoc starea sistemului fizic din punctul de vedere al
fenomenelor urmărite. Cunoaşterea mărimilor de stare permite, prin utilizarea
legilor fenomenelor respective, prevederea evoluţiei viitoare a sistemului, în
conformitate cu principiul cauzalităţii. De exemplu, starea unui punct material este
complet precizată de mărimile de stare: raza vectoare şi impulsul.
Mărimile de proces sunt mărimile care descriu interacţiunea unui sistem fizic
cu altul sau trecerea sa dintr-o stare în alta. Din alt punt de vedere, mărimile fizice
mai pot fi extensive: mărimi ale căror valori se adună prin reuniunea a două sisteme
fizice sau corpuri de aceeaşi natură ca de pildă: lungimea, aria, volumul, masa,
sarcina electrică etc., sau intensive: mărimi care caracterizează local un sistem fizic
(temperatura, presiunea, densitatea de masă, densitatea de sarcină etc.).
O specie de mărimi fizice este caracterizată printr-o pereche de relaţii de
echivalenţă şi ordonare asociate şi prin precizarea unor convenţii de scară şi de
zero. Se ajunge astfel la măsurarea mărimilor, care se efectuează cu ajutorul unui
procedeu de măsurare. Procedeul de măsurare este o operaţie experimentală
reproductibilă, cu ajutorul căreia se poate asocia, fiecărei mărimi fizice, o mărime
matematică, numită valoare sau măsură, în raport cu mărimea fizică de referinţă,
numită unitate de măsură [1.3 ].
O mărime fizică este definită de o parte calitativă şi una cantitativă. Cea
calitativă determină proprietatea caracteristică a acesteia. De pildă: masa unui corp
caracterizează inerţia acestuia; forţa caracterizează interacţiunea dintre corpuri;
acceleraţia caracterizează modul de variaţie a vitezei. Partea cantitativă se obţine
prin măsurări. Pentru a măsura o mărime este necesar a dispune de un mijloc de
măsurare şi de o metodă de măsurare [1.5  1.7].
În teoria macroscopică clasică a fenomenelor electromagnetice se folosesc
şase mărimi primitive: sarcina electrică q [C], intensitatea câmpului electric E
[V/m], momentul magnetic m [A·m2], densitatea curentului de conducţie J [A/m2],
Principalele mărimi şi unităţi de măsură folosite în electrotehnică 15
momentul electric p [C·m] şi inducţia magnetică B [T]. Aceste mărimi au fost

stabilite şi introduse pe cale experimentală [1.1, 1.2].
Mărimile q, p, J şi m caracterizează starea electromagnetică a corpurilor, iar E
şi B descriu starea câmpului electromagnetic. Teoria macroscopică a câmpului
electromagnetic, care reprezintă baza teoretică a electrotehnicii, a fost formulată
de J.C. Maxwell în anul 1873, pornind de la ideile exprimate de Faraday în lucrarea
sa „Tratat despre electricitate şi magnetism“.
Câmpul electromagnetic, ansamblu indisolubil format din câmpul electric şi
câmpul magnetic, reprezintă un sistem fizic, diferit de corpuri, care poate exista,
atât în interiorul corpurilor, cât şi în vid. El poate fi generat de corpurile care se
găsesc în anumite stări sau poate avea o existenţă independentă. Deoarece câmpul
electromagnetic exercită acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor, în urma cărora
energia şi impulsul acestora variază, rezultă că trebuie să se admită existenţa unei
energii şi a unui impuls al câmpului.
1.2 Modul de variaţie a fenomenelor electromagnetice

În funcţie de variaţia mărimilor care descriu fenomenele electromagnetice din
teoria macroscopică se disting următoarele patru regimuri:
− regimul static, în care mărimile nu variază în timp, nu se produc
transformări energetice, fenomenele electrice se produc independent de cele
magnetice, iar cele două câmpuri (electric şi magnetic) se pot studia separat;
− regimul staţionar, în care mărimile nu variază în timp, dar, spre deosebire de
regimul static, interacţiunile câmpului cu substanţa sunt însoţite de transformări
energetice;
− regimul cvasistaţionar, în care mărimile variază suficient de lent pentru a se
putea neglija radiaţia câmpului electromagnetic (pentru a se putea neglija câmpul
produs de variaţia în timp a fluxului electric);
− regimul nestaţionar sau regimul variabil, în care mărimile variază în timp.
Bibliografie
[1.1] Timotin A. ş.a., Lecţii de Bazele Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970.
[1.2] Mocanu C., Teoria Câmpului Electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
[1.3] Iscrulescu I. ş.a., Sistemul Internaţional de unităţi de măsură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970.
[1.4] Gavrilă H., Centea O., Teoria Modernă a Câmpului Electromagnetic şi Aplicaţii, Editura ALL,
Bucureşti, 1998.
[1.5] Ionescu C. ş.a., Măsurarea Mărimilor Electrice, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti,
1997.
[1.6] Nicolau E. (coordonator) ş.a., Manualul inginerului electronist, Măsurări electronice, Editura
Tehnică Bucureşti, 1979.
[1.7] Ciorăscu F., Spinulescu I., Măsurări Electrice şi Electronice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
2 Principalele simboluri grafice folosite
în schemele instalaţiilor electrice
şi de automatizări
2.1 Definiţii
În conformitate cu standardele relevante [2.1] formele de prezentare a informaţiei
se exprimă, în mod diferit, în funcţie de natura acesteia. Ele sunt:
− planul: un desen ce reprezintă o vedere sau o secţiune;
− schema: o prezentare grafică ce ilustrează, cu ajutorul simbolurilor grafice,
relaţiile între componentele şi părţile unui sistem sau ale unui echipament;
− planul de amplasare: o prezentare grafică a unei instalaţii aflată într-un anu-
mit amplasament;
− diagrama: o prezentare grafică ce descrie comportarea unui sistem, ca de
exemplu relaţiile între două sau mai multe mărimi, acţiuni sau stări variabile;
− tabel sau listă.
În schemele electrice metodele de reprezentare a componentelor şi
conexiunilor pot fi: A2 21
A1 24
• Reprezentare concentrată (fig. 2.1) în
13 14 22
care părţile unui simbol compus sunt 23 13
24 14
prezentate împreună;
• Reprezentare aranjată (fig. 2.2) în care
a) b)
simbolul este descompus , fiecare parte fiind
Fig. 2.1 − Exemple de simboluri în repre-
amplasată în schemă astfel încât traseul zentrare concentrată:
circuitelor să poată fi identificat cu uşurinţă, a) releu; b) buton cu deplasare.
părţile fiind unite prin simbolul de legătură
funcţională.
În figura 2.2 se prezintă simbolurile aceloraşi aparate din figura 2.1.
A1 A2
13 14
13 14 23 24 24 21
22
a) b)
Fig. 2.2 − Exemple de simboluri în reprezentrare aranjată:
a) releu; b) buton cu deplasare.
Principalele simboluri grafice folosite 17
• Reprezentare desfăşurată (fig. 2.3) în care simbolul este separat în mai

multe părţi, fiecare parte fiind amplasată în schemă astfel încât traseul circuitelor să
poată fi identificat cu uşurinţă, părţile fiind reunite cu ajutorul identificatorilor de
element. Şi în această figura se prezintă simbolurile la aparatele din figura 2.1.
K1
A1 A2
13 S1 14
13 K1 14 K1 24 S1 21
23 24
22
a) b)
Fig. 2.3 − Exemple de simboluri în reprezentrare desfăşurată:
a) releu; b) buton cu deplasare.
Circuitele electrice pot avea o reprezentare multifilară în care fiecare conexiune

este prezentată printr-o linie (fig. 2.4) sau/şi o reprezentare monofilară în care două sau
mai multe conexiuni sunt prezentate printr-o singură linie (fig. 2.5).
3 3
Y  Y 
M M
3~ 3~
Fig. 2.4 − Exemplu de reprezentare Fig. 2.5 − Exemplu de

multifilară pentru pornirea stea- reprezentare mono-
triunghi a unui motor asincron filară pentru schema
trifazat. din fig. 2.4.
Schemele electrice se pot reprezenta într-o dispunere funcţională (fig. 2.2), în

care simbolurile sunt amplasate astfel încât relaţiile funcţionale să poată fi înţelese
uşor, şi într-o dispunere topografică (fig. 2.6), în care simbolurile sunt amplasate
astfel ca poziţiile lor relative din schemă să coincidă cu amplasamentul efectiv al
componentelor.
Fig. 2.6 − Exemplu de schemă de instalaţie cu dispunere topografică: instalaţie de iluminat

electric pentru un coridor de intrare într-un apartament.
2.2 Clasificarea documentelor

În conformitate cu standardele relevante [2.1] aceste documente pot fi:
− adaptate la funcţie;
− de dispunere;
− de conexiuni;
− ce se referă la lista de componente;
− specifice de instalare;
− specifice de punere în funcţiune;
− specifice de funcţionare;
− specifice de întreţinere;
− specifice de fiabilitate şi mentenabilitate;
− altele.
În continuare vor fi făcute referiri numai la primele trei categorii de documen-
te. Dintre documentele adaptate la funcţie sunt prezentate numai cele mai semnifi-
cative şi anume:
• Schema generală este o schemă relativ simplă, utilizând o reprezentare mo-
nofilară care arată principalele relaţii sau conexiuni între elementele ce constituie
un sistem, o instalaţie, un echipament, un program etc.;
• Schema bloc (fig. 2.7) cuprinde elemente ale unui sistem, instalaţie sau echi-
pament cu legăturile funcţionale dintre ele, din care rezultă principiul de funcţio-
nare al acestuia. Ansamblurile funcţionale se reprezintă prin figuri geometrice
simple;
Legendă
EE M T ML EE − element de execuţie;
M − motor electric;
semnal electric T − transmisia;
semnal mecanic
ML − maşina de lucru.
Fig. 2.7 − Schema bloc pentru acţionarea unei maşini de lucru.
• Harta reţelei (fig. 2.8) este o schemă de ansamblu care reprezintă o reţea pe
o hartă, de exemplu: centrale electrice, posturi de transformare şi linii electrice;
377 939
DOMNEŞTI A Mihăileşti CHITILA
10 Arcuda
361
Jilava 1 388
110 kV
386
400 kV B
376
BUJORENI 387
374
959 927
Cotroceni A ~ 1170 MVA
MaşiniGrele IFA 1001
933
~ 180 MVA
Dr.Taberei A Pajura A
942 1008
1055 CET VEST CRÂ NGAŞI
INCREST 1 385
MILITARI 1016
961
Dr.Taberei B ~ 1170 MVA
943
376
2
965
CET GROZAVEŞTI IREMOAS
75 MVA
~
991
56,25 MVA
Cotroceni B ~
992 1061
Bucureşti Nord 1 932 R.Zane B

Fig. 2.8 − Exemplu de hartă de reţea electrică în zona de Vest din Bucureşti.
• Schema de circuite (fig. 2.9  2.11) reprezintă circuitele unui sistem, ale unei
instalaţii, unui echipament etc. şi prin simboluri grafice descrie funcţiile între diferitele
părţi ale acestuia, fără a se ţine seama de dimensiunile fizice sau amplasarea elemen-
telor componente;
• Schema funcţională a bornelor (fig. 2.12) este o schemă pentru o unitate
funcţională care arată bornele pentru conexiunile de interfaţă.
Elementele de dispunere cele mai importante sunt:
− planul de situaţie în care se reprezintă amplasamentul lucrărilor de
construcţii, reţelele de utilităţi, lucrări de drumuri şi informaţii asupra zonelor
înconjurătoare, mijloacele de acces;
− desenul (planul) de instalare (fig. 2.6) care reprezintă amplasarea
componentelor unei instalaţii;
− schema de instalare (fig. 2.7) este desenul de instalare în care se reprezintă
conexiunile între elemente;
− desen de asamblare este desenul care reprezintă poziţia în spaţiu şi forma
unui grup de părţi asamblate, reprezentate la scară.
Documentele de conexiuni pot fi:
• schema (tabel) de conexiuni care arată sau prezintă sub formă de listă
conexiunile unei instalaţii sau unui echipament. Schema de conexiuni poate fi
realizată pentru conexiuni interioare, care arată conexiunile din interiorul unei uni-
tăţi constructive sau pentru conexiuni exterioare, care reprezintă conexiunile între
diferitele unităţi constructive;
N1
5 W1
1 U1
3 V1
Q1
2 F1 1 2
3 4
5 6
F2
4
6
S1
A1
13
13
11
11
1
3
5
A2 A1
5
1
3
3
3
Q3
Q2
2
4
6
14
12
14
12
6
4
A2
2
4
S2
S3
96 95
1
3
5
K1
F3
U2 2
V2 4
W2 6
X1
W
U
V
M
M1
3~
Fig. 2.9 − Exemplu de schemă de circuite care utilizează
reprezentarea concentrată: sistem de acţionare cu două sensuri
de rotaţie.
• schema (tabel) de conexiuni la borne (fig. 2.13) reprezintă bornele dintr-o

unitate constructivă, conexiunile interioare şi exterioare la aceste borne;
• schema (tabel sau lista) de cabluri prin care se dau informaţii asupra
cablurilor, cum ar fi identificarea conductoarelor, amplasarea extremităţilor iar
uneori traseele şi funcţia.
2.3 Reguli generale pentru întocmirea schemelor electrice

Schemele electrice reprezintă grafic, prin simboluri, înlănţuirea dintre diferite
elemente: aparate electrice, maşini electrice, traductoare, etc. Întocmirea schemelor
electrice de acţionare şi automatizare se realizează în conformitate cu standardele
în vigoare [2.2  2.4].
În continuare sunt prezentate principalele simboluri grafice utilizate în sche-
mele acţionărilor electrice [2.3].
Planurile şi secţiunile încăperilor unde sunt amplasate echipamentele şi
instalaţiile electrice sunt întocmite în conformitate cu standardele pentru desenele
de construcţii. Piesele de fixare şi de montaj ale echipamentelor electrice se vor
reprezenta conform standardelor pentru desenele de construcţii de maşini.
Simbolizarea elementelor din care este formată o schemă electrică este im-
portantă pentru activitatea practică de montare, de reparaţii şi de exploatare. Sim-
bolizarea din schema electrică se regăseşte şi pe panouri, pupitre, plăci de legătură,

pe aparate, maşini etc., în scopul de a fi identificate şi corelate cu desenele.
N1
5 W1
1 U1
3 V1
Q1
2 F1 1 2
3 4
5 6
F2
4
6
96 95 14 13 2 1
S1 S2
1 2 3 4 12 11 A1 A2
Q2
13 14
1
3
5
2
4
6
3 4 12 11 A1 A2
13 14
1
3
5
2
4
6
1
3
5
F3
U2 2
V2 4
W2 6
X1
W
U
V
M
M1
3~
reprezentarea aranjată: acelaşi sistem de acţionare ca în fig. 2.9.
Pentru schemele generale funcţionale şi de circuite, sensul principal de

orientare este de la stânga la dreapta sau de sus în jos.
Simbolurile şi circuitele trebuie să fie dispuse astfel încât să evidenţieze, fie
corespondenţa funcţională, fie amplasamentul fizic ocupat.
Simbolurile grafice trebui întocmite conform standardului internaţional
CEI 60617. Dacă pentru un element nu există un simbol în standardul menţionat,
acestuia i se poate elabora unul pornind de la simbolurile generale standardizate
(fig. 2.14).
În cazurile în care standardul CEI 60617 indică forme diferite pentru un sim-
bol dat, se procedează astfel:
− pentru o schema generală, reprezentată monofilar este suficient să se
utilizează simbolul general sau simbolul simplificat (fig. 2.15);
− pentru o schemă destinată să prezinte şi alte informaţii, ca de pildă grupa de
conexiuni la un transformator, se va suplimenta simbolul general cu simboluri
distinctive corespunzătoare (fig. 2.16);
− pentru o schemă de circuite în care toate elementele constituente (înfăşurări,
borne) trebuie reprezentate, este necesar să se utilizeze forma completă a
simbolului (fig. 2.17).
N1
5 W1
1 U1
3 V1
Q1
2 F1 1 2
3 4
5 6
F2
4
6
2 1
13
Q1
1 96 97 14
1
3
5
1
5
3
Q3
Q2
S1
2
4
6
2
6
4
2
14 13
14 13
3
3
Q3
Q2
S2
S3
4
4
A1 11 12
A1 11 12
Q2
Q3
1
3
5
F3
U2 2
V2 4
W2 6
Q3
Q2
A2
A2
X1
W
U
V
M
M1
3~
reprezentarea desfăşurată: acelaşi sistem de acţionare ca cel din
figurile 2.9 şi 2.10 .
A1
unitate de comandă
A2
PE1
PE2
W1
W2
U1
V1
U2
V2
11
12
PE
PE
1
1
2
3
2
3
4
spre încălzitor
de la reţea
3
de la senzor
K
Fig. 2.12 − Exemplu de
schemă funcţională a Fig. 2.13 Exemplu de schemă de conexiuni
a bornelor la un releu la borne la o unitate de comandă.
electromagnetic.
Semnificaţia unui simbol este definită prin forma şi conţinutul său grafic.
Mărimea minimă a unui simbol trebui să fie astfel încât să se poată aplica regulile
referitoare la grosimea liniilor, spaţierea liniilor, scriere etc.
Simbolurile destinate utilizării în planuri şi scheme de instalare sau în trasee
de reţele pot fi mărite sau reduse, astfel încât să se poată adapta la scara planului
sau a hărţii de reţele. Se recomandă să se respecte proporţiile relative în
reprezentarea simbolurilor diferitelor componente. De exemplu, simbolul

excitatricei într-un grup de maşini este reprezent mai mic decât cel al generatorului
principal, pentru a arăta funcţia sa auxiliară (fig. 2.18)
Simbol Reglementare CEI Semnificaţia simbolului
07-16-01 Bobină de releu
U Literă de cod pentru tensiune

02-06-01 Funcţionarea atunci când mărimea
>
caracteristică depăşeşte valoarea de reglaj
02-12-01 Conexiune mecanică
07-02-01 Contact normal deschis
07-02-03 Contact normal închis
02-12-06 Mişcare întârziată

Contact normal dechis cu temporizarea la
07-05-02 revenirea releului
U> − Releu de supratensiune
Fig. 2.14 − Exemplu de construcţie a unui simbol compozit.
1u1 1u1 1u1

1u3 1u3 1u3
1u4 1u4 1u4
1u5 1u5 1u5
1u6 1u6 1u6
3
4 4
Y
Yy0
y
3
Fig. 2.15− Exemplu Fig. 2.16 − Exemplu

2w
2u
2v
de o formă simplă de de simbol completat

simbol pentru trans- cu conexiunea înfăşu- Fig. 2.17 − Exemplu de simbol
formator trifazat cu rărilor şi grupa de detaliat pentru acelaşi transfor-
patru prize. conexiuni mator cu cel din fig. 2.15
Simbolurile bloc, simbolurile de elemente logice binare

şi elemente analogice care conţin litere, simboluri distincte
grafice sau etichete pentru intrări şi ieşiri, trebuie orientate G G
Y
încât să poată fi citite atunci când se priveşte schema din
partea inferioară sau din dreapta (fig.2.19). Fig. 2.18 − Exemplu
În standardul CEI 60617, majoritatea simbolurilor sunt de utilizare a diferitelor
reprezentate fără simboluri pentru borne. În anumite cazuri, mărimi de simboluri:
generator trifazat şi
simbolurile pentru borne trebuie să fie reprezentate (fig. 2.20). excitatrice.
Linii de conexiune orizontale Linii de conexiune verticale

Sensul semnalului de Sensul semnalului de Sensul semnalului Sensul semnalului
stânga la dreapta dreapta la stânga de jos în sus de sus în jos
L1
L4 L2
L5 L3
L4
L5
L1 L1
L4 L4
L2 L2
L1
L2
L3
L5 L5
L3 L3
− Simbol distinctiv general; L1, L2, L3 − etichete de intrări; L4, L5 − etichete de ieşiri.
Fig. 2.19 − Ilustrarea regulilor pentru adaptarea simbolurilor la sensuri diferite de semnal.
Simbolurile de componente şi dispozitive sunt reprezentate, în general, cu

conexiuni. Dacă semnificaţia simbolului nu se schimbă este permisă reprezentarea
simbolului şi în alte poziţii (fig. 2.21). În alte situaţii, amplasarea liniilor de
conexiuni schimbă semnificaţia simbolului şi prin urmare trebuie figurat aşa cum
se arată în standard (fig. 2.22).
P1
P1
1S1 S1
1S2 S2
P1 P2
2S1 S1
2S2 S2 06-09-02 − transformator 09-09-07 − difuzor
P2
P2
Fig. 2.21 − Exemplu de simboluri în care sunt permise

a) b) diferite amplasamente de conexiuni.
Fig. 2.20 − Exemplu în care
simbolurile de borne sunt necesare
pentru a indica diferenţa între:
a) un transformator de curent
electric cu 2 miezuri şi două
înfăşurări secundare; 04-01-01 − rezistor 07-15-01 − bobină de releu
b) 2 transformatoare de curent
electric, fiecare cu o înfăşurare Fig. 2.22 − Exemplu de simboluri în care amplasa-
secundară. mentul schimbă semnificaţia acestora.
Pentru a scoate în relief sau pentru a distinge circuitele importante, de

exemplu circuitele de putere, se pot utiliza linii mai groase (fig. 2.9  2.11).
Pentru scheme, liniile de conexiune trebuie orientate orizontal sau vertical, cu
excepţia cazurilor când liniile oblice contribuie la claritatea schemelor, de exemplu la
dispunerea simetrică a componentelor sau la schimbarea succesiunii fazelor (fig. 2.23).
Joncţiunile liniilor de conexiune se reprezintă sub forma de „conexiune in T ”
şi conexiune dublă (fig. 2.24).
Identificare de semnale pentru liniile de conexiune trebuie amplasată deasupra
liniilor de conexiune orizontale sau verticale, de-a lungul liniilor sau într-o
întrerupere de linie (fig.2.25).
Simbolurile literale pentru mărimi şi unităţi trebuie amplasate alături de
simbol (fig. 2.26). Datele electrice, cum ar fi rezistenţa electrică se pot amplasa în
interiorul simbolurilor rectangulare, ca şi cele pentru bobine de relee şi de elemente

logice binare.
W2
Conexiune fără
U2
V2
punct (punctul
este facultativ)
R1 R3
R2 R4 Conexiune dublă
G (punctul este
3~ obligatoriu)
Fig. 2.23 − Exemple de conexiune cu linie oblică. Fig. 2.24 − Exemple de conexiuni duble.
3
ABC ABC T1
DEF R1
ABC
DEF
DEF DEF 60 kV Y 6 k
GHI 6300 kVA
ABC
GHI
Yd5 d
15 kV
3
Fig. 2.25 − Exemple de identificarea linii de conexiuni. Fig. 2.26. Exemple care ilustrează
amplasmentul datelor tehnice ale
componentelor.
Pentru fiecare element al unei scheme de acţionări se atribuie un simbol

alcătuit din litere şi cifre. Simbolul literal indică grupa din care face parte ele-
mentul respectiv. Aceste notaţii sunt prezentate în continuare. Cifra indică numărul
de ordine al aparatului sau al maşinii din grupa de elemente similare existente în
schemă. De exemplu, K3 simbolizează contactorul nr.3.
În schemele cu un număr mare de elemente montate în dulapuri, înaintea
simbolului literal se scrie un număr, ce reprezintă numărul de ordine al dulapului.
Pentru schemele complexe se poate adăuga o majusculă, care indică ansamblul de
ordin superior din care face parte elementul. Această literă se separă de
următoarele printr-o liniuţă. De exemplu: 5K4 simbolizează contactorul nr.4 din
dulapul nr.5; T – 5K3 are semnificaţia următoare: contactorul nr.3 din dulapul nr.5
din tabloul de comandă T.
Şirurile de cleme se vor marca prin simbolul X, completat dacă este cazul cu
înscrisurile descrise mai sus. De exemplu: X2 − şirul de cleme nr.2; 3X1 − şirul de
cleme nr.1 din dulapul nr.3.
Clemele se marchează prin numere sau combinaţii de majuscule şi numere. De
exemplu: X2 – 9 este clema nr.9 din şirul de cleme nr.2 sau 5X3 – 11 este clema
nr.11 din şirul de cleme nr.3 din dulapul nr.5.
Trebuie reţinut că în instalaţiile electrice nu pot exista aparate şi maşini fără
simbolizare şi marcare sau, cu alte cuvinte, în scheme nu trebuie să apară două
aparate cu aceeaşi marcare.
2.4 Principalele simboluri grafice utilizate

în electrotehnică
Principalele simboluri grafice utilizate în electrotehnică sunt indicate în tabelul
2.1 [2.3].
Tabelul 2.1
Simboluri grafice utilizate în electrotehnică
Simboluri grafice generale
Simbol Reglementare CEI Semnificaţia simbolului
02-02-03 Tensiune continuă
Tensiune alternativă
02-02-04 Exemplu: 50 Hz; 100 ... 600 kHz
3/N 400/230V 50 Hz.
Tensiune redresată cu componenta
02-02-12
alternativă
+ 02-02-13 Polaritate pozitivă
− 02-02-14 Polaritate negativă
N 02-02-15 Conductor neutru
M 02-02-16 Mediana
Funcţionare atunci când mărimea
 02-06-01 caracteristică depăşeşte valoarea de
reglaj
--- 02-12-01 Conexiune mecanică
Conexiune mecanică cu indicarea
02-12-02
direcţiei de mişcare
Conexiune mecanică cu indicarea
02-12-03
direcţiei de rotaţie
02-12-05
Acţiune întârziată
02-12-06
02-12-07 Revenire automată
02-12-08 Revenire neautomată

02-12-11 Interblocare mecanică între două
dispozitive
02-12-14 Dispozitiv de blocaj
Elemente de acţionare
02-13-01 Acţionare manuală
Acţionare manuală protejată
02-13-02
împotriva acţionărilor neintenţionate
02-13-03 Acţionare prin tragere
02-13-04 Acţionare prin rotire
02-13-05 Acţionare prin apăsare
02-13-08 Acţionare de urgenţă

(tabelul 2.1 continuare)
02-13-13 Comanda prin cheie

Comanda prin acumulare de energie
02-13-20
mecanică
02-13-23 Acţionare prin efect electromagnetic
M 02-13-26 Comanda cu motor electric

Simboluri grafice pentru conductoare si dispozitive de conectare
03-01-01 Conductor, cablu, linie, conexiune
03-01-02
3 3 conexiuni, conductoare
03-01-03
110 kV Circuit de tensiune continuă, 110 V, cu
03-01-04 2 conductoare din aluminiu cu aria
2120 mm2 Al secţiunii transversale 120 mm2.
3 N ~ 50 Hz 400 Circuit trifazat, 50 Hz, 400 V,

V 3 conductoare pe fază de 120 mm2,
03-01-05
1 conductor neutru de 70 mm2
3120 mm2 + 170 mm2 (3N poate fi 3+N)
03-01-07 Circuit ecranat
03-01-08 Conexiune torsadata
03-02-01 Punct de conexiune
03-02-02 Borna
03-02-03 Şir de cleme
03-02-04
sau Conexiune în T
03-02-05
03-02-06 Conexiune dublă în T
03-02-07 Conexiune dublă

03-03-05
Priză şi fişă
03-A2-03
6 03-03-08 Priză şi fişă multiplă
03-03-17 Dispozitiv de deconectare (închis)

03-03-19 Dispozitiv de deconectare (deschis)
Simboluri grafice pentru rezistoare, condensatoare şi bobine
04-01-01
Rezistor – semn general
04-01-02
04-01-03 Rezistor cu rezistenţă variabilă
04-01-04 Varistor
U
04-01-05 Rezistor cu contact glisant
04-01-07 Potenţiometru cu contact glisant

Tabelul 2.1 (continuare)
04-01-10 Şunt
04-02-01
Condensator
04-02-02
04-03-01
Bobină, înfăşurare, bobină de şoc
04-03-02
04-03-03 Bobină cu miez magnetic
Simboluri grafice pentru producerea si transformarea energiei electrice
Maşină (simbol general)
 = G – generator
 06-04-01 M – motor
GS – generator sincron
MS – motor sincron
M 06-04-02 Motor pas cu pas
Motor de tensiune continuă

06-05-01
M cu excitaţie serie
M Motor de tensiune continuă

06-05-02
cu excitaţie derivaţie
M 06-06-01 Motor serie monofazat

1~
GS Generator sincron trifazat

06-07-01
3~ cu magnet permanent
Motor asincron trifazat

M 06-08-01
cu rotor în scurcircuit
3~
M 06-08-03 Motor asincron trifazat cu rotor bobinat

3~
06-09-01
sau Transformator cu 2 înfăşurări

06-09-02
06-09-04
sau Transformator cu 3 înfăşurări
06-09-05
06-09-06
Autotransformator
sau
06-09-07
06-09-08 Bobină de limitare (reactor)
06-09-10
Transformator de măsurare
sau
de curent electric
06-09-11
06-10-01
Transformator monofazat
sau cu două înfăşurări şi ecran
06-10-02
Y 4 Transformator trifazat cu 4 prize,

06-10-09
y conexiune stea - stea
Y
 06-10-07
sau
Transformator trifazat cu conexiune
stea - triunghi
06-10-08
06-11-03
Autotransformator trifazat conexiune
sau stea
06-11-04
06-13-01A
Transformator de măsurare
sau de tensiune
06-13-02B
06-13-02
Transformator de măsurare de curent

sau electric cu 2 înfăşurări secundare cu 2
miezuri magnetice
06-13-03
06-13-04
Transformator de măsurare de curent
sau
electric cu 2 înfăşurări secundare pe un
miez magnetic comun
06-13-05
Convertor tensiune
06-14-02
continuă/tensiune continuă
06-14-03 Redresor
06-14-06 Invertor
06-15-01 Element de baterie de acumulatoare

Simboluri grafice pentru aparate de comandă şi protecţie
07-01-01 Funcţie de contactor
07-01-02 Funcţie de întrerupător automat
07-01-03 Funcţie de separator
07-01-04 Funcţie de separator de sarcină
Funcţie de declanşare automată iniţiată
07-01-05
de un releu inclus
Funcţie de limitator de cursă
07-01-06
(întrerupător de poziţie)
07-01-07 Funcţie de revenire automată
07-01-08 Funcţie de revenire neautomată
07-02-01
sau Contact normal deschis
(CND)
07-02-02
Contact normal închis

07-02-03
(CNÎ)
07-02-04 Contact comutator
Contact pasager care se închide

07-03-01 momentan când dispozitivul este
acţionat (pus sub tensiune)
Contact pasager care se închide
07-03-02
momentan când dispozitivul revine
Contact normal deschis cu temporizare

07-05-01
la acţionarea releului

07-05-02
la revenirea releului
Contact normal închis cu temporizare

07-05-03
la acţionarea releului
Contact normal închis cu temporizare

07-05-04
la revenirea releului

07-05-05
la acţionarea şi revenirea releului
Contact normal deschis cu revenire

07-06-01
automată
07-06-02 Contact normal deschis cu reţinere
Contact normal deschis cu revenire

07-06-03
automată
Contact cu două direcţii, cu poziţie
mediană, cu revenire automată pentru
07-06-04
direcţia stânga şi cu reţinere pentru
direcţia opusă.
Buton cu contact normal deschis cu
07-07-01
acţionare manuală – simbol general
Buton acţionat prin tragere cu contact

07-07-03
normal deschis şi revenire automată
Buton acţionat prin apăsare cu revenire

07-07-02
automată
Buton acţionat prin rotire cu contact
07-07-04 normal deschis şi fără revenire
automată
Combinaţia
Buton normal deschis cu revenire
între 07-07-01 şi
automată
07-01-07
Combinaţie între
07-01-07, Buton normal închis cu revenire
07-02-03 şi automată
02-13-01
07-08-01 Întreruptor de poziţie, CND
07-08-02 Întreruptor de poziţie, CNÎ
Întreruptor care funcţionează sub

 efectul temperaturii, CND. Simbolul 
07-09-01
poate fi înlocuit cu temperatura de
funcţionare.
Întreruptor care funcţionează sub
efectul temperaturii, CNÎ. Simbolul 
 07-09-02
poate fi înlocuit cu temperatura de
funcţionare
Întreruptor acţionat termic (de
07-09-03
exemplu, bimetal), CNÎ
Tub cu descărcări în gaze cu element
07-09-04 termic (starter pentru lampă
fluorescentă)
2 3 Comutator cu mai multe poziţii (pentru
1 4 07-11-05 un număr mic de poziţii), cu indicarea
poziţiei
07-13-02 Contactor
Contactor cu declanşare automată

07-13-03
iniţiată de un releu încorporat
07-13-04 Ruptor (CNÎ)
07-13-05 Disjunctor (întreruptor automat)
07-13-06 Separator
07-13-08 Separator de sarcină
Separator cu acţionare manuală cu

07-13-10
dispozitiv de blocaj
Dispozitiv de pornire motor (demaror).

07-14-01
Semn general
07-14-02 Demaror în trepte
07-14-06 Dispozitiv de pornire stea - triunghi
Demaror cu contactor pentru inversarea

07-14-05
sensului de rotaţie
07-14-07 Demaror cu autotransformator
07-14-08 Demaror – regulator cu tiristoare
Bobină de releu sau contactor

07-15-01
(simbol general)
Bobină de releu cu temporizare la

07-15-07
revenire

07-15-08
acţionare

07-15-09
revenire şi acţionare
07-15-10 Bobină de releu cu acţionare rapidă
07-15-21 Releu termic
U 07-16-02 Tensiunea defectului la masă

Ursd 07-16-03 Tensiune reziduală
Id 07-16-05 Curent electric diferenţial
I 07-16-07 Curent electric de defect la pământ
IN 07-16-08 Curent electric în conductorul neutru
Curentul electric între punctele neutre
IN−N 07-16-09
a două sisteme polifazate
07-16-11 Caracteristica de timp dependentă
U=0 07-17-01 Releu de tensiune nulă
I 07-17-02 Releu de curent electric invers
P< 07-17-03 Releu de putere minimă
I Releu maximal de curent electric

07-17-04
temporizat
2(I >) Releu maximal de curent electric cu

07-17-05 două elemente de măsurare, cu
510A
domeniul de reglaj 5  10 A
Q> Releu de putere reactivă maximă:
− transport de energie spre bare;
1 MAVr 07-17-06 − valoare de reglaj 1MVAr;
− temporizare independentă reglabilă
5  10 s
de la 5s la 10s.
Z< 07-17-09 Releu de impedanţă minimă
07-18-01 Releu Buchholz
07-21-01 Siguranţă fuzibilă
07-21-03 Siguranţă fuzibilă cu percutor
Siguranţă fuzibilă cu percutor şi cu

07-21-04
contact de semnalizare (3 borne)
Siguranţă fuzibilă cu contact de

07-21-05
semnalizare separat
07-21-07 Întreruptor – fuzibil
07-21-08 Separator cu fuzibil
07-21-09 Separator de sarcină cu fuzibil
07-22-01 Eclator
07-22-01 Eclator
07-21-03 Descărcător
Simboluri grafice pentru aparate de măsurare, lămpi şi dispozitive de semnalizare

 08-01-01 Aparat indicator
 08-01-02 Aparat înregistrator
 08-01-03 Aparat integrator
V 08-02-01 Voltmetru
A Ampermetru de curent electric reactiv/
Isin A 08-02-02
ampermetru obişnuit
W Indicator de maxim (acţionat de un

Pmax 08-02-03
contor)
VAr 08-02-04 VArmetru
cos 08-02-05 Cosfimetru
 08-02-06 Fazmetru
Hz 08-02-07 Frecvenţmetru
08-02-08 Sincronoscop
08-03-03 Osciloscop
V
Ud 08-02-11 Voltmetru diferenţial
W 08-03-01 Wattmetru înregistrator
W VAr 08-03-02 Watt – VArmetru înregistrator
08-03-03 Oscilograf
Wh 08-04-03 Contor de energie activă
Contor de energie activă cu dublu

Wh 08-04-08
tarif
Wh Contor de energie activă cu indicator

08-04-13
Pmax de maxim
08-10-01 Lampă de semnalizare
08-10-02 Lampă de semnalizare pâlpâitoare
08-10-04 Indicator de poziţie electromecanic
08-10-05 Hupă
08-10-06 Sonerie
08-10-09 Sirenă
08-10-10 Buzzer
Simboluri grafice pentru planuri de instalaţii electrice
11-03-01 Linie subterană
11-03-02 Linie submarină
11-03-03 Linie aeriană
11-11-01 Conductor neutru (N)
11-11-02 Conductor de protecţie (PE)
11-11-03 Conductor PEN
11-12-01 Traseu care urcă
11-12-02 Traseu care coboară
11-12-03 Traseu care traversează pe verticală

11-12-05 Doză (cutie de conexiuni)
11-13-01 Priză de putere (simbol general)
3 11-13-02 Priză tripolară
11-13-04 Priză cu contact de protecţie
11-13-05 Priză cu obturator
11-13-06 Priză cu întreruptor monopolar
11-13-07 Priză cu întreruptor de blocare
11-14-15 Dispozitiv de comandă cu cheie
11-15-01 Corp de iluminat

11-15-02 Corp de iluminat de perete
Corp de iluminat – lampă (simbol
11-15-03
general)
11-15-04 Corp de iluminat cu lampă fluorescentă
3 11-15-05
Corp de iluminat cu 3 lămpi
fluorescente
11-15-06
11-15-07 Proiector (simbol general)
11-15-08 Proiector cu fascicul puţin divergent
11-15-09 Reflector
Corp de iluminat de siguranţă alimentat
11-15-11
pe circuit special
11-15-12 Bloc autonom de iluminat de siguranţă
11-13-08 Priză cu transformator de izolare

Priză pentru telecomunicaţii (simbol
11-13-09
general)
TP Telefon
FX Telefax
Simbolul va fi
M Microfon
însoţit de
TV Televiziune
destinaţiile
TX diferitelor prize Telex
Difuzor
Întreruptor (simbol general)

11-14-01
Exemplu: întrerupător monopolar
11-14-02 Întreruptor cu lampă semnalizare
11-14-04 Întreruptor bipolar
11-14-05 Comutator monopolar

Întreruptor monopolar cu 2 căi
11-14-06
(de capăt)
11-14-07 Întreruptor intermediar (cruce)
11-14-08 Dimmer
11-14-09 Întreruptor cu şnur
11-14-10 Buton comandă
11-14-11 Buton comandă cu lampă inclusă
Buton comandă protejat contra

11-14-12
acţionării involuntare
2.5 Simboluri literale pentru marcarea aparatelor

şi echipamentelor
Principalele simboluri literale pentru marcarea aparatelor şi echipamnetelor sunt
indicate în tabelul 2.2 [2.4].
Tabelul 2.2
Simboluri literale pentru marcarea aparatelor şi echipamentelor
Simbol Tip echipamente Semnificaţie
Ansambluri, subansambluri Amplificatoare cu tuburi sau tranzistoare, ampli-
A
funcţionale. ficatoare magnetice, lasere
Traductoare ale unei mărimi
Termocupluri, celule fotoelectrice, dinamometre,
B neelectrice într-o mărime
microfoane, difuzoare, întreruptoare de proximitate
electrică şi invers
C Condensatoare Condensatoare
Operatoare binare, dispoziti- Relee de timp, relee bistabile, memorie magnetică,
D
ve de temporizare, memorii. înregistratoare pe bandă
Sursă de iluminat, echipamente de încălzire, alte
E Dispozitive diverse
dispozitive ( de exemplu, ventilatoare etc.)
Siguranţe fuzibile, eclator, dispozitiv de supra-
F Dispozitive de protecţie
tensiune, descărcător
Generatoare, surse de Generatoare, bateri de acumulatoare, oscilatoare,
G
alimentare oscilatoare cu cuarţ, surse de alimentare
Lămpi, casete de semnalizare, hupe, sonerii, LED-
H Dispozitive de semnalizare
uri
Contactoare, relee intermediare, relee de pâlpâire,
K Relee, contactoare
relee de curent electric, relee de tensiune etc.
Bobine, bobine de filtraj, bobine de înaltă
L Bobine
frecvenţă.
Motoare de tensiune continuă, motoare asincrone,
M Motoare
motoare sincrone
Regulatoare de tensiune, de frecvenţă, de viteză de
Regulatoare, amplificatoare
N rotaţie, echipamente de calcul, de procesare,
de semnal
echipament de control analogic
Aparate de măsurare indicatoare, înregistratoare,
Aparate de măsurare şi
P contoare, generatoare de impulsuri, ceasuri
dispozitive de încercare
electrice
Aparate de comutaţie (de
Q putere) pentru înaltă şi joasă Întreruptoare, separatoare
tensiune
Rezistoare, potenţiometre, şunturi, rezistoare de
R Rezistoare
încălzire
Aparate de comutaţie,
Butoane de comandă, comutatoare, limitatoare de
S pentru circuite electrice
poziţie, comutatoare voltmetrice, selectoare
secundare
Transformatoare de măsurare de curent electric, de
T Transformatoare tensiune, convertoare tensiune alternativă/ tensiune
continuă
Modulatoare, convertoare de Invertoare, redresoare, traductoare convertoare de
U
mărimi electrice măsurare.
Tuburi electronice, Tuburi electronice, tuburi cu descărcări în gaze,
V
semiconductoare diode, tiristoare, tranzistoare.
W Conductoare, antene Fire (conductoare), cabluri, bare, antene parabolice
X Borne, fişe, prize Prize, fişe, cleme de şir
Dispozitive mecanice Electroventile, electromagneţi, cuplaje,
Y
acţionate electric servomotoare
Sarcini corective, bobine
Filtre de cuplaj, transformatoare diferenţiale,
Z hibride, filtre, egalizatoare,
limitatoare de cursă
limitatoare
2.6 Condiţii principale impuse schemelor

de acţionări electrice
Schemelor de comandă li se impun o serie de condiţii [2.5] dintre care cele
mai importante sunt:
• simplitatea comenzii;
• siguranţa comenzii;
• comoditatea şi flexibilitatea comenzii;
• uşurinţă în determinarea defectelor de montare, exploatare şi reparare;
• preţ de cost şi gabarit minim;
• fiabilitate ridicată .
Simplitatea comenzii este dată de utilizarea unui număr minim de elemente de
comandă şi execuţie pentru a realiza o anumită comandă.
Siguranţa schemei se referă la robusteţea şi durata de funcţionare a elemen-
telor ce o compun, precum şi la modul în care a fost concepută. Un sistem electric
sigur nu trebuie să producă sau să conducă la regimuri de avarii, dacă operatorul dă
o comandă greşită sau dacă se defectează unul din elementele schemei. Un
exemplu în acest sens îl reprezintă blocarea electrică a contactoarelor prin care se
evită posibilitatea unui scurtcircuit în cazul închiderii simultane a celor două con-
tactoare. Această măsură o întâlnim, de exemplu, la pornirea stea – triunghi a unui
motor asincron trifazat. Blocajul electric este realizat prin contactele normal în-
chise din circuitele bobinelor contactoarelor şi nu permite închderea unui contactor
dacă celălalt este închis.
Comoditatea unei scheme se referă la posibilitatea de a da comanda din
diferite locuri, de unde se poate realiza şi un control vizual al funcţionării maşinilor
şi aparatelor comandate. Amplasarea aparatelor de comandă trebuie să reducă cât
mai mult consumul de timp şi energie pentru efectuarea comenzii. O comandă este
flexibilă dacă permite trecerea uşoară de la comanda automată la comanda manuală
şi invers.
Montarea echipamentului de comandă şi reglare automată trebuie să fie
realizată în panouri, dulapuri etc., încât să asigure efectuarea comodă a reglării,
înlocuirii diferitelor piese şi a controlului acestora şi în acelaşi timp să asigure
protecţia la agenţii externi a echipamentelor şi a operatorilor.
Micşorarea gabaritelor presupune utilizarea unor maşini, aparate şi instru-
mente de mici dimensiuni, ceea ce conduce la obţinerea unui montaj modern, dar
care solicită un preţ de cost ridicat. Soluţia tehnico – economică optimă este stabi-
lită, pentru fiecare caz în parte, prin compararea diferitelor soluţii.
Precizia în funcţionare în regim normal şi de avarie se asigură de schema de
acţionare dacă se evită formarea unor comenzi false. Dacă apar defecte ca străpun-
gerea unor bobine sau a unor circuite sau componente electronice ce conduc la
lipirea contactelor sau întreruperea conductoarelor schema electrică să nu permită
formarea unor circuite false, circuite care ar conduce la o funcţionare nedorită cu
consecinţe grave.
Bibliografie
[2.1] *** Elaborarea documentelor utilizate în electrotehnică, Partea 1: SR EN 61082-1+A1+A2

(CEI 61082-1+A1+A2), Prescripţii generale ASRO, Asociaţia de Standardizare din România,
ediţia 1, 2000.
[2.2] *** Elaborarea documentelor utilizate în electrotehnică, Partea 2: Scheme adaptate la funcţie,
SR EN 61082-2 (CEI 61082-2) ASRO, Asociaţia de Standardizare din România, ediţia 1, 2002.
[2.3] *** Simboluri grafice pentru scheme electrice, SR EN 60617:1999 Corespondent CEI
60617:1983.
[2.4] *** Sisteme industriale, instalaţii şi echipamente şi produse industriale, SR EN 61346-1:1998
(EN 61346-1-1996),Principii de structura şi identificări de referinţă, Partea 1: Reguli de bază.
[2.5] Ionescu I., Acţionarea maşinilor electrice, Editura Matrix Rom Bucureşti, 2005.
3 Materiale folosite în instalaţii electrice
3.1 Materiale conductoare

3.1.1 Aspecte generale
În cazurile practice prezintă interes, în principal, cablurile electrice izolate şi

barele neizolate, precum şi conductoarele pentru liniile aeriene de energie de medie
şi înaltă tensiune. Conductoarele multifilare neizolate, din aluminiu, pentru liniile
aeriene de joasă tensiune, au fost înlocuite, în noile linii electrice, de conductoarele
izolate torsadate şi fără manta.
Clasificarea cablurilor se face în funcţie de:
a) caracteristica de funcţionare de bază, care reprezintă capacitatea de trans-
port a unei anumite puteri la o tensiune dată:
− cabluri de energie, prin care circulă curenţi electrici de ordinul a zeci,
sute si mii de amperi, la tensiuni joase, medii şi înalte (până la 750 kV) şi care se
mai numesc şi cabluri de putere;
− cabluri de comandă, semnalizare şi control, prin care circulă curenţi
electrici de ordinul amperilor, la joasă tensiune, de regulă 230 V;
− cabluri de telecomunicaţii şi electronice, prin care circulă curenţi
electrici foarte mici, de ordinul miliamperilor.
b) gradul de mobilitate al consumatorului în timpul funcţionării:
− cabluri pentru instalaţii electrice fixe;
− cabluri pentru instalaţii electrice mobile.
c) mediul de pozare, conform căruia cablurile pot fi:
− aeriene, pozate suspendat pe stâlpi (autopurtate, adică având înglobate
o funie purtătoare, sau prinse din loc în loc cu bride de o funie purtătoare
exterioară) sau pozate pe pereţii exteriori sau interiori ai clădirilor, pe/în canale sau
paturi de cabluri, pe pereţii tunelelor sau în canalizaţii;
− subterane (îngropate în pământ);
− submarine (direct în apa mărilor, lacurilor, fluviilor sau râurilor);
d) domeniul specific de folosire:
− cabluri de distribuţie de joasă tensiune, pentru aplicaţii obişnuite sau
civile;
− cabluri de putere, de medie şi înaltă tensiune, la care principalul
parametru calitativ şi de fiabilitate este nivelul descărcărilor parţiale, ce reflectă
gradul de omogenitate şi acurateţe al izolaţiei;
− cabluri miniere, la care se impun condiţii severe de rezistenţă mecanică,

de flexibilitate, de protecţie la scurtcircuit şi la electrocutare;
− cabluri pentru centrale nucleare, la care se impun condiţii speciale de
rezistenţă la radiaţii;
− cabluri pentru aviaţie, la care se impun cerinţe specifice: greutate re-
dusă, rezistenţă la vibraţii, ecranare electromagnetică, imunitate la variaţii bruşte de
temperatură;
− cabluri pentru locomotive şi vagoane, la care se impun condiţii speciale
de rezistenţă la vibraţii şi la agenţi chimici şi combustibili;
− cabluri pentru roboţi, de regulă cabluri hibride, ce conţin, atât circuite
de energie, cât şi de comandă şi control;
− cabluri pentru macarale, la care principala caracteristică o constituie
flexibilitatea.
De menţionat că şi în alte aplicaţii se solicită respectarea unei anumite condiţii
sau a mai multora, cum ar fi:
• rezistenţa mare la tracţiune;
• rezistenţa la temperaturi înalte sau/şi joase;
• rezistenţă la radiaţii solare intense, la ozon, la diverse medii chimice
agresive etc.
De regulă, în denumirea unui tip de cablu, se menţionează o parte din criteriile
enumerate, ca de exemplu:
− cablu de energie pentru lucrări miniere de 6 kV, cu izolaţie şi manta din
cauciuc, cu ecrane individuale pe fiecare fază;
− cablu de telecomunicaţii cu izolaţie din polietilenă celulară, umplutură cu
gel petrolier şi barieră transversală la umezeală;
− cablu de energie de 20 kV, cu conductoare din aluminiu, izolaţie din
polietilenă reticulată şi manta din PVC .
În continuare vor fi analizate, în special, următoarele categorii de cabluri:
• cabluri electrice pentru instalaţii fixe;
• cabluri electrice pentru instalaţii mobile;
• cabluri şi bare neizolate.
Pentru aceste tipuri de cabluri se prezintă majoritatea aspectelor constructive
şi funcţionale, cerinţe specifice de pozare şi montaj, comportarea la diferite forme
de solicitări mecanice, electrice, comportarea la foc ş.a., date necesare în activitatea
de proiectare şi execuţie a instalaţiilor electrice.
3.1.2 Criterii tehnico-economice de stabilire a tipului

şi dimensiunii unui cablu
În stabilirea tipului şi dimensiunii unui cablu sunt luate în considerare

următoarele criterii principale:
• Zona în care urmează a se poza cablul
− zone rurale, unde distribuţia se face la joasă tensiune (până la 1 kV) cu
conductoare neizolate sau cu cabluri izolate torsadate, pe stâlpi din lemn/beton sau
la medie tensiune (de regulă la 20 kV) cu conductoare neizolate, pe stâlpi din beton;
Materiale folosite în instalaţii electrice 43
− zone urbane, unde distribuţia se face cu cabluri subterane, cu cabluri

izolate torsadate, pe stâlpi din lemn, metalici ori din beton sau se face numai în
cabluri izolate pozate de regulă subteran.
• Tensiunea nominală a cablului se stabileşte în funcţie de tipul traseului: de
transport (la tensiuni peste 110 kV) sau de distribuţie (până la 110 kV inclusiv);
• Materialele folosite ca izolaţie şi manta, în functie de valorile maxime, în
regim permanent, ale curenţilor electrici:
− pentru conductoare: cupru sau aluminiu;
− pentru izolaţia conductoarelor, funcţie de temperaturile maxime de
lucru, ca de exemplu: 70C pentru majoritatea amestecurilor pe bază de PVC,
90C pentru polietilena reticulată (XLPE), între 65C  90C pentru majoritatea
amestecurilor pe bază de cauciuc, 180C pentru cauciucul siliconic, 220C pentru
izolaţia din teflon.
• Mediul şi geometria pozării cablului, când se introduc factori de corecţie
faţă de următoarele condiţiile ideale stabilite pentru un singur cablu:
− pentru zona climatică temperată, montare la 30C în aer şi 20C în
pământ, la 0,7 m adâncime;
− pentru zona climatică subtropicală, montare la 40C în aer şi 30C în
pământ, la 0,7 m adânc;
− pentru zona climatică tropicală, montare la 55C în aer şi 40C în
pământ, la 0,7 m adâncime.
Astfel, dacă montarea cuprinde mai multe cabluri în paralel, pozate în pământ,
în aer sau în grupuri de fascicole pe rastele, în diferite geometrii de aşezare, se vor
introduce corecţii prin care se micşorează valorile ideale cu atât mai mult cu cât
răcirea cablurilor este mai dificilă. Prin urmare, corecţiile valorii curenţilor electrici
se vor face prin aplicarea unor factori, funcţie de temperatura maximă şi, dacă este
cazul, şi de valoarea rezistivităţii solului, a locului unde se vor monta cablurile.
Regimul de lucru, de exemplu, pentru un regim ciclic (repetabilitatea unor
valori/timpi de încărcare - pauză) al sarcinii, ceea ce permite adoptarea unor valori
mai mari ale curenţilor electrici sau reducerea ariei secţiunii transversale a cablului.
Stabilirea corectă a încărcării reale a unui cablu conduce la alegerea ariei
optime a secţiunii transversale a acestuia.
3.1.3 Comportarea la foc a cablurilor
În numeroase incendii, dintre care unele cu urmări catastrofale, au fost afectate

şi cablurile electrice montate în clădiri. De circa 50 de ani se acordă o atenţie
deosebită comportării la foc a cablurilor.
Studiile se referă în principal la:
• Natura materialelor şi construcţia cablului, ce pot influenţa prin:
− Uşurinţa de autoaprindere la temperaturi ridicate provocate de un
incendiu extern cablurilor;
− Rezistenţa la propagarea flăcării, de care depinde extinderea incendiu-
lui. De exemplu, policlorura de vinil (PVC) nu întreţine arderea, adică se stinge de
la sine după îndepărtarea flăcării iniţiatoare, dar fumul degajat din ardere este opac,
chiar negru şi este toxic şi coroziv, în timp ce polietilena întreţine flacăra, fumul
este relativ deschis la culoare (albicios) dar gazele nu sunt toxice sau corozive. O
comportare asemănătoare PVC-ului o au şi alte izolaţii care conţin halogeni în
compoziţia lor. Pentru punerea în evidenţă a caracteristicii de propagare scăzută,
respectiv a efectului de întârziere a propagării flăcării, se foloseşte simbolul FR –
(flame retardant), adică întârziere la flacără;
− Căldura degajată prin arderea cablurilor, care contribuie la susţinerea
incendiului, proporţional cu energia termică la ardere a materialelor din cablu;
− Emisia de fum - cu cât fumul este mai opac, cu atât este mai dificilă
evacuarea personalului şi eventual a bunurilor. Pentru a caracteriza această situaţie
se foloseşte simbolul LSZH (Low Smoke Zero Halogen), adică nivel redus de fum
şi fără halogeni (fără aportul lor toxic şi coroziv);
− Producerea de gaze toxice, cu implicaţii asupra sănătăţii sau chiar vieţii
oamenilor surprinşi în incintele afectate de incendiu;
− Producerea de gaze corozive, ce conduc la pierderi materiale, mai ales
asupra echipamentelor electrice;
• Locul de pozare şi modul de instalare, ce pot influenţa prin:
− Felul şi importanţa consumatorilor: alimentarea separată a consuma-
torilor foarte importanţi, a circuitelor de avarie şi iluminare a căilor de evacuare;
− Modul de pozare: în grup, în grupuri de fascicole, în poziţie verticală,
orizontală sau înclinată, direct în aer sau în ţevi metalice, cabluri de curenţi electric
pentru circuite de comandă şi semnalizare lângă cabluri de energie, treceri simple
prin pereţi şi pardosele/tavane sau treceri speciale (dopuri) ş.a.;
− Existenţa vechilor gospodării de cabluri ce pot constitui sursă potenţială
de foc, căldură, gaze toxice şi corozive.
Pentru evaluarea sau măsurarea diverselor efecte negative menţionate s-au

iniţiat o serie de metode care sunt într-o continuă perfecţionare.
Rezultatele obţinute la testele de ardere au condus la o clasificare a cablurilor
în funcţie de comportarea la foc, cum ar fi: cabluri cu întârziere la foc, cabluri cu
risc scăzut la foc, cabluri cu zero halogeni etc. Se mai folosesc încă denumiri
incorecte, de felul cabluri rezistente la foc sau cabluri incombustibile.
Începând din anul 1990, pentru obiective importante cum ar fi centralele
electrice, s-a început definirea şi construcţia unor tipuri cabluri care îşi menţin
funcţia de bază pentru o perioadă scurtă (de ordinul a 30, 60, 90 sau 120 de minu-
te), ceea ce asigură menţinerea unor funcţiuni vitale ale instalaţiilor de semnalizare
şi stingere a incendiilor şi de evacuare în siguranţă a personalului. Deşi ard, aceste
cabluri îşi îndeplinesc sarcinile de bază pe perioada de timp garantată. De menţio-
nat faptul că un rol puternic de întârziere îl au armătura din benzi de oţel şi straturile
de vopsele speciale (intumescente - care la foc îşi cresc foarte mult volumul şi se
transformă într-un strat protector) aplicate după pozare peste fascicolele de cabluri.
Cu toate eforturile de standardizare la nivel internaţional, nu s-a reuşit o
clasificare uniformă a cablurilor din punctul de vedere al comportării la foc a
acestora. În tabelul 3.1 [3.1] se prezintă o clasificare a nivelelor de performanţă la
foc ale cablurilor .
Tabelul 3.1
Nivele de performanţă la foc pentru diferite tipuri de cabluri
Tipul cablului Comportarea la foc Aplicaţie
Pentru menţinerea circuitelor esen-
- rezistenţă la foc şi integri-
ţiale cum ar fi iluminatul şi alarma
Izolaţie minerală tatea circuitelor până la tem-
de incendiu, circuitele pentru decup-
(manta din cupru) peratura de topire a cuprului;
larea în siguranţă a proceselor critice
- risc neglijabil la foc.
etc.
Aceeaşi aplicaţie ca mai sus, dar
Integritate limitată a - rezistenţă la foc limitată;
integritatea circuitelor menţinută
circuitelor, risc foarte - întârziere la flacără;
pentru perioadă scurtă de timp. Risc
redus la foc, zero - niveluri foarte reduse de
scăzut provocat de combustibilitatea
halogeni fum şi de emisii gaze toxice.
cablului.
Integritate limitată a - rezistenţă la foc limitată; Aceeaşi aplicaţie ca mai sus, dar risc
circuitelor, risc redus la - întârziere la flacără; crescut provocat de emisia de fum şi
foc, (conţine halogeni) - emisie redusă de gaze acide; gaze acide.
- emisie redusă de fum.
Pentru instalare în zone unde fumul
Risc scăzut la foc, nivel - cu întârziere la flacără, şi gazele toxice pot să fie un risc
scăzut de fum, zero niveluri reduse de fum şi pentru personal sau echipamente
halogeni gaze toxice. sensibile, dar unde nu este necesară
integritatea circuitelor.
- cu întârziere redusă la
Emisie redusă a compu-
flacără; În locurile unde sunt necesare
şilor pe bază de PVC
- fum şi/sau gaze acide niveluri reduse de fum şi de gaze
(sau a polimerilor
reduse; corozive, comparativ cu cablurile pe
clorinaţi)
- posibilă reducere a propa- bază de PVC sau polimeri clorinaţi.
gării flăcării.
În locurile unde întârzierea flăcării
PVC sau polimeri
- cu întârziere la flacără. este dorită, dar fumul şi gazele nu se
clorinaţi
consideră a produce riscuri serioase.
În locurile unde cablurile sunt
Izolaţie din fluorpoli- - întârzierea la flacără este expuse la temperaturi înalte sau la
meri inerentă. medii agresive în condiţii de folosire
normală.
Fără întârziere la flacără În locurile unde cerinţele de
(polietilena sau performanţă la foc sunt scăzute sau
- uşor combustibile.
amestecurile pe bază de unde combustibilitatea cablului
cauciuc etilenpropilenic) prezintă un risc scăzut.
În România se folosesc următoarele categorii de cabluri:

• Cabluri fără întârziere la propagarea flăcării – cele care încercate conform
standardului SR CEI 60332-1 [3.2], nu corespund (cablul supus unei flăcări
calibrate ca intensitate termică un anumit timp, continuă să ardă şi după stingerea
flăcării până la arderea completă a epruvetei). Din această categorie fac parte
cablurile cu izolaţie şi manta din polietilenă, ca de exemplu cablurile telefonice, dar
care de regulă sunt montate în pământ, situaţie în care nu se mai pune problema
comportării la foc; pozate însă în clădiri sunt foarte periculoase;
• Cabluri cu întârziere la propagarea flăcării – cele care încercate conform
standardului SR CEI 60332-1 [3.2], corespund (cablul supus unei flăcări calibrate
ca intensitate termică un anumit timp, continuă să ardă pentru scurt timp şi după
stingerea flăcării iniţiatoare, după care focul se stinge de la sine). Din această
categorie fac parte toate cablurile cu izolaţie şi manta din PVC, unele din acestea
putând îndeplini şi condiţiile de la încercarea în grup. În această categorie se mai
pot include, după efectuarea încercării, şi unele cabluri cu izolaţie din polietilenă şi
cu manta din PVC;
• Cabluri cu întârziere mărită la propagarea flăcării – cele care încercate
conform standardului SR CEI 60332-3 [3.3], corespund (cablul supus unei flăcări
calibrate ca putere termică, cu o intensitate mai mare decât cea din standardul SR
CEI 60332-1 de mai sus, un anumit timp, continuă să ardă pentru scurt timp şi după
stingerea flăcării, după care focul se stinge de la sine); încercarea se face în trei
grade de severitate, în funcţie de cantitatea de material combustibil pe metrul de
fascicol /grup supus arderii, astfel:
− categoria C (cea mai puţin severă) - fascicul de 1,5 litri de material
combustibil pe metru;
− categoria B (medie) - fascicul de 3,5 litri de material combustibil pe
metru;
− categoria A (cea mai severă) - fascicul de 7,0 litri de material
combustibil pe metru.
3.1.4 Producători de cabluri din România
În România sunt câţiva mari producători de cabluri, cu o tradiţie de peste 30

ani şi alţi noi producători aflaţi într-o continuă dezvoltare.
În continuare ,sunt menţionate, succint, principalele tipuri de cabluri realizate
de unii dintre aceşti producători:
• ICME Cablel Bucureşti, fosta ICME Bucureşti, în prezent proprietate
majoritară a grupului Viohalco-Hellenic Group din Grecia, produce:
− conductoare şi cordoane cu izolaţie pentru instalaţii de interior;
− cabluri de energie de 1; 6;10 şi 20 kV;
− cabluri de telecomunicaţii de până la 2400 perechi;
− cabluri de comandă şi control de 0,5 şi 1 kV;
− cabluri de sudare, în cauciuc, în gama 10  150 mm2 ;
− cabluri navale;
− cabluri miniere ş.a.
• IPROEB Bistriţa, având ca principal acţionar trustul Electromontaj, produce:
− conductoare şi cordoane cu izolaţie din PVC pentru instalaţii de
interior;
− cabluri de energie de 1; 6 şi 20 kV;
− cordoane şi cabluri cu izolaţie şi manta din cauciuc (navale, miniere ş.a.);
− funii din aluminiu şi din oţel/aluminiu pentru linii aeriene.
• Prysmian Slatina, preluată de grupul financiar american Goldman Sachs,
produce:
− cabluri de energie de 1; 6 şi 20 kV;
− cabluri de telecomunicaţii de până la 2400 perechi;
− funii din aluminiu şi din oţel/aluminiu pentru linii aeriene.

• ROMCAB Târgu-Mureş, fostă Electromureş, preluată de grupul Paneuro,
produce:
− conductoare şi cordoane cu izolaţie din PVC pentru instalaţii de
interior;
− cabluri de energie de 1 kV;
− cordoane simple sau cu terminale injectate;
− cordoane flexibile şi cabluri telefonice de mică capacitate (număr mic
de perechi).
3.1.5 Cabluri electrice pentru instalaţii fixe
3.1.5.1 Cabluri de energie pentru instalaţii fixe
a) Cabluri de energie de joasă tensiune cu conductoare din cupru sau

aluminiu, izolaţie şi manta din PVC, nearmate şi armate.
Descriere: Standardul SR CEI 60502-1/2006 [3.5] ca bază, însoţit de standar-
dul de produs al fiecărui producător. Din STAS 8778, s-a preluat simbolizarea:
C – cabluri cu conductoare din cupru;
A – cabluri cu conductoare din aluminiu;
Y – izolaţie si/sau manta din PVC;
Ab – armătură din benzi din oţel.
Exemple de notare:
− CYY 425: cablu de energie de joasă tensiune, cu conductoare din
cupru, izolaţie şi manta din PVC, cu 4 conductoare, fiecare cu aria secţiunii
transversale de 25 mm2;
− ACYAbY 3240+120: cablu de energie de joasă tensiune, cu
conductoare din aluminiu, izolaţie şi manta din PVC, cu 3 conductoare de fază,
fiecare cu aria secţiunii transversale de 240 mm2 şi un conductor neutru cu aria
secţiunii transversale de 120 mm2 .
Utilizare: distribuţia energiei electrice în instalaţii electrice fixe.
Montaj:
− cele care nu sunt armate: în pământ, trase în conducte de cabluri (ţevi
din oţel sau plastic), sub un strat protector de cărămidă sau similar şi în aer în
interiorul sau exteriorul clădirilor, fără solicitări mecanice;
− cele armate: direct în săpătură, fără altă protecţie mecanică (eventual cu
o bandă de avertizare colorată din plastic) şi în aer .
În figura 3.1 se prezintă o secţiune transversală printr-un cablu de joasă
tensiune.
Cablurile pot avea unul până la cinci conductoare, de formă rotundă (r) sau
sector (s), iar din punct de vedere constructiv, pot fi masive (e) sau multifilare (m),
iar ariile secţiunii transversale pot fi cele din anexele 3.2, 3.3, 3.4 şi 3.5, unde sunt
prezentate şi alte date: diametrele maxime, greutăţile, rezistenţa electrică a
conductoarelor şi încărcările admisibile pentru situaţiile standard prezentate (a se
vedea paragraful 3.1.2), pentru pozare în pământ sau în aer. Conductoarele neutre
pot avea izolaţie bicoloră (galben-verde) şi aria secţiunii transversale egală cu cea a
conductoarelor de fază, dar şi o secţiune redusă, cu valoarea cea mai apropiată de
jumătate din secţiunea fazei, aleasă din şirul secţiunilor nominale.
Conductoare
Conductoare
Izolaţie PVC
Izolaţie PVC Manta interioară
PVC
Umplutură Armătură benzi
Manta PVC din oţel
Manta PVC
a) b)
Fig. 3.1 − Construcţia cablurilor de joasă tensiune:
a) cabluri nearmate; b) cabluri armate.
Culoarea izolaţiei conductoarelor este normalizată:

− albastru deschis sau negru la cablurile cu un conductor (la cerere poate fi
oricare culoare);
− la cablurile cu mai multe conductoare (în funcţie de felul instalaţiei în care
se montează - cu sau fără conductor de protecţie), culoarea conductoarelor este cea
dată în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Culorile izolaţiei conductoarelor în cablurile de joasă tensiune
Număr de Cablu cu conductor de Cablu fără conductor de Cablu cu conductor de
conductoare protecţie verde-galben protecţie verde-galben protecţie concentric
2 VG/N N/AD N/AD
3 VG/N/AD N/AD/M N/AD/M
4 VG/N/AD/M N/AD/M/N N/AD/M/N
5 VG/N/AD/M/N N/AD/M/N/N Negru marcat cu cifre
VG = verde galben; AD = albastru deschis; M = maro; N = negru; culoarea verde galben
constă din una sau două dungi longitudinale galbene pe un fond de verde.
Materialul de umplutură este un element constructiv opţional, folosit, mai ales,

în cazul conductoarelor rotunde.
Armătura poate fi şi din sârme rotunde (Ar), sau din sârme late(Al) din oţel.
Caracteristicile constructive şi funcţionale ale diferitelor cabluri sunt date în
anexe, după cum urmează: CYY (anexa 3.2), ACYY (anexa 3.3), CYAbY (anexa
3.4) şi ACYAbY (anexa 3.5).
Alte variante constructive pot avea una sau mai multe caracteristici funcţio-
nale suplimentare privind de exemplu comportarea la foc sau la condiţii particulare
de mediu, cum ar fi de pildă temperatura minimă (la nivelul mantalei) la instalare
de +5C iar în exploatare la −33C.
b) Conductoare izolate pentru instalaţii electrice de joasă tensiune
În tabelul 3.3 se prezintă principalele utilizări ale conductoarelor izolate pentru
instalaţii electrice de joasă tensiune.
Tabelul 3.3
Principalele utilizări ale conductoarelor izolate pentru instalaţii electrice de joasă tensiune
Tensiune
Simbol Standard maximă Descriere Utilizare
[V]
În instalaţii interioare fixe,
FY(română)
montate în tuburi de protecţie.
sau H07V-U Conductoare din
SR HD Nu se admite montarea
H07V-R 750 cupru cu izolaţie din
21.3 S3 directă sub tencuială, înglo-
(interna- PVC.
bate în betoane sau sub acţiu-
ţional)
nea directă a razelor solare
In instalaţii interioare fixe,
montate în tuburi de protecţie.
Conductoare din
STAS Nu se admite montarea
AFY 750 aluminiu cu izolaţie
6865-89 directă sub tencuială, îngloba-
din PVC.
te în betoane sau sub acţiunea
directă a razelor solare
MYf
În instalaţii electrice interioa-
(română)
re fixe şi mobile, unde se cere
SR HD Conductoare flexibile
500 o flexibilitate mărită. Nu se
H05V-K 21.3 S3 cu izolaţie din PVC.
admite utilizarea în aer liber
(interna-
sub acţiunea intemperiilor
ţional)
În instalaţii electrice interioa-
re fixe şi mobile, unde se cere
SR HD Conductoare flexibile
H07V-K 750 o flexibilitate mărită. Nu se
21.3 S3 cu izolaţie din PVC.
admite utilizarea în aer liber
sub acţiunea intemperiilor
În funcţie de tipul izolaţiei se mai întîlnesc şi alte variante constructive: cu

XLPE (polietilenă reticulată) pentru utilizare la 90C, cu PE termoplastică fără
halogeni, cu emisie redusă de fum (LSFH), cu cauciuc siliconic (Fsiff sau FffSi), ş.a.
În anexa 3.6 se prezintă dimensiunile constructive şi curenţii electrici admi-
sibili ale conductoarelor FY şi AFY.
c) Cabluri de energie de medie tensiune cu conductoare din aluminiu, izolaţie

din polietilenă reticulată şi manta din PVC, nearmate.
Caracteristicile acestora sunt date în standardul SR CEI 60502-2/2006 [3.6]
ca bază, însoţit de standardul de produs al fiecărui producător.
Tensiunea nominală :12/20 kV.
Utilizare: transportul energiei electrice în instalaţii fixe.
Construcţia cablurilor de 12/20 kV este arătată în figura 3.2. Polietilena
reticulată provine din polietilena termoplastă (simplă sau nereticulată) la care s-au
adăugat agenţi de reticulare care, la temperatura din coloana de reticulare sau prin
iradiere, produc în masa izolaţiei o serie de noi legături chimice mai stabile, care
conferă conductorului şi izolaţiei o temperatură de lucru în regim permanent de
90C, faţă de 70C cât are polietilena termoplastă. Această creştere permite
adoptarea unor curenţi de încărcare substanţial mai mari şi o stabilitate mecanică şi
la scurtcircuit superioare.
Manta exterioară
din PVC sau PE
Strat semi-
conductor interior Ecran din sârmă din
cupru
Strat semiconductor
exterior
Conductor din
aluminiu Izolaţie XLPE
Fig. 3.2 − Construcţia cablurilor de 12/20 kV.
Descriere: A2XSrY; A2XSr2Y-B, în care A − conductor din aluminiu; 2X−

simbolul pentru izolaţie (poate fi şi pentru manta la alte cabluri) din polietilenă
reticulată (prescurtat XLPE); Sr − ecran (screen) din sârme rotunde; Y − manta din
PVC; 2Y − manta din polietilenă termoplastă; B − barieră transversală la umezeală.
Varianta constructivă A2XSr2Y-B se recomandă pentru soluri cu umezeală
ridicată.
De regulă, se construiesc cu un singur conductor, nearmate şi se folosesc în
reţele trifazate.
La cablurile de medie şi înaltă tensiune, izolaţia este cuprinsă între două
straturi semiconductoare cu rol de uniformizare a câmpului electric, avînd ca efect
micşorarea pierderilor dielectrice.
Caracteristici generale:
− temperatura minimă (la nivelul mantalei) la instalare: +5C, în
exploatare: -330 C;
− temperatura maximă de utilizare ( la nivelul conductorului): +90C;
− temperatura maximă admisă la scurtcircuit timp de max. 5 secunde:
+250C;
− tensiunea de încercare: 30 kV, 50Hz, timp de 5 minute;
− nivelul descărcărilor parţiale: max. 1 pC la 24 kV (2U0), (U0 −
tensiunea de fază între conductoare şi pământ);
− tanδ: max. 4010-4 ;
− raza minimă de curbură admisă: în timpul pozării 15D (D − diametrul
exterior al cablului), iar după pozare 15D.
Principalele caracteristici constructive şi funcţionale ale cablurilor de 12/20kV
sunt date în anexa 3.7.
3.1.5.2 Cabluri de comandă, control şi semnalizare
Cablurile de comandă, control şi semnalizare, numite în continuare cabluri de

semnalizare, se construiesc pentru două tensiuni nominale: 0,25/0,5 kV şi 0,6/1 kV.
Descriere: SR CEI 60502 - 1 şi standardul de producător.
Utilizare: în instalaţii fixe, pozare în tuburi sau conducte, în interiorul sau
exteriorul clădirilor, iar cele armate direct în pămînt.
Variante constructive: CSYY: cabluri de semnalizare nearmate; CSYEY:

cabluri de semnalizare nearmate, dar ecranate; CSYAbY: cabluri de semnalizare
armate.
Principalele caracteristici constructive şi funcţionale al cablurilor de semna-
lizare de tipul CSYY sunt date în anexa 3.8
Domeniul temperaturilor de montaj şi utilizare sunt similare cu cele ale
cablurilor de energie (a se vedea paragraful 3.1.5.1).
Tensiunea de încercare: 3,5 kV, 50 Hz, timp de 5 minute.
Cablurile ce cuprind în simbol litera F sunt cu întârziere mărită la propagarea
flăcării.
3.1.5.3 Cabluri telefonice
Principalel tipuri constructive sunt următoarele:

• Cabluri telefonice urbane cu izolaţie din polietilenă în dublu strat (foam-skin,
adică PE celulară acoperită cu o peliculă de PE masivă, simbol 2Yfs), cu barieră
longitudinală la umezeală (constând dintr-un înveliş din folie din aluminiu placată
cu PE – alpet, simbol (L)) şi umplutură din gel petrolier, simbol F, cu rol de barieră
longitudinală la umezeală şi manta exterioară din polietilenă, având simbol complet
TU2Yfs(L)F2Y;
• Cabluri telefonice interurbane cu izolaţie din hârtie, manta de plumb, armate
şi nearmate. De menţionat faptul că aceste tipuri de cabluri s-au folosit în toate
reţelele interurbane de cabluri până în anul 1990, după care s-a trecut la folosirea
cablurilor cu fibre optice; în prezent nu se mai produce acest tip de cablu;
• Cabluri telefonice de centrală, simbol TCYY, având atât izolaţia, cât şi
mantaua din PVC, încadrându-se în categoria cablurilor cu întârziere mărită la
propagarea flăcării, fiind montate exclusiv în clădirile centralelor telefonice;
Dintre parametrii funcţionali cei mai importanţi ai acestor cabluri sunt: atenu-
area de linie (reducerea semnalului pe linie), diafonia (fenomenul de ascultare a
unei convorbiri de pe circuitul vecin) şi impedanţa caracteristică. Toţi aceştia para-
metri sunt, la rândul lor, dependenţi de parametrii primari ai cablurilor telefonice:
rezistenţa R a circuitului, capacitatea C a perechii, inductanţa L a perechii şi perdi-
tanţa G (mărime ce pune în evidenţă gradul de izolare a perechii, fiind invers pro-
porţională cu rezistenţa de izolaţie) a perechii.
Dimensiunile conductoarelor sunt de la 0,4 la 0,8 mm pentru majoritatea
tipodimensiunilor ce se mai fabrică în prezent.
3.1.6 Cabluri şi conductoare pentru instalaţii electrice mobile
Tipuri de cabluri: MCCG şi MCCGI (simboluri româneşti), respectiv H07RN-

F, simbol armonizat în cadrul Comunităţii Europene: H este simbolul pentru
armonizat, 07 - tensiunea în kV, R - rubber (cauciuc la izolaţie şi manta), F -
flexibil).
Tensiune nominală: 450/750 V.
Descriere: SR HD 22.4 S3 norma armonizată [3.7] şi standardele de
producător ST 5272/2000 la ICME-Cablel şi SF 116/2004 la IPROEB .
Construcţie: conductoare rotunde din cupru flexibile, izolaţie din cauciuc şi

manta din cauciuc. Codul de culori: similar cu cel de la cablurile CYY (a se vedea
paragraful 3.1.5.1).
Utilizare: instalaţii electrice mobile, pentru alimentarea maşinilor-unelte
mobile, motoarelor mobile şi pe şantiere de construcţii.
Temperatura de funcţionare: de la -30C la +60C.
Tensiunea de încercare: 2 kV, 50 Hz, timp de 5 minute.
Tipul MCCGI este cu întârziere la propagarea flăcării, echivalent cu H07RN-F.
Tipuri similare: MCCU(pentru aplicaţii/eforturi mecanice uşoare şi MCCM
pentru cele medii.
Principalele caracteristici constructive şi funcţionale ale cablurilor pentru
instalaţii electrice mobile sunt prezentate în anexa 3.9.
3.1.7 Cabluri şi bare neizolate
3.1.7.1 Cabluri neizolate
Cablurile neizolate se folosesc pentru liniile aeriene de transport şi distribuţie

a energiei electrice şi se construiesc din aluminiu tare (cu grad mare de ecruisare şi
rezistenţă mecanică specifică mare), aliaje din aluminiu (cu rezistenţă mecanică
specifică mai mare decât a aluminiului) sau din aluminiu-oţel (cu o inimă din oţel
de rezistenţă mare şi câteva straturi din aluminiu tare). Aceste conductoare sunt
dimensionate pentru a rezista la tensiunile mecanice generate de greutatea proprie
pe deschiderile mari dintre stâlpii de susţinere, precum şi la eforturile suplimentare
datorate vântului, contracţiilor la temperaturi scăzute, depunerilor de gheaţă etc.
La liniile electrice aeriene de foarte înaltă tensiune, pentru a limita pierderile
datoate depăşirii valorii critice a câmpului electric la suprafaţa conductoarelor, se
montează câte două conductoare în paralel (conductoare jumelate), sau chiar câte
trei sau şase conductoare în paralel.
În ultimii 20 de ani, odată cu perfecţionarea comunicaţiilor prin fibre optice,
se construiesc conductoare neizolate pentru linii electrice de înaltă tensiune, care
conţin în centru una sau mai multe fibre optice, pe care se realizează transmisii de
date şi telefonice.
3.1.7.2 Bare neizolate
Barele conductoare neizolate se folosesc la executarea legăturilor electrice pe

distanţe mici (de la câţiva metri la zeci de metri), de regulă la joasă tensiune, în
perimetrul staţiilor electrice, între separatoare, întreruptoare, transformatoare şi
chiar în dulapurile electrice de intrare ale utilajelor de mare putere. Zonele în care
se montează trebuie să fie îngrădite şi protejate de accesul persoanelor neautorizate,
al animalelor sau căderilor întempestive de copaci etc.
În ultima vreme, se extind instalaţiile electrice de distribuţie în bare neizolate
(busbar systems) instalate în clădiri. În funcţie de sarcina suportată, aceste bare pot
fi clasificate în [3.7]:
− bare pentru 25 A  40 A, folosite acolo unde aspectul arhitectonic este

important, cum ar fi marile magazine, de tipul supermarket. Acestea sunt flexibile
ca mod de conectare, având locuri de contact aranjate la intervale regulate, cu
posibilităţi nelimitate de modificare şi extindere;
− bare pentru 40 A  160 A, folosite în instalaţiile din comerţ şi industrie
pentru a asigura o alimentare sigură pentru sarcini electrice mici;
− bare pentru 160 A  1250 A, folosite în clădiri mari şi în instalaţiile
industriale pentru sarcini electrice medii.
De regulă, sistemele de bare sunt proiectate gen monobloc (semifabricat
capsulat), care permite conectarea rapidă şi sigură, fără a fi nevoie de operaţii
pregătitoare costisitoare şi îndelungate. Este posibilă astfel, conectarea unor noi
receptoare fără deconectarea alimentării celorlalte receptoare. Elementele construc-
tive prefabricate sunt de tipul: elemente drepte, de colţ (de schimbarea direcţiei),
elemente în ,,T”, elemente de ieşire, elemente de dilatare sau de preluarea
mişcărilor seismice, elemente de capăt cu ieşire în plan sau la 90. Pentru izolarea
bună a zonelor mai delicate se folosesc răşini cu turnare la rece.
Barele pot fi din cupru sau din aluminiu tare, de formă dreptunghiulară şi pot
fi dispuse simplu (unice) sau în paralel pentru a satisface necesarul de sarcină
electrică. Dispunerea lor cu latura mare în plan vertical asigură o rezistenţă
mecanică mărită, de multe ori nemai fiind necesare alte elemente de suport.
Pentru identificarea fazelor se practică vopsirea în culori diferite. Pentru
izolarea fazelor se folosesc izolatoare din porţelan şi diverse materiale izolatoare
stratificate.
Avantajele legăturilor prin bare neizolate faţă de cablurile izolate sunt urmă-
toarele:
− sunt mai ieftine, la costul barelor se adaugă doar costul izolatoarelor suport;
− sunt uşor de montat;
− sunt flexibile şi permit reconfigurarea montajului fără costuri suplimentare;
− admit curenţi electrici mari datorită răcirii directe în aer;
− asigură căderi de tensiune reduse, datorită rezistenţelor electrice mai mici;
− sunt rezistente la agenţi chimici, ciuperci, insecte, rozătoare;
− sunt rezistente la foc.
3.2 Materiale conductoare de mare rezistivitate

Rezistenţa electrică R a unui conductor se determină din relaţia:

l
R = ρ , (3.1)
A
în care: ρ este rezistivitatea materialului conductorului; l − lungimea conducto-
rului; A − aria secţiunii transversale a acestuia.
Rezistivitatea materialului este variabilă cu temperatura, conform relaţiei:
ρT = ρ 20  (1 + α  T ) , (3.2)
în care: ρT este rezistivitatea materialului la temperatura T; ρ20 − rezistivitatea

materialului la temperatura de referinţă de 20C; α - coeficientul de variaţie a
rezistivităţii cu temperatura, mărime specifică fiecărui material; ΔT − diferenţa de
temperatură dintre temperatura de măsurare şi valoarea de 20C.
În tabelul 3.4 [3.7] sunt indicate valorile rezistivităţii şi coeficientului de
variaţie a acesteia cu temperatura pentru diferite materiale.
Tabelul 3.4
Valorile rezistivităţii unor materiale conductoare
Rezistivitatea Coeficientul  Rezistivitatea Coeficientul 
Materialul Materialul
[Ωm] [1/K] [Ω m] [1/K]
Argint 1,47x10-8 0,0038 Platină 1,1x10-7 0,039200
Cupru 1,72x10-8 0,0039 Plumb 1,1x10-7 0,039000
Aur 2,47x10-8 0,0034 Manganină 1,1x10-7 0,000002
Aluminiu 2,82x10-8 0,0039 Constantan 1,1x10-7 0,000010
Tungsten 5,6 x10-8 0,0045 Mercur 1,1x10-7 0,000900
Alamă 0,8 x10-7 0,0015 Nicrom 1,1x10-6 0,000400
Fier 1,0 x10-7 0,0050 Carbon 1,1x10-5 0,000500
3.2.2 Materiale folosite
Rezistivitatea aliajelor este mult mai mare decât cea a metalelor pure. De
exemplu, rezistivitatea manganinei (aliaj de cupru cu magneziu şi nichel) este de 25
de ori mai mare decât cea a cuprului; rezistivitatea constantanului (aliaj de cupru cu
nichel) este de 30 de ori mai mare decât cea a cuprului; rezistivitatea nicromului
(aliaj de nichel cu crom, fier şi magneziu ) este de 60 de ori mai mare decât cea a
cuprului.
De regulă, se folosesc aliaje pe bază de cupru (cu rezistivităţi moderate) sau pe
bază de metale scumpe, precum cromul şi nichelul (cu rezistivităţi mari şi foarte
mari). Pentru fiecare aplicaţie particulară, care înseamnă de fapt temperaturi
ridicate, medii corozive, variaţii mici cu temperatura, se folosesc aliaje speciale, iar
forma de prezentare poate fi: sârme, benzi sau bare, neizolate sau izolate cu
materiale speciale, rezistente la medii agresive şi temperaturi mari, într-o varietate
foarte mare de dimensiuni.
3.2.3 Aplicaţii ale conductoarelor de mare rezistivitate
Conductoarele de mare rezistivitate se folosesc pentru confecţionarea de [3.8]:

• rezistoare de limitare a curenţilor electrici în instalaţii de putere (de exemplu
în staţiile electrice), dar şi in diverse circuite şi montaje electrice sau electronice, în
bobinajul motoarelor pas cu pas din hard-driverele calculatoarelor, în sursele de
curent electric constant sau de tensiune constantă etc.;
• regulatoare de curent electric sau tensiune (reostate, potenţiometre etc.);
• rezistoare de încălzire de diverse puteri, tensiuni, forme şi medii de lucru
(radiatoare, cuptoare, rezistoare de dezgheţ, încălzire în pardoseală, încălzire
conducte sau diverse recipiente, costume şi scaune calde, brichete electrice, articole
electrocasnice (reşouri, prăjitoare de pâine, fiare de călcat sau ondulat părul, perne
şi pături electrice etc.); rezistoare de încălzire înglobate în bobinajul maşinilor

electrice ce lucrează în condiţii grele de umiditate sau pe nave;
• corpuri de iluminat prin incandescenţă, la care se folosesc metale de mare
rezistivitate, dar şi cu rezistenţă bună la oxidare în medii cât mai inerte;
• relee rezistive (aşa numitele bimetale sau trimetale), bazate pe coeficienţii de
dilatare diferiţi ai celor două metale presate împreună, care fac sau desfac un
contact la o anumită temperatură, ce poate fi reglată/aleasă;
• traductoare rezistive, ce pot fi:
− de temperatură: termorezistoare şi termocuple;
− de deplasare lineară sau unghiulară;
− pentru măsurarea forţelor, momentelor sau presiunilor;
− măsurări tensometrice.
În cataloagele firmelor producătoare se găsesc dimensiunile, caracteristicile
fizico-mecanice şi electrice ale fiecărui material, precum şi metode şi relaţii de
calcul pentru diverse aplicaţii practice.
3.3 Materiale electroizlante

În construcţia echipamentelor electrice se utilizează următoarele grupe

principale de materiale: materiale active (conductoare şi magnetice) şi materiale
electroizolante.
Materialele electroizolante (dielectrice) sunt acele materiale care se
polarizează prin efecte ale câmpurilor electrice stabilite din exterior, prin efecte
mecanice (piezoelectricitate) sau termice (piroelectricitate).
Funcţia principală a materialelor electroizolante este de a izola, adică de a
preveni trecerea curentului electric între conductoare care pot avea potenţiale
electrice diferite. Utilizarea cea mai frecventă a materialelor izolante este în
construcţia schemelor de izolaţie ale instalaţiilor, maşinilor şi aparatelor electrice.
Fiind elementul hotărâtor pentru determinarea duratei de viaţă a acestora, ele
trebuie să aibă o serie de caracteristici: proprietăţi dielectrice, mecanice şi termice
foarte bune, rezistenţă mare la agenţi chimici, îmbătrânire lentă, prelucrare uşoară
şi cost redus.
Din punct de vedere electric un material izolant bun trebuie să prezinte urmă-
toarele proprietăţi: rezistenţă la curenţi electrici pe suprafaţă, rigiditate dielectrică
mare, rezistenţă de izolaţie mare, constantă dielectrică mică, dacă materialul nu se
foloseşte ca dielectric în condensatoare, factor de pierderi dielectric mic, rezistenţă
la descărcări luminiscente, rezistenţă la arc electric şi rezistenţă la radiaţii.
Un material izolant trebuie să aibă şi următoarele proprietăţi mecanice: un
modul de elasticitate ridicat, rezistenţă la încovoiere, rezistenţă la şoc, rezistenţă la
tracţiune, duritate şi rezistenţă la abraziune.
Se impun cerinţe în comportarea sa la căldură şi anume: conductibilitate
termică mare, coeficient de dilatare termică liniară apropiat de cel al metalelor sau
de cel al celorlalte materiale cu care este prelucrat împreună, stabilitate a formei la

căldură cât mai bună, punct de înmuiere cât mai mare, stabilitate termică.
Este de dorit ca aceste materiale să aibă şi rezistenţă mare la acţiunea agenţilor
chimici cât şi o mică absorbţie la umiditate.
Definirea şi explicarea pe larg a acestor caracteristici este prezentată în diferite
lucrări de specialitate [3.9  3.12].
La dielectricii gazoşi şi lichizi se impun alte cerinţe referitoare la greutatea
atomică, respectiv greutatea moleculară, tensiunea superficială, vâscozitatea,
punctul de inflamabilitate etc.
O alegere corectă a unui material electroizolant nu este simplă. O selecţie
adecvată se poate baza pe o cunoaştere completă a funcţiilor electrice şi mecanice pe
care trebuie să le îndeplinească izolaţia respectivă şi pe o cunoaştere aprofundată a
proprietăţilor electrice, mecanice, chimice şi de anduranţă ale materialelor disponi-
bile pentru utilizarea dată, incluzând efectele umidităţii, oxidării, agenţilor chimici,
temperaturii şi a altor factori care activează degradarea electrică.
Sunt menţionaţi patru factori fundamentali pe care se bazează selecţia unui
material pentru utilizarea tehnică [3. 13]:
− proprietăţile fizice, chimice, mecanice şi electrice;
− prelucrabilitatea;
− satisfacerea cerinţelor tehnice prevăzute;
− costul.
Este necesară o evaluare corectă a importanţei fiecărei proprietăţi, a inter-
dependenţei unei proprietăţi cu alta în funcţionarea normală a aparatului sau insta-
laţiei electrice respective, în condiţiile extreme care se întâlnesc în funcţionare.
Proiectantul unui produs electric – aparat, maşină sau echipament electric – a
unei instalaţii electrice trebuie să dispună de informaţii cuprinzătoare despre
numeroasele tipuri de materiale izolante, compatibilitatea lor reciprocă şi aplicaţiile
izolaţiei, ceea ce îi va permite să compenseze vulnerabilitatea până la degradare a
celui mai slab component al sistemului de izolaţie, astfel încât materialele folosite
să dea un produs tehnic corespunzător, capabil să satisfacă cerinţele funcţionale în
exploatarea acestuia pe toată durata sa de utilizare.
3.3.2 Clasificarea materialelor electroizolante
Alegerea judicioasă a unui material izolant prezintă un rol important în

funcţionarea şi durata de viaţă a unui aparat sau maşini electrice, a unui echipament
sau a unei instalaţii electrice. Această alegere devine din ce în ce mai dificilă, fiind
influenţată de numărul mare de materiale izolante disponibile, de dezvoltarea
rapidă a tehnologiilor de izolaţie şi de exigenţele multiple impuse [3.11, 3.13]
Clasificarea prezentată în continuare ţine seama de diferite criterii de alegere
şi anume:
− clasificare după caracteristici fundamentale;
− clasificare pe baza unor considerente practice;
− clasificare după stabilitate termică.
3.3.2.1 Clasificare după caracteristici fundamentale
O ordonare în funcţie de caracteristicile fundamentale constă în împărţirea în

materiale izolante anorganice şi organice [3.13, 3.14] iar apoi aceste materiale sunt
la rândul lor divizate în materiale naturale şi în produse obţinute sintetic (a se vedea
tabelele 3.6 şi 3.7).
Materialele naturale sunt acelea care apar în natură gata de întrebuinţare, dar
nu trebuie exclusă totuşi o preparare a acestora.
În cazul produselor sintetice este vorba de acele materiale obţinute din
anumite materii prime prin procedee fizico-chimice sau chimice.
Materiale izolante anorganice naturale

Aceste materiale se folosesc tehnic fără transformare chimică. Din această
grupă fac parte un număr de gaze, câteva roci naturale, cuarţul, azbestul şi mica.
În continuare se va prezenta succint numai utilizarea acestora.
Gazele naturale se utilizează în izolarea unor cabluri, în condensatoarele cu
gaze, în corpurile de iluminat sau ca agent frigorific. Aerul, ca izolant sau
incluziuni gazoase, se află în toate schemele de izolaţie ale instalaţiilor electrice.
Rigiditatea dielectrică a aerului depinde de umiditatea, temperatura şi presiunea la
care se află şi ia valori foarte mari în cazul presiunilor înalte sau foarte reduse.
Această caracteristică determină utilizarea aerului în construcţia condensatoarelor,
a întreruptoarelor de înaltă tensiune cu vid sau aer comprimat.
Hidrogenul se caracterizează prin valori mari ale conductivităţii termice, ale
căldurii specifice şi coeficientului de transmisie a căldurii, caracteristici ce au
determinat utilizarea lui ca mediu de răcire în construcţia maşinilor electrice de
puteri mari. Deoarece, în contact cu aerul prezintă pericol de explozie, se iau
măsuri speciale pentru ca aerul să nu pătrundă în interiorul maşinii, prin mărirea
presiunii hidrogenului faţă de presiunea mediului ambiant.
Azotul se utilizează în condensatoare şi transformatoare cu ulei, pentru
evitarea oxidării şi pătrunderii umidităţii în izolaţii, în cablurile cu izolaţii din
hârtie impregnată cu ulei, la presiuni înalte de utilizare (1,7 MPa), iar în amestec cu
argonul la fabricarea lămpilor cu incandescenţă.
Bioxidul de carbon are solubilitate mare în uleiul mineral. Se utilizează ca
preimpregnant pentru transformatoare şi cabluri cu ulei sub presiune, pentru
umplerea cuvelor transformatoarelor în vederea transportării acestora.
În afara gazelor amintite mai sus, se mai utilizează amoniacul şi clorura de
metil pentru frigidere cu absorbţie, argonul, neonul, heliul pentru lămpi cu
incandescenţă sau cu descărcări în gaze.
Din grupa rocilor naturale electroizolante fac parte marmura, ardezia şi
talcul. Au o structură poroasă, sunt higroscopice, casante şi cu proprietăţi
dielectrice reduse. Au fost utilizate numai la tensiuni şi frecvenţe joase: tablouri de
distribuţie, plăci de borne, suporturi pentru întreruptoare sau reostate, la izolarea
cablurilor (talc).
Tabelul 3.6
Materiale izolante anorganice
Gaze
Aer Hidrogen Azot Bioxid de Amoniac şi Gaze nobile
carbon clorură de metil (He, Ne, Ar)
Roci naturale electroizolante
Materiale Marmură Ardezie Talc
izolante
anorganice Cuarţ
naturale Azbest
Mică
Muscovit (mică potasică) Flogopit (mică magneziană)
Compuşi halogeni gazoşi
Hexaflorura de sulf Acid bromhidric
Sticlă
Materiale izolate ceramice
Materiale Produse ce conţin silicaţi de aluminiu (porţelan dur);
izolante Produse ce conţin silicaţi de magneziu (steatit);
anorganice Produse cu conţinut ridicat de bioxid de titan sau alţi compuşi de titan;
produse Produse dense din silicat de magneziu şi aluminiu;
sintetic Produse poroase;
Produse cu alumină;
Produse cu oxizi metalici.
Oxizi metalici de fabricaţie neceramică
Oxizi de aluminiu Oxizi de magneziu
Materiale refractare
În stare naturală cuarţul se foloseşte mai ales ca nisip cuarţos. Cuarţul şi sticla
de cuarţ pot fi produse astăzi şi sintetic. Nisipul cuarţos este folosit pentru stingerea
arcului electric în siguranţele fuzibile, iar făina de cuarţ ca material de umplutură în
răşinile de turnare. Din sticla de cuarţ se produc lamelele de acoperire pentru
celulele solare şi baloane mici de sticlă la anumite lămpi cu incandescenţă. Din
materialul cuarţos se obţin izolatoare de susţinere pentru instalaţiile de desprăfuire
electrostatică, încălzitoarele de imersie (termoplonjoare). Straturile de bioxid de
siliciu produse sintetic sunt folosite pentru izolare, respectiv poartă în circuitele
integrate.
Azbestul poate fi folosit numai la solicitări electrice moderate, acolo unde
există temperaturi mari şi condiţii chimice severe. Gradul de valorificare al
azbestului brut este foarte mic în raport cu masa de stâncă care se prelucrează. Din
fibrele lungi prin operaţia de filare se obţin fire care se prelucrează sub formă de
ţesături, şnururi şi benzi. Fibrele scurte prin flotare în apă şi adăugarea unui liant se
transformă în hârtie, respectiv mucava, prin tehnici asemănătoare celor din
industria hârtiei. Azbestul sub formă de fibre de lungimi diferite şi scame se
utilizează ca material de consolidare şi umplutură în diferite formule de mase de
presare respectiv piese presate. Firele de azbest se folosesc, de asemenea, la
izolaţia unor conductoare. Produsele de azbociment constau din fibre de azbest
(80%) şi ciment (20%).
Mica este un material cristalin care face pare din grupa silicaţilor de aluminiu.
Varietăţile cele mai utilizate de mică sunt muscovitul si flogopitul.
Mica naturală se utilizează ca dielectric pentru condensatoare, la realizarea

sistemelor de izolaţie ale maşinilor şi aparatelor electrice, a rezistoarelor neinduc-
tive, precum şi la fabricarea unor materiale cu proprietăţi termice superioare.
Hârtia de mică se obţine prin dezintegrarea deşeurilor de mică în particule
foarte fine şi dispunerea acestora sub forma unor straturi asemănătoare celor de
hârtie celulozică.
Micalexul se obţine din mica muscovit şi sticlă pe bază de bor-plumb. Este
rezistentă la umiditate şi arc electric, cu proprietăţi mecanice şi dielectrice foarte
bune. Se utilizează la confecţionarea pieselor izolante fasonate, izolatoare etc.
Micanitele se obţin din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă lipită cu şellac
sau lacuri sintetice la presiuni şi temperaturi înalte. În funcţie de conţinutul de liant
se obţin micanite de colector, micanite de garnituri, micanite de formare, micanite
flexibile, termomicanite.
Micafoliile se obţin din hârtie sau foiţă de mică lipite cu lianţi pe bază de
şellac, poliesteri sau siliconi pe un suport de hârtie sau ţesătură de sticlă. În acelaşi
mod se obţin şi micabenzile, ţesătura aflându-se pe ambele părţi ale materialului.
Produsele pe bază de mică se utilizează la fabricarea sistemelor de izolaţie ale
maşinilor şi aparatelor electrice. De asemenea, se utilizează la izolarea lamelelor de
colector şi a bobinelor electromagneţilor, la fabricarea conurilor izolante pentru
colectoare, a unor piese fasonate, a garniturilor din aparatele electrocasnice.
Materiale izolante anorganice produse sintetic

Din această grupă fac parte compuşii halogenaţi gazoşi, sticla, produsele
ceramice, diferiţi oxizi metalici şi materialele refractare.
Compuşii halogenaţi gazoşi mai importanţi sunt: hexaflorura de sulf şi acidul
bromhidric.
Hexaflorura de sulf (SF6) se utilizează ca izolant şi mediu de stingere a arcului
electric în întreruptoarele de înaltă tensiune şi transformatoare, în construcţia unor
condensatoare şi transformatoare speciale, acceleratoare de particule, microscoape
electronice etc.
Acidul bromhidric (HBr) este un lichid incolor, la temperatura camerei fiind
gazos, şi are utilizări la lămpile cu halogeni.
Sticla este un material amorf termoplast obţinut din oxizi de siliciu, bor sau
fosfor la care se adaugă oxizi de calciu, aluminiu, plumb, sodiu, potasiu. Prin adău-
garea acestui număr mare de oxizi metalici rezultă sticle cu proprietăţi speciale, din
care se confecţionează izolatoare de înaltă tensiune, lămpi cu vapori de mercur,
lămpi cu vapori de sodiu, redresoare cu vapori de mercur, tuburi catodice, fibre de
sticlă etc.
Prin cristalizare dirijată s-au creat materiale sticlo-ceramice. De asemenea,
prin prelucrarea sticlei pulverulente s-a obţinut sticla sinterizată şi aliajele de sticlă
pentru lipit.
Materialele ceramice se obţin din argilă sau steatită, la care se adaugă fondanţi
(feldspat, marmură etc) şi degresanţi (SiO2, MgO etc.), care apoi este supusă arderii
la temperaturi ridicate. Ceramica pe bază de steatită sau caolin se utilizează la
fabricarea izolatoarelor de înaltă sau joasă tensiune.
Ceramica cordierit are proprietăţi dielectrice reduse şi se utilizează în instala-

ţiile de încălzire.
Ceramica pe bază de celsian şi ultraporţelanul (pe bază de argilă, oxid de
aluminiu şi de bariu) se utilizează la fabricarea bobinelor şi condensatoarelor
pentru înaltă frecvenţă.
Ceramica pe bază de compuşi ai titanului este, în general, un material
feroelectric.
Ceramica poroasă (talc, caolin şi şamotă) are porozitatea cuprinsă între 10 şi
30% , rezistivitate electrică mare la temperaturi ridicate şi se utilizează în medii cu
conţinut redus de umiditate.
Oxizii metalici utilizaţi sunt, în principal de aluminiu şi de magneziu.
Materialele electroizolante obţinute prin sinterizarea oxizilor de aluminiu (Al 2O3)
sau de magneziu (MgO) au structură cristalină, proprietăţi mecanice şi electrice
foarte bune, conductivitate termică ridicată şi rezistă la temperaturi înalte (2000 
3000C). Se prelucrează însă greu şi sunt foarte scumpe. Se utilizează ca dielectrici
pentru condensatoare, la fabricarea bujiilor, a cuptoarelor electrice pentru tempera-
turi ridicate etc.
Materiale refractare rezistă la temperaturi foarte înalte fără a se oxida sau a-şi
modifica proprietăţile electrice şi mecanice. Din această grupă fac parte oxizii
metalici polivalenţi, carburi, nitruri, boruri etc. Se utilizează la fabricarea micei
sintetice, a circuitelor integrate monolitice NMOS, a varistoarelor, a cermeţilor
(carbura de W, Ti, Cr), pentru reactorii nucleari (carbura de B).
Materiale izolante organice naturale

Din această grupă fac parte produsele petroliere (uleiul mineral, vaselina,
parafina, bitumul), asfaltul, uleiurile vegetale, cerurile, răşinile naturale, lemnul,
cauciucul natural şi materialele fibroase.
Uleiurile minerale se obţin din gazolină şi sunt folosite în transformatoare şi
convertoare, redresoare, izolatoare de trecere, cabluri şi condensatoare.
Vaselina se obţine din parafină şi se utilizează ca masă de izolare sau ca adaos
în masele de turnare.
Parafina reprezintă un amestec de hidrocarburi saturate cu structură cristalină;
se foloseşte pentru impregnarea hârtiei, la izolarea cablurilor şi ca masă de turnare.
Bitumul este un amestec de hidrocarburi obţinut la prepararea ţiţeiului din
reziduu şi se utilizează la impregnarea şi fixarea bobinelor şi înfăşurărilor, pentru
mase de turnare şi pentru lacuri izolante.
Asfaltul este o masă de culoare brun închisă până la negru, asemănător
bitumului, şi se foloseşte la prepararea de mase de turnare, de benzi izolante şi
adezive.
Uleiurile vegetale pot fi sicative (uleiul de in, uleiul de tung), semisicative
(uleiul de soia), nesicative (uleiul de ricin, uleiul de terebentină). Uleiurile vegetale
se utilizează pentru obţinerea lacurilor izolante.
Cerurile pot fi vegetale (ceara de carnauba, ceara montană), de origine
animală (ceara de albine, ceara chinezească produse de insecte) şi minerală
(ozocherita, cunoscută şi sub denumirea de ceară de pământ). Ceara este folosită ca
agent de impregnare sau masă de turnare.
Răşinile naturale mai importante sunt: colofoniu, obţinut din răşini de

conifere, folosit ca agent de îngroşare şi stabilizare pentru uleiurile izolante, în
fabricarea lacurilor izolante sau ca fondant pentru lipirea de aliaje moale; copalul,
ce reprezintă o răşină de provenienţă botanică aparte (copalul de Congo, copalul de
Manila) şi care serveşte ca materie primă pentru lacuri; chihlimbarul, o răşină de
origine fosilă, folosită ca materie primă, în stare topită, pentru lacuri izolante;
şellacul, care se prezintă sub formă de solzi, ce se utilizează ca bază pentru lacurile
de lipire, emailare, etc.
Lemnul se foloseşte ca material de construcţie şi ca material izolant. Din lemn
de pin şi de molid se execută stâlpii pentru liniile aeriene de telecomunicaţii şi de
energie electrică, mai ales în zone rurale. Carpenul uscat şi impregnat se utilizează
pentru pene de crestătură şi reazime de capete de înfăşurare. Lemnul de fag este
folosit ca material de construcţie la fabricarea transformatoarelor.
Dintre materialele fibroase, se folosesc în electrotehnică următoarele: mătasea
naturală, sub formă de fire la izolarea unor conductoare sau sub formă de ţesătură
în obţinerea de benzi şi ţesături lăcuite; bumbacul sub formă de şnururi şi benzi de
înfăşurare, adesea impregnate, pentru legarea bandajelor bobinelor şi înfăşurărilor;
se foloseşte şi în materialele stratificate presate, impregnate cu răşini sintetice, în
special răşini fenolice, la presiuni şi temperaturi ridicate. Alte materiale ca iuta,
inul şi cânepa, cu o utilizare mai restrânsă, sunt folosite sub formă de bandă sau
şnur pentru legarea înfăşurărilor .
Hârtia reprezintă un produs ce constă dintr-o reţea de fibre celulozice obţinute
în principal din lemnul de conifere. Hârtia impregnată în uleiuri speciale are o
utilizare importantă în transformatoare, izolatoare de înaltă tensiune, în
condensatoare şi în cablurile cu ulei. Hârtia, ca atare, este folosită şi la izolarea în
straturi a bobinelor. Cu răşini sintetice (fenolice, melaminice, epoxidice) hârtia se
prelucrează în materiale stratificate. Preşpanul, ce reprezintă un carton izolant,
deosebit de tenace şi rezistent, obţinut din mai multe straturi de hârtie înfăşurate pe
un cilindru, presate ulterior pe calandre grele, se întrebuinţează pentru corpurile de
bobină şi în construcţia de transformatoare etc.
Cauciucul natural are proprietăţi dielectrice foarte bune, dar caracteristici me-
canice şi termice reduse. Aceste caracteristici se îmbunătăţesc prin vulcanizare,
adică prin legarea macromoleculelor între ele cu punţi de sulf şi prin adăugare de
negru de fum. Se utilizează la izolarea conductelor electrice flexibile, a cablurilor
pentru instalaţii de interior, a benzilor adezive etc.
Materiale izolante organice produse sintetic

Uleiurile sintetice tind să înlocuiască uleiurile minerale, întrucât acestea
prezintă deficienţe în exploatare: inflamabilitate şi pericol de explozie, tendinţă de
oxidare, îmbătrânire rapidă etc. După natura chimică uleiurile sintetice se grupează
în uleiuri clorurate, fluorurate şi siliconice.
Uleiurile clorurate sunt derivaţi ai hidrocarburilor aromatice de tipul
benzenului sau diferiţi cloruraţi şi se utilizează în construcţia transformatoarelor,
condensatoarelor cu hârtie.
Uleiurile fluorurate au caracteristici dielectrice superioare, nu ard şi nu
prezintă pericol de explozie, nu produc gaze toxice şi nu atacă izolanţii cu care vin
în contact, dar sunt foarte scumpe. Se utilizează la întreruptoare şi transformatoare

care funcţionează în condiţii speciale. Uleiurile siliconice au proprietăţi dielectrice
asemănătoare uleiului mineral. Se folosesc în construcţia transformatoarelor
speciale, pentru ungerea mecanismelor din mase plastice etc.
Tabelul 3.7
Materiale izolante organice
Produse petroliere
Ulei mineral Vaselină Parafină Bitum
Asfalt
Uleiuri vegetale
Ulei de in Ulei de tung Ulei de soia Ulei de ricin Ulei de
terebentină
Materiale Ceruri
izolante Vegetală Animală Minerală
organice Ceară de carnauba; Ceară de albine; Ozocherita
naturale Ceară montană Ceară chinezească
Răsini naturale
Colofoniu Chihlimbar Şellac Copal
Lemn
Cauciuc natural
Materiale fibroase
Bumbac Mătase Hârtie In Cânepă Iută
Uleiuri sintetice
Uleiuri clorurate Uleiuri florurate Uleiuri siliconice
Răşini sintetice
Polimerizare Policondensare Poliadiţie
Termoplaste Termoplaste Termorigide Termoplaste Termorigide
Polietilenă Poliamide Fenoplaste Poliuretani Răşini
Materiale
Polistiren Poliimide Aminoplaste epoxidice
izolante
Policlorură de vinil Poliesteri
organice
Politetrafluoretilena nesaturaţi
produse
Răşini acrilice
sintetic
Cauciucuri sintetice
Cauciucuri pe bază de butadienă Cauciucuri din poliacrilaţi
Elastomeri
Polietilenă clorosulfonată Cauciucul butilic Elastomerii fluoruraţi
Siliconii
Cauciuc siliconic Răşini siliconice
Răşinile sintetice, datorită proprietăţilor electrice şi mecanice deosebite

precum şi a prelucrării lor uşoare, prezintă numeroase şi diverse aplicaţii. Ele se
clasifică în funcţie de tipul reacţiei chimice în răşini de polimerizare, de
policondensare şi de poliadiţie, în funcţie de proprietăţile termomecanice în răşini
termoplaste şi termorigide sau în funcţie de caracterul polar sau nepolar al
moleculelor. Astfel, răşinile nepolare sunt caracterizate prin valori mici ale
permitivităţii şi factorului de pierderi dielectric şi variază puţin cu temperatura şi
frecvenţa. Dimpotrivă, răşinile polare au valori mari ale permitivităţii şi ale
factorului de pierderi, iar aceste mărimi se modifică foarte mult cu temperatura şi

frecvenţa.
Materialele termoplastice sunt materiale ce prezintă o mare plasticitate şi
care, sub acţiunea căldurii, se înmoaie, dar îşi reiau forma iniţială după răcire.
Dimpotrivă, materialele termorigide prezintă o rezistenţă mecanică mare şi
plasticitate redusă, iar modificarea produsă sub acţiunea căldurii este ireversibilă.
Răşinile de polimerizare sunt substanţe cu macromolecule liniare, deci sunt
termoplastice, au o absorbţie de apă redusă şi proprietăţi dielectrice foarte bune. Se
prelucrează uşor, cu sau fără plastifianţi. Din această grupă fac parte: polietilena
(PE), polistirenul (PS), policlorura de vinil (PVC) şi de viniliden, politetra-
fluoretilena (PTFE), polimonoclortrifluoretilena (PCTFE), răşinile acrilice, etc.
Principalele utilizări ale răşinilor de polimerizare sunt următoarele:
• polietilena sub formă de folie se foloseşte la fabricarea condensatoarelor, la
izolarea cablurilor submarine, telefonice şi a celor care funcţionează în medii coro-
zive; prin extrudere se izolează conducte şi cabluri pentru înaltă frecvenţă,
conductoare de bobinaj, cabluri de energie, etc.;
• polistiren sub formă de benzi, tuburi, fire, piese turnate este folosit, în
special, în înaltă frecvenţă;
• policlorura de vinil, fiind un material polar are caracteristici dielectrice mai
reduse decât polietilena sau polistirenul, dar se comportă mai bine decât cauciucul
natural atât la acţiunea ozonului cât şi a uleiului mineral, se utilizează la izolarea
conductoarelor şi cablurilor de energie, la fabricarea izolaţiilor de crestătură, a
benzilor adezive, a unor piese izolatoare: plăci, carcase pentru aparate de măsurare,
tuburi pentru instalaţii electrice etc.;
• politetrafluoretilena se foloseşte pentru realizarea unor scheme de izolaţie
care funcţionează în clase termice superioare (temperaturi peste 180C), în medii
umede sau în atmosfere puternic corosive, la confecţionarea unor cutii pentru
acumulatoare, carcase pentru bobine, izolaţii pentru conductoare şi cabluri de înaltă
frecvenţă etc.;
• răşinile acrilice sunt utilizate la fabricarea lacurilor, adezivilor, a carcaselor
pentru aparate, a camerelor de stingere etc.
Răşinile de policondensare cuprind fenoplastele, aminoplastele, poliamidele,
poliimidele, policarbonaţii şi poliesterii. Unele sunt termoplaste, având moleculele
liniare (poliamidele) şi altele sunt termorigide cu molecule spaţiale (fenoplastele).
Principalele utilizări ale acestora sunt:
− fenoplastele, numite şi bachelite, au numeroase aplicaţii atât sub formă de
lacuri – pentru stratificate, pentru impregnarea înfăşurărilor – cât şi sub forma unor
mase de turnare sau presare pentru confecţionarea de fişe, prize, carcase pentru
aparate de măsurare, produse de formă complicată etc.;
− aminoplastele sunt răşini termorigide şi servesc la realizarea camerelor de
stingere pentru întreruptoare, pentru obţinerea de adezivi, lacuri, lianţi pentru
stratificate etc.;
− poliamidele au proprietăţi mecanice foarte bune, se lipesc uşor şi se aprind
greu; se folosesc pentru confecţionarea diferitelor piese cu rezistenţă mecanică
mare (roţi dinţate, role, lagăre etc.), sub formă de folii sunt întrebuinţate pentru
cabluri, condensatoare, izolaţii de crestătură, iar sub formă de fire şi ţesături pentru
stratificate, hârtii, lacuri etc.;
− poliimidele au proprietăţi mecanice bune şi se utilizează sub formă de folii şi
lacuri de emailare;
− poliesterii cu denumirile comerciale de hostafan, mylar etc. se utilizează ca
dielectrici pentru condensatoare, la izolarea conductoarelor, la fabricarea izolaţiilor
de crestătură, a produselor pe bază de mică etc.; poliesterii nesaturaţi formează aşa-
numitele lacuri fără solvenţi ce sunt utilizate ca lianţi pentru stratificate, ca răşini
de turnare şi impregnare cât şi pentru înglobări de micromotoare şi transfor-
matoare.
Răşinile de poliadiţie cuprind răşinile epoxidice şi poliuretanii. Răşinile
epoxidice sunt termorigide, aderă foarte bine la suprafaţa metalelor, ceramicelor,
maselor plastice etc. Sunt neinflamabile, rezistente la acţiunea curenţilor electrici
de scurgere, a agenţilor chimici şi prezintă stabilitate termică bună, proprietăţi
mecanice şi dielectrice foarte bune. Au utilizări multiple: răşini de turnare pentru
cutii terminale, încapsulări de aparate, camere de stingere, izolatoare de înaltă
tensiune, răşini de presare pentru izolaţii de crestătură, răşini de impregnare pentru
stratificate, răşini de lipire, la emailarea conductoarelor. Poliuretanii se folosesc la
izolarea cablurilor sub formă de folii, la fabricarea lacurilor de emailare, a
elastomerilor, adezivilor etc.
Cauciucuri şi elastomeri
Cauciucurile sunt materiale cu elasticitate mare care, sub acţiunea unor forţe
mecanice exterioare se deformează, dar îşi recapătă dimensiunile iniţiale odată cu
anularea acestor solicitări. Elastomerii sunt polimeri cu forţe intermoleculare slabe,
se deformează uşor, dar revenirea la starea iniţială se face foarte lent. Cauciucurile
sintetice au caracteristici dielectrice mai slabe decât cele ale cauciucului natural,
dar au proprietăţi termice şi mecanice superioare şi rezistenţă mai bună la acţiunea
solvenţilor, uleiurilor etc.
Cauciucurile pe bază de butadienă se utilizează la confecţionarea mantalelor
pentru cabluri care lucrează în medii umede, toxice etc.
Perbunanul, obţinut prin polimerizarea dimetilbutadienei, se utilizează la
fabricarea curelelor de transmisie care nu trebuie să înmagazineze sarcini electrice.
Cauciucurile de poliacrilaţi sunt rezistente la acţiunea ozonului, oxigenului şi
uleiurilor. Rezistă până la o temperatură de 150C. Se folosesc pentru izolarea
cablurilor de alimentare a lămpilor fluorescente, la autovehicule, în instalaţii
Roentgen.
Elastomerii se obţin din răşini de polimerizare sau poliadiţie. Din această
grupă fac parte polietilena clorosulfonată (Hypanol) ce se utilizează la izolarea
conductoarelor, cablurilor etc., cauciucul butilic cu proprietăţi dielectrice foarte
bune, care amestecat cu fenolformaldehida îl recomadă până la temperaturi de 180C
şi elastomerii fluoruraţi ce rezistă la temperaturi cuprinse între − 50C şi 200C, la
acţiunea solvenţilor, ozonului şi oxigenului, dar au proprietăţi mecanice slabe.
Siliconii
Materialele siliconice sunt compuşi organici ai siliciului. Din această grupă fac
parte cauciucurile siliconice caracterizate prin rezistenţă la acţiunea ozonului,
solvenţilor, a curenţilor electrici de scurgere pe suprafaţă. Îşi găsesc utilizarea la
izolarea conductoarelor, a cablurilor care funcţionează în condiţii grele etc.
Răşinile siliconice sunt materiale termorigide, nehigroscopice, greu inflama-
bile, cu rezistenţă mare la acţiunea curenţilor electrici de scurgere pe suprafaţă şi cu
bune proprietăţi dielectrice. Se utilizează la fabricarea lacurilor de acoperire pentru
ţesături de azbest sau sticlă, produse pe bază de mică, a lacurilor de lipire pentru
stratificate, a lacurilor de impregnare pentru condensatoare, stratificate, a lianţilor
pentru mase plastice cu umplutură anorganică. Răşinile siliconice sunt utilizate în
realizarea sistemelor de izolaţie a maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni
înalte precum şi a celor cu regim greu de lucru (pentru laminoare, macarale,
tracţiune etc.). Aceste sisteme de izolaţie folosesc benzi din ţesătură de sticlă,
hârtie de mică şi liant siliconic.
3.3.2.2 Clasificare pe baza unor considerente practice
Această clasificare are în vedere următoarele considerente de ordin practic:

− starea finală a materialului izolant;
− destinaţia materialului izolant (înfăşurare, impregnare, lăcuire etc.)
− starea şi forma materialului izolant înainte de prelucrare.
Toate materialele izolante ce fac pare din aceeaşi grupă prezintă aceeaşi stare
finală, pot fi folosite în acelaşi mod şi prelucrarea lor este asemănătoare. În anexa
4.10 se prezintă clasificarea materialelor electroizolante conform acestor considerente.
Lucrările de specialitate privind materialele electroizolant [3.13] cuprinde date
care oferă, la fiecare grupă de materiale, proprietăţile generale, destinaţia, modul de
prelucrare şi măsurile de precauţie necesare la prelucrare şi în utilizare a acestora.
Se foloseşte o notaţie (clasificare zecimală) care uşurează alegerea unui anumit
material.
3.3.2.3 Clasificarea materialelor electroizolante în funcţie

de stabilitatea termică
Anduranţa produselor electrotehnice este afectată de numeroşi factori care, în

principal, sunt: temperatura, sarcinile mecanice şi electrice, vibraţiile, climatul şi
produsele chimice nocive, umiditatea, murdăria şi radiaţiile.
Temperatura reprezintă un factor de îmbătrânire preponderent pentru materia-
lele izolante şi sistemele de izolaţie şi, din acest punct de vedere, materialele
electroizolante se clasifică în clase termice, în funcţie de limitele de temperatură
maximă admisă pentru o funcţionare de lungă durată. Aceste clase, temperaturile şi
materialele electroizolante corespunzătoare fiecărei clase sunt prezentate în tabelul
3.8. După cum se poate observa, clasa C care era utilizată pentru toate
temperaturile de peste 180C, este înlocuită prin clasele indicate în tabelul 3.8.
Tabelul 3.8
Clasificarea materialelor electroizolante solide în diferite clase termice
Simbolul Temperatura
Exemplificări de materiale şi produse electroizolante, care
clasei clasei termice
corespund clasei termice
termice [C]
Bumbac, mătase naturală, polietilenă, hârtie, carton, hârtie de
polietilenă, ţesătură de bumbac cu policlorură de vinil, cauciuc
Y 90
natural, tub din fire de bumbac, plăci din fibră vulcan, ceruri,
asfalt, bitum, polistiren, ebonită, lemn neprelucrat.
Bumbac acetilat, poliproplilenă, ţesătură de bumbac cu lacuri
organice, răşini ureoformaldehidice cu făină din lemn,
policlorura de vinil, polimetilpentenă, polietilentereftalat,
A 105
poliizobutilenă, tub din fire de bumbac acoperite cu lac
oleorăşinos, poliuretani, lacuri oleorăşinoase, lacuri de emailare
acrilice, hârtie celulozică.
Policarbonat, hârtie celulozică cu lacuri organice, ţesătură
poliesterică cu lacuri organice, răşini fenolice cu fibre vegetale,
E 120 răşini melaminoformaldehidice cu făină din lemn, butilcauciuc,
răşini fenolice pe ţesătură de bumbac, răşini epoxidice pe
ţesătură de bumbac, folie policarbonat cu adeziv termoplastic.
Ţesătură din sticlă cu lacuri poliuretanice, răşini poliesterice cu
fibre din sticlă, răşini melaminoformaldehidice cu fulgi din
azbest sau cu fibre din sticlă, răşini alchidice cu pudre mine-
B 130
rale, micanită de colector cu liant, folie poliesterică, poliole-
fine, tub sau folie din polietilentereftalat, răşini melamino-
formaldehidice pe ţesătură de azbest sau ţesătură din sticlă.
Hârtie din azbest cu lacuri organice, ţesătură din sticlă cu lacuri
epoxidice, răşini fenolice cu praf din mică, răşini epoxidice cu
F 155 fibre din sticlă, policlortrifluoretilenă, tub din fire din sticlă cu
acoperire acrilică, hârtie de aramidă cu răşină epoxidixă, bandă
din fire de sticlă cu răşină poliesterică.
Ţesătură din sticlă cu lacuri siliconice, aramidă cu folie poli-
esterică, răşini siliconice cu pudre minerale, tuburi extrudate
din elastomer siliconic, tub din fire din sticlă acoperite sili-
H 180 conic, răşini epoxidice pe ţesătură din sticlă, răşini poliesterice
nesaturate, micanită de formare cu liant, folie poliimidică cu
adeziv siliconic, hârtie de aramidă cu poliesterimidă, lacuri
siliconice, hârtie de aramidă.
Poliimidă, hârtie din azbest cu lacuri siliconice, răşini siliconice
200 200
pe ţesătură din sticlă, folie poliimidică.
220 220 Poliamidă aromatică (aramidă), hârtie, cartoane de aramidă,
Politetrafluoretilenă, sticlă, azbest, hârtie din mică, ţesătură din
250 250
sticlă cu politetrafluoretilenă,
3.4 Materiale de protecţie şi susţinere

3.4.1 Tuburi şi ţevi de protecţie
Un tub pentru instalaţii electrice este un element închis, care serveşte pentru
instalarea şi/sau înlocuirea prin tragere a conductelor şi/sau a cablurilor.
Pentru realizarea tuburilor, în funcţie de necesităţi, se au în vedere: materialul
folosit, modul de racordare, protecţia împotriva solicitărilor mecanice, aptitutidinea
de a fi îndoite, comportarea la temperatură, caracteristici electrice (de izolare),

protecţia contra pătrunderii corpurilor străine solide şi a lichidelor, rezistenţa la
substanţe corozive sau poluante, rezistenţa la acţiunea radiaţiilor solare.
Pentru a fi recunoscute uşor, se utilizează pentru tuburi simboluri
standardizate, dintre care se amintesc : P - tuburi de protecţie; E - tuburi etanşe; Y -
tuburi din PVC; L - lăcuite; R - tuburi cu manta rigidă; I - înveliş exterior de
protecţie impregnat.
Pentru a fi ferite de coroziune, tuburile se plumbuiesc sau se lăcuiesc. Pentru a
nu se produce deteriorarea izolaţiei conductoarelor introduse în tuburi, interiorul
acestora trebuie să fie bine finisat.
În funcţie de construcţie şi de materialul din care sunt executate se deosebesc
mai multe categorii de tuburi:
a) tuburile izolante uşor protejate IP, sunt fabricate din carton rezistent la
umezeală şi care au înveliş din bandă din oţel laminată la rece; pentru protecţia la
umezeală se impregnează cu bitum industrial; se pot monta aparent sau îngropat;
b) tuburile de protecţie P, sunt confecţionate din bandă din oţel laminată, cu
margini petrecute una peste alta pentru încheiere; se montează numai aparent;
c) tuburile izolante uşor protejate, flexibile IPF, se execută din spirale din
bandă de hârtie impregnată, peste care se înfăşoară spirale din bandă din oţel
plumbuite;
d) tuburile izolante de protecţie, etanşe IPE, sunt executate din carton izolant,
protejat în ţeavă din oţel; la ambele capete aceste tuburi sunt filetate, în felul acesta
îmbinările realizându-se uşor;
e) tuburile izolante de protecţie flexibile cu rezistenţă mecanică PFR, se
execută din spirale din oţel plumbuite, peste care se înfăşoară benzi de hârtie
impregnată şi deasupra alte benzi din oţel plumbuite; aceste tuburi nu se montează
în medii corozive;
f) tuburi de protecţie etanşe din ţeavă din oţel lăcuite PEL, se montează
aparent, sub tencuială, sau îngropat în pardoseală, pentru protecţia conductoarelor
electrice, în locul tuburilor IPE; aceste tuburi sunt întâlnim şi la instalaţiile sanitare;
g) tuburile cu manta din policlorură de vinil, se utilizează pentru instalaţii
electrice şi nu se montează pe pereţi din lemn sau alte materiale combustibile;
etanşarea tuburilor se realizează prin lipire cu adezivi speciali.
Ţevile de protecţie pentru instalaţii electrice se utilizează cu precădere, în
medii umede dar necorozive, în medii cu pericol de incendiu sau de explozie.
În Anexa 3.11 sunt prezentate tuburi şi ţevi de protecţie.
3.4.2 Semifabricate metalice
Sunt utilizate semifabricate din oţel, cupru, aluminiu (table, bare, plase, sârme).
3.4.2.1 Profile din oţel laminate la cald
Sunt utilizate următoarele tipuri de profile laminate la cald (tabelul 3.9):

a) cornier cu laturi egale;
b) oţel lat;
c) oţel pătrat;
d) profil INP;
e) profil UNP;
f) profil T.
Tabelul 3.9
Profile din oţel laminate la cald
Tip Dimensiuni [mm] Tip Dimensiuni [mm] Tip Dimensiuni [mm]
20202,3 163 88
20202,5 203 1010
20203 205 1212
25252,5 253 1414
Oţel
25252,7 254 1616
pătrat
30302,3 255 88
30302,5 264 1010
30302,7 303
Cornier
30303 Oţel 304
cu laturi
35352,5 lat 305 INP 80
egale
35353 403 INP 100
35353,5 404 INP 120
40403,5 405 INP 140
Profil
40403,8 504 INP 160
INP
40404 505
50x50x4 163
50504,5 203
50505 205
Tip Dimensiuni [mm] Tip Dimensiuni [mm]
UNP 50 T 25
UNP 65 T 30
UNP 80 T 35
UNP 100 T 40
Profil Profil
UNP 120 T 25
UNP T
UNP 140 T 30
UNP 160 T 35
UNP 50 T 40
UNP 65 T 25
3.4.2.2 Benzi şi foi din oţel laminate la rece cu conţinut scăzut de carbon
Material: conform DIN 1624/1995; DIN 1623/1983.

Dimensiuni:
a) Benzi laminate, grosime: 0,07  2,5 mm, lăţime 4  300 mm.
b) Benzi subţiri: grosime: 0,3  2 mm, lăţime 50 1050 mm.
c) Tablă în foi: grosime: 0,3  2,5 mm, lăţime 1000 1500 mm, lungimi 1000
 4500 mm,
d) Benzi subţiri şi debitate în lungime: grosime: 0,3 2 mm, lăţime 70  1400
mm, lungimi 1000  4500 mm.
3.4.2.3 Sârmă din fier şi oţel. Sârmă din oţel, trefilată, oţel pentru armare
Sârmă din fier:
− garduri din fier forjat; plasă de sârmă.

Sârmă din oţel şi produse din sârmă:
• profile laminate: oţel rotund; oţel pătrat; oţel hexagonal; oţel lat; oţel pentru
scule; oţel pentru pile; bare din cupru cojite; profile mici laminate la cald pe
microlaminoare:
• bare trase (oţel calibrat): oţel rotund calibrat; oţel pătrat calibrat; oţel
hexagonal calibrat; oţel lat calibrat;
• sârme din oţel laminate sau trefilate utilizate în scopuri generale: sârmă
rotundă din oţel laminată la cald; sârmă rotundă trefilată din oţel; sârmă
semirotundă din oţel; sârmă trefilată din oţel cu secţiune pătrată; sârmă lată
laminată la rece din oţel;
• sârmă şi produse din sârmă din oţel utilizate în construcţii: oţel beton
laminat la cald; sârmă trasă pentru beton armat; sârmă beton precomprimat; liţă
beton precomprimat;
• sârmă şi profile din oţel pentru arcuri: sârme din oţel carbon de calitate
pentru arcuri; sârme rotunde şi profilate din oţel aliat şi nealiat de arc; sârme din
oţel pentru şaibe Grower; oţel lat pentru foi de arcuri; oţel trapezoidal pentru inele
de resort; profil lat călit-revenit; sârmă din oţel călită şi revenită pentru arcuri de
supapă;
• sârme din oţel zincate: sârmă zincată din oţel cu conţinut scăzut de carbon;
sârmă rotundă din oţel zincată utilizată în scopuri generale; sârme din oţel zincate
pentru conductoare cablate din aluminiu; sârmă zincată pentru suspensia reţelelor
de contact de tramvai şi troleibuz;
• sârme din oţel cu utilizări speciale: sârmă din oţel trefilată mată sau zincată
pentru cabluri de tracţiune; sârmă din oţel pentru ace; sârmă rotundă din oţel pentru
cocleţi; liţă de tip FILOU pentru tăiat roci ornamentale;
• sârmă folosită în procesele de sudare: sârmă plină de oţel pentru sudare;
sârmă de sudare în gaz protector; sârme pentru metalizare prin pulverizare.
Oţel pentru armare:
− fibre din oţel pentru armarea betoanelor;
− oţel armat (armătură): foi; bare; fier laminat, sârmă; grindă cu profil U;
colţari; bande; foi rulante.
3.4.3 Stâlpi şi elemente de susţinere pentru linii electrice aeriene
3.4.3.1 Stâlpii liniilor electrice aeriene
Stâlpii liniilor electrice aeriene susţin conductoarele active şi de protecţie,

asigurând anumite distanţe între ele, faţă de sol sau faţă de obiectele situate pe
traseul liniei.
Se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după materialul din care
sunt confecţionaţi − din lemn, din beton armat, din metal; după construcţia lor -
rigizi şi articulaţi; după rolul funcţional - de susţinere, de întindere, de colţ,
terminal, de traversare, de derivaţie, de rotire a fazelor; după forma coronamentului
- Y, pisică, brad drept, brad invers, triunghi, hexagon etc.; după tensiunea
nominală - de joasă, medie sau înaltă tensiune; după rolul funcţional - cu bază
largă, îngustă etc. [3.15].
Stâlpii de lemn, odinioară mult folosiţi, astăzi sunt utilizaţi mai puţin şi anume
la liniile aeriene de 6  20 kV ce traversează zone accidentale, la racorduri
provizorii sau la reţele rurale de joasă tensiune.
Stâlpii din beton armat sunt răspândiţi la construcţia liniile aeriene de joasă şi
medie tensiune, întrucât au preţ relativ redus, conduc la economisirea materialelor
deficitare, se obţin în urma unor procedee industriale perfecţionate, au durată lungă
de viaţă, prezintă cheltuieli de întreţinere neînsemnate, nu sunt combustibili, rezistă
la acţiunea agenţilor corozivi. Prezintă şi unele dezavantaje, cum ar greutate
specifică mare, sunt fragili, nu pot fi folosiţi în terenuri greu accesibile, reclamă
cheltuieli de investiţii ridicate etc.
Constructiv, stâlpii din beton pot fi: cu secţiune dreptunghiulară (prevăzuţi cu
goluri pentru a micşora greutatea şi pentru a uşura accesul muncitorilor pe ei) sau
cu secţiune cilindrică - goi în interior, figura 3.3.
1 2
1 2
Secţiunea 1-2 Secţiunea 1-2
a) b)
Fig. 3.3 − Stâlpi din beton armat:
a) cu secţiune transversală circulară;
b) cu secţiune transversală dreptunghiulară.
Ca mod de confecţionare, stâlpii din beton, se pot executa manual sau pre-
fabricaţi. Stâlpii prefabricaţi au caracteristici superioare celor obţinuţi manual, se
confecţionează în ateliere specializate şi pot fi din: beton armat centrifugat,
obţinuţi prin depunerea betonului pe armătura metalică prin centrifugare; beton
armat vibrat, obţinuţi prin depunerea betonului pe armătura metalică prin vibrare,
beton armat precomprimat, caracterizaţi prin aceea că armătura metalică este
întinsă în mod normal, exercitând o acţiune de comprimare asupra betonului.
Stâlpii metalici sunt confecţionaţi din oţel şi aliaje ale aluminiului, fiind foarte
răspândiţi la liniile de înaltă şi foarte înaltă tensiune.
La liniile de joasă şi medie tensiune [3.20] au fost înlocuiţi de stâlpii din beton
armat datorită avantajelor pe care le prezintă aceştia din urmă.
Totuşi stâlpii metalici prin calităţile lor deosebite, rămân şi pentru viitor,
elementul de bază în construcţia liniilor electrice aeriene de înaltă şi foarte înaltă
tensiune.
Principalele avantaje pe care le reprezintă sunt: au o durată lungă de exploa-
tare (35  40 ani), pot fi calculaţi în soluţii economice, se pot monta uşor pe
traseul liniei, pot fi executaţi în condiţii industriale, au greutatea relativ redusă,
sunt rezistenţi la foc, asigură o bună legătură a conductorului de protecţie la
pământ prin corpul stâlpului, permit montarea a două sau mai multe circuite şi
realizarea unor coronamente complicate, au formă arhitectonică plăcută etc.
După forma constructivă stâlpii metalici pot fi: tubulari, monomontanţi,
monomontanţi din oţel profilat şi cu zăbrele.
În figura 3.4 se prezintă stâlpul metalic cu zăbrele.
 7 Legendă:
1 − montant;
6 5
8 2 − diagonale;
4 3 − furcă;
4 − consolă,
9 11 5 − vârfar;
6 − traversă;
10 3 12 7 − conductor de protecţie;
13
8 − unghi de protecţie;
9 − lanţ de izolatoare;
10 – conductor activ;
2 11 − balansul conductoarelor
12 − distanţa dintre conductoare;
1 13 − centură;
14 15 14 – cadru;
15 − contravânturi;
16 16 − baza stâlpului.
Fig. 3.4 − Stâlp metalic cu zăbrele.
Unul dintre elementele componente principale ale stâlpilor liniilor aeriene

[3.20] este coronamentul.
Alegerea unui anumit tip de coronament, depinde de: tensiunea nominală a
liniei, numărul de circuite, modul de protecţie împotriva supratensiunilor de
trăşnet, configuraţia terenului, mărimea deschiderii, costul stâlpului.
În figura 3.5 sunt prezentate diferite forme de coronamente pentru liniile de
înaltă tensiune folosite la stâlpii cu simplu şi dublu circuit, echipaţi cu izolatoare
şi conductoare de protecţie.
a) b) c) d) e) f)
g) h) i) j) k) l)
Fig. 3.5 − Componente pentru stâlpii liniilor de înaltă tensiune:
cu simplu circuit (a), b), c), d), e), f)) şi cu dublu circuit (g), h), i), j), k), l)).
Alegerea şi utilizarea stâlpilor

Alegerea şi utilizarea stâlpilor liniilor electrice aeriene [3.18] este o problemă
destul de dificilă, datorită faptului că soluţionarea optimă a problemelor de
exploatare vine de cele mai multe ori în contradicţie cu soluţiile optime de
construcţie. Una din problemele principale ce se pune în legătură cu folosirea
stâlpilor este dispunerea conductoarelor, adică alegerea acelui tip de corona-
ment ce reprezintă, în anumite condiţii date, soluţia optimă. Practica de exploatare
a impus următoarele dispoziţii ale conductoarelor [3.15, 3.16]:
− la liniile de joasă tensiune cu un singur circuit se folosesc obişnuit
dispoziţiile clasice: în triunghi sau în acelaşi plan orizontal; în cazul liniilor
cu mai multe circuite se foloseşte frecvent aşezarea conductoarelor pe console
metalice orizontale; conductorul neutru se montează deasupra conductoarelor de
fază, iar uneori sub acestea;
− la liniile de înaltă şi foarte înaltă tensiune, materialul de bază este oţelul
(profile laminate); pentru fiecare linie mai importantă din această categorie se
stabileşte stâlpul de susţinere fundamental din care prin înlocuirea unor elemente
componente se pot obţine toţi stâlpii necesari liniei.
Dispoziţia orizontală a conductoarelor [3.19], apare ca cea mai raţională şi
mai economică, întrucât conduce la stâlpii cei mai puţin înalţi şi se evită posibi-
lităţile de atingere a conductoarelor între ele, ca urmare a vânturilor sau a descăr-
cărilor de gheaţă pe conductoare.
Stâlpul economic pentru dispunerea orizontală a conductoarelor este în
general stâlpul portal ancorat, care deşi suplu, datorită ancorelor, ocupă suprafeţe
mari de teren şi ca urmare nu este indicat în cazul terenurilor agricole. Tot în ideea
economisirii suprafeţelor de teren agricol, apare ca raţională alegerea tipului de
stâlp care să permită montarea mai multor circuite. Actualmente doar la liniile
electrice aeriene cu Un > 400 kV se mai folosesc stâlpi pentru un singur circuit; în
rest se construiesc linii prevăzute cu stâlpi pentru două circuite, chiar şi atunci când
necesităţile transportului de energie într-o primă etapă pot fi acoperite cu un singur
circuit, urmând ca cel de-al doilea circuit să fie montat mai târziu, odată cu
creşterea necesităţilor de energie electrică.
Tendinţele care se manifestă în construcţia stâlpilor liniilor aeriene sunt
orientate pe două direcţii şi anume: standardizarea sau normalizarea stâlpilor
pentru nivelul de joasă şi medie tensiune, realizarea unor tipuri de stâlpi cu
caracteristici tehnice îmbunătăţite, capabili să satisfacă în cele mai bune condiţii
sarcinile de natură electrică şi mecanică respective şi să soluţioneze problemele
particulare ce apar la fiecare linie: traversarea unor zone cu condiţii speciale,
aspectul estetic şi integrarea armonioasă a liniei în cadrul natural etc.
Stâlpii liniilor electrice aeriene de înaltă şi foarte înaltă tensiune, continuă să
fie fabricaţi, mai ales, din oţel. Alături însă de oţelurile obişnuite şi-au făcut loc şi
unele oţeluri speciale, slab aliate şi rezistente la coroziune. La aceste oţeluri, pe
suprafaţa lor în contact cu atmosfera se formează un strat de protecţie, rezistent la
coroziune. Din această categorie face parte cortenul (SUA), oţel care datorită
adaosurilor de cupru şi crom este anticoroziv, stratul protector formându-se mai
rapid în atmosferă industrială decât în atmosferă curată.
Un alt pas important în construcţia stâlpilor liniilor aeriene îl constituie
folosirea aluminiului. Stâlpii din aluminiu sunt uşori şi rezistenţi la acţiunea
agenţilor atmosferici, întrucât la suprafaţa exterioară a lor, se formează un strat
protector de oxid de aluminiu.
O comportare foarte bună o prezintă stâlpii de susţinere din sistemul AEP de
765 kV construiţi din aluminiu (fig. 3.6).
4,36 m
13,85 13,85
36,6 m
Fig. 3.6 − Stâlp de susţinere ancorat AEP, din

aluminiu, pentru linii aeriene cu tensiunea
nominală de 750 kV.
În perioada care urmează, este de aşteptat să-şi găsească o largă folosire pentru
liniile electrice aeriene de joasă şi medie tensiune, stâlpii din material plastic,
întăriţi cu fibre din sticlă, care sunt extrem de uşori, rezistenţi la îngheţ, putrezire şi
alte stricăciuni.
În figura 3.7 se prezintă evoluţia unor coronamente de liniile de înaltă şi

foarte înaltă tensiune, iar în tabelul 3.10. coridoarele de siguranţă minimală pentru
amplasarea paralelă a 8 circuite de înaltă tensiune [3.15].
a) b) c)
Fig. 3.7 − Evoluţia coronamentelor liniilor de
înaltă tensiune:
a) cu lanţuri de izolatoare; b) cu izolatoare în V;
c) cu console electroizolante.
Tabelul 3.10
Coridoare de siguranţă minimală pentru amplasarea paralelă
a circuitelor de 110, 220 şi 400 kV
Culoar minimal [m]
Soluţia
110 kV 220 kV 400 kV
110,6 190 297,1
49,4 94,0 133
52 84 128
Fundaţii pentru stâlpi

Fundaţia [3.18], este o construcţie specială, parte componentă a liniilor
electrice aeriene, ce fixează în teren stâlpul şi transmite solului sarcinile ce acţio-
nează asupra stâlpului.
Funcţional fundaţiile pot fi: de greutate şi încastrate elastic în pământ.
Din punct de vedere al solicitărilor, fundaţia este supusă la: momente de
răsturnare şi eforturi de smulgere. Pentru a putea fi corespunzătoare, fundaţia
trebuie să îndeplinească condiţia [3.15]:
Ms  k  Mr , (3.3)
în care: Ms este momentul de stabilitate ce se opune răsturnării şi este dat de greuta-

tea stâlpului, a pământului dislocat de fundaţie etc.; Mr − moment de răsturnare dat
de sarcinile exterioare, k − factor de siguranţă la răsturnare şi smulgere şi are valori
cuprinse între 1,3  3,5 dependent de rolul funcţional al stâlpului şi de regimul de
funcţionare.
1
3
4
Fig. 3.8 − Fixarea stâlpului din beton cu
ajutorul riglelor din beton armat prefabricate:
1 − argilă bătătorită; 2 − rigle prefabricate;
3 − rigle; 4 − placă prefabricată.
Dintre tipurile constructive de fundaţii, dependent de materialul stâlpului se

pot menţiona: pentru stâlpii de beton, fundaţii prefabricate de tip rigle (fig. 3.8), iar
pentru cei metalici, fundaţii monobloc, prefabricate, fracţionate, din traverse (fig. 3.9).
Plăci din
beton armat
b)
a)
c) d)
Fig. 3.9 − Fundaţii pentru stâlpii metalici:
a) monobloc; b) prefabricate; c) fracţionată; d) din traverse.
3.4.3.2 Izolatoare pentru liniile electrice aeriene
Izolatoarele sunt elemente constructive ale liniilor electrice aeriene prin care
se realizează izolarea electrică a conductoarelor active faţă de pământ res-
pectiv faţă de stâlpii ce le susţin, precum şi fixarea conductoarelor pe stâlpi [3.18].
Avându-se în vedere rolul funcţional al izolatoarelor, precum şi condiţiile

de lucru ale acestora, materialul din care ele se confecţionează trebuie să prezinte
următoarele proprietăţi:
• Rigiditate dielectrică mare, adică să nu străpungerea electrică a
construcţiei izolatorului, pentru dimensiuni acceptate ale acestuia. De asemenea,
trebuie să asigure limitarea valorii curenţilor electrici de scurgere pe suprafaţă. În
cursul funcţionării, căile posibile de trecere ale curentului electric la un izolator
suport sunt următoarele (fig. 3.10):
− 1 - descărcarea directă prin aer de la conductor la masă (străpungere
în aer);
− 2 - descărcarea electrică pe suprafaţă izolatorului (conturnare), în
stare uscată uscat;
− 3 - descărcarea electrică pe suprafaţa izolatorului (conturnare), în stare
umedă (sub ploaie);
− 4 - descărcarea electrică pe suprafaţa izolatorului (conturnarea)
poluat şi umed;
− 5 - descărcarea electrică prin materialul dielectric (perforare).
Din punct de vedere electric, izola-
toarele nu trebuie să permită descărcarea
prin aer (străpungere), pe suprafaţa lor
(conturnare) sau prin corpul lor (perfo-
rare). De obicei, probabilitatea de contur- 5 1
nare sau de străpungere este mai mare decât 2
probabilitatea de perforare. Tensiunile care 4
determină descărcarea electrică se numesc
tensiunea de conturnare, de străpungere şi 3
respectiv de perforare. Aceste tensiuni
depind de construcţia izolatorului şi de starea
mediului, fiind mai mici pe timp de ploaie
[3.15], [3.16], [3.18]:
• să prezinte bune calităţi mecanice,
adică să reziste bine la acţiunea forţelor
exterioare;
• să prezinte stabilitate termică;
• să fie cât mai ieftine; Fig. 3.10 − Trasee de descărcare electrică.
• să nu fie higroscopice;
• să se poată transporta şi monta uşor;
• să se conserve bine un timp cât mai îndelungat.
Materialele care întrunesc cele mai bine condiţiile impuse sunt: porţelanul,
steatita, sticla şi răşinile epoxidice.
Folosirea sticlei la realizarea izolatorilor a cunoscut o largă utilizare în trecut,
ca urmare a îmbunătăţirii calităţii sticlei, fapt posibil prin tratarea ei cu oxizi
metalici şi prin călire. În urma călirii, în stratul exterior al izolatorului vor apărea
eforturi de compresiune, iar în masa izolatorului eforturi de întindere. La
solicitări bruşte stratul exterior, iniţial comprimat, va prelua o parte foarte
însemnată din eforturile suplimentare, fără ca în masa de sticlă să crească

eforturile prea mult. Izolatoarele din sticlă călită fiind de mai bună calitate şi
mai ieftine decât cele de porţelan au fost intens utilizate la echiparea liniilor
de înaltă şi foarte înaltă tensiune.
Constructiv, izolatoarele [3.18], folosite la liniile electrice aeriene pot fi de
două categorii: izolatoare suport şi izolatoare de suspensie. Primele, se folosesc
la joasă şi medie tensiune, iar izolatoarele de suspensie la: medie, înaltă şi foarte
înaltă tensiune.
Larg răspândite sunt izolatoare suport, de tip Delta (fig. 3.11 a)) care se
fixează rigid pe tije metalice, suporţi drepţi sau curbi, iar conductorul se fixează
de izolator prin intermediul unei legături. În zonele cu depuneri mari de murdărie
se asigură izolatorului o suprafaţă mărită prin aşezarea unei mantale
suplimentare de forma unui clopot (figura 3.11 c)) [3.15].
Din punct de vedere al rigidităţii electrice izolatoarele se construiesc în două
variante: străpungibile (2 < 1/2) şi nestrăpungibile(2 > 1/2). Izolatoarele
nestrăpungibile pot fi cu linie medie de fugă sau cu linie lungă de fugă.
Izolatoarele de suspensie, se caracterizează prin aceea că distanţa de izolaţie
dorită se obţine din mai multe elemente simple legate între ele, formând un
ansamblu numit lanţ de izolatoare. Lanţurile sunt flexibile, fapt ce permite
micşorarea forţelor exercitate asupra stâlpilor intermediari în cazul ruperii
conductorului într-o deschidere.
Funcţional lanţul de izolatoare poate fi: de susţinere sau de întindere.
Lanţurile de susţinere servesc la simpla susţinere a conductoarelor, în timp ce
lanţurile de întindere preiau şi tracţiunea din conductoare.
Din categoria izolatoarelor de suspensie străpungibile face parte izolatorul cu
capă şi tijă (fig. 3.12 a), din categoria izolatoarelor nestrăpungibile cu linie medie
de fugă face parte izolatorul cu inimă plină (fig. 3.12 b)), iar din categoria celor
nestrăpungibile cu linie lungă de fugă face parte izolatorul tijă (fig. 3.12 c)) [3.15].
2
H
1
D
a) b) c)
Fig. 3.11 − Izolatoare suport tip delta:
a) dintr-o bucată; b) din două bucăţi; c) pentru zone cu poluare intensă.
Izolatoarele tip tijă prezintă o serie de avantajele faţă de lanţurile de izolatoa-

rele cu capă şi tijă:
− număr redus de armături metalice, ceea ce determină un număr mic de
defecte mecanice şi electrice;
− repartiţia mai uniformă a potenţialului pe izolator;

− pentru tensiuni mai mari de 110 kV, folosirea izolatoarelor tijă conduce la
obţinerea unor distanţe de izolaţie mai mici;
− se comportă mai bine în zonele poluate decât izolatoarele cu capă şi tijă.
− practic sunt nestrăpungibile.
Capă
Capă
Ciment Ciment
h1
Sticlă sau porzelan

H
Porţelan
Tijă
D
a)
Capă
b)
c)
Fig. 3.12 − Izolatoare de suspensie:
a) cu capă şi tijă; b) dublu (tip motor); c) tijă.
În tabelul 3.11. se prezintă componenţa întâlnită la lanţurile de izolatoare la
liniile electrice aeriene de înaltă şi foarte înaltă tensiune din România.
Tabelul 3.11
Echiparea sistemelor de izolaţie la liniile de înaltă
şi foarte înaltă tensiune
Tensiunea Izolatoare /nr. elemente Tipul
nominală [kV] capă şi tijă tijă izolatorului
110 7 1 CTS
220 13 2 CTS
400 22 3 CTS
750 41 - CTs
În prezent, sunt din ce în ce mai utilizate izolatoarele compozite (fig. 3.13),

fiind mai uşoare, respectiv mai rezistente şi mai simplu de montat [3.17].
Cele mai importante tipuri de izolatoare compozite sunt: izolatoare de
întindere şi suspensie, izolatoare utilizate ca distanţare interfază, izolatoare pentru
căi ferate electrificate. O utilizare largă a izolatoarelor compozite este în zonele
intens poluate, având în vedere caracteristicile hidrofuge ale materialului izolant.
Izolatoarele sunt realizate fabricate dintr-o bară ultra purificată de răşină

epoxidică, armată cu fibră de sticlă, acoperită cu un înveliş din cauciuc siliconic şi
armături metalice la capete. Izolatorul are o rezistenţa mecanică înaltă, elasticitate
excelentă şi bune calităţi anticorosive şi antideformante.
Testele mecanice au demonstrat faptul că aceste izolatoare rezistă la încercări
mai mari decât izolatoarele convenţionale. Greutatea lor scăzută prezintă un mare
avantaj pentru instalarea şi transportul lor în zonele montane.
În figura 3.14 se prezintă lanţul izolator dublu de 110 kV, cu izolatoare tip tije
[3.17].
1
Capă
Fibră din sticlă 2
3
Material
de lipire
4
1562 mm
Cauciuc
min 970 mm
siliconic
Fig. 3.13 − Izolator cu fibră Fig. 3.14 − Lanţ dublu de 110 kV, cu izolatoare tijă:
din sticlă (compozit). 1 − clema de prindere; 2 − ochi dublu; 3 − eclator de
protecţie; 4 − izolator din material compozit.
Izolatoarele compozite siliconice de tip tije prezintă următoarele avantaje

[3.17]:
− materialul siliconic hidrofobizează depunerile de impurităţi (rugina, praful
de ciment etc.) împiedicând conturnarea izolatoarelor în mediul umed;
− montarea izolatoarelor este mai rapidă şi mult mai uşoară, datorită
greutăţii materialelor compozite care sunt mult mai uşoare, decât izolatoarele
din sticlă sau porţelan;
− se pretează a se utiliza în medii foarte poluate avându-se în vedere traseul
mărit al curentului electric de scurgere;
− rezistă mult mai bine la „vandalismele” datorate persoanelor care prin
diferite mijloace ţintesc asupra acestor izolatoare în scopul distrugerii lor;
− în timpul transportului şi montajului nu se deteriorează;
− nu sunt exigente la întreţinerea în exploatare;
− prezintă o mare siguranţă în funcţionare, probabilitatea de defectare este de
ordinul a 10-6.
Avantajele liniilor de transport care utilizează izolatoarele compozite sunt:
− permit construirea de LEA de tip nou, compacte, a căror investiţie este

mai mică în comparaţie cu cele obişnuite;
− puterea transportată sau nivelul de tensiune se poate mări într-o măsură
apreciabilă prin aplicarea braţelor transversale din material compozit, fără
schimbarea stâlpilor;
− compactarea permite construirea pe aceeaşi stâlpi, a mai multor linii cu
niveluri de tensiune diferite;
− prin compactare se reduce câmpul magnetic, care influenţează organismul
uman, deoarece prin aranjamentul spaţial al conductoarelor de fază, se influenţea-
ză în mod esenţial câmpul magnetic aflat dedesubtul liniei;
− prin utilizarea distanţoarelor din material compozit se pot: minimiza
distanţele între conductoare; împiedica atingerile cauzate de vânt; reduce
dimensiunile stâlpilor la traversarea văilor sau munţilor [3.17].
3.4.3.3 Armături şi cleme pentru liniile electrice aeriene
Armăturile sunt piese metalice care folosesc la montarea izolatoarelor pe

stâlp, la montarea lanţurilor de izolatoare, pentru protecţia împotriva
supratensiunilor de trăsnet, pentru limitarea vibraţiilor conductoarelor etc. [3.18].
Clemele [3.18] se folosesc la prinderea conductorului de izolatoare sau a
conductoarelor între ele. În cursul exploatării, aceste elemente trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe [3.15]:
− să asigure o prindere sigură a conductoarelor şi a izolatoarelor;
− să reziste la acţiunile mecanice ce se transmit asupra lor din partea
conductoarelor: forţe de tracţiune, vibraţii etc;
− să nu permită amplificarea oscilaţiilor, ci să le amortizeze;
− să reziste la acţiunea agenţilor corozivi;
− clemele care servesc la prinderea conductoarelor între ele, trebuie să
prezinte o conductibilitate electrică ridicată.
Datorită condiţiilor diferite de lucru, armăturile sunt executate din
materiale diferite; cele expuse la eforturi mari se confecţionează din oţel forjat, iar
cele de forme complicate, din fontă maleabilă. După rolul pe care îl au armăturile
şi clemele se clasifică în următoarele categorii:
a) Armături pentru fixarea izolatoarelor pe stâlp

Cuprind suporturi care pot fi: curbe şi drepte (fig. 3.15 a), b)), pentru izola-
toare suport, cârlige de prindere, pentru izolatoarele de suspensie (fig. 3.15 c),
d), e), f)) [3.15].
b) Armături şi cleme pentru fixarea conductoarelor pe izolatoare

Cuprind legături din sârmă sau bridă pentru izolatoare suport, cleme de
susţinere (fig. 3.16 a)), pentru lanţurile de susţinere şi cleme de tracţiune (fig.
3.16 b)), pentru lanţurile de întindere [3.15].
a) b)
Ochi de suspensie
c) d) e) f)
Fig. 3.15 − Armături pentru fixarea izolatoarelor suport:
a) suport curb; b)suport drept; c) cârlig S; d) cârlig B; e) sistem oscilant; f) cârlig O.
90,5
18 6
1 18
23
4
5
a)
12
8 7
9 10
12
11
b)
Fig. 3.16 − Cleme de prindere a conductorului pe lanţurile de izolatoare:
a) de susţinere oscilantă fără declanşare; b) de tracţiune cu con.
1 − suportul clemei; 2 − bride de strângere; 3 - piesă de presare; 4 - patul
clemei; 5 -bolţ; 6 – nucă; 7 − corpul clemei; 8 − con interior; 9 − suportul
clemei; 10 − piesă de strângere; 11 − bridă; 12 −piuliţă.
c) Armături pentru realizarea lanţurilor de izolatoare

Cuprind siguranţe (fig. 3.17 a)) pentru asigurarea îmbinării tijă şi nucă, tije cu
două capete (fig. 3.17 b)), juguri pentru punerea în paralel a două sau mai multor
lanţuri de izolatoare (fig. 3.17 c)) [3.15].
a) b) c)
Fig. 3.17 − Armături pentru realizarea lanţurilor de izolatoare:
a) siguranţă; b) tijă cu două capete; c) jug pentru armături de suspensie.
d) Armături de protecţie
Au următoarele funcţiuni: îndepărtarea arcului electric de pe suprafaţa
izolatoarelor, prevenirea descărcării electrice în cascadă pe lanţul de
izolatoare, uniformizarea repartiţiei tensiunii pe lanţ, preîntâmpină apariţia
descărcării corona, fiind reprezentate prin coarne de protecţie (fig. 3.18 a)) sau
inele de protecţie (fig. 3.19 b), c), d)) [3.15].
a)
b) c) d)
Fig. 3.18 − Armături de protecţie:
a) eclatoare de protecţie duble; b) inele 2/4; c) inele 3/4;
d) inele închise.
e) Armături antivibratoare
Sunt folosite pentru amortizarea oscilaţiilor conductorului. Aceste dispozitive
produc oscilaţii ale conductorului defazate faţă de cele datorate forţelor exterioare,
astfel încât, în final, prin suprapunere vor rezulta oscilaţii mult mai reduse.
Dintre cele mai răspândite amortizoare se menţionează: amortizorul Stock-
bridge (fig. 3.19) şi distanţierele amortizoare [3.15].
4 1
83
2
3
65
60
615
Fig. 3.19 − Amortizor Stockbrige:
1 − clemă; 2 − contragreutăţi; 3 − cablu din oţel; 4 − înfăşurare din aluminiu.
f) Armături pentru fixarea conductoarelor de protecţie

Cuprind aşa numitele capace, ce fixează conductorul prin presare, în cazul
stâlpilor de susţinere, şi cleme de tracţiune cu role (fig. 3.20) sau cleme cu pană, în
cazul stâlpilor de tracţiune [3.15].
Fig. 3.20 − Fixarea conductorului de protecţie cu clemă de

tracţiune cu role, tip Tpr.
g) Armături pentru distanţarea conductoarelor fasciculare

Au rolul de a evita lovirea conductoarelor (componente a unui fascicul) între
ele, atunci când bate vântul sau sub acţiunea forţelor electrodinamice, în caz de
scurtcircuit, precum şi de a evita depunerile masive de gheaţă pe conductoare. În
figura 3.21 se prezintă un tip de distanţier larg utilizat şi modul lui de montare
[3.15].
Fig. 3.21 − Distanţiere şi montarea lor.
h) Cleme de legătură ale conductoarelor

Clemele de legătură ale conductoarelor au rolul de a asigura legătura mecanică
şi electrică sau numai legătura electrică între capetele conductoarelor. În mod obişnuit
se confecţionează din acelaşi material ca şi conductorul.
Din categoria clemelor de legătură mecanică, şi electrică se menţionează:

cleme cu butoane sau nituri (fig. 3.22 a)), cu crestături (fig. 3.22 b)), prin laminare
(fig. 3.22 c)), iar din categoria celor de legătură electrică se menţionează: clemele
universale (fig. 3.23 a)) şi clemele cu plăci de contact (fig. 3.23 b)) [3.15].
a)
A Loc de marcare Secţiunea A−A
A
b)
Ol Al
c)
Fig. 3.22 − Cleme de legătură mecanică şi electrică:
a) cu butoane sau nituri; b) cu crestături; c) prin laminare
a)
b)
Fig. 3.23 − Cleme de legătură electrică:
a) universală; b) cu plăci de contact (LEPC).
3.5 Accesorii pentru realizarea conexiunilor

3.5.1 Papuci pentru conductoare
Papucii pentru conductoare sunt accesorii [3.21] care se fixează la capătul

unui conductor, prin strângere sau prin lipire, pentru a putea executa legături la o
bornă, la un bolţ sau la un şurub de contact.
Papucii se execută în mai multe variante constructive [3.22] (fig. 3.24):
a) papuci ştanţaţi, pentru conductoare din cupru multifilare, confecţionaţi din
cupru cositorit, a căror fixare se face prin presare cu cleşti speciali (sertizare) sau
prin cositorire;
b) papuci presaţi, confecţionaţi din ţeavă din cupru sau din aluminiu (pentru
conductoare din cupru, respectiv din aluminiu), pot fi închişi sau deschişi;
c) papuci auto, denumiţi astfel, deoarece se utilizează la execuţia instalaţiilor
electrice ale automobilelor; de aceea forma lor este una specifică;
d) papuci din ţeavă din aluminiu, cu ureche din cupru, utilizaţi pentru
conexiunile cablurilor din aluminiu, la bornele din cupru ale maşinilor şi aparatelor
electrice. Pe urechea papucilor sunt gravate două numere care reprezintă aria
secţiunii transversale a conductorului şi respectiv diametrul bornei pe care se poate
monta.
a) b) c)
d) e) f)
g) h)
Fig. 3.24 − Papuci electrici:
Fig. 4.24. Papuci electrici:
a) papuci a) papuci
ştanţaţi (închişi,ştanţaţi (închişi,
deschişi); deschişi);
b) papuci b) papuci
auto (normali, auto
cu piesă
(normali, cu piesă
arcuitoare); arcuitoare);
c) papuci c) aluminiu;
închişi din papuci închişi din închişi
d) papuci aluminiu;
din cupru-
d) papucie)închişi
aluminiu; papucidin cupru-aluminiu;
deschişi din cupru; f) e), papuci
papuci deschişi
închşi dincucupru;
din cupru, fixare în
2  4 puncte;
f) papuci închişi g)
dinpapuci
cupruînchişi
cu fixare în 2-4h)puncte;
din cupru; papuci deschişi din cupru.
g) papuci închişi din cupru; h) papuci deschişi din cupru.
În anexa 3.12 sunt prezentate mai multe variante de papuci electrici.
3.5.2 Cleme de legătură
Sunt executate din cupru sau din oţel zincat şi

se folosesc pentru legarea conductoarelor între ele
(fig. 3.25). Variante constructive:
a) cleme mobile cu şurub folosite pentru
îmbinarea a două, trei sau patru conductoare, care
se introduc în crestătura şurubului şi se strâng cu o
piuliţă. Fig. 3.25 − Clemă de legătură.
b) clemele mobile plate servesc la îmbinarea a
două sau trei conductoare cu o arie a secţiunii transversale de la 2,5 mm2 la 4 mm2.
3.5.3 Conectoare şi cleme de şir
Conectoarele [3.21.] realizează îmbinarea conductoarelor cu ajutorul şurubu-

rilor de strângere.
Variante constructive:
a) conector derivaţie fix (fig. 3.26, tabelul 3.12.)
b) conector derivaţie demontabil (fig. 3.27, tabelul 3.13.)
c) conector derivaţie pentru două cabluri cu arii egale ale secţiunii transver-
sale (fig. 3.28 a), tabelul 3.14.)
d) conector derivaţie pentru două cabluri cu arii diferite ale secţiunii trans-
versale (fig. 3.28 b), tabelul 3.15.)
Fig. 3.26 − Conector de derivaţie fix. Fig. 3.27 − Conector derivaţie demontabil.
Tabelul 3.12
Conector derivaţie fix
Pentru cablu  [mm2] Culoare
0,25  1 roşie
1 2,5 albastră
4  6 galbenă
Fig. 3.28 − Conector pentru două cabluri: a)

cu secţiuni egale; b) cu secţiuni diferite.
Tabelul 3.13
Conector derivaţie demontabil
0,25  1 roşie
1 2,5 albastră
4 galbenă
Tabelul 3.14
Conector pentru două cabluri arii egale ale secţiunilor
transversale
1-2,5 albă
Tabelul 3.15
Conector pentru două cabluri cu arii diferite ale secţiunilor
transversale
1-2,5/4-6 maron
Şir de cleme de secţiune: 2,5; 4; 6; 10 mm2.

Şir de cleme elastic, cu următoarele caracteristici: carcasa clemelor din
poliamidă; cu şurub demontabil (fig. 3.29., tabelul 3.16.).
Fig. 3.29 − Şir de cleme.
Tabelul 3.16
Şir de cleme
Aria secţiunii
Număr conductoare Număr poli
transversale [mm2]
1,5 6
2,5 4 12
4 2
3.5.4 Scoabe şi brăţări
Scoabele şi brăţările [3.21] se folosesc pentru fixarea tuburilor montate apa-

rent. Pentru protecţia împotriva coroziunii acestea se plumbuiesc sau se lăcuiesc.
Scoabele, sunt piese metalice fabricate din bandă din oţel laminată la rece.
Sunt utilizate la fixarea tuburilor de protecţie, în cazul instalaţiilor aparente.
3.5.5 Dibluri
Diblurile [3.21] sunt utilizate pentru fixarea de elementele de construcţie a

scoabelor, brăţărilor şi a altor elemente (cârlige, role etc.).
Diblurile din oţel au o gaură cu filet interior, în care se poate fileta un şurub de
diferite lungimi şi diametre, în funcţie de necesităţi.
Diblurile din lemn, se confecţionează din lemn uscat de brad sau de tei şi
trebuie să aibă formă trapezoidală cu baza mare spre zid pentru a nu se smulge.
3.5.6 Manşoanele de legătură
Manşoanele de legătură [3.21] se folosesc la înnădirea tuburilor şi sunt con-

fecţionate din acelaşi material ca şi tuburile.
3.5.7 Coturile şi curbele
Coturile şi curbele servesc la schimbarea direcţiei unui tub de protecţie cu un

anumit unghi.
3.5.8 Inelele şi pipele de protecţie
Inelele şi pipele de protecţie se confecţionează din porţelan şi se utilizează

pentru a se proteja izolaţia conductoarelor de marginea tăioasă a mantalelor de
tablă.
3.5.9 Dozele
Dozele [3.21] sunt considerate tot accesorii ale instalaţiilor electrice deoarece
permit accesul la instalaţie pentru executare legăturilor la conductoarele electrice
sau la cabluri.
Sunt cutii rotunde, pătrate sau hexagonale confecţionate din tablă din oţel
plumbuită sau turnate din masă plastică. Au la periferie un număr variabil de găuri
folosite pentru a introduce capetele tuburilor de protecţie care se îmbină prin doză.
Dozele sunt prevăzute cu capace de închidere.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc se deosebesc trei tipuri de doze:
a) doze de trecere, folosite pentru realizarea circuitelor pe distanţe mari şi au
rolul de a uşura introducerea şi tragerea conductoarelor prin tuburi;
b) doze de derivaţie (fig. 3.30) utilizate pentru ramificarea circuitelor electrice;
c) doze de aparat (fig.3.31) necesare pentru fixarea aparatelor de conectare
(întreruptoare, comutatoare, prize).
Fig. 3.30 − Doză de derivaţie. Fig.3.31 − Doză de aparat.

Fig. 4.30. Doză de derivaţie. Fig. 4.31. Doză de aparat.
Fig. 4.30. Doză de derivaţie. Fig. 4.31. Doză de aparat.
Dimensiunile dozelor depind de mărimea tuburilor sau de diametrul cablurilor
care se conectează.
Anexa 3.1
Şirul secţiunilor curente în AWG şi echivalentul acestora în mm2 [3.1]
Rezistenţa electrică Rezistenţa electrică
Secţiune Secţiune
la 20C în curent la 20C în curent
[AWG Secţiune [AWG Secţiune
continuu aluminiu continuu aluminiu
sau [mm2] sau [mm2]
[Ω / km] [Ω / km]
MCM*] MCM*]
Cupru Aluminiu Cupru Aluminiu
1000* 507 0,0347 0,0569 3 26,7 0,660 1,08
750 380 0,0463 0,0759 4 21,2 0,832 1,36
600 304 0,0578 0,0948 5 16,8 1,05 1,72
500 253 0,0694 0,114 6 13,3 1,32 2,17
400 203 0,0468 0,142 7 10,6 1,67 2,73
350 177 0,0992 0,163 8 8,37 2,10 3,45
300 152 0,116 0,190 9 6,63 2,65 4,35
250 127 0,139 0,228 10 5,26 3,34 5,48
4/0 107 0,164 0,269 11 4,17 4,22 6,92
3/0 85 0,207 0,339 12 3,31 5,32 8,71
2/0 67,4 0,261 0,428 13 2,63 6,69
1/0 53,4 0,329 0,539 14 2,08 8,45
1 42,4 0,415 0,680 15 1,65 6,70
2 33,6 0,523 0,857 16 1,31 13,4
Notă:
− *) secţiunile sunt exprimate în AWG pentru 4/0 şi mai mici şi în MCM pentru 250 şi mai mari;
− 1mil. = 1inch/1000 = 0,0254 mm ;
− 1 CM = 1 Circular mil.= 0,0005067 mm2 ;
− 1 MCM = 1000 CM = 0,5067 mm2.
− AWG (American Wire Gauge), sistem american de notare/masurare a ariei secţiunii trans-
versale a conductoarelor; are la bază inch-ul (ţolul) în loc de mm.
− 4/0 este o secţiune din şirul de secţiuni (al 9-lea rând din partea dreapta a tabelului 4.2).
− Ariile mai mici ale secţiunilor transversale (fizic, nu ca număr) de 4/0, se măsoara în MCM.
− 1 mil este a miia parte dintr-un inch. Aria unui cerc cu diametrul de 1 mil, este 0,0005067 mm2.
Anexa 3.2
Cabluri CYY – caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Număr conductoare  Diametrul Rezistenţa Curent electric
Masă
secţiune [mm2] şi mod exterior electrică a conduc- admisibil [A]
[kg/km]
de construcţie [mm] torului la 20C [Ω/km] în pământ în aer
11,5 re 5,8 51 12,1 35 25
12,5 re 6,2 64 7,41 48 34
14 re 7,1 88 4,61 62 43
16 re 7,6 112 3,08 77 55
1 10 re 8,4 155 1,83 96 75
1 16 rm 9,6 221 1,15 120 100
1 25 rm 11,1 325 0,727 155 135
1 35 rm 12,2 423 0,524 185 170
1 50 rm 13,8 561 0,387 220 205
1 70 rm 15,7 777 0,268 270 260
1 95 rm 17,7 1048 0,193 325 320
1 120 rm 19,4 1292 0,153 370 375
1 150 rm 21,5 1585 0,124 420 430
1 185 rm 23,5 1967 0,0991 470 490
1 240 rm 26,6 2557 0,0754 540 590
1 300 rm 30,4 3200 0,0601 620 680
1 400 rm 32,8 4018 0,0470 720 780
21,5 re 10,0 144 12,1 30 21
2x2,5 re 10,8 180 7,41 41 29
24 re 12,6 250 4,61 53 38
26 re 13,6 314 3,08 66 48
2 10 re 15,1 425 1,83 88 66
2 16 rm 17,6 607 1,15 115 90
31,5 re 10,5 166 12,1 27 18
32,5 re 11,3 210 7,41 36 25
34 re 13,2 297 4,61 46 34
36 re 14,3 380 3,08 58 44
310 re 16,0 526 1,83 77 60
316 rm 18,7 759 1,15 100 80
325 rm 22,0 1121 0,727 130 105
335 rm 23,7 1278 0,524 135 130
350 rm 25,3 1720 0,387 165 160
370 rm 28,8 2380 0,268 230 200
395 rm 32,8 3218 0,193 275 245
3120 rm 36,1 3970 0,153 315 285
3150 rm 38,4 4816 0,124 355 325
3185 rm 44,0 6083 0,0991 400 370
3240 rm 50,9 8122 0,0754 465 435
325+16 rm+rm 23,7 1287 0,727/1,15 130 105
335+16 sm+rm 24,0 1512 0,524/1,15 155 130
350+25 sm+rm 28,9 2018 0,387/0,727 185 160
370+35 sm+sm 32,3 2768 0,268/0,524 230 200
395+50 sm+sm 38,0 3765 0,193/0,387 275 245
3120+70 sm+sm 41,5 4729 0,153/0,268 315 285
3150+70 sm+sm 43,5 5571 0,124/0,268 355 325
Anexa 3.2 (continuare)

3x185+95 sm+sm 49,8 7103 0,0991/0,193 400 370
3x240+120 sm+sm 57,2 9371 0,0754/0,153 460 435
4x1,5 re 11,4 196 12,1 27 18
4x2,5 re 12,4 252 7,41 36 25
4x4 re 14,6 359 4,61 46 34
4x6 re 15,8 464 3,08 58 44
4x 10 re 17,8 650 1,83 77 60
4x 16 rm 20,9 944 1,15 100 80
4x 25 rm 24,6 1403 0,727 130 105
4x 35 sm 23,9 1642 0,524 156 130
5x1,5 re 12,1 224 12,1 27 18
5x2,5 re 13,2 292 7,41 36 25
Notă: re − conductor rotund masiv sau unifilar; rm − conductor rotund multifilar ;
se − conductor sector unifilar; sm − conductor sector multifilar.
Anexa 3.3
Cabluri ACYY– caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Masă
secţiune [mm2] şi exterior electrică a conduc- admisibil [A]
[kg/km] în pământ
mod de construcţie [mm] torului la 20C [Ω/km] în aer
125 re 10,8 168 1,44 150 110
135 re 11,8 206 1,04 180 135
150 rm 13,8 270 0,770 215 165
170 rm 15,7 350 0,533 270 210
195 rm 17,7 465 0,385 325 260
1120 rm 19,4 560 0,305 375 300
1150 rm 21,5 683 0,248 420 350
1185 rm 23,5 832 0,198 480 400
1240 rm 26,6 1065 0,152 560 480
1 300 rm 30,2 1326 0,0985 640 550
1400 rm 32,8 1663 0,077 840 720
24 re 12,6 206 7,55 42 30
26 re 13,5 242 5,02 52 38
210 re 15,3 313 3,00 69 52
216 re 17,3 408 1,88 90 70
34 re 13,3 230 7,55 36 27
36 re 14,2 268 5,02 45 34
310 re 16,2 354 3,00 60 47
316 re 18,3 466 1,88 78 63
325 re 21,3 637 1,20 100 82
335 sm 21,7 637 0,868 120 100
350 sm 25,3 848 0,641 145 125
370 sm 28,8 1117 0,443 178 155
395 sm 32,8 1470 0,330 215 190
3120 sm 36,1 1774 0,253 245 220
315 sm 38,4 2110 0,206 275 250
3185 sm 44,0 2678 0,164 310 285
3240 sm 50,4 3474 0,125 360 340
325+16 re+re 23,0 710 1,20 120 100

335+16 sm+re 24,0 776 0,868 120 100
350+25 sm+re 28,1 1057 0,641 145 125
370+35 sm+sm 32,3 1292 0,443 175 155
395+50 sm+sm 37,3 1725 0,330 215 190
3120+70 sm+sm 41,5 2111 0,253 245 220
3150+70 sm+sm 43,5 2444 0,206 275 250
3185+95 sm+sm 49,8 3118 0,164 310 285
3240+120 sm+sm 56,7 3994 0,125 360 340
44 re 14,7 269 7,55 36 27
46 re 15,8 320 5,02 45 34
410 re 18,0 420 3,00 60 47
416 re 20,5 556 1,88 78 63
425 re 24,6 791 1,20 100 82
435 sm 23,9 796 0,868 120 100
Anexa 3.4
Cabluri CYAbY - caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Masă
[kg/km]
mod de construcţie [mm] torului la 20C [Ω/km] în pământ în aer
21,5 re 13,2 275 12,1 30 21
22,5 re 14,0 320 7,41 41 29
24 re 15,8 413 4,61 53 38
26 re 16,8 489 3,08 66 48
2 10 re 18,3 619 1,83 88 66
2 16 rm 20,8 832 1,15 115 90
31,5 re 13,7 303 12,1 27 18
32,5 re 14,5 358 7,41 36 25
34 re 16,4 468 4,61 46 34
36 re 17,5 564 3,08 58 44
310 re 19,2 731 1,83 77 60
316 rm 21,9 998 1,15 100 80
325 rm 25,2 1400 0,727 130 105
335 sm 25,0 1553 0,524 135 130
350 sm 28,7 2054 0,387 165 160
370 sm 32,2 2757 0,268 230 200
395 sm 37,6 4012 0,193 275 245
3120 sm 41,3 4883 0,153 315 285
3150 sm 43,6 5780 0,124 355 325
3185 sm 49,2 7178 0,0991 400 370
3240 sm 56.5 9440 0,0754 465 435
325+16 rm+rm 25,8 1505 0,727/1,15 130 105
335+16 sm+rm 27,2 1816 0,524/1,15 155 130
350+25 sm+rm 32,0 2393 0,387/0,727 185 160
370+35 sm+sm 37,5 3590 0,268/0,524 230 200

395+50 sm+sm 42,3 4684 0,193/0,387 275 245
3120+70 sm+sm 46,7 5766 0,153/0,268 315 285
3150+70 sm+sm 48,5 6633 0,124/0,268 355 325
3185+95 sm+sm 55,4 8394 0,0991/0,193 400 370
42,5 re 15,6 413 7,41 36 25
44 re 17,8 547 4,61 46 34
46 re 19,0 667 3,08 58 44
4 10 re 21,0 876 1,83 77 60
4 16 rm 24,1 1209 1,15 100 80
4 25 rm 28,0 1727 0,727 130 105
4 35 sm 27,3 1966 0,524 156 130
51,5 re 15,3 381 12,1 27 18
52,5 re 16,4 462 7,41 36 25
56 re 20,0 761 3,08 58 44
510 re 22,2 1012 1,83 77 60
516 rm 25,6 1410 1,15 100 80
525 rm 29,9 2030 0,727 130 105
535 rm 33,0 2608 0,524 155 130
Anexa 3.5
Cabluri ACYAbY - caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Masă
[kg/km]
mod de construcţie [mm] torului la 20C [Ω/km] în pământ în aer
24 re 15,8 370 7,55 42 30
26 re 16,8 417 5,02 52 38
2 10 re 18,3 510 3,00 69 52
216 rm 20,8 629 1,88 90 70
34 re 16,4 402 7,55 36 27
36 re 17,5 451 5,02 45 34
310 re 19,2 562 3,00 60 47
316 rm 21,9 700 1,88 78 63
325 rm 25,2 907 1,20 100 82
335 rm 25,0 913 0,868 120 100
350 rm 28,7 1181 0,641 145 125
370 rm 32,2 1494 0,443 175 155
395 sm 37,6 2263 0,330 215 190
3120 sm 41,3 2687 0,253 245 220
3150 sm 43,6 3075 0,206 275 250
3185 sm 49,2 3774 0,164 310 285
3240 sm 56,5 4778 0,125 360 340
325+16 re+re 25,8 1001 1,200 100 82
335+16 sm+re 27,2 1078 0,868 120 100
350+25 sm+re 32,0 1425 0,641 145 125
370+35 sm+sm 37,5 2074 0,443 175 155
395+50 sm+sm 42,3 2644 0,330 215 190

3120+70 sm+sm 46,7 3150 0,253 245 220
3150+70 sm+sm 48,5 3506 0,206 275 250
3185+95 sm+sm 55,4 4406 0,164 310 285
3240+120 sm+sm 62,8 5453 0,125 360 340
44 re 17,8 458 7,55 36 27
46 re 15,8 523 5,02 45 34
410 re 18,0 650 3,00 60 47
416 re 20,5 816 1,88 78 63
425 re 24,6 1064 1,20 100 82
435 sm 23,9 1100 0,868 120 100
Anexa 3.6
Conductoare FY − caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Masa Curentul
Aria nominală a Construcţia Grosimea Diametrul
conductorului electric
secţiunii transversale conducto- izolaţiei exterior
[kg/km] admisibil în
[mm2] rului [mm] maxim
aer [A]
1,5 ru 0,7 3,2 13 26
1,5 rm 0,7 3,3 14 26
2,5 ru 0.8 3,9 22 35
2,5 rm 0,8 4,0 23 35
4 ru 0,8 4,4 36 46
4 rm 0,8 4,6 37 46
6 ru 0,8 5,0 53 58
6 rm 0,8 5,2 54 58
10 ru 1,0 6,4 89 79
10 rm 1,0 6,7 91 79
16 rm 1,0 7,8 145 105
25 rm 1,2 9,7 229 140
35 rm 1,2 10,9 318 174
50 rm 1,4 12,8 430 212
70 rm 1,4 14,6 621 269
95 rm 1,6 17,1 860 331
120 rm 1,5 18,8 1087 386
150 rm 1,8 20,9 1336 442
185 rm 2,0 23,3 1636 511
240 rm 2,2 26,6 2202 612
300 rm 2,4 29,6 2762 707
400 rm 2,6 33,2 3631 859

Conductoare AFY − caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Masa Curentul
Aria nominală a Construcţia Grosimea Diametrul
conductorului electric
secţiunii transversale conducto- izolaţiei exterior
[kg/km] admisibil în
[mm2] rului [mm] maxim
aer [A]
2,5 0,8 ru 3,5 14 26
4 0,8 ru 4,2 21 36
6 0,8 ru 4,7 28 46
10 1,0 ru 6,0 46 63
16 1,0 rm 7,5 70 82
25 1,2 rm 9,3 109 128
35 1,2 rm 10,5 142 145
50 1,4 rm 12,5 198 176
70 1,4 rm 14,5 261 224
95 1,6 rm 17,0 359 271
120 1,6 rm 18,5 439 314
150 1,8 rm 20,5 541 361
185 rm 2,0 23,0 663 412
240 rm 2,2 26,0 878 484
300 rm 2,4 28,5 1094 548
Notă: ru − conductor rotund unifilar; rm − conductor rotund multifilar .
Anexa 3.7
Cabluri de 12/20 kV - Caracteristici constructive şi funcţionale ale [3.4]
Aria Aria Masa cablu[kg/km] Curent
nominală a nominală a Diametrul electric
secţiunii secţiunii exterior admisibil la
A2XSrY A2XSr2Y-B
transversale ecranului [mm] pozare în
[mm2] [mm2] pământ [A]
150 16 28,4 945 858 173
170 16 30,1 1058 964 211
195 16 31,8 1192 1090 252
1120 16 33,8 1308 1203 286
1150 25 35,7 1500 1436 320
1185 25 38 1670 1610 361
1240 25 40,6 1930 1820 419
Anexa 3.8
Cabluri CSYY 0,6 /1kV - Principalele caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Diametrul Masă Curent electric
Număr conductoare  admisibil [A]
exterior cablu
secţiune [mm2] în pământ în aer
[mm] [kg/km]
21 10,7 155 14 10
31 12,0 172 14 10
41 12,0 199 14 10
51 12,5 223 10 6,5
71 12,6 219 7 6
91 14,5 270 6,7 5,5
121 15,8 332 6,3 5

141 16,5 371 5,3 4,3
161 17,2 410 5 4
191 18,0 466 4,5 3,5
211 19,0 508 5,3 4,3
241 21,0 574 5 4
271 21,2 627 4,5 3,5
301 21,9 681 4,5 3,5
331 22,6 737 4,5 3,5
371 23,5 809 4,5 3,5
421 25,3 908 4 3
481 27,0 1017 4 3
521 27,5 1100 4 3
561 28,3 1172 4 3
611 29,1 1261 4 3
21,5 11,2 178 27 20
31,5 11,7 200 27 20
41,5 12,6 233 27 20
51,5 13,3 264 19 15
71,5 13,4 265 16 13
91,5 15,4 329 16 13
121,5 16,8 408 13 10,6
141,5 17,6 459 12 10
161,5 18,4 517 11,6 9,6
191,5 19,3 584 10,8 9
211,5 20,3 636 10,3 8,6
241,5 22,8 721 9,5 8
271,5 22,8 791 9,3 7,7
301,5 23,6 862 9 7,5
331,5 24,4 935 9 7,5
371,5 25,3 1033 9 7,5
421,5 27,5 1170 8,1 7
481,5 29,0 1314 7,5 6,5
521,5 29,7 1408 7 6
561,5 30,8 1524 7 6
611,5 31,7 1633 7 6
22,5 12,0 216 36 25
32,5 12,5 248 36 25
42,5 13,6 293 36 25
52,5 14,3 335 25 19
72,5 14,6 350 22 16
92,5 16,8 436 18 14
122,5 18,5 549 17 13,5
142,5 19,4 621 16,2 12,5
16 x2,5 20,3 701 15,5 12
192,5 21,3 800 14,5 11
212,5 22,4 875 13,7 10,5
242,5 24,7 994 12,6 10
272,5 25,3 1094 11,5 9
302,5 26,1 1198 11,5 9

332,5 27,1 1313 11,5 9
372,5 28,3 1453 11,5 9
24 13,7 294 46 34
34 14,4 342 46 34
44 15,8 409 46 34
54 16,7 467 32 25
74 17,2 503 28 22
94 20,0 632 23 19
124 22,0 802 22 18
26 14,8 361 58 44
36 15,5 421 58 44
46 17,0 515 58 44
56 18,0 594 40 33
76 18,7 664 35 28
Anexa 3.9
Cabluri MCCG – Principalele caracteristici constructive şi funcţionale [3.4]
Număr Număr
Curent Curent
conduc- Diametrul Masă conduc- Diametrul Masă
electric electric
toare  exterior cablu toare  exterior cablu
admisibil admisibil
secţiune [mm] [kg/km] secţiune [mm] [kg/km]
[A] [A]
[mm2] [mm2]
11,5 6,0 55 18 3x6 16,6 450 44
12,5 6,7 72 26 3x10 22,3 840 61
14 7,6 98 34 3x16 26,4 1183 82
16 8,9 134 44 3x25 31,1 1687 106
110 10,6 208 73 3x35 34,3 2147 135
116 12,5 294 98 3x50 40,0 2916 168
125 15,2 432 129 370 44,5 3801 207
1x35 16,8 560 158 395 50,1 4901 250
1x50 19,4 758 198 41 10,2 153 15
1x70 21,7 1003 245 41,5 11,3 193 18
1x95 24,2 1290 292 42,5 13,4 279 26
1120 27,3 1624 344 44 15,4 363 34
1150 29,6 1965 391 46 18,8 561 44
1185 33,1 2405 449 410 24,8 1018 61
1240 36,4 3044 528 416 29,4 1438 82
21 8,4 104 15 425 35,1 2129 108
21,5 9,4 131 18 435 38,7 2718 135
22,5 11,1 189 26 450 45,0 3690 168
24 12,8 257 34 470 50,4 4848 207
26 15,5 375 44 4x95 57,0 6307 250
210 20,8 701 61 325+16 33,9 1954 108
216 24,6 985 82 335+16 36,7 2402 135
225 29,0 1396 108 350+25 42,8 3291 168
3x1 9,1 124 15 370+35 47,9 4304 207
3x1,5 10,1 157 18 395+50 54,6 5656 250
32,5 12,0 227 26 51 11,1 189 15
34 13,7 311 34 51,5 12,2 238 18

5x2,5 14,5 343 26 7x1,5 15,2 356 12,5
5x4 16,8 482 34 7x2,5 17,4 488 18
5x6 20,5 697 44 12x1,5 19,5 564 9,8
5x10 26,7 1245 61 12x2,5 22,9 803 14
5x16 31,9 1781 82 19x1,5 22,8 796 8,8
5x25 38,0 2590 108 19x2,5 26,8 1139 12,7
Anexa 3.10
Clasificarea materialelor electroizolante pe considerente practice
Clasa Materialul Tip material Caracteristici
Materiale izolante
1 111. Gaze şi vapori
gazoase
Materiale izolante
2 211. Materiale izolante lichide
lichide
31. Materiale izolante 311. Mase moi care se pot frământa
solide fără o formă
312. Prafuri, fulgi, fibre
definită
321. Filamente, fire, şnururi
32. Materiale izolante
322. Filamente, fire şi şnururi
solide filiforme
impregnate
331.Materiale izolante anorganice în
formă plată
332. Folii sintetice
333. Hârtii, cartoane şi produse
33. Materiale izolante similare
solide sub formă plată 334. Ţesături şi produse similare
Materiale izolante
335. Hârtii şi ţesături impregnate sau
solide de forme dife-
acoperite (inclusiv tuburi)
rite care nu suferă
3 336. Materiale stratificate (izolaţii
nici o modificare în
crestătură, etc.)
procesul de realizare
a unei izolaţii 341. Piese fasonate anorganice
(ceramică, sticlă, cuarţ)
342. Piese fasonate termorigide
343. Piese fasonate termoplaste
solide nestratificate de
344. Elastomeri (cauciucuri
diferite forme şi
vulcanizate)
dimensiuni
345. Alte materiale izolante
nestratificate de diferite forme şi
dimensiuni
solide stratificate de
351. Materiale stratificate presate
diferite forme şi
dimensiuni

41. Materiale izolante 411. Folii sintetice, autoadezive
solide plate autoadezive 412. Hârtii şi ţesături autoadezive
421 – 422. Folii sintetice, hârtii şi
42. Materiale izolante ţesături cu lipire la cald
solide plate cu lipire la 423. Materiale stratificate plate cu
cald lipire la cald (în principal produse pe
4. Materiale izolante bază de mică)
solide plate pentru 43. Materiale izolante
înfăşurări şi acope- solide plate cu lipire la 431. Materiale izolante plate (în
4
riri, cu lipire prin fi- cald cu un adeziv care principal produse pe bază de mică)
xarea straturilor conţine solvenţi
suprapuse 44. Materiale izolante
solide plate cu lipire 441. Folii sintetice sudabile
prin sudare
solide plate cu lipire 451. Folii sintetice cu lipire prin
prin sudare şi modificări sudare şi modificări chimice
chimice
511. Mase izolante fuzibile fără
materiale de umplutură
512. Mase izolante fuzibile cu
51. Materiale izolante materiale de umplutură
transformabile în stare 513. Lacuri izolante, nepigmentate,
solidă prin modificări care se usucă prin evaporarea
fizice (solidificare, solventului
evaporarea solvenţilor 514. Lacuri izolante, pigmentate, care
sau gelifiere) se usucă prin evaporarea solventului
515. Plastisoli şi organosoli
516. Cleiuri şi chituri care se usucă
Materiale izolante prin evaporarea solventului
solide în stare finală, 521. Răşini de turnare sau
pentru umplere, im- impregnare, fără solvenţi, reactivi,
5
pregnare, acoperire fără materiale de umplutură.
sau încleiere, care transformabile în stare
522. Răşini de turnare sau
solidă prin modificări
sunt prelucrate în impregnare, fără solvenţi, reactivi, cu
fază lichidă sau chimice (polimerizare,
materiale de umplutură în granule
păstoasă policondensare,
fine
poliadiţie)
523. Chituri şi cimenturi fără
solvenţi, reactivi
transformabile în stare
solidă prin modificări
fizice şi chimice 531. Lacuri de impregnare şi
(evaporarea solvenţilor acoperire cu uscare la cuptor. Lacuri
urmată de oxidare, de acoperire cu uscare la aer.
polimerizare,
policondensare,
poliadiţie)
Anexa 3.11
Papuci electrici (fig. 3.32; tabelul 3.17)
Caracteristici:
− Material: ţeavă cupru electrolitic conform DIN 40500;
− Acoperire galvanică cu staniu;
− Rezistenţă mecanică până la 125C.
Fig. 3.32 − Papuci electrici.
Tabelul 3.17
Papuci electrici
Dimensiuni [mm]
Secţiune [mm2] Gaură pentru bolţ
d1 e b a  d2
M5 20,5 10 5,3
M6 20,5 12 6,4
6 3,5 9
M8 23 15 8,4
M10 25 17 10,5
M5 22,5 12 5,3
M6 22,5 12 6,4
10 4,5 10
M8 25 15 8,4
M10 27 17 10,5
M5 26 12 5,3
M6 27 12 6,4
16 M8 5,5 29 15 13,0 8,4
M10 31 17 10,5
M12 32,5 19 13,2
M5 30 14 5,3
M6 30 14 6,4
25 M8 7,0 32,5 16 15 8,4
M10 34,5 18 10,5
M12 35,5 19 13,2
M6 32,5 17 6,4
M8 35 17 8,4
35 M10 8,5 37 19 17 10,5
M12 38,5 21 13,2
M16 41 26 17,0

M6 37 20 6,4
M8 37 20 8,4
50 M10 10,0 39 20 19 10,5
M12 40 23 13,2
M16 43 26 17
M6 43 23 8,4
M8 45 23 10,5
70 M10 12,0 46 23 21 13,2
M12 49 26 17,
M16 48 26 8,4
M8 48 26 8,4
M10 48 26 10,5
95 13,5 25
M12 49 26 13,2
M16 52 28 17
M10 51 28 10,5
M12 51 28 13,2
120 15 26
M16 53 30 17
M20 59 36 21
M10 58 28 10,5
M12 58 28 13,2
150 16,5 30
M16 58 30 17
M20 64 36 21
M10 65 35 10,5
M12 65 35 13,2
185 19 30
M16 65 35 17
M20 69 39 21
M12 72 39 13,2
240 21,2 35
M16 72 39 17
Papuci electrici (fig. 3.33, tabelul 3.18)

Caracteristici:
Material: cupru electrolitic conform DIN 46234;
Acoperire galvanică cu staniu.
Fig. 3.33 − Papuci electrici.

Tabelul 3.18
Papuci electrici
Dimensiuni [mm]
Secţiune [mm2] Mărime conform DIN
d1 d2 b l
3-1 3,2 6 11
4-1 4,3 8 12
0,5 la 1 1,6
5-1 5,3 10 13
6-1 6,5 11 13
4-2,5 4,3 8 12
5-2,5 5,3 10 14
>1 la 2,5 2,3
6-2,5 6,5 11 16
8-2,5 8,4 14 17
5-6 5,3 10 15
6-6 6,5 11 16
8-6 8,4 14 19
>2,5 la 6 10-6 3,6 10,5 18 21
12-6 13 23 24
5-10 5,3 10 16
6-10 6,5 11 17
>6 la 10 4,5
8-10 8,4 14 20
10-10 10,5 18 21
5-16 5,3 11 20
6-16 6,5 11 20
>10 la 16 8-16 5,8 8,4 14 22
10-16 10,5 18 24
12-16 13 22 26
6-25 6,5 12 25
8-25 8,4 16 25
>16 la 25 7,5
10-25 10,5 18 26
12-25 13 22 31
6-35 6,5 15 26
8-35 8,4 16 26
>25 la 35 9
10-35 10,5 18 27
12-35 13 22 31
6-50 6,5 18 34
8-50 8,4 18 34
>35 la 50 10-50 11 10,5 18 34
12-50 13 22 36
16-50 17 28 40
10-95 8,4 22 38
12-95 10,5 22 38
16-95 13 22 38
>50 la 70 13
10-50 17 28 42
10-95 10,5 24 42
>70 la 95 12-95 15 13 24 42
16-95 17 28 44
10-120 10,5 24 44
>95 la 120 12-120 17 13 24 44
16-120 17 28 48
10-150 10,5 30 50
>120 la 150 12-150 19 13 30 50
16-150 17 30 50

12-185 13 36 50
>150 la 185 21
16-185 17 36 50
12-240 13 38 56
>185 la 240 23,5
16-240 17 38 56
Papuci electrici izolaţi – Makrolon

Caracteristici:
− executaţi din cupru electrolitic, cositorit galvanic şi sunt lipiţi în manşon;
dimensiunile sunt conform DIN;
− manşonul izolator (fig. 3.34) este confecţionat din Makrolon, nu conţine
halogeni, se autostinge. Rezistenţa la temperatură mărită (120C) faţă de izolaţiile
din PVC (75C). Are o rezistenţă foarte bună la alcooli, acizi minerali, benzine,
uleiuri si grăsimi.
Papucii electrici izolaţi pentru ffire cu secţiuni între 0,5 si 6 mm2 disponibili
în 3 variante:
• forma inelara conform DIN 46237 (fig. 3.35; tabelul 3.19);
• forma furculiţă conform DIN 46237/C (fig. 3.36; tabelul 3.20);
• forma cilindrică conform DIN 46231 (fig. 3.37; tabelul 3.21)
Datorită diametrului majorat al manşonului pot

fi utilizate şi cabluri cu izolaţie mai groasă
Forma pâlnie a orificiului
manşonului asigură introdu-
cerea simplă şi rapidă a con-
ductorului. Se elimină astfel
riscul îndoirii şi nefixării
conductorului.
Fig. 3.34 − Manşon izolator.
Tabelul 3.19
Papuci de formă inelar, conform DIN 46237
Secţiune [mm2] Prindere
M3
M4
0,51,5
M5
M6
M3
M4
1,52,5 M5
M6
M8
M4
M5
46
M6
M8
Fig. 3.35 −electrici,

Papuci electrici Fig. 3.36 − Papuci electrici Fig. 3.37 − Papuci electrici,
Fig. 4.35. Papuci forma inelară.
de formă inelară. furculiţă.forma furculiţă. formă cilindrică.
formăelectrici,
Fig. 4.36. Papuci Fig. 4.37. Papuci electrici, forma cilindrică.
Tabelul 3.20
Papuci forma furcululiţă conform DIN 46237/C
M3
M4
0,51,5
M5
M6
M3
M4
1,52,5 M5
M6
M8
M4
M5
46
M6
M8
Tabelul 3.21
Papuci forma cilindrică conform DIN 46231
0,51,5
1,52,5 13
46
4) Papuci electrici izolaţi (fig. 4.38)
Papuci electrici izolaţi (fig.3.38)
4) Papuci electrici izolaţi (fig. 4.38)
Fig.Fig.
4.38. Papuci
3.38 electrici
− Papuci izolaţiizolaţi.
electrici
Fig. 4.38. Papuci electrici izolaţi
Papuci electrici neizolaţi
5) (fig.
Papuci electrici neizolaţi (fig. 4.39)
3.39)
5) Papuci electrici neizolaţi (fig. 4.39)
Fig. 4.39.− Papuci

Fig.3.39
Fig. 4.39. Papucielectrici
Papuci electricineizolaţi.
electrici neizolaţi.
neizolaţi.
Papuci electrici pentru conductoare cu secţiuni mari, conform DIN 46211 (fig.
3.40)
Fig. 3.40 − Papuci electrici pentru cabluri cu secţiuni mari.
Anexa 3.12
Tuburi electroizolante din policlorură de vinil (PVC) neplastifiată
Tuburile din PVC (fig. 3.41, tabelul 3.22) sunt destinate utilizării în instalaţii
electrice, pentru protecţia conductoarelor şi a cablurilor electrice, pozate sub
tencuială sau chiar aparent.
Fig. 3.41 − Tuburi flexibile din PVC, metal

şi metal plus PVC.
Se utilizează la realizarea instalaţiilor electrice de joasă tensiune, de până la

1000 V tensiune alternativă şi/sau 1500 V tensiune continuă. Tuburile sunt drepte,
cu secţiunea transversală circulară şi capetele tăiate perpendicular pe axa tubului;

suprafeţele interioară şi exterioară ale tuburilor sunt netede, fără fisuri, perforaţii,
bule de aer sau incluziuni de corpuri străine; pot prezenta uşoare ondulaţii.
Culoare: Natur sau colorate.
Dimensiuni: Conform SR EN 61386.
Ambalarea tuburilor: Tuburile se livrează sub formă de pachete legate în trei
locuri cu fir rezistent
Depozitarea şi transportul tuburilor: Tuburile se depozitează în spaţii
acoperite sau în locuri ferite de acţiunea directă a razelor solare. Temperatura de
depozitare se recomandă sa fie de + 50 C până la +400 C.
Tuburile care au fost păstrate la o temperatură sub: + 5C se ţin timp de
minimum 24 ore la temperatura de: +15C  +25C înainte de a fi montate.
Pachetele cu tuburi se aranjază în rastele orizontale, stivuindu-se pe o înălţime de
maximum 0,75 m. Transportul tuburilor se face în mijloace de transport acoperite
ţinând seama de prescripţiile de mai sus în ceea ce priveşte aranjarea lor.
Tabelul 3.22
Tuburi flexibile pentru instalaţii electrice
Diametrul exterior Grosimea peretelui Masa aproximativă
[mm] [mm] [kg/m]
nominal toleranţe nominal toleranţe 0,066
13 + 0,50 1,0 + 0,30 0,081
16 + 0,55 1,0 + 0,30 0,100
18 + 0,55 1,0 + 0,30 0,128
20 + 0,60 1,3 + 0,30 0,160
25 + 0,70 1,3 + 0,30 0,250
32 + 0,80 1,6 + 0,35 0,352
40 + 0,90 1,8 + 0,40 0,484
50 + 1,05 2,0 + 0,40 0,609
63 + 1,25 2,0 + 0,40 0,066
Tuburi Copex din PVC ignifugat

Diametre:  20 mm;  25 mm;  32 mm;  96 mm.
Tuburi izolante rigide IPEY

Diametre:  13 mm;  16 mm;  18 mm;  20 mm; 25 mm;  32 mm.
Ţeavă PVC tip uşor

Diametre:  40 mm;  50 mm;  63 mm;  75 mm; 90 mm şi  32.
Ţeavă PVC tip mediu

Diametre:  50 mm;  63 mm;  75 mm;  90 mm.
Bibliografie
[3.1] *** Electric Cables Handbook – third edition, BICC Cables, ed. Blackwell Science, 2002;
[3.2] *** Încercări ale cablurilor electrice supuse la foc. Partea 1: Încercare efectuată pe un
conductor sau pe un cablu vertical izolat, SR CEI 60332-1.
[3.3] *** Încercări ale cablurilor electrice supuse la foc. Partea 3: Încercări pe mănunchiuri de
cabluri sau de conductoare izolate. SR CEI 60332-3.
[3.4] *** Catalog ICME – Cablel, 2005.
[3.5] *** Cabluri cu izolaţie extrudată pentru tensiunea nominală de 1 kV şi 3 kV, SR CEI 60502-
1/2006.
[3.6] *** Cabluri cu izolaţie extrudată pentru tensiunea nominală de la 6 la 30 kV, SR CEI 60502-
2/2006:
[3.7] Servay, Raymon A, Principles of Physics, 2nd ed., Fort Worth, Texas, 1998.
[3.8] *** Cataloage Kanthal, www.kanthal.com.
[3.9] Ifrim A., Notingher P., Materiale electrotehnice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979
[3.10] Cătuneanu V.M. (Coordonator), Materiale pentru electronică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982
[3.11] Bogoroditki N.P., Pasinkov V.V., Materiale folosite în radioelectronică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1963.
[3.12] Popescu Cristhina, Curs de Materiale Electrotehnice, Editura de Stat şi Pedagogică, Bucureşti,
1961
[3.13] Lică V., Materiale electroizolante, vol.1, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992.
[3.14] Lică V., Materiale electroizolante, vol.2, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992.
[3.15] Buta A. Transportul şi distribuţia energiei electrice, Editura I.P. Timişoara, 1990.
[3.16] Crişan O. Sisteme electroenergetice, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979.
[3.17] Nomenclator izolatoare compozite Furukuwa Electronic Ccompozite, Budapest, Ungaria.
[3.18] Vulcu I. Instalaţii de transport şi distribuţie a energiei electrice, Editura Matrix Rom,
Bucureşti, 2006.
[3.19] Darie S, ş.a., Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice, Editura U.T. Pres,
Cluj-Napoca, 2000.
[3.20] Ignat J. Observabilitatea reţelelor de distribuţie de medie tensiune, Editura Ventura, Iaşi,
1995.
[3.21] Pietrăreanu E. Agenda electricianului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.
[3.22] Ursea P.C., Ursea B.P. Ghid practic pentru electricieni, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002.
4 Măsurarea mărimilor electrice
4.1 Probleme de măsurare a mărimilor electrice

4.1.1 Elemente generale de metrologie
Metrologia este definită ca domeniul de cunoştinţe referitoare la măsurări,

cuprinzând aspectele teoretice şi practice, oricare ar fi nivelul de exactitate,
mărimea măsurată, modalitatea şi scopul efectuării, domeniul ştiinţei sau tehnicii
în care intervin. Obiectul metrologiei include mărimi şi unităţi de măsură, etaloane,
erori şi incertitudini de măsurare, condiţii de măsurare, metode şi mijloace de
măsurare, caracteristici ale mijloacelor de măsurare, relaţia operator uman – aparat
de măsurat, norme şi prescripţii privind asigurarea metrologică.
Măsurarea este un proces desfăşurat în scopul obţinerii unei informaţii
cantitative asupra unei mărimi, pentru studierea evoluţiei unui fenomen sau pentru
luarea unor decizii.
Procesul de măsurare este un proces fizic experimental de comparaţie a unei
mărimi cu o altă mărime de aceeaşi natură fizică, considerată în mod convenţional
unitate de măsură:
X = n U m , (4.1)
în care X este mărimea de măsurat; n − valoarea numerică a mărimii de măsurat,
care arată numărul de unităţi de măsură Um cuprinse în mărimea de măsurat.
Componentele procesului de măsurare sunt:
• mărimea de măsurat − constituie obiectivul măsurării;
• metoda de măsurare − modul de comparare a mărimii de măsurat cu unitatea
de măsură;
• mijloacele de măsurare − totalitatea mijloacelor tehnice cu ajutorul cărora se
determină cantitativ mărimea de măsurat.
Mărimea reprezintă o proprietate comună a unei clase de obiecte, fenomene,
procese, care poate fi deosebită calitativ şi determinată cantitativ. Condiţiile nece-
sare pentru ca o mărime să fie măsurabilă sunt: posibilitatea de a fi definită (obser-
vabilitatea), posibilitatea construirii unei scale de măsurare (totalitatea numerelor
reale ce pot fi atribuite), posibilitatea conceperii mijlocului de măsurare pe baza
unei metode de măsurare.
Pentru coordonarea şi simplificarea relaţiilor matematice ce caracterizează
fenomenele fizice a fost necesar să se grupeze unităţile de măsură într-un sistem de
unităţi de măsură. Un sistem de unităţi de măsură este constituit din unităţi de
măsură fundamentale adoptate prin convenţii internaţionale şi din unităţi de

măsură derivate definite în funcţie de unităţile fundamentale.
Sistemul Internaţional de unităţi (SI) are 7 unităţi fundamentale: metru[m] −
pentru lungime, kilogram [kg] − pentru masă, secundă [s] − pentru timp, amper [A]
− pentru intensitatea curentului electric, kelvin [K] − pentru temperatură termo-
dinamică, mol [mol] − pentru cantitatea de substanţă, candelă [cd] − pentru
intensitate luminoasă.
În afară de unităţile fundamentale, în SI sunt incluse şi două unităţi suplimen-
tare: radianul [rd] pentru unghiul plan şi steradianul [sr] pentru unghiul solid.
Celelalte unităţi de măsură se pot deduce prin relaţii matematice din unităţile
fundamentale (unităţi derivate). În tabelul 4.1 sunt prezentate intervalele de variaţie
şi de măsurare pentru mărimile electrice uzuale1.
Tabelul 4.1
Intervale de variaţie şi domenii uzuale de măsurare
Interval de frecvenţă în Intervalul de valori
Mărimea fizică Simbol care se măsoară [Hz] măsurabile
Rezistenţă electrică R 0  109 10-7  1016 
Capacitate C 0  109 10-18  100 F
Inductivitate L 0  109 10-10  106 H
Impedanţă Z 0  109 10-7  1016 
Reactanţă X 0  109 10-7  1016 
Factor de calitate Q 10-3  109 10-2  105
Factor pierderi dielectric tan 10-3  109 10-6  10
Permitivitate relativă r 0  109 100  105
Permeabilitate relativă r 100  106
Intensitate curent electric I 0  108 10-18  105 A
Tensiune electrică U 0  109 10-10  106 V
Sarcină electrică Q 0 10-15  10-1 C
Flux magnetic  0 10-6  102 Wb
Intensitate câmp electric E 0  1010 10-8  106 V/m
Inducţie magnetică B 0  105 10-9  10 T
Putere electrică activă P 0  1011 10-8  108 W
Putere electrică reactivă Q 45  65 1  108 VAr
Putere aparentă S 45  65 1  109 VA
Energie electrică activă W 45  65 10-2  1011 kWh
În tabelul 4.2 sunt indicaţi multiplii şi submultimii mărimilor utilizate în cazul

unor determinări reale, pentru a asigura o mai bună observabilitate a rezultatelor
determinărilor.
1
Sunt unităţi de măsură care poartă numele unor oameni de ştiinţă (fizicieni, matematicieni,
ingineri): Ampère André Marie (1775−1836); Coulomb Charles Augustin (1736−1806); Faraday
Michael (1791−1867); Hertz Heinrich (1857−1894); Joule James Prescott (1818−1889); Ohm Georg
Simon (1789−1854); Volta Alessandro (1745−1827); Watt James (1736−1819); Henry Joseph (1797 –
1878); Weber Wilhelm Eduard (1804−1891); Tesla Nikola (1856−1943); Ernst Werner von Siemens
(1816 –1892); Kelvin William Thomson (1824−1907); Celsius Anders (1701 – 1744); Pascal Blaise
(1623-1662); Newton Isaac (1642-1726) etc.
Măsurarea mărimilor electrice 111
Tabelul 4.2
Multipli şi submultipli ai mărimilor măsurate
Submultipli Multipli
Notare Prescurtare Valoare Notare Prescurtare Valoare
deci d 10-1 deca da 101
centi c 10-2 hecto h 102
mili m 10-3 kilo k 103
micro  10-6 mega M 106
nano n 10-9 giga G 109
pico p 10-12 tera T 1012
femto f 10-15 peta P 1015
Metoda de măsurare reprezintă ansamblul de principii şi mijloace utilizate la

efectuarea măsurării cu scopul ca rezultatul obţinut să reprezinte cât mai corect
valoarea mărimii măsurate şi să satisfacă cerinţele de utilizare. Metodele de
măsurare pot fi:
• directe − permit obţinerea nemijlocită a valorii măsurate folosindu-se un
singur mijloc de măsurare;
• indirecte − rezultatul se obţine prin calcul, utilizând date furnizate de alte
măsurări; de exemplu: măsurarea rezistenţelor electrice sau puterii electrice în
circuite de tensiune continuă prin metoda ampermetrului şi a voltmetrului etc.;
• prin comparaţie − se bazează pe utilizarea de etaloane care furnizează
mărimea de comparaţie (mijlocul de măsurare are rolul de a asigura egalitatea dintre
mărimea de măsurat şi cea de comparaţie).
4.1.2 Măsurarea intensităţii curentului electric
Măsurarea intensităţii curentului electric se realizează cu ajutorul aparatelor de

măsurat numite ampermetre, prin metode de citire directă. Ampermetrele se mon-
tează în serie, în circuitul în care se măsoară intensitatea curentului electric ceea ce
necesită întreruperea circuitului şi introducerea ampermetrului (curentul electric
trece prin ampermetru − figura 4.1).
Aceasta implică o modificare a funcţionării circuitului, datorită rezistenţei
interne rA a ampermetrului, rezultând o valoare mai mică a intensităţii curentului
electric măsurat Im faţă de valoarea reală I:
U
I= 0;
Rt
(4.2)
U0
Im = .
Rt + rA
în care U0 este tensiunea de alimentare; Rt − rezistenţa electrică totală a circuitului.
Introducerea ampermetrului în circuit determină o eroare relativă de măsurare
a intensităţii curentului electric:
I −I rA r
εI = m =− − A , (4.3)
I Rt + rA Rt
I Im
A
rA
U0 R U0 R
a) b)
R
R
c) d)
Fig. 4.1 − Introducerea în circuit a ampermetrului:
a) circuit de tensiune continuă; b) conectarea în serie a ampermetrului; c) utilizare aparat analogic;
c) utilizare aparat digital.
Analiza relaţiei (4.3) pune în evidenţă necesitatea unei rezistenţe interne rA

cât mai mici.
De exemplu, intensitatea curentului electric printr-un rezistor cu rezistenţa
elecrtică R =24 , alimentat cu tensiunea la borne U0=24 V este I = 1 A. În cazul
măsurării intensităţii curentului electric cu un ampermetru care are rA=1 ,
valoarea măsurată va fi Im = 0,96 A (eroarea absolută: X = Im − I = 0,96 − 1 =
−0,04 A, iar eroarea relativă este I = X/I =0,04/1=0,04 (4%)).
Dacă se foloseşte un ampermetru care are rA = 0,2 , valoarea măsurată va fi
Im = 0,99 A (eroarea absolută: X = Im − I = 0,99 − 1 = −0,01 A, iar eroarea relativă
este I = X/I =0,01/1=0,01 (1%)).
Ampermetrul magnetoelectric se introduce în serie în circuit, ţinând seama de
bornele „+” şi „−” ale acestuia (fig. 4.2 a), montaj corect). În figura 4.2 b), sunt in-
versate bornele ampermetrului, ceea ce va duce la deplasarea acului indicator în
sens invers. Montarea în paralel a ampermetrului (figura 4.2 c)), reprezintă, practic,
un scurtcircuit în reţeaua electrică şi constituie o greşeală gravă, conducând la
urmări deosebite (arderea bobinei aparatului, accidente).
Utilizarea corectă a unui instrument analogic trebuie să se realizeze ţinând
seama de faptul că eroarea relativă tolerată maximă (X/X)max are valori mici dacă
măsurarea se efectuează în ultima treime a scării gradate (fig. 4.3 a)). În figura 4.3 b),
se prezintă grafic dependenţa dintre eroarea relativă tolerată şi valoarea măsurată a
intensităţii curentului electric, pentru un miliampermetru de laborator cu indice de
clasă c = 0,1. Se poate observa că pentru valoarea măsurată de 15 mA, eroarea
relativă tolerată este 0,2%, iar pentru valoarea de 3 mA, eroarea relativă tolerată
este 1% .
Greşit Greşit
Im Im Im
A A
rA rA
U0 R U0 R U0 A rA R
a) b) c)
Fig. 4.2 − Utilizarea ampermetrului magnetoelectric:
a) corect; b) conectare inversă (greşit); c) conectare în paralel (greşit).
Domeniu
Domeniu tolerat Domeniu I/I [%]
de evitat recomandat
3 mA 15 mA
I [mA]
a) b)
Fig. 4.3 − Utilizarea corectă a instrumentelor analogice.
Metodele şi mijloacele de măsurare a intensităţii curentului electric prezintă

particularităţi în funcţie de nivelul semnalului şi de forma acestuia (curent electric
continuu /alternativ, sinusoidal/nesinusoidal).
În circuitele de tensiune continuă, măsurarea intensităţii curentului electric se
poate realiza cu ampermetre analogice (magnetoelectric, feromagnetic, electro-
dinamic) şi ampermetre digitale. Pentru măsurarea curenţilor electrici de mică
intensitate se utilizează galvanometrul magnetoelectric (instrument magnetoelectric
cu sensibilitate mare, destinat măsurării intensităţii curentului electric în domeniul
10-1210-6A), iar pentru măsurarea valorilor uzuale ( mA  zeci/sute A) se folosesc
miliampermetre şi ampermetre magnetoelectrice. Prin asocierea cu termoelemente,
aparatele magnetoelectrice pot indica valoarea efectivă a intensităţii curentului
electric, pentru semnale cu frecvenţe ridicate sau de formă nesinusoidală.
Instrumentul magnetoelectric este utilizat în construcţia multimetrelor analo-
gice. Multimetrele sunt aparate care permit măsurarea intensităţii (curent continuu/
curent alternativ), tensiunii electrice (tensiune continuă/tensiune alternativă),
rezistenţei electrice, capacităţii, continuităţii circuitelor, măsurării parametrilor
transistoarelor, temperaturii etc.
Pentru poziţia acului indicator din figura 4.4, pe scara gradată 010, 50, 250
diviziuni, rezultă datele din tabelul 4.3.
Măsurarea intensităţii curentului electric cu ajutorul multimetrului analogic,
implică parcurgerea următoarelor etape:
• poziţionarea acului indicator pe diviziunea zero (dacă este necesar) cu
ajutorul corectorului de zero;
• selectarea, cu ajutorul comutatorului (fig. 4.5), a funcţiei de ampermetru şi a

domeniului de măsurare (se alege domeniul cel mai mare dacă nu se cunosc
informaţii referitoare la intensitatea curentului electric din circuit);
Fig.4.4 − Scară gradată multimetru analogic.
• identificarea bornelor „+" şi „−" ale sursei de alimentare, respectiv ale

ampermetrului;
• conectarea ampermetrului în circuit cu respectarea polarităţii (în circuitele de
curent alternativ nu are importanţă polaritatea) cu ajutorul conectoarelor;
• conectarea sursei de alimentare;
• citirea corectă a valorii mărimii măsurate se face ţinând seama de domeniul
selectat şi de numărul de diviziuni de pe scara gradată (constanta aparatului se
calculează ca raport dintre domeniu selectat şi număr de diviziuni).
Fig. 4.5 − Multimetru, comutator funcţii şi selectare domeniu:

a) curent continuu, 100mA; b) curent alternativ, 5A.
Tabelul 4.3
Valori indicate de ampermetrul din figura 4.4
Domeniu selectat Număr diviziuni mA /diviziune Valoare măsurată [mA]
1 mA 37 0,02 0,74
10mA 37 0,2 7,4
100mA 37 2 74
1A 37 20 740
Măsurarea intensităţii curentului electric, folosind multimetrul digital, implică:

• selectarea funcţiei de ampermetru şi a domeniului de măsurare;
• conectarea multimetrului în serie în circuit, prin intermediul sondelor de mă-
surare şi a bornelor (borna mA/A spre plusul sursei de alimentare, respectiv borna
COM spre minusul sursei de alimentare); (atenţie – multimetrele digitale pot avea
borne separate pentru intensităţi mici (mA), respectiv pentru intensităţi mari (A));
• conectarea sursei de alimentare;
• citirea directă a valorii măsurate.
Dacă nu este respectată polaritatea bornelor se va afişa semnul „−" în faţa
cifrelor (polaritate automată). La depăşirea domeniului de măsurare, operatorul este
atenţionat fie printr-un mesaj specific, fie prin funcţionarea intermitentă a
afişajului.
Multimetrele digitale pot fi prevăzute cu funcţii suplimentare: selectare auto-
mată a domeniului de măsurare, reprezentare grafică a mărimii sau variaţiei în timp
a acesteia, eşantionare şi memorare a valorilor măsurate, interfaţă serială sau para-
lelă pentru comunicaţii, funcţii specifice (valoare minimă, valoare maximă).
Exactitatea măsurării se calculează pe baza caracteristicilor prevăzute în cartea
tehnică a aparatului, ca sumă dintre un anumit procent din valoarea citită şi o
valoare specifică domeniului de măsurare (număr înmulţit cu rezoluţia d a aparatu-
lui). De exemplu: ampermetrul din cadrul unui multimetru 3¾ digiţi are următoa-
rele caracteristici:
− domeniu de măsurare: 4 mA, 40 mA, 400 mA, 10A;
− rezoluţie maximă: dmax = 1A;
− exactitate: (0,8%+5d).
În cazul măsurării valorii de 25 mA, se va selecta domeniul de 40 mA, rezo-
luţia fiind d = 0,01 mA. Rezultă:
 0,8  25 
ε =  + 5  0,01 = (0,2 + 0,05) = 0,25 mA . (4.4)
 100 
Măsurarea aceleiaşi valori, pe domeniul de 400 mA, conduce la scăderea rezo-
luţiei (d = 0,1 mA) şi a exactităţii măsurării:
 0,8  25 
ε =  + 5  0,1 = (0,2 + 0,5) = 0,7 mA . (4.5)
 100 
În circuitele de tensiune alternativă, sinusoidală, de frecvenţă industrială
(50Hz), măsurarea intensităţii curentului electric se realizează cu ampermetre
analogice (măsoară valoarea efectivă) de tip magnetoelectric cu redresor, fero-
magnetic, electrodinamic şi ampermetre digitale(fig. 4.6).
1 A
1 A 2 A
U10 Z 3 Z
A
0 0
a) b)
Fig. 4.6 − Măsurarea intensităţii în circuite de tensiune
alternativă: a) monofazat; b) trifazat.
Observaţii:
− Extinderea intervalelor de măsurare se realizează cu transformatoare de mă-
surare de curent electric (fig. 4.7);
− Utilizarea transformatoarelor de măsurare de curent electric introduce o

eroare de măsurare de raport;
− Din motive de securitate a muncii, o bornă a înfăşurării secundare a
transformatorului de măsurare de curent electric se conectează la pământ;
− Se interzice deconectarea ampermetrului din circuitul secundar al transfor-
matorului de măsurare de curent electric (regim de funcţionare în gol al transforma-
torului de măsurare, dimensionat pentru încărcare pe impedanţă redusă, poate
determina importante supratensiuni, periculoase, atât pentru sistemul de izolaţie,
cât şi pentru operatori);
− În circuitele de tensiune alternativă, trifazate, se poate utiliza pentru măsu-
rarea intensităţii curentului electric pe cele trei faze un singur ampermetru asociat
cu un comutator ampermetric.
− Introducerea ampermetrului în circuit se face cu sursa de tensiune
deconectată (pericol de electrocutare).
A A A
A S1 S2
S1 S2 1
1 P1 P2 S1 S2
~ U10 P1 P2 2
Z P1 P2 S1 S2 Z
0 3
P1 P2
0
a) b)
Fig.4.7− Extinderea domeniului de măsurare în circuite de tensiune alternativă:
a) monofazat; b) trifazat.
O metodă rapidă şi eficientă de măsurare a intensităţii curentului electric în

circuitele care nu pot fi întrerupte, constă în utilizarea unui cleşte ampermetru
analogic sau digital. Constructiv se poate realiza cu ajutorul unui transformator de
măsurare de curent electric (fig.4.8) sau pe baza unui senzor Hall. Variantele
digitale moderne sunt prevăzute cu posibilităţi de măsurare şi a altor mărimi
electrice uzuale (tensiune, rezistenţă electrică, continuitate circuite, puteri,
indicatori de calitate ai energiei electrice etc.).
4.1.3 Măsurarea tensiunii electrice
Măsurarea tensiunii electrice se realizează prin conectarea voltmetrului în

paralel cu sursa de tensiune, consumatorul sau cu o porţiune de circuit, urmată de
citirea directă a valorii măsurate (fig. 4.9). Montarea greşită în serie a voltmetrului
nu produce distrugerea aparatului, în schimb intensitatea curentului electric scade
foarte mult prin circuit, datorită rezistenţei interne mari a voltmetrului.
În circuite de tensiune continuă, măsurarea tensiunii se face cu voltmetre
magnetoelectrice, voltmetre digitale, dar pot fi utilizate şi voltmetre feromagnetice
(voltmetre de tablou) sau electrodinamice (aplicaţii de laborator). În cazul utilizării
instrumentului magnetoelectric trebuie să se conecteze borna „+" a acestuia la
borna „+" a sursei de alimentare. Nerespectarea acestei cerinţe poate duce la
distrugerea aparatului, datorită deplasării în partea stângă a sistemului mobil.
Linii de câmp
magnetic 1
0
Greşit
Miez
feromagnetic Conductor
Fig. 4.8 − Cleşte ampermetru, principiu, utilizare (greşit, corect).
În toate măsurările de tensiune se urmăreşte ca prin introducerea voltmetrului,

să nu se perturbe funcţionarea circuitului.
IR
IV IV
IV
U0 rV V U0 rV V U0 rV V R
corect greşit corect
Fig. 4.9 − Măsurarea tensiunii.
La conectarea într-un circuit a unui voltmetru cu rezistenţa internă rV, acesta

indică tensiunea:
r
UV = v  U . (4.6)
ri + rv
în care ri este rezistenţa internă a circutului până în punctul de alimentare (fig.
4.10), iar U − tensiunea în circuit, în lipsa voltmetrului.
Eroarea relativă de măsurare a tensiunii rezultă:
U −U ri
εu = V = . (4.7)
U ri + rV
Aplicaţie: Se consideră circuitul electric din ri

IV
figura 4.11 a), format din 3 rezistoare conectate în
serie (R1=1000  , R2= 470 , R3 = 510 ), U UV rV V
alimentate de la o sursă de tensiune continuă U =
9 V, cu rezistenţa internă ri = 20 . Pentru Fig. 4.10 − Eroarea de măsurare a
măsurarea căderii de tensiune pe rezistorul R3 se tensiunii.
utilizează un voltmetru magnetoelectric cu rV
=1000 .
Rezistenţa electrică echivalentă rezultă (fig. 4.11 b)):
Re = R1 + R2 + R3 + ri = 1000 + 470 + 510 + 20 = 2000  ;
R2
1 2
3
0 1 2
R1 R3
a)
I I' IV I' IV
3 3 IR 3 IR
ri 20  R3 510  ri 20  R3 510  V ri 20  R3 510  1000 
2 2 2
U R2 470  U R2 470  U R2 470 
9V 9V 9V
1 1 1
R1 1000  R1 1000  R1 1000 
0 0 0
b) c)
Fig. 4.11 − Măsurarea tensiunii:

a) circuit electric; b) schema echivalentă; c) conectarea voltmetrului.
Intensitatea curentului electric este:

U
I= = 4,5 mA ;
Re
Căderile de tensiune la bornele rezistoarelor vor fi:
U R1 = 4,5 V;
U R 2 = 2,115 V;
U R3 = 2,295 V;
Uri = 0,09 V .
După conectarea voltmetrului în circuit (fig. 4.11 c)) rezultă:
− Rezistenţa electrică echivalentă:
R r
R'e = R1 + R2 + 3 V + ri = 1000 + 470 + 337,7 + 20 = 1827,7  ;
R3 + rV
− Intensitatea curentului electric:
U
I '= = 4,9 mA ;
R'e
Căderile de tensiune la bornele rezistoarelor vor fi:
U R1 = 4,92 V;
U R 2 = 2,31 V;
;
U R3 = 1,66 V;
Uri = 0,098 V .
Erorile relative sunt:
1=9,3% ;
2= 9,2% ;
3= −27,7% ;
r=8,9% .
În figura 4.12 sunt indicate comparativ valorile tensiunilor în circuit şi nivelul
erorilor relative.
U [V]
5
4
3
2
1
0
R1 R2 R3 ri
a)
 [%]
20
10
0
1 2 3 
− 10
− 20
− 30
b)
Fig. 4.12 − Influenţa conectării voltmetrului în circuit :
a) grafic tensiune; b) grafic erori relative.
Introducerea voltmetrului în circuit modifică valoarea intensităţii curentului

electric şi căderile de tensiune pe rezistoare. Rezultă că pentru a măsura cât mai
corect tensiunea, voltmetrul trebuie să fie realizat cu o rezistenţă internă cât mai
mare (intensitatea curentului electric prin voltmetru cât mai mică). Cu cât
rezistenţa internă este mai mare, cu atât consumul propriu este mai mic şi se pot
efectua măsurări mai exacte. Pentru o eroare mai mică de 1% rezistenţa internă a
voltmetrului trebuie să fie cu două ordine de mărime mai mare decât a circuitului în
care se conectează.
De exemplu, dacă RV = 100 k, rezultă R'e = 1997,7 ; I' = U/R'e = 4,506 mA;
şi UR1 = 4,406 V; UR2 =2,117 V; UR3 = 2,286 V; Uri = 0,0901 V. Erorile
relative în această situaţie sunt sub 0,4%.
Voltmetrele magnetoelectrice au o rezistenţă electrică internă rV , dependentă
de tensiunea nominală Un , şi, de aceea, consumul propriu se apreciază prin inter-
mediul rezistenţei interne corespunzătoare tensiunii de „1V": r*V = rV/Un (rezistenţa
electrică în /V). Voltmetrele digitale (şi electronice analogice) au rezistenţe
interne foarte mari şi perturbă nesemnificativ circuitul în care se face măsurarea.
Măsurarea tensiunii în circuite de tensiune alternativă sinusoidală se reali-
zează cu ajutorul voltmetrelor magnetoelectrice cu redresor, feromagnetice,
electrodinamice (aplicaţii de laborator) şi digitale. Conectarea în circuit se face în
paralel, fără a se ţine seama de polaritatea bornelor (fig. 4.13).
1 1 1
V Z V V
2 2 Z 2 Z
3 3
0 0
Fig. 4.13 − Măsurarea tensiunii: circuit monofazat, tensiune de fază în
circuite trifazate, tensiune de linie în circuite trifazate.
Voltmetrele feromagnetice se utilizează ca aparate de tablou. În circuitele

trifazate tensiunile de fază U10, U20, U30 şi între faze (de linie) U12, U23, U31 se pot
măsura folosind un singur voltmetru şi un comutator voltmetric (comutator cu
came cu o schemă specifică de conexiuni) − figura 4.14.
Extinderea domeniului de măsurare în circuite de tensiune alternativă înaltă
tensiune se face cu ajutorul transformatoarelor de măsurare de tensiune. Se poate
utiliza câte un voltmetru pentru fiecare tensiune măsurată, sau se poate utiliza un
comutator voltmetric. Practic, în secundarul transformatoarelor de măsurare de
tensiune se introduc şi bobinele de tensiune ale wattmetrelor, varmetrelor, electro-
magneţilor de tensiune din construcţia contoarelor de energie activă/ reactivă etc.
Utilizarea transformatoarelor de măsurare de tensiune asigură separarea electrică
dintre sursa de tensiune şi circuitul de măsurare. Apar erori de măsurare de raport
(în cazul măsurării tensiunii), respectiv erori de raport şi de unghi (în cazul măsu-
rării puterii sau energiei active/reactive).
Tensiunea electrică se poate măsura cu ajutorul multimetrelor analogice şi
digitale, în circuite de tensiune continuă şi în circuitele de tensiune alternativă. În
cazul utilizării multimetrelor analogice, etapele necesare efectuării măsurării
tensiunii sunt următoarele:
− poziţionarea acului indicator pe diviziunea zero (dacă este necesar);
− selectarea funcţiei „voltmetru” şi a domeniului de măsurare superior valorii
tensiunii estimate; dacă nu există informaţii despre valoarea tensiunii se selectează
domeniul cel mai mare;
0 1 2 3
Comutator
voltmetric
V
a)
1
2
3
0
b)
1 2 3 0 U23 0 U20
U31 U12 U10 U30
1
1 2 3 U23 2
U12 U31 3
1 4
2 5
3 6
4 7
5 8
6 9
7 10
8 11
V V 12
c) d)
Fig. 4.14 − Comutator voltmetric:
a) schema de principiu; b) montaj practic; c) schemă electrică comutator tensiuni
între faze; d) schemă electrică comutator tensiuni linie/fază cu poziţie zero.
− identificarea bornelor „+" şi „−" ale sursei şi voltmetrului în cazul măsurării

tensiunilor continui;
− conectarea în circuitul de măsurare (cu respectarea polarităţii în cazul tensiu-
nilor continui);
− reducerea domeniului de măsurare până când indicatorul ajunge în partea
dreaptă a scării gradate;
− creşterea domeniului de măsurare dacă acul indicator depăşeşte limita
superioară;
− identificarea scării gradate şi citirea numărului de diviziuni sau a valorii
indicate;
− se calculează valoarea măsurată în funcţie de constanta aparatului şi
domeniul ales.
1 1
2 2
Z Z
3 3
0
A X A X A X A X A X
a x a x a x a x a x
V V V Comutator voltmetric
V
a) b)
Fig. 4.15 − Măsurarea tensiunii în circuite de tensiune alternativă înaltă:
a) circuite cu 4 conductoare; b) circuite cu 3 conductoare.
Exemplu: Se consideră că urmează să se măsoare o tensiune continuă de

valoare necunoscută. Se selectează funcţia de voltmetru de tensiune continuă,
domeniu 500 V (a se vedea fig. 4.5). Se conectează multimetrul în circuit; valoarea
indicată este cea din figura 4.16 a). Pe scara de 10 V sunt 50 diviziuni. Rezultă
constanta aparatului kU = 500 V/50 diviziuni = 10 V/diviziune; valoarea măsurată
U = 9 (diviziuni)10 (V/div.) = 90 V. Se trece comutatorul pe domeniul inferior de
100 V; valoarea indicată este cea din figura 4.16 b). Constanta aparatului este kU =
100 V/50 div. = 2 V/div.; valoarea măsurată U = 46 (div.)2 (V/div.) = 92 V.
DC V,A
Greşit Corect
AC V,A
a) b)
Fig. 4.16 − Măsurarea tensiunii cu multimetrul analogic.
Măsurarea tensiunii cu ajutorul multimetrului digital se face prin selectarea

funcţiei voltmetru tensiune continuă/tensiune alternativă (DC/AC), selectarea
domeniului de măsurare (dacă este cazul, ţinând seama de faptul că voltmetrele
digitale pot fi cu autoscalare), conectarea în circuit şi citirea valorii măsurate
(exprimată în milivolţi sau volţi). În cazul selectării manuale a domeniului de
măsurare, dacă domeniul de măsurare este mai mic decât valoarea măsurată,
afişajul devine intermitent sau se afişează un mesaj pentru operator (combinaţie de
cifre şi/sau litere); se trece comutatorul pe un domeniu mai mare. Dacă domeniul
selectat este prea mare, nu sunt utilizate toate cifrele afişajului şi se impune
trecerea pe un domeniu inferior.
4.1.4 Măsurarea puterii electrice în circuitele de tensiune continuă
Puterea electrică într-un circuit de tensiune continuă se defineşte ca produsul

dintre tensiune şi intensitatea curentului electric. Puterea absorbită de un receptor R
este dată de relaţia:
PR = U R  I R . (4.8)
Puterea debitată de un generator este:
PG = UG  I G . (4.9)
Din relaţiile (4.8) şi (4.9) rezultă metodele de măsurare a puterii electrice în
circuitele de tensiune continuă:
• metoda indirectă a ampermetrului şi voltmetrului;
• metoda directă a wattmetrului.
4.1.4.1 Metoda ampermetrului şi voltmetrului
Măsurarea puterii prin această metodă implică măsurarea intensităţii

curentului electric şi a tensiunii, etapă urmată de înmulţirea celor două valori. În
funcţie de locul de conectare în circuit a voltmetrului se disting: montajul amonte
(voltmetrul montat spre sursa de tensiune) şi montajul aval (voltmetrul montat spre
consumator) (fig. 4.17). Dacă se notează cu U şi I indicaţiile aparatelor de măsurat
şi dacă se calculează puterea (absorbită sau debitată) cu relaţia:
Pm = U  I . (4.10)
apare o eroare sistematică de metodă din cauza consumurilor proprii ale acestor
aparate.
I IR I IR
A A
IV rA rA IV
U V rV R U V rV R
a) b)
Fig. 4.17 − Metoda ampermetrului şi voltmetrului pentru măsurarea
puterii electrice în circuitele de tensiune continuă:
a) montaj amonte; b) montaj aval.
În montajul amonte (fig. 4.17 a)), voltmetrul măsoară căderea de tensiune pe

ampermetru plus căderea de tensiune pe receptor. În montaj aval (fig. 4.17 b)),
ampermetrul măsoară suma intensităţilor curenţilor electrici prin voltmetru şi
receptor. Funcţie de rezistenţa electrică a consumatorului şi de rezistenţele interne
ale aparatelor se poate alege corect montajul, în vederea reducerii erorilor de măsu-
rare. Indiferent de modul de conectare a aparatelor, puterea debitată de generator
reprezintă suma puterilor consumate de receptor, ampermetru şi voltmetru:
PG = PR + PA + PV . (4.11)
Eroarea relativă de metodă la măsurarea puterii PR în montaj amonte este cu
atât mai mică cu cât căderea de tensiune pe ampermetru este mai mică decât că-
derea de tensiune pe receptor. Montajul este adecvat pentru receptoare cu tensiuni
nominale mari şi curenţi electrici de intensitate mică (rezistenţa electrică R mare).
Eroarea relativă de metodă la măsurarea puterii PR în montaj aval este cu atât

mai mică cu cât curentul prin voltmetru IV este mai mic decât curentul I prin
receptor. Montajul este adecvat pentru receptoare cu tensiuni nominale reduse şi
curenţi electrici de intensitate mare (rezistenţă electrică R mică).
Etapele necesare măsurării puterii în circuite de curent continuu, prin metoda
ampermetrului şi voltmetrului sunt (fig. 4.18):
• realizarea circuitului: „+” la sursă (1); „+” la ampermetru (1’); „−” la
ampermetru (2); receptor (2’); receptor (3); „−” la sursă (3’);
• conectarea voltmetrului în circuit (4-4’ respectiv 5-5’ pentru montajul amonte);
• verificarea corectitudinii executării montajului;
• conectarea sursei de tensiune;
• măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii;
• efectuarea calculelor.
1' 4 2 4' 5
2'
3' 1
R
5'
3
Fig. 4.18 − Metoda ampermetrului şi voltmetrului – etapele realizării montajului
practic.
4.1.4.2 Măsurări cu wattmetrul electrodinamic
Măsurarea puterii cu ajutorul wattmetrului electrodinamic constă în conectarea

bobinei fixe în serie cu receptorul şi a bobinei mobile în paralel cu acesta. În
funcţie de modul de conectare a bobinei de tensiune faţă de bobina de curent
electric, măsurarea se poate realiza prin metoda amonte sau aval (fig.4.19 a) şi b)).
Pentru a evita depăşirea domeniului de măsurare al bobinei de curent electric,
respectiv al bobinei de tensiune, se introduce în circuit un ampermetru, respectiv un
voltmetru.
Puterea reală consumată PR se calculează cu relaţiile:
− în montaj aval
U2 U2
PR = PW − − . (4.12)
rW rV
− în montaj amonte
U2
PR = PW − rW  I 2 − . (4.13)
rV
Amonte 1 2 Aval Amonte 1 2 Aval

I K IR I K IR
A W A W
rA IV rA IV
U V rV R U V rV R
a) b)
Fig.4.19 − Măsurarea puterii în circuite de tensiune continuă cu
wattmetrul electrodinamic:
În relaţiile (4.12) şi (4.13) s-au utilizat notaţiile: PW este puterea indicată de

wattmetru; U, I − indicaţiile voltmetrului, respectiv ampermetrului; RW − rezisten-
ţa electrică a bobinei de tensiune a wattmetrului; rW − rezistenţa bobinei de curent
electric a wattmetrului; rV − rezistenţa electrică internă a voltmetrului; U2/RW –
puterea consumată de bobina de tensiune a wattmetrului; U2/rV − puterea consuma-
tă de voltmetru; rWI2 − puterea consumată de bobina de curent electric a wattme-
trului.
Etapele necesare măsurării puterii în circuite de tensiune continuă, prin
metoda wattmetrului sunt:
• realizarea circuitului: „+" la sursă; „+" la ampermetru; „−" la ampermetru;
borna polarizată a bobinei de curent electric a wattmetrului; borna nepolarizată a
bobinei de curent electric; receptor; „−" la sursă;
• conectarea bobinei de tensiune a wattmetrului: borna polarizată spre „+” -ul
sursei de alimentare sau spre receptor, borna nepolarizată, spre borna „−” a sursei
de alimentare;
• conectarea voltmetrului în circuit;
• verificarea circuitului;
• conectarea circuitului la sursa de alimentare;
• verificarea valorilor mărimilor măsurate (tensiune, intensitate a curentului
electric, putere);
• măsurarea puterii, intensităţii curentului electric, tensiunii.
La măsurarea puterii electrice cu ajutorul wattmetrului trebuie calculată
constanta cW wattmetrului, ţinând seama de domeniile de măsurare Un, In şi numărul
de diviziuni n:
U I
cw = n n [W/div]. (4.14)
αn
4.1.5 Măsurarea puterii electrice active în circuite

de tensiune alternativă
4.1.5.1 Expresiile puterilor
Într-un circuit monofazat, de tensiune alternativă, funcţionând în regim

permanent sinusoidal, tensiunea şi intensitatea curentului electric au expresiile:
u (t ) = U  2  sin ωt ;
(4.15)
i(t ) = I  2  sin (ωt − φ ) .
Puterea instantanee la un dipol electric este definită ca produsul valorilor
instantanee ale tensiunii u la bornele dipolului şi intensităţii i a curentului electric
ce parcurge dipolul (fig. 4.20):
p = u(t )  i(t ) . (4.16)
Puterea instantanee este primită sau cedată, după cum sensurile tensiunii u şi
curentului electric i se asociază după regula de la receptoare sau de la generatoare.
În regim periodic, de perioadă T, se defineşte puterea activă P ca valoarea medie a
puterii instantanee într-un număr întreg de perioade:
t +nT
1 1
P = u i =
n T
 
p  dt . (4.17)
t1
Se definesc următoarele componente ale puterii electrice (fig. 4.20):
− puterea activă
P = U  I  cosφ [W]; (4.18)
− puterea reactivă
Q = U  I  sin φ [VAr]; (4.18')
− puterea aparentă
S = U  I [VA]. (4.18")
În regim sinusoidal se pot scrie relaţiile (fig. 4.21):
S 2 = P2 + Q2 ;
S = P2 + Q2 ;
(4.19)
P = S 2 − Q2 ;
Q = S 2 − P2 .
În regim nesinusoidal, deoarece curbele tensiuneii la borne u(t) şi a curentului
electric i(t) nu sunt sinusoidale, relaţiile (4.19) se modifică şi S2  P2 + Q2.
4.1.5.2 Măsurarea puterii electrice active în circuite de tensiune

alternativă monofazată
Pentru măsurarea puterii electrice active, conform definiţiei (4.17), este

necesară multiplicarea valorilor tensiunii şi ale intensităţii curentului electric urma-
tă de medierea produsului cu ajutorul unui filtru trece-jos FTJ (fig. 4.22).

Convertoarele de intrare furnizează semnale proporţionale şi în fază cu tensiunea
(u1) şi curentul electric (u2)
Putere activă
Putere instantanee Curentul electric Tensiune

Fig. 4.20 − Putere instantanee – regim periodic sinusoidal.
S
Q
 P
P 
Q
S
a) b)
Fig. 4.21 − Puteri în regim sinusoidal pentru
receptoare:
a) circuit inductiv; b) circuit capacitiv .
U
Convertor de u1
tensiune
I Multiplicator FTJ
Convertor de u2
curent electric
Receptor
Fig. 4.22 − Puterea activă − principiul de măsurare.
La ieşirea multiplicatorului se obţine un semnal proporţional cu produsul

u1u2 , iar prin medierea în timp a acestui produs se obţine la ieşirea filtrului trece-
jos un semnal proporţional cu puterea activă. Multiplicarea se poate realiza
analogic sau digital. În cazul wattmetrului electrodinamic cuplul activ este propor-
ţional cu puterea activă, iar indicaţia sa prezintă această putere.
În funcţie de modul de conectare a bobinei de tensiune se disting două
montaje posibile: amonte şi aval (fig. 4.23).
I IR I IR
1 A W 1 A W
rA IV rA IV
~U V rV Z ~U V rV Z
0 0
a) b)
Fig. 4.23 − Măsurarea puterii active cu wattmetrul, în circuite
monofazate de tensiune alternativă:
În montajul amonte (fig. 4.23 a)), puterea activă PW indicată de wattmetru

este:
U2
PW = P + + rW  I 2 , (4.20)
rV
iar puterea P consumată de receptor este:
U2
P = PW − − rW  I 2 . (4.21)
rV
În relaţiile (4.20) şi (4.21) au fost utilizate următoarele notaţii: I este valoarea
efectivă a curentului electric indicat de ampermetru; U − valoarea efectivă a
tensiunii indicate de voltmetru; rV − rezistenţa electrică internă a voltmetrului; rW −
rezistenţa bobinei de curent electric a wattmetrului; U2/rV − puterea consumată de
voltmetru; rWI2 − puterea consumată de bobina de curent electric a wattmetrului
În cazul montajului aval puterea indicată de wattmetru PW este:
U2 U2
PW = + +P, (4.22)
RW rV
rezultând puterea P consumată de receptor:
U2 U2
P = PW − − . (4.23)
RW rV
În relaţiile (4.22) şi (4.23), RW este rezistenţa electrică a circuitului de tensiune
al wattmetrului; U2/RW − puterea consumată în bobina de tensiune a wattmetrului.
Pe baza indicaţiilor ampermetrului, voltmetrului şi wattmetrului se calculează
puterea aparentă S = UI, iar dacă regimul este sinusoidal puterea reactivă
Q = S 2 − P2 .
Pentru puterea debitată de sursă PG se obţin relaţiile:
− în montaj aval
PG = PW + RA  I 2 + rW  I 2 . (4.24)
− în montaj amonte
U2 U2
PG = PW + + . (4.25)
RV RW
Măsurarea puterii active în circuite monofazate de tensiune alternativă

sinusoidală, care funcţionează la tensiuni şi valori mari ale curentului electric, se
realizează cu montajul indirect din figura 4.24.
Dacă se neglijează erorile introduse de transformatoarele de măsurare, puterea
activă consumată de receptorul Z rezultă
P1 = U1  I1  cosφ . (4.26)
Această valoarea se poate exprima în funcţie de puterea PW indicată de
wattmetru
PW = U 2  I 2  cosφ , (4.27)
sub forma:
P1 = kun  kin  PW , (4.28)
În relaţia (4.28), kun şi kin reprezintă rapoartele nominale ale transforma-
toarelor de măsurare de tensiune şi de curent electric.
Observaţii:
• Din considerente de securitate a muncii, câte o bornă secundară a
transformatoarelor de măsurare se leagă la pământ;
• Se vor respecta bornele polarizate;
• În cazul în care se consideră că transformatoarele de măsurare au erori de
raport (I , U) şi de unghi (I , U) ce pot afecta exactitatea măsurării se poate
calcula eroarea la măsurarea puterii electrice în montaj indirect.
I1 P1 P2
S1 S2
U1 Z
U2
e1 e2
A X U
A W
I1 U1
I2
U2
a x I
e3
V
I1
Fig. 4.24 − Măsurarea puterii active în circuit monofazat
cu transformatoare de măsurare; diagrama fazorială.
4.1.5.3 Măsurarea puterii active în circuite trifazate

Teoremă: Puterea activă totală P consumată de un receptor cu n faze, oarecare,

alimentat prin intermediul unei linii cu n conductoare, este egală cu suma a n puteri
active monofazate date de curenţii electrici de fază Ik cu diferenţele de potenţial UkN
dintre cele n conductoare şi un punct N de potenţial oarecare [4.1].
Puterea activă P se poate măsura într-un circuit polifazat cu n conductoare prin

metoda celor n wattmetre: bobinele de curent electric se montează în serie pe
fiecare fază, respectând borna polarizată; bobinele de tensiune se conectează cu
borna polarizată la acelaşi conductor la care se află şi borna polarizată de curent
electric, cealaltă extremitate fiind legată la punctul comun N.
Măsurarea puterii active în circuite trifazate cu conductor neutru

Puterea activă totală în acest caz se poate măsura prin metoda celor 4
wattmetre (dacă potenţialul punctului N este oarecare)(fig. 4.25) sau prin metoda
celor 3 wattmetre (dacă punctul N se conectează la conductorul neutru)(fig. 4.26).
P = U1N  I1 cos(U 1N I 1 ) + U 2 N  I 2 cos(U 2 N I 2 ) +
+ U 3N  I 3 cos(U 3N I 3 ) + U 0 N  I 0 cos(U 0 N I 0 ) = (4.29)
= P1 + P2 + P3 + P0 .
Cea mai folosită metodă este cea a celor 3 wattmetre, punctul N având
potenţialul conductorului neutru (N = 0).
În acest caz rezultă:
( )
P = U10  I1 cos U 10 , I 1 + U 20  I 2 cos(U 20 , I 2 ) +
+ U 30  I 3 cos(U 30 , I 3 ) = P1 + P2 + P3 .
(4.30)
P1 P1
1 W 1 W
P2 P2
2 W Z 2 W Z
P3 P3
3 W 3 W
P0
0 W 0
N
Fig. 4.25 − Metoda celor 4 wattmetre. Fig. 4.26 −Metoda celor 3 wattmetre.
Măsurarea puterii active în circuite trifazate fără conductor neutru

Puterea activă se poate măsura prin metoda celor trei wattmetre (dacă
potenţialul punctului N este oarecare), sau prin metoda celor două wattmetre (dacă
se dă punctului N potenţialul uneia dintre faze).
P = U1N  I1 cos(U 1N , I 1) + U 2 N  I 2 cos(U 2 N , I 2 ) +
(4.31)
+ U 3N  I 3 cos(U 3N , I 3 ) = P1 + P2 + P3 .
Puterea totală este dată de relaţia (4.31), indicaţiile P1, P2 , P3 ale wattmetrelor
nu reprezintă puterile consumate pe fiecare fază. În cazul în care receptorul este
conectat în stea şi se dă punctului N potenţialul punctului N' al punctului neutru al
receptorului (legătura punctată din figura 4.27) indicaţia fiecărui wattmetru
corespunde puterii active consumate pe fiecare fază.
Pentru aplicarea metodei celor două wattmetre se adoptă faza a doua ca fază
de referinţă (fig. 4.28), expresia de calcul a puterii devenind:
( )
P = U12  I1 cos U 12 , I 1 + U 32  I3 cos(U 32 , I 3 ) = P1 + P2 . (4.32)
P1 3 U31 I3
1 W
P2 N' U3N U1N
2 W N 1
I1
P3 Z
3 U23 I2
W U2N
U12
N
2
Fig. 4.27 − Metoda celor 3 wattmetre pentru măsurarea puterii active
în circuite trifazate.
Pe baza schemei din figura 4.28, se realizează wattmetre trifazate, formate din
două wattmetre electrodinamice monofazate identice, având bobinele de tensiune
montate pe acelaşi ax (fig. 4.29 şi fig. 4.30). Cele două wattmetre monofazate sunt
conectate conform relaţiei (4.32), încât indicaţia aparatului este proporţională cu
puterea activă totală:
α = K 'U12  I1 cos(U 12 , I 1 ) + U 32  I 3 cos(U 32 , I 3 ) = K 'P (4.33)
P1
1 W
2 Z
P2
3 W
Fig. 4.28 − Metoda celor 2 wattmetre

pentru măsurarea puterii active
în circuite trifazate.
4.1.6 Măsurarea puterii reactive
4.1.6.1 Măsurarea puterii reactive în circuite monofazate
Metoda indirectă
În cazul circuitelor monofazate se poate măsura puterea reactivă consumată
prin metoda indirectă, dacă se cunosc valorile tensiunii, intensităţii curentului
electric şi puterii active consumate de receptor. În acest sens se măsoară tensiunea
cu ajutorul unui voltmetru, intensitatea curentului electric cu ajutorul unui
ampermetru şi puterea activă cu wattmetrul (a se vedea fig. 4.23). Principiul
metodei constă în deducerea prin calcul a puterii reactive (relaţie valabilă în regim
sinusoidal):
Q = S 2 − P2 = (U  I )2 − P2 . (4.34)
Varmetre
Varmetrele electrodinamice sunt aparate care permit măsurarea directă a
puterii reactive. Se folosesc la măsurarea puterii reactive la consumatorii mono-
fazaţi importanţi sau, în cazul circuitelor trifazate, când sistemul tensiunilor este
simetric (fig. 4.31).
I1 A1 B1
a1
I2 b1 Ra a2
Z
I1 I3 A3 B3
1 a3
I2
2 Z b3
I3 Ra
3
Fig. 4.29 − Conectarea wattmetrului trifazat. Fig. 4.30 − Wattmetru trifazat.
I I I
1 VAr 1 VAr 1 VAr
IL IC IL IC
~U Z ~U C Z ~U C Z
L L
0 0 0
a) b) c)
Fig. 4.31 − Măsurarea puterii reactive cu varmetrul, în circuite monofazate
de tensiune alternativă.
Din punct de vedere constructiv varmetrele se realizează pe baza instrumen-

tului electrodinamic (tip wattmetru), a cărui bobină de tensiune se montează în
serie cu o bobină cu inductanţă L foarte mare (fig. 4.31 a)) sau cu un condensator
cu capacitate C mică (fig. 4.31 b)), astfel încât curentul electric din bobina de
tensiune să fie defazat cu /2 faţă de tensiune.
De exemplu, pentru schema din figura 4.31 a) rezultă indicaţia  a aparatului:
α = k  I  IU  cos(I , I U ) = k  I   cos(90 − φ ) =
U
ω L
(4.35)
I U Q
=k  sin φ = k  .
ω L ω L
Pentru schema din figura 4.31 b) rezultă:
α = K  ω C  Q . (4.36)
Indicaţiile acestor aparate sunt influenţate de variaţia frecvenţei în raport cu
frecvenţa nominală a aparatului. De aceea se construiesc varmetre compensate, cu
două bobine de tensiune cuplate pe acelaşi ax, una în serie cu o bobină, iar cealaltă
în serie cu un condensator (fig. 4.31 c)).
Indicaţia aparatului este în această situaţie:
 1 
α = k  + ωC  Q . (4.37)
 ω L 
Pentru o anumită valoare a mărimilor L şi C, pentru care este îndeplinită rela-

ţia LC02 = 1 rezultă o minimă influenţare a exactităţii aparatului. Din cauza
erorilor de frecvenţă, varmetrele nu ating exactitatea wattmetrului; în consecinţă,
pentru măsurarea puterii reactive se utilizează wattmetre în montaje speciale,
alimentate cu tensiuni auxiliare.
Măsurarea puterii reactive cu wattmetre alimentate cu tensiuni auxiliare

Principiul metodei constă în alimentarea bobinei de tensiune a unui wattmetru
cu o tensiune auxiliară Uaux defazată cu /2 în urma tensiunii U din circuit (fig.
4.32). Pentru un circuit monofazat alimentat cu tensiune sinusoidală şi parcurs de
curent electric sinusoidal rezultă:
u (t ) = U  2  sin ωt ;
. (4.38)
i(t ) = I  2  sin (ωt − φ ) .
În situaţia în care se alimentează bobina de tensiune a wattmetrului cu o
tensiune Uaux defazată cu /2 în urma tensiunii U (fig. 4.32) deviaţia wattmetrului
rezultă:
π 
α = k p  U aux  I  cos(U aux , I ) = k p  U aux  I  cos − φ  =
2  . (4.39)
U aux U aux
= k p  U aux  I  sin φ = k p   U  I  sin φ = k p  Q .
U U
~ Uaux
I U
1 W 
~U Uaux I
Z
0
Fig. 4.32 − Măsurarea puterii active cu wattmetrul
alimentat cu tensiune auxiliară.
Ştiind că indicaţia wattmetrului semnifică o putere activă monofazată:

α = k p  PW , (4.40)
rezultă expresia puterii reactive funcţie de indicaţia wattmetrului:
U
Q=  PW . (4.41)
U aux
4.1.6.2 Măsurarea puterii reactive în circuite trifazate
Măsurarea puterii reactive în circuite trifazate se realizează prin alimentarea

bobinelor de tensiune ale wattmetrului cu tensiuni auxiliare. În cazul circuitelor
trifazate cu tensiuni de alimentare simetrice, există tensiuni auxiliare defazate cu
/2 faţă de tensiunile de fază U1 , U2 , U3 şi anume Uaux1= U23 ; Uaux2=U31 ;
Uaux3 =U12 (fig. 4.33).
Deoarece:
U1 = U 2 = U 3 = U ;
(4.42)
U12 = U 23 = U 31 = 3  U ,
rezultă:
Q=
1
3
(
 PW' 1 + PW' 2 + PW' 3 .) (4.43)
3
I'1 P'W1
1 W
P'W2 U3
I'2 U31
2 W Z U1
I'3 U23 1
P'W3
3 W
U2
U12
2
Fig. 4.33 − Metoda celor 3 wattmetre pentru măsurarea puterii reactive
în circuitul trifazat fără conductor neutru.
În cazul utilizării metodei celor două wattmetre, cu faza a doua referinţă,

bobinele de tensiune ale wattmetrelor trebuie să fie alimentate cu tensiunile de
fază; este necesară crearea unui punct neutru artificial, prin intermediul unui
rezistor suplimentar RW egal ca valoare cu rezistenţa electrică a bobinei de tensiune
a wattmetrelor presupuse identice (fig. 4.34 a)). Tensiunile auxiliare defazate cu
/2 faţă de tensiunile între faze U12, U32 sunt: Uaux1=UN'3; Uaux2=U1N' (fig.4.35 b)),
iar expresia puterii reactive este:
(
Q = 3  U  I  sin (φ + 30) + U  I  sin (φ − 30) = 3  PW' 1 + PW' 2 . (4.44) )
3
1 W1
U3 U31
2 Z U1
U23 N' 1
3 W2
RW U2
U12
N'
2
Fig. 4.34 − Măsurarea puterii reactive în circuite fără conductor neutru:
metoda celor 2 wattmetre; diagrama fazorială.
În figura 4.35 se prezintă schema cu transformatoare de măsurare de curent

electric, în cazul circuitelor trifazate fără conductor neutru, pentru măsurarea
puterii active şi reactive prin metoda celor 3 wattmetre. În figura 4.36 se prezintă
schema cu transformatoare de măsurare de curent electric şi de tensiune, în reţele
trifazate fără conductor neutru, pentru măsurarea puterii active prin metoda celor 2
wattmetre.
P1 P2
1
S1 S2
2 Z
P1 P2
3
S1 S2
PW1 P'W1
W1 W'1
PW2 P'W2 W'
W2 2
PW3 P'W3
W3 W'3
Fig. 4.35 − Montaj cu transformatoare de măsurare de curent electric, pentru

circuit trifazat fără conductor neutru, metoda celor 3 wattmetre/varmetre.
I1 P1 P2
1
I2 S1 S2
2 Z
I3 P1 P2
3
S1 S2 e e e
A X X A
a a
x x
e e e
W1
W2
Fig. 4.36 − Montaj cu transformatoare de măsurare de curent

electric şi de tensiune, pentru circuit trifazat fără conductor
neutru, metoda celor 2 wattmetre.
Observaţii:
− Din motive de securitate a muncii, o bornă a înfăşurărilor secundare ale
transformatoarelor de măsurare se conectează la pământ;
− Transformatoarele de măsurare de tensiune sunt protejate la scurtcircuit prin
intermediul siguranţelor fuzibile;
− Se interzice utilizarea siguranţelor fuzibile în secundarul transformatoarelor
de măsurare de curent electric; întreruperea circuitului secundar constituie regim de
avarie.
Dezvoltarea sistemelor numerice de măsurare a condus la apariţia unor instru-

mente multifuncţionale (fig.4.37), care pot măsura şi monitoriza următoarele
mărimi electrice: tensiuni, curenţi electrici, puteri (total, pe fiecare fază), frecvenţă,
factor de putere, energie activă/reactivă, indicator de succesiune a fazelor etc.
P1 P2
1
S1 S2 P1 P2
2 Z
S1 S2 P1 P2
3
S1 S2
1 2 3 4 5 6
I1 I2 I3
L1 L2 L3
7 8 9 10 11 12
1
N
Fig.4.37 − Instrument multifuncţional, schema de conectare.
4.1.7 Măsurarea energiei electrice în circuite de tensiune alternativă
4.1.7.1 Măsurarea energiei active în circuite monofazate

Definiţie: energia electrică este egală cu integrala puterii electrice pe un

anumit interval de timp.
Aparatele pentru măsurarea energiei sunt aparate integratoare, având cuplul
activ proporţional cu puterea. Energia activă este exprimată în funcţie de puterea
activă P, respectiv energia reactivă este exprimată funcţie de puterea reactivă Q,
prin relaţiile:
t2
W= t1
P  dt ;
(4.45)
t2
Wr = t 1
Q  dt .
Unitatea de măsură pentru energia electrică activă este „joule  wattsecundă"
(1 J = 1 Ws). Deoarece această unitate este foarte mică se utilizează în practică
„kilowattoră” (1kWh =1000W3600s = 3,6106 J = 3,6 MJ) – reprezintă energia
electrică activă consumată timp de o oră de un utilizator având puterea activă de un
kilowatt). Energia activă consumată într-un interval de timp este dată de diferenţa
dintre indicaţia actuală şi cea precedentă a contorului (fig. 4.38). De exemplu,
energia activă consumată în intervalul [t2, t3] este W = W3−W2.
În funcţie de principiul de funcţionare, contoarele utilizate pentru măsurarea
energiei electrice pot fi de inducţie sau statice (electronice). În figura 4.39 este
indicat modul de conectare a contorului monofazat în circuitul de tensiune
alternativă.
Măsurarea energiei active în circuite monofazate de tensiune alternativă se
realizează cu ajutorul contorului de inducţie monofazat sau a contorului electronic.
Conectarea în circuit se realizează astfel: bobina de curent electric se montează în
serie cu receptorul, iar bobina de tensiune se conectează în paralel cu receptorul.
Modul de conectare a contorului monofazat este identic cu modul de conectare
a wattmetrului. Pe contor se află marcată constanta contorului care reprezintă
numărul de rotaţii (impulsuri) efectuate de sistemul mobil corespunzător unui

kilowattoră (de exemplu: c =960 rot/kWh – contor inducţie; c =2400 imp/kWh – la
un contor electronic).
I
CM
W t
W7
W5
W3
I
W1
U Z
0
0 t0 t1 t2 t3 t4 t5 t6 t7 t
Fig. 4.38 − Putere activă, energie electrică Fig. 4.39 − Schema de conectare a
activă. contorului monofazat de inducţie.
4.1.7.2 Măsurarea energiei electrice active în circuite trifazate
Măsurarea energiei electrice active în circuite trifazate se realizează cu

contoare trifazate. Acestea reunesc în acelaşi aparat două sau trei sisteme active
(câte un electromagnet de curent electric şi unul de tensiune), ale căror cupluri
active acţionează asupra aceluiaşi ax, astfel încât cuplul activ total este proporţional
cu puterea activă trifazată iar contorul măsoară energia activă totală.
Simbolurile utilizate pentru contorul trifazat de energie activă sunt de forma:
T-CA mn, cu semnificaţia:
T − trifazat; C − contor; A − energie activă;
m = 3 (4) − numărul de faze al reţelei trifazate;
n = 2 (3) − numărul de sisteme active monofazate ale contorului.
În circuitele trifazate fără conductor neutru se folosesc numai contoare cu
două sisteme active monofazate, care acţionează separat asupra câte unui disc fixat
pe acelaşi ax, fie asupra aceluiaşi disc. Bobinele electromagneţilor de curent
electric sunt înseriate pe fazele 1 şi 3, iar bobinele electromagneţilor de tensiune se
conectează între faza 1 şi 2, respectiv 3 şi 2 (fig. 4.40).
Măsurarea energiei active în circuitele trifazate cu conductor neutru se face
prin intermediul contoarelor trifazate de energie activă cu trei sisteme active
monofazate. Bobinele electromagneţilor de curent electric sunt înseriate pe fiecare
fază, iar bobinele electromagneţilor de tensiune se conectează între faza
corespunzătoare şi neutru (după schema celor 3 wattmetre), (fig.4.41).
4.1.7.3 Măsurarea energiei electrice reactive în circuite trifazate

cu tensiuni simetrice
Măsurarea energiei reactive în circuitele trifazate alimentate cu tensiuni

simetrice se realizează cu ajutorul contoarelor trifazate alimentate cu tensiuni
auxiliare. Simbolurile utilizate pentru contoarele de energie reactivă alimentate cu

tensiuni auxiliare sunt T - CR mn, ele având următoarele semnificaţii:
T − trifazat; C − contor; R − energie reactivă;
m = 3 (4) − reprezintă numărul de faze al reţelei trifazate;
n = 2 (3) − reprezintă numărul de sisteme active monofazate de măsurare ale
contorului.
T−CA32
1
2 Z
3
a)
b)
Fig. 4.40 − Montarea directă a contorului T−CA 32 (a), indicator
de successiune de fază (b).
T−CA 43
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1
2 Z
3
N
Fig. 4.41 − Contor trifazat T − CA 43 pentru măsurarea emnergiei active .
Contoarele trifazate de energie reactivă se alimentează cu tensiuni auxiliare

defazate cu (−), în care  este unghiul intern al contorului ( = /2;  = /3).
Măsurarea energiei în reţele cu 3 conductoare se realizează cu contor de energie
reactivă T − CR 32  = /2 sau T − CR 32  = /3. Pentru un contor de energie
reactivă T - CR 32  = /2, tensiunile auxiliare sunt: Ua1= − U3 ; Ua2= − U1.
Rezultă schema de montaj din figura 4.42, unde se observă necesitatea
realizării unui punct neutru artificial cu ajutorul unei impedanţe Zc egală ca valoare
cu impedanţa bobinei circuitului de tensiune.
N'
Zc
3 U32
U12
U31
U3
U1
1
U23
1 U12
2 Z U2
− U3
3
2
Fig. 4.42 − Contor CR 32,  = /2, pentru energie activă.
Schema de montaj pentru un contor de energie reactivă T − CR 43,  = /2

este prezentată în figura 4.43. Tensiunile auxiliare sunt: Ua1 = U23 ; Ua2 = U31 ;
Ua3 = U12 .
I1 U23 I2 U31 I3 U12
1
2 Z
3
N
Fig. 4.43 − Contor trifazat CR − 43,  = /2, pentru energie reactivă.
Consumatorii industriali necesită alimentarea cu mari cantităţi de energie

electrică. În cazul când tensiunile şi curenţii electrici din circuit depăşesc valorile
nominale ale contoarelor trifazate, acestea trebuie conectate prin intermediul
transformatoarelor de măsurare de curent electric şi de tensiune (montaj indirect).
Observaţii
• Pentru montarea corectă a unui contor trebuie respectată schema de
conexiuni indicată de fabricant şi trebuei să fie adecvată reţelei electrice în care se
introduce aparatul;
• Montarea corectă presupune cunoaşterea succesiunii fazelor reţelei şi
respectarea aceloraşi succesiuni la bornele de tensiune ale contorului;
• Montarea cu transformatoare de măsurare impune realizarea concordanţei
între bornele contorului şi ale transformatoarelor de măsurare, respectându-se
polaritatea acestora.
• Caracteristicile şi schemele de montare ale contoarelor de inducţie şi
electronice sunt precizate în cartea tehnică a acestora. Nerespectarea schemelor de
conexiuni duce la apariţia unor erori de măsurare semnificative.
• Montarea şi verificarea contoarelor de energie electrică se face numai de
către personalul autorizat.
4.1.8 Măsurarea defazajului şi factorului de putere
4.1.8.1 Măsurarea defazajului
Pentru măsurarea defazajului dintre două tensiuni se pot utiliza fazmetre ana-
logice/digitale, osciloscopul catodic sau detectoare sensibile la fază. Schema de
principiu a unui fazmetru analogic şi forma semnalelor de-a lungul lanţului de
măsurare sunt prezentate în figura 4.44.
R2
u1 u'1 R1
F1
ur
AO
u2 u'2 R1 ud
F1
mA
R2
u1
u2
t
u'1
u'2 t
t
ud
t
ur
t
Fig. 4.44 − Fazmetrul electronic analogic.
Tensiunile de intrare u1 = U  2  sin ωt şi u2 = U  2  sin(ωt − φ) se aplică

unor circuite de condiţionare a semnalului (limitatoare, formatoare de impulsuri) F1
şi F2. La ieşirea acestora se obţin impulsuri de formă dreptunghiulară care se aplică
unui amplificator operaţional conectat în conexiune diferenţială (tensiune de ieşire
ud). Semnalul este redresat şi se măsoară intensitatea curentului electric, aceasta
fiind proporţională cu defazajul dintre cele două tensiuni.
În cazul fazmetrelor digitale (fig. 4.45), circuitele pentru condiţionarea
semnalului asigură formarea unor impulsuri dreptunghiulare în fază cu semnalele
sinusoidale. Aceste impulsuri se aplică unor porţi logice „ŞI”. Pe intrarea cealaltă a
porţilor logice se aplică impulsurile de la un oscilator etalon. Semnalele u'1 şi u'2
obţinute la ieşirea porţilor logice se aplică unei porţi logice „SAU exclusiv”.
Impulsurile de la ieşirea porţii sunt numărate, memorate, decodificate şi afişate.
u1
u2
u1
F1 u'1 t
u'1
u2
F1 t
u'2 u'2
Oscilator de t
referinţă ud
t
Fig. 4.45 − Fazmetrul electronic numeric.
Măsurarea defazajelor cu osciloscopul catodic

Osciloscopul catodic este un aparat destinat măsurării şi vizualizării formei de
variaţie a semnalelor în timp. Cu ajutorul osciloscopului se pot măsura intervalele
de timp prin selectarea corespunzătoare a bazei de timp şi numărarea diviziunilor
pe axa orizontală, marcată în s/ms/s. În figura 4.46 a) se prezintă metoda măsu-
rării perioadei unui semnal alternativ sinusoidal, iar în figura 4.46 b) se prezintă
metoda măsurării defazajului dintre două semnale.
Măsurarea defazajului dintre două tensiuni se poate realiza folosind un
osciloscop care are canalul orizontal accesibil din exterior; se poate determina
defazajul dintre două tensiuni sinusoidale prin aplicarea lor pe plăcile de deflexie
verticală ( u1 = U  2  sin ωt ) şi orizontală ( u2 = U  2 sin(ωt  φ) ), obţinându-se
o figură Lissajous eliptică (fig. 4.47). Rezultă defazajul:
b
φ = arcsin . (4.46)
a
4.1.8.2 Măsurarea factorului de putere
În regim sinusoidal monofazat factorul de putere kP este egal cu cosinusul

unghiului de defazaj dintre curbele de curent electric şi de tensiune şi se exprimă
prin raportul dintre puterea activă P şi cea aparentă S (S = UI):
P
k P = cosφ = . (4.47)
U I
a) b)
Fig. 4.46 −Măsurarea perioadei unui semnal sinusoidal şi a defazajului între două curbe.
Fig. 4.47 − Măsurarea defazajului cu osciloscopul catodic − figuri Lissajous.
Din definiţia indicată în relaţia (4.47) rezultă schema de măsurare indirectă a

factorului de putere, schemă ce utilizează un ampermetru, un voltmetru şi un
wattmetru (fig. 4.48).
Dezavantajul metodei constă în utilizarea unui număr mare de instrumente,
ceea ce poate duce la erori de citire sau/şi de calcul. Exactitatea metodei este
limitată de neglijarea consumurilor proprii ale aparatelor, ca şi de erorile limită de
măsurare ale acestora. I I
În practică, factorul de putere în circuite 1 A W
IV
trifazate se poate estima pe baza indicaţiilor rA
V rV Z
contoarelor de energie electrică activă şi ~ U
reactivă. Pe un interval scurt de timp se
determină factorul de putere instantaneu, funcţie 0
Fig.4.48 − Măsurarea factorului de
de numărul de rotaţii efectuate de discurile celor putere într-un circuit monofazat de
două contoare (na ; nr) în intervalele de timp (ta , tensiune alternativă, prin metoda
tr) corespunzătoare. Deoarece: indirectă.
Q Q  ta  tr Wr  ta
tanφ = = = , (4.48)
P P  ta  tr Wa  tr
iar energiile, în funcţie de numărul de rotaţii şi de constantele (ka ; kb) ale celor
două contoare, se exprimă prin:
n
Wa = a ;
ka
, (4.49)
nr
Wr = .
kr
Rezultă:
n k t
tan φ = r a a ;
na  k r  t r
1 (4.50)
cosφ = .
1 + tan 2 φ
Pe un interval lung de timp se poate determina factorul de putere mediu
utilizând indicaţiile contoarelor de energie Wa şi Wr . În acest caz rezultă valoarea
factorului de putere din relaţia (a se vedea şi fig. 4.21):
Q Q W
tanφ = = t = r ;
P Pt Wa
1 (4.51)
cosφ = .
1 + tan 2 φ
Notă: contoarele electronice moderne au posibilitatea să calculeze factorul de
putere.
Măsurarea directă a factorului de putere

Cosfimetrul electrodinamic monofazat (fig. 4.49) este realizat pe baza unui
instrument electrodinamic de tip logometric fiind destinat măsurării factorului de
putere în circuite monofazate de tensiune alternativă.
I
I1 U
I1 I2 
U Z /2
R L I
I2
Fig. 4.49 − Cosfimetru electrodinamic monofazat.
Constructiv, aparatul este realizat dintr-o bobină fixă conectată în serie cu re-
ceptorul şi două bobine mobile amplasate la /2 una faţă de cealaltă. Bobinele mo-
bile sunt conectate în serie cu un rezistor de valoare mare (curentul electric I1 este
în fază cu tensiunea de alimentare a circuitului), respectiv cu o bobină de inducti-
vitate mare (curentul electric I2 este defazat cu /2 în urma tensiunii), ambele co-
nectate în paralel cu receptorul. Instrumentul logometric nu are dispozitiv pentru
producerea cuplului rezistent.
Asupra bobinelor mobile, situate în câmpul magnetic creat de bobina fixă, se
exercită două cupluri:
C1 = k1  I  I1  cosφ  sin α;
(4.52)
C2 = k2  I  I 2  sin φ  cosα ,
în care
k I
tan α = 2 2 tan φ , (4.53)
k1  I1
iar
1
cosφ = .
1 + tan φ
2
Scara gradată (directă, neuniformă) a instrumentului este marcată în valori ale

factorului de putere.
4.2 Măsurarea elementelor pasive de circuit

Metodele de mǎsurare a elementelor pasive de circuit, se pot grupa în trei
categorii: metode directe, metode de punte şi metode indirecte.
• Metodele directe utilizeazǎ aparate construite special pentru a indica
rezistenţa electrică, inductivitatea, capacitatea, impedanţa.
• Metodele de punte folosesc punţile de mǎsurare de curent continuu simple
sau duble şi punţi de curent alternativ. Aceste metode sunt precise şi se folosesc în
combinaţie cu elemente speciale pentru detectarea echilibrului punţii;
• Metodele indirecte constau în utilizarea unor relaţii de calcul în care apar
mǎrimi mǎsurate direct (tensiuni, curenţi electrici, puteri). În aceastǎ categorie se
înscriu metodele industriale, metoda comparaţiei şi metoda substituţiei.
4.2.1 Măsurarea rezistenţei electrice
Rezistenţa electrică este o mărime fizică egală cu raportul între tensiunea

aplicată la capetele unui conductor şi intensitatea curentului electric care străbate
conductorul. Rezistenţele electrice se pot măsura prin metode directe (ohmmetre,
megohmmetre) şi metode indirecte (metoda ampermetrului şi voltmetrului),
metode de comparaţie: metoda substituţiei, metoda reducerii tensiunii la jumătate,
metoda comparării tensiunilor, metode de punte.
4.2.1.1 Metoda directă
Ohmmetrele analogice sunt aparate care permit măsurarea directă a rezistenţei

electrice. Măsurarea rezistenţei electrice se bazează pe măsurarea intensităţii curen-
tului electric ce parcurge rezistorul de măsurat. Constructiv, ohmmetrele sunt reali-

zate pe baza instrumentului magnetoelectric şi a unei surse de tensiune continuă.
Ohmmetrele cu schemă serie

Se caracterizează prin faptul că toate elementele sunt conectate în serie; sunt
utilizate pentru măsurarea rezistenţelor în domeniul 10106 . Schema electrică a
aparatului este prezentată în figura 4.50 a). Rezistenţa electrică R1 asigură protecţia
instrumentului în cazul R2 = 0 şi bornele A-B scurtcircuitate. Rezistenţa variabilă
R2 este utilizată pentru compensarea îmbătrânirii bateriei (reglare cap scară
gradată).
I R1 R2 A
mA
E, ri ra Rx
B
a) b)
Fig. 4.50 − Ohmmetru serie:
a) schema de principiu; b) scala aparatului.
La conectarea unui rezistor Rx între bornele A-B, intensitatea curentului

electric în circuit va fi:
E
I= . (4.54)
ri + ra + R1 + R2 + Rx
Pentru Rx= 0 (bornele A-B scurtcircuitate), rezultă intensitatea maximă a
curentului electric prin circuit:
E
I max = . (4.55)
ri + ra + R1 + R2
Pentru Rx=  (rezistenţa Rx neconectată, bornele A-B în gol), intensitatea
curentului electric este nulă.
Scara aparatului (fig. 4.50 b)) este neuniformă şi gradată invers, deviaţia  = 0
corespunzând la Rx=  şi deviaţia  = max corespunzând la Rx= 0. Reglajul la
 = max se face modificând valoarea rezistorului R2 .
Ohmmetrele se alimentează de la baterii cu tensiunea de 1,5 V; 4,5 V sau 9 V.
Deoarece rezistenţa electrică internă a acestora se modifică în timp, este necesar să
se realizeze reglarea pentru Rx= 0, prin scurtcircuitarea bornelor A-B sau prin
acţionarea unui contact, conectat în paralel cu bornele.
În tabelul 4.4 sunt prezentate valorile erorii relative rRx pentru un ohmmetru
realizat cu un instrument magnetoelectric având clasa de exactitate c =1, iar în
figura 4.51 este prezentată grafic variaţia erorii relative.
Tabelul 4.4
Variaţia erorilor la un ohmetru
/max 0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
rRx (%)  11,1 6,25 4,76 4,16 4 4,16 4,76 6,25 11,1 
rRx
[%]
10
5
0
0,2 0,4 0,6 0,8 /max
−5
− 10
− 15
Fig. 4.51 − Eroarea relativă a ohmmetrului serie.
După cum rezultă din figura 4.51, pentru ca eroarea de măsurare a rezistenţei
electrice cu ohmmetrul serie să fie cât mai mică, este necesară alegerea unui astfel
de interval de măsurare încât citirea să se facă în zona centrală a scării gradate.
Măsurarea rezistenţei electrice se realizează rapid folosind un multimetru
analogic sau digital.
În cazul utilizării multimetrului analogic este necesar să se parcurgă următoa-
rele etape:
− selectarea funcţiei ohmmetru;
− verificarea poziţionării acului indicator pe diviziunea „0ˮ (partea stângă); se
reglează dacă este cazul;
− se conectează împreună conductoarele utilizate pentru măsurare (rezistenţă
exterioară zero); acul indicator se deplasează în partea dreaptă;
− se reglează, cu ajutorul rezistorului variabil, acul indicator pe diviziunea „0"
(partea dreaptă, scară măsurare rezistenţă);
− se conectează rezistorul în circuit;
− se citeşte valoarea măsurată, dacă acul indicator este în poziţie centrală;
− se schimbă domeniul de măsurare dacă acul indicator nu este în poziţie
centrală şi se reia operaţia de măsurare.
În cazul utilizării multimetrului digital, măsurarea rezistenţei electrice constă
în:
• selectarea funcţiei măsurare rezistenţă electrică;
• conectarea rezistorului la intrarea specifică măsurării rezistenţei electrice;
• citirea valorii măsurate.
Pentru a nu influenţa exactitatea măsurării, rezistorul trebuie să nu fie conectat
în circuitul de lucru.
Exemple de măsurare se prezintă în figurile 4.52 şi 4.53.
Multimetrele digitale pot fi prevăzute cu posibilitatea verificării continuităţii
circuitelor electrice (rezistenţa electrică a acestora este mică (  zeci de )) prin
selectarea funcţiei „test continuitate". Avantajul metodei constă în identificarea
rapidă a continuităţii circuitelor sau elementelor de circuit (continuitatea circuitelor
se poate efectua şi cu ajutorul funcţiei „ohmmetru"). Verificarea continuităţii se
face în următoarele etape:
− selectarea funcţiei continuitate;
− atingerea conductoarelor de test (se va auzi un sunet);

− conectarea conductoarelor de test la bornele circuitului a cărui continuitate
dorim să o verificăm (prezenţă semnal sonor – continuitate; lipsă semnal sonor –
circuit întrerupt).
corector zero
rezistor variabil
comutator funcţii/
domeniu
R
Fig. 4.52 − Măsurarea rezistenţei electrice (analogic, digital).
Fig. 4.53 − Măsurarea rezistenţei electrice – rezistor variabil, bobină.
Ohmmetrul cu schemă derivaţie

Se utilizează numai la măsurarea rezistenţelor mici. Se caracterizează prin
faptul că instrumentul magnetoelectric este I R1 R2 A
conectat în derivaţie cu rezistorul Rx. Ix
Ia
Comutatorul „k" (fig. 4.54) este utilizat pentru E, ri mA ra Rx
întreruperea circuitului atunci când aparatul nu k B
este utilizat.
Pe durata măsurătorii, raportul intensităţi Fig. 4.54 − Ohmmetru derivaţie –
schema de principiu.
curenţilor electrici Ia şi Ix este:
I a Rx
= . (4.56)
I x ra
Pentru Rx = 0 (bornele A-B în scurtcircuit) rezultă Ia = 0. Pentru Rx = 

(bornele A-B în gol) intensitatea curentului electric prin aparat va fi maximă:
E
I= . (4.57)
ri + ra + R1 + R2
Se modifică valoarea rezistorului R2, astfel încât deviaţia acului indicator să
fie pe diviziunea maximă. Scara gradată a ohmmetrului derivaţie este directă şi
neuniformă. Se utilizează pentru măsurarea rezistenţelor electrice de valori mici,
comparabile cu rezistenţa electrică ra a instrumentului (0,1ra < Rx< 10ra). Reglarea
ohmmetrului derivaţie se face pentru Rx = ; cu ajutorul rezistorului variabil se
modifică intensitatea curentului electric pentru a obţine deplasarea acului indicator
pe diviziunea maximă.
Megohmmetrele
Sunt aparate analogice (tip magnetoelectric, logometric) sau digitale (fig.
4.55), utilizate pentru măsurarea rezistenţelor electrice de valori mari (rezistenţe de
izolaţie maşini electrice, transformatoare, cabluri, instalaţii şi echipamente
electrice). Măsurarea rezistenţelor electrice mari implică creşterea tensiunii de ali-
mentare (5002500 V). Aceasta poate fi obţinută de la un generator de tensiune
continuă acţionat de operator, sau de la un convertor tranzistorizat.
Fig. 4.55 − Megohmmetru – analogic, digital.
Observaţii:
• Trebuie citite cu atenţie instrucţiunile de utilizare ale megohmmetrului;
• Se verifică cu atenţie circuitul (lipsa tensiunii, scurtcircuit, condensatoare
încărcate cu sarcini electrice);
• Se verifică periodic izolaţia conductoarelor de test (se folosesc numai cele
recomandate de producător);
• Tensiunea utilizată pentru efectuarea măsurării este de valoare mare –
pericol de electrocutare;
• Nu se utilizează megohmmetrul în medii explozive;
• Nu trebuie atins circuitul în timpul efectuării operaţiei de măsurare.
Ohmmetrele digitale sunt părţi componente ale multimetrelor digitale.
Realizarea ohmmetrelor digitale se bazează pe două principii: măsurarea căderii de
tensiune pe rezistorul Rx, respectiv prin conectarea rezistorului Rx în bucla de

reacţie a unui amplificator operaţional.
În prima variantă (fig. 4.56 a)), este utilizată o sursă de curent constant, care
alimentează rezistorul Rx. Căderea de tensiune este amplificată şi măsurată cu
ajutorul voltmetrului digital. Schimbarea domeniului de măsurare se face cu
ajutorul rezistoarelor Rref.
Rref Rref
K K
Uref Uref
U la voltmetru
A A U
la voltmetru
Rx Rx
a) b)
Fig. 4.56 − Ohmmetre digitale – scheme de principiu.
În cea de a doua variantă (fig. 4.56 b)), rezistorul Rx este conectat în bucla de
reacţie a unui amplificator operaţional (U = (Uref/Rref)Rx = kRx).
4.2.1.2 Metoda indirectă - metoda ampermetrului şi voltmetrului
Determinarea rezistenţei electrice prin această metodă constă în măsurarea

tensiunii şi intensităţii curentului electric (fig. 4.57); se determină prin calcul
valoarea rezistenţei electrice pe baza teoremei lui Ohm: Rx = Ux/Ix .
În funcţie de modul de conectare a voltmetrului faţă de ampermetru, se poate
utiliza montajul amonte (voltmetrul conectat spre sursă) sau aval (voltmetrul conectat
spre consumator). În cazul montajului amonte, voltmetrul măsoară căderea de
tensiune la bornele ampermetrului UA şi la bornele rezistorului de măsurat Ux . În
montaj aval, ampermetrul măsoară intensitatea curentului electric prin voltmetru IV şi
intensitatea curentului electric prin rezistorul de măsurat IR .
UA UA
IG IR IG IR
A A
IV rA rA IV
U V rV Ux Rx U V rV Ux Rx
a) b)
Fig. 4.57 − Măsurarea rezistenţei electrice:
În montajul amonte rezultă:

U −U A U
Rx = = − rA . (4.58)
I I
Dacă se calculează rezistenţa necunoscută doar din indicaţiile celor două

aparate, fără a ţine seama de rezistenţa internă a ampermetrului, apare o eroare
sistematică:
U U 
−  − rA 
Rx I I  = rA . (4.59)
=
Rx Rx Rx
Pentru micşorarea erorii se impune condiţia ca Rx>>rA . Montajul amonte se
utilizează pentru măsurarea rezistenţelor mari.
În montajul aval rezultă:
U U .
Rx = =
I − IV I − U (4.60)
rV
Eroarea sistematică este:
Rx  rV
− Rx
Rx Rx + rV 1
= =− . (4.61)
Rx Rx r
1+ V
Rx
Pentru ca această eroare să fie mică, este necesar ca Rx << rV. Montajul
amonte se utilizează pentru măsurarea rezistenţelor mici.
Observaţii:
În cazul metodei indirecte de măsurare a rezistenţei electrice:
− erorile sunt de ordinul procentelor; metoda nu este de exactitate ridicată;
− este singura metodă aplicabilă rezistenţelor neliniare (arc electric, lămpi cu
incandescenţă, tuburi cu descărcări în gaz, elemente semiconductoare), precum şi
măsurării rezistenţelor interioare ale surselor de tensiune continuă;
− metoda se poate aplica în cazul funcţionării (circuite aflate sub tensiune) -
elemente de încălzire, lămpi electrice cu incandescenţă;
− pentru ca erorile limită să fie minime, la măsurarea unui rezistor cu un
ampermetru având rezistenţa rA şi cu un voltmetru având rezistenţa rV, se alege
montajul:
• aval, dacă Rx  rA  rV ;
• amonte, dacă Rx  rA  rV .
4.2.1.3. Metoda de punte - puntea simplă (Wheatstone) în regim echilibrat
Puntea Wheatstone este compusă din patru rezistoare montate în braţele unui
patrulater. În una din diagonale este montată o sursă de alimentare, iar în cealaltă
este montat un galvanometru (fig. 4.58).
În figura 4.58 au fost utilizate notaţiile: a, b – rezistoare braţ de punte
(1,10,100,1000) ; R – rezistenţă decadică 10  (0,1+1+10+100+1000) ;
Rx – rezistorul de măsurat; E – t.e.m. a sursei; R1− rezistor de protecţie.
a Rx
G
I1
B
1 2
A k
b R
I2
E D R1
a) b)
Fig. 4.58 − Puntea simplă (Wheatstone):
a) schema electrică; b) rezistor decadic.
Principiul metodei de măsurare a rezistenţei necunoscute Rx constă în

echilibrarea punţii prin variaţia rezistorului R, momentul echilibrului fiind pus în
evidenţă prin faptul că galvanometrul indică IG = 0. Comutatorul „k” permite
selectarea sensibilităţii punţii (pe poziţia 1 este înseriat un rezistor de protecţie a
galvanometrului). Pentru a aduce puntea la echilibru, se modifică rezistenţa
decadică R, până când galvanometrul indică diviziunea zero. Se trece comutatorul
pe poziţia 2, pentru creşterea sensibilităţii, se modifică rezistorul R pentru a obţine
indicaţia zero a galvanometrului. În această situaţie punctele C şi D au acelaşi
potenţial, astfel încât :
UCD = 0  a  I1 = b  I 2 ; Rx  I1 = R  I 2 . (4.62)
Din expresiile (4.62) rezultă relaţia ce conduce la calculul rezistenţei
necunoscute:
a
Rx = R  . (4.63)
b
Condiţia de echilibru poate fi enunţată astfel: produsul rezistenţelor din două
braţe opuse este egal cu produsul rezistenţelor din celelalte două braţe. Conform
acestui rezultat se pot construi punţi cu:
• R = constant şi a/b variabil;
• a/b constant şi R variabil; acest tip fiind cel mai utilizat.
Valoarea R pentru care se obţine echilibrul punţii se notează cu Re şi se
numeşte rezistenţă de echilibru. Rezistoarele a şi b sunt conectate la un comutator
care selectează raportul acestora (10−3, 10−2, 10−1, 1, 101,102, 103). Alegerea
necorespunzătoare a acestui raport duce la imposibilitatea echilibrării punţii sau la
scăderea exactităţii. Datorită exactităţii ridicate, metoda este utilizată în
laboratoarele de metrologie şi laboratoarele de electronică.
Observaţii:
• Puntea Wheatstone este utilizată în aplicaţii de laborator, pentru măsurarea
cu exactitate a rezistenţei electrice.
• Puntea simplă nu se poate utiliza la măsurarea rezistenţelor mici, pentru că la
conectarea în punte, se înseriază cu Rx rezistenţe parazite (de contact şi de
conexiuni) ce pot fi de acelaşi ordin de mărime cu rezistenţa măsurată (se utilizează

puntea dublă –Thomson).
• Puntea Wheatstone adaptată pentru măsurarea rezistenţelor mari este
cunoscută sub numele de punte Megohm. Adaptarea constă în mărirea valorilor
raportului punţii şi prevenirea şuntărilor rezistenţelor mari de măsurat Rx de către
rezistenţele de izolaţie apărute la bornele punţii.
4.2.2 Măsurarea inductanţei
4.2.2.1 Metoda directă
Bobinele utilizate în circuitele electrice şi electronice au inductivităţi cu valori

cuprinse între zecimi de microhenry şi unităţi henry. Schema de principiu a unui
inductanţmetru, utilizat pentru măsurarea directă a inductanţei, este prezentatǎ în
figura 4.59. Curentul electric produs de generatorul G trece prin rezistorul R, de
mare valoare, pentru obţinerea unui curent electric constant, apoi parcurge bobina
Lx de mǎsurat. Tensiunea UL de la bornele bobinei are valoarea:
U L = ω  Lx  I = k  Lx , (4.64)
deoarece curentul electric prin aparat are valoare constantǎ.
Aparatul are scarǎ gradată liniarǎ şi poate mǎsura inductivitǎţi între 10 μH şi
100 H, cu o exactitate între 0,5% şi 3%.
G
Lx UL
Fig. 4.59 − Inductanţmetru.
4.2.2.2 Metoda indirectă
Măsurarea inductivităţii se poate realiza prin metoda industrială a amperme-

trului şi voltmetrului, prin metode de punte sau folosind aparate electronice
specializate.
Măsurarea inductivităţii prin metoda ampermetrului şi voltmetrului (fig. 4.60)
se realizează în două etape:
• Se măsoară rezistenţa electrică Rx a bobinei, alimentând montajul cu
tensiune continuă – comutatorul K1 pe poziţia 2 (comutatorul K2 permite selectarea
montajului amonte/aval);
• Se măsoară impedanţa Zx , alimentând montajul cu tensiune alternativă
(comutatorul K1 pe poziţia 2 );
• Se calculează valorile Rx şi Zx pe baza teoremei lui Ohm;
• Se calculează Lx pe baza următoarelor relaţii:
− montaj amonte:
2
1 1 U 
Lx =  Z 2 − Rx2 =    − (rA + Rx ) 2 (4.65)
2 π f 2 π f  I 
− montaj aval:
2
1 1 U 
Lx =  Z 2 − Rx2 =    − Rx 2 . (4.66)
2 π f 2 π f  I 
R M M M L12
A L12
K2 1 2 Rx
u, f E L1 L2 L1 L2
1 2 V Lx
N N N
a) b)
Fig. 4.60 − Măsurarea inductanţei proprii (a) şi mutuale (b).
Observaţii:
• În practică se utilizează de obicei montajul aval (rezistenţa electrică a
bobinei este mică);
• Frecvenţa trebuie cunoscută cu exactitate (se impune măsurarea acesteia);
• Măsurarea inductivităţii mutuale dintre două bobine (figura 4.60 b)) prin
metoda ampermetrului şi voltmetrului, se realizează prin conectarea în serie a celor
două bobine, astfel încât fluxurile create să se adune – se măsoară LI, respectiv să
se scadă – se măsoară LII. Se calculează inductanţa mutuală pe baza relaţiei:
L − LII
L12 = I . (4.67)
4
• În cazul bobinelor cu miez din fier, măsurarea inductivităţii se face la
valorile nominale ale curentului electric şi ale frecvenţei (inductanţa variază funcţie
de intensitatea curentului electric) − figura 4.61. Rezistenţa echivalentă se
calculează din indicaţiile unui wattmetru (măsoară puterea consumată) şi ale unui
ampermetru (P = RxI2). Rezultă:
2 2
1 1 U   P 
Lx =  Z 2 − Rx2 =    − 2  =
2 π f 2 π f  I   I  (4.68)
1
=  U 2  I 2 − P2 .
2 π f  I 2
4.2.2.3 Metode de punte

Punţile de tensiune alternativă (fig. 4.62) sunt utilizate pentru măsurarea
impedanţelor. Schema de principiu este asemănătoare cu a punţii de tensiune
continuă, cu următoarele observaţii: în braţele punţii sunt montate impedanţe,
alimentarea se realizează cu tensiune alternativă, indicatorul de nul trebuie să
funcţioneze la frecvenţa sursei de alimentare.
I IL I IL
1 W A 1 A W
IV rA rA IV
~U V rV Rx ~U V rV Rx
Lx Lx
0 0
a) b)
Fig. 4.61 − Măsurarea inductanţei − metoda indirectă.
Condiţia de echilibru
Z1  Z 4 = Z 2  Z 3 (4.69)
se obţine când prin indicatorul de nul IN intensitatea
curentului electric este zero. C
Produsul impedanţelor din două braţe opuse
Z1 Z3
este egal cu produsul impedanţelor din celelalte două
braţe (sau raportul impedanţelor din două braţe B
alăturate este egal cu raportul impedanţelor din IN
A
celelalte două braţe).
Deoarece impedanţa se poate exprima în funcţie Z2 Z4
de modulul său şi defazajul  condiţia de echilibru
devine: D
Z1  Z 4 = Z 2  Z3 ; u, f
(4.70)
φ1 + φ 4 = φ 2 + φ3 . Fig. 4.62 Puntea de tensiune
alternativă.
Din relaţiile (4.70) rezultă condiţiile pentru sta-
bilirea schemelor de principiu:
− Dacă în două braţe opuse sunt rezistoare, în celelalte două trebuie să se
introducă impedanţe cu reactanţe contrare;
− Dacă în două braţe alăturate sunt rezistoare, atunci în celelalte două braţe
trebuie să se introducă reactanţe de acelaşi fel;
− Pentru îndeplinirea condiţiilor precizate de relaţiile (4.70), sunt necesare
două elemente de reglaj (de obicei rezistoare şi condensatoare variabile).
Puntea Maxwell-Wien
Este utilizată pentru măsurarea inductivităţii proprii cu schema echivalentă
serie (fig. 4.63 a)), la frecvenţe joase. Impedanţele din schemă sunt:
R1
Z1 = ;
1 + jω  R1  C1
Z 2 = R2 ; (4.71)
Z 3 = R3 ;
Z 4 = Rx + jω  Lx .
Rezultă condiţia de echilibru:
Lx = R2  R3  C1 ;
R (4.72)
Rx = 2  R3
R1
şi factorul de calitate:
ω  Lx
Q= = ω  R1  C1 . (4.73)
Rx
C1 R3 C1
R3 C1 R3
R1 C3
R1
IN IN IN
Rx Rx
Rx
R2 Lx R2 Lx R2
Lx
a) b) c)
Fig. 4.63 − Puntea de tensiune alternativă:
a) Maxwell-Wien; b) punte Owen; c) punte Hay.
Puntea Owen
Este utilizată pentru măsurarea inductivităţii proprii cu schema echivalentă
serie (fig. 4.63 b)) pentru determinări de exactitate ridicată, la bobine cu factor de
calitate mare. Valorile impedanţelor sunt:
1
Z1 = ;
jω  C1
Z 2 = R2 ;
(4.74)
1
Z 3 = R3 + ;
jω  C3
Z 4 = Rx + jω  Lx .
Rezultă:
Lx = R2  R3  C1 ;
C
Rx = R2  1 ; (4.75)
C3
Q = ω  R3  C3 .
Puntea Hay
Este utilizată pentru măsurarea inductivităţii proprii cu schemă echivalentă
paralel (fig. 4.63 c)) pentru determinarea parametrilor bobinelor cu factor de
calitate ridicat. Impedanţele laturilor sunt:
1
Z 1 = R1 + ;
jω  C1
Z 2 = R2 ;
(4.76)
Z 3 = R3 ;
jRx  ω  Lx
Z4 = .
Rx + jω  Lx
Rezultă:
Lx = C1  R2  R3 ;
R
Rx = R3  2 ;
R1 (4.77)
1
Q= .
ω  R  C1
4.2.2.4 Măsurarea inductivităţii mutuale
Puntea Carey-Foster
Are schema indicată în figura 4.64.
La echilibru, rezultă:
U AC = U AD ;
(4.78)
U CB = U DB .
Relaţia de calcul pentru inductivitatea mutuală
este: I1 C
M
M x = −(R1 + R'1 )  C3  R2 .
R3
(4.79) L, R R'1 C3
Relaţia de calcul pentru inductivitatea B
proprie L1 rezultă: IN
A
R + R3 I I2
L1 = −M x  2 . (4.80) R2
R1
D
Observaţie:
Semnul minus arată că bobina trebuie Fig. 4.64 Puntea Carey- Foster.
conectată în punte astfel încât Mx < 0.
4.2.3 Măsurarea capacităţii electrice
4.2.3.1. Metoda directă
Condensatoarele utilizate în circuitele electrice şi electronice au valori

cuprinse între picofarazi şi mii de microfarazi. Măsurarea directă a capacităţii unui
condensator se realizează cu capacimetrul. Capacimetrul este constituit dintr-un
generator G, în dinţi de fierǎstrǎu (fig. 4.65) de frecvenţǎ joasǎ (50  120) Hz, care
furnizeazǎ tensiunea prin condensatorul de

mǎsurat Cx din schema unui amplificator Cx R 1
operaţional, în montaj derivator. C1
La ieşirea amplificatorului se deter- G u0
u
mină tensiunea dreptunghiularǎ uo, de am- 2 C2
plitudine proporţionalǎ cu Cx şi cu suma

pantelor de creştere m1 şi descreştere m2 a Fig. 4.65 − Capacimetru.
tensiunii în dinţi de fierǎstrǎu:
u0 = V1 − V2 = (m1 + m2 )  R  C x = k  C x . (4.81)
Tensiunea u0 este stocatǎ de condensatoarele C1 şi C2, prin intermediul
comutatoarelor 1 şi 2 (porţi cu tranzistoare comandate), care conduc pe rând, în
timpul palierului crescǎtor, respectiv descrescǎtor al semnalului de intrare.
Capacimetrul are avantajul cǎ este independent de deriva amplificatorului
operaţional şi de caracteristicile semnalului de intrare. Domeniul de mǎsurare
începe de la 0,01 pF şi se terminǎ la circa 2000 μF.
4.2.3.2 Metoda indirectă
Măsurarea indirectă a capacităţii se poate realiza folosind metoda amperme-

trului şi voltmetrului sau folosind metode de punte. În cazul utilizării metodei
ampermetrului şi voltmetrului (fig. 4.66), montajul amonte este recomandat pentru
măsurarea capacităţilor mici, iar montajul aval pentru măsurarea capacităţilor mari.
I IL I IL
C A A
IV rA rA IV
C Rp Cx ~ U Cx
Rs ~U V rV V rV
Rx Rx
serie paralel
a) b) c)
Fig. 4.66 − Măsurarea capacităţii:
a) schema echivalentă; b), c) metoda ampermetrului-voltmetrului.
Relaţiile de calcul pentru determinarea capacităţii sunt:

− montaj amonte
1 1
Cx =  ;
2 π f U 
2
2 (4.82)
  − rA
I 
− montaj aval
1 U2
Cx =  I2 − 2 . (4.83)
2  π  f U rV
4.2.3.3 Metode de punte
Măsurarea capacităţii se poate realiza prin metode de punte. Cele mai utilizate
punţi de tensiune alternativ sunt: puntea Sauty, puntea Nernst şi puntea Schering.
Puntea Sauty cu schema echivalentă serie

În figura 4.67 a) se prezintă schema punţii Sauty. Condensatorul de măsurat
este reprezentat printr-o schemă echivalentă serie. Puntea este completată cu
rezistenţele decadice reglabile R şi R1, cu o rezistenţă R2 braţ de punte şi cu un
condensator etalon Ce . Impedanţele din punte sunt:
Z 1 = R1 ;
Z 2 = R2 ;
1
Z 3 = R + Re + ; (4.84)
jω  C e
1
Z 4 = Rx + .
jω  C x
La echilibru se obţine:
Rx = 2  (R + Re ) ;
R
R1
(4.85)
R
C x = 1  Ce .
R2
Ce C1
Ce Ce
R1 Re R1 Re R1
R
IN IN IN
Rx Rx
Lx Rx
Cx
R2 R2 R2 Cx
Cx
a) b) c)
Fig. 4.67 − Metode de punte pentru măsurarea capacităţii:
a) punte Sauty serie; b) punte Sauty derivaţie (Nernst); c) punte Schering.
Se observă că relaţiile (4.85) sunt independente de frecvenţă. Pierderile

dielectrice în condensator se pot determina cu relaţia:
D = tan δ x = ω  Rx  C x = ω  Re  Ce + ω  R  Ce =
(4.86)
= ω  R  Ce + tanδ e .
Se pot măsura doar condensatoare care au pierderi dieelectrice mai mari decât
ale condensatorul etalon.
Puntea Nernst (Sauty derivaţie) (figura 4.67 b)).

Impedanţele din braţele punţii sunt:
Z 1 = R1 ;
Z 2 = R2 ;
R
Z3 = ; (4.87)
1 + jω  R  Ce
Rx
Z4 = .
1 + jω  Rx  C x
La echilibru se obţine:
R
C x = 1  Ce . (4.88)
R2
Tangenta unghiului de pierderi are expresia:
1 1
D = tan δ x = = . (4.89)
ω  Rx  C x ω  R  Ce
Din relaţia (4.89) rezultă că metoda este adecvată pentru măsurarea condensa-
toarelor cu pierderi mari.
Puntea Schering
Se utilizează pentru măsurarea parametrilor condensatoarelor de înaltă ten-
siune. Alimentarea punţii se realizează cu înaltă tensiune prin intermediul unui
transformator, în punte conectându-se condensatorul etalon de înaltă tensiune Ce ,
de valoare fixă, şi rezistoarele R1 şi R2.
Impedanţele din braţele punţii sunt:
R1
Z1 = ;
1 + jω  R1  C1
Z 2 = R2 ;
1 (4.90)
Z3 = ;
jω  Ce
1
Z 4 = Rx + .
jω  C x
Rezultă:
R
C x = Ce  1 ;
R2
C (4.91)
Rx = R2  1 ;
C2
D = tan δ x = ω  R1  C1 .
Pentru protecţia aparatului, un punct al circuitului secundar se conectează la
pământ, iar elementele schemei au valorile alese astfel încât tensiunea să nu fie
periculoasă pe braţul de echilibrare.
4.3 Măsurarea elementelor de circuit active

4.3.1 Dioda semiconductoare
Diodele semiconductoare sunt dispozitive electronice formate dintr-o joncţi-

une pn. Terminalul corespunzător regiunii de tip p se numeşte anod (A), iar cel
corespunzător regiunii de tip n se numeşte catod (K). Diodele se folosesc ca ele-
mente fizice de circuit asigurând o conducţie unidirecţională − se comportă diferit
la tensiuni de polarizare directe şi tensiuni de polarizare inverse. Regimul de con-
ducţie are loc doar atunci când dioda este polarizată direct (+ pe anod şi – pe
catod), intensitatea curentului electric este în funcţie de sursa de tensiune şi utili-
zator [mA  sute/mii A], căderea de tensiune pe diodă este de ordinul zecimilor de
volţi; în polarizare inversă (– pe anod şi + pe catod) intensitatea curentului electric
este foarte mică [nA  A], practic neglijabilă. Dacă tensiunea inversă aplicată
diodei este mare (zeci, sute de volţi), joncţiunea pn se străpunge şi intensitatea
curentului electric creşte brusc.
Determinarea experimentală a caracteristicii statice a diodei semiconductoare
(caracteristica curent electric - tensiune) constă în măsurarea intensităţii curentului
electric prin diodă şi a căderii de tensiune la bornele diodei în polarizare directă şi
inversă; se poate realiza folosind montajul din figura 4.68.
I
R1 R1 [mA]
A A
A K
Ustr
E V E V
K A 0 0,5 1 U [V]
a) b) c)
Fig. 4.68 − Dioda semiconductoare:
a) schema de montaj pentru determinarea caracteristicii directe; b) schema de montaj pentru
determinarea caracteristicii inverse; c) caracteristica statică.
Diodele semiconductoare pot fi testate rapid cu ajutorul multimetrului digital

sau analogic. În cazul utilizării multimetrului digital (fig.4.69), se selectează
funcţia „diodă” (este marcat simbolul acesteia) şi cu ajutorul sondelor de măsurare
se conectează dioda la intrarea aparatului, astfel:
• borna „+" la anod, iar borna „−" la catod; va fi afişată o valoare a tensiunii
mai mică de 1 V;
• borna „−" la anod, iar borna „+" la catod; va fi afişată depăşirea domeniului
de măsurare;
• dacă nu sunt verificate cele două condiţii, dioda este defectă (străpungere,
întrerupere).
Testarea diodei folosind multimetrul analogic (fig. 4.70) se realizează prin se-
lectarea funcţiei ohmmetru şi a unui domeniu pentru măsurarea rezistenţelor – de
obicei domeniu „x10". Conectarea diodei în circuit se realizează cu borna „+" la
catod şi borna „−” la anod (bornele au polaritate inversă la funcţionarea ca ohm-

metru). Aparatul va indica o rezistenţă electrică mică (valoarea nu este relevantă;
valoarea indicată depinde de sursa de alimentare, domeniu selectat). La conectarea
inversă, rezistenţa electrică trebuie să fie foarte mare (în cazul diodelor cu germa-
niu este posibil ca acul indicator să se deplaseze dacă este selectat un domeniu
mare de măsurare a rezistenţei; în cazul diodelor cu siliciu acul indicator nu se de-
plasează). Folosind această metodă, se pot verifica punţile redresoare (bun/defect),
sau se pot identifica conexiunile punţii în cazul în care acestea nu mai sunt vizibile
pe capsulă.
Fig. 4.69 − Verificarea diodei semiconductoare folosind multimetru digital.
Fig. 4.70 − Verificarea diodei semiconductoare folosind multimetru analogic.
4.3.2 Dioda Zener
Diodele stabilizatoare de tensiune sunt caracterizate printr-o tensiune de

străpungere prestabilită (datorită efectului de multiplicare în avalanşă care deter-
mină o creştere foarte puternică a curentului electric invers în zona de străpungere),
controlată prin concentraţia de impurităţi. În polarizare inversă dioda Zener se
caracterizează prin menţinerea la borne a unei tensiuni practic constante (în zona
tensiunii de străpungere), pentru un domeniu mare de variaţie a curentului electric
(mA  zeci mA). Dioda Zener funcţionează într-un regim de străpungere
controlată – puterea şi intensitatea curentului electric sunt menţinute la valori
acceptabile cu ajutorul rezistorului R1 (fig. 4.71).
Principalele mărimi caracteristice sunt următoarele:
• Tensiunea de stabilizare (este tensiunea la care apare regimul de străpungere);
• Rezistenţa dinamică (este rezistenţa internă a diodei în regiunea de străpun-
gere) Rd = U/I;
• Curentul electric invers maxim (este valoare maximă a curentului electric pe
care o poate suporta dioda fără să se deterioreze);
• Putere maximă disipată (este produsul dintre tensiunea de străpungere şi
curentul electric invers maxim 0,2  50 W);
• Coeficientul de temperatură al tensiunii de stabilizare care reprezintă variaţia
tensiunii de stabilizare pentru o variaţie a temperaturii de 1C − este negativ pentru
Uz< 6 V şi pozitiv pentru Uz > 6 V.
Verificarea rapidă pentru un diagnostic bun/defect se realizează folosind multi-
metru analogic sau digital, asemănător ca la verificarea diodelor semiconductoare.
Determinarea caracteristicii inverse, respectiv a tensiunii de străpungere se
realizează pe baza montajului din figura 4.71.
I
R1 [mA]
A
K UZ
E V 0
A U [V]
IZmin
IZ
IZmax
a) b)
Fig. 4.71 − Dioda Zener:
a) schema de montaj pentru determinarea caracteristicii inverse;
b) caracteristica statică a diodei Zener.
4.3.3 Tranzistor bipolar
Tranzistoarele bipolare sunt componente electronice realizate dintr-un cristal

de material semiconductor (Si, Ge) în care se creează prin impurificare trei regiuni
astfel încât să se asigure o structură cu succesiunea pnp sau npn.
Caracteristicile statice ale tranzistoarelor sunt determinate în regim staţionar şi
arată dependenţa dintre tensiuni şi curenţii electrici pentru anumite regimuri de
funcţionare:
• Caracteristici de ieşire – exprimă dependenţa dintre curentul electric de
ieşire şi tensiunea de ieşire pentru valori de intrare constante Ie = f (Ue); Ii = const.
sau Ie = f (Ue); Ui =const.
• Caracteristici de intrare, exprimă dependenţa dintre curentul electric de

intrare şi tensiunea de intrare pentru diferite valori ale tensiunii de ieşire Ii = f (Ui);
Ue = const.
• Caracteristici de transfer, exprimă dependenţa dintre curentul electric de
ieşire şi curentul electric de intrare, respectiv tensiunea de intrare, pentru diferite
valori ale tensiunii de ieşire Ie = f (Ui) ; Ue = const. sau Ie = f (Ii); Ue = const.
În figura 4.72 se prezintă schema de montaj pentru determinarea caracteristi-
cilor statice ale unui tranzistor pnp şi caracteristicile de ieşire ale acestuia.
Diagnosticarea rapidă a unui tranzistor bipolar (bun/defect) se poate realiza
prin utilizarea unui multimetru analogic şi selectarea funcţiei ohmmetru. Se
măsoară succesiv rezistenţa electrică a joncţiunilor BE, BC, CE în ambele sensuri.
Din analiza schemei echivalente a tranzistorului, rezultă că acesta este format din
două diode având anozii sau catozii conectaţi împreună. Prin urmare, se obţine
rezistenţă electrică mică într-un singur sens pentru joncţiunile BE şi BC (polarizare
directă), iar pentru celelalte situaţii se obţine rezistenţă electrică mare (polarizare
inversă). În tabelul 4.5 se prezintă rezultatele măsurării rezistenţei electrice pentru
tranzistoare bipolare, considerând că primul indice este alimentat la plusul sursei de
alimentare a ohmmetrului. Cu ajutorul unui multimetru digital tranzistoarele se pot
verifica prin selectarea funcţiei de verificare a diodelor (pentru joncţiunile bază-
emitor şi bază-colector trebuie să se obţină o valoare mai mică de 1 V într-un
singur sens, iar pentru celelalte situaţii se va indica depăşirea domeniului de
măsurare). Multimetrele analogice sau digitale pot fi prevăzute cu funcţia de
măsurare a factorului de amplificare a tranzistoarelor.
I 30 A
[mA]
pnp npn
ICM M IB=20 A
a) R2
A2
R1 10 A
A1
E2
E1 V1 V2
UCEM UCE [V]
b) c)
Fig. 4.72 − Tranzistor bipolar:
a) schema echivalentă; b) schema de măsurare; c) caracteristici statice.
Tabelul 4.5
Valori obţinute la verificarea unui tranzistor bipolar
R
RBE RBC REB RCB RCE REC
Tip
pnp mare mare mică mică mare mare
npn mică mică mare mare mare mare
Bibliografie
[4.1] Antoniu M. ş.a., Măsurări electronice, Vol.I, II, III, Editura Satya, Iaşi 1999/2001.
[4.2] Cepişcă C. ş.a., Măsurări şi aparate de măsurat, Editura Printech, Bucureşti, 2000.
[4.3] Cepişcă C. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura ICPE, Bucureşti, 1997.
[4.4] Cepişcă C. ş.a., Metode şi mijloace de măsurare în ingineria electrică, Editura Sfinx 2000,
Târgovişte, 2001.
[4.5] Dogaru-Ulieru V. ş.a., Aplicaţii LabVIEW în măsurări, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2002.
[4.6] Dogaru-Ulieru V. ş.a., Măsurări şi sisteme de măsurare informatizate, Editura Electra,
Bucureşti,2004.
[4.7] Floyd T., Dispozitive electronice, Editura Teora, Bucureşti, 2003.
[4.8] Golovanov Carmen ş.a., Probleme moderne de măsurare în electroenergetică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2001.
[4.9] Iliescu C. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983.
[4.10] Jurcă T. ş.a., Instrumentaţie de măsurare, Editura De Vest, Timişoara, 1996.
[4.11] Manolescu P. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti,1980.
[4.12] Munteanu R. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, I.P. Cluj-Napoca, 1987.
[4.13] Nicolau E. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1984.
[4.14] Pop E. ş.a., Principii şi metode de măsurare numerică, Editura Facla, Timişoara, 1977.
[4.15] Sărăcin M. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003.
[4.16] Szekely I. ş.a., Sisteme pentru achiziţia şi prelucrarea datelor, Editura Mediamira, Cluj, 1997.
[4.17] Vremeră E., Măsurări electrice şi electronice, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1998.
5 Aparate şi sisteme electrice de
măsurare şi achiziţie de date
5.1 Aparate de măsurat pentru mărimi electrice

Mijloacele de măsurare reprezintă ansamblul soluţiilor tehnice care asigură

materializarea şi conservarea unităţile de măsură şi furnizează informaţii de măsu-
rare [5.1  5.6].
Componentele principale cu care se operează sunt:
• Măsura − mijlocul de măsurare ce materializează una sau mai multe valori
ale unei mărimi fizice;
• Instrumentul de măsurare − asociere simplă de dispozitive şi elemente care
pot furniza informaţii de măsurare, mărimea măsurată fiind raportată la o scală cu
repere; de exemplu: şubler, instrumente analogice etc.;
• Aparatul de măsurare − mijlocul de măsurare constituit pe baza unei scheme
formate din mai multe convertoare electrice. Se disting două mari categorii: aparate
de măsurat analogice şi aparate de măsurat numerice (fig.5.1). Aparatele de măsu-
rat analogice sunt aparatele la care relaţia de corespondenţă între mărimea de
măsurat X aplicată la intrare şi rezultatul măsurării Y obţinut la ieşire este o funcţie
continuă. Aparatele de măsurat numerice sunt aparatele la care rezultatul măsurării
este prezentat direct sub formă numerică, ca urmare a prelucrării numerice a
semnalului.
• Instalaţia de măsurare − ansamblul de aparate de măsurare, măsuri, conver-
toare şi dispozitive auxiliare, reunite printr-o schemă sau metodă comună şi care ser-
vesc pentru măsurarea uneia sau a mai multor mărimi.
Principalele caracteristici metrologice ale unui mijloc de măsurare sunt:
− Intervalul de măsurare reprezintă domeniul de valori ale mărimii de măsurat
pe întinderea căruia un mijloc de măsurare poate furniza informaţii de măsurare cu
erori limită prestabilite;
− Sensibilitatea absolută Sa este raportul dintre variaţia mărimii de ieşire y şi
variaţia corespunzătoare a mărimii de intrare x:
y
Sa = ; (5.1)
x
− Pragul de sensibilitate reprezintă cea mai mică valoare a mărimii de intrare
ce determină o variaţie distinct sesizabilă a mărimii de ieşire. Această exprimare
este utilizată, cu precădere, pentru mijloacele de măsurare analogice. Pentru cele

numerice se utilizează noţiunea de rezoluţie, reprezentând cea mai mică variaţie a
mărimii de intrare ce poate fi apreciată pe dispozitivul de afişare al aparatului (o
unitate a ultimului rang zecimal);
Mărime de influenţă Comenzi
Mărime de Rezultatul
Aparat măsurării
măsurat de
măsurare
a) b) c)
Fig. 5.1 − Aparat de măsurare:
a) reprezentare generală; b) analogic; c) numeric.
− Exactitatea instrumentală reprezintă calitatea mijlocului de măsurare de a da

rezultate apropiate de valoarea adevărată a mărimii măsurate. Clasa de exactitate
este caracterizată printr-un indice de clasă c, care pentru mijloacele de măsurare
poate lua una din valorile: 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5 şi 110n ; 210n ; 510n ; n < 0.
În condiţii de referinţă (intervale date de constructor pentru mărimile de
influenţă exterioare: temperatură, presiune etc.) se poate determina, pe baza
indicelui c, eroarea instrumentală maxim admisibilă a mijlocului de măsurare. De
exemplu, în cazul unui voltmetru analogic având Umax = 50 V şi c = 0,2:
c  U max 0,2  50
U max =  = = 0,1 V . (5.2)
100 100
Exprimată sub forma unei erori relative tolerate maxime, rezultă:
 X  c  X max
  = . (5.2')
 X  max 100
− Puterea consumată este puterea absorbită de mijlocul de măsurare de la
obiectul supus măsurării;
− Fiabilitatea metrologică reprezintă probabilitatea ca mijlocul de măsurare să
funcţioneze corect un timp dat, fiind utilizat corespunzător scopului;
− Calitatea mijlocului de măsurare este caracterizată nu numai pentru faptul
că el corespunde normelor ca performanţe, ci şi prin aptitudinea de a-şi conserva
aceste performanţe în timp.
În orice măsurare, oricât de corect ar fi executată, valoarea măsurată Xmăs
diferă de valoarea adevărată X a mărimii necunoscute. Diferenţa dintre valoarea
măsurată şi cea reală se numeşte eroare absolută de măsurare:
X = X mas − X . (5.3)
Eroarea absolută, luată cu semn schimbat, se numeşte corecţie.
Eroarea relativă  se defineşte ca raportul dintre eroarea absolută şi valoarea
adevărată a mărimii:
Aparate şi sisteme electrice de măsurare şi achiziţie de date 167
X mas − X
ε(%) = 100 . (5.4)
X
Eroarea relativă este o mărime adimensională şi se exprimă ca un raport
(număr), în procente (%) sau părţi pe milion (ppm). Eroarea relativă poate fi pozi-
tivă sau negativă. Cu cât eroarea relativă este mai mică, cu atât rezultatul măsurării
este mai bun.
În funcţie de caracterul lor, erorile de măsurare se clasifică în:
• erori grosolane;
• erori sistematice;
• erori aleatoare.
Erorile grosolane se datoresc operatorului (alegere greşită a mijlocului sau a
metodei de măsurare) sau modificării accidentale a condiţiilor de măsurare.
Erorile sistematice sunt definite ca diferenţa dintre media aritmetică a rezulta-
telor unui număr mare de măsurări (ale aceluiaşi măsurand, în aceleaşi condiţii) şi
valoarea adevărată. Eroarea sistematică poate fi evaluată. Determinarea erorilor sis-
tematice presupune cunoaşterea unor informaţii suplimentare care nu rezultă direct
din procesul de măsurare şi necesită efectuarea unor măsurări în vederea corecţiei
rezultatului măsurării.
Erorile aleatoare (întâmplătoare) sunt definite ca diferenţa dintre rezultatul
unei măsurări şi media aritmetică a rezultatelor unui număr mare de măsurări (ale
aceluiaşi măsurand). Nu pot fi cunoscute ca mărime şi ca semn, ci numai ca limită
superioară.
În figura 5.2 este indicat, grafic, efectul influenţei erorilor asupra rezultatului
măsurării:
a) eroare sistematică mare şi erori întâmplătoare de valoare mare;
b) eroare sistematică mică şi erori întâmplătoare de valoare mare (justeţe bună);
c) eroare sistematică mare şi erori întâmplătoare de valoare mică (repetabili-
tate/fidelitate bună);
d) eroare sistematică mică şi erori întâmplătoare de valoare mică (exactitate ri-
dicată).
a) b) c) d)
Fig. 5.2 − Erori de măsurare.
Repetabilitatea reprezintă calitatea unui mijloc de măsurare de a da valori

apropiate între ele la repetarea unor măsurări asupra aceluiaşi măsurand.
Justeţea reprezintă caracteristica unui mijloc de măsurare de a da valori apro-
piate de valoarea adevărată la repetarea măsurărilor.
Având în vedere interacţiunile din procesul de măsurare se disting următoarele
surse de erori [5.1, 5.2, 5.5, 5.10]:
• obiectul supus măsurării − datorită simplificărilor şi idealizărilor unora

dintre proprietăţi;
• interacţiunea obiect - mijloc de măsurare − datorită acţiunii perturbatoare pe
care o exercită mijlocul de măsurare asupra obiectului supus măsurării;
• mijlocul de măsurare − prin erorile instrumentale dependente de concepţia şi
construcţia aparatului;
• influenţele exterioare − prin erorile datorate, în principal, factorilor de mediu
(temperatură, umiditate, radiaţii, şocuri etc.) dar şi a altor factori: condiţii de ali-
mentare electrică (tensiune, frecvenţă), poziţie, fixare etc.
5.1.2 Instrumente analogice electromecanice
Funcţionarea instrumentelor analogice se bazează pe deplasarea unui indicator

în faţa unei scări gradate, ca urmare a exercitării asupra sistemului mobil a unor
forţe sau cupluri. Instrumentele analogice la care deplasarea unui echipaj mobil
rezultă ca urmare a exercitării unor forţe asupra acestuia, se numesc instrumente de
tip electromecanic [5.1, 5.2, 5.5, 5.8, 5.10]. Principalele tipuri de instrumente
analogice de tip electromecanic sunt: magnetoelectrice, feromagnetice,
electrodinamice, de inducţie, electrostatice, cu rezonanţă mecanică şi termice etc.
În tabelul 5.1 sunt indicate simbolurile grafice corespunzătoare acestor tipuri
de instrumente analogice.
Tabelul 5.1
Simboluri grafice
magnetoelectric
feromagnetic
cu bobina mobilă
magnetoelectric
de inducţie
cu redresor
electrodinamic logometru
Asupra sistemului mobil al instrumentului analogic acţionează:

• în regim permanent (poziţie staţionară) − cuplul activ şi cuplul rezistent;
• în regim tranzitoriu (regim dinamic) − cuplul activ, cuplul rezistent, cuplul
de inerţie şi cuplul de amortizare.
Cuplul activ Ma este dependent de mărimea de măsurat X; apare ca urmare a
fenomenelor de interacţiune a câmpurilor electromagnetice (energie magnetică
înmagazinată în câmpul propriu al bobinelor, energie de interacţiune dintre
câmpurile magnetice a două bobine, energia unei bobine în câmpul unor magneţi
permanenţi, energia din câmpul propriu al magneţilor permanenţi, energia câm-
pului electrostatic din condensatoare).
M a = f (X ) . (5.5)
Cuplul rezistent Mr de natură mecanică (resort sau benzi tensionate) are
expresia:
M r = −D  α , (5.6)
în care D este cuplul rezistent specific, iar  − deplasarea dispozitivului mobil.
La instrumentele de inducţie, cuplul rezistent este obţinut prin mişcarea
echipajului mobil în întrefierul unui magnet permanent. La instrumentele de tip
logometric, cuplul rezistent se produce pe acelaşi principiu cu cel activ, prin
mijloace electromagnetice.
În timpul funcţionării, la trecerea de la o diviziune la alta, dispozitivul mobil
are tendinţa de a oscila (datorită inerţiei). Pentru obţinerea unui timp de răspuns cât
mai scurt sunt utilizate mecanisme de amortizare a oscilaţiilor. Dispozitivele
pneumatice se bazează pe forţele de frecare cu aerul ale unor palete sau pistoane.
Trecerea aerului dintr-o parte în alta a paletei, prin spaţiul îngust dintre paletă şi
pereţii camerei, produce amortizarea oscilaţiilor. Pe cale electromagnetică cuplul
de amortizare poate fi realizat prin deplasarea unui sector de aluminiu, fixat pe axul
echipajului mobil, între polii unui magnet permanent. În timpul mişcării, în sector
se induc tensiuni electromotoare, apar curenţi induşi şi din interacţiunea acestora cu
câmpul magnetic apare un cuplu care se opune mişcării. Cuplul de amortizare are
sens contrar mişcării.
Mecanismul de suspensie (fig. 5.3) are rolul de a asigura mişcarea de rotaţie,
cu frecări minime, a părţii mobile a instrumentului. Există două tipuri de astfel de
mecanisme: cu pivoţi din oţel şi lagăre cu pietre semipreţioase (fig. 5.3 a)) şi cu
benzi sau fire de torsiune (fig. 5.3 b)). În cazul suspensiei cu pivoţi din oţel dur şi
lagăre din materiale semipreţioase dure (safir sau rubin sintetic), suprafeţele de
sprijin sunt foarte bine şlefuite pentru micşorarea frecărilor. Pentru amortizarea
şocurilor mecanice, unul din lagăre este prevăzut cu resort axial.
Ax oţel
Piatră dură
Fir de torsiune
Şurub
a) b)
Fig. 5.3 − Mecanism de suspensie.
În varianta suspensiei pe benzi sau fire tensionate, acestea se realizează din

bronz fosforos, sau bronz cu beriliu, materiale cu mare elasticitate şi bună con-
ductivitate electrică. Benzile sau firele de torsiune produc cuplul rezistent şi asigură
alimentarea bobinei mobile. La instrumentele cu pivoţi şi lagăre, cuplul rezistent
este produs de resoarte spirale montate în sens opus pentru poziţionare pe divi-
ziunea zero.
Corectorul de zero al instrumentului este un dispozitiv mecanic cu excentric,
care acţionează asupra unui capăt al resortului spiral, tensionând sau detensionând
resortul.
Dispozitivul de indicare a deviaţiei poate fi realizat cu ac indicator şi scară
gradată sau cu sistem optic (sursă de lumină şi index luminos, proiectat pe un
cadran gradat). În ambele cazuri, scara gradată are trasate repere principale,
marcate cu cifre şi diviziuni intermediare (fig. 5.4).
Reper Reper Reper Lungime
mic mijlociu mare diviziune
Limita 0 10 20 30 40 50 Limita
inferioară superioară
Scară gradată, uniformă, directă
3 2 1 0 0 50 100 150 200
Scară gradată, uniformă, inversă Scară gradată, neuniformă, directă
15 10 5 0 5 10 15 100 50 10 5 1 0
Scară gradată, uniformă, cu „0” la mijloc Scară gradată, neuniformă, inversă

Fig. 5.4 − Scara gradată pentru instrumente analogice.
5.1.3 Instrumente magnetoelectrice
Funcţionarea instrumentului magnetoelectric se bazează pe interacţiunea

dintre câmpul magnetic produs de un magnet permanent şi curentul electric ce
circulă prin bobina instrumentului.
Dispozitivul care generează cuplul activ este format dintr-un magnet
permanent şi o bobină (fig. 5.5). Din punct de vedere constructiv, circuitul
magnetic este format dintr-un magnet permanent, miezul cilindric şi piese polare.
Bobina mobilă este plasată în întrefier, foarte bine centrată cu ajutorul sistemului
de suspensie. Ea este formată dintr-un cadru izolant sau din aluminiu pe care sunt
bobinate mai multe spire cu conductor izolat foarte subţire.
Alimentarea bobinei se face prin resoartele spirale, care generează, prin răsu-
cire, cuplul rezistent. Pe echipajul mobil se fixează acul indicator, echilibrat de
contragreutăţi. Pentru instrumentele foarte sensibile se utilizează suspensia pe
benzi şi în locul acului indicator, o oglindă mică solidară cu bobina, pentru citirea
optică a deviaţiei.
Magnetul permanent este realizat din aliaj magnetic dur (AlNiCo) sau ferite
dure. Datorită durităţii mari la prelucrare, forma magneţilor permanenţi este simplă
şi este prelucrată fin doar suprafaţa celor doi poli, restul circuitului magnetic fiind
din fier moale, uşor prelucrabil. Forma pieselor polare şi a miezului cilindric
realizează un câmp radial uniform distribuit, cu inducţia magnetică constantă în
orice poziţie s-ar afla bobina.
Amortizarea oscilaţiilor la instrumentul magnetoelectric este de tip electro-
magnetic (cadrul din aluminiu al bobinei funcţionează ca o spiră în scurtcircuit; în
el se induc, prin mişcarea în câmpul magnetului permanent, curenţi electrici care se
opun mişcării şi o amortizează).
Expresia cuplului activ Ma este:
M a = 0  I , (5.7)
în care I este curentul electric ce parcurge bobina instrumentului, iar 0 − fluxul
magnetic determinat de magnetul permanent al instrumentului.
Scara gradată
Ac indicator
Pârghie
Piesa cu
ştift
Contragreutăţi Magnet
permanent
Semiax
Piesa polară
Bobină mobilă
Miez cilindric
Resort
Piesa polară
semiax
Fig. 5.5 − Instrumentul magnetoelectric − construcţie.
În regim permanent se obţine egalitatea:

Ma = Mr . (5.8)
Dependenţa dintre deviaţia  a echipajului mobil şi intensitatea curentului
electric I ce trece prin bobină este:

α = 0 I . (5.9)
D
Din expresia (5.9) se observă că dependenţa dintre deplasarea sistemului
mobil şi intensitatea curentului electric este liniară, rezultând o scară gradată
uniformă.
Sensibilitatea depinde de numărul N de spire al bobinei, inducţia magnetică în
întrefier B, dimensiunile bobinei (lungimea laturii bobinei aflată în câmp magnetic,
lăţimea bobinei), momentul specific D al resoartelor. Pentru realizarea unor instru-
mente cât mai sensibile se măreşte numărul de spire, aria suprafaţei bobinei şi se
folosesc magneţi permanenţi ce produc câmpuri magnetice intense, concomitent cu
utilizarea suspensiei pe benzi tensionate (cuplu specific D mic).
Instrumentul magnetoelectric (fig. 5.6) permite realizarea unor aparate cu sen-
sibilitate mare, scară uniformă, consum propriu scăzut şi exactitate ridicată. Instru-
mentele magnetoelectrice au reperul zero fie la mijlocul scalei, fie în partea stângă
şi polaritatea „+” respectiv „−” marcată pe borne pentru a obţine deviaţia în sensul
normal al scalei.
Observaţie:
Instrumentul magnetoelectric funcţionează numai în curent continuu. Pentru a
funcţiona în curent alternativ se utilizează un redresor. Măsurarea tensiunilor se
face prin intermediul curentului electric, determinat de acestea, prin bobina
instrumentului.
5.1.4 Instrumente feromagnetice

Funcţionarea instrumentului feromagnetic se bazează pe acţiunea forţelor ce se
exercită asupra unor plăcuţe din material feromagnetic sub acţiunea câmpului
magnetic obţinut la trecerea curentului electric printr-o bobină fixă.
Indice de clasă
Poziţia de funcţionare
Tensiunea de încercare
Tipul instrumentului
Curent continuu
Fig. 5.6 − Aparate magnetoelectrice: ampermetru, voltmetru.
În funcţie de modul cum se produce cuplul activ se cunosc două tipuri de

instrumente feromagnetice: cu atracţie (fig. 5.7 a)) şi cu repulsie (fig. 5.7 b)).
1 5 8
3 2
6 7 7
2 4
3
5
8 6 1
a) b)
Fig. 5.7 − Instrument feromagnetic:
a) cu atracţie; b) cu repulsie.
Funcţionarea instrumentului feromagnetic cu atracţie se bazează pe atragerea

unei plăcuţe din material feromagnetic (2) în interiorul unei bobine plate (1) par-
cursă de curent electric. Cuplul rezistent este dat de resoarte spirale (6), iar meca-
nismul de amortizare a oscilaţiilor este de tip pneumatic (8). Forma piesei fero-
magnetice mobile este astfel aleasă (cu eventuale decupări) pentru a liniariza scara
gradată pe o anumită zonă.
Instrumentul feromagnetic cu repulsie (respingere) este realizat dintr-o bobină
cilindrică (1), în interiorul căreia se află o piesă feromagnetică (2), (formă specială
fixată, pe un pahar interior bobinei) şi o piesă feromagnetică mobilă (3), solidară cu
axul, aşezată excentric pe ax.
Funcţionarea instrumentului feromagnetic cu repulsie se bazează pe magne-
tizarea în acelaşi sens, în câmpul creat de bobina parcursă de curent electric, a
piesei fixe şi a celei mobile, care se resping, producând rotirea sistemului mobil.
Energia înmagazinată în bobina cu piesele feromagnetice are expresia:
1
W=
LI2. (5.10)
2
în care L este inductivitatea bobinei; I − intensitatea curentului electric continuu
care o parcurge.
Rezultă un cuplu activ proporţional cu pătratul intensităţii curentului electric:
Ma = k  I 2 . (5.11)
Din expresia (5.11) a cuplului activ, rezultă o dependenţă neliniară între
deplasarea  şi intensitatea curentului electric care străbate bobina mobilă. Pentru
uniformizare, se acţionează asupra formei pieselor feromagnetice (prima parte (
20%) a scalei nu se poate uniformiza, exactitatea instrumentului fiind garantată de
la un reper al scalei marcat cu un punct).
În curent alternativ expresia deviaţiei este proporţională cu pătratul valorii
efective I a curentului electric.
În figura 5.8 este prezentată forma obişnuită în care se realizează aceste instru-
mente.
Fig. 5.8 − Aparate feromagnetice.
Avantajele aparatelor feromagnetice: construcţie simplă, robustă, rezistent la

şocuri mecanice, bobina fixă poate fi supradimensionată astfel încât să reziste la
şocuri mari de curent electric, preţ de cost scăzut, funcţionează în curent continuu
şi curent alternativ, se utilizează, în mod obişnuit, ca aparate de tablou;
Dezavantaje aparatelor feromagnetice: consum ridicat (15 W), existenţa
pieselor feromagnetice (în curent electric continuu pot da cupluri diferite la
creşterea sau descreşterea curentului electric din cauza histerezisului, iar în curent
electric alternativ, pierderile în fier şi curenţii electrici turbionari, care micşorează
câmpul, fac ca deviaţia să fie mai mică), banda lor de frecvenţă limitată
(inductivitate mare).
5.1.5 Instrumente electrodinamice
Funcţionarea instrumentului electrodinamic se bazează pe forţele care apar

între două conductoare parcurse de curenţi electrici. Constructiv este realizat dintr-
o bobină fixă (l) divizată în două părţi şi o bobină mobilă (2), situată în interiorul
acesteia şi fixată pe axul instrumentului (fig. 5.9).
Pentru eliminarea influenţei puternice a câmpurilor magnetice exterioare, se
utilizează astaticizarea şi ecranarea. Pentru eliminarea influenţei variaţiilor de
temperatură şi de frecvenţă, se utilizează scheme adecvate de compensare. Cuplul
rezistent este dat de resoarte (8) sau benzi de susţinere, iar dispozitivul de
amortizare este pneumatic (6, 7). Pentru instrumentele de laborator sunt utilizate
dispozitive de citire optice.
8
5
7
3
2 4
1
1
Fig. 5.9 − Instrument electrodinamic.
Cuplul activ este proporţional cu produsul curenţilor electrici care străbat cele
două bobine, iar deviaţia de regim permanent, pentru curent continuu, are expresia:
α = k  I1  I 2 . (5.12)
Pentru curenţi electrici alternativi sinusoidali:
i1 (t ) = I1  2  sin ωt ;
(5.13)
i2 (t ) = I 2 2 sin(ωt  φ) ,
expresia deviaţiei este:
α = k  I1  I 2  cos(I 1, I 2 ) . (5.14)
Instrumentul electrodinamic este un instrument de înmulţire, putând fi utilizat
pentru măsurarea unor mărimi care sunt produsul a altor două mărimi, de exemplu,
puterea electrică. Pentru măsurarea puterii electrice se utilizează wattmetrul
electrodinamic, la care bobina fixă este montată în serie cu receptorul, iar bobina
mobilă în derivaţie. Datorită faptului că bobinele pot avea sensuri de bobinare
diferite se marchează cu un asterisc bornele polarizate. În cazul montajului amonte,
borna polarizată a bobinei de tensiune se conectează înaintea bornei polarizate a
bobinei de curent electric (în punctul „A”); în montaj aval, borna polarizată a bo-
binei de tensiune se conectează după bobina de curent (în punctul “B”) (fig. 5.10).
I
1 1 I
A RW RW B
Ra U Z Ra U Z
0 0
a) b)
Fig. 5.10 − Wattmetrul electrodinamic:
În circuitele de tensiune continuă, dacă se ţine seama că I1 = I şi I2 = U/R în

care R = RW + Ra rezultă relaţia de funcţionare:
U 1
α =kI  = P, (5.15)
R Cw
în care P este puterea electrică; CW − constanta wattmetrului (W/div.).
Constanta wattmetrului indică numărul de unităţi [W] pe diviziune. În circui-
tele de tensiune alternativă sinusoidală constanta wattmetrului rezultă:
U  I  cosφ n
CW = n n . (5.16)
α max
Instrumentele electrodinamice sunt utilizate de obicei la construcţia wattme-
trelor şi varmetrelor, dar pot fi folosite şi pentru măsurarea intensităţii curentului
electric şi a tensiunii (în circuitele de tensiune continuă şi în circuitele de tensiune
alternativă, aplicaţii de laborator, scara gradată este neuniformă).
Avantaje aparatelor electrodinamice: exactitate ridicată (clasa 0,2; se utili-
zează în laboratoare pentru verificarea mijloacelor de măsurare), funcţionează la
tensiune continuă şi la tensiune alternativă, sunt utilizate industrial pentru măsura-
rea puterii active/reactive în circuite de tensiune alternativă monofazată/trifazată.
Dezavantaje: construcţie complicată, preţ de cost ridicat, sunt influenţate de
câmpuri magnetice exterioare puternice, temperatură, frecvenţă (există posibilităţi
de a reduce influenţa acestor factori).
Observaţie:
Instrumentele ferodinamice se deosebesc de instrumentele electrodinamice
prin aceea că au bobinele amplasate pe miezuri din materiale feromagnetice, rezul-
tând un câmp magnetic mai intens.
5.1.6 Instrumente de inducţie
Funcţionarea instrumentelor de inducţie se bazează pe interacţiunea dintre

fluxurile magnetice alternative produse de electromagneţi şi curenţii electrici induşi
de aceste fluxuri într-un disc din material conductor (aluminiu).
Un instrument de inducţie (fig. 5.11) se compune din doi electromagneţi
aşezaţi în imediata vecinătate: electromagnetul (1) a cărui bobină este parcursă de
curentul electric i1(t) şi electromagnetul (2) a cărui bobină este parcursă de curentul
electric i2(t), un magnet permanent (3) şi un disc mobil din aluminiu (4) [5.1, 5.2,
5.5, 5.6, 5.10].
2
2
3
4 4
1
1
Fig. 5.11 − Instrumentul de inducţie.
Dacă se consideră i1 = I1  2  sin ωt , curentul electric care parcurge bobina

electromagnetului (1), i2 = I 2  2  sin(ωt − ψ) − curentul electric prin bobina
electromagnetului (2) şi se neglijează pierderile în fier şi în disc, expresiile celor
două fluxuri magnetice alternative din întrefier sunt:
φ1 (t ) = 1  2  sin ωt ;
(5.17)
φ 2 (t ) =  2  2  sin(ωt − ψ) .
Tensiunile electromotoare induse, datorită acestor fluxuri magnetice variabile,
produc în disc curenţi electrici turbionari care interacţionează cu fluxurile magne-
tice şi acţionează asupra discului, producând cuplul activ:
M a = K a  1   2 sin (1,  2 ) . (5.18)
Pentru numărarea rotaţiilor discului se utilizează un sistem integrator mecanic
(fig. 5.12). Constructiv este realizat din cilindri cu cifre, roţi dinţate, pinioane şi roţi
de antrenare din materiale plastice termorezistente şi joasă fricţiune. Se poate
executa în variantă simplu tarif sau dublu tarif cu releu de comutare.
Cuplul rezistent este dat de curenţii electrici induşi în disc, prin mişcarea între
polii magnetului permanent; este proporţional cu fluxul magnetic 0 din întrefierul
magnetului permanent şi cu viteza de rotaţie n a discului:
M r = −Kr  02  n . (5.19)
Constanta contorului reprezintă numărul de rotaţii efectuate de disc corespun-
zătoare unei energii active consumate de 1 kWh (de exemplu: 480 rot/kWh; 960
rot/kWh etc.).
Erorile de înregistrare ale contorului depin de încărcarea circuitului în care se
face măsurarea (fig. 5.13).
Fig. 5.12 − Integrator mecanic:

a) simplu tarif; b) dublu tarif.
Eroare [%]
2,5
2
Un; cos= 1
1
0
Un; cos= 0,5
−1
−2
− 2,5
0,2Ib Ib Imax
Fig. 5.13 − Curbe de eroare, funcţie de încărcarea circutului de curent electric al contorului.
Avantajele instrumentelor de inducţie: cuplu activ mare, construcţia robustă,

capacitatea mare de supraîncărcare (46 In), influenţa mică a câmpurilor magnetice
exterioare, funcţionează numai în circuite de tensiune alternativă.
Dezavantajele instrumentelor de inducţie sunt datorate circuitelor magnetice
ale celor doi electromagneţi, care au caracteristica neliniară, pierderi în fier, erori
de frecvenţă şi de temperatură. Din aceste cauze instrumentele de inducţie se reali-
zează cu clase de exactitate 2 sau 2,5 şi mai rar 0,5 şi 1.
Caracteristici electrice uzuale:

• Tensiunea de referinţă: Uref =230 V; domeniu de tensiune: (190  270)V;
Umax=415V;
• Constanta contorului k = 480 rot/kWh;
• Curent electric de referinţă: Ib = 10 A; curent electric maxim Imax= 60 A;
curent electric minim Imin= 40 mA;
• Frecvenţa de referinţă: f = 50 Hz.
Analiza comparativă a echipamentelor de măsurare prezentate este indicată în
tabelul 5.2.
Tabelul 5.2
Caracteristici principale ale instrumentelor de măsurare analogice
Magnetoelectric Feromagnetic Electrodinamic Inducţie
− liniară, − neliniară, − liniară pentru
− liniară
Caracteristica − proporţională − proporţională cu wattmetru,
− proporţională cu
statică de cu intensitatea pătratul intensită- − neliniară pentru
funcţionare energia electrică
curentului ţii curentului ampermetre,
activă/reactivă
electric electric voltmetre
Sensibilitatea foarte bună bună bună bună
− circuite de ten- − circuite de ten-
− circuite de tensiune continuă siune continuă − circuite de ten-
Utilizări
siune continuă − circuite de ten- − circuite de tensiune alternativă
siune alternativă siune alternativă
− wattmetre, var-
− ampermetre − ampermetre − contor energie
Aparate de metre
− voltmetre − voltmetre electrică activă,
măsurare − ampermetre
− multimetre reactivă
− voltmetre
− transformatoare
− transformatoare de măsurare de − transformatoare
− şunt
Extindere de măsurare de curent electric, de măsurare de
− rezistor
domeniu curent electric, tensiune curent electric,
adiţional
tensiune − rezistor tensiune
adiţional
Comportare la
sensibile rezistente sensibile rezistente
suprasarcini
5.1.7 Aparate realizate pe baza instrumentelor electromecanice
Ampermetre magnetoelectrice
Se realizează conectând instrumentul magnetoelectric la bornele unui rezistor,
cu rezistenţă electrică mică, numit şunt (fig. 5.14). Şuntul este un convertor de
intrare curent electric – tensiune, utilizat pentru măsurarea curenţilor electrici de
valori mari în circuitele de tensiune continuă (pentru măsurarea curenţilor electrici
cu variaţii rapide în timp se utilizează şunturi coaxiale).
I0 mA
R
I IS RS D
C
C A B D
a) b)
Fig. 5.14 −Ampermetru magnetoelectric:
a) schemă electrică; b) şunt exterior.
Şuntul obişnuit de curent continuu, construit din manganină, este înglobat în

interiorul aparatelor (domeniu mA  A), sau este extern (zeci  sute A), sub
forma unei piese separate, pentru curenţi electrici până la mii de amperi (fig. 5.15).
Şunturile externe sunt astfel dimensionate încât la bornele lor să apară, când
sunt parcurse de curentul nominal In, o tensiune de 30mV; 60mV; 75mV etc. Pe
astfel de şunturi se inscripţionează curentul electric nominal şi căderea de tensiune
corespunzătoare.
6
5
4
3
2 R0
I0
I0 I
IS
RS
1 250 A 50 mV
IS
RS
a) b)
Fig. 5.15 − Ampermetru de curent continuu:
a) cu şunt intern; b) cu şunt extern
1− borne; 2 − bobină; 3 − magnet permanent; 4 − resoarte spirale; 5 − ac indicator;
6 − scară gradată.
Şuntul are patru borne pentru conectarea în circuit: două borne de curent
electric (C,D) pentru conectarea în circuitul de măsurare şi două borne de tensiune
(A, B) la care se conectează instrumentul de măsurare.
Rezistenţa RS a şuntului este definită între bornele de tensiune. Se observă că
se pot scrie relaţiile:
I = I S + I0 ;
(5.20)
RS  I S = R  I 0 .
Şuntul stabileşte următorul raport n între mărimea de ieşire IR şi cea de intrare I:
I R +R R
n= = s =1+ . (5.21)
I0 Rs Rs
Se obţine astfel relaţia de calcul a rezistenţei electrice a şuntului:
R
RS = . (5.22)
n −1
Ampermetrele cu mai multe intervale de măsurare se pot realiza cu ajutorul
unor şunturi individuale sau a unui şunt multiplu. Selectarea domeniului de măsurare
se face cu ajutorul unui comutator.
Pentru schema din figura 5.16 a), trebuie să se ţină seama de faptul că şunturile
vor fi conectate în serie, respectiv în paralel cu aparatul de măsurare, funcţie de
poziţia comutatorului.
În figura 5.16 b), se poate observa că şuntul R1 este conectat în serie cu
instrumentul magnetoelectric (rezistenţă electrică R), iar şunturile R2, R3, R4, R5 sunt
conectate între ele în serie şi în paralel cu instrumentul.
Pentru poziţia din figura 5.16 c), se poate observa faptul că şunturile R1, R2 şi
R3 sunt conectate în serie cu instrumentul magnetoelectric, iar şunturile R4, R5 sunt
conectate între ele în serie şi în paralel cu instrumentul. Relaţiile de calcul, pentru
diferitele configuraţii, sunt următoarele:
U AB = R  I m = ( R1 + R2 + R3 + R4 + R5 )  I s
U AB + R1  I m = ( R2 + R3 + R4 + R5 )  I s
U AB + ( R1 + R2 )  I m = ( R3 + R4 + R5 )  I s (5.23)
U AB + ( R1 + R2 + R3 )  I m = ( R4 + R5 )  I s
U AB + ( R1 + R2 + R3 + R4 )  I m = R5  I s .
250 ; 1 mA
mA
250 ; 1 mA Im
mA A R5 R4 R3 R2 R1
B
I IS
Im b)
R5 R4 R3 R2 R1
A B 250 ; 1 mA
IS 1A
2,5 A mA
I
5A 250 mA
Im
50 mA R5 R4 R3 R2 R1
A B
a) I IS
c)
Fig. 5.16 − Ampermetru magnetoelectric:

a) ampermetru cu şunt multiplu; b) conectare şunturi domeniu 250 mA;
c) conectare şunturi domeniu 2,5 A.
Ampermetrele feromagnetice sunt printre cele mai răspândite aparate de măsu-

rat de curent electric continuu şi de curent electric alternativ de frecvenţă industri-
ală. Pentru realizarea miliampermetrelor şi ampermetrelor cu diferite intervale de
măsurare, instrumentul feromagnetic oferă o soluţie simplă, care elimină necesita-
tea introducerii şunturilor în paralel cu instrumentul. Deoarece inductivitatea unei
bobine depinde de numărul de spire, rezultă că se poate calcula numărul de spire
(realizate cu un conductor cu o arie corespunzătoare a secţiunii transversale pentru
curentul electric măsurat) necesar pentru realizarea unui anumit interval de măsurare.
Se poate observa, în figura 5.17, construcţia unui ampermetru feromagnetic de 5A şi
a unui de 150A. Pentru curenţi electrici mai mari, (zeci A  kA), se utilizează
transformatoare de măsurare de curent electric, ampermetrul fiind în acest caz de
5 A sau 1 A (gradat direct pentru curentul electric din circuitul primar).
Ampermetrele electrodinamice pot fi de tipul:

• miliampermetre, I < 500 mA − bobina mobilă este montată în serie cu
bobina fixă;
• ampermetre, I  0,5 A − bobina mobilă este parcursă de un curent electric
mai mic, proporţional cu curentul electric de măsurat, fiind montată la bornele unui
şunt, legat în serie cu bobina fixă.
Sunt utilizate în aplicaţiile de laborator, având clasele de exactitate 0,2  0,5.
(fig. 5.18).Scara gradată a ampermetrelor electrodinamice este neliniară.
Fig. 5.17 − Ampermetre feromagnetice (5A, 150 A).
I 1 1' I 1 1' RS
2 2
a) b)
Fig. 5.18 − Ampermetre electrodinamice:
a) miliampermetru; b) ampermetru.
Voltmetrele magnetoelectrice se realizează cu ajutorul instrumentului mag-

netoelectric, considerat ca milivoltmetru, prin înserierea cu una sau mai multe re-
zistoare adiţionale, pentru a obţine unul sau mai multe domenii de tensiune (fig.
5.19). Valoarea rezistenţei adiţionale Ra se calculează cu relaţia:
Ra = R0  (n − 1) , (5.24)
în care
U U
n= = . (5.25)
U 0 R0  I 0
R0 R1
0 U0 U1
U0 < U1
a)
500 ; 1 mA
mA
R4 R3 R2 R1
1000 V R1
100 V
10 V
1V
R1=500 ; R3=90 k; R0=500 ; I = 1 mA;
R2=9 k; R4=900 k R1= 24500  c)
b)
Fig. 5.19 − Realizarea voltmetrului magnetoelectric:
a) cu un interval de măsurare; b) cu intervale multiuple; c) construcţie.
Voltmetrele magnetoelectrice funcţionează numai la tensiune continuă, au

rezistenţă internă mare (100 /V50 k/V), consum propriu redus şi se con-
struiesc până la 1000V.
Aparate magnetoelectrice cu redresor se obţin prin introducerea unui
instrument magnetoelectric (miliampermetru sau microampermetru) într-un montaj
de redresare monoalternanţă sau bialternanţă. În figura 5.20 a), este prezentată
schema monoalternanţă, iar în figura 5.20 b) schemele de redresare bialternanţă -
tip punte sau cu transformator cu priză mediană (fig. 5.20 c)).
D1 D3
D1
mA im (t)
D1 im (t)
im (t) mA
i(t) mA
D2 D4
D2
D2 RA
u(t)
a) b) c)
Fig. 5.20 − Aparat magnetoelectric cu redresor:
a) schema monoalternanţă; b) schema bialternanţă în punte;
c) schema cu transformator.
În circuitele de tensiune alternativă, echipajul mobil al instrumentului

magnetoelectric nu poate urmări variaţiile instantanee ale curentului electric ce
parcurge bobina şi indicaţia sa va fi:

α = 0  I med . (5.26)
D
Aparatele magnetoelectrice cu redresor au cuplul activ proporţional cu
valoarea medie Imed a curentului electric, dar din motive metrologice şi de nece-
sităţi ale măsurărilor, scara se gradează în valori efective pentru curent electric
sinusoidal.
Voltmetrul magnetoelectric cu redresor se realizează prin introducerea
instrumentului magnetoelectric în diagonala punţii redresoare şi înserierea cu una
sau mai multe rezistoare adiţionale (fig. 5.21 a)).
Ampermetrele magnetoelectrice cu redresor sunt formate dintr-un voltmetru
elementar, conectat în paralel pe un şunt parcurs de curentul electric de măsurat.
Voltmetrele feromagnetice sunt compuse dintr-un miliampermetru fero-

magnetic şi unul sau mai multe rezistoare adiţionale Ra montate în serie cu acesta.
În circuitele de tensiune continuă expresia indicaţiei aparatului este proporţională
cu pătratul tensiunii:
U2
α=k . (5.27)
( Ra + Ro ) 2
În circuitele de tensiune alternativă sinusoidală, indicaţia este proporţională cu
pătratul valorii efective a tensiunii:
U2
α=k . (5.28)
( Ra + R0 ) 2 + ω2 L20
D1 D3 D1 D3 D1 D3
mA R0 mA R0 mA R0
im (t) im (t) im (t)
D2 D4 D2 D4 D2 D4
Ra
i (t) RS
u(t)
u (t)
a) b) c)
Fig. 5.21 − Realizarea aparatelor magnetoelectrice cu redresor de tip:
a)voltmetru; b)ampermetru; c) redresor cu amplificator operaţional.
Datorită termenului (L0)2, voltmetrul va acuza erori de frecvenţă, suplimen-

tare. Voltmetrele feromagnetice nu se pot construi pentru domenii de tensiuni mai
mici de 3  5 V din cauza erorii de temperatură şi a creşterii consumului propriu,
iar clasele de exactitate sunt c = 0,5 pentru aparatele de laborator şi c = 1,5  2,5
pentru aparatele de tablou.
Voltmetrele electrodinamice sunt compuse dintr-un miliampermetru cu

bobinele în serie şi un rezistor adiţional din manganină, divizat pentru mai multe
domenii de măsurare. Consumul propriu variază invers proporţional cu domeniul,
având valori ridicate 10  20 VA. Clasa de exactitate 0,2  0,5 le recomandă ca
etaloane pentru utilizarea în laboratoare. Scara gradată a voltmetrelor electrodina-
mice este neliniară.
Multimetre analogice – sunt aparate de măsurat realizate pe baza instrumen-

tului magnetoelectric [5.1, 5.6  5.8]. Multimetrele sunt prevăzute la intrare cu
convertoare de intrare (atenuatoare, amplificatoare) care asigură adaptarea în nivel
a mărimii de măsurat (tensiuni/curenţi electrici în circuitele de tensiune continuă
sau de tensiune alternativă), precum şi cu circuite specifice care permit măsurarea
principalelor mărimi electrice (rezistenţa electrică, capacitatea, factor de amplifi-
care tranzistor, amplificare, testare componente electronice etc.). Schema bloc a
unui multimetru analogic este prezentată în figura 5.22, iar schema de principiu
este prezentată în figura 5.23.
În tabelul 5.3 sunt indicate principalele caracteristici specifice ale unui
multimetru analogic, pentru domeniile de tensiune, intensitate curent electric
continuu, rezistenţă electrică şi capacitate.
5.1.8 Aparate numerice de măsurat
5.1.8.1 Aspecte generale
Aparatele numerice sunt mijloace de măsurare care prelucrează semnalele în

lungul lanţului de măsurare, astfel ca afişarea rezultatului măsurării să se facă sub
formă numerică [5.1, 5.3, 5.4, 5.9]. Convertoarele de prelucrare a semnalului
analogic asigură cuantificarea şi codificarea.
V Divizor de
tensiune
V,   Ohmmetru
Comutator mA
Comutator funcţii
COMM domeniu Redresor
mA mA
Şunt
Fig. 5.22 − Multmetru analogic, schema bloc.
mA
Off
Ra1 A
Rş
Ra2 V
E V
R 
COMM A V, 
Fig. 5.23 − Multimetru analogic, schema de principiu.
Tabelul 5.3
Caracteristici ale unui multimetru analogic
Domeniu Cădere
Rezistenţă Domeniu Domeniu Domeniu
Domeniu intensita- de Domeniu
electrică rezistenţă de capaci-
tensiune, te curent tensiune măsurare
internă electrică măsurare tate
[V] electric [V] [F]
[k] [] [k] [F]
[mA]
1,5 31,5 0,05 0,16 1 0,0011 1 0,220
5,0 100 0,5 1,15  10 0,0110  10 2200
15,0 315 5,0 1,25
50,0 1000 50,0 1,25
150,0 3150 500,0 1,80
500,0 10000 5000,0 1,72
Cuantificarea reprezintă operaţia de divizare a mărimii analogice în cantităţi

egale, de o anumită valoare, numite cuante. Cuantificarea poate fi de nivel sau de
timp, după cum mărimea caracteristică este amplitudinea sau durata. Mărimea de
măsurat se exprimă astfel funcţie de numărul de cuante pe care îl conţine.
Pentru prelucrarea în aparatele numerice a mărimii cuantificate este necesară
operaţia de codificare, ceea ce presupune asocierea unui cod numeric (de obicei
codul binar ce operează cu cifrele „0” şi „1” asociate unor niveluri distincte de
tensiuni continue). Rezultatul măsurării, exprimat în cod numeric, poate fi transmis
la un sistem de prelucrare a datelor, sau decodificat şi afişat pentru a fi citit de
operator. Principalele caracteristici metrologice ale aparatelor digitale sunt:
a) Exactitatea − se exprimă sub forma erorii maxime în condiţii de referinţă

impuse, exprimată în procente din valoarea măsurată, din limita superioară a
intervalului de măsurare, la care se adaugă uneori incertitudinea cifrei ultimului
rang (1 digit);
b) Rezoluţia − reprezintă intervalul minim dintre două valori succesive afişate
pe un anumit domeniu de măsurare sau cea mai mică variaţie ce o poate sesiza
aparatul pe domeniul respectiv;
c) Fidelitatea − defineşte calitatea aparatului de a fi cât mai puţin influenţat de
acţiunea unor factori cum ar fi: temperatura, variaţia etaloanelor interne, semnalele
parazite;
d) Viteza de măsurare − reprezintă calitatea aparatului de a urmări variaţiile în
timp ale mărimii de măsurat;
e) Fineţea − defineşte proprietatea aparatului de măsurare de a influenţa cât
mai puţin mărimea fizică ce trebuie determinată.
Exactitatea voltmetrelor numerice se certifică prin eroarea tolerată; aceasta
reprezintă eroarea maximă admisă în condiţii de referinţă şi se exprimă în funcţie
de valoarea citită şi de unităţi ale ultimului rang (eroarea analogică, eroarea
numerică). Condiţiile de referinţă sunt prescrise prin standarde şi sunt alese astfel
încât variaţiile factorilor de influenţă (temperatură, umiditate, câmpuri electrice şi
magnetice perturbatoare, forma tensiunii de intrare, tensiunea de alimentare,
perturbaţii) să aibă un efect neglijabil asupra aparatului.
Aparatele numerice au mai multe tipuri de scheme funcţionale, ce depind de
caracterul mărimii de măsurat, de modul de prezentare a rezultatului şi de perfor-
manţele impuse cu privire la parametrii de calitate (exactitate, viteză). Pentru mă-
surarea mărimilor cu variaţie analogică, aparatele digitale trebuie să conţină un
convertor analog-numeric (CAN) care realizează operaţia de cuantificare. Avanta-
jele aparatelor digitale sunt:
• forma numerică de prezentare a informaţiei de măsurare, ce permite trans-
misia, memorarea şi prelucrarea datelor cu ajutorul microprocesoarelor;
• creşterea exactităţii de măsurare, ajungându-se ca şi utilizatorii industriali să
măsoare cu exactităţi ce erau atinse doar de instalaţiile specializate din laboratoa-
rele metrologice;
• posibilitatea dezvoltării permanente a unor noi aparate pentru mărimi electrice
şi neelectrice.
În figura 5.24 se prezintă schema funcţională a voltmetrului numeric de ten-
siune continuă [5.1, 5.6  5.9], cu următoarele blocuri componente: circuitul de
intrare CI, convertorul analog-numeric CAN, convertorul de cod CC, unitatea de
afişare zecimală UAZ şi un bloc de comandă BC, care coordonează funcţionarea
întregului aparat, prin comenzi locale (de la panou) sau comenzi de la distanţă
(prin intermediul unei interfeţe standard IS - CEI 625, RS 232/485).
Circuitul de intrare are rolul de a adapta tensiunea de măsurat la cerinţele con-
vertorului analog-numeric. Tensiunea de măsurat U, continuă sau lent variabilă,
este aplicată unui bloc de condiţionare a semnalului, care asigură atenuarea/ampli-
ficarea semnalului, filtrarea, adaptarea impedanţei, eşantionarea şi memorarea
semnalului. Rolul blocului de eşantionare şi memorare este acela de a preleva
eşantioane din mărimea de intrare şi de a le menţine la o valoare constantă (memo-

rare) pe durata ciclului de măsurare. Semnalul obţinut este aplicat unui amplificator
tampon cu impedanţă mare de intrare care asigură adaptarea în impedanţă a
circuitului de eşantionare şi memorare cu impedanţa de intrare a convertorului
analog-numeric.
U CI CAN CC UAZ
Conector IS BC Panou
Fig. 5.24 − Schema funcţională a unui voltmetru numeric de

tensiune continuă.
Convertorul analog-numeric (CAN) asigură transformarea semnalului analo-

gic în semnal numeric (tipurile şi principiile de funcţionare vor fi prezentate în
continuare). Convertorul de cod asigură conversia rezultatului măsurării din sistem
binar (utilizat pentru prelucrarea informaţiei, transmitere la distanţă etc.) în sistem
zecimal (accesibil operatorului). Unitatea de afişare transformă informaţia de mă-
surare aplicată la intrare în informaţie vizuală numerică sau alfanumerică.
Cele mai utilizate sunt unităţile fizice de afişare active, cu diode electrolumi-
niscente şi pasive, cu cristale lichide. Din punct de vedere al prezentării infor-
maţiei, unităţile fizice de afişare pot fi cu segmente selectate (7 segmente pentru
caractere numerice şi 14 segmente pentru caractere alfanumerice) sau cu puncte
activate dispuse într-o matrice (75 pentru caracter alfanumeric) (fig. 5.25).
Fig. 5.25 − Unitate de afişare (3 ½ digiţi; 3 ¾ digiţi; 4 ½ digiţi; 4 ¾ digiţi).
În cazul voltmetrelor numerice de 3½ digiţi, valoarea maximă care poate fi

indicată este 1999, în cazul voltmetrelor de 3¾ digiţi valoarea maximă este 3999,
în cazul voltmetrelor 4½ digiţi valoarea maximă este 19999 ş.a.m.d.
În funcţie de valoarea maximă indicată, rezoluţia pe anumite intervale de
măsurare este diferită. Astfel, pentru valoarea indicată de voltmetrul de 3½ digiţi
din figura 5.25, „-1.328” V rezoluţia este de 1 mV. Aceeaşi valoare va fi indicată şi
de voltmetrul cu 3¾ digiţi cu rezoluţia de 1 mV. Pentru valoarea de „-2.809” V
rezoluţia voltmetrului de 3¾ digiţi este 1 mV. Voltmetrul de 3½ digiţi va afişa
valoarea „-2.81” V, rezoluţia fiind de 10 mV.
Unităţile de afişare sunt prevăzute cu posibilitatea afişării semnului, deplasării
punctului zecimal şi prezentării altor informaţii suplimentare referitoare la mărimea
măsurată.
Diodele electroluminiscente (LED) sunt dispozitive semiconductoare, care
emit radiaţii luminoase vizibile la trecerea curentului electric în sens direct (pentru
reducerea puterii consumate se utilizează dispozitive de afişare cu multiplexare –

cifrele sunt alimentate succesiv). Unităţile de afişare cu cristale lichide (LCD) sunt
sisteme pasive, nu emit radiaţii luminoase, ci modulează radiaţia luminoasă
incidentă provenită de la alte surse. Ele funcţionează pe baza proprietăţii unor
lichide de a deveni transparente sau opace în prezenţa unui câmp electric.
Consumul energetic este nesemnificativ (0,2  5 mW pentru o cifră), acest tip de
afişaj fiind cel mai utilizat la aparatele portabile.
În domeniul sistemelor de măsurare cu calculator încorporat, tuburile catodice,
monocrom sau color, incluse în monitoare, constituie dispozitivul de citire
alfanumeric şi/sau grafic.
5.1.8.2 Convertoare analog-numerice

Dezvoltarea microelectronicii şi a tehnicii de calcul a permis realizarea unui
număr mare de tipuri de convertoare analog-numerice, cele mai utilizate fiind con-
vertoarele cu aproximaţii succesive pentru sisteme de achiziţii de date şi convertoa-
rele cu integrare (dublă pantă) pentru realizarea voltmetrelor şi multimetrelor digitale.
CAN cu aproximaţii succesive
Determinarea valorii unei tensiuni, reprezentată printr-un număr cu n biţi, prin
metoda de aproximare succesivă, se efectuează în n paşi, în fiecare rezultând
valoarea bitului dintr-un rang, începând cu cel mai important [5.1, 5.2, 5.6, 5.7,
5.9]. Funcţionarea convertorului cu aproximaţii succesive se bazează pe principiul
comparării tensiunii necunoscute de măsurat Ux cu o tensiune de referinţă Uref, prin
care se decide dacă în rangul i, bitul ai are valoarea 0 sau 1.
La intrarea comparatorului (fig. 5.26) se aplică tensiunea analogică de măsurat
Ux şi tensiunea de referinţă Uref obţinută la ieşirea convertorului analogic-numeric
(comandat de blocul de control logic). Egalitatea Ux = Uref se obţine prin aproxima-
ţii succesive, prin modificarea tensiunii de referinţă, începând cu valoarea binară
0100…0, corespunzătoare valorii (1/2 Uref). În urma acestei comparaţii, ieşirea
comparatorului va fi „0” sau „1” în funcţie de rezultatul comparaţiei între (1/2 Uref)
şi Ux. În continuare, procedeul se repetă pentru fiecare rang (de la cel mai semni-
ficativ bit spre cel mai puţin semnificativ bit), până la obţinerea valorii numerice
care aproximează cel mai bine intrarea (în limitele a cel puţin  1/2 LSB −least
significativ bit).
Trăsătura specifică a convertorului o reprezintă modul în care se modifică ten-
siunea de comparaţie Ur pe durata unei măsurări:
− primul salt al tensiunii Ur este egal cu jumătate din valoarea maximă a
acestei tensiuni;
− se compară această valoare cu tensiune care trebuie măsurată;
− se atribuie valoarea funcţie de rezultatul comparării valorilor celor două
tensiuni (Ux > Ur se atribuie „1" logic, Ux < Ur se atribuie „0" logic);
− variaţia la un anumit moment, este jumătate din variaţia semnalului în tactul
precedent;
− tensiunea Ur creşte sau scade funcţie de rezultatul operaţiei de comparare,
Ux > Ur respectiv Ux < Ur ;
− se repetă operaţia de comparare în funcţie de numărul de biţi ai conver-
torului.
U
Ur
3/4Ur Ux
Ux 1/2Ur
RAS Ceas
1/4Ur
N
Ur
CAN Uref
0 1 2 3 4 etape
Fig. 5.26 − Schema funcţională a CAN cu aproximaţii succesive.
În figura 5.26 se poate observa faptul că: în prima etapă Ux > Ur , rezultă că
tensiunea de referinţă creşte la 3/4Ur; în etapa 2-a, Ux > Ur şi rezultă că tensiunea
de referinţă creşte la 7/8Ur; în etapa 3, Ux < Ur rezultă că tensiunea de referinţă
scade la 13/16Ur etc.
Rezultatul numeric al măsurării (1100.....), exprimat în cod binar, este
prelucrat (memorat, transmis la distanţă, utilizat în sisteme de comandă şi control
etc.), respectiv este prezentat operatorului în sistem zecimal. Tensiunea de
convertit se poate scrie sub forma:
B  2 n−1 + B2  2 n−2 + ... + Bn  20
U x = Ur  1 . (5.29)
2n
Sunt realizate frecvent convertoare analog-numerice de acest tip, cu 8, 10,12,
14, 16 biţi.
În figura 5.27 se prezintă schema bloc a unui convertor analog-numeric, cu
aproximaţii succesive, cu o singură intrare, iar în figura 5.28 schema unui con-
vertor cu 8 intrări (se observă existenţa unui circuit de multiplexare, care asigură
aplicarea succesivă a semnalelor analogice la intrarea convertorului).
Intrările convertoarelor analog-numerice pot fi cu referinţă la masa sistemului
de măsurare sau pot fi izolate.
Se construiesc, în prezent, convertoare cu aproximaţii succesive cu maxim 16
intrări, cu viteze de eşantionare de ordinul sutelor de milioane de eşantioane pe
secundă, comunicaţie serială sau paralelă, puteri consumate zeci∙∙∙ sute de miliwaţi.
Observaţii:
Ciclul de conversie are o durată fixă dependentă de numărul de biţi ai conver-
torului, ceea ce dă posibilitatea controlării vitezei de lucru cu ajutorul semnalului
de tact;
− exactitatea convertorului este influenţată de sursa de referinţă de tensiune,
care trebuie să aibă o mare stabilitate în timp;
− semnalele parazite apărute la intrarea voltmetrului vor influenţa exactitatea
măsurării;
− utilizarea filtrelor la intrare duce la scăderea vitezei de lucru.
Convertorul cu dublă rampă

Măsurarea se efectuează în două etape, a căror succesiune este comandată de
blocul de comandă, în ritmul impulsurilor de tact de la generatorul de frecvenţă
etalon GE, cu frecvenţa f0 (fig. 5.29). În prima etapă, blocul de comandă asigură
ştergerea conţinutului numărătorului N (cu Nmax locaţii) şi închiderea comutatorului
K1, aplicând tensiunea necunoscută Ux la intrarea integratorului. Integrarea

tensiunii Ux se face pe durata T1, dată de încărcarea la maxim Nmax a numărătorului
cu impulsuri de frecvenţă f0, ce trec prin poarta logică P.
VDD
Vin S/H 12− BIT SUCCESSIVE

APROXIMATION
REF in
SCLK
CONTROL
SDATA
LOGIC
CS
Vdrive
GND
Fig. 5.27 − Registru cu aproximaţii succesive (o intrare).
VDD
REF in
V in 0
 S/H 12− BIT SUCCESSIVE
 MUX APROXIMATION

V in 7 CONTROL
PARALEL INTERFACE/CONTROL REGISTER
DATE CONTROL GND

Fig. 5.28 − Registru cu aproximaţii succesive (8 intrări).
Tensiunea la ieşirea integratorului, realizat cu amplificatorul operaţional A

variază liniar:
t
1 U t
U1 = −
R C 
 U x  dt = − x ,
RC
(5.30)
0
ajungând la terminarea primei etape la valoarea:
U T U N
U10 = − x 1 = − x max . (5.31)
R C R  C  f0
La următorul impuls, numărătorul va trece la valoarea zero, iar impulsul de
transfer va anunţa blocul de comandă că prima etapă s-a încheiat.
În a doua etapă, blocul de comandă modifică stările comutatoarelor K1 şi K2,
trecându-se la integrarea tensiunii de referinţă −Ur pe durata T2. Poarta rămâne în
continuare deschisă şi numărătorul se încarcă din nou, de la zero, cu impulsuri de
frecvenţa f0 . Deoarece tensiunea −Ur este de semn contrar faţă de Ux, tensiunea de
la ieşirea integratorului începe să scadă:
t
U t
 (− U r ) dt = U10 − Rr C .
1
U1 = U10 −  (5.32)
R C
0
U
R C
Ux K1
A Comp U'x
−Ur U0 C U10
K2
Ux
Comanda GE Poarta N Afişaj T1 T2 t

a) b)
Uin R C Uin R C
Uref Ue Uref A Ue
c)
Fig. 5.29 − CAD cu dublă rampă:
a) schema funcţională; b) diagrama; c) etape circuit de intrare (integrare/derivare).
La trecerea prin zero, comparatorul C va închide poarta logică P, etapa

terminându-se după timpul T2 . Deoarece U1= 0, rezultă:
U x N max U r N x
 −  =0;
R C f0 R  C f0
(5.33)
Ur
Ux = Nx .
N max
Voltmetrele numerice cu integrare cu dublă pantă, pot fi realizate cu ajutorul
circuitelor integrate (fig. 5.30). Din analiza schemei de principiu a voltmetrelor nu-
merice, se constată că există o secţiune analogică şi o secţiune numerică. Aceasta a
condus, fie la realizarea voltmetrelor numerice cu ajutorul a două circuite integrate
corespunzătoare acestor secţiuni, fie la realizarea lor cu ajutorul unui singur circuit
integrat.
Realizarea convertoarelor A/N cu integrare, cu dublă pantă, cu ajutorul a două
integrate distincte, a fost impusă de necesitatea separării secţiunii numerice de
secţiunea analogică, în scopul limitării zgomotelor de comutaţie în secţiunea de
intrare. Secţiunea analogică este formată din circuit de intrare, integrator şi
comparator, iar secţiunea numerică este formată din comutatoare comandate,
oscilator, numărător, poartă şi circuite de comandă.
Evoluţia tehnologică a permis realizarea convertoarelor analog-numerice cu
integrare cu dublă pantă sub forma unui singur circuit integrat (firmele ALDIN,
INTERSIL, MAXIM, TEXAS INSTRUMENTS, TELCOM). În secţiunea
analogică fiecare ciclu de măsurare este împărţit în 4 faze (faza auto-zero; faza
integrării semnalului; faza derivării; faza integrării de zero), ceea ce asigură:
conectarea intrării la masă; încărcarea condensatorului de referinţă; încărcarea con-
densatorului auto-zero pentru a compensa tensiunea de offset a amplificatoarelor

operaţionale; integrarea semnalului Ux; derivarea tensiunii de referinţă; reîntoar-
cerea în zero a integratorului.
+5V IN −5V
24 K
47 K
100 K 1M 470 nF 220 nF
1K
100 nF 10 nF
100 pF
DISPLAY
40 39 38 37 36 35 34 33 32 31 30 29 28 27 26 25 24 23 22 21
7107
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
Fig. 5.30 − Voltmetru numeric realizat cu circuit integrat seria 7107.
În figura 5.31 se prezintă schema unui voltmetru numeric realizat cu un circuit

integrat din seria 7135.
CONVERTOR CIRCUIT
CIRCUIT CIRCUIT
ANALOG NUMERIC COMANDĂ
INTRARE INTRARE
7135 AFIŞAJ
TENSIUNE SURSA DE
OSCILATOR
REFERINŢĂ ALIMENTARE
Fig. 5.31 − Voltmetru numeric cu circuit integrat - seria 7135.
Stabilitatea tensiunii de referinţă este un factor major în obţinerea unor

rezultate de precizie. Se recomandă utilizarea unei surse de tensiune de referinţă
care să fie compensată la variaţii de temperatură. Spre deosebire de cele mai multe
circuite electronice care urmăresc variaţia semnalului de intrare, sursa de referinţă
de tensiune asigură stabilitatea tensiunii de ieşire, indiferent de variaţiile tensiunii
de intrare, ale sarcinii, ale temperaturii etc. Frecvenţa maximă de lucru a conver-
toarelor analog - numerice este limitată de răspunsul în funcţie de frecvenţă al
comparatorului. În cazul respectării recomandărilor din catalog privind valorile
condensatorului şi rezistorului de integrare, frecvenţa maximă este de 160 kHz.
Micşorarea valorilor componentelor specificate, duce la creşterea frecvenţei de
lucru, însă pot să apară neliniarităţi în funcţionarea secţiunii analogice.
Majoritatea voltmetrelor numerice moderne sunt prevăzute cu posibilitatea

măsurării mai multor mărimi: tensiuni continue şi alternative, curenţi continui şi
alternativi, rezistenţe electrice, frecvenţă, parametri tranzistoare, continuitate
circuite, verificare diode semiconductoare etc.
Multimetrele numerice au la bază voltmetrele numerice de tensiune continuă,
prevăzute cu convertoare pentru realizarea anumitor funcţii [5.1, 5.3, 5.4, 5.6, 5.9].
Schema bloc a unui multimetru numeric (fig. 5.32) arată că voltmetrul numeric de
bază rămâne neschimbat, iar pentru măsurarea diferitelor mărimi se adaugă
convertoare adecvate.
V Convertor
Divizor de V
=V AN
tensiune
Comandă
afişaj
V,  
Ohmmetru 
Comutator
funcţii
~V
COMM
Comutator Redresor ~V; mA
domeniu mA
mA mA
Şunt Punct Afişaj
zecimal
Fig. 5.32 − Schema bloc a unui multimetru numeric.
În figura 5.33 se prezintă schemele de intrare ale unor convertoare de tensiune,

respectiv de curent electric. Multimetrele numerice moderne sunt prevăzute cu o
interfaţă (serială, paralelă) care asigură conectarea la un calculator.
Aparatele numerice şi sistemele de măsurare controlate de microprocesor, au
apărut ca o necesitate impusă de cerinţele actuale în acest domeniu. În lipsa unui
sistem de măsurare cu microprocesor, operaţiile de măsurare, colectare şi prelucra-
re a rezultatelor măsurării, precum şi luarea unor decizii pe baza informaţiilor ofe-
rite de aceste rezultate, sunt efectuate de un operator. Aceste operaţii se efectuează
din exteriorul aparatului, într-un interval de timp mare şi cu posibilitatea unor ope-
raţii greşite. Utilizarea microprocesoarelor oferă posibilitatea preluării unei părţi
importante din comenzile operatorului (autotestarea, îmbunătăţirea preciziei, redu-
cerea numărului de componente, creşterea vitezei de lucru, posibilitatea determină-
rii prin calcul a parametrilor statistici etc.) pe baza unui software specializat.
Contor numeric
Contorul numeric este destinat măsurării energiei active/reactive în circuite
monofazate sau trifazate cu 3 sau 4 conductoare, cu posibilitatea înregistrării con-
sumului de energie electrică sau transmiterii datelor pe o interfaţă serială. Circui-
tele de intrare sunt realizate cu ajutorul transformatoarelor de curent electric (sau
şunturi), respectiv cu divizoare de tensiune rezistive (sau transformatoare de măsu-
rare de tensiune).
U int 200 mV =
Filtru TJ
9 M 2V ~
Afişaj LCD
900 k 20 V 7107
Buton ON/Off Soclu
Redresor U ref tranzistor
90 k Selectare mă-
200 V rime măsurată
9 k (domeniu)
Intrare 20 A Intrare U, R
750 V Intrare
900  Intrare 200 mA
comună
Comun a) c)
200 A =
Filtru TJ
2 mA 900  ~
MHz kHz D-H MAX
90  7107
20 mA mV V
k 
9 Redresor U ref
M
200 mA
20 A 0,99  A mA
Comun 0,01 
b) d)
Fig. 5.33 − Convertoare de intrare:
a) de tensiune; b) de curent electric; c) multimetru digital; d) afişaj.
Circuitele integrate utilizate la realizarea contoarelor numerice conţin amplifi-

catoare operaţionale, convertoare analog-numerice, filtre, multiplicatoare, conver-
toare numeric – frecvenţă, microcontrolere, dispozitive de afişare numeric/alfanu-
merice, interfeţe pentru comunicaţie, circuite comandă etc. Spre deosebire de
contoarele de inducţie, contoarele numerice pot afişa un număr mare de mărimi
electrice: tensiune, intensitate curent electric, frecvenţă, puteri, putere maximă,
factor de putere, energie activă/reactivă, defazaje, succesiune faze, valori instan-
tanee etc. [5.10]
În figura 5.34 este prezentată schema unui contor electronic cu înregistrator
electromecanic.
Semnalul obţinut în secundarul transformatorului de măsurare de curent
electric este aplicat unui amplificator operaţional şi apoi unui convertor analog –
numeric de precizie.
Semnalul obţinut la ieşirea divizorului rezistiv de tensiune este aplicat direct la
intrarea convertorului analog-numeric de tensiune. Semnalele de la ieşirile
convertoarelor analog-numerice sunt aplicate unui multiplicator, la ieşirea căruia
este conectat un convertor din semnal numeric în frecvenţă.
În principu, contoarele statice măsoară şi afişează următoarele mărimi electrice:
• energie/putere activă/reactivă/aparentă, monofazat/trifazat;
• factor de putere monofazat/trifazat;
• tensiune/curent electric pe fiecare fază;

• defazaje tensiuni/curenţi electrici;
• frecvenţa;
• succesiunea fazelor;
• diagrama fazorială;
• curbe de sarcină;
• măsurare în 4 cadrane;
• funcţii suplimentare: intrări de control; ieşiri de semnalizare/comutare;
porturi de comunicaţie serială (RS232 sau RS485); port de comunicatie optic; listă
de evenimente; tarife de energie şi putere diferite, posibilitatea verificării corectitu-
dinii montării în circuitul de măsurare etc.
I1 P1 P2
1
S1 S2 Z
0
SURSA DE
ALIMENTARE
ÎNREGISTRATOR
R1 AO CAN_I
CONVERTOR 0 9 7 4 6 1
X NUMERIC
FRECVENŢĂ
R2 CAN_U
LED
Fig. 5.34 − Contor numeric monofazat.
În figura 5.35 este indicată schema de principiu a unui contor numeric trifazat.
5.2 Transformatoare de măsurare

Transformatoarele de măsurare de curent electric şi de tensiune sunt elemen-
tele principale din lanţul de măsurare care permit urmărirea mărimilor din reţeaua
electrică şi transmiterea informaţiilor necesare blocurilor de prelucrare în vederea
înregistrării acestora. Transformatoarele de măsurare trebuie să asigure un transfer
cât mai fidel al datelor privind mărimile din reţeaua electrică, iar blocurile de
prelucrare, trebuie să asigure înregistrarea şi transmiterea acestora.
Caracteristicile de transfer ale transformatoarelor de măsurare au un rol
important în cunoaşterea mărimilor din reţeaua electrică şi utilizarea lor.
5.2.1 Transformatoare de măsurare de curent electric

Pe durata funcţionării reţelelor electrice, curentul electric în circuit poate să
varieze, în funcţionare normală, între valoarea zero şi valoarea de dimensionare
(valoare normată). În funcţionarea la suprasarcină, acesta poate depăşi valoarea
normată, iar în regim de scurtcircuit valoarea curentului electric de scurtcircuit
poate depăşi cu mult curentul electric nominal din circuit. În mod obişnuit, curentul
electric de scurtcircuit nu depăşeşte de 20 ori curentul electric nominal din circuit
[5.8, 5.11]. Tot acest domeniu larg de curent electric trebuie să poată fi măsurat
pentru a efectua, atât operaţii de evaluare a consumurilor de energie, cât şi protecţia
circuitelor la solicitările care apar la scurtcircuit sau suprasarcină.
VDO
100nF
10F SEPARARE
4 3 17 825 OPTICĂ
1
1k
5 1 4
33nF
R8
1k
6 22 pF 2 3
33nF
20
7 100 MHz
8 19
22 pF
9
24
10
1M 23
18
1k 21 CALIBRARE
1M 22
16
1k 18
1M 12
14 100nF 10F
1k 33nF
13 11 2
1k
Z
33nF
Fig. 5.35 − Contor electronic trifazat – schemă de principiu.
Valorile standard ale curentului electric din primar sunt 10 − 12,5 − 15 − 20 −

25 − 30 − 40 − 50 − 60 − 75 A precum şi multiplii şi submultimplii zecimali ai
acestora. Cifrele subliniate sunt preferenţiale [5.12; 5.13].
Valorile standard ale curentului electric din secundar sunt 1; 2; 5 A.
Alegerea transformatoarelor de măsurare de curent electric, pentru circuitele
de protecţie, se face, în principal, pe baza valorii curentului electric din primarul
transformatorului.
Transformatoarele inductive de curent electric asigură izolaţia electrică între
circuitul primar (P1P2) şi circuitul secundar (S1S2) şi asigură, în regim normal de
funcţionare, un raport constant între valoarea efectivă I1 a curentului electric din
circuitul primar şi valoarea efectivă I2 a curentului electric din circuitul secundar
(fig. 5.36).
Raportul de transformare kTC este determinat de raportul numărului de spire
ale celor două înfăşurări
n I
kTC = 2  1 . (5.34)
n1 I 2
Caracteristicile de transfer ale acestor transformatoare de măsurare depind de
clasa de exactitate a echipamentului, de tip, de materialele magnetice utilizate, de
dimensiunea acestora, precum şi de sarcina la bornele secundare. În mod obişnuit,

componentele de frecvenţă ridicată din semnalul din primarul transformatorului
(cel mult până la câţiva kHz) nu sunt transmise în mod corect, în secundarul
acestuia.
S1 i2
P1 TC i2
n1 n2 Zs
P2
i1 S2 i1
a) b)
Fig. 5.36 − Conectarea unui transformator de
măsurare de curent electric în circuit (a)) şi
reprezentarea grafică a acestuia (b)).
Din punct de vedere constructiv, transformatoarele de măsurare de curent

electric cu circuit inductiv sunt de mai multe tipuri [5.13]:
• Transformator cu circuit magnetic închis, caracterizat de exactitate ridicată
în tot domeniul de măsurare; în acest scop, pragul de saturare al circuitului
magnetic este foarte coborât (se utilizează un factor de supradimensionare egal cu
50), iar influenţa remanenţei magnetice este importantă;
• Transformator cu întrefier (circuit magnetic deschis), caracterizat printr-un
prag de saturare ridicat, ceea ce limitează supradimensionarea excesivă, dar exacti-
tatea de măsurare nu este aceeaşi ca în cazul transformatorului cu circuit magnetic
închis; de asemenea dispersia caracteristicilor transformatorului este relativ mare;
• Transformator cu întrefier îngust (antiremanenţă), caracterizat de un întrefier
redus, de circa 1 2 mm, ceea ce limitează influenţa remanenţei; poate fi realizat
cu un factor de supradimenionare de circa 30; este larg folosit în circuitele de
protecţie.
Condiţiile specifice de funcţionare ale transformatoarelor de măsurare de
curent electric, cu variaţii în limite mari ale curenţilor electrici din primar (între
valoarea zero şi valoarea curentului electric maxim de scurtcircuit) şi posibilitatea
modificării în timp a caracteristicilor magnetice ale transformatorului impun
verificarea periodică a încadrării erorilor acestui echipament în limitele specificate
de producător.
În prezent, există şi alte soluţii (transformatoare de curent electric cu circuite
optice, transformatoare de curent electric cu circuite Hall) pentru transferul
informaţiilor privind curentul electric din circuitul primar. Aceste soluţii, încă sunt
puţin utilizate în circuitele de măsurare a curentului electric.
5.2.2 Transformatoare de măsurare de tensiune
Sunt utilizate în principal două tipuri de transformatoare de măsurare de

tensiune:
− transformatoare de măsurare de tensiune de tip capacitiv (TECU);
− transformatoare de măsurare de tensiune de tip inductiv (TEMU);
Pentru a asigura îmbunătăţirea caracteristicilor de transfer încep să fie utilizate

transformatoare de măsurare de tensiune neconvenţionale: divizoare capacitive,
sisteme bazate pe efectul Hall, sisteme bazate pe efecte optice.
Transformatoare de măsurare de tensiune de tip capacitiv

Transformatoarele de măsurare de tensiune de tip capacitiv reprezintă o soluţie
economică pentru măsurarea tensiunilor înalte. Schema de principiu a unui
asemenea echipament este indicată în figura 5.37 [5.13; 5.14].
Tensiunea u' la bornele condensatorului de joasă tensiune C2 este:
C 1
u ' = 2  u1 =  u1 , (5.35)
C k
în care C = C1 + C2 , iar k este raportul de divizarea al divizorului capacitiv.
Tensiunea U', având o valoarea de circa A
20 / 3 kV, este redusă la nivelul tensiunii de mă-
surare U 2 = 100 / 3 V cu ajutorul transformatoru- u1 C1
LD T
a
lui inductiv de tensiune T. M
u
Inductivitatea bobinei LD se stabileşte astfel u' C 2 Zt 2
încât, la frecvenţa nominală, să aibă aceeaşi impe- N

n
danţă cu condensatorul echivalent C . În acest fel,
impedanţa serie a circuitului echivalent este Fig. 5.37 − Schema de principiu a
practic nulă (rezonanţa serie), iar tensiunea u2 are unui transformator de măsurare
capacitiv TECU
practic aceeaşi valoare (raportată) cu tensiunea u'
şi deci este proporţională cu u1 (se urmăreşte ca rezistenţa electrică echivalentă a
circuitului de la bornele condensatorului C2 să fie neglijabilă). Bobina cu miez
magnetic este astfel dimensionată încât să funcţioneze, în regim normal, pe carac-
teristica liniară. În cazul unui scurtcircuit în circutul secundar al transformatorului
T sau în cazul unei suprasarcini, bobina LD intră în regim de saturaţie, ceea ce per-
mite limitarea valorii curentului electric din primarul transformatorului T şi, deci, a
solicitării electrice a condensatoarelor C1 şi C2 .
Valori obişnuite ale mărimilor din figura 5.37 sunt indicate în tabelul 5.4.
Avantajul principal al transformatorului de măsurare de tensiune, de tip capa-
citiv, constă în simplitatea sa şi posibilitatea de a obţine informaţii corespunzătoare
privind valoarea tensiunii măsurate, cu condiţia ca aceasta să aibă o formă strict
sinusoidală, cu frecvenţa egală cu cea pentru care se asigură rezonanţa circuitului.
Pentru o frecvenţă diferită sau o tensiune cu o curbă nesinusoidală pot să apară
erori de măsurare importante.
Tabelul 5.4
Valori ale mărimilor din schema
transformatoarelor de tensiune TECU
U1 C LD
kV nF H
110/3 26.6 381
400/3 85 119
Utilizarea transformatorului de măsurare de tensiune, de tip capacitiv, pentru

analiza regimurilor tranzitorii din reţeaua electrică (de exemplu la măsurarea în
cazul supratensiunilor de comutaţie) poate conduce la informaţii deformate, având

în vedere oscilaţiile care apar în circuit, la frecvenţe ridicate [5.13].
Alegerea transformatoarelor de măsurare de tip capacitiv se face, în principal,
pe baza tensiunii normate din primar, a tensiunii normate din secundar, a frecvenţei
normate, a puterii admise în secundar şi a clasei de exactitate.
Transformatoare de măsurare de tensiune de tip inductiv

Schema de principiu a unui transformator de măsurare de tensiune de tip
inductiv, în construcţie monofazată, este indicată în
figura 5.38. L1
Dacă se consideră neglijabil curentul electric de L2
L3
magnetizare al transformatorului din figura 5.38, ten- a
uA1
siunea de ieşire uA2 a transformatorului de măsurare uA2
este egală cu tensiunea de măsurat uA1/k, dacă curentul n
electric de sarcină, din secundarul transformatorului N
este nul. Fig. 5.38 − Schema de principiu
Raportul de transformare k se determină ca raport a unui transformator de măsu-
al numărului de spire n1 din primarul transforma- rare de tensiune, de tip inductiv.
torului şi numărul de spire n2 din secundarul acestuia
n U
k = 1 = A1 . (5.36)
n2 U A2
În mod obişnuit, tensiunea din secundarul transformatoarelor de măsurare de
tensiune este 100 / 3 V.
Principala condiţie impusă la utilizarea transformatorului de măsurare de
tensiune, de tip inductiv, pentru a menţine erorile de amplitudine şi cele de unghi în
limite admise, este funcţionarea practic în gol a transformatorului de măsurare (o
sarcină care nu trebuie să depăşească valoarea maxim admisă).
O altă sursă de erori de măsurare la transformatorul de tensiune, de tip induc-
tiv, este determinată de funcţionarea transformatorului la o tensiune superioară ten-
siunii de dimensionare. Această situaţie apare, în special, în orele cu sarcină redusă
în reţeaua electrică, atunci când tensiunea poate depăşi cu peste 10% tensiunea nor-
mată a transformatorului.
Transformatoarele de măsurare de tensiune cu circuit inductiv prezintă costuri
ridicate, care cresc odată cu creşterea tensiunii nominale.
5.3 Soluţii moderne pentru măsurarea intensităţii

curentului electric
5.3.1 Senzori de curent electric bazaţi pe efect Hall
Efectul Hall constă în apariţia unei tensiuni, pe feţele unei plăcuţe semicon-
ductoare parcursă de un curent electric de comandă, situată într-un câmp magnetic
de inducţie B, perpendicular pe planul plăcuţei. Dacă un curent electric constant
trece printr-un material semiconductor, la care sunt ataşate două terminale de
ieşire perpendicular pe direcţia de trecere a curentului electric, în absenţa unui
câmp magnetic, diferenţa de potenţial între laturile paralele cu direcţia curentului

electric este nulă. În prezenţa unui câmp magnetic, are loc deformarea liniilor de
curent electric, deci o distribuţie neuniformă a electronilor, ceea ce duce la apariţia
unei diferenţe de potenţial numită tensiune Hall UH
U H = SH  IC  B , (5.37)
în care sensibilitatea SH a senzorului rezultă din relaţia
R
SH = H . (5.38)
h
În relaţia (5.37), Ic este curentul electric de comandă, RH − constantă Hall
(funcţie de materialul semiconductor), h − grosimea plăcuţei semiconductoare.
Pentru a obţine un bun senzor magnetic, se concentrează câmpul magnetic în
zona traductorului cu ajutorul unui tor din material cu permeabilitate magnetică
mare folosit drept concentrator de flux, ceea ce asigură o creştere a câmpului
magnetic din zona senzorului şi independenţa faţă de poziţia conductorului în
interiorul torului (fig. 5.39).
+U
T1
B
IM
H AO RM
Ip P
M T2
−U
ip
Fig. 5.39– Schema de principiu a unui traductor de curent

electric cu element Hall.
Deoarece tensiunea obţinută este de valoare mică este necesar ca aceasta să fie
amplificată cu ajutorul unui amplificator operaţional AO, la ieşirea căruia se obţine
o tensiune proporţională cu intensitatea curentului electric. Această tensiune poate
fi aplicată aparatelor de măsurare (multimetru, osciloscop, analizor energie, sistem
de achiziţii de date etc.) sau circuitelor de protecţie. Evitarea comportării neliniare
a concentratorului de flux se poate obţine prin utilizarea unui circuit, compus din
tranzistoarele T1 şi T2 care injectează un curent electric de compensare prin bucla
de reacţie (pe miezul din ferită M se amplasează o bobină B care este parcursă de
curentul electric de reacţie). La bornele rezistorului de măsurare RM rezultă o
tensiune de aceeaşi formă cu curentul electric de măsurat.
Avantajele senzorului cu efect Hall sunt: exactitate bună, domeniu mare de
măsurare (A-sute A), izolare electrică, bandă de frecvenţă bună (0-zeci kHz),
dimensiuni mici, masă mică, consum redus de energie.
5.3.2 Senzori de curent electric bazaţi pe cordonul Rogowski

Cordonul Rogowski este un senzor de curent electric, utilizat pentru măsura-
rea intensităţii curentului electric de valori mari (sute A-sute kA), în circuite de
tensiune alternativă (fig. 5.40). Funcţionarea se bazează pe tensiunea electro-

motoare indusă de câmpul electromagnetic din jurul conductorului într-o bobină.
Această tensiune, proporţională cu intensitatea curentului electric din conductor,
este aplicată unui amplificator operaţional integrator, a cărui ieşire poate fi
conectată la un aparat digital (multimetru, analizor, osciloscop). Bobina este
amplasată pe un cordon flexibil din plastic, ale cărui capete se pot îmbina uşor
printr-un conector. Această variantă costructivă asigură posibilitatea utilizării în
locuri greu accesibile (tablouri de distribuţie, sistem de bare) fără a interveni în
circuitul de alimentare al consumatorului.
i(t)
i(t)
u(t)
u(t)
a) b)
Fig. 5.40 − Cordon Rogowski.
Avantajele utilizării acestui senzor sunt: sensibilitatea bună (zeci-sute mV/A),

liniaritate foarte bună (datorită lipsei miezului feromagnetic), , bandă de frecvenţă
foarte mare (Hz-MHz), poate măsura valori mici de curent electric alternativ, în
prezenţa curentului electric continuu, rezistenţă mare de izolaţie, gama dinamică
mare, domeniu mare de temperatură de funcţionare. Principalul dezavantaje poate
să apară în zone cu câmpuri electromagnetice intense care pot reduce exactitatea
măsurării.
5.3.3 Senzori optici de curent electric
Senzorii optici de curent electric funcţionează pe baza efectului Faraday, care

constă în modificarea planului de polarizare al luminii atunci când o rază polarizată
(laser) trece printr-un câmp magnetic. Intensitatea curentului electric poate fi
măsurată prin măsurarea unghiului de rotaţie al planului de polarizare cu ajutorul
unui fotodetector. Informaţiile privind curentul electric prin circuit sunt transmise
optic unui detector, decodificate şi transmise pe magistrala de date, sub formă
numerică, unui circuit numeric de prelucrare şi memorare. Constructiv, senzorii
optici de curent electric sunt realizaţi dintr-o sursă laser, fibră optică pentru
transmiterea luminii, senzorul optic, fotodetector, decodificator şi circuite de
prelucrare numerică a informaţiilor. Sensibilitatea senzorului depinde de numărul
de spire realizat cu fibră optică în jurul conductorului.
Principalele avantaje ale traductoarelor prezentate neconvenţionale sunt:
• asigură separarea electrică între circuitul principal şi circuitul de măsurare;
• au sensibilitate ridicată şi deci posibilitatea măsurarii corecte a intensităţii
curentului electric;
• au liniaritate foarte bună datorită lipsei circuitului magnetic;
• au erori reduse într-un domeniu larg al frecvenţei semnalului (cel puţin până
la 10 kHz).
5.4 Sisteme SCADA industriale
5.4.1 Arhitectura unui sistem SCADA
Datele necesare monitorizării şi analizei proceselor din reţeaua electrică pot fi

culese direct de la echipamentele de măsurare (contoare, aparate specializate pentru
monitorizarea calităţii energiei electrice, module inteligente de intrare/ieşire) sau
pot fi transferate de la aceste echipamente către un sistem centralizat, de stocare şi
prezentare de date. În caz echipamentele respective se găsesc înglobate într-un
sistem denumit în mod curent sistem SCADA (Supevisory Control And Data
Acquisition).
La un consumator de energie electrică, sistemul SCADA poate fi dedicat
numai supravegherii alimentării cu energie electrică sau poate avea ca sarcină şi
supravegherea proceselor tehnologice.
Sistemul SCADA reprezintă o combinaţie între telemetrie şi achiziţia de date
[5.15]. În sarcina unui asemenea sistem intră culegerea datelor din procesele care
au loc în întreprindere, transferul acestora către un punct central, efectuarea
controlului şi analizei datelor colectate şi afişarea rezultatelor obţinute pe un ecran
operator. În urma evaluării rezultatelor, operatorul va transmite, dacă este cazul,
comenzile necesare către proces.
Calitatea unui proces de producţie poate fi afectată de o multitudine de factori
perturbatori, limitarea lor implicând un proces decizional de selectare a celor mai
adecvate măsuri tehnice de contracarare a acestor factori. Un element cheie al des-
făşurării acestui proces de decizie îl reprezintă existenţa unui flux continuu de
informaţie între domeniul problemei (de exemplu, efectele asupra producţiei a
calităţii necorespunzătoare a procesului) şi elementul de decizie (operatorul proce-
sului industrial).
Sistemul SCADA are rolul de a furniza informaţia necesară luării acestor
decizii asigurând date pentru conducerea operativă a procesului de producţie.
În figura 5.41 este prezentată arhitectura principială a unui sistem SCADA.
După cum se poate observa din figura 5.41, un sistem SCADA are o structură
ierahică cu şase niveluri şi anume: nivelul de comunicaţie 1 (reţeaua de întreprinde-
re), nivelul superior (dispecer), nivelul de comunicaţie 2 (reţeaua de automatizare),
nivelul de proces 1 (echipamente de control şi achiziţie date (RTU) şi controlere
logice programabile (PLC)), nivelul de comunicaţie 3 (reţeaua de dispozitiv) şi
nivelul de proces 2 (senzorii inteligenţi) [5.16].
Nivelul superior are rolul de a recepţiona, stoca, agrega şi prelucra datele achi-
ziţionate de către echipamentele de control şi achiziţie date. Faţă de sarcinile enu-
merate, rezultă că, la nivelul superior al sistemului SCADA, este nevoie de echipa-
mente de calcul care să îndeplinescă funcţiile de server SCADA, de server de baze
de date, de server de web şi de staţie de operare.
Aceste echipamente trebuie să fie cuplate prin intermediul unei reţele locale de
întreprindere (nivelul de comunicaţie 1) şi trebuie să aibă acces la o sursă de ceas
stabilă pentru sincronizarea informaţiei de timp a echipamentelor de calcul.
Software-ul folosit la nivelul superior poate fi de tip proprietate de firmă, el fiind
dezvoltat de un producător pentru a putea comunica cu propriile echipamente (aşa
numitele soluţii “la cheie”), sau de tip „deschis” (open software).
Nivel comunicaţie 1
(reţea de întreprindere)
Nivel Server Server Static Static Server

superior SCADA bază de date operator 1 operator n de web
Nivel de comunicaţie 2
(reţea de automatizare)
Nivel proces 1 Echipament de Controler logic Echipament de Controler logic

control şi achiziţie control şi achiziţie
(RTU şi PLC) programabil 1 programabil n
date 1 date n
Nivel de comunicaţie 3
(reţea de dispozitiv)
Nivel proces 2
(senzori inteligenţi) IED IED IED IED IED IED
Proces industrial
(senzori)
Fig. 5.41 − Arhitectura principială a unui sistem SCADA
(IED – dispozitiv electronic inteligent).
Spre deosebire de prima soluţie, care are dezavantajul de a crea dependenţa de

respectivul producător, sistemele bazate pe software deschis permit dezvoltarea
şi/sau extindrea aplicaţiei software de către utilizator şi folosirea de echipamente de
la diverşi producători în cadrul aceluiaşi sistem. Ele au câştigat populariate, în ulti-
mul timp, tocmai datorită acestei flexibilităţi.
Din punct de vedere al nivelului de comunicaţie de date, care face legătură
între nivelul de proces şi nivelul superior, sistemul SCADA poate folosi următoa-
rele soluţii:
a) transferul de date pe linii de comunicaţie cu legătură comutată (de exemplu:
modem GSM, linii telefonice comutate);
b) transferul de date pe linii de comunicaţii cu legătură continuă (de exemplu:
reţea Ethernet (fir, fibră optică sau fără fir – „wireless”), modem GSM cu suport
GPRS, linie telefonică închiriată, legătură punct-multipunct RS-485, modem
radio).
Dată fiind importanţa menţinerii integrităţii datelor vehiculate pe aceste medii
de comunicaţii şi a necesităţii diponibilităţii lor în timp real, este necesară folosirea
de protocoale de date care să asigure un transfer de date eficient şi sigur (a se vedea
şi anexa 5.1).
În sistemele SCADA moderne se folosesc la nivelul de proces 1, pentru cule-
gerea automată şi stocarea intermediară datelor, controlere logice programabile
(PLC) şi echipamente de control şi achizitie de date (RTU). Aceste echipamente se

conectează la module de tip regulatoare locale sau la dispozitive electronice inteli-
gente (IED). Aflate pe nivelul 2 de proces, aceste dispozitive asigură interfaţa cu
senzorii şi actuatorii analogici şi numerici conectaţi la procesul industrial. Aceşti
senzorii şi actuatorii analogici poartă, împreună cu dispozitivele electronice, denu-
mirea de senzori şi actuatori inteligenţi.
Schimbul de date între senzorii şi actuatorii inteligenţi, pe de o parte şi PLC-
uri şi RTU-uri, pe de altă parte este asigurat de un al doilea nivel de comunicaţie,
unde se folosesc protocoale de date specifice unor asemenea dispozitive inteligente
(AS-i, DeviceNet).
Trebuie precizat că, în cadrul unui sistem SCADA, culegerea automată a
datelor este absolut necesară. Acest lucru duce la eliminarea erorilor legate de
metoda de măsurare prin elementul uman, metodă care este cunoscută prin riscul
de a introduce erori de natură să afecteze decisiv relevanţa şi validitatea datelor.
Printre avantajele folosirii unui sistem SCADA se pot enumera:
• îmbunătăţirea funcţionării procesului tehnologic;
• creşterea productivităţii personalului;
• asigurarea protecţiei echipamentelor din întreprindere;
• protejarea mediului la efectele defectării instalaţiilor;
• obţinerea de economii de energie datorate optimizării funcţionării procesului
tehnologic;
• asigurarea funcţionării firmei conform reglementărilor în vigoare.
5.4.2 Nivelul superior al unui sistem SCADA
5.4.2.1 Sisteme SCADA comerciale
Nivelul superior al unui sistem SCADA este alcătuit dintr-un număr de echi-
pamente de calcul conectate într-o reţea locală de date, echipamente pe care rulează
componentele standard ale software-lui SCADA: serverul SCADA, serverul de
bază de date şi staţiile de lucru. Trebuie remarcat că, în cazul unui asemenea sis-
tem, valorile instantanee ale mărimilor de proces sunt accesibile la nivelul serve-
rului SCADA, în timp ce evoluţia acestor valori în timp se memorează la nivelul
serverului de baze de date.
În mod normal, serverul SCADA asigură comunicaţia cu echipamentele de
control şi de achiziţie de date ce fac legătura cu procesul tehnologic. Dacă procesul
tehnologic este unul critic, este indicată asigurarea redundanţei elementelor nive-
lului superior, caz în care funcţia de server de comunicaţie este alocată unui echi-
pament de calcul distinct.
În figura 5.42 este prezentată arhitectura nivelului superior redundant al unui
sistem SCADA. Acesta este compus din două servere SCADA (dintre care unul
îndeplineşte rolul rezervei calde) şi dintr-un server de bază de date ce rulează pe un
cluster de calculatoare, comunicaţia de date cu echipamentele ce fac legătura cu
procesul tehnologic efectuându-se pe două căi ce pot fi comutate după necesitate.
De asemenea este dublată şi reţeaua locală Ethernet a nivelului superior.
Iniţial sistemele SCADA erau de tip proprietate de firmă şi se bazau, la nivelul
superior, pe staţii de lucru cu procesoare RISC, sistemul de operare folosit făcând
parte din familia Unix. Începând cu anul 1989 au fost introduse primele sisteme
SCADA bazate pe folosirea calculatoarelor personale, iar sistemul de operare Unix
a fost înlocuit de sistemul de operare Windows al firmei Microsoft, ca urmare a
imensei răspândiri a acestuia. Acest lucru a avut ca efect scăderea preţului de cost
al acestor sisteme.
Server Server Cluster server Static Static

SCADA 1 SCADA 2 bază de date operator 1 operator n
Reţea Ethernet 1
Reţea Ethernet 2
Server Server
comunicaţie 1 comunicaţie 1
Cale comunicaţie 1 Cale comunicaţie 2
către nivel proces către nivel proces
(de exemplu, linie (de exemplu, radio)
telefonică închiriată)
Fig. 5.42 − Nivel superior al unui sistem SCADA redundant.
Succesul ideii de software deschis a creat o piaţă pentru pachete software

SCADA în care sunt activi un număr mare de producători, această piaţă datând încă
de la începutul anilor 90. Ca exemple de pachete software SCADA comerciale pot
fi amintite cele ale firmelor GE Fanuc (pachetele iFIX şi Cimplicity), Invensys,
Inc. (pachetul Wondeware) şi OpusSoftware, Inc. (pachetul PC6-SQL).
Caracteristicile principale ale software-lui unui sistem SCADA deschis sunt:
• permite dezvoltarea interfaţei grafice cu utilizatorul sistemului;
• permite proiectarea de grafice care afişează valorile şi tendinţele mărimilor
supravegheate;
• permite proiectarea şi gestionarea listelor de alarme;
• permite proiectarea şi generarea de rapoarte diverse;
• permite schimbul de date cu echipamentele de control şi achiziţie a datelor
prin intermediul unor drivere software ce se conformează standardului OPC (OLE
for Process Control);
• permite configurarea drepturilor de acces la date şi de executare a comenzilor
în cadrul sistemului;
• permite stocarea datelor în servere de baze de date istorice şi accesul la aceste
date;
• permite lucrul în reţea locală de date a echipamentelor de calcul care rulează
aplicaţia de sistem SCADA;
• asigură toleranţa la defecte şi redundanţa sistemului;
• permite modul de lucru client-server între serverul SCADA şi staţiile
operator.
Din caracteristicile enumerate mai sus se observă că aceste pachete software
au două trăsături specifice:
− permit utilizatorului dezvoltarea şi extinderea aplicaţiei (proiectarea ecra-

nelor operator, definirea variabilelor conţinute de baza de date în timp real a
serverului SCADA, efectuarea de acţiuni descrise prin limbaje de criptare);
− asigură comunicaţia de date cu echipamentele de control şi achiziţie a datelor
prin intermediul unor drivere ce comunică cu serverul SCADA la nivelul unei
interfeţe compatibilă OPC.
În mod obişnuit, producătorii de sisteme SCADA deschise furnizează uneltele
de dezvoltare ce pot genera drivere OPC generice pentru diverse tipuri de căi de
comunicaţie (serială, reţea locală Ethernet cu protocol TCP/IP), unelte care permit
apoi adaptarea acestor drivere la protocoalele de date şi hărţile de variabile
specifice diferitelor echipamente utilizate.
5.3.2.2 Standardul OLE pentru controlul proceselor
În momentul în care tehnologia componentelor software refolosibile şi-a făcut

intrarea în tehnologia de automatizare şi a înlocuit aplicaţiile monolitice, problema
interfeţei între aceste componente a căpătat o importanţă deosebită. Acest lucru s-a
datorat faptului că lipsa unor asemenea interfeţe ar fi transformat procesul
integrării sistemului SCADA într-o activitate mare consumatoare de timp şi de
resurse.
Una dintre interfeţele cele mai importante între componentele software ale
unui asemenea sistem este aceea dintre serverul SCADA şi driverele specifice
diverselor echipamente de control şi achiziţie date. Un driver de dispozitiv, deseori
numit pe scurt driver, este un progam de calculator care permite altui program (în
cazul de faţă serverul SCADA) să interacţioneze cu un echipament hardware.
Datorită faptului că numărul de protocoale şi de magistrale de comunicaţie a
crescut continuu în timp, fabricanţii de echipamente de automatizare s-au văzut
puşi în situaţia de a dezvolta şi întreţine sute de drivere pentru echipamentele
proprii. Acest proces a început să consume în scurt timp o bună parte din resursele
respectivilor fabricanţi.
Faţă de această situaţie, firmele Fisher-Rosemount, Intellution, Intuitive
Technologies, Opto22, Rockwell şi Siemens AG au decis în anul 1995 să găsească
o soluţie şi au format în acest scop un grup de lucru denumit OPC Task Force.
Acest grup de lucru şi-a propus să elaboreze un standard pentru accesul în timp real
la datele din procesul tehnologic, standard care să funcţioneze sub sistemul de
operare Windows. Standardul elaborat s-a bazat pe tehnologia Microsoft OLE
(Object Linked and Embedded)/DCOM (Distributed Component Object Model) şi
s-a numit OLE for Process Control sau, pe scurt, OPC. Ca urmare a unei activităţi
intense, prima versiune a standardului OPC a fost disponibilă în anul 1996.
Practic, acest standard a asigurat desfăşurarea schimbului de informaţie între
componentele software ale unui sistem SCADA conform unei interfeţe software
prestabilite, în cadrul unui asemenea sistem unele componente jucând rolul de
furnizori de informaţie (servere), iar altele de receptoare ale acesteia (clienţi).
Din acest punct de vedere, OPC a reprezentat baza tehnologică necesară
pentru asigurarea unei legături eficiente atât între componentele software ale
sistemului de automatizare cât şi între acestea şi echipamentele de control şi
achiziţie. Un exemplu de comunicaţie ce foloseşte mecanismul client/server OPC şi

care se poate realiza între serverul SCADA şi un dispozitiv mobil este prezentată în
figura 5.43. Datele sunt transmise între serverul SCADA şi serverul de web prin
intermediul unui client OPC. Dispozitivul mobil se conectează la Internet prin in-
termediul reţelei GPRS utilizând Numele Punctului de Acces (APN − Acces Point
Name) configurat în cartela SIM. Pe dispozitivul mobil poate rula o aplicaţie sub
mediul J2ME (Java 2 Micro Edition) care îi permite utilizatorului să primească date
din procesul tehnologic prin intemediul serverului SCADA şi al serverului de web.
În afară de aceasta, OPC a creat posibilitatea integrării datelor culese din
procesul industrial cu pachetul de programe Office al firmei Microsoft şi cu
sistemele informatice ce funcţionează la nivelul firmei, cum ar fi cel de planificare
a resurselor (Enterprise Resource Planning sau pe scurt ERP). În acest fel a fost
posibil, spre exemplu ca, prin intermediul mecanismului OPC, datele culese la
nivelul de control al procesului de producţie să fie arhivate într-o bază de date.
Echipament de calcul
Sistem
SCADA Client Server Dispozitiv
internet APN
şi server OPC intranet OPC GPRS mobil
OPC
Fig. 5.43 − Comunicaţia de date între serverul SCADA şi un dispozitiv mobil.
Deşi prezintă avantaje, au existat şi unele probleme care nu au putut fi

rezolvate. Una din aceste probleme a fost aceea că tehnologia DOM şi mecanisme
de securitate ale sistemelor de tip „fire-wall” „fire-wall” (a se vedea secţiunea
5.4.2.4) se excludeau reciproc şi ca atare comunicaţia de date prin Internet nu putea
fi efectuată în mod natural. Ca urmare a acestui fapt a fost lansată, începând din
anul 2006, o nouă iniţiativă a Fundaţiei OPC având ca scop înlăturarea acestor
neajunsuri. Numele noului standard rezultat din această iniţiativă este Arhitectura
Unificată OPC (OPC Unified Architecture sau pe scurt OPC UA).
OPC UA este un standard independent de platformele tehnologice (cum ar fi
sistemul de operare şi tipul procesorului folosit) care defineşte modelul unei infra-
structuri comune ce are ca scop facilitarea schimbului de informaţie. El realizează
acest lucru prin definirea unei mulţimi de servicii abstracte care pot folosi diverse
tehnologii de comunicaţie.
În prezent, OPC UA include două protocoale de comunicaţie (HTTP şi UA
TCP) şi două forme de codificare a datelor (XML şi binară), acest lucru permiţând
ca arhitectura să fie folosită pentru aplicaţiile cu cerinţe diverse.
Deşi aparent mai complexă decât OLE for Process Control, tehnologia OPC
UA îndeplineşte cerinţele unei comunicaţii fiabile şi sigure, capabilă să ruleze în
medii diverse. Aceste medii includ şi reţele diferite separate de echipamente de tip
„fire-wall”. În plus, spre deosebire de alte arhitecturi, OPC UA include şi un model
pentru date, fapt care asigură nu numai interoperabilitatea la nivelul protocolului de
comunicaţie, ci şi la nivelul schimbului de date.
5.3.2.3 Sincronizarea informaţiei de timp la nivelul sistemului SCADA
Problema sincronizării etichetei de timp a evenimentelor de la o sursă de ceas

unică este extrem de importantă în cazul unui sistem care monitorizează un proces
tehnologic, aşa cum este sistemul SCADA. Ca atare, este necesară adoptarea unei
soluţii care să asigure sincronizarea, atât a ceasurilor astronomice ale echipamen-
telor de la nivelul de proces, cât şi a celor ale calculatoarelor ce se află la nivelul
superior al acestuia.
Pentru rezolvarea acestei probleme este necesară utilizarea, la nivelul superior
al sistemului SCADA, a unui protocol de sincronizare al ceasurilor astronomice
care să funcţioneze în reţeaua locală de date. În felul acesta, informaţia de timp va
putea fi citită, de la un echipament care joacă rolul de server, de către toate
celelalte echipamente, conectate în această reţea.
Un protocol care efectuează asemenea operaţii este Network Time Protocol
(NTP) [5.17]. Acesta stă la baza unui serviciu distribuit care are rolul de a
sincroniza ceasul unui dispozitiv inteligent de la un ansamblu de surse de ceas
externe. NTP este un protocol ce aparţine Internet-ului, el fiind specificat prin
documentul RFC 1305.
NTP aliniază ceasurile clienţilor la timpul universal coordonat (UTC), o
referinţă care este folosită de către majoritatea naţiunilor lumii. UTC se bazează pe
ziua solară, care depinde de rotaţia Pământului în jurul axei sale şi pe calendarul
Gregorian, care depinde de mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui.
Scala de timp UTC este corectată relativ la timpul atomic internaţional (TAI) prin
adăugarea, în scop de corecţie, a unui număr ds secunde în plus la fiecare 18 luni.
Obiectivul principal al NTP este acela de a sincroniza ceasurile tuturor calcu-
latoarelor, participante într-o reţea, relativ la timpul universal coordonat cu o eroare
de sub o milisecundă sau două. Exactitatea acestei operaţii poate fi întrucâtva mai
slabă în cazul în care calculatoarele sunt conectate prin intermediul Internet-ului
(unde sunt antrenate în transferul mesajelor echipamente de tip router) şi ceva mai
bună dacă această funcţie este disponibilă în reţeaua locală.
Sincronizarea directă cu UTC se poate face de la o sursă externă, prin inter-
mediul unui receptor de radio sau de satelit. Asemenea surse externe, numite
ceasuri de referinţă, sunt disponibile prin intermediul multor servicii de difuzare,
cum ar fi, de exemplu, Sistemul de Poziţionare Globală (GPS) [5.18].
Pentru sincronizarea informaţiei de timp la nivelul superior al sistemului
SCADA pot fi utilizate două soluţii.
Prima soluţie constă în folosirea unui echipament de calcul specializat ce
posedă un modem GPS şi care joacă rolul de server NTP (fig. 5.44), în condiţiile în
care nu este posibilă sau nu se doreşte conectarea la Internet a reţelei locale a
sistemului SCADA.
Cea de-a doua soluţie ar fi rularea, în condiţiile existenţei unei conexiuni la
Internet, a unei aplicaţii de tip server NTP, fie pe un echipament de calcul indepen-
dent, fie pe unul din echipamentele de calcul ale sistemului SCADA (serverul
SCADA, serverul de baze de date etc.).
Echipamentul care joacă rolul de server NTP trebuie să fie conectat în reţeaua
Ethernet a sistemului SCADA, asigurând, în felul acesta, sincronizarea ceasurilor
interne ale calculatoarelor pe care rulează un client NTP software.
Modem
GPS
RS 232
Client Client Server
NTP NTP NTP
Fig. 5.44 − Sincronizarea informaţiei de ceas la nivelul superior

al sistemului SCADA .
În ceea ce priveşte echipamentele folosite la nivelul de proces, acestea pot

primi informaţia de ceas, fie de la nivelul superior prin intermediul căilor de
comunicaţie, fie se pot conecta direct la un modem GPS folosind pentru schimbul
de mesaje cu acesta protocolul NMEA-0183 (National Marine Electronics
Association).
5.4.2.4 Securitatea reţelei locale de date a nivelului superior
Conectarea echipamentelor în reţele de date a determinat dezvoltarea

industriei calculatoarelor, permiţând, printre altele, partajarea accesului la resursele
hardware şi la date. Odată cu aceste avantaje, a apărut însă şi problema reglemen-
tării accesului la resurse, ca mod de manifestare a unei probleme mai generale,
definită ca asigurarea securităţii reţelei.
Asigurarea securităţii reţelei implică trei aspecte [5.19]:
• confidenţialitatea: mecanismul prin care se permite accesul la resurse numai
a utilizatorilor autorizaţi;
• integritatea: mecanismul prin care se asigură corectitudinea datelor şi faptul
că acestea sunt complete;
• disponibilitatea: mecanismul prin care se asigură utilizatorilor autorizaţi
accesul la informaţie în momentul în care aceştia solicită acest lucru.
Scopul principal al asigurării securităţii reţelei este acela de a preveni atacul
asupra resurselor acesteia, iar, în cazul că acest lucru nu poate fi prevenit, să se
încerce minimizarea consecinţelor defavorabile ale atacului prin detecţia lui timpu-
rie şi luarea de contramăsuri.
Ameninţările la adresa securităţii reţelei se contracarează folosind următoarele
mecanisme:
− Autentificarea, Autorizarea şi Responsabilizarea (Accountability) utilizato-
rilor (AAA);
− criptarea datelor;
− controlul accesului la resurse, tehnologiile de tip fire-wall şi filtrarea
comunicaţiei;
− detectarea şi prevenirea accesului intruşilor.
Mai pot fi menţionate şi alte două tehnologii care contribuie, de asemenea, la
asigurarea securităţii reţelei: Reţelele Locale Virtuale (VLAN) şi Reţelele Private
Virtuale (VPN).
Dacă tehnologia VLAN este folosită pentru a preveni violările de securitate

internă, tehnologia VPN are ca scop asigurarea unei comunicaţii sigure în condiţiile
folosirii unui mediu de comunicaţie nesigur cum ar fi, de exemplu, Internet-ul.
Datorită faptului că toate întreprinderile sunt conectate la Internet, amenin-
ţările la securitatea reţelei lor interne vin acum nu numai din partea utilizatorilor
care operează din interior (din intranet), ci şi a acelora care accesează resursele
organizaţiei din exterior (din extranet).
Unul din echipamentele care sunt folosite pentru prevenirea accesului neauto-
rizat din reţeaua exterioară în reţeaua de întreprindere este echipamentul de tip
„fire-wall” care implementează securitatea la nivelul punctului de conexiune dintre
aceste două reţele. Acest echipament are rolul de filtra informaţia ce se vehiculează
între cele două reţele prin folosirea unui set prestabilit de reguli. Aceste reguli sunt
exprimate cu ajutorul unei Liste de Control al Accesului (Access Control List sau
prescurtat ACL), aceasta fiind practic o listă de declaraţii de drepturi de acces, care
stă la baza filtrării pachetelor de date nedorite, prin restricţionarea accesului la
reţea a anumitor utilizatori şi dispozitive.
Autentificarea este prima componentă a mecanismului AAA şi are ca scop
validarea identităţii utilizatorului înainte de a-i permite acestuia accesul la resursele
sistemului. Cea de-a doua componentă – Autorizarea – determină la ce servicii spe-
cifice şi la ce resurse are acces acesta, după ce a fost identificat. Responsabilitatea
utilizatorului pentru o anumită acţiune se realizează prin protocolarea acţiunilor
acestuia, în aşa fel încât ele să poată fi revizuite ulterior.
Criptarea se referă la alterarea deliberată a datelor prin folosirea unei chei
(care este un şir fix de biţi), astfel încât datele, în sine, nu au sens pentru oricine ar
intercepta mesajul şi nu ar poseda şi cheia necesară pentru a-l decripta. Metoda de
criptare unde se foloseşte aceeaşi cheie, atât pentru criptare, cât şi pentru decrip-
tare, se numeşte criptare simetrică.
În afară de aceasta metodă, mai există şi metoda de criptare asimetrică, unde
se foloseşte o pereche de chei, cheia publică şi cheia privată. Această metodă
elimină dificultăţile ce apar în procesul de administrare al cheilor simetrice. Cheia
publică este ţinută de o Autoritate de Certificare (CA), iar cea privată de către
posesor. Procesul de administrare al cheilor publice se numeşte Infrastructura
Publică a Cheilor (PKI).
Criptarea ajută la menţinerea integrităţii datelor, a caracterului lor privat şi a
autenticităţii lor.
Sistemul de detectare a intruşilor (IDS) implementează un mecanism ce poate
identifica un utilizator care a penetrat în mod fraudulos o reţea şi care trimite in-
formaţii relativ, la respectivul incident, utilizatorilor autorizaţi să asigure securita-
tea reţelei, în scopul luării unor măsuri, în consecinţă. Un asemenea sistem nu este
un substitut pentru celelalte măsuri de asigurare a securităţii reţelei (de exemplu
AAA sau criptarea), ci este, în special, un mecanism de susţinere al acestora.
Sistemele IDS pot fi clasificate în două categorii:
• sisteme IDS implementate la nivel de reţea, care monitorizează pachetele de
date care circulă prin reţea;
• sisteme IDS implementate la nivel de calculator gazdă şi care constau în
dispunerea de agenţi software la nivelul tuturor calculatoarelor din reţea, aceştia
urmând să raporteze incidentele detectate către un agent cu rol de manager ce
rulează pe un calculator central.
5.4.3 Nivelurile de comunicaţie ale unui sistem SCADA
În cadrul unui sistem SCADA, după cum s-a arătat anterior, se distinge trei
niveluri de comunicaţie [5.20]:
a) Nivelul 1 − de reţea de întreprindere − care are rolul de a asigura comuni-
carea între echipamentele de calcul de la nivelul superior al sistemului SCADA,
precum şi între acestea şi celelalte echipamente din întreprindere; se folosesc
standarde de comunicaţie cum ar fi Ethernet şi TCP/IP
b) Nivelul 2 − de reţea de automatizare − care asigură conectarea între nive-
lul dispecer (de informaţie) şi cel de proces (de dispozitiv) şi unde se folosesc pro-
tocoale de comunicaţie de date, cum ar fi Modbus sau Profibus.
c) Nivelul 3 − de reţea de dispozitiv − care face legătura între echipamentele
de control şi de achiziţie de date (RTU, PLC) şi senzorii şi actuatorii inteligenţi; se
folosesc protocoalele de comunicaţie de date cum ar fi AS-i sau DeviceNet.
În afara protocoalelor de date amintite, se mai folosesc diverse standarde de
comunicaţie care asigură conectarea la nivel fizic a echipamentelor. Printre acestea
din urmă, se pot enumera legăturile punct-la-punct în standardul RS-232, legăturile
punct-multipunct în standardul RS-422/485 şi legăturile cu fibra optică.
În cazul comunicaţiei digitale de date, stabilirea legăturii fizice între două sau
mai multe dispozitive reprezintă numai primul pas spre stabilirea unei conexiuni
între acestea. Un rol la fel de important îl ocupa şi protocolul de date. De aceea, la
proiectarea unei arhitecturi de comunicaţie este necesar să fie luate în considerare
nu numai cerinţele hardware, dar şi cerinţele software ale acesteia.
Pentru abordarea unitară a celor două aspecte se foloseşte, ca referinţă în
domeniul comunicaţiei de date, modelul OSI (Open System Interconection) descris
în standardul ISO 7498-1. Acest model, prezentat în figura 5.45, constă din şapte
niveluri suprapuse.
Modelul OSI este compus din următoarele niveluri:
− nivelul 1, numit Nivelul Fizic şi care cuprinde specificaţiile electrice şi me-
canice ale sistemului;
− nivelul 2, numit Nivelul Legăturii de Date şi care defineşte structura ca-
drului de date şi mecanismele de detecţie a erorilor;
− nivelul 3, numit Nivelul de Reţea şi care are rolul de a asigura dirijarea
mesajelor între sursă şi destinaţie, pe calea optimă;
− nivelul 4, numit Nivelul de Transport şi care are rolul de a transfera mesajele
de la o aplicaţie la alta;
− nivelul 5, numit Nivelul de Sesiune şi care are rolul de a organiza şi sincro-
niza schimbul de date;
− nivelul 6, numit Nivelul de Prezentare şi care are rolul de a aduce datele
într-un format cunoscut tuturor participanţilor la comunicaţia de date;
− nivelul 7, numit Nivelul de Aplicaţie şi care permite rularea de diverse
aplicaţii cum ar fi transferul de fişiere sau schimbul de mesaje.
În afară de cele 7 niveluri, în practică se mai foloseşte şi un al 8-lea nivel,
denumit generic Nivelul Utilizator. Deşi nu face parte din modelul OSI, el
reprezintă o parte importantă a modelului de comunicaţie în cazul unor protocoale
cum ar fi de exemplu Fieldbus sau CIP.
Nivelul de Legături virtuale Nivelul de

aplicaţie aplicaţie
Nivelul de Nivelul de
prezentare prezentare
sesiune sesiune
transport transport
Nivelul de Reţea Nivelul de
reţea reţea
Nivelul Nivelul
Legătura de date
legăturii de date legăturii de date
Nivelul Nivelul Nivelul
fizic fizic fizic
Fig. 5.45 − Cele 7 niveluri ale modelului OSI.
Ca exemple de încadrare a standardelor de comunicaţie de date pe diversele

niveluri ale modelului OSI, se pot cita: RS-232 şi RS-485 la Nivelul Fizic,
protocolul Modbus la Nivelul Legăturii de Date, reţeaua Ethernet la Nivelul Fizic
şi Nivelul Legăturii de Date, protocolul Profibus la Nivelul Fizic, la Nivelul
Legăturii de Date şi la Nivelul de Aplicaţie.
Modelul OSI oferă fabricanţilor de echipamente de proces un cadru general,
astfel ca ei să-şi poată structura soluţiile de comunicaţie, atât la nivelul legăturilor
de comunicaţie, cât şi la cel al protocolalelor de date. De asemenea, el oferă un
cadru pentru explicarea modului de funcţionare a acestor protocolale.
Practic, modelul OSI se foloseşte în cadrul sistemelor SCADA în două
configuraţii: în totalitatea sa, prin utilizarea tuturor celor 7 niveluri sau într-o
variantă simplificată, prin reducerea la numai trei niveluri.
Folosirea modelului OSI în totalitatea sa are loc în situaţia în care se doreşte
ca transferul de date între nivelul de proces şi cel superior să aibă loc într-o reţea
Ethernet cu ajutorul protocolului TCP/IP TCP/IP [5.21, 5.22]. Dacă protocolul
nativ al echipamentului de achiziţie date şi control este diferit de acesta din urmă
(de exemplu: Modbus serial), mesajele de date ale protocolului nativ sunt
împachetate în pachetele TCP/IP printr-o metodă denumită „transport prin tunel
TCP/IP”. Dacă este necesar să se realizeze şi adaptarea la nivel hardware între
dispozitiv şi reţea, se poate folosi un modul de conversie serial-Ethernet, intercalat
între reţeaua locală şi echipamentul de proces.
Varianta simplificată a modelului OSI se foloseşte atunci când este necesar să
se asigure comunicarea între echipamentele de proces sau între acestea şi o staţie
master. În acest caz, modelul este redus la trei niveluri: Nivelul fizic (1), Nivelul
legăturii de date (2) şi nivelul aplicaţiei (7).
Arhitectura de comunicaţie de date folosită în varianta simplificată este aceea
de conectare a tuturor acestor echipamente prin intermediul unui singur cablu de
comunicaţie (topologia de tip magistrală), fiecare echipament având rolul de a citi
date analogice sau digitale din procesul industrial, de a le prelucra şi de a transmite
aceste datele în format digital către echipamentul care le-a solicitat.
Echipamentele care comunică conform modelului OSI simplificat pot fi

clasificate în trei clase: bit (senzori), octet (dispozitive) şi mesaj (echipamente de
proces).
Echipamentele din clasa bit sunt folosite împreună cu dispozitive de tip binar,
cum ar fi senzorii de proximitate sau actuatoarele pneumatice. Reţelele formate din
aceste dispozitive sunt cunoscute sub denumirea de reţele de tip „magistrală de
senzori”, iar protocolul cel mai răspândit la nivelul acestor reţele este AS-i
(Actuator Sensor Interface).
Dispozitivele orientate pe octet sunt folosite în aplicaţii unde este necesară o
capacitate crescută de a memora şi transmite informaţie. Ca exemple de asemenea
dispozitive, se pot aminti cititorii de bare şi cititorii de presiune şi temperatură.
Reţelele formate din aceste dispozitive sunt cunoscute sub denumirea de reţele de
tip „magistrală de dispozitive”, iar protocolul cel mai răspândit la nivelul acestor
reţele este DeviceNet.
Reţelele orientate pe mesaj sunt formate din dispozitive care pot transmite
mesaje cu lungime de peste 16 octeţi, ele găsindu-şi aplicaţia în interconectarea
echipamentelor de proces cu sisteme inteligente, cum ar fi calculatoarele personale,
controlerele logice programabile sau echipamentele de control şi achizitie de date.
O aplicaţie a reţelelor orientate pe mesaj o reprezintă şi interconectarea unor reţele
de tipul bit sau octet.
În cadrul unor asemenea reţele, este necesară şi încărcarea sau descărcarea de
informaţie referitoare la configuraţia sistemului sau a dispozitivelor. Exemple de
protocoale de comunicaţie, care se implementează la nivelul unor reţele orientate
pe mesaj, sunt protocoalele Profibus sau Foundation Fieldbus.
Existenţa unui mari varietăţi de reţele de automatizare şi de dispozitiv a adus
după sine utilizarea unei multitudini de interfeţe hardware şi a unor moduri diverse
de configurare a acestor echipamente. Din această cauză, în prezent, se manifestă o
tendinţă crescândă de a se folosi un singur set de tehnici de reţea pentru a comunica
la toate cele trei niveluri (cum ar fi de exemplu Ethernet şi TCP/IP).
5.5 Arhitectura nivelului de proces a sistemului SCADA

Sistemele SCADA moderne folosesc, pentru culegerea automată şi stocarea
intermediară a datelor din procesul industrial, controlere logice programabile
(PLC) şi echipamente pentru control şi achizitia de date (RTU). Conectarea la
procesul industrial se poate face fie direct, prin senzori şi actuatoare analogice sau
digitale, fie prin intermediul unor module electronice inteligente (IED) care asigură
interfaţa cu acestea.
Modulele electronice inteligente cuprind, în afara circuitului de interfaţă cu
senzorul sau actuatorul, şi a unităţii de conversie analog-numerică, o unitate de
calcul bazată pe microcontroler, care pemite efectuarea de prelucrări asupra datelor
achiziţionate, precum şi o interfaţă de comunicaţie capabilă să transmită date
conform unui protocol de date standardizat.
Schimbul de date între senzorii şi actuatorii inteligenţi, pe de o parte şi PLC-
uri şi RTU-uri, pe de altă parte, este asigurat de un nivel de comunicaţie unde se
folosesc tehnologii ce utilizează protocoale de date specifice unor asemenea
dispozitive (AS-i, DeviceNet) [5.20].
Deoarece dispozitivele utilizate la nivelul de proces folosesc modele şi proto-

coale de date complexe, apare necesitatea transferului de la şi către acestea a unei
informaţii de configuraţie. În acest scop sistemul SCADA trebuie să dispună de o
consolă de configurare care să se poate conecta la aceste module inteligente.
5.5.1 Echipamentele de control şi achiziţie de date
Echipamentele de control şi achiziţie de date (Remote Terminal Unit,

prescurtat RTU) sunt echipamente independente, bazate pe microprocesor, care
monitorizează şi controlează procesul industrial [5.15]. Rolul lor principal este
acela este de a culege date de la echipamentele procesului industrial şi de a
transfera aceste date către nivelul superior al sistemului SCADA. Ele permit, de
asemenea, să le fie transferată în mod dinamic, de la o staţie de configurare, aflată
la nivelul superior, informaţia de configuraţie şi programe de control. În figura 5.46
este prezentată arhitectura tipică a unui asemenea echipament.
Magistrala centrală
Modul Modul intrări Modul ieşiri Modul intrări Modul ieşiri

Sursa de Modul de
unitate analogice analogice analogice analogice
alimentare comunicaţie
centrală (AI) (AO) (AI) (AO)
230 V; Porturi seriale Proces industrial

(RS 232, RS 485
50 Hz
şi/sau Ethernet)
Fig. 5.46 − Arhitectura unui echipament de control şi achiziţie de date (RTU).
Unitatea centrală a unui echipament RTU este, în general, bazată pe un micro-

procesor de 16 sau pe 32 de biţi, spaţiul de adrese al memorei fiind împărţit între
memoria EPROM, RAM şi EEPROM sau Flash. În prezent, sunt folosite, în cea
mai mare parte, unităţi centrale compatibile IBM PC. Avantajul folosirii unei
asemenea unităţi centrale este compatibilitatea cu un număr foarte mare de aplicaţii
software, care rulează sub sistemul de operare Microsoft Windows şi care sunt
produse de terţe părţi.
Modulul de comunicaţie permite cuplarea echipamentului RTU într-o reţea de
automatizare sau într-o reţea locală de date. O altă soluţie pentru realizarea acestei
funcţii este aceea a folosirii unui port de comunicaţie al unităţii centrale (serial sau
de reţea).
Modulele de intrări-ieşiri asigură citirea valorilor semnalelor provenind din
procesul industrial prin convertirea acestora, acolo unde este cazul, în format nu-
meric. Aceste module pot fi de tip inteligent, cu un grad mare de autonomie, caz în
care la nivelul modulului se găseşte un microcontroler sau simple, caz în care ele
pot executa un număr restrâns de comenzi ale unităţii centrale prin intermediul unui
circuit logic secvenţial. Numărul canalelor de intrare sau de ieşire al unui asemenea
modul este tipic de 24, excepţie făcând modulul de ieşiri analogice care are 8
canale.
Modulele de intrări analogice sunt alcătuite din cinci blocuri principale: multi-
plexorul de intrare, amplificatorul semnalului de intrare, circuitul de eşantionare şi
memorare (sample-and-hold) , convertorul analog-numeric, interfaţa cu magistrala
sistem şi circuitul logic secvenţial al modulului. Ele permit citirea unor semnale
analogice lent variabile.
Modulele de ieşiri analogice au rolul de a furniza la ieşiri semnale de tensiune
sau de curent electric de mărime variabilă. Fiecare canal de ieşire are la baza un
convertor numeric-analog şi un bloc de ieşire de curent electric (420 mA) sau de
tensiune (+/-10 V sau 010 V).
Modulele de intrări numerice sunt folosite pentru a citi starea unor contacte de
releu (conectat/deconectat), care pot da informaţii despre funcţionarea instalaţiei
industriale sau despre o situaţie de alarmă. Este indicat ca circuitele de citire a
intrărilor să fie izolate electric de restul logicii modulului. Este important, de ase-
menea, ca modulul să poată distinge între prima alarmă şi cele imediat următoare
care pot fi parazite. În acest scop, modulele de intrări numerice trebuie să dispună
de un mecanism de filtrare a alarmelor parazite.
Modulele de ieşiri numerice pot lua două valori distincte de tensiune la nivelul
fiecăruia dintre canalele sale de ieşire. În general, există trei variante constructive
ale ieşirilor: ieşiri ce folosesc contacte de releu, ieşiri ce folosesc dispozitive
semiconductoare de tip triac şi ieşiri ce folosesc circuite TTL. În cazul ieşirilor ce
folosesc contacte de releu, se furnizează, în mod obişnuit, variante cu contacte de
releu izolate (nu este aplicată tensiune pe contacte de către modulul de ieşiri
digitale).
5.5.2 Controlerele Logice Programabile
Ingineria controlului procesului industrial utilizează, odată cu producerea de

calculatoare cu cost scăzut, controlerul logic programabil (PLC) ca cel mai
răspândit element de control al proceselor de producţie.
Scopul iniţial al controlerului a fost acela de a înlocui circuitele de interblo-
care, bazate pe relee, cu un dispozitiv mai flexibil. Flexibilitatea soluţiei a provenit
din faptul că acest dispozitiv era programabil, ceea ce oferea posibilitatea folosirii
lui pentru orice tip de aplicaţie. De asemenea, acesta permite efectuarea de
schimbări şi modificări rapide ale programului de control.
Varianta originală a controlerului conţinea canale de intrare (denumite intrări
numerice) care puteau citi starea unor contacte de releu, un procesor şi software
pentru controlul funcţionării acestuia şi canale de ieşire (denumite ieşiri numerice)
implementate sub forma unor contacte de relee.
Practic arhitectura unui PLC este foarte asemănătoare cu a unui RTU (fig.
5.46), cuprinzând, în afară de modulele de intrări şi ieşiri numerice, unitatea
centrală, procesorul de comunicaţie şi sursa de alimentare [5.15]. Sistemele mai
complexe au module redundante de sursă de alimentare şi procesoare adiţionale
care le permită să execute sarcini multiple în mod simultan.
Pe măsura ce controlerele PLC au evoluat, la arhitectura lor s-au adăugat
modulele de intrări şi ieşiri analogice şi controlere PID.
În prezent, piaţa acestor controlere oferă configuraţii de diverse mărimi.

Astfel, se găsesc echipamente începând de la Micro PLC-uri, cu numărul de puncte
de intrare-ieşire limitat la 100, până la PLC-uri mari care depăşesc 1000 de puncte
de intrare-ieşire.
Odată cu creşterea numărului şi amploarei aplicaţiilor, a apărut necesitatea
asigurării portabilităţii codului acesteia pe platformele produse de diverşii
fabricanţi precum şi interoperativitatea între aceste platforme. Acest lucru nu a fost
posibil deoarece, la început, fiecare fabricant de PLC folosea propriul limbaj de
programare.
Dezvoltarea protocolului MAP (Manufacturing Automation Protocol) a avut
ca scop tocmai de a permite portabilitatea aplicaţiilor şi comunicaţia între PLC-
urile diverşilor fabricanţi. Costul necesar implementării acestui protocol a fost
foarte mare, ceea ce a împiedicat aplicarea lui pe scară largă.
O soluţie la această problemă a reprezentat-o dezvoltarea standardului IEC-
1131-3 [5.23]. Acest standard a avut ca obiectiv să rezolve diferenţele între
diversele moduri de programare ale PLC-urilor oferite de către vânzătorii majori.
IEC-1131-3 defineşte 5 limbaje de programare, atât textuale, cât şi grafice.
Aceste limbaje sunt: Ladder Diagram (LD), Function Block Diagram (FB),
Structured Text (ST), Instruction List (IL) şi Secvential Function Chart (SFC).
IEC-1131 furnizează şi câteva elemente comune pentru toate aceste limbaje, cum
ar fi variabilele şi tipurile de date. În felul acesta, standardul a pus bazele porta-
bilităţii la nivel de cod (iniţial numai pentru limbajul IL) a aplicaţiilor de auto-
matizare dezvoltate pentru aceste echipamente.
Anexa 5.1
Standarde hardware şi software de transmisie de date
A5.1.1 Standardele RS-232, RS-422 şi RS-485
Standardele RS-232, RS-422 şi RS-485 [5.20] formează un element cheie în

transmiterea informaţiei numerice între echipamentele de automatizare (PLC,
RTU) şi modemuri. La rândul lor, modemurile convertesc informaţia în format
analogic, format adecvat pentru transmisia acesteia prin intermediul liniilor telefo-
nice comutate sau închiriate la distanţe mai mari. Trebuie remarcat faptul că
standardul RS-232, ca şi celelalte standarde înrudite ale EIA (Electronic Industries
Alliance), se referă numai la detaliile mecanice şi electrice ale interfeţei şi nu face
nici o referire la protocolul de date.
Standardele au fost proiectate pentru a permite transportul de date sub forma
digitală de la un punct la altul, pe diverse distanţe. Spre deosebire însă de standar-
dul RS-232 care limitează distanţa între puncte la maxim 100 m, standardele RS-
422 şi RS-485 au posibilitatea de a transmite date sub forma digitală pe distanţe de
peste 1200 m. Pentru a înlătura această limitare a standardului RS-232 este posibilă
conversia la nivel de interfaţă electrică şi mecanică de la acest standard la
standardele RS-422/485, prin folosirea de module adaptoare specializate.
Standardul RS-232
Standardul de interfaţă RS-232 defineşte detaliile electrice şi mecanice ale
interfeţei între un Echipament Terminal de Date (DTE) şi un Echipament de Comu-
nicaţie de Date (DCE), asigurând schimbul de date în format binar între acestea.
În practică, DTE este reprezentat de un echipament de calcul, iar DTE de un
modem. În condiţiile în care transferul de date trebuie să se facă între două echipa-
mente de calcul (DTE), pe un mediu fizic de tip fir, acest lucru se poate asigura
prin cablarea corespunzătoare a legăturii între cele două calculatoare (configuraţia
„modem de nul”).
În figura A5.1.1 este prezentată arhitectura unei legături de comunicaţie
serială conform standardului RS-232.
Date transmise Semnal analogic Date recepţonate
RS-232 RS-232
DTE DCE DCE DTE
Fig. A5.1.1 − Legătură tipică de comunicaţie serială realizată în conformitate cu

standardul RS-232.
Standardul RS-232 constă din trei mari părţi: specificaţia caracteristicilor

electrice ale interfeţei, specificaţia caracteristilor mecanice ale interfeţei (tipul
conectorului şi asignarea pinilor acestuia) şi descrierea funcţională ale circuitelor
de interfaţă care asigură schimbul de date.
Standardul RS-232 defineşte 25 de conexiuni electrice care se împart în patru
grupe: linii de date, linii de control, linii pentru transmiterea informaţiei de ceas şi
linii pentru funcţii secundare speciale. Interfaţa electrică permite, atât comunicarea
simultană în ambele direcţii (full-duplex), cât şi comunicarea de date numai într-o
direcţie la un moment dat (half-duplex).
Din punct de vedere mecanic, deşi nu este specificat de standardul RS-232,
conectorul DB-25 (25 pini, tip D) a devenit asociat cu acest standard, astfel încât el
este considerat un standard de facto. De asemenea, este utilizat în mod curent
conectorul DB-9 (9 pini, tip D) folosit la calculatoarele personale.
Dezavantajele standardului RS-232 sunt următoarele:
− restricţia comunicaţiei la conexiuni punct-la-punct;
− limitarea distanţei conexiunii la 15 m (tipic);
− limitarea vitezei de comunicaţie la 20.000 baud;
− tensiunile folosite de -3 la -25 V şi +3 la +25 V nu sunt compatibile cu
tensiunile moderne folosite în calculatoarele actuale;
− standardul foloseşte un mod de transmisie a datelor nebalansat (semnalul de
intrare al circuitelor de interfaţă se raportează la nivelul masei electrice) care este
susceptibil la zgomot.
Standardele RS-422 şi RS-485

Standardul RS-422 a introdus o interfaţă diferenţială („balansată”), care utili-
zează două perechi de cabluri pentru fiecare semnal. Acest fapt a permis atingerea
de viteze mai mari de transmisie a datelor şi a dus la minimizarea problemelor de-

terminate de variaţia de potenţial la nivelul legăturii de masă. Acesta s-a produs
datorită faptului că potenţialul legăturii de masă nu mai era folosit ca potenţial de
referinţă, ca urmare performanţele transmisiei de date crescând în mod corespun-
zător. Astfel distanţa între puncte a crescut la 1200 m, iar viteza de transmisie a
datelor la 10Mbps.
Standardul RS-422 permite existenţa pe linia de transmisie a unui singur trans-
miţător. Acest transmiţător poate comanda până la 10 receptoare, driverul de linie
pentru interfaţa RS-422 producând o tensiune de +/-5V pe cele două fire. O conexi-
une balansată corespunzatoare standardului RS-422 este prezentată în figura A5.1.2.
Driver de linie Receptor de linie
max 1200 m
GND GND
1 n
Receptor de linie
Fig. A5.1.2 − Conexiune balansată în standardul RS-422.
Receptorul folosit de acest standard este sensibil numai la diferenţa dintre

semnalele sale de intrare, zgomotul comun celor două semnale care este cules pe
ambele fire neavând influenţă asupra modului de lucru al acestuia. În felul acesta,
efectul căderii de tensiune pe firul comun (legătura de masă), existentă în cazul
unui sistem nebalansat, este eliminat.
Standardul RS-485 este o extensie a standardului RS-422 care are aceeaşi
distanţă maximă şi viteză de transmisie a datelor ca acesta din urmă, dar care
permite creşterea numărului transmiţătoarelor şi receptoarelor conectate la aceeaşi
linie la 32 pentru fiecare. Îmbunătăţirea substanţială adusă de standardul RS-485
este aceea că introduce un circuit de interfaţă (driver de linie) care poate avea trei
stări de lucru: logic 0, logic 1 şi starea de impedanţă mărită. În această ultimă stare,
driverul nu absoarbe, practic, curent electric de la linie şi se comportă ca şi cum nu
ar fi prezent. Starea este cunoscută ca stare de dezactivare şi ea poate fi iniţiată de
un semnal aplicat pe un pin de control al driverului. O schemă de principiu a unei
conexiuni multipunct RS-485 este prezentată în figura A5.1.3.
Standardul RS-485 prevede existenţa unui mecanism de limitare a curentului
electric în cazul în care transmiţătoare sunt activate simultan pe aceeaşi linie.
Standardul de interfaţă RS-485 este folositor în situaţiile în care este necesară
interconectarea de dispozitive multiple pe distanţe mari. În acest caz, îi revine
software-lui de aplicaţie rolul de a coordona accesul la linia de comunicaţie, dat
fiind că o comunicaţie de date fără erori este posibilă numai în cazul în care un
singur driver de linie este activ la un moment dat.
A5.1.2 Fibra optică
Comunicaţia de date prin intermediul fibrei optice se realizează prin interme-

diul transmiterii de semnale luminoase. În acest sens, cablurile de fibră optică
acţionează ca ghiduri de undă pentru lumină, toată energia acesteia fiind concen-
trată în zona centrală a cablului.
R R
T
T D
Fig. A5.1.3 − Schema de principiu a unei conexiuni RS-485:
D − driver de linie; R − receptor de linie; T − driver/receptor
de linie.
Lumina este ghidată şi datorită prezenţei în jurul nucleului a unei îmbrăcă-

minţi construită dintr-un material cu un indice de refracţie n2 mai scăzut decât cel
al miezului n1. În acest fel, pe de o parte, se pierde foarte puţină energie în îmbrăcă-
minte, iar pe de altă parte, nici un fel de energie nu poate pătrunde de la surse ex-
terne în miez. De asemenea, transmisia de date nu este supusă la interferenţe
electromangnetice.
Fibrele optice sunt identificate prin numărul de căi pe care lumina le parcurge
în cadrul miezului, denumite şi moduri de propagare. În acest sens, există două
moduri principale de propagare a luminii, care corespund la două tipuri construc-
tive de fibră: multimod şi monomod. Primul tip de fibră permite transmisia de date
la distanţe de până la 2 km iar cel de-al doilea la distanţe de până la 40 km. Cele
două tipuri de fibră sunt prezentate în figura A5.1.4.
În cazul fibrei optice multimod, sistemul format din îmbrăcăminte şi miez
ghidează razele de lumină prin aceasta din urmă, în condiţiile în care razele de
lumină pătrund în nucleu sub un unghi mai mare decât un aşa numit „unghi critic”.
În această situaţie, razele de lumină se vor propaga prin miezul fibrei, ca urmare a
unei serii de reflexii interne, cu o pierdere minimă de putere. Procesul descris mai
sus este prezentat în figura A5.1.5.
Diametrul miezului fibrelor optice multimod poate avea valori între 50 şi 100m,
în timp ce diametrul stratului de îmbrăcăminte variază între 150 şi 200 m, iar cel
al invelişului de protecţie variază între 200 şi 1000 m. Deoarece miezul acestor
fibre este de 50 de ori mai mare decât lungimea de undă a semnalului luminos,
transmiţătorul folosit, care este în mod uzual un dispozitiv opto-electronic de tip
Laser Diode (LD) de 850 nm, va emite lumina pe căi multiple (moduri) care se vor
reflecta la graniţa miezului cu îmbrăcămintea în drumul lor către receptor.
Fronturile unui impuls luminos transmis vor ajunge distorsionate la receptor
datorită faptului că razele de lumină transmise pe diverse căi ajung la acesta din
urmă defazate şi la momente de timp diferite. Acest fenomen este cunoscut sub
numele de dispersie modală şi se amplifică pe măsură ce viteza de transmisie a
datelor creşte. De aceea, fibrele optice multimod sunt adecvate pentru transmisia de
date pe distanţe scurte şi la viteze mai reduse ( 2300Mbts/s ).
Fibra optică
multimod
Înveliş de
protecţie
Îmbrăcăminte
Miez
Raze luminoase
Fibră optică
monomod
Rază luminoasă
Fig. A5.1.4 − Fibre optice multimod şi monomod.
Îmbrăcăminte (n1)

1 Miez (n2)
 2
Înveliş de protecţie
Raza de lumină care intră
în miez sub un unghi 2 este
absorbită în îmbrăcăminte
Fig. A5.1.5 − Procesul parcurgerii fibrei optice multimod de către razele de lumină:
 − unghiul critic.
În cazul fibrei optice monomod este admisă o singură cale (mod) pentru
transferul luminii pe fibră. De aceea, acest tip de fibră nu suferă de fenomenul de
dispersie şi permite transmisia datelor pe distanţe lungi, la viteze foarte mari.
Fibrele optice monomod sunt mult mai subţiri decât fibrele optice multimod,
ele având diametrul miezului de aproximativ 5 până la 10 m. Transmiţătorul folo-
sit în mod obişnuit este un dispozitiv opto-electronic de tip Injection Laser Diode
(ILD) de 1300 nm, cu o putere corespunzătoare şi aliniat precis la fibră, în aşa fel
încât să fie evitate reflexiile în timpul propagării semnalului luminos. De aceea,
fibrele optice monomod sunt mai scumpe şi dificil de fabricat.
Fibra optică prezintă, faţă de alte tipuri de medii de transmisie, următoarele
avantaje:
• semnalele luminoase nu sunt sensibile la interferenţele electromagnetice;

• semnalele luminoase nu interferează cu celelate semnale;
• fibra optică are o bandă de frecvenţa mult mai largă decât cablul coaxial şi
nu necesită egalizarea semnalelor;
• fibra optică prezintă o atenuare mult mai redusă şi, ca atare, semnalele pot fi
transmise pe distanţe mult mai mari decât în cazul cablului coxial sau torsadat;
• fibra optică asigură o mai mare securitate a datelor transmise.
A5.1.3 Legătura radio
Legăturile radio sunt folosite pentru înlocuirea legăturilor de tip fir în cazul
amplasamentelor aflate la distanţe mari sau ca legături de comunicaţie de rezervă
pentru circuitele fizice realizate cu fir sau fibră optică. Echipamentele folosite
pentru efectuarea transmisiei de date în cadrul sistemelor radio sunt modemele
radio (fig. A5.1.6).
Transmiţător/ Transmiţător/
Echipament RS-232 Receptor Receptor RS-232 Echipament
de calcul Radio Radio de achiziţie
date
Modem Modem
Fig. A5.1.6 − Configuraţia unei legături de transmisie cu modeme radio.
Modemele radio operează în benzile de 400 şi 900 MHz. Pentru ca propagarea

semnalului în aceste benzi să asigure o comunicaţie fiabilă este necesar să existe o
cale cu vedere directă între antenele celor două noduri.
Modemele radio pot fi operate şi în reţea, în acest caz fiind necesară existenţa
unui protocol care să administreze accesul la aceasta şi să detecteze erorile. Cel mai
adesea este folosită configuraţia în care o staţie centrală (master) comunică cu mai
multe modeme radio aflate la distanţă, protocolul pentru acest tip de aplicaţie fiind
unul ce foloseşte tehnica interogare-răspuns.
Modemele radio permit echipamentelor de control şi achiziţie de date sau
echipamentelor de calcul să comunice în mod transparent prin intermediul unei
legături radio fără a fi necesară vreo modificare a interfeţei acestora. Interfaţa cu
modemele radio corespunde în mod tipic standardului RS-232, dar sunt oferite ca
opţiuni şi interfeţe RS-422, RS-485 sau fibră optică. Viteza de comunicaţie la
nivelul acestei interfeţe este de 9600 baud, fiind folosite diverse tehnici de control
al fluxului pentru a se evita pierderea datelor schimbate între modem şi echipa-
mentul terminal.
Modemele radio lucrează în două moduri: punct la punct şi punct-multipunct.
În timp ce în primul mod de lucru legătura de radio-frecvenţă între cele două
puncte este continuă, în cel de-al doilea se lucrează în mod secvenţial, existând la
un moment dat doar legătura între staţia master şi un singur modem radio.
În cazul în care distanţa dintre punctele de transmisie este mare, este necesară
introducerea pe traseu a unuia sau mai multe repetoare. Trebuie notat că într-un
sistem care conţine un repetor este necesară regenerarea datelor la nivelul acestuia
pentru a elimina distorsiunile semnalului şi a variaţiilor rapide ale unora dintre
caracteristicile sale (amplitudine, fază, frecvenţă) datorate perturbaţiilor electrice.

Această regenerare nu este necesară însă în cazul sistemelor care transmit voce,
deoarece aici este tolerabil un anumit nivel de eroare.
În unele ţări, o parte a benzii de transmisie este alocată pentru modemele radio
cu „spectru împrăştiat”. În România aceste modeme funcţionează în banda de
2,4 GHz. În principiu, se alocă modemului un canal de bandă largă de aproximativ
3,6 MHz, iar transmiţătorul acestuia foloseşte un cod pseudo-aleatoriu pentru a
plasa biţi sau grupe de biţi în interiorul acestui canal, receptorul folosind acelaşi
cod aleatoriu pentru ai recepţiona. Deoarece codul este aleator, mai multe
transmiţătoare pot opera simultan într-un canal de transmisie. Avantajul soluţiei
este acela al asigurării unei înalte securităţi a datelor transmise, iar dezavantajul
constă în faptul că foloseşte ineficient spectrul radio.
A5.1.4 Reţele Ethernet industriale
Tehnologia Ethernet, specificată iniţial de standardul IEEE 802.3, este una

dintre cele mai utilizate tehnologii de reţea locală de date. Prin progresele rapide
înregistrate în ultimii ani, a câştigat o largă acceptare în industrie devenind stan-
dardul de facto pentru tehnologiile de magistrală de proces. Această tehnologie a
permis construirea unor punţi către reţele ce reprezentau, în trecut, entităţi separate
(de exemplu: reţelele pentru controlere logice programabile sau cele pentru
dispozitive inteligente) prin încapsularea şi transportarea mesajelor folosite de
aceste reţele [5.24].
Iniţial sistemele Ethernet (cele de tipul 10 Mbps) au fost dezvoltate pentru
zona de birouri. Ele foloseau mecanismul de acces la reţea denumit CSMA/CD
(Carrier Sensing Multiple Access/Collision Detection), o tehnică care permitea unui
client să folosească reţeaua în orice moment, urmând ca el să detecteze o eventuală
coliziune într-un timp maxim stabilit de standard şi să oprească transmisia.
Formatul cadrului de date CSMA/CD este prezentat în figura A5.1.7.
Faptul că dispozitive multiple pot concura simultan pentru accesul la mediul
de transmisie a condus la existenţa coliziunilor şi retransmisiilor. Acest fapt a făcut
imposibilă garantarea unui timp maxim (worst case) de transmisie, condiţie nece-
sară pentru a asigura caracterul determinist al comunicaţiei de date în timp real,
solicitată de aplicaţiile industriale. Dacă luăm în considerare faptul că multe
controlere logice programabile au o durată de scanare a datelor între 5 şi 20 ms,
rezultă că tehnologia Ethernet iniţială era şi prea lentă pentru aplicaţiile industriale.
Cod
Delimitator Adresa Adresa Lungime
Preambul Date control
start destinaţie sursă cadru
(CRC)
2 sau 6 2 sau 6 461500
7 octeţi 10 octeţi 2 octeţi 4 octeţi
octeţi octeţi octeţi
Fig. A5.1.7 − Formatul tipic al unui cadru de date CSMA/CD.
Pentru a realiza cerinţa legată de determinism, sistemele Ethernet moderne au

trebuit să evolueze în următoarele patru direcţii: topologia reţelei, administrarea
accesului la magistrală, viteza şi redundanţa. Astfel, în prezent, acestea sunt
capabile de comunicare full-duplex prin folosirea conexiunilor comutate (switched)

ceea ce a permis obţinerea determinismului. Pe de altă parte, cadrul de date
CSMA/CD a fost modificat de aşa natură încât să permită introducerea unui sistem
de priorităţi în transmiterea mesajelor şi configurarea de reţele locale de date
virtuale.
Vitezele de transmisie au crescut de la 10 Mbps la 100 Mbps, la 1 Gbps şi
apoi la 10 Gbps. Vitezele mai scăzute sunt adecvate pentru nivelul de proces (al
dispozitivelor), iar cele mai ridicate pentru nivelul reţelei de întreprindere (al infor-
maţiei). Creşterea vitezei a permis şi introducerea redundanţei în variantele Ethernet
industriale unde se utilizează componente hardware ce pot comuta în 250 ms.
Cel mai mare progres în dezvoltarea Ethernet-ului industrial a reprezentat-o
apariţia switch-urilor, care au izolat domeniile de coliziune. Ele pot fi configurate
în aşa fel încât porturile lor să fie organizate în grupuri (reţele virtuale) unde toate
pachetele recepţionate de un port pot fi transmise numai către un alt port aparţinând
grupului respectiv.
Dintre protocoalele Ethernet industriale sunt amintite: Ethernet/IP, Foundation
Fieldbus High-Speed Ethernet (HSE), Profinet, Interface for Distributed
Automation (IDA), Manufacturing Message Specification (MMS) şi Modbus TCP.
Reţele Ethernet de viteza 10 Mbps

Standardul IEEE 802.3 (cunoscut şi ca ISO 8802.3) defineşte pentru reţelele
Ethernet de 10 Mbps un număr de medii de transmisie care pot fi utilizate într-un
asemenea tip de reţea, ele asigurând viteze de transmisie de până la 10 Mbps.
Standardul include următoarele variante:
− 10Base2: cablu coaxial subţire (RG-58), transmisie de date la viteza de
10 Mbps în banda de bază, topologie tip magistrală (bus);
− 10Base5: cablu coaxial gros (RG-8), transmisie de date la viteza de 10 Mbps
în banda de bază, topologie tip magistrală (bus);
− 10BaseT: cablu torsadat (categoria 3), transmisie de date la viteza de
10 Mbps în banda de bază, topologie stea;
− 10BaseFL: fibră optică, transmisie de date la viteza de 10 Mbps în banda de
bază, topologie punct-la-punct.
Alte variante incluse în standard sunt 1Base5, 10BaseFB, 10BaseFP şi
10Broad36, dar aceste versiuni nu au fost niciodată viabile din punct de vedere
comercial.
Reţele Ethernet de viteza 100 Mbps

Sistemele Ethernet de 100 Mbps (standardul IEEE 802.3u) sunt identificate
generic prin denumirea 100BaseT. Aceste sisteme includ, în principal, versiunile
100BaseTX (cabluri din cupru ) şi 100BaseFX (fibra optică).
În afară de aceste două versiuni, au mai fost definite versiunea 100BaseT4,
care a fost destinată să opereze pe patru perechi de cabluri de categoria 3 (Cat3),
dar care nu a câştigat niciodată o acceptare largă şi versiunea 100BaseT2, care
trebuia să opereze pe două perechi de cabluri de categoria 3 şi care nu a fost
implementată de niciun fabricant.
Una din limitările sistemului 100BaseT este aceea a lungimii domeniului sau
de coliziune care este de 10 ori mai mic decât în cazul reţelelor de tip 10BaseT şi
anume 250 m. Acest lucru limitează distanţa între o staţie de lucru şi dispozitivul
concentrator (hub) la 100 m. Ca atare, reţele ce acoperă distanţe mai lungi de
200m trebuie să fie interconectate de dispozitive de tip stochează-şi-transmite-mai-
departe (store-and-forward) cum ar fi dispozitive de tip router, punte (bridge) sau
switch. Această constrângere prezintă avantaje, dat fiind faptul ca dispozitivele mai
sus amintite segreghează traficul în cadrul fiecărui domeniu de coliziune, reducând
în felul acesta numărul de coliziuni la nivelul întregii reţele.
Formatul cadrului de date a rămas neschimbat, singura deosebire fiind că el
este transmis de 10 ori mai repede decât în cazul unei reţele Etherent 10BaseT.
Reţele Ethernet Gigabit

Tehnologia Ethernet Gigabit (standardul IEEE 802.3z) se bazează pe schema
de codificare 8B/10B adoptată de la standardul de reţea pe canal de fibră optică
dezvoltat de ANSI (American National Standard Institute) şi care transformă
simboluri de 8 biţi de date în simboluri de 10 biţi de cod. Ea este identificată
generic prin denumirea 1000BaseX şi include versiunile 1000BaseSX,
1000BaseLX şi 1000BaseCX:
• 1000BaseSX este o versiune ce foloseşte fibră optică multimod;
• 1000BaseLX este o versiunea ce foloseşte fibra optică monomod;
• 1000BaseCX este o versiune ce foloseşte cablul scurt din cupru, bazându-se
pe standardul canalului de fibră optică.
În afară de aceste versiuni, mai există o a patra, 1000BaseT, care operează pe
un cablu torsadat de categorie 5 (Cat5e) şi care a înlocuit, în mare parte, versiunea
1000BaseCX. Trebuie subliniat că 1000BaseT foloseşte o schemă diferită de
codificare decât cea recomandată de standard.
Ca şi în cazul Ethernetul-ui rapid (100BaseT), Ethernet-ul Gigabit permite
comunicaţia full-duplex şi autonegocierea vitezei de transmisie. El foloseşte acelaşi
format de cadru de date ca şi versiunile anterioare, asigurând în felul acesta compa-
tibilitatea cu acestea.
Deşi cadrul de date este similar, sistemul a trebuit să sufere o mică modificare
pentru a putea să funcţioneze, în mod efectiv, în modul CSMA/CD la 1GBps. Mo-
dificarea a constat în mărirea numărului de octeţi minim necesar de a fi transmis
pentru a permite tuturor clienţilor conectaţi la reţea să detecteze o coliziune (slot-
time) de la 64 la 512 (ceea ce este echivalent cu 4096 microsecude). Fără această
creştere domeniul de coliziune în cadrul standardului s-ar fi redus la 25 de metri,
ceea ce ar fi făcut impracticabilă utilizarea lui. În realitate, nu este nevoie de
această mărire a domeniului de coliziune deoarece toate sistemele Ethernet Gigabit
sunt full-duplex şi ca atare nu există coliziuni.
Reţele Ethernet de 10 Gigabit

Comunicaţia în reţelele Ethernet de 10 Gbps este guvernată de mai multe
standarde dintre care mai importante sunt cele care definesc comunicaţia pe fibra
optică (IEEE 802.3ae-2002) şi pe cablu torsadat din cupru (IEEE 802.3an-2006).
Standardul pentru reţeaua Ethernet de 10 Gbps defineşte numai legături full-duplex
care pot fi realizate prin intermediul switch-urilor, modul de transmisie semi-
duplex şi CSMA/CD nefiind incluse în acest standard.
Standardul IEEE 802.3ae-2002 stabileşte condiţiile de comunicare la viteza de

10 Gbps prin intermediul fibrei optice. Variantele de implementare ale acestui
standard sunt denumite 10GBASE-SR, 10GBASE-LR şi 10GBASE-ER.
Varianta 10GBASE-SR (short-range) foloseşte, pentru transmisia datelor,
codul de linie 64B/66B, un cod de modulare digitală în banda de baza care trans-
formă 64 de biţi de date în 66 de biţi de cod. 10GBASE-SR foloseşte fibra optică
multimod şi transmiţătoare cu diode laser de 850 nm şi, în funcţie de calitatea
fibrei, poate acoperi distanţe între 26 m şi 300 m.
Varianta 10GBASE-LR (long-range) foloseşte fibra optică monomod pentru a
transmite date la distanţe de 10 km folosind codul 64B/66B.
Varianta 10GBASE-ER (extended-range) permite transferul datelor până la
40 km folosind fibra optică monomod şi transmiţătoare cu diode laser de 1550 nm.
Standardul IEEE 802.3an-2006 pentru Ethernet de 10 Gbps, descrie modul de
comunicare la viteza de 10 GB pe cablu din cupru torsadat, la o distanţă de până la
100 m, această versiune purtând denumirea 10GBASE-T. Deşi, la această viteză de
transmisie de date s-ar putea spune că soluţia cea mai adecvată este fibră optică,
utilitatea acestui standard se bazează pe faptul că legăturile între dulapul de comu-
nicaţii şi punctele de lucru din clădiri sunt făcute cu cablu din cupru torsadat.
Sistemul 10GASE-T necesită folosirea tuturor celor 4 perechi de fire torsadate
care se găsesc într-un cablu standard folosit în reţelele Ethernet. Sistemele de cablu
care permit operarea în standardul 10GBASE-T sunt cele de categoria 6 (CAT6),
cu ecran de tip folie pentru fiecare pereche de fire (FTP), categoria 6 extinsă
(CAT6a), categoria 7 (CAT7) şi categoria 7a (CAT7a).
Sistemul împarte cei 10 Gbps în 4 canale de date de 2,5 Gbps. Această tehnică
este aceeaşi cu cea folosită la viteza de transmise de 1 Gbps, cu deosebirea că aici
sunt canale de date de 250 Mbps. Sistemul necesită folosirea procesoarelor digitale
de semnal (DSP), atât pentru canalele de transmisie, cât şi pentru cele de recepţie.
Transmisia de date foloseşte o tehnică de codare multinivel, avantajul acestui tip de
codare fiind reducerea benzii necesare pentru transportul datelor.
De fiecare dată când un semnal este transmis pe cablu, o parte a sa este reflec-
tată, acest fenomen contribuind la degradarea semnalului şi la limitarea performan-
ţei sistemului. În cazul standardului 10GBASE-T, semnalele de transmisie şi de re-
cepţie partajează aceeaşi pereche de cablu, acest tip de comunicaţie fiind denumit
transmisie full-duplex. Ea necesită folosirea unui dispozitiv denumit circuit hibrid
de anulare a ecoului pentru separarea semnalului transmis de cel recepţionat.
A5.1.5 Comunicaţia fără fir („wireless”)
Comunicaţia fără fir reprezintă transferul informaţiei la distanţă fără a necesita

existenţa conductoarelor electrice, acest termen fiind folosit, în general, în legătură
cu echipamentele de calcul mobile.
Comunicaţia fără fir include sistemele care folosesc semnale în domeniul:
− frecvenţelor radio;
− microoundelor;
− radiaţiei infraroşu.
Aplicaţiile acestei tehnologii pot cuprinde comunicaţia punct-la-punct,
comunicaţia punct-multipunct, radiodifuzarea, reţelele celulare şi alte reţele fără fir.
Termenul „fără fir” descrie comunicaţia în care undele electromagnetice trans-

portă semnalul pe întreaga cale de comunicaţie sau numai pe o parte a acesteia.
Transmisia fără fir este o alegere logică în cadrul unor reţele locale de date
unde utilizatorii trebuie să-şi schimbe adesea amplasamentul sau care trebuie să
unească puncte aflate la distanţe mai mari decât cele ce pot fi acoperite de cablurile
electrice. Folosirea acestei tehnologii este justificată în următoarele situaţii:
• acoperirea unor distanţe mai mari decât cele în care se folosesc în mod
normal cablurile electrice;
• depăşirea unor obstacole cum ar fi structurile fizice, EMI sau RFI;
• asigurarea unei legături secundare de date în cazul întreruperii legăturii
principale;
• asigurarea legăturii de date cu staţii de lucru mobile sau portabile;
• asigurarea conectării cu utilizatorii mobili.
Ca exemple de tehnologii fără fir pot fi amintite Wi-Fi (Wi-Fi Alliance),
tehnologiile celulare de tipul GPRS, ZigBee (ZigBee Alliance) şi tehnologia
Bluetooth (Bluetooth Special Interest Group).
Tehnologiile fără fir cele mai utilizate în sistemele SCADA sunt reţelele
Ethernet fără fir (Wi-Fi), reţelele GPRS ( General Packet Radio Service ), reţelele
M2M (Machine to Machine) şi indentificarea prin radiofrecvenţa (RFID). O
comparaţie între diversele tehnologii fără fir din punct de vedere al suprafeţei de
acoperire şi al debitului de date se găseşte în figura A5.1.8.
Reţelele Ethernet fără fir (WLAN) sunt reglementate de standardul IEEE
802.11 (unde sunt specificate versiunile a, b şi g) şi servesc, drept mecanism de
transport între diverse dispozitive mobile şi reţelele tradiţionale cablate. Accesul la
reţea, prevăzut de standardul 802.11, foloseşte o tehnică denumită CSMA/CA
(Carrier Sense Multiple Access/Colision Avoidance). Această tehnică constă în
faptul că o staţie client se asigură, înainte de a emite, că nu există alţi utilizatori
care folosesc reţeaua.
Reţea ZigBee
Raza de acoperire
(dispozitive
multiple)
GSM
802.11b 802.11g
ZigBee Bluetooth
Performanţa (debit de date)

Fig. A5.1.8 − Comparaţie între Wi-Fi, ZigBee, Bluetooth şi
tehnologia celulară/GSM.
Spre deosebire de reţeaua locală de date tradiţională, unde este necesară utili-
zarea unui cablu electric pentru a conecta un echipament de calcul la reţea,
Ethernet-ul fără fir conectează calculatoarele şi alte componente la reţea folosind
un Punct de Acces (AP). Acesta, la rândul său, se conectează la reţeaua Ethernet
cablată prin intermediul unui port RJ-45.
Punctele de acces au o rază de acoperire de aproximativ 100 m. Aria acoperită

de acestea poartă numele de celulă, iar utilizatorii se pot mişca liber în cadrul ei.
Punctele de acces pot fi interconectate pentru a permite utilizatorilor să se mişte
liber într-o clădire sau de la o clădire la alta.
Riscurile de securitate în reţelele Ethernet fără fir sunt egale cu suma dintre
riscurile reţelei cablate şi noile riscuri introduse de slăbiciunile protocolului de
transmisie a datelor din reţelele fără fir. De aceea este necesar ca, înainte de imple-
mentarea unei asemenea soluţii, să se evalueze ameninţările specifice şi vulnerabili-
tăţile pe care le introduc asemenea reţele. Odată ce evaluarea riscurilor este completă,
responsabilul cu securitatea reţelei va planifica şi implementa măsurile care vor ga-
ranta siguranţa sistemului şi vor reduce riscurile la un nivel ce poate fi administrat.
Tehnologiile celulare fără fir au fost create pentru telefonia mobilă dar, ca şi în
cazul telefoniei fixe, ele s-au diversificat şi s-au transformat în tehnologii de
comunicaţie de uz general. Deşi numărul tehnologiilor celulare este mare, doar
câteva dintre ele sunt de interes când se discută legătura dintre reţelele celulare şi
comunicaţia numerică de date. Printre aceste tehnologii se pot aminti GSM (Global
System for Mobile communication) şi GPRS (General Packet Radio Service)
[5.24], care este practic o extensie a tehnologiei GSM.
Soluţia care se află la dispoziţia celor care vor să realizeze o comunicaţie de
date, folosind tehnologia celulară, este achiziţionarea unui modem GPRS/GSM
echipat cu o cartelă SIM, care va permite unui echipament de calcul sau de proces
al unui sistem SCADA să se conecteze la reţeaua celulară a unui operator de
telefonie mobilă. Avantajul folosirii unei asemenea soluţii este că ea menţine, prin
intermediul modemului, respectivul echipament tot timpul conectat la reţea (tehno-
logie always-on). Trebuie menţionat că utilizatorul va folosi pentru comunicaţia de
date protocolul TCP/IP.
Reţelele celulare oferă câteva avantaje care pot fi de interes pentru sistemele
SCADA. Printre acestea se poate enumera faptul că ele acoperă în quasi-totalitate
teritoriul ţării şi că tehnologia celulară permite deplasarea dispozitivelor fără ca
acestea să piardă conexiunea cu reţeaua.
Tehnologiile GSM şi GPRS conţin, în specificaţiile lor, prevederi legate de
asigurarea securităţii, dar metodele folosite nu sunt dintre cele mai bune. Algorit-
mii de criptare folosiţi sunt slabi, iar proiectarea mecanismului de securitate ridică
anumite întrebări. De aceea, în cazul în care se foloseşte tehnologia GSM/GPRS ca
mediu de comunicaţie în cadrul unui sistem SCADA, se recomandă folosirea, la
nivelurile superioare ale modelului OSI, a unui protocol suplimentar de securitate.
O altă tehnologie legată de reţelele fără fir este tehnologia M2M (Machine to
Machine) [5.25]. Ea combină tehnologiile de comunicaţie de date cu cele domeniul
calculatoarelor şi al alimentării cu energie. În esenţă, M2M reprezintă un nou grup
de aplicaţii care permit transferul de date între medii fizice sau biologice aflate la
distanţă.
În prezent, se disting patru tipuri principale de aplicaţii M2M:
• comunicaţii în domeniul de radiofrecvenţă între sisteme staţionare şi mobile;
• automatizări industriale şi aplicaţii de control al proceselor prin intermediul
reţelelor fără fir, fixe sau hibride;
• sisteme distribuite spaţial cum ar fi telemetria fără fir sau sisteme de control
aflate la distanţă;
• aplicaţii generice, care este un termen care descrie comunicaţia între echipa-
mente de calcul (de exemplu: de la client la server, de la client la client (P2P) sau
de la server la server).
Un mare salt pentru tehnologia M2M a reprezentat-o realizarea echipamen-
telor de calcul de generaţia a 4-a. Acestea reunesc în aceeaşi platformă circuite
integrate, o sursă de comunicaţie radio şi una de energie.
O clasa importantă de dispozitive ale acestei tehnologii sunt senzorii M2M,
dispozitive cu capacităţi de comunicare şi de calcul proprii, care sunt conectaţi la
reţele fără fir sau fixe. Aceştia consumă energie redusă şi ca atare pot fi folosiţi
pentru culegerea de date de la distanţă. Datorită acestui fapt, este necesar ca aceştia
să dispună de posibilitatea de a se autoorganiza la nivelul reţelei pentru a depăşi
situaţiile de eroare.
Servicii M2M sunt oferite, în prezent, în mod curent, de către operatorii de
telefonie mobilă. Aceştia folosesc infrastructura reţelei proprii pentru transferul
informaţiilor de la dispozitive sau senzori inteligenţi aparţinând clienţilor către un
punct central, oferind apoi acestora posibilitatea de a accesa aceste date.
Identificarea prin radiofrevenţă (RFID) foloseşte undele radio pentru a urmări
şi a identifica oameni, animale, obiecte şi transporturi de mărfuri. Acest lucru se
bazează pe un principiu care foloseşte undele de radiofrecvenţă reflectate de către o
etichetă RFID către sursa acestor unde, principiu denumit „modulated backscatter”.
Undele radio reflectate conţin o informaţie care identifică în mod unic pe posesorul
etichetei RFID. În prezent, această tehnologie este încorporată în reţelele LAN fără
fir (WLAN) făcând posibilă urmărirea stocurilor de mărfuri aflate în inventarul
firmelor.
Un sistem RFID conţine două elemente:
− o etichetă RFID (denumită şi transponder RFID) care include antena şi
modulul radio electronic;
− un cititor (denumit şi transceiver) care constă din circuitul de transmisie/ re-
cepţie şi dintr-o antenă.
Pentru citirea informaţiei, stocată la nivelul etichetei RFID, transmiţătorul
emite unde radio care activează această etichetă. Eticheta transmite înapoi către
sursă semnalul primit după ce, în prealabil, l-a modulat cu informaţia care o inden-
tifică în mod unic, urmând ca cititorul să extragă aceste date în momentul când va
recepţiona semnalul modulat.
Există trei parametrii care definesc un sistem RFID:
− mijloacele prin care se asigură energia necesară funcţionării etichetei;
− frecvenţa la care aceasta operează;
− protocolul de comunicaţie.
În funcţie de modul în care îşi obţin energia necesară funcţionării, etichetele
RFID se clasifică în trei categorii: pasive, semi-active şi active. Etichetele pasive
îşi obţin energia prin redresarea energiei de radio-frecvenţă care este captată de
antenă, ele folosind această energie, atât pentru consumul propriu, cât şi pentru
retransmisia semnalului recepţionat. Etichetele semi-active folosesc o baterie
pentru a alimenta componentele electronice proprii, dar folosesc energia de radio-
frecvenţă pentru a-şi alimenta transmiţătorul. În sfârşit, etichetele active folosesc
energia furnizată de o baterie, atât pentru consumul propriu, cât şi pentru a retrans-
mite semnalul recepţionat.
Din punct de vedere al frecvenţei la care acestea operează (frecvenţa pe care

sunt acordate) etichetele RFID se împart în etichete de joasă frevenţă (LF), de
înaltă frecvenţă (HF) şi de ultra-înaltă frecvenţă (UHF).
Protocolul de comunicaţie adoptat de etichetele RFID este Slotted Aloha, un
protocol similar cu cel folosit în reţelele Ethernet. În protocolul Slotted Aloha,
etichetelor le este permis să transmită după activare, la momente de timp presta-
bilite. Această tehnică reduce probabilitatea apariţiei coliziunilor şi permite citirea
de până la 1000 de etichete pe secundă.
Dat fiind că domeniul de operare a unei etichete RFID este 30 m, este posibil
că mai multe etichete să fie activate simultan şi, ca atare, există şi posibilitatea
apariţiei coliziunilor. În caz de coliziune, eticheta va retransmite mesajul după ce a
aşteptat un timp, a cărui durată este stabilită în mod aleator. În cazul apariţiei
coliziunilor, transmiţătorul are sarcina să retransmită mesajul până la dispariţia
acestora.
A5.1.6 Protocolul TCP/IP
Denumirea TCP/IP are două semnificaţii: pe de-o parte, reprezintă o suită de

protocoale definite la nivelul Internet-ului, iar pe de altă parte, se referă la unul din
protocoalele acestei suite. Datele protocolului TCP/IP sunt transportate în interiorul
cadrului de date folosit în reţeaua Ethernet. Structura unui asemenea cadru este
prezentată în figura A5.1.9.
Reţeaua Ethernet şi protocolul TCP/IP au căpătat o importanţă deosebită în
automatizările industriale contemporane. Acestă importanţă se datorează următoa-
relor caracteristici:
• Protocolul TCP/IP susţine în mod optim arhitectura client-server;
• Ethernet-TCP/IP reprezintă un standard larg acceptat pentru transportul
datelor;
• TCP/IP asigură o legătură directă cu aplicaţiile comerciale;
• TCP/IP asigură transportul de date la nivelul Internet-ului şi al reţelelor de
firmă (intranet).
Antet reţea Antet Antet Antet şi Cod control

locală date IP TCP sau UDP date aplicaţie reţea locală date
Datagrama UDP sau
segment TCP
Datagrama IP
Cadru de date reţea locală
Fig. A5.1.9 − Structura mesajului în reţeaua Ethernet transportând protocolul TCP/IP.
Ca aproape toate protocoalele folosite în Internet, protocolul TCP/IP este

descris de un document de tip RFC (Request For Comment). Aceste documente
standard sunt administrate de către o autoritate denumită IAB (Internet Activity
Board).
Protocolul TCP/IP furnizează trei tipuri de servicii şi anume: servicii de
aplicaţie, servicii de transport garantat şi fiabil al datelor şi servicii de livrare a
pachetelor de date, fără conectarea în prealabil a sursei cu destinaţia acestora.
Deşi are numeroase avantaje, protocolul TCP/IP nu a putut fi preluat însă

direct din domeniul aplicaţiilor comerciale în domeniul aplicaţiilor industriale,
unde există situaţii când trebuie să se respecte anumite constrângeri de timp (apli-
caţii de timp-real).
Protocolul IP
Serviciul de livrare a pachetelor la nivelul reţelei (IP) nu garantează livrarea
acestora către destinatar, ci numai faptul că se fac toate eforturile (best efforts)
pentru îndeplinirea acestui deziderat. Protocolul care descrie acest servicu este
denumit Internet Protocol sau prescurtat IP şi este descris de documentul RFC 971.
Pachetul de bază folosit în cadrul protocolului IP poartă denumirea de
datagrama IP, structura unei asemenea datagrame fiind prezentată în figura A5.1.10.
Semnificaţia câmpurilor din figura A5.1.10 este următoarea:
• VERS – versiunea protocolului;
• HLEN – lungimea antetului datagramei exprimată în cuvinte de 32 de biţi;
• Tipul serviciului – acesta reprezintă o recomandare către software-ul de
rutare al serviciului;
• Lungimea totală – lungimea datagramei în octeţi (inclusiv lungimea
antetului);
• Identificare – un număr unic care indentifică fiecare datagramă;
• Offset-ul fragmentului – specifică poziţia datelor din pachet în datagrama
originală, informaţie necesară in cazul ca mesajul original a trebuit fragmentat;
• Timpul rămas de trăit pentru pachet (Time to live, prescurtat TTL) – acest
câmp este decrementat pe măsură ce datagrama circulă în reţea şi trece de un
calculator gazdă (host) sau de un sistem poartă (gateway);
Antet datagrama IP Date
0 4 8 16 19 24 31
VERS HLEM Tip serviciu Lungime totală
Identificare Flag-uri Offset fragment
Timp rămas de Protocol Suma control
trăit (TTL)
Adresa sursă
Adresa destinaţie
Opţiuni IP (dacă există)
Fig. A5.1.10 − Structura unei diagrame IP.
• Protocol – specifică tipul protocolului conţinut în zona de date a pachetului;

• Suma de control a antetului – complementul faţă de 1 al rezultatului adunării
octeţilor din antetul IP ca o serie de întregi pe 16 biţi;
• Adresa Sursă şi Destinaţie – adresa IP a nodurilor sursă şi destinaţie a
pachetului;
• Optiuni IP – opţiuni folosite în scop de control.
Protocolul TCP
Protocolul de transport TCP (RFC 793) se găseşte la nivelul de transport al
modelului OSI, direct deasupra protocolului IP. TCP este un protocol care asigură
că, pe de o parte, partenerii cărora li se trimit pachete de date există cu adevărat,

iar, pe de altă parte, că datele ajung la aceştia fără erori şi în ordine corespunzătoare.
Protocolul TCP (Transport Control Protocol) specifică structura pachetului
transmis între noduri, modul cum se stabileşte şi se închide o conexiune, care este
mecanismul de confirmare al pachetelor, care este mecanismul de retransmise al
pachetelor, cum sunt rutate pachetele către destinaţii multiple, în cadrul aceluiaşi
echipament de calcul şi cum sunt detectate şi corectate erorile de comunicaţie.
Majoritatea aplicaţiilor, care sunt poziţionate în modelul OSI deasupra nivelu-
lui de transport, folosesc protocolul TCP pentru transferul datelor. Acest fapt este
determinat de siguranţa transferului de date oferită de acest protocol.
Marele dezavantaj al protocolului TCP este faptul că solicită resurse suplimen-
tare faţă de cele necesare, în mod normal, pentru transferul datelor, sarcina proce-
sorului echipamentului de calcul crescând direct proporţional cu creşterea vitezei
de transfer a datelor în reţea. Un alt dezavantaj îl constituie faptul că, în diversele
stări ale unei conexiuni TCP, protocolul este susceptibile la atacuri.
Aplicaţii ale protocolului TCP/IP

Suita de protocoale TCP/IP conţine un număr de protocoale de aplicaţie care
pot fi folosite pentru transferul datelor între două noduri ale reţelei. Dintre acestea
pot fi amintite:
• Telnet – protocol de aplicaţie care permite utilizatorului, aflat la un terminal
al unui echipament de calcul, să comunice interactiv cu procesul unei aplicaţii ce
rulează pe un alt echipament;
• FTP – protocol de aplicaţie care permite unui utilizator să interacţioneze cu
un sistem de fişiere de pe un echipament de calcul aflat la distanţă;
• SMTP – protocol care permite transferul poştei electronice la nivel de reţea;
• SNMP – protocol care permite unui utilizator să obţină informaţii legate de
performanţa reţelei sau a unui echipament de control a acesteia (router sau bridge);
A5.1.7 Protocolul HTTP
În momentul în care echipamentele de calcul şi dispozitivele de control sunt

cuplate în reţele compatibile cu Internet-ul, este posibilă folosirea serverelor de
web şi implicit a protocolului HTTP (Hypertext Transfer Protocol) pentru a face
informaţia de la nivelul procesului industrial disponibilă operatorilor. Acest lucru
poate fi realizat în două moduri.
Primul dintre ele este acela de a încorpora un server de web local în dispoziti-
vul de control. Acest lucru înseamnă că informaţia, accesibilă dispozitivului res-
pectiv, poate fi prezentată ca o mulţime de pagini de web şi poate fi afişată pe orice
echipament de calcul prin intermediul unui browser de web.
O a doua soluţie este aceea de a folosi un echipament de calcul de uz general
pe post de server de web, echipament care să adune datele necesare pentru paginile
de web prin generarea de cereri native de date (de exemplu folosind protocolul
Modbus) către dispozitivele de control. Aceste cereri pot fi transmise prin interme-
diul unei reţele Ethernet, interogarea putându-se face fie direct, în cazul dispoziti-
velor care au interfeţe de reţea sau prin intermediul unor echipamente care să facă
conversia mesajelor în şi din protocolul nativ al acestor dispozitive (gateway).
O problemă care trebuie rezolvată este aceea a administrării atributelor datelor

care se transferă (eticheta, tipul datelor, capul de scală, valorile limită, unitatea de
măsurare) şi a parametrilor echipamentelor fizice (adresa de reţea, numărul nodu-
lui). O soluţie a acestei probleme este folosirea standardului LDAP (Lightweight
Directory Access Protocol) pentru a crea şi a menţine o structură ierarhica a
punctelor de date din cadrul echipamentelor, a echipamentelor în cadrul diverselor
locaţii şi a locaţiilor în cadrul unei organizaţii.
Standardul LDAP permite modificarea cu uşurinţă a acestei ierarhii în cazul în
care organizarea echipamentelor fizice şi a punctelor de date se modifică.
A5.1.8 Protocolul Modbus
Protocolul Modbus este un protocol de aplicaţie, poziţionat la nivelul 7 al

modulului OSI, care asigură o comunicaţie de tip client-server între dispozitivele
conectate la diferitele tipuri de magistrale şi reţele. El standardizează, de asemenea,
un protocol specific pentru liniile seriale şi altul pentru pentru comunicaţia folosind
protocolul TCP/IP.
La nivelul de aplicaţie al modelului OSI protocolul Modbus oferă o comunica-
ţie de tip client-server între dispozitivele conectate la reţea. La acest nivel, se stabi-
lesc şi funcţiile pe care protocolul Modbus le oferă participanţilor la comunicaţie.
Comunicaţia de date la nivelul protocolului Modbus se bazează pe o repre-
zentare a datelor sub forma unei mulţimi de regiştri de 16 biţi, a căror adresă este
cunoscută de participanţii la schimbul de mesaje. Aceşti regiştri pot fi adresaţi
global sau la nivel de bit pentru operaţii de citire sau de scriere. Protocolul Modbus
foloseşte următoarele tipuri de mesaje:
• Cereri − mesaje trimise prin intermediul reţelei de către clienţi către servere
în scopul iniţierii de tranzacţii;
• Răspunsuri − mesaje trimise de server către clienţi care pot conţine date şi
care servesc şi drept confirmări ale mesajelor clienţilor.
La nivelul de aplicaţie al protocolului se defineşte o unitate de date de protocol
(PDU), care este independentă de nivelurile de comunicaţie inferioare şi care cup-
rinde codul funcţiei Modbus şi datele ce trebuie transmise. Clientul trimite către un
server un mesaj care conţine numărul care indică tipul mesajului (codul funcţiei
Modbus) şi câmpul de date. În caz că primeşte răspuns, extrage datele din mesaj,
iar dacă nu le primeşte, după un interval de timp dat, în care mesajul poate fi re-
transmis de câteva ori, decide că serverul este deconectat de la reţea.
Funcţiile Modbus definite la nivelul de aplicaţie pot fi împărţite în trei grupe
denumite Clase de Conformitate.
Clasa de conformitate 0 conţine o mulţime minimă de mesaje, utile atât pentru
dispozitivul care controlează comunicaţia, cât şi pentru cel ţintă: funcţia 3 (citire de
regiştri multipli) şi funcţia 15 (scrie regiştri multipli).
Clasa de conformitate 1 cuprinde o mulţime suplimentară de funcţii imple-
mentate de către toţi participanţii la comunicare şi interoperabile (funcţiile 1, 2, 4,
5, 6, 7 care au ca rol scrieri şi citiri la nivel de bit sau de registru).
Clasa de conformitate 2 conţine funcţii de transfer de date necesare operaţiilor
de rutină şi a celor de supervizare.
Protocolul Modbus serial este definit la nivelul 2 al modelului OSI, el fiind un

protocol de tip stăpân-sclav (master-slave). Un asemenea tip de protocol are un nod
(nodul stăpân) care emite comenzi explicite către unul din nodurile de tip sclav.
Nodurile de tip sclav nu pot transmite date fără a exista o cerere prealabilă a unui
nod stăpân şi nici nu pot comunica cu alte noduri de acelaşi tip. În cazul proto-
colului Modbus serial, rolul clientului este jucat de către nodurile stăpân, iar cel al
serverului este jucat de către nodurile de tip sclav. La acest nivel se stabileşte
formatul mesajului precum şi modul de detectare al erorilor de transmisie.
Implementarea protocolului Modbus la nivelul unei magistrale sau a unei
reţele specifice implică adăugarea de câmpuri suplimentare la unitatea de date de
protocol iniţială, în scopul construirii unui mesaj de comunicaţie corespunzător.
În cazul variantei Modbus serial, unităţii de date de protocol i se adaugă un
antet conţinând adresa dispozitivului sclav şi o sumă de control care asigură
detectarea erorilor apărute în timpul comunicaţiei de date. Lungimea maximă a
unui mesaj Modbus serial este de 256 de octeţi.
Structura unui mesaj al protocolului Modbus serial este indicată în figura
A5.1.11.
Adresa Cod funcţie MODBUS Cămpul de date Cămpul de verificare a erorilor
Fig. A5.1.11 − Structura unui mesaj Modbus transmis pe linie serială
La nivelul fizic, protocolul Modbus serial poate folosi diverse tipuri de

interfeţe (RS-485, RS-232) dintre care RS-485 este cel mai comun. Aici se
stabilesc tipul conectoarelor, caracteristicile electrice ale interfeţei, precum şi
topologia reţelei.
Modbus TCP a fost dezvoltat cu scopul de a permite realizarea de conexiuni
de reţea industrială prin intermediul Internet-ului folosind mesajele Modbus.
Protocolul acoperă toate cele şapte niveluri ale modelului OSI, el oferind la nivelul
de aplicaţie interfeţe Modbus de tip client sau server. În această variantă, stiva
TCP/IP este folosită penrtu administarea conexiunilor, pentru transmiterea şi recep-
ţionarea datelor şi pentru executarea unor operaţii de configurare, necesare pentru a
adapta comportamentul stivei la anumite constrângeri impuse de dispozitivul de
proces. Pentru a avea loc o comunicaţie folosind protocolul Modbus TCP, este
necesară stabilirea în prealabil a unei conexiuni între client şi server.
Modbus TCP se bazează, în esenţă, pe acelaşi format de mesaj de aplicaţie ca
şi protocolul Modbus serial. În cazul Modbus TCP însă se adaugă, la unitatea de date
de protocol (PDU), un antet denumit MBAP (MODBUS Aplicaţion Protocol), cele
două entităţi alcătuind împreună unitatea de date de aplicaţie (ADU) a protocolului.
Antetul prezintă unele diferenţe faţă de cel folosit în cazul protocolului
Modbus serial. Astfel, câmpul de adresă este înlocuit de un octet denumit Identifi-
cator de Unitate. Acest identificator permite folosirea protocolulului în cazul în
care mai multe dispozitive ce folosesc protocolul Modbus serial sunt cuplate la un
echipament de tip „gateway”, care foloseşte o singură adresă de IP.
De asemenea, antetul conţine informaţie referitoare la lungimea mesajului,
fapt care îi permite destinatarului să recunoască graniţele mesajului, chiar dacă
acesta a fost transmis prin intermediul mai multor pachete de date.
Pentru comunicaţia folosind protocolul Modbus este rezervat portul TCP 502,
dispozitivele care implementează această variantă a protocolului fiind obligate să
asculte la acest port.
A5.1.9 Standardul IEC 1107
Standardul IEC 1107 cuprinde un protocol hardware şi software dedicat

transferului de date între un dispozitiv de tarifare (contor de energie electrică) şi un
dispozitiv exterior denumit HHU (Hand-Held Unit). Protocolul are ca baza mo-
delul de comunicaţie între sisteme OSI în versiunea simplificată pe trei niveluri.
Standardul acoperă situaţia în care dispozitivul exterior este conectat la un
moment dat cu un singur dispozitiv de tarifare. Conexiunea poate fi permanentă
sau discontinuă şi poate fi de tip electric sau optic. Protocolul permite citirea şi
programarea dispozitivelor de tarifare şi se impun condiţii adecvate lucrului cu
asemenea dispozitive din punct de vedere al izolaţiei electrice şi al securităţii.
Transmisia serială între dispozitivul de tarifare şi dispozitivul exterior este de
tip asincron având formatul octetului conform cu standardul ISO 1177 (1 bit de
start, 7 biţi de date, 1 bit de paritate şi 1 bit de stop).
Standardul defineşte următoarele tipuri de mesaj: mesaj de cerere de date, me-
saj de identificare, mesaj de confirmare şi selectare de optiune de lucru, mesaj de
date, mesaj de repetare a cererii de date, mesaj de comandă de programare şi mesaj
de eroare. Mesajul conţine o sumă de control rezultată din aplicarea unei funcţii
SAU EXCLUSIV asupra octeţilor care compun zona de informaţie a mesajului.
Protocolul de transmisie de date include patru moduri de operare: A, B, C şi
D. Toate modurile de lucru asigură citirea automată a unui set de date prestabilit,
modul C permiţând în plus programarea dispozitivului de tarifare.
Comunicaţia de date în modurile A, B şi C este bidirecţională şi este iniţiată
prin transmiterea unui mesaj de cerere de date către dispozitivul de tarifare. Acesta
din urmă răspunde cu un mesaj de identificare după care transmite setul de date
prestabilit. Comunicaţia de date în modul D este unidirecţională, datele provenind
de la dispozitivul de tarifare. Această transmisie este declanşată de acţionarea unui
buton sau a unui senzor al acestui dispozitiv.
Modul de lucru A foloseşte numai la citirea, cu o viteză de 300 baud, a setului
de date prestabilit. Modul de lucru B permite acelaşi lucru, cu deosebirea că răs-
punsul se va transmite cu o viteză cerută de dispozitivul exterior în mesajul de ce-
rere de date. În cazul modului de lucru C, după ce dispozitivul de tarifare răspunde
cu mesajul de identificare, acesta aşteaptă din partea dispozitivului exterior a unui
mesaj de confirmare şi selectare a opţiunii de lucru. Ca urmare a acestui mesaj de
răspuns, este selectată una din cele trei opţiuni de lucru posibile: citirea setului de
date prestabilit, programarea dispozitivului de tarifare sau executarea unei operaţii
specifică fabricantului.
A5.1.10 Protocolul AS-i
Protocolul AS-i (Actuator Sensor Interface) este un protocol de comunicaţie,

orientat pe bit, dedicat schimbului de date cu senzorii şi actuatorii inteligenţi stan-
dardizat la nivel european. Cele mai multe dintre aceste dispozitive nu au nevoie de
octeţi multipli pentru a trasmite informaţia de stare, ci doar de mesaje scurte. Ca
atare, protocolul AS-i a fost proiectat să folosească mesaje orientate pe bit în
scopul creşterii eficienţei comunicaţiei cu acest tip de dispozitive.
Reţeaua AS-i poate avea o topologie liniară (de tip magistrală) sau arbores-
centă. Elementul central al reţelei AS-i îl formează dispozitivele modulare. Conec-
tarea şi deconectarea la şi de la reţea a acestor dispozitive se face extrem de uşor,
fiind luate măsuri care permit ca aceste operaţii să se facă fără a afecta funcţionarea
reţelei. Conectarea cu dispozitivele aflate pe nivelul de proces superior (PLC-uri
sau RTU-uri) se poate face prin module de adaptare sau prin folosirea de module
de conversie de comunicaţie AS-i - interfaţa serială.
AS-i prevede patru tipuri de dispozitive modulare: stăpânul (master), sclavul
(slave), modulul de alimentare şi repetorul. Masterul indeplineşte rolul de element
de legătura între dispozitivele de tip sclav şi un dispozitiv aflat pe nivelul de proces
superior cum ar fi de exmplu un PLC. Masterul efectuează accesul la magistrala
reţelei AS-i şi, prin aceasta, transferul de date cu modulele de tip sclav. Semnalele
de intrare sau de ieşire sunt codificate la nivelul unui modul sclav pe 4 biţi,
permiţând astfel cuplarea a 4 senzori sau actuatori la un astfel de modul. Modulul
master permite modificarea configuraţiei reţelei în timpul funcţionării, el detectând
şi eventualele module defecte şi înlăturându-le din configuraţie.
Modulele de tip sclav reprezintă veriga care uneşte modulul master cu senzorii
şi actuatorii din procesul industrial, el furnizându-le acestora şi energia necesară
funcţionării. Există şi variante de module de tip sclav care pot citi semnale
analogice, ele convertind informaţia de la intrare în semnale de ieşire în domeniul
420 mA cu o rezoluţie de maxim 18 biţi.
Modulul de alimentare are rolul de a asigura alimentarea cu energie a celor-
lalte module prin intermediul liniei de comunicaţie. Ca atare, pentru a nu influenţa
procesul de comunicaţie, el dispune de un mecanism de decuplare a tensiunii de
alimentare pe care o furnizează, de datele transmise în reţea.
Modulul repetor permite extinderea reţelei AS-i peste lungimea de 100 m.
Această extindere se poate face în incremente de 100 m, putându-se atinge în acest
fel o lungime maximă a reţelei de 300 m.
A5.1.11 Standardul Profibus
Profibus (PROcess Field BUS) este un standard de reţea de automatizare

deschis şi independent, larg acceptat internaţional, care a fost folosit iniţial în
automatizarea maşinilor de prelucrare a materialelor. Acesta permite cablarea
modulelor de senzori cu mai multe intrări, a dispozitivelor inteligente complexe, a
interfeţelor operator şi interconectarea unor subreţele mici.
Standardul Profibus aderă la modelul OSI, el permiţând unor dispozitive,
produse de fabricanţi diferiţi, să comunice în mod eficient. Topologia unei reţele
Profibus este una de tip magistrală (bus). Interfaţa hardware la magistrală este
produsă sub forma de circuit integrat de diverşi fabricanţi şi se bazează pe
standardul RS-485 şi pe specificaţia electrică europeană EN50170.
Numărul de noduri care se pot conecta simultan la reţea este limitat la 127, iar
distanţa maximă acoperită de reţea poate atinge, cu ajutorul repetoarelor şi al
transmiţătoarelor de fibră optică, la 24 km. Viteza de transmisie a datelor variază
între 9600 baud şi 12 Mbps, iar lungimea maximă a mesajului poate de 256 de
octeţi (224 octeti de date şi 12 de control).
Protocolul Profibus foloseşte, pentru a administra acessul la magistrală,
mecanismele de interogare/răspuns (polling) şi de transfer al jetonului (token).
Profibus acceptă două tipuri de dispozitive: master şi slave. Dispozitivele

master (denumite şi staţii active) pot controla magistrala atunci când au dreptul de
acces şi pot transfera mesaje, fără a exista o cerere prealabilă din partea altui dispo-
zitiv. Dispozitivele slave (denumite şi staţii pasive) sunt dispozitive periferice (de
exemplu, senzori sau actuatori). Aceste dispozitive, fie pot confirma mesajele
recepţionate, fie pot transmite mesaje de date către un master la cererea acestuia.
A5.1.12 Protocolul CIP
Protocoalele de automatizare dezvoltate în timp, cum ar fi de exemplu AS-i

sau Profibus, au reprezentat implementări izolate ale unor idei sau funcţionalităţi
considerate ca fiind adecvate pentru a rezolva anumite probleme. Acest lucru a dus
la apariţia unor bariere în cadrul arhitecturilor de automatizare, care sunt dificil de
depăşit şi care necesită folosirea unor mecanisme care să medieze între diferenţele
în implementarea diverselor sisteme.
În contrast cu aceasta, familia de protocoale CIP (Common Industrial
Protocol) oferă o soluţie scalabilă care permite folosirea unui sistem uniform de la
vârful până la baza piramidei de comunicaţie, fără a solicita, în mod excesiv,
dipozitivele care trebuie să implementeze aceste protocoale [5.24].
Familia de protocoale CIP este specificată de către asociaţia ODVA (Open
DeviceNet Vendor Association) şi este alcătuită, în prezent, din protocoalele CIP,
DeviceNet, ControlNet şi CompoNet.
Protocolul CIP este foarte versatil şi are un domeniu larg de aplicaţie. În
cadrul modelului OSI este amplasat pe nivelurile aflate deasupra protocoalelor
aferente unor reţele orientate pe conexiuni. Aceste conexiuni pot fi conexiuni de
intrare-ieşire, care schimbă mesaje specifice de date şi conexiuni care schimbă
mesaje explicite care pot avea scopuri multiple.
Schimbul de mesaje la nivelul protocolului este administrat prin intermediul
unor obiecte de comunicaţie, valorile atributelor acestor obiecte descriind parametri
esenţiali ai unei conexiuni. CIP oferă şi posibilitatea definirii unor clase de dispozi-
tive care sunt asociate cu profile specifice, această activitate fiind alocată unui
nivel aflat în afara modelului OSI şi plasat deasura nivelului de aplicaţie. O
poziţionare a protocoalelor din familia CIP în cadrul modelului OSI este prezentată
în figura A5.1.12.
După cum se poate observa din figura A5.1.12, protocolul CIP este
implemetat la nivelul de aplicaţie al modelului OSI şi oferă următoarele facilităţi:
• Servicii comune de control – pun la dispoziţia utilizatorului un set standard
de mesaje de control pentru toate reţelele implementate la nivelurile inferioare ale
modelului OSI;
• Servicii comune de comunicaţie – permit utilizatorului să se conecteze la
oricare dintre aceste reţele, să le configureze şi să culeagă date de la oricare
dispozitiv conectat la ele;
• Servicii comune de rutare - permit configurarea uşoară a sistemului, având
în vedere faptul că nu este necesar transferul de tabele de rutare între reţele;
• Oferă o bază comună de cunoştinţe – existenţa unei infrastructuri comune
reduce efortul de şcolarizare necesar a fi efectuat în cazul adăugării unui nou tip de
reţea la infrastructura de comunicaţie.
Unităţi de
Profil Semi- Electro- Controlere Alte
comandă
dipozitiv conductoare valve de poziţie profile
motoare
Nivelul de aplicaţie CIP
Aplicaţie
Biblioteca de obiecte de aplicaţie C
Serviciul de administrare a datelor CIP I
(Prezentare)
Mesaje explicite, mesaje de intrare-ieşire P
Rutarea mesajelor şi administrarea conexiunilor
(Sesiune)
în cadrul protocolului CIP
Transport Transport Transport Încapsulare

Transport
ControlNet DeviceNet CompoNet TCP UDP
Reţea IP
ControlNET CAN CompoNet
Legătura
CTDMA CSMA/NBA TDMA
de date Ethernet CSMA/CD
Nivel fizic Nivel fizic Nivel fizic
Fizic Nivel fizic
ControlNet DeviceNet CompoNet
Ethernet
Fig. A5.1.12 − Poziţionarea protocoalelor din famila CIP în cadrul modelului OSI.
Primul protocol de reţea al familiei CIP este DeviceNet care este o

implementare a protocolului CAN (Controller Area Network), acesta din urmă fiind
definit la nivelurile 1 şi 2 ale modelului OSI.
Mai târziu a fost definit protocolul ControlNet care implementează acelaşi
protocol ca şi DeviceNet folosind însă o soluţie diferită la nivelul fizic. Această
soluţie permite viteze de comunicaţie mult mai mari (5 Mbps) în condiţiile menţi-
nerii unui determinism strict şi a repetabilităţii în transmiterea mesajelor. Aceste
deziderate sunt realizate prin folosirea unui mecanism de acces denumit CTDMA
(Concurrent Time Domain Multiple Access). Noul nivel fizic, care foloseşte fibra
optică drept mediu de transmisie a datelor, a permis şi extinderea lungimii maxim
acoperite de reţea la mai mulţi kilometri (prin folosirea de repetoare).
Un alt membru al familiei CIP este EtherNet/IP, introdus în anul 2001. Este
similar cu protocolul ControlNet în ceea ce priveşte aplicarea specificaţiilor stan-
dardului CIP. Datorită lungimii cadrelor de date Ethernet şi a structurii master-
slave a acestor reţele, nu există limitări ale acestei implementări, fiind necesară
doar definirea unui mecanism pentru a transmite mesajele CIP încapsulate cadrul
de date Ethernet. Mecanismul foloseşte protocolulul TCP/IP pentru transmiterea
mesajelor explicite, în timp ce pentru încapsularea mesajelor de intrare-ieşire se
foloseşte protocolul UDP/IP.
Ultimul membru al familiei CIP este protocolul CompoNet care a fost specifi-
cat de ODVA în anul 2006. Acesta defineşte o reţea la nivel de bit dedicată
controlului dispozitivelor mici şi de viteză mare, dispozitive care pot fi conectate la
reţeaua de automatizare sau de întreprindere prin folosirea serviciilor de reţea CIP.
CompoNet este complementar celorlalte protocoale ale familiei şi se adresează
aplicaţiilor care folosesc un număr mare de senzori şi actuatori simpli, oferind
posibilitatea configurării cu mare viteză a acestora.
CompoNet foloseşte mecanismul de acces la reţea TDMA (Time Division
Multiple Access). Acest mecanism impune o comunicaţie de tip determinist la nive-
lul reţelei, asigurând, în felul acesta, o viteză mare de împrospătare a datelor la ni-
velul tuturor dispozitivelor conectate. CompoNet include şi o opţiune de alimentare
cu energie a dispozitivelor prin cablul de semnal (24 V, 5 A), ceea ce permite înlo-
cuirea şi deconectarea dispozitivelor din nodurile reţelei fără întrerupea alimentării
acestora.
A5.1.13 Protocolul DeviceNet
DeviceNet este un protocol pentru reţele de dispozitive cu grad scăzut de

complexitate bazat pe standardul CAN (Controller Area Network) dezvoltat pentru
industria de automobile. DeviceNet este clasificat ca o magistrală de proces şi este
specificat de standardul IEC-62026.
Mesajul CAN, care este de tip multioctet, era adecvat pentru acest domeniu de
aplicaţie unde era necesar ca, în cadrul mesajului, să poată fi comunicată mai multă
informaţie. Mecanismul de acces la magistrală, folosit de DeviceNet este denumit
CSMA/NBA (Carrier Sense Multiple Access/Nondestructive Bitwise Arbitration).
În cadrul acestui mecanism, coliziunile, care au loc când noduri multiple încep să
transmită simultan, sunt detectate imediat şi se permite în continuare numai unui
singur nod să continue transmisia, toate celelalte fiind oprite. Acest lucru asigură
tuturor nodurilor posibilitatea de a efectua transmisia de date într-un interval de
timp determinat, ceea ce garantează o comunicaţie în timp real la nivelul reţelei.
DeviceNet admite, în cadrul reţelei maximum 64 de noduri, care pot fi deta-
şate de la reţea fără întreruperea alimentării cu energie şi fără a întrerupe funcţio-
narea acesteia. Reţeaua foloseşte un conductor cu patru fire, care asigură, atât ali-
mentarea cu energie a dispozitivelor conectate, cât şi comunicaţia de date. Reţeaua
este de tip magistrală, iar nodurile sunt protejate la erori de conectare, vitezele de
comunicare prevăzute de standard fiind 125, 250 şi 500 kbaud.
Spre deosebire de alte tipuri de reţele de automatizare, DeviceNet este imple-
mentată şi la nivelurile 3 şi 4 ale modelului OSI ceea ce îi permite să efectueze
operaţii de rutare. La nivelul de aplicaţie este implementat protocolul CIP (Control
and Information Protocol) care deserveşte şi celelate protocoale care fac parte din
familia CIP.
A5.1.14 Protocolul EtherNet/IP
Protocolul EtherNet/IP, propus de asociaţia ODVA, se bazează pe un standard

deschis de reţea compus la nivelul fizic şi cel al legăturii de date din standardul
IEEE 802.3, din suita de protocoale Ethernet TCP/IP la nivelul de reţea şi cel de
transmisie şi din protocolul CIP (Control Information Protocol) la nivelul de aplicaţie.
EtherNet/IP a fost dezvoltat ca o extensie a protocolului DeviceNet şi folo-
seşte protocolul CIP pentru a încapsula mesaje DeviceNet în câmpul de date al
unui pachet TCP/IP.
Mesajele transmise de EtherNet/IP sunt de două feluri: mesaje explicite şi me-
saje implicite. Mesajele explicite conţin în câmpul de date, atât informaţie referi-
toare la protocolul încapsulat, cât şi instrucţiuni referitoare la performanţa servi-
ciului. Aceste mesaje sunt folosite pentru configurarea şi diagnosticarea nodurilor
reţelei. Mesajele implicite conţin, în câmpul de date, numai date de intrare-ieşire.

Deoarece aceste mesaje au un format predefinit şi nu conţin informaţii suplimen-
tare referitoare la format, ele sunt procesate mai rapid de către dispozitive.
Pentru mesajele care trebuie transmise în timp real, EtherNet/IP foloseşte pro-
tocolul UDP/IP (User Datagram Protocol/Internet Protocol) care este mai simplu şi
mai rapid decât protocolul TCP/IP. UDP/IP este folosit atât pentru transmisia mesa-
jelor cu destinatari multipli (multicast), cât şi pentru transmisia mesajelor implicite.
Bibliografie
[5.1] Cepişcă C. ş.a., Măsurări şi aparate de măsurat, Editura Printech, Bucureşti, 2000.
[5.2] Cepişcă C. ş.a., Metode şi mijloace de măsurare în ingineria electrică, Editura Sfinx 2000,
Târgovişte, 2001.
[5.3] Iliescu C. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, EDP, Bucureşti, 1983.
[5.4] Manolescu P. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, EDP, Bucureşti,1980.
[5.5] Nicolau E. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, EDP, Bucureşti,1984.
[5.6] Sărăcin M. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003.
[5.7] Dogaru-Ulieru V. ş.a., Măsurări şi sisteme de măsurare informatizate, Editura Electra,
Bucureşti, 2004.
[5.8] Golovanov C. ş.a., Probleme moderne de măsurare în electroenergetică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2001.
[5.9] Pop E. ş.a., Principii şi metode de măsurare numerică, Editura Facla, Timişoara, 1977.
[5.10] Munteanu R. ş.a., Măsurări electrice şi electronice, I.P. Cluj-Napoca, 1987.
[5.11] *** Electrical Installation Guide, Schneider Electric, Merlin-Gerin, 2005,
http://theguide.merlin-gerin.com
[5.12] Asandei D., Protecţia sistemelor electrice, Matrix Rom, Bucureşti, 1999.
[5.13] Doemeland W., Handbuch Schutztechnik, Verlag Technik Berlin, 1995.
[5.14] Schaltanlagen, 10. Auflage, ABB Calor Emag Taschenbuch, Mannheim, 1999
[5.15] Bayley D.; Wright E., Practical SCADA for Industry, Newnes, 2003.
[5.16] Kriesel W., Heimbold T., Telschow D., Bustechnologien fuer die Automation, 2. überarbeitete
Auflage, Huethig Verlag Heidelberg, 2000.
[5.17] Mills D. L., Computer Network Time Syncronization, CRC Press, 2006.
[5.18] El_Rabbany A., Introduction to GPS − The Global Positioning System, Artech House, Inc. ,
2002.
[5.19] Stapko T., Practical Embedded Security, Newnes, 2008.
[5.20] Shrinvas M. (editor), Pocket Guide on Industrial Automation, 1st Edition, IDC Technologies,
2008.
[5.21] Reynders D., Wright E., Practical TCP/IP and Ethernet Networking for Industry, Newnes,
2003.
[5.22] Furrer F., Industrieautomation mit Ethernet − TCP/IP und Web − Technologie, 3.
neubearbeitete und erweiterte Auflage, Huethig Verlag Heidelberg, 2003.
[5.23] *** Practical Industrial Programming using 61131-3 for PLCs, IDC Technologies, 2008.
[5.24] Beasley J. S., Networkig, Second Edition, Prentice Hall, 2008.
[5.25] Brazell B. J., Donoho L. ş.a., M2M: The Wireless Revolution, Texas State Technical College,
2005.
6 Aparate de pornire şi reglare
6.1 Aspecte generale

Motoarele electrice reprezintă cel mai folosit receptor de energie electrică;
pornirea şi reglarea vitezei acestora au o importanţă deosebită pentru procesele
tehnologice în care sunt utilizate, pentru parametrii economici ai utilizatorului,
precum şi pentru reţeaua electrică de alimentare. În acest sens, în funcţie de tipul de
motor electric, au fost dezvoltate diferite scheme şi proceduri de pornire şi reglare.
Sistemele moderne, bazate pe electronica de putere, au permis elaborarea unor
noi procedee care, prin eficienţă, simplitate şi versatilitate, practic le-au înlocuit pe
cele vechi, care utilizau sisteme electromecanice.
În prezent, motorul asincron cu rotorul în scurtcircuit, alimentat prin
intermediul unui convertor de frecvenţă, asigură caracteristicile de reglare
necesare oricărui proces, astfel încât motoarele de tensiune continuă îşi pierd din
importanţă, funcţiile lor fiind preluate de motoarele asincrone. Totuşi, în cele de
mai jos sunt prezentate şi problemele specifice sistemelor de pornire şi reglare
clasice ale motoarelor de tensiune continuă, având în vedere faptul că încă sunt
utilizate în industrie.
6.2 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie a motorului

asincron
6.2.1 Conectarea la reţeaua electrică a unui motor asincron
Comanda unui motor electric necesită două sau mai multe din următoarele
operaţii: pornirea, limitarea curentului electric de pornire, reglarea vitezei,
inversarea sensului de rotaţie, oprirea.
Un motor electric este alimentat de la un tablou electric secundar (TS) (fig.
6.1) printr-un circuit electric. În TS, circuitul electric poate avea numai aparate de
protecţie, dacă legătura este fixă (nedebroşabilă), sau/şi o priză cu fişă în caz
contrar. Realizarea unei anumite funcţii de comandă, pentru utilajul antrenat de
motorul electric, se asigură cu aparate electrice pentru comandă (AEC) montate pe
utilaj, direct accesibile celui ce exploatează respectivul utilaj.
Datorită complexităţii utilajului, de regulă, acesta nu conţine numai motorul
electric (sau motoarele electrice), ci şi alte receptoare electrice şi, ca urmare, pe
utilaj se realizează un tablou electric aferent acestuia (TU) şi care conţine şi aparate
electrice necesare funcţiei de comandă.
Aparatul electric conceput şi realizat pentru a permite comanda unui motor

electric este contactorul electromagnetic (fig. 6.2). Acesta închide sau deschide o
serie de contacte de lucru (CL − care au capacitate de rupere) sau auxiliare (CA),
datorită deplasării unei armături mobile Am, parte componentă a circuitului
magnetic.
TS TU
Maşina
de lucru
F
Fig. 6.1 − Conectarea la reţeaua electrică a unui
motor electric de acţionare.
CL CA
Am
I I
B R
Fx
Fig. 6.2 − Principiul de funcţionare al unui

contactor.
În mod normal, armătura mobilă este ţinută depărtat de partea fixă a cicuitului
magnetic, datorită unui resort R. Pentru a o atrage este necesară o forţă electro-
magnetică Fem > Fx produsă de câmpul magnetic determinat de curentul electric I
ce străbate bobina B. Evident, spre deosebire de celelalte aparate de conectare,
contactorul electromagnetic are numai o poziţie stabilă, cea corespunzătoare lipsei
curentului electric prin bobină. Menţinerea pe poziţia excitat, respectiv armătura
Am atrasă, se face numai dacă Fem(I) > Fx, deci numai dacă bobina B este conectată
la o tensiune U > Ux , unde Ux este tensiunea ce determină, prin bobina B, un curent
electric Ix, care asigură condiţia Fem (Ix) > Fx .
Rezultă următoarele caracteristici ale unui contactor electromagnetic:
a) Acţionarea se asigură prin încadrarea bobinei sale într-o schemă electrică de
alimentare şi comandă;
b) Menţinerea pe poziţia acţionat are loc numai dacă Ubobina > Ux = Ulimită ;
c) În funcţie de tipul schemei de comandă, la revenirea tensiunii cu valori
peste Ux, bobina se poate repune sub tensiune (fig. 6.3 a)), sau rămâne izolată faţă
de tensiune (fig. 6.3 b)). Varianta din figura 6.3 a) se poate utiliza în cazul în care
contactorul alimentează receptoare pasive (care nu au curent electric de pornire),
iar cea din figura 6.3 b), în cazul în care se foloseşte la comanda unui motor
electric, deoarece asigură blocarea autopornirii la revenirea tensiunii, cerinţă
impusă schemelor electrice pentru alimentarea receptoarelor de putere. În acest
Aparate de pornire şi reglare 241
scop este prevăzut butonul dublu PO, cu un buton normal deschis (P) şi altul
normal închis (O), fiind necesară automenţinerea comenzii P, cu un contact
auxiliar (CA) al contactorului electromagnetic;
d) Asigură inclusiv protecţia la minimă tensiune, necesară, în special, la
receptoare.
U > Ux N U > Ux N
O P
B B
NI
(normal închis)
CA
a) b)
Fig. 6.3 − Conectarea bobinei unui contactor într-un circuit de comandă.
În figura 6.4 se prezintă circuitul electric de alimentare a unui motor electric

trifazat şi schema electrică de comandă a Reţea electrică
contactorului electromagnetic, cu care se asi- L1
L2
gură pornirea şi oprirea motorului, protecţia L3
la autopornire sau la reducerea tensiunii de Siguranţe
alimentare sub valoarea Ux (prin alimentarea fuzibile
schemei de comandă de la tensiunea de ser- P
viciu, din amonte de CL). CL
Pentru inversarea sensului de rotaţie se O B A B C
CA
foloseşte schema de comandă din figura M
6.5 b), aferentă circuitului de alimentare din 3~
figura 6.5 a) şi se bazează pe inversarea a Fig. 6.4 − Schema de pornire directă a
două faze a sistemului electric trifazat de ali- unui motor asincron trifazat.
mentare.
Reglarea vitezei motoarelor de tensiune alternativă, prin conectarea directă la
reţeaua electrică cu frecvenţă constantă, se poate realiza în limite restrânse sau mai
largi, în funcţie de tipul motorului. Pentru motoarele asincrone, cu rotorul în
scurtcircuit, utilizate pe scară largă în acţionările electrice, nu este posibilă reglarea
vitezei, decât în limitele variaţiei alunecării cu sarcina de la arborele motor.
Limitarea curentului electric de pornire pentru un motor electric trifazat
asincron, este necesară atunci când nu se asigură tensiunea minimă la bornele altor
motoare aflate în sarcină (fig. 6.6), datorită căderii mari de tensiune determinate,
pe reţeaua electrică de alimentare, de către curentul electric de pornire al
respectivului motor, cumulată şi cu căderea de tensiune determinată de curenţii
electrici de sarcină ai motoarelor aflate în funcţiune (mai mare de 12%). Într-o
asemenea situaţie, dacă creşterea ariei secţiunii transversale a conductoarelor
reţelei nu este avantajoasă economic, se reduc căderile de tensiune prin reducerea
curentului electric de pornire al respectivului motor electric.
Reţea electrică
L1 L1
L2 L2
L3 P1 2CL
Siguranţe
fuzibile O 1CL
1CL
PN 1CL
2CL 1CL
2CL
2CL
A B C
M
3~
a) b)
Fig. 6.5 − Schema de pornire, cu posibilitatea de schimbare a sensului de
rotaţie, a unui motor asincron trifazat.
TP Is1
Is2
TS2 Ip2 Mp2

TS1
Ip1
Is Is
Mp1
Fig. 6.6 − Analiza condiţiilor de pornire pentru motoarele asincrone.
În principiu, reducerea curentului de pornire pentru un motor electric trifazat

asincron cu rotorul în scurtcircuit este posibilă, fie prin introducerea unor impe-
danţe de pornire Zp (fig.6.7 a)), fie prin reducerea tensiunii aplicate înfăşurărilor.
Reducerea tensiunilor aplicate se poate obţine prin intermediul unui
autotransformator (fig. 6.7 b)), sau prin conectarea înfăşurărilor, la pornire şi
pentru o durată Δt, în stea, iar apoi în triunghi (fig. 6.7 c) şi d)).
În schema din figura 6.7 c), conectarea celor trei înfăşurări în stea (fig. 6.8 b))
şi apoi în triunghi (fig.6.8 c)) se realizează cu ajutorul unui comutator stea- triunghi
manual, realizat cu un întreruptor pachet la care se execută şi o serie de legături
suplimentare.
Trecerea din conexiunea stea în cea triunghi, după un interval de timp Δt
(necesar reducerii curentului electric de pornire până la valoarea ce determină
reducerea căderilor de tensiune la valorile admisibile), în cazul comutării manuale,
nu asigură o apreciere corectă a valorii Δt. Din acest motiv, se foloseşte
comutatorul stea - triunghi automat, realizat cu trei contactoare electromagnetice,
(fig. 6.7 d). În acest caz, este necesară o schemă de comandă adecvată pentru cele
trei contactoare electromagnetice (fig. 6.9), care, cu ajutorul releului de timp Rt,
asigură evaluarea corectă a valorii Δt.
L1
L2
L3
1CL 1CL X A B C 1CL
Y
Z
2CL
Zp 2CL 3CL
A B C
A B C
M X Y Z
3~ X Y Z
M
3~
a) b) c) d)
Fig. 6.7 − Limitarea curentului electric de pornire la motoarele asincrone trifazate.
L1
L2
L3
A B C A B C A B C
X Y Z X Y Z X Y Z
a) b) c)
Fig. 6.8 − Conectarea înfăşurării trifazate (a) a
motorului asincron în stea (b) şi în triunghi (c).
La apăsarea butonului P este alimentată bobina contactorului 3CL , iar prin în-
chiderea contactului său 3CL1 se aplică tensiune la bobinele 1CL şi la releul Rt . Ca
urmare, motorul porneşte în stea (fig. 6.7 d); simultan începe măsurarea timpului
de conectare în stea, de către contactul Rt1, normal închis cu temporizare la
deschidere. După un timp Δt, contactul Rt1 se deschide, întrerupe alimentarea
bobinei contactorului 3CL, iar prin contactele 3CL2 şi 1CL1 se alimentează bobina
contactorului electromagnetic 2CL, care conectează înfăşurările în triunghi.
Prin contactele 3CL2 şi 2CL1 se asigură interblocarea între contactoarele 3CL şi
2CL pentru a evita alimentarea simultană a bobinelor lor, ceea ce ar produce un
scurtcircuit trifazat la bornele motorului (fig.6.7 d)).
Schema de comandă din figura 6.9 se foloseşte şi în cazul utilizării autotrans-

formatorului de pornire (fig. 6.7 b)).
Se impune însă o precizare: limitarea L1
L2
curentului electric de pornire prin conecta- P 3CL
rea înfăşurărilor în stea şi apoi, pentru 2CL1
funcţionarea în regim normal (de durată), O Rt1
în triunghi, este posibilă numai la motoa- Rt
rele care sunt proiectate să funcţioneze în 3C L1
1CL1
regim normal cu înfăşurările conectate în
triunghi. 1CL
Autotransformatorul de pornire se 3CL2
poate utiliza, atât în cazul pornirii motoa- 2CL
relor electrice a căror înfăşurări sunt co- Fig. 6.9 − Schema de pornire cu modificarea
nectate în regim normal în stea, cât şi în configuraţiei motorului asincron din stea în
triunghi. triunghi.
Reducerea tensiunii aplicate unei
înfăşurări, utilizând comutatorul stea - triunghi sau autotransformatorul de pornire
este de 3 ori (0,6 U), aceasta fiind şi tensiunea minimă de menţinere a armăturii
unui contactor electromagnetic.
6.2.2 Caracteristicile motorului asincron
Maşina asincronă, datorită construcţiei simple şi robuste, siguranţei ridicate în

funcţionare, mentenanţei reduse şi a costurilor relativ mici, reprezintă, de cele, mai
multe ori, soluţia optimă pentru acţionarea maşinilor de lucru.
Schema electrică echivalentă simplificată a motorului asincron este indicată în
figura 6.10 [6.1], în care au fost utilizate notaţiile:
R'2
I1 I'2
R1 L1 L'2 s
I1+ I'2
U1
L0
Fig. 6.10 − Schema electrică echivalentă a maşinii

asincrone.
U1 − valoarea efectivă a tensiunii, pe fază, în statorul maşini;

R1 − rezistenţa electrică a înfăşurării statorului maşinii;
L1− inductivitatea de scăpări a înfăşurării statorului în raport cu înfăşurarea
rotorului;
I1 − valoarea efectivă a curentului electric din înfăşurarea statorului maşinii;
L0 − inductivitatea de magnetizare a maşinii;
I'2 − valoarea efectivă a curentului electric din înfăşurarea rotorului maşinii,
raportată la tensiunea din stator;
L'2 − inductivitatea de scăpări a înfăşurării rotorului în raport cu înfăşurarea

statorului, raportată la tensiune din stator;
R'2 − rezistenţa electrică a înfăşurării rotorului, raportată la tensiunea din stator;
s − alunecarea maşinii, definită de relaţia
 −
s= 0 . (6.1)
0
În relaţia (6.1), s-a notat cu  viteza de rotaţie a maşinii (rad/s), iar 0 =
2f/p este viteza de sincronism a maşinii (p − numărul de perechi de poli).
În mod obişnuit, masinile asincrone lucrează cu o alunecare de 0,010,04,
dependentă de cuplul la arborele maşinii.
Pe baza schemei echivalente din figura 6.10 pot fi deduse următoarele relaţii
privind mărimile caracteristice ale maşinii:
− intensitatea curentului electric I1 în înfăşurarea statorului maşinii
U12
I12  .
2
2  R2'  (6.2)
X  + R1 +
 s 

− cuplul M la aborele maşinii
3  R2  U12
M= .
 
2
 2  R2'   (6.3)
s  0  X  + R1 +
  
s  
  
În relaţiile (6.2) şi (6.3), s-a utilizat notaţia
X  = X 1 + X ' 2 . (6.4)
Variaţia curentului electric absorbit de maşină, precum şi variaţia cuplului
maşinii, pe baza relaţiilor (6.2) şi (6.3), sunt indicate în figura 6.11.
Analiza curbelor din figura 6.11, pune în evidenţă faptul că, în momentul por-
nirii (s = 1), maşina asincronă absoarbe un curent electric mult mai mare decât cu-
rentul normat Ir al maşinii (în mod obişnuit de 5  8 ori), cuplul la arbore prezintă
un maxim Mcr corespunzător alunecării critice scr , iar cuplul de pornire Mp este
relativ mic în raport cu cuplul maxim Mcr , fiind posibil să fie inferior cuplului nor-
mat Mr .
Calculele efectuate permit determinarea valorii cuplului maxim [6.1]
3  U12
M cr = .
2  0   R1 + R12 + X 2 
(6.5)
 
şi a alunecării critice
R2
scr = . (6.6)
R12 + X σ2
Din relaţia (6.1) rezultă expresia vitezei  a maşinii asincrone şi soluţiile
pentru reglarea acesteia
2  f
=  (1 − s) . (6.7)
p
I1 I1
M Ip M I1
I1 Ip
Mcr Mcr
M M
Mr Ir Mr Ir
Mp Mp
0 sr scr 1 s 0 r 0 
Fig. 6.11 − Caracteristici ale maşinii asincrone;
a) − în funcţie de alunecare; b) − în funcţie de viteza de rotaţie.
Reglarea vitezei prin modificarea numărului p de perechi de poli, practic nu
mai este utilizată, dar reglarea prin modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare a
devenit o soluţie care s-a generalizat, odată cu dezvoltarea convertoarelor de
frecvenţă care folosesc elemente semiconductoare de putere.
Modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare conduce la modificarea caracte-
risticilor funcţionale ale maşinii asincrone. În figura 6.12 este indicată variaţia ca-
racteristicii mecanice M = f (), pentru diferite frecvenţe ale tensiunii de alimentare.
În figura 6.12 s-a avut în vedere faptul că viteza de sincronism este proporţio-
nală cu frecvenţa tensiunii de alimentare, cuplul maxim variază practic propor-
ţional cu (U1/f )2 − relaţia (6.5) − , iar alunecarea critică variază invers proporţional
cu frecvenţa (relaţia 6.6).
f 1 < fr
M
Mcr f = fr
f2 > fr
Mr
Mp
0 01 r 0 02 
Fig. 6.12 − Caracteristicile mecanice ale maşinii asincrone

pentru diferite frecvenţe ale tensiunii de alimentare.
Utilizarea caracteristicilor indicate în figura 6.12 în cazurile practice, nu este

posibilă deoarece, dacă se menţine tensiunea la borne U1 constantă, odată cu
reducerea frecvenţei, inducţia magnetică în circuitul magnetic al maşinii ar creşte,
ceea ce ar conduce la saturarea acestuia şi, deci, la modificarea parametrilor
funcţionali ai maşinii. Pentru a menţine inducţia magnetică constantă în circuitul
magnetic al maşinii este necesar să se asigure condiţia [6.2]:
U
= const. (6.8)
f
Pentru frecvenţe mai mari decât frecvenţa nominală fr , condiţia (6.8) ar con-
duce la o tensiune la borne mai mare decât tensiunea normată, ceea ce ar determina
solicitări inadmisibile ale izolaţiei electrice ale maşinii. Din acest motiv, pentru
frecvenţe mai mai mari decât frecvenţa nominală, maşina asincronă este alimentată
cu tensiune constantă. În acest fel, relaţia dintre frecvenţă şi amplitudinea tensiunii
aplicată la bornele maşinii are forma indicată în figura 6.13, iar caracteristicile me-
canice ale maşinii asincrone au forma indicată în figura 6.14.
M f1 < fr
Mcr f = fr
U
Ur f2 > fr
fr f 0 01 r 0 02 
Fig. 6.13 − Caracteristica tensiune- Fig. 6.14 − Caracteristicile mecanice ale motorului
frecvenţă la utilizarea motorului asincron alimentat cu tensiuni de frecvenţe diferite.
asincron cu reglarea vitezei de rotaţie.
Analiza caracteristicilor mecanice din figura 6.14 indică faptul că alimentarea

maşinii cu tensiune cu frecvenţa variabilă permite reglarea vitezei maşini în mod
continuu, în limite largi. Pentru frecvenţe de alimentare reduse rezultă un cuplu de
pornire mare şi pentru frecvenţe mari rezultă un cuplu mai redus, ceea ce corespun-
de necesităţilor practice în cele mai multe dintre cazuri.
6.2.3 Convertoare de frecvenţă pentru reglarea vitezei de rotaţie a

motorului asincron
Acest tip de convertor (fig. 6.15) este larg folosit în industrie, înlocuind, în
mare măsură, sistemele de acţionare cu motor de tensiune continuă care asigurau
reglarea vitezei de rotaţie prin modificarea tensiunii aplicate sau prin modificarea
fluxului de excitaţie [6.3].
Convertorul constă dintr-un redresor trifazat, un circuit intermediar de
tensiune continuă sau de curent electric continuu şi un invertor trifazat comandat în
funcţie de proces.
Blocul de comandă BC transmite elementelor semiconductoare comenzile
adecvate pentru realizarea, la ieşirea invertorului, a unui sistem de curenţi electrici
de formă practic sinusoidală, de frecvenţa dorită. În mod obişnuit, forma practic
sinusoidală a sistemului de curenţi electrici se obţine prin comenzi PWM (Pulse
Width Modulation) transmise elementelor semiconductoare. În acest mod de
comandă, forma tensiunii la ieşirea invertorului rezultă ca o succesiune de
impulsuri, de lăţime diferită, astfel stabilită încât curentul electric din maşină să
aibă o formă apropiată de sinusoidă. În cele mai multe cazuri, comezile la
elementele semiconductoare se transmit în momentul intersecţiei dintre o tensiune
sinusoidală, cu frecvenţa egală cu cea dorită, şi o tensiune de formă triunghiulară.
Cele două tensiuni auxiliare sunt aplicate la intrarea blocului de comandă BC care
asigură transmiterea comenzilor adecvate elementelor invertorului.
Circuit intermediar
Redresor de tensiune continuă Invertor
3230/400 V; 50 Hz
ABC
M
3~
BC
Fig. 6.15 − Convertor de frecvenţă pentru alimentarea motorului asincron.
În figura 6.16 este prezentat modul de realizare a tensiunii pe una dintre fazele
tensiunii de alimentare a motorului asincron. În momentul în care tensiunea sinu-
soidală auxiliară ua depăşeşte tensiunea triunghiulară auxiliară ut , sunt transmise
comenzile pentru intrarea în conducţie a elementelor semiconductoare corespunză-
toare. În momentul în care tensiunea sinusoidală auxiliară devine mai mică decât
tensiunea triunghiulară auxiliară, se transmit comenzi de blocare a elementelor
semiconductoare aflate în conducţie. În final, rezultă o succesiune de impulsuri de
amplitudine egală, dar de lăţime diferită, realizând în medie o mărime practic sinu-
soidală. Cu cât frecvenţa tensiunii triunghiulare este mai mare, cu atât mărimea
obţinută este mai apropiată de o sinusoidă.
Realizarea funcţiei U/f = const, pentru domeniul frecvenţelor mai mici decât
frecvenţa nominală, se obţine prin controlul amplitudinii tensiunii din circuitul
intermediar de tensiune continuă. Acest lucru poate fi obţinut, fie prin controlul
tensiunii continui la ieşirea redresorului comandat (comenzi adecvate transmise
elementelor semiconductoare din schema redresorului), fie prin controlul tensiunii
continui la intrarea invertorului cu ajutorul unui circuit chopper, în cazul utilizării
unui redresor necomandat (fig. 6.17).
Utilizarea largă a convertoarelor de frecvenţă pentru alimentarea maşinilor
asincrone cu rotorul în scurtcircuit conduce la apariţia în reţeaua electrică de
alimentare a unor importante perturbaţii sub formă de armonice, dar şi − mai ales −
apariţia de interarmonice determinate de funcţionarea motorului la frecvenţe dife-
rite (în general sub frecvenţa nominală a maşinii) [6.4]. Nivelul armonicelor din
reţeaua electrică depinde în mare măsură de tipul filtrului conectat în circuitul

intermediar. În general, un convertor cu filtru inductiv (invertor de curent electric)
este mai scump faţă de un invertor cu filtru capacitiv (invertor de tensiune), dar
asigură perturbaţii mai reduse în circuitul de alimentare
u
ua ut
U+
0 t
U−
Fig. 6.16 − Realizarea tensiunii la ieşirea invertorului prin comandă PWM.
Redresor Circuit
necomandat intermediar Invertor
ABC
T1 T3 T5 LF
Chopper M
3~
T2 T4 T6
50 Hz
Fig. 6.17 − Convertor de frecvenţă cu chopper.
Nivelul interarmonicelor care ajung în reţeaua electrică este, de asemenea, de-

pendent de tipul filtrului din circuitul intermediar. Pentru limitarea perturbaţiilor
transmise în reţeaua electrică de alimentare, în mod obişnuit, este utilizat, în circui-
tul de intrare, un filtru inductiv, ceea ce implică însă creşterea necesarului de putere
reactivă.
Larga utilizare în industrie a convertoarelor de frecvenţă pentru alimentarea

motoarelor asincrone, chiar şi în domeniul motoarelor de mare putere alimentate la
medie tensiune, face ca acestea să reprezinte, în prezent, una dintre principalele
surse de perturbaţii electromagnetice din reţeaua publică.
6.2.4 Controlul curentului electric de pornire la motoarele

asincrone
Pornirea prin cuplarea directă a motorului asincron la reţeaua electrică
determină un curent electric de pornire care poate fi de 5  8 ori mai mare decât
curentul electric normat (de dimensionare a maşinii). Datorită acestui fapt, apar
importante solicitări mecanice şi termice ale maşinii, dar şi ale reţelei electrice de
alimentare, determinând încălzirea circuitelor de alimentare şi căderi de tensiune,
care pot afecta funcţionarea altor receptoare din zonă, prin producerea de goluri de
tensiune.
Controlul curentului electric de pornire, în cazul motoarelor asincrone
alimentate prin intermediul convertoarelor de frecvenţă, se face implicit, odată cu
reglarea frecvenţei tensiunii de alimentare [6.5].
În cazul motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit, fără reglarea vitezei de
rotaţie, controlul curentului electric de pornire se face cu ajutorul variatoarelor de
tensiune alternativă (VTA), numite în mod obişnuit softstartere (fig. 6.18) [6.3 ].
ABC
K1 TC iA
I
M
Ip
3~
K2 1
2
Is
Ir
BE t
BC
Fig. 6.18 − Schema de principiu a unui softstarter a) şi curba curentului de pornire b):
1 − variaţia curentului electric la pornirea naturală;
2 − variaţia curentului electric la pornirea cu soft-starter.
Blocul de comandă BC este setat pentru valoarea maximă Is a curentului

electric pe durata procesului de pornire (în mod obişnuit Is = (2  3)Ir , în care Ir
este curentul electric normat al maşinii asincrone).
Pe durata procesului de pornire, contactorul K1 este deconectat, iar maşina
asincronă este conectată în serie cu blocul de execuţie BE, prin închiderea
contactorului K2 . Informaţiile privind curentul electric din circuit sunt obţinute
prin intermediul traductoarelor de curent electric TC. După terminarea procesului
de pornire, contactorul K1 este închis, iar blocul de execuţie BE este scos din
circuit prin deconectarea contactorului K2 . Controlul curentului electric în circuit
are loc prin reglarea unghiului de intrare în conducţie a elementelor semiconduc-
toare în schemă (fig. 6.19).
Prin reglarea unghiului de intrare în conducţie între valoarea  =  şi  = 0 are

loc modificarea valorii efective a tensiunii la bornele maşinii între zero şi valoarea
tensiunii de fază, fiind astfel posibilă uA   (0, )
reglarea valorii curentului electric în iA uA
înfăşurarea maşinii.
Pe durata procesului de pornire, uAm
curentul electric absorbit din reţeaua
electrică de alimentare este puternic 0 α π 2π 3π ω1t
distorsionat, însă acest lucru nu prezintă
importanţă practică având în vedere durata
redusă a procesului. Fig. 6.19 − Tensiunea la bornele maşinii
asincrone pe durata procesului de pornire.
6.3 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie motorului

de tensiune continuă cu excitaţie independentă
Motorul de tensiune continuă cu excitaţie independentă a fost larg utilizat în
industrie având în vedere posibilitatea reglării simple, în limite largi, a vitezei de
rotaţie. Existenţa înfăşurării de excitaţie şi a sistemului de reglare a acesteia,
precum şi prezenţa periilor pentru alimentarea înfăşurărilor de pe rotor necesită
costuri ridicate de mentenanţă, comparativ cu motorul asincron cu rotorul în scurt-
circuit. Din acest motiv, motoarele de tensiune continuă cu excitaţie independentă
sunt, în prezent, înlocuite cu motoare asincrone, cu rotorul în scurtcircuit, alimenta-
te prin intermediul convertoarelor de frecvenţă.
6.3.1 Caracteristicile motorului de tensiune continuă

cu excitaţie independentă
Analiza proceselor de reglare a vitezei de rotaţie şi a curentului electric de

pornire a motoarelor de tensiune continuă cu excitaţie independentă se face pe baza
schemei electrice echivalente indicată în figura 6.20, în care U este tensiunea
continuă aplicată la bornele indusului motorului, I − curentul R
electric din indusul motorului, R − rezistenţa electrică a
I U
înfăşurării rotorice, Erot = − kee − tensiunea electromotoare Erot
indusă în rotorul maşinii, ke − constantă a maşinii, e − fluxul
magnetic de excitaţie,  − viteza de rotaţie a rotorului maşinii. Fig. 6.20 − Schema
Pentru schema electrică echivalentă din figura 6.20 poate electrică echivalentă
a motorului de
fi scrisă relaţia [6.1] tensiune continuă.
U + Erot = R  I (6.9)
Din relaţia (6.9) şi având în vedere expresia tensiunii electromotoare Erot
rezultă expresia vitezei de rotaţie a maşinii
U − RI
= (6.10)
ke   e
Dacă se are în vedere faptul că, la arborele maşinii, cuplul M este proporţional cu
intensitatea cutentului electric I:
M = ke  e  I , (6.11)
expresia caracteristicii mecanice a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie indepen-
dentă rezultă sub forma
U R
= −  M = 0 −  . (6.12)
ke  φ e (ke  φ e ) 2
Reprezentarea grafică a expresiei (6.12) este indicată în figura 6.21.
6.3.2 Reglarea vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă
cu excitaţie independentă
Analiza relaţiei (6.12) pune în evidenţă cele trei posibilităţi practice de reglare a
vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă cu exitaţie independentă [6.6]:
− modificarea tensiunii continue U de 
alimentare; 0 /0
− modificarea rezistenţei electrice a 1
circuitului rotoric (prin înserierea unui rezistor
în circuitul rotoric);
− modificarea fluxului de excitaţie e . U
0 =
Dintre cele trei metode de reglare, în ke  e
prezent este utilizată, practic, numai prima
metodă, în care tensiunea continuă, de 1 M/Mr
amplitudine variabilă este obţinută la bornele Fig. 6.21 − Caracteristica mecanică a
de ieşire ale unui redresor comandat. În figura motorului de tensiune continuă cu excitaţie
6.22 este indicată forma curbei tensiunii la independentă:
bornele motorului de tensiune continuă, Mr − cuplul normat al maşinii.
precum şi forma curbei curentului electric
absorbit din circuit, în cazul alimentării de la o sursă monofazată de tensiune
alternativă.
Maşina electrică (fig. 6.22 a)) este reprezentată prin înfăşurarea qr a indusului şi
înfăşurarea de compensare qc , amplasate pe axa transversală q a maşinii, precum şi
prin înfăşurarea de excitaţie de , amplasată pe axa longitudinală a maşinii.
Înfăşurarea de excitaţie este alimentată, de la reţeaua electrică, prin intermediul
unui redresor necomandat, cu posibilitatea reglării curentului de excitaţie prin inter-
mediul rezistorului Re , iar înfăşurările pe pe axa transversală sunt alimentate de la un
redresor comandat.
Curentul electric if în circuitul de alimentare (fig. 6.22 b)) apare în momentul
transmiterii comenzii de intrare în conducţie la unghiul . Pentru a fi posibilă intra-
rea în conducţie a elementelor semiconductoare din cadrul redresorului comandat
este necesară condiţia  > , pentru a transmite comenzi atunci când tensiunea de
alimentare devine mai mare decât valoarea − Erot . La unghiul , dependent de în-
cărcarea maşinii, pentru care curentul electric în circuit devine nul, are loc blocarea
conducţiei. Redresorul va intra, din nou, în conducţie, pentru semiperioada nega-
tivă a curentului electric, la unghiul  + .
Modificarea unghiului de intrare în conducţie () conduce la modificarea
valorii medii Umed a tensiunii de alimentare a indusului maşinii şi deci la reglarea
vitezei de rotaţie a acesteia.
d

if qr qc
q
u f = uˆ  sin t
I
u
de I
Re Ie
u a)
i u
uf
Umed
−Erot
if
0    + 2 1t
b)
Fig. 6.22 − Schema de alimentare a motorului de tensiune continuă cu excitaţie
independentă a) şi variaţia mărimilor electrice b).
Încărcarea adecvată a maşinii pentru a reduce intervalul de curent electric

întrerupt ( < 1t <  + ), conduce la o utilizare eficientă a maşinii, dar şi la
reducerea perturbaţiilor, sub formă de armonice de curent electric, în reţeaua
electrică de alimentare.
Reglarea unghiului , de intrare în conducţie, de la valoarea egală cu 
(corespunzătoare vitezei de rotaţie  = 0) până la unghiul corespunzător vitezei de
rotaţie necesară procesului, permite controlul curentului electric pe durata de
pornire a maşinii.
6.4 Pornirea şi reglarea vitezei de rotaţie a motorului

de tensiune continuă cu excitaţie serie
Maşina de tensiune continuă cu excitaţie serie mai este întâlnită în schemele
de acţionare a vehiculelor electrice (tren electric, tramvai, troleibuz, metrou) fiind,
în prezent, înlocuită cu motorul asincron alimentat prin intermediul unui convertor
de frecvenţă.
6.4.1 Caracteristicile motorului de tensiune continuă

cu excitaţie serie
Schema de principiu a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie serie este

indicată în figura 6.23 [6.7].
În figura 6.23 au fost utilizate aceleaşi notaţii ca în figura 6.22. Caracteristica
mecanică a maşinii de tensiune continuă cu excitaţie serie este indicată de relaţia
(6.12). Spre deosebire de maşina cu excitaţie independentă, la care valoarea

fluxului de excitaţie e rămâne constantă, la maşina cu excitaţie serie, valoarea
fluxului e este proporţională cu cea a curentului electric din circuitul principal.
Pentru curenţi electrici de valoare redusă, viteza de rotaţie este practic invers
proporţională cu intensitatea curentului electric I şi deci cu cuplul maşinii, iar
pentru valori mari ale curentului electric, atunci când fluxul e rămâne practic
constant (datorită saturaţiei magnetice), cuplul este proporţional cu cuplul M.
Caracteristica mecanică M = f () − figura 6.24 − are o formă adecvată acţionării
vehiculelor electrice, prezentând un cuplu ridicat la viteze de rotaţie reduse şi un
cuplu redus la viteze mari.
d

qr qc 
q
I 0
I
de
Ie Re
U
Mel/Mr
Fig. 6.23 − Schema de principiu a Fig. 6.24 − Caracteristica
maşinii de tensiune continuă cu mecanică a maşinii de tensiune
excitaţie serie. continuă cu excitaţie serie.
6.4.2 Reglarea vitezei de rotaţie a maşinii de tensiune continuă

cu excitaţie serie
Dintre posibilităţile de reglare a vitezei de rotaţie, care rezultă din analiza re-
laţiei (6.12), este utilizată, în prezent, numai soluţia cu reglarea amplitudinii ten-
siunii continue de alimentare. În cazul locomotivelor electrice acţionate cu motoare
de tensiune continuă, încă existente, modificarea tensiunii de alimentare a moto-
rului se obţine prin reglarea amplitudinii tensiunii alternative de alimentare a
redresorului cu ajutorul unui autotransformator (fig. 6.25 a)) sau prin reglarea
unghiului de intrare în conducţie, în cazul alimentării prin intermediul unui
redresor comandat (fig. 6.25 b)) [6.6].
Tracţiunea electrică urbană, este alimentată la tensiune continuă, firul de cale
FC având o tensiune constantă de circa 800 V. Reglarea tensiunii la bornele
motorului se face prin intermediul unui variator de tensiune continuă (VTC),
numit, în mod obişnuit, chopper (fig. 6.26). Circuitul este alimentat cu tensiune
continuă de valoare constantă U0 , iar la ieşire rezultă o tensiune sub formă de
impulsuri, de durată variabilă, determinând o valoare medie reglabilă a tensiunii.
t
U med = a  U 0 = ku  U 0 . (6.13)
tc
În relaţia (6.13), ta este durata activă, în care elementele semiconductoare ale

schemei sunt în conducţie, tc − durata ciclului, iar ku − factorul de umplere.
Modificarea factorului de umplere, între valoarea zero şi valoarea unitară,
permite modificarea tensiunii medii de ieşire între zero şi valoarea U0 şi, deci, a
valorii curentului electric i în motorul de tensiune continuă între valoarea zero şi
valoarea maximă determinată de aplicarea directă a tensiunii U0 . Modificarea
factorului de umplere ku se poate face prin menţinerea duratei tc a ciclului şi
modificarea duratei active ta între zero şi tc (mod de reglare cu frecvenţă constantă)
sau menţinerea constantă a duratei active şi modificarea duratei ciclului (mod de
reglare cu frecvenţă variabilă).
Alimentarea motoarelor de tensiune continuă cu excitaţie serie prin inter-
mediul variatoarelor de tensiune continuă este o soluţie eficientă în cazul
motoarelor existente, alimentate de la o sursă de tensiune continuă, prin înlocuirea
sistemelor de reglare cu rezistoare în serie cu motorul, caracterizate de pierderi
mari de energie în procesele de pornire şi de variaţie a vitezei de rotaţie.
FC 25 kV; 50 Hz FC 25 kV; 50 Hz i
U0 Umed
ta
U med =  U0 Stare de conducţie
u tc Stare de blocare
U0
M M M M
= = = = i
Umed
a) b)
Fig. 6.25 − Reglarea vitezei de ta t
rotaţie la motorul de tensiune Intrare în conducţie tc
continuă cu excitaţie serie: Momentul blocării
a) cu autotarnsformator; Fig. 6.26 − Modul de funcţionare a unui chopper.
b) cu redresor comandat.
6.5 Automate programabile

O caracteristica generală a instalaţiilor moderne de comandă, protecţie şi

automatizare, utilizate în domeniul electroenergetic constă în introducerea pe scară
largă a sistemelor informatice funcţionând în timp real (on-line). Astfel de sisteme,
denumite în continuare, în sens larg, sisteme numerice, înlocuiesc practic total
instalaţiile clasice de circuite secundare prin care se asigură comanda, blocajul,
măsurarea, protecţia şi automatizarea aferente circuitelor primare individuale,
staţiilor de conexiuni şi, la limită, a întregului sistem electroenergetic.
Principalii factori care au condus la implementarea tehnico-economică
avantajoasă a soluţiilor bazate pe sisteme numerice sunt următorii:
• reducerea spectaculoasă a raportului cost/performanţă al sistemelor numerice
bazate pe tehnologia microelectronică;
• fiabilitatea intrinsecă ridicată a sistemelor numerice actuale;
• punerea la punct a unor soluţii de comunicaţie la distanţă între sistemele

numerice, caracterizate printr-o foarte bună imunitate la perturbaţii.
Primele realizǎri în domeniu au practicat o soluţie de tip control complet
centralizat, în care un singur echipament asigura toate funcţiile cerute. Odatǎ cu
apariţia sistemelor bazate pe microprocesoare, s-a trecut la soluţia descentralizatǎ
[6.8; 6.9], caracterizatǎ prin distribuirea sarcinilor între mai multe echipamente şi
încadrarea lor într-o structurǎ de tip ierarhic (fig. 6.27).
Nivel ierarhic 2
WAN
PC PC Nivel ierarhic 1
LAN
Nivel ierarhic 0
ED ED ED
Fig. 6.27 − Sistem de conducere distribuit şi ierarhizat.
Nivelul ierarhic 0 conţine toate sistemele conectate la procesul condus. Aceste

sisteme, notate generic EN (echipamente numerice), asigură achiziţia datelor,
prelucrarea lor şi generarea comenzilor. Pentru fiecare instalaţie/circuit primar se
prevăd, după caz, unul sau mai multe echipamente numerice aparţinând nivelului
ierarhic 0. Nivelul ierarhic 1 conţine unul sau mai multe calculatoare (PC) standard
cu configuraţii adecvate. Cel puţin unul dintre aceste calculatoare este conectat
printr-o reţea locală (LAN-Local Area Network) la sistemele plasate la nivelul
ierarhic 0 şi poate dispune astfel de datele achiziţionate din proces. Programele
rulate la acest nivel au multiple funcţii (supraveghere, comenzi manuale ale
aparatelor de comutaţie, întocmirea jurnalului de exploatare, managementul
energiei etc.) şi asigură o interfaţă om-maşină (MMI-Man Machine Interface)
prietenoasă, facilitată de sisteme de operare de tip Windows. Pentru comunicaţia la
distanţă, cu un eventual nivel ierarhic superior, este prevăzut un PC conectat într-o
reţea WAN (Wide Area Network), care acoperă o zonă geografică întinsă.
O astfel de organizare, care se dovedeşte avantajoasă tehnic şi economic,
constituie suportul pentru asigurarea funcţiilor SCADA (Supervisory Control and
Data Aquisition) şi reprezintă soluţia folosită, în prezent, pentru conducerea unui
sistem electroenergetic modern.
Echipamentele plasate la nivelul ierarhic 0 pot avea funcţii particulare speci-
fice cum ar fi monitorizare, protecţie, automatizare sau pot cumula mai multe astfel
de funcţii. O categorie de astfel de echipamente este reprezentatǎ de automatele
programabile, orientate, în special, spre îndeplinirea funcţiilor de monitorizare şi
automatizare.
Automatul programabil (AP) poate fi definit ca un echipament numeric inteli-

gent, dedicat satisfacerii funcţiilor standard ale automatizării instalaţiilor tehnolo-
gice, respectiv, achiziţia de date din proces şi transmiterea de comenzi către proces.
Atributul de inteligent este datorat construcţiei automatului programabil în jurul
unui microprocesor. De reţinut faptul cǎ un automat programabil este capabil să
comunice cu un alt echipament numeric, folosind tehnolgia specifică domeniului.
În prezent, există un număr mare de automate programabile, fabricate în
producţie de serie de multe firme. În consecinţă, asigurarea funcţiilor dorite nu
comportă proiectarea unui automat programabil particular pentru un proces dat, ci
alegerea unui produs adecvat din oferta pieţei. Acest mod general de abordare are
evident avantajul scăderii costului implicat de realizarea unei aplicaţii concrete şi
constituie raţiunea utilizării pe scară largă a automatelor programabile.
O caracteristică importantă a automatelor programabile constă în fiabilitatea
lor foarte mare, în condiţiile reducerii la minimum a operaţiilor de întreţinere. Un
automat programabil este, de regulă, destinat să funcţioneze fără supraveghere, în
condiţii de mediu diverse, care, uneori, pot fi dificile. Lipsa pieselor în mişcare,
gradul de protecţie ridicat şi siguranţa în funcţionare a componentelor electronice
sunt factori care asigură fiabilitatea remarcabilă a acestor echipamente.
Un sistem de automatizare bazat pe automat programabil comportă existenţa
unor dispozitive externe care asigură legătura cu procesul condus. În principiu,
aceste dispozitive sunt traductoare (senzori), prin care se obţin informaţiile legate
de parametrii procesului şi elemente de execuţie, prin care se transmit comenzi
către proces. Existenţa acestor dispozitive este impusă de mai mulţi factori legaţi
de tipul şi nivelul semnalelor electrice cu care operează automatul programabil şi
cele caracteristice procesului.
O consecinţă importantă a utilizării unui automat programabil, în locul unei
variante bazate pe tehnologia clasică, este reducerea considerabilă a numărului de
componente şi a fluxului de cabluri. Cablajul se reduce doar la necesităţile de
conectare cu dispozitivele externe. Sunt total eliminate conexiunile între dispoziti-
vele externe, ceea ce simplifică punerea în operă a aplicaţiei şi reduce considerabil
costul cablurilor folosite. Această caracteristică este pregnantă, în mod special, în
cazul automatizării proceselor de pornire şi oprire secvenţială a unei instalaţii şi
care presupune în tehnologia clasică utilizarea unui număr mare de relee de diverse
tipuri. Se spune că un automat programabil înlocuieşte logica implementată prin
cablare cu o logică programată. Totodată, logica programată prezintă avantajul
posibilităţii unei modificări facile, fără a fi necesare intervenţii în cablajul aferent
dispozitivelor externe.
Furnizorii de automate programabile au adoptat o concepţie de realizare mo-
dularǎ, cu posibilitatea combinǎrii prin interconectare directă a diverselor module
prefabricate. Aceasta permite proiectantului de sistem sǎ aleagǎ uşor produsele
adecvate unei aplicaţii date. De asemenea, prin această concepţie se faciliteazǎ
dezvoltarea în etape a unei aplicaţii.
6.5.2 Noţiuni de bază privind sistemele numerice
6.5.2.1 Semnale
Semnalele care intervin în funcţionarea unui sistem numeric sunt tensiuni

continui, caracterizate prin aceea că pot avea numai două valori stabile, motiv
pentru care sunt numite semnale binare. În mod idealizat, neglijând timpul necesar
trecerii de la un nivel la celălalt şi regimul tranzitoriu în urma căruia se instalează
valoarea stabilă, evoluţia în timp a unui semnal oarecare se prezintă ca în figura
6.28 a). Un semnal binar este purtătorul unei informaţii denumite bit (binary
digit=cifră binară).
U U
V
Nivel Valoare „1"
ridicat UH
Zona interzisă
Nivel UL
coborât Valoare „0"
t0 t1 t t0 t1 t
a) b)
Fig. 6.28 − Semnale binare în sistemele numerice.
Circuitele sunt astfel concepute încât nu reclamă la intrare şi nu produc la

ieşire nivele stricte de tensiune. Mai precis, prin nivel coborât se înţelege o
tensiune mai mică decât o anumită limită, iar prin nivel ridicat se înţelege o
tensiune mai mare decât o anumită limită (fig. 6.28 b)).
Un semnal de valoare U > UH, respectiv U < UL, este interpretat într-un mod
definit de un circuit oarecare, astfel că se pot asocia formal valorile numerice 1 şi 0
sau valorile logice „Adevărat” şi „Fals” celor două zone în care sunt plasate valo-
rile stabile ale tensiunii.
6.5.2.2 Structura unui sistem cu microprocesor
În sens larg, prin microprocesor (P) se înţelege o unitate centrală de

calculator realizată sub forma unui circuit integrat.
În schema bloc din figura 6.29 se prezintă, într-o formă foarte concentrată,
componenţa şi conexiunile caracteristice unui sistem de calcul construit în jurul
unui P.
De la terminalele (pinii) P pornesc legături electrice, denumite şi linii. Din
punctul de vedere al funcţiei îndeplinite, aceste linii de comunicaţie sunt grupate în
trei categorii, fiecare alcătuind o magistrală. Lăţimea (numărul de linii) magistra-
lelor este determinantă pentru diverse proprietăţi şi performanţe ale P, şi implicit,
ale sistemului. Cele trei magistrale sunt:
• magistrala de adrese (ABUS-Address BUS);
• magistrala de date (DBUS-Data BUS);
• magistrala de comenzi (CBUS-Control BUS).
Se remarcă faptul că ABUS este unidirecţională: numai P lansează semnale
pe această magistrală. Ansamblul semnalelor binare transmise la un moment dat pe
ABUS formează adresa generată de către P şi serveşte la identificarea unei locaţii

(celule) de memorie sau a unui port.
Prin DBUS, care este bidirecţională, se transmit de la/spre P informaţii
denumite date. O dată este constituită din ansamblul semnalelor binare prezente la
un moment dat pe această magistrală. Sensul noţiunii de dată este foarte larg şi nu
trebuie confundat cu cel folosit în mod uzual în programare, respectiv cu datele de
intrare ale unui program sau cu rezultatele obţinute prin rularea acestuia.
Semnificaţia unei date rezultă din contextul instrucţiunii executate de P, în
conformitate cu un anumit sistem de codificare. Numărul de linii din care este
formată DBUS este definitoriu pentru un P oarecare. Sintagma microprocesor pe
n biţi semnifică faptul că DBUS conţine n linii. Valorile obişnuite ale lui n sunt 8,
16, 32 şi 64.
Memorie
principală
ABUS
Microprocesor DBUS
CBUS
Porturi de Dispozitive de
intrare intrare
ieşire ieşire
Fig. 6.29 − Structura de bază a unui sistem cu microprocesor.
În esenţă, activitatea P constă în executarea unui program. În conformitate cu

algoritmul stabilit prin program, P prelucrează diversele tipuri de informaţii şi,
totodată, comandă în mod adecvat celelalte elemente din sistem.
Programul executat de către P, alcătuit dintr-o suită de instrucţiuni elementa-
re, trebuie să fie plasat pe o cale oarecare în memoria principală, într-o formă denu-
mită program în cod maşină.
Memoria principală este formată din două blocuri distincte, realizate sub
forma unor circuite fizic diferite.
a) Memorie permanentă sau nevolatilă (independentă de prezenţa tensiunii de
alimentare) este denumită pe scurt ROM (Read Only Memory). Conţinutul acestui
bloc de memorie este fix şi devine utilizabil din momentul aplicării tensiunii
sistemului. Memoria ROM poate fi exploatată numai în regim de citire de către P.
Circuitele ROM actuale suportă, în general, operaţii repetate de ştergere a conţi-
nutului şi rescriere (reprogramare). În mod generic, un astfel de circuit de memorie
este denumit prescurtat EPROM (Erasable Programmable ROM).
b) Memorie nepermanentă sau volatilă (dependentă de prezenţa tensiunii de

alimentare), denumită pe scurt RAM (Random Access Memory), al cărei conţinut
se pierde odată cu dispariţia tensiunii de alimentare a sistemului. Memoria RAM
poate fi exploatată în ambele sensuri de către P, altfel spus ea poate fi citită sau
scrisă.
Din punct de vedere al organizării logice, memoria principală este văzută de
către P ca o colecţie de celule elementare. Fiecare celulă elementară (locaţie) a
memoriei principale are un conţinut, caracterizat printr-o capacitate de stocare
definită, şi este reperată în cadrul blocului ROM+RAM printr-o adresă. Capacitatea
de stocare uzuală a unei celule de memorie este de 8 biţi. O astfel de celulă
elementară de memorie se numeşte octet sau bait (byte).
Informaţia scrisă sau citită de către P în/din memoria principală circulă prin
DBUS. Locaţia de memorie în raport cu care are loc transferul de informaţie este
determinată de adresa furnizată, la momentul respectiv, de către P, iar sensul
operaţiei (scriere sau citire) este determinat de semnale de comandă aparţinând
CBUS şi generate de asemenea de către P.
De menţionat că un P dispune de elemente de memorare proprii, denumite
registre. Registrele au un timp de acces mai mic decât celulele aparţinând memoriei
principale.
Cele de mai sus au evidenţiat, printre altele, legătura strânsă, existentă între P
şi memoria principală, aceasta din urmă conţinând programul pe baza căruia
funcţionează întregul sistem. Pentru a fi realmente util şi flexibil, ansamblul
P+memoria principală trebuie să comunice cu exteriorul, în scopul posibilităţii
introducerii în memorie a programului dorit şi a eventualelor date necesare execu-
ţiei programului, precum şi al transmiterii către utilizatorul uman sau către alt sis-
tem numeric a rezultatelor obţinute. Toate operaţiile de această natură se realizează
prin intermediul porturilor, care fac legătura cu diverse dispozitive externe.
Un dispozitiv extern care transmite date către P se numeşte dispozitiv de
intrare, iar portul aferent este un port de intrare. Un dispozitiv extern care primeşte
date de la P se numeşte dispozitiv de ieşire, iar portul aferent este un port de
ieşire.
Porturile şi dispozitivele I/O sunt cunoscute şi sub numele de periferice. În
cazul sistemelor numerice plasate la nivelul ierarhic 0, perifericele au o structură şi
funcţie specifică, determinate de caracteristicile concrete ale procesului fizic şi de
obiectivele urmărite. Ansamblul perifericelor prin care se asigură comunicaţia între
P şi instalaţia condusă poartă numele de interfaţă de proces sau cuplor de proces.
Necesitatea interfeţei este impusă de:
• caracteristicile electrice (tensiune, curent electric, putere) diferite ale semna-
lelor cu care operează sistemul numeric şi cele care provin din proces sau sunt
transmise spre acesta;
• diferenţa calitativă dintre semnalele analogice obţinute de la traductoarele cu
care este prevăzut procesul şi datele numerice (grupuri de biţi) cu care lucrează
sistemul numeric.
În plus, interfaţa de proces trebuie să asigure separarea electrică între proces şi
echipamentul numeric, astfel încât să se elimine posibilitatea apariţiei accidentale a
unor tensiuni periculoase pentru integritatea acestuia.
Conform schemei generale, prezentate anterior, un sistem numeric, aflat la

nivelul ierarhic 0, trebuie să conţină o interfaţă de proces şi un sistem de
comunicaţie cu echipamentele numerice plasate la nivelul ierarhic superior.
Multe dintre automatele programabile actuale se bazează pe microprocesoare
specializate, structura microelectronică conţinând, într-un singur circuit integrat,
mai multe din componentele prezentate mai sus. O astfel de structură compactă,
dedicată unor funcţii specifice, este cunoscută sub acronimul ASIC (Application
Special Integrated Circuit).
6.5.2.3 Structura unui automat programabil
Cu unele diferenţe care ţin de soluţia constructivă concretă, din punct de

vedere hard, într-un automat programabil se disting următoarele componente, unele
fiind reprezentate în schema bloc din figura 6.30:
• unitate centrală;
• memorie volatilă (RAM);
• memorie non-volatilă pentru stocarea programelor şi datelor (ROM);
• interfeţe adecvate pentru intrări şi ieşiri analogice şi binare (numerice);
• interfaţă de comunicaţie serială cu alt echipament numeric;
• magistrală prin care se comunică cu dispozitivele externe, denumită uneori
magistrală de câmp (field bus);
• sursă sigură de alimentare cu rezervare prin baterie;
• circuit de gardă (watchdog timer) prin care se poate asigura rezolvarea unor
probleme în cazul unei erori în funcţionare;
• ceas de timp real.
În schema din figura 6.30, magistralele evidenţiate în figura 6.27 sunt repre-
zentate concentrat prin magistrala de sistem.
Comunicaţie
serială
Magistrala sistem
Modul intrări
Modul intrări
Modul ieşiri
Modul ieşiri
alimentare
analogice
analogice
numerice
Memorie
numerice
Memorie
Unitatea
centrală
Bloc de
~ 230 V
RAM
ROM
Fig. 6.30 − Structura generală a unui automat programabil.
Magistrala de câmp, nereprezentată în figura 6.30, constituie soluţia modernă

prin care se înlocuieşte clasica legătură cu semnal în curent electric de 4 20 mA.
Reţeaua de conexiune (de exemplu, RS485) este numerică, bidirecţională, multi-

punct, serială şi asigură legătura cu instrumente din proces, cum ar fi traductoare,
regulatoare şi elemente de execuţie. Fiecare dispozitiv din câmp este „inteligent",
fiind dotat cu un procesor de mică putere şi prezintă un grad sporit de flexibilitate.
Fiecare dispozitiv este capabil să execute funcţii cum ar fi diagnosticarea,
comanda, precum şi comunicaţii bidirecţionale, inclusiv cu alte dispozitive din
câmp. Soluţia aduce şi economii substanţiale prin înlocuirea numeroaselor
conexiuni cerute de soluţia de comunicare în curent continuu, cu un singur cablu cu
fire torsadate.
6.5.3 Conectarea automatelor programabile la proces
6.5.3.1 Intrări binare
Principalele caracteristici generale ale intrărilor binare şi valorile lor obişnuite

sunt:
• tensiune continuă de lucru: 5 V ±10% pentru intrare diferenţială sau tensiune
continuă 24 V ±10% pentru intrare unipolară;
• curent electric maxim pentru o intrare: 6  20 mA;
• frecvenţa maximă de lucru: 20 kHz pentru intrări unipolare şi 500 kHz
pentru intrări diferenţiale;
• filtrare: analogică şi/sau numerică;
• mod de conexiune: fixat prin fabricaţie sau setabil de către utilizator prin
stabilirea polaritătii şi/sau elemente de legătură (jumper).
De regulă, automatul programabil are o sursă proprie de tensiune continuă
24 V, care poate fi utilizată pentru alimentarea circuitelor prin care se obţin, din
proces, informaţiile de tip binar. Este posibilă şi folosirea unei surse externe de
tensiune continuă de 24 V. Pentru alegerea acesteia, trebuie considerată situaţia cea
mai defavorabilă în privinţa consumului, respectiv, cazul în care toate circuitele de
intrare sunt parcurse de curentul electric maxim specificat pentru o intrare.
Sursele posibile de intrare binară sunt:
• pentru intrări unipolare: contacte electromecanice ale traductoarelor, ieşiri pe
tranzistor ale traductoarelor, contacte ale butoanelor şi comutatoarelor etc.
• pentru intrări diferenţiale: traductoare cu etaj final electronic.
Varianta de intrare diferenţială, care nu este întotdeauna disponibilă, are avan-
tajul unei viteze maxime de comutaţie mai mari. Pentru asigurarea imunităţii la per-
turbaţii se foloseşte pentru conexiune un cablu ecranat cu fire torsadate (fig. 6.31).
Intrare AP Ieşire traductoare
XO + A+
A
XO - A-
CO
Cablu
SG SG
ecranat
X1 + B+
B
X1 - B-
CO
Fig. 6.31 − Intrări binare diferenţiale.
Semnalul este preluat de către automatul programabil prin intermediul unui

cuplor optic (CO), format dintr-un LED şi un fototranzistor şi asigură separarea
electrică între automatul programabil şi elementele externe. Totodată, cuplorul
optic transformă semnalul diferenţial într-un semnal unipolar. Cele două valori ale
semnalului diferenţial prezintă polarităţi opuse. Dacă polaritatea semnalului este de
aşa natură încât asigură deschiderea LED-ului şi deci emisia unei radiaţii lumi-
noase, fototranzistorul intră în conducţie. Pentru polaritatea opusă, LED-ul nu
emite radiaţie şi fototranzistorul este blocat. Aceste două stări opuse ale fototran-
zistorului determină, într-un mod care nu este detaliat în figura 6.31, generarea
unui semnal binar unipolar. De reţinut faptul că separarea electrică a automatului
programabil faţă de elementele externe este o condiţie obligatorie. Se evită astfel
apariţia accidentală a unor tensiuni periculoase la intrarea automatului programabil,
care pot conduce la distrugerea sa.
În cazul intrărilor unipolare existǎ o bornă comună (notată, în mod obişnuit, cu
C) pentru toate cuploarele optice aferente intrărilor sau unui grup fixat de intrări.
Polaritatea bornei comune şi a celei alocate unei intrări trebuie stabilite de cǎtre
utilizator astfel încât cuplorul optic să fie comandat în mod corespunzător. După
cum s-a precizat, pentru alimentare se foloseşte sursa de tensiune continuă de 24 V
a automatului sau o sursă auxiliară. În al doile caz, una din bornele sursei se leagă
la borna corespondentă a sursei proprii a automatului.
La realizarea conexiunilor trebuie avute în vedere caracteristicile elementelor
care produc semnalele binare. Aceste elemente pot fi pasive (contacte electromeca-
nice) sau active (tranzistoare). În cazul elementelor pasive nu se pun condiţii de
polarizare. În cazul elementelor active trebuie asigurată o anumită polarizare,
corespunzătoare tipului de tranzistor folosit. Particularităţile diverselor moduri de
conexiune ale surselor de semnal binar unipolar vor fi prezentate în continuare.
Dacă sursa de semnal binar este de tip contact electromecanic, se poate lega
borna C fie la +24 V, fie la −24 V, iar contactul se leagă la cealaltă polaritate şi la o
bornă de intrare. În schema din figura 6.32 bornele de intrări binare ale automa-
tului programabil sunt notate x0, x1, iar borna comună C a cuploarelor optice ale
celor două intrări este conectată de utilizator la polaritatea negativă a sursei interne
de 24 V a automatului programabil. Se observă că, pentru astfel de intrări binare
unipolare, cuploarele optice au câte două LED-uri, ceea ce face posibilă comanda
deschiderii fototranzistorului pentru oricare din sensurile tensiunii aplicate prin
contactele externe. Din acest motiv, este funcţional şi celǎlalt mod de cablare:
borna C se leagǎ la +24 V, iar contactele externe se leagǎ între −24 V şi borne de
intrǎri binare ale automatului programabil.
În cazul intrǎrilor binare generate de traductoare care au etajul final electronic,
trebuie ţinut seama de tipul acestui etaj, respectiv, de tipul tranzistorului utilizat –
npn sau pnp. Indiferent de tipul de tranzistor, cele douǎ stǎri posibile ale tranzisto-
rului din etajul final sunt starea de conducţie şi starea de blocare. În primul caz, se
stabileşte circuitul de intrare al automatului programabil, iar în al doilea, se între-
rupe circuitul. Pe de altǎ parte, în starea de conducţie un tranzistor npn transmite la
ieşire polaritatea negativǎ (-24 V), în timp ce un tranzistor pnp transmite la ieşire
polaritatea pozitivǎ (+24 V). Ţinând seama de aceste precizǎri, rezultǎ cǎ, în cazul
unui tranzistor npn, borna C a intrǎrilor binare ale automatului programabil trebuie
legatǎ la +24 V, iar în cazul unui tranzistor pnp borna C trebuie legatǎ la -24 V.
Tehnica de conexiune este prezentatǎ în figura 6.33, în care s-a considerat cǎ
pentru alimentare se foloseşte sursa de 24 V a automatului programabil.
Contacte
externe
24 V+ 24 V- C X0 X1
24 +
CO CO
Sursa internă
Fig. 6.32 − Conexiune posibilă a intrărilor provenite de la

contacte.
Traductor de ieşire
pe tranzistor npn
24 V+ 24 V- C X0
24 +
CO
Sursa proprie a
automatului
programabil
Fig. 6.33 − Conectarea intrǎrii binare furnizatǎ de un
traductor cu ieşire pe tranzistor npn.
Observaţie
Dacǎ în schema din figura 6.33 s-ar conecta borna C la -24 V, atunci,
indiferent de starea tranzistorului, la intrarea cuplorului optic nu apare o diferenţǎ
de potenţial şi deci AP nu va sesiza schimbarea ieşirii produse de traductor.
În cazul unui traductor cu ieşire pe tranzistor pnp, borna C trebuie legatǎ la
polaritatea negativǎ a sursei de alimentare (- 24 V).
De menţionat că, pentru a facilita operaţiile de cablare a intrǎrilor binare, la
unele automate programabile, se prevede un sistem intern cu elemente de legătură
(jumper), prin care utilizatorul poate seta modul de conexiune a intrǎrilor. Marca-
rea celor două poziţii de lucru ale acestor jumpere se face folosind notaţiile SINK şi
SOURCE (cu prescurtarea SRCE). Marcajul SINK (masa electronică) specifică o
conexiune la polaritatea negativă a sursei de alimentare, în timp ce marcajul
SOURCE specifică o conexiune la polaritatea pozitivă a sursei de alimentare. În
continuare este exemplificată utilizarea unor astfel de jumpere pentru ieşiri binare.
6.5.3.2 Ieşiri binare
Principalele caracteristici generale ale ieşirilor binare şi valorile lor uzuale sunt:
• tensiunea continuă de lucru: 5 V pentru ieşire diferenţială, 24  30 V pentru
ieşire unipolară pe tranzistor, maximum 250 V tensiune alternativă pentru ieşire pe
releu sau triac;
• curentul electric maxim în starea activat, specificat pentru sarcină rezistivă şi
inductivă;
• frecvenţa maximă de lucru pentru fiecare tip de ieşire (tranzistor, releu, triac);
• protecţia la scurtcircuit, inclusă în automatul programabil sau realizată de
utilizator prin siguranţe externe.
Pentru a nu periclita funcţionarea întregului set de ieşiri binare în cazul
apariţiei unui scurtcircuit pe unul din circuite, se obişnuieşte să se prevadă o bornă
comună pentru un grup de ieşiri. Apare astfel posibilitatea alimentării prin
siguranţă fuzibilă separată a unui grup de ieşiri. Fiecare grup poate avea o sursă
proprie de alimentare sau se poate folosi o aceeaşi sursă pentru mai multe grupuri.
Un exemplu ilustrativ pentru o astfel de organizare este prezentat în figura 6.34, în
care s-au luat în considerare ieşiri binare pe tranzistor, destinate să comande
alimentarea în curent continuu a unor sarcini generice, notate prin L.
Ieşirile Y2 şi Y3 formează un grup separat, alimentat de la o sursă conectată
cu polaritatea negativă la punctul comun C2. În consecinţă, jumperele aferente
acestor ieşiri se poziţionează conform marcajului SINK. Celălalt grup, format din
ieşirile Y4 şi Y5 este alimentat conform cu setarea jumperelor pe poziţia SOURCE,
drept care borna comună C3 este legată la polaritatea pozitivă a sursei. Se observă
că, la nivelul intern al automatului programabil, toate ieşirile sunt generate în
acelaşi mod, prin comanda prin cuplor optic (care realizează şi separarea galvanică
necesară) a deschiderii sau blocării unui tranzistor de tip npn. Tranzistorul de ieşire
este protejat la tensiuni inverse printr-o diodă Zener.
În cazul unui set de ieşiri binare pe triac (fig. 6.35) nu se pune problema
polarizării, întrucât acestea sunt dispozitive de comutaţie care funcţionează la ten-
siunea alternativă. Se remarcă faptul că se foloseşte un triac comandat optic,
asigurându-se, astfel, separarea electrică a automatului programabil faţă de circu-
itele externe.
În unele realizări de automate programabile sunt disponibile ieşiri binare
bazate pe relee (fig. 6.36). Acestea asigură în mod implicit şi separarea electrică,
pot fi folosite fie la tensiune continuă, fie la tensiune alternativă, dar prezintă
dezavantajul contactelor cu piese mobile.
6.5.3.3 Intrări analogice
Principalele caracteristici generale ale intrărilor analogice şi valorile lor

obişnuite sunt:
SRCE SRCE SRCE SRCE
Jumpere
SINK SINK SINK SINK
C2 Y2 Y3 C4 Y4 Y4
Sursă L L L L
Sursă
2 ieşiri cu punct comun 2 ieşiri cu punct comun

în modul SINK în modul SOURCE
Fig. 6.34 − Ieşiri binare pe tranzistor.
C2 Y2 Y3 C4 Y4 Y4
Sursă
externă de
L L
tensiune ~ L ~ L
alternativă
Fig. 6.35 − Ieşiri binare la tensiune alternativă, utilizând triacuri.
• domeniul de lucru şi natura mărimii de intrare (tensiune sau curent electric);

• rezoluţia conversiei analog-numerice, exprimată prin numărul de biţi pe care
se face conversia (10  14 biţi) sau în unităţi fizice pentru un domeniu de lucru dat;
• valoarea maximă admisă a mărimii de intrare: ±15 V sau ± 30 mA;
• rezistenţa electrică de intrare oferită de automatul programabil sursei de
semnal analogic: 50  100 kΩ (intrare cu tensiune) şi 250  500 Ω (intrare cu
curent electric);
• exactitatea, raportată la întreaga gamă de lucru: aproximativ ±1%;

• modul de separare electrică faţă de proces: prin cuplor optic;
• modul de reprezentare a rezultatului conversiei analog-numerice: binar
natural fără semn sau binar natural cu semn;
• tensiunea de alimentare: 24 V tensiune continuă.
R R R R
C2 Y2 Y3 C4 Y4 Y4
Sursă
externă de
L L
tensiune ~ L ~ L
alternativă
sau continuă
Fig. 6.36 − Ieşiri binare utilizând relee. .
În general, printr-un joc de jumpere, se poate stabili natura intrării şi domeniul

de lucru. De exemplu, pentru o intrare oarecare, utilizatorul poate opta pentru:
− tensiune: ±10 V, ±5 V (intrare bipolară) sau 0  10 V, 0 5 V (intrare
unipolară);
− curent electric: ±20 mA, ±10 mA (intrare bipolară) sau 010 mA, 020 mA
(intrare unipolară).
Pentru a putea opera cu informaţii conţinute în semnalele analogice, automatul
programabil este dotat cu un convertor analog-numeric (CAN). Un astfel de con-
vertor asigură codificarea semnalului analogic printr-un număr definit de semnale
binare. Ansamblului acestor semnale binare i se asociază o valoare exprimată
printr-un număr întreg. În consecinţă, ieşirea CAN este discretă, numărul întreg
codificat reprezentând un multiplu al unei cuante a semnalului analogic, care defi-
neşte rezoluţia convertorului. Privind altfel lucrurile, rezoluţia este diferenţa dintre
valorile intrării analogice corespunzătoare la două coduri numerice a căror diferen-
ţă este egală cu 1.
Relaţia de calcul a rezoluţiei exprimată în unităţi fizice este:
I −I
R = max n min , (6.14
2
în care la numărător apar limitele domeniului de lucru, iar n reprezintă numărul de
biţi pe care se face conversia. La numitorul acestei relaţii apare numărul total de
combinaţii distincte care se pot realiza cu n semnale binare (2n), altfel spus,
numărul total de niveluri de cuantificare a semnalului analogic de intrare.
Alegerea unui domeniu de lucru mai redus conduce la obţinerea unei rezoluţii
mai bune pentru acelaşi număr de biţi. Considerând că automatul programabil
dispune de un convertor analog-numeric pe 14 biţi, rezoluţiile pentru domeniul de
intrare ±10 V şi respectiv, 05V vor fi:
10 − (−10) 20
R= =  1,2mV
14 16384
2
şi
5
5
R= =
 0,3mV
14
16384
2
Este evident că o conversie pe un număr mai mare de biţi atrage după sine o
rezoluţie mai bună.
Modul de codificare numerică a semnalelor analogice respectă anumite
convenţii de care trebuie să se ţină seama în dezvoltarea unei aplicaţii. Întotdeauna
un semnal analogic este convertit într-un ansamblu de semnale binare care repre-
zintă codificat o valoare corespunzătoare unui număr întreg. Această codificare se
referă la exprimarea în sistemul de numeraţie în baza 2 (sistem binar), cu care
operează din punct de vedere aritmetic automatul programabil. În aplicaţii, se
consideră, în mod natural, valori exprimate în sistem zecimal şi deci utilizatorul
trebuie să aplice regula de corespondenţă specifică automatului programabil ales
dintre o valoare în zecimal şi valoarea sa în binar. Mai mult decât atât, este necesar
deseori să se precizeze valoarea în zecimal (sau binar) corespunzătoare unui nivel
de intrare definit în unităţi fizice.
De asemenea, trebuie cunoscută lungimea în biţi a registrului în care se memo-
rează rezultatul conversiei, precum şi adresa (sau numele) acestui registru. Toate
aceste elemente sunt precizate în documentaţia de firmă a automatului programabil.
Pentru clarificarea acestor probleme, se consideră, pentru început, cazul unui
automat programabil care realizează conversia pe 12 biţi a unui semnal analogic
unipolar. Rezultatul conversiei, reprezentat ca un număr întreg fără semn în binar
natural, este memorat într-un registru având capacitatea de 16 biţi şi numele R3800.
Cei 12 biţi ai codului sunt memoraţi în registru conform tabelului 6.1.
Tabelul 6.1
Alocarea biţilor unui registru de 16 biţi (semnal unipolar)
B15 B14 B13 B12 B11 B10 B9 B8 B7 B6 B5 B4 B3 B2 B1 B0
0 0 0 0 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1
Se observă că cei mai semnificativi 4 biţi sunt invariabil 0, codul fiind dispus
pe următorii 12 biţi. Corespondenţa dintre acest cod şi valoarea zecimală V este:
11
V=  2i  Bi (6.15)
i =0
şi, întrucât B15=B14=B13=B12=0, este valabilă şi relaţia:
15
V=  2i  Bi (6.16)
i =0
Forma (6.16) evidenţiază faptul că mărimea analogică este memorată sub
forma unui număr cu 16 ranguri în baza 2, fără semn.
Limitele valorii V corespund codurilor având toate cifrele 0 şi respectiv toate
cifrele 1. Valorile zecimale corespunzătoare acestor limite sunt 0 şi 4095.
În cazul semnalelor bipolare se obişnuieşte ca automatul programabil să

asigure o memorare a rezultatului conversiei conformă cu o codificare în sistem
binar care ia în considerare şi semnul. Tabelul 6.2 ilustrează această codificare,
considerând aceeaşi lungime a rezultatului (12 biţi).
Tabelul 6.2
Alocarea biţilor unui registru de 16 biţi (semnal bipolar)
B15 B14 B13 B12 B11 B10 B9 B8 B7 B6 B5 B4 B3 B2 B1 B0
B11 B11 B11 B11 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1 0/1
Se observă că cei mai semnificativi 4 biţi sunt poziţionaţi întotdeauna conform

cu starea bitului B11, care are rolul de a codifica semnul, urmând convenţia:
B11 = 0 pentru valori pozitive;
B11 = 1 pentru valori negative.
Această manieră de codificare a numerelor întregi cu semn se numeşte în cod
complementar faţă de 2. Relaţia (6.15) este valabilă în mod direct pentru numerele
pozitive. Pentru numerelor negative relaţia (6.15) defineşte valoarea absolută, cu
condiţia să fie aplicată complementului faţă de 2 al codului. Complementul faţă de
2 se obţine prin inversarea valorii biţilor şi adunarea la acest cod a unităţii.
În condiţiile precizate mai sus, limitele valorii zecimale sunt -2048 şi +2047.
În tabelul 6.3 sunt extinse datele reliefate de exemplele considerate, pentru
cazul memorării rezultatului conversiei într-un registru de 16 biţi, considerând şi
alte lungimi ale codului generat de convertorul analog-numeric.
Tabelul 6.3
Corespondentul zecimal al rezultatului conversiei
Nr. biţi Semnal Semnal
conversie unipolar bipolar
10 0  1023 -512  +511
12 0  4095 -2048  +2047
14 0  16383 -8192  +8191
16 0  65535 -32768  +32767
În completarea elementelor de mai sus, se consideră un exemplu numeric. Se

consideră o intrare analogică setată să accepte semnale în domeniul −5  +5 V la
un automat programabil care realizează conversia analog-numerică pe 12 biţi. Se
pune problema stabilirii valorii numerice zecimale X care corespunde unei tensiuni
de intrare U1= 2,35 V şi apoi a reprezentării interne în binar a valorii zecimale.
Rezoluţia în unităţi fizice este:
5 − (−5)
R=  2,44 mV .
212
Valoarea zecimală exactă căutată este deci:
U 2,35
Xe = 1 = = 962,56
R 0,00244
Codul de reprezentare a acestei valori ia în considerare numai partea întreagă.
În consecinţă, se aproximează prin rotunjire rezultatul de mai sus, astfel că X = 963.
Echivalentul în binar pe 12 biţi a valorii determinate este 001111000011, iar

dacă registrul în care se memorează această valoare are 16 biţi, conţinutul său
corespunzând tensiunii de 2,35 V va fi 0000 0011 1100 0011. Această valoare
prezintă interes practic dacă limbajul de programare disponibil pentru un automat
programabil dat acceptă numai formatul în binar al datelor. O altă variantă posibilă
este aceea în care limbajul de programare al automatului programabil acceptă date
exprimate în sistemul de numeraţie în baza 16 (sistemul hexazecimal). Trecerea de
la sistemul binar la cel hexazecimal se face simplu prin înlocuirea fiecărui grup de
4 cifre binare printr-o cifră hexa. Astfel, pentru valoarea în binar găsită mai sus,
exprimarea în baza 16 este 03C3.
În ceea ce priveşte realizarea conexiunilor la sursele de semnal analogic, de
menţionat că trebuie respectată polaritatea marcată pe bornele de intrare în
automatul programabil. Pentru a asigura o bună imunitate la perturbaţii, conexiunea
dintre automatul programabil şi sursele de semnal analogic (traductoare) se reali-
zează cu cabluri ecranate cu fire torsadate (figura 6.37). Ecranele se conectează la
borna de legare la pământ a automatului programabil.
V I0 +
V
A I0 -
Sursă de
tensiune
V I1 +
A
A I1 -
Sursă de
Jumpere setare
curent electric
tensiune/curent
electric
Fig. 6.37 − Conectarea intrărilor analogice.
6.5.3.4 Ieşiri analogice
Principalele caracteristici generale ale ieşirilor analogice şi valorile lor

obişnuite sunt:
• domeniul de lucru şi natura mărimii de ieşire (tensiune sau curent electric);
• rezoluţia conversiei numeric-analogice, exprimată prin numărul de biţi ai
datei numerice convertite (10  14 biţi) sau în unităţi fizice ale ieşirii pentru un
domeniu de lucru dat;
• rezistenţa electrică de intrare oferită automatul programabil de către sarcină:
500 Ω  1 MΩ (ieşire cu tensiune) şi 5  500 Ω (ieşire cu curent electric);
• exactitatea, raportată la întreag domeniul de lucru: aproximativ ±1%;
• modul de separare electrică faţă de proces: prin cuplor optic;
• tensiunea de alimentare: 24 V tensiune continuă.
În general, printr-un joc de jumpere se poate stabili natura ieşirii şi domeniul
de lucru. De exemplu, pentru o ieşire oarecare utilizatorul poate opta pentru:
− tensiune: ±10 V, ± 5 V (ieşire bipolară) sau 0  10 V, 0  5 V (ieşire

unipolară);
− curent electric: ±20 mA, ±10 mA (ieşire bipolară) sau 0 10 mA, 0 20 mA
(ieşire unipolară).
Ieşirile analogice sunt generate de un convertor numeric-analogic (CNA). Un
astfel de convertor asigură generarea unui semnal de ieşire proporţional cu un
număr întreg definit prin data de intrare. Data de intrare este reprezentată printr-un
număr definit de semnale binare, specificat prin rezoluţia în biţi a CNA. În
consecinţă, ieşirea nu este propriu-zis analogică, ea putând lua doar un număr finit
de valori, care reprezintă multiplii unei cuante definite prin rezoluţie.
Rezoluţia în unităţi fizice se determină cu relaţia:
O − Omin
R = max , (6.17)
2n
în care la numărător apar valorile extreme ale domeniului de lucru, iar n reprezintă
rezoluţia exprimată în biţi.
În ceea ce priveşte realizarea conexiunilor la sarcinile de semnal analogic, de
menţionat că trebuie respectată polaritatea marcată pe bornele de intrare în
automatul programabil. Pentru a asigura o bună imunitate la perturbaţii, conexiunea
dintre automatul programabil şi sarcini (elemente de execuţie, regulatoare) se
realizează cu cabluri ecranate cu fire torsadate. Ecranele se conectează la borna de
legare la pământ a automatului programabil.
6.5.4 Elemente software
6.5.4.1 Aspecte generale
Din punct de vedere software, un automat programabil trebuie să fie dotat cu

un sistem de operare în timp real, livrat de furnizorul echipamentului şi un program
de aplicaţie, proiectat de utilizator, prin care se asigură condiţiile impuse procesului
de automatizare.
Sistemul de operare este specific echipamentului şi, fiind proprietatea firmei
producătoare, nu este accesibil utilizatorului într-o formă care să permită modifi-
carea sa.
Pentru aplicaţii se folosesc diverse limbaje de programare, pentru care
furnizorul pune la dispoziţie un mediu de programare. Deşi cu particularităţi
specifice, mediul de programare, rulat pe un PC, are în general o trăsătură comună
care uşurează acomodarea utilizatorului. Aceasta constă în utilizarea unei platforme
de lucru de largă răspândire, cum este Windows. Pe de altă parte, graţie
standardului IEC-1131, pe care tot mai mulţi furnizori îl respectă, există o tendinţă
generală de uniformizare a limbajelor de programare. Acest standard [6.10],
precum şi cele derivate ulterior (IEC1131-3, IEC-1131-5, IEC-61131 etc.), care au
în vedere programarea în domeniul larg al automatizării proceselor, definesc ideile
generale care stau la baza a cinci limbaje de programare şi tehnica prin care se
poate proiecta o aplicaţie compusă din module scrise în limbaje diferite. Cele cinci
variante de limbaje sunt:
• limbaj listă de instrucţiuni (Instruction list);

• limbaj text structurat (Structured Text);
• limbaj diagramă ladder (Ladder diagram)
• limbaj diagramă cu blocuri funcţionale (Function block diagram);
• limbaj hartă de funcţii secvenţiale (Sequential Function Chart).
Primele două limbaje sunt asemănătoare cu limbajul de asamblare, respectiv,
cu un limbaj de nivel înalt de tip Basic, Pascal etc. Următoarele trei sunt limbaje de
tip grafic. În cazul multor automate programabile, furnizorul pune la dispoziţie un
soft de dezvoltare a aplicaţiilor folosind limbajul diagramă ladder, denumit în
continuare limbaj ladder. Acest limbaj este destinat cu precădere tehnicienilor
electricieni, familiarizaţi cu schemele de comandă cu contacte şi relee.
6.5.4.2 Introducere în limbajul ladder
Principii de bază ale diagramei ladder

Un program în limbaj ladder este compus dintr-o serie de simboluri grafice
conectate conform logicii aplicaţiei. În figura 6.38 se prezintă un fragment dintr-un
program care se pretează uşor la analogia cu o schemă electrică cu contacte şi
relee. Simbolurile care apar în acest exemplu sunt asimilabile cu:
− contacte normal deschise (X0, X10);
Citirea stării tuturor

mărimilor de intrare
Primul pas
X0 X1 Y0
Reluarea ciclului
X10 M5 Y12
Ultimul pas
Scrierea stării tuturor

mărimilor de ieşire
Fig. 6.38 − Structura unui program ladder

− contact normal închis (X1);

− bobine de releu (Y0, Y12).
Liniile verticale pot fi privite ca baretele de alimentare ale schemei, iar
conexiunile ca reprezentând legături conductoare (deşi în realitate nu sunt), astfel
că acţionarea releelor Y0 şi Y12 se produce dacă:
− X0 este acţionat şi X1 nu este acţionat sau M1 este acţionat (pentru Y0);
− X10 este acţionat şi M5 este acţionat (pentru Y12).
În mod generic, numele asociat unui simbol identifică o variabilă a progra-
mului. Numele sunt fixate de către proiectanţii mediului de programare şi deci sunt
proprii unui limbaj disponibil pentru un automat programabil fabricat de o anumită
firmă. Fiecărui nume îi este asociată o adresă fizică. În loc să lucreze cu adrese
fizice, programatorul are la dispoziţie calea comodă de a preciza numele variabi-
lelor, în conformitate cu regulile limbajului particular utilizat.
Variabilele din acest fragment de program sunt de tip binar şi reprezintă intrări
(notate cu X), ieşiri (notate cu Y) şi starea unor elemente interne ale automatului
programabil (notate cu M). În ceea ce priveşte modul de execuţie al programului,
sunt de menţionat următoarele:
• sistemul de operare al automatului programabil asigură executarea ciclică a
programului;
• un ciclu începe cu prima linie din program şi continuă până la ultima,
explorând liniile de sus în jos;
• în cadrul fiecărei linii, execuţia se face în paşi succesivi, care urmăresc de la
stânga la dreapta circuitul desenat;
• la începutul unui ciclu, automatul programabil citeşte starea fiecărei varia-
bile de intrare care intervine în program;
• la sfârşitul ciclului, automatul programabil actualizează starea tuturor
variabilelor de ieşire.
Durata necesară executării complete a ciclului se numeşte timp de scanare ts
(scan time) sau de baleiere şi este un criteriu de performanţă a automatului
programabil. Pentru un program dat, valoarea ts poate fi evaluată ţinând seama de
specificaţia furnizorului relativă la numărul de paşi elementari parcurşi într-un timp
dat. De exemplu, pentru un automat programabil obişnuit se execută aproximativ
1000 de paşi în 30 ms.
Se observă faptul că există o diferenţă principială între modul de funcţionare
al unei scheme clasice cu contacte şi relee şi modul de lucru al unui automat
programabil care realizează acelaşi obiectiv. Astfel, în cazul unei scheme clasice,
orice modificare de stare a unui contact este resimţită practic instantaneu. În cazul
automatului programabil, o modificare de stare a unei variabile de intrare sau ieşire
este luată în considerare cu o oarecare întârziere, întrucât ea are efect numai după
începerea ciclului ulterior celui în care s-a produs modificarea. Acest dezavantaj
faţă de schema echivalentă realizată cu relee electromecanice este compensat de un
mare număr de facilităţi oferite de automatul programabil, care nu au echivalent în
varianta clasică. Oricum, de particularitatea menţionată trebuie să se ţină seama la
proiectarea unei aplicaţii.
În mod frecvent, editorul de program, livrat de furnizor, nu figurează bareta
verticală de alimentare din dreapta. În figura 6.38 această linie a fost reprezentată
pentru a face mai clară analogia cu o schemă clasică. În exemplele prezentate în

continuare nu va mai fi figurată această baretă.
Elemente funcţionale în limbaj ladder

În afara elementelor simple de tip contact normal închis şi normal deschis şi a
bobinelor de relee cu acţiune instantanee, de genul releelor intermediare electrome-
canice, un automat programabil dispune de o multitudine de alte elemente. În con-
tinuare se vor trece în revistă câteva dintre acestea, cu menţiunea că reprezentarea
în limbaj ladder şi modul de lucru pot să difere de la un produs concret la altul.
Pentru facilitarea înţelegerii se utilizează, în cele de mai jos, de termenii con-
tact şi bobină. În realitate, în automatul programabil contactele şi bobinele se
materializează sub forma unor celule de memorare de 1 bit. Starea acţionat este
reprezentată într-o astfel de celulă prin prezenţa nivelului logic ridicat,
reprezentabil formal prin cifra 1, iar starea neacţionat, prin prezenţa nivelului logic
coborât, reprezentabil formal prin cifra 0. Pentru semnalele binare de intrare se
foloseşte aceeaşi manieră de codificare: un semnal de tensiune ridicată, respectiv
tensiune coborâtă, va fi notat prin cifrele 1 şi respectiv 0.
În figura 6.39 este prezentat modul de funcţionare al tipurilor obişnuite de
contacte care pot fi asociate unui semnal binar (simbolistica utilizată aici şi în
continuare este conformă cu [6.11]). Diagramele indică evoluţia semnalului obţinut
la borna din dreapta a contactului, atunci când la borna din stânga se aplică forma
semnalului X0.
Contactul normal deschis urmăreşte identic starea semnalului asociat. Con-
tactul normal închis are întotdeauna o stare opusă celei a semnalului asociat şi,
deci, realizează funcţia logică negaţie. De reţinut că acestea sunt reguli de funcţio-
nare care definesc, în fapt, noţiunile de contact normal deschis şi normal închis în
contextul limbajului ladder. Spre deosebire de contactele aferente unui dispozitiv
electromecanic, în cazul elementelor binare din automatul programabil nu are sens
definirea unei stări normale şi prin prisma acesteia, a tipului unui contact.
De remarcat existenţa contactelor care îşi schimbă starea atunci când semnalul
suferă o tranziţie 0→1 sau 1→0 şi care nu au echivalent total în tehnologia clasică
(într-o oarecare măsură, astfel de contacte sunt similare celor ale butoanelor cu
revenire sau a dispozitivelor cu contacte pasagere). Modificarea stării acestor tipuri
de contacte are efect numai pe durata ts.
1
Semnal X0 0
X0 1
Contact normal deschis 0
X0 1
Contact normal închis 0
X0 1 tS
Contact tranziţie 0 1 0
X0 1 tS
Contact tranziţie 1 0 0
Fig. 6.39 − Tipuri de contacte
Practic, oricărui element de tip binar i se poate asocia oricare din tipurile de
contacte prezentate. Mai mult decât atât, nu există limitări în privinţa numărului de
contacte asociate unui anumit element. Aceasta deoarece toate contactele având
acelaşi nume utilizează informaţia conţinută într-un singur element de memorare.
Variantele obişnuite de bobine şi modul lor de funcţionare sunt prezentate în
figurile 6.40 şi 6.41.
1
X0 Y0 Semnal X0 0
Bobina directă
X0 1
X0 Y1 0
Bobina inversă
Y1 1
0
X0 Bobina cu memorie
SET Y2 la setare Y2 1
0
X0 Bobina cu memorie
RST Y3 Y3 1
la resetare
0
Fig. 6.40 −Tipuri de bobine. Fig. 6.41 − Modul de funcţionare a bobinelor

din fig. 6.40.
Pentru simplificare, în toate cazurile s-a considerat acelaşi tip de comandă,

reprezentată de semnalul X0, transmis printr-un contact normal deschis (fig. 6.40).
De remarcat că o bobină cu memorie îşi păstrează starea şi după dispariţia
comenzii. Evident că o comandă de tip SET asupra unei bobine aflate în starea 1 nu
are niciun efect. Similar, o comandă de tip RST (reset) un are niciun efect asupra
unei bobine aflate în starea 0. Acest mod de funcţionare este cel caracteristic
circuitelor electronice bistabile denumite latch-uri.
O funcţie des folosită în aplicaţii este aceea de temporizare. În figura 6.42 este
reprezentat simbolul unui temporizator (timer).
Intrarea este reprezentată de semnalul binar TC (timer control). Baza de timp
este TB (time base) şi are valori predefinite, iar Tx este numele temporizatorului,
cu x cuprins într-o gamă specificată de furnizor (de exemplu, 0  255). Valoarea
de reglaj, exprimată printr-un număr întreg, este PV (preset value), iar ieşirea
directă din temporizator este marcată TUP (timer up).
Temporizarea reglată este egală cu
TB
produsul dintre valoarea de reglaj şi baza
de timp. De exemplu, pentru TB = 0,01s şi TC EN Tx PV TUP
PV = 1000, rezultă o temporizare reglată
la 10 s. Fig. 6.42 − Simbolul unui temporizator.
Iniţial, conţinutul temporizatorului
este 0. Dacă TC = 1, temporizatorul începe să funcţioneze şi este incrementat la
fiecare interval de timp egal cu TB. În momentul în care se atinge valoarea PV,
ieşirea TUP trece în 1 şi toate contactele normal deschise Tx se închid. Dacă
TC = 0, indiferent de conţinutul curent al temporizatorului, acesta este şters, TUP
trece în 0 şi contactele normal deschise Tx se deschid. Acest mod de funcţionare
este ilustrat în figura 6.43, în care s-a considerat cǎ activarea se face prin contactul
X1 şi cǎ acesta rǎmâne închis o duratǎ mai mare decât cea necesarǎ atingerii valorii
maxime care poate fi înscrisǎ în registrul temporizatorului.
Exemplul prezentat în figura 6.43 a presupus cǎ registrul temporizatorului, în
care se memoreazǎ rezultatul incrementǎrii, are 16 biţi. Valoarea maximǎ care
poate fi stocatǎ într-un astfel de registru, exprimatǎ în sistemul zecimal este 32767.
Aceasta este explicaţia valorii marcate în diagrama din figura 6.43.
X1 0,01 s Y0
EN T0 1000 TUP
X1
327,67 s
32767
10 s
Conţinutul 1000
temporizatorului
0
Y0 sau T0
Start Atingerea valorii

temporizator prescrise
Fig. 6.43 − Funcţionarea temporizatorului setat la 10 s.
O altǎ funcţie disponibilǎ este aceea de contor (counter). Reprezentarea

simbolicǎ în limbaj ladder este cea din figura 6.44.
Contorul are o intrare la care se aplicǎ impulsurile de numǎrat (CK↑) şi o
intrare prin care se comandǎ ştergerea conţinutului registrului care memoreazǎ
rezultatul contorizǎrii (CLR – clear). Numele contorului este Cx, cu x având valori
într-un domeniu precizat de furnizor (de exemplu, 0255). Valoarea de reglaj a
contorului, exprimatǎ printr-un numǎr întreg, este PV (preset value), iar ieşirea este
notatǎ CUP.
Generator de
CK Cx CUP
impulsuri
PV
Comanda de
ştergere CLR
Fig. 6.44 − Simbolul unui contor.
Dacǎ CLR=1, toate contactele cu numele Cx, ieşirea CUP şi conţinutul

registrului care memoreazǎ rezultatul contorizǎrii sunt trecute în 0.
Dacǎ CLR=0, este permisǎ contorizarea şi registrul contorului este incremen-

tat la fiecare tranziţie 0→1 a intrǎrii CK↑. Valoarea curentǎ din registru fiind CV
(count value), dacǎ se îndeplineşte condiţia CV  PV, ieşirea CUP trece în 1 şi
toate contactele cu numele Cx sunt acţionate. Dacǎ se menţine starea activǎ a
contorului (CLR=0), incrementarea continuǎ şi dupǎ ce CV  PV, pânǎ la atingerea
valorii maxime suportate de dimensiunea registrului. În figura 6.45 este ilustrat
modul de funcţionare descris, relativ la contorizarea comutǎrilor contactului X0,
condiţionatǎ de starea contactului X1. S-a considerat un contor pe 16 biţi.
X0 Y1
CK Cx 1 CUP
X1 PV: 5
CLR
X0
X1
32767
32766
6
5
4
3
2
1
CV 0
32767 impulsuri
5 impulsuri
Y1
C1
Start contorizarea Atingerea valorii setate

Fig. 6.45 − Modul de funcţionare a contorului.
De asemenea, sunt de menţionat urmǎtoarele:

• pentru a asigura o contorizare corectǎ, trebuie ca impulsul contorizat sǎ aibǎ
o frecvenţǎ inferioarǎ unei limite maxime specificatǎ de furnizor, iar durata unui
impuls trebuie sǎ fie mai mare decât timpul de scanare;
• în funcţie de tipul automatului programabil, existǎ şi opţiunea unei
funcţionǎri diferite de cea prezentată mai sus, în care, dupǎ momentul satisfacerii
condiţiei CV = PV, conţinutul registrului contorului rǎmâne nemodificat;
• atât în cazul contorului, cât şi al temporizatorului se poate folosi drept
valoare PV conţinutul unui registru al automatului programabil, modificabil
oricând în timpul execuţiei programului; rezultă astfel un program mai flexibil,
care adaptează setările PV în funcţie de anumite condiţii.
O funcţie importantă este aceea de transfer de date. În principiu, un astfel de
transfer presupune precizarea sursei care conţine data care trebuie transferată şi a
destinaţiei care preia rezultatul transferului. În fapt, este vorba de o copiere a datei
de la sursă la destinaţie. Simbolul operaţiei (fig. 6.46) conţine numele sursei S şi
numele destinaţiei D. Transferul se efectuează sub controlul semnalului binar
aplicat la intrare şi constă, pentru situaţia din figura 6.46, în copierea în registrul
R1 a datei existente în registrul R12.
MOV
Comanda transfer EN S: R12
D: R1
Fig. 6.46 − Simbolul operaţiei de transfer de date.
Un element frecvent folosit pentru a impune o anumită logică programului

este cel de comparaţie (fig. 6.47).
X0 CMP
EN Sa: R 0 a=b
Sb: R 1
a>b
Y0
a<b
Fig. 6.47 − Simbolul blocului de comparaţie.
Blocul din figura 6.47 efectuează comparaţia între datele conţinute în două
surse Sa şi Sb, atunci când se activează intrarea EN (se închide contactul X0, în
cazul reprezentat în fig. 6.47). În funcţie de rezultatul comparaţiei, se activează una
din cele trei ieşiri ale blocului. În exemplul considerat, se va comanda activarea
bobinei Y0 dacă Sa < Sb.
În categoria funcţiilor uzuale în aplicaţii de tip comenzi secvenţiale este de
semnalat cel denumit toggle, termen preluat ca atare din limba engleză. Este vorba
de un element funcţional cu memorie, având numai două stări posibile şi care
comandă schimbarea stării unei variabile în cea opusă celei curente. Comanda este
de tip tranziţie. În figura 6.48 sunt prezentate simbolul elementului şi modul de
funcţionare, considerând că X0 este comanda, activă la tranziţia 0→1, iar Y0 este
variabila care suportă efectul funcţiei toggle.
X0
TG TOGG Y0
X0
Y0
Fig. 6.48 − Simbolul şi modul de funcţionare al
elementului toggle.
Desigur că pentru orice automat programabil sunt disponibile, în limbaj

ladder, blocuri funcţionale prin care se asigură efectuarea operaţiilor aritmetice de
bază (adunare, scădere, înmulţire şi împărţire), precum şi a celor logice (ŞI, SAU
etc.). Operaţiile logice cu variabile binare se pot implementa însă şi prin conexiu-
nea adecvată, în serie sau paralel, a simbolurilor elementelor respective. De ase-
menea, limbajul oferă o serie de funcţii prin care se poate controla logica progra-
mului, prin comanda unor salturi condiţionate peste anumite zone din schemă sau a
repetării de un număr fixat de ori a unei anumite porţiuni din schemă.
6.5.5 Aplicaţii simple
Pentru familiarizarea cu limbajul ladder se vor considera două aplicaţii, care

folosesc numai elemente definite mai sus.
Aplicaţia 1.
Comanda de pornire/oprire a unui motor electric care antrenează o pompă prin
care se umple un rezervor de alimentare a unui consumator (fig. 6.49).
P
L1 = 2,7 m
M
L2 = 2,2 m
Y0 I0
AP
Fig. 6.49 − Schema de principiu pentru aplicaţia 1.
Motorul trebuie să pornească la scăderea nivelului la L1 = 2,2 m şi să se

oprească dacă nivelul creşte şi ajunge la valoarea L2 = 2,7 m. Comanda de
pornire/oprire constă în prezenţa/absenţa tensiunii la bobina contactorului de ali-
mentare a motorului. Pentru controlul nivelului se foloseşte un traductor analogic
cu ieşire în semnal unificat 010 V tensiune continuă, având o domeniu de intrare
de 0  5 m. Aceste condiţii presupun utilizarea unei intrări analogice unipolare (I0)
şi a unei ieşiri binare (Y0). Pentru simplitate, se va face abstracţie de alte cerinţe,
obişnuit impuse unei astfel de scheme, cum ar fi controlul poziţiei contactorului de
alimentare a motorului, detectarea funcţionării protecţiei în circuitul de putere etc.
O variantă posibilă de program este cea din figura 6.50. S-a considerat un
automat programabil care realizează o conversie analog-numerică pe 12 biţi şi la
care rezultatul conversiei este memorat în registrul R3841, ca număr întreg fără
semn (semnalul de la traductor este unipolar).
Având în vedere faptul că ieşirea numerică a CAN are domeniul 04095,

rezultă imediat că valorile care corespund celor două niveluri de interes pentru
comandă sunt:
2,7
L1 =  4095  2212
5
şi
2,2
L2 =  4095  1802 .
5
Y0 MOV
N001 EN S: 1802
D: R0
CMP
N002 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R0
a>b
M0
a<b
M0
N003 EN SET Y0
MOV
EN S: 2213
D: R0
CMP
N004 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R0 M1
a>b
a<b
M1
N005 EN RST Y0
Fig. 6.50 − Programul pentru aplicaţia 1.
Pentru a ilustra mai multe elemente din cele prezentate anterior, a fost utilizat
registrul R0 al automatului programabil pentru memorarea acestor valori.
Logica programului este următoarea:
• dacă motorul este oprit (Y0=0), se încarcă R0 cu valoarea L2 – circuitul
N001;
• se compară rezultatul conversiei cu valoarea conţinută în R0 şi dacă
R3841 < R0 se setează elementul de memorare M0 – circuitul N002;
• o tranziţie 0→1 suferită de M0 determină setarea ieşirii Y0 şi deci comanda
pornirii motorului; de asemenea, se încarcă R0 cu valoarea L1 – circuitul N003;
• se compară rezultatul conversiei cu valoarea conţinută în R0 şi dacă
R3841 > R0 se setează elementul de memorare M1 – circuitul N004;
• o tranziţie 0→1 suferită de M1 determină resetarea ieşirii Y0 şi deci
comanda opririi motorului – circuitul N003.
O soluţie mai simplă ar consta în setarea valorii Sb din blocurile de compara-

ţie direct cu valorile L1 şi L2 şi renunţarea la operaţiile de încărcare a registrului
R0 cu cele două limite.
Aplicaţia 2.
Se propune o problemă de acelaşi gen cu precedenta, cu deosebirea că se
folosesc două pompe de alimentare (fig. 6.51). Nivelurile semnificative sunt în
număr de trei: L1=2,7 m, la care niciun motor nu trebuie să mai funcţioneze,
L2=2,2m, la care porneşte un prim motor şi L3, la care trebuie pornit şi al doilea
motor.
P1
P2
M1 L1 = 2,7 m
M2 L2 = 2,2 m
L3 = 1,8 m
Y1 Y2 I0
AP
Fig. 6.51 − Schema de principiu pentru aplicaţia 2.
Programul este proiectat astfel încât agregatele de pompare să fie solicitate

aproximativ la fel, într-o anumită perioadă de timp. În acest scop, rolul de pompă
principală, care porneşte la scăderea nivelului până la limita L2, este preluat de
unul din agregate de un număr predefinit de ori. În continuare, rolurile se schimbă,
fostul agregat principal devenind de rezervă şi fiind comandat să pornească la
scăderea nivelului până la limita L3.
Evident că sunt necesare două ieşiri pentru asigurarea comenzii celor două
motoare. Acestea au fost notate Y1 şi Y2. Pentru înregistrarea pornirilor în regim
de agregat principal se folosesc două contoare: C1 pentru agregatul 1 şi C2 pentru
agregatul 2. Pentru a putea schimba ordinea de pornire, se introduc valorile de prag
prin registre al căror conţinut se poate modifica: R1 conţine valoarea de pornire
pentru agregatul 1 şi R2 pentru agregatul 2.
Programul propus este prezentat în figurile 6.52 şi 6.53. Pentru partea din
figura 6.52, logica este următoarea:
• dacă agregatul principal a suportat numărul prestabilit de funcţionǎri (5), C1
sau C2 prezintă tranziţia 0→1 ceea ce determină setarea lui M4 şi comanda trecerii
în starea opusă celei curente a elementului de memorare M3 (funcţia toggle); M3
este folosit pentru a stabili regimul de lucru (M3=0 agregatul 1 principal şi
agregatul 2 rezervă) – circuitul N000;
• în funcţie de starea lui M3, registrele R1 şi R2 se încarcă cu valorile la care
trebuie comandată pornirea fiecărui agregat în cele două variante de lucru –
circuitele N001 şi N002.
Cea de a doua parte a programului (fig. 6.53) asigură pornirea şi oprirea

motoarelor ţinând cont de nivelul fluidului în rezervor şi de funcţia îndeplinită
(principal sau rezervă) în momentul apariţiei condiţiei privind nivelul din rezervor:
C1 M4
N000
C2
TGU TOGG M3
MOV
M3 S: 1802
N001 EN
D: R1
MOV
EN S: 1474
D: R2
MOV
M3 S: 1474
N002 EN
D: R1
MOV
EN S: 1802
D: R2
Fig. 6.52 − Programul pentru aplicaţia 2 (prima parte).
• dacă R3841< R1, este setată bobina M1 – circuitul N003;

• tranziţia 0→1 a stării M1 determină setarea cu memorare a ieşirii Y1 şi deci
pornirea agregatului 1 – circuitul N004;
• dacă s-a produs oprirea agregatului 1 funcţionând ca principal (M3 = 0), are
loc incrementarea contorului C1 – circuitul N005;
• la următorul ciclu de scanare, datorită tranziţiei 0→1 a stării M4 (circuitul
N000), se şterge conţinutul contorului C1 – circuitul N005;
• dacă R3841< R2, este setată bobina M2 – circuitul N006;
• tranziţia 0→1 a stării M2 determină setarea cu memorare a ieşirii Y2 şi deci
pornirea agregatului 2 – circuitul N007;
• dacă s-a produs oprirea agregatului 2 funcţionând ca principal (M3 = 1), are
loc incrementarea contorului C2 – circuitul N008;
• la următorul ciclu de scanare, datorită tranziţiei 0→1 a stării M4 (circuitul
N000), se şterge conţinutul contorului C2 – circuitul N008;
• dacă R3841> 2212, este setată bobina M0, care înregistrează condiţia de
oprire a motoarelor – circuitul N009);
• dacă M0 = 1, se comandă oprirea celor două motoare prin resetarea ieşirilor
Y1 şi Y2 – circuitul N010.
CMP
N003 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R1
a>b
M1
a<b
M1
N004 EN SET Y1
M0 M3 Y1
N005 PLS C1 CUP
PV: 5
M4
CLR
CMP
N006 EN Sa: R3841 a=b
Sb: R2
a>b
M2
a<b
M2
N007 EN SET Y2
M0 M3 Y2
N008 PLS C2 CUP
PV: 5
M4
CLR
CMP
N009 EN Sa: R3841 a=b
Sb: 2212 M0
a>b
a<b
M0
N010 EN RST Y1
EN RST Y1
Fig. 6.53 − Programul pentru aplicaţia 2 (partea a doua).
Anexa 6.1
Noţiuni privind comunicaţia
Spre deosebire de transferul de informaţie efectuat în interiorul unui echipa-
ment numeric, care este de tip paralel (mai mulţi biţi simultan pe căi conductoare
individuale), comunicaţia între echipamente aflate la distanţă este de tip serial, biţii
care alcătuiesc o entitate oarecare fiind transmişi, pe rând, pe o aceeaşi cale fizică.
Raţiunea acestei tehnici, care permite o viteză mai redusă decât în cazul transfe-
rului paralel, este legată de economia de conductoare care alcătuiesc cablul de
comunicaţie. În cazul automatului programabil, plasat, de regulă, la distanţă de alte

echipamente, în particular de cel aflat la nivelul ierarhic superior, se utilizează
comunicaţia serială.
Componentele hard care asigură comunicaţia serială alcătuiesc interfaţa
serială. La emisie, această interfaţă transformă informaţia de tip paralel, cu care
operează sistemul numeric, în informaţie de tip serie. La recepţie are loc un proces
invers, prin care biţii sosiţi succesiv sunt asamblaţi în octeţi şi prelucraţi ulterior în
manieră paralelă. Interfaţa serială este bidirecţională, asigurând, atât emisia, cât şi
recepţia informaţiei.
Comunicaţia bidirecţională se numeşte şi duplex. Se disting duplexul complet
(full duplex), caz în care se poate realiza simultan comunicaţia în ambele sensuri,
sau semiduplex (half duplex), caz în care, pe un interval de timp dat, se efectuează
comunicaţia într-un singur sens (emisie sau recepţie).
Situaţia cea mai simplă este aceea în care la calea de comunicaţie sunt conec-
tate numai două echipamente. O astfel de legătură se numeşte punct la punct şi ar
putea fi reprezentată, de exemplu, de un PC conectat la un automat programabil. În
cazul unei reţele în care, la o magistrală serială comună, sunt conectate mai multe
echipamente (de exemplu, un PC şi mai multe automate programabile), comuni-
caţia se numeşte multipunct.
Viteza de comunicaţie se exprimă în biţi pe secundă (bps) sau în multipli
notaţi kbps (103 bps) sau Mbps (106 bps). Evident cǎ unei viteze date îi corespunde
o duratǎ de existenţǎ a unui bit pe calea de comunicaţie. O condiţie obligatorie
pentru funcţionarea comunicaţiei constă în identitatea dintre viteza cu care se
transmite informaţia şi viteza asigurată la recepţie. De asemenea, este necesar ca
receptorul să ştie că pe calea de transmisie a apărut o informaţie care îi este desti-
nată şi să se sincronizeze, în mod adecvat, pentru a putea efectua recepţia.
Există două variante de bază care urmăresc îndeplinirea acestor condiţii în
maniere diferite: comunicaţie serială asincronă şi comunicaţie serială sincronă. Pe
scurt, metodele sunt denumite comunicaţie asincronă şi respectiv, sincronă.
Comunicaţia sincronă este orientată spre pachete de date de lungime mare,
formate din blocuri de octeţi sau biţi. Viteza de comunicaţie este detectată de
receptor pe baza unor trenuri de impulsuri de sincronizare pe care le generează
emiţătorul, atât la începutul oricărui mesaj, cât şi în perioadele în care nu există
trafic efectiv de date. Această metodă este folosită în reţelele locale de tip Ethernet,
care alcătuiesc reţeaua extinsă Internet.
Comunicaţia asincronă este orientată spre date de lungime mică, formate din
58 biţi, incluse în şiruri de biţi denumite caractere. Viteza de comunicaţie este
setată prin soft la aceeaşi valoare pentru ambele echipamente. Sincronizarea între
cele două echipamente, aflate în comunicaţie, se realizează cu ajutorul unor
semnale de control, generate de emiţător la fiecare caracter şi interpretate, în mod
adecvat, de către receptor.
În ambele variante, se prevăd tehnici de verificare a corectitudinii transmisiei.
Aceste tehnici comportă transmiterea de către emiţător a unor biţi sau octeţi
suplimentari dedicaţi acestui scop. Aceste elemente suplimentare sunt folosite la
recepţie pentru a valida informaţia primită, în cazul în care nu s-au detectat erori.
În general, produsele actuale de tip automat programabil sunt dotate hard şi
soft cu posibilitatea comunicaţiei asincrone, fǎrǎ a exclude însǎ şi varianta trans-
misiei sincrone de tip Ethernet. Cele mai des întâlnite variante de comunicaţie
asincronǎ se bazează pe standardele RS485 şi RS232. Aceste standarde precizează,
printre altele:
− semnalele electrice prin care se realizează transmisia;
− modul de reprezentare a unui caracter şi ordinea în care se transmite serial
informaţia;
− modul în care se controlează corectitudinea transmisiei;
− conectoarele folosite şi modul de alocare a semnalelor la pinii acestora;
− modul de cablare între echipamente;
−scara de viteze de comunicaţie şi distanţa maximă la care se asigură o trans-
misie în bune condiţiuni.
Comunicaţia la distanţă mică (obişnuit, de ordinul metrilor) se face conform
cu standardul RS232. Este cazul conexiunii între un PC şi un automat programabil,
având drept scop transferul către acesta a programului de aplicaţie generat pe baza
softului de dezvoltare rulat pe PC. Comunicaţia la distanţe semnificative (până la
aproximativ 1200 m) impune folosirea standardului RS485. Aceasta este situaţia
tipică a unui automat programabil inclus într-o structură de automatizare de tip
distribuit.
Standardul RS485 se referă la specificaţia, la nivel fizic, a comunicaţiei seriale
pe două fire, multipunct, în sistem half-duplex. Transmisia unei date binare
comportă stabilirea unei anumite polarităţi a diferenţei de tensiune dintre cele două
fire. Una din polarităţi indică nivelul logic 1, iar polaritatea opusă indică nivelul
logic 0. Diferenţa de tensiune trebuie să fie de minimum 0,2V. Viteza maximă de
transmisie este de 100kb/s la o distanţă de cel mult 1200 m.
Cele două linii de transmisie, precum şi bornele la care sunt conectate, sunt
notate A şi B. Potenţialele celor două conductoare fiind Va şi Vb, valorile logice 0
şi 1 sunt codificate după cum urmează:
• dacă Va − Vb > 0,2 V, semnalul logic este 0;
• dacă Vb − Va > 0,2 V, semnalul logic este 1.
În figura A6.1.1 este ilustrat acest mod de codificare, precum şi structura unui
caracter transmis serial care conţine data pe 8 biţi 01010111, scrisă, în mod natural,
în ordinea descrescătoare a ponderii biţilor. Pentru o mai clară imagine a
succesiunii semnalelor specifice RS485, în figura A6.1.1 este ilustrată şi succe-
siunea corespunzătoare standardului TTL/CMOS, utilizat în interiorul unui sistem
numeric. Pentru ambele variante s-a considerat cazul obişnuit al tensiunii, respectiv
diferenţei de tensiune, de 5 V. În figura A6.1.1 sunt puse în evidenţă următoarele:
TTL/CMOS
START STOP
1 0 1 1 1 0 1 0 1 0 1
5V
0V
RS 485 Potenţial borna A
Potenţial borna B
5V
0V
Fig. A6.1.1 − Transmisia serială a datei 01010111.
− în absenţa oricărei comunicaţii, linia de transmisie se află în starea logică 1

(denumită în acest context şi marker);
− începutul unei transmisii este semnalat printr-un bit cu funcţie de start având
starea logică 0 (denumită în acest context şi space);
− după semnalul de start, se transmit, în ordine, biţii care compun informaţia,
începând cu cel mai puţin semnificativ;
− finalul caracterului este indicat prin trecerea liniei de transmisie pe durata
unui bit în starea logică 1 (bit de stop);
−dupǎ bitul de stop, dacǎ nu se transmite un nou caracter, linia de transmisie
rǎmâne în starea logicǎ 1 (idle).
Regulile, evidenţiate mai sus, reprezintă elemente de protocol al comunicaţiei
implementate la nivel fizic şi sunt urmărite prin însuşi modul de funcţionare a
circuitelor care compun interfaţa serială.
Pentru o comunicaţie în cadrul unei reţele multipunct şi o administrare
eficientă a transferului de date, se folosesc şi alte convenţii referitoare la conţinutul
informaţional al mesajelor compuse din mai multe caractere. Astfel de elemente
sunt asigurate prin soft. În acest sens, este de menţionat protocolul MODBUS
[6.12], care se bucură de o largă răspândire în aplicaţiile care folosesc automate
programabile. Acest protocol, lansat de Schneider Automation pentru automatele
programabile Modicon, este implementabil peste standardul RS485, precum şi
peste standardul RS232. De menţionat cǎ un PC uzual nu este dotat cu o interfaţǎ
serialǎ de tip RS485, ci cu una de tip RS232. Existǎ însǎ convertoare
RS232→RS485, care, ataşate la PC, fac posibilǎ realizarea unei reţele RS485 la
care se conecteazǎ automate programabile.
Protocolul MODBUS defineşte structura mesajului, modul în care un echipa-
ment realizează accesul la alt echipament, cum răspunde un echipament la cereri de
la alt echipament şi cum se detectează şi semnalează erorile de comunicaţie. În
cadrul reţelei, există un echipament master (stăpân) şi mai multe echipamente slave
(sclav). În mod obişnuit, echipamentul master este un PC, iar echipamentele slave
sunt automate programabile. Comunicaţia este de tip master-slave, aceasta
însemnând că iniţiativa dialogului aparţine întotdeauna PC-ului, care lansează un
mesaj denumit querry (întrebare) şi care conţine, printre altele, adresa automatului
programabil căruia îi este destinat. Un automat programabil recunoaşte adresa
proprie, preia mesajul şi execută acţiunea cerută de master. Această acţiune poate
comporta o replică, caz în care automatul programabil transmite spre PC răspunsul
la solicitarea primită.
Există două variante de bază în privinţa modului de alcătuire a mesajelor şi a
tehnicii de detectare a erorilor: modul ASCII şi modul RTU. Pentru exemplificare,
în continuare se prezintă numai modul ASCII. Un caracter al mesajului este:
• format din 7 biţi şi conţine codul ASCII al unei cifre hexazecimale (0-9, A-F);
• prevăzut opţional cu un bit de paritate, care serveşte la controlul transmisiei
la nivel de caracter;
• se încheie cu un bit de stop, dacă nu se foloseşte bitul de paritate sau de 2
biţi de stop, în caz contrar;
• generat pentru fiecare grup de 4 biţi ai unui octet (altfel spus, un octet este
transmis sub forma a două caractere ASCII).
Alcătuirea unui mesaj tipic este ilustrată în figura A6.1.2 şi comportă un

număr definit de caractere care formează un cadru (frame) şi care servesc la:
− precizarea, prin coduri rezervate, a începutului şi sfârşitului mesajului;
− precizarea adresei slave-ului (domeniul de adrese în numerotare zecimală
este 1-247);
− indicarea funcţiei solicitate (în cazul mesajului querry) sau executate (în
cazul răspunsului);
− date transmise;
− un cod rezultat prin prelucrarea logică conform metodei LRC (longitudinal
redundancy check) a tuturor câmpurilor care conţin adresa, funcţia şi datele.
Semnificaţie Start Adresa Funcţie Date Verificare LRC Sfârşit

Nr.caractere 1 2 2 n 2 2
Fig. A6.1.2 − Structura unui mesaj ASCII.
Echipamentul master specifică adresa slave-ului căruia îi este destinat mesajul.

În răspuns, automatul programabil îşi plasează propria adresă, în câmpul rezervat,
indicând astfel care element slave lansează răspunsul. Un mesaj de la master cu
adresa 0 semnifică o cerere către toate automatele din reţea.
Dintre funcţiile posibile solicitate de master, referitoare la elemente proprii
unui automat programabil din reţea, sunt de menţionat:
− citirea stării unor mărimi binare (intrări, ieşiri sau elemente de memorare
interne);
− poziţionarea (scrierea) stării unor mărimi binare (intrări, ieşiri sau elemente
de memorare interne);
− citirea conţinutului unor registre;
− scrierea unor registre.
Dacă funcţia este corect îndeplinită de către slave, acesta include în mesajul de
răspuns codul funcţiei respective (identic cu cel prezent în querry). În caz contrar,
în câmpul rezervat codului funcţiei apare o altă valoare, care semnifică o eroare în
execuţia funcţiei respective, ceea ce trebuie să determine master-ul să facă
abstracţie de răspunsul primit.
Erorile de comunicaţie la nivelul întregului mesaj sunt controlate prin infor-
maţia conţinută în câmpul alocat verificării LRC. La emisie, se calculează o aşa-
numită sumă de control, care ţine seama de conţinutul informaţional al mesajului.
Aceeaşi sumă de control se calculează şi la recepţie. Dacă rezultatul acesteia diferă
de valoarea determinată la emisie, înseamnă că transmisia este eronată. Pe de altă
parte, dacă se optează pentru prezenţa bitului de paritate în compunerea caracte-
relor, se execută şi o verificare a corectitudinii transmisiei fiecărui caracter care
compune mesajul.
Prin paritate a unui grup de cifre binare se înţelege paritatea numărului de cifre
egale cu 1 existente în acel grup. Bitul de paritate se adaugǎ unui caracter înainte
de bitul de stop şi este poziţionat în conformitate cu o opţiune de programare
(paritate pară sau impară) şi de valoarea cifrelor binare care compun caracterul.
Toate echipamentele, aflate în comunicaţie, trebuie să aibă setată aceeaşi opţiune în
această privinţă. Efectuând controlul parităţii la recepţie şi comparând această

calitate cu cea determinată la emisie, se pot detecta unele erori la nivelul
transmisiei caracterelor individuale.
Bibliografie
[6.1] Ionescu I., Maşini electrice uzuale, Editura Matrix Rom Bucureşti, 1998.
[6.2] Pauwels K.M., Energy saving with variable speed drives, CIRED 2001, Amstedam, Raport 4-
25.
[6.3] Fransua Al., Măgureanu R., Maşini şi acţionări electrice, elemente de execuţie, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986.
[6.4] Golovanov N. ş.a., Instalaţii electroenergetice şi elemente de audit industrial, Editura N'ERGO,
Bucureşti, 2008.
[6.5] Baggini A. ş.a., Handbook of Power Quality, John Willey&Sons, Chichester, England, 2008.
[6.6] Kaller R., Allenbach J.M., Traction électrique, Presses Polytechniques et Universitaires
Romandes,CH − 1015 Lausanne,1995.
[6.7] Gukow A.I. ş.a., Fahrleitungen elektrischer Bahnen, B.G.Teubner, Stutgart, 1997.
[6.8] Lewis R.,W. Programming Industrial Control Systems Using IEC 1131-3 IEE Control
Engineering Series, 1998.
[6.9] Webb, J.W., Reis, R.A., Programmable Logic Controllers, Principles and Applications, Prentice
Hall, 1995.
[6.10] 1] Lewis R.,W. Programming Industrial Control Systems Using IEC 1131-3 IEE Control
Engineering Series, 1998.
[6.11] *** Hardware and Software Manual. Fatek, 2006.
[6.12] *** Modicon Modbus Protocol. Reference Guide. PI–MBUS–300 Rev. J Modicon Inc., 1996
7 Aparate pentru acţionări şi
automatizări

Pentru controlul unei reţele electrice sunt necesare echipamente electrice cu
care să închidă (conecteze) şi să deschidă (deconecteze) circuite electrice (surse,
linii electrice, receptoare), când acestea sunt parcurse de curenţi electrici normali
sau de defect.
Conectarea şi deconectarea sunt necesare, în regim normal (când este expus
unor mărimi electrice ce au valori în limite normale), dar şi în regim de defect
(când mărimile electrice au valori diferite, respectiv solicitările sunt mult mai
mari).
Datorită solicitărilor diferite, corespunzătoare celor două regimuri, aparatele
electrice necesare activităţii de control, trebuie să aibă caracteristici diferite. Ca
urmare, în practica exploatării unei reţele electrice, aparatele electrice cu care se
asigură controlul acestora în regim normal, sunt definite ca aparate electrice de
conectare şi separare, iar cele cu care se asigură controlul în regim de defect sunt
definite ca aparate de conectare de protecţie.
La rândul său, activitatea de control poate avea scopuri diferite în funcţie de
natura elementului reţelei electrice, la care se referă. Astfel, controlul unui receptor
constă în comanda acestuia în scopul pornirii, opririi, inversării sensului de rotaţie,
etc., în conformitate cu o anumită funcţie scop, determinată de rolul funcţional al
acestuia. Evident, pentru un receptor este necesar şi controlul în scopul protejării lui.
Activitatea de control a unei linii electrice (latură a reţelei) nu are ca scop o
anumită funcţie de comandă, ci doar punerea şi scoaterea ei de sub tensiune, în
scopul asigurării tensiunii la consumator. Din acest motiv, aparatele electrice cu
care se asigură controlul elementelor unei reţele electrice au, de regulă, caracteris-
tici diferite de cele cu care se asigură controlul (comanda) receptoarelor.
În scopul asigurării activităţii de exploatare a unei reţele electrice, respectiv a
coordonării şi controlului, aceasta trebuie să aibă şi posibilitatea de a fi supra-
vegheată (observată).
Mulţimea mărimilor ce trebuie observate (supravegheate) în timpul activităţii
de exploatare a unei reţele electrice, este formată din:
− valorile mărimilor electrice (în regim normal şi de defect);
− poziţia aparatelor electrice de conectare, separare şi protecţie;
− mărimi care evidenţiază cauzele ce au determinat un anumit eveniment (de
exemplu, acţiunea unui aparat de conectare, de protecţie).
Ca urmare, o reţea electrică trebuie să fie prevăzută cu aparate şi instrumente

electrice de măsurare, semnalizare şi protecţie.
Aparatele electrice de protecţie (relee) cu care se asigură observarea unei
reţele, sunt cele care au rolul de a sesiza, indentifica şi localiza un regim de defect
şi de a transmite această informaţie unui aparat capabil să acţioneze în scopul
protejării reţelei (sau unui element al acestuia) respectiv, unui aparat de conectare
de protecţie.
Pe baza funcţiilor lor, aparatele electrice de joasă tensiune utilizate în
controlul reţelelor electrice, respectiv a punctelor de conexiuni (nodurilor) şi care
asigură conducerea si deservirea operativă a acestora, se clasifică astfel: aparate
electrice de comandă manuală; microîntreruptoare; limitatoare de cursă;
contactoare auxiliare; relee uzuale; electromagneţi; elemente şi echipamente de
automatizare; aparate de semnalizare; dispozitive de conectare automată pentru
reţele electrice.
7.2 Caracteristicile aparatelor electrice

Datorită solicitărilor electrice, mecanice şi de mediu la care este expus un
aparat electric, acesta trebuie să aibă caracteristici corespunzătoare locului din reţea
în care va fi montat.
În funcţie de solicitările electrice la care este expus şi a caracteristicilor
mediului ambiant, un aparat electric trebuie să fie definit prin următoarele trei
tipuri de caracteristici [7.1]:
Caracteristici electrice:
a) curentul electric nominal (In), este valoarea maximă de durată pe care o
poate suporta calea de curent electric a aparatului electric (valoarea curentului
electric care asigură stabilitatea termică în regim de lungă durată). Aceasta este
indicată de producător pentru anumite condiţii de mediu;
b) tensiunea nominală (Un) este determinată de nivelul izolaţiei funcţionale şi
a izolaţiei de bază ale aparatului, în scopul asigurării funcţionării aparatului şi a
protecţiei de bază împotiva electrocutării.
c) rezistenţa de izolaţie, caracterizează calitatea izolaţiei şi determină pierde-
rile de energie electrică transversale, limitează posibilităţile producerii electrocută-
rii în cazul unei atingeri directe sau indirecte, în reţele cu neutrul izolat. Norma-
tivele impun ca această rezistenţă să fie de cel puţin 10 MΩ, în stare uscată şi de
2 MΩ, în cazul stării umede a izolaţiei aparatului;
d) capacitatea de rupere Ir , reprezintă valoarea maximă a curentului electric
pe care îl poate întrerupe aparatul de conectare. Capacitatea de rupere este cuprinsă
între zero, în cazul aparatelor de conectare de separare, Ir = In , în cazul aparatelor
de conectare care au rolul de comandă şi punere sub tensiune (întrerupătoare cu
pârghie) şi (5  60)·In, în cazul aparatelor de conectare de protecţie;
e) curentul electric limită termic (Ilt), reprezintă valoarea maximă a curentului
electric pe care o poate suporta aparatul în regim de scurtă durată, un timp tlt care
asigură condiţia:
Aparate pentru acţionări şi automatizări 291
td
 ik  dt I lt  tlt .
2 2
(7.1)
0
Dacă aceste valori nu sunt indicate de producător se consideră: Ilt = 10·In şi
tlt = 1 s.
f) curentul electric limită dinamic (Ild) este valoarea maximă a curentului
electric pe care o poate suporta aparatul, fără a se deteriora datorită solicitărilor
electrodinamice produse de curenţii electrici ce-l străbat şi rezultă din condiţia:
Ild ≥ isoc , (7.2)
în care işoc este curentul electric de şoc.
g) rezistenţa nominală la uzură electrică, reprezintă capacitatea pieselor cu
care se realizează contactele electrice, de a rezista acţiunii curentului electric şi a
arcului electric. Se exprimă în procente din rezistenţa la uzură mecanică şi exprimă
câte comutaţii suportă camera de stingere a aparatului.
Caracteristici mecanice
a) rezistenţa nominală la uzură mecanică, reprezintă numărul de acţionări pe
care îl suportă aparatul funcţionând în gol. Aceasta este o caracteristică a meca-
nismului de acţionare a aparatului;
b) durata relativă nominală de conectare exprimă, în procente, durata trecerii
curentului electric, Δtconectat, pe parcursul unui ciclu Δtciclu (fig. 7.1) şi este specifică
aparatelor de conectare cu funcţionare ciclică.
Caracteristici constructive
Caracterizează aparatul din punctul de vedere al condiţiilor de mediu în care
poate funcţiona, a asigurării securităţii personalului ce îl deserveşte, precum şi
protecţia sa intrinsecă.
Pentru aparatele electrice folosite de publicul larg, din punctul de vedere al
modului în care se asigură protecţia împotriva electrocutării, există o clasificare
specială.
Marcarea bornelor
Bornele unui aparat electric se marchează cu litere şi simboluri pentru a uşura
efectuarea legăturilor.
Bornele aparatului electric care se leagă la sistemul trifazat al sursei de
alimentare se marcheză cu literele A, B, C (sau L1 , L2 , L3).
Începutul înfăşurărilor unui motor electric sau bornele aparatului ce se leagă la
acestea, se marcheză cu literele A, B, C.
Sfârşitul înfăşurărilor unui motor electric sau bornele aparatului electric ce
urmează să se lege la acestea se marchează cu literele x, y, z.
Borna aparatului electric sau a unui receptor, care se leagă la pământ sau la
conductorul de nul de protecţie (PE) se marcheză cu simbolurile sau .
, I
stabilizat > final admis
IDC
final admis
(IDC)
(In) In
iniţial
t conectat t deconectat t
t ciclu
Fig. 7.1 − Variaţia temperaturii în cazul aparatelor cu variaţie ciclică.
7.3 Aparate electrice cu comandă manuală

Aceste aparate au rolul de a conecta şi deconecta (controla) circuite electrice
parcurse de curenţi electrici cu valori de regim normal, inclusiv de suprasarcină şi
au următoarele caracteristici specifice:
− sunt comandate manual, de pe aparat sau de la distanţă, în sensul că, acţiona-
rea lor este determinată de acţiunea voită a unui operator uman (nu sunt prevăzute
cu dispozitive de comandă automată);
− frecvenţa de manevrare este relativ redusă.
Prize cu fişe
Au rolul de a alimenta receptoare debroşabile (monofazate sau trifazate), de
regulă electrocasnice. Prin introducerea fişei receptorului electric în priză, se
realizează, în mod obişnuit, numai conectarea la reţeaua electrică, nu şi comanda
receptorului respectiv.
Comanda propriu-zisă (controlul), se asigură cu aparate electrice de comandă
montate pe receptorul electric.
Prizele cu fişe pot fi fără sau cu contact de protecţie, în care caz, contactul de
protecţie se realizează înaintea celor de alimentare cu energie elctrică.
Prizele bipolare necesare alimentării receptoarelor monofazate, au curentul
electric nominal (de conectare, deconectare), în mod obişnuit, de 10 A. Ca urmare,
receptoarele electrice monofazate, destinate a fi alimentate prin fişe, de la prize bi-
polare, nu au (sau nu trebuie să aibă) o putere simultan absorbită mai mare de 2 kVA.
Fişele bipolare se fabrică pentru două game de curenţi electrici de 6 A, de
regulă, pentru receptoarele de clasă II de protecţie, şi de 10A.
Prizele cu fişe pentru alimentarea receptoarelor electrice trifazate au o gamă
de curenţi electrici nominali mai largă (6  63A).
O soluţie particulară de realizare a unei prize cu fişe o reprezintă cuplele,
necesare alungirii unui circuit electric.
Prizele cu fişe, reprezentând contacte ce se realizează prin „introducere" nu au

practic capacitate de rupere. Curentul electric nominal reprezintă curentul electric
admisibil al căii de curent electric, îndeosebi cel suportat de contactele electrice.
Întreruptoare şi comutatoare pentru comanda receptoarelor de iluminat

Întreruptoarele electrice pentru comanda receptoarelor de iluminat, pot fi
mono, bipolare sau duble şi comandă individual unul (mono sau bipolare) sau două
receptoare de iluminat.
Comutatoarele electrice asigură posibilitatea unei comenzi mai ample a unuia
sau mai multor receptoare (corpuri) de iluminat.
Aceste aparate au tensiunea nominală de 250 V, curentul electric nominal de
10 A şi o frecvenţă de conectare (comutaţie electrică) de 30 conectări/oră.
Comutatoarele au rolul de a asigura conectarea şi deconectarea circuitelor
electrice (în general de joasă tensiune), fiind dimensionate să întrerupă curenţi de
sarcină. Nu pot să întrerupă curenţi de scurtcircuit. De obicei sunt comandate
manual şi sunt utilizate, în special, în circuitele cu un mare număr de comutaţii.
Fiind destinate uzului general, se impune montarea lor numai pe circuitul de
fază, pentru a asigura protecţia împotriva electrocutării, în cazul intervenţiei la
receptorul de iluminat. Capacitatea de rupere, egală cu valoarea curentului electric
nominal, este asigurată pe seama vitezei de deplasare a contactului mobil,
determinată de energia acumulată într-un resort, tensionat de acţiunea operatorului
uman.
Întrerupătoare cu pârghie
Sunt bi sau tripolare, acoperă gama de curenţi electrici nominali de 25  1000 A
şi se folosesc pentru punerea şi scoaterea de sub tensiune a tablourilor electrice,
pentru comanda în grup a unui număr mare de receptoare de iluminat, precum şi
pentru alimentarea unor receptoare de putere. Capacitatea de rupere este egală cu
valoarea curentului electric nominal şi este asigurată pe seama vitezei de deplasare
a contactului mobil, acţionat de energia acumulată într-un resort.
Întreruptoare şi comutatoare pachet

Aceste aparate electrice de conectare au o formă specială de realizare, prin
suprapunerea pe un ax (care le şi acţionează) a unor elemente identice. Contactele
electrice fixe sunt amplasate pe un disc izolator din bachelită, iar cele mobile, din
bronz fosforos, sunt solidare cu axul central. Între maneta de acţionare şi axul
central se montează un dispozitiv de sacadare cu resort care asigură şi capacitatea
de rupere nominală. Prin realizarea unor legături exterioare, între contactele
diferitelor pachete se poate obţine un comutator pachet, respectiv un întrerupător cu
o funcţie mai complexă (de exemplu, comutatorul stea - triunghi manual).
Întreruptoare şi comutatoare cu came

Constructiv, sunt similare cu cele pachet, însă axul central acţionează o camă
care, în funcţie de geometria conturului, realizează o anumită succesiune de conec-
tare a contactelor. Au tensiunea nominală de 230/400 V, o gamă de curenţi
electrici nominali de 16  200 A şi se folosesc, în special, pentru comanda recep-
toarelor electrice. Capacitatea de rupere, egală cu valoarea curentului electric nomi-

nal, se asigură tot pe seama vitezei de deplasare a contactului mobil.
Separatoare electrice tripolare

Sunt singurele aparate electrice care au rol numai de separare electrică, nu au
capacitate de rupere, întrucât deplasarea contactului mobil se face cu viteza de ma-
nevrare a operatorului. Se construiesc pentru curenţi nominali de 200  1000 A şi
se montează numai în poziţie verticală, astfel încât să se evite închiderea acciden-
tală a contactelor.
Separatoarele au, în general, două poziţii (conectat/deconectat), sunt coman-
date manual şi au rolul de a asigura întreruperea sigură a circuitului electric în po-
ziţia de „deconectat". Pot fi comutate numai în lipsa curentului electric de sarcină
(nu sunt dimensionate pentru conectarea sau deconectarea curenţilor electrici de
sarcină). În poziţia „conectat" pot fi parcurse de curentul electric de sarcină,
precum şi cel de scurtcircuit.
7.4 Aparate electrice de conectare de protecţie

Semnalele de comandă ale releelor de curent electric sau alte comenzi sunt
transmise la elementele executorii, care trebuie să asigure deconectarea circuitului
parcurs de curent electric sau afectat de defect.
În funcţie de caracteristicile specifice, elementele de execuţie sunt de mai
multe tipuri.
Aparatul electric de conectare de protecţie are rolul de a deconecta un circuit
sau coloană electrică când acestea sunt parcurse de un curent electric de supra-
sarcină sau de defect care ar depăşi limita stabilităţii termice sau electrodinamice a
elementului de reţea aflat în aval de locul său de montare şi în amonte de un
eventual alt aparat de conectare de protecţie (fig. 7.2).
TG TP 4
3
1
2 TS1
TS2
5 n
Fig. 7.2 − Plasarea elementelor de protecţie într-o reţea de

joasă tensiune.
Aparatele de protecţie trebuie să sesiseze existenţa unui regim anormal,

caracterizat prin depăşirea valorilor de dimensionare, şi să izoleze zona în care
defectul a fost detectat, astfel ca restul instalaţiei să rămână în funcţiune. Izolarea
elementului defect trebuie să aibă loc înainte ca să apară o încălzire periculoasă a

conductoarelor, conexiunilor, bornelor, barelor sau, în cazul curenţilor de scurt-
circuit să apară şi efecte mecanice periculoase.
Supracurenţii electrici pot fi determinaţi de:
− suprasarcină, la depăşirea valorii curentului electric de dimensionare, în
funcţionare de lungă durată;
− scurtcircuite în reţeaua electrică, determinate de defecte monofazate,
bifazate sau trifazate ale izolaţiei circuitelor aflate sub tensiune.
Curenţii electrici de suprasarcină pot să apară în circuitele de alimentare ale
unor receptoare care prin modul lor de funcţionare pot fi supraîncărcate. Cazul cel
mai întâlnit este al motoarelor electrice care pot avea la arbore un cuplu mecanic
superior celui de dimensionare. De asemenea, pot fi supraîncărcate transforma-
toarele care alimentează o sarcină mai mare decât cea de dimensionare sau circuite
electrice, dimensionate fără a lua în considerare extindere consumurilor de energie
electrică.
Curenţii electrici de scurtcircuit sunt determinaţi de defecte ale izolaţiei şi
realizarea, astfel, a unui circuit de impedanţă redusă, între o fază şi pământ sau
între faze. Prin efectele lor, termice şi electrice, curenţii electrici de scurtcircuit pot
determina daune importante în instalaţiile electrice.
Aparatele electrice de conectare de protecţie utilizate în reţelele electrice de
joasă tensiune sunt:
− siguranţa fizibilă;
− contactorul;
− întreruptorul automat.
7.4.1 Siguranţa fuzibilă
Siguranţa fuzibilă reprezintă un punct slab creat în mod intenţionat, care

asigură protecţia împotriva suprasolicitărilor termice prin autodistrugerea ei, prin
fuziune termică.
Elementul care se autodistruge termic este fuzibilul, ce reprezintă calea de cu-
rent electric a siguranţei şi se caracterizează printr-un anumit curent electric nominal.
Prin introducerea elementului fuzibil într-un port-fuzibil (patron, fig. 7.3 a)),
respectiv o cameră de rupere a arcului electric, se asigură o anumită capacitate de
rupere [7.1].
tf Limita stabilităţii
Piesă de elementului protejat
contact Fuzibil Aliaj eutectic
tfL
tfR 1
2
tfUR
Cameră de rupere cu Piesă de 3
material de umplutură contact
In Isc I
a) b)
Fig. 7.3 − Siguranţa fuzibilă (a) şi caracteristicile de topire (b).
Datorită diversităţii mari a receptoarelor electrice de joasă tensiune, caracteris-

ticile siguranţelor fuzibile sunt foarte diverse, ceea ce a impus clasificarea lor din
mai multe puncte de vedere şi anume :
a) după domeniul de utilizare:
− de uz casnic;
− semiindustriale;
− industriale.
b) după soluţia constructivă:
− auto;
− mignon;
− cu filet (normale);
− cu furcă.
c) după capacitatea de rupere:
− mică (auto, mignon);
− medie (cu filet, casnic şi industrial);
− cu mare putere de rupere MPR (de uz industrial).
d) după caracteristica de topire (fuziune ):
− lente (curba 1 din fig. 7.3 b));
− rapide (curba 2 din fig. 7.3 b));
− ultrarapide (curba 3 din fig. 7.3 b)).
Siguranţa fuzibilă cu caracteristică de topire lentă se foloseşte pentru protecţia
circuitelor şi coloanelor care pot fi parcurse de sarcini cu şocuri (pornirea motoare-
lor); cea rapidă în cazul unor sarcini constante şi cu probabilitatea redusă de defect,
iar cea ultrarapidă pentru protecţia receptoarelor fără inerţie termică (elemente
semiconductoare).
Capacitatea de rupere a siguranţei fuzibile depinde de performanţele camerei
de stingere (patron), respectiv de natura materialului de umplutură, în condiţiile în
care arcul electric se iniţiază în centrul de greutate al patronului. Pentru asigurarea
acestei condiţii se impune stabilirea punctului de iniţiere a arcului electric astfel:
− în cazul fuzibilelor cu diametre mici, se depune pe acestea, în centrul de
greutate al patronului, o pastilă de aliaj eutectic, care în stare caldă se topeşte şi
devine agresiv pentru materialul din care este realizat fuzibilul, reducându-şi astfel
secţiunea (fig. 7.3 a));
− în cazul fuzibilelor cu secţiune mai mare, se realizează o secţiune variabilă,
respectiv mai mică (egală cu secţiunea nominală) în punctul în care se doreşte
iniţierea arcului.
În instalaţiile de joasă tensiune, pentru protecţia reţelelor radiale sunt utilizate
siguranţe fuzibile conectate în serie în circuit (fig. 7.4). Selectivitatea protecţiei se
obţine prin alegerea adecvată a curentului normat (de dimensionare) al sigu-
ranţelor. În general, pentru acelaşi tip de siguranţă fuzibilă, un raport de 1,6 între
curenţii normaţi ai celor două siguranţe asigură întreruperea selectivă a defectului
care apare pe linia L protejată. În general, se impune ca integrala de prearc a
siguranţei fuzibile din amonte să aibă o valoare mai mare decât valoarea integralei
totale a sigurantei din aval.
În funcţie de rolul acestora, siguranţele fuzibile sunt destinate pentru protecţie
la scurtcircuit (cazul a din fig. 7.5) sau pentru protecţia la curenţi de suprasarcină
(cazul b din fig. 7.5). Întervalul de timp tt în care are loc întreruperea circuitului
depinde de suma integralelor de topire a siguranţei If (integral prearc) şi de stingere
a arcului electric Is (integrala de arc) [7.2]
tf ts

It = I f + I s = i  dt + i 2  dt . 
2
(7.3)
0 tf
Siguranţele fuzibile destinate protecţiei la scurtcircuit asigură întreruperea
circuitului înainte ca valoarea curentului de scurtcircuit să atingă valoarea sa
maximă.
În cazul siguranţelor fuzibile destinate protecţiei la curenţii de suprasarcină,
întreruperea circuitului are loc în apropierea valorii de vârf a curbei curentului
electric.
i
is
0,4 kV; 50 Hz
I1
isc
b
a If Is
0,4 kV; 50 Hz
If Is
I2 tf ts t
tt
L
Fig. 7.4 − Conectarea în serie a Fig. 7.5 − Întreruperea circuitului de către
două siguranţe fuzibile. două tipuri diferite de siguranţe fuzibile.
Pentru siguranţa fuzibilă se defineşte curentul electric limită (Il) a cărui

valoare este:
Il = (1,3  1,6)Inf (7.4)
pe care fuzibilul trebuie să-l suporte cel puţin o oră.
O problemă specifică comutaţiei circuitelor electrice care au sarcini inductive
o reprezintă limitarea supratensiunilor de comutaţie, care sunt cu atât mai mari cu
cât variaţiile de curent sunt mai mari şi mai rapide (Ldi/dt). Ca urmare, în cazul
deconectării sarcinilor inductive cu siguranţele fuzibile, se pune problema vitezei
cu care se întrerupe curentul electric. Aceasta depinde de caracteristicile materialu-
lui de umplutură din camera de stingere a arcului (patron) (fig. 7.1).
Dacă materialul de umplutură este greu fuzibil, acesta nu se topeşte odată cu
fuzibilul, iar vaporii metalici ai arcului electric se împrăştie printre granulele
materialului de umplutură şi se răcesc, determinând stingerea rapidă a arcului
electric.
Dacă materialul de umplutură este uşor fuzibil, acesta se topeşte odată cu fu-
zibilul, stare în care devine bun conductor, asigurând trecerea curentului electric şi,
ca urmare, stingerea arcului electric. Prin stingerea arcului electric, dispare sursa de
căldură, materialul se răceşte redobândindu-şi calităţile electroizolante şi ca urmare,
întrerupe lent curentul electric din circuit şi reduce substanţial supratensiunile.
Pentru reducerea supratensiunilor, se folosesc două fire fuzibile în paralel,

unul cu o rezistenţă electrică de 30 de ori mai mare decât fuzibilul normal, ceea ce
determină întreruperea curentului electric în două trepte.
Evident, în urma acţionării unei siguranţe fuzibile se impune înlocuirea ele-
mentului său fuzibil, împreună cu patronul. Topirea elementului fuzibil este indi-
cată cu un semnalizator.
Siguranţele fuzibile au, în instalaţiile de joasă tensiune, o largă utilizare ca
aparate de protecţie la supracurenţi. Caracteristicile lor de protecţie nu oferă însă
soluţii în toate cazurile. Asigură întreruperea circutului protejat prin topirea ele-
mentului parcurs de curent electric, la depăşirea capacităţii termice a acestuia,
având, în acest fel, atât rol de aparat de protecţie, cât şi de echipament de deco-
nectare. La arderea elementului fuzibil pot să apară importante supratensiuni în
circuitul deconectat. Siguranţele fuzibile sunt elemente de unică folosinţă şi ale-
gerea lor se face în funcţie de tensiunea nominală, curentul electric normat şi tipul
circuitului protejat (în circuitele cu motoare trebuie avut în vedere curentul electric
de pornire).
Caracteristica siguranţei fuzibile (curba 1 din fig. 7.6) trebuie să fie corelată cu
cea a circuitului protejat (curba 2 din fig. 7.6), definită de condiţii termice (I2t)
pentru a evita deteriorarea circuitului datorită căldurii dezvoltată de curentul de
scurtcircuit.
t
2
1
0 IM Ir Is I
Fig. 7.6 − Corelarea caracteristicilor de
protecţie la supracurent electric ale unei
siguranţe fuzibile.
În instalaţiile de medie tensiune, în special pentru protecţia transformatoarelor

de măsurare de tensiune, sunt folosite siguranţe fuzibile în serie cu separatoare,
pentru a face posibilă înlocuirea siguranţelor arse/defecte.
7.4.2 Contactorul
Contactoarele sunt comandate electric (cu bobină de acţionare) şi sunt utili-

zate, în special, în circuitele cu un mare număr de comutaţii. În unele cazuri, sunt
prevăzute cu relee termice pentru controlul curentului de suprasarcină. Nu pot să
asigure protecţie la scurtcircuit, ceea ce impune conectarea în serie cu acestea a
unor siguranţe fuzibile sau a unor întreruptoare de putere.
7.4.3 Întreruptorul automat
Întreruptoarele automate sunt comandate electric (cu bobină de acţionare, cu

resort acţionat de un motor electric sau pneumatic) şi sunt dimensionate pentru a
întrerupe curenţi electrici de scurtcircuit. Se aleg, în principal, în funcţie de
tensiunea normată, curentul electric normat şi capacitatea de rupere.
Reprezintă aparatul de conectare de protecţie propriu-zis, deoarece asigură
protecţia la suprasolicitări termice sau electrodinamice prin deconectarea circuitu-
lui, cu un aparat de conectare cu capacitate de rupere corespunzătoare, iar reco-
nectarea se poate face practic imediat şi de mai multe ori.
Pentru ca aparatul de conectare cu capacitate de rupere adecvată să se
deschidă automat, trebuie să primească o comandă de la un aparat electric de
protecţie, (releu) care are rolul de a sesiza, indentifica şi localiza un regim de
defect şi de a transmite comanda aparatului de conectare.
Aparatele electrice de protecţie (releele) cu care sunt echipate întreruptoarele
automate de joasă tensiune sunt:
− releu termic (RT);
− releu electromagnetic (REM);
− releu de minimă tensiune (RU).
Aparatul de conectare al unui întreruptor automat (IA) este astfel realizat încât
rămâne stabil pe ambele poziţii, închis/deschis prin zăvorâre mecanică.
Comanda de închidere sau deschidere se transmite la mecanismul de zăvorâre
(Mz) al dispozitivului de acţionare. Energia necesară acţionării contactului mobil
(cu o viteză mare de deplasare) se înmagazinează într-un set de resoarte care sunt
armate manual sau cu un motor electric (M).
Schema electrică de principiu a unui întreruptor automat, în varianta cea mai
complexă, este prezentată în figura 7.7, în care cu AC s-a marcat aparatul de
conectare, cu linie întreruptă acţiunea mecanică a releului termic, a releului de
minimă tensiune şi a releului electromagnetic asupra mecanismului de zăvorâre, cu
DA dispozitivul de acţionare, iar cu ED şi Ei electromagneţii cu care se asigură
comanda de la distanţă a întreruptorului automat, cu ajutorul unor butoane de
comandă (BD, Bi).
Comanda manuală, de pe aparatului de conectare (AC) al întrerupătorul
automat este posibilă prin intermediul butoanelor care acţionează direct asupra
mecanismului de zăvorâre.
Caracteristica de acţionare a unui întreruptor automat (fig. 7.8), rezultă din
suprapunerea caracteristicii releului termic cu cea a releului electromagnetic.
Releul termic RT are o caracteristică de acţionare dependentă de curent
electric (similară cu cea a unei siguranţe fuzibile), iar releul electromagnetic REM
are o caracteristică de acţionare independentă respectiv, acţionează dacă:
I > IpREM , (7.5)
în care Ip REM este valoarea la care a fost reglat să îşi atragă armătura mobilă.
În domeniul de acţionare al releului electromagnetic, releul termic nu
acţionează deoarece, pentru aceeaşi valoare a curentului electric, are un timp de
acţionare mai mare decât cel al releului electromagnetic (fig. 7.8).
L1 L2 L3
RU
ED
AC Mz
Ei L1 L2
DA M BD ED
RT Bi Ei
REM
A B C
Fig. 7.7 − Schema de principiu a unui întreruptor automat şi schema de acţionare.
ta
RT
t1RT
REM
t0REM
0 In Il IpREM I
Fig. 7.8 − Caracteristica de acţionare a unui
întreruptor automat.
Întreruptoarele automate pot avea sau nu, releu de minimă tensiune astfel:
− cele destinate protejării motoarelor electrice au releul de minimă tensiune,
pentru a asigura evitarea autopornirii;
− cele destinate protejării coloanelor electrice şi, în special, reţele electrice de
distribuţie, nu au releu de minimă tensiune sau acesta este blocat, deoarece nu
trebuie să se întrerupă calea de alimentare cu energie, la dispariţia tensiunii şi
eventuala ei reapariţie, din motive ce nu sunt proprii elementului.
Releele termice cu care se echipează un întreruptor automat au următoarele
caracteristici:
− curent electric de serviciu, valoare ce parcurge elementul bimetal în regim
normal de funcţionare ;
− curent electric de reglare (Ir) care ţine seama de suprasarcinile din circuit şi
asigură următoarele cerinţe:
• la o valoare de 1,05Ir a curentului electric de sarcină nu trebuie să

acţioneze timp de două ore, pornit din starea iniţială rece ;
• la o valoare de 1,2Ir acţionarea se produce după 2 ore pornind din
starea iniţială rece ;
• la o valoare de 1,6Ir acţionarea se produce după cel mult 2 minute,
pornind din starea caldă;
• la o valoare de 6Ir (specific pornirii motoarelor electrice) acţionarea se
produce după (25) secunde.
Întreruptoarele automate se produc într-o gamă largă de variante care acoperă,
în primul rând, gama de curenţi electrici nominali de la 6  4000 A, precum şi
diferite echipări cu relee şi dispozitive de acţionare sau forme de realizare. Dintre
acestea se impun a fi remarcate:
− întreruptoarele pentru branşament;
− întreruptoarele pentru comanda şi protecţia motoarelor electrice ;
− întreruptoare prevăzute cu protecţie diferenţială, inclusiv la curent electric
diferenţial rezidual, care au şi rolul de protecţie la electrocutare.
Întreruptoarele prevăzute cu protecţie diferenţială sunt executate în varianta
amplasării pe şină, deci în tablouri electrice cu dimensiuni mici, pentru curenţi
electrici nominali de până la 125 A şi de rupere de până la 50 kA.
Pentru releul termic se sigură trei caracteristici de acţionare (B, C, D), timpul
de deconectare t în funcţie de tipul sarcinii şi valoarea curentului electric de
scurtcircuit Ik (fig. 7.9 a)), respectiv :
− curba C pentru consumatori casnici;
− curba B pentru sursă de putere mică;
− curba D pentru circuite parcurse de curenţi electrici de pornire.
Întreruptorului de branşament i se pot ataşa, pe şina de susţinere, în formă
adecvată de realizare, elemente suplimentare pentru a asigura comanda automată
de la distanţă, de deschidere sau şi închidere, inclusiv telecomandă, protecţia la
supratensiuni, la electrocutare, precum şi pentru gestiunea consumului de energie
electrică, dacă se aplică tarife diferenţiate.
În figura 7.9 b) [7.3] este prezentată schema de principiu a unui întreruptor
bipolar automat, cu protecţie diferenţială încorporată (B1 şi B2, susţinute de un tor
feromagnetic, sunt bobinele prin care trec curenţii electrici a căror diferenţă se
controlează, la nivel de câmp magnetic). Fluxul magnetic, determinat de eventuala
diferenţă a curenţilor electrici I1 şi I2 , va induce o tensiune electromotoare în cea
de a treia bobină plasată pe tor. Această t.e.m. va acţiona electromagnetul ce
comandă deschiderea contactelor întreruptorului.
O calitate foarte importantă, implementată în ultima perioadă, permite corela-
rea timpului lor de acţionare cu timpul de fuziune a siguranţelor fuzibile, de regulă,
în amonte, care permite asigurarea acţionării selective a aparatelor de protecţie.
7.4.4 Contactor cu relee
Prin asocierea unui contactor electromagnetic cu relee termice sau electro-

magnetice se obţine un aparat de conectare de protecţie, dar care asigură doar
parţial caracteristicile unui întreruptor automat.
Buton de L1 L2
conectare
Buton de RT
deconectare
Electro- REM
magneţi
Tor din
material
B3
magnetic
B1 B2
I1 I2
In
a) b)
Fig. 7.9 − Caracteristici de deconectare (a) şi schema de principiu a unui întreruptor cu
protecţie diferenţială (b).
În primul rând, contactorul cu relee nu este un aparat de conectare bistabil,

aparatele de protecţie acţionând asupra aparatului de conectare la nivelul schemei
de comandă (fig. 7.10).
L1 L2 L3
P O
AC
CA RT REM
B
RT
REM
A B C
Fig. 7.10 − Schema de principiu a unui contactor şi schema de
acţionare.
În al doilea rând, contactorul electromagnetic fiind conceput pentru comanda

unor receptoare, nu are capacitatea de rupere necesară întreruperii unor curenţi
electrici de scurtcircuit. Din acest motiv, pentru a asigura cerinţele unui întreruptor
automat, contactorul electromagnetic, echipat numai cu relee termice, se asociază

cu o siguranţă fuzibilă tip MPR (mare putere de rupere) − figura 7.11 a).
t RT
MPR
RT
IA tacRT
MPR Supra-
sarcină
tfMPR
0 In
a) Irc Isc I b)
Fig. 7.11 − Funcţia de întreruptor automat (a) şi
caracteristica de deconectare (b).
Contactorul cu relee asigură conectările de regim normal şi de suprasarcină, în

domeniul de acţionare al releului termic RT (fig. 7.11 b)), pentru curenţi electrici
sub valoarea Irc − capacitatea de rupere a contactorului − iar siguranţa fuzibilă, cu
mare capacitate de rupere, asigură ruperea curenţilor electrici de scurtcircuit.
7.5 Aparate electrice pentru control şi observare

În scopul asigurării exploatării unei reţele electrice, considerată ca element
primar, sunt necesare activităţi de control şi observare a acesteia. Aceste activităţi
se realizează, atât cu aparate electrice montate direct în circuitele primare, cât şi cu
o serie de scheme electrice de control, semnalizare, automatizare, măsurare, denu-
mite ca secundare, în sensul că nu fac parte din reţeaua electrică primară, dar asi-
gură buna exploatare a acesteia.
Din punct de vedere al rolului funcţional, aparatele electrice, din circuitele se-
cundare, se pot grupa astfel:
a) aparate electrice de control, care permit efectuarea unei comenzi, manuală
sau automată (urmărind valoarea unei mărimi, transmit o comandă la depăşirea
unei valori de prag de către aceasta);
b) aparate electrice de execuţie, realizează legătura între o schemă secundară
expusă la curenţi elecrici de valori mici, şi un circuit de execuţie (acţionarea unui
aparat electric de conectare sau protecţie). În unele situaţii au caracter de
servomecanisme;
c) aparate electrice de amplificare, care permit multiplicarea unei informaţii
(poziţia unui aparat electric) sau a unei comenzi;
d) aparate electrice de semnalizare şi avertizare ;
e) instrumente electrice de măsurare.
7.5.1 Aparate electrice de control
Butoanele de comandă se folosesc pentru comanda manuală a unor aparate

electrice de conectare. Reprezentativ este butonul dublu de pornit (P), oprit (O)
adecvat comenzii contactoarelor electromagnetice, care sunt fără reţinere, respectiv

comanda este scurtă, egală cu durata menţinerii în poziţia apăsat. Pentru comenzi
permanente se folosesc butoanele cu reţinere, eventual şi cu lampă inclusă care să
„memoreze" ultima comandă efectuată.
Cheile de comandă se folosesc pentru transmiterea de comenzi complexe,
specifice întreruptoarelor automate, având avantajul memorării ultimei comenzi şi
a unui număr mare de contacte. Pentru o cheie de comandă (asemănătoare con-
structiv cu un întreruptor cu came) se elaborează diagrama de comandă, ce redă
dependenţa dintre poziţia mânerului de acţionare şi poziţia contactelor. Unele chei
de comandă au inclusă o lampă de semnalizare în mânerul de acţionare.
Microîntrerupătoarele limitatoare de cursă se folosesc pentru închiderea şi
deschiderea unor circuite (cu scopul de comandă a unui aparat de execuţie) când
este depăşită limita unei coordonate (distanţe). Contactul mobil al unui microîntre-
ruptor, este acţionat de un mecanism cu resort sau lamelă elastică, acţionată direct
sau cu elemente cinematice (rolă, pârghie, bilă ).
Releele electrice fac parte din categoria aparatelor cu caracteristică discon-
tinuă (tip releu), deoarece variaţia mărimii electrice de intrare determină doar o
variaţie în salt a mărimii de ieşire (totul sau nimic) (fig. 7.12).
Valoarea mărimii de intrare pentru care se produce xe
acţionarea (pornirea releului) xpp este mai mare decât
valoarea pentru care are loc revenirea xrev în starea
neacţionat.
Datorită gamei foarte largi de relee electrice, acestea
0 xrev xpp xi
se grupează astfel [7.4]:
− după natura mărimii de intrare: Fig. 7.12 − Caracteristica
tip releu.
• de tensiune;
• de curent electric;
• de putere;
• de timp.
− după caracterul mărimii de intrare:
• de tensiune continuă;
• de tensiune alternativă.
− după caracteristica de acţionare:
• dependente de curent electric;
• independente de curent electric.
Cu excepţia releului termic cu bimetal, la care contactul mobil este acţionat de
săgeata determinată de temperatura la care este încălzit un element bimetal de către
căldura produsă de curentul electric supravegheat, celelalte relee electrice au o
funcţionare asemănătoare cu cea a unui contactor electromagnetic.
Ca urmare, releul de curent electric cu bimetal va avea o caracteristică de
acţionare dependentă de curentul electric, asemănătoare cu cea a siguranţei fuzi-
bile, iar cele a căror acţionare este determinată de forţa electromagnetică vor avea
o caracteristică de acţionare independentă, de tipul, totul sau nimic.
Releele de curent electric sunt elemente care asigură recepţia informaţiilor
privind amplitudinea curentului electric din circuitul protejat, compararea acestuia
cu valoarea setată pentru protecţie şi transmiterea de semnale către echipamentele

de execuţie (de obicei întreruptoare sau contactoare), conform unei diagrame im-
puse. În prezent, releele de curent electric sunt echipamente numerice complexe
care necesită setarea parametrilor caracteristicilor, conform funcţiunilor pe care
trebuie să le îndeplinească, impuse de operatorii de reţea. În figura 7.13 [7.5] sunt
indicate exemple de caracteristici care pot fi programate la releele de curent electric.
În figura 7.13, săgeţile cu dublu sens indică posibilităţile oferite pentru
modificarea caracteristicilor releelor de curent electric. Valorile de timp şi de
curent electric, pentru curentul de suprasarcină Is şi pentru curentul de scurtcircuit
Isc trebuie să fie setate pentru fiecare circuit protejat, în funcţie de caracteristicile
acestuia, de curentul de scurtcircuit, care poate să apară, şi de condiţiile privind
selectivitatea protecţiei. Pentru caracteristica indicată în figura 7.13 b), depăşirea
valorii programate Isc a curentului de scurtcircuit conduce la transmiterea semna-
lului la elementul de execuţie, după un timp tp propriu al releului.
t t
t(Is)
t(Isc) tp
0 Is Isc I I sc I
a) b)
Fig. 7.13 − Caracteristici ale releelor de curent electric:
a) cu caracteristică independentă, în două trepte
b) cu caracteristică dependentă şi o treptă de curent mare.
În sistemele moderne, blocul releului de protecţie la supracurent electric este

inclus într-un ansamblu care realizează şi alte funcţiuni: afişarea mărimilor
controlate, perturbograf (înregistrarea mărimilor înainte de apariţia unui defect),
controlul sensului curentului de defect etc.
Releele de suprasarcină sunt utilizate, în special, pentru protecţia transforma-
toarelor şi motoarelor electrice, având rolul de a evita supraîncălzirea acestora.
Cunoaşterea caracteristicilor echipamentelor protejate şi a modului în care are loc
încălzirea acestora, în funcţie de încărcare şi temperatura mediului ambiant,
permite o programare adecvată a releului de suprasarcină.
Releele de curent electric sunt componente de bază în realizarea protecţiilor
diferenţiale (prin compararea valorilor curenţilor electrici de la cele două capete ale
elementului protejat), a protecţiilor de distanţă (transmiterea semnalului de
comandă la elementele de execuţie în mod selectiv, în funcţie de distanţa estimată
până la locul de defect), a instalaţiilor de reconectare automată rapidă (RAR) prin
controlul circuitelor de alimentare cu energie electrică, a protecţiilor barelor
colectoare, a protecţiilor contra punerilor la pământ monofazate, a protecţiilor
contra defectelor nesimetrice etc.
Schema de principiu de conectare a unui releu de curent electric este indicată
în figura 7.14 a). În figura 7.14 b) este indicat modul de setare a unora dintre
mărimile specifice acestor relee.
Regim de
Regim normal Regim de
suprasarcină
I de funcţionare scurtcircuit
I2
TC I>
I1 0 IM Is Irev Ipp Isc I
a) b)
Fig. 7.14 − Schema de principiu pentru conectarea unui releu de curent electric
(a) şi mărimi caracteristice pentru releu (b).
Releul „I >” este parcurs de curentul electric I2 = I1/kTC din secundarul trans-
formatorului de curent electric TC. Protecţia de curent electric, acţionează, în prima
treaptă atunci când I1 > Is , în care Is este curentul electric de suprasarcină setat. În
cazul releelor cu caracteristică dependentă, semnalul transmis de releul de curent
electric, la elementul de execuţie, se face după un interval de timp care depinde de
nivelul suprasarcinii.
La apariţia unui defect în reţeaua electrică (scurtcircuit), însoţit de un curent
electric de valoare ridicată Isc , releul de curent electric este setat pentru a demara la
un curent electric Ipp (curent electric de pornire al protecţiei), stabilit pe baza
calculelor de scurtcircuit în reţea. Releul revine în starea iniţială atunci când
curentul electric de defect scade sub valoarea Irev (curentul electric de revenire al
protecţiei).
Factorul de revenire al protecţiei krev se defineşte din relaţia
I
krev = rev  1 , (7.6)
I pp
În funcţie de tipul protecţiei, factorul de revenire are valori cuprinse între 0,85
şi 0,99.
Din figura 7.14 b) [7.6] rezultă şi condiţiile necesare asigurării unei setări
adecvate a releului de curent electric.
Ir  IM ;
I pp  I r ;
(7.7)
I pp  I sc ;
I rev  I r .
În relaţiile (7.7) s-a notat cu IM valoarea curentului maxim de sarcină din
circuit, cu valoare mai mică sau cel mult egală cu valoarea curentului electric de
dimensionare Ir (curent electric normat) a circuitului de protejat.
În mod obişnuit se defineşte un factor de siguranţă ksig
I
ksig = rev  1 . (7.8)
Ir
Sistemul de protecţie la supracurent electric îşi realizează funcţiile dacă se
asigură corelarea caracteristicilor sale şi a parametrilor setabili cu caracteristicile
elementului protejat. În figura 7.15 sunt indicate principiile de corelare a protecţie
la supracurent.
Caracteristica 1 (fig. 7.15) realizată de elementul executoriu, comandat de

releul de protecţie, trebuie să fie în orice moment sub caracteristica 2 a circuitului
de protejat, definită de condiţii termice (I2t) pentru a evita deteriorarea circuitului
datorită căldurii dezvoltată de curentul de suprasarcină sau de scurtcircuit. De
asemenea, curentul maxim de scurtcircuit în circuitul controlat nu trebuie să
depăşească valoarea IR a curentului electric corespunzător capacităţii de rupere a
elementului executoriu.
Releele de curent electric au bobina de acţionare sensibilă la curentul electric,
montându-se în serie, pentru a fi expuse curentului electric supravegheat, mărime
de intrare, ce-i determină acţionarea.
1
2
0 IM Ir Is Isc IR I
Fig. 7.15 − Corelarea caracteristicilor de
protecţie la supracurent electric.
Releele de tensiune, au bobina de acţionare sensibilă la tensiune, dar sunt

acţionate tot de o forţă electromagnetică determinată de un curent electric, strict
determinat de valoarea tensiunii ce se aplică bobinei releului.
Releele electrice de timp, au ca mărime de intrare un curent electric sau o
tensiune sau combinaţii ale acestora, iar acţionarea contactelor lor se produce cu o
anumită întârziere (temporizare). Sunt utilizate, de regulă, relee intermediare nece-
sare în asigurarea selectivităţii acţionării unor aparate electrice de conectare de
protecţie sau a desensibilizării faţă de anumite perturbaţii (şocuri de sarcină).
În general, releele de protecţie pot fi definite de următoarele mărimi
principale:
• parametrii nominali, mărimi ce pot fi suportate timp îndelungat de aparat de
aparat, fără deteriorări (tensiunea nominală Un , curentul electric nominal In ,
frecvenţa nominală fn , impedanţa nominală Zn);
• valori de pornire (acţionare) − valori la care acţionează releul;
• valoarea de revenire − valoarea mărimii controlate la care elementele de
execuţie ale aparatului acţionează invers decât la acţionare;
• factorul de revenire al protecţiei − se consideră că un releu este cu atât mai
bun cu cât factorul de revenire krev este mai aproape de valoarea unitară;
• timpul propriu de acţionare al releului ca intervalul de timp măsurat din
momentul atingerii valorii de acţionare până la transmiterea mărimii de execuţie
(la ieşire). La acest timp se adaugă inerţia proprie a aparatului la care se adună
timpul reglat al aparatului;
• puterea consumată de releu este în raport invers cu sensibilitatea releului.
Această mărime intervine la încărcarea releelor secundare şi la calculul transfor-
matoarelor de măsurare care alimentează schema de protecţie;
• puterea de rupere/capacitatea de comutare este puterea maximă din circuitul
comandat prin contactele releului fără ca acesta să se deterioreze;
• poziţia normală a contactelor (normal deschisă sau normal închisă);
• stabilitatea termică şi electrodinamică ca fiind capacitatea aparatului de a
suporta un timp limitat efectele curenţilor electrici de scurtcircuit;
• eroarea releului ca diferenţă dintre valoarea reală de acţionare şi valoarea
reglată pentru acţionare.
7.5.2 Aparate electrice de execuţie
Electromagneţii de acţionare sunt folosiţi în scheme secundare de comandă,

semnalizare, ca elemente de acţionare în scopul transmiterii unei comenzi manuale,
sau a amplificării unei mărimi de comandă (servomecanism). În acest caz, curentul
electric suportat de bobina electromagnetului (element de comandă ) este mult mai
mic decât cel suportat de contactele electromagnetului (element comandat).
O formă specială de realizare a electromagneţilor, o reprezintă electroventi-
lele, utilizate în controlul circuitelor parcurse de fluide sau de gaze.
Aparatele electrice de amplificare sunt folosite în circuite în care pe lângă
amplificarea curentului electric sau a puterii de comandă (în cazul servomecanis-
melor) este necesară şi multiplicarea unor informaţii sau comenzi. Este cazul
folosirii unor relee intermediare, care au mai multe perechi de contacte ce permit
multiplicarea poziţiei unui aparat electric de conectare (fig. 7.16 a)) sau a unei
comenzi (fig. 7.16 b)).
Ri B Ri
I1
Ri1 Ri1
I Ri2 Ri2
Ri3 Ri3
a) b)
Fig. 7.16 − Releu intermediar pentru multiplicarea
informaţiilor de poziţie (a) şi pentru multiplicarea
comenzilor (b).
7.5.3 Aparate electrice de semnalizare şi avertizare
Lămpile de semnalizare sunt utilizate pentru semnalizarea optică a poziţiei

unor aparate electrice de conectare, acţionarea unor aparate electrice de protecţie etc.
Hupele de semnalizare sunt folosite pentru avertizarea acustică a unor regi-
muri anormale sau de defect. În urma avertizării acustice, generale, operatorul
uman va indentifica semnalizarea optică locală, realizată cu lămpi de semnalizare.

Indicatoarele de poziţie se folosesc pentru semnalizarea poziţiei aparatelor
electrice de conectare cu două stări. Este cazul separatoarelor electrice, care fiind
comandate numai manual, au doar două stări corespunzătoare poziţiei închis sau
deschis a contactului mobil. Întreruptoarele automate se pot afla în aceeaşi poziţie
(de exemplu, deschis) ca urmare a două tipuri de comenzi: manuală (deconectat
manual) sau automată (deconectat automat), fiind necesară semnalizarea distinctă a
fiecărei stări.
Indicatorul de poziţie (fig. 7.17 a)), are două bobine, care acţionează fiecare o
aceeaşi lamelă indicatoare: una dintre ele o menţine permanent într-o poziţie, iar
cealaltă într-o poziţie perpendiculară pe prima (fig. 7.17 b)). Când nici o bobină nu
este sub tensiune lamela indicatoare se poziţionează la 45o (fig. 7.17 c)).
Sd Bd
Si Bi
a) b) c)
Fig. 7.17 − Comanda indicatorului de poziţie (a),
semnalizarea poziţiei închis-deschis (b) şi
semnalizare poziţie nealimentat (c).
7.6 Echipamente pentru creşterea siguranţei

în alimentarea cu energie electrică
7.6.1 Reanclaşarea Automată Rapidă (RAR)
Reconectarea liniilor electrice în urma unui defect pasager pe linie şi deco-

nectată prin protecţia prin relee, este una dintre soluţiile importante care asigură
calitatea serviciului de alimentare a utilizatorilor de energie electrică. Reconectarea
are loc după un anumit interval de timp de la deconectare, care – de regulă –
depăşeşte cu puţin durata necesară pentru a asigura, prin întreruperea tensiunii,
stingerea arcului electric produs la locul defectului. Acest interval de timp este
numit pauza de RAR.
În funcţie de modul de tratare a neutrului reţelei electrice (izolat, tratat cu
bobină, tratat cu impedanţă de valoare redusă, legat direct la pământ), funcţionarea
RAR poate fi monofazată sau trifazată. La liniile, funcţionând în reţele cu neutrul
izolat sau compensat, la care declanşarea întreruptoarelor se face de regulă trifazat,
reanclaşarea automată se face trifazat, RAR-T. Tipul declanşării prin RAR (mono-
fazat sau trifazat) este determinat de tipul dispozitivului de acţionare al între-
ruptorului (monofazat sau trifazat).
În reţelele cu neutrul izolat sau compensat, dispozitivele RAR-T se instalează
astfel:
• La liniile radiale, RAR-T cu dublu ciclu, la capătul dinspre sursă al liniei, cu

controlul lipsei de tensiune;
• La liniile cu surse la ambele capete, care funcţionează în paralel cu alte linii
prin care se poate menţine sincronismul între cele două capete, RAR-T cu un
singur ciclu, cu controlul lipsei de tensiune sau al sincronismului;
• La liniile cu surse la ambele capete, la care nu există alte legături pentru
păstrarea sincronismului în timpul pauzei de RAR, nu se instalează de regulă
RAR-T.
Condiţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească instalaţiile de RAR
pentru a fi eficiente sunt următoarele:
− Reanclaşarea trebuie să se producă numai la deconectarea întreruptorului
prin protecţie;
− Instalaţia RAR nu trebuie să comande reconectarea întreruptorului la
deconectarea voită a acestuia (din cheia de comandă);
− Comanda de conectare, dată prin RAR, trebuie să aiba o durată suficientă
pentru a asigura închiderea întreruptorului;
− În cazul extinderii defectului sau apariţiei unui nou defect în pauza de RAR,
dispozitivul trebuie să poată comanda deconectarea trifazată definitivă;
− După efectuarea unui ciclu simplu sau dublu de RAR, instalaţia de RAR
trebuie să revină automat la starea iniţială, după o perioadă de timp în care nu se
mai poate produce nicio reconectare (prioadă de blocaj);
− În cazul în care, după efectuarea unui ciclu de RAR, defectul persistă,
instalaţia trebuie să comande o deconectarea trifazată definitivă.
7.6.2 Anclaşarea Automată a Rezervei (AAR)
Acest sistem de automatizare cuprinde dispozitivele care, în cazul deconectării

din orice cauză a alimentării normale, conectează automat alimentarea de rezervă.
Echipamentele AAR se instalează în toate staţiile şi posturile de transformare în
care, pentru alimentarea consumatorilor, există o cale de alimentare normală şi una
de rezervă.
Pornirea schemei AAR se face în momentul dispariţiei tensiunii de bara supra-
vegheată, astfel:
− temporizat, la scăderea tensiunii pe bara alimentată sub 0,25 Unom , timpul
de acţionare alegându-se cu o treaptă peste temporizarea liniilor alimentate de bara
supravegheată de AAR;
− rapid, la deconectarea intempestivă sau prin protecţie a căii de alimentare
normală.
Schema AAR conţine o cheie AAR, pentru alegerea regimurilor, care permite
totodată scoaterea din funcţiune a schemei, în momentul când se execută manevre
cu întreruptorul alimentării principale sau revizii ale instalaţiei de automatizare.
Schema AAR trebuie să permită acţionarea întreruptoarelor de rezervă numai
dacă a fost deconectată în prealabil calea alimentării normale şi dacă tensiunea pe
cale de rezervă are valoarea minimă de funcţionare admisă.
Blocarea funcţionării AAR trebuie să se facă în următoarele situaţii:
• ca urmare a arderii unei siguranţe în circuitele secundare ale transforma-

toarelor de măsurare de tensiune care alimentează releele de minimă tensiune
pentru pornire;
• existenţa unui defect pe bara supravegheată prin AAR sau când această bară
alimentează un defect neeliminat pe unul din elementele conectate la barele
respective; această prevedere nu se consideră obligatorie în cazul dispozitivelor
AAR ale instalaţiilor de joasă tensiune.
Schemele AAR trebuie să conţină un element de pornire format din relee
minimale de tensiune care să controleze lipsa tensiunii pe barele supravegheate şi
să comande pornirea, numai după ce s-a constatat existenţa tensiunii pe barele
alimentării de rezervă. Schema trebuie să mai conţină un element de temporizare,
cu o temporizare mai mare decat protecţiile liniilor care pleacă de pe barele staţiei,
pentru a nu pune în funcţiune schema de AAR în cazul defectelor din reţeaua
consumatorilor.
Avantajele folosirii instalaţiilor de AAR sunt următoarele:
− mărirea siguranţa în funcţionare, în caz de avarie sau de manevre greşite;
− simplificarea schemele de alimentare, pentru acelaşi nivel de siguranţă în
alimentare;
Instalaţiile moderne de AAR folosesc automate programabile, care oferă
avantajele unei programări uşoare, adaptată schemei dorite în instalaţie respectivă,
siguranţă sporită în acţionare, precum şi realizarea unui număr mare de verificări în
schema de acţionare. În cazul folosirii automatelor programabile cu releele
moderne şi intreruptoare cu siguranţă sporită în acţionare, fiabilitatea schemelor
AAR creşte, iar siguranţa în funcţionare a alimentării consumatorilor creşte şi ea.
7.6.3 Descărcarea Automată a Sarcinii (DAS)
Echipamentul DAS are rolul de a reduce, în mod automat, sarcina consumată

în sistem, în cazul apariţiei unor regimuri de funcţionare care pot periclita echili-
brul dintre puterile consumate şi cele generate.
În funcţie de parametrul supravegheat se deosebesc cateva tipuri principale de
DAS şi anume:
− DAS de frecvenţă – DAS-F
− DAS de tensiune – DAS-U
− DAS de putere – DAS-P.
Frecvenţa tensiunii este un parametru global la nivelul sistemului şi este
determinată de echilibrul dintre puterea activă consumată şi putere activă generată.
Sistemul de automatizare DAS-F urmăreşte menţinerea frecvenţei tensiunii în
limite prestabilite prin reducerea puterilor active consumate. La scăderea frecvenţei
tensiunii sub anumite limite, sistemul de automatizare deconectează consumatorii
prestabiliţi pentru a reface echilibrul puterilor active produse şi consumate.
Tensiunea în sistem este un parametru local, fiind influenţată de caracteristici
locale ale raportului dintre puterea reactivă produsă şi consumată, în special de
circulaţia puterilor reactive în elementele sistemului. Sistemul de automatizare
DAS-U urmăreşte menţinerea tensiunii în limite prestabilite. La scăderea tensiunii
sub limitele prestabilite, sunt deconectate sarcini concentrate (în special reactive)
şi, în special, aflate în capetele liniilor radiale, funcţie de importanţa
consumatorilor alimentaţi.
În cazul liniilor de interconexiune între zone energetice puternice, puterea
vehiculată pe aceste linii (activă şi reactivă) reprezintă un parametru care se
urmăreşte permanent. Depăşirea limitelor admise pentru puterea vehiculată pe
liniile electrice de interconexiune poate conduce la pierderea stabilităţii sistemului
cu consecinţe foarte grave în alimentarea tuturor consumatorilor. Sistemul de
automatizare DAS-P urmăreşte menţinerea puterilor vehiculate (activă şi reactivă)
în limite prestabilite. Sistemul de automatizare semnalizează la depăşirea primei
trepte de reglaj de putere vehiculată pe linie, iar dacă puterea continuă să crească,
atingând cea de-a doua limită, va comanda deconectarea liniei respective.
Puterea consumatorilor sacrificaţi prin DAS se stabileşte pe zone şi pe întreg
sistemul electroenergetic, în funcţie de parametrii indicaţi mai sus (frecvenţa
tensiunii, tensiune, putere) ţinându-se seama de condiţiile locale privind structura
sistemului energetic şi importanţa consumatorilor din zona respectivă.
Bibliografie
[7.1] Hortopan G., Aparate electrice de comutaţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
[7.2] Asandei D., Protecţia sistemelor electrice, Editura Matrix, Bucureşti, 1999.
[7.3] *** Schaltanlagen, 10. Auflage, ABB Calor Emag Taschenbuch, Mannheim, 1999
[7.4] Doemeland W., Handbuch Schutztechnik, Verlag Technik Berlin, 1995
[7.5] *** Network Protection & Automation, Guide AREVA, 2005.
[7.6] *** Electrical Installation Guide, Schneider Electric, Merlin-Gerin, 2005,
http://theguide.merlin-gerin.com
8 Aparate şi sisteme de protecţie la
supratensiuni şi la defecte în
reţelele electrice
Sistemul electroenergetic naţional, precum şi sistemele electroenergetice in-
dustriale, sunt sediul unui mare număr de evenimente, dintre care supratensiunile şi
curenţii electrici cu valori peste cele de dimensionare (curentul electric normat)
sunt cele mai întâlnite şi cu consecinţele cele mai importante. Din această cauză, se
acordă o atenţie deosebită realizării unor scheme care să sesiseze aceste evenimen-
te şi să asigure o eliminare selectivă şi rapidă a cauzelor sau efectelor acestora.
Supratensiunile din reţelele electrice pot fi determinate de:
• lovituri de trăsnet în instalaţiile electrice sau în apropierea acestora;
• regimuri tranzitorii care apar în urma unor modificări bruşte ale configuraţiei
reţelei electrice;
• funcţionarea normală a unor circuite electrice (convertoare, linii electrice cu
încărcare redusă, fenomene de rezonanţă etc.).
În toate cazurile, supratensiunile pot depăşi cu mult tensiunea de dimensionare
a izolaţiei şi pot determina deteriorarea sau distrugerea acesteia. Limitarea amplitu-
dinii supratensiunii la valori sub nivelul de ţinere a izolaţiei, utilizând scheme
speciale de protecţie sau echipamente specializate, asigură integritatea izolaţiei şi
continuitatea în alimentare a utilizatorilor de energie electrică.
Defectele de izolaţie, determinate de îmbătrânirea acesteia sau de solicitări
mecanice, chimice, termice sau electrice, peste cele admisibile, crează circuite de
impedanţă redusă, alimentate din reţeaua electrică, şi, deci, apariţia unor curenţi
electrici de intensitate mare. Aceştia pot să genereze distrugeri de echipamente prin
efecte electromecanice sau termice, dar şi incidente electrice prin tensiunile de atin-
gere sau de pas care rezultă în zonele de pătrundere a curentului electric de defect
în sol. Sesizarea curentului electric de defect şi eliminarea sa, sigură şi selectivă,
prin deconectarea în exclusivitate a elementului defect, este sarcina sistemului de
protecţie la supracurenţi electrici. De asemenea, depăşirea curentului electric de
dimensionare a unui circuit trebuie să fie sesizată şi circuitul respectiv să fie întrerupt.
Sistemele de protecţie la supratensiuni şi la supracurenţi electrici reprezintă
elemente de bază ale măsurilor adoptate pentru funcţionarea sigură a sistemului
electroenergetic şi limitarea accidentelor datorate instalaţiilor electrice. Alegerea şi
setarea acestor sisteme de protecţie trebuie corelată cu concepţia generală a reţelei
electrice, cu caracteristicile echipamentelor principale din reţea, precum şi cu
condiţiile specifice utilizatorilor de energie electrică.
În funcţie de amplitudine, formă, durată şi evenimentul care le-a determinat
supratensiunile sunt mai multe tipuri [8.1]:
• Supratensiuni temporare, caracterizate de o variaţie sinusoidală, de valoare

superioară tensiunii normate de fază şi de durată relativ lungă;
• Supratensiuni tranzitorii, caracterizate de o durată redusă (mai puţin de
câteva milisecunde), de formă oscilatorie sau nu, în mod frecvent puternic amorti-
zate; în funcţie de durata frontului se împart în:
− supratensiuni cu front lent, în general unidirecţionale, cu durata până la
vârf 20 s < Tp  5000 s şi durata spatelui T2 < 20 ms;
− supratensiuni cu front abrupt, de regulă unidirecţionale, cu durata până la
vârf 0,1 s < T1  20 s şi durata spatelui T2 < 300 s;
− supratensiuni cu front foarte abrupt, în general unidirecţionale, cu durata
până la vârf Tf  0,1 s, durata totală < 3 ms şi oscilaţii suprapuse de frecvenţă
30 kHz < f < 100 MHz;
• Supratensiuni combinate, care cuprind două componente de supratensiune
(temporară, cu front lent, cu front rapid, cu front foarte rapid) aplicate simultan
între fiecare dintre cele două borne de fază ale unei izolaţii între faze (sau
longitudinale) şi pământ.
În general, supratensiunile tranzitorii cu front abrupt rezultă ca supratensiuni
de trăsnet (fig. 8.1 a)), care apar la căderea trăsnetului în instalaţiile electrice sau în
apropierea acestora. Supratensiunile tranzitorii cu front lent (fig. 8.1 b)) sunt
caracteristice fenomenelor de comutaţie din reţeaua electrică.
u
Us,max
u
Us,max
Umax Umax
t t
a) b)
Fig. 8.1 − Supratensiuni în reţelele electrice:
a) Supratensiuni de trăsnet; b) Supratensiuni de comutaţie.
Pentru analiza supratensiunilor tranzitorii este definit factorul de supratensiune

ks , ca raportul dintre valoarea maximă a supratensiunii Us,max şi valoarea maximă a
tensiunii sinusoidale pe fază Umax
U s,max
ks = . (8.1)
U max
În analiza solicitărilor determinate de supratensiunile temporare (fig. 8.2) sunt
utilizaţi factorul de supratensiune fază-pământ ksfp şi factorul de supratensiune fază-
fază ksff
U sfp U sff
ksfp = ; ksff = .
U mr U mr (8.2)
3
În relaţia (8.2), Usfp este valoarea efectivă a supratensiunii temporare între fază
şi pământ, Usff − valoarea efectivă a supratensiunii temporare între faze, iar Umr −
tensiunea cea mai ridicată a reţelei (ca valoare efectivă a tensiunii între faze).
Aparate şi sisteme de protecţie la supratensiuni şi la defecte în reţele electrice 315
u t
us, max
umax
Fig. 8.2 − Supratensiune temporară.
În mod obişnuit, informaţiile privind evenimentele din reţeaua electrică se

obţin prin intermediul transformatoarelor de măsurare de tensiune sau de curent
electric.
8.2 Mijloace de protecţie la supratensiuni

8.2.1 Mijloace de limitare a supratensiunilor temporare
Supratensiunile temporare apar, în reţelele de înaltă tensiune, la funcţionarea

în gol a liniilor electrice aeriene, precum şi în regimuri de avarii sau postavarii. În
reţelele de joasă tensiune, cele mai frecvente supratensiuni temporare sunt datorate
întreruperii conductorului neutru al reţelei trifazate.
Durata supratensiunilor temporare este determinată, în principal, de modul în
care este conceput sistemul de protecţie la supratensiuni şi modul în care acţionează
acesta, după depistarea evenimentului [8.1], de tipul regulatoarelor din centralele
electrice, de modul în care lucrează sursele de putere reactivă şi de modul în care
intervine personalul de exploatare.
În general, cea mai eficientă metodă de protecţie la supratensiuni temporare
constă în evitarea configuraţiilor de reţea în care pot să apară aceste supratensiuni.
8.2.1.1 Supratensiuni temporare datorate circulaţiei puterii reactive
În reţelele de medie şi înaltă tensiune, supratensiunile temporare pot să fie de-

terminate de circulaţia neadecvată a puterii reactive, în urma unei modificări a con-
figuraţiei reţelei electrice. În acest caz, controlul, în timp real, al circulaţiei de
putere reactivă poate asigura menţinerea tensiunii în limitele admise. Sistemele
moderne de control al puterii reactive, utilizând componente electronice, coman-
date în timp real, în special sistemele SVC (Static VAr Compensator) − figura 8.3 −
oferă o soluţie eficientă pentru controlul nivelului tensiunii în nodurile reţelei
electrice.
Echipamentul SVC cuprinde o bobină controlată în mod continuu de un
variator de tensiune alternativă, realizând un modul TCR (Thyristor Controlled
Reactor), şi o baterie de condensatoare, în trepte, comandată cu întreruptoare
statice, realizând astfel un modul TSC (Thyristor Switched Capacitor). La creşterea
tensiunii peste valoarea setată, intră în funcţiune modulul TCR care asigură
reducerea tensiunii în nodul controlat. La reducerea tensiunii sub o valoare setată,
modulul TSC poate asigura un aport suplimentar de putere reactivă.
Up Us
~
TCR TSC
TCR (Thyristor Controlled Reactor);
TSC (Thyristor Switched Capacitor).
Fig. 8.3 − Schema de principiu a unui echipament SVC.
Conectarea bobinelor de compensare transversală la sfârşitul liniilor lungi,

funcţionând în gol sau cu sarcină redusă, pentru controlul circulaţiei puterii reactive
determinată de capacitatea electrică a liniei, este o soluţie eficientă pentru limitarea
supratensiunilor temporare.
Pentru limitarea supratensiunilor temporare, în reţelele electrice, sunt adoptate
următoarele măsuri practice [8.1]
− la conectarea unei linii lungi se reduce tensiunea la barele de alimentare;
− deconectarea unei linii se face începând cu capătul caracterizat de un curent
electric de scurtcircuit mai mare;
− nu se admite conectarea unei linii bloc cu transformatorul de la sfârşitul
acesteia;
− deconectarea unei linii se face numai după descărcarea ei de sarcină;
− analiza de sistem trebuie să pună în evidenţă nodurile din reţeaua electrică în
care pot să apară supratensiuni temporare importante şi să prevină manevre în
aceste puncte.
8.2.1.2 Supratensiuni temporare în reţelele de medie tensiune
Punerile la pământ în reţelele de înaltă şi medie tensiune sunt însoţite, de

asemenea, de apariţia unor supratensiuni temporare. În cazul reţelelor cu neutrul
legat direct la pământ sau printr-o impedanţă redusă, orice punere la pământ este un
scurtcircuit, eliminat prin protecţia prin relee. Nivelul supratensiunii temporare, pe
fazele neafectate de defect, depinde, în primul rând, de rezistenţa electrică a prizei
de pământ. Acţionarea sigură şi selectivă a protecţiei prin relee, la apariţia scurt-
circuitelor, asigură limitarea duratei supratensiunilor temporare.
În reţelele de medie tensiune, tratate cu bobină de compensare sau funcţionând
cu neutrul izolat, apar frecvent supratensiuni temporare, la punerea la pământ a
unei faze (fig. 8.4). În regim normal de funcţionare, potenţialul punctului neutru N
faţă de pământ, este nul, cei trei curenţi electrici IA , IB şi IC sunt egali şi defazaţi cu
/2 faţă de tensiunile pe fază, iar potenţialul faţă de pământ al celor trei faze este
egal cu tensiunea pe fază (fig. 8.4 b)).
La apariţia unei puneri la pământ (în fig. 8.4 a), pe faza A, în punctul D),
potenţialul punctului neutru N ajunge la valoarea tensiunii de fază (fig. 8.4 c)), iar
curenţii electrici ICD şi IBD determină curentul capacitiv de defect ID . Izolaţia
fazelor B şi C, neafectate de defect, va fi solicitată de o supratensiune temporară de
valoare egală cu tensiunea între faze (factor de supratensiune teoretic egal cu 1,73).
UNA
T A D
UNB
B
N
UNC
C
CA CB CC
UN0 UC UB UC
IA IB IC ID
ICD
UC = UNC IBD
C
UCA UCA = UC0
UNC
IA
UBC IC UN0=UNA
UA = UNA UBC
N IB N
UNB
UAB ICD IBD
UN0 = 0 UBA = UB0

UB = UNB B ID
b) UA0 = 0
c)
Fig. 8.4 – Punerea la pământ într-o reţea cu neutrul izolat a) şi diagramele
fazoriale înainte de defect b) şi după defect c).
Deşi cele mai multe dintre supratensiunile temporare, care apar la punerea la
pământ a unei faze în reţelele de medie tensiune, cu linii aeriene, sunt de durată
redusă (datorită legăturile pasagere între fază şi pământ), sistemele de protecţie
trebuie să sesiseze apariţia defectului şi deconectarea liniei pe care a apărut eveni-
mentul.
Tratarea cu rezistor a neutrului reţelei, determină ca orice punere la pământ să
se transforme în scurtcircuit, cu deconectarea, prin protecţia de supracurent electric, a
liniei cu defect. În acest fel, tratarea cu rezistor a neutrului reţelei de medie
tensiune este cea mai eficientă soluţie pentru limitarea supratensiunilor temporare.
8.2.1.3 Supratensiuni temporare la întreruperea conductorului neutru

în reţelele de joasă tensiune
Întreruperea conductorului neutru, în reţelele de joasă tensiune, poate deter-

mina apariţia, la bornele receptoarelor monofazate, a supratensiunilor temporare,
însoţite, în mod obişnit, de importante pagube materiale. Ca exemplu, în figura 8.5
este indicat cazul simplu al conectării în reţeaua electrică trifazată, de joasă
tensiune, a trei receptoare, de putere diferită.
În funcţionarea normală (fig. 8.5 a)), la bornele fiecăruia dintre receptoare este
aplicată tensiunea de fază (valoarea efectivă de 230 V). La întreruperea conducto-
rului neutru (fig. 8.5 b)), tensiunile la bornele celor trei receptoare U'A , U'B şi U'C
se modifică, în funcţie de impedanţele celor trei receptoare, şi pot să depăşească
tensiunea normată de fază (230 V).
ABCN ABCN
3230/400V; 50 Hz
3230/400V; 50 Hz
UCA
UAB UBC
ZA ZB ZC ZA
iA UA iB UB iC UC U'A ZB U'B ZC U'C
iCA iAB iBC
Fig. 8.5 − Circulaţia curenţilor electrici în schema normală a) şi la întreruperea

conductorului neutru b).
Limitarea supratensiunilor temporare şi, deci, a daunelor care pot să apară la

creşterea tensiunii la bornele unui receptor monofazat, se asigură prin montarea de
sisteme de protecţie la supratensiuni temporare. Ca exemplu, în figura 8.6 este
indicată schema de alimentare a unor receptoare monofazate dintr-o reţea electrică
trifazată. Schema de protecţie la supratensiuni este realizată în două trepte. În
prima treaptă, protecţia la supratensiuni de trăsnet a circuitului de intrare se reali-
zează cu ajutorul descărcătoarelor ST, conectate între fiecarea fază şi priza locală
de pământ.
În treapta a doua, se realizează protecţia la supratensiuni temporare, care apar,
de cele mai multe ori, la întreruperea conductorului neutru al reţelei.
Întreruptorul I este acţionat, la deconectare, de sistemul de protecţie Is la
curenţi electrici de suprasarcină (bazate, în general, pe relee termice), de sistemul
de protecţie la scurtcircuit Isc (bazat, în general pe relee de tip electromagnetic), de
sistemul de protecţie la supratensiuni temporare U (în general un circuit electronic
setat să transmită semnal de deconectare dacă tensiunea între fază şi priza locală de
pământ depăşeşte 270 V) şi de către sistemul de protecţie diferenţială DR (acţionat
la 300 mA, pe circuitul de intrare şi la 30 mA pe circuitele interioare).
În principiu, este suficient un singur sistem de protecţie la supratensiuni
temporare pentru fiecare coloană a instalaţiei electrice. În cazurile în care există
receptoare mai sensibile la supratensiuni, conectarea acestora se face la prize dotate
cu protecţie.
Realizarea schemelor de joasă tensiune conform figurii 8.6 asigură limitarea
daunelor datorate supratensiunilor.
8.2.2 Mijloace de protecţie la supratensiuni tranzitorii
Supratensiunile datorate regimurilor tranzitorii din reţelele electrice pot fi

limitate printr-o alegere corespunzătoare a tipului de aparat care determină
comutarea controlată şi/sau prin controlul momentului de pe curba sinusoidală a
tensiunii pe fază la care are loc comutarea.
Alegerea corespunzătoare a configuraţiei unei staţii electrice permite, de
asemenea, limitarea supratensiunilor de trăsnet care se propagă pe liniile electrice
adiacente staţiei. În mod obişnuit, aceste sisteme de protecţie nu asigură reducerea,

în toate cazurile, a nivelului supratensiunilor până la valori nepericuloase. Apare,
astfel, necesară utilizarea de aparate specializate care să asigure reducerea nivelului
supratensiunilor până la valori care asigură coordonarea izolaţiei într-o instalaţie
electrică.
A 3  230/400 V; 50 Hz
B Reţea electrică de
C
alimentare
PEN
Bloc măsurare şi
protecţie
ST
B
I
Is
Isc DR 300 mA
kWh
U
Bară de legare la pământ

Coloană
A
B
C
N
PE
K K K
Receptoare monofazate
Fig. 8.6 − Receptoare monofazate conectate într-o reţea electrică trifazată.
Aparatele de protecţie contra supratensiunilor se caracterizează, în principal,

prin nivelul de protecţie, definit ca valoarea de vârf care poate să apară la bornele
aparatului de protecţie la aplicarea unor impulsuri standard de supratensiune, de
amplitudine specificată.
Principalele aparate de protecţie contra supratensiunilor sunt descărcătoarele
cu rezistenţă variabilă şi eclatoarele de protecţie.
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă, utilizate în instalaţiile electrice, sunt de
două tipuri:
• cu eclatoare serie;
• fără eclatoare serie.
8.2.2.1 Descărcătoare cu eclatoare serie
Descărcătoarele cu eclatoare serie cuprind, în principiu, un rezistor cu

caracteristică neliniară R (fig. 8.7 a)) conectat în serie cu un eclator E, format din
mai multe intervale de amorsare.
u
Ua
2
E
UR
R
3
a) Ir I
t0 ta t
b)
u
Ua
Curent electric
de impuls
UR
Curent electric
uf de însoţire
0 t0 ta ts t
c)
Fig. 8.7 − Funcţionarea unui descărcător cu rezistenţă
variabilă şi eclator de amorsare.
Pentru a asigura controlul tensiunii de amorsare, eclatorul cuprinde şi un

sistem de egalizare a diferenţelor de potenţial la bornele intervalelor de amorsare.
Eclatorul de amorsare E este definit de caracteristica sa tensiune-timp (curba 2
din figura 8.7 b)). În momentul ta , în care are loc intersecţia curbei 1 a supraten-
siunii care apare la bornele descărcătorului (tensiunea Ua), are loc amorsarea ecla-
torului, iar rezistorul descărcătorului începe să fie parcurs de curentul electric de
impuls determinat de caracteristica neliniară 3 a rezistorului. Pentru un curent
electric de impuls de amplitudine Ir (valoarea normată a descărcătorului) rezultă, la
bornele acestuia tensiunea reziduală UR .
Cea mai mare dintre valorile Ua şi UR , ale descărcătorului, corespunde

nivelului de protecţie (în mod obişnuit, în cazul supratensiunilor cu front rapid,
cele două valori sunt practic egale).
În cazul supratensiunilor cu front rapid (corespunzătoare supratensiunilor de
trăsnet), după trecerea supratensiunii, prin arcul electric realizat între electrozii
eclatorului trece curentul electric de însoţire (fig. 8.7 c)), determinat de tensiunea
de fază aplicată la bornele descărcătorului. Curentul electric de însoţire, cu valori
de circa 80  100 A trebuie să fie întrerupt la prima trecere prin zero.
Tensiunea nominală a descărcătorului cu rezistenţă variabilă cu eclatoare în
serie este determinată de tensiunea de stingere a arcului electric dintre electrozii de
amorsare. În acest fel, tensiunea maximă, de frecvenţă industrială, ce poate să apară
la bornele descărcătorului trebuie să fie mai mică decât tensiunea nominală a
acestuia. Deoarece tensiunea maximă de frecvenţă industrială, ce poate să fie la
bornele descărcătorului apare în cazul supratensiunilor temporare, cunoaşterea
nivelului acestora are un rol important în alegerea aparatelor de protecţie la supra-
tensiuni tranzitorii.
Pentru protecţia la supratensiuni de trăsnet, curenţii normaţi ai descărcătoa-
relor cu rezistenţă variabilă sunt de 10 kA, 5 kA şi 2,5 kA.
La utilizarea descărcătoarelor cu eclator de amorsare, pentru protecţia la
supratensiuni cu front lent (corespunzătoare supratensiunilor de comutaţie), nivelul
de protecţie este determinat de tensiunea de amorsare a eclatoarelor, deoarece
curentul prin descărcător, de valoare relativ redusă (până la 1000 A), determină o
tensiune reziduală întotdeauna mai mică decât tensiunea de amorsare.
Descărcătoarele clasice, cu eclatoare serie, conţin un rezistor cu caracterstică
neliniară, exprimată de relaţia i = ku în care exponentul  are valori cuprinse între
4 şi 6. Aceste valori, relativ reduse, nu permit funcţionarea descărcătorului fără
eclatoare de protecţie, deoarece, pentru o tensiune la borne egală cu tensiunea de
fază, curentul electric prin descărcător ar fi inadmisibil de mare şi ar determina
deterioarea prin efect termic a acestuia [8.1].
8.2.2.2 Descărcătoare cu oxizi metalici (DOM)
Realizarea rezistoarelor din materiale ceramice cu oxizi de zinc, cu caracte-

ristică neliniară, a permis obţinerea unor caracteristici deosebit de aplatisate şi re-
nunţarea, în acest fel, la eclatoarele de amorsare (fig. 8.8 a)). Curentul electric I0 ,
ce parcurge rezistorul descărcătorului, la aplicarea pe o durată nedefinită a tensiunii
de fază Uf , este suficient de redus pentru a nu afecta, din punct de vedere termic,
caracteristica tensiune-curent electric a descărcătorului (fig. 8.8 b)).
Nivelul de protecţie al descărcătorului cu oxizi metalici (fig. 8.8 c)) este dat de
tensiunea sa reziduală UR .
Descărcătoarele cu oxizi metalici (DOM) nu sunt eficiente în cazul
supratensiunilor temporare, dar alegerea lor trebuie să aibă în vedere posibilitatea
apariţiei acestor supratensiuni, ţinând seama că, pe durata supratensiunii, curentul
electric prin descărcător creşte şi, prin încălzire, pot apărea modificări ale
caracteristicilor de protecţie ale acestuia.
u
UR
R
Uf
a)
0 I0 Ir I
u b)
UR
Curent electric
de impuls
Curent electric i0
uf prin descărcător
0 t0 ts t
c)
Fig. 8.8 − Funcţionarea unui descărcător cu oxizi metalici.
8.2.2.3 Eclatoare de protecţie
Eclatoarele de protecţie (fig. 8.9 a)) sunt aparate simple care permit reducerea
amplitudinii supratensiunilor până la o valoare egală cu tensiunea lor de amorsare.
În general, sunt utilizate pentru limitarea supratensiunilor de trăsnet. La apariţia
unei supratensiuni la bornele eclatorului de protecţie şi depăşirea tensiunii sale de
amorsare Ua (fig. 8.9 b)), se dezvoltă un arc electric prin care trece curentul electric
de impuls, asociat supratensiunii. După trecerea undei de supratensiune, prin arcul
electric trece curentul electric de însoţire determinat de tensiunea reziduală la bor-
nele descărcătorului.
Dacă nu are loc stingerea curentului electric de însoţire, la prima trecere prin
zero, descărcarea electrică între electrozii eclatorului se transformă în arc electric şi
conduce la apariţia unui scurtcircuit în reţeaua electrică, care va fi înlăturat prin
protecţia de supracurent electric. În mod obişnuit, după un scurt interval de timp,
necesar deionizării spaţiului dintre electrozi, este realizată reconectarea automată
rapidă.
În tabelul 8.1 [8.1] sunt indicate caracteristici ale eclatoarelor de protecţie
utilizate pentru protecţia în reţelele electrice cu tensiunea nominală de 20 kV.
Principalele dezavantaje al eclatorului de protecţie constau în variabilitatea
tensiunii de amorsare, dependentă de condiţiile atmosferice şi posibilitatea amor-
sării acestuia datorită altor cauze decât supratensiunile (de exemplu, datorită păsă-
rilor care pot să scutcircuiteze electrozii). Realizarea eclatoarelor de protecţie cu
dispozitive antipasăre poate limita amorsarea nedorită a eclatoarelor.
u
Ua
Curent electric
de impuls
Tensiunea
a) uf reziduală
0 t0 ts t
b)
Fig. 8.9 − Funcţionarea unui eclator de protecţie.
Tabelul 8.1
Caracteristici ale unui eclator de protecţie pentru reţele electrice cu tensiunea nominală de 20 kV
Tensiunea Tensiunea de amorsare
Nivelul de ţinere a Intervalul de amorsare
de amorsare la frecvenţă industrială
izolaţiei [kV] [mm]
la impuls de [kV]
La impuls La Cu Fără tensiune Cu Fără
de tensiune frecvenţa electrod electrod 1,2/50 s electrod electrod
1,2/50 s de 50 Hz antipasăre antipasăre [kV] antipasăre antipasăre
125 55 66 46 105 26  28 36  42
Eclatoarele cu electrod antipasăre conţin un electrod suplimentar, plasat între electrozii prin-
cipali, pentru a împiedica aşezarea păsărilor care pot să scurtcircuiteze electrozii principali.
8.2.3 Monitorizarea supratensiunilor din reţelele electrice
Daunele datorate supratensiunilor la bornele utilizatorilor de energie electrică

au determinat necesitatea monitorizării acestora şi includerea supratensiunilor ca
unul dintre parametrii ce caracterizează calitatea energiei electrice.
Informaţiile privind supratensiunile din reţeaua electrică sunt transmise spre
echipamentele de afişare sau de prelucrare a datelor prin intermediul unui lanţ de
măsurare (fig. 8.10), care conţine transformatoarele de măsurare, circuitele de
transfer, precum şi blocurile de măsurare şi prelucrare a datelor.
Sistemele obişnuite de evaluare, cuprinzând transformatoare de măsurare de
tensiune, datorită caracteristicilor lor de frecvenţă limitate la cel mult 12 kHz
[6.4], nu permit evaluarea corectă a supratensiunilor de trăsnet şi a celor de comu-
taţie. Numai supratensiunile temporare, cu durată peste 10 ms pot fi evaluate cu
ajutorul acestor echipamente şi pot oferi informaţii necesare pentru caracterizarea
acestora prin durata şi amplitudinea lor. Informaţiile, astfel obţinute, permit evalua-
rea performanţelor reţelei electrice în nodul analizat şi posibilitatea conectării în
acest nod a echipamentelor sensibile.
Evaluarea supratensiunilor de trăsnet şi a celor de comutaţie, cu ajutorul
sistemelor obişnuite de măsurare din reţeaua electrică nu este posibilă. Prezenţa
acestora poate fi apreciată numai prin efectele rezultate: goluri de tensiune pe
durata arcului electric de frecvenţă industrială determinat de transformarea descăr-
cării de impuls în descărcare de frecvenţa industrială şi întreruperi de scurtă durată

la deconectarea circuitului afectat de eveniment. Golurile de tensiune determinate
de descărcările de impuls care nu se transformă în descărcare de frecvenţă industri-
ală nu pot fi evaluate pe baza informaţiilor de la actualele sisteme de măsurare.
Bară de înaltă
tensiune
TT Circuit de Unitate de Unitate de Rezultatul

transfer a măsurare prelucrare procesării
informaţiilor
TC
Semnal de intrare Rezultatul
Linie în echipamentul de măsurării
electrică măsurare
Fig. 8.10 − Lanţul de măsurare pentru evaluarea supratensiunilor.
Evaluarea supratensiunilor de trăsnet precum şi a celor de comutaţie necesită

conectarea în reţeaua electrică a unor sisteme speciale de măsurare, având o carac-
teristică de frecvenţă de până la cel puţin câţiva zeci de kHz.
8.3 Protecţia la defecte în reţelele electrice

Un serviciu de calitate privind alimentarea cu energie electrică a utilizatorilor,
dar şi o funcţionare sigură a sistemului electroenergetic necesită existenţa unui sis-
tem eficient de depistare şi izolare a defectelor din reţeaua electrică. Această sar-
cină revine unui sistem numit generic protecţia prin relee deşi, în prezent, sunt uti-
lizate sisteme informatice care asigură achiziţia datelor, prelucrarea acestora şi
adoptarea deciziilor necesare unei funcţonări sigure a reţelei electrice supravegheate.
Un sistem de protecţie prin relee este alcătuit din totalitatea aparatelor şi
dispozitivelor care au drept scop să asigure, în mod automat, deconectarea unei
instalaţii la apariţia unui defect sau a unui regim anormal de funcţionare periculos
pentru instalaţie [8.2].
Prin separarea în mod automat a unei instalaţii afectată de un defect se
urmăresc trei obiective majore:
− să se împiedice extinderea defectului asupra altor instalaţii;
− să se preîntâmpine distrugerea izolaţiei şi aparatelor ca urmare a şocului
electrodinamic şi electrotermic, întrerupând rapid toate posibilităţile de alimentare
din alte surse a locului de defect;
− să contribuie la restabilirea funcţionării normale a instalaţiilor pentru
continuitatea alimentarii cu energie electrică a consumatorilor.
Instalaţiile electrice trebuie să fie dotate cu dispozitive de protecţie prin relee
pentru:
• deconectarea automată a întreruptoarelor instalaţiei protejate în cazul în
care apare un defect sau un regim anormal de funcţionare;
• scoaterea din funcţiune a unor instalaţii în cazul în care, în sistemul
electroenergetic (sau o parte a acestuia), apar situaţii care pot determina ieşiri din
funcţiune necontrolate ale altor instalaţii;
• semnalizarea abaterilor nepermise de la regimul normal de funcţionare al

instalaţiei protejate.
8.3.1 Condiţiile impuse sistemelor de protecţie prin relee
Principalele cerinţe impuse protecţiei prin relee sunt: rapiditatea, selecti-

vitatea, sensibilitatea, fiabilitatea, independenţa faţă de condiţiile de exploatare,
eficienţa economică [8.3].
Rapiditatea
Pentru menţinerea stabilităţii unui sistem există un timp de declanşare limită al
defectului, care nu trebuie depăşit, pentru a se asigura revenirea la regimul
nominal.
Cu cât protecţia lucrează mai repede, cu atât daunele determinate de defecte
sunt mai mici.
Selectivitatea
Determină stabilirea corectă a elementelor/porţiuni defecte din reţea, care vor
fi izolate prin deconectarea întreruptoarelor de la limitele acesteia. O funcţie se-
lectivă implică deconectarea întreruptoarelor cele mai apropiate de locul de defect.
În principiu, selectivitatea se obţine prin controlul în timp al deconectărilor
sau/şi direcţionarea acţionării protecţiei.
Sensibilitatea
Se realizează prin controlul factorului de sensibilitate ksens
I
k sens = sc min  k sens min adm , (8.7)
I pp
în care Ipp este curentul electric de pornire al protecţiei; Iscmin − curentul electric de
scurtcircuit în regim minim.
În cazurile practice, factorul de sensibiltate trebuie să fie mai mare decât o va-
loare prestabilită.
Din relaţia (8.7) se poate observa faptul că, la creşterea valorii Ipp, factorul
ksens scade; în acest caz, sunt necesare mărimi compensatoare pentru creşterea sen-
sibilităţii.
Fiabilitatea
Protecţie trebuie să acţioneze ori de câte ori este necesar (siguranţa
acţionărilor) şi numai atunci când este necesar (siguranţă la acţionări false,
intempestive).
Independenţa faţă de condiţiile de exploatare

O schemă de protecţie trebuie să lucreze corect şi selectiv independent regimul
de încărcare (maxim, minim), sau de modificările apărute în configuraţia reţelei.
Eficienţa economică
Evaluarea costului instalaţiei de protecţie în costul total al instalatiei protejate
oferă informaţii privind eficienţa economică a instalaţiei. Eficienţa sistemelor de
protecţie este, în general, ridicată (raportul celor două costuri poate avea valori
ridicate, justificate) deoarece costul echipamentelor primare protejate (generator,
transformator) este foarte mare. Generaţiile noi de sisteme de protecţii au acest
raport mai ridicat.
Protecţiile elementelor de circuit pot fi împărţite în: protecţii de bază şi pro-
tecţii de rezervă.
Scopul principal al sistemului de protecţie este de a limita, la minimum,
efectele unui defect pe o linie electrică (aeriană sau în cablu), într-un transformator
electric, într-un generator sau în echipamentele utilizatorilor [8.4].
Apariţia defectelor (scurtcircuitelor) este însoţită de variaţia importantă a
principalelor mărimi electrice: creşterea curentului electric în partea de reţea care
alimentează defectul şi scăderea tensiunii în reţea.
Din punct de vedere al utilizatorilor de energie electrică, prezintă interes, în
special, protecţia liniilor electrice de medie tensiune şi protecţia transformatoa-
relor electrice de medie tensiune/joasă tensiune.
8.3.2 Protecţia liniilor electrice
Protecţiile prin relee folosite în reţelele electrice sunt dependente de tipul

reţelei electrice: radială sau buclată (interconectată).
Reţeaua radială, care constă din linii electrice alimentate de la un singur capăt
reprezintă cea mai simplă formă de reţea întâlnită în practică. Liniile electrice de
MT funcţionează preponderent în această configuraţie radială.
Protecţia liniilor electrice de MT este în strînsă legătură cu modul de tratare a
neutrului reţelei respective.
Liniile electrice aeriene şi în cablu, din reţelele electrice cu neutrul izolat sau
tratat prin bobină de stingere (Petersen), sunt protejate împotriva următoarelor
tipuri de defecte:
• puneri la pământ monofazate (simplă punere la pământ);
• puneri la pământ pe două faze (dublă punere la pământ);
• scurtcircuite între faze (cu sau fără pământ).
Liniile electrice aeriene şi în cablu, din reţelele electrice cu neutrul tratat prin
rezistor, sunt protejate împotriva următoarelor tipuri de defecte:
− scurtcircuit monofazat;
− scurtcircuite între faze (cu sau fără pământ).
Protecţiile împotriva scurtcircuitelor liniilor electrice de MT se realizează,
de regulă, cu o singură treaptă de temporizare.
8.3.2.1 Protecţia maximală de curent electric la liniile electrice
Protecţia maximală de curent electric se montează la capătul dinspre

alimentare al liniei şi acţionează în cazul creşterii peste o anumită valoare a
curentului electric pe linia protejată. Acest tip de protecţie este folosit, atât împo-
triva scurtcircuitelor, cât şi a suprasarcinilor. Protecţia maximală se realizează cu
ajutorul sau numai cu relee maximale de curent electric sau asociate cu relee de
timp. Când protecţia acţionează fără temporizare, se numeşte protecţie maximală
de curent electric rapidă [8.5].
Protecţia maximală de curent temporizată cu caracteristică independentă

Această protecţie acţionează cu o temporizare care este constantă şi nu
depinde de valoarea curentului electric de defect, care trebuie să fie mai mare decât
curentul electric de acţionare al releului maximal.
Protecţia maximală de curent electric, cu caracteristică independentă, se
compune din două elemente principale:
− un element de pornire, care constă într-un releu maximal de curent electric,
cu acţionare instantanee, ce pune protecţia în funcţiune, în cazul în care curentul
electric care-1 străbate depăşeşte o anumită valoare;
− un element de temporizare care constă dintr-un releu de timp, determină
temporizarea dorită, acţionează numai dacă elementul de pornire este excitat şi îşi
menţine contactele închise.
Curentul de pornire al protecţiei maximale Ipp cu caracteristică independentă
se calculează cu relaţia:
k sig
I pp =  I sarc. max , (8.8)
k rev
în care Isarc.max este curentul electric de sarcină maxim posibil al liniei respective;
krev − factor de revenire al releului folosit (valoare subunitară); ksig − factor de
siguranţă, care se alege egal cu 1,15  1,25 [8.5] şi ţine seama de erorile posibile
în funcţionarea releului sau în aprecierea curentului electric de sarcină.
Schema de principiu a unei protecţii maximale de curent temporizate cu carac-
teristică independentă este prezentată în figura 8.14.
A
B
C
I DBD
BD
I> I> I> T RI
TC
Linie electrică
Fig. 8.14 − Schema de principiu a unei protecţii
maximale de curent electric temporizate cu
caracteristică independentă:
I − întreruptor; BD − bobină de deconectare;
TC − transformator de măsurare de curent electric;
I > − releu maximal de curent electric; T − releu de
timp; RI − releu intermediar; DBD − dispozitiv
bocare declanşare.
Atunci când curentul electric pe o fază (fig. 8.14), creşte peste o limită
prestabilită, contactul normal deschis al releului maximal de curent electric I > de
pe această fază îşi închide contactul şi transmite potenţialul „+” la bobina releului
de timp T. Releul de timp îşi închide contactul normal deschis, cu temporizarea
prestabilită, şi, în acest fel, transmite potenţialul „+” la bobina releului intermediar
RI de execuţie. Prin excitarea releului de execuţie, acesta îşi închide contactul
normal deschis şi transmite potenţialul „+” la bobina de deconectare BD, dacă dis-
pozitivul de blocare declanşare (DBD) este conectat. Prin acţionarea BD între-
ruptorul liniei este deconectat.
Deconectarea elementului DBD este folosită în cazul testelor şi verificărilor.
Protectia maximală de curent temporizată cu caracteristică dependentă

Se realizează cu ajutorul releelor maximale de inducţie a căror acţionare
(închiderea contactelor) se produce cu o temporizare, cu atât mai mică cu cât
curentul electric are o valoare mai mare. În acest fel, timpul de acţionare a
protecţiei scade pe măsura apropierii de punctul de alimentare a liniei.
Variaţia timpului de acţionare în funcţie de curentul electric de pornire, pentru
releele de acest tip, este foarte apropiată de o hiperbolă. Pentru majoritatea releelor
maximale de inducţie, diagrama de timp se alege (prin construcţie) astfel încât
timpul de acţionare ta să scadă odată cu creşterea curentului electric numai pană la
o anumită valoare Iscl, peste care, oricât ar creşte curentul electric de scurtcircuit Isc ,
timpul de acţionare rămâne constant şi egal cu tac (fig. 8.15). Acestea sunt aşa-
numitele relee cu caracteristică limitat dependentă. ta
Protecţia maximală de curent electric, rapidă,
echipează, în general, liniile electrice de 20 kV,
pentru deconectarea scurtcircuitelor şi a dublelor
puneri la pământ (ce pot avea loc pe faze diferite).
Protecţia acţionează fără temporizare, ta = 0 , prin tac
deconectarea întreruptorului liniei electrice.
Ipp Iscl Isc
La liniile de medie tensiune, cu posibilităţi de
Fig. 8.15 − Diagrama timpului
alimentare de la ambele capete, protecţia maximală de acţionare în funcţie de
de curent electric se realizează cu control direcţional. curentul electric de pornire
În figura 8.16 este prezentată schema de principiu a pentru releele maximale de
unei protecţii direcţionale realizată în schema 30°. În curent temporizate cu
diagrama fazorială din figura 8.16, cu referire la faza caracteristică dependentă.
A, s-a avut în vedere faptul că, în reţelele de medie tensiune, curentul electric de
scurtcircuit este defazat faţă de tensiunea de fază corespunzătoare cu un unghi de
circa 60 (în reţelele de înaltă şi foarte înaltă tensiune, defazajul poate fi considerat
90 − curentul electric de scurtcicuit inductiv).
Alimentarea bobinei de tensiune a releului direcţional cu o tensiune adecvată
(de exemplu, tensiunea Uac pentru releul montat pe faza A, permite obţinerea unei
sensibilităţi adecvate pentru demararea protecţiei, dacă curentul electric de defect
este în zona protejată. Dacă curentul electric de defect este în amonte de zona pro-
tejată, sensul curentului electric de defect este invers, iar releul direcţional nu va
demara. În cazul în care defectul este în aval de zona protejată, releul direcţional va
demara, dar protecţia nu va acţiona, decât, eventual, ca protecţie de rezervă, având
în vedere că alte sisteme de protecţie vor acţiona la un moment anterior celui setat
la releul de timp T.
A
B
C
I DBD
BD T RI TT
Ia I> Ib I> I>

Ic
TC
Linie electrică
c
a b c
Uca
a
~60
~30 Uac
Isca
b
Fig. 8.16 − Schema de principiu a unei protecţii maximale de curent electric
direcţionale, temporizate, realizată conform schemei de 30.
8.3.2.2 Protecţia de distanţă
Protecţia de distanţă se utilizează la liniile electrice de înaltă şi foarte înaltă

tensiune ( 110 kV) şi, rar, în cazul liniilor de medie tensiune, numai în situaţiile în
care prin protecţiile maximale de curent electric nu se realizează condiţiile de se-
lectivitate, de sensibilitate sau de rapiditate în eliminarea defectelor [8.6].
Schema (fig. 8.17) asigură evaluarea raportului dintre tensiunea în punctul de
măsurare şi valoarea curentului electric de defect, fiind astfel determinată o mărime
proporţională cu impedanţa până la locul defectului, dependentă, la rândul ei, de
distanţa până la locul defectului. Dacă această distanţă este în limitele setate ale
echipamentului de protecţie, acesta determină deconectarea întreruptorului I, după
un interval de timp prestabilit (în funcţie de distanţa până la locul defectului pot fi
setate mai multe intervale de timp). În caz contrar, protecţia reprezintă o rezervă
pentru protecţiile care ar fi trebuie să lucreze pentru eliminarea defectului, dar nu
au acţionat.
Elementul de pornire (fig. 8.18), pe baza informaţiilor obţinute de la bornele
transformatoarelor de măsurare de tensiune TT şi de curent electric TC, sesizează
apariţia unui defect şi comandă pornirea schemei de protecţie. Elementul de pornire
identifică faza pe care s-a produs defectul şi tipul acestuia, comandă pornirea
elementului de timp şi a elementelor de comutare în circuitele de tensiune şi de
curent electric.
A
B
C
I
Element de
Element de
blocaj la
direcţie
pendulaţii
Element de
Element de Element de
stabilire tip
măsurare execuţie
de defect
Element de Element de Element de

TC pornire timp coordonare
TT
a
b
c
n
Fig. 8.17 − Schema de principiu a unei protecţii de distanţă.
A
B
C
I
curenţi electrici
Selectare
P1
TC R1
TT
Selectare
tensiuni
R2
P2
Fig. 8.18 − Schema de principiu a elementului de pornire (măsurare

impedanţă).
8.3.2.3 Protecţia împotriva punerilor la pământ
În reţelele de medie tensiune, tratate cu bobină de compensare, aceasta este

acordată aproximativ la rezonanţă cu capacitatea faţă de pământ a reţelei electrice .
Defectele cu rezistenţă mare, în cazul unor puneri la pământ fără atingere
fermă, crează dificultăţi în identificarea liniei cu defect dintre liniile „sănătoase”.
De asemenea, exactitatea limitată a transformatoarelor de măsurare de curent
electric şi de tensiune conduce la selectivitate şi sensibilitate reduse, în cazul
acestor protecţii. La acestea se adaugă şi nesimetria fizică a reţelei, ca rezultat al
capacităţilor diferite, faţă de pământ, ale fazelor reţelei [8.7].
În prezent, sunt folosite metode şi soluţii moderne pentru detectarea
defectelor la pământ, care au îmbunătăţit mult sensibilitatea, prin folosirea tehni-
cilor de procesare digitală a semnalului.
Metoda admitanţei de secvenţă zero este bazată pe măsurarea periodică a cu-

renţilor de secvenţă zero ai fiecărui feeder, folosind schemele de conexiune – filtru
Holmgreen (cele trei transformatoare de măsurare de curent electric de pe cele trei
faze au începuturile înfăşurărilor legate într-un punct comun, iar sfârşitul înfăşură-
rilor legate în alt punct comun; între aceste puncte se poate măsura curentul electric
de secvenţă zero al feederului respectiv). De asemenea, este măsurată tensiunea de
secvenţă zero pe barele de alimentare a feederului respectiv. Măsurarea periodică a
acestor mărimi, atât în situaţia fără defect, cât şi în situaţia apariţiei unui defect
(curenţii electrici de secvenţă zero ai feederilor şi tensiunea de secvenţă zero a
barei), permit calculul admitanţei de secvenţă zero şi compararea cu situaţia unui
regim normal de funcţionare. Periodicitatea măsurătorilor este de 20 ms.
Metoda DESIR (Detection Selective par Intensités Résiduelles) – compară

fazorii de curent electric rezidual de secvenţă zero ai fiecărui feeder. Metoda a fost
dezvoltată de Electricité de France şi este bazată pe analiza semnului de variaţie
relativă a curentului electric şi tensiunii de secvenţă zero. Sunt utilizaţi senzori de
câmp magnetic şi electric montaţi în reţeaua electrică aeriană. Pentru reţeaua în
cablu se folosesc transformatoare toroidale de măsurare de curent electric şi divi-
zoare de tensiune capacitive. Aceste componente nu determină cheltuieli mari.
8.3.3 Protecţia transformatoarelor
Transformatoarele trebuie prevăzute cu protecţii prin relee împotriva următoa-

relor defecte sau regimuri anormale de funcţionare [8.7, 8.8]:
• scurtcircuite între înfăşurări sau între bornele acestora;
• supracurenţi prin înfăşurări datorate scurtcircuitelor exterioare;
• scurtcircuite monofazate, în reţelele cu neutrul tratat prin rezistor;
• supracurenţi prin înfăşurări datorate suprasarcinilor;
• degajări de gaze provocate de defecte în interiorul cuvei.
Protecţiile împotriva defectelor şi a regimurilor anormale de funcţionare vor
comanda deconectarea transformatorului sau semnalizarea preventivă (acustică şi
optică).
Tensiunea nominală a înfăşurării primare şi puterea nominală a transformatoa-

relor determină condiţiile de alegere a protecţiilor prin relee sau aparate electrice
(de exemplu, siguranţe fuzibile) care să elimine regimurile anormale de funcţionare
sau regimurile de defect (scurtcircuite, suprasarcini, supratemperaturi). Sistemele
de protecţie prin relee principale utilizate sunt următoarele:
Protecţia transformatoarelor de MT/JT şi Sn < 1000 kVA se realizează cu

siguranţe fuzibile pe partea de medie tensiune, în cazul reţelei cu neutrului izolat
sau tratat cu bobină de stingere.
Se folosesc siguranţe fuzibile, în funcţie de locul de montare, în exterior sau în
interior şi cu respectarea condiţiilor de verificare a acestora la curenţii electrici de
scurtcircuit.
Pe partea de joasă tensiune a transformatoarelor, pentru protecţia împotriva
defectelor exterioare (în reţeaua de joasă tensiune) se aleg, fie siguranţe fuzibile, în
cazul în care neutrul pe partea de medie tensiune este izolat sau conectat la pământ
prin bobină de stingere, fie întreruptoare automate, în cazul în care neutrul pe
medie tensiune este conectat la pământ printr-un rezistor de valoare redusă.
Transformatoarele de MT/JT şi puteri aparente nominale peste 1000 kVA

sunt prevăzute cu: protecţie de gaze, protecţie diferenţială longitudinală şi protecţie
maximală de curent electric.
8.3.3.1 Protecţia de gaze
Protecţia de gaze constituie protecţie de bază a transformatoarelor, în general,

fiind utilizată împotriva defectelor interne. Protecţia de gaze (fig. 8.19) comandă
semnalizarea, în cazul unor slabe degajări de gaze şi al nivelului scăzut de ulei şi
declanşarea tuturor întreruptoarelor proprii, în cazul degajărilor intense de gaze.
I1
Plutitor 1 Semnalizare semnalizare
Gaze Ulei
Circuilaţia
uleiului 1 2 3 4 5
Plutitor 2
Circuitul de I2 6 semnalizare
deconectare
a)
b)
Fig. 8.19 − Releul Buchholz (a) şi schema de principiu a protecţiei de gaze (b).
Protecţia de gaze se realizează cu ajutorul releelor Buchholz (fig. 8.19 a)) şi se

foloseşte la toate transformatoarele în domeniul S  1000 kVA, în cuvă de ulei,
prevăzută cu conservator. Protecţia acţionează la defecte din interiorul cuvei trans-
formatorului (defecte interne) care sunt însoţite de degajarea unor gaze ca urmare a
descopunerii materialelor electroizolante.
Releul se instalează pe conducta de legătura dintre cuvă şi conservatorul de

ulei şi este prevăzut cu două plutitoare cu contacte cu mercur. Astfel, la defecte în
fază incipientă, se produce o degajare lentă de gaze, care se acumulează în partea
superioară şi determină închiderea contactelor plutitorului 1. Se asigură, astfel,
semnalizarea apariţiei gazelor în transformator. Dacă defectul se agravează,
degajarea de gaze devine violentă, amestecul de gaze cu ulei trece în viteză prin
releu, determină acţionarea celui de-al doilea plutitor şi transmiterea comenzii de
deconectare.
Semnalul de deconectare, de la releul Buchholz 1, se transmite, prin interme-
diul releului de semnalizare 2, la releul de execuţie 5. Pentru a menţine un impuls
prelungit de deconectare şi a se evita funcţionarea intermitentă a contactului sub
efectul turbulenţei amestecului de gaze şi ulei, se asigură automenţinerea schemei.
În acest sens, comanda la releul intermediar de execuţie 5 se transmite şi prin inter-
mediul contactului cu temporizare al releului 4, comandat prin intermediul contac-
tului normal închis al releului intermediar 3, în acelaşi moment cu comanda la re-
leul intermediar 5. Autoreţinerea se anulează manual prin butonul 6, iar dispozi-
tivul de deconectare 2 se comută atunci când se fac verificări ale protecţiei sau
când se schimbă sau se completează uleiul din cuva transformatorului.
8.3.3.2 Protecţia diferentială longitudinală
Protecţia diferenţială longitudinală (fig. 8.20), acţioneaza împotriva defectelor

interioare, la borne şi pe barele de legătură ale transformatoarelor. Zona protejată
este cuprinsă între transformatoarele de măsurare de curent electric. Protecţia
comandă deconectarea tuturor întreruptoarelor transformatorului.
Protecţia se prevede, în general, la transformatoare cu puterea nominală mai
mare sau cel puţin egală cu 630 kVA. Se poate folosi şi la transformatoare cu puteri
mai mici, în cazul în care se alimentează consumatori importanţi sau dacă
funcţionează mai multe transformatoare în paralel şi se cer condiţii deosebite de
selectivitate.
În funcţie de necesităţi, protecţia diferenţială poate fi realizată cu:
• relee maximale de curent electric în montaj diferenţial;
• relee maximale de curent electric şi transformatoare intermediare cu saturaţie
rapidă;
• relee speciale care au transformatoare cu saturaţie rapidă şi înfăşurări de
frânare;
• relee cu frânare şi blocare prin armonice superioare etc.
Protecţia diferenţială trebuie să fie desensibilizată, frânată sau blocată, pentru
a nu funcţiona incorect la şocurile de curent electric de magnetizare şi curenţi
tranzitorii.
În cazul defectelor exterioare zonei protejate (fig. 8.20 a)), curenţii electrici Is1
şi Is2 , din secundarele celor două transformatoare de măsurare de curent electric,
parcurg, în sens contrar, bobina releului maximal de curent electric; prin aceasta
trece un curent electric Id = Is1− Is2 . Această diferenţă trebuie să fie foarte aproape
de zero, eventual un mic curent electric de dezechilibru dat de diferenţele
constructive ale celor două transformatoare de măsurare de curent electric, în orice
caz mult mai mic decât curentul electric de excitaţie a releului maximal de curent
electric I >. În acest caz, releul este blocat, iar protecţia nu acţionează.
Is1 Is1
Ip1 Ip1
I> Is1 I> Is1
Is1 Is1
Is2 I = I −I Is2 Is2 Id = Is1+Is2 Is2
d s1 s2
Ip2 Ip2
Is2 Is2
a) b)
Fig. 8.20 − Schema de principiu a unei protecţii diferenţiale longitudinale
la transformatoare.
În cazul defectelor interioare zonei protejate (fig. 8.20 b)) curenţii electrici
secundari Is1 şi Is2 ai celor două transformatoare de măsurare de curent electric
parcurg, în acelaşi sens, bobina releului maximal de curent electric I >. Prin bobina
releului trece un curent electric:
• Id=Is1+Is2 , dacă există sursă de alimentare şi pe partea de joasă tensiune a
transformatorului;
• Id=Is1 , dacă nu există sursă de alimentare şi pe partea de joasă tensiune a
transformatorului.
În ambele cazuri, curentul electric care parcurge releul este diferit de zero;
releul se va excita, iar protecţia trebuie sa acţioneze deconectând întreruptoarele de
la ambele capete ale transformatorului.
8.3.3.3 Protecţia maximală de curent electric
Această protecţie se montează pe partea dinspre sursa de alimentare a transfor-

matorului şi este folosită împotriva defectelor exterioare ale acestuia (fig. 8.21).
Este utilizată împotriva supracurenţilor electrici periculoşi, care pot lua naştere în
transformator, ca urmare a unor scurtcircuite pe liniile alimentate de acesta.
Protecţia mai poate fi folosită şi ca rezervă a protecţiilor ce acţionează împotriva
defectelor interioare.
Protecţia maximală de curent electric trebuie să fie astfel realizată şi reglată,
încât să deosebească scurtcircuitele de suprasarcini, să fie sensibilă la orice tip de
scurtcircuit exterior şi să fie rapidă.
La transformatoarele coborâtoare, la care protecţia maximală instalată pe
partea sursei nu asigură un factor de sensibilitate de 1,2, se prevede, şi pe bara de
tensiune inferioară, o protecţie maximală.
În cazul în care nu se pot realiza factorii de sensibilitate necesari, protecţiile
maximale montate la transformatoarele cu alimentare bilaterală se pot completa cu
blocaje de minimă tensiune (fig. 8.22).
Blocaje de minimă tensiune se instalează şi în cazurile când se urmăreşte o
desensibilizare a protecţiei faţă de demarajul la suprasarcină. Releele de tensiune
ale blocajului se montează în stea sau în triunghi, în aşa fel încât să crească cât mai
mult sensibilitatea protecţiei. De regulă, releele de tensiune se alimentează de la
transformatoarele de măsurare de tensiune de pe partea sursei, protecţia acţionând
şi la defectele care apar în transformator la punerea în funcţiune.
S1
I1 I> I> I > Deconectare
I1 şi I2
TC
I2
S2
Fig. 8.21 − Schema de principiu a unei protecţii

maximale de curent electric la transformatoare.
8.3.3.4 Alte sisteme de protecţie

La transformatoarele care alimentează radial o reţea electrică, având neutrul
legat la pământ prin rezistor, se prevede o protecţie maximală de curent electric de
secvenţă zero, cu temporizare independentă, în scopul asigurării protecţiei împotriva
scurtcircuitelor monofazate. Această protecţie este conectată în secundarul trans-
formatorului de măsurare de curent electric de pe legătura la pământ a bobinei tri-
fazate de nul (BPN sau TSP), utilizată pentru neutrul artificial, situat la partea
superioară a rezistorului.
Protecţia maximală de tensiune de secvenţă zero reprezintă o măsură supli-
mentară de protecţie la puneri simple la pământ de durată, pentru cazurile în care
legătura la pământ a neutrului reţelei de medie tensiune cu rezistorul de valoare
redusă este întreruptă. Protecţia se conectează la înfăşurarea de tensiune în triunghi
deschis de la transformatoarele din celulele de măsurare a tensiunii de la barele de
medie tensiune.
8.3.4 Protecţia motoarelor electrice
Utilizarea largă a motoarelor electrice la utilizatorii finali şi importanţa lor în

procesele industriale necesită protecţia acestora contra solicitărilor excesive externe,
dar şi interne. În prezent, în cea mai mare parte sunt utilizate motoarele asincrone
trifazate, cu viteză de rotaţie constantă sau alimentate prin intermediul convertoare-
lor de frecvenţă pentru a obţine adaptarea vitezei de rotaţie la procesul tehnologic.
Principalele solicitări care pot afecta caracteristicile motoarelor d etensiune
alternativă sunt indicate în tabelul 8.3.
În general, sistemele obişnuite pentru protecţia motoarelor electrice conţin
circuite de protecţie:
− la depăşirea temperaturii de lucru,
− la curenţii de pornire;
− la blocare;
− limitare număr de porniri;
− la scurtcircuit interior;
− la puneri la pământ;
− curenţi electrici de secvenţă negativă;
− tensiune redusă.
Tabelul 8.3
Cauze care pot determina defectarea motoarelor
Cauze externe Cauze interne
Nesimetria tensiunilor de
Defectarea rulmenţilor
alimentare
Tensiuni reduse Defecte între spirele înfăşurărilor
Alimentare cu două faze Suprasarcină
Inversarea fazelor tensiunii
de alimentare
De asemenea, sistemele de protecţie pot să aibă funcţii suplimentare privind

monitorizarea întreruptorului de circuit sau condiţiile de mentenanţă.
Bibliografie
[8.1] Drăgan Gleb, Tehnica Tensiunilor Înalte, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.
[8.2]*** Network Protection&Automation, Guide AREVA First Edition, Printed by Cayfosa,
Barcelona, Spain, 2005.
[8.3] Chenzbraun P, Badea I., Broşteanu Gh., Protecţia prin relee şi automatizarea sistemelor
electrice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973.
[8.4] Conecini I. ş.a., Cartea electricianului din staţiile electrice şi posturi de transformare, ET,
Bucureşti, 1986.
[8.5] *** Normativ privind proiectarea instalaţiilor de protecţie prin relee şi automatizări, MEE –
PE 501, Bucureşti, 1977.
[8.6] *** Normativ de proiectare a instalaţiilor de comandă-control din centrale şi staţii electrice,
MEE – PE 503, Bucureşti, 1977.
[8.7] *** Normativ pentru proiectare sistemelor de circuite secundare ale staţiilor electrice,
MEE – PE 504, Bucureşti, 1996.
[8.8] Călin S., Marcu S., Protecţia prin relee a sistemelor electrice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1975.
9 Instalaţii de iluminat electric

Iluminatul artificial reprezintă una dintre componentele de bază ale realizării
unor condiţii normale de viaţă (muncă, odihnă, divertisment, circulaţie, studiu etc.),
în condiţiile în care iluminatul natural nu asigură nivelul necesar de iluminare.
Alegerea nivelului de iluminare şi calitatea acesteia influenţează, într-o mă-
sură importantă, eficienţa întregii activităţi umane, cu efecte benefice asupra nive-
lului de sănătate. Un iluminat de calitate are un efect psihologic important, oamenii
au o eficienţă în muncă mai ridicată şi un grad mai coborât de oboseală.
Criteriul principal de evaluare a unui sistem de iluminat modern şi eficient
este realizarea unui mediu luminos confortabil, cu un consum minim de energie
electrică, cu utilizarea cât mai intensă a iluminatului natural şi cu o investiţie
minimă [9.1].
Principalii parametri de evaluare a calităţii sistemelor de iluminat electric sunt:
• nivelul de iluminare;
• neuniformitatea iluminării;
• nivelul luminanţei;
• neuniformitatea luminanţelor
• culoarea luminii;
• direcţionarea luminii;
• reliefarea tridimensională;
• nivelul efectului stroboscopic;
• nivelul zgomotului acustic al instalaţiei de iluminat;
• perturbaţii asupra reţelei electrice de alimentare.
Aspectele legate de realizarea unui mediu luminos confortabil nu trebuie sepa-
rate de aspectele economice şi, mai ales, de costurile privind energia electrică con-
sumată. În acest sens, iluminatul electric trebuie considerat ca un receptor de
energie electrică la care aspectele luminotehnice, energetice, economice şi estetice
trebuie analizate împreună.
Iluminatul electric este unul dintre consumatorii importanţi de energie
electrică din cadrul unităţilor comerciale, social-culturale, administrative, de sănă-
tate, şcolare etc. În cadrul unităţilor industriale ponderea consumului de energie
electrică pentru iluminatul artificial nu este foarte importantă, însă realizarea unui
iluminat adaptat proceselor de producţie are un efect deosebit asupra productivităţii
muncii, asupra nivelului de calitate al produselor realizare şi asupra nivelului de
sănătate al personalului muncitor.
Deşi este mai dificil de evaluat, este necesar a lua în consideraţie şi aspectul
estetic al sistemelor de iluminat, care, chiar dacă nu determină o soluţie optimă din
punct de vedere al consumului de energie electrică, poate conduce la efecte

importante prin realizarea unui climat de muncă îmbunătăţit.
În analiza sistemelor de iluminat artificial este necesar a avea în vedere faptul
că iluminatul natural este ideal din punctul de vedere al activităţii umane, calitatea
iluminatului artificial fiind evaluată în funcţie de gradul de apropiere de cel natural.
Mediul luminos interior este determinat de ansamblul factorilor luminotehnici,
cantitativi şi calitativi care concură la realizarea confortului vizual, a funcţionali-
tăţii şi esteticii în spaţiul în care se desfăşoară activităţi umane. Iluminatul artificial
are rolul de a asigura aceste funcţiuni pe durata în care iluminatul natural nu asi-
gură parametrii de calitate ai iluminatului în zonă [9.2].
9.2 Caracteristici generale ale luminii

Spectrul de lumină corespunde unei părţi a spectrului radiaţiei electro-
magnetice, având lungimi de undă cuprinsă între 380 şi 760 nm (fig. 9.1). Spectrul
radiaţiilor vizibile reprezintă un segment foarte redus din întregul spectru, care mai
cuprinde radiaţiile , radiaţii Röntgen, radiaţii infraroşii, radiaţii ultraviolete ş.a.
Radiaţiile din spectrul 380  760 nm determină o senzaţie fiziologică specifică
asupra ochiului uman, numită lumină.
Ochiul uman percepe în mod diferit componentele spectrului vizibil, pentru
fiecare dintre acestea asociindu-se senzaţia de culoare (tabelul 9.1). Radiaţia
electromagnetică vizibilă care are o unică lungime de undă este monocromatică.
Portocaliu
Galben
Verde
Violet
Roşu
Bleu
380 400 450 500 550 600 650 700 750 λ [nm]
Lumină
Radiaţii cosmice, Raze γ
Unde ultrascurte
Unde decimetrice
Raze Röntgen
Unde lungi
Microunde
Unde scurte
Infraroşu
Unde medii
Ultraviolet
10-12 10-10 10-8 10-6 10-4 10-2 100 102 104 106 108 λ [m]
Fig. 9.1 − Spectrul undelor electromagnetice.
Lungimea de undă a unei radiaţii electromagnetice monocromatice poate fi

determinată din relaţia
c
= , (9.1)
f
Instalaţii de iluminat electric 339
în care c este viteza luminii (c  3108 m/s în vid; 2,25108 m/s în apă şi 2108 în
sticlă), iar f − frecvenţa radiaţiei.
Tabelul 9.1
Sensibilitatea spectrală a ochiului uman
Lungimea de undă în vid [nm] Culoarea
380  430 Violet
430  485 Bleu
485  570 Verde
570  600 Galben
600  610 Portocaliu
610  760 Roşu
În realitate, culoarea se realizează prin suprapunerea radiaţiilor vizibile cu

diferite lungimi de undă, emise de sursa de lumină.
În tabelul 9.2 este indicată clasificarea surselor tehnice de lumină în funcţie de
culoare, conform CIE (Comisiei Internaţionale de Iluminat) [9.3]. Culoarea unei
surse de lumină se caracterizează prin temperatura sa de culoare, definită ca fiind
temperatura (în K) a corpului negru, a cărui radiaţie are aceeaşi culoare cu cea a
sursei de lumină analizate.
Lumina zilei rezultă din radiaţia termică a soarelui, în urma filtrării prin
atmosfera pământului. Radiaţia termică a soarelui are un spectru continuu, cu
lungimi de undă cuprinse între circa 300 şi 4500 nm, şi o temperatură medie de
culoare de 5000 K (pentru Europa).
Tabelul 9.2
Culoarea unei surse de lumină
Definiţie conform Domeniul temperaturii de
CIE culoare
Grupa 1 (cald) < 3300 K
Grupa 2 (mediu) (3300  5000/5300) K
Grupa 3 (rece) > 5000/5300 K
9.2.1 Mărimi şi unităţi fotometrice
Pentru caracterizarea surselor de lumină artificială sunt utilizate o serie de

mărimi fotometrice, cărora le corespund unităţi de măsură specifice.
Toate corpurile având o temperatură peste 0 K radiază energie, însă numai
radiaţiile care sunt percepute de către ochiul uman, corespund energiei luminoase.
Fiecare sursă de lumină emite o anumită energie luminoasă W.
Energia radiată în unitatea de timp (puterea radiată) şi percepută de către
ochiul uman se defineşte ca fiind fluxul luminos 
dW
= , (9.2)
dt
Unitatea de măsură, lumenul (lm), corespunde unui flux luminos emis de o
sursă monocromatică cu lungimea de undă de 555,5 nm (f = 540,01541012 Hz) şi
care consumă 1/683 W [9.2]. Altfel spus, o putere de 1 W transformată integral în
lumină, corespunde unui flux luminos de 683 lm (pentru o radiaţie monocromatică

cu lungimea de undă de 555,5 nm (galben)).
Eficienţa luminoasă  a unei surse de lumină (principala mărime care
defineşte caracteristicile sursei din punctul de vedere al consumului de energie
electrică) reprezintă raportul dintre fluxul luminos  emis de sursă şi puterea
absorbită din reţeaua electrică P de către sursa de lumină (fig. 9.2)

η= . (9.3)
P
Eficienţa luminoasă este un indicator economic al unei surse de lumină.
În cazul unei transformări ideale a energiei electrice 
absorbite de o sursă care emite o lumină monocromatică P Sursă electrică 
cu lungimea de undă de 555, 5 nm rezultă o eficienţă de lumină
luminoasă  = 683 lm/W. Această valoare este o mărime Fig. 9.2 − Răspunsul unei
de referinţă în caracterizarea surselor de lumină surse electrice de lumină.
artificială, din punct de vedere al consumului de energie electrică. În realitate, sur-
sele actuale de lumină artificială au o eficienţă luminoasă mult mai mică. În tabelul
9.3 [9.4] sunt prezentate câteva exemple în acest sens.
Tabelul 9.3
Eficienţa luminoasă a unor surse de lumină
Eficienţa luminoasă,
Sursa de lumină
lm/W
Lampa iniţială Edison 1,4
Lampa cu incandescenţă 10  15
Lampa cu halogeni 15  25
Lampa fluorescentă 40  70
Lampa cu descărcare în vapori
de mercur de înaltă presiune 37  63
Lampa cu descărcare în vapori
de sodiu de înaltă presiune 80  110
Lampa cu descărcare cu
halogenuri metalice 80  100
Diode luminiscente (LED) sub 100
Intensitatea luminoasă I a unei surse de lumină (fig. 9.3), în direcţia , se

defineşte ca fiind densitatea spaţială a fluxului luminos.
Ea se calculează raportând fluxul luminos  emis în Q
direcţia , la unghiul solid , în care are loc emisia Iα ΔΩ
r
(densitatea spaţială a fluxului luminos în direcţia ) α θ
n
  lm 
Iα =  = candela (cd) . (9.4)
  sr  ΔF
Sursele obişnuite prezintă valori diferite ale inten-
Fig. 9.3 − Intensitatea
sităţii luminoase pe diferitele direcţii. Este posibil să se luminoasă.
ataşeze intensităţii luminoase noţiunea de vector. Mo-
dulul acestuia se determină din relaţia de definiţie (9.4), direcţia este , iar sensul
este radial.
Repartiţia în spaţiu a intensităţii luminoase a unei surse este o caracteristică

importantă a unei surse de lumină. Fiind cunoscută repartiţia intensităţii luminoase
în spaţiu (în plan) a unei surse, pot fi determinate principalele caracteristici foto-
metrice ale acesteia. Locul geometric al vârfurilor vectorilor intensitate luminoasă
reprezintă suprafaţa de distribuţie a intensităţii luminoase. Intersecţia acesteia cu un
plan care conţine axa sursei (plan principal) reprezintă curba de distribuţie a
intensităţii luminoase (CDIL).
Curbele de distribuţie a intensităţii luminoase sunt indicate de către furnizorul
de corpuri de iluminat. Acestea sunt determinate pentru cazul în care, în corpul de
iluminat, se află montată o lampă etalon cu un flux luminos de 1000 lm.
Valoarea reală a intensităţii luminoase pentru un corp de iluminat în care
lămpile au un flux luminos total , rezultă din relaţia

I  = I 0  , (9.5)
1000
în care I0 este valoarea din CDIL, dată furnizorul de corpuri de iluminat.
Ca exemplu, în figura 9.4, este indicată o curbă de distribuţie a intensităţii
luminoase, determinată experimental, pentru o sursă obişnuită de lumină artificială.
În cazul în care datele privind CDIL nu sunt cunoscute, pot fi determinate prin
măsurătoare cu ajutorul luxmetrului.
Nivelul de iluminare E defineşte fluxul luminos care ajunge pe suprafaţa
iluminată. Unitatea de măsură a nivelului de iluminare este luxul [lx]
d
E= . (9.6)
dA
Nivelul de iluminare reprezintă mărimea de bază pentru dimensionarea
instalaţiilor de iluminat şi pentru verificarea instalaţiilor existente.
Perceperea sarcinii vizuale (acuitatea vizuală) a ochiului uman depinde în
mare măsură de nivelul de iluminare a câmpului vizual. Odată cu creşterea nive-
lului de iluminare creşte, în general, şi acuitatea vizuală. Un nivel de iluminare
corespunzător pe planul de lucru determină randamentul activităţilor în zonă.
Valori tipice ale nivelului de iluminare în exterior sunt [9.5]:
• zi de vară însorită − 60 000  100 000 lx;
• zi de iarnă însorită, pe zăpadă, la munte − 300 000 lx;
• zi de vară înnourată − până la 20 000 lx;
• zi de iarnă înnourată − până la 3000 lx;
• noapte cu lună plină − până la 0,25 lx;
• noapte senină cu stele − până la 0,01 lx.
Pe baza informaţiilor privind confortul vizual, a pierderilor indirecte (redu-
cerea randamentului de lucru, costurile cu sănătatea etc.), precum şi a costului
instalaţiei de iluminat poate fi determinată valoarea normată En a nivelului de ilu-
minare în fiecare loc de muncă (fig. 9.5). Aceste valori sunt indicate în normativele
de iluminat [9.2].
Pentru a asigura adaptarea vizuală, la trecerea de la o încăpere la alta, ni-
velurile de iluminare în diferitele puncte nu trebuie să aibă un raport mai mare de 5.
În tabelul 9.4 [9.4] sunt indicate valorile minime ale nivelului de iluminare
pentru birouri şi spaţii administrative.
120 130 140 160 180 160 140 130 120

110 110
100 100
90 90
30
80 80
60
70 90 70
120 I
60 60
150
180 
50 50
210
40 240
270 40
300 cd
30 20 10 0 10 20 30
Fig. 9.4 − Curba de distribuţie a intensitătii luminoase
pentru un corp de iluminat.
Costuri
Investiţii în insta-
laţia de iluminat
Pierderi indirecte
En Nivel de iluminare, [lx]
Fig. 9.5 − Stabilirea nivelului de iluminare.
Suprafaţa de lucru este un plan fictiv la care se referă măsurătorile privind

nivelul de iluminare. În general, acest plan este orizontal şi plasat la 0,7 m deasupra
podelei.
Reducerea nivelului de iluminare datorită îmbătrânirii şi murdăririi instalaţiei
de iluminat poate fi luată în consideraţie prin intermediul factorului de menţinere
subunitar Mf (fig. 9.6) [9.2]. Rezultă, în acest fel, că este necesar ca, iniţial, să fie
instalate mai multe surse de lumină, pentru ca − după un anumit timp − să rezulte
valoarea impusă a nivelului de iluminare. În cazurile practice, evaluarea factorului
de menţinere pentru un loc de muncă specificat (tabelul 9.5), întreţinerea sistemului
de iluminat (stabilirea intervalelor pentru curăţirea periodică a surselor de lumină)

şi momentul înlocuirii lămpii uzate se stabilesc de către proiectantul sistemului de
iluminat. Realizarea acestor condiţii are un rol important în asigurarea unui
ambient luminotehnic corespunzător valorilor de proiectare.
Tabelul 9.4
Valori minime ale nivelului de iluminare în birouri şi spaţii administrative
Valoarea minim admisibilă a Suprafaţa la care se
Tipul încăperii nivelului de iluminare Emin , referă nivelul de
lx iluminare
Birouri (scris, citit, procesare date) 500
Execuţie desen tehnic 7500 0,7 m de la
Săli de conferinţe 300 nivelul pardoselii
Săli de clasă 300
Arhive 200 Pe rafturi
0,5 m de la
Teatre, săli de concert 200
nivelul pardoselii
Coridoare 100
La nivelul pardoselii
Săli polivalente 300

Flux luminos iniţial
Flux luminos real
Limita inferioară admisă
Variaţia fluxului luminos în

lipsa întreţinerii
Prima operaţie A doua operaţie Inlocuire t

de întreţinere de întreţinere lampă
Fig. 9.6 − Variaţia fluxului luminos datorită îmbătrânirii şi

murdăririi sursei de lumină.
Repartiţia nivelului de iluminare pe o suprafaţă este indicată prin curbe izo-

lux. Acestea reprezintă locul geometric al punctelor cu acelaşi nivel de iluminare.
Luminanţa L este o măsură a senzaţiei de strălucire asupra ochiului uman, a
unei suprafeţe care emite sau reflectă lumină, determinând fenomenul de orbire.
Orbirea este definită ca fiind senzaţia de perturbare a vederii, datorită unei repartiţii
necorespunzătoare a luminanţei şi/sau a unui contrast prea ridicat al luminanţelor în
câmpul vizual al observatorului. Prin contrast se înţelege raportul dintre luminanţa
obiectului (sarcinii vizuale) şi luminanţa fondului.
Luminanţa L este definită ca raportul dintre intensitatea luminoasă şi aria
suprafaţei emiţătoare, normală pe direcţia intensităţii luminoase (fig. 9.7)
dI 
L = . (9.7)
dA  cos 
în care  este unghiul de observare şi determină aria suprafeţei vizibile a suprafeţei
luminoase.
Tabelul 9.5
Factorul de menţinere
Reducerea nivelului de iluminare datorită
Factorul de menţinere
murdăririi şi îmbătrânirii lămpilor, a
Mf
instalaţiilor de iluminat şi a pereţilor încăperii
normală 0,8
ridicată 0,7
puternică 0,6
Unitatea de măsură este candela/m2 [cd/m2].

Exemplu de valori ale luminanţei, în mediul încojurător, sunt prezentate mai jos:
• soare la amiază − până la 150 000 cd/cm2 ;
• lampa cu incandescenţă − 20  120 cd/cm2 ;
• lampă cu incandescenţă mată − 2  5 cd/cm2 ;
• lampă fluorescentă compactă − 0,9  2,5 cd/cm2 ;
• lampă fluorescentă tubulară − 0,4  1,7 cd/cm2 ;
• luna − 0,25 cd/cm2 .
Confortul ambiental este determinat, în
mare măsură, de o repartiţie adecvată a Sursa de lumină
luminanţelor în câmpul vizual. În general, se
consideră că se asigură un confort vizual n
corespunzător pentru un sistem de iluminat α Ochiul uman
caracterizat de factorul de neuniformitate al dIα
nivelului de iluminare k1=Emin/Emed > 0,8 dA
[9.2]. Asigurarea unei repartiţii adecvate a Fig. 9.7 −Luminanţa.
luminanţelor în câmpul vizual este unul dintre parametrii calitativi cei mai
importanţi ai sistemelor de iluminat. Un contrast mai mare de 40:1 (sau 1:40)
determină inconfort fiziologic.
9.2.2 Legile fotometrice
Legile fotometrice prezintă relaţiiile dintre iluminarea directă E într-un punct

al suprafeţei de lucru (nivel de iluminare punctual) şi intensitatea luminoasă I a
unei surse de lumină punctiformă, distanţa r faţă de sursa de lumină şi unghiul de
incidenţă  a razei luminoase.
Legea pătratului distanţelor

Iluminarea directă într-un punct, dată de o sursă punctiformă, este invers
proporţională cu pătratul distanţei de la sursă la punct
I  cosθ
E= α . (9.8)
r2
Pentru situaţia din figura 9.8: rezultă
E1 r22
= . (9.9)
E2 r12
Legea cosinusului
Iluminarea directă într-un punct, dată de o sursă punctiformă, este direct
proporţională cu cosinusul unghiului dintre raza de lumină şi normala în punct, la
suprafaţa pe care se află (relaţia 9.8).
Prin rotirea suprafeţei dA (fig. 9.9), în planul punctului P rezultă
E1 cos 1
= . (9.10)
E2 cos 2
Iα Iα
α n α
θ
r1
r n1 n2
r2 n θ1 θ2
θ
dA
Br
en
Fig. 9.8 − Legeanst
pătratelor Fig. 9.9 −Legea cosinusurilor.
distanţelor.
ell
Legea lui Lambert

Se referă la suprafeţele luminoase, perfect difuze. Aceste suprafeţe au aceeaşi
luminanţă în toate direcţiile din spaţiu. Rezultă
dI α = Lα  dA  cosα , (9.11)
sau
dI α = dI max  cosα , (9.12)
în care Imax este intensitatea luminoasă emisă pe o direcţie perpendiculară pe supra-
faţa sursei luminoase, iar I − intensitatea luminoasă emisă în direcţia .
9.2.3 Redarea culorilor
Redarea culorilor este un criteriu important de evaluare a calităţii luminii,

indicând cât de „corectă” i se pare unui observator, culoarea corpurilor iluminate
artificial. Culoarea corpurilor este considerată „corectă” atunci când acestea sunt
privite la lumina naturală.
Esenţial pentru calitatea redării culorilor într-o instalaţie de iluminat este
spectrul radiaţiei sursei de lumină.
Indicele Ra de redare a culorilor defineşte caracteristicile de redare ale culo-
rilor de către surselor de lumină artificială (tabelul 9.6) [9.1]. Nivelul 1A defineşte
cea mai ridicată capacitate de redare a culorilor şi este cerut la încercare/controlul
culorilor. În încăperile cu birouri, în general, este suficient nivelul 1B.
Tabelul 9.6
Niveluri de redare a culorilor Ra
Caracteristici Nivel de redare a culorilor Indicele de redare a culorilor
1A 90  100
Foarte bune 1B 80  90
2A 70  80
Bune 2B 60  70
Medii 3 40  60
Slabe 4 20  40
Nedefinite − < 20
9.3 Surse de lumină artificială (lămpi)

Sursele de lumină artificială şi tehnica iluminatului se referă la surse electrice,
ca surse de radiaţii electromagnetice în domeniul vizibil al spectrului.
Lămpile electrice reprezintă modul practic de realizare a surselor de lumină
utilizate, în special, pentru iluminatul artificial. În prezent, în tehnica iluminatului
există o mare varietate de surse de lumină artificială adecvate diferitelor scopuri.
Deosebirea constă nu numai în dimensiuni şi formă, ci într-o măsură, chiar mai
importantă, în modul de producere a luminii, puterea nominală, fluxul luminos,
culoarea luminii, tipul soclului etc.
Principial sursele de lumină pot fi împărţite în:
• surse termice (lămpi cu incandescenţă clasică, lampa cu halogeni);
• surse cu descărcări electrice:
− în gaze (neon, argon, kripton, xenon);
− în vapori metalici (mercur, sodiu);
− în gaze şi vapori metalici (vapori de mercur cu halogeni);
− surse fluorescente (de joasă şi înaltă presiune);
• surse cu inducţie;
• surse electronice (LED-uri).
9.3.1 Lămpi cu incandescenţă
Lămpile cu incandescenţă sunt surse termice de lumină. Un fir metalic, plasat

în interiorul unui balon din sticlă, este adus la incandescenţă prin efect Joule, la
trecerea unui curent electric (fig. 9.10).
Ca sursă de lumină este utilizat, în prezent, filamentul din wolfram (tempera-
tura de topire circa 3400C).
Lămpile cu incandescenţă cu puteri nominale de 15  40 W sunt realizate, în
mod obişnuit, cu vid în interiorul balonului din sticlă, iar lămpile cu puteri nominale
peste 60 W sunt realizate, de obicei, cu un gaz inert în interiorul balonului.
Cea mai mare parte a radiaţiilor emise, pentru temperaturile obişnuite de 2200
 2500C, corespund domeniului radiaţiilor termice, astfel încât lampa cu
incandescenţă este, în primul rând, un element încălzitor, având o pondere redusă
ca sursă de lumină.
Cele mai importante avantaje ale acestor lămpi sunt următoarele:
• dimensiuni reduse;
• o foarte bună redare a culorilor; 1
• o mare varietate de puteri nominale şi Vid sau
forme; 2
4 4 gaz
• apariţia imediată a luminii după conectare 5 (argon)
în circuitul electric;
• cost redus la achiziţie;
• posibilitate de reglare continuă a fluxului 3
luminos;
• receptor liniar (nu produce armonice de 6
Fig. 9.10 − Lampă cu incandescenţă:
curent electric); 1 – Elementul cald (filament din
• nu determină defazare între curentul wolfram); 2 – Balon din sticlă;
electric absorbit şi tensiunea de alimentare (nu 3 – Soclu; 4 – Electrod; 5 – Tijă din
necesită putere reactivă). sticlă; 6 – Element de contact.
Principalele dezavantaje ale lămpii cu incandescenţă sunt:
− eficienţă luminoasă foarte redusă (10  15 lm/W);
− durată de utilizare redusă (circa 1 000 ore);
− solicitare termică ridicată (temperatura balonului din sticlă poate atinge
150C);
− luminanţa are valori deosebit de ridicate (20  120 cd/cm2), ceea ce conduce
la pericol de orbire;
− curentul electric I0 , în momentul conectării lămpii (în starea rece a
filamentului), este foarte mare în raport cu curentul electric Ir de funcţionare
normală (I0/Ir  8), ceea ce determină o puternică solicitare a lămpii şi a circuitului
de alimentare (raportul între rezistenţa electrică a lămpii în stare rece şi în
funcţionare este aproximativ 14);
− datorită vaporizării wolframului, pe partea interioară a balonului din sticlă,
se depune un strat netransparent; caracteristicile fotometrice ale lămpii cu incan-
descenţă, pe durata funcţionării, se reduc (înnegrirea balonului datorită depunerii
vaporilor de wolfram); după 1000 ore de funcţionare, lampa prezintă un flux lumi-
nos care nu depăşeşte 80% din valoarea iniţială;
− prezintă o sensibilitate ridicată la variaţii de tensiune; o influenţă deosebită o
are nivelul de tensiune U asupra duratei de viaţă D
−14
D U 
=  , (9.13)
Dr  U r 
în care Dr = 1000 ore este durata normată, iar Ur = 230 V − tensiunea normată.
Din relaţia (9.13) rezultă că, la o creştere de tensiune, permanentă, cu 5%
peste valoarea normată, durata de viaţă se reduce la 50% , iar la o reducere a
tensiunii cu 5% , fluxul luminos scade cu 17%.
Nivelul tensiunii la bornele lămpii are o influenţă ridicată asupra caracteristici-
lor fotometrice şi electrice ale lămpii (fig. 9.11).
În afara lămpilor de utilizare generală, există o mare varietate de lămpi cu
utilizări speciale: lămpi pentru faruri auto, lămpi pentru proiectoare, lămpi lumina
zilei etc.
Datorită eficienţei lor foarte reduse, lămpile cu incandescenţă actuale sunt

utilizate numai în cazuri speciale, pentru calităţile lor privind redarea culorilor.
1,6
D/Dr
1,4 Φ/Φr
1,2 /r
P/Pr P/Pr
1,0 /r
0,8 Φ/Φr D/Dr
0,6
0,85 0,9 0,95 1,0 1,05 1,1 U/Ur
0,4 Fig. 9.11 − Mărimile relative ale lămpii cu
incandescenţă în funcţie de tensiune.
9.3.2 Lămpi cu descărcări electrice
În cazul lămpilor cu descărcare electrică, sursa de lumină este determinată de

radiaţiile electromagnetice care apar în descărcările electrice în gaze, în vapori
metalici sau în gaze şi vapori metalici. În funcţie de mediul în care are loc
descărcarea se pot obţine următoarele tipuri de radiaţii:
• monocromatice, atunci când descărcarea se produce în gaze:
− neon – pentru culoarea roşie;
− argon – pentru culoarea albastră;
− xenon – pentru culoarea albă;
− kripton − pentru culoarea portocalie;
− sodiu − pentru culoarea galbenă;
• radiaţii bogate în infraroşu, lămpile de acest tip având o bună utilizare în
domenii industriale, medicale etc.
• radiaţii ultraviolete, lămpile de acest tip fiind utilizate, de asemenea, în
medicină, industrie etc.
• radiaţii luminoase, de nuanţă albă, atunci când sunt prevăzute cu luminofor
(substanţă care transformă radiaţia ultravioletă în radiaţie luminoasă − lampa
fluorescentă).
În cazul lămpilor cu descărcări în gaze, vapori metalici, gaze şi vapori
metalici, este necesară existenţa unui element de stabilizare a descărcării electrice,
într-un anumit domeniu al caracteristicii tensiune-curent electric, numit balast. De
cele mai multe ori, pentru limitarea curentului electric sunt utilizate bobine (balast
inductiv). Uneori sunt folosite şi condensatoare (foarte rar rezistoare). În prezent,
este recomandată utilizarea balasturilor electronice, care asigură caracteristici
luminotehnice superioare şi reducerea consumurilor de energie electrică.
9.3.2.1 Lămpi fluorescente de joasă presiune (tuburi fluorescente)
Lămpile fluorescente, de joasă presiune, sunt cu descărcare în vapori de

mercur de joasă presiune. În interiorul tubului este un amestec gazos de argon şi
krypton împreună cu un miligram de mercur (presiunea gazului 150  160 Pa;
presiunea vaporilor de mercur 0,15  15 Pa). Pe partea interioară a tubului din
sticlă este plasat un strat subţire dintr-un material fluorescent. Canalul descărcării
electrice determină o intensă radiţie în domeniul ultraviolet (în principal, linia
spectrală de 253 nm, aşa numita linie rezonantă a mercurului) care este convertită
în domeniul vizibil cu ajutorul stratului din material fluorescent. Materialul
fluorescent determină calitatea luminii şi eficienţa sursei de lumină.
În cazul surselor liniare (tuburi fluorescente), descărcarea electrică se dezvoltă
în interiorul unui tub din sticlă (8  26 mm diametru) prevăzut, pe partea
interioară, cu un strat fluorescent, iar la capete tubului sunt plasaţi doi electrozi. În
mod obişnuit, electrozii constau din filamente din wolfram, acoperite cu un strat
activ din pământuri rare. Filamentele trebuie să fie preîncălzite.
Lungimea tubului este determinată de fluxul luminos nominal al lămpii.
Descărcarea electrică este amor- Ur = 230 V
sată în mediul gazos din tub, iar apoi B
are loc vaporizarea mercurului şi dez- CR
voltarea descărcării în vapori metalici.
Tensiunea relativ ridicată (până la T
2,5 kV) necesară amorsării descărcării S1 E 1 E2 S2
este obţinută, în multe dintre lămpile
fluorescente actuale, cu ajutorul unui Eb
Ea St
starter St (fig. 9.12). Acesta constă G
dintr-un tub de descărcare G, de dimen-
siuni reduse, având, în paralel, conectat Cs
un condensator Cs pentru limitarea Fig. 9.12 − Lampa fluorescentă.
perturbaţiilor de înaltă frecvenţă. Tubul
de descărcare G este umplut cu neon şi are doi electrozi Ea (de formă liniară) şi Eb
(element bimetalic).
Dacă la bornele de alimentare se aplică tensiune alternativă de 230 V, între
electrozii Ea şi Eb se iniţiază o descărcare luminiscentă. Căldura dezvoltată în tubul
G conduce la deformarea elementului bimetalic Eb până la atingerea celor doi
electrozi. Curentul electric de scurtcircuit rezultat (de circa 1,5 mai mare decât
curentul nominal) determină încălzirea rapidă a celor doi electrozi (filamente) E1 şi
E2 până la circa 800C. În tubul G, atingerea celor doi electrozi Ea şi Eb ai starte-
rului (circa 0,3 s) conduce la dispariţia descărcării electrice, răcirea elementului
bimetalic şi revenirea sa la forma iniţială. La întreruperea circuitului între electrozii
Ea şi Eb ai starterului, la bornele bobinei B apare un impuls de tensiune (circa 2,5
kV) care determină străpungerea electrică a spaţiului dintre electrozii E1 şi E2 . În
cazul în care în tubul T nu a avut loc iniţierea descărcării, întregul proces de
aprindere se reia. Descărcarea se iniţiază în amestecul gazos de bază, apoi are loc
vaporizarea mercurului şi continuarea descărcării în vapori de mercur.
Radiaţia luminoasă este foarte redusă, având în vedere că emisia unei descăr-
cări în vapori de mercur are loc, practic, numai în domeniul ultraviolet. Stratul
fluorescent plasat, pe partea interioară a tubului de descărcare, converteşte circa o
treime din radiaţiile invizibile UV în radiaţii vizibile, a căror culoare depinde de
materialul fluorescent utilizat.
Tensiunea la bornele tubului UT , după amorsarea acestuia, este mai mică

decât tensiunea de aprindere a starterului [UT = (0,3  0,6)Ur] şi starterul nu mai
are, în continuare, niciun rol.
Starterul are următoarele funcţiuni:
• asigurarea preîncălzirii filamentelor tubului principal;
• realizarea unei deschideri bruşte a circuitului electric inductiv, astfel încât la
bornele bobinei B să se obţină o tensiunea ridicată;
• limitarea perturbaţiilor de înaltă frecvenţă în perioada de aprindere a lămpii.
Bobina B trebuie să asigure aprinderea lămpii, dar are şi rolul de a limita
curentul electric de preîncălzire, în perioada de aprindere a lămpii, precum şi de a
stabiliza descărcarea electrică în zona impusă a caracteristicii tensiune-curent
electric a lămpii (limitarea curentului electric prin tubul principal în regimul
normal de funcţionare).
Tubul de descărcare T este conectat în circuit prin intermediul soclurilor S1 şi
S2 , cu doi electrozi.
Condensatorul CR are rolul de a asigura îmbunătăţirea factorului de putere al
lămpii (în funcţionare normală, factorul de putere natural  nu depăşeşte 0,6).
Prin alegerea corespunzătoare a stratului fluorescent, lămpile fluorescente pot
fi realizate în principal cu următoarele culori:
• alb − culoare (temperatura de culoare circa 4400 K) care permite obţinerea
unei eficienţe luminoase ridicate şi o utilizare generală; aceste lămpi sunt foarte
folosite pentru iluminat în industrie, birouri, încăperi comerciale, în exterior;
• lumina zilei − culoare alb-albăstruie (temperatura de culoare circa 6400 K),
asemănătoare luminii zilei; aceste lămpi sunt utilizate în locurile în care este impor-
tantă distingerea reală a culorilor (tipografii, ateliere foto, industrie textilă ş.a.);
• alb cald − culoare caldă (temperatura de culoare 3300 K), cu o pondere
importantă a domeniului roşu, este adecvată iluminării spaţiilor de odihnă (încăperi
de locuit, spaţii culturale, restaurante etc.).
O durată ridicată de viaţă, o eficienţă luminoasă relativ mare şi o bună redare a
culorilor reprezintă calităţi care au condus la o largă utilizare a acestor lămpi.
Principalele caracteristici ale lămpilor fluorescente sunt:
• eficienţă luminoasă ridicată − 40  70 lm/W;
• o mare varietate de modele (cele mai des sunt utilizate lămpile cu puterea
nominală de18 W, 36 W şi 58 W);
• o redare a culorilor de la bună până la foarte bună;
• o durată ridicată de viaţă (10 000 ore);
• posibilitate de reglare continuă a fluxului luminos până la 1%;
• mai puţin sensibile decât lămpile cu incandescenţă la variaţii de tensiune (fig.
9.13); micile variaţii până la 5% influenţează relativ puţin puterea absorbită şi
durata de viaţa a lămpii;
• luminanţă redusă (0,4  1,7 cd/cm2).
Principalele dezavantaje ale lămpii sunt următoarele:
− fluxul luminos al lămpii este puternic dependent de temperatură; valorile
optime ale temperaturii mediului ambiant sunt de la 25C (la tuburile T26* ) până
la 35C (la tuburile T16) − figura 9.14;
*
notaţie utilizată pentru a indica forma (Tubulară) şi diametrul tubului (26 mm)
− datorită bobinei de limitare B, rezultă un factor de putere natural de circa

0,6; pentru îmbunătăţirea factorului de putere, până la valori de 0,930,95, este
prevăzut un condensator de o
anumită valoare (dacă nu se iau 1,6
alte măsuri); D/Dr
1,4
− dimensiuni mari; I/Ir
P/Pr
− costuri relativ mari; 1,2
/Φr
− durata de viaţă este sen- 1,0
sibilă la frecvenţa conectărilor (în
cazul unei frecvenţe ridicate a co- 0,8
nectărilor scade durata de viaţă); 0,6
− lampa fluorescentă, în
ansamblu, este un receptor pu- 0,8 0,85 0,9 0,95 1,0 1,05 1,1 1,15 U/Ur
ternic neliniar; datorită caracte-
Fig. 9.13 − Mărimile relative ale lămpii fluorescente în
risticii neliniare a lămpii, curen- funcţie de tensiune.
tul electric absorbit are o formă
distorsionată; spectrul său de armonice are componente de frecvenţă ridicată (în
special în cazul utilizării balastului electronic);
%
100
80
T26 58 W T16
60
40
T26 36 W
20
0
−20 0 20 40 60  []
Fig. 9.14 − Variaţia fluxului luminos cu temperatura mediului ambiant.
− alimentarea lămpii cu o tensiune de frecvenţă redusă (50 Hz) conduce la

efect stroboscopic (fluxul luminos  variază cu o frecvenţă dublă faţă de a curen-
tului electric).
Lampa fluorescentă tubulară este frecvent utilizată în iluminatul interior.
Sursele tubulare moderne sunt caracterizate de o eficienţă luminoasă ridicată,
o bună redare a culorilor şi sunt alimentate prin intermediul unui balast electronic.
Se asigură astfel, la bornele lămpii, o frecvenţă ridicată (20  50 kHz) pentru
limitarea efectului stroboscopic şi, în punctul de conectarea la reţea, un factor de
putere practic unitar şi o formă sinusoidală a curentului absorbit.
9.3.2.2 Lămpile fluorescente compacte
Lămpile fluorescente compacte funcţionează după acelaşi principiu ca şi

lămpile fluorescente liniare. Sunt utilizate în corpuri de iluminat de dimensiuni
reduse. Aşa numitele lămpi economice sunt lămpi fluorescente compacte având în
soclu inclus balastul electronic (fig. 9.15). Tubul de descărcare este alimentat cu o
tensiune de frecvenţă ridicată (20  50 kHz). Aceste lămpi sunt utilizate, în mod
obişnuit, pentru înlocuirea lămpilor cu incandescenţă.
Iniţierea descărcării electrice se realizează, cu ajutorul unui circuit rezonant
L-C (fig. 9.16); această soluţie este utilizată, din ce în ce mai des, şi în cazul lăm-
pilor liniare.
Înainte de aprinderea lămpii trece un curent electric prin circuitul serie compus
din bobina B, filamentele lămpii şi condensatorul C. În regim rezonant rezultă o
tensiune ridicată, UC (fig. 9.16 a)), ceea ce conduce la amorsarea descărcării în tub.
În funcţionare normală (fig. 9.16 b)), condensatorul este scurtcircuitat de către
canalul descărcării electrice în lampă.
B I B
UL I
UF/2
UC
U C U C
1
UF/2
2
UL
3 I
4 U
φ
Fig. 9.15 − Lampă UF  U
fluorescentă compactă: I
1 − tub din sticlă în UC
formă de U; 2 – balast
a) b)
electronic; 3 – soclu;
4 − piesă de contact. Fig. 9.16 − Aprinderea lămpii fluorescente într-un circuit
rezonant L-C:
a) înainte de aprinderea lămpii; b) în funcţionare normală.
Principalele avantaje ale lămpilor compacte sunt:

• dimensiuni reduse, o formă compactă;
• o varietate mare de puteri nominale;
• eficienţă luminoasă ridicată 55  88 lm/W;
• redare foarte bună a culorilor;
• durată mare de viaţă (10000  16000 ore);
• dacă balastul electronic este completat cu un circuit PFC (Power Factor
Corrector) poate determina un factor de putere unitar şi un curent electric absorbit,
de formă practic sinusoidală.
Principalele dezavantaje ale lămpilor compacte sunt:
− o intensă disipare de căldură într-un volum redus;
− datorită caracteristicii neliniare, curentul absorbit din reţea, în lipsa unui
circuit de corecţie, prezintă un spectru important de armonice.
Acest tip de lămpi cunoaşte o largă utilizare în unităţile social-culturale,

spitale, şcoli, locuinţe. Prin faptul că poate înlocui direct lămpile cu incandescenţă,
reprezintă una dintre soluţiile cele mai eficiente pentru reducerea consumurilor de
energie electrică pentru iluminat.
În tabelul 9.7 sunt indicate lămpile fluorescente compacte care asigură,
practic, acelaşi flux luminos cu lămpile incandescente, având însă o putere nomi-
nală mult redusă, datorită eficienţei luminoasă relativ ridicată a lămpilor fluores-
cente compacte.
Tabelul 9.7
Corespondenţa lămpilor compacte cu lămpile cu incandescenţă
Lămpi compacte Lămpi cu incandescenţă
P [W]  [lm] P [W]  [lm]
5 250 25 205
7 400 40 415
13 900 60 715
18 1250 75 950
26  28 1800 100 1350
Înlocuirea lămpilor cu incandescenţă cu cele compacte trebuie analizată şi

prin prisma reducerii poluării mediului ambiant. În figura 9.17 este indicată o
comparaţie între cele două tipuri de lămpi în funcţie de cantitatea de CO2 emisă în
atmosferă, la obţinerea energiei electrice necesară funcţionării lămpii.
kg CO2
500 70 €
400
300
200
26 €
100
0 Lămpi Lămpi compacte

incandescente
Fig. 9.17 − Emisia de CO2 corespunzătoare energiei consumate şi costurile
pe durata de viaţă a lămpilor cu incandescenţă şi a lămpilor compacte.
Lampa compactă asigură o economite de 44 € pe durata de viaţă şi
reducerea cantităţii de CO2 cu circa 500 kg. Se consideră :
− lampa incandescentă: durata de viaţă 1250 ore ; puterea 80 W ; preţ de
vânzare : 0,75 € ;
− lampa compactă : durata de viaţă 10000 ore, puterea 20 W ; preţ de
vânzare : 10 € .
A fost luat în calcul un flux de 1500 lm şi 0,08 €/kWh.
9.3.2.3 Lămpi fluorescente de înaltă presiune
Lămpile fluorescente, de înaltă presiune, sunt cu descărcare în vapori de

mercur de înaltă presiune. Au fost primele lămpi pentru iluminat general, alimen-
tate la 230 V şi prevăzute cu balast inductiv. Constă dintr-un tub de descărcare T
din cuarţ (fig. 9.18), în care se dezvoltă o descărcare electrică între electrozii prin-
cipali E1 şi E2 . După conectarea lămpii în circuit, între electrodul principal E2 şi
electrodul auxiliar Ea se dezvoltă o descărcare electrică auxiliară, în mediul gazos
din interiorul tubului (gaz inert), pentru a asigura o cantitate suficientă de purtători
de sarcină. Limitarea curentului electric, în această descărcare secundară, este reali-
zată de rezistorul R. După un anumit timp, (3  5 minute) mercurul din interiorul
tubului se vaporizează şi descărcarea electrică continuă, între electrozii principali,
în vapori metalici. Limitarea curentului electric în descărcarea principală şi stabi-
lizarea descărcării electrice se realizează cu ajutorul unui element conectat în serie
şi numit balast. În mod obişnuit drept balast se foloseşte o bobină (balast inductiv)
având în vedere pierderile active reduse.
Descărcarea electrică în vapori de mercur de înaltă presiune (circa 0,15 MPa)
este însoţită de o intensă bandă spectrală în domeniul vizibil al spectrului (galben
577 nm până la violet 404,7 nm). De asemenea, rezultă o intensă radiaţie
ultravioletă (în principal, linia spectrală 365,5 nm), utilizată pentru excitarea
stratului fluorescent cu nuanţa roşiatică. Materialul fluorescent este plasat pe partea
interioară a balonului exterior K.
Balonul exterior K, din sticlă, asigură
protecţia tubului de descărcare T contra
acţiunilor exterioare (limitarea influenţei
temperaturii exterioare) şi absoarbe o parte
dintre radiaţiile ultraviolete. E1
Lampa este echipată, în mod obişnuit, cu
soclu S de tipul E 27* sau E 40 şi cu un T K
element de contact E.
Utilizarea balastului inductiv drept E2 Ea
limitator de curent electric determină un de-
fazaj al curbei curentului electric faţă de ten-
siunea aplicată şi rezultă un factor de putere R
de circa 0,6. Apare necesitatea utilizării unui
condensator C pentru compensarea puterii
reactive. B
Acest tip de lampă este utilizat pentru S
~ 230 V;
iluminatul halelor industriale şi în iluminatul C
50 Hz
stradal. E
Principalele avantaje ale acestor lămpi Fig. 9.18 − Lampa cu descărcare în
sunt: vapori de mercur de înaltă presiune..
• un cost relativ redus;
• nu necesită elemente suplimentare pentru amorsare;
• o eficienţă luminoasă medie 37  63 lm/W;
• durată de viaţă ridicată (6 000  10 000 ore).
*
Notaţia E indică tipul filetului (Edison), iar cifrele indică diametrul soclului în mm.
Principalele dezavantaje ale lămpii sunt:

− caracteristici reduse de redare a culorilor;
− durată mare de lansare şi relansare (circa 5 minute); după deconectarea
lămpii, relansarea are loc numai după răcirea şi, astfel, reducerea presiunii din
interiorul tubului de descărcare;
− datorită caracteristicii neliniare ale descărcării electrice, curentul electric din
circuitul lămpii este puternic distorsionat.
Dezavantajele lămpii determină ca, în prezent, să fie puţin utilizată. Acest tip
de lampă stă, însă, la baza realizării lămpilor moderne.
9.3.2.4 Lămpi cu descărcare în vapori de sodiu cu înaltă presiune
În cazul acestor lămpi, arcul electric se dezvoltă într-o atmosferă de vapori de

sodiu. Lampa constă, în principiu, dintr-un tub T (fig. 9.19) şi doi electrozi E1 şi E2
între care se dezvoltă descărcarea electrică. Tubul T este umplut cu un gaz inert
(Xe, Ar, Ne) şi este introdus puţin sodiu în stare solidă. La conectarea lămpii la
reţeaua electrică, blocul de amorsare A (igniter) generează impulsuri de tensiune cu
amplitudine de circa 34 kV, determinând amorsarea descărcării în gazul inert.
După timpul de lansare (până la 8 minute) natriul se vaporizează şi descărcarea
electrică continuă în vapori metalici. În funcţionare normală, tensiunea la bornele
tubului T este de circa 170 V şi blocul de amorsare iese din funcţiune.
Rezultă, în principal, o intensă radiaţie monocromatică (galben intens) cu o
lungime de undă de 589 nm, în apropiere de valoarea corespunzătoare sensibilităţii
spectrale maxime a ochiului uman.
Eficienţa luminoasă a lămpii
creşte odată cu nivelul de izolare ter-
mică. Pentru limitarea pierderilor de
căldură datorate convecţiei, în inte- E1
riorul balonului K este necesar un vid
T K
înaintat.
Având în vedere atmosfera agre-
sivă datorată vaporilor de sodiu, tubul E2
T este realizat dintr-o sticlă specială.
Principalele avantaje ale lămpilor
cu descărcare în vapori de sodiu cu
înaltă presiune sunt următoarele:
• durată mare de viaţă (peste B
20 000 ore); S
230 V;
• o eficienţă luminoasă ridicată A C 50 Hz
(până la 110 lm/W); E
• formă compactă. Fig. 9.19 − Lampa cu descărcare în vapori de
Principalele dezavantaje ale lămpii sodiu de înaltă presiune.
sunt:
− o foarte slabă redare a culorilor (Ra < 20);
− necesită utilizarea unui balast şi a unui bloc de amorsare (igniter);
− durată mare a timpului de lansare şi relansare (până la 8 minute);
− costuri ridicate;
− datorită caracteristicii neliniare a descărcării electrice, curentul electric
absorbit din reţeaua de alimentare prezintă un important spectru armonic.
Având în vedere forma compactă, durata mare de viaţă, o eficienţă luminoasă
ridicată, însă o slabă redare a culorilor, lămpile cu descărcare în vapori de sodiu cu
înaltă presiune sunt utilizate, practic, numai pentru iluminatul stradal şi al tunelurilor.
În prezent, sunt realizate şi lămpi cu descărcare în vapori de sodiu cu înaltă
presiune, cu eficienţă luminoasă mai redusă, însă cu o bună redare a culorilor, care
pot fi utilizate şi în iluminatul interior.
9.3.2.5 Lămpi cu halogenuri metalice
Lămpile cu halogenuri metalice sunt realizate pe baza lămpilor cu descărcare

în vapori de mercur de înaltă presiune. Redarea culorilor şi eficienţa luminoasă pot
fi îmbunătăţite prin introducerea în tubul de descărcare de ioduri de Na, In şi Tl,
precum şi mercur.
Descărcarea în interiorul tubului, în funcţionare normală, are loc în vaporii
iodurilor metalice şi nu apar liniile spectrale ale mercurului.
Principiul lămpii constă în faptul că cele mai multe dintre halogenurile
metalice vaporizează la temperaturi mult mai mici decât metalul cu care sunt aliate.
În tubul de descărcare este argon, puţin mercur şi diferite halogenuri metalice (I,
Br, Cl).
Iniţial, se amorsează o descărcare în argon care trece în vapori de mercur şi
apoi, halogenura este vaporizată în canalul de plasmă (temperatura peste 3000 K) şi
disociată. În continuare, are loc descărcarea în vaporii metalelor care au fost în
componenţa halogenurilor şi rezultă un spectru de emisie corespunzător acestora.
În prezent, sunt utilizate iodura de sodiu, iodura de thaliu, iodura de indiu, iodura
de scandiu, iodura de thoriu, iodura de dysposiu, bromura de dysposiu, bromura de
holmiu, bromura de tuliu.
La temperaturi reduse metalul se aliază din nou cu halogenul respectiv.
Principalele avantaje ale lămpilor cu halogenuri metalice sunt:
• o bună până la foarte bună redare a culorilor (Ra > 80);
• durată mare de viaţă (peste 15 000 ore);
• o bună până la foarte bună eficienţă luminoasă (80  100 lm/W);
• dimensiuni reduse;
• o ridicată stabilitate a culorilor în cazul utilizării tubului de descărcare din
material ceramic.
Principalele dezavantaje ale lămpii cu halogenuri metalice sunt:
− necesită balast inductiv şi bloc de amorsare;
− durată mare de lansare şi relansare (câteva minute);
− costuri ridicate;
− datorită caracteristicii neliniare a descărcării electrice, curentul electric ab-
sorbit din reţeaua de alimentare prezintă un important spectru armonic.
Lampa cu halogenuri metalice este utilizată pentru iluminatul halelor
industriale, a spaţiilor comerciale, a terenurilor de sport etc.
9.3.3 Lămpi cu diode luminiscente (LED- light emitting diode)
Una dintre soluţiile care vor deschide noi direcţii de dezvoltare în domeniul
iluminatului artificial este utilizarea diodelor luminiscente, LED. Aplicaţiile actu-
ale, reduse încă, la surse de semnalizare, pun în evidenţă posibilitatea ca, în urma
unor studii aprofundate, să fie extins domeniul de utilizarea a acestor surse şi în
domeniul iluminatului interior şi exterior.
Diodele luminiscente (LED) sunt elemente semiconductoare care generează o
lumină monocromatică. Sursele actuale pentru semnalizare utilizează diode
luminiscente cu strat din fosfor sau o combinaţie de trei diode determinând culorile
primare (prin combinaţia cărora se poate realiza orice nuanţă de culoare).
Eficienţa luminoasă a surselor actuale de semnalizare este relativ redusă, însă
se consideră că, prin studii şi dezvoltări ale elementelor semiconductoare, va fi
posibilă obţinerea unei eficienţe luminoase care să depăşească sursele actuale de
lumină artificială.
O caracteristică deosebită a surselor bazate pe LED este durata de viaţă foarte
ridicată, (peste 100 000 ore) ceea ce le face deosebit de atractive pentru iluminatul
exterior, unde costurile de înlocuire şi mentenanţă prezintă un interes special [9.6].
Posibilitatea realizării oricărei nuanţe de culoare a luminii emise, precum şi
orice formă a sursei, fac ca aceste surse de lumină să prezinte interes în cazul ilu-
minatului decorativ, în cazul iluminatului interior, dar şi în cazul iluminatului
exterior pentru realizarea sistemelor de semnalizare pentru circulaţie.
Controlabilitatea sistemului de iluminat cu LED-uri permite realizarea unor
sisteme de iluminat eficiente, cu adaptare la necesarul momentan de lumină.
Eficienţa ridicată preconizată a sistemelor de iluminat cu diode luminiscente
(deci pierderi reduse de energie) va avea efecte benefice pentru reducerea consu-
murilor de energie electrică din interiorul clădirilor, în instalaţiile de aer con-
diţionat.
Alimentarea acestor surse cu tensiune continuă poate fi un avantaj important
odată cu dezvoltarea sistemelor de alimentare cu energie electrică la tensiune
continuă, aflate, în prezent, încă în etapa de studiu, dar care vor avea în viitor o
pondere importantă.
Studiile teoretice şi dezvoltările tehnologice trebuie să urmărească, odată cu
creşterea eficienţei luminoase a diodelor actuale, reducerea costurilor pentru
realizarea lămpilor cu diode luminiscente, precum şi menţinerea, pe întrega durată
de viaţă, a spectrului luminos al lămpii.
Schema de principiu a unei lămpi cu diode luminiscente conectate în serie şi
paralel este indicată în figura 9.20.
Dacă în schema din figura 9.20 sunt utilizate diode având curentul electric
nominal de 350 mA şi o tensiune de 4 V, cele 30 diode din matricea lămpii
realizează o sursă de circa 40 W.
Matricea de LED-uri se alimentează cu tensiune continuă de circa 24 V, ceea
ce necesită ca sursa D să includă un transformator coborâtor 230/18 V şi un redre-
sor. Limitarea deformării curbei curentului electric absorbit din circuit şi proble-
mele de compatibilitate electromagnetică pot fi rezolvate cu ajutorul circuitului de
corecţie a formei curentului electric şi a factorului de putere PFC (Power Factor
Corrector) şi a circuitului EMC (Electromagnetic Compatibility).
Principalele avantaje ale surselor cu LED-uri sunt:
L N PE
230 V; 50 Hz
EMC D PFC
Fig. 9.20 − Schema de principiu a unei lămpi electrice cu LED-uri
− durată foarte ridicată de viaţă (peste 100 000 ore), ceea ce conduce la costuri
reduse de mentenanţă (înlocuire lămpi);
− consum redus de energie electrică, ceea ce conduce la costuri reduse de
funcţionare;
− influenţa redusă a vibraţiilor şi a loviturilor;
− formă compactă;
− stabilitate ridicată a culorilor;
− sistem simplu şi eficient de control;
− pierderi reduse şi deci o cantitate redusă de căldură dezvoltată;
− rată redusă de defectare;
− tensiune redusă de alimentare (are nevoie de transformator, redresor şi
filtru);
− admite un mare număr de comutaţii.
9.3.4 Lampa cu inducţie
Lampa cu inducţie (fig. 9.21) este o lampă cu incandescenţă, la care filamentul

F este spiralat de forma unei bobine şi alimentat de la un generator de înaltă
frecvenţă, GÎF (2,95 MHz). Câmpul electromagnetic, generat de filament, menţine
în lampă o agitaţie moleculară, în urma căreia se produce o radiaţie luminoasă. Pe
partea interioară a balonului B se află un strat fluorescent L (luminofor), iar între
acesta şi sticlă se găseşte un strat din siliciu (trans-
parent) cu rolul de a proteja sticla datorită duratei B
L
foarte lungi de funcţionare (circa 60 000 ore).
Aceste lămpi au o eficienţă luminoasă cuprinsă F
între 65 şi 70 lm/W, un indice de redare a culorilor
mai mare de 80, o luminanţă de 5 10 cd/cm2 şi un
timp de repunere în funcţiune de 0,1 s.
Lămpile se montează în corpuri de iluminat
care conţin un abajur, cu un diametru de circa
5060 cm, pentru a oferi protecţie faţă de câmpul
electromagnetic din lampă. Din acelaşi motiv, GÎF ~230 V
corpurile de iluminat, echipate cu lămpi cu inducţie,
Fig. 9.21 − Principiul lămpii cu
se montează la înălţime mare (peste 4 m). inducţie.
9.4 Corpuri de iluminat

9.4.1 Probleme generale
Corpurile de iluminat au una sau mai multe dintre următoarele funcţiuni:

− susţin mecanic lampa sau lămpile şi echipamentul electric auxiliar;
− asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii (lămpilor);
− modifică, în mod convenabil, distribuţia intensităţii luminoase şi a fluxului
luminos, în spaţiu;
− reduce luminanţa lămpii (lămpilor) până la valori nepericuloase pentru
privirea directă;
− modifică, în mod convenabil, spectrul luminos, cu ajutorul unor filtre;
− asigură protecţia lămpii (lămpilor) şi a echipamentelor electrice faţă de
mediu, atunci când acesta poate fi agresiv (coroziv).
Producătorii de corpuri de iluminat au obligaţia de a indica următoarele
caracteristici pentru acestea:
• modul de echipare: număr de lămpi, puterea nominală a acestora,
echipamentul auxiliar necesar funcţionării lămpilor şi puterea absorbită de acestea;
• curba de distribuţie a intensităţii luminoase, în coordonate polare, pentru o
echipare cu o lampă etalon de 1000 lm; în situaţiile în care distribuţia intensităţii
luminoase nu este uniformă, este necesar să fie indicate curbele de distribuţie a in-
tensităţii luminoase pentru diferite planuri principale, uniform plasate faţă de planul
de referinţă 0 − 180 (se preferă planurile 45 − 225; 90 − 270 şi 135 − 315);
• distribuţia intensităţii luminoase, sub formă tabelară din 5 în 5 (sau din 10
în 10);
• distribuţia zonală a fluxului luminos, sub formă grafică, în coordonate
carteziene (=f ()), pentru situaţia în care corpul de iluminat este echipat cu o
lampă etalon de 1000 lm;
• randamentul luminos al corpului de iluminat (raportul dintre fluxul emis de
corpul de iluminat şi fluxul total al lămpilor montate în interiorul acestuia);
• distribuţia luminanţelor emise de corpul de iluminat, sub formă tabelară sau
grafică;
• unghiul de protecţie (unghiul din care nu mai poate fi privită lampa din
interiorul corpului de iluminat); cu cât acest unghi este mai mare, cu atât corpul de
iluminat asigură un confort luminos mai bun;
• dimensiunile geometrice şi masa;
• posibilităţi de montare;
• gradul de protecţie faţă de pătrunderea corpurilor solide şi a apei, precum şi
gradul de protecţie la şocuri mecanice;
• clasa de protecţie „antiex", atunci când este cazul;
• clasa de protecţie împotriva şocurilor electrice.
9.4.2 Clasificări ale corpurilor de iluminat
a) Clasificare în funcţie de distribuţia fluxului luminos în spaţiu:

− cu distribuţie directă (fig. 9.22 a)), dacă fluxul luminos este dirijat, în
proporţie de 90100% , în semisfera inferioară;
− cu distribuţie semidirectă (fig. 9.22 b)), atunci când fluxul transmis în
emisfera inferioară este în proporţie de 6090% ;
− cu distribuţie mixtă (fig. 9.22 c)), dacă fluxul lminos este dirijat
aproximativ egal în cele două semisfere (4060%);
− cu distribuţie semiindirectă (fig. 9.22 d)), dacă fluxul în emisfera
superioară este în proporţie de 6090% ;
− cu distribuţie indirectă (fig. 9.22 e)), dacă fluxul luminos în semisfera
superioară este în proporţie de 90100%.
Cu cât este mai mare fluxul luminos emis în semisfera inferioară, cu atât
sistemul de iluminat din încăpere va fi mai ieftin, întrucât se asigură nivelul de
iluminare cu un număr mai mic de corpuri de iluminat, dar umbrele pe suprafeţele
de lucru vor fi mai pronunţate.
Cu cât fluxul luminos este dirijat preponderent în semisfera superioară, cu atât
sistemul de iluminat va fi mai scump (fiind necesar un număr mai mare de corpuri
de iluminat pentru un anumit nivel de iluminare), dar confortul luminos va fi mai
ridicat (prin reducerea, până la dispariţie, a umbrelor în zona de lucru).
e)
a) c)
b) d)
Fig. 9.22 − Corpuri de iluminat.
b) Clasificarea după gradul de protecţie faţă de mediu (IP)

Protecţia se realizează la pătrunderea corpurilor solide şi a prafului, precum şi
a apei.
Protecţia la pătrunderea corpurilor solide şi a prafului se realizează pe 7
niveluri, de la nivelul 0 − neprotejat − până la nivelul 6 − etanş la praf.
Protecţia la pătrunderea apei (umidităţii) se realizează pe 9 niveluri, de la
nivelul 0 − neprotejat − până la nivelul 8 − protejat contra imersării de durată.
Gradul de protecţie se indică prin două cifre IP ab, în care a indică nivelul de
protecţie la pătrunderea corpurilor solide şi a prafului şi b indică nivelul de
protecţie la pătrunderea apei (umidităţii).
c) Clasificarea după clasa de protecţie la şocuri electrice

Corpurile de iluminat se clasifică în modul următor:
• clasa 0 − atunci când protecţia se realizează numai prin izolaţia de bază:
părţile conductoare accesibile ale corpului de iluminat nu sunt legate la conductorul
de protecţie (PE);
• clasa I − atunci când protecţia împotriva şocurilor electrice se realizează
prin izolaţia de bază şi o măsură de protecţie suplimentară: legarea părţilor conduc-
toare accesibile la conductorul de protecţie (PE).
• clasa II − atunci când protecţia la şocurile electrice se realizează prin
izolaţia de bază şi printr-o măsură suplimentară, care constă într-o izolaţie dublă
sau întărită, special destinată protecţiei; nu este necesară legarea la pământ;
• clasa III − atunci când protecţia la şocurile electrice se realizează prin
izolaţia de bază şi o măsură suplimentară care constă în alimentarea cu o tensiune
nepericuloasă (sub 50 V).
d) Clasificarea după sistemul de prindere faţă de construcţie:

− plafoniere − atunci când corpurile de iluminat sunt fixate direct pe
plafon;
− aplice (drepte sau oblice) − atunci când corpurile de iluminat sunt fixate
pe pereţi sau pe stâlpi;
− pendule − atunci când corpurile de iluminat sunt fixate de plafon, cu
sisteme de suspendare;
− scafe − atunci când corpurile de iluminat (sau chiar lămpile) sunt
mascate de elemente constructive, special destinate pentru a dirija lumina pe
plafon, fără a putea fi privite din zona de lucru sau de circulaţie.
e) Clasificare după domeniul de utilizare

Pot fi clasificate în corpuri de iluminat:
• A − normale − utilizate în iluminatul interior şi exterior;
• B − destinate mijloacelor de transport, de orice fel: automobile,
tramvaie, metrou, vapoare, avioane etc.
• C − speciale, cu destinaţie în diverse domenii de activitate: medical,
zootehnic etc.
9.4.3 Tipuri de corpuri de iluminat
Corpuri de iluminat artizanale

În această categorie intră corpurile de iluminat utilizate cu precădere în spaţiile
de locuit: lustre şi aplice.
Corpuri de iluminat industriale

În această categorie intră corpurile de iluminat realizate de producători
autorizaţi, astfel încât acestea respectă cerinţele prevăzute de normele în vigoare
[9.2]. Cele mai utilizate corpuri de iluminat, echipate cu lămpi cu incandescenţă
sau fluorescente compacte sunt:
− pendulul cu glob opal (60200 W);

− aplicele drepte sau oblice din porţelan sau masă plastică (4060 W);
− corpuri etanşe cu grad de protecţie IP 44 (60200 W) etc.
Din gama corpurilor de iluminat echipate cu lămpi fluorescente tubulare, cele
mai utilizate sunt corpurile: FIA, FIRA, FIDA, FIRI, FIPA, FIPRA, FIPAD etc.
Semnificaţia acestor litere este următoarea:
• F − pentru instalaţii fixe;
• I − pentru montat în interior;
• - I − pentru montat îngropat;
• A − pentru montaj aparent;
• R − prevăzut cu reflector;
• D − prevăzut cu dispersor;
• P − etanş la praf şi umezeală.
În tabelul 9.8 sunt indicate, ca exemplu, caracteristicile principale ale corpului
de iluminat FIRA.
Tabelul 9.8
Caracteristici ale corpului de iluminat FIRA
Dimensiuni [mm]
Putere Factor
Masa Lungi- Distanţa Lăţimea
Tip Cod normată de Înălţi-
[kg] mea între fără
[W] putere mea
totală prinderi reflector
FIRA-
21141190 136 0,95 2,65 1227 900 111 50,7
11-136V
FIRA-
21142190 236 0,95 3,25 1227 900 111 50,7
11-236V
FIRA-
21141191 136 0,95 2,45 1227 900 111 50,7
11-136O
FIRA-
21142191 236 0,95 3,00 1227 900 111 50,7
11-236O
V − cu reflector vopsit; O − cu reflector oglindat.
9.5 Dimensionarea sistemului de iluminat prin metoda

factorului de utilizare
9.5.1 Metoda de calcul
Metoda factorului de utilizare permite determinarea fluxului luminos necesar

pentru un sistem de iluminat dintr-o încăpere, de formă paralelipipedică (sau poate
fi aproximată cu această formă), atunci când se
cunosc (fig. 9.23): ha
− dimensiunile încăperii (lungimea L,
lătimea l şi înălţimea liberă H);
h
− înălţimea planului util hu (planul pe care H
se desfăşoară activităţile de bază din încăpere);
Plan util
− înăltimea de atârnare ha a planului cor-
purilor de iluminat, faţă de plafon; hu
Fig. 9.23 − Secţiune printr-o încăpere.

− tipul de corp de iluminat, care este ales pentru a forma sistemul de iluminat
(alegerea se face în funcţie de distribuţia fluxului luminos dorit a fi realizat în
încăpere);
− factorii de reflexie pentru tavan t , pereţi p şi podea 0 .
Fluxul luminos necesar pentru sistemul de iluminat este dat de relaţia:
ES
= , (9.14)
M f u
în care E este iluminarea medie necesară pe planul util, conform normativelor în
vigoare [9.2]; S = Ll − aria suprafeţei încăperii, Mf − factorul de menţinere
(tabelul 9.5); u − factorul de utilizare, corespunzător tipului de corp de iluminat
ales pentru a forma sistemul de iluminat.
Factorul de utilizare este o dată de catalog, care se stabileşte în funcţie de
factorii de reflexie t , p şi 0 , precum şi de indicele i al încăperii, dat de relaţia
L l
i= , (9.15)
h  (L + l)
în care h = H − ha − hu (fig. 9.23).
Fiind cunoscut fluxul luminos necesar nec pentru sistemul de iluminat, se
stabileşte numărul N de corpuri de iluminat care trebuie să formeze sistemul de
iluminat

N = nec , (9.16)
n  l
în care n este numărul de lămpi cu care se echipează corpul de iluminat, l − fluxul
luminos al lămpii cu care se echipează corpul de iluminat.
Pentru corpurile de iluminat cu incandescenţă n = 1; pentru corpuri echipate
cu lămpi fluorescente n = 1 4.
Numărul N se rotunjeşte (de regulă la valori mai mari), la valoare întreagă,
astfel încât corpurile de iluminat să se poată amplasa uniform în planul tavanului.
9.5.2 Exemplu de calcul
Pentru o clasă cu lungimea L = 10 m, lăţimea l = 8 m şi înălţimea liberă H =

4 m, urmează să fie proiectat un sistem de iluminat care să asigure un nivel mediu
de iluminare E = 300 lx, pe planul util, aflat la 0,7 m de la pardoseală. Corpurile de
iluminat sunt suspendate la ha = 0,5 m faţă de tavan şi sunt de tipul FIRA-11-236.
Factorul de menţinere se alege 0,8 , iar factorii de reflexie sunt t = 0,7;
p = 0,5; 0 = 0,5.
Rezultă:
a) h = H − ha − hu = 4 − 0,5 − 0,7 = 2,8 m;
b) Indicele încăperii i, calculat din relaţia (9.15) are valoarea
Ll 10  8
i= = = 1,58 ;
h  ( L + l ) 2,8  (10 + 8)
c) Factorul de utilizare u pentru corpul de iluminat FIRA-11-236 (echipat cu
două lămpi de 36 W) rezultă u = 0,584, prin interpolare din datele din tabelul 9.9;
Tabelul 9.9
Factori de utilizare ai corpului de iluminat FIRA-11-236V
Factor de reflexie
Tavan 0,7 0,5 0,3 0,0
Pereţi 0,5 0,3 0,1 0,5 0,3 0,1 0,3 0,1 0,0
Podea 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,1 0,1 0,0
Indice Factori de utilizare
0,6 0,33 0,27 0,23 0,32 0,27 0,23 0,26 0,23 0,21
0,8 0,41 0,34 0,30 0,39 0,34 0,30 0,32 0,29 0,27
1,00 0,47 0,40 0,36 0,45 0,37 0,35 0,37 0,34 0,33
1,25 0,52 0,46 0,42 0,50 0,45 0,41 0,42 0,39 0,38
1,50 0,57 0,51 0,47 0,54 0,49 0,46 0,46 0,43 0,42
2,00 0,64 0,58 0,54 0,60 0,56 0,53 0,52 0,50 0,48
2,50 0,68 0,63 0,60 0,64 0,61 0,57 0,56 0,54 0,52
3,00 0,71 0,67 0,63 0,67 0,64 0,61 0,58 0,57 0,55
4,00 0,75 0,72 0,69 0,71 0,68 0,66 0,62 0,60 0,58
5,00 0,77 0,75 0,72 0,73 0,71 0,68 0,64 0,62 0,61
d) Fluxul luminos total necesar rezultă din relaţia 9.14

ES 300  80
= = = 51370 lm .
M f  u 0,8  0,584
e) Numărul de corpuri de iluminat FIRA-11-236, echipate cu lămpi de 36 W,
culoare albă, cu fluxul luminos al unei lămpi l = 2700 lm, rezultă din relaţia (9.16)
 51370
N = nec = = 9,5 corpuride ilu minat .
n  l 2  2700
Sistemul de iluminat poate fi format din:
− 9 corpuri de iluminat pentru a fi dispuse câte 3 pe trei rânduri:
− 10 corpuri de iluminat pentru a realia două şiruri de câte 5 corpuri de
iluminat.
Bibliografie
[9.1] Bianchi C. ş.a. Sisteme de iluminat interior şi exterior, Matrix Rom, Bucureşti, 1998.
[9.2] *** Normativ pentru proiectarea şi executarea sistemelor de iluminat artificial din clădiri,
NP−061−02.
[9.3] *** CIE Guide on interior lighting, nr.29/2, 1986.
[9.4] Bianchi C. ş.a., Sisteme de iluminat interior şi exterior. Concepţie. Calcul. Soluţii, Editura
Matrix, Bucureşti, 1998.
[9.5] Moroldo D., Iluminatul urban. Aspecte fundamentale, soluţii şi calculul sistemelor de iluminat,
Editura Matrix, Bucureşti, 1999.
[9.6] Ton M. ş.a., LED Lighting Technologies and Potential for Near-Term Applications, Ecos
Consulting, http://www.dwalliance.org
10 Instalaţii electrice de
joasă tensiune

Receptoarele electrice sunt aparate electrice care transformă energia electrică
într-o altă formă de energie utilă omului.
De exemplu :
− lămpile electrice, transformă energia electrică în energie luminoasă;
− motoarele electrice, transformă energia electrică în energie mecanică;
− cuptoarele electrice, transformă energia electrică în energie termică;
− băile de tratare termică, transformă energia electrică în energie chimică;
− transformatoarele electrice, transformă energia electrică de anumiţi para-
metri în energie electrică de alţi parametri etc.
Marea majoritate a acestor aparate electrice sunt alimentate din reţelele de
joasă tensiune la:
− 230 V, receptoarele monofazate;
− 400/230 V, receptoarele trifazate.
În situaţii particulare se pot alimenta şi la tensiuni diferite de cele de mai sus:
• la tensiuni reduse, atunci când sunt de putere mică şi montate în spaţii
(locuri) unde există pericol de electrocutare pentru om sau animale;
• la tensiuni mai mari, în special în industrie, când receptoarele au puteri
foarte mari şi se află sub supravegherea unui personal instruit.
Din punct de vedere al alimentării cu energie electrică receptoarele se pot
clasifica în două grupe mari :
− receptoare standard, alimentate din reţeaua electrică publică;
− receptoare critice, care necesită o siguranţă mărită în funcţionare.
Siguranţa mare, în funcţionare, a receptoarelor critice este necesară deoarece,
la întreruperea alimentării cu energie electrică, acestea pot provoca pagube materia-
le deosebite (de cele mai multe ori nerecuperabile) şi chiar pierderi de vieţi omeneşti.
Exemple de receptoare critice:
− receptoarele electrice dintr-un grup operator dintr-un spital;
− receptoarele electrice care asigură funcţionarea posturilor naţionale de radio
şi TV;
− sistemul de iluminat al unei piste de aeroport;
− sistemele de iluminat de siguranţă (evacuare, circulaţie, intervenţie, veghe
etc.) din clădiri;
− serverele sistemelor informatice etc.
În funcţie de importanţa receptoarelor critice sunt utilizate diferite tipuri de

surse neîntreruptibile.
De cele mai multe ori receptoarele electrice sunt grupate în:
• receptoare electrice pentru iluminat;
• receptoare de putere, ce cuprind restul receptoarelor .
10.2 Schemele reţelelor de distribuţie de joasă tensiune

Receptoarele electrice sunt alimentate cu energie electrică prin intermediul
tablourilor electrice. În tablourile electrice se montează echipamentele de protecţie,
de acţionare, de semnalizare şi de automatizare. În funcţie de poziţia în schema de
alimentare, tabloul electric poate fi: general, principal şi secundar.
Într-o clădire de mici dimensiuni sau cu număr redus de receptoare electrice,
tablourile principale pot să lipsească, tablourile secundare fiind alimentate direct
din tabloul general.
În figurile 10.1 10.4 sunt prezentate principalele tipuri de scheme de distri-
buţie ce se utilizează în alimentarea receptoarelor electrice dintr-o clădire.
2 TP2 T21 T22 T23 6

T6
5
T5
1 TP1 T11 T12
4 T4
3
P TP01 TP02 TP03 TP04 T3
TPP
2
T2
S 1
TS3 T1
TG TS1 TS2
TPS
P
TP
S
TS
TG
Fig.10.1 − Schemă de distribuţie radială Fig. 10.2 − Schemă de distribuţie

(arborescentă). radială fără tablouri principale
În figurile 10.110.4 au fost utilizate următoarele notaţii: TG – tablou

general; TPS, TPP, TP1, TP2 – tablouri principale la subsol (S) ; parter (P); etaj (1)
şi etaj (2); TS1TS3; TP01 TP04; T11,T12; T21  T23, T31, T32, T1T6 –
tablouri secundare.
Schema de distribuţie radială (fig. 10.1 şi fig. 10.2.) este folosită cel mai des
deoarece este simplu de executat, oferă o bună siguranţă în funcţionare şi exploa-
tare (întreţinere) uşoară. Defectul pe un circuit sau pe o coloană este uşor de identi-
Instalaţii electrice de joasă tensiune 367
ficat şi, de cele mai multe ori, nu afectează alte grupuri de receptoare din clădire.
Schema din figura 10.1 se foloseşte în alimentarea cu energie electrică a clădirilor
de mari dimensiuni, atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
6
T6
3
5
T5
T31 T32
4
T4
2
3 T21 T22
T3
2 1
T2 T11 T12
1
T1 P
TP1 TP2
P
TP
S
S TS1 TS2
TS TG
TG
Fig. 10.3 − Schemă de distribuţie Fig. 10.4 − Schemă de distribuţie în care

cu coloane magistrale. tablourile electrice sunt alimentate în„buclă”.
În aceste situaţii sunt necesare tablourile principale (TPS  TP2).

Schema de distribuţie cu coloane magistrale (fig. 10.3) se adoptă atunci când
puterea tablourilor secundare este relativ mică (3  7 kW). Coloana va alimenta
două sau trei tablouri secundare, iar puterea coloanei nu ar trebui să depăşească
20  25 kW. În astfel de scheme, tabloul general este mult mai simplu, cu aparate
electrice puţine. Dezavantajul schemei este acela că un defect pe una din coloane
scoate din funcţiune un număr mare de receptoare.
Alimentarea în „buclă” a tablourilor secundare se utilizează atunci când se
cere o siguranţă mai mare în funcţionare pentru receptoarele din clădire. Coloana
are aceeaşi dimensiune pe toată lungimea. Un defect pe coloană nu duce la întreru-
perea funcţionării unor receptoare. În acest caz tablourile electrice sunt alimentate
după sistemul cu coloane magistrale.
În clădirile existente, unde de-a lungul timpului, s-au efectuat modificări la
destinaţiile iniţiale sau au fost adăugate noi construcţii se practică alimentarea
tablourilor electrice după schema „în cascadă” (fig. 10.5).
Tabloul TS1 este alimentat din tabloul TG (printr-o coloană sau dintr-o
coloană magistrală). Modificările din clădire au impus un nou tablou TS1.1.
Alimentarea acestuia se face din tabloul TS1. Ulterior, noile completări sau
modificări ale construcţiei impun realizarea unui nou tablou TS1.1.1 alimentat din
tabloul TS1.1. Astfel de soluţii în alimentarea receptoarelor din clădire nu se
recomandă. Tablourile TS1.1 şi TS1.1.1 trebuie alimentate din tabloul TG, dacă în
aceasta există rezerva necesară. Dacă rezerva nu este suficientă, tabloul TG se va

modifica pentru a asigura o alimentare sigură.
TS1 TS1.1 TS1.1.1
de la TG Circuite Circuite Circuite

electrice electrice electrice
Fig. 10.5 − Alimentarea în „cascadă” .
10.3 Schemele reţelelor de alimentare

Alimentarea consumatorilor se face din reţele de medie tensiune utilizând unul
sau mai multe transformatoare de 20/0,4 kV.
Transformatorul sau transformatoarele se montează într-un post de transfor-
mare (PT) ce poate fi:
− al abonatului, atunci când se află în incinta abonatului şi este întreţinut şi
exploatat de acesta;
− de reţea, când se află în întreţinerea şi exploatarea furnizorului sau distribui-
torului de energie electrică. Acesta se poate afla în incinta unui abonat sau într-o
construcţiei proprie, care poate fi subterană sau supraterană. Postul de transformare
T (fig. 10.6) trebuie să respecte condiţiile impuse de normativele în vigoare [10.1].
Reţelele electrice de alimentare pe joasă tensiune pot fi:
− reţele legate la pământ (reţele tip T) − figura 10.6;
− reţele izolate faţă de pământ (reţele tip I) − figura 10.7.
T T
20 kV 20 kV
A A
400/230 V
400 V
B B
C C
PEN N
N
Rp
Fig. 10.6 − Reţea de joasă tensiune legată Fig. 9.7. Reţea de joasă tensiune
la pământ (tip T). izolată faţă de pământ (tip I).
Alimentarea consumatorilor de joasă tensiune se face, în proporţie de 99% ,

din reţele legate la pământ – tip T – deşi, din punct de vedere al protecţiei omului la
electrocutare, acestea sunt foarte periculoase. Legarea la pământ a neutrului (N)
secundarului transformatorului se face printr-o priză de pământ de exploatare,
având rezistenţa electrică Rp . În acest fel, conductorul neutru are practic potenţialul
pământului, ceea ce permite conectarea la reţea a receptoarelor monofazate sau a
receptoarelor trifazate cu sarcini diferite pe faze.
Reţeaua izolată fată de pământ, deşi prezintă o securitate mai mare din punct
de vedere al pericolului la electrocutare, are o utilizare redusă. Aceasta se datoreşte
faptului că potenţialul punctului neutru (N) depinde de încărcările pe cele trei faze.
Deci reţeaua trebuie să alimenteze numai receptoare echilibrate, cu puteri egale pe
cele trei faze.
Reţeaua din figura 10.6 este o reţea cu neutrul comun (PEN). Conductorul
PEN va fi utilizat, la consumator, atât drept conductor neutru (N), la care se leagă
receptoarele monofazate, cât şi drept conductor de protecţie (PE), pentru protecţia
omului la electrocutare. Schema unei astfel de reţele poartă denumirea de „schemă
TNC” .
Alimentarea cu energie electrică de joasă tensiune a consumatorilor se poate
face prin :
− linii electrice subterane (LES) (fig. 10.8);
− linii electrice aeriene (LEA) (fig. 10.9) .
LES1
X A A 5 4
Y B B
C C
2 5 Z
N PEN
LESn
1 3 5 4
Rp
Fig. 10.8 − Alimentarea prin linie subterană:
1 − Transformator 20/0,4 kV; 2 − Cablu 20 kV; 3 − Tablou de distribuţie 0,4 kV; 4 − Cabluri
0,4 kV; 5 − Cutii terminale; Rp – rezistenţa electrică a prizei de pământ de exploatare;
LES1  LESn − linii electrice subterane de 400/230 V.
A
B
X A A C LEA1
Y B B PEN
C C
2 5 Z
N A
PEN
B
C LEAn
1 3 PEN
Rp
Fig. 10.9 − Alimentarea prin linii aeriene:
1 − Transformator 20/0,4 kV; 2 − Cablu 20 kV; 3 − Tablou de distribuţie 0,4 kV; 4 − Cutie
terminală; Rp – rezistenţa electrică a prizei de pământ de exploatare;
LEA1  LEAn − linii electrice aeriene de 400/230 V.
Dintr-un transformator 20/0,4 kV pot fi alimentate una sau mai multe linii de
joasă tensiune (LES sau LEA) în funcţie de puterea transformatorului şi de
sarcinile consumatorilor .
Consumatorii alimentaţi dintr-un post de transformare sunt conectaţi la reţea

prin intermediul unui cofret de branşament (CB). În prezent, cofretele diferiţilor
consumatori sunt conectate în „buclă” (fig. 10.10).
Alimentarea în buclă permite o siguranţă mare în alimentarea tuturor consu-
matorilor. În caz de defect pe o porţiune de reţea (de exemplu scurtcircuit) aceasta
se deconectează din cofretele de la capete. Toţi consumatori sunt alimentaţi, în
continuare, prin două reţele radiale. După înlăturarea defectului porţiunea din reţea
se repune în funcţiune, refăcându-se alimentarea în „buclă” a consumatorilor.
2
CB1 CB2
1 3
3
CBi
4
CBn
CB(n-1)
Fig. 10.10 − Alimentarea cofretelor de branşament (CB1 ... CBn) dintr-un post de
transformare de reţea:
1 − Transformator; 2 − Tabloul de joasă tensiune; 3 − Buclă de alimentare;
4 −Legătură suplimentară pentru creşterea siguranţei în alimentare a consumatorului CB2.
Atunci când la reţea sunt conectaţi consumatori pentru care se solicită siguran-
ţă mai mare în alimentare, aceştia pot fi conectaţi şi la alte cofrete din reţea (fig.
10.10, legătura 4) .
Cofretele de branşament se execută în goluri (nişe) care se prevăd în
construcţie, de regulă în apropierea intrării în clădire .
Dimensiunea golului variază de la 1410  650 mm la 1410  1060 mm, în
funcţie de echiparea cofretului – figura 10.11.
650 1060
abonat abonat
1410
1410
N N
reţea reţea
a) b)
Fig. 10.11 − Tipuri de echipări pentru cofretele de branşament:
a) în sistem „ intrare – ieşire” din reţea;
b) cu mai multe racorduri la reţea, pentru siguranţă mărită în funcţionare.
Siguranţele fuzibile, pe racordurile din reţea, sunt de tip MPR (mare putere de
rupere), iar cele către abonat de tip LF sau LFi.
Reţeaua electrică de alimentare porneşte din postul de transformare cu neutrul
comun (PEN) – schemă tip TNC. La consumator (abonat) aceasta se transformă în
reţea cu conductor neutru (N) şi conductor de protecţie (PE) distincte – schema
TNS – figura 10.12.
A A
Reţea B B Reţea
TNC C C TNC
PEN PEN
N
A
B
C
PEN
reţea TNS
Fig. 10.12 − Transformarea reţelei TNC în TNS.
Transformarea reţelei din schemă TNC în schemă TNS se face prin legarea la
o priză de pământ, cu rezistenţa electrică mai mică de 4 , a conductorului PEN şi
ramificarea acestuia în conductoarele N şi PE .
Această transformare a reţelei TNC în TNS poate fi realizată:
− în cofretul de branşament;
− la tabloul general al clădirii;
− la ultimul tablou ce se leagă la priza de pământ.
Pentru consumatorii la care este preponderentă instalaţia de iluminat şi prize,
trecerea de la reţea TNC la reţea TNS este obligatorie la cofret sau la tabloul gene-
ral, atunci când acesta există.
Pentru consumatorii industriali, la care instalaţia de putere este importantă (ca
putere instalată), reţeaua TNC poate fi dusă până la ultimul tablou de putere care,
în mod obligatoriu, se va lega la pământ.
10.4 Asigurarea rezervei în alimentarea receptoarelor

Receptoarele, care necesită o siguranţă mai mare în funcţionare, sunt alimen-
tate dintr-o sursă de bază şi din una sau mai multe surse de rezervă.
Normativele actuale [10.2] prevăd, pentru iluminatul de siguranţă dintr-o
clădire, patru tipuri de sisteme de alimentare de rezervă. Acestea sunt în funcţie de
destinaţia clădirii (sau a unor spaţii din clădire în care există aglomerări de per-
soane) şi de numărul de persoane din aceasta. Aceste sisteme de alimentare se pot
aplica şi receptoarelor critice din aceeaşi clădire.
Tipul 1, sursa de rezervă poate fi (fig. 10.13):
− baterie centrală de acumulatoare, legată permanent la instalaţia de încărcare
(funcţionare tampon);
− grup electrogen permanent în rotaţie sau grup de surse neîntreruptibile
(UPS-uri) cu grup de intervenţie în aşteptare.
Trecerea de pe sursa de bază pe sursa de rezervă trebuie să se facă într-un timp

mai mic de 150 milisecunde.
PT TG
SB sau kWh
CB1
TG TRC
PT
SB sau kWh AAR1 kWh
CB SR IS
GE
TIS TIS
SR CB2 AAR2 kWh

ABIS
II BA sau IS
PT
a) b)
Fig. 10.13 − Scheme de alimentare de „Tipul 1”:
a) cu baterie centrală de acumulatoare ; b) cu grup electrogen;
SB – sursă de bază; PT – post de transformare; CB – cofret de branşament; TG – tablou general
(receptoare normale); SR – sursă de rezervă ; TIS – tablou iluminat de siguranţă; TRC – tablou
receptoare critice; II – instalaţie de încărcare (redresor); BA – baterie centrală de acumulatoare;
GE – grup electrogen ; IS – inversor de sursă; ABIS – alimentare de bază pentru iluminatul de
siguranţă.

− baterie centrală de acumulatoare;
− baterie locală cu dispozitiv de comutare automată (luminoblocuri);
− grup electrogen permanent în rotaţie (cald) şi cu cuplare automată la dispa-
riţia tensiunii sursei de bază;
− sursă de alimentare neîntreruptibilă (UPS-uri) asociată cu un grup electrogen
în aşteptare.
mai mic de 500 milisecunde.
− transformator diferit de cel care alimentează iluminatul normal;
− branşament diferit de cel care alimentează iluminatul obişnuit;
− baterie locală de alimentare cu dispozitiv de comutare automată (lumino-
blocuri);
− grup electrogen cu pornire automată ;
mai mic de 15 secunde .
Pentru tipurile 1, 2 şi 3, sursa de rezervă poate fi un transformator sau un
branşament alimentat de la un post de transformare legat la o altă staţie de transfor-
mare decât cea care alimentează sursa de bază.
PT TG PT TG
SB sau kWh SB sau kWh
CB CB
TIS
TIS AAR1
SR AAR IS
II BA IS TRV
a) SR AAR2
TG GE IS
PT
SB sau b)
kWh
CB1
TIS
CB2
SR kWh AAR
sau
(AP) IS
PT
c)
a) cu baterie centrală de acumulatoare ; b) cu grup electrogen aflat în stare caldă; c − cu alimentare
dintr-un alt punct al sistemului electroenergetic (AP).
PT TG PT TG
SB sau kWh SB sau kWh
CB CB
TIS
PT TIS
AP sau kWh SR(LB)
CB
a) b)
a) din PT sau CB, diferite de ceel ale SB (alt punct AP din reţeaua de alimentare);
b) din baterii locale (LB − Luminobloc).
Tipul 4, pentru care nu se asigură o sursă de rezervă proprie. Alimentarea

receptoarelor pentru iluminatul de siguranţă se asigură din coloana tabloului gene-
ral al clădirii sau a tabloului general de putere. Racordarea se face înainte de între-
ruptorul general sau înaintea siguranţelor generale (fig. 10.16).
Receptoarele critice din clădire pot avea şi alte sisteme de alimentare de
rezervă. Acestea vor fi alese în funcţie de necesitatea siguranţei în funcţionare, de
importanţa pe care o au receptoarele critice. În figura 10.17 este prezentată schema
de alimentare pe două căi a tabloului pompelor pentru incendiu, ce necesită o
siguranţă ridicată în funcţionare.
10.5 Coloane şi circuite electrice

10.5.1 Circuite pentru alimentarea instalaţiilor
de iluminat şi putere
Coloanele electrice sunt părţi ale instalaţiilor electrice care asigură alimentarea
cu energie electrică a tablourilor electrice. În funcţie de poziţia tabloului în schema
de alimentare cu energie electrică, coloanele pot fi:
− Coloană generală, atunci când ali-
TG
mentează un tablou general (de lumină – PT
TGL; de putere – TGP sau de lumină şi sau kWh
putere – TG). Aceasta porneşte dintr-un CB
TIS
cofret de branşament sau dintr-un post de
transformare (fig. 10.18);
− Coloană principală, care asigură Fig. 10.16 − Alimentarea iluminatului de
alimentarea unui tablou principal (fig. siguranţă de „Tipul 4” înainte de întreruptorul
10.1) dintr-un tablou general; general.
− Coloană secundară, care asigură alimentarea unui tablou secundar (fig.
10.19 şi fig. 10.20). Alimentarea se face dintr-un tablou principal (fig. 10.19) sau
direct din tablou general (fig. 10.20), atunci când nu s-au prevăzut tablouri principale.
PT CB
SB sau kWh TG
AAR TPI
GE TRV
SI
Fig. 10.17 − Alimentarea pe două căi a tabloului pompelor

pentru incendiu:
SB – sursă de bază; SI – sursă de intervenţie; IS – inversor de
sursă; GE – grup electrogen; TG – tablou general; TRV –
tablou pentru alte receptoare critice; TPI – tablou pompe pentru
incendiu.
− Coloană magistrală, când asigură alimentarea mai multor tablouri secundare

(fig. 10.21) dintr-un tablou general. Coloana magistrală poate fi de tip radial, ca în
figura 10.21 sau poate asigura o distribuţie în buclă, ca în figura 10.4. În funcţie de
tipul coloanei şi de importanţa receptoarelor alimentate de aceasta, echipamentul
de acţionare, protecţie şi măsurare este diferit.
Coloana generală trebuie să cuprindă, de regulă, aparate de măsurare a
energiei electrice (activă şi reactivă, când este cazul), întreruptor general de tip
disjunctor pentru a asigura protecţii la suprasarcină şi scurtcircuit, aparate de
măsurare pentru tensiuni şi curenţi electrici şi un separator pentru accesul la
disjunctor (fig. 10.18).
3
2 A
kWh PE N
5 4
A, B, C 1
PEN N N N A, B, C
PS 6
TG
CV
V
Fig. 10.18 − Exemplu de coloană generală alimentată dintr-un post de transformare sau
branşament:
A, B, C − fazele reţelei electrice; N – neutrul reţelei; PE – conductorul de protecţie;
1 – transformatoare de măsurare de curent electric; 2 – contor de energie activă;
3 – ampermetre; 4 – disjunctor; 5 – separator; PS – piesă de separaţie a prizei de pământ;
6 – siguranţe fuzibile; CV – cheie voltmetrică cu şase poziţii active; V – voltmetru.
Coloanele principale şi secundare sunt prevăzute, de regulă, cu aceleaşi tipuri

de echipamente, diferind numai dimensiunile acestora. La plecarea din tabloul
general se prevăd echipamente de protecţie la scurtcircuit (cu siguranţe fuzibile sau
disjunctoare), iar la sosirea în tabloul principal sau secundar echipament de acţionare
(întreruptor manual) − figura 10.19.
TG TP(TS) TG TP(TS)
a) b)
Fig. 10.19 − Exemple de coloane principale (secundare):
a) cu disjunctor în TG; b) cu siguranţe fuzibile în TG.
În situaţiile în care distanţa dintre TG şi TP (TS) este mare, se prevede echipa-

ment de protecţie şi în faţa TP (TS) − figura 10.20.
Alegerea echipamentelor de protecţie se va face respectând selectivitatea în
protecţie. Coloanele magistrale se echipează ca în figura 10.21.
Separatoarele din faţa disjunctoarelor (fig. 10.20 a); 10.21 b) şi 10.22 c)) nu
sunt obligatorii. Acestea se prevăd, de regulă, atunci când echipamentele sunt
pentru curenţi electrici mari sau nu sunt debranşabile şi este necesară izolarea
acestora de reţea, pentru întreţinere.
Circuitele electrice sunt părţi ale instalaţiei electrice care asigură alimentarea
cu energie electrică a receptoarelor electrice .
Circuitele de iluminat asigură alimentarea corpurilor de iluminat electric (fig.
10.22).
Circuitele de forma celor indicate în figura 10.22 b) sunt obligatorii în
locuinţe, atunci când protecţia se face cu siguranţe fuzibile. În instalaţiile mai noi
se utilizează alimentarea corpurilor de iluminat ca în figura. 10.22 e). Circuitele din

figura 10.22 c) sunt obligatorii atunci când acestea alimentează corpuri de iluminat
metalice amplasate sub 2,5 m de la pardoseală.
TP(TS) TG TP(TS)
TG
a) b)
Fig. 10.20 − Exemple de coloane principale (secundare) cu dispozitive de protecţie în faţa
tablourilor principale:
a) cu disjunctor; b) cu siguranţe fuzibile.
TS3 TS3 TS3 TS3
TS2 TS2 TS2 TS2
TS1 TS1 TS1 TS1
TG TG TG TG
a) b) c) d)
Fig. 10.21 − Exemple de coloane magistrale:
a) protecţia se asigură cu siguranţe fuzibile; b) protecţia se asigură cu disjunctoare;
c) protecţia se face cu siguranţe fuzibile la TG şi cu disjunctoare la tablourile secundare;
d) protecţia se face cu disjunctor la TG şi cu siguranţe fuzibile la tablourile secundare.
Circuitele din figurile 10.22 a) şi 10.22 d) sunt utilizate frecvent în clădirile

administrative şi în instalaţiile de alimentare cu energie electrică din industrie .
În sălile de mari dimensiuni, cu număr mare de corpuri de iluminat, circuitele
de alimentare a corpurilor de iluminat pot fi şi trifazate.
Pe un circuit monofazat, conform normativelor actuale [10.2], se pot monta
corpuri de iluminat cu o putere ce nu poate depăşi 3000 W, iar pe un circuit trifazat
8000 W. Excepţie fac circuitele din locuinţe, unde puterea pe circuit nu poate
depăşi 1500 W. De regulă, puterea unui circuit monofazat este de aproximativ 1000
 1200 W şi chiar mai mică. Un astfel de circuit este recomandat să alimenteze
corpurile de iluminat din 2  4 încăperi alăturate. Dacă încăperea este importantă
ca destinaţie pentru clădire (de exemplu o sală de clasă sau laborator dintr-o şcoală)
corpurile de iluminat din aceasta este recomandat să fie alimentate din unul sau
două circuite proprii, indiferent de puterea pe circuit.
Circuitele pentru prize asigură alimentarea uneia sau a mai multor prize.
Puterea unui circuit de prize este de 2000 W [10.2]. Numărul de prize este stabilit
de proiectant în funcţie de destinaţia acestora şi puterile receptoarelor ce vor fi

alimentate din acestea. Dacă receptorul are o putere, mai mare de 2500 W acestea
vor fi alimentate dintr-o priză special destinată sau prin racord direct. Pe circuitele
de priză se prevăd echipamente de protecţie la scurtcircuit şi mai rar la suprasarcină
(fig. 10.23).
TS TS TS
a) b) c)
TS TS
d) e)
Fig. 10.22 − Exemple de circuite de iluminat monofazate:
a) protecţia se face cu siguranţă fuzibilă pe fază; b) protecţia se face cu siguranţe fuzibile
pe fază şi pe conductorul neutru; c) circuit cu conductor de protecţie; d) protecţia se face
cu disjunctor monopolar pe fază; e) protecţia se face cu disjunctor bipolar ce permite şi
protecţie diferenţială.
a) b)
Fig. 10.23 − Exemple de circuite pentru prize monofazate:
a) protecţia se face cu siguranţă fuzibilă pe fază; b) protecţia se face cu disjunctor
prevăzut şi cu protecţie diferenţială (de 30 mA).
Prizele trifazate sunt utilizate în industrie sau pentru alimentarea unor recep-
toare trifazate din spaţiile tehnice. Alimentarea lor se face ca în figura 10.23 cu
deosebirea că aceasta este trifazată. De regulă, circuitul este executat cu patru con-
ductoare – faze şi conductorul de protecţie. Sunt şi situaţii în care circuitele se exe-
cută cu cinci conductoare – faze, conductor neutru şi conductor de protecţie. Din
astfel de prize sunt alimentate receptoare trifazate care necesită şi conductorul
neutru. Un exemplu îl constituie motoarele maşinilor de tricotat din industria textilă.
10.5.2 Calculul circuitelor de iluminat
În general se cunosc puterea instalată Pi , factorul de putere şi modul de ali-

mentare: monofazat sau trifazat.
Calculul presupune următoarele etape:
a) Se determină curentul electric Ic din circuit (numit şi „curent electric de

calcul”):
Pi
Ic = , pentru circuite monofazate;
U f  cosφ
(10.1)
Pi
Ic = , pentru circuite trifazate .
3  U  cosφ
În relaţiile (10.1) s-a luat în considerare faptul că receptoarele pentru
iluminatul electric absorb un curent electric practic sinusoidal (factorul de putere
PF  cos). În instalaţiile obişnuite Uf = 230 V şi U = 400 V.
În calculele practice, pentru lămpile cu descărcări în vapori metalici se poate
considera factorul de putere egal cu 0,93  0,95, dacă producătorul nu indică alte
valori .
b) Se alege echipamentul de protecţie :
− siguranţă fuzibilă cu IF  Ic , din gama de siguranţe fuzibile sau
− disjunctor cu Id  Ic , unde Id este curentul electric nominal al disjunctorului.
c) Se alege aria secţiunii transversale a conductoarelor din următoarele condiţii:
− aria minimă a secţiunii transversale este 1,5 mm2 pentru cupru şi 2,5 mm2
pentru aluminiu;
− curentul maxim admisibil al secţiunii Ima (tabelele 10.1  10.6) în funcţie de
tipul de conductor, numărul de conductoare şi modul de montare (în pământ, în tub
de protecţie, în aer) – trebuie să respecte condiţia:
I ma I c . (10.2)
Tabelul 10.1
Curenţi electrici maxim admisibili, în regim permanent, la conductoare neizolate, libere în aer.
Temperatura mediului ambiant: +25C; Temperatura maximă admisă pe conductor: + 70C
Aria nominală Intensităţile curenţilor electrici [A]
a secţiunii Materialul utilizat şi locul de amplasare
transversale a Cupru Aluminiu Oţel – aluminiu Oţel
conductoarelor
[mm2] Interior Exterior Interior Exterior Interior Exterior Exterior
1 2 3 4 5 6 7 8
6 50 70 − − − − −
10 80 95 60 75 50 80 −
16 100 130 75 105 75 105 45
25 140 180 105 135 100 130 60
35 170 220 130 170 135 175 75
50 215 270 165 215 165 210 90
70 270 340 210 265 210 265 125
95 335 415 255 320 260 330 140
120 393 485 300 375 305 380 −
150 465 570 355 440 365 445 −
1 2 3 4 5 6 7 8
185 530 640 410 500 425 510 −
240 635 760 490 590 505 610 −
300 740 880 570 680 585 690 −
400 895 1050 690 815 715 835 −
500 − − 820 980 − − −
600 − − 930 1070 − − −
Tabelul 10.2
Curenţi electrici maxim admisibili în regim permanent la conductoare izolate
Temperatura mediului ambiant: +25C; Temperatura maximă admisă pe conductor:
+ 70C, la izolaţie de PVC; + 60C, la izolaţie de cauciuc
Intensităţile curenţilor electrici [A]
Aria nominală a Conductoare din cupru, cu izolaţie Conductoare din aluminiu cu izolaţie
secţiunii din PVC sau din cauciuc FY, FcTi din PVC sau din cauciuc AFY
transversale a Montate în tub. Montate în tub.
conductoarelor Număr conductoarelor în Libere Număr conductoarelor în Libere
[mm2] tub în aer tub în aer
2 3 4 5,6 2 3 4 5,6
1 14 12 11 10 20 - - - - -
1,5 17 14 13 11 25 - - - - -
2,5 24 20 18 16 34 18 16 15 13 27
4 31 26 24 21 45 23 20 18 16 35
6 40 34 31 27 57 30 27 25 21 45
10 55 49 45 39 78 41 38 33 29 61
16 73 64 58 51 104 55 47 43 38 82
25 100 84 76 67 137 74 66 60 53 107
35 125 108 98 87 168 95 83 76 65 132
50 150 135 123 109 210 118 103 94 82 165
70 200 171 156 137 260 155 131 119 104 205
95 241 218 198 174 310 187 166 151 133 245
120 272 250 228 196 365 217 191 174 153 285
150 310 280 255 224 415 238 214 195 171 330
185 − − − − 475 − − − − 375
240 − − − − 560 − − − − 440
300 − − − − 645 − − − − 510
400 − − − − 750 − − − − 605
Observaţii:
• Intensităţile curenţilor electrici pentru trei conductoare în tub sunt valabile şi pentru circuite
trifazate (echilibrate sau nu) cu patru sau cinci conductoare (3L + N, 3L + N + PE);
• Pentru conducte punte cu două conductoare, respectiv trei conductoare, se folosesc valorile
intensităţilor curenţilor electrici date pentru două conducte, respectiv trei conducte în tub
Tabelul 10.3
Curenţi maximi admisibili, în regim permanent, la cordoane din cupru,
cu izolaţie şi manta din PVC sau din cauciuc, în execuţie uşoară, medie sau grea,
pentru instalaţii electrice mobile, montate în aer.
Temperatura mediului ambiant: +25C
Aria nominală a Intensităţile curenţilor [A]
secţiunii Numărul de conductoare ale cordonului
transversale a
conductoarelor 1 2 3
[mm2]
0,5 − 12 −
0,75 − 16 14
1,0 − 18 16
1,5 − 23 20
2,5 40 33 28
4 50 43 36
6 65 55 45
10 90 75 60

16 120 95 80
25 160 120 105
35 190 150 130
50 235 185 160
70 290 235 200
Tabelul 10.4
Factorii de corecţie a curenţilor maximi admisibili în conductoare,
în funcţie de temperatura mediului ambiant
Factori de corecţie
Temperatura Temperatura admisă pe conductor
mediului ambiant +70C (conductoare
+60C (conductoare cu
[C] neizolate şi conductoare
izolaţie din cauciuc)
cu izolaţie din PVC)
+5 1,250 1,200
+10 1,195 1,156
+15 1,135 1,110
+20 1,070 1,053
+25 1,0 1,0
+30 0,926 0,943
+35 0,845 0,884
+40 0,757 0,818
+45 0,655 0,745
+50 0,535 0,667
+55 − 0,577
+60 − 0,471
Curentul maxim admisibil Ima se corectează cu valorile din tabelul 10.4. atunci
când temperatura mediului ambiant este diferită de +25C .
Dacă protecţia se face cu siguranţă fuzibilă mai este necesar de îndeplinit şi
condiţia :
If
I ma  , (10.3)
K
în care K = 1 pentru circuite ce alimentează lămpi cu descărcări în vapori metalici
şi K = 0,8 pentru circuite ce alimentează lămpi cu incandescenţă.
Conductorul neutru are aceeaşi arie a secţiunii transversale cu cea a conducto-
rului de fază.
Conductorul de protecţie (dacă este necesar) se execută numai din cupru şi are
aceeaşi arie a secţiunii transversale cu cea a conductorului de fază, când acesta este
din cupru şi aria secţiunii transversale a fazei, inferioară cu o treaptă, atunci când
faza se execută din aluminiu.
De exemplu: circuite din conductoare izolate cu masă plastică: 3FY1,5 sau
2AFY2,5 + FY1,5; circuite din cablu: CYY31,5 sau ACYY22,5 + CYY1,5 .
d) Se alege diametrul tubului de protecţie, atunci când circuitul se execută din
conductoare izolate (tabelele 10.7 10.13).
Tabelul 10.5
Sarcina admisibilă, pozare în pământ, cablu cu U0/U=0,6/1 [kV]
Material
Hârtie impregnată PVC
izolant
Manta
Plumb Aluminiu
metalică
Prescripţia
VDE 0255 VDE 0271
VDE
Temperatura
de
80C 70C
funcţionare
admisă
6) 6) 4) 6)
Dispunerea
Aria
nominală a
secţiunii
transversale a Sarcina admisibilă [A]
conductorului
din cupru
[mm2]
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
1,5 − − − − − − 40 32 26 − −
2,5 − − − − − − 54 42 34 − −
4 − − − − − − 70 54 44 − −
6 − − − − − − 90 68 56 − −
10 − − − − − − 122 90 75 − −
16 − − − − − − 160 116 98 107 127
25 133 147 172 135 146 169 206 − 128 137 163
35 161 175 205 167 174 200 249 − 157 165 195
50 191 207 241 192 206 234 296 − 185 195 230
70 235 256 294 237 251 282 365 − 228 239 282
95 281 303 350 284 299 331 438 − 275 287 336
120 320 345 395 324 339 367 499 − 313 326 382
150 361 387 441 364 379 402 561 − 353 366 428
185 410 437 494 411 426 443 637 − 399 414 483
240 474 507 567 475 488 488 743 − 464 481 561
300 533 571 631 533 544 529 843 − 524 542 632
400 602 654 711 603 610 571 986 − 600 624 730
500 - 731 781 - 665 603 1125 − − 698 823
Tabele f1
pentru 14 14 14 14 14 14 14 14 14 14 14
factorii
de 16/ 16/ 16/
f2 19 18 19 18 19 20 19 18
corecţie 17 17 17
4)
Încărcarea admisibilă în curent electric continuu ;
6) Cabluri în curent electric trifazat .
Pentru condiţii de funcţionare normale şi indicaţii pentru condiţii de funcţionare deosebite, a se vedea
NTE 007/08/00 .

Material
PVC XLPE
izolant
Manta
Plumb
metalică
Prescripţie DIN 57265/VD
VDE 0272
VDE E0265
Temperatura
de
70C 90C
funcţionare
admisă
6) 4) 6)
Dispunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din cupru
[mm2]
1 13 14 15 16 17 18
1,5 31 27 48 30 32 39
2,5 41 35 63 40 43 51
4 54 46 82 52 55 66
6 68 58 103 64 68 82
10 92 78 137 86 90 109
16 121 101 177 111 115 139
25 153 131 229 143 149 179
35 187 162 275 173 178 213
50 222 192 327 205 211 251
70 272 236 402 252 259 307
95 328 283 482 303 310 366
120 375 323 550 346 352 416
150 419 362 618 390 396 465
185 475 409 701 441 449 526
240 550 474 819 511 521 610
300 − 533 931 580 587 689
400 − 603 1073 663 669 788
500 − − 1223 − 748 889
Tabele f1
pentru 14 14 14 14 14 14
factorii
de f2 20 19 19 19 16/17 18
corecţie
4)
NTE 007/08/00 .

Material
izolant
Manta
Plumb Aluminiu
metalică
Prescripţia
VDE 0255 VDE 0271
VDE
Temperatura
de
80C 70C
funcţionare
admisă
6) 6) 4) 6)
Dipunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din aluminiu
[mm2]
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
25 103 - - 104 - - - - 99 - -
35 124 135 158 125 135 155 192 - 118 127 151
50 148 161 188 149 160 184 229 - 142 151 179
70 182 197 229 184 195 222 282 - 176 186 218
95 218 236 273 221 233 263 339 - 211 223 261
120 249 268 309 252 265 294 388 - 242 254 297
150 281 301 345 283 297 325 435 - 270 285 332
185 320 341 389 322 335 361 494 - 308 323 376
240 372 398 449 373 388 406 578 - 363 378 437
300 420 449 503 421 435 446 654 - 412 427 494
400 481 520 573 483 496 491 765 - 475 496 572
500 - 587 639 - 552 529 873 - 562 649
Tabele f1
pentru 14 14 14 14 14 14 14 14 14 14 14
factorii
de 16/ 16/ 16/
f2 19 18 19 18 19 20 19 18
corecţie 17 17 17
4)
NTE 007/08/00.

Materail
PVC XLPE
izolant
Manta
Plumb
metalică
VDE 0272
VDE E0265
Temperatura
de
70C 90C
funcţionare
admisă
6) 4) 6)
Dispunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din aluminiu
[mm2]
1 13 14 15 16 17 18
25 - - 177 111 - -
35 - - 212 132 137 164
50 - - 253 157 163 195
70 - - 311 195 201 238
95 - - 374 233 240 284
120 - - 427 266 274 323
150 - - 479 299 308 361
185 - - 543 340 350 408
240 - - 637 401 408 476
300 - - 721 455 462 537
400 - - 832 526 531 616
500 949 - 601 699
Tabele f1
pentru 14 14 14 14 14 14
factorii
de f2 20 19 19 19 16/17 18
corecţie
4)
NTE 007/08/00.
Tabelul 10.6
Sarcina admisibilă, pozare în aer, cablu cu U0/U=0,6/1 [kV]
Material
izolant
Manta
Plumb Aluminiu
metalică
Prescripţia
VDE 0255 VDE 0271
VDE
Temperatura
de
80C 70C
funcţionare
admisă
6) 6) 4) 6)
Dispunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din cupru
[mm2]
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
1,5 - - - - - - 26 20 18,5 20 25
2,5 - - - - - - 35 27 25 27 34
4 - - - - - - 46 37 34 37 45
6 - - - - - - 58 48 43 48 57
10 - - - - - - 79 66 60 66 78
16 - - - - - - 105 89 80 89 103
25 114 138 167 114 136 163 140 118 106 118 137
35 140 168 203 139 166 199 174 145 131 145 169
50 169 203 246 168 200 239 212 176 159 176 206
70 212 255 310 213 251 299 269 234 202 224 261
95 259 312 378 262 306 361 331 271 244 271 321
120 299 364 439 304 354 412 386 314 282 314 374
150 343 415 500 350 403 463 442 361 324 361 428
185 397 479 575 402 462 522 511 412 371 412 494
240 467 570 678 474 545 594 612 484 436 484 590
300 533 654 772 542 619 657 707 - 481 549 678
400 611 783 912 628 726 734 589 - 560 657 817
500 - 893 1023 - 809 786 1000 - - 749 946
Tabele f1 21 21 21 21 21 21 21 21 21 21 21
pentru
factorii
f2 23 22 22 23 22 22 23 23 23 22
de
corecţie
4) Sarcină admisibilă în instalaţii de curent electric continuu;
5) Valori până la 240 mm2 , armonizate după CENELEC;
NTE 007/08/00.

Material
PVC XLPE
izolant
Manta
Plumb
metalică
VDE 0272
VDE E0265
Temperatura
de
70C 90C
funcţionare
admisă
6) 4) 5)
Dispunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din cupru
[mm2]
1 13 14 15 16 17 18
1,5 20 18,5 32 24 25 32
2,5 27 25 43 32 34 42
4 37 43 57 42 44 56
6 48 43 72 53 57 71
10 66 60 99 73 77 96
16 89 80 131 96 102 128
25 118 106 177 130 139 173
35 145 131 218 160 170 212
50 176 159 266 195 208 258
70 224 302 338 247 265 328
95 271 244 416 305 326 404
120 314 282 487 355 381 471
150 361 324 559 407 438 541
185 412 371 648 469 507 626
240 484 436 779 551 606 749
300 − 492 902 638 698 864
400 − 563 1270 746 816 1018
500 − − 1246 − 933 1173
Tabele f1
pentru 21 21 21 21 21 21
factorii
de f2 23 23 23 23 22 22
corecţie
NTE 007/08/00.

Material
izolant
Manta
Plumb Aluminiu
metalică
Prescripţia
VDE 0255 VDE 0271
VDE
Temperatura
de
80C 70C
funcţionare
admisă
6) 6) 4) 6)
Dipunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din aluminiu
[mm2]
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
25 89 - - 88 - - 128 91 83 - -
35 108 130 157 107 128 154 145 113 102 113 131
50 131 157 191 130 155 186 176 138 124 138 160
70 165 198 240 166 195 234 224 174 158 174 202
95 201 243 294 203 238 284 271 210 190 210 249
120 233 283 343 237 277 328 314 274 220 244 291
150 267 323 390 272 316 370 361 281 252 281 333
185 310 374 450 314 363 421 412 320 289 320 384
240 366 447 535 372 432 489 484 378 339 378 460
300 420 515 613 428 494 548 548 377 433 530
400 488 623 733 503 589 627 666 444 523 642
500 - 718 833 - 669 687 776 603 744
Tabele f1
pentru 21 21 21 21 21 21 21 21 21 21 21
factorii
de f2 23 22 22 23 22 22 23 23 23 22 22
corecţie
NTE 007/08/00.

Material
PVC XLPE
izolant
Manta
Plumb
metalică
VDE 0272
VDE E0265
Temperatura
de
70C 90C
funcţionare
admisă
6) 4) 6)
Dispunerea
Aria
nominală a
secţiunii
conductorului
din aluminiu
[mm2]
1 13 14 15 16 17 18
25 - - 137 100 - -
35 - - 168 122 131 163
50 - - 206 147 161 200
70 - - 262 189 205 254
95 - - 323 232 253 313
120 - - 377 270 297 366
150 - - 433 308 341 420
185 - - 502 357 395 486
240 - - 605 435 475 585
300 - - 699 501 548 675
400 - - 830 592 647 798
500 966 - 749 926
Tabele f1
pentru 21 21 21 21 21 21
factorii
de f2 23 23 23 23 22 22
corecţie
NTE 007/08/00.
Tabelul 10.7
Alegerea diametrului tuburilor IPEY şi a ţevilor PVC tip 1 (PVC-U)
în cazul conductoarelor FcTi sau similare
Aria nominală a Numărul conductelor în tub
secţiunii 1 2 3 4 5 6 7
transversală a
conductoarelor Diametrul nominal (exterior) al tubului [mm]
[mm2]
1 12 12 16 16 20 20 25
1,5 12 16 16 20 20 25 25

2,5 12 16 20 25 25 25 32
4 16 20 25 25 25 32 32
6 16 25 25 25 32 32 40
10 16 25 32 32 32 40 50
16 16 32 32 40 40 50 50
25 25 32 40 40 50 50 63
35 25 40 40 50 50 63 63
50 25 40 50 50 63 75 75
70 32 50 50 63 75 90 -
95 32 50 63 75 90 - -
120 40 63 75 90 90 - -
150 40 63 90 90 - - -
185 40 75 90 90 - - -
Observaţii :
• Linia îngroşată din tabel separă ţevile PVC tip 1 (PVC-u);
• În cazuri justificate, se admite înlocuirea tuburilor IPEY 50 şi 63 cu ţevi PVC tip 1/50 sau 63;
• Tuburile IPEY- STAS 6690, Conducte FcTi – STAS 526.
Tabelul 10.8
Alegerea diametrului tuburilor IPEY şi ţevilor PVC tip 1 (PVC-U)
în cazul conductelor FY, AFY sau similare
secţiunii 1 2 3 4 5 6 7
transversală a
[mm2]
1 12 12 16 16 16 16 16
1,5 12 12 16 16 16 20 20
2,5 12 16 16 20 20 25 25
4 16 16 20 25 25 25 32
6 16 16 20 25 25 25 32
10 16 25 25 32 32 40 40
16 16 25 32 40 40 50 50
25 20 32 32 40 40 50 63
35 25 40 40 50 50 63 63
50 25 40 40 50 63 75 75
70 32 50 50 63 75 75 -
95 32 50 63 63 75 - -
120 40 63 75 75 90 - -
150 40 63 75 90 - - -
185 40 75 90 90 - - -
Observaţii:
• Idem ca la tabelul 10.7;
• Conducte FY, AFY – STAS 6865.
Tabelul 10.9
Alegerea diametrului tuburilor PEL în cazul conductelor FcTi sau similare
secţiunii 1 2 3 4 5 6 7
transversală a
[mm2]
1 12,7 12,7 12,7 12,7 16,1 16,1 20,0
1,5 12,7 12,7 12,7 16,1 16,1 20,0 20,0
2,5 12,7 12,7 16,1 17,9 20,0 25,5 25,5
4 12,7 16,1 17,9 20,0 25,5 25,5 34,2
6 12,7 17,9 20,0 25,5 25,5 34,2 34,2
10 12,7 20,0 25,5 25,5 34,2 34,2 44,0
16 16,1 25,5 34,2 34,2 34,2 44,0 51,0
25 17,9 34,2 34,2 44,0 44,0 51,0 55,8
35 20,0 34,2 44,0 44,0 51,0 55,8 -
50 20,0 44,0 44,0 51,0 55,8 - -
70 25,5 44,0 51,0 55,8 - - -
95 34,2 51,0 55,8 - - - -
120 34,2 55,8 - - - - -
150 34,2 - - - - - -
185 34,2 - - - - - -
Observaţie: Corespondenţa dintre notarea tuburilor PEL prin diametrul nominal (interior) din tabelul
10.9 şi notarea tuburilor PEL prin filet IPE este indicată în tabelul 10.14.
Tabelul 10.10
Alegerea diametrului tuburilor PEL în cazul conductelor FcTi sau similare
secţiunii 1 2 3 4 5 6 7
transversală a
[mm2]
1 12,7 12,7 12,7 12,7 12,7 12,7 12,7
1,5 12,7 12,7 12,7 12,7 16,1 16,1 17,9
2,5 12,7 12,7 16,1 16,1 17,9 20,0 20,0
4 12,7 16,1 16,1 17,9 20,0 25,5 34,2
6 12,7 16,1 17,9 20,0 25,5 25,5 34,2
10 12,7 20,0 20,0 25,5 34,2 34,2 44,0
16 16,1 25,5 25,5 34,2 34,2 44,0 51,0
25 16,1 25,5 34,2 34,2 44,0 51,0 55,8
35 17,9 34,2 34,2 44,0 51,0 55,8 -
50 20,0 34,2 44,0 51,0 55,8 - -
70 25,5 44,0 51,0 55,8 - - -
95 34,2 51,0 55,8 - - - -
120 34,2 55,8 - - - - -
150 34,2 - - - - - -
185 34,2 - - - - - -
Observaţie: Corespondenţa dintre notarea tuburilor PEL prin diametrul nominal (interior) din
tabelul 10.10 şi notarea tuburilor PEL prin filet IPE este indicată în tabelul 10.14.
Tabelul 10.11
Alegerea diametrului ţevilor1) din oţel, sudate longitudinal, pentru instalaţii,
în cazul conductelor FcTi sau similare
secţiunii 1 2 3 4 5 6 7
transversală a
[mm2]
1 ½ ½ ½ ½ ½ ½ ½
1,5 ½ ½ ½ ½ ¾ ¾ 1
2,5 ½ ½ ½ ¾ ¾ 1 1
4 ½ ½ ¾ ¾ 1 1 1¾
6 ½ ¾ ¾ 1 1 1¼ 1½
10 ½ ¾ 1 1 1½ 1½ 2
16 ½ 1 1¼ 1½ 1½ 2 2½
25 ¾ 1¼ 1½ 1½ 2 2½ 2½
35 ¾ 1¼ 1½ 2 2½ 2½ 2½
50 1 1½ 2 2 2½ 3 3
70 1¼ 2 2 2½ 2½ 3 -
95 1¼ 2 2½ 2½ 3 - -
120 1½ 2½ 2½ 3 3 - -
150 1½ 2½ 3 3 - - -
185 1½ 2½ 3 3 - - -
240 2 3 3 - - - -
1) Ţevi tip mediu sau uşor, conform STAS 7656
Tabelul 10.12
Alegerea diametrului ţevilor*) din oţel, sudate longitudinal, pentru instalaţii,
în cazul conductelor FY, AFY sau similare
secţiunii 1 2 3 4 5 6 7
transversală a
conductoarelor Diametrul nominal (interior) al tubului [mm]
[mm2]
1 3/8 3/8 3/8 3/8 ½ ½ ½
1,5 3/8 3/8 3/8 ½ ½ ½ ½
2,5 3/8 3/8 ½ ½ ¾ ¾ 1
4 3/8 ½ ½ ¾ 1 1 1¼
6 ¾ ¾ ¾ ¾ 1 1 1½
10 ½ ¾ ¾ 1 1 1¼ 1½
16 ½ 1 1¼ 1½ 1½ 2 2
25 ¾ 1 1¼ 1¼ 1½ 2 2½
35 ¾ 1¼ 1½ 2 2 2 2½
50 1 1¼ 1½ 2 2½ 3 3
70 1 1½ 2 2½ 2½ 3 -
95 1¼ 2 2½ 2½ 3 - -
120 1¼ 2½ 2½ 3 3 - -
150 1½ 2½ 3 3 - - -
185 1½ 2½ 3 3 - - -
240 2 3 3 - - - -
*) Ţevi tip mediu sau uşor, conform STAS 7656
Tabelul 10.13
Alegerea diametrului ţevilor*) din oţel, sudate longitudinal, pentru instalaţii,
în cazul cablurilor
Aria nominală a secţiunii Numărul conductoarelor cablului
transversală a 2 3 4
conductoarelor
Diametrul nominal (interior) al ţevii, ţoli
[mm2]
1 ¾ ¾ ¾
1,5 ¾ ¾ ¾
2,5 ¾ 1 1
4 1 1 1
6 1 1 1
10 1 1¼ 1¼
16 1¼ 1¼ 1½
25 1½ 1½ 2
35 1½ 1½ 2
50 2 2 2½
70 2 2½ 2½
95 2½ 2½ 3
120 2½ 2½ 3
150 2½ 3 3
185 3 3 -
*) Ţevi tip mediu sau uşor, conform STAS 7656
Tabelul 10.14
Corespondenţa dintre notarea tuburilor PEL prin diametrul nominal (interior),
şi notarea tuburilor PEL prin filet IPE
Notarea prin diametru
12,7 16,1 17,9 20,0 25,5 34,2 44,0 51,0 55,8
nominal
Notare prin filet IPE 9 11 13,5 15 21 29 36 42 48
Tuburi PEL – STAS 7933
Tubul de protecţie se alege în funcţie de numărul de conductoare, de aria

secţiunii transversale a acestora şi de condiţiile mediului în care acesta se montează
(îngropat, aparent, expus la lovituri mecanice, mediu agresiv (vapori corozivi etc.))
Ca exemplu se consideră cazul în care circuitul are Pi = 1200 W, este
monofazat şi sarcina are un factor de putere egal cu 0,95.
a) Se calculează
1200
Ic = = 5,5 A ;
230  0,95
b) Se alege, din gama de valori ale fuzibilului IF = 6 A > 5,5 A. Dacă s-ar
utiliza pentru protecţie un disjunctor, s-ar alege un echipament cu Id = 6 A > 5,5 A.
c) Dacă conductoarele sunt din cupru (fază + neutru) cu Ima = 17 A pentru
două conductoare FY1,5 mm2, condiţiile (10.2) şi (10.3) sunt îndeplinite. Circuitul
va avea 2FY1,5 mm2. Dacă ar fi necesar conductor de protecţie şi acesta va fi
FY1,5 mm2 .
Dacă conductoarele se aleg din aluminiu (fază + neutru) cu Ima = 18 A, pentru
două conductoare FY2,5 mm2. Şi în acest caz condiţiile (10.2) şi (10.3) sunt
îndeplinite. Dacă ar fi necesar şi conductor de protecţie acesta ar fi FY1,5 mm2.
Circuitul va fi 2FY2,5 mm2 + FY1,5 mm2.
Similar s-ar proceda dacă, în loc de conductoare, s-ar alege cabluri. Ar rezulta
CYY21,5 sau CYY31,5 pentru cupru şi ACYY22,5 sau ACYY 22,5 + CYY
1,5 pentru aluminiu .
d) Tubul de protecţie este necesar pentru protecţia conductoarelor şi mai rar a
cablului (atunci când este necesară o protecţie faţă de mediu).
Pentru 2 sau 3 conductoare (FY sau AFY) de 1,5 sau 2,5 mm 2 rezultă un tub
IPY16, IPEY16, PEL11 sau ţeavă ½’’ .
Dacă circuitul este trifazat, se respectă acelaşi algoritm de calcul, cu
observaţia că echipamentul este trifazat.
10.5.3 Calculul circuitelor de prize
Circuitele de prize monofazate, de utilizare generală, conform normativelor

actuale [10.2], au Pi = 2000 W. Acoperitor se pot considera un factor de putere
cos = 0,8 şi  = 0,8 (randamentul echipamentelor alimentate din priză), deoarece
rareori se cunosc utilizările acestor prize în faza de proiectare. Totodată,
normativele [10.2] prevăd ca aria minimă a secţiunii transversale, pentru circuitele
de priză, să fie de 2,5 mm2 , când acestea sunt din cupru (cu Ima = 24 A pentru
conductoare şi Ima = 27 A pentru cabluri) sau 4 mm2 , când sunt din aluminiu (cu
Ima = 23 A pentru conductoare) .
Curentul electric de calcul este dat de relaţia:
Pi
Ic =  (10.4)
U f  cosφ  η
În acest caz rezultă Ic= 13,6 A, astfel că circuitele de priză au siguranţe cu
IF = 16 A sau disjunctor cu Id = 16 A şi conductoare:
− 2 FY2,5 sau 2AFY4 sau CYY22,5 pentru circuite fără conductor de protecţie;
− 3FY2,5 sau 2AFY4 + FY2,5 sau CYY32,5 pentru circuite prevăzute şi cu
conductor de protecţie.
10.5.4 Calculul coloanelor tablourilor de iluminat şi prize (trifazate)
Fiecare tablou de iluminat şi prize este caracterizat de :

− puterea instalată în receptoarele de iluminat Pil şi de factorul de putere cosl;
− puterea instalată pentru prize Pip , de factorul de putere cosp şi de randa-
mentul echipamentelor conectate p .
Atunci când mărimile cosp şi p nu se cunosc se poate lua în calcul: cosp =
0,8 şi p = 0,8.
Cele două puteri adunate nu au nici o relevanţă din punct de vedere al calcu-
lului, întrucât au factori de putere mult diferiţi .
Pentru determinarea ariei secţiunii transversale a conductoarelor, a aparatelor
de protecţie şi de acţionare ale coloanei se parcurg următoarele etape:
a) Se determină curentul de calcul al coloanei:
I c = I ca
2
+ I cr
2
, (10.5)
în care Ica şi Icr sunt componenta activă şi, respectiv reactivă ale curentului electric
de calcul al coloanei:
P Pip
I ca = I al + I ap = il + ;
3 U 3 U  η p (10.6)
I cr = I rl + I rp = I al  tan φl + I ap  tan φ p ,
în care Ial şi Iap sunt componentele active pentru receptoarele de iluminat şi prize, Irl
şi Irp − componentele reactive pentru receptoarele de iluminat şi prize.
În situaţiile în care tabloul electric are un număr mare de circuite (peste 20) şi
o putere instalată totală de peste 30 kW, în relaţiile (10.6) se pot introduce şi
factori de nesimultaneitate pentru receptoarele de iluminat şi prize. Aceştia trebuie
apreciaţi în funcţie de destinaţiile circuitelor din tablou .
b) Se alege aria secţiunii transversale a conductoarelor de fază (sf), din con-
diţia (10.2), ştiind că coloana are patru conductoare active.
Aria secţiunii transversale a conductorului neutru (sN) se stabileşte astfel :
− până la arii ale secţiunii transversale de 25 mm2 , se alege sN = sf ;
− pentru arii mai mari ale secţiunii transversale, se alege sN = f (sf), în
conformitatea cu normativele în vigoare [10.2] (de regulă sN  0,5sf) (tabelul 10.15).
Tabelul 10.15
Secţiunile minime admise pentru conductoarele utilizate în instalaţiile electrice
din interiorul clădirilor
Aria minimă a secţiunii
Nr. transversale a conductoarelor
Destinaţia conductoarelor
crt. [mm2]
Cupru Aluminiu
Pentru interiorul corpurilor de iluminat :
1 − conductoare multifilare ; 0,50 -
− conductoare unifilare 0,75 -
2 Pentru un singur corp de iluminat, conductor de fază 1 2,5
3 Pentru o singură priză, conductor de fază 1,5 2,5
4 Pentru circuite de iluminat, conductor de fază 1,5 2,5
5 Pentru circuite de priză, conductor de fază 2,5 4
Pentru circuitul unui receptor electrocasnic cu putere
6 2,5 4
cuprinsă între 2 şi 4,5 kW, conductor de fază
Pentru circuite primare care alimentează firmele cu
7 2,5 4
lămpi cu descărcări în gaze
8 Pentru circuite de putere, conductor de fază 1,5 2,5
Pentru circuite monofazate, conductorul neutru (N) va
9 avea aceeaşi arie a secţiunii transversale ca şi - -
conductorul de fază
Pentru circuite trifazate cu patru conductoare, până la o
secţiune transversală cu arie de 16 mm2 a
10 conductoarelor de fază, aria secţiunii transversale a - -
conductorului neutru va fi egală cu aceea a
conductoarelor de fază

Pentru circuite trifazate cu patru conductoare,
conductorul neutru pentru arii ale secţiunii transversale
ale conductorului de fază de:
− 25 mm2 16 25
− 35 mm2 16 25
− 50 mm2 25 25
− 70 mm2 35 35
11 − 95 mm2 50 50
− 120 mm2 70 70
− 150 mm2 70 70
− 185 mm2 95 95
− 240 mm2 120 120
− 300 mm2 150 150
− 400 mm2 185 185
− >400 mm2 , sN = 0,5 sf
Pentru coloane din clădiri de locuit, conductorul de
protecţie (PE) :
12 − la coloane colective 6 (sau 100 -
mm2 OL)
− la coloane individuale 4 -
Pentru circuite din apartamente, conductorul de
13
protecţie (PE) 2,5 -
Pentru coloane, între tabloul principal şi tabloul
14
secundar, se va determina prin calcul, dar minimum : 2,5 4
Pentru conductoare de legătură între contor şi tabloul
15 de distribuţie al instalaţiei din locuinţe, se va determina
prin calcul, dar minimum: 6 6
Pentru conductoare de legătură din interiorul tablourilor
electrice :
16
- legături lipite ; 0,5 -
- legături cu cleme sau la borne 0,75 2,5
Pentru circuite secundare ale transformatoarelor de
17
curent pentru măsură 1,5 -
Pentru cordoane de alimentare ale receptoarelor mobile
sau portabile, secţiunea conductorului de fază va fi,
pentru un curent nominal al aparatului :
- până la 2 A 0,50 -
- până la 6 A 0,75 -
18 - peste 6 A până la 10 A 1,0 -
- peste 10 A până la 16 A 1,5 -
- peste 25 A până la 32 A 4 -
Pentru cordoane de alimentare ale corpurilor de
iluminat portabile, secţiunea conductorului de fază va
19 fi, pentru un curent nominal al aparatului :
- până la 4 A 0,5 -
Pentru instalaţii de automatizare, măsura şi control
20
destinate unor receptoare sau instalaţii importante 1 -
Pentru legături electrice de automatizare, măsura şi
21 control între aparatele montate într-un echipament şi
pentru legăturile dintre aceste aparate şi conectări 0,5 -
Aria secţiunii transversale a conductorului de protecţie (sPE) se stabileşte astfel:

• sPE = sN dacă conductorul neutru (deci şi fazele) este din cupru;
• sPE (numai din cupru) este cu o treaptă, pe scara ariei secţiunilor
transversale, mai mic decât aria sN când conductorul neutru (deci şi fazele) este din
aluminiu .
Astfel, de exemplu: sf = 50 mm2 FY; sN = 25 mm2 FY ; sPE = 25 mm2 FY;
sf = 50 mm2 AFY; sN = 25 mm2 AFY ; sPE = 16 mm2 FY.
c) Se alege echipamentul de protecţie, amplasat în tabloul general sau
principal. Acesta poate fi :
− siguranţe fuzibile;
− disjunctor.
10.5.5 Calculul coloanelor tablourilor de putere
Tablourile de putere alimentează „m” receptoare, dintre care „n” sunt în

funcţiune simultană. Simultaneitatea este apreciată de tehnologul proiectului.
Pentru fiecare dintre receptoare se cunosc: Pi – puterea instalată (putere mecanică),
i – randamentul şi factorul de putere cosi (se face, într-o primă aproximare,
ipoteza unui curent electric apropiat de o formă sinusoidală). Se determină pentru
fiecare din receptoare:
• componenta activă a curentului electric, pentru receptorul i
Pi
I ca i = (10.7)
3  U  ηi
• componenta reactivă a curentului electric:
I ca r = I ca i  tan φ i . (10.8)
Curentul electric de calcul al coloanei se determină cu relaţia (10.5) pentru
toate cele n receptoare:
n
I ca =  I ca i ;
i =1
(10.9)
n
I cr =  I cr i .
i =1
10.5.6 Calculul coloanelor tablourilor principale

şi ale tabloului general
Curentul electric de calcul al unei astfel de coloane se determină cu relaţia

(10.5) unde:
n
I ca = cs   I ca i ;
i =1
(10.10)
n
I cr = cs   I cr i ,
i =1
în care n este numărul de coloane alimentate din tabloul principal sau general, Icai şi
Icri − componentele activă şi reactivă ale curentului electric de calcul al coloanei
„i”, alimentată din tabloul principal sau general; cs − factor de nesimultaneitate.
Factorul de nesimultaneitate este apreciat de tehnologul construcţiei (în special
când tablourile aparţin unei construcţii industriale) sau de proiectant în colaborare
cu proiectanţii de utilităţi (termice, hidraulice, ventilare etc.) deservite de tablourile
în discuţie.
Siguranţele fuzibile pot fi alese pentru:
• a sigura protecţia la suprasarcină a conductoarelor, din condiţia:
I F  I ma ; (10.11)
• a asigura protecţia la scurtcircuit a conductoarelor, din condiţia:
I F  3  I ma . (10.12)
Condiţia dată de relaţia (10.11) se impune atunci când există posibilitatea de
suprasarcină pe circuitele tabloului electric, iar proiectantul are puţine informaţii
despre destinaţia acestora .
Siguranţa fuzibilă pe coloana unui tablou electric trebuie să îndeplinească şi
condiţia de selectivitate în protecţie. Astfel, curentul electric IF al siguranţei
coloanei trebuie să fie cu două trepte mai mare decât cea mai mare valoare IF a
circuitelor tabloului .
Aşa cum s-a arătat anterior, un circuit de priză are o siguranţă de 16 A.
Rezultă că cea mai mică valoare a siguranţelor coloanei tabloului este 25 A, dacă
tabloul are circuite pentru prize .
Siguranţa fuzibilă poate fi înlocuită cu un disjunctor. Acesta oferă protecţie la
suprasarcină, scurtcircuit şi opţional protecţie diferenţială. De asemenea, asigură şi
întreruperea coloanei în caz de necesitate .
Alegerea disjunctorului se face respectând următoarele condiţii :
• curentul electric nominal Id al disjunctorului să fie mai mare decât curentul
electric de calcul al coloanei:
I d  Ic ; (10.13)
• reglarea releului termic să se poată face la valoarea curentului electric Ic ;
• disjunctorul trebuie să declanşeze la orice scurtcircuit care s-ar produce pe
coloană; pentru aceasta, se va determina curentul electric de scurtcircuit, dacă de-
fectul s-ar produce la sfârşitul coloanei (în sensul de transport al energiei electrice)
şi se alege disjunctorul cu curba de declanşare adecvată B, C sau D în funcţie de
poziţia acestuia în schema electrică .
10.6 Protecţia instalaţiilor electrice de joasă tensiune

Protecţia pe circuitele şi coloanele instalaţiilor electrice de joasă tensiune se
realizează la:
• scurtcircuit – obligatoriu pe toate plecările din tablourile electrice;
• suprasarcină.
În funcţie de siguranţa în exploatare se pot asigura şi alte protecţii cum ar fi
protecţie la:
− întreruperea conductorului neutru (prevăzută pe branşamente pentru a evita

transformarea reţelei legată la pământ în reţea izolată);
− reducerea tensiunii de alimentare, de regulă sub 85% (prevăzută pe circuitele
de alimentare a motoarelor);
− dispariţia tensiunii reţelei de alimentare;
− curent electric maxim pe circuitul de alimentare etc.
10.6. 1 Protecţia la suprasarcină
Protecţia la suprasarcină se realizează cu:

− relee termice;
− termistoare şi uneori cu
− siguranţe fuzibile.
Releele termice
Funcţionează pe principiul bimetalului. Acesta poate fi un aparat de sine
stătător, de regulă trifazat sau poate fi montat într-un disjunctor – mono, bi, tri sau
tetrapolar.
Releul termic, utilizat în mod obişnuit, este simbolizat TSA. Este caracterizat de:
• curentul electric nominal In , corespunzător curentului electric maxim la care
bimetalul poate acţiona: TSA 10 A  TSA 630 A;
• curentul electric de sarcină Is , corespunzător bimetalului ce se montează în
releul termic;
• curentul electric de reglare Ir , care poate avea valori de (0,67  1) Is .
Valoarea curentului electric de reglare trebuie să fie egală cu valoarea curen-
tului electric care trebuie să fie supravegheat de releul termic – curentul electric
nominal (sau curentul electric de calcul) al receptorului pentru care este prevăzut
releul termic.
În tabelul 10.16 sunt prezentate principalele caracteristici ale releelor termice
tip TSA.
Tabelul 10.16
Caracteristici ale releelor TSA
Curentul electric
Tipul Curenţii de serviciu Is [A]
nominal In [A]
TSA 10 10 0,4; 0,55; 0,75; 1,1; 1,8; 2,4; 3,3; 4,5; 6; 8; 10
TSA 16 16 0,4; 0,55; 0,75; 1,1; 1,8; 2,4; 3,3; 4,5; 6;8; 11; 16
TSA 32 32 0,4; 0,55; 0,75; 1,1; 1,8; 2,4; 3,3; 4,5; 6; 8;11; 15; 20; 25; 32
TSA 63 63 40; 60
TSA 100 100 80; 100
Factorii de corecţie care se aplică pentru cazul în care temperatura mediului ambiant variază în
afara liniilor +10C +35C, pentru releele TSA10, TSA16 şi TSA32 sunt indicaţi în tabelul
10.17.
Tabelul 10.17
Factorii de corecţie pentru releele TSA10, TSA16 şi TSA32
Temperatura mediului ambiant C −20 −10 0 +10 +35 +40 +45 +50
Factorul de corecţie 0,87 0,9 0,93 0,96 1,07 1,1 1,13 1,15
Reprezentarea releului termic în schemele electrice este indicată în figura 10.24.
L1 L2 L3 1 3 5 F N
1 3 5 N
2 4 6
A B C 2 4 6 F N
a) b) c) d) e)
Fig. 10.24 − Reprezentări ale releului termic:
a) în scheme monofilare; b) în scheme multifilare; c) cu contact normal închis;
d) cu contact normal deschis; e) conectarea releului termic pentru protecţia unui
receptor monofazat.
În circuitele electrice, releul termic este asociat cu un contactor (fig. 10.25)

sau cu un întreruptor automat. Releul termic la suprasarcină (F4) deconectează con-
tactul normal închis F4 (din schema de comandă) şi deconectează bobina contacto-
rului K. În acest fel, motorul este scos de sub tensiune. Comanda de oprire a moto-
rului poate fi dată şi manual, prin apăsarea butonului S2. Pornirea are loc prin apă-
sarea butonului S1 şi autoreţinerea prin intermediul contactului normal deschis K.
F
S1 K
PE N
F1;F2;F3
M S2
K F4 3~
F4
K
N
Fig. 10.25 − Montarea releului termic pentru protecţia la
suprasarcină a unui motor asincron trifazat:
a) schema monofilară; b) schema de comandă.
În cazul utilizării unui întreruptor automat cele două scheme de mai sus sunt
similare.
Caracteristica generalizată a releului termic (fig. 10.26) arată legătura dintre
timpul de acţionare şi raportul dintre curentul electric de suprasarcină şi curentul
electric de reglare I/Ir . Astfel, la curenţi electrici de suprasarcină mici, timpul de
acţionare este mare, iar la suprasarcini mari timpul de acţionare este mic .
În practică, caracteristica nu este o curbă unică, ca cea din figura 10.26. La un
curent electric de suprasarcină I, releul termic acţionează deconectarea bobinei
contactorului sau întreruptorului automat mai repede – dacă anterior bimetalul
releului era cald (t1 din fig. 10.27) sau mai târziu – dacă bimetalul era rece (t2 – din
fig. 10.27). Intervalul t1 − t2 , pentru diferite valori ale curentului electric de
suprasarcină, formează, în jurul caracteristicii, o bandă numită bandă de dispersie,
evidenţiind faptul că releul termic nu este un aparat de mare precizie. El acţionează
în funcţie de starea sa anterioară momentului în care se instalează suprasarcina. Din
acest motiv, în cazul în care motorul ar funcţiona în două faze (din cauza unui
defect) acesta s-ar arde înainte ca releul termic să deconecteze. Pentru a fi evitate
astfel de situaţii toate releele termice de la 16 A la 100 A (tabelul 10.16) sunt

prevăzute cu dispozitive de protecţie la mersul în două faze .
ta ta
t2
t1
0 1 I/Ir 0 1 I/Ir I/Ir

Fig. 10.26 − Caracteristica generalizată Fig. 9.27 − Banda de dispersie a releului
a releului termic. termic.
Releul termic se poate afla la o temperatură diferită de cea a motorului. Pentru

a se evita declanşările false ale releului acesta poate fi echipat cu un dispozitiv de
compensare a dilatării bimetalului datorită mediului ambiant.
Termistoarele
Sunt elemente semiconductoare ceramice care îşi modifică substanţial rezis-
tenţa electrică, la o anumită temperatură. Pentru protecţia la suprasarcină sunt utili-
zate termistoare la care rezistenţa electrică creşte cu temperatura. Termistoarele se
montează în înfăşurările motorului, pentru a supraveghea temperatura acestora.
Acestea se leagă în serie şi toate, în serie cu un releu. Alimentarea se face cu
tensiune continuă, de la o sursă proprie sau o punte redresoare. Înainte de pornirea
motorului se pun în funcţiune termistoarele şi releul cu care se află în serie. Acesta
va închide un contact normal deschis, aflat în serie cu bobina contactorului
(înlocuieşte contactul F4 din figura 10.25 b)) .
Numai după conectarea termistoarelor, motorul poate fi pus în funcţiune. În
cazul unei suprasarcini, temperatura din una sau mai multe înfăşurări ale motorului
va creşte. La atingerea temperaturii nominale a unuia dintre termistoare, rezistenţa
acestuia creşte foarte mult, încât releul aflat în serie cu termistoarele se dezexcitată.
Acesta va deconecta, la rândul său, bobina contactorului şi motorul este scos din
funcţiune .
Termistoarele sunt utilizate rar şi, de regulă, pentru protecţia la suprasarcină a
motoarelor de putere foarte mare. Acestea se aleg în funcţie de temperatura admi-
sibilă a înfăşurărilor motorului, menţionată de constructor.
Siguranţele fuzibile
Pot fi folosite pentru protecţie la suprasarcină dacă se îndeplinesc condiţiile :
− curentul electric al fuzibilului (IF) trebuie să fie mai mare decât curentul
electric nominal al circuitului de protejat, dar în aproprierea acestuia: In < IF  1,1In ;
− curentul electric al fuzibilului (IF) mai mic decât curentul maxim admisibil
al secţiunii conductorului, în condiţiile în care acesta este montat.
10.6.2 Protecţia la scurtcircuit
Se realizează prin:
• siguranţe fuzibile şi
• relee electromagnetice.
Siguranţa fuzibilă
Este utilizată, de regulă, pentru protecţie la scurtcircuit. Curentul electric al
fuzibilului (IF) trebuie să îndeplinească condiţia: IF  3Ima , unde Ima este curentul
electric maxim admisibil al conductorului, corespunzător condiţiilor în care acesta
este montat.
Releul electromagnetic
Poate fi:
• un echipament independent, cunoscut sub denumirea improprie, de „sigu-
ranţă automată”; se execută pentru curenţi electrici de până la 25 A inclusiv;
• un echipament montat într-un disjunctor.
Timpul de acţionare al releului electromagnetic poate fi:
− dependent de curentul electric (fig. 10.28);
− independent de curentul electric (fig. 10.29).
ta ta
ta1
ta2 ta
0 IREM I1 I2 I 0 IREM I1 I2 I
Fig. 10.28 − Caracteristică depen- Fig. 10.29 − Caracteristică inde-
dentă de curentul electric: pendentă de curentul electric:
IREM – curentul de reglare al IREM – curentul de reglare al
releului electromagnetic. releului electromagnetic.
Releul electromagnetic cu caracteristică dependentă de curent deconectează în

funcţie de amplitudinea curentului electric de scurtcircuit; la un curent electric I1 < I2
acţionează într-un timp ta1 > ta2 (fig. 10.28).
Releul electromagnetic cu caracteristică independentă de curent (fig. 10.29)
deconectează la acelaşi timp (ta), indiferent de curentul electric de scurtcircuit (I1,
I2), care depăşeşte valoarea curentului electric la care este reglat releul electro-
magnetic (IREM).
Disjunctoarele sunt echipate atât, cu relee termice (pentru protecţie la supra-
sarcină), cât şi cu relee electromagnetice (pentru protecţie la scurtcircuit). Reglarea
disjunctorului se face numai pentru releul termic (IRT), întrucât releul electro-
magnetic se reglează implicit. În funcţie de tipul constructiv, releul electromagnetic
este reglat între (3  10)IRT. Trebuie menţionat că fiecare firmă constructoare de
asemenea echipamente are domenii de reglare proprii, dar care acoperă toate nece-
sităţile de reglare .
Caracteristica de deconectare a disjunctorului se compune din îmbinarea ca-
racteristicilor celor două echipamente de protecţie – la suprasarcină şi scurtcircuit.
În figura 10.30 sunt prezentate caracteristicile de deconectare pentru un dis-
junctor DX – tip Legrand.
Disjunctoarele DX – Legrand pot fi reglate, pentru protecţie la scurtcircuit,
începând de la 3In , unde In este curentul electric de reglare la suprasarcină (IRT).
Fig. 10.30 − Caractersticile de declanşare pentru un disjunctor

DX – Legrand.
10.7 Căderi de tensiune

10.7.1 Căderi de tensiune în instalaţii de joasă tensiune
Receptoarele electrice sunt dimensionate pentru anumite valori ale tensiunii

reţelei. În timpul funcţionării, tensiunea reţelei poate varia în limitele stabilite de
normele în vigoare [10.2, 10.3]. Dacă variaţia tensiunii este mai mare, receptoarele
electrice pot determina caracteristici nesatisfăcătoare, se pot defecta şi chiar

distruge. Cele mai pretenţioase, din acest punct de vedere, sunt receptoarele ce
conţin echipamente electronice.
Căderea de tensiune este datorată circulaţiei curenţilor electrici prin conduc-
toarele de alimentare. Astfel, la bornele receptorului, tensiunea este mai mică decât
tensiunea la cofretul de branşament al clădirii sau al tabloului de joasă tensiune a
postului de transformare, atunci când alimentarea tabloului general se face direct
din postul de transformare.
Creşterea de tensiune la bornele receptoarelor este datorată unei exploatări
defectuoase, unor manevre greşite în postul de transformare sau chiar unor descăr-
cări sub formă de trăsnet în reţeaua de alimentare.
Căderi de tensiune admise:
• Pentru receptoare de iluminat se admite ca aceasta să fie de maxim 3% între
cofretul de branşament şi cel mai îndepărtat corp de iluminat sau cel mai dezavan-
tajos amplasat (pe un traseu cu puterea electrică mare) [10.2]. Dacă alimentarea se
face dintr-un post de transformare, căderea de tensiune nu trebuie să depăşească
8% . La căderi de tensiune mai mari, fluxul luminos al lămpilor scade pronunţat,
astfel că nivelul de iluminare din încăpere scade (cu 18  20% în cazul lămpilor
incandescente şi cu 10  12% în cazul lămpilor fluorescente) şi nu se mai asigură
confortul luminos proiectat.
• Pentru restul receptoarelor (motoare etc.), în funcţie de puterea nominală,
căderile de tensiune admise sunt cele specificate de producător, dar acestea nu pot
depăşi:
− 5% când alimentarea se face dintr-un cofret de branşament;
− 10% când alimentarea se face dintr-un post de transformare .
Producătorul trebuie să indice şi căderea de tensiune în regimul de pornire al
motoarelor. Când aceste date lipsesc se va considera ca limită a căderii de tensiune
12%.
• Pentru motoarele care antrenează lifturile, se impune ca valoarea maximă a
căderii de tensiune la pornire să nu depăşească 3% [10.2], indiferent de unde sunt
alimentate .
10.7.2 Calculul căderilor de tensiune pentru circuite

monofazate rezistive
Caderea de tensiune U se determină din relaţia:

n
Pi  li

2
U =  100 [%] , (10.14)
γ  U 2f i =1 i
s
în care  este conductivitatea conductoarelor (pentru cupru  = 54106 1/m şi
pentru aluminiu  = 34106 1/m); Uf = 230 V – tensiunea de fază; Pi − puterea
care este transmisă pe un tronson din circuit; li − lungimea tronsonului pe care se
circulă puterea Pi ; si − aria secţiunii transversale a conductoarelor tronsonului; n −
numărul de tronsoane din care este format circuitul.
Prin tronson se înţelege porţiunea din circuit între două ramificaţii consecutive.
Receptoare de iluminat cu incandescenţă sau cele cu condensator de compen-

sare, având factorul de putere aproximativ 1, pot fi considerate receptoare rezistive.
În figura 10.31 a) este prezentat un circuit de iluminat, aşa cum se reprezintă
în planurile de execuţie, iar în figura 10.31 b) acelaşi circuit este reprezentat într-o
vedere izometrică, numai a conductorului de fază.
Din figura 10.31 a), corpul de iluminat cel mai îndepărtat de tabloul electric ar
putea fi considerat corpul notat cu C, acţionat de întreruptorul 2. Urmărind schema
izometrică, corpul cel mai îndepărtat de tabloul electric este corpul notat cu A,
întrucât distanţa de la A la doza D5 este de 11 m, în timp ce de la corpul C la doza
D5 (unde se face ramificaţia celor trei corpuri de iluminat acţionate de întreruptorul
2 pe poziţia a) este doar de 6 m.
Urmărind figura 10.31 b) rezultă că circuitul este format din patru tronsoane
(n = 4, în relaţia 10.14).
2a
1a 1a A 2a 2a
B C
5m 6m
1b 5m
E F 2b
1b D
2b 2b
4m
1 3m
3m 2
D2 8m 6m
2m D3 6m D4 D5
D1
a)
2a
2a B 2a
5m A 5m C
6m
1
2b 3 m 2b 2b
D E
3m 4mF
8m 6m 6m
2m D2 4 D3 3 D4 D5
2
3
la g1
D1 2
a b
b)
Fig. 10.31 − Stabilirea tronsoanelor unui circuit de iluminat:

a) schema monofilară (toate corpurile de iluminat au 100 W); b) schema izometrică pentru
conductorul de fază.
Schema de calcul pentru determinarea căderii de tensiune pentru circuitul din

figura 10.31 este prezentată în figura 10.32.
Pe tronsoanele 1 – 4 rezultă: P1 =100 W; P2 = 300W; P3 = 600Wşi P4 =
1000W. Lungimile l1 – l4 se determină adunând :
− lungimile pe orizontală din plan (aflate la scara planului), pentru fiecare din
tronsoane;
− lungimile pe verticală, care nu se regăsesc în planuri; acestea se iau în calcul
în funcţie de amplasarea aparatelor de acţionare, a corpurilor de iluminat, a dozelor
faţă de plafon, a grosimii plafonului etc.;
− lungimile care trebuie lăsate în dozele de legătură şi ramificaţie, în aparatele
electrice şi pentru conectarea corpurilor de iluminat (în special cele echipate cu
lămpi fluorescente tubulare ce au dimensiuni mari);
− lungimea circuitului la conectarea lui în clemele tabloului electric.
În cele mai multe situaţii, circuitele
de iluminat au aceeaşi arie a secţiunii 4 3 2 1
transversale pe toată lungimea lor. În
aceste cazuri, trebuie analizate, din
punct de vedere al căderii de tensiune,
circuitele: 400W 300W 200W 100W
• cu puterea cea mai mare;
Fig. 10.32 − Schema de calcul pentru
• cu lungimea cea mai mare. determinarea căderii de tensiune pe un
Pentru calculul căderii totale de circuit monofazat cu receptoare rezistive.
tensiune se ia valoarea cea mai mare.
10.7.3 Calculul căderilor de tensiune în circuite trifazate
În cazul receptoarelor pur rezistive, căderea de tensiune, în circuitele trifazate,

se determină cu ajutorul relaţiei:
n
Pi  li

100
U =  [%] , (10.15)
γ U 2
i =1 i
s
în care U = 400V este tensiunea de linie.
Circuitele trifazate cu receptoare rezitive sunt, de exemplu, circuitele care
alimentează corpurile de iluminat cuprinzând lămpi cu incandescenţă sau lămpi cu
descărcare în vapori metalici prevăzute cu sisteme de compensare a puterii
reactive, din încăperi de dimensiuni mari: hale industriale, săli de spectacol, săli de
sport etc. Astfel de circuite se mai găsesc şi în industrie pentru alimentarea unor
receptoare rezistive (cuptoare, băi de tratare etc.) .
În circuitele trifazate inductive, căderea de tensiune, datorată unui receptor cu
caracteristică liniară, se determină cu relaţia:
100
U =  (r  P + x  Q) [%] , (10.16)
U2
în care r şi x sunt rezistenţa şi, respectiv, reactanţa circuitului; P şi Q − puterile
activă şi, respectiv reactivă absorbite de receptor.
Dacă receptorul este un motor trifazat asincron:

P
P= i , (10.17)
η
în care Pi este puterea instalată (puterea mecanică), iar  − randamentul motorului.
În cazul unui receptor trifazat cu caracteristică liniară, puterea reactivă poate fi
determinată din relaţia
Q = P  tan φ , (10.18)
în care  este unghiul de defazare între curbele de tensiune şi de curent electric (în
circuitele cu caracteristică liniară cos corespunde factorului de putere al recepto-
rului).
Mărimile r şi x se pot determina din relaţiile:
r = r0  l ;
(10.19)
x = x0  l ,
în care r0 şi x0 sunt mărimile specifice (pe unitatea de lungime).
Valorile r0 şi x0 depind de aria secţiunii transversale a conductoarelor. Pentru
circuitele cu tensiunea nominală sub 1000 V, aceste valori sunt date în tabelul 10.18.
Tabelul 10.18
Rezistenţele şi reactanţele specifice pentru cabluri trifazate,
în manta comună
x0 [/km] pentru
s r0 [/km]
tensiunile:
[mm2]
Cupru Aluminiu 1 kV 20 kV
1,5 11,933 19,067 - -
2,5 7,160 11,440 - -
4 4,475 7,150 - -
6 2,983 4,767 0,101 -
10 1,790 2,860 0,096 -
16 1,119 1,788 0,090 -
25 0,716 1,144 0,086 0,151
35 0,511 0,871 0,084 0,142
50 0,358 0,572 0,081 0,129
70 0,256 0,409 0,079 0,122
95 0,188 0,301 0,078 0,117
120 0,149 0,238 0,077 0,112
150 0,119 0,191 0,077 0,109
195 0,097 0,155 0,077 0,106
240 0,075 0,119 0,076 0,102
300 0,060 0,095 0,076 -
400 0,045 0,072 0,074 -
Pentru circuitele cu rezistenţa specifică r0 mare faţă de reactanţa specifică x0 ,

relaţia (10.16) se poate scrie sub forma aproximativă:
100 100 P  l
U = r P =  [%]. (10.20)
U 2
γ U 2 s
În cazul coloanelor monofazate pentru tablori de iluminat, căderea de tensiune
se poate calcula cu relaţia:
2 Pl
U =  100 [%] , (10.21)
γ  U 2f s
în care P este puterea activă transportată pe coloană.
Puterea se determină ca fiind:
− puterea instalată Pi a tabloului, când acesta alimentează numai receptoare de
iluminat;
− P = Uf Ica , atunci când tabloul alimentează atât circuitede iluminat, cât şi
circuite pentru prize, iar Ica este componenta activă a curentului electric din coloană.
În cazul coloanelor trifazate, căderea de tensiune se calculează cu relaţia
(10.20) în care P este puterea activă transportată pe coloană P = 3  U  I ca , cu
Ica − componenta activă a curentului electric din coloană. Acesta se determină cu
relaţia (10.9) sau relaţia (10.10).
10.8 Tabloul general din postul de transformare

Atunci când postul de transformare (PT) aparţine consumatorului, tabloul
general de joasă tensiune se execută, de regulă, în interiorul acestuia.
În figura 10.33 este prezentată schema electrică a unui post de transformare de
abonat, iar în figura 10.34 schiţa PT, considerat în construcţie proprie.
20 kV I II III IV V VI
V
F1 F2 A F3
T1 kWh kVArh
T2
cos
Hz
0,4 kV C
Fig. 10.33 − Schema electrică a unui PT cu două transformatoare:

I  VI – celule de medie tensiune 20 kV; F1 şi F2 – feederi de alimentare ; T1 şi T2
transformatoare 20/0,4 kV; V – celulă pentru aparatele de măsurare: tensiune, curent
electric, energii active şi reactive, factor de putere, frecvenţă etc. ; F3 – feeder pentru
alimentarea unor receptoare de medie tensiune (20 kV).
Schema tabloului general depinde de natura receptoarelor pe care acesta le

alimentează. Schema din figura 10.33 este utilizată atunci când sunt alimentate
receptoarele normale. Fiecare transformator asigură alimentarea unui grup de
tablouri electrice principale sau secundare. În cazul avarierii unuia dintre transfor-
matoare, prin cupla C, toate tablourile electrice sunt alimentate de la transforma-
torul rămas în funcţiune. Aceasta presupune că, în funcţionare normală, transfor-

matoarele T1 şi T2 funcţionează subîncărcate şi numai în cazul avariei funcţio-
nează la o încărcare nominală.
În cazul în care TG trebuie să asigure şi alimentarea unor receptoare critice –
care necesită o siguranţă în funcţionare mai mare – schema TG trebuie astfel aleasă
încât receptoarele critice să fie alimentate din bare separate ce pot fi conectate, în
cazul unei avarii, la un grup electrogen .
În figura 10.35 se prezintă o astfel de schemă.
PPJT
f f
g
d d
4
T1 T2
2 e 3
c 0,4 kV e c
F1 20 kV b
F3
F2 I II III IV V VI
a a
1
PPMT
Fig. 10.34 − Schiţa PT, în construcţie proprie, căruia îi corespunde schema din figura 10.33:
1 − încăperea de medie tensiune (20 kV) cu celulele I  VI; 2 şi 3 − încăperi pentru transforma-
toarele T1 şi T2; 4 − încăperea tabloului de joasă tensiune (400/230 V); a) − izolaţii între
cablurile de medie tensiune şi construcţie; b) − bare de medie tensiune; c) − bare de medie
tensiune pentru alimentarea transformatoarelor; d) − cabluri sau bare de joasă tensiune;
e) − barele de joasă tensiune ale tabloului de joasă tensiune; f) − cabluri de alimentare a
tablourilor consumatorilor; g) − canal subteran pentru montarea cablurilor de joasă tensiune;
PPMT – priză de pământ pentru medie tensiune; PPJT – priză de pământ pentru joasă tensiune;
F1, F2, F3 – feederi de medie tensiune.
Poziţia întreruptoarelor şi cuplelor, în funcţie de regimul de funcţionare este

prezentată în tabelul 10.19.
Tabelul 10.19
Poziţia întreruptoarelor din schema din figura 10.35
C1 C2 C3 I1 I2 I3 I4
Funcţionare normală X - X X X - -
Avarie la T1 X X X - X - -
Avarie la T2 X X X X - - -
Avarie la T1 şi T2 - - - - - X X
Notă : X – aparat închis;
- − aparat deschis.
Transformatoarele T1 şi T2 sunt dimensionate să asigure fiecare alimentarea

tuturor receptoarelor, normale şi critice.
Generatoarele GE1 şi GE2 asigură numai alimentarea receptoarelor critice
RC1 şi respectiv RC2.
I3
GE1 RC1
DAS1 C1
I1
T1 RN1
AAR C2
I2 RN2
T2
DAS2 C3
I4
GE2 RC2
Fig. 10.35 − Schema electrică a unui tablou general

ce alimentează receptoare normale (RN) şi
receptoare critice (RC); C1, C2, C3 cuple între
bare; I1, I2, I3, I4 întreruptoare acţionate de AAR
şi DAS ; AAR – anclanşarea automată a rezervei;
DAS – declanşarea automată de sarcină; T1, T2
transformatoare 20/0,4 kV; GE1, GE2 – grupuri
electrogene.
10.9 Curenţi electrici de scurt circuit

Curentul electric de scurtcircuit este fenomenul prin care se pun în contact,
prin intermediul unei impedanţe neglijabile:
• un conductor de fază cu conductorul neutru sau pământul (scurtcircuit
monofazat);
• un conductor de fază cu alt conductor de fază (scurtcircuit bifazat);
• toate cele trei conductoare de fază (scurtcircuit trifazat).
Scurtcircuitul se poate produce, cel mai frecvent din următoarele cauze:
− manevre greşite;
− defectul izolaţiei conductoarelor în doze, în instalaţii improvizate etc.;
− tăierea cablului electric cu un utilaj (excavator, buldozer etc.);
− mărirea săgeţii conductoarelor electrice aeriene datorită deformării mecanice
(în urma unor solicitări foarte mari);
− prezenţa unui corp străin, bun conductor electric pe două sau mai multe
conductoare (de regulă pe barele tablourilor electrice).
În figura 10.36. sunt prezentate schemele electrice, echivalente, celor trei

situaţii de scurtcircuit, când reţeaua de alimentare este legată la pământ.
Valorile efective ale curentului electric de scurtcircuit stabilizat (dacă aparatul
de protecţie nu a acţionat) sunt:
• pentru scurtcircuitul monofazat:
U
(1)
I sc = ; (10.22)
2  3  Z sc
• pentru scurtcircuitul bifazat:
U
( 2)
I sc = ; (10.23)
2  Z sc
• pentru scurtcircuitul trifazat:
U
(3)
I sc = . (10.24)
3  Z sc
(1) Zsc (2) Zsc (3)

A A A
Zsc Isc Zsc Isc
B B B
Zsc Zsc
C C C
Zsc Isc
PEN PEN PEN
a) b) c)
Fig. 10.36 − Scurtcircuit în reţele legate la pământ:
a) monofazat ; b) bifazat; c) trifazat.
De remarcat faptul că, în prima semiperioadă, curentul electric de scurtcircuit

are cea a mai mare valoare, numită curent electric de şoc (işoc).
Curentul electric de şoc are valoarea:
isoc = 2  I sc  k soc , (10.25)
în care kşoc = 1 2 în funcţie de faza tensiunii reţelei electrice, în momentul în care
apare scurtcircuitul.
Valoarea maximă a curentului electric de şoc este necesară în calculul mecanic
al barelor din tablourile electrice generale .
Între sursa de alimentare – de regulă un post de transformare – şi locul în care
se produce scurtcircuitul se află linii electrice şi aparate electrice. Fiecare dintre
acestea, din punct de vedere electric, sunt echivalente cu o rezistenţă (Rsc,i) şi o
reactanţă inductivă (Xsc,i).
Pentru linia electrică „i” :
Rsc ,i = (r0  l )i ;
(10.26)
X sc ,i = ( x0  l )i ,
în care l este lungimea liniei, r0 – rezistenţa electrică specifică a liniei (constantă de

material, în funcţie de natura conductorului şi aria secţiunii transversale a acestuia
(tabelul 10.18)); x0 – reactanţa specifică a liniei (constantă de material, în funcţie de
natura materialului, aria secţiunii transversale a conductoarelor liniei şi de ten-
siunea reţelei (tabelul 10.18)) .
Pentru aparatele electrice, valorile Rsc,i şi Xsc,i sunt date de producător. Atunci
când acestea nu sunt cunoscute, se pot lua în calcul următoarele valori :
− pentru întreruptoare: Rsc,i = 0,12 m; Xsc,i = 0,094 m;
− pentru transformatoare de măsurare de curent electric:
Rsc,i = 0,05 m; Xsc,i = 0,04 m.
Traseul de la sursă la locul scurtcircuitului va avea mărimile:
n
Rsc =  Rsc,i ;
i =1
n
(10.27)
X sc =  X sc,i ,
i =1
în care n este numărul total de componente (linii şi aparate) ale traseului curentului
electric de scurtcircuit.
Z sc = Rsc
2
+ X sc
2
, (10.28)
iar cu relaţiile 10.22  10.24 se determină valoarea curentului de scurtcircuit.
Deoarece
(3)
I sc  I sc
(2)
 I sc
(1)
, (10.29)
verificarea la stabilitate termică de scurtcircuit se efectuează pentru situaţia unui
scurtcircuit trifazat, acesta având valoarea cea mai mare .
Un echipament electric este stabil termic la trecerea curentului electric de
scurtcircuit dacă curentul electric de scurtcircuit determină o căldura mai mică
decât cantitatea de căldură care poate fi acumulată de echipament, fără ca acesta să
se deterioreze sau decalibreze.
Producătorii de echipamente indică curentul (I) şi timpul (tf) cât acest curent
electric poate fi suportat de echipament. Stabilitatea termică la scurtcircuit, pentru
un echipament electric, este îndeplinită dacă se respectă condiţia:
I 2  t f  I sc
2
 ta , (10.30)
în care ta este timpul de acţionare al echipamentului prevăzut în circuit pentru pro-
tecţie la scurtcircuit.
Bibliografie
[10.1] *** Normativ pentru proiectarea şi execuţia instalaţiilor de conexiuni şi distribuţie cu tensiuni
peste 1 kV în instalatiile electrice, PE 101.
[10.2] *** Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice la consumator cu
tensiuni până la 1000 V c.a. şi 1500 V în cc, I-7.
[10.3] *** Voltage characteristics of electricity supplied by public distribution systems,
EN 50160/2008.
11 Factorul de putere
Factorul de putere este un parametru care intervine, în domeniul electroener-
getic, în toate sectoarele de activitate, de la producerea energiei electrice până la
utilizarea ei, caracterizând eficienţa tehnologică şi economică a transferului acesteia.
El influenţează caracteristicile de performanţă ale tuturor operatorilor de pe piaţa
de energie electrică, costurile de furnizare a energiei electrice şi capacitatea dispo-
nibilă de transfer a echipamentelor energetice. Din această cauză, evaluarea facto-
rului de putere este deosebit de importantă, atât pentru producătorul de energie
electrică, cât şi pentru transportator, distribuitor, furnizor şi utilizatorul final.
Funcţionarea utilizatorilor cu un factor de putere redus, trebuie să fie penalizată
prin intermediul tarifului energiei electrice. În acest mod, se urmăreşte compen-
sarea financiară a pierderilor de energie pe care acest mod de funcţionare le deter-
mină operatorilor de reţea şi producătorilor de energie electrică. Având în vedere
faptul că reducerea factorului de putere este efectul unor cauze locale, măsurile
tehnice şi financiare adoptate pentru creşterea acestuia se referă, în special, la nodul
din sistemul electroenergetic în care este conectat utilizatorul care produce această
reducere.
Deşi utilizatorul care determină acest mod de funcţionare neeconomicǎ este
penalizat prin tarif pentru pierderile de energie din sistemul electroenergetic, pro-
duse de transferul de energie cu factor de putere redus, reducerea caracteristicilor
de performanţă ale sistemului şi necesitatea creşterii puterii generate, în vederea
acoperirii acestor pierderi, cu binecunoscutele implicaţii negative asupra mediului
ambiant, fac ca acest mod de funcţionare să nu fie acceptabil.
În prezent, există mijloace tehnice eficiente pentru creşterea factorului de
putere până la valoarea impusă de calculele tehnico-economice. Una dintre condi-
ţiile cele mai importante pentru controlul factorului de putere constă în urmărirea
ca, în punctele de delimitare dintre operatorul de transport şi operatorii de distribu-
ţie, transferul de energie să se facă cu un factor de putere aproape unitar.
Trebuie totodată remarcat faptul că existenţa unor concepte diferite privind
factorul de putere impune cunoaşterea în detaliu a modului de definiţie, a modului
de măsurare şi a algoritmului de calcul al factorului de putere.
11.2 Factorul de putere. Definiţii

11.2.1 Factorul de putere în circuite monofazate
Factorul de putere  este definit ca raport între puterea activă P şi puterea

aparentă S, fiind o mărime variabilă în timp (ca şi cele două puteri care îl definesc)
P
λ= . (11.1)
S
Evaluarea acestei relaţii, în funcţie de regimul de funcţionare, sinusoidal sau
nesinusoidal, monofazat sau trifazat, simetric sau nesimetric, conduce la interpre-
tări şi valori diferite, de la un caz la altul. Ele definesc moduri diferite de abordare
a problemelor privind adoptarea măsurilor pentru creşterea valorii factorului de
putere.
Analiza relaţiei de definiţie (11.1) arată că factorul de putere este, în general, o
măsură a utilizării incomplete a capacităţii de transfer a elementelor din sistemul
electroenergetic, având în vedere faptul că instalaţiile electrice sunt dimensionate
pentru transferul puterii aparente (curentul electric), dar consumatorul primeşte o
putere activă (putere utilă) care este mai mică decât cea aparentǎ dacă, factorul de
putere este redus.
În cazul simplu al unui utilizator monofazat, care funcţioneazǎ în regim sinu-
soidal, factorul de putere  pune în evidenţǎ prezenţa puterii reactive Q (fig. 11.1).
u
i
p
p
u
i
P =UIcos
S =UI
0 
t
U

I
Fig. 11.1 − Definirea factorului de putere în circuite monofazte,

liniare.
Din figura 11.1 rezultă că, în cazul unui circuit monofazat liniar, cu tensiunea
aplicată u(t) şi curentul electric absorbit i(t), ambele descrise de funcţii sinusoidale,
curentul electric având defazajul inductiv  faţă de tensiune, factorul de putere 
este egal, ca valoare, cu cosinusul acestui unghi (unghiul de defazare dintre fazorul
de tensiune U şi cel de curent electric I )
P
λ = = cosφ . (11.2)
S
Factorul de putere 415
Egalitatea (11.2) este valabilă numai într-un circuit monofazat şi numai într-un
regim pur sinusoidal. Deoarece, în prezent, în nodurile sistemului electroenergetic,
tensiunea şi curentul electric nu mai au, practic, o variaţie temporală sinusoidală,
interpretarea factorului de putere în funcţie de defazarea curbei curentului electric
faţă de curba tensiunii nu mai este posibilă, iar dacă este folosită abuziv, reprezintă
o eroare.
În cazul general al regimurilor nesinusoidale şi periodice - în care se poate
aplica descompunerea în serie Fourier - relaţia (11.1) are mai multe interpretări:
− ca raport între puterea activă P şi puterea aparentă totală S:

P h =1
 U h  I h  cosφ h
(11.3)
λ= = .
S U I
în care h este rangul armonicei, Uh şi Ih − valorile efective ale componentelor
armonice de tensiune şi, respectiv, de curent electric, U şi I − valorile efective ale
curbelor de tensiune şi, respectiv, de curent electric; h – unghiul de defazare dintre
curbele de tensiune şi de curent electric ale armonicelor de rang h;
− ca raport între puterea activă P1 şi puterea aparentă S1 , corespunzătoare
armonicei fundamentale (h = 1)
P U  I  cosφ1
λ1 = 1 = 1 1 = cosφ1 . (11.4)
S1 U1  I1
− ca raport între puterea activă P şi puterea aparentă parţială S':

P h =1

U h  I h  cosφ h
(11.5)
λ' = = .
S' P2 + Q2
în care puterea reactivă Q este determinată din relaţia:

Q= U h  I h  sin φ h . (11.6)
h =1
Cele trei definiţii ale factorului de putere conduc la valori diferite şi sunt afişate
separat de multe echipamente moderne de măsurare. Acestea au şi semnificaţii
diferite.
În figura 11.2 este prezentată, ca exemplu, o înregistrare şi valorile afişate,
pentru cazul unui motor asincron alimentat prin intermediul unui convertor de
frecvenţă. Analiza datelor din figura 11.2 pune în evidenţă diferenţele dintre cele
trei valori ale factorului de putere
 = 0,69;
' = 0,987;
1 = DPF (Displacement power factor) = 1,0.
Se observă faptul că armonica fundamentală a curentului electric este, practic,
în fază cu armonica fundamentală a tensiunii (defazaj inductiv 4 grade), determinând
un factor de putere 1 = DPF=1, calculat pe baza defazajului dintre curbele armo-
nicelor fundamentale de tensiune şi de curent electric. Utilizarea valorii  = 0,69
pentru dimensionarea unei baterii de condensatoare, care ar urma sǎ fie folosită

pentru îmbunătăţirea factorului de putere, nu este recomandată, deoarece conduce
la importante perturbaţii în reţeaua electrică de alimentare (produse de funcţionarea
receptorului în regim capacitiv şi de intensificarea regimului nesinusoidal, care are
ca efect reducerea factorului de putere ). Dacă este necesar, dimensionarea bate-
riei de condensatoare se poate face numai pe baza factorului de putere 1 = DPF.
U [V]
500 Voltage
250
10.0 12.5 15.0 17. 5
0 2.5 5.0 7.5 t [ms]
−250
−500
I [A] Current
100
50 12.5 15.0 17.5
0 2.5 5.0 7.5 10.0 t [ms]
− 50
− 100
I [A] Harmonic
15
10
5
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 h
Voltage Current
Frequency 49.97 RMS 231.3 21.61
Power Peak 328.1 45.46
kW 3.47 DC Offset 0.0 0.12
kVA 5.00 Crest 1.42 2.10
kVAr 0.26 THD Rms 1.34 66.60
Peak kW 14.03 THD Fund 1.34 89.28
Phase 4° lag HRMS 3.1 13.47
Total PF 0.69 K Factor 17.64
DPF 1.00
Fig. 11.2 − Curbele de tensiune şi de curent electric în circuitul unui
receptor neliniar.
11.2.2 Factorul de putere în circuite trifazate
Analiza factorului de putere în circuitele trifazate poate fi realizată individual,

pe fiecare fază. Acest mod de analiză este justificat, în special, la utilizatori, având
în vedere caracteristicile diferite de sarcină pe cele trei faze. Definirea factorului de
putere trifazat, trifazat , ca valoare medie pe cele trei faze, poate oferi informaţii
utile numai în cazul în care caracteristicile sarcinilor electrice pe cele trei faze sunt
identice, ipoteză, în general, suficient de corectă în reţeaua de transport şi în cir-
cuitele de energie electrică ale producătorilor
Ptrifazat
λ= . (11.7)
Strifazat
Valoarea puterii active trifazate se calculează ca sumǎ algebrică a puterilor
active PA, PB şi PC transmise pe cele trei faze ale reţelei electrice:
Ptrifazat = PA + PB + PC . (11.8)
Putere activǎ trifazatǎ este univoc determinatǎ, însǎ puterea aparentǎ trifazatǎ
Strifazat nu are o definiţie unicǎ nici măcar în regim sinusoidal. Astfel, de exemplu,
în figura 11.3 mărimile sunt sinusoidale − deci reprezentabile fazorial − , însă cele
trei faze sunt încărcate diferit.
Q
QA+QB+QC
SC
QA+QB
SB
QA SA
PA PA+PB PA+PB+PC P
Fig. 11.3 − Puterea aparentă trifazată.
În cazul prezentat în figura 11.3, pot fi definite:

a) puterea aparentă trifazată algebrică SA
S A = S A + S B + SC , (11.9)
b) puterea aparentă trifazată geometrică S G
SG = S A + S B + SC . (11.10)
Este evident că puterea aparentă trifazată geometrică S este mai mică decât
G
puterea aparentă trifazată algebrică SA şi, din aceastǎ cauzǎ, factorul de putere
trifazat algebric Atrifazat este mai mic decât factorul de putere trifazat geometric
Gtrifazat (Atrifazat < Gtrifazat).
Ambiguităţile de definire a puterii aparente trifazate, chiar în circuitele cu
mărimi pur sinusoidale, a fǎcut necesarǎ adoptarea unor definiţii „legale” pentru
aceastǎ putere:
− puterea aparentă trifazată medie Smed
S med = 3 1,1U med 1,1 I med , (11.11)
în care
U A +U B +U C
U med = ;
3
I + I B + IC
I med = A ;
3
− puterea aparentă trifazată echivalentă Se
S e = 3 U e  I e , (11.12)
în care
U A2 + U B2 + U C2
Ue = ;
3
I A2 + I B2 + I C2
Ie = .
3
Analiza relaţiilor (11.9  11.12) pune în evidenţă faptul că, la o încărcare
inegală a fazelor circuitelor trifazate, chiar în condiţiile unui regim pur sinusoidal,
pot fi măsurate patru valori diferite ale factorului de putere trifazat.
În cazul regimurilor nesinusoidale, care − în prezent − sunt practic generali-
zate în sistemul electroenergetic, pentru fiecare dintre puterile aparente trifazate SA
şi SG pot fi definite trei variante, în funcţie de modul de calcul al puterii aparente pe
fiecare fază.
Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că factorul de putere trifazat, în regimuri
nesinusoidale, are o valoare mai mică decât factorul de putere pe fază, chiar în
condiţia încărcării identice pe cele trei faze. Într-adevăr, pentru un circuit trifazat
cu încărcare identică pe cele trei faze rezultă că:
Ptrifazat = 3  Pfaza ;
Qtrifazat = 3  Q faza ; , (11.13)
Dtrifazat  3  D faza ,
ceea ce conduce la:
S trifazat  3  S faza . (11.14)
În relaţiile (11.13), D este puterea deformantă (definită de C. Budeanu).
Ultima dintre condiţiile (11.13) este determinată de faptul că în expresia
puterii deformante (scrisă pentru cazul obişnuit în care tensiunea este foarte puţin
distorsionată) [11.1, 11.2]

  2   
Dtrifazat  U  I
h=1
2
h  1 + 2  cos(h + 1) 
  3  
, (11.15)
termenii de sub radical au valori diferite de zero numai pentru h =3 p− 1, cu p = 1,

2, 3 …
În acest caz rezultă:
Ptrifazat 3  Pfaza
λ trifazat =  , (11.16)
Strifazat Ptrifazat + Qtrifazat + Dtrifazat
2 2 2
Observaţie. Existenţa mai multor definiţii pentru factorul de putere trifazat

impune o precauţie deosebitǎ la efectuarea măsurǎtorilor, fiind absolut necesarǎ
cunoaşterea definiţiei care fost utilizată pentru programarea sistemului de pre-
lucrare a datelor achiziţionate.
În prezent, în România [11.3], este utilizată valoarea geometrică a puterii apa-
rente, ceea ce face ca, în regimuri nesimetrice, să se obţinǎ un factor de putere mai
mare decât cel corelat strict cu puterea reactivǎ. Aceastǎ situaţie avantajeazǎ utili-
zatorul în detrimentul furnizorului de energie electrică. De asemenea, în multe

dintre echipamentele de măsurare este luată în consideraţie numai puterea reactivă
Budeanu (relaţia 11.6), fiind neglijată puterea deformantă din componenţa puterii
aparente (a se vedea relaţia (11.5)).
Având în vedere faptul că factorul de putere intră în calculul facturii de energie
electrică, este necesar să se cunoască modul în care acesta a fost determinat. În
orice caz, factorul de putere trifazat, în regimuri nesimetrice, chiar în regimuri
sinusoidale, nu poate fi utilizat pentru dimensionarea bateriei de condensatoare
necesară îmbunătăţirii factorului de putere.
11.2.3 Factorul de putere facturat
Echipamentele de măsurare, utilizate pentru facturarea energiei electrice, de-

termină − în general − un factor de putere agregat în timp w, calculat pe baza
energiilor mǎsurate (contorizate) pe un anumit interval de timp:
P
Wtrifazat
λw = , (11.17)
S
Wtrifazat
în care WPtrifazat este energia activă trifazată, WStrifazat − energia aparentă trifazată.
Valoarea w, deşi frecvent utilizată în aplicaţiile practice, oferă informaţii
corecte privind comportamentul energetic al consumatorului numai în cazul unui
consum constant pe intervalul de timp în care se face evaluarea factorului de
putere.
De cele mai multe ori, valoarea factorului de putere, determinată din relaţia
(11.17), este un indicator utilizat în procesul de facturare, dar care nu oferă infor-
maţii reale privind influenţa consumului asupra reţelei electrice de alimentare.
Astfel, pe perioada de facturare (perioada de integrare a puterilor corespunzătoare
relaţiei (11.17)), pot exista intervale de timp în care factorul de putere este redus,
producând reducerea tensiunii în reţeaua electrică, şi intervale de timp în care
factorul de putere este foarte mare determinând o creştere importantă a tensiunii în
reţea. În ambele cazuri, pot să apară perturbaţii majore în reţeaua electrică, care
însă nu conduc la penalizarea consumatorului perturbator, dacă factorul de putere
mediu corespunde valorilor impuse de sistemul de tarifare.
Controlul factorului de putere, în timp real, specific sistemelor moderne de
consum a energiei electrice, asigură limitarea pierderilor în reţeaua electrică, cu
efecte benefice la nivelul producătorilor de energie electrică.
11.3 Evaluarea factorului de putere

Conform normativelor din România [11.4], factorul de putere f, utilizat pentru
facturare, se calculează în punctul de delimitare, pe baza energiilor electrice activă
şi reactivă, măsurate în perioada de facturare, la care se aplică, atunci când este
cazul, corecţiile impuse de necoincidenţa între punctul de delimitare şi punctul de
măsurare:
WA
λf = ,
(W ) + (W )
(11.18)
A 2 Q 2
în care WA este energia activă înregistrată pe perioada de facturare, WQ − energia

reactivă înregistrată pe perioada de facturare.
În relaţia (11.18), valorile măsurate WA şi WQ sunt citite la contoarele ampla-
sate în punctul de măsurare. De subliniat faptul că valoarea f este o mărime de
calcul − constantă în intervalul de facturare − şi nu are semnificaţia factorului de
putere  (relaţia 11.1), care defineşte o mărime variabilă în acest intervalul.
Pentru a evalua valoarea factorului de putere este necesar să se facă unele
precizări privind măsurarea puterii şi energiei reactive.
Toate contoarele utilizate, în prezent, au acelaşi algoritm pentru determinarea
energiei active (valoarea medie a puterii instantanee, integrată pe perioada de
facturare). Noţiunea de putere reactivă este, însǎ, implementată în mod diferit, în
echipamentele proiectate în Europa şi în cele din Statele Unite.
În contoarele proiectate în Europa este folosită, de regulǎ, relaţia de calcul
Budeanu pentru puterea reactivǎ QB pe fiecare fază
M
QB = U h  I h  sin φ h , (11.19)
h =1
în care M este numărul maxim de armonice luat în considerare în calculul puterii
reactive.
În contoarele proiectate în Statele Unite este implementată, în mod obişnuit,
relaţia de calcul IEEE [11.5] a puterii reactive QC (denumită în literatura europenă
„putere complementară”)
QC = S 2 − P 2 . (11.20)
Determinarea factorului de putere  pentru tarifare, pe baza citirilor la cele
f
două tipuri de contoare, conduce la valori diferite; întotdeauna mai mici la

contoarele setate conform relaţiei de calcul IEEE.
11.4 Factor de putere neutral

Sistemul electroenergetic cuprinde elemente cu caracter inductiv, capacitiv şi
rezistiv. Pentru fiecare zonă din sistemul energetic poate fi calculat un factor de
putere mediu alutilizatorului, pentru care pierderile din reţeaua electrică sunt mini-
me. Pe baza acestei valori optime se legiferează o valoare, numită factor de putere
neutral. Utilizatorii funcţionând cu un factor de putere sub cel neutral sunt pena-
lizaţi prin tarif pentru pierderile suplimentare pe care le determină în reţeaua
electrică.
Conceptul de factor de putere neutral este legat de minimizarea pierderilor
active din reţeaua electrică. Valoarea sa este stabilită pe baza unor calcule tehnico-
economice şi depinde de configuraţia circuitului de alimentare. Valoarea „legalizată”
actuală, egală cu 0,92 , nu conduce, în toate cazurile, la soluţii optime locale.
Conform sistemului actual de tarifare [11.4], din punctul de vedere al factorului

de putere, sunt luate în calcul patru regimuri de funcţionare ale utilizatorilor:
• regimul supracompensat (capacitiv) care se penalizează prin plata pierderilor
determinate în reţeaua electrică (puterea de pierderi egală cu 1/10 din energia reactivă
consumată în regim capacitiv);
• regim normal de funcţionare (inductiv), în care factorul de putere are valori
egale sau mai mari de 0,92; în acest regim de funcţionare nu se iau în consideraţie,
în factura consumatorului, abaterile de la energia aparentă consumată;
• regim subcompensat (inductiv), în care factorul de putere are valori cuprinse
între 0,92 şi 0,65; în acest regim factura include costul pierderilor determinate de
circulaţia puterii reactive în sistemul electroenergetic (puterea de pierderi egală cu
circa 1/10 din energia reactivă utilizată);
• regim puternic subcompensat (inductiv), în care factorul de putere are valori
sub 0,65; în acest regim factura include de trei ori costul pierderilor determinate de
circulaţia puterii reactive în sistemul electroenergetic.
Valoarea 0,92 a factorului de putere neutral a fost stabilită pe baza unor cal-
cule tehnico-economice care se referǎ la ansamblul sistemului energetic naţional.
În realitate, fiecare utilizator, în funcţie de schema de alimentare, poate fi carac-
terizat de un factor de putere neutral propriu, care determină pierderi minime în
reţeaua electrică. Este recomandabil ca aceste calcule să fie efectuate, iar valorile
respective să fie înscrise în contractul de furnizare pentru fiecare utilizator.
Pentru exemplificare, se consideră cazul unui oraş, în care alimentarea cu
energie electrică se face cu cabluri de medie şi înaltă tensiune. Numeroasele cabluri
produc energie reactivă capacitivă (de exemplu, în municipiul Bucureşti sunt gene-
raţi practic 200 MVAr în reţeaua de cabluri). Aceasta determină creşteri importante
ale tensiunii în nodurile reţelei, având în vedere faptul că toţi consumatorii adoptǎ
măsurile necesare funcţionării cu factor de putere ridicat (peste 0,92). Pentru
utilizarea energiei reactive capacitive suplimentară, generată de cabluri,
distribuitorul de energie electrică trebuie să monteze bobine, conectate între faze şi
pământ. Un calcul estimativ arată că dacă s-ar fi impus un factor de putere neutral
de circa 0,85, situaţia ar fi fost mai bunǎ – din punct de vedere economic – decât
cea actualǎ deoarece distribuitorul nu ar fi trebuit să investească în bobine, iar
utilizatorii ar fi investit mai puţin în instalaţiile pentru îmbunătăţirea factorului de
putere.
Având în vedere, influenţa factorului de putere asupra nivelului de tensiune
din nodurile reţelei electrice, dispecerul zonal poate solicita utilizatorii, care dispun
de echipamente de control al factorului de putere, să realizeze servicii pentru
sistem (fără plata abaterilor de la valorile tarifare).
11.5 Factor de putere scăzut. Cauze

Valorile mici ale factorului de putere în circuitele electrice reale sunt datorate
atât necesarului excesiv de putere reactivă (în sensul definiţiei lui C. Budeanu), cât
şi regimului nesinusoidal determinat de caracteristicile neliniare ale utilizatorului.
În reţelele electrice actuale, curba tensiunii este practic nedistorsionată (în

special în nodurile având un curent electric mare de scurtcircuit). În această ipo-
teză, relaţia de calcul a factorului de putere ia forma [11.1]:
P h =1

U h  I h  cosh
I  cos1
= =  1 =
S U I I
I  cos1 cos1 (11.21)
= 1 = .
 
 
1
I1 +
2
Ih2
1+ 2  2
Ih
h=2 I1 h = 2
În relaţia (11.21) s-a ţinut seama de faptul că, în curba tensiunii, este prezentă
numai armonica fundamentală (U1  U).
Având în vedere factorul de distorsiune THDI al curbei curentului electric care
poate fi calculat cu:

I
h=2
2
h
(11.22)
THDI = .
I1
relaţia (11.21) devine:
cos1
= . (11.23)
1 + THDI 2
Pentru a exemplifica ponderea celor doi factori asupra valorii factorului de
putere, se consideră un utilizator cu o curbă a curentului electric defazată faţă de
curba tensiunii (factorul de putere pentru armonica fundamentală egal cu 0,92) şi
distorsionată (THDI = 30%). Din relaţia (11.23) rezultă că, în acest caz, factorul
de putere real al utilizatorului are valoarea 0,88.
11.5.1 Necesarul de putere reactivă în regim sinusoidal
În instalaţiile electrice obişnuite, de tensiune alternativă, caracterizate, din

punct de vedere electric, prin elemente
active (rezistoare) şi elemente reactive (bo- u
i u
bine, condensatoare), în lipsa elementelor icapacitiv
neliniare există un transfer de putere activă iinductiv
de la sursă spre receptor, în corelaţie cu
cerinţele utilizatorilor, şi un transfer de − 
t
putere reactivă Q. Dacă receptoarele au un
caracter inductiv, atunci curba curentului e-
lectric este defazată în urma curbei ten-
siunii (fig. 11.4), iar receptoarele sunt con- Fig. 11.4 − Defazarea curbei curentului
siderate ca fiind utilizatoare de putere electric inductiv şi curbei curentului electric
capacitiv.
reactivă şi, în mod convenţional, puterea
reactivă este considerată pozitivă (Q > 0). În cazul în care curba curentului de
sarcină este defazată înaintea curbei tensiunii, receptoarele respective sunt conside-
rate, în mod convenţional, ca surse de putere reactivă, iar puterea reactivă se consi-
deră negativă (Q < 0).
Principalele receptoare care necesită putere reactivă sunt: transformatoarele,
motoarele asincrone, maşinile sincrone subexcitate, cuptoarele cu inducţie electro-
magnetică, cuptoarele cu arc electric în regim de preparare, bobinele, lămpile cu
descărcări în gaze şi în vapori metalici.
Elementele care produc putere reactivă sunt: maşinile sincrone supraexcitate,
condensatoarele, liniile electrice aeriene de înaltă tensiune sau liniile electrice în
cablu etc.
a) La transformatoare puterea reactivă absorbită este calculată cu ajutorul de
relaţiei [11.6]:
S
( )
Q = Q0 + Qd = n  I 0 + k f  β 2  u sc .
100
(11.24)
În relaţia (11.24), Sn este puterea aparentă nominală, I0 − curentul electric de
funcţionare în gol (exprimat în procente din curentul electric nominal), kf − factorul
de formă al graficului de sarcină (definit ca raportul dintre valoarea medie pătratică
şi valoarea medie, ale curentului electric de sarcină, calculate pentru un anumit in-
terval de timp),  = SSn − factorul de încărcare al transformatorului, usc − tensiunea
de scurtcircuit a transformatorului (exprimată în procente). Funcţionarea transfor-
matoarelor la o putere medie sub cea nominală determină reducerea factorului de
putere.
b) Cel mai important utilizator de putere reactivă îl constituie motoarele
asincrone. Curentul electric de magnetizare şi puterea reactivă utilizată de acestea,
sunt, procentual, mai mari decât la transformatoare. Aceasta deoarece, la puteri
egale, volumul circuitului feromagnetic este mai mare în cazul motoarelor. În plus,
în cazul motoarelor asincrone, o deosebită importanţă o are existenţa întrefierului
dintre stator şi rotor.
Funcţionarea motoarelor asincrone cu un factor de încărcare  < 1 (unde  este
raportul dintre puterea absorbită P şi puterea nominală Pn a motorului), datorită ex-
ploatării tehnologice necorespunzătoare, determină reducerea factorului de putere
sub valoarea nominală.
Puterea reactivă Q absorbită de motorul asincron, la o sarcină oarecare P, se
determină cu relaţia [11.6]:
 
Q = Q0 + Qd = Qn  α + (1 − α) β 2 = Q0 + (Qn − Q0 ) β 2 , (11.25)
în care  = Q0Qn este raportul dintre puterea reactivă Q0 la funcţionarea în gol
( = 0) şi puterea reactivă Qn absorbită la sarcină nominală ( = 1);
Qd = (1 −  )   2  Qn − puterea reactivă de dispersie.
Având în vedere definiţia factorului de putere în regim sinusoidal, la încăr-
carea simetrică a reţelei trifazate rezultă:
P
P Pn
λ = cosφ = = =
P2 + Q2 2
 P   Q   Qn 
2 2
  +      , (11.26)
    
Pn Pn Qn 
β
= ,
 
β + α + (1 − α )  β  tan φ n
2 2 2
în care tanφ n = Qn Pn .
Relaţia (11.26) poate fi scrisă şi sub forma [11.7]:
β
λ = cosφ = ,
 
2
β 2 + α + (1 − α)  β 2  
 1
 cos2 φ

− 1

(11.27)
 n 
Pentru valori  < 0,5 reducerea factorului de putere sub valoarea nominală este
deosebit de accentuată. Dacă în exploatare, tensiunea de alimentare a motoarelor
asincrone creşte, rezultă o creştere a puterii reactive absorbite, cu consecinţe nefa-
vorabile asupra factorului de putere. Acest fapt este datorat creşterii curentului
electric de magnetizare la funcţionarea pe curba de magnetizare în zona saturată a
acestea.
c) Liniile electrice de distribuţie determină un necesar de putere reactivă QL ce
poate fi calculat cu relaţia:
QL = ω  L  I 2 . (11.28)
în care L este inductivitatea echivalentă a liniei,  − pulsaţia tensiunii pe linie, iar
I − intensitatea curentului electric care parcurge linia.
La liniile electrice aeriene, inductivitatea este mai mare decât la liniile electrice
în cablu şi, în consecinţă, necesarul de energie reactivă este mai mare.
Din relaţia (11.28) se constată că puterea reactivă creşte cu pătratul intensităţii
curentului electric care parcurge linia.
Pe de altă parte, liniile electrice generează putere reactivă QC datorită capacităţii
lor C faţă de pământ:
QC = ω  C U 2 . (11.29)
Puterea reactivă QC este mai importantă la cabluri, acestea având capacităţi
lineice mai mari decât liniile electrice aeriene. Puterea reactivă produsă, QC , este
proporţională cu pătratul tensiunii U şi este independentă de sarcina de pe linie.
În cazul liniilor electrice, puterea reactivă rezultantă poate avea valori pozitive
sau negative în funcţie de valorile celor două componente QL şi QC , prima depen-
dentă de pătratul intensităţii curentului electric ce parcurge linia şi a doua depen-
dentă de pătratul tensiunii de funcţionare.
d) La instalaţiile industriale cu cuptoare, necesarul de putere reactivă este de-
terminat de prezenţa transformatoarelor sau autotransformatoarelor reglabile, pe
partea de alimentare, intercalate între reţeaua electrică şi cuptor, precum şi de
schema electrică specifică a cuptorului (cu arc electric, cu inducţie). Astfel, cuptoa-
rele trifazate cu arc electric actuale, cu capacităţi tehnologice până la 400 t şi puteri
nominale până la 80 MW, determină un necesar important de putere reactivă.
e) Bateriile de condensatoare, conectate în paralel la bornele utilizatorului,
furnizează putere reactivă.
f) Motoarele sincrone funcţionând în regim supraexcitat reprezintă surse de
putere reactivă.
11.5.2 Necesar de putere reactivă în regim nesinusoidal
În prezent, în cele mai multe noduri ale sistemului electroenergetic, curbele

tensiunilor şi curenţilor electrici se abat de la forma sinusoidală. Aceste curbe con-
ţin, pe lângă oscilaţia fundamentală cu frecvenţa f1  50 Hz, o serie de oscilaţii su-
prapuse cu frecvenţele f h = h  f1 (unde h = 2, 3, 4) numite armonice şi, uneori,
oscilaţii cu frecvenţe inferioare frecvenţei fundamentale f1, numite subarmonice.
Regimul energetic ale cărui curbe de tensiune şi de curent electric sunt perio-
dice, dar cel puţin una dintre ele este nesinusoidală se numeşte regim nesinusoidal
[11.8] sau, conform denumirii propuse de C. Budeanu, regim deformant. Compo-
nentele reţelei electrice pot fi surse ale regimurilor nesinusoidale, dar şi amplifica-
toare ale acestora. Din acest punct de vedere, existǎ:
a) echipamente generatoare de tensiuni armonice Uh , de exemplu, transfor-
matoare şi bobine cu circuit magnetic saturat, mutatoare în regim de invertor etc.
b) echipamente generatoare de curenţi electrici armonici Ih , de exemplu, cup-
toare cu arc electric, instalaţii de sudare cu arc electric, bobine cu miez din fier,
lămpi cu descărcare în gaze şi vapori metalici, descărcarea corona pe liniile
electrice, mutatoare în regim de redresor etc.
c) echipamente amplificatoare de regim nesinusoidal:
− condensatoare conectate în paralel cu reţeaua electrică;
− bobine parcurse de un curent electric deformat (care cuprinde şi com-
ponente armonice).
Un condensator, conectat în paralel cu reţeaua electrică şi având la borne o
tensiune de formă nesinusoidală, determină amplificarea armonicelor de curent
electric, având în vedere faptul că admitanţa Yh creşte proporţional cu rangul
armonic:
Yh = h  ω1  C . (11.30)
în care C este capacitatea condensatorului, iar ω1 = 2  π  f1 − pulsaţia armonicei
fundamentale.
O bobină, parcursă de curentul electric nesinusoidal i(t), determină compo-
nente armonice şi în curba tensiunii la borne, care se suprapune peste tensiunea
aplicată u(t), şi rezultă o amplificare a regimului nesinusoidal.
În accepţiunea actuală, valoarea factorului de putere este determinată, atât de
puterea reactivă (în sens Budeanu), cât şi de puterea deformantă. În acest sens,
trebuie precizat că, în regim nesinusoidal, factorul de putere este totdeauna mai mic
decât în regimul sinusoidal cu aceleaşi puteri active şi aparente şi este totdeauna

subunitar [11.9, 11.10]
Îmbunătăţirea factorului de putere include, într-o primă etapă, operaţii de
limitare a regimului deformant şi, într-o a doua etapă, limitarea circulaţiei de putere
reactivă.
11.6 Efecte ale factorului de putere redus

Funcţionarea cu factor de putere redus are efecte negative asupra întregului
sistem de producere, distribuţie şi utilizare a energiei electrice.
a) Creşterea pierderilor de putere activă în conductoarele instalaţiilor
electrice. Curentul electric absorbit de receptoare, la o putere activă P constantă,
creşte odată cu scăderea factorului de putere . În conductoarele unei linii electrice
trifazate, în regim echilibrat, pierderile de putere P se determină din relaţia
[11.11, 11.12]:
R R  P2
ΔP = 3  R  I 2 = S2 = , (11.31)
U2 U 2  λ2
sau
ΔP =
U
R
2
( )
 P 2 + Q 2 + D 2 = ΔPa + ΔPr + ΔPd , (11.32)
în care R este rezistenţa electrică a conductoarelor liniei, S − puterea aparentă absor-

bită, Q − puterea reactivă care circulă pe linie, D − puterea deformantă pe linie.
Din relaţia (11.31), rezultă că, la o aceeaşi putere activă P transmisă recepto-
rului, pierderile de putere cresc invers proporţional cu pătratul factorului de putere .
De exemplu, o instalaţie electrică de utilizare care funcţionează la o putere activă
constantă P, dar cu un factor de putere  = 0,7 are pierderi de putere activă de
aproximativ două ori mai mari decât în cazul în care ar funcţiona la un factor de
putere  = 1.
Din expresia (11.32) rezultă că valoarea minimă Pmin a pierderilor de putere
activă corespunde cazului în care pe linie nu circulă putere reactivă (Q = 0) şi
deformantă (D = 0):
R
Pmin = 2  P2 = Pa . (11.33)
U
b) Reducerea încărcării instalaţiilor existente. Dacă valoarea factorului de
putere  este mai mică decât a factorului de putere neutral pentru care au fost pro-
iectate instalaţiile electrice respective, se reduce posibilitatea de încărcare faţă de
puterea activă nominală a instalaţiilor existente:
P = Sn   P < Pn = Sn   Pn . (11.34)
în care Sn este puterea aparentă normată pentru care a fost dimensionată instalaţia.
c) Supradimensionarea instalaţiilor electrice (necesitatea unor investiţii supli-
mentare) rezultă din faptul că instalaţiile electrice se dimensionează pentru puterea
aparentă normată Sn = Pnn , cu atât mai mare cu cât factorul de putere normat n
este mai redus, dacă puterea activă normată necesară Pn este stabilită.
În cazul circuitelor de tensiune alternativă având factor de putere redus, din
cauza inductivităţii echivalente mai mari, constantele de timp ale proceselor tran-
zitorii electrice, sunt mai mari şi deci curenţii de scurtcircuit ating valoarea perma-
nentă după un timp mai mare. Ca urmare, dimensionarea aparatelor electrice şi, în
special, curentul de rupere al întreruptoarelor, trebuie făcute corespunzător pentru
durate mai mari, ceea ce implică investiţii suplimentare.
d) Modificarea căderilor de tensiune. În cazul unui factor de putere inductiv,
în regim sinusoidal, are loc reducerea tensiunii pe barele de alimentare (fig. 11.5
a)), iar în cazul unui factor de putere capacitiv are loc creşterea tensiunii în insta-
laţie (fig. 11.5 b)). În regim sinusoidal, pentru un factor de putere inductiv, căderea
de tensiune longitudinală U  U1 − U2 este dată de relaţia:
R  P + X Q
U = R  I  cosφ + X  I  sin φ = = U a + U r . (11.35)
U
în care U1 este tensiunea pe fază la bornele sursei de alimentare, U2 − tensiunea pe
fază la barele de alimentare, R şi X − rezistenţa electrică şi, respectiv, reactanţa li-
niei care leagă sursa de receptor, P şi Q − puterea activă şi, respectiv, reactivă
transportată pe o fază a liniei electrice, iar Ua şi Ur − căderile de tensiune deter-
minate de circulaţia de putere activă şi, respectiv, reactivă.
U1 R; X U2
U1
U1 jXI
φ
jXI I
U2 φ U2
φ RI
RI
I a) b)
Fig. 11.5 − Diagrama fazorială a tensiunilor pe o linie electrică de
transport.
Din relaţia (11.35) rezultă că pentru Q = 0, adică în lipsa unei circulaţii de

putere reactivă, se obţine:
U = U min = U a . (11.36)
Dacă factorul de putere este capacitiv, efectul este, de asemenea, nefavorabil,
deoarece pentru valori ale acestuia sub 0,8  0,9, tensiunea la bornele receptoarelor
poate ajunge mult mai mare decât tensiunea de la sursă. Această situaţie, dezavan-
tajoasă în exploatare, măreşte domeniul de variaţie al tensiunii la bornele receptoa-
relor. Pentru sarcini capacitive este posibil ca, într-un caz particular, să rezulte:
U = U min = U a , (11.37)
adică transportul energiei electrice să se realizeze fără cădere de tensiune. Dacă
Q  R  P X , căderea de tensiune devine negativă, iar U2 > U1.
11.7 Mǎsuri pentru îmbunătăţirea factorului de putere

Deciziile privind îmbunătăţirea factorului de putere implică cunoaşterea
necesarului de putere reactivă al utilizatorului analizat şi forma curbei curentului
electric absorbit de acesta.
În prezent, există două soluţii, principial diferite, pentru a aborda problema
îmbunătăţirii factorului de putere:
a) analiza separată a celor doi factori: puterea reactivă şi regimul nesinu-
soidal. În acest caz, se realizează, iniţial, limitarea distorsiunii curbei de curent
electric prin montarea de filtre şi, apoi, se asigură compensarea puterii reactive.
b) analiza simultană a celor doi factori. Se consideră curba defazată şi defor-
mată a curentului electric ca o abatere, în domeniul timp, faţă de curba unui curent
electric, de aceeaşi valoare efectivă, de formă sinusoidală şi în fază cu tensiunea
aplicată.
În primul caz, limitarea distorsiunii curbei de curent electric se realizează cu
ajutorul filtrelor pasive de armonice, iar în cel de al doilea caz, îmbunătăţirea facto-
rului de putere se realizează cu ajutorul filtrelor active.
Problemele privind limitarea necesarului de putere reactivă din reţeaua
electrică, pentru îmbunătăţirea factorului de putere, pot fi analizate numai după
filtrarea armonicelor, în prezenţa unei tensiuni sinusoidale la barele de alimentare a
consumatorului.
11.7.1 Limitarea necesarului de putere reactivă
Aceste măsuri se referă la alegerea şi exploatarea adecvată a echipamentelor

utilizatorului electric precum şi la alegerea configuraţiei şi structurii reţelei elec-
trice de distribuţie [11.6, 11.7].
a) Înlocuirea transformatoarelor slab încărcate având în vedere că acestea
funcţionează cu valori reduse ale factorului de putere (fig. 11.6). Din figura 11.6 se
observă faptul că transformatoarele slab încărcate ( = SSn < 0,5 cu S − puterea
aparentă a transformatorului, Sn − puterea sa normată) determină reducerea substan-
ţială a factorului de putere 1 = cos1 din primar în raport cu factorul de putere 2 =
cos2 din secundarul acestuia. Se recomandă înlocuirea transformatoarelor care
lucrează în mod constant sub 50% din puterea lor nominală.
b) Înlocuirea motoarelor asincrone sau mărirea factorului de încărcare.
Puterea reactivă absorbită de motoarele asincrone poate fi calculată din relaţia
(11.25).
Având în vedere faptul că termenul Q0 reprezintă în medie 0,7Qn, pentru
cazul unui factor de încărcare  = 0,5 se obţine:
Qβ=0,5 = 0,7  Qn + (Qn − 0,7  Qn )  (0,5)2 = 0,775  Qn . (11.38)
Se observă faptul că necesarul de putere reactivă nu se reduce în aceeaşi
măsură cu încărcarea maşinii. Astfel, deşi factorul de încărcare  s-a redus la
jumătate, valoarea necesarului de putere reactivă rămâne ridicată.
c) Reducerea fluxului magnetic al motoarelor asincrone în regim de sarcină

redusă se obţine prin scăderea tensiunii aplicată motorului. Ca urmare, are loc re-
ducerea curentului de magnetizare şi, deci, creşterea factorului de putere. În figura
11.7 [11.6], pentru diferite valori ale factorului de încărcare  (1 > 2 > 3), este
indicată valoarea factorului de putere în funcţie de tensiunea aplicată.
Se constată faptul că, la valori reduse ale factorului de încărcare  (de exemplu
3) se obţin valori ridicate ale factorului de putere pentru valori reduse ale tensiunii
de alimentare. Pe de altă parte, rezultă o scădere a momentului cuplului motor,
aproximativ proporţională cu pătratul tensiunii. Această metodă se poate aplica
motoarelor al căror regim de lucru cuprinde perioade relativ lungi de funcţionare la
sarcină redusă, în general sub 30% din sarcina nominală.
Soluţia practică corespunde trecerii motoarelor având conexiunea statorică
normală în triunghi (), la funcţionarea cu conexiunea stea (). Prin această modi-
ficare a conexiunilor, tensiunea aplicată fiecărei faze a înfăşurării primare se reduce
în raportul 1 3 , iar momentul cuplului la arbore se micşorează de 3 ori. De
remarcat că la funcţionarea motorului cu tensiune redusă se măreşte şi randa-
mentul, ca urmare a reducerii pierderilor în fier.
λ1
λ2 = 0,9 λ1 λ/ λn β3 β2 β1
0,9
1,0
0,8 0,8 0,9
0,7 0,7 0,8
0,7
0,6 λ2 0,6
0,5
0,2 0,4 0,6 0,8 β = S/Sn 0,6 0,8 1,0 U/Un
Fig. 11.6 − Variaţia factorului de putere λ1 la Fig. 11.7 − Influenţa reducerii ten-
intrarea în transformator în funcţie de gradul de siunii de alimentare a motoarelor
încărcare β pentru diferite valori ale factorului de asincrone şi a gradului de încărcare
putere λ2 al sarcinii. β asupra factorului de putere λ.
d) Reducerea duratelor de funcţionare în gol prin deconectarea automată de la

sursa de alimentare a motoarelor asincrone şi transformatoarelor în perioada de
repaus netehnologic a maşinilor de lucru, dacă aceasta depăşeşte, de exemplu, 30 s.
Prin acest procedeu se elimină, pe de o parte, pierderile de putere activă corespun-
zătoare regimului de funcţionare în gol al echipamentelor electrice, iar, pe de altă
parte, se înlătură consumul relativ ridicat de putere reactivă, care, la funcţionarea în
gol, reprezintă 70  80% din puterea reactivă consumată la sarcină nominală.
e) Execuţia corectă a reparaţiilor motoarelor asincrone şi transformatoarelor
prin respectarea numărului de spire şi a dimensiunilor întrefierului.
f) Înlocuirea motoarelor asincrone cu motoare sincrone şi utilizarea capaci-
tăţii de compensare a motoarelor sincrone. Motoarele sincrone sunt utilizate la
acţionările de putere mare, peste 100 kW, la care nu este necesară modificarea vi-
tezei de rotaţie (compresoare, malaxoare, ventilatoare etc.). Motoarele sincrone de
execuţie normală pot fi supraexcitate la sarcina nominală astfel ca funcţionarea lor
să corespundă unui factor de putere capacitiv  = 0,8. Motoarele asincrone com-
pensate individual cu condensatoare derivaţie pot fi înlocuite numai pe baza unei

justificări tehnico-economice [11.7].
11.7.2 Instalaţii specializate pentru îmbunătăţirea factorului

de putere
În scopul creşterii factorului de putere până la valoarea neutrală, după ce au

fost epuizate toate măsurile tehnico-organizatorice, se iau în considerare mijloacele
specializate. În această categorie sunt cuprinse compensatoarele sincrone şi bate-
riile de condensatoare. Criteriul după care se stabilesc mărimea, tipul, amplasarea
surselor de putere reactivă şi programul de funcţionare a acestora, rezultă din obţi-
nerea unui optim tehnico-economic [11.13].
Compensatoarele sincrone sunt maşini sincrone care funcţionează fără cuplu
mecanic la arbore, în regim supraexcitat, producând numai energie reactivă. Este
posibilă modificarea continuă a puterii reactive prin reglarea valorii curentului
electric de excitaţie. Se realizează compensatoare sincrone cu puteri nominale de la
200 kVAr la tensiunea de 0,4 kV; 10 MVAr la tensiunea de 6 kV şi în domeniul
până la 60 MVAr în reţele de înaltă tensiune. În prezent, compensatoarele sincrone
sunt puţin utilizate, funcţiile lor fiind preluate de sistemele statice de tip SVC
(Static VAr Compensator) de control automat al puterii reactive.
Bateriile de condensatoare se pot realiza într-o gamă largă de puteri (până la
zeci de MVAr) şi de variante constructive, fiind posibilă definirea lor în funcţie de:
tensiunea de conectare (baterii de joasă sau de medie tensiune), modul de
conectarea la reţeaua electrică (baterii comutabile manual sau automat, baterii
fixe), condiţiile de instalare (baterii de interior şi baterii de exterior).
Bateriile de condensatoare utilizate în reţeaua de 50 Hz au o serie de avantaje
în raport cu compensatoarele sincrone: sunt instalaţii statice, au gabarit redus, pier-
deri de putere activă circa 0,003 kWkVAr (aproximativ de 10 ori mai mici decât
compensatoarele sincrone), pot fi instalate în cadrul unor montaje simple, nu nece-
sită întreţinere şi supraveghere specială, costul specific este de 3  5 ori mai mic
decât la compensatoarele sincrone (în leikVAr).
La utilizarea bateriilor de condensatoare apar şi unele dezavantaje: puterea re-
activă poate fi modificată numai în trepte, apar supratensiuni la conectare şi
deconectare, curenţi electrici de intensitate mare la conectare, puterea reactivă dis-
ponibilă a bateriei de condensatoare depinde de pătratul tensiunii, nu pot fi utilizate
în reţele electrice poluate armonic.
a) Amplasarea bateriilor de condensatoare

Amplasarea bateriei se face astfel încât să se realizeze un anumit tip de com-
pensare: individuală, pe grupe de receptoare, centralizată şi mixtă (fig. 11.8).
c) 20 kV MT d)
Cv
T
Cv
0,4 kV JT
Cf
Cv
a) b)
Fig. 11.8 − Amplasarea bateriilor de condensatoare.
• Compensarea individuală este specifică receptoarelor cu funcţionare conti-

nuă (fig. 11.8 a)), asigurându-se compensarea puterii reactive, chiar la locul de con-
sum şi descărcând, astfel, reţeaua electrică de alimentare de circulaţia neraţională a
puterii reactive. Compensarea individuală este utilizată, de exemplu, la lămpile cu
descărcare electrică în vapori metalici.
• Compensarea pe grupuri de receptoare (fig. 11.8 b)) se foloseşte atunci
când receptoarele de putere reactivă sunt grupate; montarea bateriei de condensa-
toare se face la barele tablourilor de distribuţie aparţinând grupurilor de receptoare.
Puterea bateriei de condensatoare are în vedere factorul de nesimultaneitate în
funcţionare al receptoarelor din grupa respectivă. În mod obişnuit, instalaţia de
compensare cuprinde mai multe secţii pentru a asigura posibilitatea de reglare a
bateriei de condensatoare.
• Compensarea centralizată, realizată pe partea de joasă tensiune (fig. 11.8 c)),
permite ca linia de transport de medie tensiune şi postul de transformare PT să nu
fie încărcate cu puterea reactivă necesară receptoarelor conectate pe partea de JT.
Compensarea centralizată pe partea de medie tensiune a postului de transformare
(fig. 11.8 d)) are dezavantajul, faţă de cazul anterior, că transformatoarele din
postul de transformare sunt încărcate cu puterea reactivă necesară receptoarelor co-
nectate la barele de joasă tensiune.
La compensarea centralizată este necesară reglarea automată a bateriei de con-
densatoare, aceasta fiind compusă dintr-un număr corespunzător de trepte pentru a
evita supra- sau sub-compensarea, în diversele etape ale procesului tehnologic
realizat de receptoarele în funcţiune.
• Compensarea mixtă foloseşte toate procedeele prezentate anterior pentru
compensarea puterii reactive. Soluţia se aplică în etape sau, atunci când intervin
anumite condiţii specifice consumatorului respectiv.
b) Dimensionarea bateriei de condensatoare

Determinarea puterii reactive necesare QC a bateriei de condensatoare impune
să se cunoască puterea activă P absorbită de receptor, valoarea naturală (neîmbună-
tăţită) a factorului de putere inductiv 1 = cos1 şi valoarea factorului de putere
impus (neutral), după îmbunătăţire (2 = cos2 > 1 = cos1).
Dacă se consideră mărimile de fază din

diagrama puterilor (fig. 11.9), se obţine:
S1 Qc Q1
ΔPc
φ1 S2
φ2 Q2
P = const.
Fig. 11.9 − Diagrama puterilor.
QC = P  tan φ1 − (P + PC ) tan φ 2 = Q1 − Q2 . (11.39)
În unele cazuri, în special în reţelele de frecvenţă industrială, pierderea de
putere PC în dielectricul condensatoarelor este neglijabilă faţă de puterea P şi, în
consecinţă, relaţia (11.39) devine:
QC = P  (tanφ1 − tanφ2 ) . (11.40)
Condensatoarele trifazate, utilizate pentru îmbunătăţirea factorului de putere,
se pot monta în conexiune stea sau triunghi (fig. 11.10). Capacitatea pe fază a
bateriei de condensatoare rezultă din relaţiile:
QC
CY = ;
2
U 
ω   
 3 (11.41)
QC
C = .
ω U 2
În relaţiile (11.41), QC este puterea reactivă, pe fază, care trebuie generată de
bateria de condensatoare, iar U − tensiunea între faze.
Uf Receptor Uf Receptor Uf Receptor
C
C C
a)
b) c)
Fig. 11.10 − Scheme de conexiuni ale condensatoarelor pentru compensarea
puterii reactive:
a) monofazată; b) trifazată în Y; c) trifazată în Δ.
Din relaţiile (11.41) se observă faptul că CY = 3C, de unde rezultă că, pentru
a compensa aceeaşi putere reactivă, montajul în stea necesită o baterie de conden-
satoare având capacitatea de trei ori mai mare decât în cazul montajului în triunghi.
Montajul în stea este avantajos în cazul reţelelor de medie tensiune, deoarece ten-
siunea nominală a condensatoarelor este mai redusă. În instalaţiile de joasă tensiune,
unde solicitarea dielectrică nu este critică, se utilizează numai conexiunea în
triunghi.
Dacă se neglijează pierderile active PC , atunci pentru evaluarea puterii QC a
bateriei de condensatoare poate fi utilizată nomograma („cercul λ“) indicată în
figura 11.11 [11.6]. Aceasta realizează legătura dintre puterea activă P, puterea
reactivă Q, puterea aparentă S şi factorul de putere λ.
Q
[kVAr] 0,1 0,2
9 0,3
0,4
8 0,5
0,6
7
A 0,7
6
0,8
5
4 0,9
3 0,95
2
B
1
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 P [kW]
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 λ
Fig. 11.11 − Nomogramă pentru determinarea puterii
reactive necesară pentru îmbunătăţirea factorului de putere.
În cazul în care se cunosc două dintre cele patru mărimi, cu ajutorul nomo-
gramei din figura 11.11 pot fi determinate celelalte două mărimi. De exemplu, în
figura 11.11 este analizat cazul unui receptor monofazat inductiv, caracterizat prin
P = 5 kW şi λ = 0,6 şi urmează a se determina puterea bateriei de condensatoare
necesară pentru a asigura funcţionarea receptorului la λ = 0,95. Se trasează razele
pentru λ = 0,6 şi λ = 0,95. Intersecţia acestora cu verticala trasată la P = 5 kW deter-
mină punctele A şi B. Segmentul AB, la scara ordonatei, reprezintă puterea necesară
a bateriei QC = Q1 − Q2 =6,8 − 1,6 = 5,2 kVAr. De asemenea, se pot citi puterile
aparente S1 şi S2 corespunzătoare celor două situaţii, identificate prin segmentele
OA şi OB. Rezultă S1 = 6,7 kVA şi, respectiv, S2 = 4,2 kVA .
11.7.3 Echipamente pentru controlul automat al factorului

de putere
a) Reglarea bateriilor de condensatoare

Necesarul de putere reactivă Q al unor categorii de receptoare nu este constant
în timp, acesta modificându-se, lent sau rapid, uneori în limite relativ mari, în func-
ţie de necesităţile procesului tehnologic. Folosirea unor baterii de condensatoare
fără reglaj poate determina, în exploatarea instalaţiilor cu astfel de receptoare, regi-
muri de supra sau subcompensare. În astfel de situaţii, bateria de condensatoare
trebuie realizată cu mai multe secţii, fiecare secţie fiind prevăzută cu echipamente
de comutaţie comandate automat, după anumite criterii, de exemplu, în funcţie de
tensiunea de pe bare, de curentul de sarcină, de sensul schimbului de putere reactivă

cu sistemul energetic sau în raport cu timpul de funcţionare la diverse sarcini.
În figura 11.12 este prezentată schema de funcţionare a unei instalaţii de com-
pensare automată, cu patru trepte de putere egală, destinată unui receptor cu un
factor de putere natural egal cu 0,6. Pentru o sarcină redusă, receptorul va funcţiona
cu un factor de putere egal cu cel natural. Dacă încărcarea receptorului creşte,
puterea reactivă absorbită devine egală cu valoarea de consemn Q1 şi este conectată
prima treaptă a bateriei.
În primul moment, factorul de putere devine uşor capacitiv şi, pe măsura creş-
terii sarcinii receptorului, puterea reactivă absorbită din reţea creşte, astfel că, la un
moment dat (în exemplul prezentat în figura 11.12, factorul de putere devine, în
acest moment practic 0,85) are loc conectarea celei de a doua trepte a bateriei.
La creşterea sarcinii are loc, succesiv, şi conectarea celorlalte două trepte. La
puterea maximă, se obţine un factor de putere egal cu 0,95. Puterea reactivă absor-
bită din reţeaua electrică este dată de curba cu linie plină.
La scăderea sarcinii receptorului, deconectarea celor patru trepte se face la va-
loarea de consemn Q2 , iar puterea reactivă absorbită din reţeaua electrică este indi-
cată de curba cu linie punctată.
Reglarea bateriei de condensatoare în funcţie de timp este recomandată în în-
treprinderile în care structura proceselor tehnologice realizate se repetă zilnic, fiind
posibil a prestabili momentul conectării sau deconectării diferitelor secţii. Scheme-
le de acest tip folosesc ceasuri electrice cu program de conectare-deconectare pe
durata a 24 ore.
Alegerea numărului şi a valorii treptelor unei baterii de condensatoare trebuie
sa aibă în vedere faptul că eficienţa reglajului creşte cu numărul de trepte, fiind
posibilă urmărirea cât mai fidelă a curbei de sarcină a puterii reactive, dar fracţio-
narea excesivă a bateriei devine la un moment dat neeconomică deoarece necesită
utilizarea unei scheme complexe de comutaţie. În cazurile practice, la bateriile de
condensatoare până la 1000 V, se utilizează un număr de 4  12 trepte, iar la cele
cu tensiunea nominală peste 1000 V, de obicei, până la trei trepte [11.6].
λ = 0,6
λ = 0,85
λ = 0,95
Q1
Q2
Fig. 11.12 − Funcţionarea unei instalaţii de compen-
sare cu baterii de condensatoare în trepte.
Soluţia privind utilizarea contactoarelor electromecanice pentru comutarea

secţiilor bateriei de condensatoare poate fi aplicată numai în cazul unor variaţii
relativ lente ale puterii reactive.
Operaţiile de comutare în circuitele cu condensatoare determină condiţiile
pentru apariţia de supratensiuni în reţeaua electrică, dar şi posibilitatea apariţiei
unor curenţi electrici de amplitudine deosebit de mare, care pot solicita, într-un
mod periculos, aparatul de comutaţie.
La conectarea primei trepte, vârful de curent electric poate atinge o valoare de
30 ori mai mare decât curentul nominal al condensatorului, pe o durată de 1  2
milisecunde, iar frecvenţa de oscilaţie poate fi cuprinsă între 1 şi 15 kHz [11.14].
La conectarea următoarelor trepte ale bateriei de condensatoare, vârful de
curent electric poate atinge o valoare de 160 ori curentul nominal al conden-
satoarelor.
În general, comutatoarele obişnuite, utilizate în circuitele de putere, nu sunt
adecvate operaţiilor de comutare a secţiilor bateriilor de condensatoare. În funcţie
de tipul circuitului, sunt utilizate comutatoare simple, cu capabilitatea de a rezista
unor vârfuri mari de curent electric sau comutatoare cu rezistor de preinserţie
pentru limitarea vârfurilor de curent electric.
Alegerea corespunzătoare a comutatorului, care asigură deconectarea secţiilor
bateriei de condensatoare, poate evita apariţia de importante supratensiuni în proce-
sele de deconectare.
b) Echipamente statice
Pentru controlul în timp real al puterii reactive este necesar un timp de
răspuns foarte redus şi un număr mare de comutări ale bateriilor de condensatoare,
în intervale de timp foarte mici. Utilizarea întreruptoarelor statice este, în prezent,
frecvent folosită în soluţiile moderne de sisteme de control al puterii reactive.
În figura 11.13 sunt indicate două tipuri de sisteme statice SVC (Static VAr
Compensator) de control [11.11]. În primul caz (fig. 11.13 a)), secţiile bateriei de
condensatoare sunt conectate treptat, în funcţie de puterea reactivă necesară.
Conectarea şi deconectarea se face cu ajutorul întreruptoarelor statice. În al doilea
caz (fig. 11.13 b)), se asigură un reglaj continuu al puterii reactive prin conectarea
treptelor bateriei de condensatoare (TSC) pentru reglajul brut şi reglarea puterii
reactive inductive, pentru reglajul fin, prin controlul unghiului de intrare în
conducţie a elementelor semiconductoare din circuitul TCR.
TSC TSC TCR TSC
a) b)
TCR (Thyristor Controlled reactor);

TSC (Thyristor Switched capacitor).
Fig. 11.13 − Compensarea puterii reactive utilizând sisteme statice
(SVC) de control.
Reducerea timpului de răspuns, precum şi reducerea solicitărilor întreruptoa-

relor statice, poate necesita existenţa a două unităţi identice de condensatoare, cu o
unitate aflată permanent încărcată la valoarea maximă a tensiunii de polaritatea
pozitivă, iar a doua unitate, încărcată la valoarea maximă a tensiunii negative (fig.
11.14) [11.15].
0,4 kV; 50 Hz
I1+
TC TT I1−
BC L L
Rp D
Utilizator C+ Rp D C−
Fig. 11.14 − Conectarea condensatoarelor cu ajutorul unui

întreruptor static.
Informaţiile privind necesarul de putere reactivă şi tensiunea la barele de

alimentare a utilizatorului sunt transmise la blocul de calcul BC prin intermediul
transformatoarelor de măsurare de tensiune TT şi de curent electric TC.
În urma calculelor efectuate, dacă este necesar, la primul maxim al tensiunii
(pozitiv sau negativ), blocul de calcul transmite comanda de conectare la întrerup-
toarele statice I1+ (dacă maximul pozitiv este cel mai apropiat) sau la întreruptorul
static I1− (dacă maximul negativ este cel mai apropiat). Se asigură astfel un timp de
răspuns de cel mult 10 ms.
Cele două secţii „gemene” sunt încărcate până la valoarea maximă a tensiunii
prin intermediul diodelor D şi a rezistoarelor de limitare Rp. Blocul de comandă BC
asigură conectarea întreruptoarelor statice corespunzătoare la momentul maxim al
tensiunii, astfel încât curentul electric în momentul conectării este nul. Bobinele L,
conectate în serie cu secţiile de condensatoare, au rolul de a limita curenţii la co-
nectare, în cazul unor mici abateri de la conectarea în momentul maximului de
tensiune.
11.7.4 Gestionarea puterii reactive în reţele electrice
• Circulaţia puterii reactive în reţelele electrice contribuie substanţial, prin cǎ-

derea de tensiune pe care o provoacǎ, la valoarea tensiunilor din nodurile sistemului
electroenergetic. Variaţiile de tensiune în nodurile reţelei electrice, în regim normal
de funcţionare, sunt datorate, în special, variaţiei necontrolate a circulaţiei de
putere reactivă.
• Gestionarea incorectă a surselor de putere reactivă din reţelele de distribuţie,
în special a celor de la consumatorii industriali, conduce la o circulaţie necontrolată
a puterii reactive, creeazǎ dificultăţi în asigurarea nivelurilor de tensiune în nodurile
reţelei şi produce pierderi de putere activă. Menţinerea tensiunilor în banda admisi-
bilă, la toate nivelurile, necesită controlul circulaţiei puterilor reactive.
Spre deosebire de producţia şi nivelul necesarului de putere activă, care sunt
strict urmărite şi raportate pentru a asigura încadrarea frecvenţei în limitele
normate, cu probabilitate de 95%, respectiv 99% , producţia şi necesarul de putere
reactivă, care se reflectă în nivelul tensiunii din fiecare nod, nu pot fi caracterizate
printr-un parametru unic pe sistem şi deci, ar trebui sǎ fie urmărite local şi verifi-
cată încadrarea în limitele impuse, cel puţin cu o probabilitate de 95%.
În afara generatoarelor, al cǎror regim de producere a puterii reactive este
controlabil, liniile aeriene de înaltă tensiune, funcţionând cu sarcini sub puterea
naturală, capacităţile cablurilor, motoarele sincrone şi bateriile de condensatoare,
montate pentru îmbunătăţirea factorului de putere, sunt surse de putere reactivă.
În practica de conducere operativă, pentru reglajul tensiunii se indică banda de
tensiune la fiecare bară a centralelor electrice, acestea având, în mod normal, posi-
bilitatea de a regla tensiunea. Totuşi, în etapa actuală, cu reţele slab încărcate, gene-
ratoarele nu pot asigura integral reglajul necesar, iar mijloacele de reglare existente în
reţea (compensatoare sincrone, bobine de compensare ş.a.) sunt insuficiente.
Rezolvarea problemei este dificilă, în contextul asigurat de actualele regle-
mentări privind plata energiei electrice achiziţionate din reţea de către utilizatorii
industriali, la care energia reactivă se ia în considerare la nerealizarea factorului de
putere neutral 0,92, pe intervalul de facturare. Se constatǎ cǎ, în multe noduri ale
reţelei de distribuţie, în special în cele apropiate de centrale electrice, acest factor
de putere este prea ridicat, atât din punct de vedere al nivelurilor de tensiune, cât şi
al pierderilor în reţele, cu excepţia perioadei de vârf de sarcină,.
Utilizatorii au, de regulă, un singur contor de energie reactivă, care determină
consumul lunar. În perioadele din afara vârfurilor şi în zilele de sărbătoare, factorul
de putere este practic unitar sau este chiar capacitiv (fără a putea fi pus în evidenţă
la multe dintre actualele dotări pentru măsurare). Aceasta se produce pentru că,
adesea, bateriile de condensatoare nu sunt prevăzute cu mijloace de reglare adaptivă
şi rămân conectate în permanenţă.
Bateriile de condensatoare sunt compuse din mai multe secţii şi, teoretic, existǎ
posibilitatea conectării şi deconectării acestora, astfel ca să se realizeze compensa-
rea adaptivă a puterii reactive, în vederea încadrǎrii factorului de putere în limitele
admise. Din pǎcate, implementarea pe scarǎ largă a sistemelor actuale de control în
timp real al factorului de putere este limitată de fenomenele care apar la conectarea
şi deconectarea secţiilor bateriilor de condensatoare. Aşa cum s-a arǎtat mai sus,
operaţiile de comutare a secţiilor bateriilor de condensatoare sunt însoţite de feno-
mene tranzitorii, cu caracteristici diferite la conectarea primei secţii şi a următoarelor.
Este important de subliniat faptul cǎ trebuie sǎ fie evitată compensarea puterii
reactive utilizate până la valoarea unitară a factorului de putere, în special în
nodurile din sistemul energetic apropiate de centralele electrice. În acest sens, s-ar
putea lua în consideraţie tarifarea energiei reactive în funcţie de factorul de putere
realizat în perioadele de vârf de sarcină. În afara acestui interval, factorul de putere
ar putea fi cel solicitat de dispecerul de distribuţie. Dotarea cu mijloace de control
al puterii reactive şi folosirea unui grafic de funcţionare, dat de dispecerul de
distribuţie, ar putea evita situaţia depăşirii nivelurilor de tensiune admisibile.
Eficienţa măsurilor adoptate prin aceste mijloace poate fi însǎ afectată în
nodurile în care sunt conectaţi utilizatori care determină regim deformant.
Mijloacele actuale de măsurare a energiei reactive utilizează algoritme de calcul
diferite şi nu asigură, în toate cazurile, informaţiile necesare adoptării de măsuri
corespunzătoare pentru limitarea circulaţiei de putere reactivă.
În lipsa controlului producţiei de putere reactivă la utilizatori, mai ales în zo-
nele cu reţele de cabluri, distribuitorii ar trebui să prevadă bobine de compensare în
noduri, rezultate ca optime dintr-o analiza a regimurilor de gol noapte şi zi de
sărbătoare.
De remarcat faptul că, în staţiile electrice în care debitează CHE conectate la
20 kV, se constată tensiuni ridicate, care ar putea fi reduse prin reglajul de tensiune
la CHE [11.7]. Deşi tensiunea la barele centralei electrice rămâne în limite admisi-
bile, contribuţia cablurilor slab încărcate poate face ca tensiunea în staţia de racord
sǎ creascǎ peste valorile admise.
Controlul circulaţiei puterii reactive în reţeaua electrică, până în posturile de
MT/JT şi chiar la utilizatorii de JT, în vederea asigurǎrii unui nivel corespunzǎtor al
calităţii energiei electrice şi limitǎrii pierderilor de energie activă în reţea, necesită
adoptarea următoarelor măsuri de bază:
• monitorizarea nivelului de tensiuni la barele reţelelor electrice de transport
(RET) şi a reţelelor electrice de distribuţie (RED), pentru verificarea încadrării, cu
o probabilitate de 95%, în limitele admisibile; în RET, aceasta se poate realiza
folosind SCADA, prevǎzut cu un program corespunzǎtor de prelucrare a datelor
sau pe baza datelor obţinute prin estimarea de stare (pentru îmbunătăţirea exactită-
ţii); în RED, acest lucru se poate face pe măsura extinderii SCADA la 110 kV şi la
medie tensiune;
• deoarece în multe dintre nodurile din reţea, în prezent, tensiunile sunt peste
limita superioară admisibilă, este importantă, de regulă, reducerea puterii reactive
produse în reţea; în acest sens se impune evitarea generării de putere reactivă la
consumatori industriali în afara orelor de vârf; producţia de putere reactivă, în acest
interval de timp trebuind a fi realizatǎ la comanda dispecerului energetic de
distribuţie; se poate analiza, de exemplu, soluţia tarifării energiei reactive numai în
raport cu factorul de putere la orele de vârf, iar bateriile de condensatoare să fie
prevăzute cu mijloace de reglare, care să permită urmărirea curbei solicitate de
dispecerul de zonă;
• anularea schimburilor de putere capacitivă de la RED spre RET, ceea ce
permite şi optimizarea circulaţiilor de putere reactivă în RET, respectiv încadrarea
tensiunilor în limitele admisibile în această reţea;
• realizarea unor studii detaliate a circulaţiilor de putere reactivă pentru fiecare
reţea de distribuţie a unei filiale şi dacă, prin măsurile de mai sus, nu se poate reduce
excesul de putere reactivă, este necesară utilizarea de sisteme de compensare.
Apariţia şi dezvoltarea elementelor semiconductoare de putere a permis
elaborarea şi implementarea de soluţii noi pentru rezolvarea problemelor legate de
controlul circulaţiei de putere reactivă şi menţinerea tensiunii în limitele impuse.
Sistemele FACTS (Flexible Alternating Current Transmission Systems), con-
struite pe bază de circuite electronice de putere, permit controlul eficient al ten-
siunii în nodurile din reţeaua electrică. Principalele circuite FACTS utilizate pentru
controlul tensiunii în reţelele electrice sunt [11.11]:
− SVC (Static VAr Compensator) − prezentate în figura 11.13;
− STATCOM (Static Synchronous Compensator) − figura 11.15 a);
− UPFC (Unified Power Flow Controller) − figura 11.15 b).
Circuitele FACTS din figurile 11.13 şi 11.15 pot fi programate pentru a asigura
controlul în timp real al puterii reactive, astfel încât să se asigure menţinerea
tensiunii la valoarea de consemn.
Up ;  Us ; 0 Up ;  Us ; 0
a) b)
Fig. 11.15 − Circuite FACTS pentru controlul tensiunii în reţelele electrice.
În prezent, există mijloacele tehnice necesare unui control eficient al puterii

reactive, atât la consumatori, cât şi în reţeaua electrică, asigurând astfel nivelul de
tensiune impus.
Eficienţa economică a compensării puterii reactive se analizează prin metoda
cheltuielilor anuale actualizate, comparându-se varianta fără compensare (cores-
punzătoare factorului de putere natural) cu alte variante de compensare a factorului
de putere. Calculele efectuate, pentru fiecare punct din reţeaua electrică, permit sta-
bilirea valorii optime a factorului de putere corespunzătoare factorului de putere

neutral [11.16].
Analiza datelor privind factorul de putere trebuie să aibă în vedere existenţa
unui mare număr de definiţii privind această mărime. Pentru o utilizarea corectă a
informaţiilor oferite de echipamentele actuale, folosite pentru măsurarea factorului
de putere, este necesară cunoaşterea exactă a algoritmului de calcul al acestuia.
Controlul factorului de putere în instalaţiile de utilizare prezintă un interes
deosebit, având în vedere efectele negative ale funcţionării cu un factor de putere
redus.
Factorul de putere neutral este determinat din calcule tehnico-economice de
minimizare a pierderilor de energie activă şi este o mărime locală ce depinde de
poziţia utilizatorului în reţeaua electrică.
Utilizarea valorilor factorului de putere pentru dimensionarea bateriilor de
condensatoare se poate face numai după limitarea regimului nesinusoidal la barele
de alimentare ale utilizatorilor.
În prezent, există soluţii tehnice eficiente pentru îmbunătăţirea factorului de
putere la valoarea dorită. Înainte de adoptarea deciziilor privind utilizarea soluţiilor
tehnice, este recomandabil de a analiza soluţii tehnico-organizatorice, care, de cele
mai multe ori, sunt mai simple şi mai puţin costisitoare decât soluţiile tehnice.
Bibliografie
[11.1] Arie A.ş.a., Poluarea cu armonici a sistemelor electroenergetice funcţionând în regim
permanent simetric, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994.
[11.2] Mocanu C., Teoria circuitelor electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[11.3] *** Codul de măsurare a energiei electrice, ANRE, 2002.
[11.4] *** Instrucţiuni de tarifare a energiei electrice la consumatorii captivi, aplicate la SC
ELECTRICA SA, 2006.
[11.5] *** IEEE Standard Definitions for the Measurement of Electric Power Quantities Under
Sinusoidal, Nonsinusoidal, Balanced, or Unbalanced Conditions, IEEE Std 1459-2000.
[11.6] Golovanov V., Şora I., Electrotermie şi Electrotehnologii. Vol. I Electrotemie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1977.
[11.7] Albert Hermina, Florea I., Alimentarea cu energie electrică a întreprinderilor industriale,
Editura tehnică, Bucureşti, 1987.
[11.8] Golovanov Carmen, Albu Mihaela, Probleme moderne de măsurare în electroenergetică,
Editura tehnică, Bucureşti, 2001.
[11.9] Zobaa A. F., Comparing Power Factor and Displacement Power Factor Corrections Based on
IEEE Std. 18-2002, ICHQP 2004, hpq004.
[11.10] Balci M. E., Hocaogl M.H., Comparison of power definitions for reactive power
compensation in nonsinusoidal conditions, ICHQP 2004, hqp110.
[11.11] Eremia M., Electric power systems. Electric networks, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2006.
[11.12] Albert Hermina, Mihăilescu Anca, Pierderi de putere şi energie în reţele electrice, Editura
[11.13] Ferrandis F., Amantegui J., Pazos F. J., Power factor correction within industrial sites:
Experiences regarding power quality and EMC, CIRED Barcelona 2003, R2_35.
[11.14] Koch D., Control equipment for MV capacitor banks, Cahier technique, n° 142 Schneider
Electric, 1992.
[11.15] Golovanov N., Postolache P., Toader C., Eficienţa şi calitatea energiei electrice, Editura
AGIR, Bucureşti, 2007.
[11.16] Wang J., Yang R.G., Wen F.S., On the Procurement and Pricing of ReactivePower Service in
the Electricity Market Environment, PESGM 2004 − 001158.
12 Calitatea energiei electrice

Instalaţiile electrice precum şi sistemele de transport şi distribuţie sunt dimen-
sionate pentru tensiuni şi curenţi electrici având forma sinusoidală a curbelor de
variaţie, valori practic constante ale tensiunii şi încărcare simetrică a fazelor siste-
mului trifazat. În funcţionarea normală a sistemului electroenergetic, pe durata
avariilor sau postavariilor pot apărea perturbaţii electromagnetice care să afecteze
forma curbelor de tensiune şi de curent electric, pot determina variaţii ale tensiunii
reţelei, întreruperi de scurtă sau lungă durată şi pot să conducă la încărcări inegale
ale fazelor. Funcţionarea sistemului electroenergetic în prezenţa perturbaţiilor
electromagnetice poate determina importante daune, atât utilizatorilor de energie
electrică, cât şi operatorilor de transport şi ditribuţie.
Calitatea energiei electrice este evaluată printr-un set de indicatori specifici
care se referă la fenomene perturbatoare cu o frecvenţă de cel mult 9 kHz.
Abaterile admise de la indicatorii de calitate sunt stabilite în funcţie de daunele
determinate în sistemele de producere, transport, distribuţie, furnizare şi consum al
energiei electrice. Perturbaţiile care afectează calitatea energiei electrice pot să
apară în toate componentele sistemului energetic, în procesul de furnizare, dar şi în
cadrul proceselor utilizatorului final.
Limitarea perturbaţiilor la un nivel acceptabil, asigurând, astfel, un nivel nor-
mat al calităţii energiei electrice este una dintre preocupările importante ale
specialiştilor din sectorul energetic.
Din punct de vedere practic, problemele de calitate a energiei electrice pot fi
împărţite în trei categorii:
• calitatea tensiunii de alimentare;
• calitatea serviciului de alimentare;
• calitatea comercială.
La evaluarea valorilor admise ale indicatorilor de calitate sunt luate în consi-
deraţie daune medii care pot să rezulte în instalaţiile utilizatorilor de energie
electrică. Operatorii de transport şi distribuţie garantează calitatea energiei electrice
furnizată în limita acestor indicatori. Utilizatorii care doresc o calitate a energiei
electrice superioară celei standard trebuie să adopte, cu costurile corespunzătoare,
măsurile necesare creşterii nivelului de calitate.
În multe cazuri, în special în cazul tehnologiilor moderne, utilizatorii finali
sunt cei care determină importante perturbaţii electromagnetice, care pot să afecteze
calitatea energiei electrice furnizată celorlalţi consumatori. În acest caz, utilizatorii
finali trebuie să adopte măsurile necesare pentru limitarea perturbaţiilor la un nivel

la care nu este afectată calitatea standard a energiei electrice la ceilalţi consumatori.
În general, nivelul de calitate al energiei electrice este evaluat pe baza infor-
maţiilor privind tensiunea la barele de alimentare. Furnizorii de energie electrică
monitorizează perturbaţiile determinate de utilizatori finali pe baza curbelor curen-
tului electric absorbit din reţeaua electrică de alimentare.
12.2 Perturbaţii electromagnetice

Perturbaţiile electromagnetice care pot afecta mediul electric sunt indicate în
tabelul 12.1 [12.1]. Aspectele privind calitatea energiei electrice se referă numai la
perturbaţiile de joasă frecvenţă conduse. Perturbaţiile electromagnetice de joasă
frecvenţă reduc nivelul calităţii energiei electrice, dar pot afecta integritatea unor
echipamente (în special cele din domeniul informaticii şi al electronicii) sau cali-
tatea informaţiilor privind mărimile din reţeaua electrică.
În analiza perturbaţiilor electromagnetice care afectează calitatea energiei
electrice trebuie luat în consideraţie caracterul aleator al acestora. De asemenea,
echipamentele conectate în reţeaua electrică prezintă o anumită susceptibilitate la
perturbaţii care are un caracter aleatoriu. În acest sens, limitele admise ale pertur-
baţiilor din reţeaua electrică sunt indicate pentru o anumită probabilitate de reali-
zare (în mod obişnuit, se utilizează valoarea cu probabilitate de 95%).
Tabelul 12.1
Perturbaţii electromagnetice în mediul ambiant
Modul de
Tipul perturbaţiei Perturbaţia
transmisie
• armonice;
• interarmonice;
• variaţia frecvenţei tensiunii de alimentare;
• fluctuaţii de tensiune (flicker);
Conduse • goluri şi întreruperi de tensiune;
De joasă frecvenţă • variaţii ale tensiunii de alimentare;
• componenta continuă în curba tensiunii aplicate;
• tensiuni de semnalizare;
• tensiuni induse de joasă frecvenţă.
• câmp magnetic;
Radiate
• câmp electric.
• tensiuni sau curenţi induşi;
Conduse • tensiuni tranzitorii unidirecţionale;
• tensiuni tranzitorii oscilante.
De înaltă frecvenţă • câmp magnetic;
Radiate • câmp electromagnetic:
- unde întreţinute;
- unde tranzitorii.
Descărcări Încărcarea electrostatică a corpurilor izolate electric.
electrostatice
Impuls electro-
Explozie nucleară în atmosferă.
magnetic nuclear
Calitatea energiei electrice 443
Existenţa în reţeaua electrică a unui mare număr de surse de perturbaţii face

ca, în nodurile reţelei electrice, să se înregistreze, în mod obişnuit, o perturbaţie
totală, rezultată prin sumarea perturbaţiilor individuale. Pentru fiecare tip de pertur-
baţie, există o lege specifică de sumare, indicată în normativele existente, care
poate oferi însă, în cazurile practice, numai o informaţie estimativă, având în
vedere complexitatea fenomenului.
Unele dintre perturbaţiile din reţelele electrice apar în regim normal de
funcţionare (sarcini perturbatoare), iar altele apar în regimuri de avarii sau post
avarii (fig. 12.1).
Calitatea energiei
electrice
Calitatea serviciului de Calitatea tensiunii Calitatea

alimentare de alimentare comercială
Întreruperi de lungă
durată Avarii Sarcini perturbatoare
• Întreruperi de scurtă • Variaţii rapide de

durată; tensiune;
• Goluri de tensiune; • Flicker;
• Supratensiuni; • Nesimetrie;
• Abateri de frecvenţă. • Armonici;
• Interarmonici;.
• Regimuri tranzitorii;
• Componentă continuă.
Fig. 12.1 − Componente ale calităţii energiei electrice.
Principalele echipamente perturbate sunt indicate în tabelul 12.2 [12.2], iar

principalele echipamente perturbatoare sunt indicate în tabelul 12.3 [12.2]. În tabe-
lul 12.2 sunt indicate şi unele remedii posibile, folosind simbolurile:
A − modificarea structurii reţelei electrice (linii electrice dedicate, transforma-
toare individuale etc.);
B − o a doua alimentare;
C − instalarea de invertoare, grupuri cu volant, grupuri autonome;
D − alimentare la tensiune continuă, temporizarea releelor;
E − instalare de protecţie ultrarapidă.
În tabelul 12.3 sunt indicate unele soluţii pentru limitarea nivelului perturba-
ţiilor determinate de funcţionarea echipamentelor:
A − creşterea curentului de scurtcircuit în nodul de conectare; B − modificarea
structurii reţelei electrice de alimentare (alimentare separată, transformator indivi-
dual etc.);
444
Tabelul 12.2
Echipamente electrice perturbate
Echipamentul Variaţii de tensiune (1) Supra- Armonice Nesimetrii Perturbaţii Remedii Observaţii
a b c tensiuni (2) (3) (4) radiate (5) posibile
Iluminatul electric (1) Lămpile fluorescente sunt afectate de un gol de
(pentru iluminatul tensiune de 50% timp de 100 ms.
incandescent curba de * * * * * (2) O creştere de tensiune cu10% reduce durata
flicker este indicată în de viaţă cu 50% .
SR CEI 61000-4-15) (3) În cazul lămpilor cu descărcare electrică
Cuptor cu inducţie (2) Sensibilitate la supratensiuni tranzitorii în
electromagnetică * reţeaua electrică de alimentare.
Contactoare, relee * D
Compresoare * * (1) Sensibilitate la demarare cu tensiune redusă
(− 15%) şi la întreruperi repetate
Cuptoare electrice de * B (1) Sensibilitate la întreruperi peste o oră.
topire
Încălzire materiale * *
dielectrice (IF şi UIF)
Cuptoare cu plasmă, (1) Sensiblitate la întreruperi de la câteva minute
fascicul de electroni, * * B la câteva ore
laser.
Motoare asincrone şi * * * *
sincrone
Redresoare comandate * * * *
Invertoare * * * E
Comenzi numerice, (1) Sensibilitate la variaţii de tensiune
calculatoare, sisteme * * * * * * * A, C
informatice
Procese industriale în În funcţie (1) Sensibilitate la variaţii de tensiune şi la
general * * * de caz, întreruperi de scurtă durată. De regulă sensi-
A,B,C bilitatea apare la sistemul de comandă.
Consumatori de energie electrică
Tabelul 12.3
Echipamente electrice perturbatoare
Variaţii de tensiune Supra- Armo- Inter- Energie Radiaţii
Echipamentul Puterea (1) tensiuni nice armonice reactivă electro- Observaţii
a b c (2) (3) (4) (5) magnetice (6)
Calitatea energiei electrice
(1)În momentul conectării, când puterea co-

Echipamente de nectată este mare în raport cu puterea de scurt-
de încălzire 1   35 kW A, F A, F C1 circuit a reţelei.
cu rezistoare (2) În cazul unor comenzi electronice.
(tran- (1) În momentul conectării, când puterea conec-
Instalaţii de încăl- A, F A,F zitorii) C1 H tată este mare în raport cu puterea de scurt-
zire de JT G (2) În cazul unor comenzi electronice
(6) La utilizarea cablurilor fără ecran metalic.
Transformatoare (tran- (2) Supratensiuni tranzitorii în monetul conec-
JT/FJT zitorii) tării şi deconectării transformatorului.
(pentru încălzire) G
Iluminat electric A,F C1 I (1) şi (6) Conectarea lămpilor electrice.
(3) Regulatoare de lumină.
Cuptoare cu inducţie (1) Dacă reglarea este bipoziţională.
electromagnetică A C1 I (3) Generare de armonice
25 kHz<f < 35 kHz (4) Emisia în reţea de frecvenţe medii;
(6) Risc de radiaţii de medie frecvenţă.
Cuptoare 1    2 kW E (6) În caz de defect pot să apară şi alte
cu microunde perturbaţii
Compresoare 200 W    A (1) Supracurenţi la pornire
(pompe de căldură) 10 kW
445
446

Încălzire industrială 10 kW    A, B A, B (1b ) Comandă electronică
indirectă cu 2 MW F F C1 (1c) În momentul conectării
rezistoare (3) În cazul unei reglări electronice
Cuptoare cu 100 kW  
reziste nţă electrică 80 MW A, B
cu încălzire directă
Cuptoare cu arc 3    100 A, B A,B C1 C1, C2 C1 I (4) Emisie de armonice
electric MW D
Încălzire cu inducţie 10    C1 C1, C2 C1 I
electromagnetică 2000 kW
Încălzire dielectrică 10    600 I
cu IF kW
Încălzire cu 10    100 I
microunde kW
Motoare asincrone Până la A, B, (1) Supracurenţi la pornire
cu pornire directă 10 MW J
Motoare asincrone 1    20 K, C1 C1 (4) Emisie de interarmonice
cu viteză variabilă MW
Convertoare statice Până la (perma- (2) Frânare cu recuperare de energie
(lamoniare, 10 MW nent) K, C1 C1 (3) Determinate de fenomene de comutaţie
electroliză etc.) A
Până la (4) Emisie de interarmonice cu frecvenţa
Cicoloconvertoare zeci de C1 C1, C2 C1 sub 50 Hz
MW
Sudare cu arc A, B A, B A
electric
Sudare cu rezistenţă 100 kW    A, B A
electrică MW
Cuptor cu plasmă Câţiva
MW
C1 − instalarea de filtre de absorbţie;

C2 − instalarea de filtre de refulare;
D − compensarea statică a puterii reactive;
E − instalarea de baterii de condensatoare;
F − fracţionarea sarcinii;
G − circuite limitatoare de supratensiuni;
H − utilizarea de cabluri duble (de ducere şi de întoarcere);
I − ecranare;
J − pornire stea-triunghi sau cu soft starter;
K − alegerea adecvată a tipului de punte (hexafazat sau dodecafazat pentru
convertorul de frecvenţă.
12.3 Indicatori de calitate a energiei electrice

În general, abaterile de la parametrii ideali ai mărimilor electrice nu pot fi de-
finite printr-un singur indicator, astfel că, pentru fiecare tip de perturbaţie, este
utilizat un set de indicatori, iar în activitatea practică este necesar să fie monitori-
zaţi indicatorii cei mai relevanţi pentru sistemul analizat (reţeaua publică sau re-
ţeaua industrială).
12.3.1 Indicatori privind abateri de frecvenţă
Monitorizarea frecvenţei şi menţinerea acesteia în limitele impuse intră în sar-

cina operatorului sistemului electroenergetic (dispecer naţional) care trebuie să aibă
la dispoziţie o rezervă suficientă de putere activă şi un reglaj frecvenţă-putere co-
respunzător, pentru a menţine frecvenţa în limitele admise.
În principal, pentru caracterizarea frecvenţei într-un sistem de energie sunt
utilizaţi următorii indicatori [12.3, 12.4]:
• abaterea de frecvenţă f, cu ajutorul căreia se evaluează variaţiile lente de
frecvenţă
f = f r − f , (12.1)
în care fr este frecvenţa normată (50 Hz), iar f − frecvenţa reală;
• abaterea relativă de frecvenţă f [%]
f − fr
ε f [%] =  100 ; (12.2)
fr
• integrala abaterilor de frecvenţă pe durata unei zile; este o mărime necesară
pentru asigurarea funcţionării corecte a ceasurilor sincronizate cu frecvenţa reţelei
electrice
24
If =  f  dt . (12.3)
0
Conform normativului SR EN 50160/2007 [12.5], frecvenţa tensiunii de
alimentare trebuie să fie 50 Hz. În realitate, datorită faptului că, în regim normal de
funcţionare, frecvenţa în sistemul electroenergetic variază odată cu variaţia puterii
absorbite şi în funcţie de viteza de răspuns a sistemelor de control a acesteia, iar în

regimuri de avarie şi post avarie depinde de eficienţa măsurilor adoptate pentru
lichidarea defectului, normele de calitate a energiei electrice impun limite admise
pentru variaţiile de frecvenţă.
În condiţii normale de funcţionare, valoarea medie a frecvenţei fundamentale,
măsurată pe un interval de 10 s, trebuie să fie în domeniul:
• pentru sistemele interconectate sincron:
50 Hz  1% (49,5  50,5 Hz) pentru 99,5% din an;
50 Hz +4%/−6% (47  52 Hz) pentru 100% din timp;
• pentru sistemele care nu sunt conectate sincron cu un sistem interconectat
(de exemplu sistemele insularizate)
50 Hz  2% (adică 49  51 Hz) pentru 95% din săptămână;
50 Hz  15% (adică 42,5  57,5 Hz) pentru 100% din timp.
Menţinerea frecvenţei la valoarea de consemn necesită o adaptare permanentă
a puterii electrice cerută la bornele generatoarelor cu puterea mecanică la arborele
acestora (realizată de echipamentele de acţionare). Controlul frecvenţei (vitezei de
rotaţie a generatoarelor) se face cu ajutorul regulatorului automat de viteză (RAV).
În primul moment al apariţiei unei abateri a frecvenţei faţă de valoare de con-
semn, acţionează, în mod automat şi rapid, reglajul primar (Primary control), care,
sub acţiunea regulatoarelor de viteză proprii, intervine pentru menţinerea echilibru-
lui dintre producţia de putere activă şi consum. Acesta este realizat pe baza rezervei
de reglaj primar şi este repartizat pe un număr mare de grupuri generatoare care
asigură, pe baza caracteristicii statice, corecţia rapidă (în cel mult 30 secunde) a
diferenţelor dintre producţie şi consum la o frecvenţă apropiată de valoarea de con-
semn [12.6]. Rezerva de reglaj primar poate rămâne în funcţiune pe o durată de mi-
nimum 15 minute. Reglajul primar, automat şi obligatoriu pentru grupurile gene-
ratoare, impune ca acestea să nu fie încărcate la maxim, asigurându-se astfel o re-
zervă care poate fi disponibilă în orice moment.
Refacerea rezervei de reglaj primar şi revenirea generatoarelor în punctul de
funcţionare se face prin mobilizarea rezervei de reglaj secundar frecvenţă − putere
(Secondary control), care, la abaterea frecvenţei şi/sau a puterii de echilibru de la
valoarea de consemn, poate fi mobilizată automat într-un interval de maximum 15
minute. Se realizează prin reglarea automată şi centralizată a puterii active a unor
grupuri generatoare desemnate, în scopul readucerii frecvenţei şi puterii de echili-
bru la valorile de consemn în cel mult 15 minute [12.7].
Refacerea rezervei de reglaj secundar se face pe baza reglajului terţiar rapid
(fast tertiary regulation) care permite producerea unei cantităţi de energie de echi-
librare, ce poate fi integral furnizată în 15 minute de la emiterea comenzii cores-
punzătoare de către Operatorul de Sistem şi de Transport (OTS) şi care este emisă
de o unitate dispecerizabilă sau de către un consumator dispecerizabil, care a fost
calificat pentru reglajul terţiar (grupuri generatoare care sunt calificate pentru a rea-
liza sincronizarea şi încărcarea sarcinii în maximum 15 minute).
De asemenea, la dispoziţia Operatorului de Sistem este şi rezerva terţiară
lentă, realizată de unităţile care pot porni şi prelua sarcina în cel mult 7 ore.
Interconectarea sistemelor electroenergetice şi măsurile adoptate pentru menţi-
nerea frecvenţei în limitele impuse face ca abaterile de la valorile normate să fie
fenomene foarte rare. Frecvenţa tensiunii de alimentare în reţeaua electrică, în

condiţiile conectării sistemului electroenergetic din România la sistemul european,
prezintă variaţii numai în limite foarte reduse în regim normal de funcţionare (fig.
12.2). În calculele practice se poate considera că frecvenţa tensiunii de alimentare
din reţeaua electrică rămâne constantă şi egală cu 50 Hz.
Frecvenţa se determină ca valoare medie la 10 s. Deoarece frecvenţa nu este
exact 50 Hz, în intervalul de 10 s poate fi cuprins un număr neîntreg de perioade.
Frecvenţa fundamentală se determină ca raportul dintre numărul întreg de perioade
cuprins în intervalul de 10 s şi durata cumulată a acestora. Pentru a evita erori de
determinare este necesar a asigura atenuarea armonicelor şi interarmonicelor, limi-
tând astfel posibilitatea unor treceri nedorite prin zero ale tensiunii. Intervalele de
măsurare de 10 s nu trebuie să se suprapună [12.8].
12.3.2 Indicatori privind variaţii ale tensiunii de alimentare
Mărimea de referinţă în analiza variaţiilor de tensiune la barele de alimentare

ale unui utilizator este tensiunea contractată Uc (declared supply voltage), egală în
mod obişnuit cu tensiunea nominală Un (nominal voltage) a reţelei. Ea poate fi şi
diferită de aceasta în cazul unei înţelegeri între furnizorul de energie electrică şi
utilizator.
f [Hz]
50,005
50,000
49,995
49,990
49,985
49,980
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 t [ms]
Fig. 12.2 − Variaţia frecvenţei pe durata a 500 s.
Tensiunea nominală Un este o mărime prin care este indicat sau identificat un
sistem şi la care se referă unele caracteristici de funcţionare ale sistemului.
În alegerea tensiunii contractate este necesar a lua în consideraţie tensiunea
normată Ur (rated voltage) a echipamentelor, stabilită, în general, de producător,
pentru condiţii specifice de funcţionare ale componentelor, aparatelor sau echipa-
mentelor.
Variaţiile de tensiune, în condiţii normale de funcţionare, sunt determinate de
variaţii ale sarcinii în sistemele de distribuţie a energiei electrice.
În mod obişnuit, valorile acceptate ale variaţiilor de tensiune diferă în funcţie

de nivelul de tensiune al reţelei: joasă tensiune (tensiunea nominală sub 1 kV);
medie tensiune (tensiunea nominală între 1 kV şi 35 kV); înaltă tensiune (tensiunea
nominală mai mare sau egală cu 110 kV).
Valoarea efectivă Uw luată în considerare la măsurarea în regim normal de
funcţionare corespunde unui interval de măsurare de N = 10 perioade, T, ale
tensiunii analizate [12.8]
Tw
1 M 2

1
Uw =
Tw 
 u 2  dt   Ui ,
M i =1
(12.4)
0
în care M este numărul de eşantioane pe fereastra de măsurare, Tw = NT şi Ui −
amplitudinea eşantionului i.
Valorile obţinute pe fereastra de măsurare Tw sunt agregate pe un interval de 150
perioade (circa 3 s).
1 15 2
U 3s = 
 U wi ,
15 i =1
(12.5)
în care Uwi sunt cele 15 valori valide*) ale tensiunii măsurate pe fereastra Tw.
Valorile obţinute pe intervalul de măsurare de 150 perioade sunt agregate pe
un interval de 10 minute
1 200 2
U= 
 U 3s i ,
200 i =1
(12.6)
în care U3s i sunt cele 200 valori valide ale tensiunii măsurate pe intervalul de 10
minute.
În analiza calităţii tensiunii în nodurile reţelei electrice sunt luate în conside-
rare valorile U ale tensiunii agregate pe 10 minute.
Înformaţiile obţinute prin măsurarea nivelului tensiunii permit evaluarea indi-
catorilor care definesc calitatea energiei electrice, în regim normal de funcţionare
[12.9]:
• Abaterea relativă a tensiunii în raport cu tensiunea contractată Uc, într-un
anumit nod al reţelei şi la un moment dat, caracterizează variaţiile lente de tensiune
U U −Uc
εU [%] = 100 [%] =  100 [%] , (12.7)
Uc Uc
în care U este tensiunea (tensiune de linie) reţelei electrice, în nodul analizat, la un
moment dat;
• Valoarea medie a abaterii relative a tensiunii faţă de tensiunea contractată
într-un interval de timp T
T
1
T 
εUmed =  εU  dt , (12.8)
0
*)Se consideră valori valide cele măsurate în intervalele de timp în care tensiunea măsurată
se află în intervalul Uc  15%
Indicatorul Umed este o măsură a nivelului mediu al tensiunii pe barele de

alimentare şi oferă indicaţii privind alegerea corectă a plotului de reglare al trans-
formatorului.
• Gradul de iregularitate sau abaterea relativă medie pătratică
T
1 2
ε 2q =
T 
εU  dt . (12.9)
0
Gradul de iregularitate poate fi utilizat pentru apreciere calităţii tensiunii pe
barele de alimentare [12.9]
 ε 2q  10% − calitate foarte bună;
 10% < ε 2q  20% − calitate bună;
(12.10)
 20% < ε 2q  50% − calitate mediocră;
 ε 2q  100% − calitate necorespunzătoare.
Evaluarea calităţii tensiunii de alimentare într-un nod al sistemului electro-
energetic se face pe baza determinărilor realizate pe durata unei săptămâni (pot fi
cel mult n = 1008 determinări) pentru tensiunile agregate pe intervale de 10 minute
(fig. 12.3).
N01
U/Un N12 Banda de tensiune admisă
N11 N13
0,9  U/Un < 1,1
1,15
1
0,85
N14 N15
N02
N = 1008 − N01 − N02 ;

N1 = N11 + N12 + N13 + N14 + N15
1008 n
Fig. 12.3 − Evaluarea calităţii tensiunii într-un nod al sistemului
electroenergetic.
Procedura de evaluare a calităţii tensiunii la bare este următoarea [12.8]:

− se determină numărul N de intervale de 10 minute în care tensiunea este în
intervalul de ±15% faţă de tensiunea contractată; se consideră că valorile în afara
intervalului de ±15% faţă de tensiunea contractată sunt invalide din punctul de
vedere al măsurătorilor privind nivelul de tensiune;
− se determină numărul N1 de intervale în care tensiunea măsurată este în afara
intervalului de ±10% faţă de tensiunea contractată şi este în intervalul de ±15% faţă
de tensiunea contractată;
− tensiunea corespunde din punctul de vedere al calităţii energiei electrice

dacă este îndeplinită condiţia
N1
 0,05 . (12.11)
N
Pentru exemplificare, în figura 12.4 sunt indicate valori măsurate ale tensiunii
de alimentare la bornele unui receptor de joasă tensiune pe durata unei săptămâni
(1008 valori), cu valoarea de probabilitate 95% egală cu 238,58 V.
Variaţiile de tensiune în nodurile reţelei electrice, în regim normal de funcţio-
nare, sunt datorate, în special, variaţiei necontrolate a circulaţiei de putere reactivă.
În acest fel, controlul puterii reactive este principalul mijloc de limitare a variaţiilor
de tensiune.
Gestionarea neadaptivă a surselor de putere reactivă din reţelele de distribuţie,
în special la consumatorii industriali, conduce la o circulaţie necontrolată a puterii
reactive, dificultăţi în asigurarea nivelurilor de tensiune în nodurile reţelei şi pier-
deri de putere activă. Probleme deosebite apar în orele şi zilele de gol de sarcină,
atunci când sursele de putere reactivă rămân conectate, determinând un exces de
putere reactivă.
Spre deosebire de producţia şi nivelul consumului de putere activă care sunt
strict urmărite şi raportate pentru a asigura încadrarea frecvenţei în limitele normate,
producţia şi consumul de putere reactivă, care se reflectă în nivelul tensiunii în
fiecare nod în parte, nu pot fi caracterizate printr-un parametru unic pe sistem şi,
deci, trebuie urmărite în fiecare nod.
U [V]
240
235
230
225
220
215
210
1 500 1008 n
Fig. 12.4 − Valori înregistrate ale tensiunii la barele de joasă tensiune ale unui utilizator.
În practica curentă de conducere operativă, pentru reglajul tensiunii, se indică

banda de tensiune la fiecare bară a centralelor electrice, acestea având, în mod
normal, posibilitatea reglării tensiunii. Totuşi, în etapa actuală, cu reţele descărcate,
generatoarele nu pot asigura integral reglarea necesară, iar mijloacele existente în
reţea (compensatoare sincrone, bobine de compensare ş.a.) sunt insuficiente.
Apariţia şi dezvoltarea elementelor semiconductoare de putere a permis ela-
borarea şi implementarea de soluţii noi pentru rezolvarea problemelor legate de
controlul circulaţiei de putere reactivă şi menţinerea tensiunii în limitele impuse.
Sistemele FACTS (Flexible Alternating Current Transmission Systems) (fig. 12.5)

construite pe bază de circuite electronice de putere, permit controlul eficient al
tensiunii în nodurile din reţeaua electrică.
Up ;  Us ; 0 Up ;  Us ; 0
~ ~
TCR TSC TSC TS

TCR (Thyristor Controlled C
reactor);
TSC (Thyristora)Switched b)
capacitor).
Up ;  Us ; 0 Up ;  Us ;
~ ~ 0
d)
c)
Fig. 12.5 − Circuite FACTS pentru controlul tensiunii în reţelele electrice.
Principalele circuite FACTS utilizate pentru controlul tensiunii în reţelele

electrice sunt [12.10]:
− SSCR (Switched Shunt-Capacitor and Reactor) − figura 12.5 a);
− SVC (Static VAr Compensator) − figura 12.5 b);
− STATCOM (Static Synchronous Compensator) − figura 12.5 c);
− UPFC (Unified Power Flow Controller) − figura 12.5 d).
Circuitele FACTS din figura 12.5 pot fi programate pentru a asigura controlul
puterii reactive în timp real, astfel încât să se asigure menţinerea tensiunii la
valoarea de consemn.
În tabelul 12.4 sunt indicate limitele admise ale variaţiilor de tensiune, în
condiţii normale de funcţionare [12.12].
12.3.3 Indicatori privind fluctuaţiile de tensiune (efect de flicker)
Variaţiile aleatorii ale sarcinii, de exemplu, în cazul cuptoarelor cu arc electric,

determină, la barele de alimentare, variaţii aleatorii de tensiune (fig. 12.6) care pot
afecta calitatea energiei electrice furnizată celorlalţi utilizatori, conectaţi la aceleaşi
bare.
Nivelul de flicker, sesizat de ochiul uman ca variaţii ale fluxului luminos emis
de sursele de lumină, este determinat cu ajutorul flickermetrului, care ia în conside-
raţie senzaţia de iritabilitate a ochiului uman la depăşirea unui anumit nivel al va-
riaţiei tensiunii de alimentare.
Tabelul 12.4
Valori limită admise ale variaţiilor de tensiune
Tensiunea de
Nivelul
alimentare Limite de variaţie Observaţii
de tensiune
standardizată
Egală cu ten- În condiţii normale de
Cu patru
siunea nominală funcţionare: • tensiunea contrac-
conduc- tată este egală cu
Un =230 V (între • pe durata unei săptămâni, în
toare
fază şi nul) tensiunea nominală;
95% din timp tensiunea măsu-
JT rată ca medie pe 10 minute • în zone îndepărtate,
trebuie să se încadreze în limi- alimentate prin linii
tri-
Egală cu ten- de lungime mare,
fazat Cu trei tele Un  10%;
siunea nominală tensiunea poate ieşi
conduc- • toate valorile măsurate ca
Un = 230 V (între din domeniul indicat;
toare medie pe 10 minute trebuie să se
faze) în acest caz consu-
încadreze în limitele Un + 10% − matorul va fi anunţat
15%
În condiţii normale de funcţio-
nare, pe durata unei săptămâni,
Egală cu tensiu- în 95% din timp tensiunea
MT
nea contractată măsurată ca medie pe 10 minute
trebuie să se încadreze în
limitele Uc  10%.
În condiţii normale de
funcţionare, pe durata unei
110 kV; săptămâni, în 95% din timp
220 kV tensiunea măsurată ca medie pe
10 minute trebuie să se
încadreze în limitele Un  10%.
Egală cu tensiu- în 95% din timp tensiunea
IT 400 kV
nea nominală măsurată ca medie pe 10 minute
limitele Un  5%.
în 95% din timp tensiunea
750 kV
măsurată ca medie pe 10 minute
limitele Un  2%.
1s
5%
Fig. 12.6 − Variaţia tensiunii la barele de alimentare ale unui cuptor cu arc
electric.
Studiile de inconfort fiziologic au arătat faptul că starea de iritabilitate intervine

atunci când variaţiile de tensiune au o anumită valoare şi o anumită repetabilitate,
indicate de curba de iritabilitate (fig. 12.7), construită pentru variaţii
dreptunghiulare ale tensiunii de alimentare [12.11]. Această curbă de iritabilitate
reprezintă elementul de bază în evaluarea nivelului de flicker.
U/U
[%]
8
6
5
4
3
1
0,8
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0,1
0,1 0,2 0,4 0,8 1 2 3 4 6 8 10 20 40 60 100 300 1000 10000
Număr de variaţii pe minut
Fig. 12.7 − Curba de iritabilitate (Pst = 1).
Forma de variaţie a tensiunii de alimentare şi durata acesteia au o influenţă im-

portantă asupra senzaţiei de inconfort vizual, iar pentru evaluarea nivelului de
flicker pe baza curbei de iritabilitate, diferitele tipuri de variaţie sunt reduse la o va-
riaţie dreptunghiulară pe baza unor factori de influenţă.
Determinarea nivelului de flicker se face pe baza valorilor efective ale tensiu-
nii măsurate la fiecare 10 ms (fig. 12.8) [12.11]. În figura 12.8 sunt indicate eşanti-
oanele achiziţionate în zona a două variaţii de tensiune (intervalele t1 − t2 şi t2 − t3).
De asemenea este indicată valoarea maximă a variaţiei Umax , abaterea remanentă
Uc şi modificarea în timp a variaţiei u(t).
Fiind cunoscută forma variaţiilor de tensiune, cu ajutorul factorilor de formă F
este posibilă echivalarea acestora cu variaţii dreptunghiulare de amplitudine Fdmax ,
în care variaţia relativă dmax rezultă prin raportarea valorii Umax la valoarea
contractată a tensiunii (dmax = Umax/Uc (pentru variaţii dreptunghiulare, factorul de

formă este unitar). Pe baza valorilor astfel obţinute, se construieşte curba de
variaţie a flickerului (fig. 12.9). Această curbă se scanează cu o frecvenţă de cel puţin
50 Hz şi se obţin eşantioanele pe baza cărora se realizează curba de probablitatea
cumulată CPF (Cumulative Probability Function) (fig. 12.10) [12.11].
u(t)
u(t) Uc
Umax
t1 t2 t3 t
10 ms
Fig. 12.8 − Determinarea eşantioanelor tensiunii analizate.

PF(t)
10
3 Eşantionane
la 10 ms.
2
0
t
Fig.12.9 − Nivelul de flicker reprezentat printr-o funcţie variabilă în timp.
Indicatorul Pst de flicker pe termen scurt se determină, pe o fereastră de mo-

nitorizare de 10 minute din relaţia [12.11]
Pst = 0,0314 P0,1 + 0,0525 P1s + 0,0657 P3s + 0,28 P10s + 0,08 P50s , (12.12)
în care valorile procentuale P0,1 , P1, P3, P10 şi P50 reprezintă niveluri ale flickerului
depăşite în 0,1; 1; 3; 10 şi 50% din timp, pe intervalul de observaţie.
Indicele s din relaţia (12.12) arată că trebuie utilizate valorile netezite. Aceste
valori se obţin din relaţiile
P50s = ( P30 + P50 + P80 ) / 3 ;
P10s = ( P6 + P8 + P10 + P13 + P17 ) / 5 ;
P3s = ( P2,2 + P3 + P4 ) / 3 ;
P1s = ( P0,7 + P1 + P1,5 ) / 3 .
Constanta de timp de 0,3 s a memoriei flickermetrului asigură ca valoarea P0,1
să nu se modifice într-un mod brusc şi, deci, nu este necesară netezirea.
Intervalul de timp de 10 minute, pe care se bazează evaluarea nivelului fluc-
tuaţiilor de tensiune de scurtă durată, este adecvat pentru aprecierea perturbaţiilor
determinate de sursele cu un ciclu de funcţionare redus.
Pentru curba de probabilitate cumulată din figura 12.10, determinată la barele
unui consumator perturbator (bara de 30 kV a unei întreprinderi cu cuptoare cu arc
electric), rezultă: P0,1=660,9; P1s =154,8; P3s = 78,89; P10s =31,82; P50s =2,73 şi
deci Pst = 6,568.
CPF
[%]
100
80
60
40
20
0 0,01 0,1 1 10 100 1000 PF

Fig.12.10 − Curba de probabilitate cumulată pentru un utilizator perturbator.
Dacă trebuie să se ţină seama de efectul combinat al mai multor sarcini pertur-
batoare cu funcţionare aleatorie (de exemplu, instalaţii de sudare sau motoare) sau
când se studiază sursele de flicker cu ciclu lung şi variabil de funcţionare (de exemplu,
cuptoare cu arc electric), este necesar să se dispună de un criteriu de evaluare a ni-
velului flickerului de lungă durată.
Pentru determinarea nivelului flickerului de lungă durată Plt , sunt utilizate va-
lorile Pst ale flickerului de scurtă durată, determinate pe intervale succesive, timp
de două ore
12
3  Psti3 (12.13)
Plt = i =1
12
în care Psti (i = 1, 2, 3....) reprezintă citiri succesive ale valorilor Pst corespunză-
toare flickerului de scurtă durată.
În relaţia (12.13) s-a avut în vedere faptul că sumarea perturbaţiilor sub formă
de flicker se face după o lege cubică.
Pe baza a 12 valori succesive ale indicatorului Pst pentru utilizatorul pertur-
bator definit de curba de probabilitate cumulată din figura 12.10 rezultă Plt = 4,313.
Schema de principiu a conectării unui flickermetru la barele monitorizate ale
unui utilizator care determină perturbaţii sub formă de fluctuaţii de tensiune (de
exemplu, cuptor cu arc electric) este indicată în figura 12.11.
Evaluarea calităţii energiei electrice din punctul de vedere al flickerului se
face conform următoarei proceduri [12.11]:
• datele luate în considerare corespund unui interval de monitorizare de o
săptămână;
• sunt analizate valorile succesive la fiecare 10 minute ale indicatorului Pst ;
• sunt invalidate valorile obţinute pe durata în care tensiunea la bare este în
afara intervalului Uc  15% sau în care apar goluri de tensiune cu adâncime mai
mare sau egală cu 15% din tensiunea contractată;
• se evaluează indicatorul Plt pe baza a 12 valori valide şi consecutive ale indi-
catorului Pst ;
• se determină numărul N de valori valide ale mărimii Plt ;
• se determină numărul N1 în care indicatorul Plt depăşeşte valoarea unitară;
• se verifică dacă N1/N  0,05.
Variaţiile de tensiune sunt determinate, în special, de circulaţia de putere
reactivă din reţeaua electrică.
Controlul în timp real al puterii reactive este cea mai eficientă soluţie pentru
încadrarea flickerului în limitele admisibile.
110 kV
60 MVA TT
35 kV Bloc de adaptare; Circuit de Valori flicker
Generator de semnal simulare a instantaneu
de control percepţiei umane
30 MVA
Valorile efective ale Circuit de Circuit de ieşire;

fiecărei
prelucrare a CPF ; Pst ; Plt
semiperioade
datelor Circuit de memorare
CAE
Fig. 12.11 − Schema de principiu a flickermetrului şi conectarea la barele monitorizate.
Pentru controlul în timp real al puterii reactive există mai multe soluţii (fig.
12.12) în funcţie de rigiditatea nodului (curentul de scurtcircuit) în care este plasat
consumatorul perturbator şi de acurateţea necesară de reglare. Ca exemplu, în figu-
ra 12.12 este indicată curba puterii reactive absorbită de consumatorul perturbator
(fig. 12.12 a)), precum şi cele trei soluţii principial pentru reglare.
În prima soluţie (fig.12.12 b)), valoarea minimă a puterii reactive Qmin este ge-
nerată de o baterie fixă de condensatoare C(Qmin), iar partea variabilă (Qmax − Qmin)
este acoperită de o baterie de condensatoare, variabilă în trepte, şi comandată în
funcţie de necesarul de putere reactivă. În cea de a doua soluţie (fig. 12.12 c)),
puterea maximă necesară Qmax este generată de o baterie fixă de condensatoare
C(Qmax), iar partea variabilă (Qmax − Qmin) este absorbită de o bobină cu reglare
continuă, comandată în funcţie de necesarul de putere reactivă.
Q
Qmed Qmax
Qmin
a) t
Cf (Qmin) Cv (Qmax – Qmin)
b)
Cf (Qmax) Lv (Qmax – Qmin)
c)
Cf (Qmed) Cv (Qmax – Qmed) Lv (Qmed – Qmin)
d)
Fig. 12.12 − Controlul curbei de sarcină a puterii reactive.

În cea de a treia soluţie (fig. 12.12 d)) este adoptată o soluţie mixtă în care se
utilizează o baterie fixă de condensatoare pentru generarea puterii reactive medii Qmed.
Acoperirea necesarului de putere reactivă cu condensatoare prezintă dezavan-
tajul reglării în trepte. Utilizarea bobinelor cu reglare continuă asigură menţinerea
tensiunii la valoarea de consemn, dar are dezavantajul că determină apariţia de
armonice, datorită prezenţei elementelor semiconductoare în schemă.
12.3.4 Indicatori de calitate privind armonicele şi interarmonicele
Prezenţa armonicelor şi interarmonicelor în sistemul electroenergetic este

datorată elementelor cu caracteristică tensiune - curent electric neliniară.
În cazul regimurilor periodice (caracterizate de mărimi care se repetă cu o pe-
rioadă determinată de frecvenţa de lucru a sistemului), curbele distorsionate pot fi
considerate ca o suprapunere de oscilaţii sinusoidale, cu frecvenţe multiplu întreg
al frecvenţei fundamentale, conform teoriei elaborate de Fourier. În aceste condiţii,
analiza curbelor distorsionate se poate face în domeniul frecvenţă, prin evaluarea
mărimilor caracteristice oscilaţiilor componente (armonice). Acest mod de eva-
luare este, în prezent, larg utilizat şi stă la baza metodelor actuale de măsurare, ana-
liză şi evaluare a măsurilor de limitare a nivelului de distorsiune.
Sistemele receptoare finale de energie electrică, la o altă frecvenţă decât cea
nominală (sisteme de utilizare alimentate prin intermediul convertoarelor de frec-
venţă), au determinat apariţia în sistemelor electroenergeice a unor curbe distorsio-
nate, care pot conţine componente sinusoidale cu frecvenţa diferită de multiplu
întreg al frecvenţei fundamentale, numite interarmonice [12.13]
Pentru evaluarea nivelului de distorsiune sunt utilizaţi indicatori în domeniul
timp şi indicatori în domeniul frecvenţă:
12.3.4.1 Indicatori în domeniul timp
Fiecare dintre indicatorii în domeniul timp oferă informaţii privind nivelul de

distorsiune, dar nu poate caracteriza univoc forma curbei analizate. Este necesară
determinarea mai multor indicatori pentru a cunoaşte caracteristicile curbei
distorsionate [12.13].
a) Valoarea efectivă U
Atât pentru o curbă de formă sinusoidală, cât şi în cazul curbelor nesinusoi-
dale, valoarea efectivă U a unei curbe de tensiune, aplicată la bornele unui rezistor
liniar, este o măsură a efectului termic rezultat în rezistor:
T
1 M 2

1
U=
T 
 u 2  dt   Uk ,
M k =1
(12.14)
0
În relaţia (12.14) u reprezintă variaţia în timp a tensiunii (valoare instantanee),
T − intervalul de integrare (de regulă, o perioadă). În cazul măsurătorilor reale,
curba măsurată este eşantionată şi pe intervalul de timp T rezultă M eşantioane Uk ,
iar integrarea se face prin însumarea pătratelor valorilor eşantionalor. În cazurile
practice, pot fi utilizate 256 (sau chiar mai multe) eşantioane pe o perioadă a ten-
siunii alternative
Fiind o mărime medie, valoarea efectivă nu caracterizează, în mod univoc, o
curbă distorsionată; curbe de forme diferite pot avea aceeaşi valoare efectivă. Ca
exemplu, în figura 12.13 sunt reprezentate două curbe distorsionate, de formă
diferită, dar având aceeaşi valoare efectivă.
u(t)
uM u(t)
u1(t)
u3(t)
a)
u(t) u3(t) u(t)

uM
u3(t)
0 t
b)
Fig. 12.13 − Forma curbelor distorsionate:

a) armonica de rang 3 în opoziţie de fază cu armonica fundamentală;
b) armonica de rang 3 în fază cu armonica fundamentală.
b) Valoarea medie pe o semiperioadă Umed1/2

Este o măsură a nivelului tensiunii continue ce poate fi obţinută în urma
redresării unui semnal alternativ
T /2
2
U med1/ 2 = 
T  u  dt , (12.15)
0
în care T este perioada semnalului alternativ.
Dacă valorile medii pe o semiperioadă ale semiperioadelor succesive ale sem-
nalului nu sunt egale, rezultă că acesta prezintă o componentă continuă de amplitu-
dine egală cu diferenţa celor două valori. Este important de menţionat faptul că, în
sistemul electroenergetic, cu sistemele actuale de măsurare a tensiunilor şi a curen-

ţilor electrici, prin intermediul transformatoarelor de măsurare de tip electromagnetic,
nu poate fi pusă în evidenţă componenta continuă a semnalului.
În cazul semnalelor fără componentă continuă, valoarea medie pe o semiperioadă
poate fi determinată şi ca valoare medie pe o perioadă a modulului semnalului.
c) Factorul de vârf kv
Se defineşte ca raportul dintre valoarea maximă (amplitudinea uM a curbei
nesinusoidale periodice) şi valoarea efectivă U a acesteia:
u
kv = M . (12.16)
U
În cazul curbelor întâlnite în sistemele electroenergetice, factorul de vârf poate
avea valorile:
• pentru o curbă sinusoidală, kv = 2 ;
• pentru o curbă ascuţită (fig. 12.13 a)), kv  2 .
• pentru o curbă aplatisată (fig. 12.13 b)), kv  2 .
Curbele de tensiune caracterizate de un factor de vârf kv  2 pot determina
solicitări periculoase ale izolaţiei echipamentelor electrice.
d) Factorul de formă kf
Se defineşte ca raportul dintre valoarea efectivă a curbei şi valoarea medie pe
jumătate de perioadă Umed1/2
U
kf = . (12.17)
U med1/ 2
Pentru curbe întâlnite în sistemele electroenergetice factorul de formă poate
avea valorile:
• pentru o curbă sinusoidală, kf = 1,11;
• pentru o curbă periodică mai ascuţită decât o sinusoidă (fig. 12.13 a)),
kf > 1,11;
• pentru o curbă periodică mai aplatisată decât o sinusoidă (fig. 12.13 b),
kf < 1,11.
12.3.4.2 Indicatori în domeniul frecvenţă
Evaluarea nivelului de distorsiune al unei curbe de tensiune sau de curent

electric din reţeaua electrică necesită utilizarea unei proceduri normalizate. Con-
form normelor actuale [12.13], analiza în domeniul frecvenţă se face pe o fereastră
Tw cuprinzând N =10 perioade ale fundamentalei mărimii analizate Tw = NT, în
care T este perioada componentei fundamentale (T = 1/f , f fiind frecvenţa compo-
nentei fundamentale, egală cu frecvenţa din sistemul electric). Astfel, o curbă dis-
torsionată definită de funcţia f(t), pe fereastra Tw , poate fi descompusă sub forma:

m 
f (t ) = c0 +  cm  sin N  ω  t + φ m  , (12.18)
m=1
în care c0 este componenta continuă, cm = Cm 2 − amplitudinea componentei

spectrale de rang m,  = 2f − pulsaţia fundamentalei, m − defazajul componen-
tei spectrale de rang m.
Descompunerea semnalului cu durata de 10 perioade ale tensiunii alternative
(practic 200 ms) face ca prima componentă spectrală să aibă frecvenţa de 5 Hz, iar
armonica fundamentală să corespundă componentei spectrale de rang m = N (pentru
N =10, armonica fundamentală rezultă ca componenta spectrală de rang 10, com-
ponenta spectrală cu rang m = 1 are frecvenţa 5 Hz).
Determinarea amplitudinii şi fazei componentelor spectrale se face pe baza re-
laţiilor cunoscute ale transformării Fourier, utilizând eşantioanele curbei analizate
Tw
m  2 M  2 π mi 

2
am =
Tw
  f (t )  cos  ω  t   dt 
N 

M i =1
f (i )  cos
 M
 ;

0
Tw
m  2 M  2 π mi 

2
bm =
Tw
 
f (t )  sin   ω  t   dt 
 N  M
 f (i)  sin 
 M
 ;

0 i =1
a
φ m = arctan m daca bm  0 ; (12.19)
bm
a
φ m = π + arctan m daca b m  0 ;
bm
Tw
1 M

1
cm = + bm c0 =   f (t )  dt  
2 2
am ; f (i ) .
Tw M i =1
0
În relaţiile (12.19) s-a considerat că în fereastra Tw au fost obţinute un număr
de M eşantioane. Deoarece algoritmul de bază pentru obţinerea componentelor
spectrale este FFT (The Fast Fourier Transform) este necesar ca numărul M de
eşantioane să corespundă unei puteri întregi a numărului doi (în mod obişnuit pu-
terea 10 sau 11).
Descompunerea conform relaţiilor (12.19) conduce la un spectru de frecvenţă
(fig. 12.14) în care fundamentala corespunde componentei spectrale de rang m =
N = 10.
Armonica
fundamentală
cm
1 10 20 30 40 m
1 2 3 4 h
Fig. 12.14 − Componente spectrale

şi componente armonice.
Pe baza datelor obţinute prin utilizarea transformării DTF − Digital Fourier

Transform − (valorile liniilor spectrale din fig. 12.14) pot fi determinaţi indicatorii
de calitate, în domeniul frecvenţă [12.13].
a) Valoarea efectivă Gh a armonicei de rang h, Ch

Este egală cu valoarea efectivă Cm = cm/ 2 a liniei spectrale de rang m = hN.
b) Valoarea efectivă Ggh a grupului armonic de rang h, Ggh

Se defineşte ca fiind valoare efectivă a grupului compus din armonica de rang
h şi a componentelor spectrale adiacente acestei armonice
2 2 i =4

CN h − 5 + C N h + 5 +
2
Ggh = 2
CN h + i ; (12.20)
2 2 i = −4
c) Valoarea efectivă Gsgh a subgrupului armonic de rang h, Gsgh

Rezultă ca valoare efectivă a grupului compus din armonica de rang h şi a celor
două componente spectrale imediat adiacente armonicei de rang h
1
Gsgh =  CN2 h+i ; (12.21)
i = −1
d) Nivelul h al armonicei de rang h,

Se determină ca raportul dintre valoarea efectivă a armonicei de rang h şi
valoarea efectivă a fundamentalei;
e) Factorul total de distorsiune THD (Total Harmonic Distorsion)

Se calculează din raportul dintre valoarea efectivă a semnalului din care este
eliminată fundamentala (reziduul deformant) şi valoarea efectivă a fundamentalei
H
 Gh2 (12.22)
THD = h=2 ,
G1
în care H este rangul maxim al armonicei până la care se face analiza armonică (în
mod obişnuit H = 40), Gh − valoarea efectivă a armonicei de rang h; G1 − valoarea
efectivă a fundamentalei;
f) Factorul total de distorsiune al grupurilor armonice THDG (Group Total

Harmonic Distorsion)
H
 Ggh2 (12.23)
h=2
THDG = ,
G g1
în care Ggh este valoarea efectivă a grupului armonic de rang h, iar Gg1 − valoarea
efectivă a grupului armonic al fundamentalei;
g) Factorul total de distorsiune al subgrupurilor armonice THDS (Subgroup

Total Harmonic Distorsion)
H
 Gsgh
2
(12.24)
THDS = h = 2 ,
Gsg1
în care Gsgh este valoarea efectivă a subgrupului armonic de rang h, iar Gsg1 −
valoarea efectivă a grupului armonic al fundamentalei;
h) Factorul parţial de distorsiune ponderat PWHD (Partial Weighted

Harmonic Distortion)
H max
 h  Gh2 (12.25)
h = H min
PWHD = ,
G1
în care valorile limită Hmin şi Hmax sunt definite în normativele specifice (în mod
obişnuit Hmin = 14 şi Hmax = 40).
12.3.4.3 Evaluarea calităţii energiei electrice
Mărimile determinate pe fereastra de 10 perioade ale fundamentalei (Tw  0,2 s),

considerate ca mărimi „instantanee” sunt prelucrate conform unei proceduri, indi-
cată în norme, pentru a obţine datele de bază necesare analizei calităţii energiei
electrice [12.8].
Primul nivel de prelucrare se efectuează pe intervalul Tvs = 3 s (very short
term). În funcţie de efectul analizat al armonicelor (efecte instantanee sau efecte de
lungă durată) se determină, pe intervalul analizat, valoarea cea mai mare dintre
valorile din ferestrele de 0,2 s sau se calculează valoarea efectivă a valorilor din
ferestrele de 0,2 s. Ca exemplu valoarea efectivă pe intervalul de 3 secunde Ghvs
rezultă din relaţia
M
 Ghi2 (12.26)
Ghvs = i =1
,
M
în care M corespunde numărului de valori valide determinate pe 10 perioade,
cuprinse în fereastra de 3 s (în mod obişnuit M = 15).
Al doilea nivel de prelucrare a datelor se face pe intervalul Ts = 10 minute
(short term) şi oferă datele de bază pentru analiza semnalelor pe termen lung
K
 Ghi2 (12.27)
Ghs = i =1
,
K
în care K este numărul de valori evaluate pe 3 s, care este cuprins în intervalul de
10 minute.
În mod opţional, poate fi utilizat şi un nivel de prelucrare pe un interval de o

oră. Din punct de vedere practic prezintă interes în special monitorizarea pentru un
interval de o zi şi pentru un interval de o săptămână.
Valorile obţinute pe intervalul de 10 minute sunt înregistrate şi stau la baza
realizării curbei de probabilitate cumulată care permite stabilirea valorii de proba-
bilitate de 95% . Această valoare este utilizată în evaluarea calităţii tensiunii, din
punctul de vedere al distorsiunii, în nodul analizat. În mod normal, curba de proba-
bilitate cumulată se construeşte pe baza a 1008 valori obţinute pe 10 minute (în
lipsa intervalelor de timp invalidate).
Procedura de verificare este următoarea (fig. 12.15):
• se consideră intervalul de monitorizare pe o săptămână şi sunt disponibile
valorile agregate pe 10 minute;
• se determină numărul de intervale N de 10 minute în care tensiunea în nodul
analizat nu a avut o abatere mai mare de 15 % faţă de tensiunea contractată (valori
valide);
• se determină numărul N1 de intervale în care valorile agregate pe 10 minute
ale nivelului armonicelor, pe durata în care tensiunea în nodul analizat nu a avut o
abatere mai mare de 15 % faţă de tensiunea contractată, au depăşit limitele indicate
în normative;
Ni1 Ni2
u
1,15Uc
Uc
0,85Uc
1008 n
h N11 N12
h lim
1008 n
N21 N22
THDU
THDUlim
1008 n
N = 1008 − Ni1 − Ni2;
N1 =N11+N12 ;
N2 = N21+N22.
Fig. 12.15 − Evaluarea calităţii tensiunii în sistemul electroenergetic, din punctul de

vedere al distorsiunii armonice.
• se determină numărul N2 de intervale în care valorile agregate pe 10 minute

ale factorului total de distorsiune, pe durata în care tensiunea în nodul analizat nu a
avut o abatere mai mare de 15 % faţă de tensiunea contractată, au depăşit limitele
indicate în normative;
• se verifică faptul că N1/N  0,05 şi N2/N  0,05.
12.3.4.4 Efecte ale mărimilor distorsionate asupra caracteristicilor

de funcţionare ale echipamentelor electrice
Din punct de vedere practic, pot fi puse în evidenţă două tipuri de daune
datorate regimurilor nesinusoidale în reţeaua electrică:
• efecte datorate circulaţiei curenţilor armonici;
• efecte datorate tensiunilor armonice.
a) Circulaţia curenţilor armonici este însoţită de pierderi de putere activă, în

elementele parcurse de curentul electric. Nivelul acestor pierderi depinde de
amplitudinea componentelor spectrale şi de frecvenţa acestora.
b) Funcţionarea transformatoarelor trifazate în reţele electrice poluate armo-

nic conduce la creşterea rezistenţei electrice a înfăşurărilor, odată cu rangul armo-
nicelor de curent electric. În acest fel, rezultă creşterea pierderilor de putere activă
în materialul conductor. Pentru a evita depăşirea temperaturii maxim admise de
fabricant este necesară reducerea încărcării, (denominarea transformatorului),
respectiv aplicarea unui “factor de depreciere kt a puterii nominale”
S = ktSn , (12.28)
în care S este puterea aparentă în regim nesinusoidal; Sn − puterea nominală a trans-
formatorului.
Nivelul de denominare al transformatorului se ia în consideraţie prin factorul
k, ce permite o evaluare a încălzirii suplimentare a transformatoarelor parcurse de
curenţi electrici deformaţi [12.2]
M
 (h  I h ) 2
k = h=1 , (12.29)
M
 (I h ) 2
h =1
în care Ih este valoarea efectivă a armonicei de rang h a curentului electric ce
parcurge înfăşurările transformatorului, iar M − numărul maxim de armonice luate
în considerare.
c) Încărcarea conductorului neutru în instalaţiile de joasă tensiune, cu patru

conductoare, datorită circulaţiei unui curent electric armonic I0 obţinut prin însuma-
rea armonicelor de rang 3m.
Curentul electric de armonică 3m se suprapune peste cel determinat de o
eventuală nesimetrie a curenţilor electrici ai sistemului şi, în consecinţă, poate să
apară o supraîncălzire a conductorului, accentuată şi de faptul că aria secţiunii

transversale a acestuia, în construcţiile obişnuite, este inferioară celei corespunză-
toare conductoarelor de pe fazele active.
d) Funcţionarea întreruptoarelor şi siguranţelor fuzibile poate fi afectată în

mai multe moduri:
• creşterea pierderilor de putere activă care determină ridicarea temperaturii
elementelor sensibile ale declanşatoarelor termice şi ale altor elemente componente;
• valorile mari ale parametrului di/dt afectează eficienţa dispozitivelor de
stingere a arcului electric;
• valorile ridicate ale factorului de vârf determină funcţionarea incorectă a
întreruptoarelor cu declanşatoare electronice, care se bazează pe detectarea maxi-
mului curbei curentului electric.
e) Daunele la echipamentele de utilizare a energiei electrice sunt datorate, în

special, următoarelor efecte:
• solicitări suplimentare ale izolaţiilor determinate de nivelul tensiunilor
armonice din reţea (valorile tensiunilor depind de amplitudinea şi faza curenţilor
electrici armonici generaţi de diverse surse, precum şi de existenţa fenomenelor de
rezonanţă);
• pierderi în materialele magnetice;
• pierderi în dielectric;
• incorecta funcţionare a unor echipamente datorată prezenţei armonicelor de
tensiune (sisteme de comandă şi control, echipamente sincronizate cu tensiunea
reţelei etc.).
f) Creşterea potenţialului punctului neutru pentru conexiuni în stea ale

transformatoarelor sau ale altor receptoare având în vedere faptul că în punctul
neutru apare un potenţial faţă de pământ a cărui valoare depinde de raportul dintre
impedanţele armonice ale laturii conexiunii în stea (fazei active) şi ale conducto-
rului neutru.
g) Supratensiunile în nodurile reţelei sau la bornele echipamentelor pot fi

determinate de:
• rezonanţă pe o armonică de tensiune;
• creşterea potenţialului punctului neutru în cazul conexiunilor în stea a trans-
formatoarelor din reţeaua electrică sau a receptoarelor trifazate.
h) Efectele asupra funcţionării maşinilor rotative depind de nivelul armoni-

celor de tensiune la bornele acestora.
Principalele efecte negative care apar la maşinile electrice rotative, determi-
nate de poluarea armonică a reţelei, în care sunt conectate, sunt:
• modificări ale cuplului maşinii electrice, conducând la reducerea randamen-
tului acesteia;
• creşterea temperaturii bobinajelor şi a miezului magnetic datorate pierderilor
suplimentare în materialul conductor şi în materialele magnetice;
• apariţia de oscilaţii ale cuplului de torsiune pe arborele maşinii electrice,

contribuind la îmbătrânirea materialului şi la vibraţii suplimentare;
• modificări ale inducţiei magnetice în întrefierul maşinii datorită armonicelor;
• interacţiuni între fluxul magnetic determinat de armonica fundamentală şi
fluxul magnetic determinat de armonice.
Au fost puse în evidenţă următoarele aspecte [12.14]:
− armonicele de rang h = 3m nu determină inducţie în întrefier;
− armonicele de rang h = 3m  1 conduc la apariţia în întrefier a unui fazor
inducţie magnetică care se roteşte cu viteza  h1 în sensul de rotaţie al rotorului,
respectiv în sens contrar, şi are amplitudinea proporţională cu amplitudinea curen-
tului electric armonic de rang h;
− armonicele de rang h = 3m  1 determină apariţia unui cuplu în sensul
de rotaţie, respectiv în sens contrar, având în vedere că viteza relativă de rotaţie a
fazorului inducţie magnetică în raport cu rotorul este:
 (h  1)  ω1 = 3  m  ω1 , la maşinile sincrone;
 (h  1 + s)  ω1 = (3  m  s)  ω1 , la maşinile asincrone (cu s s-a
notat alunecarea maşinii asincrone);
− apar cupluri pulsatorii cu frecvenţa  3mf1 la maşinile sincrone şi
(3m  s)f1 la maşinile asincrone; aceste cupluri acţionează asupra arborelui
maşinii şi pot conduce la rezonanţe mecanice în cazul unor frecvenţe egale cu
frecvenţa proprie de vibraţie a arborelui, amplificând astfel zgomotele şi solicitând
suplimentar materialul;
− armonicele determină, în general, creşterea pierderilor de putere activă
şi deci creşterea temperaturii maşinii;
i) Efectele regimului periodic nesinusoidal asupra echipamentelor electronice

se manifestă prin modificarea caracteristicilor funcţionale ale acestora.
Poluarea armonică poate afecta echipamentele electronice pe mai multe căi,
dintre care cele mai importante sunt următoarele:
• Posibilitatea trecerilor multiple prin zero ale curbei de tensiune, ca urmare a
distorsiunii armonice, prezintă o problemă deosebită, deoarece un mare număr de
circuite electronice îşi bazează funcţionarea pe sincronizarea cu trecerile prin zero
ale tensiunii reţelei.
• Amplitudinea curbei de tensiune, respectiv valoarea factorului de vârf
trebuie avute în vedere deoarece unele surse electronice utilizează această informa-
ţie pentru a asigura încărcarea condensatorului de filtrare.
• Interarmonicele pot influenţa funcţionarea monitoarelor şi televizoarelor
prin modularea în amplitudine a frecvenţei fundamentale. Pentru niveluri de peste
0,5% ale acestor componente, pot să apară modificări periodice ale imaginii pe
tuburile catodice.
j) Efectele asupra aparatelor de măsurare se manifestă, în special, la aparatele

de tip analogic. Aparatele numerice iau în consideraţie forma reală a curbelor de
tensiune şi de curent electric.
12.3.4.5 Mijloace de limitare a distorsiunii curbelor de tensiune

şi de curent electric
Pentru limitarea nivelului de distorsiune pot fi adoptate, în principal, următoa-

rele soluţii:
• separarea, pe bare diferite, a receptoarelor sensibile la distorsiuni de sarcinile
perturbatoare;
• reducerea nivelului de distorsiune al curentului absorbit prin creşterea numă-
rului de pulsuri la redresoare sau legarea surselor perturbatoare la transformatoare
cu diferite grupe de conexiuni pentru a asigura însumarea fazorială a curenţilor
armonici;
• utilizarea de filtre conectate la barele cu sarcini perturbatoare.
a) Utilizarea filtrelor pasive

Una dintre soluţiile eficiente pentru limitarea curenţilor armonici, plecând de
la analiza în domeniul frecvenţă a formei curbelor distorsionate de curent electric,
este utilizarea filtrelor pasive absorbante.
În principiu, un filtru pasiv cuprinde mai multe circuite rezonante LC care
realizează, pentru armonicele semnificative, o cale de impedanţă practic nulă (fig.
12.16). În acest fel, circulaţia curenţilor armonici se limitează numai pe circuitul
sursă perturbatoare − filtru. Locul de plasare al filtrului şi deci nivelul daunelor pe
circuitul parcurs de curentul electric distorsionat, este stabilit în special pe criterii
economice. În mod obişnuit, filtrul pasiv este conectat la barele de alimentare ale
consumatorului, asigurându-se astfel ca curentul electric absorbit de consumator să
se afle în limitele de distorsiune acceptată de furnizorul de energie electrică.
C
L5 L7 L11 L13
RL RN
C5 C7 C11 C13
Fig. 12.16 − Conectarea filtrului absorbant la barele

consumatorului perturbator.
Filtrul absorbant este conectat la barele de alimentare ale consumatorului

perturbator, la care sunt conectate receptoarele cu caracteristică neliniară RN, re-
ceptoarele liniare RL, precum şi, dacă este necesară, bateria de condensatoare C
pentru compensarea puterii reactive.
Dimensionarea filtrului absorbant se face pe baza informaţiilor privind sursa
de armonice (considerată ca sursă de curent electric), a caracteristicilor reţelei
electrice de alimentare, precum şi de valoarea admisă a factorului de distorsiune. În
calcule se iau în considerare valorile probabile, cele mai mari, ale curenţilor electrici
armonici. În mod obişnuit, filtrul absorbant cuprinde circuite rezonante pe armoni-

cele 5, 7, 11 şi 13, care sunt cele mai importante în sistemul electroenergetic indus-
trial. În mod normal nu se ia în consideraţie armonicele pare şi cele multiplu de 3,
având în vedere lipsa, în instalaţiile electrice obişnuite, a armonicelor pare şi limi-
tarea armonicelor cu rang multiplu de 3 de către transformatoarele stea triunghi.
Deoarece fiecare dintre circuitele rezonante ale filtrului de armonici prezintă
caracter capacitiv la frecvenţe inferioare frecvenţei de rezonanţă definită de armo-
nica hi (fig. 12.17) şi caracter inductiv pentru frecvenţe superioare acestei valori,
rezultă că la frecvenţa fundamentală fiecare dintre circuite generează putere reac-
tivă şi trebuie luate în consideraţie la analiza problemelor legate de compensarea
puterii reactive. La barele de alimentare ale consumatorului poate fi conectată
bateria de condensatoare C care, împreună cu capacitatea echivalentă a circuitelor
rezonante, asigură compensarea puterii reactive, pentru a obţine valoarea impusă a
factorului de putere.
Fiecare dintre circuitele rezonante ale filtrului poate fi definit de următoarele
mărimi:
• putere reactivă la frecvenţa fundamentală;
• frecvenţa de rezonanţă fhi corespunzătoare armonicei hi ;
• factorul de calitate (atenuarea determinată de rezistenţa electrică a circui-
tului, în special a bobinei din componenţa filtrului).
B(h)
Lhi
Circuit Chi
inductiv
1 hi h
Circuit
capacitiv h  ω1  Ci  hi 2
B(h) =
hi 2 − h2
Fig. 12.17 − Susceptanţa circuitului rezonant al

filtrului absorbant.
Elementele fiecărui circuit rezonant se dimensionează astfel încât să nu fie de-

păşite solicitările termice şi electrice admisibile. Conform normelor actuale [12.15]
este admisă o supraîncărcare de durată a condensatoarelor utilizate în circuitul fil-
trelor de armonice până la 1,3ICr , unde ICr este curentul normat al condensatorului,
şi o supratensiune de durată până la 1,1UCr , unde UCr este tensiunea normată a
condensatoarelor.
Prezenţa filtrului absorbant la barele de alimentare ale consumatorului face ca
în reţeaua electrică să se propage numai armonicele reziduale, care pot fi limitate
prin conectarea unei bobine în serie sau de către inductivitatea transformatorului de
alimentare a barei. Tensiunea la barele de alimentare, în prezenţa filtrului de armo-
nice poate să fie considerată ca fiind apropiată de cea sinusoidă. La dimensionarea
circuitelor rezonante ale filtrului absorbant se consideră că tensiunea de alimentare

este sinusoidală (cuprinde numai armonica fundamentală).
Fiecare dintre circuitele rezonante ale filtrului absorbant este parcurs de un
curent electric determinat de armonica pentru care este dimensionat (pentru care
prezintă o impedanţă practic nulă), de armonica fundamentală (determinată de ten-
siunea sinusoidală de la barele de alimentare), precum şi de armonice pentru care
nu sunt prevăzute circuite rezonante. Astfel, dacă la barele de alimentare sunt co-
nectate circuite rezonante pentru armonicele 5, 7, 11 şi 13, toate circuitele rezonan-
te vor fi parcurse şi de armonice de rang mai mare sau egal cu 17. Amplitudinea
acestor curenţi, prin circuitele rezonante dimensionate pentru armonice de rang in-
ferior, este neglijabilă. Acest lucru este determinat de faptul că fiecare circuit rezo-
nant prezintă, pentru armonice de frecvenţă superioară frecvenţei de rezonanţă, un
caracter inductiv.
Deconectarea, pentru revizii sau reparaţii, a unor circuite rezonante din com-
ponenţa filtrului absorbant, pe durata funcţionării sursei de perturbaţii, conduce atât
la creşterea valorii factorului de distorsiune a curentului electric ce se propagă în
reţeaua de alimentare, cât şi la suprasolicitarea circuitelor rezonante rămase în
funcţiune şi având frecvenţa de rezonanţă superioară celei a circuitului deconectat.
Pentru a evita această situaţie, sistemele de control automat al regimului deformant
şi al compensării puterii reactive asigură conectarea circuitelor începând de la cir-
cuitul cu frecvenţa de rezonanţă cea mai mică şi deconectarea începând de la cir-
cuitul cu frecvenţa de rezonanţă cea mai mare. Bateria de condensatoare C pentru
compensarea puterii reactive poate fi conectată numai dacă toate circuitele rezo-
nante ale circuitului sunt conectate.
Prezenţa filtrului absorbant la barele de alimentare ale consumatorului pertur-
bator determină, însă, modificarea caracteristicii de frecvenţă a reţelei electrice în
acest punct. În acest fel, este posibilă apariţia unor circuite rezonante, care să con-
ducă la suprasolicitarea componentelor schemei, în cazul în care frecvenţa de rezo-
nanţă a circuitelor oscilante formate este egală cu frecvenţa unor armonice generate
de alţi consumatori din reţea.
La funcţionarea filtrelor pasive absorbante în reţeaua electrică este necesar a
lua în consideraţie şi următoarele aspecte [12.16, 12.17]:
• pentru a evita deteriorarea filtrului absorbant în cazul apariţiei unor surse de
armonice în reţeaua de alimentare (altele decât cele generate de consumatorul per-
turbator analizat), circuitele rezonante ale filtrului trebuie dimensionate pentru un
curent electric armonic cu cel puţin 15% mai mare decât cel al consumatorului
studiat;
• trebuie să se verifice ca puterea reactivă generată de filtrul pasiv să nu depă-
şească valoarea necesară în punctul de conectare;
• dacă frecvenţa f1 a fundamentalei nu se menţine constantă la valoarea de
calcul (f1 = 50 Hz) din cauza furnizorului de energie electrică, introducerea filtrelor
electrice în instalaţii are eficienţă redusă, deoarece, odată cu modificarea frecvenţei
fundamentale, se schimbă în mod corespunzător şi frecvenţele armonicelor care nu
vor mai corespunde frecvenţelor pe baza cărora s-a efectuat calculul de dimensio-
nare a circuitelor filtrului;
• utilizarea condensatoarelor în reţeaua electrică, în prezenţa regimului nesinu-

soidal, este admisă numai în schema filtrelor de armonice;
• utilizarea eficientă a instalaţiei de filtrare a armonicelor împreună cu instala-
ţia de compensare a puterii reactive impune existenţa unor informaţii corecte pri-
vind mărimile electrice corespunzătoare consumatorului perturbator; în acest sens,
o importanţa deosebită o au sistemele de măsurare care trebuie să asigure date
corecte în prezenţa unor perturbaţii electromagnetice importante;
• condensatoarele Ch din circuit prezintă la borne o tensiune mai ridicată decât
tensiunea de la bare; acest aspect trebuie avut în vedere atât la alegerea condensa-
toarelor, dar şi pe durata exploatării;
• plasarea filtrelor de armonice la barele generale de alimentare ale consuma-
torului determină ca pe circuitul dintre sursa perturbatoare şi barele de alimentare,
curentul electric să aibă o valoare mai ridicată (în mod corespunzător pierderile de
energie activă) faţă de lipsa filtrului, având în vedere că în prezenţa filtrului, fiecare
dintre circuitele rezonante prezintă o cale de impedanţă foarte coborâtă pentru
armonicele corespunzătoare;
• utilizarea filtrelor de armonice în apropierea fiecărui receptor perturbator
este în general o soluţie mai scumpă faţă de soluţia centralizată, dar asigură redu-
cerea pierderilor active în reţeaua industrială; adoptarea acestei soluţii impune însă
o atenţie deosebită la dimensionarea circuitelor rezonante având în vedere faptul că
unele mici abateri ale frecvenţei de rezonanţă la circuitele rezonante ale filtrelor
plasate în diferite puncte ale instalaţiei, dar dimensionate pentru acelaşi rang armo-
nic, pot determina solicitări inadmisibile ale unora dintre circuitele rezonante; în
aceste condiţii este necesar a acorda o atenţie deosebită analizei reactanţei dintre filtre;
• având în vedere posibilitatea utilizării în viitor a semnalelor de frecvenţă
ridicată pentru comenzi utilizând conductoarele electrice ca suport fizic, este nece-
sar să se realizeze filtrul astfel încât aceste frecvenţe să nu fie excesiv limitate;
• utilizarea filtrelor pasive este posibilă numai la consumatorii care funcţio-
nează, în mod normal, în regim inductiv; rezolvarea problemelor legate de prezenţa
armonicelor trebuie făcută în corelare cu analiza compensării puterii reactive pe
frecvenţa fundamentală; deconectarea circuitelor filtrului din motive legate de de-
păşirea necesarului de putere reactivă trebuie făcută cu multă atenţie;
• filtrele pasive cuprind un număr fix de circuite rezonante, realizând limitarea
numai a acestor armonice şi, în mod normal, nu pot fi exploatate parţial;
• dimensionarea unui filtru se face pentru o anumită configuraţie a sursei de
alimentare şi o anumită sarcină şi deci nu poate fi realizat ca module standard.
b) Utilizarea filtrelor active

Odată cu dezvoltarea electronicii de putere şi a sistemelor informatice, cu
mare viteză de calcul, a fost posibilă realizarea filtrelor active care urmăresc corecţia,
în domeniul timp, a formei curbelor mărimilor distorsionate.
Deşi în prezent costurile acestor filtre sunt încă relativ ridicate (de 2 până la 3
ori costul unui filtru pasiv echivalent), eficienţa şi versatilitatea lor, le fac din ce în
ce mai prezente în aplicaţiile industriale.
Un filtru activ paralel (filtru activ de curent electric – FAC) are rolul de a
asigura o formă practic sinusoidală a curentului electric absorbit din reţeaua electrică
de alimentare, independentă de forma curentului electric preluat de receptorul ne-

liniar. De asemenea, acest montaj poate asigura şi realizarea unui defazaj practic
nul între tensiunea de alimentare şi curentul electric absorbit din reţeaua electrică,
independent de defajazul de la bornele receptorului, asigurând în acest fel şi co-
recţia factorului de putere.
În figura 12.18 este prezentat modul de funcţionare al unui filtru de curent
electric pentru cazul simplu al unui receptor de tip redresor cu filtru de curent
electric (bobină de valoare relativ ridicată) pe partea de curent continuu, astfel încât
în circuitul de alimentare rezultă un curent electric de formă practic drepunghiulară.
Informaţiile privind forma curentului irA în circuitul receptorului neliniar sunt pre-
luate prin intermediul transformatoarelor de măsurare TC. Blocul de calcul asigură
analiza semnalelor achiziţionate şi comandă blocul de putere al filtrului pentru a
sintetiza un semnal ifA care se suprapune curentului electric distorsionat, astfel încât
să realizeze un curent electric practic sinusoidal iA , absorbit din reţeaua electrică de
alimentare.
u,i  uA
irA
ID
ABC iA TC irA
iA 2
Receptor /6+ t
neliniar
ifA ifA = irA – ir
ifA
Filtru
activ de Bloc de
2 t
curent calcul
electric
b)
a)
Fig. 12.18 − Schema de principiu a unui filtru activ de curent electric a) şi variaţia curenţilor
electrici în circuit b).
Curentul electric irA absorbit de redresorul trifazat are o formă nesinusoidală,

cuprinzând armonica fundamentală irA1 şi reziduul deformant irAd

irA = irA1 + irAd = irA1 +  irAh . (12.30)
h=2
Armonica fundamentală irA1 este defazată faţă de tensiunea de fază, având o
componentă activă irA1a (în fază cu tensiunea de alimentare) şi o componentă reac-
tivă irA1r (defazată cu /2 faţă de tensiunea de fază)
irA1 = irA1a + irA1r .
Filtrul activ trebuie să determine un curent electric ifA (fig. 12.18 b)) care să
permită preluarea, din reţeaua electrică, a unui curent electric sinusoidal iA cuprin-
zând numai componenta activă irA1a a armonicei fundamentale irA1 a curentului
electric irA determinat de receptorul neliniar

i fA = i A − irA = −irA1r −  irAh . (12.31)
h=2
Filtrul activ paralel poate fi realizat ca o sursă de curent cu o valoarea impusă

de relaţia (12.31).
Având în vedere posibilitatea corectării formei curbei de curent electric şi rea-
lizarea formei corectate în fază cu tensiunea aplicată, acest tip de filtru este întâlnit
şi sub denumirea de corector de factor de putere PFC (Power Factor Corrector)
sau condiţioner de reţea, cu funcţia de limitare a regimului nesinusoidal dar şi de
compensare a puterii reactive.
Filtrele active conectate în serie cu receptorul neliniar (filtre active de tensiu-
ne FAT) determină controlul tensiunii în punctul de alimentare al receptorului neli-
niar (fig. 12.19). Filtrul activ de tensiune este utilizat în special în cazul în care
receptorul neliniar este conectat la un sistem de bare de alimentare caracterizate de
un curent electric de scurtcircuit relativ redus. În acest caz, prezenţa receptorului
poate conduce la o puternică distorsiune a tensiunii la barele de alimentare, de la
care pot fi alimentaţi şi alţi consumatori, afectaţi de distorsiunea curbei de tensiune.
De asemenea, filtrul activ de tensiune poate fi utilizat în cazurile în care la barele
de alimentare tensiunea este puternic distorsionată, iar receptorul alimentat impune
utilizarea unei tensiuni sinusoidale.
Prin intermediul înfăşurării secundare a transformatorului T (fig. 12.19 a)) fil-
trul activ determină o tensiune uf astfel încât la bornele receptorului rezultă tensiu-
nea ur :
ur = u + uf , (12.32)
în care u este tensiunea la barele de alimentare.
u uAs
urA
ABC
T
Receptor t
perturbator
TTB ufA = urA – uA
TTC
TTA ufA
t
Bloc de
FAT
calcul b)
a)
Fig. 12.19 − Funcţionarea unui filtru activ de tensiune.
Ca exemplu, în figura 12.19 b) este indicată funcţionarea filtrului activ de ten-

siune, pentru faza A, în cazul simplu al unui receptor neliniar care determină o
tensiune de formă practic dreptunghiulară la borne.
Informaţiile privind forma curbelor de tensiune la bornele receptorului per-
turbator sunt obţinute prin intermediul traductoarelor de tensiune TT, care transmit
datele necesare blocului de calcul. Acesta oferă filtrului informaţiile necesare
pentru sinteza curbei de tensiune uf .
Circuitele cu absorbţie de curent electric sinusoidal [12.18] se referă la o
gamă largă de echipamente electronice care au incluse filtre ce permit ca echipa-
mentul să absoarbă, la borne, un curent electric sinusoidal şi în fază cu tensiunea
aplicată.
12.3.5 Indicatori privind nesimetria de tensiune

şi de curent electric
12.3.5.1 Definirea indicatorilor de nesimetrie
Folosirea descompunerii în componente simetrice, pentru stabilirea indicato-

rilor privind nesimetria, metodă folosită în Europa şi recomandată de normele CEI,
este utilizabilă numai în cazul unor mărimi strict sinusoidale. Având în vedere
faptul că, în prezent, practic, nu mai sunt întâlnite mărimi sinusoidale în reţele
electrice industriale, descompunerea sistemelor trifazate în componente simetrice
este aplicabilă numai armonicelor, iar factorii de nesimetrie se referă doar la
armonica fundamentală În acest fel, analiza de nesimetrie a sistemelor trifazate
impune iniţial o analiză a distorsiunii semnalelor şi determinarea armonicei fun-
damentale.
Adoptarea ipotezei mărimilor sinusoidale în calculul curenţilor de defect poate
fi acceptată, din punct de vedere practic, oferind datele necesare dimensionării sis-
temelor de protecţie şi a circuitelor parcurse de curentul de defect. Analiza circula-
ţiei curenţilor electrici în reţeaua electrică pleacă de la premiza că parametrii reţelei
electrice sunt egali, ceea ce de cele mai multe ori poate fi acceptat doar într-o primă
aproximaţie.
În regim normal de funcţionare, adoptarea ipotezei mărimilor sinusoidale,
poate conduce, de multe ori, la erori importante care să distorsioneze informaţia
privind nesimetria. În aceste cazuri se preferă efectuarea de măsurători pentru eva-
luarea nivelului de nesimetrie.
Problema cea mai importantă, atât legată de calculul teoretic, cât şi la determi-
nările experimentale constă în existenţa unor definiţii insuficient de precise pentru
regimul nesinusoidal, în cazul real al sistemului electroenergetic. În acest sens, pot
să rezulte informaţii insuficient de clare din punct de vedere al deciziilor care
trebuie adoptate pentru limitarea nesimetriilor.
Analiza nesimetriei unui sistem trifazat sinusoidal se face pe baza teoremei
Fortescue [12.4, 12.19] care permite descompunerea unui sistem trifazat nesimetric
UA, UB , UC în trei sisteme monofazate independente U +, U − şi U 0 de secvenţă
pozitivă, negativă şi respectiv zero, luând astfel în consideraţie atât nesimetria de
modul cât şi nesimetria de unghi
U 0  1 1 1  U A 
 + 1  2  
U  =  1 a a   U B  , (12.33)
U −  3
1 a 2
a  U C 
 
în care operatorul a are expresia
1 3
a = e j 2π / 3 = − + j , (12.34)
2 2
Valorile determinate ale mărimilor de secvenţă pozitivă, negativă şi zero
permit calculul factorilor de nesimetrie:
• factorul de nesimetrie negativă ks−
U−
k s− = , (12.35)
U+
• factorul de nesimetrie zero ks0
U0
k s0 = , (12.36)
U+
Recomandările IEEE pentru evaluarea nesimetriei, nu necesită ca mărimile să
fie sinusoidale şi iau în consideraţie numai nesimetria de modul pe baza relaţiei
[12.19]
abaterea maxima fata de valoarea medie
ks = , (12.37)
valoarea medie
în care valoarea medie rezultă ca medie aritmetică a celor trei mărimi analizate.
Pentru evaluarea nesimetriei sunt utilizate şi implementate în unele dintre
echipamentele de analiză a nesimetriei şi următorele definiţii ale indicatorilor de
nesimetrie [12.20]
• factor mediu de nesimetrie ksm
3 U A
k sm = − 1; (12.38)
U A + U B + UC
• factor de nesimetrie al mărimilor între faze ksf
1− k
k sf = ; (12.39)
1+ k
în care
6  (U AB
4
+ U BC
4
+ U CA
4
)
k = 3−
( )
; (12.40)
2 2
2
U AB + U BC
2
+ U CA
Factorul de nesimetrie ksf poate fi scris şi sub forma
1− 3 − 6 β
ksf = ; (12.41)
1+ 3 − 6 β
în care
4
U AB + U BC
4
+ U CA
4
β=
(U AB2 + U BC2 + UCA2 )2
; (12.42)
• factorul de nesimetrie al abaterilor de tensiune ksa
ksa =
2 2
3
(
  AB + 2BC + 2CA ; ) (12.43)
în care
U AB − U med
 AB = ;
U med
U BC − U med
 BC = ;
U med
(12.44)
U − U med
CA = CA ;
U med
U AB + U BC + U CA
U med = .
3
Indicatorii determinaţi cu diferitele relaţii de definiţie pot să difere relativ mult
astfel că este necesară cunoaşterea în detaliu a algoritmului de calcul implementat
în echipamentul cu care se efectuează măsurarea.
12.3.5.2 Evaluarea indicatorilor de nesimetrie
Necesitatea de a menţine în reţeaua electrică un factor de nesimetrie de 1% sau

2% (în funcţie de norme) impune o monitorizare a nivelului de distorsiune, compa-
rarea cu nivelurile admise şi, în unele cazuri, alarmarea la depăşirea acestora.
Având in vedere modificarea în timp a factorului de nesimetrie, apare necesi-
tatea urmăririi continue şi prelucrarea, conform unui algoritm impus, a datelor
obţinute.
Plecând de la ipoteza unor mărimi practic sinusoidale, evaluarea factorilor de
nesimetrie poate fi realizată pe baza valorilor eşantioanelor determinate în conver-
torul analog numeric. În cazul determinărilor în sisteme cu curbe distorsionate este
obligatorie utilizarea unui filtru trece jos pentru a elimina componentele cu frec-
venţe peste 50 Hz. Pentru efectuarea măsurătorilor privind factorul de nesimetrie
este necesar să se verifice exactitatea de măsurare a transformatoarelor de măsurare
de tensiune şi de curent electric. Utilizarea de grupuri de măsurare cu o clasă de
exactitate peste 0,5 nu este admisă, determinând erori de măsurare peste cele
acceptabile. De asemenea, trebuie evitate sistemele de măsurare cu două transfor-
matoare.
Pentru a asigura comparabilitatea datelor obţinute este obligatorie utilizarea
unei proceduri impusă prin normele internaţionale [12.8]:
• Determinarea valorilor „instantanee" a factorilor de nesimetrie se face pe o
fereastră de măsurare de circa 200 ms (10 perioade ale mărimii alternative analizate);
• Valorile obţinute kns sunt agregate pe un interval de 150 perioade (circa 3 s)
şi se obţine valoarea agregată kn3s
m
 knsi
2
(12.45)
k n3s = i =1 ;
m
în care m este numărul de determinări pe durata fiecărui interval de 150 perioade
(teoretic 15 determinări valide).
• Valorile determinate pe intervale de observare de 150 perioade stau la baza
determinării valorii de 10 min, kn10min utilizată ca mărime de referinţă pentru
evaluarea nivelului de nesimetrie pe termen lung
200
 kn210min,i (12.46)
k n10 min = i =1 ;
200
Valorile determinate pe intervalul de 10 minute stau la baza realizării curbei de
probabilitate cumulată CPF pe durata unei săptămâni (maxim 1008 valori). Valoarea
de 95% a curbei de probabilitate cumulată este utilizată pentru compararea cu valoa-
rea normalizată şi pentru evaluarea nivelului de perturbaţie sub formă de nesimetrie.
În acelaşi timp, se verifică faptul că niciuna dintre valorile pe 150 perioade nu depă-
şeşte 1,5 ori valoarea admisă.
Măsurarea, în cazul curbelor de curent electric, urmează aceeaşi procedură ca şi
în cazul tensiunilor. Determinările privind nesimetria curenţilor electrici pot fi utili-
zate pentru diagnosticul sau pentru coordonarea sistemelor de protecţie. Determină-
rile pentru curbele de curent electric trebuie să ia în considerare faptul că acestea
sunt, în mod obişnuit, mai deformate decât curbele de tensiune, astfel că este reco-
mandabil ca informaţiile privind durata unei semiperioade să fie obţinute din curbele
de tensiune corespunzătoare.
În figura 12.20 sunt prezentate valori măsurate pe durata unei zile în două staţii
de medie tensiune, la una dintre acestea fiind conectaţi consumatori cu un puternic
dezechilibru de consum pe parcursul unei săptămâni [12.19].
knU knU
[%] [%]
4 4
3 3
2 2
1 1
0 504 1008 n 0 504 1008 n

a) b)
Fig. 12.20 − Valori ale factorului de nesimetrie măsurate pe barele unei staţii de medie tensiune, pe
durata unei săptămâni:
a) staţie cu valori normale ale factorului de nesimetrie; b) staţie cu utilizatori perturbatori.
12.3.5.3 Efecte ale regimurilor nesimetrice în reţelele electrice
Regimul nesimetric permanent poate fi produs de:

• sarcinile inegale pe cele trei faze ale reţelei de alimentare de tensiune alter-
nativă trifazată;
• receptoarele monofazate repartizate inegal pe cele trei faze (iluminat stradal,
consumatori casnici etc.);
• receptoare bifazate (aparate de sudare electrică, cuptoare electrice de inducţie
la frecvenţă industrială, tracţiunea electrică etc.);
• receptoare trifazate dezechilibrate (cuptoare cu arc electric);
• impedanţe diferite ale liniilor electrice pe cele trei faze (în special liniile
electrice aeriene).
În analiza regimurilor energetice din reţelele electrice, se adoptă ipoteza iniţială
că sursele din sistem determină la borne un sistem simetric al tensiunilor. Specific
liniilor de transport al energiei electrice este şi faptul că acestea prezintă impedanţe
mutuale diferite între faze. De asemenea, prezenţa conductoarelor de protecţie
conduce, în funcţie de configuraţia geometrică a liniei, la influenţe diferite asupra
fazelor active ale liniei. În acest fel, chiar în cazul unui consumator echilibrat,
transferul de energie pe liniile din sistemul energetic conduce la apariţia regimurilor
nesimetrice.
Analiza problemelor legate de nesimetrie cuprinde două aspecte distincte:
• influenţa asupra caracteristicilor de funcţionare ale echipamentelor alimen-
tate cu tensiuni nesimetrice;
• influenţa asupra indicatorilor economici şi tehnici ai reţelelor de transport şi
distribuţie, precum şi asupra generatoarelor din sistem.
În primul caz, furnizorul de energie electrică trebuie să asigure utilizatorului
final încadrarea indicatorilor de nesimetrie de tensiune de pe barele de alimentare
în limitele de calitate admise. Utilizatorul este interesat să monitorizeze tensiunile
de alimentare pentru a avea informaţiile necesare privind nivelul de nesimetrie şi
încadrarea sa în limitele admise.
În al doilea caz, utilizatorul trebuie să asigure încadrarea perturbaţiilor emise
sub formă de nesimetrie în limitele admise, stabilite de furnizorul de energie
electrică din condiţia de calitate a energiei electrică furnizată celorlalţi utilizatori
din reţeaua electrică. Furnizorul de energie electrică este interesat de monitorizarea
curenţilor electrici absorbiţi de utilizator şi verificarea încadrării nesimetriei
acestora în limitele alocate a perturbaţiei.
Studiile privind alocarea nivelului de perturbaţii la utilizatorii finali, astfel ca
în ansamblu să fie respectate condiţiile privind calitatea energiei electrice, precum
şi studiile privind indicatorii economici ai transportului de energie electrică, necesi-
tă informaţii privind impedanţele reţelei electrice în regimuri nesimetrice. Aceste
impedanţe sunt determinate prin calcule, care însă, în unele cazuri, necesită a fi va-
lidate prin măsurători.
Datorită regimului nesimetric apar perturbaţii, atât la echipamentele electrice
(maşini electrice rotative, transformatoare, baterii de condensatoare, convertoare sta-
tice de putere), cât şi în reţelele electrice.
Cele mai importante efecte ale nesimetriei tensiunilor de alimentare constau în
încălzirile, datorate pierderilor suplimentare, la maşinile electrice rotative de tensiune
alternativă trifazată [12.14]. Încălzirea suplimentară este determinată de curenţii de
secvenţă negativă şi zero care parcurg înfăşurările maşinilor. De asemenea, nesime-
tria tensiunilor produce, în maşinile electrice rotative, cupluri pulsatorii de frecvenţă
ridicată şi, în consecinţă, vibraţii, care se accentuează în cazul nesimetriilor fluctuan-
te. În acelaşi timp rezultă o reducere a randamentului motoarelor. Experienţă arată
că durata de viaţă a motoarelor asincrone scade la jumătate, la o nesimetrie a ten-
siunilor de 4% [12.14].
Nesimetria tensiunilor determină reducerea puterii reactive furnizată de bateriile
de condensatoare.
Nesimetria curenţilor are ca principal efect producerea de pierderi suplimentare

în reţelele electrice de transport şi distribuţie, precum şi în reţelele industriale, cu
consecinţe negative asupra randamentului de transfer a energiei.
Regimul nesimetric are ca efect diminuarea randamentului instalaţiilor de red-
resare şi poate conduce la deteriorarea condensatoarelor filtrelor de netezire (apare o
armonică de curent de rangul 2, proporţională cu factorul de netezire, care supra-
încarcă condensatoarele din filtru).
Importante efecte negative apar şi în cazul alimentării cu tensiuni nesimetrice
a bateriilor de condensatoare.
Deoarece puterea reactivă de pe fiecare fază depinde de pătratul tensiunii
aplicate:
U 2f
Qf = , (12.47)
XC
bateria de condensatoare, conectată la o reţea cu tensiune nesimetrică, contribuie ea
însăşi la agravarea nesimetriei având în vedere faptul că pe faza cea mai încărcată
(cu tensiunea pe fază cea mai mică) va fi debitată cea mai redusă putere reactivă şi
deci cea mai redusă îmbunătăţire a factorului de putere.
Pierderi suplimentare sunt determinate în cazul regimurilor nesimetrice în
prezenţa regimurilor nesinusoidale.
12.3.5.4 Mijloace pentru limitarea emisiei perturbatoare

sub formă de nesimetrie
Adoptarea soluţiei pentru simetrizarea sarcinii, la depăşirea valorilor limită ad-

mise, în sistemele electroenergetice industriale, intră în responsabilitatea utilizato-
rului perturbator.
În mod obişnuit, schemele de simetrizare conduc şi la rezolvarea problemelor
de compensare a puterii reactive. Conectarea instalaţiilor de simetrizare se face
numai după rezolvarea problemelor determinate de eventuala existenţă a regimu-
lui nesinusoidal.
Pentru limitarea nesimetriilor determinate de utilizatorii dezechilibraţi sunt
posibile, în principiu, două soluţii:
• reconfigurarea schemei de alimentare a receptoarelor utilizatorului pentru a
asigura o simetrizare a sarcinii;
• utilizarea unor scheme speciale de simetrizare.
Reconfigurarea schemei de alimentare astfel încât să se asigure o încărcare
practic egală a fazelor (simetrizare naturală) este, de cele mai multe ori, cea mai
eficientă soluţie, antrenând costuri relativ reduse.
Schemele de simetrizare pot fi realizate în două moduri:
• cu transformatoare monofazate;
• cu compensare (schemă Steinmetz).
Pentru a asigura simetrizarea sarcinii, transformatoarele monofazate pot fi
conectate în schema Scott (fig. 12.21) sau în V (fig. 12.22) [12.21].
În schema cu transformatoare Scott (fig. 12.21), dacă bateria de condensa-
toare Cq este dimensionată astfel încât să asigure compensarea completă a puterii
reactive necesară receptorului bifazat şi dacă numărul de spire al transformatoare-

lor (în primar şi în secundar) corespunde valorilor indicate în figura 12.21, curenţii
de fază, în raport cu curentul absorbit de receptorul bifazat, au valorile
I A = (2 / 3 )  I ; I B = (1 + 1 / 3 )  I ; I C = (1 − 1 / 3 )  I . (12.48)
A
B
C
IB
M IA
IC C
n n n 3 C’
U1 U
I U1 B’ U2
I M A’
U A
U2
B’
Cq
C’ A’
Receptor B
bifazat
Fig. 12.21 − Schema de compensare cu transformatoare Scott şi diagrama

fazorială corespunzătoare.
Se observă faptul că, deşi nu conduce la o simetrizare completă, utilizarea

transformatoarelor Scott asigură încărcarea celor trei faze ale reţelei electrice de
alimentare, reducând, în cele mai multe cazuri, nesimetria determinată de recepto-
rul bifazat până la un nivel admis.
În schema din figura 12.21 este indicată şi diagrama fazorială a tensiunilor din
circuit.
Conectarea în V a două transformatoare monofazate identice (fig. 12.22) şi
alimentarea receptorului bifazat cu tensiunea rezultată prin înserierea înfăşurărilor
secundare, asigură încărcarea celor trei faze ale reţelei electrice de alimentare, iar
valorile curenţilor (în cazul unei compensări integrale a puterii reactive necesară
receptorului bifazat, prin alegerea adecvată a bateriei Cq) rezultă:
IA = I ; IB = − 2I ; IC = I . (12.49)
Deşi nu asigură încărcarea egală a celor trei faze, utilizarea schemelor cu
transformatoare în V determină, în cele mai multe dintre cazuri, limitarea nesime-
triilor până la valori impuse.
În schema din figura 12.22 este indicată şi diagrama fazorială a curenţilor şi
tensiunilor din schema de compensare.
Schema de simetrizare cu compensare (schema Steinmetz) – figura 12.23 –
cuprinde bateria de condensatoare C şi bobina L, dimensionate astfel încât curenţii
de fază IA , IB şi IC să fie egali ca modul şi defazaţi între ei cu 2/3 (se consideră că
bateria de condensatoare Cq asigură compensarea integrală a puterii reactive nece-
sară receptorului bifazat).
A
B C
C
IB IA
IC
IA =IC
U2 A
I U1 B’ U2 I
IB = −2IA
U
U1
Cq B U
C’ A’
Receptor
monofazat
Fig. 12.22 − Schema de compensare cu transformatoare conectate în V.
UC
ABC IA A ICA IA UCA
3230/400 V; 50 Hz
IB C IAB ICA IB IAB

Cq Receptor IC
B
bifazat UA
L IBC IBC O
IC
UBC
C ICA UAB
UB
Fig. 12.23 − Schema de compensare cu bobină şi condensator.
Pentru a se asigura simetrizarea sarcinii este necesară compensarea completă a

puterii reactive necesară receptorului bifazat, iar valorile bateriei de condensatoare
C şi a bobinei L trebuie să fie determinate din relaţiile
3  U n2 P
L= ; C= , (12.50)
ω P 3  ω  U n2
în care Un este tensiunea nominală a reţelei (tensiune între faze), iar P este puterea
activă absorbită de receptorul bifazat.
În schema din figura 12.23 este indicată şi diagrama fazorială a tensiunilor şi
curenţilor electrici din circuit.
Capacitatea bateriei de condensatoare Cq , necesară compensării puterii
reactive a receptorului bifazat, se determină în funcţie de puterea P şi factorul de
putere  = cos
P  tan
Cq = , (12.51)
ω U 2
Deoarece puterea activă P a consumatorului este, în general, variabilă, schema

din figura 12.23 trebuie să cuprindă elemente reglabile Cq , C şi L, cu control auto-
mat, pentru a asigura simetrizarea. Reglarea în trepte a elementelor variabile poate
conduce la variaţii ale tensiunii în reţea la fiecare comutaţie.
În cazul în care este necesar un control permanent al nivelului de nesimetrie,
sunt disponibile şi scheme de reglare cu susceptanţe variabile în mod continuu uti-
lizând, de exemplu, tehnologie TCS (Thyristor Controlled Susceptances). Aceste
scheme pot fi integrate într-o schemă inteligentă de filtrare, compensare şi simetrizare.
12.3.6 Indicatori privind golurile de tensiune şi întreruperile

de scurtă durată
12.3.6.1 Caracteristicile golurilor şi întreruperilor de scurtă durată
Golurile de tensiune (fig. 12.24) sunt perturbaţii bidimensionale, caracterizate

de adâncimea golului şi de durata acestuia, fiind consecinţa unor defecte care apar
în reţeaua electrică publică sau în reţeaua industrială a consumatorului. Perturbaţia
are un caracter aleatoriu, iar frecvenţa de apariţie, amplitudinea golului şi durata
acestuia variază mult în fiecare nod al reţelei electrice. De asemenea, are un ca-
racter neregulat pe durata unui an.
U/Uc
1
0,9
Ug
Urez
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 t/T
tg
Fig. 12.24 − Gol de tensiune.
Pentru caracterizarea unui eveniment singular sunt utilizaţi ca indicatori: ten-

siune remanentă (reziduală) Urez şi durata golului tg. Este utilizat şi indicatorul
adâncimea golului Ug ca diferenţă între tensiunea de referinţă şi tensiunea rezi-
duală Urez .
Datorită daunelor pe care le determină la consumatori, precum şi datorită
caracteristicilor foarte diferite ale fiecărui eveniment, problemele de evaluare sunt
complexe, necesitând echipamente de înaltă performanţă, cu o capacitate impor-
tantă de stocare.
În lipsa unor echipamente specializate de limitare, apariţia golurilor de tensiune
este însoţită de întreruperi de scurtă sau lungă durată, ceea ce determină ca unele
aspecte ale acestor perturbaţii să fie comune.
Prezenţa unui gol de tensiune se pune în evidenţă pe baza măsurării valorii

efective pe o jumătate de perioadă (fig. 12.24). În acest fel, nu pot fi puse în evi-
denţă goluri cu o durată sub 10 ms, iar incertitudinea de măsurare a duratei golu-
rilor de tensiune nu poate fi mai mică decât 20 ms.
Mărimea de bază în analiza golurilor şi întreruperilor de tensiune este valoarea
efectivă pe o jumătate de perioadă U1/2 [12.22, 12.23]
1 N /2 2
U1 / 2 =  
N i =1
Ui (12.52)
în care N este numărul de eşantioane pe o perioadă a tensiunii alternative, Ui −

amplitudinea eşantionului de rang i.
Echipamentele actuale de monitorizare a golurilor de tensiune utilizează în
mod obişnuit o frecvenţă de eşantionare de 6400 Hz (128 eşantioane pe o perioadă
a tensiunii alternative) sau 12800 Hz (256 eşantioane pe o perioadă a tensiunii
alternative). În analiza golurilor şi întreruperilor de scurtă durată într-o reţea
electrică, monitorizarea se face pentru cele trei faze, având în vedere faptul că pot
să apară evenimente cu caracteristici diferite pe cele trei faze şi în consecinţă cu
efecte diferite asupra utilizatorilor finali.
Evaluarea golurilor şi întreruperilor de scurtă durată, într-un nod al unei reţele
electrice, cuprinde 4 etape [12.4]:
• achiziţia eşantioanelor tensiunii în punctul analizat;
• determinarea caracteristicilor de durată şi de amplitudine ale evenimentului,
pe baza eşantioanelor existente;
• determinarea valorilor indicatorilor pentru evenimentul singular analizat;
• determinarea valorilor indicatorilor în punctul analizat pentru un interval
prestabilit de timp (agregarea valorilor în domeniul timp).
Durata întreruperii scurte se evaluează prin intervalul de timp între pragul de
start şi pragul de sfârşit la care este setat echipamentul de evaluare.
Tensiunea de referinţă care stă la baza stabilirii pragurilor de început (start) şi
de sfârşit ale golului poate fi tensiunea normată Ur , tensiunea contractată Uc , ten-
siunea medie de lungă durată în punctul de măsurare sau valoarea efectivă imediat
anterioară evenimentului.
Utilizarea tensiunii normate sau a tensiunii contractate, ca tensiune de refe-
rinţă, conduce la rezultate relevante dacă analiza efectuată este focalizată, în
special, pe efectele asupra echipamentelor de utilizare, ceea ce corespunde, în
primul rând, domeniului tensiunilor joase sau medii.
Cele mai multe dintre golurile de tensiune sunt determinate de apariţia unor
scurtcircuite în reţeaua electrică, cu revenirea tensiunii după ce scurtcircuitul a fost
eliminat. În cazul scurtcircuitelor simple, forma golului de tensiune poate fi aproxi-
mativ dreptunghiulară şi apariţia acestuia poate fi evaluată pe baza valorii reziduale
şi a duratei, având în vedere pragurile setate. În cazul unor circuite complexe, golu-
rile de tensiune pot să aibă forme complexe, pentru care cele două dimensiuni ale
golului simplu nu oferă informaţii suficiente. În acest caz, pot fi definite mai multe
praguri şi determinate duratele golului pentru diferite niveluri ale tensiunii remanente.
În cazul unei scheme de forma celei indicate în figura 12.25 a), apariţia unui
scurtcircuit pe feederul F2 şi eliminarea sa prin deconectarea întreruptorului I2 de-
termină, pentru consumatorii alimentaţi prin feederul F2, o întrerupere de tensiune

(o separare electrică între sursă şi consumator), iar pentru consumatorii alimentaţi
prin feederul F1 , un gol de tensiune (fără separare electrică între sursa de alimen-
tare şi consumator). Este posibil ca, pe durata evenimentului, pentru scurtcircuite
apropiate de bara de alimentare, în ambele cazuri tensiunea să ajungă la aceeaşi
valoare, practic nulă.
L
L1 L2
T
T1 T2
AAR
I
B 20 kV
B1 B2
10 kV
I1 I2
F1 F2 F1 F2
a) b)
Fig. 12.25 − Gol de tensiune şi întrerupere de scurtă durată.
În practică, este, uneori, dificil de stabilit dacă este un gol de tensiune sau o
întrerupere scurtă. Astfel, în figura 12.25 b), pentru un regim normal de funcţionare
cu alimentare prin intermediul a două linii L1 şi L2 , la apariţia, de exemplu, a unui
defect pe linia L2 , bara B2 rămâne fără tensiune şi consumatorii alimentaţi prin
feederul F2 vor fi întrerupţi. Durata întreruperii este determinată de durata reconec-
tării prin AAR de la bara B1. Întreruperea, ca rezultat al separării electrice între
sursa de alimentare şi consumatori, nu este întotdeaua însoţită de valoarea nulă a
tensiunii pe partea consumatorului, având în vedere că pe partea acestuia există
motoare care, antrenate inerţial, menţin la borne o anumită valoare a tensiunii.
Separarea între gol de tensiune şi întrerupere de scurtă durată se face pe baza
valorii tensiunii remanentă. În mod obişnuit, reducerea tensiunii sub pragul de 5%
din tensiunea de referinţă se consideră întrerupere (pragul poate fi ales şi 1% sau
10%, în funcţie de tipul consumatorului alimentat, de exemplu normativul CEI
61000-4-30 recomandă valoarea de 10%).
La adoptarea măsurilor necesare limitării efectelor trebuie stabilit tipul goluri-
lor frecvente de tensiune. În mod obişnuit, pot să apară goluri datorate scurtcircui-
telor sau datorate pornirii motoarelor mari sau conectării transformatoarelor. Spe-
cific golurilor datorate pornirii motoarelor mari (fig. 12.26) sau la conectarea trans-
formatoarelor este faptul că au valori egale pe cele trei faze, iar tensiunea remanentă
nu scade sub 0,4Uc (în principiu, consumatorii îşi dimensionează instalaţia astfel
încât la pornirea celui mai mare motor din instalaţie, golul rezultat să nu afecteze
celelalte motoare) [12.24]. Desigur că şi un scurtcircuit trifazat depărtat poate avea
caracteristici asemănătoare, însă aceste evenimente sunt mult mai rare, iar forma
golului este diferită.
12.3.6.2 Indicatori pentru evaluarea golurilor de tensiune
În analiza efectelor golurilor de tensiune asupra echipamentelor dintr-o insta-

laţie, este necesar a avea informaţii privind amplitudinea, durata golurilor şi, even-
tual, forma golurilor şi, de asemenea, trebuie cunoscută curba de susceptibilitate a
echipamentului (curbe de tip ITIC − Information Technology Industry Council)
(fig. 12.27).
În figura 12.27 sunt indicate evenimentele înregistrate pe durata unui an şi
caracteristicile lor, în raport cu domeniul de susceptibilitate a consumatorului.
Valorile aflate în afara domeniului marcat reprezintă evenimente care pot deter-
mina daune consumatorului analizat.
u
Fig. 12.26 − Gol de tensiune la pornirea

unui motor de putere mare.
U/Uc
2,5
Total evenimente: 10
Evenimente în afara
2,0
curbei ITIC: 3
1,5
1,0
0,5
0
0,001 0,01 0,1 1 10 100 tg [s]
Fig. 12.27 − Goluri de tensiune înregistrate la bornele unui consumator

din industria de semiconductoare.
Analiza golurilor în reţelele trifazate poate fi făcută pe fiecare fază, utilizând

echipamente mono-canal sau pe ansamblul celor trei faze utilizând echipamente
multicanal. În cazul echipamentelor multicanal, durata golului se măsoară din

momentul în care pe unul dintre canale tensiunea a scăzut sub valoarea de prag
până în momentul în care toate tensiunile de fază au depăşit valoarea de prag plus
valoarea de histerezis (în mod obişnuit valoarea de histerezis este de 2% din
tensiunea de referinţă) [12.8]. În acest sens, este necesar a face diferenţă între
echipamentele trifazate (trei echipamente monocanal) şi echipamentele multicanal
(un echipament care analizează ansamblul celor trei faze).
Datele obţinute prin măsurare permit caracterizarea golurilor prin următorii
indicatori:
• amplitudinea relativă sau procentuală
U g U − U rez
ε g [%] = 100[%] = c  100[%] , (12.53)
Uc Uc
în care Urez este valoarea remanentă a tensiunii de fază, iar Uc − tensiunea contrac-
tată, pe fază.
• durata golului de tensiune:
t g = t f − ti (12.54)
în care ti şi tf sunt momentele iniţial şi final ale golului de tensiune;
• frecvenţa de apariţie a golurilor:
Ng
fa = , (12.55)
Tr
în care Ng este numărul de goluri de tensiune care apar pe durata de referinţă Tr (în
mod obişnuit, un an).
Caracterizarea globală a golurilor de tensiune necesită completarea, pe
intervale mari de timp (în mod obişnuit un an) a matricei amplitudine − durata
golurilor (tabelul 12.5) [12.5].
Tabelul 12.5
Matricea amplitudinea golurilor − durată Ug = f(tg)
Tensiunea Durata golului [ms]

reziduală 20  tg  200 < tg  500 < tg  1000 < tg  5000 < tg 
Urez [%] 200 500 1000 5000 60000
90 > Urez  80 A1 A2 A3 A4 A5
80 > Urez  70 B1 B2 B3 B4 B5
70 > Urez  40 C1 C2 C3 C4 C5
40 > Urez  5 D1 D2 D3 D4 D5
5 > Urez X1 X2 X3 X4 X5
Nota: Valorile corespunzătoare celulelor notate cu X corespund întreruperilor de tensiune.
Ultimul rând al matricei din tabelul 12.5 corespunde întreruperilor de scurtă

durată. Fiecare celulă a matricii conţine numărul de goluri de tensiune corespun-
zând intervalului tensiunii remanente şi respectiv duratei tg .
Frecvenţa golurilor de tensiune cu o anumită caracteristică, corespunzătoare
fiecărei celule a matricei tensiune reziduală-durată a golului, determinată pentru un
interval de timp (în general un an), este evaluată prin raportul dintre numărul de
evenimente Nc din celula respectivă şi numărul total de evenimente Nm din matrice
(suma cifrelor din toate celulele):
N
g= c . (12.56)
Nm
În condiţii normale de funcţionare, numărul total de goluri într-o reţea, pe
durata unui an poate fi de la câteva zeci la o mie.
Caracterizarea unei reţele electrice din punctul de vedere al golurilor de ten-
siune necesită informaţii, atât asupra numărului de goluri cu o anumită amplitudine,
cât şi asupra numărului de consumatori afectaţi. În acest sens, sunt utilizaţi urmă-
torii indicatori agregaţi spaţial [12.17]:
• Frecvenţa medie a variaţiilor de tensiune la nivel de sistem SARFIx%

(System Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) calculată ca raportul dintre
numărul de consumatori care au resimţit o variaţie a valorii efective a tensiune sub
x% din tensiunea declarată, pe durata analizată, şi numărul total Nt de consumatori
alimentaţi din sistemul analizat:
n
 Ni (12.57)
SARFIx% = i =1 ,
Nt
în care Ni este numărul consumatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub x%
din tensiunea declarată, la fiecare dintre envenimentele i, n − numărul total de eve-
nimente cu variaţie de tensiune sub x% din tensiunea declarată, pe durata analizată,
în sistemul analizat.
Pragul x% este, în mod obişnuit, de 90, 80, 70, 50 şi 10.
• Frecvenţa medie a variaţiilor instantanee de tensiune la nivel de sistem

SIARFIx% (System Instantaneous Average rms (variation) Frequency Indexvoltage)
calculată ca raportul dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie
instantanee a valorii efective a tensiunii sub x% din tensiunea declarată, pe durata
analizată, şi numărul total Nt de consumatori deserviţi de sistemul analizat
n
 NI i (12.58)
SIARFIx % = i =1 ,
Nt
în care NIi este numărul consumatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub x%
din tensiunea declarată, la fiecare dintre evenimentele i, n − numărul total de eve-
nimente cu variaţie de tensiune sub x% din tensiunea declarată, pe durata analizată,
în sistemul analizat.
Pragul x% este, în mod obişnuit, de 90, 80, 70, 50 şi 10.
Durata variaţiilor valorii efective de tensiune luate în consideraţie sunt
cuprinse între o jumătate de perioadă ale tensiunii alternative şi 30 perioade.
• Frecvenţa medie a variaţiilor momentane de tensiune la nivel de sistem

SMARFIx (System Momentary Average rms (variation) Frequency Indexvoltage)
instantanee a valorii efective a tensiunii sub x% din tensiunea declarată, pe durata
n
 NM i (12.59)
SMARFIx % = i =1 ,
Nt
în care NMi este numărul consumatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub
x% din tensiunea declarată, la fiecare dintre evenimentele i, n − numărul total de
evenimente cu variaţie de tensiune sub x% din tensiunea declarată, pe durata
analizată, în sistemul analizat.
Pragul x% este, în mod obişnuit, de 90, 80, 70, 50 şi 10. Durata variaţiilor
valorii efective de tensiune luate în consideraţie sunt cuprinse între 30 perioade ale
tensiunii alternative şi 3 s.
• Frecvenţa medie a variaţiilor temporare de tensiune la nivel de sistem

STARFIx (System Temporary Average rms (variation) Frequency Indexvoltage)
temporară a valorii efective a tensiunii sub x% din tensiunea contractată, pe durata
n
 NTi (12.60)
STARFIx % = i =1 ,
Nt
Agregarea datelor în domeniul spaţial devine necesară atunci când sunt reali-
zate determinări într-un mare număr de puncte din reţeaua electrică şi trebuie să fie
caracterizată aceasta în privinţa performanţelor la goluri şi întreruperi de scurtă
durată.
12.3.6.3 Mijloace de limitare a golurilor de tensiune şi a întreruperilor

de scurtă durată
Golurile de tensiune pot determina daune importante atunci când, datorită

reducerii tensiunii şi a duratei relativ mari, are loc dezexcitarea contactoarelor sau
releelor de minimă tensiune, producând astfel întreruperi de scurtă durată.
Întreruperile de scurtă durată pot să rezulte în urma operaţiilor de AAR, în
reţelele de medie sau joasă tensiune şi de RAR, în reţelele de înaltă tensiune.
Supratensiunile de trăsnet şi defectele de izolaţie conduc la apariţia unui
număr important de goluri şi întreruperi de scurtă durată într-o reţea electrică, astfel
că receptoarele sensibile la aceste perturbaţii pot să înregistreze daune inacceptabile.
O atenţie specială trebuie acordată consumatorilor care nu admit întreruperea
în alimentarea cu energie electrică. Soluţiile actuale se bazează pe alimentarea se-
parată a receptoarelor critice (sensibile la goluri şi întreruperi de scurtă durată) şi a
celor la care daunele, relativ reduse, pot fi acceptate. Împărţirea în cele două tipuri
de receptoare trebuie făcută cu atenţie deoarece realizarea unor surse neîntrerup-
tibile implică importante costuri.
Alimentarea receptoarelor critice se face de la reţeaua electrică prin interme-
diul unor echipamente specifice (UPS − Uninterruptible Power Supply) care sto-
chează energie şi o redau pe durata întreruperii. Sunt utilizate, în principal, două
tipuri de asemenea echipamente:
− cu stocare chimică a energiei (acumulatoare electrice);
− cu stocare dinamică a energiei (volant mecanic).
Echipamentele UPS sunt, în general, în proprietatea consumatorului şi asigură
o alimentare neîntreruptibilă pentru receptoarele critice. Realizarea alimentării
neîntreruptibile poate fi concepută însă şi ca serviciu pe care furnizorul de energie
electrică îl poate asigura consumatorului şi, în acest caz, instalaţiile UPS sunt în
proprietatea furnizorului.
Pentru alimentarea neîntreruptibilă, pe durate relativ mari (până la 2 ore), a
unor receptoare de putere relativ redusă (10 kVA) pot fi utilizate scheme în care
sursa de energie pe perioada întreruperii este o baterie de acumulatoare B (fig.
12.28).
IM
ISO
IO
U~ D Iv IS U~
IP IE
IB
Fig. 12.28 − Sursă neîntreruptibilă cu întreruptoare statice:

D − redresor; Iv − invertor; IS − întreruptor static; B − baterie de acumulatoare; ISO
− întreruptor static de ocolire; IP − întreruptor principal; IO − întreruptor de ocolire;
IE − întreruptor de ieşire; IM − întreruptor pentru mentenanţă.
Schema din figura 12.28 poate funcţiona în două variante:

− Alimentare on-line, în care întreruptoarele IP, IE şi IS sunt permanent
închise, iar alimentarea receptoarelor critice se face, în mod normal, prin interme-
diul invertorului Iv (sunt deconectate întreruptoarele IO şi IM). La întreruperea
alimentării din reţeaua publică, este deconectat întreruptorul IP şi receptoarele
critice sunt alimentate, în continuare, folosind energia stocată în acumulatorul B.
La revenirea tensiunii, este reconectat întreruptorul IP şi se asigură reîncărcarea
bateriei de acumulatoare şi alimentarea receptoarelor;
− Alimentarea off-line, în care întreruptoarele IP, IO; ISO şi IE sunt închise în

regim normal de funcţionare, iar întreruptoarele IS şi IM sunt deschise. La
întreruperea tensiunii de alimentare are loc, într-un interval de timp foarte scurt,
deconectarea întreruptorului static ISO şi conectarea întreruptorului IS, astfel încât
alimentarea receptoarelor critice, cu un interval foarte scurt de întrerupere (accep-
tabil pentru unele receptoare), se face în continuare pe seama energiei stocată în
bateria de acumulatoare. La revenirea tensiunii, schema trece în starea iniţială.
Deoarece experienţa a arătat că peste 93% dintre perturbaţiile sub formă de
goluri sau întreruperi de scurtă durată nu depăşesc trei secunde, au fost dezvoltate
echipamente UPS dinamice (fig. 12.29) în care energia este stocată sub formă de
energie cinetică a unui volant, care are o viteză mare de rotaţie.
IP Receptoare
necritice
Reţeaua ISO
electrică de
alimentare IO
IM
L1 Receptoare
IP IE critice
L2 IS
Iv
G/M
3~
Fig. 12.29 − Conectarea unui UPS dinamic.
Schema din figura 12.29 poate funcţiona în cele două variante on-line sau off-
line, asigurând alimentarea pe durate relativ reduse (circa 3 s) a receptoarelor criti-
ce, pe seama energiei cinetice a generatorului cu moment mare de inerţie G/M. În
regim normal de funcţionare, maşina electrică lucrează în regim de motor, asigu-
rând menţinerea volantului la o viteză ridicată de rotaţie. Bobinele L1 şi L2 din
schemă au rolul de a limita solicitările în cazul regimurilor tranzitorii care apar la
trecerea de la un regim de funcţionare la altul.
Echipamentele UPS dinamice sunt caracterizate, în principal, printr-o fiabili-
tate ridicată şi o mentenanţă redusă.
La adoptarea deciziilor privind alegerea schemelor pentru reducerea (elimina-
rea) perturbaţiilor sub formă de goluri şi întreruperi de scurtă durată trebuie anali-
zată şi soluţia unor măsuri pe partea tehnologică pentru creşterea imunităţii la acest
tip de perturbaţii (utilizarea unor motoare electrice cu moment de inerţie crescut,
motoare cu volant etc.).
Se consideră că întreruperile de scurtă durată nu durează mai mult de 3 minute

(în unele documente se stabileşte că durata maximă a unei întreruperi de scurtă du-
rată este de 1 minut). În mod normal circa 70% dintre întreruperi au o durată sub 1 s.
12.3.7 Indicatori privind întreruperile de lungă durată
Întreruperile de lungă durată pot fi anunţate sau accidentale. Pentru cele

anunţate, utilizatorul poate să adopte o serie de măsuri pentru limitarea daunelor.
Evaluarea întreruperilor de scurtă şi lungă durată se face pe baza numărului şi
duratei evenimentelor [12.20].
Durata unei întreruperi de lungă durată corespunde intervalului de timp în care
tensiunea rămâne sub 5% din tensiunea contractată, iar durata întreruperii este
peste un minut (în unele documente peste 3 minute). Determinarea apariţiei unei
întreruperi se face pe baza măsurătorilor valorii efective pe jumătate de perioadă a
tensiunii alternative.
12.3.7.1 Evaluarea întreruperilor de lungă durată
Evaluarea întreruperilor de lungă durată se face pe baza indicatorului energie

nelivrată ENS (Energy not Supplied) ca fiind energia care ar fi fost furnizată dacă
nu interveneau întreruperile. Evaluarea se face pe durata unui an şi se indică
energia (în MWh) nelivrată în acel an. Pe baza valorii ENS se următorii indicatori
[12.6, 12.22]:
• Durata medie de întrerupere (la nivel de sistem) AIT (Average Interruption
Time) defineşte durata totală a întreruperilor într-un an (în minute):
ENS
AIT = 8760  60  [min/ an] , (12.61)
AD
în care AD (Annual Demand) este consumul anual net pentru sistemul electro-
energetic (fără consumul propriu tehnologic) [MWh/an].
• Indicator de indisponibilitate medie a serviciului ASUI (Average Service
Unavailability Index) ca raport între energia nelivrată datorită întreruperilor ENS şi
consumul anual net pentru sistemul electroenergetic (fără consumul propriu tehno-
logic) AD
ENS
ASUI = ; (12.62)
AD
• Indicator minute sistem SM (System Minutes) ca parametru de performanţă
al sistemului electroenergetic care estimează durata medie de întrerupere anuală
prin raportare la vârful de consum anual
ENS AL
SM =  60 = AIT  [minute sistem] , (12.63)
PL PL
în care PL (Peak Load) este vârful anual de consum, în MW, în perioada analizată,
AL (Average Load) − puterea medie a curbei de sarcină anuală, AIT − durata medie
de întrerupere (la nivel de sistem).
• Indicator de disponibilitate medie a serviciului − alimentarea utilizatorilor
ASAI (Average Service Availability Index) ca raport între energia efectiv furnizată
utilizatorilor şi consumul anual net pentru sistemul electroenergetic (fără consumul

propriu tehnologic) AD
AD − ENS
ASAI = = 1 − ASUI , (12.64)
AD
Datele obţinute prin monitorizarea întreruperilor de scurtă şi lungă durată pot
fi utilizate şi pentru determinarea indicatorilor recomandaţi de IEEE [12.23], care
urmează a fi introduşi şi în România. Aceştia cuprind, atât mărimi relative la
performanţele sistemului de alimentare, cât şi mărimi relative la utilizatorii
alimentaţi dintr-o reţea:
− Durata medie de întrerupere la nivel de sistem SAIDI (System Average
Interruption Duration Index) ca raport între durata totală a întreruperilor la toţi
utilizatorii întrerupţi şi numărul total al utilizatorilor conectaţi în sistemul analizat
n
 (N s  Ds ) (12.65)
SAIDI = s =1 ,
Nt
în care Ns este numărul utilizatorilor întrerupţi peste 3 minute în întreruperea s, n −
numărul total de întreruperi, Nt – numărul total al utilizatorilor deserviţi, Ds −
durata de întrerupere a utilizatorilor (minute) la întreruperea s;
− Frecvenţa medie de întrerupere la nivel de sistem SAIFI (System Average
Interruption Frequency Index) ca raport între numărul total al utilizatorilor, între-
rupţi la fiecare dintre întreruperile s de lungă durată şi numărul total al utilizatorilor
conectaţi în sistemul analizat
n
 Ns (12.66)
SAIFI = s =1 ,
Nt
numărul total de întreruperi, Nt – numărul total al utilizatorilor deserviţi;
− Durata medie de întrerupere la nivelul utilizatorului întrerupt CAIDI
(Customer Average Interruption Duration Index) ca raport între durata totală a
întreruperilor la toţi utilizatorii întrerupţi şi numărul total al utilizatorilor, întrerupţi
la fiecare dintre întreruperile de lungă durată
n
 (N s  Ds ) SAIDI
CAIDI = s =1 n = , (12.67)
SAIFI
 Ns
s =1
numărul total de întreruperi, Ds − durata de întrerupere a utilizatorilor (minute) la
întreruperea s;
− Frecvenţa medie de întrerupere la nivel de sistem ASIFI (Average System
Interruption Frequency Index) ca raport între puterea aparentă totală întreruptă şi
puterea total St în funcţiune (conectată, instalată) în sistemul analizat
n
 Ss (12.68)
ASIFI = s =1 ,
St
în care Ss este puterea întreruptă la întreruperea s, n − numărul total de întreruperi;
− Frecvenţa medie de întrerupere la nivelul utilizatorului întrerupt CAIFI
(Customer Average Interruption Frequency Index) ca raport între numărul total al
utilizatorilor, întrerupţi la fiecare dintre întreruperile de lungă durată şi numărul
total Nca al utilizatorilor afectaţi de una sau mai multe întreruperi în perioada
analizată
n
 Ns (12.69)
CAIFI = s =1 ,
N ca
numărul total de întreruperi. Un utilizator afectat de mai multe întreruperi se
numără o singură dată în calculul acestui indicator.
− Durata medie de întrerupere la nivel de sistem ASIDI (Average System
Interruption Duration Index) ca raport între energia nelivrată pe durata tuturor
întreruperilor şi numărul total Nt al utilizatorilor deserviţi în sistemul analizat
n
 Ss  Ds (12.70)
ASIDI = s =1 [kVAh / consumator] ,
Nt
în care Ss este puterea întreruptă la întreruperea s, n − numărul total de întreruperi,
Ds − durata de întrerupere a utilizatorilor (minute) la întreruperea s;
• Frecvenţa medie a întreruperilor momentane (de scurtă durată) MAIFI
(Momentary Average Interruption Frequency Index) ca raport între numărul total al
utilizatorilor întrerupţi pe durate scurte şi numărul total Nt al utilizatorilor deserviţi
în sistemul analizat
M
 Nm (12.71)
MAIFI = m =1 ,
Nt
în care M este numărul total al incidentelor de scurtă durată, Nm – numărul
utilizatorilor întrerupţi pe durate scurte (sub 3 minute), la fiecare întrerupere m.
Indicatorii SAIFI şi SAIDI caracterizează numărul şi durata medie a unei
întreruperi de durată la care se poate aştepta un utilizator.
Indicatorii CAIFI şi CAIDI sunt similari, dar sunt normalizaţi în raport cu
utilizatorii care au suferit real o întrerupere.
SAIFI şi SAIDI, numeric diferite de CAIFI şi CAIDI, permit ridicarea proble-
melor la nivel de medie zonală la nivelul întregului sistem.
MAIFI este similar cu SAIFI dar sunt numărate numai întreruperile de scurtă
durată. De regulă, MAIFI este aproximativ de acelaşi ordin de mărime sau mai
mare decât SAIFI.
Între indicatorii de calitate, din punct de vedere al întreruperilor de scurtă şi

lungă durată, utilizaţi în Europa şi cei recomandaţi de IEEE există o serie de
corelări. Astfel indicatorul de disponibilitate medie a serviciului ASAI poate fi
corelat cu indicatorul SAIDI
SAIDI
8760 −
60 , (12.72)
ASAI = 1 − ASUI =
8760
Durata unei întreruperi corespunde intervalului de timp în care tensiunea rămâne
sub 5% din tensiunea contractată. Determinarea apariţiei unei întreruperi se face pe
baza măsurătorilor valorii efective pe jumătate de perioadă a tensiunii alternative.
12.3.7.2 Mijloace pentru limitarea daunelor determiante de întreruperile

de lungă durată
Pentru limitarea daunelor determinate de întreruperile de lungă durată sunt

adoptate măsuri specifice. Pentru puteri mari sunt utilizate scheme cu grup Diesel
de intervenţie. Pe durata, relativ redusă, în care are loc pornirea motorului Diesel
de intervenţie, MDI (fig. 12.30), se utilizează energia înmagazinată în volant sau
într-o sursă chimică (baterie de acumulatoare). În figura 12.30 este indicată o
schemă care asigură atât limitarea daunelor datorită golurilor de tensiune şi
întreruperilor de scurtă durată (prin sursa neîntreuptibilă bazată pe bateria de
acumulatoare A), cât şi limitarea daunelor datorate întreruperilor de lungă durată
(prin intervenţia grupului de intervenţie Diesel MDI).
IP Receptoare
necritice
Reţeaua ISO
electrică de
alimentare IO
IM
Receptoare
D Iv critice
IP IE
A IS
G
3~
MDI
Fig. 12.30 − Conectarea unui grup de rezervă.
Având în vedere costurile relativ ridicate ale schemelor cu alimentare neîntre-

ruptibilă pe durate mari, apare necesară selectarea raţională a categoriei receptoa-
relor critice, dar şi analiza posibilităţilor de rezervare pe partea tehnologică, astfel
încât să se limiteze daunele care apar la întreruperi de lungă durată ale alimentării
cu energie electrică din reţeaua publică.
12.3.8 Indicatori de calitate privind supratensiunile
Supratensiunile (creşteri de tensiune) sunt perturbaţii bidimensionale definite

prin amplitudine şi durată şi sunt evaluate pe baza măsurătorilor privind valoarea
efectivă pe o jumătate de perioadă.
Evaluarea supratensiunilor (creşteri de tensiune) se poate face în funcţie de un
prag limită Ustart (fig. 12.31) şi având în vedere tensiunea de histerezis Uh .
Normele europene recomandă caracte- U
rizarea supratensiunilor temporare pe baza US Uh
matricei tensiune− timp (tabelul 12.6) [12.5]
în care, în funcţie de durată, acestea se împart Uc
tS
în trei clase, corespunzătoare coloanelor ma-
tricei: instantanee (cu durată sub 0,5 s), Ustart Ustop
momentane (cu o durată cuprinsă între 0,5 s
şi 5 minut) şi de lungă durată (durată
cuprinsă între 5 s şi 1 minut).
t
Datele pe durata unui an, înscrise în
Fig. 12.31 − Caracteristicile unei
fiecare celulă a matricii tensiune-timp stau la supratensiuni temporare.
baza evaluării performanţelor furnizorilor de
energie electrică şi caracterizarea fiecărui nod al reţelei electrice din punctul de
vedere al calităţii energiei electrice.
Tabelul 12.6
Evaluarea creşterilor de tensiune
Creşterea de Durata creşterii de tensiune [ms]
tensiune 20  ts < 500 500 < ts  5000 5000 < ts  60000
Us/Uc  1,2 S1 S2 S3
1,2 > Us/Uc  1,1 T1 T2 T3
Evaluarea unei reţele electrice din punctul de vedere al supratensiunilor

necesită informaţii atât asupra nivelului acestora cât şi asupra numărului de consu-
matori afectaţi. În acest sens, sunt utilizaţi următorii indicatori agregaţi spaţial
[12.17]:
• Frecvenţa medie a supratensiunilor instantanee SIARFIx (System
Instantaneous Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) calculată ca raportul
dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie instantanee a valorii
efective a tensiunii peste x% din tensiunea contractată, pe durata analizată, şi
numărul total Nt deserviţi de sistemul analizat
n
 NI i (12.73)
SIARFIx % = i =1 ,
Nt
în care NIi este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre

evenimentele i, n − numărul total de evenimente cu supratensiune, pe durata
Pragul x% este în mod obişnuit de 140, 120 şi 110. Durata variaţiilor valorii
efective de tensiune luate în consideraţie este cuprinsă între o perioadă a tensiunii
alternative şi 0,5 s;
• Frecvenţa medie a supratensiunilor momentane SMARFIx (System

Instantaneous Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) calculată ca raportul
dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie momentană a valorii
efective a tensiunii peste x% din tensiunea contractată, pe durata analizată, şi
numărul total Nt deserviţi de sistemul analizat
n
 NM i (12.74)
SMARFIx % = i =1 ,
Nt
în care NMi este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre
efective de tensiune luate în consideraţie este cuprinsă între 0,5 s şi 5 s;
• Frecvenţa medie a supratensiunilor temporare STARFIx (System Temporary

Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) calculată ca raportul dintre numărul
de consumatori care au resimţit o variaţie temporară a valorii efective a tensiunii
peste x% din tensiunea contractată, pe durata analizată, şi numărul total Nt deserviţi
de sistemul analizat
n
 NTi (12.75)
STARFIx % = i =1 ,
Nt
în care NTi este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre
efective de tensiune luate în consideraţie sunt cuprinse între 5 s şi 60 s.
• Frecventa medie a supratensiunilor la nivel de sistem SARFIx% (System

Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) calculată ca raportul dintre numărul
de consumatori care au resimţit o variaţie a valorii efective a tensiune peste x% din
tensiunea contractată, pe durata analizată, şi numărul total Nt deserviţi de sistemul
analizat
n
 Ni (12.76)
SARFIx% = i =1 ,
Nt
în care Ni este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre

envenimentele i, n − numărul total de evenimente cu supratensiune, pe durata
Pragul x% este în mod obişnuit de 140, 120 şi 110;
Indicatorul SARFIx% poate fi determinat ca sumă a indicatorilor SIARFIx% ,
SMARFIx% şi STARFIx% .
Determinarea indicatorilor SARFIx% , SIARFIx , SMARFIx şi STARFIx necesită,
în afara datelor măsurate privind amplitudinea şi durata supratensiunilor în nodurile
reţelei electrice, şi informaţii privind consumatorii afectaţi de aceste perturbaţii.
În cazul echipamentelor electrice ale consumatorilor, nivelul şi durata supra-
tensiunilor trebuie să fie comparate cu curba de susceptibilitate a echipamentului
(de exemplu, ramura superioară a curbelor CBEMA sau ITIC) − figura 12.32 a) şi
figura 12.32 b).
Curbele de tipul CBEMA şi ITIC sunt indicate de către constructorii de echi-
pamente şi trebuie să fie comparate cu valorile măsurate ale supratensiunilor, ca
amplitudine şi durată, pentru a evalua posibilitatea funcţionării acestor echipamente
în nodul reţelei electrice din care sunt alimentate. Informaţiile obţinute pot fi folo-
site pentru adoptarea de decizii privind soluţiile pentru îmbunătăţirea calităţii ener-
giei electrice.
12.4 Alocarea nivelului de perturbaţii

Realizarea nivelului de calitate a energiei electrice la barele de alimentare a
consumatorilor impune ca furnizorul de energie electrică să monitorizeze
indicatorii de calitate şi să stabilească, pentru fiecare dintre consumatori, nivelul
limită al perturbaţiilor pe care le poate emite, astfel ca însumarea perturbaţiilor
determinate de toţi consumatorii să fie sub valoarea limită admisă din punctul de
vedere al calităţii energiei electrice (valori stabilite prin standardele de performanţă
ale furnizorului de energie electrică).
Pe baza valorilor admise ale nivelului de perturbaţii la barele de alimentare,
furnizorul de energie electrică trebuie să aloce fiecăruia dintre consumatori o cotă
de perturbaţii, astfel încât însumarea acestora să asigure încadrarea în valorile
admise.
Conform standardelor actuale alocarea nivelului de perturbaţii se face în raport
cu puterea contractată de către fiecare dintre consumatorii conectaţi la aceeaşi bară
de alimentare.
Încadrarea consumatorilor în cotele alocate asigură premizele realizării unui
nivel standard de calitate la barele de alimentare. În prezent calculele de alocare se
fac pentru perturbaţiile sub formă de distorsiune armonică, pentru fluctuaţiile de
tensiune (efect de flicker) şi pentru perturbaţiile sub formă de nesimetrie.
Alocarea nivelului de perturbaţie, pentru fiecare dintre sursele de perturbaţie
conectate la barele de alimentare, trebuie să fie una dintre preocupările importante
ale furnizorului de energie electrică pentru a asigura tuturor consumatorilor conectaţi
la aceste bare nivelul de calitate impus prin standardele de performanţă.
Rezolvarea problemei de alocarea a perturbaţiilor se face în trei etape (stadii)
[12.25].
U/UN
3
Domeniul admisibil al
supratensiunilor
2
1,4
1,2
1 0,0001T 0,001T 0,01T 0,1T T 10T 100T 1000T
1 s 1 ms 3 ms 20 ms 0,5 s 10 s
a)
U/Ur
1,4
1,3
1,2
1,1
Supratensiuni
admise
1 -1
10 100 101 102 103 [perioade]
b)
Fig. 12.32 − Curba ITIC (Information Technology Industry Council) (a) şi curba
CBEMA (The Computer and Business Equipment Manufacturers Association) (b)
privind valorile acceptate ale supratensiunilor
(o perioadă este egală cu 1/60 s).
În prima etapă (stadiul 1), racordarea micilor utilizatori, caracterizaţi de o

pondere redusă a sarcinii perturbatoare poate fi aprobată, fără o evaluare detaliată a
caracteristicilor emisiei şi a răspunsului reţelei de alimentare, având în vedere că
unii producători de echipamente de JT au adoptat măsurile necesare pentru limita-
rea perturbaţiilor. Definirea micilor utilizatori se face, în general, pe baza raportului
dintre puterea contractată şi puterea de scurtcircuit în nodul respectiv. Dacă, de
exemplu, acest raport este sub 0,2% consumatorii pot să funcţioneze fără a fi
monitorizaţi, din punct de vedere al perturbaţiilor determinate sub formă de distor-
siune armonică, fluctuaţii de tensiune (efect de flicker) şi nesimetrie.
În stadiul 2, evaluarea consumatorului perturbator se face în corelare cu ca-
racteristicile efective ale reţelei electrice de alimentare. În acest stadiu, nivelul de
planificare corespunzător reţelei respective este împărţit între utilizatori, în funcţie
de puterea totală disponibilă a reţelei de alimentare şi proporţional cu puterea con-

tractată a fiecărui consumator, racordat la această reţea. Această regulă asigură în-
cadrarea nivelului de perturbaţie, datorat emisiilor tuturor instalaţiilor utilizatorilor
care sunt racordaţi la reţea, în nivelul de planificare. În această etapă se ţine seama
de capacitatea reală de absorţie (compensare) a reţelei, considerând factorul de
nesimultaneitate şi diferenţele de fază ale curenţilor armonici, de impedanţa reţelei
şi de condiţiile specifice de lucru ale consumatorilor perurbatori.
Realizarea calcului de alocare, în stadiul 2, necesită adoptarea ipotezelor de
sumare a perturbaţiilor generate de sarcini diferite. Experienţa a arătat că, la
sumarea perturbaţiilor conduse, atât a celor de tensiune, cât şi a celor de curent
electric, poate fi adoptată o lege exponenţială de însumare.
Ca exemplu, pentru stadiul 2 de analiză se consideră o bară de medie tensiune
(fig. 12.33), alimentată din reţeaua de înaltă tensiune şi care alimentează o serie de
consumatori, conectaţi la bara MT, cu puterea totală SMV şi consumatori la nivelul
de joasă tensiune SJT , alimentaţi prin intermediul unui transformator MT/JT.
IT
TIM
St
MT LMT
GMT
SMV = St − SJT
JT
SJT
Fig. 12.33 − Alocarea perturbaţiilor în stadiul 2
de analiză.
.
Nivelul perturbator GMT (valoare globală) care poate fi alocat consumatorilor
conectaţi la bara de medie tensiune se determină din relaţia
GMT = α LαMT − TIM α
 LαIT , (12.77)
în care LMT este limita de planificarea (valoare admisă) a nivelului perturbaţiilor la
nivelul barei de medie tensiune; TIM − factorul de transfer al perturbaţiei de la
nivelul de IT la nivelul de MT; LIT − limita de planificare (valoare admisă) a
nivelului pertubaţiei în reţeaua de înaltă tensiune.
Nivelurile alocate Ei pentru utilizatorii individuali i , conectaţi la barele de
medie tensiune rezultă din relaţia
Si
Ei = GMT  α , (12.78)
St − S JT
în care St este puterea totală disponibilă la barele de alimentare, luând în considera-
re şi posibilitatea de creştere în viitor a necesarului de putere.
Factorul , diferit pentru fiecare tip de perturbaţie, este determinat pe cale
experimentală şi corespunde legii de sumare a perturbaţiilor (în general exponen-
ţială cu exponent ). De asemenea, factorul de transfer a perturbaţiilor TIM depinde
de tipul perturbaţiei.
Alocarea conform relaţiei (17.78) permite ca, la barele de medie tensiune, să

fie nu depăşite valorile de planificare, luând în considerare aportul sarcinilor
perturbatoare conectate la aceasţă bară, dar şi transferul de perturbaţii de la nivelul
superior de tensiune. Consumatorii conectaţi la nivelul de joasă tensiune sunt luaţi
în considerare ca un consumator echivalent, conectat la barele de medie tensiune şi
căruia i se alocă un nivel perturbator în funcţie de puterea simultană SJT .
În cazul în care unii utilizatori nu reuşesc să respecte cotele de perturbaţii
impuse prin calculul de alocate, efectuat în stadiul 2, furnizorul de energie
electrică, în stadiul 3, poate analiza posibilităţile concrete din reţea pentru a per-
mite, temporar şi cu caracter provizoriu, conectarea la reţea a consumatorului
respectiv. Furnizorul are în vedere faptul că nu toţi consumatorii perturbatori
utilizează integral cota alocată şi unii dintre consumatori nu lucrează cu întreaga
sarcină contractată.
În cazul consumatorilor perturbatori, conectaţi la barele de înaltă tensiune,
este necesar a lua în considerare şi aportul barelor învecinate [12.25].
12.5 Efectuarea determinărilor privind calitatea

energiei electrice
Din punctul de vedere al exactităţii informaţiilor obţinute, echipamentele de
măsurare, necesare în analiza calitătii energiei electrice, sunt de trei tipuri [12.8]:
• echipamentele de clasă A (Advanced), sunt utilizate dacă sunt necesare deter-
minări exacte, de exemplu în cazul decontărilor de energie, verificarea compatibili-
tăţii cu standardele de calitate a energiei electrice, analiza unor dispute între părţile
contractante;
• echipamentele de clasă B (Basic) sunt utilizate pentru o urmărire de ansamblu,
verificări în urma unor lucrări de reparaţii şi în alte cazuri în care incertitudinea de
măsurare nu prezintă o importanţă deosebită;
• echipamentele de clasă S (Surveys) sunt utilizate pentru analiza statistică a
mărimilor înregistrate pe durata măsurătorilor; trebuie să aibă aceleaşi performanţe
ca echipamentele din clasa A.
În general, în analiza problemelor de calitate a energiei electrice sunt utilizate
echipamente de clasă A.
Analiza calităţii energiei electrice în nodurile reţelei electrice implică în prin-
cipiu două etape diferite, în care sunt utilizate două tipuri diferite de echipamente.
Într-o primă etapă are loc o analiză de prezenţă a unor fenomene perturbatoare.
Sunt utilizate echipamente cu o importantă funcţie de osciloscop, cu posibilitate
relativ redusă de memorare şi simplitate de conectare. După stabilirea nodurilor în
care urmează a se aprofunda studiul calităţii energiei electrice sunt conectate echi-
pamente de monitorizare pe termen lung, caracterizate de posibilităţi importante de
prelucrare şi stocare a datelor, fiabilitate ridicată, posibilitate de transfer a datelor
pentru prelucrare exterioară.
La evaluarea nivelului perturbaţiilor în instalaţiile de înaltă tensiune, trebuie să
se aibă în vedere caracteristicile de transfer al întregului lanţ de măsurare. În insta-
laţiile actuale, utilizarea transformatoarelor de măsurare de tensiune şi de curent
electric, de tip inductiv sau de tip capacitiv (TECU), poate determina importante
erori datorate transferului componentelor de frecvenţă ridicată cu o exactitate
redusă. În acest fel, în special la analiza fluctuaţiilor rapide de tensiune, a golurilor
şi întreruperilor de scurtă durată, a supratensiunilor şi a distorsiunilor armonice
trebuie cunoscute caracteristicile transformatoarelor de măsurare, din punctul de
vedere al caracteristicii de frecvenţă.
Calitatea alimentării cu energie electrică, în special aspectele legate de

continuitatea în alimentare (calitatea serviciului de alimentare) a constituit
întotdeauna o preocupare deosebită, întreruperile fiind generatoare de daune în
industrie sau neplăceri în alimentarea consumatorilor rezidenţiali.
În ultimul timp, procesele tehnologice specifice industriei moderne foarte sen-
sibile la abateri faţă de calitatea normată a energiei electrice, au adus în actualitate
şi calitatea curbei de tensiune. În cele mai multe cazuri, abaterile de la regimul
sinusoidal şi simetric sunt însoţite de daune la producător, operatorul de reţea, di-
ferenţiate în funcţie de caracteristicile utilizatorilor RET sau RED, la consumator
prin nerealizarea producţiei, reducerea calităţii produselor realizate, reducerea pro-
ductivităţii, rebuturi în producţie, defecte în echipamente, perturbarea procesului
tehnologic pe durate mult superioare duratei întreruperii, accidente, cheltuieli
suplimentare pentru salarii, materii prime, energie etc.
Stabilirea indicatorilor la care un utilizator este sensibil, analiza domeniului
lor de variaţie într-un nod dat al sistemului electroenergetic, precum şi deciziile
privind creşterea nivelului calităţii energiei electrice furnizate, prezintă un interes
deosebit pentru utilizatorii finali dar şi pentru operatorii de producere, transport,
distribuţie şi furnizare.
Analizele realizate trebuie să pună în evidenţă nivelul calităţii energiei
electrice posibil a fi furnizată în mod normal utilizatorilor, iar aceştia vor putea
decide dacă acestea corespund exigenţelor lor sau este necesară efectuarea de
investiţii, la furnizor pentru creşterea nivelului de calitate sau în cadrul sistemului
propriu pentru creşterea imunităţii.
Bibliografie
[12.1] *** Electromagnetic compatibility (EMC). Part 2: Environment. Section 1: Description on the
environment – Electromagnetic environment for low – frequency conducted disturbances and
signalling in power suply systems, CEI 1000 – 2 – 1.
[12.2] *** Guide de l'ingénierie électrique de réseaux internes d'usines, Technique &
Documentation, Electra Paris, 1986.
[12.3] Baggini A., Handbook of Power Quality, John Wiley & Sons, Ltd, UK, 2008.
Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.
[12.5] *** Voltage characteristics of electricity supplied by public distribution systems, SR EN
50160/2007.
[12.6] *** UCTE Operation Handbook, 2004.
[12.7] *** Codul tehnic al reţelei electrice de transport, Bucureşti, 2004
[12.8] *** Electromagnetic compatibility (EMC), Part 4-30: Testing and measurement techniques
− Power quaity measurement methods, IEC 61000-4-30/2007
[12.9] Iordache Mihaela, Conecini I., Calitatea energiei electrice, Editura tehnică, Bucureşti, 1997.
[12.10] Eremia M., Electric power systems. Electric networks, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2006.
[12.11] *** Electromagnetic Compatibility (EMC) – Part 4: Testing and measurement techniques –
Secţion 15: Flickermeter – Functional and design specifications, IEC 61000 – 4 – 15/1997.
[12.12] Dugan R.C. ş.a., Electrical Power Systems Quality, Second Edition, McGraw-Hill, 2002.
[12.13] *** Compatibilité électromagnétique: Part 4:Techniques d’essai et de mesure. Section 7:
Guide général relatif aux mesures d’harmoniques et d’interharmoniques, ainsi qu’à
l’appareillage de mesure, applicable aux réseaux d’alimentation et aux appareils qui y sont
raccordés, CEI 1000–4– 7.
[12.14] Fransua Al. ş.a., Maşini şi sisteme de acţionări electrice.Probleme fundamentale, Editura
tehnică, Bucureşti, 1978.
[12.16] *** IEEE Recommendit Practices and Requirements for Harmonic Control in Electrical
Power Systems, IEEE Std-519-1992.
[12.17] *** IEEE Recommended Practice on Monitoring Power Quality, IEEE 1159–1995.
[12.18] Fodor D. ş.a., Convertoare statice de putere speciale, Editura Printech, Bucureşti, 1977.
[12.19] *** Guide to quality of electrical supply for industrial installations, Part 4: Voltage
unbalance, UIE Edition, 1998, Prepared by "Power Quality" Working group WG2.
[12.20] Beaulieu G. ş.a., Recommending Power Quality Indices and Objectives in the Context of an
Open Electricity Market, Rap. CIGRE 2003.
[12.21] Golovanov N., Şora I., Electrotermie şi electrotehnologii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997.
[12.22] *** Electromagnetic compatibility (EMC) − Part 2: Environment − Section 8 − Voltage dips
and short interruptions on public electric power supply systems with statistical measurement
results, IEC 61000−2−8/2000.
[12.23] *** Voltage Sag Indices – Working document for IEEE P1564, November 2001.
[12.24] Mihăileanu C., Potlog D.M., Goluri de tensiune în sisteme electroenergetice. Efecte asupra
consumatorilor, Editura Tehnică, Bucureşti 1979.
[12.25] *** Electromagnetic compatibility (EMC) − Part 3: Limits − Section 6: Assessment of
emission limits for distorting loads in MV and HV power systems − Basic EMC piblication −
IEC 61000−3−6/2005.
13 Utilizatori şi sarcini

Utilizatorii finali de energie electrică sunt persoane fizice sau juridice care
folosesc energie electrică pentru realizarea unor activităţi care necesită energie:
acţionări ale maşinilor de lucru, iluminat, încălzire, reacţii chimice etc.
În funcţie de puterea cerută şi aprobată, necesară desfăşurării proceselor care
folosesc energie electrică, utilizatorii finali se clasifică în [13.1]:
− consumatori mici, în cazul în care puterea aparentă aprobată este mai mică
sau egală cu 100 kVA;
− consumatori mari, a căror putere aparentă aprobată este cuprinsă între 100
kVA şi 1 MVA inclusiv;
− consumatori foarte mari, în cazul în care puterea aparentă aprobată
depăşeşte 1 MVA.
Conform reglementărilor emise de autoritatea competentă, consumatorul de
energie electrică cu o putere instalată de cel puţin 1000 kVA este obligat să pre-
zinte prognoze orare de consum furnizorului cu care are relaţii contractuale,.
13.2 Sistemul de alimentare cu energie electrică

a unui utilizator
Sistemul de alimentare cu energie electrică a receptoarelor unui consumator
cuprinde, în principal, două părţi:
• sistemul electroenergetic exterior, ca parte a reţelei electrice a distribuitorului
de energie electrică;
• sistemul electroenergetic interior (sistemul electroenergetic industrial) care
cuprinde ansamblul instalaţiilor electrice, din exploatarea utilizatorului şi care asigură
transferul energiei electrice, de la sistemul exterior, până la receptoarele acestuia.
Punctul de delimitarea dintre cele două sisteme, de cele mai multe ori comun
cu punctul de măsurare a energiei electrice consumate, este locul în care instalaţiile
consumatorului se conectează la înstalaţiile electrice ale furnizorului şi care repre-
zintă, astfel, un punct de delimitare a proprietăţii.
13.2.1 Sistemul electroenergetic exterior
Configuraţia reţelei electrice exterioare, din care este alimentat consumatorul

de energie electrică, este diferită, în special, în funcţie de nivelul cerut de siguranţă
în alimentare a acestuia. Din punct de vedere practic sunt folosite următoarele con-
figuraţii principale [13.2]:
− reţea electrică radială (fig. 13.1);
− reţea electrică alimentată de la ambele capete (fig. 13.2);
− reţea electrică buclată (fig. 13.3).
Bara staţiei de 20 kV
Fig. 13.1 − Schema unei reţele electrice

radiale.
20 kV
I1 I2
B1 B2
B1 B2
I1A I2B IA
I2A K
CA CB
IB
a) B
b)
Fig. 13.2 − Schema unei linii electrice cu dublă alimentare a) şi o reţea electrică
inelară b).
În cazul schemelor radiale, liniile conectate la bara de 20 kV asigură alimenta-

rea univocă a consumatorilor din zonă. Racordurile R asigură conectarea diferiţilor
consumator aflaţi în apropierea axului principal al reţelei. Principalele avantaje ale
acestei scheme de distribuţie constau în simplitatea exploatării şi monitorizării, sis-
Utilizatori şi sarcini 507
teme simple de protecţie, mai puţine echipamente de comutaţie. În cazul unui

defect în reţea, toţi consumatorii, conectaţi la un anumit ax, rămân nealimentaţi
până la remedierea defectului. De asemenea, în acest tip de reţea electrică,
pierderile de energie electrică şi căderile de tensiune sunt relativ mari.
În general, schema de distribuţie indicată în figura 13.1 este utilizată pentru
alimentarea unor zone de consum cu densitate redusă (zone rurale, zone de la
marginea oraşelor, mici consumatori industriali etc.).
În cazul liniei alimentată de la ambele capete (fig. 13.2 a)), curentul electric
absorbit de consumator (de exemplu, consumatorul CA) este preluat atât de la bara
B1 cât şi de la bara B2 . În acest fel, pierderile de putere şi energie, precum şi
căderile de tensiune sunt mai mici decât în cazul alimentării radiale.
Pentru schema inelară (fig. 13.2 b)), cele două bare B1 şi B2 sunt conectate la o
sursă unică de alimentare. În cazul unui defect, de exemplu în punctul K, prin inter-
mediul întreruptoarelor IA şi IB , linia afectată de defect este separată, iar consuma-
torii sunt alimentaţi, până la remedierea defectului, în continuare, într-o schemă
radială. Schema inelară este larg utilizată atât în reţelele de înaltă şi medie tensiune,
cât şi în reţelele de joasă tensiune.
Buclarea reţelei (fig. 13.3) realizează o siguranţă mare în alimentare, reduce-
rea pierderilor de energie şi o calitate superioară a energiei electrice furnizate.
Toate liniile din reţea sunt alimentate din ambele capete. Schema este utilizată în
reţelele de joasă şi medie tensiune, în zonele cu densitate mare de sarcină (centre
urbane mari, zone industriale). Realizarea reţelelor buclate implică costuri de in-
vestiţie sporite şi existenţa unui sistem de protecţie mai complex.
În cazurile practice este necesar a face deosebirea dintre o reţea construită
buclat, dar exploatată radial, şi o reţea construită şi exploatată buclat.
110/20 kV
20 kV
20 kV 20 kV 20 kV
0,4 kV 0,4 kV
20 kV
20 kV
110/20 kV
110/20 kV
Fig. 13.3 − Schema unei reţele electrice buclate.

Echipamentele de comutaţie moderne, existenţa transformatoarelor de putere

redusă, cu fiabilitate ridicată şi randament mare, permit adoptarea unor soluţii în
care reţeaua de joasă tensiune are o pondere redusă, limitând astfel, într-o mare
măsură, pierderile în reţeaua electrică de distribuţie (în sistemul electroenergetic
actual peste 70% din pierderile de energie electrică au loc în reţeaua de joasă
tensiune). Ca exemplu, în figura 13.4 este indicată o soluţie utilizată pentru
localităţile urbane (fig. 13.4 a)) şi pentru localităţile rurale (fig. 13.4 b)) [13.3].
Blocuri de locuinţe
20 kV   20 kV
Transformator 20/0,4 kV
a)
   
A
B
C
Linie electrică
aeriană – 20 kV
b)
Fig. 13.4 − Alimentarea cu energie electrică a unei zone cu

blocuri de locuinţe a) şi a unei localităţi rurale b).
Transformatoarele uscate, de puteri reduse (până la 50 kVA), pot fi amplasate

la fiecare bloc de locuinţă (fiecare scară de bloc) şi alimentate cu un cablu cu
tensiunea nominală de 20 kV printr-o schemă simplă numai cu separatoare (se
consideră existenţa unor cabluri şi transformatoare de mare fiabilitate) şi protecţie
locală numai pe partea de joasă tensiune. Rezultă, în acest fel, o reţea electrică de
joasă tensiune, distribuită, dar de lungime foarte scurtă şi care nu este în
proprietatea furnizorului de energie electrică.
În cazul localităţilor rurale pot fi utilizate transformatoare de mică putere
(15  60 kVA) pentru alimentarea unor grupuri de locuinţe sau a unor ferme.
Rezultă, de asemenea, o reţea de joasă tensiune distribuită, de lungime foarte
redusă. Încărcarea simetrică a reţelei electrice se obţine printr-o conectare adecvată
a transformatoarelor pe cele trei faze. Pentru reţelele de medie tensiune tratate cu
rezistor, pot fi utilizate şi transformatoare monofazate.
13.2.2 Sistemul electroenergetic interior
În cazul întreprinderilor industriale, reţeaua electrică pentru alimentarea

consumatorului (din punct de vedere electric un ansamblu de receptoare şi circuite
de alimentare) poate avea aceeaşi complexitate ca şi reţeaua electrică a furnizorului.
Alegerea schemei de alimentare a consumatorului de energie electrică trebuie

făcută de către utilizator în colaborare cu furnizorul de energie. Consumatorul
doreşte, în principal, o alimentare sigură şi de calitate, pentru puterea cerută, iar
furnizorul de energie doreşte o încărcarea cât mai puţin neuniformă, un factor de
putere impus, perturbaţii reduse în reţeaua electrică de alimentare (nesimetrie,
armonice, fluctuaţii de tensiune etc.) [13.4].
Sarcina electrică este definită ca fiind puterea electrică (activă, reactivă sau
aparentă), debitată sau absorbită de un sistem tehnic. Predeterminarea sarcinii
electrice este cea mai importantă etapă la alegerea şi proiectarea unui sistem de ali-
mentare cu energie electrică. Această etapă determină principalii indicatori tehnici
şi economici ai sistemului interior al consumatorului: nivelul investiţiilor, cheltuielile
de mentenanţă, siguranţa în funcţionare.
Tensiunea de alimentare la care se conectează un consumator se alege în
funcţie de puterea contractată a acestuia. Cei mai mulţi dintre consumatorii
industriali sunt conectaţi la reţeaua de medie tensiune (20 kV). Marii consumatori
sunt conectaţi la tensiunea de 110 kV şi numai un număr redus de consumatori,
foarte mari, sunt conectaţi la tensiunea de 400 kV (industria de aluminiu, industria
metalurgică).
Pentru puteri trifazate contractate sub 250 kVA, în general, consumatorul
industrial este conectat la reţeaua electrică de joasă tensiune. Conectarea la puteri
mai mici, la reţeaua de medie tensiune, poate fi necesară în cazul în care consuma-
torul industrial necesită condiţii de calitate a energiei electrice superioare celor
oferite de reţeaua de joasă tensiune.
Pentru a asigura alimentarea unui nou consumator, în mod obişnuit, se face o
legătură la o reţea electrică existentă. Dacă în apropiere se află o linie electrică
aeriană sau o linie în cablu este posibil a se realiza o asemenea legătură. Astfel, ca
exemplu, în figura 13.5, în punctul C al liniei AB se poate realiza o secţionare şi
introducerea a două separatoare S1 şi S2 , între care este conectat racordul de 20 kV
pentru alimentarea sistemului electroenergetic al consumatorului. În mod normal,
ambele separatoare S1 şi S2 sunt închise, dar există şi posibilitatea utilizării altor
scheme de alimentare. Transformatorul T, de medie tensiune, este conectat prin
intermediul separatorului S3 şi a întreruptorului I. De la bornele de joasă tensiune
ale transformatorului 20/0,4 kV sunt alimentate receptoarele de joasă tensiune ale
consumatorului.
13.2.2.1 Graficul de sarcină al unui consumator
Puterea electrică necesară unui consumator, pentru a asigura desfăşurarea acti-

vităţilor sale, diferă pe parcursul unei zile, fiind diferită în funcţie de intensitatea
activităţilor desfăşurate la diferitele ore şi de tipul zilei: de lucru sau de sărbătoare,
de sezon etc. Curba care reprezintă variaţia puterii electrice absorbită de un
consumator, pe parcursul unei zile, se numeşte grafic de sarcină şi poate să se
refere la puterea activă, puterea reactivă sau puterea aparentă (fig. 13.6).
În principiu, un grafic de sarcină (fig. 13.6) poate fi definit prin următoarele
mărimi [13.4]:
− valoare de vârf de sarcină Pv;
− valoare la gol de sarcină Pg ;

− valoare medie Pmed;
− profil.
Linie de 20 kV C
A B
S1 S2
Linie de 20 kV
S3
I
S4
0,4 kV
Receptoare 0,4 kV
Fig. 13.5 − Exemplu de schemă de alimentare

a unui consumator conectat la 20 kV.
P P
Vârf de sarcină
Pv PM
t
Pmed
Pg Pm
Gol de sarcină
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t[ore]
Fig 13.6 − Grafic de sarcină zilnică, teoretic a) şi determinat pe baza înregistrărilor de energie b).
Deoarece fiecare consumator are curba sa de sarcină specifică, din motive

practice, se urmăreşte încadrarea formei acesteia într-o categorie, numit profil, de
formă asemănătoare. Profilul de sarcină al unui consumator poate determina preţul
de achiziţie a energiei electrice. Pentru încadrarea unui consumator într-un anumit
profil de sarcină sunt utilizaţi o serie de indicatori ce caracterizează forma graficu-
lui de sarcină
Puterea activă P luată în consideraţie la realizarea graficului de sarcină este o
putere medie calculată pe un interval de timp stabilit (în mod obişnuit sfert de oră)
şi se determină, în mod practic, din citirile contoarelor de energie electrică la limi-
tele intervalului de timp, t = t − t0, stabilit
E − Ea0
P = at . (13.1)
t
Puterea maximă PM este cea mai mare putere medie care poate să apară într-un
interval de timp specificat; în funcţie de intervalul de timp luat în consideraţie se
defineşte sarcina maxim de durată, determinată pe 15, 30 sau 60 minute şi sarcina
maximă de vârf (de scurtă durată), determinată pe intervale de timp de 1  10 s [13.1].
Puterea maximă a graficului de sarcină are un rol important în dimensionarea
instalaţiilor de alimentare a consumatorului.
Puterea medie Pmed poate fi determinată orar, zilnic, lunar, anual etc. Pentru
graficul de sarcină zilnic se calculează cu relaţia
T
t M

1
Pmed =
T 
 P  dt   Pk .
T k =1
(13.2)
0
În relaţia (13.2) s-a notat cu T intervalul de timp pe care se calculează puterea
medie (oră, zi, lună etc.), P − puterea absorbită de consumator, t − intervalul de
timp (de obicei sfert de oră) pe care se determină puterea, Pk − puterea corespunză-
toare fiecărui interval de timp t, M − numărul intervalelor t cuprins în intervalul
de timp T.
Puterea instalată activă Pi se defineşte ca suma aritmetică a puterilor nomina-
le active ale receptoarelor consumatorului. O atenţie specială trebuie acordată mo-
toarelor electrice la care este indicată puterea mecanică la arbore, puterea electrică
fiind mai mare, având în vedere randamentul motorului.
Puterea aprobată (contractată) reprezintă valoarea maximă a puterii active/apa-
rente pe care utilizatorul o poate absorbi prin instalaţia de racordare la reţeaua
electrică şi pentru care se emite avizul tehnic de racordare [13.1]. Valoarea se con-
semnează în avizul tehnic de racordare şi este luată în considerare la dimensionarea
instalaţiei de racordare a utilizatorului respectiv şi la rezervarea de capacitate în re-
ţeaua electrică;
Puterea maximă contractată reprezintă cea mai mare putere medie, cu înre-
gistrare la interval de 60 minute consecutive, prevăzută în contractul de furnizare a
energiei electrice, pe care consumatorul are dreptul să o absoarbă în perioada de
consum, pentru un anumit loc de consum sau cale de alimentare.
Factorul de formă kf al graficului de sarcină se defineşte ca fiind raportul
dintre puterea medie pătratică şi puterea medie, pe acelaşi interval de timp T
T M
 (Ea,k − Ea,k −1 )2
1
T 
 P 2  dt M
(13.3)
0 k =1
kf = 
Pmed ET
în care Ea,k-1 este energia activă înregistrată de contor la începutul intervalului k
dintre cele M intervale de timp t în care se imparte durata de calcul T, Ea,k − ,
energia activă înregistrată de contor la sfârşitul intervalului k, ET − energia
înregistrată de contorul de energie activă pe intervalul de timp T.
Factorul de formă poate fi definit şi pentru puterea aparentă a consumatorului.
Pentru un consumator cu un grafic de sarcină constant, factorul de formă are
valoare unitară. Un consumator cu un grafic de sarcină, practic constant pe
parcursul zilei, determină cele mai reduse solicitări pentru producătorii de energie
electrică, precum şi pentru operatorii de transport, distribuţie şi furnizare.
Factorul de utilizare al puterii instalate ku se defineşte ca raportul dintre

puterea medie Pmed necesară receptorului şi puterea instalată a acestuia:
P
ku = med . (13.4)
Pi
De exemplu, în cazul iluminatului electric, conectat direct la reţeaua electrică
de alimentare, factorul de utilizare este unitar, dar în cazul majorităţii motoarelor
electrice din industrie, acesta nu depăşeşte valoarea de 0,75. Factorul de utilizare
trebuie să fie evaluat pentru fiecare receptor în parte sau pentru un grup de
receptoare :
N
 kuk  Pik
ku , m = k =1 ,
N
(13.5)
 Pik
k =1
în care kuk este factorul de utilizare pentru receptorul k din grupul celor N receptoa-
re luate în consideraţie iar Pik − puterea instalată a receptorului k.
Pe ansamblul unei întreprinderi, factorul de utilizare poate fi determinat ca
raportul dintre durata de utilizare a puterii instalate şi durata intervalului luat în
considerare (zi, lună, an). Se defineşte durata de utilizare a puterii instalate ca fiind
durata fictivă (în ore) în care consumul cu puterea instalată Pi determină aceeaşi
energie anuală ca şi consumul conform graficului anual de sarcină real.
În tabelul 13.1 [13.4] sunt indicate valori orientative ale factorului de utilizare
pentru diferite tipuri de întreprinderi.
Factorul de aplatizare ka este definit ca raportul dintre puterea medie absor-
bită Pmed şi puterea maximă PM ale graficului de sarcină, într-un interval de timp
luat în consideraţie
P
k a = med . (13.6)
PM
Factorul de aplatizare are un rol important în caracterizarea comportamentului
energetic al consumatorului.
Tabelul 13.1
Valori orientative ale factorului de utilizare
Nr. Consumator ku
Industria siderurgică cu cuptoare cu
1 0,2  0,5
arc electric
2 Staţii de pompare 0,7  0,8
3 Industria constructoare de maşini 0,2  0,6
4 Industria chimică 0,6  0,7
5 Fabrici de ciment 0,55  0,6
6 Laminoare 0,3  0,4
7 Fabrici de mobilă 0,3  0,35
Factorul de neuniformitate al graficului de sarcină este definit ca raportul

dintre puterea Pm absorbită la gol de sarcină şi sarcina maximă PM
P
kn = m . (13.7)
PM
Factorul de neuniformitate este inversul factorului de vârf kv al graficului de
sarcină.
Pe baza graficelor de sarcină zilnice, pentru fiecare consumator de energie
electrică poate fi determinat graficul de sarcină anual (fig. 13.7).
P
Pmax
P
Pmin
0 tm 8760 t [ore]
Fig. 13.7 − Graficul de sarcină anual P = f(t) şi durata de utilizare a

puterii active maxime tm .
Se defineşte durata de utilizare a puterii active maxime tm ca fiind durata

fictivă (în ore) în care consumul cu puterea maximă Pmax determină aceeaşi energie
anuală ca şi consumul conform graficului anual de sarcină real (aria suprafeţei
haşurate este egală cu aria Pmaxtm)
8760
 P(t )  dt (13.8)
tm = 0 .
Pmax
Durata de utilizare a puterii active maxime tm este mărimea de bază pentru
determinarea pierderilor active anuale pe circuitele sistemului electroenergetic
industrial.
13.2.2.2 Profile de sarcină
Odată cu deschiderea pieţelor de energie electrică, a fost acordată o atenţie

deosebită monitorizării consumului marilor consumatori şi transmiterea la furnizorul
de energie electrică a datelor orare ale consumului. În acest fel, este posibil controlul
graficului de consum al acestor consumatori şi tarifarea în funcţie de comporta-
mentului lor energetic.
În cazul consumatorilor mici (de obicei cu un consum sub 100.000 kWh anual
sau cu putere contractată sub 100 kVA), monitorizarea şi transmiterea datelor la
furnizor, pentru a realiza tarifarea în funcţie de forma graficului de sarcină, nu este
raţională economic. Pentru aceşti consumatori, este necesară stabilirea unei proceduri
practice pentru a lua în considerare modul în care utilizează energia electrică.
Definirea unor clase profile de consum, în care consumatorii cu consum redus

pot fi incluşi, reprezintă o soluţie eficientă, simplă şi ieftină pentru ca aceştia să
poată participe la piaţa de energie electrică.
Utilizarea profilelor de sarcină necesită:
− stabilirea formei graficelor de sarcină ale diferiţilor consumatori, pentru di-
ferite tipuri de zile (zi de lucru, zi de sărbătoare) şi diferite condiţii meteorologice;
− definirea unor clase de grafice de sarcină;
− stabilirea unei proceduri de tarifare în funcţie de profilul de sarcină.
În principiu, sunt utilizate două metode pentru a determina graficul de sarcină
al consumatorilor [13.5]:
• metoda zonală;
• metoda încadrării într-o categorie.
Metoda zonală este utilizată pentru zone mari sau medii, cu consumatori de
aceeaşi categorie (de exemplu, blocuri de locuinţe). Consumul de energie pentru
această zonă este monitorizat şi, după scăderea pierderilor de energie activă, este
stabilit graficul de sarcină, iar forma acestuia este alocată tuturor consumatorilor
din zonă. Metoda este simplă, poate fi implementată imediat şi asigură tarifarea
orară a consumatorilor. Prezintă dezavantajul că nu transmite semnale suficient de
clare utilizatorilor de energie electrică pentru controlul facturii proprii.
Cea de a doua metodă constă în încadrarea consumatorului într-o anumită
categorie, pe baza determinărilor efectuate pe intervale mari de timp (de obicei,
mai mult de un an). Metoda asigură personalizarea graficului de sarcină, dar nece-
sită costuri relativ ridicate pentru efectuarea de măsurători şi corectarea graficului
alocat la modificarea modului de consum.
Tipurile de profile de sarcină necesare pentru tarifarea energiei electrice sunt
reglementate. Ca exemplu, în tabelul 13.2 sunt indicate tipurile de profile de
sarcină reglementate în Germania [13.6], iar în figura 13.8 sunt indicate curbe de
sarcină tipice.
13.2.2.3 Criterii de dimensionare a sistemului electroenergetic interior
Stabilirea puterii active necesară este prima etapă în abordarea şi rezolvarea

problemelor de alimentare cu energie electrică, dar necesită o analiză atentă a
modului de funcţionare a receptoarelor acestuia.
Dimensionarea instalaţiei de alimentare pentru puterea instalată este neecono-
mică, deoarece pe parcursul unei zile nu funcţionează toate receptoarele simultan şi
nu toate sunt încărcate la puterea nominală.
Puterea de calcul (cerută) este o valoare convenţională care permite evaluarea
condiţiilor de încălzire a reţelelor electrice de alimentare. Se defineşte ca fiind o
sarcină constantă care determină acelaşi efect termic cu sarcina reală, variabilă în
timp. Deşi se referă la puterea aparentă Sc , în calculele practice, se utilizează pute-
rea activă de calcul Pc determinată ca puterea medie maximă care poate să apară pe
graficul de sarcină în intervalul de cerere. Durata intervalului de cerere se stabileşte
în funcţie de condiţiile de încălzire ale conductoarelor. O valoare de 0,5 … 2 ore,
de circa 3 ori mai mare decât constanta de timp a procesului de încălzire a conduc-
toarelor, permite stabilirea puterii de calcul din graficul de sarcină.
P P
200 200
100 100
H0 G0
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t [ore]
P P
400 200
200 100
G1 G2
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t [ore]
P P
200 200
100 100
G3
G4
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t [ore]
P P
200 200
100 100
G5 G6
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t [ore]
P P
200 200
100 100
G7 L0
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t [ore]
P P
200 200
100 100
L1 L2
0 6 12 18 24 t [ore] 0 6 12 18 24 t [ore]
Fig. 13.8 − Exemple de profile de sarcină.

Tabelul 13.2
Profile de sarcină
Tip Consumatori tipici
H0 Utilizatori casnici
G0 Întreprinderi mici în general
G1 Întreprinderi mici cu program 8 … 18
G2 Întreprinderi mici cu consum preponderent seara
G3 Întreprinderi mici cu program continuu
G4 Magazine, centre de servire
G5 Întreprinderi mici de panificaţie
G6 Consumatori cu activitate la sfârşit de săptămână (biserici)
G7 Societăţi cu consum constant (emiţătoare radio)
L0 Întreprinderi rurale
L1 Crescătorii, producţie de lapte
L2 Alte întreprinderi rurale
Factorul de cerere kc al unui grup de receptoare se defineşte ca fiind raportul

dintre puterea de calcul şi puterea instalată
P
kc = c . (13.9)
Pi
Puterea de calcul este, de regulă, mai mică decât puterea maximă (fiind o
medie pe un interval de timp mai mare).
Factorul de cerere variază scăzător, de la receptor spre punctul de delimitare
(fig. 13.9) [13.7].
Post de Tablou de
transformare distribuţie kc1
0,4 kV
kc4 kc3 M
kc5
20 kV; 50 Hz
kc2
kc5 < kc4 < kc3 < kc2 < kc1
Fig. 13.9 − Variaţia factorului de cerere în sistemul

electroenergetic interior.
În mod practic, factorul de cerere se determină ca fiind raportul dintre sarcina

maximă de durată PMd , absorbită în schimbul cel mai încărcat şi puterea instalată Pi
P
kc = Md . (13.10)
Pi
Factorul de nesimultaneitate ks (ks  1) este definit pentru un grup de recep-
toare şi reprezintă raportul dintre puterea efectiv necesară ansamblului de receptoa-
re şi suma puterilor necesare fiecărui receptor. Stabilirea valorii factorului de nesi-
multaneitate necesită cunoaşterea, în profunzime, a procesului tehnologic şi poate
fi estimat pe baza experienţei unor consumatori cu profil asemănător. În tabelul
13.3 [13.4] sunt indicate valori orientative pentru diferite tipuri de consumatori. În
principiu, cu cât numărul de receptoare, în cadrul ansamblului luat în consideraţie,

este mai mare, cu atât factorul de nesimultaneitate este mai redus.
Tabelul 13.3
Valori orientative ale factorului de nesimultaneitate
Nr. Consumator ks
1 Şcoală, grădiniţă 0,6  0,9
2 Hotel 0,2  0,6
3 Clădire mică de birouri 0,5  0,7
4 Clădire mare de birouri 0,4  0,8
5 Magazin comercial, supermarket 0,7  0,9
6 Industrie prelucrătoare 0,2  0,3
7 Întreprinde de automobile 0,2  0,3
8 Iluminat exterior 1
9 Şantiere de construcţii 0,2  0,4
Factorul de diversitate kd , (ks  1) recomandat de normativele CEI, este

inversul fatorului de nesimultaneitate.
Valorile estimate ale factorilor de utilizare şi ale factorilor de nesimultaneitate
permit evaluarea puterii necesară dimensionării transformatoarelor de alimentare a
consumatorului. În figura 13.10 este prezentat, ca exemplu, modul de evaluare a
puterii necesară transformatorului de alimentare din figura 13.9.
Post de Tablou de
transformare distribuţie
Putere Putere Factor de Putere
Factor de absorbită Factor de absorbită utilizare instalată
nesimultaneitate nesimultaneitate
ks = 0,6 ks = 0,65
78,64 kW 28 kW 0,7 M
57,74 40 kW
6 kW 3
kW
18 kW 0,9 Cuptor cu
8 kW 20 kW
3,6 kW rezistoare
Factor de 24 kW 0,8
0,9 0,8 1,0 Convertor
utilizare 30 kW
de sudare
Iluminat Factor de nesimulta-
electric 8,64 kW neitate ks = 0,6
Aer con- 6 kW Putere
3,6 3,2 2,0 5,6
diţionat Putere absorbită
kW kW kW kW
10 kW instalată
Sisteme Factor de
0,6 0,8 0,5 0,7
IT utilizare
4 kW Maşini unelte
Putere
6 kW 4 kW 4 kW 8 kW
instalată
Fig. 13.10 − Circulaţia puterilor active în sistemul electroenergetic interior.
Exemplul prezentat în figura 13.10 indică faptul că, pentru o putere instalată
totală în cadrul întreprinderii de 132 kW, transformatorul de alimentare este parcurs
de o putere egală cu 57,74 kW. Analiza efectuată permite cunoaşterea circulaţiilor

de putere la un moment dat. Modificarea factorilor de utilizare şi a factorilor de
nesimultaneitate determină modificarea fluxurilor de putere. Pentru dimensionarea
circuitelor din sistemul electroenergetic interior sunt folosite puterile de calcul.
13.2.2.4 Alegerea tensiunii de alimentare a consumatorului
Tensiunea de alimentare din reţeaua electrică publică se alege în funcţie de

puterea aprobată (declarată) a consumatorului şi de posibilităţile de alimentare din
zonă. Pentru conectarea la reţeaua publică de joasă tensiune trebuie să se ia în
considerare şi următoarele aspecte:
− modul de tratare a neutrului reţelei interioare şi a reţelei exterioare;
− condiţiile specifice privind calitatea energiei electrice;
− condiţiile de tarifare a energiei electrice;
− posibilitatea dezvoltării în viitor a consumatorului.
Analiza problemelor legate de tratarea neutrului trebuie făcută numai în cazul
în care reţeaua electrică interioară şi cea exterioară au aceeaşi tensiune nominală
(de exemplu, 20 kV). În cazul reţelelor electrice interioare, alimentate prin interme-
diul transformatoarelor (de exemplu, 110/20 kV) reţeaua electrică interioară poate
avea un mod de tratare care este cel mai adecvat acesteia.
Pot fi luate în considerare numai valori nominale ale tensiunii (tabelul 13.4)
[13.8].
Tabelul 13.4
Tensiuni nominale standardizate
Joasă tensiune [V] 400
Medie tensiune [kV] 6*, 10*, 20
Înaltă tensiune [kV] 110
Foarte înaltă tensiune [kV] 220**, 400**, 750**
* Numai în reţelele industriale pentru alimentarea motoarelor
de medie tensiune sau în întreprinderile cu grupuri proprii cu
aceste valori ale tensiunii la borne.
** Tensiunile nominale de 220 kV, 400 kV şi de 750 kV sunt
utilizate pentru transportul energiei electrice.
În cadrul întreprinderilor industriale, pentru scopuri deosebite, pot fi întâlnite

şi alte tensiuni nominale:
− 30  35 kV pentru transformatoarele care alimentează cuptorul instalaţiilor
cu arc electric şi a instalaţiilor de electroliză;
− 25 kV pentru alimentarea sistemului de tracţiune electrică;
− 12 V; 24 V − pentru alimentarea circuitelelor în zone cu pericol de electro-
cutare.
Tensiunea joasă (400 V) este utilizată pentru alimentarea consumatorilor cu
putere redusă, consumatori casnici, servicii şi mică industrie. În cele mai multe
dintre cazuri, consumatorii casnici sunt alimentaţi monofazat, la tensiunea nominală
de 230 V. Odată cu creşterea puterii instalată în echipamentele electrocasnice, a în-
ceput să se utilizeze soluţia cu alimentare trifazată a acestor consumatori.
Tensiunea medie este specifică reţelelor de distribuţie din zonele urbane şi

rurale, precum şi întreprinderilor industriale.
Tensiunile înalte şi foarte înalte sunt utilizate la reţele de transport, de distri-
buţie şi de repartiţie, pentru alimentarea marilor oraşe, precum şi a întreprinderilor
industriale mari. Tensiunea nominală de 750 kV este utilizată pentru interconexiu-
nea sistemelor electroenergetice.
În cadrul întreprinderilor industriale, mari şi foarte mari, sistemul electro-
energetic interior are mai multe niveluri de tensiune.
13.2.2.5 Dimensionarea circuitelor sistemului electroenergetic industrial
Dimensionarea circuitelor sistemului electroenergetic industrial se face pe

baza valorilor cunoscute sau estimate ale puterilor de calcul şi ale puterilor
maxime. În cazul consumatorilor cu variaţii mari şi aleatorii ale sarcinii, estimarea
mărimilor de calcul se face pe baza experienţei unor consumatori cu profil
asemănător sau pe baza unui calcul probabilistic, cu un anumit nivel de încredere.
Metoda consumului specific de energie

Pentru receptoarele cu grafic de sarcină constant sau cu variaţii reduse, puterea
de calcul Pc este aproximativ egală cu puterea medie Pmed [13.4]
W A
Pc  Pmed = 0 , (13.11)
T
în care W0 este consumul specific pe unitatea de produs (kWh/produs, unitate mo-
netară), A − producţia planificată în intervalul considerat T.
Valorile consumului specific W0 sunt cunoscute pentru diferiţi consumatori şi
diferite tehnologii. Aceste valori sunt însă orientative având în vedere preocupările
pentru creşterea eficienţei energetice şi modernizarea tehnologiilor.
Dimensionarea circuitelor se face pe baza puterii aparente de calcul Sc :
P
Sc = c , (13.12)
λ
în care  este factorul de putere al consumatorului.
Stabilirea factorului de putere , pentru cazul consumatorilor actuali, necesită
cunoaşterea tipului de receptoare şi forma curentului electric absorbit. Nu trebuie
să se confunde noţiunea de „cos” care corespunde unghiului de defazare între
curbele sinusoidale de tensiune şi de curent electric (practic inexistente în între-
prinderile actuale) şi noţiunea de factor de putere , ca raport între puterea activă şi
puterea aparentă. Valoarea  este totdeauna mai mică, cel mult egală cu valoarea
„cos1”, corespunzătoare defazajului armonicelor fundamentale de tensiune şi de
curent electric [13.3].
Metoda consumului specific de energie este folosită pentru întreprinderile cu
funcţionare continuă şi cu un număr redus de produse. De exemplu, pentru o între-
prindere de producţie de aluminiu prin electroliză, pentru o producţie anuală de
circa 200000 t şi un consum de circa 13 MWh/t, rezultă o putere de calcul Pc  Pmed
 300 MW. Pentru un factor de putere  = 0,91 rezultă o putere aparentă de calcul
Sc  330 MVA.
Metoda sarcinii specifice de calcul pe unitatea de suprafaţă

Determinarea puterii de calcul pentru o anumită zonă alimentată sau pentru o
anumită secţie cu profil asemănător de producţie se face pe baza densităţii cunoscute
p0 [kW/m2] a sarcinii
Pc  p0  A, (13.13)
în care A este aria zonei analizate.
Valorile densităţii de sarcină p0 sunt cunoscute pentru diferiţi consumatori şi
diferite tehnologii. Aceste valori sunt, aşa cum s-a afirmat mai sus, orientative,
având în vedere preocupările pentru creşterea eficienţei energetice şi modernizarea
tehnologiilor.
Metoda sarcinii specifice este folosită în întreprinderile sau secţiile cu un mare
număr de maşini (în general de putere mică) ce execută lucrări de acelaşi tip. De
exemplu, pentru o întreprindere de confecţii, cu o putere specifică de 200 W/m 2, în
cazul unei hale cu aria de 400 m2, rezultă o putere de calcul Pc = 80 kW. Pentru un
factor de putere  = 0,85 rezultă o putere aparentă de calcul Sc  95 kVA.
Metoda factorului de cerere

Aplicarea acestei metode necesită cunoaşterea, pentru fiecare receptor k sau
pentru un grup de receptoare, puterea instalată Pik , factorul de putere k şi factorii
de cerere kck
Pck = kck  Pik ;
P (13.14)
Sck = ck .
λk
Determinarea sarcinii de calcul Sc, pentru un grup de receptoare sau pentru o
secţie în care receptoarele au factori de putere diferiţi, necesită o analiză atentă a
caracteristicilor diferitelor receptoare. În principiu, este recomandabil să se adune
sarcinile active de calcul ale diferitelor receptoare şi să se estimeze factorul de
putere mediu pentru elementul care urmează a fi dimensionat. Calculul efectuat pe
baza puterilor active de calcul şi a puterilor reactive de calcul poate conduce la
erori inacceptabile.
Ca exemplu, se consideră analiza de dimensionare a circuitului dintre postul
de transformare şi tabloul de distribuţie din schema indicată în figura 13.9, cu
valorile indicate în figura 13.11.
În schema din figura 13.11 au fost luate în calcul următoarele ipoteze:
− motorul asincron este alimentat prin intermediul unui convertor de frecvenţă
cu filtru inductiv;
− cuptorul cu rezistoare este alimentat prin intermediul unui variator de ten-
siune alternativă (VTA) cu reglaj asimetric, pentru reglarea temperaturii (armonica
fundamentală de curent electric este defazată faţă de curba tensiunii aplicate practic
cu jumătate din unghiul de intrare în conducţie a elementelor semiconductoare);
− convertorul de sudare utilizează tensiune continuă pentru sudare şi prezintă
un circuit intermediar de înaltă frecvenţă;
− maşinile unelte sunt alimentate prin intermediul unor convertoare de
frecvenţă, pentru a asigura controlul vitezei de prelucrare.
Tablou de
distribuţie
Putere de calcul Factor
Factor de
de cerere
nesimultaneitate Putere instalată
ks = 0,65 40 kW; 15 kVAr
50 kVA 1,0 M
3 40 kW; 15 kVAr; cos1=0,94; =0,87
20 kW; 0 kVAr
67,08 kW; 22,2 kVA 1,0 Cuptor cu 20 kW; 0 kVAr; cos1=0,98; =0,9
21 kVAr;
30 kW; 10 kVAr rezistoare
cos1=0,96;
1,0
=0,85; 35,3 kVA Convertor 30 kW; 10 kVAr; cos1=0,95; =0,85
kc= 0,598 de sudare
13,2kW;7,2kVAr Factor de nesimultaneitate
15,76 kVA 0,6
ks = 0,6
Putere 6 kW;4 kVAr 4kW;2kVAr 4 kW;2kVAr 8 kW; 4 kVAr
de calcul 7,5 kVA 4,7 kVA 4,7 kVA 9,4 kVA
Factor de 1,0 1,0 1,0 1,0
cerere
Maşini unelte
Putere 6 kW; 4kVAr 4 kW; 2 kVAr 4 kW; 2 kVAr 8 kW; 4 kVAr
instalată cos 1 = 0,84; cos1=0,9; cos1=0,9; cos1=0,9;
=0,8 =0,85 =0,85 =0,85
Fig. 13.11 − Puterile de calcul în sistemul electroenergetic interior.
Regimurile nesinusoidale determinate de caracteristicile neliniare ale recep-

toarelor din schemă conduc la valori ale factorilor de putere  mai mici faţă de
factorul de putere „cos1” corespunzător armonicelor fundamentale de tensiune şi
de curent electric.
13.2.2.6 Siguranţa în alimentarea receptoarelor de energie electrică
Sistemele de alimentare cu energie electrică a consumatorilor sunt proiectate,

astfel încât să asigure condiţiile de calitate a serviciului de alimentare necesare
desfăşurării activităţii normale a acestora, în condiţiile unor daune acceptate, care
ar putea să rezulte în urma întreruperilor în alimentarea cu energie electrică.
Reţeaua electrică publică nu poate asigura o alimentare neîntreruptibilă a con-
sumatorilor, astfel încât consumatorii care necesită un nivel de calitate a serviciului
de alimentare superior celui standard, asigurat de reţeaua publică, trebuie să adopte
măsuri speciale de creştere a calităţii serviciului, până la nivelul impus de condiţiile
sale specifice de activitate. În acest sens, există soluţii diferite care asigură niveluri
diferite de calitate a serviciului de alimentare, cu costuri diferite de investiţie.
Toate schemele îmbunătăţite de alimentare cu energie electrică se bazează pe
existenţa unei surse de siguranţă sau de rezervă, care asigură energia necesară pe
durata întreruperii alimentării principale din reţeaua publică.
Forma în care este stocată energia de rezervă determină tipul schemei de ali-
mentare şi caracteristicile acesteia. Cele mai întâlnite soluţii se bazează pe energia
stocată sub formă de combustibil (grupuri de intervenţie), de energie chimică

(acumulatoare de energie), de energie cinetică (volant).
Realizarea unei alimentări de rezervă din reţeaua publică, deşi oferă posibilita-
tea preluării întregii puteri necesare, fără restricţii legate de putere absorbită, iar
disponibilitatea sursei este practic imediată (după un interval foarte scurt de timp)
este totuşi una dintre soluţiile cele mai scumpe. Schema este larg utilizată în cazul
consumatorilor cu procese continui, care necesită puteri relativ mari. Realizarea le-
găturilor din două noduri diferite, independente, ale reţelei electrice publice, asi-
gură de multe ori o alimentare cu energie electrică, cu parametri de siguranţă care
corespund exigenţelor consumatorilor.
În figura 13.12 este prezentată o schemă des utilizată, care asigură, cu o scurtă
întrerupere, determinată de funcţionarea AAR (conectarea − anclanşarea −
automată a rezervei), alimentarea receptoarelor de energie electrică.
L1 L2
AAR
20 kV
B1
B1
AAR AAR
20 kV AAR
P1 P3
P2
0,4 kV AAR 0,4 kV AAR

AAR
Fig.13.12 − Schemă a sistemului electroenergetic interior cu siguranţă mărită.
Cele două secţiuni B1 şi B2 ale staţiei de alimentare de 20 kV sunt alimentate

de cele două linii L1 şi L2 din două noduri diferite ale sistemului electroenergetic
exterior. La întreruperea pe una dintre liniile de alimentare, sistemul AAR sesi-
zează lipsa de tensiune la secţiunea corespunzătoare a barei, verifică faptul că la
cealaltă secţiune există tensiune, deconectează întreruptorul liniei defecte şi co-
nectează întreruptorul propriu. Receptoarele alimentate din linia defectă, după o
scurtă întrerupere determinată de funcţionarea AAR, sunt realimentate cu energie
electrică. La revenirea tensiunii pe linia defectă, AAR sesizează apariţia tensiunii,

determină deconectarea întreruptorului propriu şi apoi reconectarea întreruptorului
acestei linii.
În mod asemănător, poate fi asigurată alimentarea de rezervă în posturile de
transformare P1 , P2 şi P3 şi, dacă este necesar, şi la barele de joasă tensiune.
Datorită interconectării sistemului electroenergetic exterior, incidentele majore
din sistem vor fi resimţite în toate nodurile acestuia astfel încât, soluţia cu circuit
de rezervă şi utilizarea AAR nu poate fi considerată că asigură o alimentare neîn-
treruptibilă [13.9].
La utilizarea generatoarelor de intervenţie, în general, este acoperită numai o
parte din sarcina consumatorului şi anume numai cea la care întreruperile de lungă
durată pot conduce la daune inacceptabile. La dimensionarea sursei de intervenţie
este necesară realizarea unei scheme a sistemului electroenergetic intern astfel încât
să poată fi separată sarcina standard, care poate fi alimentată cu parametrii standard
ai calităţii serviciului, de sarcinile sensibile la întreruperi, care necesită un nivel
crescut al calităţii serviciului de alimentare (sarcini prioritare şi sarcini critice).
Soluţiile cu grup motor generator (motor diesel sau turbină cu gaz) sunt utili-
zate şi pentru acoperirea vârfurilor de sarcină de către unii consumatori, la care nu
este posibil controlul sarcinii în acest interval de timp, iar costul energiei la vârf de
sarcină asigură recuperarea investiţiei.
Avantajele importante ale surselor de intervenţie utilizând motoare cu
combustibil pentru antrenarea generatoarelor, a făcut ca aceasta soluţie să fie larg
folosită, în special în domeniul puterilor relativ mari. În figura 13.13 este
prezentată schema de alimentare cu energiei electrică a unei întreprinderi care
necesită o siguraţă crescută în alimentarea receptoarelor.
Principalele probleme care apar la utilizarea acestei soluţii constau în
următoarele:
 zgomot relativ ridicat pe durata funcţionării (70  95 dBA);
 dimensiuni şi masă ridicate;
 depozitare combustibil;
 necesită absorbţie de aer şi evacuare de gaze;
 necesită răcire pe durata funcţionării;
 pentru a asigura preluarea rapidă a sarcinii, generatorul trebuie să aibă
impedanţă internă redusă, dimensionată în funcţie de sarcina alimentată;
 trebuie asigurat controlul tensiunii şi puterii reactive (grupul poate îndeplini
şi funcţia de compensator de putere reactivă).
În schema din figura 13.13, deşi este asigurată alimentarea din două linii
diferite din reţeaua publică, sunt utilizate şi două grupuri de intervenţie pentru
alimentarea receptoarelor din procesele sensibile la întreruperi.
Receptoarele care acceptă o calitate standard a energiei electrice sunt conectate
la secţiunile laterale ale barei de 20 kV, iar la secţiunile centrale sunt conectate re-
ceptoarele care necesită o calitate superioară a calităţii energiei electrice. Aceste
secţiuni, în cazul în care are loc întreruperea alimentării cu energie electrică din
sistemul electroenergetic exterior, după separarea de secţiunile laterale, sunt ali-
mentate de la grupurile Diesel cu pornire rapidă. Receptoarele critice sunt alimen-
De la staţia 110 kV B De la staţia 110 kV A 524
20 kV.
TT 110 kV TT 110 kV
TC 110 kV TC 110 kV
TRP1 TRP11
110/20 kV 110/20 kV
TC 20 kV TC 20 kV
TT 20 kV TT 20 kV
Receptoare Receptoare
standard Receptoare prioritare Receptoare prioritare standard
Servicii
generale
Materii prime
Cuptor
GE ~ GE ~
Fig. 13.13 − Schema electrică de
principu pentru alimentare cu 1 2
Baia lichidă
enegie electrică. Încălzire cuptor
prin intermediul unor transformatoare 20/0,4 kV, la secţiunile centrale ale barei de
tate de la surse neîntreruptibile UPS (Uninterruptible Power Supply), conectate
Tunel metalic
13.3 Calitatea energiei electrice şi daune

Calitatea alimentării cu energie electrică, în special aspectele legate de conti-
nuitatea în alimentare (calitatea serviciului de alimentare), a constituit întotdeauna
o preocupare importantă, întreruperile fiind generatoare de daune în industrie sau
disconfort în alimentarea consumatorilor rezidenţiali.
În ultimul timp, procesele tehnologice, specifice industriei moderne, foarte
sensibile la abateri de la calitatea normată a energiei electrice, au adus în actualitate
şi calitatea curbei de tensiune. În cele mai multe cazuri abaterile de la indicatorii
normaţi de calitate sunt însoţite de daune la producător, la operatorul de reţea, la
utilizator, prin nerealizarea producţiei, reducerea calităţii produselor realizate, re-
ducerea productivităţii, rebuturi în producţie, defecte în echipamente, perturbarea
procesului tehnologic pe durate mult superioare duratei întreruperii, accidente,
cheltuieli suplimentare pentru salarii, materii prime, energie etc.
Într-o primă aproximaţie, daunele care apar la consumatori, la abateri ale
calităţii energiei electrice, pot fi determinate din relaţia generală [13.10]
D = Cr − CN + pN − pr + Dc + Dr + Dt , (13.15)
în care Cr sunt cheltuielile reale de producţie în condiţiile abaterilor de la indicato-
rii de calitate; CN − cheltuielile de producţie în condiţii de calitate la nivelul para-
metrilor contractaţi (CN < Cr); Dc − daune determinate de reducerea calităţii produ-
selor şi de nerealizare a contractelor de livrare; Dr − daune datorate rebuturilor în
producţie; Dt − daunele datorate reducerii duratei de viaţă a echipamentelor; pN −
profit realizat în condiţii de calitate normată; pr − profit realizat în condiţii reale de
calitate a energiei electrice (pr < pN).
Stabilirea indicatorilor la care un utilizator este sensibil, analiza domeniului
lor de variaţie în nodul din sistemul electroenergetic exterior, la care este conectat,
precum şi deciziile privind creşterea nivelului calităţii energiei electrice furnizate,
prezintă un interes deosebit pentru consumator, dar şi pentru furnizorul de energie
electrică, care este interesat să satisfacă cerinţele consumatorului pentru a-l men-
ţine ca client.
Analizele realizate trebuie să pună în evidenţă caracteristicile calitative ale
energiei electrice ce poate fi furnizată în mod normal consumatorului. Acesta decide
dacă ele corespund exigenţelor sale sau este necesară efectuarea de investiţii, la
furnizor sau la consumator, pentru creşterea nivelului de calitate sau, în cadrul sis-
temului electroenergetic interior, pentru creşterea imunităţii.
În prezent, pentru toate tipurile de perturbaţii există soluţii tehnice eficiente
pentru limitarea acestora la nivelul admis [13.7]. Pentru justificarea tehnico-econo-
mică a acestora sunt necesare studii amănunţite privind caracteristicile echipamen-
telor utilizatorului, calitatea energiei electrice furnizată, stabilirea cauzelor care de-
termină abaterile de la indicatorii de calitate, stabilirea soluţiilor optime şi, desigur,
analiza eficienţei economice a acestora.
13.3.1 Daune determinate de variaţia tensiunii de alimentare
În cele mai multe cazuri practice, daunele D determinate de abaterea tensiunii

de alimentare U faţă de tensiunea normată Ur a receptoarelor poate fi exprimată sub
forma unui polinom de gradul doi [13.10]
D = a  (U − U r ) + b  (U − U r )2 , (13.16)
în care coeficienţii a şi b sunt specifici fiecărui proces tehnologic.
Este evident faptul că relaţia (13.16) poate fi aplicată numai pentru un
domeniu relativ restrâns al variaţiei tensiunii de alimentare. Reducerea tensiunii de
alimentare sub o valoare critică Ucr1 precum şi creşterea peste o valoare Ucr2 pot
conduce la daune deosebit de importante.
În tabelul 13.5 sunt indicate, pentru câteva receptoare, legile de variaţie a
puterilor absorbite la variaţia tensiunii de alimentare. De asemenea, sunt calculate
şi puterile absorbite la o reducere cu 10% a tensiunii de alimentare.
Datele din tabelul 13.5 [13.11] indică faptul că, la modificarea tensiunii,
puterile absorbite nu variază linear, modificând astfel caracteristicile consumato-
rului în ansamblu.
Scăderea tensiunii de alimentare în raport cu tensiunea normată a receptoa-
relor conduce, de cele mai multe ori, la reducerea puterii absorbite şi, în consecinţă,
la reducerea productivităţii maşinilor de lucru şi la reducerea calităţii produselor
realizate.
Tabelul 13.5
Variaţia puterilor absorbite în funcţie de tensiunea aplicată
Puterile la o
Tipul Relaţia de calcul abatere de 10% a
receptorului tensiunii [%]
P*=1,0+1,3958U+9,991U2 +84,72U3 +293U 4 0,90491

Frigider
Q*=1,2507+4,387U+23,801U2+154U3 + 555U 4 0,95151
Maşină de P*=1,0+1,2786U+3,099U 2+5,939U 3 0,89719
spălat Q*=1,6388+4,5733U+12,948U 2+55,677U 3 1,25527
P*=1,0+1,2471U+0,562U 2 0,88091
Televizor 2
Q*=0,2431+0,9830U + 1,647U 0,16127
Lampă P*=1,0+0,6534U−1,65U 2 0,91816
fluorescentă Q*= −0,1535−0,0403U + 2,734U 2 − 0,12213
Lampă cu P*=1,0+0,3409U − 2,389U 2 0,94202
sodiu Q*=0,060+2,2173U + 7,620U 2 -0,08553
Lampă P*=1,0+1,5209U + 0,223U 2 0,85014
incandescentă Q*=0 0
Cuptor cu P*=1,0+0,0974U + 2,071U 2 1,01097
microunde Q*=0,2039+1,313U + 8,738U 2 0,15998
Semnul (*) indică faptul că valorile respective sunt raportate la valorile nominale.
Calculele efectuate privind daunele determinate de abaterea tensiunii faţă de

valoarea normată pun în evidenţă următoarele [13.12]:
• la cuptoarele cu arc electrice − o reducere a tensiunii de alimentare cu 8%
conduce la o reducere a productivităţii cu circa 6% şi o creştere a consumului spe-
cific cu circa 7%;
• la cuptoarele cu inducţie electromagnetică alimentate la frecvenţă industrială
− o reducere a tensiunii de alimentare cu 5% conduce la o reducere a productivităţii
cu circa 10% şi o creştere a consumului specific cu circa 8%;
• la cuptoarele cu inducţie electromagnetică alimentate la frecvenţă ridicată −

o reducere a tensiunii de alimentare cu 10% determină o creştere a consumului spe-
cific cu circa 5%;
• în instalaţiile de sudare, reducerea tensiunii de alimentare cu până la 10%
conduce la creşterea duratei procesului, dar reduceri peste 10% pot determina
rebutarea operaţiei efectuate.
13.3.2 Daune determinate de variaţia frecvenţei

tensiunii de alimentare
Interconectarea sistemelor electroenergetice şi măsurile adoptate pentru menţi-

nerea frecvenţei în limitele impuse, face ca abaterile de la valorile normate ale
acesteia să fie evenimente foarte rare. În acest fel, analiza influenţei variaţiilor de
frecvenţă asupra consumatorilor finali se face numai pentru un interval redus de
circa  3 Hz în jurul valorii nominale şi pentru durate relativ mici.
În acest domeniu de variaţie, o mare parte dintre consumatorii statici (circa
40% din total consum) nu sunt afectaţi de variaţia frecvenţei (instalaţii cu redre-
soare, cuptoarele cu rezistoare, cuptoarele cu arc electric etc.).
Motoarele de antrenare asincrone şi sincrone, utilizate în mare măsură în cadrul
acţionărilor din industrie, conectate direct la reţeaua de alimentare, prezintă o ca-
racteristică putere − viteză P = M  dependentă de caracteristica mecanică a sar-
cinii antrenate M = F(), în care M este momentul cuplului la arborele motorului,
iar  − viteza de rotaţie a motorului. P
În figura 13.14 sunt indicate curbele de 4
variaţie a puterii absorbite în funcţie de 3
frecvenţă pentru diferite tipuri de receptoare. 2
Pn 1
Curba 1 corespunde receptoarelor care, în do-
meniul de frecvenţă analizat, absorb o putere
independentă de frecvenţă (de exemplu,
echipamente de încălzire rezistivă). Receptoa-
rele de tipul instalaţii de ridicat, ascensoare de fmin f0 fmax f
mină, benzi transportoare cu încărcătură uni-
formă prezintă un cuplu practic independent Fig. 13.14 − Puterea absorbită de diferite
tipuri de receptoare la variaţia frecvenţei.
de viteza şi, deci, puterea absorbită este pro-
porţională cu frecvenţa (curba 2). Curba 3
este caracteristică sarcinilor vâscoase (calandrele pentru fabricarea hârtiei, maşini
de prelucrat mase plastice la cald, maşini din industria textilă etc.). Curba 4
corespunde unui mare număr de receptoare care prezintă o caracteristică mecanică
parabolică (pompe, ventilatoare) şi deci o caracteristică cubică putere − frecvenţă.
Viteza de antrenare în cazul motoarelor asincrone sau sincrone, conectate
direct la reţeaua electrică de alimentare, variază direct proporţional cu frecvenţa
tensiunii aplicate. În acest sens, variaţia frecvenţei conduce la reducerea productivi-
tăţii procesului pe durata alimentării cu frecvenţă redusă.
Variaţia frecvenţei de alimentare are influenţă şi asupra puterii reactive
determinată de bateriile de condensatoare Q care depinde direct proporţional de
frecvenţa f
Q = 2  π  f  C U 2 , (13.17)
în care C este capacitatea bateriei de condensatoare, iar U − tensiunea la borne.
Din relaţia (13.17) se poate constata faptul că variaţia frecvenţei tensiunii de
alimentare poate influenţa valoarea factorului de putere realizat la barele de ali-
mentare prin modificarea aportului puterii reactivă datorat bateriilor de condensa-
toare. Pentru domeniul admis de variaţie a frecvenţei, în cele mai multe cazuri,
influenţa asupra factorului de putere nu este importantă. Efectele modificării frec-
venţei sunt resimţite, în mod deosebit, în cazul în care bateriile de condensatoare
intră în componenţa filtrelor de armonice.
În regim normal de funcţionare (pentru frecvenţa egală cu cea nominală), pa-
rametrii Lh şi Ch ai circuitului rezonant sunt acordaţi pe armonica de rang h, astfel
încât impedanţa circuitului este practic nulă pentru această armonică
1
2  π  f h  Lh −  0, (13.18)
2  π  f h  Ch
La funcţionarea la o frecvenţă diferită de cea nominală, filtrul prezintă o impe-
danţă diferită de zero, ceea ce indică un anumit grad de dezacordare faţă de armo-
nica de rang h care corespunde noii frecvenţe de lucru.
La scăderea frecvenţei tensiunii de alimentare, impedanţa de intrare a circuite-
lor rezonante devine capacitivă, ceea ce poate determina supraîncărcarea circuitului
de rang h datorită armonicelor de rang inferior care nu sunt integral filtrate [13.13].
De remarcat faptul că în anumite procese tehnologice (de exemplu, filaturi),
variaţia frecvenţei poate conduce la rebuturi ale producţiei.
13.3.3 Daune determinate de întreruperi ale tensiunii de alimentare
Daunele care apar la întreruperile de scurtă şi lungă durată au valori diferite

dacă aceste întreruperi sunt anunţate sau neanunţate. De exemplu, în tabelul 13.6
sunt prezentate valori medii orientative pentru daunele determinate de întreruperile
anunţate şi cele neanunţate [13.14].
Tabelul 13.6
Costul întreruperilor anunţate şi neanunţate
Tipul consumatorului Întreruperi anunţate Întreruperi neanunţate
€/kWh €/kWh
Industrial 5,61 8,05
Comercial şi servicii 8,20 12,07
Agricol 1,22 1,83
Rezidenţial 0,85 0,98
Sectorul public 1,22 1,59
Industrie alimentară 1,34 1,59
În cazul întreruperilor neanunţate, daunele depind, în mare măsură, de tipul

consumatorului. În figura 13.15 [13.4] sunt indicate câteva modele − curbe de
daune − privind relaţia dintre daunele înregistrate şi durata întreruperii.
Modelul A corespunde consumatorilor la care efectul întreruperii apare după
un interval de timp numit durata critică de întrerupere tA şi determină o daună dA
(de regulă rebutul de producţie).
D
D
d6 4
d5
3
d4
B
d3 2 C
d2
dA A
d1 1
0 t1 tA t2 tB t3 tC t
Fig. 13.15 − Curbe reprezentative de daune la întreruperi,

pentru diferite procese tehnologice.
Modelul B corespunde consumatorilor la care nu apar daune pentru o durată a

întreruperii sub o anumită valoare tB dar în continuare daunele cresc proporţional
cu durata întreruperii (fabrici de ciment, unele produse din industrial chimică etc.).
Modelul C este o combinaţie a primelor două modele. Efectele întreruperii
apar după un interval de timp tC, dar daunele au, apoi, o valoare ridicată şi cresc
odată cu creşterea duratei întreruperii (industria aluminiului, procese tehnologice
din siderurgie şi metalurgie etc.).
Modelul D, caracteristic unor procese din industria chimică, petrochimică,
industria celulozei etc., prezintă diferite durate critice şi diferite relaţii de propor-
ţionalitate.
Determinarea concretă a legii de variaţie a daunelor, pentru fiecare tip de
consumator şi tip de întrerupere, necesită studii complexe care impun o bună
cunoaştere a proceselor tehnologice şi a sistemelor de comandă şi control al
proceselor.
Specialiştii din cadrul întreprinderilor trebuie să dezvolte relaţii de calcul
proprii, în care trebuie să ia în considerare atât factorii agravanţi, dar şi posibilita-
tea de a recupera producţia nerealizată.
În tabelul 13.7 sunt indicate valori orientative privind costurile induse de între-
ruperi, pentru diferite tipuri de industrii [13.14] şi pentru diferite durate ale între-
ruperii.
Tabelul 13.7
Costul mediu [€ /kW] al întreruperilor de tensiune la consumatori din sectorul industrial
Durata
Scurte 3 min 20 min 1 oră 2 ore 4 ore 1 zi
Tipul
Exploatare minieră 0,85 1,36 1,85 2,49 3,57 5,86 11,77
Industrie alimentară 3,24 4,69 16,12 20,5 33,17 41,22 106,50
Industrie de textile 0,74 0,77 4,74 9,01 10,19 12,45 24,93
Industrie chimică 1,96 2,20 3,25 5,40 8,70 15,17 28,26
Industrie materiale plastice 2,72 2,80 8,75 22,03 22,05 29,83 53,58
Industrie materiale metalice 1,07 1,29 2,91 7,36 12,95 24,06 52,44
Altele 2,52 2,69 3,55 5,11 6,93 10,05 18,39
În general 1,97 2,37 6,02 9,52 13,66 18,71 40,95
Analiza datelor din tabelul 13.7 pune în evidenţă faptul că daunele specifice
(€/kWh) pot să difere mult în funcţie de durata întreruperii.
Efectele asociate întreruperilor, în multe dintre cazuri, pot fi cuantificate va-
loric, însă, în unele cazuri, acest lucru este dificil de realizat. Amplitudinea acestor
efecte depinde, în mare măsură, de caracteristicile consumatorilor (tipul consuma-
torului, gradul de dependenţa de energia electrică, tipul operaţiei afectate, densi-
tatea sarcinii − GWh/km2 − etc.) şi de parametrii întreruperii (durată, frecvenţă de
apariţie, momentul apariţiei, durata repornirii procesului etc.).
Determinarea costurilor aferente întreruperilor accidentale ale consumatorilor
impune o analiză de detaliu a fiecărui tip de consumator, a duratei întreruperii pre-
cum şi a condiţiilor specifice în care a avut loc întreruperea. În figura 13.16 [13.14],
sunt prezentate valori orientative, stabilite pe baza unor anchete, în cadrul diferi-
telor tipuri de consumatori în funcţie de durata întreruperii.
Analiza curbelor din figura 13.16 pune în evidenţă faptul că daunele cele mai
importante apar, în general, la consumatorii industriali, în domeniul duratelor
relativ reduse, dar în domeniul duratelor mari de întrerupere (o zi), costurile devin
comparabile în sectorul industrial şi sectorul comercial.
Având în vedere nelinearitatea daunelor în raport cu durata întreruperii, eva-
luarea acestora pe baza energiei nelivrate ENS (Energy not Supplied) nu conduce la
informaţii suficient de corecte în toate situaţiile. Indicatorul costul puterii active
întrerupte P pe durata de întrerupere (prezentat în figura 13.15) oferă date mai rele-
vante pentru evaluarea daunelor.
C
[$/kW]
10
1
2
0,1
1 10 100 1000 t [min]
Fig. 13.16 − Costul întreruperilor C pentru consumatori industriali şi comerciali în

funcţie de durata t a întreruperii:
1 − valoarea medie pentru consumatorii industriali; 2 − consumatori comerciali
(vânzare); 3 − consumatori comerciali (organizaţii).
În prezent, se consideră că daunele determinate de întreruperile în alimentarea

cu energie electrică sunt cele mai importante dintre toate efectele abaterilor de la
indicatorii de calitate a energiei electrice. În acest sens, au fost analizaţi şi sunt în
curs de elaborare indicatori care oferă informaţii relevante privind calitatea servi-
ciului de alimentare cu energie electrică. Cunoaşterea curbelor din figura 13.16,
pentru cazul specific al fiecărui consumator, poate asigura adoptarea deciziilor,
justificate economic, privind creşterea fiabilităţii sistemului de alimentare cu ener-
gie electrică şi evaluarea valorilor acceptate ale indicatorilor de calitate a energiei
electrice privind continuitatea în alimentare.
Analiza daunelor la consumatori necesită precizarea faptului că, pentru un
consumator, durata întreruperii are altă semnificaţie decât pentru furnizorul de
energie electrică. Furnizorul de energie electrică evaluează durata întreruperii din
momentul întreruperii tensiunii până în momentul revenirii tensiunii la bara de ali-
mentare a consumatorului. Consumatorul de energie electrică evaluează durata
întreruperii din momentul lipsei de tensiune şi până în momentul repunerii în
funcţiune a fluxului tehnologic, la parametrii anteriori întreruperii. Cele două valori
pot fi foarte diferite. Astfel, o întrerupere de 3 minute la o fabrică de hârtie, deter-
mină întreruperea fluxului tehnologic şi necesită practic 24 ore pentru curăţarea
pastei de celuloză de pe tamburii instalaţiei şi revenirea la parametrii anteriori
întreruperii.
13.3.4 Daune determinate de golurile de tensiune
În cele mai multe cazuri, golurile de tensiune determină daune importante

numai în măsura în care conduc la deconectarea instalaţiei prin funcţionarea
releelor de minimă tensiune, dezexcitarea bobinelor contactoarelor sau oprirea
motoarelor de acţionare. În acest sens, monitorizarea golurilor de tensiune se face
pentru 4 niveluri ale tensiunii remanente, care corespund principalelor efecte ale
acestora:
• 0,85Ur − nivelul de control al releelor de minimă tensiune;
• 0,7Ur − nivelul de dezexcitare al contactoarelor din circuit;
• 0,4Ur − oprirea motoarelor asincrone;
• < 0,05Ur − se consideră ca o întrerupere.
În tabelul 13.8 sunt indicate unele efecte ale golurilor de tensiune în funcţie de
amplitudinea şi durata golului.
Repornirea instalaţiei, manuală sau automată, poate avea o durată importantă,
în funcţie de tipul procesului. În special în cazul proceselor cu flux continuu de
fabricaţie, orice gol de tensiune poate determina oprirea întregului ciclu de pro-
ducţie. În acest sens, golurile de tensiune, mult mai frecvente decât întreruperile
propriu zise de tensiune, pot determina în ansamblu, prin întreruperea procesului de
producţie, daune mult mai importante decât întreruperile neanunţate. Revenirea
tensiunii la barele de alimentare, la valoarea normată, nu este însoţită şi de reluarea
imediată a procesului de producţie.
Daunele determinate de golurile de tensiune sunt puternic dependente de tipul
consumatorului. De exemplu, un gol de tensiune, urmat de o întrerupere determină
daune de circa 1 milion € într-o fabrică de semiconductoare.
Tabelul 13.8
Efectul golurilor de tensiune asupra echipamentelor electrice
Caracteristici ale golului
Tensiunea Durata [s], Efectul asupra echipamentelor electrice
remanentă
Perturbarea funcţionării echipamentelor de control
pentru durate foarte scurte,
< 0,9Uc şi reglare la convertoare, echipamente electronice
0,2 ... 0,3 s
etc.
pentru durate foarte scurte, Deconectarea contactoarelor de joasă tensiune din
(0,7 ... 0,8)Uc
0,2 … 0,3 s circuitele secundare
(0,4 … 0,5)Uc 0,5 … 1,5 s Instabilitatea motoarelor trifazate
(0 … 0,3)Uc peste 0,5 s Deconectarea motoarelor trifazate
Uc este tensiunea contractată la barele de alimentare a consumatorului
Pentru a lua în considerare daunele determinate de golurile de tensiune care

pot fi urmate de întreruperi se operează cu întreruperi echivalente. Astfel în tabelul
13.9 sunt indicaţi factorii de echivalare a golurilor ca întreruperi echivalente,
pentru diferite valori ale tensiunii reziduale a golurilor.
Deoarece golurile de tensiune sunt cele mai frecvente evenimente din reţeaua
electrică, neglijarea acestora poate conduce la distorsiuni importante ale nivelului
costurilor induse datorate abaterilor de la calitatea normată a serviciului de alimen-
tare cu energie electrică. Ca exemplu, în tabelul 13.10 sunt indicate întreruperile de
calcul, pe baza cărora se face evaluarea daunelor. Se observă faptul că deşi numărul
de întreruperi este 5, evaluarea, care include şi întreruperile echivalente, se face pe
baza celor 16,9 întreruperi de calcul [13.15].
Tabel 13.9
Echivalarea golurilor cu întreruperi
Factor de
Evenimentul analizat
echivalare
Întrerupere 1
Tensiunea reziduală sub 50% 0,8
Tensiunea reziduală între 50% şi 70% 0,4
Tensiunea reziduală între 70% şi 90% 0,1
Tabelul 13.10
Determinarea întreruperilor de calcul
Factor de Număr eveni- Număr echivalent
Eveniment
echivalare mente pe an de întreruperi
Întrerupere 1 5 5
Tensiunea reziduală sub
0,8 3 2,4
50%
Tensiunea reziduală
0,4 15 6
între 50% şi 70%
Tensiunea reziduală
0,1 35 3,5
între 70% şi 90%
Total 16,9
Analiza datelor din tabelul 13.10 pune în evidenţă faptul că prin luarea în
consideraţie a golurilor care conduc la întreruperi se obţine practic o triplare a
numărului de întreruperi de calcul.
Fiecare receptor poate fi caracterizat prin valori admise ale duratei golului în
funcţie de amplitudinea acestuia. Curbele ITIC (fig. 13.17) pot să ofere primele
indicaţii privind valorile admise ale golurilor de tensiune. Informaţiile prezentate în
figura 13.17 corespund unor condiţii medii, fiecare tip de receptor fiind însă carac-
terizat de o curbă proprie.
În figura 13.17 sunt indicate şi valorile admise ale supratensiunilor în funcţie
de durata acestora, precum şi valorile admise ale întreruperilor de scurtă durată.
Toate perechile de valori tensiune−durată din afara zonei haşurate pot determina
daune în echipamentele consumatorului.
Datele cuprinse în figura 13.17 se referă la goluri trifazate. În realitate pot să
apară goluri mono sau bifazate, care trebuie luate în considerare în analiza com-
portării receptoarelor la abateri ale indicatorilor de calitate a energiei electrice.
În analiza daunelor determinate de golurile de tensiune, ca şi în cazul altor
tipuri de perturbaţii, este necesar să se evalueze şi modul în care se propagă această
perturbaţie în reţea. Studiile privind aria de vulnerabilitate (zona din jurul nodului
în care apare perturbaţia şi în care nivelul acesteia depăşeşte valorile admise)
pentru o anumită perturbaţie permit cunoaşterea zonei de extindere a perturbaţiei şi
a modului în care are loc atenuarea acesteia [13.10].
U/Ur
3
Domeniul admisibil al
tensiunilor
2
1,4
1,2
1
0,7
0
0,0001T 0,001T 0,01T 0,1T T 10T 100T 1000T
1 s 1 ms 3 ms 20 ms 0,5 s 10 s
Fig. 13.17 − Curba ITIC (Information Technology Industry Council) privind domeniul
acceptat al tensiunilor (perioada T are 1/60 s).
13.3.5 Daune determinate de forma nesinusoidală a tensiunii

de alimentare
Forma nesinusoidală a tensiunii în nodurile reţelei electrice este determinată,

în cea mai mare măsură, de sarcinilor nelineare ale consumatorilor. În prezent, sis-
temele moderne de control al proceselor, utilizând electronica de putere, sunt sursa
cea mai importantă a curenţilor nesinusoidali care se propagă în reţeaua de alimen-
tare. În general, sursele de curenţi nesinusoidali, efectele acestora asupra pierderilor
din reţeaua electrică, modul în care determină apariţia tensiunilor nesinusoidale la
barele de alimentare, efectele tensiunilor nesinusoidale asupra receptoarelor ali-
mentate, precum şi soluţiile tehnice pentru limitarea nivelului acestora sunt cunos-
cute [13.10]. Penetrarea largă a sistemelor electronice de comandă−control a deter-
minat o creştere accentuată a daunelor determinate în reţeaua electrică de poluarea
cu armonice.
Ca exemplu, în tabelul 13.11 sunt indicate rezultatele unor analize privind
costurile necesare pentru controlul armonicelor în sistemele electroenergetice ale
diferitelor ţări, în lipsa unor mijloace eficiente pentru limitarea nivelului de
distorsiune la nivelul consumatorilor [13.15].
Tabelul 13.11
Costuri pentru limitarea armonicelor în reţeaua electrică
Consum de Costuri pentru limitarea armonicelor
PIB energie Populaţie Costuri
Ţara
[miliarde €] electrică [milioane] Măsuri adoptate [miliarde €]
[TWh]
Incorporarea de filtre
active în staţiile IT/MT
Franţa 1500 450 60 şi întărirea 22
conductorului neutru
în reţelele de JT
Întărirea instalaţiilor în
Germania 2300 500 85 întreg sistemul 20
electroenergetic
Spania 500 180 40 Măsurile indicate mai 6
sus
Datele din tabelul 13.11 pun în evidenţă faptul că operatorul de reţea ar trebui
să acopere costuri de circa 1% din PIB pentru controlul armonicelor din reţeaua
electrică, dacă acestea nu ar fi limitate la nivelul consumatorilor perturbatori. Se
consideră că această valoare corespunde, cu mici variaţii, tuturor sistemelor
moderne de alimentare cu energie electrică. Apare, evident, necesară folosirea unor
mijloace eficiente pentru controlul încadrării consumatorilor perturbatori în limitele
alocate (admise)
În cazurile practice se pot lua în consideraţie următoarele date [13.10]:
− pentru un factor de distorsiune pe curba de tensiune THDU < 5% pot să
apară probleme reduse şi relativ rar;
− pentru 5% < THDU < 7% încep să apară probleme în mod obişnuit;
− pentru 7% < THDU < 10% creşte probabilitatea apariţiei unor probleme
serioase;
− pentru THDU > 10% rezultă o probabilitate ridicată de apariţie a unor
probleme serioase.
13.3.6 Daune determinate de nesimetria tensiunii de alimentare
Nesimetria tensiunii de alimentare determină daune importante, în primul

rând, în reţeaua de joasă tensiune, unde încărcarea neechilibrată a fazelor conduce
la curenţi de fază inegali, valori importante ale curenţilor de secvenţă negativă şi de
secvenţă zero [13.16].
În general, sunt cunoscute efectele regimurilor nesimetrice asupra maşinilor
electrice, generatoarelor, asupra funcţionării sistemelor de redresare trifazată, pre-
cum şi asupra sistemelor de telecomunicaţii. Desigur, trebuie luată în considerare
atât nesimetria de modul, cât şi nesimetria de unghi.
În reţelele de joasă tensiune, daunele cele mai importante sunt datorate supra-
încălzirii şi întreruperii conductorului neutru, ca urmare a trecerii unor curenţi im-
portanţi de secvenţă zero, cu consecinţe deosebit de importante asupra integrităţii
echipamentelor monofazate conectate în reţea.
La dimensionarea conductorului neutru, trebuie avut în vedere şi faptul că
odată cu creşterea poluării armonice, acesta este parcurs, în special, de componen-
tele armonice de rang multiplu de trei, care prezintă caracteristici corespunzătoare
componentelor de secvenţă zero [13.17].
Daunele importante pe care nesimetria de tensiune le poate determina în reţeaua
electrică şi la consumatori impun ca monitorizarea nesimetriei şi adoptarea unor
măsuri pentru limitarea acesteia (de multe ori prin măsuri simple organizatorice) să
aibă o pondere importantă în deciziile necesare creşterii eficienţei proceselor din
sectorul energetic.
În analiza efectuată, trebuie să fie luată în calcul nesimetria determinată de
geometria liniilor electrice, în special aeriene, cu parametri diferiţi pe cele 3 faze.
Acest tip de nesimetrie este sesizat, în special în cazul consumatorilor alimentaţi
din linii electrice aeriene de lungime relativ mare.
O atenţie deosebită trebuie acordată însă interpretării corecte a informaţiilor
obţinute în urma măsurătorilor efectuate.
În primul rând, noţiunea de nesimetrie, în sensul utilizat în normativele
europene, nu poate fi definită decât în regim sinusoidal, ceea ce face ca în regimu-
rile nesinusoidale (practic generalizate în reţeaua electrică) nesimetria să fie definită
numai pentru armonica fundamentală.
În al doilea rând, trebuie precizat că unele dintre echipamentele de monitori-
zare utilizate determină factorul de nesimetrie pe baza normativelor americane
IEEE, care iau în consideraţie doar modulele mărimilor trifazate.
Cele două valori ale factorului de nesimetrie sunt diferite şi necorelate, astfel
că informaţiile obţinute, prin compararea acestora, nu sunt coerente. Analiza
experimentală a problemelor legate de nesimetrie necesită cunoaşterea amănunţită
a tipului de aparat de monitorizare utilizat (algoritm conform normativelor
europene sau conform IEEE).
13.3.7 Daune determinate de fluctuaţii de tensiune (efect de flicker)
Deşi daunele determinate de apariţia fluctuaţiilor de tensiune la barele de

alimentare sunt dificil de cuantificat având, practic, numai efecte asupra stării de
sănătate a ochiului uman, monitorizarea nivelului de flicker şi necesitatea încadrării
în limitele alocate fiecărui consumator perturbator, prezintă un interes deosebit, în
special în cadrul întreprinderilor cu receptoare cu consum variabil în limite largi
(cuptoare cu arc electric, laminoare etc.).
În prezent, sunt în curs studii aprofundate, tehnice şi medicale, pentru
îmbunătăţirea curbei de iritabilitate, raportată, în prezent, la lămpile cu incandes-
cenţă, prin corelarea acesteia cu lămpile cu fluorescenţă.
Valorile admise ale nivelului fluctuaţiilor de tensiune, la diferitele niveluir de
tensiune, trebuie să asigure ca la nivelul de joasă tensiune, efectul de flicker să fie
sub limitele de perceptibilitate.
13.4 Amplasarea surselor de energie electrică în cadrul

sistemului electroenergetic interior
Amplasarea judicioasă a staţiilor şi posturilor de transformare, precum şi a
tablourilor de distribuţie din cadrul unei întreprinderi are un rol important în mini-
mizarea pierderilor de energie electrică în sistemul electroenergetic interior. Am-
plasamentul, determinat pe baza unui calcul de optimizare, este stabilit, în final,
având în vedere şi alte criterii practice (posibilitatea accesului personalului de
intervenţie, condiţiile locale, etc.).
Calculul de amplasament se face pe baza cartogramei sarcinilor electrice din
zona care urmează a fi alimentată (întreprindere, hală de producţie, zonă de con-
sum) [13.4]. Ca exemplu, în figura 13.18 este indicat cazul simplu al unei întreprin-
deri, cu 5 puncte principale de consum, pentru care urmează a se stabili amplasa-
mentul optim al staţiei de 20 kV din care vor fi alimentate acestea.
Fiecare loc de consum este definit prin puterea sa activă de calcul şi prin factorul
de putere corespunzător, luându-se în consideraţie eventualele surse locale de
putere reactivă sau filtre de armonice.
Pentru a obţine pierderi minime în circuitele de alimentare a celor 5 locuri
principale de consum, postul de transformare trebuie să fie amplasat în centrul de
greutate al sarcinii, definit de coordonatele x0 şi y0 [13.4]
N N
 Pk  xk  Pk  yk
x0 = k =1 ; y0 = k =1 ., (13.19)
N N
 Pk  Pk
k =1 k =1
În relaţiile (13.19) s-a notat cu xk şi yk coordonatele posturilor de transformare
din cadrul întreprinderii (pentru exemplul analizat, cele 5 locuri principale de
consum), Pk − puterea absorbită în postul de transformare din punctul k, N −
numărul posturilor de transformare din cadrul întreprinderii.
y [m]
400
4 P=200 kW,
 = 0,9
300 2 5 P=500 kW,
 = 0,8
P=500 kW, 3 P=300 kW,
200  = 0,8  = 0,85
100
1 P=100 kW,
 = 0,85
0
0 100 200 300 400 x [m]
Fig. 13.18 − Cartograma unui consumator de energie electrică

− post de transformare.
La utilizarea relaţiilor (13.19) este necesar să se ţină seama de următoarele

aspecte:
− Având în vedere condiţia de minimizare a pierderilor, relaţiile (13.19) ar
trebuie scrise în funcţie de puterea aparentă Sk. Deoarece calculul oferă numai
datele necesare estimării amplasamentului, locul final fiind corectat pe baza unor
considerente de ordin practic, în mod obişnuit, sunt utilizate puterile active, mai
uşor de obţinut.
− Coordonatele xk şi yk ale posturilor de transformare din zonele principale de
consum se determină, în prealabil, pe baza unor relaţii asemănătoare cu relaţiile
(13.19), dar cu referire la receptoarele din fiecare zonă de lucru şi având în vedere
consideraţii practice privind amplasarea postului. În mod identic este stabilit
amplasamentul tablourilor principale de distribuţie.
− Având în vedere graficul de sarcină al consumatorului, calculele conform
relaţiilor (13.19) sunt făcute, în mod obişnuit, pentru sarcinile orare. În acest fel
rezultă, în realitate, 24 puncte corespunzătoare centrelor de greutate a sarcinii care,
în mod obişnuit, se înscriu pe o elipsă.
− La stabilirea amplasamentului final al staţiei electrice, posturilor de
transformare, tablourilor principale de distribuţie trebuie să se ia în consideraţie
posibilitatea de acces a echipelor de intervenţie, posibilităţile practice oferite de
zonă, precum şi posibila extindere a consumului utilizatorului.
− În cazul consumatorilor cu extindere pe verticală, calculele efectuate trebuie
să ia în consideraţie şi coordonata z.
− Pentru determinarea locului de amplasament a staţiei de transformare
(postului de transformare) pot fi utilizate şi metode mai precise; în cele mai multe
cazuri, calculele pe baza relaţiilor (13.19) oferă suficiente informaţii pentru a
stabili amplasamentul acestora.
Pentru exemplul din figura 13.17 rezultă :
100  150 + 500  100 + 300  180 + 200  180 + 500  330
x0 = = 200 m ;
100 + 500 + 300 + 200 + 500
100  20 + 500  160 + 300  140 + 200  300 + 500  140
y0 = = 158,75 m .
100 + 500 + 300 + 200 + 500
Din motive practice, staţia de transformare este plasată în acelaşi loc cu postul
de transformare din hala cu numărul 3 (x0f = 180 m; y0f = 140 m).
13.5 Alegerea puterii transformatoarelor

Transformatoarele de putere reprezintă elementul principal al unei staţii
electrice sau a unui post de transformare. Acestea sunt caracterizate prin:
− puterea nominală Sn ;
− tensiunile nominale din primar şi din secundar;
− nivel de izolaţie, dat de tensiunile de ţinere standardizate la frecvenţă
industrială şi la impuls de tensiune;
− domeniul de reglare al comutatorului cu ploturi (în mod obişnutit 2,5% sau
5%);
− modul de legare a înfăşurărilor în circuit trifazat (stea, triunghi, zig-zag);
− grupa de conexiuni (un număr cuprins între 0 şi 12 corespunzător raportului
între unghiul format de fazorii similari din primarul şi din secundarul transforma-
torului − maxim 360 − şi unghiul de 30);
− tehnologia de realizare (în ulei, uscat, pentru interior, pentru exterior etc.).
Stabilirea numărului, parametrilor şi puterii transformatoarelor din posturile
de transformare se face pe baza unor calcule tehnico-economice şi are o influenţă
importantă asupra indicatorilor tehnici şi economici ai întreprinderii.
La alegerea puterii transformatoarelor din posturile de transformare trebuie să
fie avute în vedere următoarele aspecte:
− graficul de sarcină zilnic şi anual;
− posibilităţile de extindere a consumului;
− reducerea costurilor de mentenanţă prin utilizarea unui număr cât redus de
tipuri de echipamente;
− posibilitatea de rezervare;
− capacitatea de suprasarcină;
− fiabilitatea în funcţionare.
Din motive practice, în staţiile electrice şi în posturile de transformare nu se
folosesc mai mult de două transformatoare; în general, se folosesc două trans-
formatoare dacă schema este realizată cu bară colectoare secţionată. În acest caz,
cele două transformatoare au putere egală.
Fiabilitatea ridicată a transformatoarelor actuale face ca schema de funcţionare
cu două transformatoare conectate în paralel, din motive de siguranţă în alimentare,
să nu mai fie utilizată.
Durata de viaţă a unui transformator depinde în mare măsură de regimul
termic al acestuia, asigurat de sistemul de răcire. În acest sens, trebuie avută în
vedere o capacitate mai redusă de încărcare pe durata intervalelor de timp cu

temperatură ridicată.
Puterea nominală a unui transformator se alege în funcţie de puterea maximă a
graficului de sarcină anual şi a duratei tm de utilizate a puterii maxime, pentru zona
alimentată
8760
 P  dt (13.20)
tm = 0 .
Pmax
În funcţie de valoarea calculată a duratei de utilizare a puterii maxime şi a
intervalului de timp când apare puterea maximă (pe durata iernii, transformatoarele
pot fi încărcate mai mult având în vedere o răcire mai bună), se alege factorul k ,
supraunitar, şi se determină valoarea de calcul St, calcul a puterii transformatorului
folosind relaţia
S
St ,calcul = max . (13.21)
k
La alegerea puterii nominale a transformatorului, pe baza valorii calculate
St,calcul trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
− Randamentul maxim al transformatorului se obţine pentru o încărcare de
60 ... 80% din puterea sa nominală.
− Puterea Smax trebuie determinată pe baza relaţiei Pmax/ (în care  este
factorul de putere şi nu pe baza înregistrărilor de putere activă şi de putere reactivă,
deoarece pot să apară diferenţe mari între cele două moduri de calcul, având în
vedere faptul că, în aplicaţiile industriale, există practic întotdeauna, regimuri
perturbate (nesinusoidale) care determină o încălzire suplimentară a transforma-
torului.
− Supraîncărcarea transformatoarelor, în cazul unor regimuri perturbate, poate
fi făcută numai în limitele indicate de fabricant.
− În cazul unui consumator având caracteristică puternic neliniară (spectru
important de armonice) este necesar a asigura denominarea transformatorului
(reducerea capacităţii de încărcare datorată încălzirii suplimentare determinată de
armonicele de curent electric).
− Utilizarea, dacă este posibil, a unui singur tip de transformator în cadrul
întreprinderii, atât pentru reducerea cheltuielor de mentenanţă, cât şi de eventuala
înlocuire a unui transformator defect cu altul disponibil.
Bibliografie
[13.1] *** Regulamentul de furnizare a energie electrice.
[13.2] Eremia M., Electric Power Systems, Electric Networks, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2006.
[13.3] Leca A., Muşatescu V., Managementul energiei, Editura AGIR, Bucureşti, 2006.
[13.5] *** Metering, Load Profiles and Settlement in Deregulated Markets, EURELECTRIC 2000,
Ref:2000-220-0004.
[13.6] Hellwig M., Entwicklung und Anwendung parametrisierter Standard-Lastprofile, Teză de
doctorat TH München, 2003.
[13.7] *** Electrical Installation Guide, Schneider-Electric, 2005, http://theguide.merlin-gerin.com
[13.8] *** Voltage characteristics of electricity supplied by public distribution systems,
EN 50160/2006.
[13.9] *** Improving reliability with standby power supplies, http://www.lpqi.com
[13.10] Golovanov N., Postolache., Toader C., Eficienţa şi calitatea energiei electrice, Editura AGIR,
Bucureşti, 2007.
[13.11] Grigsby L.L., Electric power engineering Handbook, CRC press IEEE 1998, New York.
[13.12] Borisov B.P. ş.a., Povâşenie efectivnosti ispolzovania elektroenergii, Kiev, Naukova Dumka,
1990.
[13.13] Golovanov N., Şora I. ş.a., Electrotermie, Bucureşti, Editura Tehnică, 1997.
[13.14] Dialynas E.N., Megaloconomos S.M., Dali V.C., Interruption cost analysis for the electrical
power customers in Greece, CIGRE/PES Montreal 2003.
[13.15] McGranaghan M., Roettger B., Economic Evaluation of Power Quality, IEEE Power
Engineering Review, February 2002, pg. 8-12
[13.16] *** Technico-economic analysis of methods to reduce damage due to voltage dips,
Katholieke Universiteit Leuven, 2003, ISBN 90-5682-463-5.
[13.18] Cicco G., Postolache P., Toader C., Analysis of Three-Phase Systems with Neutral under
Distorted and Unbalanced Conditions in the Symmetrical Component-Based Framework, IEEE
Transaction on Power Delivery, vol. 22, no.1, January 2007, pg. 674-683.
14 Instalaţii de protecţie
împotriva şocurilor electrice
Instalaţiile sau echipamentele electrice nu prezintă un pericol de exploatare,
atâta timp cât curentul electric circulă prin conductoare izolate faţă de pământ şi
desigur sunt respectate şi aplicate normele şi regulile de protecţia muncii.
Probabilitatea unor pericole apare atunci când, într-o instalaţie sau un echipament
electric iau naştere curenţi electrici de scurgere, care circulă pe alte căi decât cele
prestabilite.
Intensitatea curenţilor electrici de scurgere şi, în consecinţă, gradul de pericol
depinde de starea izolaţiei sau echipamentului, nivelul tensiunii din instalaţie şi ca-
racteristicile circuitului nou realizat.
Continuitatea şi siguranţa în funcţionare, sub aspectul asigurării protecţiei per-
sonalului, se realizează printr-un complex de măsuri ce vizează, atât concepţia, cât
şi exploatarea instalaţiilor şi echipamentelor. În acest sens, au fost redactate stan-
darde, normative şi norme [14.1  14.9] pentru asigurarea măsurilor de securitate a
muncii în exploatarea instalaţiilor, echipamentelor şi utilajelor alimentate de la
reţelele electrice publice sau industriale. În general, cele mai multe accidente prin
şoc electric apar în reţelele de joasă tensiune, la care, tensiunea între fiecare fază şi
pământ, în regim normal de funcţionare, nu depăşeşte 250 V (400 V între fazele
reţelei electrice trifazate).
14.1.1 Efectele trecerii curentului electric prin corpul uman
Celula şi organismul uman în ansamblu se comportă, într-un câmp electro-

magnetic, ca un conductor şi, în acelaşi timp, ca un generator de tensiuni electro-
motoare. Interacţiunea dintre câmpul electromagnetic şi organismele vii se produce
prin intermediul celulei, ca unitate morfologică şi genetică, reprezentând cel mai
simplu sistem viu [14.7].
Curentul electric, care parcurge corpul omenesc determină o reacţie specifică a
organismului, în funcţie de intensitatea acestuia. Astfel, la un curent electric alter-
nativ, cu o valoare de 1 mA, apar contracţii musculare şi o senzaţie neplăcută, la 20
mA contracţia este dureroasă şi spasmodică, iar la 50 mA curentul electric devine
periculos, putând provoca moartea prin oprirea activităţi inimii sau prin suspenda-
rea activităţii centrului respirator [14.10]. Considerând că rezistenţa electrică a
organismului uman, respectiv a pielii, este de ordinul a 1000 , rezultă că, aplicând
teorema conducţiei (Ohm), o tensiune mai mare de 50 V devine periculoasă.
Aşa cum se cunoaşte, acţiunea diverşilor factori de mediu este percepută de

organismul viu prin sistemele senzitive şi senzoriale. Implicaţiile fenomenelor
electromagnetice în funcţiile organismului viu nu intră, în majoritatea lor, în mod
direct, în sfera percepţiei senzoriale.
Trecerea curentului electric prin corpul uman este însoţită de fenomene ale
căror efecte se manifestă sub forme multiple şi conexe. Efectele curentului electric
[14.11] pot fi:
− termice, manifestate prin arsuri;
− mecanice, manifestate prin ruperea ţesuturilor şi lezarea vaselor;
− chimice, prin electroliza sângelui;
− biologice, prin alterarea proceselor metabolice caracteristice materiei vii.
Sensibilitatea omului faţă de curentul electric diferă de la un individ la altul.
S-a constatat experimental că femeile şi copii sunt mai sensibili faţă de curentul
electric. Intensitatea de prag pentru aceste categorii de persoane este mai mică cu
30% în raport cu intensitatea de prag specifică pentru bărbaţi. Senzaţia, în funcţie
de intensitatea curentului electric, variază de la simpla percepţie, reprezentând
intensitatea de prag, până la încetarea respiraţiei sau a funcţiilor inimii pentru
intensitatea ce depăşeşte valoarea limită suportabilă.
Fenomenele care apar în organism, ca urmare a trecerii curentului electric,
reprezentate prin tulburări cardiace şi ale sistemului nervos, definesc noţiunea de
şoc electric sau electrocutare (în concepţia actuală, electrocutarea este un şoc
electric fatal). Sub acţiunea curentului electric se produc contracţii şi destinderi
foarte rapide şi dezordonate ale muşchiului inimii, situaţie în care funcţionarea
inimii este denumită fibrilaţie.
Omul se comportă ca un sistem de reglare închis, în care componentele prin-
cipale sunt inima şi aparatul respirator, care îşi asigură funcţionarea, în aşa fel încât
cedarea unei componente înseamnă distrugerea întregului organism. Muşchii care
participă la producerea respiraţiei se contractă puternic provocând sufocarea,
simptom caracteristic electrocutării.
Formele de manifestare a fenomenelor determinate de trecerea curentului
electric prin organism depind de frecvenţa şi de natura curentului. Curenţii electrici
alternativi de joasă frecvenţă produc senzaţii dureroase, contracţii musculare pre-
lungite şi în final convulsii. În acest sens, curentul electric alternativ de joasă frec-
venţă este mai periculos pentru organism decât curentul electric continuu deoarece
acesta trece prin corpul uman fără a produce convulsii.
Tensiunea alternativă determină tulburări cardiace şi respiratorii chiar la valori
de 70 V spre deosebire de tensiunea continuă pentru care aceste fenomene apar la
valori de 120  140 V. Frecvenţa cea mai periculoasă pentru organismul uman este
cuprinsă între 35 şi 100 Hz. Faptul că nu orice excitaţie electrică provoacă fibrilaţia
inimii se datorează sensibilităţii diferenţiate a acesteia în diferite stări de contracţie.
Inima este deosebit de sensibilă atunci când se găseşte într-o stare de relaxare, între
o contractare şi dilatarea care îi urmează. În instalaţiile electrice de joasă tensiune,
cel puţin 2/3 din electrocutările produse au avut drept cauză primară a morţii
fibrilaţia inimii.
Un alt tip de accident datorat curentului electric se referă la apariţia unor leziuni
locale, denumite traumatisme electrice, ca de pildă arsurile electrice şi metalizarea
Instalaţii de protecţie împotriva şocurilor electrice 543
pielii, provocate de arcurile electrice. Arsurile apar, în general, datorită căldurii

mari dezvoltate de arcul electric, iar metalizarea pielii se produce datorită
pătrunderii în tegument a stropilor din metal topit.
14.1.2 Modelarea corpului uman ca element de circuit electric
În timp ce conductoarele obişnuite pot fi bine definite şi caracterizate din

punct de vedere fizic, conductorul electrobiologic neomogen [14.10, 14.21, 14.23]
cum se poate defini corpul uman şi, în general, orice organism viu, este caracterizat
printr-o structură complexă, ceea ce determină o conductibilitate diferită a părţilor
sale constituente: pielea, oasele, ţesuturile, muşchii şi sângele. Valoarea şi caracte-
rul rezistenţei electrice (liniar sau neliniar) ale unui asemenea conductor depind, nu
numai de proprietăţile fizice, aşa cum este cazul materialelor sau al obiectelor, ci şi
de reacţiile şi procesele biofizice şi biochimice, foarte complicate, care au loc în
fiinţele vii.
Organismul uman are o rezistenţă electrică dată de rezistenţa electrică pielii şi
rezistenţa electrică a ţesuturilor profunde. Rezistenţa ansamblului, măsurată între
doi electrozi este de până la 105 , atunci când contactele sunt făcute pe o piele
îngroşată şi uscată; este de 2000 6000  în condiţii obişnuite şi scade sub 1000 
dacă contactul se face prin pielea umedă. Rezistenţa electrică totală a corpului
uman, considerând că stratul de piele este intact, depinde, aproape în întregime, de
rezistenţa electrică a acestui strat.
Măsurătorile arată că rezistenţa electrică a pielii se modifică în cursul celor 24
ore ale unei zile. Aceasta scade brusc atunci când pielea se umezeşte, de exemplu,
la emoţii. Rezistenţa electrică a pielii Rp poate fi exprimată aproximativ prin relaţia:
ρ d
Rp = , (14.1)
S
în care  este rezistivitatea pielii corespunzătoare suprafeţei de contact; d –
grosimea pielii; S – aria suprafaţei de contact.
Valorile  şi d pot fi extrem de variate nu numai pentru persoane diferite, dar
chiar şi la aceeaşi persoană. Ele pot să se modifice în limite largi, în raport cu locul
aplicării contactului.
Impedanţa conductorului electrobiologic nu este pur rezistivă şi nici constantă.
Aceasta face ca variaţia curentului electric în funcţie de tensiune să nu fie liniară.
Din oscilogramele şi măsurătorile efectuate s-a constatat şi un defazaj între
curentul electric care circulă prin corp şi tensiunea aplicată. Procesul are loc identic
cu cel al trecerii curentului electric printr-o soluţie apoasă. Câmpul electric diso-
ciază moleculele substanţei dizolvate în apă, ionii pozitivi formaţi se îndreaptă spre
polul negativ, iar ionii negativi către cel pozitiv, transportând astfel sarcinile
electrice prin soluţie. Fenomenul polarizării observat în soluţii se constată şi la
organismele vii.
Trecerea curentului electric în organismele vii se complică datorită diferenţei
ce există între celule, din punct de vedere al compoziţiei chimice şi al concentraţiei
soluţiilor. Astfel, când unui ţesut viu i se aplică o tensiune continuă se observă, la
fel ca în soluţii, o scădere treptată a intensităţii curentului electric care tinde spre o
anumită limită.
Tensiunea electromotoare de polarizare care ia naştere este de semn contrar

tensiunii aplicate şi creşte cu timpul, limitând valoarea curentului electric. În
acelaşi timp, ţesutul viu se comportă ca un condensator electric şi are o capacitate
ce depinde de proprietăţile dielectrice ale stratului exterior al pielii. Experimental s-
a constatat că la o tensiune alternativă de 30 V, cu o frecvenţă de 50 Hz, capacita-
tea electrică a corpului uman este de 0,02  0,03 pF/cm2.
Impedanţa conductorului electrobiologic numită şi impedanţa biologică Zh
este, astfel, o combinaţie de rezistenţe active R şi reactanţe capacitive 1/(C). În
principiu, rezultă:
1
Zh = R2 + 2 2 . (14.2)
ω C
Se observă faptul că, în expresia impedanţei, nu apare reactanţa inductivă, având
în vedere faptul că, în organismele vii, nu s-au observat efecte de autoinducţie. Se
constată că impedanţa se modifică în funcţie de starea sistemului endocrin, demon-
strându-se dependenţa însuşirilor fizice ale sistemului de metabolism şi de funcţiile
de reglare.
În calculele practice, se neglijează influenţa capacităţilor datorită valorilor
mici pe care le are reactanţa capacitivă în impedanţa biologică, încât în final
aceasta este considerată ca o rezistenţă electrică.
Corpul uman poate fi considerat deci ca un corp conductor acoperit cu o
izolaţie imperfectă: pielea. Curentul electric traversează pielea cu atât mai uşor cu
cât tensiunea aplicată este mai mare.
Intensitatea Ih a curentului electric ce trece prin organism poate fi exprimată
aproximativ de relaţia:
U
Ih = h , (14.3)
Rh
în care Rh – rezistenţa electrică a corpului uman la tensiunea Uh aplicată organis-
mului.
Pe măsură ce rezistenţa Rh scade ajungând la valoarea R, datorită fenomenelor
prezentate anterior, intensitatea curentului electric I creşte, mai mult decât propor-
ţional cu tensiunea Uh
U hk
I= , (14.4)
R
în care exponentul k (k 1) depinde de tensiune şi de condiţiile de contact dintre
sursă şi corpul uman.
În acest mod, evoluţia procesului de şoc electric depinde de raportul dintre
valoarea reală a tensiunii şi rezistenţa electrică a corpului. Dacă tensiunea aplicată
are o valoare cunoscută şi deci măsurabilă, nu acelaşi lucru se poate afirma despre
rezistenţa conductorului biologic, care se modifică în limite extrem de largi, în ra-
port cu o serie de factori. Dintre aceşti factori se menţionează [14.11 14.13]:
− tensiunea aplicată;
− locul de pe suprafaţa corpului uman în care se produce contactul cu sursa de
tensiune;
− aria suprafeţei de contact;
− presiunea de contact;
− umiditatea mediului înconjurător;
− durata de acţiune a curentului electric.
Rezistenţa electrică a unui conductor electrobiologic este mai mare la trecerea
curentului continuu decât la trecerea curentului electric alternativ. Acest fenomen
este datorat conductanţei reactive, capacităţilor electrice şi tensiunii electromotoare
de polarizare [14.11, 14.14].
Rezistenţa electrică depinde şi de frecvenţa tensiunii aplicate. De exemplu,
rezistenţa electrică scade la jumătate la o frecvenţă de 1000 Hz, faţă de 50 Hz.
De asemenea, rezistenţa electrică depinde şi de traseul căii de curent electric:
este mai mare în cazul unei căi de curent electric mână – mână (fig. 14.1 a)) decât
în cazul unei căi de curent electric mână – picior (fig. 14.1 b)) şi cu mult mai mare
decât o cale de curent electric mâini – picioare (fig. 14.1 c)).
6000 
4000  2000 
a) b) c)
Fig. 14.1 − Rezistenţa electrică a corpului uman faţă de
un circuit electric, pe diferite căi de curent electric:
a) fază − neutru sau fază − fază ale unui circuit electric
cu calea mână − mână; b) fază − pământ, cu calea de
curent electric mână − picior; c) fază − pământ, cu calea
de curent electric, ambele mâini − picioare.
De subliniat şi faptul că rezistenţa electrică depinde de momentul intercalării

în circuitul electric (noaptea sau ziua, iarna sau vara), cât şi de particularităţile re-
flexului psihologic. Valorile cele mai mici sunt atinse în orele de intensă activitate.
Umiditatea, transpiraţia, substanţele chimice bune conductoare, praful bun
conductor din metal sau cărbune etc., în contact cu corpul uman, scad rezistenţa
electrică a conductorului electrobiologic. Această rezistenţă electrică poate să se
micşoreze şi ca urmare a temperaturii mediului ambiant sau a duratei trecerii
curentului.
14.1.3 Factorii de influenţă la trecerea curentului electric

prin corpul uman
Factorii care influenţează fenomenele care au loc la trecerea curentului electric

prin corpul uman sunt legate de parametri ai acestuia:
− natura şi intensitatea curentului electric;
− densitatea curentului electric determinată de traseul acestuia şi locul de contact;
− durata de trecere a curentului electric şi implicit cantitatea de electricitate;
− viteza de variaţie;
− curba de variaţie;
− frecvenţa curentului electric.
De asemenea, prezintă interes şi alţi factori:
• starea fizică şi psihică a individului;
• condiţiile de mediu: temperatura, umiditatea, presiunea, conţinutul de oxigen
şi de bioxid de carbon;
• câmpul electric şi magnetic exterior.
În principiu, se consideră ca nepericulos curentul electric alternativ de frec-
venţă industrială cu intensitatea de până la 10 mA şi curentul electric continuu cu
intensitatea de până la 50 mA.
Prin curent electric puţin periculos se defineşte acel curent electric de sub
acţiunea căruia omul se poate elibera prin forţe proprii.
Analizând reacţiile fiziologice s-a constatat că efectul de excitaţie al curentului
electric alternativ este dat de valoarea de vârf şi nu de valoarea efectivă a acestuia.
De aceea, pentru caracterizarea fenomenelor ce au loc în organism la trecerea
curentului electric se utilizează valoarea de vârf şi nu valoarea efectivă a curentului
electric.
În cazul unei acţiuni de scurtă durată a curentului electric, valoarea limită Ihl se
determină din relaţia:
0,165
I hl = , (14.5)
t
în care t [s] este timpul cât durează trecerea curentului electric (sub o secundă).
Acţiunea curentului electric, în cazul unei durate scurte de trecere, depinde de
faza în care se află inima în momentul trecerii acestuia. Timp de aproximativ 0,4 s
între fiecare contractare sau dilatare, inima se găseşte într-o fază de relaxare în care
este deosebit de sensibilă la acţiunea curentului electric. Astfel că, dacă trecerea
curentului electric durează mai mult de o secundă, sigur va cuprinde faza de
relaxare. Rezultă că, cu cât durata de trecere a curentului electric este mai scurtă,
cu atât este mai mică probabilitatea de a coincide cu faza de relaxare a inimii.
Pentru instalaţiile electrice de joasă tensiune, o deconectare într-un timp de 0,2 s
poate evita electrocutarea.
Pe baza relaţiei (14.5), din care rezultă valorile curentului electric pentru care
se produce fibrilaţia inimii, în tabelul 14.1 sunt indicate câteva valori limită ale
curentului electric şi durata de timp corespunzătoare.
Din tabelul 14.1, se observă că pentru evitarea fibrilaţiei, limitele considerate
ale timpului de deconectare de 0,2 s, în cazul instalaţiilor electrice de joasă
tensiune de până la 250 V şi 0,1 s pentru tensiuni de până la 500 V sunt justificate
şi acoperitoare.
Tabelul 14.1
Valorile curenţilor electrici la care apare fibrilaţia inimii
Valoarea curentului
95 110 160 165 250 350 500 1000
electric [mA]
Durata de trecere [s] 3 2,25 1,06 1 0,43 0,22 0,108 0,027
Fundamentarea teoretică a noţiunii de tensiune puţin periculoasă nu este

posibilă deoarece şocul electric este determinată de produsul intensitate  timp,
deci de cantitatea de electricitate şi nu de tensiune.
Deşi, în calculele practice, se ia tensiunea ca element de referinţă, în realitatea
curentul electric este mărimea definitorie. Principalul motiv este că tensiunea este
cunoscută şi relativ constantă pentru orice instalaţie electrică, în timp ce curentul
electric care trece prin om, aşa cum s-a menţionat, nu poate fi riguros precizat. De
asemenea, asupra tensiunii se poate acţiona direct pe când asupra curentului
electric nu se poate interveni. Pentru a indica totuşi o limită de periculozitate pentru
tensiuni, necesară în proiectarea diferitelor sisteme, s-a stabilit o relaţie a cărei
fundamentare se bazează pe rezultatele experimentale referitoare la intensităţile de
prag, cele mai nefavorabile, ale curentului electric. Astfel, pentru un timp de scurtă
durată, de sub o secundă, cu condiţia deconectării rapide s-a stabilit relaţia:
I R
U a  hl h , (14.6)
C t
în care Ua este tensiunea de atingere [V], definită ca tensiunea la care este supus
omul, când atinge un element aflat sub o tensiune accidentală; Ihl – curentul electric
[A] ce străbate corpul uman; Rh – rezistenţa electrică a corpului uman []; t – dura-
ta [s] trecerii curentului electric prin om; C – coeficient de siguranţă, având valori
de la 1 la 8 în funcţie de categoria instalaţiei, condiţiile de exploatare şi de timpul
de deconectare.
Sistemele de protecţie limitează durata trecerii curentului electric în condiţiile
în care poate fi suportat de om fără pericol. Astfel, valoarea limită a curentului
electric, considerat ca puţin periculos într-o instalaţie electrică de joasă tensiune,
atunci când sursa de tensiune poate fi deconectată în mai puţin de 3 s şi dacă omul
se află sub incidenţa acestei surse (tensiune accidentală), corespunde unei valori de
65 V în cazul tensiunii alternative şi 110 V în cazul tensiunii continui.
Dacă timpul de deconectare este mai mare de 3 s sau mediul înconjurător în
care apare tensiunea accidentală este foarte periculos din punct de vedere al şocului
electric, atunci valorile tensiunii acceptate pentru o instalaţie sunt de cel mult 40 V
în cazul tensiunii alternative, respectiv 64 V în cazul tensiunii continue. Aceste
valori sunt şi mai mici şi anume de 24 V, atunci când mediul înconjurător sau
condiţiile de exploatare sunt foarte periculoase (de exemplu, în cazul instalaţiilor
electrice din excavaţiile subterane sau al echipamentelor portative).
14.2 Apariţia tensiunilor accidentale de atingere

14.2.1 Pericolele de accidente datorate curentului electric
Şocul electric se datorează atingerii unor elemente conductoare aflate sub

tensiune în mod normal, situaţie denumită atingere directă sau a unor elemente
conductoare, care în mod normal nu sunt sub tensiune, dar ajung în mod accidental
sub tensiune şi care este denumită atingere indirectă [14.11, 14.15 14.17].
O atingere indirectă o constituie şi atingerea simultană a două puncte de pe sol
care se află la potenţiale diferite [14.18, 14.19]. Standardul CEI 61140 [14.5] a
redenumit „protecţia împotriva contactului direct” cu termenul de „protecţie de

bază”. Acelaşi standard a redenumit „protecţia împotriva contactului indirect” cu
sintagma „protecţia la defect”.
Atingerea elementului aflat sub tensiune poate avea loc fie cu o parte a corpu-
lui omenesc, fie prin intermediul unui obiect mobil, bun conductor electric, ca
urmare a micşorării distanţei sau atingerii acestuia de elementul aflat sub tensiune.
Asemenea cazuri pot să apară în cazul ruperilor şi căderilor de conductoare pe
obiecte ce pot fi atinse, a deteriorării izolaţiei faţă de carcasă etc.
Atingerile directe pot să apară în următoarele situaţii:
− atingerea elementului aflat sub tensiune normală de lucru;
− atingerea elementului scos de sub tensiunea normală de lucru, însă rămas
încărcat cu sarcini electrice datorită capacităţii intrinseci a sistemului electric;
− atingerea elementului scos de sub tensiunea normală de lucru, însă aflat la
tensiune indusă, datorită unor influenţe electromagnetice sau electrostatice produse
de alte instalaţii electrice aflate în vecinătate.
Atingeri indirecte pot să apară când:
• Elemente destinate îngrădirii, carcasele sau platformele unei instalaţii sau
unui echipament electric, primesc o tensiune electrică din cauza unui defect (dete-
riorarea izolaţiei, ruperea sau desprinderea de conductoare, conturnare, descărcare
electrică etc.);
• Unele elemente primesc o tensiune indusă datorită unor influenţe electro-
magnetice sau electrostatice cum ar fi, de exemplu, cazul conductoarelor lungi de
alimentare cu apă sau gaze, aflate în apropierea unei linii bifazate de tensiune
alternativă pentru tracţiunea feroviară;
• Unele elemente intră accidental sub tensiune datorită unor contacte electrice
cu alte elemente intrate accidental sub tensiune sau cu puncte de pe sol care au po-
tenţiale periculoase.
Tensiunea la care este supusă o persoană în cazul atingerilor indirecte este
denumită tensiune de atingere.
Tensiunea la care este supus corpul omenesc atunci când atinge două puncte
de pe sol din apropierea unei scurgeri de curent electric la pământ, aflate la poten-
ţiale diferite, este denumită tensiunea de pas. Tensiunea de pas poate să apară în
apropierea unei prize de pământ de exploatare sau de protecţie, prin care trece un
curent electric sau în apropierea unui conductor al unei linii aflate sub tensiune,
căzut la pământ [14.18  14.20].
Valorile tensiunilor de atingere şi de pas admisibile au fost stabilite în funcţie
de gradul de pericol al mediului, conform tabelului 14.2. Faţă de datele prezentate
în tabelul 14.2 trebuie făcute anumite precizări privind categoria utilajelor şi mediul
de lucru.
Prin echipament electric fix se înţelege acel echipament care are un amplasa-
ment fix şi destinat a funcţiona permanent într-un anumit loc. Prin echipament
electric mobil se înţelege acel echipament care nu are un amplasament fix, funcţio-
nează temporar într-un anumit loc şi este mutat, de la un loc la altul, numai după ce
a fost scos de sub tensiune, deci în timpul funcţionării nu este mutat din locul lui de
amplasare. Prin echipament electric portativ se înţelege cel care este construit
special astfel încât, în timpul lucrului, fiind sub tensiune, poate fi purtat uşor de una
sau mai multe persoane [14.10, 14.21].
Tabelul 14.2
Valorile maxime admisibile ale tensiunilor de atingere şi de pas pentru instalaţiile
electrice de joasă tensiune
Tensiune de atingere şi de pas, valori maxime [V]
Mediu puţin periculos Mediu periculos Mediu foarte periculos
Locul de Categoria Timpul de deconectare al protecţiei maximale de curent electric
utilizare utilajelor
 3s  3s  3s  3s  3s  3s
t.c t.a t.c t.a t.c. t.a t.c t.a. t.c. t.a. t.c. t.a.
Fixe şi
La 110 65 65 40 110 65 65 40 65 40 65 40
mobile
suprafaţă
Portabile 110 65 65 40 24 24 24 24 24 24 24 24
În Toate
− − − − 24 24 24 24 24 24 24 24
subteran categoriile
S-au notat cu t.c. instalaţiile de tensiune continuă şi cu t.a. instalaţiile de tensiune alternativă.
Din punct de vedere al mediului înconjurător, locurile de muncă pot fi:

• cu grad mic de pericol;
• periculoase;
• foarte periculoase.
Locurile de muncă cu grad mic de pericol (puţin periculoase) sunt cele în care:
− pardoseala nu este conductoare electric sau este acoperită cu materiale izolante;
− încăperea este uscată, adică cu umiditate relativă a aerului sub 75%, este
ventilată, iar temperatura este cuprinsă între 15 şi 30C;
− nu există elemente bune conductoare electric (metalice sau beton armat) în
contact cu pământul în zona de manipulare a omului, astfel încât acesta, atingând
echipamentul electric, nu poate să atingă concomitent şi elementul metalic sau din
beton armat;
− nu există praf bun conductor sau agenţi corosivi.
Locuri de muncă periculoase sunt cele în care apar cel puţin unul din urmă-
torii factori:
• pardoseala este bună conductoare electric (pământ, beton armat), pardosele
din materiale neconductoare electric, însă umede sau murdare;
• elemente metalice în legătură electrică cu pământul şi care ocupă până la
60% din suprafaţa zonei de manipulare;
• umiditate relativă a aerului peste 75%, dar cel mult 97%, la o temperatură a
mediului înconjurător de peste 30C, dar fără a depăşi 35C;
• prezenţa de pulberi conductoare (pilitură de metal, grafit etc.).
Locuri de muncă foarte periculoase sunt cele în care apar cel puţin unul din
următorii factori:
− umiditate relativă a aerului peste 97%, la o temperatură a mediului înconju-
rător de peste 35C;
− elemente metalice în legătură electrică cu pământul care ocupă mai mult de
60% din suprafaţa zonei de manipulare;
− medii corosive.
Zona de manipulare este spaţiul în care omul poate ajunge cu mâna în toate
direcţiile fără mijloace ajutătoare speciale. Ca distanţă de manipulare a omului se
consideră: în sus 2,5 m, în direcţia laterală, în faţă, în spate şi în jos 1,25 m.
Încăperile cu praf conductor se consideră cele în care, datorită proceselor
tehnologice, se pot produce şi acumula cantităţi mari de praf care micşorează rezis-
tenţa de izolaţie a echipamentelor electrice sau au o influenţă nefavorabilă asupra
rezistenţei electrobiologice.
Încăperile cu agenţi corosivi se consideră cele în care, datorită procesului
tehnologic, se emană vapori sau gaze care acţionează în mod distructiv asupra izo-
laţiei sau carcaselor echipamentelor electrice sau micşorează rezistenţa electro-
biologică.
Căldura are o influenţă defavorabilă atât asupra izolaţiei cât şi asupra rezisten-
ţei electrice a corpului omenesc, datorită transpiraţiei pe care o provoacă.
Pentru prevenirea accidentelor prin atingere directă, personalul din exploatarea
instalaţiilor sau echipamentelor electrice este obligat să-şi însuşească şi să aplice
normele de tehnica securităţii muncii.
În vederea prevenirii accidentelor prin atingere indirectă este necesară existenţa
unor sisteme diferite de protecţie ale instalaţiilor electrice care să limiteze tensiu-
nile de atingere la valori admise de norme şi să deconecteze în timp util echipa-
mentul defect.
14.2.2 Clasificarea sistemelor de legare la pământ
Reţelele electrice pot fi de tensiune continuă sau de tensiune alternativă. Cele

două tipuri de reţele diferă şi prin aceea că, în cazul reţelelor de tensiune alternati-
vă, izolate faţă de pământ, intervine şi capacitatea reţelei, determinând apariţia unor
curenţi electrici capacitivi cu valori care pot fi, uneori suficient de mari, încât să
egaleze valorile admise ale curenţilor electrici prin organismul uman.
Pot fi întâlnite următoarele tipuri de reţele electrice:
− reţele de tensiune continuă izolate faţă de pământ;
− reţele de tensiune continuă cu un pol legat la pământ;
− reţele de tensiune alternativă izolate faţă de pământ, monofazate sau trifa-
zate (în cazul reţelei trifazate izolate faţă de pământ, punctul neutru este izolat şi nu
este folosit pentru lucru);
− reţele de tensiune alternativă legate la pământ: monofazate cu un conductor
(al doilea fiind conductorul neutru) sau cu două conductoare şi trifazate cu 4 sau 5
conductoare (în cazul circuitelor cu 4 conductoare, al patrulea fiind conductorul
PEN – conductorul neutru şi de protecţie, iar în cazul circuitelor cu 5 conductoare,
conductorul neutru N este separat de conductorul de protecţie PE).
În acest fel, în instalaţiile electrice schemele de legare la pământ pot fi de trei
tipuri: TN, TT şi IT [14.22].
Simbolurile literare utilizate, pentru schemele de legare la pământ, prin 2, 3
sau 4 litere au următoarele semnificaţii [14.22  14.26]:
• prima literă se referă la situaţia reţelei de alimentare în raport cu pământul:
T − legare directă la pământ a unui punct activ – neutrul, în cazul în care
acesta este accesibil sau a unui conductor de fază, în cazul în care neutrul nu este
accesibil;
I – izolarea tuturor părţilor active faţă de pământ sau legarea la pământ a

unui punct printr-o impedanţă de valoare foarte mare;
• a doua literă, se referă la situaţia maselor instalaţiei electrice în raport cu
pământul:
T – legarea direct la pământ a maselor electrice ale instalaţiei,
independent de eventuala legare la pământ a unui punct de alimentare;
N – legarea directă a maselor electrice ale instalaţiei la punctul neutru al
sursei de alimentare, care este legat la pământ;
• alte litere se referă la dispunerea conductorului neutru (N) şi a conductorului
de protecţie (PE) în schema TN:
C – conductor PEN, funcţiile conductorului neutru (N) şi ale conducto-
rului de protecţie (PE) sunt îndeplinite de acelaşi conductor (PEN);
S – funcţiile conductorului neutru (N) şi ale conductorului de protecţie
(PE) sunt îndeplinite de conductoare separate.
14.2.2.1 Schema IT
În schema IT (fig. 14.2) punctul neutru al alimentării este fie izolat faţă de
pământ, fie legat la pământ printr-o impedanţă Z de valoare mare, iar masele
instalaţiei electrice sunt legate la pământ separat faţă de neutrul alimentării.
În schema IT, curentul electric Id care apare la primul defect între o fază şi
masă (fig.14.3) are o valoare redusă, astfel încât nu poate determina apariţia unei
tensiuni periculoase şi, deci, se permite continuarea alimentării.
IT JT IT JT
A A
B B
C C
N N
Z PE Z PE
Z1
Rs Rc Rs Rc
Fig. 14.2 − Sistemul IT (neutrul legat la pământ Fig. 14.3 − Cazul primului defect în
prin impedanţă. sistemul IT.
Valoarea acestui curent electric este dată de expresia:

Uf
Id = , (14.7)
Rs + Rc + Z + Z1
în care Uf este tensiunea de fază; Rs – rezistenţa electrică de dispersie a prizei de
pământ a sursei; Rc – rezistenţa electrică de dispersie a prizei de pământ a utilizato-
rului; Z – impedanţa de legare la pământ a punctului neutru al sursei; Z1 – impe-
danţa de defect.
Curentul electric al primului defect se poate închide prin impedanţa Z de
legare la pământ a punctului neutru şi, în acest fel, se poate semnaliza apariţia
defectului.
În schema IT, limitarea intensităţii curentului electric, rezultat în cazul unui
singur defect, se obţine fie prin absenţa legăturii la pământ a alimentării, fie prin
intercalarea unei impedanţe, suficient de mare, între punctul neutru şi pământ, care
să limiteze curentul electric de defect la valori cuprinse între 150  230 mA, pentru
a permite funcţionarea schemei de semnalizare a defectului. Astfel, dacă se alege o
impedanţă Z cu valori cuprinse între 1000 şi 2000 , curentul electric determinat
de primul defect va avea valorile:
Uf 230
I d1 = = = 0,23 0,15 A . (14.8)
Z (1000 2000)
În relaţia (14.8), s-au neglijat mărimile Z1, Rs şi Rc .
În cazul apariţiei celui de-al doilea defect impedanţa buclei de defect scade
până la valori apropiate de zero, ceea ce conduce la apariţia unui curent electric de
defect Id2 care practic este un curent electric de scurtcircuit:
U
Id 2 = , (14.9)
Z2
în care U este tensiunea de linie; Z2 – impedanţa circuitului.
Pentru o valoare a impedanţei Z2 = 0,1  se obţine:
400
Id 2 = = 4000 A ,
0,1
În schema IT este, deci, necesară prevederea unor dispozitive de protecţie
împotriva curenţilor de scurcircuit. Acestea pot fi siguranţe fuzibile sau relee
maximale de curent electric, cu care sunt echipate întreruptoarele automate.
La apariţia unui al doilea defect, pe o altă fază sau pe conductorul neutru al
instalaţiei, deconectarea rapidă devine absolut necesară.
Timpii de deconectare pentru sistemele IT depind de felul în care sunt inter-
conectate cele două prize de pământ, a instalaţiei şi a sursei de alimentare. Pentru
circuitele terminale, care alimentează echipamente electrice cu un curent electric
nominal care nu depăşeşte 32 A, şi având părţile conductoare accesibile conectate
la o priză de pământ comună cu cea a sursei de alimentare, timpii maximi de
deconectare sunt indicaţi în tabelul 14.3 [14.17].
Tabelul 14.3
Durate maxime [s] ale tensiunii de atingere Uc la tensiune alternativă
Uc [V] 50 <Uc  120 120 <Uc  230 230 < Uc  400 Uc > 400
TN sau IT 0,8 0,4 0,2 0,1
Sistem
TT 0,3 0,2 0,07 0,04
Pentru alte grupe de circuite având prize de pământ independente de cea a

sursei de alimentare, timpul maxim de deconectare este 1 s.
14.2.2.2 Schema TN
Schema TN are următoarele caracteristici:

− punctul neutru al alimentării este legat direct la pământ;
− masele instalaţiei electrice sunt legate la punctul neutru prin conductoare de
protecţie.
Se disting trei tipuri de scheme TN, în funcţie de modul de dispunere a
conductorului neutru şi a conductorului de protecţie:
• schema TN–S în care conductorul de protecţie (PE) este diferit de conducto-

rul neutru (N) şi este utilizat în întreaga instalaţie (fig. 14.4);
• schema TN–C în care funcţiile conductoarelor neutru (N) şi de protecţie
(PE) sunt îndeplinite de acelaşi conductor (PEN) în întreaga instalaţie (fig. 14.5);
• schema TN–C–S în care funcţiile conductorului neutru (N) şi a celui de
protecţie (PE) sunt îndeplinite de un singur conductor (PEN) pentru o porţiune a
instalaţiei (fig. 14.6).
IT JT
A
B
C
N
PE
N N
PE PE
Fig. 14.4 − Sistemul TN−S.
IT JT
A
B
C
PEN
N N
PE PE
Fig. 14.5 − Sistemul TN−C.
Schema TN−C Schema TN−S

IT JT
A
B
C
PEN
N
PE
N N
PE PE
Fig. 14.6 − Sistemul TN−C −S.
De precizat faptul că sistemul TN–C nu este permis pentru conductoare din

cupru cu aria secţiunii transversale sub 10 mm2 (16 mm2 pentru aluminiu) sau
pentru echipament portabil, iar sistemul TN–S (5 conductoare) este obligatoriu
pentru circuite cu conductoare cu aria secţiunii transversale sub 10 mm2 şi pentru

echipamente portabile.
În schema TN valoarea curentului electric de defect Id între priză şi pământ
este dată de relaţia:
Uf
Id = , (14.10)
Z
în care Uf este tensiunea de fază; Z – impedanţa buclei de defect.
Astfel, pentru Z = 0,1 , rezultă un curent electric de defect:
230
Id = = 2300 A.
0,1
Se observă faptul că rezultă un curent electric de defect practic egal cu un
curent electric de scurcircuit, astfel că schema TN trebuie să se prevadă o protecţie
la scurcircuit. Întreruptorul trebuie prevăzut obligatoriu cu dispozitive de sesizare a
curenţilor electrici de scurtcircuit şi de transmisie a comenzilor corespunzătoare
(siguranţe fuzibile sau relee maximale de curent electric). Siguranţele fuzibile se
aleg conform relaţiei:
I f  In , (14.11)
în care If este curentul electric de funcţionare al fuzibilului într-un timp t  0,4 s
pentru tensiunea de 230 V; In – curentul electric pe care dispozitivul diferenţial îl
suportă în funcţionare normală.
Releele electromagnetice ale întreruptoarelor automate se aleg încât:
Im  In , (14.12)
în care Im este curentul electric de funcţionare instantaneu al releului electro-
magnetic.
Tensiunea de atingere, în caz de defect, nu trebuie să depăşească valoarea:
ZBIm = UL  50 V pentru instalaţii de tensiune alternativă şi UL  120 V pentru
instalaţii de tensiune continuă (ZB − impedanţa buclei de defect; UL – tensiunea
limită admisă). Dacă această condiţie nu poate fi îndeplinită, se impune realizarea
de legături echipotenţiale suplimentare sau utilizarea de dispozitive diferenţiale
reziduale de protecţie.
În schema TN–C executarea legăturilor echipotenţiale este obligatorie.
În schema TN–S se pot folosi dispozitive diferenţiale reziduale pentru pro-
tecţia împotriva defectelor de izolaţie – protecţia instalaţiei şi consumatorilor împo-
triva curenţilor de defect – deoarece datorită separării conductorului neutru (N) de
conductorul de protecţie (PE) funcţionarea dispozitivului diferenţial este posibilă.
Funcţionarea dispozitivului de curent diferenţial rezidual este prezentată în
detaliu în paragraful 14.4.5.
În schema TN–C nu se pot folosi dispozitive diferenţial reziduale împotriva
curenţilor de defect datorită utilizării unui singur conductor având funcţia atât de
neutru cât şi cea de protecţie (PEN). Pe conductorul PEN este interzisă montarea
oricărui dispozitiv de separare, protecţie sau comandă.
În schema TN dispozitivele de protecţie la scurtcircuit (siguranţe fuzibile sau
întreruptoare comandate de relee electromagnetice) pot asigura şi protecţia contra
şocurilor electrice prin atingere indirectă.
14.2.2.3 Schema TT
Schema TT are următoarele caracteristici:

• punctul neutru al sursei este legat direct la pământ;
• masele instalaţiei electrice sunt legate la prize de pământ independente de
priza de pământ a alimentării (fig. 14.7).
IT JT IT JT
A A
B B
C C
N N
PE
N N
N
PE
PE PE
a) b)
Fig. 14.7 − Sistemul TT:
a) receptoare trifazate; b) receptoare monofazate şi trifazate.
În schema TT, curentul electric de defect Id dintre fază şi masă are o valoare
inferioară curentului electric de scurtcircuit, dar poate fi suficient de mare pentru a
determina apariţia unei tensiuni de atingere periculoase.
Rezistenţa electrică de dispersie Rm a prizei de pământ a maselor trebuie să
aibă o valoare astfel aleasă încât, în cazul unui defect, tensiunea de atingere să nu
depăşească valoarea limită admisă de 50 V, în instalaţiile de tensiune alternativă
sau 120 V în instalaţiile de tensiune continuă.
În cazul schemei TT se pot folosi, pentru protecţia împotriva defectelor de
izolaţie, dispozitive diferenţiale reziduale (DR) al căror curent electric diferenţial
nominal In se alege astfel încât să fie respectată condiţia:
U 50
I n  L = la tensiune alternativa;
Rm Rm
(14.13)
U L 120
I n  = la tensiune continua .
Rm Rm
În relaţiile (14.13), In este curentul electric rezidual nominal al DR; Rm –
rezistenţa de dispersie a prizei de pământ a maselor instalaţiei electrice; UL – ten-
siunea limită admisă.
În cazul în care curentul electric de defect Id , calculat, depăşeşte curentul
electric de rupere al întreruptorului, asociat dispozitivului de curent electric
diferenţial rezidual utilizat, acesta trebuie prevăzut cu dispozitive de protecţie
împotriva curenţilor electrici de scurtcircuit.
Standardul IEC 60364-4-41 [14.6] prevede timpii maximi de deconectare ale
dispozitivelor de protecţie. Astfel:
− pentru circuite terminale cu un curent electric nominal inferior valorii de
32 A, timpul maxim de deconectare nu va depăşi limitele indicate în tabelul 14.4;
− pentru celelalte circuite, timpul maxim de deconectare este stabilit la 1 s.
Tabelul 14.4
Timpul maxim de declanşare pentru circuite terminale
de tensiune alternativă, din sistemul TT, care nu depăşesc 32 A
Uc [V] t [s]
50 < Uc  120 0,3
120 < Uc  230 0,2
230 < Uc  400 0,07
Uc > 400 0,04
De exemplu, dacă rezistenţa prizei de pământ a unei instalaţiei electrice are

valoarea Rm = 20 , iar curentul electric prin circuitul de punere la pământ este Id =
6 A, tensiunea de atingere UL = Id Rm = 120 V, deci periculoasă, iar In = 50/20 =
2,5 A. Dacă se montează un dispozitiv standard de 300 mA, acesta va deconecta
circuitul în circa 30 ms (tabelul 14.4), fără temporizare şi va întrerupe curentul
electric de defect.
Toate masele instalaţiilor electrice, protejate de acelaşi dispozitiv diferenţial,
trebuie legate la aceeaşi priză de pământ. La verificarea măsurilor de protecţie
privind atingerea indirectă, la măsurarea tensiunilor de atingere şi de pas, este
necesar să se considere rezistenţa electrică a omului Rh = 3000  ca fiind o valoare
acoperitoare. Pentru protecţia împotriva atingerilor directe, rezistenţa electrică a
omului se va considera Rh = 1000 , apreciind că o asemenea situaţie este mai
nefavorabilă decât cea din cazul atingerilor indirecte.
14.2.3 Reţele de tensiune continuă sau de tensiune alternativă

monofazate, izolate faţă de pământ
În figura 14.8 este prezentat cazul în care este atins un singur element conductor
de curent electric, într-o porţiune desizolată a unei reţele izolată faţă de pământ, de
tensiune alternativă sau de tensiune continuă, cu două conductoare. Al doilea punct
atins de om este pământul. În situaţia prezentată, curentul electric se închide prin
om, prin pământ şi prin izolaţia faţă de pământ a reţelei.
Dacă se notează cu R1 şi R2 rezistenţele de izolaţie faţă de pământ ale
conductoarelor reţelei, curentul electric care va circula prin om va avea valoarea:
U  R1
Ih = .
Rh  (R1 + R2 ) + R1  R2
(14.14)
Dacă se consideră că rezistenţele de izolaţie sunt egale (R1=R2=Riz) rezultă:

U
Ih = . (14.15)
2  Rh + Riz
Analiza relaţiei (14.15) pune în evidenţă influenţa favorabilă a rezistenţei de
izolaţie Riz privind pericolul de şoc electric deoarece poate limita substanţial curen-
tul electric prin om. Astfel, pentru o valoare a curentului electric de 10 mA este
necesar ca rezistenţa de izolaţie să fie mai mare decât cea rezultată din relaţia:
U
Riz = − 2  Rh . (14.16)
0,01
I F
F
U Ih Ih I1
Uh
N Rh
R1 R2 R1
K Rd
I1
Ih
Rh R2
N
Rd
a) b)
Fig. 14.8 − Atingerea unui singur element conductor de curent electric într-o
porţiune desizolată a unei reţele electrice cu două conductoare, izolată faţă de
pământ:
a) circulaţia curenţilor electrici; b) schema electrică echivalentă.
Dacă se consideră Rh = 1000 , rezultă că pentru o reţea electrică de 230 V,

rezistenţa de izolaţie trebuie să fie mai mare de 20000 .
În cazul în care rezistenţa de izolaţie faţă de pământ, a celui de-al doilea
conductor, este complet deteriorată (R20) valoarea curentului electric va fi:
U
Ih = , (14.17)
Rh
ceea ce este echivalent cu cazul atingerii simultane a două conductoare ale reţelei
electrice în porţiuni desizolate.
În cazul în care pardoseala pe care se află omul are o anumită rezistenţă de
izolaţie sau omul este izolat faţă de pământ şi faţă de alte obiecte aflate în contact
cu pământul (platforme, covoare, cizme sau mănuşi de cauciuc), curentul electric
prin corp va fi redus, întrucât în circuit apare rezistenţa electrică suplimentară Rd
(fig. 14.8 b)). În această situaţie, valoarea curentului electric este:
U
Ih = .
2  (Rh + Rd ) + Riz
(14.18)
În relaţia (14.18) s-a considerat cazul în care (R1=R2=Riz).
Dacă R1R2 rezultă
U  R1
Ih = .
(Rh + Rd )  (R1 + R2 ) + R1  R2 (14.19)
În cazul în care R2 = 0, pardoseala sau mijloacele individuale de protecţie au
un rol favorabil, valoarea curentului electric fiind:
U
Ih = . (14.20)
Rh + Rd
De exemplu, într-o reţea de 400 V, dacă Rd  50000 , valoarea curentului
electric este sub 10 mA.
În cazul reţelelor monofazate de tensiune alternativă, reactanţa capacitivă a
conductoarelor reţelei electrice faţă de pământ este mică în raport cu rezistenţele de
izolaţie ale acestora faţă de pământ. În acest fel, curentul electric ce poate trece prin
om, în ipoteza neglijării componentei active a curentului electric de defect, este
constituit numai din componenta capacitivă. Acest caz, cât şi schema echivalentă a
circuitului în care este intercalat omul când ating un conductor al reţelei electrice,
în ipoteza că (R1=R2=Riz), este redat în figura 14.9.
I F
F I1
U Ih I1 Ih
N Rh Uh Riz X1=1/(C1)
K Riz C1 Riz C2
Ih Riz X2=1/(C2)
Rh N
Rd
a) b)
Fig. 14.9 − Atingerea unui singur element conductor de curent electric într-o porţiune
desizolată a unei reţele electrice de tensiune alternativă, cu două conductoare, izolată faţă
de pământ:
Schema echivalentă a circuitului din figura 14.9 a), în care este intercalat
omul, în ipoteza că R1=R2=Riz=, se transformă în schema simplificată din figura
14.10 a). Dacă se transformă circuitul paralel
Rh şi X1 într-un circuit serie, schema echi- F F
valentă se prezintă ca în figura 14.10 b).
Elementele circuitului serie se obţin în Uh Rh X1 Uh Re
funcţie de rezistenţa electrică Rh şi de Xe
reactanţa X1, calculându-se, pentru început,
X2 X2
impedanţa complexă Z1 a circuitului paralel: N N
R  jX1 Rh  X12 + jRh2  X1
Z1 = h = (14.21) a) b)
Rh + jX1 Rh2 + X12 Fig. 14.10 − Schema electrică pentru o
Din relaţia (14.21) rezultă imediat rezistenţă de izolaţie ideală
a) schema cu circuit paralel;
rezistenţa electrică echivalentă Re şi reactanţa b) schema cu circuit serie.
echivalentă Xe:
R X2
Re = h 1 ;
Rh2 + X12
(14.22)
Rh2  X 1
Xe =,
Rh2 + X 12
De asemenea, impedanţa echivalentă Ze rezultă:
Rh  X1
Z e = Re2 + X e2 = . (14.23)
+ Rh2 X12
Impedanţa întregului circuit (fig. 14.10 b)) este:
Z = Re2 + ( X e + X 2 )2 . (14.24)
Curentul electric total din circuit va fi:
U U
I= = , (14.25)
Z R 2 + ( X + X )2
e e 2
iar tensiunea Uh aplicată omului este:
U  Rh  X1
U h = I  Ze = ,, (14.26)
Re2 + (X e + X 2 )
 + 2
Rh2 X12
Intensitatea curentului electric care trece prin om rezultă:
U U  X1
Ih = h = . (14.27)
Rh Rh2 ( X1 + X 2 )2 + X12  X 22
Dacă se consideră că X1=X2=Xp=1/(Cp) relaţia (14.27) devine:
UXp U
Ih = = =
( )
Rh2  2  X p 2 + X 4p 4  Rh2 + X 2p
U U ωCp (14.28)
= = .
R2 4  Rh2  ω 2  C 2p + 1
X p  4  h2 + 1
Xp
În general, curentul electric care trece prin corpul uman se închide, atât prin
rezistenţa de izolaţie a reţelei faţă de pământ (componenta activă), cât şi prin
capacităţile faţă de pământ ale conductoarelor (componenta reactivă).
În ipoteza că R1=R2=Riz0 şi X1=X2=Xp0 intensitatea curentului electric este:
I h = I ha
2
+ I hc
2
, (14.29)
în care
U
I ha = ;
2  Rh + Riz
U ωCp
I hc = .
4  Rh2  ω 2  C 2p + 1
Schema de principiu, pentru cazul general, este îndicată în figura 14.11 a),
iar schema electrică echivalentă corespunzătoare, în figura 14.11 b).
Din figura 14.11 se observă că, între conductorul fazei F şi neutru (pământ) N,
sunt intercalate impedanţele Zh, Z1 şi Z'1 a căror impedanţă echivalentă este:
1 1 1 1
= + + . (14.30)
Z 'e Z h Z 1 Z '1
F F F
U
N Zh=Rh Z'1=R1 Z'e
Z1=−jX1
I
C1 C2
Rh R1 U
R2
Z'2=R2 Z"e
Z2=−jX2
N N
a) b) c)
Fig. 14.11 − Schema electrică echivalentă pentru cazul în care se produce atingerea unui
element conductor de curent electric al unei reţele cu două conductoare izolate faţă de
pământ:
a) schema electrică de principiu; b) schema circuitului electric echivalent; c) schema
echivalentă simplificată.
Din relaţia (14.30) rezultă:

Z h  Z 1  Z '1
Z 'e = =
Z h  Z 1 + Z h  Z '1 + Z 1  Z '1
− jX1  R1  Rh
= .
Rh  R1 − j( X1  Rh + X1  R1 )
Între conductorul N şi pământ sunt intercalate impedanţele Z2 şi Z'2 având
impedanţa echivalentă
1 1 1
= + ,
Z "e Z 2 Z '2
sau
Z ' Z jX  R
Z "e = 2 2 = − 2 2 . (14.31)
Z '2 + Z 2 R2 − jX 2
Impedanţa întregului circuit (fig. 14.11 c)) rezultă:
Z = Z 'e +Z "e . (14.32)
Intensitatea curentului electric din circuit rezultă din relaţia I = U/Z , iar
tensiunea aplicată omului are valoarea Uh = IZ'e .
Intensitatea curentului electric ce poate trece prin om, în cazul general, atunci
când se ia în consideraţie capacitatea şi conductanţa izolaţiei are expresia:
U Z'
Ih= h = I  e . (14.33)
Rh Rh
Trebuie acordată atenţie, de asemenea, încărcării remanente, după deconecta-
rea sursei de alimentare, în cazul reţelelor de tensiune alternativă şi, respectiv, în
cazul reţelelor de tensiune continuă aflate în funcţiune.
O reţea de tensiune alternativă, datorită capacităţii conductoarelor în raport cu
pământul, după deconectare, rămâne încărcată o anumită perioadă de timp. Dacă în
acest timp, omul atinge conductoarele reţelei, în ipoteza că este izolat faţă de
pământ, prin el va trece curentul electric de descărcare al capacităţii între conduc-
toarele reţelei deconectate.
Curentul electric ce trece prin om în această situaţie are o variaţie expo-

nenţială:
t
−
U
I h = 0  e Rh C12 , (14.34)
Rh
în care U0 este tensiunea remanentă a reţelei în momentul atingerii; Rh – rezistenţa
electrică a omului; t – timpul începând din momentul atingerii; C12 – capacitatea
între conductoarele reţelei deconectate.
Tensiunea remanentă depinde de parametrii circuitului, de caracterul inductiv
al acestuia, cât şi de momentul în care s-a produs întreruperea. Fenomenul prilejuit
de atingerea conductoarelor unei reţele electrice deconectate este similar fenome-
nului determinat de scurcircuitarea unui condensator cu capacitatea C12 de către un
rezistor cu o rezistenţă electrică egală cu cea a omului.
14.2.4 Reţea trifazată izolată faţă de pământ (simbol I)
14.2.4.1 Determinarea curenţilor electrici prin om la o atingere directă
Într-o reţea electrică cu punctul neutru izolat în raport cu pământul (niciun

punct al circuitelor curenţilor electrici de lucru nu este legat direct la pământ)
atingerea directă, adică atingerea concomitentă de UA
către om a unui element aflat sub tensiunea reţelei, de UB
A
B
exemplu un conductor de linie şi a pământului, va UC
C
determina închiderea unui curent electric Ih prin acesta
şi prin impedanţele de izolaţie corespunzătoare celor-
lalte conductoare ale circuitului (fig. 14.12).
K
Impedanţa corespunzătoare conductoarelor reţelei
este determinată de capacitatea naturală a fiecărui con-
ductor faţă de pământ, din rezistenţa de izolaţie a Rh
acestora sau din ambele elemente legate în paralel.
În mod obişnuit, în reţelele electrice de distri- Fig. 14.12 − Atingerea directă a
unui conductor şi atingerea
buţie, reţelele electrice trifazate pot fi reprezentate indirectă a unor elemente care,
prin impedanţe concentrate faţă de pământ. În figura în mod normal, nu sunt sub
14.13 este prezentată schema electrică de principiu a tensiune.
unei asemenea reţele, corespunzătoare cazului din
figura 14.12. În sistemele trifazate echilibrate, impedanţele pe cele trei faze pot fi
considerate ca fiind egale.
Expresia impedanţei Z, ţinând seama de schema echivalentă (fig. 14.14), în
care Riz este rezistenţa de izolaţie totală a unui conductor al liniei faţă de pământ şi
Cp capacitatea totală a aceluiaşi conductor faţă de pământ, este:
1 Riz Riz − jω  C p  Riz2
Z= = = .
1
+ jω  C p 1 + j ω  C p  Riz 1 + ω 2
 C 2
p  R 2
iz
(14.35)
Riz
Dacă impedanţele sunt egale pe cele trei faze (ZA=ZB=ZC=Z), într-un sistem
trifazat cu punctul neutru bine izolat, sarcinile fiind echilibrate pe cele trei faze,
potenţialul 0 al pământului este acelaşi cu potenţialul punctului neutru N. În acest

caz, diferenţa de potenţial dintre punctul neutru şi pământ este nulă, tensiunile
punctului neutru faţă de bornele exterioare ale sursei sunt egale între ele ca valoare
efectivă. Circuitul este considerat simetric.
UA
A
N UB
B
UC A (B, C)
C
Ih
UN0=VN UA=Uf Rh ZA ZB ZC Riz Cp
Fig. 14.13 − Schema de principiu a unei reţele Fig. 14.14 − Schema

trifazate, izolate faţă de pământ, când se echivalentă a
produce atingerea unui element conductor impedanţei.
(faza A).
În momentul în care intervine o modificare sub aspectul simetriei circuitului

sau tensiunilor, sistemul se dezechilibrează. O asemenea modificare poate să apară
în cazul în care omul atinge una din faze. În această situaţie între faza atinsă şi
pământ apare rezistenţa electrică a omului Rh şi sistemul se dezechilibrează (fig.
14.15). În condiţiile unui sistem trifazat dezechilibrat potenţialul punctului neutru
N va fi diferit de zero (VN  0). Determinarea acestui potenţial se poate face cu
ajutorul teoremei lui Millman. Conform acestei teoreme potenţialul VN al punctului
N de întâlnire a ramurilor a unui multipol pasiv în stea, cu n ramuri, prin care intră
curenţii I1 , I2 , ... , In şi cu bornele 1, 2, … , n , având potenţialele V1 , V2 , ... , Vn ,
faţă de un punct de referinţă arbitrar, este egal cu media aritmetică a potenţialelor
bornelor de acces, ponderate cu admitanţele laturilor corespunzătoare:
V  Y + V 2  Y 2 + ...+ V n  Y n
VN = 1 1 .
Y 1 + Y 2 + ...+ Y n
Pentru a calcula potenţialul punctului neutru se consideră un punct 0 (fig.
14.15) faţă de care se raportează potenţialele diferitelor puncte ale reţelei.
Cu notaţiile din figura 14.15, tensiunile aplicate receptoarelor pe fiecare fază
în parte, vor fi:
U AN = U A0 − U N 0 ;
U BN = U B0 − U N 0 ; (14.36)
U CN = U C 0 − U N 0 ,
în care UN0 reprezintă tensiunea între punctul neutru N al reţelei şi punctul arbitrar
0, iar tensiunile UA0 , UB0 , UC0 corespund fiecărui conductor al liniei faţă de acelaşi
punct arbitrar.
Curenţii electrici de linie au valorile:
U AN U A0 − U N 0
I 'A = = ;
ZA ZA
U AN U A0 − U N 0
Ih = = ;
ZA Rh
(14.37)
U U −U N0
I B = BN = B 0 ;
ZB ZB
U U −U N0
I C = CN = C 0 .
ZC ZC
UAN
I'A ZA
IA
A Ih Rh
UAB UCA UBN
IB UA0 ZB
B N
UBC UCN
IC UB0 ZC
C
UC0
UN0
0
Fig. 14.15 − Schema echivalentă a circutului din
figura 14.13.
Dacă se aplică teorema I-a lui Kirchhoff în nodul N rezultă:

I ' A + I h + I B + I C = 0. (14.38)
În ipoteza că ZA = ZB = ZC = Z relaţia (14.38) a curenţilor electrici devine:
U A0 − U N 0 U B0 − U N 0 U C 0 − U N 0 U A0 − U N 0
+ + + = 0, (14.39)
Z Z Z Rh
sau
U A0 + U B0 + U C 0 3U N 0 U A0 U N 0
− + − = 0. (14.40)
Z Z Rh Rh
Dacă se are în vedere că:
U A0 + U B0 + U C 0 = 0 ,
se obţine:
U Z
U N 0 = 10 . (14.41)
3  Rh + Z
Intensitatea curentului electric care poate trece prin corpul uman, de rezistenţă
electrică Rh , este:
U − U N 0 3 U N 0 3  U A0 3 U
I h = A0 = = = , (14.42)
Rh Z 3  Rh + Z 3  Rh + Z
în care U este tensiunea de linie.
Dacă în relaţia (14.42) se înlocuieşte impedanţa Z prin elementele de circuit
care o definesc (fig. 14.14) rezultă expresia curentului electric Ih sub forma:
3 U 3 U
Ih = = =
3  Rh + Z 3  R + Riz
h
1 − jω  Riz  C p
3  U  (1 − jω  Riz  C p ) (14.43)
= =
(3  Rh + Riz ) − 3  jω  Rh  Riz  C p
=
 ( )
3  U  Riz + 3  Rh  1 + ω2  Riz2  C 2p − jω  Riz2  C p ,
(
9  Rh2  1 + ω2  Riz2  C 2p ) + Riz  (Riz + 6  Rh )
având valoarea:
3 U
Ih = .,
Riz  (Riz + 6  Rh ) (14.44)
9  Rh2 +
1+ ω 2
 Riz2  C 2p
Tensiunea fazei conductorului care este atins de om este:
U Z
U ' A = U A0 − U N 0 = U A0 − A0 =
3  Rh + Z
(14.45)
 Z  3  Rh U  3  Rh
U A0  1 −  = U A0  = ,
 3  Rh + Z  3  Rh + Z 3  Rh + Z
iar tensiunile celorlalte faze sunt:
U Z
U ' B = U B 0 − U N 0 = U B 0 − A0 =
3  Rh + Z
=
3  Rh  U B 0 + Z  (U B 0 − U A0 ) U  3  Rh + Z
= ;
( )
3  Rh + Z 3  Rh + Z
U Z (14.46)
U 'C = U C 0 − U C 0 = U C 0 − A0 =
3 R + Z h
=
3  Rh  U C 0 + Z  (U C 0 − U A0 ) U  3  Rh + Z
= .
( )
3  Rh + Z 3  Rh + Z
Relaţiile (14.46) se pot simplifica observând că UA0 = UB0 = UC0 = U/ 3 şi că

UB0 − UA0 = U , UC0 − UB0 = U . De asemenea, U'B = U'C .
Diagrama tensiunilor, în cazul analizat, este indicată în figura 14.16.
În particular, atunci când Z = Riz, ( lim Z = Riz ) (fig. 14.17) se obţin relaţiile:
C p →0
U A0  Riz
U N0 = ;
3  Rh + Riz
U A0  Riz
U ' A = U A0 − U N 0 = U A0 − =
3  Rh + Riz
3Rh
= U A0  ;
3  Rh + Riz
U R
U ' B = U B 0 − U N 0 = U B 0 − A0 iz =
3  Rh + Riz
3  Rh  U B 0 + Riz  (U B 0 − U A0 ) 3  Rh  U B 0 − Riz  U AB
= ;
3  Rh + Riz 3  Rh + Riz
U R
UC'
= U C 0 − U N 0 = U C 0 − A0 iz =
3  Rh + Riz
3  Rh  U C 0 + Riz  (U C 0 − U A0 ) 3  Rh  U C 0 − Riz  U CA
(14.46)
= .
3  Rh + Riz 3  Rh + Riz
UN0 C
UA
A
N UB
U'C UCA B
UC0 UC
C
Ih
UBC UN0 UA0
0 UA' A
UN0=VN UA=Uf Rh Riz Riz Riz
U'B UB0
UAB 0
UN0 B
Fig. 14.16 − Diagrama fazorială a tensiunilor Fig. 14.17 − Schema echivalentă a
pentru schema din figura 14.13. reţelei trifazate izolate atunci când se
neglijează capacităţile faţă de pământ.
Din relaţiile (14.46) şi din diagrama fazorială din figura 14.16 se observă că
tensiunea faţă de pământ a conductorului A, atins de om, scade faţă de valoarea ini-
ţială, la valoarea U'A , iar tensiunile faţă de pământ ale conductoarelor B şi C cresc,
având valorile U'B şi respectiv U'C, comparativ cu tensiunile UB0 şi respectiv UC0 .
În general, curenţii capacitivi măresc cu mult intensitatea curentului electric
care trece prin corpul uman, uneori chiar determină în totalitate valoarea acestui
curent electric. Dacă reactanţa capacitivă faţă de pământ este mică în raport cu re-
zistenţa de izolaţie (Riz>>Xp), atunci se poate neglija curentul electric care se închi-
de prin rezistenţa de izolaţie şi se consideră numai valoarea curentului electric care
se închide prin capacitatea faţă de pământ a fiecărui conductor. În ipoteza
lim Z = − j /(ω  C p ) , adică atunci când rezistenţa de izolaţie este infinită, iar ca-
Riz →
pacitatea liniei faţă de pământ are o valoare bine precizată, care nu poate fi negli-
jată, curentul electric Ih , care trece prin corpul uman, este, în totalitate, determinat
de această capacitate, având expresia:
3  U A0 ( )
3  U A0  ω C j + 3  ω  Rh  C p
p
Ih = = .
3  Rh −
j 1 + 9  ω2  Rh2  C 2p (14.47)
ωCp
Dacă se neglijează reactanţa capacitivă ( lim Z = Riz ) expresia curentului
C p →0
electric Ih devine:
3  U A0
Ih = . (14.48)
3  Rh + Riz
În cazul unei funcţionări normale a reţelei electrice, fără defecte de izolaţie, nu
este posibil totdeauna ca rezistenţele de izolaţie ale diferitelor echipamente să fie
menţinute la valorile necesare evitării unor scurgeri de curent electric. Întrucât
aceste rezistenţe sunt legate în paralel la reţea, rezistenţa electrică echivalentă de
izolaţie a reţelei scade sub valoarea care determină, în cazul unor atingeri mono-
fazate, un curent electric nepericulos pentru om.
Pe de altă parte, fiecare conductor are o capacitate Cp faţă de pământ care, în
general, nu poate fi neglijată. În acest fel, în cazul general, impedanţa Z provine din
capacitatea naturală faţă de pământ a elementelor circuitelor curenţilor electrici de
lucru şi rezistenţa de izolaţie a acestora, legate în paralel.
14.2.4.2 Caracteristici ale reţelelor trifazate izolate
O reţea electrică trifazată, izolată faţă de pământ, prezintă avantaje faţă de o re-
ţea cu punctul neutru legat la pământ, în ceea ce priveşte protecţia împotriva atin-
gerilor directe, cu condiţia ca toate elementele care fac parte din circuitele curenţi-
lor de lucru să fie inaccesibile unei atingeri întâmplătoare, cât şi împotriva atinge-
rilor indirecte; folosirea circuitelor izolate pentru alimentarea utilajelor portative
constituie chiar unul din mijloacele principale de protecţie împotriva şocurilor
electrice.
Pentru ca reţeaua trifazată izolată să-şi poată păstra avantajele pe care le are
faţă de reţeaua cu neutrul legat la pământ, se interzice folosirea punctului neutru
pentru scopuri de exploatare. Această practică incorectă este utilizată la alimenta-
rea receptoarelor monofazate (corpuri de iluminat, aparate de încălzit etc.), când se
foloseşte punctul neutru pentru racordarea unui conductor, care în acest gen de
utilizare este numit „conductor neutru”. O astfel de destinaţie dată punctului neutru
conduce, practic, la pierderea calităţii de reţea izolată, întrucât se produce desizola-
rea punctului neutru faţă de pământ. Această situaţie poate conduce la accidente
grave. De exemplu, într-o reţea izolată există o punere la pământ nesemnalată,
curentul electric de scurgere la pământ având o valoare redusă şi protecţia la supra-
sarcină nu a acţionat; dacă omul stând pe pământ atinge aşa-zisul „conductor
neutru” folosit pentru alimentarea unui receptor monofazat, considerându-l ca fiind
fără tensiune este supus unui şoc electric, curentul electric închizându-se pe urmă-
torul circuit: faza defectă → pământ → om → conductor neutru (punctul neutru) →
sursa de alimentare. Pentru alimentarea receptoarelor monofazate este necesară
folosirea unui transformator de separaţie alimentat de la reţeaua principală de

400 V între faze, de la care apoi se vor alimenta aceste receptoare.
De menţioonat faptul că releele de protecţie nu acţionează la scurgeri de
curent electric spre pământ şi nu au ca scop principal evitarea accidentelor prin
atingere directă. Aceste relee sunt destinate protecţiei împotriva atingerilor indirecte.
De altfel, releul de protecţie controlează numai rezistenţa de izolaţie a reţelelor,
dar, în numeroase cazuri, cea mai mare parte a curentului electric ce s-ar stabili
prin om la o atingere directă (presupunând că nu este o defecţiune de izolaţie în
reţea) o reprezintă componenta capacitivă.
Trebuie avut în vedere şi faptul că în cazul apariţiei unui al doilea defect al
izolaţiei reţelei, omul va fi spus la întreaga tensiune dintre faze a reţelei (fig.
14.18 a)), valoarea curentului electric ce poate străbate corpul uman va atinge
valoarea Ih = U/Rh (fig. 14.18 b)). Acest accident este echivalent practic cu o
atingere bifazată, adică atingerea simultană a două faze în porţiuni desizolate.
UA A
A
UB
B B
UC U
C C
Ih
Rh RA RC
Ih
receptoare M
Rh
a) b)
Fig. 14.18 − Apariţia unui al doilea defect
a) circuitul electric; b) schema electrică echivalentă.
14.2.5 Reţea electrică trifazată cu punctul neutru legat la pământ

(simbol T)
Aspectele care se referă la reţeaua trifazată, cu punctul neutru legat la pământ,

din punct de vedere al securităţii muncii, se pot aplica şi reţelelor monofazate de
tensiune alternativă, precum şi celor de tensiune continuă. Această reţea funcţio-
nează cu punctul neutru al sursei de alimentare – transformator sau generator –
legat la pământ printr-o instalaţie de legare la pământ de exploatare.
În această instalaţie se stabileşte, în mod voit, legătura cu pământul a unor
elemente ale instalaţiei electrice care fac parte din circuitele curenţilor electrici de
lucru, cum este de exemplu, punctul neutru al sursei de alimentare. Punctul neutru
legat direct la o instalaţie de legare la pământ de exploatare se numeşte punctul de
nul al reţelei sau nulul reţelei
Reţeaua trifazată cu punctul neutru legat la pământ se caracterizează, atât prin
tensiunea de linie, notată cu UA sau U, ce reprezintă tensiunea dintre faze, cât şi
prin tensiunea de fază, ce reprezintă tensiunea unei faze faţă de pământ (neutru),
notată cu Uf .
În figura 14.19 a) este reprezentat contactul prin atingere directă de către om a

unui element din circuitul curenţilor electrici de lucru al unei reţele trifazate cu
punctul neutru legat la pământ, iar în figura 14.19 b) este indicată schema electrică
echivalentă. Omul se află supus tensiunii unei faze faţă de pământ. Curentul
electric va circula pe următorul traseu: fază → om → pământ → instalaţie de legare
la pământ → punctul neutru al reţelei→ sursa de alimentare. Intensitatea acestui
curent electric este:
Uf
Ih = , (14.49)
Rh + R0
în care R0 este rezistenţa electrică de dispersie a instalaţiei de legare la pământ.
I
A A
B B
U U
C I C
Uf
Ih
R0 Rh
Ih RA RB RC
receptoare I Rd
Rh
Rd
a) b)
Fig. 14.19 − Atingerea unui element conductor de curent electric într-o reţea electrică
cu neutrul legat la pământ:
Deoarece rezistenţa R0 este neglijabilă în raport cu rezistenţa electrică a

omului (rezistenţa R0 este de 4 , iar rezistenţa corpului uman se consideră, pentru
atingerile directe, 1000 ) se poate scrie:
Uf
Ih = ,
Rh
sau
U
Ih = .
3  Rh
Din relaţia (14.50) rezultă că la atingerea unui element dintr-o instalaţie, care
face parte din circuitul curenţilor electrici de lucru, rezistenţa de izolaţie faţă de
pământ a reţelei nu are nicio acţiune protectoare, aşa cum se întâmplă în cazul
reţelelor izolate.
Observaţii
• În toate cazurile de atingere a unui singur element aflat sub tensiune,
indiferent de tipul reţelei, pericolul poate fi redus dacă omul este izolat faţă de
pământ sau faţă de elementul de sub tensiune al reţelei. În această situaţie, se
adaugă o rezistenţă electrică Rd în circuitul curentului electric care se stabileşte prin

om, limitând valoarea acestuia la valori nepericuloase:
Uf
Ih = . (14.51)
Rh + Rd
• Dacă se consideră limita curentului electric nepericulos pentru om ca fiind
10 mA, reiese că un material cu o rezistenţă de izolaţie Rd > Uf/0,01− Rf este
suficient pentru a evita eventualele accidente. Astfel, în cazul unei tensiuni de
230 V, rezistenţa electrică Rd trebuie să fie mai mare de 21000 . De aici, rezultă
importanţa pe care o are folosirea mijloacelor individuale de protecţie în exploata-
rea instalaţiilor electrice (mănuşi de protecţie, covoraşe de cauciuc etc.).
• Un caz grav îl constituie atingerea simultană a două faze, situaţie în care
omul se află supus tensiunii de linie. Ea poate să apară atunci când porţiunile
desizolate sunt la mică distanţă între ele.
14.3 Măsuri de protecţie de bază

Măsurile de protecţie de bază împotriva şocului electric se referă la adoptarea
sistemelor de protecţie absolut necesare în instalaţiile electrice în funcţiune care să
asigure o protecţie împotriva atingerilor directe sau indirecte. Acestea pot fi:
− folosirea unor tensiuni de alimentare foarte joase (protecţie prin TFJS sau
TFJP);
− protecţie prin legare la pământ;
− protecţie prin legare la conductorul de protecţie (PE).
14.3.1 Protecţia prin TFJS sau TFJP
Acest sistem de protecţie se justifică prin faptul că intensitatea curentului prin

corpul uman scade odată cu tensiunea aplicată. Protecţia împotriva atingerilor
directe sau indirecte este realizată, în acest caz, dacă se asigură alimentarea instala-
ţiei cu o tensiune foarte joasă de securitate sau de protecţie având circuitul de
protecţie fie nelegat la pământ (TFJS), fie legat la pământ (TFJP).
Normele în vigoare [14.15, 14.22] prevăd respectarea simultană a următoa-
relor condiţii:
− tensiunea nominală să fie mai mică de 50 V la tensiune alternativă sau 120 V
la tensiune continuă;
− sursa de alimentare trebuie să fie cu protecţie de tipul:
− transformator de separare sau transformator cu înfăşurări separate între
ele, asigurând o separare de siguranţă între circuitele primar şi secundar;
− sursă cu un grad de siguranţă echivalent cu cel al unui transformator de
separare (grup motor – generator cu înfăşurări separate electric);
− sursă electrochimică (acumulatoare) sau o altă sursă ce nu depinde de
circuitele de tensiune ridicată (grup motor termic – generator);
− dispozitive electronice în care s-au luat măsuri restrictive ce asigură,
chiar în caz de defect intern în acest dispozitiv, ca tensiunea la bornele de ieşire să
nu fie mai mare decât limita superioară a acesteia (50 V tensiune alternativă sau
120 V tensiune continuă).
La instalarea circuitelor de TFJS şi TFJP trebuie respectate mai multe măsuri
[14.12] dintre care sunt menţionate:
• părţile active ale circuitelor trebuie să fie separate electric de orice alt circuit;
• masele electrice ale obiectelor şi echipamentelor electrice ale circuitelor
TFJS să nu fie legate electric la pământ, la conductoare de protecţie ale altor
circuite electrice sau la masele altor instalaţii;
• circuitele TFJS şi TFJP trebuie să utilizeze conductoare electrice distincte;
• prizele electrice pentru circuitele TFJS şi TFJP trebuie să fie marcate distinct
şi durabil, să nu permită intrarea fişelor circuitelor altor tensiuni, iar prizele de
TFJS să nu aibă contact de protecţie.
14.3.2 Protecţia împotriva şocurilor electrice prin atingere directă
Protecţia împotriva atingerilor directe se realizează prin aplicarea unor măsuri

prin care atingerea conductoarelor sau a elementelor conductoare, aflate în mod
normal sub tensiune, inclusiv conductoarele N, să nu fie posibilă. Aceste măsuri
pot fi caracterizate ca fiind:
a) complete dacă se realizează:
− izolarea părţilor active;
− prevederea de carcase în interiorul cărora să se afle părţile active;
b) parţiale dacă se realizează:
− instalarea unor bariere sau obstacole care să împiedice atingerea acci-
dentală a părţilor active;
− amplasarea în afara zonei de accesibilitate;
c) suplimentare, prin dispozitive de protecţie diferenţială cu I  30 mA.
Protecţia prin „izolarea părţilor active” trebuie să se realizeze prin acoperirea
completă a elementelor active cu o izolaţie, ce nu poate fi scoasă decât prin distru-
gere, cu caracteristici care să-i asigure menţinerea în stare corespunzătoare la soli-
citările mecanice, termice, electrice din exploatare. Vopselele, lacurile şi produsele
analoge nu constituie un material izolant ce asigură o protecţie împotriva atin-
gerilor directe.
Protecţia prin „carcase” se realizează astfel încât, în mod permanent, să nu fie
posibilă atingerea părţilor active în condiţii normale de exploatare. Pentru ca
protecţia prin „carcase” să fie completă, trebuie îndeplinite mai multe condiţii
dintre care se menţionează:
• gradul de protecţie al carcaselor să fie cel puţin IP2X;
• desfacerea sau scoaterea carcaselor să fie posibilă numai cu o cheie sau o
sculă şi numai după scoaterea de sub tensiune a părţilor active aflate în interiorul
acestor carcase.
Protecţia prin „bariere sau obstacole” se aplică numai în încăperi pentru echi-
pamente electrice cu scopul de a împiedica, fie o apropiere întâmplătoare de părţile
active, fie un contact accidental cu acestea în cursul operaţiilor de întreţinere sau
exploatare. Această protecţia se poate realiza de exemplu, prin folosirea de ba-
lustrade sau panouri grilaj.
Protecţia prin „amplasarea în afara zonei de accesibilitate” constă în adoptarea

unor măsuri prin care să se împiedice atingerea nedorită a părţilor active simultan
accesibile şi care se găsesc la potenţiale diferite. De exemplu, în încăperea bate-
riilor de acumulatoare, cu tensiunea de cel puţin 120V, cu elemente active aflate
sub tensiune şi neizolate, pardoseala din jurul bateriei trebuie acoperită cu material
izolant, iar bateriile vor fi dispuse astfel încât persoanele să nu poată atinge simul-
tan părţi sub tensiune, aflate la o diferenţă de potenţial mai mare de 120 V.
14.3.3 Protecţia prin legare la pământ
Dacă se execută o legare la pământ, curenţii de defect se închid prin instalaţia

de legare la pământ de exploatare a sursei de alimentare, în cazul reţelelor electrice
cu neutrul legat la pământ (schemele de tip TT şi TN) sau prin izolaţia şi
capacităţile faţă de pământ ale conductoarelor pentru reţelele izolate faţă de pământ
(schema de tip IT).
Legare la pământ constă în stabilirea voită a unui contact electric cu pământul.
Spre deosebirea de această noţiune, prin punere la pământ se înţelege stabilirea în
mod accidental a unui contact electric cu pământul, datorită unui defect (deteriora-
rea izolaţiei, conturnare etc.).
Indiferent de tipul reţelei, în cazul unui defect al izolaţiei faţă de o carcasă le-
gată la pământ, se stabileşte un curent electric de defect care se scurge la pământ
prin rezistenţa electrică a izolaţiei deteriorate riz , rezistenţa electrică a legăturii la
pământ de protecţie Rp şi rezistenţa electrică pe care o prezintă omul Rh (fig. 14.20 a)).
Rezistenţa legăturii la pământ Rp şi rezistenţa omului Rh sunt conectate în
paralel. Rezistenţa de scurgere Rd la pământ, la locul defectului (fig. 14.20 b)) este:
R p  Rh
Rd = riz + . (14.52)
R p + Rh
Curentul electric de scurgere la pământ (curentul electric de defect) Id are va-
loarea:
A Id
B
C
riz
Ih
UA
Rh Rp Ua
riz
Rh
a) b)
Fig. 14.20 − Traseul curentului electric de defect Id datorită
deteriorării izolaţiei unei faze faţă de pământ:
UR UR
Id = = ,
Rd R p  Rh (14.53)
riz +
R p + Rh
în care UA este tensiunea fazei A pe care este se află defectul.
Curentul electric ce poate trece prin om are valoarea:
Rp
Ih = Id  . (14.54)
R p + Rh
Dacă omul se află cu mâna pe carcasa utilajului şi cu picioarele la un potenţial
nul, tensiunea de atingere Ua la care este supus va avea valoarea:
R p  Rh
U a = I h  Rh = I d  . (14.55)
R p + Rh
Curentul electric Ip ce trece prin instalaţia de legare la pământ este:
Rh
I p = Id  . (14.56)
R p + Rh
Dacă se neglijează rezistenţa electrică Rp în raport cu Rh, deoarece rezistenţa
electrică a legăturii la pământ (circa 4 ) este cu mult mai mică decât rezistenţa
electrică a omului (circa. 1000 ), se obţine:
I p  Id (14.57)
şi deci:
Ua = I p  Rp = Id  Rp . (14.58)
Relaţia (14.58) îndică faptul că tensiunea de atingere este determinată direct
de curentul electric de defect Id şi de rezistenţa electrică Rp a legăturii la pământ.
14.3.3.1 Schema IT (reţea electrică izolată faţă de pământ)
În figura 14.21 se prezintă cazul în care un utilaj electric este alimentat de la o

reţea electrică trifazată cu neutrul izolat. Aşa cum se observă din figura 14.21 a),
datorită defectului rezistenţei de izolaţie a fazei A faţă de carcasa utilajului, se sta-
bileşte un curent electric de defect care se scurge la pământ prin rezistenţa riz a
izolaţiei defecte, rezistenţa electrică Rp a instalaţiei de legare la pământ şi rezistenţa
electrică Rh a omului. Din schema electrică, prezentată în figura 14.21 b) rezultă că
rezistenţa echivalentă la locul de defect este cea dată de relaţia (14.52). În această
situaţie, schema electrică echivalentă din figura 14.21 b) se transformă în schema
din figura 14.22, în care s-au neglijat reactanţele capacitive Xp=1/(Cp) ale con-
ductoarelor fazelor faţă de pământ. De asemenea, s-a neglijat rezistenţa riz, consi-
derându-se o punere netă a fazei defecte la masa carcasei (riz  0).
La atingerea carcasei de către om, rezistenţa electrică de scurgere la pământ, la
locul defectului, se compune din rezistenţa electrică Rh a omului, rezistenţa
electrică Rp a instalaţiei de legare la pământ şi rezistenţa electrică a conductorului
fazei defecte.
Determinarea tensiunilor din circuit, între fazele A şi B, respectiv B şi C se
face pe baza relaţiilor:
A
B
C
Cp Cp Cp
K Riz Riz Riz
riz
Rh
Rp
a)
A
B
C
Id
riz
Ip
Cp Cp Cp
Ua Ih Rh Rp Riz Riz Riz
b)
Fig. 14.21 − Alimentarea de la o reţea electrică trifazată, izolată
faţă de pământ, a unui echipament ce prezintă un defect de izolaţie
faţă de carcasă:
IC Riz
C
Ih Rh
IA=Id Ip Rp
0 A Riz
IB Riz
B
Fig. 14.22 − Schema simplificată pentru un
defect într-o reţea electrică trifazată izolată faţă
de pământ.
U A − U B = Re  I A − Riz  I B ;
(14.59)
U A − U C = Re  I A − Riz  I C ,
în care
1 1 1 1
= + + .
Re R h R p Riz
Dacă se aplică teorema I-a lui Kirchhoff în nodul 0 se obţine:
I A + I B + I C = 0. (14.60)
Explicitând expresiile curenţilor electrici IB şi IC din relaţia (14.59) şi înlocuind
în (14.60) rezultă relaţia care permite determinarea valorii curentului electric IA:
2 U A − U B − U C
IA = . (14.61)
2  Re + Riz
Dacă se are în vedere că UA+UB+UC = 0 relaţia (14.61) devine:
3 U A
IA = , (14.62)
2  Re + Riz
În funcţie de tensiunea de linie, valoarea curentului electric de defect Id = IA
rezultă
3 U
Id = . (14.63)
2  Re + Riz
Tensiunea de atingere are valoarea:
U a = I d  Re = I h  Rh , (14.64)
iar valoarea curentului electric Ih care trece prin om se obţine din expresia:
R 3 U R 3 U
Ih = Id  e =  e = .
Rh 2 R e + Riz R h 2  R + Riz  Rh (14.65)
h
Re
Dacă se înlocuieşte expresia rezistenţei electrice echivalente Re în relaţia
(14.65) se obţine:
3 U
Ih = =
 1 1 1 
2 Rh + Riz  Rh   + + 
 Riz R p Rh 
  (14.66)
3 U
= .
Riz  Rh
3  Rh + + Riz
Rp
În cazul în care echipamentul analizat nu este legat la priza de pământ (Rp=),
expresia curentului electric Ih devine:
3 U
I h ( R p = ) = . (14.67)
3  Rh + Riz
Raportul dintre valoarea curentului electric ce trece prin om, în cazul în care
carcasa echipamentului este legată la pământ (relaţia 14.65), şi valoarea curentului
electric atunci când echipamentul nu este legat la pământ (relaţia 14.67) este:
Ih 3  Rh + Riz 1
= = .
I h(R p = ) 3  R + R + iz h 1 + R  R Riz  Rh (14.68)
h iz
Rp R p  (3  Rh + Riz )
Din relaţia (14.68) se observă faptul că acest raport este subunitar şi, deci,
rezultă că intensitatea curentului electric ce traversează corpul uman, atunci când
atinge carcasa legată la pământ este întotdeauna mai mic decât în cazul atingerii
carcasei nelegate la priza de pământ.
Cum, în general, rezistenţa Rp a prizei de pământ este de ordinul ohmilor,

mult mai mică decât suma dintre Rh şi Riz, rezistenţa echivalentă Re este aproxima-
tiv egală cu Rp (Re  Rp) şi relaţia (14.63) devine:
3 U
Id = . (14.69)
2  R p + Riz
Tensiunea de atingere dintre carcasă şi pământ rezultă:
3 U  R p
Ua = Id  Rp = . (14.70)
2  R p + Riz
Relaţia (14.70) pune în evidenţă faptul că tensiunea de atingere scade odată cu
micşorarea rezistenţei Rp; dacă rezistenţa Rp este suficient de mică, valoarea tensiu-
nii Ua va fi sub limita admisibilă.
Din relaţia (14.70) poate fi calculată valoarea limită a rezistenţei de pământ Rp:
Ua
Rp  Riz . (14.71)
3 U − 2 U a
În cazul reţelelor electrice trifazate cu neutrul izolat, curentul electric de
defect, care se scurge prin instalaţia de legare la pământ a echipamentului sau
utilajului, legat la pământ, la apariţia unui defect (punere la masă a unui element
activ al acestuia), este dat de relaţia de calcul (14.63), unde Re reprezintă rezistenţa
echivalentă a rezistenţei de legare la pământ Rp aflată în paralel cu rezistenţa de
izolaţie Riz a conductorului fazei reţelei afectată de defect
1 1 1
= + .
Re R p Riz
Tensiunea de atingere rezultă:
U a = I d  Re = I pa R p . (14.72)
în care Ipa este intensitatea curentului electric de scurgere la pământ (fig. 14.23).
De asemenea, rezultă:
I R 3 U R 3 U
I pa = d e =  e = =
Rp 2 R e + Riz R p Riz R p
2  Rp +
Re
(14.73)
3 U 3 U
= .
2  R p + Riz R p (
1
+
1
) 3  R p + Riz
R p Riz
Intensitatea curentului electric capacitiv, calculată în ipoteza neglijării rezis-
tenţei de izolaţie, este:
3 U j 3  U  ω C p
I pc = =
3 Rp +
1 1 + 3  j ω C p  R p
j ω C p
cu valoarea:
3 U  ω  C p
I pc = . (14.74)
1+ 9  ω 2
 R 2p  C 2p
Curentul electric total de punere la pământ, în ipoteza că rezistenţele faţă de
pământ RA , RB şi RC ale conductoarelor fazelor sunt egale, având valoarea Riz
(RA = RB = RC = Riz) este:
U
Ip =
Riz  ( Riz + 6  R p ) (14.75)
3  Rp  1+
9  R p  (1 + ω  Riz  C p )
2 2 2 2
Relaţia (14.75) rezultă din relaţia (14.43) unde s-a înlocuit Rh cu Rp.
Intensitatea curentului electric total, de scurgere la pământ, se poate determina
şi din relaţia:
I p = I 2pa + I 2pc (14.76)
atunci când sunt cunoscuţi curenţii electrici prin rezistenţa de izolaţie a reţelei Ipa şi
prin reactanţa capacitivă a reţelei faţă de pământ Ipc.
Protecţia prin legare la pământ dirijează A
numai curenţii de defect, scurgerea acestora prin B
instalaţia de protecţie putând avea loc un timp C
nedeterminat, fără a fi sesizaţi. Pentru ca punerile Id
la masă să poate fi depistate şi înlăturate, adică
defectul să fie semnalizat, va trebui să existe, în Ipa
plus, o instalaţie de control şi semnalizare care Ua Rp Riz Riz Riz
supraveghează, în mod permanent, starea izolaţiei
reţelei electrice faţă de pământ. Dacă rezistenţa de
izolaţie scade sub o anumită valoare, instalaţia de
semnalizare declanşează un semnal acustic sau
optic. Pericolul devine foarte mare, dacă în timp Fig. 14.23 − Determinarea curen-
ce există punerea unei faze la pământ, de exemplu tului electric de punere la pământ.
prin carcasa unui utilaj, datorită deteriorării izolaţiei aceste faze, apare o altă
punere la pământ pe o altă fază a reţelei. În această situaţie se stabileşte un curent
de defect între faze, adică o dublă punere la pământ (fig. 14.24).
Cele două utilaje sunt legate la câte o instalaţie de legare la pământ, având
fiecare rezistenţa Rp1 şi respectiv Rp2. Circuitul curentului de defect Id se închide
între cele două faze cu izolaţiile deteriorate şi prin rezistenţele instalaţiilor de
legare la pământ.
Intensitatea curentului electric de defect Id , la dubla punere la pământ, este
dată de relaţia:
U
Id =
Rc  ( R p1 + R p 2 ) (14.77)
riz1 + riz 2 +
Rc + R p1 + R p 2
în care U este tensiunea de linie; riz1 – rezistenţa electrică a izolaţiei deteriorate a
utilajului 1, pe faza C; riz2 – rezistenţa electrică a izolaţiei deteriorate a utilajului 2,
pe faza A; Rp1 – rezistenţa electrică a instalaţiei de legare la pământ la care este

conectată carcasa utilajului 1; Rp2 – rezistenţa electrică a instalaţiei de legare la
pământ la care este conectată carcasa utilajului 2; Rc – rezistenţa electrică a
elementului conductor de legătură dintre carcasele celor două utilaje.
A
B
C
Id Id
Ih Ih
1 riz1 riz2 2
Rh Rh
Rc
Rp1 Rp2
Uc
Ip1 Ip2
Fig. 14.24 − Alimentarea a două echipamente având fiecare un

defect de izolaţie.
Dacă riz1 = riz2 = 0, ceea ce corespunde unei puneri directe la masă a fiecărei
carcase, se obţine:
U
Id = .
Rc  ( R p1 + R p 2 ) (14.78)
Rc + R p1 + R p 2
Curenţii electrici care trec prin cele două instalaţii de legare la pământ au
valoarea:
Rc
I p1 = I p 2 = I d  . (14.79)
Rc + R p1 + R p 2
În cazul în care Rc = , adică nu există o legătură electrică între cele două
utilaje, respectiv între cele două instalaţii de legare la pământ, curenţii electrici de
punere la pământ, aşa cum se poate observa fin figura 14.24, au valoarea:
U
I p1 = I p 2 = , (14.80)
R p1 + R p 2
iar tensiunile de atingere pe carcasele celor două utilaje au valorile:
R p1
U a1 = I p1  R p1 = U  (14.81)
R p1 + R p 2
şi, respectiv
R p2
U a2 = I p2  R p2 = U  . (14.82)
R p1 + R p 2
Se remarcă faptul că Ua1+ Ua2 = U indiferent de rezistenţele Rp1 şi Rp2 . Deoarece
suma tensiunilor de atingere este constantă şi egală cu tensiunea de linie a reţelei,
rezultă că cel puţin la unul dintre utilaje va apărea o tensiune de atingere periculoasă.
În cazul unei duble puneri la pământ, dacă nu există o legătură la pământ între
carcasele utilajelor defecte, respectiv între instalaţiile de legare la pământ la care
sunt legare aceste utilaje, tensiunile de atingere nu depind de rezistenţele de legare
la pământ, ci de raportul lor k = Rp1/Rp2. Expresiile (14.81) şi (14.82) pot fi expri-
mate în funcţie de acest raport:
k
U a1 = U  (14.83)
k +1
şi respectiv
1
U a2 = U  . (14.84)
k +1
Dacă Rp1= Rp2 rezultă Ua1 = Ua2 = U/2, A
adică tensiunile de atingere sunt egale între B
ele şi egale cu jumătatea valorii tensiunii de C
linie. Dacă însă între carcasele utilajelor
electrice există o legătură electrică cu o Rc1 Rc1
rezistenţă de valoare redusă Rc, situaţia este
total schimbată.
riz1 riz2
În calculul curenţilor de defect şi al Rc I
tensiunilor de atingere se iau în considerare
Uc
şi rezistenţele conductoarelor fazelor, până
la sursa de alimentare, prin care se închide
circuitul curenţilor de defect, deoarece Ua2 Rp1 Rh Rp2 Rh Ua2
acestea sunt de acelaşi ordin de mărime cu
rezistenţa Rc şi deci nu pot fi neglijate (fig. Ip
14.25).
Valoarea curentului electric total Id , de Fig. 14.25 − Schema electrică echivalentă
pentru montajul din fig. 14.24.
defect rezultă:
U
Id = ,
Rc  ( R p1 + R p 2 ) (14.85)
Rc1 + Rc 2 +
Rc + R p1 + R p 2
în care Rc1 şi Rc1 sunt rezistenţele electrice ale conductoarelor fazelor 1 (C) şi 2 (A),
iar celelalte mărimi au aceleaşi semnificaţii ca mai sus.
Curentul electric care se închide prin instalaţiile de legare la pământ are valoarea
Rc
I p = Id  . (14.86)
Rc + R p1 + R p 2
Tensiunile de atingere corespunzătoare utilajelor vor fi:
U  Rc  R p1
U a1 = I p  R p1 =
(Rc1 + Rc2 )  ( Rc + R p1 + R p2 ) + Rc  ( R p1 + R p2 ) (14.87)
şi, respectiv
U  Rc  R p 2
U a2 = I p  R p2 =
(Rc1 + Rc2 )  ( Rc + R p1 + R p 2 ) + Rc  ( R p1 + R p2 ) (14.88)
Prin legarea între ele a carcaselor utilajelor electrice, curenţii de defect sunt
mari, deoarece sunt curenţi de scurtcircuit, capabili să determine deconectarea
sectorului defect. Chiar dacă defectul nu este înlăturat în timp util, tensiunile de
atingere sunt reduse, sub limita admisibilă.
De asemenea, în figura 14.24, pentru circuitul care cuprinde traseul carcasa 1
→ Rp1 → Rp2 → carcasa 2 → conductorul Rc se poate scrie:
I p  R p1 + I p  R p 2 = Rc  I (14.89)
şi prin urmare
U a1 + U a2 = Uc .
Curentul electric care trece prin conductorul de legătură dintre masele celor
două utilaje are valoarea
R p1 + R p 2 R p1 + R p 2
I = Ip  = Id  , (14.90)
Rc Rc + R p1 + R p 2
iar căderea de tensiune pe acest conductor rezultă:
( R p1 + R p 2 )  Rc
U c = Rc  I = I d  , (14.91)
Rc + R p1 + R p 2
Analiza datelor prezentate mai sus pune în evidenţă faptul că, în reţelele
izolate faţă de pământ, se poate obţine o protecţie foarte bună cu ajutorul instala-
ţiilor de legare la pământ dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• există o legătură electrică cu o rezistenţă suficient de mică între masele
electrice ale echipamentelor sau utilajelor electrice; această legătură se numeşte de
egalizare a potenţialului. Se observă că legăturile de egalizare pot asigura
deconectarea sectorului defect al reţelei, cât şi reducerea tensiunilor de atingere,
ceea ce conduce la micşorarea pericolului de şoc electric;
• rezistenţele electrice ale instalaţiilor de legare al pământ să fie suficient de mici;
• efectuarea unui control riguros şi periodic al rezistenţei electrice a instala-
ţiilor de legare la pământ şi a legăturilor de protecţie;
• adoptarea unui domeniu adecvat de reglare al aparatelor de protecţie în
vederea deconectării sectorului defect în cazul dublei puneri la pământ.
În mod obişnuit, protecţia prin legare la pământ a maselor tuturor utilajelor
sau echipamentelor se realizează printr-o reţea comună de legare la pământ.
Această reţea face legătura între toate masele electrice ale utilajelor alimentate de
la aceeaşi sursă de alimentare. Toate utilajele trebuie să fie legate la reţeaua comu-
nă de protecţie; un singur utilaj sau echipament nelegat la această reţea creează pe-
ricolul de punere la pământ bifazat. Din acest motiv, când din aceeaşi sursă se ali-
mentează mai multe sectoare, reţelele generale de protecţie ale acestora trebuie să
fie legate între ele, constituind o reţea comună. Este recomandat ca reţeaua genera-
lă de legare la pământ să fie realizată în circuit închis. În acest caz, legătura la priza
de pământ este asigurată şi în cazul întreruperii conductoarelor reţelei. Legătura
între priza de pământ şi reţeaua comună se realizează cel puţin prin două conductoare.
Legând printr-un conductor de protecţie elementele instalaţiei electrice care
pot intra accidental sub tensiune, în cazul unui defect, cu diferite elemente metalice
din vecinătate, aşa cum sunt construcţiile metalice sau armăturile metalice ale
cablurilor sau conducte metalice accesibile atingerii, se realizează atât o egalizare a

potenţialelor, cât şi o legătură directă între elementele instalaţiilor electrice şi dife-
rite prize de pământ naturale.
În general, reţelele izolate faţă de pământ se folosesc acolo unde se impune ca,
în cazul unei puneri la pământ, curenţii de defect să fie foarte mici. Datorită acestui
fapt, în aceste reţele se interzice legarea voită la pământ a unui circuit electric din
reţeaua respectivă. Punctul neutru al sursei dintr-o reţelei trifazată de tip IT se va
menţine izolat faţă de pământ şi nu va fi folosit pentru închiderea unui circuit de
lucru.
14.3.3.2 Reţea electrică cu neutrul legat la pământ (schema TT

şi schema TN)
Într-o reţea electrică trifazată legată la pământ, punctul neutru al sursei de

alimentare este legat la pământ printr-o instalaţie dedicată, cu rezistenţa electrică R0
de trecere la pământ (fig. 14.26). De la această reţea se alimentează, de exemplu,
un utilaj sau un echipament electric având carcasa legată la pământ printr-o priză
cu rezistenţa electrică Rp.
A
B
C Uf
Id
R0 Id riz
Ih
Ip
Ih Rh Rp Ua
riz
Rh Ip
R0 Rp
a) b)
Fig. 14.26 − Alimentarea de la o reţea electrică trifazată, cu neutrul legat
la pământ, a unui echipament cu defect de izolaţie:
În cazul unui defect al izolaţiei faţă de carcasă se stabileşte un curent electric

care se scurge prin rezistenţa electrică riz a fazei defecte, prin rezistenţa electrică Rp
a legăturii la pământ de protecţie, prin rezistenţa electrică Rh a omului, prin
rezistenţa electrică R0 a legăturii la pământ de exploatare şi se închide prin sursa de
alimentare a reţelei.
Valoarea curentului electric de defect rezultă:
Uf
Id = ,
R p  Rh (14.92)
riz + + R0
R p + Rh
în care Uf este tensiunea nominală de fază a reţelei.
Curentul electric care trece prin instalaţia de protecţie are valoarea:

Rh Rh
I p = Id  =U f  .
R p + Rh (riz + R0 )  ( R p + Rh ) + R p  Rh (14.93)
Deoarece rezistenţa electrică a instalaţiei de legare la pământ este cu mult mai

mică decât rezistenţa electrică a corpului uman, ea poate fi neglijată în suma
(Rp +Rh). În acest caz, curentul electric total, de defect, are o valoare practic egală
cu curentul electric Ip care trece prin instalaţia de legare la pământ:
Uf
I p = Id = . (14.94)
riz + R0 + R p
Dacă se neglijează şi rezistenţa riz , ceea ce corespunde cazului cel mai nefa-
vorabil, relaţia (14.94) devine:
Uf
I p = Id = . (14.95)
R0 + R p
Tensiunea la care poate fi supus omul în cazul atingerii carcasei utilajului
defect rezultă
Rp
Ua = I p  Rp = U f  . (14.96)
R0 + R p
Tensiunea de atingere dintre nulul reţelei şi pământ are valoarea
R0
U a 0 = I d  R0 = U f  . (14.97)
R0 + R p
Suma celor două tensiuni de atingere este egală cu tensiunea pe fază
U a + U a0 = U f .
Se observă că, indiferent de valorile Rp şi R0 , cel puţin una dintre tensiunile de
atingere ajunge, în general, la valori periculoase.
Dacă se notează raportul k = Rp/R0 , expresiile tensiunilor de atingere devin:
k
Ua = U f  (14.98)
k +1
şi respectiv
1
U a0 = U f  . (14.99)
k +1
Se observă faptul că tensiunile de atingere nu depind de valorile absolute ale
rezistenţelor instalaţiilor de legare la pământ, ci de raportul lor. Aceasta este unul
dintre cele mai importante dezavantaje ale protecţiei prin legare la pământ, în
reţelele cu neutrul legat la pământ.
Dacă se are în vedere numai limitarea tensiunii de atingere Ua, care trebuie să
fie mai mică decât 40 V, valoarea limită se obţine din raportul k = Ua/(Uf −Ua). În
cazul reţelelor de 400/230 V, acest raport trebuie să fie egal cu k = 1/4,75.
Dacă rezistenţa electrică a instalaţiei de legare la pământ este Rp = 4 ,
înseamnă că, pentru a se realiza o tensiune de atingere mai mică de 40 V, rezistenţa
minimă a instalaţiei de legare la pământ de exploatare trebuie să fie egală cu
R0 = 4,754 = 19 .
Tensiunea de atingere la instalaţia de legare la pământ de exploatare va fi de

190 V, valoare care poate produce accidente grave. Rezultă de aici că legarea la
pământ a utilajelor sau echipamentelor, alimentate în reţele cu neutrul legat la
pământ, nu constituie o metodă de protecţie la fel de eficientă ca în cazul alimentă-
rii din reţelele cu neutrul izolat. După cum s-a arătat mai sus, în cazul reţelelor cu
neutrul izolat consecinţele grave ale punerilor la pământ pot fi înlăturate dacă se
execută o legătură electrică de rezistenţă mică între masele echipamentelor
electrice alimentate de la aceeaşi sursă. Prin analogie, şi în reţelele cu neutrul legat
la pământ poate fi înlăturat orice risc de accidentare, dacă între instalaţia de legare
la pământ şi cea de protecţie se realizează o legătură electrică de rezistenţă mică,
astfel încât curentul de defect să devină un curent de scurcircuit. Această metodă se
reduce practic la protecţia prin legare la conductorul (neutru) de protecţie.
14.3.4 Protecţia prin legare la conductorul (neutru) de protecţie
14.3.4.1 Schema TT
În schema TT toate masele utilajelor sau echipamentelor electrice protejate

prin acelaşi dispozitiv de protecţie şi toate masele electrice, simultan accesibile,
trebuie interconectate prin conductoare de protecţie (PE) şi legate la aceeaşi priză
de pământ (fig. 14.27).
A
B
C
N
Tablou de
distribuţie
A
B
C
N
PE
R0 Rp
Fig. 14.27 − Schema TT.
Accidente grave pot avea loc dacă o reţea alimentează unele utilaje, unde este
aplicată protecţie prin legare la pământ prin conductorul de protecţie PE şi alte
utilaje, care sunt legate numai la conductorul neutru. Într-o asemenea situaţie pot să
apară tensiuni de atingere periculoase pe toate carcasele utilajelor sau echipamen-
telor electrice legate la conductorul neutru. Se constată, că în cazul punerii sub
tensiune a unei carcase protejate prin legare la pământ, curentul de punere la
pământ va avea valoarea:
Uf
Id = . (14.100)
R0 + R p
Atât utilajul defect, cât şi utilajele conectate la conductorul neutru vor
prezenta o tensiune de atingere:
Rp
U ap = R p  I d = U f (14.101)
R0 + R p
şi, respectiv
R0
U aN = R0  I d = U f . (14.102)
R0 + R p
Deoarece Uap + UaN = Uf rezultă că, în general, tensiunile de atingere la toate
utilajele, inclusiv la utilajul defect legate numai la conductorul neutru vor avea va-
lori periculoase.
14.3.4.2 Schema TN
În acest tip de schemă, masele instalaţiei electrice sunt legate la punctul neutru
prin conductoare de protecţie.
În cazul producerii unui defect de izolaţie (fig. 14.28) apare un curent electric
de defect a cărui intensitate este
Uf
Id = , (14.103)
R f + Rn
în care: Uf este tensiunea fazei defecte; Rf – rezistenţa electrică a conductorului
fazei defecte de la sursă până la locul defectului; Rn – rezistenţa conductorului de
protecţie prin care se închide curentul de defect.
În relaţia (14.103) s-au neglijat reactanţele inductive Xf şi Xn ale conductoarelor.
A A
B
C
PEN PEN
Rf Rn
K
PE
Rf
Xf =Lf Xn =Ln
Rn riz
riz
R0
a) b)
Fig. 14.28 − Principiul protecţiei prin legare la conductorul unuic de
protecţie PEN:
a) circuitul curentului electric de defect; b) schema electrică
echivalentă.
În cazul în care curentul electric de defect este suficient de mare, protecţia

maximală de curent electric, care acţionează întreruptorul K, deconectează utilajul
defect. Pentru ca protecţia să fie eficientă este necesar ca deconectarea echipamen-
tului defect să aibă loc într-un timp mai mic de 0,2 s, astfel încât tensiunile de
atingere să nu poată avea o acţiune gravă asupra omului.
Conform acestei metode, protecţia este asigurată dacă se iau măsuri încât
curentul electric Id să fie suficient de mare (conductorul de protecţie PE dimensio-
nat în mod corespunzător), protecţia întreruptorului să fie corect reglată, iar legă-
tura la masa (carcasa) utilajului la conductorul de protecţie să fie îngrijit executată.
În figura 14.29 este ilustrat exemplu unei reţele cu o schema de tip TN – C.
Dacă dintr-un anumit motiv, conductorul PEN se întrerupe în punctul A, carcasele
receptoarelor conectate în aval de punctul A ajung, în caz de defect, la tensiunea de
fază.
A
B
C
A PEN
N
N PE
PE
R0
Fig. 14.29 − Apariţia pericolului de electrocutare în cazul
întreruperii conductorului PEN.
Nici instalarea separată a conductorului de protecţie (schemă de tip TN –S) nu

este suficientă pentru evitarea sigură a accidentelor. În cazul întreruperii acestui
conductor (fig.14.30) toate utilajele legate la conductorul de protecţie pe partea
întreruptă rămân neprotejate; dacă unul din acestea se defectează, ajung la tensiu-
nea reţelei nu numai utilajul defect, dar şi celelalte utilaje care sunt legate la acelaşi
conductor de protecţie. Pentru a evita asemenea consecinţe, trebuie verificată în
permanenţă continuitatea conductorului neutru N şi a conductorului de protecţie PE.
14.4 Măsuri suplimentare de protecţie

Principalele măsuri suplimentare pot fi:
− izolarea suplimentară de protecţie;
− separarea de protecţie;
− egalizarea şi dirijarea repartiţiei potenţialelor;
− protecţia automată împotriva tensiunilor de defect;
− protecţia automată împotriva curenţilor electrici de defect;
− mijloace individuale de protecţie.
A
B
C
N
PE
A
N PE
PE N N
PE
Id
R0
Fig. 14.30 − Apariţia pericolului de electrocutare în cazul întreruperii conductorului PE.
14.4.1 Izolarea suplimentară de protecţie
Intensitatea curentului electric ce străbate corpul uman scade atunci când

impedanţa (rezistenţa electrică) a acestuia creşte. Această cerinţă se obţine dacă în
serie cu corpul uman se introduc elemente izolatoare de protecţie, caracterizate prin
rezistenţe electrice de valoare ridicată.
Izolarea suplimentară de protecţie se poate realiza pe două căi principale:
• prin izolarea de protecţie a echipamentului sau instalaţiei electrice, care
constă în realizarea unei izolări suplimentare a acestora, astfel încât în cazul dete-
riorării izolaţiei obişnuite de lucru, omul să nu poată veni în contact cu elemente
aflate sub tensiune;
• prin izolarea amplasamentului, care constă în prevederea unei izolări între
om şi pământ sau elemente bune conducătoare de electricitate aflate în contact cu
pământul.
Izolarea de protecţie a echipamentului electric se poate realiza în trei moduri:
a) sub forma unui înveliş protector care acoperă toate elementele accesibile
unei atingeri şi care ar putea ajunge sub tensiune; această măsură poate fi realizată
prin executarea carcaselor din material izolant sau acoperirea cu material izolant;
b) sub forma unei izolaţii intermediare între elementele accesibile unei atingeri
şi elementele care ar putea ajunge sub tensiune, ca de exemplu: piese de separare şi
piese intermediare izolatoare, care întrerup continuitatea electrică a arborilor, pâr-
ghiilor, pereţi despărţitori, carcase;
c) sub forma unor izolaţii întărite, care este echivalentă cu o izolaţie de
protecţie suprapusă peste cea de lucru.
Straturile de lac, vopsea, email sau oxid precum şi învelişurile din material
fibros nu asigură izolarea de protecţie. Izolarea de protecţie trebuie să fie executată
cu materiale care să reziste în timp la solicitări termice şi mecanice.
Izolarea amplasamentului omului faţă de pământ se realizează prin acoperirea
cu material electroizolant a pardoselii şi a tuturor elementelor, metalice aflate în
zona de manipulare, şi care sunt în legătură cu pământul. Această măsură este
adecvată numai în cazul echipamentelor electrice fixe.
Acoperirile cu material izolant trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

− să fie suficient de rezistente la solicitările mecanice şi termice;
− să aibă dimensiuni suficient de mari, astfel încât echipamentul electric
respectiv să poată fi atins numai de pe partea acoperită;
− acoperirile să fie fixate pe suportul lor;
− dacă există mai multe echipamente electrice care pot fi atinse, de pe partea
izolată, este necesar ca toate elementele metalice, care nu fac parte din circuitele
curenţilor electrici de lucru, să fie legate electric între ele pentru egalizarea poten-
ţialelor.
Pentru izolarea amplasamentului se pot folosi: cauciucul electroizolant, lemnul
uscat, materiale plastice corespunzătoare, care pot rezista solicitărilor în condiţii
grele de exploatare. În exterior, izolarea amplasamentelor se poate realiza prin aco-
perirea terenului cu o rocă de mare rezistivitate, cel mai des folosindu-se piatra
sfărâmată curată (balast).
Rezistenţa electrică Rd a izolării amplasamentului trebuie să îndeplinească
condiţia:
U
Rd  − Rh , (14.104)
Ih
în care: U este tensiunea totală posibilă faţă de pământ la locul atingerii; Ih –
curentul electric considerat nepericulos pentru om; Rh – rezistenţa electrică a
corpului uman.
Deoarece tensiunea Uh la care este supus omul,atunci când există o izolare
între el şi elementele legate la pământ, este:
U h = I h  Rh ,
condiţia (14.104) devine:
U 
Rd  Rh  − 1. , (14.105)
 Uh 
Se observă faptul că, pentru obţinerea unei protecţii cât mai bune, trebuie să se
considere o valoare a rezistenţei corpului uman cât mai mare. Astfel, dacă Uh =Ua =
40  şi considerând valoarea limită a curentului nepericulos ca fiind Ih = 0,01 A,
rezultă Rh =40/0,01=4000 .
În cazul utilajelor portative care se alimentează cu o tensiune Un  24 V,
valoarea considerată pentru Rh ar trebui să fie 2400 .
În general, în cazul protecţiilor împotriva şocurilor electrice prin atingere indi-
rectă, se consideră pentru rezistenţa corpului uman valoarea medie de 3000 .
Această valoare, introdusă în relaţia (14.105) pentru tensiunea de 230 V, determină
următoarele valori ale rezistenţei de trecere la pământ la locul amplasamentului:
• pentru utilaje fixe:
 230 
Rd  3000   − 1 = 14250  ;
 40 
• pentru utilaje portative:
 230 
Rd  3000   − 1 = 25750  .
 24 
În calculul rezistenţei Rd trebuie să se aibă în vedere şi alte considerente.

Astfel, rezistenţa de scurgere la pământ printr-o pardoseală în interior sau balast în
exterior nu este constantă; ea variază foarte mult în funcţie de gradul de umiditate
al pardoselii sau balastului. Dacă pardoseala sau solul se acoperă cu un material
izolant, se ţine seama de faptul că proprietăţile dielectrice ale acestuia se înrăută-
ţesc în timp, datorită îmbătrânirii materialului.
În practică se procedează astfel:
− pentru interioare, în cazul rezistenţei Rd , când se aplică materiale izolante
pentru pardoseli se consideră că Rh = 3000  şi Ih = 0,0025 A, astfel încât condiţia
(14.105) devine:
Rd  400  U − 3000 . (14.106)
− în cazul instalaţiilor exterioare sau a pardoselilor care în timpul exploatării
se pot umezii, se consideră cazul defavorabil cu Rh = 1000  şi Ih =0,001 A
(respectiv Uh = 10 V)), obţinându-se condiţia:
Rd  100 U −1000. (14.107)
Pentru cazul protecţiei împotriva atingerilor directe se consideră rezistenţa
corpului uman egală cu 1000 , iar în relaţia (14.105) se introduce valoarea
Uh = 10000,0025= 2,5 V, încât pentru o tensiune de 230 V, de exemplu, se obţine:
 230 
Rd  1000   − 1 = 91000 
 2,5 
Pe baza valorilor obţinute pentru Rd se poate determina rezistivitatea minimă
care trebuie să o îndeplinească materialele folosite pentru a asigura protecţia
necesară.
14.4.2 Separarea de protecţie
Separarea de protecţie reprezintă o metodă de protecţie cu ajutorul căreia se

obţine o reţea izolată faţă de pământ în locul celei obişnuite, care funcţionează cu
neutrul legat la pământ. Procedeul constă în introducerea unui transformator de
separare, cu înfăşurări distincte şi izolaţie întărită (raport de transformare 1:1) sau a
unui grup motor – generator cu înfăşurări distincte electric între reţeaua de alimen-
tare şi receptoare. În acest fel, circuitul de lucru al utilajului este separat electric de
reţeaua de alimentare şi este izolat faţă de pământ, astfel încât nu se poate închide
circuitul unui curent de defect şi deci nu poate să apară nici o tensiune de atingere.
Principiul metodei se bazează pe următorul considerent: atingerea unui ele-
ment aflat sub tensiune al unei reţele legate la pământ este întotdeauna periculoasă,
pentru că, în aceste condiţii, corpul omului este supus la întreaga tensiune faţă de
pământ a reţelei; în reţelele cu neutrul izolat, intensitatea curentului electric ce
trece prin corpul uman poate fi limitată la valori nepericuloase, dacă rezistenţele de
izolaţie sunt menţinute la valori suficient de mari. Prin separare, chiar dacă reţeaua
de alimentare este cu neutrul legat la pământ, secundarul transformatorului nu este
legat la pământ. În acest mod, de exemplu, un utilaj portativ S este alimentat dintr-
o reţea izolată faţă de pământ, realizată cu ajutorul transformatorului de separare
TS (fig. 14.31). Rezistenţa de izolaţie a reţelei izolate fiind suficient de ridicată
poate limita astfel curentul electric prin corpul uman la valori nepericuloase, atunci
când apare un defect de izolaţie a unei faze.
TS
S
Riz
R0
Fig. 14.31 − Separarea de protecţie.
Chiar dacă apare o punere la masă, intervenită la un utilaj portativ, nu rezultă

o tensiune de atingere periculoasă. Dacă apare un al doilea defect de izolaţie, al
altei faze, ca de exemplu o punere la pământ, protecţia prin această metodă este
anulată, omul fiind supus acţiunii tensiunii dintre cele două faze (fig. 14.32).
TS
S
Riz
R0
Fig. 14.32 − Atingerea unui echipament portativ ce prezintă o punere la masă,

iar una dintre faze are un defect de izolaţie.
O asemenea coincidenţă este, în practică, puţin probabilă întrucât izolaţia

cablului de alimentare a utilajului portativ este verificată periodic. În scopul măririi
siguranţei acestui sistem de protecţie, fiecare utilaj se alimentează de la un transfor-
mator de separe propriu, iar conductoarele de legătură se fac cât mai scurte.
Se recomandă [14.16] să se respecte relaţia:
U  L  100000 (14.108)
în care U este tensiunea nominală a circuitului [V], iar L  500 m – lungimea
circuitului secundar.
Se admite şi alimentarea mai multor echipamente dintr-o singură sursă de
separare, dacă se respectă simultan următoarele condiţii [14.15]:
− masele circuitelor separate să fie legate între ele prin conductoare de egali-
zare a potenţialelor; aceste conductoare nu vor fi legate la pământ, la alte conduc-
toare de protecţie, la masele altor circuite sau la elemente conductoare;
− prizele să fie cu contact de protecţie şi la acestea se leagă conductoarele de
egalizare a potenţialelor;
− se prevede un dispozitiv de protecţie care să semnalizeze primul defect de
izolaţie de masă şi care să deconecteze în maximum 5 secunde din momentul
apariţiei celui de al defect de izolaţie la altă masă.
Separarea de protecţie se foloseşte ca metodă de protecţie în special la echipa-

mente portative de puteri mari, care nu pot fi alimentate cu tensiune redusă. La
acest sistem de protecţie trebuie acordată o atenţie deosebită utilizării şi montării
regulamentare a conductoarelor şi în special izolării întregului circuit faţă de pă-
mânt. Orice conductor cu izolaţia deteriorată, conductoare înnădite, favorizează
apariţia defectului de punere la pământ.
Domeniile principale de aplicare a protecţiei prin separare sunt: industria
construcţiilor, construcţia navelor, cazane şi alte spaţii înguste, unde protecţia prin
alimentare la tensiune redusă nu poate fi aplicată, întrucât echipamentele sunt
construite pentru tensiunea de 230 V, respectiv 400 V.
14.4.3 Egalizarea şi dirijarea repartiţiei potenţialelor
Principiul acestei metode constă în dirijarea repartiţia potenţialelor prin utili-

zarea unei instalaţii de protecţie adecvată, astfel încât, în cazul unei puneri la
pământ, circuitul curentului electric de defect să determine ca tensiunile de atingere
şi de pas să fie mai mici decât valorile maxime admise.
În interior, dirijarea repartiţiei potenţialelor se realizează cu ajutorul unor
inserţii metalice montate în pardoseală, legate la instalaţia de legare la pământ de
protecţie din încăperea respectivă.
În cazul unui defect, curenţii electrici care se trec prin instalaţia de legare la
pământ se ramifică prin elementele instalaţiei de protecţie de egalizare şi de dirijare
a repartiţiei potenţialelor. Cu cât potenţialele Uk ale diferitelor puncte ale solului
sau pardoselii sunt mai apropiate de valoarea potenţialului Up a instalaţiei de legare
la pământ, cu atât tensiunile de atingere Ua vor fi mai mici, deoarece:
Ua = Uk −U p. (14.109)
Dacă se reuşeşte ca valorile potenţialelor Uk să fie egale cu tensiunea Up , se
obţine o egalizare a potenţialelor, situaţie în care tensiunea de atingere se anulează.
Cu cât potenţialele Uk, sunt mai apropiate ca valoare între ele, cu atât tensiunile de
pas Upas sunt mai mici, conform relaţiei:
U pas = U k 2 − U k1 (14.110)
în care Uk1 şi Uk2 sunt potenţialele a două puncte aflate pe sol sau pardoseală, la o
distanţă între ele egală cu lungimea unui pas normal. Dacă se reuşeşte ca valorile
potenţialelor Uk, să fie egale între ele se obţine de asemenea o egalizare a potenţia-
lelor, adică tensiunea de pas se anulează.
Rezultă că o instalaţie de dirijare şi egalizare a potenţialelor se consideră cu
atât mai bună cu cât curba care reprezintă repartiţia potenţialelor pe o anumită
suprafaţa are o derivată mai mică.
De menţionat că dirijarea repartiţiei potenţialelor poate realiza o bună protecţie
în imediata apropiere a instalaţiei sau echipamentului electric, în jurul căruia s-a
amplasat instalaţia de protecţie respectivă.
În consecinţă, pentru a micşora tensiunile de atingere şi de pas este necesar să
se obţină:
− o alură a curbei potenţialelor cât mai plată, printr-o egalizare sau dirijare a
repartiţiei potenţialelor în jurul locului unde obiectul poate fi atins de oameni;
− curenţii electrici care se trec la pământ să fie cât mai mici, prin asigurarea a
cât mai multor căi de scurgere;
− rezistenţa electrică a căilor de trecere la pământ să fie cât mai mică, prin
adăugarea unui număr corespunzător de prize de pământ.
14.4.4 Protecţia prin întreruperea automată a alimentării
Măsura de protecţie prin întreruperea automată a alimentării trebuie realizată

astfel încât să împiedice ca, la apariţia unui defect de izolaţie, utilizatorul să fie
supus la o tensiune de atingere periculoasă, peste 50 V la tensiune alternativă sau
120 V la tensiune continuă, un interval de timp suficient pentru a provoca efecte
fiziopatologice periculoase. În condiţii speciale, se impun valori de 25 V la
tensiune alternativă şi 50 V la tensiune continuă [14.15]. Orice defect, apărut într-
un echipament electric şi care provoacă circulaţia unui curent electric, trebuie
întrerupt într-un interval de timp care să asigure protecţia persoanelor.
Această măsură de protecţie se aplică prin utilizarea unui dispozitiv de pro-
tecţie care trebuie să separe automat, într-un anumit timp, funcţie de mărimea şi
durata tensiunii de atingere, alimentarea circuitului echipamentului sau utilajului
protejat împotriva contactelor indirecte, în caz de defect. Protecţia împotriva
atingerilor indirecte prin întreruperea automată a alimentării se realizează cu:
− dispozitive automate de protecţie împotriva curenţilor electrici de scurcircuit
sau suprasarcină;
− dispozitive automate de protecţie la curent diferenţial (DR).
Folosirea PACD (Protecţia automată împotriva curenţilor de defect) cu DR
este necesară [14.16] în cazul în care:
• nu sunt asigurate condiţiile de deconectare, în timp util, prin protecţiile la
suprasarcină şi la scurtcircuit;
• circuitele alimentează receptoare care trebuie să rămână în funcţiune nesu-
pravegheate de personal.
La alegerea dispozitivului de protecţie se ţine seama de tipul schemei de
legare la pământ.
În reţelele legate la pământ (schemele TT şi TN) se aplică protecţia prin
întreruperea automată a alimentării, iar în reţelele izolate faţă de pământ (IT) se
aplică protecţia prin întreruperea automată a alimentării şi semnalizare la primul
defect, respectându-se următoarele condiţii generale:
− toate masele electrice ale instalaţiei trebuie legate la un conductor de protecţie;
− masele electrice care pot fi simultan accesibile se leagă prin conductoare de
protecţie la aceeaşi priză de pământ, chiar dacă fac parte din instalaţii diferite;
− toate masele electrice ale unei aceleaşi instalaţii vor fi legate prin conduc-
toare de protecţie la aceeaşi priză de pământ.
La aplicarea măsurii de protecţie prin întreruperea automată a alimentării
trebuie asigurate două condiţii:
a) Realizarea sau existenţa unui circuit denumit „buclă de defect” pentru a
permite circulaţia curentului electric de defect. Construcţia acestei bucle depinde
de schema de legare la pământ (TN, TT, IT). Alegerea dispozitivului de protecţie
trebuie să respecte condiţia:
0,8  U f  S f
I REM  , (14.111)
ρ  (1 + m )  L
în care IREM este curentul electric de reglare al declanşatoarelor electromagnetice;
Uf – tensiunea de fază; Sf – aria secţiunii transversale a conductoarelor de fază;  −
rezistivitatea la temperatura normală de funcţionare; m = Sf/SPE , unde SPE este aria
secţiunii transversale a conductorului de protecţie; L – lungimea conductorului.
b) Întreruperea curentului de defect printr-un dispozitiv de protecţie corespun-
zător, într-un interval de timp depinzând de anumiţi parametri, cum ar fi tensiunea
de atingere la care poate fi supusă fără risc o persoană, probabilitatea de defect şi
atingerea cu părţile defecte.
În tabelul 14.5 sunt indicaţi timpii maximi admişi de acţionare a dispoziti-
vului de protecţie în care o persoană poate fi supusă fără pericol la o anumită
tensiune de atingere.
În schema TT [14.7] toate masele receptoarelor electrice, protejate prin
acelaşi dispozitiv de protecţie şi toate masele simultan accesibile trebuie inter-
conectate prin conductoare de protecţie şi legate la aceeaşi priză de pământ.
Defectul care apare între fază şi masă provoacă circulaţia unui curent prin bucla de
defect (fig. 14.33).
Dispozitivele de protecţie la supracurenţi electrici nu pot fi folosite la protecţia
împotriva atingerilor indirecte decât dacă rezistenţele electrice Rp de dispersie, ale
prizelor de pământ sunt mici şi îndeplinesc condiţia:
R p  I d  U max , (14.112)
în care: Rp este rezistenţa electrică de dispersie a prizei de legare la pământ a
maselor; Id – curentul electric de defect care asigură funcţionarea dispozitivului de
protecţie în timpul prevăzut în tabelul 14.5, corespunzător valorii de atingere
prevăzute; Umax – tensiunea maximă admisă (50 V la tensiune alternativă).
Din relaţia (14.112) rezultă Id  12,5 A pentru Rp = 4  şi Id  50 A pentru
Rp = 1 .
Tabelul 14.5
Timpii de acţionare ai dispozitivelor de protecţie pentru diferite
tensiuni de atingere
Tensiune de Timpii maximi de acţionare ai dispozitivului
atingere prezumată de protecţie [s]
[V] Tensiune alternativă Tensiune continuă
 50 5 5
50 5 5
75 0,6 5
90 0,45 5
120 0,34 5
150 0,27 1
220 0,17 0,4
280 0,12 0,3
350 0,08 0,2
500 0,04 0,1
A
În schema TT se pot folosi următoa-
B
rele dispozitive de protecţie: C
− dispozitive de protecţie la supra- N
curenţi electrici;
− dispozitive de protecţie diferen-
ţiale.
Dispozitivele automate de protecţie
la tensiuni de atingere (PATA) se pot fo- Bucla de
Receptor
Masa
losi în situaţii speciale, atunci când alte defect
dispozitive de protecţie nu pot fi utilizate
În schema TN toate masele instala-
ţiei electrice trebuie să fie legate prin R'p Rp
conductoare de protecţie la punctul
neutru al sursei, care trebuie legat la Fig. 14.33 − Circulaţia curentului electric prin
bucla de defect în schema TT.
pământ, în apropierea acesteia.
Se pot utiliza dispozitive de protecţie diferenţială la:
• schema TN-C, unde sunt utilizate pentru întreruperea automată a unui circuit
din exteriorul zonei de acţiune a legăturii echipotenţiale; masele receptoarelor
trebuie să fie legate la o priză de pământ având o rezistenţă care să asigure funcţio-
narea dispozitivului de protecţie;
• schema TN – C – S, unde legarea conductorului de protecţie la conductorul
comun PEN trebuie să se facă în amonte de dispozitivul de protecţie diferenţial, sau
altfel spus conductorul PEN nu trebuie utilizat în aval de dispozitivul de protecţie.
În schema IT, cu neutrul alimentării izolat faţă de pământ, curentul electric
al primului defect care poate afecta o fază, se închide prin impedanţele (capacitive
şi rezistive de izolaţie) ale celorlalte faze faţă de pământ. La apariţia primului
defect de izolaţie, curentul electric de defect Id va trebui să fie limitat astfel încât în
instalaţie să nu apară o tensiune de atingere Ua mai mare decât cea admisă
Rm  I d  U a , (14.113)
în care Rm este rezistenţa electrică de dispersie a prizei de pământ a maselor recep-
toarelor.
Respectarea condiţiei (14.113) permite evitarea întreruperii alimentării recep-
toarelor la apariţia primului defect. Pentru menţinerea acestui avantaj, defectul de
izolaţie trebuie detectat cu ajutorul controlului permanent al instalaţiei (CPI) şi,
desigur, apoi eliminat. Dacă primul defect nu este eliminat şi dacă se produce un al
doilea defect de izolaţie la o altă fază, va apărea un curent electric de dublu defect
(curent electric de scurtcircuit între faze).
Rezultă astfel că în schema IT se pot utiliza următoarele dispozitive de pro-
tecţie şi semnalizare:
a) CPI – dispozitive de control permanent al izolaţiei;
b) dispozitive de protecţie la curent electric diferenţial (la primul defect);
c) dispozitive de protecţie la supracurenţi electrici (la al doilea defect).
14.4.5 Protecţia împotriva atingerilor indirecte cu ajutorul

dispozitivului diferenţial
Protecţia este asigurată dacă este îndeplinită condiţia:

Rm  I n  U a , (14.114)
în care In este curentul electric diferenţial nominal de funcţionare.
Tensiunea de atingere maxim admisă [14.15, 14.16] are valoarea:
• 50 V la tensiune alternativă, în cazul general;
• 25 V la tensiune alternativă, pentru şantiere şi ferme agrozootehnice.
Curentul electric diferenţial nominal de funcţionare In trebuie să aibă o
valoare apropiată de valoarea curentului electric diferenţial rezidual I . Valoarea
acestui curent electric depinde de rezistenţa de dispersie la pământ Rm a maselor
receptoarelor, conform datelor din tabelul 14.6.
În cazul în care nu este posibil să se realizeze o rezistenţă mai mică de 500 
pentru Ua = 50 V, la tensiune alternativă, şi de 250  pentru Ua = 25 V, la tensiune
alternativă, se recomandă utilizarea unui dispozitiv diferenţial de înaltă sensibilitate
(I = 6, 10, 30 mA). PE A B C N
La montaj, circuitul magnetic al dispo-
zitivului diferenţial trebuie să cuprindă toate
conductoarele active ale circuitului protejat,
inclusiv conductorul neutru. Conductorul de
spre releul
protecţie PE al circuitului va rămâne în afara diferenţial
circuitului magnetic (fig. 14.34).
Fluxul magnetic care străbate miezul
magnetic al dispozitivului diferenţial va
depinde în orice moment de suma fazorială a
Fig. 14.34 − Schema de principiu a
curenţilor electrici ce-l străbat. dispozitivului diferenţial.
Tabelul 14.6
Dependenţa dintre valoarea curentului diferenţial rezidual şi rezistenţa de dispersie
Valoarea maximă a rezistenţelor de dispersie
la pământ Rm a maselor receptoarelor legate
Curentul diferenţial rezidual I
la pământ []
[mA]
Ua = 50 V tensiune Ua = 25 V tensiune
alternativă alternativă
1000 50 25
Dispozitive
650 76 38
diferenţiale de
500 100 50
medie
300 166 83
sensibilitate
100 500 250
Într-un circuit fără defect, în funcţionare normală, suma curenţilor prin cele
trei faze şi conductorul neutru este nul şi, prin urmare, nu va exista flux magnetic
în miez, iar tensiunea electromotoare indusă în bobină va fi de asemenea nulă. O
punere la pământ, însoţită de un curent electric care nu se întoarce prin conductorul
neutru, va determina ca suma fazorială a curenţilor electrici care traversează miezul
magnetic să fie diferită de zero, ceea ce produce apariţia unui flux magnetic în
acesta.
Diferenţa de curent electric este denumită „curent rezidual” , iar principiul este
cunoscut ca „principiul curentului diferenţial rezidual”. Fluxul magnetic alternativ
rezultant în miezul magnetic induce o tensiune electromotoare în bobină, astfel
încât curentul electric, ce apare, circulă prin bobina de acţionare a dispozitivului de
deconectare. Dacă curentul electric rezidual depăşeşte valoarea impusă pentru
funcţionarea dispozitivului de deconectare cu dispozitiv diferenţial, atunci întrerup-
torul automat asociat va deconecta şi separa zona defectă.
Blocul general de comandă şi protecţie al unei instalaţii electrice alimentate
din reţeaua publică de joasă tensiune, adică disjunctorul de branşament poate să nu
aibă şi funcţie diferenţială.
Disjunctorul de branşament cu funcţie diferenţială poate fi utilizat în cazul
protecţiei la atingeri indirecte pentru rezistenţe electrice Rm conform tabelului 14.6.
În cazul unui defect de izolaţie întreaga instalaţie este deconectată de către
disjunctorul de branşament. Pentru a evita această situaţie trebuie instalate dispo-
zitive diferenţiale la plecarea fiecărui circuit sau grupuri de circuite, conform sche-
melor de selectivitate din figurile 14.35, 14.36, 14.37 şi 14.38.
În cazul utilizării dispozitivelor diferenţiale de protecţie, selectivitatea poate fi
realizată pe orizontală (fig. 14.36) sau pe verticală, în cascadă (fig. 14.37).
Selectivitatea verticală poate fi realizată în două trepte (fig.14.37) sau în trei trepte
(fig.14.38).
Instalaţie de Disjunctor de branşament Instalaţie de Disjunctor de branşament

branşament fără funcţie diferenţială branşament fără funcţie diferenţială
Instalaţie Instalaţie
DR
interioară interioară
DR1 DR2 DR3
Fig. 14.35 − Schema de selectivitate a unui Fig. 14.36 − Schemă cu selectivitate pe

defect de izolaţie. verticală.
DR 1A; 400 ms
DR 500 mA
DR 500 mA;
40 ms
DR 30 mA DR 30 mA DR 30 mA
Fig. 14.37 − Schema cu selectivitate Fig. 14.38 − Schemă cu selectivitate în

pe verticală (în cascadă, în două trepte). cascadă, în trei trepte.
În instalaţiile electrice mari, cu un număr mare de niveluri de distribuţie se pot

combina cele două sisteme de selectivitate (orizontală şi verticală). În acest caz, în
tabloul general de distribuţie, se montează un disjunctor general fără funcţie
diferenţială. În instalaţia electrică protejată cu dispozitive diferenţiale de înaltă
sensibilitate, masele receptoarelor trebuie legate la pământ.
Disjunctorul de branşament de tip S (selectiv) permite asigurarea selectivităţii
pe verticală, în două sau trei trepte, prin utilizarea dispozitivelor diferenţiale de
100 mA sau 30 mA amplasate în aval de acesta.
14.4.6 Mijloace individuale de protecţie
Mijloacele individuale de protecţie sunt utilizate de către persoanele care, prin

atribuţiile lor, lucrează direct la elementele bune conductoare electric, ce fac parte
din circuitele curenţilor electrici de lucru.
În scopul reducerii la minimum a pericolului de accidentare este necesar să se
folosească, separat sau concomitent, următoarele:
• Mijloace de protecţie izolante care reprezintă, de fapt, rezistenţe foarte mari
introduse în serie cu corpul uman. Astfel: cizmele, galoşii, covoraşele şi preşurile
din cauciuc electroizolant, platformele izolante reprezintă obiecte care izolează
omul faţă de pământ; mănuşile din cauciuc, sculele cu mâner izolant, prăjinile
izolante etc., izolează omul faţă de elementele aflate sub tensiune;
• Indicatoare de tensiune cu care se verifică prezenţa sau lipsa tensiunii;
• Garnituri mobile de scurtcircuitare şi legare la pământ, care asigură protecţia
împotriva tensiunilor induse, a descărcării sarcinilor electrice înmagazinate în
capacitatea dintre elementele conductoare sau dintre acestea şi pământ;
• Îngrădiri provizorii (mobile) care protejează personalul împotriva atingerii
accidentale a elementelor aflate sub tensiune din apropierea locului de muncă;
• Plăci avertizoare, care avertizează asupra existenţei unor pericole sau care
atrag atenţia asupra interzicerii unor manevre ce ar putea conduce la accidente sau
indică măsuri ce trebuiesc luate.
Bibliografie
[14.1] *** Efectele curentului asupra omului si animalelor domestice. Partea 1:Aspecte generale,
SR CEI 60479-1:1995.
[14.2] *** Efectele trecerii curentului prin corpul omului. Partea 2: Aspecte particulare. SR CEI
60479-2:1995.
[14.3] *** Efectele curentului asupra omului si animalelor domestice. Partea 3: Efectele trecerii
curentului prin corpul animalelor domestice, SR CEI 60479-3: 2005.
[14.4] *** Efectele curentului asupra omului si animalelor domestice. Partea 4: Efectele loviturilor de
trăsnet asupra omului si animalelor domestice, SR CEI/TR 60479-4: 2005.
[14.5] *** Protection against electric shock - Common aspects for installation and equipment,
IEC 61140-am1: 2004.
[14.6] *** Low-voltage electrical installations - Part 4-41: Protection for safety – Protection against
electric shock, IEC 60364-4-41: 2005.
[14.7] Voiculescu C. I., Petriciu C. I., Anatomia şi fiziologia omului, Editura Medicală, Bucureşti,
1974.
[14.8] *** Instalaţii electrice de joasă tensiune. Partea 4-41: Măsuri de protecţie pentru asigurarea
securităţii. Protecţia împotriva şocurilor electrice, SR HD 60364-4-41 (CEI 60364-4-41).
[14.9] *** Protection against electric shock - Common aspects for installation and equipement, CEI
61140:2004.
[14.10] *** Protecţia împotriva electrocutărilor. Limite admise, STAS 2612-87.
[14.11] Ionescu I., Aspecte privind protecţia muncii în exploatarea instalaţiilor, utilajelor şi
echipamentelor electrice, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1997.
[14.12] *** Protecţia împotriva şocurilor electrice. Aspecte comune in instalaţii şi echipamente
electrice, SR EN 61140: 2002.
[14.13] Sufrim M., Protecţia împotriva tensiunilor accidentale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1967.
[14.14] Vasilache G., Sisteme de protecţie împotriva tensiunilor electrice accidentale, Editura
[14.15] *** Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până la 1000
V c.a. şi 1500 V c.a., Normativ I 7.
[14.16] *** Ghid pentru instalaţii electrice cu tensiuni până la 1000 V c.a. şi 1500 V c.a.,Editura
Impuls, Bucureşti, ICECON SA: 2000.
[14.17] *** Manualul instalaţiilor electrice, Schneider Electric, Bucureşti, 2007.
[14.18] Mocanu C.I., Teoria câmpului electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
[14.19] Gavrilă H., Electrotehnică şi echipamente electrice, vol. 1, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993.
[14.20] Centea O., Bianchi C., Instalaţii electrice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973.
[14.21] *** Protecţia împotriva electrocutării la utilajele şi echipamentele electrice mobile.
Prescripţii, STAS 12217-88.
[14.22] *** Metodele şi măsurile de protecţie în instalaţiile electrice de joasă tensiune şi protecţia
împotriva supratensiunilor, SR CEI 60364-4.
[14.23] *** Instalaţii electrice in construcţii. Partea 4: Protecţie pentru asigurarea securităţii.
Protecţie împotriva perturbaţiilor de tensiune si perturbaţiilor electromagnetice, SR CEI
60364-4-44.2005.
[14.24] *** Instalaţii electrice in construcţii. Partea 4: Protecţie pentru asigurarea securităţii.
Protecţie împotriva perturbaţiilor de tensiune si perturbaţiilor electromagnetice, SR CEI
60364-4-44:2005/A1, 2005.
[14.25] *** Instalaţii electrice în construcţii. Partea 4: Măsuri de protecţie pentru asigurarea
securităţii. Capitolul 44: Protecţia împotriva supratensiunilor. Secţiunea 442: Protecţia
instalaţiilor de joasa tensiune împotriva defectelor la pământ din instalaţiile de înaltă tensiune,
SR CEI 60364-4-442+A1: 1999.
[14.26] *** Verificări ale instalaţiei electrice, SR CEI 60364-6.

Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Principalele mărimi şi unităţi de

măsură folosite în electrotehnică

Electrotehnica este un domeniu aplicativ al fizicii, în domeniul fenomenelor

1.1 Mărimi fizice în teoria macroscopică.

Calitatea de primitivă sau derivată ce se atribuie unei mărimi este în parte

momentul electric p [C·m] şi inducţia magnetică B [T]. Aceste mărimi au fost

1.2 Modul de variaţie a fenomenelor electromagnetice

• Reprezentare desfăşurată (fig. 2.3) în care simbolul este separat în mai

Circuitele electrice pot avea o reprezentare multifilară în care fiecare conexiune

Fig. 2.4 − Exemplu de reprezentare Fig. 2.5 − Exemplu de

Schemele electrice se pot reprezenta într-o dispunere funcţională (fig. 2.2), în

Fig. 2.6 − Exemplu de schemă de instalaţie cu dispunere topografică: instalaţie de iluminat

2.2 Clasificarea documentelor

Bucureşti Nord 1 932 R.Zane B

• schema (tabel) de conexiuni la borne (fig. 2.13) reprezintă bornele dintr-o

2.3 Reguli generale pentru întocmirea schemelor electrice

bolizarea din schema electrică se regăseşte şi pe panouri, pupitre, plăci de legătură,

Pentru schemele generale funcţionale şi de circuite, sensul principal de

reprezentarea simbolurilor diferitelor componente. De exemplu, simbolul

07-16-01 Bobină de releu

U Literă de cod pentru tensiune

07-02-01 Contact normal deschis

07-02-03 Contact normal închis

02-12-06 Mişcare întârziată

U> − Releu de supratensiune

Fig. 2.14 − Exemplu de construcţie a unui simbol compozit.

1u1 1u1 1u1

Fig. 2.15− Exemplu Fig. 2.16 − Exemplu

de o formă simplă de de simbol completat

Simbolurile bloc, simbolurile de elemente logice binare

Linii de conexiune orizontale Linii de conexiune verticale

Simbolurile de componente şi dispozitive sunt reprezentate, în general, cu

Fig. 2.21 − Exemplu de simboluri în care sunt permise

Pentru a scoate în relief sau pentru a distinge circuitele importante, de

interiorul simbolurilor rectangulare, ca şi cele pentru bobine de relee şi de elemente

Pentru fiecare element al unei scheme de acţionări se atribuie un simbol

2.4 Principalele simboluri grafice utilizate

02-12-07 Revenire automată

02-12-08 Revenire neautomată

02-13-04 Acţionare prin rotire

02-13-05 Acţionare prin apăsare

02-13-08 Acţionare de urgenţă

(tabelul 2.1 continuare)

02-13-13 Comanda prin cheie

M 02-13-26 Comanda cu motor electric

3 N ~ 50 Hz 400 Circuit trifazat, 50 Hz, 400 V,

03-02-06 Conexiune dublă în T

03-02-07 Conexiune dublă

03-03-17 Dispozitiv de deconectare (închis)

04-01-07 Potenţiometru cu contact glisant

Tabelul 2.1 (continuare)

Motor de tensiune continuă

M Motor de tensiune continuă

M 06-06-01 Motor serie monofazat

GS Generator sincron trifazat

Motor asincron trifazat

M 06-08-03 Motor asincron trifazat cu rotor bobinat

sau Transformator cu 2 înfăşurări

Tabelul 2.1 (continuare)

06-09-08 Bobină de limitare (reactor)

Y 4 Transformator trifazat cu 4 prize,

Tabelul 2.1 (continuare)

Transformator de măsurare de curent