ANATOMIE-HISTOLOGIE-EMBRIOLOGIE

CURS Nr. 3-5

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

Ţesuturile conjunctive sunt cel mai bine reprezentate în organism, îndeplinind

funcţii variate şi importante. Ele intră în structura organelor sau formează structuri care
realizează conexiunea acestora. În general sunt bogat vascularizate şi inervate.
Ţesuturile conjunctive realizează o simbioză perfectă cu ţesutul epitelial, fiind
unite prin intermediul unei membrane bazale, formaţiune, prin intermediul căreia, ţesutul
conjunctiv asigură troficizarea epiteliilor.
Cantitatea de ţesut conjunctiv diferă mult de la un organ la altul. Astfel,
oasele şi pielea sunt alcătuite, în principal, din ţesut conjunctiv, în timp ce sistemul
nervos şi organele parenchimatoase conţin o cantitate redusă de ţesut conjunctiv.
Ţesuturile conjunctive derivă din mezoderm şi sunt alcătuite din celule
conjunctive şi matrice intercelulară.
Celulele conjunctive sunt de două tipuri: autohtone şi alogene.
Matricea intercelulară cuprinde fibrele conjunctive (de colagen, de reticulină,
elastice şi oxitalanice) şi substanţa fundamentală alcătuită, în principal, din
macromolecule complexe, ca glicozaminoglicani, proteoglicani și proteine structurale.

Celulele conjunctive
Celulele conjunctive autohtone sunt reprezentate de: celula mezenchimală,
celula reticulară nediferenţiată, fibroblast, histiocit, plasmocit, mastocit, adipocit,
pigmentocit.
Celula mezenchimală este unicul tip de celulă prezentă în stadiul embrionar.
Are formă stelată datorită prelungirilor ramificate, care vin în contact cu prelungirile
celulelor vecine, organizând o reţea. La adult, ea se reduce numeric și se grupează în
insule celulare mici, în vecinătatea vaselor. Celula mezenchimală prezintă caractere
morfologice de celulă tânără (citoplasma bazofilă şi prezintă un nucleu sferic, cu
cromatină pulverulentă şi 1-4 nucleoli.
Îndeplineşte funcţii multiple:
- mecanică: prin anastomoza (contactul) prelungirilor, formează scheletul
mezenchimal în perioada embrionară;
- citogenezică: generează celulele conjunctive autohtone;

1
 - metaplazică: se transformă în celulă osoasă, cartilaginoasă, tendinoasă,
musculară, endotelială, sangvină;
- de apărare, prin macrofagocitoză;
- de sinteză a glicozaminoglicanilor substanţei fundamentale.

Celula mezenchimală

Celula reticulară nediferenţiată reprezintă un stadiu intermediar între celulele

mezenchimale nediferențiate şi celulele conjunctive diferenţiate. Prezintă caractere de
celulă tânără (citoplasma bazofilă, cromatina pulverulentă, 1-2 nucleoli). Celula emite
prelungiri lungi, reduse numeric care, prin contactele realizate cu prelungirile celulelor
vecine, generează o reţea.
Celulele reticulare sunt numeroase în perioada intrauterină, iar postnatal şi la
adulţi se găsesc doar în organele hematoformatoare, în glandele endocrine, organele
parenchimatoase voluminoase (ficat, pulmoni, rinichi), în care organizează stroma
(scheletul) de susţinere.
Îndeplineşte următoarele roluri:
- citogenezic: se transformă în celulă „cap de serie” în organele hematoformatoare
şi formează parenchimul în unele glande endocrine;
- metaplazic (se poate transforma în celulă adipoasă);
- hemoclazic (înglobează şi digeră celulele sangvine îmbătrânite; filtrează şi
purifică plasma şi limfa);
- de apărare prin mecanisme celulare şi umorale; de sinteză a
glicozaminoglicanilor şi proteoglicanilor substanței fundamentale.

2
 Fibroblastul este celula cea mai numeroasă şi cea mai caracteristică pentru ţesutul
conjunctiv. Manifestă mobilitate redusă, mişcarea fibroblastelor fiind realizată prin
emiteri şi retracţii de prelungiri lăţite denumite lamelipode, care aderă la substrat prin
intermediul unor plăci de adeziune. În felul acesta, fibroblastele se pot deplasa la
suprafaţa rănilor, unde depun colagen şi realizează cicatrizarea. În perioada
embrionară, fibroblastul derivă din celula mezenchimală, iar postnatal, din fibroblaste
preexistente sau din celulele mezenchimale cantonate în jurul vaselor.
Fibroblastul indeplineste următoarele roluri:
- suplineşte postnatal/posteclozional, prin preluare, funcţiile celulei
mezenchimale;
- de sinteză a glicozaminoglicanilor şi a fibrelor conjunctive, în special a
fibrelor de colagen;
- de apărare, prin sinteza de interferoni de tip I, glicoproteine cu efecte antivirale
şi antitumorale;

Fibroblaste

http://dc401.4shared.com/doc/kmztRcIE/preview.html

Histiocitul este o celulă mobilă, bine reprezentată în ţesutul conjunctiv lax, fiind
denumit şi macrofag tisular. Este întâlnit în toate tipurile de ţesut conjunctiv, în special
în cele din apropierea contactului cu mediul extern (dermul pielii, în apropierea vaselor,
corionul organelor cavitare).
Originea macrofagelor o constituie celulele stem din măduva hematogenă, din
care se formează precursorii monocitelor (monoblaştii). Aceştia trec în sânge, unde
rămân 40-60 ore, după care, prin diapedeză, ajung în ţesutul conjunctiv, devenind
macrofage tisulare, cu activităţi specifice şi unde pot trăi câteva luni.
Capacitatea de proliferare a macrofagelor depinde de necesităţile organismului. În
mod normal, populaţia de macrofage se menţine prin self-replicare, celulele noi apărute

3
denumindu-se histiocite. Proliferarea macrofagelor este stimulată de substanţe secretate
de limfocitele T.
Macrofagele sunt celule ovale, cu dimensiuni mari (cca. 15-30μ), cu numeroase
prelungiri scurte.
Însuşirile fundamentale ale macrofagelor sunt mobilitatea şi fagocitoza.
Mobilitatea este realizată cu ajutorul pseudopodelor (false picioruse) şi creşte
sub influenţa factorilor chemotactici.
Fagocitoza este declanşată de impactul membranei celulare cu diferiţi antigeni.
Etapele fagocitozei. După ataşarea particulelor antigenice de suprafaţa membranei
celulare, macrofagul trimite pseudopode, care înconjoară particula. Prin unirea capetelor
acestor pseudopode se formează o veziculă denumită fagozom, care este internalizată în
citoplasmă şi supusă acţiunii digestive a lizozomilor.
Activitatea macrofagelor este stimulată de limfokinele secretate de limfocitele T.
Limfokinele determină creşterea în volum a macrofagelor, multiplicarea pseudopodelor şi
a receptorilor. Sub acţiunea limfokinelor, macrofagele activate sunt capabile să înglobeze
şi să distrugă orice tip de antigen, fără recunoaştere imunologică, fenomen important în
imunoterapia cancerului.
Funcţiile îndeplinite de macrofage:
Principala funcție a macrofagelor este de a „curăţa” organismul de materiale
străine (bacterii, paraziţi, ciuperci, particule inerte etc.) şi de materiale proprii
organismului (hematii îmbătrânite, celule uzate etc.);

Macrofage

Plasmocitul este caracterizat printr-un nucleu cu cromatina în „blocuri

piramidale”, dispuse cu baza pe faţa internă a membranei nucleare, aspectul fiind cel al
unor ”spiţe de roată”. Provine prin metaplazie din limfocit, după stimularea antigenică,
fiind bine reprezentat în mucoase şi submucoase. Nu apare în ţesutul conjunctiv decât

4
după naştere, când organismul a luat contact cu diferiţi antigeni. Funcția plasmocitului
este cea de sinteză a anticorpilor gamma globulinici.

http://dc401.4shared.com/doc/kmztRcIE/preview.html

Mastocitul este localizat în ţesutul conjunctiv perivascular, în derm, în căile

respiratorii şi digestive. Caracteristica morfologică a mastocitelor o reprezintă prezenţa în
citoplasmă a numeroase granulaţiuni care depozitează mediatori chimici precum:
heparina, histamina, serotonina (5 hidroxitriptamina), dopamina, substanţa reactivă în
şocul anafilactic.
Membrana mastocitului conţine receptori specifici pentru IgE. Mastocitele sunt
implicate în reacţiile alergice de hipersensibilitate imediată (astm, urticarie, alergie etc.).
Astfel, la un prim impact cu un anumit tip de antigeni, plasmocitele secretă IgE, care se
fixează de receptorii specifici ai mastocitelor. La un nou contact, antigenul formează
complexe antigen-anticorp pe membrana mastocitelor, care determină lezarea membranei
şi eliminarea granulaţiunilor, conducând la apariţia semnelor clinice: edem, durere, febră,
şoc.
Heparina are rol anticoagulant.
Histamina eliberată în diferite infecţii locale sau în unele reacţii imunologice,
reacții alergice, determină dilatarea vaselor sangvine şi creşterea permeabilității peretelui
vascular, care facilitează trecerile de substanţe.
Serotonina (5 hidroxitriptamina) are efect vaso- şi bronhoconstrictor..
Substanţa reactivă în anafilaxie produce contracţia muşchiului neted din căile
respiratorii şi asfixia în şocul anafilactic.

Mastocite

5
 Adipocitul este o celulă frecvent întâlnită în ţesutul conjunctiv lax. În unele
regiuni ale corpului, prin grupare, constituie ţesutul gras sau adipos.
Celula adipoasă derivă din celula mezenchimală în perioada embrionară, când se
constituie lipoblastele. Citoplasma lipoblastelor se încarcă cu picături lipidice care,
ulterior, vor fuziona într-o picătură unică, ce va ocupa cea mai mare parte a citoplasmei.
Numărul de adipocite creşte numai în perioada embrio-fetală, postnatal ele nu mai
sporesc numeric, ci numai în volum, prin încărcare cu lipide.
Există două tipuri de celule adipoase: adipocitul unilocular şi adipocitul
multilocular.
Adipocitul unilocular, cu diametrul cuprins între 50-150μ, are o formă rotunjită,
când este izolată şi unghiulară (prin presiune reciprocă), când se află în grup compact.
Cea mai mare parte a matricei celulare este ocupată de o picătură lipidică unică, ce
împinge spre periferie nucleul şi citoplasma.
Principala funcţie a adipocitului unilocular este cea de depozitare a
grăsimilor de rezervă ale organismului (cunoscute sub denumirea de trigliceride).
Celula adipoasă multiloculară este poligonală sau rotunjită, cu nucleu central, iar
în citoplasmă prezintă numeroase picături lipidice izolate, de mărimi diferite. Mitocondriile
conţin o cantitate mare de citocromi, conferind celulelor o nuanţă cenuşie.

http://dc401.4shared.com/doc/kmztRcIE/preview.html

Celula pigmentară (melanocitul, pigmentocitul) are

aspect stelat datorită numeroaselor prelungiri ramificate.
Nucleul, mic şi rotund, este situat central, iar citoplasma este
încărcată cu granule de pigment melanic, granule colorate
natural în brun-negru. Pigmentul are rol de protecţie împotriva

6
radiaţiilor luminoase şi calorice prea puternice.
Celula pigmentară este întâlnită în dermul pielii, în straturile bazale ale epidermei,
în foiţa internă a meningelui (pia mater), în tunica coroidă a globului ocular.
Celulele conjunctive alogene sunt reprezentate prin leucocitele mono şi
polimorfonucleare, care ajung în ţesutul conjunctiv prin diapedeză şi în care îşi exercită
funcţiile de apărare prin mecanisme specifice.

2. Fibrele conjunctive
În ţesutul conjunctiv se deosebesc patru categorii de fibre: de colagen, de
reticulină, elastice și oxitalanice. Toate sunt alcătuite din proteine fibroase
(scleroproteine) sintetizate de celulele conjunctive (mezenchimală, reticulară, fibroblast,
histiocit), celulele musculare arteriolare, nevroglii.
Cele patru categorii de fibre sunt asemănătoare între ele prin origine şi structura
electronomicroscopică. Ele asigură organizarea morfologică, rezistenţa, supleţea şi
elasticitatea matricei extracelulare şi favorizează diferenţierea şi migrarea celulelor în
embriogeneză şi în vindecarea plăgilor.

Fibrele de colagen

Colagenul este bine reprezentat în ţesuturile supuse acţiunilor mecanice de

tracţiune, extensie, compresie, cum sunt: ţesutul conjunctiv fibrolamelar, fibrotendinos,
aponevrotic, osos, cartilaginos, dermocapsular.
Fibrele de colagen sunt alcătuite din proteine fibroase (scleroproteine) denumite
molecule de colagen. Aceste proteine sunt cele mai abundente la mamifere, reprezentând
aproximativ 25 % din totalul proteinelor. Caracteristica principală a moleculei de
colagen este structura densă, triplu helicoidală, formată din trei lanţuri polipeptidice,
numite lanţuri – α, răsucite precum firele într-o frânghie, formând o moleculă lungă, de
aproximativ 300nm şi cu diametrul de 1,5nm. Configuraţia de triplu helix în molecula de
colagen este stabilizată prin punţi de hidrogen şi legături bisulfidice realizate între cele
trei lanţuri. Două lanţuri sunt asemănătoare şi sunt denumite lanţuri alfa1. Ele diferă de al
treilea lanţ, denumit lanţul alfa2, prin frecvenţa aminoacizilor. Până în prezent au fost
bine definite 7 lanţuri alfa distincte genetic, fiecare lanţ fiind format din aproximativ
1000 aminoacizi. Aminoacizii frecvent întâlniţi în structura fiecărui lanţ polipeptidic
sunt glicina, prolina, hidroxiprolina. Cu toate că, prin combinarea celor 7 lanţuri alfa s-
ar putea asambla mai mult de 100 de tipuri diferite de colagen, numai câteva dintre ele au
fost bine descrise morfofuncţional. Ele au primit denumirea de colagen tip I, II, III, IV şi
V.
Colagenul de tip I este secretat de fibroblaste şi osteoblaste. Întră în alcătuirea
fibrelor de colagen din piele, tendoane, oase, dentină, ligamente, cornee, organe interne.

7
 Colagenul de tip II este sintetizat de către fibroblaste şi este întâlnit în cartilaj,
discurile intervertebrale, notocord, corpul vitros al globului ocular.
Colagenul de tip III este sintetizat de fibroblaste, celulele endoteliale şi fibrele
musculare netede şi este întâlnit în piele, vasele sangvine, organele interne.
După ce este secretat în spaţiile extracelulare, colagenul I, II şi III se asamblează
(polimerizează) şi constituie microfibrile (cu diametrul de 10-200 nm), acestea prin
asociere formează fibrile de colagen (cu diametrul de 0,2-0,5 μ), iar fibrilele se grupează
în fascicule mai groase numite fibre de colagen cu diametrul cuprins între 1 şi 20 μ,
vizibile la microscopul optic.
Tipurile de colagen I, II şi III reprezintă până la cca. 90% din întreaga
cantitate de colagen a organismului.
Colagenul de tip IV este sintetizat de celulele epiteliale şi endoteliale.
Colagenul de tip V este sintetizat de către fibroblaste. Este răspândit în toate
tipurile de ţesut conjunctiv, în cantităţi mici.
Tipurile IV şi V, întâlnite în structura membranelor bazale, nu formează fibrile
şi nu au un aranjament specific.
Procesul de biosinteză al colagenului se realizează în două etape:
- etapa intracelulară
- etapa extracelulară
În etapa intracelulară, la nivelul reticulului endoplasmatic rugos al celulelor se
sintetizează (pe baza informației genetice copiată de ARNm de pe un segment al
macromoleculei de ADN) lanțurile polipeptidice ale moleculelor de colagen.

După ce lanţurile polipeptidice ating o anumită lungime, începe hidroxilarea

prolinei şi lizinei (aceștia sunt aminoacizi specifici moleculelor de colagen).
Hidroxilarea (= adăugarea de grupări –OH) se desfăşoară numai în prezenţa
vitaminei C, a ionilor de fier, oxigenului şi alfa-cetoglutaratului.
În următoarea etapă, are loc glicozilarea hidroxiprolinei din structura lanţurilor
pro-alfa.
După glicozilare, în lumenul reticulului endoplasmatic are loc formarea
legăturilor bisulfidice în interiorul lanţului pro-alfa sau între lanţurile pro-alfa, proces în
urma căruia rezultă triplul helix. În acest fel se constituie molecula de procolagen, care
va fi exocitată în mediul extracelular.
Etapa extracelulară constă în transformarea moleculelor de procolagen în
molecule de colagen (tropocolagen) printr-un proces de ”scurtare” a moleculelor de
procolagen (procesul este denumit clivare proteolitică).
Moleculele de colagen rezultate se asociază în spaţiul extracelular pentru a forma
microfibrile,fibrile și apoi fibrele de colagen.
Fibrele de colagen sunt lungi, cilindrice şi sinuoase. În general nu se
anastomozează şi sunt foarte rezistente la digestia enzimatică. Ele pot fi degradate numai

8
sub acţiunea colagenazei, enzimă secretată de către fibroblaste, leucocitele
polimorfonucleare, macrofage, unele celule epiteliale.
Procesul de degradare a moleculelor de colagen este urmat de resorbţia
moleculelor rezultate, fiind mai activ în perioada de creştere a organismului, în timpul
perioadelor de regenerare sau după procese inflamatorii. În acelaşi timp este activat
procesul de sinteză a fibrelor de colagen la nivelul fibroblastelor. În acest caz, degradarea
este concomitentă cu refacerea, procesul fiind activ numai la vârste şi în celule tinere,
când colagenul este solubil. În acest fel, în condiţii fiziologice normale, există un
echilibru între rata de degradare şi cea de refacere a colagenului, explicându-se astfel
multiplicările celulare încadrate în cicluri normale.
În organismele îmbătrânite, colagenul este insolubil, greu digerabil, de aceea se
acumulează în cantitate mare şi se instalează colagenoza (boala de bătrâneţe), care
influenţează negativ multiplicarea celulară normală, conducând la regresia fenomenului.

Aspectul de triplu helix al moleculei de colagen

Fibrele elastice

Fibrele elastice au diametrul de cca. 1μ, fiind mult mai subţiri comparativ cu
fibrele de colagen. Spre deosebire de fibrele de colagen, fibrele elastice sunt
monofibrilare şi se asociază în lame sau fascicule. Principala calitate a fibrelor elastice
este - elasticitatea - posibilitatea de extensie şi de revenire la forma de repaus (100-
120%). Când se rup, capătul lor se îndoaie sub formă de cârlig. Pielea, vasele sangvine şi
pulmonii au nevoie de o anumită elasticitate în raport cu funcţia lor. Pe măsura înaintării
în vârstă, fibrele elastice îşi pierd elasticitatea, ceea ce determină disfuncţii ale unor
organe (vase, piele, pulmoni).
Componenta principală a fibrelor elastice este elastina, o glicoproteină sintetizată
de către fibroblaste şi de celulele musculare netede din tunica medie a vaselor mari (ex.
aorta). În etapa intrafibroblastică este sintetizată tropoelastina care, după exocitoză,
polimerizează şi formează fibrele elastice.
Fibrele elastice există în cantităţi mari în peretele organelor care îşi modifică
volumul, supuse la presiuni crescânde, cum sunt: stomacul, uterul, vezica urinară, aorta
etc.

9
 Fibrele oxitalanice
Fibrele oxitalanice reprezintă o categorie specială de fibre elastice, întâlnite numai
în ligamentul alveolo-dentar (periodont). Ele sunt mai groase şi mai rigide decât fibrele
elastice.

Fibrele de reticulină
Fibrele de reticulină sunt foarte subţiri, cu diametrul de cca. 0,5 - 2μ. Nu se
grupează în fascicule, însă prezintă ramificaţii care, prin anastomoză cu congenerele,
formează reţele. Fibrele de reticulină sunt alcătuite din molecule de colagen III.
Sunt bine reprezentate în stroma (scheletul de susținere) glandelor endocrine,
hematoformatoare, organelor parenchimatoase mari, în care formează reţele cu rol de
suport.

Fibrele conjunctive. 1. fibre de colagen; 2.

fibre elastice; 3. fibre de reticulină.

Substanţa fundamentală
Substanţa fundamentală reprezintă materialul omogen şi amorf dintre celule şi
fibre, cu o structură chimică complexă. În substanţa fundamentală se acumulează toţi
produşii proveniţi pe cale sanguină (apă, metaboliţi, electroliţi, proteine serice: albumine,
globuline etc.), produşi de dezasimilaţie, produşi elaboraţi de celule: anticorpi, hormoni,
mediatori chimici, enzime, alţi produşi.
Substanţa fundamentală este alcătuită în cea mai mare parte din
glicozaminoglicani şi glicoproteine structurale.
Glicozaminoglicanii sunt complexe polizaharidice alcătuite din unităţi repetitive
de dizaharide. Se numesc glicozaminoglicani deoarece unul din cele două reziduuri de
glucid care se repetă este un aminoglucid (N – acetil-glucozamina sau N – acetil-
galactozamina).
Au fost identificate 7 tipuri de glicozaminoglicani, reprezentaţi prin: acidul
hialuronic (singurul tip în care nici un zahar nu este sulfatat), condroitin – 4 sulfatul,
condroitin – 6 sulfatul, dermatan-sulfaţii, heparan-sulfaţii, heparina şi keratan-sulfaţii.
Glicozaminoglicanii (cu excepţia acidului hialuronic) sunt legaţi covalent de o
proteină cu care formează molecule de proteoglicani (mucoproteine).

10
 Fiind molecule hidrofile, proteoglicanii absorb multă apă şi formează un gel
hidratat, chiar şi când se află în concentraţii reduse.
Proprietatea de atragere a apei creează o presiune de turgescenţă, care asigură
matricei o rezistenţă la forţele de compresiune (în contrast cu fibrele de colagen, care
asigură rezistenţa la forţele de tracţiune).
Datorită organizării poroase şi hidratării, lanţurile de glicozaminoglicani ocupă
cea mai mare parte a spaţiului extracelular, asigurând un suport mecanic pentru ţesuturi
şi permit difuzia rapidă a moleculelor solubile în apă, precum şi migrarea celulelor.

Glicoproteinele structurale

Glicoproteinele structurale sunt formate dintr-un miez proteic şi din glucide si au

un rol important în procesele de morfogeneză şi adezivitate. Din această categorie fac
parte:
- fibronectina = glicoproteină care mediază adezivitatea celulelor la colagen şi
alte molecule extracelulare.
- laminina este o proteină a membranelor bazale, cu rol în adezivitate, mediind
nespecific ataşarea celulelor epiteliale de colagenul de tip IV şi de proteoglicani.
- uvomorulina este implicată în adezivitatea celulelor embrionare. La adult a fost
identificată la suprafaţa celulelor epiteliale şi a celor maligne.
- glicoproteina 115 (necolagenă) identificată în matricea extracelulară din toate
ţesuturile conjunctive, are o funcţie asemănătoare fibronectinei şi lamininei.
- condronectina, glicoproteină sintetizată de condroblaste, care mediază specific
ataşarea condrocitelor de colagenul de tip II din cartilaj.

Tipuri de ţesut conjunctiv

Ţesuturile conjunctive se clasifică în:
I. Ţesuturi conjunctive propriu-zise:
- ţ. c. lax
- ţ. c. dens orientat şi neorientat.
II. Ţesuturi conjunctive cu funcţii speciale:
- ţ. c. elastic;
- ţ. c. reticulat;
- ţ. c. mucos,
- ţ. c. adipos (alb-galben şi brun)

I. Ţesuturile conjunctive propriu-zise

Ţesutul conjunctiv lax se caracterizează

prin prezenţa, în proporţie aproximativ egală, a

11
celulelor, fibrelor şi a substanţei fundamentale. Este foarte răspândit în organism, fiind
prezent în toate locurile libere dintre organe, precum şi în constituţia acestora. Este bine
reprezentat în dermul şi hipodermul pielii, în corionul mucoaselor, în seroase (peritoneu,
pleură).

Ţesutul conjunctiv dens (fibros) se caracterizează prin prezenţa în număr mare a

fibrelor de colagen, care se grupează în fascicule de grosimi variabile, cu orientări
diferite, determinate de forţele mecanice care acţionează asupra lor. Între fasciculele de
colagen există o cantitate redusă de substanţă fundamentală şi puţine celule (în special
fibroblaste).

Ţesutul conjunctiv dens neorientat este

alcătuit din fascicule de fibre de colagen dispuse
neordonat şi se găseşte în dermul pielii, submucoasa
tractului digestiv şi în capsula unor organe.

Ţesutul conjunctiv dens orientat este alcătuit din fibre de colagen dispuse pe o
anumită direcţie, printre care sunt aşezate fibroblaste. Este foarte rezistent la forţele de
tracţiune şi este reprezentat de: tendon, aponevroze, tecile nervilor.
Tendonul este alcătuit din fibre de colagen dispuse în coloane, printre care sunt
aşezate tenocitele. Acestea sunt reduse numeric şi derivă din fibroblaste, ale căror
prelungiri se dispun în jurul coloanelor de fibre de
colagen, iar pe secţiune transversală dau aspect
stelat. Matricea extracelulară este în cantitate foarte
mică.
Tendonul se leagă cu un capăt de os, iar
cu celălalt capăt de muşchi, printr-o porţiune
miotendinoasă. La realizarea acestei joncţiuni
participă compuşi ai matricei extracelulare
aparţinând tendonului şi muşchiului.
Aponevrozele sunt tendoane lăţite, care acoperă grupe de muşchi sau servesc la
inserţia muşchilor laţi pe oase. Sunt alcătuite din două-trei foiţe suprapuse, alcătuite din
fibre de colagen dispuse paralel şi perpendicular pe fibrele din foiţa vecină. Între fibrele
de colagen se dispun fibroblaste turtite şi matrice extracelulară redusă.
Ţesutul conjunctiv fibro-lamelar este format din lamele conjunctive subţiri,
suprapuse concentric, formate din fibre de colagen paralele, între care se găsesc

12
fibroblaste turtite şi rare macrofage, fibre elastice sau de reticulină. Se întâlneşte în
cornee, în teaca conjunctivă a nervilor (epinervă şi perinervă), în teaca conjunctivă a
firului de păr şi în unii corpusculi senzitivi (Vater-Pacini).

II. Ţesuturile conjunctive cu funcţii speciale

Ţesutul conjunctiv elastic este alcătuit

predominant din fascicule groase de fibre elastice,
dispuse paralel între ele şi anastomozate în reţea,
printre care se găsesc fibroblaste turtite. Este întâlnit
în ligamentele galbene ale coloanei vertebrale, în
corzile vocale, în pereţii vaselor sangvine (aorta), în
ligamentul suspensor al penisului.
http://www.scritube.com/biologie/
HISTOLOGIE-GENERALA-LUCRARI-PR85375.php

Ţesutul conjunctiv reticular este alcătuit din

celule reticulare şi fibre de reticulină, care alcătuiesc o
pseudoreţea, în ochiurile căreia se dispune matricea
extracelulară şi macrofage active. Este întâlnit în
organele hematopoetice şi limfopoetice (măduva roşie,
splina, ganglionii limfatici), glandele endocrine,
organele parenchimatoase (ficat, rinichi, pulmoni).

Ţesutul conjunctiv mucos conţine o cantitate mare de matrice extracelulară,

puţine fibroblaste şi fibre de colagen rare şi lungi. Este întâlnit în cordonul ombilical
(gelatina Wharton) şi în pulpa dinţilor tineri.

Ţesutul adipos este alcătuit din celule adipoase. Este de doua tipuri: alb-galben si
brun.

13
 Ţesutul adipos alb-galben este alcătuit din celule adipoase monoloculare si este
foarte răspândit în organism. Se întâlneşte în hipodermul pielii, unde constituie un strat
izolator ce previne pierderea de căldură prin tegument, în jurul vaselor sangvine, în jurul
unor organe ca ochiul, suprarenala etc.
Principala funcţie a ţesutului adipos este de a depozita şi metaboliza grăsimile
neutre sau trigliceridele la nivelul adipocitelor.

http://dc401.4shared.com/doc/kmztRcIE/preview.html

Ţesutul adipos brun este bine reprezentat la embrion şi nou-născut, apoi scade
treptat o dată cu înaintarea în vârstă, fiind înlocuit cu ţesut adipos alb. La nou născut,
principalele depozite de ţesut adipos brun se găsesc în regiunea cervicală posterioară,
axilară şi perineală, având rol în adaptarea acestuia la viaţa extrauterină. De asemenea
acest ţesut este foarte dezvoltat la animalele care hibernează.
El este format din celule adipoase de culoare întunecată datorită unui conţinut
ridicat în citocrom în mitocondriile acestora. Celula adipoasă brună, de formă poligonală,
este bogată în picături lipidice izolate, de mărimi diferite, prezintă nucleu central şi un
număr crescut de mitocondrii.
Funcţia ţesutului adipos brun este de a genera căldură organismului. Procesul de
termogeneză este stimulat de frig, care determină eliberarea de noradrenalină în ţesuturi
de către filetele nervoase simpatice ce înconjoară celulele grase. Producerea de căldură
determină ridicarea temperaturii ţesutului adipos brun şi implicit a sângelui care îl irigă.
În acest mod, scad depozitele lipidice intracelulare, pentru a se reface la temperaturi
exterioare obişnuite.

14