Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)
 a) Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o meditaţie pe tema poetul şi poezia, adică o ars
poetica, o poezie programatică, în care Lucian Blaga îşi expune programul estetic. Poetul este o conştiinţă a
universului, iar poezia o emanaţie a acestei conştiinţe.
Cuvântul cheie al poeziei îl constituie pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori, spre a sublinia de
fiecare dată o altă ipostază a eu-lui poetic, care generează o altă coordonată a universului poetic.
Prima ipostază este a căii apofatice (negative) de apropiere şi de unire prin cunoaştere: „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea /în flori, in ochi, pe buze ori
morminte”.Cunoaşterea prin negaţie este considerată superioară căii catafatice prin afirmaţie: „eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină”. De aceea chiar cunoaşterea prin afirmaţie posedă în ea taina. Coordonata a treia
este cunoaşterea care generează, creează, a Marelui Anonim, a Nepătrunsului („…şi dat-a /un semn
Nepătrunsul. / «Să fie lumină!»”, Lumina), iar coordonata a patra este a cunoaşterii prin legea iubirii, „căci” eu
iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. La acestea se adaugă „cunoaşterea luciferică”, adică
discriminativă, care separă obiectul cunoaşterii în două: „într-o parte care se arată şi într-o parte care se
ascunde”. Obiectul cunoaşterii luciferice este un mister, care „pe de o parte se arată prin semnele sale şi pe de
altă parte se ascunde după semnele sale”. Pomul cunoaşterii binelui şi răului, care a determinat căderea lui
Adam, este legea discriminării, sugerată de ramurile copacului. Ea l-a separat pe om de Dumnezeu. Anihilarea
ei s-a făcut prin legea identităţii, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, ca efect al Legii Iubirii, care
generează legea armoniei şi echilibrului. Conceptul de cunoaştere paradisiacă este eronat: „Prin cunoaşterea
paradisiacă se statornicesc poziţiile liniştitoare, momentele de stabilitate vegetativă şi orizonturile, care nu
îndeamnă dincolo de ele înseşi, ale spiritului cunoscător. 
Sunt sugerate aici ideile, care vor genera trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, Cenzura transcendentă.
Marele Anonim). Influenţat de ideile lui Oswald Spengler din cartea Declinul occidentului, de gândirea
upanişadică, de expresionismul german, Blaga consideră conceptul de cunoaştere esenţial pentru înţelegerea
omului, a lumii, pentru mântuire, pentru trăirea prin implicare a destinului.
Cunoaşterea are o dimensiune a ceea ce este cunoscut, „zona fanicului” în terminologia lui Lucian
Blaga, iar ceea ce este necunoscut formează „zona crypticului”. între ele se găseşte„cenzura
transcendentă”. Aceasta se deplasează în timpul procesului de cunoaştere, dar mărindu-se „zona fanicului”,
„zona crypticului’‘nu scade, ci creşte: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. în partea cea mai adâncă
a „zonei crypticului” se găseşte „Marele Anonim”,numit aşa pentru că Dumnezeu nu are, de fapt, un nume,
fiindcă el nu poate fi cuprins în limitele unui cuvânt. El este fără limite. Cuvântul este o formă a creaţiei,
Dumnezeu este Creatorul şi nu poate fi cuprins în dimensiunea creaţiei: „şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-
nţelesuri şi mai mari”. El primeşte, în poezia următoare din ciclu, denumirea„Nepătrunsul”, fiindcă nu poate fi
nici înţeles, nici cunoscut. Se discută, deci, de patru modele ale cunoaşterii: catafatică, apofatică, discriminativă
şi generativă, simbolizate prin flori, ochi, buze, morminte.
Poetul respinge cunoaşterea obiectivă, raţională, exprimată poetic prin „lumina altora”,adică prin
categorii noetice: legi, principii, concepte, simboluri, mituri, imagini, raporturi. Limitele unei astfel de
cunoaşteri au fost exprimate de Immanuel Kant în Critica raţiunii pureşi derivă din felul sau calitatea
categoriilor folosite. Lucian Blaga depăşeşte, prin cunoaşterea discriminativă şi prin cunoaşterea generativă,
aceste limite şi sugerează, prin simbolurile„flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, un spaţiu infinit al cunoaşterii.
Ele sunt situate la punctul de interferenţă dintre zona cripticului şi zona fanicului, adică pe rolul cenzurii
transcendente. Cele patru modele de cunoaştere, sugerate prin simbolurile „flori”, „ochi”, „buze”,
„morminte”, deschid, prin sugestii, valori ale conceptului de cunoaştere: prin sensibilitate în planul estetic al
Frumosului, ca prin simbolul „flori”; prin logică sugerate prin „ochi; „prin valoarea cuvântului rostit de
buze”; „prin valorile destinului sugerate de simbolul morminte”.
Poziţia agnostică a lui Lucian Blaga, adică în esenţă lumea nu poate fi cunoscută, este sugerată prin
sintagme ca „adâncimi de întuneric”, „sfânt mister”, „întunecata zare”. Acest proces nu este static, ci
dinamic, fiindcă pe măsură ce cunoaştem, ne dăm seama de limitele cunoaşterii:„şi tot ce-i ne-nţeles /se
schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”. „Nepătrunsul”, adică Dumnezeu, prin legea iubirii, a generat lumea
rostind: „Să fie lumină!”, aşa cum o spune Lucian Blaga în poezia Lumina. De aceea şi poetul, pentru a genera
universul poetic, trebuie să procedeze arhetipal: „căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. O astfel
de poziţie este o situare pe planul esteticii expresioniste. Poetul este un arhetip, poezia este un act arhetipal.
Apoi tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de cunoaştere. Este realizată o cosmicizare
prin asemănarea cu luna: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna’\ o împletire a realului cu fantasticul, un
spectacol de întuneric şi lumină. Apoi mitul, simbolul, metafora devin instrumente de cunoaştere. Avem un
drum în interior spre esenţa lumii şi a universului, sintetizată prin Marele Anonim. Se generează un conflict
ideologic între cunoaşterea obiectivă (lumea altora) şi cunoaşterea subiectivă (lumea mea). Sensul artei şi al
cunoaşterii este misterul universal. La acest succint program expresionist se adaugă elemente simboliste,
clasiciste, realiste şi romantice. Sinteza blagiană este expresionistă.
Poezia este nucleul din care s-a generat trilogia cunoaşterii, ca semn că intuiţia poetului a dus la
apariţia filosofului Blaga, iar filosoful Blaga a adâncit înţelegerea poetului Blaga. Aşa s-a născut poetul filosof,
care a devenit filosoful poet.

b) Corola de minuni a lumii este lumea mitului. Lucian Blaga afirmă că, fără mit, nu există poezie.
Mitul devine o categorie noetică, un instrument de cunoaştere, un mod de a regenera cultura, spiritualitatea
românească. Ca replică la cartea lui Oswald
Spengler Declinul occidentului, în care acesta arată că decăderea mitului a dus la criza spirituală şi
culturală a lumii occidentale, el caută să reconstituie vatra mitică românească, preluând elemente de la romani
ca: Marea Trecere (În Marea Trecere), arborele mirific (Gorunul); de la traci: Zamolxis (Zamolxis), Pan (Paşii
profetului), ursul (Ursul cu crini),vulturul (Amintire); de la arieni: Sfânta Lună („Cu razele ei albe luna”),
Sfântul Soare (Coasta soarelui), Pământul-Mumă (Noi şi pământul), bradul (Cântecul bradului),floarea
(Bunavestire pentru floarea mărului), mitul Morţii (Gândurile unui mort); din Biblie preia motivele genezei
(Lumina), a lui Adam şi a Evei (Eva, Legendă), Dumnezeu Tatăl (Psalm),Domnul Iisus Hristos (Flori de
mac), Fecioara Maria (Biblică, în amintirea ţăranului zugrav);din tradiţia creştină: Sfântul Gheorghe (Drumul
Sfântului), arhangheli {Către cititori). El creează, sau mai exact recreează, mitul Marele Orb (De mână cu
Marele Orb).
Asistăm în poezia lui Lucian Blaga la o metamorfoză a mitului: călăreţul trac
devinecăutătorul, Sfântul Gheorghe (Drumul Sfântului), calul devine capricornul (Unicornul şi
oceanul), măiastră devine Pasărea Sfântă, magii devin voievozii traci (Oaspeţi nepoftiţi),floarea mărului devine
un simbol al Fecioarei Maria (Bunavestire pentru floarea mărului),ursul păstrează valori magice (Ursul cu
crin), îngerul arde ca o lumânare (Colindă).
Lucian Blaga cultivă o interferenţă între motivul creştin şi realitate, ca în poezia Biblică, unde Maica
Domnului are un comportament firesc de mamă româncă de la ţară. Asistăm la o criză a lumii mitului, ca în
poezia Paradis în destrămare, care generează o Tristeţe metafizică. Poetul, sfâşiat de contradicţii, este asemănat
cu Ioan Botezătorul (Ioan se sfâşie în pustie).
Mitul îşi afirmă forţa generatoare de imagini, sensuri, simboluri şi teme, restructurând şi
restructurându-se mereu. Lucian Blaga se defineşte ca poet filosof de factură mitică, spre deosebire de Mihail
Eminescu, caracterizat ca poet filosof de factură romantică, şi de Ion Barbu, poet filosof de factură geometrică.

c) Corola de minuni a lumii sugerează eul poetic, de aceea cuvântul „eu” este reluat de cinci ori,
fiindcă este centrul generator al universului poetic. El reia arhetipal modelul de geneză al lumii şi al omului.
Astfel, în poezia Pământul, este sugerată geneza eu-lui biologic, iar în poezia Eva — geneza vieţii: „şi pe sub
glii ţi-am auzit / a inimii bătaie zgomotoasă”. Acest nivel trăieşte o restructurare, o sublimare: „în zori de zi aş
vrea să tiu şi eu cenuşă” {Noi şi pământul). Această evoluţie a eu-lui cunoaşte o renaştere sub forma eu-lui
afectiv: „Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul”, ca în poezia In lan. Acest „eu” afectiv trăieşte, la rândul său,
o sublimare în poezia Tămâie şi fulgi: „Fulgi moi şi graşi îmi troienesc / în pace lumea ca de scrum”, sugerând
o purificare, o trăire în interior a valorilor conceptului de catharsîs: „au clipe de tămâie şi de in / curat”.
Acest drum spre interior, ca o metamorfoză continuă a mitului Pasarea Phönix, se continuă sub forme
tot mai subtile de geneză şi sublimare ca etape în Marea Trecere.
Astfel, în poezia Către cititori, cuvintele devin lacrimi: „cuvintele sunt lacrimile”, se deschide un
drum în interiorul eului: „Sufletul imi cade în adânc /alunecând ca un inel”. Simbolul inelului, preluat cu valori
din poezia Mioriţa („tras ca prin inel”), sugerează un fel de nuntă în sine arhetipală.
Drumul acesta în sine se continuă în poezia Un om s-apleacă peste margine, unde asistăm la depăşirea
unei limite interioare, ca o ieşire din limitele sinelui individual: „M-aplec peste margine: /nu ştiu — e-a mării /
ori a bietului gând?”. Limita eului noetic se cere depăşită, fiindcă intelectul însuşi este o etapă în drumul
interior, aşa cum o redă în poezia Ritmuri pentru nunţile necesare, poetul Ion Barbu.
In poezia înviere de toate zilele, Lucian Blaga ne sugerează o nouă renaştere, de data aceasta pe planul
conştiinţei de sine: „Ochii mi se deschid umezi şi sunt împăcat / ca fântânile din imperiul lutului”.
Această evoluţie simbolico-expresionistă, ca un drum în interior, duce spre „Eutopia —mândra
grădină”, adică aşa cum o sugerează poetic Lucian Blaga, în Mirabila sămânţă, spre constituirea şi
descoperirea universului interior, eul fiind „…sămânţa mirabilă / ce-nchide în sine supreme puteri”. Spre a
sugera simbolic acest lucru, poetul, în ipostaza de copil, intră, ca o sămânţă între seminţe, în cada cu grâu.
Seminţele sunt simbolice şi au culori, deci cunoaşteri diferite: „boabele să ţi le-nchipui: gălbii, sau roşii, verzi,
sinilii, aurii, /când pure, când pestriţe”. Eul se încarcă cu „o povară de râu”, ducând valorile spirituale ale
unui „neam cântăreţ”, ale destinului naţional.

d) Eu nu strivesc corola de minuni a lumii comportă o discuţie despre modelele creative blagiene, ca
esenţă a stilului, a actului de creaţie.
Modelul metaforic blagian este structurat pe conceptul de cunoaştere. Astfel, metafora„corola de
minuni a lumii”sugerează mitul, universul poetic, eul poetic, dar oferă şi o imagine a modelului metaforic. Este
un model sintetic, expresionist, diferit de modelul popular dinMioriţa, alcătuit pe raportul om-natură: „picior de
plai”, „gură de rai”. El va fi reluat sub forme tot mai variate: „vifor nebun de lumină” (Lumină), „sănii grele
de tăceri”, „fulgi de-aramă” „clipe de tămâie” (Tămâie şi fulgi), propunând metafore unice, care exprimă
etape, nuanţe ale cunoaşterii.
Modelul simbolic este tot expresionist, fiindcă este construit pe conceptul de cunoaştere. Astfel,
simbolurile: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „lumina”, „luna” sugerează diferite moduri de existenţă, de
cunoaştere, dar şi modelul din care s-a generat trilogia cunoaşterii. Simbolul „Eutopia”, din poezia Mirabila
sămânţă, sugerează acest drum în interiorul lumii eu-lui, spre a descoperi „mândra grădină” a universului po-
etic, în interiorul modelului există o evoluţie de la simbolul „corola” la simbolul „sămânţa”, din Mirabila
sămânţă, care exprimă un drum de la exterior la interior, de la formă la conţinut, la esenţă.
Modelul metonimic este expresionist, fiindcă este structurat pe etapele cunoaşterii de sine, el sugerând
penetrarea: „şi tot ce-i nenţeles / se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari”. El poate fi împletit cu modelul mitic ca
în Moartea lui Pan din volumul Paşii profetului. „Bătrânul zeu încremeni fără de grai / în noaptea cu căderi
de stele / şi tresări îndurerat/păianjenul s-a-ncreştinat”. El dă densitate şi originalitate textului poetic: „Atâta
linişte-i în jur de-mi pare că aud/Cum se izbesc de geamuri razele de lună”.
Modelul mitic este generator şi sintetic, având rolul de a transfigura şi a da o nouă dimensiune
cunoaşterii: „…aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister”. Mitul, devenit instrument
de cunoaştere, este redimensionat expresionist: „Duh vechi îi cântă/mulcom subt tâmplă, / şi-i schimbă-n
legendă/tot ce se-ntâmplă” (Drumul Sfântului).Mitizarea devine un procedeu de construire a imaginarului, ca
structură a actului de creaţie poetică: „Cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti. /Fântânile
nopţii/deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti. (Peisaj transcendent). El are uneori rolul generator pentru
celelalte modele. Astfel, în poezia Bunavestire pentru floarea mărului,găsim, în structura metaforei „floarea
mărului”, motivul Fecioarei Preacurate, care transformă banala expresie într-o metaforă subtilă. Modelele
creative blagiene sunt o componentă a amprentei psihice. Ele ating nivelurile inventiv, inovativ, emergent.

e) Poezia deschide volumul de versuri «Poemele luminii»  (1919), fiind o artă poetică. Lucian Blaga
modifică conceptul de act poetic care nu mai este înţeles ca «artă, meşteșug», cuvinte potrivite (Tudor Arghezi),
ci ca atitudine subiectivă asumată faţă de lume ca modalitate fundamentală de situare a eului în univers. Spre
deosebire de alţi poeţi, în cazul lui Blaga accentul nu cade pe textul care va rămâne, ci pe participarea
subiectivă la existenţa mundană, la tainele universului. Poezia nu este înţeleasă de Blaga ca rezultat finit, ca
operă, ci mai ales ca descărcare spontană de energii interioare, emoţii care trebuie trăite chiar în procesul lor de
constituire.
 Fiind o artă poetică, poezia «Eu nu strivesc corola de minuni a lumii» exprimă atitudinea lui Lucian
Blaga faţă de misterele universului, poetul optând pentru potenţarea acestora prin contemplarea formelor
concrete în care se înfăţişează. Această idee este exprimată în titlul poeziei şi reluată în incipit.
Metafora «corola de minuni a lumii» semnifică tainele universului, în viziunea blagiană, lumea este
pentru poet o uriaşă floare cu neasemuite petale, palpitând de taine. Această metaforă se amplifică treptat pe
parcursul poeziei, potenţând ideea de mister prin alte cuvinte sau sintagme :taine, vraja nepătrunsului ascuns,
adâncimi de întuneric, întunecată zare, largi fiori de sfânt mister, taina nopţii. «Nepătrunsul blagian» este
simţit cu inima, nu cercetat cu privirea scrutătoare a minţii. Neputinţa de a cuprinde cu mintea sporeşte simţitor
capacitatea de a cuprinde cu inima, poetul aspirând la o comunicare afectivă.
Concepţia poetică este exprimată printr-o condensare metaforică organizată pe tehnica antitezei dintre
viziunea poetului şi viziunea altora: eu-alţii. „Eu”  reprezintă eul liric, transfigurarea nemijlocită a poetului.
„Lumina mea” simbolizează gândirea poetică, imaginaţia, intelectul ex-static caracteristic cunoaşterii luciferice,
ce are drept scop potenţarea misterelor. “Lumina altora” simbolizează gândirea logică, intelectul raţional,
enstatic caracteristic cunoaşterii paradisiace. Poetul se declară adept a ceea ce în  sistemul său filosofic se
numeşte cunoaştereluciferică prin care se realizează înlocuirea unui mister cu alt mister.
 Poetul este preocupat de atitudinea pe care omul trebuie să o adopte faţă de mistere care sunt ascunse
în natura (flori), oameni (ochi - ochii sunt oglinda sufletului, iar acesta e omul ), dragoste (buze), în moarte
(morminte), cel mai mare mister fiind moartea.
«Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şinu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în
flori, în ochi, pe buze ori morminte»
Mintea cu care gânditorul riscă să distrugă misterele : «Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns ».
În antiteză cu alţi gânditori, «lumina» minţii poetului se fereşte de o asemenea distrugere cu atât mai
mult cu cât misterele au o vrajă a lor. Poetul cu«lumina» lui  găseşte o cale de menţinere şi sporire a
frumuseţii : «Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină[...]/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de
sfânt mister». Poetul procedează astfel pentru ca a înţeles rostul tainelor (« sfânt mister») şi caută, prin urmare,
să le adâncească («ne-nţelesuri şi mai mari»). Tot astfel se petrec lucrurile şi în natură, sub lumina lunii care
conferă obiectelor un contur enigmatic, straniu :
«Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi mai tare taina
nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister/şi tot ce-i ne-nţeles/se schimbă-n ne-
nţelesuri şi mai mari sub ochii mei-/căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte».
Această atitudine de protejare a misterelor este exprimată în final prin iubire care nu înseamnă numai
sentiment, ci devine şi un instrument de cunoaştere. Din această iubire pentru lume se naşte poezia care
reprezintă pentru om o pătrundere intuitivă în esenţa lucrurilor, a fenomenelor.
Prin aceasta,poezia se afirmă ca o deschidere spre poezia modernă, în care elementul filosofic pătruns
în lirica noastră odată cu Eminescu devine preponderent. La aceasta se adaugă şi tehnica versului liber pe care
Blaga îl încetăţeneşte în lirica veacului al XX-lea. În ceea ce priveşte lexicul, se poate observa că din cele 76 de
cuvinte care compun textul, doar două sunt neologisme: corola, mister. Aceasta dovedeşte o mare grijă în
selecţia cuvintelor, poetul manifestând rezerve faţă de neologisme, preferând cuvintele mai vechi ale limbii.
Utilizând cuvintele mai vechi ale limbii, Blaga le conferă acestora multiple semnificaţii,aşa cum
proceda şi Eminescu în secolul trecut. Deşi întâlnim repetiţia, poetul recurge mai ales la repetiţie prin sinonime.
Astfel, pentru cuvântul «taina»,poetul foloseşte sinonimele : «nepătrunsul», «mister», «neînțeles», «minuni».
Lexicul folosit de poet contribuie la întărirea muzicalităţii poeziei determinată în primul rând de ritmul interior
care valorifică accentul cuvintelor în cadrul unui vers liber, frânt în unităţi mai lungi sau mai scurte. În felul
acesta, Lucian Blaga devine creatorul unor imagini neaşteptate cu o putere unică în transmiterea ideilor.
Versificaţia nu se supune unei scheme prozodice clasice. Versurile fără rimă şi inegale se
caracterizează prin ingambament sau enjambament, procedeu care constă în continuarea ideii poetice în versul
următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză. Este folosită de asemenea enumeraţia prin conjuncţia
coordonatoare “şi”, care solicită receptarea individuală a fiecărui termen: “şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.