8.

În timpul campaniei din Italia, marele general cartaginez Hannibal a

încercat în mai multe rânduri să-l oblige pe dictatorul roman Fabius
Maximus să dea lupta decisivă acolo unde i-ar fi convenit lui. Dar Fabius se
eschiva cu îndărătnice impunând duşmanului marşuri lungi şi obositoare. În
această situaţie Hannibal trimise o solie adversarului său:
„Dacă Fabius e un comandant atât de mare pe cât ar dori să se creadă,
trebuie să accepte să dea lupta!”
Romanul îi răspunse:
„Dacă Hannibal e marele comandant care se crede trebuie să mă
forţeze să o dau!”

1.Împăratul Nero, temându-se de moarte, a consultat Oracolul din Delphi,

de la care a primit următorul răspuns: Așteaptă-te la ce e mai rău de la 73.
Încurajat, a crezut că va trăi până la 73 de ani. Dar a fost dat jos de pe tron și
obligat să se sinucidă la 31 de ani. S-a dovedit că 73 era vârsta succesorului
său, Galba!

2.Sultanul Soliman, după ce a cucerit Belgradul, se întorcea spre

Constantinopol. La intrarea în capitală, din marea mulțime care aștepta să
aclame pe sultanul glorios, ieși disperat un bătrân, care s-a aruncat în
genunchi înaintea lui Soliman, strigând să i se facă dreptate. Sultanul,
văzându-l, îl întrebă cu blândețe:
– Cine ești?
– Sunt un bătrân negustor și hoții mi-au jefuit toată averea.
– Unde ai fost, pe când hoții te jefuiau?
– Dormeam.
– Și de ce dormeai? strigă sultanul mânios.
– Credeam că Măria Sa sultanul veghează pentru toți supușii săi!
3.Sultanului îi plăcu răspunsul acesta înțelept și îndrăzneț și porunci ca
negustorul să fie despăgubit din visteria statului.
Sultanul turc Soliman a condamnat la moarte pe unul dintre comandanţii
săi.
– Fiţi milostiv! l-a rugat condamnatul.
– Ei bine, i-a răspuns sultanul, sunt de acord să-ţi alegi singur moartea…
– Dacă e aşa, atunci permite-mi, atotputernice, să pot muri de bătrîneţe.
Sultanul a surâs şi l-a iertat pe spiritualul comandant.

5.Un lucru se ştia sigur la curtea vieneză a lui Iosif al II-lea: că împăratul nu
prea suferea cărţile. Totuşi, într-o zi, valetul său îl văzu cum ţine o carte în
mână. Cum trebuia să i se atragă atenţia că e ora la care înălţimea sa acorda
audienţele, se apropie de suveran, dar acesta părea cu totul fascinat de o
pagină tipărită. Servitorul nu îndrăznea să tulbure augusta lectură. Minutele
se scurgeau iar împăratul nu dădea semne că şi-ar sfârşi plăcerea cititului.
Deodată, Iosif închise cartea cu atâta putere încât valetul tresări.
–În sfârşit! exclamă împăratul şi se lăsă liniştit pe speteaza fotoliului ca
după o îndelungată concentrare.
Valetul îndrăzni atunci să se apropie. Citindu-i probabil nedumerirea pe faţă,
Iosif, vesel acum, deschise cartea arătându-i o muscă terciuită.
– Priveşte, dragul meu, mult timp m-a necăjit, dar am găsit soluţia să-i vin

de hac. 

4.Aflând de moartea lui Napoleon Bonaparte, lordul Castlereagh, intrând

în cabinetul regelui George al IV-lea al Angliei, i-a spus acestuia:
– Sire, aduc Majestății Voastre vestea că și-a pierdut dușmanul de
moarte !
– Cum? a strigat regele, în culmea fericirii, să fie oare cu putință?

Nevastă-mea a murit? 
5.Amiralul de Bruix nu se afla în cele mai bune relații cu Napoleon
Bonaparte. Împăratul ținuse să execute – împotriva sfatului amiralului – o
manevră în care muriseră numeroși soldați; sigur că amiralul protestase
destul de vehement, dar ceea ce l-a pierdut a fost o vorbă pe care a aruncat-o
într-o reuniune de mari demnitari, care țineau cu tot dinadinsul să-i ridice o
statuie împăratului. Tocmai se discuta despre cum să fie îmbrăcat; amiralul,
plictisit de lingușirile pe care le auzea de mai bine de două ceasuri, strigă:
– Faceți-l gol pușcă; o să vă fie mult mai ușor să-l pupați în fund !

6.La 24 februarie 1848, în timpul insurecţiei, o mulţime de tineri

revoluţionari, cu ideile confuze încă, alergară într-un suflet în faţa casei
poetului Alphonse de Lamartine, strigând cu putere:
— Jos Lamartine! Jos trădătorul! Vrem capul lui Lamartine!
Fără a-şi pierde cumpătul, Lamartine ieşi la fereastră şi le spuse:
— Nu sunt de acord cu „Jos trădătorul!”, dar sunt de acord cu voi că
vreţi capul meu. Sunt convins că v-ar face un mare serviciu să aveţi
capul meu în loc de al vostru, deoarece aţi putea judeca mult mai
limpede situaţia. Aţi fi mai calmi şi mai înţelepţi!
Mulţimea a început să râdă, iar în clipa următoare l-au ovaţionat pe marele
poet al Franţei.

7.Bufonul reginei Elisabeta I a Angliei a fost iertat în mai multe rânduri

pentru impertinenţa de a fi spus nişte adevăruri neconvenabile. Totuşi, într-o
zi, regina porunci să-l arunce în temniţă pe măscărici pentru că întrecuse
măsura. După o vreme, Elisabeta îşi aduce aminte de el şi porunci să fie
adus iarăşi la curte.
– Sper că de azi înainte n-o să ne aduci mereu aminte de greşelile pe
care le facem, zise regina.
– Bineînţeles, majestate, doar n-o să repet într-una lucruri de care
vorbeşte toată lumea!

Scena se petrece la Moscova, în perioada regimului comunist. O coadă

interminabilă se întinde în faţa unui magazin alimentar. Se scurge o zi
întreagă şi nimeni nu pare a se apropia cu adevărat de uşa magazinului.
Nemairezistând, un bărbat strigă: „E vina lui Gorbaciov. Mă duc să-l
omor.” Şi dispare.
A doua zi, coada este în continuare la fel de lungă, în faţa aceluiaşi magazin
şi acelaşi individ, tras la faţă, se întoarce să-şi ia locul la coadă. Este
întrebat:
– L-aţi omorât pe Gorbaciov?
– Nu, coada este de două ori mai lungă decât aici

Împăratul roman Tiberiu avea obiceiul să-şi menţină ani îndelungaţi în post

guvernatorii provinciilor numiţi de el, cu condiţia ca aceştia să nu-i creeze
probleme şi să se achite corect şi punctual de obligaţiile lor, îndeosebi în
privinţa strângerii şi a livrării către împărat a impozitelor.
Când unul dintre guvernatorii săi, din exces de zel, a trimis visteriei
imperiale o sumă mai mare decât cea cuvenită, împăratul l-a admonestat,
ameninţându-l cu destituirea:
„Am cerut ca oile mele să fie tunse, nu rase!” – şi-a argumentat el poziţia,
adăugând: „Vreau să am lână şi la anul, nu oi moarte de frig!”

Înflăcăratul republican Marcus Porcius Cato (95-46 î.Hr.), înverşunat

duşman al lui Cezar, îi aducea acestuia din urmă cele mai fanteziste
acuzaţii, numai beţiv neputându-i spune că e, întrucât Iulius Cezar era
cunoscut drept antialcoolic. Dar Cato a ştiut să transforme şi această virtute
în acuzaţie:
– Dintre toţi, numai Cezar, treaz fiind, a căutat să înăbuşe republica!

Cârcotaşii istoriei pretind că regina Elisabeta I ar fi întreţinut relaţii de

natură amoroasă cu William Shakespeare (1564-1616). Într-unul din
momentele lor de intimitate, iritată de comportamentul îndrăzneţ al marelui
dramaturg, Elisabeta I i-ar fi spus:
– Dragă Will, într-o zi voi porunci să fii spânzurat!
– Nu cred, iubito, că vei face acest lucru!”, i-ar fi răspuns Shakespeare
– De ce nu l-aş face?”- a întrebat regina surprinsă.
– Pentru că eu sunt cel mai strălucitor diamant din coroana ta!”, i-a răspuns

William Shakespeare. 
Istoria i-a confirmat această autoapreciere ca fiind pe deplin justificată.