Micu Secuiu

Prologul
unei marete
˘ ‚
domnii

ISBN 978-973-0-37421-6

Bucuresti
2022
1
 Roman istoric din seria
„Prologul și epilogul unei mărețe domnii”

Romanul încearcă să surprindă urcarea în scaun cât și

sfârșitul domnului Constantin vodă Brâncoveanu.

Pe foaia de titlu apare piatra de mormânt a domnitorului

Șerban vodă Cantacuzino, din vechea biserică a Mânăstirii
Cotrocenilor.

Tehnoredactare computerizată Micu Secuiu.

Textul nu e protejat la copiere.

ISBN - 978-973-0-37421-6

2
 1

Era, după străvechiul calendar bisericesc, miezul

iernii de la începutul leatului al 7195 -lea de la Zidirea Lumii1
sau, după socotința cititorilor în stele din timpurile vestiților
chezari ai Împărăției Romane de odinioară, ne găseam pe la
începutul văleatului al 1687-lea de la spăsenia omenirii,
taman în răstimpul în care frigul, gerurile și alte vitregii ale
vremii amenințau a se așterne câteva luni asupra țării, acea
oropsită Ungrovlahie sau Vlahie Transalpină, strânsă ca în
gura unui clește între Munții Carpați și Dunăre, căreia turcii
cu veacuri în urmă îi ziceau Kara Ifalk, adică Vlahia Neagră,
iar în graiul nostru de azi o numim simplu Țara Românească.
Era deci clipa când meleagul era cârmuit de aprigul
Șerban vodă Cantacuzino, domn ce urcase scările scaunului
domnesc cu vreo nouă ani în urmă. Și cum în vremea boieriei
știuse a amăgi lumea, arătând semenilor doar un chip plin de
blândețe și îngăduință iertătoare, întemeiat pe o fire dreaptă
și înțelegătoare, venirea sa va stârni, cum spun cronicarii,
mari nădejdi de bine, încât „toții se bucura și mulți, care nu
avea vin, bea apă pentru sănătatea lui Șerban vodă, și juca și
chiuia”2. Iar la început noul principe s-a străduit să nu
dezamăgească oamenii de rând, dar nici să stârnească
dușmanii, întâmpinându-i pe toți cu îndurare, bunătate și
încredere, pătruns chipurile până în afund de o nețărmurită
spăsenie, dar cu adevărat el doar fățărea chipul de mâță
blândă. Deci la mijloc nu era decât o nemăsurată prefăcătorie,
care nu ținu nici măcar un an de zile. Revărsând din sine
numai miere și lapte, arătând, pasămite, o largă dare de inimă,

1
Calendarul bisericesc străvechi stabilea începutul anului la 1 septembrie,
cu 5509 înainte de începutul erei creștine.
2
Citat extras din cronica lui Radu Popescu.
3
nădăjduia desigur să-și amăgească dușmanii scăpați și să-i
atragă în țară, pentru ca apoi, avându-i la îndemână și fără
putință de scăpare, să se poată răzbuna fără îngrădire asupră-
le. În fruntea acestor potrivnici, pândiți cu îndârjire, se
numărau cu deosebire biv vel clucerul Ivașco Băleanu,
unchiul cronicarului Radu Popescu, fratele mamei sale, și biv
vel paharnicul Staico Bucșanul. Iar pe de altă parte vodă
amâna apriga răzbunare și pentru că se gândea că nu e înțelept
să se răfuiască cu potrivnicii până ce nu-și vede domnia destul
de întemeiată, încât să fie de neclintit. Imediat însă ce va trece
acest răstimp de spăsenie fățărită, dușmănia pătimașă a lui
Șerban vodă se va dezlănțui în toată nețărmurirea ei.
Deci la mai puțin de un an de la începutul ei, domnia
sa se va preschimba pentru mulți într-un „nor mare și
întunecat” de cumplită vijelie, „plin de fulgere și de
trăsnete”3, cum va zice, și nu fără îndreptățire, cronicarul
Radu Popescu, în temeiul propriei experiențe de viață, căci
tatăl său, vel vistiernicul Hrizea Karydi ot Popești, fu unul
dintre cei care căzu victimă furiilor sângeroase ale
năprasnicului stăpânitor, având mult de pătimit atât el, cât și
întreaga sa casă. Deci după ce o scurtă vreme în care sădise
credința de suflet blajin și iubitor, Șerban vodă își scoase la
vedere adevărata față, aceea de om neîndurător, căruia nimeni
nu-i sufla în ciorbă, de fire neclintită și nespus de aspră, care
știa bine ce voia și nu accepta ușor să asculte și părerea altora,
neîngăduind ca cineva să-i iasă din poruncă, iar pe dușmani
îi pedepsea cu nemărginită cruzime, încât sădise spaimă
nemăsurată în cugetele celor din jurul său, care tremurau de
frica sa.
Câtă vreme se ascunsese sub chipul de mâță blândă,
Șerban vodă nu se atinsese de părintele cronicarului,
arătându-i chiar oarece bunăvoință. E drept că imediat după

3
Citat extras din cronica lui Radu Popescu.
4
venirea în țară îl scosese din slujba de vel vistiernic, dar își
arătase prețuirea față de el în alte chipuri. Astfel îl numise în
două rânduri chiar ispravnic al scaunului său. Prima dată o
făcuse imediat după ce primise domnia, aflându-se încă la
Odriiu4, împuternicindu-l cu rangul până la venirea sa în țară,
iar a doua oară, când fusese silit să plece la rezidirea unei
cetăți din ținuturile căzăcești zisă Dogancale, căreia îi
trebuiau drese stricăciunile suferite odată cu trecerea vremii.
În fiecare din cele două împrejurări, vistierul Hrizea urma să-
l înlocuiască pe domn în răstimpul lipsei sale, nu însă singur,
ci dimpreună cu câțiva fârtați divaniți.
Apoi scoaterea boierului din slujba de vel vistier la
scurt timp după sosirea domnului în țară, fu neîntârziat
compensată printr-o ciudată avansare, căci fu înălțat în
dregătoria de vel vornic al Țării de Jos. Răsplata dată suna
însă foarte curios, căci un ținut al vreunei Țări de Jos nu se
găsea pe toată întinderea Ungrovlahiei, ceva asemănător ca
denumire aflându-se numai în Moldova, unde închipuia
partea de miază-zi a principatului vecin. Dar noua dregătorie,
anume născocită pentru divanit, trebuia doar să dea iluzia că
i s-a atribuit un distins rang de boierie, deși unul fără obiect
și atribuții, ci doar cu rol pur decorativ, fiind astfel menținut,
chipurile, între boierii de rangul întâi. Deci era un chip de a-l
păstra membru în divan, fără a-i da vreo însărcinare de
îndeplinit, făcându-l astfel întrucâtva inofensiv prin scoaterea
sa dintre cei ce aveau un cuvânt de spus.
Dar Hrizea era un om cu greutate, părerile sale
bucurându-se de o deosebită ascultare din partea confraților
săi, încât încercarea de a-l reduce cumva la tăcere prin așa-
zisa înălțare în pustie, cam dădu greș, căci chiar din această
postură ciudată vocea sa se făcu deseori auzită, de destule ori

4
Fostul Adrianopol bizantin, sau după toponimia otomană orașul
Edirne, care a servit deseori sultanilor de reședință.
5
aducând, în cuvinte usturătoare, îndreptări propunerilor
avansate de noul domn, care se vedea silit să înghită în sec
supărat și să cedeze. Ori acesta îi răbdase stoic luările de
cuvânt care-i știrbeau autoritatea, deși în sinea sa clocotea și-
și ieșise de nenumărate ori din sărite, dar se străduia să se
stăpânească, spre a-i atrage în țară cumnatul, aflat în acea
clipă fugit în Moldova, la adăpostul ocrotirii dăruite lui de
Duca vodă.
Cutezanța fostului vistier Hrizea de a-l înfrunta,
spunându-și sincer părerea, deseori încuviințată de adunare,
îi pusese câteva luni răbdarea la grea încercare, mai ales că
îndemna și alți boieri să ridice vocea, surpându-i astfel
autoritatea. Era deci o pricină de a dori să scape cât mai
grabnic de el, iar pedepsirea sa peste măsură de aspră trebuia
să servească de învățătură de minte și celorlalți divaniți, care
era timpul ca să înțeleagă că așa ceva nu le era îngăduit, ei
neavând alta a face decât a-i încuviința zisele și dorințele. Dar
câtă vreme nădăjduise că ar putea să-i prindă și cumnatul, pe
clucerul Ivașco Băleanu, Șerban vodă se sforțase să
zâmbească și să-l suporte. De altfel, cum doar la câteva luni
după încoronare fu nevoit, la porunca vizirului, să părăsească
țara spre a lua parte la dregerea stricăciunilor suferite de
cetatea Dogancale din părțile hotarului Edisanului cu
meleagurile căzăcești, nu mai avu a se înfrunta cu fostul
vistiernic, încât îndurarea acestuia deveni cumva mai ușoară,
căci nu mai era silit să-l vadă sau să-l asculte.
Deci prețuirea și cinstirile ce i se arătară la început
fostului vistiernic, ajuns mare vornic al unei inexistente Țări
de Jos, nu trebuie să mire, fiind o încercare de a adormi
vigilența vel clucerului Ivașco Băleanu, cumnatul Hrizii, unul
dintre vrăjmașii cei mai înverșunați ai lui Șerban vodă, care
trebuia să fie atras în țară, pentru a putea fi prins și executat.
Însă de cum se întoarse de la dresul cetății turcești, principele,

6
văzând cu nu are spor cu atragerea potrivnicilor, se dezlănțui
cu toată patima împotriva aceluia pe care-l avea la îndemână.
Noul vornic al pustiei fu învinuit că pe vremea în care
era vistiernic ar fi păgubit vistieria, „mâncându-i” venitul,
atât printr-o proastă gospodărire, cât mai ales dijmuind
dobânzile acesteia. Dar hoția și lipsurile care i se puneau în
seamă nu închipuiau însă decât pretextul pentru a putea fi
băgat la pușcărie, planul domnului fiind acela de a-l otrăvi în
vremea întemnițării, încât, murind, cercetarea faptelor să nici
nu mai fie necesară. Însărcină de altfel un om de-al lui de
încredere, și anume pe căpitanul Ghinea, mare meșter în
omoruri, supranumit de aceea în taină „ucigătoriul de boieri”,
cum arată și cronicarul5, să grijească de sfârșitul năpăstuitului
divanit.
Surpriza fu că după vreo două - trei săptămâni de la
arestarea vistierului, ce avu loc în săptămâna de lăsata secului
de brânză de dinaintea Postului Paștelui a anului 1680 al
mântuirii, bietul căpitan Ghinea, cu chip spăsit și înfricoșat,
se înfățișă domnului ca să-i lămurească plin de vinovată
umilință că nu-l poate omorî pe afurisitul de dregător, acesta
fiind de neucis. În tinerețe, sub privegherea unui medic
ardelean ce căutase universitățile de prin părțile apusului,
divanitul își deprinsese trupul cu felurite veninuri, încât în
acea clipă devenise imun la otrăvuri, care-l vătămau prea
puțin. Căpitanul mărturisi că, prin mijlocitori, îi servise de
mai multe ori boierului cele mai tari licori ucigătoare pe care
le știa, începând cu suc de cucută și sfârșind cu fierturi de
mătrăgună sau joian, dar Hrizea, după ce se simțise rău o zi
sau două, se înzdrăvenise de fiecare dată. Deci porunca
primită el nu o putea împlini, se dezvinovăți plin de sinceră
căință căpitanul.

5
Radu Popescu declară textual în cronica sa: „Pe acest Ghine îl avea
Șerban vodă ucigătoriu de boieri”.
7
 În fața neașteptatei întorsături, domnul se văzu nevoit
să poruncească cercetarea minuțioasă a catastifelor vistieriei,
lucru pe care sperase că-l poate evita prin pieirea boierului.
În noile împrejurări hotărî scotocirea scriptelor și
răstălmăcirea lor, în nădejdea de a născoci sau chiar a găsi
niște nereguli, care erau inerente oricărei slujbe și desigur nu
puteau lipsi mai ales la vistierie, unde tentația banilor era
mare. Iar în temeiul lor era încredințat că o să poată să-l aducă
pe Hrizea la judecată în fața divanului, prilej cu care să dea o
sentință de pomină, care să-i înspăimânte pe toți. De altfel
pentru a grăbi lucrurile, în răstimpul cercetărilor, fostul vel
vistiernic întemnițat fu pus la grele cazne, din dorința de a-l
determina să se declare el însuși vinovat, recunoscând hoțiile
făcute.
Deși voievodul avusese grijă să încredințeze sarcina
cercetării catastifelor unor oameni pe care socotea că se poate
bizui spre a-i vor împlini voia și a-l scoate vinovat pe Hrizea,
aceștia nu putură da la iveală nici o neregulă în scripte, ba mai
mult, se dovedi că în puținul timp cât fusese vistiernic sub
Șerban vodă, nu numai că nu furase bani din cămările asupra
cărora priveghea, ci împlinise din avutul său niște goluri
rămase de pe urma unor boieri dăbilari care nu putuseră achita
din dările strânse de la dajnici cele datorate domniei. Iar
lucrul se întâmplase pare-se chiar și în anii trecuți, încât
proaspătul vel vornic al țării cucului se dovedea nu numai
foarte cinstit, ci chiar însuflețit de dorința de a se jertfi pentru
nevoile stăpânirii, punând interesele acesteia mai presus de
ale sale. Feciorul vistiernicului, viitorul cronicar Radu
Popescu, luând apărarea părintelui său, exagerând probabil,
va susține mai târziu că tatăl său a jertfit slujbei deținute nu
mai puțin de 30 000 de talei din avutul său! Fie că cifrele sunt
exacte sau nu, fapt este că divaniții, cu tot sârgul de a fi pe
placul voievodului, se văzură nevoiți să-l declare pe fostul

8
vistier nevinovat, încât acesta, spre nespusa înciudare a
principelui, trebui să fie eliberat.
Întemeindu-se pe cinstea sa desăvârșită și încredințat
că dreptatea îl ocrotește, Hrizea nici nu încercă să fugă din
țară, deși, chiar în ciuda strașnicei privegheri cu care era
înconjurat, ar fi putut totuși s-o facă. Era însă convins că, în
temeiul deplinei sale corectitudini, este pus la adăpost de
orice osândă, fiind cumva invulnerabil. Dar încrederea într-o
dreptate absolută, care e deasupra tuturora și de care țin
seamă chiar și stăpânirile, și care era neîndoielnic de partea
sa, îl va costa însă scump.
Văzând că în treburile vistieriei nu-l poate prinde pe
picior greșit, cum nădăjduise, pătimașul voievod îl învinui pe
Hrizea că în chiar anul în care luase domnia, când vizirul
pornise războiul Cehrinului, proviziile trimise pe front, adică,
în graiul vremii, zahareaua dată pentru hrana războinicilor, ar
fi fost în întregul ei alterată, oștile ajungând din pricina asta
să flămânzească. Iar singurul vinovat a fost decretat
vistiernicul, întrucât el achiziționase marfa mucedă, plătind-
o în risipă din tezaurul țării. Boierilor înșelători, care în chip
perfid vânduseră bucatele stricate, nu li se găsi nici o vină,
drept care cercetarea lor nu se socoti trebuitoare, decise
principele, mai ales că între ei se numărau chiar neamurile și
protejații săi.
Evident că Hrizea fu a doua oară întemnițat și supus
torturilor, în nădejdea că din pricina caznelor își va da
sufletul. Dar boierul era tare și rezistă la chinuri, spre
disperarea lui Șerban vodă. În aceste împrejurări crâncene
sărmanul își va pierde chiar un ochi, care-i plesni datorită
chipului neomenos în care era canonit.
Din porunca lui Hrizea, vechilul și nevasta vândură
sate, moșii, turme de vite și robi și în câteva săptămâni vărsară
în tezaur cei 41 000 de taleri ceruți de principe ca
despăgubire. Din nou vistierul era scos din culpă și, spre
9
disperare și furia sa, Șerban vodă trebui să-l elibereze a doua
oară în răstimp de doar câteva luni. Voievodul clocotea. Cu
otrava și nici cu caznele nu izbutise să-l ucidă, iar pe
deasupra, până la urmă, divanul, deși dornic de a-i fi pe plac,
se vedea silit să-l declare nevinovat și să decidă scoaterea sa
de sub acuzații și să ceară eliberarea sa.
Însă sfetnicul nu putea fi lăsat ca să scape! Ar fi fost
un eșec de neînchipuit, încurajând și pe alții să cârtească. Dar
ca să-i născocească altă vină, voievodul nu mai era în stare.
De altfel nici apropiații nu mai știau ce-ar putea scorni pe
seama lui Hrizea pentru a i se putea pune in seamă săvârșirea
unei greșeli. Nemaigăsind pretext de acuză, la vreo
unsprezece zile după ultima eliberare, vistierul fu din nou
întemnițat, fără nici o explicație justificativă de astă dată. Din
nou fu torturat și se încercaseră noi otrăvuri pe seama sa. Dar
Hrizea părea de neînvins. Zăcea în el o tărie fără margini, care
nu putea fi zdrobită.
Cum săptămânile treceau, Șerban își pierdu răbdarea.
Nu-i rămânea decât să-l execute. Obișnuit boierilor li se tăia
capul, numai borfașii de rând fiind spânzurați. Deci pentru a-
l batjocori, vistiernicul nu putea fi decapitat, căci i s-ar fi
recunoscut noblețea. Dar Șerban nu era mulțumit nici cu
spânzurătoarea, căci i se părea că în ștreang se moare mult
prea repede și prea ușor. Drept care, pentru a-i da boierului o
moarte cât mai îndelungată și mai chinuită, hotărî tragerea lui
în țeapă în fața porților de sus ale Curții, ca să poată să vadă
tot târgul ce pățesc cei ce nu se supun fără crâcnire domniei.
De altfel în clipa execuției, elegantul, manieratul,
simțitorul, politicosul, cuviinciosul, alesul, măritul, slăvitul,
curtenitorul Șerban vodă nu se putu abține ca să nu guste
clipele de chin ale nenorocitului pe care-l osândise. Drept
care se strecură din palat în turnul porții și de la o ferestruică,
din înălțime, nebănuit de nimeni, pândi tragerea în țeapă,
urmărind cu satisfacție toate zvâcnirile nefericitului, fiecare
10
zbatere pricinuind o adâncire a pătrunderii țepușei pe sub
coastele celui supus la cazne. Parcă simțindu-i prezența
ascunsă, gâdele și ajutoarele sale se străduiră să dea o
amploare și o durată cât mai mare spectacolului, spre
satisfacția mulțimii de gură cască adunați în jur. Șerban vodă
întârzie în tainița sa până ce vistiernicul Hrizea își dădu
ultima suflare, rămânând țeapăn. Abia atunci coborî,
reînturnându-se în palat.
Dar sfârșitul vistiernicului însemnă începutul caznelor
îndreptate nemijlocit împotriva văduvei și a celor trei copii ai
ei, doi băieți și o fată, cărora domnul le acordase mai puțină
atenție până atunci. Dacă cel dintâi fu hărțuit din primăvară
până în miezul verii, imediat după aceea prigoana lovi în cei
ai casei rămași în viață. Astfel văduva află din zvonuri că
voievodul ar fi zis că ea și copii ei o să piară precum au pierit
copii serdarului Drosu. Băiatul acestuia, de doar optsprezece
ani, fusese aruncat legat în hăurile întunecate ale unei ocne
părăsite, încât pieri acolo, fără a avea măcar parte de o
înmormântare creștinească. Iar pe capul fetei fu trimisă o
ceată de seimeni care, după ce-o necinstiră și-și bătură joc de
fetia ei, o uciseră. Barem ea, spre deosebire de frate, putu fi
înmormântată, sau în graiul vremii astrucată, cu popă, după
toate rânduielile pravoslavnice.
Deși după vânzarea moșiilor și a satelor, pentru a
acoperi datoria bărbatului pentru zaharele, femeia ajunsese la
sărăcie lucie, parcă pentru a pune vârf amenințărilor, trimișii
domnești îi cereau cu orice prilej bani de despăgubire,
amenințând-o că dacă nu plătește neîntârziat, va avea de
pătimit. Vistierniceasa ar fi fugit în lume, dar conacul din
Popești era împresurat de o strajă strașnică pusă de voievod,
încât nimeni nu putea intra sau ieși din ogradă fără a fi
îndeaproape cercetat. În taină însă, disperată, văduva începu
a unelti o evadare, gătirile luând amploare în iarnă.

11
 Încă înainte de Postul Crăciunului din văleatul al
1680-lea de la nașterea Mântuitorului, prin mijlocirea
vechilului, tocmi o călăuză pe care o puse să facă rost de caii
trebuitori pribegiei și de tot harnașamentul de cuviință,
cerându-i să gătească totodată toate cele ce-ar mai fi cerute
pentru buna desfășurare a călătoriei, începând cu cercetarea
drumului de urmat. Apoi trimise omului mai mulți desagi
încărcați cu merinde și alții plini cu veșminte groase de iarnă,
în care dosise banii rămași, cât și felurite odoare ce s-ar putea
vinde, spre a putea supraviețui timp cât mai îndelungat de pe
urma câștigului dobândit. Nici o clipă nu uită că, atât ea, cât
și copii, care nu mai erau tocmai mici, aveau totuși de
înfruntat un ger și un crivăț de pomină, deci gătirile trebuiau
să fie deosebit de temeinice. Adevărul era că în acea clipă cei
doi băieți erau trecuți de douăzeci de ani, arătând deja a
adevărați bărbați, iar fata ajunsese la vârsta adolescenței, dar
frigul le putea totuși dăuna, căci iarna se dovedea nespus
aspră.
Încă din ajunul Crăciunului văduva remarcă cu
satisfacție că straja ce-i împresura conacul se subțiase, căci o
parte a oștenilor, văzând că la curtea ei nu se întâmplă de luni
de zile nimic, dânșii stând degeaba în jur de caraulă, se
trăseseră pe la casele lor, să petreacă sărbătorile dimpreună
cu apropiații. Doar o seamă dintre paznici rămaseră locului,
să ducă veghea mai departe. Aceștia se simțeau foarte oropsiți
pentru că, în urma tragerii la sorți, pe ei căzuse năpasta de a
nu pleca acasă.
Cum fusese plănuit, în dimineața Crăciunului fură
poftiți la conac toți slujitorii și toate slujnicele cu soți, neveste
și copii, ca să petreacă cu toții la o întinsă masă sărbătorească
și să se bucure și de o seamă de daruri. Ba, ca mulțimea să fie
cât mai numeroasă, stăpâna vistierniceasă poftise la ospăț

12
chiar și pe unii rumâni6 de pe moșie. La o vreme însuși popa
satului își făcu apariția, dând oarece grandoare
evenimentului. De afară oștenii de pază auzeau copii cântând
cântecele obișnuite praznicului și cu înciudare se gândeau că
aceștia se ospătează, în vreme ce ei rabdă de foame și de frig.
Parcă intuindu-le simțămintele, după prânz văduva le trimise
și lor câteva hartane de friptură, câțiva cozonaci și mai multe
ulcele cu vin, lucru din urmă care-i bucură poate cel mai mult.
Adunați în jurul unui foc, stând pe buturugi, seimenii putură
prăznui în tihnă nașterea Mântuitorului. Ba avură parte și de
o altă satisfacție. Ducând stăpânei ulcele golite, acestea le
fură imediat reîntoarse, însă pline, încât, încotoșmănați în
cojoace, putură și ei petrece până la lăsatul serii.
Când prinse a se întuneca cheful se sparse, iar un pâlc
uriaș de țărani, între care se găseau și numeroși copii de
felurite vârste, părăsiră ciopor conacul spre a se înturna acasă.
Înghețați, plictisiți și lehămetisiți de îndatorirea lor, și cam
amețiți de vinul primit spre a se cinsti, oștenii, și așa
împuținați, nu arătară prea mare luare aminte în cercetarea
celor care plecau, încât văduva și cei trei copii ai ei,
înveșmântați în haine țărănești de împrumut, arătând deci
asemenea slugilor și românilor în mijlocul cărora se
afundaseră, se putură furișa nesimțiți în sat.
După puțin femeia ajunse la călăuza care, în temeiul
înțelegerii, o aștepta cu caii înșeuați, pregătiți de plecare.
Drept care mica ceată de călăreți se așternu imediat la drum.
În câteva ceasuri ajunse la Dunăre. De aici, sub îndrumarea
unui localnic cu care se făcuse dinainte o înțelegere, fugarii
trecură apa pe podul de gheață care lega malurile. Sosiți
dincolo, nu se opriră nici o clipă din drum, ci umblară toată
noaptea și a doua zi, ocolind pe cât cu putință locurile pe unde
puteau întâlni oameni și mai ales slujbași ai stăpânirii,

6
In sens de țărani dependenți.
13
sârguind ca să lase cât mai puține urme ale trecerii lor. În
graba amețitoare de care erau cuprinși, întrucât nu-și
îngăduiră vreun răgaz de hodină, în dimineața următoare,
înaintea răsăritului, treceau deja hotarul eialetului Silitra-
Oceakovului, pierzându-se pe întinsele meleaguri ale
Rumeliei. Dar acum le stătea în fața altă îndatorire pe cât de
istovitoare, pe atât de primejdioasă, aceea de a străbate munții
Balcanici în miez de iarnă! Dar cum nu aveau de ales, se
încumetară și la această anevoioasă încercare.
Oricum, oștenii, de altfel împuținați, înghesuiți lângă
focul din uliță, petrecuseră un Crăciunul amărât cu vinul și
cozonacii primiți de pomană, și nu băgaseră de seamă cele
petrecute. Abia a doua zi după prânz, deci când fugarii erau
pe aproape de hotarele Rumeliei, străjerii descoperiră lipsa
lor. Că stăpânii casei nu se iviseră de dimineață nu-i miră și
nu-i îngrijoră de fel, căci era firesc ca după osteneala
petrecerii din ajun să doarmă până mai târziu. Dar când nici
pe la prânz nu-și făcură simțită prezența, oștenii intrară la
bănuieli și făcând o cercetare la conac, le dibuiră lipsa. Nu se
grăbiră să înștiințeze domnia, temându-se că vor fi pedepsiți
pentru neglijență, așa că încercă să iasă din impas cu
mijloacele ce socoteau a le fi la îndemână, adică își chemară
fârtații plecați acasă și răscoliră tot satul, casă cu casă, în
nădejdea de a da de urma celor fugiți. De bună seamă, sârgul
le fu zadarnic, căci vistierniceasa și pruncii ei hălăduiau
demult pe întinderile împărăției de din jos de Dunăre.
Abia spre seară iuzbașa care-i conducea pe străjeri, cu
inima strânsă, cuteză a înștiința domnia de cele întâmplate.
Șerban vodă trimise imediat poteri pe urma celor plecați în
pribegie, atât spre Dunăre, cât și spre părțile Ardealului,
direcții în care puteau să fi fugit, dar evident, acestea nu
izbutiră să descopere vreo dovadă a trecerii celor urmăriți. A
doua zi, nădăjduind că băjeniții și-au căutat adăpost prin
părțile Rusciucului, iarna aspră împiedicându-i să meargă mai
14
departe, mai ales că la mijloc era nu numai o femeie
neputincioasă, ci și o fată nevârstnică, trimise peșcheșuri
grase autorităților de aici, cu rugămintea de a-i găsi pe fugari.
Sârgul și cheltuiala îi fură însă zadarnice, el primind după
câteva zile înștiințarea că cei căutați nu au trecut pe acolo,
negăsindu-se nici o dovadă a prezenței lor, așa că urmărirea
fu abandonată.
Dârză și tenace, punând la încercare și rezistența
copiilor ei, dintre care cei doi băieți erau deja bărbați în toată
firea, în stare deci de a înfrunta asemenea greutăți, proaspăta
văduvă ajunse după vreo săptămână la Odriiu, târg care la
acea vreme slujea adesea și de reședință sultanilor, ei având
un frumos palat în cetate. Dar ea nu întârzie prea mult aici, ci
porni grabnic spre Țarigrad, adevărata capitală a imperiului
otoman. În inima împărăției avu prilejul de a se întâlni cu
capuchehaia Moldovei, care împărtășea aceleași gânduri și
simțăminte față de pribegii munteni ca și Duca vodă de la Iași,
adică le era prielnic, fiind potrivnic declarat al lui Șerban
vodă Cantacuzino. Gheorghe Duca nu putea uita că principele
muntean îi pricinuise mutarea silnică din sus de Milcov și-i
necinstise casa, culcându-se cu nevastă-sa.
Deci văduva găsi deplină înțelegere la slujbaș, care
scrise imediat stăpânului său despre dânsa, cerând îngăduința
de a fi și ea lăsată să stea alături de ceilalți pribegi aciuiați în
Moldova. De asemenea o puse și în legătură cu acești fugari
munteni, între care avea chiar niscai rude, anume niște nepoți
de frate și o cumnată. Fratele, adică tatăl celor cu pricina,
murise în mod ciudat cu vreun an în urmă, fără să fi împlinit
măcar cinzeci de ani. Mulți bănuiau că ar fi fost otrăvit din
porunca lui Șerban vodă, dar cum lucrurile nu se putuseră
dovedi, zvonul se stinsese destul de repede, fără a mai lăsa
urme, fiind uitat de lume. Dar pentru sora sa vistierniceasă el
închipuia o certitudine!

15
 Femeia va întârzia însă la Țarigrad până spre sfârșitul
primăverii. Abia atunci se va îmbarca pe o ghimie și,
traversând Marea Neagră, va poposi la Galați, îndreptându-se
cu o teleagă închiriată spre Iași, unde va petrece în mare
sărăcie și strâmtoare următorii șapte ani. Ea rămâne ascunsă
în târg și după mazilirea și uciderea lui Gheorghe Duca,
tolerată fiind de domnii următori, care nici n-o mai luară în
seamă, socotind-o prea neînsemnată. Ceilalți pribegi, chiar și
cumnata dimpreună cu copii ei, temându-se că schimbările de
cârmuire le-ar putea amenința libertatea, își vor căuta
mântuirea în Ardeal, la poala lui Mihai Apafi, abandonând-o.
Dar Hrizea nu era prima victimă a răzbunărilor
mărețului și mândrului Șerban vodă Cantacuzino. El se putea
socoti cel mult ca fiind cea mai însemnată, ori cea mai de vază
victimă dintre cele picate jertfă în răstimpul de început al
domniei sale. Adevărul era că voievodul va dezlănțui valul de
răzbunări încă din clipa când pornise pe drumul de întoarcere
de la dresul cetății Dogancale, aflată la hotarul Edisanului cu
lumea căzăcească. Primul care-i căzuse atunci victimă fu
serdarul Drosu Mihai ot Braloștița, care deseori e pomenit cu
acest rang, deși, obișnuit, la sfârșitul domniei lui Duca vodă
și începutul aceleia a lui Șerban vodă, semna hrisoavele
divanului cu titlul de vel jitnicer. Pe acesta Șerban vodă îl ura
cu înverșunare pentru că în urmă cu vreo șape ani, când slujea
ca vtori armaș7 lui Grigorie Ghica, tocmai urcat a doua oară
în scaun, dovedise deosebită râvnă în a-i persecuta frații și
apropiații, care fuseseră aruncați cu toții la pușcărie din
porunca domnului de atunci. Printr-un vicleșug Șerban
scăpase neprins, dar frații și o seamă dintre neamuri
ajunseseră în temnița aflată în turnul porții de jos, de unde
erau scoși în fiecare zi și duși afară din cetate, spre a fi căzniți

7
Vtori armaș, adică al doilea armaș, deci adjunctul, locțiitorul, titularului
slujbei.
16
cu nemăsurată cruzime. Între altele erau spânzurați de mâini
sau târâți pe pământ, ori bătuți cu vergile la tălpi, totul
petrecându-se sub atenta priveghere a armașului Drosu, foarte
pornit împotrivă-le. Pentru a-i speria, acesta îi amenința și cu
felurite alte torturi, chiar cu moartea. Cum Grigore vodă
Ghica și caimacamii lăsați la cârmuire în vremea plecării sale
la Camenița, între care și Hrizea vistier, porniseră o adevărată
pradă asupra averilor Cantacuzinilor, vtori armașul își zisese
că, la adăpostul jafului pornit de ceilalți, poate pune și el mâna
pe unele bunuri ale întemnițaților, și, cum se va dovedi mai
târziu, dânsul s-ar fi repezit ca un erete asupra avuțiilor biv
vel stolnicului Constantin Cantacuzino.
Dar gesturile sale de dușmănie față de Cantacuzini nu
se mărgineau la atâta. Astfel, în primul an de domnie a lui
Gheorghe Duca, când acesta se supărase pe Cantacuzini și
poruncise întemnițarea lor, Drosu, la acea vreme serdar,
fusese acela care dimpreună cu căpitanul Gheorghiță Ciudin
îl arestase pe Șerban la conacul său din Drăgănești8, și-l
închisese dimpreună cu ceilalți prinși la Cocorăști.
Asemenea porniri pătimașe împotriva sa și a alor săi
nu i se păreau de iertat lui Șerban vodă. Numărându-se între
cei care îl însoțiseră la Dogancale, i-ar fi fost ușor să-i
născocească lui Drosu o vină închipuită și să-l execute. Dar
se ferise să-l ucidă fățiș din două pricini. Nu care cumva alți
boieri însoțitori, înspăimântați, să-l pârască marelui vizir
pentru persecuție, iar pe de altă parte să nu-i sperie pe pribegii
fugiți la adăpost în Moldova, ispitirea lor în țară, pe care o
proiectase de câteva luni, eșuând din această pricină.
Deci pentru a evita cele două neajunsuri, hotărâse să-
l ucidă în ascuns. Drept care, înainte de a purcede pe drumul
spre casă, îl însărcină pe serdarul-jitnicer Drosu să meargă

8
Este vorba de satul Drăgănești – Prahova, unde, din vremea boieriei,
domnul ridicase conac încă de prin 1658, iar biserică din 1667.
17
înainte, ca să înștiințeze căimăcămia de înturnarea sa, încât
aceasta să-i pregătească o primire cât mai fastuoasă în
București. Ca să-i fie de ajutor și de apărare întru împlinirea
misiunii, îi încredință o ceată de tătari în frunte cu un anume
Aleverde, socotind că ceata sa de slugi înarmate nu e
îndestulătoare pentru a-l ocroti în răstimpul călătoriei,
păzindu-l de eventuale necazuri. Dar în prealabil Șerban
instrui căpetenia tătarilor ca, după ce-o trece de Bârlad și s-or
înfunda în desișul codrului, să-l atragă pe boier singur în afara
drumului, și, ferindu-se de ochii slugilor sale, să-l ucidă, iar
tătarii săi să-l îngroape în grabă, ca să-i piară urma. Numai
capul să i-l reteze și să-l păstreze ascuns, ca dovadă a
împlinirii poruncii.
Apoi, văitându-se însoțitorilor boierului că acesta a
fugit de sub paza sa și s-a pierdut în pustie, să se arate,
chipurile, tare înspăimântat de pedeapsa pe care i-ar da-o
Măria sa pentru neglijența dovedită, pretext sub care să se
facă a fugi la adăpost în Bugeac, de unde să nu se mai întoarcă
la scaunul domniei decât după ce-o primi din parte-i cărți de
chemare și de iertare. Iar ajuns la București să mărturisească
lumii că vicleanul serdar Drosu, temându-se de pedeapsa ce
ar putea-o primi pentru relele făcute odinioară, fugise de sub
paza sa, topindu-se pe undeva în adâncul pădurii.
Iar tătarul făcu totul așa cum i se orânduise, încât
Drosu pieri într-adevăr undeva pe meleagurile Moldovei, iar
urmele sale nu se vor mai regăsi vreodată. Numai că lucrurile
nu se terminară aici, căci Aleverde, care era un palavragiu
lăudăros, nu răbdă să tacă până la capăt. Ca să arate deosebita
trecere de care se bucură pe lângă domn, a cărui prețuire a
câștigat-o într-atâta încât i se încredințau misiuni din cele mai
tainice și mai gingașe, va istorisi cunoscuților și cele făptuite
de el cu adevărat în această pricină, astfel că uciderea fostului
serdar deveni o taină cunoscută tuturor, încât va ajunge chiar
să fie consemnată în cronicile vremii!
18
 Pentru a se înturna acasă Șerban vodă putea urma
două căi, fie să străbată de-a curmezișul Bugeacul locuit de
primejdioșii și nestatornicii tătari, fie să treacă Nistrul pe la
Tighina și să traverseze de-a curmezișul Moldova de dincolo
de Prut, și, ajuns în ținutul Iașului, să coboare spre Focșani.
Cum în tătari nu avea prea mare încredere, încât să treacă prin
mijlocul lor, preferă să urmeze din nou, ca și la venire, de
altfel, calea a doua, cu atât mai mult cu cât înainte-i plecase
pe același drum și Duca vodă, și el mobilizat la renovarea
cetăților turcești din ținutul Dogancaleului. Era vorba de fapt
de două cetăți învecinate, una de care grijiseră muntenii și alta
ce fusese dată în seama moldovenilor. Întrucât pribegii pe
care năzuise să-i atragă în țară nu dădeau semne că ar dori să-
i urmeze poftirea, îi scrise lui Duca vodă, aflat pe drum
înainte-i, că, atunci când va trece și el prin Iași, îl roagă să-i
predea pe fugarii munteni ce se aciuiaseră la curtea sa ca niște
haini răufăcători ce erau. Și stărui să-i fie încredințați cu
deosebire căpeteniile acestor trădători hicleni, și anume vel
clucerul Ivașco Băleanu și paharnicul Staico Bucșanul, ca să
nu fie silit să-i prindă el însuși.
Dar cei cu pricina erau boieri de credință ai lui Duca
încă de pe vremea când acesta era domn în Muntenia, iar în
fidelitatea lor nemăsurată, îl urmaseră când fusese mutat
împotriva voii sale în Moldova. Ori Duca nu putea să-i
abandoneze tocmai pe aceștia, drept care îi avertiză pe pribegi
ca să se pună la adăpost până va trece oastea muntenească ce-
l însoțea pe Șerban vodă. Iar voievodului bucureștean îi scrise
că din păcate cei pe care-i caută nu mai sunt de multă vreme
sub puterea lui, fiind fie ascunși prin țară, fie mai degrabă
fugiți prin Ardeal sau chiar prin Lehia, adică în graiul nostru
de azi în Polonia. Dar în schimb îl poftește la un mare ospăț
pe care îl organizează întru întâmpinarea și cinstirea sa,
pentru a sărbători fericita lor întoarcere în scaun, fără să fi
pătimit necazuri. Ori poftirea la petrecere suna destul de
19
ciudat, știind că Duca nu-i purta nedoritului oaspete cele mai
frumoase simțăminte și asta nu fără temei. Desigur principele
moldovean nu uitase că Șerban îl scosese din scaunul de la
București după ce-l săpase vreme îndelungată, iar pe de altă
parte îi necinstise și casa, strecurându-se de mai multe ori în
patul preafrumoasei sale soațe, doamna Anastasia, care, după
câte se părea, îl plăcuse peste măsură ca ibovnic, dăruindu-i-
se cu mare plăcere.
Lui Șerban vodă i se înmână cartea lui Duca vodă
taman când se apropia de Ungheni, la numai o zi după ce
primise cu mulțumire sacul cu capul lui Drosu, ca mărturie de
credință a împlinirii poruncii date slugii sale tătărăști.
Răspunsul îl înfurie. Dușmanii săi oploșiți în Moldova îi
scăpau printre degete din pricina încăpățânării bătrânului
Duca, care cuteza din nou să nu-i împlinească voia. Drept
care îl chemă în grabă la sine pe căpitanul Ghinea, cel
supranumit în taină ucigătorul său de boieri.
- Afurisitul de Duca i-a ascuns pe boierii pe care eu
voiam să-i prind. E vorba mai ales de doi dintre ei, clucerul
Ivașco Băleanu și paharnicul Staico Bucșanul. Te faci luntre
și punte și să mi-i găsești, și, cum le-ai dat de urmă, să le vii
de hac! Te descurci, dar nu mai vreau să aud de ei! Înțelesu-
m-ai?
- Înțeles Luminăția ta!
- Acum dispari, iar când apari din nou în fața mea
vreau să-mi aduci vestea pieirii lor. Și aș dori să nu rămână
urme… Deci lucrează cu multă luare aminte și cât mai curat...
Folosește otrava, dar amestecul tău să nu bată la ochi!
Socotind problema pribegilor rezolvată, nici nu-i mai
răspunse lui Duca vodă la scrisoarea de poftire la ospăț, ci,
după trecerea Prutului, se îndreptă neîntârziat spre Focșani,
coborând pe Bârlad în jos, după ce ocolise Iașul. Deși, la
urma-urmei, hotărârea sa închipuia o ofensă la adresa lui
Duca, acesta răsuflă ușurat când constată că nu mai trebuia să
20
dea ochii cu potrivnicul care-l sfidase și-l batjocorise de
atâtea ori. Numai să stea la aceeași masă cu el, să-i zâmbească
prietenește și să ciocnească cupele nu avusese chef! Drept
care, cum ospățul era deja pregătit, Duca îl ținu numai cu
boierii săi, în bubuit de tunuri, în cântările dezlănțuite ale
lăutarilor și în coțcăriile și vorbele deșănțate ale măscăricilor,
petrecând chiar cu mai mare poftă și veselie decât dacă
oaspetele muntean ar fi fost de față.
Cum nu mai nădăjduia că-i poate ispiti pe pribegi să
se întoarcă în țară, nu mai avea temei ca să săvârșească pe
mai departe răzbunările în ascuns, cum făcuse în cazul lui
Drosu. De acum putea face lucrurile pe față, în văzul lumii.
Și cum devenise chiar nerăbdător, se va grăbi încă de la
Focșani să trimită caimacamilor poruncă ca să-l întemnițeze
pe biv vel vornicul Vâlcu Grădișteanu, socrul fratelui său mai
mic, Mihai spătarul, om de altfel destul de bătrân, care îl
supărase întrucât, ca rudă mai vârstnică, cutezase a întinde
asupră-i un soi de drept de tutelă, dându-i sfaturi pe un ton
supărător de categoric, de parcă i-ar fi fost tată, și încă unul
cam autoritar. Însă războiul cu el îl va începe mai temeinic
abia după vreo lună, dar îl arestase de acum, de teamă că,
simțindu-i pornirea, moșneagul să nu fugă cumva din țară,
scăpându-i astfel din mână.
Până să sosească la București îl ajunse din urmă și
căpitanul Ghinea, omul său de casă, fost și comis în vremea
lui Antonie vodă din Popești, care, strâmtorat, gudurându-se
vinovat în jurul său, îi împărtăși știrea că nu i-a putut împlini
porunca decât pe jumătate. Pe clucerul Ivașco Băleanul îl
otrăvise fără prea mare bătaie de cap, căci acesta, deloc
prevăzător, se păzea prea puțin. E drept că moartea sa
timpurie, căci nu apucase nici cinzeci de ani, cam bătea la
ochi și ridicase pentru mulți un semn de întrebare, stârnind
destule suspiciuni și nedumeriri, căci lumea simțise că pe
undeva se petrecuse ceva nefiresc. Zvonul fugar, iscat de
21
bănuielile apărute, se stinsese însă repede, întrucât lucrurile
rămăseseră nedovedite.
Dar cu paharnicul Staico Bucșanul încercarea de a-l
ucide se dovedise mai spinoasă. Pare-se că fie apropiații și
slugile nu putuseră fi înduplecate să-l otrăvească, mijlocitorii
folosiți nefiind de bună credință, lucru ce i se părea totuși
îndoielnic, căci banilor mitei nici un om nu le rezistă, fie
acesta, era imun la otrăvuri, ceea ce era mai probabil. Oricum
fostul divanit supraviețuise, deși el făcuse tot ce-i stătuse în
puteri pentru a împlini porunca. Voievodul pufni nemulțumit
și-i făcu semn să plece, bombănind în urma sa:
- Mă așteptam la mai mult din partea ta! Te credeam
mai destoinic! Mă cam dezamăgești…
După doar câteva zile, imediat ce poposi în cetatea sa
de scaun, trimise pe căpitanul Ghinea cu o ceată de seimeni
să-l prindă și să-l cetluiască pe biv vel pitarul Pătrașco
Urziceanu ot Bucșani și să-l treacă pe ostrovul Mânăstirii
Snagov, prea sfânt locaș al unor smeriți închinători la
Domnul, în care se făptuiseră nenumărate omoruri, celebre la
acea vreme. Între altele, acolo fusese sugrumat și părintele
său cu vreo șaisprezece ani în urmă. Pitarul Pătrașco, nu avea
altă vină decât aceea de a fi rudă pe departe cu tocmai
otrăvitul clucer Ivașco Băleanul și pe deasupra un vajnic
apărător al proaspătului răposat. Pentru aceste păcate de
neiertat fu supus unor groaznice cazne și în cele din urmă
spânzurat în ison de tropare și de polieleu9.
În aceeași vreme fu adus spre judecată în fața
divanului și biv vel vornicul Vâlcu Grădișteanu, un moșneag
autoritar și tipicar, foarte scrupulos și meticulos în toate,
dovedindu-se nu rareori de-a dreptul cusurgiu. Dar culmea,

9
Tropar, scurtă cântare bisericească înserată pe parcursul slujbei
obișnuite; polieleu, cântare bisericească ce cuprindea psalmii 134 şi
135, în care, la fiecare vers, se repetă refrenul „Că în veci e mila Lui,
Alleluia”, fiind deci un elogiu al „multei mile” a proniei.
22
era totuși rudă prin alianță cu domnul, fiind socrul unui frate
mai mic. După porunca dată de la Focșani, fusese întemnițat
cu câteva săptămâni în urmă. Ca vornic, adică mare judecător
și privighetor al Curții domnești, divanul ce trebuia să-l
judece și să-l osândească, nu prea găsi ceva ce să i se poată
reproșa, căci nu fusese înregistrată nici o plângere împotriva
sentințelor date cât fusese în slujbă.
Văzând că nu-i poate născoci o vină pe seama
dregătoriei de odinioară, Șerban vodă își aminti că deținuse o
scurtă vreme și rangul de vistiernic sub Duca vodă, înaintașul
său, și ceru cercetarea catastifelor din răstimpul cât ocupase
această slujbă, în nădejdea de a găsi vreo neorânduială care i
s-ar putea imputa în chip de abuz, încât să i se poată justifica
execuția. Necazul era însă că grosul catastifelor nu se mai
păstrase, iar cele aflate încă la îndemână nu scoteau la iveală
nici un fel de nereguli care i s-ar fi putut reproșa. Nemulțumit
că divanul, deși împănat cu oamenii săi de încredere, nu-i
poate găsi bătrânului nici un cusur, după ce muștrului strașnic
adunarea pentru nepricepere, hotărî să-l trimită pe fostul
vornic pe urmele pitarului Pătrașco, adică îl surghiuni în
același loc de mare sfințenie, anume la Mânăstirea Snagov,
spre a se deprinde cu rânduiala cucerniciei. Aici boierul,
călcând pe urmele înaintașul său întors la cele sfinte, va pieri
taman ca acesta, chiar înainte de sfârșitul anului. Dar
îndrumarea sa către Domnul se petrecu abia după ce fusese
zdravăn stors de bani.
În primăvara lui 1680 Șerban vodă se repezi, cum am
arătat deja, asupra cumnatului clucerului Ivașco Băleanul, cel
otrăvit mai an în Moldova, anume asupra vel vistiernicului
Hrizea Karydi ot Popești pe care, neizbutind să-l otrăvească,
îl târî în fața divanului. Dar răfuiala începută cu venerabilul
divanit era departe de a-l răcori, cu atât mai mult cu cât
deznodământul se tot amâna. De aceea hotărî drept
compensație a întârzierilor să împlinească făgăduiala ce și-o
23
făcuse mai an, și anume aceea de a stârpi tot neamul lui Drosu
serdarul-jitnicer pe care nu-l putuse vreodată suferi. Acesta
avea doi copii, un băiat, Iane, și o fată, care evident nu aveau
nici o vină pentru abuzurile, reale sau nu, făcute odinioară de
părintele lor. Dar voievodului nu-i păsa că tinerii erau în fond
cu totul nevinovați; trebuiau nimiciți, căci el dorea o
răzbunare năprasnică, care să rămână de pomină, ștergând
totul din cale. Drept care porunci ca băiatul să fie aruncat
legat într-o ocnă părăsită, să piară acolo neștiut de nimeni și
neîngropat. Dovadă că cronicarul nu însăilează niște
închipuiri, stă faptul că el poate indica chiar pe cel care a dus
cruda poruncă la îndeplinire. Călău, adică gâde, cum se zice
în scriere, a fost un anume căpitan Cobză Dumitrașcu.
Clevetitorii prielnici domnului încercară să mai
îndulcească înfățișarea lucrurilor, ca să nu pară o pornire
peste măsură de fioroasă și neomenoasă. În încercarea de a
drege cumva chipul întâmplării, încât să nu pară peste măsură
de nemiloasă, arătau că feciorul ar fi fost coborât grijnic cu o
frânghie lungă în hăul întunecat, încât să nu fie vătămat când
ajungea în adâncuri, ba i se așezase alături și o ulcică cu apă
și o desagă cu mâncare. Cum le-o fi putut găsi în bezna
deplină a hrubei ca să se folosească de ele, nu încercau a
lămuri, după cum nedeslușit rămânea și câtă vreme se putea
hrăni cu cele, chipurile, dăruite lui. Deci oricum, chiar cu
merindele primite, era osândit să moară în câteva zile de
foame, de sete și de frig.
Alții însă, mai puțini binevoitori lui vodă, înfățișau
lucrurile în termeni mult mai crânceni. După ei, legat fiind,
tânărul fusese pur și simplu îmbrâncit în hăul întunecat al
unui puț de ocnă, încât acesta, fie se prăvălise în unele
porțiuni în gol, fie alocuri se rostogolise de-a berbeleacul,
până se oprise undeva în străfundurile gropii. De bună seamă
că nu ajunsese întreg până jos, murind pesemne în cădere. Iar
leșul i-a fost părăsit în ascunzătoare, ca să mucezească și,
24
dospind, să se destrame acolo, lipsindu-l pe sărman până și
de o înmormântare creștinească, ceea ducea cruzimea până
dincolo de orice hotar al neomeniei!
Dar Șerban vodă nu uită nici de fată. Trimise pe capul
ei o ceată de seimeni, care, știindu-se sub protecție
domnească, nu se dădură de-o parte de la nici o cruzime.
Începură prin a o despuia pe nefericită și de a o silui pe rând
cu mare veselie și chef de petrecere. Și cum fata nu-și dădu
duhul în urma caznelor și batjocurii pătimite, sfârșiră prin a-
și împlânta spadele în pieptul ei, lăsând-o, spre spaima
slugilor care pândiseră pe la uși și ferestre, într-o baltă de
sânge în mijlocul odăii din micul conac din Braloștița unde
locuia. Dar ea, în această uriașă nenorocire ce-i lovise familia,
spre deosebire de frate, avu cel puțin parte de o înmormântare
creștinească sub privegherea unui preot, înconjurată de
compătimirea sinceră a tuturor acelora care o cunoscuseră,
deși simțămintele de îndurerare pe care le stârnea nu-i mai
puteau sluji drept consolare pentru cele pătimite.
În chiar aceleași zile furia domnească va lovi și în
destui alții. Între aceștia se număra și un anume Radu vistier
Ocnaru. Acesta de ani de zile închiriase de la vistierie dreptul
de a exploata niște ocne de sare din ținutul Vâlcei. De altfel,
pentru a fi pe aproape de afacerile pe care le învârtea, își
ridicase un rând case temeinice în inima târgului Ocnelor
Mari, acestea fiind poate cea mai mândră zidire din toată
așezarea, pizmuită de mulți.
Deși era un ins oarecare, lipsit în fond de orice
însemnătate, Șerban vodă avea și împotriva acestuia un cui.
Pe vremea când Grigorie vodă Ghica urcase a doua oară în
scaun, adică pe la anul al 1672-lea al spăseniei, o seamă de
neamuri și apropiați ai Cantacuzinilor fuseseră arestați și
osândiți la ocnă. Între ei se număra spre pildă logofătul Stoica
Ludescu, un prețuit om de casă al celor căzuți la prigoană, vel
clucerul Ghețea, socrul lui Șerban Cantacuzino, ori Gheorghe
25
vornicul socrul lui Matei Cantacuzino. Pentru împlinirea
osândei primite, aceștia fuseseră dați în custodia lui Radu
Ocnaru, care îi pusese la trudă în ocnă în rând cu țiganii
ciocănari pe care-i avea de lucrători în așezământul ce-l
cârmuia, purtându-se foarte aspru cu ei. Nici nu concepea ca
distinșii și finii boieri, să nu țină pasul cu robii tuciurii în
desprinderea bulgărilor de sare din pereți, certându-i și
pedepsindu-i dacă nu dovedeau sporul lucrătorilor de
meserie.
Ori severitatea arătată cu ani în urmă față de ai săi nu-
i putea fi iertată, drept care, la vremea la care vel vistierul
Hrizea era tras în țeapă în fața porților de sus ale palatului
domnesc din București, Radu Ocnaru, fără judecată și fără să-
i fie stabilită o vină, în temeiul unei simple porunci, era
spânzurat de bolta porților ogrăzii sale, spre spaima și
îngrijorarea târgoveților, care îl vedeau pe cel mai de seamă
și mai respectat concetățean al lor, ajuns în ștreang în pragul
propriei case, lucru care dacă i se întâmplase acestuia, era cu
putință pentru oricine dintre ei! Deci nimeni nu mai putea sta
liniștit în căminul său, oricât de nevinovat ar fi fost, orice
pâră, fie ea chiar și neîntemeiată, putând aduce oricui un
sfârșit tragic. Pe drept deci oamenii cam începură a tremura
de frica urgiei ce părea că plutește deasupra capetelor lor.
După câțiva ani un grup de boieri în frunte cu vel
comisul Papa Buicescu îl va pârî pe Șerban vodă la Înalta
Poartă. Voievodul, aflând prin capuchehaia cele petrecute, se
grăbi să mituiască generos vizirul, încât cele reclamate nu
numai că au fost ignorate, dar pârâtorii sunt puși în lanțuri și
trimiși spre pedepsire domnului muntean. Acesta fără a sta
prea mult pe gânduri îi va descăpățâna pe toți, cu o singură
excepție, capul deputăției, pentru care pare-se că se făcuse o
tainică intervenție. Cronicarul bănuiește că însuși vizirul ar fi
cerut să fie iertat, deși nu excludea nici că la mijloc ar putea

26
fi și rugămințile unei surori a nefericitului, aflată în înfocate
relații de dragoste cu domnul.
Cronicarul Radu Popescu își va mărgini înșirarea
victimelor principelui la doar aceste câteva exemple,
încheindu-și însă lămuririle cu o concluzie sumbră: „De
acestea multe făcea Șerban vodă, care de s-ar fi scris câte una,
pare-mi-să că n-am avea hârtie ca să le rânduim toate”, căci
era de ajuns ca cineva să fie pizmuit de unul din oamenii săi,
sau să fie pârât sau bănuit de ceva, „fără întrebare, fără
judecată îi omora tirănește” „că de om nicicum nu-i era
milă”10.
Desigur că cronicarul, în urma faptului că avusese
mult de suferit de pe urma domnului, ar putea fi suspectat de
subiectivism, fiind predispus să exagereze, născocindu-i
principelui chiar vini închipuite, din dorința de a-l ponegri cu
orice preț.
Dar pare-se că spusele sale nu sunt prea departe de
adevăr, căci cronicarul moldovean Ion Neculce, el însuși
cantacuzin prin mamă, aflat în Muntenia în anii de sfârșit ai
domniei lui Șerban vodă Cantacuzino11, când avea vreo
patrusprezece ani, ne informează că în momentul numirii ca
domn a lui Șerban vodă Cantacuzino, nepotul său de soră,
Constantin Brâncoveanu, a venit înaintea principelui în țară,
între altele cu misiunea „ca să prindză pe toți neprietenii lui

10
Toate citatele din ghilimele sunt extrase din cronica lui Radu Popescu.
11
În anul 1686, un poghiaz polonez pus pe jaf, a ars conacul familiei
Neculce de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache, tatăl cronicarului. Catrina
(Acatrina) mama sa – care era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino,
unchiul lui Șerban vodă Cantacuzino – dimpreună cu copiii (în afara
viitorului cronicar mai avea două fete) a fost nevoită să plece în Țara
Românească, pentru a se adăposti la rudele de acolo (a stat cu deosebire
la stolnicul Constantin Cantacuzino, în acel moment surghiunit de
Șerban la moșie. Când ajunge mai trăia și mătușa Elena Cantacuzino).
Ea mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi
stolnicul.
27
Șerban vodă, să-i ție la închisoare până a vini Șerban vodă cu
domnia de la Țarigrad”. Constantin Brâncoveanu „a reușit să
prindă pe Hrizea vistiernic și pe alți mulți boieri muntenești”,
dar nu chiar pe toți cei avuți în vedere, unii izbutind să scape
în Moldova, unde va fi mutat domnul Gheorghe Duca, care e
condus acolo cam silnic de Brâncoveanu. Între cei scăpați se
numărau clucerul Ivașco Băleanu și paharnicul Staico
Bucșanul. Pe cei prinși, după venirea sa în țară, Șerban
Cantacuzino „pe toți i-au omorât cu grele și cumplite
munci”12. Deci cronicarul confirmă spusele lui Radu
Popescu, și încă de pe poziția unui Cantacuzin, nu a unui
adversar! E drept că în vremea surghiunului voluntar în
Muntenia, viitorul cronicar locuise în conacul stolnicului
Constantin Cantacuzino, la acea dată în dușmănie cu fratele
său Șerban. Șocant este că cumva complice la aceste omoruri,
cu sau fără voie, este Constantin Brâncoveanu, cel ce reținuse
și întemnițase pe cei care vor fi sacrificați.
Că afirmațiile celor doi povestitori sunt întemeiate,
este confirmat și de un străin, al cărui nume nu se cunoaște,
dar care pare a fi un călugăr din ordinul observanților, bulgar
de felul său, un anume Anton Stepančić, ajuns episcop catolic
de Nicopole și împuternicit al lui Șerban vodă pe lângă
împăratul Leopold de la Viena. Acesta, într-un raport înaintat
unui cardinal, raport care a ajuns poate și în mâna împăratului
roman, zugrăvind manifestările de tiranie ale lui Șerban vodă,
va pomeni multe dintre exemplele de abuz înfățișate și în
scrierea lui Radu Popescu, celebre la vremea lor, ele alcătuind
subiectul de bârfă al câtorva decenii. Poate că uneori
amănuntele întâmplărilor zugrăvite se deosebesc, dar asta
dovedește că foarte probabil sursele de informare ale celor
doi diferă, ceea ce dă mai multă veridicitate relatărilor.
Oricum călugărul își încheie înșirarea în termeni similari

12
Citatele puse în ghilimele provin din cronica lui Ion Neculce.
28
acelora folosiți de cronicarul muntean. El zice că „nu e cu
putință a se povesti în puține cuvinte” „cât sânge nevinovat a
vărsat și câte jafuri a făcut, în chipul cel mai crud cu putință”
acest domn.
De altfel și un alt străin, Del Chiaro, ajuns în țară după
mai bine de douăzeci și unu de ani după moartea lui Șerban
vodă, arată că, chiar și la vremea sosirii sale, amintirea
spaimei pe care o pricinuia voievodul nu se stinsese încă,
asprimea sa rămânând de pomină, fiind nemilos mai ales dacă
nu i se înfăptuiau neabătut și întru totul poruncile. Lumea,
mărturisește povestitorul, își amintea că o audiență la principe
închipuia un calvar pentru boieri. Îngrijorați, înainte de a
intra, cei chemați dădeau bacșiș paicilor de pe la uși spre a
afla în ce dispoziție e domnul, și chiar dacă aceasta era bună,
tremurând de frică, își făceau cruce înainte de a trece pragul.
Iar când ieșeau, mai toți se simțeau ca amețiți, iar unii erau
de-a dreptul bolnavi în urma groazei trăite.
Deci Șerban vodă, pe cât de manierat și curtenitor
putea fi față de înalții pași turci cărora trebuia să le cucerească
bunăvoința, pe atât de dur și inflexibil era cu cei aflați sub
ascultarea sa. Era tenace, hotărât, perseverent în tot ce
întreprindea, iar în ură neclintit și răzbunător, mergând până
la cruzime și violență.
Sunt totuși și unii pe care nu a reușit să-i nimicească,
deși a luptat cu îndârjire împotriva lor. Era vorba de potrivnici
care nu se găseau în țară și nu putea ajunge la ei. Unul dintre
aceștia era vărul său Dumitrașco Cantacuzino, feciorul
unchiului Mihai, mort la Stambul pe la începutul văleatului
1634 de la nașterea Domnului. Rămas orfan, tatăl lui Șerban
îl aduse pe acest nepot în țară, crescându-l alături de copii săi
și-l ajută să dobândească primele dregătorii. Asta nu-l
împiedică pe văr ca, ajuns ispravnic al scaunului bucureștean,
să colaboreze cu Stroe Leurdeanu la pârârea și uciderea
binefăcătorului său, postelnicul Constantin Cantacuzino.
29
 Cum Șerban vodă nu izbutise să-l ucidă ca pe
Gheorghe Duca, va unelti amarnic și cu mari cheltuieli ca să-
l dea jos din scaunul Moldovei, scaun pe care Dumitrașco
Cantacuzino îl dobândise în 1684 chiar a treia oară13. Pornirea
împotriva vărului nu e provocată numai de complicitatea
acestuia la uciderea tatălui său, pe care domnul nu i-o putea
ierta. Ea e dublată și de împrejurarea că Dumitrașco
Cantacuzino putea deveni un concurent nedorit la tronul de
bazileu bizantin, la care avea exact aceleași drepturi de a
aspira ca și el. Drept care trebuia curățat neiertător din cale.
Unii istorici, pentru a-i scuza lui Șerban Cantacuzino
asasinatele, susțin că principele dorea reformarea statului și
chiar a întregii societăți, năzuind la modernizarea lor, iar niște
boieri obtuzi, cu gândirea anchilozată se opuneau dezvoltării
firești și progresului, împiedicând orice transformare. Drept
care, pentru a deschide calea înnoirii și perfecționării,
atitudinea lor refractară trebuia frântă, lucru care nu se putea
realiza decât prin eliminarea lor fizică și instaurarea terorii.
Cercetând însă lista celor uciși, motivația invocată nu
se justifică. În ce fel Radu Ocnaru, spânzurat în poarta casei,
serdarul Drosu înjunghiat mișelește pe drum, băiatul acestuia,
zvârlit în ocnă, sau fata sa batjocorită în modul cel mai crud
cu putință împiedicau reformarea statului, se opuneau
progresului sau amenințau evoluția spre bine a societății?!
Este evident că la mijloc nu e vorba decât cea mai comună,
mai banală și mai josnică răzbunare.
Nici măcar otrăvirea lui Gheorghe Duca vodă, deși în
acest caz e vorba de un deținător al puterii, deci de un
personaj în stare de a face opoziție progresului, nu poate fi
scuzată ori justificată cu asemenea argumente!

13
Prima domnie a lui Dumitrașco Cantacuzino în Moldova se situează în
noiembrie 1673. A doua domnie e cuprinsă între februarie 1674 și
noiembrie 1675. A treia domnie, din care e uzurpat de Șerban vodă
Cantacuzino, ține între 29 ianuarie 1684 și 15 iunie 1685.
30
 2

Însă în răstimpul iernii de pe la începutul văleatului al

1687 de la nașterea Mântuitorului, deci la vremea de început
a întâmplărilor istorisite aici, ceva părea să se fi schimbat în
firea aprigă a domnitorului. El, care nu iertase până atunci
nimănui nimic, care socotise că are drept de viață și de moarte
asupra supușilor săi, păru dintr-o dată cuprins de o anume
milă, de oarece îngăduință și înțelegere față de semeni, chiar
însuflețit uneori de dorința de împăcare cu aceștia. Oricum,
din când în când nu se mai arăta atât de hotărât și de
neînduplecat în execuții, dovadă stând chiar pomenita iertare
în ajun a vel paharnicului Papa Buicescu, fruntașul acelora
care-l pârâseră vizirului pentru reaua cârmuire a țării.
Celor de la Curte, care simțiră primii schimbarea, nu
le venea să-și creadă ochilor și nu priceau ce se petrece. La
început semnele acestei înnoiri ale firii sale erau palide, dar
în răstimpul anului, pe măsură ce vremea trecea, ele vor spori
din ce în ce, încât spre toamnă vor culmina cu dorința de a-și
mărita una dintre cele șase fete cu nimeni altul decât cu
descendentul Bălenilor, cei mai înrăiți dușmani ai
Cantacuzinilor, cu care până atunci păruse că nu se poate găsi
cale de împăcare. Dar până a ajunge în pragul acestei
întorsături uimitoare, vor trebui străbătuți încă mulți pași, unii
mai șovăielnici și mai nedeslușiți, alții pe cât de hotărâți, pe
atât de răspicați, încât nu lăsau loc de îndoieli și răstălmăciri.
Oricum, din răstimpul iernii, apropiații băgară de
seamă că vodă devenise, încet-încet, mai moale, mai puțin
înspăimântător la audiențe, mai răbdător, mai omenos în
răspunsuri, mai înțelegător și mai iertător cu cei din jur, parcă
mai atent la dorințele și rugămințile lor. Toți se întrebau
mirați dacă nu cumva fusese cuprins subit de probleme de

31
conștiință, de mustrări de cuget, de păreri de rău, căci evident
ceva se clătinase în sufletul său.
Că o preschimbare a cugetului său era pe cale să se
producă, era adevărat, numai că ea era departe de tălmăcirile
și înțelesurile date de apropiați. Nu era vorba de nici un fel de
mustrări de cuget, de regrete sau de reconsiderări ale faptelor
sale trecute. El nu-și reproșa nimic din ceea ce făcuse.
Avusese dintotdeauna dreptate, iar hotărârile luate, oricât de
crude și abuzive, fuseseră în credința sa, chibzuite și
îndreptățite. De fiecare dată acționase bine, corect, potrivit
clipei și-și atinsese ținta dorită. Avusese dreptate urându-i pe
aceia, destui de mulți de altfel, care n-au vrut să i se supună,
să-i recunoască măreția și ascendența imperială, căreia să i se
închine smerit. Bineînțeles că, pentru a-și tăia drumul
ascensiunii, trebuise să-i sortească pieirii, ucigându-i fără
cruțare. Câți să fi fost? Adevărul era că nici nu le mai știa
numărul. Nu încercase să le țină socoteala, iar acum și-i
aducea aminte numai pe sărite. Îi păsa prea puțin de ei, de
vreme ce crâcniseră împotrivă-i.
În sufletul său se petrecuse cu totul altceva. De la
sfârșitul anului trecut se îmbolnăvise și, din timp în timp, îl
chinuiau niște junghiuri îngrozitoare, care, asemeni unor
lame de cuțit, îi străpungeau încheieturile mâinilor și ale
picioarelor atât de violent, încât nici nu se mai putea ridica
din pat. Doftorii și vracii cărora le ceruse părerea, în frunte cu
vestitul Iacobos Pylarinos, care îl ținea de protomedic al
Curții, îl încredințaseră că ar suferi de gută, boală de care nu
moare nimeni, dar care canonește omul până la adânci
bătrâneți. Deci nu are pricină de neliniștire, căci de pierit nu
va pieri, dar va suferi, numai împotriva durerilor putând căuta
leac!
Ba școlitul medic elen, cu înaltă învățătură dobândită
pe băncile vestitei Universități din Padova, îl sfătuise să nu se
mai ghiftuiască la ospețe, ci să mănânce și să bea de acum
32
încolo cu zgârcenie, neîntrecând vreodată măsura, cum din
păcate cam este obiceiul când bucatele sunt gustoase, și să se
ferească cu deosebire de fierturi și prăjeli ce folosesc carnea
roșie. Ba ar putea lăsa de-o parte chiar anumite feluri de
băutură, oricât de ispititoare și desfătătoare ar fi acestea. Iar
dacă va ține un post strașnic și nu va mai mânca de frupt,
credința îl va mântui, căci Dumnezeu e mare. La durerile pe
care le avea, domnul socoti că medicul vorbește într-aiurea,
dând în damblaua credinței, căci răbdând de foame nu vedea
cum s-ar putea face bine.
De altfel în răstimpul stărilor de rău își aminti de
împrejurările morții căpitanului Ghinea, omul său de
încredere, poreclit în ascuns „ucigătorul său de boieri” și nu
excluse că între suferința sa și această slugă ar putea fi o
legătură. Cel cu pricina își dăduse duhul cu nici trei ani în
urmă. Atunci când aflase vestea pieirii sale, nu fusese prea
impresionat, căci pierdea, e drept, un slujitor foarte destoinic,
cum rar se găsea, dar acesta nu era de neînlocuit. Amintindu-
și însă împrejurările în care își dăduse sufletul, nu se putu
abține să nu le pună în legătură cu starea sa de acum,
întrevăzând o posibilă interdependență. Era deci înspăimântat
de gândul că l-ar paște o moarte ca aceea a căpitanului
Ghinea, despre care i se povestiseră lucruri de groază, pe care
odinioară le socotise simple scorneli și exagerări și nu le
dăduse atenție, dar acum, ajuns pe patul de suferință, le
reconsidera cu îngrijorare. Deci în vreme ce zăcea
neputincios, era terorizat de teama de a nu merge cumva pe
urmele căpitanului Ghinea, pricină din care se simțea puțin
strâmtorat, dar nu se închipuia nici o clipă ca un învins și nu
era dispus să ceară iertare, să regrete sau să facă un pas înapoi.
Ceea ce făptuise până atunci era bine, corect, drept și cuvenit,
toți fiind datori să se supună, nu să cârtească. Oricum și din
acest impas nu putea să nu scape, cum se întâmplase de altfel

33
de fiecare dată, își zicea el, ca să se îmbărbăteze. Trebuia
numai să găsească cheia…
Dar cu toate încercările de a se liniști, năluca
căpitanului Ghinea îi răsărea tot mai stăruitor în ochii minții.
Cu trei ani în urmă îl trimisese pe boiernaș în Polonia, în
graiul de odinioară zisă Lehia, ca să grijească de soarta lui
Gheorghe Duca, care pe atunci tocmai pierduse stăpânirea
Moldovei. Principele vecin, după ce se întorsese la sfârșitul
lui 1683 de la asediul Vienei, ajuns acasă, descoperi că în
lipsă scaunul îi fusese ocupat de Ștefan Petriceicu vodă cu
ajutorul regelui Sobieski, care, după izbânda din Austria
asupra turcilor, continuase ofensiva antiotomană în țările
carpato-dunărene, pe le râvnea pentru sine. Din Ardeal, pe
unde trecuse drumul său de întoarcere, Duca nu cutezase să
meargă Iași unde se înstăpânise rivalul, ci se oprise cu oastea
pe moșia soacră-si, la Domnești, undeva în partea de miază-
noapte a Țării de Sus14.
Fiind ajunul Crăciunului și o înzăpezire fără seamăn,
principele lăsase orice prevedere de-o parte, socotind că nu e
vreme de război și de primejdii, ci un timp al liniștii și tihnii.
Nu de aceeași părere era însă potrivnicul, care griji ca un
comando polonez, adică în graiul vremii un pogheaz sau
ceambur leșesc, condus între alții de un nepot al său, să-l atace
pe cel înturnat acasă, care, prin ivirea sa, îi punea la îndoială
domnia abia dobândită. Duca vodă, care nu-și făcea nici un
fel de griji, tocmai petrecea ospățul Crăciunului la conacul
bătrânei sale soacre ce era plecată dimpreună cu nevastă-sa,
în vreme ce oștenii săi se risipiseră prin sat pe la gazde, să
guste și ei în tihnă bucuriile praznicului. Nu fu deci greu ca
delăsătorul domn să fie capturat, cetluit, urcat în grabă într-o
sanie umplută cu paie, și, acoperit doar cu o cergă țărănească,

14
Moldova se împărțea în evul mediu în Țara de Sus și Țara de Jos. A se
vedea harta de la Anexe.
34
să fie dus peste hotar în crăia vecină, unde fu întemnițat.
Apărătorii se dezmeticiră abia când el nu mai putea fi ajuns
din urmă.
Frumoasa lui soață, dimpreună cu spujina ei de copii,
care erau vreo nouă la număr, aflând de nenorocirea
întâmplată soțului și de neputința sa de a mai ajunge în scaun,
fugi în vremea asta mai întâi la Brăila și apoi la Focșani, și
sfârși prin a se aciuia pe lângă ibovnicul ei de odinioară de la
București, care o primi cu brațele deschise, spre înciudarea
neveste-si, prima doamnă a țării în acea clipă, care avea cele
mai urâte cuvinte pe seama nedoritei musafire, întrebându-se
cu glas tare, în auzul suitei, care din cele nouă progenituri ale
fugarei or fi din sămânța soțului ei. Dar Anastasia, fire foarte
independentă și voluntară, asemenea mamei sale care o
însoțea, nu stătu mult aici, ci, după bobotează, în ciuda
gerului, cu toată șleahta ce-o urmase, luă calea Țarigradului.
Șerban vodă nu putu decât să se bucure de
nenorocirile ce-l loviseră pe Duca, căci, după ce nu-l suferea
din pricina multor necazuri pe care i le pricinuise, avusese
prilejul de a benefica din nou de grațiile neveste-si. Oricum,
el urmărea cu satisfacție odiseea fostului vecin, dorindu-i tot
ce putea fi mai rău și în primul rând îi ura o întemnițare cât
mai îndelungată, chiar fără de sfârșit, dacă era cu putință. Dar
tocmai când socotea că celălalt a fost scos pentru totdeauna
din joc, află că bătrânul reușise să-l înduplece pe craiul
Poloniei, Ioan al III-lea Sobieski, să-l elibereze în schimbul
unei sume de răscumpărare de o sută de pungi, cu îngăduința
de a se întoarce la Înalta Poartă. Încuviințarea primită nu era
de mirare, căci între timp protejatul regelui leah, adică
Petriceicu vodă, folosindu-se și ajutorul tătarilor din Bugeac,
fusese înlocuit de otomani cu un preferat al lor, un anume
Dumitrașcu Cantacuzino, vărul principelui muntean, iar
slobozirea lui Duca crea deci dificultăți nu omului său, ci

35
aceluia al împăratului potrivnic, de aceea avea toate motivele
să-i accepte cererea, chiar cu oarece perfidă satisfacție.
Șerban vodă văzu dintr-o dată că dulcile nădejdi pe
care și le făcuse privind scoaterea din joc a lui Duca se
destramă, drept care, cuprins de indignare, hotărâse să
intervină pentru a întoarce lucrurile pe făgașul nenorocirilor
dorite de el. Prin urmare îl însărcină pe omul său de încredere,
căpitanul Ghinea, să plece grabnic în Lehia ca să-l convingă
pe craiul Ioan Sobieski să nu-l sloboade pe Duca, iar de n-o
izbuti să-l înduplece, să grijească de otrăvirea prinsului. Era
tocmai vremea când împuterniciții craiului și ai împăratului
Leopold, întruniți la Linz, neguțau încheierea unei alianțe
antiotomane, încurajată și patronată de papa Inocențiu al XI-
lea, supranumit și Fericitul Inocențiu, tocmelile găsindu-se
într-o fază destul de înaintată15. Șerban încerca a demonstra
craiului că eliberarea lui Duca și trimiterea sa la
Constantinopol ar putea sugera partenerilor de alianță, adică
vienezilor, o suspectă toleranță față de dușmanul comun,
Turcia, cât și o încercare de a stabili prin cel slobozit un
contact ascuns cu sultanul, bănuieli care ar dăuna tratativelor
în curs, născând neîncredere și suspiciuni. De altfel nu trebuia
uitat că întemnițatul era cu totul înfeudat musulmanilor, el
luptând cu multă convingere alături de ei la Viena, și asta cu
doar câteva luni înainte de arestare.
Oricum, Șerban vodă se îndărătnicea în căutarea unor
pretexte pentru a împiedica slobozirea, căci întemnițatul nu
trebuia să ajungă în nici un caz la Stambul, întrucât, cu
relațiile pe care le avea, el și mai ales apriga sa soacră care
mai trăia, putea să-i smulgă chiar lui tronul, pe care de altfel
Duca îl mai deținuse cu ani în urmă, tot datorită înrâuririi

15
Alianța dintre Polonia și Austria, care stă la baza noii Ligi Sfinte, a fost
încheiată în 5 martie 1684 la Linz. La 15 iulie 1684 la înțelegere aderă
și Veneția, iar în 24 iunie 1686 Rusia, cea din urmă atacând Crimeea,
stăpânită la acea vreme de tătari, vasali Turciei.
36
ambițioasei bătrâne. Avea deci temeiuri foarte serioase de a
fi îngrijorat, urmărind demersurile căpitanului său cu sufletul
la gură.
Cu oarece întârziere, e drept, căci nu se arătase prea
grăbită a răspunde rugii soțului ei, doamna Anastasia,
trimisese banii de răscumpărare care, pentru a ajunge în
Polonia, nu puteau trece decât prin Muntenia și Ardeal.
Șerban voise să-i oprească, zăbovindu-i pe cei doi purtători ai
comorii, nu tocmai de neglijat, fiind vorba de vreo sută de
pungi de monede zornăitoare, dar până la urmă nu avu tăria
de a refuza o rugă a dulcii sale ibovnice, cu care trăise clipe
de neuitat.
Putătorii banilor, după ce scăpară de zăticnelile sale,
se opriră în cetatea Bistriței, din colțul de miază-noapte a
Ardealului, urmând ca aici, la hotar, să se facă schimbul. Ei
să dea banii trimișilor crăiești, primind în schimb pe domn,
preîntâmpinând astfel o înșelăciune. Nepotul lui Duca,
Cârstea vătaf, unul dintre purtătorii comorii, porni cu
scrisorile de înștiințare mai departe spre Liov, spre a-l vesti
pe întemnițat că slobozenia sa e aproape.
Taman în aceeași vreme, prin martie 1684, sosi la
Liov și căpitanul Ghinea, după ce regele îi arătase limpede că
nu are de gând să se răzgândească în privința lui Duca.
Trebuia lăsat să ajungă la Stambul, ca, de acolo să uneltească
destituirea noului domn, pe care nu-l agrea.
În câteva zile Ghinea izbuti să cumpere pe câțiva
dintre străjerii domnului muntean, tocmindu-se cu ei pentru
otrăvirea acestuia. Cronica arată că, chiar în ziua când Cârstea
vătaf citea unchiului său scrisorile aduse cu sine, acesta, după
ce bău apă dintr-o cupă care tocmai i se adusese, va cădea ca
secerat din picioare, pierindu-i și vorbirea. Se va zbate apoi
încă vreo trei zile întins pe o laviță, până ce în sfârșit își dădu
duhul. Desigur că intervenția lui Șerban vodă în cele
petrecute nu se putu dovedi, căci, ca de obicei, Ghinea lucrase
37
cu deosebită discreție, fără a lăsa urme, încât mulți vor zice
că prinsul, la aflarea îmbucurătoarei vești, fusese lovit de
dambla. Dar ivirea lui Ghinea în Liov tocmai în aceste clipe,
era pentru toți o dovada neîndoielnică, sau cel puțin un temei
îndestulător, de a suspecta amestecul domnului muntean.
După ce se încredință că porunca primită a fost
îndeplinită, Ghinea porni tacticos spre hotar. Avea putința de
a reveni acasă fie tăind Moldova de-a curmezișul, fie scurtând
călătoria prin Ardeal. Drumurile moldovene erau însă în acele
clipe cât se poate de nesigure, căci la aceea vreme Dumitrașcu
Cantacuzino încerca să-l scoată din țară pe Ștefan Petriceicu,
ajutat fiind în sârgul său de hoarde de tătari, care hălăduiau
prin părțile Prutului, jefuind și ucigând fără osebire pe toți cei
întâlniți în cale. Pe deasupra era știut că Șerban vodă îl
dușmănea aprig pe vărul său care lupta pentru scaun, iar
acesta nu avea de gând să-i rămână dator celui dintâi, încât
renumele de om de credință al principelui muntean nu era o
recomandare care să-l favorizeze pe căpitan, ci dimpotrivă!
De aceea Ghinea alese pentru întoarcerea acasă calea
Ardealului, dar pentru asta trebuia să străbată munții, lucru
care lui i se păru o joacă, el socotindu-și tăria trupească fără
de margini. Era de altfel foarte mândru de înfățișarea sa, în
temeiul căreia se bucurase de mare trecere pe lângă femei. Îi
plăcea cu deosebire să se laude cu mușchiulatura, ale cărei
vine vânjoase se puteau vedea zvâcnind sub piele ca niște
fuioare groase. Aceasta era pricina din care obișnuia să poarte
veșminte subțiri de piele neagră sau de culoarea ghindelor,
strânse pe talie mai să crape, ca toate însușirile trupești cu
care-l dăruise pronia și cu care se lăuda, să poată fi deslușite
fără tăgadă. Era de altminteri și pricina din care ura caftanele
fastuoase de curte, care, prin lărgimea, tăietura dreaptă și
grosimea lor, ascundeau minunata lui alcătuire,
preschimbându-l într-o ființă searbădă de duzină, ce nu
atrăgea privirile înfierbântate și pofticioase ale femeilor.
38
Deci, pornind de la această înclinație a firii sale, el porni pe
drumul de întoarcere îmbrăcat foarte subțire. De altfel fiind
sfârșitul lui martie, deci primăvara ajunsă în toi, nici nu era
deosebit de frig, încât straiele care-l încântau nu părură a-i
pricinui vreo supărare.
Necazul începu când călătorii prinseră a urca
povârnișurile munților, căci se lăsă dintr-o dată un ger aprig
ca în toiul iernii, însă unul sec, fără urmă de ninsoare.
Înfrigurați, însoțitorii își scoaseră imediat cojoacele mițoase
și căciulile, căci prinseră a tremura temeinic. Ghinea nici nu
voi să audă de asemenea încotoșmăneală. El era un bărbat
tare, dintr-o bucată, pe care nu-l speria, ca pe ceilalți, puțin
frig, zicea el, râzând a batjocură. Când ajunseră în sfârșit la
Bistrița, avea mâinile și picioarele degerate. Când îl
dezbrăcară, căci el nu mai era în stare să se descurce singur,
toți se uitară a mirare la ele, căci păreau ca de ceară, alocuri
ciudat de albe, alocuri parcă puțin cenușii. Niște vraci
încercară să-i vină în ajutor, frecându-l ușor cu moare de
varză în locurile vătămate, sfătuindu-l totodată să întrerupă
cel puțin pentru câteva zile călătoria, rămânând sub îngrijirea
lor. Între timp poate se încălzea și vremea, arătau ei, căci era
totuși primăvară, iar ici-colo mugurii începuseră a crăpa.
Căpitanul, luându-i în zeflemea, îi repezi, spunându-le ca dea
asemenea povață tânților, iar nu unui bărbat zdravăn, în toată
firea, care nu se sperie din orice fleac.
Ceata călări temeinic și a doua zi, ajungând spre seară
în cetatea Făgărașului. Când poposi aici, Ghinea mărturisi că
nu-și mai simte nici mâinile, nici picioarele. Nici nu mai putu
coborî singur din șa. Însoțitorii îl luară pe brațe și-l duseră
într-o odaie. Smulseră hainele de pe el, pe care abia de le
putură scoate de strâmte ce erau. Carâmbii cizmelor trebuiră
să-i taie ca să-l poată descălța.
Când îl dezbrăcară, cei aflați sub ascultarea sa
rămaseră uimiți. Înfățișarea pielii se schimbase. Dacă în seara
39
trecută părea ca de ceară și era mai toată albă, acum pe fața ei
începură a apărea alocuri niște pete negre ca tăciunele.
Bărbații se priviră îngroziți. Oare cine pe lumea asta avea
pielea neagră? În icoanele și în zugrăvelile din biserici numai
diavolii erau negri. Oare atunci înnegrirea lui Ghinea ce putea
însemna? Nu cumva îi ieșea la iveală adevăratul chip, care nu
era tocmai al unui seamăn? De altminteri și firea nu era aceea
de om obișnuit, lucru știut de multă vreme, de aceea de altfel
lumea se cam temea de el. La drept vorbind era cunoscut de
toți ca „omorâtorul de boieri”, iar porecla născocită pe seama
sa cu mult în urmă, se bucura de o largă răspândire, deși se
folosea numai în ascuns.
Căpitanul întins pe laviță abia mai putea vorbi. Era
surprinzător de liniștit, arătând celor care-l păzeau că el nu
prea simțea nimic, adică nu avea dureri, doar că era poate cam
amorțit și amețit, ne-mai-deslușind prea limpede lumea din
jur. Îngrijitorii săi ridicau discret colțurile cergii cu care-l
acoperiseră și descopereau cu uimire că, pe măsură ce vremea
trecea, negreala i se întindea pe piele. A doua zi, după ce-i
cuprinsese brațele și picioarele, începuse a se întinde alocurea
și pe trup. Nimeni din cei de față nu mai văzuse vreodată în
viața sa asemenea ciudățenie. Desigur lucrul era legat de
înrâurirea unor puteri de dincolo de fire. Poate că Duca era
plăcut lui Dumnezeu, care se supărase tare când oblăduitul
său fusese ucis mișelește și hotărâse pedepsirea făptuitorului,
scoțând la iveală adevărul despre el, arătând că nu e o ființă
ca celelalte, ci un diavol, a cărui dare în vileag curgea pe
îndelete, făptuindu-se însă pas cu pas.
Chiar Ghinea mormăi la o vreme ceva ce abia se putea
desluși, despre păcatele nenumărate care-i strivesc și-i sfâșie
sufletul și care acum se răzbună, potopindu-l cu negreala
răului pe care-l întrupau. Fu chemat și un preot, care însă se
îngrozi să primească spovedania unui om care se înnegrea, cu
atât mai mult cu cât era tot mai greu de priceput ceea ce voia
40
să mărturisească suferindul. Oricum era vorba de niște
amarnice păcate care ar apăsau asupra sa, care acum îi sunt
plătite de pronie. Așa se chinui câteva zile spre groaza celor
din jur, care nu voiau să înțeleagă ce se petrece, închipuindu-
și tot felul de grozăvii pe seama sa. În sfârșit într-o noapte își
dădu duhul. Dimineața fu găsit țeapăn și negru ca un harap.
Doar că buzele nu le avea groase și nici părul creț.
Dacă în anii dinainte Șerban vodă nu prea luase în
seamă clevetelile însoțitorilor lui Ghinea, care-i povestiseră
înfiorați cele văzute cu ochii lor, acum când avea dureri
îngrozitoare la mâini și la picioare, deci taman unde începuse
răul și la slujitorul său, se sperie, temându-se că-i călca pe
urme. Poate că uciderea lui Duca fusese un lucru neinspirat.
Poate că acesta se găsise într-adevăr sub ocrotirea unor forțe
din lumea de dincolo de fire, sau sub pavăza proniei însăși,
lucru de care nici el, nici Ghinea nu ținuseră seamă, iar
puterile cerești s-au răzbunat asupră-le. Nu trebuia uitat că
Duca, din sărman băiat de prăvălie ajunsese un domn cu
trecere, lucru ce nu era sortit oricărui muritor, putând fi o
dovadă a acestei oblăduirii a celor nevăzute…
Dar îngrijorător era că dacă împlinitorul poruncii
pătimise atât de amarnic, oare cel care dăduse porunca, avea
oare vreo șansă de a scăpa mai ușor? Iar Ghinea se plânse,
cum povestiseră însoțitorii, că pedeapsa îi venea nu numai
dinspre moartea lui Duca, ci și de pe urma celorlalte omoruri
pe care le făcuse… Dar toate nu erau săvârșite din voia sau
din plăcerea căpitanului, ci erau făptuite din porunca lui. Iar
dacă acela plătise atât de scump împlinirea poruncilor, el, ca
acela care dăduse porunca, putea nădăjdui că va fi iertat?
Dacă instanța umană nu-i putuse dovedi vreodată vreo vină,
cea divină cunoștea totul, ei nu-i erau tăinuite secretele
muritorilor, nici cele mai ascunse… Deci Dumnezeu îi
cunoștea în amănunțime nu numai faptele, ci și gândurile care
se ascundeau în spatele lor…
41
 Apăsat de aceste socotințe, Șerban vodă era chinuit de
teama îngrozitoare că va împărtăși cele pătimite de sluga sa,
neavând scăpare. Se trezise în el o spaimă îngrozitoare, fără
de hotare că-l paște moartea, și nu una obișnuită, de care are
parte orice ființă umană, ci una cu rădăcini de dincolo de fire,
ce pune stăpânire pe ființa sa ca o uriașă caracatiță cu
nenumărate brațe ce-l încătușează necruțător. Ori față de
această temere uriașă, nimicitoare, spusele protomedicului
său, un grec crescut pe undeva pe căldicelele meleaguri ale
Italiei, cât și sfaturile sale de a mânca mai puțin sățios,
ferindu-se mai ales de fripturile cu miros ademenitor și de
băutură pe săturate, i se păreau niște copilării, sau chiar niște
absurdități de tot deșarte. Acesta desigur nici nu-și închipuia
ce păcate uriașe apasă pe sufletul său, pe care postul, poate
folositor mântuirii unei hârci de babe, nu le poate lecui…
Faptele sale cereau desigur mai mult decât ținerea unui
simplu post pravoslavnic!
Deci pricina pentru care Șerban vodă începu a fi mai
îngăduitor în cel de-al nouălea an al domniei sale nu era
urmarea trezirii în sufletul său simțitor a unor gingașe
mustrări de conștiință și nici apariția unor remușcări, ori
păreri de rău. Motivul adevărat al schimbării sale era teama
aceasta fără de margini că ar putea păți ca Ghinea, căci toate
păcatele făptuite de acesta erau poruncite de el. Pe deasupra
dânsul făptuise destule omoruri și prin alți mijlocitori. Deci
asupra sufletului apăsau mult mai multe păcate decât asupra
cugetului lui Ghinea. Nici nu mai știa numărul acelora care
plătiseră cu viața faptul că el nu-i plăcuse… Prin urmare ceea
ce pricinui preschimbarea firii sale înspre bine, făcându-l
ceva mai omenos, era teama strivitoare care-l chinuia în
ascuns. Desigur că în răstimpul anului se vor adăuga și alte
împrejurări și alte anevoințe care-l vor pune la încercare, dar
teama fu aceea care făcu spărtura începutului…

42
 Fie ziua, fie noaptea, când era singur în iatac și nu
putea adormi, se dezvelea cu grijă împingând cerga de-o parte
și, ridicându-și cămașa de noapte, își privea foarte atent
picioarele, căutând pe ele eventuale pete negre. Și de fiecare
dată constata cu ușurare că în locurile dureroase nu apăreau
pete negre, ci doar pete roșii sau vineții. Deci nu ajunsese la
pragul pe care-l atinsese Ghinea în căderea sa. Poate că
clevetitorii aveau dreptate; era cu putință ca Ghinea să nu fi
fost din capul locului om, ci o arătare de ducă-se pe pustii, ce-
și schimbase înfățișarea, înșelându-l… Oricum fusese
deosebit de îndemânatic și de folositor, descurcându-se în
chip strălucit în orice împrejurare; păcat că-l pierduse…

Șerban vodă avea un conac măreț și o grădină întinsă

pe Ulița Mare a dinspre Mânăstirea Sărindarelor16 din
București, uliță zisă uneori a Brașovului, iar mai apoi, pe
vremea lui Brâncoveanu, podul Mogoșoaiei17, care trebuia să
facă un larg ocol în jurul stăpânirii sale, ce-i stătea cumva în
cale. Ogrăzile cu pricina se aflau undeva din jos de sfântul
locaș, dar nu prea departe de porțile sale. Totuși ca domn,
voievodul preferase să locuiască dimpreună cu nevasta și
copiii în Palatul domnesc, zis mai apoi Curtea Veche, deși
odăile de care puteau dispune aici, mai ales nevasta și copiii,
erau mult mai puține și mai înghesuite decât acasă.
El, cel altă dată agil ca o panteră, plin de viață și de
forță ca un tigru, unduios și plăcut femeilor, era acum bolnav
de nici nu putea umbla, încât zăcea mai toată vremea

16
Sărindar = ciclu de patruzeci de rugăciuni făcute de preot timp de
patruzeci de zile consecutive pentru morți, pentru iertarea păcatelor,
pentru bolnavi, etc. Sau rugăciune făcută de preot la 40 de zile de la
moartea cuiva sau o dată pe an. Sinonime: parastas, sărăcustă.
17
E vorba de Calea Victoriei de azi.
43
neputincios în pat, pradă chinurilor, lipsind adesea și din
divan, unde îl suplinea prea-fericirea sa, mitropolitul
Teodosie Veştemeanul, duhovnicul și omul de casă de
odinioară al Cantacuzinilor, pe care el îl reînturnase în slujbă
încă din primele luni ale domniei sale, din care adversarii
politici îl înlăturaseră încă din răstimpul anului 1672-lea al
spăseniei, surghiunindu-l la Tismana, unde se străduiseră să-
l țină aproape întemnițat.
Deci măritul domn își petrecuse boboteaza și toate
praznicele ce-i urmaseră zăcând în așternuturi chinuit de
dureri, de temeri și de gânduri negre, privegheat fiind de
medicul său Iacobos Pylarinos, adus la Curte tocmai din Italia
cu ceva vreme în urmă, la recomandarea fratelui său
Constantin stolnicul. Caznele se continuară și în luna lui
făurar, sau pre limbajul de azi în răstimpul lui februarie, lună
cu care începu în acel an, al 1687-lea al spăseniei, și Postul
cel Mare al Paștilor.
De altfel încă din a doua săptămână a postului fu vestit
că mama sa, principesa Elena, trăsese și ea în București, din
dorința de a sta de vorbă cu el, ca să-l înduplece să-l ierte pe
fratele mai mic, Constantin, preferatul ei, pe care dânsa
socotea că-l oropsește pe nedrept. Demersul nu era
întâmplător, căci din vechime exista obiceiul ca în acest
răstimp de cucernicie, în amintirea chinurilor Domnului, în
chip de spăsenie, celor osândiți să li se ierte păcatele și să li
se ușureze soarta. Iar bătrâna doamnă voia să-l roage să
extindă și asupra fratelui său binefacerile acestei datini
strămoșești. Cum nu avea de gând să cedeze, Șerban făcu tot
posibilul ca să nu-și întâlnească mama, iar boala de care
suferea oferea pretextul ideal ca s-o poată evita. Iar cum
bătrâna socotea firesc ca el s-o caute, ca fecior al ei, și nu
invers, nu se învrednicise să urce până la palat, deși i-ar fi fost
la îndemână, iar vremea îi prisosea oricum. Principele se
slujise de îndârjita-i încăpățânare de a nu-l căuta, ca să amâne
44
la nesfârșit orice întrevedere, cu scuza că deocamdată nu
poate părăsi patul, făgăduind însă că va veni de cum se va
simți mai bine. Deci, deși se aflau la doar o aruncătură de băț
unul de celălalt, nici după o săptămână nu apucară să se
întâlnească.
Deși bolea de destulă vreme, domnul nu-și neglijă
totuși preocupările. Grija sa cea mai de seamă era aceea de a
nu-și scăpa din ochi dușmanii, căci prevenea astfel orice
încercare de a fi surpat. Drept care primea neîntrerupt în iatac
tot soiul de iscoade, de informatori sau pârâtori, cât și pe
executorii poruncilor sale, încât în jurul patului său era un
neîncetat du-te-vino, un întreg puhoi de oameni intrând și
ieșind din odăile sale.
Astfel la câteva zile după ce trecuse praznicul sfinților
apostoli Arhip și Filimon18, deci pe la începutul celei de a
treia săptămâni de post, puțin înainte de ora cinei, paicul care-
i păzea tinda iatacului îl înștiință că îl caută după obicei
căpitanul Cobză Dumitrașcu, ca să-i înfățișeze înștiințările
poruncite. Voievodul îi trecuse de fapt lui însărcinările mai
dificile și mai delicate, pe care cu ani în urmă le împlinea
căpitanul Ghinea. Înlocuitorul se descurca mulțumitor, dar nu
se compara nici pe departe cu răposatul, pe care principele nu
putea decât să-l regrete. Pe cât de discret, de destoinic și de
rapid era dispărutul, pe atât de șleampăt, de neglijent și de
zgomotos era Cobză. Deși nu era propriu-zis un palavragiu,
care să istorisească vrute și nevrute, neștiind să țină un secret,
nu avea îndemnarea de a acționa în ascuns, disimulat și
prefăcut. Tot ce întreprindea era făcut cumva pe față, încât
toată lumea putea să-i descopere faptele. Dar oricum era un
executor supus, de toată încrederea, fidel, care nu ezita și nu
făcea nazuri, oricât de odioasă ar fi fost însărcinarea primită.
El nu judeca poruncile, ci le îndeplinea orbește, ca o

18
Praznicul cade în 19 februarie.
45
mașinărie fără de cuget. Acum îi dăduse îndatorirea destul de
gingașă de a-i păzi fratele mai mic, pe Constantin zis
stolnicul, în care nu numai că nu mai avea nici un fel de
încredere, dar începuse chiar a-l dușmăni. Dacă nu i-ar fi fost
frate, și dacă la mijloc n-ar fi fost aspra și autoritara sa mamă,
demult i-ar fi făcut de petrecanie, cum procedase până atunci
cu toți cei care cutezaseră să-l înfrunte. Dar cu frate-său parcă
nu-i era la îndemână să se poarte la fel… Însă pentru a se feri
de vreo surpriză din parte-i, căci avea toate temeiurile să se
teamă de așa ceva, îl supusese de câțiva ani unei strașnice
supravegheri, după ce-l surghiunise la moșie.
Desigur, nu putea să-i nege meritele. Chiar și
dobândirea domniei putea spune că în parte se datora și
sârgului său, căci în urmă cu peste opt ani stolnicul
Constantin îl prevenise să fugă din țară, căci Gheorghe Duca,
aflat la acea vreme la războiul Cehrinului dimpreună cu
vizirul, îi pusese gând rău la întoarcerea acasă. Iar Șerban nu
putea uita faptul că sfatul salvator îl primise din parte-i tocmai
la vreme, lucru ce-i înlesnise scăparea.
Apoi, pe deasupra, biv vel stolnicul Constantin știuse
să se facă deosebit de util prin faptul că, dintre toți frații, era
cel mai învățat și cel mai umblat prin lume, izbutind, prin
mijloace numai de le cunoscute, să-și țeasă o rețea de relații
din apusul Evropei până în răsăritul ei. În primul rând legase
o mulțime de prietenii cu personaje cu trecere în ținuturile lor
de baștină, impresionându-le cu renumele de vajnic urmaș al
împăraților bizantini de altă dată, amănunt care-i dăduse în
ochii lor o aureolă aparte și un uriaș aer de superioritate. Era
deci firesc că toți cei întâlniți în cale îi căutaseră apropierea
și prietenia, pe care el avusese talentul de a o încuraja și
cultiva. Avea astfel legături peste tot în lume. Această rețea
numeroasă de prieteni și cunoscuți ajunsese a o transforma
într-o adevărată agentură de informații și informatori, care-l
ținea la curent cu toate noutățile, preocupările și năzuințele
46
curților regești sau împărătești de pe meleagurile asupra
cărora se întindea. Știa astfel tot ce se urzea acolo, tot ce se
discuta, tot ce se petrecea. Spre el curgeau știri fie din
îndepărtata Franță sau Anglie, fie din ținuturile răsăritene ale
Moscovei sau ale Țarigradului, ori din eparhiile Levantului
de dincolo de mări. Nu era zare care să nu se fi auzit de el, în
care să nu aibă un cunoscut sau chiar un prieten cu care să-și
scrie. Iar în lipsa acestuia, izbutise să-și vâre pe acolo vreo
iscoadă plătită. Dacă aveai nevoie de o povață legată mersul
lucrurilor dintr-o țară sau alta, de o informație privind starea
de cuget a unui monarh, de o legătură în străinătate, sigur la
el puteai afla ajutorul trebuitor.
Apoi știuse să intre în relații și cu toți ambasadorii
acreditați la Istanbul, care-i furnizau știri. Aceștia chiar se
slujeau uneori de canalele sale și ale domnilor munteni pentru
a-și înlesni corespondența cu țara natală. De altfel stolnicul
tocmise și o seamă de despecetluitori de scrisori, încât
răvașele acestor slujbași ce-i treceau prin mână erau deschise,
decodificate și citite, închipuind o sursă suplimentară de știri.
Ba, în aceiași parte de lume, intrase în legături prietenie cu o
mulțime de potentați otomani, cunoscându-le dorințele,
năzuințele și slăbiciunile, încât adeseori găsea mijloace de a
se sluji de aceștia pentru înfăptuirea gândurilor sale.
Dar prietenii, cunoscuții, iscoadele plătite nu erau
singura sa sursă de informații. Averea îi îngăduia să cumpere
și o seamă periodice ce se tipăreau la acea vreme în marile
orașe apusene, care îi înlesneau și ele cunoașterea situației
internaționale. În biblioteca sa puteai găsi spre pildă „Il
corriere ordinario”, adevărat ziar bisăptămânal al acelor
timpuri ce se tipărea cu regularitate la Viena, în paginile
căruia erau zugrăvite cele mai proaspete noutăți legate de
anevoințele cârmuirii imperiului romano-german, dar nu
rareori și a țărilor învecinate acestuia. Alt „Il corriere” îi
venea din Veneția, aducându-i știri din Italia. Tot din partea
47
aceea de lume îi ajungea din când în când în mână și un jurnal
politico-ecleziastic zis „Foglio”, adică pe limba noastră
„foaia”, editat în micul oraș Fuligno, ce-i oferea nu numai
știri de pe acele îndepărtate meleaguri, ci mai ales vești de la
și despre Vatican, care nu erau lipsite de interes, mai ales din
momentul din care se lansase ideea unei noi „Ligii Sfinte”
împotriva împărăției otomane, susținută de papa Inocențiu al
XI-lea. Dar nu lipseau din colecțiile sale nici acele „diarium”,
ce apăreau în unele din marile orașe apusene, deși din păcate
nu putea procura decât o mică parte dintre ele. Acestora li se
adăugau și unele „avisi militari”, foi volante ocazionale, care
vorbeau despre înfruntările militare ale clipei, prin care
învingătorii își preamăreau victoriile, dar dădeau și destule
informații despre jocurile de interese ce stăteau în spatele
conflictelor evocate, avertizându-i pe cei interesați asupra
atitudinii pe care trebuiau s-o adopte pentru a evita
dificultățile.
De aceea nu trebuie să pară de mirare că, fără a avea
oficial vreo dregătorie, pe care de altfel n-o ceruse și n-o
dorise și de aceea nici n-o primise, dintru început fratele
domn îi încredințase cu depline puteri cancelaria sa de relații
externe, sau cum am zice în graiul vremii cancelaria
postelnicească, lăsându-l să controleze fără îngrădire întreaga
corespondență cu toate capele încoronate cu care avea de a
face. Vel-postelnicii acelor vremuri, peste îndatoririle cărora
se băga, anume nepotul Constantin Brâncoveanu, iar mai apoi
un anume Ghincea Rustea Văleanu, îl acceptaseră fără să
crâcnească, căci nu se puteau pune cu o hotărâre domnească
răspicată, mai ales că omul se vădea peste măsură de școlit și
de umblat, destoinicia sa depășindu-i cu mult.
De altfel stolnicul se și pricepuse să rânduiască în chip
strălucit resortul ce i se încredințase, el neaducând în slujbă
doar grămătici băștinași cunoscători ai limbilor feluritelor țări
apusene cu care dorea să intre în legături, ci deseori secretarii
48
tocmiți erau aduși chiar de pe meleagurile cu pricina, fiind
deci nu numai buni cunoscători ai graiului de acasă, ci aveau
habar și de tradițiile și realitățile politice de acolo. Spre a face
cât mai rodnică această muncă de informare și de
corespondență cu străinătatea va atrage la București și
cunoscători ai scrierilor codificate, dar și așa-ziși „specialiști”
pricepuți în despecetluirea scrisorilor, adică niște iscusiți
hoțomani, în stare să deschidă nesimțiți corespondența
străină, copiindu-i cuprinsul. De altfel adusese la București și
o seamă de medici și astrologi, care, la adăpostul onorabilei
lor meserii, erau folosiți cu deosebire în scopuri diplomatice
și de informare, adică de spionaj am zice in termeni moderni.
Numărul străinilor era uneori destul de mare, încât te mirai de
unde i-o fi scos pe toți.
Deci pornind de la priceperea sa cu totul osebită în
trebile internaționale și de la legăturile pe care știuse să le
cultive, în primii ani de domnie ai lui Șerban vodă toate
relațiile Ungrovlahiei în afară se făceau numai prin mijlocirea
biv vel stolnicului, el având rolul hotărâtor în comunicarea cu
puterile străine și cu toți ambasadorii acestora din Stambul,
deși formal nu era purtătorul vreunei dregătorii anume, care
să-l ridice deasupra celorlalți. Trecerea sa deosebită pe lângă
domn va ajunge un lucru repede cunoscut și acceptat. Deci cu
peste opt ani în urmă, când fratele îi său tocmai ajunsese
domn, stolnicul putea socoti că și-a atins ținta și-și împlinise
năzuința sa de-o viață, aceea de a fi factorul decisiv în făurirea
destinelor țării, așezat undeva chiar deasupra voievodului
recunoscut și deținător formal al puterii.
Din această poziție favorită își putea realiza visul
demult dorit, acela de a juca rolul de eminență cenușie a
regimului, recunoscut ca atare și temut pentru puterea de care
dispunea în fapt, deși părelnic nici nu era parte a cârmuirii.
Astfel orgoliul îi era deplin satisfăcut. El nu se dorise
vreodată domn, demnitatea deținută fățiș implicând prea
49
multe riscuri, prea multe îngrădiri și mai ales prea multe
îndatoriri mărunte. Dar ca eminență cenușie era o entitate
nevăzută, dar știută tuturor, dosită undeva nu numai în spatele
domnului, ci chiar deasupra sa, în stare de a-l mânui. Era deci
un soi de păpușar, iar sărmanul domn, doar păpușa căreia el
îi trăgea sforile și îi modela voința…
Ori acest statut privilegiat trezea în sufletul său un
sentiment de măreție, de dominare, care-i gâdila plăcut
mândria, satisfăcându-i ambițiile și visurile de mărire
ascunse. Dând situației create o transfigurare biblică, îl
asimila pe voievod cu Dumnezeu, cel care guverna omenirea
și ținea marea judecată de apoi a mulțimii supușilor. Asemeni
Creatorului, el, domnul încoronat, satrapul celor pământești,
putea orândui soarta supușilor după voia sa, iar prin divan,
înfăptuia și marea judecată a acestora, sentința atârnând de
bună seamă de hotărârea pe care era singur în drept a o da.
Iar, mergând pe făgașul aceleași simbolistici scoase din cartea
sfântă, pe sine stolnicul se închipuia asemenea lui Isus.
Mulțimile îl elogiau evident pe Domnul și-l recunoșteau
unicul lor stăpân, forța supremă, pronia, dar de înșirat se
încolonau în spatele lui Cristos, recunoscându-se creștini,
ținând deci seamă de voia și de trecerea Sa pe lângă Tatăl,
către care El le conducea pentru a le dobândi mântuirea. Iar
ele nu uitau că la marea judecată care-i aștepta, el, Isus, putea
pune o vorbă care să le fie prielnică sau nu, încât, în temeiul
ei, indiferent de vina ce apăsa asupră-le, cumpăna să încline
în favoarea sau defavoarea lor. Deci sentința nu depindea la
urma-urmei de Domnul, care, e drept, că avea ultimul cuvânt
și evident cel decisiv, ci totul atârna de vorba, bună sau rea,
scăpată de Isus la clipa potrivită. Prin urmare, dacă voiai să
scapi în chip fericit și ieși din impas, indiferent dacă ai făcut
bine sau rău în răstimpul vieții, hotărâtoare era spusa lui Isus
în momentul ținerii divanului de judecată. Deci, deși cel care
hotăra era Domnul, soarta fiecăruia depindea până la urmă de
50
grația Fiului… Deci cuvântul Acestuia din urmă era mai
temut decât însăși voia Domnului, cu el, mijlocitorul,
trebuind a se lucra cu gingășie și atenție mai mare decât se
arăta Tatălui ...
Mergând mai departe cu comparațiile, stolnicul
socotea că principele putea fi socotit un soi de Dumnezeu
îndepărtat și inaccesibil, iar el, echivalentul lui Isus, era acela
căruia oamenii trebuiau să i se închine pentru a ajunge la
grația aceluia ce stătea deasupra tuturor. Deci ceata
credincioșilor trebuia să se adune în urma sa, cel smerit și făr’
de nici o dregătorie, iar nu în jurul capului încoronat, și doar
sub păstoria sa să ajungă înaintea celui mare. El, stolnicul, era
deci Isus-ul țării în acea clipă.
În pagul anilor ’80 stolnicul Constantin Cantacuzino
trăia deci cu mândria de a fi știut de lume ca adevăratul stăpân
al țării, cel care conduce capul încoronat, deci care mânuiește
cârmuitorul așezat în față. El, cel care stătea dosit în umbră și
nu era văzut de nimeni, care nu avea vreo dregătorie sau
vreun însemn care să sară în ochi, era totuși în spatele tuturor
lucrurilor, ca o forță care pune totul în mișcare. Dar, cu toate
că nu părea a avea vreun rol între puternicii zilei, lumea îi
recunoștea covârșitoarea înrâurire, drept care toți se temeau
de el, îi știau de frică, îl respectau și-i luau în seamă voia,
cuprinși fiind de-o înfiorare când se gândeau la dânsul.
Prin urmare lumea înțelesese în acei ani că era mai
important să te pui bine cu el, decât cu principele, și nu puteai
cuteza să-i ieși din vorbă, cuvântul său fiind sfânt și respectat
ca litera de lege! Toți ajunseră a tremura în fața lui, mai abitir
ca înaintea domnului. Erau conștienți că, dacă-l mânie sau
doar îl nemulțumesc, riscă să o pățească mai rău decât dacă îl
supără pe voievod. Dacă acesta îi va osândi la judecata cea
mare pe care o conduce, o va face la îndemnul și povața
stolnicului. Deci trebuie să fii mai atent cu sfetnicul decât cu
stăpânul, cel dintâi situându-se cumva deasupra capului
51
încoronat, deși formal un asemenea loc de înălțare nu exista.
Așadar fusese o vreme când biv vel stolnicul Constantin
savurase mândria de a fi forța supremă în țară, Isus-ul la care
trebuie să se închine lumea, dacă vrea să aibă parte de mila
domnului așezat în scaun.
Șerban vodă va sesiza destul de repede rolul pe care
fratele și-l atribuie în detrimentul său, pomenindu-se cumva
tutelat și încălecat de acesta. Și, cum nu era omul care să lase
pe cineva să-i treacă înainte, se cam înciudă. Să nu uităm că
cronica spune despre el: „se avea singur de sfetnic, alt sfat nu
mai încăpea acolo”. Totuși se căzni o vreme să suporte aerele
de eminență cenușie ale fratelui, cu toate implicațiile
neplăcute cu care se alegea, înghițind în timpul acesta multă
amăreală. Dar în cele din urmă în el răbufni ceva. Nu putea
accepta că erau tot mai mulți aceia care se temeau mai mult
de bonomia, blândețea calmă și blajinătatea lui Constantin,
decât de furtunoasele sale izbucniri de furie! Pe deasupra,
fiind fire independentă, nu-i plăcea să asculte de cineva și nu
suferea să primească sfaturi pe care să le respecte cu sfințenie,
supărându-l chiar gândul că în umbra sa se fac încercări, fie
și nereușite, de a-l manevra. Și chiar dacă el știa că sârgul
fratelui său de a-l domina nu izbutise să-l frângă, toate
hotărârile fiind luate exclusiv după voia sa, îl supăra
îngrozitor gândul că în lume s-ar răspândi impresia că s-ar
lăsa mânuit, că ar permite să i se tragă sforile, că ar fi ajuns
un simplu manechin. Teama că asemenea zvon s-ar fi lansat
deja îl răscolea profund. Îi devenea limpede că fratele
Constantin începuse a-l eclipsa, încât îi venea tot mai greu ca
să-l suporte. Deci se cam umpluse paharul…
De altfel Șerban vodă, pentru a-l atenționa că-i
respinge pretențiile de eminență cenușie, obișnuia la o vreme
să-i zică că frații săi, prea ambițioși, ar dori să-l vadă ca pe o
plămadă moale pe care ei s-o frământe după pofta lor, încât
să poată arăta lumii că sunt deasupra sa, că îi trag sforile. Dar
52
el nu era neajutoratul Antonie din Popești, care, neavând tăria
unei împotriviri, îngăduia să i se poruncească și se supunea
cu resemnare cerințelor sfetnicilor săi. El nu era un aluat
vâscos, căruia să-i poți da orice chip dorești, ci era tare ca
steiul, de aceea lui nimeni nu-i putea preschimba înfățișarea,
plăsmuind-o după cum i se năzărea.
Bineînțeles că stolnicul, având mintea foarte ageră,
pricepu repede că asemenea vorbe, aruncate aparent la
întâmplare, chiar dacă nu exprimau un gând explicit și
răspicat, erau de fapt un răspuns de osândire a dorințelor sale
tainice și suferea. Iar cu încetul ciuda și suferința se vor
preschimba în dușmănie, aceasta devenind tot mai aprigă pe
măsură ce timpul trecea și îndepărtarea sa din treburile
cârmuirii se adâncea, iar visul la care ținea atât de mult, acela
de eminență cenușie, începea să se destrame. Îndurerat și
acrit, Constantin simțea că steaua sa, care începuse a clipi, a
ajuns într-un amarnic declin, fiind pe cale de a se stinge și se
gândea tot mai des la o cale prin care să-și ia cumva
revanșa…
Tot mai iritat și nemulțumit de cele observate, Șerban
trebui destul de repede să constate că din păcate nu-l poate
folosi pe cultul său frate nici pentru a-și consolida puterea și
cu atât mai puțin pentru realizarea țelului său suprem, acela
de a dobândi tronul strămoșilor bizantini, slujindu-se de
sprijinul puterilor creștine în frunte cu Austria habsburgică,
față de care Constantin arăta o ciudată aversiune. Speranțele
destul de mari, puse la început în el, se risipiră deci curând.
Drept care, cu încetul va începe să-i restrângă atribuțiile,
dându-l ușor-ușor de-o parte. Ba în divan, ba la audiențe, sau
în diverse manifestări publice începu să-l contrazică, să-l
dezaprobe, să-și arate dezacordul cu părerile sale, chiar și
atunci când unele erau îndreptățite, pentru a dovedi lumii că
nu a căzut sub influența sa, încât nu rareori se va ajunge la
asperități. Oricum îndepărtarea se făcu pe nesimțite, încât e
53
greu de spus când a apărut fisura și când neînțelegerile s-au
transformat într-o ruptură definitivă și iremediabilă, ca o
prăpastie de netrecut, căscată între ei.
Dar la baza conflictului dintre cei doi frați nu stătea
numai dorința lui Constantin de a se erija în postura de
eminență cenușie a principelui, lucru neacceptat de cel din
urmă. Acestui temei, cum arătam și mai sus, i se alătura un
altul, al cărui izvor îl constituie visurile de mărire ale lui
Șerban vodă. Ori, legat de căile și de mijloacele de înfăptuire
a acestor năzuințe, între frați apar nu doar unele păreri
divergente, dar cât de cât compatibile între ele, ci viziuni
antagonice, profund ireductibile, care iscară aprige certuri și
controverse, lucru care va grăbi îndepărtarea celor doi. Din
șase frați cât fuseseră la început, în afara lor, în viață mai
rămăseseră încă doi frați. Cel mai mic se numea Iordache, iar
el se va alătura voievodului. Celălalt, Mihai spătarul, mai
vârstnic cu câțiva ani față de mezin, va împărtăși părerile lui
Constantin.
Șerban vodă, chiar înainte de a urca în scaun, ca de
altfel și frații săi, nu putea uita că era urmașul unor împărați
bizantini, lucru pe care avea grijă să-l amintească de fiecare
dată celor din jur. Ori el de copil visa să calce pe urmele
strămoșului său legendar Ioan al VI-lea Cantacuzino și a
feciorului său Matei, ajungând să-și așeze pe frunte coroana
acestor străbuni, trăitori cu peste trei veacuri în urmă, dorință
ce-l obsedase toată viața, încă de la începuturile ei. Atunci
când mărturisirile îi erau întâmpinate cu zâmbete
batjocoritoare, sau era luat de-a dreptul în zeflemea, plin de
indignare pomenea de destinul lui Alexandru cel Mare. Și
acesta pornise dintr-o Macedonie minusculă, care nu era nici
mai mare și nici mai însemnată decât Ungrovlahia în care
viețuia el în acea clipă. Nu conta faptul de a fi un domn mic.
Și Alexandru fusese un rege foarte mic, totuși făurise în scurt
timp un imperiu care întrecuse uriașa împărăție a lui Darius,
54
împărăție așezată și crescută în lungul mai multor veacuri, rod
al sârgului unui întreg șir de împărați. Alexandru singur, în
doar câțiva ani făcuse ceea ce ceilalți făuriseră pe parcursul
unui lung șirag de generații! Deci a dobândi o coroană
imperială nu era cu neputință pentru nimeni, numai ambiția și
dorința de a ajunge acolo trebuia să fie destul de puternică.
Mai apoi, ajungând domn, Șerban își dădu seama că
lucrurile nu se înfățișau atât de simplu pe cât năzuise el în
tinerețe, înfruntându-și infantil denigratorii. Deși dobândise
un tron, pe cel de la București, nu dispunea de mijloacele de
a cuceri o coroană împărătească, lucru pe care trebuia să-l
recunoască chiar față de sine. Singur, întemeindu-se doar pe
forțele sale, nu putea scoate turcii din Europa și recuceri
Constantinopolul. Dar asta nu era pricină de a-și abandona
obsesia de o viață. După înfrângerea otomanilor cu ceva mai
mult de trei ani în urmă la Beci, cum se numea pe atunci
Viena, întrezărise deschiderea unor noi și neașteptate
posibilități de a-și atinge cu puțină viclenie țelurile. În
momentul acelei victorii se crease o țesătură de interese în
lumea creștină pe care, dacă știa s-o exploateze, putea să se
înalțe pe ea, spre a ajunge la coroana visată. În față-i se iveau
deodată noi perspective și motive de speranță. Austria, în chip
de revanșă, pornise imediat după asediul Vienei un asalt
stăruitor asupra Turciei, iar papa începuse campania de
înjghebare a unei noi Ligii Sfinte, cu vădită tentă
antiotomană. Deci, după cum se conturau lucrurile în
desfășurare, Turcia putea fi în curând zdrobită, ceea ce
schimba cu totul harta Evropei.
Căderea otomanilor ar fi creat un gol de putere în
ținuturile nou cucerite. Aici apărea nevoia de a ridica un
conducător destul de autoritar, încât să poată gestiona
schimbarea echilibrului teritorial, ce amintea de o întoarcere
la vechiul Imperiu Bizantin, adică la Imperiu Roman de
Răsărit de odinioară. Acesta era pe cale de a renaște cât de
55
curând. Atunci cuceritorul, care nu putea fi altul decât
împăratul Leopold, avea nevoie de un pion capabil și de
încredere, pe care să-l așeze în tronul de care țineau teritoriile
nou dobândite. Prin urmare, pentru a fi el pionul acela, trebuia
să atragă atenția asupră-și și atunci avea toate șansele de a fi
cel avut în vedere. Deci chiar dacă el nu dispunea de forța
armată și geniul militar al lui Alexandru cel Mare, putea fi
împins în față de forțele austriece. Deci fără a iniția un uriaș
război, care-i depășea oricum mijloacele, putea ajunge totuși
împărat, iar o idee care la prima vedere părea o simplă
fantezie imposibilă, ba chiar absurdă, devenea realizabilă prin
efortul împăratului Leopold. El, Șerban vodă, trebuia doar să
aibă îndemnarea de a profita de prilejul oferit. Dar asta atârna
de dibăcia și viclenia sa de a trece în ochii habsburgilor drept
omul momentului. Prin urmare soarta sa era în acea clipă în
mâna lui Leopold, împlinirea visurilor sale depinzând de
înălțarea acestuia și de înstăpânirea sa asupra Europei, lucru
pe care nu putea decât să-l dorească cu ardoare, dar pe care
fratele său nu-l vedea cu ochi buni.
Desigur că Șerban vodă era pe deplin conștient că,
primind coroana constantinopolitană, ajungea doar un
împărat de paie, de vreme ce trebuia să asculte cuminte și
servil de alt împărat, cel de la Viena. Era o situație poate puțin
cam umilă, dar chiar și așa era totuși împăratul unei împărății
renăscute și nu una chiar de colo. De altfel putea spera că,
odată ajuns pe tron, el sau în cel mai rău caz unul din urmașii
săi, se va putea elibera de jugul apăsător austriac, ajungând
un împărat autentic și deplin, al unui imperiu renăscut ca
pasărea Phoenix din propria cenușă.
Oricum, capacitățile sale de abil cârmuitor trebuiau
evidențiate în orice chip, căci atunci neîndoielnic Leopold va
recurge la el, ca fiind soluția cea mai bună de a impune un
echilibru și o stabilitate în ținuturile intrate sub stăpânirea sa.
Încă dinainte de asediul Vienei Șerban vodă avea pe lângă
56
Leopold un apărător al intereselor sale, un adevărat agent al
său de propagandă. Era vorba de groful Csáky István. Acesta,
ridicat împotriva principelui ardelenesc Mihály Apafi de mai
bine de un deceniu, fugise la Țarigrad, unde fusese întemnițat
de turci. După eliberare, cu vreo șase ani în urmă, Șerban
vodă se grăbise să-l primească la curtea sa de la București,
sprijinindu-i năzuințele. După ce-l ocrotise vreo doi an,
ungurul plecase la Viena, încercându-și norocul pe lângă
împărat, în nădejdea de a fi fie urcat de acesta pe tronul
ardelenesc, fie dăruit cu niște dregătorii în ținuturile ungurești
aflate sub stăpânire austriacă.
Dar aciuindu-se la Viena, groful deveni purtătorul de
cuvânt al principelui muntean atât pe lângă mărețul stăpânitor
al Sfântului Imperiu Roman de neam german, cât și pe lângă
nunțiul papal Buonvisi, acreditat pe lângă împărat, clericul
fiind unul din cei mai înfocați susținători ai creării unei Ligi
Sfinte, care să declanșeze o nouă cruciadă, de astă dată
îndreptată împotriva imperiului otoman, care să fie cât de
curând eliminat din Europa.
Nobilul ungur izbutise să-l convingă pe cardinal de
însemnătatea lui Șerban vodă în cadrul planului acestei
cruciade pe care o dorea. Nu numai că putea da prețioase
informații despre planurile militare și diplomatice ale turcilor,
dar era pe cale de a pregăti și o uriașă răscoală a creștinilor
din Balcani împotriva stăpânirii musulmane, sătui de jugul
necredincioșilor. Dovada era că ținea la curtea sa pe
Gheorghe Brancović, fratele mitropolitului ortodox al
Ardealului, Sava Brancović, amarnic persecutat de principele
Apafi, lucru ce-i va pricinui și moartea. Ori Gheorghe
Brancović, sârb de felul său, se visa viitorul despot al
conaționalilor săi, a căror răscoală o pregătea cu îndârjire cu
sprijinul voievodului muntean. De asemenea acesta atrăsese
de partea sa și pe Anton Stepančić, fost vicar general al
arhiepiscopului catolic de Sofia pentru Țara Românească,
57
ajuns mai apoi, cu doar câțiva ani în urmă, episcop catolic de
Nicopole. E drept că la acea vreme catolicii din ținuturile sud-
dunărene erau puțini, dar prin relațiile ce le aveau cu
localnicii, puteau întărâta spiritele bulgarilor creștini,
alăturându-i răzvătirii sârbilor vecini…
Apoi groful Csáky István îi atrase atenția nunțiului
papal, cardinalul Buonvisi, dar și împăratului Leopold, că
Șerban ar întreține în ținuturile sârbești, în complicitate cu
Brancović, o armată secretă, care se va pune în mișcare atunci
când se va declanșa marea răzvrătire a creștinilor balcanici.
Prin înrâurirea asupra acestora, prin armata sa secretă,
principele muntean putea interveni cu mare succes în
războiului de eliberare pornit de austrieci, deschizând un
făgaș înaintării lor victorioase. Deci Șerban era o cheie de
primă însemnătate pentru a deschide porțile spre ținuturile
stăpânite de păgâni dincolo de Dunăre. De altfel el putea fi
folosit și pentru a presa pe ardeleni să se supună Austriei,
întrucât aceștia se vedeau împresurați de susținătorii noii Ligi
Sfinte.
Convins de groful Csáky de realitatea acestor fapte,
cardinalul nu va întârzia să-i atragă și papei Inocențiu al XI-
lea atenția asupra lui Șerban vodă, subliniindu-i însemnătatea
în cadrul mărețului plan de eliminare a musulmanilor din
Europa. Deci năzuințele principelui muntean erau departe de
a mai fi simple năluciri, ele începând să se întrupeze în stări
de fapt, despre care se discuta deseori cu aprindere în
cercurile politice apusene, cu deosebire la Viena și la Roma.
Evident, Șerban vodă nu uita că nu era singurul urmaș
de împărat bizantin cunoscut și accesibil, care se vântura prin
Evropa. Mai erau destui care făceau caz de o astfel de
descendență strălucită, justificat sau nu. Nu mai departe decât
vărul său Dumitrașco Cantacuzino putea invoca aceeași
ascendență și același drepturi ca și el, de aceea se străduise
să-l scoată din scaunul Moldovei cu vreo doi ani în urmă, și
58
sârguise să-l demaște apusenilor ca fire înfeudată turcilor,
drept care nu se putea avea nici o încredere în contribuția sa
la campania de eliberare a Europei.
În plus, față de ceilalți urmași imperiali bizantini el
era unicul sau între puținii dintre ei, care se implicase în
activitatea de a cârmui și stăpâni noroade, se implicase
temeinic în administrație, care dovedise capacitatea și
priceperea de a conduce, care activase în sfera autorității
statale, adică în sfera puterii temporale, angajat într-o
instituție de putere, fiind totodată dispus să susțină cu
convingere un război antiotoman, deși era prins în tabăra
potrivnică. Datorită acestor însușiri și deprinderi nădăjduia ca
să fie preferat de Leopold, fiind pionul cel mai potrivit pentru
tronul neobizantin pe care împăratul habsburg voia să-l
creeze, el fiind cumva deja implicat în problemele de stat și
dovedise că poate fi util, spre deosebire de alții. Nu conta că
era bolnav și în ultima vreme cam zăcea. Guta nu-l putea
împiedica să domine o lume.
Ceilalți descendenți imperiali, dacă or exista, se
pierdeau în anonimatul unor preocupări particulare,
ocupându-se doar de pașnice afaceri banale de negoț și
cămătărie, cufundați în, și confundați cu masa afaceriștilor de
rând sau chiar mai puțin, rupți de răsunetul oficialității,
nepricepuți în cârmuirea unor noroade. Deci ceilalți nu
promiteau nimic în domeniul autorității de stat, nu aveau
experiența exercitării puterii temporale. În schimb el
menținându-se în această lume a deciziei politice oferea un
motiv hotărâtor de a i se arăta precădere.
Evident că îi era peste măsură de ciudă că tocmai când
era atât de aproape de împlinirea visului său din tinerețe, a
visului de a călca pe urmele stră-stră-străbunicului din urmă
cu jumătate de mileniu, era silit să zacă în pat, chinuit de
dureri, având momente când nu putea merge nici măcar până
în spătărie, spre a se așeza în tron. Dar în ciuda acestei vitregii
59
ce-l urgisea, era hotărât să nu abandoneze. Era hotărât să
dobândească cu orice preț străvechiul tron
Constantinopolitan!
Bătrânul Leopold pare-se că fusese impresionat de
zvonurile pe care le lansase cu îndemnare și, apreciindu-l, îl
avea în vedere în planurile sale, lucru care i se sugerase vag
în unele scrisori care-i parveniseră, fiind momit cu făgăduieli
de mărire dacă ațâța creștinii din Balcani, urmând a fi răsplătit
pentru sârgul său, subînțeles cu un tron, care nu putea fi decât
cel bizantin renăscut. Oricum, până una-alta, pentru serviciile
făcute cu prilejul asediului Vienei, dar și în temeiul laudelor
cu răscoala balcanicilor pe care i-ar putea mânui, i se
făgăduise lui și urmașilor săi titlul de conte al Sfântului
Imperiu Roman, urmând a fi înnobilat cât de curând printr-o
diplomă imperială anume, fiindu-i totodată recunoscut și
blazonul, plin de mărețe simboluri. Unul din secretarii străini
ai lui Brâncoveanu, Del Chiaro pe nume, cu peste douăzeci
de ani mai târziu, deci mult după moartea lui Șerban vodă,
credea chiar că blazonul familiei Cantacuzino, care închipuia
un vultur bicefal, i-ar fi fost dăruit domnului muntean de
împăratul Leopold, ca imitație a propriului blazon și ca
momeală pentru candidatura la viitorul tron bizantin, scăpând
din vedere că simbolul era închipuit de neamul Cantacuzin în
temeiul amintirii străbunicului legendar, cu rangul căruia se
lăuda.
Desigur că creșterea plănuirilor și visurilor sale nu
evoluase liniar și continuu ascendent. Șerban vodă trecuse
deseori prin emoții, fiind încercat de clipe de îndoială, de
teamă, de clipe când totul părea a se nărui. Nu mai departe
decât cu vreo trei ani și ceva în urmă, când sultanul Mehmed
al IV-lea, poreclit Avci Mehmed, adică Mehmed Vânătorul,
îl împuternicise pe marele vizir Kara Mustafa să atace

60
Viena19, a fost cuprins de deznădejde, mai ales că la început
oastea otomană, din care era el însuși făcea parte, obținuse
chiar unele izbânzi, pustiind, mai ales prin campaniile
tătarilor, părți însemnate ale Austriei.
E drept că, deși înregimentat în oștirea musulmanilor,
s-a străduit să le saboteze asaltul, iar cei din tabăra creștină,
în frunte cu serenisimul împărat Leopold, știau acest lucru.
Astfel trăsese cu ghiulele de paie asupra zidurilor marelui
oraș, ori ceruse austriecilor bombardarea podului peste
Dunăre la care tocmai fusese pus să lucreze, ca să aibă motiv
de „înspăimântare”, în virtutea căruia să întrerupă construcția
spre a se pune la adăpost, iar prin această vicleană stratagemă
lucrarea să fie lăsată neisprăvită. Apoi, sub pretextul că vrea
să furișeze spioni în rândul potrivnicilor creștini spre a afla
care e situația din tabăra lor, lansând totodată zvonuri
defetiste printre ei, chiar cu învoirea turcilor, trimisese de fapt
austriecilor curieri cu știri despre punctele slabe ale oștii
otomane și despre planurile puse la cale de vizir.
Dar nu era singurul care încerca să trimită informații
asediaților, spre a-i ajuta. Paralel și independent de
demersurile sale o va face și contele Christopf Georg von
Kunitz, rezidentul imperial trimis înainte de începerea
războiului la Istanbul. Acesta fusese luat de turci cu forța în
oastea lor și cărat până sub zidurile Vienei, în speranța că, la
nevoie, va putea fi folosit pentru eventuale tratative cu
asediații. La adăpostul gândului că ar voi să facă unele
negocieri utile otomanilor, contele izbutise să trimită curieri
cu informații utile atât contelui Ernst Rudiger von

19
Asediul Vienei se desfășoară între 17 iulie și 12 septembrie 1683, când
sultanul Mehmed al IV-lea (1648–1687), poreclit Dördüncü sau Avci
(Al patrulea sau Vânătorul), visându-se un mare cuceritor, un soi de nou
Baiazid Fulgerul, dă la Belgrad marelui vizir Kara Mustafa steagul
profetului, poruncindu-i să pornească cu o armată uriașă de 200.000 de
soldați asupra capitalei habsburgice.
61
Starhemberg din fruntea vienezilor asediați, cât și ducelui
Carol de Lorena, aflat într-o tabără în afara orașul20. Numai
că la sfârșitul lui iulie turcii au descoperit adevărul în legătură
cu demersurile făcute de mesagerii săi și le-au suspendat
circulația. Atunci von Kunitz, care-l cunoștea pe Șerban vodă
de ceva vreme și-i știa simțămintele pro-creștine de la
dragomanul ambasadei austriece, un anume Marc Antonio
Mamucca della Tore, care era chiar rudă pe departe cu
Cantacuzinii, hotărăște în primele zile ale lui august să-l
folosească de mijlocitor pe voievodul muntean, pentru a-și
continua activitatea de informare. Printr-un curier travestit în
oștean român, în 5 august se pune în legătură cu Șerban vodă,
care acceptă imediat propunerea ce i se face. Ba mai mult
domnul, plin de inițiativă, sugerează vizirului, că chiar el
poate deveni mijlocitorul unor eventuale tratative dacă s-ar
dovedi necesare, luând locul contelui trădător. Iar pentru a
acoperi relațiile cu von Kunitz, dându-le o înfățișare
nevinovată, se oferă să încerce a-l iscodi pe slujbașul austriac,
evident în folosul otomanilor, spre a vedea în ce ape se scaldă
și dacă pune ceva la cale.
Dar ceea ce putea principele să facă pentru a frânge
avântul turcilor era prea puțin și nu ar fi asigurat izbânda
austriecilor și redeschiderea drumului spre coroana
strămoșească. De aceea tronul bizantin păruse o vreme
pierdut, încât se temu că toate plănuirile și nădejdile i se vor
spulbera.
Noroc că au intervenit polonezii în frunte cu Ioan
Sobieski, Viena fiind despresurată. După acest început
lucrurile s-au dezlegat mai departe de la sine, curgând din nou
pe făgașul voii sale. Deci visul ce păruse un scurt răstimp a

20
Schimbul de mesageri se face între 16 iulie (data încercuirii complete a
Vienei) și 25 iulie 1683, când manevra e interceptată de turci și
blocată.
62
se destrăma, va renaște revigorat, căci Austria, învingătoare,
declanșă o amplă ofensivă antiotomană, răspunzând astfel
provocării lansate cu câțiva ani în urmă de inconștientul
Mehmed al IV-lea, care pentru o clipă fusese orbit de iluzia
de a intra în marea istorie a lumii ca un al doilea Baiazid
Ilderim, adică Fulgerul.
Șerban vodă, cufundat în patul suferințelor sale
trupești, era entuziasmat de luptele care se dădeau în ultimii
ani chiar sub ochii săi în Ungaria ori Serbia, cât și de
pătrunderile austriece în Transilvania și chiar în țările române
de din jos de Carpați, înfruntări care-i hrăneau speranțele,
făcându-le ca să dospească și să crească. El nu va apuca să
vadă că aceste hărțuieli, care lui îi păreau mirifice, se vor
împotmoli chiar în deceniile următoare în mod lamentabil,
socotelile și visele sale mărețe afundându-se ca într-o
mocirlă, unde vor pieri pentru vecie. Acest viitor dezamăgitor
pentru el, nu va apuca să-l întrezărească prin grija, zice-se,
chiar a familiei sale, el murind cu convingerea nezdruncinată
că era pe punctul de a ajunge împărat al defunctului imperiu
roman de răsărit.
Ba, parcă anume spre a-i întări credința cu care va
intra în mormânt, se înjghebă imediat după salvarea Vienei și
o nouă Ligă Sfântă. Deci atacată de Austria, de Veneția,
întrucâtva de Polonia lui Sobieski, iar mai apoi de Rusia,
mădularii acestei alianțe, Turcia era în vizibil declin, pierzând
din zi în zi tot mai mult teren. Din nou Șerban vodă întrezărea
deschizându-se în fața sa perspectiva de a intra în marea
istorie a lumii, el un principe oarecare, pierdut în lume.
Cum în leatul al 1683-lea și la începutul celui de al
1684-lea de la spășenia lumii Polonia purta gloriosul titlul de
salvatoare a Vienei și a creștinătății, atenția lui Șerban vodă
se îndreaptă în mod firesc la început spre această țară,
socotind că ea îi va deschide calea spre visata coroană
imperială. Numai că stabilirea unor contacte directe cu regele
63
Ioan Sobieski se lovea de o seamă de dificultăți. În Moldova
Ștefan Petriceicu, protejatul Lehiei fusese alungat de
Dumitrașcu Cantacuzino, oblăduitul turcilor, iar tătarii, care-
l susțineau, băteau țara-n lung și-n lat, făcând drumurile
nesigure, mai ales pentru solii suspectați că doresc să țină
legătura cu vrăjmașul din miază-noapte.
Dar nici Ardealul nu era o cale sigură de a ajunge în
Polonia, căci craiul Apafi nu-i era binevoitor lui Șerban,
întrucât acesta ținuse la Curtea sa în mare cinste un rival, pe
groful Csáky. Cum o înțelegere prielnică cu leșii prin vărul
din Moldova nu era cu putință a dobândi, el fiind în luptă
îndârjită cu ei, lui Șerban nu-i rămânea decât calea unei
împăcări cu Apafi. Drept care, prin martie 1684, Șerban vodă
îl trimite Matei, fratele său, la Alba Iulia, pentru a începe
unele tratative cu craiul. Pare-se că până la urmă s-a ajuns
chiar la o învoială, Șerban vodă făgăduind principelui
ardelean să-i dea informații despre intențiile turcilor, iar
acesta să-i mijlocească legăturile cu Polonia. Era vremea
când căpitanul Ghinea luase calea Lehiei nu numai pentru a
cere ajutor ostășesc pentru stăpânul său, ci si pentru a opri
eliberarea lui Duca vodă, aflat prizonier la Liov. Cam în
aceeași vreme prin țară trece și groful Csáky, rugat și el să
mijlocească legăturile cu Sobieski.
Deși asaltat din mai multe părți, regele Poloniei refuză
ideea unei intervenții care să-l aducă în Ungrovlahia,
îndrumându-l pe domnul muntean să apeleze la Austria. În
aprilie Șerban vodă face o nouă încercare de contactare,
folosindu-l de astă dată de mijlocitor pe Ștefan Petriceicu, dar
întâmpină același refuz îndărătnic. De altfel în toamna lui
1684 Polonia suferă înfrângerea de la Zvaniec, semn de
îngrijorare, tare rău prevestitor.
Totuși, plin de elan, Șerban vodă continuă să-și
consolideze căile de legătură cu Polonia, de care în acea clipă
își legase speranțele. La 1 iunie 1685, din porunca sa, solii
64
Matei Cantacuzino, Barbu Milescu și Vintilă Corbul trimiși
în Ardeal, semnau la Făgăraș, dimpreună cu Apafi, un tratatul
de alianță, calea spre Polonia fiind astfel complet deschisă și
devenită sigură. De altfel două săptămâni mai târziu
principele muntean izbuti să înlocuiască pe turcofilul său văr,
Drăghici Cantacuzino, cu omul său, un anume Constantin
Cantemir21. Deci și prin Moldova calea spre Polonia nu-i mai
era îngrădită.
Totuși după înfrângerea de la Zvaniec din anul
dinainte, entuziasmul lui Șerban începuse să se clatine, cu atât
mai mult cu cât, deși el în vară înlocuise pe turcofilul
Drăghici Cantacuzino cu Constantin Cantemir, în toamnă
polonii nu-i continuară opera, ocupând Moldova, ei fiind
înfrânți la Boian de turci și siliți să se retragă. De altfel umbla
zvonul că încă din vară Sobieski ar fi dus negocieri tainice de
pace cu tătarii22, în locul susținerii unei lupte îndârjite.
Polonia nu părea a se ridica la înălțimea speranțelor pe care
și le pusese în ea.
Anul următor, adică al 1686-lea al mântuirii, se
dovedi și mai dezamăgitor. E drept că Sobieski invadează
acum Moldova, și pentru o clipă trezește nădejdea unei
înstăpâniri aici. Dar până la urmă evenimentele evoluează
neprielnic. Constantin vodă Cantemir, rămâne sprijinitor al
otomanilor, căci avea fiul ostatic la Țarigrad și nu voia să-i
primejduiască viața, iar regele polonez nu e în stare să-i facă
față nici lui și nici tătarilor, care-l silesc să se retragă fără
glorie. Însă dezamăgirea lui Șerban vodă e și mai mare în
clipa când îi ajung la ureche niște zvonuri despre intențiile
mărturisite ale regelui leah. Față de apropiați, așa cum fusese

21
Constantin Cantemir e numit domn în 15 iunie 1685 prin intervenția lui
Șerban Cantacuzino pe lângă seraskierul Suleiman pașa.
22
Ducele Carol al V-lea de Lorena era informat în 25 iun 1685 că încă din
vară Sobieski ar fi dus negocieri de pace cu tătarii, subminând cumva
Liga Sfântă.
65
informat, acesta își arătase dorința de a dărui țările pe cale de
a fi cucerite, adică Moldova și Ungrovlahia, fiului său Iacob.
Deci era departe de gândul de a-i da lui coroana, întărindu-i-
o încă în chipul unei dinastii ereditare! El urma să fie pur și
simplu înlăturat!
De altfel cum nici Moldova nu putuse fi măcar
cucerită, necum Muntenia, visul legat de dăruirea feciorului
se spulbera în pustiu, neaducând nimănui nici un câștig.
Adevărul era că Polonia se găsea în fața unui dezastru total.
El nu se mărginea doar la înfrângerea militară suferită și la
retragerea rușinoasă. Nici reluarea curândă a luptelor nu se
întrevedea, căci Sobieski era vizibil bolnav și deloc grăbit să
reînceapă înfruntările, părăsind bârlogul tihnit pe care și-l
făcuse la Liov. În plus în seim prindea a se contura un curent
de opinie favorabil unei împăcări cu Turcia, vânturându-se
chiar ideea încheierii unei păci separate. Deci Polonia nu se
dovedea nici capabilă, nici dornică de a-i așeza la picioare
coroana vechiului Bizanț.
Iar ca să-și pună nădejdea unor împliniri în împărăția
muscălească, adică în Rusia, cum am zice în limbaj actual,
tocmai intrată și ea în Ligă, nu avea rost, căci cârmuirea era
în acele clipe tare slăbită, întrucât se împărțea între trei capete
și nu din cele mai strălucite. Unui cap mintea i se spulberase,
altuia încă nu i se închegase, iar cel de al treilea, era al unei
femei, mai degrabă ambițioasă decât mintoasă. Pe la
jumătatea veacului, în urma radei de la Periaslav, Rusia
ajunsese, e drept, cu hotarul la Nistru, dar în ultimii ani fusese
silită să bată în retragere, ținuturile căzăcești, odinioară
leșești, intrând sub ascultare otomană. Pe deasupra în această
clipă țara era prinsă într-un război fără prea mari sorți de
izbândă cu tătarii crâmleni 23, care nu părea să se dezlege prea

23
În 1687 cneazul Vasili Vasilievici Golițân suferă înfrângeri în Crimeea.
(crâmlean = din Crimeea)
66
curând, încât o înaintare fermă spre apus ori miază-zi nu se
întrevedea.
De bună seamă că, înfruntându-se la începutul acestui
an, al 1687-lea de la nașterea Domnului, cu asemenea
împrejurări, Șerban vodă se vede silit să-și pună toate
nădejdile în Austria, singura cu adevărat hotărâtă să pătrundă
în Balcani, spre ținuturile de care el era interesat. E drept că
unele lupte victorioase ducea și Veneția, dar acestea se
desfășurau undeva departe, prin părțile Greciei, fiind mai
greu să profite de pe urma lor. De altfel legăturile cu Viena le
avea temeinic așezate încă dinainte de marele asediu otoman,
ele fiind mijlocite de groful István Csáky, care, după ce
părăsise Curtea sa de la București, se aciuiase pe lângă palatul
Hofburg, în nădejdea de a primi dacă nu stăpânirea asupra
Transilvaniei, cel puțin o înaltă dregătorie în Ungaria de sus.
Deci, își zicea plin de înflăcărare principele,
restaurând vechiul imperiu bizantin, Austria va avea nevoie
de un împărat peste ținuturile nou cucerite, pentru a da
viabilitate noii creații, iar el putea fi acela. Va fi deci un
instrument necesar, prin urmare trebuia să fie pregătit pentru
acest pas măreț. Cu cât habsburgii își vor impune mai repede
hegemonia asupra Europei, cu atâta șansele sale de înălțare
imperială erau mai aproape de realizare.
Dar pentru înfăptuirea mărețului său plan, trebuia să
înceapă prin a-și consolida poziția internă, încât aceasta să
devină imbatabilă. Asta însemna în primul rând ca să impună
o dinastie a sa în Valahia. Primul pas de făcut pe acest făgaș,
era acela de a-l înălța pe Gheorghe, băiatul său de nici
paisprezece ani, din statutul de beizadea, în acela de viitor
principe. Succesiunea sa la scaun trebuia impusă divaniților
chiar cu forța prin niște măsuri drastice, și pentru a fi sigur că
dorința i se va realiza, înfăptuirea ei nu mai putea fi amânată.
Fratele său Iordache, care, spre deosebire de
Constantin, se alăturase împlinirii visurilor sale, nu primi cu
67
prea mare încântare ideea instaurării unei dinastii ereditare,
care în fond îl excludea, drept care nu va adera nici pe departe
la acest gând, deși nu o va mărturisi vreodată deschis.
Adevărul era că asemenea plănuire îi strica socotelile pe care
și le făcuse, căci anterior sperase ca dânsul să ajungă împărat
după decesul fratelui mai mare, iar nu fiul acestuia, adică
nevârstnicul nepot.
Dacă dorința îi indispuse fratele cel mic, ea îl
entuziasmă pe vel aga Constantin Bălăceanu, care-i era
ginere. Alături de Gheorghe Cantacuzino împărat, eventual
încă minor, putea fi el, cumnatul, co-împărat, taman ca și
odinioară strămoșul Cantacuzin al soției, un anume Matei
Cantacuzino, care, cumnat cu Ioan al V-lea Paleologul,
împăratul bizantin legiuit, trăitor cu mai bine de trei veacuri
în urmă, deținuse la început rangul de co-împărat. E drept că
Matei sfârșise prin a fi înlăturat și zăvorât într-o aspră
captivitate, dar acesta nu era motiv pentru Bălăceanu de a nu
spera că el va fi mai abil decât înaintașul de odinioară și va
sfârși în condiții mult mai fericite decât acesta, rămânând co-
împărat până la sfârșitul vieții.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, care făcuse studii
universitare la Padova, în Italia, nu vedea și nu simțea
lucrurile la fel precum fratele său mai vârstnic. Sub înrâurirea
principilor italieni, care se simțeau reprimați și subjugați
silnic de Habsburgi, el nu privea cu ochi buni o hegemonie
habsburgică asupra Europei, lui Șerban atât de necesară. Ceva
din adversitatea antihabsburgică ce curgea în sângele
italienilor ce se vedeau oprimați, al francezilor, englezilor și
olandezilor ce se socoteau eclipsați, se prelinsese și în sângele
și în gândirea sa. Îi înțelegea pe sărmanii italieni, în sufletul
cărora se născuse o pornire pătimașe contra asupritorilor
austrieci care le furaseră până și renumele cuvenit numai
străvechii Rome, acela de Imperiu Universal, și-și alipiseră
lor acest titlul, preschimbându-l chiar ușor în chipul unei
68
terfeliri. Ceea ce ieșise după moșitul habsburgic, se numea
Sfântul Imperiu Romano-German, o stârpitură ce nu le putea
stârni decât indignarea și scârba.
Ideea unei hegemonii habsburgice asupra întregului
continent chiar îl revolta pe stolnic, considerând-o o situație
nefastă și dăunătoare pentru statele europene, situație ce
trebuia combătută și prevenită cu orice chip și cu orice
sacrificiu. Simțământul acestei adversități se transformase în
stolnic într-o ură obsedantă și rozătoare. Constantin era mai
apropiat prin idei de Anglia sau de Franța, de vederile
acestora, fiind contra Austriei, împotriva căreia îl răscolea o
năvalnică pornire, dorindu-i prăbușirea, deci implicit
submina visul refacerii Bizanțului, prin urmare și înălțarea lui
Șerban vodă ca împărat. Spre deosebire însă de francezi,
întrupați de Ludovic al XIV-lea, nu făcea deosebire între
habsburgi, Austria, ori alți principi germani, agreându-i pe
unii și respingându-i pe alții. El vedea pe cei ce închipuiau
Sfântul Imperiu Romano-German ca pe o singură masă, pe
care o dușmănea global și fără osebire, din rărunchi, mai ales
că pe deasupra puzderia de principate adunate sub acest
nume, luptau și pentru reprimarea ortodoxiei în folosul
catolicizării sau al reformei.
Deci în vreme ce Șerban vodă își legase toate
speranțele de viitor de înălțarea măreței Austrii și implicit a
casei habsburgilor, Constantin dorea frânarea ascensiunii
acesteia pe orice cale, subminând la urma-urmei visele
grandioase ale fratelui său. Ori în temeiul acestor păreri
divergente, aparent minore, lăturalnice și străine intereselor
lor imediate, fisura apărută între cei doi din motivele deja
arătate mai sus, se va se va adânci treptat, degenerând într-un
conflict ireductibil, căruia adăugându-se cu încetul și alte
pricini de frecuș, se va ajunge la o ruptură ireversibilă. Deci,
deși niște neînțelegeri fuseseră poate de la bun început între
ei, nimeni nu și-ar fi închipuit cu ani în urmă că, din pricina
69
opticii asupra hegemoniei habsburgice în Europa, care era o
fațetă a orgoliilor monarhiilor europene și nu o grijă a
oamenilor de rând, poate izbucni un scandal familial, care va
atinge dimensiuni dramatice, sfârșind cu sacrificarea
nemiloasă a vieții celor implicați. Totuși lucrul se va
întâmpla.
Șerban vodă pricepu prin urmare că nu putea colabora
cu frații săi Constantin și Mihai pentru înălțarea în scaunul
viitorului imperiu bizantin, aceștia neîncuviințând mai ales
mijloacele prin care înțelegea să-și împlinească visul, adică
încurajând hegemonia habsburgică.
De altfel Constantin se arăta puțin încrezător și în
șansele Austriei de a ajunge curând cu cuceririle la țărmurile
Mării Marmara și ale Mării Egee. A trece imediat fățiș de
partea ei implica riscul de a muta teatrul războaielor în
principatele carpatine, care ar fi fost astfel pustiite, plus că
turcii le-ar fi preschimbat în pașalâcuri pentru a le controla
mai îndeaproape, ștergând urmele de autonomie de care se
mai bucurau. De aceea, pentru a le proteja, recomanda o
politică de echilibru față de puterile vecine și față de Turcia,
cumpănind abil și prevăzător între ele, evitând o angajare prea
riscantă față de vreuna. Cel mai înțelept era, după părerea sa,
ca marile puteri, care se înfruntau, să fie duse cu vorba,
abătându-le de la o încleștare pe meleagurile românești.
În opoziție, Șerban înțelegea această politică a
echilibrului, a păzirii unei căi de mijloc, a veșnicei balansări
între cei puternici, înclinând când într-o parte când în alta, ca
pe o încercare de a sta cu fundul în mai multe luntre, ceea ce
până la urmă îl împiedica să-și atingă neîntârziat țelurile și
deci nu i se părea de încuviințat. Desigur puțină prudență și o
mare doză de viclenie și prefăcătorie erau necesare, dar ele
trebuiau altfel tălmăcite decât și le închipuia stolnicul.
Oricum înțelegea tot mai clar că din păcate familia îl sprijină
prea puțin în înfăptuirea mărețului său vis, deși ar fi fost de
70
așteptat să-i stea alături, căci îi ridica fala pe culmi negândite.
Iar în capul acestei opoziții de familie se găsea nimeni altul
decât Constantin stolnicul, bunul său frate, care îl sapă în
complicitate cu Mihai spătarul și cu maică-sa, pe care
stolnicul izbutise a o manevra, prin mijlocirea ei surpându-i
chiar rolul de șef al casei și al întregului neam, care îi revenise
după uciderea tatălui și mai apoi a lui Drăghici.
Până acum Bălenii și cimotia lor erau socotiți
dușmanii ce-i primejduiau pe Cantacuzini, aruncând în
vremea lui Grigore Ghica ori a lui Gheorghe Duca, asupra lor
tot soiul de vini, adevărate sau născocite, pricinuindu-le în
acest chip perfid fie căderea, fie chiar întemnițarea și
osândirea. În răstimpul domniei sale, Șerban vodă trebui însă
să constate că, dintr-un prisos de ambiție, și fratele său
Constantin, susținut cu îndărătnicie de Mihai, devenise peste
măsură de stânjenitor, încercând cumva să-l încalece și să-i
pună zăbala, instituind o adevărată epitropie asupra-i. Dorința
de a-l mânui, de a-l forța, ajunsese de nesuferit. Parcă începea
să-i înțeleagă pe Grigore Ghica vodă și pe Duca. Frații săi
încercaseră să-i încalece și pe ei și să le pună zăbala, sârguind
să-și impună tirania asupra lor, iar aceștia reacționaseră,
întorcându-se împotrivă-le, îndepărtându-i din dregătorii spre
a atrage în loc Bălenii și Leurdenii, care nu mergeau la fel de
departe cu pretențiile, mulțumindu-se cu statutul de prim
sfetnici al voievozilor, fără a năzui să ajungă mânuitori ai
acestora. E drept că își folosiră înălțarea și pentru a se răfui
cu Cantacuzinii, luându-și revanșa pentru cele pătimite.
Totuși Șerban vodă împingea numai asupra fraților
care-l supărau în acea clipă dorința de a pune zăbala și a-i
încăleca pe cei doi domni ajunși vrăjmași, uitând că chiar și
el, dimpreună cu tatăl său și cu Drăghici, făcuseră același
lucru vreme de aproape două decenii. Acum încerca să se
excepteze și să se scuze, aruncând vina numai asupra
stolnicului, care multă vreme sub ceilalți domni nici nu fusese
71
în țară. Oricum, după ce ajunsese în scaun, era pe punctul de
a proceda exact ca înaintașii de până atunci și taman din
aceleași motive, căutând alți oameni pe care să se sprijine,
eliminându-i pe cei doi Cantacuzini împotrivitori și
dominatori. Dar chiar pe Bălenii și Leurdenii de frunte parcă
nu ar fi vrut să se întemeieze, deși pe unii mai puțin însemnați
din clanul lor îi folosea deja. Pildele nu lipseau. Chiar în clipa
când zăcea, avea alături de mai bine de un an, ca vel armaș,
pe Danciu Comăneanu din Comani, care era strănepot la lui
Gheorghe Băleanu, căpetenia de odinioară a potrivnicilor,
acum răposat, ori pe vel postelnicul Cârstea Drăgescu, rudă
prin nevastă cu Bălenii. Din oportunism, spre a dobândi
dregătorii și avantaje, aceștia i se aliniaseră. Desigur că dacă
găsea și pe alții dintre foștii potrivnici dispuși să i se supună,
era gata să-i folosească în locul fraților prea invazivi și
acaparatori, pe se vedea silit ca pe cât posibil să-i evite,
eliminându-i din plănuirile sale.
Cu inima sfâșiată, Constantin simțise destul de curând
această îndepărtare a sa din făgașul cel mare al cârmuirii și își
dăduse seama că rolul său de eminența cenușie a regimului a
încetat, ba remarcă chiar că lumea își dădea tot mai limpede
seama de scăderea înrâuririi sale, ocolindu-l. Constatarea îl
rănise profund, iar nemăsuratul său orgoliu începuse să
sufere, iscând dorința de revanșă și de răzbunare.
Dezamăgirea și revolta sa merseseră atât de departe, încât se
gândi chiar la putința de a-și înlătura fratele și a instaura în
locu-i o momâie pe care s-o mânuiască după plac. Avea doi
băieți, e drept, dar aceștia erau încă copii, nepotriviți deci
pentru a fi urcați în tron. Prin urmare momâia trebuia căutată
în altă parte. Îi stătea la îndemână și un nepot, Constantin
Brâncoveanu, căruia îi fusese ca un tată, părintele acestuia
fiind ucis pe când băiatul avea cel mult un an. Tânărul boier
asculta de aceea orbește de el. Împlinise în acea clipă vreo
treizeci și doi de ani. Până de curând slujise ca mare spătar,
72
iar după numirea făcută după tradiție la începutul anului, deci
în urmă cu vreo două luni, fusese ridicat la rangul de mare
logofăt. Deci putea fi socotit un înlocuitor potrivit, mai ales
că i se supunea ca unui tată, neieșindu-i nici cu o iotă din
cuvânt; iar pe de altă parte pe altcineva nici nu avea la
îndemână.
Dar se iveau două piedici care-i stăteau în cale. În
primul rând trebuia să scape de Șerban. Apoi trebuia să-l
obișnuiască pe logofătul Brâncoveanu cu gândul de a fi
domn, și încă unul supus lui. Deci, până va găsi calea de a
împlini cele două cerințe, trebuia să aibă răbdare și să
uneltească cu mare luare aminte…
Dar, deși serviciile sale erau tot mai rar cerute la
cancelarie, Constantin nu va pierde legătura cu resorturile pe
care le mânuise până atunci, căci va lăsa în urmă mulțime de
grămătici, logofeți și secretari numiți de el, care îi păstrau
recunoștință și-i împărtășeau toate noutățile Curții, prin ei
izbutind să-l spioneze îndeaproape pe domn, să-i afle toate
manevrele, chiar și cele mai tainice, numai că nu le mai putea
înrâuri.
Oricum, în primii doi-trei ani de domnie ai lui Șerban
vodă antagonismele dintre cei doi n-au fost mărturisite
deschis de nici una din părți, păstrându-se aparențele unor
sentimente reciproce binevoitoare, disensiunile corcolindu-se
cu grijă, încât conflictul s-a putut consuma mai mult sau mai
puțin în surdină. Lumea desigur simțise că se petrecea ceva
confuz în afund, dar explicit nimic nu părea schimbat,
lucrurile urmându-și, părelnic cel puțin, cursul normal.
Abia în toamna lui 1681 neînțelegerile, colcăind de
ceva vreme în adâncuri, vor ieși la suprafață, iscând o ruptură
categorică și definitivă între frați, atât de adâncă încât ea nu
mai putea fi ascunsă. Cel care împinsese conflictul spre acest
prag dezastruos era de fapt biv vel stolnicul Constantin
Cantacuzino. Acesta, văzând că nu mai poate cârmui asupra
73
trebilor statului, hotărî ca să ia asupră-și cel puțin cârmuirea
treburilor de familie. Barem pe acest tărâm să-și îngenunche
fratele.
Realitatea era că tradiția impunea ca, în cazul
dispariției tatălui, șef al familiei să rămână feciorul cel mai
mare. Așa se întâmplase și în casa Cantacuzinilor. După
asasinarea postelnicului Constantin Cantacuzino cu mai bine
de douăzeci și trei de ani în urmă, în temeiul rânduielilor
îndătinate, mai mare asupra casei ajunsese Drăghici, băiatul
cel mai vârstnic. Dar după nici patru ani și acesta fu ucis la
Țarigrad, pricinile rămânând până azi nelămurite. Unii
bănuiau că ar fi fost omorât pentru că ar fi năzuit la domnie.
În urma noii nenorociri, rolul de cap al casei trecu asupra
fratelui următor ca vârstă, adică asupra lui Șerban. Iar situația
va ține până în 1681, când Constantin își înduplecă mama, al
cărei odor preferat era, să-i încredințeze lui acest statut
privilegiat, smulgându-l fratelui mai mare, încălcând deci
datina încetățenită de veacuri.
Prilejul reorganizării se ivi atunci când bătrâna
principesă Elena își exprimă dorința de a face o călătorie de
penitență în Locurile Sfinte din îndepărtările Levantului.
Cum dânsa împlinise deja șaptezeci de ani, își puse cu
îndreptățire și problema că s-ar putea să nu se mai întoarcă
vie din călătorie, deci trebuia să lase în urmă o situație clară
a averilor ei și a modului cum înțelegea să fie împărțite între
urmași, idee încurajată de altfel de Constantin, care
întrezărise putința ca, odată cu redactarea unui nou testament,
să-și satisfacă cel puțin parțial orgoliile știrbite de fratele său
mai mare. Fiind feciorul preferat al mamei, nu-i fu greu s-o
înduplece ca, în izvodul pe care urma să-l alcătuiască, să-i
confere un loc și niște drepturi aparte. De altfel pentru ca
jocurile să nu-i fie perturbate de aprigul Șerban vodă, se va
îngriji ca să se păstreze cea mai adâncă taină față de el în
legătură cu cele puse la cale, nefiind nici măcar înștiințat de
74
ținerea unui consiliu de familie, pe care, la drept vorbind, el
ar fi trebuit să-l conducă.
Din capul locului de la problemele de moștenire fură
excluse fetele, toate măritate, care în momentul căsătoriei își
primiseră în chip de zestre partea ce li se cuvenea din averea
părintească și nu mai puteau avea alte pretenții. Dar alături de
fete și de soții lor, vor fi excluși și cei doi frați mari, Drăghici
(mai precis urmașii săi, el fiind la acea vreme demult răposat)
și Șerban vodă, sub motiv că „ajungând vremi bune și
norocite făcutu-le-a soțul meu câștig bun, cu care câștig și-au
făcut lor osebi sate, moșii, țigani și case de piatră: unul la
Măgureni și altul la Drăgănești.” Deci ei fuseseră înzestrați
dintru început cu „câștig”, sau cum zice postelniceasa mai
departe, „fiind ei întemeiați de la soțul mieu” în paguba celor
patru frați mai mici, au fost afectați mai puțin de vitregiile ce
au urmat morții părintelui lor. Drept care, cu averea rămasă
în urma împărțelii făcute prin primul testament din întâi
septembrie 1667 cei doi „să n-aibă ei nimic treabă, fără numai
acești patru frați <mai mici>, pentru că ei au rămas mici și
necăutați de noi”. Totuși în alt loc, mai departe, postelniceasa,
contrazicându-se, spune răspicat că din cele „multe puține”
pe care le stăpânește urmau să se facă cinci părți, iar nu patru,
iar cea de-a cincea să revină urmașilor lui Drăghici, dovadă
clară că ei nu aveau de suferit de pe urma noii împărțeli, fiind
totuși avuți în vedere, doar Șerban fiind în fapt exclus. De
altfel mai sus postelniceasa declară că dacă s-o întâmpla să
piară în răstimpul hagialâcului „atunci voi acești patru frați și
nepoții miei, feciorii lui Drăghici spătar, cu mare înțelepciune
să vă strângeți toți la un loc de taină …<spre a face>
împărțeala satelor, moșiilor, țiganilor.” Deci se arăta din nou
că aplicarea testamentului urma să se facă de cei „cinci”, încât
exclus de la tainica împărțire din 1681, dar și de la aceea
ulterioară de după decesul ei, era unul singur dintre băieți, și
anume Șerban vodă Cantacuzino, fiind clar că noul testament
75
era conceput anume împotriva sa, ca urmare a instigărilor
fratelui său Constantin stolnicul, susținut cu râvnă de alt frate
mai mic, Mihai spătarul.
Că diata era pornită împotriva domnului este dovedit
și de alte două amănunte. Primul rezultă din chiar textul
actului, căci pe parcursul său Constantin își revarsă tot
veninul împotriva fratelui mai mare, dar prin gura mamei
sale. Astfel Șerban e declarat vinovat de toate necazurile
suferite de familie sub Grigore vodă Ghica și sub Gheorghe
Duca, jefuirea și sărăcirea Cantacuzinilor pricinuindu-se
exclusiv din cauza sa. Nenorocirile și „prada mare” din
vremea lui Gligorie Voievod … mai mult pentru pizma lui
<adică a lui Șerban> s-au făcut”, accentuează bătrâna pe ton
categoric în diată, materializând în vorbe pornirile pătimașe
ale odorului ei favorit.
Cealaltă dovadă a faptului că acțiunea e pornită
împotriva lui Șerban vodă, o reprezintă împrejurarea că
dânsul e singurul din familie care nu e anunțat de ținerea
tainicului consiliu și, bineînțeles, nu e invitat să ia parte la el,
deși, ca șef de familie, el ar fi trebuit să-l conducă. La
întrunire participă cei patru fii mai mici ai bătrânei, o seamă
dintre nepoți, inclusiv feciorii răposatului Drăghici, chiar
câțiva dintre gineri, care însă nu puteau avea pretenții pentru
întregirea moștenirii soțiilor lor. Ba sunt chemați și o seamă
dintre oamenii de casă ai Cantacuzinilor, numai o singură
persoană este omisă cu grijă deosebită, domnul Șerban vodă,
adică tocmai șeful în funcțiune al familiei! El va afla
întâmplător, câteva săptămâni mai târziu, cele puse la cale
împotriva sa de bunul și școlitul său frate Constantin, unul din
oamenii cei mai culți și mai deschiși la minte ai acelei vremi.
De altfel faptul că tainicul conciliu e pornit anume și
cu deosebită patimă împotriva lui Șerban vodă se vede și din
alte pasaje ale diatei. Într-un loc bătrâna principesă va scrie:
„dragii mei fii, … aleg din mijlocul vostru pre fiul mieu
76
Constandin, supuindu-l a fi în locul meu ispravnic, adică să
aibă el voe a căuta casa mia, și de toate satele și moșiile și
țiganii miei, veri câte va fi, au de moșie, au de cumpărătoare,
numai el singur să aibă a porunci tuturor căți se vor afla supt
oblastiia casii mele… și de dânsul să asculte toți.” 24 Deci
destituirea lui Șerban din șefia casei Cantacuzinești e clar
exprimată în aceste rânduri, puterea de decizie fiind trecută,
contrar tradițiilor vremii, unui frate mai mic, acela care îi
urmează ca vârstă. Evident toate aceste excluderi și trunchieri
de drepturi trebuiau ascunse domnului, lucru care de altfel se
va și încerca, ținându-l departe de tainicul consiliu de familie
de la Mărgineni.
Dar, ca în toate timpurile, și acum secretul nu va ține
mai mult de câteva săptămâni. Imediat după praznicul
Înălțării Sfintei Cruci25, când mărita principesă abia de
trecuse Dunărea cu uriașul ei alai, îndreptându-se spre
Țarigrad, la picioarele lui Șerban vodă se iviră primii pârâtori
cu tolba plină de știri, unii dintre ei fiind chiar oamenii de
încredere ai principesei, care luaseră parte la vicleanul
conciliu. Trăgeau nădejde de a trezi recunoștința voievodului
pentru pâra făcută și a primi o răsplată pe măsura vânzării ce-
o săvârșeau și folosul la care acesta se aștepta de pe urma
celor ce i se descopereau.
Aflând ce se petrecuse fără știința sa, iscoadele
neînștiințându-l din păcate nici măcar cu întârziere,
bineînțeles că domnul se înfuriase peste măsură. Dar s-o
înfrunte pe apriga sa mamă nu cuteza. De altfel aceasta se
apropia de ținuturile Rumeliei, fiind deja destul de departe de
țară, încât era oricum cu totul inaccesibilă. Din câte pricepuse
de la binevoitorii pârâtori, cei care-l săpaseră erau Constantin

24
Toate citatele puse în ghilimele sunt extrase din cel de al doilea
testament al postelnicesei Elena Cantacuzino din august 1681.
25
Praznicul cade în 14 septembrie.
77
stolnicul ajutat de fratele mai mic Mihai spătarul. Celuia din
urmă însă nu-i putea cere socoteală, căci acesta era plecat în
pelerinaj împreună cu bătrâna doamnă și cu o soră, Stanca,
mama lui Constantin Brâncoveanu, văduvă la acea dată de
vreo douăzeci și șase de ani, motiv pentru care, dimpreună cu
singurul băiat ce-i rămăsese, se aținuse mai mult pe lângă
aceea care-i dăduse viață.
Neavându-l la îndemână decât pe Constantin
stolnicul, principele trimise încă din răstimpul nopții o ceată
de oșteni ca să-l aducă pe vinovat cu sila în fața sa, ca să-l
judece pentru împărțirea păcătoasă a averii, pentru vinile de
ruinător al neamului pe care i le pusese în seamă, cât și pentru
că își ațâțase mama ca să semene dihonie în sânul familiei.
Stolnicul nu avu cum se împotrivi gărzii ce năvălise în
conacul de la Filipești și încă din răstimpul nopții se văzu silit
să ia calea Bucureștilor, deși afară era întuneric beznă și
răpăia o ploaie îndărătnică, care muiase toate șleahurile,
făcându-le greu de străbătut din cauza noroaielor și
mocirlelor din cale, în care se împotmoleau obezile. Când se
crăpa de ziuă rădvanul înconjurat de păzitorii călări trase la
Poarta de Sus a Curții domnești, în fața turnului zis la acea
vreme „cel roșu”.
Din această clipă se poate socoti că gâlceava dintre cei
doi frați, până atunci mocnită și ascunsă, ca jarul sub spuză,
se dezlănțuie în toată amploarea sa, devenind publică și atât
de dură, încât putem spune că ei ajung de astă dată „la cuțite”.
Trezit din somn, Șerban își primi furios fratele în
spătăria mică și-l luă la rost, muștruluindu-l zdravăn pentru
păcatele săvârșite împotrivă-i, dar mustrându-l totodată cu
mare asprime și pentru dușmănia pe care i-o purta. Vocea
ridicată a domnului se auzea limpede în tinda palatului, în
ciuda ușii groase de stejar ferecată cu brâuri de fier, băgând
slujitorimea în sperieți, dar vestindu-i totodată dihonia

78
survenită între cei doi, cât și dizgrațierea iremediabilă a
stolnicului Constantin.
- Norocul tău e că suntem frați și nu vreau s-o supăr
pe maică-ta, altfel ai atârna încă din răstimpul nopții în
ștreangurile furcilor de la poarta palatului. Dar de iertat nu te
voi putea ierta. Pentru vini mult mai mici am trimis oameni
în fundul pușcăriilor sau le-am retezat țeasta! Deci dacă
continui să mă superi, la asta să te aștepți. Ai merita să înfunzi
ocna și în cele din urmă acolo ai să ajungi, deși n-aș vrea să-
mi mânjesc mâinile cu sângele fraților mei! Din păcate, cum
văd, va veni și vremea când, călcându-mi pe inimă, voi fi silit
s-o fac și pe asta, oricât aș regreta și m-ar durea sufletul. Tu
și frate-tău Mihai văd că țineți zor-nevoie să mă provocați,
punându-mi răbdarea la încercare. Tot timpul sunteți
împotriva mea și uneltiți fără încetare toate josniciile. Greu
de tot îmi vine ca să vă iert. Nu mi-aș fi închipuit că o să
mergeți atât de departe cu mârșăviile. Dar trebuia să mă aștept
la orice din parte-vă, căci nici conștiință și nici minte nu aveți
nici un dram!
- Dar eu nu mă puteam împotrivi voii scumpei noastre
mame… Dacă dânsa într-un chip hotăra, eu nu puteam decât
să mă supun… Eu ce vină am? încercă stolnicul să se scuze
intimidat, căci nu era prea convins că conștiința înrudirii lor
l-ar putea împiedica pe domn ca să-l trimită în fața gâdelui.
- Ți-am poruncit să-mi aduci afurisita aia de diată, s-
o distrug! Praful să se aleagă de ea! Vreau s-o văd, unde este?
- Nu știu unde va fi pus-o mama, minți stolnicul cu
simulată inocență, în nădejdea că ar putea fi totuși crezut. Poți
trimite solie în urma ei, căci nu poate fi prea departe de țară,
și-ți va lămuri ea cum și în ce loc o poți găsi. Ca să încep a
scotoci prin sipetele, parcă nu mi-e la îndemână… Când s-o
întoarce va fi desigur foarte supărată dacă găsește
neorânduială pricinuită de scormoneală…

79
 Adevărul era că testamentul nu numai că era la el,
ascuns fiind în conacul de la Filipești, dar după Sfânta Mărie
Mică26 îl înfățișase în taină și mitropolitului Teodosie
Veştemeanul spre a-l întări cu pecetea înaltei sale slujbe, spre
a îndoi astfel pecetea neamului pusă din porunca mamei sale,
încât autenticitatea actului să nu mai poată fi pusă la îndoială.
Voievodul își dădu seama că nu-i era la îndemână să
dea curs îndemnului din urmă, căci nu cuteza să-și înfrunte
cumplita mamă, căreia nu i se putea sufla în ciorbă, fiind la
fel de dârză și neînduplecată ca și el. De teama ei nu merse
mai departe nici cu certarea lui Constantin și nici cu căutarea
testamentului, încât înghiți gălușca fierbinte pusă înainte-i de
fratele său.
- Deci sigur diata nu-i la tine?!
- Să-mi crape ochii dacă știu ceva de rostul ei… bâigui
stolnicul cam pierdut, stăruind în minciuna pe care o luase în
brațe, ca singura cale de a ieși din impas.
- Voi cerceta adevărul, și vai ție dacă descopăr că m-
ai mințit. Nu te dau încă pe mâna armașului, dar la o nouă
greșeală ce o vei săvârși, într-acolo îți va fi drumul… De
acum nu vei mai ieși din hotarul moșiilor noastre. Vei putea
umbla cel mult de la Filipești la Mărgineni și înapoi. La casele
noastre din București, ori aici la palat nu vei avea voie să mai
vii. Vei fi păzit zi și noapte fără de încetare, iar de te
împotrivești străjuirii, să știi că oștenii au libertatea de a folosi
spadele ca te liniștească și să te aducă la ordine și supunere.
Deci fii foarte atent. Viața îți este în joc. Și știi că eu nu
glumesc! Iar mai departe te avertizez să nu cutezi a da tu
porunci mădularilor familiei noastre, cum cică zice maică-ta
în diată. În temeiul datinii străbune, ce nu poate fi călcată,
fratele cel mare este șeful familiei în lipsa tatălui, și nimeni
altcineva! Iar eu nu voi îngădui să calci rânduiala. Dacă

26
Praznicul cade în 8 septembrie.
80
cineva îți va da ascultare va fi pedepsit, dar și tu vei fi osândit
pentru îndrăzneala de a fi dat porunca! Deci păzește-te!! Voi
fi neiertător! Eu unul te-am scos pentru vecie de la inimă.
Deci de aproape cinci ani și jumătate stolnicul
Constantin Cantacuzino era surghiunit sub strașnică pază la
moșiile familiei, pe care nu avea voie de a le mai părăsi.
Întoarcerea mamei de la Ierusalim, petrecută după mai mult
de un an după cele întâmplate în acea noapte de pomină, nu
va schimba lucrurile.
După reînturnare, principesa se supărase văzând
cetele de străjeri ce-i împresurau conacul spre a-i păzi odorul
și ceruse retragerea lor. Domnul însă îi răspunse că ar trebui
să-i mulțumească că îi poartă de grijă, împiedicând
răufăcătorii să i se apropie de casă. Straja nu avea de ce s-o
supere, neîngrădindu-i în vreun fel libertatea. Ea era așezată
spre folosul și siguranța ei, ca s-o apere de netrebnicii și
pungașii ce abundau prin țară, că nici nu te mai puteai păzi de
răul lor. Dânsa putea oricând ieși din conac și călători
neîngrădită oriunde în țară. Deci slobozenia nu-i era în nici
un chip știrbită, ci dimpotrivă îi era ocrotită.
Bătrâna principesă înțelese că nu are rost să mai
stăruie, căci nu va ajunge la nici un rezultat, așa că se resemnă
cu situația, dar îi era ciudă că băiatul ei preferat, lumina
ochilor ei, cum spunea adeseori, e persecutat atât de amarnic
de fratele său. Singura măsură pe care o luase fu aceea de a
pune la adăpost testamentul, să nu încapă pe mâna lui Șerban,
care sigur l-ar fi distrus, iar la stolnicul Constantin nu mai
putea fi socotit c-ar sta în siguranță. Pe de altă parte, zădărâtă,
doamna Elina îl acuză pe Șerban c-ar fi abuziv, tiranic și
grosolan, și n-ar respecta-o îndeajuns. Oricum, roasă de
orgolii, dânsa nu recunoștea că hotărârea ce-o luase semănase
discordia între copii ei, dezbinând familia, și numai lipsa de
tact ce-o dovedise era vinovată de ruptura intervenită. Iar
totul se întâmplase din îndemnul prea-școlitului Constantin…
81
 Vreme de cinci ani Șerban vodă, de teama maică-si,
se feri să răscolească povestea testamentului. Nădăjduia că
ea, trecută bine de șaptezeci de ani, va muri, iar, din clipa
când dispărea, libertatea nu-i va mai fi îngrădită. De altfel
evenimentele îl și abătură de la aceste preocupări de familie;
nu trebuie uitat că între timp avusese loc asediul Vienei la
care fusese silit să participe personal, iar în anii următori se
crease Liga Sfântă și avuseseră loc mai multe înfruntări ale
puterii suzerane cu austriecii, el trebuind să asigure zaharele
sau chiar oștiri de ajutor otomanilor. Căzuse în mâna Austriei,
cu doar câteva luni în urmă, Buda, mai apoi și Seghedinul, iar
oștirile habsburgice ajunseseră încă din toamnă în fața
Belgradului, pe Dunăre, iar obținerea tronului
constantinopolitan se apropia vertiginos, încât grijile sale se
îndreptară în cu totul alte direcții.
Prins de atâtea preocupări de mare însemnătate,
povestea testamentului ascuns de mamă trecu pentru Șerban
cumva pe un plan secund. Dar nu și pentru stolnicul
Constantin. Acesta suferea că, deși mama îi încredințase șefia
familiei, el nu o putuse exersa de teama fratelui, care, sub
amenințarea pedepsirii, îi interzisese să dea vreo poruncă
cuiva. De altfel și mama era destul de indignată că, prin
această hotărâre, voința îi era îngrădită de Șerban vodă și nu
lipsiseră prilejurile de a răbufni împotrivă-i, dar fără nici un
rezultat.
Stolnicul, înciudat de neputința de a se sluji de
libertățile și drepturile date lui de mamă, nu va înceta să o
ațâțe împotriva fratelui domn, iar bătrâna, care se apropia de
șaptezeci și șase de ani, se lăsă ușor antrenată, mai ales că în
ultima vreme începuse să fie cuprinsă de o stare de slăbiciune
care o făcea să zacă în așternuturi câte un răstimp. Pentru a-
și impune în sfârșit contestatul rol de șef al familiei,
Constantin se gândi la o reîmprospătare a controversatului
testament din 1681. Dar bătrâna era prea obosită ca să mai
82
dicteze un altul, inventariind nenumăratele ei bunuri. Atunci
Constantin găsi soluția salvatoare. Actul putea fi înnoit, fără
însă a-l rescrie integral, prin adăugarea unui codicil, care îi
reîntărea cuprinsul, apărându-l totodată și printr-un nou
blestem de moarte împotriva pângăritorilor, mai drastic decât
acela din scrierea de început. Între altele în această
împrospătare se puteau pune din nou în discuție și drepturile
sale de șef al familiei, smulse lui Șerban. Socotindu-l
realizabil, stolnicul stărui ca gândul să-i fie dus neîntârziat la
îndeplinire. Drept care, încă pe la sfârșitul toamnei abia
trecute, dorita întregire fu adăugită vechilor înscrisuri.
Bineînțeles că pârâtorii avură grijă să-l înștiințeze
imediat pe voievod de cele făptuite, silindu-l să se reîntoarne
cu grijile la testament, după ce le abandonase vreme de vreo
cinci ani, tocmai ca să evite un conflict prea dur cu bătrâna.
Ca răspuns la noua provocare aruncată lui de fratele mai mic
prin mijlocirea mamei, hotărî să pună capăt oricărei dispute,
anulând toată hârțogăria care-i făcea atâta sânge rău.
Dar ca să-i ceară aprigei principese testamentul și
codicilul adăugat, care, după câte putuse afla, pare-se nu era
chiar primul, nu cuteză. Nici să trimită o ceată de ostași la
Mărgineni, care să răscolească casa până vor da de înscrisuri,
nu i se păru nimerit. Nu avea tăria de a-și înfrunta aspra și
autoritara mamă, care pe undeva îl intimida chiar și numai
atunci când se încrunta la el. Apoi asemenea pornire
grosolană i se părea și un soi de impietate, care nu se putea
face unei distinse fiice de voievod, crescută la o curte
imperială apuseană, împrejurări care o ridicau cu mult
deasupra muritorilor de rând.
După puțină chibzuință găsi soluția de a-și împlini
voia, fără a ajunge la o confruntare cu nineacă-sa. Anularea
izvoadelor se putea face chiar fără a pune mâna pe ele. Drept
care cu câteva luni în urmă ceruse patriarhului Dionisie al
Constantinopolului, cu care era și rudă, cât și celui al
83
Ierusalimului, Dositheios pe nume, niște gramate27
patriarhale, care să declare nule testamentul și codicilele care
i se adăugaseră, întrucât încălcau legiuirile lăsate încă de pe
vremea vechilor romani, cât și obiceiul pământului, care
stabileau fără echivoc că șef al familiei, în lipsa tatălui, nu
putea fi decât fiul cel mare și nimeni altcineva.
De bună seamă, cei solicitați încercară la început să
refuze asemenea scriere, nevoind să se implice într-o ceartă
de familie destul de penibilă. Însă Șerban vodă nu întârzie să-
i amenințe că dacă nu-i vor înfățișa grabnic gramatele cerute,
va tăia trimiterea prisosurilor mânăstirilor închinate către
sfintele așezăminte pe care le cârmuiau. Amenințarea nu căzu
bine nici unuia din cei doi.
Patriarhul Constantinopolului Dionisie al IV-lea,
poreclit „Muselimul”, în clipa când primea solicitarea lui
Șerban tocmai fusese reales, de doar câteva luni, a patra oară
în înalta slujbă și era conștient că scaunul îi era destul de
șubred, așa încât nu socoti prudent să se împotrivească
domnului bucureștean, de pe urma căruia trăgea numai
foloase. Ba, refuzându-l, risca să-l împingă în tabăra
contestatarilor săi, care și așa nu erau tocmai puțini, creându-
și încă un adversar, și nu chiar unul fără de înrâurire. Apoi
nici de bani nu se putea lipsi… Deci avea toate motivele să
încuviințeze ca întemeiată cerea ce i se făcea.
În ce-l privea pe patriarhul Ierusalimului, Dositheios
al II-lea Notaras, sau mai pe limba cronicilor vremii zis doar
simplu Dositeiu, nu era tocmai străin de cele ce se petreceau
în țările române. Din cei aproape treizeci și opt de ani ai
păstoriei sale, el va petrece doar vreo doi sau trei în scaunul
eparhiei sale din Levant, restul timpului găsindu-se într-o

27
Scrisoare publică, învățătură, pastorală. Deci un mesaj al unui arhiereu
(episcop, mitropolit, patriarh) adresat credincioșilor cu ocazia marilor
sărbători religioase sau a unor evenimente importante. Actele de acest
gen, funcție de conținut, puteau avea valoarea unui decret.
84
nesfârșită călătorie prin Balcani, cu deosebire prin Rumelia,
adică Bulgaria de azi, și prin Principatele dunărene, ajungând
însă la o vreme și prin Rusia, prins în ținuturile acestea într-o
neîntreruptă cerșeală de pomeni, pentru a putea acoperi
uriașele datorii ale patriarhiei din răsărit, al cărei întâi-stătător
era, încât amenințarea unei pagube bănești îl îngrozi, căci
țelul căruia i se dedicase decenii de-a rândul era pe cale de a
nu mai fi atins. De altfel scrisoarea domnului muntean îl
ajunse la Iași, la curtea lui Constantin vodă Cantemir, unde
venise din București, de la curtea lui Șerban vodă, pe care
doar o părăsise de câteva luni. Ori lui îi crăpa buza după bani,
și atunci, evident, nici prin gând nu-i trecea să refuze cererea,
expunându-se amenințării ce i se vânturase pe sub nas, prea
puțin păsându-i de mâncătoria iscată între frați, amănuntele
căreia le cunoscuse de altfel în răstimpul îndelungatelor sale
preumblări pe aceste mănoase meleaguri pentru scopurile
sale de căpătuială. De altfel în prefața unei cărți pe care
tocmai o pregătise pentru a fi scoasă de sub teascurile
tipografiei grecești create chiar de dânsul la Iași, el, ca dăruit
lingușitor ce era, îl va elogia pe Șerban vodă în termenii cei
mai măgulitori cu putință. Voievodul, de a cărui găzduire se
bucurase până de curând, era „născut din niște monarhi
străvechi, respectați până și de zei, fiind ales <principe>
tocmai pentru că era cel mai mare dintre cei buni și merita pe
bună dreptate să fie înfățișat asemenea lui Solomon și
faimosului său neam în toată măreția și strălucirea sa, fiind
dăruit cu multe și felurite însușiri, care odată cu trecerea
timpului vor fi cunoscute tuturor, răzbătând până la marginile
pământului”28. Deci, însuflețit de asemenea cugetări, era
evident că chiriarhul nu va încerca să se opună voii aceluia pe

28
Pasajul din ghilimele este autentic, nu o simplă ficțiune născocită de
autorul prezentului text.
85
care-l lăuda cu atâta râvnă, și de a cărui grație avea nevoie ca
de aer.
Întrevăzând deci riscul de a-și pierde o parte a
veniturilor așezămintelor lor, cei doi patriarhi se lăsară repede
înduplecați de nețărmurita dreptate a lui Șerban vodă și se
grăbiră să-i trimită odată cu începutul Postului Nașterii
Domnului de la sfârșitul anului abia trecut, pastoralele cerute,
care condamnau în termeni hotărâți testamentul și codicilele
sale, ca încălcând legiuirile omenești firești, cât și drepturile
primului născut, înscrise chiar în paginile Sfintei Scripturi.
De altfel, cum arătam și mai sus, celor doi ierarhi
povestea testamentului nici nu le era tocmai necunoscută și
nici gâlceava iscată în jurul ei. Dositheios petrecuse numeroși
ani în București, e drept cu întreruperi, și aflase cam toate
zvonurile care circulau pe aici. Pe deasupra îl cunoștea foarte
bine atât pe stolnicul Constantin, cât și pe fratele său Șerban,
cu amândoi putându-se socoti chiar prieten. Apoi patriarhul
Dionisie, care era rudă destul de apropiată cu Cantacuzinii, se
găsea în toamna lui 1681, deci chiar în momentul scrierii
testamentului, în Muntenia, nefiind însă chemat să asiste la
întocmirea acestuia. Dar la o săptămână-două după aceea, o
întâlnea pe principesa Elena la unul din conacele ei, spre a o
însoți până la Constantinopol, în hagialâcul pe care aceasta
tocmai îl pornise. Probabil nici cu acest prilej nu i se
pomenise de act, dar fiind prieten cu stolnicul Constantin,
aflase după aceea de cearta sa cu fratele mai mare și de
temeiurile acesteia, mai ales că stolnicul nu făcuse o taină din
sechestrarea sa la moșie, care-l silea să devină țăran, cum
singur scria cunoscuților.
Deci practic testamentul din 1681 și codicilele care i
se adăugaseră pe parcurs fuseseră anulate de câteva luni, chiar
dacă voievodul nu izbutise să pună mâna pe ele, tot vraful de
urice și izvoade fiind bine ascunse de principesă, tocmai
pentru a fi ferite de distrugere. Dar neașteptata încheiere
86
născocită de principe nu va pune capăt îndârjitei lupte dintre
frații Cantacuzini, ci doar îi va schimba întrucâtva cursul și
chipul de a se înfățișa lumii. De a găsi temeiuri de lege în
virtutea cărora ar putea pune sub semnul îndoielii toate
piedicile care i se puseseră în cale, stolnicul Constantin nu
nădăjduia a găsi. Nici mama sa nu întrezărea o cale de a ocoli
opreliștile ridicate împotrivă-i de cele două gramate. Dar nici
să renunțe la hotărârea luată nu se gândea. Constantin și
Mihai nu vedeau decât o singură cale de ieșire din impas. Ar
fi fost de ajuns o simplă schimbare de domnie ca lucrurile să
fie rejudecate dintr-o cu totul altă lumină, devenindu-le
prielnice… Deci chiar ei începuseră a dori scoaterea lui
Șerban vodă din scaun, lucru pe care nu-l puteau totuși
mărturisi mamei, căci aceasta, chiar dacă era supărată pe
băiatul ei cel mare, nu-i putea totuși dori răul.
Prin urmare acesta era pragul la care ajunsese
înfruntarea dintre voievod și neamurile sale prin luna lui
făurar a văleatului al 1687-lea al mântuirii, adică în clipa în
care căpitanul Cobză se înfățișase la patul principelui, spre a-
i prezenta un nou raport privind supravegherea stolnicului.
De altfel din șase frați câți fuseseră la început, în acea
clipă rămăseseră numai patru. Drăghici murise cu câteva
decenii în urmă, iar Matei doar de vreo doi ani și jumătate.
Dintre cei trei care mai trăiau în afara sa, Șerban era în
conflict cu doi, stolnicul Constantin și spătarul Mihai, care-l
seconda în toate pe cel dintâi, fiind parcă ciracul acestuia. Cel
din urmă, după ce se întorsese cu mama din hagialâc, ca
apropiat și complice al lui Constantin, a fost supus aceleiași
ostracizări ca aceea rezervată fratelui său învățat.
Numai prâslea, pe nume Iordache, care în 1687
împlinea vreo treizeci și cinci de ani, se dovedise mai
maleabil. Îi înțelese visul de a ajunge împărat bizantin cu
sprijin habsburgic și-l încurajase. Lui nu-i păsa dacă
hegemonia asupra Evropei era a habsburgilor, a austriecilor,
87
a germanilor în general, a lui Ludovic al XIV-lea, regele
Soare, sau a Angliei. Într-adevăr Austria și campania ei
antiotomană dezlănțuită, cu sau fără hegemonie europeană,
era singurul mijloc ce se întrevedea pentru ca Șerban să-și
poată atinge ambițiosul țel. De altfel în taină Iordache se
gândea că, fiind mai tânăr cu șaptesprezece ani decât fratele-
său, ar putea să-i supraviețuiască și să-i urmeze cândva la
tron, fără a face măcar vreun efort în acest sens. Tinerețea îl
putea ajuta să se aleagă cu asemenea pleașcă nesperată, dacă
îl favoriza puțin norocul. Deci nu avea de ce să nu-l sprijine
cu râvnă pe fratele cel mare. Tot sârgul cheltuit putea fi chiar
spre folosul său! E drept că, fiind făcut spătar de Șerban din
răstimpul anului trecut, trebui să se ducă cu armata
muntenească alături de turci, pentru a lupta împotriva
Austriei. Neavând încotro, o și făcu, dar fără râvnă și
convingere, el dorind nu prăbușirea Austriei, ci ridicarea ei.
Evident că la un neam atât de întins, șase frați și tot
atâtea surori, se adăugiseră și o mulțime de nepoți. Dar
majoritatea acestora erau încă nevârstnici, adică în graiul de
azi le-am zice minori, și deci nu se avântaseră nici de-o parte
nici de cealaltă a dezbinărilor de familie. Prea puțini dintre ei,
abia fii lui Drăghici și ai unor surori mai mari precum Stanca,
măritată cu Papa Brâncoveanu, erau mai vârstnici încât să
poată aspira la măriri, la ranguri și la slujbe, intrând în
vălmășagul luptei pentru putere. Dar chiar și aceștia, ca să
poată avansa și prinde foloase, preferaseră să adopte o poziție
neutră de executanți corecți, ferindu-se de a se amesteca în
competiția de susținere sau contestare a domnului, pilda cea
mai grăitoare fiind Constantin Brâncoveanu. Fără a trece de
partea vreuneia din tabere, se mărginise ca să se facă cât mai
util principelui, încât să fie neîncetat avut în vedere spre a fi
promovat în slujbe cât mai de soi. E drept că o făcea cu mult
zel și deosebită pricepere. Deci, deși, în lipsa părintelui său,
fusese crescut de stolnicul Constantin, care ca unchi îi ținuse
88
loc de tată, cum singur spune, nu se alăturase acestuia
asemenea spătarului Mihai, conștient că făcând asemenea pas
riscă să-și știrbească înălțarea. Prudent, se ținuse de-o parte,
mulțumindu-se cu statutul de executor prompt și corect al
poruncilor primite, încât să nu i se poată reproșa nimic. Iar
rezultatul fu cel scontat, Șerban vodă vedea în el un slujbaș
eficient și util, fiind oricând dispus să apeleze la serviciile
sale. La fel Pârvu Cantacuzino, deși nu fusese dăruit cu un
rang de răsunet, știuse să se facă folositor în calitate de
capuchehaie la Țarigrad sau de sol pe lângă principele
Ardealului sau al Moldovei, nearătând vreo înclinare mai
pătimașă față de vreunul dintre unchi. Doar Șerban
Cantacuzino, alt fecior al lui Drăghici, deși dăruit numai cu
rangul de mare căpitan, se implicase întrucâtva în
confruntarea dintre unchi, luând partea domnului.
Dar spătarul Iordache sau nepotul care purta chiar
numele voievodului, nu erau singurii membrii ai familiei la
care Șerban vodă găsise un sprijin nemărginit și
necondiționat. Pe cea mai mare dintre fete, Maria, o măritase
cu fiul unuia dintre oamenii de casă ai părinților săi, și anume
cu Constantin Bălăceanu, pe care de altfel îl ridicase imediat
la rangul de vel agă. Acesta, primind slujba, devenise nu
numai un aprig apărător al ordinii în capitală, nimeni ne-mai-
îndrăznind să cârtească împotriva autorităților, dar fusese
atras și de perspectiva de a deveni din amărâtul ginere al unui
modest voievod, stăpân asupra unei neînsemnate țărișoare
precum Ungrovlahia, un ditai ginere de împărat. Desigur
răsunetul noului statut ar fi fost cu totul altul, așa că se înhămă
cu toate puterile în jugul ambițiilor socrului său, pe care îl
proslăvea, negăsind îndestule cuvinte pentru a-l preamări.
Ce-i păsa lui de hegemonia unuia sau altuia dintre monarhii
europeni? Revendicându-și întâietatea, n-aveau decât să se
gâlcevească între ei cât vor voi și-i vor ține puterile. El va
urma numai pe acela care-l ducea spre mărire, nepăsându-i de
89
mâncătoria ce râma lumea. Deci, îmbătat de visul de a ajunge
fălos ginere de împărat, se va înregimenta cu toată
convingerea în lupta socrului său, pe care-l va susține fără
limite și cu nemăsurat entuziasm și va pieri chiar peste ani
sub semnul acestor năzuinți.
De altfel tânărul Bălăceanu era un om de acțiune,
peste măsură de hotărât, pe care se putea pune temei fără de
nici o temere ori îngrădire, semănând leit cu tatăl său. Primea
orice însărcinare, oricât de odioasă ar fi fost, fără ca să
protesteze sau să dea vreun semn de ezitare. Nu se încurca în
principii și scrupule atunci când țelurile erau mari și-i
aduceau câștig. Se putea avea o încredere nemărginită în el,
căci nu abandona până nu împlinea cele poruncite. Și era
dăruit cu o tărie trupească neobișnuită, fiind în stare să reziste
celor mai potrivnice împrejurări și eforturi.
Taică-său, Badea Bălăceanu, pe care Șerban îl făcuse
mare vornic când urcase în scaun, devenise vestit în tinerețe
pentru că izbutise într-o zi și o noapte să ajungă călare din
București la Iași cu o scrisoare către domnul de atunci,
Gheorghe Ștefan, ceea ce dusese la salvarea de la execuție a
fraților Iordache și Toma Cantacuzino, unchii moldoveni ai
lui Șerban vodă. Pt această ispravă de pomină ajunsese unul
din cei mai prețuiți sfetnici ai Cantacuzinilor. Dar pentru a se
ajunge și a se îmbogăți era în stare de orice. Cronica
povestește că în vremea lui Antonie vodă din Popești s-ar fi
înhăitat cu un tâlhar de drumul mare, cu renume în epocă,
Buta pe nume, cu care între altele ar fi atacat un convoi de
negustori și călugări moscali plecați după miluit, care tocmai
treceau prin țară și i-ar fi ucis pe toți, jefuindu-i de bani și de
mărfuri. Buta, dovedit repede ca tâlhar de ultimă speță, fu
grabnic spânzurat. Dovezile îl acuzau în aceeași măsură și pe
Bălăceanu de hoție și omoruri, dar fiind boier, nu putea fi
spânzurat, ci trebuia decapitat, căci rangul îi dădea acest drept
de cinstire. Numai că toată șleahta Cantacuzinilor interveni
90
repede pentru el la domnie, iar Antonie vodă, care le era
înfeudat, îl iertă la ruga lor pe păcătos. De altfel ei grăbiră și
uciderea lui Buta, pentru a-i închide gura răufăcătorului și a
șterge astfel o mărturie stânjenitoare, care le demasca
protejatul. Ba spânzurând cu atâta iuțeală pe unul dintre
vinovați se crea impresia că chiar s-a făcut neîntârziat
dreptate celor pieriți, și se putea induce credința că faptele lui
Badea Bălăceanu pot fi calificate drept o mică greșeală
involuntară, ce merită să fie iertată.
Oricum, Șerban vodă, care cunoștea bine povestea, nu
se arătă de fel impresionat de plecările tâlhărești ale
bătrânului. Știindu-l om de acțiune, lipsit de scrupule,
conștient că dacă nu urmează fidel poruncile poate fi
decapitat, existând destule motive pentru asta, îl va ridica pe
moșneag la rangul de vel vornic chiar de la începutul
domniei, încât asasinul și jefuitorul de altă dată ajunsese mare
boier de sfat, conducător de nădejde al țării. Și voievodul nu
se înșelase asupră-i, el alegându-se cu un sfetnic care nu-i va
ieși din cuvânt, ca să fie sigur că i se vor trece cu vederea
păcatele. Bălăceanu îi va pricinui o singură surpriză
neplăcută. Fiind acum destul de bătrân, va muri spre sfârșitul
verii, lăsându-i descoperită dregătoria, lucru la care nu se
așteptase.
Dar înainte de a-și da duhul, bătrânul se putuse bucura
de împlinirea a încă unui dulce vis al său: își văzuse feciorul
ajuns ginere de domn și boier de divan. Ba, după cum știa
chiar de la băiat, acesta în câțiva ani, dacă lucrurile mergeau
strună, putea deveni chiar ginere de împărat! Ori nici în visele
cele mai înfierbântate nu-și închipuise așa ceva! Drept care
se putea spune că murise fericit.
Dacă pe aga Constantin Bălăceanu Șerban vodă îl
aprecia la superlativ, nu aceeași era situația celui de a-l doilea
ginere al său, un anume Barbu Urdăreanu. Pe acesta, după ce-
l acceptase în familie, căsătorindu-l în răstimpul anului trecut
91
cu a doua fată a sa, Elina, îl înălțase la rangul de mare
paharnic. Însă Urdăreanu se deosebea cu totul de tânărul
Bălăceanu, fiind pe undeva contrariul acestuia, lucru pentru
care îi va ajunge de-a dreptul nesuferit. Paharnicul era peste
măsură de migălos, de corect, de tipicar, de pedant și pe
deasupra plin de rezerve și de ifose de demnitate. El n-ar fi
acceptat să făptuiască ceva ce nu i se părea destul de onorabil,
de drept și de cinstit. Făcea mult caz de scrupule și de
principii. La el te puteai aștepta oricând la un refuz spus pe
un ton de ofensă. Șerban vodă îl socotea fandosit, sclifosit și
năzuros, motiv pentru care nici nu-i arăta vreun pic de
încredere. Dacă s-ar fi putut, ar fi renunțat cu plăcere la
căsătoria deja realizată, dar din păcate la acea vreme un divorț
era cu neputință, așa că trebuia să-l rabde pe urâcios, neavând
încotro. Dar oricum acesta îi rămânea străin și foarte depărtat
de năzuințe, spre deosebire de bunul Constantin Bălăceanu.
Căpitanul Cobză Dumitrașco nu intrase în iatacul
domnesc în acea seară de sfârșit de februarie chiar fără motiv.
El era acela căruia i se încredințase sarcina de a conduce
corpul de gardă care-i păzea pe cei doi frați răuvoitori ai
principelui, pe stolnicul Constantin și pe spătarul Mihai. Grija
cea mare era îndreptată cu deosebire împotriva celui dintâi,
care, conform poruncii, nu trebuia scăpat o clipă din ochi. Ori
căpitanul Cobză se înfățișase Măriei sale ca să-i prezinte
raportul săptămânal al misiunii sale. Se oprise la doi pași de
patul cu baldachin în care zăcea domnul, și tăcea încurcat,
neștiind cum să înceapă. Prelunga întârziere îl scoase din
sărite pe voievod, care-l repezi pe oștean, curmându-i
ezitarea:
- Sunt noutăți, ce tot taci acolo ca mutul?
Cobză se aplecă spre domn spre a se face cât mai bine
auzit, fără a vorbi prea tare, și își începu istorioara.
- Prea multe, mărturisesc că nu am a spune. Noutăți
nu prea sunt. Fiind toiul iernii, gerul aspru iar troienele
92
nemăsurate, lumea nu prea iese de la adăpost. Luminat arhon
Constantin, bunul frate al Domniei tale, a stat mai toată
vremea în casă la Mărgineni. Nici măcar până la Filipești nu
s-a îndemnat a merge în ăst răstimp, deși celălalt conac e la o
aruncătură de băț. Privegherea nu a ridicat deci anevoințe.
Dacă a ieșit, a făcut-o doar ca să se ducă până la mănăstire,
unde are unele odăi pline cu niscai cărți și hrisoave. Atâta
doar că a primit câțiva oaspeți.
- Oaspeți?
- Da, l-au căutat doi ceauși. Unul venea de la
Dunăre…
- De la Slăvita Poartă?
- Nu era trimis din partea înaltei stăpâniri! Dar oricum
venea din Țarigrad, pare-se mânat încoace de capuchehaia
Măriei tale. Din câte ne-a spus, când l-am luat la întrebări,
aducea cu sine trei scrisori. Una de la împuternicitul Angliei,
alta de la cel al Olandei, iar a treia de la sanctitatea sa,
patriarhul Alexandriei, întâistătătorul având a-i vesti ceva vel
stolnicului. Desigur că ceea ce scria în cărți nu pot ști. Celălalt
olăcar, de mai alaltăieri, venea din Ardeal, trecând în țară pe
la pasul Câineni, de din jos de Sibiu. După cum ne zicea, nu
aducea cărți de la voievodul Apafi, cum crezurăm noi, ci
dânsul purta cu sine niște tipărituri făcute mai deunăzi la
Beci29, istorisind noutățile petrecute în împărăția nemților în
ultima vreme. Terfeloagele aveau un nume ciudat și nu voi a-
l pomeni, ca să nu-l pocesc cumva.
- Se numeau cumva „Il corriere ordinario”?
- Așa, precum zice Luminăția ta!
- Afară de zișii olăcari, jupân Constantin a avut și un
oaspete de la Curte…
- De aici de lângă mine?! se indignă domnul. Despre
cine e vorba?

29
Viena.
93
 - Cel venit chiar ieri în ospeție era protomedicul
Măriei tale, signor Iacobo Pylarinos. Pare-se că între dânsul
și luminatul stolnic e mare prieteșug…
- Mare prieteșug, zici? făcu indispus și chiar puțin
suspicios domnul.
Amiciția medicului cu un dușman declarat nu putea
decât să-i trezească neîncredere și bănuieli. Oare se cuvenea
să-și încredințeze viața cuiva apropiat neprietenilor săi? Nu
era cam riscant? Știa prea bine ce însemna aceasta. Își
amintea prea bine că chiar dânsul, slujindu-se de serviciile
căpitanului Ghinea, cumpărase cu vreo treisprezece ani în
urmă pe medicul domnului Grigore Ghica, tocmai mazilit și
adăpostit la Țarigrad. Iar vraciul cu pricina, primindu-și plata,
n-a întârziat să-și otrăvească tămăduitul, care, zice-se, s-a
stins în chinuri îngrozitoare. Prea multe nu cunoștea, căci în
acele clipe era surghiunit în insula Creta, și tot ce aflase știa
de la căpitanul Ghinea, care putea să se laude, exagerând, spre
a-și spori meritele. Oricum, chiar dacă detaliile erau
discutabile, otrăvirea avusese loc, iar Ghica murise. Deci ce
încredere putea avea într-un medic care cocheta cu inamicii
săi declarați?
- În vreme ce cei doi stăteau de vorbă, peste ei a intrat
Anița, aducând o tipsie încărcată cu șerbeturi, sugiuc, rahat,
baclavale și sarailii. Iar până a întins cele aduse pe niște
farfurii, a tras cu urechea. Din păcate nu a putut pricepe mare
lucru, căci boierii pălăvrăgeau pe grecește, poate și pe
frâncește, și arar putea prinde un cuvânt cât de cât de înțeles
pentru femeie. Privind pe masa lângă care ședeau, și-a dat
seama că medicul adusese drept dar pentru gazdă o carte mare
îmbrăcată în piele, ce zăcea pe tăblie. Iar de sporovăit pare-se
că sporovăiau despre starea sănătății Măriei tale, al cărui
nume l-au pomenit de mai multe ori. Cel puțin așa crede fata
că trebuie tălmăcite vorbele pe care le-a auzit. Dar prea sigură
nu este, căci spusele nu erau rostite pre limbă românească.
94
 - Deci jupânului Constantin îi păsa de cum mă simt și
de cum mă doftoricesc?
- Așa a înțeles Anița…
- Oare e bine și de folos ca medicul să dea deslușiri
despre boala mea și despre leacurile cu care mă tămăduiesc?
zise cam într-o doară domnul, căzut deodată pe gânduri.
Poate că era vremea ca să scape de acest Pylarinos, ca
să nu pățească precum Grigore Ghica… De altfel trebuia să-
și închipuie că între străin și fratele său Constantin e o
legătură mai deosebită, căci cu ani în urmă tocmai el i-l
recomandase pe grec, care urmase tot cursurile Universității
din Padova, ca și frate-său. Deci nu trebuia să se mire de
prietenie, ci mai degrabă să se îngrijoreze din pricina ei.
Totuși avea nevoie de un pretext ca să-l poată îndepărta pe
medic, pe care deocamdată nu-l putea găsi, își zise înciudat.
Dar oricum acesta trebuia să plece.
Căpitanul se cufundă din nou în tăcere, nemaiavând în
fond nimic de spus.
- Despre diata scrisă de maică-mea ai putut afla unde
e ascunsă?
- Din păcate Anița, deși este peste măsură de ageră, nu
a putu băga de seamă pe unde ar fi dosită… Iar ca să caute de
capul ei prin sipete nu-și poate îngădui, chiar dacă jupâneasa
mare a venit de aproape o săptămână la București…
- Oricum, tot răul spre bine, mormăi domnul cu glas
scăzut. Fiind venită la București, frate-meu nu mai poate pune
ceva la cale împotrivă-mi, slujindu-se de ea… O poate face
numai pe cont propriu, dar închipuirea lui e nesecată și cine
știe ce mai e în stare a născoci. Din parte-i te poți aștepta la
orice grozăvie...
Căpitanul, care cunoștea în mare dedesubturile
frecușului intervenit între frați, fu surprins de vorbele scăpate,
căci nu se aștepta ca să i se facă cinstea unor destăinuiri atât
de intime. Preferă însă să se prefacă a nu fi auzit sau priceput
95
ceva, încât nu dădu vreo replică, continuând să tacă, chiar
dacă risca să pară tânt. Era preferabil să se creadă despre el
că e nătâng, decât că se vâră în treburi ce nu sunt de nasul său.
- Deci altfel toate sunt bine, și pace peste tot…
concluzionă în cele din urmă domnul. Oricum datoria ta să fii
cu ochii în patru și prin slugile cumpărate să afli cu de-a
amănuntul ce se petrece în conac. Nu mi se pare cu neputință
ca, cotrobăind prin sipetele mamei, stolnicul Constantin să
scoată chiar noul testament pentru a umbla la el, în lipsa ei.
Trebuie văzut de unde apare și unde va fi din nou dosit spre a
fi ferit de ochii mei. Asmute toate slugile-iscoade asupra lui,
pândindu-l fără încetare. Vreau să fiu la curent cu orice
schimbare ce ar surveni. Nu mi se pare exclus să se convoace,
fără știința și învoirea mea, chiar un nou consiliu tainic de
familie ca cel din ’81. De astă dată aș dori să fiu prevenit, să
nu aflu lucrurile cu întârziere, când nu mai e nimic de făcut.
Trebuie să preîntâmpin orice întrunire și luarea a cine știe
căror hotărâri, cărora să nu le pot da de cap. S-ar putea petrece
și vreo altă mișcare, la care acum nu m-am gândit. Deci orice
noutate s-ar ivi, oricât de mică ar fi, să-mi fie vestită
neîntârziat, la oricare oră din noapte sau din zi. Trimiți
deîndată om să mă înștiințeze, încât aștept chiar din ceas în
ceas știri de la tine. Deci fi cu ochii în patru și cu gura pe
slugile-iscoade, să nu le scape ceva. Trebuie să știu din vreme
ce se pune la cale împotrivă-mi, ca să înăbuș orice încercare
de a mă lucra dosnic. Acum poți pleca.
Căpitanul încuviință cu o înclinare a capului.
Se auzi o ușoară bătaie în ușă, iar paicul din tindă se
aplecă pe după marginea canatului pe care-l deschisese puțin:
- Măria sa, întâia doamnă a țării, dimpreună cu pruncii
dânsei, cere îngăduința de a vi se înfățișa, spre a cerceta starea
sănătății Luminăției tale.
- Da, bine, spune-i ca poate să intre dimpreună cu cei
mici ca să mă vadă, iar tu, căpitane, poți ca să pleci, dar să fii
96
cu mare luare aminte. Nimeni nu părăsește conacul. Te aștept
să revii cu noutăți peste vreo săptămână.
Femeia înaltă, impunătoare, trecu pragul urmată de
copii ei, fără să-l ia în seamă pe oșteanul oprit mai de-o parte
ca să nu-i stânjenească trecerea și care o salută respectuos,
închinându-se. Purta o ghiordie de brocart galben-cărămiziu,
țesută cu fir, îmblănită la gât și pe margini cu zibelină de preț,
cu care erau tivite și gurile buzunarelor, în care își putea
ascunde mâinile gingașe pe timp răcoros. Rochia, înflorată și
ea cu fir de aur, se zărea din când în când prin despicătura din
față a veșmântului, în clipele în care, în timpul pășitului,
acesta se deschidea. Pe cap, acoperindu-i cozile lungi
împletite și răsucite în jurul creștetului, purta un ișclic foarte
dichisit, tivit și el cu blană de-a lungul marginii de jos.
Obișnuit, pentru a fi pe gustul stăpânului lor,
cronicarii de curte de mai târziu ai lui Brâncoveanu, care nu
o putea suferi pe femeie deși îi era mătușă, aveau grijă să o
înfățișeze ca fiind de neam din cel mai prost. Pentru a face
plăcerea principelui care-i plătea, aceștia atrăgeau cititorului
luarea aminte că principesa nu era decât fata unui negustor
amărât de abale de la Nicopole, care nu era nici măcar român,
ci sârb pribeag. Stăruiau pe condiția sa neguțător lipsit de
noblețe, ca și cum aceasta ar fi rămas neschimbată în lungul
vremii, omițând cu grijă amănuntul că în urmă cu aproape
treizeci de ani, încă de pe când negustorul se aciuiase în
Ungrovlahia, domnul Mihnea al III-lea îl boierise, ridicându-
l la rangul de paharnic. Iar de atunci se bucurase de o mulțime
de alte dregătorii, fiind în mai multe rânduri mare clucer.
Pentru bârfitori și răuvoitori toate aceste detalii nu contau, ei
nevoind a uita Ghețea era de neam prost, iar boieria nu-i era
statornicită de generații, ci încă mai puțea a cojoc de oaie și
opincă.
De altfel înălțarea sa nu erau o raritate în veacul al
XVII-lea. Nu trebuie uitat că tatăl lui Vasile vodă Lupu,
97
Nicolaie Coci pe nume, nu era și el decât un negustor sud-
dunărean aciuiat în Muntenia cu vreo jumătate de veac mai
devreme decât Ghețea, ajuns însă și el prin grația domnilor la
boierie, origine ignobilă care nu-i va împiedica feciorul să
devină unul din cei mai de seamă voievozi ai timpului, iar
descendența sa nu părea nimănui de rușine, cum sugerau
cronicarii când făceau trimitere la doamna lui Șerban!
Deci insinuarea răutăcioasă a cronicarilor și a
boieroaicelor pizmașe nu prea avea temei, căci Ghețea,
răposat de vreo doi-trei ani, putea fi socotit boier adevărat, cu
moșii și conace, deci întemeiat și pe bogăția funciară neaoș
boierească, ca toți ceilalți de rangul său, dar care nu uitase să
învârtească și afaceri care aveau iz burghez și erau aducătoare
de câștig mai mare. Ori la acea vreme nu moșiile, ci banii
ajunseseră a fi temelia puterii. Drept care bărbatul nu se ferise
să ia în arendă între altele, în mai multe rânduri chiar, schela
și vama de la Rucăr și Dragoslavele, care-i aduseseră un venit
frumușel, de care va profita și ginerele în lupta sa pentru
putere, motiv pentru care Șerban îl aprecia pe bătrân, chiar
dacă în răstimpul domniei sale nu-i dăduse ranguri. De altfel
socrul se îmbolnăvise tocmai când Șerban luase tronul și nu
va mai trăi decât vreo doi sau trei ani. Cât fusese în viață,
Șerban îl păstrase între veliți, primindu-i adeseori sfatul. Deci
fostul negustor știuse a îmbina tradiția funciară boierească cu
bogăția burgheză, încât întrecuse prin bogăție și prin rolul pe
care îl juca pe mulți boieri de viță, plin de aere, dar cu
buzunarele cam goale.
După pieirea lui Ghețea, afacerile au fost preluate și
continuate de feciorul său Matei, care, asemenea părintelui,
va îmbina boieria cu negustoria și cămătăria. Șerban vodă
Cantacuzino, știindu-și cumnatul priceput în învârteli bănești,
îl va numi vtori vistiernic spre priveghea printr-un om al casei
ținerea bunei rânduieli în catastifele vel vistiernicului Statie.

98
 Nevasta cunoștea firea ușuratică și iubăreață a soțului
ei, oricând gata să-și împlinească plăcerile în brațele altei
femei. Știa mai toate suratele care se împărtășiseră din
mângâierile sale. De altfel, din vreme în vreme, atunci când
nu era sigură de bănuielile ei, nu se dăduse în lături de a-i
pune pe urme chiar iscoade discrete, ca să afle adevăruri
deslușite despre aventurile sale extraconjugale. Desigur că își
făcuse sânge rău și se înciudase de destule ori când
descoperea că vreo alta îi era preferată, mai ales când aceasta
era mai frumoasă, mai tânără, mai cochetă, mai simpatică
decât ea, eclipsând-o cumva. Dar se consola cu satisfacția că
în cele din urmă se întorcea la dânsa, care îi era în fond
stăpână și putea beneficia integral de el, fiind al ei. Era de
aceea mândră că pusese mâna pe așa bărbat dorit, că era
invidiată de amante, de aceea îi ierta scăpările, impunându-și
răbdarea de a aștepta să revină la ea, lucru ce se întâmpla
întotdeauna. De altfel, în ciuda escapadelor, care nu erau
deloc puține, Șerban, când voia, știa să fie cuceritor,
curtenitor, manierat, gingaș, dându-i fiori de plăcere când i se
dedica. Pe cât de rău putea fi cu cei pe care nu-i suferea, pe
atât de plăcut știa să fie când dorea. Acum că-l vedea zăcând
bolnav în pat, se putea socoti consolată și chiar răzbunată.
Bărbatul își primea din plin răsplata pentru câte necazuri îi
făcuse în cele câteva decenii cât fuseseră împreună, de aceea
pășea ferm spre patul cu baldachin, ca pentru a duce la capăt
o răfuială de mult dorită.
În dreapta ei venea, agilă și sprințară ca o căprioară,
fiica ei cea mare, îmbrăcată într-o rochie din adamască de
culoarea cerului, înviorată cu o seamă de flori cusute cu fir
aurit și cu un guler de horbotă scrobită după moda apuseană.
Părul negru, mătăsos îl purta despletit, și-i cădea în cârlionți
bogați pe umeri, evidențiindu-i frumusețea și prospețimea
obrazului.

99
 În stânga doamnei mergea băiatul, care încă nu
împlinise cei paisprezece ani pe care tocmai era pe cale de a-
i atinge, îmbrăcat însă ca un boier în toată firea, purtând o
cabaniță de serasir cu ceaprazuri de fir pe piept, încheiate cu
copci încrustate cu briliante și un guler lat de samur.
Cei trei erau urmați de surorile mai mici, a căror
vedere o acopereau. Și ele erau tot trei. La mijloc, făcând pași
mărunți și repezi ca să nu rămână în urmă, pășea Casandra,
care să fi avut cam jumătate din vârsta fratelui. Ținând-o
strâns cu mâna dreaptă, o trăgea după sine pe Bălașa, cu vreo
doi ani mai mică, iar cu stânga o târa cam smucit pe Ilona,
care abia începuse a învăța mersul în două picioare.
Șerban se uită cu privirile pierdute de plăcere la
Smaranda, fata cea mare, de o frumusețe răpitoare, care-i
semăna, fiind la fel de atrăgătoare ca și el pe vremea tinereții.
Era de toată splendoarea, amintind un boboc de floare pe cale
de a se deschide. O găsea minunată, mai ales așa cu părul
despletit. Era la vârsta la care trebuia să se gândească la
măritișul ei. O sorbea cu nesaț din ochi, fără să-și stăpânească
plăcerea ce-o resimțea, lucru care nu scăpă Casandrei și
Bălașei, cuprinse de invidie și ciudă că celeilalte i se arătau
simțăminte mult mai calde decât lor. Ilona era încă prea mică
să fie frământată de asemenea preocupări, grija ei mare fiind
despleticirea picioarelor, care încă îi mai dădeau de furcă,
încurcându-se în ele când era smucită.
Cele mici se trăseseră mai de-o parte ca semn de
cumințenie, așa cum li se poruncise mai devreme. Fuseseră
școlite ca să nu intervină până ce nu vor fi chemate. Drept
care se uitau cam bosumflate la sora mai mare care trezea o
vădită desfătare tatălui, care o chemase mai aproape și-i
făcuse semn să se aplece spre el, ca s-o sărute pe frunte și să-
i mângâie pletele.
- Fata mea, ai ajuns să fii asemenea unei rodii coapte.
A venit vremea măritișului. Va trebui să-ți căutăm acum un
100
mire pe măsură. Dar găsirea acestuia îmi va da ceva bătaie de
cap, căci n-aș vrea ca să semene cu… „neisprăvitul de
Urdăreanu” voi în prima clipă să zică, dar se corectă pe dată,
înainte de a scăpa vorbele, socotind nepotrivit să-și
mărturisească gândul adevărat și continuă după o pauză: cu
paharnicul Urdăreanu. Mai de dorit ar fi unul ca aga
Bălăceanu… Măritișul tău e acum cea mai însemnată grijă a
mea. Trebuie să găsesc un soț vrednic de tine, să fii și tu
mulțumită de el, dar și eu. Să fie un ginere pe care să poți
pune temei, pe care-l poți folosi, de care să te simți legat, încât
să-l poți prețui. Da, fetița mea, cât de mult aș dori ca să fii
fericită. Toată nădejdea mea e să-ți găsesc un bărbat pe
potrivă.
Apoi făcu semn băiatului să se apropie și să se aplece,
și-l sărută și pe el pe frunte, după care îl mângâie în creștet.
În el își punea atâtea nădejdi de viitor, încredințat că-i va
putea lăsa tronul ca unui vajnic succesor care să-i ducă opera
mai departe, până la desăvârșire. El va fi ce-l de-al doilea
împărat al Bizanțului renăscut.
- Să-mi fii urmaș vrednic, care să bage spaima în
dușmani și să se facă ascultat de țara întreagă. Va trebui să
înveți să conduci această lume rea și dușmănoasă. Toți să ți
se închine și nimeni să nu cuteze a crâcni. Tu să fii urmaș al
tatălui tău și întru împărăția bizantină! Să porți cu mândrie
coroana de la Constantinopol pe care o voi dobândi eu în
curând. Îmi pun toată nădejdea în tine!
Apoi se întoarse și spre Casandra, care, dimpreună cu
surorile mai năpârstoace, se apropiase la semnul făcut.
Principele o mângâie pe păr, întinzând mâna pe deasupra
cergii:
- Vai ce-ai mai crescut și tu! În curând vei fi și tu mare
ca Smaranda și va trebui să mă gândesc la un mire…
Dar tocmai în când era pe cale să-și îndrepte atenția
spre cele mai mici progenituri ale sale, ușa se crăpă din nou
101
și paicul de pază din tindă se strecură înăuntru pe jumătate
prin deschizătură:
- Măria ta, a venit jupâneasa Stanca Brâncoveanu,
sora Măriei tale, și cere îngăduința să ți se înfățișeze, fiind un
lucru grabnic.
Doamna Maria se întoarse surprinsă spre paic, la
început indignată de amestecul său ce-i tulbura întrevederea.
Dar bănuind că s-a petrecut ceva neprevăzut de a venit atât
grabnic cumnata la palat, îi zise soțului:
- Ei, văd că ești încărcat de treburi, de aceea noi îți
urmăm multă sănătate și ne tragem de-o pare spre a nu te
abate de la grijile cârmuirii. Drept care lăsăm loc și celorlalți
să ți se închine.
Apoi femeia, luând copii de mână, se îndreptă spre
ușă, fără a mai aștepta vreo încuviințare. În tindă o întâlni pe
cumnată, pe care o salută cu o ușoară înclinare a capului,
trecând plină de fală mai departe spre apartamentul ei, fără să
se oprească. Stanca fu cam indispusă de răceala pe care i-o
arăta și de aerele de superioritate pe care la afișa, dar nu apucă
să spună ceva, că doamna dispăru nepăsătoare în odaia de
dincolo.
Jupâneasa Stanca Brâncoveanu se întoarse iritată și
intră repezit în iatacul fratelui, fără să-și descheie ghiordia de
brocart de culoarea ierbii, țesută alocurea cu fir, deși în
încăpere era destul de cald și nu avea motiv de a sta
încotoșmănată ca în frigul de afară. Se opri în fața patului.
- Îmi pare rău că trebuie să te tulbur la așa ceas
nepotrivit, dar s-a ivit un necaz. Mama când a venit zilele
trecute în București, din pricina gerului, a răcit. Deși eram în
aceeași sanie, eu nu am pățit nimic. La început nici noi și nici
ea nu am luat în seamă boala, socotind-o un simplu guturai.
Dar în ciuda ceaiurilor și prișnițelor date de vrăcițele noastre,
lucrurile nu s-au îndreptat, ci dimpotrivă. Acum mama se
simte foarte rău, că abia mai poate respira, încât m-am gândit
102
să cerem ajutorul protomedicului tău. Îmi pare rău că am
întârziat a veni la tine, dar mama sa împotrivit, fiind foarte
supărată că atâtea zile, deși te poftise la ea, nu i te-ai înfățișat.
Acum am venit fără s-o înștiințez măcar, tocmai ca să nu mai
cârtească. Oricum, cred că starea ei cere o intervenție
grabnică. Te-aș ruga de aceea să-l trimiți pe Pylarinos chiar
astă seară de vale la noi, poate e în stare să ne ajute cu ceva.
Dar s-ar cuveni să vii și tu, dând ascultare rugii ei. De altfel
am chemat toți frații și toate surorile să vină să-i dea binețe și
s-o mai îmbărbăteze ca să prindă inimă de a se lupta cu boala.
Șerban Cantacuzino care știa prea bine că mama îl
căuta ca să pună o vorbă pentru iertarea odorului ei prea
scump, se grăbi să întrerupă explicațiile surorii, ca să nu fie
silit să-i refuze poftirea, căci nu dorea ca intervenția ce-i
privea fratele să-i fie înfățișată. Abătând discuția, evita un
dialog neplăcut, în cursul căruia ar fi trebuit să lămurească
motivele pentru care nu voia să-și dea încuviințarea, motive
care multe nu erau prea consistente.
- Imediat dau poruncă cerută! zise el și se întinse spre
masa de alăturea cu patul, luând clopoțelul aflat acolo și-l
scutură stăruitor.
Ușa se deschise, iar paicul din tindă se aplecă peste
prag. Zărindu-l, domnul îi zise scurt:
- Caută-l iute pe signor Iacobo Pylarinos, care trebuie
să mai fie prin palat, căci mai adineauri a trecut pe la mine, și
spune-i să se ducă de vale la casele noastre dinspre podul
Cibinului30 ca să vadă de maică-mea, că nu se simte tocmai
bine, și n-a găsit încă mijlocul de a se tămădui.

30
Podul Cibinului este numele unei ulițe care a fost podită cu grinzi de
lemn, încât să se poată evita noroaiele. Deci nu e vorba de vreun pod
peste Dâmbovița.
103
 Sora lui, care probabil sesizase că vrea să evite o
făgăduială legată de vizitarea mamei, își reluă anume ultimele
spuse, ca să-l silească să-i dea un răspuns deslușit.
- Deci i-am poftit pe toți ai noștri să treacă ca s-o vadă
pe mama și să-i ureze însănătoșire grabnică. Și ar fi vremea
să te gândești să treci și tu pe la noi, mai ales că mama ar voi
să vorbească cu deosebire cu tine.
Nemaiavând cum evita o explicație, Șerban hotărî să
refuze răspicat chemarea:
- După cum vezi, zac aici în pat, asemenea mamei.
Cum ea nu poate veni la palat, nici eu nu pot coborî la casele
voastre. Oi veni când m-oi simți mai bine. Deocamdată nici
până la spătărie nu pot merge, ocupându-mă de treburile țării
de aici din așternut.
- Bine, înțeleg, oftă cu resemnare Stanca. Dar mai e
un necaz care trebuie dezlegat. Ți-am zis că am poftit toți
frații și toate surorile aici. Ei bine Constantin și Mihai mi-au
trimis vorbă de la Filipești că dânșii nu pot veni, căci straja
ce-i păzește ne le dă cuvenita învoire. Te-aș ruga deci să fii
îngăduitor și să-i lași să se repeadă și ei până la București la
căpătâiul mamei.
Cam acrit, Șerban vodă, ca să scape de alte stăruințe,
hotărî să cedeze, vremelnic cel puțin, însă nu se putu stăpâni
să nu bombănească la început:
- Dacă iubitul Constantin o ajunge lângă mama, cine
știe ce gânduri îi mai vâră în cap și cine știe cu ce pleașcă m-
oi mai pomeni.
Sora, care cunoștea prea bine temeiul conflictului
dintre cei doi, urmă împăciuitorist:
- Ei, știu că ești supărat din pricina diatei, dar acum e
în joc binele mamei, încât ai putea fi și tu mai îngăduitor…
- Ei, dacă stărui atâta, treacă de la mine și te du mâine
dimineață la logofeție, că acum e cam târziu, și cere o
teșcherea de liberă trecere, întărită cu pecetea mea cea mică,
104
pe care frații s-o înfățișeze căpitanului Cobză, ca să primească
slobozenia de plecare. Acum ești mulțămită? Mai mult de
atâta nu pot face.
- Păcat cu nu vrei să cobori până la noi ca să vorbești
cu mama, oftă Stanca încă odată, după care mulțumi de
înțelegere și se retrase.
Față de suferința maică-si sentimente lui Șerban vodă
erau destul de amestecate. Evident că îi părea rău că suferă,
dar asta nu atenua nici ciuda și nici pornirea pe care o
resimțea împotrivă-i, pentru că ea l-a oropsit, luându-i șefia
familiei și înlăturându-l de la moștenirea moșiilor
achiziționate în ultimele decenii. După ce bătrâna se înturnase
din hagialâc, din gură mărturisise că o iartă și-i primește
hotărârile, dar în fundul sufletului îl încerca încă un aprig
simțământ de râcă împotriva ei, a lui Constantin și a lui
Mihai, frații săi mai mici. De bună seamă nu dorea răul
maică-si și nici s-o știe suferindă. Dar pe de altă parte socotea
că a venit vremea să plătească pentru ce i-a făcut. Dumnezeu
e mare și-l răzbună, pedepsind-o pentru că l-a nedreptățit,
jubila el în sinea sa. Alături de o sinceră părere de rău pentru
suferința bătrânei, era încercat și de o înciudare și o bucurie
perversă văzând-o lovită de pronie. Ba, brusc, întrezări și o
altă posibilitate de a-și înfăptui un gând ce-i săgetase prin
minte mai devreme. Nu-i plăcuse prietenie dintre Pylarinos și
fratele său Constantin, și dorise să găsească un pretext de a
scăpa de medic, aducându-i acuzații, încât îndepărtarea să
apară ca pricinuită de nemulțumirile pe care le stârnise. Acum
Iacob Pylarinos se va ocupa de maică-sa. Bun prilej ca, dacă
nu o tămăduiește pe deplin încât suferinda să fie mulțumită
de prestația sa, să-l alunge pentru nepricepere.
Rămas singur, Șerban vodă, fără voie, se întoarse la
vechile sale gânduri care-l frământaseră mai devreme, cu atât
mai mult cu cât, după ce trecuse atâta lume prin odaia sa, avu
senzația că durerile chinuitoare de mai înainte, după ce
105
slăbiseră un pic în răstimpul cât avusese oaspeți, renasc parcă
și mai intense. Cele mai supărătoare erau junghiurile
groaznice din încheietura degetului mare al piciorului drept,
care simțea că-l seacă la inimă.
În fața ochilor îi apăru chipul căpitanului Ghinea, așa
cum îl zărise înainte de a-l trimite în Polonia, Lehia de
odinioară, pentru a-l îndupleca pe craiul Sobieski să nu-l
elibereze pe bătrânul Duca vodă, lucru ce ar dăuna neguțărilor
de la Linz pentru încheierea Sfintei Alianțe, aflate atunci în
plină desfășurare.
După aceea își aminti cele istorisite de însoțitori
despre moartea oșteanului, încheiată cu înnegrirea ca
tăciunele a pielii, începând de la mâini și de la picioare, pe
care începuse să nu le mai poată folosi. Parcă îl lovise un
blestem, poate blestemul care-l apărase pe Gheorghe Duca
vodă… Pesemne Duca era aflat sub ocrotirea unor forțe
transcendentale, căci altfel nu se putea explica cum, din
simplu băiat de prăvălie, oploșit de pe meleaguri străine,
ajunsese mare domn român! Ori dacă Ghinea fusese atât de
groaznic osândit doar pentru că-i împlinise poruncile, oare
lui, ca fiind cel care dăduse acele porunci, oare ce i se putea
întâmpla? Pe deasupra intervenea și un alt aspect. Cei uciși
de Ghinea erau numai o parte dintre aceia pe care el îi sortise
morții. Erau destui care pieriseră în alte împrejurări, jertfe ale
altor ucigași. Spre pildă serdarul Drosul, copii acestuia, vel
vistierul Hrizea, Radu Ocnariu și atâția alții nu muriseră de
mâna lui Ghinea… Deci, dacă era să primească o pedeapsă
asemănătoare aceleia care-l ajunsese pe căpitanul său, lui
trebuia să i se aplice cu o dobândă… Oare putea totuși să
scape? Va fi existând o portiță prin care ar izbuti să se
strecoare spre mântuire? Oricum, el trebuia să scape, căci nu
era un oarecine, ci un viitor împărat bizantin preaslăvit!!
Durerile la degetul mare se întețeau tot mai mult, că
abia mai putea răbda să stea în pat. Îngrijorat trase lumânarea
106
de pe masă mai aproape și ridică cerga groasă cu care se
acoperea, dezvelindu-se. Cercetă încă odată odaia, ca să fie
sigur că e singur și nu-l observă nimeni. Apoi trase cu atenție
marginea cămășii de noapte din sus de genunchi, ca să poată
privi nestingherit gamba în întregul ei, glezna și laba
piciorului. Încheietura de la degetul mare al piciorului drept,
poate punctul cel mai dureros, devenise parcă mai noduroasă,
umflându-se, iar degetul se strâmbase ca la moșnegii loviți de
vătămături ale încheieturilor. Dacă pe piele sa, destul de albă,
nu apăruseră decât ici-colo pete roșietice, la degetul mare
culoarea parcă începuse a se întuneca. Totuși nu părea să
tindă a deveni neagră, își zise cu ușurare, ci bătea spre vinețiu.
Dar mușcat de griji, adăugă cu inima îndoită, că apărea totuși
un iz de întunecare! Schimbarea culorii putea fi semnul că
locul se va înnegri. De altfel observă că unghia de la degetul
mic, unde îl bătuse rău cizma zilele trecute, după ce se
adunase sânge sub ea, prinsese a se înnegri. Deci primejdia
nu era trecută, ceea ce nu era de bine. Căzu din nou pe
gânduri: oare îi era și lui menită soarta lui Ghinea, care la
drept vorbind urmase îndeaproape îndrumările sale când
ucidea, neieșindu-i din cuvânt? Se întinse în pat și se acoperi,
căci în încăpere începuse să se lase răcoarea.
Ar fi stins și lumânarea, ca liniștea și bezna să fie
depline, dar întunecimea i se părea rău prevestitoare, așa că
hotărî să lase feștila să ardă până la capăt, încât să se stingă
de la sine. Până atunci desigur va adormi și nu-l vor mai
chinui presentimentele.

Cu preocupări, îngrijorări, gânduri, temeri și cazne ca

cele zugrăvite mai sus își petrecu Șerban vodă și următoarele
zile ale celei de a treia săptămâni a Postului cel Mare al
Paștelui. Abia în duminica Sfintei Cruci, care încheia
107
săptămâna31, situația parcă se mai îndreptă. Fără a putea
spune că ar fi fost meritul doctorului, durerile slăbiră în
asemenea măsură încât domnul își îngădui să coboare din pat
și, simțindu-se întremat, chiar putu să se plimbe prin palat, iar
în lunea cu care începea a patra săptămână de post, ajunse
chiar să meargă în divan, luându-și locul cuvenit lui, spre a
cârmui soborul, înlocuindu-l pe mitropolit. De altfel postul
închipuia un răstimp în care trebile adunării erau mai ușoare,
căci pentru a nu tulbura pioșenia amintirii suferințelor
Mântuitorului, care nu trebuiau pângărite cu fapte
condamnabile, obiceiul impunea ca să se aducă spre judecare
numai pricinile ce nu cereau darea unor pedepse aspre sau
sângeroase, ci îngăduiau ca judecătorii să-și dovedească
blândețea și bunătatea întru iertarea creștinească a aproapelui.
De aceea era vremea când se întăreau cu deosebire hrisoave
de cumpărare și de stăpânire a moșiilor și a satelor.
Totuși surprizele nu vor lipsi nici în a patra săptămână
de post. Dacă luni și marți trecură fără a stârni vreo
frământare, veștile fiind din cele mai obișnuite, miercuri, în
doi mărțișor, sau doi martie cum am zice în graiul de azi, încă
de la prima oră a dimineții se înfățișă principelui abia trezit,
vechilul curții cantacuzinești de din jos de podul Cibinului,
ca să-i vestească că în a doua parte a nopții, mărita principesă
Elina, iubita sa mamă, se stinsese din viață, sufletul ei curat
urcând în ceruri, iar măritul domn era poftit la priveghiul
celeia care-i fusese nineacă.
În prima clipă Șerban vodă voi să pornească imediat
călare spre vechea casă a părinților săi, aflată la depărtare de
numai câteva ulițe de palat, la locul de învecinare al
Mahalalei Arhimandritului cu Mahalaua Clicilor, dar apoi se
răzgândi, de teamă că durerile ar putea reîncepe, lucru care i-

31
În anul 1687 Duminica Sfintei Cruci, a III-a din postul Paștelui, cade
în 27 februarie.
108
ar putea face anevoios statul în șa. De altfel nici nu se cuvenea
să plece singur. Era firesc să-l însoțească nevasta și copii
aflați în acea clipă Curte. Apoi pentru cele două fete măritate,
care locuiau la casele lor, trebuia să-și lase puțin timp ca să le
poată înștiința să meargă neîntârziat și ele, dimpreună cu
soții, la căpătâiul bunicii.
De altfel, după doar câteva clipe, avântul inițial i se
curmă cu totul, căci își dădu seama că, mergând la catafalcul
maică-si, era silit să-și întâlnească acolo frații și surorile care-
i ajunseseră dușmani, căci încercaseră să-i smulgă șefia casei
și să-l deposedeze de o seamă de sate, de moșii și de șatre de
țigani la care ar fi avut dreptul. Pe deasupra unii dintre ei, se
gândea la stolnicul Constantin și la spătarul Mihai, se
înverșunau împotriva hegemoniei Austriei, pe care o
combăteau cu înverșunare, dar care era singurul mijloc, pe
care întemeindu-se, putea deveni împărat al Bizanțului
renăscut și ca atare avea nevoie de ea ca de aer. Deci îi era
cam neplăcut să dea ochii cu ai săi și să le înfrunte părerile.
Dar nu avea încotro. Cu o anume strângere de inimă trebuia
să accepte că se cuvine s-o facă și pe asta, oricât de supărător
i-ar fi fost, căci era nefiresc ca să lipsească de la
înmormântarea mamei sale, adică să lipsească de la astrucare,
cum se zicea în graiul străvechi. Oricum, după neînțelegerile
ivite în urma întocmirii de către răposată a testamentului din
1681, era prima înfruntare fățișă cu întreaga sa familie,
adunată la un loc. Până acum stătuse față în față doar cu
stolnicul Constantin și cu spătarul Mihai, amândoi scoși de
altfel din slujbe de ani de zile.
Deși depărtarea pe care o avea de străbătut era mică,
putându-se parcurge lesne chiar pe jos, pentru el, pentru
nevastă și copiii porunci să fie pregătite două din frumoasele
rădvane domnești cumpărate de la Viena, adică Beci-ul de
odinioară.

109
 Apoi, înconjurat de o ceată de vreo două sute de
străjeri în mundire roșii și de cei mai de seamă boieri de sfat
sosiți între timp la palat, o porni neîntârziat la vale, încât, încă
înainte de ceasul prânzului, putu descinde la scara din față a
caselor de din jos de Mânăstirea Târnovului, zisă și a Sfinților
Apostoli Petru și Pavel sau a Arhimandritului, case zidite încă
de tatăl său. Urmat de nevastă și copii, urcă treptele, fără a lua
în seamă mulțimea strânsă în ogradă, în mijlocul căreia
atrăgeau atenția monahii mânăstirii din vecinătate, care
întunecau locul cu negreala raselor și comănacelor lor.
Cum se așteptase de altfel, în odaia cea mare pentru
oaspeți erau deja strânși toți frații, toate surorile, toți cumnații
și toate cumnatele aflați încă în viață, dimpreună cu copii lor,
dar și progeniturile celor răposați. Dintre rudele mai apropiate
bărbații și băieții se adunaseră de-o parte a năsăliei, în vreme
ce femeile, și fetele se așezaseră de cealaltă, privind în tăcere
la cea dispărută. În lungul pereților se grupară, stând în
picioare, divaniții și căpeteniile corpului de gardă ce-l
însoțiseră pe domn, cât și boieroaicele ce veniseră dimpreună
cu doamna. Într-un colț se înghesuiau unii dintre oamenii de
casă mai prețuiți, precum logofătul Stoica Ludescu. În capătul
odăii opus intrării se strânseseră preoții, diaconii, țârcovnicii,
pesemne veniți în grabă de la mănăstirea Târnovului.
Bătrâna zăcea între cele patru sfeșnice înalte, ale căror
lumânări fuseseră aprinse, iscând un stăruitor și înecăcios
miros de fum și ceară arsă. Era înveșmântată într-o mantie de
brocart de culoare verde, lungă până la călcâie, presărată toată
cu albine de aur, care spre poale, erau înlocuite cu frumoase
cusături de fir închipuind felurite flori. Mânecile le avea
retezate oblic din cot, cu marginea tivită cu sobol, asemenea
gulerului, care era destul de lat. Prin despicătura din față a
mantiei, alocuri deschisă, căci marginile ei alunecaseră în
părți, se întrevedea o dulamă de serasir, a cărei țesătură grea
juca ape. Din rochie se puteau vedea numai mânecile strâmte
110
și răsucite, ce ieșeau de la cot de sub mantie, și marginea de
jos a poalelor, care cădeau peste condurii galbeni cu toc înalt,
și ei împodobiți cu o țesătură de cusături din fir aurit. Pe cap
purta un calpac de culoare întunecată, cu laturile înțesate cu
flori de aur și cu borurile îmblănite. Iar din urechi, până pe
perna pe care îi era așezat capul, atârnau niște cercei mari, ce
închipuiau niște trandafiri de perle. Obrazul îl avea sulemenit
cu grijă, ca să-i mai dea ceva din culoarea vieții, iar pleoapele
și sprâncenele îi erau înnegrite cu sârmea.
Dar pesemne aceste gătiri nu fuseseră socotite
îndeajuns spre a-i ascunde zbârciturile, drept care capul îi
fusese acoperit și cu un văl străveziu, care îngăduia să i se
ghicească numai în parte chipul. Dar în ciuda acestor
încercări de ascundere a obrazului, răzbătea de sub lințoliu
înfățișarea-i autoritară și poruncitoare, care nu îngăduia
obiecție sau împotrivire. Bătrâna fusese până în ultima clipă
plină de sine și de importanța ei, simțindu-se cu mult
deasupra boierimii și mai ales a boieroaicelor din țară, oricât
s-ar fi socotit ele de alese. Însă spre deosebire de ele, dânsa
trăise în mijlocul unei aristocrații autentice de conți și duci,
cu titluri străvechi, statut la care ajunsese ea însăși în urma
sinecurilor dăruite tatălui prin cuvenitele diplome imperiale
de înnobilare. Ea, fiică de domn ce scrisese istorie în cronica
neamului, care deci din capul locului nu era o oarecine, nu
crescuse în vreun conac amărât de la țară sau în preajma unei
curți domnești de mâna a treia, ca cea de la București, ci
viețuise în mijlocul unei curți imperiale adevărate, ce orbea
întreaga Evropă prin măreția și strălucirea ei, de teama căreia
tremurau toți monarhii din toate zările! Ea își câștigase astfel
un loc aparte în lume, un loc statornic în sânul mirificei
nobilimi apusene, fiind mai presus sărmanelor boieroaice ce-
o înconjurau și se puteau lăuda doar cu a fi logofetese,
vistiernicese, spătărese, stolnicese sau altele asemenea. Chiar
soțul îi sporise valoarea, și așa mult ridicată față de cei în
111
mijlocul cărora era silită să-și ducă zilele. Prin descendența
sa dintr-un străvechi împărat, o ridicase la un statut chiar
superior aceluia al unui aristocrat austriac, fie el duce sau
conte, încât chiar pe aceștia putea cumva să-i privească de
sus. Deci principesa fusese o femeie autoritară, obișnuită să
poruncească și să fie ascultată fără crâcnire, aspră, plină de
sine, mândră, disprețuind pe cei lipsiți de semnificație,
obișnuită să fie băgată în seamă și înconjurată cu un respect
servil nemărginit, toți să fie impresionați de voia și de
cuvântul ei, veșnic urmată de un alai uriaș, care să i se supună
cu sfințenie. Iar simțământul de trufașă semeție, de nemăsurat
orgoliu, întemeiat pe convingerea de a ocupa un loc deosebit
în lume, îl transmisese și copiilor ei, și poate la Șerban vodă
era cel mai vădit.
Principele trecu prin coridorul pe care i-l deschiseseră
cei adunați și se opri în dreptul căpătâiului năsăliei, avându-l
în dreapta pe fecior, iar în stânga pe fratele ce-i urma ca
vârstă, anume stolnicul Constantin. Pe băiat nu-l lăsase să se
amestece cu verii săi, adică nepoții răposatei, deși acesta ar fi
preferat să se vâre între cei de vârsta sa, de care se simțea
atras, fiindu-i mai apropiați ca fire și sentimente. Autoritar și
intolerant, îl ținu silnic lângă sine, spre a evidenția statutul
său privilegiat de beizadea ce-i va lua locul, fiind mai aproape
de tron decât alții.
Cu oarecare strângere de inimă băgă de seamă că de
cealaltă parte a năsăliei, când soața sa Maria, ca primă
doamnă a țării, se așezase în capătul șirului de femei, unde îi
era locul prin drepturile date de poziția ocupată de soț,
surorile sale se foiseră cam nemulțumite, indignate că o
boieroaică oarecare, și încă fiică de fost negustor, le-o ia
înainte, lor cu o descendență atât de prestigioasă ca a tatălui
și a mamei lor. Șerban văzu în frământarea stârnită o
prelungire a simțămintelor dușmănoase ale fratelui său,
simțăminte pe care pare-se în parte le și împărtășeau, căci
112
desigur încuviințau și testamentul care-l văduvea de rolul de
șef al casei și-l dezmoștenea de o parte a averii mamei sale.
Înghiți furios în sec, fără să zică nimic, deși simțea că fierbe,
gata să răbufnească vulcanic. Dar făcu un efort ca să se
stăpânească, căci clipa era nepotrivită pentru o izbucnire de
autoritate, deși surorile meritau să fie luate la rost și învățate
să-și cunoască locul în lume, așa cum îl îngăduia el.
După puțin timp se stârni ceva zarvă în ogradă. Șerban
întoarse mirat privirile spre ușă și se uită întrebător într-acolo,
pe deasupra celor din jur, față de care era aproape cu un cap
mai înalt. Nimeni nu-i putu da vreo deslușire, dar după câteva
clipe lucrurile se lămuriră de la sine, căci în odaie păși chir
Teodosie Veștemeanul, preafericitul mitropolit al
Ungrovlahiei, ce fusese duhovnic principesei Elina și om de
casă al acesteia. Cum aflase vestea morții ei, arhiereul se
grăbise să vină spre a aduce un ultim omagiu stăpânei sale de
care se simțise foarte legat și de bunăvoința căreia atârnase
deseori soarta sa.
Urmat de câțiva ierarhi, se alătură soborului popesc
adunat dincolo de căpătâiul răposatei. După ce șușotiră puțin
între ei, popii începură a citi din nou pericope din Evanghelii,
în vreme ce diaconii și psalții isoneau crâmpeie din Apostol,
iar țârcovnicii ziceau frânturi anume alese din Psaltire.
Mitropolitul, luând una din cădelnițe, tămâie pe răposată, pe
ceilalți preoți, pe toți cei adunați, după care, ocolind năsălia,
rosti o nouă rugăciune pentru morți, pe care o încheie
adăugând „Încă ne rugăm pentru răposata doamnă Elina,
pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să-i așeze sufletul.
Binecuvântată este mărita principesă Elina întru cele veșnice,
locul fiindu-i printre Sfinți!” Iar diaconii și arhidiaconii aflați
de față urmară tămâiatul și rostirea litaniilor de cuviință. În
cele din urmă retrăgându-se la locul lor, se așternu din nou
tăcerea asupra adunării, lăsând celor de față răgazul de a-și
lua rămas bun de la răposată.
113
 La un moment dat, pesemne la porunca uneia dintre
surori, se dădu slugilor, oștenilor, călugărilor și unor mici
boiernași îngăduința de a intra și a trece în șir pe la picioarele
năsăliei, ca să privească răposata și să-și ia rămas bun de la
fosta lor stăpână.
Voievodul, cap de coloană pe partea năsăliei rezervată
bărbaților, afișând un chip morocănos, supărat și încruntat, se
cufundă în tăcere, ca să-și evite fratele care-i stătea alături și-
l privea din când în când, semn vădit că ar fi dorit să intre în
vorbă, dar domnul nu voia să-l încurajeze, preferând să-l țină
la distanță. Soarta îi silea pe cei doi să stea alături și să se
rabde cu stoicism, deși îi despărțea o adâncă și înverșunată
dușmănie, lucru resimțit din adâncul sufletului de fiecare
dintre ei.
Adevărul era că biv vel stolnicul Constantin era
disperat, de aceea arăta fratelui un chip deosebit de spăsit. Îl
înspăimânta faptul că acum, mama sa, care până în acea clipă,
asemenea unui paratrăsnet, abătuse fulgerele ce-l amenințau
dinspre domn, dispăruse, lăsându-l cu totul descoperit, fără
urmă de ocrotire. Venise vremea ca să-și înfrunte singur și
de-a dreptul fratele, foarte de pornit împotrivă-i, situație la
care ar fi trebuit să se aștepte de mai multă vreme și să-și
pregătească din timp apărarea, lucru pe care însă neglijase să-
l facă, în loc ațâțând-o pe maică-sa să adâncească discordia
cu felurite codicile adăugate testamentului buclucaș. Ori știa
că din partea lui Șerban se putea aștepta la ce era mai rău,
dacă încerca cea mai ușoară împotrivire. Intrase de-a binelea
frica în el acum când o înfruntare nu mai putea fi evitată.
Șerban era fire iute, voință de fier, fără ezitări, care tăia tare
ușor capete… Murind mama, desigur că va da drumul mâniei
adunate în ultimii ani în sufletul său, care se va dezlănțui în
toată deplinătatea ei, ca o furtună năprasnică.
În acea clipă Constantin, întrevăzând primejdia în
creștere, era preocupat de trei anevoințe. În primul rând, prin
114
vorbe ticluite bine alese, trebuia să domolească cumva furia
și ura lui Șerban. Nu prea știa cum putea face acest lucru, dar
era timpul ca să încerce a născoci o cale de a-l îndupleca ca
să-l ierte, abătându-l de la gândul de a-i mai da vreo pedeapsă,
convingându-l totodată să le abandoneze și pe cele cu care-l
năpădise deja…
Apoi trebuia să găsească un mijloc de a salva
testamentul făcut de maică-sa în urmă cu mai mult de cinci
ani. Un răstimp se va putea eschiva, susținând că nu știe unde
l-a dosit răposata, căci nu-i împărtășise taina, găsirea sa
necesitând oarece vreme. Dar nu putea amâna prea mult
scoaterea lui la vedere, căci l-ar fi întărâtat pe principe, care-
și putea ieși din sărite, osândindu-l. De altfel în acea clipă,
teoretic, testamentul era anulat de cele două gramate
patriarhale dobândite de domn cu câteva luni în urmă. Dar
izvodul nu trebuia în nici un chip pierdut, căci la schimbarea
domniei putea fi folosit pentru a răsturna hotărârile luate de
Șerban vodă, căci judecățile sunt trecătoare, totul atârnând de
chipul cum putea fi cumpărat judecătorul. Deci trebuia găsită
o cale de a feri testamentul de distrugere.
În sfârșit, cea de a treia chestiune care-l preocupa, era
aceea de a-l convinge pe domn să nu mai aduleze habsburgii
și pe Kaizerul Leopold, ci să accepte ideea unei politici de
echilibru, ca, prin viclene tratative și făgăduieli, să se evite
conflictul atât cu stăpânirea otomană, cât și cu cea austriacă.
Cumpănind între marile puteri cu vorbe meșteșugite,
înșelându-le chiar, oștile lor trebuiau ținute departe, iar
așezarea unei hegemonii habsburgice asupra Evropei trebuia
împiedicată.
Biv vel stolnicul Constantin își amintea cu înciudare
că doar cu vreo opt ani în urmă fusese eminența cenușie a
regimului și condusese din umbră principalele treburi ale
statului, nimic neînfăptuindu-se fără încuviințarea sa, iar

115
acum ajunsese să-și teamă până și viața. Cât de schimbătoare
și de nestatornică era soarta!
Din clipa când se văzuse ajuns lângă fratele său mai
mare, se frământa locului, ros de nerăbdare, căci era
încredințat că dacă i-ar putea vorbi, relațiile dintre ei s-ar
putea îmbunătăți, căci avea o enormă încredere în puterea sa
de convingere și în talentul de a născoci argumente în stare să
demonstreze orice, dovedind chiar că negrul este alb. Nu
degeaba cronicarii vremii îl numeau „hoț bătrân”32 sau „vulpe
bătrână”33. Numai de-ar izbuti să deschidă discuția… Dar nu
știa cum să înceapă, fratele neajutându-l în nici un fel ca să-l
poată aborda.
Pentru a porni taifasul socoti mai prudent să nu facă
vreo referire la testament, lucru care desigur ar fi stârnit
voievodului o criză de furie, ci era mai cu tact să dezbată
problema mai puțin spinoasă, mai abstractă și mai
îndepărtată, a hegemoniei habsburgice în Evropa, contestată
de monarhii tuturor țărilor creștine din apus și pentru
tăgăduirea căreia aceștia, justificându-se, îi oferiseră mulțime
de argumente. Pe deasupra cunoștea prea bine întreaga
poveste, cu toate implicațiile ei, căci reflectase deseori la ea.
Înălțându-se spre urechea fratelui, mult mai înalt
decât el, se hotărî să spargă gheața:
- Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de fariseismul lui
Leopold. Ne scoate ochii că vrea să ne aducă eliberarea de
sub jugul necredincioșilor. Dar chiar avem de a face cu o
eliberare și o întoarcere de la necredință, la credința
adevărată, a noastră? Nicidecum! Să nu uităm că el e
schismatic, deci apărător al unei false credințe, și visează să
ne arunce în brațele papistășiei. Cu adevărat vicleanul Kaizer

32
Expresia apare în Radu Popescu.
33
Este porecla dată de Dimitrie Cantemir, care era ginere al fratelui său
Șerban.
116
țintește doar să înlocuiască un jug cu un altul, care poate fi
mai apăsător, căci birocrația nemțească este mai severă, iar
administrația lor mai rigidă. Corupția poate e mai mică, dar
să nu uităm că, plătind un pumn de bani celor de la Țarigrad,
am putut dobândi o seamă întreagă de înlesniri care ne-au fost
de folos, deci am fost pe undeva câștigați. Turcii nu ne-au silit
să-i urmăm în necredința lor cea rătăcită, ci ne-au lăsat în
legea noastră. În schimb habsburgii au sârguit să impună
papistășia în împărăția lor, dovadă războiul de treizeci de ani
de la începutul veacului, când au încercat să-i nimicească pe
cei care nu se supuneau papei.
- Bine, dar acolo era de o cu totul altă poveste. Nici
urmă de străveche pravoslavnicie, ci de luptă cu pocăința și
eresul! pufni iritat voievodul, pentru a pune lucrurile la punct.
Constantin, deși contrazis, se bucură de ieșirea fratelui
său. În sfârșit izbutise să-l scoată din muțenie, deschizându-
i-se o punte spre el. La urma-urmei era un început de dialog,
adică tocmai ceea ce țintise să dobândească.
- E drept, în acest război habsburgii nu restrângeau
vreun drept al ortodoxiei, ci loveau în molima reformei, adică
în eretici și în cei rătăciți. Dar fapt de reținut este că luptă
pentru a statornici în toate ținuturile papistășia. Deci ei nu
impun o credință străină, precum mahomedanismul, dar vor
să lase să supraviețuiască doar creștinismul cu o singură față
și o singură ascultare, ștergând-o cea pravoslavnică. Să nu
fim deci prea încrezători în făgăduielile Austriei.
- Nu au cum să le stingă sămânța pravoslavnicilor.
Sunt mult prea mulți, risipiți în prea multe țări ale răsăritului,
făcu voievodul disprețuitor, ca să pună capăt discuției. Sprijin
le este uriașa țară a muscalilor.
- Nu este chiar așa, papistășia a găsit mijloace destul
de viclene pentru a se furișa și în lumea noastră, numai sprijin
din partea cârmuirii să găsească! Soarta rutenilor ne poate
servi de pildă vie. Nu uita că acolo, în urmă cu taman
117
patruzeci de ani34 s-a născocit o biserică ortodoxă
pravoslavnică care să asculte de poruncile Vaticanului, iar de
atunci nefireasca stare dăinuie până acum, supunerea prea-
plecată chiar sporind! Deci să nu pățim și noi ca rutenii și să
ne pomenim cu o papistășire silnică! Mai bine ne-am ține mai
deoparte, căci unde e mult trâmbițata libertate cu care,
chipurile, am fi potopiți? Prin urmare slăvitul Leopold cu ai
săi închipuie o amenințare, căci, ca schismatici înrăiți, sunt
vrăjmași declarați ai bisericii răsăritului. În Ardeal încă nu și-
au arătat colții, căci nu au avut vremea trebuitoare, dar sunt
încredințat că nu vor întârzia s-o facă!35

34
În anul 1646, 65 de preoți ortodocși ruteni din Ujgorod sau Ungvár (oraș
aflat actualmente în Ucraina) acceptă întâietatea Papei Inocențiu al XI-
lea și se întemeiază ceea ce se va numi Biserica Greco-Catolică Ruteană,
deci o biserică ortodoxă „unită” cu Roma, a cărei autoritate o
recunoaște, păstrând însă o parte a vechilor tradiții. În secolul următor
această biserică, cu nucleul în Eparhia de Muncaci (Munkács), avea să
înglobeze aproape toată populația din zonă și să devină un semn
distinctiv și de rezistență împotriva panslavismului ortodox din secolele
XVIII-XIX.)
35
Unirea bisericii ortodoxe ardelene cu Roma s-a produs în preajma
anului 1700, însă data exactă a evenimentului este disputată. Ca prim
element de referință poate fi socotit un sinod bisericesc convocat de
mitropolitul Teofil Seremi în 1697, în urma căruia se încheie un act
sinodal datat 21 martie 1697, care decide unirea cu Roma după regulile
Conciliului de la Florența și în temeiul exemplelor precedente oferite de
unirea de la Brest-Litovsk din anul 1596, inițiată de biserica ucraineană,
și de formarea episcopiei greco-catolice de Muncaci. De altfel
mitropolitul Teofil Seremi moare curând după aceea, după unele
zvonuri otrăvit, iar aprobarea imperială întârzie, împrejurări care
creează o situație extrem de ambiguă. Noul mitropolit ortodox,
Athanasie Anghel, convoacă un nou sinod la Alba Iulia, care aprobă așa-
numitul „Manifest de unire” datat în 7 octombrie 1698 și semnat de 38
de protopopi ai Bisericii românești din Transilvania. În general
manifestul e considerat azi actul unirii cu Biserica Romei. Semnatarii
declară că fac unirea de bunăvoie, devenind parte a Bisericii Romei, însă
cu păstrarea tradițiilor și ritului Bisericii Răsăritului. Organizarea
118
 Cum Șerban vodă tăcea, negăsind replică la spusele
fratelui, acesta din urmă continuă cu aceeași înverșunare,
socotindu-și argumentația imbatabilă:
- Leopold un farsor, un iudă! Promite multe pentru a
te folosi, dar nu-și ține vreodată făgăduielile! Nu se poate
avea încredere în el nici cât negru sub unghie. Fățărnicia sa e
fără margini! Crezi poate că te va numi împărat atunci când
va pica Constantinopolul? În primul rând e cam îndoielnic că
orașul va cădea prea curând. Apoi ar trebui să-ți dea de gândit
cele petrecute după căderea mai an a Budei36. Mergând pe
ideea că în vechile regate cucerite sunt instaurate dinastiile cu
tradiția locului, ar însemna că acum, dobândind toată
Ungaria, slăvitul Kaizer s-ar gândi să aducă acolo în scaun
vreun scoborâtor al neamului arpadienilor, deci un urmaș al
sfântului Ștefan. Dar nu e așa. De-o-cam-dată mai păstrează
coroana ungurească pe capul său, dar după cum se zvonește,
lucru întărit chiar într-un „Il corriere ordinario” citit de mine
zilele trecute, îl bate gândul de a o trece cât de curând nu unui
ungur, ci feciorului său mai mare, Iosif pe nume, care în
această clipă are vreo nouă ani37. Și nu văd de ce, după
cotropirea Balcanilor, ar dărui coroana bizantină unui străin,
când are și un al doilea fiu, acum de un an și jumătate, dar
care până la capătul războaielor de cucerire va fi și el în stare
să meargă în picioare și deci să poate o coroană, taman ca
frate-său. Deci speri degeaba. Nu uita că cei doi prunci îi sunt
mai apropiați decât i-ai fi tu!

oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut

însă abia în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement al XI-lea, prin
decretul „Indulgendum esse”.
36
Budapesta.
37
Lucru care s-a și petrecut câteva luni mai târziu, încoronarea făcându-
se la Pressburg în 9 decembrie 1687, după victoria austriacă de la
Mohács din 12 august 1687, după care a urmat asaltul Belgradului.

119
 Șerban vodă nu fu de fel impresionat de argumentele
pe care le asculta. În clevetelile fratelui vedea doar o răbufnire
de invidie și meschinărie, acesta pizmuindu-l pentru norocul
ce i se deschidea în față, acela de a ajunge împărat, și se
chinuia să-i strice dispoziția.
Stolnicul, neintuind gândurile principelui, își continuă
plin de înfierbântare argumentația:
- Noi, ca țară mică ce suntem prinsă între două uriașe
imperii, ca între niște pietre de moară, pentru a nu fi fărâmați,
trebuie să ne dedăm unei abile politici a echilibrului,
cumpănind cu tact și viclenie între marile puteri, sârguind a
câștiga bunăvoința amândurora cu vorbe meșteșugite, ticluite
astfel încât să sune pe pacul lor, fiind taman ceea ce ar dori să
audă, domolindu-le astfel pornirile ce pot deveni năprasnice
pentru noi. E trebuitor ca, stingându-le furiile, să prevenim de
ambele părți nașterea vreunei supărări, ori a gândului
adoptării unor măsuri drastice, astfel încât să împiedicăm
mutarea pe meleagurile noastre a bătăliilor ce se petrec acum
în Ungaria și în ținuturile sârbești, lucru ce-ar putea să ne
aducă pieirea. Un război pornit împotrivă-ne, indiferent din
ce parte ar veni, trebuie preîntâmpinat, iar nu ațâțat, lucru care
e cu putință dacă înclinăm cu tactul cuvenit cumpăna când
spre unii, când spre alții, înșelându-i cu vorbe măsurate, atent
cântărite. Numai așa vom scăpa cu bine. Pur și simplu
împărățiile care ne strivesc trebuie duse cu vorba, căci vorba
dulce și bine meșteșugită previne răul, războiul, ireversibilul,
amânând un deznodământ dezastruos.
Fără să socotească trebuitor s-o spună deschis,
voievodul iar nu încuviință judecățile fratelui său. Războaiele
pe care acesta le condamna vehement, lui, pentru înălțarea sa,
îi erau nu numai necesare, dar era chiar interesat să fie grăbite.
Numai așa i se deschidea calea spre ispititorul tron
constantinopolitan! De altfel era chiar dezamăgit că după
victoria austriacă de la Seghedin, odată cu venirea iernii,
120
luptele încetaseră, iar reînceperea unor mișcări de trupe nu se
făcuse încă simțită, deși începuse a se desprimăvăra. Deci
Constantin își răcea gura de pomană, închipuindu-și că l-ar
putea înrâuri. Reușea cel mult ca să-l indispună.
- Deci o eficientă politica a echilibrului presupune
niște oameni maturi, inteligenți, cu experiență în negocieri,
capabili să-l ducă pe partenerul de discuții cu vorba, să-l
încânte, să-l înmoaie, să-l înșele, să-l prostească. Nu niște
țânci fără minte pot face asta, ci oameni cu gândire adâncă,
înțelepți și clarvăzători ca niște Matusalemi.
Șerban vodă, auzindu-l, se încruntă de astă dată și-l
privi cu severitate. Desigur se gândea la sine, în nădejdea de
a redeveni eminența cenușie de odinioară, situație pe care el
oricum nu mai avea de gând s-o lase să renască. Pe deasupra
în ultima cugetare vedea chiar o încercare de a-i pune sub
semnul îndoielii proiectul instaurării unei dinastii, deci era
implicit o contestare a dorinței sale de a-și lăsa feciorul ca
succesor, gând la care ținea foarte mult. Stolnicul începea să
întreacă măsura și trebuia zăgăzuit, își zise voievodul. Dar nu
apucă să-l repeadă, cum avusese de gând, căci o slugă se
înființă lângă el, așezându-i alături un jilț de modă apuseană,
tapetat cu o catifea de culoarea ghindei, și-l pofti să se așeze.
Principele privi mirat slujitorul, ridicând întrebător din
sprâncene. Omul fâstâcit se dezvinui:
- Jupâneasa Stanca Brâncoveanca a poruncit, știindu-
vă bolnav…
Într-adevăr, de dincolo de năsălie, sora sa, băgând de
seamă că se încruntă și se întunecă la față, nu intui că îl supără
spusele fratelui, ci socoti că semnele pe care le observă arată
că i se face rău, și se grăbise să-i vină în ajutor. Șerban vodă
privi spre ea și clătină din cap a mulțumire, așezându-se.
Lucrul strică socotelile stolnicului, căci dacă a se ridica spre
urechea fratelui era mai ușor și un gest firesc, acum ar fi
trebuit să stea aplecat de mijloc spre a coborî la urechea sa,
121
ceea ce îl stânjenea, fiind o poziție deosebi de incomodă și
chiar puțin penibilă, încât se văzu silit să-și întrerupă
perorația. Șerban vodă sesiză însă că fratele încerca să
găsească o poziție care să-i îngăduie să-și reia șușoteala.
Sătul de cugetările antihabsburgice ale stolnicului,
principele se gândi la o cale de a scăpa de cicăleală,
înăbușind-o cumva, dar își dădea seama că, dacă-l repezea, ar
fi creat o scenă imposibilă, tulburând priveghiul. Momentul
nu era potrivit pentru stârnirea unui scandal, așa că se gândi
la o ieșire mai convenabilă. Drept care, după puțin se ridică
și se trase puțin de-o parte, făcând surorii sale semn să se
apropie. Aceasta era văduvă de la optsprezece ani, adică de
aproape treizeci și doi de ani, iar din cei trei copii avuți, doi
îi muriseră cu multă vreme în urmă, iar cel de al treilea,
Constantin Brâncoveanu, acum vel logofăt, el însuși însurat
și cu casa sa, nu mai avea demult nevoie de ocrotirea-i
părintească, încât, pentru a se feri de singurătate, de aproape
un deceniu locuia mai toată vremea dimpreună cu mama ei,
știind ca atare toate dedesubturile gospodăriei bătrânii.
- Aș vrea să mă odihnesc puțin, să pot lua parte la
priveghiul de la noapte. Ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai putea
găsi un colț unde să pot sta puțin liniștit, o rugă voievodul pe
șoptite, știind-o ca fiind, dintre toți, mai de-a casei.
Femeia încuviință și-i făcu semn s-o urmeze. Îl trecu
într-o odaie mai din dos, unde îl lăsă singur. Șerban vodă se
întinse așa îmbrăcat cum era pe macatul patului. Nu avea
poftă de somn. Plecase numai din dorința de a scăpa de
cicălelile stolnicului, care începuseră a-l agasa.
Rămas singur, fu cuprins, de un val de simțăminte și
gânduri destul de contradictorii. Pe de-o parte îl încearcă un
regret că n-o mai prinsese în viață pe mama sa, trecând câțiva
ani de când vorbise ultima dată cu ea. Se obișnuise cu gândul
de a o ști că există, de a reprezenta o realitate certă, chiar
cumva veșnică, iar dispariția ei ireversibilă crea o situație
122
imposibilă, un gol ciudat în preajma sa, dându-i un acut
sentiment de efemeritate, de zădărnicie, de absurd, de rupere
sufletească. Parcă ceva se frânsese în ființa sa în clipa în care
conștientiză că cineva apropiat, a cărui prezență i se părea o
permanență, a pierit, că nu va mai putea comunica cu el. Era
prima dată că moartea îi apărea în lumina șocantă a unui
sfârșit ireversibil, a unei prăpăstii de netrecut, a unei căi fără
de întoarcere, dându-i un ascuțit sentiment de deșertăciune a
vieții. Poruncise atâtea execuții și asistase la multe dintre ele,
spre pildă aceea a vistierului Hrizea, dar fiind vorba de străini
nu simțise în suflet fiorii de acum și nu-l apăsase nici
simțământul unui gol ce s-ar deschide ca un hău fără fund
lângă el.
Pentru mama sa lumea, cu toate frumusețile și
plăcerile ei, cu toate semnele de mărire și proslăvire, nu mai
exista. Era ciudat cum totul dispăruse pentru ea,
nemaiputându-se bucura de nimic, cum mândria ei fără de
margini se spulberase, iar respectul, considerația, lingușelile
ce-o înconjuraseră o viață, ridicându-i prețul și măreția, nu
mai aveau nici un înțeles, nu-i mai dăruiau un loc aparte în
lume, n-o mai înălțau întru strălucire, așezând-o deasupra
celorlalți. Era atât de ușor ca să pierzi tot ce dădea sens și
valoare vieții și să ajungi un nimic…
Iar gândurile și temerile care-l copleșeau nu erau de
ajuns, căci dacă se întorcea între ceilalți trebuia să suporte și
clevetelile înveninate ale fratelui său, dornic să-i știrbească
frumoasele vise, care dădeau în fond sens și măreție vieții
sale! Tare nu s-ar mai fi dus la priveghi.
Deodată, în chip neașteptat, îi răsună în cuget teama
superstițioasă ce-l chinuia în ultimele luni, aceea că ar putea
împărtăși soarta căpitanului Ghinea, că ar fi urmărit de
destinul acestuia… Dar ce-i pe care-i tăiase sau otrăvise
meritau din plin să fie osândiți. Aceștia ar fi sfârșit la fel în
orice țară de pe pământ și în orice vreme. El nu făcuse decât
123
ceea ce era firesc pentru un conducător, pentru stăpânul unui
colț de lume. Deci ce-ar fi trebuit să-și reproșeze? Ce i se
putea pune în cârcă la o Judecată de Apoi? De altfel îl apărau
și atâtea circumstanțe atenuante. Nu trebuia uitat câte biserici
clădise, câte înlesniri dăduse mânăstirilor și clerului, câte
cărți tipărise pentru a întări credința gloatelor, câte pomeni
făcuse! Oare acestea nu cântăreau în prețăluirea sorții sale în
lumea de dincolo?
Alături de aceste sentimente nedeslușite de apăsare,
de tristețe, de teamă, de zădărnicie, de părere de rău, care se
împleteau confuz între ele, îl încerca totodată și o stare de
ușurare și pe undeva chiar de satisfacție. Cumva maică-sa
fusese pedepsită pentru că, arătând o preferință aparte,
supărătoare, nedreaptă fratelui Constantin, îl năpăstuise pe el,
îl urgisise, îl persecutase. Deci cumva își merita soarta. De
altfel avea și vârsta la care sfârșitul era previzibil. Pe deasupra
pieirea mamei îi dădea și un sentiment de ușurare. Acum se
eliberase de îngrădiri și rețineri, deci se putea lua nestânjenit
la trântă cu frații care i se ridicaseră împotrivă, și anume cu
Constantin și cu Mihai. Nimic nu-i mai stătea în cale.
Dispărea voința de fier a bătrânei, care, oricât era el de aprig
și de dur, îl intimida. Acum era liber să se războiască cum
visa de câțiva ani, era liber ca să-și ia revanșa față de cei doi,
care îi vor cunoaște în întregul ei supărarea, puterea și mânia.
Acum vor înțelege în sfârșit cât l-au zădărât uneltind
împotrivă-i și încercând să-i pună zăbala spre a a-l struni
îndeaproape, cum făcuseră și cu molatecul Antonie vodă din
Popești. De cum se va întoarce la palat, va schimba foaia în
relațiile cu ei și-i va învăța minte.
Priveghiul și înmormântarea curseră după tipic. Seara
mitropolitul Teodosie și arhidiaconii aflați la căpătâiul
năsăliei citiră Stâlpii și felurite rugăciuni închinate răposatei,
iar femeile, în frunte cu fetele și nurorile celei pierite, pioase,
plângând cuviincios, se așezară în genunchi cât ținu citirea
124
pericopei Evangheliei, celor din rândul din față, aflate la
picioarele sale, mitropolitul punându-le chiar patrafirul pe
cap.
Ritualul se reluă și în dimineața de a doua zi, parcă cu
un număr și mai mare de popi și de tămâieri, după care urmă
sărutarea mortului. În sfârșit răposata fu trecută de pe năsălie
într-un frumos coșciug măiestru cioplit, căptușit cu mătase
roșie pe dinăuntru, căci, pentru a-i împlini ultima dorință,
trebuia să fie dusă tocmai la Mărgineni, spre a fi astrucată în
mânăstirea de acolo, alături de soțul ei.
Mai apoi patru oșteni zdraveni, în mundire roșii,
ridicară racla pe umeri și o scoaseră în curte, așezând-o într-
o butcă neacoperită, frumos lăcuită și căptușită cu o catifea
cărămizie, în lăuntrul căreia, la mijloc, se închipuise un soi de
năsălie împodobită cu prețioase covoare de Mosul. La trăsură
erau înhămați șase cai negri cu valtrapuri roșii, domnești,
înfrumusețate cu nenumărați ciucuri şi canafuri; iar hamurile
de piele erau bătute cu ținte aurite. În jurul neobișnuitei butci
începu a se alcătui alaiul, care era gândit să însoțească pe
răposată pe jos până la marginea orașului, urmând ca de acolo
să se împartă. O seamă dintre cei veniți s-o plângă pe
răposată, cu deosebire rudele și unii dintre prieteni, să-și
continue drumul până la Mărgineni, la locul de îngropăciune,
în vreme ce alții, în frunte cu domnul și mitropolitul să se
întoarne în târg.
În frunte se așezară preoții câte doi, iar la vreo doi pași
după ei venea prea-fericirea sa, chir Teodosie mitropolitul
țării. Mai departe urma butca străjuită din părți de oșteni ce-
și purtau caii de căpăstru. Mai apoi pășea domnul, urmat la
doi pași de soață, de copii și de gineri, în spatele cărora se
înșirau celelalte neamuri ale răposatei. În continuare veneau
numeroșii boieri coborâți de la curte, care se orânduiseră după
însemnătatea rangului lor, în frunte cu vel banul Radu
Năsturel, vel vornicul Badea Bălăceanu și vel logofătul
125
Constantin Brâncoveanu. După ei se înșirau într-un grup
masiv soțiile lor, care alcătuiau suita primei doamne a țării.
Lor li se adăugară apoi cei două sute de oșteni ce închipuiau
garda domnească. Iar în coada cortegiului se alipi gloata
slugilor și a mahalagiilor ieșiți să vadă și ei mândra
înmormântare. În sfârșit, umplând ulițele învecinate, se
înșirau zeci de rădvane cu care unii dintre participanții la
înmormântare aveau de gând să continue drumul până la
Mărgineni, iar alții să se întoarcă în oraș.
În psalmodierile cântăreților, alaiul se îndreptă spre în
lungul podului Cibinului, traversând Dâmbovița și urcă malul
spre Ulița Mare ce ducea spre Mânăstirea Sărindarelor, uliță
zisă uneori a Brașovului, iar mai apoi, după un deceniu, Podul
Mogoșoaiei, urmându-și drumul în susul ei. Din loc în loc, cu
deosebire la întretăieri de ulițe, cortegiul se oprea, iar unul
dintre diaconi cădelnița în jurul butcii răposatei, rostind după
obicei „miluiește-ne pre noi, Dumnezeule”, iar mitropolitul
spunea rugăciunea pentru morți. După isprăvirea ritualului,
alaiul se punea din nou în mișcare, străbătând încă o bucată
de drum, până la următoarea răscruce.
Abia după câteva ceasuri de mers trudnic alaiul ajunse
dincolo de hotarele târgului, în plin câmp acoperit de ierburi
și mărăcini, din sus de care începea codrul. Aici, sub cerul
liber, se făcu o nouă slujbă condusă chiar de măritul chiriarh,
căci din acest loc alaiul urma a se fărâma, cum se stabilise
dintru început.
După încheierea rugăciunilor și a citaniilor din
Evanghelii lumea începu a se împărți, unii îndreptându-se
spre rădvanele ce erau pregătite să plece mai departe, alții
spre cele care urmau a se înturna în oraș. În drum spre
rădvanul care-l aștepta, domnul porunci să-i fie adus stolnicul
Constantin, c-ar avea câteva vorbe să-i spună. Fratele i se
înfățișă grabnic cu chip spăsit, chiar în clipa când dădea să
urce scara trăsurii. Cum oștenii țineau lumea mai d-o parte,
126
Șerban vodă putea socoti că nu e auzit de ce-i din jur, așa că
îl luă repede pe boier:
- Sper că acum îmi dai testamentul, fără a se mai
ajunge la ceartă.
- Ți l-aș da dacă l-aș avea, dar nu știu în ce sipet l-o
ține ascuns mama și sunt o mulțime prin casă, îl minți într-o
izbucnire spontană fratele, dăruit cu un nemărginit har al
prefăcătoriei. Trebuie să ajung la Mărgineni să-l caut, iar
scotoceala îmi va lua desigur câteva zile. Apoi nu e exclus să
fie ascuns pe undeva prin conacul de la Filipești sau să fi fost
adus aici la București… Nu am cum ști.
- Aici îl voi căuta eu. Dar dacă nu e și dai tu de el pe
la țară, să te grăbești să mi-l trimiți, altfel...
- Neîndoielnic! Cum om așeza-o pe mama în gropniță
mă apuc de răscolit.
Stolnicul o spunea cu atâta seriozitate, că voievodul îi
luă de bună explicația, deși totul nu era decât o minciună
grosolană. El intrase în posesia testamentului și a celorlalte
înscrisuri legate de el încă din clipa morții mamei sale, căci
știa prea bine unde aceasta le ținea ascunse. Ca să nu scape
izvoadele din vedere, dânsa le păstra într-o răcliță pentru
odoare, pe care o avea întotdeauna așezată la căpătâiul patului
ca s-o poată păzi. Stolnicul, imediat după pristăvirea ei, într-
o clipă cât rămăsese singur în odaie, conștient că odoarele vor
fi socotite parte a moștenirii, deci vor fi cercetate de toți,
scosese în grabă înscrisurile ca să nu dea cineva de ele, și le
ascunse sub caftan, tupilându-le în cele din urmă în desaga cu
care venise de la Mărgineni.
Dar grija sa nu se mărgini la atâta. Convins că
originalul nu-l va mai putea dosi mult timp, trebuind în cele
din urmă să-l dea voievodului ca să-l distrugă, se gândi la o
cale de a păstra o dovadă a cuvântului mamei sale, care să
poată fi folosită în viitor, când domn nu va mai fi Șerban.
Drept care, în dimineața ce urmă, pe când sora sa Stanca
127
trimitea vestitori care să ducă trista știre rudelor și
cunoscuților, el îl trase deoparte pe ieromonahul Ștefan,
egumenul mănăstirii Târnovului din mahalaua Cilibiului,
care, ca duhovnic al principesei, se ivise din zori la conac
spre a afla cum se mai simte stăpâna, și-i lămuri scurt:
- Cred că-ți dai seama că trebuie să dau fratelui meu
toate izvoadele, chiar și cele scrise de tine la porunca
mamei, iar acesta le va distruge. Ori cuvântul mamei nu
trebuie să piară; el trebuie să dăinuie ca să poată fi
cunoscut și peste ani. De aceea îți dau hrisoavele și te rog
să pui niște chinoviți cunoscători de carte ca să-mi facă cât
mai repede și în cea mai mare taină niscai copii, cel puțin
două, iar izvoadele să mi le dai mie, dar în așa fel încât să
nu te observe cineva.
- Dar dacă află domnul…
- Nu va afla, căci facem totul în ascuns, iar
izvoadele nu vor fi scoase atâta vreme cât Șerban vodă va
fi cârmuitor. Nu de alta, dar aflând de ele le va distruge.
Ori ele trebuie păstrate, căci un domn următor,
întemeindu-se pe ele, mă va repune în drepturi… Deci nu
ai de ce te teme, numai noi doi vom ști de existența
înscrisurilor…
Destul de timorat și strâmtorat, ieromonahul Ștefan
luă hrisoavele și le duse la mănăstire spre a le încredința
monahilor săi.
Dar pentru a fi credibile, copiile trebuiau totodată
autentificate am zice noi în limbajul actual, adică trebuiau
cumva întărite de o autoritate necontrolată de fratele voievod.
Spre a înfăptui și această cerință stolnicul se gândi în primul
rând la mitropolit, pe care de altfel îl avea la îndemână, dar și
la patriarhul Dositeiu al Ierusalimului, aflat în acea clipă la
Iași. Era încredințat că nici unul dintre arhierei nu-l va refuza,
mai ales că făgăduia că actul nu va fi scos la vedere decât

128
după ce Șerban nu va mai fi domn, încât primejdie din parte-
i nu era.
Drept care, după amiază, în vreme ce Șerban vodă se
retrăsese de la priveghi, chipurile pentru a se odihni, stolnicul,
spre a-și înfăptui plănuirile, îl abordă pe mitropolit,
explicându-i că, de vreme ce originalul testamentului va
trebui să-l dea domnului, dorește din parte-i ca să așeze
pecetea mare mitropolitană pe izvoadele pe care tocmai le
întocmește. Chiriarhul, auzindu-l, făcu fețe-fețe, simțindu-se
peste măsură de încurcat. Ca să refuze cerințele unui
Cantacuzin era pese puterile sale, fiind cu totul înfeudat
întregului neam al protectorilor săi. Pe de altă parte însă nu
putea uita că pe original pusese cu ani în urmă pecetea
mitropolitană, lucru pe care acum domnul desigur îl va
remarca și i-l va reproșa, iar el nu vedea cum se va putea
justifica. De aceea nu-i era la îndemână să repete aidoma cele
făptuite odinioară. Văzând că ierarhul ezită încurcat, îl
asigură că fratele său nu va vedea vreodată actul, căci nu avea
sens de a fi scos și folosit atâta vreme cât Șerban va mai fi
domn, căci asta i-ar nenoroci pe toți. El va putea fi folosit
numai după aceea... În temeiul acestei asigurări, prea-
fericirea sa Teodosie, după multe codeli, se învoi să facă
întărirea cerută.
Imediat stolnicul îl înștiință pe ieromonahul Ștefan că
de cum va fi isprăvit un rând al izvoadelor cerute, acesta să
fie trimis deîndată la mitropolie, dar în așa fel încât să nu cadă
în mâna altcuiva, decât aceea a prea-feritului chir Teodosie.
În clipa când vorbea cu Șerban vodă, stolnicul primise
de la ieromonahul Ștefan și cel de al doilea rând de izvoade,
făcut în eventualitatea că cel dintâi s-ar pierde cumva. Pe
acesta, dimpreună cu originalul, îl avea dosit în rădvan, pe
fundul desăgii sale. Pentru autentificare se gândise să apeleze
la patriarhul de Ierusalim, zis Dositeiu în graiul vremii, pe
care-l cunoștea destul de bine, fiindu-i chiar prieten, încât își
129
putea îngădui unele familiarisme față de el. Acesta tocmai
zăbovea la Iași, la curtea lui Constantin vodă Cantemir, pus
în scaunul de acolo cu doi ani în urmă, prin stăruința fratelui
mai mare, spre a-l înlocui pe detestatul lor văr, Dumitrașco
vodă Cantacuzino. Evident, stolnicul îi va făgădui și și acestui
chiriarh că actul nu va fi scos la vedere atâta vreme cât Șerban
va fi domn, ci abia după aceea, deci nu e primejdie din parte-
i. Iar cu promisiunea aceasta îl va convinge să accepte, deși
cu doar câteva luni în urmă ierarhul îi dăduse lui Șerban vodă
o gramată care declara nul testamentul și codicilul pe care
acum le autentifica ca fiind pe deplin valabile. De vreme ce
copia, adică izvodul în limbajul vremii, urma să rămână
ascunsă, patriarhul putea spera că duplicitatea nu-i va fi
scoasă la iveală, fiind pus la adăpost de supărări și mai ales
ferit de riscul de a pierde sursa de bani pe care Șerban vodă o
închipuia pentru scaunul ce-l păstorea. Deci pentru a stoarce
banii atât de necesari eparhiei sale înglodate în datorii, era
dispus să le facă la toți pe plac și să-i lingușească pe toți.
Pufnind nemulțumit din cauza amânării pe care i-o
vântura prin față nu fără temei Constantin, Șerban vodă cedă:
- Bine. Atunci îți las vreme până cel târziu la începutul
săptămânii viitoare. Îmi trimiți diata printr-o slugă, căci tu nu
ai ce căuta în cetatea de scaun. Și să nu mă lași să aștept prea
mult, căci s-ar putea să-mi pierd răbdarea și să mă răzgândesc
în privința ta.
După asta voievodul îi întoarse spatele și urcă în
rădvan. Nu uită să-i strige vizitiului ca, atunci când vor trece
prin dreptul caselor sale, să meargă cât mai încet, încât să
poată cerceta peste zăplaz starea ogrăzilor. Văzând că
principele e gata de plecare, prin câteva ordine scurte și
răsunătoare, garda călare se așeză înaintea și în jurul
rădvanului domnesc, reînchegând alaiul. Boierii și
boieroaicele, urcați în butcile, caretele și cociile lor, se
orânduiră după fala fiecăruia în urma Măriei sale, așteptând
130
semnul de plecare. În fața lor, imediat în spatele domnului, se
așezaseră fețele bisericești, în frunte cu mitropolitul. La
trâmbițatul unei goarne tot convoiul se puse în mișcare,
îndreptându-se spre București, ale cărui case mărginașe se
zăreau undeva departe în zare. Gloatele târgoveților de rând,
ca să nu fie călcate în picioare, trebuiră să iasă grabnic în afara
șleahului, și să privească de acolo mândra trecere a slăvitului
alai al mai marilor țării.
În aceeași vreme, pe partea dimpotrivă se închegă și
alaiul mortuar, care urma să se îndrepte spre Mărgineni,
luând-o spre miază-noapte. El va străbate fără grăbire
depărtările, ajungând abia a doua zi la capătul drumului,
întâmpinat în toate satele de o grămadă de lume curioasă,
ieșită în uliță să vadă fălosul cortegiu, cum nu se mai
pomenise.
Ajuns în Mărgineni, cortegiul dădu un ocol pe la
marele conac în care principesa își petrecuse o bună parte a
vieții, după care se întoarse spre mânăstirea locului, ce avea
hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, așezământ
ctitorit de răposată dimpreună cu soțul ei. Cum sosirea fusese
vestită cu o zi înainte, toată suflarea era ieșită pe uliță ca s-o
întâmpine pe fosta stăpână și se alipi cortegiului. Monahii și
diaconii de la mănăstire, lor alăturându-se și preoții veniți din
București, porniră pe jos înainte carului mortuar, isonind
cântece bisericești de preamărire a celei pierite.
În ograda mânăstirii intrară numai rudele și boierii,
ceilalți rămânând afară, căci mulțimea era mult prea
numeroasă ca să poată încăpea în întregul ei. În biserică
ieromonahii și arhidiaconii făcură cuvenita slujbă
dumnezeiască, iar apropiații își luară din nou iertăciunea de
la cea pierită, dându-i sărutarea cea de pe urmă. Apoi oștenii
ridicară coșciugul pe umeri și-l duseră în tinda bisericii, unde
îl coborâră în gropnița dinainte pregătită, aflată alături cu cea
a soțului ei, ucis de mai bine de un sfert de veac. După ce
131
groapa fu astupată, alaiul se întoarse la conac pentru a lua
parte la parastas, de buna desfășurare a praznicului îngrijind
fiicele și nurorile răposatei. Boierii se așezară la mesele
întinse în odaia cea mare, în vreme ce slugile și țăranii din sat
se adunară în jurul meselor din ogradă. La urmă se făcu și
împărțirea pomenilor, fiecăruia dându-se învelit în ștergare
un dar de pomenire.

După ce se despărți de alaiul funerar, voievodul,

urmat de lungul convoi format în spatele său, o porni întins
spre cetatea de scaun, ale cărei case se zăreau departe în zare.
După puțin ajunse în dreptul Mânăstirii Sărindarelor, din sus
de care, la acea vreme, începea hotarul târgului. La întoarcere
îl însoțea feciorul, Gheorghe, pe care-l luase în rădvan lângă
sine, ca să-i rămână aproape, ca vajnică beizadea ce se
cuvenea ca, alături de părinte, să grijească de soarta țării. Spre
Mărgineni plecase doar soața și fetele, care nu trebuiau să stea
lângă tron, asupra lor necăzând asemenea trudnice îndatoriri.
Imediat din jos de mănăstire, se întindeau ograda și
largile grădini ale conacului său, pe care ulița era silită să le
ocolească printr-o arcuire cuprinzătoare. După porunca
primită, ajungând în dreptul ulucilor, vizitiul, trăgând de
hățuri, încetini mersul cailor, care prinseră a păși alene.
Domnul se aplecă spre fereastra rădvanului, cercetând
priveliștea. Deși copacii erau încă desfrunziți, prea multe nu
putu zări. Prin rămurișuri se distingea doar noua biserică
ridicată de soție, doamna Maria, cu mai bine de vreo trei ani
în urmă, în locul vechiului așezământ din lemn, destul de
modest. Zidirea era o clădire zveltă, albă, dominată de o turlă
semeață, încununată cu o cruce de fier. Din locul în care se
afla nu-i putea vedea decât partea dinspre altar. Pereții
zdraveni, destul de înalți, erau împărțiți în două registre
132
printr-un brâu masiv, încadrat de două rânduri de cărămizi
așezate în chipul dinților de ferăstrău. Din nou trebui să se
declare mulțumit de înfăptuirea femeii, de care el nu avusese
vreme să se ocupe, dânsul fiind în acele clipe plecat la asediul
Vienei, din porunca sultanului.
Ajuns la palat, rădvanul intră pe sub turnul Porții de
Sus, unde, într-una din odăile caturilor de deasupra, ținea
dosite niște balerci cu iarbă de pușcă, care la orice scânteie
puteau sări în aer, încât trecu pe sub arcada înaltei zidiri cu
oarecare strângere de inimă.
Privind palatul și întinsa curte din fața sa, fu cuprins
de amintiri. Chiar în locul în care se afla, cu cincisprezece ani
mai înainte, Grigore vodă Ghica ridicase un eșafod, menit
osândirii sale. Sub acuzația că năzuiește la domnie, lucru care
în fond era adevărat, principele de atunci puse un gâde să-i
cresteze nasul, căci în temeiul obiceiului, se socotea că cei
„însemnați” nu mai pot năzui la coroană, părere la drept
vorbind cu totul neîntemeiată, căci destui dintre cei astfel
„însemnați” ajunseseră în scaun. Poate cel mai vestit era cazul
lui Constantin vodă Șerban. În urma ciopârțirii nărilor se
alese cu porecla de „Cârnul”, toți adăugând-o la numele său
din naștere, și cu acest supranume, care nu-i știrbise prestanța,
va intra în cronici și implicit în istorie, împrejurarea
neîmpiedicându-l să urce în scaun și să domnească vreme de
aproape patru ani. Iar el era departe de a fi singurul
„însemnat” care se încoronase.
De altfel imediat după osândire, Șerban găsise un
vraci deosebit de îndemânatic, care îi dresese atât de bine
rana, că aproape nu se mai cunoștea, doar că nasul devenise
puțin cârn, lucru ce nu-i stătea deloc rău, ba îi dădea chiar
puțin farmec. El însă nu va putea nici uita și nici ierta, rușinea
pățită, și nici chipul zâmbitor al lui Ghica, care, din ceardac,
privise mulțumit și cu deosebită atenție împlinirea umilitoarei
porunci pe care o dăduse. Drept care, deși aflat în surghiun în
133
insula Creta, nu întârziase să se răzbune, iar după mazilirea
lui Ghica, întâmplată după nici doi ani, prin căpitanul Ghinea
îl otrăvise pe fostul domn, cumpărându-i medicul.
Când rădvanul trase în fața scării mari, de piatră, a
palatului, în minte îi răsăriră niște amintiri mai plăcute. Cu
zece ani în urmă, pe când slujea de vel logofăt lui Duca vodă,
domnul primise poruncă să pornească cu toată oastea în
ajutorul marelui vizir Cara Mustafa, la cucerirea Cehrinului,
cetate de prin ținuturile căzăcești, ce se găsea atunci sub
stăpânirea rușilor, adică a moscalilor, cum li se zicea în graiul
vremii. Înainte de a pleca la drum, Duca vodă numi patru
caimacami care să-i țină locul, între ei găsindu-se și el, având
la acea vreme slujba de vel logofăt. Trebuiau să lucreze cu
mare luare aminte, căci se zvonise că, pe întreg răstimpul cât
va dura războiul, sultanul Mehmed al IV-lea va veni la
Dârstor, Silistra de azi, ca de aici să privegheze mersul
bătăliilor. Ori ajungând pe malul Dunării, atât de aproape de
țară, putea remarca ușor orice neorânduieli ce s-ar isca și
putea lua măsuri în consecință, cauză din care se impunea să
dovedească multă prudență. Pe deasupra el primi și
însărcinarea de a drege stricăciunile suferite de palat în
ultimele decenii, căci domnii de dinainte neglijaseră să facă
cuvenitele reparații.
Ca ispravnic al lucrărilor era de datoria sa să umble
prin toate odăile palatului, prilej de a se apropia nestingherit
de soția domnului, Anastasia, de ale cărei grații beneficiase
de fapt și în trecut, căci jupânesei, cam iubăreață din fire, îi
plăceau bărbații zdraveni și arătoși, ce știau a împlini
temeinic dorințele unei femeii. Iar dacă înainte totul trebuise
făcut cu mare fereală ca să n-o afle soțul, acum acesta fiind
plecat la război, orice îngrădire dispărea, relațiile putându-se
desfășura fără restricții, încât aleasa doamnă își înșela
bărbatul în văzul tuturor, fără de nici o codeală, așa că lucrul

134
ajunsese să nu mai închipuie o taină pentru nimeni de la
Curte.
Se ajunsese până acolo încât celor doi le păsa prea
puțin de ce gândesc sau clevetesc curtenii, fiindu-le de ajuns
ca ei să se simtă bine. Pe logofăt nu-l durea inima nici pentru
supărarea ce-o pricinuia Mariei, credincioasa și moralista lui
nevastă, care nu aflase lucrurile numai din gura lumii, din
veninoasele bârfe care circulau prin târg, ci le cunoștea și
direct, întrucât, ca soție de mare dregător, făcea parte, de
voie-de nevoie, din suita principesei, asistând înciudată la
disparițiile ei în iatac, de unde aceasta se reîntorcea după ceva
vreme radioasă și strălucitoare, încântată și numai zâmbet. Iar
dânsa, laolaltă cu toate suratele, bănuia care era pricina
acestei voioșii și era silită să suporte privirile pline de
compasiune ale cioporului de cucoane ce-o înconjurau.
Pe de altă parte, Anastasia nu se prăpădea după
bătrâniciosul Duca vodă, care o cam lehămetisea, nefiind un
bărbat prea iubăreț și curtenitor; oricum, chiar cu aceste
neajunsuri, îi turnase o droaie de copii, care puteau fi ai lui,
dar poate unii, și ai altora. El se căsătorise cu ea pe vremea
domniei tatălui ei vitreg, intrarea în casa acestuia creându-i o
seamă de avantaje. Apoi fusese atras și pentru că soacra, prin
renumele de Dabijoae ce-l primise, făcuse să se creeze falsa
impresie că Anastasia ar fi fiica legiuită a domnului, deși
provenea de fapt dintr-o căsnicie anterioară a femeii. De altfel
el nu prea făcea nazuri când era vorba de a găsi o cale de a
avansa în ierarhia socială. Nu uita că el pornise în viață de la
foarte modesta condiție de băiat de prăvălie într-o dugheană
ce neguța aba, după ce se oploșise în Moldova, împreună cu
un frate, venind de undeva din ținuturile Rumeliei. Unii
credeau că s-ar trage de prin Albania, alții îl socoteau grec.
Când i se oferise putința de a lua de soție fata unui domn,
chiar cu descendența discutabilă, bineînțeles că nu făcuse nici
un fel de nazuri. Era o șansă unică pentru un sărman fost băiat
135
de prăvălie, stăpân doar al unor desagi plini cu niște boarfe
de căpătat, care însă descurcăreț, izbutise mai înainte să se
lipească pe lângă Vasile vodă Lupu, de la care dobândise
primele dregătorii, după ce-i servise ca umilă slugă în casă.
De altfel soacra, foarte ambițioasă, intrigantă și
orgolioasă, când îi muri bărbatul în scaun, nu voi să renunțe
la statutul de prima doamnă a țării. Și cum nu putea să-l
impună ca domn pe feciorul ei din prima căsnicie, un anume
Lupașcu, care după ce nu era de os domnesc, nu era pe
deasupra nici destul de ambițios, de tenace și de dibaci ca să
se implice în lupta pentru scaun, se gândi să se folosească de
ginere, care era dăruit din plin cu însușirile trebuitoare ca să-
l poată aridica în locul soțului răposat. Că nici el nu era de os
domnesc, pentru dânsa nu avea însemnătate. Apriga dorință a
lui Duca de a se ajunge, perseverența și îndârjirea de
nedescris cu care era înzestrat, erau de ajuns ca să-și pună
nădejdile în el. Pentru a izbândi, fosta nevastă a lui Dabija
vodă atrase de partea ei în primul rând boierii Rusetești sau
Cupărești, care de altfel îi erau rude. Cum puterea acestora nu
i se părea îndeajuns, își îndreptă atenția și spre neamul
Cantacuzinilor, cărora le zugrăvi avantajele ce le-ar dobândi
de pe urma unui domn care le-ar fi îndatorat. Dibăcia ei într-
ale vorbei dădu roade și Cantacuzinii se lăsară înduplecați,
încuviințându-i și susținându-i plănuirea. De altfel pentru
ajutorul primit, ea le va fi toată viața peste măsură de
recunoscătoare, neuitând niciodată să se recompenseze când
i se oferea prilejul. Deci câștigând boierii de partea ei,
ginerele putea fi socotit ca „ales de țară” în locul răposatului
soț. Dar încuviințarea lor nu era de ajuns. Mai era trebuitoare
și confirmarea dată de vizir și de sultan.
Și deși ginerele nu era tont ca feciorul ei, nu era
convinsă că se va pricepe îndestul ca să răzbată pe lângă
stăpânitorii otomani, țesându-și relațiile trebuitoare printre ei,
drept care îl va însoți ca o aprigă dădacă și la Țarigrad, să se
136
bată și acolo pentru el. Zelul, iscusința, istețimea și dârzenia
ei nemăsurată își vor arăta roadele, căci după câteva
săptămâni ginerele dobândise doritul firman de domnie. Iar
acesta înțelese prea bine că bătrâna avusese un rol hotărâtor
în înălțarea sa. Numai soacra cu relațiile, ambițiile și dibăcia
ei îl împinsese atât de sus. Fără ea ar fi rămas un boier
oarecare, cum erau cu zecile la orișicare Curte. Drept care îi
rămăsese profund îndatorat și nu obișnuia să-i iasă din vorbă,
iertând de aceea și escapadele amoroase ale soției, căci, dacă
se certa cu nevasta, supăra apriga soacră, care se putea ridica
împotrivă-i, ceea ce i-ar fi adus sfârșitul.
Când logofătul Șerban Cantacuzino dispărea dintr-o
dată din mijlocul caimacamilor sau a divaniților lăsați de
domn în țară, iar prin ușa deschisă spre marea tindă a platului
aceștia îl zăreau intrând în apartamentul princiar, ei
înțelegeau că se ducea în iatacul doamnei, trecând prin odăile
soțului ei, și-și zâmbeau plin de înțeles. Iar cum nu aveau a se
feri de cineva, nu întârziau să născocească tot soiul de glume
licențioase și răutăți pe seama a ceea ce socoteau că se petrece
în odăile de dincolo. Iar mulți o spuneau cu destulă ciudă,
întrucât le părea rău că nu pot face același lucru, căci
principesa era cu adevărat ispititoare și mulți dintre ei ar fi
dorit să fie în locul lui Șerban.
Situația era la fel de bine cunoscută și doamnelor din
suita principesei, care știau deja că atunci când prin ușa
întredeschisă, în plină zi, o cameristă îi făcea semn Anastasiei
să vie iute, în iatac o aștepta nerăbdător logofătul.
Dânsele nu cutezau însă a comenta situația, asemenea
bărbaților, căci asupra lor veghea cu privire ascuțită, tăioasă
și iscoditoare mama principesei, bătrâna Dafina Dabijoaia,
fosta nevastă a lui Dabija vodă, acum văduvă, fire energică,
foarte autoritară și aspră, în fața căreia nu îndrăznea cineva a
cârti. Doar când se știau neobservate, femeile își zâmbeau
răutăcios și-și aruncau priviri pline de subînțelesuri, legat de
137
ceea ce se putea petrece dincolo de peretele de miază-zi al
sălii în care se aflau, invidioase poate din pricina deliciilor de
care presupuneau că avea parte stăpâna lor, deși părelnic
continuau netulburat să brodeze, activitate cu care,
dimpreună cu o bârfă discretă pe seama celor petrecute în
târg, își umpleau vremea.
Șerban vodă își amintea cu deosebită plăcere de
Anastasia. Nu numai că era de o frumusețe răpitoare, pe care
știa să și-o sporească printr-o sulemenire foarte dibace, dar și
ca fire era peste măsură de atrăgătoare, știind să dăruiască o
deplină desfătare bărbatului ajuns în preajma ei. Avea
neîndoielnic niște însușiri ce nu erau date oricui. Logofătul
recunoștea în sinea sa că Anastasia era cea mai strașnică
femeie pe care o cunoscuse vreodată, dimpreună cu care
trăise clipe minunate, de neuitat. Și acum, după trecerea atâtor
ani, după toate certurile aprige cu bărbatul ei, care
culminaseră cu asasinarea sa, îi păstra femeii o amintire
deosebită și oricând i-ar fi fost plăcut s-o reîntâlnească.
Oricum, frumoase fuseseră crailâcurile sale din tinerețe, de
care, din păcate, de când ajunsese domn, nu prea mai avea
vreme, năzuințele sale îndreptându-se în alte direcții. Femeile
nu-i lipseau nici acum, dar parcă nu erau în stare să-l aridice
în aceleași îmbătătoare sfere de plăcere ca Anastasia.
Înfățișarea arătoasă de azi a palatului era deci rodul
sârgului său, cheltuit în urmă cu un deceniu. Când isprăvise
renovarea, privind rezultatul, nu se putuse abține de a
exclama în fața boierilor și meșterilor adunați în ogradă:
- La așa palat înnoit s-ar cuveni și un domn nou și mai
tânăr.
Privitorii înțeleseră destul de limpede că se gândea la
sine. Deci nu se mulțumea să-i fure domnului legiuit numai
nevasta, ci dorea să-i smulgă și coroana. De altfel năzuința sa
de a domni era demult cunoscută, căci cu doar câțiva ani mai
devreme Grigore Ghica vodă, chiar în fața lor, îl crestase la
138
nas în nădejdea de a-i tăia avântul. Pe deasupra în acele clipe
ieșise și zvonul că nu numai că dorea scaunul, dar chiar
începuse a unelti pentru dobândirea sa. Cum curtea otomană,
odată cu venirea sultanului Mehmed al IV-lea la Dârstor, se
mutase în bună parte la Dunăre, lui Șerban pare-se că-i veni
mai ușor să intre în legături cu unele agale cu trecere, pe care
le plătise zdravăn ca să pună o vorbă prielnică pe lângă mai
marii lor în folosul numirii sale în scaun. Fârtații caimacami
aflaseră chiar numele câtorva dintre cei cumpărați. Se vorbea
între altele de un anume Fetfagiu pașa, care chipurile avea
trecere mare pe lângă vizir, plecat însă în acea clipă la Cehrin,
și mai ales pe lângă chehaia acestuia, aflată în preajma
sultanului.
Ba se părea că trimisese chiar un prieten mai vârstnic,
pe biv vel vornicul Radu Crețulescu, din jos de Dunăre la
niște pribegi munteni răsculați împotriva domnului, ațâțându-
i să-l pârască pe Duca vodă la vizir, ba dându-le și ceva bani
pentru asta, chipurile ca să le plătească cheltuielile drumului.
Prilejul depunerii pârei se va oferi curând, și anume în clipa
când sultanul trimise vizirului o scrisoare prin imbrohorul
Cuciuc. Pribegii se grăbiră să se alăture solului, punându-se
sub ocrotirea sa, mai ales că pare-se Șerban îl plătise anume
pe turc ca să ajute boierii să ajungă în fața marelui vizir.
Pârâtorii sosiră la Cehrin după căderea cetății în mâna
turcilor. Despre cucerirea acesteia se spuneau de altfel lucruri
ciudate și anume că izbânda nu s-ar datora vitejiei dovedite
de armatele turcești, ci era urmarea trădării generalului
moscal venit în ajutorul apărătorilor, un anume hatman
căzăcesc Ramadanowski, care s-ar fi lăsat cumpărat cu bani
frumoși de vizirul Cara Mustafa, care i-ar fi eliberat și
feciorul, căzut prizonier la tătari. Ce va fi adevărat din toată
povestea este greu de spus. Oricum, pentru lămurire, merită a
fi pomenită și o urmare a întâmplării. Odată ajuns în fața
stăpânului său, hatmanul, pare-se datorită zvonului de trădare
139
iscat, a fost crunt pedepsit. Se spune că tânărul țar Feodor al
III-lea Alexeevici, lăudat ca fiind om fin, peste măsură de cult
și literat talentat, a poruncit ca generalului vânzător să i se
toarne pe gât câteva polonice de aur topit.
Deci, ajutați de imbrohor conform înțelegerii, pribegii
munteni izbutiră să înainteze vizirului niște plângeri
împotriva lui Duca și a unora dintre dregătorii săi. Cum însă
măritul Cara Mustafa avea o foarte bună părere despre
Gheorghe Duca, care se dovedise și în acest an, ca și în anul
trecut, foarte destoinic, jalbele îl vor afecta prea puțin. Cel
căzut până la urmă jertfă plângerilor va fi vel spătarul
Lascarache Ruset, poreclit și Cupărescu, care fu arestat și
aruncat în fiare. Numai cu bani grei Duca izbuti să-l elibereze,
scăpându-l de furia vizirului.
Boierii pârâtori, ca să-și păzească pielea, avură grijă
să nu se depărteze de suita imbrohorului, în rândurile căreia
erau cumva ocrotiți. Doar unul dintre ei nu se putu abține să
nu se întâlnească cu prietenii munteni și să se cinstească cu
ei, drept care intră în tabăra principelui bucureștean. Era
vorba de un anume Parschiva Bolișteanu. Cum Duca era cu
ochii pe pârâtori, află imediat de venirea fugarului, așa încât
îl prinse și-l puse în obezi. Apoi cercetându-l îndeaproape,
află și cine îi ațâțase să vină cu jalba și din îndemnul cui se
pusese totul la cale. Deci uneltirile lui Șerban pentru domnie
îi deveniră cunoscute, cât și o bună parte a ițelor trase în acest
scop.
De altfel în zilele următoare o seamă dintre
caimacami, pare-se Hrizea vel vistier și Staico vel paharnic,
trimiseră și ei solie lui Duca de la București, înștiințându-l
despre uneltirile fârtatului lor, logofătul Șerban. Vorbiră deci
de demersurile făcute pe lângă autoritățile turcești ajunse la
Dârstor38, de banii vărsați acestora în secret, ba istorisiră și

38
Silistra.
140
cele spuse de divanit la încheierea lucrărilor de restaurare,
cum că „la plat nou se potrivește și un domn nou și mai tânăr”.
Deci toate arătau că Șerban se așternuse temeinic pe surparea
scaunului. Nu fură uitate nici escapadele logofătului prin
iatacul doamnei Anastasia, relatate cu destule detalii
semnificative și suculente. Evident că Duca se înfurie peste
măsură, hotărând să facă ordine atunci când se va întoarce
acasă, lucru care spera să se petreacă foarte curând, căci
Cehrinul căzând în mâna turcilor, expediția se putea
considera a fi pe sfârșite.
În oastea lui Duca vodă se găsea în acea clipă, între
mulți alții, și biv vel stolnicul Constantin Cantacuzino, dăruit
cu un deosebit dar de a presăra peste tot în Europa adevărate
rețele de informatori și iscoade, unele voluntare, altele plătite,
un soi de rețele de spionaj, am zice în termeni moderni, care-
l țineau la curent cu tot ce se petrecea la curțile regale sau
împărătești de pe continent. Temeiul țesăturilor înjghebate îl
închipuiau prietenii și cunoscuții câștigați în vremea
călătoriilor sale sau cu alte prilejuri, care erau gata să-i dea
veștile cerute. Evident, iscodelile sale nu-l excludeau nici pe
domnul Ungrovlahiei, în jurul căruia păienjenișul de
pânditori și pârâtori era poate și mai des decât oriunde în
lume, curtea acestuia fiindu-i mai la îndemână. Așa că nu
trebuie să fie de mirare că stolnicul află imediat tot ce
istorisise boierul pus în obezi, cât și veștile aduse de solii
trimiși de caimacami, cu atât mai mult cu cât aceștia din urmă,
întinzându-se la o ulcică de tărie, nu se putură stăpâni să nu
istorisească în gura mare știrile aduse Măriei sale, mai ales că
cele despre nevastă-sa erau destul de copioase, generând
suculente teme de bârfă.
Cum Bolișteanu dezvăluise rolul biv vel vornicului
Radu Crețulescu în ațâțarea boierilor, și cum acesta mai
fusese întemnițat de Duca, stolnicul socoti prudent să-i
înștiințeze feciorul, aflat împreună cu el la oaste, asupra celor
141
descoperite, încât băiatul, zis Pârvu postelnicul, să-și prevină
tatăl ca să se pună la adăpost. Tânărul nu luă în van cele
vestite lui și trimise imediat o slugă la Crețulești,
îndemnându-și părintele să fugă într-un loc ferit. Acesta,
întrucât mai cunoscuse temnița sub Duca vodă, de cum primi
știrea, trecu muntele în Ardeal. De altfel, în timp ce oștile
părăseau ținuturile Cehrinului, îndreptându-se spre țară, și
feciorul, dimpreună cu un prieten, Vintilă Corbeanu
paharnicul, a cărui rudă, Dumitrașco Corbeanu se găsea
printre jălbari, hotărâră să se pribegească și ei, și, traversând
Moldova de-a curmezișul, își căutară adăpost tot în Ardeal.
Stolnicul Constantin, deși fratele său era vizat de
Duca ca fiindu-i dușman, nu încearcă să fugă, știindu-se un
intrigant mult prea abil, care poate justifica orice, drept care
era încredințat că se va descurca fără a păți ceva, fiind în afara
oricărei primejdii. Cum la acea dată era încă în relații
excelente cu Șerban, își înștiință fratele că voievodul este
peste măsură de pornit împotrivă-i și că nu-i va fi bine când
domnul va ajunge în țară, sfătuindu-l să se ascundă cât o putea
de repede.
Șerban nu va lua în deșert sfatul primit, numai că fuga
nu îi era la fel de lesnicioasă ca biv vel vornicului Radu
Crețulescu, care stătea nesupravegheat de nimeni la moșie.
Asupra sa erau îndreptați neîncetat ochii fârtaților caimacami,
care-i pândeau orice mișcare și în care nu putea avea nici o
încredere. Deci vigilența acestora trebuia înșelată. Îi fu de
aceea necesară o săptămână întreagă până să găsească un
pretext plauzibil ca să poată ieși din București fără să dea de
bănuit. Se repezi în raiaua Giurgiului, de unde trecu în grabă
la Rusciuc. Se opri la început aici, ca să fie mai aproape de
țară, încât să poată ține mai lesne legătura cu părtașii lăsați în
urmă.
Între timp armatele otomane începură retragerea din
ținuturile căzăcești. Ajuns în aceste împrejurări în Moldova,
142
Duca vodă primi învoirea vizirului de a se întoarce acasă,
abandonând alaiul uriaș al înaltului dregător. Dar drumul nu-
i fu prea tihnit, căci atunci când ajunse prin ținutul Iașului fu
înștiințat că biv vel vornicul Radu Crețulescu, cu toți ai săi,
fugise în Ardeal. Chemă la sine pe fostul vtori logofăt
Constantin Brâncoveanu și-i porunci să pornească grabnic
înainte, și, atrăgând niște rude de-ale fugarului sau niscai
prieteni, să-i ia cu sine spre a-l îndupleca pe boier prin
mijlocirea lor să se întoarcă în țară, făgăduindu-i că nu va păți
nimic.
Dar aceasta nu era singura veste supărătoare pe care o
primi. După numai câteva zile, pe când se apropia de Bârlad,
un alt olăcar trimis de căimăcămie îl înștiință de fuga lui
Șerban Cantacuzino, dimpreună cu toată casa sa. Că-l scăpase
pe fostul vornic, desigur că-i părea rău, dar când află că îl
pierduse și pe cel care-i batjocorise casa și încercase să-l
uzurpeze din scaun, mai să crape de ciudă. Zile la rând se
gândi cum ar putea pune mâna pe el. Își aducea aminte că
doar cu vreo trei ani în urmă, după ce se reîntorsese dintr-un
război al turcilor cu oștile lui Ioan Sobieski prin ținuturile
Podoliei, aflase că din nou neamurile cantacuzinești, care
altminteri îl ajutaseră să urce în scaun, îl sapă și arestase o
seamă dintre ei. Între alții izbutise să pună mâna și pe Șerban,
serdarul Drosu și căpitanul Gheorghiță Ciudin, trimiși după
el, surprinzându-l la conacul său de la Drăgănești. Atunci
făcuse greșeala de a-l slobozi, culmea, la stăruința Anastasiei,
scumpa și infidela lui soață, a soacrei rea de gură, Dafina
Dabijoaia și a cumnatului, fratele vitreg al Anastasiei, un
anume Lupașcu. Toți trei săriră cu cicălitul pe capul său, iar
el, în chip prostesc, se lăsase înduplecat, fără a bănui
necinstirea casei sale de cel prins.
Când ajunse la Focșani se hotărî să trimită pe stolnicul
Constantin după frate-său plecat în pribegie, căci viclenia
acestuia îi dădea sentimentul că ar putea avea încredere în
143
mijlocirea sa, dându-i însărcinarea de a-l îndupleca să revină
acasă. De altfel îi încredință mai multe cărți prin care îi
garanta lui Șerban că nu i se va întâmpla nimic dacă se
întoarce, făgăduindu-i un fel de amnistie, ba vorbea și de o
seamă de alte răsplăți, dintre care nu lipsea dăruirea unor
dregătorii de rangul întâi. Ca să fie totuși sigur că nu va fi
înșelat de stolnic, îi dădu acestuia ca însoțitor și păzitor un
om de credință, pe un anume Iane Roșca.
Dar când ajunse la București află că logofătul
Brâncoveanu, în loc să urmeze porunca primită de a-l readuce
pe vornicul Radu Crețulescu din Ardeal, întâlnind în drum un
olăcar al lui Șerban Cantacuzino, fugise după unchiul său
dincolo de Dunăre. Iar imediat după aceea se întoarse la Curte
și Iane Roșca, vestindu-i că frații Cantacuzini s-au reunit cu
toții la Adrianopol și nici unul dintre ei nu mai are de gând să
se reîntoarcă, așteptând acolo sosirea marelui vizir Cara
Mustafa, care venea de la Cehrin, spre a-i înfățișa o nouă
plângere împotriva sa.
Anastasia, fâșneață și descurcăreață ca și maică-sa,
care avusese trei soți pe care-i mânuise precum un
îndemânatic păpușar, dar înzestrată și cu darul ascuns de a
îmbuna bărbații cu care avea de a face, izbuti în doar câteva
zile să-l împace pe soț și să-l înduplece ca s-o ierte pentru
greșeala făcută, pe care, spăsită și plină de regret, o
recunoștea. Nedorind să se pună rău cu soacra, care găsind
odinioară mijlocul de a-l înălța, putea afla acum la fel de ușor
calea de a-l da jos, își iertă nevasta. Însă nu se arătă deloc
dispus să fie la fel de îngăduitor cu tulburătorul Șerban, care
stătea în fond în spatele tuturor relelor. Drept care alcătui o
deputăție pe care o trimise la Țarigrad, spre a se plânge
vizirului și chehaiei sale de răutățile făcute de logofătul
Șerban Cantacuzino țării în vremea isprăvniciei, rugând să fie
pus în obezi și trimis la București, pentru a fi judecat de divan
după lege, pentru multele păcate săvârșite. Iar cum nu era
144
încredințat că noianul de învinuiri aduse boierului sunt cu
adevărat convingătoare, le încredință solilor și o seamă de
pungi cu bani, care puteau da ceva tărie argumentației sale.
Numai că, în clipa când deputăția munteană sosea la
Odriiu, adică Adrianopolul de odinioară sau Edirne din
vremea stăpânirii otomane, Șerban cumpărase deja cu bani
grei pe cei mai însemnați slujbași vizirești, ba câștigase chiar
grația marelui vizir Kara Mustafa, tocmai sosit și el în târg,
după lungul drum ce-l făcuse, venind din ținuturile căzăcești,
adică din Ucraina zilelor noastre. El mărturisise deja celor
mituiți dorința de a primi drept răsplată pentru cheltuielile
făcute un scaun princiar din sus de Dunăre. Întâmplarea făcu
ca noua capuchehaie vizirească, supărată pe Antonie vodă
Ruset, să fi cerut deja marelui vizir mazilirea domnului
moldovean, și s-o fi și obținut-o, deci scaunul ieșean era liber
și putea fi dat lui Șerban. Numai că acesta dorea, zor-nevoie,
scaunul de la București, iar nu pe cel din Iași, ceea ce puse în
încurcătură autoritățile turcești, cu atât mai mult cu cât Kara
Mustafa îl prețuia pe Duca vodă și-ar fi voit să-l păstreze. Dar
până la urmă tot Șerban veni cu soluția.
El propuse ca în scaunul liber să fie mutat Gheorghe
Duca, iar lui să i se rezerve locul de la București. În felul
acesta Șerban socotea că se recompensa și față de Anastasia,
căreia nu-i smulgea statutul de primă doamnă a țării, făcând-
o să sufere. Chiar în clipa când ideea fu încuviințată de
chehaia vizirească și adusă la cunoștință stăpânului său, sosi
deputăția lui Duca. Deci ea pica tocmai la vremea la care
Șerban punea pe banii săi o vorbă pentru păstrarea în funcție
a pârâtorului său, lucru care impresionă pe marele vizir Kara
Mustafa. Șerban apărea în ochii săi ca un altruist, un om cu
suflet mare, într-o vreme când toți umblau numai cu pâre și
veninoase învinuiri. Iar Duca vodă îl dezamăgi, căci îl vedea
în postura unui nerecunoscător, care nu poate aprecia
generozitatea cuiva, care la drept vorbine îi este prieten și
145
binevoitor. Deci în temeiul simțămintelor trezite în sufletul
marelui vizir, atât numirea lui Șerban în Kara Iflac39, cât și
mutarea lui Gheorghe Duca în Kara Bogdan40 fură
încuviințate, iar talhâșurile41 care consfințeau această situație
fură înaintate măritului sultan Mehmed al IV-lea. Iar în
săptămânile următoare se desfășurară toate ceremoniile de
cuviință pentru așezarea noilor domnii.
Prevăzător, Șerban Cantacuzino, chiar înainte de
încheierea solemnităților, trimise degrabă în țară pe
Constantin Brâncoveanu, nepotul său de soră, ca să se
îngrijească ca Duca să plece liniștit la Iași, fără a încerca să
se împotrivească, lucru care ar fi tulburat hotărârea luată, iar
pe de altă parte ca să-i prindă pe toți dușmanii lui Șerban și
să-i întemnițeze, ca nu carecumva aceștia să-i facă greutăți
când va ajunge în București.
Deci privind palatul și retrăind în imaginație vremea
renovării sale, fu copleșit de amintirile începutului său de
domnie, ceea ce îi dădu un ciudat sentiment de nostalgie.
Vremuri trecute ale tinereții… Acum era însuflețit de visuri
mai mărețe; năzuia să ajungă în tronul vechiului Bizanț
renăscut, iar vajnica înaintare a cuceririlor austriece îi dădea
îndreptățite speranțe că nădejdile i se vor împlini cât de
curând…
Susținut de subsuori de niște icioglani săritori, fu
ajutat să coboare din rădvan și să se îndrepte spre scara cea
mare, de piatră, a palatului.
În vremea anilor ’80 ai veacului al șaptesprezecelea
clădirea arăta deci destul de îngrijit, dacă nu chiar elegant, în

39
Kara Iflak sau Eflak, adică Valahia Neagră, este denumirea dată de
turci Țării Românești.
40
Kara-Bogdan, adică Bogdania Neagră, este denumirea dată de turci
Moldovei.
41
Talhâșul este un raport prezentat de marele vizir sultanului, pentru
numirea sau destituirea unui domn din țările vasale.
146
urma refacerilor întreprinsese din porunca lui Gheorghe
Duca, sub isprăvnicia lui Șerban vodă, în chiar anul
premergător urcării sale în scaun.
Palatul era o construcție destul de lungă, masivă și
impunătoare, căci din pricina bolților foarte largi ale
pivnițelor, ce se ridicau cu mai mult de un stat de om deasupra
solului, închipuind un fel de soclu foarte înalt, zidirea,
asemenea conacului Mogoșoaia de mai târziu, părea că ar
avea două caturi. În realitate era vorba de un singur cat de
odăi de locuit, înălțate pe un rând de beciuri foarte
încăpătoare.
Spre odăi urcau două scări. Una era scara cea mare,
cu înfățișare monumentală, așezată pe latura de miază-zi a
palatului, care închipuia fața zidirii. Ea era lucrată după moda
apuseană, cu trepte solide de marmură și balustrade sculptate,
dând măreție intrării. Pe latura de răsărit a clădirii, ce nu se
putea zări din mijlocul curții, era și o scară mai mică, de
serviciu am putea spune în termenii de azi, tot de piatră, și ea
foarte îngrijit lucrată. Aceasta era mai îngustă și mai pieptișă,
închipuind intrarea spre apartamentul doamnei și al copiilor.
Pe ea putea coborî discret însăși domnul din odăile sale, spre
a ajunge de-a dreptul la biserica curții, aridicată în această
parte a ogrăzii, în continuarea palatului.
De pe scara principală se intra într-o întinsă tindă,
adică anticameră am zice în limbajul de azi, ce făcea trecerea
către sălile interioare ale palatului, bolțile foarte largi ale
căreia se sprijineau în părți pe zidurile laterale ale sălii, iar pe
mijloc pe un șir de câțiva pilaștrii zdraveni de zid, îmbrăcați
în plăci de piatră astfel cioplite încât să închipuie niște
răsuciri spiralate, care dădeau simțământul unor funii groase
care le strângeau fața. Pilaștri se terminau cu niște capiteluri
ce înfățișau mănunchiuri de frunze de pe alte meleaguri, mai
strânse la bază, ce se lărgeau în partea de sus, îndoindu-se în
afară în chipul unor gingașe volute.
147
 Imediat în stânga se zărea ușa masivă, bătură cu brâuri
de fier, a uriașei săli a divanului mare, alături de care, pe
aceeași parte, se afla și așa zisa spătărie mare. Ambele odăi,
la capătul opus aveau ieșire către un larg ceardac, ce îngăduia
a privi în ambele ogrăzi ale curții, atât cea din față, de
protocol am zice în limbajul de azi, cât și cea gospodărească,
din dosul clădirii. Dacă prima odaie pomenită era rezervată
judecăților private, atât penale cât și civile, și de aceea era
accesibilă și oamenilor mărunți, a jălbașilor de rând, spătăria
mare închipuia locul de adunare a divanului lărgit al țării,
atunci când erau îngăduiți și boierii de rang mai mic.
Pe peretele din față al anticamerei, erau alte două uși,
la fel de zdravene. Cea dintâi da în spătăria mică sau spătăria
cu stele. Odaia primise acest nume întrucât bolțile ei erau
zugrăvite ca un cer întunecat pe care străluceau mulțime de
stele lucrate din spoială aurită. Aici era îngăduit numai
boierilor mari, de sfat, ca să intre, încăperea fiind în primul
rând un fel de sală a tronului; dar ea slujea și ca birou al
domnului, unde săvârșea treburile zilnice ce-i cădeau în
seamă. În acest loc se întrunea nu numai sfatul țării, ci uneori
aveau loc și adunări ale divanului, atunci când se convoca
într-o formă mai restrânsă. Alături, spre dreapta, urma un
paraclis, zugrăvit și el cu aceeași dare de mână ca și spătăria
mică.
Pe peretele din dreapta al uriașei anticamere se găseau
intrările în sălile de audiență, care comunicau între ele. Dintr-
una dintre ele se putea trece în apartamentul domnului,
compus din mai multe odăi în afara iatacului său. Una slujea
drept chiler al tezaurului, fiind foarte bine zăvorâtă și
temeinic păzită.
Mai departe o ușă îngăduia principelui ca să treacă din
apartamentul său în cel al doamnei, soția sa. Dar apartamentul
acesteia cuprindea numai trei camere. Iatacul, o anticameră a
iatacului și o sală mai întinsă, menită suitei principesei. În
148
sfârșit, din sala din urmă se ieșea într-o nouă și destul de
întinsă anticameră, care dădea spre scara ce cobora către
biserica palatului. De-o parte și de alta a acestei ultime
încăperi se întindeau odăile progeniturilor domnești, pe o
parte cele ale principeselor, de cealaltă cele menite
beizadelelor.

Stolnicul Constantin Cantacuzino nu luă în șagă

cererea fratelui său mai mare de a primi ultima diată
dimpreună cu codicilele ce i se adăugiseră, catastifele
stăpânirilor mamei sale, cât și catastifele de împărțeală făcute
prin testamentul de dinainte. După ce se văzuse în mână cu
transcrierile ultimei diate alcătuite din porunca mamei sale,
încât voința ei să nu poată fi ascunsă chiar dacă izvodul era
distrus, strânse într-o legătură toate înscrisurile cerute, le
așeză într-o desagă largă și le trimise domnului prin vechilul
curții din Mărgineni, încă în răstimpul zilei de sâmbătă, adică
încă din dimineața zilei de cinci martie. Se grăbise, deși mai
avea învoire pentru încă două zile, de teamă că, pierzându-și
răbdarea, fratele să nu-i trimită pe cap o ceată de seimeni care
să-i răscolească toată casă, făcând jaf și prăpăd, ba, dacă
dădeau cumva de copiile făcute, să-l ia și pe el legat.
După câteva ceasuri mănunchiul de sineturi poposea
în spătăria mică a palatului din București. De cum le primi,
Șerban vodă, pe care guta tocmai îl slăbise, porunci ca să i se
înfățișeze imediat un grămătic din cancelaria logofetească ca
să-i citească teancul de zapise aduse. Șezând confortabil între
perine pe o sofa, cu picioarele adunate sub el după obicei
turcesc, ascultă răbdător citania, cerând din când în când să
privească chiar el izvodul care tocmai i se înfățișa, spre a-i
cerceta pecețile și semnăturile de întărire. Astfel își petrecu
toată seara zilei de sâmbătă și mai toată duminica a patra din
149
Postul cel Mare al Paștelui, acea duminică închinată după
datinile bisericești vindecării fiului lunatic. Poate că
coincidența nu era lipsită de sens, căci cu prilejul acestui
praznic, își zise el, se vindeca de niște simțăminte, care,
înșelându-l sau timorându-l, îl împiedicaseră până atunci să-
și apere dreptatea până la capăt. Acum era însă lămurit dar și
furios, căci descoperise o seamă de detalii pe care nu le
cunoscuse până atunci.
Află astfel toate amănuntele acuzațiilor ce i se puneau
în seamă. În diată, spre pildă, se spunea în cuvinte răspicate,
că el ar fi fost pricina pentru care s-ar fi dezlănțuit atât
prigoana pornită de Grigore Ghica vodă, cât și cea pornită la
o vreme de Gheorghe Duca. Deci dacă neamul cantacuzinesc
pierduse o seamă a averilor și ajunsese în mai multe rânduri
în primejdie de moarte, numai și numai Șerban era vinovat,
iar salvarea venise întotdeauna din partea iscusitului
Constantin, care, cu tactul ce-l caracteriza, știuse să apere
avutul familiei și să potolească mâniile domnilor deveniți
potrivnici.
Apoi îi atrase atenția semnătura de întărire și de
adeverire a mitropolitului Teodosie și marea pecete a
mitropoliei, adică dovezile demersului de autentificare a
testamentului, cum am zice în termenii actuali. Deci ierarhul
cunoscuse din capătul locului actul și, deși îl dezavantaja pe
domn, îl pecetluise, când în temeiul unei elementare
recunoștințe ar fi trebuit să i-l trimită de cum îi căzuse în
mână. Iar dacă împrejurările nu-i îngăduiau să i-l dea, ar fi
fost firesc ca cel puțin să-l avertizeze asupra existenței sale,
lucru pe care de asemenea nu-l făcuse, păstrând taina pentru
sine.
Ori Șerban vodă era peste măsură de mânios, căci
mitropolitul îi era dator vândut și se dovedise un Iudă! De
îndată ce Grigore sau Grigorașcu vodă Ghica urcase în scaun
în vara lui 1672, îl scosese din dregătorie, știindu-l apropiat
150
al Cantacuzinilor, pe care-i slujise în chip servil. Dar nu
numai că-l destituise, dar îl și surghiunise la mânăstirea
Tismana, în fundul Olteniei, unde-l pusese la amarnică
popreală, poruncind egumenului să ia cele mai aspre măsuri
împotrivă-i, încât, strașnic păzit de cucernicii monahi, să nu
poată ieși în nici un chip din curtea locașului, nici măcar până
la poartă.
Iar el, din prima clipă de când ajunsese în țară ca
domn, îi purtase de grijă, sârguind să-i îndrepte soarta, care
nu era una din cele mai fericite. Poruncise să fie de îndată
adus la București, slobozindu-l din silnica întemnițare în care
fusese azvârlit. Apoi îl pusese să ridice jalbă împotriva
silniciilor săvârșite împotrivă-i de Ghica vodă, și să ceară
rejudecarea pricinii care dusese la osândirea sa. În temeiul
plângerii înfățișate domnului, acesta scrisese patriarhiei de la
Țarigrad, rugând ca să-i fie trimiși niște exarhi, care să ia
parte la sinodul de cercetare al strâmbătăților reclamate, și, în
temeiul puterii cu care erau investiți, să restabilească
dreptatea, adică să încuviințeze readucerea imediată a lui
Teodosie în slujbă.
De fapt la mijloc nu stătea atât grija sa de a repara o
nedreptate, cum dădea de înțeles, cât dorința de a controla
biserica, de a numi în fruntea ei un om de credință, pe care și-
l știa servil și prin care putea mânui întregul așezământ. Cu
toate acestea adulatorii înfățișau sârgul său ca fiind expresia
supremă a luptei pentru instaurarea justiției în țară, idee pe
care se străduia de altfel și s-o impună. Astfel cronicarul
Stoica Ludescu, înfeudat el însuși Cantacuzinilor, are grijă să
prezinte rejudecarea clericului nu ca dictată de vreun interes
al principelui, ci ca fiindu-i cumva impusă de dinafară, căci
istorisește el, potrivind lămuririle, că „au venit episcopii și
toți egumenii și toată țara de s-au închinat la domnul Şărban-
vodă” ca să-l roage să ierte pe chir Teodosie și să-l reabiliteze.
Iar acesta i-a înfățișat o jalbă, prin care ruga să fie spălat de
151
nedreptele acuze care i se puseseră în chip neîntemeiat în
seamă, pentru a putea fi alungat și pus la popreală.
În acele clipe patriarh de Constantinopol mai era
Dionisie al IV-lea poreclit „Muselimul”, dar scaunul său
tocmai începuse a se clătina, fiind de altfel destituit după doar
câteva luni. Dânsul, ca rudă apropiată a Cantacuzinilor, se
grăbise să dea ascultare rugii pe care i-o făcuse, așa că trimise
la București ca împuternici „pe vlădica de la Maramonia și
pre Ianache, marele logofăt al marii biserici”, adică al
Patriarhiei Ecumenice. Aceștia însă nu se arătară de fel zoriți
să împlinească porunca, așa că sosiră în Ungrovlahia abia
după jumătatea lunii aprilie a anului 1679, cu puțin înainte de
sărbătorirea marelui praznic al Paștelui din acel an.
Deîndată el convocase în sala marelui divan din
palatul domnesc un larg sobor al ierarhilor români, la care
pofti și arhiereii străini ce se aflau în trecere prin țară, cât și
egumenii tuturor mânăstirilor din țară, dar și toată boierimea,
chiar și pe aceea de rangul al doilea. Și de față cu toată această
mulțime se începu judecata, în temeiul jalbei aridicate de
vlădica Teodosie din porunca Măriei sale.
Procesul decurse foarte repede, mărginindu-se la o
singură înfățișare. La drept vorbind prea-cucernicul jălbaș
cerea rejudecarea procesului făcut lui în 1672 de Grigorie
vodă Ghica, cu scopul de a demonstra netemeinicia sentinței
date atunci, lucru care impunea îndreptarea situației, adică
anularea celor hotărâte odinioară, ceea ce nu se putea face
decât repunându-l în funcție pe cel năpăstuit pe nedrept.
Prea fericirea sa chir Varlaam, care tocmai era
mitropolit, fu adus în fața judecății ca pârât, fiind pus față în
față cu înaintașul său, deși la drept vorbind dânsul nu avea
nici o vină și nu i se putea reproșa nimic, afară de faptul că
nu era agreat de noul principe. De altfel înțelegând că acest
proces e aidoma aceluia din 1672, adică țintea doar să
înlocuiască o persoană nesimpatizată cu una de încredere, nu
152
făcu greutăți domnului întru împlinirea dorinței sale, dându-
și seama că, opunându-se, declanșa un război cu morile de
vânt. De aceea înlesni luarea unei hotărâri, mărturisind că
dânsul în iunie 1672, când chir Teodosie fusese scos silnic
din scaun, iar dânsul, ca episcop de Râmnic al Râmnicului, ar
fi trebuit să-i urmeze, a refuzat dreptul care i se cuvenea în
temeiul datinilor, deși prin asta se expunea riscului de a stârni
nemulțumirea domnului Grigore vodă Ghica, căruia îi încurca
răuvoitoarele plănuiri. Totuși sfinția sa avusese îndrăzneala
de a declara că nu se poate învoi cu săvârșirea unei nedreptăți,
de care să profite în chip meschin, căci nu existau temeiuri de
a îndepărta din scaun pe chir Teodosie. Atunci, neavând
încotro, voievodul a aridicat mitropolit pe arhimandritul
Mânăstirii Radu vodă din București, care însă, cu adevărat nu
avea nici un drept de a ajunge dintr-o dată așa sus, fără a
străbate cuvenitele trepte ierarhice cerute de datini. Cel numit
prin încălcarea celor legiuite era un anume Dionisie, de altfel
om peste măsură de bătrân, care nu cutezase a se împotrivi
voii domnului de atunci și care poate chiar se bucurase de
înălțare, la care altminteri nici n-ar fi putut ajunge vreodată în
alt chip. Însă noul chiriarh, după numai câteva luni de
păstorie, adică încă înainte de sfârșitul anului, din pricina
vârstei înaintate, se stinsese din viață.
Rugat din nou de Grigore Ghica vodă să ia asupra sa
înalta slujbă, de astă dată vlădica Varlaam se lăsase
înduplecat, căci scaunul se golise în mod legiuit, și nu mai
avea ce să-și reproșeze, acceptând. Ba se putea spune că el
fusese așezat în scaunul mitropolitan cam „cu sila“, din
porunca domnului Grigore Ghica. Dar oricum nu putea fi
acuzat că ar fi contribuit în vreun fel la nedreapta destituire a
lui chir Teodosie, abuz pe care el îl recunoscuse din totdeauna
și nu are de gând să se opună la repararea unei vechi
nedreptăți.

153
 Vorbiră mai apoi și alți ierarhi, care întăriră spusele
lui Varlaam. Chir Teodosie, când îi veni rândul să fie ascultat,
zugrăvi și el împrejurările obtuze în care fusese îndepărtat, iar
în încheiere își expuse dorința de a fi reabilitat.
Evident că soborul socoti că procesul desfășurat cu
aproape șapte ani în urmă era cu totul neîntemeiat și fu de
părere că sărmanul chir Teodosie trebuie reașezat în
drepturile sale firești. În numele adunării vorbi vel logofătul
Radu Crețulescu, de curând întors din pribegia din Ardeal și
ridicat imediat în rândul divaniților. Și „rămâind de judecată”,
cum zice cronica, vlădica Varlaam „ș-au pus cârja pre masă
înaintea domnului și a tot săborul”, adică a abdicat din
funcție, lăsând scaunul disponibil, lucru cerut în fond de
Șerban vodă.
În temeiul dreptului de numire ce-l avea, în încheierea
adunării coborâse din tron și, luând cârja de pe masă, o întinse
lui chir Teodosie care se apropiase, investindu-l din nou cu
rangul de mitropolit. Poate nu e lipsit de semnificație că
lucrurile se petreceau într-o zi de marți, purtătoare, conform
credinței din popor, a trei ceasuri rele, semnificație nefastă
diminuată poate de împrejurarea că ziua cădea în Săptămâna
Mare, de dinaintea Paștelui din acel an.
După ce soborul se sparse, însoțit de exarhii trimiși de
la Patriarhia Ecumenică și un lung alai de egumeni și boieri,
chir Teodosie s-a îndreptat spre mitropolie, care era așezată
în vârful unei măguri de dincolo de Dâmbovița. Aici,
împuterniciții patriarhului vor îndruma toate ceremoniile de
investire cuvenite, care erau de competența lor. Cronica
notează că lucrurile se petreceau în „mesiţa april 26 dni,
văleatul 7187”, adică în limbajul actual am spune „în ziua de
26 aprilie pe stil vechi, a anului 1679”.
Deci după ce-și rememoră lucrurile, principele
concluzionă înciudat că după ce făcuse atâtea pentru chiriarh,
după ce-l copleșise cu o nețărmurită bunăvoință,
154
nerecunoscător, acesta, în loc să-l avertizeze cel puțin în
legătură cu cele puse la cale împotrivă-i de maică-sa la
îndemnul răului său frate, se apucase să întărească zapisul
care-i aducea atât de grave prejudicii! Șerban vodă socotea
deci că avea toate motivele să fie supărat până la cer pe
arhiereu.
De altfel încă din după amiaza de Duminică, aceea a
vindecării fiului lunatic, trimise vorbă mitropolitului să i se
înfățișeze. Acesta, nebănuind pricina pentru care e chemat la
o oră atât de nepotrivită, se conformă servil cererii, căci nu se
putea împotrivi unei răspicate porunci domnești. Fu primit
imediat în spătăria mică, unde se afla în acea clipă principele.
Chiar de față cu grămăticul, care rămase înlemnit într-un colț
cu un uric în mână, Șerban vodă îl luă strașnic la rost pe
ierarh:
- Deci de ăștia îmi ești! Eu te corcolesc, te feresc, te
scot din nenorocire, îți dau toată puterea pe mână, iar tu mă
trădezi ca un laș!!!
Bătrânul, care mergea pe șaizeci și șapte de ani, îl
privea năucit pe domn, neștiind ce-ar putea răspunde. Doar
își mângâia în tăcere barba lungă, ce-i ajungea până pe piept.
Era pus în mare încurcătură. Din tinerețe, ca ieromonah,
slujise adesea la conacul postelnicului Constantin
Cantacuzino și al soaței sale, principesa Elina, fiica lui Radu
vodă Șerban. Pentru el, fecior de țăran din ținutul Argeșului,
era o cinste nemăsurat de mare ca să fie îngăduit în casă de
un urmaș de împărat bizantin și de fata unui mare voievod al
Ungrovlahiei, ba încă să le ajungă duhovnic, păstor sufletesc
și sfătuitor. Toată viața fusese copleșit de măreția acestor întâi
stăpâni ai săi, care i se păreau de neatins, coborâți parcă din
alte sfere. Desigur îl impresionase profund și nemăsurata lor
bogăție și uriașa lor putere. Față de sărmana avere
părintească, față de bordeiul copilăriei sale, avuția și conacele
postelnicului i se păreau ceva orbitor. Toată viața se simțise
155
intimidat înaintea celor doi. Între timp, cu sprijinul
protectorilor săi, ajunsese egumen la Mânăstirea Curtea de
Argeș. Înălțarea îl silise să-și părăsească, cu nemăsurată
părere de rău, binefăcătorii, dar amintirea acestora îi va
domina și pe mai departe cugetul, el simțindu-se foarte
îndatorat față dânșii. Și acum, chiar departe fiind de conacele
lor, rămăsese supusul lor, omul lor de casă. Cuvântul celor
doi stăpâni, dorințele și poruncile lor erau sfinte pentru el și
de neîncălcat, având o greutate nemăsurată. Când puzderia de
copii a postelnicului crescuse, ajunsese să-i privească
asemenea unor mici sori care s-au aprins alături de soarele cel
mare. Începuse să-i vadă și pe aceștia ca pe stăpânii săi de
netăgăduit și făcuse tot ce-i stătea în putință ca să le fie tuturor
pe plac, să le împlinească voia, să le fie folositor.
Când cu aproape douăzeci și patru de ani în urmă îl
ajunse știrea sugrumării vel postelnicului Cantacuzino, fusese
profund zguduit. Era de parcă un zeu din ceruri ar fi fost
zvârlit la pământ și fărâmat.
Atâta vreme cât frații ținuseră împreună, sârguise să
le fie de folos tuturor, rugămințile lor fiind porunci de
neclintit pentru el, iar împlinirea lor îi fusese cu putință. Între
timp băieții ajunseră mari boieri, dregători cu greutate,
sfetnici de taină ai domnilor, asemenea părintelui lor ucis,
căruia îi luau locul. Iar chir Teodosie, arhimandritul, era
mândru că se putea lăuda cu prietenia lor, pe care nu o va
ascunde vreodată, ci dimpotrivă. În temeiul ei de altfel
ajunsese și întâiași dată mitropolit al țării. Aceasta era prin
leatul al 1668-lea de la spăsenia lumii.
Venirea la domnie a lui Șerban vodă însemnase un
nou început pentru el, și în primii ani de stăpânire nimic nu
părea schimbat. Cantacuzinii erau stăpânii lui de obște,
devălmași cum s-ar mai putea zice, înțelegând să-i satisfacă
pe toți, pe cât îi stătea în puteri, iar lucrul era cu putință, căci

156
poruncile și dorințele unora nu le contraziceau pe ale
celorlalți, ci se împleteau armonios între ele.
Nenorocirea începu prin anii ’80, când băgă de seamă
că între Șerban vodă și frații săi apar neînțelegeri și
contraziceri, mai aprige când era vorba de stolnicul
Constantin și de spătarul Mihai. Deci dacă până atunci le
putuse intra la toți în voie, în noile împrejurări, mulțumind pe
unii, nemulțumea pe alții. Ce putea face? Să se pună cu ei nici
nu îndrăznea. Drept care începuse în taină să facă pe plac pe
de-o parte lui Șerban vodă, pe de alta celor doi frați
Constantin și Mihai, având însă grijă ca cel dintâi să nu afle
ce făcuse pentru ceilalți, și invers. Era o situație peste măsură
de ingrată, dar simțea că ei îi rămăseseră cu toții stăpâni, mai
ales că doamna Elina, mai trăia încă și era stăpâna tuturora și
nu putea ieși din vorba ei.
După 1681 răul se adâncise peste măsură, căci
dușmănia dintre Șerban vodă pe de-o parte și frații săi
Constantin și Mihai pe de alta, nu mai cunoștea margini.
Acestora din urmă li se alăturase și mama. Cum putea să-i
împace pe toți? Doamna Elina rămăsese stăpâna de la început.
Cum ar fi putut să nu-i împlinească voia?! Așa ceva era de
neconceput. Apoi cum putea refuza pe Constantin și pe
Mihai, care l-ar fi pârât mamei lor, de care era profund
intimidat. Dar nu cuteza nici să se împotrivească cumva
aprigului Șerban vodă. Era cu neputință de a-i mai împăca pe
toți, căci ceea ce era bine și prielnic pentru unul, nu plăcea
celuilalt. Ce putea face acum când între stăpânii ce fuseseră
uniți, intrase zâzania, ei devenindu-și potrivnici, chiar
dușmani înverșunați? Evident, continuase să le facă voia la
toți, pe primul loc al ascultării găsindu-se prima sa stăpână,
mândra principesă Elina. Dar acționa în așa fel încât Șerban
vodă să nu afle ce face pentru frații săi, iar aceștia să nu știe
ce face pentru domnitor.

157
 Până acum această duplicitate, care nu constituia însă
la urma-urmelor o trădare a niciunuia dintre ei, rămăsese
ascunsă și neștiută. Dar după moartea cinstitei doamne Elina
buba plesnise, adevărul despre duplicitatea sa ieșise la iveală
și nu știa cum o va putea justifica în fața voievodului,
demonstrându-i că el a rămas credincios Cantacuzinilor, dar
privindu-i ca pe o obște unitară, care stă deasupra sa.
Era adevărat că atunci când Șerban vodă, în toamna
lui 1681, căuta disperat testamentul, de întocmirea căruia
tocmai aflase de la pârâtori, el tocmai îl pecetluise, întărindu-
l. Dar cum l-ar fi putut refuza pe stolnicul Constantin, care îl
înștiința că întărirea o cere în numele mamei sale, la porunca
expresă a acesteia!? Dar acum apărea în postura unuia care
complota dimpreună cu stolnicul Constantin împotriva
domnului, deci ca un trădător al său, ca un om cu două fețe.
Dar el nu voise răul nimănui, ci năzuise doar să urmeze
porunca principesei plecată în hagialâc! Luat repede de
voievod, se simțea jenant, strâmtorat, cufundat într-o
groaznică dilemă, care-l punea într-o situație imposibilă, fără
ieșire.
Cum el tăcea, trecându-și în chip de pieptene degetele
printre firele crețe ale bărbii care începuse a încărunți,
domnul se înverșună încă vreo jumătate de ceas în pornirea
sa, aruncându-i o mulțime de învinuiri pe cât de jignitoare, pe
atât de umilitoare. Iar toate erau spuse cu o voce tunătoare, al
cărei răsunet răzbătea chiar și prin ușile groase de stejar, încât
vorbele sale puteau fi auzite de slugile îngrozite, aflate în
tinda palatului și de monahii însoțitori care-l așteptau:
- Deci în ’81 când eu mă dădeam de ceasul morții
căutând testamentul, ca să pun mâna pe el, acesta se afla la
tine ca să-l parafezi!! Prin urmare știai prea bine de existența
sa, ba încă îl aveai chiar în mână și nu mi l-ai trimis!!! Iar de
pecetluit l-ai pecetluit în graba mare, precum văd, iar asta
făceai trădându-mă pe mine, care te-am slobozit din
158
surghiunul de la Tismana și te-am așezat în scaun!!! Iar tu îmi
faci asta!! Halal recunoștință!!!
- Dar era porunca muicii Măriei tale, de care am
ascultat cu sfințenie o viață întreagă. Nu puteam să-i trădez
încrederea tocmai acum la bătrânețe… șopti, abia auzit
sărmanul arhiereu, care nu știa cum să iasă din încurcătură.
- Dar puteai să mă trădezi pe mine!!! Grozav, n-am ce
zice!! În loc să mă avertizezi, să mă previi asupra ceea ce ai
citit sau chiar să-mi trimiți testamentul, tu îl parafai în chip
viclean. Credeai că n-o să aflu, sau că o să zbor iute din scaun,
ca toți înaintașii, și ești pus la adăpost!! Ei, te-ai cam înșelat
preafericite!! Ești bun de ocnă, ori de temniță, căci mă sapi
pe la spate cu josnicia unui fățarnic!!!
Boiernașii de slujbă și slugile, trecând pe vârfuri prin
tinda palatului, trăgeau curioși cu urechea la urletele
domnului, încercând să prindă fiecare cuvânt, spre a avea mai
apoi ce povesti cunoscuților.
Furia lui Șerban i-ar fi fost și mai mare dacă ar fi putut
afla că mitropolitul așezase pecetea nu numai pe original, ci,
cu doar cu câteva zile în urmă, adeverise și copia ticluită de
Constantin. Pesemne că l-ar fi și întemnițat; dar nu va apuca
să afle vreodată amănuntul. Însă Teodosie, care se știa căzut
într-o nouă greșeală, era strivit de o spaimă vecină cu moartea
și se ruga în gând lui Dumnezeu, ca, în temeiul făgăduielii
stolnicului Constantin de a nu scoate la vedere actul cât
fratele său e domn, Șerban să nu se afle tot adevărul până la
capăt.
- Sper că în divanul de judecată vei ști a vorbi astfel
încât să pot socoti că ți-ai îndreptat greșelile față de mine, că
altminteri fundul ocnei te mănâncă, de nu vei mai vedea
lumina soarelui nici până la sfârșitul vieții.
- Făgăduiesc că voi urma întru totul porunca
Luminăției tale… șopti pierdut chiriarhul.

159
 - Acum te poți duce, dar nu uita ce-ai făgăduit acum.
Orice pas greșit ce-l vei mai face te va costa scump. Aștept să
văd cum va curge întrunirea divanului, după care voi vedea
ce-o să fac cu tine!!!
Mitropolitul ieși parcă amețit. În uriașa anticameră îl
așteptau monahii care-l însoțiseră și ascultaseră strașnica
muștruluială ce-i fusese trasă. Cum se cam clătina pe
picioare, îl sprijiniră de subsiori și-l coborâră scările,
împingându-l în rădvanul cu care venise.
Bietul om căzu pe canapea, cuprins de disperare. Nici
nu mai avea puterea de a se ridica în capul oaselor. El era
îndatorat tuturor Cantacuzinilor în mod egal și-ar fi voit să
păstreze relații normale cu toți, dar de acum lucrul nu mai era
cu putință. Bine barem că bătrâna răposase și scăpase de
îndatoririle față de ea. Dintre frați muriseră însă numai doi,
ceea ce era prea puțin. Și poate nu muriseră tocmai aceia care
trebuia… Se întreba disperat cum o va scoate la capăt de
acum înainte cu biv vel stolnicul Constantin și cu biv vel
spătarul Mihai? Căci ei închipuiau nodul Gordian pe care-l
avea de dezlegat. Cu Iordache, fratele cel mic, acum și el
spătar, desigur că nu se vor ivi dificultăți sau încurcături. Dar
de stolnic era destul de legat. Cu acesta purtase discuții
teologice de înaltă clasă, își împărtășise cu el mulțime de idei,
mai ales de când se lucra trudnic la scoaterea de sub teascuri
a unei traduceri românești a Sfintei Scripturi. Cum putea să-i
întoarcă deodată spatele, când chiar și numai pentru
isprăvirea cărții acesteia avea nevoie de ajutorul său?
Dar pentru a fi pe placul lui Șerban vodă trebuia să se
dezică de cei doi frați. Lucrul părea cu neputință de închipuit,
dar nu avea de ales, dacă nu voia să ajungă la ocnă sau chiar
mai rău. Nu mai putea șovăi, încercând să-i împace mai
departe pe toți. Timpul acela apusese…
În zilele celei de a cincea săptămâni de post ajunseră
în fața domnului și alții dintre cei implicați în alcătuirea
160
testamentului, a catastifelor de împărțeală a averii și a
codicilelor închipuite de bătrâna principesă Elina.
Unul din primii chemați fu ieromonahul Ștefan,
egumenul mănăstirii Târnovului din mahalaua zisă a
Cilibiului sau a Arhimandritului din București. Cum
postelniceasa Elena Cantacuzino nu locuia numai la
Mărgineni sau Filipești, ci trăgea din când în când și la
casele din șesul Dâmboviței, de aproape de mănăstire, ea
devenea vremelnic și enoriașă a mahalalei, încât
ieromonahul ajunsese a-i sluji ca duhovnic, dar și ca
grămătic, suplinindu-l pe Stoica Ludescu în mai toate
treburile de cancelarie, căci acesta, odată cu înaintarea în
vârstă, își însoțea tot mai rar stăpâna în preumblările ei.
Arhimandritul Ștefan se simți de tot pierdut în clipa în
care, privegheat strașnic de o ceată de crânceni seimeni, fu
dus în fața măritului domn, de a cărui fire necruțătoare auzise
chiar de la răposata sa stăpână, care spunea despre el că are
plecări tiranice și ieșiri sângeroase, trebuind să i te ferești din
cale dacă vrei să scapi cu viață. De înfricoșat ce era, abia
putea bâigui un răspuns la întrebările ce i se puneau.
- Tu ai scris diata din 1681 împotriva mea? îl luă
repede voievodul cu o voce tunătoare ce se auzea din tinda
palatului, încât slugile și boierii puteau trage cu urechea de
afară.
- Nu, Măria ta, pe atunci asemenea treburi săvârșea
logofătul Stoica Ludescu, care mai era în depline puteri. Eu
am început a scrie izvoade la porunca muicii Luminăției tale
abia în ultimii ani, în zilele când logofătul lipsea.
- Deci ce-ai scris tu?
- Ia, acum câteva luni, un codicil prin care slăvita
stăpână întărea cele statornicite în diata de care a pomenit
Strălucirea ta, și o punea la adăpostul unor strașnice blesteme,
care să lovească necruțător în aceia care ar cuteza a o încălca.

161
 - Deci cele scrise de tine chiar închipuie voia muicii
mele, vrei să spui?
- Apăi, pentru a fi pe deplin sincer, trebuie să
mărturisesc că eu nu am auzit cele spuse de slăvita mea
stăpână.
Șerban vodă deveni deodată atent, căci lucrurile
deveneau interesante.
- Adică, cum vine asta? Dacă nu auzeai, cum de
scriai?
- Păi, pentru a scrie ultimul codicil, am fost chemat
într-o zi din lunile trecute tocmai la Mărgineni. În acea clipă
slăvita stăpână se simțea cam rău. Temându-și sfârșitul, a
socotit că nu poate lăsa în urmă lucrurile în neorânduială și
de aceea a hotărât să-și treacă voia pe hârtie. La acea vreme
dânsa zăcea în pat, sleită de puteri, fiind privegheată de sora
domniei tale, jupâneasa Stanca, și de feciorul acesteia, vel
logofătul Constantin Brâncoveanu. Ba de față parcă era și biv
vel stolnicul Constantin și biv vel spătarul Mihai. Este cu
putință să mai fi fost acolo și încă vreo altă soră a Măriei tale,
ori vreun alt nepot al stăpânei, dar nu-mi mai aduc bine
aminte.
Eu am fost poftit să fac o spovedanie luminatei
doamne, apoi să-i dau cuminecătura și să săvârșesc toate
celelalte ce sunt trebuitoare grijaniei. La urmă mi s-a poruncit
să trec la pupitrul din colțul odăii, unde se aflau deja pregătite
hârtie, pene de scris și cerneală de chinovar și mi s-a orânduit
să aștern pe hârtie cele ce mi se vor spune, ceea ce eu am și
făcut.
- Deci mama a început să-ți dicteze?
- Da și nu…
- Cum așa?! urlă voievodul. Ori e da, ori nu!
- Cum spuneam, luminata stăpână se simțea rău în
acea zi nenorocită, și vorbea nespus de încet, încât eu, taman
din capătul odăii, nu puteam auzi lămurit ce grăiește. Până la
162
mine ajungea doar un murmur nedeslușit. De aceea măritul
vel logofăt al Măriei tale, jupânul Constantin Brâncoveanu,
care stătea lângă căpătâiul bunicii sale, venea până la mine și-
mi zicea „bunica poruncește să scrii așa și așa”, iar eu
așterneam pe hârtie cuvintele rostite de dumnealui.
- Deci tu nu ai auzit nici o vorbă ieșită de-a dreptul din
gura mamei?
- Nu, eu am scris numai ce mi-a zis arhon vel
logofătul.
- Așa, care va să zică. Nu mama a poruncit. Iar frate-
meu Constantin era de față, priveghind și îndrumând toată
tărășenia, bombăni cu glas tunător voievodul.
- Așa!
- Apoi i-ai dus mamei izvodul ca să așeze pecetea pe
el?
- Nu, căci cum spuneam, slăvita stăpână zăcea și în
acea clipă era lipsită de puteri. De altfel pentru a așeza pe el
pecetea, izvodul trebuia să se găsească întins pe o suprafață
tare. Ori în pat nu avea cum… De aceea arhon Brâncoveanu
a venit cu pecetea cea mare a măritei doamne și a apăsat-o pe
izvod.
- Iar mama a citit după aceea izvodul ca să se
încredințeze că ar cuprinde cu adevărat cuvântul ei?
- Nu, căci dânsa era prea slăbită și ostenită după truda
celor săvârșite. Așa că izvodul l-a luat jupân Constantin
stolnicul, iar noi toți am ieșit, doar jupâneasa Stanca a rămas
la căpătâiul suferindei ca să grijească mai departe de dânsa.
Ba a chemat și niște slugi s-o ajute.
După câteva clipe de gândire Șerban vodă se întoarse
spre ieromonah:
- Deci, arhimandrite Ștefan, cele spuse aici le vei scrie
cu de-amănuntul și le vei înfățișa ca mărturie divanului de
judecată când vei fi chemat. Ia aminte că stărui ca să arăți că
nu ai auzit vreun cuvânt rostit de maică-mea, ci ai așternut pe
163
hârtie numai cele împărtășite ție de nepotul meu, vel logofătul
Constantin Brâncoveanu, care umbla de colo-colo, mergând
când la mama, când la tine, și-ți spunea „buna a zis cutare și
cutare”. Taman asta vei scrie! Înțelesu-mai? În mărturie vei
istorisi toate cele ce mi le-ai povestit mie despre felul cum ai
scris acel codicil de reînnoire a testamentului! Nu vei uita să
pomenești și de chipul scrierii altor hârțoage!
- Măria ta, deși sper să mă pricep a împlini porunca,
mie teamă totuși să nu greșesc cumva. Nu știu prea bine ce și
cum să scriu și unde să tac, și n-aș vrea să încurc ceva…
- Zău? Păi adineauri ziceai că scriai toate hrisoavele
pentru mama. Atunci știai și puteai?
- Păi mi se spunea deslușit, vorbă cu vorbă, ce să
aștern pe hârtie...
- Deci vrei să-ți spun și eu la fel! Bine. Măi logofete
Petre, se adresă grămăticului ce stătea la un pupitru în colțul
spătăriei mici cu stele, nu prea departe de tron. Scris-ai toate
mărturisirile ieromonahului?
- Scris, Măria ta!
- Ia, vină mai aproape lângă mine și arată-mi ce-ai
scris. Așa, acum poți citi, te ascult.
- Am scris că dânsul nu o auzea pe principesa Elina,
mama Domnii tale, ci așternea pe hârtie doar ceea ce îi dicta
vel logofătul Brâncoveanu, nepotul înțelept al Luminăției
tale. Iar pecetea tot dânsul a așezat-o, căci luminata doamnă
nu a avut puterea să se scoale, ca să vină până la pupitru, ca
să săvârșească dânsa lucrurile până la capăt. Deci cam tot ce
a zis cucernicia sa ieromonahul e scris, precum te-ai putut
încredința chiar Măria ta. Am arătat de asemenea că dânsul
nu poate băga mâna în foc că ceea ce a scris oglindește pe de-
a-ntregul voința măritei jupânese.
- Foarte bine! Deci ieromonahe, ia izvodul întocmit de
grămăticul nost și îndrumându-te după el, scrie mărturia

164
aidoma celor ce vei găsi acolo, lucruri ce închipuie la urma-
urmelor mărturisirea dumitale. Doar n-oi tăgădui acum!
- Doamne ferește! făcu speriat monahul, simțind că
încheierea făcută de domn cam aduce a mustrare.
- Iar mărturia asta s-o înfățișezi divanului, căruia i-o
vei citi și o vei susține mai departe, lămurind-o atunci când
eu sau alți boieri din adunare vom pune întrebări sau vom cere
alte deslușiri. Deci ai vrut să primești îndrumare pentru a
scrie. Acum o ai și vezi că poate n-o urmezi, că atunci vei
trage ponoasele! Hrubele temniței sunt foarte cuprinzătoare
și potrivite pentru toți greșiții… Înțelesu-mai, Ștefane?
- Înțeles Măria ta. Voi face așa precum îmi este
orânduit.
- Nici nu te sfătuiesc să faci altminteri, că pușcăria te
mănâncă. Deci fi foarte atent!
- Voi fi, Măria ta.
- Deci e spre binele tău să nu te abați de la cele
statornicite acum, căci vai de tine va fi!!
Sărmanul monah se întoarse disperat la mânăstire,
conștient că așternând pe hârtie cele poruncite, se pune rău cu
stăpânii surghiuniți la țară. Disperat, puse să i se gătească
droșca și-o porni în grabă spre Mărgineni. Căzând în
genunchi în fața stolnicului Constantin, îi mărturisi tot ce
vorbise cu domnul.
- Ce să fac? Mi-e îngrozitor de frică de temniță…
- Ascultă porunca, căci oricum nu ai încotro…
- Dar ce mă fac dacă se află că am făcut și copii după
toate izvoadele acelea păcătoase? se văită mai departe
chinoviarhul. Vai de capul meu, ocna mă mănâncă!
- Afară de noi doi nimeni nu mai știe de izvoadele pe
care mi le-ai făcut, iar eu nu le voi arăta nimănui. Deci din
partea asta nu te amenință nici o primejdie dacă nu te-o lua
gura pe dinainte și te vei da singur de gol, băgându-mă și pe
mine la apă.
165
 După starețul de la Mânăstirea Târnovului, domnul
chemă în spătăria mică pe vel logofătul Constantin
Brâncoveanu.
- Bre nepoate, adevărat este că ieromonahul Ștefan
scria nu vorbele auzite din gura mamei, ci doar cele rostite de
tine?
- Da, adevărat! Bunica zăcea în acea zi în pat,
simțindu-se peste măsură de slăbită, și mi-a poruncit mie să
grijesc de scriere. Fiindu-i destul de rău, vorbea foarte încet,
căci avea din păcate, din când în când, și astfel de răstimpuri
proaste. Ea îmi spunea șoptit o seamă de vorbe, iar eu mă
repezeam în colț la pupitrul unde stătea ieromonahul și-i
repetam cele auzite, iar el le așternea pe hârtie.
- Păi dacă mama nu putea vorbi tare, de ce nu ați mutat
pupitrul lângă căpătâiul ei?
- Pentru că din totdeauna locul său fusese în celălalt
capăt al odăii.
- Păi se putea muta cu ușurință.
- Bunica însă nu voia acest lucru.
- Deci tu duceai vorba!
- Da, dar nu am răstălmăcit-o nici măcar cu o iotă, căci
eu vorbeam tare, iar bunica ar fi auzit răstălmăcirea și s-ar fi
supărat.
- Înțeleg, dar nu știu dacă trebuie să te și cred… Dar
fie, m-am lămurit și te poți duce.
Domul înțelese că la judecată poate pune o seamă de
întrebări nepotului său, dar nu trebuie să-l lase să spună cam
tot ce ar voi el, căci ar strica părerea ascultătorilor, abătând-o
de la gândul pe care dorea să-l dovedească. Iar ca să-l scoată
vinovat de ceva nu avea rost, căci fiind fecior de soră, el
oricum nu se alegea cu nimic prin testamentul din 1681, în
care erau cuprinse doar drepturile fraților, deci ale
scoborâtorilor pe linie bărbătească din neamul lor. Pe
deasupra era un dregător destul de priceput și de destoinic și
166
nu avea de gând să se lipsească de dânsul, așa că nu avea rost
ca să-l supere, pricină din care s-ar fi îndepărtat de el. Deci la
judecată va trebui să-l tulbure cu cât mai puține întrebări, dar
totodată nu trebuia să-l lase să spună tot ce-i stătea în gând.
Într-una din zilele următoare porunci să-i fie adus
bătrânul Stoica Ludescu, alcătuitorul diatei din 1681, slugă a
părinților săi de câteva decenii. Logofătul avea aproape 75 de
ani, fiind cu doar vreun an mai tânăr decât mama sa, răposată
de nici două săptămâni. Îl află tocmai la micul său conac din
Ludești, unde se retrăsese după moartea stăpânei. De altfel
bătrânul, din pricina vârstei înaintate, ajunsese mai puțin
eficient și folositor, fiind de aceea lăsat adeseori să lipsească
de la Mărgineni, lucru care pare-se îi convenea, căci începuse
să-i placă să se pustnicească în singurătatea casei sale, în
căutarea unui dram de liniște, dar și ca să-și vadă nevasta și
fiicele, care nici ele nu mai erau tinere și le prindea bine puțin
ajutor bărbătesc. De altfel în acest cotlon încercase să închege
și o cronică a țării, împletind laolaltă o mulțime de scrieri mai
vechi de acest soi, pe multe doar copiindu-le, dar adesea
încercând să le și întregească după știința sa, mai ales pentru
vremurile din urmă, pe care le cunoscuse nemijlocit, trăindu-
le. Mult îi slujise pentru alcătuirea scrierii sale biblioteca
înjghebată la mânăstirea Mărgineni de fostul său stăpân,
postelnicul Constantin Cantacuzino, bibliotecă temeinic
întregită de stolnicul Constantin, purtător al numelui
nefericitului său tată, care murise sugrumat.
Logofătul Stoica Ludescu, ca un servitor desăvârșit ce
era, intră în spătăria mică ușor înclinat de mijloc, ca semn de
supunere și respect, dar și ca dovadă că e pregătit să
primească porunca ce i se va da. Era un bărbat înalt, zvelt, cu
fața suptă și ridată puternic, mai ales în jurul ochilor, cu
obrazul, dar și întregul trup, cam stafidit și descărnat, ceea ce
îi dădea o înfățișare de ascet. Pletele, colilie, le purta lungi
până la umeri și, în ciuda vârstei, erau încă destul de dese. Ele
167
se împleteau cu o barbă tot albă, tușinată scurt pe sub fălci.
Mustața subțire, ascuțită și rotunjită în jurul buzei de sus,
după obicei tătărăsc, era destul de lungă, încât vârfurile i se
împleteau în barba îngustă. Dar asta nu era înfățișarea sa din
totdeauna. Cu vreo două decenii în urmă, ca semn de
îmbătrânire, începuse să se rotunjească și să facă o burtică
țuguiată, pe care pantalonii o cuprindeau cu tot mai multă
greutate.
Dar lucrurile se schimbară odată cu a doua domnie a
lui Grigorie Ghica, de la așezarea căreia trecuseră vreo
cincisprezece ani. Atunci ca om de credință al Cantacuzinilor
fu trimis la ocnă, dar nu singur, ci împreună cu alți partizani
ai stăpânilor săi, între ei numărându-se și Gheorghe vornicul,
socrul lui Matei Cantacuzino și biv vel clucerul Ghețea,
socrul lui Șerban. Dacă acesta din urmă, folosindu-și bogăția,
izbutise să se elibereze curând și să fugă din țară, logofătul,
lipsit de orice sprijin, zăcu în fundul ocnei un an și zece luni,
până ce la cârmă venise Gheorghe Duca, iar Cantacuzinii
putuseră pune o vorbă pentru iertarea sa. Cei întemnițați
nimeriseră într-o ocnă năimită de la vistierie de un anume
Radu Ocnaru, care ajunsese astfel răspunzător și pentru paza
osândiților.
Arendașul era un om aspru, îngrijat numai de câștigul
său, așa că nu arătă nici un fel de mărinimie sau înțelegere
față de finii boieri ajunși pe mâna lui. Nu se gândi să-i cruțe
în vreun fel, fiindu-le mai prielnic, ci dimpotrivă, când
socotea că nu țin pasul cu țiganii ciocănari ce-i avea tocmiți
de mineri, îi amenința că le va tăia tainul de mâncare până ce
se vor învrednici la muncă, lucru pe care îl și făcu de mai
multe ori. Ori după aproape doi ani de asemenea viață
amărâtă, logofătul se subțiase, se uscase și se împuținase,
ajungând ca scândura, cum va spune nevastă-sa când îl văzu
întors acasă. Și așa va rămâne până la sfârșitul vieții.

168
 Imediat ce urcase în scaun, cu vreo opt ani în urmă,
Șerban vodă pedepsise drastic pe toți dușmanii
Cantacuzinilor, între ei numărându-se și Radu Ocnaru, care
nu încercase a le arăta a lor săi puțină îngăduință. Din câte
auzise logofătul, Ocnarul fusese spânzurat chiar de bolta
porților casei sale din târgul Ocnelor Mari de prin părțile
Olteniei. Nu trecuse pe acolo spre a se încredința cu ochii săi
de cele petrecute, așa că tot ce știa, aflase din zvonuri. Oricum
răzbunarea nu-l răcori și nici nu-i făcu plăcere, dădu-i vreun
sentiment de ușurare sau de eliberare. Cei doi ani de pușcărie
nu erau recuperați în urma acestei răfuieli. Ei rămâneau ca o
suferință ce apăsa asupra sufletului său, suferință de care nu
mai putea scăpa. Era mai degrabă întristat de cele aflate.
Oamenii nu pot decât să-și facă rău unii altora, își zicea el,
într-un uriaș șuvoi de neomenie, care e fără de sfârșit, ducând
la dăinuirea răului întru veșnicie. Toți uitau vorba lui Isus,
aceea de a-ți iubi și vrăjmașii, de a-i binecuvânta pe cei care
te blestemă, de a face bine celor care te urăsc42, căci numai
așa se va instaura pacea și binele în lume.
Fusese unul dintre aceia care privegheaseră și
creșterea copiilor vel postelnicului, în primii lor ani de viață
servindu-le și ca preceptor, sârguind să-i învețe scrisul și
cititul. Cu mult timp în urmă chiar și Șerban vodă avusese
parte de îndrumarea sa, încât domnul simțea față de moșneag
o anume stânjeneală amestecată cu ceva sfiiciune. N-ar fi
dorit să-l bruscheze prea tare, în ciuda năvalnicei porniri ce-l
stăpânea. Încercă de aceea să se poarte cu oarece blândețe.
Când îi ceru lui Stoica Ludescu să arate împrejurările
în care scrisese diata din 1681, acesta mărturisi că cele ce
urma a așterne pe hârtie, îi fuseseră dictate de-a dreptul de
cinstita principesă Elina. Dânsa ședea într-un jilț chiar lângă
pupitrul la care el scria, iar ceilalți membri ai familiei

42
Vezi Matei 5:44.
169
făcuseră cerc în jur și ascultau, lând aminte la ceea ce hotăra
stăpâna. Singurul care se băga în vorbă era stolnicul
Constantin, care adesea dădea povețe mamei sale de cum și
ce să mai adauge la sinet. Auzindu-l, Șerban vodă pufni
înciudat pe nas, șuierând printre dinți, nu fără o pornire
pătimașă:
- Frate-meu Constantin, feciorul ei preferat, îi sugera
desigur ce să zică împotrivă-mi.
Logofătul, era încurcat, neștiind bine cum ar trebui să
reacționeze, de aceea tăcu. Știa prea bine că de aproape șase
ani, de când distinsa sa stăpână alcătuise al doilea testament,
cei doi frați ajunseseră la cuțite. Dar el se simțea slugă și
sfetnic în aceiași măsură pentru toți, atât pentru mamă, cât și
pentru fiecare dintre băieții ei. Dar în urma dihoniei apărute,
trebuia să ia partea unora împotriva altora, ceea ce îi venea
peste mână. Nu se putea opune domnului, care avusese un rol
în scoaterea sa de la ocnă și în răzbunarea nedreptății ce i se
făcuse. Dar nu se putea împotrivi nici dispozițiilor
testamentare ale principesei Elina, care fusese stăpâna sa
dintâi și nici protejaților acesteia, adică stolnicului
Constantin. Nu vedea cum putea să cârmească între cele două
tabere apărute, fără a supăra pe nimeni și a păstra relații de
împăcare cu toți. Drept care nu răspunse spuselor principelui,
așteptând emiterea altor reflecții, care ar putea să-l scoată
cumva din impas.
Și Șerban vodă tăcu un răstimp. Îi devenise evident că
mărturia logofătului nu-i pica bine. Nu trebuia lăsat să
istorisească în divan amănunte despre scrierea diatei în chipul
în care i le zugrăvise lui. Se cuvenea să născocească niște
întrebări iscusite, cu care să-l încurce pe bătrân și să-l silească
să înfățișeze lucrurile în așa fel încât să stârnească îndoieli
legate de corecta concepere a testamentului.
- Tu, care cunoști bine dedesubturile casei noastre,
ești încredințat că diata s-a făcut doar din voia mamei, sau
170
scrierea ei a fost cumva ațâțată de frate-meu Constantin? Iar
trecerea șefiei casei noastre asupra lui, deși era frate mai mic,
nu s-a făcut la cererea lui, deși se călca datina și legile
pământului? Aș vrea să fii sincer! porunci Șerban vodă pe ton
atât de ridicat, încât răsunară bolțile înstelate ale spătăriei
mici.
Logofătul Stoica Ludescu era destul de încurcat, căci
își dădea seama că, răspunzând, nu face decât să alimenteze
discordia. Dar luat la întrebări, și încă cu glas atât de tunător,
nu mai putea tăcea. Iar pe de altă parte, cum stolnicul nu era
de față, putea vorbi fără de îngrădire.
- Nu încape îndoială că fratele domniei tale, dar nu
singur, ci împreună cu spătarul Mihail, pe care-l cam
înrâurește și-l mânuiește, a grăbit lucrurile și a dat sfaturi
mamei Luminăției tale, de ce și cum să se scrie. Nu rareori,
stând în spatele slăvitei stăpâne, îi întregea zisele, aducându-
le unele schimbări. Iar doamna se învoia cu spusele sale și
uneori își schimba zisa, înlocuind-o cu povața venită de la biv
vel stolnicul Constantin.
- Fratele meu Mihai dădea și el povețe mamei,
înrâurind-o ca să-i abată gândurile pe făgașul unor foloase
către care țintea?
- După câte îmi amintesc, arhon Mihai nu prea s-a
băgat în vorbă, însă e cu putință să-și fi dat și el de câteva ori
cu părerea.
- Deci frații mei o mânuiau pe mama, îndrumând-o
către o hotărâre sau alta?
- Cum spuneam, jupân Constantin a făcut-o de mai
multe ori și e adevărat că a cerut să fie căpătâiul casei, de el
ascultând toți, însă vorba sa urma celei a mamei. De
asemenea a zis ades și care moșii, sate sau șatre de țigani să
pice unuia sau altuia dintre frați.

171
 - Adevărat e că toți au fost înștiințați de acel consiliu
de familie, fie ei frați, surori sau nepoți, doar eu și copii mei
am fost lăsați de-o parte, lucrurile tăinuindu-se față de noi?
- Și asta e adevărat. Nu pot tăgădui. Eu am spus-o de
atunci măritei stăpâne, dar a sărit cu gura jupân Constantin,
împotrivindu-se chemării Luminăției tale, iar mărita doamnă
i-a încuviințat cererea.
- Oare care era temeiul pentru care lucrurile mi se
ascundeau mie?
Logofătul știa prea bine pricina. Șerban era acuzat c-
ar fi fire tiranică și silnică, care n-ar fi îngăduit să se ia
hotărâri ce nu-i erau pe plac. Chiar principesa Elina se
plângea de abuzurile sale de putere. Dar logofătul își dădea
seama că nu putea explica aceste lucruri domnului, care
desigur, jignit, s-ar fi înfuriat și-ar fi țipat la el, amenințându-
l, drept care se feri ca să dea vreun răspuns răspicat:
- Asta chiar nu am de unde ști. Nimeni nu a spus-o
față de mine.
- Nu cumva pricina era dorința fratelui meu
Constantin de a mă lipsi de o seamă de drepturi care mi se
cuveneau în chip firesc.
- Da, aceasta putea fi una din pricini. Deși puteau fi și
altele, pe care nu le pot bănui.
Șerban vodă căzu pe gânduri. Moșneagul, slab ca țârul
de când ieșise de la ocnă, se găsea în casa părinților săi de
dinainte de a se naște el. Oricum, și-l aducea aminte ca fiind
acolo încă de pe vremea când se juca în nisip. Ca urmare
cunoștea toate secretele familiei de-a fir a păr, știind probabil
mai multe decât putuse afla chiar el. Așa că te puteai aștepta
să spună cine știe ce lucru neașteptat. Iar unii boieri vicleni,
spre a-i face sânge rău, aflând vreo taină de-a casei, puteau fi
ispitiți să-i pună niște întrebări care să-l silească pe logofăt să
mărturisească niște lucruri stânjenitoare, tocmai pentru că
bănuiau că el trebuie să le știe și poate fi presat ca să le
172
pomenească. În plus, fiind atât de bătrân, nu mai era la fel de
ușor de intimidat ca în tinerețe, când trebuia să fie prudent la
ce făcea și zicea, ca să nu-și compromită viitorul. Acum, la
vârsta asta, nu mai avea viitor, deci nu mai avea de ce se teme
și, ne-mai lăsându-se manevrat, devenise necontrolabil,
putând deveni imprevizibil, dându-ți o replică la care nici n-
ai fi gândit. Deci erau o grămadă de pricini pentru care era
mai prudent și mai înțelept ca logofătul să nu fie adus în fața
divanului, lucru pe care de altfel hotărî ca să-l și facă. Dar era
peste măsură de util ca să demonstreze că alcătuirea diatei pe
care o scrisese fusese uneltită în chip perfid, din pizmă, de
stolnicul Constantin și de spătarul Mihai, fiind concepută
anume ca să-l nedreptățească și să-l păgubească. Mai mult nu
trebuia să reiasă din mărturia sa. Deci trebuia să găsească o
cale de a da moșului putința de a-i demasca frații, dar și de a-
l împiedica să iasă înaintea divanului.
- Ei bine, logofete, fiind prea vârstnic, mă gândesc să
te cruț de caznele unei judecăți și de truda de a bate grelele
drumuri până la București. Osteneala ți-ar fi prea mare. De
aceea cred că e îndeajuns să depui o mărturie scrisă la divan,
în care însă să cuprinzi numai răspunsurile la întrebările pe
care ți le-am pus mai adineauri și nimic altceva. Este mai mult
decât îndeajuns. Sper că ții minte ce te-am întrebat.
- De bună seamă. Așa voi face, precum porunciți,
Luminate, făgădui logofătul Ludescu, care de bună seamă nu
putea citi gânduri, dar întrevăzu socotința voievodului și nu
încercă să i se împotrivească, mai ales că, la drept vorbind, îi
era pe plac, scutindu-l de o confruntare cu stolnicul sau cu
spătarul.
Neapărând la proces, nu era pus în penibila situație de
a ține partea unuia dintre frați împotriva celuilalt, putând să
rămână pe cât posibil în afara și cât mai departe de certurile
dintre ei. Cum ieșirea oferită de domn era cât se poate de

173
convenabilă pentru el, nu putea decât să o încuviințeze cu o
răsuflare de ușurare.
- Atunci aștept ca până la sfârșitul săptămânii să
ajungă mărturia ta la Curte.
Dincolo de mijlocul săptămânii, taman de așa zisa
„Joie a pocăinței”, ce pica în 10 martie, la Curte fu adus între
străji, ca un răufăcător, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Doar obezile și lanțurile lipseau ca să poată fi socotit arestat.
Acesta era încredințat că nu e deloc întâmplătoare coincidența
dintre aducerea sa și praznicul bisericesc, potriveala fiind
anume gândită de frate-său în chip de reproș, căci în noaptea
de miercuri spre joi în biserici se cânta Canonul cel Mare al
sfântului Andrei Criteanul43, zis adesea Canonul de pocăință,
care vorbește de necuprinsul hău al păcatului în care a căzut
și se zbate omenirea, păcat uriaș care ar trebui să cutremure
sufletele și să le încrânceneze, iar prea-cucernicul sfânt
mustra la urmă cu asprime lumea, în nădejdea de a trezi în
sfârșit în fiecare muritor niște simțăminte de pocăință pentru
răutățile săvârșite în răstimpul nenorocitei sale vieți.
Stolnicul era destul de speriat, așteptându-se la ce
putea fi mai rău din partea fratelui său, drept care socotea că
trebuia să facă tot ce putea spre a-l îmbuna și a scăpa cu pielea
întreagă. El, „hoț bătrân” cum îl va numi în mai multe rânduri
cronicarul Radu Popescu, nădăjduia că totuși, cu îndemnarea
la vorbă ce o avea, va domoli furiile lui Șerban, îmblânzindu-
l într-atât încât să-i mănânce din palmă. Văzând unde bătea
frate-său, se grăbi să recunoască, fără a mai șovăi, că el și-a
ațâțat mama împotriva domnului, îndemnând-o să scrie
testamentul buclucaș, prin care încerca să smulgă fraților sate,
moșii și șatre de țigani pentru a se îmbogăți în paguba lor,
lucru de care acum îi pare foarte rău și-și cere umil iertare,
recunoscându-și vina și micimea sufletească. Făcuse totul din

43
Cretanul.
174
pornirea unei aprige și nemăsurate pizme ce-i rodea sufletul
de când văzuse marile înfăptuiri ale fratelui său mai mare.
- Asta aș vrea să aud din parte-ți și săptămâna viitoare
în divan, când va avea loc judecata legată de testament.
Făcând o asemenea mărturisire în fața întregului sobor al
dregătorilor mei, poate om mai găsi o cale de înțelegere, altfel
nu știu ce se va alege de tine.
- Voi recunoaște, se grăbi să făgăduiască stolnicul. La
urma-urmei suntem frați și trebuie să ajungem la împăcare,
Măria ta!
- De altfel până la judecată o să-ți mai fac și o altă
înlesnire. Nu va trebui să te întorci la conacul de la Mărgineni
sau Filipești. Spre a fi la îndemână, poți rămâne în București,
la conacul nostru dinspre podul Cibinului.
„Ca să mă poți supraveghea mai îndeaproape!” își zise
malițios, în gând, stolnicul. Apoi, făcând o plecăciune plină
de recunoștință către fratele său, adăugă cu voce tare:
- Nu pot decât să-ți mulțumesc pentru grija osebită pe
care mi-o porți, cruțându-mă de o osteneală zadarnică.
Dar dincolo de smerenia cuvintelor sale
recunoscătoare, în suflet îi clocotea înăbușit un întreg cazan
de simțăminte viforoase, pline de patimă și ură. Nu putea uita
că nu i se îngăduise să fie eminența cenușie a regimului, așa
cum năzuise, fiind alungat și surghiunit la moșie, ajungând
asemeni unui țăran, cum se va plânge prin scrisori
cunoscuților, iar pornirile sale antihabsburgice, lupta
împotriva hegemoniei austriece asupra Europei erau aruncate
la gunoi, ca niște lucruri de nimica. Tot sârgul său de a mântui
țara, salvând-o de părăginire, fusese zădărnicit în temeiul
unor vise exaltate și nesocotite ale lui Șerban vodă, legate de
dobândirea tronului bizantin al străbunilor săi. Din păcate, cu
toate eforturile pe care le făcuse, voievodul nu putea fi oprit
de a merge mai departe pe acest drum al pierzaniei. Dar
supărător nu era că se ducea el la pieire. Îngrozitor era că târa
175
în hăul unei prăpăstii de nenorociri toată țara, deci un neam
întreg, și din nenorocire nu era mijloc de a-l opri și a-l face să
vadă lucrurile rațional! Singura cale de a stăvili mersul spre
catastrofă ar fi fost moartea lui Șerban vodă. Numai așa putea
fi cât de cât zăgăzuit prăpădul. Dar voievodul era încă destul
de tânăr, nu împlinise nici măcar 53 de ani! Deci avea încă
mult de trăit… Prin urmare ce se putea face pentru a-l opri?!
Nimic, sau cel mult să-i fie pricinuită căderea sau pieirea.
Altă ieșire nu se întrevedea. Răscolit de ciudă, se îndârji în
gând împotriva autoritarului său frate. Ghicindu-i parcă
gândurile, voievodul îi va zice mai departe:
- Constantine, tu și frate-tău Mihai, tare ați greșit
atunci când ați încercat a mă încăleca și a-mi pune zăbală.
Uite d-aia s-a întors și răposatul Gheorghe Duca împotriva
noastră, căci nici el nu suferea închingarea și să fie strunit din
scurt. Asta a fost pricina din care s-a dat cu Bălenii. Numai
așa putea scăpa de hamul pe care voi încercați a i-l pune. Da’
nici cu mine nu vă merge. Trebuie să înțelegeți odată pentru
totdeauna că eu nu sunt o plămadă moale, asemeni amărâtului
de Antonie vodă din Popești, socrul nepotului nostru
Brâncovean. Lui îi puteați drămui până și tainul de prânz, ori
numărul de cupe de vin pe care le putea sorbi în răstimpul
mesei. Mie însă nu!! Eu sunt tare ca piatra, pe mine nu mă
frământă nimeni!!
Exact la jumătatea lunii lui mărțișor, anume în marțea
din săptămâna Floriilor, se deschise procesul de anulare a
testamentului din 1681 și de revenire la prevederile
testamentului din 1 septembrie 1667, făcut după moartea
postelnicului Constantin Cantacuzino, petrecută cu câțiva ani
mai înainte44. Judecata fu orânduită a se ține numai în spătăria
mică a palatului, căci domnul socotea că o treabă de familie

44
Postelnicul Constantin Cantacuzino e sugrumat în trapeza Mânăstirii
Snagov în 20 decembrie 1663.
176
precum împărțirea averii părintești nu trebuie dezbătută cu
toți boieri, și mari și mici, ci numai cu cei mai de frunte, grija
fiind una domnească, ce nu era de nasul celor de rangul al
doilea. Deci sub bolțile spătăriei cu stele se întruni la porunca
lui Șerban vodă un divan restrâns, căruia să i se înfățișară
nemulțumirile domnului.
Adunarea era condusă chiar de Măria sa, care ședea în
tron, dominându-i pe toți de pe estrada sa. În dreapta, tot pe
estradă, pe un tron mai mic, îl avea pe fecior, beizadeaua
Gheorghe, de nici paisprezece ani, iar la stânga, lângă treptele
estradei, pe mitropolitul Teodosie. Ultimul stătea ca pe ace,
simțindu-se foarte strâmtorat după muștruluiala primită cu
câteva zile în urmă. Știind că voievodul era foarte supărat pe
dânsul pentru că întărise cu pecetea sa diata buclucașă, se
căznea din răsputeri ca acum să-i intre în voie, ca să-i
dobândească iertarea.
Vel vornicul Badea Bălăceanu, același care în vremea
lui Antonie din Popești fusese prins că tâlhărea, prăda și
ucidea călătorii aflați în trecere prin țară, căruia i se
încredințase conducerea soborului de judecată, începu
întrunirea prin a pune pe grămăticul divanului, un anume
Constantin Mihailovici logofăt Conțescul, să citească
declarația logofătului Stoica Ludescu, care, arătă el adunării,
din pricina vârstei înaintate, nu putuse veni să-și susțină el
însuși mărturia, lucru care trebuie privit cu înțelegere și
îngăduință, căci așa e omenește, să nu canonești zadarnic
omul, atunci când poți veni în întâmpinarea nevoilor sale, mai
ales că se aflau în plin Post al Paștelui, când milosârdia
trebuie să fie pentru fiecare principiu călăuzitor.
La isprăvirea lecturii, vel vornicul încercă să tragă o
concluzie la cele auzite, dar cum nu era chiar sigur că intuise
dorințele domnului, trase cu coada ochiului spre tron, încât,
urmărind expresia chipului principelui, să-și dea seama dacă
spune tocmai ceea ce dorește acesta.
177
 - Băgați de seamă, boieri dumneavoastră, ce
istorisește un suflet curat, care nu vrea să treacă în lumea
drepților cu sufletul împovărat. Măria sa luminată, la ruga sa
fierbinte, l-a iertat de a mai veni la adunarea noastră, dar
dânsul a voit să ne ajute a desluși adevărul și ne-a trimis
mărturia pe care ați ascultat-o. Ori dintr-însa cred că ați văzut
limpede că acum șase ani fățarnicul stolnic Constantin a
încercat să-și înșele fratele, pe prea cinstitul nostru domn, și
să-l țină departe de consiliul de familie pe care-l plănuise în
taină și cu multă perfidie. Ba s-a văzut că dreptul logofăt
Stoica a atras încă de atunci atenția ascunsei adunări, că
ținerea departe a Măriei sale, cât și trecere șefiei familiei
asupra unui frate mai mic sunt lucruri împotriva legilor și a
firii, împrejurare care anulează valabilitatea izvodului pe care
avea poruncă să-l scrie. Dar la vremea aceea nu s-a ținut
seamă de spusele sale drepte și întemeiate! Deci vă rog să
luați seamă la toate aceste detalii, care ne zugrăvesc adevărata
față a diatei asupra căreia suntem azi chemați a judeca.
Măria sa îi primi spusele clătinând încuviințător din
cap, încât Badea putu răsufla ușurat că de astă dată o nimerise
pe voia stăpânului.
Mai departe fu chemat spre ascultare arhimandritul
Ștefan, care în acea clipă era stareț al Mânăstirii Târnovului,
zisă, datorită hramului, și Mânăstirea Sfinții Apostoli Petru
și Pavel. Ieromonahul mărturisi că era duhovnicul
răposatei principese Elina, atunci când aceasta venea la
casa ei din București, de lângă podul Cibinului, care intra
între hotarele enoriei sale. De altfel în ultimii ani, de când
logofătul Stoica Ludescu îmbătrânise și-i venea greu să-și
urmeze stăpâna în călătoriile ei, preluase el însărcinările
logofătului, când distinsa doamnă se găsea în cetatea de
scaun. Ba, de destule ori, la cererea alesei principese, se
dusese și pe la conacele de la Mărgineni sau Filipești, spre
a o sluji și acolo, împlinindu-i poruncile. Deci dânsul
178
fusese nu numai duhovnic, părinte sufletesc, ci și sfetnic,
sfătuitor și logofăt de cancelarie.
Ori, în temeiul îndatoririlor ce-i cădeau în seamă,
în răstimpul anului trecut, când doamna era la București,
fu de grabă chemat ca s-o împărtășească, căci se
întâmplase ca dânsa să se simtă mai rău, zăcând vremelnic
la pat. Cu acest prilej primise porunca de a scrie și un
codicil ce urma a fi adăugat la testamentul alcătuit prin
1681, al cărui cuprins nu-l cunoștea. Numai că pupitrul la
care scria era departe de patul unde zăcea distinsa doamnă,
încât el nu-i putea auzi spusele. Plângându-se de acest
lucru, măritul vel logofăt Constantin Brâncoveanu, aflat
de față, a hotărât să alerge între pat și pupitru și să-i
împărtășească, repetându-le, vorbele rostite de neprețuita
sa bunică. Deci el, ieromonahul, nu scria ce auzea de la
înalta jupâneasă, ci așternea pe hârtie doar spusele vel
logofătului Brâncoveanu. Cât de exactă și de fidelă era
dictarea sa, el nu putea ști. Chiar și pecetea tot dânsul a
așezat-o pe izvod. Ce s-a întâmplat mai apoi cu izvodul, el
nu mai are cunoștință.
Vel vornicul Badea Bălăceanu era pus în
încurcătură, căci să ceară o confirmare confratelui său de
divan nu-i prea venea la îndemână, căci Cantacuzinii îi
erau în întregul lor stăpâni și-i slujise dintotdeauna cu
multă smerenie, neîndrăznind vreodată a-i brusca. Ori
Brâncoveanu era feciorul Stancăi Cantacuzino, deci și ea
stăpână a sa, încât nu avea tăria și îndrăzneala de a-i lua
feciorul la zori. Văzând întârzierea sfetnicului în
îndrumarea adunării, Șerban vodă își pierdu răbdarea și
întorcându-și privirile spre strana boierilor, îl ținti din ochi pe
logofătul Brâncoveanu și urlă la el tunător:
- Adevărat e Constantine ce zice ist smerit
ieromonah? Dus-ai tu vorba de la mama spre dânsul, ori
cucernicul minte?
179
 - Adevărat, Măria ta, mergeam de la căpătâiul bunei
până la el și-i duceam vorbele ce mi se ziceau, căci bunica era
foarte bătrână, iar în ziua cu pricina nici nu se simțea prea
bine și nu avea puterea de a vorbi prea tare. Pe atunci trecuse
de 75 de ani. De aceea, de la patul în care zăcea sleită și
nemișcată buna, eu dădeam fuga până în colțul potrivnic unde
era pupitrul la care scria ieromonahul. M-am tot dus de la
unul la altul, cum nu, căci buna vorbea foarte încet, fiind în
acea clipă lipsită de puteri.
- Deci adevărat este ce spune cucernicul!
- Adevărat, cum nu! Dar eu…
- De ajuns nepoate, poți acum sta din nou jos la locul
dumitale, mărturia ta e de ajuns și o credem, îi reteză Șerban
vodă vorba, bănuind că va continua cu ceea ce îi spusese cu
câteva zile în urmă, și anume, că a dus vorba, dar a rostit
aidoma cuvintele bunicii, fără nici un adaos sau schimbare.
De altfel dânsa ar fi auzit răstălmăcirea, căci el vorbea cu
voce tare, nu șoptit. Ori domnul nu dorea ca această
completare să mai fie auzită în divan, tocmai pentru sădi în
mod furișat sentimentul că o răstălmăcire a cuvântului mamei
sale s-ar fi făcut totuși. De aceea îl își repezise nepotul,
întrerupându-l cu grosolănie, ca nu carecumva să-și ducă
gândul până la capăt.
Brâncoveanu sesiză sensul întreruperii, care pricinuia
o denaturare a spuselor sale, dar nu îndrăzni să mai adauge
vreun cuvânt spre a încheia fraza începută, ci se așeză
cuminte în strana sa. Mai departe Șerban vodă, cu aceeași
voce tunătoare care speria lumea, trase concluzia:
- Deci se adeverește că ceea ce a scris ieromonahul
Ștefan nu sunt vorbele auzite din gura mamei, ci spusele vel
logofătului nostru Constantin Brâncoveanu. Deci boieri
dumneavoastră să luați aminte și la treaba aceasta, iar
hotărârea ce o dați să țină seamă de ea.

180
 Auzind răstălmăcirea explicită făcută de domn,
Brâncoveanu fu ispitit să intervină, spre a restabili adevărul,
dar la privirea cruntă a unchiului din tron, care se întoarse
fulgerătoare asupra sa, amuți intimidat și nu îndrăzni să se
mai scoale din strană pentru a preciza că ceea ce spusese
ieromonahului era perfect adevărat și exact, nefiind nici un
fel de mistificare la mijloc. Deci ca să nu-l înfurie pe domn,
ale cărui răbufniri erau năprasnice când se supăra, și să se
pomenească și cu cine știe ce ponoase, preferă să tacă, încât
lucrurile legate de audierea ieromonahului Ștefan se încheiară
aici.
Mai departe fu chemat din larga tindă a palatului biv
vel stolnicul Constantin Cantacuzino. Acesta intră cu chip
smerit și înfățișare mieroasă.
Fu rândul vornicului Bălăceanu să reînceapă cu
întrebările, dar în fața boierului era și mai intimidat decât în
fața lui Brâncoveanu, căci pe acesta îl simțise mai multă
vreme ca stăpân decât pe cel dintâi, care era mult mai tânăr.
- Adevărat este ce spunea ieromonahul Ștefan mai
adineauri, că ați fi ațâțat-o împotriva Măriei sale pe mărita
principesă Elina, mama dumneavoastră iubită, aruncând
totodată vorbe grele și nedrepte pe seamă luminatului nostru
stăpân, al cărui renume l-ați pângărit în acest chip?
Lui Șerban vodă i se păru prea ceremonios, prea
prevenitor și ocolit chipul cum fusese pusă întrebarea, așa că
interveni pe un ton mai răspicat și mai categoric:
- Adevărat este că ai ațâțat-o pe mama împotrivă-mi?
Adevărat este că mă pizmuiești, ceea ce trezește răutatea în
tine, îndemnându-te să te ridici împotrivă-mi și să cârtești?
Adevărat e că clevetelile însăilate în diată pe seama mea le-ai
inspirat, plin de venin, tu?!!
Luat repede, stolnicul Constantin nu încerca să
tăgăduiască ceva. De altfel îi era frică să-și contrazică fratele
cât de puțin, ca să nu se trezească cu vreo nouă osândă, care
181
putea fi mai aspră decât oricare din cele primite până acum.
Drept care recunoscu totul, taman așa cum dorea principele.
Cumva ușurat că nu trebuise să rostească el asemenea
vorbe aspre la adresa stolnicului, bătrânul vornic Badea rosti
grabnic, dintr-o răsuflare:
- Auziți boieri dumneavoastră cum arhon stolnicul își
recunoaște vina. La vorbele sale nu cred să mai fie ceva de
adăugit. De acum cred că putem trece la a trage concluziile,
care mie mi se par limpezi: atât diata din ’81, cât și codicilele
scrise mai apoi sunt greșite și părtinitoare, neîntemeindu-se
pe legile pământului, pe care le încalcă în mod grosolan, de
aceea se cuvine să fie anulate, tot cuprinsul lor trebuind
regândit, iar împărțeala averii făcută încă odată, dar acum în
chipul cel mai nepărtinitor.
Uitându-se la domn, spre a fi siguri că citesc pe chipul
său încuviințarea, luară cuvântul încă o seamă de divaniți spre
a întări spusele vornicului. Dânșii arătară că, în temeiul
mărturiilor ascultate, cele înscrise în ilegala și nedreapta diată
și în anexele sale se cuvine să fie șterse, iar izvoadele cu
pricina să fie aruncate în foc, cuprinsul lor nemaifiind băgat
în seamă. Șefia casei se va întoarce după lege fratelui mare,
de el trebuind să asculte fără crâcnire toți, iar întreaga avuție
părintească, neprinsă în primul testament din 1667, va trebui
reîmpărțită, dar nu în cinci părți, cum se zice în diata cea
greșită, ci între șase urmași, adică între cei patru frați aflați în
viață, cât și urmașii băieți ai celor doi frați răposați, Drăgici
și Matei. Deci de astă dată să nu mai fie nimeni înlăturat.
Practic era vorba doar de a include și pe domn pe lista
participanților la împărțeala averii părintești, omis prima
dată, aceasta fiind în fond gingașa problemă în jurul căreia se
învârtea tot procesul.
- Iar tocmelile de moștenire nu le va săvârși divanul,
interveni voievodul pe ton categoric, care nu admitea replică,
acestea fiind o chestiune strictă de familie, în care boierii, ca
182
persoane străine, nu au a se amesteca. Noua împărțire a
bunurilor o va face deci un consiliu de familie, ce se va întruni
aici la palat în săptămâna care vine, chiar dacă e vorba de
Săptămâna Mare. Potrivită ar fi Joia Mare, cea a Spălării
Picioarelor, deși mă tem că, din pricina îndatoririlor ce-mi
cad în seamă, nu voi avea timp îndeajuns în acea zi, așa că
poate întrunirea trebuie ținută mai înainte. Iar hotărârile se
vor stabili în temeiul cercetării vechilor catastife de avere, dar
și a acelora noi, unde sunt prinse cumpărăturile făcute mai de
curând, împărțeala neguțându-se sub îndrumarea căpeteniei
legiuite al familiei, adică sub oblăduirea fratelui celui mai
mare, deci sub privegherea mea. Iar la întrunire vor lua parte
toți frații vii și urmașii celor răposați și nimeni altcineva! Și
cum va hotărî de capul său soborul, așa să fie și să rămâie!
Dorința mea este ca până de Paște toate lucrurile să fie
limpezite și statornicite, să nu mai dăinuie îndoieli și
nelămuriri.
Încheierea la divanul de judecată va fi scrisă de
grămăticul soborului, un anume Constantin Mihailovici
logofăt Conțescul, și va declara testamentul din ’81 ca fiind
nul în temeiul îndreptățitei păreri a divaniților. Mai departe se
adăugau și cele dorite de domn în legătură cu consiliul de
familie ce urma a se ține, lămurindu-se totodată că izvodul a
fost scris spre a fi pus la îndemâna urmașilor doamnei Elina,
ca, în temeiul său, să se poată face o nouă împărțire a averii
rămase, în deplină dreptate și înțelegere, fără a părtini sau
exclude pe cineva și fără a încălca legile străvechi privind
numirea șefiei de familie după pieirea tatălui. Apoi se mai
arată că învinuirile puse în seama lui Șerban vodă în legătură
cu prădarea averilor cantacuzinești sub Grigore vodă Ghica și
Gheorghe Duca sunt neîntemeiate și ofensatoare.
Deci în esență actul dat de divan anula testamentul din
1681, în unele privințe revenindu-se la testamentul din 1667,
făcut după uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino în
183
20 decembrie 1663, dar cu unele adausuri privind achizițiile
făcute în deceniile ce au urmat decesului. În plus șefia
neamului era trecută din nou în mâna lui Șerban vodă, care
primi totodată câteva sate care fusese atribuite de maică-sa
celorlalți frați.
Taman așa cum fusese stabilit, soborul de familie se
ținu în Miercurea Mare, căci Șerban vodă își dăduse seama că
în Joia Mare, cea a spălării picioarelor, pe care ar fi preferat-
o spre a aduce aminte fraților de îndatorirea lor de umilință și
pocăință, nu va avea chiar nici un fel de vreme pentru
îndatoririle de familie. De altfel nici miercuri nu era prea liber
ca să poată griji în tihnă de ale sale, căci era obiceiul ca în
acea dimineață mitropolitul ajutat un sobor de preoți să facă
în spătăria cea mică o slujbă de maslu pentru domn și
dregătorii de întâiul rang, adică atât el cât și aceștia să fie unși
pe frunte cu ulei sfințit în ison de rugăciuni. După slujbă și
după răsplătirea de către vistier a mitropolitului și a celorlalți
arhierei, boierii erau datori să iasă în fața domnului ca să-i
ceară iertare, în eventualitatea că l-au supărat cu ceva în
răstimpul anului.
Iar el nu ocoli împlinirea obiceiului, încât fu prins de
această îndatorire până aproape de ceasurile prânzului. Drept
care soborul de familie trebui amânat pentru după amiază,
căci lui Șerban vodă nici prin gând nu-i trecea să renunțe la
el sau să-l amâne, ambiția și nerăbdarea sa fiind nesfârșite.
În vremea adunării, principele, ajuns fiind, prin jocul
împrejurărilor, iarăși cap al familiei, își îngădui să smulgă
celorlalți frați unele sate primite de aceștia cu ani în urmă,
când împărțirea se făcuse la cinci și nu la șase moștenitori.
Ori ca să-i revină și lui ceva din moștenire, era evident că
trebuia să ia câte o câtime de la ceilalți, pentru a încropi partea
pentru sine. Numai că pare-se că luă mai mult decât era firesc
să i se cuvină, sau cel puțin așa socotiră unii dintre frații și
nepoții aflați de față. În acea clipă însă nimeni nu cuteză să
184
obiecteze la dorințele și hotărârile sale, deși mai târziu, mulți
dintre ei își vor arăta mulțumirea. Deci pretinsele dezbateri
din consiliul de familie se mărginiră la un lung monolog al
voievodului, care dictă logofătului textul actului final de
împărțeală, necontestat de nimeni.
Întreaga întrunire se desfășură pe fondul unor
stăruitoare bocănituri ce răsunau asurzitor de afară chiar și
prin geamurile închise, acoperind din când în când vocea
domnului. Larma era pricinuită de dulgherii care, în fața
bisericii de la Curte, înjghebau pentru ziua următoare două
estrade. Prima, înălțată preț de trei trepte deasupra solului, era
menită așezării unui tron mai mare pentru domn, și a unuia
mai mic pentru beizadeaua Gheorghe, feciorul voievodului,
care urma a împlini peste puțin vajnica vârstă de paisprezece
ani. Cealaltă era închipuită pentru desfășurarea ritualului
spălării picioarelor, care trebuia să amintească cele scrise în
paginile Evangheliei legat de Cina cea de Taină, când Iisus,
plin de umilință și spăsenie, a spălat picioarele ucenicilor săi,
adică ale celor doisprezece Apostoli.
După doar vreo două-trei ceasuri soborul se sparse și
urmașii postelnicului Cantacuzino se risipiră pe la treburile
lor. Stolnicul Constantin, spătarul Mihai și câțiva dintre
nepoți, văzându-se păgubiți față de cele stabilite de principesa
mamă și bunică, ieșiră din spătărie pufnind și bombănind, dar
în așa fel încât voievodul să nu-i audă. Numai Iordache,
fratele mezin, plecă zâmbitor și mulțumit. De partea cuvenită
lui, așa cum o delimitase maică-sa cu șase ani în urmă, Șerban
vodă nu se atinsese cu nici măcar o iotă. Deci nu avea pricină
de cârteală. Chiar și câțiva dintre nepoți nu s-au văzut afectați,
și nu făceau opoziție, satele luate de vodă fiind dăruite mai
înainte unor frați ai lor.
În Joia Mare, așa cum era orânduit din vechi, după ce
Măria sa ieși de la Liturghie, avu loc ceremonialul spălării
picioarelor. Deci pe estrada principală, cea ridicată la înălțime
185
de trei trepte, frumos îmbrăcată cu covoare prețioase, pe
tronul cel mare luă loc domnul, iar pe cel mic beizadeaua
Gheorghe, întâmpinați cu mult fast de cei prezenți, ieșiți și ei
din biserică, după împărtășanie. Pe niște lavițe orânduite de-
a stânga și de-a dreapta principelui, erau așezați pe o parte
boierii de sfat și de divan, cât și căpeteniile oștirii, iar de
cealaltă cei doi vlădici, împresurați de cei mai de seamă
ierarhi mitropolitani și de egumenii mânăstirilor mai
însemnate.
Pe estrada din fața lor, și ea împodobită cu covoare
persienești din cele mai fine, erau așezate doisprezece strane
pe care ședeau o seamă de arhidiaconi și popi în odăjdii,
anume aleși, care închipuiau pe cei doisprezece Apostoli din
Evanghelie aflați în răstimpul Cinei celeia de Taină. După
puțin urcă în fața lor prea-fericitul mitropolit Teodosie, care,
ajutat de niște monahi, își scoase odăjdiile cu care mai
devreme slujise în biserică. Imediat ce isprăvi și se
înveșmântă cu o rasă obișnuită, se iviră doi vistiernicei ce
aduseră chiriarhului o fotă din atlaz din cel mai fin și mai
mătăsos, cu care-l încinseră în chipul unui șorț. Alți doi fârtați
ai celor dintâi, i se alăturară și îi țineau la îndemână unul un
burete și al doilea un prosop. În sfârșit, un altul aduse un
lighean de argint, în care, puțin mai devreme, doi paici cu
ibrice de argint turnaseră apă, și așeză vasul în dreptul primei
strane. Iar în vreme ce un arhidiacon cânta crâmpeiele
corespunzătoare din Evanghelia lui Ioan45 privind Cina cea
de Taină, mitropolitul, care-l închipuia pe Hristos, se apleacă,
și muind buretele, umezi picioarele primului din cei așezați
în stane, închipuind Apostolii, și i le șterse cu prosopul. Apoi
trecu pe rând la următorii, închegând un schimb de cuvinte
numai cu arhidiaconul care-l întruchipa pe Simon Petru,
repetând aidoma vorbele cuprinse în versetele Evangheliei.

45
Evanghelia lui Ioan, 13:1 – 17.
186
Când isprăvi de șters și picioarele celui din urmă arhidiacon
care închipuiau apostolii, sprijinit de subsuori de monahii săi,
fu ajutat să se ridice în picioare, după care îmbrăcă din nou
veșmintele arhierești, și, muind degetele în ligheanul în fața
căruia bătuse mătănii, cu mâna udă, în chip de binecuvântare,
făcu semnul crucii asupra celor adunați.
Apoi preotul paraclisului domnesc luă ligheanul și,
urcând pe estrada tronului, îl ridică deasupra genunchilor
domnului. Acesta, după ce își muie degetele în apă, se ridică
în picioare și, plin de smerenie, își făcu un larg semn al crucii
peste toată lățimea pieptului. După aceea, coborând treptele,
preotul se îndreaptă spre boieri, iar mai apoi spre clerici și îi
stropi pe toți cei prezenți cu apa rămasă în vas, folosindu-se
de un mănunchi de mâțișori de salcie.
De astă dată, neașezându-se niște lavițe și pentru
doamnă și suita ei de însoțitoare, cum se întâmpla uneori,
femeile s-au văzut silite să privească ritualul discret din palat,
din odăile copiilor, pe ferestrele deschise.
După terminarea spălării rituale a picioarelor, toată
adunarea, în frunte cu domnul și mitropolitul, se înturnă fără
grabă în biserică, pentru a se încheia slujba ca de obicei cu
otpustul mare. Iar obligații similare îl împovărară pe voievod
și în Vinerea și în Sâmbăta Mare, răpindu-i toată vremea.
Deci, în ciuda nenumăratelor opreliști închipuite de
mulțimea ceremoniilor descrise mai sus, obligatorii în aceste
clipe de praznic, împărțeala averii cantacuzinești a putut fi
totuși isprăvită înainte de Paști, cum fusese stabilit în divan.
În lunile următoare, pentru a se înstăpâni definitiv
asupra satelor smulse fraților săi, Șerban vodă va începe
felurite lucrări de construcție în lăuntrul lor, încât cele
făptuite, nefiind de moștenire, să ateste dreptul său la o
stăpânire deplină, ceea ce îi dădea simțământul că nu mai
putea fi scos în vecii vecilor de pe acele olaturi. De altfel cele
durate îi puteau sluji și în alt chip. În cazul unei tăgăduiri a
187
dreptului său, îi îngăduiau să ceară despăgubiri celuia ce ar fi
revendicat bunul, drept compensație pentru adăugirile și
îndreptările pe care le săvârșise. Ori, fiind obligați la o plată,
desigur că unii dintre cei ce ridicau pretenții s-ar fi lipsit să
mai stăruie pentru un pretins drept al lor.
Poate pilda cea mai grăitoare a unor lucrări de acest
soi ne-o oferă satul și moșia Dobrăni. Aici Șerban vodă va
înălța în vară un conac cu pivnițe de piatră, căruia îi alătură și
niște hambare și alte acareturi, ba ridică chiar și un zăgaz
pentru a opri apa unui pârâu, spre a înjgheba un heleșteu.
Chiar a doua zi după soborul de familie la care
participaseră, cei doi frați, Constantin și Mihai, se văzură siliți
să se întoarcă în surghiun la conacele lor de la țară. O făcură
plini de ciudă și înveninare, înconjurați de o mică ceată de
slugi și privegheați mai de departe, din urmă, de ceata de
seimeni a căpitanului Cobză. Călărind alături, nu se putură
abține de a-și plânge soarta.
- Rău am ajuns, sărăcani de noi, încât nu numai averea
ne e în primejdie, ci chiar viața, oftă cu amar stolnicul
Constantin. Cine și-ar fi putut închipui că va trebui să ne
păzim chiar de fratele nostru bun, fiind amenințați mai rău ca
pe vremea lui Grigore Ghica?! Și cât de frumos începuse
totul!
- Fericire trecătoare… Din păcate avem parte numai
de tiranie nemăsurată și de silnicie cât se cuprinde… făcu
Mihai lehămetisit.
- Ca să ne redobândim satele pierdute, rostul de șefi ai
familiei și dregătoriile cuvenite în isprăvnicirea țării, Șerban
ar trebui să piară. Cât o trăi el, praful se alege de toate
năzuințele noastre. De-ar face Dumnezeu o minune ca să
dispară.
- Nu știu dacă se cuvine să lăsăm grija asta în seama
Proniei și dacă n-ar fi mai înțelept să grăbim noi lucrurile,
făcând ceva… râse cinic Mihai. Poate ar trebui „ajutat” ca să
188
piară, căci dacă punem noi pământenii mâna, înfăptuirea e
mai sigură… Așteptarea unui dar picat de sus, ar putea dura
prea îndelung și s-ar putea întâmpla să nu-l mai apucăm, căci
timpul trece repede, iar noi îmbătrânim…
- Poate că ai dreptate, măi frate. Dar ce-am putea noi
face ca să fie și eficient și nici să nu fim prinși?
- Trebuie să ne gândim… E știut doar că dușmanii
noștri, Grigore Ghica și Gheorghe Duca nu au pierit de
moarte bună. Cumva sfârșitul lor se datora și sârgului
nostru… Sau, în sfârșit, al fratelui nostru mai ales… N-am
putea întoarce de astă dată lucrurile împotriva lui, folosind
aceleași mijloace?
Dialogul suna ciudat în gura lor. Nu trebuia uitat că
doar cu nouă ani în urmă, aflând că Gheorghe Duca îi pusese
gând rău lui Șerban, pe atunci logofăt, caimacam de scaun și
ispravnic al îndreptărilor ce se făceau la palatul domnesc,
Constantin îl avertizase asupra nemăsuratei primejdii care-l
amenința, îndemnându-l să fugă peste hotare și îi salvase
astfel viața. Iar acum discuta cu calm și detașare cinică despre
uciderea lui… Dându-și seama de întorsătura survenită în
simțămintele sale, fără a se explica, oftă:
- Groaznice și neașteptate sunt întorsăturile vieții și-i
tare greu să te ferești de loviturile lor… Oare chiar suntem
vinovați când ajungem de nevoie să ne schimbăm gândurile
și starea sufletească?

Primele săptămâni ale lunii lui mărțișor, sau martie în

graiul de azi, voievodul le avu peste măsură de încărcate,
începând cu săvârșirea din viață a mamei sale și cu
îngropăciunea ei, continuând cu dezlănțuirea războiului
împotriva fraților pentru moștenirea părintească și încheind
cu numeroasele ritualuri bisericești la care era silit să ia parte.
189
 Dar trudnicele sale îndatoriri din acest răstimp ticsit
nu se vor mărgini la atâtea. Scurt înainte Paște marele
postelnic Cârstea Drăgescu îl înștiință că îi cer grabnic
audiență doi soli, tocmai sosiți din Beci, adică din Viena,
trimiși fiind de însuși prea-luminatul chezar Leopold. În
prima clipă încercă să amâne întrevederea cu ei pentru după
Paști, dar unul dintre străini stărui să fie primit imediat,
întrucât dânsul era numai în trecere prin țară, trebuind să
ajungă de fapt la Constantinopol. Deci pentru a putea atinge
cât mai curând capătul drumului, spre a împlini cele poruncite
lui, n-ar fi voit să zăbovească vreme prea îndelungată,
întrerupându-și nedorit de mult călătoria.
Stăruința îl supără pe voievod, deși, fiind destul de
nerăbdător în năzuința de a ajunge la coroana bizantină, niște
mesageri de la împăratul Leopold, ar fi trebuit să-l intereseze
în cea mai înaltă măsură. Adevărul era că în acea clipă Șerban
vodă era destul de nemulțumit și dezamăgit de Austria,
simțind chiar o pornire împotrivă-i, lucru ce-l făcu să aibă la
început o ieșire ostilă față de noii sosiți. După victoriile din
anul precedent de la Buda și Seghedin, urmate de ocuparea
Esztergomului, Szolnokului, Uivarului și Aradului, succese
petrecute cu puțin înainte ca el să obțină de la cei doi patriarhi,
Dionisie al Constantinopolului și Dositheios al Ierusalimului,
gramatele de anulare a testamentului matern, se așteptase la o
înaintare rapidă a oștilor nemțești, ori luptele cam amorțiseră
în lunile din urmă, situație care i se părea mai mult decât
reprobabilă.
Dânsul nu ținea însă seamă de împrejurarea că între
timp începuse iarna, deci o vreme cu totul nepotrivită pentru
operații militare. Slăbirea vremelnică a presiunilor asupra
imperiului otoman nu însemna de fel că Austria ar fi renunțat
la ideea războiului. Iar dacă bătăliile încă nu se reluaseră era
pe undeva firesc, căci desprimăvărarea era abia la început, iar
timpul nu devenise încă prielnic unor înfruntări pe câmpul de
190
luptă. De altfel dovada că împăratul Leopold nu renunțase la
ofensiva asupra Turciei o constituia faptul că încă de la
sfârșitul anului trecut, deci în urmă cu cel mult patru-cinci
luni, i-l trimisese ca sol pe groful Csáky, spre a-l îndemna să
se alăture cât mai curând Ligi Sfinte printr-o aderare fățișă.
Acesta îi aducea nu numai niște calde făgăduieli de ajutor din
partea Kaizerului, ci și îndemnuri avântate din partea
nunțiului papal de la Viena, un anume cardinal Buonvisi, care
arăta că își așază o nețărmurită încredere în el legat de
susținerea luptei antiotomane, lucru despre care susținea că ar
fi vorbit chiar papei Inocențiu al XI-lea, care se arătase
încântat de știrile primite și-i trimitea salutări. Apoi și apariția
celor doi soli care tocmai i se anunțaseră, dovedea că
intențiile belicoase ale Austriei nu fuseseră abandonate. Dar
nerăbdător de a ajunge împărat, Șerban ar fi voit grăbirea
evenimentelor, chiar fără a mai ține seamă de împrejurările
care impuneau o oarecare amânare, arătându-se nedrept față
de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam German.
Într-una din după-amiezile Săptămânii Mari, Șerban
vodă, deși lehămetisit de hatârul pe care trebuia să-l facă, își
găsi totuși puțină vreme slobodă și-i pofti pe cei doi călători
să i se înfățișeze în spătăria mică. Privindu-i din înălțimea
tronului, fu cam dezamăgit. Nu erau niște nobili apuseni de
oarece însemnătate, care să impună printr-o ținută opulentă și
strălucitoare, ci doar niște călugări cu înfățișare destul de
comună.
Unul se prezentă ca fiind iezuitul Antide Dunod, un
bărbat de vreo 47 de ani, mândru și plin de sine, care nu părea
a da în brânci cu spăsenia smerită, cuvenită a fi dovedită de
purtătorul unei rase monahale. De altfel, după cum își va da
seama după ce-l ascultă, era un om pătimaș, orgolios, foarte
încăpățânat, supărător de stăruitor, veșnic pus pe harțag,
deloc dispus să lase ca să treacă ceva de la sine, înclinat să
vorbească de rău pe cei din jur și pe deasupra și puțin fanatic.
191
De altminteri chiar și veșmintele arătau că se prețuia destul
de mult pe sine, considerându-se prin merite așezat deasupra
semenilor săi, căci rasa monahală neagră pe care o purta era
croită pe talie, dintr-un atlaz scump, a cărui țesătură fină juca
ape. Rasa o avea încinsă cu un brâu lat de mătase neagră,
lucioasă, astfel legat încât capele, împodobite în marginea de
jos cu ciucuri subțiri, îi atârnau din dreptul șoldului până la
genunchi. Pe deasupra își aruncase pe umeri o mantie neagră
cu guler larg, dar fără mâneci, încheiată numai la gât printr-o
agrafă de argint, care să-i dea distincție. Când vorbea, ducea
mâinile înainte, scoțându-le la vedere, iar rantia se despica în
față, lăsând să se zărească rasa scumpă și brâul generos.
Pe celălalt, doar privindu-l, își dădeai seama că era un
călugăr franciscan umil, ce făcea parte dintre minoriții
conventuali. Rasa sa monahală era, după datina ordinului, gri-
cenușie, țesută din cea mai comună lână de oi, largă ca un sac,
cu o glugă uriașă răsfrântă pe spate. În vârful capului, cu rost
de tichie, purta o calotă micuță, care acoperea partea rasă a
creștetului. Peste rasă, în chip de cordon, era încins cu o funie
groasă, albă, tot de lână, răsucită de două ori în jurul
mijlocului și înnodată în apropierea șoldului drept în așa fel
încât capete, având trei noduri în lungul lor, să atârne până în
marginea de jos a poalelor. Plin de modestie, ca un veritabil
slujitor al lui Hristos, se recomandă ca fiind smeritul
Giovanni Battista Del Monte Santa Maria. Era cu vreo zece
ani mai vârstnic decât însoțitorul său, având deja, la cei 57 de
ani ai săi, înfățișarea unui bunic bonom și îngăduitor.
Știa bine și românește, căci, cum va explica domnului,
slujise aproape un sfert de veac ca misionar catolic în
Moldova. Pentru puțină vreme se abătuse și prin Ardeal, încât
nici tărâmurile de dincolo de munte nu-i erau necunoscute.
Fusese primit în mai multe rânduri și la curtea din Iași, încât
avusese prilejul de a sta de vorbă cu domnul Constantin vodă
Cantemir, tocmai aflat în scaun, căruia îi slujise în câteva
192
rânduri de sol în Polonia, dovadă că se bucurase de prețuirea
și încrederea Măriei sale. De asemenea făcuse parte și din
suita regelui Lehiei, Ioan Sobieski, din preajma căruia plecase
doar de vreo jumătate de an, fiind trimis de Alteța sa ca sol la
Viena. Și pe Maiestatea sa, Kaizerul Austriei, îl cunoștea
bine, fiind de mai multe ori primit în audiență de acesta,
pentru a-i da unele lămuriri despre cârmuirea și starea Țărilor
Române și a Lehiei, ca unul care le străbătuse meleagurile ani
îndelungați, oamenii și ținuturile nefiindu-i străine. Din felul
de său a vorbi, principele își dădu seama că avea în față un
om cumpănit, modest, generos, bonom, blând, candid și
iubitor de dreptate, neasemănându-se de fel cu fârtatul său,
fiind pe undeva imaginea potrivnică a acestuia. Se bucură că
solul care trebuia să-l caute anume pe el se dovedea mai
omenos decât acela menit să ajungă la Constantinopol.
Cel care vorbi primul fu semețul iezuit. Într-o latină
fără cusur, dânsul arătă că serenisimul Kaizer Leopold Ignaz
Joseph Balthasar Felician, apreciindu-l în chip deosebit
pentru destoinicia sa, l-a trimis în solie la prea-fericitul
patriarh ecumenic de la Constantinopol, Dionisie al IV-lea
Muselimes sau Seroglanul, spre a-l îndupleca să se alăture
neîntârziat Ligii Sfinte și măreței lupte pentru dărâmarea
împărăției păgânilor turci și așezarea dreptei credințe creștine
asupra întregii omeniri. Se vedea că-i plăcea să folosească
vorbe mari și fraze răsunătoare, pentru a evidenția
însemnătatea deosebită a celor ce avea de înfăptuit.
Mărturisi că, pentru a-și dovedi deosebitul respect pe
care i-l poartă Excelenței Sale, principele Muntemiei, îi va
citi scrisoarea pe care trebuie s-o înfățișeze prea fericitului
patriarh ecumenic, cu atât mai mult cu cât în ea este vorba și
de măritul domn, care, după știința sa, este de altfel rudă
apropiată cu acela la care trebuia să ajungă. Despături deci
pompos hrisovul ce-l ținea în mână și, plin de ifose, începu să
aleagă din el crâmpeiele ce i se păreau mai semnificative.
193
Astfel, pentru a-și evidenția însemnătatea, cât și prețuirea de
care se bucură în ochii împăratului, începu prin a citi pasajul
ce se referea la persoana sa:
- Deci pentru a vă îndupleca să vă alăturați „tratatului
nostru” care se „ridică pentru apărarea cauzei comune a
creștinătății” vă trimitem pentru a purta cuvenitele tratative
pe „venerabilul și cucernicul preot, credinciosul nostru
Antide Dunod, mult prețuit de noi.”
Plin de emfază, călugărul avu grijă să accentueze
ultimele cuvinte care-l lăudau, citindu-le foarte rar, ca să fie
bine înțelese, mai ales că se temea că principele nu stăpânește
chiar temeinic limba latină, și ar putea scăpa unele întorsături
ale frazei, nepricepându-le deplin. Ori voievodului trebuia să-
i fie clar că dânsul este un personaj de primă mână, care se
bucură de înalta grație a marelui împărat al Sfântului Imperiu
Romano-German, fiind un sfătuitor al acestuia, încât putea
vorbi și lua hotărâri în numele său.
Pentru a-l flata pe domn, citi mai departe un paragraf
care se referea la persoana acestuia:
- Ofensiva noastră trebuie pornită „înainte ca barbarii
să ajungă să dobândească forțe superioare creștinilor” „scop
în care noi am lăsat deplina facultate prea ilustrului general și
comandant militar al nostru, iubitul Șerban Cantacuzino,
principe al Valahiei transalpine, ca, unindu-se iute și
nestingherit cu legiunile creștine ce îi sunt vecine, să intre sub
augusta noastră protecție.”46 Deci, după cum vedeți,
serenisimul împărat așteaptă să faceți din clipă în clipă
mărețul pas de a intra fățiș și plin de curaj în Sfânta Ligă și aș
fi bucuros să-i pot împărtăși faptul că chemarea sa a fost
urmată cu zel de Luminăția ta. Prin urmare aștept cu
nerăbdare încuviințarea voastră, stărui Dunod, în speranța că

46
Citatele din ghilimele sunt extrase din documente de epocă (din 1687),
cu mențiunea că sunt traduse liber din latină.
194
el își poate atribui meritul de a fi adus în ligă și pe voievodul
Ungrovlahiei, asemenea lui Mihály Apafi, craiul Ardealului,
căci, sub inspirația nemăsuratului său orgoliu, îi plăcea să
creadă că el ar fi fost acela care ar fi impus suzeranitatea
habsburgică asupra ținutului de dincolo de munți.
- Cum am spus-o și grofului Csáky acum câteva luni,
cu inima sunt demult alături de lupta creștinilor pentru
libertate, chiar cu mult înainte de închegarea Ligii! Și sunt
oricând pregătit să susțin legiunile creștine în lupta cu
necredincioșii. Dar lucrurile nu pot fi făcute la întâmplare și
în pripă, încât să ducă la un dezastru. Ele trebuie pregătite cu
migală și multă luare aminte. Nu pot cuteza să fac pasul
hotărâtor până ce în preajma țării mele nu sunt destule armate
creștine, care să-mi sară în ajutor când oștile tătărăști sau ale
seraschierului de la Dunăre ar năvăli peste mine, căci singur
nu le pot ține piept. În clipa când, spre pildă, cetatea
Timișoarei va fi dobândită de serenisimul împărat, atunci pot
face, cu inima deschisă și fără nici un fel de teamă ori
șovăială, pasul ce mi se cere. Dar până atunci se cuvine să fiu
prudent… Apoi sunt trebuitoare niște neguțări, spre a lămuri
pe de-o parte dorințele mele, pe de alta să văd ce mi se oferă
în schimbul aderării… O luptă în van nu are rost. Trebuie mai
întâi să ajungem la o înțelegere…
Văzând că nu poate stoarce o făgăduială răspicată de
adeziune, iezuitul, răscolit de ciudă, se înfurie, dar făcu tot ce
putu să nu răbufnească, deși se vedea că colcăia în sine. L-ar
fi repezit pe domn, cum îi stătea de altfel în fire, dar își dădea
seama că nu avea cu ce să-l amenințe ca să-l constrângă.
Oricum din acea clipă Șerban vodă îi deveni profund antipatic
din pricina încăpățânării și îndărătniciei cu care-i stătea
împotrivă.
- Măria ta are dreptate, interveni cel de-al doilea
monah, minoritul conventual, pe ton mult mai concesiv.

195
 Spre deosebire de antevorbitor, el se adresă domnului
pe românește, spre surprinderea acestuia, care-și ridică
sprâncenele a surpriză și mirare, încrețindu-și fruntea.
- Serenisimul împărat s-a gândit la dificultățile
deciziei pe care trebuie s-o luați, de aceea în scrisoarea ce o
port eu, înălțimea sa încearcă a lămuri aspectele la care v-ați
referit și care vă stârnesc griji. După ce îi veți citi rândurile,
veți vedea ce vi se făgăduiește, dar și ce se cere din partea
dumneavoastră. Eu pot veni cu niște lămuriri la cele așternute
pe hârtie, măritul împărat onorându-mă cu mai multe
audiențe, în răstimpul cărora mi-a dezvăluit cum vede
deslușite anevoințele țărilor dunărene. De aceea este poate
nimerit să ne așezăm la o masă de neguțări și să dezbatem în
detaliu cele propuse de prea luminatul împărat, dar și
dorințele și obiecțiile dumneavoastră, găsind o cale de mijloc,
care să îngăduie încheierea unor învoieli. Deci rog pe Măria
voastră să binevoiască a mă primi zilele acestea spre a sta de
vorbă, ca să vă arăt ce așteaptă serenisimul Kaizer de la
dumneavoastră, iar dumneavoastră să arătați ce-i puteți oferi
în schimb și la care din cele înfățișate vă învoiți și la care nu.
Șerban vodă găsi felul temperat de a pune problemele
al franciscanului mult mai potrivit decât chipul brutal și
grosier de a le ridica ale iezuitului, care cerea ca totul să se
facă în chip repezit și fără a reflecta prea mult, de parcă s-ar
afla în fața unor ordine militare care nu se comentează, ci se
execută fără crâcnire, bătând călcâiele. Dacă cel dintâi
accepta că toate cerințele se cuvine să fie examinate, discutate
și neguțate în prealabil, poziție rațională și plină de bun simț,
celălalt înțelegea să transmită niște porunci inflexibile, pe ton
dictatorial. Ori dacă acesta exprima poziția oficială a
imperatorului austriac, era cazul ca să devină prudent, căci
risca să fie inclus într-o structură cazonă, care nu putea sluji
înălțării sale. Indispus de acest gând fugar, hotărî să scape de
cei doi străini.
196
 - Din păcate până la Paști nu cred că pot găsi vreme
pentru a neguța cu prea-cucernicia ta, se adresă el minoritului.
Dar imediat după aceea, adică de săptămâna viitoare, putem
începe discuțiile. Însă cred potrivit să ne lași scrisoarea
împăratului ca s-o cercetăm în tihnă până atunci. Astfel, în
clipa când vom începe tocmelile, vom ști mai limpede cum
trebuie să înțelegem și cum să punem problemele.
Apoi întorcându-se spre dregătorul care stătea pe o
latură a estradei tronului porunci:
- Postelnice Cârstea, ai grijă de a lua scrisoarea de la
cucernicia sa, ca să mi-o aduci mie, să o pot cerceta zilele
astea… Să dăm în cât mai scurt timp un răspuns potrivit… Iar
săptămâna viitoare, luni sau marți, smerite Giovanni Battista,
vei fi înștiințat când vom putea să ne întâlnim pentru neguțări.
Până atunci sunteți liberi, adăugă voievodul pentru a-i
concedia pe oaspeți.
- Aș mai avea o rugăminte, interveni iezuitul, care se
vedea că e nemulțumit că domnul, ca un executant supus ce-
ar fi trebuit să fie, nu se grăbise să declare, după citirea
scrisorii ce o purta, că aderă de îndată la Ligă.
- Te ascult!
- Urmează ca în scurt timp să mă înfățișez sanctității
sale, chir Dionisie Muselimes. În tratativele cu sanctitatea sa,
mă pot sluji de numele dumneavoastră, arătând că aderarea la
Ligă vine și ca un îndemn din parte-vă? Sper că înrâurirea
cuvântului nostru va crește dacă prea sfântul știe că și
dumneavoastră îl susțineți, fiind cunoscut că prea înaltul
chiriarh vă este rudă apropiată,47 lucru foarte apreciat de

47
Patriarh la începutul anului 1687 este Dionisie al IV-lea (1686-1687),
supranumit și Muselimes (Muslim) sau Seroglanul, rudă cu
Cantacuzinii, care urcase în acest an a patra oară în scaunul de
patriarh. În a doua parte a anului este urmat în păstorie de patriarhul
Iákovos - Iacob (1687-1688), care urcă a treia oară în scaun. În sfârșit,
197
serenisimul împărat și de eminența sa, nunțiul papal
Buonvisi.
- De bună seamă că te poți sluji de numele meu. Mai
mult chiar. Mâine trebuia să plece un olăcar de-al nostru
pentru a duce unele scrisori capuchehaiei ce o avem așezată
la Țarigrad. E vorba de logofătul Pârvu Cantacuzino, un
nepot dinspre frate-meu Drăghici. O să-i poruncesc slugii
mele ca să vă slujească de călăuză și de apărător. Voi scrie și
nepotului ca să vă dea tot ajutorul de care este în stare, pentru
ca să vă puteți încheia cu bine misiunea. Vă va pune în
legătură cu toți cunoscuții noștri din împărăție, fie că e vorba
de slujbașii patriarhiei ecumenice, de ambasadorii acreditați
ai țărilor Europei sau de dregători ai stăpânirii. De asemenea
aveți încuviințarea mea de a locui la seraiul nostru din
Stambul, dacă lucrul vă e folositor și pe plac.
Apoi făcând un gest larg cu mâna, le dădu de înțeles
celor doi că se pot retrage, iar acești, după ce se închinară
printr-o adâncă temenea, ieșiră.
Bineînțeles că voievodul nu avu răbdarea de a amâna
cercetarea scrisorii primite pentru după Paști, cum zisese.
Doar câteva ceasuri mai târziu porunci să i se înfățișeze
grămăticul de latină, ca să-i citească mesajul împărătesc,
tălmăcindu-i-l chiar ici-colo, unde simțea că spusele i se
păreau nelămurite. Slujbașul se ivi destul de repede. El lucra
de mai mulți ani la cancelarie, încă de pe vremea când aceasta
era condusă de stolnicul Constantin Cantacuzino, care de
altfel îl și năimise, lucru pentru care omul îi rămăsese profund
recunoscător. Așa că nu trebuie să mire că a doua zi măruntul
truditor de cancelarie avu grijă să-și înștiințeze fostul staroste,
căruia i se simțea dator, asupra răvașului primit de domn și a
cuprinsului acestuia.

după el, pentru doar câteva luni, va urma Callinicus al II-lea (1688),
care se așază acum în scaun întâiași dată.
198
 Scrisoarea era lungă, emfatică și pretențios scrisă. În
esență Șerban vodă era îndemnat să se alăture neîntârziat și
fățiș Ligii Sfinte și oștilor austriece în înaintare, printr-o
adeziune totală și deschisă, acceptând augusta protecție
imperială, adică în fapt suzeranitatea Austriei habsburgice și
supunerea totală la ordinele acesteia. Deci, la drept vorbind, i
se cerea să schimbe jugul otoman cu cel austriac. În schimb i
se promitea „securitate și protecție”, dar făgăduiala era pur
formală și fără suport real, de vreme ce în acea clipă oștile
imperiale se găseau cam departe, dincolo de Transilvania,
prin părțile Ungariei de jos. Apoi era întrebat în ce consta
planul său de ridicare a popoarelor creștine din Balcani și ce
mijloace îi stăteau la îndemână pentru realizarea acestui plan
de răscoală generală. În sfârșit i se cereau lămuriri despre
resursele de care dispunea și le putea pune la îndemâna
eliberatorilor. Adică era iscodit în legătură cu rezervele de
bani și de alimente pe care și le adunase spre a le jertfi
susținerii trupelor imperiale, dar și despre spațiile de
încartiruire pentru iarnă pe care le putea oferi și cât de
cuprinzătoare erau acestea. Însă surpriza neplăcută era că se
omitea să se precizeze ce primea în schimbul aderării
imediate și fățișe la războiul antiotoman.
S-ar fi așteptat ca să i se făgăduiască în termeni fermi
titlul de conte pentru el și întreaga sa familie, să i se promită
posibilitatea de a găsi adăpost în imperiu în cazul unui eșec
al luptelor și să i se propună tronul bizantin, fie și numai prin
aluzii. Faptul că se formulau numai cerințe pe care să le
împlinească, fără cea mai vagă referire la recompensele cu
care va fi răsplătit, îl nemulțumi. Avea sentimentul că e tratat
ca o slugă care e pusă la treabă, și atât. Nici pe departe nu se
întrevedea că i s-ar propune o eliberare, ci mai degrabă se
neguța cu el schimbarea unei vasalități cu alta, a unui jug
opresiv cu altul. În plus lucrurile pluteau într-un general
insuficient concretizat. Adevărul era că scrisoarea îl cam
199
dezamăgea. După citire porunci să-i fie lăsată pe masă în
odaie, pentru a se mai uita peste ea.
Cum isprăvise răfuiala cu frații pentru moștenirea
părintească, odată cu începutul Săptămânii Luminate
atmosfera liniștindu-se, se putu reîntoarce cu toate forțele la
anevoințele guvernării și la visul său măreț de a ajunge pe
tronul Bizanțului renăscut. Dar această din urmă grijă nu se
mărginea doar la întâlnirea cu solul împărătesc, căruia îi
făgăduise primirea în audiență. Fusese vestit că la București
sosise și episcopul catolic de Nicopole, care slujise mai
înainte și de vicar general al arhiepiscopului de Sofia pentru
Țara Românească, motiv pentru care continua să se ocupe de
soarta catolicilor din această din urmă țară, pe care căuta să o
smulgă de sub ascultarea arhiepiscopului, mai marele său,
spre a o trece sub ascultarea sa. Era vorba de un călugăr
bulgar din ordinul observanților, pe nume Anton Stepančić.
Acesta se lăuda că e implicat în organizarea unei ample
ridicări a bulgarilor împotriva împărăției semilunii, de aceea
Șerban îi acorda o deosebită atenție, primindu-l adesea la
Curte când se ivea prin țară. Îl socotea cumva pereche cu
Gheorghe Brancović, alt protejat al său, care se declara
despot al sârbilor, a căror răscoală de eliberare pretindea că o
pregătește. Cei doi închipuiau pârghia prin care socotea că
poate coordona o mișcare a creștinilor balcanici împotriva
Turciei.
Auzind că bulgarul ajunsese din nou în țară, se grăbi
să-l primească, chiar înaintea solului Kaizerului. Acesta se
plânse că valiul Rumeliei pare-se că prinsese de veste de
uneltirile sale și încerca să-l prindă, de aceea fugise din sus
de Dunăre, căci Ungrovlahia ieșea de sub ascultarea sa,
atârnând de seraschierul de Silistra. Șerban vodă îi făgădui
din nou protecție, la Curtea sa putându-se socoti aflat la
adăpost de orice prigoană sau urgisire. I se va oferi dorita

200
ocrotire, fiind ascuns de ochii celora care încercau să-l prindă
și să-i facă rău.
Abia în Miercurea Luminată domnul își făcu vreme
pentru întrevederea cu solul împărătesc. Nu-l mai primi
distant, din înălțimea tronului, ci îi făcu cinstea de a-l pofti
într-una din sălile de audiență, și anume în aceea amenajată
cu mobilier apusean, încât cei doi puteau sta confortabil la o
masă, în jilțuri căptușite cu catifea.
Oaspetele arăta sărăcăcios îmbrăcat, întrucât purta
doar rasa sa monahală legată cu o funie peste mijloc, așa cum
impunea datina celor cuprinși în ordinul minoriților, dar chiar
sărac nu era și nici de neam prost. Dânsul se născuse ca fecior
mai mic al unui marchiz italian. Era vremea când nobilimea
apuseană urma cu rigurozitate principiul dreptului primului
născut. Adică, atunci când un nobil avea mai mulți fii, pentru
a evita fărâmițarea proprietății, băiatul cel mare rămânea
singurul moștenitor al averii părintești și al titlurilor, ceilalți
fiind fie meniți călugăriei, fie se înscriși în armată, găsindu-
și astfel o cale, cât de cât onorabilă, de supraviețuire.
Giovanni-Batista ca frate mai mic, în temeiul acestei tradiții,
trebui să se împace cu soarta călugăriei, încât de la 12 ani se
pomeni dat la mănăstire. Dar fratele moștenitor al averii
părintești, rămas marchiz, își luase angajamentul de a se
îngriji de acest frate oropsit și îi trimitea din timp în timp un
stipendiu. Apoi el primea niște bani de întreținere și de la
Propaganda Fide, organizație care-i coordona pe misionarii
catolici răspândiți în lume, iar acest din urmă ajutor îi era
acordat chiar și în clipa de față, când nu mai slujea ca
misionar, ci se ocupa doar de mijlocirea unor legături
diplomatice. Așa că sub rasa sărăcăcioasă, la cureaua
pantalonilor, purta legată o pungă doldora cu bani, ce-i
asigura o anume bunăstare, ridicându-l cu mult deasupra
acelora din jurul său. Dar în ciuda acestei prosperități și a
originii nobiliare, el păstrase înfățișarea unui călugărul
201
smerit, care umbla înveșmântat doar într-o rasă grosieră de
lână de oaie și încălțat numai în sandale.
- Am citit cu luare aminte scrisoarea împărătească, dar
sunt puțin surprins și nedumerit că mi se cere ca pur și simplu
să mă alătur pe față și pe deplin legiunilor creștine, fără ca
lucrurile să fie îndeajuns pregătite, își arătă nemulțumirea
principele. Declarându-mi neatârnarea față de Înalta Poartă și
ascultarea față de Sfântul Imperiu, țara mi-ar fi deîndată
cotropită de oștile tătarilor din Bugeac și de cele ale
seraschierului de la Silistra. Iar eu ar trebui să pribegesc
grabnic, căutându-mi undeva un adăpost de surghiun. Ori
serenisimul împărat nu-mi garantează nici măcar un loc de
refugiu! Deci ceea ce mi se cere este să mă jertfesc fără rost
și fără folos, primejduindu-mi-se doar viața. Împlinirea unor
asemenea cerințe este pe cât de riscantă, pe atât de lipsită de
orizont, neînlesnind înaintarea oștilor împărătești, ci
dimpotrivă! Se uită cu totul de primejdia tătară!
- Trebuie să vă mărturisesc că vă dau pe deplin
dreptate, știind prea bine ce înseamnă primejdia tătărască, cât
și cea turcească. Când mă găseam la Galați, eu însumi am fost
victima unei invazii tătare. Atunci am fost jefuit de toate
bunurile și abia am putu scăpa cu viață și nerobit. După aceea,
de spaimă, am hălăduit o vreme în Ardeal, la Slimnic. Apoi,
în vremea domniei din Moldova a vărului dumneavoastră
Dumitrașco Cantacuzino, deși eu nu am fost atins de răul
tătarilor, mulți cunoscuți au pătimit amarnic de pe urma
nogailor ce băteau Moldova în lung și în lat, urmărind pe
Ștefan Petriceicu vodă. Groaznică sărăcie și foamete s-a
dezlănțuit atunci de pe urma năvălirilor tătărăști, că
ajunseseră unii să mănânce carne de om la frigare! Sunt
lucruri ce nu se pot uita! Apoi am fost robit și de turci,
încăpând sub stăpânirea seraschierului de Silistra. Norocul
meu a fost că sunt cunoscător al mai multor limbi, încât pașa
m-a folosit ca dragoman, drept care starea mea a fost una, aș
202
zice, fericită. Dar nu tuturor năvala sa le-a adus o soartă
ușoară; vai lor, sărmanii, câți au scăpat cu viață! Că nu trebuie
uitat că mulți au pierit cu prilejul unor asemenea năvale. Deci
știu prea bine că primejdia tătară și cea turcească sunt reale și
groaznice, mai ales cea dintâi și vă înțeleg îngrijorarea. Cu
toate acestea poate vă temeți prea mult. Trupele împărătești
sunt totuși destul de aproape, deci vă pot fi de ajutor…
încercă călugărul franciscan să-i respingă argumentația. În
vara trecută generalul Scherffenberg a ajuns până aproape de
Sibiu. Apoi alte trupe creștine împânzesc Ungaria de jos. În
toamna trecută s-a dobândit victoria de la Seghedin. De altfel
chiar înainte de a pleca din Viena, eminența sa, cardinalul
Buonvizi, milita pe lângă împărat pentru reluarea luptelor,
deci capitolul bătăliilor cu turcii, al unei vijelioase ofensive
nu e închis! De aceea de altfel, în temeiul acestui gând am
fost trimis și eu aici. Venirea mea exprimă dorința reluării
înfruntărilor din vara și toamna trecută, reluare ce trebuie
pregătită și cu sprijinul Măriei tale.
- Depărtarea față de oștile de sprijin rămâne totuși
mare, iar intervenția lor neîntârziată, nesigură. Ajutorul, chiar
de s-ar dori să-mi fie dat, ar sosi mult prea târziu, și asta dacă
ar reuși să răzbată, deși foarte probabil va fi oprit pe lungul
drum ce-l are de străbătut. Nu cred că mă pot angaja la o
aderare decât în clipa când oștile serenisimului împărat vor
ocupa Timișoara, iar avangărzile lor vor ajunge la Orșova,
deci vor fi în imediata mea vecinătate, iar mie mi se va
garanta un refugiu sigur în Ardeal sau în Banat, sub aripa
trupelor eliberatoare. De altfel nici stăpânirea asupra
Transilvaniei nu este încă deplină, încât să se poată conta pe
de-a întregul pe ea, iar eu să pot nădăjdui că aș găsi ocrotire
peste munte. Deci înainte de a face eu pasul hotărâtor și aici
ar trebui să se limpezească lucrurile.

203
 - În vara asta nădăjduiesc că se va ajunge și acolo, își
arătă speranțele monahul, neavând un argument mai
concludent.
- Apoi nici raporturile cu Sfântul Imperiu nu mi se par
tocmai limpede înfățișate. Se vorbește de o recunoaștere a
suveranității imperiale din parte-mi, de augusta protecție de
care mă bucur, fără a o concretiza în drepturi și îndatoriri de-
o parte și de alta. Deci afirmația e foarte generală, și
neangajantă. Ea ar trebui descrisă mai nuanțat, înșirând în
concret drepturile și îndatoririle de ambele părți. Eu spre pildă
aș dori să obțin independența țării sub dinastia mea, sau, cel
mult, un ușor protectorat creștin, care să implice doar plata
unui mic tribut, în schimbul căruia să beneficiez de un sprijin
militar și de un loc de refugiu sigur, dacă situația o va impune.
- Mai mult decât făgăduiește Majestatea sa în cele
scrise, nu pot nici eu făgădui, mărturisi plin de sinceritate, de-
a dreptul naivă, monahul. N-aș dori să sădesc iluzii
zadarnice…
Șerban vodă, ascultându-l, trebui să constate că
bonomul călugăr papistaș nu era împuternicit de împărat să
poarte tratative pe cont propriu, dându-i-se libertatea de a
alege între niște opțiuni, în cuprinsul unor anumite limite. El
era și rămânea purtătorul unui mesaj pe care-l putea explicita,
justifica, dar nu putea ieși din litera lui, dându-i altfel de
nuanțe. Deci neguțarea unor tratative nu se putea face cu el,
neavând competența de a devia de la cele riguros stabilite,
nelăsându-i-se un câmp între hotarele căruia să poată oscila,
funcție de contraargumentele ce i se aduceau. Totuși
principele continuă întrevederile cu monahul, cerându-i doar
explicitarea unor detalii, așa cum rezultau ele din discuțiile
avute cu împăratul, dar nu i se păreau destul de clar exprimate
în textul care i se prezentase, întrucât le surprindea doar
rezumativ. Drept care îl va chema și în zilele următoare, cel

204
puțin ca să fie deplin lămurit, cum trebuie să priceapă
propunerile și îndemnurile din scrisoarea primită.
De altfel, văzându-l om cumpănit, cu judecata
limpede și pătrunzătoare, îl va provoca la diferite discuții
adiacente, care păreau abateri de la subiect. Astfel într-o zi
împinse discuția într-o altă direcție.
- Poate că însăși Liga ar trebui întărită, chiar înainte
de a mi se cere mie să mă alătur ei. Chiar în lăuntrul alianței
se simt slăbiciuni, dacă nu și o anume dezbinare. Spre pildă
Polonia ar putea fi mai fermă. Se mișcă destul de greoi… zise
la un moment dat Șerban vodă, care căuta pretexte pentru a
justifica neaderarea sa imediată la Liga Sfântă.
- Situația din Polonia o cunosc prea bine, căci în
toamna trecută măritul crai Sobieski m-a luat în suita sa,
poruncindu-mi să-l însoțesc în retragerea din Moldova. Când
am ajuns la Liov Alteța sa era destul de bolnav, încât nu cred
că va putea porni prea curând un nou război. De altfel în seim
a apărut un curent foarte puternic, care militează pentru
încheierea unei păci cu Turcia, ceea ce ar închipui o catastrofă
pentru Ligă, care practic s-ar dizolva. De altfel și regina
susține încheierea păcii cu otomanii, dornică de a urma
politica Franței, de unde este de baștină. Încât cu părere de
rău trebuie să mărturisesc că nu se pot pune mari speranțe în
sârgul Poloniei de a dărâma imperiul musulman. Apoi regele
Sobieski pare destul de supărat că Austria nu se mulțumește
numai cu cucerirea Ungariei, ci voiește să se întindă și asupra
Transilvaniei și a țărilor de dincoace de munți, țări la care
năzuiește dânsul. Deci pricini de harță sunt îndeajuns! De
altfel Alteța sa m-a trimis la sfârșitul anului trecut ca sol la
împăratul Leopold tocmai pentru a sonda putința încheierii
unei înțelegeri separate cu Turcia, care să fie încuviințată de
Austria. Împăratul m-a primit de patru ori în audiență pentru
a cerceta starea craiului polon și dorințele sale. Cel mai pornit
împotriva încheierii păcii cu Turcia este eminența sa
205
cardinalul Buonvisi, care slujește la Viena de nunțiu
apostolic. Un puternic îndemn de a vă alătura Ligii, vine din
parte-i. Îi sunteți prea bine cunoscut în urma laudelor pe care
vi le-a adus groful Csáki. Deci situația din Polonia e pe
muchie de cuțit. Tot în Austria zace toată nădejdea…
- Dar poate n-ar fi lipsit de rost ca să fie atrași
moscalii48 la acest război de zdrobire a împărăției otomane,
sugeră Șerban vodă într-o altă convorbire.
- Nu cunosc decât din auzite starea acestei împărății,
încât nu sunt în măsură să dau cele mai bune povețe. Ceea ce
știu este că acolo se bat pentru putere neamurile celor două
soațe ale penultimului țar, Alexei întâiul. E vorba de seminția
Miloslavski-lor și cea a Narâșkini-lor. Pentru a ajunge la
împăcare, fiecare dintre tabere și-a ridicat un țar în frunte, iar
cei doi aleși domnesc, chipurile, împreună de vreo 5 ani,
șezând pe două tronuri lipite între ele într-o ciudată
îngemănare de frați siamezi. Deci zișii monarhi arată ca niște
avortoni crescuți laolaltă, cum nu s-a mai pomenit nicăieri în
lume. De altfel după cum am auzit, cel mai vârstnic dintre
țari, care e trecut de vreo 21 de ani, deci părelnic e om în
depline puteri, nu e însă întreg la minte. După ce e sărac cu
duhul, se zice că este aproape orb și puțin lovit de dambla.
Nici nu prea poți să te înțelegi cu el, dânsul nefiind în stare
nici măcar să stea bine în picioare și să umble. Celălalt, frate
vitreg cu cel dintâi, e un copil nevârstnic, care să aibă cel mult
vreo 15 ani, deci lui mintea n-a apucat să i se coacă, nefiindu-
i încă crescută și întregită pe deplin. Deci un țar e slab de
minte și unul fără minte, încât te întrebi cum or putea niște
capete goale cârmui o ditai împărăție?! Și moscalii și-au dat
seama de impasul la care s-a ajuns, drept care o soră bună a
celui dintâi, Sofia Alekseievna pe nume, a fost ajutată să ia
puterea. Ori nu știu cât de destoinică poate fi o femeie ca să

48
Rușii.
206
ție frâiele unui neam, când nici măcar nu stă în tron, ci
ascunsă în dosul său. E o vorbă ce zugrăvește starea de lucruri
ce s-a născut: „poale lungi și minte scurtă”. Deci până ce nu
se va limpezi starea cârmuirii lumii din răsărit, slabă nădejde
ca Rusia să poată sluji Liga. Cum spuneam și altă dată,
singura nădejde e Austria și cumva Veneția, care nu face nici
ea prea multe, înfundându-se în războaiele din ținuturile
grecești ale Balcanilor. De aceea cred că e bine să acceptați
cât mai repede augusta protecție a împăratului Leopold, care
nu vă poate fi decât benefică.
- Da, la drept vorbind auzisem că acea împărăție din
zările răsăritului are trei capete, dar nici o minte întreagă, râse
în batjocură domnul. Dar cum, din spatele celor trei, alții
conduc țara, poate că s-ar putea totuși înfăptui ceva…
- Oricum, eu nu cred că muscalii vor înainta prea
curând spre Balcani. Ultimele lupte de care știu, fiind pe
atunci încă misionar în Moldova, s-au dat la Cehrin, sub
înaintașul acestor trei țari îngemănați. Ori acestea au fost
pierdute de moscali și încă într-un chip destul de ciudat. Se
spunea la vremea aceea că generalul care conducea pe ruși s-
ar fi lăsat cumpărat de vizir. Deci nu numai instituția țarului
e putredă, ci putreziciune se întinde și mai jos, ajungând până
la rădăcină…
- Pare-se că mai an s-a stârnit totuși o harță cu hanatul
tătar din Bahcisarai, care este atârnător de Turcia, făcu
voievodul, fără a mai insista asupra temei.
În altă zi, Șerban vodă, ca să sondeze cum era privită
de împărat înălțarea sa în eventualul tron bizantin ce s-ar
putea crea în curând, deschise discuția despre răscoala
creștinilor aflați sub stăpânire otomană, pe care ar putea-o
declanșa și coordona prin interpușii ce-i stăteau la îndemână
și aveau relații în lumea de dincolo de Dunăre. De altfel la
asemenea discuții fură invitați de câteva ori și episcopul
catolic de Nicopole, Anton Stepančić și Gheorghe Brancović,
207
pentru a sublinia prin prezența lor înrâurirea domnului asupra
populațiilor de din jos de marele fluviu.
- Eu pot dezlănțui în orice clipă o răscoală a tuturor
creștinilor din Balcani, va zice între altele, într-una din
întâlnirile următoare, principele.
- Sunt încredințat de acest lucru. Asupra lui mi-a atras
atenția însuși serenisimul împărat, cât și eminența sa,
cardinalul Buonvisi, aflat ca nunțiu apostolic la Viena. Ba a
făcut-o și groful Csáky, cu care am avut de asemenea prilejul
de a vorbi, și care vă este un fidel apărător și lăudător. Dânsul
mi-a atras atenția asupra acestei posibilități, prin legăturile ce
le aveți. De altfel și aici, în onorata dumneavoastră Curte, am
avut cinstea de a întâlni pe Excelența Sa Gheorghe Brancović,
cunoscut ca despot al sârbilor, și pe smeritul episcop de
Nicopole, Eminența Sa Anton Stepančić, fruntaș de seamă al
bulgarilor catolici și pravoslavnici, ce năzuiesc să-și
dobândească libertatea. Prezența lor la poala domniei tale
sunt dovada vie a înrâuririi de care vă bucurați printre cei ce
stau gata să se răzvrătească. Iar din câte mi-a zis mai ieri
gospodin Brancović, în toamna trecută ați sprijinit răscoala
sârbilor din Banat condusă de Novać Petrovici. Păcat că beiul
Timișoarei i-a pus capăt…
- Ei bine, dacă voi declanșa această uriașă mișcare, nu
e clar cum voi fi răsplătit… Având înrâurire asupra acestei
părți de lume, mi se pare firesc să mi se încredințeze și după
eliberarea ei un rol pe măsura eforturilor făcute de mine…
Ori în scrisoare văd că sunt doar întrebat ce pot să fac spre a
ridica la luptă Balcanii. Dar aici se opresc lucrurile. Nu se
spune ce va fi mai departe…
- Totuși, dacă ați fost atent, Maiestatea sa, preaslăvitul
împărat Leopold, atât în scrisoarea încredințată mie, cât și în
aceea dată confratelui meu Dunod, care a plecat spre
Constantinopol, sunteți numit „ilustru general și comandant
militar al Sfântului Imperiu”, cinste care vă obligă, și vi se
208
lăsă deplina facultate de a neguța cu populația balcanică spre
a o îndruma pe calea răzvrătirii și a o aduce, prin sârgul
dumneavoastră, sub ascultarea împărătească.
- Dar după eliberare această populație, fostă
aparținătoare de imperiul bizantin de odinioară, are nevoie de
o îndrumare, de o cârmuire destoinică. Ori despre aceasta nu
se scapă nici o vorbă, după cum se așterne tăcerea asupra
rangurilor ce mi s-ar dărui ca răsplată a sârgului meu și a
legăturilor mele cu cei sloboziți. S-ar cuveni ca asupra acelora
pe care eu i-am îndrumat în luptă, să mi se dea drept de
cârmuire. Deci, odată cu restaurarea vechiului Bizanț, se
cuvine a înălța un împărat în noul scaun ce s-ar crea…
Monahul, care cunoștea prea bine visele lui Șerban
vodă, fie de pe vremea când era misionar în Moldova, fie în
urma discuțiilor cu Csáky, nu prea avu replică, căci nu
primise împuternicirea de a promite principelui scaunul ce s-
ar ivi în urma cuceririlor. Putea spune doar că răsplățile nu
vor lipsi și că vor fi pe măsura frumoaselor sale fapte. Dar
asemenea vorbe mari sunau totuși a gol, lucru de care își
dădea seama oricine. Oricum călugărul era conștient că
pentru imperiali adeziunea cât mai neîntârziată a lui Șerban
vodă era de o importanta capitală, căci imperiul avea o nevoie
disperată de alimente, de bani și de locuri de iernat pentru
trupele sale, dificultățile nelipsind de fel. De aceea, fără a
deveni pătimaș și cicălitor, încerca să-l convingă pe Șerban
vodă să intre cât mai repede în acțiune, dedicându-se Ligii.
În pline tratative cu Del Monte, va sosi la București
un curier rapid de la Țarigrad, venit în mare grabă. Aducea cu
sine niște scrisori din partea capuchehaiei, în care
îndepărtatul sfetnic lămurea cum cheltuise banii ce i se
încredințaseră, și anume, arăta că mituise o seamă de slujbași
al căror nume îl și înșira, alăturând fiecăruia atât suma dată,
cât și serviciul obținut. Domul făcu semn să-i fie puse aceste

209
cărți pe masă și porunci să fie chemat un grămătic spre a i le
citi mai apoi pe îndelete.
În continuare mesagerul prezentă și o scrisoare
primită din partea ambasadorului Angliei, cu rugămintea de a
fi trimisă mai departe prin curierii domnești ce se îndreptau
spre vecinii din apus, până ce, din aproape în aproape, va
ajunge în final la destinație. Pe aceasta voievodul o încredință
imediat despecetluitorului tocmit încă de fratele său, stolnicul
Constantin, de pe vremea când conducea cancelaria
domnească, și al cărui rost era acela de a deschide scrisorile
ce treceau prin tară, de a le copia și decodifica, având însă
grijă de a pecetlui originalul la loc, dar în așa fel încât urmele
violării să nu fie vizibile. Astfel se puteau afla noutățile pe
care ambasadorii de la Poartă le comunicau monarhilor lor de
acasă. Deci se poate spune că despecetluitorul și
decodificatorii întruchipau un soi de incipient serviciu
muntenesc de spionaj.
Dar știrile scrise nu închipuiau lucrul cel mai
însemnat pe care curierul îl avea de împărtășit. Coborând
prevăzător tonul, slujbașul, după ce predă scrisorile, îi lămuri
tainic principelui că veștile cele mai însemnate sunt acelea pe
care avea poruncă să le transmită prin viu grai. Stăpânul său
se ferise să le aștearnă pe hârtie, ca nu carecumva, căzând în
mâna cuiva, să devină periculoase capete de acuzare
împotrivă-i. Șerban vodă, apropiindu-se de curier ca să-i audă
mai bine șoaptele, îl privi întrebător și curios.
- Măritul boier vă înștiințează că vel vizirul Sari
Süleyman pașa a început să strângă oaste pe domoalele coaste
ale maidanelor dinspre apus de cimitirul Eyüp Mezarliği, de
dinafara zidurilor cetății. Se zvonește că locul s-ar fi umplut
de corturi, de oameni și de cai. Lumea e încredințată că
măritul dregător vrea să-și ia revanșa pentru înfrângerile
suferite în anii trecuți. Gătirile de război cică sunt în toi. Nu
e însă limpede încotro vor fi mânate oștile, deci spre ce loc se
210
va îndrepta atacul. Oricum, e neîndoielnic că e gândită o
înfruntare cu Austria, nu cu Polonia, cu care pare-se că se
trage nădejde de a se ajunge la pace, către care îndeamnă din
răsputeri și împuternicitul regelui Ludovic al XIV-lea, iar
autoritățile otomane par înclinate să țină seamă de povețele
sale… Ori Lehia n-ar trebui zgândărită acum de aliați, spre a
nu fi împinsă spre acest pas nedorit, lucru pe care pare-se
Austria nu-l prea înțelege…
Isprăvind ce avea de spus, curierul se retrase de-a-
ndăratelea spre ușă, temenindu-se adânc, socotind că și-a
încheiat misiunea. Șerban vodă, rămas singur în spătăria
mică, căzu pe gânduri, dar nu apucă să chibzuiască prea mult
la cele auzite, că se ivi grămăticul pe care-l chemase ca să-i
citească scrisorile capuchehaiei. Ascultând detaliile privind
modul de cheltuire a banilor pe care i-i trimisese, principele,
care nu avea cele mai bune păreri despre oamenii care-l
slujeau, își zise în gând, nu fără o anume pornire malițioasă:
„Oare câți din banii înșirați aici au ajuns la slujbașii
turci și câți se vor fi lipit de buzunarele sale?”
Pufnind nemulțumit pe nas, făcu micului slujbaș semn
că poate să plece, căci ceea ce îl preocupa cu adevărat în acea
clipă nu era chipul în care i se cheltuiseră banii. Atenția îi era
captată de vestea năucitoare privind mobilizarea ienicerilor și
spahiilor. Era o știre de însemnătate deosebită, care trebuia să
ajungă neîntârziat la Viena, prevenindu-l pe împăratul roman
asupra primejdiei care se ițea în zare. Ba era chiar cazul ca să
se zorească, ca să fie încununat de meritul de a fi primul care-
i împărtășea noutatea, ceea ce îi sporea, și lui, dar și veștii,
valoarea. Dacă nu se grăbea, un altul putea să-i fure avantajul
întâietății. Din păcate în acea clipă cunoștea prea puține
detalii asupra războiului proiectat, ceea ce făcea ca știrea să
nu fie întreagă, pricină din care serviciul său n-ar fi fost
apreciat în toată deplinătatea lui, căci rămâneau o seamă
întreagă de întrebări cheie fără răspuns. În primul rând se
211
cuvenea să afle unde avea de gând să atace marele vizir Sari
Süleyman Pașa, neprețuitul său protector. Apoi trebuia știut
și cât de mari vor fi fost forțele de care dispunea, dar totodată
și când avea de gând să pornească la drum.
Voievodul prinse a se plimba frământat în lungul
odăii, gândindu-se cum să formuleze informarea către
împăratul nemțesc, în așa fel încât lipsurile din știre să bată
cât mai puțin la ochi. Amână luarea unei hotărâri pe a doua
zi. Între timp îi fu prezentată și traducerea scrisorii
ambasadorului englez la Țarigrad, care fusese decodificată.
Ea confirma mobilizarea trupelor dincolo de zidurile de
apărare ale orașului, anunțată de capuchehaie. Singura
noutate o închipuiau bănuielile ambasadorului în legătură cu
locul unde se puteau desfășura bătăliile. Dânsul era
încredințat că înfruntarea se va petrece undeva din sus de
cetatea Belgradului sârbesc, probabil la Sonbor sau Sobotka,
oricum din jos de Seghedin, în partea de miază-zi a eyaletului
Eğri.
A doua zi începu instruirea unui curier care urma să
plece la Viena. Nu avea de gând să-i încredințeze vreo
scrisoare cu explicații, aceasta putând fi compromițătoare
dacă ar fi căzut în mâna cuiva răuvoitor. Iar spionii turcești,
cei ai lui Apafi sau ai lui Sobieski mișunau peste tot. Omul
urma să-l caute pe groful Csáky căruia să-i înfățișeze știrile
prin viu grai, cu rugămintea de a le împărtăși imediat, cu toate
detaliile, pe căile cunoscute de el, împăratului roman,
arătându-i totodată că veștile vin din București, prin sârgul
neobosit al principelui muntean, neclintit în credința sa față
de creștini.
Dar nu apucă să isprăvească cu lămurirea
mesagerului, care trebuia să-i învețe pe de rost spusele încât
să le înfățișeze fără nici un greș și fără nici o schimbare
grofului ungur, că fu înștiințat că la Curte tocmai trăsese un

212
agă al tefterdarului49, venit într-un suflet de la Stambul. Îl
primi în grabă, amânând discuția cu slujbașul. Turcul îi
înfățișă porunca de a aduna imediat zaharea50 preț de vreo
două sute cinzeci de pungi, pe care să o trimită neîntârziat
spre cetatea Belgradului. Era vorba de a face rost de câteva
sute de saci de orz și de făină de grâu. Cheltuiala făcută cu
procurarea zaharelei urma a fi scăzută din haraciul pe care
țara îl avea de plătit în acel an. Deci zvonul războiului se
confirma, ba era sugerată chiar și direcția către care erau
îndreptate bătăliile.
Se întoarse la curierul său. Îl mai puse să repete încă
odată vorbele pe care trebuia să le înfățișeze grofului István
Csáky. Ba mai adăugă și veștile din urmă, despre cererea de
zaharea. Mulțumit, îi porunci omului să ia drumul cel mai
scurt cu putință spre Viena și să călărească fără întrerupere,
pentru a-și atinge cât mai repede ținta. Pentru a scurta cât mai
mult calea îi porunci să treacă pe la Orșova în Banat și de aici
să încerce să se strecoare, făcând-o pe bănățeanul, din
eyaletul Timișoarei spre liniile austriece. După ce se va
înfățișa grofului Csáky să se aștepte să fie chemat și el de
feluriți slujbași împărătești, poate chiar de Maiestatea sa,
pentru a da o seamă de noi lămuriri. Să înștiințeze de
asemenea că, imediat ce va afla mai multe detalii, principele
va trimite noi curieri cu vești proaspete, întregitoare.
Știrea adusă făcu oarecare vâlvă în palatul de la
Hofburg, încât banalul curier fu înfățișat de groful Csáky
chiar împăratului Leopold, care-i făcu cinstea unei audiențe.
Ungurul sluji de altfel și ca tălmaci cu acest prilej. Împăratul
fu impresionat plăcut de primirea știrii și socoti că laudele
care i se aduceau lui Șerban vodă erau pe deplin întemeiate.
Acesta se dovedea un slujitor conștiincios, care-i recunoștea

49
În imperiul otoman echivalentul unui ministru de finanțe.
50
Provizii de alimente și furaje pentru armată.
213
protecția, supunându-i-se fără de crâcnire. Deci era de
așteptat să ridice cât mai curând armele împotriva suzeranului
păgân, pentru a trece fățiș sub augusta sa ascultare.
După slobozirea mesagerului spre Viena principele
socoti potrivit să-l înștiințeze și pe Del Monte despre cele
aflate și de situația dificilă în care e pus de îndatorirea
strângerii zaharelei. Nu avea încotro și trebuia să o facă și pe
asta, dar credința sa față de liga creștină și față de împăratul
roman rămânea neclintită, cât și dorința de a sluji acestuia și
eliberării lumii creștine de sub jugul semilunii.
Încheindu-și neprevăzuta înștiințare despre războiul
devenit iminent, care închipuia cumva o abatere de la
neguțări, domnul se reînturnă la deslușirile pe marginea
chipului cum vede încheierea unei înțelegeri de colaborare cu
măritul împărat Leopold. Iar cum tema era destul de gingașă,
putând stârni nemulțumiri de cealaltă parte, discuțiile se vor
prelungi încă vreo două-trei săptămâni. Abia după jumătatea
lunii lui aprilie, mai precis în ziua a șaisprezecea a lunii,
Șerban vodă îl va încunoștința pe monahul sol că răspunsul
pentru împărat este în sfârșit alcătuit, în care el arată deslușit
ce mijloace îi stau la îndemână spre a ajuta Liga, cât poate
jertfi pentru ea, când i se poate alătura deschis și în ce
condiții, cum înțelege augusta protecție asupra țării sale,
versus independența. Dar pentru a nu exista dubii, unele
aspecte fiind prezentate poate prea fugitiv, putând naște
nedumeriri și întrebări, urmează să mai discute pe marginea
textului, pentru a-l clarifica pe deplin, încât, în clipa când îl
va susține în fața împăratului, să poată lămuri detaliile care ar
putea părea neclare. Deci voievodul îl mai chemă pe călugăr
alte câteva zile în fața sa, spre a-i explicita fiecare pasaj al
scrisorii sale, încât să-i fie foarte clar ce va adăuga oral pe
marginea celor așternute pe hârtie.
Textul pe care i-l înmâna era atât de amănunțit, cu
prevederi atât de precise și de răspicate, fără a indica vreun
214
minimal sau maximal în limita cărora să se poată desfășura
tratative încercând a obține doar cât e posibil, încât el tăia din
nou orice putință de negociere purtătorului, care rămânea și
de astă dată un simplu curier, care putea doar explica cu
detalii suplimentare cele încredințate hârtii, fără libertatea de
a angaja niște înțelegeri pe cont propriu.
Monahul înțelesese din capul locului că împăratul
năzuia să-și impună o dominație totală asupra țării, dorind o
aliniere deplină și fără condiții a domnului, care să se supună
ca unui ordin militar, stând drepți și bătând călcâiele, fără să-
i pese de riscurile la care se expunea acesta și omenirea ce o
cârmuia, dacă îi urmau dispozițiile. Lumea acelor locuri
îndepărtate de la hotarele împărăției trebuia doar să-i execute
fără de crâcnire poruncile, chiar dacă asta îi putea aduce
pieirea. Pentru voia sa augustă, Șerban și toți supușii săi nu
aveau decât să se jertfească, cântându-i imnuri de slavă!
Așa că lui Del Monte i se părură firești obiecțiile și
rezervele principelui, pe care în fundul sufletului, ca om
cinstit și drept ce era, nu putea decât să le încuviințeze, dar
totodată era conștient că împăratul va fi decepționat și
nemulțumit, ba poate chiar foarte supărat, că nu obținuse
alinierea necondiționată, la ordinul pe care-l dăduse. Deci ca
mijlocitor se vedea pus în situația dificilă de a fi acuzat la
Viena că nu-și îndeplinise misiunea încredințată. În ciuda
acestor neplăceri cu care prevedea că se va alege, suflet curat,
sincer și generos fiind, îi va făgădui lui Șerban vodă:
- O să încerc să vă ajut în măsura puterilor mele, căci
știu cât de greu este traiul pe aceste meleaguri și cât de amărât
este poporul cu atâția asupritori turci și tătari pe cap, căci
jumătate din viață mi-am petrecut-o aici și m-am legat de
oamenii locului. Îi prețuiesc nespus și nu pot dori decât să le
fiu cât de cât de folos, ferindu-i de nenorociri. O să înfățișez
deci scrisoarea Măriei tale, sârguind să o lămuresc cât mai

215
deslușit, încât s-o fac înțeleasă până în adâncurile ei, iar
cerințele ce se fac să primească încuviințarea.
Șerban vodă înclină a mulțumire din cap. Italianul,
sărman marchiz eșuat, se dovedea a fi cu mult bun simț, de
aceea îi inspira o deplină încredere, despărțindu-se de el cu
sentimentul că are în față un prieten vrednic de toată stima, în
ciuda înfățișării sale deosebit de modeste, de om de rând,
lipsit de orice însemnătate. Arăta, e drept, destul de jalnic în
veșmântul său cenușiu de pânzătură groasă de lână, țesută
grosolan la un simplu război țărănesc și încălțat în sandale de
duzină. Totuși, deși nimic din aspectul său nu sugera vreo
aură aristocratică, nobiliară sau de deosebită distincție, prin
el se putea ajunge la marele împărat al creștinătății!
Datorită prelungirii discuțiilor de explicitare impuse
de principe, datorită pregătirilor de călătorie, datorită
ocolurilor pe care trebuia să le facă spre a evita pe cei care ar
fi dorit să oprească solia și să prindă scrisoarea ce o purta,
monahul va ajunge la Viena abia în 12 iunie, adică după
aproape două luni de la pecetluirea scrisorii la București.
Deși neguțările cu călugărul minorit se purtaseră într-
o taină deplină, deseori discuțiile dintre el și domn
desfășurându-se între patru ochi, deci fără martori, stolnicul
Constantin Cantacuzino, deși surghiunit, izbuti să afle în
detaliu tot ce se spusese și mi ales ce se hotărâse. Cel care-l
informă fu grămăticul de limbă latină din cancelaria
domnească, care fusese însărcinat să redacteze scrisoarea de
răspuns către împărat. Simțindu-se îndatorat stolnicului care-
l tocmise cu ani în urmă la Curte, nu va întârzia să-l înștiințeze
de tot ceea ce fusese pus ca să scrie.
Iar stolnicul, pe măsură ce afla detaliile celor
convenite cu solul, pufnea nemulțumit. Deși în acea clipă
fratele nu se aliniase pe deplin cerințelor împărătești, era
evident că va face pasul de supunere ce i se impunea, dacă i
se vor accepta și îndeplini cerințele ridicate. Deci Șerban
216
vodă ducea neamul spre o iminentă catastrofă. Într-un viitor
nu prea îndepărtat luptele din Ungaria, din ținuturile sârbești
și din Ardeal amenințau să se extindă sau chiar să se mute cu
totul în Ungrovlahia, a cărei pustiire o vor pricinui. Deci era
vremea ca Șerban vodă să fie îndepărtat din scaun, dacă se
dorea salvarea țării. Dar cum se putea face acest lucru? Din
nou puse această întrebare fratelui său Mihai și din nou
acesta, zâmbind cinic, va replica:
- Nu există decât o singură cale, aceea de a-l ajuta pe
Șerban ca să nu mai fie...
- Poate că ai dreptate, dar cum să facem? E totuși
fratele nostru…
- Cred că și ție cunoscută o vorbă din popor: „Frate,
frate, dar brânza-i pe bani”. Deci sunt împrejurări în viață
când înrudirea, oricât de apropiată, nu mai are însemnătate …
Trebuie să treci dincolo de ea, dacă te supui legilor ce
ocârmuiesc lumea…
- Dar „ajutorul” de care vorbești, nu i-l putem da chiar
noi, neavând cum ne apropia. Oare de cine ne-am putea sluji?
De paharnicul Barbu Urdăreanu, proaspătul ginere al lui
Șerban, nu poate fi vorba. El sigur nu ar otrăvi vinul
domnului. În primul rând omul se simte prea îndatorat
socrului, pentru cinstea făcută. Apoi e un om plin de ifose și
de fandoseli, sufocându-te cu mulțimea cugetărilor despre
cinstea, firea dreaptă, purtarea sa fără de cusur și
neîngăduința față de săvârșirea vreunei greșeli care i-ar știrbi
bunul renume. Nici pe stolnicul Diicu Rudeanu nu putem
pune temei. Cum e numit în dregătorie de abia câteva luni,
desigur că se va feri să făptuiască un lucru care ar putea dăuna
stării de abia dobândite. Iar de a ne sluji de ajutoarele lor
dregătorești, de vtori ori treti stolnic sau paharnic, mi se pare
de asemenea primejdios. Sunt prea îndeaproape privegheați
de mai marii lor, și poate și prea legați de acești, încât o vorbă
scăpată față de ei ar răzbate imediat până la stăpânii lor,
217
ajungând în cele din urmă la domn. Soluția rămâne găsirea
unui medic care să se lase cumpărat. Trebuie să încercăm să-
l atragem pe doftorul Pylarinos, mai ales că în ultima vreme
pare a fi căzut din grații, deci supărat pe principe…
Spătarul clătină a încuviințare din cap, fără a mai face
vreo adăugire. Stolnicul era însă frământat sufletește, apăsat
de greutatea hotărârii care-i stătea în față, încât mintea îi
clocotea. Oare chiar trebuia făcut groaznicul pas, nu mai
putea fi evitat?! Clipa unei alegeri, pe cât pe de dramatice pe
atât de oribile, venise deja? Nu se mai putea afla altă ieșire și
nici temei pentru vreo amânare? Cum nu găsi un răspuns
zbuciumului său lăuntric, după un răstimp îndelungat de
tăcere se reînturnă la sumbrele gânduri dintru început:
- Grijile noastre nu se pot mărgini la atâta. Nu este de
ajuns ca Șerban să dispară. Locul său nu poate rămâne gol.
Trebuie așezat cineva în scaun și încă un înlocuitor, care să
fie nu numai destoinic, ci și dornic ca să domnească. Pe
deasupra să fie o fire ce-a știut a întinde în jurul său o țesătură
destul de întinsă de relații, care să-i îngăduie a urca și a se
menține în tron. Dar pe cine am putea aridica? Eu nu doresc
să ajung acolo, și, după cum te cunosc, nici tu nu ai asemenea
năzuință. Atunci? Feciorii mei sunt încă prea mici, iar tu nu
ai decât un băiat și acela… tot nevârstnic… se bâlbâi
stolnicul, parcă înecându-se în cuvintele ce le rostea.
Brusca bâiguială nu era întâmplătoare. Voise să
adauge „și acela cam sărac cu duhul, sărmanul, încât numai
de domn nu e bun!”, căci într-adevăr fiul spătarului era cam
nătâng și de tot slab de minte, dar în ultima clipă își dădu
seama că, continuând, își brusca fratele, răscolindu-i
suferința, așa că se opri din vorbă, pierzându-se într-o
bolboroseală nedeslușită.
- Nu cred că boierii alegători vor a se încurca cu niște
prunci fără de experiență în împrejurările încurcate de acum,

218
când oști năvălitoare pândesc la hotare și-ți trebuie ceva
îndemnare ca să preîntâmpini invaziile.
Spre a-și continua judecata așa cum o închipuise
dintru început, se făcu a uita că veacul al șaptesprezecelea era
veacul în care pe multe tronuri fuseseră promovați copii. Nu
mai departe decât sultanul Mehmed al IV-lea, ai cărui supuși
erau în acea clipă, urcase în scaun la vârsta de numai șase ani,
iar în urmă cu șaizeci și patru de ani Radu Mihnea își
aridicase feciorul, Alexandru Cuconul51, de numai
doisprezece ani, chiar în scaunul Bucureștean, aflat în
discuție, el trecând în Moldova.
- Iscodind după o ieșire, nu văd cu putință decât una
singură… Nepotul nostru dinspre sora Stanca, vel logofătul
Constantin Brâncoveanu. E de bărbat în toată firea, așezat și
plin măsură în tot ce face, cu îndemnare în ale cârmuirii și ale
neguțărilor cu potrivnicii creștini. Și-a dovedit priceperea ca
dregător, are trecere printre boieri și, în la urma urmei din
cimotia noastră, deci aflat sub înrâurirea amândurora, încât
nu ne pierdem locul, ajungând în starea de prigoană
nenorocită de acum...
- Da, poate că ai dreptate… Cred că am putea
îndupleca boierii ca să-l primească, cedă spătarul Mihai, iar
noi am ajunge la conducere dimpreună cu el, căci e destul de
docil și ascultă de sfatul nostru…
Malițios, adăugă însă în sinea sa: „Fiind feciorul tău
de suflet se află sub înrâurirea ta, iar nu și a mea, încât tu îl
vei mânui după voie. Dar să nădăjduim că noi doi vom fi la
un gând, neapărând pricină de supărare…”

51
Alexandru Coconul (n. 14 august 1611 – d. 26 iunie 1632, probabil
otrăvit) a fost domn în Țara Românească între 14 august 1623 și 3
noiembrie 1627, iar în Moldova încă înainte de jumătatea lunii iunie
1629, până la 29 aprilie 1630.
219
 - Deci te învoiești cu folosirea sa! În acest caz nu
rămâne decât să discutăm și cu el, ca să-l înduplecăm să ni se
alăture… O să grijesc eu de acest lucru…

Dar neguțările cu solul împărătesc nu închipuiau

singura grijă a voievodului în acea primăvara a anului 1687.
Nu uitase cele raportate de căpitanul Cobză despre prietenia
apropiată dintre Iacobos Pylarinos, protomedicul său de
curte, și fratele său Constantin, care îi devenise în ultima
vreme un dușman destul de înverșunat. Iar medicul, oscilând
între el și stolnic, îi apărea ca o ființă tot mai nesigură, poate
chiar infidelă, pe care nu se poate conta. Nu uita că Grigore
Ghica fusese otrăvit prin mijlocirea medicului său chiar din
porunca sa. Deci era conștient de riscul ce-l închipuia
menținerea în preajma sa a unui om în care nu putea avea
încredere. De aceea, după moartea mamei sale, pentru a
născoci motive de a-l îndepărta, nu încetase cu reproșurile pe
care le revărsa cu duiumul asupra grecului italienizat:
- Sunt profund dezamăgit că nu ai putut lecui banala
răceală a mamei! Nu mă așteptam la asemenea eșec din partea
unui medic cu pretenții și studii înalte făcute la Padova. Atâta
nepricepere și neîndemânare nu e de trecut cu vederea. Îmi
pare rău că ți-am dat-o pe mână. Babele ce-o îngrijeau mai
înainte de bună seamă că ar fi fost în stare să dea de cap răcelii
până la urmă.
Iar lucrurile nu fuseseră rostite o singură dată, ci erau
repetate stăruitor nu numai în fața înalților boieri de divan, ci
chiar și a slugilor, încât bietului medic îi venea să intre în
pământ de rușine, ajungându-i peste puteri ca să mai suporte
jignirile și umilința. Și-ar fi luat lumea în cap, numai ca să
scape de calvarul înjosirilor pe care se vedea silit să le înghită.
Abia aștepta să fie concediat ca să poată pleca, dar se părea
220
că Șerban vodă nu intenționa să-l alunge, întrucât îi făcea
plăcere să-l canonească, batjocorindu-l. De altfel, pentru a
adânci și mai mult jignirea și disprețul, în ultimele luni nici
nu mai era chemat el la căpătâiul domnului când acesta avea
atacuri de gută, ci locul lui era luat de o seamă vraci oploșiți
la Curte, mulți fără nici un fel de învățătură, care împlineau
îndatoririle meseriei după ureche. Atunci când Pylarinos, ne-
mai-rezistând, se jelui lui Șerban vodă pentru ofensele pe care
era silit să le suporte, domnul i-o taie scurt:
- La drept vorbind nici pentru boala mea nu mi-ai
putut da un leac care să mă scape de dureri, afară de sfatul de
a ține post cât mai mult, chiar și în perioadele de frupt. Halal
de așa povață. Dacă postul e calea de izbăvire, mai bine
vorbesc cu un popă, mai priceput decât tine în privința
posturilor!
Bietul om fierbea. Într-o vizită la Mărgineni, se plânse
stolnicului Constantin și fratelui său Mihai:
- Zău, am ajuns la exasperare. Cred că am început să-
l urăsc pe principe. Oricum, gândesc că cel mai bine ar fi să
plec în lume, să mă duc încotro oi vedea cu ochii! Nu mai pot
răbda. Zi de zi aceeași poveste: cum de n-am putut-o salva pe
mama dumneavoastră. Dar Dumnezeu mi-e martor că am
făcut tot ce omenește era cu putință. Nici un alt medic din
lume n-ar fi putut-o vindeca.
- Te înțeleg, Șerban e o fire greu de suferit. Nu uita că
nici eu nu pot să-i încuviințez felul de a fi și de a vorbi. Nici
eu nu pot spune că-l mai iubesc. De aceea de altfel sunt
surghiunit la moșie de câțiva ani! Asta mi-a fost osânda. Ție
ți-a sortit altă pedeapsă, a neîncetatelor umiliri. Poate ar
trebui să ne unim puterile spre a lupta împotriva lui, mergând
chiar până la nimicirea sa.
- Nu știu dacă pot merge atât departe, se detașă oripilat
medicul, cuprins de o înfiorare ce-i trecu în lungul șirei
spinării, când auzi de propunere. Mai bine plec în lume.
221
Oriunde voi găsi o casă mare care să aibă nevoie de un medic
bun. Lumea nu se sfârșește cu această mică Curte princiară.
- Oricum, gândește-te la ce ți-am propus. Cuvântul
meu mea rămâne neclintit, spusele mele nefiind răbufnirea
unei clipe trecătoare de furie, ci rodul unor cugetări temeinice
și așezate… Șerban, deși mi-e frate și ar trebui să mă simt
legat de el, a devenit o primejdie pentru noi toți,
amenințându-ne viitorul și de aceea trebuie făcut ceva
împotrivă-i. E un lucru pe care nu-l mai pot ascunde.
Medicul, văzând că se cam îngroașe gluma, lucru ce
putea închipui chiar o creștere a primejdiei pentru el, își lăsă
supărarea baltă și se grăbi să se întoarcă în cetatea de scaun.
Giovanni Battista Del Monte, ca vechi slujbaș al
bisericii papistășești, cât stătu în București, găsi găzduire la
Bărăție, în chiliile zidite în jurul micului așezământ catolic
din târg. Aici, avea prilejul de a se vedea aproape zilnic cu
confratele său bulgar observant, episcopul de Nicopole,
Anton Stepančić, cu care stătu de destule ori de vorbă despre
putința de a răscula pravoslavnicii bulgari împotriva
împărăției otomane, catolicii fiind destul de puțini în ținutul
vecin, încât ei contau prea puțin în ansamblul unei răzvrătiri.
Sud-dunăreanul, prin înflăcăratele sale cugetări despre
ridicarea pe care o proiecta, îndreptățea deci nădejdile
domnului de a se putea erija cât de curând în coordonatorul
unei mișcări de eliberare a Balcanilor, își zicea călugărul
italian, ascultându-l. Drept care, sub această înrâurire, Del
Monte se arăta încredințat că în umbra lui Șerban vodă se
încheagă într-adevăr o uriașă apostazie, care sta să
răbufnească din clipă în clipă, părere pe care o va împărtăși
plin de convingere autorităților de la Viena, când va ajunge
acolo.
Dar tot aici, în mica bisericuță catolică din Bărăție,
apărea din când în când și protomedicul Curții, Iacobos
Pylarinos, căci, deși grec de origine, era de credință catolică,
222
căci crescuse mai mult prin Veneția și prin împrejurimile ei,
întrucât insula Kefalonia, locul său de baștină, era colonie a
republicii lagunelor. Deci medicul și călugărul franciscan
aveau prilejul de a se întâlni destul de des la slujbe și mai ales
după sfârșitul acestora, când puteau sta de vorbă pe îndelete.
Bineînțeles că prin iscoade Șerban vodă află de aceste
întâlniri, lucru care nu numai că-l îngrijoră, ci chiar îl
indispuse, și asta din cel puțin două pricini.
În primul rând pentru că simțise că se produc niște
scurgeri de informații către fratele său legat de tratativele
duse cu Del Monte, desfășurate uneori numai între patru ochi,
deci fără martori ce puteau trăda, și, cum nu descoperise rolul
nefast al grămăticului de latină, își închipui că scăpările s-ar
produce în răstimpul întrevederilor dintre călugărul minorit,
peste măsură de încrezător și naiv, și medicul său, pe cât de
infidel, pe atât de perfid. Iar acesta din urmă, după ce, plin de
viclenie îl trăgea de limbă pe tântul de monah, turna toate cele
iscodite fratelui său înrăit întru vrăjmășie. Drept care, stăpânit
de aceste temeri, principele îi recomandase călugărului să o
cam rărească cu întâlnire cu medicul și mai ales să nu-i
împărtășească acestuia nimic din ceea ce discutau ei. Del
Monte se jură că, din cele ce sfătuiseră împreună, nu a
povestit absolut nimic lui Pylarinos, numai că voievodul nu-l
credea, socotind că doar se scuză, ca să scape de acuzații.
Suspiciunile și temerile lui Șerban vodă erau totuși cu
totul neîntemeiate, căci Del Monte, o fi fost el sincer și puțin
naiv în felul său cinstit de a fi, dar nici prost și nici limbut nu
era, încât, atunci când trebuia, știa să fie peste măsură de
discret, ferindu-se de a bate toba. Dar această greșită orientare
a suspiciunilor principelui îi va sluji grămăticului de latină
pus să redacteze răspunsul către împărat, căci el va ieși cu
totul din vizorul atenției sale, încât și-a putu continua
nestânjenit, până la capăt, vânzarea, rămânând nedescoperit.

223
 Apoi al doilea motiv de supărarea era legat de
împrejurarea că Șerban vodă se temea că prin mijlocirea
grecului italienizat la urechea monahului ar putea ajunge
unele informații nedorite. Era vorba de veninoasele bârfeli ale
ostilului său frate și ale unor răuvoitori, pe seama asprimii pe
care o dovedea, cât și a actelor sale de autoritate, deosebit de
dure, de tiranice și necruțătoare. Apoi pe această cale putea
răzbate și zvonul despre pretențiile sale de independență pe
care le opunea poftelor autocratice ale împăratului nemțesc,
căci dânsul năzuia să obțină sprijin habsburgic, dar
păstrându-și libertatea. Relația cu Austria o dorea în chipul
unei alianțe de la egal la egal și în nici un caz ca o totală
subordonare, devenind o simplă provincie a puterii
cuceritoare. Nu dorea în nici un caz să ajungă la gradul de
servitute și oprimare care fusese impus până în acea clipă lui
Apafi. Dar nu era nimerit ca lucrul să fie prea explicit explicat
nici trimisului imperial și cu atât mai puțin stăpânului său de
la Viena, lucrul amenințând să-i monteze pe cei doi
împotrivă-i. Deci pentru a zăgăzui clevetelile de acest soi, ce-
ar putea ajunge la urechile lui Del Monte, era de dorit ca
tăifăsuirile cu medicul să înceteze.
Oricum, în ciuda intervențiilor principelui, legăturile
dintre cei doi străini se menținură, chiar prin simplul fapt că
medicul se ducea la slujbele ținute la Bărăție. De altfel scurt
înainte de Rusalii52, în clipa când se puse problema ca Del
Monte să părăsească Bucureștiul, Iacobo Pylarinos se arătă
interesat de plecarea sa, exprimându-și dorința de a-l însoți,
căci se hotărâse în sfârșit, sătul de umilințe, să abandoneze și
el Curtea și pe ingratul principe. Călugărul acceptă însoțirea,
socotind că fiind doi, e mai ferit de atacul unor tâlhari.

52
În anul 1687 Rusaliile (adică praznicul Pogorârii Sfântului Duh,
sărbătorit la 50 de zile după Paști) cad în duminica de 14 mai.
224
 Când călugărul îi împărtăși lui vodă că s-ar putea să
facă drumul dimpreună cu medicul, îngrijorarea principelui
ajunse la culme. La început acesta se opuse însoțirii,
încercând să-i dovedească că grecul poate închipui un pericol
pentru împlinirea misiunii sale, căci pare-se acesta făcea jocul
cuiva, nefiind prea limpede pentru cine lucra. Locuise o
vreme la Țarigrad, și avea prieteni pe acolo, în slujbe din cele
mai înalte. Apoi e în prieteșug și cu stolnicul Constantin,
fratele său, un antihabsburgic convins și pe deasupra dușman
al său, chit că erau neamuri din cele mai apropiate. Deci
grecoteiul ar putea fi interesat ca să pună mâna pe scrisoare
spre a o folosi în slujba celor de care era în taină legat.
Minoritul conventual mărturisi că e îndeajuns de
bătrân și are destulă experiență cu oamenii chiar prin meseria
căreia i se dedica de-o viață și nu se prea înșela asupra lor. Nu
medicul îl mânuia pe el, ci lucrurile se petreceau taman
invers, chiar dacă aparențele puteau sugera altceva. Ba era
chiar bine ca lucrurile să pară astfel. Apoi era mai nimerit să
călătorească împreună ca niște particulari oarecare, ce-și
caută un rost în lume. Atrăgeau mai puțin atenția asupra lor.
Oricum călătoria nu o putea face călare pe cai de
poștă, căci era dăruit cu prea puțin spirit cazon. Și desigur nici
medicul n-ar fi rezistat multă vreme în șa. Dar nici să umble
cu careta poștei nu era nimerit, căci atunci trebuia să țină
scrisoarea princiară în bagaje, deci cumva la vedere și la
îndemâna unor răufăcători. Drept aceea hotărâse să cumpere
o cocie la care să înhame cai de olac, pe care să-i năimească
pe drum, din poștă în poștă. Având o cocie a sa, putea ascunde
scrisoarea în peretele sau în podeaua trăsuricii, în bagajele
sale negăsindu-se nimic compromițător, el fiind pe de-a-
ntregul „curat”. Singur el ar fi cunoscut taina ascunzătorii și
al cuprinsului acesteia. De bună seamă nici medicul nu va ști
nimic, dânsul servind, fără să-și dea seama, de paravan
misiunii încredințate lui. Vor părea un popă sărac și un vraci
225
concediat, plecați în lume să-și caute norocul, în nădejdea
unei căpătuieli. Deci Măria sa să nu ducă grijă. Răspunsul
menit Maiestății sale este pus la adăpost de primejdii și de
pierdere. După îndelungi cumpăniri, principele se lăsă
înduplecat, deși acceptă situația cu o strângere de inimă,
stăruind încă odată ca monahul să fie foarte prudent, neîncetat
cu ochii-n patru, căci în medic nu se poate avea nici cea mai
mică încredere.
Deci până la urmă cei doi străini vor pleca împreună,
primind cuvenita încuviințare. Drumul lor va fi însă foarte
lung și ocolit, căci din capul locului hotărăsc să evite
Transilvania, mai ales la insistența călugărului, deși prin țara
de dincolo de munți puteau ajunge mai de-a dreptul la Viena.
Solului i se părea însă primejdios să treacă pe aici, căci craiul
Mihály Apafi, deși încheiase de vreo doi ani un tratat de
alianță cu Șerban vodă, pare-se că nu îi era deloc prielnic,
socotind că munteanul îi susține pe austrieci în dorința lor de
a subjuga Ardealul. Se știa că îl pârâse de mai multe ori la
Poartă, învinuindu-l de hainie. Deci, spre a-l da de gol, ar fi
fost interesat să pună mâna pe o scrisoare ce dovedea fără
putință de tăgadă că-și trădează stăpânii otomani. Ori Del
Monte avea toate motivele să se teamă că, trecând munții, va
atrage atenția spionilor voievodului de la Alba Iulia, care îl
vor aresta și, torturându-l, vor scoate de la el textul înțelegerii
convenite cu principele.
De altfel nu excludea că spionii craiului, aflați desigur
la Curtea de la București, să-l fi reperat deja și să-l
urmărească chiar și în afara ținuturilor stăpânite de mai
marele lor. Se putea aștepta să fie atacat și jefuit indiferent de
țara prin care trecea. De aceea ceruse lui Șerban și o scrisoare
de acoperire către împărat, cu banale formulări de
complezență, care să nu spună în fond nimic, netrădând nici
un secret. Pe aceasta urma s-o poarte în sân, ca pe un lucru la
care ar ține nespus de mult și pe care e gata să-l apere cu
226
prețul vieții, în vremea ce scrisoarea adevărată, cea privind
tratativele legate de discutarea suveranității, o va ascunde în
podeaua cociei, lămuri el. Dacă era prins, cădea numai
scrisoarea din urmă, al cărei conținut nu era primejdios, încât
era ferit și el și Șerban vodă de riscul unor grave acuzații.
Apoi, dacă lua calea Ardealului trebuia să treacă
hotarul dintre ținuturile stăpânite de turci și cele ale
austriecilor tocmai în zona în care erau concentrate din anul
trecut oștile celor două puteri, întrucât acolo se dăduseră
bătăliile din urmă, și era de așteptat ca odată cu venirea verii
tot aici să reînceapă hărțuielile. Ori niște străini ce rătăceau
taman pe meleagurile pe care se aștepta dezlănțuirea unor
bătălii puteau stârni suspiciuni, socotind că sunt puși pe
iscodit. Ori atunci de bună seamă exista primejdia de a fi luați
temeinic la cercetat, lucru pe care desigur nu-l puteau dori.
Pentru a se feri de aceste neplăceri, cei doi călători vor
face un larg ocol, trecând prin Moldova lui Dimitrie
Cantemir, încă prieten cu Șerban vodă, prin Polonia lui Ioan
Sobieski, membru al Ligi Sfinte, deci un aliat și nu un dușman
al Austriei, și prin Ungaria de Nord, ultima stăpânită statornic
de habsburgi. Deci pe acest drum nespus le lung se bucurau
de avantajul de a nu întâlni vrăjmași care să-i suspecteze ori
să-i aresteze. Prin urmare băteau o cale care pentru ei era mult
mai sigură și lipsită de primejdii. Cel mult puteau fi victima
spionilor puterilor adverse, Apafi ori turcii otomani, care,
dibuindu-i, nu era exclus ca să-i urmărească. Dar Del Monte
socotea că a ascuns destul de bine scrisoarea cu neguțările
purtate cu Șerban vodă, încât chiar și în această situație putea
spera să scape destul de ușor, înșelându-și potrivnicii.
Hurducați zdravăn de nenumăratele hârtoape ale
lungului lor drum, cei doi călători ajunseră abia după mai bine
de o lună la Viena. Monahul se va opri aici, prezentându-se
neîntârziat la porțile mărețului palat imperial al Hofburg-ului.

227
 Însoțitorul său va își va continua însă călătoria până la
Veneția, trecând trudnic și munții Alpi. Ajuns în însorita
Italie, va intra în slujba unui negustor foarte bogat, Francesco
Morosini pe nume. De altfel, la câteva luni după sosirea sa,
noul său ocrotitor va fi ridicat la rangul de doge al Veneției53,
slujbă pe care acesta o deține până la sfârșitul vieții.
Proaspătul diriguitor al republicii lagunelor era un războinic
bătăios, iar medicul se va vedea nevoit să-și însoțească noul
stăpân în numeroasele expediții pe care le va desfășura pe
întinderile Balcanilor. La un moment dat va participa chiar la
asaltul asupra Atenei, când venețienii bombardând Acropola
cu tunurile de pe mare, aruncă Partenon-ul în aer, căci turcii
foloseau vestitul templu drept pulberărie. Ori niște ghiulele
bine țintite pare-se că aprinseră praful de pușcă.
După pieirea noului său protector, lucru petrecut
șaisprezece ani mai târziu, medicul se va vedea silit să-și
reînceapă peregrinările prin lume, în căutarea unui alt stăpân
cu destulă dare de mână încât să-l poată răsplăti cu
generozitate. În preumblările sale va ajunge pentru scurtă
vreme, în timpul lui Brâncoveanu, din nou la București, unde
nu va întârzia însă prea mult, probabil apăsat de amintirea
neplăcerilor avute odinioară aici.
În fața domnului lăsat în urmă de cei doi călători
plecați la Viena, se vor ridica o seamă de noi griji. Pentru a-
și atinge mărețul vis de viitor împărat bizantin, dânsul trebuia
să fie cât mai bogat și mai puternic, lucru de care era conștient
dintru început și a cărui împlinire o urmărise de decenii. Un
pas spre sporirea averii îl făcuse chiar lunile trecute,
spoliindu-și frații. Acum trebuia să consolideze ceea ce
obținuse cu complicitatea lașă a divanului, cu atât mai mult
cu cât începuse să simtă că neamurile cârtesc în ascuns

53
Devine doge al Veneției în 3 aprilie 1688, deținând funcția până în 6
ianuarie 1694, când moare.
228
împotrivă-i, cum îl înștiințaseră o seamă de pârâtori și
iscoade.
Pentru a se înstăpâni pe le satele și moșiile ce-i
reveniseră după noua împărțeală, hotărî să facă o seamă de
lucrări de construcție și amenajare în cuprinsul lor, mai ales
că, apropiindu-se vara, vremea devenise prielnică pentru a
împlini asemenea treburi. Ca ispravnici ai muncilor plănuite
va numi o seamă dintre nepoții săi dinspre frații morți,
Drăghici și Matei, căci acestora nu prea le dijmuise părțile
deținute anterior procesului, încât i se păreau mai accesibili,
fiindu-i mai puțin ostili, căci noua împărțeală nu prea avusese
temei ca să-i nemulțumească. Cele mai ample lucrări le
întreprinse în satul Dobrăni, unde înălță casă de piatră, săpă
un iaz, ridică niște acareturi, mai ales că nepotul numit
ispravnic aici se dovedi peste măsură de destoinic,
întrecându-și cu mult verii ce fuseseră numiți ca să grijească
de celelalte namestii.
Apoi, pentru a pune temelie solidă unei dinastii a casei
sale și pentru a obișnui lumea ca să-i privească feciorul ca pe
un urmaș legitim la tron, a cărui îndreptățire nu se mai putea
contesta, își târî nevârstnicul băiat la toate ceremoniile de
Curte, născocindu-i îndatoriri ce le avea de împlinit ca viitor
stăpân al țării. Ba, pentru a-i statornici în fața divanului rolul
de beizadea moștenitoare și de viitor principe, îi așeză pe
estradă, alături de tronul său, un tron mai mic, pe care feciorul
era osândit să stea cât era ziua de lungă, spre disperarea sa, în
loc ca să fie lăsat să se zbenguie ca toți cei de vârsta sa.
Voievodul însă era neînduplecat. Lumea trebuia să se
obișnuiască ca să-l vadă neîncetat în fruntea trebilor de obște,
înfipt adânc în dezlegarea lor.
Dar grijile și străduințele sale nu se vor mărgini la
atâta, căci surprizele curgeau fără de încetare din toate părțile,
încât îi întorceau preocupările în direcții cu totul neprevăzute.
În primul rând primise noi știri de la Țarigrad, de la
229
capuchehaia sa și de la iscoadele ce le tocmise. Aflase vești
deslușite despre mulțimea oștenilor strânși în marginea
cimitirului Eyüp Mezarliği, despre tunurile mari și mici
adunate aici, despre direcția către care se vor îndrepta oștile,
despre plănuirile de luptă ale marelui vizir, protectorul său.
Încântat de cele descoperite, va trimite imediat un al doilea
mesager serenisimului împărat creștin, mesager care,
scurtând drumul tot pe la Rușava54 și prin Banat, va ajunge
cu mai bine de o lună și jumătate înainte de Del Monte la
Viena. El purta cu sine știri proaspete, care însă erau departe
de a mai închipui o surpriză, căci încă de la jumătatea lui
aprilie la palatul imperial Hofburg se întrunise un mare
consiliu de război, prezidat chiar de slăvitul chezar
habsburgic, în urma căruia căpeteniile militare stabiliseră
detaliile de organizare ale expedițiilor austriece din acel an,
după ce toate încercările Turciei de a încheia pace fuseseră
respinse, căci condițiile păreau prielnice unei victorioase
ofensive creștine pe întinderile pustei ungurești.
În primul moment am fi tentați să credem că, în
temeiul pârelor lui Șerban, căpeteniile austriece prevenite
asupra primejdiei închipuite de pregătirile de război ale
vizirului, s-ar fi întrunit în grabă spre a stabili planul prin care
să preîntâmpine asaltul otoman ce se pregătea. Închipuindu-
ne astfel mersul lucrurilor, am fi îndreptățiți să acordăm
principelui muntean un rol decisiv în desfășurarea
evenimentelor acelui an, faima sa la curtea vieneză fiind
nemăsurată.
Dar dacă luăm de bune zvonurile care circulau pe
atunci, se poate întâmpla ca lucrurile să se fi desfășurat taman
invers. Nu gătirile Turciei, mai mult sau mai puțin tainice, să
fi provocat ridicarea Austria, ci la mijloc să fie inițiativa
împăratului Leopold, fără legătură cu informațiile venite

54
Orșova.
230
dinspre potrivnic. Înaltul cap încoronat, văzând că vine
primăvara și că apar condiții climatice prielnice unor noi
bătălii, să fi hotărât să reia expedițiile din toamnă, finalizate
în chip atât de fericit cu căderea Budei și a Seghedinului.
Avea în fond toate motivele să spere că grozavele succese
repurtate atunci vor putea fi continuate. De altfel ideea unei
inițiative austriece a bătăliilor e întărită și de alte detalii. Nu
mai departe decât faptul că încă în decembrie 1686 groful
Csáki, iar câteva luni mai târziu Del Monte, sunt trimiși la
București ca să-l mobilizeze pe Șerban vodă, sugerează că
cercurile imperiale se gândeau la reluarea războiului, căci
altminteri aceste demersuri nu ar fi avut rost.
Iar dacă socotim că inițiativa austriacă stă la baza
redeschiderii conflictului, înseamnă că nu dinspre Turcia
pornește provocarea, ci că sultanul și vizirul, aflând prin
spionii lor că Austria pregătește reluarea luptelor, s-au văzut
siliți ca, în replică, să se pregătească și ei de război, deși în
sinea lor doreau să ajungă cumva la pace cu potrivnicii.
Astăzi e greu de spus care e varianta adevărată a
mecanismului declanșării conflictului militar din 1687, la fel
de greu fiind de stabilit și rolul real al lui Șerban vodă în
această conjunctură. Poate că rolul său să fi fost chiar nul,
războaiele reluându-se oricum, și fără pârele și avertismentele
sale. Neîndoielnic însă, chiar dacă rolul său era nul, atitudinea
sa, rapiditatea și exactitatea pârelor sale, zelul dovedit în
trădarea turcilor, au sădit în cercurile imperiale convingerea
că Șerban vodă se va alinia neîntârziat cererilor care i-au fost
înaintate prin monahul Del Monte, și-și va pune imediat la
îndemâna Ligii Sfinte atât oștile, cât și mijloacele bănești și
cele materiale de care dispunea.
Aceste convingeri optimiste făcură ca veștile aduse de
solia lui Del Monte să apară și mai dezamăgitoare decât erau
în realitate. Monahul ajunse în fața alteței sale, Leopold
întâiul, abia în 12 iunie. Citindu-i-se scrisoarea lui Șerban
231
vodă, măritul împărat se înfurie, căci nu se aștepta la atâtea
reticențe, mai ales după ce fusese convins că acesta nu i-ar
ieși din vorbă, ca un slujitor conștiincios și umil ce-i este, cum
își închipuise după ce-i ascultate pe cei doi curieri care-l
avertizau asupra pregătirilor ostășești ale marelui vizir.
Hotărî să-i dea neascultătorului principe o lecție
aspră, ca să știe pe viitor ce înseamnă nesupunerea la porunca
și la protecția sa augustă. Nici nu se punea problema unei
independențe a micii țări de la Dunăre, sau doar o ușoară
dependență, cumpărată cu un tribut minuscul. De dinastia
îndărătnicului slujbaș nici nu putea fi vorba! Dacă acesta voia
să fie consolidat în scaun și să i se confere ranguri nobiliare,
trebuia să fie mai supus, mai ascultător și mai aliniat.
Împăratul socoti că e chiar o obrăznicie din parte-i, că, în
condițiile în care cârcotește atâta, cuteza să ceară o diplomă
de înnobilare, voind să fie ridicat, nici mai mult, nici mai
puțin, decât la rangul de conte! Oricum, momentan nici nu
merita să-i dea vreun răspuns! Scrisoarea sa, cu atâtea cerințe,
era bună de aruncat la coș!! Nimic din ea nu se putea lua în
seamă, și nici nu va fi luat în seamă, dădu alteța sa sentința
finală! Iar Șerban vodă, după ce i se păruse cu câteva luni în
urmă de laudă, acum îi apăra ca o ființă cu fidelitate
îndoielnică, în care nu se poate avea prea mare încredere, căci
ridica prea multe pretenții de privilegii, dintre care destule de-
a dreptul agasante.
Imediat după plecarea primului curier la Viena,
Șerban se ocupă de procurarea zaharelei cerute de otomani.
Chemă pe vel vistierul Cârstea Popescu, pe care-l dublase
prin cumnatul său Ghețea Matei, ridicat la rang de vtori
vistiernic ca să-l supravegheze, și-i porunci să cumpere
neîntârziat făina și orzul dorite de tefterdar. Acesta se scuză,
arătând că în acea clipă tezaurul nu dispunea de suma
trebuitoare.

232
 - Împrumută grabnic banii lipsă de la veliții55 noștri.
Să te ajute și vtori și treti vistiernicii. Pentru recuperarea
datoriilor boierilor le făgăduiești îngăduința de a ține niște
județe de bir, din care să scoată ceea ce ne-au vărsat nouă.
Vor înfățișa vistieriei numai diferența dintre împrumutul dat
nouă și suma înscrisă la catastif pentru județul dat în grija lor.
În rest ce vor mai aduna în plus, e câștigul lor pentru ajutorul
ce ni l-au jertfit, cât și pentru truda strângerii dajdiilor. Vei
griji totodată și de găsirea carelor și căruțașilor ce vor duce
zahareaua până la Dunăre, spre a fi încărcată pe ghimii. Voi
numi eu boier care să privegheze mersul convoiul până la
locul orânduit.
După vreo săptămână primele sute de saci cu provizii
apărură în hambarele din partea gospodărească a ogrăzilor
Curții domnești, iar după vreo alte două săptămâni convoiul
de care vârfuite cu saci de făină și orz stătea gata de plecare.
O va porni în scârțâitul osiilor spre raiaua Giurgiului, și,
atingând cheiurile de la Dunăre, își va vărsa povara în
pântecele ghimiilor înșiruite în așteptare de-a lungul malului.
Pe măsură ce se încărcau, acestea porneau alene în susul
fluviului spintecând curentul, spre a ajunge la cetatea
Belgradului, aflată atunci sub stăpânire otomană.
Dar cărătorii nici nu apucară să-și isprăvească truda,
că la București sosi un alt agă, de astă dată trimis de kethuda
bey, adică de adjunctul marelui vizir. Acesta dădea poruncă
strașnică lui vodă să-și pregătească zorit armata, și, în fruntea
ei, să se îndrepte spre cetatea Belgradului, unde se va întâlni
cu oastea pe prea-luminatului vizir Sari Süleyman pașa. Să nu
cuteze a întârzia sau să se abată de la cele orânduite lui, căci
acolo unde-i stau picioarele îi va sta și capul.

55
(Despre boieri în evul mediu românesc) Care era de rangul întâi; boier
mare, care poate fi și deținător al unei dregătorii importante.
233
 Nu era prima dată că i se înfăța o asemenea cerință,
întărită cu năprasnice amenințări. Cu patru ani în urmă
primise taman aceiași poruncă, urmând a întâlni la Belgrad
pe însuși măritul sultan Mehmed al IV-lea și pe vizirul său de
atunci, Kara Mustafa pașa. Sub comanda acestuia din urmă
continuase drumul până la Viena, a cărei asediere era dorită
la acea vreme. Apoi în toamna anului abia trecut fusese silit
să-l trimită pe fratele său mezin, Iordache Cantacuzino, pe
care-l ridicase la rangul de vel spătar, să sprijine turcii în lupta
de la Seghedin, în care aceștia fuseseră zdravăn bătuți. Acum,
după trei sferturi de an, odată cu miezul verii, se vedea silit să
pornească din nou, el însuși, la luptă.56
Drept care, Șerban vodă își chemă imediat fratele
mezin vel spătar, și-i porunci să strângă granic seimenii,
dărăbanii, o seamă de lefegii și cetele boierilor, așezându-i pe
toți din jos de București, în șesul Copăcenilor, pe malul
Argeșului, spre a tăbărî lângă drumul Giurgiului, unde
trecerea râului e lesnicioasă, găsindu-se acolo pod ridicat din
vechime. Să aibă grijă de a-i orândui pe bresle ostășești, pe
bulucuri, cete, roate ori steaguri, statornicind pe cei ce vor
conduce feluritele pâlcuri de luptători. Până la începutul lunii
lui cuptor57 lucrurile să fie isprăvite, ca să poată purcede peste
câteva săptămâni la drum, fiind cale lungă de străbătut, iar de
furcă vor avea la trecerea Dunării, lucru care le va pricinui
ceva pierdere de vreme, zăbavă pe care trebuie s-o
recupereze. Să nu uite să-și cheme la război și cei doi frați
zurbagii, biv vel stolnicul Constantin și biv vel spătarul
Mihai, căci nu era înțelept să-i lase acasă neprivegheați, căci

56
După unele păreri Șerban vodă nu a participat la așa-zisele lupte de la
Mohács (de fapt de la Nagyharsány) din 12 august 1687, el rămânând
toată vara în expectativă în tabăra de la Adunații Copăceni, din jos de
București, de pe malul Argeșului, de unde doar a urmărit
evenimentele.
57
Iulie.
234
în lipsă, cine știe ce la mai putea trece prin cap să săvârșească.
Drept care în zilele următoare, pornind de la Curte, o mulțime
de curieri se împrăștiară pe întreaga întindere a țării, răscolind
toate satele de curteni și slujitori, cât și conacele boierești din
provincie.
În împrejurările în care sta să se dezlănțuie un nou
război cu Austria, pentru Șerban vodă era interesant de știu în
ce ape se scaldă vecinul Mihály Apafi. În răstimpul anului
trecut, al 1686-lea de la spăsenia lumii, în Ardeal se
petrecuseră lucruri multe și neprevăzute, care făcuseră
guvernarea dificilă și pricinuiseră tot felul de schimbări în
orientarea politică a principatului.
În primul rând, începând cu luna lui mai, țara fusese
străbătută și aproape pustiită de oștile austriece ale contelui
de Scherffenberg, compuse din peste 12 000 de infanteriști,
care erau însoțite de lefegii grofului Csáky István, un protejat
austriac care năzuia să dobândească fie cârmuirea Ungariei
pe cale de a se elibera, fie a unor părți din ea, deja stăpânite
de habsburgi, fie pe aceea a Transilvaniei. Cei doi năvălitori,
prin asaltul lor furtunos, încercaseră să pună mâna pe cetatea
Clujului și a Devei, dar în vălmășagul cotropirii ajunseseră
până în apropierea Sibiului, fără a putea pătrunde în vreunul
din orașele țintite. În vremea asta, delegații trimiși cu un an
înainte la Viena, speriați de năprasnica invazie, spre a opri
impunerea unor măsuri mai drastice împotriva craiului și a
supușilor săi, și spre a pondera implicațiile atacului, s-au
grăbit să semneze așa-zisul tratat hallerian, prin care Ardealul
se punea sub protecția Austriei, protecția însemnând de fapt,
în termeni eleganți de exprimare, să accepte recunoașterea
servilă a suzeranității Kaizerului. Deci la mijloc nu stătea
eliberarea țării, ci doar schimbarea jugului de opresiune. La
amenințările regelui Lehiei Ioan Sobiescki, că va ieși din Liga
Sfântă și va încheia pace cu turcii dacă austriecii nu renunță
la Ardeal, învingătorul Leopold fusese silit să-și retragă
235
armatele din Transilvania, fără să fi ocupat cele două cetăți
dorite și cedate lui prin tratatul semnat în grabă de
transilvănenii ajunși la curtea sa.
Dar în 1686 situația din Ardeal era și mai încurcată,
trecând dincolo de tulburările pricinuite de invazia contelui
von Scherffenberg, căci craiul Mihály Apafi, prin concesiile
făcute, în temeiul tratatului hallerian mai ales, în ciuda
ușoarei împotriviri pe care o făcea la înstăpânirea austriecilor,
era socotit de otomani preferatul acestora la tronul
ardelenesc, drept care ei îi vor opune, încă din răstimpul verii
de mai an, pe un anume Emeric Thököly, grof de prin Ungaria
de Sus, care conducea de ceva vreme lupta antihabsburgică a
curuților.
Nobilul cu pricina, încă din 1682 de pe când se
înfrunta cu austriecii legat de stăpânirea părții de miază-
noapte a Ungariei de altădată, pe care turcii nu putuseră să o
subjuge, începu a cocheta mai stăruitor cu sultanul, spre a-i
dobândi ajutorul. În nădejdea de a-și întinde stăpânirea și aici,
măritul Mehmed al IV-lea se grăbi să-l recunoască rege în
aceste ținuturi, ba slăvitul cap încoronat îi conferi și titlul de
principe al Transilvaniei, deși acolo domnea Apafi, care la
acea vreme putea fi socotit chiar fidel Înaltei Porți, încât
înstăpânirea grofului asupra meleagului din urmă era de tot
formală, menită doar să-i satisfacă orgoliul.
Dar Thököly, deși imediat după aceea obține unele
izbânzi asupra austriecilor, după victorioasa salvare a Vienei,
nefiind nici susținut îndeajuns de grofii regatului său, care nu
vedeau cu ochi buni apropierea de Turcia, nu se va mai putea
menține în scaunul recunoscut lui de necredincioși. Disperat,
încearcă unele negocieri cu împăratul Leopold, dar acesta îi
cere capitularea necondiționată. Nemaiputând face față
presiunilor creștine, se va refugia la otomani, dar cum aceștia
aflaseră de tratativele sale tainice cu habsburgii, furioși că
sunt trădați, îl vor întemnița.
236
 Cum confruntarea cu Liga Sfântă crea în anul 1686 o
situație peste măsură de dificilă pentru sultan, acesta se gândi
să-l folosească pe Thököly ca pion în luptele cu creștinii,
drept care nu numai că îl eliberă, dar, punându-i la îndemână
o mică armată, îl trimise în Transilvania unde tocmai hălăduia
contele de Scherffenberg, căruia Apafi nu găsea mijloace de
a i se împotrivi. Padișahul Mehmed al IV-lea spera ca
protejatul său să izbutească să ia tronul și să inițieze o politică
antihabsburgică mai fermă decât slabul voievod aflat în
scaun. Din păcate groful nu se dovedi a fi la înălțimea
speranțelor puse în el, expediția sa eșuând în chip lamentabil.
Practic deci, în anul trecut, se putea socoti că în
Ardeal, disputându-și drepturile, se înfruntau două
suzeranități, dar și doi principi, unul temeinic așezat în scaun
și ocrotit de austrieci, și altul care dădea târcoale țării pe la
margini ori chiar pe dinafară, neconfirmat de dieta locală, dar
sprijinit de turci.
Cum în anul în desfășurare, al 1687-lea de la
mântuirea lumii, vizirul pregătea o mare expediție anti-
austriacă, interesul pentru împlinirea ambițiilor lui Thököly
scăzu, el fiind abandonat, vremelnic cel puțin, în ciuda
înflăcăratei susțineri a ambasadorului Franței la Stambul,
înfocat sprijinitor al luptei anti-austriece a curuților, din
porunca răspicată a lui Ludovic al XIV-lea, slăvitul „rege
soare”, cum îi plăcea să fie considerat. Văzându-se lăsat de-o
parte, groful se va aține în vremea asta, în nădejdea de a mai
pătrunde încă odată în Transilvania, când în părțile de miază-
zi ale eyaletului Timișoarei, prin sangeacul Rușavei, când în
părțile de miază-noapte ale sangeacului Vidinului, deci când
de-o parte, când de alta a Dunării. Dar ajuns în acele clipe un
personaj de mâna a doua, el nu va mai intra, deocamdată cel
puțin, în atenția lui Șerban vodă.
Dar nici stăpânirea bătrânului crai Mihály Apafi nu
era tocmai ceea ce s-ar putea crede. Acesta era un monarh
237
slab și ușor de mânuit, fiind „mai bun de popă decât de
principe”, cum spuneau contemporanii. În această situație
conducerea era exercitată în fapt de soția sa, apriga Ana
Bornemissza și mai ales de cancelarul Mihály Teleki, pe care
clevetitorii vremii îl numeau din pricina firi sale crâncene
„flagelul lui Dumnezeu pentru Transilvania”, afirmație, ca și
aceea despre voievod, intrată mai apoi și în cronici58. De altfel
și rolul demnitarului în cârmuire era mai complex decât am
putea bănui. Chiar soția voievodului, fiindu-i verișoară prin
mamă, se afla sub înrâurirea sa. Apoi înaltul slujbaș nu era
peste măsură de fidel stăpânului său, vârându-se în destule
angajamente fără știința sa, deși prin asemenea manevre îl
implica și pe acesta. Astfel, întrucât craiul nu se grăbea să se
alinieze slugarnic dorințelor Kaizerului, trimisul imperial, un
anume Antide Dunod, călugăr iezuit, va încheia încă din 14
aprilie 1685 o înțelegere cu orgoliosul cancelar, semnată de
ei în taină la Cârtișoara, prin care ungurului i se făgăduiau
mărețe titluri de noblețe dacă, în ciuda ezitărilor stăpânului
său și peste capul acestuia, se supunea fără crâcnire
poruncilor venite de la Viena. Deci în vreme ce principele își
exprima unele rezerve față de o seamă de pretenții ale
austriecilor, cancelarul li se înfeuda acestora. Poate merita
observat și un alt amănunt. Deși turcii sârguiau să-l aridice pe
groful Thököly la rangul de crai, Apafi nu rupsese relațiile cu
ei, menținând chiar în acest timp o capuchehaie la Stambul,
prefăcându-se a nu întrevedea cine se ascunde în spatele
potrivnicului său. La drept vorbind, principele se căznea să le
folosească înrâurirea spre a o opune presiunilor austriece,
cum se va vedea foarte lămurit mai ales spre sfârșitul anului,
dânsul desfășurând neîntrerupt o politică duplicitară destul de
ciudată și de încurcată.

58
A se vedea spusele cronicarului transilvănean Mihai Cserei.
238
 Ori având în vedere relațiile complicate ale Ardealului
cu Poarta, cu un voievod în scaun, cu capuchehaie la Înalta
Poată, și unul încurajat să atace pe cel dintâi, cărora li se
adăuga invazia austriacă, ceea ce implica o dublă
suzeranitate, și pe deasupra faptul că puterea era manevrată
din umbră de apropiații, nu tocmai credincioși, ai
voievodului, evoluția politică a Transilvaniei, cu toate
implicațiile ei, era greu de prevăzut. Drept care Șerban vodă
socoti că era folositor ca să afle dacă și craiul primise sau nu
poruncă de a strânge de zaharele și trupe, dacă are cunoștință
de planurile războinice ale vizirului, dacă i se ceruse
colaborarea și dacă era dispus să dea sau ascultare poruncilor,
dacă ajunsese la încheierea vreunei înțelegeri cu habsburgii și
cât de departe se mersese cu impunerea suzeranității lor, dacă
în acea clipă mai hălăduiau prin țară forțe ostășești ale puterii
pretins protectoare și cam pe unde.
Iar primind un răspuns deslușit și amănunțit la toate
aceste întrebări, îi devenea pe de-o parte limpede cum să-și
armonizeze pe mai departe acțiunile cu cele ce se petreceau
peste munte, statornicind o apropiere sau la o îndepărtare de
acest vecin. Pe de altă parte, stabilind cu exactitate dacă Apafi
va participa sau nu la luptele proiectate, cu ce forțe, pe ce
poziție se va situa, a turcilor sau a habsburgilor, i se lămurea
totodată cui și cu ce argumente trebuia să-l pârască pentru
infidelitate.
Evident, toate țelurile pe care Șerban vodă și le
propusese nu puteau fi mărturisite principelui vecin, căci i-ar
fi stârnit indignarea. Pentru a acoperi vicleana iscodire pe
care o pusese la cale, era trebuitor un pretext care să poată fi
luat de bun, încât să dea demersului o înfățișare nevinovată,
ingenuă, chiar aspectul unui gest de prietenie. Ori, pentru o
închipuire atât de versată ca a domnului muntean acesta nu
era greu de găsit. El încheiase de aproape doi ani, la Făgăraș,

239
un tratat de alianță cu principele Apafi59, prin care cei doi își
făgăduiau ajutor pentru a rezista atât presiunilor otomane, cât
și celor austriece, în nădejdea de a-și apăra autonomia, chiar
așa ciuntită cum era. Ori acum, ca să descopere ce se mai
punea la cale la Curtea de la Bălgrad60, putea trimite la vecin
un sol-iscoadă, chipurile, cu îndatorirea de a reîntări vechea
înțelegere, care în ochii săi însă nu avusese vreodată vreo
valoare.
Adevărul era că Șerban vodă nu luase niciodată în
serios tratatul încheiat. Astfel acesta nu-l împiedicase să
dorească și să încurajeze ocuparea Transilvaniei de către
habsburgi, ca premisă a împlinirii visului său de a deveni
împărat. De altfel se zvonea că însăși invazia contelui von
Scherffenberg din vara trecută se produsese la îndemnul său
sau chiar cu complicitatea sa. Acuzația nu venea numai din
partea lui Apafi, direct afectat ce cele întâmplate, ci era
susținută și de regele Poloniei, care adăuga că Șerban nu i se
alăturase în invazia asupra Moldovei, petrecută concomitent,
tocmai pentru că era implicat în sprijinirea generalului
austriac. Stătuse în expectativă, în nădejdea că dacă Ardealul
va cădea, va fi scutit de îndatorirea de a-i mai oferi ajutor. Cât
de reale erau învinuirile e greu de spus, însă nu se poate
contesta că Șerban salutase ca benefică invazia lui
Scherffenberg și nădăjduise că Ardealul va fi ocupat, lucru
ce-ar fi grăbit ajungerea sa ca împărat. Din păcate presiunile
lui Sobieski siliseră pe Leopold să ordone retragerea

59
Tratatul de la Făgăraș, încheiat de Șerban vodă cu principele Mihaly
Apaffy, fusese semnat la 1 iunie 1685 prin mijlocirea lui Matei
Cantacuzino, Barbu Milescu și Vintilă Corbul. Astfel Șerban vodă
încerca să-și reglementeze relațiile cu Ardealul. După 2 săptămâni (pe
15 iunie 1685) Șerban vodă va înlocui pe domnul Moldovei, Drăghici
Cantacuzino, vărul său neagreat, cu bătrânul Constantin Cantemir,
impunându-și controlul și asupra acestui principat.
60
Alba Iulia.
240
armatelor imperiale, ceea ce amânase și împlinirea nădejdilor
sale.
Lăsând însă de-o parte temeinicia sau netemeinicia
paravanului în spatele căruia își dosea intențiile, trimiterea
unei iscoade bine instruite i se păru cât se poate de nimerită.
Ea îi putea aduce deslușiri legate de cel puțin două probleme.
Prima era aceea de a înțelege exact situația guvernării lui
Apafi, prinsă între atâtea presiuni interne și externe și funcție
de concluziile trase să-și fixeze propria-i atitudine în relațiile
cu Ardealul.
Pe de altă parte dorea amănunte despre viesparul pe
care pribegii munteni în frunte cu paharnicul Staico Bucșanul
îl înjghebaseră la Bălgrad, sub dulcea ocrotire a lui Apafi.
Aceștia erau o mulțime, la ureche ajungându-i numai o parte
a numelor lor. Între urzitori se numărau mai mulți de-al de
Radu, unul ce-și zicea comisul, altul ce se pretindea postelnic
și, în sfârșit, un al treilea, care adăuga numelui său rangul de
logofăt. Alături de ei se mai găsea și un Stroe medelnicerul și
un Pârvu logofătul. Aceștia unelteau cu înfocare împotrivă-i,
încurajați chiar de crai, care, după cât se părea, îi sprijinea
chiar cu bani. Găsiseră apoi un puternic sprijin în valiul de
Nagyvárad, adică în limbaj actual de Oradea, care le mijlocea
legăturile cu Înalta Poartă, el grijind ca pârele lor să ajungă
chiar până în preajma padișahului. Norocul era că marele
vizir Sari Süleyman pașa îi era prieten și toate jalbele se
înfundau la el, fără a fi luate în seamă. De altfel și Sultana-
Valide, adică mama sultanului, pare-se că îi era prielnică, el
izbutind s-o încânte cu farmecul său viril încă înainte de a lua
domnia. Așa că deocamdată se putea socoti ocrotit, dar din
pricina acestei vrăjmășii își făcea destul sânge rău. Încercase
să scape de paharnicul Staico încă din primul an de domnie,
dar din păcate toate încercările de a-l otrăvi, care nu lipsiseră,
dăduseră greș. Iar acum boierul pare-se că începuse a visa
chiar la scaun, nădăjduind că otomanii îi vor da în cele din
241
urmă ajutorul trebuitor, deși sârgul său din ultimii ani se cam
risipise în pustie.
Șerban vodă încredință unui nepot de frate gingașa
misiune de spionare a vecinului. Era vorba de fostul vtori
logofăt Pârvu Cantacuzino. Acesta era feciorul cel mare al
răposatului Drăghici, iar cunoscuții îl socoteau la fel de
mintos ca tatăl său, cu care, chipurile, semăna leit. Era de
altfel și motivul pentru care principele se oprise asupra lui cu
alegerea. Oricum, tânărul își atribuia plin de mândrie titlul de
logofăt, de parcă ar fi fost cel puțin vel logofăt, nu doar
logofăt de-al doilea.
Fără a bănui reacția neprielnică a împăratului față de
dorințele transmise prin Del Monte, voievodul îi porunci
nepotului să fie cu deosebire atent la legăturile ungurului cu
austriecii, culegând toate știrile ce-i puteau fi neprielnice. Era
încredințat că, transmițându-le acelora din Viena, le va putea
dovedi că Apafi nu merita încrederea pe care i-o arătau,
înduplecându-i să-l abandoneze.
Logofătul Pârvu Cantacuzino sosi la la Alba Iulia la
sfârșitul lunii iunie61. Dânsul venea, chipurile, spre a restabili
buna vecinătate dintre cele două țări îngemănate, întărind și
împrospătând înțelegerea convenită prin tratatul semnat cu
doi ani în urmă la Făgăraș, prin care măriții principi, înainte
stătători ai neamului, se legau să se ajute pentru a face față
greutăților pe care le vor întâmpina în confruntarea cu
puterile care voiau să le încalce autonomia.
Înnoirea legăturii e trebuitoare și grabnică, căci
intrigile veninoase ale răuvoitorilor, mai ales clevetelile
pribegilor munteni în frunte cu Staicu paharnicul, aciuiați ca
niște ciuperci otrăvite pe lângă măritul scaun princiar
bălgrădean, au stricat relațiile de bună vecinătate, explică
boierul muntean craiului. Și e bine ca acești hulitori să nu mai

61
Lucrul pare-se că se petrecea în vinerea de 30 iunie 1687.
242
fie îngrădiți și să nu li se mai dea ascultare, ci să fie alungați,
lucru ce va întări legăturile frățești între cârmuitori.
Iar câteva pilde ale relei lor înrâuriri sunt edificatoare.
Astfel măritul Șerban vodă a aflat prin capuchehaia sa că
solul ardelean Ion Sárosi, care a dus cu ceva vreme în urmă
haraciul la Poartă, ațâțat de acești calomniatori veninoși, l-a
pârât la marele vizir și la dragomanul Alexandru
Mavrocordat, aducându-i învinuiri neîntemeiate ce-i știrbeau
bunul renume, lucru ce nu e cinstit și nici drept și de care
desigur Măria sa, prealuminatul crai, nu a aflat, căci altfel nu
l-ar fi îngăduit, știind cât este de cinstit și nepărtinitor. Tot
acești clevetitori înrăiți au scos vorba că prea bunul său stăpân
de la București l-ar fi ațâțat pe serenisimul împărat Leopold
împotriva ardelenilor, pricinuind invazia lui Scherffenberg,
împrejurare cu care însă voievodul muntean nu are treabă, la
mijloc fiind o grosolană stâlcire a adevărului, pe care
luminatul crai pare-se a fi crezut-o totuși, nedreptățindu-l pe
stăpânul său. De aceea nu e de mirare că în temeiul ziselor
cleveteli apăruse o răcire a bunei prietenii a țărilor surori, care
e vremea de a fi dreasă și așezată pe o temelie sănătoasă. Iar
explicațiile solului continuară și în zilele următoare, el
însăilând vorbe la fel de mari, care însă sunau a gol prin lipsa
lor de sinceritate.
De fapt Șerban vodă nu avea nici pe departe de gând
să sară în ajutorul Ardealului dacă ar fi fost cotropit de
habsburgi, ci dimpotrivă s-ar fi bucurat, dar gândul
colaborării și al ajutorării era enunțat cu atâta retorism
pretențios din nevoia de a găsi un pretext credibil pentru a
justifica venirea soliei, dar și zăbava ei, trebuitoare pentru a
câștiga timp pentru iscodeli. De altfel însoțitorii logofătului
nu stătură nici ei degeaba, risipindu-se prin târg spre a culege
știri și zvonuri prin care craiul putea fi defăimat atât în fața
împăratului nemțesc, cât și a padișahului otoman și prin
colportarea cărora, când la o curte, când la alta, Șerban vodă
243
putea să-și dovedească credința deosebită cu care-i slujea pe
cei doi monarhi potrivnici.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, ajuns între timp în
tabăra din Adunații Copăceni, unde se făcea mobilizarea
trupelor, de cum află de plecarea nepotului său Pârvu în
Ardeal și bănuind și pricina adevărată pentru care era trimis
în solie, socoti că trebuie să-i contracareze cumva misiunea,
convins că acesta va acționa fidel instrucțiunilor primite la
București, căci părea înfeudat unchiului său, cu care nu voia
să se pună rău. Oricum, nu trebuia să se ajungă la împăcare
între cei doi principi și nici la alungarea pribegilor munteni
de la Alba Iulia. Șerban ar fi scăpat prea ușor de niște piedici
meritate, ce-i stăteau în cale. Dimpotrivă, ar fi fost mai
nimerit ca Apafi să fie determinat să înțeleagă că principele
muntean nu-și schimbase atitudinea, că încuraja și pe mai
departe invazia austriacă, fiind o primejdie pentru viitorul
său, deci încheierea vreunui nou acord cu el nu avea sens,
fiind spre paguba stăpânirii Ardealului.
De asemenea n-ar fi fost rău ca Apafi și Teleki să fie
astfel manevrați încât să-l pârască pe Șerban nu numai
turcilor, ci și la Viena, demascându-l celora din urmă ca
înșelător și fățarnic. Iar pricină de acuză se putea găsi chiar în
împrejurările clipei. Pe de-o parte măritul său frate se declara
grozav de fidel împăratului Leopold, iar pe de alta se alătura
cu entuziasm protectorului său otoman, marele vizir,
participând plin de convingere la expediția anti-austriacă a
acestuia. După răul obicei ce-l avea, stătea din nou cu fundul
în două luntri, vrând să tragă foloase și de pe urma Austriei,
dar și a Turciei. Lui să-i meargă bine, în rest de cele două
puteri nu-i păsa. Deci nu era de încredere și nu trebuia
sprijinit.
Însă asemenea gânduri nu numai că nu puteau fi
mărturisite deschis, dar așternerea lor pe hârtie implica niște
riscuri nemăsurate, căci exista pericolul ca iscoadele lui
244
Șerban să intercepteze scrisoarea și atunci n-ar fi scăpat de
răzbunarea fratelui său, care, după cum îi promisese de altfel
acesta în urmă cu câțiva ani, va fi desigur năprasnică, nefiind
exclus că să sfârșească pe butucul călăului.
Pe de altă parte, spunându-și deschis gândurile risca
totodată să-și ineficientizeze chiar instigările adresate
ardelenilor, stârnindu-le suspiciuni. Aceștia, simțind că sunt
ațâțați și că li se servesc niște argumente tendențioase și
căutate, se puteau socoti expuși unei provocări ori unei
încercări de manevrare, ceea ce ar fi stârnit o reacție de
împotrivire din parte-le, încât efortul său era amenințat ca să
se piardă în van. Deci spunându-și răspicat gândurile, nu
numai că-și risca pielea, dar exista șansa de a o face și fără
nici un folos.
Era conștient că riscuri existau, dar nu putea sta cu
mâna în sân, fără a se răzbuna pe Șerban. Trebuia deci să
conceapă o scrisoare aparent neutră, de complezență, pur
formală, din cuprinsul căreia să nu i se poată stabili vreo vină,
dar care să sugereze discret gândurile pe care le țintea.
Cum era o fire inteligentă și foarte subtilă, găsi calea
de a-și atinge obiectivele, fără a se da de gol. Hotărî să scrie
cancelarului transilvănean Mihály Teleki, cu care în lungul
vremii întreținuse o bogată corespondență. Pentru a îndemna
la sesizarea Vienei, hotărî să descrie intensele pregătiri
militare ce se făceau în vederea unei intervenții otomane
antihabsburgice. Iar pentru a încuraja reclamațiile la Înalta
Poartă era nimerit să sugereze că protectorul voievodului,
marele vizir Sari Süleiman ca fi plecat din capitală, deci
eventualele pâre trimise Porții puteau cădea în mâna vreunui
slujbaș dispus să le înainteze sultanului, având deci șansa de
a găsi ascultare. Mai mult chiar, atrăgând atenția că și domnul
nu se găsește în țară, că aceasta e lăsată în seama unor boieri
ispravnici, se dădea de înțeles că și regimul din Muntenia

245
devenise pentru o vreme destul de vulnerabil, deci era
momentul de a acționa, dacă se dorea căderea lui Șerban.
Pradă a acestor socotințe, își începu răvașul, aparent
cu totul nevinovat, prin a mărturisi că, întrucât măritul
voievod trimisese slăvitului crai pe „frățiorul nostru de bun
neam Pârvu” zice el vorbind însă de un nepot, iar nu de un
frate, s-a simțit dator să răspundă unei scrisori mai vechi,
trimițând la rându-i un sol al său pentru a-și arăta
disponibilitatea pentru a întări buna vecinătate și dragostea
frățească dintre cele două țări.
Apoi, după inocenta introducere făcută, trecu la
atingerea obiectivelor propuse. Pentru a atrage atenția asupra
pregătirilor militare în curs, în slujba turcilor, adaugă că roagă
ca solul să nu fie reținut, ci să fie lăsat să „vină repede înapoi,
fiindcă suntem ocupați cu strângerea în tabără, iar prezența
aici a pomenitului sol” devine imperios necesară. Cum i se
păru insuficientă referirea, spre a accentua mobilizarea
oștirilor, încheie cu precizare că scrie din „tabăra de la
Copăceni, 2 iulie” 1687. Mai mult, în post scriptum, pentru a
evidenția marea amploare a acțiunii, adaugă cu o sinceritate
dezarmantă: „întâmplându-se să fie aici în tabără și frații mei
mai mici, Mihai și Iordache Cantacuzino (acesta din urmă
mare spătar în acea clipă), ei salută prin mine, cu mare cinste,
pe Domnia ta.” 62
Deci stolnicul vorbește de mobilizare, de graba febrilă
cu care se face acțiunea, încât nimeni din cei datori a lupta să
nu lipsească, de faptul că spătarul țării supraveghează el
însuși lucrurile, iar el și fratele său Mihai, deși fără dregătorii,
sunt mobilizați, subînțeles dimpreună cu toți boierii de rangul
lor. Deci toate amănuntele scăpate printre rânduri atrag
atenția asupra amplorii deosebite a acțiunii, care va face ca

62
Documentul s-a păstrat din întâmplare în arhiva Teleki și ne este azi
accesibil.
246
un răstimp țara să fie lipsită de domn, care era silit să plece la
război. Iar cum cancelarul nu va ține cele aflate numai pentru
sine, putea spera că acesta va avertiza pe împăratul romano-
german, cu care avea încheiat un tainic acord scris, pe craiul
Apafi, pe care chipurile îl slujea, trăgându-i sforile, dar și pe
pribegii munteni. Iar ultimilor le dădea astfel de înțeles că
urmează o perioadă prielnică unor uneltiri eficiente, punându-
i în mișcare, dezlănțuind fierberea în viesparul vrăjmașilor de
la Bălgrad.
Iar stolnicul își încheia răvașul printr-o nouă scăpare
ce se dorea, chipurile, involuntară. Precizând locul de unde
scria, indica chiar locul unde se găsea tabăra – și anume la
Copăceni, pe malul Argeșului, lângă drumul Giurgiului. De
altfel îl instruise și pe sol ce anume să transmită prin viu grai
cancelarului, încât ațâțările pe care dorea să le lanseze să
ajungă în mod sigur la țintă.
De altfel nu întâmplător se adresa înaltului dregător.
Știa prea bine că, la drept vorbind, nu craiul Mihály Apafi
conducea Ardealul, puterea încăpând în fapt, de ani întregi,
pe mâna sa. Ori stolnicul Constantin era încredințat că, în
temeiul acestei împrejurări, Teleki va înfățișa cele aflate nu
numai stăpânului său nemijlocit, pe care oricum îl mânuia
după voia sa, ci și împăratului Leopold, întrucât prin spionii
săi aflase că năprasnicul cancelar încheiase încă din
primăvara lui 1685 la Cârtișoara o înțelegere cu iezuitul
Antide Dunod, împuternicitul împăratului, înțelegere prin
care i se făgăduia ridicarea în rangul nobiliar de conte dacă
servea conștiincios interesele habsburgilor. Deci prin
nevinovata sa scrisoare, care milita chipurile, doar pentru
buna vecinătate a celor două principate și aducea slujbașului,
din partea sa și a fraților săi, doar urări de bine și de viață
lungă, avea grijă ca știrea pregătirilor militare turcești, la care
Șerban se alăturase cu entuziasm, să ajungă la urechile celor
interesați, Apafi și Leopold, dovedindu-le acestora falsitatea,
247
fățărnicia și infidelitatea declarațiilor lui Șerban, în care nu se
putea avea încredere, fiind taler nu doar cu două fețe, ci chiar
cu mai multe fețe, el trădându-i pe toți în timp ce le zâmbea
serafic! În vreme ce făcea umile slugi Austriei, în nădejdea
de a fi ridicat împărat bizantin, se alătura cu entuziasm
războiului pregătit de turci, în jocul cărora se implica
dezinvolt.
De altfel solul său va ajunge la numai câteva zile după
logofătul Pârvu la Alba Iulia, întârziind o singură zi acolo, cât
îl văzu pe Teleki, căci în a doua după-amiază luase deja
drumul Sibiului, trecând pe la Câineni din nou în
Ungrovlahia.
Logofătul Pârvu zăbovi săptămâni întregi dincolo de
munte, iscodind, atât el, cât mai ales însoțitorii săi, cele
orânduite lui. Se întâlni în particular și cu cancelarul Teleki,
dar și cu alți grofi pe care-i știa apropiați austriecilor,
încercând a sonda și prin ei situația din țară și zvonurile în
circulație. Se strădui să dobândească știri și despre grupul de
pribegi munteni adunați în Ardeal în jurul scaunului crăiesc,
încurajați fiind chiar de Apafi, care nu-l suferea pe Șerban.
Află că aceștia găsiseră un sprijin puternic și în valiul de
Oradea, NagyVárat Mehemmed bey, care le mijlocea și
legătura cu marele vizir, care era însă pe deplin câștigat de
Șerban vodă, încât demersurile întreprinse pe lângă el
rămâneau fără rezultatele scontate.
După îndelungile discuții avute, logofătul trase
concluzia că la Alba Iulia nu se primise poruncă de a mobiliza
armata pentru a veni în ajutorul marelui vizir. Nici de
zaharele pare-se că nu fusese vorba. Apafi părea deosebit de
indispus de presiunile austriecilor și nemulțumit de cerințele
lor de a le primi trupele la iernat, pretenție exprimată cu mai
mult de un an în urmă. Apoi îl indignase și invazia lui
Scherffenberg din vara trecută, încât părea prielnic unei
reluări a relațiilor cu turcii, dacă aceștia ar fi fost dispuși să-i
248
acorde un sprijin satisfăcător pentru a face față hapsânilor
creștini, care deveniseră cam opresori și nesătui, mai ales
după victoria din toamnă de la Seghedin, care-i apropiase de
hotare sale. Ba în cursul uneia dintre audiențe îl acuză de-a
dreptul pe Șerban vodă că nu prea ar fi fidel tratatului semnat
de ei, arătându-se prielnic unei năvale austriece. Pare-se că se
gândea la implicarea principelui muntean în invazia contelui
de Scherffenberg, deși nu spusese lucrurile deslușit.
Oricum, neprimind ordin de la Țarigrad, nu
mobilizase nici un fel de oaste pentru viitoarea campanie a
vizirului. De altfel turcii nu voiau să se atingă de forțele sale,
pentru a le avea disponibile împotriva austriecilor, care, prin
hotarul comun dinspre miazănoapte, puteau pătrunde
nestingherit în principat, cum o mai făcuseră de altfel.
Până să se întoarcă logofătul Pârvu cu știrile recoltate,
Șerban vodă continuă cu pregătirile. Plecă de mai multe ori
călare spre Copăceni, însoțit de largă suită de divaniți, spre a
vedea cum se descurca Iordache cu mobilizarea armatei. Se
putu declara mulțumit, sperând că în scurt timp va putea porni
din loc, urmând calea Belgradului.
De altfel revenit la București trebui să se îngrijească
și de o altă problemă destul de gingașă. Pe perioada lipsei sale
se impunea să instituie o căimăcămie, adică să numească niște
ispravnici de scaun care, până la întoarcerea sa, să preia
asupră-și îndatoririle cârmuirii. Ori nu putea încredința
puterea unui singur om, existând riscul ca acesta, îmbătat de
ispitele puterii, să-și facă de cap și să-l uzurpe. Drept care se
crease obiceiul ca principele să numească cel puțin trei sau
patru ispravnici de scaun, care, chiar dacă erau aleși dintre
fidelii ce păreau de mare încredere, pizmuindu-se, să se
păzească și să se mănânce între ei, încât nici unul să nu
dobândească o putere destul de mare încât să-l poată săpa.
După oarece chibzuială se opri asupra a trei ispravnici
de scaun. Cel mai de încredere i se păru cuscrul Badea
249
Bălăceanu, care-i slujea de vel vornic. Acesta îi era peste
măsură de îndatorat și recunoscător, căci în vremea lui
Antonie vodă din Popești, când, înfrățindu-se cu un borfaș de
meserie, fusese dovedit că se dedase tâlhăriei și crimei, lucru
pentru care ajunsese pe punctul de a fi executat pentru ucidere
și jaf la drumul mare, dar scăpase datorită unei intervenții
benefice a Cantacuzinilor și fusese iertat. Însă la orice pas
greșit pe care la-ar fi făcut, păcatul săvârșit cu aproape două
decenii în urmă putea fi adus din nou în discuție și rejudecat,
alegându-se cu condamnarea de care scăpase odinioară. Deci
divanitul era pe deplin conștient că nu trebuia să stârnească
în vreun fel nemulțumirea domnului, redeșteptându-i
amintirile, căci lucrul i-ar fi adus pe cap un proces nimicitor.
Avea deci toate motivele ca să fie foarte cuminte, lucru pe
care Șerban vodă îl înțelegea prea bine, drept care socotea că
avându-l la mână, îi poate arăta o încredere totală, căci nu va
cuteza să-i iasă nici măcar cu o iotă din vorbă. Era sigur omul
care nu-l va trăda vreodată, cu atât mai mult cu cât trebuia să-
și protejeze și feciorul, care-i ajunsese ginere. Deci lui îi dădu
conducerea căimăcămiei.
Spre ghinionul său, Șerban vodă își făcuse însă greșit
socotelile. La numai câteva săptămâni după ce va pleca la
drum, logofătul, acum destul de vârstnic, va muri pe
neașteptate, clătinând statornicia căimăcămiei,
nemaiapucând să-și împlinească îndatoririle. Dar cum
principele nu mai era în țară, nu numai că va afla foarte târziu
de cele întâmplate, dar nu va apuca să numească un
înlocuitor, încât rămân în funcție numai doi ispravnici de
scaun.
Următorul ispravnic de scaun pe care-l numise, era
Constantin Brâncoveanu, feciorul Stancă-i, sora sa mai mică,
deci un nepot bun. Acesta, deși destul de tânăr, având doar
vreo treizeci și trei de ani, se dovedise până atunci un om
destoinic și de încredere, foarte descurcăreț în toate. Avea un
250
singur cusur. Crescuse sub înrâurirea unchiului său
Constantin Cantacuzino stolnicul, care-i ținuse loc de tată,
părintele trupesc fiindu-i ucis de niște oșteni răzvrătiți pe
vremea când el abia dacă împlinise un an. În ciuda nefastei
înrâuririi ce-l atingea dinspre unchi, voievodul socotea totuși
că îi va fi pe deplin credincios, mai ales că urma să fie păzit
de aprigul cuscru Bălăceanu.
Al treilea ispravnic de scaun ales era vel vistiernicul
Cârstea Popescu. El nu era rudă a principelui, dar părea o
ființă dintr-o bucată. De altfel privegheat de ceilalți doi
fârtați, desigur că nu-și va îngădui să calce strâmb, era
încredințat Șerban vodă.63
În timp ce lua toate aceste măsuri, își găsi vreme să
pregătească și un nou mesager, al treilea, pentru Viena. Vreo
două zile îl instrui, arătându-i ce avea să-i istorisească prin
viu grofului Csáky. Trebuia să-i împărtășească știrile aflate
despre pregătirile ce se făceau pe șesul de dincolo de zidurile
Țarigradului, de forțele adunate colo, de soiurile de oșteni
chemați, de tunurile aduse la îndemână, de proviziile
pregătite, de planurile de război. Probabil câmpul de luptă
avut în vedere va fi nu departe de Belgrad, punctul principal
de concentrare, deci pesemne bătălia era proiectată pe undeva
prin preajma vărsării Dravei. Împăratul era avertizat că
trebuia să-și adune în acele ținuturi forțele, pentru a-l
întâmpina în chip cuvenit pe vizir, stăruia Șerban vodă, care
nu știa că de fapt la Hofburg planurile de luptă erau deja
definitivate încă din răstimpul lunii aprilie.
Principele arăta în continuare că el însuși e silit să
participe la război și pe parcurs va trimite noi știri despre
forțele, dotările și planurile turcilor. Încă nu se mișcase din
loc, dar urmează să o facă foarte curând, pesemne doar peste

63
Căimăcămia, adică isprăvnicia scaunului de București, s-a extins în
1687 pe perioada cuprinsă între 23 iulie și 25 septembrie.
251
câteva zile, datoria sa fiind aceea de a ajunge la cetatea
Belgradului unde era stabilit să se întâlnească cu oștile
marelui vizir. Curierul fu slobozit tot cu sfatul de a ocoli
Ardealul, spre a nu fi arestat cumva de craiul Apafi, socotit
vrăjmaș. Avea poruncă de a trece de la Cerneți spre Banat, de
unde trebuia să se strecoare în chip furișat spre liniile
austriece, încât în cel mai scurt timp să ajungă la Beci64.
Deci încă de pe la începutul lunii lui cuptor domnul se
așternu temeinic la drum, urmat de oastea pe care o adunase.
Străbătu Oltenia de-a curmezișul și, ajuns la Dunăre în
dreptul ținuturilor sârbești, trecu fluviul cu ajutorul ghimiilor
tocmite de mai-înainte. Străbătu munții nu prea înalți ce îi
stăteau în cale și coborî spre câmpie pe valea Pek-ului.
Oarecare bătaie de cap îi dădu trecerea Moravei, după care
oștile sale putură înainta fără a întâmpina alte opreliști până
în fața cetății Belgradului, unde ajunseră după aproape trei
săptămâni de mers trudnic.
Marele vizir trecuse pe lângă cetate cu puțin în urmă,
fără însă ca să se oprească, continuându-și drumul pe Dunăre
în sus, spre hotarele stăpânirii otomane, acum mult restrânse
spre miază-zi, după bătăliile din toamnă de la Buda și
Seghedin, pierdute în chip atât de nefericit. E drept că mai
erau câteva puncte întărite lăsate în urmă, dar acestea apăreau
ca niște insule izolate în mijlocul stăpânirilor habsburgice.
Așa era spre pildă cetatea Egri, fosta reședință a vilaietului
Egri, unde gărzile otomane izbutiseră să se mențină.
Poruncise ca toți cei orânduiți ca să-i vină în ajutor să-
l urmeze neîntârziat. Șerban vodă, care, îngrijorat, își reproșa
că nu s-ar fi grăbit îndeajuns, se execută și, în pasul legănat
și ostenit al pedestrașilor, își urmă drumul încă vreo
săptămână.

64
Viena.
252
 De altfel pe la jumătatea lunii lui cuptor, în timp ce
urca în lungul Dunării, vizirul aflase prin iscoade, dar și de la
slujbașii turci aflați în așezările din față că, pornind de la
recent cucerita cetate de la Buda, îi vine în întâmpinare o
armată austriacă de vreo patruzeci de mii de oameni, în frunte
cu ducele Carol al V-lea de Lorena. Alături de nemți luptau
și o seamă de unguri și croați. Potrivnicul nu părea peste
măsură de grăbit, la vremea înștiințării primite de vizir,
generalul habsburgic se găsea pe undeva prin preajma
orașului Pécs. De altfel purcesul îi fusese puțin întârziat, căci
mai devreme la Viena se primise știrea că preastrălucitul rege
soare, Ludovic al XIV-lea, dornic de a surpa hegemonia
habsburgică asupra Evropei, începuse unele pregătiri de atac
în ținuturile Rinului, venind astfel în ajutorul otomanilor,
drept care împăratul se văzuse nevoit să trimită unele trupuri
de oaste în părțile de apus ale împărăției sale, zăbovind cu
dezlănțuirea operațiunilor militare în răsărit, în ciuda faptului
că ordiile păgânilor plecaseră deja de la Constantinopol.
Curând însă știrea fu dezmințită, încât sfântul împărat roman
își putu din nou aținti privirile spre frontul de răsărit,
încuviințând pornirea operațiunilor militare în această parte.
Oricum, primind vestea, vizirul Sari Süleyman pașa
deveni prudent, drept care hotărî să se oprească din drum în
fața orașului Essek pe Drava, care avea în preajmă și o cetate
puternică. Dispunea în acea clipă de forțe pe care le putea
socoti chiar superioare austriecilor. Sub ascultarea sa se
găseau vreo patruzeci de mii de ieniceri și încă câteva mii de
spahii, a căror putere era susținută și de o artilerie de cel puțin
o sută treizeci de tunuri „mici” și patru tunuri „mari”, zise în
graiul vremii balimezuri. Această mulțime o aduse cu sine de
la Istanbul. Ei urmau să i se alăture și câteva mii de oșteni ai
vasalilor balcanici. Pe o parte dintre aceștia îi întâlnise deja,
dar numărul lor trebuia să sporească, căci a seamă dintre

253
dânșii nu-l ajunseseră încă, precum Șerban vodă, tocmai aflat
pe drum.
Urmărind înaintarea ducelui de Lorena, vizirul hotărî
să primească lupta chiar în locul în care ajunsese, părându-i-
se potrivit pentru o înfruntare care să-i fie prielnică. Așeză
tabăra pe platoul dinspre apusul orașului, ridicând aici
corturile, iar în fața lor, pentru a-i apăra pozițiile, sapă șanțuri
de apărate șerpuite, întărite și prin niște valuri de pământ
sprijinite cu împletituri de nuiele, ce închipuiau adevărate
palisade. Fortificațiile, deși destul de primitive, deveniseră
inexpugnabile, își zicea mulțumit vizirul, cercetându-le.
Între timp ducele de Lorena, neîntâmpinând nici o
rezistență serioasă în cale, căci autoritățile locale nu aveau
forțele trebuitoare ca să i se poată opune, ajunse pe malul
nordic al Dravei. Fusese un marș victorios în lumea
stăpânirilor turcești, străbătând fără dificultăți zonele locuite
de unguri și de sârbi, ceea ce îi dăduse speranța unor victorii
lesnicioase. Deodată află că pe malul de dimpotrivă al Dravei,
îl așteaptă vizirul, pregătit să-l înfrunte, având forțe ce-i
puteau fi superioare.
O clipă cele două armatele se priviră în expectativă,
cântărindu-și reciproc șansele. Nici una dintre căpetenii nu se
putu hotărî să dezlănțuie atacul, părăsindu-și pozițiile întărite.
Turcii păreau totuși dornici de a păstra inițiativa, dar și ei se
mărgineau doar la a trage cu tunurile peste râu, dar efectele
erau mult prea mici spre a merita să fie luate în seamă.
În răstimpul acestor hărțuieli fără de orizont, vizirul
află că, venind de la târgul Szolnok-ului, cobora de-a lungul
Tisei o a doua armată, mai mică, de doar vreo douăzeci de mii
de oameni. Era condusă de principele elector Max Emanuel

254
al Bavariei65, care primise poruncă să ajungă la Petrovaradin,
deci să-i cadă cumva în spate. Dar cum se dovedi mai apoi,
ori porunca nu era chiar aceasta, ori bavarezul se abătuse de
la ea, fapt este că de la Seghedin acesta traversă câmpia ce se
deschidea în dreapta sa, și, depărtându-se de Tisa, trecu prin
Subotica și Sombor, țintind să atingă malul Dunării. De altfel
ajuns la Apatin trecu fluviul și se alătură ducelui de Lorena,
sub comanda căruia se așeză. Armata creștină începea să se
apropie ca număr de oșteni de forțele turcești, chiar cu
ajutoarele balcanice ce întăreau rândurile acesteia din urmă.
Dar în ciuda acestor întregiri de o parte, dar și de
cealaltă, înfruntarea continuă și în săptămânile următoare ca
o banală hărțuială de artilerie, ghiulele făcând boltă peste râu.
De fapt acestea veneau mai toate dintr-o singură parte, aceea
a oștirii turcești și nu pricinuiau vreo pagubă între potrivnici,
care făceau haz de ploaia de fier care cădea rară asupra lor.
Tocmai în clipa când lucrurile ajunseseră în această
stare indecisă de așteptare și nehotărâre, sosi în tabăra
otomană și Șerban vodă. Primi poruncă să-și ridice corturile
în spatele fortificațiilor înălțate de turci pe șesul din fața
cetății, mai spre sud de acelea ale oștenilor deja aflați acolo.
Aflând de venirea voievodului muntean, favoritul său,
vizirul Sari Süleyman pașa îl pofti imediat înaintea sa,
dimpreună cu cei mai de seamă boieri însoțitori. Domnitorul,
care se așteptase la o primire mai deosebită, pregătise dinainte
o seamă de daruri de preț pentru protectorul său, ca să-i
întărească prin generozitate și umile semne de cinstire,
sentimentele de gratitudine. Drept care îi înfățișă o blană
prețioasă de samur și una de vulpe neagră siberiană, cât și un
cal prea frumos, echipat cu tot tacâmul orânduit după modă

65
Maximilian al II-lea Emanuel al Bavariei (11 iulie 1662 - 26 februarie
1726), principe elector între 1679–1726, ginere al împăratului Leopodl
I.
255
turcească și bătut cu ținte de argint aurit. La urmă, ca o
încununare a sârgului său, adăugă și niște putinele cu galbeni.
Vel vizirul se arătă încântat de darurile oferite și, la
rândul său, îmbrăcă în caftane pe domn și pe boierii primiți
în audiență, înconjurându-l pe principe cu o cinstire aparte,
cum se cădea de a dovedi față de un prieten neprețuit.
Șerban vodă, gudurându-se pe lângă bunul său
protector, folosi prilejul pentru a-l vicleni dintru bun început.
Întrucât vrăjmașul stătea la pândă pe celălalt mal, ceru
măritului stăpân îngăduința de a trimite dincolo de apă
iscoadele sale ca să cerceteze starea inamicului, punctele
slabe ale apărării sale, spre a putea fi mai lesne atacat, mai
ales că hârjoana peste râu nu dădea nici un fel de roade.
Marele vizir Sari Süleyman pașa, deloc bănuitor,
convins de sinceritatea simțămintelor lui Șerban vodă, se
arătă încântat de inițiativa slujitorului său iubit și de zelul
nemăsurat de care dădea dovadă încă de la prima întrevedere.
Îi dori izbânda în vitejeștile sale încercări, încuviințându-i
neîntârziat cererea. Ba îl îndemnă chiar ca să se grăbească.
Nici pe departe nu-și închipuia ce plănuia cu adevărat supusul
său prea smerit!
Domnul muntean, ca și la Viena cu patru ani în urmă,
la adăpostul unei pretinse operații de spionaj, voia de fapt să
informeze pe ducele de Lorena asupra pozițiilor ocupate de
oastea turcească, asupra modului cum erau gândite
fortificațiile și a punctelor slabe ale acestora, asupra
efectivelor și a organizării comandamentului otoman, asupra
planurilor de luptă, asupra bătăii artileriei și a zonelor de
staționare care trebuiau evitate, încât tragerile să nu producă
stricăciuni. Totodată hotărâse a înștiința vrăjmașul până unde
se întindea controlul turc asupra Dravei, sugerând locul
dincolo de care se putea încerca trecerea fără primejdie a
râului, statornicind un solid cap de pod pe malul sudic al

256
acestuia, de la care se putea porni un asalt asupra pozițiilor
vizirului.
Agenții săi, instruiți cu grijă ca să nu se dea de gol,
vor trece în aceeași seară Drava și se vor înfățișa ducelui de
Lorena, care își râse mulțumit în sân, încântat că în tabăra
potrivnică și-a găsit deja vânzătorii. Mai mult chiar, dădu
instrucțiuni lui Șerban vodă despre felul cum vede el posibilă
sabotarea vizirului. Arătă că atâta vreme cât acesta rămâne
închis în spatele fortificațiilor sale va fi greu de înfrânt.
Trebuia ispitit să iasă la o bătălie în câmp deschis, aici șansele
creștinilor de a dobândi o victorie erau mai lesnicioase. Deci
datoria sa era aceea de a-i scoate pe turci din șanțuri, făcându-
i ca să se repeadă ca bezmeticii la trupele pe care le va trece
chiar în zilele următoare peste râu.
Precum stabilise comandamentul ducelui de Lorena,
în a doua parte a lunii iulie, trupele imperiale, după trădarea
lui Șerban vodă, au capturat cu ușurință un cap de pod pe
malul îndepărtat al râului și s-au aliniat pentru a-i provoca pe
otomani, așteptând ca ațâțările comandate principelui
muntean să dea roade. Vizirul însă nu s-a lăsat ademenit de
îndemnurile vicleanului său vânzător, el poruncind ca trupele
sale să rămână ascunse în spatele fortificațiilor, din dosul
cărora austriecii n-ar fi putut să le scoată nici în vecii vecilor.
Luptele s-au mărginit și pe mai departe la bombardarea cu
artileria a podurilor și a malurilor Dravei.
Ducele de Lorena, conștient că nu poate lua cu asalt
tabăra otomană peste măsură de bine fortificată, ajunse la
disperare, văzând că, în ciuda îndelungatei așteptări, vizirul
Sari Süleyman pașa rămâne nemișcat și anunță și Viena că de
voievodul Munteniei doar gura e, că în fond nu e bun de
nimic, fiind un taler cu două fețe, pe care nu se poate pune
mare bază, nefiind de încredere. Un fel de țâști-bâști care face
bulbuci în jur, nimic mai mult.

257
 Încercările disperate ale ducelui de a atrage turcii la o
bătălie în câmp deschis, în fața fortificațiilor temeinic întărite,
se prelungiră mai multe zile, dar toate eforturile sale rămaseră
zadarnice. Simțea că, întârziind aici, doar își va isprăvi
proviziile și muniția, fiind înfrânt prin inactivitatea la care era
condamnat. Trebuia să găsească un mijloc de a scoate turcii
din ascunzătoarea lor, în care erau de neatins.
După aproape o săptămână de vană așteptare, hotărî
să forțeze vrăjmașul să primească un alt câmp de bătaie, pe
care să-l poată surprinde nepregătit și fără de întărituri. Pentru
a-și atinge ținta nu-i stătea la îndemână decât o singură cale,
aceea de a se retrage, evacuând capul de pod destul de
puternic pe care tocmai îl dobândise. Când anunță
comandamentului hotărârea luată, se stârni un val de aprinse
proteste în rândul subalternilor săi. Majoritatea ofițerilor
socotiră absurd ca, după ce cuceriseră un cap de pod atât de
solid pe malul sudic al Dravei, să-l părăsească pur și simplu,
nefiind forțați prin nimic să facă acest pas înapoi! Criticile
curseră cu duiumul. În fruntea nemulțumiților se înălțase
bătăiosul elector Max Emanuel al Bavariei.
Totuși ducele Lorenei, care deținea comanda
supremă, nu se lăsă înduplecat. Hotărârea sa era nestrămutată.
În dimineața următoare trupele vor trece de cealaltă parte a
Dravei și se vor îndrepta în ordine spre miază-noapte. Inutile
toate protestele și amenințările de a fi pârât împăratului. De
altfel amenințarea cu pârele se dovedi reală, în zilele
următoare sosind la palatul imperial Hofburg din Viena mai
multe scrisori ce anunțau împăratului năucitoarea veste a unei
retrageri total nemotivate, semn al unei extreme lașități,
lăsând turcilor niște teritorii imense, care se puteau deja
socoti ale Austriei. Deci după cucerirea unui solid cap de pod,
fără a fi măcar atacate, deci fără a fi expuse vreunei
amenințări, trupele fugeau de parcă ar fi fost învinse,
făcându-se de rușine, stăruiau pârâtorii… Oștile, în fond
258
victorioase, se dădeau bătute fără luptă, spălând putina din
cea mai josnică lașitate. Citind scrisorile, Leopold se indignă,
dar până să răspundă, oprindu-l pe duce, trupele acestuia
ajunseseră pe undeva din sus de Darda, fiind deci la oarece
depărtare de malurile Dravei, încât pozițiile avute erau
definitiv pierdute și nu mai puteau fi reluate. Evident, în
aceste împrejurări, în ciuda mustrărilor imperiale, retragerea
continuă în același ritm calm, măsurat, ordonat, nemulțumiții
trebuind să-și înghită furia și veninul.
De altfel ducele, ca să fie sigur că contestata sa
manevră va da rezultatele scontate, avu grijă să-l provoace pe
vizir, încât acesta, urmându-l, să se lase atras pe un câmp de
bătaie pe care să nu se poată apăra temeinic. Drept care,
imediat după plecare, trimise oameni în tabăra otomană, care,
dându-se drept dezertori, au răspândit zvonul că armata
imperială se retrage speriată, cuprinsă de o aprigă dezordine.
Alte unități, aflând vestea dezastrului, au părăsit în grabă mai
multe localități din Ungaria, cărora le-au aruncat în aer
întăriturile. Ca atare momentul ar fi peste măsură de prielnic
pentru armata otomană ca să atace, șansele ei fiind
nemăsurate.
Marele vizir, orbit de propria mândrie și de gândul
deosebitei sale iscusințe militare, își închipui că într-adevăr
moralul trupelor imperiale s-ar fi prăbușit și ar fugi iepurește,
înspăimântate de zdrobitoarea sa aură ostășească. Nici o clipă
nu-și imagină că ducele încerca să-l atragă într-o capcană,
adică pe un câmp deschis, pe care să fie cu neputință de a
improviza în grabă niște de mijloace de întărire. Dimpotrivă,
îmboldit de vanul său orgoliu, era ferm convins, că prin
manevre iscusite, ar fi împins forțele imperiale înapoi,
dincolo de zonele cucerite în toamnă, pe care încercaseră să
le depășească.
Deci după retragerea creștinilor peste Drava, vizirul
hotărî să-i urmărească discret, neobservat, în speranța de a
259
avea prilejul de a-i ataca pe neașteptate, și nădăjduia că,
găsindu-i demoralizați și puși pe fugă, îi va împrăștia ușor.
Convoiul forțelor otomane se puse deci încetișor în mișcare,
pornind și el lent în susul Dunării, pe malul drept al fluviului,
după ce trecuse Drava pe podurile care nu mai erau
primejduite de atacul vreunui dușman.
Oastea lui Șerban vodă venea undeva în coada
lungului șirag de oșteni ce se scurgea spre miază-noapte.
Principele era foarte mulțumit de sine, fiind convins că după
ce, prin soliile trimise la Viena, câștigase grația și
recunoștința împăratului Leopold I, acum, după legăturile
stabilite cu ducele de Lorena, îl câștigase și pe acesta,
transformându-l într-un vajnic susținător al candidaturii sale
la tronul fostei împărății a Constantinopolului. În acea clipă
singura grijă ce-i rămăsese era aceea de a menține și dezvolta
simțămintele pe care era încredințat că le trezise în sufletul
mai marilor austrieci. Trebuia să atragă cât mai mult atenția
asupra sa, părând cât mai îndatoritor. Ca să-și atingă țelurile
se gândea la o nouă serie de iscoade pe care să le trimită
ducelui de Lorena, pentru expedierea cărora avea totuși
nevoie de învoirea marelui vizir, pentru a nu stârni cumva
suspiciuni, întrevăzându-se jocul dublu pe care-l desfășura.
Se credea însă foarte abil și era încredințat că turcul nu va da
vreodată de urma urzelilor sale perfide.
Măritul Sari Süleyman pașa izbuti să se strecoare atât
de discret și de prevăzător în urma vrăjmașilor săi, încât
aceștia nici nu-i bănuiau apropierea. Dar gândindu-se că pe
parcursul înaintării creștinii l-ar putea descoperi totuși, pentru
a le face față, hotărî să ridice unele fortificații și din sus de
Drava. Zăbovind puțin, nu departe de Dárda, săpă șanțuri
șerpuite, pe care le dublă pe latura lor nordică, dinspre care
puteau veni dușmanii, cu valuri de pământ întărite cu pari și
împletitură de nuiele, în chipul unor palisade primitive. De
altfel lucrările sale erau chiar greu de descoperit de un
260
eventual inamic apărut pe neașteptate, ele fiind ascunse în
bună parte de o țesătură deasă de tufișuri. Nefiind vizibile de
la distanță, aveau chiar caracterul unei surprize pentru un
atacator neprevăzut, putându-l zăpăci.
Ducele Carol al V-lea de Lorena, care nu avea nici o
bănuială privind apropierea armatei otomane, pe la începutul
lunii august se opri într-un larg luminiș al unei păduri din
apropierea satului Nagyharsány, undeva din jos de muncelul
Harsány, măgură pietroasă, pe care localnicii, obișnuiți cu
platitudinea nesfârșitei câmpii din jur, o numeau plin de
impresionare „muntele Harsány”, deși era doar un delușor nu
prea înalt, care închidea zarea spre miază-noapte. Aici
porunci să se ridice unele fortificații în așteptarea vizirului,
care spera că se va plictisi să zăbovească zadarnic lângă târgul
Essek-ului și va fi tentat să-l urmărească. Iar dacă se apropia,
trebuia să-i servească surpriza de a-l întâmpina de pe o poziție
fortificată, devenită inexpugnabilă, întorcând împotrivă-i
situația care îl făcuse pe el să abandoneze cu puțin în urmă
lupta de pe Drava.
Cum serviciul său de iscoade, destul de prost
organizat și nefuncțional, nu-l înștiințase că vizirul se află la
doar câteva verste66 la sud de pozițiile sale, ascuns fiind
vederii de niște pâlcuri de pădure, hotărî în dimineața zilei de
12 august 1687, să-și mute trupele mai spre apus, lângă târgul
Siklós, deoarece ținutul de acolo, un șes cu vederea mai largă,
i se părea un câmp de luptă mai potrivit pentru o înfruntare
de oarece amploare, fiind eliberat de îngustimile pricinuite de
vălmășagurile de pomi ale codrilor înconjurători.
Corpurile sale de oaste, care alcătuiau aripa dreaptă a
frontului din spatele întăriturilor ridicate zilele trecute, se

66
Verstă = unitate de măsură pentru distanțe de inspirație rusă, folosită în
trecut cu deosebire în Moldova, mai rar în Muntenia, egală cu l,067
km.
261
puseră deci de cu zori în mișcare, îndreptându-se spre târgul
învecinat, în vreme ce îndărătnicul elector Max Emanuel al
Bavariei, luptătorii căruia alcătuiau aripa stângă a frontului
inițial, care tot făcea opoziție mai marelui său, se încăpățâna
să rămână locului, înfipt în tranșeele care-i dădeau
simțământul unei apărări sigure, fiind deja fortificate.
Ducele ocoli deci zona împădurită, plină de desișuri
greu de pătruns, în nădejdea de a ajunge spre prânz la noile
poziții, aflate la vreo două leghe67 depărtare de cele din care
plecase.
Sari Süleyman pașa, marele vizir, al cărui serviciu de
iscoade funcționa ireproșabil spre ciuda lui Șerban vodă, care
trebuia să fie de aceea foarte prudent pentru a nu fi demascat,
prinse de veste că electorul bavarez rămăsese singur pe poziții
și socoti că s-a ivit șansa vieții sale, putând obține o nesperată
victorie, care să-l facă celebru, redobândind teritoriile ce se
pierduseră în răstimpul anului trecut. Cum asemenea fericită
împrejurare desigur nu se va repeta prea curând, trebuia să
profite neîntârziat de ea.
Drept care, de cum i se vesti îndepărtarea
îndestulătoare a ducelui de Lorena, încât acesta să nu mai aibă
șansa de a afla ce se întâmplă în urmă și de a interveni pentru
aliatul său, atacă neîntârziat cu întreaga armată pozițiile
electorului de Bavaria, deci ceea ce închipuise până de
dimineață aripa stângă a armatei imperiale. Spera de altfel să-
și prindă inamicul total nepregătit și să-l zăpăcească printr-un
asalt surpriză nimicitor, mai ales că, din câte aflase, și acesta
era pe cale de a ieși din pozițiile fortificate, spre a mărșălui
spre vest, pe urma celor plecați mai devreme. Poate se grăbi
însă, îndreptând împotriva bavarezilor pe cei vreo opt mii de
spahii de care dispunea, în ideea de a-i împresura, nelăsându-
le timp ca să iasă dintre întărituri, cum avuseseră de gând.

67
În evul mediu leghea era echivalată cu circa 4 până la 5,5 km.
262
Călăreților le adăugă mai apoi și infanteria ce-i stătea la
îndemână, sperând să-și copleșească adversarul.
Electorul Bavariei se dezmetici destul de repede, și-i
ceru ducelui de Lorena să-și întrerupă marșul și să revină
neîntârziat înapoi, sărindu-i în ajutor. Pe de altă parte luă
grabnic măsuri pentru a respinge năvala otomanilor, care,
numeric îi erau superiori, mulțimea lor fiind mai mult decât
dublă față de forțele sale. Cufundată în tranșee, infanteria sa
a izbutit și-și apere pozițiile, iar generalul Piccolomini, care
ieșise în câmp cu câteva regimente de cavalerie, a reușit să
respingă încercările de încercuire ale spahiilor, acoperind
spatele liniilor bavareze.
Marele vizir a fost surprins de rezistența neașteptat de
acerbă a creștinilor și a făcut greșeala de a ordona trupelor
sale să înceteze asaltul, poruncindu-le ca, prin săparea unor
tranșee, să fortifice pozițiile pe care se aflau, încât să poată
rezista dacă presiunea vrăjmașă creștea. Doar artileria
otomană a continuat să bombardeze pozițiile imperiale, dar
fără a obține rezultate notabile.
De inerția otomanilor se va sluji ducele de Lorena,
care izbuti să revină nestânjenit în spatele fortificațiilor
părăsite de dimineață. Dobândea în urma acestei greșeli
tactice o poziție greu de cucerit. Practic armata imperială își
refăcuse în câteva ceasuri puternicul front avut inițial.
Văzându-se ajuns într-o situație sigură, ducele de Lorena se
gândi să se slujească de strategia abordată de vizir la Essek,
adică să nu iasă din tranșee, ci să lase inamicul să se consume
singur, epuizându-și resursele printr-o îndelungată
inactivitate, căci poziția ce o deținea era inexpugnabilă și
foarte ușor de apărat. Ajutoarele sale însă, în frunte cu
bătăiosul elector de Bavaria și cu marcgraful Ludwig von
Baden stăruiră ca să se lanseze într-un amplu contraatac.
După multă ezitări, ducele își dădu încuviințarea la cererea
lor, încât armatele sale începură să-și desfășoare rândurile
263
pentru iniția o largă ofensivă, operație încheiată abia după
amiază, la vreo trei ceasuri după prânz.
Văzând amenințătoarea aliniere a vrăjmașului, marele
vizir Sari Süleyman pașa își dădu seama că trebuie să se
pregătească ca să-i dea neîntârziat o replică. Din păcate
pentru el, aceasta venea cam târziu, căci lăsase destulă vreme
inamicului ca să se reorganizeze. Deci în ciuda greșelii de
care devenise conștient, vizirul ordonă reluarea atacului
întrerupt încă înainte de prânz. Din nou, spahiii, asistați de
ieniceri, au încercat să ocolească flancul stâng al poziției
imperiale, reluând operația de învăluire întreruptă de
dimineață, după ce fusese respinsă de generalul Piccolomini.
De astă dată le stătu împotrivă marcgraful Ludwig von
Baden, care opri năvala otomană cu cele douăzeci și trei de
escadrile de sub ordinele sale. Asupra aripii drepte presiunea
otomană era mult mai mică, căci marginea pădurii
înconjurătoare împiedica un atac prin împresurare dinspre
această parte.
Încântat de succes, marcgraful von Baden nu se opri
când împinse turcii între fortificațiile începute de ei de
dimineață, dar abandonate în urma reluării atacului cu câteva
ceasuri în urmă. Evident, întăriturile neterminate și
neconsolidate nu aveau cum rezista, neoferind turcilor vreun
adăpost sau alt avantaj. Dimpotrivă, trebuind să se retragă,
acești cădeau în gropile și șanțurile din spatele lor, chiar de ei
săpate, devenind victime sigure și neajutorate ale vrăjmașului
ce le stătea în față. Trupele generalilor Jean-Louis de Bussy-
Rabutin și Eugeniu de Savoia au pătruns ca atare cu ușurință
în mijlocul neisprăvitelor fortificații otomane și a taberei pe
care vizirul fusese pe cale să și-o organizeze.
Săpăturile și a valurile de pământ ce înconjurau tabăra
otomană, din pricina suspendării lor inopinate, apăreau ca
imprevizibile și total dezordonate, încât terenul de luptă
devenise peste măsură de dificil pentru călăreți, obstacolele
264
neașteptate fiind, pentru cai, greu de ocolit. Drept care
cavaleriștii austrieci s-au văzut nevoiți să descalece și să se
angajeze într-o înfruntare directă cu pedestrașii,
încrucișându-și spadele cu aceștia. Este clipa din care începu
măcelul. Turcii cădeau cu zecile, încât aceștia fură cuprinși
de spaimă și începură să se retragă în dezordine.
Oastea ducelui, care închipuia aripa dreaptă, prea
puțin presată de turci, primi porunca de a împiedica retragerea
otomană printr-un atac lateral prin pădurea ce-o ocrotise până
atunci, dar coloana pornită împotriva inamicului se rătăci
curând prin desimea codrului, nemaiapucând să-și
îndeplinească îndatorirea primită. Oricum, în ciuda acestui
eșec de care se va afla abia mai târziu, rezistența otomană s-
a prăbușit și retragerea s-a transformat curând într-o fugă
disperată. În vreme ce spahii și ienicerii, sfârâindu-și
călcâiele, încercau să dispară în zare, în nădejdea de a-și
scăpa viața, aliații vasali balcanici încercau să găsească cale
de împăcare cu inamicul.
Oricum, pentru turci grozăvia era de nedescris.
Cronicile care vor să menajeze orgoliul otomanilor vorbesc
de doar vreo zece mii de leșuri d-ale lor rămase pe câmpul de
luptă. Alte izvoare ridică numărul pierderilor la cincisprezece
sau chiar optsprezece mii, dar destule vorbesc și de patruzeci
de mii de morți, în vreme ce Letopisețul cantacuzinesc
adaugă oripilat: „zic cei ce au fost acolo și au văzut cu ochii
lor, o sută de mii și mai mult să fi pierit acolo.” Cifrele nu
sunt deci sigure, dar ceea ce este neîndoielnic, este că pentru
Poarta otomană a fost un dezastru, tabăra, cu aproape tot ce
se găsea în dânsa, căzând în mâna creștinilor, care nu s-au
arătat prea miloși cu adversarii, uitând cu totul de principiile
iubirii creștine, care trebuie săi cuprindă și pe dușmani, cum
ne povățuiește Evanghelia…
Captura de război pare să fi fost uriașă, nu mai puțin
de o sută șaizeci de steaguri căzând în mâinile învingătorilor,
265
cât și jumătate din artileria turcă, adică peste șaizeci și șase
de tunuri. Creștinii au dobândit în fond tot ce se găsea în
tabăra otomană. Se povestește că numai prada de război ce a
revenit electorului de Bavaria ar fi cuprins peste două
milioane de ducați! De altfel între capturile electorului se
număra și uriașul cort al marelui vizir, pe care distinsul
aristocrat îl va păstra plin de mândrie la loc de cinste, spre a
se lăuda la lume cu el. Prețiosul sălaș de pânză poate fi văzut
și zilele noastre în Muzeul Armatei Bavareze din Ingolstadt.
Dacă e să luăm de bune izvoarele, nefiind vorba de
niște exagerări laudative, s-ar zice că de astă dată creștinii au
scăpat destul de ușor, din rândurile lor pierind doar vreo șase
sute de oameni, deși uneori se adaugă că alături de aceștia
trebuie numărați totuși, e drept, și încă vreo cincisprezece sau
chiar optsprezece mii de răniți.
Deci luptele din 12 august 1687 s-au desfășurat în
vecinătatea satului Nagyharsány, sat aflat la vreo șase – șapte
leghe68 sud vest de celebrul târg al Mohács-ului, lângă care s-
a dat înfruntarea din 1526, în urma căreia statul maghiar a fost
practic șters de pe harta Europei. Totuși, pentru a opune în
chip compensatoriu această victorie creștină din 1687
înfrângerii din 1526 și pentru a sugera o renaștere a Ungariei
strămoșești prin acest război, profitând de apropierea
câmpului de bătaie de la Nagyharsány de Mohács-ii de
odinioară, istoriografia, spre a da satisfacție și unei mândrii
naționale, va comite o ușoară denaturare a lucrurilor, încât
războiul de la Nagyharsány va fi inclus în manualele de
istorie sub numele de a doua mare bătălie de la Mohács, o
bătălie a renașterii unui stat, care, asemenea păsării Phoenix,

68
Leghea este o unitate de măsură folosită în trecut mai ales în țările din
apusul Europei pentru aprecierea distanțelor mari. Există o leghe
terestră comună utilizată pentru stabilirea distanțelor pe uscat, egală
cu circa 4,444 km. Există și o leghe maritimă sau una geografică de
alte dimensiuni, care nu interesează aici.
266
renaște din propria cenușă. Astfel se sporea însemnătatea și
semnificația acestei izbânzi, dându-i chiar o aură de măreție,
care ștergea rușinea pățită odinioară de regatul Ungariei. A
doua măreață bătălie de la Mohács este totuși prima și ultima
bătălie de la Nagyharsány…
Resturile oștii înfrânte, risipindu-se pentru a scăpa de
urmărirea învingătorilor, o iau în ascuns spre miază-zi, pe
drumul spre Essek sau Osec, între fugari numărându-se și
ceata marelui vizir, care-i cuprindea pe toți apropiații săi, în
frunte cu feciorul, care slujea la curtea padișahului ca
bostangi-başa-aga, adică era căpetenia gărzii imperiale.
Înaltul dregător, apărat de gărzile sale călări, o luase în grabă
spre Petárda. Dar chiar înainte de a ajunge în sat, măritul
vizirul Sari Süleyman pașa avu parte de una din marile
surprize ale vieții sale. Din niște tufe din marginea drumului
se repeziră asupra sa, cu iataganele scoase, câteva sute de
ieniceri cărora nu le dăduse nici o atenție, voind a trece în
goana cailor pe lângă ei. Nemulțumiți de înfrângerea suferită,
pe care i-o puneau lui în seamă, erau hotărâți să-i ceară
socoteală. Pe drept considerau că, dacă lupta de dimineață n-
ar fi fost întreruptă de încercarea de a săpa niște șanțuri
șerpuite în jurul taberei, de altfel total inutile, soarta
războiului ar fi fost cu totul alta. Lăsându-le creștinilor
răgazul de a se reorganiza, mersul războiului se întorsese în
folosul acestora.
Gărzile călări se văzură silite să răspundă
neprevăzutului atac, încât micul convoi viziresc fusese nevoit
să se oprească. Lupta fu scurtă, călăreții izbutind să-i înfrângă
pe pedestrași și să-i înlăture din drumul lor, împingându-i
înapoi în tufele din care răsăriseră. Căzură totuși morți și
răniți, mai ales dintre atacatori, ceea ce nu făcu decât să
sporească ura împotriva împilătorului vinovat de înfrângere,
iar zvonul răutății sale sfidătoare se răspândi repede printre
fugari.
267
 Vizirul alarmat, după ce se văzu scăpat de năvălitori,
dădu poruncă de zorire a călătoriei. Voise inițial să se
oprească la Darda, în spatele întăriturilor ridicate acolo cu zile
în urmă, tocmai pentru a face față unui atac creștin. Însă, după
ce fusese asaltat de proprii soldați, nu-și mai puse problema
regrupării forțelor în aceste fortificații, spre a înjgheba o nouă
rezistență, în nădejdea de a opri înaintarea inamicului.
Abandonă deci gândul eroic de reluare a luptelor și-o porni în
goana mare spre Belgrad, socotind că cetatea de acolo îi poate
sluji mai bine nevoile, apărându-l nu numai de inamicul
creștin, ci și de oștenii proprii, care prinseră a se anarhiza,
devenind ei înșiși primejdioși.
Până la Belgrad nu avu alte surprize, iar lucrul nu era
de mirare. Cei foarte porniți împotrivă-i erau cu deosebire
pedestrașii ieniceri, iar aceștia, mergând pe jos, rămăseseră
mult în urma sa, el și ai săi fiind călare. De aceea putuse
repede scăpa de pornirile lor violente. Mai întâlni doar mici
cete de spahii, care fiind călări se putuseră îndepărta mai
repede și mai mult de câmpul de luptă, dar acestea fie nu erau
atât de pornite împotrivă-i, fie, fiind puțin numeroase, nu
cutezau a ataca o ceată superioară numericește. Oricum, după
vreo două zile se putu ascunde dimpreună cu toți apropiații în
spatele zidurilor cetății Belgradului, unde era ferit de orice
primejdie.
Cetele lui Șerban vodă se risipiseră și ele în parte, în
juru-i rămânând totuși un grup destul de numeros. Ajuns pe
aproape de Petárda, se socoti suficient de departe de inamic
încât să fie scăpat de primejdie din partea asta și hotărî să-și
regrupeze rândurile. Se trase cu însoțitorii într-un luminiș de
pădure, lăsând la drum doar niște pândari, care să îndrume
spre el fugarii români ce s-ar mai fi ivit în cale. Chiar din
prima zi reuși să adune câteva mii de bărbați pe lângă sine.
Rămase totuși la pândă până a doua zi, abia după aceea porni
mai departe. Izbutise să scape pe lângă oameni chiar și niște
268
care cu provizii. Căruțașii, prevăzând sfârșitul luptei,
purceseră la drum chiar înainte ca oștile creștine să măture
tabăra otomană, așa că scăpaseră dimpreună cu încărcătura de
urgia sfârșitului.
Trupele creștine încep urmărirea temeinică a
inamicului abia a doua zi, în 13 august 1687. În înaintarea lor
vor întâmpina o ușoară rezistență doar la Darda pe care o
spulberă și înaintează până dincolo de Drava, cucerind Essek-
ul și întăriturile ridicate de vizir, cu o lună în urmă
inaccesibile lor, pe care pun stăpânire.
Principele nu se temea prea mult de apropierea oștilor
austriece, fiind convins că, în schimbul serviciilor făcute, de
care ducele de Lorena, electorul Max Emanuel al Bavariei sau
Eugene de Savoia desigur știau, aceștia nu vor ridica spadele
împotrivă-i, socotindu-l prieten. Mai teamă îi era de turcii
anarhizați, căci aflase de incidentul întâmplat vizirului și avea
toate motivele să se îngrijoreze, căci ienicerii desigur îi
acuzau pe creștinii balcanici din rândurile lor că, luptând fără
convingere, înlesniseră înfrângerea suferită, dacă nu cumva
chiar o pricinuiseră. De altfel și carele cu provizii pe care le
scăpase puteau închipui o tentație pentru ienicerii flămânzi și
deci un motiv de atac în plus, afară de dorința de răzbunare.
Șerban vodă, întrevăzând deci primejdia dinspre
acești aliați, trimise prudent iscoade înainte, care să descopere
cetele mai mari de turci în retragere, spre a le ocoli, acestea
putând fi periculoase. Cele mici desigur nu cutezau să-l atace,
neputând spera să-l învingă, așa că nu trebuia să le ia în
seamă. Va merge însă tot drumul cu mare fereală, ocolind
șleahurile care i se păreau prea animate.
Prevederea sa se dovedi benefică, căci doar o singură
dată avu furcă cu niște turci puși pe harțag, pe care nu-i putu
evita. Necazul îl avu când ajunse prin preajma Dardei, în
ținutul unde vizirul ridicase cu ceva vreme în urmă niște
întărituri. În numitul loc se înstăpâniseră niște ieniceri, care
269
nu știau nici ei prea bine ce urmăreau atunci când se aciuiseră
acolo. Fapt este că, simțindu-i trecere, voiseră să-i taie calea,
dar înfruntarea nu fu până la urmă nici prea dură și nici de
durată, căci turcii nu cutezaseră a se îndepărta prea mult de
întărituri, iar oștenii săi sârguiră să ocolească pe cât de
departe puteau șanțurile și valurile de pământ în umbra cărora
mișunau scandalagii.
Dar nu numai o întâlnire cu ienicerii anarhizați îl
îngrijora. Proviziile scăpate, chiar dacă închipuiau o tentație
pentru turcii fugari, erau cu totul neîndestulătoare pentru ai
săi, amenințând ca în câteva zile să se isprăvească. Deci
oastea era amenințată cu înfometarea, ceea ce îi putea ridica
chiar pe ai săi împotriva sa, pățind precum marele vizir. Din
lipsă de alte mijloace ce-i stăteau la îndemână, porunci
reducerea tainurilor de mâncare, deși știa că hotărârea va
stârni imediat aprinse nemulțumiri. Nu avea totuși altă ieșire.
Abia după vreo cinci zile, cu oamenii flămânzi,
însetați și zdrențuiți, ajunse în fața cetății Belgradului,
sperând a primi de aici ceva ajutor. Bătu însă zadarnic la porți.
Vizirul îl înștiință că nu-l poate primi și nici ajuta în vreun
fel, poftindu-l să se întoarcă în pace acasă. Neavând încotro,
principele coborî în lungul Dunării spre podul Moravei, de
unde încercă să răzbată până în ținuturile Bor-ului spre a trece
fluviul în țară, ceea ce îi mai răpi mai mult de-o săptămână.
De altfel îndepărtându-se de drumul mare, acel celebru „Sol
kol”, adică braț stâng care ducea la Adrianopol, de-a lungul
căruia se scurgeau fugarii turci spre casă, nu mai era expus
unor amenințări din partea otomanilor răzvrătiți și putu umbla
cât de cât liniștit.
Oricum, cele ce se petreceau pe drumul de la Essek la
Istanbul, închipuiau mai mult decât o poveste de groază.
Miile de fugari ce năzuiau să ajungă în capitala imperiului nu
cunoșteau nici milă, nici îndurare. Singura lor grijă era aceea
de a-și umple burta și eventual de a-și împlini și alte pofte
270
trupești, iar armele pe care le purtau le dădeau drept de viață
și de moarte asupra celor pe care-i întâlneau. Așa că pe unde
treceau semănau doar jale, ură, moarte și prăpăd. Bieții săteni
întâlniți în cale erau jefuiți fără îndurare, femeile violate și
deseori în urmă, casele incendiate. Fugarii înfometați nu
duceau numai un război pentru supraviețuire, căznindu-se să-
și procure de mâncare, situație poate pe undeva de înțeles, ci
trăiau și plăcerea de a-i putea domina și teroriza pe alții care
se dovedeau mai slabi, nici o clipă nefiind atinși de vreo
mustrare de conștiință. Bieții truditori pașnici nu mai vedeau
nici o deosebire între oastea vrăjmașă și cea prietenă, căci și
una și cealaltă erau la fel de năprasnice și aducătoare de
năpastă, de silnicii sau de moarte.
Pentru spahii călări fuga se dovedise mai lesnicioasă.
În vreo două-trei săptămâni izbutiseră să ajungă la Odriiu69
sau chiar la Istanbul. Mai greu era pentru ienicerii pedestrași,
care trebuiau să ia drumul la picior, ceea ce presupunea chiar
pentru un bun umblător, sănătos tun și nu rănit cum erau
mulți, un drum de cel puțin o lună și jumătate, timp destul de
îndelungat ca nemulțumirile și răzvrătirea să dospească.
Lunga călătorie, desfășurată sub comanda unor grade
inferioare din armată, făcu ca rolul și înrâurirea acestei pături
să crească peste măsură de mult. Ea își câștigă astfel
încrederea și ascultarea masei celor de rând, pe care ajunge a
o manevra. De fapt aceasta, chiar înainte de bătălia de la
Mohács, avea moralul destul de scăzut ca urmare a eșecurilor
din ultimii patru ani, așa că nu era de mirare că în sânul ei
ațâțările împotriva marelui vizir și chiar a sultanului, socotiți
vinovați de nenorocirea în care se zbătea, prinseseră peste
măsură de mult, încât ostășimea năzuia ca, în clipa când
ajungea acasă, să se răfuiască cu cei care îi stârniseră

69
Fostul Adrianopol bizantin sau Edirne turcesc, unde se găsea și una din
reședințele sultanului.
271
indignarea. Deocamdată aceștia puteau scăpa de furia gloatei,
fiind încă puși la adăpost. Marele vizir se zăvorâse după
zidurile Belgradului, iar sultanul era prea departe ca să se
poată ajunge el.
Cum nu mai avea provizii, care se terminaseră, pentru
a dobândi mâncarea trebuitoare, Șerban vodă procedă
asemeni turcilor ce băteau drumul Țarigradului, adică prădă
toată hrana din satele întâlnite în cale, soldații încărcându-și
desagii cu tot ce puteau prinde. Evident, țăranii împotrivitori,
care cutezau a se opune jafului, erau uciși fără crâcnire. Se
deschisese și aici un drum al jalei și al nenorocirilor.
Abia spre sfârșitul lui august trupele muntenești
izbutiră să atingă malul Dunării prin ținutul Prahovo, dar
trecerea fluviului nu se dovedi la fel de lesnicioasă ca la
venire, căci lipseau banii de închiriere a ghimiilor.
Abia când puse piciorul pe pământul binecuvântat al
Olteniei, Șerban vodă putu răsufla cât de cât ușurat. În sfârșit,
ajuns acasă, scăpase de năpastă. Trimise imediat solie
căimăcămiei, cerând să i se trimită în grabă niște zaharele în
întâmpinare, spre a nu mai fi silit să jefuiască propriile sate.
În prima clipă fu tentat să poruncească dărăbanilor,
seimenilor, precum și boierilor de peste Olt să se întoarcă pe
la casele lor, spre a scăpa de povara de a se mai îngriji de ei.
Dar tocmai în clipa când să dea cuvenita slobozenie, îl
întâmpină un agă venit în grabă de la Stambul, care-l înștiință
că măritul padișah îi poruncește să păstreze toată armata
adunată laolaltă în tabără, el însuși fiind dator să rămână în
mijlocul ei, căci, după victoria de la Nagyharsány, armatele
habsburgice pătrunseseră în Ardeal și încercau să se
înstăpânească asupra cetăților și orașelor celor mai de seamă
de acolo.
De altfel într-o scrisoare capuchehaia de la Stambul
întregea cumva știrea. Otomanii se găteau chipurile să trimită
o solie la Viena spre a începe niște neguțări de pace, oprind
272
dezastrul început, numai că habsburgii, văzând noianul de
izbânzi ce-l dobândeau, pare-se că nu erau prea grăbiți să cadă
la vreo înțelegere, nădăjduind la noi cotropiri, clipa fiindu-le
prielnică.
Cele două vestiri, care se îngemănau, erau reale.
Ducele de Lorena pretindea să i se dea Deva si Clujul, cetăți
făgăduite Austriei încă din anul anterior prin așa-zisul tratat
hallerian, pe care generalul Scherffenberg nu izbutise să le
ocupe în răstimpul invaziei sale, silit fiind să se retragă la
porunca împăratului Leopold, presat de amenințările Poloniei
de a părăsi Liga Sfântă dacă habsburgii se înstăpâneau în
Ardeal. Acum, după noua victorie din Ungaria, se ivise
prilejul de a reveni asupra pretențiilor abandonate în vara
trecută. Numai că, pornind neguțările, austriecii îi sporiseră
cererile. Nu aveau de gând să se mulțumească cu cele două
cetăți și cu sumele de bani și proviziile ce li se ofereau de
transilvăneni la hotare pentru întreținerea armatelor lor peste
iarnă, ci doreau să impună craiului ardelean obligația de a
încartirui peste iarnă chiar în principat o parte a oștilor lor, cu
deosebire regimentele din Bavaria și Suabia, care trebuiau
totodată asigurate cu toate cele necesare traiului, adică urma
să li se livreze hrană și băutură pentru oameni, dar și sute de
care de fân și de alte nutrețuri pentru cai și, evident, o sumă
uriașă de bani pentru solde și celelalte cheltuieli inerente.
Cum craiul ezita să se execute, căutând pretexte ca să
se sustragă cerințelor care erau exagerate, cu grosolănia
obișnuită militarului care se știe atotputernic, ducele de
Lorena, încurajat și de aura de general victorios pe care
tocmai o dobândise, năvăli în Ardeal. Practic craiul nu
avusese nici măcar forțele trebuitoare ca să facă un gest
simbolic de împotrivire, necum să-i țină piept cu adevărat
năvălitorului. Rezistența mai mare veni din partea populației
de rând, care era osândită să ia pe umerii ei greul noii
ocupații. Cum în răstimpul neguțărilor nu putuse ajunge la
273
nici un acord cu craiul, ducele, furios, trimise asupra Clujului
avangărzile sale sub comanda contelui Caprara, cu porunca
de a ocupa pur și simplu târgul, fără a mai pune la mijloc vreo
înțelegere.
Generalul trimis înainte avu însă parte de-o
neașteptată surpriză. Clujenii nu se lăsaseră intimidați de
somațiile sale și refuzaseră să-i deschidă porțile și să-l
primească plini de umile plecăciuni, așa cum se așteptase.
Negocierile se prelungiră peste cinci ore, însă fără nici un
rezultat.
Înștiințat de eșec, ducele de Lorena grăbi pasul
celorlalte unități ale sale și în câteva ceasuri ajunse și el
înaintea porților orașului. Fără a mai angaja vreo discuție cu
localnicii, își dispuse tunurile în ordine de bătaie în fața
zidurilor de apărare, poruncind să se deschidă foc asupra
așezării. Cei dinăuntru, văzându-i pregătirile și dându-și
seama că lucrurile nu sunt de glumă, riscând să fie
bombardați cu artileria, se grăbiră să-i ofere cheile orașului.
Era, e drept, o nouă victorie, însă nu una prea de cinste, motiv
pentru care ducele era destul de furios. Spaima pe care o
inspira se dovedea neîndestulătoare, trebuind să se arate și
mai drastic! Oricum primul pas fusese făcut, clujenii fiind
siliți să primească spre găzduire trei dintre regimentele sale.
Așa zisa eliberare creștină de sub jugul necredincioșilor se
transforma tot mai vădit într-o veritabilă și apăsătoare
ocupație militară, întâmpinată cu ostilitate de norocoșii
„eliberați”, care se vedeau amenințați ca pe capetele lor să
cadă o ploaie de ghiulele „slobozitoare”, care în loc de
fericire, să le aducă o amarnică pieire. Pe bună dreptate un
gelep, potrivindu-și mai temeinic turbanul în cap, îi va zice
prietenului său creștin, privind intrarea oștenilor austrieci:
„Rău o fi fost cu ai noștri, nu zic, dar nu cred că vă va fi mai
bine cu eliberatori care, spre a vă scăpa de urgisirea noastră,

274
trag cu tunul în voi! Cu asemenea slobozenie pe cap, mi-e
teamă că o să ajungeți să plângeți după jugul Înaltei Porți…”
În temeiul înțelegerii halleriene, semnate la începutul
verii trecute70, după această întâie izbândă fără glorie,
rămânea în discuție soarta cetății Deva. Dar ducele era hotărât
să nu-și limiteze pretențiile doar la dobândirea acesteia.
Dorea încartiruirea întregii sale oștiri în condiții cât mai
confortabile. De sărăcirea ardelenilor și de mizeria pe care le-
o pricinuia îi păsa prea puțin. Hotărî deci să-și răspândească
trupele „eliberatoare” în tot cuprinsul principatului spre
spaima și indignarea celor „sloboziți” de sub jugul
necredincioșilor otomani.
După Cluj, căzură astfel pe rând Alba Iulia, Sebeșul,
Orăștie, Târgu Mureș, Deva, Sibiu, Gherla, Bistrița, Șimleu,
Mănăștiur, iar în Banat, Teiuș-ul, deci în totul, doisprezece
orașe. Mai apoi, după mai puțin de un an, li se vor adăuga și
altele orașe-cetăți, precum Chioar, Hust, Gurghiu sau Braşov.
De altfel rezistența târgului din urmă la cotropire va fi mai
dură decât a celorlalte așezări, dar și mai crunt reprimată de
salvatorii veniți să-i ofere o minunată și generoasă „protecție”
creștină, de care sașii, deși și ei de neam german, s-ar fi lipsit
cu plăcere.
Intimidat de demonstrația de forță desfășurată de
habsburgi, slabul crai Apafi, socoti că se cuvine să
compenseze cumva penibilul rușinii pățite de măritul duce
prin rezistența clujeană, cu atât mai mult cu cât avea
sentimentul că îndârjirea supușilor săi i-ar putea fi imputată
lui. Drept care, pentru a-i fi iertată închipuita vină, se grăbi să
dăruiască prea-curajosului duce, care se lupta eroic cu niște
orășeni neînarmați și nepregătiți de război, trei cai splendizi,
cu tot harnașamentul corespunzător bătut în ținte aurite, spre
a fi pe măsura marii cinste ce i se cuvenea viteazului general!

70
Deputații ardeleni semnează tratatul hallerian în 28 iunie 1686.
275
Prin această ieșire umilă, craiul socotea că aparențele fuseseră
salvate, iar onoarea măritului duce, cârpită.
Nici în Moldova lui Constantin Cantemir situația nu
era mai grozavă, deși la acea vreme slăvitul și gloriosul crai
Ioan Sobieski, bolnav fiind, zăcea la Liov, nefiind în stare și
nici dornic să susțină o nouă expediție dincolo de Nistru, ca
aceea din 1686. De altfel și aceasta eșuase în chip lamentabil.
Dar în ciuda neputinței regești, pace deplină nici aici nu se
afla, căci ambiția de a stăpâni ținutul nu se topise încă, deși
împrejurările nu se dovediseră prielnice năvălitorului.
Nefiind volnici a dezlănțui un amplu război de cotropire,
leșii, spre a-și împlini totuși orgoliul de vajnici cuceritori, vor
porni în 1687 niște amarnice incursiuni de pradă ale unor
podghiazuri puse pe jaf, care nu aduceau în vreun fel atingere
stăpânirii otomane, ci închipuiau doar o nemăsurată
nenorocire pentru bieții truditori ai pământului, care se
vedeau uciși, răniți, bătuți, jefuiți, batjocoriți de cei care
veneau asupră-le ca pretinși eliberatori creștini, dornici de a-
i scoate de sub jugul păgânilor musulmani, revărsând asupră-
le, chipurile, fericirea mântuirii. Desigur că sărmanii
beneficiari ai pretinsei sloboziri găseau mai bun jugul liniștit
al asupritorilor, decât raitele tâlhărești de dezrobire, doar
aducătoare de năpastă și nenorociri. La ce le foloseau lor,
oameni simpli și pașnici, care nu știau decât de truda muncii,
asemenea izbăvire urgisitoare?
În clipa când, în septembrie 1687, Șerban vodă se
întorcea în țară, el nu cunoștea decât în parte stările descrise
mai sus, iscoadele vârâte la Curțile vecinilor neputând a-l
înștiința asupra a tot ce se petrecea acolo. De altfel, pentru a
se informa mai în detaliu, va trimite în acest răstimp și câteva
scrisori atât craiului Apafi, cât și cancelarului Mihály Teleki
ori voievodului ieșean, curierii având poruncă de a cerceta ei
înșiși, pe cât posibil, evenimentele în plină desfășurare.

276
 Dar în ciuda celor care îi scăpau, Șerban vodă
înțelesese prea bine că porunca sultanului avea în vedere
împrejurarea că hotarele dinspre miază-noapte erau nespus de
amenințate și se cuvenea să fie temeinic întărite și păzite, de
aceea armatele nu trebuiau demobilizate ci păstrate, dacă nu
chiar sporite. Prin urmare pricepea pe de deplin rostul
stăruinței de a rămâne în tabără în mijlocul oștenilor, fiind
gata în orice clipă să întâmpine o nedorită invazie, din orice
parte ar veni.
Adunându-și deci în jur toți luptătorii care
supraviețuiseră bătăliilor la care luase parte, Șerban vodă se
așeză tot în preajma satului Adunații Copăceni de pe Argeș,
unde ridicase tabără și cu câteva luni în urmă. Rămase acolo
la pândă, cum i se poruncise, sârguind să afle cât mai
îndeaproape ce se petrecea în Ardeal, în nădejdea că odată cu
căderea principatului vecin și șansele sale de mărire sporeau.
Chiar dacă se găsea în țară, la o aruncătură de băț de scaunul
său, iar căimăcămia își împuținase rândurile în urma morții
vel vornicului Badea Bălăceanu, nu o dizolvă, ci îi ceru să-și
îndeplinească și pe mai departe îndatoririle, atâta vreme cât
el nu putea ajunge la București.
De altfel se văzu asaltat și alte griji. La puțină vreme
după reașezarea taberei, fu înștiințat de iscoadele de la
Cerneți că pe la Porțile de Fier coborau pe Dunăre câteva
ghimii, care-i aduceau la vale pe marele vizir și pe apropiații
săi, până de curând adăpostiți la Belgrad și datoria sa era
desigur aceea de a întâmpina slăvitul alai cu tot fastul. Drept
care, înconjurat de gărzile sale, coborî grabnic spre Giurgiu,
ca să ajungă pe malul fluviului înaintea iubitului său
protector, spre a-i saluta cu toată cinstea măreața trecere.

277
 Cu doar vreo două zile înainte de Înălțarea Sfintei
71
Cruci , într-o miercuri, ghimiile înaltului demnitar traseră la
cheiurile Rusciucului, unde Șerban vodă i se închină plin de
fățarnică spăsenie, în clipa când coborî de pe punte. Turcul,
zărindu-l, se opri în dreptul său și, zâmbindu-i plin de
bunăvoință, mărturisi că se bucură că are prilejul de a-l
revedea. Ducea lipsă de prieteni credincioși, în stare să se
jertfească pentru binele său, mărturisi el cu o anume sfâșiere
în glas, de aceea e o plăcere ca să-l poată reîntâlni. Nu-și
închipuia sărmanul că neprețuitul său supus îl trădase de la
bun început, înlesnind înfrângerea sa, fiind deci în parte
vinovat de soarta nenorocită care se abătuse asupră-i în acea
clipă nefericită.
Vizirul Sarı Süleyman paşa nu avu vreme de a stărui
asupra sa, căci trebui să se întoarcă spre o ceată de tătari nogai
care-i solicitau să-i asculte, având a ridica o pâră împotriva
seraschierului72 de Baba73, cârmuitorul eyaletului de Özü,
care de altfel, ca mai mare al stăpânului lor, încercase să-i
împiedice ca să i se înfățișeze. Marele vizir arăta foarte
tulburat și nu păru a avea răbdare să le urmărească spusele,
drept care înaltul sfetnic îl pofti pe cămărașul hanului
tătarilor, care-i conducea pe jălbari, să-l însoțească,
lămurindu-l pe drum asupra nemulțumirilor care-l aduseră în
fața sa.
Tătarul îi vorbea cu aprindere, dar el nu-l putea
urmări, având sufletul răvășit de o adâncă tristețe, iar mintea
sfâșiată de o nesfârșită îngrijorare. Înfrigurarea care-l chinuia

71
Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește în 14 septembrie, zi care în 1687
cădea într-o vineri.
72
Seraschier = comandant militar al unei provincii (al unui eyalet); sau
general comandant al unei armate.
73
Baba = Babadag (însemnând în turcește „Muntele Tatălui”). Din 1677-
1678, reședința pașei (a valiului, a beglerbeiului) eyaletului de Silistra
- Özü / Oceakov s-a mutat de la Silistra la Babadag.
278
nu era de mirare. Dânsul n-ar fi voit să meargă la Stambul
spre a ajunge înaintea padișahului, știind că toți înaintașii care
suferiseră înfrângeri în anii trecuți sfârșiseră pe butucul
călăului. Deci viitorul său nu se arăta prea încurajator încât
să-l atragă, dar cei care-l înconjurau stăruiseră să întreprindă
totuși funesta călătorie, căci era un personaj mult prea
însemnat ca să se poată ascunde pe undeva, făcându-se
nevăzut. Era cu neputință ca să-și piardă urma, arătau ei, așa
că nu-i rămânea decât să-și înfrunte curajos soarta, putând
spera că va găsi în sine puterea de a-l înduioșa pe sultan,
dovedindu-și nevinovăția. Strivit deci de o teamă copleșitoare
și de simțământul că deasupră-i plutea amenințarea unui
destin nefast, după cearta avută cu apropiații, hotărâse să se
supună fatalei ursite. Avea sentimentul că rămăsese singur,
toți părăsindu-l, preocupați doar ca să-și salveze propria piele.
Era împresurat numai de străini ostili, în stare ca să-l împingă
pe el înainte ca să scape ei, răceala lor sufletească, ce mergea
până la neomenie, descoperind-o abia acum, când ajunsese la
această clipă de crâncenă cumpănă.
Voievodul muntean, văzându-se atât de repede
abandonat, se simți descumpănit și cumva compromis față de
boierii săi, neașteptându-se ca să i se acorde chiar atât de
puțină atenție. Până să se dezmeticească, mica suită ce-l
însoțea pe dregător trecu prin fața sa, despărțindu-l de tot de
acesta. Aproape pe toți îi cunoștea încă din tabăra de lângă
Essek. Îi atrase luarea aminte în primul feciorului vizirului,
care slujise la curtea padișahului ca bostangi-başa-aga, adică
mai mare al gărzii imperiale. Îl urma tefterdar-paşa, care
închipuia la acea vreme un soi de ministru de finanțe al
împărăției, alături de care pășea țeapăn reis-efendi, care în
zilele noastre poate fi echivalat unui ministru de externe, deși
împlinea și rosturile de șef al divanului împărătesc. Ceilalți,
destul de puțini la număr, erau slujbași de rangul al doilea,
care serveau pe lângă cei dintâi.
279
 Seraschierul îl pofti pe vizir în seraiul pe care-l avea
ridicat sus pe marginea falezei, dar acesta se arătă grăbit,
poruncind să i se aducă la îndemână caii de poștă pe care-i
tocmise mai dinainte, spre a se așterne neîntârziat la drum.
Cum va spune mai târziu un cronicar uitat de lume, bietul om
se zorea ca să ajungă la capătul zilelor sale. Împresurat de
gărzile vizirești, alaiul urcă coasta joasă pe care se ridica
târgul, dincolo de muchia căreia pieri din privirile celor de pe
chei.
Cam dezamăgit de repeziciunea cu care decursese
întrevederea cu vizirul, voievodul muntean se întoarse în
aceeași după-amiază în tabăra de pe malul Argeșului. Va mai
întârzia aici încă aproape două săptămâni, așteptând cu
încordare știri de la Țarigrad, căci erau de prevăzut niște
schimbări, nefiind exclus ca vizirul să nu fie tocmai bine
primit de padișah. Ori dacă soarta acestuia intra în declin, el,
ca protejat al său, putea avea de suferit. Din păcate, distanța
destul de mare față de inima împărăției făcea ca veștile dorite
să parvină cu o întârziere de cel puțin o săptămână, încât
exista riscul ca unele să ajungă prea târziu spre a mai putea fi
prevenite.
Oricum, abia în duminica praznicului zămislirii
Sfântului Proroc Ioan Botezătorul74 sosi la Adunații Copăceni
o solie care desluși în parte schimbările petrecute. Cel venit
era un agă trimis de noul mare vizir, pe nume Abaza Siyavuș
pașa, ginerele celebrului vizir de odinioară, Köprülü Mehmed
pașa. Proaspătul înalt slujbaș fusese ales la cererea ienicerilor,
după ce, pentru a le face pe voie, sultanul Mehmed al IV-lea,
poreclit Dördüncü sau Avci, îl aruncase în închisoare pe Sari
Süleyman pașa de cum intrase în cetate, punând mai apoi,

74
Sărbătoarea cade în 23 septembrie, care în 1687 era o duminică.
280
cam după aproape o lună, să fie și decapitat75. Nădăjduia că
astfel cel puțin el își va salva coroana, pe care o vedea
amenințată de ienicerii răzvrătiți, care ridicaseră tabără în fața
zidurilor de apărare ale târgului. Ori exista primejdia ca
tulburătorii să atragă de partea lor gărzile palatului și să
pătrundă până la el.
Trimisul otoman aducea cu sine firmanul prin care se
dădea domnului învoirea de a dizolva tabăra și de se întoarce
în scaun, lucru pe care îl și făcu până să se lase întunericul,
căci târgul era la o depărtare de numai câteva ceasuri de mers
călare. De altfel vestea întemnițării protectorului său, cât și a
numirii unui vizir nou, Șerban vodă o aflase deja, cu o seară
în urmă ajungând la el un curier al capuchehaiei. Însă osânda
se împlinise încă pe la începutul săptămânii, încât noutatea
era numai pentru el, nu și pentru cei de la Stambul, sub ochii
cărora se petrecuseră desigur și alte evenimente, care le
puneau în umbră pe cele de dinainte, drept care avea toate
motivele să stea cu sufletul la gură, căci toate cele întâmplate,
chiar dacă deocamdată îi erau necunoscute, îi puteau înrâuri
profund soarta. Dar și cele ce-i ajunseră până în acea clipă la
ureche erau îndeajuns ca să-i stârnească îngrijorarea!
Necazul cel mare era că odată cu căderea lui
Süleyman pașa se schimbaseră și mulți dintre slujbașii de
mâna a doua, iar pentru menținerea sa în grații trebuia acum
ca toată această șleahtă proaspăt aridicată, în frunte cu mai
marele ei, să fie cumpărată, ceea ce nu era tocmai ușor, din
cel puțini două pricini. Odată pentru că nu știa de unde putea
procura așa dintr-o dată banii trebuitori, care nu erau deloc
puțini. Apoi mituirea trebuia întreprinsă imediat, sau în orice

75
Sari Süleyman paşa a fost mare vizir al Imperiului Otoman între 18
noiembrie 1685 și 18 septembrie 1687, când este destituit. Va fi
executat la 14 octombrie 1687.
281
caz foarte repede, și se întreba dacă va putea acționa
îndeajuns de iute, încât încercarea să dea roade.
Marea grabă era impusă de împrejurarea că cei ridicați
în slujbe se cuvenea să fie copleșiți cu daruri generoase,
înainte ca să apuce să ia vreo hotărâre neprielnică sub
înrâurirea pârâtorilor, care nu lipseau, în fruntea lor situându-
se pribegii munteni aciuiați în la poala lui Apafi, susținuți cu
multă ardoare și de valiul de Oradea, Mehmed pașa, pe care
austriecii încă nu izbutiseră să-l înlăture și care trimitea toate
jalbele de-a dreptul la curtea împărătească, unde avea
mulțime de legături chiar între noii ridicați la putere. De aceea
rapiditatea era condiția esențială a succesului, orice întârziere
putând da naștere unui dezastru.
Reflectând la situația în care era pus, Șerban vodă
constata dintr-o dată că victoria de la Nagyharsány, pe care o
dorise cu ardoare, punându-și în ea mari speranțe, amenința
să se întoarcă împotriva sa, riscând ca de pe urma ei nu numai
să nu obțină visatul tron bizantin, ci să-l piardă și pe cel
bucureștean!
Abia ajuns în cetatea sa de scaun află că fălosul duce
de Lorena, după ce ocupase doisprezece orașe ardelene,
împănându-le cu trupele sale, părăsea principatul vecin,
întorcându-se în Ungaria, căci fusese înștiințat că garnizoana
otomană din Egri hotărâse să capituleze, iar el era grăbit să-i
primească închinarea, încununându-și cariera cu un nou
succes militar răsunător, fără să fi făcut în fond nimic pentru
victorie. Egri era reședința fostului pașalâc76 cu același nume,
rămas cumva ca un bastion în spatele liniilor austriece. În
urma predării acestei cetăți, un nou ținut, și încă unul destul
de întins, cădea fără luptă în mâna habsburgilor. Iar noua
izbândă se datora numai meritelor și renumelui său, care

76
Eyalet, vilayet.
282
semăna spaimă între vrăjmași, se va lăuda plin de emfază
generalul.
Vestea ajunsese probabil de vreo săptămână și la
Țarigrad, ceea ce explica venirea grabnică a agăi cu firmanul
prin care i se îngăduia să părăsească tabăra de la Copăceni,
pe care o putea dizolva.
Grija Ardealului și a lui Apafi fusese lăsată de duce în
seama căpeteniilor ostășești lăsate în urmă, în fruntea cărora
îl numise pe contele italian Veterani, ce-și avea încartiruit
regimentul la Bistrița. Prin plecarea sa, amenințarea unei
invazii de peste munți înceta, căci era îndoielnic că toată
pleiada de generali risipită prin cetățile ardelene ar fi putut
dori noi războaie, cu atât mai mult cu cât toamna era destul
de înaintată și se apropia iarna, anotimpuri ce nu erau
prielnice unor bătălii…

Deci, în urma îngăduinței de a se întoarce la treburile

sale, în lunea ce urmă praznicului zămislirii Sfântului Proroc
Ioan Botezătorul, după câteva luni de întrerupere, Șerban
vodă își putu reîncepe treburile de guvernare, scoțând din
slujbă pe cei doi ispravnici de scaun, nepotul și vel
vistiernicul. Ridicându-le împuternicirea, puterea se întoarse
întreagă în mâna sa. Tranziția se făcu fără nici un fel de
ceremonii speciale, prin simplul fapt că în acea dimineață
intră cu tot fastul în spătăria mică unde îl aștepta întrunit
sfatul domnesc, alcătuit din boierii de rangul întâi, ce-l aveau
în frunte pe preafericitul mitropolit al țării, chir Teodosie
Veștemeanul, care-și avea scaunul așezat în dreapta estradei
tronului.
De altfel și boierii de rangul al doilea și al treilea, care
se găseau adunați în stranele din spătăria mare, avură prilejul
de a surprinde momentul, căci, prin ușa larg deschisă, îl
283
putură zări pe principe ieșind dinspre odăile ce duceau la
iatacul său și, tăind de-a curmezișul întinsa tindă a palatului,
îndreptându-se spre spătăria cu stele, în lăuntrul căreia
dispăru.
În clipa când trecu pragul, în ochii domnului răsări
estrada tronului, pe care, în dreapta scaunului său, stătea un
jilț mai mic, cel al feciorului, care era gol. În acea clipă își
dădu seama că uitase să-și cheme, după obiceiul statornicit în
ultima vreme, odrasla, care trebuia să-i stea neîncetat alături,
ca un vajnic urmaș ce era menit a-i fi. Îi fu ciudă de scăpare
și, deși era în fond și greșeala lui, își învinui doar nevasta
pentru lipsa odorului, căci doar din pricina nepăsării ei nu
venise băiatul, întrucât, în cele câteva luni în care fusese
plecat, dânsa nesocotise obiceiul pe care-l statornicise, și nu-
l trimisese să privegheze ispravnicii din înălțimea scaunului
pe care i-l dăruise. Va trebui să înnoiască neîntârziat datina
de el așezată, reamintind femeii cu toată strășnicia îndatoririle
ce-i cădeau în seamă. Acum era prea târziu ca să poruncească
să fie chemat. Ar fi trebuit să-l înștiințeze încă de la primul
ceas al dimineții, sau chiar de aseară. Hotărî ca de astă dată
să-și ierte soața pentru pretinsa greșeală făptuită, și să lase
lucrurile în starea în care se găseau. Dar oricum, dacă acum
renunța, era hotărât ca de cum va ieși din spătărie să-i dea
poruncă nevestei ca în dimineața următoare să i-l aducă pe cel
mic în iatac, încât să pășească dimpreună în spătărie, dând
prilej progeniturii să-și redobândească locul cuvenit în
așezămintele stăpânirii.
Imediat ce se ivi în ușă, boierii se ridicară în picioare
în chip de întâmpinare. Mitropolitul însuși, sculându-se din
jilț, făcu chiar câțiva pași în față, până spre colțul de dinainte
al estradei tronului. Principele, zâmbindu-le tuturor cu
deosebită bunăvoință, urcă fără grabă treptele și luă loc în
mărețul său scaun, care în partea de sus a spătarului avea
cioplit herbul mândrei sale semeții, adică vulturul bicefal,
284
având pe piept scutul pe care se putea recunoaște corbul Țării
Românești purtând crucea în cioc.
Chir Teodosie, prea-cucernicul și prea-fericitul
chiriarh al Ungrovlahiei, care nu uitase săpuneala primită în
primăvară pentru că întărise cel de-al doilea testament al
principesei Elena fără să-l înștiințeze pe voievod, și în care
tremura sufletul că Șerban vodă putea afla că întărise acum
câteva luni și o copie a testamentului înainte de a-i fi dat lui
originalul, se simți dator să-i adreseze câteva calde cuvinte de
întâmpinare, care să-i aducă laudă, în nădejdea că astfel
păcatele ce-l apăsau i-ar putea fi iertate. Drept care trecu chiar
în fața estradei, și, întorcându-se cu obrazul spre principe și
cu spatele la adunare, începu o elogioasă cuvântare, gândită
de altfel încă de cu seară, prin care îi închină un răsunător
omagiu, lăudându-i nu numai eroismul și curajul dovedit în
vremea războiului din vară, dar și sârgul jertfit pentru
scoaterea Sfintei Scripturi de sub teascurile tiparniței, în
tălmăcire românească. El zise plin de avântare între altele:
- Trebuie să mărturisesc nemăsurata bucurie pe care o
trăiesc cu prilejul reînturnării Măriei tale în mijlocul nostru,
spre a ne fi iarăși far călăuzitor în trudnicele îndatoriri ce ne
apasă. Vom fi din nou luminați asupra îndatoririlor noastre de
zi cu zi și a chipului cum trebuie ele împlinite. Cu acest prilej
voi a înștiința pe Luminăția ta că porunca de a scoate de sub
teascuri a Sfintei Scripturi pre limba noastră e pe cale de a se
împlini. Tălmăcirea în sine s-a isprăvit, acum rămânând doar
a revedea anume părți mai greu de prins în cuvintele graiului
nostru, pentru a nu le scăpa înțelesurile mai adânci ce se
găsesc în bucoavnele latinești și grecești pe care le avem la
îndemână. Trebuie de asemenea înfiripată și prefața închinată
zugrăvirii slăvitei tale domnii, pentru ca lumea să cunoască
truda, jertfa și marea cheltuială făcute de Măria ta, în temeiul
unei nemăsurate dărnicii, pentru binele norodului, căruia îi
luminează adâncile înțelesuri ale sfintei noastre credințe
285
pravoslavnice! Mai sunt deci de alcătuit paginile de lăudă
care să preamărească meritele înfăptuirii acestei mărețe
lucrări, care va înălța gloria numelui și a cinstei tale la un prag
ce stă cu mult deasupra tuturor celorlalte domnii din vechime,
pe care le așază în umbră, încât în istoria neamului vei
dobândi locul cel mai de vază ce este cu putință. Deci pentru
noi urmează un răstimp de trudă amarnică, dar nădăjduiesc că
în cel mult o lună vom isprăvi și această parte mai gingașă a
scrierii, încât vom putea trece la tipărirea întâilor coli, pe care
ți le vom putea înfățișa. Ceea ce va ieși de sub teasc va fi o
plăsmuire falnică, punând norodul de rând în fața voii și a
cuvântului slăvit al Dumnezeului nostru, care ajunge a fi pe
înțelesul său. Iar pătrunderea spuselor divine va duce la
salvarea a mii de suflete de pe aceste meleaguri
binecuvântate, deschizându-le căile cerului și ale mântuirii
prin aflarea jertfei făptuite de Hristos pentru omenire și
pentru iertarea păcatului originar. Tălmăcirea aceasta era
mult așteptată de toată suflarea românească, nu numai de la
noi, ci și de cea de dincolo de munți, fiindu-i peste măsură de
trebuitoare pentru a-și întări credința, iar înfăptuirea ce stă a
se împlini în scurt timp îți va ducele numele întru nemurire!
Șerban vodă, încântat de această spumoasă omagiere
a inițiativei sale înălțătoare de tipărire a bibliei, își punea
problema dacă trebuie să-i răspundă chiriarhului în același
limbaj bombastic de preamărire, lucru care parcă îi venea
puțin peste mână, căci el vedea în Teodosie doar o simplă
slugă a părinților săi, pe care ei o înălțaseră la rangul ce-l
avea, ca să le poată fi mai de folos. Pe deasupra se întreba și
dacă merita să-i aducă laude ierarhului, mai ales că nu uitase
că în primăvară nu se dovedise prea fidel, fiind mai apropiat
de mamă și de stolnicul Constantin decât de el. Tocmai când
stătea plin de nehotărâre în cumpănă, Teodosie întoarse dintr-
o dată șirul vorbelor pe care le însăila, iar noile sale spuse îi
schimbară cu totul gândurile.
286
 - Deci sub privegherea vlădicii Mitrofan77, ce a căzut
încă de anul trecut la picioarele Măriei tale spre a-ți cerși
ocrotirea, am purces la această revedere și cercetare a
tălmăcirii făptuite de cucernicii frați Greceanu. Dar truda e
uriașă. Desigur îl ajută și chir Sevastos Kymenites, aflător
aici în târg. Dar forțele, știința și sârgul lor nu sunt îndeajuns.
Pentru a răzbi ne-ar trebui cel puțin încă un ajutoriu de
nădejde, acela al școlitului frate al Măriei tale, stolnicul
Constantin Cantacuzino. Dânsul ne-a dat și până acum, în anii
trecuți, neprețuite povețe, pe care tălmăcitorii le-au urmat cu
sfințenie, deși în lunile din urmă, din pricina tulburărilor cu
războiul măritului vel vizir, a trebuit să ne lipsim de sprijinul
său. Acum că ne-am slobozit de povara gătirilor militărești
putem din nou cere înțeleptului boier să ne stea alături.
Ascultând ditirambul înălțat de sfântul părinte fratelui
său, Șerban vodă se cam întunecă, tăindu-se de tot pofta de a-
i răspunde în vreun fel, eventual chiar întorcându-i elogiile.
- Din păcate, nefiindu-i jupânului vel stolnic îngăduit
să-și petreacă vremea în cetatea de scaun, este greu să-i
folosim ajutorul, căci trebuie să ajungem taman la Mărgineni
sau la Filipești la fiece nedumerire ce o avem de lămurit, lucru
ce pricinuiește destule piedici, amânări și întârzieri. Ne-ar fi
de mare folos dacă Luminăția ta ar îngădui bunului tău frate
să se așeze la casele părintești din târg, încât să poată urca zi
de zi la tiparnița noastră de la mitropolie, cercetând hrisoavele
dimpreună și odată cu noi, foaie cu foaie, răspunzând pe loc
nedeslușirilor ce ni se ivesc în cale. Astfel, în cel mult o lună
sunt încredințat că vom putea da tiparnicilor noștri slobozenia
de a purcede la alcătuirea zațului primelor pagini. Deci rog
smerit pe Măria ta a arăta îngăduință și înțelegere față de

77
În anul 1682, ieromonahul Mitrofan, priceput în ale tiparului, a fost ales
episcop al Hușilor (în Moldova), iar în 1686 - cu ocazia pribegiei
mitropolitului Dosoftei în Polonia - se va refugia în Țara Românească,
ajungând în 1691 episcop al Buzăului.
287
această înlesnire… De altfel nu cred că încuviințându-ne ruga
s-ar ivi vreo primejdie din vreo parte, căci ce poate să facă
stolnicul aici la București în plus, față de ce făptuiește la
Mărgineni?
Indispus că se vede silit să-și înceapă noua guvernare
cu un act de cedare, voievodul se cufundă într-o adâncă
tăcere, pe care nimeni nu îndrăzni s-o tulbure. După puțin își
dădu însă seama că prelungirea tăcerii devine penibilă. Nu-i
rămânea decât să răspundă, fie acceptând, fie refuzând.
Strângând din buze, care deveniseră destul de subțiri și-și
pierdură din roșeață, rosti cu jumătate de glas:
- Întrucât sfinția ta stărui, ba arăți că lucrurile ar putea
fi întârziate de neîncuviințarea mea, îngădui ca fratele meu să
vină la București, spre a locui la conacul nostru părintesc de
la podul Cibinului, care nici nu e prea departe de mitropolie,
putând lesne ajunge la tiparnița de acolo.
Dar, în timp ce vorbea, își dădu seama că, împlinind
vrerea ierarhului, trebuia să organizeze o dublă supraveghere,
una pentru fratele Constantin la București și o alta pentru
Mihai la Filipești și Mărgineni. Nu i se păru nimerit să
complice astfel lucrurile, așa că își întregi hotărârea:
- Știind că spătarul Mihai se simte foarte legat de
Constantin, îi îngădui și lui să vină la București ca să stea
alături de fratele său. Dar să se găsească neîntrerupt
împreună. Iar cucernicia ta vei avea grijă nu numai să-i
înștiințezi pe cei doi de slobozenia ce le-am dăruit, de a veni
aici, dar vei priveghea cu luare aminte și tot ceea ce vor face
în cetatea noastră de scaun. Deci vei fi răspunzător pentru
buna lor purtare și pentru smerita supunere față de mine și de
poruncile mele. Deci vei sluji de mijlocitor între noi și cred
că ești conștient de răspunderea pe care ți-o iei asupră-ți.
Mitropolitul înghiți în sec, înțelegând că l-a supărat
din nou pe domnitor, agățându-și de gât încă un pietroi de
moară ce-l putea târî în afund. Dar pe de-o parte avea cu
288
adevărat nevoie de sprijinul stolnicului Constantin, iar pe de
alta, deși principesa Elina Cantacuzino pierise încă de la
sfârșitul iernii, simțămintele de gratitudine pe care le purta
răposatei erau atât de puternice, încât nu se putea detașa de
obligația de a se supune dorințelor ce-o însuflețeau din
totdeauna, de parcă prezența nu i s-ar fi stins încă. Ori
Constantin era preferatul ei, iar dacă s-ar mai fi aflat între cei
vii, desigur că i-ar fi poruncit să pună o vorbă pentru el. De
aceea chiar dacă se expusese, n-o făcuse fără rost sau în zadar.
Urmase imboldul unor sentimente firești de recunoștință față
de o amintire scumpă, chiar dacă acum ființa ce-i stătea în
spate era trecută în lumea umbrelor. Dacă pentru ceilalți
principesa pierise, în cugetul și în sufletul său ea continua să
existe vie și poruncitoare.
Nețărmurita sa îndatorare față de fosta stăpână era pe
deplin explicabilă, căci fără înrâurirea dânsei și a răposatului
postelnic, el, amărât fecior de țăran ardelean oploșit în
ținuturile Râmnicului Vâlcea, n-ar fi apucat să urce vreodată
atât de spectaculos scara măririlor. După ce fusese o vreme
umilul duhovnic și slujbaș al celor doi, ajunsese, grație
înrâuririi lor, egumen de Argeș. Iar împlinirea acestei întâie
izbânzi o datora în primul rând Elinei, care pusese cuvântul
hotărâtor pe lângă soț, lucru ce nu putea fi uitat. Apoi tot sub
influența ei, în anul 1668 al mântuirii fusese ales prima dată
mitropolit. Deci fără dânsa și făr’ de postelnicul Constantin
Cantacuzino, răposat din păcate prea devreme, înainte de a
atinge apogeul carierei, soarta sa ar fi fost una din cele mai
banale, obișnuită acelora din tagma opincarilor din care se
trăgea. Erau lucruri ce nu puteau fi trecute cu vederea.
Uimitoarea ascensiune de care avusese parte, lor le-o datora,
doar finalul era rezultatul sârgului lui Șerban vodă. Dar poate
chiar scoaterea grabnică din prinsoarea de la Tismana și cea
de-a doua ridicate în scaunul mitropolitan se petrecuseră
poate tot la cererea protectoarei sale, încât meritul acestor
289
favoruri ce i se făcuseră nu revenea numai, ori în primul rând
voievodului. Drept care, după acest scurt bilanț mintal
autocritic, se închină în fața domnului, plecând adânc capul
și se întoarse în scaunul ce-i era menit, sprijinindu-se greoi în
cârja sa păstorească, căci nu mai era de fel tânăr, în acea clipă
trecând de vârsta de șaizeci și șapte de ani.
Principele nu-i mai dădu atenție, căci începură să-l
frământe o seamă de alte întrebări: oare, cedând, nu făcuse o
greșeală? Ce urmări putea avea faptul că-l îngăduise pe
Constantin în prejma scaunului său? Îi putea dăuna în vreun
fel? Oricum la Curte nu avea încuviințarea de a veni. Deci un
mijloc de a-i face rău i se tăia, dar mai îi rămâneau destule căi
deschise, căci de bună seamă ura sa nu scăzuse, ci
dimpotrivă... Desigur că, în nemăsurata sa perfidie și viclenie,
urzea destul josnicii pe care nu le putuse nici împiedica și nici
descoperi. Spre pildă, era încredințat că își scria cu toți
potrivnicii de prin Ardeal, din Țarigrad sau de aiurea, mai ales
în împrejurările în care se petrecuseră mai schimbări în părțile
de răsărit ale Evropei și apăruseră chipuri noi în cârmuire,
care puteau fi simțitoare la demersurile sale, primindu-le cu
bunăvoință. Dar acest lucru, săvârșit neîndoielnic și până
acum, l-ar fi făcut mai departe, fie că îl lăsa în surghiun la
Filipești sau îl aducea în târg… Deci putea nădăjdui că
îngăduindu-l în preajma sa nu-și făcuse un deserviciu. La
urma urmei îl putea supraveghea și aici, taman ca la Filipești,
îngrădindu-i urzelile la fel ca acasă.
Se iveau totuși, poate, și unele neajunsuri. Unul putea
fi acela că vel-logofătul Brâncoveanu îl va căuta neîntârziat,
lucru pe undeva firesc, căci stolnicul îi era de ani de zile ca
un tată. Totuși slăbiciunea slujbașului său se cuvenea s-o
înțeleagă și s-o scuze. Nu trebuia să uite că sărmanul crescuse
sub ocrotirea sa, copleșit și sufocat de două sau chiar de trei
văduve, ce-i stătuseră toată tinerețea cloșcă pe cap,
împrejurare desigur exasperantă pentru un flăcău. Una dintre
290
femei era chiar mama sa, rămasă fără perechea ei de viață
când el avea doar vreun an. A doua era bunica dinspre tată,
văduvă de pe când avea patru ani, iar a treia, cu care locuise
însă mai puțin împreună, era bunica dinspre mamă, ce-și
pierduse soțul pe când el abia dacă avea nouă ani. Stolnicul
Constantin era deci singurul bărbat pe care-l aflase în vremea
asta în preajmă și al cărui sfat și educație le primise, iar
jupânul era chiar deștept, în stare să dea cele mai potrivite
povețe cuiva aflat în creștere. Deci un atașament exista
oricum dinainte între ei, deci îngăduința făgăduită nu dădea
naștere unei noi stări de lucruri, ci acestea rămâneau taman
cum fuseseră deja așezate. Faptul că cei doi se vor întâlni era
singura anevoință ce se ivea, dar o schimbare semnificativă
nu se producea, căci logofătul Brâncoveanu, pentru a-și
păstra rangul, era conștient că nu trebuia să-i iasă din vorbă…
Deci nu avea de ce să-și facă griji că, îngăduindu-și fratele,
schimbase ceva în rău nici în privința legăturilor sale cu
nepotul dinspre soră.
Lărgimea de inimă arătată nu-i aducea deci
neajunsuri, ci era mai degrabă un motiv ca să fie lăudat, căci
dovedea din parte-i o înălțătoare bunăvoință creștinească,
căci își ierta vrăjmașii, răspunzând la rău cu binele, taman
cum povățuia Hristos în Evanghelii. Sărmanul domn nu-și
închipuia că, apropiindu-l, îi deschisese neașteptate
posibilități de a complota, posibilități de care fratele său nu
va întârzia să se slujească, atrăgând de partea sa chiar pe unii
din imediata sa vecinătate, pe care-i va folosi împotrivă-i.
După o clipă își dădu seama de întreruperea pe care
tăcerea sa o pricinuia, drept care făcu semn nepotului logofăt,
fost până ieri și ispravnic de scaun, să înceapă treburile ce
fuseseră rânduite pentru întrunirea din acea zi a sfatului
domnesc. Era vorba pe primirea unor boieri care cereau o
seamă de urice de întărire a vânzărilor și cumpărăturilor de
moșii făcute în ultima vremea și a martorilor aduși de aceștia,
291
spre a adeveri cele arătate de ei. Fu chemat din tindă primul
pricinaș cu chezașii săi și discuțiile începură.
Voievodul nu asculta lămuririle celor intrați, totul
fiind o simplă formalitate ce trebuia consemnată de
grămăticul adunării, pentru ca, în temeiul celor însemnate, să
se dea în zilele următoare hrisovul cerut. Dânsul se gândea la
pericolele ce-l pășteau în acea clipă, din pricina cărora avea
toate motivele să-și facă griji. În primul rând trebuia să se
sfătuiască cu câțiva dintre oamenii săi de credință legat de
necazurile apărute odată cu schimbarea marelui vizir și a
slujbașilor din jurul său, lucru care îi slăbea înrâurirea la
curtea împărătească a Stambulului.
Hotărî ca, în acest scop, chiar în aceiași după amiază,
să cheme de-o parte pe Iordache, fratele său mezin, pe care-l
ridicase pentru buna credința ce i-o purta, spre deosebire de
ceilalți doi frați, la rangul de mare spătar, cât și pe nepotul
dinspre soră-sa Stanca, vel logofătul Constantin Brâncoveanu
și el la fel de fidel. Lor era nimerit să le alăture pe săritorul
său ginere, Constantin Bălăceanu, căruia îi dăruise agia, dar
și pe zelosul vel armaș Danciu Comăneanu din Comani,
amândoi dovedind o credință aparte, pricină din care de altfel
le dăduse pe mână grija sorții sale, punându-i să-i păzească
liniștea și siguranța. Cel dintâi, în temeiul slujbei primite, era
dator să supravegheze buna rânduială din cetatea de scaun,
adică să prevină nu numai incendiile ori abuzurile
negustorilor și ale breslelor, dar să grijească și ca să nu apară
cumva tulburări împotrivă-i, în vreme ce celui de al doilea, ca
supus al spătarului, îi cădea în seamă obligația de a păzi
ordinea și ascultarea în întreaga țară, dar și aceea de a împlini
sentințele divanului, pedepsind răufăcătorii osândiți în urma
judecății și priveghind închisorile în care aceștia erau
întemnițați.
Armașul era singurul dintre cei la care se gândise, care
nu îi era rudă. Mai rău, era neam cu Bălenii, adică taman cu
292
coteria celor mai înverșunați dușmani ai Cantacuzinilor, încât
alegerea sa între fidelii cei mai apropiați putea părea bizară.
Dar avea încredere în el, fiind o fire oportunistă, arivistă,
egoistă, egocentristă, fără scrupule, care, pentru a se ajunge,
era în stare să-și vândă și mama. El se trăgea dintr-o ramură
sărăcită a neamului, visul său fiind acela de a reface puterea
și bogăția strămoșilor, avantaje pierdute de bunica sa, care
fusese părăsită de soț, decăzând din pricina asta. De aceea își
pizmuia, ba chiar dușmănea, neamurile, care își păstraseră
statutul pe care el îl pierduse. Șerban vodă îl citise sufletește,
înțelegea ce visa și de aceea avea încredere în el, deși era
înrudit cu potrivnicii înrăiți ai neamului său.
De altfel după câteva ceasuri își va împlini gândul,
poftindu-i pe cei patru dregători întruna din sălile de audiență
alăturate iatacului său și anume în cea aranjată cu mobile
evropenești aduse de la Viena. Îi adunase în jurul unei mese
încărcate cu chisele cu șerbeturi și tipsii cu sugiuc, bigi-bigi,
baclavale ori sarailii, spre a se sfătui pe îndelete.
- Sunt îngrijorat de cele știruite mie de capuchehaie.
A încercat să-l înduplece pe Abaza Siyavuș pașa, noul mare
vizir, de credința și ascultarea față de el, întărindu-și cuvintele
și cu un dar bogat, dar simțământul său a fost că înaltul
dregător nu a fost copleșit de cele primite, ci a arătat o anume
răceală față de cele înfățișate lui, încât poate rămâne deschis
părerilor acelora care mă pârăsc, în fruntea lor așezându-se
pribegii adăpostiți în Ardeal la poala craiului Apafi, în frunte
cu blestematul de paharnic Staico Bucșanu, care tare mă tem
că năzuiește să dobândească domnia. Deci noul mare vizir,
dar și kethuda bey-ul, adică ajutorul său, sunt nesiguri și
departe de a ne fi la fel de prielnici și prieteni precum ne era
sărmanul Sari Süleyman, care s-ar putea ca în această clipă
nici măcar să nu mai trăiască, pierind în temniță… De
asemenea marele dragoman Alexandru Mavrocordat
Exaporitul pare să fi fost câștigat de fratele nostru Constantin,
293
fiind ridicat împotrivă-ne. Deci scaunul nostru este într-o
amarnică cumpănă, la fel ca și slujbele voastre. De aceea se
cuvine să ne gândim la niște mijloace de a ieși din impas, care
să vă fie prielnice, pentru a vă putea păstra rangurile pe care
vi le-am dăruit. Deci ce mă sfătuiți ca să fac spre a-mi salva
domnia?
Principele avea simțământul că cei patru boieri,
mânați de o supunere fără de margini, îi purtau o credință
oarbă, fiind în stare să-și jertfească chiar viața pentru el, căci
își dădeau seama că sfârșitul său închipuie și prăbușirea lor.
Deci pentru a-și apăra pielea, trebuiau să înceapă cu a-l apăra
pe el! Dar dânsul se cam înșela asupra lor. Fratele Iordache,
spre pildă, cu șaptesprezece ani mai tânăr, nădăjduia că la
stingerea fratelui său i-ar putea urma în ranguri. Iar dacă
acesta izbutea să ajungă împărat bizantin, i se deschidea
putința da a-i lua locul, fără ca să fi făcut vreun efort anume
pentru aceasta. Aga Bălăceanu era încredințat că, din ginerele
de principe, ar putea ajunge ginere de împărat, iar la moartea
sa, căreia el îi va supraviețui, fiind cu câteva decenii mai
tânăr, i se va oferi prilejul de a deveni chiar asociat la tron al
cumnatului Gheorghe, fie la coroana de principe muntean, fie
chiar la aceea de împărat bizantin! Logofătul Constantin
Brâncoveanu, scumpul său nepot, visa el însuși la coroana
principatului, înrudirea cu neamul Basarabilor prin mamă,
îndreptățind această speranță, deși încă nu îi era clar cum va
putea lua locul unchiului, care era încă în puteri și destul de
tânăr, căci abia dacă trecuse de cincizeci și trei de ani. Iar dacă
în ultima vreme suferea de gută, molima nu era temei care să-
i îndreptățească nădejdile, căci ea nu era o boală din pricina
căreia să moară prea curând! Doar vel armașul Danciu,
Bălean prin mamă, deci potențial dușman, își justifica altfel
credința pe care i-o purta, dar pe considerente la fel de puțin
altruiste, ca și ale celorlalți. El izbutise în urmă cu mai bine
de cinci ani ca să ajungă din simplu aprod la spătăria mare, la
294
rangul de vătaf al aprozilor Curții, iar un an mai târziu, la cel
de mare șătrar, iar din luna ianuarie a iernii trecute, adică din
1686, săltase la dregătoria de mare armaș, căci avusese
norocul de a câștiga încrederea domnului. Ori dacă Șerban
dispărea, nu era sigur că ar putea dobândi grația eventualului
urmaș, viitorul său stând sub auspiciile domnului actual, a
cărui prețuire cucerind-o, ba reușind chiar s-o sporească odată
cu trecerea timpului, avea speranța unei continue avansări.
Un succesor l-ar fi privit desigur cu reticență, ca fost om de
mare credință al înaintașului uzurpat și, prudent, l-ar fi
îndepărtat, pricinuindu-i căderea.
Deci într-un fel sau altul, toți, afară de armaș, își
legaseră nădejdea dobândirii unor noi măriri de pieirea
voievodului și nu de dăinuirea lui, încât credința lor
incontestabilă, căci exista, era însă departe de ceea ce își
închipuia Șerban vodă.
- Poate că ar trebui să ne gândim la a dubla sau chiar
a întrei slujba de capuchehaie, trimițând la Țarigrad niște firi
foarte viclene, peste măsură de șirete, cu vorba foarte
lunecoasă, care ar putea dobândi mai mult de la stăpânire,
făcu vel aga. Să sârguim a căuta printre boierii Curții pe aceia
care, prin perfidia osebită cu care sunt dăruiți, ar fi mai
potriviți nevoilor noastre…
- Nu e rău, dar n-ar fi îndeajuns, făcu vel spătarul
Iordache. După câte am aflat de la nepotul Pârvu, ce a fost
lunile trecute în Ardeal, peste măsură de stăruitori sunt
pribegii munteni de la Bălgrad, în bun prieteșug cu pașa de
Nagyvárad78, care le mijlocește pârele. Poate împotriva lor
trebuie întreprins ceva, spre a-i potoli în vreun fel oarecare…
Iar vel armașul Danciu, ca neam al multora dintre ei,
cunoscându-i bine, ne-ar putea fi în mare măsură de ajutor…

78
Oradea.
295
Trebuie vicleniți și ispitiți cumva, să nu mai stăruie pe lângă
stăpânitorii deveniți nesiguri…
Toate privirile se întoarseră spre marele armaș, care
socoti că e momentul să dea proba nemăsuratei credințe de
care era însuflețit, zelul putându-l înălța în ochii stăpânului
său, punând astfel încă o cărămidă înălțării sale în ianuarie
următor, când de Sfântul Vasile să făcea o reîmprospătare a
slujbelor Curții.
- Eu m-am gândit deja la ce am putea face în privința
lor. După cum îi cunosc, cred că pe destui dintre ei i-am putea
ispiti să se întoarne în țară cu trainice legăminte de iertare,
care să se țină neabătut. Aș putea să-i arăt pe cei care s-ar lăsa
înduplecați și cu ce făgăduieli anume. Dar sunt unii,
asemenea paharnicului Staico, care, în îndărătnicia lor, sunt
de neînduplecat. Împotriva acestora se cuvine a lua unele
măsuri silnice, făcând presiuni asupra neamurilor și
prietenilor ce-i au în țară, știrbindu-le averile. Desigur că mă
pot lega să împlinesc asemenea porunci, dacă Măria ta le va
încuviința și statornici. Știu cum îi putem lua pe mulți dintre
pribegi, spre a-i face mai ascultători.
După o clipă, uitându-se cu îngrijorare spre spătarul
Iordache armașul adăugă prudent:
- Poate că ar trebui mai îndeaproape privegheat și
fratele Luminăției tale, biv vel stolnicul Constantin, căci,
după câte am aflat, dânsul își scrie cu marele dragoman al
Porții, arhon Alexandru Mavrocordat, cu care s-ar afla la
mare prieteșug, iar acesta are în astă clipă o mare înrâurire
chiar și asupra noilor autorități aridicate. Deci poate arunca
cuvinte răuvoitoare împotriva noastră chiar la preamăritul
vizir. Prin urmare ar fi nimerit ca înaltul slujbaș să nu mai fie
ațâțat de fratele Măriei tale, care-i pune la îndemână tot soiul
de știri dăunătoare, unele chiar născocite și neadevărate…
- Da, aici cred că ai dreptate, încuviință grăbit
voievodul, spre a înăbuși replica vreunuia dintre comeseni,
296
care puteau repezi pe vorbitor, căci acesta, deși străin, cutează
să se înalțe într-atâta, încât să se atingă de unul din neamurile
lor, ce stau cu mult deasupra sa. O să poruncesc să fie
privegheați strașnic toți mesagerii ce pleacă din preajma sa,
deși pentru a trimite unele scrisori s-ar putea sluji de
mijlocitori pe care va fi greu să-i descopăr. Am aflat și eu că-
și scrie vrute și nevrute cu ambasadorul Angliei și al Olandei
de la Țarigrad, cu prietenii din Veneția, Padova ori Viena, iar
în răsărit e în legături cu Milescu Spătarul de la moscali și cu
patriarhul de Ierusalim și nu numai... Tare păcat că astă vară
a răposat părintele tău, Constantine, se adresă agăi, căci sfatul
său era tare prețios, fiind peste măsură de iscusit în a închipui
urzeli care să te scoată din impas. Deseori povața sa mi-a fost
de mare ajutor, izbăvindu-mă de necazuri.
Apoi, după o clipă de tăcere, întorcându-se spre
armaș, adăugă:
- Întrucât îți cunoști neamurile cât și pe prietenii lor,
iar ei închipuie cheagul pârâtorilor din Ardeal și din Moldova,
dar poate chiar și a acelora din țară, aștept ca să-mi arăți
deslușit ce măsuri trebuie să luăm spre a-i liniști și împotriva
cui anume. Deci zilele astea la treaba asta să gândești
temeinic, iar când ai ajuns la o încheiere să vii să mi-o
împărtășești.
Iar sfatul continuă încă o vreme, fără a ajunge până la
urmă la vreo dezlegare, lucrurile rămânând la fel de încurcate
ca și mai înainte, căci despletirea lor atârna de felul cum
curgeau tulburările de la Țarigrad, care erau departe de a se
apropia de un sfârșit, căci oștenii se dovedeau peste măsură
de zurbagii și schimbători, ridicându-se chiar împotriva
acelora pe care-i aleseseră ei înșiși mai înainte. Deci nu se
putea ști ce va aduce ziua de mâine, pricină din care era greu
de închipuit vreo soluție definitivă pentru dilemele care-i
frământau pe meseni.

297
 Fiind neliniștit la culme din pricina stării de
nesiguranță cu care se confrunta și știind că zilnic se petrec
schimbări la Stambul, voievodul fu tentat să-l cheme în zilele
următoare la Curte pe Anton Stepančić, episcopul catolic de
Nicopole, nădăjduind că acesta, prin legăturile sale mai
aparte, aflase mai multe despre tulburările care se întâmplau
în inima împărăției. Îl primi tot în sala de audiențe aranjată
europenește, care îi era cumva mai dragă decât acelea
orânduite după gustul răsăritean al necredincioșilor.
După doar câteva întrebări pe care i le puse, voievodul
își dădu seama că bulgarul cunoștea chiar mai puține decât el,
știrile pe care i le pomeni, fiind vechi de câteva săptămâni,
deci pe deplin cunoscute. Voi să-l concedieze, dar călugărul
observant, dăruit cu spiritul unui iezuit desăvârșit întru
fățărnicie, spre a-i spori simțămintele de bunăvoință pe care i
le purta, se grăbi să-i aducă elogii pe o temă la care îl știa
foarte simțitor, și anume coroana bizantină. Drept care își
începu perorația cu o voce mieroasă, caldă, iubitoare,
insinuată, care să facă plăcere:
- Zilele trecute mi-a căzut în mână Sfânta Scriptură
scrisă pre limbă elinească, ce-a fost scoasă de curând de sub
teasc de frânci la Veneția, prin mărinimoasa cheltuială a
Măriei tale79, cum arată și tiparnicul Nikolaos Glykis, ce-a
îngrijit făptuirea lucrării. Cuvintele sale din prefață sunt de-a
dreptul mișcătoare, ele arătând nu numai jertfa bănească
făcută de Luminăția ta pentru binele popoarelor creștine ale
Rumeliei, care, fiind în curând slobozite, au nevoie de un
stăpânitor pe măsura fostului imperiu bizantin ce va renaște,
ci zugrăvesc și măreața scoborâre împărătească de care te
bucuri, și plăsmuiesc o adevărată aureolă în jurul frunții tale,

79
E vorba de Biblia grecească tipărită în 1687 la Veneția de Nikolaos
Glykys, care în prefața cărții aduce elogii lui Șerban Cantacuzino,
domnul Tarii Românești, care sponsorizase cheltuielile tiparului.
298
ducând faima mărețului tău nume în întreaga lume. Deci acest
ceaslov închipuie o adevărată cărămidă ce stă la temelia
tronului care te așteaptă, lămurind și viitorilor supuși, dar și
monarhilor apuseni ce vor a zidi noua împărăție, că cel mai
potrivit pentru cuvenita înălțare ești chiar domnia ta și nimeni
altcineva, căci nimeni până acum nu s-a gândit la o asemenea
jertfă adusă noilor sloboziți de sub jugul păgânilor. Noroadele
Rumeliei, când vor fi libere, vor cunoaște și prețui sârgul ce
l-ai făcut pentru ele, pentru mântuirea cugetelor lor, dar și
pentru slobozirea de lor de sub jugul străin. Te vor slăvi și te
vor aștepta să-i îndrumi pe cale unui viitor fericit. Iar efortul
e cu atât mai meritoriu, cu cât scoaterea acestei scripturi se
petrece în vremea unui greu război, care a reținut pe alții de
la fapte demne de laudă, dar nu și pe Măria ta, care a știut să
treacă de greutăți, atunci când în față îi stătea o țintă atât de
înaltă, precum mântuirea popoarelor care îți vor deveni
supuse. De acum ele îți sunt datoare de recunoștință pentru
truda voastră mărinimoasă.
Principele era nespus de încântat de cele auzite,
tipăritura de la Veneția fiind primul manifest, și încă unul
internațional, pe care-l distribuia pe întinderile Europei, spre
a revendica coroana bizantină, lucru de care prefațatorul
vorbește indirect, dar destul de explicit, atunci când îi lăuda
ascendența imperială. Drept care nu mai grăbi plecarea
vorbitorului, cum avusese de gând, lăsându-i vreme ca să
încheie întregul elogiu, ba, prin mulțumirile pe care i le aduse,
îi inspiră o nouă erupție de omagii, la care călugărul nu se
zgârci de fel, văzând cât de bine sunt primite. Bietul Șerban
vodă chiar credea în sinceritatea străinului, care trăise o bună
parte a vieții sale printre români, începându-și chiar vremea
de noviciat printre ei, anume la mânăstirea catolică din
Târgoviște, la care va reveni mai apoi, cu mai mult de un
deceniu și jumătate în urmă, ca vicar general al
arhiepiscopului de Sofia pentru Tara Românească. Principele
299
va crede într-atâta în sinceritatea sa, încât îl va însărcina de
mai multe să-i poate solia către împăratul Leopold, față de
care era încredințat că, asemenea grofului Csáky, îi ține
partea. Ba la un moment dat îi va porunci să rămână la Viena
spre a-i reprezenta interesele pe lângă palatul Hofburg, fără
să afle vreodată că bunul său sol îl trădase din capul locului,
înaintând forurilor împărătești și nunțiului apostolic niște
note care îl denigrau, acuzându-l între altele de neînchipuit de
sângeroase acte tiranice, care erau, pe cât de crude, pe atât de
nedrepte! Pe deasupra mai este lacom și peste măsură de
viclean și fățarnic. Numai față de aceia pe care-i iubește, nu
fără păcat, și față de aceia de care se teme devine generos și
prevenitor, ca să le poată intra în grații și ca să le înșele
credința. De asemenea călugărul îl înfățișa la Viena și ca pe
un aprig vrăjmaș al catolicilor și al catolicismului, pe care
orice bun catolic trebuie să-l dezavueze.
„De când este domn …, dacă s-ar aduna toate
lacrimile care au fost vărsate de către nenorociții năpăstuiți
prin nedreptățile sale, s-ar umple un ciubăr îndestul de mare
ca să se poată scălda în voie în el. Dar mă tem ca, <în temeiul
faptelor sale,> să nu aibă parte de o baie veșnică de foc, de
pucioasă și de smoală”, va concluziona malițios călugărul.
De altfel una dintre pâre, închipuită ca o descriere
generală a stării Ungrovlahiei, nesemnată, îi va fi înfățișată
sub pecetea legământului tainic al spovedaniei, sau în termen
modern am zice „va fi prezentată sub sigiliul confesiunii”,
cardinalului Buonvisi, aflat ca mijlocitor al papei în preajma
împăratului austriac. Scopul aprigului mister cu care se
înconjura autorul este ușor de înțeles. Numele său trebuia să
rămână ascuns și ocrotit, pentru a putea fi socotit mai departe
reprezentantul credincios al domnului muntean. Din
întâmplare, scrierea, plină de ură față de voievod și și de
români în general, va fi descoperită câteva veacuri mai târziu
tocmai în Ungaria, și numai cu greutate istoricii de azi,
300
întemeindu-se pe unele întâmplări pomenite în text, la care
fusese martor sau participant, au putut întrevedea cine era de
fapt autorul, și anume piosul și vajnicul călugăr observant
bulgar, care avusese grijă ca toată viața să fie socotit ca fiind
credincios al lui Șerban vodă, meritându-și prin fidelitatea
arătată, rolul de împuternicit al său pe lângă serenisimul
împărat creștin romano-german.
Cu adevărat, călugărul, care în acele clipe se gudura
atât de slugarnic pe lângă el, îl ura, după cum, în fanatismul
său mărginit, dușmănea în general toți românii pentru
credința lor pravoslavnică și împotrivirea la catolicizare și
papistășire. Părea încercat de un soi de invidie față de nord
dunăreni, pe care, în vrăjmășia aprigă pe care le-o purta, îi
vedea bucurându-se de o mai mare libertate și de mai multe
drepturi decât conaționalii săi, lucruri furate de aceștia, în
dauna alor săi, dintr-o zestre comună a creștinilor robiți de
musulmani. Apoi el nu îi putea ierta lui Șerban vodă nici
faptul că îl pedepsise pe Andrei, judele catolic al
Câmpulungului, ales liber de târgoveți pentru renumele său
bun, pe care, îl batjocorise potrivindu-i barba după aceea a
papii Inocentiu al XI-lea și-l plimbase în bătaia gârbaciului
prin piețele urbei, torturându-l întru-atâta încât sărmanul își
dăduse sufletul. Nu putea trece cu vederea nici împrejurarea
că, în pătimașa sa pornire pe făgașul ortodoxiei, îl sprijinise
pe patriarhul de Ierusalim în lupta pentru dobândirea cheilor
bisericii sfântului mormânt. Nu putea uita nici că principele,
încă de pe vremea boieriei, îi pusese piedici în reclădirea
bisericuței din Bărăție. Aceasta se dărăpănase în urmă cu
mulți ani, iar monahul, văzând că Bucureștiul a rămas fără un
așezământ catolic, încercase s-o reclădească, dar Șerban,
care, ca vel logofăt, trudea în același timp la renovarea și
mărirea palatului domnesc din porunca lui Gheorghe Duca, îi
confiscase cărămizile, neavând răbdare ca meșterii să-i ardă
altele, ceea ce i-ar fi întârziat lucrările. Apoi nu putea
301
încuviința nici ezitările lui vodă, care tot amâna ca să se
alăture luptei de eliberare a creștinilor din Balcani, prin
refuzul alianței necondiționate cu Austria. Deci vlădica
Stepančić una îi spunea lui Șerban vodă pe ton dulce, mieros
și mângâietor și alta gândea cu adevărat despre el. Dar vodă
nu va apuca să-i întrevadă vreodată duplicitatea și
prefăcătoria, socotindu-l până la capăt o slugă credincioasă,
demnă de toată încrederea.
Deci dacă episcopul catolic de Nicopole, în ciuda
nețărmuritei sale fățărnicii, nu-l va indigna în vreun fel pe
voievod, ci dimpotrivă, va izbuti să-l încânte, nu la fel se
întâmplă cu logofătul Constantin Brâncoveanu, scumpul lui
nepot de soră. Căpitanul Cobză, care-l urmase pe stolnic cu
paza și la București, nescăpându-l o clipă din ochi, îl înștiință
pe domn că de cum îi ajunsese fratele în târg, nepotul dăduse
fuga la casa dinspre podul Cibinului ca să i se închine plin de
bucurie. Iar din câte putuse afla prin slugi, căci în casă nu
avea cum pătrunde, reîntâlnirea se lăsase cu călduroase
strângeri în brațe și cu zemoase pupături, tânărul boier
numindu-l pe stolnic de mai multe ori „dragă tată”. Din
fericire pentru el și pentru unchi, slugile nu putuseră povesti
mai mult păzitorului despre însuflețita întrevedere, căci cei
doi, urmați și de fratele Mihai, trecuseră în altă odaie,
închizând bine ușa în urma lor. Desigur că dacă ar fi aflat și
ce se spusese în spatele canaturilor zăvorâte, domnul ar fi
avut motiv nu numai să se supere, ci chiar să se indigneze și
să se îngrijoreze. Norocul celor trei era că cele rostite mai
apoi au rămas neștiute, altfel poate mersul istoriei ar fi fost cu
totul altul decât cel petrecut în fapt.
Poftindu-l pe sofaua lipită de perete, stolnicul îl privi
cu drag pe oaspete:
- Băiatul meu drag, îmi face o deosebită bucurie să te
pot vedea. Acum nădăjduiesc să ne întâlnim mai des, de
vreme ce depărtările nu ne mai despart.
302
 - De bună seamă, măi tată. O să te caut în mai toate
zilele spre a-ți dobândi povața, căci deseori îi simt lipsa atunci
când sunt în căutarea unor dezlegări pe care trebuie să le
găsesc și nu mă pot hotărî ce ieșire să aleg.
- Păcat că ești osândit să slujești un așa domn, plin de
nesăbuință și ros de nemăsurate orgolii, ce amenință să ne
ducă la nenorocire. Nu e în stare să păstreze măsura și să țină
cumpăna dreaptă, încât țara să scape nevătămată din acest
vălmășag de războaie ce pustiesc ținuturile ungurești și
sârbești. Din câte am aflat, în temeiul înțelegerii din
primăvară, așteaptă doar diploma de înnobilare din partea
împăratului Leopold și încuviințarea unui tribut nu prea mare,
în schimbul cărora e gata să i se închine, adică să-i primească
„protecția”, cum se zice în grai ales. Dar va fi vai de capul
nostru când va hotărî alăturarea de Austria. Atunci luptele
care se desfășoară acum prin ungurime și la sârbi se vor muta
la noi și vor nimici tot ce le stă în cale. Va fi jaf și pârjol, încât
e îndoielnic că vom scăpa cu viață, făcu stolnicul, încercând
să evoce un viitor cât mai sinistru.
- Dar chiar de scăpăm, vom muri de sărăcie, căci
moșiile ne vor fi arse, iar conacele spulberate, așa că vom
rămâne fără nimic, doar cu sufletul gol, îi ținu hangul și
spătarul.
- Iar generalii austrieci întrec prin neomenie și
grosolănie pe turcii cu care avem noi de a face. Cu ceva bani
moi imediat duritatea acestora din urmă, în vreme ce
austriecii sunt nesătui. Chiar lunile trecute, pentru iernat, au
stors cu asemenea neomenie orașele în care s-au încartiruit,
că sărmanii locuitori nu pot face față plății zaharelelor,
nutrețului și banilor ce li se cer. Nu degeaba generalii s-au
ales cu porecle de pomină, ce le zugrăvesc răutatea. Deci o
nemăsurată năpastă ne așteaptă de pe urma nesăbuinței lui
Șerban vodă.

303
 - Prea mari ambiții și necugetare cu carul, oftă Mihai,
ținându-i iar hangul fratelui său.
- Dar să nu ne amăgim. Răutatea și tirania nu se
restrâng numai la ostășime. Turcii au îngăduit ghiaurilor să-
și urmeze credința în Domnul după voia lor, deși, de bună
seamă, ne pricinuiesc destule neajunsuri, purtându-se ca orice
stăpân față de supușii săi netăgăduiți. Oricum, arată totuși o
anume îngăduință, mai ales dacă zăresc cumva și luciul
arginților. Apusenii, dimpotrivă, sunt mai intoleranți și foarte
categorici. Doar am trăit ani de zile printre ei și-i cunosc prea
bine. Ei merg pe principiul „Cuius regio, eius religio” și nu
se abat cu o centime de la el! Nu mai e vorba de sâcâieli și
neajunsuri pe care le fac celor de altă credință, ci de cea mai
crasă, clară și răspicată intoleranță, ce nu îngăduie nici un fel
de împotrivire. Deci trebuie să fim prudenți când avem de a
face cu occidentalii. Ori prevederea nu e însușirea de căpătâi
a lui Șerban, ceea ce trebuie să recunosc cu durere, căci mi-e
frate și n-ar trebui să-l critic, ci să-l apăr. Dar adevărul,
neamul și țara sunt deasupra obișnuitelor simțăminte
omeniști, sunt mai presus chiar și frățietății! Când ele se află
în joc, trebuie să uiți de frați, de surori și chiar de părinți!
- Prin urmare când ne înfruntăm cu lucruri de mare
însemnătate trebuie să mergem după zicala: „frate, frate, dar
brânza-i pe bani!”, întări spătarul spusele fratelui.
- Deci chiar atunci când e vorba de un simplu
alișveriș, grăiește zicala, nu se cuvine a gândi la cimotie.
Darmite atunci când soarta țării e joc!! Ori habsburgii nu
doresc decât să-și întindă stăpânirea, care să fie catolică, după
vorba pe care ți-am spus-o deja: „Cuius regio, eius religio”!!
Apropierea de apus nu înseamnă un pas spre slobozenie, ci
rămâne un pas nefericit și păgubos pentru ținuturile dunărene,
căci „frații” aceștia creștini nu vor să ne salveze, cum
trâmbițează întru prostirea noastă, ci doar vor să ne subjuge
și să ne stoarcă. În plus nici păgânii nu sunt încă îndeajuns de
304
slăbiți încât să poată fi alungați. Asta înseamnă să ne sortim
pământurile unor neîncetate războaie, care ne vor pustii
moșiile și ne vor sărăci. Ne paște o catastrofă. Deci am ajuns
într-o amarnică cumpănă, în care alegerea e greu de închipuit.
Deci orice pas trebuie făcut cu mare grijă și cântărit de
nenumărate ori… Dar Șerban nu-i o fire așezată care să stea
prea mult la chibzuit, dimpotrivă, se supără dacă nu îi dai
imediat dreptate. Dovada o închipuie surghiunul meu… Mi-
e frate, ție îți este unchi, și mi se rupe inima de cele pe care
trebuie să le spun și să le gândesc. Mă ia groaza, dar adevărul
e adevăr! oftă stolnicul, întrerupându-se.
- Cred că ai înțeles ce voia unchiul să zică, interveni
din nou spătarul Mihai. Nu putem îngădui ca Șerban să
meargă mai departe cu ifosele sale împărătești. De dragul lor
nu merită să fie jertfită țara și odată cu ea noi toți ceilalți.
Trebuie împiedicat ca să mai facă ceva dăunător neamului. Și
cum e cu neputință ca să fie oprit, e mai nimerit ca să fie ajutat
să dispară!
- Dar cum să dispară?… bâigui logofătul
Brâncoveanu, presimțind replica.
- Așa cum a dispărut și Grigore Ghica vodă sau
Constantin Duca vodă, primind un mic imbold din partea
fratelui nostru Șerban și chiar a noastră, precum cred că ai
aflat… sugeră subtil spătarul, grăbit să atingă ținta discuției.
Toate lucrurile au un sfârșit, mai apropiat sau mai depărtat.
Depinde de noi timpul de zăbavă… E o concluzie îngrozitor
de dureroasă pentru mine, căci mi-e frate bun și-l iubesc din
inimă, dar datoria de om pătruns de simțul răspunderii mă
obligă...
- Însă cine să… bâigui din nou logofătul, nu prea
dornic de a se implica.
- Din nefericire, pe cât de mare e țara, pe atât de puține
sunt mințile care că întrevadă primejdia care ne amenință.
Lumea se lasă dusă de val, gândește prea puțin în orbirea de
305
care e cuprinsă… Așa că nouă ne cade în seamă sfânta datorie
de a preîntâmpina năpasta care plutește deasupra capetelor
noastre. De aceea te-am poftim la sfatul nostru, spre a găsi
împreună cuvenita ieșire care să mântuie țara, prevenind
prăpădul, făcu sfătos stolnicul, iar după câteva clipe adăugă:
- De altfel Șerban și ca om a devenit greu de suferit.
Este spre pildă de-o lăcomie fără de margini. Dovadă stau
cele petrecute cu testamentul mamei. L-a făcut zob și ne-a
jefuit pe toți cu nerușinare, adunându-și grămadă de sate și de
moșii, asupra cărora, cinstit vorbind, nu are nici un fel de
drepturi. Pe deasupra, împotrivindu-se dorințelor muicii, a
luat asupră-și și cârmuirea casei noastre, deși dânsa voise
altminteri. Totul s-a făcut silnic și nimeni nu a putut cârti.
Voia bunicii se poate împlini numai dacă el nu mai este.
Apoi încheie, rostind plin de tainice subînțelesuri:
- Precum vezi, a venit vremea ca mersul spre
nenorocirea către care ne împinge, să fie neapărat stăvilit. Dar
nu știu cum s-ar putea face…
Lăsă spusa anume nedeslușită și neîncheiată, în
nădejdea de a-l determina pe logofăt să pronunțe el verdictul
asasinatului.
Dar tânărul boier tăcea încurcat. Știa de mai multă
vreme de ura lui Constantin și a lui Mihai împotriva fratelui
celui mare, dar nu-și închipuise că aceasta se întețise într-
atâta, încât să zămislească gândul uciderii. Cum răstimpul de
muțenie se prelungea stânjenitor, interveni iarăși spătarul
Mihai, rostind pe un părelnic ton de șagă niște lucruri care
erau departe de a închipui vreo glumă.
- Ți-am spus că nu e decât o singură cale, aceea ca
Șerban să nu mai fie domn.
- Dar cum să nu fie, căci e încă tânăr, abia a trecut de
cincizeci de ani? făcu stolnicul cu ochii la nepot, în nădejdea
de a-l determina să dea el verdictul dorit.

306
 - Până acușica avea de ocrotitor pe Sari Süleiman
pașa. Acum că i s-a frânt propteaua, trebuie săpat la noul vizir
și ai putea-o face prin arhon Alexandru Mavrocordat, căruia
i-ai câștigat prietenia, umflându-l cu bani… Dar mai sigur e
ceea ce zic de ceva vreme… Cu mâinile pe piept, o să fie nu
numai neprimejdios, ci și foarte potolit și împăcat cu lumea,
replică grăbit spătarul Mihai, spre ciuda lui Constantin, care
dorea să scoată de la logofăt asemenea concluzie.
- Dar lucrurile nu par a sta chiar așa de rău, făcu
Brâncoveanu, care, ca mare dregător, se simțea ajuns într-o
stare confortabilă, pe care n-ar fi vrut s-o piardă, ea dându-i
putere și aducându-i avantaje. Nu știu dacă alianța cu Austria
e atât de primejdioasă pe cât ziceți, nici dacă hegemonia
habsburgică este cu adevărat păguboasă Evropei.
- Să nu ne lăsăm înșelați de aparențe. Deocamdată ne
mai este bine. Dar cât va mai dura binele acesta? După
imboldurile ce-i răsună lui Șerban în suflet, în curând vom
pătimi-o. La următoarea solie a împăratului Leopold va ceda.
Așa am priceput din hotărârile cu care plecă la Viena
mesagerul din primăvară…
- Aș zice că exagerați cu teama… Amenințarea nu e
atât de mare, încât să ne cuprindă spaima…
- De bună seamă, nepoate, e firesc să-i iei apărarea și
nu pot decât să-ți încuviințez plecarea. În primul rând pentru
că ți-e unchi, iar sângele apă nu se face. El naște niscai datorii.
Apoi starea la care ai ajuns e neîndoielnic una de invidiat. Nu
pot să nu recunosc. E o izbândă de toată cinstea ca să devii
vel logofăt la vârsta de doar treizeci și trei de ani, și nu e lesne
să renunți la ce ai câștigat. Nu fiecare poate atinge
performanța asta chiar la vârste mai înaintate și înțeleg că ții
la folosul dobândit. Dar mintea trebuie să ne rămâie limpede,
să nu ne lăsăm zăpăciți de măriri și ambiții, căci orbirea astfel
născută ne poate duce la pieire. În clipa asta de grea cumpănă
ne trebuie domn nou, cu capul pe umeri. Eventual un domn
307
mai tânăr, dar totuși așezat, neîmpins la nesocotințe de
avânturi deșarte. Nici eu, nici frate-meu Mihai nu năzuim a
urca în scaun, nefiind în firea noastră asemenea slujbă. Iar
băieții noștri sunt nevârstnici, așa încât nu pot fi încoronați.
Trebuie găsit cineva mai copt, mai înțelept și cu îndestulă
experiență într-ale cârmuirii, dar totuși încă foarte tânăr…
Cineva care să se poată descurca în aceste împrejurări atât de
contorsionate de războaiele în desfășurare… Tu spre pildă,
nepoate, ce ești adevărat fecior al meu și ai capul bine înfipt
în umeri și nu te-ai lăsa ușor atras într-o aventură nesăbuită,
năucit de niște vise nebunești, ai fi foarte potrivit… Noi am
fi gata să sprijinim înălțarea ta.
Brâncoveanu, deși tentat în prima clipă ca să
protesteze, întrucât la drept vorbind se simțea mulțumit cu
statutul dobândit, fu totuși peste măsură de măgulit și încântat
de ceea ce îi era dat să audă. Desigur că năzuia în sinea sa să
ajungă cât mai sus în societate, dar nu se așteptase la
asemenea încurajare din partea celor doi unchi.
- Eu, domn? N-aș cere cam mult? făcu el cuprins de
un acces de modestie, dar și de un sentiment de
responsabilitate și jenă față de principe.
Iar după o clipă, reluă:
- Apoi nu știu cum l-aș putea privi în ochi pe unchiul
Șerban. Ce-ar zice? Că sunt fățarnic și l-am trădat. Parcă nu
se face… Parcă mi-e rușine față de el. Mi-e totuși unchi și mă
prețuiește. Nu pot să-i înșel încrederea pusă în mine. Nu mă
simt în stare… Eu să mă ridic împotriva unchiului… Mi-e
totuși rudă și-i sunt îndatorat…
- Sunt împrejurări când trebuie să ne călcăm pe inimă,
dacă nevoile obștii ne-o cer, făcu stolnicul plin de cumpătare,
voind să-l înduplece fără să-l contrazică.
- Uneori trebuie să ne jertfim simțămintele, oricât de
frumoase și de înălțătoare ar fi ele, pentru a stăvili mersul spre
o realitate care poate fi dramatică pentru omenire, îl întregi
308
spătarul. Ca să preîntâmpinăm răul ce se poate întâmpla,
trebuie să avem puterea de a ne înfrâna imboldurile cinstite și
curate ale sufletului…
- Deci, oricât de dureros ar fi, se cuvine să grijim în
primul rând la idealurile și nevoințele țarii, care sunt mai
presus de toate celelalte sentimente și gânduri. Și cu ele în
minte să ne jertfim fără precupețire…
Iar asaltul mai continuă o vreme în aceiași termeni
avântați și mobilizatori, încât Brâncoveanu, copleșit, schița o
opoziție tot mai slabă la năvalnica argumentație cu care era
potopit. Se învoi până la urmă să se mucenicească pentru
nevoile obștii dacă se va ivi prilejul, acceptând chiar de a lua
locul unchiului, care lui nu i se părea chiar atât de nevrednic
pe cât îl descriau frații săi. De altfel acordul pe care și-l dădea
era pur formal, fără implicații, căci el nu vedea clătinându-se
scaunul princiar, chiar dacă la Stambul tulburările, ce tocmai
se petreceau, zdruncinau din temelie, ca un cutremur, întreaga
împărăție, năruind mulțime de tronuri.
Deci aceasta era partea neștiută a întâlnirii nepotului
cu iubitorii săi unchi. Dacă Șerban vodă ar fi aflat și
amănuntele acestea ale întrevederii, n-ar mai fi socotit că nu
merita să se indispună pentru ieșirea prea afectuoasă a lui
Brâncoveanu față de așa-zisul său tată de împrumut. Desigur
că s-ar fi bucurat dacă întâlnirea nu ar fi avut loc, dar faptul
că se petrecuse, în temeiul neștiinței sale, nu i se părea a
închipui cine știe ce mare catastrofă. Era o bagatelă
supărătoare, își zicea el, nu mai însemnată ca o muscă ce-ți
dă târcoale, sâcâindu-te.
De altfel înciudarea și nemulțumirea încercate în clipa
când primise veștile despre efuziunile lui Brâncoveanu față
de stolnic, vor păli în aceiași zi, eclipsate de cele petrecute
imediat după aceea. La doar câteva ceasuri după raportul
căpitanului Cobză, marele portar îl înștiință că în capitală
trăsese un trimis al slăvitului împărat Leopold întâiul, taman
309
sosit la București cu butca poștei, care cere învoirea de a fi
grabnic primit la Curte. Șerban vodă, cuprins de curiozitate,
dădu încuviințarea cerută, poruncind ca străinul să-i fie
imediat adus în spătăria mică, în fața sfatului domnesc, a cărui
întrunire tocmai o conducea, spre a-și prezenta misiunea cu
care fusese însărcinat.
Când solul apăru în odaie, descoperi dezamăgit că
acesta nu era nimeni altul decât nesuferitul călugăr iezuit care
i se înfățișase și pe la începutul primăverii dimpreună cu
minoritul Del Monte, care-i inspirase încă de pe atunci o
adâncă aversiune. Era îmbrăcat ca și odinioară, purtând, peste
rasa prețioasă de atlaz negru ce juca ape, o mantie închisă
numai la gât, care se despica în față și flutura ca o capă
cavalerească când își agita mâinile, ducându-le înainte.
Probabil se închipuia ca un voinic războinic călare, prins în
încleștarea înfruntării. Șerban vodă, care cunoștea latina,
pentru a-l lua în derâdere, îl întâmpină cu o întrebare, știind
că monahul nu izbutise cu luni în urmă să-l înduplece pe
patriarh să facă jocul papei:
- Ei, cum ți-a mers astă primăvară la Stambul?
Prea multe motive de a se grozăvi în fața oaspetelui
voievodul în fond nu avea, căci între timp ruda sa, patriarhul
Dionisie al IV lea Muselimes, asaltat de huiduieli, fusese scos
din scaun de smeriții săi confrați de spăsenie și înlocuit cu
patriarhul Iacob.
Noul venit, Antide Dunod pe nume, înghiți în sec.
- Cum aveam poruncă, am prezentat eminenței sale
mesajul sanctității sale, făcu el evaziv, ca să evite vreo
referire la eșecul pe care-l suferise.
- Iar nouă ce vrei să ne înfățișezi? făcu mai departe
domnul, privindu-și musafirul puțin în zeflemea din înălțimea
tronului.
- Serenisimul împărat vă trimite răspuns la cererile
adresate majestății sale astă primăvară. Dacă îmi îngăduiți vă
310
pot ceti cele scrise și pecetluite de cancelaria imperială. De
asemenea vă pot înfățișa și un manifest adresat tuturor
creștinilor din Rumelia otomană, adică viețuitorilor din
Balcani, am zice noi mai pre limba noastră, prin care
locuitorii sunt îndemnați să se răscoale și prin aceasta să
ușureze izbânzile legiunilor imperiale în victorioasa lor
înaintare. Iar în fruntea lor se arată că a fost ridicată Excelența
Voastră, ca „gheneral și de oaste purtător”, primind depline
puteri pentru a trata cu toate popoarele creștine răzvrătite și
cu toți vecinii ceilalți, spre a-i aduce sub augusta protecție a
coroanei vieneze.
- Sunt încântat ca să primesc în sfârșit răspuns la
cererile mele, deși a trecut tare mult timp de când mi-am
expus dorințele, iar grabă nu pare să fi fost. Nu are rost să
citești în fața boierilor noștri cele scrise, căci aceștia știu mai
bine grecește decât latinește și trebuie să chemăm un
tălmăcitor pentru a înlesni înțelegerea celor vestite, ceea ce ar
încetini peste măsură îndeplinirea îndatoririlor tale. Deci
deocamdată ne mulțumim cu cele pe care mi le-ai spus și te
poftesc să dai hrisoavele ce le porți vel logofătului nostru, ca
să le pot cerceta până în deseară, iar mâine te pot primi într-o
audiență spre a discuta mai pe larg pe marginea celor
așternute pe hârtie, spre a le lămuri pe deplin.
Iezuitul se simți destul de bruscat, văzându-se atât de
iute concediat. Se așteptase la o primire mai fastuoasă,
arătându-se o mai mare supunere față de împărat și mai mult
respect pentru sine. Primirea scurtă și începutul prin care era
luat în fond în batjocură îl făcură să se simtă puțin atins în
orgoliu. Din capul locului, încă din primăvară, de la prima
întâlnire, frumosul și impozantul Șerban vodă i se păruse
nesuferit. O fi știu el să se facă altora plăcut și să-i cucerească,
dar lui îi făcuse cea mai proastă impresie. Era adevărat, de
altfel, că nici voievodul nu făcuse vreun efort de a-l cuceri,
tratându-l cu oarece răceală și poate chiar cu puțin dispreț,
311
datorită aerelor pe care și le dădea, care principelui i se păreau
neîntemeiate, ba poate chiar puțin sfidătoare. Neavând
încotro, concedierea fiind clară și fără drept la replică,
oaspetele, deși lezat sufletește, se retrase, făcând o plecăciune
nu prea adâncă.
După câteva ceasuri, grămăticul de latină chemat în
iatac, îi citi cele două scrisori. Domnul ascultă cu răbdare
lectura, cerând pe alocuri chiar deslușiri, încât diacul, pentru
lămurire deplină, trebui să-i tălmăcească pe românește
cuvintele care-i stârniseră nedumerire. În fond Șerban vodă
era nemulțumit de cele comunicate lui. Se răspundea, e drept,
celor înfățișate prin mijlocirea călugărului minorit ce-l
căutase în primăvară, dar răspunsurile nu se suprapuneau pe
deplin cu ceea ce dorise el să dobândească cu adevărat.
În primul rând i se poruncea să se alieze necondiționat
și imediat Austriei, intrând pe față în Liga Sfântă, scop în care
să se pună la dispoziția ducelui de Lorena, în acea clipă plecat
în Ungaria la Egri, luând direct legătura cu acesta. Astfel
Șerban se vedea pus cumva în inferioritate, căci nu mai era
direct subordonat împăratului, ci era supus unui mijlocitor,
fiind deci împins pe cu o treaptă mai în jos pe scara ierarhică
care ducea la împărat. Apoi, pe de altă parte, nici nu avea cele
mai bune păreri despre generalii habsburgici, care în
majoritate nici măcar nu erau germani, ci de alte neamuri ce
se oploșiseră la Viena. Grosolănia și duritatea lor era de
pomină. Mersese veste spre pildă despre brutalitatea contelui
Antonio von Caraffa, un italian de neam, pe atunci guvernator
militar în Ungaria Superioară80, la Eperjes, unde introdusese
un regim de teroare care înspăimântase grofii locali, care plini
de ciudă îi răstălmăceau numele, poreclindu-l „Karoffa”, ceea

80
Teritoriul Ungariei Superioare, la acești ani când vasală Turciei, când
cotropită de austrieci, cuprindea aproximativ centrul și răsăritul
Slovaciei de astăzi, cu excepția unor fâșii sudice, aflate în administrare
turcă directă, parte a unor eyalete.
312
ce pre limba lor însemna „țeapă”, spre a arăta că se purta ca
un necruțător „țepeș”. Ori o așezare în subordinea unor
asemenea indivizi i se părea o jignitoare scădere a rangului și
renumelui său, care nu-i asigura drumul spre visata coroană
bizantină. Apoi dacă se declara deschis vasal austriac, țara i-
ar fi fost invadată imediat de tătari, fie la porunca sultanului,
fie la aceea a seraschierului de Baba și-ar fi fost alungat din
scaun, căci nu le putea face față, neavând forțe îndeajuns,
pierzând nu numai coroana Ungrovlahiei, ci și pe ceea a
viitorului imperiu bizantin, devenind un personaj care nu mai
conta pe arena politică, de pe care era în fond scos. Deci ceea
ce i se poruncea să facă, și încă în grabă mare, contravenea
intereselor sale, putându-l pierde.
Apoi i se cerea să pregătească pe socoteala sa
încartiruirea pe răstimpul iernii a unei oștiri austriece de șase
mii de oameni, asigurând acesteia și întreținerea, în toată
deplinătatea ei. Lucrul nu numai că i-ar fi epuizat resursele,
dar îl supunea unei adevărate ocupații militare, cum se
întâmpla în acea clipă lui Apafi în Ardeal, unde în
doisprezece orașe i se înstăpâniseră silnic așa-zișii
„eliberatori”, care-și făceau acolo de cap, terorizând și
expoliind lumea! Șederea sa în scaun ajungea o simplă
formalitate, căci puterea de decizie s-ar fi găsit în mâna
generalilor habsburgici, față de voia cărora nu prea ar fi avut
cum cârti. Deci devenea un subordonat, o slugă a acestor
străini care i-ar fi umplut țara și târgurile, trecând sub
autoritatea lor. Apoi nu-i făcea plăcere nici pretenția ca în
fruntea armatelor sale să fie numiți generali austrieci și
unguri. Aceștia ar fi ascultat de ordinele de la Viena, nu de
poruncile sale, așa încât, în acest chip, i-ar fi fost smulse și
ultimele puteri ce-i stăteau la îndemână, după ce acestea și
așa erau destul de mici. Rămânea o arătare neputincioasă într-
un tron fantomatic.

313
 Iar în alt loc i se cerea să depună un jurământ de
vasalitate față de solul împărătesc, prin care se lega să accepte
supunerea față de coroana maghiară, legătura cu această
putere întemeind-se, chipurile, pe o tradiție strămoșească de
dependență, care trebuie refăcută. Și abia Ungaria era aceea
care recunoștea protecția habsburgică nemijlocită. Deci din
nou i se vântura în față o coborâre cu o treaptă a statutului său
față de împărat. Iar cerința îl indigna cu atât mai mult cu cât
țara sa nu fusese vreodată vasală Ungariei, o asemenea
atârnare fiind pur fantezistă. Deci cum i se putea impune lui,
iar el s-o încuviințeze smerit?!! Nici prin gând nu-i trecea să
accepte așa ceva, și încă spre scăderea renumelui și vazei
sale!
Apoi prin solia primăvară ceruse nu numai să i se
ofere adăpost în Ardeal dacă va fi silit să fugă din țară, dar
dorea ca, ajuns la adăpost, dincolo de munți, să beneficieze
de rangul de conte. Ori în această privință, deși alcătuirea unei
diplome se putea face ușor și iute, avea parte numai de
amânări, de parcă scrierea uricului ar fi închipuit cine știe ce
greutate. Întârzierea și amânarea reprezentau o dovadă
lămurită că la drept vorbind, acordarea statutului solicitat nu
era dorită, făgăduiala acordării fiind folosită doar ca un
instrument pentru a-i silui voința și a-l manevra.
În încheierea lecturii acestei întâie scrisori trebui să
constate că își făcuse iluzii zadarnice că, odată cu plecarea
ducelui de Lorena din Ardeal, amenințarea luptelor și
grosolanele presiuni austriece asupră-i ar fi încetat. El visase
să păstreze un statut de independență pentru principatul său,
iar dacă lucrul nu era cu putință, neatârnarea ce i se impunea
fiind numai parțială deci nedeplină, dependența să se rezume
la un tribut minuscul, mai mult simbolic. În nici un caz nu se
gândise să ajungă la treapta de servitute și oprimare la care
fusese redus sărmanul crai Apafi! El dorise de la bun început
o alianță cu Austria, cumva pe picior de egalitate, nu o jalnică
314
subordonare, ca aceea impusă vecinului dinspre miază-
noapte! Poate că fratele său Constantin avea dreptate.
Deocamdată era mai înțelept să practice o politică de
echilibru față de puterile ce tocmai se înfruntau în acest capăt
de lume, căutând o cale de mijloc pe care s-o urmeze. Numai
așa avea șansa de a supraviețui și de a ajunge în cele din urmă
și împărat de Constantinopol.
Iar cele pomenite mai sus erau numai câteva dintre
nemulțumirile pe care i le stârnise prima lectură a răspunsului
împărătesc.
Nici din a doua scrisoare, manifestul prin care i se
încredința cârmuirea asupra răzvrătiților creștini din Balcani,
nu lipseau o seamă de cugetări zădărâtoare, adică unele
considerații agasante, am zice noi în limbajul de azi. Spre
pildă, era sfătuit la un moment dat ca atunci când are de
soluționat niște probleme mai spinoase să recurgă la „povața”
prea-cinstitului și prea-credinciosului „Antide, nouă
preaiubit”, luându-l de „părtaș”. Așadar nesuferitul de iezuit,
mult prea plin de sine și de ifose dictatoriale, un ipocrit
fandosit, la urma-urmei, îi era dat lui drept tutore, ceea ce era
culmea! El, viitor împărat, ajungea să fie subordonat unui
amărât de călugăr!!
Când diacul termină de citit, principele căzu pe
gânduri, peste măsură de mohorât și dezamăgit. Cele
ascultate cuprindeau un întreg mănunchi de motive de
nemulțumire, dar necazul cel mare era că, pe mai toate, nici
nu le putea mărturisi deschis nici împăratului și nici măcar
solului său, căci i-ar fi adus dizgrațierea imediată, trebuind,
dacă voia să le facă cunoscute, să le transfigureze cumva.
Indispus de constatare, voievodul, care nu avea de
gând să accepte integral și necondiționat toate cerințele ce i
se făceau, va transmite în aceiași seară solului vestea că
audiența făgăduită pentru a doua dimineață va fi amânată

315
câteva zile, făcându-i-se cuvenita înștiințare, la clipa
potrivită.
Antide Dunod, deși era ditai solul împărătesc ce nu se
mai încăpea în sine de atâta fală, nu trase la vreunul din
hanurile de vază din târg, ci căută adăpost într-una din chiliile
ridicate la Bărăție în jurul micii biserici catolice de aici.
Venise la modestul așezământ dimpreună cu cei doi însoțitori
ai săi, niște călugări de rând, ce nu erau de origine nobilă,
precum dânsul, și care-i slujeau pentru împlinirea treburilor
zilnice în chipul unor veritabile ordonanțe militare.
Comparația nu era deplasată, întrucât călugărul, deși
înveșmântat în rasă, care ar fi trebuit să-l arate smerit și pios,
era plin de un aspru spirit cazon, în cugetul său ordinul celui
mai mare închipuind linia călăuzitoare în viață, de la care nu
era îngăduită vreo abatere.
În ograda Bărăției, primul întâlnit fu episcopul de
Nicopole, prea-cucernicul Anton Stepančić, căruia îi
împărtăși plin de importanță, însemnata misiune cu care
fusese însărcinat de serenisimul împărat al Imperiului roman
de neam german, Leopold întâiul, cu care stătuse personal de
vorbă acum vreo două-trei săptămâni. Acesta, cu gura sa, îi
dăduse instrucțiunile ce le avea de urmat la București. Deci
nu era chiar fie te cine, iar domul își îngăduise să-i amâne
prezentarea misiunii în întregul ei pe a doua zi, gravă ofensă
adusă majestății sale, jignire care nu-i va fi iertată când o va
raporta la întoarcere.
- Ei, din partea lui vodă nu trebuie să te mire nimic,
făcu bulgarul pe ton mușcător. Eu viețuiesc pe aceste
meleaguri de vreo două decenii, încât am învățat și limba și
obiceiurile locului. Bineînțeles că am aflat și toate zvonurile
ce-au umblat în acest timp. Pe vodă îl cunosc bine încă de pe
vremea boieriei și ți-aș putea povesti multe de vei avea
răbdare să mă asculți, unele făcându-ți pilea de găină. Ba ți-
aș putea da și mulțime de sfaturi folositoare ca să-ți împlinești
316
cu succes misiunea grea ce-ți apasă umerii. Oricum cu acest
domn trebuie să fii foarte prevăzător, căci ieșirile sale pot fi
pe cât de neașteptate, pe atât de năprasnice. Ți-aș zice mai
multe, dar mă tem să nu se afle c-am vorbit, căci lucrul m-ar
costa foarte scump… Chiar viața îmi poate fi în primejdie.
- Cum, n-ai încredere într-un confrate, chiar dacă
aparțin unui alt ordin? făcu Dunod puțin ofensat.
- Îți pot spune totul, dar numai sub pecetea
desăvârșitei tăceri ce apasă asupra rânduielii spovedaniei.
Deci dacă iei lucrurile astfel, îmi pot îngădui să merg până la
capăt.
- Mai încape vorba? Poți avea deplină încredere în
mine. Sunt mormânt nu alta.
- Ei, atunci voi fi sincer. Acest principe e necruțător,
sângeros și peste măsură de crud, trebuind să te ferești ca să-
i intri în dizgrație. O să-ți dau doar câteva pilde despre care
lumea își povestește în taină neînchipuite grozăvii, cărora li
s-a dus vestea.
Apoi, deși vorbise până în acea clipă șoptit și folosise
limba latină, limbă necunoscută localnicilor, se întrerupse
spre a cerceta dacă pe la uși nu trage cineva cu urechea. Părea
cât se poate de speriat, spre mirarea iezuitului. Convingându-
se că nimeni nu ascultă, se puse pe îndelete pe istorisit,
înșirând nenumărate pilde de pedepsire a unor boieri
nevinovați, al căror singur păcat era acela de a fi stârnit în
vreun fel pizma vodăi, sau de al fi nemulțumit în vreun alt
chip.
- Iar povestea grozăviilor aș putea-o continua ceasuri
în șir, căci, în îndelunga vreme de când mă aflu în țară, am
auzit și am văzut multe, de mă cutremur și acum. Deci, după
cum vezi, au fost oameni cu ochii scoși, trași în țeapă, legați
de stâlpi și bătuți cu harapnicul, îngropați de vii în pământ cu
totul sau numai în parte, tineri aruncați în bezna unor puțuri
de ocnă fără fund, oameni spânzurați de grinda casei lor sau
317
plimbați goi în batjocură prin târg în pocnet de gârbace și câte
și mai câte, pe care e greu să ți le și închipui. Deci să fii peste
măsură de prevăzător când stai de vorbă cu el. Să nu i se pară
ceva, căci atunci e vai și amar de tine. Numai eu știu cu ce
inimă mă înfățișez înaintea lui, când mă cheamă. Tremur
tot…
- Dar spui lucruri îngrozitoare, că încep să mă
înspăimânt.
- Dar ce ți-am povestit închipuie numai o parte din
ceea ce s-a petrecut cu adevărat. E doar ceea ce mi-am putu
aminti, așa, luat pe nepregătite. Iar dacă vei sta de vorbă cu
boierii după ce le vei câștiga încrederea, vei afla multe altele.
Nu e casă, nu e neam, care să nu aibă asemenea amintiri
funeste de istorisit. Iar mie îmi va fi bine numai atâta vreme
cât voi fi socotit supus și ascultător. De aceea mă străduiesc
să semăn această credință, lăsând de-o parte tot ce simt cu
adevărat în suflet. Aici lumea în întregul ei ne e vrăjmașă.
Catolicii sunt socotiți niște papistași răi și potrivnici, care sunt
dușmăniți nu numai de domn, ci și de gloata supușilor de
rând, care nu ne arată nici un fel de înțelegere. Suntem
osândiți să trăim în mijlocul lor și să ne jertfim ca să-i aducem
pe calea credinței celei adevărate, cea ferită de greșeală, să-i
scoatem din erezia către care îi târăsc popii lor… Grea trudă,
dar noi am luat asupra noastră această cruce și trebuie s-o
ducem până la capăt, care nu poate fi altul decât izbânda de
la sfârșitul veacurilor.
Taman în răstimpul acestor istorisiri veni și vestitorul
care anunță amânarea audienței de a doua zi la o dată incertă.
Dunod se înfurie de zăbava ce i se făcea.
- Asta duce lipsa de respect față de împărat dincolo de
orice închipuire. Cum mă voi întoarce la Viena voi raporta
majestății sale această ieșire plină de nesimțire.
- Asta-i încă nimic. Cred că principele nici nu are de
gând să pornească cu adevărat lupta pentru slobozirea
318
creștinilor. Dânsul doar se laudă, dar de făcut nu face nimic,
așa că nu în el stau speranțele noastre de slobozenie. Eu și
Brancović ne zbatem ca peștele pe uscat să sculăm poporenii
asupra cărora avem înrâurire, în vreme ce el se grozăvește cu
roadele sârgului nostru, de parcă ar fi meritul său. Te vei
încredința în zilele următoare de adevărul spuselor mele.
Iar discuțiile cu prea credinciosul Stepančić, cum îl
socotea Șerban vodă, vor continua și în zilele următoare, în
același chip, voievodul fiindu-i înfățișat iezuitului în cele mai
negre culori. De altfel în vremea asta episcopul de Nicopole
îl târî pe monah și în casele mai multor boieri prieteni,
slujindu-i de tălmaci. Mulți dintre cei vizitați, având încredere
în discreția și atitudinea călugărului observant, confirmară
spusele acestuia. Cum Dunod deveni dornic de mai multe
întâlniri, spre a se apropia de localnici, iar Stepančić nu avea
vreme să-l însoțească de fiecare dată, și întrucât iezuitul știa
germana, bulgarul îi făcu cunoștință cu un negustor sas
oploșit în București, care să-i servească de tălmaci atunci
când el era ocupat, neputându-i fi de ajutor.
În cele două – trei săptămâni cât fusese lăsat de
izbeliște, vizitând casele protipendadei, iezuitul începu a se
dumiri asupra simțămintelor, gândurilor și năzuințelor care
însuflețeau pătura celora de vază din lumea muntenească.
Aceasta era divizată în două mari coterii aflate la cuțite,
coterii ce puteau fi numite mai elegant, în graiul nostru de azi,
„partide”. Una era gruparea zisă a Bălenilor, după numele
unui boier, fost odinioară mare ban, care era unul din
întemeietorii tarafului alături de un anume Stroe Leurdeanu,
dar care răposase de mai bine de un deceniu, urmat la cel mult
doi ani de fârtatul său. Cealaltă era tabăra Cantacuzinilor, din
care făcea parte domnul și frații săi.
Însă cele două șlehte erau departe de a fi omogene și
unitare, chiar în lăuntrul lor apărând porniri divergente și nu
rareori chiar potrivnice. Astfel dacă Bălenii în grosul lor erau
319
porniți împotriva lui Șerban vodă, putând fi socotiți dușmanii
săi de temelie, la rândul lor se împărțeau în mai multe cete.
Erau unii care-i purtau domnului o ură pătimașă, nespus de
aprigă. Aceștia, pentru a scăpa de răzbunarea sa, care ar fi fost
necruțătoare, se refugiaseră în străinătate, grosul lor, mai ales
cei mai porniți și mai primejdioși pentru tron, fiind adăpostiți
în Ardeal, la poala craiului Apafi. Alții, mai puțin însemnați
și mai puțini uneltitori, se găseau în Moldova, sub ocrotirea
lui Constantin vodă Cantemir, care, deși prieten cu Șerban
vodă, îi tolera totuși, mai ales că vecinul, socotindu-i
neprimejdioși, nu-i ceruse. În sfârșit, o seamă de Băleni
rămăseseră în țară, dar ei se fereau să-și arate adversitatea față
de principe și tocmai de aceea erau lăsați în pace. Totuși în
taină cârteau împotrivă-i, criticându-l cu patimă, făcând deci
un soi de opoziție subterană. Dar își mărturiseau potrivnicia
numai față de aceia în care aveau deplină încredere că nu vor
duce vorba, declanșând prin vreo pâră un act de represiune
împotrivă-le. Culmea era că între ultimii se găseau câțiva,
care, din arivism și oportunism, se alăturaseră voievodului,
sprijinindu-l fără rezerve, în nădejdea de a dobândi astfel din
parte-i răsplăți, constând în slujbe și alte favoruri. În fruntea
lor se situa vel armașul Comăneanu Danciu, care era un soi
de strănepot de soră al lui Gheorghe Băleanu, întemeietorul
partidei, dar o ființă cu totul lipsită de scrupule, care-și vindea
neamurile fără nici un fel de rețineri sau mustrări de cuget,
numai ca să rămână în grațiile voievodului și să fie menținut
în slujbă. Cum îl descria Stepančić, era o fire odioasă, de care
trebuia nu numai ca să se ferească, ci pe care era recomandat
chiar să o evite, ferindu-se să-i stârnească ura, căci atunci
devenea peste măsură de primejdios. Deci în Băleni, în afara
celor adunați în jurul armașului, putea avea deplină încredere
atunci când își exprima aversiunea față de domn. Spusele sale
nu vor răsufla și nu vor avea consecințe nefaste.

320
 Cum îl avertizase din capul locului Stepančić, nici
coteria cantacuzinilor nu era omogenă. În cadrul ei se puteau
distinge cel puțin două pâlcuri. Unul era cel adunat în jurul
principelui, care îi făcea slugi pentru a rămâne în grații și a
obține avantaje și slujbe. În fruntea acestuia, alături de
voievod se situa fratele mezin al Măriei sale, Iordache, înălțat
de puțină vreme la rangul de spătar, și o seamă dintre nepoții
de frate și de soră. Cel mai de seamă dintre nepoții intrați în
cârdășie, era un anume Constantin Brâncoveanu, ridicat la
slujba de logofăt. Era un bărbat tânăr de vreo treizeci și trei
de ani, foarte harnic, priceput și destoinic în toate,
descurcăreț, care știa să se facă plăcut, mare iubitor de trai
îmbielșugat.
Cealaltă ceată îl avea în frunte pe un anume biv vel
stolnic Constantin Cantacuzino, care făcuse școală în apus,
dar fusese prea puțin înrâurit de binefacerile acestei părți de
lume în mijlocul căreia trăise și de lumina căreia beneficiase,
rămânându-i străin, dacă nu chiar potrivnic, dovedindu-se un
ortodox înrăit, pricină din care se împotrivea slobozirii
creștinilor din împărăția otomană de către habsburgii catolici.
Era peste măsură de școlit, foarte mintos și viclean, dar
datorită pornirilor sale potrivnice fratelui mai mare, fusese
până de curând ținut în surghiun la o moșie nu prea depărtată
de cetatea de scaun. Acum, întrucât domnul năzuia să scoată
de sub teasc o biblie ortodoxă pre limba norodului, fusese
îngăduit în București, dar era strașnic păzit, pricină din care
trebuia evitat. De altfel era nimerit să se ferească de el și din
pricina convingerilor sale ultra-ortodoxe, dar și pentru că era
adeptul acelora care luptau împotriva hegemoniei
habsburgice în Europa, fiind deci apropiat de părerile
păcătoase și dăunătoare ale regelui Franței. Prin urmare, deși
era potrivnic domnului, pe care-l dușmănea din rărunchi, nu
se putea avea încredere în el, discuțiile cu dânsul trebuind
duse cu deosebită prudență. Considerațiile din urmă bruscară
321
puțin pe iezuit, căci i se păru că bulgarul nu prea îi agreează
pe francezi, ori el era francez din Burgundia, intrat însă în
slujba împăratului Leopold I, în rivalitate cu „regele soare”,
vestitul Ludovic al XIV-lea. Statutul său fiind destul de
încurcat în acea clipă, aflându-se la întretăierea jocurilor
politice a două înalte capete încoronate aflate în concurență,
abandonase discuția, fără a încerca să corecteze atitudinea
călugărului observant față de cei de neamul său, căci
lămuririle îl puteau pune într-o situație jenantă, de trădător al
conaționalilor săi.
Ca atare, în temeiul celor aflate, în clipa când, pe la
începutul lunii octombrie, Antide Dunod fu în sfârșit poftit în
audiență, se familiarizeze întrucâtva cu lumea românească,
dobândind unele cunoștințe asupra țării, a datinilor, istoriei și
a norodului ei, a grijilor care frământau la acea vreme
societatea. Deci nu mai era străin de anevoințele pe care urma
a le întâmpina, care până atunci îi erau prea puțin sau de loc
cunoscute.
Venise la Curte plin de avânt, hotărât să-l silească pe
domn să dea ascultare îndemnurilor și cererilor împărătești
formulate în scrisoarea pe care i-o încredințase. Se așteptase
ca în scurt timp să obțină aderarea sa la Liga Sfântă și
încartiruirea legiunilor austriece pentru iernat în târgurile
oltenești și muntenești, cum se întâmplase în cetățile din
Ardeal, uitând că și acolo primirea oștirilor se făcuse nu prin
vajnice și cumpătate neguțări, ci cu forța armelor, împotriva
voii localnicilor și a dorinței craiului, care nu arătaseră nici
un fel de încântare că se pomeniseră pe cap cu greaua povară
a pretinșilor „eliberatori”. Deci ambițiosul și fudulul iezuit
nădăjduia că din prima clipă va fi înștiințat că, supunându-se
cuminte poruncilor împărătești, voievodul hotărâse să trimită
grabnică solie ducelui de Lorena, prin care să-l roage să
trimită pentru iernat regimentele pe care le socotea el de
cuviință, principele aranjând imediat încartiruirea lor; apoi i
322
se va arăta că s-a adunat zahareaua și o parte a tributului
bănesc cerut și, în final, ca încununare a vestirilor, va fi
înștiințat că împuterniciții țării, copleșiți de măreția slăvitului
imperiu romano-german, sunt gata să depună înaintea lui
jurământul de vasalitate care li se pretindea.
Dar chiar din primele discuții, părerile domnului se
dovediră dezamăgitoare. Străinul, în loc de cele sperate, se
pomeni confruntat cu nesfârșite și complicate lămuriri, ce
exprimau doar rezerve și rețineri față de propunerile expuse
în răsunătoarea scrisoare împărătească. Încercă să obiecteze,
să-l abată pe principe de la subterfugiile unor vane scuze, spre
a ajunge la formularea unor hotărâri, dar sârgul i se risipi fără
de nici un succes.
Din capul locului, Șerban vodă refuza răspicat să
depună un jurământul de credință față de Leopold, și încă în
fața sa, simplu mijlocitor fără rang în cârmuirea măritei
împărății. Prin această îndărătnică împotrivire se opunea în
fond și aderării deschise și imediate la Liga Sfântă. De altfel
chiar dacă depunea jurământul, arăta domnul mai departe,
acesta va fi valabil abia din clipa în care condițiile vor fi
prielnice ca să se ridice împotriva turcilor. Iar acum orice
ridicare e exclusă, căci ar pricinui o imediată invazie
tătărască, urmată de pustiirea țării și de scoaterea sa din tron.
Deci jurământul trebuia amânat până la o dată care acum nu
se poate întrevedea.
- Bine dar tătarii sunt departe și un popor destul de
puțin numeros… Pentru a ajunge în Ungrovlahia au nevoie
de învoirea seraschierului de Baba, pe lângă reședința căruia
trebuie să treacă, obiectă Dunod acrit și dezamăgit, căci vedea
că domnul caută pretexte pentru a se sustrage.
- Și crezi că seraschierul li se va împotrivi când va afla
că eu mă declar vasal al Împărăției creștine? Mă tem că chiar
el îi va îndemna să vină grabnic asupră-mi, dându-le chiar în
ajutor oștile sale. Apoi jurământul îl pot depune numai de-a
323
dreptul majestății sale, serenisimul Leopold întâiul ca împărat
german, iar nu prin mijlocirea crăiei ungurești, cu care țara
mea nu are nici o legătură. De altfel această crăie, chiar dacă
ținuturile ungurești sunt mai toate cucerite în această clipă,
încă nu s-a întemeiat cu adevărat. Ea abia urmează a se
închega pe deplin în timpul ce va veni. Deci față de ce să jur?
- Dar totuși străbunii domniei tale obișnuiau să se
închine Țarii Ungurești, față de care în vechime erau
atârnători, dovadă stând chiar numele ținutului acestuia,
anume cel de Ungrovlahia, încercă din nou Dunod să
obiecteze.
- Cucernice părinte, aici cazi în amarnică greșeală,
care nu e de iertat. Numele de Ungrovlahia nu are nici o
legătură cu vreo atârnare a acestor meleaguri față de Ungaria!
Numele este născocit de greci pentru a deosebi țara mea de
Vlahia dinspre Tesalia, mai apropiată și mai cunoscută lor,
zisă adesea de ei și Vlahia Mare. Deci aceea e o Vlahie
dinspre Tesalia, iar aceasta nu e o Vlahie ungurească, ci
Vlahia de pe lângă crăia ungurilor! Așa trebuie tălmăcit
înțelesul numelui la care te referi. De altfel acesta nu e
singurul nume dat meleagului, lucru ce dovedește adevărul
spuselor mele. Ținutul mai este zis și Valahia Neagră, sau pe
turcește Kara Iflak ori Eflak. Iar destui, când vorbesc despre
noi, se slujesc simplu de cuvintele Țara Românească. Nu
lipsesc nici aceia care pomenesc locul unde ne aflăm, cu
numele de Muntenia. Deci să nu răstălmăcim adevărul,
stâlcindu-l.
Iar într-una din zilele următoare, vorbind de dorința
împăratului de a fi încartiruite peste iarnă mai multe
regimente, preț de vreo 6000 de oameni, în târgurile din Țara
Românească, cum se întâmplase cu câteva luni în urmă în
Ardeal, când fuseseră ocupate cu forța 12 orașe, Șerban vodă
își va mărturisi alte rezerve, care îl scoaseră pe iezuit din
sărite, socotindu-le neîntemeiate, închipuind doar o dovadă
324
de nesupunere față de habsburgi și de sabotare a luptei
antiotomane.
- Desigur că înțeleg că pentru a mi se asigura
protecția, e nimerit să vină în țară o seamă de legiuni creștine,
dar asta se va întâmpla numai atunci când sunt amenințat de
vrăjmașii păgâni, în temeiul ocrotirii ce mi se făgăduiește. Iar
oastea care-mi este menită, să treacă hotarul numai atunci
când va fi chemată și numai câtă va fi chemată, iar nu mai
multă și nici la altă vreme.
Iar în gând Șerban adăugă, socotind însă nepotrivit să
spună vorbele și cu voce tare, în auzul celuilalt: „Nu doresc
să-mi vină pe cap o oaste care să mă păzească să nu ies din
cuvântul împăratului, menită doar să mă controleze și să mă
țină în supunere, constrângându-mă să împlinesc niște
porunci străine de nevoile mele, inclusiv unele care mie nu-
mi convin de fel! N-am de ce să mă învoiesc cu o ocupație
militară!”
- Iar soldă și zaharele nu voi plăti tuturor celor 6 000
de oameni ce sunt orânduiți pe hârtie a veni la mine, ci numai
oștenilor care intră efectiv în țară. De altfel a le da leafă chiar
celor veniți cu adevărat îmi este cam greu, deci mai trebuie să
chibzuiesc asupra chestiunii, căci eu nu am bani destui nici
pentru lefegii mei, pe care îi am deja tocmiți. Apoi îmi cade
în seamă și povara de a alege târgurile unde vor fi așezați. Dar
nu trebuie uitat că târgurile mele, spre deosebire de cele din
Ardeal, nu au ziduri de apărare… Deci oștile vor sta aici în
alte condiții decât dincolo de munți.
- Păi după cum văd luminăția ta nu prea se învoiește
cu nici una din cererile majestății sale, pufni indignat
călugărul. La toate le găsești cusur. Atunci pentru ce să-ți
ofere măritul serenisimul împărat protecție?
- Desigur că doresc alierea la Liga Sfântă, nu o
tăgăduiesc, cum socotești tu. Dar aceasta nu se poate face
oricum. Ea trebuie negociată, ca să aducă foloase de ambele
325
părți, dar dumneata ignori dreptul acesta, voind a face o aliere
silnică, cu folos de o singură parte. Ori asta nu se poate. Am
și eu drepturile mele…
La unele audiențe fură invitați și unii dintre marii
boieri, spre a da greutate deciziilor, care să nu apară doar ca
niște hotărâri singulare ale voievodului, ci să sădească
credința că sunt o emanație a dorinței sfatului domnesc, care
le susține, deci că sunt expresia voinței țării. Între cei poftiți
la discuții se numărau vel vornicul Ghincea Rustea Văleanu,
vel logofătul Constantin Brâncoveanu, ori vel postelnicul
Drăgescu Cârstea, poreclit Hristea Scordocul în amintirea
scordolelei, fel de mâncare unsuros, cu un greu miros de
usturoi și pește, care după gurile rele evoca caracterul dubios
al personajului.
Datorită convingerii că Stepančić îi este foarte loial,
nedibuindu-i perfidia, Șerban vodă îi dădu bulgarului sarcina
de a-l spiona pe iezuit, raportându-i tot ce spune și pune la
cale acesta, neînchipuindu-și că între cei doi a apărut deja o
cârdășie, observantul împroșcându-l cu tot felul de ponegreli,
spre a-l monta pe franțuz împotriva sa. Având deci
nemărginită încredere în episcopul sud-dunărean, merse chiar
mai departe, poftindu-l și pe acesta la audiențele rezervate lui
Dunod, în speranța că spăsitul monah, în nemărginita
recunoștință ce i-o purta, care i se părea pe deasupra atât de
binevoitor și săritor, o să-i sprijine părerile. De câteva ori, de
altfel, bulgarul chiar se prefăcu a-l susține, aruncând însă
priviri complice, pline de subînțelesuri solului, care trebuia să
înțeleagă că din nevoia de a supraviețui face jocul principelui,
chiar dacă nu-i împărtășește spusele, acestea fiind lipsite de
temei. Lui Șerban vodă, altfel foarte ager atunci când intra în
legături cu cei din jur, îi scăpă însă înțelesul schimbului de
priviri dintre cei doi, pe care nici nu-l va lua vreodată în
seamă.

326
 Într-una din dățile când episcopul de Nicopole tocmai
era de față, Șerban vodă va aborda primejdia tătară pentru
Țara Românească și dintr-o altă perspectivă decât acelea din
care o dezbătuse până atunci:
- Nu ne putem alătura Ligii decât în clipa când scutul
protecției noastre va fi destul de puternic, încât să poată face
față chiar unui raid tătar de amploare. Asta presupune ca
Timișoara, și întregul eyalet al Banatului să cadă în mâna
Austriei. Abia atunci legiunile creștine vor fi îndestul de
aproape ca să ne poată veni cu adevărat în ajutor în astfel de
momente critice.
- Nu văd de ce trebuie să cadă Timișoara, când
armatele împărătești sunt încartiruite de câteva luni, sub
comanda unor generali de vază, la Sibiu și la Sebeș, cetăți ce
sunt mult mai apropiate de hotarul țării voastre decât
Timișoara, încât ele pot interveni mult mai repede peste
munte, se grăbi călugărul să-l atenționeze pe principe,
corectându-l, spre iritarea acestuia. Deci vecinătatea acestor
armate face ca primejdia tătară să fie ștearsă pentru totdeauna.
- Poate că cetățile de care vorbești sunt mai apropiate
decât Timișoara, dar trupurile de oaste aflate în lăuntrul lor
sunt încă destul de puține și nu cred că pot face față unui
temeinic pogheaz tătar, se grăbi domnul să-i reteze
intervenția, cu atât mai mult cu cât nu prea avea încredere în
lăudații generali imperiali, a căror grosolănie și duritate era
de pomină, aducând atingere principilor pe teritoriul cărora
își căutau refugiul, stările din Ardeal și din Ungaria
„eliberată”, de fapt cotropită, închipuiau o pildă vie a acestui
întristător adevăr.
Pe zi ce trecea, Dunod constata că se adunau tot mai
multe obiecții, cărora devenea tot mai dificil ca să le
răspundă. Unele erau vădite dovezi de rea-voință din partea
voievodului, care ar fi dorit să ajungă viitor împărat bizantin,
dar fără să se angajeze prea mult în aprigul război aflat în
327
plină desfășurare. Era vădit că încerca să se sustragă de la o
angajare efectivă, chiar în lucruri destul de clare. Spre pildă
la un moment dat Șerban vodă arătă nu numai că nu voia să
suporte întreținerea integrală a celor 6000 de oșteni a căror
iernare trebuia s-o asigure, dar nici tributul cerut nu era dispus
să-l primească. Cancelaria imperială propusese plata unei
contribuții bănești de 150 pungi, ceea ce reprezenta în totul
75 000 de taleri. Ori principele dorea, nici mai mult nici mai
puțin, decât ca suma să fie redusă la doar 50 000 de taleri.
Dunod era exasperat. Iezuitul se așteptase ca principele să
discute cel mult probleme legate de dificultățile întâmpinate
în adunarea și trimiterea tributului, ori în loc de asta el punea
sub semnul îndoielii chiar temeinicia cererii ce i se făcea,
începându-și tăgada cu tocmeli privind scăderea datoriei ce-i
cădea în seamă.
Apoi Șerban vodă stăruia ca întocmirea diplomei de
înnobilare pentru el și toate neamurile sale să fie zorită,
făgăduiala făcută în scrisoare socotind-o neîndestulătoare. El
năzuia să se vadă conte, chiar înainte de a împlini pe de-a-
ntregul cerințele împărătești. Deci dânsul dorea o răsplată,
înainte de a făptui cele care îndreptățeau dăruirea acesteia!
Prin urmare, deși săptămânile treceau, franțuzul vedea
că negocierile încercate se loveau de tot mai multe opreliști
scornite de voievod, pe care acesta le invoca drept pretext al
refuzului unei angajări efective și al îndreptățirii de a se
cufunda într-o deplină lâncezeală. După atâta vreme nu se
ajunsese la adoptarea nici unei singure hotărâri care să
închipuie aplicarea în practică a măcar unuia dintre punctele
cerute de împărat. Disperat, dezamăgit și indignat Dunod
trebuia să constate că neguțările nu înaintaseră cu nici măcar
o iotă, fiind împotmolite chiar de la început, ele rămânând la
starea lor din prima clipă. El ar fi voit să audă slobozirea unor
porunci răspicate de stabilire a condițiilor și locurilor de
încartiruire a armatelor imperiale ca în Ardeal, a altora
328
privind adunarea zaharelei trebuitoare întreținerii oștilor, sau,
în sfârșit, a unor deslușiri pe marginea strângerii banilor
pentru tribut și solde. Ori în loc de asta îndărătnicul voievod
se afunda doar în sordide și sterile discuții privind modificări
și ajustări ale acordului propus, care nu se finalizau în nici un
fel prin acțiuni concrete de angajare. Visul iezuitului de a se
întoarce cât mai repede la Viena cu vestea izbânzilor pe care,
printr-o nespusă îndemnare, le dobândise, se destrăma ca un
fum, de la o zi la alta.
Dar el nu era omul care să se resemneze și să renunțe,
căci cedarea i-ar fi dat sentimentul înfrângerii, lezându-i
orgoliul, drept care se gândi la o forțare a lucrurilor, la
exercitarea unor presiuni, taman cum făcuse cu ani în urmă în
Ardeal, când fusese trimis sol lui Apafi. Deci văzând că
întâmpină o surdă împotrivire, hotărî să caute niscai mijloace,
care evident nu puteau fi tocmai gingașe și cucernice, de a-l
sili pe domn să cedeze. Dar dincolo de munți se putuse sluji
de amenințarea armatei imperiale, care, fie adunată ciopor la
hotare, fie pătrunzând chiar în principat de câteva ori, îi
venise în sprijin, el fiind implorat de crai să intervină ca
ponderator, lucru ce-i sporise acolo rolul. In Țara
Românească însă stihia armatei împărătești lipsea și deci și
înrâurirea ei, așa încât trebuia să închipuie o altă cale de a
forța mâna voievodului. Nu vedea decât un singur mijloc de
acțiune. Trebuia să ia legătura cu boierii potrivnici care
alcătuiau o opoziție, dar una lipsită de inițiativă și
îndrăzneală, pe care s-o pună în mișcare, s-o îndemne să se
frământe și să treacă la fapte. Deci nu-i rămânea decât să ațâțe
dezbinarea dintre domn și boieri, să-i determine pe cei din
urmă să se împotrivească, clătinând regimul, făcându-l mai
șubred și mai dispus la concesii. Iar aceste imbolduri aveau
cu atât mai mult șansa de a se împlini, cu cât la Istanbul
izbucniseră năprasnice tulburări în rândul ienicerilor, care

329
amenințau și acolo stăpânirea, putând sluji nu numai de pildă
celor întărâtați, ci și de temei de îmbărbătare.
Fanatismul, încăpățânarea și firea pătimașă care-l
caracterizau, îi dădură imboldul de a-și începe urzelile. În
București cunoscuse mulțime de boieri, rude sau prieteni de-
ai Bălenilor, care bombăneau în surdină pe seama domniei.
Toți aceștia închipuiau de fapt o opoziție înăbușită față de
cârmuire, care nu cuteza să iasă la suprafață. Fusese spre pildă
în casa vel clucerului Pătru din Drăgești, a cărui mamă era
soră cu banul Gheorghe Băleanu, întemeietorul grupării zise
a Bălenilor. Atât el, acum destul de bătrân, cât și cei trei
feciori ai săi, Socol postelnic, Matei postelnic și Ivasco
postelnic, ce nu izbutiseră să treacă de rangul de postelnicei,
nu-l sufereau pe Șerban vodă, folosind între cei de încredere
cele mai urâte cuvinte la adresa sa.
Cunoscuse apoi pe căpitanul Radu Dudescu, ginerele
banului Gheorghe Băleanu, acum și el foarte vârstnic, care
avea patru fii, Radu, Hrizea, Gheorghe și Andrei, toți la fel de
porniți împotriva lui vodă, pe care nu aveau ochi ca să-l vadă,
mai ales că fuseseră ținuți departe de Curte.
În casa acestuia întâlnise pe Hamza din Belcini și el
ginerele al pieritului ban Gheorghe Băleanu, deci cumnat cu
gazda, ce fusese odinioară slujbaș la clucerie și la spătărie.
Alături de moșneag îi fură prezentați și cei trei gineri ai săi.
La rândul lor și aceștia se simțeau legați cumva de căpetenia
de odinioară a coteriei. Iar înșirarea se putea continua cu alte
zeci de nume…
Prin toți aceștia începu a-l ponegri pe voievod,
îndemnându-i să-l pârască la Înalta Poartă sau seraschierului
de Baba, demascând groaznicele acte de tiranie și nedreptățile
pe care le făptuise și continua să le făptuiască fără nici un fel
de îngrădire sau mustrare de cuget. Nădăjduia că văzând că
pierde susținerea autorităților otomane, principele, ca să nu

330
piardă domnia, se va refugia în brațele împăratului de la
Viena.
Șerban vodă, prin multele iscoade pe care le avea,
bineînțeles că prinse imediat de veste de cele care se
petreceau în București, dibuind sporirea frământărilor din
sânul boierimii. Dar totodată descoperi și cauza care
pricinuise preschimbările din târg. De altfel nu numai din
rapoartele iscoadelor așezase în jurul zurbagiului de străin, ci
și din pârele ce-i ajunseseră la ureche, aflase mulțime de
detalii despre provocările și uneltirile lui Dunod. Își dădu
seama că avusese dreptate când de la bun început îl displăcuse
pe intrigantul de iezuit, care i se părea o ființă dezgustătoare,
vrednică de tot disprețul. Începuse să-l urască pătimaș și-i
dorea pieirea, dar din păcate trebuia să-l tolereze, mușcându-
și doar buzele și mustața de ciudă. S-ar fi cuvenit să-l
nimicească neiertător, dar să-l arunce în temniță sau să-l
execute nu-și putea îngădui, fiind ocrotit de statutul de sol al
împăratului roman, cu care nu se putea pune rău. Deci pentru
a evita un nedorit conflict cu acesta, trebuia să înghită
excesele slugii sale, neputând lua vreo măsură pe față
împotrivă-i.
Dar dacă pe față nu putea făptui ceva, în ascuns nimic
nu-i stătea împotrivă. La drept vorbind era mare meșter în
mânuirea otrăvirilor și găsise întotdeauna mijlocitori care să-
l ajute la astfel de trebuiri necurate. Așa pierise Grigore Ghica
vodă, Gheorghe Duca vodă, biv vel clucerul Ivașco Băleanu
și atâția alții, și în cazul nici unuia dintre ei nu i se putuse
dovedi implicarea. Umblaseră poate zvonuri, dar, nefiind
întărite prin mărturii răspicate, se stinseseră de la sine, căci
până la urmă era cu neputință de deosebit o moarte naturală
de o otrăvire, căci la urma-urmei toți oamenii mor odată și
odată, și nimănui nu i se poate prevedea clipa sfârșitului. Cum
să dovedești că trecerea în neființă s-a petrecut nu prin voia
proniei, ci prin aceea a unui seamăn? Iar dacă lipseau
331
dovezile, nu se putea aduce nimănui nici o învinuire și deci
nu existau nici vinovați și motive de acuzare…
Tocmai întemeindu-se pe asemenea cugetări,
voievodul tocmi otrăvitori și pentru Dunod. Numai că acesta,
prevenit de episcopul Stepančić asupra primejdiei, luase
strașnice măsuri de pază. Bucătarul ce-i pregătea bucatele era
chiar una dintre „ordonanțele” sale călugărești, care înainte
de a-l servi, fie și numai cu o ulcică de apă, trebuia să deguste
cele oferite. Deci încrederea în acesta putea fi deplină, căci
evident acesta nu putea fi cumpărat, devenind incoruptibil,
căci orice încercare de trădare ce-ar fi făcut, s-ar fi răsfrânt în
primul rând asupra sa și a vieții sale, încât n-ar fi putut profita
de eventualii bani cu care ar fi fost răsplătit.
Dar Dunod nu se mărgini doar la ațâțarea boierilor. Se
gândi să reia și o altă încercare din Ardeal, unde, peste capul
lui Apafi, izbutise să încheie o înțelegere secretă cu cel mai
însemnat slujbaș al stăpânirii, cancelarul Mihály Teleki, care
în acea clipă era adevăratul cârmuitor al țării, mânuindu-l din
umbră pe nevolnicul crai. Cum se va afla mai târziu, învoiala
între cei doi se încheiase la Cârtișoara în 14 aprilie 1685. Mita
dată grofului nu consta în bani, pe care de altfel nici nu-i avea,
ci se mărginea la făgăduiala unei semi de avantaje oferite de
habsburgi, pe primul loc situându-se acordarea unei diplome
de înnobilare, cancelarul urmând a primi titlul de conte al
Sfântului Imperiu. Prin această manevră călugărul obținuse
controlul asupra acelora cu putere de decizie în Ardeal.
Mergând deci pe același gând, acum în Țara
Românească trebuia să înceapă prin a găsi pe cineva de
aceiași însemnătate ca Mihály Teleki, pentru ca învoiala să-i
fie cu adevărat de folos. Numai că în Muntenia era greu de
aflat vreun dregător cu aceeași trecere, căci Șerban vodă
concentra în mâna sa întreaga putere și nu prea ținea seamă
de nimeni în actul de guvernare, nefiind o personalitate
ștearsă, asemenea omologului său de peste munți. Încercând
332
totuși a desluși rostul dregătoriilor din Ungrovlahia, înțelese
că cel care îndruma politica externă era postelnicul, căci în
seama dregătoriei sale cădea îndatorirea de a se îngriji de solii
și de legătura cu alte țări, deci era cumva mijlocitor între el și
principe, eventual dând acestuia sfaturi în acest domeniu. Dar
nu trebuia uitat că puterile sale erau foarte restrânse din cauza
firii autoritare a domnului.
Cu toată scăderea întrevăzută, Dunod se hotărî să-l
încerce pe dregător, dar tot făgăduindu-i doar felurite
avantaje și mai ales înnobilarea, căci bani de corupție nici
acum nu avea. Ori postelnic în acea clipă era un anume
Drăgescu Cârstea, un negustor grec boierit abia în ultima
vreme. Pare-se că Șerban vodă avea o anume preferință
pentru negustori și cămătari, căci și cel de al doilea socru al
său era fost negustor boierit. Desigur principele înțelesese că
începuse vremea când banii treceau înaintea proprietății
funciare în conferirea puterii și a dominației asupra
oamenilor. Pământul, adică moșia cum am zice în graiul de
odinioară, dădea noblețe, dar nu și adevărată bogăție și
putere, care trecuseră în seama banului. De altfel negustorul,
boierit de curând, era privit cu dispreț de cei de viță, care-l
porecleau grosier Hristea Scordocul, spre a face trimitere la
scordolea, fel de mâncare zemos și unsuros, cu dezgustător
miros de usturoi, care evoca chipurile caracterul respingător
al personajului, care era departe de a fi o ființă onorabilă.
Dunod nu văzu ceva rău în prostul renume pe care divanitul
și-l făcuse. Dimpotrivă, putea deveni o înlesnire în abordarea
sa. Pe deasupra, grecul împământenit, prin nevastă, era chiar
neam, e drept cam îndepărtat, cu Bălenii. Deci pe undeva
putea fi deschis unor demersuri eficiente de apropiere,
alăturându-se celorlalți boieri cârcotași, contactați mai
înainte.
Încercarea dădu destul de iute rezultatul dorit,
dregătorul lăsându-se foarte ușor prins în plasa iezuitului,
333
lucru care nici n-ar trebui să mire, căci, pentru un fost
negustor de duzină, faptul de a deveni dintr-o dată un distins
conte occidental era un vis de neatins în alte împrejurări.
Posibil că dacă i s-ar fi oferit doar bani, ar fi refuzat, raportând
tentativa de corupere domnului, căci de o pungă cu bani ar fi
fost mai puțin atras, întrucât pe aceștia știuse să și-i procure
și singur. Până la urmă călugărul francez fu cam dezamăgit
de izbânda sa, și nu pentru că o obținuse neașteptat de ușor,
ci, după cum va constata după aceea, slujbașul putea fi prea
puțin folosit în scopurile sale, întrucât toate hotărârile de
politică externă le lua de-a dreptul voievodul de capul său,
postelnicul având prea puțin de spus în adoptarea unei decizii.
Șerban vodă, deși spre deosebire de Apafi era mult
mai vigilent, având la îndemână numeroase iscoade și
pârâtori, va afla de acordul postelnicului cu Dunod abia după
aproape un an, adică pe la mijlocul verii anului următor, mai
precis pe la sfârșitul lunii lui cuptor81 a leatului 1688. Deci
voievodul își dădu seama doar cu mare întârziere că perfidul
monah catolic îl viclenise și pe el, taman cum făcuse cu Apafi
când îl cumpărase pe Teleki. Între timp însă franțuzul plecase
și nu mai putea fi ajuns. Iar a îndrepta ceva nu era cu putință,
lucrurile fiind demult consumate. Totuși furios din pricina
înșelăciunii, deși descoperirea era de tot tardivă, hotărî să-l
pedepsească pe păcătosul ce-l avea la îndemână. În prima
clipă se gândi la măsura cea mai drastică, spânzurătoarea. Nu
opta pentru decapitare, căci asta era o pedeapsă menită
nobililor, celor de neam înalt, ori Hristea Scordocul nu merită
asemenea cinste, ca negustor ajuns ce era! Dar apoi își dădu
seama că ar putea avea nevoie de vânzător ca martor, căci
tocmai trimisese o solie la Viena pe la sfârșitul lui mai, prin
care reclama împăratului Leopold josnicele uneltiri ale lui
Dunod. Ori o declarație a postelnicului, cerută ca mărturie de

81
Iulie.
334
împărat, îi putea fi necesară, deci gura păcătosului nu trebuia
încă închisă. Deci îl iertă deocamdată de pedeapsa extremă
nu de milă, ci din calcul. Drept care, până ce se va folosi de
el, hotărî să-l întemnițeze în mânăstirea Tismana din capătul
Olteniei, ca de acum să-și jertfească viața închinării
Domnului Dumnezeu, cerându-și până la sfârșitul zilelor
iertare pentru păcatul săvârșit împotriva domnului
pământean, sau cel puțin s-o facă până în clipa când nu va
mai avea nevoie de el și de mărturia sa și putea fi sortit
ștreangului. De altfel la doar câteva săptămâni după osândirea
sa, un mădular al deputăției trimise la Viena se întoarse cu
răspunsul împăratului, încât Scordocul nu-i mai era trebuitor.
Dar nu mai apucă să poruncească vreo pedeapsă
împotrivă-i, cum ar fi dorit-o, căci negustorul, care nu fusese
nici o clipă stăpânit de un exces de pioșenie, găsi încă din
prima clipă mijlocul de a-i mitui pe smeriți săi paznici.
Aceștia, deși o făceau pe cucernicii, la porunca primită
deveniseră păzitori intransigenți și neiertători, de o asprime
cumplită, uitând de porunca lui Hristos de a ne iubi și
dușmanii, nu numai prietenii. Dar când se ivi ispita lucitoare
a unor ochi ai dracului, cu zornăit de argint și de aur, prea
sfinții anahoreți se lăsară destul de iute înduplecați să o
slăbească cu slujba de strașnici străjeri, și-l scăpară, chipurile
din nebăgare de seamă și din exces de credulitate, pe
proaspătul călugărit, în codrul înconjurător, de unde,
îndrumat de aceiași chinoviți82, putu trece granița în Ardeal,
poposind mai apoi, după un lung ocol, în împărăția otomană,
unde se va ascunde până după moartea lui Șerban, care va
surveni de altfel după nici trei luni.
Voievodul osânditor pierind, fostul negustor fu
cuprins de credința că necazurile sale s-au dezlegat, drept care

82
Călugăr dintr-o chinovie, adică dintr-o mănăstire în care călugării își
organizează viața în comun.
335
se grăbi să se reîntoarcă în țară spre a-l sluji pe Brâncoveanu,
nădăjduind într-o nouă ascensiune. Nu apucă decât să fie
făcut ispravnic al scaunului Târgoviștei în primăvara lui
1689, când domnul pentru vară hotărî să se tragă la
București83. În anul următor însă, face greșeala de a încerca
să-l înduplece pe noul principe, Constantin vodă
Brâncoveanu, să devină prielnic austriecilor. Își adusese
brusc aminte de înțelegerea semnată cu vreo doi ani în urmă
cu Dunod și sperase că, înrâurindu-l pe proaspătul domnitor
să schimbe orientarea externă, ceea ce cu Șerban vodă se
dovedise cu neputință, va primi totuși diploma de înnobilare
făgăduită lui, iar el, amărât negustor de la Dunăre, să se vadă
ajuns un respectabil conte austriac.
În acea clipă însă Brâncoveanu era în mare harțag cu
generalul Heisler și mai ales cu biv vel aga Constantin
Bălăceanu, refugiat la austrieci, care încerca să-l surpe din
scaun, în favoarea feciorului lui Șerban vodă, acel nevârstnic
Gheorghe Cantacuzino. Voievodului i se păru că grecul,
vorbind de putința ce-i stă la îndemână de a mijloci o
înțelegere cu generalul Heisler, ocrotitorul dușmănitului agă,
voiește să-l atragă într-o cursă care să-l piardă, drept care îl
trecu pe răbojul potrivnicilor primejdioși. De altfel unii
ziceau că cei doi avuseseră neînțelegeri încă de pe vremea
când amândoi erau boieri, domul purtându-i încă din acei ani
pică, iar propunerea de a media o înțelegere cu căpetenia
oștirii habsburgice de peste munți, nu făcuse decât să
redeștepte niște suspiciuni și porniri mai vechi. Deci dacă
Șerban vodă avusese odinioară motive doar să-l închidă,
iertându-i viața, Brâncoveanu nu se va opri aici, și văzând în
fostul postelnic un dușman perfid, cu relații mari la austrieci
și în cârdășie cu aga Bălăceanu, ginerele aceluia a cărui

83
E atestat ca ispravnic al scaunului Târgoviștei într-un document din 9
apr. 1689, care ni s-a păstrat din întâmplare.
336
otrăvire o sprijinise, se va grăbi să-l sortească pieirii la nici
măcar un an după ce îl numise ispravnic de scaun84 la
Târgoviște. Deci sărmanul biv vel postelnic Drăgescu
Cârstea, după ce scăpase odată de moarte ca prin urechile
acului, luat de valul unor vise prea mari pentru el, va sfârși pe
butucul călăului la doi ani după ce se înfruntase cu cea dintâi
mare cumpănă a vieții sale.
Dar Dunod nu se mărginise numai la a-i ațâța la
nesupunere pe potrivnicii lui Șerban vodă din țară și la a-i
cumpăra dregătorii. Prin boierii Băleni pe care-i cunoscuse,
iezuitul încercase să ia legătura și cu pribegii munteni
refugiați în Ardeal la poala craiului, și care, în frunte cu
paharnicul Staico din Bucșani, se dovedeau niște foarte activi
pârâtori ai domnului. În anii anteriori, cât fusese sol pe lângă
Apafi, nu se gândise să-i contacteze, lucru pe care acum îl
regreta, căci în clipa neguțărilor cu Șerban vodă i-ar fi putu
folosi, manevrându-i. Totuși prin cunoscuții pe care și-i
câștigase, slujindu-se de ei ca mijlocitori, putea îndrepta
greșeala, trimițându-le fugarilor răvașe ațâțătoare. Deci se
așternu temeinic pe scris, îndemnând pribegii să-și intensifice
demersurile, dând chiar pilde de acuzații ce puteau fi aduse
lui Șerban vodă. Ba făgădui chiar să susțină interesele
pribegilor pe lângă împăratul creștin, a cărui grație o puteau
dobândi prin mijlocirea sa, dacă-i urmau povețele. În taină
Dunod nădăjduia că, văzând că-i scade sprijinul dinspre
Poartă, Șerban vodă se va simți amenințat și, îngrijorat, se va
lăsa mai repede atras în țesătura urzelilor sale, căutând ajutor
la partea potrivnică, adică, drept compensație, se va arunca în
brațele măritului Leopold întâiul.
Scrisorile le încredință unora dintre neamurile
Bălenilor care treceau munții. Ghinionul său fu că unul dintre
curierii de ocazie, dornic de a se ajunge, avu grijă să copieze

84
Este executat anterior datei de 30 mai 1690.
337
unele din cărțile date lui spre cărăușie, pe care le înfățișă
vărului său, Comăneanu Danciu, care era vel armaș, în
nădejdea de a se face remarcat și ajutat ca să fie primit la
Curte. Bineînțeles că armașul le arătă imediat domnului, care
citi nu fără indignare cum îl încondeia în cuvinte necruțătoare
călugărul.
Deci principele trebui să constate că afurisitul călugăr
iezuit nu agita cugetele doar în țară, ci ațâța și pribegii, dintre
care unii erau refugiați în Ardeal, alții în Moldova și câțiva
chiar din jos de Dunăre, în preajma padișahului. Iar fruntașul
coteriei celor dintâi, acel paharnic Staico, pe care cu ani în
urmă nu izbutise să-l otrăvească, deși o încercase, năzuia,
pare-se, să dobândească chiar coroana Ungrovlahiei,
smulgându-i-o lui, căci nu degeaba se frământa atâta. Ori în
împrejurările în care la Constantinopol tulburările nu încetau
și pricinuiau neîncetat schimbări de slujbași, starea sa
devenea tot nesigură, jalbele putându-i pricinui dizgrațierea,
cu atât mai mult cu cât capuchehaia îl avertizase de mai multe
ori că noul vizir este destul de reticent față de încercările sale
de mituire, fiind deci în acea clipă greu de manevrat, dorind
chipurile să-și păstreze o anume independență și obiectivitate.
Ca atare nu se putea pune temei pe grația sa, bunăvoința ce-o
arăta deocamdată putându-se oricând întoarce în contrariul ei,
dacă va fi confruntat cu niște pâre convingătoare. Iar, lucru
destul de îngrijorător, acestea nu lipseau, mulțumită și
sârgului nesecat al iezuitului, prin urmare și riscul de a fi
ascultate îl amenința în orice clipă.
Dar cu toate că cucerirea înaltului dregător se dovedea
anevoioasă, primejdia era deocamdată scăzută ca urmare a
faptului că acesta era cu totul prins de negocierile cu armata
răzvrătită, roasă de nemulțumiri și nesătulă de bani,
împrejurare care-i răpea mai tot timpul, încât nu avea vreme
să se ocupe de celelalte treburi administrative, în concret de
soarta sa și de jalbele ce-i erau trimise, care erau lăsate de
338
izbeliște, sau trecute în seama unor slujbași de mâna a doua,
mai ușor de mânuit. Însă această scăpare vremelnică, ce-i era
cât de cât prielnică în acea clipă, era departe de a fi
liniștitoare, căci nu era exclus ca totuși vreo pâră temeinic
gândită și bine țintită să nimerească în mâna vizirului și, fiind
ascultată, să i se dea curs. Deci îl pândea neîncetat primejdia
unei dizgrațieri, cu neputință de a fi prevăzută și
preîntâmpinată, de aceea era bine ca să ajungă cât mai puține
pâre la Stambul, până ce lucrurile se vor stabiliza în vreun fel.
De bună seamă că, fără intervenția franțuzului,
opoziția internă ar fi rămas mută, cum fusese de aproape un
deceniu, iar opoziția externă, aceea a pribegilor, indiferent de
locul de unde venea, din Transilvania, din Moldova, sau din
împărăție, care ar fi existat oricum, funcționând de la sine, ar
fi fost poate mai puțin intensă și mai puțin îndărătnică. Cum
iezuitul întărâtase cugetele, și din țară și din afara ei,
semănând o aprinsă dezbinare între scaunul său și boieri,
dânsul devenea o problemă tot mai spinoasă, căreia trebuia
să-i dea de cap, dar din păcate toate încercările făcute îi
dovedeau că nu-l putea nici otrăvi, nici elimina în alt fel. Era
silit să-l tolereze, ca să nu-l supere pe marele său protector,
serenisimul împărat Leopold.
Drept care pentru a-i dibui, fie și numai în parte
urzelile, voievodul institui o supraveghere și mai strașnică în
jurul călugărului, cercetând cu atenție cu cine se întâlnea, și
încercând, prin iscodirea slugilor, să afle și ce se discutase,
căci privegherea numai prin vlădica Stepančić se dovedea
neîndestulătoare.
De altfel în temeiul acestei paze strașnice cu care-l
înconjurase pe Dunod, descoperi la un moment dat că
monahul trimisese una din ordonanțele sale iezuite cu butca
poștei la Viena. Neîndoielnic că, în afara veștilor pe care
trebuia să le transmită prin viu grai, ducea cu sine și o
scrisoare, își zise imediat domnul. Închipuindu-și că aceasta
339
e scrisă cu deosebită rea-voință, asemenea celor menite
pribegilor, hotărî să pună mâna pe ea, așa încât porunci unei
cete de oșteni să se travestească în lotri de drumul mare și să
atace poștalionul în care, între călători, se găsea și umilul
iezuit.
Taman cum se plănuise, când în drumul spre Sibiu,
trăsura poștei urca de-a lungul Oltului spre vama de la
Câineni, acesta fu atacată de pretinșii lotri. Ei jefuiră toate
bunurile călătorilor, care fură căutați până la piele, luându-li-
se tot ce se găsi asupra lor. Așa fu descoperită și scrisoarea
lui Dunod, care, după o zi, poposi pe masa lui Șerban vodă.
Iar domnul nu se înșelase. Răvașul era scris cu multă rea-
voință, chiar cu ură, ponegrindu-l față de împărat și
aducându-i învinuiri din cele mai împovărătoare și mai
amarnice.
Era acuzat între altele că, invocând niște motive
născocite, refuză atât aderarea la Liga Sfântă cât, și generoasa
protecție augustă a majestății sale serenisime. Cea mai
grăitoare pildă a unei asemenea scorneli este vânturarea
primejdiei tătare, care la drept vorbind nu există. Tătarii nu
pot intra când ar voi în Ungrovlahia, căci pentru a face acest
lucru trebuie să treacă prin imediata vecinătate a reședinței
mai marelui lor, seraschierul de Baba, care nu ar îngădui să-i
fie tulburată liniștea atunci când li se năzare nogailor din
Bugeac. Iar dacă o fac totuși uneori, este pentru că între dânșii
și Șerban vodă există o tainică înțelegere. Atunci când
voievodul muntean vrea să îndreptățească vreo vicleană
uneltire a sa, comandă o razie a poghiazurilor lor. Umbletul
lor prin țară și prădăciunile făptuite se petrec deci cu învoirea
domnului, ba chiar la sfatul acestuia!
Pe deasupra Șerban vodă lungește la nesfârșit
neguțările cu motive scornite, ca să-și ofere pretextul în
temeiul căruia să refuze încartiruirea oștilor împărătești
pentru iernat și să amâne la infinit adunarea zaharelei
340
trebuitoare hrănirii oștenilor și a furajelor pentru cai. Nu vrea
să primească nici tributul statornicit de majestatea sa, cerând
micșorarea sa cu o treime. Nu vrea să audă de trecerea
comenzii armatelor sale în mâna generalilor austrieci. Nu se
învoiește nici cu depunerea jurământului de vasalitate față de
Sfântul Imperiu Romano-German, recunoscându-i protecția,
întrucât năzuiește la o ciudată independență. Totodată e
hotărât să nu recunoască străvechea vasalitate față de coroana
ungară de odinioară. Iar culmea este că, după atâta
împotrivire la îndreptățitele cereri ale majestății sale,
năzuiește, nici mai mult, nici mai puțin, decât să i se
recunoască instaurarea dinastiei asupra scaunului țării și să i
se dăruiască o diplomă de înnobilare, el și toți ai neamului său
fiind ridicați la rang de conte, fără însă să facă nimic pentru a
îndreptăți asemenea răsplată, de care, la drept vorbind, nici
nu este vrednic! Iar după ce credința sa față de Sfântul
Imperiu e îndoielnică, mai năzuiește ca să i se dea coroana
bizantină, când victorioasa armată împărătească va cuceri
Constantinopolul de altădată! Îndrăzneală de-a dreptul
neînchipuită! Dar ce-a făcut să merite asemenea răsplată, în
afară de a cârcoti împotriva dorințelor luminatului împărat?
Deci nici una din cererile lui Șerban vodă nu trebuie
încuviințată, iar el se cuvine să fie privit cu foarte multă
neîncredere ca fiind un om nesigur, perfid, prefăcut,
duplicitar, mincinos și viclean. Poate fi folosit în acțiunile
viitoare, doar dacă se găsesc mijloace sigure de constrângere,
prin care să fie silit să fie supus și credincios.
Principele, întins în așternut, asculta cu indignare cele
pe care i le citea grămăticul de latină, gândindu-se cum ar
putea să se răzbune pe iezuit. Din păcate nu-i prea stăteau la
îndemână mijloace de a se răfui cu el, atâta vreme cât voia să-
și menajeze relațiile cu împăratul Leopold.
Dacă pe Șerban vodă scrisoarea lui Dunod îl indignă
peste măsură, pe stolnicul Constantin îl încântă, când
341
grămăticul, după obiceiul ce se statornice între ei, îi raportă
cele aflate. Era evident că scumpului său frate i se înfundau
tot mai mult plănuirile țesute în ultimul deceniu. Ambițiile
sale grozave erau tot mai departe de împlinire, triumfa
stolnicul. Până la urmă Șerban va fi înfrânt chiar și fără
intervenția sa. De altfel poziția i se întărise. Izbutise să câștige
încrederea dragomanului Alexandru Mavrocordat, care se
bucura din nou de o mare înrâurire, ca pe vremuri, căci găsise
calea de a se alipi pe lângă noile autorități. Putea acum să-l
ridice și pe acesta împotriva fratelui său. La drept vorbind și
vizirul, tocmai pentru că stătea în expectativă, putea fi
câștigat, dacă stăruia… Soarta lui Șerban era în bună măsură
în mâna sa, își zicea nu fără încântare stolnicul, exagerând
adevărul.
Iezuitul jefuit se întoarse după câteva zile la
București, povestind lui Dunod cele pățite. Franțuzul bănui
imediat că la mijloc era mâna domnului, atacul nefiind deloc
întâmplător. Deci trebuia să se aștepte ca scrisoarea sa să fi
ajuns în mâna lui Șerban vodă, ceea ce îi putea pricinui uriașe
neajunsuri. Trebuia să devină prudent dacă voia să-și apere
pielea. De aceea în viitor nu va mai expedia vești către Viena
prin vreun om al său, căci era încredințat că acestea nu vor
izbuti să iasă din țară. Se gândi să folosească aceleași
mijloace la care recurgea pentru a ține legătura cu pribegii.
Adică se va sluji de ajutorul prietenilor Bălenilor, cărora le va
încredința răvașele când treceau în Ardeal, dânșii urmând a le
da mai departe ofițerilor austrieci din Sibiu sau Sebeș, care,
la rândul lor, le vor trimite împăratului la Viena. Dar și o parte
a acestor încercări se vădiră nenorocoase, căci o serie dintre
cei folosiți se dovediră duplicitari. Ei primiră să poarte cărțile,
dar fie originalul, fie doar o copie, ca și în cazul epistolelor
către pribegi, încăpură pe mâna domnului, care ajunse prin
urmare să cunoască destul de detailat acuzațiile pe care
iezuitul i le punea cu înveninare în seamă.
342
 Voievodul era conștient că răvașele ajunse la el nu
închipuiau decât o parte a ceea ce scrisese Dunod, fie la
Viena, fie pribegilor. Destule îi scăpaseră, fără a putea fi
cercetate. Câte vor fi fost, nu se putea ști. Deci situația nu era
una din cele mai bune, având destule motive de îngrijorare.
Oricum trebuia să se țină departe de călugărul iezuit, care se
dovedea primejdios prin ura sa înverșunată, prin pornirea sa
îndârjită împotrivă-i, prin firea uneltitoare, prin josnicie și
încăpățânare. Era destul de trist, dar trebuia să constate că era
împresurat numai de trădători. Dunod nu era decât unul dintre
ei, deși poate cel mai dezgustător din pricina josnicelor sale
urzeli. Dar lui i se alăturau Bălenii din țară și cei din Ardeal,
cât și noii slujbași de la Constantinopol. Dar ce era și mai
întristător, era că până și fratele său bun se înscria în rândul
potrivnicilor, și încă într-aceia care erau peste măsură de
veninoși…

10

Dar nu numai pârele lui Dunod la împăratul Sfântului

Imperiu și ațâțările aruncate boierilor din țară și din afară
împotriva sa stârneau principelui nemăsurată neliniște, ba
chiar unele temeri, dându-i simțământul că scaunul începe să
i se clatine. Suprapunându-se peste agitația iscată de iezuit,
tot mai multe pricini de îngrijorare veneau și de dincolo de
hotare, pe primul loc situându-se situația din inima împărăției
otomane, aflată în neîncetată preschimbare. Unele din
evenimentele din răstimpul lunii lui octombrie ce-i ajunseseră
la ureche nu aveau la prima vedere vreo semnificație pentru
domnia sa, putându-l lăsa nepăsător. Astfel pe la sfârșitul
lunii fu înștiințat de capuchehaie că fostul vizir Sari
Süleyman paşa, fostul său ocrotitor, fusese executat cu mai

343
mult de o săptămână în urmă85, dar din cauza depărtării știrea
ajunsese atât de târziu la București. La urma-urmei vestea nu
aducea vreo schimbare, căci înlocuirea dregătorului se
produsese încă din luna de dinainte, când fusese numit noul
vizir și doar acest lucru conta în înfăptuirea actului de
guvernare. Dar faptul avea semnificație în alt chip. Abaza
Siyavuș pașa, devenit prin voia ienicerilor vizir, dimpreună
cu padișahul nu doriseră la drept vorbind execuția vechiului
slujbaș, deși oștenii răzvrătiți îi puneau lui în seamă vina
pierderii bătăliei de la Nagyharsány, cât și numeroșii morți
rămași pe câmpul de luptă, lucru pentru care îi cereau
stăruitor osândirea. Ca să-l scape, cei doi doar îl
întemnițaseră, amânând la nesfârșit luarea unei hotărâri în
privința lui, în ideea că în cele din urmă, intrând în uitare,
putea fi făcut scăpat și iertat.
Numai că lucrurile nu se petrecură după voia lor.
Gloata devenind tot mai turbulentă, noul vizir și sultanul se
văzuseră ei înșiși amenințați de răzvrătire, încât, pentru a se
salva pe sine, au hotărât să cedeze și să dea satisfacție
mulțimii, sacrificându-l pe întemnițat. Deci dacă moartea lui
Sari Süleyman paşa nu mai avea în sine vreo însemnătate
pentru soarta lui Șerban vodă, ea atrăgea atenția unui alt
aspect al situației de la Țarigrad, ce putea avea implicații,
unele poate nedorite și neașteptate, altele poate prielnice.
Adică devenea tot mai limpede că deținătorii puterii
se puteau menține tot mai greu în scaunele lor. Necazul mare
pentru ei era că răzvrătiții cereau solde mărite și tot soiul de
alte răsplăți în bani, pe care ei nu aveau de unde le scoate,
lucru ce adâncea neînțelegerile și întețea frecușurile. Partea
bună pentru Șerban vodă era că atâta vreme cât disensiunile
persistau sau chiar sporeau, atât noul vizir, Abaza Siyavuș

85
Vizirul Sari Süleyman Paşa este executat pe 14 octombrie 1687, după
ce pe 18 septembrie 1687 fusese înlocuit cu Abaza Siyavuș pașa.
344
pașa, cât și vechiul padișah Mehmed al IV-lea, prea prinși cu
potolirea nemulțumirilor oștirii, care le amenințau scaunele și
chiar viața, nu aveau vreme să se aplece prea mult asupra
problemelor de administrație, încât pârele înfățișate lor
rămâneau neluate în seamă, ca un lucru de a doua
însemnătate, încât ațâțările stârnite cu atâta sârg de Dunod se
pierdeau deocamdată în deșert. Partea nefastă, era că nu se
putea ști cât se va mai prelungi această stare confuză. Dacă
lua sfârșit, ceea ce se putea petrece curând, vizirul, reticent la
mitele oferite, ar fi revenit la treburile sale curente, ajungând
a citi pârele trimise lui, lucru ce-l putea pierde. De aceea era
de dorit ca, la această întoarcere la guvernarea firească,
vizirul să nu aibă ce găsi defăimător pe masa sa. Deci, ca
pârele să se rărească sau să dispară cu totul, trebuia să afle
grabnic o cale de împăcare cu opoziția, închizând gura
acesteia. Dar nu-și putea închipui cum putea realiza o
împăcare de obște cu îndărătnicii potrivnici ce-i avea și care
în grosul lor se aflau în străinătate.
Dar tulburările neîntrerupte din inima împărăției
amenințau liniștea sa și în alt chip. Puteau pricinui prăbușirea
celor aflați în funcții, înnoind întreaga pătură a suspușilor
dregători. Iar cine vor fi noii veniți nu se putea prevedea, după
cum nici atitudinea, prielnică sau nu, nu putea fi ghicită, încât
plutea asupră-i, asemenea unei stihii abia întrezărite, o
neîncetată amenințare surdă…
Câteva zile după vestea din Stambul pomenită mai
sus, Șerban vodă primi o știre din Ardeal. Află că în ziua de
27 octombrie a văleatului 1687 Apafi se văzuse nevoit să
semneze cu austriecii tratatul de la Blaj. Evident acesta privea
doar soarta Ardealului, nu și pe cea a Munteniei, deși de o
înrâurire se putea vorbi, căci „capitularea” vecinului față de
habsburgi se petrecea taman când și el ducea tratative cu
aceștia, ba unele încă destul de spinoase. Din pricina asta
actul îi putea servi drept avertisment pentru ceea ce i se putea
345
întâmpla și lui, și încă într-un viitor foarte apropiat. De aceea
avea toate temeiurile să cerceteze cu atenție înțelegerea
impusă craiului, reflectând temeinic asupră-i.
Prin învoiala pomenită, se hotăra între altele ca
Ardealul să verse Imperiului un tribut anual de 700 000 de
taleri renani, deci de aproape zece ori mai mult decât tributul
cerut lui în acea clipă, ceea ce nu era deloc puțin! Ori dacă
acum darea ce i se pretindea era mai mică, se putea întreba
îngrijat la cât se va ridica la anul, ea putând crește la fel de
spectaculos ca și dincolo de munți. Apoi tratatul prevedea
livrarea către armata imperială a unor cantități enorme de
alimente și de furaje. Ori într-un punct al scrisorii adresate lui
de împărat i se cereau și lui zaharele, nu la fel de mari, dar nu
trebuia uitat că în anul trecut nici pretențiile față de Ardeal nu
erau aceleași cu cele formulate acum. Apoi înțelegea,
neguțată sub amenințarea armelor, mai stabilea că
doisprezece orașe aveau datoria de a primi trupele imperiale
la iernat, asigurându-le toate nevoile, inclusiv soldele. Iar
scrisoarea lui Leopold îi cerea și lui să găsească adăpost
pentru șase mii de soldați prin orașele sale, chiar să treacă
comanda unităților sale unor generali străini… Asemănarea
cerințelor era vizibilă chiar pentru un orb! Toate detaliile
arătau făgașul pe care era silit să-l urmeze el însuși în scurtă
vreme, deci nu putea urmări știrile decât cu o amarnică
strângere de inimă.
E drept că tratatul prevedea și unele garanții legate de
păstrarea statutului și privilegiilor clasei suprapuse și de
respectarea drepturilor principelui, dar lucrul nu era liniștitor
pentru Șerban vodă, căci își aminti că în scrisoarea adresată
lui de împărat nu i se făgăduia nimic în această privință,
scăpare care putea naște niște întrebări și îndoieli
tulburătoare. Exista deci riscul să nu se aleagă nici măcar cu
o asemenea compensație!

346
 Drept care, după ce i se istorisi ce scrie în tratatul
impus vecinului, nu putea decât să se întrebe cu îngrijorare
ce-l va aștepta pe el până la sfârșitul anului și mai ales în anul
următor. Iar prevestirile ce se ițeau în zarea viitorului, nu erau
unele din cele mai bene, ci dimpotrivă… Slobozenia ce i se
vântura cu atâta altruism pe sub nas, aducea tot mai mult cu
o coroană cu spini, nu tocmai îmbietoare…
La aceeași vreme primi noutăți și din Ungaria, tocmai
„eliberată” de sub jugul opresor otoman. Și acestea, ca și în
cazul Ardealului, la prima vedere nu aveau legătură cu
guvernarea sa, pe care nu o atingeau în nici un fel. Însă și în
spatele lor se puteau citi niște prevestiri pentru viitorul ce-i
era rezervat, prevestiri ce nu păreau nici ele din cele mai
fericite. Se spunea că la Pojon86 habsburgii au început să facă
temeinice presiuni asupra dietei maghiare a stărilor pentru
alegerea viitorului rege ungur, alternând amenințările,
inclusiv cele militare, cu făgăduiala unor avantaje și
privilegii, ori cu măsuri de amnistie pentru grofii foști
filoturci. Prea-măritul împărat Leopold întâiul, care era în
fond și regele al părților Ungariei apusene de vreo treizeci și
doi de ani, voia să renunțe la titlu, în nădejdea de a-l trece,
dar ca monarh al întregii Ungarii refăcute, feciorului său mai
mare Iosif, care să fie recunoscut ca suveran ereditar al
coroanei renăscute. Numai că în dietă se simțea oarecare
opoziție, iar discuțiile se tărăgănau cam de multișor, grofii
dorind în fruntea lor un ungur, iar nu un habsburg.
Dacă în principiu nu era important pentru Șerban vodă
cine va fi capul încoronat al ungurilor, faptul în sine
afectându-l prea puțin, chit că Leopold îi pretindea să
recunoască vasalitatea acestuia, chipurile în temeiul unei

86
Orașul Bratislava, capitala Slovaciei, era numit odinioară în slovacă
Prešporok, în germană Pressburg, iar în maghiară Pozsony (nume
transpus în română ca Pojon).
347
situații străvechi de dependență, lupta pentru impunerea lui
Iosif, băiat de doar nouă ani, avea însă pentru sine o altă
semnificație. Cum sugerase încă din primăvară fratele său la
astrucarea mamei, Leopold era tentat să urce în tronurile ce
renășteau nu pe cei care prin scoborâre ar fi avut mai multe
drepturi de ascensiune, ci pe feciorii săi. Deci în Ungaria, care
tocmai se refăcuse, voia să-l ridice pe băiatul mare. Încât era
cu putință ca fratele său să fi avut dreptate când spunea că,
dacă va fi redobândit Constantinopolul și restaurat tronul
bizantin, era mai mult decât probabil ca aici să fie promovat
cel al doilea fecior al lui Leopold, care în acea clipă nu avea
decât vreo doi ani, încât își făcea visuri zadarnice, că el, un
străin, ar putea fi preferat. Părerea nu era de neglijat, atrăgând
atenția asupra unei primejdii reale, confirmate de ceea ce
tocmai se petrecea în acea clipă la Pojon. Spusele stolnicului,
care era departe de a fi un necunoscător al urzelilor puse la
cale de monarhii Europei, păreau a se adeveri, închipuind un
semnal de alarmă și un amar avertisment pentru sine.
Concluzia finală a dietei nu se putea încă prevedea, dar
indiferent de încheierea la care se ajungea, eforturile pe care
habsburgii le făceau, indicau o tendință deloc încurajatoare
pentru Șerban vodă.
Deci prin pierderea ocrotitorilor de la Țarigrad și prin
sporirea instabilității așezămintelor puterii otomane, datorită
atitudinii rezervate a vizirului și în urma intensificării
cascadei pârelor, prin agitația creată de Dunod în țară și în
ținuturile vecine printre pribegi, prin dezbinarea pe care
francezul o pricinuise, prin căderea din scaun a patriarhului
Dionisie, ruda sa, prin manevrele austriecilor în Ardeal și
Ungaria, viitorul nu îi mai apărea în lumina cea mai prielnică,
împlinirea visurilor sale devenind destul de nesigură. Nu
numai aspirațiile la tronul bizantin erau primejduite, dar chiar
stăpânirea asupra scaunului de la București părea a se clătina,
amenințat fiind de dizgrațiere!
348
 Față cu atâtea riscuri și pericole ce se ridicau
împotrivă-i, Șerban vodă se simți cuprins de disperare, fără
sprijin, atacat și hărțuit din toate părțile. Îi devenise clar că
regimul îi ajunsese în amarnică criză. Trebuie să caute o
ieșire, o salvare, o soluție, fiind necesare niște măsuri, pentru
a putea trece peste acest moment critic. Dar dintre toți factorii
potrivnici adunați ca niște fulgere asupră-i, voievodul își dădu
seama că numai împotriva unuia singur poate găsi mijloace
de dezrădăcinare, numai față de acesta poate închipui o cale
de potolire. Tot ce-i stătea în puteri era să domolească
opoziția internă și externă a boierilor, ațâțată de afurisitul de
Dunod. Trebuia să dea cârtitorilor un mare semn de împăcare.
Dar care putea fi acesta? În ce anume se putea întrupa?
Brusc, într-una din străluminările acelor zile de
tensiune ale lunii lui brumar87 îi veni ideea salvatoare: nunta
Smarandei cu un fruntaș al potrivnicilor. În fond codana se
afla tocmai la vârsta când oricum trebuia măritată, ca să nu
ajungă fată bătrână. Coincidența pica tocmai bine. Dar cine
putea fi cel mai potrivit mire pentru liniștirea spiritelor?
În acea clipă potrivnicul său cel mai înverșunat dintre
pribegii de pretutindeni era, după moartea lui Ivașco Băleanu,
survenită încă în primul său an de domnie, paharnicul Staico
din Bucșani, de care nu putuse scăpa la acea vreme, în ciuda
eforturilor de otrăvire depuse prin mijlocirea căpitanului
Ghinea. Boierul, deși nu era rudă cu Bălenii, ci doar un
înverșunat susținător al lor, putea fi socotit în acea clipă
căpetenia coteriei acestora. Pe deasupra omul era peste
măsură de ambițios, fiind ros de grandioase visuri de mărire,
după unele zvonuri năzuind chiar să obțină scaunul muntean.
Deci fiind mult prea pătimaș și cufundat într-o ură
nemăsurată, nu se putea măcar discuta cu el despre o
eventuală împăcare, mai ales că, pare-se, aflase de încercările

87
Noiembrie.
349
eșuate de otrăvire, puse la cale împotrivă-i. De bună seamă
de căsătorie nici nu putea fi vorba, paharnicul fiind nu numai
însurat, dar și destul de bătrân! În acea clipă era trecut de vreo
cincizeci de an, ținând de decenii casă cu o anume Marica,
fiica lui Diicu Buicescu, fost mare spătar, de care trăise mai
mult despărțit, căci de vreo zece ani era fugit din țară, iar
femeia nu voise să-l urmeze. Din pricina asta nici nu avea
copii.
Prin urmare nu el putea fi folosit pentru împlinirea
planurilor sale, își zise Șerban vodă. Trebuia găsit cineva mai
tânăr, mai potrivit ca vârstă cu fata, care să se bucure de un
bun renume și de o poziție importantă între pribegi, și să aibă
în același timp și o temeinică înrâurire asupra lor. Cel mai
nimerit ar fi fost de bună seamă un nepot al lui Gheorghe
Băleanu, dar care? Erau mai multe zeci. Bătrânul ban
Gheorghe Băleanu lăsase în urmă, e drept, un singur băiat,
dar lui îi stăteau alături mulțime de surori. Deci urmași
nemijlociți existau destui. Iar aceștia la rândul lor avuseseră
nenumărați copii, cel puțin patru-cinci de fiecare. Prin urmare
ar fi avut de unde alege… Însă cum la aceea vreme
descendența pe linie paternă era socotită mai viguroasă, cu
atât mai mult cu cât ducea la păstrarea numelui, hotărî să
elimine din alegere progeniturile fetelor, deci pe cei cu
scoborâre maternă, al căror nume de altfel era schimbat după
cel al soțului mamei, ei apărând de aceea ca închipuind o
înrudire cumva colaterală.
Pornind de la acest considerent, cel mai potrivit ar fi
fost ca atare un fecior al băiatului, al acelui Ivașco Băleanu
pe care el îl otrăvise în Moldova încă de pe la începutul
domniei. E drept că vina sa nu fusese dovedită vreodată, dar
zvonul asupra omorului circulase o vreme, iar rudele
continuau să fie încredințate că cele presupuse de ei erau
adevărate, împrejurare care putea isca unele porniri
gâlcevitoare, chiar o anume împotrivire la năzuințele sale.
350
 Dacă se oprea asupra acestei alegeri, prea multe
opțiuni nici nu i se ofereau, întrucât cel asasinat avusese, e
drept, mai multe fete, dar un singur fecior, pe nume Grigore
sau Grigorașcu. În acea clipă băiatul, care era neînsurat, se
afla fugit în Ardeal dimpreună cu mama sa, alipit fiind la
Curtea lui Apafi, pe cale chiar de a i se da rangul de grof
ardelean, căci zice-se că era bine văzut de crai și de nobilimea
locală, care era dispusă să-l primească în sânul ei.
După puțină chibzuință Șerban vodă socoti că tânărul,
prin descendența sa paternă, era cel mai potrivit dintre nepoții
banului de odinioară pentru înfăptuirea plănuirilor sale. Părea
a se bucura de oarece vază printre neamurile sale, fiind prețuit
și de apropiații craiului, ceea ce făcea o bună impresie. Dar
purta numai titlul de postelnic, un titlu pur onorific, care se
conferea automat tuturor fiilor de boieri care nu izbuteau să
dobândească dregătorii, ca semn al scoborârii lor alese.
Odată gândul de salvare a regimului elaborat,
voievodul îl comunică familiei, adică nevestei și bineînțeles,
viitoarei mirese, care era fiica sa preferată. Aceasta din urmă
nu cârti, căci voința părinților pe tema măritișului la vremea
aceea nu se discuta, aceștia fiind singurii în drept de a alege
viitorul mire, părerea fetei neinteresând pe nimeni, ea
trebuind să se supună cuminte și să mulțumească pentru grija
care i se purta. Dar dacă codana primi hotărârea în tăcere, căci
oricare ar fi fost mirele, acesta ar fi fost un bărbat necunoscut
ei, deci un străin oarecare, care-i era impus cu forța, nu la fel
reacționă nevasta. Jupâneasa Maria, chemată în iatacul
domnesc pentru înștiințare, sări de un cot în sus:
- Nici nu vreau să aud de asemenea încuscrire! Știi
bine cât am pătimit atât eu, cât mai ales babaca de pe urma
banului Gheorghe și a feciorului său, clucerul Ivașcu! Nu uita
că a ajuns și la ocnă o vreme, lucru ce i-a vătămat grav
sănătatea și i-a scurtat zilele, în ultima vreme suferind de pe
urma acestui necaz. Gândește-te numai la câți bani a trebuit
351
să cheltuiască ca să scape de acolo și să fugă în străinătate!
Iar acum să dau fata mea cea mai bună și mai frumoasă pe
mâna unui nenorocit gâde al neamului meu? Pe mine n-ai să
mă prinzi la așa nuntă. Faci nunta, dar fără o soacră mică!
Locul meu va rămâne gol. Așa că mai nimerit ar fi să mai
chibzuiești puțin!
- Din păcate, cum de altfel știi, sunt în primejdie din
pricina tulburărilor de la Stambul. Trebuie să dobândesc un
nou caftan de domnie și nu știu dacă voi izbândi dacă nu-i
liniștesc pe pârâtori, care au crescut mulțime, ca ciupercile
după ploaie în urma ațâțărilor aruncate de afurisitul călugăr
iezuit. Rău nume le-a ieșit monahilor acestora, dar pe drept,
căci sunt cu adevărat farisei. Dar tu ce crezi că pot face spre
a mă mântui?
- Te sperii degeaba! Ești bine înfipt în scaun și nimeni
nu te clatină, așa că nu e pricină de a ne nenoroci fata. Păcat
de zilele și de nefericirea ei!
Văzând dârza-i împotrivire, și nu fără temei, îi dădu
dreptate, cu atât mai mult cu cât Bălenii, de decenii, erau cei
mai aprigi dușmani ai Cantacuzinilor, cărora le pricinuiseră
adesea prigoana și chiar moartea, cum se întâmplase între alții
și tatălui său, postelnicul Constantin Cantacuzino.
Principele începu deci să șovăie, amânând luarea unei
hotărâri, în nădejdea de a găsi o altă ieșire din impasul în care
ajunsese. Iar săptămânile treceau, fără ca soluția miraculoasă
să se ivească de undeva. Dar trebuia totuși făcut ceva, căci
lucrurile se înrăutățeau și se complicau de la o zi la alta. În
țară se confrunta cu creșterea opoziției, de afară, din ținuturile
învecinate, poposeau pe masa vizirului tot mai multe pâre
împotrivă-i, la Constantinopol se întețeau tulburările
ostășești, amenințând să pricinuiască noi schimbări în
cârmuirea împărăției care nu-i erau neapărat prielnice, iar în
Ardeal și în Ungaria intervenția austriecilor ridica forțe noi,
cu care negocierile deveneau tot mai anevoioase, fără a mai
352
vorbi de disensiunile cu Dunod. Iar pentru a atinge culmea,
în înrăutățirea situației intervenise și bunul său frate
Constantin, care, pentru a-l sapă în ochii noilor autorități,
atrăsese de partea uneltirilor sale pe marele dragoman
Alexandru Mavrocordat, care, după o vreme de scădere,
ajunsese din nou să aibă o mare înrâurire la Poartă.
Voievodul se vedea atacat din toate părțile. Nici la
Stambul, dar nici pe lângă Leopold nu se bucura de o
temeinică susținere din pricina urzelilor iezuitului francez.
Ideală ar fi fost uciderea acestuia, dar și a cârtitorilor pe care-
i mânuia, însă o asemenea măsură năprasnică ar fi ațâțat și
mai rău cugetele, dând potrivnicilor apă la moară, ca să-l
învinuiască de o sângeroasă tiranie.
Pe fundalul acestui vălmășag de nenorociri, primi o
singură veste îmbucurătoare, dar care nu putea să-l scoată din
impas. Într-una din întrunirile sfatului domnesc, chir
Teodosie, preafericitul mitropolit al Ungrovlahiei, îl înștiință
că de câteva zile începuse tipărirea Sfintei Scripturi88, sub
îngrijirea fostului vlădică al Hușilor, smeritul Mitrofan, ce-și
căutase adăpost și ocrotire la picioarele sale, și nădăjduia că
încă înainte de sfârșitul anului viitor bucoavna îi va putea fi
înfățișată în toată splendoarea ei. Din păcate însă, și această
izbândă, de care ar fi fost firesc ca să se bucure, era atinsă de
un revers întunecat, care-i umbrea satisfacția. Pentru a se
ajunge aici, fusese silit să facă o concesie supărătoare, anume
să tolereze venirea stolnicului Constantin la București. Dar,
ca să se consoleze cumva pentru cedare, își zicea că
acceptându-și fratele lângă scaunul său, nu i-a lărgit putința
de a-i face mai mult rău, decât îi făcea de la Filipești, lucru în
privința căruia totuși se înșela. În cetatea de scaun stolnicul,
foarte activ din fire, va izbuti să atragă aderenți la opoziția sa

88
Tipărirea bibliei de la București, prima biblie tradusă în românește,
începe în 5 noiembrie 1687.
353
chiar din rândul marilor dregători, pe care la Mărgineni sau
Filipești n-ar fi avut cum să-i întâlnească. Și el ațâța o anume
frământare printre boieri, dar aceasta cu totul diferită de aceea
iscată de Antide Dunod, căci era orientată spre alte obiective.
El nu era interesat de atragerea în urzelile sale a Bălenilor din
țară sau a celor fugiți peste hotare. Dimpotrivă, îi ura pe
Băleni, mai ales că el însuși suferise de pe urma lor, la o
vreme fiind nu numai întemnițat, dar și supus unor felurite
pedepse, precum, între altele, aceea de a primi zilnic câte o
sută de lovituri la talpa picioarelor.
Pe neașteptate, după numai câteva zile, oricum la mai
puțin de o săptămână de la împărtășirea veștii bune că s-a
început tipărirea bibliei, căzu asupră-i o știre năprasnică, care
îi putea clătina serios scaunul. Caimacanul îl anunță printr-o
solie grabnică, adică printr-un curier rapid, am zice noi în
graiul de azi, că în marțea abia trecută, cea de 8 noiembrie,
deci taman de praznicul sfinților arhangheli Mihail şi Gavril,
armata, îndemnată chiar de marele vizir, alesul ei, și de
cumnatul acestuia, ce-i slujea de ajutor, în înțelegere cu garda
palatului, a pătruns în curțile interioare ale seraiului
împărătesc de la Topkapi, arestându-l și întemnițându-l pe
padișahul Mehmed al IV-lea, după care a aridicat în locu-i în
tron pe fratele său, Suleiman al II-lea, care până atunci zăcuse
sub zăvor, fiind ținut la popreală în așa-zisul „kafes” al
slăvitei Curți, ceea ce era un fel de închisoare luxoasă pentru
prinții de sânge pe care sultanul nu-i ucisese pentru a scăpa
de concurență, ci, din milă, îi lăsase în viață. Cuvântul „kafes”
are în turcă semnificația de cușcă. În urma loviturii de palat
locul de ședere al celor doi se inversase, fostul padișah
trecând el în spatele zăbrelelor. Ori căderea neașteptată a
sultanului ducea la o reorganizare din temelie a administrației
și implicit a funcționărimii ce guverna împărăția, deci se isca
o nouă instabilitate, ce punea sub semnul incertitudinii chiar
domnia sa, cu atât mai mult cu cât el putea fi socotit un favorit
354
al vechiului monarh și deci un personaj inoportun pentru cel
abia aridicat. Era deci grabnic trebuitor ca să obțină
confirmarea scaunului său, prin acordarea unui nou caftan de
domnie din partea proaspătului sultan.
Dar primejdia venea și din altă parte. Cum fusese încă
de dinainte înștiințat de capuchehaie, ienicerii cereau sporirea
soldelor chiar și de șase ori, iar vistieria era goală, abia putând
achita, și încă cu mare greutate, soldele nemărite! Ori în
disperare de cauză, marele vizir căuta deznădăjduit noi surse
de bani. Și pare-se că sfătuitorii adunați în jurul său se
gândiseră că scoțând din funcții unii slujbași locali, aspiranții
doritori să le ia locul, puteau fi siliți la plata unor contribuții
către vistierie, pentru obținerea postului devenit liber. În
aceste condiții era greu de prevăzut cine putea fi vizat pentru
eliminare și înlocuire. Evident, autoritățile, puse pe vânat de
pretexte, ar fi folosit orice prilej ce li se oferea pentru a
îndepărta pe cineva, scoțându-i la vânzare slujba. Deci dacă
în aceste clipe de cumpănă era pârât, orice jalbă putea fi
folosită pentru a îndreptăți destituirea sa, de aceea era de dorit
ca în aceste împrejurări să nu apară plângeri. Ba mai mult. Nu
trebuia să prevină numai apariția unor nedorite reclamații, ci
era poate nimerit ca să se facă remarcat ca oferind cu
generozitate bani vistieriei și mită vizirului și celor cu putere
de decizie, încât să se vadă că el și-a plătit obolul către
autorități, deci merită să fie menținut în dregătorie.
Având în vedere situația apărută, pe care n-o putea
ignora după avertismentele primite, spre a evita neplăcerile
previzibile, nu mai avea rost să amâne luarea unei hotărâri.
Împăcarea opoziției și încetarea pârelor trecea pe primul plan
al urgențelor, indiferent de ce zicea soața, de părerile căreia
oricum până atunci nici nu prea ținuse seamă. Trebuie deci să
se grăbească să ia niște măsuri concrete. Cum era cuprins de
panică, se gândi chiar la două măsuri, care să se întregească
între ele, nu la una singură.
355
 Pe de-o parte trebuia să trimită o solie la Viena pentru
a contracara vorbele proaste aruncate de Dunod prin scrisorile
pe care le scăpase și al căror număr nu avea cum să-l știe, dar
bănuia că la mijloc nu era vorba de numai una singură.
Pe de alta, hotărî să-și mărite neîntârziat fata așa cum
îi dictau interesele de moment. Deci neașteptata întorsătură
de la Țarigrad decise soarta Alexandrei, fiica sa, zisă spre
alintare și Smaranda sau Manda, oricât îi era ea de prețioasă
și iubită. Trebuia s-o jertfească ca să-și salveze scaunul,
dobândind neîntârziat noul caftan din partea proaspătului
padișah abia aridicat de câteva zile. Ca atare, indiferent de
dorințele fetei sau ale mamei ei, dânsa avea să se mărite cu
Grigorașcu Băleanu. Nu mai încăpea nici o discuție în
privința asta!
Evident, cronicarii vremii vor sârgui să ascundă
calculul cinic aflat în spatele hotărârii lui Șerban vodă. Astfel
logofătul Stoica Ludescu, grămăticul de casă al
Cantacuzinilor, va scrie candid în letopisețul său că alegerea
postelnicului Bălean se făcuse întrucât domnul întrevăzuse
„bunătatea și înțelepciunea acestui cucon”. Culmea este că,
de pe poziție adversă, Radu Popescu, al cărui tată fusese tras
în țeapă de Șerban vodă, va folosi taman aceleași cuvinte
pentru a justifica alegerea. Domul „au pus în gând să-l aducă
<în țară>, să-l facă ginere,” „auzindu-i-se politiile89, și
frumusețea, și înțelepciunea”90. Că și el îl laudă pe viitorul
mire n-ar trebui totuși să mire, având în vedere că îi era văr
bun. Ciudat era însă că, deși altminteri va păstra o atitudine
critică față de principe, ignoră temeiul adevărat, care se găsea
undeva dincolo de calitățile cu totul remarcabile ale tânărului,
de care vorbesc în cor lăudătorii.

89
Politie = purtare cuviincioasă, aleasă, fel de viață cuviincios.
90
Citatele sunt extrase din Letopisețul cantacuzinesc al lui Stoica
Ludescu, respectiv din Istoriile domnilor Țării Românești ale lui Radu
Popescu.
356
 Totuși, pentru ca doamna Maria să nu-i creeze
probleme la nunta preconizată, voievodul hotărî până la urmă
să mai discute odată cu ea, spre a o lămuri, frângându-i
cerbicia. Însă dacă nu voia să-l înțeleagă nici acum, era decis
să se arate necruțător. Femeia nu putea îndrăzni să-i stea
împotrivă lui, bărbat în putere!
- Nu am de ales, se scuză el. Pentru a ieși cu bine din
impasul în care vremea m-a adus, trebuie să mă pun în
mișcare. Deci, din spirit de conservare să lăsăm de-o parte
patimile și ranchiuna. Ca să nu ne fie rău, trebuie să ne călcăm
pe ambiții și orgolii. Nu e momentul să apară pâre contră-mi.
Trebuie să înghițim și unele lucruri mai puțin plăcute. Dacă
scap cu bine, o veni mai apoi și un timp al răfuielii… Fii
sigură că o să-mi iau revanșa cu vârf și îndesat… N-o să uit
și n-o să iert nimic. Neîndoielnic și vremea de bine se va
întoarce. Să avem răbdare.
Fosta fată de negustor, acum primă doamnă a țării,
scrâșni din dinți și tăcu. Nu se putea opune bărbatului, căci
din partea sa se putea aștepta la tot ce putea fi mai rău. Era în
stare de orice. Dacă ar fi cârtit mai departe, cine știe ce
nenorocire îi mai trăsnea prin minte… Era mai înțelept să
cedeze, lucru pe care îl și făcu, înăbușindu-și ciuda în suflet
și cufundându-se într-o muțenie ostentativă. Tăcea, dar se
vedea cât de colo cât de nemulțumită era.
Mai exista însă o opreliște de trecut. Viitorul mire nu
fusese întrebat dacă primește o asemenea unire. Ori, având în
vedere relațiile tensionate dintre cele două familii, ce durau
de decenii, de o parte și de alta petrecându-se tot soiul de
silnicii și excese, ce culminaseră chiar cu crime, exista riscul
unui refuz.
Trebuia deci tatonat cu atenție terenul, însă foarte
prevăzător și cu mult tact, pentru a preîntâmpina răbufnirea
unor resentimente răscolitoare. Șocantă era apoi și o altă
împrejurare, care dădea naștere unei ciudate răsturnări de
357
situație, frizând pe undeva chiar nefirescul, căci, de când
lumea, pețitorul era trimis de mire la casa viitorului socru,
acesta sau părinții săi alegând soața și nu invers! Acum
lucrurile se petreceau taman pe dos, mireasa, mai precis tatăl
ei, fiind acela care trimitea pețitori după bărbat! Lucru cam
nemaiauzit până atunci. Dar având în vedere înaltul scop
țintit, Șerban vodă nu se simți nici ridicol, și nici absurd. Dacă
nevoia o impunea, în ciuda mândriei, era hotărât să facă și
acest pas, deși poate unii luau în batjocură demersul său.
Dar la fel de dificilă și de penibilă era alegerea
pețitorului. Acesta trebuia să fie nu numai un om de
încredere, dar trebuia să aibă puterea de a îndupleca partea
adversă ca să accepte aranjamentul, cunoscând sentimentele
ostile sedimentate în lungul vremii. Pentru a se sfătui, chemă
la sine vel armașul Danciu Comăneanu din Comani, rudă cu
Bălenii, pe care-i cunoștea bine și îi invidia, căci aceștia
rămaseră cu o avere frumoasă, în vreme ce maică-sa se
măritase ca o fată foarte săracă, cum îi rămăsese și pe mai
departe familia, situație pe care dregătorul se căznea s-o
îndrepte.
Cel chemat fu împotriva alegerii pețitorului dintre
verii sau unchii săi. Nu avea încredere în ei, mulți fiind
angajați într-un fel sau altul în urzelile lui Dunod. Apoi rudele
apropiate împărtășeau sentimentele de ură ale neamului lor,
și n-ar fi slujit cu bună-credință dorințele domnului, fiind prea
amestecați în confruntarea dintre familii. Erau chinuiți de
resentimente din cele mai aprinse. Trebuia ales cineva pe de-
o parte mai neutru, iar pe de alta, bun vorbitor, care să poată
avansa niște argumente convingătoare.
După puțină gândire, vel armașul propuse pe
căpitanul Constantin Filipescu. Acesta era văr bun cu Marica,
mama lui Gligorașcu Băleanu, deci prin sânge nu era Bălean,
ci doar prin alianță, rudă îndepărtată cu ei. Deci nu era chinuit
de aceleași sentimente ca mădularii coteriei. Pe deasupra, atât
358
el, cât și jupâneasa Marica, erau nepoții vel stolnicului
Dumitrașco Filipescu, acum răposat, care însă era pe departe
neam și cu Cantacuzinii.
- Deci în temeiul acestei înrudiri, căpitanul se poate
bucura chiar de oarece trecere în ochii Măriei tale, îi atrase el
atenția principelui.
Chemat la Curte, căpitanul se învoi imediat cu
împlinirea îndatoririi ce i se încredința și, deși se lăsase frigul,
porni chiar de a doua zi la drum, însoțit doar de un rântaș,
grăbindu-se ca să nu înceapă cumva să ningă, lucru ce i-ar fi
îngreunat călătoria. După mai puțin de-o săptămână se și
întorsese la București, aducând cu sine vestea că atât
verișoara sa cât și feciorul ei se învoiesc cu nunta și în cel mai
scurt timp se vor așterne la drum spre a se înturna în țară.
De altfel vestea fericitului eveniment se răspândi
destul de repede, toți Bălenii și simpatizanții lor, fie ei din
Ardeal, din Moldova sau din Împărăția de din jos de Dunăre
se porniră cumințiți spre țară, hotărâți să profite de împăcarea
ce se anunța. Paharnicul Staico Bucșanu, care continua să
viseze la dobândirea scaunului bucureștean, rămase cam
singur la Alba Iulia, cu coteria de tot redusă. Putea număra pe
degetele unei mâini pe cei care nu-l părăsiseră. După ce în
lunile trecute nu avea destul loc în camerele închiriate pentru
a-i primi pe toți cei dornici a-l saluta, acum prin odăi cam
sufla vântul a pustiu.
Între primii ajunși acasă, în afara mirelui și a mamei
sale, se număra și familia vel vistierului Hrizea Karydi ot
Popești, care lipsea din țară de peste șapte ani, aținându-se în
aproape tot acest timp la Iași. Adică era vorba de cronicarul
Radu Popescu, pe atunci de vreo treizeci și doi de ani, de
mama sa, de un frate și de o soră.
În prima clipă Dunod se bucură de această afluență de
Băleni, socotind că sporirea numărului lor va întări opoziția
pe care el o întărâta, frângând îndărătnicia domnului. Drept
359
care se va grăbi să ia legătura cu noii veniți, pe care-i descusu
în legătură cu nemulțumirile lor. Astfel avu prilejul de a
discuta chiar cu Radu Popescu, viitorul cronicar, care-i
istorisi între altele și sfârșitul tragic al tatălui său.
Numai că lucrurile nu se petrecură după voia
franțuzului. Cei înturnați se grăbiră să primească mâna pe
care le-o întinsese Șerban vodă în chipul unei împăcări de
obște, care le îngăduia să profite în tihnă de averile ce le
aveau, scăpând de restricțiile și sărăcia anilor de surghiun și
pribegie. Ajunși în sfârșit acasă, puteau duce o viață
confortabilă, de care fuseseră lipsiți ani de-a rândul. Deci
veneau cu gândul unui trai liniștit, fără uneltiri, pâre și
zadarnice dușmănii.
Spre pildă mama cronicarului Radu Popescu, mătușa
mirelui, care până atunci susținuse cu pătimașă fervoare că
fratele ei fusese otrăvit din porunca lui Șerban vodă, care era
un asasin odios, lucru pe care se căznise să-l și dovedească,
brusc, pentru a nu pune piedici nepotului și plănuitei nunți,
nu mai scoase o vorbă pe tema aceasta. Dacă cineva voia să-
i amintească de spusele ei trecute, mărturisea că iubitul ei
frate, clucerul Ivașco Băleanu, tatăl fericitului mire, răposase
cu vreo șapte ani și mai bine în urmă, iar pricina nu se poate
cunoaște, căci, la urma-urmei, toți oamenii sunt sortiți ca să
moară odată, întrucât nimeni nu trăiește întru veșnicie. Iar
viața unora e mai lungă, iar a altora, mai scurtă. Iar biv vel
clucerul se numără din păcate între cei care s-au bucurat de
mai puține zile… Așa a lăsat Dumnezeu, voii căruia oamenii
nu i se pot împotrivi...
Lăudătorii, ignorând motivele reale ale hotărârii
domnului, care erau din cele mai pragmatice și grosiere,
răspunzând unor interese materiale imediate, adică nevoii de
a-și consolida tronul în fața amenințărilor provocate de
instabilitatea de la Țarigrad, unde se ridicau forțe ce-i erau
potrivnice, îi vor preamări gestul, căutând să-i dea chiar o
360
adâncă semnificație morală, semn al unei neostenite înălțări
sufletești. Cronicarul Stoica Ludescu de pildă, voind să ne
convingă că decizia principelui închipuie chiar un act cu o
profundă semnificație biblică, materializând transpunerea în
practică a unei idei enunțate chiar de Isus, va scrie: „Iar
Șerban vodă, cu înțelepciunea lui, adusu-ș-au aminte de
porunca lui Dumnezeu, care zice la Sfânta Evanghelie:
«Liubite vraghi vașa dobrotvorite nenovideaștim vas», adecă:
«Iubiți vrăjmașii voștri, și bine faceți celor ce vă urăsc».91
Deci Șerban vodă e în stare să se înalțe mai presus de
meschinăriile firii omenești, dânsul urmând făgașul unor
minunate principii transcendentale, susține cronicarul!
Deși, cum s-a arătat mai sus, voievodul era foarte
interesat de realizarea noii nunți, poate chiar mai mult decât
în cazul celor anterioare, se poate remarca totuși o ciudățenie.
În clipa când, în anii dinainte, se oprise cu alegerea asupra
unor posibili gineri, Șerban vodă se grăbise să le găsească un
loc la Curte, pe unul înălțându-l imediat la rang de agă, iar pe
al doilea la cel de vel paharnic. În cazul lui Grigorașcu
Băleanu lucrurile se schimbă. Acestuia, când revine în țară și
era deci la îndemână, nu i se oferă vreo dregătorie, deși
prilejul s-ar fi găsit. Nu mai departe decât la nici două luni
după întoarcere, cu prilejul sfântului Vasile, se făcuse o
înnoire a tuturor boierilor în slujbe, datină impusă de o
tradiție seculară. Dar proaspătul ginere este total ignorat, el
rămânând doar cu titlul onorific de postelnic, care se dădea
tuturor feciorilor de boieri cu oarece trecere. Omisiunea e
totuși ciudată, dacă nu chiar puțin șocantă, ea sugerând totuși
o anume rezervă față de tânăr, surprinzătoare mai ales în
condițiile mult trâmbițatei împăcări de rezonanță biblică și a
laudelor nemăsurate ce i se aduceau! Cei întorși la vetre nu

91
Referire la evanghelia lui Matei, capitolul 5, versetele 44 - 45. Citatul
din cronică este autentic.
361
vor cârti totuși, ba nu par nici să se fi arătat îngrijorați. Din
dorința arzătoare de a sta netulburați pe la casele lor și de a se
putea îngriji de moșii, lasă de o parte orgoliile și îmbrățișează
fără șovăială gândul deplinei împăcări.
În noile împrejurări de început ale iernii Dunod își dă
seama că sârgul său de a dezbina pe domn de boieri a eșuat,
căci, deși opoziționiștii se înmulțiseră substanțial,
împotrivirea față de stăpânire scăzuse brusc. Încercarea de a-
l îngenunchea pe Șerban vodă dădea greș, principele
zdrobindu-i urzelile cu nunta plănuită. El se ridica din nou,
deși o clipă păruse că ar fi căzut. Iezuitul crăpa de ciudă
văzându-se învins, iar uneltirile sale intrând în declin. Drept
care se gândi la o răzbunare, și nu-și poate imagina o alta,
decât o pâră la împărat, în care să-l încondeieze pe voievod
în asemenea chip, încât nici conte și nici împărat de
Constantinopol să nu mai ajungă. Încă nu aflase că avea de
înfruntat și un alt impas, și anume acela al unei solii de
răspuns adresate lui Leopold, din care principele hotărâse ca
să-l excludă. În cadrul viitoarelor tratative el urma să nu mai
dețină nici un rol. Trebuia să rămână în afara lor. Călugărul
va afla abia peste câteva săptămâni surpriza ce-i fusese
rezervată. Desigur că dacă ar fi cunoscut-o de mai înainte,
poate se înverșuna și mai rău.
Oricum din cursul lunii noiembrie eliminarea sa
deveni din ce în ce mai clară. Fu tot mai rar chemat la Curte
spre a fi consultat în legătură cu cerințele lansate de împăratul
roman, ori pentru a cunoaște răspunsurile pe care principele
dorea să i le dea. La discuții era poftit numai Stepančić, căruia
Șerban vodă începuse să-i expună punctele sale de vedere, în
absența franțuzului, voind pe mai departe să-l folosească la
tratative numai pe bulgar. Conversațiile în trei, obișnuite mai
înainte, încetaseră. Dunod era împins pe un făgaș lăturalnic,
dându-i-se de înțeles că e inutil și ineficient pentru neguțări,

362
că prin inflexibilitate nu poate mijloci de acum încolo
înțelegerile, drept care nu mai putea fi primit la discuții.
Dar, deși hotărâse să nu se mai slujească de dânsul,
voievodul nu-i dădea voie nici să părăsească Bucureștiul,
silindu-l să rămână locului. Când se văzu abandonat, Dunod
ceruse, e drept, de câteva ori învoirea de a pleca, dar ruga sa
fu întâmpinată cu o îndelungă tăcere, căci principele socotea
că nu merita nici măcar să-i răspundă! Oricum nu avea de
gând să-l lase să se întoarcă la Viena, ca, nu carecumva ajuns
acolo, să-i strice tratativele pe care voia să le întreprindă pe
cont propriu prin oamenii săi, în frunte cu episcopul
Stepančić. Iezuitul trebuia reținut, iar vocea sa înăbușită, fiind
astfel împiedicat să-și mai verse veninul răutăților în auzul
celor de la palatul Hofburg.
De altfel Șerban vodă voia să-l elimine cu totul ca
mijlocitor între el și împăratul austriac. Trebuia pentru vecie
redus la tăcere. Solia pe care începuse a o pregăti trebuia să-l
convingă pe Leopold că franțuzul, prin caracterul său
dezgustător, este cu totul nepotrivit scopurilor propuse, că nu
face treabă bună, că nu e destul de maleabil încât să atragă
interlocutorul, că, din cauza felului lui rigid, imuabil și neabil
de a fi, nu este capabil să întrețină o dezbatere rodnică, care
să ducă la o încheiere mulțumitoare pentru ambele părți.
Împăratul trebuia făcut ca să înțeleagă că trebuie abandonat,
lucru care de altfel se va și întâmpla, căci misiunea la Șerban
vodă va fi ultima însărcinare diplomatică pe care iezuitul o
mai primi. La întoarcerea la stăpânul său, lucru care se va
petrece însă abia spre jumătatea anului următor, va intra în
anonimat, pierzându-și urma printre celelalte slugi ale curții
de la Viena. Deci până la urmă principele muntean izbuti să-
i distrugă cariera, de care Dunod era atât de mândru.
Tocmai la vremea asta de declin a călugărului iezuit
și de creștere a rolului episcopului Stepančić pe lângă domn,
sosi la București un sol al capuchehaiei de la Stambul, care îl
363
înștiință pe voievod că noul patriarh ecumenic Iacov92 voiește
să trimită un alt mesaj lui chir Ioachim93, patriarhul de la
Moscova, care păstorea asupra pravoslavnicilor uriașei
împărății a răsăritului. Sârgul său venea ca urmare a
îndemnurilor primite de înaintașul său în primăvară de la
sanctitatea sa, papa Inocențiu al XI-lea, de a-l îndupleca pe
chiriarh să-i convingă pe monarhii țarii sale să se alăture cu
hotărâre Ligii Sfinte, cu toate că, cu puțin în urmă eșuase
încercarea cneazului Vasili Vasilievici Golițân de a ataca
peninsula Crimeea, nucleul hanatului tătar vasal otomanilor.
Azi e greu de lămurit ce rost avea îndemnul, mai ales că era
făcut cu anume rezerve, în condițiile în care încă la acea
vreme era cunoscut că prea-fericitul chir Ioachim era oricum
prielnic apropierii ținuturilor muscălești de apusenii papistași
și de toată civilizația lor, dânsul salutând ridicarea
antiotomană a acestora și închegarea Ligii Sfinte, fiind
totodată prielnic intrării Rusiei în alianță și declanșării unei
lupte efective pentru slobozirea teritoriilor bizantine de
odinioară.
Mai ciudată, fiind foarte contradictorie, era atitudinea
patriarhiei ecumenice, cum de altminteri sublinia și slujbașul
princiar prin vestitorul său. De altfel încă la începutul
primăverii, când Antide Dunod, ca sol papal, se înfățișase
patriarhului Dionisie al IV-lea cu o invitație explicită de
aderare la Liga Sfântă, acesta primise cu îndoială poftirea,
nevăzând cu ochi buni extinderea teritorială a Austriei, căci
se temea de o creștere a înrâuririi catolice în ținuturile
păstoriei sale, el fiind cumva împins de-o parte. Drept care,
ca răspuns, dânsul se mărginise încă de atunci la o declarație
foarte generală de dragoste părintească față de scaunul

92
Patriarhul ecumenic Iacob sau Iacov, care deține scaunul patriarhal de
Constantinopol pentru a treia și ultima oară între 1687 și 1688.
93
Patriarhul Ioachim al Rusiei, care este în funcție între 1673 și 1690.
364
Sfântului Petru și de cauza comună a creștinătății în războiul
împotriva păgânilor, fără a se angaja în vreun fel în această
bătălie, care rămânea în afara preocupărilor sale.
Urmașul său, sanctitatea sa Iacov, împărtășind pe
deplin temerile înaintașului, era în fond și el dornic de a-și
opri omologul muscal de la o înfrățire cu catolicii. Deci, deși
formal milita pentru un război hotărât împotriva păgânilor,
era totuși preocupat să-l abată pe rus de pe făgașul pornirilor
pe care se lansase, ținându-l departe de Ligă, încât proiectata
scrisoare ecumenică era destul de contradictorie și încurcată,
poate alocuri de-a dreptul de neînțeles, ea abundând doar în
vorbe pe cât de mari și răsunătoare, pe atât de ambigui.
Oricum, solia purtătoare a mesajului urma să deslușească prin
viu grai înțelesurile ascunse ale scrierii, atrăgând atenția
sanctității sale să nu facă cumva greșeala de a adera la Liga
care i se vântura pe sub nas, căci o fi ea a creștinătății, dar
este net antiortodoxă, deci de tot greșită întru dreapta
credință.
Șerban vodă, el însuși ortodox convins, nu putu
respinge mesajul contorsionat ce-i fusese înfățișat, lămurit
însă de capuchehaia sa cum se pricepuse mai bine. Reținerile
chiriarhului constantinopolitan i se păreau pe deplin
întemeiate, deși din dorința de a accede la scaunul împărătesc
pe cale de a se naște, susținea totodată Austria și Liga, fiind
pe undeva în contratimp cu obiectul soliei, opiniile sale fiind
în acea clipă destul de contradictorii. Deci pe de-o parte nu
vedea cu ochi buni riscul unei catolicizări, dar era totuși ros
de ispita de a cocheta cu habsburgii în ideea de a-i convinge
să-l aibă în vedere pentru tronul constantinopolitan. Oricum,
dincolo de gândurile încurcate ce i se întretăiau în minte,
principele se întreba dacă țarii muscali nu pot fi atrași și ei
într-o bătălie de restaurare a Bizanțului, înhămându-i la carul
ambițiilor sale, încât cu sprijinul lor și nu cu ce-l austriac, să-
și atingă țelul, cu atât mai mult cu cât pretențiile de dominare
365
ale habsburgilor îi scoseseră la iveală niște aspecte neplăcute,
avertizând asupra riscului instaurării unui jug mai aspru
asupra țării, decât fusese jugul otoman. Socoti de aceea că nu
e lipsit de utilitate să sondeze disponibilitățile țarilor privind
dezlănțuirea unui război împotriva păgânilor, motivat prin
îndatoririle unei solidarități creștine. Animat de asemenea
calcule, voievodul rugă capuchehaia să intervină pe lângă
înaltul chiriarh ca în proiectata scrisoare și în instrucțiunile
date solilor ce urmau să ajungă la muscali, să fie pomenită și
disponibilitatea sa de a sprijini un război pentru credință
printr-o uriașă răzvrătire a balcanicilor. Ba adăugă el însuși
câteva rânduri în care își exprima gândurile.
Dar deși se ambală cu atâta fervoare în proiectata
contactare a patriarhului Moscovei, prea mari speranțe nu își
punea în rezultatele pe care le-ar putea obține dinspre această
parte. Știa prea bine că în acea clipă cârmuirea muscalilor era
destul de slabă, ea încăpând pe prea multe mâini. Monarhi în
acea clipă erau doi țari îngemănați, unul în floarea vârstei, dar
de tot sărac cu duhul, fiind de-a dreptul smintit, iar celălalt
nevârstnic, deci un biet copil cu mintea încă necoaptă, deci
ne-în-stare de a se sluji de ea. Iar asupra celor doi neisprăviți
oblăduia o femeie plină de ambiții, căreia nu i se putea atribui
decât înțelesul zicalei din popor: „poale lungi, și minte
scurtă”. Deci la ce se putea aștepta din partea întreitei
conduceri, care, în toată întreirea ei, era zănatică, neavând
nici măcar o singură minte zdravănă? Dar chiar dacă până la
urmă tot la bunul plac al lui Leopold rămânea, o încercare
putea totuși face...
Oricum această încercarea lui Șerban vodă se va
pierde în neant, fără a primi răspuns, amintirea ei păstrându-
se doar într-un hrisov descoperit la vremea noastră într-o
arhivă. Principele o va mai relua totuși după puțin timp, în
nădejdea de a opune ceva pretențiilor austriece. Dar sfârșitul

366
ajungându-l grabnic din urmă, va schimba cu totul cursul
evenimentelor.
Dar, în aceleași zile de chibzuială și cumpănire mai
sus descrise, avu parte și de o surpriză neplăcută. Iscoadele
pe care le avea împrăștiate prin târg îi înfățișară două scrisori
trimise generalilor austrieci din Ardeal, spre a fi îndrumate de
aceștia spre Viena. Una era expediată de Dunod, cealaltă de
fratele său, stolnicul Constantin. Ambele dădeau știri despre
instrucțiunile trimise capuchehaiei de la Țarigrad în legătură
cu informațiile pe care patriarhul Iacov era rugat să le includă
în corespondența sa către Moscova. Surprinzător era că se
cunoștea de-a fir a păr, tot cuprinsul misivei pe care o
trimisese împuternicitului său de la Stambul, pomenită fiind
cu toate detaliile ruga adresată patriarhului Iacov, de a cerceta
disponibilitatea țarilor de a sprijini bătălia de restaurare a
Bizanțului, pe care făgăduia a o sprijini printr-o largă
răzvrătire a Balcanilor, lucru pentru care aștepta și cuvenita
răsplată, ca vajnic urmaș al chezarilor de odinioară. Ori era
inexplicabil cum informațiile răsuflaseră, deși discuțiile în
jurul lor fuseseră tainice, petrecându-se doar în prezența
câtorva grămătici sau a unor mari boieri ce păreau de
încredere.
Totuși cuprinsul celor două cărți pe care le avea în față
arătau fără putință de tăgadă că la Curte era împresurat de o
întreagă rețea de trădători, vânzători și uneltitori, ce slujeau
mai mulți stăpâni, între alții pe fratele său, dar și pe afurisitul
franțuz. E drept că prinsese două răvașe, își zicea principele
neliniștit, dar nu se putea ști dacă acestea erau singurele care
fuseseră expediate. Poate că unele îi scăpaseră, iar în câteva
zile la Viena se va lua act de încercarea sa de a se sustrage de
sub înrâurirea ei și de a-și căuta un alt protector. Acum nu-i
rămânea decât să se pună la adăpost de eventuale acuzații ce
i se puteau pune în seamă, contracarând cumva nedoritele
consecințe.
367
 Pe de altă parte, faptul că între cei care îl săpau atât de
perfid se număra chiar fratele său îl convinse că trebuia să
caute alți colaboratori, ferindu-se până și de cei apropiați ca
înrudire, chiar dacă erau Cantacuzinii neaoși. Aceștia aveau
ambiții prea mari, ei năzuind a încăleca domnii. Deci i se
confirma că demersurile de măritiș ale Smarandei cu fiul lui
Ivașco Băleanu sunt îndreptățite. Din rândul acestor proaspăt
atrași trebuia să-și aleagă niște colaboratori mai maleabili,
mai ascultători și neînsuflețiți de dorința de a fi domni
domnilor. De altfel taman încercarea de a-i subordona pe
Grigore Ghica sau pe Gheorghe Duca îi silise pe aceștia să
iasă din postura de pioni ai Cantacuzinilor, spre a trece în
aceea de adversari ai lor și să caute apropierea potrivnicilor.
Îi devenea tot mai limpede că era vremea să înceapă a
colabora chiar cu dușmanii tradiționali ai neamului. La urma-
urmei faptul n-ar fi fost în sine o noutate pentru el, căci în
primii ani de căsnicie fusese ginere al lui Stroe Leurdeanu,
asasinul tatălui său și una dintre căpeteniile cele mai aprige
ale partidei Bălenilor, întrecându-l în multe privințe chiar pe
banul Gheorghe Băleanu.
Împrejurarea că se îngrijise o clipă de corespondența
cu capuchehaia sa de la Țarigrad pentru stabilirea unei
posibile legături cu Rusia, sau îngrijorarea și supărarea
stârnită de scrisorile răuvoitoare căzute în mâna sa, nu-l
abătură pe Șerban vodă de la rostuirea unei solii proprii
pentru Viena, ci doar lărgiseră puțin tema discuțiilor pe care
curierii săi urmau a le purta cu împuterniciții împăratului
creștin.
Truda cea mare a acestor pregătiri era la cancelarie,
unde se dădea zor pentru finalizarea scrisorii care urma să fie
înfățișată majestății sale serenisime, Leopold întâiul.
Grămăticii cunoscători de latină nu-și mai vedeau capul de
treabă, căci domnul dorea un text la fel de amănunțit și
deslușit al dorințelor sale ca acela încredințat în primăvară
368
minoritului Del Monte. Nici lui Stepančić nu i se lăsa un
spațiu de negocieri, în limita căruia putea veni cu unele
nuanțări ale propunerilor avansate. Totul era spus cu atâta
precizie și claritate că nu mai era loc de comentarii și
răstălmăciri. Solul era redus la statutul unui simplu curier,
care trebuia să comunice cele încredințate lui, fără dreptul de
a cumpăni asupra lor, aducându-le ajustări. El putea doar să
le explice suplimentar și să le susțină cu noi argumente. La
atât se mărgineau îndatoririle sale. Concomitent domnul dădu
mare atenție școlirii temeinice a bulgarului, ca acesta să știe
foarte deslușit ce avea de spus.
În lunea din ajunul praznicului de sfântul Nicolae sau
Sân Nicoară94 diecii îi putură în sfârșit înfățișa textul
definitivat al scrisorii, cu care domnul, după ce-i ascultă
lectura, se putu declara mulțumit. În aceeași după-amiază
actul fu înfățișat lui Stepančić, cu precizarea că nu îi e
îngăduit să vorbească despre conținutul său cu nimeni de la
Curte și cu atât mai puțin cu un străin, indicându-i-se să se
ferească cu deosebire de Dunod și de fratele său Constantin,
care nu trebuiau să cunoască o iotă din ceea discutaseră în
ultimele săptămâni.
Cerințele formulate de principe erau cele obișnuite,
pomenite de nenumărate ori în discuțiile anterioare. Se dorea
stabilirea granițelor pe Dunăre, țara recăpătând teritoriul
raialelor ce-i fuseseră smulse de-a lungul vremii; ea să fie
spusă doar unui ușor protectorat creștin, asociat cu un tribut
anual scăzut care urma a fi negociat, cel propus fiind prea
ridicat. Dar să i se asigure totuși un sprijin militar temeinic
împotriva necredincioșilor otomani, cât și a tătarilor, care
închipuiau o primejdie reală, permanentă. Își punea la
dispoziția împărăției creștine oastea de care dispunea, dar nu

94
Sfântul Nicolae cade în 6 decembrie. În anul 1687, lunea de dinaintea
praznicului corespunde cu 5 decembrie.
369
discuta trecerea acesteia sub comandamentul unor generali
austrieci, făcându-se a uita această pretenție a lui Leopold.
Primea la iernat și oștile imperiale, dar cerea ca acestea să
treacă în țară numai în măsura în care erau solicitate și cu
numărul de oșteni cerut. Celor veniți efectiv se lega să le
asigure zahareaua necesară în întregul ei, adică hrana
soldaților și furajele cailor, încartiruirea, dar nu și soldele.
Jurământul de credință față de împărat îl va depune, dar
numai în clipa în care e pus la adăpost de primejdia ca faptul
să fie urmat de o invazie tătaro-otomană. De asemenea nu
înțelegea să recunoască o vasalitate mediată prin regatul
Ungariei întregite, pe cale de a se constitui, căci o asemenea
dependență nu existase niciodată de-a lungul vremii.
Făgăduia să ridice podurile trebuitoare mișcării trupelor și să
furnizeze toate informațiile despre turci pe care izbutea să le
afle.
În sfârșit mulțumea împăratului că i se promitea
instaurarea dinastiei sale la cârma Ungrovlahiei, asigurarea
unui loc de refugiu în caz de nevoie și oferirea unei diplome
de înnobilare, prin care ar fi fost ridicați la rang de conte, atât
el, cât și toți membrii familiei sale.
Deși era peste măsură de furios pe Dunod, îi ceru lui
Stepančić să nu aducă vorba de acesta în timpul negocierilor,
neamintindu-l nici de bine, nici de rău, ca nu cumva
pomenirea sa să impieteze asupra tratativelor. Nu se putea ști
care va fi reacția cercurilor imperiale dacă se lansa în critici
împotriva omului lor. Lucrul putea stârni supărare, fiind
socotit un reproș, ceea ce nu ar fi făcut decât să îngreuneze
negocierile. Nu trebuia explicat nici de ce nu i se încredințase
iezuitului misiunea de a purta răspunsul, fiind preferat el. Era
de evitat chiar și asemenea referire. Tema Dunod trebuia deci
cu totul exclusă, chiar dacă partea adversă ar fi voit să o pună
în discuție.

370
 După încheierea acestei detailate instruiri, Stepančić,
dimpreună cu câțiva însoțiri, care să-i fie de ajutor, și cu o
seamă de provizii, fu urcat în câteva sănii, care se așternură
deîndată pe drumul Vienei, deși vremuielile iernii taman se
dezlănțuiseră în toată năprăsnicia lor. Călătorii porniră spre
Râmnicu Vâlcea, ca să treacă în Ardeal prin vama de la
Câineni de pe valea Oltului, urmând a ajunge într-o primă
etapă la Sibiu. Ajunși în cetatea de dincolo de munți, aveau
poruncă să se pună sub protecția oștilor imperiale austriece
cantonate peste iarnă aici, pentru ca, în continuare, să străbată
drumul sub ocrotirea soldaților care le vor fi dați spre pază.
Solitorii vor ajunge însă la destinație abia după anul nou.
După plecarea episcopului bulgar, discuțiile despre
tratativele cu Austria au încetat cu totul, tema fiind
abandonată, de parcă n-ar mai fi interesat pe cineva. Mândrul
Antide Dunod, împotriva voinței sale, fu reținut în țară, supus
fiind unei strașnice supravegheri, care se făcea chiar pe față,
încât francezul își putu da seama de existența și strânsoarea
ei. Nu numai că nu mai fu chemat la palat, dar nu i se mai
dădu nici măcar voie să intre pe porțile Curții. Ca să iasă
dincolo de hotarele cetății de scaun nu putea fi vorba,
păzitorii împresurându-l imediat spre a-l înturna. Dacă
protesta, i se explica cu seninătate că măsura e luată spre a-l
proteja, deci spre binele său, țara fiind plină de răufăcători,
oricând în stare să înjunghie un sărman călător fără de
apărare.
Furios dar neputincios, iezuitului nu-i rămânea decât
să se supună. Ar fi voit să se răfuiască cu domnul, dar trecuse
vremea gloriei sale, când, cum se întâmplase în Ardeal cu doi
ani în urmă, cutezase să amenințe chiar dieta, înfruntându-i
cu grosolănie chiar pe îngâmfații de grofi, oricât erau ei de
bogați, de puternici și plini de ifose. Țipase atunci la ei:

371
„Volentes, nolentes, vos proteget Sua Majestas”95, iar aceștia,
intrând în panică, încercaseră să-l îmbuneze speriați, iar craiul
se grăbise să încheie la repezeală tratatul celebru la vremea
aceea, semnat la Ibașfalău96.
Acum, la apusul făloasei sale faime, răfuiala sa cu
domnul se va mărgini doar la a-l bârfi neputincios în fața
boierilor care îl mai primeau în vizita, dar al căror număr
scăzuse foarte mult din clipa când lumea constatase că intrase
în dizgrație. Pe aceștia încerca zadarnic să-i mai ațâțe
împotriva stăpânirii, dar străduințele sale erau privite cu o
îngăduință încărcată de milă. Iar principele era înștiințat din
răstimp în răstimp, fie prin iscoade, fie de boierii care doreau
să-i câștige prin pâre grațiile, de toate clevetelile disperate cu
care-l împroșca. Și chiar dacă pe moment voievodul nu va
reacționa, pentru a nu tulbura tratativele desfășurate de Anton
Stepančić, el clocotea în sine și-ar fi fost în stare să-l sfâșie
pe franțuz, dar din considerente tactice se abținea și se căznea
să-l rabde…

11

La vremea la care trimitea solia proprie la Viena,

Șerban vodă nu putu să nu remarce unele evenimente
îngrijorătoare ce se petreceau în imediata sa vecinătate,
evenimente ce-i puteau servi de avertisment, și încă unul nu
tocmai de bun augur.
Poate cel mai însemnat dintre ele era închipuit de
zbaterile disperate ale craiului Mihály Apafi de a rezista
presiunilor Austriece. După ce la sfârșitul verii și începutul

95
În latină: „Vreți, nu vreți, majestatea sa vă ia sub protecția ei”. Protecția
însemnând de fapt stăpânire, dominație, iar nu o nevinovată ocrotire.
96
Ibașfalău este denumirea veche a localității Dumbrăveni, zisă de sași
Eppeschdorf, de germani Elisabethstadt ori Elisabetopol, de unguri
Ebesfalva sau Erzsébetváros.
372
toamnei armata habsburgică, în chip de protecție augustă, sub
pretextul nevoii de încartiruire pe parcursul iernii, impusese,
ca stare de facto, o ocupație militară asupra principatului, cu
câteva luni în urmă, mai precis în 27 octombrie 1687, silise
pe crai să recunoască starea creată printr-un tratat semnat de
el la Blaj, prin care recunoștea nu numai ocupația militară
instituită împotriva voii sale și acceptată de nevoie, dar se
obliga și la livrarea unor dări uriașe, în bani, hrană și furaje
către așa-zisa putere eliberatoare, cele cerute depășind însă cu
mult posibilitățile țării. Practic se ajungea la o situație limită,
care putea degenera în orice clipă în aprige tulburări, care să
culmineze cu răzvrătiri de o întindere și de o tărie
nemaiîntâlnită. Deci era firesc ca neputinciosul crai să nu fie
prea încântat de starea de lucruri iscată, cât și de prea-lăudata
„augustă protecție”, ce-și întindea o nemăsurată „grație”
asupră-i.
De altfel nemulțumirea locuitorilor întrecea cu mult
înciudarea sa, chiar sașii, care erau de neam german, deci
cumva apropiați de ocupanți prin obârșie, clocoteau în
cetățile lor. Toți, în frunte cu clujenii, bombăneau plini de
nemăsurată supărare: „Halal de așa slobozire, ce se face
trăgând în noi cu tunurile! De cine ne eliberează ghiulele care
ne cad în creșted? De viață?! Cred că ne-am fi putut lipsi de
așa binefacere, mai ales că pretențiile opresorilor turci erau
parcă mai suportabile, iar grosolănia asupririi lor mai
măsurată! După așa grozavă „ajutorare” cred că vom duce
dorul jugului otoman, pe care o să-l plângem, dar asta numai
dacă om supraviețui, lucru ce nu pare deloc sigur după cele
petrecute!!”
După această experiență neplăcută, craiul Apafi, care
nu întrerupsese legătura cu Înalta Poartă în ciuda faptului că
aceasta susținea împotrivă-i pe Emeric sau Imre Thököly,
căruia în anul trecut îi dăduse chiar un mic ajutor militar ca
să-l ajute ca să-i smulgă tronul, va trimite în decembrie o solie
373
noului vizir Abaza Siyavuş pașa, în nădejdea de a-i obține
sprijinul, spre a face față presiunilor austriece. Spre ghinionul
său autoritățile turcești erau însă prea implicate în răzvrătirea
pricinuită de propria armată, ca să-i poată oferi vreun reazem,
mai ales că, după detronarea sultanului, nemulțumirea
ienicerilor crescuse, ei ridicându-se chiar împotriva vizirului
de dânșii ales, căci exista obiceiul ca la urcarea în scaun a
unui nou sultan oștenii să fie răsplătiți cu acel tradițional
„Cülus bahşişi”, adică „bacșișul de înscăunare”, deci o soldă
suplimentară, în chipul unei gratificații, am zice în graiul de
azi, pe care de astă dată, cu ocazia instaurării lui Suleiman al
II-lea cu o lună în urmă, vistieria nu a putut-o plăti, lipsind de
banii trebuitori. Rezultatul a fost că tulburările s-au întețit în
Țarigrad, atacurile pornite țintind chiar și casa marelui vizir.
Bine păzită și temeinic apărată, aceasta va scăpa deocamdată,
dar nu pentru multă vreme. Oricum, fiindu-i amenințată chiar
viața, vizirului numai de a face o intervenție în favoarea
Ardealului nu-i ardea, așa că încercarea craiului se pierdu în
deșert.
Dar cele petrecute peste munte, culminând cu tratatul
de la Blaj, puteau sluji drept nou avertisment lui Șerban vodă,
mai ales că în acea clipă iezuitul Antide Dunod taman îl pisa
ca să accepte condiții similare celor impuse lui Apafi, ce-l
aduseseră pe ardelean în asemenea măsură la disperare, încât
ajunsese a se adresa pentru ajutor unei puteri care susținea
împotrivă-i un contracandidat! Uitându-se la vecin,
principele muntean își dădea seama că putea păți la fel,
impunându-i-se și lui niște condiții de aderare la alianță de
neacceptat! Prin urmare avea toate motivele să devină atent
la relațiile cu Austria și se felicita că renunțase la medierea
tratativelor prin Dunod, preferând a trece îndatorirea asupra
unui om pe care-l credea a fi al său cu trup și suflet, deci de
mare încredere.

374
 De altfel îngrijorarea îi era stârnită nu numai de cele
ce se petreceau în crăia de peste munte. Din Ungaria
„întregită” în urma bătăliilor din august, dar care nu era încă
eliberată în întregul ei, veneau vești la fel de nemulțumitoare.
De luni de zile se vorbea acolo de presiunea pe care împăratul
Leopold o exercita asupra grofilor, ca în dieta de la Pojon, sau
de la Pressburg, după denumirea nemțească, preferată de
austrieci, aceștia să-l alegă rege ereditar pe feciorul său de
nouă ani, arhiducele Iosif, sub titlul glorios de Iosif întâiul.
După ce-i amenințase cu armata, după ce în Ungaria de sus
generalul Caraffa introdusese teroarea, împăratul Leopold
încercase să ademenească nobilimea maghiară promițându-i
o mulțime de privilegii și înnoind făgăduielile de amnistie
pentru toți susținătorii lui Thököly și pentru toți cei care într-
un fel sau altul avuseseră rezerve față de instaurarea
„generoasei” protecții austriece. Acum, sârgul său se
finalizase în chip strălucit, căci în sfârșit, în 9 decembrie al
văleatului 1687, adunarea stărilor din Ungaria cedase
îndelungilor sale insistențe și-l alesese drept rege ereditar pe
feciorul său, taman cum dorise. Iar pentru ca puterea să-i fie
neîngrădită, dieta renunțase chiar și la dreptul de rezistență și
de obiecție față de rege (adică la acel „jus resistendi și jus
contradicendi” tradițional)! Dar impunerea nevârstnicului nu
era de bun augur pentru voievodul muntean. Împăratul mai
avea un fecior, iar tronul următor care se întrezărea a fi pe
cale de a se forma era cel de Constantinopol. Deci Șerban
vedea că îi stătea împotrivă un contra-concurent greu de
dovedit: micul arhiduce Carol de Habsburg, abia ieșit din
scutece. Iar în vremea asta franțuzul Dunod încearcă să
manevreze boierii, ridicându-i împotrivă-i, cam cum făcea
împăratul Leopold cu grofii din dieta ungurească, în nădejdea
că l-ar putea sili să accepte o capitulare necondiționată.

375
 Deci dinspre miază-noapte veneau numai știri care să-
l indispună și să-l îngrijoreze, deși în sine cele petrecute în
acest capăt de lume nu-l afectau în mod direct în vreun fel.
Cum autoritățile otomane erau în căutare de pretexte
pentru a spori numărul celor îndepărtați din funcții, ca să
scoată câștiguri cât mai mari cu putință din vânzarea slujbelor
devenite libere, spre a acoperi uriașul gol al tezaurului,
voievodul muntean se grăbi trimită la Stambul cât de mulți
bani putu, atât la vistierie în contul tributului, cât și ca mită
pentru noii suspuși, a căror bunăvoință trebuia câștigată. Iar
subita sa generozitate pare-se că făcu plăcere proaspătului
vizir, căci acesta alcătui un talhâș adresat sultanului abia
ridicat, recomandând ca Șerban vodă să fie întărit în scaun,
meritele sale fiind de netăgăduit. De altfel scurt după ce
capuchehaia îl înștiință că rușfeturile sale au fost bine primite,
va sosi la București un agă care-i va aduce mult așteptatul
caftan de înnoire al domniei. Intrarea acestuia în cetate pică
curând după praznicul de sfântul Nicolae. Deci pentru
moment principele izbutise să prevină destituirea, dar
lucrurile nu erau pe de-a-ntregul rezolvate și nici stabilizate,
întrucât apariția oricărei pâre putea sluji drept pretext pentru
anularea promisiunilor ce i se făcuseră. Iar eventualitatea
trebuia înăbușită, așa că toate iscoadele sale stăteau la pândă
spre a preveni vreo surpriză. Acestea erau prin urmare veștile
ce-i veniseră dinspre miază-zi, adică de din jos de Dunăre.
Poate că ele erau întrucâtva mai îmbucurătoare decât cele
sosite dinspre miază-noapte, dar erau departe de a fi cu
adevărat liniștitoare.
Din păcate situația din țară nu se arăta nici ea pe de-a-
ntregul stabilizată. Deși pribegii Băleni și prietenii lor se
întoarseră de câteva săptămâni cu duiumul în țară în frunte cu
viitorul ginere și cu mama sa, nunta dorită nu se putea ține

376
din cauză că începuse postul Crăciunului97, răstimp în care
asemenea petreceri nu era îngăduit a se ține. Deci, cu toate că
mirele era prezent și se învoise cu însoțirea, iar socrul mic o
dorea din adâncul inimii, aceasta trebuia amânată pentru după
bobotează, motiv ca voievodul să stea cu inima strânsă de
griji, căci potrivnicii puteau percepe zăticneala ca pe o
încercare de a se sustrage de la cele făgăduite, asta în vreme
ce la Stambul sfetnicii împărătești stăteau la pândă în
așteptarea iviri unor pretexte pentru a propune scoaterea din
dregătorii a unor slujbași locali spre a face rost de alți bani,
atât de trebuitori în acele clipe dificile, când tulburările din
armată nu puteau fi înăbușite.
Oricum, chiar dacă nunta era amânată după anul nou,
Bălenii se părea că totuși se liniștiseră, înțelegând că la mijloc
e o restricție a bisericii, iar teama de acțiuni de persecuție li
se stinsese, deși, după cum era informat, iezuitul Dunod îi
vizita pe mulți pe acasă în dorința de a-i întărâta. Deci, în
ciuda uriașelor investiții făcute în vistieria împărătească, în
buzunarul vizirului și al chehaiei-bei-ului, adjunctul său,
situația rămânea nesigură, lăsând încă destul loc pentru
emoții.
Singura veste îmbucurătoare îi venise în aceste zile
înfrigurate de la Mitropolie. Fusese înștiințat că vlădica
Mitrofan izbutise să scoată de sub teasc mai multe zeci de
pagini din Sfânta Scriptură, noua bucoavnă ce se alcătuia,
alăturându-se aceleia tipărite puțin mai devreme la Veneția în
limba greacă, tot pe cheltuiala sa.
Dacă în țară și în împărăția păgână lucrurile parcă se
mai așezaseră cumva, fără însă să devină cu adevărat
statornice, cu sănătatea o ducea din nou destul de rău,
suferințele pricinuite de gută reapăruseră în ultima lună, ba

97
Postul Crăciunului este de 40 de zile, și durează obișnuit din 14
noiembrie până în 24 decembrie, preziua Crăciunului.
377
poate chiar se întețiseră, silindu-l să zacă adesea în
așternuturi. În acele zile de început ale lui decembrie, puse
grămăticul de ungurește să scrie craiului Apafi, rugându-l să
i-l trimită pentru scurtă vreme în chip de împrumut pe
medicul său de curte, un anume Andrei Pécsi, renumit la
timpul său, licențiat al Universității din Padova ca și alungatul
Pylarinos, Șerban vodă neavând în acea clipă un medic ale
cărui servicii să-l mulțumească.
Seara, când soția dimpreună cu feciorul trecură pe la
patul său de suferință ca să cerceteze starea în care se afla,
voievodul le mărturisește hotărârea luată:
- Întrucât mă simt din zi în zi tot mai rău, am trimis de
dimineață scrisoare în Ardeal craiului să-mi împrumute puțin
pe medicul său. Nădăjduiesc că în câteva zile va ajunge aici
și mă mai ușurează.
- Nu te înțeleg! făcu încruntându-se doamna Maria. Pe
signor Pylarinos l-ai alungat, fiind prieten cu cineva care îți
este dușman. Deci nu era de încredere. Firesc. Dar cum poți
să-l accepți pe acest Pécsi, care e sluga craiului, știind bine că
Apafi nu-ți este deloc binevoitor. Uiți că de câteva ori te-a
pârât la Poartă, cerându-ți descăunarea?! Uiți că sub poala sa
se ascunde paharnicul Staico Bucșanul și toată cimotia sa
împănată de cei mai răuvoitori vrăjmași, ce-ar fi în stare să te
ucidă? Uiți că până săptămânile trecute se dosise în același
adăpost tihnit și scumpul tău ginere, pe care-l strângi călduros
la piept, deși te săpa cu îndârjire, asemenea unui șarpe? În
Apafi ai încredere, iar în frate-tău, nu? Eu nu mi-aș da soarta
pe mâna unei slugi credincioase a ardeleanului… Mi-e teamă
să nu-l slujească mai mult pe stăpânul de peste munte, decât
pe tine și să-i împlinească poruncile, care nu vor fi gândite
vreodată spre binele tău. Eu aș opri scrisoarea imediat.
- Dar ce pot să fac. Mi-e rău. Am nevoie de medic…
- De ce nu apelezi la cunoscuții tăi din apus,
întrebându-i dacă nu știu un bun doftor de Curte. Spre pildă
378
poți ruga pe acel Nikolaos Glykys, ce ți-a scos de sub teasc
Sfânta Scriptură, pe care oricum l-ai plătit. Poruncește-i să
caute pe cineva potrivit. De la Veneția, unde stă, până la
universitatea din Padova e o aruncătură de băț. Poate iscodi
locul spre a găsi un ipochimen pe măsura nevoilor tale, unul
destoinic întru învățătură.
- Ai dreptate, voi porunci imediat să i se scrie și lui.
Dar răspunsul îl voi primi abia peste câteva luni, iar eu am
nevoie de cineva care să mă lecuiască acum… Durerile sunt
îngrozitoare… Deocamdată să vină ardeleanul, iar în vremea
asta o să mă pun pe căutat până-l voi descoperi pe cel ce-mi
este trebuitor…
Cu asemenea necazuri își petrecu voievodul vremea
de dinainte de Crăciun, căci, deși era în post, iar postul ar fi
trebuit să-l scape de neajunsurile molimei sale, ori barem să i
le ușureze, după zisele lui Pylarnilos, el nu se simțea de fel
prea bine. Chiar și atunci când năzuia să ajungă doar până în
divan sau în spătăria mică, pentru a se așeza în tron, mergea
legănându-se și șchiopătând, oricât de țeapăn și de mândru
încerca să se țină.
Poate că din pricină că domnul era suferind, în
răstimpul de după plecarea lui Anton Stepančić în solie până
spre Crăciun, interveni o ciudată lâncezeală în treburile
Curții. Se renunță chiar și la vânătoarea îndătinată de veacuri,
ce se ținea în ajunul nașterii lui Hristos, urmând ca ospățul
din ziua praznicului să se întemeieze numai pe proviziile ce
se găseau în beciuri, lipsindu-se de carnea proaspătă a
sălbăticiunilor răpuse.
În rest sărbătoarea propriu-zisă decurse după tipic. În
ajun, care se nimeri a cădea într-o sâmbătă, dregătorii, după
rang și avere, înfățișară principelui felurite plocoane scumpe
precum covoare persane, potire de argint, deseori în parte
aurite, felurite podoabe filigranate și bătute cu pietre

379
prețioase, blănuri rare, trâmbe de țesătură aduse din
străinătățuri cu mare cheltuială și multe altele.
Vel logofătul Constantin Brâncoveanu, însărcinat
fiind, după obicei, cu deschiderea ceremoniei de închinare a
boierilor, se dezlănțui într-o înaripată și avântată cuvântare
inspirată din Evanghelia lui Matei, dânsul arătând că, așa cum
odinioară magii s-au înfățișat Pruncului Sfânt, aflat
dimpreună cu prea-curata sa mumă Maria, și s-au „aruncat cu
fața la pământ și I s-au închinat, iar apoi și-au deschis
visteriile și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă,”98 tot așa,
acum boierii au ieșit înaintea Domnului, preabunul lor
cârmuitor pământesc, și, ploconindu-se și temenindu-se
înaintea sa, îi jertfesc ce-au mai de preț din puținul avutului
lor, ce le-a fost dat prin nemărginita generozitate și bunătate
a Atotputernicului Ziditor al lumii celor văzute și nevăzute și
prin mila Măriei sale.
În dimineața următoare, deci în ziua Crăciunului, care
cădea în acel an într-o duminică, Măria sa luă parte,
dimpreună cu toți dregătorii săi mai de seamă, la slujba
bisericească. Dregătorii mai mărunți, cu rang de „vtori” și
„treti” slujbași, neîncăpând în sfântul locaș, rămaseră afară în
frig, așteptând ieșirea mai marilor lor. Apoi cu toții s-au întors
în palat în întinsa odaie a divanului unde erau întinse mesele,
pentru a lua parte la slăvitul ospăț domnesc închinat fericitei
clipe sărbătorite.
Pe unii boieri veliți, în temeiul vazei de care se
bucurau, voievodul, după ce-i chemă în spătăria mică, îi
răsplăti cu frumoase caftane de brocart blănite la guler și la
mâneci, după care și ei fură poftiți să se așeze la mese, dar în
capătul care era menit preamăritului domn. Aleasa obște se
rândui dinspre această parte până spre ușă după rangul
fiecăruia, căci până și blidele puse în fața mesenilor oglindeau

98
Evanghelia lui Matei, capitolul 2, versetul 11.
380
însemnătatea și trecerea lor. Astfel dacă vesela și tacâmurile
domnului, ale fostului patriarh ecumenic Dionisie IV
Muselim, aflat iarăși în trecere prin Ungrovlahia, ale
mitropolitului și ale marilor boieri erau din argint, blidele
următorilor erau de cositor, în vreme ce ale acelora așezați în
continuare erau din lut ars și smălțuit, încondeiate fiind cu
înflorituri, pentru ca, în sfârșit, ale ultimilor, ce se nimereau
pe aproape de ușă, să fie cioplite din lemn.
Iar petrecerea se prelungi până pe înserat, spărgându-
se abia când se aprinseră lumânările. Oaspeții se veseliră
ascultând felurite tarafuri, fie de lăutari pământeni, fie de
cântăreți străini, hazul petrecerii fiind întețit nu numai de
vinul revărsat cu îmbielșugare, ci și de zicerile unei mulțimi
saltimbanci, de pehlivani și de măscărici, care se întreceau în
istorisirea a nenumărate glume, destule fără de perdea, pe
care și le puteau îngădui nefiind femei de față, deși în capul
mesei, alături cu domnul, ședeau spăsiții capi ai bisericii.
Un ospăț asemănător se ținea și în odaia cea mare din
apartamentul doamnei, unde jupânesele îndeplineau pe lângă
principesă îndatoririle pe care soții lor le aveau față de măritul
principe.
Iar cele două zaiafeturi cunoscură îmbelșugare în
toate, aducând mai mult cu petrecerile de la o curte regească
apuseană, decât cu una din seraiurile osmanlâilor de la
Țarigrad.
Răstimpul până spre bobotează care urmă, se dovedi
peste măsură de însuflețit din pricina numeroșilor colindători,
fie copii, fie chiar oameni în toată firea, care dobândiră
îngăduința de a intra în ogrăzile de dinaintea palatului, spre a
putea ura domnului și boierilor săi sărbători fericite. După ce
în ajunul Crăciunului urătorii se înfățișară cu niscai cântări
precum „Buna dimineața la Moș Ajun”, ori „Asta sara-i, sara
mare”, după praznic prinseră a umbla cu Steaua, ori cu

381
Vicleimul, adică jocul irozilor, iar în ajun de Anul Nou
adăugară sârgului lor plugușorul, ori umblatul cu sorcova.
În fruntea colindătorilor, ca să ia caimacul
peșcheșurilor, se numărau de bună seamă servitorii Curții. În
primul rând se înfățișară sub ferestre bucătarii și bucătăresele
ce slujeau în cuhnia domnească, purtând în mână ca însemn
al îndeletnicirii lor mojare mici ori câte un pisălog, sau chiar
polonice. Lor le urmară rândașii de la grajduri cu țesalele în
mână ca dovadă a meșteșugului lor, apoi veniră vizitii,
căruțașii și călăreții care pocneau lărmuitor din harapnice.
După ei se orânduiră feluriți alți argați, orânduiți după
îndatoririle ce le aveau de împlinit la Curte. Toți năzuiau să
dobândească nu atât poamele, colacii și turtele cu care li se
răsplătea sârgul, cât mai ales banii ce se împărțeau ca
încheiere a pomenii. Nu lipsiră dintre urători nici oștenii, care
se înfățișară orânduiți după breslele de care erau atârnători.
Apărură mai întâi dărăbanii, urmați de semeni și felurite cete
de lefegii, destule străine ca neam. Ei făcură o larmă și mai
mare decât cei dinainte, căci trăgeau focuri de archebuze în
văzduh, băgând toate ciorile din împrejurimi în sperieți. Lor
li se adăugiră mulțime de trâmbițași, de cobzari și alte soiuri
de muzicanți. Ciudat și hazliu totodată era că între aceștia din
urmă, atrași de ispita bacșișurilor, se amestecară chiar și
niscai turci, deși Crăciunul nu avea nici un înțeles pentru ei,
căci în credința lor păgână o sărbătoare cu același înțeles nu
era cunoscută.
Cum domnul nu se simțea bine și i se părea zadarnic
să se înfățișeze tagmei urătorilor de obârșie foarte joasă, el
trecu cel mai adesea îndatorirea primirii acestora treti-
vornicului, care răspundea de buna orânduială din ogrăzile
Curții sale. Slujbașul, care se ivea plin de ifose în capul scării
celei mari a palatului, pentru a-l scuza, dădea de înțeles
acelora care i se înfățișau că Măria sa, care îi prețuiește pentru
bunele sentimente pe care i le poartă, îi ascultă de dinăuntru,
382
prin ferestrele închise. Deci gestul lor înălțător nu se pierde,
ci își atinge ținta.
Dacă de la primirea urătorilor principele se putu
sustrage, nu putu scăpa de îndatorirea numirii dregătorilor
care urmau să-l slujească în noul an. Din timpuri străvechi era
obiceiul ca în ultima zi a anului, adică pe 31 decembrie, toți
sfetnicii, sub îndrumarea vel-spătarului să pună la picioarele
voievodului toiagul boieriei lor, arătând astfel că rosturile și
căderile lor luau sfârșit.
În dimineața următoare, de sfântul Vasile, adică în
prima zi a văleatului al 1688-lea al mântuirii, ce se nimeri a
fi în tot o duminică, după ce voievodul se întoarse de la
utrenie, printr-o îndelungată ceremonie, se făcu numirea
noilor dregători. Sub îndrumarea vel postelnicului, marii
boieri ce urmau a primi demnități erau aduși pe rând în
spătăria mică, în fața domnului, care după o scurtă cuvântare
le înmâna toiagul slujbei ce li se încredința și făcea semn
postelnicului le dăruiască și cuvenitul caftan, pe care să-l și
potrivească pe umerii lor, înveșmântându-i. De altfel Șerban
vodă, cu o singură excepție, păstră în slujbele de rangul întâi
tot boierii din anul de dinainte. Excepția o constituia doar vel
banul. Cinstitul jupân Radu Toma Năsturel, de altfel foarte
vârstnic, trecut bine de șaptezeci de ani și cam nevolnic din
pricina asta, fi înlocuit cu arhon Vintilă Corbeanu. Alte
schimbări se făcură doar în rândul boierilor cu rang de „vtori”
și „treti”, iar acest lucru se petrecu nu atât din dorința Măriei
sale, cât din aceea a mai marilor lor, adică a titularilor
dregătoriilor, cărora ei le serveau de ajutor și care erau
nemulțumiți de chipul cum se descurcaseră în munca
desfășurată.
Spre ceasurile prânzului ostenitoarea ceremonie luă în
cele din urmă sfârșit, iar principele, urmat în ordinea rangului
de toți cei proaspăt numiți în slujbe, se duse să ia parte la
liturghia zilei. După sfânta slujbă fostul patriarh ecumenic
383
oaspete, Dionisie al IV-lea Muselim, mitropolitul Teodosie și
boierii fură din nou poftiți în odaia cea mare a divanului, ca
de Crăciun, cu o săptămână în urmă, spre a lua parte la ospățul
impus de străvechea datină care rânduia mersul trebilor
Curții. Iar petrecerea, bine udată cu vin și înveselită de
felurite tarafuri și de saltimbanci, se prelungi din nou până la
lăsatul serii, aprinderea lumânărilor fiind semnul că zaiafetul
se încheiase.
Ca de obicei, o sindrofie asemănătoare avu loc și în
odăile doamnei, jupânesele orânduindu-se în jurul ei după
rangul primit de dimineață de soții lor.
A doua zi, pe doi ianuarie, boierii care primiseră
ranguri au venit la Curte încărcați de daruri purtate de slugi,
pe care, prin marele postelnic, le închinară Mariei sale,
încercând a se întrece unii pe alții prin frumusețea și felul
deosebit al celor alese. Iar soațele lor, asemenea bărbaților,
prin mijlocirea servitorilor, cară și ele felurite plocoane
măritei doamne, înfățișându-i-le în odaia de oaspeți a
„gineceului” ei, cum zic pretențios cronicarii.
Încă înainte de sărbători, răspunzând rugăminții ce i
se făcuse, sosi la București protomedicul craiului, un anume
Andrei Pécsi, vestit pe aceste meleaguri la vremea sa. El se
pricepu să dea voievodului niște leacuri care, fără să-l
însănătoșească cu adevărat, îi alinară durerile din încheieturi,
făcând molima mai ușor de suportat.
Cum dânsul nu putea zăbovi prea îndelungă vreme din
jos de munți, îl sfătui pe principe să ia legătura cu un confrate
într-ale meșteșugului, vestit ca foarte bun meseriaș, sibianul
Samuel Köleséri, încercând a-l tocmi pe acesta pentru nevoile
Curții. Șerban vodă, care de la iscoade știa că sibianul e
prieten cu stolnicul Constantin, fratele său, ei scriindu-și
adeseori, arătă că nu poate primi sfatul, căci dânsul a trimis
carte unui om de credință din Veneția ca să-i caute un vraci
bun pe acolo, și așteaptă să-i vină răspunsul. Deci fiind prins
384
în această înțelegere, nu avea rost să înceapă tocmeli și cu
ardeleanul pe care i-l recomanda cu atâta bunăvoință, căci ar
pricinui niște încurcături.
De altfel pe voievod nu-l sâcâi numai povața dată de
ungur. Îl supără la fel de mult și altă știre apărută pe seama
străinului, ce-i ajunsese la urechi. Căpitanul Cobză, orânduit
ca să-i păzească fratele, îi raportase că slujitorul crăiesc a
vizitat casele de la podul Cibinului, spre a sta de vorbă cu
acela căruia avea poruncă ca să-i poarte de grijă, întârziind
acolo câteva ceasuri. Ce sfătuiseră cei doi, de fapt și
dimpreună cu spătarul Mihai, nu putuse afla, căci discuția se
desfășurase cu ușile închise, slugile neavând cum prinde nici
măcar unele din cele rostite. De altminteri această fereală îl
salvă pe stolnic, căci dacă i-ar fi aflat spusele, Serban vodă
desigur că nu l-ar fi iertat, iar istoria acestor ani ar fi curs pe
alt făgaș decât cel întâmplat și prins de cronici.
Gazda își începuse vorba lăudându-l pe principele
Apafi ca foarte chibzuit și îngrijit de țara sa, pentru nevoile
căreia suferă, dar aducând laude și cancelarului Mihály
Teleki, cu care, cum mărturisea, era în corespondență de ani
de zile, și care este foarte patriot și gospodar.
Pécsi fu puțin cam surprins de elogii, mai ales că avea
sentimentul că nu sunt chiar sincere și oricum nu se potriveau
cu părerile sale. Apafi nu-i păruse vreodată un monarh peste
măsură de îngijat pentru țara sa, gata de a se jertfi pentru ea,
ci mai degrabă un oportunist lipsit de personalitate, dominat
de slujbașii săi, dispus să se complacă în orice compromisuri
pentru a rămâne la putere. Iar Teleki era departe de a fi pâinea
lui Dumnezeu, în taină acesta fiind numit de Ardeleni „biciul
lui Dumnezeu”, răzbunător și crud cu cei care-i stăteau
împotrivă, încât era bine să i te ferești din cale. Pe deasupra
era și prefăcut, căci din câte aflase, încă cu doi ani în urmă
semnase o înțelegere tainică cu austriecii, prin care îl preda
acestora pe crai. De altfel el, și nu craiul, era acela care hotăra
385
destinele Transilvaniei. De aceea ditirambii pe care i-i aducea
stolnicul nu i se păreau meritați și avea sentimentul că și
munteanul este conștient de acest lucru, dar din fățărnicie
stăruie în această atitudine, vrând să ajungă undeva,
atrăgându-l într-o fundătură de judecăți. Drept care medicul
deveni prevăzător, ferindu-se de a spune prea multe…
- Din câte știu, situația Ardealului e foarte încurcată
în această clipă, ajuns fiind sub ocupație militară austriacă,
stărui învățatul cantacuzin. Înțeleg că măritul crai e disperat,
și, în nădejdea de a afla o ieșire, a trimis cu câteva săptămâni
în urmă solie la Țarigrad, spre a dobândi ajutor împotriva
cotropitorilor care i-au subjugat orașele și i-au impus dări mai
mari decât cele plătite otomanilor. Situație tare grea… Ca
slugă credincioasă a stăpânului vostru înțeleg că suferiți
alături de el pentru această amarnică asuprire… Din păcate
fratele nostru nu împărtășește asemenea simțăminte firești, ci
dimpotrivă. Fiind însuflețit de gânduri și speranțe ciudate, se
simte îndemnat să susțină austriecii, care fac atâta rău
sărmanei voastre patrii… El pune la cale tot soiul de urzeli
împotriva turcilor, primejduind atât viitorul țării, cât și
liniștea noastră.
- Cunosc prea puțin mersul treburilor politice ca să mă
pot exprima… încercă medicul să se sustragă de la o angajare,
mai ales că nu înțelegea unde vrea să ajungă interlocutorul, în
condițiile în care cele țintite i se păreau cam necurate.
- Pentru binele țării noastre, dar și al țării voastre, cred
că ar fi mai bine dacă vodă ar dispărea din tron. Toate
greșelile ce le făptuiește zi de zi s-ar șterge… Deci trebuie
gândită îndepărtarea sa. E dureros că, deși îi sunt frate, trebuie
să rostesc așa vorbe amare, dar adevărul, legat fiind de niște
interese de obște superioare, e mai presus de sentimente și de
legăturile de rudenie.
- Eu sunt străin de cele care se hotărăsc prin cancelarii,
așa că nu-mi pot da cu părerea. Desigur că dumneavoastră,
386
care vă pricepeți la asemenea treburi, aveți dreptate… făcu
din nou evaziv și contrariat medicul.
- Din păcate a-l scoate din scaun prin mijlocirea
înalților slujbași de la Stambul nu se poate, căci are darul de
a-i mitui pe cei cu înrâurire, drept care toate îi sunt trecute cu
vederea. Deci ca să ne fie bine ar trebui să piară, altfel nu e
cale de a scăpa de el…
- Sau ar trebui ajutat ca să piară, interveni direct și cam
grosier spătarul Mihai, sugerând asasinatul.
Medicul speriat, simțind că terenul devine lunecos, se
retrase în sine și așeză pe farfurie sarailia din care tocmai
mușcase. În minte căută grăbit un mijloc de a scăpa de
continuarea primejdioasei discuții și un pretext în temeiul
căruia să poată ridica și pleca.
- Poate ne-ați putea ajuta la înfăptuirea unui gest
patriotic, care să salveze atât țara noastră, cât și pe a voastră,
abătând dezastrul ce se anunță. Moartea poate fi o soluție…
urmă stolnicul pe un ton insinuant.
- Eu nu pot face rău unui pacient, oricâte păcate ar
avea. Eu nu am căderea să-l judec… Eu am depus jurământul
lui Hipocrate, pe care nu pot să-l calc, luându-l în deșert…
Împingând mai de-o parte farfuria ce sarailia mușcată,
zise deodată:
- Ah Doamne, dar s-a făcut târziu. E ora la care trebuia
să mă înfățișez vodă-i spre a-i da niște ceaiuri alinătoare ale
durerilor… Sunt silit să mă întorc grabnic la palat spre a-mi
împlini îndatoririle pentru care am fost chemat… încheie el
și se ridică.
După ce ieși, Constantin se adresă lui Mihai:
- Putem avea încredere în el, sau ne va da pe mâna
fratelui nostru?
- În cel mult un ceas o să vedem. Dacă în acest răstimp
nu ni se întâmplă nimic, înseamnă că va tăcea și pe mai
departe…
387
 Pécsi se grăbi să ajungă la palat, dar nu pentru că
prezența sa ar fi fost cerută acolo, ci ca să scape din capcana
în care se încerca atragerea sa. Își dădea seama că nimerise
într-un viespar primejdios, din care era bine să dispară cât mai
repede, înainte ca să se întâmple o nenorocire care ar fi putut
arunca bănuieli și asupra lui, implicându-l într-un chip
nedorit.
Nu va destăinui nimănui cele sporovăite cu frații
domnului, dar va năzui să părăsească țara cât de repede s-o
putea. Totuși deocamdată era nevoit să rămână locului.
Făgăduise principelui să-i fie alături atât de Bobotează, cât și
mai apoi la nunta Smarandei, ajutându-l să suporte durerile
care-l chinuiau, încât să fie în stare să facă față îndatoririlor
ce-i stăteau înainte. Prin urmare abia după ce se sfârșea nunta
putea pleca, ceea ce însemna că era silit să mai zăbovească
câteva săptămâni. De altfel își jura să nu mai revină vreodată
în acest nenorocit cuib de viespi, unde se dușmănesc până și
frații cu atâta îndârjire încât își doresc moartea, punând la cale
omoruri.
După doar câteva zile începură de altminteri
pregătirile de bobotează99 în toată deplinătatea lor. În ajun,
joi, se scoase și primul rând de agheasmă, iar un întreg sobor
popesc, ce-l avea în frunte pe fostul patriarh de
Constantinopol, Dionisie al IV-lea Muselim, pe chiriarhul
Târnovei, și pe mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei
începură aghesmuirea domnului, a doamnei și a odăilor
palatului domnesc. Patriarhul de Constantinopole, Dionisie și
mitropolitul Târnovei se aciuiaseră anume la București, știind
că praznicul Botezului Domnului era bun prilej de a dobândi
niște miluiri bogate.

99
Boboteaza pică în 6 ianuarie, fiind o sărbătoare fixă. În anul 1688 cade
într-o vineri.
388
 A doua zi, deci în vinerea de 6 ianuarie 1688, cu
prilejul praznicului, se ținu liturghia sfințirii apei. Obișnuit în
anii trecuți slujba se desfășura în ogradă, ca tot norodul să
poată privi sfințirea, inclusiv boierii mici și slugile de rând.
Acum domnul fiind bolnav, ceruse ca întregul ceremonial să
se facă în lăuntrul bisericii. Dar oricum, chiar în condițiile
astea, afară era o înghesuială de nedescris, oștenii și servitorii
îmbulzindu-se în fața sfântului locaș, încât cu greu principele,
urmat de alaiul marilor dregători, își putu tăia cărare spre a
ajunge în pridvor.
Pentru a împlini datina, în mijlocul naosului era
așezată o masă mare acoperită de covoare, pe care erau
înșirate ligheane mari de argint pline cu apă, între ele fiind
strecurate și niște racle cu moaște ale unor sfinți, pentru a da
mai multă tărie celor ce urmau a se săvârși. Se aprinseră apoi
toate lumânările, atât cele împărțite mai devreme
credincioșilor, cât și cele din sfeșnice, iar voievodul, în ciuda
durerii de picioare, pentru a cinsti momentul, coborî din
strană, stând alăturea cu ea, în vreme ce spătarul, oprit în
dreapta sa, ținea aridicată în locu-i o lumânare uriașă, aurită,
ce ardea trosnind molcum din când în când. Din jilțul
îngemănat cu al principelui, se ridicase și tânăra beizadea,
care, după poruncă, se văzuse nevoită să-și însoțească
părintele. Flăcăul, înveșmântat într-un scump caftan de
brocart verde, stătea cuminte de cealaltă parte, lângă estradă,
cu lumânarea aprinsă în mână.
Când gătirile se socotiră îndestulătoare, fostul patriarh
ecumenic, Dionisie de Constantinopole, se ridică și el din
scaun, și, apropiindu-se de masă, rosti pe îndelete rugăciunea
rânduită asupra apei din vasele aflate înaintea sa. În clipa
când isprăvi, slujba din biserică a fost întreruptă, și toată
adunarea ieși în ogradă pentru a coborî prin grădină pe malul
Dâmboviței, pentru ca măritul chiriarh oaspete să cufunde
sfânta cruce în undele râului, unde oștenii tăiaseră deja copci
389
largi în gheața groasă ce acoperea de zile întregi undele, fiind
un ger năprasnic.
În scurt se alcătui alaiul. În frunte se așezară oștenii,
câte doi alături. Ei purtau stindardele trupurilor lor de oaste,
ce aveau zugrăvite pe ele cruci și sfinți. În urma lor venea un
stol de arhidiaconi și egumeni, orânduiți la fel, ce purtau
prapuri ce se legănau alene în vânt, în unduirea pasului
purtătorilor. În spatele lor pășea domnul, avându-l de-o parte
pe patriarhul oaspete și pe feciorul său, iar de cealaltă pe
mitropolitul țării și pe cel de Târnovo, toți trei înveșmântați
în odăjdii lucitoare.
În copca făcută, și împrospătată în vreme ce ei se
apropiau, sfinția sa patriarhul Dionisie cufundă crucea în apă
de trei ori, iar psalții înșirați pe laturi, cântau de zor, cu voci
ridicate „În Iordan”, acoperindu-i vocea. Imediat ce înalta
căpetenie pravoslavnică se dădu cu un pas înapoi, slobozind
cumva locul, mahalagii adunați pe ambele maluri, se grăbiră
să coboare spre marginea copcii, ca să-și încarce ulcioarele
cu apă sfințită, care să le aducă noroc și sănătate peste an.
Taman când ceremonia era pe cale de a se încheia se
petrecu și un necaz. Din sus de marginea grădinii domnești,
pe gheața Dâmboviței se strânsese mulțime de târgoveți
dornici de a privi cele săvârșite de înaltul ierarh străin. Însă
din pricina greutății prea mari și a frământării celor adunați,
la un timp gheața se sparse, încât grămadă de bărbați și de
femei ajunseră în apă, mai să se înece. Izbucniră pe dată țipete
de sperietură și urlete de disperare, hărmălaie care abătu cu
totul atenția lumii de la prea-cinstitul alai domnesc. Până la
urmă, ajutându-se între ei, mai toți cei atinși de neașteptatul
necaz izbutiră să iasă la liman. Dar aici îi lovi altă năpastă.
Hainele ude le înghețară în câteva clipe, așa că trebuiră să se
repeadă în cele mai apropiate case spre a prinde puțină
căldură, ca să se mântuie de anevoința ce-i lovise. Pe de altă
parte, fără a mai lua seama la oamenii ce mișunau în susul
390
râului, năuciți de cele pățite, o seamă de popi, având
înțelegere încheiată cu părinții habotnici, începură a le boteza
pruncii, pe care-i cufundau goi în apele ghețoase, stârnind
răgetele deznădăjduite ale celor mici.
În uriașa larmă stârnită din ambele părți, mândrul alai
domnesc se realcătui ca la venire și, tăind din nou de-a
curmezișul grădina, se întoarse la Curte. Cum domnul
șchiopăta tot mai rău, abia putând merge, ierarhii aflați alături
se simțiră ispitiți să-i dea brațul. Măritul principe, care era
uriaș pe lângă ei, fiind cu mai mult de un cap mai înalt, îi
refuză zădărât, împingându-i cu grosolănie de-o parte.
Ajunși în fața bisericii, principele, feciorul său, marii
boieri și arhiereii intrară din nou în sfântul locaș pentru a
isprăvi slujba, oștenii și cei de rând rămânând afară în ger.
Sanctitatea sa, patriarhul Dionisie, fără de grabă, pe îndelete,
aghesmui toate cele patru laturi ale naosului, după care stropi
și altarul. În cele din urmă se apropie de domn și-l aghesmui
și pe acesta. Măria sa tresări când îl atinse în obraz șuvoiul de
apă, dar, luându-și seama, își stăpâni zvâcnetul și sărută plin
de spăsenie crucea pe care patriarhul i-o ridică în fața buzelor,
aproape înălțându-se pe vârfuri ca să ajungă. Clipa osebită a
smereniei voievodale fu vestită unei cete de archebuzieri,
care aștepta afară în fața pridvorului. Aceștia își descărcară
pe dată muschetele, spre a înștiința târgul asupra grandiosului
gest de cucernicie al principelui. Din pricina bubuiturilor
asurzitoare, al căror răsunet păru a spori în lăuntrul zidurilor,
văzduhul de sub turle începu a fremăta atât de puternic că s-
ar fi zis că chiar pereții au prins a se cutremura. După ce se
așternu tăcerea fură aghesmuiți pe rând beizadeaua
voievodală și marii boieri ce se orânduiseră cu frunțile plecate
în stranele lăturalnice.
Apoi, cu pas măreț, domnul ieși din biserică, căci,
după ce se odinise puțin în jilț, șchiopătatul îi trecuse în bună
măsură. Oștenii curățaseră locul de dinaintea clădirii de
391
mulțimea ce se înghesuia mai devreme în dezordine pe acolo,
încât deveni vizibilă o mică estradă pe care erau orânduite
cinci jilțuri, unul mai mare și patru mai mici. Pe cel mare luă
loc Măria sa, pe cel din dreapta Gheorghe, tânăra beizadea,
iar pe celelalte patriarhul și cei doi mitropoliți. De-o parte și
de alta a estradei se orândui în grabă tot soborul de preoți și
egumeni ce luase parte la slujbă. La un semn al vel comisului
Șerban Vlădescu, din ograda gospodărească din dos fură
aduși caii de mare preț, acoperiți cu valtrapuri de mătase,
cusute cu fir de aur și bătute cu mărgăritare și felurite alte
nestemate. Șirul de dobitoace era destul de lung, încât din fața
bisericii nu i se putea zări capătul, ce se pierdea printre
grajduri, droşcării și jitniţe.
Prea înaltul chiriarh, sculându-se în picioare, a
binecuvântat și-a aghesmuit unul după altul mândrele
animale care treceau pe rând pe dinainte-i. La urmă, pentru a
stârni hazul privitorilor, se ivi în coada convoiului un rob
țigan, călare pe un măgar. Patriarhul l-a aghesmuit și pe
acesta, cu aceeași seriozitate ca aceea arătată harmăsarilor și
călăreților de mai-nainte.
Acestea fiind săvârșite, toată partea aleasă a adunarii
a intrat iarăși în biserică spre a încheia pe deplin liturghia
acelei sfinte zile, după care toată boierimea a fost poftită la
un nou ospăț, mai mândru, mai vesel și mai îmbelșugat decât
cel de Crăciun, ori acela de după numirea noilor dregători. Și
ca de obicei zaiafetul fu însuflețit de lăutari români și străini,
de saltimbanci și panglicari în stare de a închipui tot soiul de
giumbușlucuri care înșelau vederea prin iscusința și
repeziciunea săvârșirii lor, încât cele înfățișate păreau chiar
adevărate, deși la mijloc nu erau decât niște amarnice
păcăleli. Iar răsunătoarele închinări ce însoțeau pocalele
băute în cinstea domnului erau vestite târgului prin bubuituri
de tun ce cutremurau văzduhul.

392
 Ca de obicei petrecerea se prelungi până la lăsatul
serii, când trebuiră aprinse lumânările și făcliile. Iar în vreme
ce boierii de a doua însemnătate plecau, cei de rang înalt și
capii bisericești au fost poftiți în spătăria mică, unde, spre a
le arăta cinstirea deosebită de care se bucurau, domnul le
împărți caftane de preț blănite cu samur.
Și ziua următoare, sâmbăta de șapte ianuarie, se
dovedi peste măsură de însuflețită. Mai ales pe ulițe era mare
frământare, căci se prăznuia Soborul Sfântului Ioan
Botezătorul, care încheia șiragul sărbătorilor de iarnă,
începute cu o lună în urmă, pe șase decembrie, prin praznicul
închinat Sfântului Nicolae. Colindătorii se zoriră cu toții să
iasă grabnic în stradă, fiind ultimul prilej de a mai putea
împărți urări de fericire și de bine pentru noul an, în nădejdea
de mai ciupi niște plocoane, pomeni și bacșișuri înainte de a
trece vremea îndeletnicirii lor. Bătând ulițele, stârniră o larmă
uriașă cu tobele, fluierele, timpanele, cimpoaiele și surlele, de
răsuna tot târgul, iar oștenii ce li se alăturaseră își mai
slobozeau din când în când și muschetele în cinstea gazdelor
care-i primiseră în ogradă.
Cum principele stabilise ca cununia bisericească a
fetei sale preferate să se petreacă în duminica de 15 ianuarie,
își dădu seama că trebuia să grăbească pregătirile, nemaifiind
decât o săptămână până la fericitul eveniment. Cum beciurile
erau încărcate cu bucate încă de cu toamnă, din vremea
recoltatului, griji nu trebuia să-și facă, deși buna desfășurare
și tot greul zaiafetului cădea în seama sa, căci din partea
cuscrei și a mirelui nu putea avea așteptări prea mari,
agoniseala lor fiind în stare de paragină, pe de-o parte pentru
că lipsiseră de ani de zile din țară, neputând deci s-o
îngrijească, iar pe de alta, din pricină că, în timpul fugii lor,
chiar el le smulsese hartane zdravene din avuție. De altfel,
ținând seamă de lipsurile din casa viitoarei soacre mari, se
gândise încă de la sfârșitul săptămânii trecute că e mai nimerit
393
să grijească chiar de îndestularea ei din beciurile domnești,
ba chiar să-i trimită și ceva bani, ca lucrurile să curgă fără
cusur, pentru a nu-și face de batjocură nu atât ginerele, cât
fata, stricându-i bunul renume. La urma-urmei de vaza
viitorului său ginere nu-l prea durea inima, dar la fiică-sa
ținea mult prea mult, ca să poată îngădui ca lucrurile să
meargă la voia întâmplării. Alexandra pe care el o dezmierda
plin de duioșie cu numele de Smaranda, Zmaranda, Maranda
sau Manda, era lumina ochilor săi. Așa încât trebuia să facă
totul încât evenimentul să se desfășoare fără cusur, spre
mulțumirea sărmanei copile, pe care oricum o oropsise,
jertfind-o țelurilor și ambițiilor sale de mărire, nu tocmai
lăudabile prin egoismul lor.
De altfel timpul rămas la îndemână pentru gătiri
devenise destul de scurt, căci chiar din a treia zi de după
Bobotează trebuiau deja pornite ceremoniile îndătinate,
premergătoare cununiei. Fiind vorba de o fată cu scoborâre
domnească cântările în curtea logodnicilor și primele ospețele
trebuiau să înceapă încă din prima luni de dinainte de
cununie, nu abia de joi, ca în cazul obișnuitelor nunți
boierești, căci așa cerea obiceiul lăsat din moși. Iar cum cei
din neamul mirelui erau cam amărâți, întrucât chiar în vremea
domniei sale sărăciseră, Șerban vodă se vedea silit să
grijească de toate, atât de ospețele de la Curte și de lăutarii
trebuitori aici, cât și de cele ce urmau a se petrece la casa
cuscrei.
În urma gătirilor făcute chiar de el, luni dimineața
principele se trezi în cântatul lăutarilor pe care-i tocmise, ce
isoneau de zor din fluiere, din caval, din viori, cobze, țambal
şi lăute de zăngăneau ferestrele. Apoi, după slujba liturghiei
acelei zile, la care luă el însuși parte, boierii fură poftiți la
primul ospăț al săptămânii în odaia marelui divan, unde erau
mai departe întinse mesele cele lungi, înșirate acolo încă de

394
dinainte de Boboteză, care nu fuseseră strânse, știindu-se că
vor fi în curând din nou de trebuință.
În același timp și doamna, cu inima de piatră, fiind
peste măsură de îndurerată de cele ce era silită să facă,
orândui un zaiafet asemănător în odaia ei cea mare pentru
soațele dregătorilor care-i alcătuiau suita, pe care, de nevoie,
o prezidă dimpreună cu soacra mare, pe care nu avea ochi ca
s-o vadă, ca de altfel nici pe feciorul ei, care însă, din fericire
pentru ea, nu era de față. Iar ca supărarea să-i fie deplină, la
masă apăru și sora răposatului socru mare, văduva biv vel
vistierniclui Hrizea Karydi, tras în țeapă cu ani în urmă de
Șerban vodă, actualul socru mic.
Iar lucrurile se urmară în același chip până sâmbătă.
În răstimpul săptămânii ospețele fură ceva mai scurte, de doar
câteva ceasuri, nu până la ceasul înnoptatului, iar miercurea
și vinerea, fiind zile de post, pe deasupra fură și ceva mai
sărăcăcioase, trebuind să se mărginească doar mâncare de
pește. Abia sâmbătă ospățul bărbaților, spre deosebire de cel
al femeilor, se prelungi, pentru că în timpul mesei, în mijlocul
veseliei de obște, își făcu apariția călțunarul. Acesta era un
priceput vorbitor, bun cunoscător al mesenilor, care putea
spune fiecăruia un compliment potrivit, încât să-l flateze.
Intrarea sa fu primită cu aclamații, cei adunați așteptându-se
să audă o seamă de vorbe care le puteau face plăcere, lucru
care se și întâmplă de altfel. De fiecare dată spusele sale de
duh fură întregite de câte un mesean cu câte un toast închinat
celui în discuție, prilej pentru toți de a mai goli un pocal de
vin în cinstea celui slăvit.
Ospețele fură însuflețite de mulțime de măscărici,
saltimbanci, panglicari și cântăreți, iar închinările aduse
domnului erau vestite târgului prin bubuituri de tun sau rafale
de muschete, care făceau să se cutremure văzduhul asemenea
unor tunete.

395
 În răstimpul acestor zile pregătitoare sosiră la Curte și
împuterniciții principilor vecini, poftiți și ei la nuntă. Craiul
Ardealului era reprezentat prin groful Bethlen Elek, iar
domnul Moldovei, bătrânul Constantin Cantemir, ridicat în
scaun prin sârgul lui Șerban vodă, era închipat de hatmanul
Velicico Costin, fratele logofătului Miron Costin, vestitul
cronicar de dincolo de Milcov. De cum suitele celor doi soli
traseră în București, aceștia vor înfățișa la palat prea-
frumoase daruri menite mirilor.
În toate aceste zile de frământare, jupânesele ce
slujeau doamnei, dar și alte jupânese ce erau rude cu mirii,
dar ai căror soți nu aveau slujbe la Curte, se vor înfățișa
principesei Maria spre a-i aduce plocoane trebuitoare pentru
ținerea ospețelor acestei săptămâni de nuntire. Că asemenea
îndatorire cădea în seama femeilor și nu într-aceea a
bărbaților lor, era lucru firesc, căci ele erau cele ce privegheau
bunul mers al gospodăriei, adică dânsele grijeau de hrana și
de îndestularea celor din casă și păzeau buna desfășurare a
trebilor care se săvârșeau în cuhnii. Astfel, în aceste zile, în
clipa când jupânesele ajungeau cu rădvanul la curte, înaintea
lor mergeau o seamă de slugi însoțitoare, ce cărau trudnic fie
cuști cu păsări, precum găini, curcani, rațe ori gâște, fie vreun
miel sau ied în brațe, ori chiar vreun berbec gras în spinare,
rotit pe după gât și ținut de picioare. Animalele erau toate vii,
încât la ospăț carnea lor să fie proaspătă, tăindu-se numai în
clipa când era de trebuință pentru gătitul bucatelor. Nu
lipseau dintre plocoane nici balercile cu vin sau coșulețele cu
cozonaci și feluriți colaci, și nici cele cu poame culese de cu
toamna.
Aduseră asemenea plocoane chiar breslele
meșteșugărești și negustorești din târg ori din alte orașe, cât
și satele aflate în stăpânirea domnului. Dacă cei din urmă
veniră numai cu bucate trebuitoare bunei desfășurări a

396
ospețelor, cei dintâi, mai înstăriți fiind, înfățișară daruri
prețioase și pentru miri.
Joi, înainte de a se așeza la masă, domnul și boierii
fură poftiți de vel vornicul Ghinea Rustea Văleanu, urmașul
regretatului cuscru Badea Bălăceanu, răposat cu câteva luni
în urmă, în ceardacul cel mare al palatului pentru a privi de
acolo jocul fetelor și al femeilor, prea frumos gătite de
sărbătoare, care încinseseră o horă în mijlocul ogrăzii din fața
palatului, unde se curățase zăpada, în vreme ce niște tarafuri
de lăutari țineau ritmul îndrăcit al jocului. Luau parte mai ales
codane de vârsta miresei, alese dintre fiicele boierilor mari și
mai mici de la Curte. Prea puține dintre însoțitoarele doamnei
se alăturaseră dănțuitoarelor, chipurile pentru că erau mai
vârstnice și de aceea mai greoaie în mișcări, dar de fapt pentru
a face plăcere stăpânei lor, despre care știau că nu vedea cu
ochi buni plănuita nuntă. De altfel nici vreuna dintre cele
două soacre nu se zărea, lucru care cam indispuse pe domn,
părându-i-se un semn rău prevestitor. În fruntea jucătoarelor,
spre a însufleți jocul, țopăia un stolnic bătrân ce sărea
nebunește, învârtindu-și toiagul cu o deosebită îndemnare,
fără a lovi pe cineva.
Urmând datinile țării, vineri, după un ospăț mai scurt
ținut la casa mirelui, se porni de aici un alai spre Curte, cu
darurile logodnicului pentru așa zisa aleasă a inimii sale, alai
ce avea de căpătâi ca vornicel pe vărul soacrei mari, căpitanul
Constantin Filipescu. Acesta, în frunte cu un taraf de lăutari
și însoțit de prietenii tânărului Grigorașcu și de mulțime de
slugi, străbătu târgul făcând anume larmă deosebit de mare
spre a atrage atenția și a scoase lumea curioasă la porți pentru
priveală.
Așezate cu dichis pe niște perine de mătase, se puteau
zări alesele daruri ce urmau a se înfățișa viitoarei mirese. Pe
mijlocul pernei din față se vedea inelul de logodnă de mare
preț, lucrat în filigran din fir de aur, incrustat cu mici
397
diamante, în mijlocul cărora era prins un uriaș rubin șlefuit cu
mult meșteșug, ce arunca în jur sticliri sângerii. Pe
următoarea era așezată o broboadă de cap întregită cu prea-
frumoase broderii, în împletitura cărora se puteau ghici
sclipind numeroase pietre prețioase. Mai încolo atrăgea
atenția un brâu de catifea ce se încheia cu o uriașă pafta de
aur bătută cu briliante și o pereche de pantofi din atlas alb ce
se închideau cu catarame aurite, împodobiți pe laturi cu
broderii înflorate, în țesătura cărora se împleteau perle
lucitoare. Toate darurile erau astfel așezate încât să fie cât mai
vizibile de la depărtare, ca să stârnească minunarea
mahalagiilor prin bogăția și strălucirea lor.
Deși în odăile doamnei nu puteau intra bărbați străini,
fiind zăvorâte pentru aceștia, asemeni haremurilor din
seraiurile osmanlâilor, acum, când căpitanul Filipescu ajunse
la scara lăturalnică sau mică a palatului, i se îngădui, atât lui
cât și însoțitorilor, să intre, spre a înfățișa strălucitele
plocoane pe care le purta cu atâta fală.
În marea odaie de oaspeți a principesei, trimisul
mirelui găsi mireasa așezată pe niște perine stivuite pe o sofa
lipită de zidul din fund al încăperii, având de-o parte și de alta
câte șase fetițe mici de tot, îmbrăcate în rochițe albe,
vaporoase și cu niște cununițe înflorate pe cap, închipuind
niște îngerași. Doamnele de onoare, stând în picioare, erau
înșirate de-a lungul pereților după rangul soților, iar
principesa, din mijlocul lor, priveghea încruntată întreaga
scenă, cufundată într-un jilț ce închipuia un soi de tron. După
ce căpitanul, în căderea sa de vornicel de nuntă, rosti o
frumoasă cuvântare, plină de urări de bine, toate darurile fură
așezate pe masa din mijlocul odăii, iar oaspeții se retraseră
cuviincios.
Înaintea ospățului de sâmbătă, domnul și tot soborul
boierilor fură din nou poftiți în ceardacul palatului spre a privi
jocul fetelor care horeau în ogradă. De astă dată, imediat după
398
bătrânul stolnic ce se agita din răsputeri în capătul șirului de
femei, dându-și sufletul de prea multă râvnă, Șerban vodă
putu recunoaște soacra mare, care, deși departe de a mai fi
tânără, se îndârjea totuși ca să însuflețească și dânsa jocul.
Principesa, înconjurată de câteva doamne de onoare, stătea
îmbufnată mai într-o parte, cam în dreptul scării mari a
palatului și privea acrită la dănțuitori. Voievodul încă nu se
putea declarat mulțumit de situație, porunca dată zilele
trecute celor două femei neîmplinindu-se pe deplin.
După-amiaza târziu, când se puse anume capăt
ospățului la casa Bălenilor, urmând tradiția, însuși mirele,
gătit cu căciulă mândră cu panaș, însoțit de prietenii ce
bătuseră și cu o zi în urmă drumul palatului, și precedat de un
taraf de lăutari care prin larma dezlănțuită trebuiau să atragă
atenția lumii, hotărî să se înfățișeze înaintea socrului mic cu
cuvenitele daruri.
Cum la Curte ospățul nu se isprăvise, tânărul postelnic
fu silit să se înfățișeze întregii adunări cu covorul și cu cele
două piei de lup ce trebuiau dăruite tatălui miresei în temeiul
obiceiului. În bubuit de tun și trosnet de muschete sărută
mâna socrului mic, mulțumind pentru cinstea ce i se făcea, și
sorbi câteva înghițituri de vin din potirul din care băuseră mai
înainte și domnul și nașul, ca semn al intrării în intimitatea
familiei miresei.
Naș fusese ales de principe fostul patriarh ecumenic
Dionisie, ce se găsea din nou în țară. Ritualul fiind sfârșit prin
golirea pocalului, tânărul se putu retrage spre a se întoarce
acasă ca să încheie cu prietenii însoțitori zaiafetul întrerupt de
această vizită obligatorie. Pe drumul spre casă, tânărul
postelnicel, băgă de seamă că socrul mic avusese grijă să
gătească încă din răstimpul zilei ulițele până în pragul porții
sale cu ramuri de brad, cum cerea obiceiul. La fel trebuia
împodobită și calea spre biserică, care era însă scurtă, locașul
ales fiind acela din Curtea domnească. Deci festivitățile erau
399
temeinic pregătite, fără să se fi uitat vreun detaliu, în
condițiile în care el nu făcuse nici cel mai mic efort.
Duminica, față de cele două zile de dinainte, fu și mai
încărcată de îndatoriri pentru toți, dar mai ales pentru
principe.
Sărbătoarea începu după datină la casa sa mirelui. În
acest scop fuseseră tocmite din ajun o seamă de fete din popor
îngrijit gătite, care, în cântec de lăute și cobze, aveau
îndatorirea de a deschide praznicul încingând o horă, dar
trebuiau s-o facă cu deosebită smerenie, cu ochii în jos, pentru
a evidenția inocența, gingășia și puritatea miresei.
În vremea asta, soacra mare, nebăgată în seamă de
nuntași ce se adunaseră în ogradă, urcă într-un rădvan tras de
șase cai și porni în grabă spre casa miresei, adică spre palat,
urmând a aștepta acolo venirea feciorului și a boierului ce
juca rolul soțul ei pierit, pentru ca, ieșindu-le în întâmpinare,
să-și poată împlini îndatoririle ce-i cădeau în seamă în această
zi atât de însemnată pentru progenitura ei.
În timp ce ea ieșea pe poartă, în curte intră o roată de
seimeni călări ce făceau parte din garda palatului, îmbrăcați
în mândre tunici roșii înfiretate, care erau meniți să dea
strălucire alaiului nuntașilor mirelui. Din mijlocul său nu
trebuia să lipsească însă socrul mare. Dacă acesta locuia în
altă parte, primul drum trebuia făcut la casa lui, spre a fi luat
cu toată fala, abia după aceea putându-se porni spre sălașul
miresei. Dar cum tatăl lui Grigorașcu răposase de mai bine de
șapte ani în Moldova, urma ca locul să-i fie ținut de un boier
oarecare, de preferință o rudă. Ruga fu adresată tot
răbdătorului căpitan Constantin Filipescu care, fără a crâcni,
primi să împlinească și această ingrată îndatorire. După vreun
ceas, lumea care trebuia să ia parte la nuntă fiind adunată, se
putu purcede la alcătuirea alaiului.
În frunte se orândui ceata de seimeni, care avea
datoria de a deschide calea celor poftiți la petrecere. La câțiva
400
pași în urma ei călărea mirele, avându-l de-o parte, cu rostul
părintelui răposat, pe căpitanul Constantin Filipescu, de
cealaltă pe un unchi ce se învoise a intra în acest joc.
Grigorașcu Băleanu era în acea clipă un bărbat trecut de
treizeci de ani, arătând destul de arătos. Era înveșmântat într-
o strălucită dulamă de brocart, având trasă pe cap o căciulă
de preț, împodobită pe o latură cu un surguci din pene de
cocor, strânse într-un inel de aur bătut cu un diamant mare. Îl
urmau neamurile și prietenii de parte bărbătească, tot călări,
iar în coadă venea un taraf de lăutari, care lărmuiau din
răsputeri cu uneltele lor, preocupați nu de dorința de a scoate
sunete diafane ori melodioase, cât de aceea de a stârni lumea.
Astfel orânduit, convoiul se puse în mișcare, pornind tacticos
spre palat, în pasul domol al trăpașilor.
Ajunși la Curte, noii veniți traseră la scara mică
dinspre odăile doamnei, ale așa-zisului „harem”, în jurul
căreia făcură cerc. Oștenii se dădură de-o parte, lăsând
nuntașii să treacă înainte lor. Din rândul acestora se aleseră în
grabă rudele cele mai apropiate ale mirelui, care descălecară.
In vremea asta, din rădvanul ce stătea de mai multă vreme
mai încolo, în așteptare, coborâră soacra mare și cumnata ei,
mama cronicarului Radu Popecu, care se așezară în fruntea
stolului care urma a intra în palat spre a lua mireasa din
mijlocul alor ei, ca s-o ducă la altar. Mirele rămase afară
călare, împresurat de seimeni.
Foarte tânăra mireasă, prevenită de sosirea oaspeților
pețitori, îi aștepta, având pletele și fața acoperite cu un voal
străveziu de borangic, împodobit cu gingașe broderii florale,
ce îngăduiau să i se ghicească numai în parte chipul.
Soacra mare, urmată de tot cioporul ei de însoțitori,
intră în odaia mare de oaspeți a principesei și înfățișă
domnului și soaței sale, în cuvinte răsunătoare, cererea de a i
se da prea-frumoasa fată, ce închipuie podoaba casei, pentru
vrednicul ei fiu care așteaptă afară. Primind încuviințarea, luă
401
mireasa de mână spre a o duce feciorului, căruia urma a i-o
încredința, să grijească el de acum înainte de dânsa, în locul
tatălui. Cuscrul și cuscra își urmară fiica, în vreme ce
mulțimea ce umplea încăperea se despică pentru a-i lăsa să
treacă.
Când se iviră în capul scării, mirele descalecă, clipă în
care o slugă anume pregătită, ca urare de îmbelșugare în
viitoarea viață casnică, varsă o cofă cu apă dinaintea lui. Cum
era un frig de crăpau pietrele, apa scursă pe pământ îngheță
aproape imediat, încât locul deveni peste măsură de lunecos,
încât, vrând să ajungă lângă tânăra sa mireasă, postelnicului
îi fugiră picioarele și, descumpănindu-se, mai să se prăvale
peste sărmana fată, care abia dacă îi ajungea până la umăr. Ea
se feri speriată în lături ca să n-o lovească în cădere, dar
bărbatul, în ultima clipă, izbuti să-și regăsească cumpătul,
fără să ajungă pe brânci.
Mirii, ținându-se de mână, urmați de escorta care o
adusese pe mireasă, se întoarseră de astă dată amândoi în
palat, în odăile doamnei. Aici îi aștepta nașul, adică patriarhul
ecumenic, care le făcu semn să îngenuncheze pe covorul
întins înaintea sa, spre a le închina o rugăciune de fericire
pentru viața comună care-i aștepta și ca să le dea
binecuvântarea. Drept răsplată pentru sârgul său chiriarhul
primi din partea domnului o năframă de mare preț, pe care o
trecu unei slugi, pentru a avea mâinile libere și a putea urma
însurățeii. Cum se socotea că din această clipă mireasa se
desparte pentru totdeauna de părinți, ea se îmbrățișă cu
aceștia, vărsând lacrimi amare. Copilăria ei luase sfârșit, fiind
sortită să intre în lumea celor împliniți ca vârstă, lând
asprimile vieții în piept.
Când îmbrățișările se isprăviră, iar fata se liniști cât de
cât, se alătură viitorului soț. Cei din odaie se orânduiră fără
grăbire după miri și-o porniră din nou spre ieșirea din palat.
Cum biserica era destul de aproape, la nici măcar o sută de
402
pași, convoiul traversă destul de repede acest colț al ogrăzii,
trecând printre cele două șiruri de seimeni călări, care legănau
deasupra capetelor nuntașilor ramuri de brad și se afundă în
sfântul locaș.
Singur domnul rămase în ușa palatului, în capul
scărilor, privind în urma acelora care coborau. Lui, ca socru
mic, nu-i era îngăduit de datina vremii să ia parte la slujba
orânduită.
Ceremoniile bisericești vor fi cele obișnuite prilejului,
începând cu punerea pirostriilor pe capul mirilor, continuând
cu sorbitul unei înghițituri din paharul de obște, ori cu dansul
lui Isaia în jurul mesei, fiecare dintre ele cu înțelesurile sale
subtile, totul întregit, în licărit de lumânări, cu rugăciunile și
cântările menite împrejurărilor. Cel care slujea era chiar
sanctitatea sa, prea-cucernicul patriarh ecumenic de
Constantinopole, Dionisie, ce fusese ales și naș al fericitei
perechi, priveghind nu numai unirea celor doi tineri, ci grijind
și de împăcarea și stingerea străvechii și înverșunatei
dușmănii dintre cele două neamuri puternice, cel al
Cantacuzinilor și cel al Bălenilor. Alături, înaltul prelat îl
avea pe mitropolitul Teodosie, vechi și servil slujbaș al celor
dintâi, și pe cei doi vlădici ai țării, cel al Râmnicului și cel al
Buzăului. În încheierea serviciului religios se aruncară bani
prin biserică, ca urare de bunăstare și îndestulare dorită noilor
însurăței, pe care însă oaspeții, nefiind tocmai săraci, nu se
grăbiră să-i adune, temei pentru babe de a cleveti că acest
lucru va fi de rău augur pentru cei abia căsătoriți. Cu
isprăvirea acestei datini, mai mult mirenești decât bisericești,
se termină cununia, iar nuntașii, în frunte cu mirii ieșiră din
sfântul locaș.
În mod obișnuit, după slujba cununiei nuntașii se
îndreaptă, în frunte cu însurățeii, spre casa celui proaspăt
căsătorit, căci aici este pregătită desfășurarea ospățului care
trebuie să încununeze fericitul eveniment. Tot într-acolo
403
merg și femeile, căci de acum încolo aceasta va fi casa noii
soții, chiar dacă zaiafetul lor trebuie să se petreacă în alte odăi
decât cele menite bărbaților. De astă dată însă, nunta fiind
pregătită de la cap la coadă de socrul mic, adică de măritul
domn, tocmai pentru a fi cât mai strălucită, ospățul fu
orânduit să se țină în palat, deci am zice în casa miresei, încât
obiceiul îndătinat apărea cumva întors pe dos.
Oricum, ținând seamă de împrejurare, oaspeții
bărbați, în frunte cu solii străini, cu nașul, cu mirele și cu
socrul mic, care așteptase afară la ușa bisericii încheierea
slujbei, ocoliră palatul pe latura sa dinspre miază-zi spre a
ajunge la scara mare, calea cea mai la îndemână pentru a intra
în sala divanului, unde erau întinse ca de obicei mesele cele
lungi.
În vremea asta femeile, care le aveau de cap pe cele
două soacre și mireasa, urmară drumul mai scurt al așa-
zisului harem. Ele se îndreptară spre scara cea mica, aflată pe
latura de răsărit a palatului, chiar față în față cu ieșirea
sfântului locaș.
Dacă intrarea lor nu fu băgată în seamă, sosirea
bărbaților înaintea scării mari, și mai ales clipa când
strălucitul principe puse piciorul pe prima treaptă, fură
anunțate târgului prin trâmbițatul surlelor, bătutul tobelor și
zăngănitul chimvalelor, ce se putură auzi până departe și nu
numai de pe ulițele din jur.
La acest semn slugile se grăbiră să întindă pe mese
primul rând de farfurii, iar lăutarii, aflați în acea clipă în
ogradă, schimbară repede felul cântărilor, dezlănțuindu-se în
avântate isoniri de petrecere. Ajunși în întinsa tindă a
palatului domnesc, boierii, pentru a nu fi stânjeniți de
țepeneala lor la masă, își scoaseră caftanele groase și le
încredințară slugilor care-i așteptau și care, spre a le păzi până
la sfârșitul bairamului, se retraseră cu ele în spătăria mare,
goală la acel ceas.
404
 În vreme ce oaspeții ceilalți intrau în odaia divanului,
domnul, nașul, adică măritul patriarh ecumenic, solii țărilor
vecine, mitropolitul, vlădicii și boierii de întâiul rang fură
poftiți în spătăria mică, unde li se serviră păhărele cu lichior
și chisele cu dulceață, pentru a le arăta o cinstire mai
deosebită. Apoi, când se socoti că petrecăreții de rând își
găsiseră locul pe undeva pe lungile bănci geluite și se potolise
mișuneala lor, porniră și ei tacticos spre odaia divanului,
având puse de-o parte jilțurile din capul mesei, de-o parte și
de alta a Măriei sale. Ei aveau rânduită cu deosebită luare
aminte așezarea, pentru a nu scădea cuiva dintre dânșii
cinstea ce i se cuvenea, sau, în cazul celor doi soli, a
stăpânilor pe care-i reprezentau. De altfel Șerban vodă se
arăta peste măsură de preocupat să dovedească trimisului
ardelean că poartă craiului Mihály Apafi o prețuire cu totul
aparte.
Abia după ce patriarhul ecumenic Dionisie, sculat în
picioare, în cântec de psalți, binecuvântă masa și mesenii și
rosti o rugăciune de mulțumire către Domnul din Tării pentru
bucatele ce li se ofereau cu atâta dărnicie, banchetul putu
începe. Măreața clipă din strălucita viață a Curții fu vestită
târgului cu bubuit de tunuri și pocnet de muschete, încât
prostimea de rând să priceapă însemnătatea deosebită a celor
care se petreceau la palat, întru împlinirea măruntei ei fericiri.
Apoi până târziu în noapte se serviră pe rând vreo
șaizeci sau șaptezeci de feluri de mâncare, stropite generos cu
vinuri din cele mai alese. Trecerea de la un soi de bucate la
un altul era anunțată cu trâmbițat răsunător de surle, stârnind
oaspeților aclamații de încântare. Spre desfătarea acestora, fie
din ogradă, fie din tinda palatului răsunau tarafurile de lăutari
și cântăreți de toate neamurile. Mai numeroși erau românii și
țiganii, dar nu lipseau nici nemții aduși din străinătățuri, și
nici otomanii veniți anume de la Stambul. Pentru înveselirea
petrecăreților se iveau chiar în odaie printre mese tot soiul de
405
măscărici, de saltimbanci, pehlivani ori panglicari. Iar dacă
cei dintâi istoriseau tot felul de snoave care să stârnească
râsul, ceilalți săvârșeau cu o neobișnuită îndemnare
giumbușlucuri de înșelare a vederii, de puteai crede că
minunile petrecute înaintea ochilor erau chiar adevărate.
Undeva, în coada dinspre ușă a lungilor mese, între
boiernașii fără de nici un rang, îngăduit la ospăț doar în
temeiul faptului că era rudă apropiată a mirelui, se găsea și un
văr al acestuia, feciorul cel mare al vistiernicului Hrizea
Karydis din Popești, pe nume Radu, zis mai apoi Popescu,
vestitul cronicar de mai târziu, care, peste decenii, într-una
din scrierile sale, va zugrăvi de altfel evenimentul pe care-l
cunoștea prea bine, întrucât luase parte la el.
Dacă la ospățul bărbaților nu se simți vreo dihonie
între nuntași, nu același lucru se petrecu la masa primei
doamne a țării. Aici se simțea o oarecare încordare a
cugetelor, căci soacra mare, care stătea chiar lângă soacra
mică, adică lângă principesa Maria, arăta destul de cătrănită,
mânioasă foc că, deși numai cu două săptămâni în urmă se
făcuse redistribuirea dregătoriilor Curții, pentru feciorul ei
iubit, nu se găsise nici o slujbă mai de soi, fiind cu totul lăsat
pe dinafară, urmând a purta și mai departe titlul simbolic de
postelnic, de fapt postelnicel, ce se acorda din oficiu tuturor
feciorilor celor de neam. Ori ea se așteptase ca, asemenea
celor doi gineri de mai înainte, să fie prins și el într-o
dregătorie, eventual chiar mai de soi decât a acestora, având
în vedere că, învoindu-se cu împăcarea neamurilor, dânsa
făcuse un sacrificiu mai mare decât părinții celor dintâi. Iar în
lumina celor petrecute, socotea că jertfa cu care se învoise se
dovedea zadarnică și poate ar fi fost mai bine să nu primească
această împreunare ce nu aduce băiatului vreun folos. Nu
zicea nimic e drept, dar, zădărâtă, pufnea din când în când pe
nas, de parcă ar fi fost nemulțumită de bucatele puse înainte-
i. Adevărul era că acestea erau excelente, având un singur
406
cusur și anume acela că erau servite cam reci, lucru de înțeles,
căci cuhnia100, se afla tocmai în fundul ogrăzii gospodărești
din spatele palatului. Prin urmare, din pricina drumului lung
și a gerului era firesc ca mâncarea să ajungă pe masă aproape
înghețată.
Dezamăgirii i se adăugau și niște amintiri amare, care
îi sporeau înciudarea. Oftând, femeia își zicea că la drept
vorbind rămăsese văduvă în urmă cu vreo șapte-opt ani de pe
urma uneltirilor socrului mic. Pe atunci umblase zvonul că
bărbatul ei fusese otrăvit din porunca lui vodă, în vreme ce
acesta se întorcea în țară din ținuturile căzăcești. Iar ea îl
trădase pe răposat, primind împăcarea cu ucigașul.
Alături ședea cumnata, care sârguia să pară împăcată
cu nunta, dar și ea era căznită de niște simțăminte
răscolitoare. Nu putea uita că în urmă cu vreo șapte ani
rămăsese văduvă tot din pricina cruzimii voievodului cu care
acum ajungea rudă prin alianță. Iar dacă în privința fratelui ei,
tatăl mirelui, omorul nu era dovedit, rămânând loc de îndoieli,
în ce-l privea pe soț, împrejurările erau limpezi. El fusese tras
în țeapă în fața porții roșii a Curților domnești în ochii a sute
de privitori, după ce gâzii îl căzniseră atât de îngrozitor încât
i se spărsese și un ochi, ce-i cursese pe obraz. Iar dânsa, de
mână cu odraslele care încercau s-o îmbărbăteze, trebuise să
îi privească tortura până la capăt. Puțin lipsise ca ea însăși și
copiii să nu-l urmeze pe răposat. Ca să scape de prigoană, se
văzuse nevoită să fugă din țară, stând ascunsă ani de zile în
străinătate, vreme în care îi fu prădată avuția, ajungând de tot
săracă. Iar cel dezlănțuise năprasnica urgie împotriva casei ei
era taman acela la petrecerea căruia venise acum ca să se
veselească, să râdă și să cânte alături de el… Era ciudat în ce
stări de necrezut te poate aduce viața. Cu trei luni în urmă nu

100
Bucătăria.
407
și-ar fi putu închipui că va sta pașnic la aceiași masă cu soția
aceluia care o lăsase văduvă…
De altfel nici soacra mică, principesa Maria, nu arăta
un chip mai senin, ori mai fericit. Și ea se uita acrită și
posomorâtă în blidele de argint de dinainte-i, nemulțumită că
trebuise să-și jertfească fiica preferată de dragul ambițiilor
deșănțate și a temerilor neîntemeiate ale bărbatului ei. Pentru
prea-iubita-i fată visase un cu totul alt soț, care să nu-i
amintească de suferințele care îi amărâseră tinerețea și îi
loviseră nespus de aprig părintele, ajuns la ocnă din porunca
răposatului cuscru și a neamurilor acestuia, lucru care îi
scurtase zilele.
Cele două soacre stăteau alături încruntate și
îmbufnate, cufundate în gânduri amarnice, și înghițeau cu
noduri bucatele ce li se păreau lipsite de gust, fără să aibă
poftă de conversație sau de râs, în ciuda glumelor pline de haz
istorisite de măscăricii și saltimbancii îngăduiți în marea
odaie, care ar fi trebuit să stârnească veselia chiar și numai
prin veșmintele caraghioase în care erau îmbrăcați.
Mireasa, o fetiță de vreo 13-14 ani, obișnuită să nu
iasă din vorba părinților, arăta cam speriată și nedumerită de
cele la care era sortită să ia parte fără să i se fi cerut măcar
consimțământul, încât pe undeva inspira chiar un dram de
milă, căci pare-se că încă nu conștientiza sacrificiul căruia îi
cădea victimă, din nevoia de a crea o punte de împăcare între
cele două neamuri potrivnice. Maică-sa, cu inima sfâșiată, o
vedea asemenea unui miel pus pe butuc spre a fi tăiat.
De altfel petrecerea femeilor se încheie chiar înainte
de a se lăsă pe deplin înserarea, căci odaia fiind cam
întunecată, principesa avu la îndemână pretextul de a porunci
să fie aduse mai devreme sfeșnicele cu lumânări aprinse, spre
a fi așezate pe mese, semn de plecare pentru cei adunați.
Jupânesele se sculară și își luară ziua bună de la doamnă,
coborând la rădvane spre a se întoarce acasă. Petrecerea
408
bărbaților se lungi însă până după ceasurile unu din noapte.
Numai fruntașii bisericii plecară ceva mai devreme.
Luni, după prima noapte petrecută de mireasă în casa
și în patul soțului ei, era obiceiul ca mirele, însoțit de alaiul
prietenilor și al neamurilor, să se înfățișeze înaintea nașilor,
care aveau datoria de cinsti toți oaspeții cu lichior, cozonac și
dulceață. Apoi, după ce asculta povețele de viață ale gazdelor,
toată lumea se întorcea la casa proaspătului soț, spre a lua
parte, dimpreună cu socrii de ambele părți, la un ospăț
chipurile mai intim, în răstimpul căruia socrul mic trebuia să
înfățișeze toată zestrea dăruită fiicei sale, căci de cu seară
fusese înfățișată numai partea cea mai arătoasă și mai
prețioasă a ei.
Întrucât de astă dată mireasa nu apucase să-și urmeze
soțul, găsindu-se încă în odaia de la palat în care copilărise,
iar nașul locuia într-o chilie nu prea încăpătoare de la
Mânăstirea Radu vodă, de din jos de târg, iar soață nu avea,
trebui adusă încă o schimbare datinilor păstrate din moși, spre
a le potrivi împrejurărilor.
Drept care mirele și nuntașii, deși puși pe petrecere iar
nu pe spăsenie, luară calea mânăstirii, fiind primiți în trapeză
de către slăvitul naș, care era înveșmântat în odăjdiile
meșteșugului său. Mai mulți monahi, cu tipsiile încărcate,
sârguiau de zor să împartă celor intrați delicatesele de
cuviință, care nu erau tocmai bucate și băuturi călugărești,
pricină din care le făceau și lor cu ochiul, ducându-i în ispită.
În vreme ce oaspeții ciuguleau din cele oferite, sanctitatea sa,
își potopi proaspătul fin, cât și pe cei ce mai aveau vreme și
răbdare ca să-l asculte, cu mulțime de povețe în legătură cu
chipul cum trebuie orânduită viața de familie. Ciudată și nu
lipsită de haz era împrejurarea că înțeleptele și cărturăreștile
sfaturi și dăscăleli veneau din partea unui celibatar convins,
care nu încercase vreodată să țină în preajmă o femeie și-o
spujină de copii! Când luă sfârșit corvoada smeritei îndatoriri
409
de a asculta plini de cuviincioasă cumințenie învățăturile de
viață ale slăvitului ierarh, tinerii prieteni ai mirelui, răsuflând
ușurați că scăpaseră de cazna rigorilor mânăstirești și a
nenumăratelor sfaturi de bine, se putură înturna la casa
acestuia ca să se despăgubească pentru canonul îndurat mai
devreme. Și așa, în odăile mari din față ale conacului, se
veseliră până târziu în noapte, larma lor tulburând întreaga
mahala înconjurătoare.
În vremea asta sărmana Marica Băleanu, fata
medelnicerului Ivașco Ceparul, mama postelnicul
Grigorașco, se retrăsese într-o odăiță din dosul casei, unde nu
putu ațipi, de supărată ce era. Ca femeie, de bună seamă că
nu putea lua parte la un chef al bărbaților. De altfel aceștia
nici nu erau de-o vârstă apropiată, ci pe potriva feciorului, așa
că, babă fiind, oricum nu avea ce căuta între dânșii. Zăcea
deci lehămetisită în așternuturi și bombănea de una singură
pe marginea neîmplinirilor de care feciorul ei avea parte, în
urma greșelii de împăcare cu care dânsa se grăbise să se
învoiască.
Evident că, lipsind socrul mic și mireasa, celelalte
verigi ale datinii, legate de înfățișarea lucrurilor de zestre, se
lăsară baltă.
Joi era obiceiul ca cei doi însurăței, după scurtul
răstimp petrecut împreună, să se înfățișeze înaintea socrilor
mici, și, în vreme ce ospătau dimpreună cu aceștia, să le
împărtășească satisfacțiile începutului lor de căsnicie. Dar
cum după atâtea zile mireasa tot nu-și urmase soțul în noul
cămin, găsindu-se tot în odaia de la palat în care copilărise,
trebui făcută o nouă schimbare străvechilor orânduieli. Drept
care, pentru a se potrivi împrejurărilor, mirele, călare, se duse
singur la Curte, fără consoartă, pe care nu avea de unde o lua,
însoțit fiind doar de niște prieteni și de un taraf de lăutari.
Maică-sa ar fi putu să se alăture alaiului, venind cu rădvanul,
dar, fiind mult prea supărată, pretextă că datina îi are în
410
vedere doar pe socrii mici, iar ea nu vrea să-i aducă vreo
știrbire.
Postelnicul descălecă la scara mică dinspre harem,
fiind primit în odaia mare de oaspeți a doamnei. El intră
singur, însoțitorii risipindu-se. Fiind așteptat, mesele erau
întinse. De altfel, de cum i se vesti sosirea, apărură imediat
atât domnul, cât și soața sa. Lângă pereți stăteau în picioare
în așteptare și o seamă dintre jupânesele de onoare ale
principesei. Fu chemată și mireasa, iar cei doi însurăței fură
așezați în capul mesei, la loc de cinste, bucatele fiindu-le
servite de astă dată, ca aceia cărora le era menită petrecerea,
chiar de principe și de principesă.
Prea tânăra mireasă nu mai avea fața acoperită de
voaluri ca până atunci, ci pentru întâia oară purta pe cap un
prețios testemel de mătase, ce închipuia semnul femeii
măritate, pe care însă, fiind mai degrabă un grosolan însemn
țărănesc, nu unul fin, princiar, deși era croit dintr-o țesătura
scumpă, îl va părăsi în curând în favoarea unor ișlice de
catifea cu marginea tivită cu fâșii înguste de blănuri scumpe,
care erau mult mai drăguțe și îi stăteau mult mai bine,
evidențiindu-i tinerețea și frumusețea.
În răstimpul mesei tinerii și socri sfătuiră asupra
viitoarei vieți conjugale, asupra datoriei de a zămisli cât mai
mulți copii și de a-și fi credincioși unii altora. (Comic era că
sfaturile despre fidelitatea soților le dădea tocmai domnul,
care călcase de foarte multe ori alături cu căsnicia, celebre
fiind aventurile avute cu soția lui Duca, aventuri știute și
comentate cu savuroase detalii de toată lumea, chiar la câteva
decenii după moartea sa! Spre pildă, de ele va pomeni cu
destule amănunte, între alții, și un secretar al lui
Brâncoveanu, un anume Anton Maria Del Chiaro, venit în
țară abia prin 1710, deci după douăzeci și unu de ani după
dispariția lui Șerban vodă!

411
 După terminarea mesei se hotărî în sfârșit ca tânăra
mireasă să-și urmeze soțul la casa acestuia. Cu acest prilej
tatăl îi dărui fetei o splendidă butcă adusă de la Viena, trasă
de șase cai, care să-i rămână pentru folosul de toate zilele, iar
mirelui îi dădu un prea frumos și prea scump harmăsar arab,
cu tot tacâmul de preț, valtrapul și hamurile fiind bătute cu
ținte de argint aurit, pe care ginerele fu poftit să-l încerce
chiar atunci, pe drumul de întoarcere spre casă.
În câteva clipe, celor doi tineri li se alcătui mândru
alai de plecare. În frunte fu orânduit un pâlc de seimeni călări,
în urma cărora venea butca domniței Alexandra, trasă de șase
bidivii strașnici, alături de care, lângă portiera din dreapta
călărea soțul, pe trăpașul de dar. În urma însurățeilor fu
rânduită o ceată de lăutari, care să facă zarvă cât mai
strașnică, ca să scoată lumea din case pentru a admira pe cei
care treceau și mai ales bogata zestre dăruită miresei, încât să
le stârnească pizma. În încheierea convoiului se adăugă un șir
lung de căruțe, încărcate vârf cu nenumăratele daruri făcute
fetei. Lucrurile erau astfel așezate, încât să poată fi cât mai
bine văzute de oamenii întâlniți în cale, spre a stârni
minunarea acestora. În primele care se putea zări mulțime de
argintărie și sticlărie, servicii de masă și felurite odoare. În
următoarele erau rânduite vase de aramă de toate mărimile și
soiurile, menite cuhniei. Mai încolo erau stivuite nenumărate
veșminte, țesătura lucioasă a cărora, jucând culori, era întărită
cu fir de aur sau de argint. Nu lipseau nici harabalele pe care
erau clădite stive de saltele, de plăpumi, de pături și
așternuturi de pat, iar în cele din urmă erau puse la vedere
putinele pline cu felurite bucate, butelci cu vin și țuică.
Convoiul, fără a se grăbi, străbătu întregul târg în pasul domol
al dobitoacelor, însoțit de răpăit asurzitor de tobe și de cântec
înfocat de lăutari.
Cu aceasta ultime zile de sărbătoare se încheie și
lungul răstimp al praznicelor de iarnă, viața reînturnându-se
412
pe făgașul curgerii obișnuite, al banalelor griji gospodărești
și al alișverișurilor, care asigurau supraviețuirea de zi cu zi.
De altfel, imediat după încheierea nunții, în temeiul
înțelegerii, bine răsplătit, protomedicul princiar al lui Apafi,
Andrei Pécsi, se pregăti de plecare. Abia aștepta ca să scape
din acest cuib de viespi, care nu-i includea numai pe cei doi
Cantacuzini uneltitori, stolnicul Constantin și fratele său,
spătarul Mihai, ci și pe mulți alții, între care se număra și
iezuitul Antide Dunod, pe care medicul îl cunoștea încă din
anii trecuți, când franțuzul se căznea să-l prindă într-o
capcană viclean țesută, ca o întinsă pânză de păianjen, pe
craiul Apafi, nedându-se de-o parte de la nici o josnicie. Își
merita din plin renumele de iezuit, excelând prin darul
prefăcătoriei.
Ungurul, deși se grăbea, își făcu totuși vreme ca să dea
vracilor domnești prețioase sfaturi privind prișnițele,
ceaiurile și alte fierturi pe care trebuiau să le dea principelui
pentru a-i alina durerile și a-l ajuta să se însănătoșească.
De altfel după câteva săptămâni sosi la București și
medicul trimis din Veneția de tiparnicul cu care vorbise
domnul cu mai bine de vreo două luni în urmă. Cel venit era
un bărbat trecut bine de treizeci de ani, școlit la Padova, și
care era plin de sine și de știința sa nemăsurată. Se numea
Matias Jurio Belarmino. Își începu activitatea la Curte
decretând ca depășite și învechite leacurile ardeleanului
Pécsi, pe care acesta le recomandase vracilor, dânsul optând
pentru niște soluții mai înnoitoare și mai eficiente. Nu avea
de gând să se încurce cu prejudecățile unui moșneag depășit
de vreme.

12

Prin urmare lunile decembrie și ianuarie pot fi socotite

cu îndreptățire clipe de oarecare destindere și petrecere, de
413
fericire și veselie, praznicele ținându-se lanț, deși o anume
tulburare a cugetelor nu a lipsit nici atunci, dovadă stând
simțămintele de înciudare și amărăciune resimțite de destul
de mulți cu prilejul strălucitului măritiș al fiicei
prealuminatului principe. După aceste vremi de încântare și
desfătare, dacă lăsăm de-o parte răstimpul nunții, cum am mai
zis, care nu mulțumi pe toți, odată cu zilele lui februarie vor
reîncepe săptămânile de încordare și îngrijare, de supărare și
nemulțumire, deci se reînnoadă șiragul tensiunilor și
emoțiilor, odată cu potopul de evenimente din cele mai
felurite, ce se va dezlănțui dincolo de hotarele Țării
Românești, poate chiar mai spornic decât la sfârșitul anului
abia trecut. Unele din cele care se petrec nu au vreo înrâurire
nemijlocită asupra soții voievodului și a Curții sale, dar și ele,
privite cu luare aminte, puteau închipui avertismente din cele
mai rău prevestitoare, dând de gândit. Altele însă, dacă ar fi
fost trecute cu vederea, puteau pricinui amarnice anevoințe,
iar preîntâmpinarea necazurilor și nenorocirilor pe care le-ar
fi iscat, vor sili fie la adoptarea unor măsuri imediate, fie la
remodelarea altora mai vechi.
Prima dintre veștile noului an ce putea stârni oarece
tulburare veni dinspre ungurime. Dieta, sau altfel zis,
adunarea stărilor întrunită la Pojon încă din lunile de dinainte,
care dăruise coroana Sfântului Ștefan, prin grația grofilor,
arhiducelui Iosif întâiul, își încununa în 25 ianuarie 1688
înfăptuirile printr-un act formal de confirmare, ce adjudeca
definitiv tronul nevârstnicei odrasle a serenisimului împărat,
Ungaria devenind pentru vecie o posesiune de netăgăduit a
Casei de Austria. Știrea, ajunsă la București abia la începutul
lunii următoare, nu aducea în fond nici o noutate, întrucât nu
închipuia vreo schimbare față de cele statornicite în 9
decembrie anul trecut în același loc, ci era o continuare
firească a lor, deci faptul în sine nu avea însemnătate nici
pentru maghiari și cu atât mai puțin pentru Șerban vodă.
414
Hotărârea luată întărea cel mult o prevestire făcută încă din
lunile de dinainte, și anume că în tronurile pe cale de a se
reînființa în urma cuceririlor smulse de la turci, prea sacrul
împărat romano-german era preocupat să așeze nu pe cei
doriți de așa-ziși eliberați, sau pe cei ce beneficiau de niște
drepturi ereditare, ci pe scumpii săi feciori, care în acea clipă
erau niște copii de vârstă de tot fragedă, ce nu erau măcar în
stare de a ține un sceptru în mână, necum de a mai săvârși un
act de guvernare în întregul său! Deci visul său de viitor
împărat al unui Bizanț renăscut era serios amenințat de
celălalt fecior al slăvitului Kaizer, preamăritul arhiduce
Carol, de nici măcar doi ani și jumătate, pe numele său întreg
Karl Franz Joseph Wenzel Balthasar Johann Anton Ignaz,
care-i stătea împotrivă. În acea clipă numele era mai mare
decât posesorul, își zicea cu haz amar voievodul, dar asta nu-
l făcea pe țânc mai puțin primejdios!
Prevestirea era totuși de rău augur și din pricină că în
acea clipă la Viena solul său Anton Stepančić, episcopul
catolic de Nicopole, tocmai neguța tratatul de alianță cu
împăratul creștinătății, iar cele petrecute în Ungaria puteau
înrâuri tocmelile în curs și nu tocmai în chipul cel mai prielnic
pentru sine. Iar domnul era îngrijorat, întrucât solia pe care o
slobozise plecase de vreo două luni, și până în acea clipă nu
primise nici un fel de știri din parte-i, ceea ce nu era un semn
prea liniștitor.
Spre sfârșitul lui februarie, tocmai când fu cuprins de
exasperare din cauza îndelungatei tăceri a solului său
preacredincios, se pomeni cu una din slugile ce-l însoțiseră
pe călugărul observant, venită în grabă mare cu trăsura poștei.
Omul nu purta vreo scriere cu sine, ci avea poruncă să-i
împărtășească numai prin viu grai ultimele noutăți.
Stăpânul său, arătă omul, prin legăturile pe care și le
făcuse între sfetnicii Curții imperiale de la Hofburg, a izbutit

415
să afle că încă de la jumătatea lunii lui făurar101 fusese isprăvit
răspunsul la solia pe care o purtase, dar că rangul său, de
simplu emisar princiar, era socotit prea neînsemnat spre a i se
putea încredința lui o preamărită scrisoare împărătească. Era
trebuitor cineva așezat pe o treaptă mai înaltă a rânduielilor
stăpânirii, deci cineva mai bine văzut de Majestatea sa, ca să
nu se știrbească vaza trimițătorului. De altfel faptul că
voievodul nu se folosise mijlocirea lui Dunod pentru
neguțări, era privit cu oarece supărare la Viena, pricinuind
neașteptate opreliști și rețineri. Împăratul aștepta ca iezuitul
să fie slobozit cât mai curând din București, ca să poată
ajunge la picioarele sale, pentru a-i încredința lui scrisoarea
buclucașă. Această cerință formală legată de găsirea unui sol
potrivit, era deci pricina din care se întârzia trimiterea
răspunsului și nu se putea ști cât va mai dura amânarea.
Curierul arăta mai departe că prea-cinstitul episcop ar
fi stăruit la cancelaria împărătească să i se dea lui scrisoarea
Majestății sale, dar șansele de a-i fi luată în seamă rugămintea
era foarte mică, căci la o Curte atât de însemnată eticheta era
cât se poate de riguroasă și nu admitea încălcări. Ori aceasta
prevedea că un sol poate fi socotit mijlocitor de ambele părți,
numai dacă el întrupează pe cineva de același rang cu
serenisimul împărat, deci dacă întrupează un mărit suveran.
Dacă solul e trimisul cuiva de rang mai mic, e mai mult decât
de ajuns ca să i se facă cinstea de a fi ascultat. Chiar aceasta
e o onoare nemăsurat de mare ce se arată stăpânului său! A-i
încredința însă mesajul imperial este cu neputință, căci ar
însemna ca Măria sa, Șerban vodă, să fie socotit de-o potrivă
cu Majestatea sa, ceea ce e o imposibilitate, ei nefiind nici pe
departe de-o seamă. Deci pentru a purta o poruncă
împărătească menită unui principe, aceasta se putea

101
Răspunsul imperial este datat în 16 februarie 1688.
416
încredința nu trimisului princiar, ci unui slujbaș împărătesc
anume numit.
Deci slobozirea răspunsului, chiar dacă el era isprăvit,
zăcând abandonat în cancelarie, se va mai amâna o vreme, ori
până va ajunge Dunod la Viena, ori până i se va găsi acestuia
un înlocuitor potrivit, care să aibă un statut recunoscut în
cadrul curții împărătești, vrednic de cuvenita cinstea.
Deocamdată smeritului său stăpân nu-i rămânea altceva de
făcut decât să aștepte cuminte alegerea solului, cu atât mai
mult cu cât nici episcopului nu i se dăduse încuviințarea de a
se putea întoarce acasă chiar și fără scrisoare…
Mai departe curierul arătă că sfinția sa, vlădica
Stepančić, prin slujbașii cancelariei a căror bunăvoință
izbutise să o câștige prin dibăcia deosebită cu care era dăruit,
putuse totuși afla și ce anume cuprindea misiva împărătească.
O seamă dintre cererile Măriei sale fuseseră încuviințate, dar
unele stârniseră nemulțumire și iscară aprigă împotrivire.
Între cele dintâi se număra dorința de a se reașeza hotarul
Ungrovlahiei pe Dunăre, înapoindu-i-se teritoriul raialelor și
de a se chezășui libertatea religioasă a localnicilor, fiind
îngăduită în aceiași măsură și credința pravoslavnică și cea
catolică. De asemenea se recunoștea ca ereditară dinastia
Luminăției sale, cât și dreptul de urmaș al feciorului princiar,
beizadeaua Gheorghe. Se stăruia pentru închinarea țării
printr-un jurământ depus rigii ungurești, adică arhiducelui
Iosif, jurământ care să fie făcut în fața trimisului împărătesc,
care era Antide Dunod. Cererea de scădere a tributului anual
de la 75.000 de taleri la 50.000 de taleri era respinsă. Față cu
greutățile mari ale războiului, care cerea cheltuieli uriașe,
haznaua împărătească nu se putea lipsi de acest câștig.
Împăratul accepta sacrificiul de a se lipsi de 6000 oșteni, pe
care făgăduia să-i trimită în ajutor principelui Munteniei
indiferent de împrejurări, iar acesta era dator ca în schimbul
jertfei făcute, să asigure toate cele trebuitoare trupurilor de
417
oaste dăruite, începând cu hrana pentru războinici și furajele
pentru dobitoace, până la încartiruiri și solde, fără a lăsa de-o
parte nici celelalte cheltuieli care ar mai fi survenit. În ce
privește diploma de înnobilare a domnului și a întregii sale
familii, făgăduiala făcută rămâne neclintită, dar împlinirea ei
era deocamdată amânată, scoaterea ei nefiind uitată, însă nu
s-a găsit timpul trebuitor pentru a duce lucrurile până la capăt.
De altfel curând după aceea, pe la începutul lunii lui
mărțișor, Șerban avu plăcerea de a primi și scrisoarea contelui
Waldstein102, scrisă cu vreo săptămână înainte, la al cărui
ajutor la Curte apelase prin trimisul său. Înaltul aristocrat se
arăta gata de a-i sprijini demersurile, și, pentru a-i face
plăcere, îi lăuda frumoase fapte săvârșite la asediul Vienei,
cărora le mersese vestea. Deci se părea că, în ciuda
opreliștilor și întârzierilor, dezlegarea trebilor sale la
împărăție nu stătea pe loc.
Oricum știrile sosite de la Stepančić nu-l satisfăcură.
Dânsul se așteptase la mai mult, la o mult mai bună primire a
dorințelor sale. Desigur că eșecul parțial pe care-l suferea era
pricinuit de scrisorile lui Dunod pe care le scăpase și
ajunseseră la Viena. Călugărul trebuia învățat minte, dar nu-
și dădea seama ce ar putea să facă împotrivă-i, pe de-o parte
pentru a se răzbuna, iar pe de alta pentru a se revanșa și a
îndrepta cele stricate de clevetelile sale. Îl înciuda mai ales
refuzul întocmirii diplomei de înnobilare, cu atât mai mult cu
cât acordarea ei era în fond o simplă formalitate, care nu cerea
vreun efort, iar el era sâcâit printr-o repetată amânare,
neîndoielnic din dorința de a fi mânuit și șantajat, silindu-l la
concesii.
Cam odată cu scrisoarea contelui Waldstein îi veni și
o veste din Ardeal, de la iscoadele pe care le ținea acolo. Era
înștiințat că în răstimpul lunii lui făurar se făcuse o

102
Scrisoarea s-a păstrat, fiind datată în 29 februarie 1688.
418
reorganizare a trupelor austriece din Ardeal. Acestea, din
subordinea Generalfeldwachtmeister-ului Friedrich von
Veterani, cum hotărâse la sfârșitul toamnei ducele Carol al V-
lea de Lorena, trecuseră sub comanda contelui Antonio von
Caraffa, care era numit comisar regal al Transilvaniei. El lua
deci comanda supremă a trupelor din principat în calitatea sa
de Generalkriegskommissär, la acea vreme cel mai înalt grad
din ierarhia militară austriacă, fixându-și sediul în târgul
săsesc al Hermannstadt-ului, adică la Sibiu, prin urmare
foarte aproape de hotarul cu Ungrovlahia, poate și din dorința
de a da de înțeles că este gata de a interveni la nevoie și în
țara învecinată.
Duritatea sa era de pomină, el făcându-și un renume
de groază pe vremea cât fusese guvernator militar în Ungaria
Superioară. Nobilii de aici, voind a-și păstra neatârnarea se
opuseseră expansiunii austriece, alăturându-se lui Imre
Thököly, pe care însă îl abandonară când acesta se apropiase
prea mult de turci. Generalul Caraffa, cât guvernase la
Eperjes, pentru a aduce ținutul sub ascultare habsburgică, a
impus un regim de teroare, persecutând cu o cruzime fără
seamăn pe cei ce cârteau contra stăpânirii austriece, creând o
Curte specială la Prešov pentru judecarea opozanților și mai
ales a partizanilor lui Thököly. Cum la cercetări se folosea
tortura cea mai cumplită, iar foarte mulți dintre cei
condamnați au fost executați, va înspăimânta grofii locali,
care, îngroziți, se plâng împăratului. Pentru a nu isca noi
răzvrătiri într-un ținut și așa destul de frământat, Leopold
ascultă jalba și, în răstimpul lunii februarie a văleatului al
1688-lea, îl mută pe Caraffa în Ardeal.
De altfel aducerea militarului în principatul dintre
munți pare-se că nu izvorâse numai și în primul rând din
blânda dorință de a face pe plac grofilor pârâtori, dându-le
satisfacție. Alegerea noului loc unde militarul urma să-și
împlinească în felul său neîndurător îndatoririle nu a fost nici
419
pe departe întâmplătoare, ci a fost rezultatul unui calcul destul
de atent și de perfid. De bună seamă că împăratul, prin spionii
săi, aflase că neprețuitul crai Apafi, care era purtat de nas de
cancelar și de nevastă, în ciuda nătângiei sale, se dovedea
totodată și cam nesupus. Dovadă stătea faptul că în urmă cu
nici două luni, după ce semnase tratatul de la Blaj, fusese
cuprins de nemulțumire, căci socotise ca fiind exagerate
cerințele impuse lui de legiunile austriece prin înțelegerea
încheiată, drept care încercase o apropiere de Turcia,
trimițând sultanului o solie de împăcare. Prin urmare
devenise nesigur iar fidelitatea sa îndoielnică, ca atare
sentimentele sale de supunere față de protecția austriacă
trebuiau întărite. Deci numirea crâncenului Caraffa ca
împuternicit împărătesc pe lângă nehotărâtul principe
închipuia la drept vorbind o hotărâre menită ca să-l abată pe
acesta de la gândul necredinței, un răspuns năprasnic la
sfioasa sa încercare de a-și reorienta politica externă,
îndepărtându-se de habsburgi.
În noul loc de găzduire ce-i fusese orânduit, aprigul
Generalkriegskommissär va fi însoți și de teribila faimă de
ființă nemiloasă și sângeroasă, ce-o dobândise în ținutul
învecinat dinspre miază-noapte. De altfel ungurii îi scoseseră
și o poreclă, făcând un joc de cuvinte plin de subînțelesuri în
jurul numelui său, poreclă bine cunoscută și în Ardeal. În
ascuns, în loc de Caraffa grofii îl numeau Karófa, ceea ce în
maghiară înseamnă „țeapă”. Deci, vorbind de el, lumea nu-i
zicea altfel decât generalul sau contele „Țepeș”.
Se putea spune că lui Șerban vodă trebuia să-i pese
prea puțin de această schimbare de comandă, ea mărginindu-
și rosturile numai la ținuturile de dincolo de munți. Dar
apariția acestui vecin aprig la hotar nu putea să-l lase
nepăsător, cu atât mai mult cu cât, imediat după ivirea sa, se
zvoni că năzuiește să extindă ocupația militară și asupra altor
târguri și cetăți ardelenești, lucru pentru care ar fi pornit
420
aprige presiuni asupra grofilor din adunarea stărilor, pe care
dorea să-i silească să încuviințeze prin votul lor măsurile
abuzive pe care voia să le impună. Ori pentru Șerban vodă se
ridica întrebarea dacă nu cumva generalul va fi înclinat să
extindă aceste pretenții și dincolo de hotarele împuternicirii
sale din acea clipă.
Lucrul era cu putință. Principele muntean nu putea
uita că chiar în clipa când dincolo se încerca ocuparea de noi
orașe și lui i se impusese să încartiruiască în târgurile sale
6000 de oșteni austrieci, cărora să le asigure zahareaua,
nutrețul pentru cai, bani pentru muniție și pentru solde, cât și
găzduirea peste iarnă. Deci cerințele ridicate în fața sa erau
aidoma celor din Ardeal, unde voievodul deja nu mai avea
putință și drept de obiecție. Și era firesc să se întrebe dacă el
s-ar fi putut opune lui Caraffa, dacă acesta trecea pe la
Câineni spre a-l soma să aplice cerințele pe care tocmai i le
făcuse serenisimul împărat roman prin Dunod. Iar trecerea
munților și mănunchiul de amenințări ce i se puteau adresa nu
erau de domeniul absurdului sau al fanteziei, atâta vreme cât
afurisitul de călugăr iezuit ațâța neîncetat lucrurile.
Voievodul nu excludea nici eventualitatea ca însuși franțuzul
să-l cheme pe Caraffa în ajutor pentru a împlini voința
împăratului exprimată în scrisoarea acestuia, căreia el, prin
solia trimisă la Viena, încercase să-i aducă schimbări și
îngrădiri. Străinul ar fi fost în stare să născocească vreun
pretext care să îndreptățească năvala militarului, pornind
chiar de la dorințele pe care el le înfățișase Curții de la
Hofburg! Deci trebuia să fie foarte atent pentru a observa
când Caraffa putea socoti că și-a atins țintele statornicite
pentru Ardeal și este disponibil să aplice voința împăratului
și în Țara Românească. Dar nu trebuia să-l scape din ochi nici
pe Dunod, încercând a opri orice scrisoare pe care nenorocitul
ar fi trimis-o în Ardeal nemernicului de general, trezindu-i
gândul trecerii munților.
421
 De altfel încă înainte de sfârșitul lunii capuchehaia îi
trimisese de la Țarigrad altă veste nimicitoare. Cu vreo
săptămână în urmă, mai precis pe 23 februarie, tot târgul
fusese zguduit de o nouă aprigă ridicare a ienicerilor. Aceștia
erau profund nemulțumiți că soldele nu li se măriseră și nici
nu primiseră, după obicei, bacșișul de înscăunare, acel așa-zis
„Cülus bahşişi”, ce-ar fi trebuit să le fie oferit cu prilejul
încoronării sultanului Suleiman al II-lea cu câteva luni în
urmă. Drept care, în furia lor, răzvrătiții măturaseră toate
ulițele, ucigând numeroși slujbași socotiți vinovați de
neîmplinirea dorințelor lor. Între cei loviți de vârtejul
răzmeriței se număra și marele vizir Abaza Siyavuș pașa,
ginerele vestitului vizir Köprülü, ales chiar de dânșii cu
câteva luni în urmă. Zurbagii izbutiră de astă dată să intre în
seraiul său, îl uciseră pe dregător și o mulțime de slujitori și
cadâne nevinovate, iar la urmă dădură foc palatului, lăsând
pârjol în urmă. Cumnatul Köprülü Mustafa Pașa, ce-i slujea
de ajutor, izbutise să se ascundă și scăpe cu viață.
Necazul pentru voievod era că, schimbându-se
slujbașii, trebuia să scoată de unde o ști o grămadă de bănet
ca să-i cumpere și pe noii dregători, lucru ce nu era tocmai
ușor de făcut. Iar anevoința survenea tocmai în clipa în care,
de bine, de rău, îl câștigase pe marele vizir, care-i primise
rușfeturile și îi oferise cu câteva luni în urmă chiar o nouă
căftănire, deci o reîntărire în slujbă. Desigur că, în ciuda
acestor câștiguri dobândite, Abaza Siyavuș pașa nu se putea
compara cu Sari Süleyman pașa, care-i fusese bun prieten,
apropiat sufletește și de deplină încredere, dar oricum făcuse
pași însemnați în cucerirea sa, încât putuse socoti că vizirul
începea să se dea pe brazdă. Acum tot câștigul obținut în
lunile din urmă se risipea în pustie, și toată truda trebuia luată
de la capăt. Dar altă soluție de a rămâne în scaun nu avea.
Deci pregăti chervanele cu care să trimită capuchehaiei
putinele încărcate de pungi cu galbeni și-i ceru deslușiri în
422
legătură cu noul vizir, un anume Ayaşli Ismail paşa, ale cărui
simțăminte, plecări și însușiri trebuia să le cunoască spre a se
sluji de ele pentru a-i câștiga gratitudinea. Ori această
înfruntare cu necunoscutul unei noi administrații era un temei
îndestulător de îngrijorare.
Deci, deși majoritatea acestor evenimente se petrec în
februarie, lună foarte agitată în acel an, Șerban vodă, din
pricina depărtării, le află pe mai toate abia la începutul lui
martie, reacționând prim urmare cu oarece întârziere la ele.
Avea o singură consolare. După măritișul fetei pârele
la Înalta Poartă se răriseră, Bălenii i se alăturaseră încât în țară
se putea bucura cât de cât liniște. Tihna sa era sfâșiată numai
doi tulburători. Unul era Antide Dunod, pe care asmuțise o
haită de iscoade, iar celălalt era biv vel paharnicul Staico
Bucșanul, oploșit la Bălgrad103, la poala lui Apafi, căruia nu
prea avea ce să-i facă, scăpând de sub autoritatea sa. De altfel
toate încercările, deloc puține, de a-l otrăvi sau de a-l atrage
într-o capcană eșuaseră pe rând, boierul dovedindu-se peste
măsură de viclean și de prevăzător.
Dacă în Ungrovlahia și în principatele vecine martie
se dovedise mai sărac în evenimente, în răstimpul său
răspândindu-se doar știri întârziate despre cele petrecute în
luna de dinainte, odată cu aprilie, deci cu desprimăvărarea,
lumea prinse să se învioreze, frământările întețindu-se din
nou, încât oamenii ieșiră din lâncezeala hibernării.
Dar relativa stare de liniște a ținuturilor vlahe nu
închipuie totuși o realitate valabilă și pentru împărățiile din
vecinătate. Astfel, nu mai departe decât la Beci104 un tainic
consiliu de război, prezidat chiar de serenisimul împărat
roman Leopold, va decide ca, odată cu începutul verii, să se
redeschidă o nouă și foarte întinsă ofensivă antiotomană pe

103
Alba Iulia.
104
Viena.
423
toată lungimea Dunării de mijloc, incluzând ținutul Banatului
și al Serbiei. Iar un rol decisiv în cadrul acestui plan de luptă
urmau să-l dețină Ardealul și Ungrovlahia, a căror poziție
geografică, dar și rezerve de provizii disponibile, bani și
adăpost nu erau de neluat în seamă. Din păcate însă încă din
decembrie 1687 cercul consilierilor împărătești se vedea silit
să constate că tocmai în aceste ținuturi cheie pentru planurile
de război viitoare se iscase o îngrijorătoare perturbare a
bunului mers al lucrurilor. Astfel Ardealul, deși semnase
tratatul de la Blaj, prin care capitula în fond în fața Austriei,
recunoscându-i suzeranitatea, încercase drept compensație să
stabilească o apropiere de Turcia, ceea ce făcea stăpânirea
nesigură aici, trezind slujbașilor împărătești simțăminte de
îndoială și bănuieli de nestatornicie. Deci aderarea ținutului
la blocul creștin era departe de a fi temeinică, iar șubrezenia
legăturii trebuia grabnic dreasă și înzdrăvenită.
Dar prin grija serenisimului împărat lucrul era pe cale
de înfăptuire. Primul pas, de fapt cel hotărâtor, fusese
înfăptuit încă din februarie 1688, când fusese mutat in
Transilvania generalul Caraffa. Ori acesta, prin cruzimea-i
recunoscută și ajunsă de pomină, era de așteptat ca în cel mai
scurt timp să izbutească a sili adunarea stărilor privilegiate
din Ardeal să aprobe o nouă declarație de recunoaștere a
protecției habsburgice, în termeni mai răspicați decât tratatul
de la Blaj, în care să se arate clar că suzeranitatea Austriacă o
înlocuia definitiv și integral pe cea otomană. Astfel se putea
pune capăt atât oscilațiilor și nehotărârilor craiului Apafi, cât
și ezitărilor cancelarului Mihály Teleki, care, deși semnase cu
trei ani în urmă înțelegerea de la Cârtișoara, nu părea prea
grăbit de a se alinia pe deplin dorințelor imperiale, găsind
încă pricini de cârteală.
Deci dacă pentru consiliul de război situația de din sus
de munți se putea socoti cumva rezolvată, grija asupra
meleagului fiind dată în seama unei mâini sigure, care nu lăsa
424
loc de șovăieli și oscilații, cea de din jos de Carpați rămânea
încă descoperită. Trebuia cumva găsită o cale de a forța și
voința lui Șerban vodă, lucru care, la drept vorbind, se putea
socoti și el realizat prin scrisoarea care-i era menită, isprăvită
încă din 16 februarie, dar care încă nu i se trimisese din
pricina unor formalități de procedură. Oricum, era timpul ca
să fie găsit neîntârziat un mijloc de a-l aduce și pe el la o
cuminte ascultare.
Oricum îndoielile legate de Șerban vodă se
înmulțiseră tare mult în ultima vreme, îngrijorând consiliul de
război și pe măritul împărat Leopold întâiul. Unele proaste
păreri și nemulțumiri pe seama sa se adunaseră la curtea de la
Hofburg încă din anul trecut, dar Stepančić, bunul și pretinsul
credincios sol princiar, va zori închegarea și statornicirea
acestor păreri neprielnice. E drept că nu avusese cinstea să fie
primit în audiență chiar de Majestatea sa, el trebuind să se
mulțumească a discuta doar cu consilierii împărătești prin
mijlocirea cărora își trimisese mesajul, dar față de aceștia
adusese nenumărate critici lui Șerban vodă. De altfel acela
înaintea căruia va însăila cele mai multe ponegreli și înfierări
pe seama voievodului muntean este nunțiul papal Buonvisi,
căruia are prilejul de a i se înfățișa chiar în mai multe rânduri.
Lui i-l prezintă pe voievod ca pe un tiran destul de obtuz și
crud, drept un ortodox mărginit, dușman înrăit al catolicilor,
o fire prefăcută, în care nu se poate avea nici un fel de
încredere, căci el doar făgăduiește a porni o răscoală
antiotomană în Balcani și de a declanșa un război hotărât
împotriva Porții, dar cu adevărat nu face nimic, doar vorba
fiind de el.
In ce privește răzvrătirea creștinilor bulgari și sârbi,
ea este într-adevăr pe cale de a se înfăptui, nefiind o himeră,
numai că nu este organizată de principe, ci însuflețită numai
prin sârgul său și al lui Gheorghe Brancović! Șerban vodă
doar știe a se lăuda cu truda înfăptuirilor lor, ca și cum ar fi
425
rodul muncii sale, dar el nu are nici un merit în ceea ce s-a
realizat până în acea clipă. La mijloc nu sunt decât abile
răstălmăciri care să înșele ascultătorul. De altfel și istoria
despre armata secretă pe care ar ține-o ascunsă în Serbia e o
năstrușnică născocire. Pe meleagurile sârbești se află doar
oamenii care ascultă de ordinele lui Brancović și care sunt de
încredere. Ei alcătuiesc cu adevărat o armată, dar nu primesc
porunci de la vodă, ci de la despotul lor, de care se simt
atârnători. Ori acesta nu e o slugă a voievodului bucureștean,
ci un colaborator al acestuia, nefiindu-i în nici un fel
subordonat. Deci și în legătură cu povestea asta împărăția are
parte de o nemărginită minciună a domnului muntean,
umflată ca o gogoașă, ce stă gata să plesnească.
Până atunci cardinalul avusese o foarte bună părere
despre Șerban vodă. Înțelegând rolul deosebit al Țării
Românești în mersul războiului împotriva Porții, își pusese o
imensă speranță în principe, mai ales că-l știa și înrudit cu un
patriarh ecumenic și descendent de împărat bizantin. Dar
potopit de noul val de denigrări, începu să fie cuprins de
îndoieli și temeri. Și cum eminența sa susținea din adâncul
sufletului războiul pornit de Liga Sfântă, și de mai mulți ani
era preocupat de găsirea unui mijloc de a-l aduce pe Șerban
vodă, socotit de bună credință, sub înrâurirea năzuințelor sale
de supunere față de alianță, cele insinuate cu atâta dibăcie de
călugărul bulgar închipuiau o amară și nesfârșită dezamăgire.
Realitatea era că unele lucruri nu le auzea pentru prima oară,
dar parcă până acum nu-i venise să le creadă cu adevărat,
socotindu-le simple bârfe născocite de răuvoitori, cum circulă
obișnuit în lume, dar nu trebuie totuși luate în serios, ci privite
cu oarecare reținere. Dar stăruința călugărului observant
bulgar izbuti de astă dată să-l răscolească sufletește și să-l
pună pe gânduri, încât avu grijă ca toate clevetelile ce-i
fuseseră însăilate să ajungă și la urechile slăvitului împărat,

426
care oricum era deja dezamăgit de domnul muntean în urma
știrilor primite și pe alte căi încă din primăvara anului trecut.
În replică Majestatea Sa își zise că a proceda ca în
Ardeal, ocupând pur și simplu târgurile cu armata, nu era cu
putință, căci era destul de realist și de cunoscător al situației
din principate încât, spre deosebire de Dunod, să înțeleagă
riscul reprezentat de tătari. O invazie a lui Caraffa sau a unui
alt general al său, ar fi stârnit neîndoielnic o replică a acestora,
foarte probabil a nogailor de din sus de Dunăre. Faptul că pe
tătarii crâmleni îi amenința în acea clipă Rusia nu era o
garanție că fârtații lor din Bugeac nu vor trece fluviul, făcând
prăpăd chiar în rândul oștirilor austriece năvălitoare. Trebuia
găsită o cale mai subtilă de înduplecare a lui Șerban-vodă,
care să implice mai puține riscuri...
Cugetând la născocirea unui mijloc de a descurca
necazul ivit în Muntenia, Sanctitatea sa își aminti de groful
Csáki. Acesta era înzestrat cu darul răbdării și al convingerii
și, fiind un vorbitor foarte subtil, te putea îndupleca chiar să
recunoști că albul e negru. Pe deasupra era familiarizat cu
viața principatelor de dincolo de munți, cunoscându-le
problemele și oamenii politici, în mijlocul cărora trăise câțiva
ani. Apoi îl știa prea bine și pe Șerban vodă, care, pare-se, îi
arăta chiar o nemărginită încredere. Dânsul putea fi folosit ca
mesager imperial în locul neîndemânaticului Dunod, care
ajunsese în neputință de a mai neguța. De bună seamă
vicleanul ungur se va pricepe să înăbușe împotrivirea iscată
de lipsa de tact a iezuitului și să impună acceptarea tuturor
condițiilor, așa cum erau zugrăvite în scrisoarea
împărătească, înfrângând încăpățânarea îndărătnică a lui
Șerban vodă, care făcea ținutul nesigur pentru înfăptuirea
planurilor de ofensivă închipuite de consiliul de război pentru
anul care taman începuse.
Deîndată ce soluția fu descoperită și înfățișată
împăratului, groful István Csáky fu chemat la Curte, el
427
găsindu-se în acea clipă tocmai în Ungaria, unde slujea ca
mărit judecător de țară. Cum dânsul știa că era socotit
totodată și înalt consilier imperial și regal, se grăbi să dea curs
chemării. Ajuns la Hofburg, fu înștiințat să lase de-o parte
toate grijile ungurești și să se pregătească de lungul drum al
Bucureștiului, pe care îl cunoștea prea bine, bătându-l de
destule ori până atunci, și de fiecare dată cu succes. Lui îi fu
încredințată prețioasa scrisoare împărătească și i se lămuri
totodată ce îi este îngăduit să transmită voievodului prin viu
grai. I se dădu de asemenea libertatea de a-l lua cu sine pe
călugărul bulgar, om de încredere al lui Șerban vodă, încât la
nevoie să-i slujească de ajutor.
Alegerea drumului și străbaterea sa se făcu nu fără o
anume anevoință. István Csáky era aprig dușmănit de Apafi,
căci cu aproape un deceniu în urmă îl pârâse pe domnul
transilvănean la Poartă, cerându-i destituirea, ba, împreună cu
alt grof, pricinuise chiar uciderea unui cumnat al principelui.
Pe deasupra, în acea clipă fiind bine înfipt pe lângă împăratul
creștin, craiul avea toate temeiurile să socotească că îl sapă
fără încetare în ochii noului său stăpân, cu sluga căruia,
generalul Caraffa, ce-i fusese trimis pe cap, avea deja
nesfârșite necazuri. Ori, având în vedere simțămintele
răuvoitoare ale stăpânitorului de la Bălgrad, grofului i se păru
imprudent ca să traverseze Ardealul, căci risca să fie arestat,
în ciuda gărzii numeroase de care era însoțit în permanență.
Drept care, spre a preîntâmpina primejdiile, hotărî să
facă, după obicei, un uriaș ocol prin Polonia. Plecând din
Beci, adică în graiul nostru de azi, pornind din Viena, se
îndreptă către Pressburg, târg de căpătâi al așa-zisei Ungarii
Regaliene sau de Apus, iar de aici trecu în Ungaria
Superioară, după traversarea căreia intră în regatul varșovian.
Ocolind cu grijă pe măritul crai Sobieski, căruia prefera să
nu-i explice cu ce îndatoriri călătorea, de teamă de a nu-l
întărâta, știind că privea cu suspiciune intenția Austriei de a
428
ocupa țările române, asupra cărora avea el însuși pretenții, va
ajunge în Moldova lui Constantin Cantemir și abia de aici în
Muntenia.
La București va poposi abia în prima zi a săptămânii
Floriilor105. Fu imediat primit de Șerban vodă, chiar înainte
de a apuca să-și scuture praful de pe haine. Deși el era
purtătorul mesajului împărătesc, fu primit dimpreună cu
Stepančić, pe care principele îl prețuia peste măsură și al cărui
cuvânt, care era convins că va fi de susținere, spera să-l audă,
venindu-i cumva în ajutor, dacă ar fi fost pus în dificultate de
solul oficial.
Groful era un bărbat înalt, impunător, care, deși
împlinise 53 de ani, nu arăta chip de bătrân, ci se înfățișa ca
o ființă vânjoasă, în pline puteri, ajunsă în floarea vârstei.
Foarte școlit, cunoscător al mai multor limbi, curtean
desăvârșit, dăruit cu îndemnarea de a se mlădia după poftele
mai marilor săi, conștient de vaza, faima și însemnătatea
renumelui său, de trecerea de care se bucura în fața
împăratului, știa să se facă ascultat de cei din jur în primul
rând prin gravitatea tonului folosit. E drept că părul îi
cărunțise, lucru ce-i putea trăda vârsta, dar amănuntul nu se
putea ghici, căci, după obiceiul vremii, purta o uriașă perucă
neagră, numai cârlionți, ce i se revărsau până pe umeri, iar
mustața o avea cănită cu grijă. De altfel și contășul, destul de
strâmt încât să-i scoată la iveală frumusețea trupească,
nădragii strânși pe coapse și cizmele înalte până la genunchi,
întăreau aerul său tineresc.
Dibaci și mlădios în mânuirea vorbei, Csáki începu
prin a mărturisi domnului că i-a fost toată vremea un fidel
susținător, fiindu-i recunoscător pentru adăpostul neprețuit pe
care i l-a oferit în răstimpul de restriște când era prigonit de
otomani, dar și de craiul ardelean. Serviciul pe care i l-a făcut

105
În anul 1688 lunea cu care începe săptămâna Floriilor cade în 2 aprilie.
429
nu-l va uita vreodată și-i va fi veșnic îndatorat pentru
bunăvoința pe care i-a arătat-o în clipele sale de cumpănă.
Tocmai de aceea, vrându-i binele, se simte dator să-l prevină
asupra primejdiilor ce-l pasc. Dacă până la începutul anului
trecut era foarte bine văzut la curtea de la Hofburg, după
primirea mesajului trimis prin călugărul minorit Giovanni
Battista Del Monte Santa Maria, lucrurile se schimbaseră
puțin. De vină nu era însă monahul. Acesta se căznise din
răsputeri să dreagă nemulțumirile stârnite și să abată de la
persoana sa supărarea, dar în ciuda tuturor lămuririlor și al
scuzelor, cerințele formulate în scrisoarea trimisă Majestății
sale au făcut împăratului o foarte proastă impresie, căruia i-
au dat simțământul că ar fi doritor de a se sustrage unei alianțe
efective cu Liga Sfântă și că nu e plecat să înlocuiască
suzeranitatea otomană cu cea austriacă. Au venit apoi niște
pâre dinspre craiul Ardealului și a cancelarului său. Peste
acestea rele păreri ce se adunaseră, vor pica și unele aprețuiri
critice din partea ducelui Carol de Lorena, care se arăta
nemulțumit de sprijinul venit din parte-i, socotindu-l fățarnic.
Iar, pentru a pune vârf, pare-se că au răzbătut până la Beci
chiar și niște scrisori defăimătoare plecate de aici din țară…
- Știu, erau scrise de iezuitul trimis mie de la Viena ca
să-mi fie sfătuitor, numai că monahul s-a dovedit veninos și
viclean ca un șarpe. Chiar și la mine au ajuns unele din
misivele sale, ți le pot arăta… Clevetelile sale otrăvite nu sunt
de iertat, de aceea nici nu i-am îngăduit să mai plece.
- Nu am putut afla ale cui erau scrisorile și nici ce se
istorisea în ele, dar fapt este că relele păreri s-au adunat și au
început să dospească. Eu îți spun numai ceea ce mi-a ajuns la
urechi. Posibil ca să fie și alte pricini de supărare, pe care eu
nu le-am aflat. De aceea e vremea de a îndrepta urmările
zvonurilor care umblă pe seama prinției tale. Pentru a rămâne
în grațiile imperiale, de care ai mare nevoie spre a-ți atinge
telurile, trebuie ca Luminăția ta să accepte și o seamă de
430
concesii, după cum se cuvine să te arăți mai maleabil și mai
săritor… De asemenea, pentru a îmbuna pe Majestatea sa, e
bine ca, în ciuda păcatelor incontestabile ale lui Dunod și a
lipsei sale de tact și de măsură, cusururi de care nu mă
îndoiesc, să-i iertați franțuzului greșelile și să-i dați voie să se
întoarcă la Viena. Poate merge cu mine, și voi avea grijă să-l
priveghez îndeaproape ca să nu mai săvârșească și alte
neorânduieli care ar putea dăuna cerințelor pe care noi le
neguțăm în clipa de față. Oricum, nu mai are cum să vă
pricinuiască necazuri, căci de acum îndatorirea păzirii
legăturilor cu înalta cancelarie împărătească îmi cade mie în
seamă, iar eu voi face tot ce-mi stă în puteri ca lucrurile să se
îndrepte.
- Voi încerca să vă urmez sfaturile, care sunt foarte
cumpănite. Primesc chiar să-l iert și să-l slobod pe părintele
Dunod, dar cer să nu i se mai îngăduie să se bage între mine
și Majestatea sa, încercând a tulbura neguțările. Deci să nu
mai fie folosit ca mijlocitor. De bună seamă asupra acestui
lucru putem cădea la o învoială imediată, mai ales dacă
făgăduiți de a avea grijă să fie ținut de-o parte de la tocmelile
ce le facem. Însă nemulțumiri nu-mi pricinuiește numai
franțuzul. Mai sunt supărat și din cauză că, din păcate, unele
făgăduieli ce mi s-au făcut au rămas neîmplinite. Mi se tot
promite spre pildă o diplomă de înnobilare, a cărei întocmire
însă se tot amână, dovadă vădită că se dorește ducerea mea
cu vorba, spre a fi mânuit.
- Mă leg că, de îndată ce ajung la Viena, voi interveni
personal pentru grăbirea alcătuirii pitacului106 pe care îl cereți
și imediat ce va fi isprăvit, vi-l voi trimite eu însumi. Deci
emiterea sa în cel mai scurt timp e o certitudine de care nu
trebuie să vă mai îndoiți. Dar e bine să citim scrisoarea
Majestății sale și să vedem care sunt dorințele exprimate în

106
Decret de ridicare la rang boieresc sau bisericesc; diplomă de boierie.
431
ea și chipul cum le putem găsi împlinire, în așa fel încât să
aflăm mulțumire de ambele părți. Menționez că împăratul m-
a împuternicit să neguțez cu Măria ta condițiile în toată
deplinătatea lor, iar făgăduielile mele rămân neclintite și se
va ține seamă de ele la Viena, nefiind schimbate nici cu o
iotă! Deci ce hotărâm acum, e bun hotărât, fără primejdia
vreunei abateri. De aceea, primind asemenea puteri osebite,
de care se face vorbire și în scrisoare, îmi poți da în toate
deplină crezare și ai toate temeiurile de a-mi mărturisi cu
toată sinceritatea năzuințele Înălțimii tale, spre a cumpăni
împreună în tihnă asupra lor, chibzuind cu răbdare ce se poate
și ce nu se poate înfăptui din cuprinsul lor.
Începute sub zodia unor auspicii atât de promițătoare,
discuțiile se vor desfășura ce repeziciune, prelungindu-se pe
răstimpul a doar 3 zile. La unele sfaturi, alături de Stepančić,
favoritul voievodului și omul său de încredere în această
gingașă nevoinţă, vor lua parte și vel logofătul Constantin
Brâncoveanu, vel postelnicul Drăgescu Cârstea, poreclit
Hristea Scordocul și vel vornicul Ghinea Rustea Băleanu, dar
și grămăticul de latină, care avea datoria de nota concluziile
fiecărui punct al celor tăifăsuite și termenii în care cele spuse
urmau a fi incluse în scrisoarea finală menită împăratului.
Pentru a-l avea la îndemână pe grof și în răstimpii de
întrerupere a neguțărilor, vodă porunci găzduirea sa pentru
hodină și somn în casa Brâncovenilor, aflată din jos de palatul
domnesc, de cealaltă parte a Dâmboviței, gard în gard cu
grădina domnească, deci în imediata vecinătate.
Prin urmare, începute încă din prima clipă a primirii
grofului la Curte, tratativele vor continua cu intensitate până
spre seară, întrerupându-se numai cu prilejul prânzului. Ca să
cucerească bunăvoința principelui, Csáki începu prezentarea
scrisorii pe care o purta cu înșirarea făgăduielilor împărătești,
care răspundeau unora din cererile înaintate lui prin
Stepančić, zugrăvind larga dărnicie cu care dorințele sale erau
432
întâmpinate. Față cu aceste generoase favoruri cu care era
copleșit și nu le putea tăgădui, lui Șerban vodă nu-i mai
rămânea altceva de făcut decât să mulțumească prea plecat
pentru cele care i se dăruiseră.
Comentând mai departe cu mult tact fiecare punct
prins în scrisoare, groful izbuti să smulgă voievodului
făgăduielile de aliniere dorite la Viena. El zugrăvea astfel
lucrurile încât să iasă la vedere avantajele cu care principele
se alegea dacă primea propunerile împărătești.
Șerban vodă declară că acceptă fără crâcnire protecția
imperială, pe care nu a respins-o vreodată. Dacă au fost
obiecții în misiva sa din decembrie, ele priveau exclusiv unele
detalii ale modului cum urmau a se structura legăturile cu
autoritățile habsburgice. Nici o clipă nu a fost vorba de a pune
la îndoială ascultarea față de Viena, ori sprijinul ce urmează
să fie acordat războiului de eliberare al creștinătății de sub
jugul păgânilor.
Bineînțeles că nu a refuzat nici o clipă să depună un
jurământ de supunere față de serenisimul împărat Leopold,
iar dovada de netăgăduit a hotărârii sale o închipuia faptul că
era gata ca chiar în acea clipă să făptuiască legământul cerut
în fața cinstitului grof Csáki, ca împuternicit al Majestății
sale. Vorbind însă de depunerea jurământului față de ungur,
dar ca împuternicit al lui Leopold, împărat german și nu al lui
Iosif, feciorul său, nou rege al Ungariei, el refuza în fond să
încheie un legământ mijlocit prin coroana ungurească, cum i
se cerea încă din anul trecut, optând pentru o legătură directă
cu Kaizerul austriac. Deci mânuind cu îndemnare termenii
care erau meniți a imortaliza actul pe care urma a-l făptui,
doar simula o cuminte supunere la cerințele ce i se făceau,
căci în fapt încerca să-și impună punctul de vedere propriu,
care pornea de la contestarea existenței unei subordonări
străvechi a Ungrovlahiei față de Ungaria. Apoi adăuga că
jurământul pe care era dispus să-l facă deîndată, urma să intre
433
în vigoare abia din clipa când legiunile creștinătății vor fi aici
ca să-l apere, deci din clipa când ridicarea împotriva turcilor
este îndestul de înaintată, încât să aibă șansa unei victorii.
Prin urmare jurământul, chiar făcut în acea clipă, rămânea un
fapt cu implicații abia într-un de viitor destul de îndepărtat și
incert. Deci toate nuanțările subtile care lămureau chipul cum
trebuia înfăptuit legământul nu erau întâmplătoare, căci ele îl
modelau în așa fel încât, la urma-urmelor, îi anulau efectele
în bună parte.
Dar Csáki era nu numai un om extrem de cult, ci era
totodată un foarte fin jurist, excelent cunoscător al legilor,
care știa prea bine prețul cuvintelor, dovadă stând între altele
împrejurarea că deține și rangul de înalt judecător de țară al
Ungariei. Deci de bună seamă că nu-i scăpă sensul oscilațiilor
din discursul lui Șerban vodă. Totuși, deși sesiză semnificația
lor ascunsă, se făcu a nu le pricepe dedesubturile, căci, având
poruncă de a-l pune cât mai grabnic în mișcare pe principe și
a obține aderarea sa neîntârziată și deplină la Liga Sfântă,
socoti că nu e cazul să se complice cu nuanțările, care se
puteau drege în răstimpul discuțiilor. Important i se părea să
i se lichideze șovăielile, preschimbându-l într-un participant
sigur și ferm la campania militară plănuită a se declanșa în
scurt timp.
Aducând vorba de luptele în proiect, groful îi dădu lui
Șerban vodă prilejul unor noi scuze și justificări pentru
afirmațiile din scrisoarea trimisă la Viena în decembrie. El
mărturisi că este oricând gata de a se alătura legiunilor
creștine dacă vor fi aici, iar armatele imperiale care vor intra
în țară vor primi toate cele trebuitoare întreținerii lor. Desigur
că făgăduiala celor 6000 de oșteni ce-i erau puși la dispoziție
îl bucura, sporind forța trupelor sale, pe care le va alinia
imediat oștilor eliberatoare. Ce va fi după deplina slobozire a
țării însă era bine a se discuta aprofundat abia atunci când
faptul va fi realizat. Nu declară însă că acceptă ca oastea sa
434
să fie pusa sub ordinele unor comandanți nemți sau unguri,
cum i se ceruse în mod explicit, ci, ocolind exprimarea clară
și răspicată a unui răspuns limpede pe această temă, preciză
că bineînțeles se va supune fără crâcnire țelurilor stabilite de
consiliul de război imperial, cât și ordinelor care îi vin de la
comandamentele oștilor habsburgice, armia sa fiind gata de a
intra în luptă la primul semn ce i se va da.
Ca dovadă a hotărârii neclintite de a sprijini armatele
imperiale stătea și angajamentul său ferm de a furniza ca
zaharea, pentru susținerea campaniei în proiect, 12 000 de boi
de tăiere pentru a satisface nevoile de carne ale oștirilor, mii
de saci de făină de grâu, trebuitori pentru pâine, 300 de care
trase de câte 6 boi fiecare, folositoare pentru transportul
proviziilor și a materialelor militare, la care era dispus să
adauge și 20 000 de cai pentru întărirea cavaleriei. Deci prin
aceste furnituri pe care era gata să le ofere imediat, se vedea
clar că nu încearcă să se sustragă plății tributului cerut lui de
înalta Curte imperială, dar înțelege ca toate aceste bunuri să
fie scăzute din sumele pe care le datora, ceea ce era în fond
legal și echitabil.
De altfel o parte a zaharelelor făgăduite se aflau deja
strânse în târgul Strehaiei și al Craiovei, orașe pe care dânsul
le menise eventualei iernări a oștilor împărătești pe
meleagurile sale. Deci gătirile pentru alăturarea la Ligă se află
într-o fază avansată, în ciuda clevetelilor lansate de
răuvoitori, precum părtinitorul călugăr iezuit ce-i fusese
trimis pe cap și care era bun numai de țesut intrigi înveninate.
De asemenea și lemnul pentru ridicarea podurilor
trebuitoare oștilor împărătești pentru a se îndrepta spre
Dunăre era și el pregătit, iar în mai multe locuri s-a trecut
chiar la înălțarea punților. Dacă generalii austrieci vor socoti
trebuitoare și alte poduri decât acelea la care s-a gândit el,
funcție de planurile de luptă pe care numai ei le pot ști, este
pregătit să furnizeze grinzile necesare, acestea fiind deja
435
tăiate și stivuite în diferite locuri, așteptându-se doar
poruncile care să arate încotro să fie cărate.
Deci toate aceste lucruri, pe care este în curs de a le
înfăptui, sau chiar le-a înfăptuit deja, sunt o dovadă de
netăgăduit că dânsul acceptă să se așeze sub scutul augustei
protecții ce i-a fost făgăduită cu atâta generozitate, putându-
se avea nemărginită încredere în devotamentul său.
Csáki, care sesizase imediat lacunele și ezitările
declarațiilor princiare, părțile gingașe pe care le ocolea,
mustăci discret, dar nu aduse vreo obiecție, ci ceru
grămăticului de latină să noteze detailat angajamentele
Măriei sale, spre a le trece în scrisoarea adresată
serenisimului împărat și care desigur vor fi bine primite la
Viena, iscând neîndoielnic sincere simțăminte de bunăvoință.
Ba, prefăcându-se a dicta diacului în chip de repetiție spusele
domnului, le aduse în latină ușoare corecții, care să atenueze
eventualele rețineri care ar fi putut răzbate în text.
De altminteri plin de tact cum era, nici în prima și nici
în a doua zi, când de fapt se desfășurară negocierile propriu-
zise cu Șerban vodă, ungurul nu insistă ca Dunod să fie poftit
și el la discuții. Evitase să-l aducă la masa tratativelor nu
numai pentru a nu-l zădărî pe voievod, despre care știa că nu-
l suferea pe franțuz. Însă cum înțelesese că iezuitul e
îndărătnic, pătimaș, intolerant, încăpățânat și inflexibil în
gândire, înclinat să-și impună silnic punctul de vedere,
slujindu-se deseori de amenințări, se temuse ca acesta ar
putea să-l încurce în chipul cum înțelegea el ca să-l
manevreze pe principe. Dânsul, printr-un joc al aparențelor,
pe cât de maleabil și abil, pe atât de viclean, lăsând impresia
unei largi îngăduințe și concesii față de interlocutor, obișnuia
să-l învăluie și să-l prindă pe acesta într-o adevărată pânză de
păianjen, care să-l facă captiv. El discuta lăsând impresia că
nu ar intenționa să-și impună propriile păreri, ci dădea de
înțeles că prin logica argumentelor sale vrea doar a îndupleca
436
ascultătorul, căruia nu-i îngrădește libertatea deciziei. Ori
iezuitul, cu grosolănia și brutalitatea amenințărilor sale, care
tindeau să sperie partenerul de discuție, înăbușind și strivind
împotrivirea acestuia, reducându-l la tăcere, putea tulbura
șirul raționamentelor sale subtile și efectul lor persuasiv. De
aceea preferase să fie ținut departe de negocieri, deși, ca
trimis imperial se găsea de aceeași parte a baricadei și putea
fi socotit un susținător și un ajutor în treaba ce avea a săvârși,
aceea de a-l convinge pe Șerban să se alăture deplin, sincer și
imediat Ligi.
Abia în a treia zi Csáki ceru ca să fie admis și Dunod,
când tratativele erau în fond finalizate și se discutau doar
pregătirile pentru reîntoarcerea la Viena, în timp ce în
cancelarie grămăticii de latină definitivau textul ce urma să
fie remis în chiar aceeași seară grofului. Acesta era convins
că acum iezuitul nu-l mai putea încurca cu cine știe ce
argumente nepotrivite, care să-l înfurie pe principe, și oricum
călătoria trebuia gândită astfel încât să convină și franțuzului,
având în vedere că trebuia să participe la ea. În plus era
necesară încuviințarea lui Șerban vodă nu numai pentru
slobozirea iezuitului, ci și pentru aprobarea traseului și
obținerea unei gărzi de protecție până la hotar, care să se
adauge cetei lui de însoțitori.
De altfel, abia ivit, Dunod iscă imediat o controversă,
prezbiterul insistând ca drumul să-l facă prin Ardeal, fiind
mult mai scurt decât cel ocolit prin Moldova și Polonia, care
putea dura o lună, mai ales dacă erau siliți să dea ochii cu
regele Sobieski. Csáki totuși n-ar fi voit să treacă prin ținutul
de peste munți, temându-se că ar putea fi arestat de Apafi,
care-l considera un dușman învederat. Călugărul îl asigură
însă că nu i se va întâmpla nimic, căci vor cere protecția
generalului Caraffa, care le va da o gardă care să-i apere. Iar
craiul și nici cancelarul său nu vor cuteza să se opună
militarului, care e adevăratul stăpân al meleagurilor
437
transilvănene, de frica lui tremurând chiar și cei doi, care în
fond mai sunt stăpâni doar cu numele.
Dar aceste asigurări nu-l vor liniști totuși pe ungur,
căci nici relațiile sale cu generalul napolitan aflat în slujba
împăratului nu erau din cele mai bune. Nu mai departe decât
în cursul anului trecut, acesta, fiind la acea dată încă
guvernator în Ungaria Superioară, îl târâse în fața Curții
executive de la Prešov, anume înființată de el ca să execute
toți adversarii reali sau presupuși ai habsburgilor din ținut,
sădind o spaimă nețărmurită în cei ce s-ar mai gândi să
cârtească împotriva bunei protecții a coroanei austriece. În
ciuda eforturilor făcute de instanță, care înțelegea să execute
fidel poruncile primite de la creatorul ei, lui Csáki nu i se
putuse găsi vreo vină, încât se afla între puținii care scăpară
cu viață din ghearele însângerate ale lui Caraffa. De altfel
imediat după aceea, parcă spre a-i da o compensație,
autoritățile imperiale îl ridicară pe grof la rangul de judecător
național, slujba eliberându-se în urma morții neașteptate a lui
Miklós Draskovich, titularul ei de până atunci.
Șerban vodă, care asistă la început în tăcere la
controversa celor doi, acceptă soluția și asigurările iezuitului
și porunci să fie scrisă o scrisoare lui Caraffa în numele său,
pe care o expedie imediat, încât, în clipa când vor ajunge la
schela de la Câineni, unde era hotarul cu țara vecină, solii
împărătești să fie așteptați de un corp de gardă austriac, care
să le protejeze drumul nu numai prin Ardeal, ci și prin
ținuturile ungurești, abia cucerite, al căror teritoriu nu era încă
pe deplin sigur.
În aceeași seară, înainte de a coborî la casa logofătului
Brâncoveanu, István Csáki primi scrisoarea ce urma să fie
înfățișată Majestății sale imperiale Leopold întâiul, care era
astfel scrisă încât, cum se zicea în limbajul vremii,
purtătorilor ei, „adică dumnealui groful” dimpreună „cu
sfinția sa părintele Dunod” li s-a „lăsat <învoirea ca> din gură
438
să spuie și să dezlege mai pe larg” cele așternute pe hârtie, ei
știind până în detaliu ce „s-a vorbit și modurile ce ni s-au
părut și am cunoscut” noi adevărul. Deci dacă soliilor
dinainte textul de transmis le era fixat cu rigurozitate, ei
neputându-i aduce nici un fel de modificări sau completări,
aceștia fiind simpli curieri purtători ai al unui înscris imuabil,
de astă dată solilor li se lasă deschis un oarecare câmp pentru
discuții și emiterea de opinii.
Cum fusese stabilit chiar de domn, în dimineața
următoare cei doi, dimpreună cu însoțitorii lor, se vor așterne
la drum. Vor folosi butca cu care veniseră Csáki și episcopul
Stepančić de la Viena, împresurați fiind de straja călări a
grofului. Acesta, cum ținea la viață, pe care și-o riscase totuși
de destule ori, se împresurare din tinerețe de o gardă destul
de numeroasă, care-l însoțise pretutindeni și care bineînțeles
nu lipsea nici acum din preajmă-i, căci nu accepta să-și lase
soarta la voia întâmplării. De altminteri, fiind dăruit cu un
puternic spirit cazon, obișnuit tagmei sale – căci era vremea
în care fiecare bărbat aparținător cinului nobiliar trebuia să fie
totodată un bun războinic, dar și un priceput comandant
militar –, îi făcea plăcere să fie înconjurat de oameni în
uniformă, care să știe să bată pasul.
Oricum, în mai puțin de o săptămână ungurul și
franțuzul vor ajunge la Viena, unde, pentru găzduire, vor
trage în cartierul Leopoldstadt. În tot acest răstimp, care nu
era totuși scurt, cei doi au fost osândiți să stea în cupeul butcii,
față în față. Ori e de înțeles că nu puteau ședea privindu-se
reciproc în tăcere, cufundați într-o apăsătoare muțenie.
Evident că au simțit nevoia de a sta la palavre, încât lungul
timp plictisitor să le poată trece mai ușor.
Poate mai vorbăreț se dovedi părintele Dunod, care
simțea nevoia să se dezvinovățească pentru situația ingrată în
care îl adusese dizgrațierea lui Șerban vodă. Trebuia să-și
dovedească sieși, dar și grofului, că el nu greșise de fel, ci,
439
prin tot ce făcuse și spusese, apărase cu dârzenie interesele
împăratului, dar voievodul se dovedise obtuz, tiranic, perfid,
fățarnic, brutal și nedrept. Și venea cu o mulțime de exemple
care dovedeau faptul că domnia principelui muntean
închipuia un șirag nesfârșit de persecuții neîntrerupte pentru
majoritatea locuitorilor țării, exemple pe care le strânsese în
răstimpul numeroaselor vizite pe care le făcuse boierilor în
vremea în care fusese prigonit de la Curte, și nu avea nici o
ocupație, tăind frunză la câini. Nădăjduia să-l atragă pe ungur
de partea sa, convingându-l că într-adevăr Șerban vodă nu
este vrednic de nici un fel de încredere, trebuind să fie
eliminat din plănuirile Majestății sale imperiale, cărora doar
le pricinuiește poticneli.
Csáki, consilier împărătesc, dar și om cu greutate în
Ungaria care se refăcea, încărcat de mulțime de ranguri în
ținuturile nou eliberate, asculta cu răbdare explicațiile
celuilalt, cerând din când în când deslușiri asupra chestiunilor
pe care el nu le cunoștea, dar pe care celălalt le aflase în
răstimpul întrevederilor avute cu boierii. Ungurul avea însă
propriile păreri în privința domnului Țării Românești, pe care
și le formase cu aproape zece ani în urmă, în temeiul unei
cunoașteri nemijlocite a acestuia, încât nici un fel de cleveteli,
oricât de viclene sau de îndemânatice, nu i le mai puteau
schimba. Pe la începutul deceniului, după ce scăpase din
temnițele turcești, unde ajunsese din pricina pârelor lui Apafi
și ale rușfeturilor sale, locuise mult timp la București, protejat
de Șerban vodă. Deci avea experiența unei îndelungi
conviețuiri cu voievodul, încât nu trebuia să i se explice firea,
meritele sau cusururile acestuia. Le cunoștea prea bine, trăind
ani întregi la Curtea sa, încât nu putea primi decât cu un
simțământ de lehamite acuzațiile pătimașe și deseori destul
de subiective și părtinitoare ale iezuitului. Își dădea deci pe
deplin seama ce trebuia să accepte și ce nu din explicațiile
acestuia. De altfel din fire era un spirit foarte critic și sigur de
440
sine, deloc influențabil și manevrabil, de aceea spusele
celuilalt nu reușiră să-i schimbe vreo părere. Dar cerea uneori
detalii despre lucruri ce i se păreau verosimile, dar care nu
ajunseseră până atunci la urechile sale, deci închipuiau
noutăți pentru el.
De altminteri conștient de lunga durată a drumului, pe
care trebuia s-o petreacă zăvorât dimpreună cu franțuzul în
cușca îngustă a cupeului trăsurii, nu încercă să-l contrazică,
ca să nu-i taie cheful de vorbă, căci conversația, chiar dacă
uneori bătea câmpii cu însăilări neîntemeiate, ușura totuși
trecerea vremii, de aceea nu trebuia frântă. Pe deasupra în
destule privințe trebuia chiar să-i dea dreptate călugărului,
căci multe din bârfele ivite pe seama domnului muntean erau
desigur exacte și îndreptățite, căci acesta era departe de a fi o
fire tocmai angelică! Încă de pe vremea când hălăduia pe
malurile Dâmboviței auzise de grozavele răzbunări ale
voievodului, care ajunseseră de pe atunci de pomină,
îngrozind lumea. De aceea era interesant să afle și alte
amănunte, căci nu se știa când cunoașterea lor îi putea fi de
folos.
Oricum, luându-l în seamă pe iezuit, nu intenționa să
devină un partizan al acestuia, înșirându-se ca simplu
apărător în spatele său, căci individul i se părea un personaj
mult prea lipsit de însemnătate, ca să-i trezească cu adevărat
interesul. El știa prea bine că pentru a cuceri funcții trebuie să
ai tactul de a te pune bine cu deținătorii puterii reale,
speculându-le slăbiciunile, arătându-ți smerita supunere,
lingușindu-i, ferindu-te să-i judeci ori să le condamni
abuzurile sau tirania. Pleava nu trebuia luată în seamă, dar
nici ignorată, căci uneori putea fi totuși de folos. Așa izbutise
să-și consolideze situația, fiind titularul atâtor slujbe
dobândite în ținuturile ungurești.
Iar legat de Șerban vodă vedea lucrurile la fel.
Deocamdată puterea la Dunărea de jos se găsea în mâna
441
acestuia și poate pentru încă un răstimp îndelungat, de aceea
era nimerit să păstreze bune relații cu el, trecând cu vederea
lucrurile ce i se puteau reproșa, fără a le uita însă. Dimpotrivă,
era bine să le cunoască, folosindu-se însă de ele doar în clipa
în care domul ar fi ajuns la apusul puterii sale. Drept care îl
lăsă pe monah să lungească la nesfârșit vorba, ba uneori
ațâțându-i chiar limbuția.
Cum se văzu ajuns la Viena, Dunod se zori să ajungă
în fața cardinalului Buonvisi, mai ales că înalta curte
împărătească nu se arătă prea interesată de sosirea sa,
scrisoarea cu tratativele fiind înaintată cancelariei imperiale
numai de Csáki, care nu se grăbise să-l ia alături pe iezuit
când se înfățișă la Hofburg. Nunțiul papal îl primi imediat pe
călugăr, dornic de a afla cât mai multe despre situația de la
Dunărea de jos, tărâm care putea înrâuri în chip hotărâtor
înaintarea Ligi Sfinte spre inima Balcanilor.
Întrucât în trăsură, în îndelungatele discuții cu Csáki,
își limpezise și-și orânduise răbojul acuzațiilor ce puteau fi
aduse lui Șerban vodă, împuternicitului papei îi putu prezenta
o pâră foarte sistematică și clară împotriva voievodului
munteanului.
Cele pe care le însăila trebuiau să închipuie un
argument puternic contra acordării domniei ereditare și a
diplomei de conte cerute de domn, tocmai pentru că acesta
ținea în mod deosebit la împlinirea acestor două dorințe.
Drept care începu prin a arătă că acesta este un ortodox pe cât
de fanatic, pe atât de obtuz, fiind cât se poate de ostil
catolicilor, pe care-i prigonește fără de cruțare în țara sa. De
altfel întreține și niște legături foarte apropiate cu autoritățile
ortodoxe ale răsăritului, în detrimentul relațiilor cu
papalitatea. Nu mai departe decât scurt înainte de a sosi el la
București, la curtea munteană fusese găzduit ani de-a rândul
patriarhul Ierusalimului, Dositheios al II-lea Notaras, care
găsise aici și în Moldova, la protejatul lui Șerban de acolo, o
442
a doua casă! De altfel în temeiul exceselor ortodoxiei sale,
avusese nesimțirea să-l sprijine pe acest patriarh eretic în
lupta pentru dobândirea cheilor bisericii sfântului mormânt.
Apoi vorbi de persecuțiile la care fusese expus
Andrei, judele catolic de Câmpulung, ales liber de târgoveți
pentru renumele său bun, iar aceasta doar din pricină că omul
nu voise să renunțe la credința sa. Batjocura începuse
potrivindu-i barba după aceea a Sanctității sale, papa
Inocențiu al XI-lea, deci ofensa se adresa și celor mai înalte
autorități ecleziastice catolice! Iar bietul creștin, deși cu totul
nevinovat, fusese plimbat în bătaia gârbaciului prin piețele
urbei, torturându-l întru-atâta încât sărmanul își dăduse
sufletul. În auzul unui cleric catolic aceste argumente i se
păreau decisive în formare unei păreri, de aceea începu cu ele,
stăruind mult asupră-le.
Mai departe arătă că sub felurite pretexte, spre pildă o
închipuită primejdie tătărască care l-ar amenința, amână să se
alăture sacrei lupte a Ligii Sfinte. Dar povestea cu tătarii e
mai mult decât suspectă, căci cercetând adevărul descoperi că
el are tainice legături cu acești așa-ziși vrăjmași ai săi,
manevrând după împrejurări declanșarea unor atacuri din
parte-le. Ori prin aceste parșive sforării la care se dedă, aduce
chiar daune sfintei lupte a creștinătății pentru eliberarea
Balcanilor. Fapt este că nici acum, exact ca și în anul trecut,
nu are de gând să se angajeze efectiv în lupa Ligii pentru
mântuirea creștinilor, amânând la nesfârșit luarea unei
hotărâri.
Apoi, discutând cu boierii munteni, a avut surpriza de
a constata că voievodul săvârșise numeroase acte
abominabile de tiranie, pe cât de crude pe atât de sângeroase,
îndepărtându-și clasa privilegiaților, care abia așteaptă ca să
scape de el. Chiar fratele său, care e un învățat de renume, ce
și-a desăvârșit înalta învățătură la Padova, fiind deci conștient
de ceea ce spune, se plânge de el, dorindu-i destituirea, motiv
443
pentru care a fost surghiunit la moșie. Deci situația e foarte
gravă în Ungrovlahia, cu totul diferită de ceea ce se cunoștea
până lunile trecute la Viena. Se impun de aceea măsuri
imediate de îndreptare, înainte de a fi prea târziu.
Buonvisi fu destul de impresionat de pârele ascultate
în răstimpul mai multor audiențe acordate iezuitului. Era mai
ales șocat că acesta repeta lucruri pe care cardinalul le auzise
cu mai mult de două luni în urmă de la un alt catolic care
șezuse în principate, călugărul observant Stepančić.
Coincidența informațiilor era surprinzătoare, dându-i de
gândit, cu atât mai mult cu cât franțuzul nu avea cum și de
unde ști ce i se spusese în aceiași odaie, într-o discuție purtată
între patru ochi. Posibil că ceva era adevărat din cele însăilate,
de vreme ce erau atâtea potriveli între spusele a doi vorbitori,
care își prezentau relatările independent unul de celălalt. Până
acum avusese o impresie excelentă despre Șerban
Cantacuzino, socotindu-l un pion cu rol hotărâtor în
deschiderea drumului Balcanic al cuceririlor, și deodată
credința sa avea motive temeinice de a se clătina. Nu-i venea
să creadă că se putuse înșela în asemenea măsură asupra unui
om. Și călugărul avea dreptate. Dacă Șerban se dovedea o
ființă nesigură și fățarnică, făcând plin de viclenie un joc
dublu, nu mai rămânea altceva de făcut, decât să fie ori
înlăturat, ori forțat prin măsuri extreme ca să execute
obiectivele scontate.
Deși nu-i făcea plăcere să recunoască greșeala făptuită
în legătură cu aprecierea rolului lui Șerban vodă, el stăruind
până de curând ca să se pună un mai mare accent pe atragerea
sa prin măsuri care să-l promoveze, câștigarea lui fiind
benefică Ligii, Buonvisi se hotărî să-l înștiințeze chiar pe
împărat asupra celor care îi fuseseră înfățișate. Astfel, prin
mijlocirea cardinalului, pârele iezuitului vor ajunge într-un
timp neașteptat de scurt la nivelul cel mai înalt. Noutățile ce
i se prezentau nu închipuiau pentru Majestatea sa o surpriză
444
la fel de mare ca pentru nunțiul papal. Pe el îl indispuseseră
încă din anul trecut reținerile voievodului muntean transmise
prin călugărul Del Monte, cât și aprecierile destul de
usturătoare ale ducelui Carol de Lorena, care-i arăta
Cantacuzinului o totală neîncredere. Apoi scrisoarea
principelui, trimisă prin sluga sa bulgară în loc să fie folosită
mijlocirea solului imperial, oferea destule dovezi ce puneau
la îndoială buna credință a autorului, și dorința sa reală de a
se alătura Ligii și luptei antiotomane. Spusele ajunse la
urechea împuternicitului papal nu făceau decât să confirme
ceea ce dânsul știa de mai înainte.
De aceea împăratul nici nu mai socoti necesar să-l mai
audieze și pe Dunod, căci nu i-ar fi putut mărturisi nimic în
plus față de ceea ce știa deja. Părerile sale erau formate și nu
mai avea nevoie de alte explicații. Drept care porunci
cancelariei să conceapă imediat o scrisoare adresată lui
Șerban vodă, în care să i se spună clar și răspicat ce se
așteaptă din parte-i și prin ce anume nemulțumește înalta
Curte, cerându-i-se o imediată și totală conformare, dacă
dorește să mai beneficieze de grația imperială. De altfel de
îndată ce se încheie întocmirea înscrisului, acesta fu expediat
printr-un curier rapid la București, ca o somație ultimativă
adresată domnului, la care, dacă nu se supunea neîntârziat și
deplin, pierdea protecția și bunăvoința de care se bucurase,
chipurile, până acum.
Înștiințarea ajunse la București la nici trei săptămâni
după Paști, în primele zile ale lunii lui mai, fiind înaintată fără
comentarii direct domnului, căci mesagerul nu avea
împuternicirea de a transmite ceva prin viu grai întru
lămurirea sau întregirea celor trecute pe hârtie, atenuând
caracterul categoric al celor înșirate acolo. Documentul în
cauză, după cum va fi numit la acea vreme de cancelaria
domnească, este celebra „suplică”, al cărei text nu sa păstrat,

445
dar de al cărei uriaș răsunet istoricii de mai târziu vor face
multă vorbire.
Oricum, consternarea lui Șerban vodă fu fără de
margini, tulburându-l peste măsură de mult prin reproșurile
ce i se făceau, dar și prin tonul imperativ folosit. Se așteptase
nu numai ca să fie mult mai bine privit la Viena, mai ales după
făgăduielile lui Csáki, dar fusese încredințat și că se punea
mare bază pe contribuția pe care o aducea la înfăptuirea
războiului antiotoman al Ligii Sfinte. Ori acum, în locul unor
aprecieri prielnice i se aruncau în față vini ce i se păreau cu
totul neîntemeiate, pe care nimic din purtarea sa nu le
îndreptățea. Era dojenit pentru că n-ar fi îndeajuns de fidel
Ligii, pe care nu o susține îndeajuns, îndepărtându-se de ea.
Apoi i se punea în vedere că nu sprijină cu adevărat ridicarea
populațiilor din Balcani și că se sustrage unor acțiuni concrete
de angajare, iar în final era avertizat că dacă nu-și schimbă
atitudinea, recunoscând imediat suzeranitatea austriacă și nu
se supunea la toate implicațiile care rezultau din acest statut,
nu se va mai bucura de nici un fel de ajutor. Doar ridicând
Țara Românească neîntârziat la rang de bastion imperial în
înfruntarea cu păgânii, cererile sale mai puteau găsi oarece
ascultare.
Citind mesajul, Șerban clocotea de furie. Era
neîndoielnic rezultatul pârelor lui Dunod. Făcuse o greșeală
de neiertat îngăduindu-i să se întoarcă la Viena, ca de acolo
să poată urzi fără îngrădire împotrivă-i. Trebuia să-i dea o
replică neiertătoare. Câteva zile se frământă în căutarea unor
mijloace de a spulbera efectul pârelor iezuitului.
Tocmai când se zbuciuma mai amarnic, negăsind o
ieșire potrivită, iscoadele din Ardeal îl înștiințară că în urma
stăruințelor și presiunilor făcute de aproape două luni de
generalul Caraffa asupra craiului Apafi, aceasta a cedat și în
ziua de 9 mai a văleatului al 1688-lea semnase așa-zisul tratat
de la Făgăraș, pe care unii îl numeau însă în bătaie de joc
446
tratatul de la Hermannstadt107, aluzie la faptul că era impus în
fond de la Sibiu de aprigul militar austriac. De altfel, câteva
zile mai târziu, în 13 mai, intimidată, dieta, adică adunarea
stărilor privilegiate din principat, se grăbi să întărească actul
printr-un vot de obște.
Acordul era în fond o înnoită declarație de supunere a
Transilvaniei față de Austria, care arăta că principatul iese de
bună voie și nesilit de nimeni de sub suzeranitatea Porții, spre
a primi, evident, în mod liber consimțit și în chipul cel mai
sincer, protecția prea-bunului împărat romano-german, de
generozitatea nemăsurată a căruia se bucură. Mai mult chiar,
autoritățile crăiești, a căror voință era neîngrădită, în temeiul
libertății de care se bucurau, se legau ca, la nevoie, să și lupte
împotriva turcilor. Pe deasupra, ca semn de nemăsurată
recunoștință pentru protecția oferită, alte patru orașe și
cetățile lor se ofereau, chipurile, să primească pentru găzduire
neprețuitele garnizoane ocrotitoare imperiale. Acestea erau
Huszt, Chioar, Gurghiu și Brașov.
Deci, pentru a se consola, alinându-și astfel mândria
și orgoliul, Șerban vodă își zise că suplica trimisă lui este pe
undeva o replică echivalentă tratatului pe care craiul Apafi
tocmai se văzuse silit să-l semneze. Deci și din sus de munți
și din jos de ei se mergea pe aceeași linie, de a forța pornirea
imediată a războiului cu Poarta, nesocotind riscurile pentru
cei de ai locului. Dar dacă craiul se lăsase atât de ușor
subjugat de generalul împărătesc și se aliniase cuminte,
semnând actul ce i se pusese în față, el, bărbat întreg, era
hotărât să dea o replică care să pună lucrurile la punct,
dezrădăcinând clevetelile, căci nu era un neputincios care să
se lase înfrânt de un călugăr fanatic și mărginit, ori de un
general obișnuit să pocnească în jur cu gârbaciul, spre a
înspăimânta lumea. Dânsul nu avea de gând să se sperie. Era

107
Denumirea germană a Sibiului.
447
hotărât să trimită o nouă solie la Viena, în frunte cu
credinciosul său Stepančić, care să-l pună pe Dunod la locul
său, vârându-i pe gât toate pârele sale veninoase, a căror
netemeinicie să fie dovedită.
De altfel în zilele următoare primi noi deslușiri despre
cele petrecute în Transilvania învecinată și despre lipsa de
îndrăzneală a stăpânitorilor de acolo, care tremurau într-un
chip vrednic de tot disprețul în fața generalilor austrieci. I se
povestise spre pildă că falnicul cancelar Teleki, altfel spaima
ardelenilor, în clipa când se dusese în audiență la generalul
Caraffa pentru a începe neguțări pe marginea noului tratat de
subjugare, de tristă amintire, care va fi în cele din urmă
semnat în 9 mai, fu atât de îngrozit de riscul la care se
expunea, încât, înaintea întrevederii, se grăbise să-și scrie
testamentul, temându-se că-și află sfârșitul.
Ori Teleki era departe de a fi un timid sau un fricos,
el, de felul său, fiind la fel de fioros ca și generalul austriac,
pricină din care clevetitorii vremii îl numeau „flagelul lui
Dumnezeu pentru Transilvania”, spusă intrată mai apoi și în
cronici108. Deci întâmplarea arăta că o brută nemăsurată,
tremura de frica unei alte brute, întrucât aceasta îi întrecea în
grozăvie ieșirile.
Ori Șerban vodă, își zicea plin de mândrie, că, cu
oricât de multe amenințări ar fi fost copleșit, nu s-ar fi speriat
în asemenea măsură încât să se scoboare la micimea unor
gesturi atât de umilitoare față de niște simple slugi
împărătești, precum făcuse din păcate craiul. Dânsul era
hotărât să rămână până la capăt demn și curajos și să-și
impună voința asupra altora, iar nu să se supună umil poruncii
lor, chiar dacă aceștia se pretindeau a-i fi mai presus.
Iar fala îi spori în clipa în care îi parveniră și alte
amănunte ale știrii. În vreme ce craiul și cancelarul său

108
Amănuntul e pomenit de cronicarul transilvănean Mihai Cserei.
448
tremurau înfricoșați în fața lui Caraffa, singuri sașii din
Brașov109 cutezaseră să se împotrivească opresiunii austriece,
ei răzvrătindu-se la auzul celor orânduite prin noul tratat.
Deci cârmuitorii ardeleni erau mai prejos unor amărâți de
târgoveți, în timp ce el era aureolat de o măreție aparte,
dovedită de îndrăzneala de a se împotrivi însuși împăratului
romano-german al sfintei creștinătăți, nu unui general
oarecare, din zecile ce slujesc stăpânirea, care, pentru a fi
băgat în seamă, încerca să-și dovedească însemnătatea
înspăimântând lumea prin grozăviile ce le săvârșea! Deci
bărbăția sa se ridica falnic deasupra celor doi stăpânitori
ardeleni, care, în umbra grandorii sale, apăreau doar ca niște
sărmani pigmei fricoși.
Furios din pricina tonului și pretențiilor suplicei, dar
fiind îmboldit și de simțămintele de mândrie ce-i dădeau
credința că se situa deasupra craiului, chemă pe supusul
grămătic de latină în spătăria mică, spre a-i dicta hrisovul care
urma să fie înaintat împăratului. Bineînțeles că nu-l putu
isprăvi în câteva ceasuri. Pe deasupra nici nu era pe deplin
mulțumit cu cele spuse. Unele nu i se păreau destul de
drastice și categorice, dar nu tocmai inspirate de suficient
tact, drept care amână continuarea pe ziua următoare, urmând
ca abia atunci să definitiveze textul. Numai că amânarea,
imaginată în prima clipă ca fiind de o singură zi, se va
prelungi pe un răstimp mai lung de o săptămână, căci în acest
crâmpei de vreme se petrecură o mulțime de alte evenimente,
de care aflând, socoti că trebuie să țină seamă de ele. Numai
că întâmplările survenite, îi pricinuiră unele schimbări de
păreri și de viziune, silindu-l să cumpănească mai mult asupra
răspunsului pe care tocmai îl alcătuia, încât neclintirea ce-l
stăpâni în prima clipă i se cam șubrezi, domnul prinzând a

109
Răscoală brașovenilor se desfășoară între 10 și 26 mai 1688, aceștia
capitulând sub amenințarea tunurilor austriece.
449
oscila în legătură cu înfățișarea finală a scrierii sale.
Schimbările făcute după fiecare noutate ce-i ajunsese la
urechi, se înlănțuiră într-o complicată șerpuite, încât replica,
dorită inițial ca scurtă, năprasnică și răspicată, începu să se
întindă ca pelteaua. În cuprinsul ei se văzură înnoite nu numai
argumentația și țintele, ci și intensitatea tonului folosit prinse
a se muia.
Prima știre din acest șirag care îi zdruncină fermitatea,
i-o adusese un curier rapid venit de la capuchehaia de
Țarigrad, care-l înștiință că blândul vizir Ayașli İsmail pașa,
care se căznea să stârpească corupția în sânul slujitorimii
împărătești, își ridicase împotrivă foarte mulți dușmani la
palat, care se vedeau amenințați de intențiile sale, de aceea
fusese scos din funcție și întemnițat din porunca sultanului
Suleiman al II-lea încă din a doua zi a lunii lui mai, deci de
mai bine de o săptămână, răstimp trebuitor ca să ajungă la
București purtătorul veștii, în locu-i nefiind încă numit un alt
mare vizir. Deci rușfeturile plătite lui și celor din jurul său se
risipiseră în pustie, iar efortul de mituire trebuia luat de la
început, ceea ce însemna un groaznic efort bănesc, căruia
domnul nu știa cum îi va face față. Trebuia desigur să apeleze
la niște cămătari, să se îndatoreze lor…
Se zvonea că scoaterea vizirului din funcție fusese
pricinuită cu deosebire din pricina uneltirilor lui Köprülü
Fazil Mustafa pașa, adăuga capuchehaia, dar pare-se că nu
exista intenția numirii în loc a uzurpatorului, mai ales că
situația stăpânirii rămăsese destul de încurcată din pricina
tulburărilor. Se zicea apoi că un pașă rebel, susținut de armată
răzvrătită, pe nume Naim bei, pe care padișahul nu izbutise
să-l aresteze și să-l execute, cum și-ar fi dorit de mult timp ca
să scape de el, l-ar fi încredințat pe măritul sultan că, datorită
trecerii ce o are printre ieniceri se poate angaja să pornească
o campanie de recucerire a teritoriilor pierdute în
confruntarea cu Austria, corectând greșeala lui Sari Suleiman
450
pașa din 1687 de la Essek, și se arătase gata de a porni la
război dacă i se va acorda încuviințarea cuvenită și i se va
făgădui viziratul. Posibil ca și propunerea pe care o făcuse să
fi grăbit scoaterea din slujbă a lui Ayașlı İsmail pașa, locul
fiind lăsat gol anume pentru reîntoarcerea sa victorioasă.
Oricum, fapt sigur era că Naim bei fusese ridicat la
rang de seraschier, primind încuviințările de care avea nevoie,
căci de câteva zile plecase la drum însoțit de câteva mii de
oșteni otomani, ieniceri și spahii în primul rând, dar și de
groful Emeric sau Imre Thököly cu toți husarii săi calvini,
supranumiți curuți. Lui Șerban vodă i se confirmă știrea, căci
după doar o zi sosi la curtea sa un agă împărătesc care-i
poruncea să ușureze prin toate mijloacele trecerea unei
hoarde de călăreți tătari prin țară, pe care s-o ajute ca să
ajungă în cel mai scurt timp la Belgrad, spre a se întâlni acolo
cu ordiile otomane. Va da tătarilor toate cele necesare
drumului și îi va feri de eventuale neajunsuri pe care le-ar
putea pricinui localnicii. Și într-adevăr, aproape imediat fu
înștiințat că, venind din raiaua Brăilei, întraseră în hotarul
județului Buzău vreo 10 000 de nogai călări. Ori, confruntat
cu aceste neașteptate griji, se văzu silit să lase deocamdată
de-o parte isprăvirea scrisorii, amânând sine die încheierea ei,
parcă anume ca ciuda să-l poată roade un timp mai
îndelungat.
Dar în vreme ce urmărea sârgul ostășesc al lui Naim
bei și al lui Thököly, și priveghea îngrijorat călătoria tătarilor
care, chiar pașnici fiind, doar în simplă trecere ca prieteni,
pricinuiau totuși destule stricăciuni, va încerca să-și găsească
răgazul trebuitor pentru a se gândi și la înjghebarea
răspunsului la suplică. Însă o altă știre, de astă dată venită din
Ardeal, îl va abate iarăși atenția. Află astfel despre crunta
reprimare a brașovenilor răzvrătiți, asupra cărora Veterani,
din porunca năprasnicului Carafa, trăsese cu tunurile, silindu-
i ca în cele din urmă să capituleze. Privind deci la cele ce se
451
petreceau dincolo de hotar, și nici măcar la depărtare prea
mare de el, își zise că manifestând o opoziție mult prea dârză
și inflexibilă să nu riște să se expună unui atac austriac,
pomenindu-se cu niscai trupe nemțești în țară, căci, închipuite
la altă scară, cele care tocmai se întâmplau la Brașov îi puteau
servi de avertisment! Pe deasupra, opunându-se prea grosier,
risca să nu mai fie avut în vedere pentru tronul
Constantinopolitan. Deci curajul și ambiția, de care putea fi
mândru dacă se raporta la craiul ardelean, nu erau de ajuns
pentru a răzbi în viață! La fel de însemnate, dacă nu chiar mai
însemnate, erau tactul, viclenia și prevederea. Trebuia să fie
chibzuit și cumpănit, nu pornit orbește ca un taur înfuriat și
inconștient, care dă cu coarnele în oricine și oriîncotro, căruia
însă orice măcelar îi vine de hac.
De aceea, în cele din urmă, după multe tribulații, după
zbuciumate șovăieli, după nenumărate cumpăniri între
diferite variante posibile de răspuns, după gândiri și
răzgândiri, se hotărî în final să conceapă o scrisoare care să
fie mai maleabilă, mai prevenitoare, nu expresia unei
încăpățânate și inflexibile opoziții de taur furios. Deci în
vinerea de optsprezece mai, când se opri asupra unei forme
finale, textul arăta total deosebit de cel închipuit inițial, care
trebuia să fie foarte mușcător, cu critici neiertătoare și plin de
o demnă revoltă, exprimând un protest ferm și categoric
împotriva așa-zisei „suplice”.
Scrisoarea ce urma să fie trimisă la Viena se învârtea
în fond tot în jurul celor zece sau unsprezece puncte discutate
și prin mijlocirea soliilor anterioare, desigur însă cu nuanțări
noi, deci în parte cu înfățișare diferită de formulările înfățișate
mai înainte.
Concret, domnul Șerban vodă își începea lămuririle,
ca și în cazul documentului încredințat cu mai bine de o lună
în urmă grofului Csáki, cu o reluare a călduroaselor mulțumiri
și a recunoștinței pentru cerințele deja primite de împărat. La
452
spusele acestea adăuga și celelalte făgăduieli făcute
ungurului, întărindu-le și legându-se a le respecta ad litteram,
fără de cea mai mică abatere. E pe de-a întregul credincios
Majestății sale serenisime, dornic de a se bucura de protecția
sa augustă, mărturisea el plin de convingere. Apoi se angajă
din nou să susțină din răsputeri lupta antiotomană, cum
arătase și dovedise și grofului Csáki, față de care depusese și
un sfânt jurământ. Mărturia acestuia putea risipi orice
îndoială pe care i-ar ridica-o împotrivă răuvoitorii.
Campaniile Ligii Sfinte, care stau să izbucnească, vor
trebui cât de curând să se încheie în chip victorios, ceea ce
presupune că în puțină vreme trebuie avută în vedere
desfășurarea unor tratative de pace. Ori dânsul ruga ca la
viitoarele neguțări să fie incluse ca parte la dezbateri, atât
Țara Românească cât și Moldova, tocmai pentru că ele luptă
pline de convingere pentru cauza creștinătății. Iar în cazul
unei eventuale păci cu turcii, împuterniciții Austriei să susțină
ca hotarul Ungrovlahiei să se așeze în lungul Dunării, încât
raialele smulse din trupul țării să-i fie înapoiate.
De asemenea, pentru a spori succesul luptelor de
eliberare, însemnat i se pare ca oastea română să fie sprijinită
de armatele imperiale cu deosebire pentru a apăra hotarul
Valahiei dinspre Bugeac, prevenind o nedorită invazie
tătărască.
Nu trebuie uitat nici că proiectatei lupte cu otomanii
nu i se va alătura singur, ci va ridica la răzvrătire toți creștinii
din Balcani, ușurând astfel înaintarea biruitoare a legiunilor
creștine. Toate cele făgăduite cu puțin în urmă mesagerului
împărătesc și angajamentele luate față de el, a căror dovadă o
făcuse acestuia, al cărui cuvânt nu poate lăsa loc vreunei
îndoieli, ilustrează desăvârșita sa corectitudine și nețărmurita
sa fidelitate, acuzațiile și pângările aduse cinstei sale de
clevetitori, dovedindu-se mincinoase și nedrepte. Nu a omis
nici o dorință sau poruncă a serenisimului împărat, împlinind
453
aidoma toate cele ce i se ceruseră. Cum el se conformase
tuturor cerințelor împrejurărilor de război, fiind săritor și
zelos, e firesc să i se dea și foloasele care i se cuvin pe drept,
dar și ocrotirea ce o merită pentru a i se chezășui siguranța,
având în vedere primejdiile la care se expune prin atitudinea
cutezătoare adoptată. Ori, din răspunsurile primite până
acum, constată că nu e apreciat la valoarea meritelor sale, o
pildă grăitoare care-i îndreptățește spusa, este aceea că se tot
amână acordarea diplomei de înnobilare făgăduite. Din
formularea textului de răspuns, se vede că cel puțin ultima
obiecție o spune cu destulă acreală, aproape în chipul unei
dojeni dezamăgite, pătrunse de o nemărginită tristețe.
De altfel pentru a fi mai convingător în privința
susținerii luptei antiotomane și organizarea unei răzvrătiri
generale a creștinilor balcanici, în fruntea soliei avea intenția
de a numi pe Gheorghe Brancović, așa-zisul despot al
sârbilor, și pe episcopul catolic de Nicopole, bulgarul Anton
Stepančić. Aceștia, prin chiar prezența și numele lor, puteau
dovedi curții imperiale nu numai seriozitatea pregătirilor pe
care le făptuise pe linia ridicării popoarelor sud-dunărene, ci
și amploarea deosebită a sârgului său pentru mobilizarea
creștinilor din aceste părți.
Ori ținând seamă de uriașele eforturi săvârșite, pe care
le zugrăvise mai sus, și de făgăduielile inclusese în
angajamente, se simțea cât se poate de dezamăgit și de mâhnit
din pricina învinuirilor și reproșurilor ce i se aduceau prin
suplică, dar și de sila ce i se făcea cu intrarea în război.
Spusele acestea i-au pricinuit nu numai o mare tulburare și
nemulțumire, ci, i-au stârnit și o nemăsurată supărare și
îngrijorare, fiind pe cât de nedrepte și pângăritoare, pe atât de
jignitoare și umilitoare, aducând o adâncă știrbire bunului și
nepătatului său renume princiar.
Își dă seama că toate prihanele cu care este mânjit sunt
rodul calomniilor înveninate ale părintelui Antide Dunod,
454
care, cât a șezut în țară, s-a dedat și aici la o mulțime de
gesturi de rea-voință ce nu sunt vrednice nici măcar de un
mirean, necum de o față bisericească, și încă una ce nu e
tocmai de rând! Cum pot dovedi solii săi prin viu grai, dar și
prin scrisorile pe care pot a le înfățișa, silnicul monah, atât
„din gura sa cât și din condeiul său, … mult a ispitit turburări
între domn și boieri”, sârguind de „au mișcat și amestecat
<lumea>, decât <cu> cevași cu temei vorbe” de înveninare,
spre a ațâța cugetele. De asemenea domnul declară că știe că
perfidul cleric „a scris <chiar> la prea Sfințita Împărătească
Mărire spre scăderea cinstii noastre, care nădăjduim că
vremea toate le va arăta mincinoase”. Mai departe sunt date
chiar unele exemple de josnice calomnii lansate, cu totul
neadevărate, fiind născociri deșănțate. Astfel ierarhul între
altele „zicea că noi avem înțelegere cu tătarii și că ei de zisa
noastră spânzură, și că mișcările lor din sfatul nostru sânt”,
ceea ce închipuie o crasă minciună, pe care „nici unui mirean
nu s-ar cuveni a le scrie, necum unui preot.”110 Iar această
calomnie nu e singura pe care a lansat-o!
Măria sa însă este conștientă că nu au lipsit nici pâri
înveninate venite din partea autorităților ardelene, care fiind
simple scorneli lipsite de orice temei, iscate din dușmănie, nu
se cuvine să fie luate în seamă. Nu trebuie trecută cu vederea
împrejurarea că măritul crai bălgrădean nu privește cu ochi
buni atitudinea hotărâtă a Ungrovlahiei de a susține înaintarea
trupelor habsburgice, acest lucru îngrădindu-i pe de-o parte
putința de a se sustrage sfintei bătălii a Ligii, pe de alta
silindu-l să se supună augustei protecții a Majestății sale,
neavând de ales, deși iscoadele arată că e ispitit de a căuta ori
apropierea Porții, ori aceea a rigii Sobieski, al Lehiei. Înciudat
că din pricina purtării cinstite a Munteniei nu-și poate înfăptui
perfidele urzeli, Apafi și cancelarul său se străduiesc să

110
Citatele din ghilimele sunt extrase toate din documente de epocă.
455
semene îndoială în privința supunerii sincere a Măriei sale
față de coroana vieneză. La drept vorbind aceste cleveteli nu
sunt decât o prelungire a veninurilor vărsate de părintele
Antide Dunod.
Răspunsul la suplică era deci gata încă de prin 18 mai,
iar Șerban era foarte mulțumit de cum ieșise, căci dânsul, în
ciuda numeroaselor cedări și reconsiderări ale scrierii,
socotea plin de mulțumire că dovedea a avea curajul și
demnitatea de a se opune opresiunii venite de la Viena, spre
deosebire de crai și de cancelarul său, care nu cutezaseră să
meargă atât de departe. Prin urmare, își zicea el încântat,
sufletește le era net superior!
Nehotărârea sa și oscilațiile între variantele textului
nu trebuie să mire ori să surprindă. Erau rezultatul firesc al
celor ce se petreceau în ținuturile din jur, de care Valahia era
în fond atârnătoare și care în chip firesc nu putură decât să-l
înrâurească, modelându-i voința. Ele închipuiau în fond
tălmăcirea în cuvinte a cumpănirilor la care îl sileau
împrejurările.
Poate lucrul care îl impresionase cel mai tare erau
știrile despre cruda înăbușire a răzvrătirii brașovene, care era
în plină desfășurare în zilele în care își desăvârșea scrisoarea.
Armata austriacă se dovedea necruțătoare. Ori cele ce se
petreceau sub ochii săi îl avertizau că trebuie să dea dovadă
de ceva flexibilitate, evitând curajul orbesc de a se arunca cu
capul înainte în vâltorile clipei. La urma-urmei și în Muntenia
puteau fi trimise niște legiuni habsburgice, lucru ce trebuia
evitat, căci nu prea ar fi avut cum să li se împotrivească, fără
a mai vorbi de faptul că, dacă se expunea în acest chip, putea
părăsi dulcele vis al dobândirii coroanei bizantine.
Dar nici celelalte vești ce-i parveniră nu-l putură lăsa
nepăsător. Află spre pildă că, în același timp cu tulburările
din Brașov, în ținuturile sârbești începuse harțagul între
seraschierul Naim bei și garnizoana nemțească aflată în târgul
456
Essek-ului. Din câte se părea, aflând de apropierea turcilor,
curuților și a tătarilor, austriecii intraseră în alertă și se
apucaseră de pregătiri de apărare. Până la urmă socotiseră
însă că nu pot primi o înfruntare în preajma târgului, o bătălie
pe câmpia din fața sa, sau mai rău, pe străzile sale, fiind lipsită
de sorți de izbândă. În aceste condiții o parte a trupelor
fuseseră trecute în taină pe malul de miază-noapte al Dravei,
fiind ascunse într-o pădure. Restul oștenilor așteptară
apropierea inamicilor și chiar în văzul acestora se refugiară în
grabă pe malul de dimpotrivă al râului, semănând credința că
ar fugi plini de înspăimântare din fața năvălitorilor. De fapt
manevra urmărea atragerea lui Naim bei pe un câmp de bătaie
socotit de austrieci prielnic pentru plănuirile lor. Turcii, fără
a simți cursa în care erau atrași, se lăsară ispitiți și trecură și
ei apa, repezindu-se asupra celor care se retrăseseră. Dar
tocmai când își luau mai mult avânt, în spate le căzură trupele
ascunse cu câteva zile în urmă în pădure. Lupta fu scurtă,
otomanii, tătarii și curuții fiind zdrobiți.
Naim bei izbuti să scape spre Belgrad cu un număr
restrâns de osmanlâi, mulți dintre ei căzând prinși. Tătarii,
temeinic împuținați ca și turcii, se strecurară din jos de Drava
spre a se întoarce prin Țara Românească acasă, dar fiind
lipsiți de hrană și deci înfometați, în drum vor pricinui
stricăciuni nemăsurate, calea pe care o vor urma fiind un
făgaș al jafurilor și al pârjolului.
În ce-l privește pe Emeric Thököly, care năzuia la
tronul unguresc sau cel puțin la cel al Ardealului, scăpat cu
destul de bine dimpreună cu grosul curuților săi din război,
nu se putu hotărî să se întoarcă la Stambul, unde nu-l aștepta
vreo mărire după eșecul suferit. Drept care preferă să se
adăpostească pe o insulă fortificată de pe Dunăre, ca să
rămână în preajma ținuturilor la a căror coroană visa. În
paranteză fie zis, Șerban vodă aflase că ungurul ar fi declarat
cu prilejul refugiului pe limanul de pe fluviu, că dacă nu putea
457
ajunge pe tronul Ungariei de Sus sau al Ardealului, nu i-ar
displace nici scaunul de la București, de aceea voievodul
muntean nu-l vedea cu ochii cei mai buni, ci dimpotrivă...
Înfrângerea lui Naim bei avu însă neașteptate
implicații și la Țarigrad. Deși pentru grosul locuitorilor
înfrângerea de pe Drava a fost tăinuită o vreme, spre a nu
stârni panică și noi tulburări, sultanul Suleiman al II-lea
tocmai pentru a rămâne stăpân asupra situației, hotărî ca să
numească în sfârșit un vizir pe locul rămas vacant aproape o
lună de zile. Deci în 30 mai 1688 un fost agă al ienicerilor,
Bekri Mustafa pașa pe nume, fu împuternicit ca mare vizir.
Dezolat, Șerban vodă trebui să constate încă odată că toate
rușfeturile și plocoanele dăruite pentru a câștiga bunăvoința
mai marilor Porții s-au risipit în pustie, el fiind silit s-o ia de
la capăt cu mituirea căpeteniilor din jurul împăratului. Câteva
luni mai târziu dezamăgirea sa va fi și mai mare, căci vodă
află de la iscoade că noul vizir, poreclit „Bețivul”, ar fi primit
cu încântare niște rușfeturi și de la fratele său Constantin,
arătându-se deosebit binevoitor față de acesta și de dorințele
sale. Era neîndoios că stolnicul, ca să-i pricinuiască necazuri,
nu se sfia să-l sape chiar la mărimile Înaltei Porți. Dar cu mult
înainte de a afla știrea despre fratele său, de îndată ce se făcu
numirea, porunci capuchehaiei să sârguiască ca să-i cumpere
grația noului slujbaș împărătesc, spre a-și consolida situația,
care în acea clipă era cam șubrezită, stare nefastă ce se
suprapunea peste supărarea pricinuită de suplica primită cu
vreo trei-patru săptămâni în urmă.
Deci văzând că trecerea sa la Țarigrad se clătină, iar
pe deasupra afurisitul de grof Thököly năzuiește la scaunul
său, uneltind chiar pentru asta, Șerban vodă își dădu seama că
răspunsul la „suplică” trebuia gândit cu multă chibzuială și cu
destulă prudență, pripa fiind de evitat.
De altfel în chiar aceeași perioadă de definitivare a
cărții menite Kaizerului Leopold, parcă anume ca să-l
458
indispună, principele află de la iscoade și de la pârâtori că
nepotul său, vel logofătul Constantin Brâncoveanu, primise
din partea slăvitului împărat creștin diploma de înnobilare111,
care lui îi era refuzată de câteva luni. Culmea era că acesta
purta deja titlul de conte austriac, deși făcuse mult mai puține
decât dânsul pentru împărăția creștină! Deci nepotul era
răsplătit, în vreme ce satisfacerea cererii sale era amânată la
nesfârșit, evident, ca să fie presat să cedeze pretențiilor
imperiale, motiv îndestulător ca să clocotească împotriva
casei de Austria. Din păcate însă trebuia să rabde urgisirea și
sfidarea, căci visul nu și-l putea înfăptui fără ajutorul lui
Leopold, deși cele ce se petreceau în aceste luni numai
mulțumire și sentimente de iubire ori adorație față de slăvitul
împărat roman nu îi inspirau!
Ba mai mult, începu să se întrebe dacă solia pe care
voia s-o trimită la Viena era îndeajuns pentru a spulbera
urmările „suplicei” împărătești. Reaua voință cu care se
vedea confruntat, încercările de a-i impune silnic o
suzeranitate obtuză, brutală și intolerantă, care nu-i lăsa
libertatea unor hotărâri proprii, cerându-i o subordonare ce nu
admitea crâcnire, porunca răspicată de a porni imediat
războiul cu turcii, în ciuda nemăsuratelor riscuri la care se
expunea, îl îndemna să se gândească la o eventuală alternativă
pe care s-o așeze în locul pretinsei protecții habsburgice. De
altfel adierea unei întrebări plină de îndoieli de acest fel, îl
atinsese încă din toamna trecută și-l determinase încă de
atunci să facă o încercare de contactare a țarilor ruși, pe care
să-i opună pretențiilor exagerate ale împăratului Leopold.
Atunci Dunod era încă în țară și desigur aflase de demersul

111
În 19 mai 1688, Leopold I, împăratul Sfântului Imperiu Roman, regele
Ungariei, al Boemiei, Croației etc, acordă lui Constantin Brâncoveanu
și urmașilor săi titlul de conte, ba i se atribuie și un blazon. Mai înainte
obținuse statutul de „cetățean al Transilvaniei”. În temeiul acestor
titluri putea oricând obține un refugiu în Ardeal sau în Austria.
459
său și, ajungând la Viena, neîndoielnic că îl pârâse sacrei sale
Majestăți, agravând acuzele de infidelitate ce i le aducea,
alimentând cu încă o culpă pornirile dușmănoase cuprinse în
suplică. Așa că nu trebuie să mire că în noile împrejurări în
minte i se redeșteptă ispita de a relua tatonarea marii puteri a
răsăritului.
Între timp la patriarhia ecumenică se produseseră mari
schimbări. Patriarhul Iacob, sau Iacovos, după cum îi rosteau
grecii numele, răposase, iar în scaun, în locu-i, fusese ridicat
de curând Callinicus al II-lea112, care însă nu se bucura de o
prea mare susținere, stârnind încă de la alegere o aprigă
ridicare împotrivă-și, care de altfel îi va pricinui căderea după
doar câteva luni, oricum încă înainte de sfârșitul anului. Noul
chiriarh se hotărî să reia stăruințele înaintașului său pe lângă
chir Ioachim, patriarhul de la Moscova, de apărare a bisericii
pravoslavnice față de încercările papistășești de subjugare. În
scopul reînnodării legăturilor cu îndepărtatul scaun arhieresc
al răsăritului fu ales smeritul arhimandrit Isaia de la
mânăstirea athonită Sfântul Pavel.
Înștiințat de aceste intenții de ceva vreme, Șerban
vodă ceru îngăduința de a i se permite să folosească solul
bisericesc pentru a trimite și dânsul o scrisoare care să fie
înfățișată de-a dreptul țarilor muscali, prin care să le ceară
sprijinul pentru o vastă campanie antiotomană, întărită de
făgăduiala de a dezlănțui o întinsă răscoală a creștinilor
balcanici, care va veni în întâmpinarea armatelor eliberatoare,
deschizându-le astfel drumul unei înaintări glorioase.

112
Succesiunea patriarhilor de Constantinopol în răstimpul anilor 1686 –
1693 este următoarea: Dionisie IV Muselimes (Muslim) sau
Seroglanul (a IV-a și ultima oară în scaun 1686-1687), Iacob sau
Iacovos (a III-a oară în scaun 1687-1688), Callinicus al II-lea (prima
oară 1688), Neofit al IV -lea (1688), Callinicus al II-lea (a doua oară
1689-1693).
460
 Primind învoirea cerută, în clipa când, în primele zile
ale verii, adică la începutul lunii iunie, la București sosi mica
deputăție ce-l avea în frunte pe modestul arhimandrit Isaia de
la muntele Athos, Șerban vodă îl primi pe ieromonah de mai
multe ori în audiență spre a-i lămuri ce așteaptă din parte-i.
Nu se mulțumit numai cu a-i încredința scrisoarea cu pecetea
sa, pe care urma să o înfățișeze țarilor și cancelariei lor, ci îi
zugrăvi pe larg și cuprinsul ei, stăruind ca să-i înduplece și
prin viu grai pe stăpânitorii muscali să declanșeze un război
împotriva împărăției otomane, care să ducă în cele din urmă
la restaurarea străvechiului Bizanț, el fiind pregătit să vină în
întâmpinarea unei asemenea întreprinderi, având nu numai o
armata aflătoare în țară și una tainică, ascunsă în ținuturile
sârbești, dar îi stăteau la îndemână și mijloacele de a pricinui
o uriașă răzvrătire a tuturor creștinilor din Balcani.
Ba îi aminti monahului că dânsul avea chiar unele
relații în depărtările răsăritului, la curtea de la Moscova
găsindu-se în acea clipă un boier român pe care îl cunoștea
destul de bine, și anume moldoveanul Nicolae Milescu
Spătarul. Era nimerit ca să-l caute și să-i ceară sprijinul, căci
se găsea de peste șaisprezece ani plecat într-acele
străinătățuri, deci era bine împământenit pe acolo, cunoscând
lumea și obiceiurile locului, putându-i sluji în dezlegarea
multor nevoințe atât cu sfatul, cât și ca mijlocitor către cei
aflați la putere. Pe deasupra îi putea fi de folos și ca iscusit
tălmaci, cunoscând peste măsură de multe graiuri.
Dar ca și în anul trecut, deși era nemulțumit,
dezamăgit și chiar indignat de oferta dezavantajoasă a
Austriei, prea mari speranțe voievodul nu-și punea în roadele
acestei încercări. Știa prea bine că în acea clipă cârmuirea
muscalilor era destul de șubredă, ea încăpând pe trei mâini
roase de slăbiciune, în loc de una singură, dar fermă. În
fruntea împărăției se găsea în acea clipă un monarh care-și
pierduse de tot mintea, deși poate aceasta dintru început i-a
461
fost cam puțină, un altul care nu și-o căpătase încă, și o
femeie, care, spre deosebire de primii doi, nu ajunsese pe
vreun tron, dar era roasă de o uriașă ambiție, nesusținută de
nimic, decât de niște orgolii de familie. Însă în ciuda acestor
împrejurări neprielnice năzuințelor lui, trebuia totuși să ia
seama, ca fapt îmbucurător, că în răstimpul anului trecut
ordiile muscălești năvăliseră asupra tătarilor crâmleni, care
erau vasali Porții, deschizând astfel războiul cu Turcia, dar
din păcate atacurile conduse de cneazul Vasili Vasilievici
Golițân sfârșiseră cu un eșec total. Speranțele nu erau însă de
tot pierdute, căci, după cum se zvonea în cercurile
diplomatice, exista intenția reluării luptelor, ceea ce putea
aduce unele schimbări în viitorul apropiat.
Deci, deși se îndoia că va obține niște rezultate
semnificative, socotea totuși că o încercare merita să facă,
drept care reținu câteva zile căpetenia micii deputății la
București, încredințându-i mai multe scrisori, pe care unele
să le înfățișeze mai marilor răsăritului, altele spătarului
prieten. Pentru a da mai multă greutate rugii sale către
împărați și pentru a dovedi că avuția sa nu este de neluat în
seamă, va adăuga izvoadelor încredințate, în chip de dar, niște
ceasornice cu capacele împodobite cu minunate înflorituri din
aur, pe care nu și le putea îngădui oricine.
Fu totuși îngrijorat că, deși Dunod nu mai era în țară,
taman ca în anul trecut, știrea despre gândurile sale și despre
cele tăifăsuite la palat ar putea răsufla, cu atât mai mult cu cât
de astă dată la mijloc era și un străin care fusese văzut de toți,
trecerea sa închipuind un lucru cunoscut lumii. E drept că
lămuririle privind însărcinările pe care i le dăduse se rostiseră
în sala de audiențe, în spatele ușilor închise, doar în prezența
unor grămătici sau mari boieri de toată încrederea. Deci
discuțiile puteau fi socotite a fi fost tainice, totuși în temeiul
celor pătimite mai an se temu că o seamă de informații ar fi
putut răzbate totuși în afară mulțumită acelora doritori să-l
462
compromită, iar ecoul zvonului să ajungă chiar până la Viena,
sporind nemulțumirile Kaizerului, care se întrupaseră deja în
reproșurile din trista „suplică”. Desigur acesta n-ar fi fost
încântat că dânsul căutase în locul augustei sale protecții
ocrotirea țarilor, după ce dreptul de suzeranitate asupra
Valahiei fusese deja revendicat și de Polonia lui Sobieski,
iscând din anii trecuți controverse și tensiuni. Cum pasul îl
săvârșise deja și era hotărât să nu mai dea înapoi, nu-i
rămânea decât să găsească argumentele cu care să scuze sau
chiar să contracareze eventualele reproșuri care i se puteau
face, dacă cele petrecute ar fi fost aflate.
Pe de altă parte, pornind tot de la îngrijorarea că știri
asupra neguțărilor purtate ar putea răzbate în târg, socoti
trebuitor să-l prevină pe amărâtul arhiereu solitor asupra
primejdiilor la care se expunea, putând avea mulțime de
dușmani care să-l urmărească. Bănuind ce țintă îi stă înainte,
atât dinspre cele pe care le poruncise el, cât și dinspre cele
orânduite de patriarhie, chiar austriecii, și nu numai ei, puteau
trimite ucigași pe urma sa, spre a-i curma călătoria. Prin
urmare trebuia să fie cu foarte mare băgare de seamă și să
găsească în chervanul său și cel al însoțitorilor niște
ascunzători pentru scrisorile pe care le purta, încât acestea să
nu poată fi dibuite, dacă ar fi fost atacat.
Deci abia după aproape o săptămână de zăbavă, în
jurul lui 4 iunie, adică în lunea de după Rusalii, mica
deputăție a arhimandritului Isaia se urcă în căruțe și luă calea
Moldovei, urmând apoi a străbate îndepărtatele ținuturi
căzăcești, spre a trece și dincolo de ele, unde o amenințau atât
tătarii, cât și cazacii, cunoscuți, și unii și ceilalți, ca aprigi și
nemiloși jefuitori ai călătorilor, care rareori scăpau cu viață
din sângeroasele lor ambuscade.
Totuși, modestul stareț athonit va izbuti să-și
împlinească îndatoririle ce i se încredințaseră, el ajungând
înaintea măriților țari moscoviți. Abia spre sfârșitul anului,
463
mai exact pe 28 decembrie 1688, cancelaria împărătească a
răsăritului va încheia redactarea scrisorii de răspuns la această
misiune diplomatică, am zice în graiul nostru de azi, dar
lucrul se petrecea la două luni după pieirea și astrucarea lui
Șerban vodă. Lunga misivă, încredințată arhimandritului
Isaia și unui trimis muscal însoțitor al monahului, va fi
primită însă nu de cel căruia îi era menită, ci de Constantin
Brâncoveanu, ajuns între timp domn. Ea nu va răspunde deci
nici dorințelor trimițătorilor și nici celor ale răposatului, căci
schimbările adânci petrecute pe tărâmul Valahiei vor pricinui
înnoirea din temelie a obiectivelor de politică externă ale țării.
Oricum, prin cele așternute pe hârtie, „praluminații și
autocrații, mari domni, ţari și mari prinți Ioan Alexievici (cel
cu mintea risipită din pricina unei năprasnice molime), Petru
Alexievici (cel a cărui minte nu se copsese încă, vârsta fiindu-
i fragedă), și marea doamnă binecredincioasa țarevna și
marea principesă Sofia Alexievna, autocrații tuturor Rusiilor,
etc.” făgăduiau lui „Ioan Șerban Cantacuzino, voievod și
suveran al pământului muntenesc” că vor porni din nou
împotriva otomanilor în primăvară, așa cum era plănuit deja
și „vom binevoi a vă primi sub autocrata maiestății noastre
imperiale mână” 113. Ei stăruiau însă ca domnitorul să nu se
supună altei puteri, fiind vizat atât Imperiul habsburgic (cu
care Ţara Românească ducea însă tratative secrete), cât și
Polonia rivală, ci, cu toată oastea de care dispunea, și cea
ținută fățiș și cea ascunsă, să se alăture trupelor rusești care
se vor îndrepta peste câteva luni, adică în primăvară,
împotriva tătarilor crâmleni, cu care se înfruntaseră și în anul
trecut.

113
Citatele din ghilimele sunt extrase din scrisoarea cancelariei țariste din
28 decembrie 1688 / 7 ianuarie 1689, adresată lui Șerban vodă ca
răspuns la cererea sa, scrisoare care din întâmplare ni s-a pătrat.
464
 Interesant de pomenit este amănuntul că textul
amintește că și mai înainte i s-ar fi trimis lui Șerban vodă un
mesaj, acesta fiind încredințat „grecul<ui> Dementie, care
nici până acum nu s-a înapoiat la noi”, pierzându-i-se urma.
Nu este exclus ca acesta să fi fost purtătorul răspunsului la
solicitarea din toamna văleatului 1687.
Dacă mai trăia, Șerban vodă ar fi continuat poate
încercarea de a opune protecția muscălească, augustelor
pretenții austriece. Dar sfârșitul ajungându-l grabnic din
urmă, va schimba cu totul mersul istoric al acestor ținuturi.
De altfel și Austria nu se va dovedi la nivelul speranțelor
principelui muntean, asaltul ei ce părea impetuos și de
nestăvilit, se va înfunda în cele din urmă la hotarul țărilor
române extracarpatice, nădejdile și planurile închipuite de
Șerban vodă dovedindu-se în perspectiva vremii simple
himere.
Isprăvind cu școlirea arhimandritului Isaia, în aceleași
zile ale începutului de vară, Șerban vodă, cătrănit de spusele
„suplicei” pe care trebuia s-o contracareze și de numeroasele
evenimente intervenite în ultimele săptămâni, care-l siliseră
la nenumărate oscilații și amânări, se reîntoarse la pregătirea
solilor pe care intenționa să-i trimită la Viena pentru a se răfui
cu afurisitul iezuit franțuz și pentru a-și reface bunul renume
în fața serenisimului împărat romano-german.
Vel postelnicul Cârstea Drăgescu, poreclit de cei de
neam ales Hristea Scordocul, auzindu-i intenția, în temeiul
înțelegerii tainice ce o avea cu Dunod, de a opri țara de la
manifestarea unei atitudini ostile Habsburgilor, se grăbi să îi
atragă atenția că poate împrejurările nu sunt cele mai nimerite
pentru a protesta contra „suplicei” la Viena și nici pentru a
lua legătura cu împărăția muscălească, cerându-i protecția.
Când măreața putere nemțească tocmai pășește pe calea unui
asalt general antiotoman, e neinspirat gestul său de exprimare
a unor rezerve, cât și statul în expectativă, fiind mai nimerită
465
o zeloasă angajare efectivă, care ar putea fi mai bine privită
de slăvitul imperator romano-german.
Adevărul era că sfaturile sfetnicului cădeau peste
temerile sale tainice, în cuprinsul lor destul de asemănătoare
acestor gânduri, din pricina cărora de altfel tergiversase atâta
finalizarea răspunsului la mustrările primite, retușându-l deja
de câteva ori. Deci postelnicul îl povățuia să schimbe din
temelie mesajul soliei și chiar să treacă cu vederea atacul
contra prezviterului Dunod, sau, în cel mai rău caz, să se
mărginească cel mult la acesta, renunțând la toate celelalte
cerințe. Deși părerile dregătorului îl zădărau, nu-i luă în nume
de rău spusele, căci în fond exprimau temerile ascunse care-l
încercau chiar și pe el în acele clipe, deci puteau fi socotite
niște judecăți firești, neinteresate, născute din dorința sinceră
de a-l opri de a comite un gest ce-i putea fi dăunător. Deci
fiind cumva gând la gând cu el și dorindu-i în fond binele, se
cuvenea să fie tolerant cu bietul om, deși spusele sale,
tăgăduindu-i voia, păreau lipsite de tact. Oricum nici o clipă
nu-și închipuia că slujbașul era cumpărat de detestatul sol
imperial care-l săpa cu atâta înveninare. Totuși, în ciuda
poveței primite, cât și a îndoielilor proprii, Șerban vodă era
hotărât să meargă până la capăt, așa cum își propusese inițial,
drept care nu opri gătirile.
Cei aleși pentru gingașa solie erau: episcopul catolic
de Nicopol, călugărul observant Anton Stepančić, aflat în
refugiu la București, Gheorghe Brancović ce-și da mândru
titlul de despot al sârbilor și un anume Vasile Naghi.
Pe primii doi îi alese anume ca, ajunși în fața
împăratului, să poată vorbi despre amplele pregătiri pe care
le făcuse pentru organizarea răscoalei creștinilor balcanici,
afirmații pe care aceștia să le confirme chiar prin statutul și
numele lor. După încheierea misiunii dânșii urma ca să
rămână la Viena, să-l reprezinte și să-i apere interesele la
curtea de la Hofburg, căci groful Csáki, la care apelase până
466
atunci, era încărcat de prea multe funcții, pricină din care era
silit să-și petreacă mai tot timpul în Ungaria, lipsind îndelung
din capitala împărăției, încât nu-i mai putea sluji de
reprezentat permanent, care să privegheze fără încetare
asupra nevoilor și grijilor sale.
Adevărul era că ungurul, de altfel foarte cult și școlit,
cunoscător al mai multor limbi care circulau în zona din care
se trăgea, fusese acceptat de câțiva ani de măritul Leopold ca
vajnic consilier privat imperial și regal, specialist în
problemele ungurești și cele ale principatelor Dunărene. Dar
dânsul mai deținea de ceva vreme și rangul de comite al
Bereg-ului și al Spiš-ului, fiind totodată căpitan al castelului
Szatmár-ului, și de un an de zile judecător de țară pentru toată
Ungaria, deci un soi de judecător suprem în maghiarime, iar
îndatorirea din urmă îi răpea poate cel mai mult din timp,
reținându-l departe de Viena.
Dintre cei doi meniți să-l reprezinte pe mai departe,
Șerban vodă își punea toate nădejdile cu deosebire în
Stepančić, în buna credință și fidelitatea căruia avea o
încredere nemărginită, căci îi fusese un grijuliu ocrotitor,
acordându-i pe deasupra ani de-a rândul și o substanțială
subvenție. Avea deci toate temeiurile să-l socotească un om
ce-i era peste măsură de îndatorat, lucru pentru care nădăjduia
că-i poartă o adâncă nemărginită recunoștință. Domnul nu va
afla vreodată cât de mult se înșelase asupra împuternicitului
său, neînchipuindu-și măcar, nici pe departe, urzeala uriașă
pe care acesta o țesuse în jurul său pentru a-i știrbi renumele
și a îndepărta de el grația imperială.
Răspunsul Maiestății sale la plângerea voievodală
urma să-l aducă singur Vasile Naghi. Doar pe el îl menise să
se înapoieze în țară, însoțit însă de ceilalți boieri și slujitori
care urmau să alcătuiască solia, căci principele o concepuse
ca pe o deputăție mai amplă, compusă din peste douăzeci de
persoane, ca să-i dea greutate.
467
 Instruirea trimișilor îi mai luă vreo săptămână, încât
aceștia vor părăsi Bucureștiul abia spre jumătatea lunii iunie,
adică după ce începuse postul Sânpetrului din acel an,
împrejurare ce spori și mai mult întârzierea răspunsului,
adăugându-se tergiversărilor sale de mai înainte, pricinuite de
ezitările, nehotărârea, oscilațiile și tribulațiile survenite pe
parcursul lunilor anterioare.
În sfârșit sosi și ziua când cinstiții săi soli fură urcați
în trei rădvane înconjurate de o gardă numeroasă de călăreți,
înveșmântați cu toții, de la fruntași până la slugi, cât mai
strălucitor, ca să îndreptățească și să sporească fala stăpânului
lor. Cum călătoria era gândită să urmeze tot calea Ardealului,
Șerban scrisese în ajun generalului Veterani ca să asigure
protecția soliei sale până la destinație, căci în acea clipă
cumplitul Caraffa era deja plecat ca să cucerească Lipova, la
acea vreme otomană, părăsind ținuturile crăiei, pe care le
dăduse în seama ajutorului său. Șerban vodă se ferea de a
folosi drumul ocolit prin Lehia, dar nu pentru că era mai lung,
pricinuind întârzieri, ci pentru ca să nu trezească suspiciuni
lui Sobieski, care era cu ochii pe negocierile sale cu
împăratul, de mersul cărora, pare-se, fusese informat prin
spionii săi. Ori leahul avea pretenții asupra Moldovei și Țării
Românești, fiind de mai mulți ani iritat de dorința Austriei de
a anexa niște ținuturi care de drept, după părerea sa, ar fi
trebuit să-i revină lui. Ori Șerban vodă nu excludea ca solii
săi, ajungând pe meleagurile poloneze, să fie opriți și
anchetați, pentru a i se dovedi reaua credință, de care regele
polonez îl acuzase încă în urmă cu doi ani, cu ocazia invaziei
contelui Scherffenberg în Ardeal, năvală în care îl socotise
implicat.
Oricum, deși drumul ales era mai scurt, numeroasa
solie formată din douăzeci de bărbați, mergând peste măsură
de tihnit, va ajunge la Viena abia în 15 iulie 1688, deci abia
după o lună. Stepančić, având căderea de căpetenie a
468
deputăției, hotărăște să tragă din nou în cartierul
Leopoldstadt, unde fusese găzduit și în răstimpul vizitei
anterioare la Viena, loc în care de altfel își făcuse atunci o
seamă de cunoștințe. Scrisoarea princiară o va înfățișa
imediat cancelariei imperiale, dar chemarea sa în audiență va
mai fi amânată, drept care va sârgui să ajungă în fața
cardinalului Buonvisi, nunțiul papal așezat pentru
privegherea credinței sale pe lângă împăratul creștinătății.

13

În vreme ce Șerban vodă era copleșit de un noian de

gânduri negre de răzbunare iscate de „suplica” primită,
pregătind în replică cele două solii, una pentru Viena, alta
pentru Moscova, împărăția habsburgică era cuprinsă de
febrile pregătiri de asalt împotriva potrivnicului otoman,
lucrurile fiind poate grăbite și de atacul lui Naim bei asupra
Essek-ului și a vărsării Dravei. Deci înfrângerea proaspătului
seraschier otoman a închipuit semnalul de declanșare al
ofensivei austriece, proiectată de altfel de consiliul imperial
de război încă din lunile de dinainte, scopul fiind cucerirea
orașului și a cetății Belgradului, care era în fond cheia ce
deschidea calea spre lăuntrul Balcanilor. Generalii habsburgi
hotărâseră ca armatele lor să pornească către ținta vizată
plecând unele din apus, celelalte din părțile de miază-noapte
sau din răsărit pe care tocmai le cuceriseră, înfăptuind în acest
chip o împresurare de pe toate laturile care le stăteau la
îndemână.
Între primii care grăbiră să dezlănțuie asaltul se
număra și generalul Antonio von Caraffa, aflat în acea clipă
în Ardeal în calitate de comandant suprem al trupelor
austriece cantonate aici și implicit comisar regal al
Transilvaniei. Dânsul deținea gradul cel mai înalt din ierarhia
militară austriacă al acelei vremi, și anume avea rangul de
469
„Generalkriegskommissär”, ceea ce s-ar putea traduce în
graiul nostru de azi prin termenul de comisar general de
război.
El însă nu avea orânduit să pornească de-a dreptul
spre ținta finală, ci înainte de asta trebuia să împlinească o
însărcinare mai gingașă, aceea de a-l bloca pe pașa de
Timișoara, împiedicându-l să vină în ajutorul celor din
Belgrad, scop în care i se poruncise să năvălească asupra
Lipovei, ținându-l astfel ocupat pe slujbașul otoman din
Banat. Nerăbdător cum era, aprigul conte italian ar fi voit ca
încă de la sfârșitul lunii aprilie să înfăptuiască cele orânduite
lui, dar nu putea părăsi Transilvania, căci înstăpânirea
austriecilor aici nu era încă deplină și statornică. Din iarnă
Apafi cârtise împotriva tratatului pe care-l semnase la Blaj
mai an114 și încercase să se apropie de stăpânitorii turci,
opunând creștinilor suzeranitatea acestora, în ciuda
angajamentelor luate. Deci înțelegerea încheiată se dovedea
a fi prea blândă, neasigurând o dominare habsburgică
absolută asupra ținuturilor crăiei, aceasta trebuind temeinic
consolidată printr-un act conceput în termeni mai aspri de
subordonare.
Drept care generalul închipuise noul acord încă din
clipa când, în februarie, fusese mutat din Ungaria Superioară
în Ardeal, iar înscrisul era în fond un act de răfuială cu grofii
unguri care pricinuiseră mazilirea sa, căci se putea răzbuna
asupra multora, întrucât destui dețineau moșii și pe
meleagurile în care ajunsese în urma pârelor lor. Ei trebuiau
să priceapă că împotriva unui Generalkriegskommissär
împărătesc ei nu aveau tăria de a lupta, acesta stând cu mult
deasupra lor, iar dacă doreau să trăiască pe mai departe în
liniște, nu aveau decât să i se supună cuminți.

114
În 27 octombrie 1687.
470
 E drept că în 9 mai 1688, după multe tergiversări,
craiul Miháli Apafi, cedase, semnând noul tratat așa cum îl
dorea el, aprobat fiind câteva zile mai târziu, pe 13 mai, de
adunarea stărilor privilegiate din Transilvania. Prin noul
acord principele recunoștea plin de recunoștință supunerea
față de „paterna ocrotire” imperială și abandona de
„bunăvoie” suzeranitatea turcească, dovadă că grofii
începuseră să tremure în fața lui, ne-mai-îndrăznind să
crâcnească. Dar nici în acest moment de părelnică biruință nu
se putu îngriji de declanșarea asaltului dorit asupra Banatului,
pentru că, imediat după semnarea tratatului pe care-l
impusese cu brutalitate, Brașovul se răsculase, neacceptând
să fie inclus între orașele care trebuiau să primească în
găzduire trupe austriece, dările impuse de pretinșii eliberatori
fiind și așa destul de grele, încât întreținerea pe deasupra pe
propria socoteală și a câtorva mii de oșteni era o povară greu
de suportat. Confruntat cu neașteptata răzvrătire, plin de
înciudare, aprigul Caraffa se văzu nevoit să amâne din nou
năvala proiectată.
Furios pe sași, porunci deci generalului Veterani, aflat
în fața zidurilor Brașovului, să fie necruțător. Reprimarea
tulburării o făcea nu fără o anume perversă plăcere. El, ca
italian, simțea o anume ciudă împotriva nemților, care
cotropiseră și anexaseră părți din țara sa, smulgându-i și
mândrul renume de Imperiu Roman, pe care și-l alipiseră ei
în mod fraudulos. Deși ros de astfel din tinerețe de asemenea
resentimente ascunse, ca slugă împărătească care ținea la
carieră, nu putuse vreodată să-și declare sincer aversiunea, pe
care se văzuse nevoit s-o păstreze tăinuită în fundul sufletului.
Acum, fără a se demasca și fără risc, putea să-și
reverse asupra neamului asupritor toată ura adunată în cuget,
căci în fond sașii erau tot nemți, chiar dacă închipuiau doar o
fărâmă a lumii acestora. De aceea era hotărât să fie chiar mai
năprasnic decât de obicei. Împăratul n-ar fi avut ce să-i
471
reproșeze, oricât de crunt ar fi fost, căci el putea demonstra
că sașii sunt niște nemți de un soi foarte rău, care au dăunat
dintotdeauna landurilor germane și în special Austriei
profund catolice. Cu veacuri în urmă, când fugiseră de acasă,
o făcuseră pentru că nu voiseră să se supună bunilor lor
stăpâni, nesocotind nobili, care le erau părintești ocrotitori.
Plecarea lor fusese de atunci, dintr-o vechime uitată, un gest
de frondă împotriva dreptei orânduieli a lumii împărțite în
stăpâni și slugi, ei umblând din acele uitate vremuri după
privilegii care să-i ridice deasupra statului lor firesc! Și acum
sunt cu nasul pe sus, cerând drepturi care nu li se cuvin, ca
parte a prostimii de rând, ce sunt! Obrăznicăturile se vor
laolaltă cu distinsa nobilime, mai ales de când în Ardeal au
ajuns între stările privilegiate. Și tare se mai cred! Apoi, pe
deasupra sunt și eretici, căci, nesupuși din fire fiind, au trecut
imediat de partea lui Luther, închipuind o sfidare pentru
catolica Austrie. De aceea trebuia să li se pună în sfârșit
zăbala, să nu mai cuteze a crâcni!
Deci răfuindu-se cu sașii, în închipuirea sa socotea că
se răfuiește cu toți nemții, vărsându-și asupra acestora toată
ura adunată de decenii. Ceea ce nu putea face nemților din
Austria, avea plăcerea de a le face în compensație nemților
din Ardeal, și, culmea, chiar sub protecția acelora de același
neam cu ei. De altfel răfuiala nu o va termina odată cu
capitularea răzvrătiților, care survine după doar vreo două
săptămâni. Un an mai târziu, ca să-și ducă răzbunarea la
capăt, va porunci oștenilor săi, ca, în taină, să incendieze
orașul, care va arde în bună parte, căzând și peste 300 de
victime dintre locuitori115.

115
Răscoala Brașovului se desfășoară între 10 și 26 mai 1688, iar
incendierea se întâmplă în 21 aprilie 1689, vina lui Caraffa sau a
militarilor austrieci nefiind niciodată dovedită, căci autoritățile
habsburgice vor suspenda finalizarea cercetărilor privind cauzele
pârjolului.
472
 În sfârșit, după zdrobirea răzvrătiților, având Ardealul
la picioare, va trece comanda trupelor rămase locului altui
italian, generalului Friedrich von Veterani, iar el va porni în
marș dezlănțuit asupra Lipovei, acțiune proiectată de vreo
două luni, dar tot amânată datorită supărătoarelor opreliști
ivite în cale. Deci prin acest atac nădăjduia să blocheze
locului pașii de Timișoara și de Oradea, împiedicându-i ca să
vină în ajutor dinspre răsărit garnizoanelor din Belgrad,
tulburând înaintarea trupelor austriece ce se apropiau din mai
multe părți de cetatea cu pricina. De altfel năzuințele sale
mergeau chiar mai departe. El visa ca, prin câteva victorii
categorice, să izbutească să izoleze cele două eyalete de
Rumelia și, rămânând asemenea a două insule în mijlocul
unei împărății creștine, să se vadă silite să capituleze, precum
o făcuse eyaletul Egri în anul trecut, predându-se fără luptă
ducelui Carol de Lorena.
Iar asaltul său lateral nu va fi o acțiune singulară.
Pentru a împiedica pe valiul eyaletului Bosniei să vină în
ajutorul Belgradului dinspre apus, un alt corp de oaste
austriac va ataca Banya Luka. Astfel forțele acestuia erau
ținute pe loc, el trebuind să-și apere propriul ținut. De altfel
căpetenia otomană, cu tot efortul disperat făcut, va fi până la
urmă înfrântă, pierzând orașul. Oricum austriecii își
atinseseră prin aceste două operații unul din obiectivele
preconizate, acela de a opri venirea la Belgrad a unor ajutoare
din provinciile otomane învecinate.
Concomitent, sau mai ales imediat după aceea, mai
multe corpuri de oaste austriacă se îndreptară către Belgrad,
spre a o supune unui atac concentric. Cele care îl învinseseră
pe Naim bei cu puțin în urmă, după ce turcul cutezase a
învolbura părelnica liniște a frontului, se vor prelinge lent în
josul Dunării, pe malul ei drept, conduse fiind de tânărul
principe elector al Bavariei, Kurfürst-ul Max sau Maximilian
al II-lea Emanuel. Altele vor coborî năvalnic în lungul Tisei
473
cu gândul de a se împreuna cu cele dintâi. În sfârșit,
alăturându-se ofensivei generale, o seamă de trupe creștine
strecurate în sudul Banatului sârbesc, vor urca în susul
Dunării. Deci în vreme ce solia lui Șerban vodă mergea tihnit
spre Viena, atacurile austriecilor prinseră a se înteți în
nădejdea de a ajunge în inima ținuturilor sârbești.
Foarte curând electorul Max Emanuel al Bavariei va
ocupa fără luptă Petrovaradin-ul, găsind acolo optsprezece
tunuri, două mortiere și o cantitate uriașă de praf de pușcă,
dovadă a grabei cu care fusese părăsit orașul. Practic otomanii
nu mai luptau. Pierzându-și îndrăzneala, garnizoanele își
abandonau cu ușurință pozițiile pentru a se retrage la Belgrad,
târg ce părea mai bine apărat, în nădejdea de a găsi acolo cale
de salvare, aici putându-se rezista unui asediu temeinic, chiar
dacă dezlănțuirea sa devenise iminentă.
Prin urmare, în această atmosferă de demoralizare a
vrăjmașului, electorul ajunge după puțină vreme la
Slankamen, oraș pe care îl și ocupă. În acest loc urma a se
întâlni cu patru batalioane de infanterie, două regimente de
cavalerie și o mică unitate de artilerie, aflate sub comanda
generalilor Walis şi Heißler, care coborau de-a lungul Tisei.
De altfel cei doi vor ajunge fără bătaie de cap și fără a
întâmpina vreo rezistență în fața orășelului Titel aflat la vreo
două leghe depărtare de oștile cu care aveau a se întâmpina.
Cum apărătorii erau copleșiți de acest asalt ce venea asupra
lor din toate părțile, dar și dezamăgiți de insuccesul avut cu
câteva săptămâni în urmă de fârtații lor la Essek, ei, după o
foarte scurtă împresurare, se vor preda asediatorilor fără
luptă, încât au fost lăsați să plece liberi spre Belgradul aflat
mai devale. Prin urmare, în fața izbânzilor obținute fără
bătălii, ce se țineau șirag, austriecii nici nu mai puteau folosi
termenul de „cuceriri” pentru ceea ce săvârșeau. Devenise cu
totul impropriu.

474
 În acest timp, dinspre răsărit, urcând în susul Dunării,
se îndreptau asupra Belgradului alte corpuri de oaste care vor
cuceri destul de ușor Semendria, căci nici ele n-au întâmpinat
vreo rezistență serioasă.
Acestei frumoase salbe de victorii austriece i se va
adăuga și izbânda zdrobitoare dobândită de mândrul general
von Caraffa la Lipova. Cam la vremea când solia lui Șerban
vodă condusă de smeritul Anton Stepančić intra pe porțile
Vienei, contele victorios punea stăpânire pe orașul bănățean,
luând nu mai puțin de 6 000 de prizonieri, dintre care 2 000
erau ieniceri, deci soldați otomani de elită, lucru ce-i
încununa în chip mirific biruința. Dar obligația de a sta
locului, numai pentru a-l ține blocat pe valiul de Timișoara ca
să nu trimită trupe de ajutor la Belgrad, nu-l satisfăcea. Ea nu
era aducătoare de glorie, ci îl cufunda în banal, în condițiile
în care dânsul năzuia să participe la niște bătălii mărețe, în
care să se poată afirma ca mare viteaz și războinic iscusit,
căruia nu i se poate găsi egal. Deci, întru împlinirea viselor
sale, dorea, spre pildă, să ia parte la marea înfruntare de la
Belgrad, în răstimpul căreia să săvârșească fapte de arme de
pomină, care să-i sporească faima, făcându-l vestit. Dar nu
putea totuși abandona îndatorirea modestă de paznic al pașei
bănățene, ce-i fusese încredințată din poruncă imperială de
consiliul de război. Înciudat de stupidul obstacol ivit în calea
sa, care-i stăvilea avânturile belicoase, se căzni să găsească
un mijloc de a ieși din impas, fără a încălca totuși ordinele
primite. Tot frământându-și bogata închipuire, descoperi
până la urmă o modalitate de a ocoli piedicile ce-i stăteau în
înainte, abătându-l de la înfăptuirea înflăcăratelor sale țeluri.
După socotința sa, în urma asprului tratat pe care-l
impusese Ardealului, nimeni nu va mai cuteza, asemenea
brașovenilor, să provoace tulburări lăuntrice, liniștea fiind
definitiv așezată. Dar și primejdiile ce amenințau de dinafară,
închipuite cu deosebire de tătari, dispăruseră, căci hanul
475
crâmlean era prins întru-un aprig război cu Rusia, iar frații săi
din Bugeac pândeau cu sufletul la gură la mersul înfruntărilor,
încât nici celor dintâi și nici celorlalți nu le ardea de gătirea
unei expediții dincolo de Carpați!
Considerând deci Transilvania pusă la adăpost, își
zise că nu mai trebuie păzită cu strășnicie de atâta oștire,
aceasta putând fi folosită și în alte scopuri. Drept care porunci
generalului Veterani ca să atace în grabă Caransebeșul cu cei
5000 de oameni care-i avea în subordine, existând șanse de
succes după victoriile pe care el însuși le obținuse, momentul
fiind nespus de prielnic, căci ordiile otomane erau de tot
demoralizate și plecate spre capitulare, ele ne-mai-voind să
lupte, încât părăseau pe capete cetățile avute în grijă. De
altfel, executându-i ordinul, Veterani îi susținea chiar lui
campania din Banat, sporindu-i șansele, dar în primul rând îi
îngăduia să plece la Belgrad, fără să poată fi acuzat că a
neglijat blocarea valiului de Timișoara, cum i se orânduise.
Veterani, tocmai ridicat, la intervenția mai marelui
său, în 13 iulie 1688, la rangul Feldmarschalleutnant, sau în
grai românesc feldmareșal-locotenent, ceea ce azi s-ar
tălmăci prin gradul de general de divizie, ca militar disciplinat
ce era, în câteva săptămâni se va înființa sub zidurile
Caransebeșului, lucrul întâmplându-se încă înainte de
sfârșitul lunii iulie, deci la scurt timp după ce solia lui Șerban
vodă intrase în Viena.
Aceasta erau deci știrile ajunse la auzul principelui
muntean privind situația confruntărilor turco-austriece din
răstimpul lunilor iunie și iulie ale văleatului al 1688-lea de la
spăsenia lumii. Creștinii se bucurau de mari succese ce se
întețeau pe zi ce trecea, în vreme ce turcii, speriați și
demoralizați, predau pe rând orașele și cetățile stăpânite,
garnizoanele lor retrăgându-se, deseori chiar fără luptă, din
fața invadatorilor. La urma-urmei noutățile aflate n-ar fi
trebuit să-l indispună, având în vedere că plănuirile sale
476
legate de dobândirea tronului bizantin nu se puteau realiza
decât printr-o înfrângere pe toate liniile a otomanilor.
Totuși nu era nici mulțumit, nici liniștit, căci își dădea
seama că în împrejurările în care în răstimpul acestor luni
nespus de zbuciumate toate forțele habsburgice erau supuse
unei mobilizări generale și angajate într-o luptă aprigă,
rămânerea sa în expectativă, încercările de a se situa pe o linie
de mijloc între cele două imperii ce se confruntau, desigur că
nu vor fi prea bine primite și privite din nici o parte,
închipuind o postură care nu-l avantaja. Desigur că
habsburgii se așteptau ca și el să li se alăture efectiv, să le
susțină plin de elan efortul, așa încât se întreba îngrijorat și
chiar puțin înfrigurat, cum îi va fi întâmpinată solia, adică
cum va fi înțeles războiul ce-l dezlănțuise împotriva afurisitei
de „suplice” ce-i fusese vârâtă pe gât. Oricum clipa era destul
de neprielnică discuțiilor pe care tocmai le inițiase, dându-i
temeinice motive de neliniște și îngrijorare.
De bună seamă era conștient că în această atmosferă
încărcată, la Viena va întâmpina mulțime de dificultăți, dar
nădăjduia totuși că, în ciuda greutăților, bunul și credinciosul
său sol Stepančić va izbuti să se descurce și să-i apere
interesele, deși îi stăteau împotrivă o grămadă de dușmani în
frunte cu afurisitul iezuit, pe care-l scăpase din păcate printre
degete. Avea deci toate temeiurile ca să aștepte cu
nețărmurită înfrigurare știri de la trimișii săi. Erau plecați de
pe la jumătatea lui iunie, cam de pe când începuse postul
Sânpetrului, iar el nu putea ști pe unde se găseau, dar bănuia
că se află încă pe undeva pe drum, și era înciudat că până la
sfârșitul lunii iulie nu-i transmiseseră nici o veste, deși erau
însoțiți de mulțime de slugi, care puteau fi repezite până la
dânsul cu o mică lămurire. Deci prins cu totul de urmărirea
schimbărilor ce se petreceau dincolo de hotare, nu-și mai
lăsase vreme pentru grijile lăuntrice ale țării, pe care, mai
toate, le trecuse boierilor de sfat, el intervenind de prea puține
477
ori, numai în caz extrem, când, ivindu-se vreo gâlceavă, lui îi
cădea în seamă ultimul cuvânt în dezlegarea ei.
Din nefericire știrile ce-i veneau din zările răsăritului
sau din miază-zi, deși poate bune pentru el, nu compensau
prin nimic starea de neliniște care-l canonea, de pe urma
adierilor ce-l ajungeau dinspre apus și miază-noapte. Astfel
aflase că muscalii, în chip îmbucurător, reîncepuseră războiul
împotriva hanatului Bahcisaraiului ce-și avea sâmburele
puterii în peninsula Crimeii, dar nu se întrevedeau semnele
unor izbânzi nici în acest an, repetându-se neîmplinirile din
vara trecută. Pentru domn, cu toate scăderile sale, acest război
putea fi socotit totuși de bun augur, căci tătarii din Bugeac,
preocupați și îngrijați de soarta fraților lor de la Marea
Azovului, nu erau desigur ispitiți să pornească vreo expediție
de jaf împotrivă-i, cu atât mai mult cu cât Polonia, văzând
hanul prins în război și în imposibilitate de a i se opune, se
gândea la a porni o expediție în Moldova, lucru ce îl putea
aduce în preajma ținuturilor lor, primejduindu-le liniștea.
Dinspre Țarigrad, deși părelnic se putea spune că
acolo era oarece liniște, știrile nu vesteau totuși o stare cu
adevărat bună, ori așezată. Dimpotrivă, în ascuns și aici se
simțea o oarecare frământare și tulburare. E drept că
autoritățile otomane, în frunte cu cercurile din jurul sultanului
și ale noului mare vizir, spre a preîntâmpina dezlănțuirea
panicii, încercaseră să tăinuiască dezastrul de la hotarul de
miază-noapte, unde cădea în mâna austriecilor oraș după oraș.
Totuși, în ciuda măsurilor luate, ecoul evenimentelor
ajunsese la urechile gloatei, stârnind o vie nemulțumire și o
nemăsurată teamă. Tot mai mulți erau aceia care socoteau că
sultanul Suleiman al II-lea nu este în stare să facă față
împrejurărilor, fiind poate mai nimerit să fie readus la
cârmuire fratele său Mehmed al IV-lea, scos din scaun cu
puțin în urmă de ienicerii răzvrătiți. Adevărul era că bietul
Suleiman nu avusese tăria de a-și tăia fratele, cum era
478
obiceiul, pentru a înlătura concurența la tron, ci se mărginise
la întemnițarea sa. El îi era pe undeva recunoscător acestuia
pentru că îl lăsase în viață și dorea să-i reîntoarcă darul pe
care i-l făcuse odinioară, fără să se gândească la neplăcerile
ce se puteau naște din îngăduința sa. Deocamdată însă, în
ciuda clevetelilor subterane, în primele două luni de vară în
marele târg era liniște. Nu se pusese la cale nici o conspirație,
nu izbucnise nici o nouă răzvrătire, tot zbuciumul lumii
mărginindu-se la zvonuri, mai mult sau mai puțin tainice, care
îndemnau la înlocuirea padișahului întrucât, atât el, cât și noul
său mare vizir, Bekri Mustafa pașa, se dovedeau cu totul
nepricepuți în împlinirea meșteșugului ce le căzuse în seamă.
Deci curând după Duminica Tuturor Sfinților, care
închipuia totodată și lăsatul secului pentru Postul Sfinților
Apostoli Petru si Pavel116, prin urmare foarte curând după
plecarea soliei trimise la Viena pentru a dezlănțui războiul
împotriva „suplicei”, când el era prins până peste cap de
grijile încercării sale de cuminte și supusă frondă, dar și de
gândurile iscate de bătăliile ce se desfășurau în jurul țării sale
atât înspre apus, cât și înspre răsărit, fără a mai vorbi de
nestatornicia ce se anunța în miază-zi, la Țarigrad, îl ajunse o
veste năprasnică, care nici prin gând nu-i trecuse vreodată că
ar fi cu putință. Fu înștiințat că fata lui preferată, Alexandra,
adică Smaranda sau Manda cum o dezmierda el, abia măritată
de cinci luni, ar fi căzut pe neașteptate grav bolnavă. Zăcea
de câteva zile la pat și ajunsese să se simtă din ce în ce mai
rău, stârnind îngrijorarea soțului și a soacrei, care se zoriseră
să-l vestească și să-i ceară ajutorul, rugând să li se trimită
grabnic noul protomedic al Curții, acel Matias Jurio
Belarmino, de curând venit de la Padova.
Vestea era de necrezut. Fata, de cel mult cincisprezece
ani, plecase pe deplin sănătoasă, zdravănă și plină de viață din

116
În anul 1688 praznicul pică în 10 iunie.
479
casa lui, încât vorbele spăimântate ale cuscrei nu puteau
închipui desigur decât o exagerare, ce nu era de mirare a veni
din partea cuiva care o viață întreagă încercase să găsească
doar cusururi alor săi. Cum era copleșit de grijile cârmuirii,
răscolit de atâtea vești venite din împrejurimi, porunci soaței,
doamna Maria, ca luându-l pe frânc după ea, să purceadă
imediat la casa Bălenilor ca să cerceteze starea fiicei lor, care
nu putea fi atât de îngrijorătoare pe cât îi fusese zugrăvită.
Principesa se întoarse la palat abia spre seară și i se
înfățișă deîndată, înștiințându-l că fata se simte foarte rău.
- Sunt nespus de îngrijorată.
- Dar despre ce molimă e vorba? făcu neîncrezător
voievodul.
- După cum zic moașele, fata a căzut grea, fiind în
câteva luni, dar pare-se că fătul nu și-a găsit locul de
statornicire potrivit în lăuntrul ei, așa cum se cuvenea. Proasta
sa așezare pricinuiește nemăsurate chinuri mamei… Voi
bărbații, care vă culcați cu femeile doar pentru desfătare, luați
asemenea supărări cu mare ușurință, și nu vă dați seama cât
trebuie să suferim noi de pe urma plăcerii voastre.
Auzind care este felul molimei de care pătimea
răsfățata sa Alexandră, principele se liniști dintr-o dată.
Nașterea, la drept vorbind, închipuia menirea femeii pe
pământ, iar din câte i se spunea, deși era doar în câteva luni,
fata avea deja două moașe în preajmă, deci era îngrijită cum
se cuvenea, nefiind temei de neliniștire. Desigur unele
jupânese duceau împovărarea mai ușor, altele mai greu, dar
asta le era soarta, lăsată lor de la începutul lumii, așa cum
sortise Domnul Evei. Deci nu era pricină de prea mare
îngrijorare, ci doar prilej ca nevestele să-și bodogănească
șoții, vinovați chipurile de chinurile facerii, fiind sămânța lor
în joc. De altfel nu mai departe decât nevastă-sa născuse de
nu mai puțin decât de șapte ori, și nu întotdeauna ușor! Ori
numai el știa câte blesteme auzise din parte-i, când, grea fiind,
480
își vărsase toată supărarea pe el. Fata era la urma-urmei
zdravănă și desigur își va reveni în curând, își zise el, și
ascultă mai departe jelania soaței fără să o ia prea în serios.
„Obișnuitele treburi și patimi muierești”, cugetă principele în
gând cam lehămetisit, și nu mai dădu prea mare atenție
vorbelor…
- Numai tu ești de vină de necazurile astea, cu
ambițiile tale deșănțate și cu temerile neîntemeiate, din
pricina cărora ai silit-o pe copilă la acest măritiș nefericit! Eu
din capul locului am spus că nu trebuie să ne învoim la așa
înrudire, că ne este dăunătoare! Și uite că am avut dreptate,
ca de obicei! Nici acum nu pot pricepe de ce, zor-nevoie, ai
vrut s-o măriți cu nemernicul acela care a nenorocit-o.
Principele, sătul de atâtea reproșuri care i se păreau
zadarnice, înclină de mai multe ori din cap, s-ar fi putut zice
a încuviințare, deși, la drept vorbind, era cu gândurile în altă
parte.
- Numai de nu s-ar întâmpla nenorocirea prezisă de
moașă, care mărturisea că a mai avut de a face cu o întâmplare
asemănătoare…
- Adică? făcu domnul devenit pentru o clipă atent.
- Iaca, baba zice că atunci când fătul nu stă la locul
cuvenit în pântece, poate pricinui mult rău mamei. Mai an,
femeia pe care a încercat s-o îngrijească a răposat chiar
înainte de a ajunge în chinurile facerii… Doamne păzește de
tot ce-a putut spune hârca! Oricum fetei noastre îi este foarte
rău, are dureri îngrozitoare, suferă de grețuri și de vărsături,
are amețeli, ba și clipe când leșină. Sunt disperată. Și de toate
ești doar tu vinovat!! Neisprăvitul tău de medic nu e în stare
de nimic. A făcut niscai licori acolo, care n-au fost de nici un
folos. Mai de ajutor sunt neșcolitele moașe, care, în neștiința
și prostia lor, parcă mai dreg ceva din durerea fetei…

481
 Iar bombănelile și rele prevestiri se mai urmară o
vreme, punând răbdarea bărbatului la încercare. În cele din
urmă femeia încheie:
- În noaptea asta nu dorm la palat. Mă întorc la
căpătâiul bietei copile. Să fiu lângă ea, poate așa, fiindu-i
aproape, îi mai alin cât de cât suferința.
- Foarte bine, ca mamă e bine să-i fii alături.
După plecarea doamnei Șerban vodă se întoarse la
grijile sale ce ținteau la mărețe înfăptuiri și i se păreau mai
grabnice și mai însemnate decât graviditatea fetei, care era de
așteptat și care, în ciuda supărărilor inerente, nu trebuia luată
în tragic, după părerea sa. Toate femeile din lume pătimeau
în acest chip, de când au fost lăsate pe pământ. Deci nu era
pricină de a se abate de la încurcatele treburi ale cârmuirii.
Prins sub vălmășagul unor asemenea înalte
îndeletniciri și îndatoriri, principele nici nu simți cum trecu
încă mai bine de o săptămână. E drept că soața, întoarsă din
vreme în vreme la palat, îl mai luă la rost de câteva ori, taman
cu aceleași reproșuri și învinuiri, dar el se arătă destul de puțin
impresionat de ieșirile ei. Boscorodeală de femei, întotdeauna
pornite împotriva bărbaților ce-și fac doar datoria de a griji
de viitoarea prăsilă omenească…
Era în sâmbăta celei de a doua săptămâni din postul
Sânpetrului, ce se nimeri a pica în 23 iunie, când, în plin
divan, se strecură un aprod în apropierea estradei tronului său,
spre a-i șopti de jos:
- Măria ta, un trimis al doamnei Maria, sosit adineauri
la palat, dorește din porunca ei, a-ți vorbi grabnic.
- Adu-l încoace, făcu domnul, mai atent la ceea ce
spuneau boierii în acea clipă, decât la vorbele sale.
După o clipă trimisul răsări și el, și tot șoptit zise:

482
 - Măria ta, cinstita doamnă Maria te înștiințează că
domnița Alexandra tocmai a răposat. Nu cred să fi trecut un
ceas de când și-a dat duhul… 117
Voievodul sări atât de repezit în picioare, încât greul
său jilț se clătină locului, zdruncinând podina pe care era
așezat.
- Ce spui?! Dar asta nu se poate!! urlă dânsul, de parcă
ar fi încercat să se împotrivească sorții, tăgăduind cele rostite
de slujitor.
Întrunirea divanului se întrerupse, deși boierii nu
pricepură din prima clipă ceea ce se petrecea.
Domnul coborî învolburat ca o furtună de pe estradă
și chemă în fața sa slugile domnești, începând să le împartă
noian de porunci. Hotărî între altele ca odaia cea mare a
divanului, în care nuntiseră bărbații cu cinci luni în urmă la
măritișul fetei, să se orânduiască pentru a primi năsălia celei
răposate, iar aceasta să fie adusă deîndată la palat. Aici se vor
săvârși toate datinile ce premerg îngropăciunea propriu-zisă,
ele urmând să fie îndrumate de patriarhul Dionisie, nașul de
cununie de odinioară.
După două ceasuri toate se împliniră după voia sa. În
mijlocul întinsei odăi era așezată năsălia prinsă la colțuri între
patru sfeșnice înalte, cât să ajungă la brâul unui bărbat, în care

117
Data decesului Alexandrei Cantacuzino nu se poate stabili cu precizie.
Radu Popescu în cronica sa arată că acesta se petrecuse la cinci luni
după nunta care avusese loc în ianuarie, desigur după praznicele
„babelor”, deci pe la jumătatea sau imediat după jumătatea acesteia.
Prin urmare, făcând un calcul simplu, decesul ar fi survenit, după
spusa sa, pe la, sau imediat după, jumătatea lunii iunie. Letopisețul
Cantacuzinesc pare mai exact, indicând dimineața zilei de 13 mai, care
ar fi căzut într-o luni, a doua zi, marți, organizându-se înmormântarea.
Numai că 13 mai indică un interval de căsnicie de nici 4 luni,
contrazicându-l pe Radu Popescu, și în plus ziua nu cade într-o luni,
ci într-o duminică. Lipsind din biserica Cotroceni tocmai piatra
tombală a fetei, data rămâne incertă.
483
erau înfipte niște lumânări groase de ceară roșie, care ardeau
trosnind ușor.
Domnița, era înveșmântată cu o feregea de brocart de
culoarea cerului, cu țesătura împodobită cu flori din fir de aur.
Mantia avea marginile tivite cu fâșii înguste de blană de
samur, fiind deschisă în față și răscroită rotund la gât.
Mânecile le avea scurte, retezate mai sus de cot, și foarte
largi, iar capetele, și ele îmblănite. Pe dedesubt i se pusese o
dulamă dintr-o adamască scumpă, înfrumusețată cu niscai
cusături din fir de aur groase de un deget, ce închipuiau tot
vrejuri de flori. Un colț răsfrânt al veșmântului îngăduia să se
zărească rochia croită dintr-un atlaz alb, peste măsură de fin,
care-i plăcuse în chip deosebit voievodului. Pe poale se
deslușeau o seamă de broderii de din fir de argint ce
închipuiau tot flori, care erau nespus de discrete, încât, din
pricina culorii deschise, abia dacă se puteau deosebi de
țesătură, fiind mai mult ca niște păreri de o nemăsurată
gingășie. Se ghiceau numai după luciul lor aparte și datorită
mărgăritarelor cu care se împleteau. Mijlocul, pe sub feregea,
îl avea încins cu o scumpă cingătoare din mătase, ce se
încheia cu niște paftale foarte mari, împodobite cu volute de
filigran, în unduirile cărora străluceau niște rubine uriașe. În
picioare răposata purta ghete albe cu toc înalt, cuprinse într-o
horbotă de mătase plină de ochiuri, în împletitura căreia
luceau nenumărate briliante. Un giulgiu alb, străveziu, o
acoperea până la jumătatea pieptului.
Capul era descoperit, iar pletele, numai cârlionți, se
revărsau pe pernă în toată bogăția lor, fiind strânse la frunte
de o splendidă cununiță de aur. Chipul desăvârșit al codanei,
de rară frumusețe și gingășie, părea totuși zâmbitor, în ciuda
chinurilor de nedescris în care murise. Doar bujorii din obraz
își pierduseră culoarea, pielea fiindu-i nespus de palidă,
aproape albă, în ciuda sulemenelilor cu care fusese unsă.
Privind-o, domnului nu-i venea să creadă că era moartă.
484
Având pleoapele închise, părea mai degrabă adormită, iar nu
lipsită de viață.
Principele porunci să i se pună un jilț lângă căpătâiul
celei pierite și nu va mai pleca de acolo până ce răposata nu
va fi scoasă spre a fi dusă la locul de veci. Așa petrecu toată
după-amiaza, cât și noaptea care urmă, sculându-se în
picioare numai în clipele în care Sanctitatea sa, chir Dionisie,
fostul patriarh ecumenic, va citi stâlpii și va rosti rugăciunile
de dezlegare, ori va tămâia în jurul năsăliei și spre cei aflați
în odaie la parastas.
Deci în vreme ce ceilalți se mai mișcară și se mai
schimbară, voievodul, chinuit de gânduri și de amintiri,
rămase neclintit în jilțul său, privind cu sufletul sfâșiat chipul
atât de drag lui, acum împietrit pentru veșnicie. Îndurerarea îi
era atât de mare că nu găsea în sine puterea de a se desprinde
de lângă ființa iubită, care nu mai era. Copleșit de o amară
mâhnire se întreba, zbuciumându-se, dacă soața n-o fi având
totuși dreptate atunci îi scotea vină din faptul o silise pe mica
lui copilă să se mărite cu dușmanul înrăit al neamului său și
al mamei ei. Poate nefericirea cu care o încărcase prin această
căsătorie nenorocită a zdruncinat-o, grăbindu-i sfârșitul.
A doua zi era orânduită îngropăciunea, ce urma să se
facă tocmai în biserica Mânăstirii Cotrocenilor de dinafara
târgului, cea ctitorită cu puțin în urmă de el. Astrucarea pica
deci în a treia duminică de după Rusalii, la sfârșitul celei de a
doua săptămâni din postul Sânpetrului, taman în ziua când în
popor se sărbătoreau Sânzienele sau Drăgaica, iar biserica
prăznuia minunata naștere din pântece sterp a Sfântului Ioan
Botezătorul.
La vreun ceas după încheierea utreniei începu a se
alcătui alaiul. În frunte se așeză purtătorul crucii, iar în urmă-
i se rânduiră cei care duceau prapurii, coșurile cu colive și
vin, cei cu sfeșnicele, cântăreții, diaconii, cuviosul patriarh și
mitropolitul țării. Patru seimeni aduseră din palat năsălia,
485
purtând-o de mânere, și o așezară în spatele lor. Pe tăblia ei
zăcea domnița fără suflare, minunat înveșmântată, mai
strălucitoare parcă în lumina soarelui, decât fusese la
scânteierea lumânărilor. Domnul, care îl ținea în dreapta sa
pe fecior, coborî și el imediat scara, nevoind parcă a se
despărți nici măcar o clipă de cea pierită. Mai departe se
orânduiră boierii, doamna și boieroaicele suitei ei, iar în
coadă, mulțime de slujitorime și alți oameni de rând.
Din porunca voievodului convoiul urma să străbată
drumul pe jos, deși era destul de lung. E adevărat că,
temându-se că l-ar putea apuca din nou junghiurile podagrei,
hotărâse să-i fie pregătită și un soi de lectică, care era purtată
de oșteni în coada alaiului, ascunsă în lume, ca să poată fi
folosită la nevoie, dacă nu va mai putea merge.
Cortegiul se puse în mișcare fără grăbire, pornind spre
podul cel mai apropiat de peste Dâmbovița. Mersul îi era
zăbavnic pentru că pe la răspântii fie patriarhul, fie
mitropolitul, întorcându-se spre năsălia așezată în colb,
rosteau ectenia pentru morți. Abia după mai bine de un ceas
de umblet, după ce trecu și printr-un pâlc de pădure, alaiul
poposi în larga pajiște în care se înălțau zidurile mânăstirii.
Năsălia fu așezată în mijlocul naosului, iar măritul
patriarh, urmat de cucernicul mitropolit și de arhidiaconi,
rostiră după cuviință binecuvântările, canonul, troparele,
fericirile, Apostolul și rugăciunea de dezlegare, în vreme ce
mulțimea credincioșilor sta în jur cu lumânările aprinse, încât
în lăuntrul locașului se înălțase un fum înecăcios.
După ce fu citită și legănată coliva și se cântă
„Veșnica pomenire”, slujba se încheie cu sărutarea mortului.
Alți seimeni, anume pregătiți, ridicară năsălia și-o duseră în
pronaos, unde, pe o latură, fusese deja săpată groapa, a cărei
gură nesățioasă stătea deschisă, parcă în așteptare. Răposata
fu trecută cu grijă de o ceată de femei în sicriul căptușit pe
dinăuntru cu mătase roșie, care aștepta lângă grămezile de
486
pământ. Chir Dionisie cântă cuvenitele ectenii și „Veșnica
pomenire”, iar după ultimul Trisaghion turnă în cruciș peste
trupul neînsuflețit vin și untdelemn, rostind pe grecește:
„Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și... mă
voi albi”.
După așezarea capacului, altă ceată de oșteni,
slujindu-se de niște funii, coborâră racla în hăul săpăturii.
Apoi principele trebui să arunce peste el, în cruciș, și primii
pumni de țărână. Bulgării, lovind scândura, sunară a gol.
Auzind bubuiturile domnul simți o dureroasă strângere a
inimii și parcă, puțin amețit, își pierdu cumpătul. Îl prinse în
grabă de umăr pe băiat, care-i stătea alături, și după câteva
clipe își reveni, dar trosnetul bolovanilor aruncați de ceilalți
îi înjunghiau auzul. Stătu totuși locului până ce groapa fu
pecetluită cu totul, iar deasupra se așeză un acoperământ de
mormânt pe care era brodat cu fir de mătase și foițe de argint
aurit chipul unor sfinți ce privegheau un răposat.
Abia când se săvârși și acest lucru principele se
întoarse și, însoțit de fecior, ieși din sfântul locaș,
îndreptându-se spre rădvanul care-l aștepta. Niște paici
îndatoritori, văzând că parcă se clătina, îi săriră în ajutor, și
sprijinindu-l de subsiori îl ajutară să urce. Se prăbuși pe lavița
din spate și rămase nemișcat acolo în vreme ce beizadeaua se
căznea să dobândească un loc lângă el, împingându-l dintr-o
parte.
Alaiul de întoarcere la palat se alcătui destul repede,
boierii ocupându-și butcile care-i așteptau împrăștiate în jurul
mânăstirii. Erau cu toții poftiți la parastas, care era statornicit
a se ține în odaia cea mare a divanului, care fusese pregătită
de slugi după plecarea lumii. Așa că toți se orânduiră în șir
lung în urma Măriei sale, în frunte cu capii bisericii. Iar
înaintea tuturor, deschizându-le drumul, pășea un falnic steag
de călăreți.

487
 Vreo două săptămâni domnul nu mai voi să audă de
cele lumești, fiind peste măsură de mâhnit. Se trase în iatac și
rămase acolo în însingurare, îngăduind să fie tulburat numai
dacă se iveau pricini ce nu puteau fi dezlegate fără învoirea
sa. Divanul fu dat în seama lui chir Teodosie, iar celelalte
treburi fură încredințate spre săvârșire vel logofătului și vel
vornicului. Singur medicul primi încuviințarea de a-i știrbi
sihăstrirea, putându-l căuta la oricare ceas, căci Măria sa
fusese prins din nou de dureri la încheieturile picioarelor,
căznit fiind de podagra ce se stârnise din nou, amărându-i
zilele. De nevoie, bietul Matias Jurio Belarmino i se înfățișa
plin de obidă, căci, de când răposase Alexandra, zile bune nu
mai avea, principele aducându-i cele mai amarnice jigniri de
fiecare dată când dădea cu ochii de el, reproșându-i
nepriceperea și neîndemânarea. Nu mai departe decât în
dimineața înmormântării îl chemase în odaia cea mare a
divanului, în fața năsăliei, cerându-i să-i dea niște leacuri
alinătoare a durerii, dacă acestea l-ar apuca pe drum. Iar de
față cu toată lumea, deci în auzul tuturor, îi zise între altele:
- Deși ești cu totul nepriceput și de nici un ajutor, cum
ai dovedit-o la căpătâiul fiicei mele, îți fac totuși hatârul și
cinstea de a mă mai da încă odată pe mâna ta, în nădejdea că
mă poți ajuta să umblu cât de cât nestânjenit vreun ceas sau
două. Cu toată îndoiala ce mă încearcă primind o licoare de
la un neștiutor ca tine, o s-o înghit totuși. Oricum am dat zvon
ca să mi se caute alt medic mai de ispravă, căci în curând,
cum îl găsesc pe celălalt, de tine m-oi lipsi. Nu-mi mai ești de
trebuință. Auzi, tu! Să nu poți îngriji nici măcar de o sărmană
femeie căzută grea, lucru ce-l făptuiește pe la noi orice babă
din cea mai amărâtă șatră, sau orice țărancă din cine știe ce
cătun uitat de lume! Mare rușine! Nu știu ce învățătură vi s-o
da vouă acolo de la Padova. Da’ vă faceți de râs învățătorii!
Sărmanul medic mai să intre în pământ de rușine, dar
nu avu încotro și trebui să înghită reproșurile și jignirea. De
488
altfel din acea zi, cum dădea cu ochii de el, domnul îl
întâmpina cu asemenea vorbe, încât bietului om, copleșit de
disperare, îi venea să-și ia câmpii și să plece în lume. De bună
seamă că nici atunci când era chemat în iatac, mustrările, la
fel de aspre și de umilitoare, nu lipseau, ci dimpotrivă curgeau
cu îmbielșugare. Bietului Belarmino îi venea să se ascundă în
gaură de șarpe, ca să nu-l mai vadă nimeni, mai ales că
obișnuit mai erau de față niște paici, icioglani ori cămărași.
L-ar fi strâns de gât pe principe, ca să-l silească astfel ca să
tacă, dar din păcate nu se putea atinge de el. În clipele de furie
își zicea, ca să se răcorească, că în loc de leacuri ar trebui să-
i dea o porție de otravă. Dar nici asta nu se putea, căci dacă
era bănuit, n-ar fi scăpat cu viață, încât era silit să rabde la
nesfârșit ocările.
De altfel voievodul îl repezea ațâțat de o nemăsurată
patimă, vorbele ce i le spunea deosebindu-se cu totul cele
aruncate odinioară lui Pylarinos. Celui din urmă îi zvârlea în
față cugetările de batjocură fără convingere, fără vreo
înverșunare răuvoitoare, ci doar din dorința de a născoci un
pretext de a-i face vânt. Dar și așa reproșurile îi ajunseseră
acestuia cu neputință de suferit, încât omul preferase să plece
în lume, așa că ne putem închipui că spusele acum, zise cu
înveninată oțăreală, îl răneau îngrozitor pe medic și-i stârneau
cea mai aprigă ură, cu atât mai mult cu cât nu se socotea
vinovat, boala fetei fiind de nelecuit, dânsul făcând tot ce era
omenește cu putință spre a o salva.
Bineînțeles că în prima parte a lunii iulie sosiră noi
solii și iscoade din Ardeal, din ținuturile sârbești, de la
Țarigrad sau din părțile tătărăști, vorbind de noi mișcări de
trupe și chiar de începutul unor tulburări în rândul
locuitorilor, dar voievodului nu-i mai păsa de nimic, știrile
trecând pe lângă el, parcă fără să-l mai atingă.
La vreo două – trei săptămâni de la astrucarea iubitei
sale fiice, deci la vremea la care, în cadrul planului austriac
489
de atac general asupra Belgradului, Kurfürst-ul Max sau
Maximilian al II-lea Emanuel, electorul Bavariei, ajungea la
Petrovaradin și Slankamen, iar generalul Veterani poposea
din porunca lui Caraffa la Caransebeș, cu sufletul încă răvășit,
Șerban vodă hotărî că a venit vremea să se reîntoarcă la viața
lumească, cu măruntele ei griji, supărări și plăceri. Dar
revenirea la cele zilnice i se păru potrivit să o facă nu printr-
o simplă reînturnare la cârmuirea divanului, pe care-l lăsase
în mâna lui chir Teodosie, chiriarhul țării, ci organizând o
mare vânătoare domnească, căci podagra îl mai lăsase,
simțind mai puțin junghiurile din încheieturi, nu pentru că i-
ar fi trecut boala, ci de pe urma leacurilor alintătoare ale
durerii date lui de doftorul ale cărui merite însă le tăgăduia cu
îndărătnicie. De altfel vremea de vară era minunată, fiind
senin, cald, mult soare și o răbufnire colcăitoare de verdeață
și miresme proaspete, înviorătoare, însuflețită de un
neîntrerupt ciripit de păsărele, care îndemna la o preumblare
în libertatea neîngrădită a pajiștilor și a crângurilor.
Drept care spre sfârșitul celei de a șasea săptămâni de
după Rusalii fură trimise slugile ca, sub privegherea
păhărniceilor, să așeze corturile și să ridice conovețe pe
pajiștea dinspre Fântâna Rece de pe drumul Buzăului, ducând
în locul ales toate cele de trebuință, atât bucate cât și băutură,
pentru petrecerea tihnită a câtorva zile de vânat și veselie.
Când fu înștiințat că toate gătirile sunt isprăvite, însoțit de un
strălucit alai, porni și domnul într-acolo, în trăsura sa cu stâlpi
auriți la colțuri, ce-i fusese adusă cu ceva vreme în urmă de
la Viena. Chiar dacă toți erau călări, el, știindu-se bolnav,
preferase mersul cu trăsura, căci nu putea prevedea când îl
vor apuca din nou junghiurile în încheieturile picioarelor, de
aceea era mai nimerit să stea tolănit tacticos pe o canapea,
decât să șadă înțepenit în șa și în scări.
Pentru adăpostirea sa, în afara cortului unde urma să
doarmă, se ridică și un saivan închis doar pe trei laturi printr-
490
un polog vrâstat, ca să-i țină ziua de umbră, dar din care,
șezând tacticos în jilț, să poată privi nestânjenit câmpia în tot
cuprinsul ei și urmări de aici vânătorii, căci dânsul nu avea de
gând să ia parte la hăituirea sălbăticiunilor, neîndrăznind a
urca în șa. Vânători urmau a fi boierii și mai ales cuconii
acestora, anume poftiți ca să țină tovărășie tinerei beizadele,
căreia la drept vorbind îi era menită petrecerea câmpenească.
Deci în a șasea duminică de după Rusalii, cea în care
la liturghie popii citesc din Evanghelii despre vindecarea de
către Hristos a slăbănogului din Capernaum, Șerban vodă
ședea sub umbrar în jilțul său căptușit cu catifea roșie, privind
cum în zare dispărea feciorul său însoțit de boieri și de coconii
lor, dar și de marea ceată de păhărnicei care purtau de curele
zgărzilor duzinile de ogari, ale căror lătrături se auzeau ca un
ecou încărcat de voioșie, ce venea din depărtările crângurilor.
Pe nesimțite se apropie de el vel armașul Danciu
Comăneanu din Comani și, aplecându-i-se la ureche, îi șopti:
- Rog să fiu iertat că mă furișai atât de hoțește în
preajma Măriei Tale, dar, deși pândesc prilejul de câteva zile,
e prima dată în acest răstimp că mă pot strecura fără să bage
cineva de seamă, spre a-ți vorbi fără a fi auzit de vreo ureche
iscoditoare. Am aflat alaltăieri o taină pe care cred că trebuie
să ți-o împărtășesc grabnic, Prea-Luminate.
Principele întoarse capul a mirare spre el, ridicând
întrebător dintr-o sprânceană.
- Cineva mi-a istorisit că de praznicul sfinților
Apostoli Petru și Pavel, vel postelnicul Cârstea, poftit fiind la
o petrecere, s-a îmbătat și s-a lăudat că va primi titlul de
conte, iar Măria Ta, nu! A mărturisit că ar avea o înțelegere
tainică cu franțuzul ajuns la Curtea noastră, în temeiul căreia
i se va dărui statutul de nobil austriac. Deci pare-se că e
vândut papistașilor, hainindu-te pe Înălțimea Ta. De
asemenea ar fi zis că înainte de plecare prezbiterul Dunod s-
a legat că se va împotrivi din răsputeri ca și Luminăția ta să
491
dobândești alesul rang. Dar că el îl va dobândi, e sigur, iar
lucrul se va petrece în curând, dacă iezuitul a ajuns la Viena.
Că așa este așezată înțelegerea încheiată cu străinul.
- Deci negustorul se visează mare conte și înalt nobil
împărătesc, cum n-a fost nimeni în tot neamul său, de când se
știe… Iar asta numai pentru că eu m-am milostivit și l-am
boierit, scoțându-l din obiele!
- Apăi, eu doar repet ce mi s-a șoptit și mie… Altceva
nu cunosc și deci nu pot adăugi, căci aș răstălmăci adevărul.
Voievodul se întunecă la chip și se încruntă, semn că
vestea îl supărase, fiind de așteptat o dezlănțuire de furie. Nu
îl zădărâse numai lauda slujbașului că dânsului i se va face
cinstea care lui îi era refuzată, ci îl indispusese și sugestia că
ar fi fost trădat, în spatele său încheindu-se, în paguba sa,
înțelegeri secrete cu dușmanii.
De altfel, în vremea în care îl asculta pe armaș, fără
voie, își aminti că în urmă cu câteva săptămâni niște pârâtori
i-au atras luarea aminte că vel logofătul Brâncoveanu tocmai
ar fi primit o diplomă prin care împăratul Leopold I îi dăruia
atât lui, cât și tuturor urmașilor săi rangul de conte și blazonul
corespunzător118. Clevetitorii adăugau hăcuirilor lor că
hrisovul s-ar fi scris însă cu câteva luni în urmă, pare-se
imediat după sosirea lui Dunod la Viena. „Să fie vreo legătură
cu grozăveala vel postelnicului? Și logofătul să fi avut vreo
învoială tainică cu prezbiterul?” se întrebă înciudat
principele. Oricum boierul dobândise deja ceea ce lui i se
refuza cu încăpățânare, situație care era greu de tolerat… Dar
noutățile dezvăluite în legătură cu postelnicul, împletite cu
ceea ce aflase mai dinainte, îi îngăduia să tragă unele
concluzii.

118
În 19 mai 1688, cu adevărat Leopold I, împăratul Sfântului Imperiu
Roman, regele al Ungariei, al Boemiei, al Croației etc, acordă lui
Constantin Brâncoveanu și urmașilor săi titlul de conte și îi atribuie și
un blazon.
492
 - Din toamna trecută mă tot miram pe unde răsuflau
tainele din cancelariile mele, oftă el lehămetisit. Era ciudat că
stolnicul Constantin și părintele Dunod le știau pe toate de-a
fir a păr. Aflaseră între altele până și de încercarea mea de a
neguța cu muscalii și câte cele. Acum mi se lămurește chipul
prin care răzbăteau știrile dincolo de ușile închise. Prin gura
păcătoasă a postelnicului se scurgeau toate… Sau oare nu
numai a lui?
Principele greșea din nou, căci, orbit de descoperirea
făcută, se lăsa înșelat de aparențe, ignorând grămăticul de
latină și rosturile sale de vânzător, împingând culpa doar
asupra sfetnicului pârât și poate a nepotului.
Indispus, căzu pe gânduri, în vreme ce armașul
rămase țeapăn și nemișcat alături, în așteptarea poruncii care
era firesc ca să urmeze. De postelnic se putea lipsi deîndată,
își zise el, dar parcă pe vel logofăt n-ar fi voit să-l ostracizeze.
Era foarte util, descurcăreț și nespus de eficient. Dar mai
putea avea încredere în el? În privința lui poate era nimerit să
mai chibzuiască…
După o clipă veni cu deslușiri pentru armaș:
- Să nu-l pierzi din ochi pe postelnic. Să nu simtă însă
că mi-ai spus ceva și să încerce cumva să pribegească, încât
să-l scăpăm. Dar oricum nu-l cetlui acuma, să nu tulburăm
vânătoarea și petrecerea feciorului meu. Lasă-l în voia sa,
părelnic cel puțin. Dar de cum ajungem la București pui
armășeii să-l bage în fiare, și-l arunci în hrubele temniței din
beciul palatului, iar gealații să-l cerceteze temeinic, să stoarcă
tot de la el, ca să aflăm în detaliu cum e cu înțelegerea cu acel
popă papistaș și care anume din tainele noastre i le-a vândut.
Și vezi de-a mai fost în înțelegere cu vreun alt curtean…
Armașul voi să se îndepărteze, însă domnul îl mai opri
o clipă.
- Dar și mai apoi totul să se petreacă în cea mai deplină
taină. Nu e nevoie ca slujbașii Curții să afle ce anume se
493
petrece și ce bănuieli avem. Deocamdată nu-l sortim
ștreangului până ce nu scoatem totul de la el. După aceea,
când nu ne va mai fi trebuitor, om vedea ce osândă îi dăm…
După o vreme, din căruțele trase la umbra unor pomi
mai încolo, se aduseră și se montară în fața saivanului câteva
mese lungi, alăturându-le și niscai bănci pentru prânzul
câmpenesc care trebuia să încununeze petrecerea la iarbă
verde. Pe tăblii se întinseră fețe de masă, pe care se așezară
balerci cu vin și pocale, funduri rotunde de lemn și cuțite, în
așteptarea boierilor ce urmau a lua parte la ospăț. Pâinea
proaspătă fu lăsată la adăpostul umbrei, să n-o usuce
dogoarea soarelui.
Într-un colț al poienii, departe de saivan, cuharii, adică
bucătarii în graiul de azi, așezară frigări și grătare și încinseră
focul ca să gătească jarul trebuitor pentru frigerea vânatului
ce urma să le fie adus. Grija mare era ca fumul să nu ajungă
la domn și înspre mesele menite boierilor.
În spatele unui hățiș cobzarii și lăutarii își struneau,
abia auzit din pricina depărtării, cobzele și lăutele, în
așteptarea clipei când li se va face semn ca să-și arate
îndemnarea.
În sfârșit, după câteva ceasuri vânătorii se înturnară
veseli în poiană, râzând și chiuind, și-și căutară locul la
mesele orânduite deja, în vreme ce slugile așterneau pe iarbă,
la oarece depărtare de saivanului domnesc, prada dobândită.
Erau duzini întregi de iepuri, câteva căprioare, un cerb, mai
mulți mistreți și o grămadă de păsăret, precum prepelițe și
fazani. Principele hotărî cum să se împartă sălbăticiunile
doborâte, statornicind ce anume să fie trimis cuhniilor
princiare și ce anume să fie dăruit spre îndestularea sfetnicilor
săi.
A doua zi vânătorii mai dădură o raită prin
împrejurimi, iar după hodina ce urmă masei de prânz se
înjghebă alaiul de reînturnare la palat. Spre seară acesta
494
ajunse cu mare veselie la porțile Curții, unde începu a se
destrăma. Nimeni nu băgă de seamă cum și unde dispăru
postelnicul. Fusese, pare-se, chemat în odăile vistieriei aflate
sub înaltele bolți ale beciului și-și pierduse urma pe acolo,
mulți crezând însă că și dânsul s-ar fi întors la casa sa,
asemenea celorlalți.
Marți, destul de devreme, la palat își făcu apariția chir
Dionisie, prea cucernicul patriarh de Constantinopol, care
socotea de a sa datorie de a se înfățișa domnului spre a-i spune
câteva cuvinte de îmbărbătare, care să-i mai aline zbuciumul
sufletesc care-l chinuia, după pierderea suferită, canonul
căruia îi căzuse victimă fiind cunoscut de toată lumea. Sosirea
sa se petrecu tocmai la ceasul la care urma ca în spătăria mică,
aceea cu stele, să se înceapă întrunirea sfatului domnesc.
Domnul înștiință pe vlădica Teodosie că o să întârzie,
rugându-l să grijească dânsul de deschiderea adunării.
Principele trecu în sala de audiențe orânduită după
moda apuseană, unde-l pofti pe înaltul ierarh oaspete, care era
însoțit de o seamă de arhierei de la mitropolie, pe care
chiriarhul îi știa pricepuți de a spune vorbe alinătoare, care să
potolească durerea sufletească a celor căzniți de necazuri și
mâhniri. Se așezară cu toții în jurul unei mase încărcate cu
tipsii pline cu baclavale, șerbeturi, sugiuc, bigi-bigi, ori
sarailii.
Tocmai când arhipăstorii ajunseră la culmea avântului
lor de însăilare a unor răsunătoare vorbe de mângâiere pentru
cugetul principelui, intră un icioglan care-l înștiință pe domn
că cinstit șafarul119 Curții cere grabnic îngăduința de a-i vorbi,
căci la cuhnii s-a ivit un semn ciudat de prevestire, care ar
trebui cunoscut neîntârziat spre a fi dezlegat din vreme,

119
Șafar sau șufar era titlul dat odinioară în Moldova și în Țara
Românească boierului care avea funcția de șef al bucătarilor
(cuharilor) curții domnești. El era subalternul marelui stolnic.
Termenul poate avea însă și alte semnificații.
495
preîntâmpinând vestirea ce o face, ce-ar putea fi de rău augur.
Cum principele era cam agasat de cicăleala popilor, pe care o
socotea zadarnică, căci nu-l îmbuna pentru lipsa fetei, se
grăbi să îngăduie slujbașului să i se înfățișeze.
După ce se închină adânc, micul dregător făcu semn
cuharului120 ce-l însoțea să treacă înainte-i, înfățișând o tipsie
de argint pe care zăcea ceva ce părea a fi un hartan de carne
însângerată.
- Măria ta, mai adineauri, cuhărcile121 noastre,
despicând o iepuroaică spre a o pune la frigare, au avut
surpriza de a se înfrunta cu o ciudățenie. Lighioana avea pui
în pântece, fiind pe cale să fete. Iar unul dintre feți, ce-l pe
care l-am adus cu noi spre a-l arăta, are două capete ce ies din
același trup, și nu mai puțin de patru picioare din față!
Desigur acesta e un semn trimis nouă muritorilor de pronie,
pe care noi cei de la cuhnii bineînțeles că nu ne pricepem a-l
tâlcui. De aceea am socotit firesc să-l înfățișăm Luminăției
Tale, ca, chemând proroci și cititori în stele, dăruiți cu darul
prezicerii, aceștia să dezlege înțelesul ascuns al semnului ivit.
Cei de la masă se întoarseră cu toții, privind plini de
mirare ciudățenia înfățișată. Era într-adevăr un iepuraș, la
care blană nu se vedea, el fiind învelit cu o piele roșietică,
puțin străvezie, iar din trupul lui firav ieșeau două gâturi,
fiecare purtând câte un cap, unul trăgând la dreapta, celălalt
la stânga. Totul ducea cu gândul la balaurii cu multe capete
din basme, dacă la mijloc n-ar fi fost un sărman și blând
iepuraș, care nici nu apucase să se nască…
După ce cercetă cu oarecare dezgust ciudata arătare,
Șerban vodă făcu semn slujitorilor că pot ieși, căci privirea
aruncată îi fusese îndeajuns ca să se dumirească că se afla în

120
Cuhar = bucătar.
121
Cuharcă = bucătăreasă.
496
fața unui lucru neobișnuit, care putea fi într-adevăr un semn
prevestitor.
- Ei, ce ziceți de paraxenia122 asta, ce nu poate stârni
decât mirare și uimire? Ce va fi însemnând oare?
Ca mai mare dintre cei de față, patriarhul Dionisie,
poreclit Muselim sau Șeher-oglanul, socoti că în primul rând
lui i se adresează întrebarea, drept care se grăbi să răspundă:
- Fiind la mijloc o ființă cu două capete ivită la o casă
princiară, gândul te duce fără voie la faptul că într-un viitor
apropiat cârmuirea se va împărți între două capete, care vor
sârgui fiecare să tragă soarta neamului pe alt făgaș, lucru ce
va aduce poporenilor multă sfâșiere, năpastă și supărări. Iar
dacă privim în jur, nu putem să nu băgăm de seamă că în
preajma noastră, chiar în zilele pe care le trăim, lumea celor
care ne cârmuiesc e roasă până în măduvă de asemenea
dezbinare. Mai alaltăieri primii de la Stambul vestire, de care
de altfel vorbii și Măriei Tale, că sunt tot mai mulți aceia care
vor înlocuirea sultanului Suleiman al II-lea cu fratele său
Mehmed al IV-lea, care tocmai a fost scos din scaun și
aruncat în temniță. Lumea clevetește pe ulițe și nu este exclus
ca în curând să înceapă o nouă tulburare a gloatelor de
necredincioși. Deci chiar deasupră-ne se zăresc cumpănind
cele două capete îngemănate, care trag însă împărăția într-o
amarnică învrăjbire lăuntrică, iar, cum suntem parte a ei,
soarta nu ne va fi din cele mai bune, căci ne va lovi și pe noi
un val de nefericire și nestatornicie! Deci putem socoti că
semnul arătat adeverește și întărește zvonurile ce umblă pe
ulițele Țarigradului. Ca atare cred că în curând vom avea
parte în acele părți de o schimbare de domnie, care ne va
înrâuri până în străfunduri ursita. Cine poate ști ce nenorociri
ne așteaptă… Aceasta este înștiințarea ce ni se face.

122
Ciudățenie – arhaism provenit din neogrecescul paraxenia.
497
 - Nu trebuie să mărginim lucrurile numai la stările din
Stambul! Fără a căuta prea mult, găsim și alte locuri unde
pentru stăpânire se înfruntă două capete, se băgă în vorbă
logofătul bisericesc Ianachi Cariofil. Nu mai departe decât în
Ardeal scaunul craiului Apafi e poftit de Thököly. Ori după
știința mea ungurul e undeva la Dunăre, cu gând de a năvăli
cu husarii și cu ajutor otoman asupra potrivnicului său. Deci
semnul arătat nouă poate zugrăvi starea lucrurilor de dincolo
de munte, deci din nemijlocită vecinătate…
- Apoi nici în Ungaria, aflată și ea destul de aproape
de noi, nu lipsește o îndoire a capetelor cârmuitoare. Acolo
de curând împăratul Leopold a trecut asupra arhiducelui Iosif
puterea diriguitoare, iar adunarea stărilor a încuviințat
schimbarea, statornicind-o în chip mai lămurit, făcu
economul mitropolitan123, spre a nu se lăsa mai prejos
celorlalți cu darul prorocirii.
- Dar la moscali sunt deja doi cârmuitori cu tronurile
îngemănate, deci este o stare ca aceea sugerată de semnul
arătat, adăugă vicarul124, dornic de a-și dovedi știința. Apoi
aceștia luptă pentru descăunarea hanului crâmlean, așa încât
și la coroana acestuia apar alți năzuitori...
- Cum chiar zilele astea se pregătește asaltul asupra
Belgradului, poate cele două capete care își dispută dreptul la
cârmuire sunt împăratul creștinătății, Leopold întâiul, și cel al
necredincioșilor, sultanul Suleiman, zise filozofic
hartofilaxul mitropolitan125.
- Nu poate fi vorba de cele ce se petrec la muscali, sau
la tătari și nici de bătălia pentru stăpânirea ținuturilor sârbești,

123
Monah care administrează veniturile unei mănăstiri, episcopii sau
mitropolii.
124
Preot sau episcop care ține locul unui demnitar bisericesc de rang mai
înalt, îndeplinind și diferite funcții administrative.
125
Dregător care se ocupă cu visteria mitropolitană. Uneori și cu sens de
vistiernic.
498
se împotrivi chir Dionisie. Sunt prea îndepărtate. Dacă era
vorba de soarta lor, semnul s-ar fi arătat acolo, iar nu la noi.
Chiar de Ardeal mă îndoiesc că ar fi vorba, deși se află în
vecinătatea noastră. Prorocirea apărând aici, înseamnă că se
leagă cumva de neamul Măriei Sale, și de soarta Valahiei sau
a acelor ce stăpânesc nemijlocit asupra meleagurilor
dunărene. De aceea m-am gândit la padișahi.
Domnul, care nu se amestecase în vorbă, dând o
tălmăcire proprie lucrurilor, găsi îndreptățite spusele din
urmă. Din capul locului dânsul legase semnul de visul său de
a ajunge la coroana bizantină. Ori în această luptă el închipuia
unul din capete, celălalt fiind arhiducele Carol, cel de al
doilea fecior al împăratului, de a cărui concurență avea toate
motivele să se teamă, și nu de azi sau de ieri! Deci patriarhul
nu prea greșea când susținea că semnul se leagă de soarta
neamului cantacuzin. Mai mult chiar, nu privea neamul în
întregul său, ci se referea chiar la sine. Și desigur atingea și
soarta puterii suzerane de acum, cum zicea chiriarhul, căreia
el, ajuns la Constantinopol, urma să-i ia locul, sfărâmând
împărăția otomană. Și de bună seamă că cu acest prilej se va
schimba și destinul Valahiei. Deci patriarhul era cel mai
aproape de adevăr, își zise vodă, deși nu-l întrevedea pe
deplin, ignorându-i năzuința. Oricum, întrucât gândurile sale
tainice se potriveau, cel puțin în parte, cu cele rostite de
sanctitatea sa, care nu avea cum bănui ce-i trece prin minte,
spre a socoti că scornise însăilările spre a-i face plăcere,
potriveala venea ca o întărire a îndreptățitului înțeles pe care
îl dăduse el întâmplării. Totuși prin cap îi trecu și o tălmăcire
mai puțin plăcută și de însemnătate lăturalnică, care, la urma-
urmelor nu era nici ea exclusă. Iepurașul putea închipui
neamul cantacuzinesc, iar cele două capete îl puteau întrupa
pe el și pe fratele Constantin, aflați într-o aprigă încleștare în
bătălia pentru întâietate…

499
 După amiază, spre a-și vedea confirmate părerile,
lucru care i-ar fi făcut o deosebită plăcere, îl chemă în spătăria
mică pe preaînvățatul dascăl Ieremia Cacavela Cretanul,
tocmit de mai bine de șase ani spre a-i școli feciorul,
beizadeaua Gheorghe. Acesta era foarte știutor și nespus de
ascuțit la minte, așa că merita să-i cunoască părerea.
Ieromonahul se înfățișă spăsit înainte-i, temenindu-se
adânc.
- Ți s-a lămurit de ce te-am chemat. Deci voi a-ți
cunoaște părerea și aș dori s-o spui limpede și fără încurcate
ocolișuri.
- Măria Ta, voi face precum zici. Pe de altă parte am
auzit și tălmăcirile ce s-au dat deja ciudățeniei ce s-a arătat,
putând chibzui asupra lor, cântărindu-le îndreptățirea. Iar
primul lucru pe care voi a-l susține este că semnul găsindu-se
aici, pe aceste meleaguri, este legat de soarta lor și nu al altor
ținuturi mai depărtate. El face trimitere la noi și la curtea
Măriei Voastre, neavând de a face cu veneticii de cine știe
unde, ori cu niscai locuri depărtate. Pentru străini și pentru
capete încoronate de pretutindeni vestirile apar pe tărâmul lor
de peste mări și țări. Neîndoielnic, semnul e anume menit
Luminăției Tale! De aceea a apărut la vânătoarea ce tu ai
orânduit și în cuhnia palatului tău, ca să nu mai fie îndoială la
cine se referă. Deci lucrurile privesc de-a dreptul pe Înălțimea
Ta, ori poate întregul neam al Înălțimii Tale.
Voievodul îl asculta cu încântare, căci, mai mult chiar
decât patriarhul, îi încuviința gândul. Deci, fără să-și dea
seama, necunoscându-i cumpănirile minți, dascălul îi atrăgea
atenția că era fie vorba de lupta sa cu arhiducele Carol, fie de
înfruntarea cu fratele său.
- Deci privind lucrurile în lumina celor pe care le trăim
în această clipă, eu sunt încredințat că unul din capete ești
neîndoielnic Domnia Ta. Din nefericire nu e deslușit cine este
cel de-al doilea cap, ce-ți stă cumva împotrivă. Mi-e greu să-
500
l ghicesc, deși unele știri ce umblă pe ulițe ne-ar putea sugera
niscai răspunsuri. Să nu uităm spre pildă că, după cum se
zvonește, gătindu-se a sări asupra Ardealului, groful Thököly
ar fi zis că dacă nu poate ajunge rege ungur sau crai de
Bălgrad, s-ar putea mulțumi cu scaunul bucureștean… Apoi
la Bălgrad a rămas aciuiat biv vel paharnicul Staico Bucșanul.
Ori din câte se zvonește și acesta ar năzui a ajunge în scaunul
muntenesc, încercând a dobândi grația măritului sultan, iar în
ultima vreme chiar a serenisimului împărat roman. Ori cum
acum la Țarigrad e oarece vânzoleală, unii dorind schimbarea
sultanului, nu este cu neputință ca unul din cei doi să se
bucure de oarece ascultare, pricinuind supărări Măriei Tale…
Șerban vodă era tot mai încântat de prorocirile făcute,
căci se apropiau tot mai mult de gândurile sale, iar
ieromonahul nu putea fi bănuit că-și plăsmuiește cugetările
doar ca să-i facă plăcere, căci acesta nu avea cum ști ce-i
trecea lui prin cap. Deci de bună seamă era sincer, și spusele
sale nu puteau decât să-i întărească credințele. Făcea o
singură greșeală. Căutând a ghici pe cine închipuia cel de al
doilea cap, se mărginea numai la niște oameni în toată firea,
groful Thököly și paharnicul Staico, scăpându-l din vedere pe
arhiducele Carol, care nu avea mai mult de doi ani și jumătate,
și de aceea nu i se părea vrednic de luat în seamă. Totuși chiar
și el, deși așa mic, putea închipui o primejdie.
- Dar privind lucrurile și în adâncimea vremii,
continuă dascălul beizadelei, mi se pare cu putință ca în viitor,
în sânul neamului Măriei Tale să apară o adâncă dezbinare,
încât să se ridice două capete ce vor voi a cârmui tara, stându-
și împotrivă unul altuia, contrându-se fără de încetare. Dar
indiferent dacă luăm în seamă prorocirea ca fiind făcută
pentru acum, sau că se va împlinii în viitorime, încheie
monahul, țara va avea crunt de suferit, gâlceava pricinuind
mari stricăciuni și pagube pământului acestuia. Vai celor ce
vor fi nevoiți să trăiască clipa neferitei rupturi…
501
 Șerban vodă, impresionat plăcut de prima parte a
prorocirii, o va reține cu deosebire pe aceasta, trecând cu
vederea încheierea pe care o făcea învățatul monah, care nu i
se părea vrednică de luat în seamă.
Peste decenii, istorisind cele petrecute, cronicarul
Radu Popescu va zice că numai prevestirea din urmă a
ieromonahului Cacavela s-a adeverit, lucru pe care Șerban
vodă nu-l va afla, dânsul stingându-se curând după aceea.
Numai că, după cum istorisește letopisețul, nici unul din cei
pomeniți cu numele în prorociri nu se va regăsi în cele
întâmplate după câțiva ani, cele două capete aridicate fiind cu
totul altele decât socotiseră prezicătorii. Cei ce se vor înfrunta
vor fi pe d-o parte „Constantin vodă <Brâncoveanu> despre
turci și <de cealaltă parte> Bălăceanu, ginerile lui Șerban
vodă <care se înălța> despre nemți”, cel din urmă dorind însă
scaunul nu pentru sine, ci pentru beizadeaua Gheorghe,
nevârstnicul său cumnat. Iar din înfruntarea lor „au cursu
multe rele … <aducând amarnică> stingere pământului”126
muntenesc.
Între timp în beciurile palatului, în hrubele menite
călăilor, începuse cercetarea strașnică a vel postelnicului
Drăgescu Cârstea poreclit în bătaie de joc de ceilalți curteni,
boieri de viță veche, Hristea Scordocul. Era pus la cazne
pentru a mărturisiri în ce împrejurări și în ce fel a fost
încheiată înțelegerea ascunsă cu călugărul iezuit, ce taine a
vândut străinului și ce i-a făgăduit acesta a-i da în schimb. De
asemenea se cerceta dacă știa ceva despre vreo învoială a
Brâncoveanului cu acel rău părinte papistaș, căci domnul era
foarte răscolit de vestea ce-i ajunsese la ureche, că încă din
19 mai, deci la mai puțin de o lună după ce franțuzul ajunsese
la Beci, logofătului i se dăduse rang de conte austriac și loc

126
Pasajele din ghilimele sunt extrase din cronica lui Radu Popescu.
502
de ascunzătoare și adăpost în împărăția nemțească, lucruri
care pentru el erau amânate.
Postelnicul, care era slab din fire și suferea greu
durerea, când văzu fiarele înroșite, cleștii de smuls carne ori
unghii, spadele de retezat capul și celelalte scule ale
gealaților, cu voce plângătoare se grăbi să mărturisească totul
despre sine și despre învoiala făcută cu Dunod. Nu încercă să
ascundă ceva, rugând numai să i se arate un dram de milă,
făgăduind că va spune totul de-a fir a păr, așa cum i se cerea.
Ba cerși să i se ierte viața, căci moartea îl înspăimânta. La
drept vorbind se legase față de papistaș doar a îndupleca pe
Măria Sa ca să recunoască protecția serenisimului împărat și
să se alăture cât mai grabnic Sfintei Alianțe, așezându-și
oștile sub comanda generalilor habsburgici. Nu trădase nici o
taină, iar îndemnurile de apropiere de puterile creștine pe care
le dăduse erau nu rodul unei vânzări, ci urmare a credinței
sincere că așa este mai bine pentru viitorimea țării, că acesta
e făgașul pe care va trebui mers în anii următori. Deci nu
pricinuise nici o pagubă și nici un neajuns domniei, dânsul
fiind fără de păcat.
În ce-l privea pe vel logofăt, nu știa nimic despre
dânsul. Nu prea avusese prilejul să stea de vorbă cu cinstitul
boier, căci acesta, fiind prins de treburi de mare însemnătate,
nu lua în seamă pe oricine, destăinuindu-și oricui grijile.
Oricum, nu aflase de vreo înțelegere cu păcătosul prezbiter
papistaș, dar de bună seamă este cu putință ca franțuzul să-l
fi încercat, cum îi stătea în obicei. Iar dacă i s-a dat o diplomă
imediat după sosirea lui Dunod la Viena, este cu putință să fi
fost o învoială la mijloc. Trist este că iezuitul, care se legase
să nu uite de el, și-a ținut făgăduiala numai față de celălalt
divanit, dovadă că oamenii sunt fățarnici și nu poți avea
încredere în jurămintele lor, cei în sutană fiind la fel de
prefăcuți și de josnici ca și mirenii, dacă nu chiar mai rău.

503
 Armașul împărtăși voievodului toate cele aflate,
cerând deslușiri în legătură ce avea de făcut mai departe.
- În cele din urmă, pentru hiclenirea mea, trebuie tăiat,
dar tăindu-l îi fac o cinste prea mare, recunoscându-i pe
deplin rangul la care l-am înălțat, deși boieria lui încă mai are
miros de obiele. Ar trebui deci spânzurat…
- Deci când orânduiește Măria ta să-l ridic în furci?
- Nu te grăbi. E bine să-l mai lăsăm un timp în viață.
S-ar putea să fie nevoie de el pentru a depune mărturie
împotriva lui Dunod, căci solia mea tocmai e plecată la Beci
și nu știm ce se petrece acolo. Dacă dovezile încredințate lui
Stepančić sunt socotite neîndestulătoare, este cu putință să ni
se ceară unele deslușiri întregitoare, de aceea e nimerit ca să-
l păstrăm la îndemână spre a face adăugiri care să
zugrăvească mai în amănunțime răutățile săvârșite de popă
împotriva noastră. Prin urmare nu-l vătăma prea tare, ca nu
carecumva să piară. Mai pune-l un răstimp la păstrare. Vreme
de a-l înălța în ștreang este îndeajuns.
De altfel după doar câteva zile, imediat după praznicul
închinat Sfântului Ilie127, voievodul avu surpriza de a primi
un curier de la trimișii plecați de vreo lună la drum. Era
înștiințat că în cincisprezece ale lunii solia ajunsese în sfârșit
la Beci. Până a pleca vestitorul, părintele Stepančić nu fusese
încă primit în audiență la înalta curte împărătească, încât știri
despre felul cum merg neguțările nu avea și deci altceva,
decât intrarea în marele târg, nu avea a împărtăși.
Văzând că demersurile întreprinse merg foarte lent,
Șerban vodă se gândi că e bine să-l pună pe postelnic la
păstrare în condiții ceva mai omenoase, să nu moară între
timp din pricina spaimelor pe care le trăgea având gealații pe
cap. Sau nu cumva aceștia să se greșească și să-l vatăme prea
rău, încât să nu mai poată fi folosit. Chemă pe vel armaș:

127
Sfântul Ilie se prăznuiește în 20 iulie, zi care în 1688 pica într-o vineri.
504
 - Socotesc că e poate mai potrivit să-l închidem pe
Scordoc la mănăstire. Să se întoarcă acolo cu fața către
Domnul, să-și jertfească zilele ce le-o mai avea închinării la
Dumnezeu, rugând să i se ierte amarnicele păcate ce-l apasă.
Să-l duci la Tismana în fundul Olteniei, ca să fie tuns acolo
în călugărie. Să-l dai în seama egumenului care să răspundă
cu capul pentru paza sa. Să nu fie cumva lăsat să iasă în afara
mânăstirii. Să stea în chilie și să aibă îngăduit să meargă doar
la biserică pentru rugăciuni. Când nu ne-o mai fi de trebuință
o să-i sortim o altă ursită, care nu poate fu decât ștreangul.
Dar până atunci să-l cruțăm, ca să nu piară pretimpuriu.
Deci miercuri, taman de praznicul Adormirii Sfintei
Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu128,
chervanul în care zăcea în lanțuri vel postelnicul urca
întortocheatul drum al mânăstirii ascunse în adâncimile
codrului, la adăpostul unui uriaș perete stâncos.
Vicleanul negustor, uns cu toate unsorile și obișnuit
să se tocmească cu oamenii spre câștigul său, care nu dăduse
vreodată în patima cucerniciei, izbuti să-i ispitească pe
spăsiții chinoviți cu niscai galbeni ce-i fuseseră trimiși de
nevastă, ca străjerii de ocazie să nu se arate deosebit de
drastici cu întemnițarea sa. Ba aceștia se lăsară destul de
repede înduplecați, nu numai ca să nu se arate prea aprigi și
cruzi, ci chiar să-l facă scăpat în codrul din jur împrejurimi,
chipurile, dintr-o greșeală pornită dintr-un exces de bună
credință, rod al împrejurării că erau firi naive și pline de
credulitate. Dar cucernicii monahi merseră chiar mai departe,
și îi arătară și potecile tainice care duceau spre Ardeal, unde
negustorul își putu dobândi slobozenia. De aici va izbuti să
ajungă în împărăția otomană, ascunzându-se o scurtă vreme
în întinsele și întortocheatele mahalale ale Țarigradului.

128
Cade în 25 iulie.
505
 Șerban vodă va fi înștiințat de cele petrecute abia cu
puțin înainte de praznicul Adormirii Maicii Domnului129.
Înciudat, porunci armașului să cerceteze cum de-a putut scăpa
negustorul și, descoperind vinovații, să-i întemnițeze, urmând
a fi osândiți. Iar pe de altă parte porunci să se dea de urma
fugarului și să se încerce readucerea sa în prinsoare. Din
păcate poruncile sale nu mai apucară să fie împlinite, căci
după nici două luni și jumătate domnul se va stinge, iar toate
visele și dorințele sale se spulberară, lucrurile răsucindu-se cu
totul altfel decât dorise el.
Dar poate se cuvine a vedea și cum a reacționat Cutea
de la Hofburg la demersurile pe care Șerban vodă le
întreprinsese ca răspuns la „suplică”, cât și cele făptuite de
solia trimisă în primele două săptămâni ale șederii ei la Viena.
Deci e vorba de cele petrecute în a doua parte a lunii iulie, în
vremea în care ofensiva austriacă se strângea ca un năvod în
jurul Belgradului, iar domnul muntean, după arestuirea
postelnicului și arătarea ciudatului semn de prevestire cu
iepurașul nenăscut, primea curierul ce-i vestea sosirea soliei
sale la destinație. Dar trebuie arătat că, deși măritul voievod
valah primește până la urmă un răspuns din partea
împăratului, destul de aspru și de mustrător de altfel, toate
neguțările desfășurate, care sunt zugrăvite mai jos, nu va
apuca să le afle vreodată, ele rămânându-i ascunse, nu numai
din pricina chipului cum s-au desfășurat, ci și datorită
pretimpurii sale morți, ce-a survenit atât de neașteptat.
Deci taman în Duminica a VII-a de după Rusaliile
pravoslavnice, aceea în care în bisericile răsăritului la
liturghie popii citeau din Evanghelii despre vindecarea de
către Iisus a doi orbi și a unui mut din Capernaum130, monahul
papistaș Anton Stepančić, în fruntea unei deputății de

129
Praznic sărbătorit în 15 august.
130
În 1688 praznicul cade în 15 iulie.
506
douăzeci de boieri, intra pe marile porți ale vestitului târg al
Beciului. Dânsul își vesti pe dată sosirea la înalta curte
împărătească, dar primi porunca să lase la cancelarii scrisorile
pe care le adusese, spre a fi cercetate de slujbașii stăpânirii,
urmând ca, funcție de chipul cum vor socoti aceștia și de
însemnătatea celor vestite, să fie chemat și în audiență, poate
chiar dimpreună cu unii dintre însoțitori, fie doar înaintea
unor consilieri, fie a însuși înaltului chezar.
Neavând încotro, monahul observant se supuse
poruncii, dar ros de orgolii socoti că nu se poate cufunda într-
o inertă așteptare, fără a urzi ceva. Drept care îl căută pe
Antide Dunod, cu care tăinui câteva ceasuri, mărturisindu-i
că i-a rămas bun prieten, taman ca în București. Cu acest
prilej îl vesti asupra învinuirilor ce i se aduceau în scrisorile
depuse chiar de el la cancelarie, și pe care nu avusese cum le
ascunde și nici cum le schimba cuprinsul. Deci nu era vina sa
că vor ajunge în auzul împăratului, se dezvinui el față de
franțuz. De asemenea îi desluși pe larg și lămuririle pe care,
din porunca lui Șerban vodă, urma a le adăugi prin viu grai,
dacă se va ajunge la o audiență. Desigur că, în cazul că va fi
întrebat, îi va lua apărarea, făgădui el, dovedind că învinuirile
sunt nedrepte, dar va face asta numai în măsura în care îi va
fi cu putință, căci dacă îi erau martori și ceilalți mădulari ai
soliei nu putea spune tot ce ar fi dorit, fiind dat de gol de
aceștia față de domn, care i-ar fi retras susținerea, pierzând
locul de refugiu de care în acea clipă avea totuși nevoie, în
Bulgaria neputându-se întoarce fără a-și primejdui viața.
Oricum, spre a-i fi de ajutor, îl prevenea asupra primejdiei ce-
l amenința, spre a lua cuvenitele măsuri de apărare, și a
neutraliza pâra domnului.
- Mă așteptam la toate aceste răutăți, oftă supărat
iezuitul. Dar poate că poți ocoli a le spune pe toate, dacă vei
fi întrebat. Nu eu trebuie să fiu învinuit, ci vodă pentru
necredința sa față de împărat și de Liga noastră.
507
 - De voi fi chemat în fața serenisimului Leopold, voi
face tot ce voi putea în numele prieteniei noastre, însă numai
în măsura în care nu mă primejduiesc eu însumi, dându-mă
de gol față de însoțitori. Dar până atunci…
- Până atunci putem născoci și altceva pentru a
dezrădăcina și stârpi pârele stăpânului tău de la București.
Dacă primirea ta la Curte a fost amânată, poți încerca să
vorbești eminenței sale, cardinalului Buonvisi. Sunt
încredințat că își va face vreme să te asculte, fiind mult mai
deschis către semeni decât Majestatea Sa. Dacă vrei, te pot
recomanda chiar eu monseniorului.
- Nu e nevoie. Mă cunoaște prea bine, căci la solia
trecută din iarnă m-am înfățișat de mai multe ori înaintea sa.
Urmând deci cele statornicite, Stepančić, ascunzându-
se de însoțitori, și cu deosebire de ce-i cu care-i fusese
orânduit să-și împartă puterea de sol, adică de Gheorghe
Brancović și de Vasile Naghi, se înfățișă la palatul nunțiului
papal. Îi istorisi din nou cele spuse și de cu iarnă despre
Șerban vodă, pe care-l încondeie cu vorbe cât se poate de
mușcătoare. Repetă deci pildele ce zugrăveau nemăsurata
tiranie a domnului față de supuși, întrupată în nenumărate
ucideri, dar și dușmănia aprinsă față de catolicism. Stărui cu
deosebire asupra piedicilor pe care domnul, încă de pe
vremea când era simplu boier, i le pusese când voise a reclădi
bisericuța catolică din București și asupra condamnării
judelui Andrei de Câmpulung, catolic credincios, care,
nevoind a-și renega credința, în bătaie de joc, fusese plimbat
dezbrăcat prin piețele târgului și bătut în toată vremea asta cu
gârbaciul, după ce mai înainte i se potrivise barba ca să
semene cu aceea a sanctității sale, papa Inocențiu al XI-lea!
Deci nici papei însuși nu-i arăta cuvenitul respect!!!
Dacă în iarnă cardinalul îi primise cu oarece
scepticism învinuirile, socotindu-le mai mult niște bârfe
răutăcioase, după ce le ascultase și din gura lui Dunod cu vreo
508
trei luni în urmă, care nu avea cum cunoaște clevetelile
însăilate lui de bulgar, fu cuprins de temeinice îndoieli,
lucrurile trebuind să fie pe undeva adevărate, de vreme ce
ajungeau la urechea sa din două surse independente una de
alta, ce nu păreau a se fi înrâurit. Ori reascultându-l în noua
stare sufletească pe monahul observant, deruta îi spori, iar
bunele păreri despre domnul muntean, în care mai înainte își
pusese mari nădejdi, i se clătinară temeinic.
- Aș dori să îmi dai un raport scris despre toate cele ce
m-ai istorisit, ca să-l pot așeza în cancelarie și revedea atunci
când trebuința ori împrejurările mi-o vor cere.
- Eminența Voastră, ca sol al voievodului nu pot
așterne aceste lucruri pe hârtie și nici nu le pot semna. M-ar
pune într-o situație deosebit de anevoioasă dacă ar cădea în
mână străină… Dar fiind om cinstit, nu le-am putut ascunde
sfinției voastre, adevărul fiind mai presus de toate. Apoi am
voit să vă împiedic de a cădea în vreo greșeală din neștiință…
- Totuși aș avea nevoie de dovada scrisă a spuselor
tale, spre a înfățișa lucrurile chiar Majestății Sale
serenisime…
- Eminența voastră, gândind mai adânc, cred că s-ar
afla totuși o cale de a vă împlini voia. Dacă v-aș înfățișa
înscrisul sub sigiliul confesiunii, adică sub pecetea tainei ce
izvorăște din jurământul spovedaniei, cred că aș putea istorisi
tot ceea ce doriți. Astfel autorul nu va fi vreodată cunoscut,
iar eu voi fi ferit de prigonire, în împrejurările în care nu mă
pot întoarce acasă fără să-mi primejduiesc viața după răscoala
din Bulgaria, pe care eu însumi am ațâțat-o.
- Îți înțeleg pe deplin îngrijorarea și-ți încuviințez
dorința. Deci tot ce mi-ai spus și tot ce-mi vei scrie va fi
așezat sub jurământul ce ocrotește spovedania și nimeni nu
va ști de unde cunosc faptele. Taina rămâne între noi, ca
slujitori ai bisericii ce suntem amândoi.

509
 - Atunci peste câteva zile vă voi aduce izvodul spre a-
l putea folosi, făgădui călugărul, și se retrase temenindu-se
adânc.
Ajungând la gazdă, smeritul episcop de Nicopole se
grăbi să-l cheme în ajutor pe prietenul Dunod, spre a așterne
împreună pe hârtie pâra împotriva lui Șerban vodă și a
Valahiei sale. Cum erau destul de multe de însăilat, abia spre
sfârșitul săptămânii isprăviră canonul trudei, încât tocmai în
lunea următoare bulgarul se putu înfățișa înaintea
cardinalului, spre a-i înmâna un mănunchi de foi de hârtie
scrise mărunt, cuprinzând întreaga istorisire.
Nunțiul papal reciti cu atenție toate cele povestite, și
fu izbit de surprinzătoarele asemănări cu spusele lui Dunod,
ascultate cu vreo două luni în urmă, pe care iezuitul îi
lămurise că le culese de la boierii români cu care stătuse de
vorbă în răstimpul lungii șederi la București. Erau pomenite
cam aceleași omoruri, cam aceleași silnicii, același soi de
prigoane și de urgiseli. Ori nimerindu-se atâtea potriveli între
spusele celor doi, care, socotea nunțiul, își făceau relatările
complet independent unul de celălalt, de bună seamă că la
mijloc trebuiau să se găsească și ceva adevăruri. Deci se
cuvenea să ia în seamă cele aflate, lucru pe care de altfel îl
făcuse și cu prilejurile anterioare, dar parcă nu cu aceeași
convingere ca acum. Oricum, neguțările cu Șerban vodă
trebuiau purtate cu deosebită prevedere, putând fi în multe
privințe înșelătoare.
Buonvisi, fără a sta pe gânduri, însuflețit de dorința de
a sprijini cu toate forțele sale ofensiva habsburgică asupra
Belgradului, cheia intrării în adâncimile Balcanilor, ce era în
plină desfășurare, trimise neîntârziat cancelariei împărătești o
copie a raportului lui Stepančić, spusele acestuia bătându-se
cap în cap cu înscrisurile înfățișate de solia muntenească,
adică tot de bulgar, pe care la drept vorbind le cam tăgăduia.

510
 Pentru consilierii împărătești concluzia era clară:
Șerban vodă trebuia privit cu totală neîncredere, fiind suspect
ca făptuind un joc dublu. Nu rămânea decât ca să fie forțat cu
mijloace silnice ca să împlinească porunca de alăturare la
Ligă, intrând neîntârziat de partea creștinilor în războiul aflat
în plină desfășurare.
Deci înaltul slujbaș papal, spre deosebire de anii
trecuți, când îl sfătuise pe împărat să împresoare Ardealul cu
ajutorul lui Șerban vodă pentru a-l supune, propuse de astă
dată ca să se poruncească neîntârziat generalului Caraffa să
intre în Țara Românească și să-l silească pe voievod la o
deplină capitulare față de cerințele oștirilor habsburgice.
De altfel prin cardinal, iar mai apoi printr-o audientă
directă, atât Stepančić, cât și Brancović vor înfățișa
împăratului Leopold un vast plan de răscoală, care să includă
ținuturile Serbiei, Bosniei, Herțegovinei și Bulgariei. Ori,
folosindu-se și râvna băștinașilor creștini, aceste ținuturi ar
putea fi eliberate fără prea mare greutate de armatele
austriece. Pentru izbucnirea răzvrătirii se angajau chiar ei,
având înrâurirea trebuitoare asupra acestor meleaguri, dar
tulburarea care s-ar produce n-are însă nici o legătură cu
ifosele lui Șerban vodă despre o așa-zisă oaste secretă, sau o
tainică ascultare de care s-ar bucura în Balcani, independentă
de ei.
Bineînțeles că principele muntean nici pe departe nu
bănuia că însuși Stepančić, prea-bunul său sol, în care așezase
o nețărmurită de încredere, îl săpa cu atâta îndârjire, ridicând
împotrivă-i atât pe slăvitul împărat al creștinătății, cât și pe
împuternicitul papalității. De altfel de existența pamfletului,
compus după cât se pare împreună cu Dunod, încărcat de o
nemăsurată ură împotriva domnului, dar și a românilor în
general, se va afla abia câteva veacuri mai târziu, din simplă
întâmplare, când dintr-o arhivă va răsări o copie a izvodului,
chipurile, și atunci aflat sub strictul mister al anonimatului.
511
Deci biserica a știut a păstra secole de-a rândul, cu deosebită
temeinicie, taina spovedaniei…
Oricum, spre sfârșitul lunii iulie, pe fondul încordării
iscate de ofensiva antiotomană desfășurată pe Dunărea de
mijloc, adică prin ținuturile Banatului și ale Serbiei, a
supărării pricinuite de pretențiile emise în scrisoarea lui
Șerban vodă, cât și sub înrâurirea raportului înveninat al lui
Stepančić, serenisimul împărat Leopold, ajuns în culmea
furiei, va porunci generalului Caraffa ca, imediat ce va isprăvi
cu luptele de la Lipova, să treacă grabnic în Țara
Românească, ca să-l silească pe principele de acolo ca să i se
închine, recunoscând pe dată suzeranitatea austriacă,
impunându-i totodată ca să pornească neîntârziat cu oștile la
luptă împotriva turcilor, țara sa devenind un bastion avansat
al frontului creștin.
Cum, în clipa când primea porunca, Caraffa năzuia să
ajungă la Belgrad, spre a se evidenția în măreția unor lupte
ce-l puteau face celebru, generalul va transmite lui Veterani,
tocmai chemat la Caransebeș, cele orânduite lui de măritul
împărat. Dânsul să le ducă la îndeplinire, după ce va isprăvi
cu supunerea cetății pe care tocmai fusese pus să o atace.
De altfel concomitent cu încrâncenata poruncă dată
lui Caraffa, serenisimul împărat, sub înrâurirea aceleași
porniri încărcate de mânie, va cere cancelariei ca în numele
său și al Consiliului de Război să alcătuiască și răspunsul la
scrisoarea lui Șerban vodă. Pe un ton tăios Majestatea Sa îi
cerea principelui să accepte suzeranitatea habsburgică fără să
mai crâcnească și să mai cârcotească, cât și toate celelalte
îndatoriri care ies din ea, alăturându-se fără șovăială bătăliilor
în curs. În chip de reproș, pentru că nu s-a supus ascultător și
cuminte cerințelor aridicate până în acea clipă, adică nu a
„împlinit tocmelile” așa cum se dorește, i se arată că „este în
zadar a <i> se da acum diploma <de înnobilare> cu cele ce
atârnă de dânsa”, la care năzuiește, lucrurile fiind amânate în
512
viitor, când nu vor mai fi pricini de nemulțumire. De altfel,
mergând pe făgașul aceluiași gând, nu se face pomenire nici
de încuviințarea instaurării unei dinastii a lui Șerban vodă, ca
și cum lucrul ar fi fost uitat.
În ce privește „jalba dumnealor solilor” împotriva
„presviterului Antide Dunod” se arată că „acele toate <ce-au
fost reclamate>, va porunci Mărirea Împărătească de se face
cercetare <asupra lor> și dacă se va afla vinovat, va fi certat.”
Dar în rândurile imediat următoare se schimbă tonul, care
devine îngăduitor, aducând o substanțială diminuare a
acuzațiilor, căci se spune mai departe: „Ci nu este a se gândi,
au a se cugeta ca să iasă vreun cuvânt strâmb de la un preot,
și de la un om întreg <=integru> ca acesta, carele cu adevărat
n-a fost cu acea inimă ca să strice cu orice mod măriei sale
principelui; numai din singura voința lui s-a nevoit ca să
slujească Măririi Împărătești, trebii creștinești și Măririi Sale
Principelui. Și ca să-și aducă a lui nevoință la efect, după
porunca ce-a avut, s-a nevoit și pentru aceea de nimeni nu
este a fi bănuit.”131
Deci această parte a răspunsului se referă doar la
acuzațiile formulate expres împotriva iezuitului, de scrisorile
trimise drept mărturie a atitudinii vinovate a acestuia nu se
face nici o pomenire, dovadă că culpa ce rezultă din ele e pusă
sub semnul îndoielii, și deci nu trebuie luată în seamă. În fond
dezvinuirile și laudele aduse lui Dunod închipuie un adevărat
elogiu al activității sale puse în slujba coroanei, ele dovedind
că cercetarea făgăduită era din capul locului anulată,
neexistând intenția reală de a o desfășura cu adevărat. E drept
însă că, în următorii opt ani cât a mai trăit, nu i s-au mai
încredințat îndatoriri diplomatice, după eșecul suferit în
negocierile cu Șerban vodă el fiind abandonat de împărat.

131
Citatele sunt extrase din documente de epocă.
513
 Data care e înscrisă pe izvodul răspunsului menit
voievodului muntean, arată că scrierea era isprăvită încă din
ultima zi a lunii iulie, dar va fi înmânată lui Stepančić abia
după câteva zile. La rândul său, monahul, nici el prea grăbit,
o încredințează lui Vasile Naghi abia la începutul săptămânii
următoare, încât solitorul va părăsi Viena abia în 8 august,
dimpreună cu întreaga ceată de boieri și slugi însoțitoare, în
afara monahului bulgar și a sârbului Gheorghe Brancović,
care rămân locului, spre a sluji lui Șerban vodă de
împuterniciți pe lângă serenisimul împărat. Călătorii vor
străbate drumul de întoarcere destul de repede, zăbava lor
fiind de cel mult vreo două săptămâni, încât, pe la sfârșitul
lunii august, când luptele pentru cucerirea Belgradului sunt în
toi, vor intra în București.
Cum s-a arătat, episcopul de Nicopole, Anton
Stepančić și pretinsul despot al sârbilor, gospodin Gheorghe
Brancović, rămân la Viena potrivit poruncii lui Șerban vodă,
încât, ca oameni de mare încredere, să-l reprezinte și să-i
apere interesele, înlocuindu-l pe Csáki, mult prea prins cu
numeroasele răspunderi ce i se încredințaseră în Ungaria.
Spre a-și arăta zelul și spre a-și dovedi căderea de vrednic
împuternicit princiar, bulgarul se va grăbi să-l viziteze chiar
și pe ducele de Lorena din partea domnului valah. În aparență
el joacă mai departe rolul de sol credincios al lui Șerban
Cantacuzino, care nu bănuiește că din capul locului l-a trădat,
lucrul întâmplându-se încă din răstimpul primei solii
desfășurate în decembrie 1687.
Monseniorul Buonvisi, foarte îngrijorat de cele aflate
despre principele bucureștean, de exactitatea cărora nu se mai
îndoia, începu să se teamă că acesta ar putea sabota cumva
războaiele ce erau în plină desfășurare prin ținuturile
bănățene și cele sârbești, drept care socoti că voievodul
trebuia îndeaproape supravegheat, încât, încă de la primul
gest de infidelitate pe care l-ar comite, să fie demascat și
514
neutralizat. Avea deci nevoie de un spion abil și priceput pe
lângă cel suspectat, care să-l avertizeze asupra oricărui lucru
nedorit care ar surveni. Drept care îl chemă la sine pe
Stepančić în mai multe rânduri pe tot parcursul lui august,
stăruind ca bulgarul să se reîntoarcă în Muntenia.
- Din păcate nu pot să dau ascultare dorinței
dumneavoastră, slăvită eminență, căci de la plecare am primit
poruncă deslușită de a rămâne aici ca să-l reprezint pe domn.
Cum aș putea justifica încălcarea celor ce mi-au fost
orânduite?
- Totuși atât eu, cât și Majestatea sa serenisimă avem
nevoie de un om de încredere pe lângă voievodul de la
Dunăre, care să ne avertizeze din vreme dacă acesta calcă
strâmb și în ce chip o face… Ori nu am la îndemână pe
altcineva, afară de tine. Numai tu, datorită trecerii de care te
bucuri, ne poți sluji în acest chip, prevenindu-ne dacă se va
ivi vreun neajuns.
În ultima zi a lunii lui cuptor, pierzându-și răbdarea,
nunțiul apostolic Buonvisi îl chemă din nou la sine pe
episcopul de Nicopole și-l luă repede:
- Uite, am scris o scrisoare către principele muntean,
prin care îl îndemn să sprijine grabnic războiul pentru
cucerirea Belgradului, care se lungește de aproape o lună. I-o
vei duce grabnic, având poruncă de la mine și de la
Majestatea Sa. Vei lua neîntârziat calea Bucureștilor, arătând
voievodului că nu aveai cum te împotrivi portului scrisorii
dată de mine, mai marele tău în cele duhovnicești, de care ești
ascultător. Rostul tău de împuternicit al domniei sale nu te
scutea de îndatoririle către capii bisericii papistășești, a cărei
parte ești. Vei încerca să rămâi cât mai mult acolo, ca să-l
priveghezi pe domn, vestindu-ne în detaliu tot ce face și ce
gândește. Ar trebui să te bucuri de cinstea ce ți-o arăt atât eu,
cât și Majestatea Sa.

515
 Înghițind în sec, călugărul observant luă hârtia
împăturită și pecetluită, nemaivăzând vreun pretext pe care l-
ar putea invoca pentru a se sustrage. Întors acasă îi lămuri lui
Brancović că nu mai poate rămâne, având o scrisoare
grabnică de dus Măriei Sale la București și nu se putuse
împotrivi dorinței nunțiului apostolic, iar a trimite pe
altcineva în locu-i nu are cum și nici pe cine. Deci trebuie ca
chiar el să se jertfească și să facă drumul, dar va încerca să se
întoarcă cât de repede s-o putea. Până atunci sârbul să rămână
singura capuchehaie a domnului muntean, reprezentându-i cu
cinste interesele.
În zilele următoare luă o trăsură a poștei care, trecând
prin ținuturile ungurești, ajungea în Ardeal. De aici, cu
aceleași mijloace, va lua calea Bucureștilor, unde va intra
abia pe la mijlocul lunii septembrie. Tare spăsit, ca un cățel
bătut, cu coada între picioare, se va înfățișa principelui, care-
l primi cu îngăduință, înțelegând că sărmanul călugăr, cu o
obârșie de om de rând, dar ros de o uriașă ambiție, nu se
putuse împotrivi poruncilor unui ditai nunțiu apostolic! Deci
nu prea avea temei de a-i scoate vină din împrejurarea că-și
părăsise postul pe care i-l încredințase.

14

Dacă luna iulie poate fi socotită un răstimp în care

principele a încercat să-și redobândească liniștea cugetului și
cumpătul sufletesc pentru a se consola de pe urma morții
fiicei sale iubite, luna în care a sârguit să se împace cu sine și
cu soarta nemiloasă, încercând să se resemneze și să se rupă
vremelnic de lume și de grijile și supărările acesteia, august a
însemnat reîntoarcerea sa la viața frământată de fiece zi,
contorsionată de războaie sângeroase și de dorința nesățioasă
de dominare, roasă de ambiții și orgolii aflate în plină
dezlănțuire.
516
 E drept că din iulie nu au lipsit totuși nici întâmplări
care să-i stânjenească reculegerea, precum era vestea despre
trădarea postelnicului, urmată de arestarea sa, sau semnul rău
prevestitor închipuit de iepurașul bicefal. Însă în răstimpul
lunii august tocmai evenimentele neașteptate, de mare răsunet
și încărcate de tensiune, petrecute atât în lăuntrul cât și în
afara țării, înmulțindu-se peste măsură, căzură asupră-i
asemenea unui potop, încât îl vor smulge cu totul din
încercarea sa de sihăstrire, zvârlindu-l în tumultul care
frământa omenirea în acea clipă, fără să-i mai lase vreme
pentru grijile sale lăuntrice.
Știrile care îi atrăseseră poate în cea mai mare măsură
atenția erau cele venite de la capuchehaia din Stambul. La
drept vorbind nu erau nici chiar de tot noi, căci încă din luna
trecută fusese înștiințat că, în ciuda măsurilor de înăbușire și
tăinuire a veștilor îngrijorătoare sosite din părțile Banatului și
ale Serbiei, țarigrădenii aflaseră de dezastrele suferite de
ordiile Porții în acele părți de lume, de faptul că garnizoanele
capitulau pe capete fără luptă, încât se pierduseră teritorii
uriașe în folosul potrivnicilor.
De aceea tot mai mulți erau aceia care își arătau
neîncrederea în cârmuirea lui Suleiman al II-lea și a noului
său vizir, Bekri Mustafa pașa. Acesta din urmă se ridicase
dintre ieniceri, cărora le fusese agă, încât la urcarea în slujbă
se bucurase de sprijinul răzvrătiților, dar acum susținătorii de
odinioară erau tot mai nemulțumiți de cârmuirea sa, mai ales
că din scaunul dregătoriei la care ajunsese, spre dezamăgirea
acestora, privea mai altfel lucrurile decât pe vremea când era
alăturea cu tulburătorii. Pe ulițe se vorbea tot mai des nevoia
de a ucide vizirul și de a înlocui sultanul în funcție cu fratele
său destituit cu câteva luni în urmă, dar lăsat în viață de
învingător. Numai așa, socoteau gloatele, că se ivea putința
de a ieși din greul impas în care ajunsese împărăția.

517
 Dar în prima parte a verii toată frământarea se
mărginise la vorbe, zvonuri și bârfeli lipsite de urmări.
Adevărul era că acest zbucium subteran era mai vechi și
avusese încă din anul trecut, din 1687, unele răbufniri care
cutremuraseră împărăția. El începuse în sânul ienicerilor
imediat după înfrângerea de la Nagyharsány, ducând de
atunci la căderea unui sultan și a unui vizir și nu se potolise
în fond nici o clipă, ci doar își ascunsese scânteierile, precum
își dosește jarul sclipirile sub pospaiul spuzei. Deci starea de
cuget colcăitoare de pe ulițele Stambului era cumva de
înțeles, dar trebuie spus că nemulțumiții nu întreprinseseră
încă nimic pentru a-și înfăptui gândurile.
De fapt pe undeva chiar Suleiman al II-lea încurajase
vâltoarea, repetând greșeala fratelui său mai vârstnic, aceea
de a nu-l ucide pe cel arestat, deși acesta închipuia o nedorită
concurență la tron. El îi era însă recunoscător lui Mehmed al
IV-lea că-l lăsase în viață, iar în clipa când fusese urcat în
scaun în locul său, înțelesese să se recompenseze față de cel
căzut printr-un gest similar. Astfel și unul și celălalt, prin mila
și îngăduința ce și-o arătaseră reciproc, favorizaseră apariția
acestui război de succesiune.
Oricum după perioada de calm aparent din primăvară
și din primele luni ale verii, odată cu începutul lunii august,
se produse o schimbare, punându-se la cale unele acțiuni
conspirative. Cum arăta capuchehaia, pe întâi august marele
vizir Bekri Mustafa pașa, care prinsese de veste despre cele
uneltite în taină, va înștiința pe padișah că, fără știința și
încuviințarea sa, ienicerii tulburători din târg țin consilii
secrete țintind descăunarea, poate chiar uciderea lor și cere
îngăduința de a lua niscai măsuri de liniștire.
Sultanul, fără a ezita, porunci să fie executați toți cei
cuprinși în urzeli. De cum obținu învoirea cerută, înaltul
dregător se puse pe treabă și în doar patru zile, din porunca
sa, au fost strangulați 6 000 de bărbați, toți ieniceri, deci
518
oșteni de elită, încât se putea spune că în chip surprinzător, ca
un gest nebunesc, chiar sultanul ordonă exterminarea propriei
armate, în condițiile în care trebuia să facă față unei uriașe
ofensive inamice la Dunăre, de care era copleșit. Prin urmare,
privind superficial lucrurile, se putea socoti că sultanul însuși
vine în întâmpinarea austriecilor, înlesnindu-le biruințele.
Dar după o lună, ceea ce părea a fi o uriașă nerozie, un gest
de crasă inconștiență, se dovedi o măsură benefică, căci
dispărând răzvrătiții tulburători, reașezându-se liniștea și
ordinea, schimbându-se și contextul extern, situația Turciei
va cunoaște un reviriment, dezastrul fiind în sfârșit stopat.
Oricum, la sfârșitul lui septembrie și mai ales în octombrie,
deci odată cu începutul toamnei, puterea statală otomană se
reface întrucâtva, ba unele teritorii, e drept cam mici ca
întindere, vor fi chiar recucerite. Deci nenorocirea ce plana
asupra Înaltei Porți se preschimbă la această vreme pe undeva
în contrariul ei.
Dar cum Șerban vodă nu avea putința de a întrevedea
întorsătura ce avea să se petreacă începând cu sfârșitul lui
septembrie, aflând vestea celor întâmplate la Țarigrad la
începutul lui august, se bucură, socotind că acțiunea
nesocotită de ucidere a propriei oști de către sultan va grăbi
căderea otomanilor și reînălțarea vechiului Bizanț, deci
ridicarea sa.
De altfel în aceleași zile sosiră vești și dinspre apus.
Ele priveau ofensiva austriacă biruitoare de pe Dunăre, din
ținuturile sârbești ale Belgradului și cele ale Banatului.
Adăugându-se celor venite mai înainte dinspre miază-zi,
puteau fi socotite îmbucurătoare, căci îi întăreau principelui
speranța realizării neîntârziate a dulcilor sale vise de mărire.
E drept că, pentru a asigura o apărare eficientă a
olaturilor amenințate, fusese trimis de la Sofia la Belgrad, ca
seraschier, Yegen paşa. Valiul era împuternicit totodată să-i
pedepsească pe cei vinovați de pierderea teritoriilor căzute în
519
săptămânile anterioare în mâinile inamicului, întrucât aceștia
preferaseră să-și abandoneze posturile și să se refugieze în
cetatea de la vărsarea Savei, socotită de ei un adăpost mai
sigur. La sosire, el găsește aici vreo 20 000 de oșteni, dintre
care 3 000 erau de neam tătar.
Dar soarta nu îi este prea prielnică, căci încă din doi
august, deci la puțină vreme după sosire, trupele tânărului
principe elector al Bavariei, Maximilian al II-lea Emanuel,
ginere al împăratului, care coborâseră în lungul Dunării, pe
malul drept, ajunseseră în fața orașului, pe care primiseră
poruncă să-l asedieze. După puține zile oștilor sale li se
alăturară unitățile năvalnicului marchiz Ludwig Wilhelm von
Baden-Baden, poreclit mai apoi Ludovic cel Roșu sau
Ludovic Turcul, și el destul de tânăr și înfocat. Acesta din
urmă trecuse în forță Dunărea, și impusese statornicirea unui
asediu mai temeinic. Cuprinsă de un nemăsurat avânt, încă de
pe 12 august, armata imperială ajunsese la numai două sute
de pași de zidurile orașului, închizându-i orice ieșire dinspre
uscat. Turcii mai aveau slobode doar coastele dinspre Dunăre
și Sava. În lipsa artileriei grele, așteptată ca să sosească de la
Buda, care întârzia însă, forțele habsburgice nu au putut totuși
începe asaltul propriu-zis, drept care s-au apucat să sape
șanțuri pentru a-și consolida pozițiile. Numai că lucrările
înaintau peste măsură de greu, în primul rând din cauză că
solul era nespus de tare, iar alocuri chiar pietros, iar pe de altă
parte pentru că războinicii lucrători se găseau fie sub focul
susținut al apărătorilor, fie pradă a incursiunilor lor repezi în
afara cetății. De altfel întârzierea artileriei grele austriece,
care zăbovea neașteptat de mult pe drum, a dat timp
otomanilor să construiască fortificații suplimentare în spatele
zidurilor, de al căror avantaj nu prea au apucat însă să
beneficieze.
În acest timp mulțime de turci ce nu erau luptători, ci
negustori, meșteșugari, cămătari sau simpli oameni de rând,
520
văzând înăsprirea asediului și riscul căderii orașului,
înspăimântați de amenințarea ce plana asupră-le și de
foamete, au încercat să scape pe Dunăre, către care calea le
mai era deschisă. În grabă, adunându-și bunurile și
îndesându-le în desagi, și-au căutat scăparea tocmind pentru
fugă ghimiile și caicele ce se găseau ancorate la malul
târgului. Plecară cu sutele, lându-și avutul și cadânele și-și
căutară scăparea mai devale în ținuturile Rumeliei, care în
acele clipe erau ferite de război. Pe apă era un du-te-vino de
nedescris, dominat de o disperare și o zăpăceală generală.
Cum, demoralizate, trupele din vecinătate își predaseră
bastioanele și se refugiaseră în Belgrad în ideea de a se salva
aici în spatele puternicilor ziduri, deznădejdea ce-o aduseseră
cu sine era nemărginită.
Situația ajunsese disperată, iar autoritățile de la
Constantinopol au încercat să țină ascunse cât mai mult timp
știrile venite din Serbia, pentru a nu se crea panică, dar cum
arătam, încercarea lor nu a dat roadele scontate, căci, destui
fugari, ajungând în capitală, au istorisit ce stare deznădăjduită
au lăsat în urmă.
Trupele habsburgice orânduite în fața zidurilor
orașului proveneau din mai multe provincii, putându-se lăuda
a avea în fruntea lor generalii cei mai celebri ai timpului, toți
duci, conți și marchizi germani sau italieni. Erau așezate pe
două rânduri concentrice, în partea de miază-și a târgului,
singura deschisă spre uscat. Între atâtea celebrități de toată
fala, se număra și mândrul Generalkriegskommissär Antonio
von Caraffa. Deși visase să devină legendar în aceste lupte,
curajul său nemăsurat scoțându-l la vedere, se va pierde
destul de iute între ceilalți comandanți, neremarcându-se prin
nimic deosebit. Cu toate acestea, participarea la război i-a fost
răsplătită cu generozitate de împărat, care-i conferi titlul de
cavaler al Ordinului Lânii de Aur și-i dărui o serie de moșii
în ținutul Voćin-ului din Slavonia.
521
 În cele din urmă, după un dur asediu, apărătorii
Belgradului vor ceda, orașul fiind cucerit pe data de 6
septembrie 1688. Creștinii învingători au fost necruțări. Au
ucis nu numai întreaga garnizoană otomană, dar și mulțime
de oameni nevinovați din rândul populației civile, fără nici o
legătură cu treburile ostășești, și care de altfel nu aveau nici
o vină, decât aceea de a fi locuit de ani îndelungați în urbe ca
simpli cetățeni, ce-și duceau acolo modesta existență.
Măcelul a fost atât de îngrozitor încât cronicarilor le-a fost
greu să descrie ororile, negăsind termeni suficient de
sugestivi pentru a zugrăvi grozăvia. Unul dintre ei va încerca
să o facă totuși, și el va scrie: „Au tăiat <austriecii> pre turcii
toți și cadânele lor, și mari, și mici. Perit-au și creștini mulți,
fiind cu dânșii amestecați. Și toate trupurile lor le-au tras la
marginea Dunării până au măturat toată cetatea de
spurcăciunea lor. <A se reține că e vorba și de spurcăciunea
creștinilor.> Și nici așa nu i-au lăsat, ci i-au înfășurat câte doi
și câte trei la o sfoară și i-au înecat în Dunăre, înotând
trupurile lor, cât la multe locuri să strângea mulțime de
trupuri de să făcea năglabie132 <mormane>, cât și apa mult se
oprea. Și așa s-au preumblat acele trupuri fără caice, până ce
vor fi dat și în Marea Neagră.”133 Iar în desișurile din preajma
malurilor se opriseră încurcate în rămuriș atâtea leșuri ce
prinseră a dospi acolo neîngropate, încât Dunărea, pe o mare
lungime a ei puțea a hoit, că de abia puteau suporta mirosul
cei care umblau cu caicele pe apă, sau cei din așezările de pe
țărm.
Deși altfel groaznice, știrile, venite în mai multe
etape, nu aveau de ce să-l supere prea mult pe Șerban vodă.

132
Lucruri căzute la fundul apei, care se așază în grămezi.
133
Citatul este extras din Letopisețul cantacuzinilor, descrierea fiind
făcută de logofătul Stoica Ludescu, contemporan cu evenimentele
prezentate. La data respectivă (august 1688) cronicarul avea vreo 76
de ani.
522
Drumul de reînviere a străvechiului Bizanț părea deschis, iar
el trebuia să grijească doar ca dânsul să nu fie uitat în
reclădirea stăpânirii de altădată. El nu bănuia încă schimbarea
petrecută la Beci îl legătură cu imaginea sa. Desigur că nu
uitase că Dunod îl săpase și continua să-l sape, dar socotea că
e singurul care-l denigra, toți ceilalți fiindu-i prielnici. E drept
că își dădea seama că, în condițiile acestui asalt general,
rămânerea sa în expectativă nu era bine primită, dar
nădăjduia, că, simțindu-i rolul și însemnătatea ca urmaș de
împărat bizantin și în ciuda reținerilor sale față de implicarea
în bătălii, va fi implorat ca să facă învingătorilor cinstea de a
primi cârmuirea împărăției ce urma să renască.
Față cu aceste așteptări înaripate, fu cât se poate de
dezamăgit de răspunsul pe care, spre sfârșitul lunii, i-l va
aduce Vasile Naghi și ceata de boieri însoțitori. Nu se vorbea
de recunoașterea dinastiei sale, nu se pomenea de putința de
a-și găsi ocrotire pe teritoriile controlate de Austria, nu i se
oferea mult doritul titlu de conte, nici lui și nici feciorului său.
Ori lucrul era cu atât mai supărător cu cât aflase pe căi tainice
că logofătul dobândise încă din luna lui mai, adică la nici
măcar o lună după sosirea lui Dunod la Viena, diploma de
înnobilare, care pare-se ajunsese și în țară, deși Brâncoveanu,
întrebat, încercase la început a tăgădui că ar ști ceva despre
asta!
În schimb i se cerea stăruitor să intre imediat în luptă
și să trimită o solie de supunere deplină față de Curtea de la
Hofburg, a cărei suzeranitate s-o recunoască fără crâcnire,
primind în țară trupe austriece de pază. Drept compensație la
aceste concesii nu i se făgăduia însă nimic în schimb, ceea ce
era cât se poate de nemulțumitor, încât nu avea motiv să se
grăbească a primi cererile. Cedând mai greu, pentru a-l ispiti
și a-l îndupleca, își zicea el, i se vor făgădui mai multe. Deci
trebuia să aibă răbdare și să dovedească mult tact, iar ca
pretext pentru zăbavă putea invoca nerezolvarea jalbei legate
523
de suplică, cât și așteptarea răspunsului la pârele împotriva
lui Dunod.
Oricum, ascultând lămuririle lui Naghi și citind
scrisoarea împărătească primită, Șerban vodă, cu totul
încrezător în împuternicitul său la Viena, își va zice cu
mâhnire: „Cât de mult s-a luptat sărmanul Stepančić pentru
mine, și cât de puține a obținut! Bietul bulgar, de când îl știu
nu s-a împotrivit vreodată voii mele și nu mi-a ieșit din
cuvânt, împlinindu-mi aidoma toate poruncile și toate
hotărârile.” Și el, grec sadea după tată, va încheia: „E atât de
bun, de inimos și de credincios, încât nici nu suferă
comparație cu răii mei români de acasă!”
Aducându-și aminte de iezuit, va reflecta cu
înciudare: „Deși e greu de crezut, afurisitul de Dunod are
totuși o uriașă trecere pe lângă împărat și pe lângă consilierii
săi, încât lupta cu el devine redutabilă. Trebuie să mă gândesc
temeinic la o cale de a-i stârpi înrâurirea.” Nici o clipă nu-și
închipuise că de fapt Stepančić l-a săpat și l-a trădat de la bun
început și nu se dăduse în lături de a colabora împotrivă-i cu
franțuzul!
Alte știri îi sosiră principelui din părțile răsăritului.
Aflase astfel că muscalii, care nu apucaseră să-i răspundă la
scrisoarea trimisă prin arhimandritul Isaia, porniseră un nou
război împotriva hanului tătarilor, care în tot răstimpul lunii
august se chinuia să le oprească înaintarea în lăuntrul
peninsulei Crimeea, sâmburele stăpânirii sale.
Acest război avusese însă urmări și asupra
vecinătăților. Primul înrâurit fu craiul Lehiei, Ioan Sobieski.
Socotind că nu mai e amenințat nici dinspre ruși, nici dinspre
tătari și totodată nici dinspre turci, stăpânii acestora din urmă,
își pregăti o oaste de vreo 6 000 de soldați aleși, cam tot atâția
cât ucisese sultanul din oastea sa în aceeași vreme, pentru a
începe un asediul cetății Cameința, în respectiva clipă
stăpânită de otomani, care întemeiaseră cu puțin în urmă,
524
chiar în coasta sa, un pașalâc al Podoliei. Dar nu avea de gând
să se oprească aici. Visa ca în continuare să pornească o
campanie împotriva Moldovei lui Constantin Cantemir,
prietenul lui Șerban. La drept vorbind acțiunea în esența ei nu
era doar un atac îndreptat asupra musulmanilor, ci închipuia
totodată și o răfuială cu austriecii, care încercau să se
infiltreze în zona asupra căreia el revendica drepturi, căci
năzuia să aducă hotarele țării la Dunăre.
De altfel, ceea ce Șerban vodă nu va afla vreodată, va
fi faptul că regele Poloniei dorea a porni expediția și pentru
că era supărat din pricina tratativelor pe care el le purta cu
Austria, de care aflase prin spionii ce-i tocmise, socotind că
habsburgii, în ciuda înțelegerii făcute, care se bucura și de
binecuvântarea sanctității sale, Inocențiu al XI-lea, vor să se
înstăpânească la Dunăre în detrimentul său, stabilind până și
tributul pe care voievodul ar fi trebuit să li-l plătească! Deci
expediția pe care o punea la cale țintea nu doar recucerirea
pământului smuls lui de turci, ci era menită să contracareze
manevrele neloaiale ale nemților, la care aceștia, în
nemăsurata lor josnicie, se dedau spre a-l păgubi, cu perfida
complicitate a fățarnicului papă.
În plus, atâta vreme cât continua războiul din
Crimeea, nogaii din Bugeac nu se puteau gândi la vreo năvală
în Muntenia, o amenințare dinspre ei neexistând, deci granița
sa de răsărit era asigurată. Ei aveau toate motivele de a sta
liniștiți, pe de-o parte pentru că urmăreau cu sufletul la gură
soarta frații lor, de care le atârna viitorul, iar pe de alta, pentru
că împrejurările amenințau să li-l aducă pe cap pe Sobieski,
care, dacă intra în Moldova, ajungea în vecinătatea lor, și-i
putea ataca.
Deci știrile dinspre răsărit erau liniștitoare, dar ar fi
fost și mai mulțumit dacă ar fi primit răspuns la cererea
înaintată țarilor prin ieromonahul Isaia. Însă își dădea seama
că timpul scurs de la trecerea monahului prin București era
525
mult prea scurt, încât demersul început să fi avut vreme să
ajungă la o încheiere.
În sfârșit o seamă de vești îi veniseră dinspre miază-
noapte, adică din Ardeal și cu deosebire din Banat, ținut care
la acea vreme intra în cuprinderea pașalâcului Timișoarei.
Dinspre aceste locuri aflase că încă din iulie, aprigul Caraffa,
spre a-l opri pe pașa Timișoarei să intervină în ajutorul celora
de la Belgrad, atacase dinspre miază-noapte, prin părțile
Mureșului, ținuturile pe care otomanul le controla, năvălind
asupra Lipovei. Încă înainte de sfârșitul lunii, orașul și cetatea
căzuseră, dar asaltul fusese extins prin chemarea lui Veterani,
pus să se năpustească asupra Caransebeșului, agresând
pașalâcul, cumva și dinspre sud-est.
De altfel încă înainte de începutul lui august Șerban
vodă afla că, victorios la Lipova, generalul Caraffa se
îndreptase în grabă mare spre Belgrad, dacă nu cumva
ajunsese deja acolo, iar ajutorul său, care părăsise cu câteva
săptămâni în urmă Ardealul, se putea lăuda de a fi cucerit
Caransebeșul încă înainte de 7 august.
Imediat după izbândă, Veterani află că doar cu trei zile
înainte, o ceată de răzvrătiți români și sârbi cuceriseră orașul
Rușava, sediul beiului care conducea sangeacul locului. Ca să
răzbune toate opresiunile suferite din partea otomanilor de-a
lungul vremii, se răfuiseră crunt cu garnizoana de pază,
făcând mare prăpăd în rândurile acesteia. Deci târgul și
cetatea se eliberaseră de opresiunea necredincioșilor, fiind
acum ținut slobod, ascultător de creștini. Veterani, ca slujbaș
habsburgic conștiincios, dorea întinderea casei suveranului
său, Leopold întâiul, asupra Balcanilor, de aceea nu vedea cu
ochi buni existența unui ținut neatârnător, fie el și creștin, în
mijlocul bastionului austriac pe cale de a se ctitori. Putința
dobândirii slobozeniei față de Austria chiar în lăuntrul
stăpânirilor sale putea îndemna și pe alții la nesupunere!
Drept care, sub pretextul că răsculații nu vor fi în stare să-și
526
păstreze independența abia câștigată, neavând tăria de a se
împotrivi îndelung unei armate regulate, idee acceptată și de
aceștia, hotărî să pună mâna pe ținutul eliberat, fapt pe care
și-l atribui ca pe o nouă victorie personală asupra turcilor.
Drept care porni cu cei cinci mii de oșteni aflați în subordinea
sa vijelios spre Orșova, unde va poposi după doar câteva zile,
căci depărtarea era destul de mică.
Aici, privind pe Dunăre la ghimiile cu fugarii turci
scăpați din prinsoarea de la Belgrad, ce pluteau la vale cu
duiumul, întrevăzu imediat un mijloc de a face rost de bani.
Drept care înaintă în susul fluviului, până pe aproape de locul
unde începea marea strâmtoare a Porților de Fier, și, instalând
pe mal artileria, chiar sub pereții de stâncă, începu a
bombarda micile corăbii ce încercau să se strecoare în lungul
undelor, blocându-le trecerea. Încercarea de oprire a caicelor
era înlesnită de împrejurarea că, din cauza secetei, nivelul
apei scăzuse mult, încât luciul acesteia, deja destul îngust în
lungul clisurii, se îngustase și mai mult, încât corăbiile puteau
evita cu greu ghiulele celor de pe mal, ajunși dintr-o dată
foarte aproape de ei. Cum cei de pe vase erau civili
neajutorați, se speriară ușor în fața armelor îndreptate asupra
lor. Astfel că, înspăimântați de bubuiturile asurzitoare al căror
ecou era amplificat de înalții pereți de stâncă înconjurători,
dar și speriați de ploaia de ghiulele care le spărgea bordurile
și punțile, amenințând să-i scufunde, fugarii s-au grăbit să
tragă la mal și, spăsiți, au început să se tocmească pentru
dobândirea îngăduinței de a fi lăsați să treacă mai departe,
fiind dispuși să plătească cât le sta în puteri pentru slobozenie.
Deci țelul era atins, banii începând să curgă în punga
generalului.
Vestea că nu se mai poate trece în josul apei decât
vărsând austriecilor o vamă zdravănă se răspândi repede,
făcându-i pe mulți să ezite. Adevărul era că forțele lui
Veterani erau destul de restânse și numai faima de a fi
527
învingătoare le făcea să fie temute. Dar chiar dacă unii fugari
își dădeau seama de slăbiciunea lor, ei nefiind oșteni și nici
organizați ca o armată, nu li se puteau împotrivi, așa că cei
mai pricopsiți se lăsară jefuiți, plătind cuminte și supuși dijma
cerută, fericiți că au scăpat cu viață și din acest amarnic
impas. Alții mai nevoiași, și aceștia erau mai numeroși, se
opriră în ascunzișurile clisurii, în nădejdea de a găsi o cale de
a scăpa de creștineasca jecmăneală a domnului duce, care îi
pândea neiertător la ieșirea din gâtuitura apei.
Cum pe Dunăre mai coborau totuși ghimii, deci clienți
buni de jumuleală, deși deveniseră cam puțini, Veterani va
întârzia în preajma Orșovei până spre praznicul Sântei Mării
Mari134. Însă întrucât după sărbătoare afluența de fugari
coborâți dinspre Belgrad scăzu aproape cu totul, vajnicul
general socoti că rămasul pe loc nu mai închipuie un prilej de
căpătuială, și deci nu mai are rost, drept care, după ce luă sub
controlul său cetățile chipurile cucerite de el, așezând
garnizoane de pază, hotărî să-și urmeze drumul de înapoiere
acasă, împlinind totodată și celelalte porunci ce le mai avea
de făptuit.
Iar porunca de căpătâi, dată de slăvitul împărat prin
mijlocirea măritului Generalkriegskommissär Antonio von
Caraffa, era aceea de a pătrunde în Valahia și de a-l sili pe
domn ca să primească un tratat de supunere, asemănător
aceluia impus de militar craiului Mihai Apafi în 9 mai,
aducând țara la picioarele habsburgilor.
Deci în tot acest răstimp, până în preajma Odovaniei
praznicului Adormirii Maicii Domnului135, Șerban vodă
urmări cu nepăsare atât operațiile militare ale generalului
Caraffa, cât și pe cele ale lui Veterani, ele neafectându-l în
vreun fel. Dânsul habar nu avea de porunca dată de

134
15 august.
135
Praznicul cade în ziua de 23 august, fiind sărbătoare fixă.
528
serenisimul împărat Leopold celui dintâi, de a invada Valahia
spre a-l sili să-i recunoască imediat suzeranitatea și de a i se
supune orbește, și nici de faptul că acesta trecuse adjunctului
său cele ordonate lui. Drept care privea senin și liniștit cele
făptuite de oștile creștine chiar la hotarul principatului său.
De altfel tocmai în zilele în care Veterani dijmuia
temeinic fugarii de pe Dunăre, Șerban fusese lovit de alte
griji, care aduceau nemijlocit atingere năzuințelor sale. Prima
era legată de știrea primită de la Mănăstirea Tismana, care-i
vestea fuga vel postelnicului din prinsoare. Se înciudă peste
măsură și porunci să se caute vinovații, care să fie strașnic
pedepsiți și totodată să se încerce a se da de urma
negustorului, spre a fi readus și spânzurat.
Iar câteva zile mai târziu, cum s-a spus deja, în
București trăgeau mădularii soliei trimise în mai la Viena,
care-i aduceau o scrisoare împărătească care-l mâhni peste
măsură de mult. Față de aceste două necazuri pe care le
suferea, care se adăugau durerii pricinuite lunile trecute de
pieirea fiicei sale iubite, ceea ce se întâmpla la Belgrad, la
Caransebeș sau Orșova nu avea nici o însemnătate.
Dar întoarcerea lui Naghi avu, pare-se, și o altă
urmare neașteptată. Capuchehaia de la Țarigrad îl înștiință că,
fiind chemat în fața măritului vizir Bekri Mustafa pașa, în
temeiul întrebărilor care i se puseră, fu încercat de
simțământul că înaltul slujbaș e frământat de bănuieli în
legătură cu buna sa credință față de Înalta Poartă. Cercetând
lucrurile, slujbașul mărturisi că ajunsese la concluzia că în
vremea din urmă ar fi sosit la împărăție niscai pâri împotriva
Măriei Sale. Era greu de spus din partea cui veneau. Puteau fi
trimise de craiul Apafi, dar se putea la fel de bine să fie
plăsmuirile paharnicului Staico, care înainta neîncetat jalbe
prin pașa Oradiei, sau prin mijlocirea lui Thököly, care
văzând că năzuința de a pătrunde în Ardeal nu i se împlinește,
își ațintise ochii, zice-se, asupra Bucureștiului. Ori poate
529
arzurile plecaseră chiar din cancelaria regelui Sobieski, care,
înciudat că Austria ridica pretenții asupra teritoriilor dorite de
el, îl mai pârâse sultanului pentru portul unor tratative
subversive cu aliatul său.
Cuprinsul ultimei pâre pare-se că se învârtea în jurul
întoarcerii lui Naghi de la Viena, suspectându-se încheierea
unui acord dubios, dăunător otomanilor. Desigur se putea
ridica întrebarea de ce bănuielile nu se iscaseră încă din mai,
la plecarea soliei, care fiind destul de mare, compusă din 20
de membri, desigur că atrăsese și atunci atenția. Poate
ignorarea știrii și lipsa unei reacții se explica prin aceea că în
urmă cu câteva luni tulburările din armată, expediția nereușită
a lui Naim bei pe Drava, instaurarea grabnică a noului vizir
care nu apucase să se înstăpânească pe deplin, abătuseră în
altă parte atenția stăpânirii musulmane din acea clipă, iar
veștile, poate primite, rămăseseră neluate în seamă, ca fiind
de însemnătate lăturalnică, nevrednice de a se apleca cineva
asupra lor, în condițiile în care niște amenințări mai amarnice
pluteau deasupra capetelor cârmuitoare.
Acum, după cruda înăbușire a tulburărilor din capitală
și așezarea unei relative liniști printre ieniceri și după ce noul
vizir prinsese puțin cheag în slujba dobândită, noua pâră pare
să fi fost privită cu mai mare luare aminte, cu atât mai mult
cu cât situația critică de la Belgrad sporea putința unei trădări
în zonă, ceea ce ar fi sporit năpasta. În aceste împrejurări
încurcate, cumpănirile nedeslușite ale măritului voievod n-ar
fi de mirare să fi iscat unele întrebări legate de fidelitatea sa.
Dar una din lămuririle capuchehaiei îngăduia să se
conchidă că schimbarea stării de cuget a vizirului putea avea
și un alt temei. Slujbașul băgase de seamă că pentru a doua
oară un trimis al stolnicului Constantin, fratele domnului, se
înfățișase cu un frumos peșcheș vizirului Bekri Mustafa pașa,
care, după câte se părea, primise darul cu bunăvoință, dacă nu
chiar cu încântare, arătându-se prielnic boierului și gata a
530
pleca urechea la spusele sale. Era deci cu putință ca o
înrâurire să fi venit și dinspre această parte…
Oricum, văzând starea neprielnică la care se ajunsese,
capuchehaia socotea potrivit să i se trimită grabnic un generos
plocon atât pentru marele vizir, cât și pentru ajutorul său,
chehaia-bei, pentru a le recâștiga încrederea și priința,
spulberând boarea relei înrâuriri ce părea să-i fi atins în ultima
vreme.
Dacă aceste știri domnul le luă în seamă cu toată
seriozitatea, socotind că sunt de mare însemnătate pentru
siguranța și statornicia stăpânirii sale, era una pe care o
privise cu totală nepăsare. În jurul praznicului Sântei Mării
Mari i se înfățișă vel logofătul Constantin Brâncoveanu cu
rugămintea de a îngădui învățatului medic Matias Jurio
Belarmino să treacă pe la căpătâiul mamei sale, ca să-i
cerceteze starea, întrucât de câteva zile bătrâna se simțea
destul de rău, suferindă fiind, iar vrăcițele chemate nu
izbutiseră s-o lecuiască. Femeia, ca să nu-și tulbure feciorul
și mai ales nora, care de felul ei era cam țâfnoasă, nesuferind
să fie cicălită, locuia în acea clipă la casa strămoșească de pe
podul Cibinului.
- Soră-mea, Stanca, e bolnavă? făcu domnul mirat.
Zău că-mi pare rău de supărarea ce o ai. Dacă socotești că
neisprăvitul de signor Belarmino i-ar putea fi de folos, poți
să-l iei liniștit, că și așa nu mai e de nici o trebuință la Curte!
Dar mi-e teamă că îi va folosi la fel de puțin și maică-ti, pe
cât de puțin i-a folosit Smarandei mele! Cred că te va
dezamăgi și pe tine. Dar dacă-l vrei și stărui pentru el, ți-l dau
în seamă. Și așa n-are nimic de făcut pe aici.
- Mulțumesc Măriei tale…
- Aș vrea totuși să-mi lămurești un zvon pe care l-am
auzit de curând, confirmându-mi dacă e sau nu adevărat. Se
zice că ai fi primit o diplomă de înnobilare din partea
împăratului Leopold. Adevărat este?
531
 În prima clipă logofătul fu ispitit din nou să nege,
nefiind în fond întâiași dată că i se punea întrebarea, numai
că anterior aceasta nu fusese formulată așa direct și atât de
explicit, încât putuse ca să evite un răspuns răspicat. Acum
nu numai că era mai greu ca să-l ocolească, dar chiar
imprudent ca s-o facă, având în vedere împrejurările. Nu
trebuia uitat că domnul însuși ceruse asemenea înnobilare, și
până în acea clipă nu i se încuviințase, ceea ce îl zgrepțăna
sufletește, iar pe de altă parte postelnicul, taman scăpat din
prinsoarea de la Tismana de câteva zile, fusese osândit tocmai
pentru că fusese pe cale să primească o diplomă de acest soi.
Deci confirmând zvonul, recunoscând adevărul, risca,
asemenea postelnicului, să pricinuiască ciuda și supărarea
principelui, iar lucrul putea avea urmări neplăcute. Dar nici
a-l nega nu era nimerit, căci nu se putea ști ce dovezi intraseră
în mâna voievodului, care l-ar fi dat de gol, lucru care s-ar fi
întors cu și mai mare vitregie împotrivă-i. Drept care întârzie
cu răspunsul, neputându-se hotărî pe care să-l aleagă,
amândouă fiindu-i neprielnice.
- Ei? făcu nerăbdător Măria Sa, ridicând întrebător din
sprâncene.
Cum se putea socoti deja descoperit, minciuna n-ar fi
făcut decât să-i îndoiască vina, de aceea hotărî să confirme.
- Da, Măria Ta, mi s-a dat de câteva luni o diplomă,
care de puțină vreme mi-a fost și adusă. Întârzierea pe drum
a fost foarte lungă, încât până de curând nu eram sigur…
- Deci prezbiterul Dunod a pus o vorbă…
- Nu știu asta. Eu cererea am făcut-o de-a dreptul
Curții împărătești de la Beci, ca și Măria ta. Eu n-am avut
vreo înțelegere tainică precum vel postelnicul Cârstea… Nu
am voit să mă scobor la o tocmeală cu o slugă! Desigur l-am
cunoscut pe prezbiter, am luat parte la neguțările purtate cu
el, dar cam atât. După ce nu a mai fost primit la Curtea Măriei
tale, de milă, eu i-am îngăduit să mi se mai înfățișeze de
532
câteva ori. Am socotit că nu e nimerit ca să rupem cu totul
legătura cu trimișii creștinătății, trântindu-le ușa în nas.
Păstrarea unei punți deschise este întotdeauna folositoare,
căci e bine a sta în cumpănă neîncetat între cei ce au puterea,
fără a frânge vreodată relațiile cu vreunii, închizându-le
poarta. Este mai înțelept ca să păstrăm în orice împrejurare
putința unui schimb de vorbe… Poate că arătându-i popii
oarece bunăvoință, e cu putință să se fi simțit dator să mă
sprijine, dar nu am cum ști dacă a făcut cu adevărat ceva
pentru mine… Eu nu i-am cerut lui nimic… minți logofătul,
încredințat că minciuna din urmă nu va putea fi dovedită
vreodată.
Șerban vodă înclină încuviințător din cap, iar
logofătul se putu retrage spre a căuta medicul. Îl găsi după
puțin în ogradă, într-una din odăile slujitorilor, și-l pofti în
butca sa, spre a coborî la casa bunicilor.
Văduvă fiind încă de la optsprezece ani, bătrâna sa
mamă se aciuiase de aproape un deceniu pe lângă nineacă-sa,
principesa Elena, fiica lui Radu Șerban vodă, urmând-o nu
numai în șederea de la București, ci și la Mărgineni, ori
Filipești, ba chiar și în pelerinajul făcut la Locurile Sfinte ale
răsăritului. În felul acesta socotea că nu-și stânjenește
singurul băiat ce-i rămăsese din cei trei pe care-i născuse, care
acum era bărbat în toată firea, cu casa, copii și grijile lui, în
care nu avea a se amesteca. După moartea mamei în
primăvara anului trecut, rămăsese singură în casa
strămoșească din cetatea de scaun, pe care n-o mai părăsi.
Abia de curând cei doi frați, Constantin stolnicul și Mihai
spătarul, primiseră îngăduința de a-și părăsi surghiunul de la
țară, de la Mărgineni și Filipeștii de Pădure și de a locui
dimpreună cu ea. Împrejurarea o bucură, căci de Constantin
se simțea peste măsură de legată, întrucât acesta o ajutase să-
și crească băieții, cărora li se arătase ca un al doilea tată.

533
 Când bocănitul roților pe grinzile uliței podite încetă,
fu semn că intraseră în ograda bunicilor. De altfel imediat ce
rădvanul se opri, o slugă deschise portiera, ajutându-i să
coboare. Cei doi unchi, care auziseră dinăuntru sosirea butcii,
ieșiră în întâmpinarea oaspeților, oprindu-se în capul scărilor
ceardacului.
Medicul fu îndrumat ca să intre la bolnavă, unde
întârzie o îndelungă vreme, timp în care vel logofătul
Brâncoveanu se trase cu unchii în odaia din față a conacului.
- Tată, se adresă el stolnicului, nu te-am văzut de
multă vreme. Grijile Curții căzute în seama mea au fost multe,
așa că nu am apucat a mă repezi și până la casa voastră. Dacă
nu era necazul cu mama, nici azi nu ajungeam.
În temeiul unui obicei deprins de vreo trei decenii, el
îi zicea unchiului tiz „tată”, căci la nici măcar un an rămăsese
orfan de părintele său, iar unchiul, când se mai mărise, ținuse
locul celui pierit.
- Te înțeleg. Vremuri grele… Războiul se apropie tot
mai mult de hotarele noastre, iar domnul nu face nimic să
preîntâmpine întinderea sa și la noi. În curând nenorocirea ne
va lovi neiertător. Vai nouă…
- Cred că vezi lucrurile prea în negru, tată…
- Nu ai dreptate, uiți că Veterani e ajuns de câteva
săptămâni la Rușava, la doar câteva leghe de hotar. Deci
încăierările se desfășoară în coasta țării.
- Bine, dar neamțul n-o să treacă încoace. Fie va
rămâne în ținuturile pe care le-a cotropit, fie se va înturna în
Ardeal.
- Deie Domnul să ai dreptate, dar eu mă tem. Am
vorbit cu unii boieri și despre primejdia războiului cu
stricăciunile ce ne pasc de pe urmă-i, dar și despre nevoia
unui domn nou, mai tânăr, dăruit cu duhul, cumpătat… Tânăr,
dar nu ca beizadeaua Gheorghe, ci stăpân pe învățăturile
vieții, cu mintea coaptă și așezată, și cu îndemnare la
534
neguțări, cu legături temeinice în Turcia și în Austria, ca tine
spre pildă. Cei cu care m-am sfătuit sunt de părerea mea. Așa
că nepoate e vremea să te gătești. Lumea te dorește, viitorul
ți se deschide înainte.
- Tată, exagerezi. Vorbești de domn tânăr de parcă
unchiul Șerban ar fi peste măsură de bătrân. Abia a ajuns la
cincizeci de ani… La vârsta asta nu se poate vorbi de
bătrânețe…
- Mulți boieri, asemeni mie, sunt totuși de altă
părere… Deci rânduiește-ți din vreme trebile… Se schimbă
timpurile… Să fii gătat ca să te ridici la înălțimea lor.
- Voi încerca, dar mă tem că mă gătesc degeaba,
unchiul Șerban mai are mult de trăit.
- Dacă om fi slabi și l-om lăsa noi… făcu în zeflemea
celălalt unchi, spătarul Mihai.
Când medicul ieși, stolnicul îl luă de-o parte,
poftindu-l la vorbă, anume ca să-l încerce, precum făcuse
odinioară cu Andrei Pécsi, cel venit din Ardeal:
- Mulțumit de slujba de la Curtea noastră?
Italianul, văzându-se față în față cu doi frați și un
nepot al domnului, care era și mare dregător, zâmbi
strâmtorat, căci nu i se păru locul potrivit unde să aducă critici
principelui, pe care la drept vorbind nu-l mai suferea, de
câteva luni nemaiavând ochi ca să-l vadă, căci de la pieirea
Mandei, acesta nu scăpa nici un prilej pentru a-i reproșa
nepriceperea, bătându-și joc de el față cu boierii și cu
slujitorii, taman cum o făcuse mai înainte și cu Pylarinos.
Numai că de astă dată punea mai multă patimă în spusele sale,
în temeiul unei porniri mult mai aprige. Lucrul era cumva de
înțeles, căci pe grec doar voise să-l scoată din sărite ca să
plece de la curtea sa, nepunându-i cu adevărat în seamă
moartea mamei, de care nu-l socotea în fond vinovat. Deci
odinioară doar își juca indignarea, care nu era reală, ci
simulată, făcută din calcul. Acum situația era alta. Pierderea
535
tinerei sale fete îl răscolise profund, pricinuindu-i o durere
fără margini și o furie greu de stăpânit, de aceea reproșurile
adresate lui Belarmino exprimau o răbufnire sinceră, venită
din adâncul sufletului, pricină din care devenise foarte
mușcător și neiertător.
Medicul ajunsese la disperare, nemaiștiind unde să se
ascundă ca să nu mai dea ochi cu el, încât să fie silit să-i
înghită grosolăniile și jignirile. El suferea cu atât mai greu
umilința la care era supus, cu cât era orgolios din fire și plin
de aere și fasoane, lucru care-l făcuse ca încă din clipa sosirii
să-i declare pe Pylarinos și Andrei Pécsi ca fiind niște
zaharisiți de modă veche, a căror prestație e cu totul depășită,
fiind vrednică de dispreț, pricină din care suspendase
aplicarea pe mai departe a indicațiilor date de ei. Dar în ciuda
simțămintelor otrăvite de vrăjmășie ce-i colcăiau în suflet, se
mărgini să zâmbească încurcat, fără să răspundă stolnicului,
căci i se părea nepotrivit ca să-și dezvăluie gândurile
adevărate față de frați și de un nepot, dar nici să-l vorbească
de bine pe domn nu-i venea la socoteală.
- Nu pari prea încântat, făcu mai departe stolnicul,
care deja îi știa destul de bine pricinile de nemulțumire și
sentimentele pe care le purta stăpânului său. Nu ești plătit
îndeajuns? se prefăcu el neștiutor.
- Nu despre asta e vorba, dar de la moartea domniței
Alexandra Cantacuzino, de care zău că nu sunt de fel vinovat,
nu mai am zile bune… Îmi crapă fără încetare obrazul de câte
mi-e dat ca să aud. În viața mea nu am fost făcut de rușine
atât de amarnic și cu atâta înverșunare…
- Ei, știu, frate-meu e foarte pătimaș și poate fi și
foarte aspru, ba uneori de-a dreptul rău. Nu uita că atât eu, cât
și frate-meu aici de față, am pătimit de pe urma firii sale
cumplite și nedrepte, deși, fiindu-i neamuri apropiate, ar
trebuit să ne iubească. Dar la el simțămintele sunt cumva pe
dos. Nu mai departe decât anul trecut, după moartea mamei,
536
ne-a jefuit pe toți fără milă pe toți, de parcă i-am fi dușmani
și nu ne-am trage din același sânge! Dacă mi-am arătat pe
drept nemulțumirea, am fost ținut în surghiun ani de zile. La
fel fratele Mihai aici de față. Chiar și în acest palat suntem ca
cetluiți. Numai obezile ne lipsesc. Iar pe deasupra Șerban mai
este și peste măsură de lacom. Pe deasupra e și crâncen și
sângeros… Acum e pe cale de a târî țara într-o nemăsurată
nenorocire, care ne va lovi pe toți fără milă. Va atrage asupră-
ne războaiele ce se petrec în această clipă în vecinătate. Ori
acestea ne vor spulbera averile și ne vor pricinui pieirea în
chinuri. O să ne alegem până la urmă cu un șiș în spate. De
aceea ar trebui oprit, dar ce cale se poate găsi spre a-l stăvili?
Trecere la Înalta Poartă având, orice pâră împotrivă-i e lipsită
sorți. Ba mai rău, pârâtorul este cel amenințat de osândă.
Suntem foarte îngrijorați… De-ar pieri, atât noi, cât și tot
neamul nefericit al acestor meleaguri am scăpa de năpasta ce
ne pândește. Dar asemenea minune nu se petrece și trebuie să
suferim… Dar ca firi ce nu ne-am pierdut nădejdile și credința
în Domnu, așteptăm deschiderea unei căi de mântuire. Poate
vine totuși…
Bietul Belarmino era uluit de ceea ce îi era dat să audă.
Nu-i venea să-și creadă urechilor, închipuindu-și că visează,
cu atât mai mult cu cât lămuririle de acest soi se mai
prelungiră o vreme.
- Știind cine suntem, te cutremuri de spusele mele,
socotindu-le nefirești. Dar sunt clipe când se ivesc nevoințe
care sunt mai presus de cimotie și îndatoririle frățești. Într-o
astfel de clipă nenorocită ne găsim și noi acum. Ne întrebăm
deci dacă nu se cuvine să ne mântuim neamul, jertfindu-ne
fratele, oricât de dureroasă ar fi asemenea alegere pentru noi.
Mai departe boierul stărui un răstimp îndelungat pe
gândul unei asemenea sfâșietoare jertfe, concluzionând în
final:

537
 - Deci pentru a ne izbăvi țara și amărâtul său popor,
deși ne arde sufletul, înțelegem că trebuie să ne mucenicim
pe pistolul datoriilor de obște, și să lăsăm de-o parte
simțămintele omenești obișnuite, cu care suntem deprinși.
Dar din păcate nu știm cum am putea face să ne atingem
ținta… Avem nevoie de ajutor…
Până la urmă, după multe bâjbâieli, cum medicul, cu
toate încurajările cu care era ademenit, nu cuteză să se
angajeze a-l înfrunta pe domn, stolnicul îl abordă fără
înconjur:
- Singura cale de a scăpa neamul de năpastă, ar fi
otrăvirea principelui. Altă ieșire nu vedem. Dar cine s-o facă?
Noi pe de-o parte nu ne pricepem și nici mijloace nu avem,
iar pe de alta nu putem ajunge în preajma sa. E trebuitor
cineva care împlinește aceste două cerințe… Spre pildă un
medic.
- Eu… eu… bâigui încurcat Belarmino, simțind că se
face apel la serviciile sale, în condițiile în care nu-l încercase
imboldul de a merge așa departe.
De refuzat n-ar fi refuzat, căci ajunsese să-l urască pe
voievod din străfundurile ființei, dar și ca să accepte i se părea
greu, situația nefiind doar nouă și neașteptată, dar nici
sufletește nu era pregătit pentru comiterea unui omor. Apoi
avea în față totuși niște neamuri destul de apropiate ale
aceluia căruia urma să-i curme zilele…
Stolnicul, care era foarte ager și peste măsură de
priceput la mânuirea oamenilor, pricină din care de altfel
cronicarii îl și numesc „vulpe bătrână”, sau chiar „hoț
bătrân”136, își dădu imediat seama că-și găsise clientul
potrivit, și că dacă dorea a izbândi trebuia doar să mai stăruie,

136
Prima expresie apare într-una din scrierile lui Dimitrie Cantemir, prin
soție nepot de frate al celui pomenit. A doua e menționată în cronica
lui Radu Popescu.
538
spre a-i frânge ultimele rețineri interioare, care la drept
vorbind erau de prevăzut. Deci în temeiul experienței ce o
avea, continuă să-l lămurească pe medic cât de meritoasă e
îndatorirea ce i se propunea, câte beneficii aducea țării și
neamului, câte vieți salva, cât bine făcea omenirii. Deci ca
ființă responsabilă, era cazul să se învoiască. Ba îi sugeră că,
nu numai că ei îi vor fi adânc recunoscători, dar va fi și foarte
bine răsplătit. Iar pe deasupra se putea răzbuna pentru toată
batjocura și rușinea ce o pătimește de atâtea luni, sărmanul.
Pricină de teamă ori îngrijorare de asemenea nu avea, căci
întreaga uneltire va rămână tainică, cunoscută fiind numai
celor patru, care în acea clipă erau de față.
- Vă înțeleg înaltele simțăminte de jertfă, dar nu știu
dacă eu mă pot ridica la înălțimea lor, făcu modest Belarmino,
mai ales după ce i se spusese clar și răspicat că va primi o
grasă răsplată. Dădea de înțeles în acest chip evaziv, că e
dispus la o învoială.
- Smerenia e frumoasă, dar să nu ne lăsăm copleșiți de
prea multa gingășie a cugetului, interveni repede stolnicul, ca
să profite neîntârziat de timida cedare a celuilalt, înainte ca
acesta să apuce cumva ca să se răzgândească. De altfel noi îți
vom sta veșnic alături spre a-ți fi de ajutor și de sprijin.
Desigur că ești în stare a împlini această înaltă îndatorire,
numai să vrei…
- N-aș dori ca să fiu înțeles greșit. Încrederea
dumneavoastră mă onorează, dar mă tem să nu vă
dezamăgesc. Din păcate în ultima vreme domnul nu prea mă
cheamă să-i fiu de ajutor la podagra sa. Preferă tâmpii săi
vraci neșcoliți, aduși din cine știe ce fund de țară. Desigur că
dacă s-ar face din nou apel la mine, lucrurile s-ar schimba și
m-aș putea angaja ferm față de dumneavoastră.
- Deci ești hotărât să ne ajuți atunci când îți va fi la
îndemână?

539
 - Categoric, da. Numai să fiu chemat la patul
principelui.
- Ar mai fi un lucru pe care e bine ca să-l știi. În
tinerețe, anume ca să nu poată fi otrăvit, folosindu-se de
privegherea unor medici ardeleni ce-și luaseră învățătura din
universitățile nemțești, și-a călit tăria trupului la felurite
veninuri. Care sunt acestea nu știu… Dar e bine să iei aminte
la această însușire pe care a dobândit-o. Sper că asta nu va fi
o pricină care să te împiedice ca să ne ajuți…
- E bine că am aflat și acest lucru și voi ține seamă de
el. Desigur că îmi stă în cale, făcându-mi mai grea truda, dar
scăpare nu va avea…
- Prin urmare rămâne doar să așteptăm ivirea
prilejului… Nădăjduiesc că va veni și clipa aceea. Podagra nu
poate să nu dea uneori dureri de nesuportat. Atunci o să fii
chemat. Deci să fii pregătit…
- Mă voi strădui să mă ridic la înălțimea simțămintelor
dumneavoastră de jertfire… făgădui în cele din urmă
protomedicul, înainte de a se despărți de gazde.
După plecarea sa, frecându-și negustorește, mulțumit,
mâinile, stolnicul concluzionă:
- Dacă cu Pécsi, n-am avut noroc, cu nenorocitul
acesta am nimerit-o. Să nădăjduim că ne-o fi de ajutor.
Nepoate, tu să ai grijă ca să reintre în grațiile voievodului,
încât să se poată strecura cât mai curând în preajma sa.

Deci aceasta era starea de cuget din cetatea de scaun

în ultimele săptămâni ale lunii lui august din al 1688-lea an
al spăseniei.
În chip neașteptat lucrurile se vor schimba odată cu
praznicul Odovaniei Adormirii Maicii Domnului, zi care era

540
închinată și sărbătorii sfântului Lup sau Lupu137. Pricina o vor
constitui știrile aduse de un curier rapid călare, care va intra
în acea seară în târg, cerând să fie înfățișat de îndată măritului
principe, avându-i de vestit prin viu grai o noutate năprasnică.
Șerban vodă, care tocmai se gătea de culcare, îl primi
nedumerit în iatac. Nădușit și prăfuit omul fu adus în fața sa.
- Măria Ta, slăvitul ban Vintilă Corbeanu ot Craiova,
ține să te înștiințeze că a fost vestit de căpitanii de margine,
că Veteranie, un gheneral nemțesc ce grijește de ținuturile
Ardealului, a intrat în așezarea Cerneților cu întreaga sa oaste
de câteva mii de oameni, năzuind ca să ierneze în țară la noi,
pe cheltuiala Luminăției tale. Cere drept de încartiruire,
zaharele și un tribut în bani.
Șerban vodă, aflând de venirea lui Veterani, fără a ști
de porunca explicită a împăratului de a-i fi invadată țara,
închipuindu-și că la mijloc e doar o inițiativă hazardată și
aventuroasă a generalului, îmboldit de dorința de a o face pe
grozavul, se indignă, dar se și se îngrijoră. Până în acea clipă
urmărise cu oarece indiferență înfăptuirile austriacului,
socotindu-le parte a înfruntărilor dintre cele două mari puteri
le aflate în război, care, petrecându-se pe teritoriu străin, nu-
l afectau în fond, ci, dimpotrivă, în perspectivă, îi deschideau
calea spre un tron mai de vază, fiind pe undeva chiar benefice.
Știrea tocmai primită, dovedea însă că bătăliile tindeau să-l
lovească nemijlocit, târându-l în vârtejul lor, fără a putea
aprecia urmările care vor rezulta, împrejurare față de care nu
mai putea rămâne un privitor nepăsător ca până atunci.
Trebuia să acționeze neîntârziat, preîntâmpinând neplăcerile
care-l puteau atinge.
Lăsă de-o parte culcatul și somnul, trimițând degrabă
icioglanul peste care dăduse în tinda iatacului ca să-l cheme
imediat la Curte pe vel logofăt, care avea ograda conacului

137
Sărbătoarea cade în 23 august.
541
gard în gard cu marea grădină domnească, aflându-se din jos
de palat, dincolo de ostrovul pe care-l hotărnicea în acel loc
Dâmbovița, răsfirată aici în două brațe.
Brâncoveanu i se înfățișă gâfâind după cel mult un
sfert de ceas. Îl întâmpină în spătăria mică și începu discuția
prin a-i istorisi vestea tocmai aflată.
- Nepoate, ai luat parte la toate neguțările mele de astă
iarnă cu Dunod și cunoști prea bine și instrucțiunile pe care
le-am dat soliilor ce-l aveau în frunte pe Stepančić, atât cea
de la sfârșitul anului trecut, cât și aceea slobozită la începutul
verii. Deci știi prea bine ce țintesc a dobândi în relațiile cu
nemții. Fiind deci luminat asupra dorințelor mele și a chipului
cum le văd împlinite, te însărcinez să pleci chiar în noaptea
asta la Cerneți, ca să te întâlnești cu nenorocitul oștean care
ne-a călcat hotarul, spre a-l îndupleca să iasă din țară,
lăsându-ne în voia noastră. Cum ești știutor a toate, nu cred
că mai ai nevoie de alte deslușiri. Deci mă aștept să pleci
imediat și să-mi dai de veste de îndată ce ai ajuns la o
înțelegere cu veneticul. Trebuie scos cât mai repede din
pământurile mele… Boieri însoțitori nu cred că trebuie să-ți
dau. Ți-i iei alături pe cei din suita ta pe care-i socoți mai
potriviți…
Boierul, păzit de straja care-l adusese, se reînturnă
acasă și-și pregăti rădvanul de plecare, strângând boiernașii
ce-i alcătuiau mica sa curte. Abia pe la miezul nopții isprăvi
de închegat alaiul și se putu pune în mișcare, strecurându-se
pe podul Calicilor, ca să ia drumul Rușilor de Vede, al
Stoieneștilor și Caracalului, spre a ajunge la Craiova, primul
loc de popas pe care și-l propusese.
Stolnicul află de plecarea nepotului abia a doua zi pe
la prânz, când se întoarse acasă de la tiparnița mitropoliei.
Chemă în grabă pe Belarmino, chipurile surorii sale fiindu-i
din nou destul de rău, deși aceasta nu mai bolea de fel. Dar
trebuia să-l prevină neîntârziat pe medic ca să nu se pună
542
deocamdată în mișcare. Când acesta se ivi, îl luă de-o parte
și-l dădăci scurt:
- Sper că ai aflat că nepotul meu a fost silit azi noapte
ca să părăsească târgul. Atâta vreme cât lipsește stăm pe loc
cu învoiala făcută, chiar dacă se ivește vreun prilej potrivit de
a ne împlini dorința. Domnul nu trebuie să moară când vel
logofătul e plecat, ca să nu se folosească altcineva de
înlesnirile ivite. O să amânăm totul până după reîntoarcerea
sa, care nu știm când va fi.
- Ascult porunca domniei tale și o urmez. De altfel
zilele astea nici nu am fost chemat de domn, care mi se arată
de tot neprielnic… Deci oricum nu aș fi putut face ceva…
- Rămânem în așteptare, dar gătiți să ne slujim de
primul prilej ivit.
Realitatea era că știrile ajunse la urechea principelui erau
exacte. Într-adevăr ducele Friedrich von Veterani, văzând că
închiderea Dunării nu-i mai aduce câștig, convoaiele
fugarilor încetând, hotărî la doar câteva zile după praznicul
Sfintei Mării Mari, să se întoarcă la Rușava, dar nu se va opri
aici, ci, în temeiul poruncilor Curții împărătești din Beci,
transmise lui prin mijlocirea domnului conte Caraffa, cum
singur mărturisește într-o scrisoare, își continuă drumul,
trecând mai departe spre hotarul Țării Românești, pe care îl
va încălca fără nici un fel de șovăire, de vreme ce avea
dezlegare de la mai marii săi.
Făcu însă lucrurile pe îndelete, pentru a preveni vreo
surpriză. Mai întâi va trimite spre cercetare un colonel, care,
iscodind dacă nu cumva îi stă împotrivă vreo oaste, să-i
pregătească intrarea. De asemenea acesta trebuia să se ocupe
de găsirea locurilor de încartiruire și a zaharelelor necesare,
jefuind localnicii. Abia după ce va fi asigurat că nu-l
amenință vreo primejdie, urma să vină el cu grosul oștii, ce
închipuia efectivul a aproape cinci regimente, dar mai puțin
de 5000 de oameni, căci se văzuse silit să lase în lungul
543
drumului străbătut echivalentul unei jumătăți de regiment,
care să supravegheze olaturile smulse turcilor până în acea
clipă, asigurând stăpânirea lor. De altfel, pentru a-și menaja
forțele și pentru a renunța la cât mai puțini dintre soldații săi,
dădu ținuturile cucerite în seama unor garnizoane de apărare
formate din sârbi răzvrătiți, pe care însă, din prevedere, le
pusese sub comanda unor colonei austrieci de încredere.
Odată intrat în principat, coborând de-a lungul
Dunării, va ajunge la Turnul Severin, dar nu găsi cu cale să
se oprească aici. După ce încartirui în târg o parte a trupelor,
așa cum statornicise colonelul înainte mergător, își continuă
drumul până la Cerneți, atras de mânăstirea locului, care, prin
zidurile împrejmuitoare, avea puțin înfățișarea unei cetăți și-
i dădea simțământul unei oarecare apărări împotriva unor
primejdii neprevăzute, pe care întăriturile i-ar îngădui să le
respingă. Drept care, el catolic convins, făcu popas în
mijlocul cucernicilor cenobiți pravoslavnici, care se văzură
siliți să doarmă în fânul din ogradă, cedând, chipurile din
spăsenie, iar nu de frică, chiliile iubiților oaspeți nemți, veniți
ca să le dăruiască slobozenia, deși nu era prea limpede față de
cine.
Retras tihnit în arhondaricul mânăstirii, Veterani se
apucă să-și aștearnă pe hârtie, în răstimp de câteva zile,
corespondența către Curtea împărătească, cât și către mai
marii săi, adică generalul Antonio von Caraffa și ducele de
Lorena, fără să-și uite nici unchiul, abatele Altoviti, aflat în
acea clipă la Roma. Le împărtăși tuturor cât mai multe detalii
despre acțiunile desfășurate de când se afla pe malul Dunării,
lămurind totodată și intențiile pe care le avea pentru
săptămânile următoare. Scrisorile către cei dintâi erau în fond
niște obișnuite rapoarte militare de activitate. Dânsul nu
scăpa totuși din vedere că, mai ales cele adresate cancelariei
împărătești aveau o importanță aparte, putând sluji drept
îndrumar generalilor care vor veni în urma sa în aceste
544
ținuturi, prevenindu-i asupra stărilor mai deosebite pe care le
puteau întâmpina aici.
Dar abia instalat, avu surpriza unor oaspeți turci,
veniți chiar în mai multe rânduri cu bărcile de dincolo de
Dunăre. În mod ciudat îi aduceau mici daruri, de parcă pașa
din cetatea Novigrad, aflată pe malul de dimpotrivă, i-ar căuta
prietenia. Odată îi oferiră spre pildă un vas cu icre fine, altă
date un mănunchi de batiste brodate. Neașteptatele gesturi de
amabilitate ale vrăjmașului, care în chip vădit căuta să-i
trezească bunăvoința, sugerau că bătălia de la Belgrad, tocmai
aflată în desfășurare, ar evolua cu totul nefavorabil păgânilor,
iar căpetenia învecinată încerca să-l împace, pregătind terenul
ca să poată neguța cu el în condiții prielnice. De altfel unul
dintre soli îi sugeră la un moment dat că mai marele său ar fi
dispus chiar să capituleze și să-i predea cetatea dimpreună cu
mica garnizoană pe care o conducea. Desigur, își zise
generalul, turcul era înspăimântat de perspectiva de a nu păți
precum fârtatul său de la Rușava, care fusese biruit în
răstimpul asaltului pornit împotrivă-i de haiducii sârbi și
români răzvrătiți, care, cuprinși de o nemăsurată sete de
răzbunare, nu iertaseră pe nimeni, căsăpind toți oștenii
potrivnici până la unul, neținând seamă de legile războiului,
în temeiul cărora învingătorul era dator să arate oarece
îngăduință față de prizonierii care i se supuneau,
recunoscându-i autoritatea. Așa că bietul comandant, ca să nu
cadă și el victimă răfuielii sângeroase a celor până mai ieri
subjugați, socotea desigur mai nimerit ca să capituleze
onorabil în fața unei căpetenii militare care, ținând seamă de
legile războiului și ale prizonieratului, îl lăsa în viață și nu-l
schingiuia, îngăduindu-i chiar să-și răscumpere libertatea
când îi vor sta la îndemână cuvenitele mijloace.
Ceea ce Veterani nu știa, era că pașa de la Novigrad
nu se temea numai de furiile pline de cruzime ale foștilor
supuși, ci și de primejdia de a fi măcelărit chiar de ai săi, căci
545
Yegen paşa de la Sofia, mutat ca seraschier la Belgrad,
primise poruncă de a pedepsi pe toți aceia care-și părăseau
posturile cu prea mare ușurință, uneori chiar fără luptă, lucru
pentru care crease niște plutoanele de pedeapsă, care-i
pândeau pe cei care pierdeau teritorii, cedându-le nemților.
Ori dacă ar fi căzut prizonier nu putea fi învinuit că din
lașitate ar fi abandonat lupta și nici osândit, căci nimeni nu
putea bănui că cele petrecute se întâmplaseră în temeiul unor
neguțări, care să-i asigure o prinsoare confortabilă.
Cum Veterani întrevedea, ca și la Orșova, ivirea
putinței de a face o pretinsă cucerire fără să desfășoare vreo
luptă, deci fără nici un fel de riscuri, căzu la învoială, dar, ca
nu carecumva să cadă în vreo cursă întinsă de turc, ceru ca
neguțările să se desfășoare în tabăra sa, el neînvoindu-se să
treacă Dunărea, iar respectarea celor convenite să fie
garantată prin predarea unor ostatici.
Pașa, prins între două extreme, de a fi omorât fie de
răsculați, fie de plutoanele otomane de pedeapsă, printr-un
nou rând de soli, se grăbi să-i împlinească cerințele. Ca să-și
arate buna credință și ca să-i câștige încrederea, noii trimiși
se apucară să-i facă felurite confesii. Între altele, unul din agii
solitori, luându-l gura pe dinainte, se scăpă și-l înștiință că
într-un cotlon al clisurii Dunării s-au ascuns de mai multe zile
câteva sute de șeici, de caice și de ghimii cu fugari veniți de
la Belgrad, care, văzând stavila creată de oștirile austriece la
câteva leghe din sus de Rușava, apelaseră pentru protecție și
ajutor la otomanii de la Novigrad, fiind dispuși să plătească
chiar cinci mii de taleri ca să li se îngăduie să coboare sub
ocrotirea lor în josul apei.
Când auzi noutatea, generalul mai să crape de necaz,
dându-și seama că, dintr-o greșeală, lăsându-se înșelat de
aparențe, pierdea o sumă uriașă de bani. Deci afluența de
călători buni de jumulit nu se oprise din lipsa fugarilor, ci
pentru că aceștia, vicleni, se ascunseseră! Din păcate,
546
desființase stavila așezată la locul de strâmtorare al apei, iar
acum era prea târziu ca să poată reocupa vechile poziții,
rămase cu multe leghe în urmă. Ca să care artileria înapoi i-
ar fi trebuit câteva zile, timp îndestulător ca fugarii să treacă
nestingheriți pe sub nasul său…
Clocotind în sine de năduf, în chiar aceiași zi domnul
duce Veterani se duse pe malul fluviului, din jos de podul de
odinioară al lui Traian, privind cu înveninare cum ghimiile și
bărcile fugarilor treceau pe aproape de malul potrivnic, pe sub
poala cetății turcești ce voia să i se predea. Dacă se grăbea,
primindu-i închinarea, ar fi luat el taxa de trecere, iar nu
afurisitul de comandant turc. Crăpând de ciudă, porunci totuși
artileriei să tragă asupra corăbiilor, dar nu le putu pricinui
vreo pagubă, fiind prea depărtate. Dacă se iscară unele
neajunsuri, ele se pricinuiseră doar din cauza neîndemânării
cârmacilor, care, pentru a se feri de ghiulele creștine, se
apropiaseră prea mult de mal și, fie se loviseră de stâncile
ascunse sub valuri, fie în alte locuri se înnămoliseră.
Necazul care-l rodea îl făcu pe italian să se
îndârjească, încât grăbi în ziua și în noaptea următoare
neguțările cu cei opt trimiși ai pasei de Novigrad. Ca aceștia
să nu observe micimea și slăbiciunea forțelor sale, făcu o
serie de demonstrații care să-i impresioneze și chiar să-i
înspăimânte, determinându-i să cedeze mai ușor. Mai întâi, în
toiul discuțiilor, puse pe un colonel al său să atace un fort pe
malul opus al fluviului, lucru la care renunță însă când niște
bărci ale sale se răsturnară. Pentru a masca eșecul, cum se lăsa
înserarea, porunci ca, pe măsură ce se întețea întunericul, să
se aprindă focuri la distante foarte mici, creând impresia unei
tabere mai întinse și cu o mai largă cuprindere de oameni. Pe
deasupra ceru ca să se dea foarte des alarma, sugerând o
intensă și necruțătoare activitate de veghe.
În speranța de a mai prinde niște fugari întârziați,
încearcă să reîntoarne o parte a trupelor în ținutul abandonat
547
al Porților de Fier, prilej cu care subalternii săi mai capturară
vreo opt sute de prizonieri turci ce hălăduiau neprevăzători
prin preajma Orșovei. În vremea asta vor ajunge la Cerneți și
cei douăzeci și patru de ostatici făgăduiți de pașa de la
Novigrad. Odată cu sosirea lor se putea lăuda cu meritul de a
fi ocupat cetatea vrăjmașă de pe malul opus fără luptă și fără
măcar să fi făcut vreo încercare explicită de a o captura!
În aceleași zile avu însă și o surpriză neplăcută. Mai
exact, pe 19 august, chiar după plecarea sa și intrarea în
Valahia, Thököly, care după eșecul de la Essek se retrăsese
dimpreună cu husarii săi în insula fortificată a Ada Kaleh-
ului, va ataca Rușava, trecută cu mai mult de-o săptămână în
urmă sub stăpânirea sa. Curuții însă, după jaful și măcelul
făcut în târg și în cetate, nu au izbutit să se împotrivească
răzvrătiților sârbi și austriecilor întorși, încât, după doar trei
zile, s-au văzut siliți să se retragă, îngăduind lui Veterani să
reia controlul asupra văii Cernei. De altfel generalul va
porunci să se dărâme și cetățuia din preajma orașului, căci
fusese de sprijin husarilor ca să se înstăpânească în ținut. De
altminteri ungurii, când plecaseră, o incendiară, ca să nu mai
poată fi folosită de potrivnici, deci oricum nu mai era de nici
un folos.
În orice caz, pe 21 august, situația se stabilizase, iar
groful năvălitor, dimpreună cu toți ai săi, trecuse înapoi în
ostrovul Ada Kleeh-ului de pe mijlocul Dunării. De altminteri
câteva zile mai târziu, și anume în 25 august, acesta va părăsi
insula și va trece în Bulgaria, generalul neputând împiedica
manevra, deși în raportul către cancelaria aulică se lăuda că
ar fi încercat totuși să i se împotrivească, pricinuindu-i lui
Thököly, protejatul turcilor și al francezilor, unele pierderi.
Deci cam aceasta era situația lui Veterani și a oștilor
sale în ziua 23 august, zi în care biserica pravoslavnică
prăznuia pe sfântul Lup sau Lupu, cât și Odovania Adormirii
Maicii Domnului. A doua zi măritul duce avu parte de o altă
548
surpriză, întrupată în ivirea unor noi oaspeți, veniți de astă
dată din partea domnului Șerban Cantacuzino, stăpânitorul
ținutului în care tocmai pătrunsese. Deci încă înainte de
amiază generalului i se înfățișă vel logofătul Constantin
Brâncoveanu, care se prezentă ca fiind nepot al principelui și
slujitor apropiat al său, însoțit de un dregător ce părea a fi de
mare însemnătate, pe nume Vintilă Corbeanu, ce-și da rangul
de ban al Olteniei. Erau însoțiți de o pompoasă suită călări.
Confruntat cu noii musafiri, doritori desigur de a
neguța pe marginea pătrunderii sale silnice în țară, ceea ce
închipuia de fapt un gest de crasă cotropire, proaspătul
feldmareșal locotenent, grad ce ar corespunde astăzi unui
general de divizie, socoti că trebuie să găsească termenii cei
mai potriviți prin care să-și disimuleze abuzul, înfățișându-l
celor loviți de el, ca pe o manifestare de grijă și bunăvoință,
încât să preîntâmpine o opoziție prea dură din parte-le, pe
care i-ar fi greu s-o înăbușe. Deci, înainte de a se așeza la
masa discuțiilor, își repetă în minte instrucțiunile primite,
încercând a închipui pentru fiecare niscai argumente
justificative potrivite, pentru ca toate acțiunile nu tocmai
prietenoase pe care urma să le întreprindă, să nu pară tocmai
samavolnice, cum erau cu adevărat.
Principala poruncă care i se dase, era aceea de a făptui
în Valahia ceea ce făcuse cu mai puțin de patru luni în urmă
generalul Caraffa în Ardeal prin tratatul impus craiului în 9
mai. Adică i se pretindea să exercite presiuni asupra
domnului, spre a-l forța să abandoneze politica prudentă de
expectativă, adică vechea politică a echilibrului, ținând
cumpăna aplecată spre toate marile puteri vecine, și să-l
silească să treacă pe față de partea Ligii. Prin urmare
habsburgii voiau ca să recunoască public, explicit și
neîntârziat suzeranitatea lor asupra țării sale, care s-o
înlocuiască pe cea otomană, ba să se angajeze ca, deîndată ce
i se va cere, să pornească chiar război împotriva fostei puteri
549
stăpânitoare cu toate forțele de care dispunea. Deci practic i
se orânduise generalului ca, folosind chiar metode dure,
brutale, care nu erau totuși în firea sa, fire mult mai maleabilă,
mai vicleană și predispusă la neguțări pașnice, care să
păcălească interlocutorul, să aducă țara la o subjugare totală,
impunându-i o necruțătoare ocupație militară austriacă, care
să aducă principele sub controlul deplin al curții de la Viena.
Dar era destul de complicat și jenant ca să le spui
valahilor acest lucru fără să le stârnești indignarea, de aceea
domnul conte oscila puțin întru nehotărâre, în căutarea unor
expresii care să atenueze impactul unei declarații atât de
grosiere. De asemenea i se pusese în vedere să sprijine o
ofensivă iezuită contra ortodocșilor din Tara Românească,
asemenea aceleia desfășurate în Transilvania împotriva
reformaților calvini sau luterani. Dar nici formularea acestui
imperativ nu era lipsit de dificultăți, el neputând fi în nici un
caz mărturisit deschis celor cu care urma să ducă tratative, ci
trebuia strecurat în tratat în chipul unei formulări perfide și
ascunse, care să pară cu totul nevinovată și deloc rău
intenționată. Deci darul născocirii, de care nu era totuși lipsit,
îi era pus la grea încercare.
Pe de altă parte, spre a ușura truda celor care îi vor
călca pe urme în expedițiile militare viitoare în cadrul unor
acțiuni de lărgire a regimului de ocupație și de consolidare a
stăpânirii asupra teritoriilor dobândite, trebuia să întocmească
niște rapoarte amănunțite și explicite asupra posibilităților de
apărare și de aprovizionare pe care le oferă noua provincie.
Deci, între altele, îi cădea în seamă îndatorirea de a descrise
cu exactitate mijloacele de comunicație disponibile și de a
preciza măsura în care acestea puteau asigura transportul
rapid de trupe, de muniție și armament, dar și de alimente și
felurite alte provizii. Ca atare alcătuirea unui asemenea raport
presupunea o analiză temeinică și documentată a rețelei de
drumuri și de poduri aflate la îndemână, cât și o descriere
550
detaliată a posibilităților de traversare lesnicioasă a munților,
totul văzut dintr-o perspectivă stric ostășească.
Iar legat de ultimul aspect, se cuvenea să fie precizate
cele mai însemnate trecători existente, prevenind asupra
greutăților ce puteau fi întâmpinate la fiecare dintre ele,
recomandându-le numai pe cele mai avantajoase. Acestea
erau mai multe, după cum aflase încă de pe vremea când
slujea în Ardeal. Cea mai de apus era cea de din jos de
Caransebeș, din lungul culoarului văilor Timișului și Cernei,
pe care venise chiar el când coborâse spre Rușava. Urma apoi
pasul Vâlcanului, de mare înălțime, mai apoi cel de la
Câineni, în lungul Oltului, poate mai lesnicios din câte auzise,
iar în continuare cel dintre Dragoslavele–Rucăr și Bran care
avea însă un loc de gâtuitură, în care căruțele trebuiau
coborâte cu frânghiile. În sfârșit, mai spre răsărit, ultimul de
care știa, era cel care trecea peste Tabla Buții din ținutul
Buzăului, și cobora în Muntenia pe valea Teleajenului.
Asupra lor trebuia să ceară deslușiri românilor, ca să știe ce
să aștearnă pe hârtie, căci lucrurile nu îi erau tocmai limpezi.
Apoi, iscodindu-i pe solii pe care-i avea la îndemână,
era dator să cerceteze posibilitățile ce se ofereau în viitor
pentru aprovizionarea cu bucate, cu cai și mijloace de
transport a trupelor imperiale de ocupație, fără a ignora însă
ca să verifice starea proviziilor deja livrate de domn pentru
întreținerea în bune condițiuni a regimentelor aflătoare în
acea clipă în Transilvania, cruțând întrucâtva localnicii de
peste munte, care începuseră să-și arate nemulțumirea,
potolindu-i cumva, de liniștea provinciei Transalpine fiind
încă răspunzător, căci superiorul său, mândrul
Generalkriegskommissär Antonio von Caraffa, nu se
întorsese încă de la Belgrad. Totodată trebuia să stabilească
posibilitățile reale de încartiruire existente pentru trupele care
erau menite a invada țara, spre a o ține sub ocupația lor
„eliberatoare”.
551
 Deci în concluzie i se ceruse să cerceteze toate
problemele militare ale cotropirii și apărării Valahiei,
avantajele și dezavantajele unor măsuri ce se puteau adopta,
întocmind cuvenitele rapoarte pentru a fi puse la îndemâna
cancelariei imperiale și a Consiliului de Război, spre a putea
fi apoi folosite drept îndrumar de urmașii săi, ce vor ajunge
în viitor pe aceste meleaguri.
Lămurindu-și sarcinile ce-i stăteau înainte, putu
începe discuțiile. Neavând încotro, o porni de la delicata
îndatorire de a impune o subjugare totală ținutului în care
pătrunsese, făcând-o însă fără a stârni o dârză rezistență din
partea acelora a căror libertate furată de turci odinioară, le era
smulsă din nou, e drept însă acum sub lozinca răsunătoare și
altruistă a eliberării de sub obtuzul jug păgân!
Logofătul Brâncoveanu, moștenindu-l parcă pe
stolnicul care-i ținuse loc de tată și care se îngrijise de școlirea
sa, se dovedea foarte îndemânatic în purtarea unei discuții
lunecoase și plină de viclenii și șiretenii, fiindu-i foarte ușor
să găsească contraargumente la anevoințele care i se
înfățișau. Dacă unchiul său, datorită acestei îndemânări, putea
fi numit cu îndreptățire „vulpe bătrână”, fiind în stare să te
ducă lesne pe degete, nepotului i se potrivea porecla de
„vulpe tânără”. Ca atare, atunci când Veterani pomeni de
dorința serenisimului împărat de a impune în Valahia o
suzeranitate austrică, se grăbi să arate că atașamentul lui
Șerban vodă la cauza creștină e vechi și dovedit prin fapte
încă de acum cinci ani, când, silit de turci să participe la
asediul Vienei, își învederase din plin simțămintele prielnice
fraților săi de aceeași credință, cum de altfel arată și crucea lăsată
pe locul bătăliei, culmea, în mijlocul taberei păgâne, lucru cunoscut
și lăudat de istoricii de pretutindeni!
- Deci noi, atât țara cât și domnul ei, suntem de multă
vreme apropiați cu trupul și sufletul taberei creștine, purtând

552
simțămintele cele mai prietenești Ligii Sfinte și țelurilor
acesteia, stărui, plin de însuflețire, logofătul.
Ba, încercând să-l măgulească pe italian,
Brâncoveanu, lăudându-se chiar puțin, accentuă că și dânsul
este nobil austriac, asemenea domnului general, dar nu are
decât rangul de conte, neapropiindu-se de înălțimea dânsului,
care este mărit urmaș al ducelui de Urbino. Oricum
apartenența sa la aristocrația apuseană este altă dovadă a
atașamentului românilor față de Viena. De altminteri însuși
principele e pe cale de a primi cinstitul titlu de conte, dacă nu i
s-o fi dat deja, căci groful Csáki, fost de curând în solie la
București ca împuternicit cezarian, făgăduise a grăbi
lucrurile.
- Deci cumva cei din Valahia sunt de aceeași parte a
baricadei, alături de Excelența Voastră, domnule
Feldmarschalleutnant, încheie dibaciul vorbitor, încercând s-
o rupă chiar puțin pe nemțește.
Spusele îl cam puseră încurcătură pe Veterani, el
trebuind să explice boierilor munteni că nu dorea o aliniere
formală a țării lor la cauza creștină, ci o supunere totală a
acesteia și lipirea ei explicită și efectivă la posesiunile Casei
de Austria, ale cărei drepturi de stăpânire să fie nu numai
vizibile, ci și de netăgăduit. Dar cum putea mărturisi această
dorință tocmai acelora care urmau să fie subjugați?
- Nu mă îndoiesc de simțămintele lăudabile ce vă
însuflețesc. Dimpotrivă, le prețuiesc nespus. Dar acum nu ne
putem mărgini numai la simțăminte, am ajuns la pragul la
care trebuie să trecem și la fapte!!
- Desigur că și noi dorim a trece la fapte!! îl asigură
logofătul plin de convingere. Dar asta înseamnă a negocia
condițiile… În orice clipă suntem dispuși de a da ajutorul
trebuitor, dar terenul se cuvine să fie pregătit prin neguțări
mulțumitoare pentru ambele părți…

553
 Generalul, agasat de obiecțiile ce se ridicau în calea
argumentației pe care o avansa, nu socoti totuși potrivit să-l
repeadă brutal pe dregător, cum ar fi meritat după părerea sa,
spunându-i verde în față că Țara Românească e mult prea
neînsemnată ca să emită pretenții de a fi tratată cu aceeași
seriozitate ca un imperiu, cu care are pretenția de a negocia
de la înălțimea aceleiași trepte, de parcă ar fi de-o seamă!
Drept care abătu momentan discuția, cu gând de a relua ideea
în alt context, mai puțin stânjenitor.
- Evident sunt multe detalii de neguțat, unele mai
însemnate, altele lăturalnice, că de abia dacă merită să fie
băgate în seamă. Cu un necaz din soiul din urmă tocmai mă
confrunt. Afurisitul de grof Thököly, zilele trecute, s-a
strecurat cu vreo trei sute de husari de-ai săi în ținutul Rușavei
pe care tocmai îl luasem în stăpânire, și după cum m-au
înștiințat iscoadele, a făcut prăpăd pe unde a hălăduit, căci
sârbii, cărora le încredințasem paza, nu s-au dovedit destul de
destoinici ca să facă față năvălitorilor. Ori sunt de prevăzut și
alte încercări ale grofului de a reîntoarce sub stăpânire
otomană meleagurile eliberate, luându-le chiar el cârmuirea.
Oricum, după cum am aflat, a plecat mai ieri și din insula Ada
Kaleh, din mijlocul Dunării, spre a-și întări forțele pe celălalt
mal, pentru a găti noi atacuri cu care să ne hărțuiască. Deci
sunt necesare unele măsuri ale autorităților locului pentru a
înfrâna răbufnirile războinice ale ungurului răzvrătit
împotriva noastră, care e vândut necredincioșilor.
- Excelență, și domnul nostru e supărat pe el și vă ajută cu
dragă inimă. Nu contează că e încă vasal al Turciei, iar sultanul îl
sprijină pe curut. Voievodul nu-l suferă și din altă pricină. După cum
a ajuns la urechile sale, ar fi zis că se mulțumește și cu tronul Țării
Românești dacă nu izbutește să ajungă crai în Ardeal. După cum
arată iscoadele noastre, de curând trei grofi de dincolo de munte

554
tocmai ar fi trecut de partea lui138, îmbărbătându-l să stăruie în
îndârjirea sa. Deci suntem gata să vă dăm tot sprijinul.
Brâncoveanu se feri să-și ducă gândul până la capăt, căci în
prima clipă îi stătuse pe limbă să arate și pricina din care cei trei grofi
trecuseră de partea lui Thököly. Dar socoti mai prudent să nu
dezvăluie temeiul celor petrecute, căci acesta era rodul
nemulțumirilor stârnite de măsurile generalului Caraffa impuse
Ardealului la începutul lunii mai, constând în fond dintr-o înăsprire
a ocupației militare.
- E de ajuns să ne arătați cum vedeți ajutorul de care aveți
nevoie, încheie boierul, rostindu-și, plin de prevedere, gândul numai
pe jumătate.
- Ar trebui date niște patente de prindere a ticălosului imediat
ce încearcă să treacă din nou Dunărea încoace.
- Excelență, dați-ne textul în latină, iar noi îl vom traduce pe
înțelesul celor de aici și-l vom trimite imediat căpitanilor de margine
spre împlinirea dorinței dumneavoastră. Banul Olteniei, aflat alături
de mine, e în drept în această parte de țară de a slobozi asemenea
porunci în numele domnului.
Veterani, în fața neașteptatei cedări, se văzu silit să
amâne neguțările de fond privind impunerea neîntârziată a
suzeranității, și alcătui trei patente de prindere a lui Thököly,
care fură imediat traduse, transcrise și expediate. S-ar fi zis
că trebuia să fie peste măsură de satisfăcut de operativitatea
dovedită în numele lui, la care desigur nu se așteptase, totuși
în fundul sufletului clocotea, văzând că, din cauza abilelor
piedici puse de logofăt, nu poate înfățișa lucrurile mai
grabnice pentru el.
Discuțiile, din cauza meșteșugitelor vicleșuguri ale
logofătului, se vor mai prelungi încă aproape o săptămână.
Deși pline de politețuri, mai ales când era vorba de cugetările

138
Trei regimente transilvănene, conduse de Chaki, Palki şi Barksay, s-au
răsculat și au trecut în 1688 de partea lui Thököly.
555
boierilor, vor curge în chipul unui adevărat dialog al surzilor,
fiecare parte susținându-și-le pe ale sale, în speranța de a-și
impune punctul de vedere, ignorând în fond dorințele
potrivnicului ce era părtaș la sfat, pe care nu voia să le audă
și lua în seamă.
Astfel Veterani se căznea să lămurească boierilor că
din voința înaltului chezar al imperiului romano-german se
impune realizarea unei stăpâniri depline a Austriei asupra
țării, cât și intrarea ei neîntârziată în luptă, o alternativă de a
ocoli acest obiectiv neexistând. Altfel zis încerca să-i
convingă pe români să bage fără de împotrivire capul în jugul
de fier al habsburgilor, înlocuindu-l de bună voie cu el pe cel
de lemn al turcilor, ceea ce aceștia în fond nu prea doreau, ei
năzuind la independență, fie chiar și parțială, drept care
căutau un mijloc de scăpare din strânsoarea încleștării în care
erau prinși.
Iar de cealaltă parte boierii sârguiau să-l înduplece pe
general să se retragă cât mai repede din Oltenia, reînturnându-
se în Ardeal pe calea pe care venise, încât să facă țării pagubă
cât mai puțină, și totodată să renunțe la realizarea obiectivului
pe care li-l vântura prin față, acela al impunerii imediate a
suzeranității, ceea ce italianul nu avea de gând.
Deci zile în șir Veterani le explică oaspeților că de la
Viena se dorește întocmirea unui tratat de recunoaștere a
protecției Austriece, deci de supunere deplină, semnat de
principe. Iar pentru a da tărie actului, era necesar ca acesta să
se întemeieze pe votul adunării stărilor, adică al dietei sau
cum se va numi cuvenitul conclav în Ungrovlahia, încât el să
apară ca exprimând o dorință a țării în întregul ei, pe care
împăratul să-l poată sancționa, căci dânsul, cu inima sa
simțitoare, nu putea refuza o rugă sfâșietoare a unor oropsiți
care îi cer îndurarea, drept care va accepta să ia asupră-și
sacrificiul ocrotirii lor.

556
 - Dar, Excelență, aici apare o dificultate, îi întrerupse
vel logofătul Brâncoveanu însăilările sforăitoare. Domnul
cum am spus deja, este trup și suflet pentru nevoile Ligii și va
da actul de cum se vor face niște negocieri temeinice, numai
că la București nu există dietă sau ceva asemănător. Țara o
conduce principele ajutat de un sfat domnesc, iar uneori de
un divan. Dar aceste soboare nu sunt adunări ale stărilor, deci
alcătuite din reprezentați aleși de țară, ci un fel de „guverne”,
un soi de „regimen” cum am spune pe latinește, unul mai
restrâns, adică sfatul, celălalt mai larg, adică divanul, dacă e
să comparăm starea lucrurilor cu cea din Ardeal sau mai
dinspre apus. E drept că în vremuri foarte îndepărtate, pe care
nici noi, nici părinții, dar nici chiar bunicii noștri nu le-au
apucat, s-au convocat în mod excepțional, ca o raritate, niște
adunări ale țării, care pot fi asemănate cât de cât adunării
stărilor, întrucât reprezentau în bună măsură neamul în
întregul său. Dar organizarea lor este cu totul neobișnuită și
greu de realizat. Apoi pentru întrunirea lor trebuie înștiințată
Înalta Poartă. Ori cum să fie prezentată marelui vizir sau
sultanului rostul unei asemenea adunări, încât aceștia să-i
îngăduie convocarea? Ce pretext să li se invoce, ca s-o
încuviințeze? Pe de altă parte adunările acestea fiind
împotriva rânduielilor statornicite la noi, este cu putință ca
hotărârile lor de excepție să fie tăgăduite, ca un fapt ieșit din
comun, care calcă datina.
Pus din nou în dificultate, Veterani scrâșni zădărât din
dinți, dar își stăpâni răbufnirea de furie ce sta să izbucnească,
și se prefăcu a căută plin de cumpătare o soluție:
- Înțeleg. Atunci poate e mai simplu ca să se
alcătuiască o mare solie de câteva sute de bărbați aleși din
toate straturile privilegiate, ca aceștia să-și arate
consimțământul pentru aderare. Înfățișându-se măritului
împărat, numeroasa deputăție să-i ceară în numele țării umil
ocrotirea, exprimându-și acordul pentru întocmirea unui act
557
de închinare, care să fie alcătuit și semnat de domn. Astfel
schimbarea suzeranității nu mai apare ca exprimând dorința
unei singure voințe, ci se poate socoti că închipuie năzuința
întregii suflări de pe aceste meleaguri, deci că este dorința
tuturor stărilor!
- Dar trimiterea unei solii atât de mari va atrage atenția
spionilor Porții, care vor înștiința viziratul, iar, pentru a
preveni o invazie, lucrul va trebui explicat, căci nu uitați că
pe teritoriul țării turcii s-au înstăpânit în trei cetăți de unde
pândesc cumintea noastră supunere, putându-ne ataca în orice
clipă dacă au temei de nemulțumire. Deci la Turnu Măgurele,
la Giurgiu și Brăila stau de veghe fără încetare ordiile
seraschierului de Baba, fără a mai vorbi de primejdioșii de
nogai din Bugeac, care așteaptă doar un semn de la Țarigrad
ca să năvălească asupră-ne și ei, căci întotdeauna sunt porniți
pe pradă, și abia așteaptă un pretext ca să poată face un nou
jaf. Deci șansele organizării și expedierii unei asemenea solii
uriașe sunt scăzute. Iar dacă s-ar izbuti totuși încropirea ei
înaintea invaziei, după plecarea ei țara ar fi năboită de păgâni,
domnul înlocuit, încât hotărârile pe care le-ar lua n-ar mai fi
luate în seamă de noul cârmuitor așezat de cotropitori…
Cum remarcile logofătului erau întemeiate și pline de
noimă, Veterani nu găsi imediat replică, încât pentru mai
multe clipe se așternu tăcerea. Generalul înțelegea că trebuia
să convingă boierii să se supună cotropirii sale, cu
recunoștință chiar, socotind-o drept un act de măreață
eliberare și o favoare ce li se face! Deci îi trebuia mult tact și
o nemărginită fantezie ca să-și prezinte intențiile agresive
travestite în contrariul lor, preîntâmpinând astfel o rezistență
prea dură a localnicilor sau a autorităților, precum aceea
declanșată cu câteva luni mai înainte în Ardeal împotriva
măsurilor lui Caraffa, care culminase cu răscoala din Brașov
din primăvară, care a putut fi înăbușită numai printr-un aprig
bombardament al cetății cu artileria. Dar poate că în Valahia
558
riscul unei împotriviri dârze era sporit de împrejurarea că cei
de aici puteau spera la sprijinul grofului Thököly, al cărui atac
nu era totuși de neglijat, mai ales după cele petrecute cu
câteva zile în urmă în părțile Orșovei. Dacă se ajungea la
asemenea impas, finalul era greu de întrevăzut, căci rezultatul
unei lupte este întotdeauna guvernat de toanele hazardului. În
plus nu agrea peste măsură metodele brutale, acceptându-le
numai în extrem, când altă soluție nu se găsea, socotind că
blândețea fățărită, neguțatul răbdător, determinarea acceptării
unei situații prin discuții pașnice implică mai puține sacrificii
și creează o situație stabilă mai de durată.
Veterani căzuse pe gânduri, căutând o modalitate de
a-și exprima intențiile fără a-i brusca pe boieri. Cu adevărat
voia să-l forțeze pe Șerban vodă să-i accepte cererile fără a-i
lăsa alternativă, dar ar fi preferat s-o facă prin mijloace de
convingere, încât împotrivirea sa să fie una moale, potolită.
Vel banul Vintilă Corbeanu socoti că poate folosi
pauza creată pentru a abate discuția, drept care se grăbi să
intervină:
- Tătarii sunt marea anevoință a ținutului nostru.
Intrarea și trecerea trupelor imperiale prin țara închipuie o
operație hazardată și riscantă, de care, neavând experiența
locului și a trecutului său, nu v-ați putut da seama. În clipa de
față, sub pretextul că ar dori să vă îndepărteze, există
primejdia reală ca nogaii să ne invadeze. Asemenea năvale s-
au mai întâmplat, unele din porunca turcilor, dar destule din
plăcerea jafului și a îmbogățirii din prăzi. Apoi nu trebuie
uitată nici prezența turcilor în mai multe cetăți de dincolo de
Dunăre, din care pot interveni împotrivă-vă în orice clipă,
pustiindu-ne țarinile. Cele mai apropiate de locul unde ne
aflăm în această clipă sunt hoardele din Nicopole și din Vidin.
De altfel există și trei locuri în care necredincioșii s-au
înstăpânit și dincoace de Dunăre. E vorba de trei raiale care
sunt înfipte ca niște ghimpi în coasta țării noastre: una e raiaua
559
Turnului139, a doua a Giurgiului, iar a treia a Brăilei, cea mai
îndepărtată de noi. Dar teama cea mare nu o pricinuiesc turcii
de din jos, ori de din sus de fluviu. Noi privim cu spaimă la
tătari, a căror amenințare o întrece înzecit pe a acelor dintâi!!
- Și ce-i de făcut față de aceste primejdii? făcu
Veterani, lăsându-se atras în capcana abaterii de la subiect.
La orice anevoință se poate găsi un leac. El nu poate lipsi nici
acum…
- Pentru a ne păzi de tătari și întrucâtva de turcii
ascultători de seraschierul de Baba, care însă nu sunt la fel de
primejdioși, singurul lucru ce se poate face este crearea în
răsărit a unei linii întărite, întemeiată pe niscai fortificații
așezate în poziții-cheie, începând cu „trecătoarea
Bugeacului”, adică târgul Focșanilor, și continuând cu
Râmnicu Sărat și Buzău, aliniament pe care să fie concentrat
un număr serios de trupe austriece, care să ajungă chiar la
efectivul a 18 până la 20 de regimente de infanterie, cavalerie
și dragoni, cărora să li se adauge și ceva artilerie. Acestea ar
apăra de invazie nu numai Muntenia, ci ar da siguranță de
viețuire și ardelenilor, unde aveți chiar dumneavoastră locul
de ședere. Lipsa acestei apărări în răsărit mă face să socotesc
ivirea dumneavoastră la noi drept o măsură pripită și
neinspirată, iar trecerea grabnică peste munți în Ardeal ar fi
singura cale de a ne mântui, garantându-ne că nu se va
întâmpla o nenorocire pe pământurile acestea. Deci dacă vă
rugăm să vă retrageți, nu o facem din lumina unui meschin
servilism față de Poartă sau a unei adversități față de armatele
imperiale, pe care nu numai că le stimăm, dar prezența loc
ocrotitoare ne face chiar plăcere. Rugămintea e inspirată din
simpla dorință de a asigura liniștea și pacea țării, abătând
primejdia unei pustiitoare invazii tătare.

139
Turnu Măgurele.
560
 Veterani, fire realistă, dăruit cu un puternic simți
practic și o largă pricepere în treburile militare, deși era
conștient că partenerii de discuție încercau să-i contracareze
argumentele cu care-și justifica invazia, deci că spusele lor
sunt deseori subiective, înțelese că nu are sens să ignore toate
faptele care i se descriau, socotindu-le simple însăilări
născocite pentru a-l înrâuri. Se putea ca unele să fie adevărate,
și atunci era nimerit să țină el însuși seamă de ele, ba chiar să
le treacă în rapoartele pe care urma să le trimită cancelariei
imperiale, pentru a-i preveni pe cei care îi vor urma. De aceea
i se păru nepotrivit ca să-l repeadă pe ban, ci-l ascultă
răbdător în nădejdea că negrăbind lucrurile, cântărindu-le cu
luare aminte, va izbuti să discearnă și să înlăture afirmațiile
exagerate, denaturante, gratuite, de cele obiective și
valoroase, reținându-le ca utile numai pe cele din urmă.
Faptul că se vedea ascultat, fără să știe pricina pentru care i
se dădea atenție, îl încurajă pe vel banul Vintilă Corbeanu ca
se avânte pe tema năvălirilor tătare, dând pilde atât din
timpurile apropiate, cât și din cele îndepărtate, lucru pe care
generalul îl socoti interesant.
Pentru a-l împiedica pe Veterani să revină cumva la
discuția privind dorința cezariană a impunerii suzeranității
habsburgice, care era problema care-l preocupa pe năvălitor,
Brâncoveanu, foarte versat în arta conversației și înzestrat cu
darul de a se face plăcut interlocutorilor printr-o atitudine
amicală, aparent foarte deschisă și apropiată, plină de atenție
prevenitoare și de delicată măgulire, se grăbi să-și continue
confratele, adâncind făgașul de lămuriri deschis de acesta:
- Chiar armatele prietene, nu numai sălbaticele
poghiazuri tătare, fac obișnuit stricăciuni pe unde trec. Nu
intenționez să vă aduc acuzații, dar acolo unde sunt adunați
laolaltă mii de oameni, mii de firi și caractere diferite,
inevitabil apar și tot soiul de abuzuri, căci din păcate semenii
noștri sunt departe de a fi desăvârșiți ori serafici, datorită
561
înclinației firești a bărbaților puternici către violență și
lăcomie. Neîncetat apar acte indisciplină și neascultare, mai
ales că oștile trebuie să se aprovizioneze din locurile pe care
le străbat. Deci oricât vă veți strădui, nu veți putea înăbuși
toate silniciile, încât, în tot lungul drumului pe care-l urmați,
există riscul de a pricinui supărări localnicilor. Ca să evităm
trezirea unui simțământ ostil al gloatei, lucru în fond nedorit,
cât și comiterea unor acte de debandadă din partea oștenilor
indisciplinați, este poate nimerit să vă reîntoarceți la Brașov
tot pe calea pe ați urmat-o încoace…
- Nu pot trece prin Banat, căci aș ocoli mult prea mult,
mersul fiindu-mi încetinit. Oricum nu aveți temei de a vă
îndoi de bunele noastre intenții, căci după cum vedeți nici la
Cerneți și nici pe drumul de până aici nu au fost incidente.
Oștenii mei sunt obișnuiți să respecte ordinea, iar ofițerii mei
le impun o riguroasă disciplină militară. Deci nu aveți motiv
de temeri.
- Totuși aprovizionarea cu bucate… voi s-o lungească
logofătul.
- În clipa de față dispunem de proviziile necesare, care
ne ajung până ce ajungem acasă. Deci suntem de bună
credință și vă asigurăm de toată bunăvoința noastră. Vă
garantez că nu se vor isca anevoințe de nici un fel, dar pentru
a răzbi în Ardeal nu avem încotro, și trebuie să vă traversăm
țara. Dar vă făgăduiesc că nu vom zăbovi mai mult decât
trebuie, dacă domnul vostru recunoaște suzeranitatea
împăratului nostru…
Deci vel logofătul Constantin Brâncoveanu se
prefăcea a nu înțelege care e dorința de căpătâi a generalului,
aceea ca Țara Românească să accepte înstăpânirea jugului
austriac în chipul recunoașterii unei suzeranități absolute a
Kaizerului, drept care abătea discuțiile spre subiecte
lăturalnice, mărunte, privind fie procurarea zaharelelor, fie
păstrarea ordinii, fie avantajele retragerii peste munți spre a
562
preveni o invazie de pradă a păgânilor. În felul acesta, bătând
în fond câmpii, va lungi neguțările aproape o săptămână.
Dar dacă în răstimpul tratativelor încerca să sădească
credința că nu ar pricepe ce țintea ducele italian, atunci când
va trimite o solie principelui la București, va zugrăvi stările
lucrurile în toată deplinătatea lor, fără a mai lăsa loc de vreun
echivoc. Drept care, când îi scrie domnului Șerban vodă, îi
explică clar și răspicat că îi este cu neputință de a-l scoate pe
Veterani din țară, acesta fiind hotărât să zăbovească aici până
în clipa în care va avea certitudinea că Măria Sa este dispusă
să semneze tratatul de suzeranitate. Iar din dorința de a
exercita presiuni asupra lor, generalul e hotărât să străbată
țara de la un capăt la altul, dimpreună cu toată oastea sa. Cu
nici un argument nu a putut fi înduplecat să treacă imediat în
Ardeal. Deci încheierea tratatului de supunere a devenit
inevitabilă. Ba, atunci când a constat că țara nu are o dietă
care să întărească actul ca exprimând dorința întregului
norod, Veterani, în numele curții de la Viena, a decis că acesta
să fie înaintat împăratului de o delegație de câteva sute de
persoane, care, prin compoziție, să poată fi socotită
echivalentă cu o adunare a stărilor privilegiate. Fără
împlinirea acestor cerințe Veterani nu se dădea dus. Evident,
nu rămânea decât ca actul să fie scris și deputăția alcătuită,
dar aceasta trebuia temeinic pregătită, ca, ajunsă la Viena, să
ceară cât mai multe avantaje, obținând din ele câte s-o putea.
Lui Șerban vodă lucrurile nu i se părură la fel de ușor
înfăptuit, precum logofătului. Dacă întoarcerea micii solii de
numai douăzeci de persoane în frunte cu Vasile Naghi fusese
prilej de pâră la Poartă ca grav act de trădare, care pricinuise
trimiterea unui agă în anchetă spre a vedea ce înțelegeri se
semnaseră și cât de dăunătoare erau acestea, el, principele,
fiind suspectat de comiterea unui gest foarte dubios,
trimiterea unei solii de peste 200 – 300 de suflete ar fi iscat o
reacție și mai amplă, pe care nu știa dacă va găsi mijloace ca
563
s-o potolească, adormind bănuielile. Data trecută, în august,
la întoarcerea lui Naghi, mituind de altfel destul de scump pe
acel agă venit în cercetare, izbutise să înăbușe acuzațiile,
convingând autoritățile că nu încercase a încheia vreun tratat
subversiv cu Austria, ci că pur și simplu sondase terenul spre
a vedea dacă nu s-ar găsi un mijloc de a face pace între
împărați, punând capăt zadarnicei vărsări de sânge ce nu
încetase de câțiva ani, spre paguba semilunii. În temeiul
generoaselor plocoane care le susțineau, explicațiile îi
fuseseră luate de bune, reproșându-i-se doar faptul că nu
ceruse în prealabil acordul măritului vizir, avertizându-l
asupra intențiilor sale, scăpare care îngrijorase stăpânirea,
stârnindu-i nemulțumirea. Deci prin mijlocirea unor
asemenea viclene însăilări mincinoase izbutise odată să abată
bănuielile de la sine, dar nu era convins că ar putea-o face și
a doua oară, în condițiile în care acum nu era vorba de un
simplu curier, ci de o mulțime de peste 300 de călători, care
nu puteau face drumul în taină!
Un om sau doi puteau fi trimiși în ascuns la Viena, dar
un grup atât de masiv în nici un caz, căci ar fi atras atenția
asupra sa chiar privitorilor obișnuiți de pe uliță, prin mijlocul
cărora trecea, stârnind întrebări, nedumeriri și nespusă
mirare, necum pârâtorilor sau spionilor puși pe pândit și
raportat. Cum otomanii urmau a afla în mod sigur de
demersurile și intențiile sale, era silit să pregătească cu mare
atenție terenul, disimulându-și scopurile, care să apară
inofensive în ochii stăpânilor stambulioți. Dacă nu izbutea o
asemenea deturnare a adevărului, turcii ar fi invadat țara, l-ar
fi mazilit, iar toată acțiunea ar fi eșuat din capul locului,
plănuirile fiindu-i zădărnicite.
Deci, înainte de a întreprinde ceva, trebuia să
născocească un paravan la adăpostul căruia să poată acționa,
încât slobozirea soliei să poată fi încuviințată de marele vizir.
Drept care scrise cu falsă smerenie la Țarigrad, arătând
564
priceperea românilor în făptuirea neguțărilor de pace. Pentru
a fi cât mai convingător, aminti de rolul benefic de mijlocitor
al fratelui său, biv vel stolnicul Constantin Cantacuzino, în
pregătirea păcii de la Juravno140 cu Polonia, atât de
folositoare Turciei, petrecută cu aproape doisprezece ani în
urmă. Stolnicul izbutise atunci să frângă împotrivirea craiului
Sobieski, înduplecându-l să primească o împăcare! Șerban
vodă făgăduia să încerce a făptui ceva asemănător, totul fiind
de bună seamă în folosul slăvitei Porți, al cărei bine îl dorește
din fundul inimii!!
Argumentele sale pare-se că au făcut bună impresie,
fiind luate în seamă, așa că va dobândi încuviințarea cerută.
Realitatea era că în răstimpul lunii septembrie și la începutul
lui octombrie, veștile sale despre tratativele cu Veterani
pentru a-l determina să se retragă fără luptă, izbânda retragerii
sale și făgăduiala de a mijloci niște tratative de pace izbutite
ca cele de la Juravno, încântaseră după cât se pare autoritățile
Înaltei Porți, care, după cum mărturisește cronicarul Stoica
Ludescu, „încă să bucurară și făcură mare laudă lui Șerban
vodă.”141
Dar și alte cronici vor surprinde, ba încă în termeni
mult mai expliciți, acest efort de înșelare a otomanilor,
determinându-i nu numai să îngăduie alcătuirea soliei, ci
îndemnându-l chiar ca s-o facă. Astfel cronicarul Radu
Popescu, referindu-se la aceste împrejurări, va istorisi că „pă
turci îi amăgiia ca un viclean cu cărțile lui, scriindu-le că va
să trimiță soli la nemți ca să îndemneze și să roage ca să să
facă pace între împărați, să nu mai fie vărsare de sânge și

140
Pacea de la Juravno s-a încheiat în 17 octombrie 1676 între Ioan
Sobieski regele Poloniei și sultanul Mehmed al IV-lea.
141
Citatul este extras din Letopisețul cantacuzinilor, scris de Stoica
Ludescu.
565
altele ca acestea, cu care adormiia pă turci. Turcii …
gândindu că le voiește binele, i-au dat voie să trimiță soli”.142
În clipa când, după vreo două săptămâni, primi
încuviințarea vizirului, Șerban vodă se așternu temeinic pe
organizarea marii solii, care trebuia să cuprindă nu mai puțin
de trei sute șaizeci de persoane, încât să poată fi socotită un
soi de adunare a stărilor, care să întrupeze țara în întregul ei,
și, prin larga ei reprezentare, să dea tărie și justificare actului
de subordonare.
Dar până să-i vină încuviințarea de la Țarigrad,
principele nu stătu degeaba. Stabili care dintre boierii săi de
credință să fie căpeteniile deputăției, căci de dânșii atârnau
neguțările, ei urmând a purta discuțiile, tocmindu-se cu
slujbașii împărătești privind condițiile aderării, celelalte
câteva sute de însoțitori având doar rolul de a-și da acordorul
la cele pe care le vor statornici fruntașii. Deci aceștia trebuiau
temeinic instruiți și școliți, ca să știe exact ce să ceară, în ce
probleme să accepte concesii și în ce limite și în care vor fi
mai stăruitori sau chiar inflexibili.
Voievodul se opri cu alegerea asupra a patru persoane.
Primul era fratele său mai mic, vel spătarul Iordache
Cantacuzino, sigurul dintre frații în viață care-i împărtășea
dezinteresat și altruist năzuințele în întregul lor,
subordonându-i-se fără crâcnire și în care își putea pune o
nemărginită încredere, socotea principele, nebănuindu-i
gândurile ascunse de mărire pe cont propriu, dacă el ar pieri.
Al doilea era ginerele său, marele agă Constantin
Bălăceanul, care se dovedise interesat de dorința sa de a
ajunge împărat, sprijinindu-l fără reținere. Al treilea era un
nepot preferat, care-i purta chiar numele, marele căpitan
Șerban Cantacuzino, unul din feciorii lui Drăghici, acum

142
Citatul este extras din cronica lui Radu Popescu, fiind un text autentic
de epocă, scris de un contemporan care a trăit evenimentul.
566
răposat, om sfătos, bun la gură și așezat la vorbă, ce putea fi
socotit la fel de înțelept precum părintele său. În sfârșit
ultimul era marele comis Șerban Vlădescu, singurul care nu-
i era neam, dar îi inspira o totală încredere, fiind cam de vârsta
sa și foarte supus.
Principele nu va remarca însă că din capul locului în
sânul celor patru aleși se deosebesc două grupuri puțin
antagonice prin vederi și obiectivele propuse. Un grup era
constituit în jurul spătarului Iordache. În fond acesta lupta
pentru fratele său nu atât din cauză că l-ar fi admirat infinit și
i-ar fi dorit grabnic mărirea, ci îmboldit de gândul că Șerban
va dispărea înaintea sa, iar el va putea moșteni toate
avantajele și foloasele cucerite de înaintaș. Deci era de dorit
ca acesta să obțină cât mai multe câștiguri, încât moștenirea
ce-i va cădea în seamă să fie cât mai bogată. Prin urmare
dânsul ținea partea domnului în ideea că astfel va dobândi mai
multe pentru sine. Vel căpitanul Șerban Cantacuzino, fecior
al fratelui celui mai mare, simpatizându-și unchiul spătar, dar
și ca nepot prea supus, se va grăbi să fie întotdeauna alături
de acesta. Deci cât va fi mădular al soliei, va fi un susținător
înverșunat al lui Iordache, și nu al lui Șerban vodă, rămas
acasă, deci aflat foarte departe, echivalând cu o persoană
absentă și de aceea mai puțin interesantă.
În cel privește pe Bălăceanu, acestora dorea înălțarea
lui Șerban, căci înălțarea acestuia însemna și înălțarea sa.
Dacă acesta ajungea împărat, el din ginere de domn, devenea
ginere de ditai împăratul. Apoi socotea că dacă Șerban va
muri, fiind mai tânăr, dânsul îi va supraviețui cel puțin câteva
decenii, vreme în care putea să-și tuteleze tânărul cumnat
Gheorghe. Iar dacă acesta devenea împărat în locul tatălui,
avea șansa de a deveni co-împărat, cum se întâmplase cu mai
bine de trei veacuri în urmă cu Matei Cantacuzino, co-împărat
pe lângă cumnatul său, Ioan al V-lea Paleologul, împăratul
bizantin legiuit. Deci ginerele era atașat pe deplin țelurilor lui
567
Șerban vodă, voind îndeplinirea lor aidoma. Totodată era un
partizan îndârjit al nevârstnicului său cumnat Gheorghe, care,
avansând, îi putea asigura și lui un viitor destul de frumos.
Deci dacă spătarul Iordache, susținut de nepotul Șerban, lupta
pentru niște interese proprii, cumva în contradicție cu cele ale
lui Șerban, Bălăceanu era cu totul devotat lui vodă, căruia îi
era atașat sută la sută, căci orice câștig pe care acesta îl
dobândea, îi îmbunătățea și lui soarta.
În sfârșit comisul, ca sfetnic princiar pătruns de simțul
răspunderii, era atașat sincer lui vodă și nu spătarului
Iordache, dar nu cu aceiași convingere și îndârjire ca aga
Bălăceanu, căci singurul folos dobândit până acum de pe
urmă-i era acela de a fi primit o dregătorie, ceea ce implica
oarece recunoștință, dar nu grozav de multă. Oricum nu era
atins de vreun imbold de apropiere față de năzuințele
spătarului Iordache, care îi erau de altfel necunoscute și deci
cu totul străine.
Deci Iordache și nepotul Șerban închipuiau o tabără
subordonată viziunilor celui dintâi, deosebită de grupul
celorlalți doi, devotați vodă-i, cu deosebire aga și mai puțin
comisul.
Cu aceștia patru principele începu imediat să țină
îndelungi întruniri în spătăria mică sau într-o sală de audiență
alăturată iatacului său, tăinuind cu ei ceasuri în șir pe
marginea însărcinării pe care voia să le-o dea în seamă,
lămurindu-le pe larg intențiile și dorințele sale, ca să le fie
clar ce au de cerut și cum să pună problemele când vor ajunge
la Beci143.
Deci lor le arătă că năzuiește să dobândească
recunoașterea unei domnii ereditare, coroana urmând să
rămână de acum încolo în lăuntrul familiei sale, fiind trecută
din tată în fiu, iar primul care se va bucura de ea în clipa când

143
Viena.
568
va pieri, va fi beizadeaua Gheorghe. Pe deasupra, atât el, cât
și scoborâtorii dinastiei sale, să se bucure de o autoritate
absolută pe toată întinderea țării, puterea lor asupra supușilor
fiind nemărginită.
Apoi dorea să obțină rangul de conte austriac și, la
nevoie, un loc de refugiu în ținuturile controlate de Casa de
Austria. Iar în clipa când se va reface împărăția romană de
răsărit, născându-se un tron bizantin de Constantinopol, să fie
aridicat într-acesta, fiind preferat altora datorită scoborârii
sale cezariene, cât și a meritelor în ridicarea creștinilor
ortodocși din Peninsula Balcanica împotriva păgânilor, dar și
a trudei depuse pentru zămislirea noii puteri. Deci ținea să fie
ajutat ca să ajungă la înălțimea slăviților săi înaintași.
În ce privește țara pe care o ocârmuia în acea clipă,
dacă nu i se putea da independența, să i se impună cel mult o
dependență foarte restrânsă în chipul unui ușor protectorat
creștin, drept care să-i fie dăruit în schimbul unei tribut anual
nu prea ridicat, fără să-i fie îngrădite prea mult libertățile.
Iar în chip de sprijin militar, pe teritoriul ei să
staționeze doar trupele cerute, nu și altele, numai lor
asigurându-li-se încartiruirea, proviziile, soldele și plata
tuturor cheltuielilor de întreținere care se vor mai ivi. De
asemenea să se creeze în răsărit o linie de apărare împotriva
invaziei tătarilor. Granița să fie așezată în lungul Dunării,
întorcându-se în trupul țării cele trei raiale, care-i fuseseră
smulse.
De asemenea trebuia respectată libertate religioasă a
localnicilor, care să nu cunoască îngrădire, iar în privința
justiției și a judecăților să se țină seamă și de vechile obiceiuri
ale pământului.
Toate aceste dorințe urmau a fi neguțate cu însuși
împăratul Leopold întâiul, fiind apoi pecetluite de acesta
printr-o diplomă imperială, care va închipui legea de căpătâi
a țării.
569
 Încă înainte de a-i sosi vreo veste de la Stambul,
Șerban vodă îl înștiință pe Brâncoveanu asupra demersurilor
întreprinse, rugându-l ca să-l convingă pe Veterani să treacă
în Ardeal, întrucât dorința sa este în curs de împlinire, iar dacă
lucrurile merg cu încetineală, faptul se datorează marii
depărtări până la Țarigrad, pe care curierii nu o pot străbate
prea repede. Spera că generalul habsburgic va accepta
îndemnurile, lăsându-i libertatea de acționa mai departe așa
cum îi va fi lui la îndemână și îi va fi pe plac.
După doar două zile primi răspuns din partea vel
logofătului Brâncoveanu. Era încunoștințat că afurisitul de
militar neamț nu s-a lăsat înduplecat ca să plece, ci
intenționează să se afunde în cuprinsul țării. Chiar la vremea
la care îi scria, avangărzile sale coborau în lungul Motrului și
a Jiului, năzuind să ajungă la Craiova, la scaunul băniei. Până
în acea clipă nu găsise mijlocul de a-l opri, dar nădăjduia să
găsească mijlocul de a-l determina să treacă în Transilvania
ori prin pasul Vâlcanului, ori pe valea Oltului. Pentru a-l opri
erau însă necesare niște dovezi mai deslușite și mai
convingătoare privind organizarea soliei pentru Viena.
După încă o zi primi un nou curier de la divanit, care-
i repeta lucrurile istorisite și în scrisoarea de dinainte,
adăugând amănuntul că în dimineața de trei septembrie
austriecii ajunseseră la Craiova, intrând sub privirile sale în
cetatea băniei. Voievodul era peste măsură de zădărât, căci
nu vedea cum putea dovedi generalului că el chiar se pusese
pe treabă.
Totuși surveniră niște fapte care-l încurajară,
întărindu-i credința că nu greșea angajându-se în demersurile
începute, consolându-l cumva pentru dezamăgirea pe care era
silit ca s-o trăiască datorită îndărătniciei lui Veterani care
mergea mai departe, stricându-i țara, căci concomitent cu
scrisorile sâcâitoare ale logofătului, din jos de Dunăre îi sosi
vestea îmbucurătoare că, sub înrâurirea înfrângerilor de la
570
Belgrad și încurajați de acestea, bosniacii și bulgarii se
răzvrătiseră, cei din urmă îndreptându-se cu hotărâre spre
Sofia, care nu părea a fi în stare de a le rezista. Prin urmare
drumul Constantinopolului părea tocmai să i se fi deschis,
deci era cazul să se grăbească dacă nu dorea să cadă din grația
serenisimului Leopold, pierzând șansa tronului de la Marea
Marmara.
De altfel tocmai în aceste clipe de supărare și
încordare pricinuite de încăpățânarea generalului Veterani, cu
trăsura poștei sosi la București și Stepančić, amărâtul episcop
al Nicopolei, pe care el îl dorise la Viena. Călugărul se
dezvinui că fusese trimis cu o scrisoare de eminența sa,
cardinalul Buonvisi, însărcinare pe care nu o putuse refuza,
acesta fiind unul din superiorii săi. Îl lăsase în locu-i pe
Gheorghe Brancović, care neîndoielnic se va descurca ca să-
l reprezinte cât mai onorabil.
De altminteri, citind rândurile așternute de nunțiul
papal, concepute anume ca să-l măgulească, domnului îi trecu
supărarea, iertând bulgarului faptul că se abătuse de la
porunca primită. Acceptă că acesta nu avusese încotro,
trebuind să se supună superiorului, neînchipuindu-și nici o
clipă că de fapt îi fusese trimis pe cap un spion, care să-i
supravegheze orice mișcare și s-o raporteze la Viena. De
altfel, abia sosit, Stepančić nu putu decât să ia act de instruirea
secretă dar intensă, pe care principele o făcea celor patru soli
pe care urma să-i expedieze la Viena, imediat ce va primi
dezlegarea cuvenită de la Țarigrad. Cum toată Curtea
domnească știa de întrunirile ținute în ascuns și de scopul lor,
chiar dacă nu avea cum cunoaște conținutul discuțiilor,
călugărul observant putu relata cardinalului pe larg, chiar din
prima scrisoare, știrea îmbucurătoare despre pregătirile ce se
făceau pentru solia ce urma a veni la Viena, stârnind
încântarea acestuia. Deci lucrurile se rezolvaseră, iar
suspiciunile stârnite de presupusa necredință a lui Șerban
571
vodă nu se justificau, la mijloc fiind și multe cleveteli
răuvoitoare și gratuite, își va zice împuternicitul papal, ca să
se consoleze pentru reproșurile pe care și le făcuse când
socotise că a greșit în privința principelui muntean.
Dar nici urzelile țesute de biv vel stolnicul Constantin
Cantacuzino în casa de pe podul Cibinului nu vor cunoaște
întrerupere. Chiar de praznicul închinat Sfântului Proroc
Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul144, când doftorul
Matias Jurio Belarmino neavând ce face, căci nu fusese
chemat la Curte, își vizită fosta pacientă, jupâneasa Stanca,
stolnicul îi ieși în întâmpinare plin de solicitudine.
- Mă bucură vizita dumneavoastră, deși surorii mele îi
este bine acum. Sunteți binevenit, ca să mai putem sta de
vorbă și pune țara la cale. Deci chiar dacă acum Stanca nu
mai are trebuință de îngrijire, nemaifiind pricină de boală la
mijloc, vă aștept în orice zi ca să mă căutați spre a ne putea
sfătui. Pesemne a-ți aflat nenorocirea abătută asupra
noastră…
Gândindu-se la ceva ce-l putea afecta nemijlocit,
medicul se arătă nedumerit și surprins:
- Nu, nu știu despre ce este vorba!
- N-ați auzit? Austriecii au năvălit în țară. Oștile lor se
plimbă prin Oltenia ca pe moșia lor, să dea tătarilor și turcilor
pretext de invazie! Războaiele din ungurime și de la sârbi se
mută în clipa asta la noi. Va fi prăpăd, nu alta. Domnul ar
trebui să dispară cât mai repede pentru a abate răul ce plutește
deasupra capetelor noastre!
Crezând că se face apel la serviciile sale de otrăvitor,
pe care el le făgăduise cu puțin în urmă, medicul se scuză:
- Din păcate în ultima săptămână n-am fost chemat la
palat. Durerile au cedat de la sine, domnul se simte întremat
și nu are nevoie de mine, deci din păcate nu vă pot fi de folos,

144
Praznicul cade în 5 septembrie.
572
așa cum am făgăduit, căci nu mă pot apropia de el ca să-i dau
leacuri. Cea mai grăitoare dovadă că e mai bine este
împrejurarea că luna trecută și-a putut îngădui să meargă la
vânat. Deci în această clipă nu am cum să vă ajut, oricât aș
dori-o… Îmi pare rău. Suntem siliți să așteptăm ivirea unui
prilej...
- M-ați înțeles greșit, nu așa ceva am vrut să spun…
Nu e momentul de a-l înlătura pe domn. Lucrul îl putem face
numai în clipa când vel logofătul Constantin se află în cetatea
de scaun, deci în putință de a-i lua deîndată locul. În lipsa sa
nu este nimic de făcut. Deci trebuie într-adevăr să așteptăm.
Dar nu numai o chemare la palat, ci și reînturnarea vel
logofătului în târg. Nepotul trebuie să fie aici lângă mine…
Numai acesta este semnul pentru a ne pune în mișcare. Deci
încă nu a venit clipa pentru împlinirea voii noastre. Oricum,
îmi puteți călca oricât de des pragul pentru a ne înțelege
asupra ceea ce avem de făcut… Vă aștept…
Sărmanul Matias Jurio Belarmino plecă oftând ușurat.
Deși i-ar fi făcut plăcere să-l vadă murind pe voievod, nu-i
pica totuși ușor gândul că el era acela care trebuia să pună
capăt zilelor sale, încât o amânare i se părea binevenită. În
orice caz el pregătise totul, otrava o avea la îndemână, dar
parcă folosirea ei nu-l tenta peste măsură…
După alte câteva zile un nou curier veni de la
Brâncoveanu. Acesta anunța că Veterani se apucase să se
afunde în adâncul țării, fiind de neoprit cu vorba bună.
Trebuia neapărat făcută dovada pregătirii soliei, numai acest
argument putându-l determina să se răzgândească. Acum
oștile venetice o porniseră spre munte, spre miază-noapte.
Cum calea pe care o urmau îi ducea cumva spre pasul
Vâlcanului, puteau nădăjdui că italianul o să treacă crestele
dacă e încredințat că solia făgăduită e pe cale de a se închega.
Dar imediat după aceea, prin alt curier, boierul îl
înștiință pe domn că oștile împărătești s-au abătut spre
573
Râmnicu Vâlcea, renunțând a urca povârnișurile muntelui.
Exista totuși nădejdea că vor trece în Ardeal pe valea Oltului,
dar lucrul nu e sigur atâta vreme cât nu le stă la îndemână
dovada de netăgăduit că solia e pe cale de a se găta.
Un nou mesager nimeri în București chiar de Sfântă
Măria Mică145. Venea de la Râmnicu Vâlcea, arătând că chiar
în ziua înainte-prăznuirii Nașterii Maicii Domnului, Veterani
trecuse Oltul cu primele unități, îndreptând-se alene spre
Câmpulung. În cel mult o săptămână trupele în întregul lor
vor poposi în preajma târgului, căci în târg nu puteau intra cu
toatele. Nu izbutise din păcate să-l scoată pe italian pe la
Câineni, făcându-l să treacă pe aici în Ardeal. Încăpățânatul,
în temeiul îndărătniciei sale nesimțiri, continuase cu
sfruntătoare neobrăzare traversarea țării. Poate că acum,
având în față pasul de la Dragoslavele – Rucăr – Bran, se va
hotărî în sfârșit să iasă. Dânsul va face tot cei stă în puteri ca
să-i facă vânt, dar nu era sigur că va izbândi.
Între timp la București sosi un agă care aducea vestea
că măritul vizir Bekri Mustafa pașa, ascultând lămuririle
înfățișate lui de capuchehaie, se declarase de acord cu
trimiterea unei solii la Viena, care să încerce a încheia pace
în numele său. Turcul indica chiar hotarul minim pe care
negociatorii trebuiau să-l obțină pentru ca acordul să fie
socotit cât de cât acceptabil, dar adăuga și unele condiții care
trebuiau puse potrivnicilor. Deci Șerban vodă putea trece la
organizarea propriu-zisă a soliei, fără a se mai teme de
supărări, făptuind lucrurile pe față, deschis, fără a mai recurge
la savante ascunzișuri. Drept care, pentru a lămuri în sfârșit și
pe deplin lucrurile cu Veterani, oprindu-l de a lua vreo
hotărâre dură de felul măsurilor lui Caraffa impuse în Ardeal,
dar preîntâmpinând și impunerea unei ocupații militare,

145
Praznicul cade în 8 septembrie, iar Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii
Domnului, în 7 septembrie.
574
decise să trimită o nouă solie italianului, care să-l întâmpine
în clipa intrării în Câmpulung și să-i dovedească ca
neîndoielnică dorința trimiterii soliei la Viena, încât să
părăsească țara fără război.
Letopisețul Cantacuzinesc ne informează în această
privință că „Șerban Vodă iar au trimis pe frate-său Mihai
Cantacuzino, biv vel spătarul și pre gineri-său, Constantin
Bălăceanul vel agă, de s-au întâmpinat cu dânșii <adică cu
austriecii> la Câmpul Lung, fiind și Brâncoveanul acolo, tot
cu ei, făcând multă rugăciune, … Și așa, cu înțelepciunea lui,
<Șerban vodă> toate le-au potolit”146, determinându-i pe
năvălitori ca să plece.
Alegerea celor doi solitori nu era întâmplătoare.
Prezența fratelui trebuia să indice generalului faptul că
întreaga familie e implicată și doritoare de a desfășura relații
de apropiere de Austria, iar venirea ginerelui trebuia să dea
putința acestuia de a vorbi de finalizarea pregătirilor pentru
trimiterea soliei de închinare, din care el însuși făcea parte,
fiind chiar unul din fruntașii ei, el închipuind garanția că la
mijloc nu sunt doar vorbe, ci niște certitudini. Discuțiile pe
care le purta cu militarul trebuiau să închipuie nu numai o
învederare a acestei realități, ci și un început pregătitor al
tratativelor de aderare la Ligă.
De altfel pentru a fi cât mai convingători, solitorii
aduceau cu ei și prea frumoase și prea-prețioase daruri pentru
îmbunarea generalului cotropitor. Scriind unchiului său,
abatele Altoviti de la Roma, Veterani precizează că i s-a
oferit: „un cal prea frumos, cu tacâmul său după moda
turcească și o blana de samur. Am acceptat acest dar însă
împotriva voinței mele, din mai multe motive socotind mai
potrivit să mă despovărez de el” dar nu a reușit. Iar, pentru a

146
Citat autentic extras din Letopisețul Cantacuzinesc. Sosirea noilor
trimiși la Câmpulung are loc în 17 septembrie 1688.
575
se recompensa față de generozitatea domnului muntean, mult
prea manieratul general, obișnuit să treacă de la cruzimi de
nedescris la o pretențioasă eleganță de salon, s-a socoti dator
să-i dăruiască „domnului prizonierii mei turci, al căror preț
de răscumpărare se ridică la 2 500 de ughi, găsind că e mai
nimerit să arăt preferință interesului public, chiar cu prețul
unei pagube personale” 147. Deci gesturile de complezență ale
voievodului pare-se că au avut efectul scontat, străinul fiind
impresionat de atenția care i se da, cât și de importanța
acelora trimiși ca să-l întâmpine și să ia legătura cu el. Oricum
din scrisoarea citată, ne dăm seama că ducele a fost măgulit
de considerația ce i s-a arătat. De altfel dânsul precizează că
de ceva vreme „pe lângă mine se află nepotul domnitorului
Țării Românești” iar de „alaltăieri”, adică din 15 ale lunii,
principele „a trimis … ca să mă complimenteze pe fratele <și
pe> ginerele său”. De altfel sugerează și că i s-au prezentat
unele garanții că solia de supunere față de Austria e pe
punctul de a pleca la drum, căci la un moment dat adaugă în
epistola sa: „în două - trei zile aștept o veste bună de la
principele Țării Românești, care nu va fi neplăcută la Curtea”
de la Hofburg. Era vorba de știrea că deputăția românească a
pornit-o spre Viena.
De altfel principele, pentru a-i determina în chip
pașnic plecarea, va mai face mulțime de alte făgăduieli. Spre
pildă se oferă ca să-i dea lui Veterani provizii pentru
întreținerea a 12 regimente pe tot timpul iernii viitoare, în
valoare de 4200 de taleri lunar!
În cele din urmă, după încă vreo săptămână de
tergiversări, trupele habsburgice se pun în sfârșit în mișcare.
Însă nu vor lua calea Dragoslavelor și ale Rucărului, care
închipuiau trecătoarea cea mai apropiată pentru străbaterea

147
Scrisoarea s-a păstrat, este datată în 17 septembrie 1688, fiind scrisă
în limba latină.
576
munților, ci se îndreaptă spre Pasul Tabla Buții din ținutul
Buzăului, ultimul de altfel aflat în hotarele Ungrovlahiei.
Deci nu s-a lăsat până ce nu a parcurs țara de la un capăt la
celălalt!
De altfel scoaterea generalului din țară, și încă fără
război, e consemnată de cronicar ca o mare victorie.
Voievodul „trimise și la pașa sarascheriul <de la Baba-dag>
și la sultanul, de le făcu veste … <bună dăspră> nemți, cum
că au trecut la Ardeal.” Iar „ei <adică turcii> încă să bucurară
și făcură mare laudă lui Șerban-vodă.”148
Oricum, o nouă scrisoare a lui Veterani dovedește că
pe 23 septembrie tocmai trecea în Ardeal prin Pasul de la
Tabla Buții. Deci, în sfârșit, după o lună în care străbătuse țara
de-a curmezișul, de la un capăt la altul, generalul austriac ajunsese la
hotar, punând la grea încercare răbdarea domnului și a sfatului. Iar
în tot acest timp nu țintise decât două lucruri. Pe de-o parte să-l
silească pe principe să capituleze și să trimită o solie la Viena, iar pe
de alta să adune cunoștințele ce-i erau trebuitoare ca să poată întocmi
rapoartele adresate cancelariei imperiale, care să închipuie materialul
informativ necesar pentru a pregăti atacurile viitoare.
În vreme ce trupele habsburgice urcau trudnic de-a
lungul Teleajenului spre munții Tătaru, ca să treacă în Ardeal,
marea solie a celor meniți să ajungă la Viena se închega pe
larga pajiște din apusul Bucureștiului, ce se întindea în lungul
drumului spre Mânăstirea Mărcuța și a podului Obileștilor de
pe Colentina. Pe toată lățimea șesului, pe iarba măruntă și
aspră, se adunaseră câteva zeci de rădvane, nenumărate
chervane și harabale încărcate cu noian de veșminte și cu de
cele ale gurii pentru oameni dar și pentru dobitoace, nelipsind
chiar fânul și ovăzul! Oricum în desagi viitorii călători își
îndesaseră mulțime de bunuri trebuitoare la drum, care să-i

148
Citat autentic, extras tot din Letopisețul Cantacuzinesc.
577
dovedească a fi oameni de toată cinstea, nu doar niște amărâți
din pătura de jos.
De bună seamă că la atâtea vehicule erau de nelipsit
nenumărați bidivii, fără a mai vorbi de cei trebuitori
călăreților și oștenilor străjuitori. Bună parte a acestora erau
deja priponiți la conovețe, numărul lor ridicându-se la cel
puțin vreo sută sau două. Iar oamenii, ca să nu mai tragă pe
acasă, mai ales că destui, venind de prin județe, nici nu aveau
la îndemână vreun adăpost prin București, își ridicaseră
duzini de corturi de cele mai felurite forme și culori, încât
locul luase înfățișarea unei uriașe tabere, parcă a unei armate
care urma să pornească la luptă.
Șerban vodă, încă nici nu primise știrea că aprigul și
elegantul duce italian, supusă slugă habsburgică, începuse să
se înfunde în Munții Buzăului, că hotărî să inspecteze gătirile
pe care tocmai le orânduise. Cum se simțea mai bine, guta
supărându-l prea puțin, plecă de la palat călare, oprindu-se în
mijlocul mulțimii de viitori călători. Acolo descălecă și,
urmat la un pas, de-o parte și de alta, de vel spătarul Iordache,
fratele său și de nepotul Șerban Cantacuzino, biv vel căpitan,
care privegheaseră orânduirea celor care urmau să plece la
drum, se preumblă printre corturi, rădvane, chervane și
harabale.
Oamenii se dădeau cuviincios de-o parte ca să nu-i
stânjenească trecerea și i se închinau prin smerite plecăciuni,
măguliți de grija pe care le-o purta. Înțeleseseră înalta
îndatorire ce le cădea în seamă și încercau să-i facă față cu
cinste. Știau că la Beci și pe drumul până acolo trebuiau să se
arate făloși și vrednici, ca să nu-și facă de râs domnul, țara și
neamul.
După vreun ceas de umblet principele se întoarse spre
cei doi însoțitori:
- Cred că pot fi mulțumit. Sârgul v-a fost rodnic,
lucrurile arătând taman așa cum mi-am dorit. Treburile fiind
578
bine orânduite, când se va înturna și vel aga Bălăceanu de la
Câmpulung, vă veți putea așterne la drum. Deci numai pe el
trebuie să-l așteptăm.
În clipa acestei vizite, petrecută la câteva zile după
praznicul Înălțării Sfintei Cruci149, Șerban vodă nu-și dăduse
seama că alegând boierii cei mai servili, cei mai devotați, mai
săritori, mai atașați și mai de credință pentru a-l reprezenta, a
trimis în străinătate tot ce avea mai bun la Curte, rămânând
mai ales cu ceea ce, după propria-i opinie de mai târziu,
închipuia doar o pleavă a curtenimii, o haită de ființe lipsite de
simțul datoriei și al credinței, ce nu dădeau în brânci cu fidelitatea
sau cu zelul. Cei păstrați erau firi care făceau totul de
mântuială, purtându-i doar o spoială de ascultare și deloc
atașament sincer, lipsite de conștiința că ar trebui să-i fie
îndatorați. Nu numai că nu se dădeau în vânt pentru interesele
sale, dar lucrau fără entuziasm, așa ca să fie și să treacă cu
bine timpul, fără a le pricinui zăbavă ori supărări. Deci în acea
clipă de entuziasm domnul nu întrevedea că prin ceea ce
hotărâse își șubrezise susținerea internă, slăbindu-și totodată și paza
și apărarea persoanei, încât devenise peste măsură de vulnerabil în
fața răuvoitorilor.
De altfel nu era singurul lucru care scăpa atenției sale
în acele clipe. Deși știa de săptămâni întregi de vizitele
protomedicului Matias Jurio Belarmino la sora sa, și de
putința ca acesta să-l întâlnească acolo pe stolnicul
Constantin, nu-i dădu prin minte să suspecteze apariția unei
legături dubioase între cei doi, motiv pentru care ar trebui să
devină deosebit de prudent. Dimpotrivă, privi cu totală
nepăsare la vizitele protomedicului la casa părintească, de
parcă ar fi fost un fapt lipsit de însemnătate și de urmări. Poate
că se lăsase înșelat chiar de fățărnicia fratelui său, care, în
temeiul vicleniei cu care era dăruit, îi sădise în suflet credința

149
Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește în 14 septembrie.
579
că ura i-ar mai fi scăzut și s-ar fi întors la sentimente mai
bune, deci n-ar mai fi cine știe ce primejdie din parte-i.
Deci în acele ultime săptămâni ale lui septembrie,
când generalul Veterani ajungea în sfârșit la Brașov, așezând
o parte a oștirii în cetate, iar o parte a ei în preajma ei, Șerban
vodă se arăta peste măsură de mulțumit de ceea ce făptuise,
nesesizând vreo latură nemulțumitoare a lucrurilor, nici în
lăuntrul țării și cu atât mai puțin în afara ei.
Cel puțin peste hotare, în viziunea sa, mersul evenimentelor
părea a se înfățișa încântător. Încă din prima săptămână a lunii
căzuse Belgradul și se slobozise calea spre adâncimile Balcanilor,
cetatea fiind un fel de cheie care deschidea drumul
Constantinopolului. Dobândind-o, apărea putința de a deszăvorî
poarta către împărăția bizantină de odinioară, al cărei tărâm putea fi
readus la viață. Imediat după răsunătoarea izbândă păreau a cădea
una după alta, ca popicele, și celelalte cetăți de la miază zi, taman
cum în vară căzuseră la rând orașele bănățene și sârbești de la
Dunăre, deseori chiar fără luptă. Apoi, din câte auzise, în Bulgaria și
în Bosnia creștinii se răzvrătiseră și obțineau deja unele succese,
încât perspectiva deschisă de prăbușirea Belgradului părea a se lărgi,
înaintarea creștină găsind condiții prielnice de a se accelera.
Acceptând în sfârșit ca să cedeze, renunțând la acea politică
a echilibrului, la acea nesfârșită cumpănire pe muchie de cuțit între
marile puteri pentru a le păstra grația la toate, salvase în ultima clipă
binevoitoarea protecție imperială a lui Leopold, pe care riscase prin
încăpățânare să o compromită. Noroc că dăduse zor la vreme ca să
facă pe voia chezarului austriac, lucru care va face să-i fie trecute
cu vederea șovăielile și tărăgăneala! Poate că se ajungea la o anume
subjugare a țării, habsburgii fiind foarte lacomi, grosolani și brutali,
dar dacă dobândea cea mai mare parte a celor cerute de solie, desigur
putea socoti că și-a atins țelurile și și-a asigurat viitorul!!
De altfel, la numai câtva zile după inspecția făcută, cam în
jurul praznicului Zămislirii Sfântului Proroc Ioan

580
Botezătorul150, se întoarseră și boierii trimiși pe lângă Veterani,
care îl asigurară pe principe că austriacul dimpreună cu toată oastea
sa trecea crestele, fiind la acel timp ajuns desigur dincolo de hotare,
ei însoțindu-l doar până ce atinsese Teleajenul și începuse a urca
coastele muntelui. În acea clipă îl părăsiseră, socotind că lucrurile se
limpeziseră și prezența lor nu mai era trebuitoare.
Între cei înturnați se număra și vel logofătul Constantin
Brâncoveanu, care se înfățișă de mai multe ori principelui spre a-i
istorisi în detaliu cele discutate cu generalul împărătesc, având grijă
să se laude cu roadele dobândite, urmare a însușirilor și îndemnării
sale. La întrevederi luară parte și cei patru conducători ai viitoarei
solii, încât aceștia să cunoască nivelul la care ajunseseră tratativele
cu împuternicitul Austriei cât și cele convenite cu acesta, discuțiile
de la Viena urmând a continua de la cele deja statornicite. De altfel,
unul dintre ei, aga Bălăceanu, cunoștea lucrurile prea bine, căci luase
el însuși parte la discuții, încât dânsul ajunsese chiar să dea sfaturi
celorlalți, lucru care îl cam sâcâi pe spătarul Iordache Cantacuzino,
care-l repezi de mai multe ori, tăindu-i cu grosolănie și cu poftă de
harțag vorba. Trebui ca vodă să intervină cu vocea-i tunătoare, spre
a liniști lucrurile.
Stolnicul, de cum află de sosirea vel logofătului, îl chemă
imediat pe Belarmino la căpătâiul surorii sale, care, la drept vorbind,
nu mai suferea de nimic. Doftorul înțelese rostul mesajului, așa că
nu întârzie să se înfățișeze. Stolnicul îl trase într-o odaie dosnică, ca
să poată sta de vorbă nestânjeniți.
- Deci, dragul meu, a sosit clipa sortită ca să ne punem în
mișcare.
- Din păcate în zilele din urmă nu am fost chemat la
palat, deci nu pot face nimic. Durerile de gută taman acum au
început a fi slabe sau deloc. Să nădăjduim că poate săptămâna
următoare va fi trebuință de mine…

150
Praznicul cade în 23 septembrie.
581
 - Trebuie totuși să-i dăm zor, căci solia asta nenorocită
ar fi nimerit ca să nu apuce să plece… Ea n-ar fi trebuit să
existe… Oricum, trebuie oprită cât mai este cu putință.
- Voi face tot ce îmi stă în puteri, doar împrejurările
să-mi îngăduie…
- Vorbe, vorbe, dar acum a venit clipa faptelor, făcu stăruitor
stolnicul.
Medicul ridică neputincios din umeri, primind încă un potop
de sfaturi și îndrumări.
Cum la Curte nu se mai întâmplă nimic, gătirile merseră
nestânjenit înainte, încât în marțea de doi brumărel151, Șerban vodă
putu da așteptatul semnal de plecare uriașei sale solii de trei sute
șaizeci de oameni și o sută cincizeci de cai. Lungul convoi va părăsi
Bucureștiul în sunet de surle și bubuit de tobe și chimvale, luând
drumul Târgoviștei, spre a urma mai departe căile Dragoslavelor și
ale Rucărului, spre a ajunge în Ardeal prin porțile Branului.

15

La data când152 Veterani era demult ajuns la Brașov, iar

solia munteană de abia dacă apucase ca să coboare coasta de
dimpotrivă a muntelui, Șerban vodă fu cuprins de adierea unui
început de regret. Parcă-i părea rău că dăduse deputăției învoirea de
plecare și nu mai încercase să tragă de timp. Poate că ar fi trebuit să
nu pună pe drum un număr atât de mare de suflete, în ciuda
stăruințelor ducelui Veterani… Era nemulțumit de hotărârea luată
mai ales pentru că avea sentimentul că odată cu purcesul soliei ceva
din atmosfera Curții sale se schimbase în rău. Parcă nu mai întâlnea
același devotament, același supunere, aceiași credință și îndatorare
ca înainte. Chiar ordinea și buna rânduială se știrbiseră, slujbașii

151
Octombrie.
152
Scrisoarea lui Veterani expediată din Brașov e datată în 30 septembrie
1688, moment în care putem socoti că ajunsese la destinație.
582
arătându-se nepăsători față de îndatoriri, lucrând cam de
mântuială. Iar răcirea atitudinii și simțămintelor celor din jurul său
se petrecea tocmai în clipa când iscoadele de la Țarigrad îl înștiințau
că stolnicul Constantin ar fi atras de partea sa pe marele vizir Bekri
Mustafa și pe dragomanul Alexandru Mavrocordat, pricină de a fi
încercat de îndoieli, de frământări și de întrebări.
Dar pare-se că nici în aceste clipe de cumpă și îndoință
voievodul nu conștientiza pe deplin faptul că prin chipul cum
alesese oamenii meniți a-l reprezenta în fața împăratului își
șubrezise nu numai starea de ascultare a acelora care-i
închipuiau Curtea, dar chiar paza sa se diminuase, rămânând
cumva descoperit față de dușmani. Dispariția vel vornicului
Badea Bălăceanu, care-i era peste măsură de devotat, fusese
primul pas al slăbirii privegherii asupra siguranței sale. Dar
cerberii regimului rămăseseră după această dată vel armașul
Danciu Comăneanu și vel aga Constantin Bălăceanu. Ei erau
socotiți „buldogii” care vegheau cu toată strășnicia asupră-i,
făcându-l inaccesibil unui atentat, căci fără încuviințarea lor
nimeni nu se putea apropia de el. Numai că acum aceștia
dispăreau. Bălăceanu era chiar unul din cei patru conducător
al deputăției, iar armașul, unul din cei trei sute șaizeci de
membri însoțitori. Ori înlocuitorii erau departe de a dovedi
aceeași cerbicie și aceeași râvnă înfocată.
Sub apăsarea stării de cuget ce-l cuprinsese,
principele se întreba tot mai stăruitor dacă nu cumva greșise,
pripindu-se cu organizarea și slobozirea soliei către Viena. Dar
oricum, la acea vreme nu mai putea da înapoi, nu mai putea opri
mersul lucrurilor, care acum îi scăpau cu totul din mână, găsindu-se
pe o treaptă mult prea înaintată de desfășurare spre a mai putea fi
zăgăzuite. Însă nu mai era fa fel de încredințat, ca înainte, că a avut
dreptate organizând solia cu atâta grabă și supunere. Iar simțământul
de dezamăgire îi sporea pe măsură ce primea știri despre ceea ce se
petrecea dincolo de hotare, știri care nu mai confirmau impresiile
îmbucurătoare de dinainte. Din zările îndepărtate ale apusului și ale
583
răsăritului, pe parcursul lunii septembrie păreau să se ivit semnele
unor schimbări îngrijorătoare, care, datorită depărtărilor, ajunseseră
din păcate la auzul său abia pe la începutul lui octombrie, deci cu
oarece întârziere. Poate că dacă le-ar fi aflat mai din timp, altele i-ar
fi fost hotărârile...
În primul rând trebui să constate că Belgradul, deși
cucerit, era departe de a constitui cheia care deschide porțile
zăvorâte ale Balcanilor și drumul spre doritul tărâm al împărăției
bizantine. Cetatea căzuse și deși năruirea ei fusese urmată de
un măcel fără seamăn, nemaiîntâlnit undeva în lume,
așteptata înaintare spre miază-zi se împotmolise, încât
izbânda dobândită nu închipuia ceea ce nădăjduise voievodul.
Curând îi ajunsese la urechi și posibila explicație. În
răstimpul lunii septembrie, în ținuturile foarte îndepărtate ale
apusului, taman la hotarele împărăției nemțești dinspre Rin,
regele Ludovic al XIV-lea al Franței dezlănțuise un război
împotriva vecinului său, iar Leopold se văzuse silit să mute
în acest loc o parte a oștirilor sale care luptau pe hotarul cu
imperiul otoman, încât bătălia cu Turcia cam înghețase. În
celălalt capăt al Evropei începuse războiul numit atunci al
„succesiunii Palatine” sau „Războiul împotriva Ligii de la
Augsburg”, care dintru început nu păru a se mărgini la una
sau două bătălii trecătoare, ci se arăta ca o înfruntare
măcinătoare, de lungă durată, care s-ar întinde chiar peste mai
mulți ani, lucru care se va și confirma de altfel153.
Ceea ce putea fi socotit inițial o victorie deplină și fără sorți
de scăpare asupra Turciei, se dovedea după vreo lună și ceva a nu fi
tocmai așa ceva, neașteptata intervenție a Franței ducând la o
oarecare redresare a stării împărăției otomane. Forțele

153
Războiul acesta, zis și Războiul dintre Marea Ligă (sau Liga de la
Augsburg, formată din Imperiul habsburgic, Anglia, Olanda și
Danemarca) și Franța, începe în septembrie 1688 și se va prelungi
până în 1696/1697, ultimele lupte dându-se în afara Europei. Datorită
duratei, războiul se va numi ulterior și „Războiul de nouă ani”
584
acesteia, profitând de scăderea numărului de regimente
austriece ce le stăteau împotrivă, vor trece râul Morava spre
apus, obligându-i pe imperiali să abandoneze multe din
teritoriile ocupate după căderea Belgradului.
Pe de altă parte răscoala bulgară, frumos începută,
continuată cu un marș promițător asupra Sofiei, care silise
musulmanii să se retragă, începu să bată pasul pe loc, ba chiar să
sufere mai apoi unele înfrângeri, care se vor termina cu
dezlănțuirea unor adevărate masacre în rândurile răzvrătiților.
Aceștia, ca să scape de sângeroasa represiune, vor tinde să fugă
în susul Dunării, spre a se adăposti în ținuturile românești.
Deci un ochi atent putea băga de seamă că și această zare tinde
să se închidă.
În același timp Thököly cu cele câteva sute de husari
călări pe care-i putea întreține, secondat de contele de Ferriol,
anume atașat pe lângă tabăra ungurului din porunca regelui
Franței, care se aținea prin ținuturile de din jos de Cazanele
Dunării, prinsese iar curaj și începuse să se agite. Ochii îi avea
ațintiți asupra tronului Transilvaniei, de când nu mai
nădăjduia să ajungă rege al Ungariei de Sus. Cum grofii erau
nemulțumiți de măsurile dure ale lui Caraffa și se temeau de
un atac tătar care să-i alunge pe austrieci, pare-se că mândra
căpetenie curută izbutise să atragă pe unii dintre ei de partea
sa, mai ales că sădise credința că i-ar sta în puteri să oprească
năvala nogailor dacă ar fi recunoscut principe al Ardealului.
Oricum, trei regimente transilvănene, până atunci atârnătoare
de cancelarul Mihai Teleki, conduse de grofii Chaki, Palki şi
Barksay, amăgite de asemenea făgăduieli, s-au răsculat și i s-
au alăturat. Însă încercarea de a ocupa tronul lui Apafi,
sprijinită de un prea mic ajutor otoman, se terminase cu un
eșec lamentabil. Neavând succes dincolo de munți, ungurul
și-a îndreptat privirea spre tronul de la București, și el bun în
compensația celui scăpat printre degete. Drept care spre
sfârșitul lunii septembrie, chipurile pentru a preveni
585
extinderea răscoalei din Bulgaria și peste Dunăre, mai ales că
Șerban vodă ar da semne de infidelitate față de Poartă, încercase să
năvălească în Țara Românească. Dar și această aventuroasă
sforțare a sa fu înăbușită.
Nici știrile venite din răsărit nu se arătau tocmai
neprielnice turcilor. Dimpotrivă. Puțin mai înainte Polonia,
crezându-se puternică și avantajată, visase să atace și să
elibereze Camenița, ba chiar să pătrundă în Moldova, mai
ales că tătarii n-o puteau primejdui în vreun fel, fiind copleșiți
de atacul rușilor asupra Crimeii. De altfel dezlănțuirea
împotriva vecinilor de la miază-zi era dictată și de
împrejurarea că regele Jan Sobieski tocmai aflase că Șerban
vodă Cantacuzino ar fi semnat cu imperialii un tratat în
detrimentul său, prin care domnul muntean le recunoștea
suzeranitatea și se învoia să le plătească chiar un tribut anual
de 100 000 de scuzi, după ce el aspirase la statutul de
protector al ținuturilor de la Dunărea de jos! Deci din nou
aliații habsburgi încercau să-l păcălească, smulgându-i din
drepturile ce i se cuveneau, lucru pe care nu-l putea lăsa
nepedepsit.
Dar odată cu sfârșitul lunii septembrie situația se
schimbase și pe frontul răsăritean. Pe de-o parte pentru că în
rândurile armatei polone izbucnise o puternică epidemie,
încât craiul leah se văzu nevoit să abandoneze orice intenție
ofensivă. Iar pe de alta pentru că la Pomorzany, unde era
cantonat în acel moment cu toată oastea sa atinsă de molimă,
sosește în 13 septembrie vestea că rușii se retrag din Crimeea,
iar tătarii, vasalii otomanilor, își pot acum îndreapta toate
forțele împotriva Poloniei. Deci nu se mai punea problema ca
Sobieski să atace și să zdrobească forțele turcești, ci acesta
trebuia să se pregătească de apărarea propriilor granițe,
amenințate de o invazie otomană. Situația era cu atât mai
anevoioasă cu cât infidelii aliați habsburgi nu-i puteau acorda
vreun ajutor temeinic, chiar dacă ar fi voit-o, ei fiind prinși în
586
războiul tocmai dezlănțuit în apus. Singurele forțe ce-i puteau
sări în sprijin erau trupele din Ardeal comandate de generalul
Veterani. Ori după știința sa, acesta avea la dispoziție în acea
clipă doar puțin peste 5 000 de soldați, însă mulți dintre ei
localnici valahi, de loialitatea cărora nu putea fi sigur.
Alături de aceste întâmplări de o însemnătate
deosebită, întrucât priveau starea schimbătoare a unor țări și
a unor mari coroane, principele își vede răbdarea pusă la
încercare și de unele urzeli care, deși mărunte, îi puteau pune
destinul în cumpănă, stârnindu-i nedorite griji și gânduri. O
pildă o închipuiau uneltirile paharnicului Staico Bucșanul,
care de la începutul domniei îl săpa, folosindu-se de diferite
mijlociri, spre exemplu de cea a craiului Apafi sau a pașei de
Nagyvárad154, valiul Mehmed bey, pentru a-l pârî constant
Porții. Mai multora dintre arzuri le aflase și cuprinsul, drept
care se putuse chiar îndreptăți, argumentele sale convingând
mai ales atunci când erau susținute cu substanțiale peșcheșuri.
Dar erau și destule urzeli de care nu va afla vreodată, dar pe
care dacă le-ar fi știut, desigur foarte s-ar fi mâhnit, dacă nu
și înfuriat. Una dintre aceste întâmplări supărătoare se petrece
pe la sfârșitul lunii septembrie, cu nici măcar o săptămână
înainte de plecarea soliei spre Viena. Era vorba de rugămintea
adresată de năbădăiosul paharnic cancelarului Mihai Teleki,
de a-i reînnoi recomandarea pe lângă generalului Caraffa155,
tocmai revenit de la Belgrad, căci desigur acesta uitase de
persoana sa, de când îi fusese prezentat prima dată. Ori
scrisoarea dovedește că dacă până în acea clipă îl curtenise pe
marele vizir în speranța de a fi înălțat de acesta în scaun,
acum, după ce primise știri bogate despre solia ce se organiza

154
Oradea
155
Scrisoarea s-a păstrat și datează din 27 Septembrie 1688, fiind scrisă
la Alamor, sat aflat la nord de Sibiu, loc în care paharnicul își găsise
adăpost.
587
pe pajiștea de lână București, de dincoace de Mânăstirea
Mărcuța, și despre faptul că vodă vrea să schimbe suzeranul,
hotărâse și el să se reorienteze, potrivindu-se noilor
împrejurări. Dacă la sultan nu avusese succes, se gândi că a
venit vremea ca să ajungă la picioarele împăratului de la
Viena, mai ales că se părea că de acum încolo Șerban, rivalul
său, se va bucura de protecția acestuia, sub ocrotirea căruia
părea a intra în cel mai scurt timp. Prin urmare a-l pârî în
viitorime vizirului Bekri Mustafa nu prea mai avea rost, ci de
acum trebuia să înceapă a-l săpa în ochii noului stăpân,
împăratul Leopold. Deci se cuvenea să câștige audiență și la
Viena. Intrat pe acest făgaș, îl va urma cu stăruință și în lunile
ce vor veni, încredințat că, până la urmă, dacă insistă, norocul
îi va surâde. Dar cum schimbarea suzeranului Ungrovlahiei
nu se petrecuse încă, se va grăbi să mai trimită un întins arz
la Stambul, ca să demaște țelurile adevărate ale soliei
pregătite de voievodul muntean, avertizând Înalta Poartă că
se confruntă cu un grozav act de trădare, Șerban vodă fiind
pe cale de a-și întoarce fața către apus.
Voievodul, care știa că acest boier întrupează un
îndârjit concurent la scaunul său, săpându-l cu stăruință în
ochii mărimilor de la Țarigrad, nu va apuca să afle că între
timp se apucase să-l înfiereze și înaintea acelor din Liga
Sfântă. Dar acest lucru nu-i va micșora dezamăgirea pe care
o încerca privind în urma deputăției pornite de câteva zile
spre vestita cetate a Beciului.
Dacă pentru Șerban vodă pasul înapoi făcut de
austrieci închipuia un motiv de regrete, de nemulțumiri și
reproșuri pe care și le făcea, pentru proaspătul
Feldmarschalleutnant, sau în graiul românesc de azi pentru
generalul de divizie Friedrich von Veterani nu reprezentau o
pricină de a se abate de la îndatoririle sale de militar
conștiincios. Drept care, oprit la Brașov, se așternu temeinic
pe redactarea rapoartelor adresate cancelariei imperiale pe
588
marginea constatărilor sale făcute în răstimpul expediției
desfășurate de-a lungul Ungrovlahiei. Rămăsese la ideea că
prin explicațiile sale cât mai amănunțite trebuia să ușureze
acțiunile de cotropire ale generalilor care îi vor urma, fie că
aceștia vor păși neîntârziat pe aceste meleaguri, fie o vor face
peste câțiva ani, sau chiar peste câteva decenii.
El va descrie deci pe larg condițiile de călătorie prin
țară și mai ales dificultățile trecerii peste munte între
Muntenia și Ardeal. Atrage atenția asupra primejdiei pe care
o închipuiau tătarii atât pentru Valahia, cât și pentru
Transilvania, militând pentru crearea unei linii întărite în
părțile de răsărit ale țării, de la Focșani la Buzău. Interesant
este că, spre deosebire de Dunod, el, spirit realist, nu încearcă
să convertească localnicii la punctele sale de vedere, ci,
dimpotrivă, se străduiește să înțeleagă opiniile acestora și să
tragă concluziile cuvenite în temeiul lor, care să evidențieze
niște realități ce nu pot fi ocolite, cărora și invadatorii erau
siliți ca să li se supună. Cu deosebire atrage atenția asupra
faptului că, dacă s-ar încerca să se folosească o metodă
brutală de impunere exagerată a norodului, faptul va avea
drept urmare trezirea formei celei mai frecvente a rezistentei
din zonă: fuga locuitorilor! Iar un pământ pustiu nu aduce nici
un câștig stăpânirii! Deci importantă este stoarcerea cu tact,
cu măsură și metodă, iar nu jupuirea neiertătoare…
Numeroasa solie străbătu alene Țara Bârsei, iar la
Brașov fruntașii ei întâlniră pe generalul Veterani, pe care,
cel puțin unul dintre ei, vel aga Constantin Bălăceanu, îl
cunoștea prea bine încă de pe vremea neguțărilor de la
Câmpulung. Încă de atunci boierul îi vorbise de organizarea
soliei, de faptul că el însuși este parte a ei, de faptul că vor
pleca în curând, de îndată ce se va reînturna la București,
explicându-i totodată și unele obiective pe care și le
propuneau. Așa încât, existând cunoștințe comune și un

589
început de dialog pornit, fu foarte ușor ca discuțiile să fie
reluate.
Numai că se ivi o neașteptată surpriză. Veterani fu
cuprins de ambiția de a fi socotit acela care adusese
Ungrovlahia la ascultare, disciplinându-l pe voievodul ei,
care în fața măsurilor sale categorice și intransigente se
văzuse silit să capituleze, de aceea dorea să anunțe el
supunerea Țării Românești, înfățișând-o ca pe o victorie
personală, ca pe un merit care să se adauge în chipul unui act
de glorie curriculumului său, ridicându-l în ochii Curții, ca
eventual prin asta să ajungă la un grad militar mai înalt celui
de Feldmarschalleutnant, de ce nu chiar
Generalkriegskommissär, asemenea lui Caraffa. Deci era
numai rodul vredniciei sale alese, faptul că după cucerirea
Caransebeșului prin luptă, își făurise un renume atât de
grozav încât supusese fără a trage vreun foc de archebuză,
Rușava și sangeacul de ea atârnător, Novigradul de peste
Dunăre și în final întreaga Țară Românească, al cărei principe
i se subordonase cuminte, recunoscându-i măreața autoritate.
Drept care Excelența Sa, domnul
Feldmarschalleutnant Friedrich von Veterani comunică
solilor că îi poate primi în dimineața zile următoare în cadru
oficial, ca să i se depună lui mesajele soliei și să se declare
înainte-i supunerea țării și recunoașterea deplinei suzeranități
a Austriei. Tot în fața lui mulțimea putea depune și
jurământul de credință față de coroana habsburgică, dânsul,
ca mijlocitor, angajându-se să transmită totul la Viena,
făgăduind extinderea grației imperiale și asupra fericitei lor
țări, care ajungea astfel la apogeul înălțării ei. De asemenea
era gata de a primi în numele Majestății Sale aulice, cu toate
mulțumirile de cuviință, și prețioasele cadouri menite
împăratului, dânsul având grijă ca ele să ajungă în stare
desăvârșită la Hofburg. După ce-i vor depune jurământul de
credință, se vor putea întoarce liniștiți acasă și comunica
590
principelui succesul repurtat, căci totul se va rezolva apoi în
cancelaria imperială de la Viena, după grațioasa lor voie și
cerere. Nu are rost să-și facă alte griji, căci de detalii se vor
ocupa autoritățile, care au pricepere în treburi de acest fel, și
știu prea bine care le este datoria și ce au de făcut.
Cei patru fruntași ai soliei, aflați la aceleași masă cu
generalul, se aprinseră deodată.
- Nici nu poate fi vorba de a depune mesajele în fața
dumneavoastră, protestă plin de indignare vel spătarul
Iordache Cantacuzino în numele tuturor. Dacă lucrul era cu
putință, faptul ar fi fost făptuit de împuterniciții domnului
încă de la Cerneți sau cel târziu de la Câmpulung. Mesajele
nu exprimă forma ultimă a celor hotărâte la București, ci
închipuie niște propuneri pe baza cărora să se poarte niște
discuții, iar formularea lor definitivă se va stabili la încheierea
neguțărilor. Deci, altfel zis, cu noi urmează să se negocieze
fiecare punct în parte, spunându-ni-se lămurit dacă se acceptă
ori nu, sau cât din el se admite, cu precizarea că și noi suntem
de acord cu cele statornicite. Dar se prea poate ca în unele
treburi să fie nevoie ca să cerem noi deslușiri de la București.
Pe deasupra în privința multor chestiuni pe care le avem de
neguțat, domnia ta nici nu ești în măsură de a da o dezlegare.
Ca atare, pentru a ne îndeplini însărcinările cu care suntem
împuterniciți, trebuie să ajungem în fața Majestății Sale
Serenisime, căci numai Înălțimea Sa poate da un răspuns de
încuviințare sau de respingere cutărei sau cutărei dorințe a
noastre. Iar jurământul de supunere, deputăția îl poate depune
abia după ce s-a negociat întregul tratat, punct cu punct, și
nicidecum înainte!
- Bine, dacă doriți neapărat, odată cu predarea
mesajelor dumneavoastră, putem discuta pe marginea lor, eu
arătându-vă cât vi se poate aproba din cereri și ce vi se va
respinge. Deci doriți neguțări, vom neguța. Dacă sunteți

591
grăbiți putem începe chiar din clipa asta, fără a mai amâna pe
mâine, cum am zis mai devreme.
- Nu se poate pune problema, sări aga Bălăceanu în
ajutorul unchiului soției. Sunt cereri în privința cărora
dumneavoastră nu aveți puterea de a vă exprima.
- Aici nu aveți dreptate! Ce am hotărât eu aici
dimpreună cu dumneavoastră rămâne valabil și la Viena. De
altfel nici nu văd vreo cerere în privința căreia eu să nu-mi
pot da cu părerea. Arătați-mi o pildă, stărui generalul.
Bălăceanu, stânjenit, tăcu. Nu putea spune răspicat ce-
l durea. El dorea ca să se recunoască dreptul socrului său de
a accede la tronul bizantin, atunci când acesta se va crea, în
ideea de a deveni ginere de împărat, iar în perspectivă mai
îndepărtată co-împărat alături de tânărul cumnat Gheorghe.
Dar, a înfățișa deslușit aceste gânduri ascunse în fața fârtaților
și a generalului străin, i se părea penibil și jenant. De aceea
tăcea, dar tăcând, nici prin gând nu-i trecea ca să cedeze.
Și spătarul Iordache tăcea, frământat cam de aceleași
gânduri și simțăminte, căci și dânsul dorea o făgăduială
explicită a împăratului Leopold în privința acordării viitoarei
coroane constantinopolitane, în eventualitatea refacerii
imperiului bizantin, partea europeană cel puțin, dar nu în
ideea de a ajunge ginere de împărat sau co-împărat, ci pentru
că visa să devină chiar el împărat în clipa morții fratelui său!
Dar nici el nu putea mărturisi deschis această dorință. Apoi
era vorba de instaurarea pentru vecie a unei dinastii
cantacuzine pe tronul Valahiei, lucru care și el nu putea fi
decis decât de împărat. În plus mai năzuia să dobândească
diploma de înnobilare cerută de fratele său, care urma să se
extindă nu numai asupra acestuia și a feciorului său, ci trebuia
să includă și toate neamurile principelui, deci și pe sine. Dar
nici aceste lucruri nu i se păru potrivit să le declare deschis și
fără ocol străinului. În concluzie Veterani nu numai că nu
putea acorda unele privilegii speciale principelui, de care să
592
profite el mai târziu, precum puterea absolută în lăuntrul
Valahiei, puncte de refugiu în Ardeal sau în celelalte ținuturi
ale Casei de Austria, dinastie ereditară, fără a mai vorbi de
tronul bizantin, dar nu putea promite nici o seamă de drepturi
pentru țară, precum păstrarea independenței depline sau
parțiale, dar grevată de un mic tribut, granițele pe Dunăre cu
retrocedarea raialelor și nici libertatea religioasă! Dar toate
aceste deslușiri nu i se puteau înfățișa militarului, care desigur
ar fi devenit brutal, amenințând cu forța de care dispunea.
Oricum peste voința sa nu se putea trece fără a risca o
confruntare cu armele, care putea degenera într-un masacru.
Cum primii doi tăceau, lăsând impresia că au rămas
fără argumente, își îngădui să intervină sfătosul nepot al
domnului, care-i purta chiar numele.
- Excelență, ne puneți într-o situație extrem de
delicată, silindu-ne să ne riscăm chiar viața. La București ni
s-a poruncit explicit să ajungem la curtea de la Hofburg, spre
a ne înfățișa Majestății sale. Ori cum să ne întoarcem înaintea
domnului spunându-i simplu că i-am batjocorit porunca și în
loc de Viena ne-am oprit în amărâtul târg al Brașovului!? Nu
vă dați seama că vom fi pedepsiți pentru nesupunere, fiindu-
ne amenințat chiar capul? De altfel credeți că cei peste trei
sute de însoțitori se vor învoi să se întoarcă, când au auzit ei
înșiși răspicata poruncă de a se opri abia la Beci?
- Voi sunteți, cum singur spui, vreo trei sute, iar eu am
sub ascultarea mea cinci mii de oameni, fără a mai vorbi de
oștirea generalului Caraffa, ori de aceea a cancelarului
Mihály Teleki. Oare atunci părerea însoțitorilor voștri mai
contează? Cred că poate fi ștearsă printr-un singur ordin. Eu
încerc să fiu totuși omenos, înțelegător și îngăduitor, fără să
recurg la violență. Deci cu vorba bună vă îndemn să-mi dați
imediat toate mesajele pe care le aveți pentru Majestatea Sa,
iar eu mă leg să fac mai departe toate demersurile trebuitoare
pentru a duce lucrurile la bun sfârșit.
593
 - Excelență, se grăbi atunci să intervină vel aga
Bălăceanu, cum v-am explicat și eu și vel logofătul la
Câmpulung, în Valahia nu există dietă, drept care, chiar la
sfatul dumneavoastră, am hotărât să convocăm această
deputăție care s-o poată înlocui prin larga ei reprezentare. Ori
nu cred că e firesc a intra cu armele peste o dietă sau ceva
asemănător ei, căci atunci temeinicia hotărârii luate poate fi
pusă la îndoială. Oare doriți să compromiteți ideea chiar de
dumneavoastră propusă acum câteva săptămâni? Cum
spuneam, chiar o adunare a stărilor e împotriva tradițiilor
noastre, necum o deputăție înlocuitoare, dar confruntarea
trimișilor țării cu împăratul le dă acestora oarece legitimitate.
De aceea e nimerit ca să ajungem fața Majestății Sale, ca
însăși înălțimea sa cezariană să se pronunțe asupra acordului.
- Poate că totuși am putea ajunge la o învoială cu
domnul general, făcu timid vel comisul Șerban Vlădescu,
dornic de a evita un conflict care putea degenera într-un
măcel. Iar jurământul să i-l depunem dânsului, ca atâta
mulțime de norod să nu mai bată mii de leghe pentru o
vorbă… Deși se va supăra Măria Sa… Dar dacă îi deslușim
lucrurile și o rugăm, s-ar putea să ne înțeleagă… Deci să nu
ne pripim, să ne mai gândim…
- Ei, zău, îl repezi furios spătarul Iordache. Nici nu
poate fi vorba de așa ceva. Noi înaintea împăratului trebuie
să ajungem. Așa e în legea firii. Tu te poți mulțumi a te
închina unui slujbaș, dar eu, urmaș de împărat, nu mă las
intimidat și voi discuta numai cu cineva pe măsura mea…
Cum vel spătarul vorbea cu marele comis pe
românește, evident că ducele de Veterani, care cunoștea doar
italiana, germana și latina, nu putu pricepe reproșul adresat
divanitului, dar din ton bănui cam despre ce este vorba, încât
interveni dur, fără menajamente:
- De plecat n-o să plece nimeni de aici fără învoirea
mea. Iar învoirea nu o veți obține! Chiar acum dau poruncă
594
gărzilor ca nimeni dintre voi să nu treacă mai departe. Nu veți
face niciunde vreun pas fără încuviințarea mea!
- Vom vedea! bombăni spătarul Iordache, sculându-se
în picioare.
Văzând că boierii se ridicaseră și nu mai voiau să-i
asculte cuminți îndrumările, pentru a masca lucrurile, lăsând
impresia că el le-a dat liber, Veterani se grăbi să adauge:
- Acum puteți pleca, vă dau voie să vă ridicați și să
întoarceți la gazde. Asta, pentru a vă găsi vreme să gândiți la
ce aveți de făcut în ceasurile următoare. Dar să cugetați
temeinic asupra celor ce vă stau în față, căci eu nu glumesc…
Ce-am hotărât, rămâne neclintit!
Cei patru boieri ieșiră bosumflați și, cum se închise
ușa, se îndepărtară bombănind și certându-se între ei.
- Cine vă credeți, ca să vă dați cu părerea?! îl repezi
mai departe vel spătarul Iordache Cantacuzino pe marele
comis Șerban Vlădescu, care se făcuse mic. Pentru de-al de
voi, ca să vă tocmiți cu un amărât de general, vi se poate părea
onorabil, dar pentru noi Cantacuzinii, care ne tragem dintr-o
străveche aristocrație, cu rădăcini de veacuri, ce avem între
strămoși împărați, tocmeala cu un asemenea ins ni se pare
înjositoare! De, alt statut social, altă viziune asupra lumii și a
relațiilor cu cei din jur. La vremea când bunii noștri ședeau în
tronuri, ai voștri ce erau? reluă plin de dispreț și batjocură
spătarul. Niște mujici nespălați, ce puțeau a oaie și a obiele
nădușite… N-am dreptate, nepoate? se adresă pentru
confirmare marelui căpitan, care îi pășea alăturea.
- Abia făcând negoț hoțesc și furându-vă stăpânii v-
ați căpătuit. Cu pospaiul de moșii de care v-ați lipit, acum vă
credeți mari boieri. Rangul la care ați ajuns nu e de nasul
vostru! Noi suntem de altă talie! Ca urmași de slăviți chezari
intrați în marea istorie a lumii, înțelegem a discuta la alt nivel,
nu ca voi.

595
 Cum spătarul vorbea la plural, aga își dădu seama că
era și el avut în vedere, acuzațiile batjocoritoare adresându-i-
se în aceeași măsură și lui, nu numai comisului, așa că,
indignat, ținu să-i atragă atenția unchiului dinspre nevastă:
- Dar eu v-am ținut partea! N-am primit a neguța cu
neamțul! M-am împotrivit cererii sale… dar se feri să
mărturisească și pricina din care se împotrivise.
- E drept că ai fost împotrivă-i, dar asta nu te scoate
din rândul celor de teapa ta. Uiți că, pe vremea când eram
copil, tac-tău era slugă a părinților mei, și doar prin mila lor
s-a înălțat la boierie. Dar o boierie nouă, fără de cheag, care
pute și a altele. Iar pe vremea lui Antonie din Popești, ca să
se căpătuiască, s-a apucat de tâlhărit și omorât călătorii la
drumul mare. Și dacă nu era sărmana de maică-mea, fie-i
țărâna ușoară, și frații mei mai mari, să pună o vorbă din milă
pentru el, ar fi murit în ștreang alături de lotrul cu care se
înhăitase, om de seama lui. Numai pomana făcută de muica,
Dumnezeu s-o ierte, i-a scăpat viața. Și acum vă dați mari față
de noi, care vă cunoaștem prea bine trecutul? Vă credeți
grozavi pentru că vă prețuia frate-meu Șerban? Bun de treabă
sunteți și atât. În rest slugi ați fost, și slugi ați rămas! Iar tu,
Bălăcene, ai intrat în casa noastră prin ușa din dos, hoțește.
Te socotești mai osebit pentru că te-ai văzut ginerele lui frate-
meu? Ia așa ne greșim uneori, dând prea mult nas argaților
noștri. Dar mezalianța nu te ridică pe tine, ci o coboară pe
nepoată-mea! Ai mei v-au făcut oameni, scoțându-vă dintre slugi,
și acum vă voiți la egalitate cu noi, stăpânii?
Iar batjocorirea celor doi necantacuzini mai ținu o
vreme, până ce ajunseră la gazdă.
În cele din urmă, iritat peste măsură, aga Bălăceanu i-
o reteză spătarului:
- Nu cred că are rost să ne certăm și să ne dezbinăm
cu totul. Trebuie să ne urmăm calea, dar generalul e de
neclintit, așa încât socotesc că se cuvine s-o înștiințăm pe
596
Măria Sa asupra situației în care ne găsim. Barem să fie
prevenită, să trimită o solie pe altă cale, ocolind Ardealul. Sau
poate o găsi o altă soluție…
Cum spătarul nu arătă ca ar încuviința gândul,
încercând să-l împlinească, Bălăceanu chemă o slugă și îi
lămuri ce mesaj verbal să înfățișeze principelui, poruncindu-
i să părăsească deîndată Brașovul. Iar dacă va ajunge noaptea
la București să-l trezească pe domn din somn spre a-i da
neplăcuta veste. După nici măcar jumătate de oră omul se
întoarse:
- Luminate jupâne, nu am putut ieși din cetate. M-au
oprit gărzile austriece de la poartă. Au poruncă să nu lase pe
nimeni să treacă.
- Alta acum, făcu furios spătarul, care era întâmplător
de față.
- Trebuie să vorbim cu generalul, făcu aga.
- N-ai decât să te duci să vorbești cu el, că la urma-
urmei e de teapa ta, nu de condiția mea…
Aga se prezentă imediat lui Veterani:
- Excelență, dacă doriți să vă prezentăm
dumneavoastră mesajele soliei, trebuie să avem încuviințarea
principelui nostru, altfel ne riscăm viața. De altfel
nerecunoscut de Măria Sa, însăși actul supunerii nu va avea
vreo valoare. Prin urmare chiar împlinirea voii voastre cere
să ne îngăduiți să luăm legătura cu domnul, altfel suntem siliți
să stăm și să ne uităm unii la alții, fără a putea întreprinde
ceva. Deci vă rog să dați voie unui mesager să plece
neîntârziat la București, spre a înștiința pe slăvitul voievod
asupra schimbărilor survenite, încât să primim cuvenita
dezlegare…
Privindu-l de sus, nu fără un nemăsurat dispreț,
generalul îi luă totuși în seamă spusa:
- Poate că aveți dreptate. E într-adevăr trebuincioasă
dobândirea unei dezlegări. Înțeleg că cererea mea vă
597
depășește puterile și drepturile, iar fără ea, chiar învoiala pe
care am încheia-o nu s-ar bucura de vreo ascultare și nu ar fi
luată în seamă de cineva. Îngădui deci plecarea unui curier.
Puteți trimite din nou omul. I se va da voie să iasă…
Mesagerul sosi la palatul din București în răstimpul
nopții care încheia sâmbăta închinată praznicului Sfântului
Apostol Toma -Necredinciosul156. În temeiul poruncii primite
din partea agăi, deși erau ceasurile la care prin mânăstiri se
slujea Miezonoptica, rugă pe icioglanul de slujbă în tinda
iatacului domnesc să-l trezească pe principe. După multă
stăruință izbuti să-l înduplece pe tânăr ca să intre în odaia
Măriei Sale. După puțin, fu chemat și noul venit. Bărbatul
ostenit și prăfuit, duhnind zdravăn a nădușeală uscată, se opri
în fața patului cu baldachin, în care voievodul abia se putea
zări în lumina lumânării care fusese anume aprinsă.
- Da’ ce s-a mai întâmplat așa grabnic, de nu puteai
aștepta dimineața?
- Porunca vel agăi Constantin. Mi-a orânduit să vă
înștiințez neîntârziat că generalul Veterani a oprit solia Măriei
Tale la Brașov și nu-i dă voie să meargă mai departe, voind
ca să i se înfățișeze lui scrisorile menite împăratului, iar
jurământul de supunere să se depună înaintea sa.
În prima clipă domnul păru a nu pricepe ce i se
istorisea. Spre a se dumiri îngăimă o seamă de întrebări
încâlcite, care-l puseră în încurcătură pe curier. Abia când ieși
pe deplin din mahmureala somnului iscodelile sale se
limpeziră, spusele devenindu-i deslușite și precise. Ceru o
serie de detalii, socotite de mesager absurde, dar ele își aveau
rostul lor. El voi să afle ce-a mai zis aga, pe ce ton, cum a
comentat gestul generalului, cum l-a explicat, și așa mai
departe. Ținea la aceste amănunte aparent fără însemnătate,

156
Praznicul Sfântului Apostol Toma - Necredinciosul se serbează în 6
octombrie, care în 1688 pică într-o sâmbătă.
598
căci prețuia foarte mult ascuțimea spiritului de observație al
ginerelui său, greu de înșelat. Pe deasupra avea o încredere
nemărginită în el și în părerile sale, știindu-l sincer și pe
deplin înfeudat dorințelor și intereselor sale. Se încredințase
că Bălăceanu îi susținea plin de convingere dorința de a
ajunge domn ereditar cu puteri nemărginite în Valahia și
împărat la Constantinopol. De buna sa credință nu avea motiv
de a se îndoi. Era în stare să-și dea și viața pentru ca el să-și
împlinească țelurile, fiind mișcător prin fidelitatea, altruismul
și devotamentul său. Un suflet cu adevărat înalt și nobil, care
trebuia prețuit, își zicea voievodul, gândindu-se la dânsul.
În starea de dezamăgire și nemulțumire care-l chinuia
de mai multe zile, vestea căzută nu făcu decât să-i sporească
indispoziția și simțământul de îndoială. Poate că neașteptata
întâmplare venea în întâmpinarea imboldului nedeslușit de a
se răzgândi, înlesnindu-i împlinirea. Poate așa i se oferea
prilejul de a renunța la solie, a cărei expediere începuse s-o
regrete. Soarta voia parcă să-l silească să nu mai întreprindă
nimic, lăsând de izbeliște spunerea față de habsburgi.
Adevărul era că Austria era departe de a se ridica la nivelul
așteptărilor. Iar dacă împăratul îi înșela năzuințele, slujbașii
săi se dovedeau și mai respingători, indignându-l chiar. Era
evident că Veterani dorea să transforme cedarea sa într-o
victorie răsunătoare asupră-i, pe care s-o adauge curriculum-
ului carierei sale, ca să poată avansa cu încă un grad în
ierarhia militară. Dezgustătoare micime sufletească,
îngrozitoare meschinărie, care însă îi zădărnicea lui planurile
de mărire.
Dar pretențiile generalului nu erau de acceptat în
principiu, căci micșorau semnificația gestului său și-i
reduceau rolul în cadrul Ligii, fără a mai vorbi de faptul că-i
minimalizau cererile, asupra cărora militarul nici nu avea
căderea de a se pronunța. Coborând discuția la nivelul său,
avantajele la care spera, iar pe primul loc era coroana
599
bizantină, se spulberau. Dacă voia o discuție cu dânsul,
socotind-o îndestulătoarea, o putea face la Cerneți sau la
Câmpulung, unde îi trimisese de altfel boieri pentru neguțări.
Dar o înțelegere cu el era departe de a-l putea mulțumi. Cine
era în fond ca partener de negocieri? Un nimeni! De bună
seamă că de la banalul oștean nu putea obține garanția de a fi
avut în vedere pentru tronul bizantin sau de a dobândi titlul
de conte!
Dar neașteptatul obstacol ivit îl făcea să-și pună chiar
întrebări mai profunde. Ce încredere putea avea de acum
încolo în austrieci? Ce speranțe să mai investească în ei?
Nădejdile inițiale legate de sprijinul lor începeau unele să se
năruiască, iar altele să se spulbere chiar cu totul, stavilele și
nevoințele pe care i le aruncau nemții în față îndepărtându-l
de la țelurile sale. Poate că era cazul să renunțe de a-și lega
viitorul de habsburgi…
Dar încotro să se îndrepte? Putea încerca o apropiere
de Polonia, dar din păcate Sobieski, după răsunătoarea
izbândă din fața Vienei, se dovedise tot mai nevolnic în
înfruntarea cu turcii, iar chiar în săptămânile trecute se
dovedise incapabil de a-și împlini chiar planurile făurite în
vară, renunțând la orice acțiune ofensivă de teama tătarilor!
A-și aținti ochii spre el și a-și lega nădejdile de ajutorul său
nu avea sens, întrucât asemenea orientare nu-l duceau
nicăieri.
Să apeleze la împărăția muscalilor? În fond o făcuse
deja în două rânduri, dar până în acea clipă fără nici un
rezultat. În plus în ultimii doi ani aceștia erau în aprig harțag
cu hanul crâmlean, dar încercările lor de năvală fuseseră
respinse de fiecare dată.
Iar altă posibilitate în fond nu i se oferea. Să fi ajuns
la capătul drumului, își zise principele, oftând dezamăgit.
Oricum, împrejurările îl puneau în situația de a se
întreba dacă e sau nu cazul să renunțe la hotărârea de
600
închinare tocmai începută. Avea prilejul de a abandona cele
începute și de a rechema solia acasă. Dar dacă la primăvară
războiul din apus, din ținutul Rinului, se isprăvea, iar Austria
se putea întoarce cu toate forțele împotriva otomanilor,
reluând operațiile întrerupte după căderea glorioasă a
Belgradului, victorie care în chip firesc se cerea continuată?
La urma urmei nu avea cum ști când și cum se va isprăvi
gâlceava din jurul Palatinatului, în ținuturile căruia tocmai
năvăliseră trupele lui Ludovic al XIV-lea, regele „soare”,
cum se pretindea el în nemărginirea făloșeniei sale. Dacă
acum se lepăda de protecția luminatului chezar neamț, iar
luptele se reluau peste câteva luni, el ar fi fost categoric șters
de pe lista posibililor candidați la tronul bizantin!
Grea dilema în care era pus. Așezat pe marginea
patului, cu picioarele coborâte pe podea, cumpănea întru
nehotărâre, neștiind ce cale să aleagă. Făcu semn curierului
să iasă și să-l lase singur, ca să poată gândi nestânjenit. Se
ridică în picioare și, fluturându-și cămașa de noapte destul de
largă și de lungă, începu să se plimbe prin odaia încălzită.
Deși îi venea greu să se decidă, trebuia să ia o hotărâre
în chiar acea noapte fatidică. Poate în întregul ei ziua fusese
nefastă, fiind închinată lui Toma necredinciosul, cel încercat
de îndoieli și nehotărâre... După multă chibzuință își zise că
nu se cuvine să se oprească din cale, căci desigur că la
primăvară lucrurile se vor schimba, iar campania împotriva
Constantinopolului se va relua, iar el trebuia să fie pregătit
pentru acea clipă măreață. Solia trebuia în orice caz să meargă
mai departe. A se opri la Brașov, făcând închinarea față de
general nici nu putea intra în discuție! Cine era în fond acesta
încât să fie vrednic de asemenea cinste? Iar strădaniile sale de
a avansa pe spinarea cedărilor în care el, domnul, se
complăcea pentru a rămâne în grații, nu puteau decât să-l
indigneze. Năzuința oșteanului era o chestiune mult prea
meschină ca să merite să stăruie asupra ei. Solia trebuia cu tot
601
dinadinsul să ajungă la Viena, pentru ca cei patru trimiși de
încredere să-i poată discuta doleanțele chiar cu împăratul
Leopold, singurul în drept de a lua o decizie. Nici un
mijlocitor, oricât de înalt i-ar fi fost rangul, nu putea face
acest lucru.
Chemă icioglanul de slujbă în tinda iatacului său, și-i
porunci să trimită om la logofătul Bâncoveanu, chemându-l
grabnic la Curte, unde să se înfățișeze chiar în răstimpul
nopții. Conacul acestuia era cam în marginea târgului, peste
Dâmbovița, din jos de palatul domnesc.
După vreun ceas se ivi și cel chemat. Șezând pe marginea
patului îmbrăcat doar în lunga sa cămașă de noapte, principele, după
ce-i istorisi necazul ivit, îl vesti că-l trimite să dezlege încurcătura
pricinuită de militarul împărătesc.
- De bună seamă amărâtului de Veterani nu-i vom da în veci
nici un fel socoteală. Nu e vrednic de a fi băgat în seamă. Solia mea
trebuie să ajungă la Hofburg, înaintea împăratului Leopold. Iar ție îți
încredințez sarcina de a-l îndupleca pe italian să-mi lase oamenii să
meargă mai departe pe calea pe care le-am orânduit-o.
- Generalii austrieci, datorită armatei care stă în spatele lor,
sunt foarte obraznici și îndrăzneți, îngăduindu-și orice fel de silnicii,
iar dacă încerci să li te împotrivești te aruncă pur și simplu în temniță,
unde te mai pun și la cazne… Ei știu numai de folosirea forței, spre
a înfricoșa lumea, ca s-o facă ascultătoare. Așa încât nu văd ce i-aș
putea spune ca să-l înduplec. Violența și brutalitatea nu prea ascultă
de argumentele rațiunii...
- În primul rând îi vei lămuri că noi nu venim în fața
serenisimului împărat cu niște hotărâri definitive, ci doar cu niște
propuneri de negocieri, care trebuie definitivate prin dublul acord al
Majestății Sale și al meu. Ori un jurământ de supunere și fidelitate
nu poate fi făcut fără a avea la temelia sa niște condițiuni clare și
ferme. Cum pot spune că „jur să fac «cutare lucru»”, dar acel
«cutare» nu e lămurit. E un fel de a jura pe nimic deslușit! Juri și te
legi a face nimic?! Ori abia după definitivarea cerințelor noastre se
602
poate depune jurământul în temeiul celor care se vor stabili în final.
Ori el nu are căderea de a statornicii condițiile în discuție.
- Dacă îi pun la îndoială drepturile și puterile s-ar putea să-și
iasă din sărite și să se încăpățâneze… făcu Brâncoveanu, nu prea
convins că-l va putea îndupleca pe italian, pe care-l cunoștea prea
bine, petrecând în cursul lunii august și septembrie vreo trei – patru
săptămâni dimpreună cu el, încercând a desfășura și atunci tot niște
negocieri, care însă se dovediseră infructuoase. Ori acum nu
nădăjduia să se bucure de mai mult succes.
- Apoi să-i explici că o amplă solie, care să echivaleze
cu un soi de adunare a stărilor, cum chiar el a propus-o, nu
putea fi trimisă fără știrea Turciei, vigilența căreia trebuia
înșelată. Ori ne-am străduit să-l convingem pe vizir și pe
sultan că solia noastră e menită a discuta potolirea atacurilor
austriece și posibilitatea încheierii unei păci între împărați,
nicidecum că ar fi vorba de capitularea Țării Românești și de
înlocuirea suzeranității otomane cu cea habsburgică. Ori
încuviințarea ni s-a dat de Înalta Poartă anume pentru a
mijloci organizarea unor negocieri de pace. La adăpostul
acestui paravan a putut pleca solia din București. Ori oprirea
ei la Brașov și depunerea în acest loc a unui jurământ de
supunere, ar dovedi că totul nu a fost decât o minciună
sfruntată. Prin urmare adevărul ar fi imediat descoperit și
raportat de spioni neîntârziat la Țarigrad. Deci toată acțiunea
va fi compromisă din start, turcii și tătarii vor invada țara, mă
vor înlătura din domnie sau mă vor sili să schimb cele
orânduite, iar după ce totul va fi ratat, se poate ajunge chiar
la un nou război turco - austriac, adică tocmai la o situație
contrarie celeia dorite. Atunci față de aceste răsturnări nefaste
pe care le pricinuiește, ce victorie mai poate comunica
generalul la Viena? Nu va mai putea fi vorba de nici o
supunere a Valahiei. Veterani trebuie făcut ca să-și dea seama
că în vălmășagul încurcăturilor pe care le iscă, va apărea ca
un zvonist mincinos în ochii Curții creștine, zvonist care
603
induce în eroare cârmuirea, după ce el însuși a stricat totul
prin lipsa sa de îndemnare și prin ambițiile deșarte care-l
însuflețesc! Deci dacă dorim ca toată uneltirea să se termine
cu succes, trebuie menținută aparența că solia merge la Viena
pentru a apăra interesele sultanului, iar paravanul născocit de
noi pentru a-i acoperi dedesubturile, închipuie realitatea.
Astfel se previne o invazie turco – tătară și o schimbare de
orientare a țării. Turcia se cuvine să afle adevărul numai
atunci când nu mai e nimic de făcut, când demersurile noastre
sunt atât de avansate încât nu mai pot fi împiedicate în vreun
fel! Ca atare, pentru a ne atinge țelurile, trebuie păstrate
aparențele, iar deputăția trebuie să ajungă în fața împăratului
Leopold. Evident că numai la adăpostul acestui paravan se
poate discuta capitularea și condițiile înfăptuirii ei. Prin
urmare solia trebuie slobozită ca să meargă liberă la Viena
dacă nu dorim ratarea acțiunii, ratare de care numai el s-ar
face vinovat și desigur va plăti pentru asta, căci de bună
seamă împăratul nu-i va ierta greșeala făptuită. Deci fă-l să
gândească la această eventualitate și-l vei mișca din loc!
- Am înțeles Măria ta. O să adun imediat câteva
ajutoare în jurul meu, niscai sfătuiri și niște cunoscători de
germană, italiană și latină, și cel târziu mâine dimineață vom
porni cu toții la drum. Pesemne că poimâine mă voi putea
întâlni cu generalul spre a lămuri neînțelegerile ivite.
Iar mai departe lucrurile se petrecură taman cum
făgăduise logofătul, încât după câteva zile rădvanul său intra
pe porțile cetății Brașovului. Și nici nu se făcuse jumătatea
lunii octombrie când discuțiile dintre logofăt și general se
aprinseră, ca un foc ce aruncă în jur o jerbă de scântei. La
început italianul nici nu voi să audă de gândul de a renunța la
ambiția de supunător al Valahiei, de învingător fără lupte,
izbânditor numai prin falnicul renume de vajnic războinic pe
care și-l crease. Dar după câteva zile de discuții Veterani
conștientiză că dacă poghiazurile tătărăști și turcești intervin,
604
totul e compromis, iar el apare în ochii consilierilor imperiali
ca vinovat de a fi stricat totul, și în loc de o avansare se va
alege cu o retrogradare, așa încât în cele din urmă va ceda,
acceptând ca să permită soliei să-și urmeze drumul spre
Viena.
Vel logofătul Brâncoveanu nu se va grăbi însă ca să
se întoarcă acasă. Va aștepta ca solia, care se îndreptase spre
Târgu Mureș, să se îndepărteze bine, ca nu carecumva
italianul, ros de orgolii, să se răzgândească. Abia când
înțelese că nu mai e pericolul vreunei schimbări, se va așterne
pe drumul înapoierii.
Stolnicul Constantin Cantacuzino află de plecarea nepotului
său din București abia pe la ceasurile la care la mitropolie se slujea
slujba de ceasul al III-lea157. Vestea o primi în clipa în care ajunsese
în tiparnița unde se lucra la scoaterea de sub teasc a paginilor Bibliei.
Se înciudă peste măsură, căci absența logofătului împiedica
împlinirea planului otrăvirii lui Șerban, acțiune care trebuia din nou
amânată. Ori de câteva zile nu se văzuse cu signor Belarmino și se
temu că acesta, în necunoștință de cauză, ar putea acționa de capul
său, stricându-i aranjamentele. Îi trimise deci vorbă să treacă cât o
putea de iute pe la casa de la podul Cibinului spre a vedea chipurile
de sora sa, care de fapt nu mai avea nimic, dar să-l aștepte și pe el
până se va întoarce acasă.
Stolnicul se putu reînturna abia pe la ora prânzului și dădu
peste medicul care stătea tihnit de vorbă cu jupâneasa Stanca. Îl luă
repede de-o parte, ca să-i lămurească pricina chemării.
- Poate că ai aflat că nepotul meu e plecat din țară pentru o
vreme. Deci să nu încercăm a închipui ceva împotriva domnului. Va
trebui să așteptăm revenirea sa, pentru a-l avea la îndemână.
- Păcat de amânare. După câte am aflat, odată cu răcirea
vremii, Măriei sale i-au revenit durerile la picioare. Pare-se că nu mai

157
Slujba de ceasul al III-lea se slujește începând de la ora 9 ante
meridiem.
605
poate umbla decât prin palat. În curând cred că junghiurile vor spori
în asemenea măsură încât nu le va mai putea suporta. Ori, în afară de
mine, nici unul dintre vracii lecuitori pe care-i ține pe lângă sine nu
se pricepe a fierbe niște licori destul de puternice încât să aibă puterea
de a-i alina suferința. De aceea sper că voi fi chemat curând la palat
spre a-i fi de ajutor. Ori tocmai în clipa asta prielnică îmi spuneți ca
să nu fac nimic… Să nu pierdem prilejul…
- Știu… Îți înțeleg nemulțumirea, dar asta e! Clipa e
prielnică nu numai din pricinile pomenite de tine, ci și din cauză că
aga și armașul sunt duși cu solia. Deci buldogii care-l păzeau,
lipsesc. Văzându-i plecați am putut răsufla cu ușurare și aș fi
dorit să terminăm cât mai repede. Dar acum nu se poate, deși
ne pândește o nenorocire când turcii vor afla adevărul. Va
urma o invazie și un măcel de pomină, iar fariseul de Leopold
nu va putea și nici nu va voi să ne apere. Visul de bazileu al
lui Șerban va pricinui preschimbarea țării în pașalâc! Vai
nouă!
- Eu sunt pregătit să împlinesc cele poruncite. Numai
să ajung în preajma principelui…
- Atâta vreme cât vel logofătul este plecat suntem legați de
mâini. A-l otrăvi pe principe în această clipă înseamnă a deschidem
altcuiva putința de întronare. Ori nu putem dori așa ceva. Ar fi absurd
să ne trudim pentru un străin oarecare. Coroana trebuie să rămână a
neamului nostru. Iar Brâncoveanu, chiar dacă are tată pe un oarecine,
prin maică-sa e spiță a cimotiei cantacuzinești!
- Înțeleg, dar mi-e teamă să nu irosim prilejul…
- Să fii cu ochii la mine, căci eu îți voi da semnul când putem
să ne punem în mișcare și când chiar trebuie s-o facem neîntârziat.
Deci așteaptă o înștiințare din parte-mi.
În vreme ce Șerban vodă, care aștepta vești din Ardeal
de la Brâncoveanu, cu lămuriri despre ce a făcut și cu ce
rezultate, primi niște știri de la Țarigrad, de la una din
iscoadele pe care le ținea acolo. Aceasta era de fapt o slugă
de la Vlah-Serai, adică din casa împuterniciților săi la Poartă.
606
De altfel în ultima vreme era surprins că acest slujitor îi
trimitea rapoarte mai amănunțite și mai pertinente decât
capuchehaia sa, care în acea clipă era Pârvu Cantacuzino, un
nepot dinspre fratele său mai mare Drăghici, răposat foarte
demult. Caracterul lacunar al dărilor de seamă ale celui din
urmă începu să-i dea de gândit, motiv pentru care începuse a
se întreba dacă nu cumva nepotul nu era pe cale de a-l
abandona în favoarea unchilor, căci avea sentimentul că se
cam străduia să-l acopere pe stolnicul Constantin. Oricum
iscoada, cu banii pe care i-i trimisese în mai multe rânduri ca
să poată cumpăra informații, pare-se că izbutise să stabilească
relații excelente cu argații slujbașilor de la Topkapi ori de la
paşa-capisi, reședința vizirilor, dând nu rareori știri mai
interesante decât cele transmise de stăpânul său, iar faptul nu
se datora doar împrejurării că slugile, trăgând cu urechea,
pare-se că aflau mai toate secretele ce se vânturau prin
tainițele palatului unde slujeau și erau gata să le vândă unui
plătitor, ci și faptului că nepotul începuse a călca strâmb,
trădându-l. E drept că o dovadă explicită în acest sens nu
avea, dar voce lăuntrică îi susura asemenea bănuială la
urechea minții.
Prin ultima solie, iscoada îl înștiința între altele că în
săptămânile din urmă au mai ajuns la paşa-capisi, casa
marelui vizir, prin mijlocirea Mehmed bey valiul de
Nagyvárad, niște pâre ale lui Staico Bucșanul, în care se
vorbea despre solia de douăzeci de boieri pornită încă din
primăvară la Viena sub cârmuirea lui Stepančić, care ar fi
început negocieri pentru a supune țara austriecilor. Se stăruia
cu deosebire asupra întoarcerii lui Naghi cu răspunsul, dându-
i felurite tălmăciri. Spusele îi era de altfel cunoscute
domnului, nefiind rostite întâiași dată în urechile vizirului,
care, cu puțină vreme înainte, trimisese de altfel un agă în
cercetare, spre a vedea care era adevărul.

607
 Mai departe însă, paharnicul aflat în surghiun, arăta că
noua solie, cea uriașă, de sute de oameni, ce se pregătea lângă
București (care între timp și plecase, fiind în acea clipă oprită
la Brașov), nu făcea decât să continue și să încununeze cele
statornicite mai înainte de cei douăzeci de înaintemergători.
Deci voievodul nu voia să aducă pacea între împărați, cum se
lăuda, ci țintea supunerea țării față de austricei. Toate
lămuririle înfățișate stăpânirii spre a-și îndreptăți perfidele
uneltiri, ar fi niște minciuni sfruntate, care să înșele buna
credință a miloasei și prea-îngăduitoarei puteri suzerane.
Apoi pârâtorul vorbea despre faptul că la Cerneți și la
Câmpulung s-ar fi discutat cu generalul Veterani detalii ale
condițiilor de subordonare a țării, pregătind terenul tocmelilor
pe care noua solie era menită să le încheie. Deci dacă slăvita
Poartă nu dorea să piardă Valahia, Șerban vodă trebuia
grabnic mazilit, iar solia proiectată trebuia neîntârziat oprită.
Din păcate multe din cele afirmate erau exacte, fiind de
mirare de unde le știa pribeagul. Ceea ce scrisoarea scăpa, era
că între timp otomanii dăduseră încuviințarea pentru plecarea
uriașei deputății muntenești, iar aceasta se afla deja pe drum.
Din câte spunea iscoada, marele vizir Bekri Mustafa
pașa ar fi fost foarte impresionat de cele auzite și pare-se că
se îngrijorase foarte, întrebându-se dacă nu greșise dându-și
încuviințarea pentru călătoria așa-zișilor negociatori ai
voievodului. Ba, temându-se că cele vestite lui sunt chiar
reale, s-ar fi gândit chiar la un mijloc de a-i opri pe cei
așternuți la drum, în nădejdea că astfel păstra stăpânirea
asupra Valahiei
Deci dacă în septembrie și în primele zile ale lui
octombrie măritul vizir îl lăuda pe Șerban vodă, arătându-și
toată prețuirea pentru el, dintr-o dată lucrurile s-ar fi schimbat
în rău. Nu era încă clar ce măsuri închipuia pentru a-l stăvili
pe voievod, dar era evident că mintea sa cocea ceva necurat…
Deci Măria Sa era în mare primejdie…
608
 Principele citi aceste rânduri cu o strângere firească
de inimă, întrebându-se îngrijorat cum putea ocoli năpasta
care-l amenința… Oricum, nu avea de gând să ia
avertismentul în deșert…
Mai departe iscoada istorisea că ar fi aflat chiar de la
stăpânul său, logofătul158 Pârvu Cantacuzino, că acesta, la
paşa-capisi, reședința vizirului, ar fi întâlnit un boier muntean
prieten cu stolnicul Constantin, cu care ar fi stat de vorbă. Din
câte își putuse da seama, chiar și acest solitor vorbise ceva
despre solia mică cu care se întorsese Naghi și despre solia
mare, care la data discuției era în pregătire, dar între timp deja
plecase (lucrul din urmă necunoscut celui care scria). Omul
nu putea lămuri dacă spusele boierului muntean erau de bine
sau de rău, cele auzite de la stăpânul său nefiind destul de
explicite, însă adăuga că, pe alte căi, aflase că același boier al
stolnicului ar fi fost văzut și la seraiul marelui dragoman
Alexandru Mavrocordat. Ce va fi vorbit acolo nu știa, dar
bănuia că tot despre solii se discutase, fără a ști dacă fuseseră
socotite prielnice sau dăunătoare Înaltei Porți.
Cunoscându-și fratele și sentimentele pe care acesta i
le purta, domnul își răspunse singur la nedumerirea
informatorului. Stolnicul desigur îl vorbise de rău, însăilând
lucruri asemănătoare celora istorisite de paharnicul Staico,
încercând a dovedi că solia nu urmărește mijlocirea păcii între
împărți, ci țintește înlocuirea suzeranității otomane cu cea
austriacă, deci era o neîndoioasă dovadă de trădare. Oricum
domnul era silit să constate că trecerea sa pe lângă autorități
este în scădere, în vreme ce aceea a fratelui său Constantin
este în creștere, materializându-se în bunele relații întreținute
cu marele vizir Bekri Mustafa pașa, cât mai ales cu Alexandru

158
Pârvu Cantacuzino fusese vtori logofăt între 8 ianuarie 1674 și
septembrie 1675, dar între cunoscuți își dădea titlul de „logofătul
Pârvu”, de parcă ar fi fost chiar vel logofăt.
609
Mavrocordat, marele dragoman al padișahului, care se bucura
de o spornică trecere la Curtea împărătească în acea clipă.
Dar știrile aflate nu închipuiau cu adevărat niște
noutăți pentru Șerban vodă. Știa prea bine că Turcia prinsese
de veste despre schimbul de solii cu Viena din ultimii doi ani
și că era învinuit că ar unelti aducerea Valahiei sub ascultare
austriacă, lucruri despre care pârâtorii tot zvoniseră în ultimul
timp. Din fericire până acum izbutise să convingă autoritățile,
atât pe seraschierul de la Baba, care răspundea direct de
privegherea Valahiei, cât și pe cei din Țarigrad, că la mijloc
nu sunt decât bârfeli și cleveteli, deci nici un adevăr, ci doar
vorbe răuvoitoare. Chiar groful Thököly își justificase cu
asemenea argumente atacurile pornite în ultimele săptămâni
asupra Valahiei, prilej cu care îi ceruse și mazilirea.
De altfel era de așteptat să răsufle chiar din Viena
unele adevăruri despre demersurile sale, căci desigur turcii
aveau și acolo spionii și pârâtorii lor. Deci se cuvenea să fie
peste măsură de prudent, și, pentru a-i putea purta pe otomani
cu vorba, era nevoit să-și disimuleze cât mai subtil acțiunile.
Deci din toate însăilările înșirate de iscoadă, care în
majoritate nu închipuiau o noutate, cu adevărat îngrijorătoare erau
doar două detalii. Primul era legat de felul ciudat de a fi al logofătului
Pârvu. Nepotul se întâlnise și chiar sporovăise cu trimisul stolnicului,
dar omisese să-i dea de știre de acest lucru. Tăcerea sa începea să
devină suspectă, mai ales se adăuga unor îngrijorări pe care i le
trezise mai dinainte. Oare capuchehaia se lăsase cumpărată de
celălalt unchi, încât nu se mai putea întemeia pe ea?
Cel de al doilea se referea la precizarea că, dacă se luau de
bune cele auzite de la slugile vizirești, Bekri Mustafa pașa, în ciuda
încuviințării date, începuse să se îndoiască de sinceritatea
declarațiilor sale, bănuindu-l că minte, fiindu-i infidel. Apariția unei
asemenea convingeri era de rău augur și trebuia să devină
prevăzător, căci în orice clipă se putea preschimba într-un gând de

610
mazilire, ori chiar osândire la temniță... Deci pe deasupra capului său
începuse a pluti amenințarea unei căderi în dizgrație.
Simțământul de neliniște stârnit de această posibilă
primejdie nu cădea însă în gol, ci se suprapunea peste apăsătorul
sentiment de zădărnicie și lehamite care-l chinuia de câteva
săptămâni, ce-l făcea să se întrebe dacă nu greșise cumva
perseverând pe calea apropierii de Austria și dacă nu e cazul să se
răzgândească.
Iar vălmășagul trăirilor amestecate care tocmai îl canoneau
și-i puneau la încercare tăria sufletească, ar fi fost și mai învolburat
și mai răscolitor dacă ar fi putut afla urzelile paharnicului Staico
Bucșanul întreprinse pe lângă cancelarul Miháli Teleki și generalul
Caraffa, în nădejdea de a-și deschide și dinspre Viena drumul spre
tron.
Cum îl informase iscoada de la Țarigrad, pribeagul ascuns
în Ardeal nu încetase să-l împovăreze în ochii vizirului cu tot soiul
de învinuiri de trădare, iar lucrul se petrecea tocmai în clipa în care,
mânat de un fariseism nemărginit, acesta se căznea trudnic să intre
în grația împăratului creștin. Iar încercările sale nu erau tocmai noi,
căci încă din primăvară, înainte ca generalul Caraffa să plece spre
Lipova, îl convinsese pe cancelarul ardelean să-l recomande
neamțului. Numai că militarul, fiind prea prins cu treburile ostășești,
părăsise Ardealul înainte de a face ceva pentru el. Drept care, după
întoarcerea sa de la Belgrad, stăruise ca groful să-i reînnoiască
recomandarea, în speranța că acum i se va înlesni pătrunderea în
cercurile imperialilor. De altfel prin noul demers pare-se că și-a atins
țelul, căci după câteva săptămâni va depune un jurământ de credință
împăratului Leopold, în temeiul căruia va cere generalilor austrieci
din Ardeal să sprijine realizarea năzuințelor sale159.
Deci el acuza pe domnul muntean la Stambul pentru
cochetarea cu Liga Sfântă, deși el făcea în același timp, taman același

159
Scrisoarea prin care paharnicul cerea să fie din nou recomandat
generalului Caraffa s-a păstrat, ea datând din 7 octombrie 1688.
611
lucru, având grijă ca, în timp ce jura sacră credință austriecilor, să nu
iasă din grația otomanilor. Deci prefăcătoria și duplicitatea erau duse
la maxim, fără nici un fel de jenă față de nici una dintre părți. Evident
Șerban vodă nu va apuca să afle de această răsucire a paharnicului,
încât nu va ști că acesta îi era contra-concurent nu numai la turci, ci
că îi stătea împotrivă în aceeași măsură și la Viena.
După jumătatea lunii octombrie logofătul
Brâncoveanu va reveni la București, lăudându-se domnului
cu nemăsuratul succes repurtat pe lângă Veterani. La început
generalul nu prea se lăsa convins, dar el i-a lămurit că, oprind
solia, turcii vor întrevedea adevărul și vor ataca țara,
înlocuind domnul, încât acțiunea de supunere era
compromisă și atunci în loc să se aleagă cu elogii pentru
aducerea sub ascultare a Valahiei, va fi acuzat pentru
pierderea ei. Așa că era mai prudent să mențină aparențele
până ce lucrurile vor fi definitivate. A fost necesară o trudă
uriașă ca să-l înduplece, căci numai cu greutate l-a putut face
să întrevadă foloasele și ponoasele pe care le trăgea chiar el,
dar prin stăruință și îndemnare a izbutit să-l învingă pe italian,
frângându-i încăpățânarea.
Șerban vodă îl asculta lehămetisit pe divanit, căci în
starea de nemulțumire și dezamăgire în care căzuse în
ultimele săptămâni, mai ales după ce aflase și de pârele de la
Stambul și de șubrezirea înrâuririi sale pe lângă autorități, nu
știa dacă e cazul să se bucure sau nu că solia putea merge mai
departe și putea încheia tratatul de supunere, înlocuind jugul
de lemn otoman cu cel de fier austriac, după cum începuse
deja a se anunța în Ardeal. Oricum laudele nepotului mai
degrabă îl indispuneau decât îi făceau plăcere, căci era
limpede că acesta aștepta să i se arate o nemărginită
recunoștință și nesfârșite mulțumiri pentru ceea ce dobândise,
în vreme ce el, cuprins de îndoieli, se temea că greșea urmând
calea pe care pornise, deci nu avea motive de a se entuziasma
pentru succesul care-l silea să urmeze un făgaș de a cărui
612
îndreptățire și temeinicie nu mai era sigur. Se vedea că
logofătul era decepționat de reacția confuză a principelui și
de lipsa sa de înflăcărare.
De altfel nu numai la întâlnirea cu voievodul logofătul
Brâncoveanu avu surpriza ca, în loc de a recolta laude, să iște
oarece supărare, dacă nu chiar unele critici. În zilele
următoare, vizitându-și unchiul ce-i slujise de tată, constată
că și acesta era nemulțumit de prestația sa, ba poate chiar mai
nemulțumit decât voievodul, care în fond nu obiectase nimic
la spusele sale, ci doar nu-și arătase încântarea, mărginindu-
se la câteva remarci seci. Oricum, stolnicul va avea niște
răbufniri mult mai limpezi și mai răspicate.
- Trebuia să te sustragi de a merge în Ardeal, născocind un
pretext oarecare. Păcat că ai omis să te consulți în prealabil cu mine.
- Dar ce puteam să-i spun domnului? Zău dacă îmi dau
seama… se scuză logofătul.
- Împreună sunt convins că am fi găsit o ieșire pentru a nu
face drumul, deși sunt de acord că îndreptățirea era greu de scornit.
Dar cu puțină închipuire și viclenie se putea totuși plăsmui ceva, deși
principele, în nemărginirea ambiției sale, putea să nu ia în seamă
spusa… Dar nu e numai atâta.
Brâncoveanu se întoarse spre unchi, ridicând mirat din
sprâncene:
- Adică?
- Dacă până la urmă aici erai silit să te supui judecății
lui Șerban, neputându-i ieși din cuvânt, în Ardeal nu te
supraveghea nimeni, fiind de capul tău. Ceea ce făceai, știai
numai tu. Deci trebuia să-i prezinți generalului astfel lucrurile
încât să nu se lase convins, iar întors la București să susții că
ai făcut tot ce ți-a fost cu putință ca să-l îndupleci, dar sârgul
ți-a fost zadarnic. Cine putea verifica că de fapt ai făcut totul
pentru a eșua?! Nimeni! Libertatea ta acolo era neîngrădită!
E o greșeală de neiertat că i-ai smuls lui Veterani
încuviințarea. Solia nu trebuia să plece mai departe! Să
613
vedem acum în ce chip putem îndrepta neajunsul pe care l-ai
pricinuit!
- Grăbind dispariția unchiului?
- Poate. Ar fi o ieșire. Oricum și în privința asta
trebuie mers mai departe. Să-l punem în gardă pe signor
Belarmino.
De altfel chiar în vremea taifasului lor stolnicul
Constantin trimise vorbă medicului, poftindu-l să vină ca s-o
mai caute odată pe Stanca, sora sa, care de fapt nu mai suferea
de nimic. Acesta pricepu rostul mesajului, așa că dădu
imediat ascultare chemării.
- După cum cred că ai aflat, nepotul meu s-a înturnat
din Ardeal. Deci din această clipă ne putem așterne pe treabă.
Și el e pregătit, iar de mine ce să mai vorbim! Acum trebuie
acționat. Solia trebuie oprită cu tot dinadinsul… Deci
împrejurările ne zoresc…
- Înțeleg. Deocamdată însă nu am fost poftit la palat.
Apoi îmi vor fi necesare câteva zile ca să câștig deplină
încredere, sădind convingerea că aș cunoaște niște leacuri
alinătoare de durere neștiute de alții, dar foarte eficiente, încât
acestea să fie luate de rețineri. Abia după aceea mă pot sluji
și de otravă… Deci va mai dura puțin… Oricum eu am
pregătit totul. Când va veni clipa, voi găsi mijlocul de a vă
înștiința. Aștept să fiu chemat și lucrul nu cred că va întârzia
prea mult, căci odată cu frigul, din câte am priceput,
junghiurile s-au întețit, iar în scurtă vreme vor deveni greu de
suportat. În ultima săptămână starea Măriei Sale, care și așa
nu era prea bună, s-a înrăutățit. Deci intervenția mea se va
socoti necesară. Mai lăsați-mi puțină vreme…
- Bine, deci totul atârnă de împrejurări, pe care doar
tu ești în măsură a le alege. Oricum să fii foarte atent ca
logofătul să nu fie plecat în clipa cu pricina. De el avem
nevoie aici! Să nu-l cauți, să nu-l dai cumva de gol. Legătura
s-o ții doar prin mine…
614
 - Am înțeles înălțimea voastră, și mă voi supune
îndrumărilor… Aștept deci să fiu chemat, și voi încerca să vă
dau semn ascuns când s-a ivit prilejul de a mă pune în
mișcare. De altfel Măria Sa are nevoie de medic, nu se poate
lipsi cu totul de el, oricât ar voi-o, căci suferă de mai multe.
Pe lângă necazurile cu guta și podagra mai are piatră la rinichi
și asta îi pricinuiește și sângerări când are ieșiri. Apoi din
când în când îl căznesc fierbințeli amestecate cu tremurături
de înfrigurare, și-i vine să vomite. Deci nădăjduiesc că în
curând se va da din nou pe mâna mea, căci durerile nu-l iartă.
Să mai avem răbdare câteva zile…
Iar previziunile lui Belarmino se adeveriră. După
puțin timp ajunsese din nou la căpătâiul voievodului, unde
pare-se că izbuti să-și dovedească utilitatea. Cum mai trecu
vreo săptămână fără a se întâmpla ceva, sfâșiat de încordarea
lungii așteptări, stolnicul nu se putu stăpâni să nu-l mai
iscodească odată pe medic. Acesta se feri însă ca să-l caute,
probabil pentru a nu stârni bănuieli, dar îl asigură prin sluga
mijlocitoare că încă nu a venit clipa potrivită, care să-i fie la
îndemână spre a-și împlini făgăduielile. Dar să fie fără grijă,
el stă vajnic de veghe!
Între timp, deși suferind, principele mai primi doi
curieri. Primul venea de la iscoada sa de la vlah-seraiul
țarigrădean. Aceasta îl înștiința de-a dreptul speriată că aflase
că vel vizirul Bekri Mehmed pașa, pare-se în urma unor noi
pâre, ar fi scris poruncă lui Selim Ghirai întâiul, hanul
tătarilor crâmleni160, vasali otomanilor, să pornească cu un
poghiaz asupra Ungrovlahiei pentru a-l prinde pe domn,
urmând să fie trimis la Poartă spre a fi întemnițat la Yedikule,
celebra pușcărie a celor șapte turnuri, dânsul fiind suspect de

160
Radu Greceanu, în cronica închinată lui C Brâncoveanu, precizează de
altfel că în clipa morții lui Șerban vodă se întâmplă ca hanul Selim I
Ghirai să fie „și el atuncea în Bugeac”, deci plecat din Crimeea spre
Țara Românească.
615
trădare datorită demersurilor întreprinse pe lângă împăratul
creștinătății.
Vestea căzu ca un trăsnet asupra voievodului. Lațul se
cam strânsese în jurul gâtului său, fiind vremea ca să fugă din
țară. De altfel nici nu era prima dată când o făcea, scăpându-
și viața. Dar nu avea rost să se pripească. Dacă se pregătea
temeinic, o putea face în ultima clipă, când va fi sigur că
aceasta era singura soluție rămasă pentru a se salva. Ca să se
ferească de amenințarea închipuită de han nu avea decât să
trimită iscoade în Bugeac spre a fi prevenit asupra apropierii
sale. Aliverde abia aștepta poruncă ca să-l slujească din nou
pe lângă ai săi...
Chemă totuși pe vel vornicul Ghinea Rustea-
Văleanu, socul marelui căpitan Șerban Cantacuzino,
tocmai plecat cu solia, și-i porunci să-i pregătească în cea
mai desăvârșită taină toate cele trebuitoare pentru plecarea în
bejenie și pentru un surghiun îndelungat. Dar până ce
Aliverde nu-i va da veste că hoardele tătărăști se apropie de
Dunăre, era hotărât să șadă statornic în scaun, fiind ca și
înainte neîndurător cu cei care îi stăteau împotrivă.
Îndată după aceea primi un al doilea curier rapid, sosit
de astă dată din Polonia, de la Jaworow, din tabăra în care se
găsea cantonat în acea clipă regele Ioan Sobieski. Expeditorul
era un pan polonez, plătit temeinic ca să-i slujească ca iscoadă
la curtea craiului leah. Scrisoarea acestuia îi arăta că la ei
umbla zvonul că împăratul Leopold, într-o perfidă înțelegere
cu fericitul papă Inocențiu al XI-lea, vrea să cotropească
principatele române, dovadă stând chiar tratativele angajate
de Măria Sa, Serban vodă, cu austriecii. Iar existența lor era
neîndoielnică pentru regele leah, consilierii crăiești știind de
solia condusă de Stepančić, de răspunsul adus de Naghi cu
puțin în urmă, de negocierile cu generalul Veterani de la
Cerneți și Câmpulung, cât și de pregătirile de plecare ale
marii solii. Iar măritul voievod muntean nu era privit cu cei
616
mai buni ochi, întrucât era bănuit că s-a vârât de bunăvoie în
aceste urzeli, făcând jocul nemților în paguba leșilor, fiind de
aceea sfătuit să se păzească dinspre această parte, care nu-i
era de fel prielnică.
Riga era supărat atât pe împăratul vienez, cât și pe el,
socotindu-i pe amândoi de rea credință, căci după părerea sa
ținuturile Moldovei și alte Țării Românești ar trebui să revină
de drept coroanei de la Varșovia, hotarul natural al stăpânirii
sale trebuind să ajungă la Dunărea de Jos. Era indignat că cei
doi intenționau să profite de faptul că întreruperea atacului
rus asupra tătarilor din Crimeea făcea ca dânsul să nu mai
poată susține luptele plănuite în vară.
Pârâtorul atrăgea de asemenea atenția asupra
împrejurării că tătarii nu amenințau numai patria sa, ci că,
scăpați de năvala muscălească, chiar nogaii din Bugeac se
gândeau la un atac asupra olaturilor românești, năzuind a
ajunge chiar până în Ardeal, pentru a se răfui și cu nemții.
Șerban vodă era șocat nu numai de avertismentele
primite, care-l înștiințau că i se clatină scaunul, ci și de
mulțimea detaliilor din istorisirile ajunse la el. Surprinzător
era că se știau atâtea privitor la întoarcere lui Naghi de la
Viena, la discuțiile cu Veterani de la Cerneți și Câmpulung,
ori despre cele legate de organizarea lângă București a marii
solii. Și nu doar amănunțimea relatărilor îi dădea de gândit.
Ciudată era și marea asemănare a lămuririlor însăilate în
ambele scrisori, lucru care îi sugera că cele două pâre
proveneau din aceeași sursă. Deci ce-l care-l „turna” la
Stambul, o făcea în același chip și la Varșovia!
Dar cine putea fi acesta, și încă atât de bine informat?
În prima clipă se gândi la paharnicului Staico, care de ani de
zile se îndeletnicea cu așa ceva pe lângă marele vizir... Era
însă ciudat că încerca să-l sape în Polonia! Ce legături putea
avea acolo și ce foloase se aștepta a dobândi de aici? Lipsa
unui posibil răspuns îl făcu să-și îndrepte bănuielile spre
617
fratele său Constantin, cu atât mai mult cu cât acesta îl
cunoștea pe monarhul polon de mai bine de un deceniu, căci
în 1676 avusese prilejul de a i se înfățișa și de a vorbi cu el,
când mijlocise deschiderea tratativelor pentru încheierea
păcii de la Juravno. Deci trebuia să devină și mai prevăzător
decât până acum în privința acestuia.
Dar indiferent care ar fi fost pârâtorul, scrisorile
primite îi atrăgeau luarea aminte că încrederea în el, atât în
Turcia cât și în Polonia, era într-o primejdioasă scădere, fiind
cazul să se gândească la fugă, evitând însă cele două direcții.
Deși scrise în locuri și de mâni diferite, răvașele primite, care
nu aveau cum se înrâuri între ele, se mai potriveau și în
privința unui alt detaliu. Ele pomeneau de intenția tătarilor de
a-i invada țara și chiar ținuturile din jur, cât și de năzuința de
a-l captura.
Față cu noile avertismente, nu i se părură îndeajuns
poruncile date vornicului de a-i pregătiri bejenia, și lui
Aleverde, de a se duce grabnic cu ceata lui în Bugeac la
iscodit. Era timpul să se îngrijească mai temeinic de un loc de
refugiu sigur, chiar înainte de a se ajunge la o înțelegere în
privința asta cu împăratul de la Viena, care putea surveni prea
târziu. Iar locul de adăpost cel mai la îndemână era peste
munți, în Ardeal. Cu armata austriacă, după discuțiile avute
cu Veterani la Cerneți și la Câmpulung, nu credea că ar mai
întâmpina zăticneli. Desigur generalul l-ar fi primit fără de
nici o îndoială cu brațele deschise, dându-i totodată cuvenita
ocrotire împotriva celor doi vrăjmași ce-l amenințau. Totuși
trebuia să se asigure și de bunăvoința craiului Apafi, căci nu
putea uita că ungurul nu numai că-l ura, dar în anii trecuți îl
pârâse de câteva ori la Poartă și pe deasupra îi ocrotea pe
puțini săi dușmani aflați încă în surghiun, în frunte cu
paharnicul Staico. De aceea era nimerit să se pună bine și cu
acesta, obținându-i încuviințarea pentru un ascunziș în
ținuturile pe care le stăpânea.
618
 Drept care, încă în seara vinerii de 26 octombrie, când
tocmai se prăznuia Sfântul Mucenic Dimitrie, domnul chemă
pe grămăticul de limbă ungurească în iatac, unde zăcea, și-i
porunci să scrie o scrisoare tainică craiului Apafi, prin care
să-l roage să-i ofere adăpost și ocrotire în țara sa, dacă cumva
va fi nevoit să-și părăsească vatra. Scrisoarea să fie isprăvită
până cel târziu a doua zi de dimineața, încât aceasta să poată
fi trimisă peste munți încă de la primul ceas. Însă îl atenționă
că nimeni nu trebuia să afle de existența acestui răvaș.
Și, ca să fie sigur că diacul așterne pe hârtie aidoma
gândurile sale, se apucă să-i dicteze cele dorite. Între altele va
ruga pe măritul crai să „se milostivească <dându-i> sfat bun
și o mărită și puternică scrisoare <în temeiul căreia> intrând
în hotarele stăpânite de Măria Ta, să mă pot adăposti și să
merg <oriîncotro> în pace slobod și fără a fi oprit, fără
piedecă, acolo unde să mă ascund sau să mi se piardă urma”,
adăugând că în felul acesta „și Măriei Tale să-i fie mai ușoară
apărarea, dacă s-ar ivi vreo întrebare <privind prezența
mea>”, adică să poți declara „că n-am fost vreodată față în
față cu Măria Ta, nici nu știe Măria Ta unde sunt”. Iar în
încheiere mărturisește că rugămintea i-o adresează plin de
umilință „ca slugă mai mică și supusă a Măriei Tale”, iar
pentru acest ajutor „rămânând dator viața întreagă Măriei
Tale”161
Iar pentru ca nimeni să nu bănuiască existența
scrisorii tainice și mai ales temerea pe care o exprima, că ar
putea fi silit să fugă din țară pentru a-și scăpa viața, curierului
urma să i se dea o a doua scrisoare, una de acoperire, care să
sădească credința că domnul se adresa craiului doar pentru a
i-l mai cere încă odată împrumut pe medicul personal, Andrei
Pécsi, întrucât se simțea destul de rău, justificându-i astfel în

161
Textul scrisorii, redactat în maghiară, s-a păstrat integral, fiind datat
27 octombrie 1688 stil vechi, echivalent cu 7 noiembrie 1688 stil nou.
619
ochii lumii plecarea, ca nefiind în nici un chip legată de
năzuința pribegirii.
Grămăticul de ungurească, întorcându-se în
cancelarie, înțelese să respecte aidoma poruncile primite. El
păstră o tăcere desăvârșită în legătură cu scrisoarea tainică,
pe care o alcătui astfel încât nimeni să nu-și da seama ce face,
dânsul vorbind fârtaților numai de scrisoarea de acoperire,
privitoare la cererea în împrumut a medicului crăiesc.
Rezultatul fu că după doar câteva ceasuri grămăticul de latină
putu înștiința pe stolnicul Constantin că va pleca grabnic un
curier în Ardeal pentru a aduce de acolo de urgență pe
doftorul Andrei Pécsi, întrucât domnul se plânge că i-ar fi tare
rău.
Stolnicul îl chemă de grabă pe medicul Belarmino la
căpătâiul surorii sale, care însă era bine și deplin sănătoasă.
Când italianul se înfățișă, îl luă repede.
- Există primejdia ca cele puse la cale să eșueze. Din
câte am aflat mai devreme, mâine pleacă un curier la Bălgrad
ca să ceară craiului împrumut pe medicul său. Ungurul a mai
fost pe aici și îl cunosc prea bine. Dacă apare, acesta ne va
zădărnici toate planurile. Trebuie deci să grăbim lucrurile, în
cel mult două sau trei zile Șerban trebuie să dispară, altfel
riscăm să nu mai putem scăpa de el. Cum, necum, e vremea
de a încerca ceva…
- Voi face tot ce-mi stă în puteri. Oricum, am început
să fiu din nou îngăduit la Curte. Însă astă seară, până la acest
ceas, nu am fost chemat la patul său. Dar sper că voi fi chemat
mâine. Deie Dumnezeu să-l apuce junghiurile de pe la
încheieturi și cele de spate, de aproape de șolduri… Nici
rinichii nu cred că-l iartă. O vreme și-a trăit viața din plin, cu
toate plăcerile cu putință, dar acum a venit plata… Deci nu
încape îndoială că în curând voi fi vestit să mă înfățișez la
căpătâiul său. Cum se va întâmpla acest lucru, vă înștiințez.

620
 - Atunci așteptăm semnul tău. Mi-l trimiți mie. Nu iei
legătura cu vel logofătul. El e bine să stea de-o parte, să pară
cât mai puțin amestecat…
Din seara de Sfântul Dumitru stolnicul se puse pe
privegheat palatul domnesc. Însărcină cu acest lucru două
slugi. Când una pleca de la Curte, după ce băgase de seamă
tot ce era vrednic de observat, coborând spre casa de la podul
Cibinului, cealaltă trecea Dâmbovița și urca coasta spre a-i
lua locul. Astfel boierul putea afla orice mișcare care s-ar fi
petrecut în jurul fratelui său, cât și știri despre orice curier
sosit sau plecat. De altfel în toată seara de vineri, până ce se
înnoptă de-a binelea, nu se întâmplă nimic semnificativ.
Singura noutate vestită era aceea că doamna, dimpreună cu
copiii rămași la palat, înainte de culcare, îl căutaseră pe
voievod de sănătate în iatacul său.
În ziua următoare, sâmbătă, nu va pleca un singur
curier de la palat, ci, încă înainte de ora prânzului vor pleca
vreo șapte, iar unii nici măcar singuri, ci întovărășiți de o mică
ceată de însoțitori! Primul care ieși era un anume Aleverde,
tătar de felul său, însoțit de un mic pâlc de bărbați de neamul
său, pe care îi comanda de ani de zile și pe care lumea îi
socotea cam tâlhari, domnul folosindu-i la săvârșirea a tot
soiul de fapte murdare, pe care alții ne le-ar fi acceptat. De
astă dată nogaiul cu ai săi o porniră spre răsărit, pe drumul
Buzăului. Năzuiau desigur ca să ajungă la Brăila și de aici pe
la Oblucița în Bugeac, pesemne pentru a iscodi între fârtați ce
gânduri îi mai încearcă, care ar putea pricinui neajunsuri
domnului, își dădură cu părerea trimișii stolnicului.
Imediat după aceea urmă un curier ce părea leah de
felul său, sosit cu vreo două zile în urmă, care pesemne purta
cu sine vreo scrisoare menită regelui Sobieski, marelui
hatman sau poate unui alt pan.
Spre Alba Iulia, cu scrisoarea de chemare a doftorului
Pécsi, porni abia al treilea curier. Și acesta, asemenea
621
polonezului, era neînsoțit. Apoi un alt curier luă calea Iașilor,
de bună seamă ca să ajungă la Curtea bătrânului Constantin
vodă Cantemir, spre a iscodi ce gânduri îl mai frământă pe
voievodul de pe Bahlui. În sfârșit un altul, dimpreună cu un
ajutor, se îndreptară spre Silistra, pesemne pentru a ajunge la
Țarigrad, ca să ducă vreo poruncă capuchehaiei Țării
Românești. Mai departe un turc aflat în slujba lui vodă apucă
puțin mai apoi șleahul spre Târgul de Floci, de bunăseamă cu
gând de a ajunge în Dobrogea, la Baba162, să mai cerceteze
starea de cuget a seraschierului Mustafa pașa de acolo, care
era răspunzător față de vizir pentru bunul mers al treburilor
în principatele române. În sfârșit un al șaptelea mesager se
abătu pe calea Craiovei, cu poruncă de a ajunge la vel banul
Vintilă Corbeanu, probabil cu rugămintea de a descoperi ce
mai pune la cale groful Thököly cu husarii săi curuți, aflat de
cealaltă parte a Dunării, care năzuia a pătrunde din nou în
Ardeal, ori chiar în Valahia, de unde tocmai fusese respins.
Deci curierii porniseră către toate zările, ca bondarii sloboziți
dintr-un stup prea plin.
În toată vremea asta domnul nu părăsise palatul, ci
doar trecuse din iatac în spătăria mică, unde îndrumase sfatul
boieresc, după care se trase într-una din odăile de audiență,
spre a lua prânzul dimpreună cu câțiva intimi. Apoi îl primise
pe vtori logofătul Bunea Grădișteanu, căruia îi încredințase
armășia, în condițiile în care vel armașul Danciu Comăneanu
plecase cu solia slobozită spre Viena. Pare-se că Măria Sa nu
era pe deplin mulțumit de chipul cum noul armaș își împlinea
îndatoririle ce-i cădeau în seamă și-l chemase spre a-i face
unele mustrări. Cel puțin așa credeau slugile stolnicului, în
clipa când dădeau seamă stăpânului, istorisindu-i ultimele
noutăți. Auzind știrea acesta mustăci mulțumit. Sesizase și el
că în urma plecării soliei, cei mai servili dintre boieri, și cei

162
Actualul Babadag.
622
mai primejdioși pentru el, fuseseră îndepărtați de la Curte,
domnul rămânând înconjurat de sfetnici care nu dădeau în
brânci cu supunerea și conștiinciozitatea. Spre seară
principele se retrăsese în iatac, dar durerile pare-se că nu-l
chinuiau peste măsură de rău, căci fu vizitat doar de unul din
vracii săi de duzină. Ori dacă îl chemase doar pe acesta,
însemna că nu se simțea atins prea grozav de suferință.
Spre dimineața duminicii de 28 octombrie, însă, pare-
se că-l apucaseră mai aprig junghiurile și nu putuse dormi. Își
chemase toți vracii, dar și pe Belarmino, aceștia trebuind să-l
caute dimpreună. Deci medicul nu avea libertatea de a face
chiar ce voia, fiind cumva supravegheat de frații întru
meșteșug, care chiar dacă nu erau la fel de școliți ca el, puteau
dibui o manevră suspectă. Pesemne pentru că se simțea rău,
domnul nu se duse în acea dimineață la liturghie, cum avea
obiceiul de a face duminica.
Prânzul îl luă singur în iatac, semn că îl căznea
suferința. Nici după amiază nu ieși din odaia sa, ceea ce
întărea simțământul că începuseră să-l canonească durerile.
De altfel imediat după apusul soarelui stolnicul se pomeni în
casă cu o slugă a lui Belarmino care îl înștiință că, deși a fost
chemat să fie de ajutor jupânesei Stanca, roagă să fie iertat
dar nu poate veni, tocmai fiind poftit stăruitor la palat, unde
nu știe cât va întârzia. Dar deîndată ce se va slobozi de
îndatoririle de la căpătâiul Măriei Sale, se va repezi, cât de
repede va putea, și la dânșii.
În prima clipă stolnicul se uită năucit la slugă,
nepricepând ce vrea să spună aceasta, căci nici el și nici soră-
sa Stanca nu trimiseră după medic, jupâneasa simțindu-se de
altfel foarte bine, încât umbla nestânjenită prin casă. La urma
urmei nu era nici prea bătrână, abia fiind trecută de vreo
cinzeci și doi sau cincizeci și trei de ani. După o clipă însă se
dumiri asupra a ceea ce voia să dea de înțeles medicul prin
bâiguielile nedeslușite ale argatului. Acesta îl prevenea în
623
mod ascuns că a fost chemat la palat și că e pe punctul de a
declanșa otrăvirea. Deci din ceas în ceas trebuia să se aștepte
la vestea fatală a morții domnului. Drept care își avertiză
slugile menite a priveghea curtea princiară să facă cursele mai
des și să fie foarte atente la ce se întâmplă acolo, vestindu-i
imediat toate detaliile pe care le observă, oricât de
neînsemnate ar fi fost acestea.
Trimisese și după logofăt, poftindu-l să-și vadă mama
care zace din nou la pat. Brâncoveanu luă de bună înștiințarea
și se grăbi să vină la casa bunicilor, nu fără de îngrijorare. Dar
abia ce intră, că unchiul Constantin îl liniști. Maică-sa era
bine, dar nu găsise alt pretext pentru a-l chema, care să nu
bată la ochi.
Îi istorisi apoi cele vestite de signor Belarmino.
Această duminică noapte de 28 octombrie era decisivă pentru
soarta lor, deci era bine ca să fie împreună, pentru a se putea
sfătui la nevoie. Trecură într-una din odăile din dosul casei.
Aici îl aflară și pe unchiul Mihai spătarul, înfundat tihnit între
pernele unei sofale, cu picioarele adunate sub el, după obicei
musulman. Se așezară și ei, stolnicul lângă fratele său, iar
nepotul pe sofaua lipită de peretele alăturat. Erau osândiți
acum la o lungă și încordată așteptare, din când în când
întreruptă de slugile care veneau cu știri de la palat. Prea
multe în fond nu aveau a-și spune, așa că ședeau însingurați,
osteniți și lehămetisiți, înviorați întrucâtva doar în clipele
când se iveau solitorii cu noutăți de la Curte.
Trecură astfel câteva ceasuri trăite cu sufletul la gură,
fără ca să li se vestească ceva deosebit, afară de faptul că în
iatacul domnesc era oarece foială, căci, fără de încetare, când
întrau, când ieșeau unii din vracii și vrăcițele tocmiți la curte.
Ei duceau principelui ba prișnițe, ba bucăți de gheață, ba
felurite leacuri, unele preparate în chip de fierturi, altele, în
chip de alifii, sau doar uscate și mărunțite spre a fi înghițite
cu o gură de apă. Deși trecuse binișor ora de culcare, pare-se
624
că la palat nimeni nu trăsese la pat, domnul simțindu-se tot
mai rău pe măsură ce se apropia miezul nopții, lucru ce
stârnise tuturor îngrijorare.
Slugile vorbeau de junghiuri foarte tăioase la labele
picioarelor, mai ales înspre degete, dar durerile răzbăteau și
până la călcâie, urcând chiar la genunchi, sau la degetele de
la mâini și la coate. Ba apăruseră înțepături chiar în partea de
jos a spatelui, vracii socoteau că acestea din urmă ar veni de
la rinichi, unde Măria Sa ar avea pietre. Domnul, deși era
căznit de fierbințeli, care făceau să-l treacă nădușelile, era
cuprins, pare-se taman în aceleași clipe, și de o ciudată
înfrigurare, din pricina căreia începea să tremure, de parcă ar
fi dat înghețul peste el, deși în odaie era destul de cald, iar el,
acoperit. Se povestea și că, deși nu putuse mânca de cină,
fusese cuprins de greață și-l chinuia și senzația de a voma.
Din zvonurile care umblau, iscoadelor le era greu ca să-ți dea
seama de starea exactă a bolindului, dar ele erau încredințate
că aceasta era mai amarnică decât în dățile trecute.
Încet-încet, apropiindu-se miezul nopții, duminica era
pe cale de a se sfârși, dar vestirea așteptată de cei trei boieri
urzitori întârzia. Începeau să se teamă că din nou principele
va apuca ziua următoare, cum se mai întâmplase de altfel, iar
stările de rău și durerile se vor alina de la sine. Vorbe
asemănătoare despre necazurile pricinuite de boală mai
auziseră și lunile trecute, dar faptul fusese fără urmări.
Stolnicul fierbea, uitându-se înciudat când la frate, când la
nepot, ambii cuprinși de muțenie.
Nimeni nu știa în fond ce era în sufletul voievodului
în acele clipe sfâșietoare pentru el. Cei din jur desigur își
închipuiau că de durere Șerban vodă nu se mai gândește la
nimic, nu mai năzuiește nimic, fiind copleșit caznele bolii.
Dar lucrurile nu stăteau tocmai așa. Era o fire peste măsură
de dârză, care putea să-și stăpânească gândurile și simțurile.
Suferea destul de rău, era adevărat, dar în sinea sa își zicea că
625
nu se va da bătut în fața sorții nedrepte care-l lovea. Avea de
gând să lupte cu ea și s-o învingă, impunându-și și asupra ei
voința sa de neclintit. Chiar în acele clipe de chin era
încredințat că în scurt timp va ajunge un pizmuit împărat,
vrednic de strămoșii săi de acum trei veacuri. Prin feciorul
său își va instaura o dinastie ereditară nu numai la București,
ci și la Constantinopol, încât întreaga Evropă va auzi de
numele său glorios!
Deci nici o clipă nu-și va închipui că sfârșitul îl
pândește din colțurile întunecate ale odăii, că de fapt de ceva
vreme a pierdut grația sfântului împărat creștin, dar și pe
aceea a marelui vizir, că năzuințele sale au ajuns în pragul
unui eșec total, încât practic nu mai are la ce spera.
Dimpotrivă, pentru el toate visele măreției sale viitoare
continuau nu numai ca să dăinuie, ci chiar să sporească în
ciuda caznelor care-l torturau. Era hotărât să-și înfrângă boala
și să se ridice deasupra ei. În fond ea răbufnise în urmă cu
vreo doi ani și de atunci izbutise s-o țină în frâu. Poate greșise
alungându-l pe Pylarinos. Acesta găsise pare-se leac
slăbiciunilor sale. Poate, când se va scula, ar fi bine să-l
recheme… O să mai chibzuiască la acest lucru… Oricum,
nici prin gând nu-i trecea în acele clipe nefaste că doar în
câteva ceasuri nu va mai fi, că se alege praful de tot noianul
său de vise avântate, că mirificele sale speranțe de viitor se
vor nărui, topindu-se în neant ca niște păreri, simple năluciri
deșarte ale închipuirii.
Frământarea din jurul domnului nu încetă toată
noaptea, totuși la câteva ceasuri după miezul nopții mai slăbi,
lumea fiind cuprinsă de oboseală și de ispita somnului
pierdut. Chiar doamna se va retrage la o vreme în iatacul ei,
spre a se culca. Feluriții vraci și vrăcițe, care se foiau în jur
spre înciudarea lui Belarmino, stând în picioare, nu aveau
cum ațipi sau chiar moțăi, dar era vădit că erau chinuiți de

626
somnolență, din care erau smulși din când în când de vaietele
sau oftatul principelui.
Începu să se crape de dimineață. Lumina pătrunsă prin
cleștarul ferestrelor devenea tot mai puternică încât la o
vreme se stinseră lumânările. După câte se părea suferindul
se simțea rău, el oftând și icnind tot mai des. Nu putuse să
doarmă toată noaptea, canonindu-se cu necazurile sale. Odată
cu apropierea dimineții numărul slugilor ajutătoare scăzuse și
parcă și cel al vracilor. Oricum, din pricina ostenelii nimeni
nu mai era atent la ceea ce făcea cel de alături. La o vreme
doamna se reîntoarse în iatac, după ce pare-se furase câteva
ore de somn. Se oprise în apropierea ușii unde îi fusese
potrivit un jilț și privea în tăcere în jur.
Se apropia și sfârșitul celei de a doua ore a zilei163, dar
urmă de îndreptare nu se simțea. Măria Sa se plânse vracilor
că mai ales durerea de la degetele piciorului drept parcă se
întețea, dar îl cam țineau și junghiurile care-i sfredeleau
partea de jos a spatelui, pe aproape de șolduri. Protomedicul
prinse prilejul pentru a intra în vorbă cu voievodul, șoptindu-
i cu voce scăzută și plină de mlădieri compătimitoare:
- Excelență, am la îndemână aceleași leacuri de
alinare a durerii pe care vi le-am mai dat și altă dată și care v-
au folosit întrucâtva. Vă pot ajuta să treceți mai ușor peste
clipele cele mai dureroase. Dacă binevoiți a le lua, vi le pot
servi într-un pocal…
- Da, bine, mi le poți da, dar ajută-mă să mă ridic puțin
de pe pernă.

163
Ceasul la doilea din zi în acest secol corespunde cu ora 8 a.m. din
sistemul actual de numărare al orelor zilei. Răstimpul ceasului al
doilea din zi cuprinde deci intervalul dintre ora 7 și 8 a sistemului
actual. Ziua se considera că începe la ora 6 a.m., adică odată cu
începutul primului ceas din zi, ceas cuprins între ora 6 și 7. Precizarea
clipei decesului o face cronicarul Stoica Ludescu („luni dimineață, la
2 ceasuri din zi”, deci în jur de ora 8).
627
 - Imediat, Excelență! făcu medicul, sprijinindu-l cu o
mână din spate, în vreme ce cu cealaltă îi întindea o cupă de
argint.
Însetat, domnul sorbi tot potirul ce-i fusese ridicat la
buze și se lăsă din nou pe pernă, ostenit. După un scurt
răstimp oftă:
- Ciudat, parcă deja nu mai simt dureri…
Nu apucă să-și încheie spusa, întrerupându-se ca și
cum ar fi căzut pe gânduri.
De fapt nu numai că durerile dispăruseră, dar parcă nu
mai simțea și nu mai vedea nimic, în jur deschizându-se un
gol uriaș, o nesfârșită genune, și încă una foarte întunecată, în
care luneca într-o cădere care se iuțea de la o clipă la alta.
Ochii i se bulbucară rămânând ațintiți la medic, deși în fața
lor nu zărea decât perdeaua neagră a hăului nesfârșit în care
se cufunda. Simțea prăbușirea, dar nu se putea prinde de
nimic, în apropiere negăsindu-se nici un colț de sprijin. Mișcă
din buze ca și cum ar fi voit să întrebe ceva, dar nu scoase
nici un sunet. Imediat după aceea, ca apăsat de o uriașă
greutate, capul i se înfundă în moliciunea pernei, adâncindu-
se în pântecele ei umflat. Mai zvâcni spasmodic de câteva ori
săltând cerga ce-l acoperea, iar după acest zbucium firav
înțepeni, rămânând nemișcat.
Belarmino, care stătuse aplecat asupră-i, se îndreptă
de spate și întoarse privirile spre cei din odaie.
- Mi-e teamă că Excelența Sa nu mai este… și nu mai
poate fi ajutat. Dumnezeu a vrut altfel decât am voit noi…
Principesa, oprită aproape de ușă, înțelese cele spuse,
deși erau rostite pe latinește, și nu se putu stăpâni să nu
răbufnească:
- Nu se poate, dar așa dintr-o dată… Acum viu,
vorbește și deodată…
Vestea pristăvirii domnului se răspândi ca un fulger în
tot palatul, mai ales că aproape toată slujitorimea nu apucase
628
să se culce, fiecare mărginindu-se să moțăie pe unde apucase.
Iscoada stolnicului, de cum prinse înmărmuritoarea știre, se
repezi s-o ducă devale stăpânilor săi de pe podul Cibinului,
pe care-i găsi moțăind pe sofale, în așteptarea sa.
În cel mult un ceas Măria Sa fu pregătit pentru
priveghi. În sala cea mare a divanului se aduse năsălia, iar în
mijlocul ei fu așezat cu grijă trupul neînsuflețit. Era
înveșmântat într-un prețios caftan de brocart, brodat la poale
cu înflorituri din fir aurit, iar la guler și la tivuri blănit cu fâșii
de samur prețios. Pe piept veșmântul se încheia cu niște
ceaprazuri lucioase, în nodurile cărora sclipeau nasturi de aur
încrustați cu diamante. Hainele de dedesubt nu se puteau zări,
la vedere ieșind numai picioarele încălțate în niște cizme
galbene. În cap răposatul purta un calpac de samur, încununat
cu un surguci împodobit cu pene de struț. Pe deasupra era
acoperit cu un giulgiu alb, ușor străveziu, în mijlocul căruia
în dreptul pieptului se distingea o cruce în foi de aur.
La cele patru colțuri ale năsăliei fură așezate patru
sfeșnice ce purtau niște lumânări foarte înalte și groase cât
încheietura mâinii, care fuseseră aprinse. Flăcările pâlpâiau
firav, scoțând însă mult fum și trosnind din când în când. La
căpătâi își luaseră deja locul parohul bisericii de la Curte și
niște arhidiaconi care-l ajutaseră până atunci la făptuirea
slujbelor. Ei păzeau răposatul, care în acea clipă nu avea pe
nimeni altcineva alături, decât slugile și boiernașii care
găteau cele de trebuință pentru buna desfășurare a
priveghiului.
Între timp, din porunca doamnei, porniseră prin târg
crainicii care să vestească pieirea principelui și să cheme
boierii și boieroaicele la privegherea soțului ei. De bună
seamă, vestitorii ajunseră și la casa strămoșească a
Cantacuzinilor, de pe podul Cibinului. Dar înștiințarea nu
pricinui nici un fel de surprize aici, cuprinsul ei fiind demult
cunoscut stăpânilor namestiei, care vegheaseră de altfel
629
zadarnic întreaga noapte în așteptarea știrilor aduse de slugile
trimise ca iscoade la palat.
- Păi atunci să ne ducem și noi la priveghi, dacă
lucrurile sunt deja orânduite… făcu logofătul.
- Da, se cuvine să fim în rând cu lumea și să mergem
ca să-l plângem pe răposat, dar înainte de asta mai trebuie să
facem ceva, îl întrerupse stolnicul pe nepot. Nu este de ajuns
ca lumea să știe că domn nu mai e! E trebuitor ca gloata să
cugete și la cel ce va fi ridicat în locul rămas gol. Și e de
datoria noastră ca să rânduim asta înainte de a pleca.
Chemă imediat pe vechilul casei și-i porunci să aleagă
vreo zece slugi mai dezghețate la minte, care să se ducă prin
cârciumile de prin târg, și, plătind câte o cinzeacă celor găsiți
acolo, să-i lămurească că trebuie să chibzuiască și pe cine îl
socotesc potrivit să ia locul celui dispărut.
- Ai să primești și banii trebuitori pentru a face cinste
celor întâlniți în cale.
- Voi urma întocmai porunca. Dar pe cine să
pomenească oamenii mei ca fiind bun de înlocuitor?
- Nu e nevoie să rostească vreun nume. Cel mai
nimerit ar fi al vel logofătului, aici de față. Dar mai înțelept
este ca domnia sa să nu fie amestecat în povestea aceasta.
Însemnat este ca nimeni să nu se gândească la alegerea
beizadelei Gheorghe, pe care frate-meu îl dorise ca urmaș. De
aceea trimișii tăi să arate că în împrejurările încurcate de
acum, când ne amenință o invazie austriacă, care, ca răspuns,
poate pricinui transformarea țării în pașalâc, domnia nu poate
fi dată în seama unui nevârstnic, fără minte și fără depinderea
cârmuirii, care prin nepricepere ne poate duce la pierzanie, ci
ea trebuie să încapă pe mâna unui om în toată firea, cu
învățătură multă și cu experiență de conducere, cu relații și
care a dat dovadă că e un bun negociator. Înțelesu-mai?
- Înțeles și o să-i școlesc pe cei trimiși așa cum vă este
dorința.
630
 Ca urmare a acestei porunci, încă de la ceasurile
dimineții de luni 29 octombrie, prin cârciumi se răspândiră
mai mulți argați cantacuzinești, care însă vor înfățișa lucrurile
în chipul cum îl pricepuseră ei. Li se spusese ca să îndemne
lumea să se gândească la domn nou, care să fie om în toată
firea, școlit și priceput, cu îndemnare într-ale conducerii și cu
multă înțelepciune. Ori ei pe cine altul îl știau ca îndeplinind
aceste condiții, decât pe stăpânul lor. Deci, deși li se
orânduise să nu rostească vreun nume, o făcură totuși,
spunând răspicat că foarte nimerită ar fi alegerea ca domn nou
a unui boier precum stolnicul Constantin Cantacuzino. Așa că
nu trebuie să mire că după câteva ceasuri pe ulițe se vorbea
nu numai de moartea voievodului, ci se zvonea și numele
celui potrivit să se urce în scaunul său: și anume fratele prea-
școlit al răposatului, adică stolnicul Constantin Cantacuzino.
Iar numărul acelora care împărtășeau asemenea părere era în
continuă creștere.
După ce orândui vechilului cele de cuviință, stolnicul,
dimpreună cu fratele și nepotul, urcară în rădvanul ce trăsese
la scară, spre a merge la Curte, ca să ia parte, plini de
îndurerare, la priveghiul sărmanului principe, atât de timpuriu
răposat.
Este cât se poate de ciudat că ființe de talia stolnicului
Constantin Cantacuzino, atât de școliți, atât de luminați, cu
un duh care nu e dat oricui, înzestrați cu o neobișnuit de
adâncă pătrundere a minții și o înțelepciune rară, putând fi
socotiți ființe superioare care-i întrec cu mult pe cei în
mijlocul cărora trăiesc, părând modele pentru alții, puteau să-
și folosească atât de mârșav însușirile, devenind odioși prin
ambiții, orgolii, lăcomie, egocentrism, sete de putere ori
arivism! Asemenea patimi, atât de comune chiar oamenilor
celor mai obișnuiți, devenite însă prin exacerbare groaznice
defecțiuni de caracter, pot transforma geniul într-un monstru
înfiorător…
631
 16

Luni dimineața, pe la vremea la care în mânăstiri

obișnuit se isprăvea slujba ceasului al treilea al zilei164,
stolnicul Constantin Cantacuzino, biv vel spătarul Mihai și
vel logofătul Brâncoveanu ajunseră la palatul domnesc, care
mai apoi se va numi al Curții Vechi. Ei găsiră întinsa odaie a
divanului mare înțesată de lume, mulți grăbindu-se să ajungă
înaintea lor la căpătâiul celui pierit. Pe-o latură a încăperii
stătea un pâlc numeros de femei care alcătuiau suita doamnei,
în frunte chiar cu aceasta, care-și acoperise fața cu o maramă
cernită străvezie, care îngăduia să i se distingă numai în parte
chipul îndurerat, dar și pornit. Era înconjurată de fetele ei, în
primul rând de cele două mari, deja măritate, dar și de cele
trei mici, de vârsta jocului cu păpușile.
Pe cealaltă latură se adunaseră boierii, lângă căpătâiul
catafalcului stând țeapăn în picioare înalt prea cinstita
beizadea Gheorghe, privind cu uimire la chipul mândru al
tatălui său, a cărui făloșenie răzbătea chiar și acum din
trăsăturile sale împietrite, nevenindu-i parcă să creadă că cel
care o viață întreagă fusese grijuliul său ocrotitor nu mai era
și nu-l mai putea apăra, lăsându-l descoperit în fața rapacității
semenilor, care stăteau gata să-l sfâșie, în frunte chiar cu
unchii tocmai sosiți și opriți în spatele său. Mai erau de față
mulțime de veri, feciorii unchilor răposați, Drăghici și Matei,
dar și a celor în viață, cât și cei dinspre mătuși. Nu lipseau
nici boierii de sfat și de divan, înșiruiți în lungul peretelui.
Dincolo de căpătâiul năsăliei, unde se înălța un
tetrapod pe care era așezată o Evanghelie uriașă, cu scoarțele
acoperite în foiță de argint atent meșteșugită, încât să scoată
la vedere chipuri de sfinți, stătea mitropolitul Teodosie, iar

164
Slujba de ceasul al treilea începea la ora 9 a.m.
632
alăturea, în dreapta, sanctitatea sa, măritul patriarh de
Constantinopol Dionisie, poreclit adesea Muselimul sau
Seroglanul, care era în fond rudă cu răposatul și care, după
ultima alungare din scaunul păstoriei, petrecută în anul 1687,
își găsise un refugiu îndestulat și bogat în cinstiri la neamul
său din București, la adăpostul căruia nădăjduia a dobândi
beneficiile care să-i asigure o bătrânețe liniștită. În stânga se
găsea un alt patriarh ecumenic, Parthenie165 zis, în scriptele
înaltului așezământ pe care-l cârmuise, al IV-lea, izgonit din
slujbă cu vreo trei ani în urmă de cucernicii săi fârtați, oploșit
și el pe lângă voievodul tocmai pierit în nădejdea căpătuielii,
încât sfârșitul să-i fie îmbelșugat, Curții bucureștene
mergându-i vestea că e darnică în pomeni.
Principele zăcea între uriașele lumânări aprinse care
ridicaseră oarece fum, nu atât gros, cât mai ales înecăcios.
Fața o avea descoperită și ochii închiși. La cei cincizeci și
patru de ani ai săi nici nu era prea bătrân, moartea sa subită
putând părea cam ciudată. De altfel, privindu-i chipul, puteai
crede că era mult mai tânăr, cum de altfel socoteau mulți.
Oricum, în ciuda bolii și a suferinței, era departe de a arăta a
moșneag pierdut și împuținat de nevoințe. Dimpotrivă, avea
înfățișarea unui uriaș adormit, care, în pline puteri fiind, era
gata să răbufnească din somn, sculându-se în capul oaselor.
Adevărul era că știuse să-și trăiască din plin viața și să se
bucure de plăcerile ei. Poate că tocmai din asta i se trăsese și
suferința, sau cel puțin așa erau încredințați vracii și doftorii,
cu dreptate sau fără…
Vlădica Teodosie privea leșul fără părere de rău, deși
se ferea să-și arate nepăsarea și lipsa oricărei îndurerări. De
altminteri încă din răstimpul timpuriei dimineți, când i se
aduse la cunoștință știrea pieirii principelui, răsuflase ușurat.

165
Parthenie al IV-lea a deținut funcția de patriarh în cinci rânduri. Ultima
dată a stat în scaun în anii 1684-1685.
633
Nu putea uita amenințările adresate lui de domn când aflase
că el întărise testamentul maică-si scris în 1681, înainte de a
pleca în pelerinaj la locurile sfinte, fără măcar să-l avertizeze,
necum încercând să-l distrugă sau să-l facă să ajungă în mâna
sa. Apoi tremurase ca nu cumva să se descopere că
autentificase niște copii ale actului, rămase în păstrarea
stolnicului Constantin, înainte de a i se înmâna Măriei Sale
originalul. Acum în sfârșit scăpa din toate primejdiile care-i
amenințau libertatea și viitorul, izbăvindu-se de răzbunarea
lui Șerban vodă. Deci grijile care-l apăsaseră până în acea
clipă se spulberaseră pentru vecie și nu mai avea pricină de
teamă.
Totul se rezolvase în chip fericit prin neașteptatul
deces, venit parcă tocmai la vreme. Ba mai mult. Nu numai
că necazurile se topiseră, dar de acum încolo putea nădăjdui
că a intrat sub protecția stolnicului Constantin Cantacuzino,
căruia, în ciuda neplăcerilor pe care le riscase, îi făcuse jocul.
Desigur că stolnicul îi va fi recunoscător pentru toate cele
făptuite pentru el în trecut, cât și pentru ajutorul dat ca să
poată veni la București, scăpând de nesuferitul surghiun de la
Mărgineni. Chiriarhul avea deci toate motivele să privească
cu un simțământ de ușurare pieirea principelui, pe care în
fond, în fundul sufletului, chiar o dorise.
Patriarhul Dionisie, zis în scripte al IV-lea, nu era la
fel de încântat asistând la ceremoniile funerare. Dânsul visase
ca la adăpostul oferit de domnul muntean să ducă o viață
tihnită, fericită și îndestulată, plină de cinstiri și onoruri, până
ce îi va veni sfârșitul, căci nu mai nădăjduia să-i ajungă
vremea de a mai urca încă odată în scaunul patriarhal, din care
cinstiții frați întru credință îl scoseseră în huiduieli. Deci
viitorul său s-ar fi mărginit de acum încolo la satisfacțiile
mărunte ale omului obișnuit, care oricum i-ar fi mulțumit
orgoliul, dar din această clipă și acestea apuneau. Adevărul
însă era că în fundul sufletului, într-un loc tainic, hrănise
634
totuși și speranțe de nouă măreție, pe care le ținuse ascunse,
dar se gândise uneori cu plăcere la ele. Ele erau izvorâte din
nădejdea că Șerban vodă putea avea parte de bucuria de a
ajunge împărat al Bizanțului renăscut. În acest caz desigur și
destinul său glorios ar fi renăscut, și-ar fi putut spulbera pe
toți contracandidații de la patriarhie care, roși de orgolii, se
mâncau între ei precum câinii, săpându-l și pe el.
Dar din păcate odată cu pieirea principelui visele
sfârșitului înconjurat de nimbul unei mărețe glorii se stingeau
pentru totdeauna, dânsul fiind sortit să ducă mai departe viața
banală a unui monah oarecare, chiar dacă purta pe umeri
onorantul renume de fost patriarh. Deci avea toate pricinile
ca să-l regrete pe cel dispărut și să ia de bun zvonul, care
tocmai începuse a umbla prin palat, cum că domnul picase
victimă unui asasinat, nepierind de moarte bună. Iar cei
suspectați erau chiar frații săi Constantin și Mihai, fără a fi
excluse și alte rude, nu tocmai puține, peste măsură de
nemulțumite după anularea celui de al doilea testament al
Elenei Cantacuzino și reîmpărțirea averii părintești în așa fel
încât să fie favorizat principele… Oricum, în taină începuse
a se vorbi de o otrăvire a lui Șerban vodă, învinuire susținută
în primul rând văduvă, căreia subita dispariție a soțului i se
părea nespus de ciudată. Dar în lipsa unor mărturii temeinice,
bănuielile și suspiciunile ei erau cu neputință de dovedit,
lucru care însă n-o oprea ca să arunce învinuiri asupra
cumnaților…
Nici celălalt patriarh, Parthenie al IV-lea, nu era mai
fericit, căci și lui i se stricaseră socotelile. Și vajnica sa
căpătuială era amenințată, fiind silit pentru bunăstarea
ultimelor sale zile să caute un alt protector.
Deci cei doi patriarhii și mitropolitul, ajutați de
arhidiaconii de la biserica Curții, înălțară rugile de iertare a
păcatelor pentru răposat cât și celelalte rugi de înmormântare
și dezlegare, citind totodată și o seamă de pericope din Sfânta
635
Evanghelie, în vreme ce tămâiau spornic în jurul năsăliei, iar
psalții cântau „Miluiește-ne pre noi, Dumnezeule” și „fericiți
cei fără de prihană”. La rostirea unor ectenii și citirea unor
pericope, pentru a-și arăta venerația față de Sfânta Scriptură,
femeile îngenuncheau pline de smerenie, întâmpinând prin
acest semn de spăsenie povețele dumnezeiești ale chiriarhilor
îndrumători ai gătirilor de prohodire.
Doamna Maria, răscolită de pieirea neașteptată a
soțului, în realitatea căreia nici nu-i venea să creadă, era
frământată de gânduri de tot lumești, legate de chipul cum
trebuia să-și dreagă viitorul propriu și pe cel al odraslelor ce-
i rămăseseră în grijă. Nu se îndoia că bărbatul fusese asasinat,
iar asasinii desigur că plănuiseră și chipul de a orândui
lucrurile după moartea lui. Desigur că aceștia voiau să pună
mâna pe putere, care de drept, după voința răposatului, se
cuvenea nevârstnicului ei fecior. Iar cum bănuia că ucigașii
sunt cei doi cumnați, în primul rând de aceștia avea toate
temeiurile de a se feri, de dânșii trebuind să-și apere băiatul,
care desigur le stătea în cale și se dorea înlăturarea sa.
Deci socotea că în acea clipă două îndatoriri i se
ridicau în față. În primul rând se cuvenea să sârguiască întru
ocrotirea vieții beizadelei, întrucât și aceasta putea fi
amenințată de otrăvire, pentru a o împiedica să ia locul
părintelui. Apoi trebuia să lupte bărbătește și pentru urcarea
sa în scaun, ducând până la capăt dorința soțului. Prin forța
împrejurărilor se vedea ajunsă o a doua doamnă Cheajna166,

166
În 21 septembrie 1559 moare Mircea Ciobanul, iar soția sa, ambițioasa
doamnă Cheajna, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare,
de numai 34 de ani, mamă a șapte copii ca și nevasta lui Șerban vodă,
plătind bine pe slujbașii turci, izbutește să-l urce în tron pe fiul ei Petru
cel Tânăr, în etate de numai 13 ani în acel moment, al cărui tutore se
instituie, luând în fond în mâna ei conducerea Țării Românești. Boierii
au încercat s-o înlăture și să ia puterea, dar femeia se așază în fruntea
636
nevoită să-și apere progenitura împotriva boierilor potrivnici,
care de astă dată, spre deosebire de împrejurările înfruntate
de strămoașă, îi erau chiar rude apropiate, nu niște străini,
cum se întâmplase odinioară. Nu era de altfel singura
deosebire față de anevoințele întâmpinate de înaintașă.
Feciorul acesteia, în clipa urcării sale în tron, era chiar cu vreo
doi ani mai mic decât copilul ei. Dar erau și destule
asemănări. Cea mai însemnată era aceea că, asemenea
strămoașei, putea nădăjdui ca să se înalțe și dânsa ca tutore al
băiatului, luând cârmuirea Valahiei. Desigur ar fi fost o
izbândă grozavă, vrednică de toată lauda, ca ea, care nu era
decât fiica unui negustor de abale boierit cu doar vreo treizeci
de ani în urmă, să ajungă la înălțimea înaintemergătoarei, care
se trăgea din celebrul Ștefan cel Mare, ajuns de legendă! Iar
ambiția ce-o îmboldea era mare chiar decât aceea a Chiajnei,
căci nu se vedea doar epitrop de principe vlah, ci chiar de
împărat de Constantinopol, dacă visul răposatului se realiza
prin feciorul său…
Principesa stătea la căpătâiul soțului ei frământată de
astfel de gânduri neliniștitoare și de simțământul copleșitor al
îndatoririlor care îi apăsau în acea clipă din greu pe umeri. Se
întreba, nu fără îngrijorare, dacă va putea face față cerințelor
acelor clipe de cumpănă și privea cu drag, topindu-i-e inima,
la feciorul ce adăsta de cealaltă parte a năsăliei.
Deodată zări în spatele său pe cei doi unchi pe care-i
bănuia vinovați de moartea domnului. Deși se aflau de ceva
vreme acolo, până atunci nu-i luase în seamă. Abia acum le
sesiză apropierea, care-i stârni deîndată temeri, gândindu-se
că ar fi în stare să-i facă vreun rău și băiatului, deși era atâta
lume de față. Drept care nu le scăpă nici o mișcare din ochi,
vrând parcă să prevadă din timp dacă mai urzesc ceva, spre a

oștii domnești și înfruntă potrivnicii. Lucrul se petrecea cu 129 ani

înainte de cele istorisite aici.
637
preîntâmpina orice vătămare pe care i-ar mai putea-o pricinui.
Oricum, flăcăul i se părea amenințat, iar ea trebuia să-l
păzească de năpasta ce plutea asupră-i, fără să-și dea seama
nici în ce putea consta aceasta, nici în ce chip ar putea-o opri.
În vreme ce stătea nemișcată, trecându-și greutatea de
pe un picior pe celălalt, o odăiașă care grijea de iatacul ei se
strecură în odaie și i se apropie de ureche spre a-i șopti:
- Mărită doamnă, pe ulițe a ieșit zvonul morții Măriei
Sale, iar gloatele urlă și numele viitorului domn pe care-l
doresc, anume biv vel stolnicul Constantin…
Deci țesăturile uneltirilor perfidului ei cumnat se
întindeau mai departe, statornicind și țelul final pe care-l
țintea. Taman așa cum bănuise, urzeala era pornită și
împotriva lui Gheorghe, a cărui înlăturare era și ea dorită.
Trebuia să intre imediat în acțiune, spulberând plănuirile
nemernice ale cumnatului.
Din ochi îi făcu băiatului semn spre ieșire, ea însăși
trăgându-se spre ușă. Când se putu apropia de el, îl prinse de
braț și-l târî în larga tindă a palatului.
- Se ivește acum o altă grijă. Trebuie să ne gândim la
viitorul tău. Să trecem deci în spătăria mică, ca să ne putem
sfătui nestânjeniți acolo…
Singură, evident, nu putea întreprinde nimic. Avea
nevoie de boieri de credință, ca să le dea însărcinările
cuvenite, dar, când să-i cheme, trebui să constate că aceștia
lipseau, lucrul observat cu vreo săptămână - două în urmă și
de Șerban vodă, bărbatul ei. Prin trimiterea soliei la Viena
plecaseră de la Curte sfetnicii cei mai destoinici, cei mai
vrednici și de încredere, rămânând în urmă doar stârpituri fără
zel, fără tragere de inimă și suflet. Prea puțini din cei aflați
acum la îndemână erau cu adevărat de credință, dar din păcate
taman aceștia erau prinși în slujbe mărunte, din pricina lipsei
de însemnătate nefiind luați în seamă de fârtații lor.

638
 Neavând însă pe alții la care să recurgă, îi chemă pe
aceștia în ajutor. Erau doar o duzină sau două. În fruntea lor
se situa de bună seamă fratele ei Matei Ghețea, ce avea din
păcate doar rang doar de vtori vistier și nu se bucura de cine
știe ce trecere printre dregători. Apoi putea avea încredere în
neamurile ginerelui ei, vel aga Constantin Bălăceanu, aflat în
acea clipă pe undeva pe drumul Beciului. Acesta prin
înrâurire și prin spiritul său de inițiativă i-ar fi fost de mare
ajutor dacă l-ar fi avut alături. Însă din nenorocire lipsea. Cum
frați nu avea, iar tacă-său, tot om de acțiune, pe care se putea
pune temei, răposase din anul trecut, nu-i mai rămânea decât
să cheme pe verii săi, feciorii lui Pătrașco Bălăceanu, și
anume pe Barbu Bălăceanu clucer de arie, pe Matei
Bălăceanu ceauș de aprozi și pe Drăghici slujbaș la pitărie.
Apoi se gândi la căpitanul Preda Prooroceanul din Prooroci,
un alt văr dinspre o mătușă și la niște prieteni ai săi, tot
căpitani, precum Preda Milcoveanu, feciorul lui Ivan din
Milcov, Hațaghi sau Hațache Radu Ungureanu, ori Iacșă
Sârbul. Deși cam bătrân și ieșit din slujbă, socoti totuși
potrivit să-l cheme la curte chiar pe biv vel logofătul Barbul
Bădeanul din Băleni, mai ales că-i putea aduce în jurul ei pe
numeroșii săi feciori. Însă cu toții aveau slujbe de tot mici,
nefiind dregători vrednici de a fi luați în seamă. Ei erau Barbu
căpitanul, Neagoe paharnicul, Hrizea, Radu, Jipa,
Andronachi și Badea, curteni de rând.
În mai puțin de-un ceas izbuti să-i adune pe toți cei
vizați în spătăria mică, cea cu stele cum se numea în ultima
vreme, în urma zugrăvelii dată pe tavan de bărbatul ei cu
puțin înainte de a lua domnia, sub Duca vodă, și le lămuri
pricina chemării, anume aceea de a susține încoronarea
beizadelei Gheorghe și de a împiedica prin toate mijloacele
pe biv vel stolnicul Constantin de a urca în scaun.
Boierii, privindu-se încurcați unii pe alții, atraseră
doamnei atenția că din nefericire nu se bucură de trecerea
639
trebuitoare pentru a impune coronația beizadelei Gheorghe -
Iordacche și poate că ar trebui câștigați grabnic, plătindu-i
gras, mai mulți căpitani, bulucbași, iuzbași ori stegari de-ai
dărăbanilor, seimenilor și a altor trupuri de oaste, ca aceștia,
sub amenințarea armelor, să silească boierii cei mari să
primească domn pe arhon Gheorghe. Numai slujindu-se de
forța lor se poate nădăjdui a avea câștig. Dar asemenea treabă
fiind de oarece durată, pentru a nu a amâna lucrurile,
încercând a le făptui cât mai iute, e bine să se cheme de-o
parte boierii mai de seamă și a sfătui cu ei, poate că, dându-și
seama că-și vor păstra rangul, se vor lăsa înduplecați să se
alăture încoronării preacinstitului ei fecior. Iar cei care ar
cârcoti, ar putea fi amenințați cu ridicarea oștirilor împotriva
lor, încât veliții, având a-și teme viața, să se sperie și, spre a
nu-și risca pielea, să cedeze, căzând la învoială.
Doamna Maria era conștientă că principalii ei
adversari nu erau Bălenii sau Leurdenii, cum se îndătinase de
decenii credința, căci după măritișul Alexandrei se așternuse
pacea între neamuri, ci cei primejdioși pentru ea și feciorul ei
erau cei doi frați Șăitănești167, prea-scumpii cumnați pe care
i-i dăduse Dumnezeu. Setoși de putere și dornici de a
redobândi partea din averea părintească pierdută mai an în
urma judecății făcute de Șerban vodă, se dovedeau în acea
clipă ca fiind cei mai aprigi împotrivitori ai înălțării lui
Gheorghe. Dânșii trebuiau potoliți în primul rând. Iar dacă-i
dovedea, ceilalți blagoridnici168 i-ar fi urmat întru supunere.
Deci cu aceștia trebuia să neguțeze în primul rând, și
înduplecându-i să accepte un compromis, avea șansa de a
atrage și pe alții.

167
Familia Cantacuzino este o cunoscută și sub apelativul depreciativ de
Șeitărești, Săitărești sau Șăitănești, apelativ derivat din substantivul
șăitan sau șeitan, un sinonim pentru termenul de diavol.
168
Substantiv și adjectiv arhaic, însemnând nobil sau de neam bun.
640
 Rugă deci pe biv vel logofătul Barbul Bădeanul, fiind
cel mai de vază dintre cei pe care-i adunase în jurul ei, să se
ducă în sala divanului mare unde se ținea priveghiul, și să
poftească boierii la o grabnică discuție în spătăria mică,
stăruind ca mai ales cei doi cumnați să nu lipsească.
Doamna nu avu prea mult de așteptat, cei chemați, în
frunte cu cei doi patriarhi, chir Dionisie și chir Parthenie, cât
și cu mitropolitul Teodosie, înfățișându-i-se la poruncă. În
odaia divanului, alături de catafalc, nu mai rămăseseră decât
jupânesele din suita ei, iar dintre bărbați doar vel logofătul
Constantin Brâncoveanu. Acesta din urmă bănuia rostul
chemării, dar cum unchii făgăduiseră să-i susțină alegerea,
socoti mai distins pentru el să nu se mai amestece,
compromițându-și imaginea, părându-i-se preferabil să stea
plin de aleasă nepăsare deoparte, lăsând impresia că nu era
interesat de întreaga poveste. Cei doi n-aveau decât să se
descurce singuri cum îi tăia capul.
- Cinstiți boieri, deși știu că și dumneavoastră, ca și
mie de altfel, sufletul vă este răvășit de durerea pierderii
suferite, trebuie să lăsăm de-o parte sfâșierea de cuget ce o
trăim și să ne gândim la nevoile grabnice ale neamului și ale
sărmanei noastre glii, amenințată din toate părțile, când de
nemți, când de tătari, când de turci, sau când de nemernicii
curuți ai lui Thököly. În asemenea clipe de restriște, când
primejdiile vin asupră-ne din toate zările, țara nu poate să
rămâie fără de căpătâi nici măcar pentru un scurt răstimp și
nici tronul gol! El trebuie grabnic ocupat. Iar cel mai nimerit
a urca în scaun este beizadeaua Gheorghe, așa cum de altfel
a și dorit și a lăsat poruncă răposatul nostru principe.
Ridicarea s-a la cârmuire va asigura de altfel și continuarea
liniei politice a tatălui său, însemnând mersul temeinic mai
departe pe făgașul deschis de acesta. El e garanția că dinastia
cantacuzină va stăpâni scaunul și în viitorime, că neamul se
va apropia de puterile creștine eliberatoare, că solia pornită la
641
drum își poate împlini îndatoririle, că la restaurarea
Bizanțului va sta de veghe un legitim urmaș de împărat. Deci
înainte de a merge mai departe cu datinile prohodului, zic să
alegem chiar acum pe viitorul nostru principe, care să ne
hotărască pe mai departe destinul, călăuzindu-ne spre un
viitor mai bun și mai fericit, cu atât mai mult cu cât avem
alături pe sfinția sa, chir Teodosie, în drept de a îndruma
treburile sfatului și ale țării în clipele când Măria Sa nu o mai
poate face.
După pomposul discurs al doamnei se așternu un
moment de îndelungată tăcere, căci nimeni nu se așteptase la
o atât de grabnică alegere de domn, lumea fiind cu totul
surprinsă și derutată.
Stolnicul Constantin Cantacuzino fu primul care se
dezmetici. Își dădu seama că principesa era pe cale să-i strice
planurile făurite cu atâta migală de luni de zile, iar omorul
tocmai făptuit amenința să nu dea roadele dorite, tot sârgul
spulberându-i-se întru zădărnicie. În loc să devină eminența
cenușie a noului regim, așa cum visa de câteva vreme, risca
să fie dat din nou de-o parte, tutela asupra nevârstnicului fiind
luată de apriga doamnă, pe care o vedea în chipul unui
potrivnic la fel de nesuferit și primejdios precum soțul ei
tocmai răposat. Iar pe deasupra exista amenințarea ca
nenorocita solie, pe care o detesta din fundul sufletului, va
ajunge la Viena cu nechibzuitul mesaj al capitulării, punând
încă o cărămidă la nedorita hegemonie habsburgică asupra
Europei.
Alarmat de noua perspectivă ce i se vântura prin față,
își zise că tronul nu putea fi dat în nici un caz beizadelei,
întrucât aceasta s-ar fi aflat sub epitropia maică-si, el fiind
exclus de la conducere! Puterea trebuia să revină nepotului
său Brâncoveanu, cum dorise de la început, al cărui sfătuitor
și tutore să fie dânsul, și nimeni altul! Abia atunci putea socoti
că crima abia făptuită nu-și pierdea rostul!! Era totuși șocat.
642
Nu se așteptase ca femeia să fie atât de rapidă în a-i dejuca
planurile. Devenea periculoasă, imprevizibilă, nesocotită și
exista primejdia ca unii boieri să-i încuviințeze năzuințele, iar
otrăvirea s-o fi făcut-o degeaba. Inițiativa Mariei trebuia
grabnic zădărnicită.
Îmboldit de asemenea gânduri și socotințe, privi
îngrijorat spre fratele său. Acesta ridica întrebător din
sprâncene, îndemnându-l parcă să intervină. Tresărirea
chipului sau, nu lipsită de mirare, aducea parcă a reproș ce
putea fi tălmăcit prin cuvintele: „Ei, ce faci? Taci? Se
poate?!” Neîndoielnic, avântul femeii trebuia retezat. Drept
care biv vel stolnicul întrerupse apăsătoarea tăcere ce se
așternuse asupra odăii:
- E cam devreme de a vorbi de domnie nouă! Cum
mortul se află încă pe masă, din respect pentru el, nu e
momentul de a grăi de altă cârmuire. Atâta grabă cam aduce
a batjocură adusă neprețuitului meu frate și o sfruntare a
durerii care-mi sfâșie inima. Chibzuieli meschine de acest soi
ar trebui amânate până după înmormântare!
Dar apoi își dădu seama că unele din ideile femeii s-
ar putea sedimenta în mintea celorlalți boieri, și, fiind
potrivnice năzuințelor sale, era nimerit să fie dezrădăcinate
de la bun început, nu să fie lăsate să dospească. Drept care
reluă prudent:
- Da, poate chiar în asemenea clipe pline de mâhnire
și de zbucium sufletesc nu trebuie să uităm de datoriile ce ne
apasă pe umeri. Prin urmare, dacă tot s-a deschis discuția,
poate e nimerit s-o ducem până la capăt, ca să nu apară
nedumeriri și încâlceli. Eu nu cred că beizadeaua Gheorghe e
potrivită a lua locul tatălui său. E nevârstnic, fără priceperea
și deprinderea cârmuirii, necunoscător în ale neguțărilor, iar
aceste neajunsuri i se pun împotrivă tocmai în împrejurările
atât de încurcate precum acestea iscate de atacurile nemțești
asupra ținuturilor noastre. Să nu uităm că nu a trecut decât o
643
lună de când abia am putut scoate din țară pe generalul
Veterani! Gândiți-vă cu toții ce efort de negociere a trebuit să
fie făcut pentru a-l determina să plece. E meritul vel
logofătului Constandin Brâncoveanu, care cu o îndemnare de
neînchipuit și o înțelepciune plină de vrednicie, s-a priceput
să-l înduplece ca să treacă în Ardeal. Oare un copil, fără
viclenie și îndemnare în ale tocmelilor, putea face așa ceva?!
De bună seamă, nu! Deci țara ar fi fost pierdută. Prin urmare
în aceste timpuri amarnice la conducere e de trebuință un om
în toată firea, dăruit cu multă minte, cu înțelepciune, tact și
viclenie, ca să se poată strecura prin toate capcanele
încurcatelor neguțări, găsind și născocind argumente
neașteptate, care să pună în încurcătură potrivnicul. Deci nu
putem așeza în fruntea noastră un prunc, un năpârstoc fără
experiență, fără relații, cu mintea încă necoaptă, ci avem
nevoie de un bărbat în puterea cuvântului, care să știe bine ce
vrea și ce trebuie să ceară. Să nu uităm o clipă că la Sibiu și
la Brașov nemții stau la pândă ca niște lupi înfometați, în
nădejdea de a prinde o greșeală făptuită de noi spre a avea
temei să sară asupră-ne. Nu e potrivit nici un bătrân precum
unul dintre noi, frații Măriei Sale, care suntem deja trecuți.
Cel mai nimerit ar fi un domn tânăr, cu inițiativă și dăruit
totodată cu învățăturile vieții, cât și cu pricepere la negocieri,
care să se bucure de trecere pe lângă austrieci. Poate că
prâslea, frate-meu Iordache, ar fi vrednic de așa înălțare, căci
are și vârsta și știința trebuitoare, cât și legături destul de
strânse cu nemții. Iar, din câte am auzit, chiar Măria sa l-ar fi
dorit urmaș, minți stolnicul plin de convingere, dar fiind
plecat la Beci nu este la îndemână pentru a-l urca în scaun.
Lipsind deci din țară, cred că alegerea ar trebui să cadă asupra
vel logofătului Brâncoveanu, iubitul nostru nepot. Tânăr este,
vârsta potrivită o are, copt la minte este, priceput la neguțări
nici vorbă, cum a dovedit-o din plin în ultimele luni! Pe
deasupra este coborâtor din neamul Băsărăbesc, așezător de
644
țară, atât prin înrudirea ce o are cu Matei Basarab prin bunicul
dinspre tată, cât și cu Radu vodă Șerban, prin bunica sa
dinspre mamă, cinstita principesă Elina Cantacuzino. Iar prin
bunicul din această parte mai e și purtător de sânge
împărătesc, fiind scoborâtor din slăvita stirpe a lui Ioan
Cantacuzino, de care pomenesc marile istorii ale lumii din
toate zările!! Deci are toate însușirile trebuitoare pentru a
domni, își elogie unchiul cu mult zel nepotul pe care dorea
să-l împingă în față. Să nu uităm de asemenea că vel logofătul
Brâncoveanu abia s-a întors din Ardeal de la neguțările cu
Veterani, prilej cu care și-a dovedit din plin destoinicia! Apoi,
după câte știu, chiar Măriei Sale îi era foarte plăcut,
socotindu-l bun de urmaș, căci după cum se zice, înainte de a
răposa, l-ar fi chemat la patul său de moarte și i-ar fi
încredințat pecetea domnească, rugându-l să ia asupră-și
îndatoririle domniei, pentru liniștea sa și a țării, minți
stolnicul mai departe fără a clipi, căci cu adevărat scena nu
avusese vreodată loc, nici înainte și cu atât mai puțin în
răstimpul zilei de duminică, dar era bine ca să fie născocită și
vânturată ca o legendă, căci desigur destui erau dispuși să o
creadă.
După lungul ditiramb închinat nepotului, stolnicul, ca
să încheie, se întoarse la spusele sale de început, sperând să
înăbușe astfel vreo altă inițiativă nedorită a văduvei:
- Dar fiind cu mortul pe masă, cum am mai zis, e mai
cuviincios să ne întoarcem la căpătâiul său ca să-l plângem,
căci e blasfemie să-l abandonăm, suspendând priveghiul
pentru treburi prea lumești, de care, slavă Domnului, mai este
timp îndeajuns. După ce s-or termina îndatoririle față de
iubitul și nefericitul meu frate, isprăvind cu îngropăciunea,
putem sfătui ceasuri în șir despre chipul cum voim a ne
zămisli viitorul. Însă până atunci nevoințele astea pământești
pot să aștepte. Bineînțeles că nimic nu ne împiedică să

645
gândim în tăcere asupra lor, dar în smerită spăsenie, dând
cuvenita cinstire clipelor triste pe care le trăim.
În vreme ce unchii se luptau cu îndârjire pentru
încoronarea sa, aducându-i laude și preamărindu-i obârșia,
vel logofătul Brâncoveanu, rămăsese nemișcat și măreț lângă
unchiul răposat, pe care înțelegea să-l plângă pătruns de
cucernice simțiri, dovedind tuturor prin purtarea-i exemplară,
că în astfel de clipe sfâșietoare e în stare să lase deoparte orice
fel de scârnave și meschine orgolii și ambiții omenești, orice
fel de banalele griji pământene, ridicându-se deasupra
oamenilor obișnuiți, cu sufletul secătuit de orice urmă de
gingășie. În fața morții, care în mersul ei necruțător nu mai
lăsa loc de întoarcere, toate zbaterile pentru putere și mărire
păreau niște zădărnicii vrednice de tot disprețul, pe care
falnicul logofăt înțelegea să le ignore, cufundat în
singurătatea durerii sale. Nu părea a mai auzi ce se petrecea
alături cu el, nici a-i mai păsa de pricinile pentru ce se zbăteau
cei din jur. Erau lucruri prea mărunte față de cruzimea
sfârșitului, împotriva căruia nu se mai putea face nimic,
neexistând scăpare. În vreme ce, în micimea cugetului lor, toți
plecară să se ocupe de griji pământești, el era singurul bărbat
rămas, cufundat într-o pioasă smerenie și un noian sfâșietor
de triste păreri de rău pentru timpuria pieire a regretatului său
unchi, de care soarta îl silea să se despartă pentru vecie. Orice
privitor, iar aceștia nu lipseau, dincolo de năsălie stând toată
suita doamnei, nu putea decât să admire înălțimea la care se
ridica sufletul și cugetul său ales, care nu erau roase de patimi
și ambiții josnice, ci își păstraseră gingășia și neprihănirea.
După vreo trei sferturi de oră, boierii, puțin stânjeniți
de privirile iscoditoare și crunte ale doamnei, se prelinseră pe
nesimțite din spătăria mică spre sala cea mare a divanului, ca
să continue priveghiul domnului. Principesa se văzu în cele
din urmă părăsită de divaniți, rămânând în odaie doar cu
băiatul și cu cei pe care-i adunase dintru început în jurul ei.
646
Să crape, nu alta, dar neavând încotro, încercă să ducă sfatul
mai departe cu aceștia. Boiernașii, plini de cuviință, stăruiră
din nou că dânșii nu au puterea de a înălța domn nou,
povățuind ca să fie atrase cât mai grabnic căpeteniile oștirii.
Cum se făcuse târziu, chir Teodosie socoti că
îndatoririle sale din acea zi la pregătirea pogribaniei se cam
isprăviseră iar gestul de închinare săvârșit față de principele
pierit e îndeajuns, drept care hotărî să se retragă la mitropolie.
Dar cum se apropia ora prânzului, îi va pofti și pe cei doi
patriarhi să-l însoțească, spre a lua masa împreună.
Ceilalți boieri se orânduiră din nou pe lângă năsălie,
alăturându-se cioporului de femei care rămăseseră în odaie
chiar și după plecarea întâii doamne. Numai că în vreme ce
ele erau cufundate în tăcere, necutezând a șușoti unele cu
altele, cum făceau de obicei, acum cleveteala părându-le o
impietate, bărbații se adunaseră în pâlcuri și-și vorbeau pe
șoptite, uitând parcă de mort. Se întrebau dacă nu cumva
principesa nu avea totuși dreptate grăbind alegerea unui
domn, căci amenințările de afară, atât cele nemțești, cât și
cele tătărăști și turcești părând de neînlăturat, nu o simplă
închipuire. Ori starea de încordare ce se pricinuia în aceste
împrejurări nu trebuia într-adevăr să prindă țara fără de un
cap. Vorbitorii se pândeau între ei, ca nu carecumva spusele
vreunuia să le dăuneze, excluzându-i de la cârmuire. Dorința
tuturor era să fie cu majoritatea, încât să-și poată păstra
neatins locul.
Și cei doi frați cantacuzini erau destul de neliniștiți,
gândindu-se că, amânând luarea unei hotărâri, boierii
potrivnici, plătind slujbașii turci, puteau aduce în scaun vreun
voievod străin ales dintre numeroșii candidați care se foiau pe
la Stambul, încât neamul lor să scape stăpânirea din mână,
crima făptuită fiind spre profitul unui necunoscut și nu al lor.
Dar dânșii se temeau și de altceva. Principesa să nu
mai aibă și vreo altă inițiativă, care să le pună în cumpănă
647
reușita plănuirilor. Stolnicul tocmai se gândea că ar trebui să
pună o iscoadă ca să stea cu ochii pe doamnă, spre a vedea
fără întrerupere ce gânduri are, când, în toiul acestei
frământări surde, unul din boiernașii puși de el încă din ziua
de duminică să privegheze palatul, se strecură în odaia mare
a divanului și se apropie pe la spate de dânsul, aplecându-se
spre urechea sa:
- Aș avea a vă spune ceva ce socotesc, după capul
meu, ca fiind grabnic.
Stolnicul întoarse asupră-i priviri întrebătoare,
ridicând puțin surprins din sprâncene. Era un îndemn de a
vorbi.
- Stăpâne, mai adineauri un icioglan m-a vestit că
doamna Maria a poftit în spătăria mică toți buluc-bașii de
seimeni ce sunt de slujbă la curte, trimițând însă vorbă și
celora aflați liberi prin oraș, ca să i se înfățișeze. Ar avea de
gând să-i plătească cu dărnicie ca să-l aridice în scaun pe
feciorul ei, intrând cu spadele în boierii care li s-ar împotrivi
sau ar cârti împotrivă-i. Deci în vreun ceas sau două adunarea
ostășească cu pricina ar putea avea loc în spătăria mică…
Stolnicul se întunecă. Se întoarse spre fratele său și
spre Brâncoveanu, care-i stăteau alături, unul de-o parte
celălalt de alta.
- Ei ce mai spuneți de asta? Femeia asta e tare
afurisită… Vrea să ne dea temeinic bătaie de cap,
spulberându-ne sârgul.
- Nu mi-am închipuit că mătușa e un potrivnic atât de
aprig, făcu surprins Brâncoveanu, care nu se așteptase ca
alegerea sa să întâmpine o opoziție așa puternică din partea
principesei și a vărului său.
- Trebuie să ne punem pe dată în mișcare, căci truda
noastră nu trebuie zădărnicită de-o jupâneasă smintită și
ambițioasă, care o face pe cloșca deasupra puiului ei. Să
vorbim cu nepoții și cu prietenii ca toată boierimea să se
648
adune la mitropolie unde să alegem domn nou, punând femeia
în fața faptului împlinit, încât să nu-i mai rămână alternativă.
La urma-urmelor, sfinția sa, iar nu doamna, e singurul în
drept de a conduce o mare adunare a țării, atunci când Măria
Sa lipsește! În frunte cu chiriarhul facem în fond totul cu
așezare și după lege! Nu urmând poftele cucoanei Maria!!
Acolo avem liniște și putem discuta în tihnă și cu voce tare
nevoile țării, feriți fiind de amestecul unei muieri care la drept
vorbind n-are nici o treabă cu cârmuirea țării.
- Dar trebuie să grabnic să ne înțelegem și cu
căpeteniile oștirii, să le tragem de partea noastră înainte ca
doamna să apuce să le facă făgăduieli bănești, adăugă biv vel
spătarul Mihai. După aceea nu mai poți fi sigur de sprijinul
lor…
- Neîndoielnic! Tu frate, dimpreună cu nepoții,
grijește-te ca boierii să se adune la chiriarhie. Eu mă gândesc
să mă reped până la beilâc, să vorbesc cu Ahmet aga, cel venit
în cercetare zilele trecute. Aș voi să-l înduplec să ia parte la
alegere și s-o încuviințeze în numele stăpânilor săi de la
Stambul. Eu am plecat deci după turc, tu adună boierii și
urcați în dealul mitropoliei. Ne întâlnim peste puțin acolo.
Ahmet aga, cel pomenit de stolnic, era un capigi bașa
tocmai trimis de marele vizir să iscodească asupra gândurilor
lui Șerban vodă, bănuit, în chiar temeiul pârelor sale, că ar
încerca să calce strâmb, trădând otomanii în folosul
austriecilor.
După plecarea precipitată a stolnicului, care fu
imediat remarcată, spori frământarea boierilor, ca și dorința
de a se alătura hotărârilor ce se puteau lua, ca să nu rămână
în afara mersului lucrurilor. Socotind că se poate sluji de
această stare de cuget pentru a atrage lumea, spătarul rosti cu
glas ridicat, ca să fie bine auzit:

649
 - Eu am plecat la Mitropolie. Cine va voi, e liber să
mă urmeze… Numai acolo, în frunte cu chir Teodosie, se
poate hotărî viitorul nostru.
Nepoții și prietenii, stârnind o uriașă zarvă de
încuviințare, îl urmară buluc. Ieșiră din palat și se îndreptară
spre conovețe, unde încălecară și, însoțiți de slugi și de suita
sfetnicilor personali, părăsiră Curtea.
Imediat și ceilalți boieri, ce nu erau neamuri și nici
atârnători de Șăitănești, ca să nu rămână mai prejos, iar
lucrurile să se făptuiască fără participarea lor, se grăbiră spre
ieșire, odaia golindu-se în bună parte. Dintre bărbați doar
logofătul și câțiva dintre boiernașii ce-i țineau hangul,
alcătuindu-i suita, rămaseră lângă năsălie. Mai întârzie acolo
și parohul bisericii domnești, cât și arhidiaconii atârnători de
așezământ.
De altfel apropiindu-se ora prânzului și o mulțime de
femei plecară, mai ales că puțin mai devreme și soții lor
ieșiseră. Ele se vor întoarce acasă, văzând că nu sunt chemate
în odaia de oaspeți doamnei, spre a-i ține de urât. Alături de
răposat, din rândul lor, vor rămâne doar surorile principelui
și cele două fiice măritate. Odaia se golise aproape cu totul,
priveghiul practic spărgându-se.
Doamna Maria, care aștepta în spătăria mică venirea
buluc-bașilor pe care-i chemase, fu înștiințată că boierii se
duseseră la Mitropolie, cu gând de a alege acolo domn, altul
decât feciorul ei. În juru-i rămaseră, în afara fratelui, doar
neamurile și prietenii ginerelui dus la Viena. În fața exodului
bărbătesc, dânsa se simți dintr-o dată neputincioasă, copleșită
de urzeala afurisiților de cumnați. Aceștia se dovedeau cu
adevărat otrepe, încât trebuia să recunoască că bărbatul ei
avusese mare dreptate când începuse o răfuială împotrivă-le.
Făcuse o singură greșeală, pe care ea o plătea acum. Trebuia
să-i taie de atunci, nu să-i surghiunească doar la moșie.
Fusese prea blând! Dacă n-ar fi fost așa moale, acum feciorul
650
i-ar sta în scaun, ori chiar el ar mai fi în viață. Amarnică i-a
fost slăbiciunea față de frați!!
Dar oricum nu avea de gând să se dea bătută. Trebuia
să afle neîntârziat ce mai puneau la cale cumnații și să caute
mijloace de a le zădărnici urzelile. Drept care porunci biv vel
logofătului Barbul Bădeanul să-și ia trei dintre feciori, pe
Barbu căpitanul, pe Neagoe paharnicul, și pe Hrizea și să
meargă ci toții la Mitropolie, spre a iscodi ce pun la cale
boierii, ca mai apoi s-o avertizeze, încât să poată lua din
vreme contra-măsuri.
Apoi, după plecarea trimișilor, porunci să-i fie aduse
cele două fete mari de la căpătâiul părintelui lor.
- Dragele mele, văd că frații tatei au pornit un adevărat
război împotriva mea și ne putem aștepta la ce e mai rău din
parte-le. Tare mi-e teamă că chiar dânșii au pricinuit pieirea
părintelui vostru, căci boala de care suferea nu era pricină
decât de durere și suferință, iar nu de moarte… Dar poate
Dumnezeu este drept și le va da răsplată pe măsură. Însă
având în vedere împrejurările nenorocite ce s-au pricinuit, să
ne punem la adăpost noi, cei rămași în viață. Precum știți,
unchii sunt foarte supărați de anularea testamentului bunicii
și vor a tăgădui hotărârile luate de tata. Așa că fără de nici o
îndoială se va încerca crâncena noastră prăduire. Drept care
alergați repede acasă și ascundeți pe la neamuri și prieteni
toate lucrurile de preț pe care le stăpâniți, eventualii jefuitori
să nu mai aibă ce vă lua. Dar toate să le dați cu zapis, ca să le
puteți redobândi atunci când frământările iscate se vor liniști,
ca să nu rămâneți în pagubă. Eu însumi voi încerca să fac la
fel în ceasurile acestea. Să-l lăsăm deci pe tata să zacă, iar noi
să ne punem la adăpost cum om putea mai bine.
Urmând prin urmare sfatul matern, fetele dispărură și
ele din palat. Cronicarul vorbind de abandonarea răposatului
de toți, va scrie, nu fără de tristețe și reproș: „Întru acea zi ce
s-au zis că s-au făcut domnia lui Constantin vodă … Șărban
651
vodă mortul zăcea ca un om din cei proști, numai cu muierea
lui și cu fetele lui … <care însă cu adevărat> … de la o vreme
nici … <ele> … nu șădea lângă dânsul, că-și strângea avuția
și o ascundea, că-i era frică să nu-i ia avuțiia Constandin
vodă; iar <leșul> bărbatul<ui> ei zăcea pă o masă … stârvul
<fiindu-i>, părăsit de toți până a doua zi dimineața.”169
În vremea asta în trapeza de la Mitropolie boierii
reluară discuția începută cu vreo oră – două în urmă în
spătăria mică, adunarea fiind acum prezidată de chir
Teodosie, care se așezase în larga odaie în capul meselor, în
jilțul care îi era menit de datina casei. Patriarhului Dionisie i
se grijise un loc în dreapta sa, iar sanctității sale, chir
Parthenie, în stânga, amândoi fiind poftiți mai de dinainte la
prânz.
Până a veni fratele său de la beilâc, Mihai spătarul
propuse din nou domnia logofătului Constantin Brâncoveanu,
al cărui elogiu îl făcu, susținându-și demonstrația cu exact
aceleași argumente ce fuseseră invocate cu puțin timp în urmă
și în spătăria mică, pentru a respinge pretențiile doamnei.
Având în vedere primejdia unui iminent atac austriac,
care putea pricinui o imediată replică otomană, își începu
spătarul lămuririle, situația țării era pe muchie de cuțit și nu
putea fi dată pe mâna unui copil lipsit de experiență, de
pricepere, de învățătură și fără de relații temeinice în lumea
politică. Domnia trebuia încredințată unui om în toată firea,
destoinic, versat, cu mintea coaptă, priceput la neguțări,
precum vel logofătul. Sub ultimii voievozi, anume Gheorghe
Duca vodă și Șerban vodă, el își dovedise din plin însușirile,
arătând că poate trata cu succes cu nemții, ferind țara de
prădăciune, dar se pricepea totodată să pună stavilă și

169
Citatul este extras din așa-zisa „Cronică Anonimă despre
Brâncoveanu”, închipuind o relatare destul de exactă a evenimentului,
făcută de către cineva care l-a trăit efectiv.
652
gândurilor cotropitoare ale otomanilor. De asemenea trebuia
ținut seamă de împrejurarea că musulmanii încă nu erau
îndeajuns de sleiți de putere încât să fie temei de a se dori
așezarea unei hegemonii habsburgice papistășești. Vremea
acesteia nu venise încă, de aceea era mai nimerit de a păstrată
cu multă îndemnare cumpăna între cele două puteri care se
înfruntau întru dobândirea întâietății.
- Iar în scaun se cuvine să fie înălțat un pământean
dornic să apere aceste meleaguri, iar nu un străin, căruia nu-i
păsa de soarta localnicilor. Din această pricină numirea
noului domn trebuie făcută în grabă, înainte ca tot soiul de
uneltitori de pe lângă turci sau nemți, în temeiul unor
plocoane, să-și așeze în fruntea noastră candidații lor, care nu
au simțire pentru țară, stărui fostul spătar.
De fapt, deși se ferea s-o spună deschis, motivul real
al grabei era acela de a așeza în fruntea stăpânirii un
Cantacuzin, pentru ca ei să nu scape din mână puterea. Apoi
elogie originea Băsărăbească și imperială a lui Brâncoveanu,
făcând trimitere la Radu vodă Șerban, la Matei Basarab și la
împăratul Ioan Cantacuzino.
Boierii se lăsară repede înduplecați, numai că alesul
nu se găsea printre ei, dânsul rămânând, pătruns de spăsenia
tristelor clipe, la căpătâiul răposatului. Atunci adunarea hotărî
să trimită doi boieri, pe vel pitarul Preda Brătășanu și pe Radu
Golescu ca să-l cheme. Cum drumul până la palat, chiar făcut
pe jos, nu ținea mai mult de un sfert de ceas, aducerea
logofătului se petrecu destul de iute.
Între timp sosi și stolnicul Constantin Cantacuzino,
care-l târa după sine pe Ahmet aga și pe câțiva dintre
însoțitorii turcului. Acesta, când fusese poftit la întrunirea de
la Mitropolie, nici nu voise să audă de ruga ce i se făcea,
neavând de gând să păcătuiască călcând într-un locaș creștin,
care răgea de păgânătate! El era un musulman care ținea la
credința sa, pe care nu înțelegea s-o știrbească sau s-o păteze
653
în vreun fel. Dar când află că dacă ar căftăni pe logofăt se
poate alege cu un peșcheș de vreo douăzeci de pungi,
indignarea sa religioasă se mai potoli, mai ales că fu asigurat
că dânsul nu e dator să se apropie de biserică, ci va intra doar
în palatul mitropolitului, și anume în trapeză, care e menită
unor îndatoriri trupești, cât se poate de pământești.
Când stolnicul intră în larga odaie în care tăifăsuiau
divaniții, logofătul nu sosise încă, încât turcul se uită cam
zădărât la boierul care-l chemase, socotind că acesta nu a
pregătit destul de temeinic fapta ce urma a se săvârși. Însă
până să apuce ca să-l certe, se ivi și logofătul.
- Deci el e alesul? Atunci hai să începem căftănirea
după obiceiul lăsat, ca să nu mai pierdem zadarnic vremea,
zăvorâți în acest locaș ce colcăie de păgânătate.
Conform cronicii anonime închinate domnului,
ceremonia începu cu ruga obștească a boierilor, care ar fi zis
candidatului pe care-l susțineau:
- «Logofete, noi cu totii pohtim să ne fii domn!»
În această clipă apăru însă o neașteptată surpriză.
Deși, cum spune cronicarul Radu Popescu, care trăia în
București în acel timp, se știa că Brâncoveanu vâna domnia
de mai multă vreme170, acesta, cuprins subit de modestie, se
împotrivi încoronării sale. În temeiul distinselor sale maniere,
mimând o spăsenie ce se întrecea pe sine prin smerenie, ar fi
răspuns:
- «Dar <de> ce aș vrea eu Domnia, de vreme ce ca un
domn sunt la casa mea? Nu-mi trebuiește să fiu!»
Iar un străin, Del Chiaro pe nume, ajuns mai târziu
secretar al lui Brâncoveanu, căruia i se povestesc lucrurile la
două decenii după moartea domnului Șerban vodă, confirmă

170
Radu Popescu, contemporan cu evenimentele, în „Istoriile domnilor
Țării Românești” va scrie: „dobândindu în mâna lui aceia ce de mulți
ani mai înainte o vâna”, adică domnia.
654
că boierul, încă înainte de domnie, ducea o viață îndestulată
și peste măsură de fastuoasă, având în permanență o suită de
treizeci, dacă nu chiar patruzeci de boieri de întâiul rang în
jurul său, încât spusele nu i-ar fi fost tocmai gratuite.
De altfel, pare-se că, dânsul continuând să-și
disimuleze dorința încoronării, ar mai fi adăugat și alte
cugetări de respingere a înălțării sale, neprinse de cronicar în
istoria pe care a alcătuit-o:
- De ce aș lua asupră-mi așa povară trudnică, în clipe
de nemărginită și primejdioasă cumpănă, punându-mi tihna
în joc? Apoi e trist și îndurerător că trebuie să urmez făgașul
deschis de o nenorocire, precum săvârșirea din viață a cuiva.
S-ar putea zice că vreau să mă bucur de năpastă, lucru care
nu e demn de mine.
Poate totuși gestul său de disimulare nu era așa de
fariseic și vinovat cum au dat de înțeles gurile rele ale vremii,
dânsul gândind doar a sădi credința că nu vrea să forțeze
lucrurile în folosul său, slujindu-se de necazul întâmplat
altuia, deci nu dorea să apară în postura unui profitor mărunt.
Pe deasupra desigur că ținea să dovedească că alegerea
boierilor decurge în deplină libertate, neînrâurită sau silnicită
în vreun fel din parte-i. Iar împotrivirea sa simulată ar mai fi
continuat o vreme, dacă boierii nu interveneau din nou
stăruitor:
- «Ne rugăm nu lăsa <ca> țara să intre <pe mâna
unor> … oameni, sau răi sau nebuni, <și să> o strice, ci fii tu
<domn>!171»
Turcului i se tălmăciră cuvintele și, cum era deja
zădărât de întârziere, se întoarse indispus spre stolnic, pe
care-l repezi supărat:

171
Toate afirmațiile prinse între ghilimele ascuțite sunt luate ad litteram
din Cronica anonimă despre Brâncoveanu.
655
 - Asta ce mai este?! Îl facem sau nu domn? Doar n-
am venit degeaba până aici! Asta ar mai lipsi! După ce a
trebuit să-mi calc pe suflet intrând într-o păcătoasă mănăstire
de-a voastră, acum mai sunt silit să înghit și priveliștea ieftină
a unui nedorit refuz?!
- Îl facem domn, mărite agă, cele spuse sunt doar niște
vorbe ce arată gingășia unui suflet ales. Nu trebuie luate în
seamă, se grăbi să explice pe turcește stolnicul, mai ales că
toată boierimea aleasă a țării, precum vedeți, îl cere cu
stăruință, arătându-i credință și iubire.
Apoi aplecându-se spre urechea lui Brâncoveanu,
stolnicul Constantin Cantacuzino scrâșni printre dinți pe ton
scăzut:
- De ajuns. Să nu întindem coarda prea mult, căci aga
e cam supărăcios și-a început să-și piardă răbdarea, socotind
că nu i se acordă îndeajuns respect.
Iar mai departe rosti cu voce ridicată, ca să fie auzit
deslușit de toți cei din jur:
- A venit vremea, logofete, să te jertfești pentru
nevoile de obște, fie că-ți place sau nu! Țara și neamul cer un
sacrificiu din parte-ți și nu poți dezamăgi tocmai acum lumea
ajunsă la deznădejde.
- Fie, dacă obștea o cere atât de stăruitor, atunci…
- Atunci trebuie să te jertfești fără urmă de
împotrivire, încheie stolnicul, grăbit ca să sfârșească scena
devenită stânjenitoare.
Între timp boierii, cum povestește cronicarul, voind
parcă să întărească spusele stolnicului, îl «luară <pre logofăt>
de mâini și-l împinseră din spate» silindu-l să ajungă în fața
capugi-bașei.
Turcul, care nu știa românește, și doar din gesturi
încerca să înțeleagă cele care se petreceau, își dădu seama că
a venit clipa în care trebuia să intre el în acțiune, dovedind că,
prin încuviințarea pe care o da, alegerea făcută de boieri se
656
bucură de binecuvântarea Porții. Ori, pentru a demonstra
grația stăpânilor din Țarigrad, socoti că trebuie să țină un mic
discurs. Drept care începu, arătând că datorită amenințării
închipuite de austriecii abia ieșiți din țară de vreo lună, a căror
trecere tocmai venise ca s-o cerceteze, socotește nimerit a
așeza grabnic domn nou, pentru a nu da prilej dușmanilor ce
pândesc de dincolo de creste, de a se amesteca în soarta
acestui pământ, cum taman o făcuseră. Iar ca dovadă a
gândului său de bine, căftănește de îndată pe alesul boierimii,
dăruindu-i cuvenita cabaniță a rangului, așa cum cere datina.
Apoi se întoarse întrebător spre stolnic, spre a primi caftanul
pe care trebuia să-l așeze pe umerii noului domn. Numai că
acesta nu se zărea pe brațele nici unuia dintre boierii
înconjurători.
- Ei ce facem acum? făcu capugiul derutat de noua
opreliște ivită în calea împlinirii îndatoririi sale.
- Înălțimea ta vel vistierul Cârstea Popescu tocmai s-
a repezit la Curte ca să aducă caftanul domnesc trebuitor.
Trebuie să se reîntoarne din clipă în clipă, deci să așteptăm
puțin, făcu stolnicul încurcat.
- Ei alta acum… Dacă n-ar fi fost făgăduiala matale
de răsplată, zău dacă merita să mă bag în povestea asta
neroadă...
- Zăbava ce v-o facem acum, o vom răsplăti și pe ea,
adăugând încă trei pungi la cele făgăduite… se grăbi stolnicul
să-l îmbuneze pe slujbaș.
- Bine, atunci, ca să nu mai întârziem, facem
altminteri.
Și fără alte explicații turcul își dezbrăcă propriul
caftan și-l așeză pe umerii logofătului, peste caftanul albastru,
boieresc, pe care acesta îl purta.
- Deci primind acest „hileat”, cinstite efendi, te poți
socoti împuternicit a domni peste fericitele meleaguri ale

657
Kara Iflak-ului și nu pot decât să-ți doresc domnie
îndelungată, întinsă peste un lung șirag de ani.
În clipa aceea se deschise ușa trapezei, iar în cadrul ei
răsări gâfâind vel vistierul, purtând pe brațe un frumos caftan
de brocart, cu înflorituri aurite brodate pe poale. Se opri
încurcat în dreptul boierilor care-l înconjurau pe
Brâncoveanu. Se uită zăpăcit și întrebător la stolnic, neștiind
ce trebuia să facă mai departe, mai ales că logofătul purta
două caftane, pe cel al boieriei și pe cel al capugi-bașei. Acum
nu știa dacă se cuvenea să i-l aștearnă și pe al treilea pe umeri.
Făcându-i semn spătarului Mihai ca să-l ajute,
stolnicul se apropie de logofăt și luă cabanița turcului, pe care
o înapoie acestuia, ajutându-l ca s-o îmbrace. Apoi dimpreună
cu fratele dezbrăcă pe nepot de caftanul boieresc albastru și-l
îmbrăcă cu cel prețios tocmai adus de vistiernic, scos fiind
din tainițele haznalei domnești.
Turcul asistă cam agasat la toată scena, care era cam
neconformă cu ceremonialul îndătinat, dar răbdă totul în
tăcere, gândind la banii pe care urma să-i primească, lucru
care însă nu-i diminua indispoziția.
- Acum cred că îndatoririle mele s-au isprăvit. Ce
trebuia eu să fac ca împuternicit al măritului vizir, am făptuit.
Mai departe nu aveți decât să urmați cele îndătinate de greșita
credință păgână de rânduielile căreia vă agățați cu
îndărătnicie, treburi în care eu nu am a mă băga. Drept care
plec și vă las să vă descurcați singuri în legea voastră
păcătoasă…
- Mulțumim înălțimii tale, făcu grăbit stolnicul, iar
toate cele făgăduite, până mâine, îți vor fi așternute la
picioare.
Turcul și însoțitorii săi ieșiră din trapeză și, ocolind de
la depărtare biserica din mijlocul ogrăzii, se opriră la
conovețe. După ce încălecară, ieșiră pe sub bolțile turlei cu
sentimentul apăsător că, intrând în îngrăditura unei mânăstiri
658
creștine, comiseseră o nemăsurată blasfemie, pentru ștergerea
căreia trebuiau să dobândească iertarea unui hoge.
Între timp în ograda mitropoliei se strânsese în
așteptare ceva lume, în parte chemată chiar de divaniți. Între
cei adunați se remarcau în primul rând o seamă dintre străjerii
Curții, dimpreună cu buluc-bașii lor. Mai încolo, chiar lângă
scara ce urca spre odăile mitropolitului atrăgea atenția
meterhaneaua, alături de care adăsta și o ceată aparte de
surlari și trâmbițași. Iar prin fața conovețelor se foiau mai
mulți comișei care, în temeiul poruncii strașnice primite,
aduseseră doi bidivii mai de soi împodobiți cu tacâmuri
prețioase, care să fie vrednici de un domn.
Dar pe lângă toți aceștia, la urma-urmelor anume
poftiți de măriții divaniți, veniseră și numeroși nepoftiți. Era
vorba de niște cete de boiernași de mâna a doua, răsfirate de
cealaltă parte a bisericii, la oarece depărtare de casele
stăreției. Aceștia băgaseră de seamă că cei de întâiul rang pun
ceva la cale și, devenind curioși, nu se putuseră împotrivi
ispitei de a iscodi cele ce se petreceau. În sfârșit, prin preajma
turnului de intrare în ogradă, mișuna și o seamă de gloată,
atrasă de mișcarea mai aparte a celor de neam, care părea a
ascunde o taină care se cerea dezlegată.
Ceremoniile de investire, începute în cuprinsul închis
al trapezei, merseră mai departe. În frunte cu patriarhii și cu
mitropolitul, mulțimea de blagorodnici172 ieși în larga ogradă,
împingându-l din spate pe logofăt, care la drept vorbind nici
nu mai încerca să li se împotrivească în vreun fel. Făcând alai
în urmă-i se îndreptară spre pridvorul bisericii.
Ajuns în fața treptelor sale, convoiul se opri. În
lăuntrul său, de-o parte și de alta a parmalâcului de zid pe care
se ridicau stâlpii sprijinitori ai bolților, așteptau doi
arhidiaconi, purtând în mâni niște sfeșnice mari în care erau

172
Blagorodnic = (arhaism ieșit din uz) de bun neam, nobil.
659
înfipte lumânări uriașe, aprinse. Trecând printre ei,
mitropolitul și patriarhii intrară în sfântul locaș, și după ce
zăboviră doar pentru câteva clipe în spatele ușilor închise,
ieșiră legănând în mână câte o cădelniță fumegândă și-l
tămâiară pe rând pe cel ales, dându-i totodată să sărute, ca
semn de adâncă spăsenie, o cruce de aur și sfânta Evanghelie,
în vreme ce din spate psalții cântau „Miluiește-ne pre noi
Doamne, după marea milă a ta. Ție ne rugăm, auzi-ne,
ascultă-ne și ne miluiește!” Iar înalții chiriarhi repetau ca un
ecou îndepărtat: „Miluiește-ne pre noi Dumnezeule!”,
mitropolitul pe românește, iar sanctitățile lor pe grecește.
Apoi, în frunte cu noul domn, secondat din părți de
înalții prelați, alaiul trecu pragul în biserică. Brâncoveanu se
apropie de iconostas și, închinându-se, intră prin ușile
împărătești în sfântul altar. Îngenunchind în fața pristolului,
își plecă fruntea pe marginea sa, iar mitropolitul îi puse
patrafirul pe cap și-i citi cu glas răsunător, ca să poată fi auzit
din naos, molifta de obște menită a statornici înscăunarea
domnilor, ungându-i totodată fruntea cu mir îmbălsămat.
După aceea fostul logofăt, acum miruit, se ridică în
picioare și sărută cu evlavie masa din altar, Evanghelia și
sfintele icoane, și, după ce înconjură de trei ori pristolul, în
vreme ce se cânta troparul „Isaia dănțuiește”, se întoarse în
mijlocul naosului, unde patriarhul Dionisie, ajutat de fârtatul
său prea-cucernic, îi așeză pe cap cuca domnească, în timp ce
psalții îi cântau pe slavonește „mnoga leta” adică mulți ani
<trăiască>.
Apoi mitropolitul apucându-l de brațul drept, iar
postelnicul de cel stâng, îl conduseră spre tron, ajutându-l să
urce cele trei trepte ale podinii pe care era așezat. Ajunși sus,
sfârșiră prin a-l sprijini ca să ia loc în rigida strană împodobită
cu preafrumoase cioplituri în lemn. Când logofătul rămase
singur, postelnicul și mitropolitul îndepărtându-se, se

660
apropiară pe rând cei doi patriarhi, chir Dionisie și chir
Parthenie spre a-l blagoslovi pe proaspătul încoronat.
În sfârșit, înșiruindu-se după rang, boierii veniră să-i
sărute mâna, iar unii chiar poala, urându-i după datina
slavonă, asemenea psalților, „mnoga leta”, adică mulți ani de
domnie. După zisa cronicii, ceremonia de investire se isprăvi
încă de pe la ceasurile zece din zi. Deci făcând o socoteală
simplă pe marginea spuselor logofătului Stoica Ludescu,
după care Șerban murise la ora a doua din zi, iar la a zecea173
Brâncoveanu fusese deja întronat, ar însemna că lucrurile se
petrecuseră surprinzător de repede, derulându-se pe parcursul
a numai opt ore, performanță rară, nemaiîntâlnită în
istoriografia noastră.
Între timp cei din ogradă se gătiră pentru primirea
celui aridicat în domnie, care din clipă în clipă trebuia să iasă
din biserică. Chiar în fața scărilor pridvorului fusese adus
unul din cei doi bidivii scoși din grajdurile domnești,
împodobit cu valtrap roșu și tot tacâmul de cuviință bătut cu
ținte aurite, iar niște comișei îl țineau din părți de frâie, spre
a-i stăpâni nerăbdarea. Mai de-o parte, cam în dreptul
treptelor palatului mitropolitan, aștepta meterhaneaua, care
urma a se adăugi în coada convoiului. Dinspre ei, până
aproape de bolta turnului porții, se orânduiseră, câte doi
alăturea, seimenii de strajă în acea săptămână la palat, atrași
de partea lor de cumnați, mai repezi de mână decât doamna,
pe care o abandonaseră. Ei urmau a fi deschizători ai
drumului alaiului, dându-i cuvenita fală. Erau îmbrăcați în
obișnuitele lor mundirele roșii, pline pe piept de găitane
lucioase, groase și împletite.
De cum zăriră pe noul principe răsărind în pridvorul
bisericii, surlarii dădură zvon de înștiințare și toată lumea se

173
Adică ceasul al II-lea din zi corespunde cu ora 8 am, iar ceasul al X-
lea din zi cu ora 16, după sistemul actual de numărare a orelor.
661
învioră. Imediat răspunseră lărmuind tobele și chimvalele,
după care surlele dădură nou semn de înștiințare, al cărui
răsunet se auzi până în valea Dâmboviței, dacă nu cumva
chiar de dincolo de apă, adică de la palat, care era în fond
destul de aproape, zărindu-se pe coasta de dimpotrivă, pe
deasupra grădinilor.
Domnul încălecă, în vreme ce cele câteva sute de
oșteni ce așteptau înainte-i gata aliniați, fură străbătuți de un
ușor fior, simțind îndemnul de pornire. În spatele Măriei Sale
se așezară după rang boierii, dar fără a încăleca, iar mai încolo
se găti meterhaneaua să se adauge, în vreme ce lărmuia de
zor, spărgându-le la toți auzul. Cei care închipuiau gloata
celor de rând, risipiți în ogradă și mai ales la intrarea ei,
ocheau să se așeze în neorânduială, de-a valma, în urma
cântăreților.
În dangătul clopotelor de la mitropolie și al câtorva
biserici din preajmă, precum aceea a mânăstirii lui Pană
vistiernicul sau cea din Prund, închinată Sfântului Nicolae,
alaiul coborî alene dealul podgoriilor și, tăind ostrovul
Dâmboviței dinspre această parte, urcă povârnişul spre poarta
de sus a Curții domnești, cea dinspre turnul cel roșu, pe sub
bolțile căruia intră în ogrăzi. Trecând pe dinaintea lungii
clădiri a palatului, alaiul se opri tocmai în celălalt capăt al
îngrăditurii, unde se găsea biserica domnească. Fruntașii
bisericii, domnul și boierii intrară în sfântul locaș, unde, în
cânt de axion, din nou se închinară sfintelor icoane și le
sărutară.
Când frământarea se molcomi, Constandin vodă
așezat în tron, arătă că întrucât împotriva voii sale a fost făcut
domn, părăsindu-și tihna pentru a răspunde chemărilor și
nevoilor obștii, dânsul învoindu-se a primi jertfirea doar din
dragoste pentru țară și din adâncă înțelegere și nemăsurată
milosârdie față de norod, socotește ca drept și întemeiat, ca și
boierii, adică aceia pentru care se jertfește, la rândul lor să
662
jure pe Evanghelie că-i vor fi supuși și cu dreptate și-i vor sta
alături la orice primejdie s-ar ivi. De altfel tetrapodul pe care
fusese așezată Evanghelia pentru jurământ era pregătit
dinainte de sosirea lor, iar al doilea logofăt stătea deja alături,
în mână cu o foaie pe care avea scris textul legământului pe
care divaniții trebuiau să-l depună și pe care urma să-l
citească pentru fiecare în parte.
Cum boierii îi încuviințară în cor ruga, se coborâră din
stranele ce le erau orânduite de drept, și, pe rând, trecură
înaintea tetrapodului, și cu fața spre tron, punând mâna pe
Sfânta Scriptură, ascultară vorbele jurământului citite de vtori
logofăt, după fiecare frază rostind în chip de întărire „Amin!”,
după care sărutau scoarța ceaslovului îmbrăcată în foiță de
argint și icoana de alături, lăsând apoi locul următorului. Dar
cum ceremonialul nu fu socotit o garanție îndestulătoare
pentru a asigura fidelitatea curtenilor, chiar de a doua zi toți
cei ce juraseră au fost obligați să-și întărească făgăduiala de
credință și printr-un zapis, pe care li s-a cerut să-și așeze
pecetea și iscălitura.
În încheiere însăși Brâncoveanu jură cu mâna pe
Biblie că va fi domn bun și drept, arătând iubire, milă și
înțelegere supușilor săi, pe care nu-i va asupri, nici năpăstui
vreodată în vreun fel, arătându-se lor ca un adevărat părinte
iubitor și ocrotitor.
Doamna Maria, care cu câteva ceasuri în urmă plecase
din spătăria mică spre a orândui ascunderea pe la rude,
prieteni și cunoscuți a lucrurilor prețioase, a odoarelor și mai
ales a banilor rămași, constată cu disperare că, în clipa când
voi să se întoarcă spre a se întâlni cu buluc-bașii pe care-i
convocase, nu mai fu lăsată să iasă din iatacul ei și nici din
odăile copiilor. Bătu zadarnic la toate ușile, dar acestea
rămaseră zăvorâte. Dacă, după multă străduință, în cele din
urmă vreuna se deschidea totuși, nu era lăsată să treacă de
prag, acesta fiind strașnic păzit. Nu era limpede cine dăduse
663
porunca veghii, dar ea se împlinea cu neînduplecare. Doar
slugile mai erau lăsate să treacă, dacă puteau înfățișa un temei
credibil pentru a-și îndreptăți intrarea sau ieșire, dar numai
după ce și acestea erau cercetate cu migală, dacă nu cumva
purtau asupra lor zapise sau alte lucruri suspecte, care puteau
sluji principesei pentru atragerea unor susținători. Practic
mărita doamnă nu mai putea lua legătura cu cineva de afară
și nici afla ce se petrecea dincolo de zidurile iatacului ei și al
copiilor. Nici măcar să ajungă în odaia în care zăcea soțul ei
pe năsălie nu îi fu cu putință. Doar din când în când slugile ce
se întorceau îi mai istoriseau unele noutăți de care prinseseră
de veste în scurta lor preumblare prin lumea care ei îi era
închisă.
Chiar venirea alaiului lui Brâncoveanu de la
Mitropolie rămase pentru ea un lucru depărtat și greu înțeles.
Trecerea sa prin ogradă o putuse privi numai de la ferestrele
odăilor ei și ale copiilor, dar pentru a desluși ceva dincolo de
ele și acestea trebuiau deschise, căci prin cleștarul turnat, care
nu era șlefuit ci doar străveziu, nu se putea distinge mare
lucru. Astfel din odaia feciorului, a cărui fereastră dădea spre
pridvorul bisericii, putu zări intrarea lui Brâncoveanu și a
boierilor de întâiul rang în biserica Curții, fără a-i înțelege în
fond scopul și rostul.
Își dădu seama că a fost neîndemânatică și
neprevăzătoare retrăgându-se în odăile ei spre a se întâlni cu
cei de credință, lucru ce-o separase de armată, de a cărei
putere nu se mai putea folosi împotriva boierilor și care ar fi
fost singura care o făcea de neînvins și-ar fi silit potrivnicii la
supunere. Scăpând-o din mână fusese practic înfrântă de
cumnați, împotriva cărora, așa zăvorâtă și lipsită de ajutoare,
nu mai avea cum lupta. De altfel și oamenii de credință ce-i
avusese alături cu doar câteva ceasuri în urmă, din cauza
străjei, nu mai izbuteau să ajungă la ea. Rămăsese de tot
singură și fără de nici o putere.
664
 Pe fereastră putu zări căpetenia gărzii palatului din
acea săptămână, cum, rămasă la ușa bisericii cu ostașii săi ce
închipuiseră fruntea făloasă a alaiului noului domn când
venise de la Mitropolie, se pregătea cu înfrigurare de
întâmpinarea cu toată cinstea a proaspătului său stăpân. O
cuprinse ciuda. Era de neiertat greșeala ce o făcuse. Trebuia
să înceapă cu cumpărarea oștii, făgăduindu-i acel „bacșiș de
înscăunare”, „Cülus bahşişi”, atât de obișnuit la turci. Acum
era prea târziu, se mișcase mult prea încet și greoi.
Dar era totodată furioasă și pe răposat pentru că, după
ce ucisese zeci de dușmani, tocmai frații și-i iertase, deși
aceștia se dovedeau mai necruțători și mai porniți decât
oricare dintre vrăjmași. Mare nesocotință din parte-i, iar ea
era acum silită să plătească ponoasele… Cumnații i-o
făcuseră, dar spera că roata se va întoarce cumva, și va izbuti
să iasă din temnița în care fusese prinsă, reluând lupta
împotrivă-le. Poate va pica ginerele care s-o elibereze.
Oricum, era hotărâtă să nu se dea bătută. Trebuia să se
căznească a găsi o soluție de a evada din odăile ei și de a pune
mâna pe banii din vistierie... Din clipa aceea o schimbare era
cu putință…
În vreme ce se uita pe fereastră, divaniții începură a
ieși din biserică, în frunte cu Brâncoveanu, îmbrăcat într-un
prețios caftan domnesc împodobit cu cusături groase de fir
aurit și tivit cu sobol, iar în cap cu un calpac princiar,
veșminte furate din haznaua vistieriei cu complicitatea
foștilor ei sfetnici. Căpetenia gărzii se grăbi să-i iasă înainte
ca să-i dea onorul, bătând călcâiele, în vreme ce oștenii urlau
urarea slavonească „mnoga leta”! Privind scena, pe doamnă
o trecură toate nădușelile, dar nu de căldură, căci era deja
toamnă și răcoare, ci de furie.
Cum fusese asigurat că principesa e zăvorâtă în odăile
ei, de unde nu poate ieși spre a-l tulbura, noul domn hotărî să
urce în palat spre a începe treburile de guvernare. O porni cu
665
pas tihnit dar ferm spre scara cea mare din față a zidirii,
ocolind-o pe latura ei de miază-zi. Alături de el pășea mândru
unchiul său Constantin, măritul biv vel stolnic, cu care își
împărtășea numele și cu care era pregătit să-și împartă
puterea.
În strigătul glorios de vestire al surlelor, urcă treptele,
intrând în tinda palatului. Aici, spre stânga, se deschideau
două uși. Una dădea în odaia cea mare a divanului, a doua în
spătăria cea mare, odăi între denumirile cărora deseori se
făcea confuzie. În prima, cea a divanului, se găsea în acea
clipă pe năsălie fostul voievod. Cum nu-i stătea în gând să
treacă pe la căpătâiul său, având treburi mai grabnice și mai
însemnate de dezlegat, Brâncoveanu trecu mai departe și intră
în spătăria cea mare, care era orânduită a primi mai ales
boierii de rangul al doilea, sau chiar mai mici. Tot alaiul
însoțitorilor îl urmă.
Se îndreptă cu pas măsurat spre fundul odăii, unde, în
spatele unei mese mari, pe care se găseau așezate pe un covor
prețios sceptrul și spada domnului, se înălța estrada tronului.
Urcă plin de fală și greutate treptele, iar în clipa când se așeză
în scaun, la semnul ce li se făcuse din palat, tunarii sloboziră
tunurile, vestind întregului târg mărețul eveniment.
Surveni chiar o surpriză neplăcută. Din trei tunuri
orânduite pentru tragere, iarba de pușcă a unuia nu voi să ia
foc, acesta rămânând mut. Imediat cum se răspândi știrea,
lumea fu încredințată că întâmplarea este semn rău
prevestitor, dar cum zice cronica, lăudătorii noului domn se
grăbiră să arate că la mijloc nu sunt decât „cuvinte băbești”,
cu totul neîntemeiate.
După ce Măria Sa se cufundă tihnit în jilțul său, luară
loc și boierii cu dregătorii în stranele ce le erau menite, în
vreme ce ceilalți rămaseră în picioare în mijlocul odăii. Cum
nu toți însoțitorii încăpură, cei cu slujbe de tot mici rămaseră

666
în tindă, privind în spătărie prin ușile lăsate anume larg
deschise, spre a putea vedea și auzi ce se petrecea înăuntru.
Chir Teodosie, mitropolitul, se așeză în jilțul aflat în
stânga estradei domnești, ca unul ce era fruntaș înlocuitor al
adunării. În dreapta tronului, chiar pe podina pe care acesta
se înălța, se oprise în picioare stolnicul Constantin
Cantacuzino, un soi de tată adoptiv al lui Brâncoveanu, care
de altfel îi purta numele, luând prin așezare înfățișarea de
ocrotitor și prim sfătuitor al principelui, ca taman cu nouă ani
în urmă, când se înălțase cu asemenea rost pe lângă Șerban
vodă. În sfârșit boierul trăia iarăși satisfacția de a fi eminența
cenușie recunoscută a regimului, pe care îl manevra din
umbră, dar în văzul tuturor! Iar rolul i se putea întrezări de
oricine, fiind de ajuns ca să se bage de seamă locul privilegiat
de lângă tron ce-i era rezervat. Chipul, care era al unui om
aflat în floarea vârstei, căci stolnicul avea în acea clipă doar
vreo patruzeci și opt de ani, îi radia de mulțumire. Se vedea
că era încântat că își atinsese din nou țelul.
De fapt adunarea era menită ca să dea prilej tuturor
curtenilor, adică și celor de treaptă inferioară, ba chiar și
slujitorilor și gloatelor de rând alipite alaiului de la
Mitropolie, ca să recunoască noua domnie, căci aceștia,
neputând intra în biserică, nu avuseseră prilejul de a-și arăta
susținerea față de schimbarea petrecută.
Voievodul, fără a se ridica din tron, le adresă tuturor
un mănunchi de cuvinte care se doreau înaripate și peste
măsură de simțitoare, încât să-i miște sufletește pe ascultători.
Începu prin a se angaja din nou să conducă părintește țara spre
bine și fericire, întru mulțumirea și bunăstarea întregii obști,
arătând tuturor iubire, înțelegere și nețărmurită milosârdie.
Dânsul stărui în a mărturisi că nu poftise nici o clipă ridicarea
în scaun, întrucât în casa sa era netăgăduit stăpân și domn,
deci nu avea temei de a visa la vreo mărire, care la urma-
urmei nu-i aducea vreun câștig, ci doar niște griji și îndatoriri
667
apăsătoare în plus, în împrejurările în care țara e pândită din
toate părțile de vrăjmași gata s-o invadeze, făcând jaf,
distrugeri și omoruri asupra sărmanilor locutori. Deci
primindu-le cererea, nu avea parte de bucurii, ci doar de
amarnice neajunsuri, de responsabilități și de nemăsurată
bătaie de cap, de care până atunci fusese scutit. Având în
vedere marile necazuri cu care urma a se confrunta, dânsul
întreabă din nou cinstita adunare a neamului aflată de față,
dacă cu adevărat alegerea sa s-a făcut cu voia și încuviințarea
tuturor, exprimând o dorință de obște? „Oare este cineva
împotrivă?” întrebă el retoric în încheiere.
Toți cei din spătăria mare, dar și cei din tinda
palatului, fiind deci vorba de câteva sute de oameni,
răspunseră în cor, cu urlete asurzitoare:
- Măria ta, toți te poftim, toți voim să ne fii cârmuitor
în înfruntarea cu valurile vieții ce ne stau împotrivă. Fie-ți
milă de ruga noastră smerită și ne miluiește cu încuviințarea
ta, să ne găsim pacea și mântuirea în anii ce-or veni asupra
noastră!
- Fiind deci dorința voastră, mă învoiesc a ședea în
acest scaun, în ciuda anevoințelor cu care mă voi confrunta,
de care altfel aș fi scăpat. Dar drept este că dacă mă voiți, să
împărtășiți o parte a anevoințelor ce lovesc această țară,
împărțind cu mine responsabilitățile cârmuirii, făgăduind a-
mi fi alături și la bine și la rău, să mă pot întemeia la orice
vreme pe credința și ajutorul vostru neprecupețit! Iar pentru a
pecetlui legământul vostru, vă poftesc a vini în față-mi spre
a-mi săruta mâna. Ar mai fi poate un lucru de adăugat.
Obișnuit, la orice înscăunare, cel încoronat face un ospăț în
cinstea alegătorilor săi. De astă dată însă, deși au cam trecut
ceasurile prânzului, cred că e mai nimerit a renunța la
petrecere, având în odaia de alături oasele celui tocmai pierit,
a cărui pogribanie trebuie s-o facem. Deci ar fi necuviincios

668
ca să petrecem cu el în casă. Așa că iertați încălcarea vechii
datini lăsată nouă de strămoși.
Cum obișnuit la ridicarea în slujbă a dregătorilor
aceștia erau înfățișați domnului de marele postelnic, iar cei de
rangul al doilea și al treilea de vtori postelnic, domnul pofti
pe cei doi dregători să orânduiască supușii care urmau a-i
săruta mâna.
Marele postelnic era un anume Dumitrașco
Caramanlău, ajuns în dregătorie după ce înaintașul,
descoperit că avusese o înțelegere tainică și trădătoare cu
iezuitul Dunod, fusese destituit și întemnițat în Mânăstirea
Tismana. Acesta trecu grăbit în fața treptelor estradei tronului
și, prin câteva comenzi scurte, chemă boierii din strane, ca în
rânduiala slujbelor deținute, să facă șir pe mijlocul odăii, spre
a urca la picioarele domnului și a-i săruta smerit mâna întinsă
lor, ca semn al unei nemăsurate bunăvoințe și mărinimii.
Ceremonia se lungi la cel puțin vreo două ceasuri, căci
după marii boieri urmară cei de rangul al doilea și al treilea,
iar mai apoi chiar unii curteni mai mărunți, care erau totuși
vrednici de a fi luați în seamă. Destui se grăbiră să sărute nu
numai mâna întinsă lor, ci și poala caftanului principelui, pe
care, prinzând-o cu degetele, o duseră cu smerenie la buze.
Domnul, unchiul Constantin ce stătea alături în
picioare, mitropolitul de lângă estradă, adânc cufundat în
jilțul său, amorțiți de monotonie, se lehămetisiră și obosiseră,
dar sârguiră să reziste până la sfârșitul spectacolului. De altfel
stolnicului, chiar în aceste clipe de plictiseală ce-i puneau
răbdarea la încercare, mintea nu-i putea sta locului,
mulțumindu-se a cântări inert priveliștea searbădă a celor care
se petreceau în fața ochilor săi. Ea îi fierbea. Cu gândirea
ascuțită cu care era dăruit, chitea deja la pasul următor pe care
trebuia să-l facă pentru a statornici domnia protejatului său.
Confirmarea dată de Ahmet aga, deși foarte scump plătită, nu
avea decât valoare simbolică, menită doar să impresioneze și
669
să atragă boierii, dându-le un fals sentiment de acord al Înaltei
Porți la cele stabile de ei la Mitropolie. Dar în fața vizirului
sau a sultanului angajamentul agăi nu avea nici o valoare,
slujbașul nefiind de fapt în drept de a decide ceva. Cele
chipurile hotărâte de el nu prețuiau mai mult decât o vorbă de
clacă spusă de un fitecine…
Pentru ca înfăptuirea dorită de divaniții bucureșteni să
fie statornicită, trebuiau înduplecați ca s-o încuviințeze mai
marii de la Stambul, adică vizirul și sultanul, însă era nimerit
ca învoiala să le fie smulsă fără ca Brâncoveanu să calce prin
Țarigrad, existând riscul ca, din pricina intrigilor ce erau de
prevăzut, noul domn să nu se mai întoarcă de acolo. Pentru a-
i îndupleca, era însă nevoie să li se dovedească înalților
stăpânitori otomani că la mijloc nu e o mică înțelegere a
câtorva uneltitori intriganți, ci că e vorba de un larg acord al
țării, de o acțiune colectivă de amploare, care dă stabilitate
deosebită regimului, stabilitate atât de necesară în acele clipe
când la hotar pândeau nemții, gata de a-l trece silnic. Deci
scrisorile de înștiințare trimise autorităților otomane, chiar
dacă erau scrise în cancelaria domnească la porunca
principelui, nu se cuvenea să apară ca o emanație a domnului
și a grămăticilor săi, ceea ce care le scădea răsunetul, ci era
mai potrivit să semene credința că ar fi făcute din îndemnul
boierilor, ele exprimând niște cereri de obște ce oglindeau
voința întregii țări, alegerea întemeindu-se pe un acord
general al norodului.
Ajungând la această concluzie, închipui imediat și o
modalitate de a demonstra cât mai convingător otomanilor că
se află în fața unei dorințe a întregului neam. Scrisorile
adresate lor trebuiau scrise în numele a sute de persoane și
pecetluite cu nenumărate peceți, care să dovedească și vizual
această reunire a mulțimilor în spatele nepotului său. Deci
avea nevoie de pecețile a cât mai multor boieri. Însuflețit de
acest gând coborî discret de pe estrada tronului și-și căută
670
boiernașii ce-i alcătuiau obișnuit mica suită. Când îl găsi pe
unul dintre ei, îi porunci să-și mobilizeze și confrații, și cu
toții să se apuce imediat, ca, în numele său, să împrumute de
la boieri și clerici un număr cât mai mare de peceți, pe care să
le păstreze până în clipa când el le va cere, urmând a le
înapoia în zilele următoare. După ce dădu porunca, urcă din
nou lângă domn, pentru ca nu carecumva cineva să bănuiască
că plecarea sa ar arăta că trecerea i-ar fi în scădere, ea fiindu-
i impusă. Revenirea prevenea lumea că, dimpotrivă,
înrâurirea sa e în continuă creștere. Drept care se înțepeni
lângă tron, căznindu-se îngrozitor ca să-și stăpânească
căscatul, care l-ar fi dat de gol în fața închinătorilor, arătându-
le cât de puțin îi păsa de ei și de gestul de spăsenie pe care îl
făceau cu atâta umilință.
În sfârșit, când șiragul doritorilor de a ajunge în fața
principelui se sfârși, Maria Sa hotărî să înceapă a săvârși
treburile de cârmuire care-i cădeau în seamă. Spre a le împlini
hotărî să treacă în spătăria mică, cea cu stele, însoțit numai de
cei mai însemnați dintre marii boieri, de ajutorul cărora nu se
putea lipsi. Mulțimea celor din tindă se despică, făcându-i
domnului și celor câțiva însoțitori cărare largă către ușa
celeilalte încăperi, după care lumea se risipi, scurgându-se în
ogradă, de unde fiecare se duse la casa sa din târg spre a
prânzi, ceasurile fiind destul de târzii.
Biv vel stolnicul Constantin Cantacuzino, ca un
veritabil secretar și prim sfetnic al domnului, deși dânsul
oficial nu ocupa nici o dregătorie la Curte, ieși în fața celor
adunați în spătăria mică, spre a da unele lămuriri în legătură
cu cele ce aveau de făcut mai departe.
- Am chemat aici grămăticii trebuitori spre a scrie în
toate părțile răvașele de vestire a alegerii săvârșite de noi.
Fiecare dintre ei o va face pre limba pentru care e tocmit, fie
ea turcă, elină, latină sau română. În primul rând trebuie să
înștiințăm puterea ocrotitoare ca să încuviințeze hotărârea
671
noastră, căci cuvântul lui Ahmet aga, care ne e folositor, nu
este însă îndestulător. De aceea să scriem deîndată slăvitului
vizir Bekri Mustafa pașa la Odriiu, dar și măritului seraschier
de Baba, Mustafa pașa, noi având nevoie de încuviințarea
amândurora. Să nu uităm însă nici de hanul crâmlean Selim
Ghirai întâiul. După cum am aflat din cercurile din jurul
măritului vizir, acesta fusese trimis spre țara noastră ca să-l
prindă pe Șerban vodă și în această clipă este ajuns în Bugeac.
El trebuie oprit din drum, vestindu-i moartea celui pe care-l
caută.
- Soliei către Odriiu se cuvine să-i arătăm mai multă
luare aminte, statornicind și sumele care pot fi jertfite pentru
plata stăpânitorilor otomani, spre a le cumpăra bunăvoința.
De altfel banii ar trebui trimiși neîntârziat capuchehaialelor
noastre, adăugă grijuliu spătarul Mihai la spusele fratelui său,
deși el se pierdea printre ceilalți boieri, neavând vaza
acestuia.
- Fiind vorba de bani, îl întrerupse stolnicul
Constantin, să nu uităm ca până în diseară să trimitem și lui
Ahmet aga cele făgăduite, încât acesta, de cum va ajunge în
fața marelui vizir, să pună o vorbă pentru noi, arătând ce
anume a făcut el însuși aici la București spre folosul Înaltei
Porți.
- Poate nu strică să discutăm și despre stâlcirea silnică
de răposat a diatei mamei și de a îndrepta abuzurile făcute de
acesta pe seama noastră, jefuindu-ne, interveni din nou
spătarul Mihai, nemulțumit că i se luase cuvântul. Ce ni se
cuvine, trebuie să ni se întoarcă…
- Firește, făcu Constantin. Dar nu este de ajuns de a
tăifăsui pur și simplu pe marginea întregii istorii. Pentru a
dovedi adevărul trebuie aduși martori, înscrisuri și felurite
alte dovezi. Deci lucrurile trebuie orânduite temeinic în
chipul unei judecăți în fața divanului. Ori așa ceva cere un
timp mai îndelungat de pregătire și ceva mai multă luare
672
aminte. De aceea, cercetarea testamentului stricat, deși este
grabnică, poate fi amânată pe zilele următoare. Neîntârziată
este dobândirea încuviințării măritului seraschier de Baba, cât
și cea a prea-puternicului vizir și a luminatului sultan. Deci
asupra acestor lucruri să ne îndreptăm toată atenția în clipa
aceasta.
- Dar nu trebuie să uităm de înștiințarea alor noștri de
pretutindeni, interveni noul domn. Vorbind de solii ce vor fi
trimiși la Țarigrad ori Odriiu, să ne gândim a vesti și
capuchehaiei noastre schimbarea intervenită. De asemenea e
bine să fie cerută și binecuvântarea patriarhiei ecumenice.
Apoi în țară trebuiește vestit jupân vel banul Craiovei,
cârmuitorii târgurilor mai însemnate și mai ales satele de
dărăbani și seimeni de prin județe, încât oștile să știe față de
cine sunt răspunzătoare de acum încolo și dincotro vor primi
porunci de care sunt datori să asculte în schimbul plății care
li se dăruiește.
- Apoi la fel de grabnic este să alegem o ceată de
curieri pe care să-i trimitem pe urmele marii solii plecate la
Viena, pentru a o opri și a-i schimba menirea și îndatoririle,
încât, prin neștiința mădularilor ei, să nu fim băgați în cine
știe ce încurcături, interveni din nou stolnicul. Împuterniciții
lui Șerban vodă trebuie să priceapă că misiunea lor încetează,
iar drepturile încredințate li s-au retras. Trebuie împiedicați
ca să ia niște hotărâri care să nu fie pe potriva dorințelor
noastre. Iar lucrul trebuie făcut și el astăzi, nesuferind
amânare.
Cuprinsul textelor de înștiințare fu conceput tot de
stolnic, ceilalți mulțumindu-se doar să încuviințeze părerile
sale. Scrisorile se întocmiră deci cam toate după același
calapod, urmând șiragul acelorași argumente. Alegerea unui
domn nou se făcuse în mare grabă, de teamă că austriecii, care
abia putuseră fi scoși din țară cu puțin în urmă, aflând de lipsa
unui cap încoronat, ar fi ispitiți să numească un candidat al
673
lor, înlăturarea căruia după aceea ar deveni foarte dificilă,
implicând multe războaie și vărsare de sânge. Deci pentru a
preveni asemenea impas nenorocit, boierii, având și sprijinul
agii Ahmet, cinstitul capigi-bașa al slăvitului împărat, tocmai
venit să cerceteze neajunsurile pricinuite de intrarea
vrăjmașilor nemți în țară, au făcut neîntârziat alegerea pentru
a nu da prilej de amestec vrăjmașilor. Cinstitul capigi-bașa,
după ce cercetase la fața locului starea lucrurilor și primejdia
existentă, și-a dat seama de riscul unei noi invazii nemțești și,
pentru a o preveni, s-a asociat inițiativei boierilor, întărind
principele ales în deplină uniune de vederi de localnici. În
acest chip se poate socoti că s-a apărat pacea în acest loc și s-
a păstrat stăpânirea otomană. Noul stăpânitor este vrednic
urmaș al lui Matei Basarab și al lui Radu vodă Șerban, și
bucurându-se deci de o atât de strălucită ascendență
domnească, avea tot dreptul de a fi înălțat în scaun. Cum a
făcut mari servicii Înaltei Porți, ultimul fiind acela de a fi găsit
mijloacele de a scoate nemții din țară, și cum strămoșul său
Matei vodă, pentru credința arătată, s-a bucurat de o bună
prețuire din partea sultanilor timpului său, dânsul nu poate
decât să se bucure de bunăvoința stăpânitorilor de la Stambul.
Apoi prin milosârdie și marea sa dărnicie, este plăcut și
localnicilor care i se vor supune, dânsul aducând pace în țară.
Iar în unele scrisori se mergea chiar mai departe,
arătând că însuși răposatul îl dorea pe Brâncoveanu de
succesor. Mărturia o închipuia împrejurarea că înainte de
moarte i-ar fi încredințat pecetea domnească, rugându-l să
poarte de grijă acesteia, cât și țării, în întregul ei. În altele
lucrurile erau înfățișate mai încurcat. Domnul Șerban atunci
când vorbea de urmașul dorit, a oscilat în permanență între
fratele său Iordache și nepotul Brâncoveanu, pe care îl lăuda
neîncetat pentru înaltele sale însușiri. Ori toată lumea poate
depune mărturie că voievodul pomenea obișnuit numele de
Iordache, atunci când se gândea la acela potrivit să urce în
674
scaun când el nu va mai fi. Lucrul este tuturor cunoscut, se
arăta răspicat pe hârtie! În fapt la mijloc era o minciună, o
vorbă ușor adusă din condei, astfel potrivită încât să cadă bine
lăudătorilor lui Brâncoveanu. E drept că Șerban vodă spunea
deslușit că visează ca să-i urmeze Iordache. Numai că dânsul
nu se gândea la fratele său mai mic, care-i slujea de spătar, ci
la fecior, care pe lângă Gheorghe, purta și numele de
Iordache. Stolnicul se făcea însă a uita acest amănunt și
sârguia din răsputeri să sădească credința că răposatul s-ar fi
se referit doar la frate. Cum în clipa decesului spătarul
Iordache era pe drumul Vienei, deci nu era la îndemână,
boierii s-au orientat spre a doua opțiune a principelui, anume
nepotul său de soră, Constantin Brâncoveanu, căruia de altfel,
scurt înaintea pieirii, muribundul i-ar fi încredințat, chipurile,
și pecetea, tocmai din pricina lipsei preferatului celuilalt.
Deci cu asemenea explicații, unele întemeindu-se pe
ușoare răstălmăciri, domnul și stolnicul justificau alegerea
făcută de boieri. Evident, la autoritățile otomane argumentele,
oricât de subtile se pretindeau, nu găseau însă ascultare decât
în clipa când erau susținute de niscai plocoane destul de
grase, care ele erau în fond înduplecătoare și plămăditoare de
păreri prielnice.
Foarte inventiv și plin de imaginație, având darul de a
născoci mijloace puternice de convingere, stolnicul, pentru ca
scrisorile să nu apară o emanație a noului domn și a
cancelariei sale, ci să ia chipul unor cereri obștești ale țării,
porunci diecilor să aducă ceara trebuitoare și s-o topească,
așezând în semn de întărire pe arzurile adresate marelui vizir,
seraschierului de Baba și hanului crâmlean zecile de peceți
colecționate de ajutoarele sale, drept dovadă a faptului că
alegerea petrecută se bucură de o largă susținere.
Mai departe sfatul chibzui pe marginea schimbării
mesajului soliei aflate pe drumul Vienei. Ideală ar fi fost
oprirea și întoarcerea trimișilor, ei fiind înlocuiți doar de un
675
curier care să vestească înnoirea domniei și să-l asigure pe
împărat că noua cârmuire îi poartă cele mai bune sentimente.
Dar dacă acest lucru nu mai era cu putință, solii fiind
deja ajunși, mesajul trebuia preschimbat. Nu mai putea fi
vorba de a recunoaște rapid și necondiționat supunerea față
de habsburgi și de a renunța la suzeranitatea otomană, riscând
declanșarea unor crâncene războaie în ținut, încât acesta să
fie pustiit. De asemenea nu avea rost de a mai discuta
problema unui eventual tribut ce se va plăti Austriei în
schimbul protecției acordate. Se va merge mai departe pe
principiul păstrării cumpenei între cele două mari puteri ce-și
disputau drepturile asupra zonei. Apoi se va renunța la dorința
unei dinastii ereditare și a unei autorități nemărginite pentru
Șerban vodă și urmașii săi direcți. Ideea dreptului de refugiu
în caz de primejdie trebuia extins, cuprinzând acum în centrul
său mai ales pe Brâncoveanu și neamurile sale. Despre
moștenirea tronului bizantin nu mai avea sens a se vorbi. Se
stărui de asemenea asupra îndatoririi soliei de a sonda
posibilitatea încheierii unei păci între cei doi împărați,
Leopold și sultanul Suleiman al II-lea, așa cum se făgăduise
Porții dintru început, pentru a-i obține încuviințarea. Deci
obiectivul fals, de înșelare a turcilor, trebuia să devină un
obiectiv real. Darurile menite de Șerban vodă sfântului
împărat german, urmau a-i fi înaintate, însă ca venind din
partea noului domn. În final se hotărî ca dreptul de a conduce
solia să fie retras celor patru împuterniciți ai lui Șerban vodă,
spre a fi trecut trimisului care va purta mesajul schimbărilor
făcute.
Până la finalizarea de către dieci a tuturor scrisorilor,
domnul și sfetnicii alcătuitori ai sfatului se gândiră și la
alegerea mesagerilor către fiecare destinație în parte. Astfel
la Odriiu, pentru a înfățișa arzurile țării marelui vizir Bekri
Mustafa pașa, urma să plece o deputăție mai numeroasă,
având în frunte pe vel vornicul Ghincea Rustea-Văleanu, pe
676
bătrânul vel clucer Alexandru Alexeanu, pe logofătul Pârvu
Cantacuzino și pe fostul vtori comis Preda Brătășanu. De
altfel fostul logofăt Pârvu Cantacuzino, nepot al lui Șerban,
slujise în anii trecuți de mai multe ori de capuchehaie la
Țarigrad sau ca solie pe lângă foștii viziri, încât era destul de
familiarizat cu autoritățile otomane centrale.
La seraschierul de Baba, Mustafa pașa, valiul
eyaletului de Silistra - Özü (Oceakov), direct răspunzător
pentru principatele Dunărene, pe care le avea sub controlul
său nemijlocit, fu trimisă o deputăție mai restrânsă, condusă
de vel postelnicul Dumitrașco Caramanlău, vel medelnicerul
Socol, și de jupân Vergo, care slujise lui Șerban vodă de
capuchehaie pe lângă numitul bei, dar în acea clipă se găsea
din întâmplare la București. Mai târziu, boierit fiind, va fi
cunoscut cu titlul de mare portar, cu care a intrat în cronici.
Solia menită hanului Selim I Ghirai era condusă de
dregători de mai mică însemnătate, și anume de șătrarul
Mihalcea și de vtori clucerul Constantin Ciorogârleanu.
Alegerea curierilor pentru înștiințarea soliei aflate în
drum spre Viena se dovedi mai spinoasă, iscând discuții mai
aprinse și mai îndelungate. Trebuia găsit cineva a cărui
credință să iasă în afară de orice îndoială, dar totodată să se
bucure de autoritate și să fie dăruit cu o mare putere de
convingere, căci era de așteptat ca mai ales Iordache
Cantacuzino, ca vel spătar și frate al lui Șerban vodă, să
accepte cu greutate schimbările de mesaj ce i se cereau, cât și
căderea din statutul de cel mai înalt dregător din deputăție,
având deci rolul decisiv în cadrul ei. După multă chibzuință
alegerea se opri asupra lui Preda Pârșcoveanu174, fost vtori
spătar cu vreo opt ani în urmă, acum fără de dregătorie, însă
care, prin mama sa, fata lui Preda Brâncoveanu, bunicul

174
Numele apare uneori scris și sub forma de Prâșcoveanu.
677
noului domnul, era văr primar cu acesta. Lui principele îi va
spune răspicat:
- Vreau să-i ajungi înainte de a apuca să se înfățișeze
serenisimului împărat și de a da glas vreunei făgăduieli
potrivnice dorințelor mele. Să le fie limpede că nu voim
închinarea țării! Deci misiunea lor s-a încheiat. Salutăm cu
tot respectul slăvita coroană, colaborăm cu plăcerea cu
împărăția, dar nu ne putem lega să-i recunoaștem stăpânirea
asupră-ne, atrăgând năpasta otomană pe capul nostru. Deci tu
și însoțitorii tăi să goniți bidivii zdravăn, chiar de-ar fi „să
crape” sub voi! Înainte de a pleca, să treci și pe la taica
Constantin stolnicul, ca să-ți dea dânsul toate deslușirile
trebuitoare de cum și ce trebuie să faci!
Până să se întunece nu numai că se aleseră toți curierii,
dar fură și chemați la Curte spre a fi înștiințați de îndatorirea
ce li se dăduse. De bună seamă că li se încredințară și
scrisorile cuvenite, cât și generoase daruri de mituire pentru
destinatari, fiind rugați să se aștearnă deîndată la drum, pentru
a ajunge cât mai repede la cei cărora aveau a se înfățișa.
Cum se făcuse târziu și nici domnul și nici sfetnicii cu
care ținuse atâtea ceasuri sfat nu prânziseră, Măria Sa trimise
vorbă la cuhnii să i se așeze masa, la care îi pofti pe cei câțiva
boieri de întâiul rang aflați în jurul său. În timpul ospățului,
care închipuia în fond cina, se întoarse cu la obișnuitele griji
ale zilei:
- Nu cred că are rost să orânduim reînceperea
priveghiului domnului Șerban vodă, chemând oamenii la
căpătâiul său. Ar însemna s-o slobozim și pe doamna Maria,
îngăduindu-i să părăsească iatacul. Ori ieșirea în lume i-ar
putea da prilejul de a lua legătura cu o seamă de boieri ce nu
ne sunt binevoitori, încât peste noapte să se iște ceva supărări.
Deci pentru liniștea Curții și a țării, pentru a păstra împăcarea
de obște, să amânăm reluarea priveghiului și toate cele
îndătinate îngropăciunii pe mâine dimineață.
678
 Părerea fu imediat încuviințată, încât răposatul își
petrecu noaptea aproape în singurătate. Doar surorile sale și
câteva jupânese din suita lor, toate în fond niște babe, cât și
arhidiaconii de la biserica Curții, rămaseră alături de năsălie,
în rest întinsa odaie, în care încăpeau câteva sute de oameni,
rămase cam goală.
Odată cu crăpatul zilei Curtea se reînsufleți, foiala și
forfota reîncepând. Era ultima marți, cea din 30, a lunii
octombrie a acelui an. Boierii și boieroaicele umplură odaia
cea mare a divanului, așezându-se în jurul năsăliei, până
atunci cam părăsită. I se îngădui și doamnei Maria să iasă din
iatac spre a veni alături de bărbatul ei. Femeia băgă însă de
seamă că toate mișcările îi erau privegheate de vreo cinci-șase
oșteni, care nu o scăpau o clipă din ochi, trăgând cu urechea
la tot ce vorbea cu cei întâlniți în cale. O mulțime de clerici
în odăjdii strălucitoare erau și ei lângă năsălie, lor, destul de
devreme, alăturându-li-se mitropolitul Teodosie și cei doi
patriarhi ecumenici tocmai aflați în țară, chir Dionisie și chir
Parthenie.
Apariția Măriei Sale, Constantin vodă Brâncoveanu,
dădu semnalul începerii ceremoniilor propriu-zise de
înmormântare. Cum cerea datina, sanctitatea sa, măritul
patriarh ecumenic Dionisie, rosti rugăciunile de dezlegare și
celelalte rugăciuni de înmormântare în vreme ce tămâia în
jurul năsăliei, dar și spre cei adunați în odaie, pe care nu-i
uită, în nădejdea de a le ogoi tristețea și îndurerarea.
Când isprăvi, patru seimeni, prinzând năsălia de
mânerele de la capete, o scoaseră în curte în fața scării mari a
palatului, aici începând a se alcătui alaiul ce urma să-l ducă
pe domn pe ultimul său drum, care era același cu cel urmat
chiar de el cu patru luni în urmă, când, cu inima frântă, își
condusese la groapă fiica prea-iubită. Acum tatăl i se ducea
alături. Șerban vodă desigur nu-și închipuise vreodată că va

679
urma atât de repede soarta fetei, toate speranțele, năzuințele,
visele fiindu-i spulberate în atât de scurt timp.
În fruntea convoiului se așeză purtătorul crucii, urmat
de cei care duceau coșurile cu colivă, colaci și vin, ori prapurii
și sfeșnicele, iar mai apoi se orânduiră psalții și ierarhii ce
grijeau de slujbă, în frunte cu cei trei capi ai bisericii,
patriarhii ecumenici și mitropolitul.
Lor le urma năsălia cu trupul celui răposat, purtată de
patru oșteni ce se schimbau din vreme în vreme, în timp ce pe
laturi erau flancați de o gardă mândră de semeni, al cărei șirag
se întindea apoi pe toată lungimea alaiului, de-o parte și de
alta.
După năsălie mergea domnul, copleșit de tristețea
momentului și cu sufletul sfâșiat de durerea pierderii pe care
o suferea. În spatele său pășeau frații răposatului, soața
acestuia înconjurată de fecior și de fiicele mai mari, în vreme
ce cele două mici, socotindu-se că nu pot merge atâta pe jos,
fuseseră date în grija unor slujnice care să le poate în brațe.
Mai departe se înșiraseră surorile fostului voievod, iar, după
rang, boierii Curții domnești, dincolo de care stăteau
jupânesele din suita doamnei, adică nevestele lor. În coadă,
convoiului i se vor adăuga toți mahalagii și târgoveții curioși
și dornici de a lua parte la ceremonie.
Cum era statornicit ca alaiul, ca și în cazul
înmormântării Smarandei, să străbată pe jos lungul drum
până la mânăstirea din dealul Cotrocenilor, undeva în spate,
la oarece depărtare, venea un întreg șir de rădvane și butci, cu
care cei cu dare de mână să se poată întoarce repede și ușor
în târg, după cazna de a bate cu piciorul atâta cale.
Cu pas domol, alaiul o luă în susul Dâmboviței, pe
care o și trecu la o vreme, oprindu-se la fiecare răscruce,
pentru ca preoții, mitropolitul sau chiar măriții patriarhi
oaspeți să poată rosti în dreptul năsăliei ectenia pentru morți.
După aproape un ceas și jumătate de umblet, după ce trecuse
680
și prin crângul ce împresura dealul, convoiul ajunse sub
zidurile mânăstirii, pe care o ocoli pe la miază-zi, intrând în
ogradă pe sub bolțile turnului ce slujea și de clopotniță, aflat
pe latura de apus a chinoviei.
Năsălia fu așezată în mijlocul naosului, în fața ușilor
împărătești, aici făcându-se slujba de înmormântare propriu-
zisă. În biserică nu intrară decât noul domn, neamurile
răposatului – soție, copii, frați, surori, cumnați, nepoți – și
boierii cei mai de frunte, abia fiind loc și pentru aceștia.
Tuturor li se împărțiră lumânări aprinse, de care erau înnodate
batiste mari albe. Patriarhii, mitropolitul și arhidiaconii citiră
binecuvântări, tropare, fericiri, și rugăciuni din canon, iar în
încheiere dădură glas unor pasaje din Apostolul, urmate de
mai multe rugăciuni de dezlegare. După care, în vreme ce
psalții cântară „Veșnica (lui) pomenire”, fu citită și legănată
coliva, iar toți puseră mâna pe haina celui mai apropiat de ei.
Urmă sărutarea mortului, a mâinii sau chiar a
obrazului său, cei de față făcând șir, câte doi. Când și acest
moment se încheie, patru seimeni prinseră brațele năsăliei și
o aduseră în capătul naosului, în spatele stranei domnești,
lângă coloanele de la care începea pronaosul, și o așezară
lângă sicriul căptușit pe dinăuntru cu mătase roșie, pus pe o
latură a gropii săpate chiar lângă perete din dreapta, loc în
care biserica se strâmta. Cu grijă, mortul, țeapăn de altfel, fu
trecut de pe năsălie în coșciug în cântatul ecteniilor și al
„Veșnicii (lui) pomeniri”. După ultimul Trisaghion,
patriarhul Dionisie turnă vin și untdelemn în cruciș peste
răposat, rostind pe grecește în acest răstimp: „Stropi-mă-vei
cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și... mă voi albi”, iar
groparii așezară capacul raclei și, slujindu-se de funii, o
coborâră cu grijă în groapă.
Urmând mai departe datina, patriarhul aruncă în
cruciș țărână peste capacul sicriului, zicând: „Al Domnului
este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-
681
însa”. Apoi făcu același lucru și patriarhul Parthenie și
mitropolitul, astfel pecetluindu-se groapa. Îi urmară și o
seamă dintre rudele apropiate. Bulgării de țărână bubuiau
dezolant pe capacul raclei, stârnind un răsunet sumbru sub
bolțile mărginite ale bisericii.
Lumea mai întârzie locului până ce groapa fu astupată
cu totul, iar deasupra se așternu un acoperământul de
mormânt cu o cusătură de fir aurit, iar în țărână se înfipse un
steag roșu, care va dăinui acolo câteva decenii, fiind văzut în
același loc și de Del Chiaro, douăzeci de ani mai târziu.
Din această clipă adunarea se sparse, oamenii
începând să se scurgă spre ieșire, fără a se învălmăși. În
fruntea tuturor mergea domnul, care, tulburând puțin ordinea,
se apropie de doamna Maria, care năzuia și ea să ajungă la
ușă, spre a se întoarce în București.
- Vă înțeleg și vă împărtășesc îndurerarea pentru
pierderea suferită, de aceea eu și unchiul Constantin ne-am
gândit să vă ușurăm cât mai mult despărțirea de cel drag, dar
și împlinirea îndatoririlor creștinești față de el. Drept care am
socotit că puteți rămâne lângă mormânt, în palatul domnesc
de aici din mănăstire cel puțin până la panaghie, încât să vă
fie lesne să tămâiați zilnic, nestânjenită de nimeni, sacrul
mormânt al neprețuitului soț. Aveți libertatea de a reține
alături de dumneavoastră și pe beizadeaua Gheorghe, cât și
iubitele fete, care să fie reazem și consolare durerii pe care o
purtați în suflet. Deci toți cei dragi sunt rugați să vă rămână
aproape, să vă întărească prin căldura sufletului lor. De
săvârșirea parastasului pe scurt, de trei zile, vom griji noi la
palat, poftind la pomană toată boierimea de cinste, aflătoare
în târg. De altfel la cuhnie s-au dat poruncile trebuitoare încă
înainte de a pleca, încât totul este deja orânduit. De celelalte
pomeni, de 9, de 20 și 40 de zile, desigur că e nimerit a vă
îngriji chiar dumneavoastră aici la mănăstire, noi nevoind a
vă lipsi de bucuria împlinirii lor, încât Măria Sa, Șerban vodă
682
să poată viețui în fericire și pace în lumea de dincolo,
respectat și cinstit și acolo de toți, așa cum se cuvine unui om
de talia sa. Iar ca nimeni să nu cuteze a vă tulbura în această
primejdioasă singurătate a codrilor Cotrocenilor, nici pe
domnia ta și nici pe beizadeaua Gheorghe, vă lăsăm la
îndemână spre a vă fi de apărare de cei răi un steag de vreo
cinzeci de oșteni în frunte cu un buluc-bașă, în care puteți
avea încredere deplină, dânsului fiindu-i orânduit nu numai
ca să vă păzească de răufăcători, ci să vă împlinească totodată
și orice altă dorință ce-i veți arătăm. Prin grija pe care vi-o
purtăm vă dovedim și înalta cinste cu care vă înconjurăm.
Deci ghicind greutatea simțământului despărțirii de cel drag
care apasă atât asupra domniei tale, cât și a pruncilor tăi, v-
am lăsat putința de a rămâne la mănăstire un timp oricât de
îndelungat.
În prima clipă, la auzul lungii deslușiri pe care domnul
i-o înfățișa în vorbe răsunătoare, văduva amuți. Dar pe
măsură ce îl asculta, obrazul i se întuneca, fiind gata de a
răbufni. Nu-i era prea greu ca să-și dea seama că în spatele
înaripatelor și gingașelor cugetări ale nepotului se ascundea
de fapt o poruncă neîndurătoare de întemnițare între zidurile
mânăstirii, care nu o includea numai pe ea, ci și toate
odraslele ei, inclusiv cele două fetele măritate. Iar fata cea
mare, Maria, soția agăi Constantin Bălăceanu, era căzută în
prinsoare și cu cei patru copii, trei fete, toate nevârstnice, și
băiatul aflat în scutece! Era evident o măsură de siguranță a
cumnaților și a domnului, ca să nu poată continua lupta pentru
tronul feciorului.
- Mă pui la popreală?! răbufni indignată femeia, încât
cei din jur, chiar și cei care nu prinseseră vorbele principelui,
se întoarseră surprinși spre ea, curioși de a vedea ce se
petrece.
- Auzi vorbă!! făcu chipurile înmărmurit
Brâncoveanu. Eu îți vreau binele, am grijă să nu fii lipsită de
683
apărare și de oameni care să te slujească, iar tu cum tălmăcești
darnica mea bunăvoință! Lumea e într-adevăr păcătoasă, nu
se mai află colț unde să găsești neprihănirea! Eu și unchiul
Constantin voim doar ca să-ți dăm putința de a rămâne
nestingherită lângă unchiul Șerban, ca să grijești de fericirea
sa pe cea lume, iar tu mă învinovățești de perfide gânduri, ce-
mi sunt de tot străine! Cântă neomenie. Dar uiți că în vreme
ce chiar domnia ta ai plecat de la căpătâiul său spre a griji de
mărunțișurile lumești, eu și mătușile, sufletele fiindu-ne cu
adevărat îndurerate, am fost singurii rămași lângă năsălie ca
să-l plângem. Dar Dumnezeu e sus și va judeca între noi, dând
dreptatea cui o merită.
După o scurtă pauză, înainte de a se îndepărta, domnul
își reluă vorba, deși pentru o clipă se păruse că a isprăvit ce
avea de spus.
- Apoi să nu uit să-ți spun că dacă nu vrei să-ți pierzi
feciorul, trebuie să trimiți grabnic domniei 300 pungi, pentru
a potoli cu ei slujbașii Porții, cumpărându-le gratitudinea,
întrucât dânșii învinuindu-l pe tătâne-său de hiclenie și
nesupunere, socotesc că necredința sa trebuie pedepsită prin
osândirea beizadelei Gheorghe175 și prin confiscarea averilor
celui pierit. Dânșii vor ca feciorul să plătească pentru
părintele său!
- Bine, dar abia ieri seară ai trimis veste turcilor despre
pieirea domnului. Solii de abia dacă au trecut Dunărea. Nici

175
Ideea arestării la mănăstire a văduvei, pusă sub paza a 50 de oșteni, cât
și cererea celor 300 pungi, nu închipuie o născocire a romancierului,
exprimând o rea-voință față de Constantin Brâncoveanu, ci sunt o
simplă reproducere a afirmațiilor lui Del Chiaro, venit 1709 în Țara
Românească ca secretar domnesc. Ori la data sosirii sale, deci la peste
20 de ani după decesul lui Șerban vodă, lumea își mai povestea aceste
lucruri, semn că în clipa când se petrecuseră făcuseră o atât puternică
impresie și stârniseră o asemenea indignare, încât nu putuseră fi uitate
nici după decenii.
684
măcar până la Baba nu au avut vreme să ajungă, necum până
la Țarigrad, unde vor sosi abia peste o săptămână!! Cum
puteau deci turcii cere pe Gheorghe și fixa și o sumă de
răscumpărare, dacă ei nici nu știau că Șerban vodă e mort?!
Iar credința că era suspectat de trădare e altă născocire, de
vreme ce cu doar câteva săptămâni în urmă Măria Sa primise
de la Odriiu încuviințarea de a se pune în legături cu împărăția
nemțească pentru începerea unor neguțări de pace! Deci cine
îl poate cere în această clipă pe băiat și pentru ce? Iar dacă se
știa că tatăl e mort, se cerea un ostatic pentru a-i chezășui
răposatului credința? Cine ar face așa ceva? E absurd. Cei
pieriți nu mai au nevoie de chezășuire prin ostatici!
Deși prins cu minciuna, Brâncoveanu nu cedă.
- Câtă rea-voință zace în tine, mătușă! Eu îți doresc
numai binele și voiesc să-ți fiu de ajutor, iar tu nu poți decât
să mă spurci cu vini închipuite. Eu, plin de simțire mă căznesc
ca să te feresc de a fi despărțită de fecior, iar tu doar atâta
găsești a spune... Dacă chiar vrei să vezi ce gândește Înalta
Poartă ar trebui să stai de vorbă cu capugi-bașa Ahmet aga,
aflat chiar acum la București. El cere...
- Dar el nu are acest drept! O poate face numai vizirul
sau sultanul…
- Ei, cusurgioaică mai ești! La toate găsești o
întâmpinare urzicătoare! Faci cum vrei, dar nu poți nesocoti
binele pe care voim să ți-l facem, fie și chiar cu sila, spre
fericirea unchiului în lumea cea de dincolo.
Principesa Maria, năucită de cele auzite, rămase
înțepenită locului în mijlocul pronaosului, înconjurată de
fetele mai mari și de fecior, în vreme ce celelalte neamuri, fie
femei, fie bărbați, dar și boierii mari dregători, se scurgeau în
urma domnului spre ușa pridvorului, ocolind-o ca pe un
obstacol stânjenitor, care le încurca drumul. Lumea aleasă
ieșită din biserică se revărsată în ogradă, făcându-și loc
printre cei rămași afară întrucât nu încăpuseră în sfântul locaș,
685
spre a se prelinge spre tăpșanul din fața mânăstirii, unde,
dincolo de gloata de gură cască adunată la priveală, o așteptau
rădvanele, pentru a se reînturna în cetatea de scaun.
Când biserica se goli, principesa zări între coloanele
din fața ei pe ieromonahul Partenie, starețul Mânăstirii
Cotrocenilor.
- Ei, ce zici de asta, arhimandrite? Sunt întemnițată
aici, fiind așezată sub puterea ta.
- Nu, înaltă doamnă. Eu nu am nici un drept asupra
domniei tale. De altfel cum aș putea cuteza a mă atinge fie și
numai cu o floare de soața ctitorului așezământului nostru?!
Singuri seimenii ce păzesc afară pot să-ți pună opreliști… Iar
eu nu am nici o înrâurire asupră-le, ci dimpotrivă, eu însumi
sunt nevoit să mă supun voii lor, oricât de silnică ar fi…
Curând ograda mânăstirii și împrejurările rămaseră
pustii, toată mulțimea întorcându-se în târg, așezat la aproape
un ceas de mers pe jos. Doamna, dimpreună cu odraslele, urcă
în palatul domnesc, ale cărui odăi se aflau cuprinse în aripa
de miază noapte a împrejmuirii mânăstirii. Dar nu răbdă să
stea înțepenită locului, cufundată într-o stare de nevolnică
nelucrare. Trebuia să facă ceva pentru a se slobozi din
prinsoare și a continua lupta pentru scaunul feciorului ei. Nu
se putea lăsa mai prejos Chiajnei. Chemă starețul:
- Bre arhimandrite, în amintirea ctitorului acestui
locaș, poate mă ajuți să ies din impasul în care am intrat. Am
nevoie de cineva de încredere, pe care l-aș putea trimite cu o
înștiințare agăi Bălăceanu, bărbatul fetei mele. Tu îți cunoști
rugătorii aflați sub îndrumarea ta. Între monahi nu este
vreunul destul de dezghețat, bun călăreț și destoinic la drum,
care să poată purta în ascuns o scrisoare? Trebuie să-mi
vestesc ginerele în legătură cu ce-am pățit și pericolul în care
mă găsesc. Toată năpasta e pusă la cale de cumnați și de
nepotul Constantin. Pentru mine e neîndoielnic că vodă nu a
pierit de moare bună. Deși e greu de dovedit, sunt încredințată
686
că frații și nepotul au găsit mijlocul de a-i pricinui moartea.
Iar mai departe viclenii ucigători vor s-o jertfească turcilor și
pe beizadeaua Gheorghe, iar pe mine să mă despoaie de toată
avuția. Lucrul din urmă îl amenință și pe el, căci și nevastă-
sa este prigonită. Deci să fie prevăzător, ferindu-se de
reîntoarcere. Iar pentru împlinirea năzuințelor socrului său,
pentru a mă slobozi pe mine și pentru a-și înălța cumnatul în
scaun, să ceară ajutorul împăratului și al oștirilor sale, aflate
peste munte…
- Luminată doamnă, de bună seamă că între noi se
găsește un asemenea om. Ți-l voi trimite ca să-l școlești după
voia Măriei Tale, încât să împlinească fără greș poruncile pe
care i le vei da.
După puțină vreme starețul se ivi aducând după sine
un fecior zvelt, bine făcut și plăcut la vedere.
- M-am oprit asupra băiatului ăstuia, Serafim. Are
doar rang de rasofor, dar cred că închipuie taman ceea ce
doriți dumneavoastră. E de toată încrederea și nu se lasă
copleșit de greutăți… Are mintea ascuțită și e foarte
descurcăreț… Bun cunoscător al slăbiciunilor omenești, de
care știe a se folosi.
De instruirea sa doamna se ocupă până târziu în
noapte, arătându-i deslușit ce va trebui să spună ginerelui ei
pentru a-i lămuri situația și intențiile ei, cât și mijloacele ce le
întrevede pentru a ieși din impas. Pentru a fi sigură că
mijlocitorul nu greșește cumva, îl puse să repete de mai multe
ori cele ce avea de zis. Hotărâse să nu-i dea vreo scrisoare sau
vreun obiect ce putea fi socotit o dovadă ce ar putea-o acuza
de urzeală. Îi încredință doar un inel de argint pe care urma
să-l arate agăi când îl va întâlni, pentru a-l convinge că este
într-adevăr mesagerul ei, cât și o mică pungă de bani, de
trebuință pentru cheltuielile drumului, pe care s-o prindă
discret de cingătoarea ițarilor pe sub rasă, încât să rămână

687
nevăzută, iar el să pară un sărman care nu are nimic ce poate
fi furat.
În dimineața următoare egumenul se înfățișă la poartă
dimpreună cu tânărul, pentru a-i chezășui plecarea. Straja
chemă deîndată căpetenia, care-l cercetă cu deosebită luare
aminte pe cenobit. Starețul Partenie, văzându-i îndoiala, se
grăbi cu lămuririle:
- Cinstite buluc-bașe, văd că unele moșii nu au trimis
în hambarul nostru cele orânduite, și nici banii ieșiți din
vânzarea roadelor, deși recoltarea s-a terminat de multișor, și-
ar cam fi fost vremea ca aceste treburi să fie orânduite. De
aceea sunt silit să trimit om să cerceteze ca nu carecumva
vechilii să încerce ca să ne înșele. Pe băiatul acesta l-am menit
gingașe iscodiri a adevărului și vreme de-o săptămână sau
două va trece pe la diferite moșii spre a le vedea starea.
- Dar să nu poarte vreo zapiscă a doamnei… Căci nu
îi este îngăduit a lua legătura cu cei de afară.
- Cinstite buluc-bașe, puteți căuta omul până la piele
și nu veți afla asupră-i nimic învinovăţitor. El împlinește doar
porunca ce v-am arătat. E curat ca apa neîncepută de izvor.
Iar tot ce are, este la vedere. I-am dat ceva parale ca să se
poată descurca la drum, pe la hanuri, de va fi nevoie, și niscai
desagi cu de-ale gurii și veșminte groase. Țoalele îi vor fi
trebuitoare dacă se lasă cumva frigul, căci să nu uităm că se
apropie sfârșitul toamnei. Deci nu e pricină de suspiciuni și
bănuieli. Îl puței scotoci cum vă este voia, deși nu se cuvine
a arăta atâta neîncredere unei cinstite fețe bisericești, fie ea și
de rang mic.
Apoi adresându-se monahului:
- Dacă văd că întârzii, îți voi trimite un frate într-
ajutor. Deci fii fără teamă și acum te du!
Iar omul plecă luând calea Ardealului, căutând peste
tot urmele trecerii soliei. Va da de ea însă abia după vreo
săptămână, împlinind aidoma cele ce-i fuseseră poruncite. De
688
altfel pare-se că știrile sale nu închipuiau chiar o noutate, căci,
cu doar o zi-două înaintea sa, solia fusese căutată de trimișii
domniei.

17

Deci pentru doamna Maria ziua de întâi brumar176, a

însemnat reluarea cu mai mare îndârjire a luptei pentru tronul
feciorului ei, fapt concretizat în trimiterea unui curier
ginerelui ei preferat, al cărui ajutor disperat îl cere, în speranța
că acesta ar putea atrage în susținerea ei chiar pe marele
împărat Leopold.
În afara acestei încercări de a ocoli îngrădirile cu care
fusese împresurată, în viața ei la mănăstire nu se mai întâmplă
nimic deosebit, dacă lăsăm de-o parte vizita vel paharnicului
Barbu Urdăreanu, cel de al doilea ginere, care venise să-și
sloboade din prinsoare soața, Elina pe nume, care tocmai
căzuse grea. Dânsul vorbise chiar din ziua de dinainte
principelui, rugându-l să-i îngăduie să-și ia nevasta, care nu
avea nici o legătură cu năzuințele doamnei de a-și ridica
feciorul în scaun, nefiind însuflețită de orgoliul de a-și vedea
fratele voievod, treabă în care nici prin gând nu-i trecea să se
amestece, lucru pe care divanitul îl chezășuia. Deci
închiderea ei la mănăstire nu avea rost. Ba era chiar nimerit
să fie slobodă și acasă, căci, fiind grea în câteva luni, era bine
să stea sub privegherea unei moașe, mai ales acum după ce
sora ei mai mică, Smaranda, tocmai răposase în împrejurări
asemănătoare. În temeiul garanțiilor date de paharnic, și a
renumelui său de om integru, Brâncoveanu îi încuviințase
împlinirea dorinței.

176
1 noiembrie. Datele, când se referă la Țara Românească sau Moldova,
sunt pe stilul vechi. Pentru a afla data pe stilul nou, se adaugă 10 zile
în cazul acestui secol.
689
 Doamna Maria îl primi cu destulă răceală, având o
părere la fel de proastă despre el, ca și răposatul ei soț. De
altfel acesta nu numai că nu se arăta gata să-i sprijine
slobozirea din mănăstire și lupta pentru încoronarea
feciorului, dar o sfătui chiar să abandoneze asemenea vise
halucinante, care nu duceau nicăieri. Țara alesese domn, iar
ea trebuia să se supună voii țării. Nu avea rost să lupte în van
pentru niște năluciri! Când soacra îi vorbi de posibila otrăvire
a soțului, ginerele vântură disprețuitor din mână, respingând
din capul locului părerea, care nu i se părea nici măcar
vrednică de a fi discutată:
- Simple cleveteli, care de altfel nici nu pot fi dovedite
în vreun chip oarecare. Și cine s-o facă? Frații, ori nepotul?
Cu neputință! Sunt de o ținută morală mult prea ridicată, chiar
dacă domnia ta încerci ca să-i spurci. Sunt oameni mult prea
fini și manierați, prea culți și învățați, prea stilați, ca să se
coboare la asemenea josnicii!
- Dar n-ar fi prima dată că oameni de toată cinstea se
pretează la mârșăvii când interesele le sunt în joc, sau își văd
primejduite ambițiile…
- Vorbe de clacă…
Doamna răsuflă ușurată când îl văzu plecând. Era
sătulă de sfaturile lui de resemnare și liniștire și de ifosele și
fandoselile sale pline de îngâmfare. Un suflet gol și un cap
sec, își zise ea scârbită, uitându-se în urma sa.
Iar zilele care urmară se scurseră într-o monotonie
desăvârșită, mărita principesă văzându-se silită să-și
mărginească preocupările doar la îngrijirea proaspătului
mormânt. Îndeletnicirile închinate acestei meniri se vor
repeta de fiecare dată după același tipar, fără nici un fel de
schimbare sau adăugire. Cu câteva ceasuri înainte de masa de
prânz ieșea din palat, iar o slujnică purta în urma ei o cățuie
fumegândă. Din cealaltă parte o ogrăzii, din ceardacul
stăreției, egumenul Partenie care o pândea, însoțit de doi
690
monahi, cobora și el grabnic scările, legănând plin de râvnă o
cădelniță aprinsă. Se alătura doamnei, și intra în urma ei în
biserică. Văduva cu cățuia, starețul ieromonah cu cădelnița,
tămâiau cu zel mormântul ctitorului, iar însoțitorii
arhimandritului, care erau și cântăreți de strană, isoneau
ecteniile și troparele potrivite. Doar într-a noua și a douăzecea
zi după răposare se ieși din limitele acestui tipic, întrucât, ca
adăugire, în trapeza mânăstirii se făcură cuvenitele parastase
de pomenire, dându-se pomeni smeriților monahi adunați în
odaie.
Între timp fiind cioplită și piatra de mormânt, în
cântatul psalților, ea fu așezată deasupra gropniței, sub
prapurul cel roșu, iar acoperământul de atlaz, brodat cu fir de
aur, fu așternut peste ea. De zid, la oarece înălțime, se atârnă
și o candelă mare de argint cu pereții traforați, care va arde
fără întrerupere la căpătâiul prințului.
Văduva stăruise, nu fără pricină, ca lespedea de
marmură să fie acoperită. Pentru a se îndreptăți față de cei din
jur, arătase doar că prețioasa cusătură dădea o frumusețe
aparte locului de veci. În realitate însă dorea să nu se mai
poată citi inscripția, întrucât două pasaje din cuprinsul ei o
indispuseseră. O supărase faptul că într-un loc unde se scria
că Măria Sa „a chivernisit țara bine și vrednicește” afirmație
ce o socotea pe deplin întemeiată, se făcea adausul indignant
„cu tot cinstitul neamul lui”! Ori el domnise singur, uneori
trebuind să se împotrivească chiar voii neamului, adică în
primul rând fraților săi, care-l săpaseră tot timpul, ba
uneltiseră chiar uciderea sa. Apoi mai departe se zicea că și-
a lăsat țara unui „unui cinstit și bun chivernisitor”177. Ori el
nu încredințase scaunul lui Brâncoveanu, pentru că aceasta i-
ar fi fost plăcerea și dorința, ci îi fusese smuls silnic de nepot

177
Citatele din ghilimele redau fidel textul pietrei de mormânt, care s-a
păstrat.
691
printr-o crimă și o îndemânatică mânuire a boierilor. La
mijloc nu era deci un dar oferit din îndemnul inimii, cum se
dădea de înțeles, ci o mârșavă tâlhărie de drumul mare,
devenită printr-un perfid retuș, un act de mărinimoasă
dăruire! După părerea ei pe piatră nu trebuia scris că a „lăsat
țara”, ci că i-a fost furată…
Deși îi venea destul de greu să suporte monotonia
acestor preocupări, doamna trebui să le mai reziste încă
aproape trei săptămâni, căci abia la o zi sau două după sfântul
Nicolae178, putu fi în sfârșit orândui ținerea Panaghiei, adică
pomenirea de patruzeci de zile, când din nou în trapeză se
făcu toată rânduiala de parastas, de astă praznicul fiind onorat
atât de patriarhul Dionisie, cât și de Mitropolitul Teodosie,
poftiți anume pentru a cinsti cu strălucirea cuvenită pe cel
răposat. În timpul mesei ei vorbiră de Judecata de Apoi și de
Înălțarea la cer a Domnului Isus, praznice de care se lega
Panaghia la care luau parte.
Văduva se sluji de împrejurare pentru a ruga pe cei
doi ierarhi ca să pună o vorbă pe lângă principe pentru
slobozirea ei din întemnițarea mânăstirească, lucru pe care
dânșii îl făgăduiră și-l și împliniră când, după câteva zile, li
se oferi prilejul de a se înfățișa noului domn. Măria sa, nu le
luă ruga în van, ci se legă să o ducă imediat la îndeplinire
pentru a-și arăta supunerea față de cele două mari capete
bisericești.
Drept care porunci într-adevăr ca doamnei Maria să i
se îngăduie să părăsească Mânăstirea Cotrocenilor, dar nu
pentru a veni deplin slobodă la palatul ei din București, de din
jos de Mânăstirea Sărindarilor, ci i se orândui să se așeze în
satul ei de la Drăgănești, unde de altfel avea un conac falnic,
ridicat de răposatul ei soț. Iar straja „dăruită” ei pentru a fi
„ocrotită” la mănăstire îi fu „lăsată” și pe mai departe, spre a

178
Cade în 6 decembrie.
692
o feri de răufăcători și acasă. Deci, altfel zis, întemnițarea
mânăstirească fu înlocuită cu una la moșie. Dacă înainte nu
putuse ieși nici până în poarta sfântului locaș, acum nu putea
trece de ulucile ogrăzilor. În termenii epocii moderne această
strașnică supraveghere „protectoare” căreia îi era supusă ar
putea asimilată cu un adevărat domiciliu forțat sau cu un arest
la domiciliu. Iar totul se făcea, chipurile, spre binele ei, spre
a o feri, atât pe ea cât și pruncii, de toți aceia ce-ar voi s-o
jefuiască sau să-i facă un alt rău. Deci dânsa și progeniturile
nu erau întemnițați, ci puși sub părinteasca ocrotire a
domnului, care-i ferea în acest chip de nemernicii care le
puteau pricinui vreun neajuns. Iar din timp în timp, bunul și
grijnicul oblăduitor le mai cerea și niscai pungi de bani,
pentru a-i putea feri de lăcomia stăpânilor turci, care voiau să
pună mâna pe ei, și cu deosebire pe beizadeaua Gheorghe-
Iordache, dar și pe întreaga lor avere.
Deci începutul lunii decembrie însemnă pentru
doamnă trecerea de la temnița mânăstirească la cea de acasă.
Dar, în ciuda opreliștilor și îngrădirilor care i se ridicau în
față, în ciuda amenințărilor și prădăciunilor, era hotărâtă să
lupte până la capăt pentru drepturile lui Gheorghe, asemenea
pizmuitei ei înaintașe, ce închipuia o măreață pildă pentru ea.
Singura speranță o închipuiau Bălăceanu și imperialii, de
aceea îi scrie ginerelui de mai multe ori în ascuns. I se plânge
că din pricina severității pazei nu se poate adresa țării, căci
dacă ar izbuti s-o facă, desigur mulți ar trece de partea ei și a
băiatului, căci drepturile beizadelei nu crede că cineva din
țară le pune la îndoială!
Dacă pentru fosta principesă ziua de 1 noiembrie a
închipuit reluarea luptei pentru tronul băiatului, fapt
materializat prin prima solie de ajutor și salvare trimisă
ginerelui ei, pentru Curtea domnească, adică pentru principe,
pentru stolnicul Constantin Cantacuzino și pentru sfatul țării
această dată a închipuit clipa în care lupta împotriva văduvei
693
a urcat o nouă treaptă, întețirea pornirii întruchipându-se în
dezlănțuirea judecății de ștergere a preschimbărilor făcute de
Șerban vodă celei de a doua diată a mamei sale și a codicilelor
care i se adăugaseră.
Procesul de spulberare a modificărilor celui de al
doilea testament, „procesul de anulare a anulării” am zice în
termeni moderni, era în fond o acțiune dorită și pregătită cu
îndârjire de stolnicul Constantin, care năzuia nu numai ca să
redobândească moșiile smulse lui de fratele mai mare, dar
visa să pună mâna și pe altele, jecmănind urmașii răposatului,
luându-le cât s-o putea din avutul lor. În plus voia să recâștige
și ademenitorul rol de șef al familiei, trecut lui de maică-sa
din 1681, dar răpit cu un an în urmă de cel pierit. Însă
stolnicul avea totodată ambiția de a trece drept o fire
dezinteresată, nedornică de măriri și putere, generoasă și
lipsită de lăcomie, o fire lipsită de orgolii meschine, fără
egoisme, fără mărunte interese personale, urmărite obsedant
și fără de scrupul. Ori pentru a-și crea această imagine de
ingenuitate și neprihănire, obișnuia să-și disimuleze
gândurile, intențiile și acțiunile, mimând dezinteresul,
modestia și spăsenia, prefăcându-se nu fără nemărginită
îndemnare și subtilă viclenie, pricină pentru care
contemporanii îl vor încondeia cu porecle de genul, „hoț
bătrân” sau „vulpe bătrână”179.
Deci, pentru a-și atinge țintele, stolnicul acționează în
așa fel încât alții să devină partizani înverșunați ai dorințelor
sale, dânsul intervenind doar din altruism și mărinimie, spre
a înlesni acestora calea de a lupta pentru atingerea nobilelor
lor idealuri. Astfel în cazul deschiderii procesului legat de
diata mamei, va sugera divanului de judecată că în fond nu

179
Prima expresie apare la cronicarul Radu Popescu, iar a doua în Dimitrie
Cantemir, a cărui soție, ca fată a lui Șerban vodă, era nepoată de frate
a stolnicului, deci rudă apropiată, în măsură să-l cunoască bine.
694
este interesat, nefiind o chestiune vrednică de înaltul său
statut, dar nu a putut rezista rugii biv vel spătarului Mihai,
fratele său. Deci inițiază acțiunea doar pentru a da satisfacție
acestuia, care e doritor de a lupta pentru drepturile familiei în
întregul ei, adică ale tuturor fraților și nepoților. Și tocmai
pentru că nu este problema sa, ci a fratelui mai mic, pe care
nu a avut tăria de a-l refuza, îi trece acestuia cuvântul urmând
ca dânsul să prezinte fondul chestiunii, aducându-le în față
toate mărturiile trebuitoare. El le va înfățișa testamentul
mamei și codicilele sale, copiate și autentificate de
mitropolitul Teodosie și de patriarhul Ierusalimului
Dositheios al II-lea Notaras, sau mai pe românește Dositei,
documente păstrate de cu grijă și mari riscuri de biv vel
spătar, dovadă a unui mare curaj din parte-i, căci dacă
voievodul afla că sunt în păstrarea sa, își risca viața.
În urma acestor lămuriri, mai departe va lua cuvântul
cel, chipurile, interesat, adică spătarul Mihai, care va citi
lunga diată maternă și mai scurtele codicile, anunțând că
pentru adeverirea înscrisurilor, va înfățișa cinstiților boieri
mai vechi catastife de împărțeală și de stăpânire, și alte opise,
o seamă de urice, de zapise și hrisoave ce nu au apucat a fi
stricate de domnul Șerban, și va chema și numeroși martori,
în primul rând pe cei ce au scris sau au autentificat sineturile,
cât și pe cei care au participat doar ca privitori la întocmirea
lor.
Trebuind cunoscute atâtea ispisoace și chemați și
ascultați atâția martori, până să se ajungă la o decizie finală,
procesul se va prelungi pe durata a numeroase zile, încât, deși
început în joia de întâi noiembrie, se va prelungi cu mult până
dincolo de praznicul închinat Sfinților Arhangheli Mihail și
Gavril180.

180
Care cade în joia de 8 noiembrie 1688.
695
 Atmosfera, dar și starea de legalitate în care curgea
judecata era desul de ciudată, căci Brâncoveanu, cel care
urma să ia decizia finală, era și nu prea era domn, deci în acea
clipă avea și nu prea avea dreptul de a da hotărâri cu valoare
executorie, căci înscăunarea sa nu îi era întărită de sultan prin
dăruirea firmanului de cuviință, a celor două tuiuri și a
steagului de domnie, iar caftanul primit nu era scos din
haznaua împărătească din Țarigrad, ci era luat pur și simplu
de la vistieria din București, prin urmare nu avea valoarea
unei împuterniciri. Ca atare toate semnele puterii voievodale
care-l înconjurau erau doar un simulacru, neavând o valoare
mai mare decât o coroană furată, care nu dă hoțului rang de
rege! Drept care în jurul așa zisului voievod, neconfirmat de
Înalta Poartă, domnește o totală incertitudine și confuzie,
întrebarea dacă poate fi sau nu socotit încoronat fiind pe
deplin întemeiată.
De altfel prima jumătate a lunii noiembrie, datorită
nelămuririlor legate de existența ori inexistența unei puteri
princiare reale, este o perioadă de încordată așteptare a unei
clarificări, un timp de nehotărâre și rezervă pentru toți, de
acceptare și nu prea a hotărârilor ce se iau, în temeiul
îndoielilor privind temeinicia și îndreptățirea acestora.
Deci zile la rând spătarul Mihai scoase și vântură prin
fața privitorilor felurite urice și hrisoave ce zugrăveau
întinsele stăpâniri cantacuzinești aparținătoare mamei, și
chipul cum acestea fuseseră împărțite de bătrâna principesă
unuia sau altuia dintre frați, lucru nesocotit de Șerban vodă,
care luase totul cu sila, împotriva dreptății.
Ca martor fu poftit în primul rând scriitorul diatei din
1681, adică logofătul Stoica Ludescu, care, în graiul său
bătrânesc, din care pierise dorința de a mai fi prevenitor,
îndatoritor sau curtenitor, istorisi lucrurile înfățișate și
voievodului cu mai mult de un an în urmă, care nici atunci nu
plăcură pe deplin, dar nici acum nu fură apreciate în totalitate
696
ca mulțumitoare de stolnicul Constantin, care scrâșni din dinți
de mai multe ori la spusele sale, rostind destul de tare ca să
fie auzit de toți din odaie „moș ce-a cam dat în mintea
copiilor”. Moșneagului îi păsa însă prea puțin de supărarea pe
care o pricinuia, căci la vârsta la care ajunsese nu-l mai
preocupa grija de a-și menaja viitorul și cariera, care pentru
el încetaseră de a mai fi, el fiind ajuns la sfârșit.
Apoi fu ascultat ieromonahul Ștefan, egumenul
Mânăstirii Târnovului din București, de aproape de casa
părintească aflată pe podul Cibinului. Acesta arătă că
răposatul domn îl amenințase că „și cu ocna mă va pedepsi”
dacă nu va face mărturisirile pe care i le poruncea. „Deci,
temându-mă de urgie și de silă năprasnică, ca să nu încapu la
vreo pedeapsă, după izvodul ce au trimis, i-amu făcut
scrisoare precum au vrut și au pohtit,” va zice el, repetând de
altfel cele pomenite și în declarația scrisă, pe care, prin spătar,
o înaintase de mai înainte adunării.
Vlădica Teodosie mărturisi că el a văzut dintru
început toate originalele și poate depune jurământ pe
Evanghelie că toate izvoadele sunt aidoma cu hrisoavele
rămase de la doamna Elina. El însuși a întărit cu însemnele
sale atât originalul cât și copiile. Iar pentru îndrăzneala de a
fi așezat pecetea pe original a fost chiar aspru certat de domn,
ba chiar pentru scurtă vreme aruncat și în temnița din beciul
palatului, fiind amenințat „că, de nu voi face așa <cum îmi
cere>, să scapu, nu numai cu alte ocări și pedepse mă va
pedepsi, ce tocmai și moarte să va ispiti a-mi face.”181
Deși la judecată va fi silită să ia parte destul de multă
lume, văduva nu va fi niciodată chemată spre a fi cercetată, și
nu i vor cere urice, hrisoave sau alte dovezi ce s-ar afla în
mâna dânsei, hotărârile luându-se cu nesocotirea dreptului ei

181
Ultimele două citate puse în ghilimele provin din documente autentice
de epocă.
697
de apărare. Prin urmare nu trebuie să mire că femeii i se iau
nu numai satele smulse cu japca de Șerban vodă odinioară
fraților sau nepoților săi, ci se pomenește despuiată și de
moșii deținute de răposat în chip legiuit de dinainte, dânsul
intrând în stăpânirea lor fie în urma cumpărării fie a
testamentului inițial, a cărui valabilitate nu era în fond nici
acum contestată de cineva.
Apoi însăși domnul fu citat ca martor, prilej cu care
arată că el cu adevărat, când ieromonahul Ștefan scria ultimul
codicil, ducea vorba de la patul bunicii la pupitrul unde scria
starețul, dar dânsul nu a schimbat nici un cuvânt din cele
spuse de bună, numai că în divan Șerban vodă nu l-a lăsat să-
și isprăvească lămuririle, tocmai ca să i le poată răstălmăci,
ceea ce a și făcut, scoțându-i vină fără temei.
Mai departe sanctitatea sa, patriarhul Dionisie, lămuri
cum și sub ce presiuni dăduse cu un an în urmă gramata
patriarhală cerută de Șerban vodă, el însuși fiind supus unor
amenințări și unui adevărat șantaj, încât, pentru a apăra
interesele așezământului pe care-l cârmuia, fusese silit să
cedeze. Cucernicul ierarh arătă că răposatul fusese peste
măsură de samavolnic și de tiranic, încât trebuia să-ți temi
zilele dacă nu-i făceai pe voie. Iar pentru a îndrepta greșeala
făptuită odinioară de nevoie, ca urmare a silniciilor la care
fusese supus, dădu o altă carte de mărturisire care lămurea
lucrurile.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, chiar înainte de
începerea procesului, va scrie grabnic și patriarhului
Dositheos Notaras al Ierusalimului, zis de cronicile noastre
Dositei, care, bolnav fiind, se retrăsese în parohia păstoriei
sale din depărtările răsăritului, cerându-i sprijin pentru fratele
său Mihail. Ca răspuns acesta arată că gramata dată în anul
trecut lui Șerban vodă, pe când tocmai ajunsese la Iași, o
scrisese pentru că era foarte îndatorat răposatului și nu
avusese puterea ca să-l refuze. Apoi, găsindu-se în principate,
698
se temuse ca domnul să nu trimită un ucigaș pe urma sa, ca
să se răzbune dacă ar fi refuzat, căci din fire era iute la mânie.
Iar ca să dreagă lucrurile dădu o nouă gramată prin care
sârguia să lămurească împrejurările cu sinceritate și înclinare
spre adevăr, nemaifiind nici o amenințare care să-l facă să
pregete, întrucât nu mai avea temei că să-și teamă viața.
Deci pentru ca să poată fi aduse atâtea cărți, izvoade,
hrisoave, gramate și martori în fața cinstitului divan, procesul
se lungi la câteva săptămâni, încât nu trebuie să mire că actul
final de anulare a sentinței date de Șerban vodă, care dovedea
în chip de netăgăduit că răposatul a măsluit mărturiile spre a-
și putea jefui frații, fu isprăvit abia în 25 noiembrie, dată
înscrisă la sfârșitul său. Însă cum ziua pică într-o duminică,
probabil hrisovul fusese isprăvit încă din ajun, căci de bună
seamă duminica nu se lucra în cancelarii, truda în răstimpul
acesta de hodină orânduit chiar de Domnu’, fiind împotriva
datinii.
Izvodul de reașezare a dreptății pe temeiul celor
legiuite, ca și acela de anulate a testamentului din 1681 al
jupânesei Elina Cantacuzino, alcătuit sub Șerban vodă, este
scris cu aceeași grijă caligrafică de același logofăt al
divanului, Constantin Mihailovici Conțescu. Deci taman
aceeași pană scria odată un zapis de anulare, apoi unul de
întărire, în aceeași pricină de judecată, în temeiul acelorași
mărturii, încât pe drept bietul om se putea întreba plin de
nedumerire, când de fapt se stabilise adevărul și dreptatea în
deplinătatea sa, și când dreptatea fusese așezată strâmb? Ori
era ciudat că, în temeiul acelorași mărturii și în temeiul
acelorași legi ale „Cărții de învățătură” a lui Matei Basarab,
cam aceeași judecători divaniți ajungeau de fiecare dată la
alte concluzii, care, nu numai că erau diferite, dar se mai
băteau și cap în cap. Cum era cu putință? De bună seamă că
cel puțin odată cineva măsluia lucrurile, răstălmăcindu-le. Un

699
lucru nu putea fi odată drept, adevărat și legiuit, iar după un
an atins de morbul neadevărului.
Judecata, a cărei hotărâre trebuia să stea undeva
deasupra oamenilor și a meschinăriilor lor mărunte, ca ceva
sacru și principial, ca un lucru de netăgăduit, se dovedea însă
un fel de măscăreală, prezidată, culmea, de doi voievozi cu
pretenții, de Șerban vodă, iar mai apoi de Constantin vodă
Brâncoveanu, însă pe îndreptățirea și trăinicia ei nu puteai
pune nici un temei. Dreptatea deci nu prea există, iar câștigul
judecății atârna nu de măsura în care cele înfățișate erau
întemeiate, ci de măsura în care una din părți izbutea să
câștige de partea ei judecătorul, eventual corupându-l.
Hrisovul domnesc va fi deci pecetluit de Constantin
vodă Brâncoveanu abia după 25 noiembrie, timp la care
tocmai primise firmanul de domnie, deci era principe în
deplinătatea facultăților sale. În cuprinsul său domnul arăta
că l-a dat „la mâna și de bun neam credincioși boierii domniei
meale lui Constantin Cantacuzino biv vel stolnic și fraților
dumnealui Mihai vel spătar, Iordache biv vel spătar și
nepoților dumnealor Pârvul vel stolnic, i Șărban biv vel
căpitan feciorii lui Drăghici spătar și Tomei feciorul lui Matei
biv vel agă și cu feciorii dumnealor câți Dumnezeu le va
dărui” asta spre a „îndrepta răutățile trecutului.”182 Cei cu
pricina își redobândeau astfel satele și moșiile luate cu japca
de Șerban vodă cu un an în urmă, iar stolnicul Constantin
Cantacuzino recâștigă statutul de cap al familiei, dăruit lui de
mama sa, încât de acum încolo toți erau datori de a asculta
fără crâcnire de cuvântul său.
Deci s-ar putea zice că dreptatea fusese pe deplin
restabilită, iar dorința răposatei Elena Cantacuzino reașezată
în temeiurile gândite de jupâneasă. Numai că lucrurile nu
stăteau chiar așa. Procesul nu țintea nici acum, cum nu o

182
Citatele provin din documentul care s-a păstrat.
700
făcuse nici prima dată, atingerea unui adevăr absolut și a unei
dreptăți fără de prihană, ci urmărea să răspundă doar unor
interese de moment ale celor în măsură ca să decidă.
Cu un an în urmă judecata întrupase dorința lui Șerban
de a nu fi exclus de la moștenirea maternă, ci de a primi o
parte din ea, ba una cât mai substanțială, chiar dacă lucrul se
petrecea în paguba fraților și a nepoților.
Acum procesul exprima lupta pornită împotriva
văduvei, care trebuia sărăcită într-atât încât să nu mai poată
ridica pretenții de domnie pentru feciorul ei, căci fără bani nu
mai avea cum să atragă susținători. Deci însemnat în acea
clipă era să fie adusă în sapă de lemn, lipsind-o de orice fel
mijloacele de a se descurca. Nu trebuie deci să mire că fostei
principese i se iau și o seamă de alte sate și moșii, decât doar
cele dobândite de răposat, am zice prin abuz, în urma anulării
testamentului din 1681. Deci obiectivul nu este reașezarea
voinței testatoarei decedate în cadrele ei inițiale, cum se
încearcă a se sădi credința, ci scopul este confiscarea averilor
supraviețuitorilor voievodului înlăturat, pentru a-i face
inofensivi.
Mergând pe acest gând, Brâncoveanu va cere femeii,
în afara celor 300 de pungi pretinse imediat după
îngropăciune, pomenite de Del Chiaro, și o serie de alți bani,
amenințând de fiecare dată că altminteri, în caz de refuz, îl va
trimite turcilor pe vărul său, beizadeaua Gheorghe, pe care
aceștia l-ar fi cerut stăruitor. Deci la fiecare demers de acest
gen i se explică fostei doamne că dacă nu dorește să-și piardă
feciorul, trebuie să plătească, când 50, când încă 10 sau 15
pungi. Dar remarca ei privind cerințele otomanilor, făcută
imediat după înmormântare este corectă, întemeindu-se pe
două raționamente perfect logice. La mijloc nu este decât o
minciună susținuse dânsa atunci, căci nu fusese timp ca
vizirul să fie înștiințat de cele petrecute în țară, încât acesta să
apuce să-și arate vreo dorință. Dovada lipsei de timp o făcea
701
chiar împrejurarea că noul domn, săptămâni de-a rândul, nici
nu apucase să fie investit! Deci dacă pentru căftănire
autoritățile nu găsiseră vreme, ceea ce era un fapt de oarece
însemnătate și grabă, atunci cum de apucaseră să se ocupe de
beizadea, lucru închipuind în fond un mărunțiș? Iar pe de altă
parte a-l lua pe băiat ostatic pentru a garanta fidelitatea unui
tată mort, era absurd! Morților nu li se mai cere nici supunere
și nici credință, necum să mai fie și chezășuiți în vreun fel
oarecare! De altfel chiar scuzele invocate de Brâncoveanu
pentru a se îndreptăți i se păreau găunoase, privindu-le cu
îndoință și mușcătoare ironie. El mărturisea că face totul nu
pentru că ar dori să obțină vreun folos personal, ci din cauză
că, fiind suflet simțitor, nu rabdă să-și vadă micul văr
despărțit de mamă, de aceea se luptă din răsputeri ca să-l
oprească în țară, fapt ce-l poate realiza doar oferind
slujbașilor tuci banii ce i se încredințează spre a-i sația.
Ca altă dovadă că se dorea sărăcirea văduvei, trebuie
remarcat faptul că sumele care i se smulg nu sunt deloc mici,
depășind cu mult valoarea serviciului pe care, chipurile, noul
domn pretindea că sârguiește ca să i-l facă. După cum spune
Girardin, solul Franței la Stambul, Brâncoveanu dă vizirului
200 de pungi pentru a cumpăra tronul, deci pentru a se
înstăpâni asupra unei țări întregi, iar văduvei i se cer 300 la
înmormântare, pentru a opri trimiterea băiatului la Odriiu!
Deci comparația e edificatoare!!
De altfel jefuirea ei nu se mărginește la atâta! Măritul
principe se căznește să descopere și să pună poprire pe toate
lucrurile de preț pe care le stăpânește. Caută strașnic prin
conace tot ce ar putea fi ascuns de ochii săi. Deci scotocește
peste tot după bani, după odoare, după argintăria din casă,
după blănurile scumpe, după veșmintele prețioase, după
covoare sau mobilă care să fie confiscate și vândute la mezat,
chipurile din porunca turcilor. Iar prețul acestor lucruri nu era
tocmai de nesocotit! Astfel blănurile erau de sobol, de cacom,
702
de zibelină moscovită, de hermină, de vulpe neagră siberiană,
iar țesăturile, de cofterie, adamască, atlaz, tafta, canavăţ, toate
purtând deseori în țesătură cusături din fir de aur! Câștigul
dobândit din vânzare trebuia chipurile trimis la Odriiu, căci
cei de acolo se interesau cu îndârjire de averile rămase, pe
care le jinduiau. Văduva avea însă mari îndoieli în legătură
cu justificarea aceasta, căci stăpânitorii otomani abia dacă
apucaseră să afle de moartea neașteptată a domnului, încât
nici nu avuseseră răgazul trebuitor ca să trimită solii cu
asemenea cereri! Iar pretenții de acest soi se emiteau față de
domnii maziliți, nu cei morți necontestați în slujbă!
Cum stolnicul și domnul aveau sentimentul că cele
luate femeii erau cam puține față de avuția reală de care
dispunea, își ziseră că restul averii trebuie să fie ascunsă pe la
neamuri și prieteni, de vreme ce nu-i dădeau de urmă. Drept
care se porniră aprige presiuni și amenințări împotriva celor
presupuși a fi primit spre adăpostire și ascundere unele
bogății ale răposatului, cerându-le răspicat să dea tot ce au de
la Șerban vodă ori de la văduvă, să nu cuteze a dosi ceva, căci
altminteri dacă sunt descoperiți, vor plăti din propriul avut nu
numai prețul celor tăinuite, ci și o gloabă183 drept pedeapsă
că au încercat să înșele autoritățile și Mărita Poartă, care
cerea, chipurile, toate bogățiile celui pierit.
În fața amarnicei persecuții domnești, mătușa Maria,
vărul Gheorghe și surorile sale, afară de Elina, cea măritată
cu paharnicul Urdăreanu, se gândesc cum ar putea să fugă în
Ardeal, punându-se acolo sub protecția, dar și în slujba
imperialilor, încât să se mântuie pe sine dar și averile de care
încă nu fuseseră prăduiți.

183
Amendă care se aplica cuiva ca urmare a săvârșirii unor delicte sau
crime.
703
 La vreo două-trei zile după praznicul închinat
Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril184, deci în plin proces
împotriva sentinței lui Șerban vodă legată de cel de al doilea
testament al mamei sale, înaintea începerii întrunirii ședinței
de judecată, chir Teodosie, ce-și avea jilțul în dreapta estradei
tronului, se sculă de la locul său ținând la vedere o uriașă
bucoavnă cu scoarțe groase îmbrăcate în foiță de argint, pe
fața căreia erau scoase la vedere prin ciocănire felurite flori,
vrejuri, frunze și chipuri de sfinți, și se închină smerit Măriei
Sale, care însă era principe numai pe jumătate, căci încă nu
primise firmanul cuvenit de la Înalta Poartă:
- Cinstite Doamne, voiu ați înfățișa aice neprețuita
bucoavnă care tocmai a fost gătată în tiparnița Mitropoliei,
prin grija și cheltuiala Măriei Tale. La drept vorbind ea a fost
isprăvită de mai multe zile, dar am fost nevoit să amânăm
încheierea trudei, întrucât, producându-se schimbarea de
domnie, a trebuit să înlocuim foaia de deschidere a tipăriturii,
în care să arătăm că, plini de recunoștință, închinăm această
tălmăcire a Sfintei Scripturi Luminăției Tale, aducând laudă
alegerii pe care ți-a făcut-o, plină de bucurie, țara.
Binevoiește deci Prea-Mărite a primi și privi acest măreț
ceaslov care ți-a fost închinat.
La semnul principelui, făcut prin plecarea capului a
încuviințare, bătrânul chiriarh urcă treptele estradei și-i așeză
uriașul catastif pe genunchi.
Deschizând coperta, Brâncoveanu putu citi că Sfânta
Scriptură „s-au tălmăcit dupre limba elinească spre
înțeleagerea limbii rumânești, cu porunca prea-bunului
creștin și luminatului domn Ioan Șărban Cantacuzino
Basarabă voievod și cu îndemnarea dumnealui Constandin
Brâncoveanul, marele logofăt, nepot de sor<ă> al Măriei
Sale, carele, după prestăvirea acestui mai sus-pomenit

184
Praznicul se serbează pe data de 8 noiembrie.
704
domnu, Putearnicul Dumnezău, din alegerea o toatei Țări
Rumânești, pre dumnealui l-au coronat cu domnia și
stăpânirea a toată Țara Ungrovlahiei. Și întru zilele Măriei
Sale s-au săvârșit acest Dumnezăiesc lucru. Carele și toată
cheltuiala cea de săvârșit o au rădicat.”185
Zâmbi mulțumit. El încă nu primise nici un semn de
confirmare a investirii din partea Înaltei Porți, încât acest
scurt text cu care începea Biblia închipuia în fond primul
manifest politic care-i consfințea înscăunarea, manifest care
urma să fie trimis tuturor așezămintelor bisericești din țară
dar și din ținuturile din vecinătate locuite de români, precum
Ardealul și Moldova, cărora le slujea de înștiințare pentru
așezarea noii sale domnii. Deci dincolo de meritele religioase
bisericești, cartea avea și o deosebită însemnătate politică.
Existau deci toate temeiurile să ceară grabnica ei răspândire
în toate ținuturile locuite de români, pentru a se face
cunoscută încoronarea sa.
- Meritele Sfinției Tale întru alcătuirea acestei
bucoavne sunt nemăsurate, încât fericita isprăvire a trudei îți
aduce o frumoasă încununare, pentru care nu pot decât să te
laud. Dar sârgul domniei tale este departe de a se fi isprăvit.
Ceaslovul trebuie să ajungă cât mai repede în mâna acelora
cărora le-a fost menit, fie ei de la noi, de peste munți, de peste
Milcov sau de din jos de Dunăre. Toți trebuie să-l aibă la
îndemână ca să-l poată ceti tuturor credincioșilor. Deci
Sfinția ta va trebui să-ți duci datoria până la capăt! Ascultă
această rugă a mea, care este totodată o poruncă!
- Așa voi face, Măria ta, zise mitropolitul și coborî
scările, așezându-se cuminte în jilțul său, încât întrunirea
divanului să poată începe, spre a duce mai departe tocmelile
procesului pornit de biv vel spătarul Mihai pentru a dobândi
întreaga moștenire maternă, știrbită de fratele său.

185
Citatul în ghilimele este extras ad litteram din Biblia de la București.
705
 În tot răstimpul lunii noiembrie, pe fondul procesului
pornit de frații Cantacuzini, o altă importantă preocupare a
domniei a închipuit-o cercetarea eficienței soliilor expediate
încă cu mortul pe masă, și urmărirea împlinirii îndatoririlor
lor, și cu deosebire a acelora legate de dobândirea
recunoașterii înscăunării din partea Înaltei Porți.
Răspunsurile la unele dintre aceste demersuri au fost așteptate
cu sufletul la gură, ceea ce în primele luni de guvernare a lui
Brâncoveanu va crea o nemăsurată tensiune și incertitudine,
chiar o anume confuzie, mulți întrebându-se dacă stăpânirea
fostului logofăt trebuie sau nu luată în serios.
Dar nu toate soliile vor trezi același interes. Din partea
acelora trimise prin târguri și prin satele de dărăbani și
seimeni, sau la vel banul Craiovei, la domnul Moldovei, la
capuchehaia de Stambul ori la patriarhia ecumenică, fiind
doar solii de vestire, nici măcar nu se aștepta vreun răspuns.
Așa că în privința lor se putea socoti că îndatorirea li s-a gătat
imediat ce au făcut înștiințarea poruncită.
Cu puțină întârziere, dar destul de mică, de doar vreo
zi-două, se făcu înștiințarea craiului Ardealului și totodată a
generalilor austrieci din târgurile ocupate. Fiind tot solii de
înștiințare, nici de aici nu se aștepta vreun răspuns, dar aceste
solii erau privite cu oarece îngrijorare, căci boierii se întrebau
ce vor face austriecii când vor afla vestea morții lui Șerban
vodă și a alegerii precipitate a nepotului său. Cercurile
cârmuitoare se temeau de iscarea unei reacții, și încă a uneia
nedorite, constând într-o nouă invazie al lui Veterani sau a
altui general austriac, căci, după căderea Belgradului,
majoritatea lor reveniseră la vatra de iernat ce li se stabilise
încă din primăvară. Totuși, deși plăieșii erau puși să
pândească cu luare aminte ce fac nemții dincolo de hotar, nu
se vestiră știri îngrijorătoare. Generalii priveau cu calm și fără
intenția de a interveni, ce se petrece dincoace de munți, încât
din partea asta noul domn putea fi liniștit.
706
 Situația soliilor menite tătarilor și Înaltei Porți era însă
diferită, căci din partea aceasta se aștepta un răspuns, care în
fond decidea soarta țării. Hotărârea tătarilor nu putea
cumpăni decât între două alegeri, fie să continue înaintarea și
să facă invazia ce li se poruncise, fie să renunțe. Solii fuseseră
instruiți să-l înduplece pe han să se plece către ultima soluție,
aceea a se opri din drum și a se întoarce acasă în Bahcisaraiul
său din Crâm. Iar din partea trimișilor la marele vizir, aflat
dimpreună cu măritul padișah la Odriiu, și acelora duși la
seraschierul de la Baba, protectorul direct al principatelor, se
aștepta vestea dobândirii încuviințării pentru alegerea făcută
de cei doi frați Cantacuzini. Izbânda atârna însă de măsura în
care vizirul Bekri Mustafa pașa, putea fi înduplecat să
alcătuiască talhâșul de numire în funcție a lui Brâncoveanu,
pe care să-l înfățișeze sultanului.
Dintre soliile din urmă, cea care își va încheia prima
misiunea și cu o biruință deplină, va fi tocmai cea mai
restrânsă numeric și alcătuită din boieri cu rangul cel mai de
jos. Aceasta era cea trimisă hanului Selim Ghirai. Ea va
întâlni hoardele tătare în mijlocul Bugeacului, mișcându-se
foarte încet, căci hanul nu era încă lămurit cum să-și
împlinească îndatorirea. Primise poruncă să-l prindă pe
Șerban vodă spre a-l trimite la Edikule, dar nu se putuse hotărî
cum s-o facă: printr-un atac în care să-l nimicească, luându-l
prizonier, sau să-l atragă în chip viclean într-o capcană.
Ultima ieșire era mai ispititoare, implicând mai puține riscuri,
căci rezultatele unui război rămân totuși nesigure până în
ultima clipă, dar trebuia născocit un pretext convingător
pentru a-l scoate din mijlocul apărătorilor săi, numai că acesta
era greu de plăsmuit…
Tocmai în clipele de nehotărâre, când oscila în
căutarea celei mai potrivite căi de a ieși din impas, îl ajunse
vestea neașteptată a morții aceluia care trebuia prins. Știrea îl
scotea din încurcătură, oferindu-i soluția. Putea renunța la
707
misiune, fără riscul de a fi învinuit că încalcă porunca și se
putea înturna la plănuirile sale dintru început. Cu puțin în
urmă învinsese pe ruși, care-i invadaseră Crimeea și, scăpat
de vrăjmași, se gândise să se îndrepte împotriva Poloniei.
Porunca sultanului însă îi schimbase ținta, trebuind să
pornească de nevoie asupra Țării Românești. Dar acum i se
punea la îndemână o ieșise ce-i îngăduia să se revină la
năzuințele sale inițiale. Deci, primind solia, nu putea decât
răsufla ușurat. Scăpase de o corvoadă nedorită, reîntorcându-
se la o treabă ce-i făcea plăcere: jefuirea ținuturilor leșești.
Altă solie se îndreptase spre Baba186, ca să-l caute pe
seraschierul care cârmuia asupra principilor români. Trimișii
îi înfățișară mai multe arzuri scrise pe turcește, emanând
chipurile de la grupuri diferite de boieri, care cereau stăruitor
de domn pe Brâncoveanu, pentru a preîntâmpina amenințarea
austriacă, mai ales că el neguțase deja cu mult succes cu acest
potrivnic primejdios și se pricepea la mânuirea sa. Pașa era
însă nemulțumit că nu i se ceruse în prealabil lui
încuviințarea, ci divaniții se grăbiseră să ceară sprijinul
capugi-bașei Ahmed, aflat la București, care era însă omul
vizirului. Ori apelul la sfetnicul superiorului îi sugera că
muntenii erau înclinați să-i nesocotească autoritatea de
mijlocitor, fiind gata a face neguțări peste capul său. Ca să se
încredințeze că beraialele Kara Iflak-lui îi respectă vaza și
rolul de stăpân absolut al ținuturilor de la Dunăre și de la
mare, îi iscodi pe cei sosiți dacă nu cumva, înainte de a-l
înștiința pe el, nu s-au făcut cumva tocmeli cu înalții sfetnici
de la Odriiu.
Deși solitorii știau prea bine că o deputăție fusese
trimisă odată cu ei spre inima împărăției, jurară că nimeni nu
s-a gândit la a apela nemijlocit la vizir, ei fiind slugile sale
umile și preaplecate, care nu cutează a-i ieși din vorbă, care

186
Babadag.
708
pentru dânșii e sfântă și înțeleg să lucreze doar prin mijlocirea
nemărginitei sale mărinimii. Oricât se siliră solii să pară de
convingători, beiul le simți prefăcătoria și lingușeala, și,
bănuind că nu sunt sinceri, își zise că nu se poate avea
încredere în spusele lor. Drept care alcătui două rânduri de
scrisori, după cum s-a aflat mai apoi. Printr-un rând
încuviința alegerea lui Brâncoveanu și o susținea ca
întemeiată, iar prin celălalt contraindica acceptarea hotărârii
luate la București, ea sfidând Înalta Poartă, a cărei libertate
de decizie a fost știrbită, iar statul de putere suzerană
batjocorit.
Iar cu ducerea dublului rând de scrisori la vizirat, fu
însărcinat unul din haznadarii valiului187, căruia stăpânul îi
lămuri că dacă ghiaurii erau sinceri și îl aleseseră pe el ca
singurul mijlocitor al dorinței lor, urma să înfățișeze marelui
vizir scrisorile prielnice alegerii. Dacă însă va descoperi că
aceștia se adresaseră direct Înaltei Porți, batjocorindu-l prin
neluare în seamă, nesocotindu-i însemnătatea, să prezinte
scrisorile care cereau respingerea celor hotărâte de
berayale188.
Întâmplarea făcea însă ca iazagiului beiului Mustafa
pașa, adică secretarului de turcă al valiului, să-i cam placă
vinul interzis de credința sa. Ca să poată da frâu liber
năravului său, obișnuia să meargă în ospeție la jupân Vergo,
cel care slujea de capuchehaie pe lângă numitul seraschier, cu
care ajunsese bun prieten, întrucât în casa închiriată de
bogatul negustor putea, dimpreună cu gazda, trage, nevăzut
de nimeni, câte un chiolhan pe cinste, care-i mergea la inimă.

187
Haznadariu = vistiernic; valiu = guvernator al unui vilaiet (eialet sau
provincie) a Imperiului Otoman, în acest caz al pașalâcului Silistrei –
Oceakovului.
188
Beraia, beraya = supus otoman privilegiat, acum fiind subînțeleși
boierii români.
709
 Chiar înainte de a se așterne la drum haznadariul cu
cele două rânduri de arzumagzaruri, iazagiul făcu o vizită
portarului tocmai întors din București, știind că va găsi la el
o dulce ulcică cu vin, căreia îi cam dusese dorul în lipsa
dregătorului. Alături de boier găsi și pe prietenii acestuia, cu
care se încinse cheful, mai grozav ca atunci când se desfășura
numai în doi, căci între mai mulți ulcica de vin era parcă mai
gustoasă. La o vreme iazagiul, fu cuprins de darul sincerității
și al iubirii față de prietenul creștin, căruia simți nevoia să-i
fie de ajutor, prevenindu-l asupra surprizei ce-l așteptă. Deci
cu sufletul muiat de dragoste, istorisi povestea celor două
rânduri de arzumagzaruri pe care chiar el le alcătuise și a
chipului cum urmau să fie folosite. Boierii intrară în alarmă.
Jupân Vergo, de fapt negustor grec de felul său, intrat în
ultimii ani sub poala lui Șerban vodă, încropi pe dată o carte
către vodă Brâncoveanu, în care îi lămuri impasul în care
intraseră, și pentru a drege lucrurile îi cerea să i se trimită un
bun peșches de cinci pungi pentru slujbașul seraschierului,
dar care să-i ajungă la îndemână până a nu intra în Odriiu,
încât omul să-și primească banii înainte de a începe vreo
cercetare legată de ceilalți soli muntenești ce se găseau deja
acolo și de a afla adevărul despre ei.
Abilul Vergo îl înduplecară pe seraschier să-i
îngăduie lui și fârtaților săi să pornească la drum dimpreună
haznadariul putător al scrisorilor, pe care făgădui să nu-l
tulbure în nici un fel. Nebănuindu-i intențiile ascunse, valiul
îi încuviință ruga, socotind că grecul și românii, făcând
călătoria alăturea cu slujbașul său, nu aveau cum să-i
pricinuiască vreun neajuns. Micul alai luă calea Bazarcikului,
iar din jos de târg întâlni trimisul lui Brâncoveanu cu pungile
cerute. Jupân Vergo le înfățișară umil slujbașului, rugându-l
ca, ajuns în fața vizirului, să scoată numai scrisorile bune.
Turcul păru la început a-l refuza, mărturisind că el e slugă
prea credincioasă a mai-marelui său, pe care nu are tăria
710
sufletească de a-l dezamăgi printr-un josnic gest de trădare,
dar și mila care îl încearcă față de amărăciunea lor e
nemărginită și sfâșietoare, iar el fiind suflet foarte simțitor, și
înțelegător al zbuciumul lor, se va gândi cum e mai bine să
facă spre a împăca supunerea față de stăpân cu copleșitoarea
milă simțită față de ei. Bietul dregător, ispitit de gândul
câștigului, ajunse la o grea cumpănă în fața ademenelilor
răpitoare ale creștinilor săi însoțitori, ai căror galbeni îi cam
făceau cu ochiul.
Haznadariul, pentru a avea îndeajuns timp de gândire,
spre a putea alege între simțămintele între care era silit a
cumpăni, nu se mai grăbi să ajungă la capătul drumului. Iar
când după vreo săptămână păși în sfârșit în orașul împărătesc,
trebui să descopere cu înduioșare că într-adevăr boierii, în
nemărginita lor curățenie sufletească, nu mințiseră nici un
pic, căci nu fuseseră trimiși soli și mai marilor stăpânului său,
autoritatea și bunul renume al acestuia nefiind știrbită în nici
un chip, încât, văzând acest lucru mișcător, ce ieșea în afară
de orice îndoială, ca om corect, drept și nepărtinitor ce era, va
da vizirului, cu inima împăcată, scrisorile cele prielnice lui
Brâncoveanu.
Solia a treia, cea trimisă vizirului, era în fond cea mai
însemnată dintre toate. De cum ajunse la Odriiu, ea stârni
ceva zădărâre, fiind socotit o obrăznicie faptul că niște supuși,
niște ghiauri păcătoși, niscai amărâte beraiale, își îngăduiau
să-și aleagă singuri cârmuirea, nesocotind autoritatea Porții!
Dar când marele vizir, kethuda bey-ul189, adjunctul său, cât și
alți sfetnici împărătești văzură și darurile de cuviință puse
alături de umila cerere, indignarea le scăzu într-atât, încât
ruga va găsi curând bună ascultare, părând vrednică de a fi
luată în seamă. Iar plocoanele și peșcheșurile nu era tocmai

189
Adjunctul marelui vizir este numit kethuda bey sau chehaia-bei iar
unori simplu, kihaială.
711
mici. Ambasadorul Franței la Constantinopol, împuternicitul
regelui Ludovic al XIV-lea, un anume Girardin Pierre, știa că
vizirului i s-au dat cu acest prilej 200 de pungi, 100 marelui
haznadar (vistier), 50 kihaielei marelui vizir, adică
adjunctului său, iar 50 unor slujbași mai mici. Deci în totul
numai la Odriiu se cheltuiseră 400 pungi, sumă socotită ca
reprezentând prețul dat pentru tron de Brâncoveanu. Dar
cheltuiala nu se va mărgini la atâta. Un peșcheș s-a dat și
hanului, dar mult mai mic, iar altul mai măricel seraschierului
de la Baba. Deci foarte probabil, cheltuielile în întregul lor se
vor fi ridicat la vreo 500 – 550 de pungi cu totul.
Drept care, susținute cu tăria atâtor pungi cu galbeni,
scrisorilor cu zeci de peceți li se dădu pretutindeni toată
atenția, fiind foarte luate în serios, căci dovedeau fără urmă
de îndoială că alegerea făcută exprima cu adevărat dorința
țării întregi. De altfel vizirul Bekri Mustafa pașa fu
impresionat și de multe alte detalii. Între altele i se înfățișă și
o scrisoare a stolnicului Constantin Cantacuzino, care-i
cucerise inima umplându-i buzunarele încă de pe vremea
când Șerban vodă mai trăia. Lămuririle acestuia privind
primejdiile străine ce au fost preîntâmpinate prin această
pripită încoronare, îl convinseră de nevoia de a-l recunoaște
pe cel ridicat în scaun, în ciuda încălcării datinilor străvechi.
De altfel imediat după soli, sosi din București și
capugi-bașa Ahmed, care zugrăvi marea amenințare
închipuită de invazia lui Veterani, pe care o și exageră pentru
a fi cât mai convingător, amenințare înlăturată însă prin darul
de negociator al noului domn, pe care el l-a încuviințat tocmai
din pricina însușirilor deosebite cu care e dăruit, dar și al
faptului că se bucură de un uriaș sprijin printre ai săi, care-i
arată o largă ascultare, ceea ce va da o tărie deosebită
stăpânirii sale, lucru foarte însemnat în împrejurările în care
s-ar putea pricinui o nouă năvală austriacă.

712
 Ori tocmai pe fondul acestei stări de cuget, devenită
peste măsură de prielnică lui Brâncoveanu, au căzut scrisorile
aduse de haznadariul seraschierului Mustafa pașa din Baba,
care încuviințau alegerea făcută de boierii munteni, ca fiind
nespus de potrivită și trebuitoare, datorită împrejurărilor
nefericite pricinuite de nemții care trec silnic hotarele
împărăției.
Deci toți vorbind de uriașa primejdie austriacă tocmai
eliminată prin sârgul alesului, i se aducea acestuia un elogiu
general, încât vizirul, chiar fără să-l vadă sau să-l cunoască,
se socoti dator să se încline în fața realității și să întocmească
neîntârziat talhâșul către sultan, prin care să-l propună domn
în Kara Iflak pe acest necunoscut, care pe deasupra se și
achitase atât de onorabil de plata peșcheșului făgăduit.
După puțin, toate încuviințările fiind primite, iar
peșcheșurile, plocoanele și rușfeturile date acelora cărora le
erau menite, marele vizir încredință cinstitului agă Ismail,
capugilar-chihaiasi-ul ce-l slujea, îndatorirea de ischimne-
agasi, adică de împuternicit al său, în drept de a investi noul
principe în fața divanului băștinașilor. Prin el îi expedie
seraschierului Mustafa pașa din Baba un caftan domnesc de
întâiul rang, un hileat cum i se zicea în seraiul padișahului,
încât beiul să-și poată căftăni protejatul. Aga îi primi în mica
lui suită și pe haznadariul seraschierului și pe boierii care-l
însoțiseră la venire, ca să facă drumul întoarcerii împreună.
Oarece încurcătură surveni în clipa când fu vorba de
căftănire. Brâncoveanu, la sfatul unchiului care-i servise de
părinte, nu se arătă dispus să meargă la Baba înaintea mai
marelui său, pentru a fi îmbrăcat în hileatul adus anume de la
Odriiu. Serdarul se împotrivise trecerii în Dobrogea, căci nu
avea încredere în grația seraschierului, temându-se de
supărările ce s-ar putea ivi, căci beiul i se părea o fire foarte
suspicioasă și schimbătoare, nespus de sensibilă la
respectarea autorității sale, oricând gata a răbufni cu cruzime
713
dacă i se părea că cinstirea ce i se arată nu este îndeajuns
mare. De aceea socotea că un contact direct cu el era de evitat,
putând sfârși cu o întemnițare sau orice alt abuz de putere.
Deci, ca răspuns la poftirea ce i se făcuse ca să treacă
Dunărea, în temeiul poveței primite, noul domn va trimite
vorbă că nu poate părăsi nici o clipă țara, căci trebuie să stea
de veghe pentru a preveni o invazie nemțească, care,
chipurile, tocmai i s-ar fi vestit.
Iar pe de altă parte seraschierul socoti că, dacă o slugă
nu i se înfățișează, fie chiar cu temei, nu se cade să se ducă el
după ea, pentru ca, umil, să-i împlinească un hatâr spre
folosul ei. Ar fi închipuit o știrbire a prestigiului său. Deci
dintr-o dată, și de-o pare și de alta, apăreau piedici neașteptate
ce făceau cu neputință cea de a doua căftănire.
Până la urmă, ispitit de făgăduiala unor noi
peșcheșuri, cedă seraschierul, dar în așa fel încât să nu-și
întineze reputația. Împuternici deci pe aga Ismail ca să-l
reprezinte, și ducând caftanul la București, să săvârșească în
numele său toate cele de trebuință pentru ridicarea în scaun a
slugii sale. Boierii trimiseră în grabă veste domnului că sunt
pe cale de a porni din Baba cu caftanul spre cetatea de scaun,
iar Măria Sa să fie gata ca să-i întâmpine cu toată cinstea
cuvenită darului care i se aducea, pentru a ostoi orgoliul
stăpânului ce priveghea asupra Valahiei.
Dacă se ia de bună mărturisirea logofătului Stoica
Ludescu din cronica sa, confirmarea lui Brâncoveanu s-ar fi
făcut surprinzător de repede, am zice ca niciodată, „că peste
două săptămâni sosiră la Constandin-vodă din toate părțile
veste bună <vești bune>”, care culminează cu ceremonia
investirii în tron. Nu mai departe decât confirmarea de către
vizir și apoi de sultan, prin semnarea talhâșului, s-ar fi făcut
„numai în opt ceasuri” zice el mai departe, plin de
convingere. Incontestabil, lucrurile par să fi mers destul iute,
fiind bine unse, dar termenele indicate sunt suspect de scurte,
714
spre a putea fi reale. Deci la mijloc s-ar putea să fie și o seamă
de exagerări.
Că este așa, e sugerat și de împrejurarea că în textul
său, și nu numai aici, se vor strecura și alte mici inexactități
ale detaliilor, care pot fi dovedite. Dar limitându-ne doar la
descrierea împrejurărilor căftănirii, observăm de pildă că el
susține că boierii de la Odriiu sosesc primii la București,
purtând steagul, iar mai apoi, venind de la Baba, aga Ismail
aduce și caftanul. Numai că Radu Greceanu, în cronica
dedicată anume lui Brâncoveanu, prezintă ordinea lucrurilor
taman invers, desfășurarea temporală fiind deci cu totul
diferită. Deci ne putem întreba, unde este în fond adevărul?
Revenind însă la afirmația lui Stoica Ludescu cum că
în două săptămâni domnul ar fi primit încuviințările
trebuitoare, demersurile de aprobare desfășurate la Odriiu
durând doar opt ore, trebuie să constatăm că la mijloc stau o
seamă de posibile exagerări. În primul rând nu trebuie uitat
că un curier călare, oricât de rapid ar fi fost, avea nevoie cam
de minim o săptămână pentru a străbate drumul de la
București la Țarigrad, iar întorsul nu dura mai puțin! Deci
boierilor care au plecat la Odriiu, care erau departe de a avea
iuțeala unui curier, le erau necesare mai mult de două
săptămâni numai pentru a face drumul dus-întors! Deci
termenul menționat de cronicar pentru primirea veștilor e
suspect de scurt, cu atât mai mult cu cât la durata călătoriei
propriu-zise se cuvine să mai adăugăm timpul trebuitor
pertractărilor cu vizirul și cu cei din jurul său, cel necesar
oferirii peșcheșurilor, și al întocmirii înscrisurilor, adică a
talhâșului viziresc către sultan cerând investirea și a
firmanului prin care Brâncoveanu e numit domn, care, odată
isprăvit, trebuia să ajungă la vizir.
E drept cp cronicarul spune că aceste demersuri s-ar fi
făcut în numai opt ore, deci, luând de bună afirmația,
pertractările n-ar fi lungit sesizabil vremea străbaterii
715
drumului în ambele sensuri. Ori și această afirmație e
suspectă, dacă nu chiar imposibilă. Iar aceasta pentru că la
început cererea domniei a stârnit indignarea cârmuitorilor
Înaltei Porți, aceștia socotind inadmisibil ca niște supuși să-și
aleagă singuri conducerea, fără acordul autorităților centrale,
a căror dorință și drept de decizie sunt ignorate, cum arată
celelalte cronici! Abia după aceea, deci după încheierea
primului rând al discuțiilor, mai ales datorită peșcheșurilor și
nu a argumentelor logice, rugămințile sunt privite binevoitor.
Deci dintr-o dată se cere să fie inclus în calcul și răstimpul
acestei reacții negative, când încuviințarea s-a tărăgănat,
adăugindu-l intervalului necesar pentru dobândirea tuturor
încuviințărilor (adică alcătuirea talhâșului de către vizir,
trimiterea acestuia la sultan, aprobarea sa și expedierea
răspunsului către vizir, alcătuirea beratului de investire și
numirea unui ischimne-agasi care, ajungând în principat, să
ducă la îndeplinire cele hotărâte).
Dar săvârșirea celor trebuitoare investirii în doar opt
ceasuri se dovedește de-a dreptul neverosimilă dacă ținem
seamă de faptul că, pe drept, cronicile atrag atenția că, în
luarea unei decizii, un rol hotărâtor l-ar fi avut cuvântul
seraschierului de Baba. Ori acesta nu putea surveni în acest
scurt răstimp! În primul rând solul beiului dobrogean nu
putea sosi la vizirat odată cu boierii munteni meniți anume a
ajunge la Odriiu, încât prezentarea scrisorilor stăpânului său
să se fi petrecut concomitent cu demersurile acestora! El nu
putea pleca de la Babadag decât la câteva zile după purcesul
trimișilor lui Brâncoveanu către Odriiu, căci trebuie ținut
seamă că solia munteană menită a se înfățișa seraschierului,
pornită la drum odată cu ceilalți, a avut nevoie chiar ea de cel
puțin vreo două zile pentru a străbate drumul, apoi o zi - două
fuseseră trebuitoare pentru a alcătui înscrisurile către marele
vizir. Abia după aceea haznadariul putea părăsi Dobrogea.
Deci dânsul nu avea cum sosi la palatul împărătesc odată cu
716
solia munteană pentru vizir, plecând însă în urma ei cu cel
puțin vreo patru - cinci zile, asta în cel mai bun caz! Deci
prezentarea scrisorilor pe care le purta nu avea cum decurge
în cele opt ore în discuție, ele ajungând înaintea vizirului abia
după câteva zile după ce boierii începuseră discuțiile! Prin
urmare spusele logofătului Ludescu devin mai mult decât
îndoielnice!
Dar oricum merită să fie reținută ideea că lucrurile s-
au desfășurat mai repede decât de obicei cu asemenea prilej,
deși candidatul nici nu catadicsise să se înfățișeze înaltei
Curți împărătești. Prin urmare ce-a de a doua căftănire a lui
Brâncoveanu, deci acea care cu adevărat îl investea cu
drepturile princiare cuvenite, va avea loc abia după jumătatea
lunii lui noiembrie, fără a putea indica cu precizie o dată
anume. Probabil lucrurile se petrec între 18 și 25 noiembrie
1688, iar ordinea desfășurării evenimentelor pare să nu fi fost
aceea sugerată de logofătul Stoica Ludescu, ci aceea
zugrăvită de Radu Greceanu. Adică mai întâi sosește aga
Ismail cu „hileatul”, și abia după aceea boierii cu steagul și
tuiurile.
Cum fusese prevenit de boierii săi soli la Baba asupra
venirii agăi, căruia vel vizirul Bekri Mustafa pașa îi
încredințase rolul de ischimne-agasi, adică investitor de
domn, principele se grăbi să-i iasă în întâmpinare încă de la
mare depărtare de cetatea de scaun, în locul pe care cronica
anonimă despre Brâncoveanu îl numește „în deal la vii, în
marginea tufelor”.
Așteptatul oaspete trecuse Dunărea pe la Târgul de
Floci și urcase în lungul Ialomiței până spre micul sat al
Bârseștilor, zis mai târziu, după numele unui stăpân al
moșiilor de aici, Urziceni. De aici se va abate către miază-zi
spre a ajunge în cetatea de scaun. De altfel tocmai în această
din urmă parte a drumului se va produce și întâlnirea cu Măria
Sa.
717
 Spre a dovedi turcului cât de mult îl cinstește, dar și
ca să arate cât mai fălos, Brâncoveanu se înfățișează la locul
de împreunare în fruntea unui uriaș și luxos alai de boieri,
îmbrăcați în veșminte strălucitoare de brocard și adamască
viu colorate, însoțit fiind și de întreaga sa oaste în ținută de
sărbătoare. În clipa când străinul se ivi în zare, în semn de bun
sosit, surlele scoaseră ascuțite țipete de vestire, salutându-i
apropierea, iar după puțin se dezlănțui meterhaneaua în toată
tăria ei, chemărilor mai gingașe ale surlelor, alăturându-se
bubuitul asurzitor al tobelor, zornăitul răsunător al
chimvalelor, dar și șuieratul zglobiu al fluierelor. Iar
mulțimea răbufni în urale și urări de bun venit, cei de față
căznindu-se a le rosti pre limba oaspetelui, pe care însă nu toți
o cunoșteau, încât în larma dezlănțuită era greu de a mai
înțelege vorbele, dar se putea pricepe rostul urletelor.
Copleșit de onorurile cu care era înconjurat și de fastul
clipei, slujbașul, care era în fond doar una dintre căpeteniile
portarilor palatului viziresc, se simți dator să răspundă
cumva, recompensându-se pentru atenția deosebită ce i se da.
Drept care, atunci când se apropie, călări până în fața
domnului, și cu osebită pohfală așază pe capul acestuia o cucă
împărătească, ce-i fusese adusă la îndemână de unul din
slujitorii săi, prilej cu care rosti și o scurtă cuvântare plină de
vorbe sforăitoare, închipuind sfaturi de bună cârmuire.
După reunirea celor două alaiuri, lucru care mai ceru
ceva vreme, lungul convoi se îndreptă în pas domol, dar cu
nemăsurată pompă, spre București, trecând Colentina pe
podul aflat din jos de Mânăstirea Plumbuitei.
Cum nerăbdarea domnului era mare, imediat ce
mulțimea ajunse la Curte, oaspeții și boierii, atât cei de întâiul
rang, cât și cei mici, fură poftiți în odaia divanului mare
pentru a se desfășura acolo toată ceremonia de investire
așteptată cu atâta încordare de câteva săptămâni.

718
 În fața largii adunări, care de astă dată era mai
cuprinzătoare decât un divan domnesc obișnuit, capugilar-
chihaiasi Ismail, în calitatea sa de ischimne-agasi, urcat pe
estrada scaunului princiar, scoase din sân firmanul
împărătesc190 și-l încredință lui divan-effendisi, turc aflat în
slujba Curții domnești, spre a-l citi cu voce tare, în vreme ce
boierii se ridicaseră în picioare spre a primi înaltul cuvânt al
padișahului cu toată cinstea de care era vrednic. Când
slujbașul isprăvi cu buchisitul, domnul „au sărutat” beratul cu
smerenie cuvenită, arată cronica.
La un semn, o slugă a turcului aduse un hileat de
întâiul rang, adică caftanul de investire. Capugiul îl ridică în
așa fel încât principele să-l poată săruta fără a se apleca prea
mult, apoi i-l îmbracă peste celelalte straie, iar gestul și-l
însoți de o scurtă cuvântare prin care îl îndemnă pe ales să-și
conducă supușii cu toată cinstirea, cu milă și cu dreptate,
arătându-se supus și ascultător măritului vizir și strălucitului
padișah, al căror cuvânt e sfânt. Apoi își încheie îndatoririle
conducându-l pe principe spre scaunul domnesc. Urcă
dimpreună cu el din nou treptele estradei, după care se făcu
a-l ajuta să se așeze.
În această clipă, slugi anume orânduite făcură semn
celor de afară să înștiințeze tunarii și muzicile ca să vestească
întregii suflări faptul că Măria Sa prea slăvită ia loc în tron.
Imediat bubuiră tunurile în fundul ogrăzii, de prinseră a se
zdruncina pereții, iar tabulhaneaua, aflată în ogradă, se
dezlănțui cu sălbăticie, bătând cu înverșunare din tobe și
chimvale, ori vuind din trâmbițe și surle, că începură a
zdrăngăni bucățile de cleștar de la ferestre. Larma stârnită, cu
tunetul ei năprasnic, se revărsă asupra întregului târg, vestind
tuturor, până în cea mai de margine mahala, marea înfăptuire
de care avu parte domnul în acea după-amiază. Iar cronicarul,

190
Hiucm-firman.
719
zugrăvind împrejurările, ne încredințează că, răspândindu-se
știrea întăririi în scaun, s-a „făcut mare bucurie” atât la palat
cât și în târg.
Iar pentru a da dovada marii lor încântări, boierii se
înșiră pe mijlocul odăii, în fața estradei tronului, în rând câte
unul, spre a săruta mâna principelui sub privegherea
capugiului, care se tolănise în jilțul care i se pregătise de mai
înainte. Ceremonialul, nespus de monoton, îl plictisi însă
destul de repede, încât se simți supus unui chinuitor canon,
cu atât mai nesuferit cu cât părea fără de sfârșit. Când în cele
din urmă șirul se isprăvi, se ridică grăbit în picioare și,
întorcându-se spre cel încoronat, îl vesti că dorește să fie dus
la gazdă, ca să se poată hodini după amarnica trudă a zilei.
Domnul îl asigură că rădvanul său e pregătit și va da
poruncă să fie tras în fața scării mari a palatului. După aceea
sculându-se, coborî el însuși lângă capugiu și-l conduse plin
de osebită și ploconită cuviință spre ieșire, urmându-l până la
scările butcii. Abia când aceasta dispăru pe sub bolta turnului
porții se întoarse spre a reînturna în palat. Boierii, care îl
urmaseră în curte, umplând locul din spate său, se despicară
făcând grabnic cărare, ca să aibă pe unde trece. Cum între
timp în odaia mare de alăturea cu sala divanului slugile
orânduiseră mese, jilțuri și bănci, Măria Sa, cuprins de o mare
veselie, pofti pe toți cei de față la un ospăț, care, însuflețit de
muzici și saltimbanci, se va întinde până noaptea târziu.
Din clipa acestei a doua căftăniri, deși nu primise
steagul și tuiurile de cuviință, semnele puterii, Brâncoveanu
se putea socoti ajuns cu adevărat domn. Atmosfera de
incertitudine, de așteptare, de încordare care domnise zilele
trecute se topi, de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
Abia după câteva zile treceau Dunărea pe la Silistra și
boierii munteni trimiși la Odriiu. Era vorba de vel vornicul
Ghincea Rustea-Văleanu, de vel clucer Alexandru Alexeanu,
de fostul vtori comis Preda și de fostul logofăt Pârvu
720
Cantacuzino, nepotul de frate al lui Șerban vodă, deci vărul
bun al principelui, însoțiți fiecare de suita sa. Acesta din
urmă, ca adevărat Cantacuzin, deși era departe de a avea
dregătoria cea mai înaltă între fârtați, luase încă de la început
cârmuirea deputăției.
Povestea sârgului lor, nu este lipsită de haz, de aceea
merită să fie istorisită pe scurt. Ajunși cu vreo trei zile înainte
de praznicul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavril la Odriiu,
vor izbuti să se înfățișeze vizirului Bekri Mustafa pașa, lucru
înlesnit de împrejurarea că se recomandau și ca mesageri ai
stolnicului Constantin Cantacuzino, care izbutise de mai
multă vreme să cucerească inima înaltului slujbaș otoman.
Scrisorile lor de vestire a alegerii îl cam iritaseră pe dregător,
dar când i se făgădui un peșcheș de 200 de pungi, supărarea
îi trecu ca prin minune, ba deveni chiar binevoitor,
amintindu-și că răvașele venite din partea stolnicului se
dovediseră dintotdeauna foarte întemeiate și vrednice de toată
atenția. Însă pentru a se hotărî să scrie un talhâș sultanului
privind numirea lui Brâncoveanu, trebuia să cunoască și
părerea seraschierului de Baba, căci, dacă acesta se
împotrivea, socotea cu neputință ca să-și dea încuviințarea.
Curierul din Dobrogea, va sosi la Odriiu însă abia după câteva
zile, însoțit de boierii trimiși de Brâncoveanu stăpânului său.
Fruntașul lor, postelnicul Cârstea Drăgescu, dimpreună cu
jupân Vergo se grăbiră să-și înștiințeze fârtații că trebuie să
dispară, stând bine ascunși de ochii haznadariului cu care
veniseră, încât turcul, deși cumpărat de ei, dându-le de urmă,
să nu se răzgândească, socotind ivirea lor o provocare.
Dar din tainița în care se tupilaseră, dregătorii
deputăției, prin iscoade, urmăriseră cu luare aminte ce făcea
haznadariul seraschierului și muntenii care-l însoțeau. Ei
aflară deci de firmanul de înscăunare primit, ba și că
vrednicul capugilar-chihaiasi Ismail fusese împuternicit de
vizir ca ischimne-agasi de înscăunare și urma să ducă la Baba
721
caftanul de investire, dar băgară totodată de seamă nu i se
dăduseră și însemnele puterii, adică tuiurile și sangeacul191
cuvenit, lucru care îi îngrijoră, treaba fiind făcută numai pe
jumătate, încât se temură că încoronația nu se va putea realiza
pe deplin. La început stătură totuși liniștiți, închipuindu-și că
stăpânitorii aveau de gând să trimită la București un al doilea
slujbaș, de care iscoadele lor nu prinseseră de veste.
Dar după câteva zile de așteptare, văzând că nu se
întâmplă nimic, fură copleșiți de îngrijorare și se înfățișară
plini de smerenie lui miralem-aga, adică păstrătorului
steagurilor împărătești, arătând că stăpânului lor trebuie să i
se trimită și cele două tuiuri legiuite, închipuind niște cozi de
cal, cât și steagul cuvenit, spre a fi așezate în preajma
tronului, lucru care însă nu se săvârșise, deci rugau să nu fie
uitată și această îndatorire.
După ce i se dădu și lui un peșcheș mulțumitor,
slujbașul făgădui a da ascultare cererii lor, dar era pus în
încurcătură. Obișnuit domnii Kara Iflacului se înfățișau la
Țarigrad pentru investire și-și alcătuiau aici alaiul cu care
plecau spre casă, iar în cuprinsul acestuia erau așezați în chip
neabătut un ischimne-agasi, cât și un sangeac-agasi, cel din
urmă grijind de tuiuri și de steagul împărătesc. Cum noul
domn nu se ostenise a veni la Stambul, toată rânduiala se
stricase și nu trebuia să mire scăparea intervenită.
Întrucât un ischimne-agasi fusese deja trimis de capul
său, fără alaiul de cuviință, urma ca să se facă același lucru și
cu un sangeac-agasi. Numai că cel dintâi, primind porunca de
la marele vizir, nu cutezase să crâcnească pe marginea
încălcării datinii, miralem-aga nu era convins că se va bucura
de aceeași oarbă ascultare din partea aceluia pe care l-ar
împuternici el ca sangeactar192. Desigur cel numit,

191
Steagul.
192
Stegar, purtător de sangeac.
722
împotrivindu-se, va obiecta că e silit a călători fără alaiul și
cinstirile cuvenite, în niște ținuturi neprietenoase, în care
frigul aspru se cam lăsase, căci iarna era deja la începutul ei.
Chibzuind la neajunsurile pe care le-ar putea
întâmpina, lui miralem-aga i se păru fără rost ca să se
căznească a împuternici un slujbaș de-al său să meargă taman
până la hotarul împărăției, drept care, pentru a simplifica
lucrurile și a scăpa din încurcătură, înștiință boierii să-l caute
peste vreo două zile, timp în care le va pregăti cele dorite, pe
care dânșii să le poarte cu toată cinstea și toată grija pe drumul
spre casă, păzindu-le ca pe ochii din cap, închipuind un
neprețuit semn împărătesc. Ținând deci seamă de
încurcăturile ivite în urma schimbării datinii, nu trebuie să
mire că steagul împărătesc și tuiurile vor sosi abia după
săvârșirea căftănirii.
Noilor veniți, fiind boierii săi, Brâncoveanu nu se mai
grăbi să le facă vreo întâmpinare aparte, ci se purtă cu ei
precum cu niște călători obișnuiți. Ajuns la Curte, logofătul
Pârvu Cantacuzino, ca fruntaș al deputăției, ceru îngăduința
de a fi primit în fața divanului, a cărui întrunire domnul
tocmai o conducea. Primind încuviințarea, logofătul, urmat
de câțiva din boiernașii săi de casă, aflați pe post de
sangeactari, adică de purtători de steag, înfățișă adunării
semnele puterii și al rangului beiului valah, spre a fi așezate
în preajma tronului, în spătăria mică. Deci în temeiul darului
din urmă primit de la împărat, voievodul se putea socoti pe
potriva unui pașă cu două tuiuri.
Acum în sfârșit Constantin vodă Brâncoveanu era
domn, voievod și principe în toată puterea cuvântului, ceea ce
îi îngăduia ca din această clipă să ia legătura cu vecinii din
această postură monarhică recunoscută oficial, care nu mai
lăsa loc de comentarii, rețineri ori îndoieli. Pentru face tuturor
cunoscută treapta înaltă la care ajunsese cu înstăpânirea în
scaun, se va zori să scrie celor de seama sa, asigurându-i de
723
toată bunăvoința, sprijinul și prietenia sa. Când nu era pe de-
a-ntregul recunoscut, asemenea garanții ar fi părut ridicole,
lipsite de suport, gratuite, adică un soi de famfaronadă. Însă
după noii pași străbătuți, cugetările de acest soi erau
exprimări pline de responsabilitate, niște angajări ferme și
îndreptățite din partea unui șef de stat intrat în toate drepturile
sale.
Întâia scrisoare de acest gen, nu lipsită de o anume
grandilocvență, o meni cancelarului ardelean, Mihai
Teleki193, iar următoarea, în aceleași zile, o hărăzește
domnului Moldovei, Constantin Cantemir. E drept că încă de
la sfârșitul lunii trecute le trimisese amândurora câte o carte,
deci cele de acum nu erau primele, însă cele anterioare erau
simple înștiințări privind alegerea sa, fără vreo referire la
bunele relații pe care voia să le cultive. Din acest moment își
putea îngădui să discute pe cu totul alt ton și cu alte
argumente despre relația cu vecinii, iar faptul merita să fie
evidențiat.
Deci până la sfârșitul penultimei săptămâni a lunii
noiembrie toate soliile și toți curierii, cu o singură excepție,
își atinseseră ținta propusă, încheindu-și truda cu rezultatul
dorit. Excepția o închipuiau cei aflați sub ascultarea fostului
vtori spătar Preda Pârșcoveanu, trimiși pe urma marii
deputății a lui Șerban vodă, care călătorea spre Viena.
La prima vedere misiunea lor părea simplă și foarte
limpede, implicând doar două alterative. Dacă mulțimea celor
aflați pe drum era ajunsă din urmă înainte de a apuca să se
înfățișeze împăratului creștin, trebuiau opriți din cale și
întorși, înștiințându-i că îndatoririle încredințate lor au luat
sfârșit, iar împuternicirile primite li s-au retras, iar spătarul
Pârșcoveanu și însoțitorii trebuiau să continue drumul, și,
ajunși în fața serenisimului Leopold întâiul, să se

193
Scrisoarea s-a păstrat și e datată în 22 noiembrie 1688, București.
724
mărginească la a-i vesti schimbarea de domnie și de a-i
declara că noul regim îi poartă cele mai bune și mai calde
sentimente, atât lui cât și Ligii Sfinte, fără însă a-i cere
protecția și a-i primi suzeranitatea. Iar ca întărire a vorbelor
lor, să înfățișeze darurile pregătite de Serban vodă, pe care să
le ia de la fârtații lor.
Lucrurile se înfățișau mai încurcate dacă deputăția
ajunsese deja la Viena, iar discuțiile cu împăratul și consilierii
săi începuseră deja. Oricum și în această situație conducerea
soliei trebuia să treacă de la cei patru împuterniciți ai lui
Șerban vodă la spătarul Pârșcoveanu, iar acesta să anuleze
toate angajamentele luate de înaintașii săi, arătând că nu a
venit încă clipa de a se accepta suzeranitate habsburgică,
așezarea ei fiind condiționată de sosirea pe aceste meleaguri
a unor forțe împărătești puternice, care să garanteze că o
invazie otomană nu mai este cu putință.
Din capul locului trebuie spus că solia menită a ajunge
la Viena s-a mișcat foarte zăbavnic. Iar asta nu numai din
pricină greutăților pricinuite de generalul Veterani. Chiar
după plecarea întârziată de la Brașov, uriașul alai va străbate
drumul cu o ciudată încetineală. Întâmplarea face ca să ni se
fi păstrat scrisorile adresate cancelarului Teleki de Șerban
Cantacuzino, singur sau împreună cu aga Bălăceanu194, în
vremea traversării Ardealului. Pentru a înțelege pe deplin
lucrurile, se cere a da câteva deslușiri preliminare. Mai întâi
se cuvine a arăta că vel căpitanul Șerban Cantacuzino, în
cărțile sale, își va da numele de George Cantacuzino; apoi că
data răvașelor este indicată pe noul stil calendaristic, după
obiceiul cancelariei ardelenești, care îl adoptase de câteva
decenii, în vreme ce logofeția de la București rămăsese fidelă

194
Scrisorile păstrate în arhiva Teleki sunt datate: Târgu-Mureș, 2
noiembrie 1688; Dej, 5 noiembrie 1688; Baia-Mare, 11 noiembrie
1688. Folosit este stilul calendaristic nou. Pentru a afla data
corespunzătoare pe stil vechi scădem 10 zile.
725
stilului vechi, mai ales în corespondența internă. Pe deasupra,
urmărind localitățile din care sunt trimise epistolele, putem
reconstitui nu numai traseul urmat pentru străbaterea
Transilvaniei, dar și viteza medie de deplasare, care poate fi
ușor socotită, slujindu-ne de data fiecărei scrieri în parte.
În ce privește repeziciunea mersului, constatăm că pe
șleahul dintre Târgu Mureș și Dej solia înaintează în medie
cu 6 – 7 leghe195 pe zi, iar pe intervalul de la Dej la Baia Mare
viteza mijlocie scade la vreo trei leghe196. (În ambele cazuri
s-a făcut abstracție de posibilele zile de staționare, pe care nu
avem cum le aprecia. Calculul s-a făcut deci cu ignorarea lor.)
Dincolo de Baia Mare solia intră pe teritoriul Ungariei
Superioare, de curând dobândită de austrieci, zonă în care
pare-se că s-a mers ceva mai iute.
Oricum, în temeiul scrisorilor menționate, putem
stabili că în momentul morții lui Șerban vodă Cantacuzino
(ora a doua a dimineții de 29 octombrie, stil vechi), solia nu
ajunsese nici măcar la Baia Mare, târg până la care mai avea
de umblat trei zile! Va poposi în oraș abia în 1/11 noiembrie,
adică în a patra zi de după deces! Pesemne se oprește pentru
un scurt răstimp aici, de vreme ce căpitanului Șerban
Cantacuzino i se ivește putința de a scrie din nou cancelarului
ardelean. De bună seamă călătorii nu aveau cum ști ce se
petrecea în urma lor acasă, socotind că toate sunt cum le-au
lăsat. De pierirea voievodului vor afla abia după alte vreo
zece-unsprezece zile, când sunt ajunși din urmă de fostul vtori
spătar Preda Pârșcoveanu!
Mai departe, din Ungaria Superioară muntenii vor
trece în Ungaria zisă Regaliană, dobândită de Austria încă din
secolul al XVI-lea. Foarte probabil că în jur de 10 – 11
noiembrie stil vechi ei vor intra în orașul Pojon, după cum îl

195
Concret, 31 de kilometri pe zi.
196
Mai precis, la 11,5 kilometri pe zi.
726
numeau ungurii, sau Pressburg, după numele preferat de
germani. Taman când trimișii lui Șerban vodă pășeau pe
porțile zisului târg, sunt ajunși din urmă de grăbiții mesageri
ai lui Brâncoveanu. Până la Viena mai aveau de străbătut în
jur de vreo 15 sau 17 leghe197, deci un drum, care, la lentoarea
cu care umblau, le-ar mai fi cerut încă cel mult vreo două zile
de mers.
Văzând lungul convoi, spătarul Pârșcoveanu răsuflă
ușurat. De partea cea mai dificilă a misiunii încredințate,
aceea de a retracta de dinaintea împăratului cele tocmite de
fârtații săi, scăpase. Urma acum să ducă el lucrurile mai
departe, în temeiul noilor instrucțiuni ce-i fuseseră stabilite,
înlocuindu-i pe cei patru împuterniciți ai lui Șerban vodă.
Numai că lucrurile nu curseră așa de lin și de firesc cum își
închipuise el și cum ar fi dorit.
În vreme ce el căută cele patru căpetenii ale soliei la
hanul la care trăseseră, însoțitorii săi se răspândiră printre
membri de rând ai deputăției, împărtășind acestora ultimele
noutăți din țară, între care pe primul loc se găsea de bună
seamă vestea morții voievodului și a ridicării unui nou
principe, dar și aceea a schimbării dispozițiilor privind
tratativele cu Austria, cerința fiind în esență aceea de a se
renunța definitiv la ideea supunerii față de habsburgi și a
ieșirii de sub suzeranitatea Înaltei Porți, vechile rânduieli
păstrându-se neatinse, iar statutul țării urma să rămână cel de
mai înainte.
Veștile aduse stârniră nu doar o nemărginită uimire,
ci și o nemăsurată derută, grosul celor trei sute șaizeci de
călători socotind că misiunea lor nu mai are nici un rost de
acum încolo și că e mai potrivit să se întoarcă acasă, lăsând
lucrurile baltă, cu atât mai mult cu cât destui dintre ei, din
capul locului nu fuseseră încredințați că închipuie un soi de

197
Circa vreo 60 - 70 de kilometri.
727
adunare a stărilor în drept să decidă închinarea în numele
celor rămași acasă. După ce multora orânduirea lor dintru
început nu li se păruse tocmai legiuită, stârnindu-le
numeroase îndoieli, în urma celor petrecute, adunarea ce o
închipuiau nu puteau decât s-o socotească de-a dreptul
zadarnică. Deci ce rost avea să se căznească să ajungă la
Viena, de vreme ce prezența lor devenise evident inutilă? Era
mai nimerit să se întoarcă acasă, lucru la care îndemnau și
noii veniți.
Împotriva acestei majorități se ridicară unii care
socoteau că dacă au fost trimiși cu o însărcinare, nu se pot
abate de la împlinirea acesteia, fiind datori să meargă până la
capăt. Dacă porunca era să ajungă la împărat, nu se puteau
opri din drum, când nu mai aveau de mers decât cel mult două
zile, după ce bătuseră calea mai mult de o lună!
În temeiul acestei deosebiri de păreri apărute, între
călători se iscă o aprigă controversă. Cum erau siliți să se
împartă în mai multe hanuri, fiind prea numeroși pentru a
încăpea într-unul singur, se adunară în inima marelui oraș, în
piața mare din fața primăriei, pentru a se sfătui, spre
minunarea târgoveților slovaci, care, plini de nedumerire
priveau cu mirare la străini strânși în mari cete spre a se certa
cu multă înfierbântare într-o limbă necunoscută lor, lucru
care nu putea decât să le stârnească nedumerirea și
curiozitatea.
Dar dezbinarea nu se stârni numai în mulțimea
mădularilor de rând ai deputăției. După ce se stinse stupoarea
inițială, care pentru câtăva vreme îi lăsase fără glas pe cei
patru cârmuitori ai vechii solii, și între ei se iscară
controverse, poate chiar mai aprige decât acelea dintre cei
adunați în piața de căpătâi a târgului. De altfel frecușurile și
disensiunile dintre dânșii erau mai vechi, întâiași dată
izbucnind fățiș la Brașov, când trebuiseră să înfrângă opoziția

728
lui Veterani. Acum primul care răbufni fu vel spătarul
Iordache Cantacuzino:
- Ciudată este moartea asta… Șerban nici nu era așa
de bătrân, abia trecuse de cincizeci de ani, ba era chiar bărbat
în puteri, iar podagra de care suferea chinuiește omul, uneori
chiar foarte amarnic, dar nu îi pricinuiește vreodată moartea.
Pare ceva necurat la mijloc… Nu poți decât intra la
bănuieli…
Adevărul era că el își făcuse de multă vreme unele
socoteli pe seama foloaselor pe care le-ar putea trage de pe
urma pieirii fratelui său, dispariția acestuia putându-i
deschide calea unor spectaculoase ridicări. De aceea moartea
ce i se vestise nu era în fond pricină de a-l îndurera și de a-i
răscoli prea mult simțămintele. Dar faptul că nu se afla la
București într-o asemenea clipă crucială îi cam încurca
socotelile, împiedicându-l să-și înfăptuiască planurile țesute
cu atâta migală. Absența sa dădea altora prilejul de a profita
de împrejurări, lucru care nu putea decât să-l înciudeze,
îndepărtându-l de realizarea viselor sale tainice. Drept care
nu putea socoti decât că decesul venise prea devreme, deși în
sine dorise ca acesta să survină cât mai repede, spre a-i
deschide calea cât mai era tânăr. Oricum, Șerban nu trebuia
să moară în această clipă, ci abia atunci când se întorcea. Dar
din păcate nenorocirea se petrecuse și nimic nu se mai putea
schimba, iar el pierduse minunatul prilej, de aceea avea toate
temeiurile de a se socoti păgubit și furat de niște foloase ce i
se cuveneau… Aceste scurte calcule mintale ce-i săgetară
prin cap treziră în lăuntrul său o profundă stare de
nemulțumire, care-i învâlvoră sufletul.
- Cam așa cred și eu, interveni vel aga Bălăceanu.
Chiar aș fi ispitit să cred nu că a murit de moarte bună, ci că
a fost ucis, pesemne otrăvit… Dar de ce și de către cine?
De fapt, cu toate că și el își făurise planurile de
măreață ascensiune pe seama pieirii lui Șerban vodă, în
729
nădejdea de a deveni epitrop al cumnatului Gheorghe, vestea
decesului nu-l bucurase, ci îl înciudase și încă destul de rău,
căci, nefiind la București, nu putea să-și împlinească visurile
de mărire așa cum le închipuise. Dimpotrivă, tot ce sperase
risca să se năruie. Deci, deși dorise moartea socrului,
împrejurările în care aceasta se petrecea, în absența sa, îi
strica socotelile, zgrepțănându-l pe suflet. Din pricina acestor
simțăminte și gânduri contradictorii ce i se vălmășeau în
minte și nu puteau fi mărturisite, răbufnise în fond replica sa,
nu lipsită de harțag.
Deși aga îi susținea în fond părerea, Iordache, ros de
nemulțumirea sa ascunsă care nu putea fi nici ea rostită cu
glas tare, pufni iritat de faptul că celălalt se bagă nepoftit în
vorbă, chiar dacă pe undeva îi ținea partea. Făcându-se a nu-
i fi auzit spusele, își continuă gândul:
- Iar cârmuirea era a Cantacuzilor și era firesc să
rămână în mâna lor, nu să le fie smulsă. Nu înțeleg cum de-a
putut îngădui frate-meu Constantin ca puterea să fie trecută
unui străin! O scăpare de neiertat!! Și dacă e să-ți iau de bună
spusa, Pârșcovene, s-ar zice că a făcut-o chiar cu bună știință,
ceea ce este culmea!!
- Bine, dar Măria Sa, Brâncoveanu, e tot Cantacuzin,
căci jupâneasa Safta e soră cu dumneavoastră, încercă fostul
vel spătar să-l corecteze.
- Greșit, răbufni spătarul Iordache, scos din sărite
întrucât se vedea contrazis. Copii din surori își pierd
scoborârea. Ei încap pe făgașul neamului dinspre tatăl lor…
Deci Brâncoveanu, doar părelnic e Cantacuzin. E un
Cantacuzin lăturalnic, deci unul neadevărat, sau mai bine zis
unul de făcătură, neaoși sunt doar cei de obârșie paternă. Cu
adevărat văr-tău, căruia îi tot iei apărarea, este și a rămas un
Brâncovean oarecare de talia ta! Un amărât de boier român,
nu un vlăstar de împărat bizantin!

730
 - Așa zic și eu, interveni din nou nepoftit aga
Bălăceanu. Drept ar fi fost ca scaunul să rămână unui
Cantacuzin sadea! Iar cel mai nimerit ar fi fost beizadeaua
Gheorghe. El trebuia ales domn! Era cel mai în drept, nu acest
logofăt Bâncovean!
De astă dată vel spătarul nu mai rezistă reflecțiilor pe
care era silit să le asculte și nu se mai putea face a nu le auzi.
Deși Bălăceanu îi încuviința în fond spusele, pe el
completarea celuilalt îl scoase de-a dreptul din sărite, căci el
nu se gândea la înălțarea nepotului, ci vorbind de nevoia unui
„Cantacuzin curat” se gândea la sine. Ori vel aga arătându-și
părerea, îi contrazicea planurile tainice pe care și le zăvorâse
în suflet, încât nu se mai putu stăpâni și-l repezi cu
înverșunată înveninare:
- Nu văd de ce te tot bagi în treburile noastre, ale
Cantacuzinilor? Nu sunt de nasul vostru! Cine ești în fond tu?
Doar ginerele lui frate-meu! Ori asta nu-ți dă nici un drept de
a-ți da cu părerea despre înalta noastră viță! Neamul vostru a
fost doar slugă a spiței alor mei. Ce era taică-tău, altceva decât
un argat la casa lui tătână-meu? Iar asta când nu călca strâmb
și nu se ținea de tâlhărie la drumul mare, ucigând și jefuind
călători nevinovați! strigă spătarul în final.
Marele agă se făcu roșu la obraji, tot sângele
năvălindu-i în cap, fiind gata să sară cu pumnii la spătar, dar
în ultima clipă își luă seama:
- Și tata, ca și mine de altfel, am lucrat pentru voi, e
drept. Dar nu eram argați și am făcut destule pentru care ar
trebui să ne fiți recunoscători, dacă ați avea puțină conștiință,
nu să ne jigniți. Iar dacă eram la București, în chip sigur
beizadeaua Gheorghe ar domni acum, și nu logofătul
Brâncoveanu. Chiar și pentru asta ar trebui să-mi fie
recunoscătoare toată seminția voastră!

731
 - Da, beizadeaua Gheorghe era în drept… încercă să
adauge marele comis Șerban Vlădescu, dar furtunos,
Iordache îl întrerupse grosier:
- Bine că ați început voi străinii să vă dați cu părerea
asupra neamului meu. Aici numai doi suntem Cantacuzini și
deci în drept de a vorbi! Tu cine te crezi, căpetenie de
grăjdari? Nu te vezi că ești de-o seamă cu feciorul de tâlhar?
Asta sunteți, și-ar fi mai bine ca să tăceți când vorbim noi,
boierii adevărați.
Și comisul și aga cam înghițiră în sec, și pentru o clipă
tăcură, negăsind replică pe potrivă, deși erau peste măsură de
indignați de jignirile pe care erau siliți să le îndure, mai ales
că nu era prima dată că se vedeau împroșcați cu ele. Încă de
la Brașov fuseseră obligați să asculte asemenea pângări.
Dar cugetele se aprinseră și mai rău când Pârșcoveanu
încercă să aducă vorba despre schimbarea obiectivelor soliei,
căznindu-se să lămurească celor patru indicațiile pe care le
primise. Începuse prin a le arăta că puterile primite le-au fost
retrase, conducerea pe mai departe fiindu-i încredințată lui și
însoțitorilor săi. Iar frumoasele daruri menite împăratului,
primite de la Șerban vodă, le vor prelua ei, spre a le înfățișa
în chip de omagiu, în numele noului domn, vărul său, pentru
a vesti prin ele, cu cinstea și fala cuvenită, urcarea sa în scaun.
Practic deci vechii soli erau destituiți și înlocuiți cu cei noi.
Iar obiectivul misiunii nu mai era acela de a închina
țara fără război habsburgilor, obținând unele avantaje pentru
Cantacuzini, ci se mărginea la prezentarea unei scrisori
omagiale de complezență împăratului Leopold al Austriei,
scrisoare care, după ce vestea schimbarea de domnie, îl
asigura pe monarh că noul regim îi poartă cele mai frumoase
sentimente, atât lui cât și Sfântului Imperiu Roman De Neam
German și Ligii Sfinte, fiind oricând gata să le dea tot
sprijinul, dar din postura de vasal turcesc, căci fiind creștin
știe că are datorii față de cei de aceiași credință. Dar de o
732
angajare efectivă în război alături de Ligă nu putea fi vorba,
și nici de o ieșire de sub suzeranitate otomană.
Spătarul Iordache, după ce constatase că prin absență
ratase foloasele la care se așteptase la moartea fratelui său, se
vedea eliminat și din solie, neputând deci să ceară împăratului
ca măririle făgăduite lui Șerban, mai ales cele privitoare la
tronul noului Bizanț, să-i fie transmise lui. Drept care,
scandalizat de pretențiile lui Pârșcoveanu, răbufni tumultuos:
- Dar cine ești tu și văr-tău din București, ca să vă
substituiți nouă?! Cine vă credeți?! Nici nu poate fi vorba de
așa prostie. Nu-ți înmânez nici un dar! Acestea mi-au fost
încredințate mie de Șerban vodă, ca să le dau eu cu mâna mea
împăratului! Așa că nu primești nimic din parte-mi. Dacă
voiați să oferiți voi plocoane grozave, atunci să fi venit de
acasă cu ele, nu să mă tâlhăriți pe mine!!
Vel spătarul Iordache era profund răscolit sufletește,
căci, la drept vorbind, ceea ce i se pretindea era să renunțe la
visurile pe care și le țesuse în taină și care-i deveniseră foarte
dragi. Tot ce nădăjduise în ultimii ani amenința să se ducă de
râpă! Nici prin cap nu-i trecea să abandoneze, tocmai acum
când Șerban murise, împlinindu-i la urma-urmei voia! Se
simțea prea aproape de țelul final pe care și-l propusese, încât
să dea înapoi în ultima clipă. Dacă nu fusese la vremea
potrivită la București ca să urce în scaun, i se oferea în fond
acum prilejul de a îndrepta lucrurile: ajungând în fața
împăratului, avea prilejul de a-l convinge ca să-l numească pe
el domn în Ungrovlahia și mai apoi împărat de
Constantinopol, cu atât mai mult cu cât Brâncoveanu nu
catadixea să-i primească protecția. Iar acest prilej nu trebuia
pierdut din pricina dorințelor unui nepoftit ce-i căzuse pe cap!
Deci nici nu se putea pune problema de a fi destituit din
funcția de conducător suprem al soliei și de a nu participa la
audiența imperială. El trebuia să iasă înaintea împăratului și

733
să-și prezinte oferta, mai bună și mai atractivă decât aceea a
nepotului Brâncoveanu!!
Bălăceanu nu concepea nici el ca să fie scos din
conducerea soliei. În noile împrejurări, pentru a-și atinge
țelurile, trebuia să lupte pentru urcarea în scaun a cumnatului
Gheorghe. Numai așa avea șansa de a ajunge tutore de domn.
Ori pentru asta exista o singură posibilitate, aceea de a-l
convinge pe împărat că poate obține Ungrovlahia numai dacă
înalță în scaun beizadeaua, care va urma politica părintelui
său. Dar pentru a-l convinge trebuia să apară în fața sa, deci
nu putea renunța la rolul deținut în solie. Drept care, deși
Iordache îl umilise groaznic cu pângările sale, continuă să-i
susțină părerile:
- Nici nu se pune problema ca vreunul dintre noi să
renunțe la rosturile care ni s-au încredințat! Am fost numiți în
slujba ce o purtăm în temeiul legiuit al puterii princiare și al
înscrisurilor pravilei, ca atare suntem în drept de a rămâne
ceea ce am fost. Deci nu avem a ceda cuiva locul și nici de a-
i trece lui drepturile și darurile. Cele primite de noi sunt ale
noastre și cu o menire limpede și răspicată, ce nu se poate
schimba!
Marele căpitan Șerban Cantacizino, deși nu cunoștea
gândurile tainice ale tânărului său unchi, sau poate tocmai din
pricina asta, se grăbi să i se alăture, luând apărarea opiniilor
sale. Nici el nu încuviința alegerea lui Brâncoveanu, și nu
dorea să-i fie smuls rolul de cârmuitor al acelora plecați la
drum. Și în această după-amiază, dar și în zilele următoare,
se va dovedi fi un fidel susținător al vel spătarului, încât cei
doi voi închipui o primă grupare în care se divide solia.
Vel comisul Vlădescu, fără a vădi îndârjirea lui
Iordache sau a lui Bălăceanu, fiind lipsit în fond de temeiurile
care-i motivau pe cei doi, împărtăși opiniile lui Bălăceanu.
După el, ca sfetnic fidel lui Șerban vodă, la domnie ar fi
trebuit să urmeze beizadeaua Gheorghe, iar porunca primită
734
de la răposat socotea că trebuie s-o ducă la capăt. Deci nici
dânsul nu era dispus să renunțe la rolul care i se încredințase
din București. Dimpreună cu aga va închipui o a doua grupare
care se va osebi în cadrul soliei.
Pârșcoveanu și însoțitorul pe care și-l luase la această
întâlnire, erau deci singurii partizani ai lui Constantin vodă
Brâncoveanu și executori ai poruncilor sale, dar se dovedeau
copleșiți de cei patru potrivnici cu care aveau temeinic de
luptat, căci cale de împăcare nu se prea întrevedea. Cel mult
cu căpitanul Șerban și cu comisul Vlădescu se putea spera să
se ajungă la o oarecare învoială, căci nu păreau la fel de dârji
și de încăpățânați ca ceilalți doi, dar nici cu ei înțelegerea nu
se putea împlini întru totul.
Tocmai când sfada erau în toi, peste ei, fără a cere
măcar învoire, intră o ceată de vreo șapte – opt boieri dintre
aceia care ținuseră sfat în piața mare a Pressburgului.
Fruntașii din odaie se întoarseră surprinși spre noii veniți,
care dăduseră buzna.
- Iertată fie-ne intrarea, dar avem o istorie grabnică de
deslușit. Aflând știrile venite din țară, ne-am adunat cu toții
și am chibzuit că de vreme ce domnia s-a schimbat, iar țara
nu se mai închină, rostul de a întări prin cuvântul nostru
trecerea în ascultare creștină nu mai are temei legiuit și tot ce
am face de acum încolo e lipsit de noimă și pe de-a-ntregul
zadarnic. De aceea socotim că a sosit vremea de a ne întoarce
acasă, chiar dacă am bătut atâta amar de drum. Deci noi
chitim că ar…
- Nu toți cugetăm astfel! îl întrerupse pe vorbitor un
fârtat mai din spate. Dacă porunca e să ajungem la împărat,
apăi nu are rost să ne oprim acum când ne aflăm la doi pași
de porțile Beciului!
- Cred că dumneavoastră greșiți, interveni
Pârșcoveanu. Dreptate au cei care sunt încredințați că
misiunea lor s-a isprăvit și a venit vremea de a coti spre casă.
735
Unde s-a mai pomenit ca să ascultăm de porunca celor
răposați? Pentru tot omul preț are cuvântul celor vii! Deci nu
vă dezbinați, ci ascultați de înțelepciunea acelora care au
ajuns la gândul întoarcerii și urmați-le sfatul. Duceți acest
îndemn și celorlalți!
- Nu urmați povața nechibzuită a acestui nepoftit! Noi
conducătorii voștri legiuiți, în temeiul împuternicii primite,
nu plecăm nicăieri altunde decât la Beci, așa cum avem
orânduit! Deci datoria voastră este aceea de a ne urma, iar nu
de a vă lua după niscai vorbe aruncate în vânt de fiecine, îl
întrerupse grosier spătarul Iordache.
Aceleași îndemnuri le dădu imediat și Bălăceanu, dar
Pârșcoveanu nu se lăsă mai prejos, încât, amestecându-se în
vorbă peste ceilalți, repetă îndemnul întoarcerii acasă, ca
urmare a încheierii misiunii încredințate. Iar sfada mai ținu o
vreme, așa că musafirii plecară cu totul zăpăciți, neștiind în
fond ce povețe au de urmat, căci deslușirile primite de la mai
marii lor se tăgăduiau între ele. Deci la drept vorbind, după
asemenea îndrumări învălmășite, nu le rămânea decât să facă
fiecare după cum îi va tăia capul.
Fostul vtori spătar Preda Pârșcoveanu avu surpriza de
a constata că și a doua zi întâmpină aceeași dârză opoziție din
parte spătarului Iordache și a agăi Bălăceanu, fără ca vreunul
să-și justifice îndărătnica împotrivire. Misiunea sa, care la
început i se păruse destul de simplă și ușor de îndeplinit, în
mod neașteptat se dovedi peste măsură de greu de înfăptuit și
va fi în fond singura care până la urmă nu a putu fi încheiată
așa cum dorise Brâncoveanu vodă și stolnicul Constantin
Canacuzino. Oricum, încă de la primele ceasuri ale dimineții,
boierului îi deveni limpede că îi va fi cu neputință să prezinte
înălțimii sale imperiale scrisoarea omagială a instaurării noii
domnii și niște amabile și formale făgăduieli de bună
vecinătate, cu totul neangajante, cum i se ceruse. Cei patru

736
boieri se vor ține scai de el, și sârguind să ajungă și ei înaintea
Majestății Sale, îi vor zădărnici audiența.
Disperat că nu-și poate împlini ad litteram
instrucțiunile primite, încă de pe la prânz îl luă de-o parte pe
unul dintre însoțitorii pe care-l știa mai isteț, și-i porunci să
se întoarcă grabnic în țară pe drumul cel mai scurt cu putință,
spre a desluși Măriei Sale, Constantin vodă, încurcătura în
care se ajunsese. Cum nu avea vreme să aștearnă totul pe
hârtie într-o lungă scrisoare, hotărî ca să trimită știrea prin viu
grai, lămurind rapid omului ce urma să-i spună domnului. În
așteptarea răspunsului făgădui să facă tot ce-i va fi cu putință
ca să țină solia pe loc. Mai mult de atâta nu-i stătea în puteri.
Oprirea călătoriei nu întâmpină împotriviri din partea
celor patru fruntași dintru început, căci aceștia își dădeau
seama că înainte de a ajunge în fața împăratului, pentru a nu
se face de râs, erau siliți să ajungă la înțelegere cu spătarul
Pârșcoveanu, ei ne-mai-reprezentând pe nimeni, decât pe sine
însuși. De altfel, aflându-se cele petrecute, era îndoielnic că
vor putea chiar obține o audiență. Drept care vechea
conducere, în deplină înțelegere cu cea nouă, înștiință
mulțimea că deocamdată se suspendă mersul spre Viena,
zăbovind cu toții la Pojon până se va ajunge la statornicirea
unui înțelegeri între cele două părți. Numai că ajungerea la o
împăcare nu se întrevedea, gâlceava continuând cu aceeași
înverșunare și în săptămânile următoare.
Cancelariei imperiale nu-i erau necunoscute
frământările și cumpănirile pline de nehotărâre și șovăieli
survenite în sânul uriașei solii muntenești care se apropia de
scaunul împărătesc. Generalul Veterani, din momentul când
ajunsese la Turnu Severin și Cerneți, venind din Rușava,
înștiințase regulat cancelaria asupra problemelor pe care le
întâmpina. Raportase deci mersul tratativelor duse cu
logofătul Brâncoveanu, iar mai apoi dedesubturile acelora
purtate cu aga Constantin Bălăceanu și cu biv vel spătarul
737
Mihai Cantacuzino. Deci încă din septembrie atrăsese atenția
Curții vieneze că a determinat pe domnul Șerban vodă să
trimită o numeroasă deputăție la Viena spre a neguța
acceptarea suzeranității habsburgice, deputăție care se dorea
așa de cuprinzătoare spre a lua înfățișarea unei adunări a
stărilor, în drept de a adopta decizii în numele țării întregi.
Deci el sugerase ca demersul supunerii să se bazeze pe un
cerc așa larg, pentru a da mai multă legitimitate actului.
Mai apoi, prin alt raport anunța sosirea soliei la
Brașov și justifică încercarea de a o opri acolo. În următorul
atenționa asupra noilor tratative purtate cu logofătul
Brâncoveanu, în urma cărora dăduse învoirea împuterniciților
vodăi ca să ajungă la Viena. Deci încă din cursul lunii
octombrie cancelaria imperială deținea destule știri despre
deplasarea muntenilor, despre obiectivele și instrucțiunile ce
le primiseră, chiar și despre componența întregului pâlc
plecat în călătorie. De altfel, atenționată asupra apropierii
străinilor, cancelaria aulică așezase și câțiva spioni pe urmele
lor, care să le privegheze mersul, așa încât lămuririle
generalului erau întregite de acești informatori suplimentari.
Veterani, încă din primele zile ale lui noiembrie,
oricum anterior zile de 4 stil vechi, aflase de moartea lui
Șerban, e drept cu întârziere de câteva zile și se grăbise s-o
raporteze la Viena, înștiințând și asupra alegerii lui
Brâncoveanu, pe care-l cunoștea destul de bine, întrucât la
sfârșitul lui august, în aproape toată luna septembrie și în mai
multe zile din răstimpul lui octombrie avusese prilejul de a
sta pe larg de vorbă cu el și i se părea o fire extrem de
accesibilă și deschisă unor discuții. Astfel încât în clipa când
solia lui Șerban vodă intra în Pressburg, Curtea vieneză îi
cunoștea menirea, orientările și competența, dar știa și faptul
că domnul se schimbase, lucru din urmă aflat doar de câteva
zile de la oamenii ei din Ardeal, vestirea fiind proaspătă de
tot.
738
 Drept care noile rapoarte ale spionilor austrieci, care
supravegheau călătorii și care vorbeau despre disensiunile
apărute în sânul lor și despre blocarea mersului acestora, nu
picau ca niște noutăți neașteptate sau ca niște surprize pe un
teren pustiu, ci apăreau cumva ca niscai consecințe
previzibile la ceea ce se știa deja.
Oricum, consilierii imperiali fură cuprinși de
îngrijorare, căci le devenea tot mai clar că ideea impunerii
suzeranității fără război era pe cale de a eșua, iar rolul soliei
de adunare a stărilor, în drept de a hotărî destinele țării, cam
pălea. Dar unele speranțe mai existau totuși, căci după cum
informau spionii, solii inițiali nu voiau să renunțe la misiunea
lor, intenționând s-o ducă până la capăt, adică până la
supunerea țării, iar cei noi doreau s-o rezume la un simplu
salut de complezență, la un gest de banală amabilitate, la un
schimb de amabilități formale între vecini, care avea doar
menirea de face recunoscute noile autorități, dornice chipurile
de a cultiva bune relații de frățietate. Deci dacă cele două
curente erau mânuite cu destulă îndemnare unul împotriva
celuilalt, nu era exclus ca să se dobândească unele foloase,
chiar dacă acestea erau departe de ceea ce se vizase inițial…
Oricum situația era pe cât de originală și neobișnuită,
pe atât de încurcată, căci nici unul dintre slujbași nu se
confruntase până atunci cu o solie atât de divizată, ce-și
propunea două misiuni, nu doar diferite, ci aflate pe deasupra
în totală contradicție! Deci cu cine avea rost a neguța și cu
cine nu? Propunerile cui să fie luate în seamă și ale cui să fie
respinse? Pe cine să recunoască și pe cine nu? Cu cine să
poarte discuții cu adevărat? În noile împrejurări se mai
îndreptățeau tratativele, iar deciziile adoptate ar fi fost luate
în seamă de cineva?
Dar alături de asemenea întrebări mai mult sau mai
puțin formale, cei mai versați și mai intriganți întrevedeau și
alte alternative. Nu cumva unii membri ai soliei puteau fi
739
folosiți spre a face presiuni asupra principelui, silindu-l să se
arate mai maleabil și mai predispus la concesii? Sau alții nu
îngăduiau ca să fie astfel mânuiți încât noul regim să se
năruie, făcând loc altuia mai receptiv?
Acestea erau numai o parte a întrebărilor cu care se
vedea confruntat pentru prima dată în viață întregul noian de
înalți dregători ce roiau la înalta Curte a Hofburgului. Oricum
deruta era destul de mare, și nimeni nu se simțea în stare de a
da un răspuns răspicat, care să îngăduie o ieșire din impas.
Încă înainte de începutul postului Crăciunului198 peste
vreo sută dintre călătorii dornici de întoarcere acasă se
așternură la drum. Spionii imperiali informară imediat
autoritățile, dar consilierii erau cu totul derutați de ineditul
situației și nu știură cum să reacționeze. Ar fi putut să-i
oprească cu ușurință din drum și să-i întoarcă, căci în calea
lor se găseau numeroase garnizoane, dar problema era că în
condițiile în care conducerea se schimbase și nu mai
recunoștea atribuțiile acestei mulțimi, cuvântul ei nu se mai
bucura de vreo greutate. Deci reținerea celor care se
reînturnau nu prea aducea Curții aulice vreun avantaj. Poate
totuși prezența lor la Viena putea fi cumva exploatată
prielnic, dar nimeni nu luă vreo inițiativă. Chiar împăratul
când fu informat, nu-și exprimă vreo părere, încât fugarii fură
lăsați în plata Domnului, așa că în cele din urmă, după vreo
două săptămâni, putură ajunge în țară.
În ultimă instanță plecarea lor închipuia o izbândă a
lui Pârșcoveanu, dar ea nu soluționa lucrurile. În primul rând
un număr destul de mare de boieri rămăsese pe loc în
așteptare, așa că nu putea vorbi de vreun câștig. Apoi nu
primise din partea înaintașilor darurile cu care să susțină
scrisoarea omagială menită împăratului, încât în lipsa unui

198
Postul Crăciunului începe pe 15 noiembrie, în 1688 data căzând într-o
joi.
740
asemenea suport, cererea de audiență încălca în fond eticheta,
părând a veni din partea unui sărăntoc, riscând să-l facă de râs
pe voievod. În plus vechii soli stăruiau în îndărătnicia lor,
hotărâți să participe la audiența pe care împăratul i-ar fi
acordat-o. Ori dacă aceștia îl urmau, desigur nu vor tăcea,
încât nu știa cum putea să-și ducă la îndeplinire îndatorirea,
dacă ceilalți se băgau în vorbă rostind cine știe ce nerozii,
care-i tăgăduiau spusele. Nu se putea lua la ceartă cu ei în fața
Majestății Sale!
Cum situația rămânea imposibilă, preferă să nu se
grăbească a porni spre Viena, de teamă că i-ar putea antrena
și pe potrivnici, ceea ce încurca și mai rău lucrurile, făcându-
le mai mult decât stânjenitoare. Drept care socoti că e mai
înțelept ca să mai stea locului pentru a negocia cu fârtații, în
nădejdea de a ajunge la un compromis cât de cât convenabil.
Dar nici spătarul Iordache și ai săi, conștienți că după
moartea lui Șerban vodă nu mai reprezentau în fond pe
nimeni, nu se zoreau să plece mai departe, dându-și seama că,
neguțând în nume personal și nu în cel al unui cap încoronat,
foarte probabil că nu li se va încuviința o audiență la împărat.
Puteau pătrunde atât de sus doar strecurându-se pe lângă
Pârșcoveanu, care se bucura de vaza de împuternicit al unui
principe, drept care nici ei nu se arătau potrivnici unor discuții
cu noii veniți, ci chiar căutau mijloace de a se apropia de
dânșii, intrându-le cumva în voie.
Înalții consilieri împărătești, văzând lunga tărăgănare
ce se petrecea la doi pași de ei, își pierdură răbdarea, și se
gândiră să caute o cale de a iuți cumva luarea unei hotărâri.
Cineva dintre dânșii își aduse aminte de presviterul Antide
Dunod, care își crease faima de mare specialist în problema
principatelor Carpato-Dunărene. El îl cunoștea de altfel și pe
logofătul Constantin Brâncoveanu, noul principe, cu care
avusese de a face cu doar câteva luni în urmă.

741
 Iezuitul, furios pe munteni, care-i pricinuiseră căderea
din grații, declară răspicat că numai cu forța pot fi aduși la
ordine acești scandalagii rebeli și nesuferiți. Deci pur și
simplu armatele imperiale să treacă munții și să invadeze
târgurile, și nesupușii de români vor pleca capetele.
Amenințarea tătară, mai ales acum că ațâțătorul și mânuitorul
păgânilor, Șerban vodă, pierise, nu închipuia vreo primejdie,
cum nu închipuiseră vreodată. Totul nu era decât o scorneală
a răposatului pentru a-și justifica îndărătnicul refuz de a se
alinia cerințelor Ligii Sfinte. El, Dunod, era gata de a pleca în
Ardeal spre a transmite lui Veterani ordinul de a invada
Ungrovlahia și de a supraveghea în numele împăratului
realizarea întregii operații. De asemenea, în clipa când se va
afla în Muntenia, era în măsură să aleagă boierii potriviți,
fideli autorității habsburgice, cărora să li se poată încredința
puterea. Deruta era însă așa de mare, încât, după ce fu
ascultat, călugărul nu primi nici un răspuns, nici de
încuviințare, nici de tăgadă.
Între timp, adică imediat după începutul postului
Crăciunului, sosi la București curierul lui Pârșcoveanu, dată
la care Brâncoveanu tocmai primise întărirea în scaun din
partea sultanului prin seraschierul de Baba și se simțea domn
deplin, deși formalitățile nu erau încheiate, boierii cu
însemnele puterii nesosind încă. Oricum, socotindu-și
drepturile și puterile recunoscute, se va dovedi mai ferm în
luarea unor hotărâri. Trebuia neîntârziat să găsească o soluție
ca să-l scoată din impas pe vărul său, aducându-i la ordine și
supunere pe cei patru împuterniciți ai lui Șerban vodă. Îl
convocă în grabă pe stolnicul Constantin, părintele său de
suflet, spre a născoci împreună o cale de a ieși din impasul în
care erau înfundați.
- Cred nimerit ca să-l trimitem în ajutor spătarului
Preda pe episcopul de Nicopole. Acesta a slujit o vreme de
capuchehaie a Ungrovlahiei la Curtea vieneză, ajungând deja
742
de două ori chiar în audiență în fața împăratului. Cunoaște
lumea, obiceiurile și are darul de a ști să se descurce. Să
nădăjduim că la fața locului va găsi mijlocul de a împăca solii
și de a-i duce în fața Majestății Sale. Oricum pare destul de
supus și credincios Curții noastre, încât putem avea încredere
deplină în el. E drept că monahii iezuiți sânt mai vicleni și
mai iscusiți la uneltiri, dar nici observanții nu le sunt cu mult
mai prejos. Să încercăm deci cu el.
În aceeași zi Stepančić fu chemat la palat, iar stolnicul
îi lămuri ce se întâmplă la Pojon și ce anume așteaptă din
parte-i. Deci să facă în așa fel încât spătarul Pârșcoveanu să
ajungă în fața serenisimului Leopold întâiul, fie și căpușat de
fratele său Iordache sau de vreun alt boier din solie, dacă
altfel nu se poate.
În prima clipă se dori să i se pună la îndemână un
rădvan domnesc, pentru a parcurge drumul cât mai repede,
dar între timp stolnicul află că chiar a doua zi va pleca spre
Ardeal o trăsură a poștei, așa că trimise imediat vorbă să se
păstreze un loc pentru presviterul Stepančić, și-l înștiință pe
călugăr ca până dimineața să fie gata de drum, cu desagii
gătați.
Monahul ajunse la Pressburg, cu doar câteva zile
înainte de sfârșitul lunii noiembrie, după stilul vechi, adică în
primele zile ale lui decembrie, după calendarul în stil nou,
care era folosit în ținuturile stăpânite de casa de Habsburg. Se
înființă imediat la hanul în care erau găzduiți conducătorii
soliei, încercând să-i adune laolaltă spre a se sfătui cu ei. Din
prima clipă întâmpină dificultăți. Spătarul Iordache și aga
Bălăceanu refuzară să participe la o discuție la care să-l aibă
de partener pe fostul vtori spătar Pârșcoveanu. Drept care
bulgarul se văzu silit să stea de vorbă pe rând cu fiecare din
cele două taberele create.
După câteva ceasuri își dădu seama că o încercare de
a trece toată puterea lui Pârșcoveanu nu va da rezultate.
743
Împuterniciții răposatului nu se voiau în nici un chip
înlăturați. Nu-i rămânea decât să aplice cealaltă sugestie a
stolnicului Constantin Cantacuzino, aceea de a-l îndupleca pe
Pârșcoveanu să se lase căpușat de cei patru boieri ai lui
Șerban vodă.
Boierul nu se împotrivi gândului, mai ales după ce i
se lămuri că aceasta era cea de a doua soluție care i se
propusese de la București, în situația în care prima, a preluării
integrale a conducerii, eșua. Fiind poruncă, spătarul Preda se
supuse fără a crâcni. Dacă așa doreau cei de acasă, nu avea în
fond de ce obiecta.
Mai greu îi fu lui Stepančić să-i convingă pe cei patru
ca să se alăture lui Pârșcoveanu, constituindu-se într-o solie
nu de patru, ci de cinci ambasadori. Îi lămuri că asta nu
însemna că trebuie să împărtășească mesajul vărului lui
Brâncoveanu. De altfel ca unul care nu simpatiza regimul din
Muntenia, încurajarea vechilor soli de a-i contrazice pe cei
noi chiar îi făcea plăcere, nedorind în fond să se ajungă la un
acord favorabil principelui bucureștean, cum nu voise a-l
dobândi nici pentru Șerban vodă. În fața consilierilor
imperiali sau în răstimpul audienței, își puteau susține fiecare
părerile, stărui el, abstracție făcând de pretențiile lui
Pârșcoveanu. Fără această concesie nu aveau nici o șansă de
a fi ascultați de cineva. Iar mersul împreună, de-a valma, nu-
i împiedica să-și înfățișeze opiniile. Ba făgădui că el, ca unul
care fusese deja de două ori cu succes în solie la împărat și-și
croise o serie de relații și de cunoștințe la Curtea vieneză, va
face tot ce-i stă în puteri ca să fie și ei luați în seamă. În cele
din urmă și spătarul Iordache și aga Bălăceanu întrevăzură că
altă soluție nu le stă la îndemână, încât, după lungi
tergiversări și obiecții, acceptară în cele din urmă propunerea.
Astfel, după vreo săptămână de nesfârșite certuri, se
ajunsese grație intervenției călugărului bulgar la o relativă
împăcare. Imediat fură vestiți și ceilalți boieri risipiți prin
744
târg, că a doua zi de dimineață va fi reluat drumul spre Viena,
deci să se pregătească ca să-și urmeze călătoria.
Alaiul se închegă destul de repede. Înghesuit printre
desagi într-unul din rădvanele ce începuse a se hodorogi după
ce trecuse prin gropile drumului de peste două sute de leghe,
Stepančić purcese victorios spre curtea vieneză, târând după
sine și pe mădularii celor două solii, atâția câți mai
rămăseseră, după ce peste o sută, dacă nu chiar mai mulți, se
risipiseră pe drumul spre casă. În sfârșit în zece decembrie
după calendarul austriac, adică în ziua de întâi decembrie
după cel de acasă, vajnica solie muntenească, spartă cum era,
poposi în fața mărețelor porți ale lăudatului Beci, de unde se
cârmuiau destinele întregii Evrope ale acelui timp.
Primirea la Curte se dovedi mai dificilă decât își
închipuise popa Stepančić. Consilierii pe care-i contactă se
scuzară arătând că nu prea știau cum să trateze această
deputăție purtătoare a două mesaje contradictorii și se
întrebau dacă ea putea fi privită ca o solie adevărat, sau doar
ca o adunătură de jălbași fără de căpătâi, care năzuiesc a
ajunge la grația împărătească, căci mai mult această înfățișare
o aveau.
Faptul că celor sosiți nu li se rezervă statutul clasic de
solie sau ambasadă oficială a unui stat, conform dreptului
internațional al vremii, e dovedit de autorul cronicii anonime
despre Brâncoveanu. El atrage atenția că pe trimișii lui
Șerban vodă și ai lui Constantin vodă Basarab, care erau
amestecați, autoritățile imperiale „i-au primit ca pre niște
rumâni de Țara Românească, nu ca pre alții, dentr-alte
neamuri și dentr-alte țări și le-au dat gazde în Beciu, <dar>
cheltuială <pentru nevoile zilnice> dânșii cheltuind.” Deci
devine evident că imperialii îi privesc cu ochi ciudați pe noii
veniți și nu le acordă statutul unor ambasadori autentici.
Precizarea că „i-au primit ca pre niște rumâni”, în condițiile
în care în limbajul vremii cuvântul „rumân” echivala cu cel
745
de țăran dependent, de iobag, ar sugera chiar că solii munteni
nu sunt socotiți reprezentanți ai unei aristocrații autentice, ci
doar reprezentanți ai unor pături de condiție inferioară,
neprivilegiate, de aceea nu sunt tratați ca alții, fiind puși, între
altele, ca să-și plătească singuri găzduirea.
Numeroasele amănunte în legătură cu problemele
întâmpinată de solie, cât și despre mersul tratativelor cu
autoritățile imperiale, care apar numai în cronica anonimă
despre Brâncoveanu, i-au determinat pe istorici să presupună
că aceasta a fost alcătuită de cineva care a fost martor ocular
al evenimentelor de la Pojon și de la Viena, pe care,
observându-le direct, le-a putu descrie în detaliu, dar care,
totodată, era partizan al lui Brâncoveanu și nu un frenetic
susținătorilor al cantacuzinilor „get-beget”, în sensul îngust
al cuvântului. Ori singurul personaj cunoscut la ora actuală,
care îndeplinește ambele condiții, este vtori spătarul Preda
Prâșcoveanul, încât din acest motiv specialiștii i-au atribuit
lui calitatea de autor al așa zisei cronici anonime despre
Brâncoveanu. Este posibil ca faptul să fie adevărat, dar el este
departe de a fi demonstrat pe deplin, încât să reprezinte o
certitudine199.
Cum nici consilierii și nici împăratul însuși nu se
puteau hotărî ce atitudine să adopte față de gloata celor veniți
pe capul lor fără o ofertă convenabilă, rezolvarea
recunoașterii și primirii lor se va prelungi câteva săptămâni.
În mijlocul acestei depline nehotărâri, din nou autoritățile își
aduc aminte de presviterul Andide Dunod și de plănuirile
înfățișate cu câteva săptămâni în urmă, care începură a fi luate
în serios.

199
De altfel multele amănunte despre solia lui Radu Popescu la Heißler,
(între altele și un minuțios dialog care s-ar fi purtat între cei doi), ar
sugera că de fapt acesta ar putea fi autorul, iar nu Pârșcoveanu. Deci
sunt destule motive de a privi ca incertă persoana autorului.
746
 Fu din nou chemat la Curte, și, deși dezamăgise cu
eșecul misiunii pe lângă Șerban vodă, fu poftit să-și ducă la
îndeplinire făgăduielile făcute cu puțin înainte. Fu îndemnat
să încerce a dezlănțui o invazie asupra Ungrovlahiei, iar după
cotropirea ținutului, în temeiul cunoștințelor și relațiilor pe
care le avea, trebuia să privegheze alegerea dintre localnici a
unei conduceri pro-austriece convenabile.
Impulsiv cum era, Dunod hotărî să se pună imediat pe
treabă. În felul acesta se răzbuna postum și pe Șerban vodă,
dar și pe românii care îi deveniseră peste măsură de nesuferiți
după eșecul pe care-l repurtase de pe urma lor, ce-l împinsese
în umbră. Drept care își făcu desagii, și cu prima trăsură a
poștei porni val vârtej spre Brașov ca să-l întâlnească pe
Veterani, căruia să-i transmită ordinul de a porni asupra Țării
Românești, ștergând domnia care tocmai se așezase.
Drept care încă în 27 decembrie 1688 după calendarul
în stil nou, folosit deja în Ardeal, deci la numai două zile după
praznicul papistășesc al Crăciunului200, Dunod descindea
furtunos la Brașov, și, fluturându-și pulpanele finei sale rase
călugărești, se repezi la comandamentul generalului Friedrich
von Veterani, descendent al ducelui de Urbino, cerându-i
imperios să organizeze o intervenție peste munți, chiar în
condițiile destul de aspre și neprielnice ale iernii care se
dezlănțuise deja, și în totală contradicție cu pașnicele și
smeritele sărbători ale acelor zile. Pretextul ar fi fost simplu
de găsit. Ca și în toamnă, cu câtva luni în urmă, intra în Țara
Românească doar pentru a asigura soldaților săi iernatul în
bune condiții.
Cum generalul era însă milităros până în vârful
urechilor, fu destul de iritat ca să primească niște ordine din
partea unui civil, și încă a unui popă plin de fasoane! După

200
Adică aproximativ cu o săptămână înainte de Crăciunul ortodox din
Țara Românească.
747
părerea sa acesta trebuia să bage nasul în evanghelii, iar nu să
se amestece în înfruntările și orgoliile mirenești! În plus îl
cunoștea pe Brâncoveanu, cu care în lunile dinainte avusese
prilejul de a neguța săptămâni de-a rândul, iar acesta i se
părea deschis unor discuții, lucru prin care se putea evita
efortul uriaș al unei expediții militare, fără a mai vorbi de
riscurile pe care orice bătălie le implică, rezultatul oricărei
înfruntări fiind imprevizibil.
Fără prea multe explicații, Veterani refuză atacul,
atrăgându-i fanaticului iezuit atenția că popii ar trebui să
grijească mai mult de liniștea sufletească a semenilor și de
împăcarea dintre ei, să cultive dragostea față de aproape, iar
nu măcelul și bătălia, nu actul sângeros al războiului, și asta
taman când creștinii abia serbaseră nașterea Domnului, care
îndemna la blândețe și iubire, iar nu la ură și omor! Furios,
iezuitul mai întârzie câteva zile în târg, în nădejdea de a-l
îndupleca în cele din urmă pe italian. Dar la un moment dat
acesta îl repezi grosier:
- Doar nu-s nebun ca să primesc porunci de la un popă
nehirotonisit măcar! Dumneata ocupă-te de spovedania
credincioșilor și de iertarea păcatelor lor, de povețele
evanghelice, iar noi militarii ne vom face treaba ce ne cade în
seamă, fără a ne cicăli cineva. Nu te băga unde nu te pricepi
și n-ai nici o putere.
Conștient însă că de fapt nu se supune unui ordin
imperial și nu unei simple vorbe însăilate de un monah
pătimaș, socoti prudent să-și justifice refuzul printr-un raport
serios și temeinic documentat, trimis direct cancelariei
imperiale de la Viena. El arată, după propria expresie, „cu
supunere” că invazia în Țara Românească riscă să provoace
o replică a tătarilor. Ori aceștia nu au cutezat să se atingă până
acum de Transilvania „din cauza prezentei … trupe<lor>”
austriece aici. În clipa în care însă oștirile vor trece munții,
lipsind apărarea, tătarii vor fi încurajați să dezlănțuie un atac,
748
căruia nu va avea cine să i se împotrivească. În aceste
împrejurări, urmând pretențiile călugărului, „aș risca sa pierd
Transilvania”, în condițiile în care nici măcar nu există
certitudinea unei ocupații ferme a Ungrovlahiei.
Deci planul trecerii muntelui se poate înfăptui numai
dacă va găsi mijlocul de a lăsa în urmă în Ardeal suficiente
trupe care să asigure apărarea provinciei în lipsa sa,
preîntâmpinând o invazie neprevăzută. Din păcate însă
„deocamdată acestea <adică trupele suplimentare necesare>
lipsesc”, încât îi este cu neputință să execute ordinul, oricât
de mult ar dori-o. De altfel o atitudine prea dură ar putea
îndepărta pe noul domn, apropiindu-l de Poartă, el fiind altfel
foarte accesibil și dispus la începerea de negocieri. Deci
trebuie acționat cu tact și blândețe pentru a-l apropia și nu a-
l îndepărta! Existența scrisorii e amintită în memoriile
militarului, dar textul ei s-a pierdut. S-a păstrat însă un răvaș
scris în aceeași zi de 27 decembrie, dar adresat unchiului său
din Roma, abatele Altoviti, al cărui conținut este în multe
detalii similar cărții trimise la Viena. Deci lămuririle date
acestuia din urmă ne sugerează foarte clar motivele invocate
de general, în temeiul cărora refuză să îndeplinească ordinul
de a trece în Ungrovlahia, pentru a „ierna” acolo.
Deci în vreme ce consilierii imperiali bâjbâiau în
căutarea unei ieșiri convenabile în povestea ciudatei solii
trimise împăratului de români, Brâncoveanu, care tocmai se
văzuse întărit în slujba de domn, primind firman, caftan,
tuiuri și steag de domnie, se va grăbi să adreseze înfoiate
scrisori de complezență vecinilor, cărora nu numai că le
anunța din nou pompos instaurarea, dar făgăduia a le păstra
și cele mai bune și calde sentimente de prietenie, pătruns fiind
de o nemărginită dorință de colaborare pașnică care va fi
benefică tuturor. Ilustrative sunt epistolele adresate
principelui Mihai Apafi și cancelarului său, Mihai Teleki.
Interesant pentru înțelegerea rolului deosebit revenit
749
stolnicului, este faptul că în text se adaugă precizarea că de
aceleași simțăminte e însuflețit și cinstit boierul Constantin
Cantacuzino, care dorește din adâncul sufletului ca buna
vecinătate dintre Domnul său și principele Ardealului să
dăinuie cât mai îndelungată vreme. Adausul e cu atât mai
ciudat și mai șocant, cu cât în acea clipă cel pomenit cu
numele, formal, nici măcar nu e dregător la Curte, ci un
particular oarecare.
De altfel acestor scrisori de curtenitoare bună-
cuviință, monarhii primitori se grăbesc să le răspundă în
vorbe nu mai puțin răsunătoare, dar la fel de găunoase și de
puțin angajante. O pildă o închipuie scrisoarea din 6
decembrie 1688 stil nou a cancelarului Mihai Teleki, care se
grăbea să-l felicite pe domn pentru alegere și pentru urcarea
în tron, declarându-se a-i fi „slugă dreaptă”. Dar cum prin
iscoade aflase că de fapt principele era manevrat din umbră
de o eminență cenușie închipuită de stolnicul Constantin
Cantacuzino, care asemenea lui însuși, era adevăratul
conducător și stăpân al țării, iar nu voievodul așezat ca păpușă
în scaun, se grăbește să adauge o scrisoare alcătuită odată cu
cea dintâi, adresată acestuia din urmă. În rândurile închinate
lui, arată că îi oferă slujbele sale credincioase, rugându-l să-1
ție și pe mai departe de prieten.
De altfel statornica așezare în scaun a vecinului de
miază zi pare să-i fi pricinuit cancelarului totuși unele
schimbări de atitudine. Primind în aceleași zile o nouă
scrisoare din partea paharnicului Staico Bucșanul, protejatul
său din vremea lui Șerban vodă, ale cărui cereri le întâmpina
până atunci cu deosebită solicitudine, îl va cam repezi pe
boier. Surghiunitul îi mulțumea călduros, ca de obicei, pentru
sprijinul acordat ca pribeag adăpostit prin Ardeal, dar în mod
ciudat răvașul era trimis din Iași și nu din Alămorul de lângă
Sibiu sau Ohaba din ținutul Făgărașului, unde fugarul locuia
obișnuit la acea vreme, ceea ce duce cu gândul fie la faptul că
750
proscrisul întrevăzuse reorientarea înaltului dregător și
prevăzător se pusese la adăpost, părăsind cu câteva săptămâni
în urmă principatul, fie că, în condițiile în care susținătorii îl
părăsiseră, încerca o altă cale de a se răfui cu noul principe
muntean, știind că Constantin Cantemir vodă e în dușmănie
și cu acesta, lucru pe care socotea că-l poate folosi în câștigul
său.
Oricum, în loc de a se arată binevoitor ca întotdeauna,
cancelarul răspunse surghiunitului de astă dată cam plictisit,
dacă nu chiar agasat de stăruința sa, sfătuindu-l să se întoarcă
cuminte acasă, că acum s-a schimbat domnul și deci nu-l mai
paște vreo primejdie, deci nu mai are pricină de băjenie și se
poate liniști, încetând cu pârele și cu jalbele.
Paharnicul însă nu se luptase cu Șerban vodă pentru
că l-ar fi separat de acesta niște înalte principii și concepții
politice, niște țeluri altruiste, ci pur și simplu pentru că jinduia
după tronul bucureștean. Evident că se ferise să mărturisească
acest lucru, pârele așezându-le sub semnul unei pretinse
ofensive pentru dobândirea unei dreptăți absolute și a
înlăturării silniciilor. Ori venirea la cârmă a lui Brâncoveanu
nu făcea decât să-l îndepărteze de țelurile sale, acesta
așezându-se între el și tronul visat. Deci nu avea motiv de a
renunța la bătălia începută de ani de zile, întrucât se
schimbase doar potrivnicul.
Dar cum nu avea de gând să recunoască obiectivele
care-i însuflețeau cu adevărat zbuciumul, va explica într-o
altă scrisoare cancelarului că nu se poate întoarce acasă
întrucât el, așezându-se sub protecția generalului Caraffa,
depunând deci jurământ de credință față de împăratul
Leopold și de Liga Sfântă, a intrat în conflict de principii și
cu Brâncoveanu, care este un anti-austriac convins. Deci e
amenințat și primejduit în continuare pentru vederile sale
progresiste și vizionare, ca acelea care înflăcărau sufletul
măritului cancelar. Citindu-i frazele avântate, acesta nu se
751
lăsă înșelat, înțelegând că în spatele vorbelor justificative
mari și frumoase se ascundea în fond un adevăr mult mai
simplu și mai banal, dorința de a ajunge în locul celui pizmuit.
Cum demersurile lui Dunod nu au dat rezultat, fiind
urmate de lunga scrisoare explicativă a lui Veterani, care
punea la punct lucrurile, lămurind definitiv situația,
consilierii nu mai văd altă soluție, decât luarea în considerație
a soliei românești, numai prin discuții cu aceasta putând
desluși cât de cât problema stăpânirii asupra zonei. Dar la
această concluzie ajunseră abia în primele zile ale noului an
papistășesc.
Numai că înainte de a începe unele neguțări cu așa-
zișii soli, care în majoritatea lor nu prea mai erau soli, înalții
slujbași aulici socotiră trebuitor să se mai documenteze încă
odată asupra situației ținuturilor dunărene, spre a se dumiri pe
deplin asupra stării lor și a șanselor pe care le avea imperiul
de a le cuprinde sub stăpânirea sa. Iar pentru această cercetare
prealabilă li se părură potriviți nu românii aflați la îndemână,
ci „specialiștii” lor de încredere în problemele muntenești,
adică iezuitul Aristide Dunod și observantul bulgar Anton
Stepančić, care nici unul nu se prăpădea cu firea după cei a
căror soartă erau chemați a o decide. Dar fiind călugări
catolici, deci cumva partizani ai Ligii, ai puterilor creștine și
ai papalității erau oricum mai de crezare decât ereticii de
ortodocși, aflați în plină dezbinare și aprig harțag.
Drept care, în dimineața de 7 ianuarie 1689, fură
convocați cei doi monahi, cu care se ținu un sfat îndelungat
de câteva zile în spatele ușilor închise. Abia după aceea fură
în sfârșit chemați în fața consilierilor imperiali și cei cinci
fruntași ai soliei și poftiți să-și expună mesajul.
Mai întâi vorbi spătarul Preda Pâșcoveanu, care nu
făcu decât să vestească moartea lui Șerban vodă și urcarea în
scaun a lui Constantin vodă Basarab printr-un larg consens al
țării, după care transmise mesajul noului cârmuitor, care
752
făgăduia relații de bună vecinătate, legându-se a susține din
tot sufletul mișcarea de emancipare a creștinilor balcanici, dar
fără a ieși de sub tutela Înaltei Porți, datorită faptului că la
pândă stăteau oștile tătărăști, are seraschierului de Baba și
chiar cele vizirești, care nu erau la prea mare depărtare,
aflându-se în marginea Rumeliei. Iar atâta vreme cât în
preajmă nu era o temeinică putere militară creștină
ocrotitoare, principatul, în ciuda simpatiilor creștinești ale
conducerii sale, nu se putea opune opresiunii păgâne. Mesajul
era cu totul decepționant, fiind foarte departe de ceea ce
sperase serenisimul împărat și cei din jurul său, Pârșcoveanu
prezentându-se în fond ca un simplu curier aducător al unei
scrisori de complezență, care nu implica nici un fel de
tratative sau angajamente.
Mai apoi se dădu cuvântul vel spătarului Iordache.
Acesta începu prin a vorbi despre rolul istoric al
Cantacuzinilor în Balcani. Cu veacuri în urmă unii dintre
strămoși fuseseră împărați ai Imperiului Bizantin. Mai apoi,
în vremea otomanilor, înaintașii ajunseseră sfetnici de întâiul
rang pe lângă padișah. Vestit era Mihai Cantacuzino,
străbunicul vorbitorului, iar în timpurile următoare feciorul
său Andronic, adică bunicul. În Țara Românească tatăl,
postelnicul Constantin Cantacuzino, avusese un rol de frunte,
iar de decenii, puterea încăpuse cu totul pe mâna
Cantacuzinilor, care o exercitaseră fie direct, cazul lui
Șerban, fratele său, fie prin interpuși precum Antonie din
Popești sau Gheorghe Duca. Deci ai săi alcătuiau stirpea
conducătoare a țării, cu ei trebuind a se discuta viitorul
acesteia.
Ținând seamă de rolul acestui neam în Ungrovlahia,
dar și în destinul Balcanilor, era firesc ca să i se acorde niște
drepturi speciale. În primul rând se cuvenea să li se dea
domnie ereditară asupra Țârii Românești, adică ei să fie de-a
pururi domni, iar puterile să le fie nemărginite. Apoi să li se
753
dăruiască unele ținuturi în Ardeal spre a le folosi ca loc de
adăpostire la nevoie. De asemenea, la ridicarea unei coroane
bizantine, dânșii să fie socotiți primi în drept de a se împărtăși
din foloasele ei. Iar în ce privește soarta ținuturilor de la
Dunărea de Jos, ei, Cantacuzinii curați, sunt gata de a le
închina deîndată împăratului creștin, a cărui măreție o
recunosc. Apoi mai erau de pomenit unele cerințe mai
mărunte, precum mutarea hotarelor pe Dunăre și înapoierea
raialelor, așezarea unui tribut nu prea mare și recunoașterea
unei anume neatârnări a țării, asigurarea celor trebuincioase
oștilor austriece, care să păzească meleagurile de atacuri
păgâne și altele asemenea.
Nu lipsiră chiar momente de tensiune în timpul
discuțiilor. Astfel, atunci când spătarul Iordache a cerut ca,
înainte de a se accepta suzeranitatea habsburgică, Țara
Românească să primească asigurări ferme și eficace că va fi
apărată de austrieci împotriva atacurilor turce, contele Jörger
îl repezi grosier, acuzându-l de trădare și nesupunere, întrucât
prețuiește prea puțin generozitatea imperiului, față de care are
pretenții exagerat de mari. Spătarul Iordache insistă totuși,
arătând că „obștescul vrăjmaș” păgân, închipuit de turci și de
tătari, e departe de a fi înfrânt pe deplin, încât el să nu mai
aibă puterea de a „prăpădi și pustii cu totul aceste mult
asuprite țări” românești, drept care cerința sa e pe deplin
întemeiată.
Cum năzuia și la împlinirea gândurilor sale tainice de
mărire, acum că Șerban pierise, rugă ca să fie primit și la niște
discuții private, întrucât în situația complicată născută în țară
în ultimele săptămâni, trebuiau atinse și niște probleme mai
gingașe, despre care nu se putea purta sfat în gura mare, ci era
mai firesc să fie povățuite pe îndelete, fără mulți martori. De
fapt se gândea să-și creeze prilejul de a-și oferi serviciile în
schimbul ajutorului ce i s-ar dărui pentru a lua cârmuirea din
mâna lui Brâncoveanu.
754
 Ceilalți vorbitori nu făcură adăugiri semnificative.
Singur aga Bălăceanu stărui asupra faptului că Austria ar fi
datoare de a-l sprijini pe Gheorghe, cumnatul său, de a lua
conducerea, înlocuindu-l pe Brâncoveanu, lucru care ar
închipui pe lângă un act de dreptate, și o garanție a continuării
politicii ferme a tatălui său de apropiere de puterile creștine,
reunite în Liga Sfântă. Dânsul se oferi chiar ca să îndrume, cu
sfatul și cu fapta, acest război pentru înălțarea tânărului său
cumnat, dacă Majestatea Sa și Înalta Curte vor socoti potrivit
să se angajeze în asemenea acțiune. De aceea și el socotea că
unele discuții private cu fiecare sol în parte ar putea fi utile.
După mai multe zile de pertractări și după ce se
lămuriră atât dorințele deschise, cât și cele ascunse ale
deputăției, fruntașii acesteia fură îngăduiți de a se înfățișa
chiar serenisimului împărat, căruia îi putură împărtăși
dorințele țării, însă în forma închipuită în înțelegere cu
consilierii aulici.
În răstimpul audienței, împăratul Leopold întâiul, care
știa de la sfetnici care erau cerințele și propunerile românilor,
dădu doar răspunsuri în doi peri, fiind foarte dezamăgit de
ceea ce se vedea nevoit să asculte. În fond dorința sa de a-și
instaura stăpânirea fără război în Muntenia nu avea nici o
șansă de a se mai realiza! Porunca dată în primăvară lui
Caraffa, transmisă de acesta lui Veterani, care apoi pentru a o
împlini pătrunsese în Oltenia, se pierdea în pustie, după ce,
pentru o clipă, păruse totuși rodnică. Ascultând deputații nu
putea decât pufni nemulțumit, asemenea slujbașilor săi.
În cele din urmă, lehămetisit, puse capăt întrevederii,
făgăduind că va porunci ca să se alcătuiască o diplomă prin
care va arăta pe care dintre cerințele înfățișate lui, le poate
accepta și pe care nu. După care îi pofti pe solicitanți să se
retragă, urmând a primi răspunsul după câteva zile.
Cele „câteva zile” de așteptare se prelungiră până la
sfârșitul lunii. Abia în 30 ianuarie 1689 muntenii fură
755
înștiințați că diploma a fost gătată și pot lua cunoștință de
cuprinsul ei, fără însă ca să le poată fi și încredințată.
Spătarul Iordache constată cu stupoare că aproape
toate cererile legate de drepturile aparte de care cei din spița
sa trebuiau să se bucure, erau respinse. Era profund
nemulțumit. Împăratul decreta că ia țara sub protecția sa, dar
nu declara că o face prin mijlocirea Cantacuzinilor, cărora le
rezervă drept recunoștință a sprijinului lor, un rol aparte.
Solii nu primiră deci nici diploma cu răspunsul
Majestății Sale, ca încununare a misiunii lor diplomatice, și
nici îngăduința de a părăsi Beciul. Erau practic ca și arestați,
fiind ținuți sub strictă supraveghere. Nu puteau trece de
porțile orașului fără a fi somați de străji ca să se întoarcă.
Situația devenise de-a dreptul supărătoare.
Cum în fața împăratului îi era cu neputință de a apărea
din nou, spătarul Iordache îi asaltă pe cei din cancelarii,
sârguind să-i convingă că dacă va fi ajutat cu ceva oaste, va
putea lua conducerea țării, pe care o va închina imediat
împăratului. Izbânda sa era garantată, căci Cantacuzinii erau
foarte puternici, ei izbutind să atragă de partea lor întreaga
pătură aristocratică, pe care o puteau mânui după voie.
Spusele sale nu fură luate în van, încât păstrarea sa în rezervă
se socoti chiar necesară, nu neapărat pentru a-l ridica în
scaun, ci pentru că, folosindu-l, se puteau face presiuni asupra
principelui ales, căruia îi putea fi arătat în chip de pisică.
Nici aga Bălăceau nu se lăsă copleșit de mesajul
dezolant. În mod discret, folosindu-se și de relațiile lui
Stepančić, pe care izbuti să-l atragă de partea sa, va ajunge
chiar a doua oară în fața împăratului. În urma noilor discuții,
îi convinse pe cei de la Curte că dacă i se dă voie să se întoarcă
în țară, ar fi în stare să-l scoată domn pe cumnatul său, și,
ținându-l sub tutelă, l-ar putea determina să semneze aderarea
imediată la Liga Sfântă. Era nimerit să se îngăduie comisului
Șerban Vlădescu să-l însoțească, acesta putându-i fi de un real
756
ajutor, întrucât era fidel convingerilor voievodului răposat,
pricină pentru care se putea avea deplină încredere în el. Iar
pentru a chezășui buna credință a comisului și a sa,
recomanda să fie reținuți ca ostatici cei doi Cantacuzini, unchi
și nepot, care de altfel nu vedeau cu ochi buni înălțarea
beizadelei Gheorghe, deci era nimerit să fie ținuți departe de
plănuirile sale.
Abia după o săptămână înalții sfătuitori împărătești
găsiră că propunerile agăi nu erau tocmai proaste, numai că
prea mare încredere în fidelitatea și sinceritatea sa nu puteau
avea, căci se vedea de la depărtare că era un intrigant de mare
anvergură. Drept urmare el însuși trebuia să fie supravegheat
de cineva pe care te puteai bizui, de aceea luarea unei hotărâri
se amână, până la găsirea aceluia potrivit ca să-i fie pus alături
ca străjer.
Mai trecură astfel câteva săptămâni de așteptare.
După multe cumpăniri și chibzuieli consilierii descoperiră și
pe cel căruia îi puteau încredința paza celor doi, aga și
comisul, și putea fi totodată purtător de încredere a mesajului
imperial. Acesta era groful István Csáki. Dânsul reprezentase
o vreme interesele lui Șerban vodă la Curtea de la Hofburg,
ba fusese și de mai multe ori în solie în Țara Românească,
izbutind de fiecare dată să atingă țintele propuse. Deci era
cumva „specialist” în problemele valahilor și pe deasupra,
locuind o vreme în Muntenia, stabilise relații cu aristocrația
de aici, prin urmare era nimerit ca să fie trimis ca sol lui
Brâncoveanu spre a cerceta și drege în folosul habsburgilor
relațiile cu principele, dar totodată și pentru a supraveghea pe
cei doi români ce primiseră slobozenia de a pleca acasă.
Numai că groful era în acea clipă judecător de țară în
Ungaria, încât mai fură necesare câteva zile ca acesta să
ajungă la Viena, unde fusese chemat grabnic. În sfârșit, abia
la începutul lunii lui martie rădvanul cu cei trei soli meniți a
poposi la București putu purcede la drum, înconjurat de
757
numeroasa gardă călare a grofului ungur, dar și de zecile de
boieri români care mai zăboviseră fără rost în inima
împărăției, cât și de mica suită personală a celor doi boieri.
Cu multe zile înainte, Bălăceanu trimisese soacrei sale
un curier la Drăgănești, unde știa că zace zăvorâtă în conacul
ei, ca s-o avertizeze că îi vine în ajutor, în nădejdea de a scoate
domn pe beizadeaua Gheorghe.
Mesagerul, prevenit asupra piedicilor pe care le va
întâmpina, izbuti să se strecoare nesimțit în conac odată cu
slugile care veneau dimineața din sat la treabă, dar biata
jupâneasă Maria, de cum îl primi, intră la griji. Dacă ginerele
intra în țară desigur că ar fi fost imediat cetluit, știindu-se că
este împotrivitor domnului. Trebuia deci împiedicat să treacă
hotarul, încercând de afară să-i dea sprijinul pe care i-l
făgăduia. Drept care curierul fu trimis imediat înapoi cu o
scrisoare lămuritoare, în care soacra îi explica agăi să nu facă
greșeala de a trece munții, căci de bună seamă va fi prins și
întemnițat, încât amândoi vor fi în imposibilitate de a mai
săvârși ceva. Mai înțelept era să se oprească în Ardeal, și de
acolo să sârguiască a-i manevra pe generalii austrieci
împotriva lui Brâncoveanu, alt mijloc de a-l surpa neexistând.
Norocul făcu ca mesagerul să întâlnească în cale alaiul
grofului Csáki tocmai când, străbătând Ardealul, se apropia
de Brașov, cu gând de a trece munții de-a lungul culoarului
Rucăr - Bran, dificil la acea vreme de început de primăvară,
cu timp foarte schimbător și când pe creste zăpada nu se
topise încă.
Imediat Bălăceanu îi prezentă ungurului scrisoarea,
istorisindu-i cuprinsul. De bună seamă acesta nu o putu citi,
fiind scrisă în limba română, cu litere chirilice. De altfel aga
îi vorbise deja de scrisorile primite înainte, în care soacra îi
descria faptul că ajunsese să fie întemnițată în conacul de la
Drăgănești, pe care nu-l putea părăsi, fiind păzită de o gardă

758
destul de numeroasă, care priveghea orice intrare sau ieșire
din ogradă.
Vremea prisosindu-i și ca să-și alunge plictiseala,
Csáki ascultă cu multă răbdare și pe mesager, tăifăsuind
îndelung cu el prin mijlocirea unui tălmaci. Află astfel și
starea de cuget a acelora cu care urma a negocia. De altfel,
cum petrecuse pe vremea lui Șerban vodă un răstimp în Țara
Românească, limba băștinașilor nu îi era de tot străină,
pricepând o seamă de lucruri și de-a dreptul.
Din cele auzite înțelese că Brâncoveanu, ahtiat după
domnie, nu era înclinat să-și menajeze posibilii adversari, ci,
dimpotrivă, era hotărât să-i înlăture neiertător din cale,
strivindu-i ca pe niște gângănii. Deci nici Bălăceanu și nici
soacră-sa nu exagerau mărturisindu-și temerea. Pe deasupra
știa prea bine că libertatea dăruită agăi la Viena se întemeia
pe gândul că și-ar putea aduce cumnatul în scaun. Ori dacă
acesta intra în țară, desigur că ar fi fost închis, iar speranțele
puse în el de cei de la Hofburg se spulberau, iar faptul îi putea
fi imputat lui ca fiind o greșeală. Drept care trebuia să se arate
destul de maleabil, încât să împlinească pe cât s-o putea și
poruncile primite, dar nici să nu împiedice urzelile plănuite
de agă, prielnice în fond habsburgilor.
Chibzuind astfel, atunci când Bălăceanu îl rugă să-i
îngăduie să rămână la Brașov, deși avea poruncă răspicată ca
să-i ducă pe cei doi români până la capătul drumului, îi
încuviință imediat cererea. Numai asigurându-i libertatea îi
dădea putința de a înfăptui urzelile făgăduite. Deci chiar
pentru împlinirea misiunii sale îi era mai util dacă-l făcea
scăpat, decât dacă îl preda principelui, căci simțind presiunile
din afară pornite de agă, chiar acesta devenea mai receptiv la
propunerile ce i se făceau. De altfel boierul făgădui să se pună
deîndată în legătură cu generalii austrieci din Ardeal, și cu
deosebire cu ducele Friedrich von Veterani, fruntașul
acestora, care în acea clipă își avea sediul chiar în cetatea de
759
sub Tâmpa. Tocmai de aceea groful, în restul drumului până
la Brașov, doar despre asta sfătui cu divanitul, arătându-i cam
ce să ceară militarilor și cu ce argumente.
Deci când purtătorul răspunsului imperial coboară
spre Rucăr, va fi însoțit doar de vel comisul Șerban Vlădescu
și de ceata boierilor de rând, rămășiță a celor trei sute șaizeci
de împuterniciți ai lui Șerban vodă. Aceștia din urmă se vor
risipi imediat după trecerea hotarului, îndreptându-se spre
casă. Voievodul, avertizat de plăieși asupra intrării în țară a
unui emisar habsburgic, se grăbi să-i trimită spre întâmpinare,
însoțit de o mică gardă de onoare, pe fostul logofăt Pârvu
Cantacuzino, vărul său, care însă îi iese înainte străinului abia
la Târgoviște, deci destul de departe de graniță. De aici
călătorii nu sunt conduși la București, cum se așteptau, ci la
Mogoșoaia, unde se găsea în acea clipă domnul.
Când alaiul, care nu era tocmai mic, cuprinzând garda
nobilului ungur, straja de onoare ce-l avea în frunte pe
logofătul Pârvu Cantacuzino și mărunta suită a comisului,
intră în ogradă, principele ieși din conac și se apropie de scara
rădvanului spre a saluta cu mult fast pe noul venit, care coborî
plin de fală. În urma sa se strecură comisul, parcă dorind să
treacă nebăgat în seamă. Brâncoveanu însă îl remarcă și,
privindu-l cu oarecare mirare și nedumerire, își întrerupse
ceremonioasele ieșiri de curtenie față de ungur, ca să-l ia la
rost în legătură cu lipsa fârtatului său, de parcă ar fi fost
vinovat de rămânerea acestuia în Ardeal. Deși îi știa pricinile
și cunoștea împrejurările în care dobândise învoirea de a se
desprinde din alai, socoti mai prudent să nu dea vreo lămurire.
Ar fi însemnat pe de-o parte să aducă unele învinuiri
oaspetelui care încuviințase, nu fără un scop ascuns, ca aga să
nu-și urmeze drumul până la capăt, dar să pomenească și de
urgisirea soacrei fostului voievod. Preferă deci să declare că
nu poate explica cele petrecute. Solia poposise într-una din
serile trecute în Brașov, spre a înnopta. Dimineața când să
760
meargă mai departe, aga Bălăceanu nu se mai ivise,
pierzându-se prin târg, încât fuseseră nevoiți să plece fără
dânsul. De altceva nu avea habar.
Domnul simți eschiva și pufni nemulțumit, dar nu mai
stărui. Cum comisul era în fond doar o slugă a sa, nu socoti
necesar să-i mai dea atenție.
- Atunci poți pleca în treburile tale, încheie el și se
întoarse spre străin, reluându-și gesturile mieroase de mai
înainte, spre a-l pofti în vechiul conac de pe moșie.
De altfel mai departe neguțările se purtară doar cu el,
fiind în fond adevăratul și singurul mesager al împăratului,
românii însoțitori neavând la urma-urmei nici un rol în
mijlocirea legăturii cu Viena, căci doar dânsul era purtătorul
scrisorii imperiale, bucurându-se și de împuternicirea de a o
prezenta.
În temeiul puterilor încredințate, oaspetele arătă că
Majestatea Sa, mișcată de ruga ce i se făcuse de mulțimea de
popor venită anume la picioarele sale, și-a arătat nețărmurita
grație, fiind de acord ca să-și întindă protecția și asupra
Ungrovlahiei, felicitând domnul pentru intrarea sa în hotarele
ținuturilor aparținătoare de casa de habsburg.
Puțin încurcat în fața chipului cum i se înfățișa
problema supunerii față de Austria, pe care el în fond nici nu
o ceruse, fiind vorba de o dorință exprimată de vechea solie a
lui Șerban vodă, nu a sa, principele arătă că din păcate
vrăjmașul păgân nu a fost încă îngenuncheat, că este încă
destul de puternic încât să poată controla ținuturile până la
munți, de aceea nu poate fi vorba de a închina țara Ligii
Sfinte, deși faptul i-ar face plăcere. Abia când trupele
imperiale vor fi în număr îndestulător în țară, oferind garanția
unei apărări temeinice, lipsite de riscuri, se poate pune
problema schimbării suzeranității. Dar până ce nu e
îndeplinită această condiție, trecerea efectivă în lagărul
creștin nu se poate pune.
761
 Stolnicul Constantin Cantacuzino, care lua și el parte
la discuții, interveni de mai multe ori spre a-și susține nepotul,
încât musafirul îi întrevăzu imediat rolul de eminență cenușie,
îndrumătoare a cârmuitorului țării, drept care atenția sa
alunecă spre „bătrânul vulpoi”, cum îl va numi Dimitrie
Cantemir pe distinsul boier, preferându-l deseori pe acesta
drept interlocutor.
Brâncoveanu aduse vorba și de soarta unchiului
Iordache și a vărului său, marele căpitan Șerban, opriți cu sila
la Viena. Rugă pe grof ca la întoarcere să pună o vorbă pentru
slobozirea lor. Acesta nu făgădui nimic anume în privința lor,
dar îl asigură că se bucură de cel mai ales tratament și de tot
respectul la Curtea imperială, încât nu are temei să-și facă
griji pentru ei. Principele arătă că știa acest lucru, căci prinșii
îi scriseseră, explicându-i situația în care se găseau și pricina
din care ajunseseră în starea în care căzuseră, de vină fiind la
urma-urmelor aga cu perfidele sale urzeli. Oricum în privința
nemărginitei bunăvoințe imperiale ce le era rezervată nu avea
nici un fel de îndoieli, cum nu se îndoia nici de bunăvoința
care se purta lui însuși, iar schimbul de amabilități va
continua cu aceiași aleasă măiestrie.
După câteva zile de discuții tihnite, purtate între
câteva mese îmbelșugate, stropite din belșug cu vinul cel mai
fin și însoțite de dulce cântat de lăutari, groful, socotindu-și
misiunea încheiată, se așternu pe drumul de întoarcere. Cum
se așteptase de altfel, Tara Românească își păstra atârnarea
tradițională față de Poartă, domnul și marele său sfetnic de
taină, stolnicul Constantin Cantacuzino, mărturisind însă că
în fundul cugetelor lor purtau cele mai bune sentimente Ligii
Sfinte, pe care o vor sprijini cât le va sta în puteri, dar în
ascuns și din postura de vasali otomani. Sufletește ei sunt de
multă vreme de partea creștinilor, dar practic nu au încotro,
trebuind să-i recunoască de stăpâni pe infamii turci, puterea
cărora neputând-o înfrunta.
762
 În fond cu această lămurire a legăturilor cu Austria,
Brâncoveanu putea socoti că și-a realizat pe de-a întregul
instalarea în drepturile sale domnitoare. Practic acum
devenise domn pe deplin, având relațiile reglementate nu
numai cu Înalta Poartă, ci și cu potrivnicul acesteia, într-o
subtilă și cumpănită politică a echilibrului, așa cum era ea
plăsmuită cu multă fantezie de unchiul său, prea-luminatul și
prea-învățatul stolnic Constantin Cantacuzino.

18

Pentru a încheia prologul, se impune totuși a prezenta

pe scurt lungul și aprigul război desfășurat între văduva lui
Șerban vodă și Constantin vodă Brâncoveanu.
Înfruntarea a început imediat după înmormântarea
soțului întâii doamne a țării, prin închiderea acesteia la
Cotroceni, iar mai apoi prin procesul de rejudecare a anulării
ultimului testament al principesei Elina, și se va prelungi cu
momente de ascendență și descendență, funcție de
împrejurări, până la sfârșitul domniei lui Brâncoveanu, dar nu
și al vieții sale, căci, din pușcărie, mărețului domn nu-i va mai
pasă nici de mătușă și nici de feciorul acesteia, beizadeaua
Gheorghe - Iordache, vărul său, ci, cel mult, va fi frământat
de unele regrete pentru unchiul a cărui pieire a sprijinit-o și
chiar a uneltit-o, socotindu-se victimă post mortem a
răzbunării acestuia.
Practic, acțiunile văduvei în cadrul acestui război,
rolul ei de luptătoare, de doamnă Cheajna, ar fi luat sfârșit
odată cu întemnițarea ei în conacul din Drăgănești, adică
odată cu „arestul ei la domiciliu” sau cu impunerea unui
„domiciliu forțat”, cum am putea spune în termenii moderni
ai graiului de astăzi, dacă în mersul lor nu interveneau
tendințele expansioniste ale Austriei, care va înțelege să
folosească pretențiile ei și pe ale beizadelei Gheorghe –
763
Iordache, drept pretext pentru a-și justifica intervențiile
militare de din jos de munți ca pe un gest de mărinimos
altruism. Atacurile antiotomane oricum ar fi avut loc, dar
năzuințele doamnei Maria ofereau habsburgilor posibilitatea
de a susține că în nemăsurata lor generozitate, venind în
întâmpinarea năzuințelor sărmanei femei și a nefericitului ei
feciorul, cât și, chipurile, a dorințelor unei părți a băștinașilor,
dânșii au acceptat să se jertfească, pentru a le apăra
drepturile! Nu făceau nimic pentru câștigul lor, ci totul era
întreprins pentru binele și fericirea altora!
Dar intrând la un anume răstimp în acest joc al
austriecilor, desfășurat prin consiliul de război imperial, fosta
doamnă, beizadeaua Gheorghe și ginerele Constantin
Bălăceanu se transformă pe îndelete, cu voia lor, în pionii
politicii expansioniste habsburgice în Balcani. Treptat ei
încetează de a fi jucători la tabla de șah, care luptă pentru a-
și obține drepturile ce li s-ar cuveni în temeiul legilor,
mulțumindu-se cu condiția de pioni, de piese manevrate de
alții, în speranța că, chiar dacă lucrul se petrece în mod mai
chinuit, își vor atinge totuși obiectivele.
Dar chiar în condițiile în care, până la intervenția
Austriei, dinspre văduvă lupta cu principele înceta, femeia
fiind strivită de regimul de detenție impus, dinspre partea
potrivnică, adică a lui Constantin vodă Brâncoveanu, ea va
continua, îmbrăcând chipul a felurite și numeroase șicane
sâcâitoare. Ele ținteau cu deosebire jecmănirea avuției
moștenite de urmașii lui Serban vodă, căci, sărăciți, aceștia
deveneau total inofensivi.
Astfel spre pildă, sub pretextul că turcii vor ca să le
fie predat beizadeaua Gheorghe, domnul îi va cere principesei
Maria în mai multe rânduri diverse sume de bani de
„răscumpărare”, care, cum am arătat deja, nu erau deloc mici.
Imediat ce simțea că femeia ar mai dispune de unele rezerve,
fără a-și face prea multe scrupule, măritul voievod îi
764
pretindea o nouă „contribuție”, sau, folosind limbajul
interlopilor moderni, am zice o nouă „taxă de protecție”,
pentru a nu fi despărțită de copii și cu deosebire de băiat.
Dar „jefuirea” nu se mărginea numai la bani. Bogăția
celor rămași în viață cuprindea și felurite odoare, blănuri rare,
veșminte și țesături prețioase, covoare, mobilă, rădvane, cai,
o bogată argintărie și multe altele. Sub pretextul că otomanii
pretind averea celui mort, cum se întâmpla obișnuit în situația
principilor maziliți, ceea ce nu era cazul lui Șerban vodă,
slujbașii stăpânirii vor da iama prin conacele răposatului,
confiscând tot ce le pica în mână, lucruri ce se vindeau apoi
la mezat prin piețele Bucureștiului, iar câștigul era, chipurile,
trimis la Țarigrad, fapt însă neverificat vreodată de cineva.
Dar prădarea aceasta directă nu fu socotită suficientă.
Principele și unchiul său Constantin bănuiau că vicleana fiică
de negustori ar fi pus la adăpost pe la prieteni și neamuri o
parte a avuțiilor ei și ale ginerelui fugar. Drept care dădură
porunci strașnice ca nimeni să nu cuteze a ascunde ceva din
averea lui Șerban vodă sau a agăi, căci dacă va fi descoperit,
va trebui nu numai să înapoieze totul, dar va fi silit să
plătească și o gloabă zdravănă, încât îi va trece pofta de a mai
înșela buna credință a cârmuirii. Iar dacă cele pârâte nu vor fi
găsite asupra celui cu pricina, fiind bine ascunse, se vor lua
din bunurile sale. Prin urmare să ia toți aminte și să nu încerce
a mai părtini în vreun chip văduva!
Deci rolul de luptătoare pentru tronul feciorului, de
doamnă Chiajna, de înverșunată adversară a lui Brâncoveanu
va sfârși practic pentru Maria Cantacuzino odată cu
întemnițarea în conacul de la Drăgănești. Evident că, așa cum
am arătat deja, mai departe dorința i s-ar fi stins ca un strigăt
în pustie, fără nici un fel de urmări, dacă povestea ei nu ar fi
stârnit la un moment dat interesul austriecilor, care au socotit
că-i pot folosi pretențiile pentru a le integra în planurile lor
expansioniste, spre a-și justifica acțiunile ca pe niște
765
generoase operații militare de „ajutorare” a planurilor pe
deplin îndreptățite ale unor năpăstuiți. Dar din această clipă
ea nu mai este o Cheajnă luptătoare, care stă ca o jucătoare în
fața tablei de șah, avându-l adversar pe Brâncoveanu și pe
stolnicul Constantin, controlând mersul lucrurilor, ci trece în
postura de sărman pion, locul de jucător fiind luat de
împăratul Leopold și de generalii săi.
Mai departe merită schițat modul cum se face trecerea
fostei principese din condiția de judecător al partidei de șah,
la acela de simplu pion. Deci războiul văduvei cu noul domn,
după ce trezește interesul imperialilor, se va complica prin
implicarea în el a generalilor imperiali habsburgici, care
smulg din mâna femeii comanda și dreptul deciziei.
Privind superficial lucrurile, s-ar putea crede că rolul
ei de jucătoare e luat de ginerele Bălăceanu, care face unele
demersuri în favoarea dânsei, la început direct la curtea
imperială de la Viena, iar mai apoi la Brașov, pe lângă
generalul Heißler. Adevărul este însă că aga Constantin
Bălăceanu, cu toată agitația pe care o provoacă în jurul său,
taman ca și soacra, va ajunge tot în postura de mărunt pion al
unor planuri expansioniste austriece mult mai mari, pentru
care înălțsrea la conducere a beizadelei Gheorghe – Iordache
închipuie un lucru lăturalnic, fără de vreo însemnătate. Poate
că nu e lipsit de interes de a urmări și această fază mai aparte
a războiului dintre doamna ajunsă unealtă împărătească și
principele Brâncoveanu.
Deci încă de la începutul anului 1689, de prin luna
ianuarie, de pe vremea când solia lui Șerban tocmai era
ascultată de Curtea vieneză, Austria făurise planul unei ample
ofensive în ținuturile Dunării, al cărei miez îl reprezenta
propunerea de asalt asupra Nicopolei a lui Ludwig Wilhelm,
marchiz de Baden-Baden, comandant al trupelor germane
care luptau cu otomanii în acele clipe. După părerea sa, în
acțiune trebuiau implicate și forțele muntenești ale lui
766
Brâncoveanu. Gândurile sale erau cunoscute consiliului de
război imperial încă din 15 ianuarie 1689.
Prin urmare, în ciuda faptului că din 24 septembrie
1688 începuse „Războiul succesiunii Palatine” cu Ludovic al
XIV-lea, zis mai târziu Războiul de nouă ani, datorită duratei,
care silise pe împărat să deplaseze în apus o parte a forțelor
sale, ideea luptelor din Balcani cu musulmanii nu era încă cu
totul abandonată. De altfel încurajați de bătăliile dezlănțuite
de francezi în celălalt capăt al Evropei, răspunzând și
îndemnurilor ce le veneau din această parte, chiar turcii
năzuiesc a porni o ofensivă, îmboldiți de dorința de a recuceri
Belgradul sârbesc, pierdut cu un an în urmă.
Evident că în acest moment năzuințele fostei prime
doamne valahe nu erau încă împletite în țesătura planurilor
militare austriece, deși, la insistența și în temeiul lămuririlor
date atunci de aga Constantin Bălăceanu la Viena, împăratul,
convins de boier, dădea încă în 31 ianuarie 1689 o diplomă
prin care arăta că ia sub protecția sa pe văduva lui Șerban
vodă201. Dar la acea vreme Bălăceanu sugera putința ridicării
beizadelei Gheorghe – Iordache la tron în mod independent
de intervenția trupelor austriece care să forțeze lucrurile, în
urma unui soi de răzvrătiri interne în Muntenia, pe care o
putea stârni chiar el, contând pe simpatia de care se bucura
tânărul său cumnat, ale cărei drepturi legitime erau
recunoscute de grosul boierimii, care din cauza asta îl și
sprijinea.
Realitatea era că divanitul se înșela amarnic.
Beizadeaua nu beneficia de susținerea despre care vorbea cu
atâta înfocare, ca atare nu se putea organiza un front temeinic
în jurul ei. Totuși boierul va stărui, creând consilierilor aulici
sentimentul că planul său ar fi realizabil, motiv pentru care a
și dobândit încuviințarea de a se întoarce la început anului

201
Actul doveditor din întâmplare s-a păstrat.
767
1689 în țară, dar sub privegherea grofului Csáki. Deci în acest
moment nici el, nici văduva nu sunt încă cuprinși în plănuirile
operațiilor militare ofensive împărătești ca părți care să le fie
subordonate, ci războiul celor doi apare ca un mănunchi de
acțiuni ce urmau a fi duse pe cont propriu, încât dânșii rămân
jucători la tabla de șah, vizavi de Brâncoveanu, ei doar
folosind cadrul creat de ofensiva austriacă în câștigul lor.
Așadar marea ofensivă plănuită de consiliul de război rămâne
un fundal de care vor a se sluji, fără ca ei să fie înghițiți de
fundal.
Dar prima defecțiune a plănuirilor lor survine în clipa
când, sosit în Ardeal, Bălăceanu urmează povața soacrei de a
nu intra în țară. Din întâmplare, tocmai când ia hotărârea de a
rămâne la Brașov, ascunzându-se în Schei, va fi numit ca nou
comandant militar austriac al principatului generalul Donat
Johann Heißler conte de Heitersheim, de curând avansat la
gradul de Feldmarschallleutnant202.
Foarte îndemânatic la țesut de intrigi, aga izbutește să-
l atragă pe militar și să-l ridice împotriva lui Brâncoveanu.
Câștigarea sa se datora poate și substanțialelor plocoane
oferite și ispitei unor făgăduieli și mai atrăgătoare. Spre pildă,
pentru a-l ademeni, îi vorbește și de uriașa avere a soacrei, pe
care, salvând-o, s-ar putea alege și cu o bună răsplată. Dar
mai puternic pentru general pare să fi fost un alt argument.
Aga îi vorbise stăruitor de nevârstnicul său cumnat, care s-ar
bucura de o largă simpatie în sânul boierimii, dornică de a-l
înălța domn în locul vărului său Constantin Brâncoveanu,
întrucât se cam săturase de acesta. În spusele românului,
oșteanul întrevede putința folosirii beizadelei Gheorghe spre
a impune Țării Românești supunerea fără război, ceea ce i-ar
fi sporit enorm prestigiul, aducându-i un grad și mai înalt.

202
Avansarea la gradul de Feldmarschallleutnant are loc pe 4 ianuarie
1689.
768
Deci pentru a se căpătui nu-i rămânea decât să atace Valahia
și să pună mâna pe văduvă și pe feciorul ei, pe care apoi să-i
mânuiască spre câștigul său, împlinindu-le chipurile
dorințele.
Iscoadele l-au înștiințat imediat pe Brâncoveanu
asupra neajunsului ivit la Brașov, care-i putea surpa domnia.
Drept care, spre a potoli ațâțările pribeagului, încearcă să-l
înduplece să i se alăture. Pe de-o parte sârguiește ca să-l
convingă că nu a venit încă momentul prielnic pentru a se
alătura Austriei, aceasta nedovedindu-se capabilă de a stăvili
la Dunăre un eventual asalt otoman, de aceea face o greșeală
alăturându-i-se. Pe de alta îi făgăduiește dregătorii și felurite
alte răsplăți și măriri, îndoielnice însă după ce-i închisese
nevasta și copii mai întâi la Cotroceni, apoi la Drăgănești și-i
dijmuise temeinic soacra. Evident, neguțările rămân fără
rezultat, căci legămintele făcute, pe lângă faptul că erau vădit
mincinoase, nu-i puteau dărui boierului satisfacția unei
împliniri pe potriva aceleia de ispravnic domnesc, sau în
termen modern, de tutore al principelui, deci de adevărat
stăpânitor al țării.
În același timp, văzând înverșunarea care-l cuprinse
pe general, care se arăta gata de a porni peste munte pentru a-
l alunga, trimite și acestuia în două rânduri solii, făgăduind a
împlini cererile de întreținere a oștilor austriece din Ardeal.
Și pentru ca spusele să nu pară niște vorbe goale, precum
legămintele făcute agăi, celui de al doilea sol, care era tânărul
Radu Popescu, viitorul cronicar, la acea dată lipsit de slujbă
la Curte, îi va încredința, spre a o da generalului, o turmă de
o mie de boi, pentru hrana trupelor, dar și o sumă însemnată
de bani din tributul făgăduit Austriei. Totuși generalul, mult
prea întărâtat de Bălăceamu, nu putu fi potolit cu aceste
concesii, mai ales că probabil cunoștea planurile ofensivei
antiotomane lansate de marchizul Ludwig Wilhelm de
Baden-Baden încă din ianuarie.
769
 Numai că la scurtă vreme după aceea, mai precis pe
12 mai 1689, când sosește la Viena întorcându-se din
ținuturile sârbești, marchizul de Baden-Baden îndeamnă la
abandonarea planului chiar de el închipuit cu câteva luni în
urmă, căci atrage atenția cercurilor imperiale că prin iscoade
a aflat că la Niş au fost adunați 30 000 de soldați otomani, la
care urmează a se adăuga încă vreo 50 000, ce vor fi aduși de
marele vizir Bekri Mustafa pașa, așa că șansa unui succes
devine îndoielnică. Vestea răcește zelul lui Heißler, încât
acesta amână proiectata intervenție în Muntenia, care stârnise
spaima lui Brâncoveanu.
Dar optimismul forțelor austriece revine, căci după
puțin timp ajunge la Viena știrea că armata rusă, după un prim
eșec suferit de avangărzi, ar fi lansat o amplă ofensivă asupra
Crâmului203, ceea ce anula primejdia ca tătarii să mai poată
porni un atac asupra Transilvaniei, ei fiind siliți în răstimpul
lunii iunie să-și retragă grabnic chiar hoardele cantonate până
atunci în apropierea Dunării. Împrejurarea crea deci condiții
prielnice ca trupele austriece din Ardeal să poată fie reduse
doar la strictul necesar pentru menținerea dominației, restul,
sub comanda generalului Veterani fiind disponibile ca să fie
trecute în Serbia, spre a se alătura trupelor deja existente
acolo, situație în care se putea face față proiectatului asalt
otoman care țintea redobândirea Belgradului.
De altfel încercările musulmanilor de a porni o
ofensivă, deși la început îngrijorătoare pentru austrieci,
sfârșesc cu eșecuri. Astfel Imre Thököly, secondat de
seraschierul Regep paşa, obține într-o primă fază o victorie
promițătoare asupra imperialilor la Passarowitz, dar după ce
trece Dunărea dimpreună cu turcii însoțitori, este surprins
lângă Semendria de un detașament de austrieci și obligat să

203
Crimeea.
770
se retragă în dezordine și cu mari pierderi, ba comandantul
turc de ajutor chiar a fost ucis.
Concomitent mica garnizoană de austrieci și valahi de
la Orşova, de doar câteva sute de oșteni, trecând Dunărea îl
atrage pe Tapal Hussein pașa de Vidin într-o ambuscadă la
Fetislam, izbutind să-l înfrângă, deși dispunea de forțe net
superioare, acestea fiind de vreo cinci ori mai numeroase ca
cele ale creștinilor.
Drept pedeapsă beiul de Vidin e trecut sub comanda
lui Thököly, cei doi primind însărcinarea ca, după ce își vor
lua revanșa, asediind Orșova, să „curețe” Dunărea de trupele
habsburgice împrăștiate până la Belgrad, care nu depășeau în
întregul lor numărul de vreo 20 000 de soldați. Pentru
îndeplinirea misiunii Imre Thököly a primit 1 000 de ieniceri,
3 000 de soldați din Egipt, 500 de spahii și o mare cantitate
de provizii.
Cei doi încep prin a obține unele mici victorii asupra
unor detașamente răzlețe, dar acțiunea eșuează, căci
înaintarea otomanilor spre Belgrad a fost oprită în clipa când
imperialii au construit un sistem de fortificații în lungul râului
Morava care stăvilea trecerea potrivnicilor.
Spre a susține acțiunile celor doi, dar și pentru a
înlesni flotei Dunărene să facă față creștinilor, Constantin
Brâncoveanu primește de la sultan porunca de a se deplasa la
Cerneți. De aici trebuia să sprijine pe ungur în cea dintâi
însărcinare care i se dăduse, aceea de recuceri Rușava de la
nemți, care o ocupaseră cu un an în urmă, spălând rușinea
pățită de beiul Vidinului.
Constantin Brâncoveanu informă în grabă pe Radu
Popescu, tocmai aflat în solie la Brașov, asupra poruncii
primite, cu rugămintea de a-l înștiința și pe generalul Heißler,
ca dovadă a bunelor sentimente pe care le poartă creștinilor,
trădând acestora tainele planurilor puse la cale de otomani
împotriva lor.
771
 Semeț și fălos tare, mândrul conte Donat Johann
Heißler de Heitersheim, care răspundea de controlul asupra
Transilvaniei, se consideră în drept de a interveni și pentru
apărarea Rușavei, deși ținutul nu era în fond atârnător de
Ardeal. Drept care se deplasează în grabă într-acolo.
Deși la început austriecii socoteau că domină situația,
bătându-și joc de agresorii turci, Bojneag Ali pașa,
comandantul flotei otomane de pe Dunăre, cu artileria de pe
caice și printr-un atac al levenților204 trecuți pe uscat, la care
participă și Constantin Brâncoveanu, izbutește să respingă
austriecii, cucerind cetatea. Heißler se vede silit să fugă „în
chip rușinos”, lucru care-l face să uite de pătimașele porniri
împotriva domnului muntean, mărginindu-se la o spăsită
întoarcere spre Brașov.
În acest timp Brâncoveanu primește poruncă de la
Țarigrad ca să rămână la Cerneți, spre a drege cetatea Orșovei
tocmai revenită în mâna turcilor, dar și cetatea Cladovei,
aflată pe malul opus al Dunării. Domnul, căruia îi plăcea viața
tihnită, plină de fast strălucitor și petrecere, se întâlnește cu
seraschierul oștilor turcești Hussein pașa, dar și cu Thököly,
spre a se vedea înălțat alături de cei cu trecere la înalta
cârmuire, căci între cei mărunți simțea că-și scade vaza. De
altfel ungurul trece în două rânduri și pe malul românesc, spre
a se ospăta copios la zaiafeturile organizate de principele
muntean, dornic de a-și trece în chip cât mai plăcut vremea.
Victoria de la Orșova era însă lipsită cu totul de
însemnătate dacă era privită în cuprinsul întregului front, iar
ea survine când muscalii dobândesc unele izbânzi asupra
tătarilor din Crimeea, încât se putea socoti că pe ansamblu
forțele otomane sunt în pierdere, așa încât Înalta Poartă hotărî
prin iunie să inițieze unele tratative cu habsburgii. Cum

204
Levenții sunt marinari turci din flota de război a Imperiului Otoman,
inclusiv flota de pe Dunăre, originari din Levant.
772
situația i se părea destul de dificilă, sultanul era dispus să
recunoască toate cuceririle făcute de nemți în schimbul
semnării unei păci statornice. Drept care, chiar înainte de
începutul verii, trimite la Viena ca soli, pentru tratative
preliminare, pe Sulfican Effendi și pe marele dragoman
Alexandru Mavrocordat. Dar în ciuda faptului că era în ușor
avantaj, chiar împăratul Leopold era înclinat să încheie pace,
pentru a-și putea trimite armatele în apus împotriva Franței,
dar neguțările vor eșua din cauza împotriviri Poloniei și
Veneției, aliații din cadrul Ligii Sfinte.
Însă situația de pe fronturi se dovedește schimbătoare,
silind la regândirea hotărârilor. După unele victorii, precum
ocuparea Perekopului, armata rusă care asalta hoardele
hanului din Crimeea, vasal Porții, a fost nevoită să se retragă
spre Nipru din cauza lipsei de apă, de mâncare și de furaje,
fapt urmat și de distrugerea completă a ariergărzii ei. Drept
care la începutul lui iulie, muscalii se văd siliți să încheie pace
cu potrivnicii. Scăpați de amenințare, tătarii își pot îngădui
acum să se îndrepte asupra apusului, intervenind în conflictul
turco - austriac.
În noile împrejurări, pe la începutul lui iulie, generalul
Heißler, care tocmai pierduse Orșova și, asemenea unui cățel
bătut, sârguia spășit să se întoarcă cuminte acasă, primește
ordinul de a reveni în mare grabă la Brașov, pentru a asigura
menținerea dominației habsburgice asupra Transilvaniei, dar
și de a păzi trecătorile dinspre Moldova, prevenind un atac
tătar, devenit posibil. De altfel, în același timp și din aceeași
pricină, Veterani dăduse și orașelor ardelene dispoziția de a
veghea strașnic asupra posadelor răsăritene.
Ca replică la schimbările de pe front, și ca urmare a
faptului că află și poziția principalelor forțe austriece din
zonă, anume că generalul Veterani este la Szeged, iar Heißler
undeva între Sebeș și Lugoj, Thököly socotește că trecând
Dunărea pe la Orșova și chemând în ajutor pe han și pe
773
Brâncoveanu, poate neutraliza aceste forțe creștine, încât
drumul spre Belgrad să rămână deschis și neapărat, iar
sultanul și marele vizir, mergând pe două coloane, să poată
ataca marea cetate sârbească cu oarece șanse de succes. De
menționat că în vara anului 1689 pare-se că aproximativ 60
000 de soldați otomani se găseau deja concentrați la Sofia, la
dispoziția sultanului (o spune un raport din 20 iunie). Planul
ungurului înfățișat autorităților de la Odriiu a fost acceptat,
mai ales că tratativele de pace începute la Viena se blochează.
În consecință Constantin Brâcoveanu primește porunca de a
mai zăbovi la Cerneți.
Prevăzând riscul creșterii presiunii otomane în urma
înfrângerii rușilor de către han, imperialii hotărăsc trimiterea
unor noi ajutoare pentru apărarea Belgradului, care părea
amenințat. Vine aici generalul Piccolomini cu 6 000 de
soldați și în iulie sunt așteptați a sosi generalul Veterani, și
unele trupe ale contelui Budiani, de care acesta se putea lipsi
în timpul asediului asupra cetății Canissa, în fața căreia
tocmai ajunsese.
Aceste mișcări de trupe cât și fortificațiile ridicate de
austrieci pe malul dimpotrivă, l-au determinat pe seraschierul
oștilor otomane în părțile Vidinului, Tapal Hussein pașa, să
renunțe la trecerea râului Morava în direcția Belgradului, cum
avusese de gând, și să se întoarcă din cale spre a se uni cu
ordiile marelui vizir, aflate în urmă în centul Rumeliei, adică
prin Bulgaria de azi.
Ajuns la Brașov, generalul Heißler reîntâlnește pe aga
Bălăceanu, dar, după rușinoasa înfrângere suferită, zelul de a-
i urma îndemnurile secătuise, chiar dacă munteanul îi
zugrăvea putința dobândirii unor ispititoare foloase
personale, deloc de neglijat. Devenit prudent, fără un ordin al
superiorilor, nu mai îndrăznește să se dedea unui asemenea
act de cutezanță precum atacarea Țării Românești, mai ales
că șansele de câștig erau nesigure.
774
 Dacă Bălăceanu nu-l mai putuse urni pe generalul
Heißler, spre a-l înhăma la planurile sale de aridicare la
domnie a cumnatului, transformându-l într-un pion al jocului
său de șah pornit împotriva lui Brâncoveanu, află de la el că
marchizul Ludwig Wilhelm von de Baden - Baden, coborând
de la Belgrad, tocmai s-a dezlănțuit împotriva otomanilor,
declanșând ofensiva preconizată încă din iarnă, dar
regândind-o după un alt plan. Aristocratul german își făcuse
deja un renume în luptele cu musulmanii, încât ai săi îl
porecliseră „Türkenlouis” datorită înverșunării și îndemnării
dovedite în luptele din Balcani, iar turcii „regele roșu”, din
pricina jachetei pe care o purta pe câmpul de luptă, și care era
foarte vizibilă, distingându-l dintre luptători.
În mod neașteptat, în înaintarea vijelioasă pornită spre
miază-zi, neamțul va obține șirag victorii, care culminează cu
izbânda din 4 august de pe apa Niș-ului, în urma căreia va
cuceri și cetatea ce purta numele râului. Dar el nu se va opri
aici. După vreo lună se îndreaptă asupra Dunării și prin
octombrie pornește un asalt asupra cetății Vidinului, Diiu-l de
odinioară, pe care în final o și cucerește, silindu-l pe Hussein
pașa și pe Thököly cu husarii săi curuți, să se retragă spre
răsărit, alături de forțele turce aflate prin ținuturile Sofiei.
Cum marchizul Ludwig Wilhelm ajunsese la hotarul
Țării Românești, Bălăceanu întrevede deodată putința de a-l
înhăma pe acesta, în locul recalcitrantului Heißler, la căruța
visurilor sale de a ajunge tutore al domnului muntean.
Trebuia doar să-l înduplece să-i urce cumnatul în scaun, ceea
ce nu i se păru deloc greu. Drept care, pentru a-l întâlni și
convinge, părăsi în grabă Șcheii Brașovului, făcând un larg
ocol în jurul țării și al lui Brâncoveanu, fugit prudent de la
Cerneți când aflase de apropierea forțelor austriece.
Principele intrase la griji încă din clipa când îi parvenise știrea
victoriei de la Niș, drept care, imediat, se retrage prevăzător

775
la Craiova, iar, mai apoi, după căderea Vidinului, fuge la
Brâncoveni.
Bălăceanu va trece Dunărea pe la Orșova ca să ajungă
la Vidin, în fața marchizului de care-și lega de acum
nădejdile. Între timp, venind din țară, i se alăturară și câțiva
veri și prieteni care-i împărtășeau visurile, sperând că prin
mijlocirea împlinirii năzuințelor sale vor ajunge să se
căpătuiască ei înșiși. E vorba între alții de vătaful de aprozi
Matei Bălăceanu, de căpitanul Preda Prooroceanu din
Prooroci205, ori de Barbu Bădeanu.
Aga Bălăceanu speră deci să-l transforme, prin abile
ațâțări, pe marchizul Ludwig Wilhelm în pionul visurilor sale
și ale soacrei, și, manevrându-l subtil, să-l mute pe tabla de
șah a plănuirilor pe care le închipuise, încât să-l dea mat pe
Brâncoveanu. Dar lucrurile vor curge până la urmă invers,
încercarea de a subordona ofensiva austriacă jocului său
sfârșind prin a-l preschimba pe el din jucător din fața tablei
de șah, în simplu pion, locul de jucător și mânuitor revenind
împăratului Leopold, care-l exercită prin generalii pe care-i
avea risipiți pe frontul de răsărit. Deci nu austriecii devin
parte a planurilor ambițiosului boier, ci el și soacra ajung
parte a planurilor austriece de expansiune, servindu-le
acestora de pretext și încurajare pentru noi atacuri.
Deci războiul câștigat de Brâncoveanu în prima fază
prin întemnițarea fostei prime doamne în conacul ei de la
Drăgănești, cunoaște o brutală și violentă recrudescență, în
favoarea văduvei am putea zice, prin intrarea Austriei în acest
joc. Dacă până în această clipă războiul antiotoman al
Austriei era rupt de cel al doamnei, ele încep de acum a se
îngemăna ușor-ușor, iar cei implicați ajung să-și schimbe
rolul între ei.

205
Astăzi satul Ulmi, aparținător comunei Milcov din județul Olt.
776
 Dar în ciuda faptului că văduva, ginerele și fiul
întrevăd scoborârea pe care o suferă, ajungând uneltele unor
interese străine lor, acceptă situația și continuă să viseze. Prin
urmare speranțele lor rămâneau o himeră, o nălucire în pustie
dacă nu intervenea Austria, interesată de a relua ofensiva în
Balcani și de a subjuga Țara Românească fără de război. Din
dorința de a convinge că lupta de cucerire se duce în interesul
celor cotropiți, înalta curte vieneză va asimila năzuințele
celor trei între sloganurile propagandei ei expansioniste, spre
a dovedi că bătăliile pe care le duce au la bază intenții cât se
poate de altruiste, căci răspund nădejdilor popoarelor pretins
eliberate. Cum însă obiectivele invocate nu sunt motivele
adevărate care o pun în mișcare, ci simple pretexte invocate
de ochii lumii, evident că, dacă faptul nu-i aduce folos, nu se
va zbate pentru a împlini cerințele celor pentru care,
chipurile, luptă, aceștia putând fi abandonați sau sacrificați
fără regrete. Deci fără interesul și concursul Sfântului
Imperiu Roman de Neam German aspirațiile lui Gheorghe
rămâneau țipete în deșert.
Oricum, fie la ațâțările lui Bălăceanu, fie din proprie
inițiativă, generalul Ludwig Wilhelm de Baden – Baden se
gândește să reia gândul închipuit anul trecut de ducele
Veterani, acela de a ierna cu armatele în Țara Românească,
ocupând-o astfel în folosul austriecilor, forțând, ca și în cazul
lui Șerban vodă, inițierea unor tratative de supunere.
Drept urmare, Brâncoveanu, care, mânat de prudență,
ajunsese între timp la moșia sa din Brâncoveni, din apropierea
Oltului, se pomenește cu un sol din partea miliarului. Acesta
îi cerea o cantitate uriașă de zaharele, preț de vreo 700 pungi,
care să asigure întreținerea pe șapte luni a 15.000 de soldați,
la care să se adauge însă și o contribuție de 800.000 de florini,
închipuind tributul pe care urma, plină de recunoștință, a-l
plăti țara zisului „eliberator”. De asemenea domnul va oferi
oștirilor venite în ajutorul său nu mai puțin 1500 de cai de soi
777
bun! Și pentru a arăta cât de corect și de scrupulos
procedează, măritul marchiz de Baden – Baden, acceptă, în
chip de favoare, ca prețul dobitoacelor să se scadă din tribut
pretins! Iar în încheiere roagă să i se indice care sunt locurile
de încartiruire care i se vor pregăti pentru iernare, unde
oștenii săi să poată găsi toate cele trebuitoare lor. Chipurile,
și această dorință din urmă, ca și cele dinainte nu închipuiau
porunci răspicate, ci smerite rugăminți.
Principele, știind ce pățise unchiul Șerban cu Veterani
mai an, se grăbește să-i trimită doi soli, prin care încearcă să-
l abată pe general de la aceste gânduri, arătând pe de-o parte
că țara e prea săracă pentru a putea răspunde marilor sale
pretenții, iar pe de alta, lipsită de puncte fortificate care să
îngăduie unei armate aflate pe teritoriul ei ca să susțină niște
operații de apărare eficiente, în cazul unui stăruitor atac
inamic. Deci iernatul implică niște riscuri, iar procurarea
celor dorite va fi dificilă. Oricum nu refuză ca să împlinească
cererile ce i s-au făcut, dar având în vedere mijloacele mai
restrânse ce-i stau la îndemână, roagă să i se facă unele
înlesniri.
Pare-se că aga Bălăceanu și însoțitorii săi, aflați în
tabăra marchizului, contracarează însă spusele solilor, sau pur
și simplu generalul nu se arată dispus să renunțe la gândul ce-
i venise, mai ales că în anul trecut acțiunea lui Veterani
dăduse roadele așteptate, determinându-l pe răposatul Șerban
vodă să se învoiască cu trimiterea unei solii de supunere la
Viena. Ca atare își va duce neabătut mai departe planurile
belicoase.
El înaintează cu cuceririle în susul Dunării până ce, pe
la începutul lunii noiembrie, ajunge la cetatea Cladovei, pe
care o ocupă fără prea mari dificultăți. Victoriile sale din
urmă se petrec exact în zilele în care marele vizir Bekri
Mustafa pașa este destituit și exilat, fiind înlocuit cu Köprülü
Fâzıl Mustafa pașa, care-l săpa cu stăruință, exploatând în
778
folosul său insuccesele militare ale otomanilor, pe care i le
aruncă mazilitului în cârcă.
Ludwig Wilhelm de Baden - Baden nu va sta prea
mult pe gânduri și nici nu va lungi tocmelile cu domnul
muntean. În primele zile ale postului Crăciunului206, trece
Dunărea pe la Cerneți cu cele 14 regimente ale sale, iar de
aici se îndreaptă neîntârziat spre Craiova. În fața noii știri,
Brâncoveanu, prevăzător, fuge din Brâncoveni, și, trecând
Oltul, se adăpostește la Șerbănești. Cum însă distanța față de
potrivnic nu i se pare destul de mare, după câteva zile pleacă
la moșia sa de la Potlogi. Dincolo de Argeș simțindu-se mai
ferit, are îndrăzneala de a trimite noi soli năvălitorului, în
vana nădejde de a-l potoli cumva, stăvilindu-i înaintarea. Dar
aceasta își urmează neabătut drumul, și după puțin poposește
la Brâncoveni, deci la doi pași de malul Oltului, făcând mare
prăpăd prin locurile prin care trece.
Prin alt rând de soli Brâncoveanu făgăduiește a trimite
cât s-o putea de repede zaharele cerute, încât să nu mai fie
jefuite satele, dar stăruie ca pentru iernat armatele năvălitoare
să se tragă în așezările de sub munte, mai ferite chipurile de
vrăjmașii necredincioși, sperând astfel că mărginind ocupația
la acest ținut, pagubele suferite de țară vor fi mai mici.
Între timp la urechile principelui ajunge o altă știre
îngrijorătoare. Alcătuind un comando special, aga Bălăceanu
a izbutit să traverseze cu acesta nesimțit Muntenia, și cu
încuviințarea soacră-si, să-și răpească cumnatul, și să-l ducă
în tabăra nemțească, în nădejdea de a putea atrage în jurul său
o bună parte a boierimii, care să-l proclame domn, opunându-
l celui deja ales. Nădejdile sale par să fi fost totuși deșarte,
căci curentul de susținători care socotise plin de optimism că
se va declanșa nu se dezlănțuie, în jurul nevârstnicei
beizadele Gheorghe – Iordache neadunându-se nimeni, în

206
Postul Crăciunului începe în 15 noiembrie.
779
afara neamurilor și prietenilor care i se alăturaseră lui de
câteva luni.
Oricum, ideea tragerii sub munte pare-se să fi găsit
ascultare din partea generalului Ludwig Wilhelm de Baden,
nu pentru că argumentele principelui l-ar fi impresionat, ci
probabil din cauză că, în caz de atac turco – tătar, relieful plin
de coaste, uneori destul de repezi, ferea întrucâtva de un asalt
din laturi, iar apropierea de hotar înlesnea fuga la adăpostul
Ardealului. Fapt este că, lăsând în urmă în fiecare târg mai
însemnat câte un regiment de pază, oștile austriece trec Oltul
și se îndreptă spre Pitești și de aici către Câmpulung.
Brâncoveanu, greșit informat de iscoadele sale, crede
că drumul spre Câmpulung ar închipui intenția lui von Baden
de a părăsi țara și se bucură. În fond și Veterani, înainte de a
trece munții Buzăului spre Brașov, se oprise vremelnic în
târgul Câmpulungului. Socotind primejdia trecută, se
liniștește și hotărăște să revină în scaun. Dar cum în București
reizbucnise epidemia de ciumă din anul trecut, nu îndrăznește
să intre în oraș, ci se oprește în casele domnești ale unchiului
său Șerban vodă de la Cotroceni, unde își închisese cu un an
în urmă mătușa, într-o primă fază a războiului cu ea.
Numai că domnul își făcea iluzii. Marchizul von
Baden – Baden, nu avea de gând să abandoneze țara. El
socotea doar că ocuparea Valahiei a realizat-o, drept care nu
mai avea rost să-și piardă vremea aici în inactivitate, stăruind
asupra unui lucru înfăptuit, pricină pentru care hotărî să
încredințeze paza celor isprăvite unui alt general, el
întorcându-se la Viena, pentru a primi însărcinări de mai mare
însemnătate, vrednice de rangul și renumele său. Cel ales cu
menirea de modest continuator al izbânzilor sale era contele
Donat Johann Heißler, aflat în acea clipă la Brașov.
Acesta, dacă nu îndrăznise să urmeze cu câteva luni
în urmă îndemnurile lui Bălăceanu de a pătrunde în Țara
Românească, când primi ordinul de a ieși în întâmpinarea lui
780
von Baden, nu mai cârti, ci se grăbi servil să treacă munții pe
la Bran, deși începuse iarna și ninsorile se întețiseră. La
întâlnirea de la Câmpulung von Baden îi predă grosul trupelor
sale, cât și regimentele lăsate în urmă, și, pe valea Oltului, se
va îndrepta cu puțină oștime spre Sibiu, în dorința da a ajunge
cât mai repede la Curtea de la Viena, singurul loc vrednic de
un personaj de vaza sa.
La reîntâlnirea cu aga Bălăceanu, poate și ca urmare a
darurilor primite, generalul Heißler, deveni mai receptiv la
propunerile boierului, mai ales că la îndemână îi stătea acum
și beizadeaua, de pe urma căreia se părea că se puteau trage
unele foloase pentru austrieci. Spre pildă aga se grăbise să-l
încredințeze că în jurul cumnatului său se va strânge toată
suflarea celor de neam, ceea ce îngăduia să fie încoronat, iar
odată ajuns voievod acesta va recunoaște suzeranitatea
împăratului Leopold, lucru pe care-l garanta, căci el îi va fi
tutore și-i va spune ce are de făcut. Deci urmând povețele lui
Bălăceanu Heißler nădăjduia să aducă Muntenia sub
ascultarea casei de Habsburg fără război, lucru pentru care s-
ar fi făcut remarcat în ochii mai marilor săi. Iar pentru ca
lucrul să curgă mai repede și cu mai mult succes, aga îl sfătui
să pună mâna pe cele două scaunele domnești, cel vechi de la
Târgoviște și cel nou de la București.
Drept care, după numai câteva zile de la sosire și
preluarea comenzii, lucru ce se petrecea odată cu începutul
sărbătorilor de iarnă, generalul o porni plin de avânt spre
capitala de odinioară a țării, cea de pe Ialomița. Când nemții
înaintară spre Târgoviște, Brâncoveanu, deși îngrijorat,
rămase mai departe la Cotroceni în așteptare, simțindu-se
încă neprimejduit. Dar văzând că aceștia stăruie să-i rămână
pe cap, hotărăște să-l anunțe pe sultanul asupra invaziei
austriece, cerând totodată și ajutor pentru îndepărtarea
invadatorilor. Până atunci tăcuse, de teamă ca să nu fie
învinuit de nepricepere.
781
 Considerând că situația mai poate fi salvată prin
negocieri, trimite soli, atât agăi cât și neamțului. Celui dintâi
îi reînnoi toate făgăduielile făcute încă din primăvară la
Brașov. Îl încredință că dacă i se închină îi va da deplină
iertare, adică în grai modern am spune că îi acordă amnistia,
ba îl va și răsplăti cu toate dregătoriile pe care le va dori. Celui
de al doilea îi promise a-i împlini mai toate cererile legate de
iernatul oștirii sale dacă nu înaintează în lăuntrul țării, ci se
mărginește să rămână în ținutul de sub munte.
Dar ofertele sale nu-l mulțumiră pe nici unul. Aga,
care nădăjduia a ajunge ispravnic al scaunului în locul
cumnatului, sau în termen modern, tutore al domnului, deci
se vedea deținând stăpânirea asupra țării, de bună seamă că
nu putea fi mulțumit cu dobândirea unor dregătorii oricât de
atractive, care nu sufereau comparație cu ceea ce visa el, pe
lângă faptul că făgăduielile păreau mincinoase, făcute doar de
circumstanță, ca să poată fi înșelat și prins. Iar generalul,
câștigat de gândul prinderii scaunelor domnești și a așezării
în ele a unui pion confortabil, ușor de mânuit, care-i va aduce
renumele de îndemânatic cuceritor fără luptă a Țării
Românești, nu era nici el dispus să cedeze pretențiilor.
Drept care, spre necazul lui, Brâncoveanu trebui să se
împace, ca amar dar de sân Nicoară207, cu un refuz pe toată
linia a demersurilor sale. De altfel în scurt timp fu înștiințat
că Heißler o pornise spre București, întrucât în cele două
orașe, Câmpulung și Târgoviște, nu și-a putu încartirui toate
trupele, drept care se vede silit să caute noi adăposturi. De
fapt militarul urmărea să pună mâna pe scaun principal al
țării, lucru care, spera el, după cum fusese asigurat de agă, va
atrage ca muștele boierii de partea beizadelei, iar Valahia se
va supune habsburgilor.

207
Praznicul de Sân-Nicoară, adică de Sfântul Nicolae, cade în 6
decembrie.
782
 Văzând, în plin post al Crăciunului, apropierea
vrăjmașului, Brâncoveanu, speriat, părăsește Cotroceniul,
numind însă pe vel vistiernicul Cârstea Popescu ispravnic de
scaun, urmând ca acesta, dimpreună cu o seamă de ajutoare,
să rămână locului spre a colabora cu năvălitorul, asigurându-
i acestuia zahareaua și împlinirea celorlalte trebuințe pe care
le-ar invoca, prevenind abuzurile și prădăciunile ce le-ar
dezlănțui, dacă nu primea cele dorite. Cu toate aceste măsuri
de prevedere silniciile nu au putut fi preîntâmpinate. Heißler
„şăzând <la Bucureşti> o lună de zile, jafurile ce au făcut de
pâine și de dobitoace, nu poate om să le spue”, căci „nemții
<sunt> neam rău, tirani”208, arată cronicarii vremii.
Principele ocolește cetatea de scaun pe la miază-zi
spre a o porni grabnic spre Dunăre, lăsând în primul moment
generalului neamț și mai ales agăi Bălăceanu sentimentul că
fuge în împărăție, părăsindu-și țara, lucru care le inspiră o
doză de optimism, existând șansa de a se elibera în mod fericit
scaunul, încât acesta, devenit vacant, e disponibil pentru
beizadea. Numai că, cu acest prilej, generalul austriac deși
pare-se că ia în seamă propunerile agăi, își schimbă totuși
puțin optica, și nevoind să rămână la cheremul complicelui
său român, înțelege să desfășoare mai departe un joc pe cont
propriu în privința scaunului și a domniei Țării Românești,
într-o variantă mai eficientă și mai practică pentru Austria.
Văzând deci sperietura principelui și faptul că boierii
nu se adună în jurul beizadelei ca muștele în jurul mierii,
trimite solie lui Brâncoveanu, spunându-i foarte lămurit că e
dispus să-i lase neatinsă domnia dacă, asemeni înaintașului
răposat, se va învoi să trimită o solie de supunere la Viena.
Deci îi dădea de înțeles că-l va abandona pe agă, cât și toată
cimotia sa, care îi sunt în fond indiferenți, dacă-i acceptă

208
Citatele sunt autentice, extrase fiind din cronicile închinate lui
Brâncoveanu.
783
colaborarea, făcând cuminte pe pilda unchiului pe care-l
moștenise.
Ori această schimbare de atitudine dovedea că se
producea o prefacere a taberelor beligerante ale războiului
pentru putere dintre Brâncoveanu și văduvă. Dacă femeia și
susținătorii ei în frunte cu ginerele până la acest răstimp
fuseseră adevărații potrivnici ai principelui, deci jucătorii cu
care, față în față, desfășura jocul de șah al cârmuirii, din
această clipă, în locu-le trece generalul, ei devenind banali
pioni în mâna miliarului, care-i folosea numai în măsura în
care îi aduceau un avantaj, fiind altfel total neinteresanți
pentru el și pentru mai marii săi, nemaiavând pricină de a se
preocupa de împlinirea năzuințelor și viselor lor.
Deci dacă în vremea încercărilor de apropiere a lui
Bălăceanu de von Baden războiul văduvei cu Brâncoveanu
începe a se îngemăna cu războiul Austriei pentru instaurarea
suzeranității asupra Țării Românești, văduva și aga alunecând
atunci doar ușor și parțial din poziția de jucători în aceea de
pioni, procesul declinului lor fiind abia la începutul său, prin
atitudinea luată de Heißler, ei cad definitiv în postura de
banale unelte, ce se pot sacrifica fără regret țelurilor
habsburgice mai înalte.
Desigur că Bălăceanu, aflat lângă general, a prins de
veste că acesta a trimis o solie principelui, dar desigur nu
cunoștea instrucțiunile date curierului, ci cel mult le putea
bănui, deși de bună seamă militarul avusese grijă ca acesta să
nu-i descopere duplicitatea. Dacă pentru noi, cei de acum,
cercetând înscrisurile vremii, devine evident că decăderea
rosturilor văduvei și ale agăi ajung la limita cea mai de jos
posibilă, pentru dânșii lucrurile nu păreau atât de
dezamăgitoare, neavând sentimentul acestei scăpătări a
statutului lor. Dimpotrivă, ei socotesc că sunt în continuare
într-o situație destul de apropiată celei de dinainte, încât pot
visa că oricum, și așa, în noile împrejurări, li se va împlini
784
totuși năzuința de mărire. Realitatea era însă că din clipa
lansării acestei solii, planul utilizării beizadelei Gheorghe ca
unealtă pentru dobândirea stăpânirii Ungrovlahiei este de fapt
abandonat.
Spre deosebire de văduvă și de agă, care încă nu
întrevăd în întregul lor semnificațiile schimbării produse,
Brâncoveanu înțelege perfect mesajul și dedesubturile sale,
încât, ajuns în retragerea sa, dimpreună cu mitropolitul, cu
alaiul curtenilor, cu vlădica de Râmnic, cu o seamă de
egumeni, cu numeroși boieri fără dregătorii, cu soața și suita
ei de jupânese, la Mânăstirea Plătărești hotărăște să
organizeze un mare sfat, în care să chibzuiască dacă e sau nu
cazul să renunțe la suzeranitatea otomană, înlocuind-o cu cea
austriacă, adică în graiul vremii, dacă nu a venit cumva timpul
să se hainească „dăspre” turci.
Gândului i se opun cu înverșunare unchii săi, Mihai
spătarul și mai ales stolnicul Constantin, care arată că, făcând
acest pas, țara se va transforma într-un câmp de bătaie, căci
va fi invadată de oștile turcești și de cele tătărăști, care o vor
pustii, iar austriecii se vor dovedi incapabili să li se opună și
s-o apere. Prin iscusite discuții și tratative e mai înțelept ca
toate aceste puteri să fie ținute departe. Deci nemții trebuiau
scoși cumva din țară și preîntâmpinat războiul, iar relația cu
Turcia păstrată ca înainte.
În fața hotărârii luate de sfat, pentru a face totuși față
năvălitorilor, care erau pe cale de a ajunge la București,
printr-o altă solie principele vestește din nou Înalta Poartă
asupra invaziei austriece și-i se cere încă odată și sprijinul.
Un al doilea curier e trimis tătarilor, cu rugămintea de a
trimite grabnic o hoardă în ajutor pentru a respinge vrăjmașul.
Cum sultanul și vizirul în acea clipă nu dispuneau de forțele
trebuitoare unei intervenții, se adresează și ei hanului tătar,
transmițându-i porunca de a alunga trupele pătrunse în
Muntenia. Însă întrucât acesta plecase deja în Bosnia pentru
785
a înfrunta acolo habsburgii, sarcina cade în seama feciorului
și succesorului său, Atzamet Gherei, cu rang de calga-
sultan209, aflat întâmplător în Bugeac, deci destul de aproape
de Țara Românească.
Tot la sfatul unchilor, mai ales a stolnicului,
Brâncoveanu abandonă și gândul de a fugi din țară, dacă îl
avusese cumva, și se întoarce spre miază-noapte, trecând
Prahova prin apropierea Gherghiței, spre a ajunge în satul
Ruși210 al unchiului său Șerban, unde, în preajma heleșteielor
domnești din lunca Buzăului, ridică tabără, în așteptarea
tătarilor. Din prudență trimite doamna și toate jupânesele ei
la Mânăstirea Bradu din apropiere, aflată peste deal, care, deși
nu era prea depărtată de drumul mare, fiind pe deasupra
așezată pe loc drept, în plin șes, deci era destul de expusă,
avea totuși meritul de a fi apărată de niște ziduri foarte
puternice, cu aspect de cetate.

209
Locțiitor al hanului tătar.
210
Satul nu a putut fi identificat de istorici. Dar pornind de la indicațiile
lui Radu Greceanu din cronica dedicată domniei lui Constantin
Brâncoveanu, putem presupune că este vorba de satul Rușavăț de
astăzi, afla pe raza comunei Viperești, pe malul stâng al Buzăului.
Greceanu arată că pornind de la Mânăstirea Plătărăști spre Ruși,
domnul trebuie să treacă Prahova prin dreptul Gherghiței. Ori trăgând
o linie între cele două localități (Plătărăști și Gherghița), capătul
nordic al acesteia ajunge în județul Buzău, în vecinătatea satului
menționat (și a pârâului purtând acest nume), care în marele dicționar
geografic e menționat cu numele de Rușiavăț, lucru care sugerează o
posibilă apropiere. (Să nu uităm că avățoi sau avat, e un pește răpitor
de apă dulce, numit regional și vrespere, pește-lup, pește-țigănesc,
boulean, vâlcan, vâlsan, pește-cu-șapte-nume. Deci la origine numele
putea avea semnificația de „ruși avați” adică „ruși răpitori”). Ideea
posibilei identificari e întărită de împrejurarea că doar la circa 15 km
se găsește fosta Mănăstire Bradu, unde se adăpostește doamna Marica,
iar în acest timp principele e menționat ca ajungând adesea la Buzău,
oraș aflat la vreo 40 km depărtare de sat.
786
 În vremea asta, când în alte părți ale țării copii
colindători umblau cu steaua, avangarda austriacă ajunge la
București. În cadrul ei posturi de comandă aveau și verii agăi
Bălăceanu. La inițiativa lor un comando anume creat se
repede la Drăgănești spre a recupera văduva, până atunci
surghiunită acolo de principe, și pe fiicele acesteia, inclusiv
pe Maria, soția agăi, și progeniturile ei, adică feciorul Ioan și
cele trei fetițe. Nu va fi uitată nici averea familiei, care, deși
prădată temeinic de domn, mai era destul de impozantă. Totul
e adus la București, la adăpostul oștilor invadatoare. Între
timp ajunge în capitală și generalul Heißler, căruia răuvoitorii
îi răstălmăceau numele, pocindu-l nu fără malițiozitate, în
„Geißler”, ceea ce pe nemțește însemna „flagelantul”.
Încurajat de atitudinea concesivă a lui Heißler, care
declarase că nu e mânat de ambiția de a impune cu orice preț
pe Gheorghe, ci sugera că acceptă și pe Brâncoveanu dacă
acesta se supune Austriei, principele, poate și la sfatul
unchilor, propune generalului o întâlnire pe „teren neutru”,
cum am zice în graiul de azi, unde să se înfățișeze amândoi
fără oștiri, spre a discuta în mod prietenesc putința încheierii
unei înțelegeri plăcute amândurora. Locul propus se afla cam
la jumătatea drumului dintre cele două tabere, și anume la
Drăgănești211, moșia unchiului Șerban vodă de pe malul
Prahovei, de unde tocmai fusese smulsă văduva cu toate
progeniturile și nepoții ei.
Heißler, care nu dorea să semene credința că s-ar afla
la cheremul agăi Bălăceanu, ci ținea să dovedească că e
deplin neatârnător de cineva, spre indignarea și nemulțumirea
boierului, acceptă propunerea, drept care, însoțit de o gardă
de doar câțiva zeci de străjeri se înființează cu ceva vreme

211
E vorba de satul Drăgănești – Prahova de azi.
787
înainte de Crăciun212 la conacul stabilit. Aici sosește și
Brâncoveanu, apărat de o un pâlc de doar optzeci de oameni,
după ce fusese asigurat de iscoadele sale că neamțul nu-i
pregătise vreo capcană. Alături îl avea pe unchiul Constantin,
pe iscusința căruia conta în buna desfășurare a negocierilor.
Heißler nu-l luase cu sine nici pe agă, nici pe soacra acestuia
sau pe altcineva din cimotia lor.
Discuțiile se desfășoară pare-se pe un ton prietenesc,
într-o atmosferă de destindere și părelnică încredere
reciprocă. Cronicarul Stoica Ludescu arată că austriacul ar fi
arătat chiar o doză de „mare liubov cătră Constantin vodă”,
adică de dragoste față de principe, mărturisind că actele
întreprinse le inițiase punându-și toată încrederea în
făgăduielile agăi, care însă nu prea s-au justificat, de aceea e
dispus să încheie o înțelegere convenabilă, singura condiție
fiind aceea ca domnul să se recunoască vasal împăratului
Leopold întâiul, ieșind de sub suzeranitatea Porții. În fond îi
cerea lui Brâncoveanu să respecte tratatul încheiat de solia
celor patru boieri trimiși de Șerban vodă la Viena și să
plătească totodată contribuția convenită, în valoare de vreo
700 mii de florini.
Dibaciul stolnic, poreclit de cronicar „hoț bătrân”
pentru îndemânarea cu care știa a înfățișa potrivnicilor
vicleniile ce le măsluia, încât acestea să pară ca fiind făcute
cu sinceră bunăvoință, se grăbi să arate că atât el cât și ceilalți
Cantacuzini, deci inclusiv domnul, taman așa cum spunea la
vremea sa și răposatul Șerban vodă, sunt de decenii cu
sufletul alături de forțele creștine, lucru pe care l-au dovedit
pe deplin încă de pe vremea asediului Vienei din 1683!

212
Atunci când evenimentele istorisite se petrec în principatele
extracarpatice (Moldova și Țara Românească), data indicată
corespunde stilului vechi. Când acțiunea se referă la Transilvania sau
la țări ale apusului, cronologia folosită corespunde de obicei stilului
calendaristic nou.
788
Simțămintele lor nu s-au clintit nici cu o centime. Dar omul
nu trebuie să se lase codus doar de sentimente, ci înaintea lor
trebuie să treacă rațiunea. Ori aceasta arată că păgânii sunt
încă foarte puternici, încât un război purtat împotriva lor pe
teritoriul țării nu ar avea sorți de izbândă, ducând numai la
distrugerea și pustiirea meleagurilor ei. Condițiile nu sunt
încă coapte pentru a face tranziția, iar Austria încă nu oferă
garanția de a putea apăra țara de o invazie păgână. În clipa
când forțele habsburgice vor fi destul de puternice încât să se
dovedească în stare de a stăvili o năvală tătară, țara va trece
deîndată de partea lor. Deocamdată cele câteva mii de soldați
nemțești aflați la îndemână sunt neîndestulători față de
mulțimea necredincioșilor gătiți de luptă, în condițiile în care
în țară lipsesc punctele fortificate, care ar putea sluji de
reazem oștilor creștine.
Interveni și domnul, care după ce întări spusele
unchiului, se legă a plăti sumele cerute de general, lucru pe
care îl avusese de gând de la bun început, dar, dezvinuindu-
se, lămuri că nu le poate achita dintr-o dată pe toate, acestea
depășind posibilitățile sale de moment. Iar ca semn de
deosebită bunăvoință se grăbi să dezvăluie neamțului o taină
tocmai aflată de la iscoadele sale, dovadă că este în orice clipă
pregătit să trădeze creștinilor planurile otomanilor,
prevenindu-i asupra a ceea ce îi așteptă, din înălțătoarea
dorință de a ține partea Ligii Sfinte. Deci de puține zile a aflat
că tătarii, ce se găsesc în Bugeac sub comanda calga-
sultanului Atzamet Gherei, nechemați de cineva, dar auzind
de intrarea oștilor creștine în lăuntrul hotarelor, s-au hotărât
de capul lor să se îndrepte spre vadul de la Oblucița spre a
trece Dunărea în Dobrogea, iar de aici să ajungă în țară pentru
a-i ataca pe austrieci. Nu i se pare exclus ca hoardele
crâmlene să fie susținute și de pâlcurile seraschierului de la
Baba, ori de ordiile strânse la Sofia.

789
 De bună seamă, cu un desăvârșit dar al prefăcătoriei,
se feri să arate că de fapt el chemase tătarii și turcii, sugerând
că aceștia veneau din propriul lor îndemn, după ce auziseră
de invazia marchizului de Baden - Baden. Pentru a-și dovedi
simpatia față de Heißler și îndeobște față de creștini,
principele făgădui că în clipa când va afla alte noutăți despre
mișcarea trupelor păgâne, spre pildă că au trecut hotarul, îl va
înștiința imediat pe general, transmițându-i și toate detaliile
planurilor lor de acțiune în măsura în care le putea cunoaște,
pentru ca acesta să aibă vreme de a se pregăti de apărare, lucru
dificil în condițiile în care lipseau niște fortificații, iar săparea
unor tranșee la vremea asta, când pământul e înghețat, era cu
neputință. Doar palatul de la Târgoviște avea ziduri de
apărare, dar proviziile adunate în beciuri nu ajungeau nici
acolo pentru o rezistență de lungă durată. Deci va fi destul de
greu să facă față amenințării ce se vestea. Îi spunea toate
aceste lucruri nu pentru a-l intimida, ci ca să-l prevină, încât
să se poată pregăti.
Oricum sub munte, fiind coaste râpoase și văi înguste,
apărarea era mai lesnicioasă decât la șes, loc deschis în toate
părțile, de aceea îl povățuise și pe von Baden să se retragă
acolo. Același sfat i-l dă și lui, neavând altfel cum îl ajuta. Îi
făcea acest șirag de înștiințări, zicea Brâncoveanu, ca
întrupare a nemăsuratei simpatii pe care i-o purta. Mințea din
nou, căci avea de gând să-l înștiințeze asupra înaintării tătare
în ideea de a-l speria, iar nu aceea de a-l ajuta!
Iar pentru a-și dovedi iubirea și prețuirea față de
cinstitul oaspete îi oferi o mulțime de daruri, care de care mai
ispititoare, în nădejdea că-i vor face plăcere. De altfel
generalul se simțea peste măsură de măgulit de atenția
deosebită ce i se acorda și sârguia să răspundă cât mai gingaș
simțămintelor de frățietate cu care-l asaltau românii.
După ce se ospătară pe săturate, cei doi se despărțiră
strângându-se călduros în brațe ca buni prieteni ce ajunseseră.
790
Iar Brâncoveanu o porni grabnic călare în fruntea cetei sale
spre Buzău, unde va trage la palatul vlădiciei, în vreme ce
Heißler se întoarse îngrijorat la București, după ce aflase taina
adusă, chipurile, de iscoadele principelui, cum că tătarii sunt
în drum spre hotarele Munteniei, unde vor ajunge probabil în
câteva zile.
Imediat după aceea Brâncoveanu primi, ca surpriză de
Crăciun, vestea că tătarii, în frunte cu calga-sultanul Atzamet
Gherei, tocmai trec Dunărea prin dreptul Târgului de Floci și-
l poftesc să le iasă în întâmpinare.
Bineînțeles, în temeiul făgăduielii făcute, știrea fu
trimisă neîntârziat, cu înflorituri care să stârnească fiori,
generalului Heißler, chipurile, pentru a-l preveni asupra
primejdiei devenite iminente, ca să aibă vreme de a-și pregăti
apărarea. Voievodul stărui cu deosebire asupra riscurilor.
Dacă nu va părăsi Bucureștiul, va fi asediat de tătari, care,
după obiceiul lor, vor incendia orașul, încât riscă să piară în
flăcări dimpreună cu întreaga sa oaste, neavând cum stinge
pârjolul ce se vor întinde din toate părțile în juru-i, apele fiind
înghețate și deci de nefolosit.
Între timp Brâncoveanu se înfățișă înaintea tătarilor,
care se opriseră în așteptare la Bertești. Aduse bineînțeles și
frumoase plocoane pentru calga-sultan, cu care se sfătui pe
larg în legătură cu operațiile militare pe care le vor desfășura
împreună pentru nimicirea nemților. De altfel păgânului îi
arătă totodată cât de mari sunt efectivele neamțului, punctele
lor slabe și de ce muniție și armament dispun. În temeiul celor
aflate despre vrăjmaș se alcătui planul comun de luptă. Se
stabili ca tătarii, închipuind o forță mai temeinică, să se
îndrepte în lungul câmpiei spre București, în vreme
principele, cu puținii săi oșteni și niște mârzaci primiți de
ajutor, să urmărească dușmanul strecurându-se pe drumurile
mai întortocheate și mai ferite de sub munte.

791
 La întoarcere, în vreme ce se apropia de Buzău,
principele se întâmpină cu iscoadele trimise de vel
vistiernicul Cârstea Popescu, care-l vestiră că Heißler,
înspăimântat de binevoitoarea sa povață prevenitoare, odată
cu începutul noului an al spăseniei pe stil vechi, se gătește de
a părăsi Bucureștii, retrăgându-se în pripă spre Târgoviște.
Domnul înștiință deîndată căpetenia tătară asupra
schimbării survenite, arătând că nu vor întâmpina vreo
împotrivire prea dârză, ci dimpotrivă, habsburgii dând dos
feței… Drept care feciorul hanului simplifică planurile de
luptă, socotind îndeajuns să trimită pe urmele fugarilor doi
mârzaci doar spre a le spori groaza, zorindu-le goana, rost de
o bătălie adevărată nemaiputând fi vorba.
Cum nemții nu cutează a se opri la Târgoviște, deși
târgul și mai ales curtea domnească beneficiau de unele
întărituri, mârzacii îi vor ajunge din urmă abia la Câmpulung,
unde se produse și o mică ciocnire cu ariergarda creștină, fără
nici un fel de câștig pentru nici una din părți. Pare-se că
Heißler poruncise unor unități să întârzie anume străbaterea
muntelui, în nădejdea că năvala tătară nu ar fi chiar reală,
lucru ce i-ar îngădui să se întoarcă. Dar după cele petrecute la
Câmpulung se convinsese însă că necredincioșii intraseră cu
adevărat în țară și că va trebui să dea piept cu ei, așa că
porunci ca și ultimele unități să treacă hotarul.
Văduva lui Șerban, copii și nepoții ei, căruțele cu
avuția ce le mai rămăsese, ginerele cu întreaga lui cimotie,
ocrotiți cu toții de ostașii nemți, își vor căuta adăpost în
Ardeal, de unde, aproape nici unul dintre ei nu se va mai
întoarce vreodată în țară. Principesa, ajunsă mai întâi la Sibiu,
se va refugia în cele din urmă în Șcheii Brașovului. Ea găsi
aici o cetate într-o groaznică stare de paragină. Cu numai
nouă luni în urmă târgul fusese mistuit de un pârjol213

213
Incendiul a izbucnit în 21 aprilie 1689, producând vreo 300 de victime.
792
îngrozitor, pricinuit, cum bănuiau localnicii, de ostașii
austrieci la porunca generalului Caraffa, ca răzbunare că se
răzvrătiseră în primăvara trecută, nevoind să primească
militarii în găzduire pe socoteala lor. Cum majoritatea caselor
nu apuseră să fie drese, căci arseseră cu sutele, doar cu mare
greutate își putu găsi o gazdă.
Sub plăcuta înrâurire a acestor știri îmbucurătoare
despre plecare afurisiților de nemți se depăna și praznicul
Bobotezei214 celui de al 1690-lea an al mântuirii, sau al 7198-
lea de la Facerea Lumii, petrecut de domn la vlădicia
Buzăului, abia a doua zi înturnându-se în cetatea de scaun ce
fusese slobozită de năvălitori. Aici caimacamii grijiră ca să
fie întâmpinat cu tot fastul cuvenit lui, ca învingător al
temutului general Heißler, pus în chip rușinos pe fugă, la fel
ca în primăvară la Rușava.
Pe drumul de întoarcere spre București numeroși
localnici îi ieșiră în întâmpinare principelui, spre a i se plânge
de cruntele silnicii săvârșite de tătarii care tocmai trecuseră
prin satele lor. Violurile, uciderile, pârjolul, jaful,
prădăciunile, se petrecuseră cu duiumul. „ Dar toate <domul>
le răbda, zice cronicarul anonim, știind că el a adus tătarii de
au făcut atâtea rele, pentru ca să-și dobândească domnia iarăși
și binele lui.” De altfel în sinea sa socotea că lumea chiar
exagerează puțin, căci Muntenia nu fusese călcată de întreaga
ordie, cum se plănuise la început, ci doar de pâlcurile a doi
mârzaci, care trecuseră cu destulă grăbire, încât nu avuseseră
vreme de a pricinui prea multe prădăciuni și jertfe.
În răstimpul lungii și plictisitoarei călătorii care-l silea
să străbată uriașele troiene ale unei ierni îmbelșugate în
nămeți, principele își zise că nu se poate mulțumi doar cu
plecarea nemților și a coteriei lui Bălăceanu. Pentru a dobândi
o liniște mai statornică, trebuia să dezrădăcineze orice

214
Se prăznuiește în 6 ianuarie.
793
încercare de împotrivire chiar în lăuntrul țării, căci, după cum
îl înștiințaseră iscoadele, nu toți cei care cârcoteau
nemulțumiți de stăpânirea sa se duseseră cu năvălitorii.
Hotărî să-i caute și să-i întemnițeze pe cei rămași, înăbușind
cu neînduplecare orice pornire răzvrătitoare. Chemă la sine
pe vătaful de copii Văcărescu și-i porunci să ajungă de grabă
la Craiova ca să-l prindă pe fostul sluger Ștefan Cioran, care
lunile trecute se arătase prieten agăi Bălăceanu, grăbindu-se
să-l întâmpine atât pe el cât și pe marchizul de Baden, și să-l
aducă în București spre a fi pus sub prinsoare la Mânăstirea
Mihai vodă. O altă ceată o trimise să-l caute acasă pe fostul
postelnic Cârstea Drăgescu, să-l cetluiască și să-l pună la
popreală în Mânăstirea Snagovului, de pomină prin omorurile
săvârșite între zidurile ei. Altor boieri le orândui să ajungă
înainte-i în oraș, spre a pune mâna pe căpitanul Oprea și pe
armașul Vlaicu, și să-i zăvorască în mânăstirea
Căldărușanilor, aflată în afara târgului. Ca smerit credincios
pravoslavnic, pare-se că avea mai mare încredere în
întemnițarea păcătoșilor în casele Domnului, sub strașnică
pază a slujitorilor acestuia, decât în închiderea lor în pușcării,
care nu i se părea la fel de sigură.
Dintre cei puși sub obroc cu acest prilej, mai ciudată
este povestea fostului postelnic Cârstea poreclit în bătaie de
joc Scordocul. Pentru că se lăsase cumpărat de iezuitul Dunod
Șerban vodă îl așezase sub pază, la grijnică păstrare în
Mânăstirea Tismana, de unde șiretul negustor boierit izbuti să
fugă, adăpostindu-se mai întâi în Ardeal, apoi în ascunzișurile
marii împărății otomane. Cum voievodul osânditor pierise
după scurtă vreme, fu cuprins de credința că necazurile sale
s-au spulberat, drept care se grăbi să se reîntoarcă în țară spre
a-l sluji pe Brâncoveanu, nădăjduind la o nouă ascensiune nu
lipsită de strălucire. Izbuti să câștige destul de iute bunăvoința
proaspătului domn, căci după doar câteva luni, în primăvara
lui 1689, acesta îl ridică la rang de ispravnic al scaunului
794
Târgoviștei, în clipa când se hotărî ca pentru vară să se tragă
la scaunul de la București215.
În împrejurările în care marchizul Ludwig Wilhelm
von Baden – Baden pătrunde în țară, urmat apoi de Heißler,
fostul negustor, dăruit cu un nemărginit imbold al căpătuielii,
își adusese brusc aminte de înțelegerea semnată cu vreo doi
ani în urmă cu Dunod și speră că, dacă îl va îndupleca pe
domnitor să se apropie de Liga Sântă, ceea ce cu Șerban vodă
se dovedise cu neputință, va primi totuși diploma de
înnobilare ce i se făgăduise, iar el, amărât cupeț de la Dunăre,
se va vedea ajuns un respectabil conte austriac, ceea ce neam
de neamul lui nu și-ar fi putut închipui ca fiind cu putință.
Ispitit de acest gând, face greșeala de a vorbi voievodului de
putința unor neguțări cu cercurile împărătești de la Viena și
cu generalii din Ardeal, pe care chiar el le-ar putea mijloci.
Ori nemții tocmai năpădiseră țara, punându-l pe
Brâncoveanu în mare încurcătură, iar în mijlocul lor se
învâltorea aga Constantin Bălăceanu, care se căznea să-l
surpe în folosul feciorului lui Șerban vodă, acel nevârstnic
Gheorghe Cantacuzino. Drept care principelui i se păru că
grecul, dându-i de înțeles că îi stau la îndemână mijloacele de
a intra în negocieri cu generalul Heisler, ocrotitorul
dușmănitului agă, voiește să-l atragă într-o cursă care să-l
piardă, drept care îl trecuse de câteva luni pe răbojul
potrivnicilor primejdioși, dar nu se atinsese de el, gândindu-
se că dacă se vor mai ivi încurcături, care erau de prevăzut, se
va putea cumva sluji de el, fiind deci mai nimerit să-l păstreze
un timp, însă pus sub strașnică priveghere.
Acum, când hotărâse să scape de toți posibilii
complici ai lui Bălăceanu, socoti că nici postelnicul nu trebuie
iertat. Cronicarul Radu Popescu, deși pomenește de osândirea

215
E atestat ca ispravnic al scaunului Târgoviștei într-un document din 9
aprilie 1689, care ni s-a păstrat din întâmplare.
795
sa în împrejurările retragerii nemților și odată cu cetluirea
susținătorilor agăi, crede totuși că postelnicul nu ar fi fost
reținut și mai apoi ucis în legătură cu asemenea plecări, ci
pricina urgisirii ar fi fost urmarea faptului că cei doi „s-au
certat … în boieriile lor, pentru lucru mai de nimic. Deci
Brâncoveanul țiindu <în> minte ascunsă pizmă și viind la
domnie, ș-au vărsat mâniia cu moarte, ce l-au omorât.”216 Însă
contextul în care include referirea la postelnic, sugerează
totuși că cronicarul însuși, în fundul cugetului său, bănuiește
că dezlănțuirea împotriva boierului stă cumva în legătură cu
relațiile sale cu nemții și cu aga.
De altfel în zilele următoare măritul domn Constantin
vodă Brâncoveanu își va duce până la capăt gândul răfuielii
cu posibilii sprijinitori ai agăi și ai generalului Heißler, drept
care, în răstimpul nopții, va trimite niște armășei care să-l
sugrume atât pe slugerul Ștefan Cioran, cât și, mai apoi, pe
postelnicul Cârstea Drăgescu.
Deci dacă Șerban vodă avusese odinioară temeiuri
doar să-l închidă, iertându-i viața, Brâncoveanu nu se va opri
aici, și văzând în fostul postelnic un dușman perfid, cu relații
puternice la austrieci și în cârdășie cu aga Bălăceanu, ginerele
aceluia a cărui otrăvire o sprijinise, se va grăbi să-l sortească
pieirii la nici măcar un an după ce, ca dovadă de încredere
deosebită, îl numise ispravnic de scaun217 la Târgoviște, adică
un soi de înlocuitor. Prin urmare sărmanul Drăgescu, după ce
scăpase odată de moarte ca prin urechile acului, luat de valul
unor vise prea mari pentru el, va sfârși pe butucul călăului doi
ani mai târziu.
Aflând, pe căi doar de ei știute, de uciderea celor doi
fârtați de întemnițare, căpitanul Oprea și armașul Vlaicu,

216
Citatul este extras, fără modificări, din cronica lui Radu Popescu.
217
Conform documentelor păstrate este executat anterior datei de 30 mai
1690.
796
aflați într-o chilie a mânăstirii Căldărușanilor, sunt cuprinși
de o nemăsurată spaimă, și, în culmea disperării, trimit vorbă
domnului, cerându-și iertare pentru greșelile făptuite,
făgăduind totodată ca de acum încolo să nu mai cale strâmb
și să nu-i mai iasă din voie. Ei jură să-i poarte desăvârșită
credință și o oarbă supunere, ba se legară să plătească și o
vârtoasă răscumpărare, numai să nu li se ia viața. Rugile lor
par să-l înduplecat pe principe ca să nu trimită armășeii cu
frânghia de mătase și la Căldărușani, dar nu și ca să-i
sloboade. Drept care cei doi vor rămână încă un lung șir de
ani în prinsoare, pe care și-i petrec atât în temnițe
bucureștene, cât și în niște ocne din Oltenia.
Oricum, după mai bine de o lună după reînturnarea
Măriei Sale în cetatea sa de scaun, liniștea pare să se fi
reașezat cât de cât în țară, căci cronicile arată că la 15
februarie 1690 Heißler se afla deja la Sibiu dimpreună cu
toate regimentele sale, iar ordiile tătare trecuseră în întregul
lor Dunărea, trăgându-se în ținuturile Dobrogei, urmând ca
de acolo ia drumul casei.

Poate merită menționat, pentru natura sa aparte, un

episod cu totul lăturalnic încrâncenatelor războaie pentru
putere ale acestui timp furtunos, fiind sigura întâmplare
senină și luminoasă, care surprinde gingășia unor simțăminte
de mărinimie și îngăduință plină de înțelegere, care pot totuși
răsări alături de încrâncenatul vălmășag al orgoliilor,
ambițiilor și patimilor nemăsurate de mărire, a căror împlinire
a dus la înfruntări crâncene, terminate adeseori în chip
sângeros.
Este vorba de povestea simplă, poate chiar
înduioșătoare, dar plină de simțire și omenie a călugărului
Giovanni Battista Del Monte Santa Maria, fecior de marchiz
797
italian, care în virtutea dreptului primului născut se văzuse
silit ca de copil, încă de pe la vreo 12 ani, să îmbrace
veșmântul călugăriei. La vremea celor istorisite aici, trecuse
de 59 de ani, din care douăzeci și trei îi închinase slujbei de
misionar catolic în țările române. Datorită împrejurărilor însă,
ultimii doi – trei ani nu și i-a mai putut petrece smerit ca
misionar, lucru pe care-l fusese o viață întreagă, ci s-a văzut
silit, ca atins de orgoliile celor din jur, să se implice în
complexe activități diplomatice, în slujba lui Constantin vodă
Cantemir, domnul Moldovei, a regelui Ioan Sobieski al
Poloniei, a împăratului Ludovic I al Austriei și în final a lui
Șerban vodă Cantacuzino. Aceste noi îndatoriri, primite de
nevoie, l-au purtat din Moldova în Polonia, de aici la Viena,
apoi la București, și iar la Viena, și, trecând încă odată prin
Polonia, își va sfârși călătoriile la Roma. Pentru meritele sale,
în primul rând politice în slujba Ligii Creștine, și nu acelea
de misionar, deși ultimele erau împlinite cu multă râvnă și
conștiinciozitate, sfârșise prin a fi prezentat prin iulie 1687
chiar și papei Inocențiu al XI-lea, care-l primi în audiență cu
multă bunăvoință, ceea ce explica și drumul său din urmă,
pomenit mai sus.
Ajuns în Italia, bătrân și foarte obosit, dar atins și de
neputințele și neajunsurile vârstei, hotărî să-și sfârșească
zilele în singurătatea închinării la Domnul. Se întoarse deci la
mânăstirea sa de metanie, dar în mijlocul fraților săi de
credință italieni, parcă nu se simțea în elementul său. Lumea
aceasta apuseană plină de pretenții, de aere și ifose, o simțea
străină și îndepărtată. El viețuise aproape jumătate din viață
într-o altă lume, mai simplă, mai puțin roasă de vane vicii de
mărire, între oameni mai deschiși sufletește, mai calzi, mai
apropiați, mai înțelegători. Îi era dor de meleagurile
Dunărene, unde își petrecuse anii pe care îi putea socoti cei
mai fericiți și mai frumoși ai vieții sale modeste. Ar fi voit să
se reîntoarne acolo, în locurile de care se atașase sufletește,
798
dar, părăsind misionariatul de mai mulți ani, se cam rupsese
de rânduielile sale și pe deasupra, apăsat și de slăbiciunile și
metehnele pricinuite de îndelungatul timp trecut neiertător
peste el, îi venea greu să-și reia îndatoririle de odinioară,
reocupându-și locul pierdut, ce fusese luat de alții.
În singurătatea chiliei începu să viseze să se întoarcă
în locurile pe timpuri atât de dragi lui, în întinderea cărora să
hoinărească ca un pustnic rupt de cele lumești, trăind din mila
oamenilor cu mai nimic, spre a-și sfârși viața într-o fericită
sihăstrie străluminată de îngemănarea cu Dumnezeu. Poate și
purtarea îndatoritoare și prevenitoare a celor mari din aceste
ținuturi îl atrăgea, făcându-l dornic de a reveni. E drept că
aflase că Șerban vodă murise, dar nădăjduia că la casa
acestuia va putea totuși dobândi puțină ocrotire și ceva ajutor
pentru a-și duce ultimele zile. Dintotdeauna întâlnise pe acele
meleaguri depărtate mărinimie și dărnicie, chiar din partea
celor sărmani… Era o altă lume, fără atâtea pretenții și
strălucire vană.
Cu banii ce-i mai avea își putea îngădui să întreprindă
visata călătorie. Urcă deci într-o trăsură a poștei și, după mai
multe săptămâni de mers, poposi în sfârșit la București. Trase
într-o chiliuță din Bărăție, unde mai locuise cu doi ani în
urmă, când fusese sol împărătesc la voievodul de atunci. De
aici își începu cercetările. Căută pe principesa Maria, pe care
o cunoscuse în răstimpul călătoriei de dinainte, fiindu-i
prezentată atunci ca strălucită întâie doamnă a țării.
Ajunse curând la casa ei din cetatea de scaun, aflată
din jos de mânăstirea Sărindarilor. Aceasta era aproape
pustie. Vechilul care îngrijea de gospodărie îi lămuri că
mărita doamnă e surghiunită dimpreună cu toți copii tocmai
în satul Drăgăneștilor din județul Prahova, de unde nu are
slobozenie a ieși, fiind amarnic urgisită de noul principe.
Luându-și desagii în spinare cu puținul lui avut, dar
prețios pentru el căci era simbolul unei vieți, o porni
799
apostolește în căutarea jupânesei Maria. Oamenii se uitau cu
oarecare mirare la bătrânul îmbrăcat într-o rasă călugărească
de un cenușiu întunecat, croită dintr-o țesătură grosieră de
lână, încins în chip de cingătoare cu o funie albă ce atârna
într-o parte până la poale, în lungul căreia se puteau distinge
trei noduri. Pe spate veșmântul avea adăugată o glugă uriașă.
Moșneagul purta pe cap o tichie mică rotundă, ce-i acoperea
partea rasă a țestei, iar în picioare niște sandale amărâte. Pe
un umăr căra o desagă țărănească, care părea a-l deșela din
pricina împuținării forțelor sale. Nimeni nu și-ar fi închipuit
că modestul călugăr franciscan minorit, atât de simplu la
înfățișare, este de fapt feciorul unui mândru marchiz italian…
La Drăgănești fu primit cu bunăvoință și i se găsi chiar
o odăiță undeva în dosul conacului, într-unul dintre
acareturile menite slugilor. Lumea se obișnui repede cu
smeritul minorit, care era foarte cumsecade și blând din fire,
oricând gata să dea un sfat cumpătat, să rostească un cuvânt
de alinare sufletească, sau, după puteri, chiar să vină în ajutor
celor aflați la nevoie. Era priceput în tare multe, iar oamenii
îl căutau cu plăcere spre a se povățui cu el, mărinimia și
blajinătatea sa, firea sa plină de gingășie și duioșie, cugetul
său curat și iertător cucerind inima tuturor. De altfel dacă n-
ar fi fost veșmântul său ciudat, ar fi putut fi crezut român, căci
vorbea graiul fără de cusur, neavând rostirea aceea stâlcitoare
atât de obișnuită străinilor.
Așa trecură zilele, iar bătrânul era fericit în
singurătatea sa, respectată de cei din jur. Curând frunzele
prinseră a rugini și începură să cadă, căci începuse toamna
acelui an, al 1689-lea de la mântuirea lumii. Din păcate
trecerea timpului nu voia să-l ierte pe călugăr. Devenea tot
mai neputincios pe zi ce trecea. La un moment dat nu a mai
fost zărit ieșind din culcușul său ascuns, iar slugile se mirară
că nu se mai arată, cu fața sa blândă și cuvântul său atât de

800
binevoitor. Fu căutat în odaie și aflat acolo fără suflare, învelit
sub țolul lui sărăcăcios.
El, fecior de înalt marchiz italian, fu înmormântat în
cimitirul satului, în rând cu țăranii locului, iar, neexistând altă
soluție, fiind greu de adus un prezviter catolic din Bărăția de
la București, slujba de îngropăciune i-o ținu popa ortodox
care slujea la paraclisul doamnei, deși se știa că minoritul era
catolic. Dar în fața morții toți creștinii sunt în fond egali, așa
că deosebirile confesionale nu mai contau. La Dumnezeu
ajungea întreaga mulțime a credincioșilor dacă fuseseră
vrednici, fără deosebire de felul lor de a se închina…
Pe un colț de hârtie găsit lângă pat, răposatul arăta că,
plin de recunoștință pentru milostenia arătată, lasă moștenire
distinsei doamne Maria puținele sale lucruri și puținii săi
bani.
În această lume contorsionată de meschinării și
răutate, chipul senin al bietului călugăr e singura rază
luminoasă care o străbate, dar care din păcate se stinge și ea…
De altfel după câteva luni doamna va fi luată la
București de năvălitorii austrieci și mai apoi va părăsi
definitiv țara, fără să se mai întoarcă vreodată pe aceste
meleaguri. Amintirea bietului călugăr se va stinge și ea
curând, și lumea nici nu ar fi știut de existența sa, de trecerea
sa prin lume, dacă istoricii zilelor noastre nu ar fi răscolit
arhivele, dând din întâmplare de hrisoavele care îi atestă
faptele…

Fuga văduvei și a beizadelei în Ardeal nu va pune

totuși capăt grijilor lui Brâncoveanu. El își vede în continuare
tronul primejduit, dar la drept vorbind nu din pricina celor
doi, care erau cam singuri, nepricepându-se să strângă coterie
în jurul lor, adică să formeze un partid solid, cum am zice în
801
grai modern, care să le susțină năzuințele. De aceea nu erau
la drept vorbind primejdioși, ci doar sâcâitori, precum o
muscă stăruitoare ce bâzâie prin odaie.
Nu același era necazul cu Bălăceanu. Din pricina
urzelilor acestuia stăpânirea sa rămăsese șubredă, putând a se
nărui în orice clipă. Boierul adunase în juru-i câțiva zeci de
susținători, e drept că mai toți erau cimotii de-ale sale, care
însă nu se bucurau de cine știe ce ranguri și trecere între
evgheniți. Iar la Viena câștigase pare-se încrederea și
bunăvoința unor consilieri imperiali. Unul dintre aceștia era
spre pildă groful Csáki. Reușise să înduplece chiar și pe unii
generali ca să-i țină partea, deși destui, precum Heißler,
fuseseră atrași de Brâncoveanu și de stolnicul Constantin, pe
de-o parte cu abilitatea cuvântului, pe de alta fiind cumpărați
cu prețioase peșcheșuri.
Oricum fostul agă, prin stăruința și îndărătnicia sa,
chiar coborât în rolul de pion pe tabla de șah a împăratului,
rămânea un rival care nu putea fi trecut cu vederea. De altfel
scăderea rolului său îl deranja prea puțin pe dregător, căci,
chiar în aceste condiții, dacă își punea cumnatul domn, el
devenind epitrop, putea socoti că și-a atins țelul, neavând în
fond însemnătate că ajunge un simplu executant al ordinelor
imperiale. Acest lucru oricum nu l-ar fi putut evita vreodată.
Toate încercările lui Brâncoveanu de a-i frânge
cerbicia ori de a-l atrage dăduseră greș, încât înfruntarea cu
el îl adusese la disperare. Pentru a dobândi un dram de liniște
trebuia musai să scape de potrivnica sa. Împreună cu unchii
își bătuse îndelung capul spre a născoci o cale de a-i veni de
hac, dar toate scornelile plăsmuite se dovediseră nerodnice,
dacă nu chiar zadarnice.
Totuși prilejul de a-și încheia cumva socotelile cu el
se va ivi pe neașteptate. În 15 aprilie 1690 va muri voievodul
Mihály Apafi întâiul. Austriecii, așa cum făgăduiseră de altfel
tatălui, vor recunoaște în locu-i pe feciorul său, Mihály Apafi
802
al II-lea, care era hotărât, sub îndrumarea aprigă a
cancelarului Mihály Teleki, să urmeze cuminte politica
părintelui său. Era vorba de un băiețel de vreo treisprezece
ani, deci chiar mai tânăr decât beizadeaua Gheorghe –
Iordache, care scăpase printre degete tronul Țării Românești.
Nevârstnicul va fi de altfel imediat confirmat de dietă,
devenind craiul oficial.
În replică sultanul reînnoiește în 8 iunie numirea lui
Imre sau Emeric Thököly ca principe al Transilvaniei, numai
că acesta era pribeag prin ținuturile turcești, iar forțele de care
dispunea erau insuficiente pentru a invada Ardealul. O mai
făcuse de altfel de vreo două ori în anii anteriori, dar
încercările se terminaseră lamentabil.
Groful ungur stăruie pe lângă marele vizir și pe lângă
sultanul Suleiman al II-lea să i se acorde un ajutor mai
temeinic și făgăduiește ca în schimb să readucă Ardealul sub
ascultare otomană. Cererea sa e susținută și de Brâncoveanu,
și unii comentatori socotesc că intervenția acestuia din urmă,
și mai ales banii pe care-i investește, au izbutit să-i înduplece
pe turci să dea ascultare ungurului.
Fapt este că în vară încuviințarea pentru un atac e dată,
încât, pentru înfăptuirea acestuia, pe la începutul lunii august
vor intra pe teritoriul Valahiei, spre a se alătura oștilor lui
Brâncoveanu, trupele de otomani de sub cârmuirea
seraschierului Cerchez Ahmed pașa, beiul de Silistra, o
hoardă de tătari condusă de hanul Gazi Ghirai, și nu prea
numeroasa ceată de curuți a lui Emeric Thököly. După mai
multe sfaturi și cercetări pe care le fac, aliații se hotărăsc să
intre în Ardeal fără a urma vreunul din drumurile tradiționale,
acestea fiind strașnic păzite de nemți.
Drept care susținătorii grofului, pornind din Rucăr,
străbat munții pe niște plaiuri neumblate, și coborând pe niște
văi înguste, greu de străbătut, ies în 11 august 1690 în chip
neașteptat, după prânz, în lunca Bârsei, în șesul dintre
803
Tohanul Vechi și Zărnești. Sesizat asupra sosirii lor, Heißler
le vine grabnic în întâmpinare. Lupta, care pare-se a durat
doar patru ore, începe pe la sfârșitul ceasului al nouălea din
zi,218, încheindu-se pe înserat cu un îngrozitor măcel, care
pricinuiește pieirea a vreo 16.000 de luptători, morți sau
dispăruți. Din tabăra austriecilor pier Mihai Teleki,
cancelarul Ardealului, aga Constantin Bălăceanu, și colonelul
Körner, iar din partea otomanilor seraschierul Cerchez
Ahmed pașa. Generalul Donat Heißler și coloneii Doria și
Magni cad prizonieri.
Lupta de la Zărneşti a fost singura bătălie purtată de
Constantin Brâncoveanu în răstimpul lungii sale domnii, în
care s-a dovedit însă un bun strateg, căci lui pare-se că i se
datorează tactica aplicată.
O aprinsă controversă se va naște în jurul chipului
cum a murit aga Constantin Bălăceanu. Unii cronicarii susțin
că ar fi căzut eroic în luptă, cu arma în mână. Alții zic că
pieirea nu i-a fost totuși încununată de aura vitejiei.
Înfruntarea petrecându-se în lunca Bârsei, în vreme ce încerca
să fugă spre a-și scăpa viața, calul i s-ar fi înfundat într-un loc
mlăștinos. Neputându-se îndepărta destul de repede, a fost
ajuns din urmă de tătari și răpus.
Cei din cimotia Bălăcenilor povestesc însă că au dat
de urmele unei balade despre moșul lor, care istorisește că el
nu își pierde viața în răstimpul încăierării, ci că a fost ucis
după bătălie de un fin al său, anume plătit de Brâncoveanu
pentru a făptui mârșavul omor. Acesta s-a strecurat în tabăra
creștină, și cum nu a trezit bănuieli, s-a putut apropia de naș
ca să-l înjunghie. Iar pentru a șterge urmele celor petrecute,
care nu erau de laudă pentru măritul domn, ucigașul, în chip
de răsplată, a fost dat pe mâna gâdelui. Deci înlăturarea agăi

218
Sfârșitul ceasului al IX-lea și începutul celui de al X-lea din zi
corespunde cu ora 15 a sistemului actual de numărare a orelor.
804
ar fi fost premeditată, înscriindu-se în șiragul răfuielilor care
țintesc înlăturarea potrivnicilor stăpânirii, obișnuite pentru
orice început de domnie, când învingătorul, se slujește de
prilej pentru a-i stârpi fără de cruțare pe toți aceia pe care-i
dușmănește sau îi socotește primejdioși pentru liniștea sa.
Prin urmare victimele nu au lipsit nici la înscăunarea lui
Constantin Brâncoveanu, deși poate numărul lor să fi fost mai
mic decât al acelora căzute la încoronarea lui Șerban vodă.
Iar dacă împrejurările pristăvirii agăi rămân
nelămurite, ceea ce se știe sigur este că leșul, descoperit pe
câmpul de luptă, a fost descăpățânat, iar capul a fost trimis
grabnic la București, încât, chiar de praznicul de Sfântă Măria
Mare, care urma după patru zile, când răposatul socotea că va
stăpâni cetatea de scaun a Munteniei, să poată fi înălțat într-o
suliță deasupra ulucilor curții sale, aflată nu departe de poarta
de sus a palatului domnesc, de unde de altfel țeapa și trofeul
pe care-l purta se puteau și zări. Înfruntând urgiile vremii și
trecerea timpului, stafidită și roasă de ploi și de vânturi, de
zăpușelile verii și înghețul iernii, țeasta va rămâne înfiptă mai
bine de un an și jumătate în vârful lăncii, prevenindu-i asupra
a ceea ce îi așteaptă pe cei care cutezau a mai cârti împotriva
Măriei Sale. Gurile rele, privind chipul ce ajunsese de
nerecunoscut, vor zice, nu fără o anume răutate, că aga plătea
pentru tâlhăriile și omorurile nepedepsite ale părintelui său.
Oricum pentru Brâncoveanu, care din foișorul din
dreptul marii odăi a divanului putea zări acea ciudată pradă a
biruinței sale peste îngrăditurile de lemn ale Curții domnești,
cumpănirile acesteia în bătaia vântului închipuiau un vajnic
semn de liniște și de fericită aducere aminte a izbânzii
dobândite, care dădeau statornicie înscăunării sale, ca drum
fără de întoarcere.
De cum află de victoria de la Zărnești a scumpului ei
nepot, văduva fugi din Șchei și se ascunse, punându-se grijnic
la adăpost, ca nu carecumva să cadă în mâna acestuia. Iar
805
prevederea și temerea i se dovediră întemeiate, căci după trei
zile, în drum spre Săcele, oastea domnului muntean ajungea
în fața cetății de sub Tâmpa. Nemții adăpostiți în cetățuia zisă
„Straja Brașovului” traseră asupra năvălitorilor, dar
ghiulelele tunurilor lor n-au făcut nici o pagubă oștirilor
potrivnice de din vale.
Deși atacul asupra lui Heißler s-a soldat cu o victorie,
pe care am putea-o numi chiar strălucită, stolnicul Constantin
a fost împotriva întregii acțiuni, mai ales că tătarii și curuții,
în trecerea prin țară, nu se putuseră abține de la prădăciuni.
După zisa unui martor, aflând de cele petrecute, boierul ar fi
exclamat plin de sine: „Vezi ce prost e vodă, când nu sunt eu
acolo?” Indirect dădea de înțeles ascultătorilor, lucru care îi
făcea deosebită plăcere, gâdilându-i orgoliul, că el este
adevăratul conducător al țării, acea eminență cenușie care din
umbră trage sforile. Iar dânsul socotea că lucrurile puteau fi
descurcate și fără a scoate sabia din teacă, iar pe cale
diplomatică, prin subtile și viclene negocieri, puteau fi
dezlegate chiar cu rodnicie mai mare decât pe calea
războiului.
Dar fuga văduvei lui Șerban vodă în Ardeal, urmată
de moartea agăi Constantin Bălăceanu, nu vor curma
pornirile vrăjmășești ale lui Brâncoveanu împotriva femeii și
a copiilor ei, războiul pornit împotrivă-le continuându-l cu
îndârjire și în anii următori. Cum se găseau la adăpost,
protejați de austrieci, mare lucru nu le putea face, decât să-i
sâcâie, pricinuindu-le neajunsuri mai mari sau mai mici, care
să-i țină în oarece stare de încordare.
Oricum nu avea de gând să-și ierte mătușa și vărul,
care avuseseră îndrăzneala de a-i pune la îndoială dreptul la
domnie! Ca atare va folosi orice prilej spre a lovi în ei, oricât
de măruntă ar fi fost pricina cu care putea să-i zădărască.
Câteva pilde sunt grăitoare.

806
 Astfel la câțiva ani după bătălia de la Zărnești, adică
în 1692, pentru a se răfui cu doamna Maria și cu vărul
Gheorghe, Brâncoveanu va tăia uliță prin mijlocul uriașei lor
ogrăzi din București. Aceasta începea pe latura de răsărit de
dincolo de Biserica Doamnei, care mai dăinuie și astăzi,
întinzându-se înspre apus până la marginea râpei dinspre
Mahalaua Tabacilor. La acea vreme, pornind de la
Dâmbovița, venea destul de dreaptă o uliță ce ducea chiar în
poarta caselor fostului domn, pe care era însă silită să le
ocolească făcând un uriaș înconjor spre dreapta, ca să treacă
pe dincolo de altarul bisericii pomenite, ce slujea de paraclis
stăpânilor locului, după care se înturna către stânga, reluându-
și mai departe mersul drept, iar după ce trecea pe dinaintea
porții mânăstirii Sărindarelor, ieșea în câmp, căci puțin mai
încolo de sfântul locaș târgul se cam isprăvea. Ulița,
șerpuindă doar în dreptul marii namestii a fostului domn, era
numită în acel veac „Ulița Mare dinspre Mânăstirea
Sărindarelor” sau „Ulița Brașovului”, iar din timpul lui
Brâncoveanu „Podul Mogoșoaiei”, întrucât era calea pe care
principele o urma când, plecând de la Curtea domnească,
dorea să ajungă la moșia din satul cu acest nume, pe care-o
cumpărase de vreo zece ani.
Dintr-o dată domnul se hotărăște să-și scurteze
drumul către satul său, spintecând pe la jumătate curtea
unchiului răposat, încât să nu mai facă nici un ocol. Trecând
deci mijlocul ogrăzii în stăpânirea domniei și preschimbându-
l în uliță, despărțea conacul de paraclis, situație care dăinuie
în fond și astăzi când casele lui Șerban au dispărut, înlocuite
fiind cu zidirile vremurilor noastre. Fosta întâie doamnă,
pribegită fiind la Brașov, va afla abia după ceva vreme de la
vechil cele petrecute și nu va avea replică, mulțumindu-se să
înghită în sec și să blesteme făptuitorul pentru răutatea sa,
care-i ciuntea bunurile.

807
 Deși cu adevărat la mijloc nu era vorba decât o
searbădă răfuială cu mătușa și cu vărul, care-i iscau un ascuțit
simțământ de ciudă, și cărora ținea să le servească o nouă
șicană, istoricii zilelor noastre se grăbesc să scuze gestul,
dându-i un sens altruist, pătruns de un adânc spirit civic, ei
susținând că hotărârea nu are urme de meschinărie, ci are
meritul de a face parte dintr-un vast și înaintat plan de
sistematizare a rețelei stradale a urbei. Deci o mitocănie, o
măruntă răutate devine în optica istoricilor o acțiune de înalt
interes obștesc, justificată și scuzabilă, ba chiar bine-venită.
E drept că hotărârea poate fi și astfel tălmăcită, dar în fondul
ei real era o banală încercare de sâcâire a supărătoarei mătuși
aflate în surghiun și pe care din pricina asta nu o mai putea
ajunge în alt chip spre a se răfui cu ea.
Dar pornirile sale nu se vor mărgini doar la femeie.
Va lovi și în fiica cea mare a acesteia, Maria, cea care fusese
măritată cu aga Bălăceanu, și în copii ei, căci hotărăște să
confiște pe motiv de „hiclenie” și casele răposatului ei soț, pe
care ea avea dreptul de a le moșteni, case aflate la răscrucea
dintre Podul Mogoșoaiei și ulița ce venea de la poarta de sus
a Curții Domnești, destul de aproape de Biserica Sfântul
Dumitru. După ce va dărâma zidirile din lăuntrul
îngrăditurilor, ca să nu se mai găsească temei pentru vreo
cerință de despăgubire, înălță în loc hanul ce-i va purta
numele. Cu acest prilej de altfel va fi îndepărtată și scăfârlia
înălțată în par a fostului stăpân al locului, care străjuise mai
bine de un an ograda.
Deci dacă fostei doamne îi atingea drepturile asupra
caselor din capătul de sus al podului Mogoșoaiei, fetei îi
smulgea namestiile din capătul de jos al uliței.
Marea aversiune purtată mătușii se vede și în alte
împrejurări. Peste ani, când Radu Greceanu e pus să scrie
letopisețul domniei sale, Brâncoveanu îi porunci cronicarului
s-o încondeieze pe femeie, înfățișând-o în culorile cele mai
808
neprielnice cu putință. Drept care pisarul va scrie că Maria e
o „sârbcă de fel de la Nicopole, fata Ghieții219 neguțătoriului
de abale”, având grijă să uite că acesta fusese boierit cu
decenii în urmă, încă de pe vremea domnului Mihnea al III-
lea, el slujind la Curte ca mare paharnic, ca mare stolnic și în
mai multe rânduri ca mare clucer. Oricum din text trebuia să
rezulte că soția lui Șerban vodă nu era o fată vrednică de toată
cinstea, cu bun renume, scoborâtoare din boieri cu pospai de
vechime, ci o parvenită ce s-a căpătuit slujindu-se de lăcomia
lui Șerban Cantacuzino, care, de dragul banilor, ca orice avar,
lăsând de-o parte orice demnitate și mândrie, se coboară la
asemenea însoțire înjositoare. Pare-se că grămăticul se
simțise destul de stânjenit de ceea trebuia să aștearnă pe
hârtie, de aceea va trece destul de repede peste poveste, fără
a stărui asupra ei, mărginindu-se la simplă propoziție pusă în
paranteză.
Câțiva ani mai târziu, în 1695, Antioh Cantemir
tocmai ajuns domn al Moldovei, holtei fiind, a luat legătura
cu doamna Maria Cantacuzino, aflată la acest timp în
surghiun în Șcheii Brașovului, spre a-i cere una dintre fete în
căsătorie. Fosta principesă s-a învoit imediat, încântată de
neașteptata ofertă, dar stârnindu-se prea multă vâlvă în jurul
întregii povești, lucrul a fost aflat de vajnicul principe
Brâncoveanu, care, ca bun pravoslavnic, iubitor al semenilor
ce era, s-a apucat deîndată să sape plănuirile, cum
mărturisește un cronicar anonim. (Care ar putea fi spătarul
Preda Pârșcoveanu, vărul lui Brâncoveanu.)
Domnul muntean, ros de ciudă, socotind că mătușii i-
ar merge mai bine decât dorea el, îi trimite o scrisoare prin
care îi arată că el se împotrivește unei asemenea însoțiri
înjositoare, care nu e de rangul unui Cantacuzin adevărat, pe
care-i face de rușine. Nefiind însă convins că doar prin

219
Corect scris, numele este Ghețea Gheorghe.
809
cuvântul său și prin ponegririle aduse viitorului ginere ar
putea-o îndupleca să nu-și dea fata, intervine pe lângă
generalii austrieci din Ardeal, ca aceștia să împiedice
plecarea spre Moldova a viitoarei mirese, iar oprirea ei
izbutește. Astfel nunta a fost zădărnicită, iar Antioh a trebuit
să caute altă nevastă între fiicele boierilor din țară.
Patru ani mai târziu, în 1699, fratele său mai mic,
Dimitrie Cantemir, aflat în acea perioadă la Țarigrad,
hotărăște și el să se căsătorească cu o fată de condiția sa, adică
cu o scoborâtoare de domn. Se orientează tot spre copilele lui
Șerban vodă, punând ochii pe Casandra. Dar pentru a nu avea
parte de necazurile suferite mai înainte de Antioh, pricinuite
de pizma și răutatea lui Brâncoveanu, are grijă ca totul să se
petreacă în cel mai desăvârșit secret. Își pune fratele, încă
domn, să mijlocească aducerea în ascuns a Casandrei la Iași.
Lucrurile desfășurându-se în mare taină, slăvitul domn
muntean nu le mai putu împiedica. Dimitrie vine și el în grabă
în Moldova, unde „au făcut nuntă domnească la 9/19 mai
1699, în târgu la Ieși, după obiceiul domnilor”, cum va istorisi
Ion Neculce în cronica sa. Mirii au rămas o vreme în cetatea
de scaun a Moldovei, așezându-se în curțile cumpărate cu ani
în urmă de tatăl mirelui, Cantemir vodă, de la vistierniceasa
„Gheuculeasă”.
Casandra îi va dăruit bărbatului ei, patru băieți și două
fete, murind însă destul de tânără, la nici treizeci și trei de ani.
Ajunsă la Stambul, fata lui Șerban vodă Cantacuzino va arăta
că de răul Cantacuzinilor, neamurile sale, și cu deosebire a
domnului Constantin vodă Brâncoveanu, vărul ei bun, a
trebuit să fugă din țară. Ea va deveni un izvor de informații
prețioase pentru toți adversarii domnului muntean și a
susținătorilor săi, unchii Constantin stolnicul și Mihai
spătarul, dezvăluind cele pățite de mama ei, mărturisirile
făcute închipuind în bună parte adevărul, deși între ele

810
desigur se vor fi strecurat și destule cleveteli, rod al
născocirii.
Dar preacuratul Brâncoveanu nu va întârzia să se
răzbune. Jertfind o grămadă de bănet, izbutește după un an,
încă înainte de jumătatea lui septembrie 1700, să pricinuiască
mazilirea lui Atioh Cantemir și înlocuirea sa cu fostul său
ginere, Constantin Duca, care, cu ani în urmă, nemulțumise
peste măsură de mult boierii moldoveni, care-l detestau.
Astfel își lua revanșa pentru eșecul suferit, putându-și râde
mulțumit în barbă. I-o plătise lui Antioh!
În 1709 parcă se observă chiar o ușoară schimbare de
atitudine față de vărul Gheorghe – Iordache, pesemne pentru
că își dăduse seama că după moartea agăi, văduva și feciorul
ei nu mai închipuiau cu adevărat o primejdie, căci nu mai
avea cine să le apere și să le facă ascultate năzuințele, lucru
de care ei înșiși nu erau în stare. Iar pe de altă parte, din
pricina Războiului zis de Nouă Ani220, și a Războiului
Succesiunii Spaniole221, austriecii abandonaseră gândul
cotropirii Balcanilor, încât și interesul pentru beizadeaua
Gheorghe și visele sale se topise, el nemaifiind vrednic de a
fi luat în seamă. Ori fără sprijin împărătesc, flăcăul era în
neputință de a-i tulbura în vreun fel domnia, așa că existența
sa putea fi trecută cu vederea.
Poate tocmai din cauză că l-a văzut neajutorat și
nevătămător, atunci când vărul său, ajuns holtei bătrân de
vreo treizeci și șase de ani, hotărăște în sfârșit să se
căsătorească, nu se mai împotrivește, deși o putea face cu
ușurință, căci mireasa era la îndemâna sa, fiind fata unui boier
muntean, descendent al lui Antonie vodă Ruset, chiar
întrucâtva rudă cu mirele. Însă nu numai că nu a împiedicat

220
Războiul de nouă ani este zis și Războiul împotriva Ligii de la
Augsburg sau Războiul succesiunii Palatine. (Se desfășoară între anii
1688 și 1697.)
221
Ține între anii 1701 și 1714.
811
nunta, dar merge până acolo încât o ajută pe aleasă să ajungă
la Brașov și acceptă chiar să fie nun, împuternicindu-l pe un
alt văr, și anume pe Toma Cantacuzino, să-i țină locul, el
neputând lipsi de la împlinirea înaltelor sale îndatoriri
princiare!
Adevărul este că relațiile nu se vor îmbunătăți nici sub
urmașul lui Brâncoveanu, Ștefan vodă Cantacuzino, care era
văr bun atât cu beizadeaua, cât și cu fostul domn, fiind
feciorul cel mare al stolnicului Constantin Cantacuzino. Ele
se arată tot încordate, lucru care n-ar trebui să mire, căci din
nou stolnicul era eminența cenușie care stătea în umbra
proaspătului principe. Ori tatăl privea cu îngrijorare la
posibilele primejdii care puteau să-i amenințe fiul, iar
beizadeaua Gheorghe era una dintre ele, motiv pentru care nu
i se va arăta de fel binevoitor.
Văduva pare-se că mai trăia pe la 1716 – 1717, când
Del Chiaro își scria cartea despre Țara Românească222, căci
autorul notează în legătură cu ea: „a murit Şerban Vodă …
otrăvit de ai săi,” dar a „rămas văduva, care trăiește și astăzi
cu trei copii, două fete și un fiu, adică Principele Gheorghe
Cantacuzino; acesta <din urmă> locuiește cu nobila sa
familie în Brașov, oraș din Transilvania, fiind iubit și
respectat de toată lumea, în special de ofițerii austrieci, pentru
memoria părintelui său, ca și pentru calitățile sale cu adevărat
princiare.”
Fiind în viață la această dată, ea avu parte de trei mari
satisfacții înainte de a închide ochii.
Prima era aceea de a-l vedea pe nepotul Constantin
Brâncoveanu, care o urgisise atâta, sfâșiat chiar de către aceia
care-l înălțaseră și i-l opuseseră, adică de „iubiții” ei cumnați.
Ea va afla deci de decapitarea sa și a fiilor săi, răzbunare

222
Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, carte publicată în
limba italiană la Veneția, în 1718.
812
tardivă, care în sine n-o întrista, ci dimpotrivă, dar nici nu-i
trezea în suflet cine știe ce mulțumire, căci, venind prea
târziu, nu îndrepta vreunul din necazurile suferite de decenii.
A doua o întregea pe cea dintâi, căci după vreun an și
jumătate o ajunse vestea că otrăvitorul soțului ei, stolnicul
Constantin Cantacuzino, era și el descăpățânat de otomani,
dimpreună cu fiul său. Deci plătea pentru omorul făptuit și
pentru urgisirea ei.
A treia bucurie pe care avu plăcerea de a o trăi fu
aceea de a-și vedea feciorul înălțându-se la rangul ce se
cuvenea nașterii sale alese. Cel puțin așa socotea ea.
Ce se întâmplase? În 1716 austriecii vor relua
ofensiva din Balcani, abandonată vreme de un sfert de veac.
Generalul Eugeniu de Savoia va izbuti între altele să ocupe
Oltenia, care mai apoi, prin pacea de la Passarowitz223 va fi
adjudecată austriecilor pentru două decenii. Ori aceștia aveau
nevoie de niște guvernatori care să fie familiarizați cu
localnicii și să fie acceptați de aceștia, atrăgându-le susținerea
și, cât de cât, simpatia. În aceste împrejurări niște consilieri
de la curtea imperială din Viena își amintesc brusc de
existența beizadelei Gheorghe pe undeva prin Ardealul
controlat de armatele lor, găsind că e tocmai potrivit ca să fie
numit ocârmuitor în noua provincie cucerită.
Deci bărbatul, care împlinea vreo 46 de ani, e căutat
și scos de la dospit, unde fusese lăsat atâta vreme, fiind numit
din 1719 în noua slujbă ivită. Pentru el și pentru bătrâna sa
mamă împuternicirea primită închipuia împlinirea unui vis
vechi de decenii, încât nu puteau fi decât mulțumiți de
evoluția lucrurilor, deși așteptările lor erau numai în parte
înfăptuite, căci ei năzuiseră la domnia asupra întregii țări și

223
Tratatul de la Passarowitz sau Požarevac (după denumirea sârbească),
din 21 iulie 1718, a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o
parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte.
813
se alegeau doar cu bănia, între cele două ranguri nefiind nici
pe departe vreo echivalență. Cronicarul Radu Popescu luând
seamă că cele dobândite întruchipau doar un crâmpei din cele
dorite, va remarca cu malițiozitate, și nu fără o doză de haz,
că imperialii, înălțându-l pe principe la rangul de mare ban de
Oltenia, l-au făcut de fapt „din cal, măgar”.
Printr-o coincidență beizadeaua își va da duhul chiar
în 1739, la vârsta de vreo 66 de ani, adică taman în clipa în
care austriecii se vedeau siliți să renunțe la Oltenia, înapoind-
o Țării Românești, deci în împrejurările în care dregătoria de
ban al Olteniei în slujbă imperială înceta. Mama se stinsese
însă cu mult în urmă…
Cu un an înainte, în vremea războiului austro-ruso-
turco224, Ioan Bălăceanu, feciorul lui Constantin Bălăceanu și
deci nepotul beizadelei, singurul care putea perpetua numele
agăi, întrucât își urmase cu fidelitate unchiul ajuns ban de
Craiova, se găsea în Oltenia, deși devenise grof ardelean. În
vălmășagul bătăliilor va cădea în mâna turcilor, care-l
execută, încât scoborârea bărbătească a Bălăcenilor pe
această ramură se stinge.
Deci aceasta a fost, povestită foarte pe scurt, istoria
beizadelei Gheorghe – Iordache, singurul fecior al lui Șerban
vodă Cantacuzino, principalul rival la scaunul vărului său
Constantin Brâncoveanu.

19

Cum grijile le erau iscate doar de beizadea, atât

măritul principe cât și prevăzătorul stolnic Constantin, o
vreme nu vor băga de seamă că mai aveau încă un potrivnic,
care putea fi chiar mai primejdios decât cel pe care-l pândeau
cu atâta stăruință. Cel cu pricina era tot un Iordache, și anume

224
Războiul austro-rus-turc ține între 1735 și 1739.
814
unchiul celui dintâi, ce fusese oprit ca ostatic la Viena și,
desigur că din pricina lipsei, nu le atrăsese luarea aminte.
Stolnicul va fi acela care îl va descoperi, însă lucrul se petrece
abia după vreo trei ani, când fratele său răsare la București.
Stârnindu-i neliniștea, îi va plănui pieirea. Ori nu e lipsit de
rost ca să fie istorisit chipul cum a fost în cele din urmă
înlăturat.
Deci, în urma urzelilor lui Constantin Bălăceanu,
spătarul Iordache Cantacuzino și nepotul său, marele căpitan
Șerban Cantacuzino fuseseră păstrați de chezași la Curtea
aulică de la Hofburg, neavând îngăduința de a părăsi marele
târg de pe malul Dunării. Astfel socotise aga că-i poate ține
departe de planurile sale de aducere la putere a beizadelei
Gheorghe, împiedicându-i de a-i pune nedorite bețe în roate.
Sâcâiți de îngrădirile ce li se puneau, cei doi vor scrie
domnului muntean, dar mai ales stolnicului, încercând a le
lămuri starea încurcată în care ajunseră, neplăcerile de care
erau loviți, chipul cum uneltise fârtatul lor pentru a le pricinui
reținerea, cerând disperați ajutor, spre a fi sloboziți din
această prinsoare, supărătoare chiar dacă li se lăsase libertatea
de a umbla prin oraș, nefiind întemnițați, ci dimpotrivă,
înconjurați cu osebită și ploconită considerație, ca ființe de
vază ce se aflau.
Principele și mai ales unchiul său biv vel stolnic fură
mișcați de fierbintea lor rugă și vor încerca să vină în
întâmpinarea dorințelor lor, lucru care nu trebuie să mire, căci
cronicile vorbesc de spiritul de solidaritate care-i lega pe
Cantacuzini, care se vădise și în alte împrejurări. E știut spre
pildă că încă de mai înainte stolnicul Constantin se vedea
îndemnat de simțămintele ce-l încercau să-l ocrotească pe
prâslea, întrucât i se părea mai gingaș și mai plăpând. Astfel,
atunci când în 1672, la porunca lui Grigore Ghica voievod,
Cantacuzinii fuseseră arestați și erau scoși zilnic din temniță
spre a fi căzniți în diverse chipuri sub privegherea agăi Drosu,
815
el s-a oferit a primi cele o sută de lovituri la tălpi în locul lui
Iordache, socotit, ca frate mic, cam firav, deși în acea clipă
acesta era un ditai flăcău de 21 de ani!
Deci ca și altă dată, stolnicul se grăbi să dea ascultare
„celui mic”, înjugându-se cu toată convingerea în lupta
mântuirii sale, cât și a nepotului care-l însoțea. Chiar de la
începutul anului 1689, când sosi în țară ca trimis împărătesc
groful Csáki, în răstimpul neguțărilor desfășurate la
Mogoșoaia, atât domnul cât și unchiul său, care-i slujea de
sfătuitor, puseră o vorbă pentru slobozirea celor doi prinși.
Cum imediat după aceea turcii trimiseră în solie la
Viena pe dragomanul Alexandru Mavrocordat, căruia
stolnicul tocmai izbutise să-i câștige prietenia, rugămintea fu
transmisă și prin mijlocirea acestuia. Întrucât însă în acea
clipă uneltirile lui Bălăceanu erau în plină desfășurare, spre a
nu le tulbura, consilierii aulici socotiră că nu are rost să dea
ascultare cererilor, încât acestea se pierdură în pustie.
În anul următor însă, Bălăceanu pierind, felul de a
vedea lucrurile începe să se schimbe, mai ales că și relațiile
cu Brâncoveanu cunosc ele însele o prefacere. Imperialii
trebuie să recunoască pe de-o parte că stăpânirea acestuia e
mai statornică decât își închipuiseră ei, iar pe de alta că planul
folosirii drept contra-concurent a beizadelei Gheorghe se
dovedește lipsit de sorți de izbândă. Apoi, după înfrângerea
suferită la Zărnești, consilierii aulici înțeleseră că
îndepărtându-l pe Brâncoveanu, arătându-i-se potrivnici, îl
îndemnaseră să se alieze cu Thököly și să le pricinuiască
necazul din Ardeal. Dacă nu ar fi dovedit această lipsă de tact,
prefăcându-se a-i fi favorabili, alianța aceasta nu ar fi avut loc
și eșecul suferit, implicând vreo 16 000 de morți, ar fi putut
fi evitat. Deci la Viena pare-se că se produce o reconsiderare
a tacticii care trebuia folosită în privința principelui muntean.
Dar și atitudinea față de spătarul Iordache pare-se că
va cunoaște o înnoire. La început fusese reținut pentru a nu
816
tulbura urzelile lui Bălăceanu, și în cazul că acestea nu
dădeau rezultat, ca să fie folosit pentru a exercita unele
presiuni asupra cercurilor conducătoare din Țara
Românească, iar în caz extrem, ca să fie așezat în tron. Acum
însă, schimbându-se vederile asupra relațiilor cu
Brâncoveanu, interesul habsburgilor pentru Iordache scade,
fiind socotit ca nefolositor viitoarelor planuri de cotropire,
drept care putea fi eliberat, păstrarea sa nemaioferind vreun
avantaj tactic.
Pe fundalul acestor preschimbări, vor urma noi
stăruințe din partea domnului muntean și a stolnicului,
motivate însă nu numai de atașamentul sufletesc față de cei
reținuți. Principele și unchiul înțeleseseră că, opriți la Viena,
cei doi Cantacuzini puteau fi folosiți în chip nedorit chiar
împotriva lor dacă se ivea un prilej prielnic, putându-se
ajunge chiar să fie înlocuiți prin ei. Nu se putea prevedea ce
născociri le puteau da prin minte consilierilor imperiali și
consiliului de război, care se căzneau de ani ca să închipuie
un plan de cotropire a Țării Românești. Era mai înțelept ca
spătarul Iordache să nu mai fie lăsat la îndemână nemților, în
care nu se putea avea nici un fel de încredere, fiind mai
prudent ca să fie cât mai repede redobândit.
Drept care, în clipa când marele dragoman Alexandru
Mavrocordat e trimis pentru a doua oară în solie la Viena în
1691, stolnicul îi scrie, rugându-l să intervină, dacă o putea,
și pentru slobozirea oropsitului său frate cât și a nepotului
aflat alături de el.
De altfel, printr-o întâmplare fericită, în același timp
sosește la București generalul austriac Luigi Ferdinando
Marsigli, italian de prin Bologna, care aduna material
documentar pentru alcătuirea unei monumentale descrieri
geografice și istorice despre ținuturile cursului mijlociu și

817
inferior al Dunării225. Dar preocupările militarului nu se
mărgineau numai la dorința cărturărească de a cerceta
științific meleagurile atinse de cotropirile casei de Habsburg,
cum voia să lase credința. El era totodată și vajnic solitor
habsburgic, cădere în temeiul căreia primise îndatorirea
tainică de a iscodi atitudinea domnului după eșecul austriac
de la Zărnești și de a găsi o cale de a-l atrage, înduplecându-l
să se alăture Ligii Sfinte.
În urma celor întâmplate în 1690 situația se arăta
destul de încurcată pentru imperiali. E drept că Emeric
Thököly, învingătorul de la Zărnești, potrivnicul principal al
Austriei la acea vreme, fusese alungat din Ardeal prin
intervenția lui Ludwig Wilhelm von Baden – Baden, dar el,
aținându-se în Țara Românească, deci taman la hotarul crăiei
la scaunul căreia tânjea, închipuia o primejdie pentru
habsburgi, existând putința reluării unui atac împotriva lor.
Prin urmare o atentă deslușire a împrejurărilor în care ungurul
hălăduia prin apropierea munților era trebuitoare, lucru pe
care de altfel ofițerul, plecat, chipurile, doar pentru o
dezinteresată cercetare științifică, aflată cu mult deasupra
unor interese politice sau militare de moment, îl înțelesese
prea bine și se căznea să-i pătrundă dedesubturile și laturile
ascunse. Însă și mai îngrijorător era că strategul de la
Zărnești, adică Brâncoveanu, îl ocrotea în chip vădit pe grof.
Nu numai că-i dăruia un călduros adăpost în țară, dar îl
înconjura totodată cu o prietenie peste măsură de binevoitoare
și generoasă, lucru care sporea riscurile unei năvale.
Numai că un ochi atent putea băga de seamă că
relațiile dintre cei doi nu erau atât de cordiale și trandafirii
cum sârguiau ei să semene credința. Astfel ungurul, încurajat
de Pierre Antoine de Castagnéres-Châteauneuf ambasadorul

225
Peste decenii (în 1726) va da tiparului cartea „Danubius pannonico-
mysicus” în 6 volume.
818
francez de la Poarta și de contele de Ferriol, începuse discrete
demersuri pe lângă marele vizir ca să i se acorde lui scaunul
de la București, în condițiile în care pierduse Ardealul, căci
Brâncoveanu n-ar fi fost de încredere. Abilul stolnic, prin
întinsele relații pe care le avea în lumea diplomaților
țarigrădeni, prinsese imediat de veste de răuvoitoarele
demersuri ale împuternicitului francez față de nepotul său, și-
l avertizase pe acesta asupra primejdiei, încât vajnica
prietenie înfățișată lumii, era din ambele părți cam găunoasă
pe dinăuntru, dar prea puțin știau acest lucru.
Pe deasupra principele era nemulțumit și de husarii
calvini ai craiului alungat, curuți cum li se zicea îndeobște,
căci aceștia, de capul lor, cam făceau prădăciuni și mulțime
de alte cruzimi prin satele unde fuseseră găzduiți, lucru care
ajunsese supărător. Dar cum austriecii trebuiau ținuți puțin
sub tensiune ca să nu cuteze a forța din nou hotarul, cum
făcuseră prin Veterani, von Baden – Baden sau Heißler,
neînțelegerile apărute între cei doi fură voit ascunse lumii și
dintr-o pare și din cealaltă, vânturându-se icoana unei mari
dragoste reciproce.
Discutând cu generalul austriac Luigi Ferdinando
Marsigli, tocmai aflat în ospeție, stolnicul Constantin, pe
lângă faptul că-i împărtăși o mulțime de informații istorice,
geografice și etnografice despre Țara Românească, îi strecură
discret și sugestia că dacă serenisimul împărat i-ar slobozi
fratele reținut la Viena, el l-ar putea înrâuri pe voievod ca să-
l îndepărteze pe fostul crai Thököly din ținuturile sale,
contribuind mai apoi și la deplina sa prigonire din partea
sultanului, ceea ce va da statornicie stăpânirii austriece din
Ardeal, căci vor înceta hărțuielile de hotar pricinuite neîncetat
de ungur. De bună seamă, nu pomeni despre neînțelegerile
apărute deja între cei doi, care oricum duceau la o ruptură
chiar fără ca Austria să facă vreo concesie. Ascunzând acest
adevăr, stolnicul propunea un schimb simplu și părelnic
819
echitabil atât pentru principele român cât și pentru habsburgi:
fratele și nepotul său în schimbul alungării nesuferitului grof
ungur.
Generalul va reține ideea și la întoarcere o va
transmite celor din Viena. Însă spre a-și îndeplini misiunea
tainică ce i se încredințase nu se va mărgini la atâta. Va
încerca să-l convingă domn și pe stolnic să se alăture Ligii
Sfinte. „E mai bine să dăm celor mari de bună voie ceea ce ei
doresc, va stărui el, decât să așteptăm ca ei să și-o ia înșiși”,
căci atunci chiar noi ne vom alege cu mai puține foloase. Cei
doi răspunseră că sunt oricât gata să se alăture puterilor
creștine în momentul în care acestea dovedesc că pot zdrobi
fără de scăpare forțele otomane. Italianul plecă deci din
București cu un sac de știri care nu puteau decât să încânte
curtea de la Hofburg.
Între timp Brâncoveanu se plânse Porții împotriva
silniciilor săvârșite de curuții lui Thököly, dar nu în temeiul
celor convenite între stolnic și Marsigli, ci din pricina
dușmăniei purtate grofului, care începu să dea pe dinafară. El
arătă că tulburările și jafurile pe care le pricinuiesc oștenii
ungurului vor face cu neputință strângerea dărilor și deci plata
tributului și ceru îngăduința de a lua măsuri împotriva
tulburătorilor, îngăduință pe care o primi de altfel destul de
curând. Nu se grăbi însă să ducă la îndeplinire cele chitite. La
sfatul stolnicului abia când de la Viena sosi vestea că înalta
Curte se învoiește cu schimbul propus, se porni o crâncenă
campanie împotriva husarilor calvini ai grofului, care fură pur
și simplu vânați prin sate. Amânarea începerii năprasnicei
dezlănțuiri era menită doar ca să creeze austriecilor părerea
că ea este cumva răspunsul la hotărârea pe care o luaseră în
legătură cu spătarul.
În fața acestei izbucniri de furie, Thököly se văzu
nevoit să treacă grabnic Dunărea, găsindu-și adăpost
vremelnic în Vidinul revenit otomanilor. De altfel, pentru a
820
semăna cercurilor aulice credința că se merge până la capăt
cu făgăduiala, adică se va acționa pentru dizgrațierea totală a
ungurului, urmară o mulțime de pâre împotrivă-i, unele vădit
căutate, altele însă întemeiate, căci groful răspunse celor ce
pătimea, încercând să se răzbune. Spre pildă, între
samavolniciile făptuite cu adevărat se număra și răpirea unui
căpitan de Cerneți pe care-l pusese în obezi, pricină de a-i
aduce acuzații întemeiate la Țarigrad, unde chiar găsiră
ascultare. Stăruința lui Brâncoveanu va da roade, așa că în
cele din urmă Thököly va fi îndepărtat din ținuturile Dunării,
sfârșindu-și viața prin Nicomedia, oraș așezat în Asia Mică,
la depărtare nu prea mare de Stambul, pe malul de dimpotrivă
al Mării Marmara.
Cum consilierii din Viena erau încredințați că toate
cele întâmplate grofului se întemeiază pe înțelegerea tainică
făcută cu generalul Marsigli, biv vel spătarul Iordache
Cantacuzino și marele căpitan Șerban Cantacuzino primiră la
sfârșitul anului 1691 învoirea de a se întoarce în țară. Însoțiți
de o mică suită, vor intra însă în București abia pe la mijlocul
Postului Mare al Crăciunului, înotând printre troienele uriașe
ale unei ierni nespus de abundente în zăpadă. Lăsau în urmă
un drum de iarnă nespus de greu, încât aveau de ce răsufla
ușurați când se văzură ajunși acasă.
Constantin și Mihai își întâmpinară a doua zi fratele
mezin cu deosebită bucurie în casele din capătul podului
Cibinului, întâlnirea fiind plină de strângeri călduroase la
piept și mulțime de pupături. Se revedeau după trei ani
încheiați de despărțire…
Urmând sărbătorile de iarnă, încărcate de praznice și
cârduri de colindători, cei trei nu se mai reîntâlniră câteva
săptămâni, Iordache petrecându-și vremea acasă cu soața și
cele două fetițe. Când petrecerile se liniștiră, nopțile lungi de
iarnă deveniră peste măsură de plicticoase, ispitind la
îndelungi sporovăieli cu care să se umple timpul. Biv vel
821
spătarul nu scăpă acestei ispite, așa că-și căută fratele mai
mare, căruia simțea că trebuie să-i facă unele mărturisiri pe
marginea celor trăite, gândite, simțite dar și sfătuite cu măriții
consilieri imperiali de la Beci226, străluciți conți, viconți, duci
și marchizi.
- Rămân la credința că ai făcut o greșeală nemărginită
îngăduind urcarea în scaun a unui neam lăturalnic de-al
nostru. Lui Șerban trebuia să-i urmeze unul dintre noi trei.
Noi, frații, eram cei mai în drept de a ocupa acest loc.
Că Iordache era pornit împotriva lui Brâncoveanu,
stolnicul știa încă de când se primise la București primul
curier al lui Pârșcoveanu, drept care căută o scuză:
- Dar tu erai plecat, iar eu, și nici Mihai nu suntem
îmboldiți de îndemnul de a sta țepeni în scaun. Noi ne simțim
mai în largul nostru ca sfătuitori…
- Înțeleg. Însă eu nu mă tem să țin un sceptru în mână
și să înfrunt primejdia… Coroana nu e prea grea pentru
fruntea mea… Deci poate sunt mai nimerit decât nepotul
nostru de a sta în jilțul cârmuirii. Eu știu prea bine ce trebuie
făcut și ce nu, cine trebuie ocrotit și cine nimicit. Mie n-o să-
mi sufle mulți în ciorbă. Poate că am unele plecări asemenea
lui Șerban! De altfel am găsit sfătuitori împărătești care s-ar
fi învoit să mă sprijine să urc chiar și în scaunul de
Constantinopol, atunci când acesta va renaște. Deci există
putința de a urma deplin și în toate fratelui nostru răposat…
De altfel nu trebuie uitat că au fost clipe când m-a și dorit
urmaș. Deseori a zis doar răspicat că vrea ca Iordache să-i
moștenească toate drepturile …
Cugetările acestea dovedeau că afirmația obișnuită a
istoricilor, cum că visul împărătesc se stinge odată cu Șerban
vodă este neîntemeiată. În realitate el moare abia odată cu
pieirea spătarului Iordache Cantacuzino.

226
Viena.
822
 - E drept că așa zicea, încercă stolnicul să reașeze
adevărul în temeiurile sale, dar mă tem că nu se gândea la
tine, ci la beizadeaua Gheorghe, pe care, știi bine, că a
botezat-o și Iordache…
- Pentru că veni vorba de beizadea, n-ar fi fost mai
potrivit s-o urci pe aceasta în scaun? Era un Cantacuzin
neaoș, nu unul lăturalnic, de mâna a doua. Pe deasupra ai fi
condus din umbră tu, căci îi puteai fi tutore. Deci sceptrul o
fi fost în mâna lui, dar cuvântul rostit era al tău. Nu cred că e
prea târziu de a-l folosi de acum încolo. Dacă nu pot fi ales
eu, el poate ar fi soluția ideală, care ne-ar îngădui nouă și lui
Mihai, ca epitropi și sfătuitori, să cârmuim asupra țării, deși
mai drag mi-ar fi ca eu să fiu încoronat.
- Nu! De a-l aridica domn pe Gheorghe nu poate fi
vorba! Nu o cunoști pe mă-sa. Am avea de luptat zi de zi cu
ea, care nu e decât o negustoreasă plină de ifose și ambiții!
- Deci recunoști că cheia îndreptării greșelii făptuite
cu Brâncoveanu aș fi doar eu…
Stolnicul Constantin nu găsi replică. Era nu numai
răvășit sufletește, ci de-a dreptul năucit. El, care de trei ani
era sfătuitorul în toate al domnului, atingându-și mult visatul
rol de eminență cenușie, se vedea amenințat de a fi din nou
dat de-o parte, devenind un oarecare, nevrednic de a fi băgat
în seamă. Se cutremură la acest gând. Iordache să încăpățâna
să meargă pe făgașul deschis de Șerban, dacă nu cumva
lucrurile se înfățișau chiar mai rău. Deci scăpase din lac și
dădea în puț. Capul începu să-i vâjâie. Toate tocmelile făcute
cu atâta grijă, în temeiul unor chibzuieli de câțiva ani, erau
din nou amenințate de a fi spulberate. Plănuirile mezinului le
năruiau pe ale sale, încât fu cuprins de îngrijorare. Dacă nu
izbutea să-l oprească pe prâslea, uciderea fratelui voievod,
pentru care își făcea destule mustrări de conștiință, dar nu o
regreta, se dovedea de o amară zădărnicie, fiind lipsită de
rost, căci nu-i mai aducea nici un folos!
823
 Când își mai reveni, începu să-l descoase mai pe
îndelete pe spătar, iscodindu-l cu vicleana îndemnare ce-i
stătea în fire, căci nu degeaba fusese poreclit de cunoscuți
„hoț bătrân” sau „vulpe bătrână”. Iordache avea o
nemărginită încredere în stolnic, așa că făcu imprudența de a-
i mărturisi toate gândurile, nădejdile și plănuirile pe care le
pusese la cale sau urma să le pună la cale. Ba vorbi și de
sprijinul pe care i-l făgăduiseră împăratul și unii din
consilierii săi, cărora le destăinuise intențiile sale. Era departe
de a-și putea închipui ce vijelie de temeri, îngrijorări și patimi
stârnise în mintea ascultătorului, fiind încredințat că acesta îi
este pe deplin devotat, întrucât, de când se știa, Constantin
făcuse tot ce putea pentru a-l ocroti și a-l ajuta. Nu putea uita
spre pildă că în urmă cu douăzeci de ani, fratele mai mare se
jertfise primind în locu-i loviturile de vergea la tălpi cu care-
i căzneau gâzii armașului Drosu. Chiar slobozirea din
detenția de la Viena știa că i-o datorează, căci dânsul avusese
îndemnarea de a închipui o neguțare mântuitoare. De aceea
nu se feri să-i dezvăluie și gândurile cele mai tainice care-l
frământau.
Astfel de sfaturi se petrecură și în serile următoare, iar
mai vârstnicul Constantin îl descosea cu răbdare pe prâslea,
trăgându-l de limbă cu întrebări iscusite, spre a-i afla toate
intențiile și toate uneltirile întreprinse până în acea clipă și în
sinea sa se îngrozi de cele aflate. De altfel îngrijorător era mai
ales faptul că primise încurajări nu numai de la consilierii
împărătești, ci, în cursul unei audiențe, și de la Leopold
însuși, condiția fiind aceea de a urma politica fratelui răposat,
situație în care, tot ce se promisese acestuia, i se va dărui lui.
Deci cele istorisite de Iordache nu erau doar niscai vorbe
aruncate în vânt, simple himere, ci erau fapte deplin
realizabile. Mai mult chiar, în temeiul făgăduielilor primite,
dacă țara încăpea pe mâna austriecilor, Iordache ar fi fost
singurul lor partener de discuții, stolnicul fiind cu totul
824
eliminat, ca inutil, dacă nu chiar stânjenitor, datorită
rezervelor față de hegemonia habsburgică în Europa și a
susținerii unei pretinse politici de echilibru dintre păgâni și
creștini. Statutul mult dorit de eminență cenușie, care din
umbră trage toate sforile, risca să fie iarăși și pentru totdeauna
spulberat!
Chiar și atunci când i se oferea o participare la putere,
ca tutore al lui Gheorghe spre pildă, trebuia să-și împartă
drepturile și înrâurirea cu fratele mai mic, care ținea să ia și
el parte la mânuirea domnului, ba să găsească dânsul pe
primul loc! Deci toată truda de a-l asasina pe Șerban, toate
problemele de conștiință ce-l încercaseră atunci și după
aceea, ajungeau a fi lipsite de noimă. De ce făcuse totul?
Pentru a da satisfacție mezinului? Pentru a-i deschide lui
făgașul unor mănoase împliniri?!
Stolnicul Constantin era zguduit. Toate năzuințele
țesute atâta amar de vreme amenințau să se năruie și, culmea,
el singur își pricinuise necazul, căci el stăruise să-și aducă
fratele acasă, iar acum se vedea silit să-i dorească pieirea, căci
dacă îl lăsa să-și ducă la îndeplinire vreunul din planurile pe
care le plăsmuise în timpul șederii ca ostatec, el era eliminat
de pe arena politică, iar toate sacrificiile pe care le făcuse erau
zădărnicite. Se consolă spunându-și că nici la Viena nu-l
putuse lăsa, căci, aflat la îndemâna împăratului, acesta l-ar fi
folosit pentru surparea scaunului muntean, așa încât greșeala
aducerii nu era așa de mare, Iordache trebuind fi oricum
întors în țară...
Prin urmare, fie că se afla la Viena, fie la București,
biv vel spătarul punea sub semnul îndoielii înlesnirile pe care
le câștigate cu noua domnie, și cu deosebire rosturile de
eminență cenușie, amenințarea venită din parte-i fiind la fel
de mare ca cea închipuită odinioară de Șerban vodă, dacă nu
cumva chiar mai mare! Deci poate se apropiase vremea să-i

825
menească și lui calea pe care îl împinsese pe fratele mai
vârstnic… Dar îi era greu să se hotărască.
Se frământă o lună întreagă cu întunecatele gânduri
care-l copleșiseră. Îl înștiință chiar pe Constantin vodă
Brâncoveanu asupra neașteptatei descoperiri. Iordache îi voia
înlocuirea, el năzuind și la tronul bucureștean și la cel
constantinopolitan! Nu s-ar fi dat în lături de a-l sprijini chiar
pe celălalt rival, beizadeaua Gheorghe, dacă i se asigura rolul
de tutore. A devenit un potrivnic primejdios, mai ales că
izbutise să atragă de partea sa o seamă de cercuri din jurul
împăratului Leopold, care ar fi dispuse să-l ajute. Deci însăși
schimbarea suzeranității devenea riscantă, tânărul unchi
bucurându-se la Curtea de la Hofburg de o susținere mai largă
decât aveau ei. Prin urmare se cuvenea să găsească o cale de
a-l înlătura, pentru a păstra lucrurile în starea în care se
găseau, care le era convenabilă. Principele îl ascultă cu
atenție, fără să-i întrerupă lunga istorisire. Căzu pe gânduri,
cuprins de o reală îngrijorare:
- Iar pe noi ne neliniștea pribegita mătușă Maria, care
e un mezelic, și asta în vreme ce chiar din preajmă ne pândea
o amarnică urgie… oftă el cu amărăciune.
- Culmea este că eu l-am adus pe capul nostru, în loc
să-l fi lăsat ostracizat în Beci, și acum tot eu trebuie să găsesc
o cale de a scăpa de el… Oricum pentru noi este mai bine ca
să piară, bombăni stolnicul.
- Taică Constantine, domnia ta ai cercetat treaba,
cunoști mai bine lucrurile, deci ești mai în măsură să iei o
hotărâre potrivită decât aș putea-o face eu. Și de astă dată mă
încredințez înțelepciunii matale, ca și în cazul unchiului
Șerban, în nădejdea că vei găsi ieșirea cea mai nimerită
împrejurărilor, încât totul să fie bine pentru noi!
- Poate că ai dreptate. Calea de urmat este desigur
aceeași, ca aceea folosită pentru a scăpa de unchiul Șerban.
- Cum zici matale, încuviință principele, ridicându-se.
826
 De astă dată nu dori să afle detaliile urzelilor
părintelui său adoptiv, așa că puse aici capăt întrevederii. Iar
pentru a împinge toată răspunderea asupra sa, nici mai apoi
nu va punte întrebări, nu va cere lămuriri, nu va încerca să
grăbească în vreun fel lucrurile, lăsându-le să curgă de la sine.
Preferă să aștepte răbdător, căci așa nu se implica, dându-și
sieși simțământul că este deasupra unor asemenea
mărunțișuri mârșave, care pe el nu l-ar atinge și pângări.
Oricum, în dimineața miercurii de 8 iunie 1692, când
i se vesti moartea neașteptată a tânărului său unchi Iordache,
care nu era decât cu vreo trei ani mai în vârstă ca dânsul, nu
arătă nici un semn de mirare, de parcă lucrul ar fi fost foarte
firesc și de așteptat. Totuși în fața boierilor cu care tocmai
ținea sfat în spătăria mică, cea cu stele, după o clipă de tăcere,
îi deplânse timpuria pieire, concluzionând însă în așa fel încât
cele întâmplate să pară cât mai normale, neexistând pricină
de îndoieli și suspiciuni:
- Nu ne putem împotrivi sorții. Unul e Dumnezeu care
le hotărăște pe toate, fără a ține seamă de voia pământenilor
și de măruntele lor năzuințe de ființe pieritoare. Nouă nu ne
rămâne decât să ne supunem ursitei, chiar dacă ni se sfâșie
inima de jale când vedem că se petrece lângă noi asemenea
necaz nemăsurat. Știrea primită nu poate decât să-mi
îndurereze sufletul și să-mi stoarcă lacrimi…
Însă clevetitorii nu putură fi împiedicați ca să bage de
seamă că pieirea spătarului era foarte ciudată și nu tocmai
curată.
- Poate că, dacă nu se grăbea să se întoarcă la vatră,
mai trăia și astăzi, se arătau ei încredințați. Ghinionul său de
a fi voit acasă… Cuiva pare-se că nu i-a plăcut acest lucru.
Binevoitorii, care respingeau ideea unei morți
suspecte, răspundeau însă:
- Sărmanul și-o fi simțit sfârșitul și de aceea s-a grăbit
să vină acasă. Să nu piară printre străini, ca un câine părăsit.
827
 A lăsat „în urmă multă tânguire și jale, … pentru cea
tânără a lui vârstă și multă vrednicie ce avea” va remarca
cronicarul Radu Greceanu, adăugând că prin săvârșire sa din
viață „domnului pagubă s-au făcut, <dar> şi ţărăi, că<ci> ales
boiariul de cinste și de treabă era”.
De altfel principele, ca să-și arate uriașa părere de rău
ce-i sfâșia sufletul, dar și nemărginita prețuire pe care o purta
răposatului, nu numai că va ajuta văduva să grijească de
împlinirea tuturor îndatoririlor astrucării, dar va hotărî ca
toată Curtea, în frunte cu sine însuși, să se alăture convoiul
mortuar. Ca și în cazul celuilalt unchi, Șerban, mort mai
înainte cu trei ani, urmau să străbată pe jos tot drumul până în
dealul Cotrocenilor, spre a-l așeza pe răposat alături de iubitul
său frate, pe care-l slujise cu deosebită credință.
Astfel fu îndepărtat și cel de al doilea rival al lui
Brâncoveanu, care pentru o clipă păruse a amenința
statornicia stăpânirii sale.
Acuzația dublului asasinat comis de stolnic asupra
fraților săi poate părea exagerată, întrucât se pune în seama
unui om cu mintea deschisă și pătrunzătoare, peste măsură de
cult și fin, care prin profunzimea gândirii, prin înțelegere și
învățătură se înalță cu mult deasupra contemporanilor, fiind
peste măsură de prețuit de cei de talia sa, care-l socoteau un
geniu al timpului, dăruit cu însușiri ce se găsesc rar la semeni.
Dar cronicarul Radu Popescu scrie în letopisețul său
că Ioan Mavrocordat, fost mare dragoman al Înaltei Porți,
ajuns peste ani domn în Țara Românească227, ar fi istorisit
celor de la Curte că a auzit cu urechile sale un capugiu
povestind că stolnicul i-ar fi mărturisit că el și-a otrăvit frații,
pe Șerban și pe Iordache, pentru că deveniseră necredincioși
otomanilor în sârgul lor de a câștiga bunăvoința împăratului
Leopold. De altfel și în paginile anterioare ale scrierii sale,

227
Domnește între 21 noiembrie 1716 – 23 februarie 1719.
828
boierul cronicar va adăuga unele amănunte care ar dovedi că
învinuirile nu sunt tocmai lipsite de temei… Iar după decenii,
un străin pe nume Del Chiaro, secretar al lui Brâncoveanu, va
arăta că zvonul asasinatelor mai circula încă în lume, dându-
i-se deplină crezare, deși era greu de dovedit…
Dar liniștirea văduvei lui Șerban vodă și a beizadelei
Gheorghe după moartea agăi Bălăceanu, iar apoi dispariția
spătarului Iordache nu au curmat opoziția pe care o întâmpina
stăpânirea lui Constantin Brâncoveanu. O seamă de jalbe și
pâri vor mai curge o vreme, neputând fi înăbușite.
Potrivnicul cel mai cunoscut va fi acela care de altfel
îl tăgăduise și pe Șerban vodă, și anume paharnicul Staico
Bucșanul, care, ascuns din nou în Ardeal, năzuia mai departe,
cu înverșunare, la dobândirea coroanei muntenești.
Povestea boierului nu e lipsită de interes în contextul
descrierii luptei lui Brâncoveanu pentru a-și consolida
domnia. Pentru o mai bună înțelegere, poate că e nimerit ca
istoria să fie reluată din clipa când Șerban vodă hotărăște să-
și căsătorească fiica, pe Smaranda sau Manda, cu Grigorașcu
Băleanu, feciorul adversarului înrăit al Cantacuzinilor. În
acea clipă se produce o împăcare a domnului cu
împotrivitorii, lucru urmat de venirea acestora în țară.
Paharnicul Staico Bucșanul rămâne aproape singur, fiind
părăsit de toți susținătorii de până atunci, ceea ce îl aduce la
disperare. La prima vedere s-ar fi putut crede că lupta sa se
sfârșise, nemaiavând pe cine se sprijini.
Cum însă nu avea de gând să renunțe la visurile țesute
în lungul anilor, dar și pentru a fi în pas cu vremurile, fără a
renunța la ocrotirea stăpânitorilor otomani, se gândește că e
nimerit să se pună bine și cu creștinii, pricină din care va jura
supunere și Majestății Sale, serenisimul chezar Leopold
întâiul, ajutat fiind în acest scop de cancelarul Teleki și de
generalul Caraffa. Deci de la sfârșitul anului 1688, nu se va
mai mărgini la pârele trimise marelui vizir prin pașa de
829
Oradea sau prin craiul Apafi, ci va continua cumpănind între
împăratul musulman și cel creștin de la Viena, plângându-se
și cerând ajutor când unuia, când altuia. Spera el că, urzind
fie cu turcii, fie cu creștinii, se va căpătui până la urmă, motiv
pentru care trecea ușor dintr-o tabără în cealaltă.
Dar starea de părăsire în care căzuse îi cam tăia sporul
și înrâurirea, încât era în căutare de noi susținători, apropierea
de austrieci nepărându-i-se îndestulătoare, iar curtenia făcută
otomanilor lipsită de rodnicie. Probabil de aceea spre sfârșitul
domniei lui Șerban vodă își va îndrepta ochii și spre domnul
Moldovei, foarte bătrânul Constantin Cantemir, aflat în
dușmănie cu principele muntean, în nădejdea că acesta i-ar
putea oferi un ajutor, compensând cumva însingurarea la care
ajunsese. Totuși până la începutul lui decembrie 1688 nu se
poate hotărî să părăsească Ardealul. O face abia acum, poate
din pricină că i se pare că ocrotitorul său de până atunci,
cancelarul Teleki, a devenit cam binevoitor față de
Brâncoveanu, apărând primejdia de a fi dat acestuia, cu atât
mai mult cu cât principele muntean părea preocupat de a-l
prinde, căci cu puțin în urmă îi adresase o scrisoare plină de
ademeneli și făgăduieli de iertare, amnistie am zice în grai
modern, prin care nădăjdui-se să-l momească în țară, și
desigur poftirea nu se făcea pentru a-i da mari ranguri, ci
pentru ca să fie pus la poprire. Paharnicul Staico respinse însă
chemarea și totodată, prevăzător, fugise din Transilvania.
Cronicarul Radu Greceanu, istorisind împrejurările din acești
ani, le dă alocurea o altă tâlcuire. Astfel el dă de înțeles că
odată cu noua domnie pribeagul s-ar fi gândit să renunțe la
vechea și dârza sa opoziție, și-ar fi cerut să fie iertat spre a se
întoarce în țară, deși faptele ar sugera mai degrabă că nu ar fi
fost atins de adierea unei asemenea gând împăciuitor.
Oricum spre sfârșitul lunii îl găsim la Iași, căznindu-
se să-și continue urzelile, în vana nădejde de a ajunge în
scaunul bucureștean. Voievodul moldovean, deși se afla în
830
relații proaste și cu urmașul lui Șerban vodă, fiind însă în acea
clipă încurcat de războaiele cu leșii, care de câțiva ani îl tot
hărțuiau, pare-se că nu întrezărește câștigul pe care le-ar
dobândi slujindu-se de el împotriva muntenilor, mai ales că îl
vede cu totul răzlețit și fără de relații care să îl facă vrednic
de a i se da atenție. Drept care, după cât se pare, Staico se va
reîntoarce dezamăgit în Ardeal, oprindu-se prin Ohaba, în
ținutul Făgărașului, cel de al doilea loc de refugiu pe care și-
l făcuse dincolo de munți.
Surpriza va veni după aproape doi ani de deznădejde.
În vara lui 1690, pierind aga Constantin Bălăceanu,
paharnicul constată plin de încântare că toate neamurile și
prietenii răposatului îl asaltează, aceștia dându-și seama că,
rămânând pe lângă doamna Maria și beizadeaua Gheorghe,
viitorul li se închide, cei doi nepricepându-se să organizeze o
bătălie temeinică pentru dobândirea tronului muntean. Drept
care e cuprins de noi nădejdi și un nou avânt, încât reia lupta
pentru coroană cu mai multă îndârjire. Prin noii veniți, în
juru-i se închegase o coterie prielnică habsburgilor, drept care
se va erija într-un continuator al luptelor agăi, doar că spre
deosebire de cel pierit nu țintește la ridicarea beizadelei
Gheorghe, căreia nu prea avea temei de a-i fi epitrop, ci se
gândește la propria înălțare. Cum între timp pierise și
cancelarul Teleki, va sârgui să se pună în legătură cu generalii
austrieci din Ardeal, deși o bună parte a lor fuseseră câștigați
de Brâncoveanu, care se va lăuda cu prietenia lor, cu
deosebire aceea a lui Veterani.
Dar șirul surprizelor nu se oprește aici. În chip
neașteptat, după alți vreo doi ani, în întâmpinarea nădejdilor
sale vin o seamă de întâmplări petrecute în Moldova și care,
la prima vedere nu aveau nici o legătură cu visele sale.
Totul va porni de la nunta vtori logofătului Ion Palade,
desfășurată pe la începutul lunii lui decembrie 1691 în satul
Băcani, aflat la mică depărtare din sus de târgul Bârladului.
831
În răstimpul petrecerii o seamă de boieri încep a cârcoti
împotriva stăpânirii. Erau nemulțumiți că bătrânul domn,
modest răzeș de baștină după cum se zvonea, atrage în jurul
său mai ales oameni de condiție joasă, „ficiori de mojici
codreni și gălățeni” cum zice Ion Neculce, și în exercitarea
puterii se sprijină mai ales pe ginerele său, hatmanul Lupu
Bogdan, și pe vel vistiernicul Iordachi Ruset din neamul
Cupăreștilor, luându-i prea puțin în seamă pe ceilalți boieri
de viță, care se văd urgisiți, întrucât sunt împinși cu
grosolănie de-o parte. Drept care răzvrătiții hotărăsc să se
refugieze în Muntenia, la poalele lui Constantin vodă
Brâncoveanu, în nădejdea că, slujindu-se de ajutorul acestuia,
care era dușman al lui Cantemir, vor izbuti să-i provoace
mazilirea și vor putea ridica în locu-i pe vornicul Velicico
Costin.
Dar urzitorii nu vor apuca să-și ducă la îndeplinire
plănuirile, căci sunt pârâți domnului de un fârtat, biv vel
clucerul Ilie Enache din Țifești, cumnat al mirelui, deci rudă
și cu semețul vel vornic ce se dorea ridicat în scaun, și el
cumnat al aceluia care tocmai se căsătorea. Îndemnat și
chiar ațâțat de Cupărești, aflați la mare preț în acea vreme,
care-l aveau în frunte pe vel vistiernicul Iordache Ruset,
domnul Constantin Cantemir va întemnița pe mai mulți
dintre uneltitori, iar vornicului Velicico Costin și fratelui său,
cronicarul Miron Costin, le sortește pieirea, poruncind să li se
taie capetele.
O seamă de boieri, în frunte cu biv vel armașul Jora
Antiohie și cu marele medelnicer Lupu Costachi,
înspăimântați de cele petrecute, de teamă că ar putea fi și ei
osândiți, ca să scape, se refugiază în Muntenia. Îndemnați de
Brâncoveanu și susținuți financiar de acesta, se duc la
Țarigrad să-l pârască pe Cantemir și să-i ceară mazilirea,
aducându-i felurite acuzații, între altele și aceea de ucidere a
celor doi frați Costin.
832
 Domnul moldovean, înștiințat de încercarea lor de a-i
surpa stăpânirea, va trimite în grabă la Stambul un pâlc de
divaniți în frunte cu ginerele său și cu dușmănitul vel vistier,
ca să-i ia apărarea în divanul împărătesc, tăgăduind în fața
înaltelor autorități spusele pârâtorilor. De altfel Măria Sa
trăgea nădejdi de izbândă, căci tocmai în acele luni de
primăvară fusese înștiințat că se schimbase marele vizir, la
cârmuire ajungând Merfizonlu Calik Ali Pasa228, ce era și
Haci, adică hagiu, și se afla de mai înainte în mare prieteșug
cu biv vel spătarul Lascarache Ruset, capuchehaia pe care-o
avea în acel timp la Înalta Poartă, fratele contestatului mare
vistiernic, căruia pârâtorii îi aduceau și lui învinuiri. Deci, ca
mădular al vrăjmășitului neam al Cupăreștilor, apărându-l pe
principe capuchehaia se apăra în fond pe sine și pe ai săi. De
altfel Cantemir trăgea nădejde de sprijin și din partea noului
ambasador al Franței la Poarta, care nu-l înghițea pe
Brâncoveanu, fiind prielnic, ca și înaintașul său, tuturor
potrivnicilor acestuia, începând cu groful lui Thököly.
Dar de bună seamă divaniții, avându-l în mijlocul lor
chiar pe vistiernic, nu veniseră cu mâna goală. Ei cărau cu
sine numeroși desagi încărcați cu pungi de galbeni, pe care îi
împart cu dărnicie înalților slujbași otomani, în frunte cu noul
mare vizir. Ori acesta tocmai avea nevoie arzătoare de bani în
împrejurările în care se gândea să se ducă la Belgrad ca să
refacă cetatea și să reia ofensiva contra austriecilor, iar
tezaurul se găsea într-o stare cât se poate de proastă. Într-un
asemenea context plocoane aduse se vor dovedi un argument
mult mai convingător decât orice fel de explicații.
Deci dania răspunzând în chipul cel mai potrivit
nevoilor clipei, vizirul, îndatorat, va avea toate temeiurile să
dea dreptate domnului moldav. De altfel grăbit ca să plece

228
Merfizonlu (turc din Merzifon) Calik Haci Ali pașa este mare vizir
între 23 martie 1692 și 17 martie 1693.
833
spre Serbia, împlinește voia capuchehaiei Lascarache Ruset,
fratele marelui vistiernic, fără a se mai complica și a mai
cerceta prea adânc lucrurile. Poruncește deci ca jălbașii,
învinuiți c-ar fi mincinoși, să fie încătușați și, legați în lanțuri,
să fie trimiși la Iași, ca să-i pedepsească principele cum va
socoti de cuviință, dar fără a-i osândi la moarte.
Cantemir vodă, după ce puse mâna pe ei, se mărgini
să-i arunce în temniță, și-i va elibera pe măsură ce, făcând
rost de bani, aceștia își pot răscumpăra slobozenia, după cum
le așezase prețul. Voievodul moldav își învinsese în fond
potrivnicul bucureștean, dar era cuprins de o adâncă ciudă
împotrivă-i și se gândea, pătruns de o pravoslavnică spăsenie
de smerit credincios, cum să-i aplice acestuia preceptele
biblice ce sunt pomenite în cartea Exodului din Sfânta
Scriptură, care închipuie voia și gândul Domnului, așa cum
au fost tălmăcite pre limba celor muritori. Iar orânduiala
cuprinsă în acele sacre rânduri, pe care o cunoscuse prin
didahiile229 ascultate în tinerețe, și pe care n-o uitase, zicea că
„dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viață pentru viață, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior
pentru picior.”230 Deci hotărât să urmeze această cucernică
povață dumnezeiască, bătrânul domn, care împlinea 80 de
ani, nu voia să rămână cu nimic dator tânărului frate de din
jos de hotar, ci se arătă dornic să i-o plătească în același chip
în care îi fusese lui făcut felul, încât să nu rămâie pagubă de
nici o parte, iar cumpăna să steie dreaptă între amândoi.
Deci cu sufletul muiat de aceste sfinte cugetări, după
câteva luni de pioasă frământare, spre toamnă, își aduse
aminte că doar cu vreo trei ani și jumătate în urmă fusese
căutat de paharnicul Staico Bucșanu din Merișani, care se
oferise să-l pârască pe Brâncoveanu la Înalta Poartă, dar

229
Predicile.
230
Vechiul Testament, Exodul, 21.23-24.
834
ceruse ceva pomană pentru sârgul său, trebuindu-i puțini bani
de drum și mai mulți pentru cumpărarea bunăvoinței
slujbașilor otomani, care desigur că fără peșcheșuri nu l-ar fi
luat în seamă. Din păcate atunci nu avusese vreme de a griji
de voia sa, de care de altfel nici nu-i păsa, dar se gândi că
acum i-ar putea folosi râvna, cu atât mai mult cu cât iscoadele
îl înștiințaseră că între timp izbutise să strângă din nou oarece
coterie în jurul său, încât ieșise din singurătatea ce-l făcuse
nevolnic și se bucura din nou de ceva înrâurire, părând deci
vrednic de a i se da oarece atenție.
Fără a sta prea mult pe gânduri porunci unui grămătic
să alcătuiască o scrisoare de poftire pentru boier și pentru toți
cei atârnători de el, pe care, atunci când se isprăvi, se căzni să
își deseneze semnătura, căci nu știa carte, pricepându-se doar
să-și zugrăvească numele, fără a cunoaște înțelesul buchilor.
Apoi misiva fu încredințată unui curier, care luă pe dată calea
Ardealului prin pasul Oituzului.
Însă abia după câteva săptămâni în Iași se iviră cei
așteptați, care îl aveau în frunte pe bătrânul Staicu Bucșanu
Merișanu. Aceștia erau de fapt foștii susținătorii ai agii
Constantin Bălăceanu, între care se numărau în primul rând
verii răposatului, precum căpitanul Preda Prooroceanul din
Prooroci, dar și o seamă de prieteni ai acestuia. Între cei din
urmă atrăgeau atenția căpitanul Preda Milcoveanu, feciorul
lui Ivan din Milcov, Hațaghi sau Hațache Radu Ungureanu,
căpitanul Iacșă Sârbul, căpitanul Barbu Bădeanul din Băleni
feciorul bătrânului logofăt Bădeanu sau comisul Constantin
Vărzariul. Cu toții nu ajungeau nici măcar la numărul a două
duzini.
Ei închipuiau o liotă de călăreți cu o înfățișare destul
de ciudată, căci în chipul de a se înveșmânta amestecau
straiele obișnuite ale localnicilor, cu cele apusene. Mulți
purtau peruci și pălării cu borul larg, jachete ale căror poale
le băteau din jos de jumătatea coapselor, mantii ușoare nu
835
prea lungi, descheiate ca să fluture în vânt, nădragi pe picior
și cizme galbene pintenate, răscroite în sus în dreptul
genunchilor, ca să-i apere. Cum mai toți erau căpitani, deci
oșteni până în măduva oaselor, erau dornici ca să semene
măreților generali habsburgi, duci, conți și marchizi, drept
care fuseseră ispitiți să împrumute, nu fără încântare, dar fără
prea mult discernământ, felurite accesorii din garderoba
acestora, veșminte cu care se împopoțonau cu deosebită
mândrie, încredințați că pestrițura le dă distincție.
Bătrânul Cantemir, care mergea la acea vreme pe
optzeci de ani, curtenitor din fire și bun cunoscător al firii
omenești și ale slăbiciunilor ei, vestit de sosirea lor, voi să le
iasă în întâmpinare, ca, măgulindu-i și lingușindu-i, să-i
câștige pentru tainicele sale plănuiri, făcându-i mai ușor de
mânuit. Ajuns în ceardacul din față al palatului, îi putu cerceta
din înălțimea sa, și fu destul de dezamăgit de împestrițarea
lor. În afară de Staico și de încă vreo doi, ceilalți erau departe
de a arăta asemenea unor boieri tradiționali, oameni așezați și
cu greutate. Majoritatea aduceau mai degrabă cu niște
flușturatici pe care nu se putea pune prea mult temei. Drept
care principele se întrebă îngrijorat cum va putea trimite
această șleahtă jalnică ca să iasă înaintea slujbașilor otomani
ca îndreptățiți jălbași munteni aridicați împotriva lui
Brâncoveanu și să fie luați în seamă. Deci înainte de a-i mâna
pe calea Odriiului, trebuia să-i rânduiască cumva,
schimbându-le înfățișarea.
Stăpânit de asemenea gânduri, în zilele următoare îi
chemă în spătăria mică, dar nu ca să le lămurească ce așteptări
avea din parte-le spre a încheia răfuiala cu vecinul său, cum
socotise înainte de a-i vedea, ci ca să-i îndemne să-și schimbe
portul, renunțând la încălțările, cușmele, perucile și jachetele
cumpărate de la oștenii nemți, pentru a fi pe potriva acestora.
Abia după vreo săptămână izbuti să-i înduplece pe mai mulți
să se reîntoarne la caftanul, dulama, gugiumanul și imineii
836
îndătinați în aceste ținuturi. La cizmele pintenate însă mai toți
nu doriră să renunțe. Iar unii, și încă din cei cu trecere printre
fârtații lor, se încăpățânară să se îndârjească întru împotrivire.
Cel mai aprig se dovedi căpitanul Preda Prooroceanul din
Prooroci, văr dinspre o mătușă al agăi Bălăceanu. El ținu să
păstreze chiar și peruca pe care o târguise la Brașov cu un preț
destul de piperat și care-l făcea să semene pe undeva cu
generalul Veterani. Abia după această parțială biruință,
domnul putu purcede la a sfătui cu dânșii pe marginea
îndatoririi ce avea de gând a le încredința.
Nu se grăbi să-i sloboade ca să plece din Iași, căci știa
că vel vizirul Merfizonlu Calik Haci Ali pașa întârzia la
Belgrad, unde se căznea să dreagă stricăciunile suferite de
zidurile cetății în răstimpul bătăliilor din anii trecuți. Ori din
partea acestuia aștepta sprijinul trebuitor pentru a izbândi,
căci capuchehaia sa Lascarache Ruset era în mar prieteșug cu
el, și numai prin dânsul își putea împlini răzbunarea.
Dar chiar și după reîntoarcerea vizirului la Odriiu, mai
șovăi un răstimp, căci aflase că măritul vizir era prins cu truda
de a împlini marile lipsuri din tezaurul împărăției, impunând
defterdarului231 o strașnică politică de austeritate și înfrânări,
ce se tălmăcea și printr-o fiscalitate apăsătoare, care iscase o
nemulțumire generală, ce putea pricinui răzvrătiri. Ori nu
putea uita că doar cu câțiva ani în urmă se stârniseră niscai
tulburări în oaste, care pricinuiseră nu numai schimbări și
ucideri de viziri, ci chiar o preschimbare de împărați! Iar
liniștea se reașezase abia după ce fuseseră uciși câteva mii de
ieniceri! Ori nu era de dorit ca lucrurile să se repete, trebuia
găsită altă ieșire!
Cunoscând aceste necazuri, Cantemir nu se grăbi să-l
tulbure cu mica sa răzbunare, așteptând apariția unei clipe
prielnice pentru a-și înfățișa cererea. Iar așteptarea se

231
Ministru de finanțe la turci.
837
prelungi până la începutul iernii, când voievodul își zise că
nu mai are pricină de a întârzia, căci, amânând, apărea riscul
ca lucrurile să se răcească.
Între timp însă doi dintre pribegi, căpitanul Barbu
Bădeanul din Băleni și comisul Constantin Vărzariul socotesc
că mai de folos pentru ei este împăcarea cu Brâncoveanu
vodă, decât urmarea urzelilor lui Cantemir. Drept care într-o
bună zi își părăsesc în taină fârtații și trec în Muntenia, pentru
a veni la picioarele domnului bucureștean. Ei îi pârăsc
acestuia toate amănuntele celor puse la cale de principele
moldav.
Brâncoveanu nu va lua în deșert cele aflate și chiar
înainte ca paharnicul Staico să fie slobozit din Iași, el trimite
o seamă de boieri la Odriiu care să cumpere slujbașii Porții,
încât, atunci când vrăjmașii săi vor sosi, ei nici să nici nu fie
ascultați. În fruntea deputăției este numit un grec pe nume
Vergo, care la drept vorbind nici nu fusese boierit, slujind mai
înainte de capuchehaie a lui Șerban vodă pe lângă
seraschierul de Baba, în grațiile căruia știu a se strecura, și
care, cu puțin în urmă, tocmai din pricina asta, fusese pus să
neguțeze cu slujbașul dobrogean și dobândirea scaunului de
către Brâncoveanu și nu fără izbândă. Negustorul pare-se că
avea darul de a ști cum se poate intra pe sub pielea
musulmanilor.
Nici pentru noua misiune nu fusese ales din
întâmplare. Între timp fostul seraschier de Baba, Mustafa
pașa, bunăvoința căruia o câștigase deja, ajunsese caimacam-
pașa sau chehaia-bei pe lângă marele vizir Köprülü Fazil
Mustafa pașa, adică împlinea rosturile de adjunctul al
acestuia. Întâmplarea face însă ca după nici doi ani mai
marele să-i moară, iar el să rămână în slujbă. Iar în răstimpii
următorilor patru ani, în vreme ce stăpânii nu apucă să
guverneze decât cel mult un an de zile fiecare, el își păstrează

838
netulburat rangul, dobândind o trecere mai mare decât
aceștia, cuvântul său ajungând adesea de a fi hotărâtor.
Brâncoveanu, știind de prietenia dintre grec și turc, pe
care în vremea alegerii sale în scaun o alimentase temeinic cu
bani, se gândi imediat s-o folosească în câștigul său, drept
care îi încredință lui Vergo îndatorirea de a pregăti
zădărnicirea urzelilor lui Cantemir. De altfel cum știa că
sentimentele la otomani se cultivă mai ales cu sunători și nu
cu vorbe pătrunse de adâncă simțire, încredințează
mijlocitorului său, pentru a cumpăra slujbașii Porții, nu mai
puțin de o mie de pungi, cum mărturisește cronicarul Ion
Neculce, ceea ce este o uriașă cantitate de bani.
Ca să ne dăm seama de imensitatea sumei, e de ajuns
a pomeni faptul că în urmă cu patru ani Brâncoveanu plătise
mai marilor împărăției pentru dobândirea scaunului Țării
Românești doar patru sute de pungi, cum scria ambasadorul
Franței232, deci nici jumătate din mulțimea bănetului pus
acum, la sfârșitul lui 1692, la bătaie pentru a anula pâra
boierilor și a-i cumpăra pe aceștia! Iar o bună parte a acestor
galbeni va reveni lui caimacam-pașa motiv îndestulător ca
acesta să-și pună în joc toată înrâurirea și să se îndârjească
pentru a îndreptăți ploconul primit. Oricum uriașa cheltuială
făcută își va arăta curând roadele.
În temeiul peșcheșurilor dăruite, Vergo îi va cere deci
lui Mustafa pașa ca să anihileze pâra cu care urmau a veni
boierii, să aresteze pârâtorii și să i-i trimită la București, de
asemenea să dobândească surghiunirea capuchehaiei lui

232
Ambasadorul Franței la Constantinopol scrie că, pentru a cumpăra
tronul, Brâncoveanu a dat vizirului 200 de pungi, marelui haznadar
(vistier) 100, kihaielei marelui vizir, adică adjunctului său, 50, iar unor
slujbași mai mici alte 50 de pungi. Prin urmare prețul plătit pentru tron
la Odriiu era de numai 400 pungi. Deci 1000 de pungi închipuie o
sumă de două ori și jumătate mai mare decât aceea de a cumpăra
dreptul asupra unei țări!
839
Cantemir vodă, Lascarache Ruset, datorită nefastei treceri pe
care o avea pe lângă marele vizir, cât și bunelor relații cu
ambasadorul Franței. De asemenea să sârguiască pentru
mazilirea bătrânului domn ieșean, care să fie înlocuit cu
favoritul lui Brâncoveanu, pe care principele muntean tocmai
pusese ochii. Era vorba de un anume Constantin Duca,
tânărul fecior al unui fost dușman al unchiului său Șeban
vodă, pe care răposatul îl otrăvise cu ani în urmă în vremea
prizonieratului de la Lvov.
De altfel Brâncoveanu avea vise mari în legătură cu
alesul pentru scaunul ieșean. Acesta era un flăcău de numai
șaptesprezece ani, pe care avea de gând să-l însoare cu fata sa
Maria imediat ce-l va încorona. În acest chip, slujindu-se de
nepriceperea și servilismul ginerelui, putea să conducă și țara
vecină după bunul plac. Iar fostul seraschier, pentru grasa
plată primită, se va strădui din răsputeri ca să răspundă pe
deplin tuturor cerințelor care i se făcuseră.
Deci abia la ceva vreme după venirea lui Vergo la
Odriiu vor sosi în marele târg și paharnicul Staico cu tot
pâlcul de boieri munteni pe care-i cârmuia. Datorită sârgului
chehaia-bei-ului Mustafa pașa primirea lor în fața marelui
vizir va fi mult întârziată. De altfel acesta cerea din capul
locului grabnica lor întemnițare, întrucât ei îi susținuseră pe
austrieci ca să invadeze Kara Iflacul, le trădaseră căile tainice
care să le înlesnească pătrunderea în țară, le dezvăluiseră
locurile ascunse unde erau tupilate zaharelele, banii și alte
bogății spre a le jefui, încât să nu ajungă în mâna otomanilor
care aveau drept la ele, luptaseră alăturându-se armatei
vrăjmașilor, pricinuind destule neajunsuri și mari stricăciuni
Înaltei Porți și oștilor ei.
Față cu toate aceste grave învinuiri făcute de
caimacam-pașa, care erau reale și întemeiate, marele vizir nu
găsea temeiuri de scuze și iertare și-ar fi trebuit să ia măsuri
de osândire. Dar din prietenie față de Cantemir și de
840
capuchehaia sa, Lascarache, nu dorea pedepsirea noilor
veniți, drept care amâna primirea lor în audiență, ignorându-
i cumva, cu toata insistența caimacamului său, chipurile
neavând vreme pentru ei, căci era peste măsură de prins cu
necazurile pe care le avea din pricina măsurile de austeritate
fiscală pe care le impusese.
Culmea era că nemulțumiții din împărăție nu se
ridicaseră împotriva vizirului, cerând înlocuirea sa, ci a
defterdarului233 Canibi Ahmet, care primise poruncă din
parte-i să ia toate măsurile de cuviință pentru a îndrepta reaua
stare a trezoreriei, pricinuită de costisitoarele războaie cu
habsburgii. În ciuda tuturor criticilor, vizirul lua apărarea
slujbașului său, care nu făcea decât să-i împlinească poruncile
și voia.
La început sultanul Ahmed al II-lea, aridicat în tron
de doar vreo doi ani, înțelegând și încuviințând temeiurile
măsurilor sale, pe care vizirul avu grijă să i le lămurească, va
trece cu vederea frământarea iscată, dar odată cu începutul
noului an creștinesc 1693 fu cuprins de îngrijorare, căci nu
putea uita necazurile pățite de frații săi din pricina tulburărilor
ce se stârniseră în vremea lor. Drept care, prin martie, pentru
reașezarea liniștii, porunci vizirului Merfizonlu Calik Haci
Ali pașa să-l demită pe defterdarul Canibi Ahmet. Vizirul însă
nu dorea acest lucru. Odată pentru că învinuitul nu făcea
altceva decât să-i urmeze îndrumările, iar pe de altă parte
pentru că i se pretindea să renunțe la politica sa de refacere a
finanțelor. În ciuda explicațiilor vizirului, sultanul insistă
asupra cererii sale. În aceste ciudate și contorsionate
împrejurări se crea o situație imposibilă și nemaiauzită până
atunci, aceea că un dregător refuza să împlinească o poruncă
împărătească!

233
Echivalentul unui ministru al finanțelor, am zice în termeni moderni.
841
 Vizirul își dădu seama de nefirescul stării pe care o
crea, dar, cum nu era dispus să renunțe la principiile sale, se
va înfățișa sultanului și-l va ruga să-l sloboade din slujbă.
Adică în termenii graiului modern am zice că-și dă demisia
din funcție, lucru el însuși foarte neobișnuit la acea vreme.
Cele istorisite se petreceau în 17 martie 1693 după calendarul
creștinesc. Vestea schimbării vizirului va ajunge în țările
române însă abia după mai bine de o săptămână.
Cum padișahul era destul de îngăduitor din fire, și
cum înțelegea pe deplin ce dorise a făptui vizirul prin
contestatele sale măsuri, lucru cu care de altfel în sine era de
acord, va încuviința cererea fără a arăta semne de supărare,
ba îl numește chiar pașă, adică guvernator, la Bursa.
Neașteptata schimbare vine în întâmpinarea dorințelor
lui Brâncoveanu. Chehaia-bei-ul Mustafa pașa se va grăbi să
se slujească de împrejurări, drept care stăruie pe lângă noul
său șef să-l surghiunească pe Lascarache Ruset, să-i
osândească pe pârâtorii domnului muntean, dându-i pe mâna
acestuia, să-l mazilească pe Constantin Cantemir și să-l
înlocuiască cu preferatul lui Brâncoveanu.
Iar Mustafa pașa primi satisfacție din partea mai
marelui său. Capuchehaia Lascarache Ruset fu surghiunită în
insula Rodos. Ba chiar mazilirea bătrânului Cantemir fu luată
în discuție. Dar aici apăru o surpriză. Taman la câteva zile
după ce la Odriiu vizirul Merfizonlu Calik Haci Ali pașa
cerea să fie scos din slujbă, printr-o bizară coincidență, la Iași
murea domnul Constantin Cantemir, care tocmai împlinea
optzeci și unu de ani234. De fapt pieirea sa a fost ținută ascunsă

234
Vizirul Merfizonlu Calik Haci Ali pașa a demisionat în 7/17 martie
1693 după calendarul creștin, iar Constantin Cantemir moare în 17/27
martie 1693, decesul fiind tăinuit în ziua de 18/28 martie, iar în 19/29
martie va fi ales în locu-i feciorul mai mic, aflat în Iași, Dimitrie
Cantemir. Însă în aprilie 1693 la Odriiu este numit domn moldovean
Constantin Duca.
842
o zi și o noapte, încât hatmanul și vel vistierul Iordache Ruset
să poată aranja alegerea beizadelei Dimitrie Cantemir în loc,
încât ei să-și păstreze dregătoriile și trecerea ce o aveau în
trebile cârmuirii. Oricum la Odriiu vestea va sosi abia după o
săptămână, deci spre sfârșitul lunii. (Pe stil nou chiar în luna
următoare.)
În noile împrejurări, și față cu mulțimea banilor oferiți
cu dărnicie de Brâncoveanu, numirea ca domn a prea-
tânărului Constantin Duca nu va întâmpina dificultăți,
ignorându-se cele puse la cale de boierii moldoveni în
complicitate cu un agă tocmai aflat în inspecție la Iași. De
altfel, pentru a-l prinde pe noul principe și pe susținătorii săi
în frunte cu vel vistierul Iordache Ruset și hatmanul Bogdan,
a fost trimis de la Înalta Poartă un capugi-bașă, care s-a
bucurat de sprijinul lui Brâncoveanu, din partea căruia a
primit chiar câteva ajutoare. Spre ghinionul domnului
muntean boierii au fost însă destul de prevăzători, încât au
scăpat în Polonia, doar tânăra beizadea apucând să fie
reținută.
În ce-l privea pe Staico și mica deputăție ce-o
cârmuia, noul vizir Bozoklu Mustafa pașa, întărâtat de
caimacam pașa, hotărî să-și aplece atenția asupra ei. Numai
că protecția de mai înainte, a vizirului și a capuchehaiei,
lipsind, jălbașii nu se vor mai bucurau de nici o ocrotire și
bunăvoință. De altfel preocupat fiind de recucerirea lui
„Erdely ili”, adică a Ardealului, vizirului nu-i era indiferent
rolul acestor pârâtori, căci prin sprijinirea habsburgilor și ca
prieteni ai răposatului agă Constantin Bălăceanu, ei jucaseră
un rol nefast în menținerea stăpânirii creștine aici și chiar în
încercarea ei de extindere în jos de munți. Ei colaboraseră cu
Regele Roșu, cum era poreclit marchizul Ludwig Wilhelm de
Baden – Baden și cu Heißler, aducându-i în Kara Iflak, adică
Țara Românească, ei le arătaseră drumurile, locurile mai
apărate, le deschiseseră trecătorile munților, îi ajutară să-și
843
aprovizioneze oștile, jecmănirea ce se făcuse fiind luată în
fond din partea cuvenită Înaltei Porți. Deci ei nu păgubiseră
în primul rând Kara Iflakul și pe domnul ei, ci păgubiseră
împărăția semilunii, deci trebuiau osândiți pentru nesupunere
față de Poartă și de padișah. Deci ceea ce îi spunea caimacam
beiul nu era ceva nou, ci un lucru deja știut și nu putea fi de
acord ca vinovații să fie dați lui Brâncoveanu, ei trebuind
osândiți chiar în inima împărăției, pe care, prin trădarea lor, o
răniseră. Spre a le stabili vina și osânda primi propunerea
adjunctului său de a-i aduce în fața divanului împărătesc,
lucru ce se petrecu încă în ultima duminică din luna lui
martie235.
Muntenii trebuiră să se înfățișeze încă înainte de
răsăritul soarelui în curtea de mijloc a seraiului, în fața
bolților pridvorului de dinaintea marii odăi a divanului
împărătesc, amestecați cu toți pricinașii zilei, înveșmântați în
straiele musulmane obișnuite, precum caftane simple, de sub
poala cărora ieșeau la vedere ceacșiri roșii și tuzluci galbeni,
iar pe cap având înfipte niște turbane largi, albe.
Trecură câteva ceasuri până ce fură poftiți în
anticamera divanului, unde li se porunci să se orânduiască în
șir, în frunte cu acela pe care-l socoteau căpetenie. Mândru,
paharnicul Staico trecu înaintea tuturor, oprindu-se în fața
ușii dinăuntru a anticamerei. Era urmat de căpitanul Preda
Prooroceanul din Prooroci. Șirul nu era atât de lung încât să
ajungă până la ușa de afară.
După puțin fură poftiți de un capugiu să intre în odaia
divanului unde îl așteptau marele vizir şi marele muftiu, cei
doi cadiascheri, ienicer-agasî adică agalele ienicerilor,
silihdar-agasî şi ceilalți viziri de felurite ranguri, așezați între
perini pe o sofa ce se întindea în lungul peretelui din fund și

235
Zilele statornicite de sultanul Suleiman pentru divanul împărătesc
sunt duminica și marțea.
844
a celor doi de pe laturi. Erau înconjurați de o seamă dintre
slujitorii lor, care roiau îndatoritori în jur ca slujbași ai
divanului, în frunte cu divan-efendisi, ceauș-bași și numeroși
capugii de felurite trepte, ei având menirea da a mânui
împricinații ce se înfățișau mai marilor lor, arătându-le când
să vorbească, ori când să tacă. Iar pe peretele din spatele
marelui vizir, chiar deasupra locului unde ședea acesta, la
oarece înălțimea, se zărea o ferestruică zăbrelită cu gratii dese
de aur, în dosul cărora, zice-se că pândea însăși înaltul
padișah, însă nevăzut celor din odaie.
Primul vorbi paharnicul Staico, care știind turcește nu
avea nevoie de tălmăcitor. El arătă că noul domn e „hain de
către împăratul” semilunii, gătindu-se să ridice spada asupra
sa dimpreună cu nemernicii nemți, ce nu se mai satură de
cotropiri. Părelnic seamănă credința de supunere, dar în taină
își scrie cu kaizerul Leopold, punând la cale noi năvale în țară.
Iar sărmanii locuitori sunt storși fără milă, încât în curând
Înalta Poartă va fi lipsită de câștigurile ei, căci fiind foarte
dăulați oamenii nu vor mai putea plăti dajdiile din care se
scoate tributul, „căci mulți domni stăpânesc țara, care sunt din
neamul lui, … <și> jăfuiesc fără dreptate cum pot”236, încât
paguba ce o fac țării, în final va lipsi împărăția de drepturile
ce i se cuvin dinspre această parte.
Mai departe vorbi căpitanul Preda Prooroceanul din
Prooroci. Dacă chehaia beiul Mustafa pașa nu-l întrerupse pe
paharnicul Staico, pe căpitan nu-l lăsă să închege o frază
întreagă. Când munteanul evocă intențiile lui Brâncoveanu de
a se alătura Ligii Sfinte, îl repezi:
- Dar în iarna de acum trei ani, tu dimpreună cu vărul-
tău aga Bălăceanu, nu cumva ați chemat pe Regele Roșu de
la Vidin și de la Cladova să treacă Dunărea în Kara Iflak, pe
care sub îndrumarea voastră a jefuit-o, căci voi știați unde

236
Citate autentice din cronica anonimă despre Brâncoveanu.
845
sunt ascunse lucrurile de prădat? Nu cumva tu și cu fârtații de
față l-ați târât după voi pe generalul Heißler, arătându-i unde
și ce rău poate să facă în ținuturile noastre?! Nu voi aveați
rang în oastea ghiaură, luptând împotriva războinicilor noștri,
ucigând o seamă dintre ei?! Nu voi ați fost vânzătorii? Iar
acum voiți a prigoni o beraia credincioasă nouă, spre a o surpa
și a o înlocui cu unul din hiclenii voștri, ca să izbândiți prin
viclenie ceea ce n-ați izbândit prin înfruntare dreaptă?!
Apoi întorcându-se spre marele vizir şi marele muftiu
adăugă pe ton ridicat:
- Nici nu vă puteți închipui ce lup se ascunde sub
blana de miel care vi se înfățișează aici, în vana încercare de
a ne prosti. Priviți dară cizmele astea galbene cu pinteni
lucitori. Nu-i cunoașteți? Nu i-ați văzut la vrăjmașii noștri
papistași?
Apoi trăgând de marginea caftanului ca să-l deschidă
continuă:
- Iar sub cumintele hileat atât de obișnuit la noi uite ce
se ascunde! O jachetă ca aceea purtată de regele roșu! Doar
culoarea e diferită, căci tăietura și cusătura sunt aidoma! Oare
ce ne spune acest lucru?! Și acum poartă semnele slujbei pe
care a făcut-o mai an! Iar asta nu e de ajuns. Vă dau prilej de
a vedea și altă măscăreală, ce vă va lua graiul. Știți spre pildă
ce se ascunde sub acest ișlic pașnic, ce-ar duce cu gândul la o
beraia supusă și ascultătoare? Ia priviți!
Și printr-o smucitură rapidă și îndemânatică smulse
ișlicul căpitanului, descoperindu-i creștetul. Apoi cu o
mișcare a degetului trase de o panglicuță care lega un
mănunchi de păr negru ca pana corbului. În acea clipă pe
umerii și spatele căpitanului se revărsă un bogat mănunchi de
plete, tot numai cârlionți, al unei peruci obișnuite la curțile
apusene.
- Deci dacă îndepărtăm înșelătoarea blană de miel,
iată ce piele de lup răsare dedesubt. Și pentru a vă încredința
846
cât de departe merg acești ghiauri cu fățărnicia și prefăcătoria,
poate se cuvine să cerem tuturor să-și scoată veșmintele de
deasupra ca să vedem ce poartă dedesubt, lucru care îi
trădează. Oricum veți avea numai surprize. Deci cum putem
lua în seamă pârele unor asemenea farisei? Ei vor doar să
înlocuiască o beraia credincioasă cu o raia vicleană asemenea
lor, prin mijlocirea căreia să ne smulgă fără război Kara
Iflakul, căci prin luptă dreaptă nu au izbândit.
Întregul divan se lăsă dintru început ușor convins de
kethuda bey-ul Mustafa pașa, numai că discuțiile și
argumentațiile sale vor mai continua o vreme, întrerupând și
lămuririle celorlalți jălbași. Totuși vel vizirul Bozoklu
Mustafa pașa, ca să dovedească celor de față că nu stă sub
papucul ajutorului său, nu voi să încuviințeze pe deplin
cerințele acestuia, și anume să trimită pârâtorii domnului
bucureștean, iar acesta să fie declarat nevinovat. Era de ajuns
că se arătase binevoitor față de dorința numirii ca domn a lui
Constantin Duca, în condițiile în care nu aflase de moartea lui
Constantin Cantemir, lucru asupra căruia va înștiințat abia
după vreo două zile. Drept care pentru a dovedi că are o
părere aparte, deosebită de a subalternului, decretă:
- Este evident că ghiaurii ăștia au trădat interesele
imperiului nostru, deci trebuie osândiți de noi înșine și nu de
un bei oarecare de la marginea împărăției. Deci pentru
judecare și osândire vor fi închiși în temnițele noastre de aici,
până ce vom avea vreme de a griji de soarta lor, care nu poate
fi decât o aspră pedeapsă pentru hainirea slăvitului nostru
padișah. Deci chiar din clipa aceasta vor fi trimiși la Edikule,
spre a fi puși sub zăvor. Dar cum se vede nu toți sunt vânduți
nemților. Bătrânul ce-i cârmuiește nu s-a amestecat nici în
năvala Regelui Roșu nici în aceea a lui Heißler și nici nu a
luat parte la lupta de la Zărnești, ca ceilalți, înfruntându-ne și
pricinuindu-ne pierderi. De aceea, el nefiind amestecat cu
nemții, nu i se pot aduce aceleași învinuiri și în acest caz
847
trebuie cercetat dacă cumva plângerea sa nu este totuși
întemeiată.
Cum chehaia-bei-ul nu găsi pe moment replică la
spusele mai marelui său, vizirul putu continua netulburat:
- Deci hotărăsc să fie trimis un agă în cercetare la
București, spre a vedea dacă beiul pârât nu a făcut totuși
silniciile care i se pun în seamă și dacă supușii săi sunt
mulțumiți de cârmuirea sa. Iar funcție de răspunsul ce ni se
va aduce, vom hotărî asupra sorții sale.
Imediat jălbașii fură luați de mulțimea ceaușilor aflați
în odaie și dați în seama unor bostangii care să grijească de
zăvorârea lor la Edikule. Apoi după câteva zile va purcede și
un agă spre Muntenia, spre a-l cerceta pe Brâncoveanu.
Mustafa pașa se grăbi să-l înștiințeze pe principe
asupra oaspetelui care-l va căuta, supărătoarea sa vizită el
neputând-o împiedica, și-l povățuia ca să-l primească pe turc
cu toată cinstea și să-l răsplătească cât mai generos, încât
concluziile pe care le va trage să-i fie prielnice.
După aproape două săptămâni otomanul poposi într-
adevăr în București, întâmpinat cu cinstiri regești și copleșit
cu plocoane ademenitoare. Iar domnul îi trimise atât boieri
mari cât și boieri mici, ca să-i poată iscodi, spre a se convinge
dacă sunt mulțumiți de ocârmuitorul lor. Bineînțeles că cei
puși să se înfățișeze musulmanului arătară că „domnul … este
bun și drept împărății, și altul nu ne trebuie”237. Și înainte de
a pleca, fiecare din cei cercetați primi poruncă să semneze și
să pecetluiască o carte de mărturisire scrisă pe turcește de
iazagiii anume chemați în acest scop, în care să întărească
cele zise agii prin viu grai, cărți ce urmau să fie înfățișate
marelui vizir ca dovadă că lumea este mulțumită de domnul
ales.

237
Citatul este extras din cronica anonimă dedicată lui Brâncoveanu.
848
 După vreo lună de altfel lucrurile se lămuriră cu totul.
Dimitrie Cantemir fu prins, cu larga colaborare a lui
Brâncoveanu, de un capugi-bașă anume trimis de Înalta
Poartă un, iar în loc fu numit feciorul lui Duca vodă, așa cum
dorise domnul muntean. De altfel curând după aceea noul
principe moldovean se va căsători cu Maria, fiica celuia care-
l ridicase în scaun, taman așa cum fusese plănuit, și, după cum
sugerează Neculce în cronica sa, practic voievodul
bucureștean cârmuia el țara prin ginerele său, căci „Duca-
vodă … era numai cu numeli domnu, că-l stăpânie muntenii
… și ce dzice <muntenii>, acie făce”, lucru ce va închipui una
din pricinile care vor stârni nemulțumirea localnicilor,
ducând în final la mazilirea sa.
În ce-i privea pe boierii munteni pârâtori, după ce-și
primi și el peșcheșul potrivit, marele vizir Bozoklu Mustafa
pașa se răzgândi, învoindu-se să-i cedeze necunoscutului bei
de la Dunăre. Așa ajunseră pe mâna capuchehaiei și pâlcului
de boieri munteni ce-l aveau în frunte pe negustorul Vergo,
spre a fi aduși în țară pentru osândire. Încătușați, strânși în
lanțuri grele și în obezi, sub strașnica pază a unei cete de
oșteni, fură urcați claie peste grămadă într-un simplu car
mocănesc, care se așternu la drumul spre casă. Iar ca totul să
curgă în ca mai bună rânduială, călătoria fu pusă sub
părinteasca și milostiva binecuvântare a bisericii strămoșești,
privegherea alaiului fiind dată unui popă, pe nume Necula,
ce-și avea parohia prin Turcia.
Abia după vreo lună convoiul va trece Dunărea pe la
Silistra, de unde se va îndrepta spre București. După ce vor
ajunge în târg, se hotărî ca prinșii fură depuși pentru început
la casa iazagiului238, care, ca reprezentant al autorităților
suzerane, urma să-i predea principelui, ca semn că totul se

238
Diac, grămătic, logofăt, pisar, uricar, secretar menit scrierii actelor în
limba turcească (în Moldova și Țara Românească).
849
petrecea cu învoirea dobândită la Odriiu. De altfel, ca
preumblarea jeluitorilor să nu treacă neobservată, chiar în
după-amiaza de dinainte ulițele fură bătute o seamă de
pristavi însoțiți de toboșari, care îndemnară târgoveții ca a
doua zi să se învrednicească a ieși din case spre a privi
intrarea în cetatea de scaun a boierilor vânzători trimiși spre
judecată de înalta stăpânire țarigrădeană, iar mai apoi
aducerea lor pe până la Poarta de Jos a Curții Domnești. Ei
urmau a se apropia de oraș venind dinspre podul Obileștilor
de peste Colentina.
Iar în ziua următoare lucrurile se petrecură taman cum
le vestiră crainicii. După ce fură descărcați la casa iazagiului,
prinșii fură înșiruiți convoi, spre a se îndrepta spre palatul
domnesc. Aveau lanțuri în chip de piedici la picioare și cătușe
la mâni, legate și ele prin șiraguri de verigi grele care, urcând
pe trup, se încolăceau în jurul grumazului, unde erau întărite
cu câte un lacăt zdravăn. Cronicarul Ion Neculce povestește
că spre pildă Staico purta la gât, atârnându-i până pe mijlocul
pieptului, „o lăcată cât un ișlic de mare”.
Înaintea lor mergea mândru Vergo și ceilalți boieri,
care-i dobândiseră pe hicleni la Țarigrad. Apoi, pentru a
pricinui râsul și batjocura privitorilor, urma, în chip de mare
postelnic, un gâde cu un uriaș ciomag în mâna dreaptă în chip
de toiag de argint al slujbei, care făcea chipurile întâmpinarea
lui Staico și cu cinstirea cuvenită îl conducea la palat, căci se
dorea domn. În spatele său se târșâia, legănându-se pe
picioare, bătrânul paharnic, care sub povara fiarelor în care
era încătușat nici n-ar fi putut a se mișca, dacă nu târau de el,
ținându-l de subțiori, niscai călărași de Țarigrad. Alături
pășea mai tânărul și mai puternicul căpitan Preda
Prooroceanul, privegheat și el de călărași, care însă nu erau
siliți să-i dea la fel de mult ajutor pentru a se ține în rând cu
fârtatul precum paharnicului. Mai departe se înșirau, câte doi
alăturea, și ceilalți pârâtori ai lui Brâncoveanu, mergând și ei
850
greu din pricina fiarelor. Pe laturi, de-o parte și de alta, se
aliniaseră slujbașii lui yaziği-efendi. În coada ciudatului
cortegiu venea vel armașul și mulțimea armășeilor săi, cu
ochii pe prinși, ca să nu scape carecumva vreunul dintre ei,
de parcă lucrul ar mai fi fost cu putință, așa legați cum erau.
De altfel prezența gâdelui și mai ales a armașului prevestea,
cum zice cronicarul anonim al domnului, „sfârșitul lui <adică
al lui Staico> în ce chip o să fie”.
În hazul și batjocura mulțimii, neobișnuitul alai întră
pe sub turnul porții de jos a Curții Domnești, dispărând de sub
privirile ei. De aici căzură pradă slugilor princiare, strânse
ciotcă din toate colțurile ogrăzii spre a râde de cei care abia
își puteau târșâi picioarele.
Când ajunseră la scara cea mare de pe latura din față
a palatului începu altă caznă pentru încătușați, căci erau siliți
să urce treptele, lucru pe care de altfel nici măcar cei mai
tineri și mai puternici dintre ei nu l-ar fi putut face fără
ajutorul călărașilor de Țarigrad. Oșenii, văzându-le neputința,
îi apucară pe rând de subțiori, târându-i în întinsa tindă a
palatului unde se apucară să-i așeze din nou în picioare,
rânduindu-i în șirag, spre a-i porni spre spătăria mică, unde îi
aștepta domnul.
Prinșii, străbătând uriașa tindă, trecură prin fața ușilor
larg deschise ale divanului mare și ale spătăriei mari. Din
prima odaie ieșiră să-i privească slugile care tocmai găteau
mesele și băncile pentru ospățul pe care-l orânduise Măria Sa,
iar din cealaltă, fără a se osteni să se miște din stranele lor, se
uitau la ei, plin de dispreț, boierii de rangul al doilea. În sfârșit
fură împinși în spătăria mică, unde ședea în tron voievodul,
avându-l alăturea pe chiriarhul Teodosie, iar în stranele din
lungul pereților laterali pe boierii de întâiul rang. Armășeii,
punându-i să îngenuncheze, îi orânduiră pe cei aduși pe trei
rânduri de-a curmezișul, unul în spatele altuia, în fața ușii de
intrare.
851
 Din înălțimea tronului, măreț, domnul își pogorî
privirile asupra celor intrați, mustrându-i pe rând pe fiecare.
Începu bineînțeles cu Staico, socotit cap al tuturor relelor:
- După ce-ți trimisesem scrisori de iertare, ca răspuns
la rugile tale, și-ți făgăduisem nemăsurată milostenie, nu mă
așteptam să te văd așa în lanțuri. Nădăjduiam la mai mult și
la mai bine din parte-ți, la mai multă înțelepciune… Dar
precum vezi nesocotința ți-a fost răsplătită chiar de către
aceia la care te-ai dus să mă pârăști. Bunul Dumnezeu nu ți-a
răbdat răutatea și ți-a dat răspuns pe măsură… Fiecare își
primește până la urmă dobânda ce-o merită.
- Iertare Luminăția Ta. Eu sunt om bătrân care nu mai
am de trăit decât vreo doi trei-ani… Deci mă iartă, căci nu are
rost să-mi verși sângele și să intri în păcat, căci oricum o să
pier în curând! Greșeala făptuită de mine e nemăsurată, dar
mila Înălțimii Tale e și mai mare decât greșeala mea, de aceea
mă iartă!
- Nu eu voi a ați hotărî soarta. O va face divanul de
judecată în temeiul pravilelor.
Apoi principele se întoarse spre ceilalți cetluiți,
spunându-le mustrări asemănătoare. Doar că lor le aminti și
de vina de a fi luptat alăturea de armatele austriece, pricinuind
pustiirea țării, căci neiertători au fost atât de năvălitorii nemți,
cât și tătarii, care a trebuit să fie chemați în ajutor. Deci ei
erau vinovați de prădăciunile petrecute dinspre ambele părți.
- V-au ajuns blestemele sărmanilor cărora le-ați
pricinuit jaful și batjocorirea…
Nici unul dintre îngenuncheați nu încercă să se
dezvinovățească, ci aproape în cor toți cerură iertare:
- Greșiți îți suntem, Doamne, dar mila Măriei Tale e
și mai mare decât păcatul nostru recunoscut, deci ne miluiește
cu creștineasca-ți mântuitoare iertare… Acum că Dumnezeu
ne-a dat pe mâna Măriei Tale, îți poți dovedi nemăsurata-ți
bunătate!
852
 După ce le ascultă tânguirile și bocetul, principele se
întoarse spre marele armaș rămas în picioare în dreptul
primului rând al celor îngenunchiați:
- Armașe, i-ai pe toți și-i du în temnițele din beciul
palatului menite tâlharilor. Vom griji altă dată de judecarea
lor. Acum nu avem vreme de a ne pogorî asupra lor…
După ce prinșii fură scoși, Brâncoveanu se întoarse
spre boieri:
- Având deci pricină de bucurie pentru niște fericite
împliniri, vă poftesc la ospățul pe care l-am orânduit a se ține
în odaia divanului celui mare. Deci cum toate au fost deslușite
pentru astăzi, vă poftesc să trecem dincolo.
Boierilor de întâiul rang li se vor alătura și cei de
rangul al doilea și al treilea, încât odaia divanului se umplu
de petrecăreți. Iar ospățul, început curând după ceasurile
prânzului, se lungi până după lăsarea întunericului, cu zeci de
feluri de mâncare, cu vinuri alese, cu lăutari băștinași și
cântăreți otomani, cu bubuituri de tun și de muschetă, care
anunțau târgului clipele când băutorii ridicau răsunătoare
închinări domului, care în chip de mulțumire înălța pocalul
pentru a sorbi din el.
Chemarea la judecată a celor întemnițați se va mai
amâna multă vreme, căci principele, avându-i acum în mână
pe vrăjmașii ce-i săpaseră scaunul, nu mai arăta nici o grabă
în a le hotărî soarta. Abia după vreo lună porunci ca să fie
aduși în față-i în spătăria mare, unde se întruniseră atât boierii
de rangul întâi cât și cei de rangul al doilea.
Ca și la prima întrevedere, domnul începu prin a
deplânge starea în care ajunseseră întemnițații, de parcă
aceasta n-ar fi fost dictată de el, ci cumva impusă de pronie
sau alte forțe aflate deasupra sa. Îi reproșă lui Staico din nou
fățărnicia și lipsa de recunoștință. El îl chemase în țară la
cererea sa, îi făgăduise deplina iertare, în Ardeal îl miluise cu
pâine de pe moșia sa din Sâmbăta de Sus și câte altele nu
853
făcuse zadarnic pentru el, neîntâlnind nici urmă de mulțumire
din parte-i.
Apoi îl mustră pentru cele scrise în scrisorile găsite
asupra sa, căci boierul păstrase în buzunarele caftanului
întreaga arhivă a corespondenței sale, cât și copii ale pârilor
înaintate la Poartă sau la Viena. Curios era că turcii nu
avuseseră curiozitatea să-l caute, așa că lor le rămăseseră
necunoscute toate aceste scrieri. Lui Vergo îi venise însă
gândul de a-și pune oamenii ca să-l scotocească, iar surpriza
fu mare, căci pe lângă niște copii ale pârelor făcute de boier,
se găsiră și dovezi că se închinase austriecilor jurându-le
credință, lucru necunoscut până atunci muntenilor, precum și
niște cărți ale altor boieri din țară care se declarau adversari
ai lui Brâncoveanu, arătându-se dispuși să-l ajute pe pribeag,
lucru ce dovedea că opoziția la stăpânirea sa era mai întinsă,
nemăginindu-se doar la pâlcul celor trimiși de Cantemir la
Țarigrad.
Mai departe, în fața adunării se făcu lectura atentă a
celor aflate asupra prinsului și pomenite de domn, care îi
dovedeau fără tăgadă hainia. Sărmanul paharnic, în fața celor
înșirate, nu mai găsi scuze, chiar dacă unele învinuiri erau
cam trase de păr. Nu putu decât să implore mila și iertarea
Măriei Sale, blestemându-i pe Cuperești și pe Constantin
Cantemir vodă, întrucât, chipurile ei l-ar fi ispiti să facă
nenorocita pâră la Înalta Poartă, el altfel neînfățișând
vreodată jalbe împotriva Luminăției Sale, spusă care era o
crasă minciună, contrazisă chiar de hrisoavele găsite asupră-
i și citite puțin mai devreme.
Căpitanilor celorlalți, în frunte cu Preda din Prooroci,
principele le reproșă din nou că, dimpreună cu aga Bălăceanu,
au ademenit pe marchizul de Baden și pe generalul Heißler
ca să intre în țară, pricinuind prădarea și batjocorirea
localnicilor. Iar pentru a-i alunga trebuiseră să fie chemați
tătarii, care făptuiseră prădăciuni și stricăciuni și mai mari,
854
care tot lor trebuiau să le fie puse în seamă, căci dacă ei nu
aduceau austriecii, n-ar fi venit pe aceste meleaguri nici
necredincioșii. Dar vina lor cea mai mare era că ridicaseră
spada asupra domnului, lucru care nu putea fi trecut cu
vederea. Iar nemăsurata lor nemernicie se vădise pe deplin în
bătălia de la Zărnești, unde cu toții, în frunte cu răposatul agă,
năvăliseră asupra oștilor muntenești, pricinuindu-le morți și
pagubă. Deci prin această nesăbuită purtare își semnaseră
osânda pentru amarnică hainie. Prin urmare nu numai capul
lui Bălăceanul era vrednic de a fi pus în par, cum se
întâmplase, ci și capul lor ar fi trebuit să stea alături de cel al
mai marelui lor!
După ce se cercetară cu luare aminte toate învinuirile
ce se puteau aduce vinovaților, sfatul se încheie fără a lua
vreo hotărâre, cei cetluiți fiind din nou trimiși în temnița din
afundurile beciurilor palatului menită tâlharilor și uitați acolo
pentru încă o vreme.
Abia o lună mai târziu fură din nou scoși, spre a fi
aduși în divanul cel mare, unde alături de marii boieri se
găseau strânși și boierii mici. După ce fură din nou cercetați,
nu se încercă să li se dea vreo osândă, căci menirea acestei
adunări nu era aceea de pedepsi, ci aceea de a convinge un
cerc cât mai larg de curteni de vinovăția celor judecați și mai
ales de a avertiza locuitorii ce pățesc aceia care cutează a se
împotrivi stăpânirii, cârcotind împotriva ei. Era deci, ca și
întrunirea de dinainte, o încercare de intimidare a posibililor
opoziționiști.
Taman spre toamnă domnul socoti că a venit vremea
ca, în sfârșit, să li se dea vinovaților osânda meritată. Dar
pentru a nu părea că aceasta ar fi părtinitoare, fiind impusă de
dânsul, hotărî ca judecata să se facă în lipsa sa, încât să nu
existe temei de a bănui că ar fi înrâurit-o în vreun fel.
Chipurile, totul se petrecea fără amestecul său.

855
 Noua adunare, care de altfel va fi și ultima în această
pricină, se ținu în odaia cea mare a vistieriei, ce era așezată
într-una din numeroasele încăperi ale uriașului beci de sub
palat. Ea fu condusă de înalt-prea-sfinția sa, vlădica
Teodosie, care, atunci când Maria Sa nu era de față, avea
dreptul și datoria de a cârmui slăvitele divanuri ale țării. Cum
domul îi lămurise chiriarhului ce aștepta din parte-i, acesta
veni înarmat cu uriașa pravilă scoasă de sub teascurile
tiparului încă de pe vremea lui Matei Basarab, cunoscută sub
numele de „Îndreptarea Legii”.
După ce se mai cercetă încă odată vina celor puși în
fiare, chir Teodosie deschise Marea Pravilă la pagina la care
își puse semn încă din seara din ajun și porunci unui aprod de
divan să ducă ceaslovul paharnicului Stoica, după ce îi arătă
ce rânduri urma a ceti boierul însuși cu voce tare în auzul
tuturor, ca să nu mai fie loc de a bănui că la mijloc ar mai
încăpea pricină de părtinire. Era vorba de glava 367, zacialo
6239.
Cum mărturisește cronicarul anonim al vremilor lui
Brâncoveanu, paharnicul citi plin de obidă, cu voce slabă,
următoarele:
- „La greșalele ce învață pravila să <se> piarză în
furci <= să se osândească cu spânzurătoarea>, cumu e hainia
și hicleșugul, când hiclenește pe domnu său, atunce să va
spânzura și boiarenul ca și cel mai prost, iară așa furcile
boiarenului se fac mai nalte decât ale celui mai mic.”240.
Sentința „înfricoșatei judecăți”, cum zice cronicarul,
fiind dată în temeiul legiuirilor timpului, judecata se încheie
definitiv, urmând a se împlini când va binevoi a porunci

239
Glava = capitol, zacialo = subcapitol.
240
În formularea sa, cronicarul aduce o ușoară modificare textului
„Îndreptării Legii”. El prezintă astfel prevederea codului: „Boierul
care va umbla împotriva domnului și a țării, să-l spânzure și să facă
spânzurătorile mai înalte cu un cot decât ale altor oameni proști”.
856
Măria Sa, iar osândiții mai zăcură o vreme bună în pușcărie,
până ce domnul catadicsi a se îngriji de ei.
Pe vinovații de a doua însemnătate, precum căpitanul
Preda Milcoveanu din Milcov, căpitanul Hațaghi sau Hațache
Radu Ungureanu, căpitanul Iacșă Sârbul principele hotărî că
deocamdată, în ciuda celor arătate de lege, nu are rost să-i
spânzure, fiind de ajuns ca să fie băgați la ocnă. Iar înainte de
a fi încărcați în chervanul care urma să-i ducă la locul de
osândă, înnoindu-li-se cătușele și lanțurile de la mâini, de la
picioare și acelea care li se încrucișau pe piept, întărite cu
mari lacăte, au fost „dați” prin târgul Bucureștiului, spre a fi
de batjocura trecătorilor, care trebuiau să înțeleagă că așa
pățesc toți cei care cutează de a se ridica împotriva stăpânirii.
Deci dacă nu voiau să ajungă asemenea celor plimbați pe
ulițe, trebuiau să ia bine seama la ce le ieșea pe gură…
Prin mijlocirea și sub privegherea căpitanului de
lefegii Ianachie Văcărescu vinovații de căpătâi, adică
paharnicul Staico Bucșanu din Merișani și căpitanul Preda
Prooroceanul din Prooroci, vor fi trimiși la Mânăstirea de pe
ostrovul Snagovului, loc de întunecată amintire și nu de
smerită pioșenie, unde se făptuiseră în răstimpul ultimelor
veacuri cumplite omoruri, spre a nimici pe aceia care nu erau
plăcuți stăpânirii, așezământul de închinăciune bucurându-se
de un sumbru renume, care făcea să se încrânceneze pielea
acelora în fața cărora era pomenit. De altfel se spunea că
înainte de a fi dați pieirii, cei ajunși acolo erau supuși unor
tainice cazne, descrierea cărora te înfiora.
Prin urmare aducerea celor doi aici nu era
întâmplătoare, ci urma pe de-a-ntregul datina, căci lui
Văcărescu i se orânduise să-i bată la tălpi până ce vor
mărturisi, cu toate deslușirile trebuitoare, ce alți complici mai
avuseseră prin țară, ca și aceștia să poată fi prinși și făcuți
nevătămători. Abia după ce se socoti că cele dezvăluite sunt
îndestulătoare, caznele încetară. Dar de ucis, nu fură uciși
857
aici, căci moartea lor tainică putea trece neobservată, fără să
sperie lumea. Ori Măria Sa voia să bage spaima în cei care
cutezau a mai cârcoti!
Drept care căpitanul Văcărescu primi poruncă să le
facă de petrecanie în văzul lumii. În temeiul celor statornicite
de domn Preda Prooroceanu va fi dus la Rușii de Vede, unde,
în zi de târg, în fața mulțimilor adunate, va fi spânzurat, cum
arăta sentința, de o spânzurătoare „mai înaltă cu un cot decât
cele menite altor oameni proști”, sub minunarea puhoiului de
lume strânsă în jur. O clipă aparte în împlinirea osândei îl
închipui momentul când gâdele voi să-i pună ștreangul de gât.
Peruca austriacă uriașă pe care încă o purta pe cap, împiedica
așezarea funiei pe pielea cefei. Drept care, după mai multe
clipe de nehotărâre și șovăială, gealatul îi smulse din creștet
bogata revărsare de plete și o aruncă alăturea pe podina
eșafodului, împlinindu-și, după aceea nestânjenit îndatoririle
până la capăt. Deci căpitanul muri, lipsind fiind de podoaba
care-i făcea atât de impozanți pe generalii habsburgi.
Imediat după aceea se hotărî ca și paharnicul Staico să
fie spânzurat în zi de iarmaroc, însă în Târgul de Afară, din
partea de miază-noapte a cetății de scaun. Dar spre deosebire
de fârtatul pierit înaintea sa, fu iertat de canonul ca, înlănțuit,
să mai fie „dat odată prin târg”. Iar lucrul se făcu nu din
mărinimie, ci din pricină că, în urma vergilor nenumărate
primite la tălpi, acestea erau numai o rană, încât nu mai putea
sta în picioare. Așa că într-o noapte căpitanul de lefegii îl
scoase pe bătrânul boier cu o luntre pe malul lacului, și de aici
îl urcă într-o căruță mocănească trasă de boi, cărându-l la vale
înspre cetatea de scaun, în care nici nu mai intră, oprindu-se
în marginea ei, în locul de osândă ce-i fusese menit, unde de
dimineață urmau a începe îndeletnicirile de bâlci, ce erau
orânduite a se desfășura în acea zi.
La ceasul când oborul iarmarocului se umpluse de
lume, gâdele, cu capul acoperit de gluga sa roșie, își începu
858
îndatoririle. Necazul era că, având răni în tălpi, Staicu nu-și
putea primi osânda ștreangului în picioare, drept care, când
căpitanul Văcărescu făcu semn gealatului să se aștearnă pe
treabă, calfele acestuia se văzură silite să-l prindă pe boier de
brațe și, adunându-l de pe podea, să-l înalțe până sub ochiul
ștreangului, pe care îndemânatic, mai marele lor îl trecu iute
în jurul grumazului celui osândit, încât acesta, după câteva
clipe, se zbătea vlăguit în văzduh. Era ciudat că Șerban vodă
nu izbutise să-l prindă ani în șir, deși în repetate rânduri
încercase fie să-l otrăvească, fie să-l atragă în cursă. Abia
Constantin vodă Brâncoveanu reuși să-i vină de hac, e drept
însă cu un preț destul de piperat.
Poate merită a fi amintită împrejurarea că
spânzurătoarea era o osândă menită numai „celor proști”,
adică oamenilor de rând, evgheniților, adică celor de neam,
când erau osândiți la moarte, făcându-li-se cinstea de a li se
tăia capul cu spada pe butuc. Ori în cazul lui Staico se socoti
că nu merită această onoare, drept care fusese spânzurat, ca
orice ființă din gloată. De altfel și legea îndruma spre
asemenea dezlegare.
Dar Brâncoveanu nu-și mărgini pornirea de vrăjmășie
față de răposat doar la această osândă înjositoare. El porunci
logofătului Radu Greceanu, cronicarul oficial al Curții, pe
care-l pusese să-i închine un lung și amănunțit letopiseț, ca
să-l ponegrească pe paharnic, taman cum ceruse și în legătura
cu mătușa Maria, soața lui Șerban vodă. Numai că dacă în
cazul din urmă scribul se cam jenase de treaba ce fusese pus
ca s-o facă, încât o rezumă în câteva fraze, în cazul
paharnicului va deveni foarte limbut, întinzându-și lămuririle
pe mai multe pagini.
După spusa sa, Staico ar fi fost om de jos, deci de
neam destul de prost, tatăl său nefiind în stare să ajungă decât
pârcălab de curte, iar paharnicul se căpătuise numai pentru că
se lipise ca slugă de vistiernicul Pârvu Vlădescu și mai ales
859
de banul Mareș Băjescu, cel din urmă aducându-l în casa
Cantacuzinilor, care-i sprijiniseră înălțarea. Numai că, rău și
nerecunoscător din fire fiind, se va lipi de dușmanii
binefăcătorilor săi, uneltind împotriva lor. Dar până la urmă
Dumnezeu l-a răsplătit cu dreptate pentru necredința
dovedită, primind osânda cuvenită hiclenilor.
Ori lucrurile erau departe de a sta chiar așa. Tatăl său,
Bărcan pe nume, fusese clucer și vornic, iar între bunici
avusese logofeți și stolnici, iar un străbunic, numit tot
Staico, fusese chiar ban!
Realitatea este că ideea uciderii nu numai a
potrivnicilor politici, ci și a dușmanilor personali nu era ceva
tocmai nou pentru Brâncoveanu. Avea o experiență de mai
mult de un deceniu în domeniu, primele acțiuni de acest gen
începându-le în clipa numirii lui Șerban vodă Cantacuzino ca
domn. La acea vreme venind grabnic în țară, din porunca
unchiului său „umblat-au Brâncovanul postelnicul, nepotul
lui Șerban-vodă, ca să prindză pe toți neprietinii lui Șerban,
să-i ție la-nchisoare, pân-a vini Șerban-vodă cu domnia de la
Țarigrad… Iar pe Hrize și pe alți mulți boieri muntenești au
prinsu-i și, după ce au vinit Șerban-vodă, pe toți i-au omorât
cu grele și cumplite morți,” povestește cronicarul Ion Neculce
în această privință.
Deci cunoștea prea bine practica răfuielii cu
potrivnicii, căci o mai exersase, el însuși făptuind unele
omoruri, sau doar participând ca simplu privitor la înfăptuirea
lor… Prima victimă ar fi fost, după cum zic cronicile, unchiul
său Șerban. Oricum dânsul nu s-a ridicat la înălțimea
înaintașului său, căci nu va apuca să ucidă la fel de mulți pe
cât a ucis acesta.
Partea tristă este că chiar cei care l-au ajutat întru
făptuirea crimelor, vor sârgui cu aceeași râvnă să pricinuiască
și tăierea lui și a feciorilor săi. Deci în final va cădea victimă

860
complicilor săi, cum arată epilogul cu care se încheie fericita
sa domnie.

*
* *

Deci urmărind întâmplările petrecute în Țara

Românească în răstimpul celor câțiva ani zugrăviți în paginile
de mai sus, se pot trage minim trei concluzii.
Prima ar fi că nu există faptă rea care să rămână
nerăsplătită de destin, deseori chiar cu deosebită generozitate.
Nu mai departe decât în situația înfățișată, unul din asasini are
parte de una din cele mai îndelungate, mai îndestulate și mai
tihnite domnii ce s-a întâlnit pe aceste meleaguri, în vreme ce
cel de al doilea își vede înfăptuit, pentru un lung număr de
ani, visul de a mânui din umbră, dar știut de toți, destinele
țării, fiind domnului, domn.
A doua este cea sintetizată într-un vechi proverb
chinezesc: „Răutatea se poate învăța mai ușor decât
bunătatea”. De aceea poate faptele reprobabile au curs cu
duiumul în scurtul răstimp descris.
A treia este cuprinsă tot într-o zicală chinezească. Să
ne ferească zeii de a trăi în vremea unor mari cârmuitori ce se
vor genii conducătoare, creatori de epocă istorică, întrucât
acestea sunt vremi încărcate de nenorociri pentru viețuitorul
obișnuit, care nu e lăsat să-și trăiască liniștit și mulțumit
zilele, fiind chinuit de războaie, de jafuri, de extorcări, de
nesiguranță, de suferință, de sărăcie și o nesfârșită temere…
Căci asemenea stăpânitori nu țintesc aflarea fericirii omului,
ci urmăresc să înfăptuiască niște vise nebunești, nesocotind
jertfele trebuitoare pentru împlinirea lor. Sunt timpuri mult
prea lăudate de istorici, încântați că au ce scrie pe seama lor,
dar de groază pentru trăitorul de rând. Desigur că nu voi
tăgădui genialitatea acestor ziși „mari conducători”. E drept,
861
suntem poate în fața unor genii, dar din păcate genii ale răului,
a căror ambiții, orgolii, cruzime și lipsă de omenie
pricinuiește un nesfârșit potop de jertfe și de chinuri…

*
* *

862
ANEXE
Hărți

863
864
 LOCALITĂȚILE
AMINTITE ÎN ROMAN

865
Orașe și drumuri principale în Țara Românească

866
Organizarea bisericii:
Mitropolia Târgoviştei
(apoi a Bucureştiului),
Episcopia Buzăului,
Episcopia Râmnicului,
Episcopia Strehaiei
(temporar la 1672)

După Wikipedia (cu modif.)

Județele din Țara Românească, observații:
1. Nu tot judeţul Brăila a fost cuprins în raia prin 1540/1542, ci numai suprafaţa delimitată cu linia roşie punctată. Restul a fost inclus de Matei Basarab
în jud. Slam Râmnic.
2. În 1579 şi 1658 Orşova indicată de izvoare ca sangeac în cadrul eyaletului Timişoarei, iar în aug. 1632 autoritatea beiului Orşovei se întindea până la
Cornu (actual Cornea) după Letopiseţul cantacuzinesc p.100, sugerând tot statut de sangeac.
867
 Împrejurimile Bucureștiului

868
869