I.3.

Comunitatea de civilizaţie în Evul Mediu

În planul civilizaţiei în Evul Mediu, Europa a apărut ca o comunitate de civilizaţie, având

drept numitor comun creştinătatea. Unitatea Europei creştine este o unitate de ordin spiritual şi
moral şi este opera Bisericii. Ea caracterizează situaţia Europei de la Cruciade şi până la asediul
Vienei de către turci, în 1683. Papalitatea eliberându-se de sub tutela imperială prin reforma
Papei Grigore al VII din a doua jumătate a secolului al XI-lea, îşi va consolida rolul pe continent.
Instrumentele de care s-a folosit Biserica au fost ordinele cavalereşti, ale ioaniţilor,
cavalerilor de Malta, franciscanii şi iezuiţii. S-a încercat restabilirea autorităţii bisericii, fondată
pe supremaţia Sfântului Scaun, asupra întregii Europe. Acţiunile şi ideile oamenilor Evului
Mediu sunt armonizate conform unor modele comune, elaborate de Biserică. Biserica este
autoarea reformelor cu conţinut moral, organizează pax cristiana, consolidează familia prin
mariajul creştin. Peste tot în Europa ea organizează şcoli, universităţi frecventate de tineri din
toate colţurile continentului. Reţeaua de Universităţi (termenul datează din 1219) se dezvoltă
începând cu cele trei centre din Bologna (sec. XII), Oxford(1214) şi Paris (1215) şi cele care se
vor deschide între secolele XIII-XIV sub protecţia Papei (Bulle Parens Scientarum, 1231) sunt
consacrate studiului trilogiei : Teologie, Dreptul Roman, Medicină. Maeştrii dispuneau de
„licenţă” ce îi autoriza să predea, succesiv, în mai multe universităţi din Europa, printr-o
peregrinatio academica, foarte dinamică. Dintre „maeştrii” pot fi amintiţi Roger Bacon sau
Thomas d'Aquino. Era o lume fluidă şi mobilă în care multilingvismul şi traducerile se dezvoltă
până la Renaştere.
Erasmus (1469- 1536) a fost prototipul cel mai desăvârşit al intelectualului umanist
european, născut la Rotterdam, şi-a dus viaţa la Cambrai, Oxford, Padova, Roma, Cambridge etc,
vorbind şapte limbi. Schimburile universitare şi intelectuale se vor intensifica începând cu anul
1455 Reţelele umaniste se vor prelungi într-o adevărată Republică a literaturii care va atinge
apogeul în Secolul Luminilor.
Creştinătatea cunoaşte libertăţi comune pentru circulaţia ideilor, a oamenilor şi
mărfurilor. Este o epocă a călătoriilor, a studenţilor şi artiştilor care duc peste tot comunitatea de
civilizaţie europeană. Ea a inspirat iniţiative comune care au fost favorizate de reţeaua de
drumuri transeuropene. În secolul al XI are loc o adevărată renaştere a comunicaţiilor şi a
schimburilor de tot felul, în toate direcţiile de-a lungul axelor renane, danubiene, de-a lungul
coastelor mediteraneene, a Oceanului Atlantic, a Mării Nordului şi a Mării Baltice. Călugării şi
negustorii, preoţi şi cavaleri vor parcurge Europa alimentând şi dezvoltând unitatea profundă a
civilizaţiei sale.
După Benedectini şi Clunisieni călugării cistercieni contribuie la europenizarea şi
creştinarea ţăranilor. Călugării se răspândesc de-a lungul Europei într-o reţea de 742 de abaţii la
sfârşitul secolulu al XIII-lea, întinzându-se din Portugalia la Marea Baltică şi din Irlanda până în
Grecia. Ei sunt călugări „botezători” dar răspândesc şi elementele artei romanice şi gotice, a
boltei ogive, participă la „marea mişcare” de amenajare agrară din secolul XII. Sunt animatorii
vieţii rurale, renovatori ai vieţii spirituale organizatorii ai Reconquistei iberice.
Idealul şi starea cavalerească au contribuit, prin valorile şi codurile lor de comportament
la constituirea unor puternice reţele care vor înflori odată cu Cruciadele sub forma unor ordine
militare şi religioase ale căror comandamente, „spitale”, locuinţe şi castele puternice vor acoperi
întreaga Europă. Unele ordine religioase au constituit adevărate forţe „comune de intervenţie”
dispunând de o legislaţie, finanţe proprii de unităţi de „miliţie”.
 La unitatea Europei medievale o contribuţie importantă şi-au adus reţelele de negustori şi
bancheri care au urmat marile drumuri şi târguri de la Champagne până la Gand şi Verona, din
Winchester la Novgorod, pe rutele cu trecători spre oraşele elveţiene, franceze şi germane. În
1291, genovezii inaugurează drumul maritim care merge de la Mediterană până la Marea
Nordului, prin Gibraltar, Lisabona până la Bruge. Asociaţiile (hanse) şi companiile comerciale,
precum cele florentine (Peruzzi 1275-1343), numeroasele sucursale de la Londra până în Cipru şi
Republica banului construiesc, începând cu secolul al XIV-lea, graţie introducerii unui nou mod
de plată : „scrisoarea de schimb”, cu care bancherii fac comerţ din Florenţa până la Londra, în
Sfântul Imperiu, o unitate economică a continentului. Familiile Medici, Fugger, Jacques Coeur
… reprezintă adevărate întreprinderi de dimensiune europeană.
Hansele, asociaţii de negustorii din nordul Europei, înfiinţează numeroase agenţii
comerciale din Londra până la Novgorod. Lübeck va organiza prima Adunare a oraşelor
hanseatice, înfiinţând o confederaţie suplă de 72 de oraşe de la Riga la Anvers şi de la Hamburg
la Erfurt. Entităţi autonome ele vor activa până în secolul al XVI-lea. Prin intermediul
creştinătăţii Evul Mediu poate fi considerată o eră de unitate spirituală, morală şi materială,
comunitate care nu există însă pe plan politic.