UNIVERSUL VIU

Stelian Cartacuzencu

*
Gheorghe Parascan

editura PIM
Iași, 2022
 Editura PIM
Editură acreditată CNCSIS – 66/2010
Șoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 109, Iaşi – 700497
Tel.: 0730.086.676, 0732.430.407
Fax: 0332.440.715
email: editura@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CARTACUZENCU, STELIAN
Universul viu / Stelian Cartacuzencu, Gheorghe Parascan. - Iaşi :
PIM, 2022-
2 vol.
ISBN 978-606-13-7276-8
Vol. 1. - 2022. - Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-13-7277-5

I. Parascan, Gheorghe

57

2
 UNIVERSUL VIU

*
Dr. ing. Stelian Cartacuzencu
Gheorghe Parascan

Contact: stelian_cartacuzencu@yahoo.com

*
gheorgheparascan@gmail.com

3
4
 CUPRINS
*
Recenzii 9
Un proiect pe placul tuturor 11
Teoria structurii și evoluției adaptative a materie vii 11
Legile nescrise ale cercetării științifice fundamentale 14
Așa a început povestea 14
Biofizica preia problema materiei vii 19
Evoluția 22
Sfârșitul eucariotelor 25
Viața la nivelul atomilor clasici 27
Geometria apei și a materiei vii 29
40°C - De ce unele animale au sânge cald? 31
Toți rezonatorii de undă și structurile cunoscute sunt de natură vie 32
De ce nu găsim viață pe Marte? 33
Viață dezvoltată în sol lunar 34
Codul genetic și spectrul solar 35
Creierul și structura celulară, structura spectrală a simțurilor, liberul arbitru 38
Efectul biofotoelectric extern 40
Multiplicarea și reproducerea 41
Experiment unic în botanică - Matematica procentuală a culorii florilor 42
Structura și evoluția vieții - (Teoria spațiului 6D) 48
Darwin și evoluția 55
Hrana și aparatul digestiv 57
Fără "evoluție"? 58
Memoria sistemului imunitar 60
Are sistemul imunitar memorie? 60
Problema părinților reali 63
Civilizațiile Universului 64
Timpul 65
Uscarea speciilor forestiere 66
Geometria spectrală a apei 69
Explicația posibilă la formarea stelelor canibale 69
Ciclurile durității metalelor 70
Paradoxul lui Fermi 73
Simțurile 73
Spațiul 6D 74
Meandrele apelor curgătoare 76
Microuniversul 81
Legea mișcărilor multiple a corpurilor în Univers 82
Teoria care unifică forțele fizice 83
Universul 6D 85
Marea încăpățânare 89
Gândirea în spațiul 6D 90
Marea eroare 91
Codul simțurilor 92
Adaptare în loc de evoluție? 93
Eroarea din mecanica cuantică 94
Efecte de percepție 95
Dispariția și apariția speciilor 97

5
 Variația ciclurilor de timp 100
Masa 101
Gravitația 102
Găurile negre 103
Atomii 106
Forța slabă 107
Forța tare 107
Spectrul electromagnetic 108
Rezonanța undă - structură 108
Quasarii 108
Numerele prime 109
Undele și numerele prime 111
Cvadratura cercului 112
Matematica cu memorie 113
Concluzii despre spațiu 114
O nouă știință? Astrostereogrametria 114
Apele curgătoare, curg sau se scurg? 118
Formula de mișcare a râurilor 119
Exploatăm balastul din râuri, ca să facem bine sau rău? 121
Cuplul de meandre 122
Stelele văzute și nevăzute 124
Cât de mult reține creierul o informație 125
Viața din spatele sufletului 126
Mulțumiri 127
Final 128
Bibliografie selectivă 131

6
7
 *
The Living Universe is a book for those who think about the wonderful laws of nature. The
work tries to present a new and original hypothesis about the structure and evolution of life,
and the structure and evolution of the Universe. For this, the authors propose replacing
thinking in terms of a 3D space with thinking in a 6D space. The six dimensions are length,
width, height, electromagnetic spectrum, wave intensity, and wave number density.
The reinterpretation of the currently existing scientific data in the context of the 6D space,
proposed by the authors, shows us a different world than what we all knew until now. The
present work adds to the theories and hypotheses about the origin and evolution of life on
earth. This new hypothesis concerns the influence of the Sun and its electromagnetic
spectrum on the organization and adaptive evolution of living cells and organisms.

8
 *
Recenzii

Am avut onoarea să îl cunosc pe domnul Parascan, în mai multe ipostaze. Pe lângă

artistul plastic băcăuan, tot timpul acesta a avut înclinații către date legate de cercetarea
științifică. Am rămas de cele mai multe ori impresionat de cunoștințele solide și argumentate
legate despre natură. Fost laborant, domnul Parascan era printre puținii oameni care se atașa de
informație. Cu toate aparențele, ce pot fii uneori înșelătoare, domnul Parascan a studiat de-a
lungul anilor viața și elementele sale. Colaborarea acestuia cu un fost student doctorand, Stelian
Cartacuzencu, face ca datele prezentate să fie credibile și argumentate. Domnul Parascan este
un expert al nuanțelor de culori. Acest lucru reiese din sutele și miile de lucrări ce se întâlnesc
peste tot în lume. Tablourile domnului Parascan, au o nuanță, unde viață este prezentată, în
culori interpretate. Un expert al codurilor de culori, a ajuns la concluzia, că nuanțele roz la flori
nu există.
Domnul Parascan împreună cu domnul Dr. ing. Stelian Cartacuzencu, aduc o nouă
interpretare a Universului Viu. Pentru început definesc elementele ce îl compun într-un mod
original și susținut. Ori și cine poate observa că datele sunt doar rezumate, urmând pe viitor să
se prezinte în forme mult mai evoluate informațiile legate de universul viu. Un expert care știe
elementele vieții, domnul Parascan, și-a salvat viața, mizând pe cunoștințele sale. Este vorba
de perioada unde mulți au suferit de virusul Covid 19.
Am observat un aspect foare interesant în această carte. Toată direcția datelor, mai mult
sau mai puțin, este îndreptată către Universul 6D. Viața descrisă în această carte are amprenta
de povestitor a laborantului Parascan și de ascultător de către domnul Dr. ing. Stelian
Cartacuzencu.
Spre sfârșitul cărții am rămas profund impresionat de legătura dintre universul viu și
Dumnezeu. Modul original de abordare a problemelor studiate nu fac parte din tiparul cărților
de știință. Cartea de față va surprinde audiența și în primul rând cititorul de rând.
Mai important este faptul că după o viață întreagă în slujba pensulei, domnul Parascan
va dezvălui secretele ce stau în spatele creatorului. Oare câți pictori au făcut acest lucru? Oare
de ce un fost student doctorand, l-a ascultat pe creatorul de artă și vrea să îl promoveze?
Într-un final aș dori să îi felicit pe amândoi și haideți să descoperiți un univers viu aparte
și unic.

Ing. Constantin Andone

9
 De-a lungul timpului am avut ocazia să-l cunosc pe domnul Parascan în mai multe
ipostaze: fie ca artist plastic, abordând tehnici și teme diferite (de la pictură religioasă,
bizantină, la arta modernă și contemporană), fie ca observator atent al naturii, studiind
informații mai aprofundate despre o realitate aflată dincolo de vizibil, fie ca o persoană dornică
de discuții și comunicare în constituirea unor teorii, ce deschid noi înterpretări ale legilor
naturii, dar în special prin colaborarea cu domnul Dr. ing. Stelian Cartacuzencu.
Ca artist plastic demersul său s-a concretizat în lucrări pline de spiritualitate și
sensibilitate, printr-o abordare științifică între lumea umană și cea biologică, având atribuții
specifice (frecvența invariabilă a culorilor în comuniune cu legile fizicii).
Teoria este condimentată mult mai profund în discursul celor doi autori (domnul
Parascan și domnul Dr. ing. Stelian Cartacuzencu). Printr-un dialog de întrebări și răspunsuri
se dezvăluie o lume invizibilă cu o structură complexă, încadrată în mecanisme de conjunctură
evolutive, în care biologicul se evaluiază continuu în raport cu lumea, spațiul și materia.
Acceptând idea complexității, într-un schimb continuu informațional, autorii crează și
un spațiu spiritual ce începe să redefinească în raport cu micro și macrouniversul.

Prof. Dr. Dorel Facăoaru

10
 *
Un proiect pe placul tuturor

Am onoarea de a realiza o carte ambițioasă împreună cu domnul pictor și artistul plastic

Gheorghe Parascan. Printre sutele și miile de studii științifice am pus cap la cap teorii și
exemple total neașteptate. Viziunea diferită a lucrurilor a artistului plastic băcăuan, m-a cucerit
în urma sutelor de discuții avute, legate de cercetarea științifică. De multe ori m-am întrebat ce
se ascunde în spatele tablourilor marelui pictor băcăuan Gheorghe Parascan. Un om unde arta
este la loc de cinste, viziunea diferită față de lume este exemplificată amănunt cu amănunt, în
primul volum unde prezentăm universul viu. Baza lucrării sunt miile de ore de studii a
domnului Gheorghe Parascan încă din tinerețe, contestat și cenzurat pentru datele nefondate
sau neînțelese. Cartea prezintă și experiențele de viață, unde domnul Gheorghe Parascan a
interacționat cu mediul viu. Mai bine de jumătate de secol de studii și cercetări au umplut sute
și mii de caiete și mape de teorii argumentate cu rezultate. Viața și elementele care o
completează fac parte din viziunea omului de știință Gheorghe Parascan, unde mirajul definește
realitatea în care trăim. Universul viu cuprinde patru elemente esențiale care una fără alta nu
pot exista. Oare cine a calculat distanța de la Soare la Pământ, astfel încât temperatura de afară
să permită existența vieții. Elementele universului viu sunt: lumina, apa, aerul și solul. În urma
proceselor de transformare și evoluție apar derivați, prezentate în această lucrare.
(Dr. ing. Stelian Cartacuzencu)

*
Teoria structurii și evoluției adaptative a materie vii

Am realizat acest proiect după 53 de ani de când, cu ajutorul și voia lui Dumnezeu, am
pornit să aflu adevărul despre lumea în care existăm. I-am promis, copil fiind, că dacă tot va
trebui să trăiesc, să mă ajute să aflu taina cea mare. Știind că, dacă nu voi avea studii și putere,
sărac și neînsemnat fiind, credeam că nimeni nu va asculta "adevărul", aflat în final. Eram
fericit, ca măcar eu să fiu în stare să găsesc secretul, mirajul și în final să pot spune că nu am
trăit în zadar. Că alături de vrerea Lui Dumnezeu aveam un sens.
Acum la bătrânețe, după o viață de cercetări, întrebări și răspunsuri, deși nu am cerut să
spun oamenilor ce voi afla, scriu această carte, cu ultimele resurse, pentru a rămâne mărturie a
vieții mele, împreună cu Dr. ing. Stelian Cartacuzencu. Este nimic mai mult, decât povestea
vieții, pe care, fără îngăduința divină nu aș fi reușit să o conturez.
(Gheorghe Parascan)

11
 Viața a fost oare creată, sau a fost oare o întâmplare? Iată ce am aflat, am studiat și am
scris, ca mărturie, pentru cei care sunt pe același drum al căutărilor fundamentale:
1. Prima ipoteză despre apariția vieții: Ipoteza creaționistă, sau Divină. Ea susține că,
organismele au fost create și se păstrează intacte la nivelul caracterelor.
2. Ipoteza generației spontane, se referă la ideea că ființele apar spontan din nimic.
3. Ipoteza panspermiei dirijate (Crick și Orgel, 1973, 1983), este ideea că viața ar fi
apărut în alt mediu planetar și a fost adusă ulterior pe Pământ. (Callaway E., 2016;
Michael N., 2002)
4. Ipoteza însămânțării cu viață a Pământului de către ființe extraterestre inteligente.
5. Teoria Oparin - Haldane, teoria evoluției chimice. Viața ar fi apărut la nivelul
reacțiilor chimice, într-un mediu acvatic, în atmosferă fără oxigen, dar bogată în
bioxid de carbon, vapori de apă și amoniac. Ei au presupus că fulgerele și lumina
ultravioletă au fost părtașe la apariția unor compuși, ce ar fi evoluat ulterior în
molecule organice din ce în ce mai complexe.
6. John Burdon Sanderson Haldane a presupus că oceanul era o supă primordială în
care sub impulsul luminii și prin reacții chimice, au apărut molecule organice, care
au evoluat în bacterii… . (Wikipedia)
7. Geologii au estimat că Pământul ar fi fost populat de organisme asemănătoare
bacteriilor la doar câteva sute de ani de la răcirea planetei.
8. Teoria biogenezei, adică conceptul de biogeneză. Organismele vii apar numai din alte
organisme vii.

Teorii despre evoluția vieții:

Cum au apărut elementele ce definesc lumea: ordine, armonie, frumusețe. Multitudinea
mediilor de viață a dat naștere unei diversități a viețuitoarelor, care și-au dezvoltat mecanisme
de supraviețuire. Viețuitoarele au transformat atât mediile de viață, cât și propriile organisme
(acestea au evoluat împreună).
Evoluția biologică este ireversibilă. Populațiile de viețuitoare își transformă treptat
caracterele fizice și comportamentul, prin pierdere sau adăugare. Așa se poate explica
anumite dispariții de specii, sau transformarea lor în alte specii.
Toate speciile au un strămoș comun, care a existat în urmă cu 3.5 - 3.8 miliarde de
ani, fiind un organism unicelular.
Schimbarea în timp a caracterelor unei populații se numește evoluție. (exemplu:
apariția unei culori majoritare a indivizilor și a insectelor, se numește evoluție)
1. Teoria evoluției a lui Jean Baptiste Lamarck (1744 - 1829). Speciile au moștenit
caractere dictate de necesitatea adaptării la mediu. Comportamentul organismelor
influențează dezvoltarea sau pierderea unor caractere sau organe. Girafa și-ar fi
întins gâtul spre coroana înaltă a arborilor, ce ar fi dus la lungirea lui, generație după
generație. Viețuitoarele, în cazul schimbărilor condițiilor de mediu, își pot modifica
unele caractere morfofiziologice pentru a supraviețui și reproduce. Acest fenomen se
numește adaptare. Procesul supraviețuirii celor mai adaptați la mediu, se numește
selecție naturală, caractere utile ce pot fi transmise ereditar urmașilor, putând duce la
noi specii.
2. Teoria lui Georges Cuvier (1769 - 1832), care a susținut faptul că din când în când
catastrofele naturale, au dus la dispariția unor specii, arealul fiind ulterior ocupat de
specii din alte părți.
3. Teoria evoluției a lui Charles Darwin (1809 - 1882). A sintetizat ideile despre evoluție
într-o teorie bazată pe dovezi. Conform Darwin, factorii importanți ce au stat la baza
evoluției au fost: ereditatea, variabilitatea, suprapopulația, lupta pentru existență și
selecția naturală. Transmiterea ereditară este o regulă. Ereditatea este conservatoare,

12
 asigurând stabilitatea speciilor prin transmiterea caracterelor vechi și noi. Variațiile
definite, sunt reacții uniforme ale indivizilor, la aceleași condiții de mediu. La condiții
diferite de mediu indivizii se dezvoltă diferit.
4. Teoria sintetică modernă a evoluției. Descoperirea A.D.N.-ului (acidul
dezoxiribonucleic) a generat ideea transmiterii caracterelor la nivel de gene.
Nimic din ce s-a scris despre viață până în prezent, nu avea să pregătească savanții să
ia contact cu ideile din această lucrare. În cartea de față problema vieții este tratată în cel mai
neobișnuit mod cu putință. Mediul viu este astăzi dezbătut în baza descoperirilor de sute și mii
de ani, fără evoluții semnificative în era digitală.
Teoria sintetică modernă a evoluției constituie forma supremă a influenței
biochimiei, în lucrările de teorie a vieții. Odată cu această teorie, părea că nimic nu mai poate
fi spus în materie de cercetare științifică, în domeniul biologiei. Cum este imposibil să mai ai
păreri cu privire la apariția și evoluția vieții, cercetătorii au invadat laboratoarele de chimie,
căci se pare că doar acest domeniu, mai dădea speranțe de cunoaștere în biologie.
Dar iată că un laborant, dintr-un laborator minuscul de cercetare științifică din
silvicultură, I.C.A.S. Bacău (Institutului Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură),
din Parcul Dendrologic Hemeiuș, Jud. Bacău, România, avea să abordeze viața într-un mod
total opus contemporanilor: viața este un produs pur … biofizic!
Acel laborant nu este altcineva decât domnul Gheorghe Parascan.
În anul 1986, a prezentat la "Salonul Ingeniozității" organizat în București, de către
Revista "Știință și Tehnică", pentru al treilea an consecutiv, o mică descoperire din biologie,
care avea să îl preocupe apoi toată viața. A reușit să constate pentru prima oară în lume
că, granumul clorofilian absorbea în procesul de fotosinteză razele roșii, emise în procent de
aproximativ 50% din spectrul vizibil de către Soare. A găsit în sfârșit o portiță de intrare logică
în tainele celulei vii. Mai mult, a observat că, granumul clorofilian avea dimensiuni apropiate
de cele ale undelor roșii pe care le absoarbe! Era vorba de rezonanța undă – structură. Cu
un astfel de bagaj, modest, dar promițător, avea să pornească în descifrarea secretelor vieții.
Așa a ajuns să prezinte cititorului acestei cărți: Teoria structurii spectrale și evoluției
adaptative a materiei vii, spațiul 6D.
Lucrarea este destinată celor ce vor să cunoască lumea ideilor despre microcosmos,
cosmos și viață. Departe de a susține că este adevărul suprem, această Teorie propune o nouă
abordare a cercetării materiei vii. Era o vreme când domnul Parascan refuza să înțelegă faptul
că în celula vie sunt peste 100.000 de substanțe chimice și că în relațiile dintre ele putea
descoperi probabil ceva. Era peste măsura oricărui creier uman.
Asteroidul Ryugu, prezent în spațiul Sistemului Solar, conține: aminoacizi, carbon,
azot, hidrogen, adică cărămizile vieții, plus atomii din care viața provine. Observațiile actuale
asupra structurilor asteroizilor, ne duc cu gândul că apa exista deja înaintea formării rocilor.
Pământul inițial să fi fost lichid?
Savanții vremurilor noastre dețin numeroase dovezi ale existenței vieții încă de acum
4.3 miliarde ani, chiar la nivel de aminoacizi. Ei sunt în căutarea scânteii, care a dus la prima
celulă capabilă de multiplicare și autoîntreținere.
Laborantul băcăuan a continuat să privească celulele la microscop, să caute imagini cu
ele, să afle ce au gândit savanții despre viață. Așa a aflat secretul acelei scântei. O muncă de o
viață pentru o idee pe măsură… .
Să tragem însă cortina și să înceapă spectacolul… .

13
 *
Legile nescrise ale cercetării științifice fundamentale

Cercetătorii științifici au obligația de a se îndoi de orice informație, până ce o vor

verifica personal, în special în domeniul cercetării științifice fundamentale.
Școala te învață și poți pune o cărămidă la edificiul cunoașterii. Dar dacă la baza
învățăturii se află un neadevăr, tot sistemul se năruie.
Spre deosebire de cei având școli în domeniul științelor, autodidactul nu este sclavul
propriei cariere. Dacă știe să își dozeze cunoștințele și pasiunea, cercetând lumea, în afara
sistemului social, ar putea găsi erorile și îndrepta lucrurile.
Un cercetător științific de carieră nu este capabil să își retracteze propriile greșeli și
nici societatea nu îl obligă. Va susține eroarea drept adevăr până la capăt.
Oamenii care abordează cercetarea științifică ca un rezultat pozitiv doar al unui grup
interdisciplinar, ignoră însăși istoria științei și originea ei. Cercetătorul enciclopedist este plin
de pasiune și totodată dezinteresat de carierele atractive, ce înzorzonează cu pampoane iluzorii,
munca de căutare a adevărului.
Știința care face rău semenilor, este un front nedeclarat.
Utilizarea științei în distrugerea și dominarea socială, este un nonsens social.
Necunoașterea acestor legi nescrise ale cercetării fundamentale, duce la extremismul
științific, egoismul și autoizolaționismul absolvenților de universități, în detrimentul adevărului
științific și progresului social.

*
Așa a început povestea

Când descompunem o rază de lumină printr-o prismă optică, vedem culorile

componente ROGVAIV? Dacă descompunem un punct din raza de lumină, vom vedea tot
ROGVAIV? Culorile componente dispersiei de lumină a unei prisme optice numite ROGVAIV
sunt: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet. (Fig. 1.)

Fig. 1. Dispersia luminii albe într-o prismă optică.

Dacă răspunsul este da, la cele două întrebări de mai sus, rezultă că în fiecare punct din
spațiul 3D ambiant, mai există o dimensiune. Dimensiunea despre care vorbim este de fapt
spectrul electromagnetic. Astfel spectrul electromagnetic este dat de lungimile de undă, unde
avem în componență: Raze Gamma, Raze - X, U.V. - Raze Ultraviolete, Viz. - Spectrul Vizibil,
I.R. - Raze Infraroșii, Microundele și Undele Radio - R. . (Fig. 2.) (Cuţulab A., 2015; Ciobanu
N., și alții..., 2017; Nicolae S., 2018)

14
 Fig. 2. Spectrul electromagnetic este spectrul lungimilor de undă. Spectrul lungimilor de
undă este o nouă dimensiune a spațiului?

Pe atunci domnul Parascan avea 27 de ani. Tocmai reușea, să treacă razele soarelui prin
prisma optică a unui microscop din laboratorul de Protecția Pădurilor, de la Institutul de
Cercetări și Amenajări Silvice (I.C.A.S.), Jud. Bacău, situat în Parcul Dendrologic Hemeiuș. O
mare parte din peretele vestic al laboratorului era o baie de culori. Un spectru solar impunător
de câțiva metri îl intriga. Care să fie adevărul despre undele electromagnetice?
Oare culorile spectrului coexistă toate în același punct din spațiu? Asta înseamnă să
înțelegi spectrul electromagnetic. Poate există ca structură infinită în fiecare din punctele
spațiului 3D!
Dar asta mai înseamnă că spațiul are patru dimensiuni: linie, suprafață, volum și
spectrul lungimilor de undă. Astfel spectrul electromagnetic face legătura dintre
microcosmos și macrocosmos. Spațiul fizic 3D devenea brusc în viziunea domnului Parascan
un spațiu 4D. (Fig. 3.)

Fig. 3. Spațiul cu 4 dimensiuni (4D): lungime, lățime, înălțime, spectrul lungimilor de

undă.

Spectrul electromagnetic era același cu spectrul lungimilor de undă. Lumea începea

să aibă o altă formă de înțelegere. Spectrul electromagnetic era extrem de: ordonat, măsurabil,
cognoscibil. Dar cel mai important lucru era faptul că, știința era abundentă în date și
măsurători exprimate în lungimi de undă. Descoperea domnul Parascan oare limbajul
naturii?
Știința contemporană utilizează ideea unui spațiu fizic 3D, ori avea la dispoziție un
spațiu 4D (lungime, lățime, înălțime, spectrul lungimilor de undă)! Un spațiu în care începea
să regândească natura utiliza: efectul fotoelectric, simultaneitatea undelor în spațiul ambiant,
folosite în radiofonie și telefonie, dar mai ales datele referitoare la absorbțiile și emisiile de
unde electromagnetice, în special cele solare… . (Fig. 4.)

15
 Laborantul băcăuan avea să afle în curând că spațiul 4D nu era îndeajuns pentru
interpretarea rezultatelor științifice.

Fig. 4. Spațiile 1D - 6D compuse din axele: lungime, lățime, înălțime, spectrul lungimilor
de undă (spectrul electromagnetic), intensitatea undelor (unde în mișcare) și densitatea
grupurilor monocrome și policrome de unde. Caracterul monocrom este specific undelor, iar
caracterul policrom este specific pachetelor de unde diferite (numite particule). Când avem o
înșiruire de pachete de unde pe spectrul electromagnetic (serii de unde de emisie - absorbție)
avem atomii spectre (numiți eronat actual atomi). Atomii spectre se pot combina între ei
rezultând molecule 6D (apa, aminoacizii), macromolecule 6D (acizi nucleici, A.D.N.,
Ribozomi) numite la un loc procariote, eucariote 6D (procariot + Reticul Endoplasmatic +
mitocondrie)... .

Răspunsul la această problemă a venit curând. Diferența dintre liniile de emisie atomice
din spectrul solar, în afară de lungime era intensitatea lor. Oare intensitatea nu era și ea o
dimensiune a spațiului? Dacă mișcăm un șir de unde solare identice (spații 4D) și le trimitem
asupra unei plante verzi, va crește în eficiență procesul de fotosinteză? În literatura de
specialitate se scrie despre faptul că lumina intensă duce la înmulțirea în exces a
cloroplastelor și că frunzele se apără modificând poziția lor față de direcția razelor. Parcă mai
auzeam în fizică de un efect similar, Efectul fotoelectric. Mai multă lumină (intensitate) pe o
undă electromagnetică, peste un anumit prag de frecvență, eliberează electroni mai mulți de
același fel de pe suprafața unui metal. Culmea este că Soarele emite un maxim de intensitate
pe linia roșie H - α, a atomului de Hidrogen (656.3 nm). Mai mult încă, aproximativ aceeași
lungime de undă roșie (662 nm) este maxim absorbită de către clorofila "a" (C55 H72 O5 N4
Mg)!
Clorofila "b" (C55 H70 O6 N4 Mg) absoarbe maxim în culorile albastru (453 nm) și
roșu (642 nm). (Fig. 5.)

16
 Fig. 5. Evidențierea legăturii dintre spectrul de emisie solară și spectrul de absorbție al
clorofilelor.

Așadar domnul Parascan a reușit să remarce pentru prima oară în știință, că maxima
emisie solară (de mare intensitate), de culoare roșie, linia vizibilă H - α, a Hidrogenului,
determină maxima absorbție de raze roșii solare în procesul de fotosinteză a plantelor verzi.
Această constatare lega pentru prima oară ideea unei corespondențe palpabile între Soare și o
celulă vie. Deodată, domnul laborant nu mai vorbea la general despre implicarea luminii
vizibile (400 - 780 nm) în procesul de fotosinteză. Domnul Parascan a confirmat următoarele
date rezultate: undele roșii solare de valori dimensionale sunt de 656.3 nm (în cazul H - α, a
Hidrogenului) și au valoarea de 662 nm în cazul absorbției maximă a clorofilei "a".
Mica diferență dintre valorile date putea fi explicată prin efectul presiunii osmotice
celulare asupra liniilor de emisie solare, sau a unui alt fenomen fizic, ce avea ca efect deplasarea
pe spectrul electromagnetic în citoplasmă a liniilor atomice de emisie - absorbție… .
Celulele vii sunt considerate de natură biochimică. Unii oameni de știință susțin că
majoritatea celulele vii au apărut întâmplător. Dar iată că descoperirea făcută de domnul
Parascan oferea o primă viziune fizică, a ce avea să devină celula vie. Obișnuia să privescă cu
nesaț imaginile microscopice celulare. Organitele îl intrigau în mod deosebit. Iată însă că
insistența sa avea, să de-a roade. În dreptul cloroplastului într-o fotografie era notată
dimensiunea reală. Culmea era faptul că, granumul clorofilian, valoarea care este implicată în
procesul de fotosinteză, era aproximativ egală cu lungimea radiațiilor roșii pe care acesta le
absorbea! (Fig. 6.)

A.

17
 B.
Fig. 6. A. Schița granumului clorofilian. Dimensiuni aproximative 500 - 600 nm.
B. Dimensiunile organitelor celulare vizavi de undele electromagnetice rezonante și
absorbite. Undele sunt absorbite prin spectrele de absorbție atomice, moleculare și
macromoleculare). Dimensiunile organitelor celulare sunt determinate de dimensiunile
undelor solare, prin rezonanța undă - structură.

Așadar clorofila absoarbe razele roșii la nivel de granum, aceasta având aproximativ
dimensiunea undelor absorbite preponderent. La nivel de macromoleculă, rezultă două
moduri de absorbție (la nivel de spectru macromolecular și la nivel de structură rezonantă).
Aceeași problemă a găsit-o domnul Parascan, pe vremea când utiliza antene radio liniare. O
antenă radio liniară este eficientă, pentru situația când este egală cu unda recepționată și
mai puțin eficientă pentru cazul ½ și ¼. Existența unui calcul matematic referitor la
dimensionarea antenelor liniare în funcție de unda recepționată, l-a convins pe domnul
Parascan, că un fenomen rezonator undă - organite celulare este posibil. Granumul
clorofilian era pe post de antenă celulară.
Atât ideea că undele roșii solare erau absorbite maxim de clorofila "a", cât și ideea
că undele roșii pot crea prin rezonanța undă - structură elemente palpabile, l-au convins pe
laborantul băcăuan, de faptul că elementele celulei vii nu sunt de natură biochimică, sunt
de natură biofizică!
Cunoscutul Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan înțelege și ne transmite ideea unei
inteligențe a materiei, cu rolul de a coordona totul. Această inteligență unește cele patru forțe
fizice fundamentale, cât și imprimă un cod genetic al materiei vii, un anumit comportament.
Ca și acesta, mulți cunoscuți teoreticieni, sau experimentaliști ne spun în media, că Universul
este coordonat de o posibilă inteligență, sau de fapt suntem în imposibilitatea de a afla vreodată
adevărul.
Iată însă că modelul spațiului 6D, propus în această lucrare, este capabil să unească
atât cele patru forțe fizice fundamentale, cât și să explice structura celulelor și a
organismelor vii. Deodată dispar toate întrebările despre, cum a apărut și evoluat lumea
înconjurătoare. În lucrarea de față se propune o serie de răspunsuri, deduse din proprietățile
spațiului 6D.

18
 *
Biofizica preia problema materiei vii

Deodată nu mai era nevoie de noțiuni de structuri biochimice în celulele vii, era vorba
doar despre noțiuni biofizice. Cine se impunea în structurile și absorbțiile de unde
electromagnetice, era spectrul de linii atomice de emisie - absorbție, a spectrului
electromagnetic solar. (Petuhov O., 2008; Relu B., 2011; Rotaru A., și alții..., 2005)
Acest spectru este capabil să coordoneze în mare parte structura și evoluția materiei vii.
El este de fapt "Inteligența materiei" din imaginea "Universului inteligent", despre care ne
comunică Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan.
Dacă dimensional granumul clorofilian era determinat prin rezonanță de către
undele roșii solare, nu înseamnă că și alte organite și structuri din celulele vii pot fi rezultatul
unor astfel de rezonanțe.
În primul rând organitele deși sunt dimensional diferite, au cam aceleași dimensiuni
standard, indiferent de tipul și mărimea celulelor. Spre exemplu sunt alge având celule de 1.5
m, dar și alte celule microscopice, care au organite similare dimensional cu a altor celule.
Care este cauza dimensionării standard a organitelor celulare? Să fie oare de natură biochimică?
Este puțin probabil. Era logic ca Soarele, prin liniile sale de emisie atomice să realizeze prin
rezonanță standardizarea dimensională a organitelor, sau structurilor absorbante.
Utilizând un bogat material bibliografic s-a constatat unele structuri celulare
rezonante, ce se înscriu dimensional în rapoartele de rezonanță ale antenelor radio, ½ și
uneori ¼. Fenomenul ar fi rămas total neobservat, dacă domnul Parascan nu ar fi cunoscut
rezonanța undă radio - antenă radio liniară. Un neavizat ar fi trecut cu vederea acest aspect.
Literatura de specialitate scria despre dimensiunea Mitocondriei și Cloroplastului cu granumul
absorbant de unde vizibile. Totodată multe articole au fost publicate privind dimensiunea
Reticulului Endoplasmatic cu multiple cisterne. S-au mai evaluat dimensional A.D.N.-ul
(acidul dezoxiribonucleic) și A.R.N.-ul (acidul ribonucleic), precum și mărimea de Ribozomi.
Toate aceste organite fundamentale erau înscrise ca dimensiuni în limitele rezonanței: 1, ½ și
¼. Asta însemna că o structură biologică antenă putea rezona eficient cu o undă egală
dimensional, dar putea rezona parțial și cu o undă dublă, cu o undă înjumătățită, chiar ¼
din ea.
Această marjă de rezonanță biologică era nefirească într-o lume științifică în care se
aplica strict matematica. Domnul Parascan privea ades lamelele unei muzicuțe și observa cum
vibrația unei lamele era transmisă parțial și celorlalte din preajmă. Fenomenul este observat
în general la instrumentele ce au coarde.
Rezonanța reprezintă tendința unui sistem de a oscila cu o amplitudine crescută la
unele lungimi de undă. Lungimile de undă la care amplitudinea este maximă se numesc
lungimi de undă rezonante (frecvențe de rezonanță). (Fig. 7.)

Fig.7. Antena radio (Rezonanța undă - antenă radio). Între undele solare intense și
organitele celulelor vii avem aceleași asemănări dimensionale de rezonanță. Rezonanța este
vizibilă la rapoarte ca: 1, ½, ¼.

19
 Este uimitor de observat cât de aproape erau cercetătorii științifici de coordonatorul
naturii (spectrul de linii atomice de emisie - absorbție solar). Toți constatau existența unui
design inteligent al vieții, dar nu știau cauza lui naturală, ce presupunea și ipoteza existenței
creatorului inițial. Termenul de rezonanță se mai întâlnește sub formă de lungimi de undă
rezonante sau frecvențe de rezonanță. La aceste lungimi de undă chiar și forțele mici pot
produce oscilații cu o amplitudine mare. La frecvența de rezonanță, lungimea de undă (dată de
raportul dintre viteza luminii și frecvența de rezonanță) este puțin peste dublul lungimii
dipolului semiundă, antenă. Așa că domnul laborant Parascan a continuat să observe lumea,
utilizând aceste aspecte. Celula vie devenea astfel expresia absorbției și rezonanței perfecte,
a tot ce era undă electromagnetică în mediul ambiant. (Fig. 8.)

Fig. 8. Tabelul cauză - efect al structurilor și evoluției adaptative a materiei vii în

Univers.
Pe verticala tabelului avem redată structura materiei vii pe zone ale axei spectrului
electromagnetic infinit. Pe orizontala tabelului avem evoluția adaptativă a materiei vii pe
fiecare zonă a spectrului electromagnetic. Evoluția se datorează variației intensităților undelor
electromagnetice din zonele spectrale. Exemplu, undele vizibile din spectrul solar, sunt emise
în procent de 41% în atmosfera solară (Seria Balmer). Undele vizibile sunt absorbite de
Timină și Uracil, creând prin rezonanța undă-structură granumul clorofilian. Razele absorbite
de clorofile și hemoglobină, determină la nivelul organismelor pluricelulare simțul văzului,
respirația și a fotosintezei.

În acest Tabel (Fig. 8.) au fost corelate datele de absorbție, rezonanță și dimensiuni
structuri din celulele vii, organisme, ecosisteme, micro și macrounivers. Pe verticală avem
organizarea pe axa spectrului electromagnetic. Pe orizontală avem evoluția materiei vii. O zonă
din spectrul electromagnetic solar (spectrul electromagnetic clasic gamma - radio) determină

20
evoluția, dinspre pachetele de unde de pe spectrul atomilor spectre, spre bazele azotate (C -
Citozina, T - Timina, U - Uracil, G - Guanina, A - Adenina). Aceste forme de evoluții au o
influență directă asupra organitelor celulare (Ribozomi, A.D.N., Reticulul Endoplasmatic,
Cloroplast, Mitocondrie). Se dezvoltă simțurile: sonor, termic, optic, miros, gust, tactil și
evoluiază organismele pluricelulare și ecosistemele… .
Celula vie devenise pentru domnul Parascan un ciudat aparat, asemănător rezonanței
de undă radio. Aparatul rezultat este acordat prin dimensiunea organitelor și a structurilor
lor rezonante simultan la toate zonele spectrului solar (Radio, I.R., Viz., U.V., X, Gamma).
Mitocondria era rezonantă cu razele I.R. (infraroșii). Cloroplastul este rezonant cu zona
vizibilă (fapt deja cunoscut). Reticulul Endoplasmatic rezonează cu zona ultravioletă (U.V.).
A.D.N.-ul, A.R.N.-ul și Ribozomii se află în rezonanță cu zona razelor X. Pentru a convinge
trebuia să găsească și alte argumente. Sutele de cărți de știință cumpărate aveau să îl convingă.
Mitocondria prelucra oxigenul, un bun absorbant de unde infraroșii. Astfel se
explică de ce organismele având celule eucariote aveau nevoie de acest element. Așadar
respirăm oxigen pentru ca mitocondriile să absoarbă infraroșiile (căldura), emisă în procent
de 50% în spectrul electromagnetic solar. (Fig. 9. A.)
Clorofila "a" absorbe undele roșii, iar clorofila "b" pe cele violet, emise în spectrul
vizibil de Ca++. Este vorba de cele 41% din zona optică în care emite în cadrul Spectrului
Electromagnetic Clasic. De asemenea oxigenul era eliminat în procesul de fotosinteză, acesta
absorbind și spectrul vizibil. Reticulul Endoplasmatic, prin structura formelor sale este o
antenă capabilă să absoarbă undele U.V. (ultraviolet). Acest fapt este demonstrat indirect, de
observația că Ribozomii circulă între Reticulul Endoplasmatic rugos și mediul nucleelor
celulare. Aspectul este similar ca și cum ar alimenta cu unde zona în care evoluează
macromolecula de A.D.N. . Macromolecula de A.D.N. are un maxim de absorbție în U.V.
îndepărtat, dar poate absorbi și raze X, când este strâns. A.D.N.-ul în plus este alcătuit din baze
azotate. Bazele azotate libere pot absorbi fiecare o porțiune aparte a spectrului solar intens.
Macromoleculele au propria lor zonă de absorbție, dar ele conțin molecule cu alte zone de
absorbție. Ribozomii au dimensiunea razelor X, absorbind astfel atât X, cât și U.V. îndepărtat.
Scopul acestei structuri ar fi de fapt absorbția a cât mai mult din radiațiile spectrului solar,
radiațiile electromagnetice cosmice și desigur terestre.
Imaginea celulelor vii reprezintă rezultatul absorbțiilor de radiații direct prin spectrele
de linii de absorbție atomice și rezonanța dimensională undă - structură. (Fig. 9. B.)

A.

21
 B.
Fig. 9. Spectrul de emisie - absorbție solar este acaparat și rezonează cu elemente ale materiei
vii. (A. și B.)

Datele analizate aveau să îl urmărească întreaga viață pe laborantul Parascan. În

decursul anilor avea să găsescă sute de alte argumente, ce susțineau ideea că celula vie era un
fenomen complex de natură fizică. Se părea că toate structurile chimice din celulele vii aveau
un singur rol, absorbirea diferitelor zone din spectrul electromagnetic solar și în parte terestru.
Aveam un spațiu fizic 5D, care îți dădea șansa de a înțelege, mai mult ca oricine faptul
că viața era un fenomen prioritar fizic. Structura rezonantă a organitelor celulare întărește
această convingere.

*
Evoluția

În Diagrama H.R. (Diagrama Hertzsprung - Russell) din astrofizică, stelele galbene, în

cazul nostru Soarele, alcătuiau o poziționare aparte, care se întindea pe o istorie a temperaturilor
lor. Se remarca faptul că odată cu scăderea temperaturii Soarelui (10.000°C), cu un maxim
între 10.000 și 6.000°C, începea să fie activă unda roșie emisă de atomii de Hidrogen, linia
de emisie H - α, din Seria Lyman, cu un maxim de 2 - 3 ori mai mare ca în prezent. Același
grafic al evoluției liniilor de emisie a stelelor galbene arăta la temperatura de 6.000°C, odată
cu scăderea intensității liniei de emisie H - α, a Hidrogenului, o creștere accentuată a liniei
violet a Ca++ din atmosfera solară, adică exact radiațiile emise de Soare în prezent. (Fig. 10.)
(Manfred F., și alții..., 2016; Andrea G., și alții..., 2019; Dan W., și alții..., 2014; Jerry A., 2009)
Această observație a permis fixarea evoluției emisiilor de linii atomice a Soarelui.
Emisia de raze roșii intense solare s-a întins aproximativ pe ultimul miliard de ani (1 - 1.5
miliarde de ani). În această perioadă au apărut celulele eucariote, capabile prin cloroplaste și
mitocondrii să absoarbă intensitatea mare de raze vizibile și infraroșii asociate liniei de emisie
H - α, a Hidrogenului solar. Principiul de evoluție descris poate fi asemănător și cu alte
manifestări a stelelor galbene.

22
 Fig.10. Evoluția stelelor galbene în Diagrama H.R. (Hertzsprung - Russell).

Geologia ne arată că în urmă cu aproximativ 4.3 miliarde de ani, a apărut viața

unicelulară. Trecerea de la celula procariotă, la alge și celula eucariotă a avut loc acum
aproximativ 1.3 - 1.8 miliarde ani. Conform rezonanței undă - structură, a făcut posibilă
marea evoluție a animalelor și plantelor pluricelulare. Intensificarea emisiilor radiațiilor roșii
și I.R. solare a creat Reticulul Endoplasmatic, Cloroplastul și Mitocondria. Această creație
s-a realizat prin rezonanța dintre undele intense din U.V. . Intensificarea a dus la apariția:
spectrului vizibil, I.R. și mediul celular. Cantitatea mare de O2 din atmosfera Pământului, cât
și a CO2, a permis, sub influența radiațiilor solare intense din spectrul vizibil și I.R., crearea
fotosintezei și alimentarea cu CO2 și O din exteriorul celulelor. Atât CO2 cât și O sunt
elemente puternic absorbante de raze roșii și I.R. .
Iată cum ideea că o celulă mitocondrială s-a înfiltrat prin simbioză în celula
eucariotă, restul celulelor mitocondriale dispărând ca prin farmec, se dovedea o idee
absurdă. Știința contemporană abundă în laude la ideea simbiozei celulei eucariote primitive
cu o celulă mitocondrială, devenită ulterior o celulă fantomă.
Se susține chiar că unele celule se atașau de membrana procariotelor, creând
organite… . Nici în ziua de azi, nu s-au descoperit argumente plauzibile în favoarea simbiozei
amintite.
Răspunsul existenței în comun a organitelor celulare, a formării lor, este rezonanța și
absorbția radiațiilor solare intense. De altfel se poate observa că majoritatea celulelor și-au
dezvoltat organitele din aproape în aproape pe spectrul de emisie solară, dinspre undele
gamma și X spre cele U.V., vizibile și I.R.... .
Conform istoriei activității stelelor galbene, astrul zilei a emis slab o lungă perioadă
de timp în spectrul vizibil și I.R., ce explică cele 2.5 miliarde de ani de existență a celulelor
procariote, anterioare apariției eucariotelor. Procariotele sunt alcătuite din: citoplasmă,
ribozomi, A.D.N. și flagel. Citoplasma este formată din proteine, glucide, lipide, iar într-o
proporţie mai mică ribonucleoproteine, fosfolipide şi ioni de metale grele, în special de
magneziu. Alcătuirea citoplasmei este foarte asemănătoare cu a produsului final obținut în
procesul de digestie a organismelor pluricelulare. Proteine (aminoacizi), glucide
(monozaharide), lipide (acizi grași, glicerină) ne arată că oricât de complexă este materia vie

23
este limitată la aceleași structuri de bază. De fapt viața este un produs inițiat și bazat, pe o
serie de biocărămizi de bază, din care sunt alcătuite: procariotele, arheele, eucariotele, cât
și organismele pluricelulare. Soarele avea inițial la începuturi, un spectru sărac în unde vizibile
și I.R. (radiația în infraroșu)... . (Fig. 11.)

Fig. 11. Evoluția intensității liniei de emisie atomice spectrale solare H - α roșie, a
Hidrogenului, a liniei de emisie violete a Ca++ și ipoteza dependenței de acestea a structurii
și evoluției materiei vii. Stelele galbene din Diagrama H - R emit radiațiile roșii și violete.
Comparând evoluția spectrală a stelelor galbene, cu evoluția geologică a Pământului,
observăm o serie de posibile evenimente biologice, strâns legate de evoluția posibilului
spectru solar.

Iată câte putem afla despre structura și evoluția vieții, asociind datele observate în
diverse domenii de cercetare. Acceptând faptul că linia de emisie roșie H - α, a Hidrogenului
solar, a avut o evoluție de intensificare lentă și apoi de revenire, ne arată că în această
perioadă ar fi putut exista o urmă vizibilă în evoluția vieții. În această perioadă s-a definitivat
celula eucariotă, au apărut coloniile de celule eucariote, provenite dintr-o celulă inițială și
s-a ajuns la dezvoltarea unor plante și animale gigante. Cel mai probabil, intensitatea undelor
solare roșii, care eficientizau fotosinteza, a fost maximă în perioada Carbonifer.
Astăzi avem evoluții naturale de unde proveniența unor cărbuni este din țesuturile
de arbori giganți. Totodată unele forme de origine a petrolului sunt din organismele
animalelor de mari dimensiuni. De altfel solul este rezultatul existenței vieții pe Pământ. În
sol se întâlnesc milioane de specii biologice intrate în putrefacție, dar și continuitatea vieții pe
planeta noastră, de peste 3.5 - 4 miliarde de ani. Este evident faptul că Soarele, prin evoluția
spectrului său, a avut un rol fundamental. Soarele putea alimenta materia din atmosfera
fierbinte terestră, apoi a apei mineralizate medii, în care radiațiile solare erau în concurență și
totodată în echilibru cu aspectele terestre și cosmice.
Toți am auzit de dispariția subită a dinozaurilor, în urmă cu aproximativ 65 - 66
milioane de ani. Singura mărturie plauzibilă este nivelul crescut de Iridiu în straturile geologice
din acea perioadă. Se presupune că un meteorit cât un munte a căzut în oceanul Atlantic și în
nordul Americii de Sud, cauzând distrugerea în masă a vieții existente la acea dată. Dar oricât
de mult am dori ca evenimentele să fi fost atât de ample și distructive, aflăm că de fapt
dispariția dinozaurilor a fost pe o perioadă mai mare de timp. Curios, dar păsările actuale
sunt urmașii direcți ai dinozaurilor. De asemeni crocodilii și reptilele sunt la rândul lor

24
urmașii speciilor din acea vreme. La urma urmei, au dispărut dinozaurii sau evoluția a
continuat?
Din păcate știința actuală bate ades monedă pe fenomene cosmice închipuite, cum ar fi
găurile negre, gravitația, apariția Universului printr-o explozie inimaginabilă dintr-un punct
infinit de mic, sau dispariția prin catastrofă cosmică a dinozaurilor… .
Cât privește dispariția dinozaurilor există și alte cauze, la fel de plauzibile. Una ar fi
că Soarele emitea noii atomi fabricați, în spațiu, aceștia ajungând și pe Pământ. Este foarte
posibil ca, în urmă cu 66 milioane de ani să ajungă pe Pământ Iridiu radioactiv, afectând
mediul biologic o lungă perioadă de timp. Dar cea mai interesantă idee ar fi că dinozaurii au
dispărut în timp, datorită scăderii drastice a liniei de emisie solare H - α, a Hidrogenului,
conform diagramei H.R. (evoluției stelelor galbene). Această scădere a urmat în timpul în care
planeta noastră se afla sub influența perioadei Carbonifer. În perioada următoare au apărut
dinozaurii, dar pe o tendință continuă de scădere a hranei vegetale. Scăderea de aproximativ
două ori, a razelor roșii emise de Soare, a diminuat eficiența fotosintezei plantelor verzi.
Lipsa de hrană a dus la descreșterea numerică a noilor generații de dinozauri. Se știe că în
spațiul geografic de azi al României, în urma retragerii mării ce ocupa teritoriul ei actual, au
venit dinozauri de talie mică. Unii cercetători au specificat lipsa hranei, drept cauză a
dimensiunilor reduse. Ori acest fapt chiar avea loc. În lipsa unei radiații vizibile și colateral
infraroșii intense, vegetația scădea în dimensiuni, silind întreaga planetă vie la un consum
mult mai mic de hrană. În prezent Soarele are radiații roșii mult diminuate, chiar și după
pieirea vegetațiilor mari și a dinozaurilor, sau mai bine zis dinozaurii sau repliat în forma
păsărilor și a urmașilor atipici (de mici dimensiuni). Forma scheletului, solzii de pe picioare,
chiar și penele, sunt dovezi ale faptului că păsările sunt urmașii direcți ai dinozaurilor. În
cazul acesta mai putem vorbi despre dispariția dinozaurilor în urma ciocnirii Pământului cu
un meteorit?

*
Sfârșitul eucariotelor

Din nefericire pentru viața actuală, așa cum o cunoaștem în prezent, aceeași situație
care a dus la dispariția dinozaurilor și apariția păsărilor și mamiferelor, va duce la modificări
ample fundamentale în mediul viu terestru. Același grafic găsit în astrofizică, referitor la
evoluția liniei roșii H - α, a Hidrogenului solar, specific stelelor galbene care ating prin răcire
6.000 - 10.000 °C, ne arată în urma măsurătorilor spectrale, pe lângă scăderea drastică în
perioada geologică următoare a intensității radiațiilor roșii, o creștere a intensității
radiațiilor violete a Ca++ din atmosfera solară. Practic apare un schimb de emisii intense
electromagnetice de pe roșu a Hidrogenului pe violet a Ca++. Fenomenele legate de emisiile
violete tot mai puternice de Ca++ din viitoarea sută de milioane de ani vor duce la dispariția
plantelor verzi și apariția plantelor cu aspect coloristic de toamnă. Frunzele vor fi oranj
ruginii. Când vom aștepta primăvara verdele, perioada de timp va fi înlocuită de noile culori
ruginii. Interesant ar fi să ne imaginăm care ar fi evoluția speciei umane în acea perioadă! Astfel
verdele de pretutindeni va fi înlocuit cu o culoare oranj ruginiu. Acest fapt se va întâmpla
efectiv din lipsa radiațiilor roșii intense, acestea fiind diminuate progresiv, pe măsura răcirii
Soarelui. Fenomenul este atât de sigur, încât în cloroplaste avem deja pigmenți noi, capabili
să absoarbă razele violete ale Ca++. (Fig. 12.)

25
 Fig. 12. Înlocuirea eucariotelor cu modele de celule având absorbție în spectrul violet al
Ca++, după care viața revine (în aproximativ 250 - 300 milioane de ani) la forma simplă de
acum 1.5 miliarde de ani.

Aceste structuri pigmentare sunt: clorofila "b", carotina și xantofila. În plus

mitocondriile sunt populate în prezent cu sfere mici de Ca. Acest lucru se datorează faptului că
atomii de Ca, nu se combină în organisme cu alte elemente chimice (la nivel de atomi spectre).
În trecut Ca era depus la exterior, sub formă de structuri solide de protecție (cochilii). Odată
cu apariția radiațiilor violete intense a Ca++ solar, a apărut și sistemul osos din Ca, cât și
implicarea în activitatea mușchilor a acelorași atomi.
În perioada următoare vietățile care nu vor găsi soluții pentru absorbția de unde
violete, vor dispărea. Specia umană deja se plânge de lipsa de Ca din organism. Sângele
uman este roșu, având aceeași culoare cu a liniei roșii H - α, a atomului de Hidrogen solar.
Pigmentul roșu din sângele mamiferelor, fără de care nu se poate trimite oxigenul de la plămâni
la celule, este hemoglobina din celulele roșii din sânge (eritrocite). Ea este identică cu molecula
de clorofilă "a", cu deosebire că în locul unicului atom de Mg, în pigmentul animal avem un
atom de Fe. Atât clorofila "a", cât și hemoglobina, ce dă culoare roșie globulelor roșii, au
legătură cu oxigenul. Acestea fiind bune absorbante ale undelor vizibile și infraroșii, ambele
însumează aproximativ 91% din spectrul de emisie solar (vizibil 41% + I.R. 50%).
Spre deosebire de celula vegetală, cea animală nu are organitul cloroplast, deci nu ar
putea absorbi radiațiile vizibile în procent de 41% din totalul emisiei intense solare. Literatura
de profil tratează lipsa de cloroplaste ca pe ceva normal, uitând să studieze pigmentul roșu din
globulele roșii din sânge, care de fapt este similar Clorofilei "a", având practic și aceeași
structură și menire.
Spre deosebire de plante, care absorb razele roșii la nivelul clorofilei, animalele au
structuri aglomerate opace razelor roșii solare, dar permisive razelor infraroșii. Pentru ca
organismul animal să nu piardă cele 41% raze vizibile, celulele animale și-au externalizat
cloroplastele, în forma pigmenților roșii din globulele roșii (hemoglobină). Procesul are loc, în

26
primul rând pentru a aduce în celule oxigenul, care este capabil să absoarbă undele vizibile și
infraroșii intense, unde celulele eucariote animale nu ar putea exista. Circulația sângelui face
posibilă îndeplinirea obligațiilor de cloroplaste a hemoglobinei din organismele animale.
Astfel putem conchide că atât plantele, cât și animalele, au structuri similare clorofiliene
(clorofila = hemoglobină). Plantele expun la soare clorofila, în toate celulele frunzelor, iar
animalele transferă cloroplastele în sânge cu ajutorul cărora alimentează organismul cu
radiații solare vizibile și infraroșii cu ajutorul oxigenului… .
Acest transfer de clorofilă animală (hemoglobina) în globulele roșii, a permis ca
aceste ființe să se dezvolte diferit de plantele verzi. Dacă plantele se hrănesc cu radiații și
minerale, fiind fixate în sol, animalele se hrănesc cu aceleași radiații și minerale, dar
provenite din plante sau alte animale, putând căuta și alege prada, nefiind legate de sol. Spre
deosebire de plante, animalele, din cauză că nu mai au un atom de Mg în clorofila externalizată
în sânge (hemoglobină) și Fe, nu mai pot trăi numai cu apă, minerale și lumină. Aceasta
aparent, căci în sângele animalelor vor trece prin pereții intestinelor aceleași substanțe care
alcătuiesc procariotele și eucariotele: proteinele, aminoacizii, lipidele, adică acizii grași și
glicerina, glucidele, adică monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza, deoxiriboza,
riboza).
În viitor dispariția undelor roșii intense în spectrul solar și apariția undelor violete
intense, va modifica atât plantele, cât și animalele. Una din evoluții va fi apariția în eucariotele
vegetale și organismele animale de noi tipuri de pigmenți. Deja sunt specii de animale care au
alte culori ale sângelui. Asta înseamnă că procesul adaptării a început de o perioadă de timp în
urmă. Animalele și plantele care se vor adapta radiațiilor emise de Ca++ solar, vor exista
probabil 2 - 3 sute de milioane de ani, apoi vor dispărea și aceste radiații. Toate stelele galbene,
inclusiv Soarele, vor ajunge din nou în faza de radiații minimale, cum sunt cele din arhaic.
Practic viața va reveni în formele ei procariote și preeucariote, anterioare radiațiilor roșii
intense solare.
Aventura vieții eucariotelor pluricelulare a avut deja 550 milioane de ani și va dispărea
cu totul peste maxim 300 milioane de ani. Această viziune pare să fie mai apropiată de
realitate, ca oricare alta, legată de evoluția vieții pe Pământ în funcție de emisiile de unde
intense solare. Noile ființe dependente de radiațiile emise de Ca++, ar putea fi numite calcifere.
O astfel de evoluție a vieții eucariotelor și pluricelularelor este extrem de scurtă pentru
a produce civilizații. Iar dacă totuși se întâmplă, sunt destule situații din care să se autodistrugă,
cel puțin în termenii biologiei cunoscute pe Pământ (boli fabricate și războaie egoiste). De unde
eram convinși că specia umană va dura miliarde de ani, aflăm că, sfârșitul nu doar al civilizației
este aproape și chiar al organismelor provenite din celule eucariote.

*
Viața la nivelul atomilor clasici

Știința actuală ne spune că multe din elementele chimice din mediul biologic actual
provin din activitatea explozivă a altor stele. Deși spunem că și Soarele fabrică diverși atomi,
nu încercăm să creem o explicație a apariției vieții în sistemul solar, pe măsura apariției noilor
elemente chimice, generate periodic de activitatea astrului. (Ana-Maria T., și alții..., 2009;
Constantin T., și Lăcrămioara I., 2019)
Principalele elemente chimice necesare apariției vieții sunt: Hidrogenul, Carbonul,
Oxigenul și Azotul. De ce aceste elemente chimice se găsesc la începutul Tabelului lui
Mendeleev? Răspunsul este că elementele necesare apariției vieții sunt probabile de
proveniență protosolară (H) și solară (C, O, N). Utilizând aceste elemente putem realiza cele
mai simple și fundamentale biomolecule și biomacromolecule, ce stau la baza vieții. Ideea

27
susținută este acea a producerii elementelor chimice implicate în biosferă, în mare
majoritate de către Soare și nu de alte stele.
Asta înseamnă că putem corela producția de diverși atomi spectre de către Soare, de
structura și evoluția materiei vii. Cu alte cuvinte clorofila apare odată cu Mg, iar
hemoglobina odată cu Fe… .
Astfel, putem întâlni apa, în toate formele sale de agregare încă din primele faze de
producere de atomi. Acțiunea are loc în prezența spectrului solar. (Fig. 13.)

Fig. 13. Atomul de Hidrogen sub formă de spectru.

Seria Lyman, lungime de undă (nm): 121.6, 102.6, 97.3, 95.0, 93.8, 93.1, 92.6, 92.3, 92.1,
91.9 ... 91.16 (U.V. - X).
Seria Balmer, lungime de undă (nm): 656, 486, 434, 410 ... 364.5 ( Viz.).
Seria Paschen, lungime de undă (nm): 1874.5, 1281.4, 1093.5, 1004.6, 54.3, 922.6, 901.2,
886.0, 874.8, 866.2, 820.1 (I.R.).
Alte serii de linii de emisie-absorbție ale atomului de Hidrogen, Seriile Bracket, Pfund și Ritz
(I.R.).
Cum poate un singur atom de Hidrogen să emită, conform datelor științifice actuale, un
număr atăt de mare de linii? În cazul ipotezei existenței atomilor spectre, liniile de emisie -
absorbție atomice sunt structuri spectrale permanente, la fel ca și particulele, acestea variind
ca intensitate... .

Oare întâmplător vegetația are forme geometrice ale florilor, frunzelor și crengilor, ca
în cazul formelor geometrice ale cristalelor de zăpadă? Să nu uităm faptul că majoritatea
biomoleculelor fundamentale sunt de fapt cristale. Ori cristalele din ambient au proprietăți
asemănătoare materiei vii. Se hrănesc din mediul ambiant, cresc și se înmulțesc, deși nu în
genul materiei vii. Este foarte posibil ca ele să fie materia vie a lumii atomilor clasici, mai
mici decât undele gamma și a moleculelor simple. Ba chiar, cristalele bazelor azotate, cum ar
fi: Citozina, Timina, Guanina și Adenina, stau la baza structurii A.D.N.-ului. Astfel materia
vie este continuarea materiei biocristaline de dimensiunile particulelor și subparticulelor,
structuri (pachete) de unde existente în microcosmos, pe axa spectrului electromagnetic
infinit. Asta înseamnă evident că structura materiei vii, este încă necunoscută. Dacă George
Emil Palade a descoperit ribozomii, pe viitor ne așteptăm ca alți norocoși să descopere

28
structuri vii, din ce în ce mai mici, de ce nu, mult sub dimensiunea oricărei structuri
imaginate.
Iată că urmând cursul celor scrise anterior, materia vie practic nu se naște, ea provine
din structurile unui spectru electromagnetic infinit. Caracterul infinit al structurii materiei vii
este dat de faptul că, este compusă dintr-o infinitate de unde și pachete de unde, așezate pe
spectrele infinite ale atomilor spectre, moleculelor spectre, macromoleculele spectre… . Tot
ce percepem noi ca materie vie, ar fi doar ce simțurile noastre ne permit. De altfel populația
de particule și subparticule este la fel de bogată ca și numărul de specii vii (rezonante cu
undele gamma - radio).

*
Geometria apei și a materiei vii

Cu toții am văzut cât de geometrizați sunt fulgii de zăpadă. Unii dintre noi au observat
și asemănarea lor cu: crengile brazilor, a frunzelor, a florilor… . (Fig. 14.)
Măsurătorile de laborator au demonstrat că în funcție de temperatură, fulgii posedă
anumite componente din structura lor. Fulgii de zăpadă, la nivelul ambiant nou, sub 0°C se
cristalizează în mii de forme.
De ce pădurile de rășinoase au forme ale crengilor asemănătoare fulgilor de zăpadă?
Ambele există simultan iarna. Bradul și molidul rămân cu frunzele verzi pe ramuri, în timp ce
foioasele își pierd frunzele, în perioada toamnei. Cum materia vie conține peste 70% apă, unele
specii marine ajungând și până la 98% apă, putem trage concluzia firească, că proprietatea apei
de a lua forme geometrice sub temperatura de 0°C, se va întâlni în general la speciile de copaci
rășinoase. Începând cu perioada iernii, urmând ca primăvara, geometria apei înghețate este
continuă. Dar multe din plante și animale, care trăiesc în perioada verii, au unele forme
geometrizate. Care ar fi în acest caz explicația? (David S., și alții..., 2015; Lu C., 2022)

Fig. 14. Ipoteza structurii spectrale cu zone diferențiate pe stări de agregare a apei din materia
vie.

Măsurând cu un termometru temperatura culorilor luminii albe descompuse, se știe că

termometrul începe să arate o creștere ușoară în zona roșie. Temperatura crește semnificativ
în afara limitei culorii roșii, în zona undelor infraroșii, de fapt a undelor calorice, adică mai
pe scurt în zona încălzită.

29
 Așadar căldura locuiește pe spectrul electromagnetic. Vorbind metaforic, căldura din
spectrul electromagnetic, are o adresă binecunoscută și un nume pe buletin, I.R. (infraroșu).
În Universul cu spațiul 3D, cel folosit de știința contemporană, nu există această noțiune
privind rolul căldurii din cadrul spectrului electromagnetic. Se vorbește despre căldură, ca
despre o proprietate fundamentală a tuturor corpurilor, iar dispariția căldurii poate duce la
moartea termică a Universului.
Termometrul ne arată însă adevărul. Căldura, adică undele I.R. sunt o minusculă
componentă a spectrului electromagnetic. Dispariția acestei zone nu înseamnă mare lucru
pentru un Univers cu un spectru infinit.
Asta înseamnă că un corp alcătuit din atomi spectre, nu este cald în totalitate. Spre
exemplu organitele celulare, atunci când sunt mai mici ca undele I.R. nu simt căldura. Poate
tocmai din acest motiv citoplasma este gelatinoasă și plină de structuri cunoscute, acestea sunt:
acizi, baze azotate, biomacromolecule… în formă de cristale. Această observație ne arată că
deși în spațiul 3D un corp pare a avea în toată structura lui căldură, în realitate, în spațiul 4D,
unde corpul este analizat spectral, căldura este limitată și aplicabilă prin rezonanță doar
anumitor structuri… .
Altfel spus, majoritatea structurilor celulare nu au în nici un fel legătură cu
elementele de căldură!
Totodată se explică de ce este nevoie de căldură intensă și timp îndelungat pentru a
dezinfecta o seringă. Practic bacteriile și virușii au dimensiuni mult mai mici ca undele
calorice, ca urmare nu căldura îi omoară. Aplicarea intensă a căldurii pe spectru poate însă
afecta indirect bacteriile și virușii prin faptul că în lanțul A.D.N., lanțul A.R.N. și citoplasmă,
avem citozina, bază azotată ce absoarbe undele I.R. .
De asemeni pot fi afectați la nivel de I.R. atomii spectre… . Rezultă că cea mai mare
parte a Universului 4 - 6D, este independent de undele calorice.
Cea mai bună metodă de distrugere a bacteriilor și virușilor, este de a fi supuși
intensificării undelor ce rezonează.
Vegetația submersibilă (exemplu: algele), prin structurile sale, se păstrează în termenii
variației anuale a temperaturii apei. Asta înseamnă că structurile rezonante cu I.R. sunt limitate,
fapt ce le face capabile să reziste la îngheț.
Așadar celulele vii depind de căldura la nivelul Mitocondriei și parțial Cloroplastului
și a restului de structuri. Macromoleculele și moleculele au un comportament sub formă
cristalină sau chiar sunt cristale. În această situație atitudinea cristalină, le face să se
multiplice și să ducă celulele în faza de multiplicare. Un astfel de mecanism spectral celular
nu are nevoie de informație la nivel de A.D.N. .
Pentru a percepe căldura trebuie să rezonăm cu radiațiile electromagnetice I.R. . Tocmai
de aceea natura ne-a oferit pentru perceperea fiecărei zone din spectrul electromagnetic
clasic gamma - radio, câte un organ de simț separat și rezonant. Pentru căldură avem simțul
termic la nivelul pielii.
Conform spațiului 6D, celulele eucariote percep căldura la nivelul citozinei, al
mitocondriei, al zonei spectrale I.R. de pe atomii spectre, moleculele spectre și
macromoleculele spectre… . În rest structurile vii sunt reci, comparabile cu lumina rece.
Tocmai de aceea aminoacizii și bazele azotate sunt molecule cristale, iar caracteristicile
materiei vii și cristalelor sunt similare. Materia vie se hrănește din mediul ambiental, crește și
se înmulțește... .
Astfel putem spune că toate celulele vii au structuri reci, în afară de mitocondrii și că
având în structură 70 - 98% apă, vor avea la bază proprietatea acesteia de a cristaliza. Aspectul
de față duce la configurația geometrizată a organismelor vii. Astfel vom regăsi în formele
biologice, asemănări cu multe din cristalele ambientale, dar mai ales cu a fulgilor de nea.

30
 *
40°C
De ce unele animale au sânge cald?

Reptilele sunt animale cu sânge rece, dar stau la soare pentru a putea exista la nevoile
curente de acțiune: procurarea hranei, procreerea… .
Mamiferele au însă sânge cald, în jurul valorilor de 35 - 37°C. În primul rând transportul
de oxigen de la plămâni la mitocondrii, trebuie să păstreze acumularea de raze vizibile și
infraroșii primite de la Soare. Cum Soarele emite 50% în I.R. și 41% în spectrul vizibil, este
logic ca sângele să fie cald și să încălzească întreg corpul, la nivelul tuturor celulelor.
Un alt beneficiu al sângelui cald este apărarea de viruși și bacterii. În cazul
îmbolnăvirii, organismul își urcă temperatura până la 40 - 41°C, temperatură care diminuează
capacitatea de multiplicare a bacteriilor și virușilor.
Pasteurizarea laptelui este exact un astfel de fenomen. Laptele supus la temperatura de
40°C, câteva zeci de minute, oprește înmulțirea bacteriilor, acesta putând fi păstrat o vreme
mai îndelungată ca aliment comestibil. (Rita G., 2022; Rotaru E., și alții..., 2014; Iorga E., și
alții..., 2020; Cartaşev A., și Bureţ E., 2019)
Organismele cu sânge cald, pun în aplicare acest mecanism de apărare. Dacă infecția
este mai puternică temperatura corpului atinge 41°C. Lupta pentru viață este intensă. Dacă însă
numărul de viruși și bacterii depășește posibilitățile organismului de apărare, elementul
infecțios depășind numărul globulelor albe, temperatura va crește spre 42°C, temperatură
fatală organismului atacat.
În timpul pandemiei Covid 19, domnul Gheorghe Parascan a trăit mai bine de o
săptămână infecția cu virusul Corona. Acesta povestește amănunt cu amănunt detaliile la
limită între viață și moarte.
În câteva zile temperatura corpului meu a crescut la 40 - 41°C. Toți specialiștii
recomandau medicamente inexistente pe piața farmaceutică. Luam orice se găsea în farmacii
ca ultimă măsură de precauție. Ideea salvatoare, trimisă de la Dumnezeu în primele zile, era să
îmi reduc temperatura nu prin medicamente. Temperatura corpului trebuia redusă doar prin
comprese continue cu apă, apă și oțet. Deși era iarnă deja, am lăsat fereastra deschisă, pentru a
avea Oxigen. Am petrecut astfel o săptămână menținând temperatura corpului la 37.5°C până
la 39°C. În lipsa compreselor temperatura corpului urca la 41°C. La o săptămână infecția era
maximă în zona plămânilor. Doar fereastra deschisă și compresele permanent schimbate mă
mențineau conștient. La aproximativ 7 zile am leșinat, cred că de foame. Am slăbit 8 kg.
La ora 01:00 noaptea, un echipaj al salvării mi-a confirmat boala. Mi-au spus că
urmează o săptămână grea, poate fatală. Am refuzat internarea. Știam că alimentarea continuă
cu oxigen în lipsa compreselor cu apă era fatală.
Contrar avertizării că voi suferi tot mai mult, doar după o zi am început să îmi revin.
Începeam să fiu activ. Așa am trăit pe propria piele un tratament pentru Covid 19, total atipic
normelor medicale.
Știam că virusul avea A.R.N. (acidul ribonucleic) mitocondrial, deci îl interesa căldura
și oxigenul. Virusul urma evident calea oxigenului în organism. Infecția se producea la nivel
de căi respiratorii, atacând perișorii olfactivi (care percep ca miros spectrul U.V.) și papilele
gustative (care percep ca gust spectrul razelor X). Plămânii se infectau în zona în care se
făcea schimbul de oxigen. Dacă virusul trecea de acest punct, afectând zona în care se făcea
schimbul de oxigen, organismul era atacat intens până la nivel de mitocondrii celulari.
Așadar trebuia să diminuez amploarea atacului. Dacă aș fi fost internat la A.T.I.,
(Anestezie și Terapie Intensivă) virușii ar fi căpătat un mare surplus de oxigen, fapt care ar fi
dus la agravarea bolii și desigur moartea. Nimeni nu bănuia că virusul, de origine

31
mitocondrială se deplasa unde era oxigen în organism. Cum tratamentul era impus politic și
nu medical, ar fi fost o prostie să îl accept.
Concluzii:
1. Păstrarea oxigenului natural în limite normale m-a ajutat să mențin infecția la un
nivel suportabil, orice surplus de oxigen ducând la creșterea numărului de viruși.
2. Păstrarea temperaturii corpului la 37.5 - 39°C, m-a făcut să fiu conștient pe durata
convalescenței. Asta mi-a permis să mă hrănesc cât simțeam că pot, să iau tratamentul
medicamentos obișnuit, existent în farmacii. Nu am consumat nici un medicament în
vogă. La temperatura notată mai sus (38 - 39°C) am putut să îmi fac singur comprese,
să merg la toaletă. După o săptămână de comprese cu apă, apă și oțet, pielea mă ustura,
dar cel puțin eram în stare să mă tratez singur, izolat fiind de restul familiei.
3. Deși organismul își creștea temperatura pentru a pasteuriza virușii, compresele mi-au
păstrat parametrii conștienți. În timpul atacului final la plămâni, temperatura corpului
avea 41°C și urca, ce putea fi fatal.
Lipsa de informații reale despre virusul pandemic a fost de o gravitate de neimaginat.
Unii spuneau că virușii aveau 420 nm diametru, total nefiresc. Literatura anterioară de
specialitate scria că dimensiunea virușilor era de aproximativ 100 nm. Era evident faptul că un
oarecare nu dorea să se afle prea mult despre structura, dimensiunea, acțiunile virusului asupra
organismului uman.
Cu ani în urmă am propus tratamentul cu unde rezonante cu virușii, în cazul virusului
HIV. Detalii vom avea în curând în următorul volum al acestei lucrări. Ignorarea acelei
propuneri, făcute în mediul medical băcăuan (radiologie) și în parlament, a făcut imposibilă
aplicarea unui tratament de natură electromagnetică.

*
Toți rezonatorii de undă și structurile cunoscute sunt de natură vie

Curiozitatea aflării care sunt structurile și corpurile rezonante cu undele spectrului

electromagnetic clasic (gamma - radio), l-a făcut pe domnul laborant Parascan Gheorghe să
facă o interesantă cercetare.
Concluziile au fost neaștepatate pentru știința actuală, chiar incredibile.
1. Undele gamma rezonează cu atomii (în sensul clasic) și moleculele simple se pot
cristaliza.
2. Undele X rezonează cu molecule și macromolecule întâlnite în celule vii (de regulă în
formă de praf cristalizat sau cristale). Printre macromolecule enumerăm: Ribozomii,
A.D.N. și A.R.N. .
3. Undele U.V. rezonează cu Reticulul Endoplasmatic. U.V. îndepărtat este absorbit de
molecule de A.D.N., microcristale.
4. Undele vizibile rezonează cu: cloroplastele (granumul clorofilian, clorofila "a",
clorofila "b", carotenul și xantofila), cristalele din ochi, cristale implicate în replicarea
celulei eucariote, spectrul O2 și spectrul CO2.
5. Undele I.R. rezonează cu mitocondria, spectrul O2 și H2O.
6. Undele radio R. rezonează cu unele celule gigante, având corpul organismelor
pluricelulare, colonii și ecosisteme biologice, cristale mari.
Observăm faptul că mai toate structurile rezonante sunt de natură biologică. Materia
vie dezvoltă structuri rezonante la undele electromagnetice intense. Materia anorganică
dezvoltă mase cristaline din atomi și molecule simple.
Avem așadar rezonatori biologici și rezonatori cristale. Multe din cristale au efecte
biologice în celulele vii. În plus cristalele au între ele comportament biologic. Consumă din
mediu atomi și molecule, cresc și se înmulțesc.

32
 Practic toți rezonatorii spectrului electromagnetic clasic gamma - radio au
comportamente biologice.
Putem concluziona faptul că, întreaga natură perceptibilă are caracter biologic.
Acest studiu contrazice știința actuală, care împarte lumea în materie anorganică și
materie organică, separând astfel fizica de biologie. Această separație este cauza faptului că
știința contemporană se află în mare impas, negăsind răspunsuri la existența și structura
materiei vii, aceasta fiind izolată nefiresc de o așa numită materie nevie, obiect al fizicii.
Supraspecializarea cercetătorilor pe anumite domenii a favorizat distrugerea unei
concepții unitare despre natură. Ideea că materia vie ar trebui studiată de fizicieni, va
favoriza știința viitoare. Viziunea despre întreg este mai importantă decât viziunea parțială a
specialistului.
Dacă considerăm că spectrul electromagnetic este infinit, rezultă că întregul Univers
este viu.

*
De ce nu găsim viață pe Marte?

Știința contemporană promovează că viața a avut un început și ca atare caută modul,

în care acesta s-ar fi produs. Mai mult presupune că viața este de natură biochimică, bazată pe
evenimente întâmplătoare, favorizate de anumite medii complexe anorganice inițiale, urmate
de alte evenimente întâmplătoare. Odată creat organismul acesta ar fi supus evoluției.
(Christopher P., 1996; Harold P., 1979; Zita M., și alții ..., 2020; Peter R., și alții ..., 2001;
Sherry L., și alții ..., 2003)
Un eveniment întâmplător ar fi simbioza unei protocelule eucariote cu o celulă
mitocondrială, rezultând celula eucariotă actuală. Subit toate celulele mitocondriale ar fi
dispărut ulterior, fără să lase urme.
De asemeni știința nu concepe existența creației spontane în biologie, pe motiv că
este apanajul religiilor.
În realitate multe din componentele celulare se bazează pe creația spontană impusă de
rezonanța dintre undele solare intense și materialul citoplasmatic celular. Practic undele
electromagnetice intense silesc spontan celula să creeze rezonatori celulari, cu dimensiuni
de: 1/1, ½, ¼, utilizând și atomi, molecule și macromolecule ce absorb aceleași unde. Orice
modificare de intensitate a undelor electromagnetice pot produce spontan structurile vii.
Plantele se pot usca, îmbolnăvi, muri. Simpla mișcare diurnă pe cer a Soarelui, face instantaneu
ca plantele să reacționeze. Unul din fenomenele fizice instante implicate este efectul
fotoelectric. Acest efect ne arată că prin creșterea intensității undelor vizibile, cloroplastele
se înmulțesc.
De altfel întregul spectru solar este cauza, prin rezonanță la nivelul zonelor de unde
intense, care înfluiențează întreaga structură a celulelor vii. Fără spectrul solar viața ar fi
biochimică și întâmplătoare. Ținând cont de structura spectrului electromagnetic solar, celula
vie are o sursă de unde ierarhizate. Astfel, celula vie își păstrează o perioadă îndelungată
intensitatea, oferind garanția unei rezonanțe stabile, sute de milioane până la miliarde de ani.
Pe planeta Pământ sunt îndeplinite: toate condițiile de intensitate a undelor spectrale
solare, existența atomilor, diversitatea mineralelor și existența apei lichide. Pe planeta Marte
avem doar: atomi, minerale, apă înghețată și un spectru electromagnetic cu unde cu intensități
diminuate. În aceste condiții, viața așa cum o cunoaștem, ar fi imposibilă pe planeta roșie.
Este posibil ca viața să fi existat pe planeta Marte în perioada în care planeta Pământ se
afla în zona numită Carbonifer. În acea perioadă maximul de intensitate a liniei H - α, a
Hidrogenului solar, era de câteva ori mai mare ca în prezent.

33
 Evident că în acea perioadă pe planeta Marte ar fi fost mult mai cald. Totodată apa ar
fi fost lichidă și o serie de atomi ar fi evoluat. Molecule și macromolecule, prin absorbție directă
și rezonanță ar fi încropit forme primitive de materie vie, în sensul accepției noastre. Este de
așteptat ca viața pe Marte să fi fost primordial la nivelul substanțelor cristale, care populează
din plin și celulele vii terestre. În celula vie toate structurile vii de la atomi, molecule și
macromolecule sunt de fapt praf cristalin sau cristale. În concluzie, o dată cu apariția apei sub
formă lichidă, temperatura aerului și a solului erau la nivelul permis de spectrul
electromagnetic, ca să apară viața.
Cel mai probabil, viața pe planeta Marte, nu a depășit faza existenței de gen arhee și
protobacterii. Marțienii erau structuri complexe din cristale rezonante. Ca și cristalele se
hrăneau cu atomi și molecule din mediul ambiant. Marțienii creșteau și se înmulțeau, așa
cum se înmulțesc natural cristalele, fără aportul presupus pe sol al unui A.D.N., care de fapt
este o înșiruire de baze azotate în formă de cristale.
Așadar avem o biologie marțiană, diferită de cea pământească. Aceasta este
dezvoltată între microscopic și atomii în viziunea clasică. O viață primitivă ar fi fost posibilă
în perioada Carboniferului terestru. În rest viața este de tip cristale. Poate că solul roșu conține
forme biocristaline, care au o evoluție și o structură viabilă planetei Marte.
Să nu uităm: Soarele emite în roșu intens, clorofila "a" absoarbe intens undele roșii,
sângele nostru este același roșu. Este posibil ca proveniența solului roșu marțian să fie directă
legată de formele biologiei marțiene.
Una din dovezile populațiilor diverse, ce locuiesc pe întregul spectru electromagnetic,
este și faptul că, s-au găsit microorganisme viabile, la adâncimi mari în solul terestru (300m -
3,5km). Dacă trecem lumina printr-o prismă optică, ea se descompune în ROGVAIV. Dacă
coborâm în adâncime în sol, viețuitoarele se dezvoltă, ca și cum ar sta pe axa spectrului
electromagnetic. Odată cu adâncimea, ele sunt deplasate pe axa spectrală spre albastru, în cazul
planetoizilor reci și spre roșu în cazul planetelor cu miez fierbinte. Asta înseamnă că Soarele
cu spectrul său, nu mai are multă influență asupra vieții de adâncime. Astfel solul preia sarcina
Soarelui prin spectrul electromagnetic terestru. Desigur că la fel se întâmplă și pe planeta
Marte. Viața marțiană astăzi ar fi de adâncime și bazată în mare parte pe spectrul
electromagnetic marțian… .

*
Viață dezvoltată în sol lunar

NASA a oferit câteva degetare de sol lunar pentru experiențe biologice. Plantele
(Arabidopsis thaliana) au fost însămânțate în acest sol numit regolit lunar. După 3 zile au
încolțit și după o perioadă de timp au apărut muguri verzi. Erau stresate, cu rădăcini numeroase
subdezvoltate. Aveau și frunze mai mici cu o coloraţie roşu şi negru. Solul lunar a fost umezit
cu o soluţie de nutrienți, la temperatura de 23°C, sub lumini LED cu nuanţă roz. (David W.,
și alții ..., 1976; Mark H., 2000; Jelliede V., și alții ..., 2010; Jürgen M., și alții ..., 2019)
A fost prima reușită de acest gen, când semințele unei plante se dezvoltau în sol
biovirgin, expus miliarde de ani radiațiilor cosmice. S-a considerat un succes!
Probabil că s-a folosit și atmosferă terestră. Experimentul a avut mai degrabă
ingrediente terestre: nutrienți, aer, semințe. A fost nefiresc iluminarea led în nuanța roz, ce ne
spune că biologii nu cunosc prea bine culorile din lumina vizibilă utilă în fotosinteză.
Solul lunar nu a fost esențial în experiment, a fost mai degrabă un inconvenient. Ca
dovadă că plantele au fost stresate pe durata experimentului.
În cazul unui experiment viabil, s-ar fi utilizat lumina solară în alternanță cu sursele
artificiale, folosind același spectru de culori și intensități. Domnul Parascan după mii și sute de
studii a descoperit că nu a întâlnit încă petale roz la flori și nici la plante. O altă concluzie a

34
laborantului Parascan este că nu există nici o implicare deosebită a nuanței roz în fotosinteză.
Pigmenții fotosintetizatori absorb roșul și violetul în mod special, ce dau aspectul de roz al
florilor și plantelor, culori emise de Hidrogen și Ca++.
Rolul solului lunar era de a fi suport și sursă de minerale. Probabil că nutrienții erau de
origine terestră. Era interesant ca nutrienții să fi fost procurați din solul lunar în amestec cu apă,
caz în care experimentul ar fi fost unul acceptabil. Deocamdată nu a fost decât o joacă, un
experiment școlăresc, la ora de biologie, oră la care se învață că materia vie este rezultatul
biochimiei și nu al biofizicii.
Pe Pământ solul este sub formă de minerale în forma lor microcristalină. Toate
celulele au nevoie de ele în anumite procente. Atât aminoacizii cât și bazele azotate (C -
Citozina, T - Timina, U - Uracil, G - Guanina, A - Adenina) sunt substanțe sub formă de praf
de cristal sau cristale. Asta înseamnă că solul lunar, sau marțian, ar trebui să îndeplinească
această cerință. Asemănarea solului lunar cu solul terestru ar trebui să ofere mare parte din
ingredientele minerale. Solul terestru, humusul, este însă rezultatul putrefacției și regenerării
materiei vii de miliarde de ani. Domnul laborant Parascan dorește să contribuie la aportul în
a ajuta pe viitor mixajul între solul terestru și solul lunar, unde semințele sunt tot terestre. E
ca și cum am pune huște în borșul făcut în borcanul cel mare din bucătărie, pentru ca el să se
acrească mai repede.
Cum s-au găsit aminoacizi și chiar baze azotate în meteoriți, este lesne de înțeles că
Universul este pregătit și pentru viața de tip terestră. Este solul lunar și marțian pregătit să facă
față unei agriculturi cu: apă, semințe, ingrediente locale, nu pământene? Orice sol, în condiții
favorabile, ar putea dezvolta propria evoluție biologică asemănătoare celei terestre. Situația
implică un sol individualizat și plante pământene! Pe planeta noastră solul și ființele vii sunt
similari în ingrediente, chiar fac o structură unitară. Spre exemplu lichidul dintre celulele
noastre au salinitatea apei de mare, dovedind originea noastră marină. Practic organismele vii
au luat oceanul în trupurile lor, oriunde s-au deplasat pe Pământ, sau în cosmos!
Vrem nu vrem, indiferent unde vom pleca în cosmos, oceanul din noi v-a fi acolo,
scăldând fiecare celulă ce ne compune.
Să nu uităm că pe planeta Marte avem un spectru solar mult diminuat în intensitate.
Acest spectru este la fel de important ca și solul și apa.

*
Codul genetic și spectrul solar

Adevăratul cod genetic se află în înlănțuirea de baze azotate din A.D.N. (Citozina -
Guanină, Timină - Adenină), sau în structura spectrului electromagnetic solar.
Dacă înlocuim numele bazelor azotate cu porțiunea de spectru electromagnetic
absorbită a acestora, rezultă că acest cod imprimă în celulele vii înainte de toate, cantitatea și
porțiunea eficient absorbită a radiațiilor solare intense. (Jarle M., și alții ..., 1985; Calaver D.,
și alții ..., 2016; Alexandrov E., 2017; Daniel E., și alții ..., 1996)
Mai jos avem enumerate descrierile elementelor studiate:
1. Citodină scriem: I.R.;
2. Timină scriem: spectrul vizibil;
3. Guanină scriem: U.V.;
4. Adenină scriem: X.
Acestea sunt radiațiile absorbite de cele patru baze azotate care fac lanțul A.D.N. .
Aceste baze sunt legate două câte două, mereu în aceeași echipă. În (Imag. 1.) se prezintă forma
și evoluția codului A.D.N. (acidul dezoxiribonucleic) în funcție de implicarea factorilor externi.
Mai jos se enumeră transformările care au loc:
Citozină + Guanină, adică: I.R. + U.V.

35
 Timină + Adenină, adică: Vizibil + X.
În acest caz A.D.N.-ul ar avea următorul mesaj spectral electromagnetic încriptat:
1. I.R. + U.V.
2. U.V. + I.R.
3. I.R. + U.V.
4. X + Viz.
5. Viz. + X
6. I.R. + U.V.
7. U.V. + I.R.
8. X + Viz.
9. U.V. + I.R.
10. Viz. + X
11. U.V. + I.R.
12. Viz. + X
13. Viz. + X
14. X + Viz.

Img. 1. Codul A.D.N. format din baze azotate (C - Citozina, T - Timina, G - Guanină,
A - Adenină) rezonează separat pe porțiuni de spectru solar. Codul A.D.N. are
capacitatea de a genera în celula vie dezvoltarea de organite și organe de simț.

Deodată un cod biochimic s-a transformat într-un cod biofizic. În formă biochimică,
dacă cercetătorii presupuneau că era vorba despre o informație existentă, dar indescifrabilă,
luau bucăți de A.D.N. . Părțile colectate erau implantate în alte lanțuri A.D.N. . Oamenii de
știință așteptau să vadă ce se întâmplă, în varianta biofizică. Prin anticipare se puteau deduce
următoarele date:
1. Lanțul A.D.N. conține bazele azotate care absorb radiațiile solare dintre X și I.R. .
2. Bazele azotate rezultate sunt grupate două câte două și puse în șirul A.D.N. . Celulele
au nevoie de toate aceste baze azotate și există posibilitatea ca una din cele două
grupări să fie mai numeroase. Fenomenul ar duce la o specializare a organismului
pe calea unei anumite dezvoltări. Astfel organismul poate absorbi mai mult I.R. +
U.V., sau mai mult Viz. + X. Tradus în procente din emisia solară avem: I.R. 50% +
U.V. 4% = 54% și Viz. 41% + X 3% = 44%. Restul de emisie solară de 2 % neluată în
calcul sunt variații alternative a undelor gamma, a macroundelor și a undelor radio.
3. Trebuie spus că în citoplasma nucleară se găsesc în cantitate mare aceste patru baze:
I.R., U.V, Viz. și X. În A.D.N. se impune pentru fiecare organism un anumit număr de

36
 baze azotate. Un cod care transmite mesajul în favoarea uneia dintre grupări ne spune
că organismul va dezvolta preferențial un anumit consum spectral. Fenomenul va avea
implicații directe asupra dezvoltării simțurilor. Citozina (I.R.) + Guanina (U.V.) va
dezvolta în special simțul termic și simțul mirosului. Timina (Viz.) + Adenina (X) va
dezvolta simțul optic și simțul gustului. În cazul plantelor activitatea fotosintezei va
intensifica și va regla gustul fructelor. Aceste date se referă preponderent la om. Multe
plante și animale au însă simțurile deplasate ușor pe spectru. Spre exemplu insectele
văd preponderent în U.V., broaștele mai mult roșu, omul în zona ROGVAIV a
spectrului electromagnetic… .
4. Dacă traducem mesajul în organele care dezvoltă simțurile avem:
a) I.R. 50% + U.V. 4% = 54%;
Piele + Nas (perișori olfactivi);
Un exemplu elocvent ar fi cârtița sau animalele cu sânge cald.
b) Viz. 41% + X 3% = 44%;
Ochi + limbă (papile gustative);
Avem următoarele exemple unde se încadrează valorile menționate mai sus: șarpele,
păsările, peștii, animale marine, plantele verzi (fotosinteză). Aceste date sunt importante și
pentru modul cum va reacționa creierul la mesajele electrice primite de la organele de
simț. Aceste note sunt doar pași mărunți, în descoperirea limbajului folosit de A.D.N. . Este
însă un început, unul mai apropiat de natură, decât cel lingvistic. Ce știm și putem ști cu
adevărat despre atomii spectre, molecule și macromolecule sunt datele lor de emisie - absorbție
spectrale, care au același limbaj cu spectrul de emisie - absorbție al Soarelui. Nu noi trebuie
să comunicăm cu A.D.N.-ul. Spectrul său cu spectrul solar și mulțimea de spectre
electromagnetice celulare trebuie organizate eficient, nu prin comenzi. Organizarea
ordonată se face doar prin fenomenele de rezonanță și emisie - absorbție atomice, împlicând
valorile moleculare și macromoleculare.
Lumea materiei clasice, cu atomi în concepția științei actuale, se termină la nivelul
atomilor, moleculelor și o parte din macromolecule. Orice structură mai mare dimensional
ca materia clasică pot fi: cristalele, substanțele, pietrele, apa, nisipul, lava… . Spre deosebire
de această limită structurală, lucrarea de față, ne face să scoatem în evidență faptul că materia
vie, cel mai probabil datorită spectrului electromagnetic solar, continuă enumerarea de structuri
în natură. Conform celor amintite, următorul pas ar fii să trecem de la atomi, molecule și
macromolecule (unele biologice), la: procariote, Reticulul Endoplasmatic, Cloroplaste,
Mitocondrii, eucariote, organisme și ecosisteme biologice. Aceasă trecere are două elemente
comunune și anume: relația cu spectrul electromagnetic solar și cu ideea de atom spectru
electromagnetic. Procesul de trecere de la atom la evoluții mai complexe, descrise anterior,
se realizează prin unirea pe spectru a pachetelor de unde, numite subparticule și particule,
unite în atomi clasici, cu proprietățile atomilor existente pe spectrul electromagnetic:
culoare, miros, gust… . (Fig. 15.)
Din toate aceste observații ne putem alege cu ideea că spectrul electromagnetic, de fapt
întreg spațiul 6D (linie, suprafață, volum, spectrul lungimilor de undă, spectrul
intensităților, spectrul densităților), constituie noua abordare posibilă în analizarea
cunoștințelor experimentale, deja existente în știință. Totodată spațiul 6D are rolul de a
reface aria de concepte despre natură.
Este timpul să abordăm și altfel lucrurile! Conform concluziilor, putem spune că
există o limitare a spectrului infinit. De și sună abstract, această limitare a spectrului infinit
are loc între razele gamma și undele radio. Materia este făcută din atomi microscopici și nu
din atomi spectre electromagnetici. Materia vie este altceva decât materia anorganică.
Spațiul și timpul sunt noțiuni abstracte. Totodată spațiul și timpul sunt de fapt componente
palpabile ale spațiului 6D… .

37
 Așa numitul cod genetic inscripționat în A.D.N., este cel mai probabil o mică parte a
unui cod universal, la care se alătură: spectrul electromagnetic solar, terestru și cosmic,
spectrul atomilor spectru, spectrul structurilor rezonante la undele electromagnetice… .
De fapt spectrul electromagnetic infinit și companionul lui spectrul infinit al
structurilor rezonante, sunt ele însele un cod universal. Acest cod reprezintă o parte esențială
în explicarea unui adevăr mai mult decât al unei științe obișnuite. Mintea umană poate
rezolva acest mare mister, mai ales dacă oamenii de știință nu ar fi atât de exclusiviști, în
ideea că doar experimentele lor și logica lor este adevărul absolut. Ei uită că, mintea umană,
chiar de grup, datorită dogmelor științifice, poate greși.
Să lăsăm așadar mintea să investigheze și să nu se mai împiedice de idei ce nu susțin
creativitatea, fără de care rezonanța undă - structură celulară ar fi imposibilă. Pentru ca un lucru
să evolueze, trebuie mai întâi să fie creat. Unii propun explicații de natură religioasă a creației,
însă natura ne arată cum legile fizice sunt cauza apariției primare, urmată de evoluții multiple.

Fig. 15. Rezonanța spectrală și evoluția adaptativă a organitelor și simțurilor… .

*
Creierul și structura celulară, structura spectrală a simțurilor, liberul arbitru

Așa cum macromolecula de A.D.N. adună prin intermediul absorbțiilor bazelor azotate
(C - Citozina, T - Timina, U - Uracil, G - Guanina, A - Adenina) diverse informații despre
intensitățile din spectrul electromagnetic ambiental, (solar, terestru și cosmic) la fel și creierul,
la rândul lui adună informații prin intermediul organelor de simț, informații. Datele
acumulate sunt venite de pe aceleași spectre ale bazelor azotate ale A.D.N.-ului. Informațiile
obținute sunt raportate la structurile macro ale organismelor și lumii lor ambientale. Cu
ochii vedem aparent plante, animale, peisaje, dar în realitate vedem intensitățile undelor din
zona spectrului vizibil electromagnetic. Undele pot fi directe sau reflectate de structuri
rezonante. Ce vedem este aspectul general al unei infinități de unde și structuri aflate în
comuniuni, numite macroființe și macropeisaje… . (Anne M., 2001; Márcio Y., și alții...,

38
2009; Haofu L., și alții..., 2020; Ruofei J., și alții..., 2014; Hao-Sen G., și alții..., 2018; Yijing
Q., și alții..., 2022)
Spre deosebire de A.D.N. care acționează la nivel de spectre de emisie - absorbție în
zona sutelor de nanometrii, creierul pe lângă aceste informații primește și informații legate de
volumul și mișcările corpurilor ambientale, a organismelor. Astfel că avem un organ, care se
dedublează. Primește informații și acționează prin stimuli electromagnetici de dimensiunile a
câtorva sute de nm. . Totodată creierul oferă imaginea lumii la nivelul centimetrilor, până la
valori metrice… .
Creierul are rolul de a coordona ființele pe spectrul utilizat de celule. Acesta ne oferă
imaginea unui ambient aflat pe scara spectrală, la nivelul undelor radio. Visele noastre sunt
însă limitate conventional la aceste ultime dimensiuni (radio). În viața curentă orice
macroimagine este însoțită de elemente ce aparțin structurii celulare: culoarea, mirosul,
feromonii, gustul… . Doar sunetul aparține dimensiunii organismelor, urechea fiind un
organ neinvaziv. Vibrația la nivelul pielii percepe lungimile de undă sonore din atmosferă și
apă în mod special.
Conștiința de sine, limbajul, curiozitatea, iscodirea, sunt rezultatul macropercepției
spectrale metrice, presărate de informații nanometrice, cum ar fi: culoarea, mirosul, gustul,
duritatea, palparea sau masa corpurilor… .
Practic creierul primește informații de pe un spectru electromagnetic aproape infinit.
Creierul în virtutea acestor informații ne ghidează prin experiența colectivă și personală,
datorită necesităților biologice, să acționăm. Aici apare și o anumită libertate, așa numitul
liber arbitru al conștiinței noastre. De obicei ne autoconvingem că tot ce facem este vrerea
noastră absolută. De fapt această vrere, liber arbitru, este varianta proprie a acelorași activități
naturale. Faptul că alegem între o hrană sau alta, faptul că alegem între o excursie sau un grătar,
faptul că alegem între școala vieții și o universitate…, toate acestea nu aparțin liberului
arbitru, aparțin diversității opțiunilor. Indiferent ce vom alege, scopul din spatele acțiunilor
noastre este același. El se referă la hrană, relația cu mediul, cunoaștere și experiență… .
Acolo unde numim liber arbitru este de fapt o normalitate biologică, structurată pe
termeni biofizici.
Informațiile vin la creier pe paliere de frecvențe electromagnetice. Acestea sunt puse în
situația de a le prelucra pe toate separat și a le coordona într-un răspuns comun, rapid, preferabil
instantaneu, ca în cazul unui pericol iminent, sau folosirii limbajului. Este de ajuns să
schimbăm limbajul pentru ca, creierul să fie derutat. Ce nu am experimentat, învățat, face parte
din starea de ignoranță. Nu putem ști totul, dar putem folosi eficient ce știm. Astfel putem fi
buni în activitățile depuse și în viața cotidiană, unde există o anume convenție a existenței în
comun. Schimbarea convențiilor comune, duce uneori la adevărate tragedii. Trecerea pe roșu
la semafor, sau acapararea spațiului geografic vital cu forța de la alte comunități, poate aduce
suferință și moarte.
Toate lucrurile și faptele bune și rele, sunt rodul opțiunilor gândurilor noastre.
Societatea prin convenții de opțiuni cu aplicații planetare, încearcă să ne formeze un creier
comun, cu opțiuni comune în existență.
Creierul, ca și A.D.N.-ul sunt structuri care acționează pe spectrul electromagnetic.
Organitele și organele noastre de simț sunt structuri ce acționează separat pe zone de unde
electromagnetice intense.
Celulele și organismele fac același lucru, acționând unitar, fiind alcătuite din simțuri și
organe cu scop diferit pe lungimi de unde electromagnetice diferite. Hotărârea de acțiune este
însă dictată de creier.

39
 *
Efectul biofotoelectric extern

Metalele emit electroni dacă le iradiem cu radiațiile electromagnetice, cum ar fi radiația

gamma sau razele X.
Legile efectului fotoelectric extern, observat la metale, au următoarele argumente:
Pe o anumită lungime de undă se poate obține o emisie, așa-zisă de electroni similari,
direct proporțională cu intensitatea radiației. Această emisie, cu aceeași lungime de undă,
lovește metalul. Atât cât lungimea de undă a radiației care lovește metalul, este mai mică, crește
energia cinetică maximă a așa-zișilor electroni emiși. Pentru ca electronii să fie emiși, este
nevoie de o anumită frecvență a undelor electromagnetice, care iradiază materia, numită
frecvența de prag. Efectul fotoelectric extern este instantaneu.
Legile efectului fotoelectric în biologie, au următoarele argumente:
Pe o anumită porțiune de unde, de pe spectrul electromagnetic, ce iradiază materia
(atomii spectre, moleculele spectre, organitele spectre, celulele spectre), se poate obține o
emisie a unei structuri rezonante, rezultat al duplicării. Exemplu: dacă iluminăm un cloroplast,
vom mai obține un cloroplast. Deci nu se emit structurile, doar dubluri ale lor.
Atât cât lungimea de undă a radiației care lovește materia celulară este mai mică, crește
energia cinetică maximă a structurii emise. Cu alte cuvinte sunt structuri independente pe
fiecare frecvență (lungime de undă sau pachete de unde). Fenomenul are loc pe toate
frecvențele, pe toate zonele spectrului electromagnetic, deci se aplică și structurilor (exemplu:
cloroplaste)… . Impactul evoluțiilor structurilor este aproape instantaneu, pentru particule
clasice și un timp ceva mai lung pentru organite și lung pentru organisme. De aici putem trage
concluzia că la durate mici de timp am putea vorbi de creație.
Dacă cloroplastele se înmulțesc la intensificarea razelor vizibile, nu același lucru se
întâmplă și cu pachetele de unde, din care sunt făcuți atomii spectre. Asta înseamnă că atomii
sunt structuri și deci, se pot reproduce la stimuli intenși electromagnetici. De fapt cum iau
naștere atomii de Hidrogen? Sunt atât de mulți 70 - 80% din materia din Univers!
Acceptăm că procariotele se divid, dar atomii din care provin nu! Protonii se spune
că sunt egali ca vârstă aproape cu Universul. Este o concepție întâlnită în literatura de
specialiatate, care nu a mai evoluat de-a lungul timpului.
Multiplicarea pachetelor de unde ce alcătuiesc particulele, una din două rezultate
părăsind materia iradiată cu o undă sau set de unde electromagnetice, se vede experimental a
fi aproape instantanee. Este însă de așteptat ca structurile complexe să se reproducă în timp mai
scurt, sau mai lung, în funcție și de complexitatea structurii. Dar oricât de mare aparent ar fi un
organism, se multiplică doar componentele ei rezonante în spectrul electromagnetic clasic
gamma - radio, la nivelul ovulelor, spermatozoizilor și celulelor.
Efectul biofotoelectric extern are o influență directă asupra evoluției vieții, în biologie.
Conform analizei procesului, se desting variații de evoluție a creației. Considerăm că timpul de
creație, în funcție de efectul biofotoelectic extern, are influență directă asupra vieții materiei
create. În concluzie, cât timpul de a se crea materia vie crește, timpul de existență în ciclul
vieții va fi mai mare. Care ar fi timpul de multiplicare a materiei vii, în funcție de diametru și
masă? În cât timp își modifică dimensiunea și masa un ovul fecundat, până la o valoare dublă?
Ce se multiplică mai întâi masa sau suprafața? Aceste evoluții au influență asupra ciclului de
viață? Cu siguranță o să încercăm să anticipăm niște răspunsuri în următorul volum.
În cazul omului ca să se nască îi trebuie un maxim de 9 luni. Există și oameni care se
nasc și prematuri la 7 luni. Multiplicând lunile în care am fost creat, în pântecele mamei, la 10,
observăm că ne va da vârsta medie pe care trebuie să o trăim. Cu siguranță există și excepții.
Această regulă se aplică și la celelalte creații influențate de efectul biofotoelectric extern? De
ce multiplu de 10?

40
 *
Multiplicarea și reproducerea

Procariotele se multiplică prin diviziune. Diviziunea reprezintă o parte din ciclul

celular, unde celula se divide în două sau mai multe celule fiice.
Organismele, provenite din eucariote, prezintă o primă diviziune celulară vegetativă.
Celulele rezultate sunt la fel cu forma inițială (mitoză). Un alt mod de diviziune celulară este
cea reproductivă. Celulele feminine rezultate au cromozomii înjumătățiți pentru a asigura
producerea de gameți haploizi (meioză). (Lisa J., și Robert D., 2006; Alan S. M., 2002; George
A. B., 1997; Franklin H., și Paul D., 1994; Barbara L., și Johanna B., 1989)
Rezultatul diviziunii celulare reproductive la plante se manifestă prin relația ovul (parte
femelă) - polen (parte masculă).
1. O singură celulă F. + M. (feminin și masculin) (diviziune celulară vegetativă);
2. O plantă cu o floare unică cu F. + M. (diviziune celulară reproductivă);
3. O plantă cu flori F.+ flori M. separate;
4. Două plante cu flori, o plantă femelă și una masculă.
Se observă că prin evoluție plantele, dar și animalele, își îndepărtează unele de altele
ovulele de polen (spermatozoizi). Până a le separa total în organisme diferite, dar biologic
asemănătoare, se pun bazele speciilor cu diviziune reproductivă extraindividuală. Această
ultimă realizare evolutivă, la animale, poate da naștere migrației planetare sexuale. Unii pești,
broaștele țestoase, păsările, sunt organisme care pe lângă separația în indivizi diferiți feminini
și masculini, au dezvoltat o migrație sexuală. Organismele se deplasează în locuri destinate
reproducerii sexuate și asigurării hranei noilor generații. Pinguinii ce migrează la Polul Sud
geografic, demonstrează că migrația sexuală este prioritară în funcție de locurile unde se
găsește hrana, arealele din urmă sunt la distanțe mari.
Migrațiile sexuale și cele având scopul să urmărească hrana, au loc prioritar pe
meridianele globului. Totodată migrația are legătură și cu fenomenele privind schimbărilor
datorită anotimpurilor, care duc la evoluția ciclurilor biologice anuale.
Natura are nevoie de o continuă adaptare a indivizilor la mediu. Acest fenomen este cel
mai bine pus în valoare de organismele femele și mascule separate. Dacă Soarele ar fi avut un
spectru electromagnetic standard, fără variații, iar mediul lipsit de anotimpuri, probabil că încă
am fi fost simple celule cu diviziune directă. Soarele însă evoluează constant, în perioade lungi
de timp și în cicluri polare. Pământul secvențiază radiațiile solare în diurne și anuale. Toate
aceste variabile fac din indivizi purtători de noi informații genetice, ce ajută noile generații, în
a fi adaptate mediului ambiant.
Pentru a reuni femelele cu masculii, indivizi separați, organismele și-au folosit din plin
simțurile:
1. Sonor: țipăt, cântec…;
2. I.R.: căldura corporală;
3. Vizibil: culoarea, forma;
4. U.V.: mirosuri, feromoni;
5. X: gusturile;
6. Gamma: electricitate;
7. Nuclee: pipăitul.
La plante, experiențele efectuate asupra procentelor de culori ale florilor, au arătat că
acestea, deși individualizate, se înscriu pe un grafic pigmentar al culorilor petalelor. Fenomenul
este valabil în tot ecosistemul, de la local la cel planetar. Asta înseamnă că florile sunt colorate,
din cauze biofizice și nu din motivul invocat de știința actuală că plantele au flori colorate
pentru a atrage insectele polenizatoare. În schimb formele petalelor pot avea legătură cu
atracția insectelor, unele imitând femelele anumitor specii polenizatoare.

41
 *
Experiment unic în botanică
Matematica procentuală a culorii florilor

Începând cu anul 1987, domnul Gheorghe Parascan a desfășurat timp de 3 ani

consecutiv o serie de experiențe științifice, referitoare la culorile florilor din natură. S-au făcut
câteva sute de măsurători înscrise în tabele, care reprezentau numărul total de pigmenți de
culori. S-au analizat florile pentru fiecare specie înflorită în timpul recoltării de date, în parte,
pe fiecare suprafață de probă, cumulând datele ce însumau totalul speciilor cu floare deschisă.
Probele recoltate au fost câte un exemplar din fiecare specie de plante înflorite, indiferent dacă
erau în flora spontană sau în arbori. Astfel s-a stabilit pe fiecare suprafață studiată: numărul de
specii înflorite simultan, numărul de pigmenți din petale la nivelul fiecărei specii, procentul de
pigmenți de pe fiecare suprafață, pe culorile găsite în natură. În lucrarea de față se redă curba
universală anuală a apariției pigmenților în întreaga vegetație analizată și o serie de concluzii
legate de acest experiment unic în botanică. Astfel, s-a stabilit că există o curbă procentuală pe
culori, la nivelul plantelor înflorite în fiecare moment. Curba procentuală își păstrează forma
geometrică, indiferent de factorii implicați. În acest caz avem de-a face cu o lege importantă în
botanică și biofizică: "Codul cromatic procentual pe pigmenți al plantelor naturale cu flori, în
natură". Existența acestui Cod demonstrează că la nivel de culoare și specii de plante înflorite
în fiecare moment de vegetație, există o organizare bine determinată matematic, slab
variabilă la condițiile de mediu. În plus existența acestei constante având aspecte cromatice
arată că florile sunt colorate din alte cauze. Cu riscul de a ne repeta, nu toate florile sunt
colorate pentru a atrage insectele. Forma florilor, este adaptată la nevoia de a interacționa
cu insectele, pentru procesul de polenizare.
În lucrarea de față sunt date o serie de planșe și schițe, care vor trezi poate interesul
continuării unei astfel de cercetări. Tipul acesta de studiu nu s-a efectuat încă în știință.
Rezultatele obținute pot deschide căi absolut noi în înțelegerea materiei vii. (Această
descoperire a fost menționată prima oară în "Almanahul Flacăra", 1990). (Fig. 16. ... Fig. 26.)

Fig. 16. Tabel utilizat la recoltarea probelor de plante cu flori. Se notau pigmenții din petale
(1 - 3 pigmenți de specie…).

42
Fig.17. Curba anuală a procentelor pigmenților din petalele plantelor înflorite. Ea dovedește
fără tăgadă, că avem de a face cu una din legile fizice importante din biologie.

Fig. 18. Toate plantele cu flori deschise în momentul măsurătorilor, cât și în curba anuală a
procentelor pigmenților petalelor, au configurat aproximativ aceeași curbă.

43
 Fig. 19. Arealul geografic în care s-au făcut măsurători periodice pigmentare pe culori, la
plantele înflorite. Speciile de flori naturale au 1 - 3 pigmenți diferit colorați.

Fig. 20. Curba anuală a pigmenților din petalele florilor și graficul absorbțiilor clorofilelor
"a" și "b". În timp ce influențele curbei, dată de culorile florilor, se referă la spectrul de
reflectare a undelor electromagnetice solare, curbele dedicate clorofilei "a" și "b", se referă la
undele absorbite. Curba anuală a culorii florilor este inversul absorbțiilor undelor solare.
Plantele au majoritatea flori colorate în zonele de minimă absorbție a clorofilelor… .

44
 Fig. 21. Punerea în evidență a unei curbe ideale a procentelor pigmenților florilor naturale.

În enumerarea de mai jos, într-un procent de aproximativ 0 - 100 % , se prezintă valorile

determinate în uma măsurătorilor:
1. Indigo - 0%;
2. Roșu carmin - 1%;
3. Oranj - 1%;
4. Roșu vermion - 1-2%;
5. Carmin violaceu -2-3%;
6. Albastru - 6 - 7%;
7. Galben - 11 - 12%;
8. Verde - 14 - 18%;
9. Alb - 22 - 23%;
10. Violet - 34 - 36%.

Fig. 22. Universalitatea curbei procentelor pigmenților florilor în natură. Analizele i-au în
calcul valorile a unui singur exemplar din fiecare specie de plante înflorite simultan pe
aceeași suprafață de teren.

45
 Curba rămâne aceeași:
1. indiferent de numărul speciilor simultan înflorite (5 - 80 specii);
2. indiferent de mărimea suprafeței analizate (între 25 m² și un hectar);
3. indiferent de gradul de poluare (exemplu: poluarea cu reziduri de ciment în
localitatea Tașca, de lângă orașul Bicaz, Jud. Neamț);
4. indiferent dacă o pădure este întreagă sau exploatată (măsurători în zone de
exploatare totală și pădure normală).

Fig. 23. Variația curbei procentuale ale pigmenților florilor natural la Ecuator, la Paralela de
45° și la Cercul Polar.

Fig. 24. Variația curbei procentuale ale pigmenților florilor naturale în funcție de anotimpuri
de vegetație, la Paralela de 45°. Primăvara și toamna practic nu sunt specii cu flori roșii, dar
sunt mai multe specii cu flori violet. Vara apar câteva specii roșii (vermion) și scad pigmenții
violet.

46
 Fig. 25. Indiferent de numărul de specii care sunt înflorite și existente, după o perioadă de
câteva variații de cicluri de apariție, plantele dispar de pe o suprafață. Speciile sunt înlocuite
de alte specii de plante, în suprafețele de probă, dar curba anuală rămâne aceeași.

Fig. 26. În decursul a trei ani de zile de măsurători în nici o suprafață de probă nu au fost
găsite flori de culoare roz și indigo.

Acest aspect este important, deoarece știința actuală ne spune că în natură există flori
de culoare roz. Internetul este plin de oferte ale florăriilor ce vând trandafiri roz… . De fapt se
observă și în acest caz, ignoranța științei oficiale. Mai în toate cazurile de flori roz specificate,
avem flori de nuanță violet deschis! Ce este mai trist este faptul că avem erori de culoare în
multe lucrări științifice, emisiuni și conferințe având caracter științific… .
Culoarea florilor ar trebui notată în lucrările de specialitate, nu în cuvinte. Ele trebuie
notate în cifre. Aceste cifre trebuie să specifice lungimea de undă.
Faptul că florile au petale colorate datorită unui fenomen fizic și nu pentru a indeplini
o cerință biologică, de atragere a insectelor, este o observație fundamentală. Insectele sunt
atrase de culoarea galbenă, spre exemplu. Tânțarii atacă persoanele, îmbrăcate în tricouri
galbene. Cercetătorii prind adeseori insecte folosind recipiente de aceeași culoare. Cu toate
acestea florile având o cromatică standard, generalizată în ecosistem, demonstrează
independența coloristicii plantelor de insecte. În lipsa polenizării de către insecte, pot să apară
momente de criză în multiplicarea plantelor. Am văzut însă faptul că natura se autoreglează, ca
în cazul poluării și al tăierii pădurilor. Indiferent de numărul de specii înflorite simultan, pe o
suprafață naturală de teren, avem mereu aceeași configurație a procentelor pigmenților. Asta
înseamnă că în natură prioritate au fenomenele fizice, apoi cele biologice, cum ar fi atracția
insectelor, în procesul de polenizare a plantelor... .

47
 Culoarea indigo nu se poate obține prin amestecul de culori. În cazul realizării unei
picturi, utilizând culorile principale de amestec roșu, galben și albastru, nu se obține în urma
amestecurilor culoarea indigo. Conform celor rezumate, rezultă că nuanța de culoare indigo
este una fundamentală.

*
Structura și evoluția vieții
(Teoria spațiului 6D)

Pentru ca viața să arate așa cum o știm, sunt necesare cel puțin două elemente
fundamentale. Acestea sunt spectrul electromagnetic solar purtător de linii de emisie atomice
și o întreagă evoluție adaptativă la nivelul materiei vii, legată de aceste emisii, fără de care
celula vie nu poate exista.
Dacă acceptăm că spațiul este infinit, înseamnă că și spectrul electromagnetic este
infinit. Spectrul electromagnetic este format din axa lungimilor de undă. Concluzia dată,
poate duce la formarea de: atomii spectre, celulele spectre, organismele spectre, ecosisteme
spectre. Intensitatea radiațiilor electromagnetice este prin rezonanță undă - structură și
realizează structura celulelor vii.
Un mediu cu intensități ale radiațiilor electromagnetice diferite se stratifică în
densitatea materiei (structurile spectre).
Celulele vii vor putea fi observate ca:
a. Spațiu 3D infinit (lungime, lățime, înălțime), adică în volum;
b. Spectrul electromagnetic infinit (axa lungimilor de undă), din care spectrul
electromagnetic clasic este infim, este cuprins între undele gamma și radio
(inclusiv). Din seria de observații pe care le percepem sunt: sunetele,
temperatura, culoarea, mirosul și gustul… .
c. Variația emisiilor de unde ne dă Intensitatea undelor. Această variație dă forță
liniilor atomice de emisie, capabile de rezonanță. De asemeni intensitatea face
posibilă percepția la nivel de simțuri a: sunetului, căldurii, culorilor,
mirosurilor, gusturilor, pipăitului… .
d. Fiecare element din celula vie este ierarhizat pe o axă a densităților… .
Atomii spectre sunt alcătuiți din unde electromagnetice de diferite dimensiuni, pe o
axă infinită. Undele similare nu pot ocupa același spațiu 3D. Undele diferite pot ocupa același
spațiu 3D.
Undele intense crează instant prin rezonanță cu mediul alcătuit din unde mai mici
(structuri mai mici), structuri rezonante.
Concentrarea atomilor spectre în protostele, duce la apariția spectrului
electromagnetic local. Spectrul electromagnetic local începe prin emisie și ierarhizarea
densităților. Fenomenul se produce prin rezonanța structurilor noi de atomi spectre, a
moleculelor spectre și macromoleculelor spectre (aminoacizi esențiali și neesențiali, baze
azotate, acizi nucleici). Aceste structuri sunt în formă de cristale, sau praf de cristale. Se pare
că aminoacizii au un spectru larg de absorbție a spectrului electromagnetic. Bazele azotate se
restrâng în zone de absorbție mai mici, cum ar fi: Citozina - I.R., Timina - vizibil, Uracilul -
vizibil, Guanina - U.V., Adenina - X. Bazele azotate la un loc pot absorbi cel mai intens
spectru existent de emisie solară. Acizii nucleici (A.D.N. și A.R.N.) înglobează bazele azotate.
În această situație moleculele sunt capabile să absoarbă unde intense solare, pe un areal spectral
larg, dar și prin rezonanță, unde I.R. îndepărtate (120 - 130 nm). Importanța acestor structuri
este capacitatea de a absorbi porțiuni din spectru electromagnetic și de a crea prin rezonanță
structuri mai mari. Odată create, acestea au capacitatea de a absorbii undele cu lungimi în raport
de 1/1; ½; ¼…, față de dimensiunea undei, sau a structurii. O antenă radio liniară este eficientă,

48
dacă este egală cu unda recepționată, sau de doua ori mai mică, adică recepționează crestele
amplitudinii undelor. Astfel structurile pot fi create de la mic la mare, de la unde mici rezonante
la unde mari. Dacă aminoacizii și bazele azotate se pot forma prin rezonanță, acizii nucleici se
pot multiplica și prin înjumătățire longitudinală urmată de reconstrucția moleculei.
Putem presupune că o perioadă în zonele umede și calde existau forme protocelulare
(fără membrane). Acumulări de aminoacizi și baze azotate, o supă organică, sunt favorizate
de rezonanța dintre undele solare și atomii și moleculele ambientale. Cu timpul supa
biomoleculară, și-a creat prin rezonanță un balon exterior permeabil. Aici au loc schimburi de
molecule de apă și a cristalelor aminoacizilor (proteine), a acizilor grași și glicerinei (lipide), a
monozaharidelor (glucide)… . Prin absorbție și rezonanță electromagnetică aminoacizii sunt
creați. Una din legile multiplicării celulelor vii, este descompunerea celulei, când își dublează
volumul. Astfel în celula vie primordială, atât la nivel de molecule, macromolecule, cât și de
volum, apare tendința comportamentului de înjumătățire. Aceasta este o proprietate a undelor
monocrome, care se pare că a fost preluată și de macromolecula de A.D.N. .
Cu alte cuvinte multiplicarea prin înjumătățire nu este o comandă a A.D.N.-ului, este
doar o relație ciclică creștere - rezonanță - înjumătățire. Cum liniile de emisie atomice sunt
cele mai puternice (intense), rezultă că structurile celulare vor avea volumul în raport de 1/1 și
½, față de dimensiunile undelor sau a zonelor de unde intense. Asta explică și faptul că
organitele celulare au dimensiuni aproximativ standardizate, în limitele liniilor de emisie
din spectrul solar electromagnetic. Probabil că aceasta este și perioada când apar primele
forme de acizi nucleici. Este de presupus, că până la crearea acizilor nucleici (A.D.N. și
A.R.N.), au existat condiții de apariției. Aceste condiții au favorizat numeroase molecule să
apară în mediul primar, ca în cazul aminoaciziilor. Să ne amintim faptul că aproximativi 8
aminoacizi, numiți esențiali nu fac parte natural din mediul citoplasmei, aceștia nefiind produși
în organisme. Oare asta nu înseamnă că mediul ambiant încă fabrică aminoacizi esențiali,
continuând încă forma primară a mediului de supă organică? Cu alte cuvinte întregul mediu
este biologic. Din acesta s-au desprins prin evoluție traseul celulelor cu A.D.N., organite,
organisme și ecosisteme, toate aflate în schimb direct și permanent cu biomediul. Asta explică
și necesitatea consumului de atomi spectre, molecule spectre… din mediul ambiant și alte
celule. Vedem că viața există prin cumulul mediului extern cu mediul intern. Dacă ne gândim
că undele spectrului electromagnetic solar rezonează practic doar cu formele cristaline și
biologice, putem presupune că exteriorul celulelor vii, este în fapt alcătuit tot din rezonatori
biologici. Acești rezonatori se află dincolo de undele gamma, în microcosmos. Primele forme
de viață au fost observate în componența rocilor terestre, ca având o vechime de peste 3
miliarde de ani. Acestea erau alge albastre care degajau oxigen. Procesul avea loc indiferent de
temperatura mediului intern și extern celular, chiar și în forma primară de supă organică.
Aminoacizii, bazele azotate și acizii nucleici rămân în formă cristalină. Astfel că o mică parte
a materialului celular, cel rezonant cu undele I.R. și zona roșie din vizibil, au o tendință de
lichefiere, dând un aspect general al citoplasmei de gelatină. Acest fenomen se datorează
faptului că undele și structurile nu se afectează reciproc, dacă sunt rezonante cu alte zone
spectrale diferite de I.R. . În acest context apa își păstrează la nivelele X, U.V. și parțial spectrul
vizibil, un mediu rece, putând astfel lua forme geometrice asemănătoare fulgilor de zăpadă.
Acest fapt va fi esențial în crearea organismelor geometrizate. Astfel se explică faptul că atât
plantele, cât și animalele au o geometrie mai mult sau mai puțin evidentă. Asemănarea
crengilor de brad cu unii fulgi este izbitoare. La fel și stelele de mare.
Celula vie își datorează existența microbiomoleculelor rezonante singure, sau în grup,
cu diferitele linii intense de emisie din amalgamul de unde solare, terestre și cosmice. Aceste
rezonanțe de grup vor crea în timp organitele celulare prin rezonanța undă - structură.
La începutul existenței, Soarele a avut un spectru aproximativ egal ca intensitatea pe
toate zonele spectrului electromagnetic. Asta a făcut ca în miliarde de ani să avem un spectru

49
electromagnetic solar liniștit, dar un Soare fierbinte (conform diagramei H.R. - stele galbene).
Cu alte cuvinte exista în spectrul gamma - radio o emisie redusă. Cu aproximativ 1.5 miliarde
de ani, Soarele a început să emită radiații electromagnetice intense, pe linia de emisie H - α, a
atomului de hidrogen. Această linie de emisie solară avea să crească până la valori importante,
care posibil ar fi ajuns de 2.5 ori valoarea intensității actuale. Linia de emisie solară a avut un
maxim în perioada Carboniferului. Dacă până acum 1.5 miliarde de ani viața pe Pământ era
extrem de simplă, începând cu aproximativ această dată materia vie primea o sursă de
energie, care avea să crească deosebit de mult. Pentru următoarele sute de milioane de ani
au avut loc modificări a întregii vieți de pe Pământ. Proaspăta emisie solară a apărut în
momentul când Soarele avea să atingă valoarea de 10.000°C. În prezent radiația solară ne
spune, că astrul zilei are o temperatură de ceva mai puțin de 6.000°C, continuând să descrească
până la dispariție, peste aproximativ 200 milioane de ani. Dacă până în urmă cu aproximativ
1.5 miliarde de ani viața era doar la nivele primitive și bacteriene, odată cu această emisie
solară a început crearea prin evoluție a reginei biologiei pământene și anume: celula
eucariotă. Spre deosebire de celula procariotă care era constituită din: membrană, A.D.N.,
mezozomi, ribozomi citoplasmă, plasmidă, cili și flagel (pentru mișcare), celula eucariotă
este compusă din: nucleu, reticul endoplasmatic rugos, centrioli, microvili, la exterior
vacuole, mitocondrii, ribozom, reticul endoplasmatic neted, lizozomi, aparat golgi,
citoplasmă și membrană celulară. Principiile structurii interne a celulelor eucariote rămân la
fel, însă din punct de vedere al absorbției radiației solare și rezonanței unde - structură, au
următoarele organite: A.D.N., ribozomi, reticul endoplasmatic, cloroplast în care avem
granum clorofilian, precum și mitocondrii. Reticulul endoplasmatic absoarbe radiația
ultravioletă și parțial zona vizibilă. Cloroplastul absoarbe radiația vizibilă. Mitocondria
absoarbe infraroșiile. Cele trei organite absorb aproximativ 94 - 95% din spectrul solar actual.
Asta demonstrează că celula eucariotă a apărut ca rezonanță la evoluția în timp a liniilor de
emisie atomice din spectrul solar.
În urmă cu aproximativ 550 milioane de ani, eucariotele au trecut la o nouă organizare.
Era vorba despre organismele pluricelulare. Acest moment este unul fundamental. Practic nici
o Teorie actuală nu poate explica acest moment unic în istoria vieții terestre. Ei bine, cauza
probabilă se pare că este enorma emisie de radiații roșii, care cel mai probabil a existat atunci
și care ar fi culminat în perioada geologică numită Carbonifer. Organismele vii sunt
aglomerări de celule de unde provin din același ovul, celulă mamă. Aceste aglomerări sunt
rezultatul în exces al radiațiilor electromagnetice intense solare. Asemeni multiplicării forțate
a cloroplastelor sub lumina intensă solară, celulele se înmulțesc, astfel încât, în lipsa unei
organizări optime, organismul riscă să dispară. Din lipsă de hrană, celulele interne grupului,
rămân în afara festinului dat de radiațiile roșii solare. Plantele au ales calea expunerii
majorității celulelor la Soare. Astfel a început specializarea celulelor în: rădăcini, tulpini,
ramuri, frunze, flori femele și mascule, semințe. Rădăcinile aduc substanțele minerale.
Tulpinile împing și duc frunzele către lumină. Ramurile împrăștie, așează organizat frunzele în
formă de coroană eficientizând absorbția radiațiilor solare intense. Frunzele hrănesc planta,
care dă naștere prin flori semințelor. Un astfel de organism nu se poate deplasa. Este strâns
legat de sol și se dezvoltă în funcție de evoluțiile radiațiilor solare intense. Astfel că în perioada
Carbonifer au existat cele mai mari plante, care au condus la existența unei păduri extrem
de dezvoltate. Într-un final, masa forestieră a devenit în condiții de mlaștină, cărbune.
Multe din aglomerările celulare inițiale nu au reușit să își expună majoritatea
structurilor celulare direct radiațiilor electromagnetice solare. A fost nevoie de o specializare
a celulelor. Cele din exterior aveau să trimită în interiorul aglomerării radiațiile solare pe care
le recepționau. Acest lucru a fost posibil datorită organitelor celulare care erau specializate pe
rezonanța undă - structură și absorbție moleculară... . De fapt toate celulele, indiferent de
mărimea aglomerării, sunt conectate între ele prin intermediul organitelor celulare. Aceste

50
organite sunt racordate la spectrul electromagnetic solar ambiental, astfel încât inițial radiațiile
electromagnetice solare ajungeau pe filiera organitelor și la celulele din centrul aglomerării. Să
nu uităm faptul că celulele vii sunt transparente în cea mai mare parte. Materia vie este
transparentă, presărată cu pigmenți. Organitele celulare sunt la rândul lor adevărați pigmenți
specializați să absoarbă anumite lungimi de undă. Spre exemplu granumul clorofilian
specializat pe rezonanța și absorția radiațiilor electromagnetice roșii din spectrul solar, în
condițiile aglomerării de celule identice (în pluricelulare), nu sa mai putut dezvolta. În cazul
plantelor a urmat o altă evoluție, care a condus organismul viu la crearea în final a simțurilor.
În cazul nostru și a viețuitoarelor absorția luminii vizibile s-a realizeat implicând direct simțul
optic. Cu timpul clorofila "a" a fost externalizată din celulă, în organism, în vasele de sânge
(eritrocite), sub formă de hemoglobină, pentru a face legătura dintre celulele vii, interioare
aglomerării celulare și radiațiile solare. În interiorul globulelor roșii se găsește hemoglobina
care constituie 95% din greutatea uscată a acestor celule și care sunt echivalentul clorofilei "a"
de la plante. De altfel hemoglobina are aceeași formulă cu a clorofilei "a", cu singura diferență
că în centrul formulei se găsește în loc de un atom de Mg un atom de Fe. Hemoglobina are
rolul de a aduce oxigenul de la nivelul plămânilor, sau din exteriorul organismului la nivelul
mitocondriilor din celulele animale. De fapt cloroplastele din celulele vegetale au același rol
de a elibera oxigenul în procesul de fotosinteză și de al transfera mitocondriilor celulare, care
sunt responsabile de respirație. Oxigenul este un element extrem de important. Oxigenul este
capabil să absoarbă în mod deosebit radiațiile atât vizibile, cât mai ales infraroșii, adică căldura.
Știința contemporană încă nu a realizat faptul că, cloroplastul și globula roșie sunt unul și
același organit celular poziționat diferit în celula vie la plante și în sânge la animale. Ca și
în cazul tipurilor de clorofilă, din cloroplastul vegetal și în celula animală avem mai multe
tipuri de hemoglobină (7 forme). Oare nu este curios faptul că în spectrul vizibil avem șapte
culori? Hemoglobina este similară clorofilei "a" care absoarbe spectrul vizibil. De ce în
domeniul undelor sonore avem 7 note muzicale? De ce numărul mirosurilor fundamentale cât
și al gusturilor este aproximativ același? Oricât de mult am susține ideea că materia vie este
doar materie biochimică, ar fi o greșeală fatală să ignorăm primordialitatea ei biofizică. Toate
elementele observate în natură ne demonstrează legătura dintre absorția de radiații și
rezonanțele celulare. Radiațiile electromagnetice din spectrul solar, arată că materia vie nu este
de natură biochimică, ci doar de natură biofizică.
Faptul că materia vie este de natură biofizică, este extrem de important. În varianta
structurii biochimice a vieții apare noțiunea de întâmplare și evoluție. În cazul în care materia
vie este de natură biofizică, nu mai avem întâmplarea ca element fundamental. Astfel creația
apare prin rezonanță între instantaneu și timpi diferiți, în funcție de complexitatea
rezonatorului biologic. Evoluția se întâlnește pe nivele de lungimi de unde electromagnetice,
sau pe zonele spectrale. Eliminarea factorului întâmplare, din evoluția biologică, este una
din cele mai importante realizări ale neo științei, despre care menționează această lucrare.
Lipsa întâmplării are ca beneficiu, scurtarea timpilor de evoluție de la un stadiu la altul,
fără a mai introduce în fenomenul biologic elemente aleatoare. Dispar astfel milioane de
calcule procentuale, de șansă, ca un anumit fenomen biologic să se producă în decursul
evoluției materiei vii. Teoria spațiului 6D este capabilă să elimine total ideea întâmplării, ca
element fundamental în apariția și evoluția materiei vii pe planeta noastră. Viața nu este o
întâmplare în Univers cum ne spune biochimia. Viața este o necesitate absolută, rezultată
din fenomenul de rezonanță între unde și structuri, sau între structuri și alte structuri.
Materia vie este atât de prezentă în Univers, încât doar orbirea noastră în fața evidenței ne
înstrăinează adeseori de ea. Avem așteptări ca materia vie să fie identică cu a noastră
pretutindeni în univers. Lucrurile nu au cum să stea așa și avem pentru fiecare compoziție
de factori locali, o materie vie specifică. Noi nu vedem decât corpuri cosmice pustii (exemplu:
planeta Marte). În realitate, acest mediu poate fi populat de viețuitoare și plante, având alte

51
structuri pe spectrul electromagnetic, pe spectrul de intensitate și pe spectrul de densitate.
Toate aceste evoluții spectrale le întâlnim în universul în care ne aflăm. Intersecția dintre
liniile spectrale electromagnetice solare (I) și ideea de evoluție a materiei vii (II) sunt esențiale.
Structura spectrală a undelor emisie de Soare acționează asupra materiei vii aproape instant,
putând astfel spune că avem un fenomen de creație a structurii celulelor vii. Soarele însă emite
aceste radiații pe curbe de intensitate ascendente, sau descendente, ce înseamnă că materia vie
evoluează odată cu emisiile spectrului electromagnetic. Acest fapt face ca pentru prima oară
în istoria umanității ideea de creație și evoluție să facă parte efectiv din același mod de
gândire științifică. Practic religia și știința nu sunt contrare, sunt doar componente ale aceluiași
fenomen, cunoașterea. Din păcate atât religia, cât și știința actuală și-au securizat dogmele. În
realitate natura este atât beneficiară a creației cât și a evoluției. Poate că în conștientizarea
acestui fenomen de simultaneitate a creației și evoluției nu vor mai fi puse piedici. Omenirea
are nevoie de pace și bună înțelegere între toți locuitorii ei. Cunoașterea este esențială în
existența unei lumi, în care trebuie să existe: binele, bunătatea, prietenia, atașamentul… .
Dacă până în prezent, am discutat în lucrarea de față mai mult problema structurii
materiei vii, este timpul de a spune câteva idei și despre evoluție. Se spune că evoluția este
fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat caracterele fizice și
comportamentul. Din păcate o astfel de definiție nu are un caracter profund științific. Are doar
un aspect informativ, fără a ne da vreo idee despre structura și evoluția structurilor biologice.
Dacă discursul unei definiții nu implică și argumente interacționale, aceasta devine automat
doar o definiție filozofică. După cum am arătat anterior materia vie are o existență definită în
spațiul 6D. Forma amintește doar de structură, iar comportamentul nu aparține materiei,
aparține doar mediului social. Așadar ideea de evoluție în sensul definit astăzi în știință, este
departe de a fi satisfăcător, cel puțin în ce privește materia vie. După cum am mai scris anterior
evoluția este posibilă în condițiile în care apar variații de intensitate pe o undă
electromagnetică. Evoluția este posibilă pe undele pachet care există în zona
spectrului electromagnetic clasic (gamma - radio), sau pe un grup de unde mult mai larg.
Așadar evoluția biologică este strâns legată de evoluția intensităților liniilor de emisie ale
atomilor spectre. Trebuie amintit faptul că în afară de evoluții scurte ale intensității liniilor de
emisie atomice din spectrul solar, acestea sunt în general stabile pe perioade geologice. Liniilor
de emisie atomice, din spectrul solar, sunt îndelungate ca timp, de ordinul milioanelor, zecilor
de milioane, sau sute de milioane de ani. Asta explică și perioadele îndelungate de existență a
multor specii cunoscute în perioade diferite în istoria materiei vii pe planeta noastră. Vedem
astfel cât de importantă este viziunea biofizică a materiei vii. În viziunea biochimică
explicațiile sunt uneori aberante, în încercarea de a explica nașterea și evoluția materiei vii prin
auto creație naturală. Viziunea biochimică a vieții este una monocromă, în care frecvența și
intensitatea undelor din mediul ambiant biologic nu sunt fundamentale în momentul nașterii.
Primelor celule vii, cât și întreaga evoluție de timp biologic, toate fiind măsurabile, includ
referiri la spectrul electromagnetic. Când vorbim despre răcirea planetei, sau încălzirea ei,
când vorbim despre anotimpuri, despre proprietățile materiei vii, cum ar fi culoarea, mirosul,
gustul, când vorbim despre orice alt element legat de evoluția și structura materiei vii, ne
referim efectiv la spectrul electromagnetic. Observăm că între chimie și fizică există din punct
de vedere științific, un zid artificial. Neînțelegerea are loc în contextul atomiilor. Atomii sunt
structuri deosebit de mici, rătăciți în microunivers, teorie veche de peste 2000 de ani, încă de
la începuturile gândirii umane în direcția descoperirii tainelor naturii. Se observă că, teoria
atomică clasică nu are nimic comun cu realitatea, cu observațiile, cu structura și evoluția
materiei vii. Ipoteza existenței atomilor spectre este capabilă să unească spectrul
electromagnetic clasic, (gamma - radio) cu toate particulele fundamentale, (din
microcosmos) din teoria clasică atomică. Astfel se creează o teorie unitară, nu doar pentru
cele două componente spectrale, așadar aparține și macrocosmosului. În primul rând, pentru

52
prima oară în știință, există o idee în care atomii clasici sunt componentă parte alături de
propriile lor proprietăți fizice, fapt care nu există în prezent în teorie. Se spune că undele
electromagnetice care reprezintă culoarea ar fi emise de electroni în cadrul transferului de pe
o orbită interioară pe o orbită exterioară a atomilor. Nu se explică însă dacă aceeași lungime
de undă (culoare), care ar fi de mii de ori mai mare decât atomul poate rezona cu același
electron, (rezonând), pentru ca acesta să revină la vechea poziție orbitală. În plus cum ar putea
un proton și un electron al atomului, de hidrogen, să emită mai multe pachete de unde linii de
emisie atomice, în zone diferite, ale spectrului electromagnetic. (Fig. 27.)

Fig. 27. Seriile de linii de: emisie - absorbție a Hidrogenului sunt:

Seria Lyman… în U.V.;
Seria Balmer… în spectrul Vizibil;
Seria Paschen… în I.R.;
Seria Bracket… în I.R. mediu;
Seria Pfund… în I.R. îndepărtat;
Seria Ritz… în I.R. foarte îndepărtat.

Primele forme de viață erau algele albastre. Erau procariote care, mimând cloroplastul,
aveau împrăștiate prin citoplasmă pigmenți albaștrii (ficocianina - care absoarbe razele roșii
620 nm și emite razele albastre - (C34 H42 N4 O9). Asta demonstrează că pentru a absorbi
undele solare, celula apelează înainte de toate la forme absorbante atomice. Aceste forme de
migrare sunt moleculare și macromoleculare, urmând în cazul creșterii intensității radiațiilor să
formeze prin rezonanță undă - structură, organite. Putem spune că și Timina (C5 H6 N2 O2) și
Uracilul (C4 H4 N2 O2) erau molecule care absorbeau vizibilul. Acestea erau însă
componentele structurii de tip A.D.N. și A.R.N., fiind mai simple. (Fig. 28.)

Fig. 28. Absorbanți celulari în spectrul vizibil.

53
 Se observă cum între bazele azotate: Timină, Uracil, Ficocianină și Clorofile este o
diferență de complexitate, ce oferă o acuratețe mai mare spectrală. Scopul este însă comun,
absorbția undelor vizibile.
Observând structurile celulare descrise, putem trage concluzia că în mediul biologic
celular, există o anumită ierarhie cu scopul de a absorbi cât mai multă radiație electromagnetică
în special solară. În afara atomilor există spectre capabile să absoarbă porțiuni din câmpul
electromagnetic și care bineînțeles se află și în interiorul celulelor vii. Spectrele reușesc să
absoarbă radiațiile, pe etaje de complexitate a moleculelor, macromoleculelor și restului de
structuri celulare. Avem astfel: aminoacizi, baze azotate, pigmenți și organite, toate acestea
reușind să absoarbă o mare cantitate din energia solară.
Animalele și-au externalizat clorofila "a" din celulele eucariote ale plantelor, în forma
Hemoglobinei din celulele roșii (eritrocite). Astfel s-a păstrat specializarea absorbției
radiațiilor infraroșii, a radiațiilor transportate cu ajutorul atomilor spectre de oxigen. Plantele
fac fotosinteza, iar animalele respiră oxigen, scopul fiind absorbția radiațiilor infraroșii emise
de Soare în procent de 50%. Dacă în știința contemporană se face o deosebire netă între celula
eucariotă vegetală și animală, iată cum adevărul iese la iveală. Eucariotele animalelor și-au
trimis hemoglobina, egalul clorofilei "a", în globulele roșii, care aduc de la plămâni oxigenul,
încărcat cu raze infraroșii solare, ajunse în atmosferă.
Dacă până în prezent toate aceste molecule și macromolecule erau considerate ca având
rolul exclusiv biochimic, iată că de această dată se aduce un argument destul de solid, că exact
aceleași combinații așa zis chimice, sunt de fapt structuri de natură biofizică. Natura însă a
mai pregătit o surpriză pentru viitorul biologiei terestre. Este vorba, după cum am mai scris
anterior, despre scăderea drastică a liniei H - α, a Hidrogenului, de culoare roșie și creșterea
emisiei violete a radiației Ca++ . Atomii de calciu sunt tot mai prezenți în interiorul celulelor
vii, atât în citoplasmă cât și în organitele celulare (exemplu: în interiorul mitocondriilor sub
formă de sfere microscopice de Calciu). Transformarea sistemului cartilaginos, în sistem osos,
este de asemeni legată de apariția radiațiilor emise de Ca++ solar. Este uimitor cât de multe
argumente din domeniul științelor vin să ne spună că lumea este una biofizică, o lume în care
viața nu mai este o pură întâmplare, o lume în care totul este extrem de organizat și previzibi.
Așa este de fapt lumea în care spațiul are șase dimensiuni (6D).
Viitoarele ființe nu vor mai absorbi radiații roșii, în aproximativ 100 milioane de ani.
Acestea vor absorbii doar radiații violete ale Ca++. Cel mai probabil radiațiile calciului vor
fi prezente în spectrul solar aproximativ 300 milioane de ani în viitor. Idea ne duce cu gândul
la revenirea materiei vii de la starea actuală, de organisme pluricelulare, la starea de celule
vii independente. O lume foarte asemănătoare cu materia vie existentă în urmă cu peste un
miliard de ani, va pune din nou stăpânire pe Pământ. Evoluția va continua, în forme din ce
în ce mai simple, până la sfârșitul planetei noastre, atâta vreme cât soarele va mai emite
radiații electromagnetice utile vieții terestre.
Viitorul vieții pe Pământ este destul de sumbru. Adevărul este că, fiind o realitate
biofizică, materia vie se comportă în măsura evoluțiilor electromagnetice ale Soarelui.
Planeta Marte este un exemplu al unui posibil viitor al Pământului. Din cauza
distanței mari dintre Soare și planeta Marte a avut și are la nivelul solului, o iradiere pozitivă
mult diminuată a spectrului solar. Fenomenul a făcut cel mai probabil ca, curba de evoluție
biologică marțiană, să își fi încheiat deja evoluția.
În urmă cu 3.500.000 de ani, pe Pământ, viața era reprezentată de algele albastre
unicelulare de tip bacterian, care produceau la acea vreme oxigenul din atmosferă. A urmat un
întreg curs de evoluție biologică, care a transferat o parte din speciile celulare procariote în
specii eucariote, urmând ca, în urmă cu 550 milioane de ani să apară primele organisme
pluricelulare. Evoluțiile s-au datorat, în primul rând, datorită creșterii intensității undelor roșii

54
solare. Scăderea drastică ulterioară a acestor unde roșii și înlocuirea lor aproximativ în 300
milioane de ani, va conduce materia vie la o revenire generală la starea inițială de algă
albastră. Pe scurt, la o scară cosmică redusă, cam acesta este traseul evoluției vieții terestre.
În biochimie se presupune că materia vie este rezultatul unor reacții chimice
întâmplătoare. Materia vie are o evoluție de asemeni întâmplătoare. În biofizica vieții putem
cunoaște pe îndelete nu doar evoluția vieții pas cu pas, urmând evoluția radiațiilor
electromagnetice solare, putem deja prevedea viitorul evoluției materiei vii.

*
Darwin și evoluția

Când Charles Darwin (1859) a prezentat teoria referitoare la evoluția speciilor, adică
teoria evoluționistă, nu avea cum să prevadă, că aceasta este doar o mică parte a unei teorii
bioelectromagnetice, care are baza în zona spectrului electromagnetic solar. Darwin a observat
că toate speciile materiei vii au evoluat de-a lungul timpului și că au avut cel mai probabil un
strămoș comun. El a considerat această evoluție de la simplu la complex, ca rezultat al unui
proces pe care la numit selecție naturală. În teoria biochimică a vieții ideea de selecție
naturală este fundamentală. Cu greu un biochimist ar putea explica cum de o simplă
combinație chimică poate duce în timp la formarea de organisme pluricelulare complexe,
gânditoare și capabile să acționeze conștient și în virtutea liberului albitru asupra mediului
ambiant. Din păcate teoria biochimică a vieții este una dintre cele mai nocive ipoteze
științifice, păstrând atâtea minți luminate în limitele ilogicului. Mulți savanți au observat că
teoria biochimică a vieții nu este autosuficientă. Oamenii de știință nu au cum să explice
întreaga complexitate a celulelor și organismelor vii, cât și gândirea acestora. Cel mai trist
fenomen, al încăpățânării lor, de a rămâne credincioși întâmplării biochimice, este atitudinea
unor oameni față de însăși viața pe care o trăiesc. Când ești convins, că ești pur și simplu o
întâmplare, că viața ta nu are un rost, că nimic pe lumea asta nu are o logică a vreunui sens,
toate faptele negative fiind posibile, fără a fi justificate, toate opțiunile devin posibile. Tipul
acesta de atitudine nu duce societatea omenească la nimic bun. Savanții zilei sunt în mare
parte, convinși de originea lor pur întâmplătoare, deși toate argumentele probabilităților ne
demonstrează că este imposibil, ca materia vie să fi apărut și să fi evoluat întâmplător.
Cantitatea uriașă de informații și evenimente întâmplătoare este atât de imensă, încât
Universul nu ar avea timp să creeze materie vie și mai ales gândire la nivelul unor organisme
pluricelulare complexe.
Greșeala fundamentală făcută de Charles Darwin și mulți alți cercetători științifici este
faptul, că au considerat evoluția ca având loc de la simplu la complex. Totodată, atât celula
vie cât și organismul pluricelular ar fi avut același traseu evolutiv și unitar. Astfel, cum era
și firesc, în imaginația lor, dezvoltarea organismelor continuă evoluțiile pe aceeași axă a
celulelor vii. În realitate celula vie se dezvoltă pe axa spectrului electromagnetic, în timp ce
evoluția organismelor pluricelulare are loc pe axa intensitățiilor undelor electromagnetice.
Avem așadar două evoluții diferite (una pe frecvențe și alta pe intensități). Cauza acestei
confuzii se datorează rupturii comunicaționale dintre biologi și fizicieni! De asemeni putem
spune, că materia vie a avut concomitent și o evoluție adaptativă legată de axa densităților.
Spre exemplu cucerirea pe verticală a oceanelor… .
Dar cea mai grea problemă în biologia contemporană, cât și a teoriilor evoluționiste,
este lipsa de dovezi biogeologice legate de verigile intermediare și de tranziție de la o specie
la alta. Fără forma speciilor, verigile nu pot să existe și să se formeze prin procese de evoluție.
Răspunsul la această problemă este dat de Teoria din această lucrare, care ne spune
că, evoluția spectrală este instantanee, sau aproape instantanee. Trecerea de la o specie la
alta se face instantaneu, odată cu modificarea componenței lungimilor de undă, din

55
materialul organismelor sau a spectrului solar pe suprafețele terestre (efectul fotoelectric
extern în biologie). Totodată evoluția are loc odată cu variația intensității radiațiilor
electromagnetice. Evoluția este îndelungată, fiind în acord cu variațiile intensității undelor
electromagnetice ambientale (cosmice, terestre și solare). Astfel înțelegem în sfârșit, faptul
că materia vie este modificată aproape instantaneu la nivel de structură celulară. Materia
vie este într-un proces de evoluție la nivel de dezvoltare a organismelor odată cu variația
intensității undelor componente. (Fig. 29.)

Fig. 29. Cea mai complexă și unitară imagine a structurii materiei vii. Pe verticala
spectrului electromagnetic avem cei 3 mari coordonatori: Soarele prin spectrul său de emisie
- absorbție, A.D.N.- ul + A.R.N.- ul și creierul + măduva spinării. Pe orizontală avem
structurile, care prin evoluție adaptativă, se dezvoltă păstrănd lungimile de undă în toate
fazele… . Rezultă conceptul că adevăratul cod genetic, este Soarele la nivelul spectrului său
electromagnetic, spectru care are la bază spectrele atomilor spectre. Cu alte cuvinte, materia
vie este cea mai elaborată structură cosmică, contrar teoriei biochimice, care ne spune că
materia vie este o întâmplare.

Frecvența și intensitatea radiațiilor solare imprimă pe axa spectrului electromagnetic

biologic modificări imediate. Pe axa intensității modificările sunt extrem de îndelungate.
Practic nu există specii verigi.
Nici o teorie, asupra structurii și evoluției vieții, din știință, nu a reușit încă, să aducă
atâtea posibile explicații, câte rezultă din faptul că existăm într-un spațiu cu 6 dimensiuni (6D).
Aceeași teorie este capabilă să îi răspundă chiar și lui Darwin la întrebarea de ce nu
există depuneri de urme de viață complexă. Perioada studiată este cu mult înainte de apariția
pluricelularelor, acum 550 milioane de ani, în condițiile în care orice modificare la nivelul
organismului avea loc în perioade lungi de timp.
Originea chimică a materiei vii se dovedește a fi un fiasco al științelor naturii. În
schimb găsim foarte multe argumente ale faptului că natura biologică, are o origine biofizică
(practic fizică).
Neo - darwinismul are un set de idei, care susțin evoluția în baza unor descoperiri la
nivelul microbiologiei. Teoria sintetică modernă a selecției naturale este bazată pe cercetările

56
efectuate în domeniul geneticii și al evoluționismului darwinist. Neo - darwinismul se referă
în special la mutația de la nivel genetic, al selecției naturale prin factori de mediu, propusă de
Darwin și Wallace. Cercetătorii au spus că mutațiile genetice nu fac specii noi, fac doar
indivizi deteriorați. Era și normal să obțină rezultate de această natură, neținând cont de
structura și intensitățile undelor electromagnetice, din spectrul electromagnetic solar. Atâta
timp cât undele solare sunt în acord cu materia vie, (rezonanță unde structuri) rezultatele ar
trebui să fie pozitive.
Pe de altă parte în biochimie s-a produs o mică revoluție a unor specialiști. Aceștia
susțin că biochimia încă nu a reușit să demonstreze credibil, faptul că ar fi putut realiza
celulele de tip complex biologice existente, precum și funcționarea unor asemenea
biostructuri.
Proiectul inteligent al materiei vii, transferă toate necunoscutele vieții unei inteligențe
exterioare (chiar divine), care ar fi realizat celulele vii. Nereușind să explice structura celulelor
vii, evident, ignorând influențele spectrului electromagnetic solar ce rezonează cu structurile
biologice, susținătorii teoriei "Proiectului inteligent" gafează la rândul lor. Aceștia propun
o soluție explicativă ce ignoră faptul că viața este un fenomen simultan pe axa spectrului
electromagnetic solar și pe axa intensitățiilor undelor electromagnetice.
Teoriile despre structura și apariția vieții sunt extrem de numeroase. Acestea se referă
la religia pură care abordează creația, fiind divină și până la proiectul inteligent, sau biologia
experimentală, care încearcă să obțină adevărul natural al materiei vii. Nici una nu a reușit să
explice structura celulelor vii. Este evident că nu se va reuși niciodată să se explice viața
folosind cunoștințe specifice spațiului 3D și materie… . Atât de simplu și elegant se poate
explica structura celulară și evoluția ei și a unui organism, utilizând ideea unui spațiu 6D (3D
+ spectrul electromagnetic + intensitate + densitate).
Spațiul 6D ne explică: existența atomilor spectre, a aminoacizilor (molecule spectre),
bazelor azotate, macromoleculelor A.D.N. și A.R.N., organitelor celulare, simțurilor,
organismelor și ecosistemelor… .
Iată așadar o cale nouă în biologie, datorată biofizicii, demonstrând în final caracterul
fizic și nu chimic al materiei vii.

*
Hrana și aparatul digestiv

Plantele se hrănesc cu lumină și substanțe minerale extrase din sol, uneori cu ajutorul
bacteriilor, de către rădăcină. Dar nu la fel este și situația la nivel de organisme superioare.
Acestea consumă în procesul de alimentație o hrană extrem de diversă, dar de dimensiuni
extrem de mari față de dimensiunea substanțelor minerale absorbite de către plante din sol.
Aparatul digestiv este alcătuit din tractul gastrointestinal superior și tractul
gastrointestinal inferior. Amândouă au un rol de scădere în permanență a dimensiunii hranei,
până la cele echivalente cu substanțele minerale de la plante.
Tractul gastrointestinal superior este alcătuit din: cavitatea bucală, faringe, esofag și
stomac. La nivelul cavității bucale, hrana este micșorată cu ajutorul dinților pentru a putea fi
înghițită, înmuiată în salivă (de glandele salivare) și trimisă prin faringe și esofag în stomac.
Odată ajunsă în stomac, hrana este supusă unei substanțe acide (acidul gastric), care o dizolvă
parțial pentru a fi utilizată în continuare în intestinul subțire. Pentru ca procesul de
diminuare dimensională a hranei în stomac să fie realizat, natura a creat câteva organe anexe
stomacului și intestinului subțire: ficatul (produce bila, care se depozitează în vezica biliară,
apoi o varsă în tractul gastrointestinal) și pancreasul care varsă în intestinul subțire
bicarbonat și enzime utile digestiei… .

57
 Tractul gastrointestinal inferior la rândul lui este compus din intestinul subțire:
duoden (legat cu vezica biliară și pancreas), jejun și ileon (absoarbe vitamina B12 pentru
sănătatea sângelui și ajută la formarea A.D.N.-ului). Ca este util pentru oase iar Zn este folosit
în organism și la producerea de spermatozoizi. Intestinul gros este alcatuit din: cecum
(apendice), colon, apă (secretă potasiu și clor), rect și anus.
Rolul intestinului subțire este de a continua diminuarea dimensională a hranei cu
ajutorul glandelor anexe, până la finețea fecalelor. Flora intestinală alcătuită din
microorganisme vii are rolul de a ajuta descompunerea hranei până la valorile cele mai mici,
astfel încât să poată fi transferată în organism prin membrana intestinului subțire și gros.
Observăm faptul că prin membrana intestinală ajung în organism produși finali ai digestiei,
capabili să treacă în sânge:
1. Proteine (aminoacizi);
2. Lipide (acizi grași și glicerină);
3. Glucide (monozaharide);
4. Apă.
Rolul aparatului digestiv este cel de a descompune organismele ce ne hrănim, până
când acestea vor fi doar cărămizi de bază. Cărămizile formate vor ajuta efectiv la întreținerea
și reconstrucția sau construcția celulelor vii.
Tot procesul de descreștere dimensională a hranei are loc la nivelul descompunerii:
organismelor, organelor, celulelor, organitelor celulare, macromoleculelor spectrale,
moleculelor spectrale, până la stadiul de moleculă de apă, vitamine, sau atomi spectre. Astfel
o mare parte din hrană ajunge în sânge, apoi în celulele din organism. Rolul hranei este de a
reîncepe procesul organizat atât de evoluție cât și de spectrul electromagnetic solar, de
continuare a procesului de multiplicare a celulelor și organismelor. Reducerea
dimensională a hranei, până la valori extrem de mici, este necesară, pentru ca aceasta să
poată rezona și să absoarbă undele spectrului electromagnetic solar, spectrul terestru și
evident pe cât posibil spectrul electromagnetic cosmic. Valorile de hrană dimensionate sunt
echivalente undelor gamma și la nivelul noilor lor valori ale liniilor de emisie - absorbție și
intensitate solară. Practic prin hrănire și reorganizare în noile ființe, apare adaptarea la
mediul electromagnetic (evoluția adaptativă)… .

*
Fără "evoluție"?

Legea lui Arhimede:

"Un corp scufundat într-un lichid în repaus, este împins de jos în sus, cu o forță verticală
egală cu greutatea lichidului dezlocuit." Corpul plutește la suprafața lichidului dacă forța
arhimedică este mai mare decât greutatea corpului.
O ființă vie are între 70 - 98% apă, ce înseamnă că va pluti la suprafața apei, în medie
30 - 10% din corp deasupra nivelului lichidului. Presiunea osmotică din celule poate crește
odată cu scufundarea vietăților. Acest proces este o adaptare naturală la variația densității
mediului. Presiunea apei crește odată cu adâncimea, dar multe ființe marine sunt capabile, să-
și regleze densitatea apei interne, în funcție de adâncimea la care se găsesc. Acest proces este
o adaptare prin egalitatea presiunilor și nu prin evoluție.
De asemeni Clorofila "a" absoarbe culoarea roșie emisă din plin de Soare. Acest proces
este desigur tot adaptare naturală prin rezonanță și nu evoluție.
Organitele celulare au dimensiuni rezonante cu undele pe care le absorb din spectrul
electromagnetic solar. Asta este rezonanța pură. Nu este nici adaptare, nici evoluție.
Observăm că majoritatea elementelor biologice sunt autoadaptate involuntar (prin
rezonanță) la mediu. Până și puii animalelor sunt rezultatul mediu dintre un tată puternic

58
(victorios în lupte cu masculii) și mamă. Adică un rezultat biologic ce nu ține de evoluție.
Rezultatul ține de opțiune, forță și nu în ultimul rând de potență.
În acest caz unde este componenta evolutivă a celulelor și a organismelor? O pasăre
își va adapta ciocul la hrana ambientală. Dar acest proces nu este evoluție, nici adaptare, este
rezonanța la nivelul densităților ciocului și cojii nucilor spre exemplu. Putem considera că
o specie este perfect rezonantă, deci nu evoluată, dacă reacționează instant sau într-o
perioadă specifică cu toate variațiile mediului ambiant.
În prezent spunem că, viața a evoluat de la simplu la complex în perioade de timp
geologic. În realitate nu a existat nici o evoluție, doar o rezonanță continuă între spectrul
electromagnetic solar și materia vie, care se păstrează indiferent de modificările spectrale.
Dacă viața ar fi fost de natură biochimică, întâmplările ar fi putut duce la o evoluție presărată
cu evenimente fără nici o legătură între ele. Totuși istoria vieții pe Pământ este pur rezonantă
cu variația intensităților undelor solare și nu cu evenimente întâmplătoare, specifice
biochimiei… . Aproximativ două miliarde de ani Pământul a fost populat majoritar cu Arhee,
unicelulare, anucleate, lipsite de organite cu membrane. Arheele sunt similare cu bacteriile, dar
posedă căi metabolice și gene cumva apropiate de eucariote. Având 5.000 nm = 0,005 mm,
absorb lumina solară. A fost găsită în straturile geologice din Paleoarchean sau Eoarchean până
recent. Apropierea de eucariote înseamnă că utilizează protopigmenți absorbanți de radiații
electromagnetice, deci are o structură biofizică și nu biochimică. Dimensiunea celulei de
Arhee, de 5.000 nm rezonează cu I.R., adică are protopigmenți în vizibil și I.R., eliberează
oxigen. Oxigenul este cel mai bun absorbant pentru razele vizibile și I.R. . Asta face celula
Arhee să fie o protocelulă de tip eucariot. Este foarte posibil ca acestea să fi fost strămoșul
eucariotelor, odată cu evoluția radiației H - α, a Hidrogenului solar, intensificat în urmă cu 1.5
miliarde de ani și ajunsă la maxim în perioada Carbonifer. Este posibil ca bazele azotate
(Citozina, Timina, Guanina și Adenina) să fi avut rol incipient de A.D.N. . Asta înseamnă că
inițial au apărut Arheele din care au evoluat separat bacteriile, adaptate pe razele X - U.V. .
Când s-a intensificat linia roșie H - α, a Hidrogenului, s-a trecut la eucariote, specializate pe
emisiile mari din vizibil și I.R., creând cloroplastele și mitocondriile.
În urmă cu aproximativ 540 milioane de ani, linia H - α, a Hidrogenului solar, s-a
intensificat, dând naștere ființelor pluricelulare (având celule provenite din celule ovul - ou
mamă).
Avem doar variații rezonante cauză - efect, la nivelul intersecției spectrului
electromagnetic solar și terestru cu materia vie. Situația este similară cu apa curgătoare unde
trece și peste pietrele din râu în formă de valuri statice. Aceste valuri nu pot fi numite evoluții,
la fel ca și rezonanța de undă electromagnetică - structură.
Și atunci evoluția există? Putem numi rezonanța evoluție? Desigur că nu. Poate în
viitor biologii și biofizicienii vor străbate și calea acestor idei. Materia vie nu evoluează, doar
rezonează și se schimbă odată cu variațiile din spațiul 6D.
Charles Darwin a fost fondatorul Teoriei evoluției speciilor (Teoria evoluționistă),
bazată pe un proces numit selecție naturală.
În biologie concurența în rândul animalelor înseamnă: conștiință, dorință, putere și
forță. Ar trebui ca selecția naturală să conțină aceste aspecte, încă din faza inițială. Ori asta ne
spune că structurile biologice au avut un grad de inteligență dintotdeauna.
În cazul plantelor selecția naturală este multiplă: fuga spre lumină, accesul la sol și
apă, deplasarea semințelor, forma florilor… . Toate aceste adaptări nu țin de evoluție, sunt
răspunsuri biologice la provocările mediului.
În Teoria biochimică a vieții speciile depind de reacțiile biochimice ale organismelor.
Cumva individul este o ființă autosuficientă. Deși moare de sete, individul nu se adaptează
lipsei de apă, această adaptare fiind la nivelul speciei. Totuși individul poate acționa involuntar,
dar și voluntar pentru a se apăra de schimbările acute ale mediului. De exemplu frunza se

59
strânge când lumina este prea intensă (la prânz). Animalele se feresc vara de căldură, căutând
să stea la umbră. Se pare că inteligența este cea mai eficientă reacție a individului la variațiile
scurte ale mediului. Inteligența nu este chimic transmisibilă. Ea se obține prin informațiile
procurate de simțuri din mediul ambiant și prelucrate unitar de creier, care dă un răspuns
în forma unei reacții unice a corpului. Reacțiile sunt aproape instantanee, fapt ce
demonstrează originea lor electromagnetică (exemplu: Efectul fotoelectric). Dacă am fi avut
trupuri biochimice, reacțiile ar fi depins și de căldură, reacțiile fiind mai intense la temperaturi
ridicate. Ori văzul nostru, spre exemplu, la căldură se deteriorează. Aerul cald din jurul nostru
deformează raza de lumină.
Evoluția este privită și abordată mai mult ca istorie a vieții și nu ca un proces biologic
natural.

*
Memoria sistemului imunitar

Organismul este apărat de agenții patogeni, de către sistemul imunitar. O parte a

sistemului imunitar putem spune că este înnăscută. Sistemul imunitar recunoaște anumiți agenți
patogeni și ia măsuri ca atare. Există însă și o altă componentă a sistemului imunitar care, o
dată ce ia contact cu un patogen nou, dovedește a avea ulterior o memorie, care să îi permită,
să aibă un comportament antipatogen eficient. În ce constă oare această memorie?
Ca și atomii (atomii spectre) toate structurile biologice posedă proprietăți fizice care
constau din culoare, miros și gust. Nu putem spune însă, că sistemul imunitar este capabil prin
simțuri să identifice agenții patogeni după astfel de proprietăți. În teoria chimică au loc reacții
care favorizează apropierea și compunerea în structuri din: atomi simpli, din molecule + atomi
etc. . Aceste reacții chimice sunt accelerate dacă încălzim sau iluminăm substanțele în
amestec. Așadar reacțiile chimice depind de zone ale spectrului electromagnetic. Asta
înseamnă că atât temperatura, culoarea, mirosul și gustul substanțelor sunt de asemeni de natură
electromagnetică. De altfel știm că moleculele compun A.D.N.- ul folosind câmpul magnetic,
dar și fenomenul electrostatic. Oricât de mult ne-am feri să rostim, în reacțiile chimice date
care nu au legătură cu fizica, acest fenomen nu va exista. Cum am amintit, că rezonanța undă
- structură, are loc practic doar între undele electromagnetice și materia vie, rezultă că toate
reacțiile așa zis chimice sunt de fapt reacții fizice. Nu întâmplător chimia este populată intens
de chimia anorganică: componentă spectrală - ∞ și gamma, componentă organică gamma -
radio. În ambele situații reacțiile sunt datorate legilor fizicii? Conform teoriei prezentate în
această lucrare, reacțiile așa zis chimice sunt de fapt: reacții între atomi spectre, atomi spectre
și molecule spectre, molecule spectre și alte molecule spectre. Asta înseamnă că avem de-a
face cu: structuri, fenomene, efecte și legi de natură fizică.

*
Are sistemul imunitar memorie?

Biologii contemporani își imaginează, spre exemplu, că în A.D.N. și în A.R.N. există

inscripționat un limbaj biologic, încă necunoscut. Aici întâlnim tot felul de informații legate
de ființele vii și urmașii acestora. Ei consideră faptul că limbajul este posesor al unei anumite
gramatici ce ține de mediul biologic. Cu toate acestea trebuie să ținem cont că materia vie nu
este rezultatul unui program de calculator. Limbajul biologic este: rezonant (pe spectrul
electromagnetic și se referă la structuri) și evolutiv adaptativ (pe axa evoluției intensităților
undelor electromagnetice și se referă la forme). Limbajul spectral solar se imprimă, în direct,
prin rezonanță structura celulelor vii, în A.D.N. și A.R.N. . Astfel avem un mesaj care are
inscripționat date despre simțurile organismului, specifice speciei (mesajul fiind inscripționat

60
prin numărul de baze azotate și lungimi de unde absorbite). Conform datelor menționate putem
rescrie codul genetic. Cum facem acest lucru? Simplu, se înlocuiesc bazele azotate cu zonele
din spectrul electromagnetic solar pe care acestea le absorb. Practic avem o parte a unui cod
genetic pe fiecare axă a spațiului 6D.
Spre exemplu, pe axa densităților, avem un cod care specifică densitatea mediului de
existență, sau limitele acestuia. (Fig. 30.)
Acest cod este de fapt însăși rezistența structurilor biologice (existența apei în țesuturi
la animalele marine, oasele goale la păsări, punga cu aer la pești). Dacă ne raportăm la axa
densităților de la valorile mari pe fundul oceanelor, până la valorile mici din vârful munților,
observăm o ierarhizare perfectă a ființelor vii: ființe de mare adâncime în oceane, ființe
ierarhizate pe adâncimi marine, ființe de mică adâncime, ființe de suprafață… . De la nivelul
mării plantele se ierarhizează: foioase, rășinoase, jnepeni și ienuperi.
Ierarhizarea organismelor pe axa densităților este desigur un cod de dimensiune fizică.
Astfel că avem: un cod pe axa spectrului electromagnetic, un cod pe axa intensitățiilor, un cod
pe axa densităților. Este puțin probabil ca A.D.N.-ul să fie acel cod genetic universal. Tocmai
de aceea, specialiștii au remarcat, că mare parte din A.D.N. ar fi un fel de varză… . Cel mai
probabil este faptul că A.D.N.-ul este mai degrabă altceva, decât se așteaptă savanții actuali.
Teoria de față ne argumentează că A.D.N.-ul are un rol important în determinarea formării
simțurilor la nivelul fiecărei specii, inclusiv simțul tactil… . Atât cât o pereche de baze azotate
este mai numeroasă în A.D.N., organismul va avea o dezvoltare superioară a două din simțuri.
Spre exemplu oamenii se bazează mai mult pe văz și gust, adică gruparea Timină - Adenină,
ar trebui să fie mai numeroasă. De asemenea simțul pipăitului ar putea dezvolta: flageli motorii,
aripioare la pești, picioare la animale și aripile la păsări… .

Fig. 30. Legătura dintre axele spațiului 6D și spectrul electromagnetic gamma - radio, cu
rezonatori de natură biologică.

Omul percepe cu un ochii culorile, adică frecvențele optice și intensitatea culorilor. Cu

doi ochi percep și spațiul 3D. Avem două nări și două zone simetrice gustative pe limbă, dar și
două urechi. Fără să vrem, ajungem la concluzia firească a percepției spațiului 6D la nivelul
tuturor simțurilor.

61
 Toate structurile rezonante: pachete de unde, atomi spectre, molecule spectre,
macromolecule, au propriul spectru de emisie - absorbție. Oare aceste spectre de emisie -
absorbție nu se întâlnesc într-o singură structură, în a le face să coopereze între ele? Oare
Soarele și clorofila "a" nu comunică la nivelul undelor roșii? Soarele emite intens radiații
electromagnetice roșii, iar plantele absorb de asemeni intens radiațiile electromagnetice
roșii.
În același mod pot comunica între ele și structurile sistemului imunitar, cu agenții
patogeni. În cazul acesta memoria sistemului imunitar, referitor la un patogen este de fapt o
proprietate fizică, aflată la îndemâna tuturor structurilor, indiferent de mărime. Ne spunem
mereu că informația și fenomenele biologice au la bază sisteme informaționale. În realitate
poate că insistăm prea mult pe ideea de informație, când de fapt este vorba pur și simplu de
proprietăți fizice naturale.
O astfel de proprietate ar fi acea care face ca Universul însuși să aibă la nivelul
întregului un spectru de emisie - absorbție. Acest spectru de emisie - absorbție al Universului
este radiația cosmică de fond, din care face parte și o radiație electromagnetică, linie de
emisie. Acestea se găsește peste tot în Cosmos și este estimată a avea o temperatură de 2.725
k (Kelvin) și o lungime de undă de 1.9 mm (zona spectrală a microundelor). Cel mai probabil,
pe axa infinită a spectrului electromagnetic, se pot găsi în lungul acesteia mult mai multe linii
de emisie - absorție, cât și serii de emisie - absorbție ale Universului. Radiația de 2.7 k este cel
mai probabil o astfel de linie de emisie - absorbție, a ce numim în prezent Univers observabil.
Deducem în acest fel că radiația de fond, nu are nici o legătură cu o așa - zisă explozie inițială,
a unui punct de energie care ar fi dat naștere actualului Univers perceptibil. În acest caz
deplasarea spre roșu a galaxiilor nu mai are sens. Ideea căderii spre albastru a liniilor spectrale
electromagnetice poate explica atât observațiile deplasării iluzorii spre roșu, cât mai ales
deplasările spre albastru. Fenomenul explică sursa de energie a stelelor, apariția elementelor
radioactive… .
Să fie oare atomii și particulele fundamentale radiații de fond? Asta ar explica și
prezența acestora în întregul Univers. (Fig. 31.)

Fig. 31. Se prezintă spectrul atomilor de Hidrogen, cunoscut în zona spectrului

electromagnetic clasic gamma - radio și posibilul spectru de emisie - absorbție al Universului
însuși, din care ar face parte și radiația de fond de 2.7 k (Kelvin). În traducere, 2.7 k ar
însemna - 270.45 °C. Este interesant de remarcat faptul că radiația de fond sub forma
ipotetică a liniilor de emisie - absorbție, mai mici decât lungimea undelor gamma, se află în
zona în care știința actuală poziționează dimensional atomii și particulele fundamentale… .

62
 *
Problema părinților reali

Toți învățăm încă din fașă, că suntem produsul părinților noștri. Avem o mamă și un
tată. Aportul mamei a fost ovulul și al tatălui spermatozoidul. Dar oare așa să fie?
Observațiile medicale ne spun că pe vremea când o fetiță se află în pântecele mamei,
are deja formate toate ovulele în stare incipientă la naștere. Toate celulele fetiței sunt generate
de corpul mamei, prin intermediul ovulului. Acet lucru are loc în combinație cu spermatozoizi,
celule masculine. Dar mama fetiței sa născut și ea cu toate ovulele, astfel că ele sunt de fapt
concepute în pântecul mamei ei, adică a bunicii fetiței.
Rezultă că o fetiță este de fapt fiica mai degrabă a bunicii. Mamele sunt doar purtătoare
de sarcină a fiicelor lor, dar și inițiatoare de ovule în corpul fetusului, care vor duce la nașterea
nepoatelor. O mamă naște astfel odată cu fiica și toate ovulele nepoților.
Deși pare ciudată, această poveste este cât se poate de reală, demonstrând faptul că
înmulțirea sexuată, la mamifere, nu are loc doar la nivelul unei generații. Astfel înmulțirea
maniferelor se referă la mai multe generații. Cu alte cuvinte natura a făcut posibilă existența
a unui ovul fecundat, în pântecele bunicii, care transformat în forma unui făt feminin,
dezvoltă la rândul lui înainte de a se naște, o nouă serie de ovule, din care se pot dezvolta
viitori nepoți. Așa se explică, de ce numeroase boli sunt transmise genetic din două în două
generații.
Practic avem două linii de reproducere intercalate. Când o fetiță se naște, are o mamă
purtătoare, dar și toate celulele, ce înseamnă că are ca mamă adevărată pe bunică, iar viitorii ei
copii sunt ai mamei ei. Astfel că natura face ca ființa umană (mamifer) să fie de fapt unirea
genetică dintre bunica soției și soț. Prin acest exemplu înțelegem că natura a introdus în
procesul înmulțirii sexuale cel puțin două generații, conservând A.D.N.-ul bunicii și adăugând
A.D.N.-ul soțului. Implicarea mai multor generații în procesul de reproducere ne sugerează
ideea că există în fiecare din noi germeni mult mai vechi, posibil proveniți din vremuri
ancestrale. Viața însăși este o axă de natură evolutivă.
Oare care este vârsta pe care o avem în realitate? Societatea consideră că vârsta noastră
începe odată cu nașterea, ori lucrurile nu stau tocmai astfel! Am văzut anterior că noi existăm
sub diferite forme în diferite perioade ale vieții noastre. Ovulele din care provenim sau format
în interiorul mamelor noastre pe când erau fetuși în interiorul bunicii noastre. Astfel putem
estima aproximativ ca vârstă: cele 9 luni în care am stat în pântecele mamei, aflate la rândul ei
în pântecele bunicii. Putem adăuga vârsta mamei, de când sa născut, până ne-a conceput pe
noi. La aceste date se adaugă nouă luni în care am stat sub formă de fetus în pântecele mamei
noastre, adăugând vârsta pe care o avem sau cea la care sperăm că vom ajunge. Așadar
vârsta noastră reală este mult mai apropiată de suma de nouă luni + aproximativ 20 - 40 ani +
încă nouă luni + vârsta pe care o avem. Se estimează în final o vârstă ce se apropie de 100 -
120 de ani în medie pentru fiecare dintre noi. Ținând cont de existența în diferite forme și
structuri, atât sub formă de ovule, sub formă de spermatozoizi (deci simple celule), sub formă
de fetuși, sub formă de copii și sub formă de oameni în adevăratul sens al cuvântului, putem
spune că am trecut prin toate fazele de evoluție de la simpla celulă la om.
Rezultă de asemeni că toți copiii aceleiași mame au de fapt aceeași vârstă chiar dacă
sunt născuți în perioade diferite ale vieții acesteia.
Oare ovulele incipiente nu sunt formate la rândul lor de mult, de mai multe generații
anterioare? Acest fapt ar însemna că există o anumită linie de reproducere a ființei umane.
Linia de reproducere se întinde pe foarte multe generații, de la nivel subatomic, la nivel de
ființă matură.
Dacă A.D.N.-ul spermatozoidului este ocazional provenit din exteriorul ovulului putem
spune însă că A.D.N.-ul mitocondrial este provenit pe linie maternă de la generațiile anterioare.

63
 Poate părea curios, dar în decursul vieții noastre am stat practic în două pântece, atât
în perioada când mamele noastre erau fetuși în pântecul bunicii cât și ca fetuși în pântecul
mamei noastre.
În viziunea spectrului electromagnetic infinit, rezultă că pot exista organite celulare și
organe de simț pe oricare din lungimile de undă, atât în microcosmos, cât și în macrocosmos.
Putem astfel presupune că evoluția ovulului incipient a început cu foarte multe generații
anterioare, dacă nu chiar din primele faze ale existenței vieții. Așadar care să fie de fapt
vârsta noastră reală?

*
Civilizațiile Universului

Nu înțelege nimeni, de ce nu reușim să găsim viață extraterestră. Unii cercetători își

imaginează tot felul de formule probabilistice, care să estimeze numărul de civilizații din
Universul observabil. Scara Kardashev, de exemplu este o estimare a tehnologiei unei
civilizații, în diferitele ei faze. Dar toate aceste estimări se referă la un univers ce are un spațiu
abstract 3D. De fapt Universul ar avea cel mai probabil un spațiu spectral 6D. După cum am
convenit deja, în zona spectrului electromagnetic gamma - radio nu avem rezonatori
anorganici. Astfel în zona spectrului electromagnetic gamma - radio avem doar cristale de:
atomi spectre, aminoacizi, baze azotate, macromolecule, organite…, adică doar ingrediente ce
aparțin materiei vii. (Loredana S., și Senica Ț., 2017; Gheorghe V., 2019; Mădălina Virginia
A., 2018; Dragoş Andrei I., 2015; Popescu Agata M., și Văduva G., 2021)
Devine astfel absurdă orice idee de căutare a vieții, atâta timp cât totul este materie
vie. Diferă doar configurația de pe axele spațiului spectru 6D. Cele 6 axe fiind infinite, șansa
de a găsi același tip de viață este invers proporțională cu infinitatea acestor axe. Acest fapt ne
dă ideea de singurătate la nivel de viață și de inteligență cosmică. Mai degrabă am căuta, să
înțelegem viața din așa zisa materie nevie (anorganică). Am putea începe cu studiul profund
al mecanismului ovarului, care aduce și dezvoltă, în zona spectrului clasic ovule, provenite
din structuri dezvoltate anterior în microcosmos. Așadar noi înșine am trecut din dimensiune
în dimensiune, traversând microcosmosul, populând zona spectrului electromagnetic clasic
gamma - radio și realizând în final ecosisteme planetare. Ecosistemele planetare cu siguranță
acționează ca materie vie în macrocosmos.
Ne-am obișnuit să considerăm că suntem oameni doar între naștere și moarte.
Lucrurile nu stau deloc așa. Nu suntem de loc statici. Așadar preluăm forme diferite pe spectrul
electromagnetic, în funcție de zona spectrală în care ne dezvoltăm. Până și moartea noastră
face parte din această continuă traversare spectrală, căci în natură nimic nu se pierde și nimic
nu se câștigă. Trupurile decedate fac obiectul unei infinite reciclări biologice. Din păcate
astrobiologii privesc doar în spațiul 3D și timp, când în realitate ar trebui să caute viața și
civilizațiile în spațiul spectral 6D.
Pe lângă căutările vieții similare nouă, ar trebui investigate ovarele și ecosistemele, ca
extinderi ale vieții în Univers. În cazul când cercetarea științifică va schimba direcțiile de
cercetare, altfel vom gândi și noi lumea vie… .

64
 *
Timpul

Timpul este diferența dintre pulsațiile undelor diferite ca lungime, a duratei vieții
indivizilor, a diferenței de viteze de evoluție a speciilor... . Timpul este o proprietate rezultată
a spectrului lungimilor de undă și nu o axă. Conform legii: în natură nimic nu se câștigă și
nimic nu se pierde, totul se transformă. Istoria temporală este o continuă transformare într-un
prezent continuu. Nici un element din natură nu părăsește prezentul continuu. Dovadă sunt
scheletele de dinozauri, care sunt rămase în natură și azi. Existența lor ne spun de alte timpuri
și de alte structuri ale aceleiași materii biologice. Nefiind o axă, nu putem călători în timp,
dar putem crea un model al transformărilor prezentului continuu. Universul este un flash
pentru cea mai lungă undă și un infinit pentru cea mai scurtă undă. Cea mai lungă undă va
avea doar un început, unde cea mai scurtă undă va oscila de o infinitate de ori. Astfel
Universul va avea o istorie cu o lungime invers proporțională cu lungimea undelor ce o creează.
Universul prezintă în aceeași secundă toată axa lui temporală, având trecutul pe axa
lungimilor de undă mari, prezentul în zona spectrului clasic gamma - radio și viitorul în
zona spectrului din microcosmos (a undelor mai mici decât cele gamma). Acesta este timpul
spectral electromagnetic, adică prezentul continuu. Dar fiecare undă descrie propriul timp
pe axele intensității și densității. Configurația timpului devine astfel extrem de complexă și
supusă fiecărei axe dimensionale în parte… . Astfel se explică ciclurile de viață variate, de
la minute la mii de ani, vitezele de reacții mari ale insectelor zburătoare… .
Mișcarea este o proprietate fundamentală a undelor, deci există în spațiul 6D.
Mișcarea unei structuri este percepută, ca o stare ce aparține altui sistem de referință, decât cel
static, în care se află aceasta. Exemplu: o planetă se află în repaus orbital față de steaua în jurul
căreia se învârte (nu părăsește orbita), dar se află antrenată în mișcări multiple (în jurul galaxiei,
având galaxia în interiorul clusterului de galaxii...). Mișcarea este un fenomen simultan
multiplu. Adica este compusă din mișcări simultane ale aceleiași structuri (în jurul axei, în
jurul planetei, în jurul stelei centrale, în jurul galaxiei... . Acest fenomen se explică prin
faptul că, toate structurile sunt formate din seturi de unde aflate pe zone ale spectrului
electromagnetic infinit, deci fac parte din aceeași suprastructură. Dacă mișcarea la nivelul
undelor este independentă aparent de restul undelor, în realitate este sub coordonare
generală (unică pe întreg spectrul electromagnetic). În felul acesta se explică elegant
misterul mișcărilor simultane multiple ale unui punct (structuri) în cosmos. Altfel spus avem
o mișcare în spirală, comună tuturor atomilor spectre și structurile spectre, pusă în evidență
pe spectrul electromagnetic, între microcosmos și macrocosmos. Cum simțurile noastre
percep o infimă zonă spectrală, din marea spirală a mișcării microcosmos - macrocosmos,
percepem doar mișcările orbitale locale. Totodată conștientizăm existența apartenenței
grupului local la alte sisteme ale materiei, cât și faptul că un corp are simultan atâtea mișcări,
câte structuri cosmice îl includ… .
Putem considera mișcarea, nu doar deplasarea în spațiul 3D, adică pe toate axele
spațiului 6D. Schimbarea culorii, a intensității și densității sunt exemple de mișcări pe axele
spațiului 6D. Deplasarea spre roșu a liniei H - α, din seria Balmer a Hidrogenului, face ca
lumina sosită din marginile Universului, să fie inaptă în procesul de fotosinteză la plantele verzi
de pe Pământ. Această deplasare alimentează însă în zona infraroșie mitocondriile și poate
numeroase alte forme de viață... .

65
 *
Uscarea speciilor forestiere

Majoritatea arborilor din pădurile noastre și din alte păduri a întregii planete sunt pe
cale de dispariție. Printre arborii vizați sunt: bradul, molidul, ulmul și stejarul. Între anii 1988
și 1989 domnul Gheorghe Parascan a efectuat propriile experimente imaginate, în căutarea unei
cauze evidente a producerii acestui fenomen la scară planetară. A ales mai multe suprafețe de
pădure cu brad, ce prezentau uscare mai mult sau mai puțin evidentă. A marcat câte 100 de
arbori în fiecare parcelă, suprafața experimentală, apoi timp de doi ani a recoltat periodic, date
referitoare la 18 parametri: dimensionali, culori, uscări de ramuri, cuib de barză, mod de uscare
... . Deși fenomenul de uscare putea fi pus în evidență pe o perioadă de timp mult mai
îndelungat, arborii în pădure trăind în medie 100 - 150 de ani, tema de cercetare îngăduia
efectuarea de măsurători doar timp de doi ani de zile, după care trebuiau trase concluziile.
Ceaușescu, președintele țării în acea perioadă, a considerat, că trebuia să se facă economii de
fonduri în cercetarea științifică. Acest lucru a dat peste cap toate normele de cercetare
științifică. A trebuit să se găsească o soluție realistă. (Eugen R., și alții ..., 2020; Cătălin T., și
alții ..., 2020; Dragoș P., și Marin D., 2020; Florin V., 2004)
Soluția a fost inspirată de la modul cum Hubble a rezolvat studiul evoluției stelelor.
Practic nimeni nu a așteptat perioade de miliarde de ani ca să urmărească evoluția stelelor și a
galaxiilor în Univers. Cu ajutorul telescopului Hubble sau făcut fotografii ale numeroaselor
stele. Evoluția acestora a fost pusă în evidență prin compararea imaginilor acestora, cât și a
elementelor recoltate: intensitate, culoarea și spectrul de emisie - absorție al stelelor.
Pentru prima oară în silvicultură în cadrul unei teme de cercetare s-a pus în aplicare un
studiu asemănător referitor la uscarea speciilor forestiere. S-au făcut măsurători pe fiecare
arbore, după care pentru fiecare s-a făcut o imagine desenată color, un fel de fotografie
desenată. În imaginea experimentală se aflau toți parametri măsurați la nivelul fiecărui arbore
din suprafețele cercetate. Practic era un joc de cărți pe care erau desenați toți arborii de pe
suprafețele cercetate. Domnul Parascan a căutat să așeze aceste cărți cu arborii desenați, în așa
fel, încât în final să obțină un traseu evolutiv al bolii. Numai că a fost surprins că a descoperit
patru tipuri de uscare a bradului. (Fig. 32.)
Primul traseu de uscare avea următoarele caracteristici: crengile uscate de la bază
erau căzute, iar coroana era din ce în ce mai mică. Mai sus s-a observat efortul coroanei de
a ajunge la lumină o dată cu arborii vecini. Acest tip de uscare s-a dovedit a fi traseul normal
de existență al unui brad sănătos care în decursul timpului a evoluat spre lumină sacrificând
ramurile inferioare. Evoluția a favorizat mereu frunzele care aveau legătură cu spectrul
electromagnetic solar. De fapt așa arătau brazii sănătoși.
Un al doilea tip de uscare era acela în care arborii de brad începeau să se usuce de
sus în jos, cumva egal cu o uscare de jos în sus. Aceștia erau arbori cu adevărat bolnavi. Ceva
se întâmpla în timpul evoluției lor, care îi făceau să aibă coroana, nu în partea de sus, la
contactul cu lumina a pădurii. Astfel lumina avea contact undeva mult mai jos, în coroana
bradului. Acest tip de uscare nu îl putea explica practic nimeni.
Întâmplarea face ca în anii anteriori, un pădurar din nordul Moldovei să se plângă de
faptul că a extras conform indicațiilor silviculturale, resturile de arbori uscați din pădure.
În anii următori au apărut în zona respectivă ochiuri de uscături din ce în ce mai mari spre
disperarea lui. Era un fenomen pe care nu îl putea explica.
O dată cu scoaterea arborilor bolnavi sau rărit pădurile. Soarele își trimite razele și
la baza arborilor, ce face ca aceștia să își dezvolte cu multă ușurință partea inferioară a
coroanei. Acest fenomen face ca, arborii să se usuce de sus în jos total nefiresc. Dezvoltarea
coroanei inferioare face ca arborele să nu mai trimită seva în partea de sus a coroanei. Astfel
se formează un cuib de barză, cum se spune în cercetarea științifică silvică, după care coroana

66
superioară se usucă. Acest tip de uscare este unul de natură umană (antropică), deoarece noi
extragem arborii uscați din pădure, sau rărim arborii. Lumina pătrunde și la baza arborilor nu
doar în vârful coroanei acestora. Cam 20% din arborii de brad din România se usucă datorită
indicațiilor existente în amenajarea teritorială și în preocupările curente ale ocoalelor
silvice.

Fig. 32. Cele patru tipuri de uscare a bradului și molidului, rezultate în studiul dedicat uscării
speciilor forestiere s-a realizat în perioada 1988 - 1989 de laborantul Gheorghe Parascan.

67
 A treia formă de uscare a bradului a fost aceea, în care arborele se usucă efectiv de
sus în jos. La bază rămâne o mică coroană, după care urmează uscarea și moartea acestuia.
Acest tip de uscare apare în momentul în care arborii sunt puși brusc în lumină totală. Arborii
din jur au fost eliminați ori nu au existat niciodată. Arborii din păduri sunt învățați să lupte
pentru lumină. Arborii singuratici nu duc o astfel de luptă, ce face ca aceștia să se usuce de
sus în jos murind mult înainte de vârsta la care specia lui poate să ajungă. Desigur că în
mare parte tot omul cauzează o astfel de uscare a arborilor din păduri, de pe câmpuri și de pe
dealuri etc. .
Ultimul tip de uscare se pare că poate fi pus în legătură cu poluarea mediului ambiant.
Indiferent de sănătatea arborelui, din celelalte trei tipuri de uscare anterioare prezentate,
există în pădure arbori care, în decurs de aproximativ șase luni de zile se usucă complet.
Arborii afectați rămân o perioadă de timp cu înroșiri ale ramurilor.
Cum acest fenomen de uscare atinge și arborii sănătoși sau aparent sănătoși, cercetătorii
rămân derutați. De obicei arborii care se usucă în perioade scurte de timp și rămân cu acele
înroșite pe ramuri, se consideră că au drept cauză a uscării poluarea cu substanțe toxice sau
atacuri biologice încă necunoscute.
Între anii 1988 și 1989 domnul Parascan trebuia să dea un verdict asupra cauzelor
îmbolnăvirilor brazilor uscați brusc. A expus ipoteza uscării arborilor din cauza modificării
intensităților spectrului electromagnetic solar. Evenimentul are loc în cazul în care Soarele are
un număr imens de cicluri: 11 ani, 22 de ani, 40 de ani, 80 de ani etc… . În acea perioadă se
consideră că fenomenul uscării generale a arborilor în păduri era de aproximativ 50 de ani.
Fenomenul era însă mult mai vechi. În perioada anului 1985 domnul Parascan alături de
cercetătorul Vasile Pașcovici, a publicat în "Revista pădurilor" un material legat de uscarea
speciilor forestiere. În materialul scris menționau că, clorofila "a" absoarbe efectiv radiațiile
roșii din spectrul solar, emise pe linia H - α, a Hidrogenului solar. De asemeni au lansat
ipoteza uscării speciilor forestiere din cauze bionegative, care implicau și evoluțiile spectrului
electromagnetic solar.

Concluzii la observațiile despre uscarea speciilor forestiere:

În urma studiilor în teren, în mai multe suprafețe de cercetare, au rezultat 4 moduri de
uscare a bradului și molidului:
1. Uscarea de jos în sus a ramurilor, arborii au avut coroana în zona contactului cu
lumina. Acest tip de uscare este natural și permite ca arborii, să ducă o viață
îndelungată normală.
2. Uscarea de sus în jos a ramurilor, în caz de răriri și expuneri a bazei arborelui la
lumină. În acest caz coroana este la baza arborelui. Acest tip de uscare are cauze
silviculturale sau accidentale (punerea în lumină bruscă a bazei arborelui).
3. Uscarea mixtă, atât de sus în jos, cât și de jos în sus, unde coroana se dezvoltă undeva
pe axul tulpinii, în zone relativ mediane. Acest tip de uscare combină uscarea
naturală cu uscarea datorată extracțiilor de arbori din jur, în timpul exploatării,
răririi, situațiilor accidentale sau extracțiilor ilegale. Odată extras un arbore, ochiul
de uscare se va mări constant, accentuând fenomenul de uscare în masă al arborilor
(brad, molid).
4. Ce se întâmplă acolo unde uscarea este relativ bruscă? În aproximativ 6 luni arborii
se usucă, păstrând acele înroșite o perioadă oarecare de timp. Acest tip de uscare este
posibil a fi explicat prin cumulul de factori poluanți, cât și accentuării activității
ciclurilor solare. Soarele are cicluri la fiecare 11 ani, peste care se suprapun alte
cicluri de aproximativ: 22, 44, 80… ani. Măsurătorile temperaturii terestre la nivelul
Pământului, au arătat o creștere constantă a căldurii. Astfel Soarele se află într-un
ciclu multiplu, din care cel mai important este de sute de ani cel puțin, cel mai

68
 probabil de peste 500 de ani. Asta explică și faptul că fenomenul de uscare a speciilor
forestiere a fost tot mai accentuat în ultimii 80 - 90 de ani.
Uscarea este un fenomen datorat în egală măsură: activității solare, activității
silviculturale curente, extracțiilor ilegale, cât și poluării mediului.

*
Geometria spectrală a apei

În știința actuală apa este percepută ca stări de agregare: solidă, lichidă și gazoasă. Dar
asta se întâmplă într-o lume în spațiul 3D. În lumea reprezentată de un spațiu 6D, nu mai putem
discuta despre stări de agregare separate 3D. În fiecare punct din spațiul 3D înconjurător avem
simultan toate stările de agregare. Astfel că apa lichidă există pe spectrul solar, zona
infraroșie. În vizibil apa celulară este gelatinoasă, în timp ce, coborând spre lungimi de undă
mai mici, apa dă organitelor celulare proprietăți de cristal.
Dacă privim cu atenție o celulă eucariotă, aceasta este formată la nivel de raze gamma
și X din aminoacizi, baze azotate și A.D.N. . O celulă eucariotă este formată din praf de cristale
și cristale, la nivel de U.V. și Vizibil. Se formează din Reticul Endoplasmatic și Cloroplast,
între rigid și gelatinos și la nivel de I.R., din numeroase fluide (lichid - gaz), ce populează
mitocondriile. Deși acestea sunt evident separate spectral, faptul că spectrul electromagnetic
este o dimensiune infinită la nivelul fiecarui punct din spațiul 3D, ne face să percepem celula
vie ca un tot unitar. Percepem natura în termeni neînțeleși uneori! Creerul are o perceptie reală
6D. Însă gândirea noastră încă nu a reușit la nivelul limbajului (reprezentării), să creeze
conceptul de unitate naturală a diferențierilor pe axele spațiului.
Astfel în același punct din spațiul 3D, pe axa spectrului electromagnetic, avem: o
componentă gazoasă, una lichidă, una gelatinoasă și una cristalină.

*
Explicația posibilă la formarea stelelor canibale

Dacă axa spectrului electromagnetic este infinită, rezultă că miezul stelelor, poate în
momentul cănd devine foarte dens, față de atmosfera stelelor, să iasă din stea și să consume
ulterior din aceasta. Multe stele se transformă în acest mod în grupuri de 2 - 3 stele, aflate
fiecare pe porțiuni spectrale diferite. Cele aflate sub undele gamma pot fi catalogate și ca așa
zisele găuri negre. (Fig. 33.)
O stea este o structură spectrală, mult mai extinsă pe spectrul electromagnetic decât o
celulă vie. Ea posedă cel mai probabil structuri atât în microcosmos, cât și în macrocosmos.
Acest fapt o face să posede diverse structuri spectrale cu un mare grad de independență între
ele. Astfel că aceste structuri interne, pot ocupa spații 3D diferite, fapt care ne face să spunem
că avem stele duble, triple... . Dacă culoarea stelelor le dă poziția pe spectrul electromagnetic,
la fel se intâmplă și pe axele spațiului 3D. O stea poate fi observată, ca o multitudine de stele
apropiate. Asta explică și faptul că în Univers avem extrem de multe exemple de stele duble,
triple... .
Să ne imaginăm că galaxia unde trăim, se apropie de altă formă de evoluție a altei
galaxii. Multe cărți de știință subliniază faptul că galaxia noastră are mai multe galaxii. Oare
procesul de migrare are loc în funcția de forțele de densitate a acestora? Există o posibilitate ca
una să o absoarbă pe alta? Nu știm exact ce s-ar întâmpla. Dar observăm o atitudine durabilă
și oarecum conflictuală între cele două spații, dincolo de univers. Ca ori și ce început să ne
gândim un pic și la urmări. Care ar fi finalul ciocnirii a două galaxii. În această situație să
încercăm să includem și alți factori ce se întâlnesc în spațiu: găurile negre, corpuri plutitoare,
ciocniri planetare, ciocniri cu meteoriți mari sau cu alți sateliți al altor planete, ciocniri de

69
câmpuri electromagnetice, radiațiile noilor evoluții. Cu siguranță evoluții de acest gen, la o
scară mai mică, au legătură un pic și cu apariția vieții pe planeta noastră albastră. Ce s-ar
întâmpla dacă un Soare ar absorbi alt Soare. Cu siguranță evoluțiile de emisie al radiațiilor s-
ar schimba în totalitate. Aceste ciocniri pot infliența evoluțiile naturale ale vieții, în mod pozitiv
dar și în mod negativ.

Fig. 33. O stea supragigantă își poate externaliza miezul, acesta avănd o masă mult
superioară învelișului. În acest caz miezul va resorbi o parte din fosta atmosferă rămasă în
urmă. Acest fapt este normal dacă acceptăm ideea spațiului 6D.

*
Ciclurile durității metalelor

Înainte de Revoluția din 1989, domnul Parascan era secretar al Tehnic Club Bacău. În
acea perioadă domnul Parascan era implicat direct în proiecte de creație tehnică din aria Jud.
Bacăului. La vremea aceea vizita unele întreprinderi în care se făceau: bomboane, piese
sinterizate din praf de piatră, turnătorii de metale, ateliere în cadrul Universității băcăuane… .
Una din descoperirile importante din acea perioadă, a fost realizată în urma discuțiilor
despre sursele limitate de obținere a oțelului de scule în România. Practic oțelurile de scule
de cea mai bună calitate erau importate la acea dată din Franța. Exista însă un țigan, în zona
Municipiului Galați, care reușea să facă printr-o metodă, numai de el știută, oțel de scule de
cea mai bună calitate. Omul era urmărit deseori de securitate și de profesori universitari,
specialiști în metalurgie. Nimeni nu reușise să îi afle secretul.
La Institutul băcăuan, profesorii universitari căutau și ei o soluție la această problemă.
Toți se gândeau că, meșteșugarul cu pricina, ar fi trecut fierul prin tot felul de substanțe,
probabil și prin călire în urină. Produsele obținute erau vândute statului român.
Problema durității metalelor, a început să îl preocupe în acea vreme pe domnul
Parascan, la mijlocul anului 1988. Era iarnă și în camera din Castelul Roșu din Parcul
Dendrologic Hemeiuș Bacău, a făcut mii de măsurători cu metale diverse trase în sârme. Le
măsura duritatea, după fiecare încălzire nouă în soba de teracotă cu lemne, apoi le călea în
diverse substanțe. Observa cum după fiecare călire, sârmele își modificau duritatea. În timp
ce nota duritatea, a observat că, valorile se repetau ciclic. Astfel se explică faptul că, la un

70
moment dat, îndoia ușor sârma în jurul degetelor, ca după alte două, trei măsurători succesive,
aceasta să devină rigidă. Apoi procesul se repeta ciclic, până când, la aproximativ 50 de căliri
sârmele începeau să se rupă. Un ciclu complet al durității unui metal tras în formă de sârmă,
era de 5 - 8 căliri, fiecare metal având propriul ciclu. (Fig. 34.)

Fig. 34. Tehnica demonstrării memoriei ciclice a durității metalelor.

Uneori, când descoperea ceva fundamental, domnul Parascan se emoționa până la

plâns. Ca de obicei nu prea avea, cui să-i povestească bucuria în fața unei realizări. Așa erau
zilele laborantului băcăuan. Era înconjurat de cărți, un microscop, câteva aparate de măsură, o
celulă fotoelectrică și multe notițe ciudate, în care scria despre celulele vii și spectrul solar… .
Așa a descoperit fenomenul ciclurilor durității metalelor și i-a căutat tot felul de
aplicații. În primul rând se explica faptul că una din 10 șarje la furnale, nu avea duritatea
așteptată și nu se știa cauza. Posibil era ca metalele introduse în furnal, să fi fost la valori aflate
în zona moale a ciclurilor durității. Asta însemna, că pentru a obține un oțel superdur, trebuiau
să fie făcute măsurători de duritate inițiale, ale metalelor introduse în furnal. Cunoașterea
ciclurilor durității permitea prin calcul matematic, ca un aliaj, sau metal provenit din topirea
mai multor bucăți metalice din diverse surse, să aibă o curbă ciclică comună previzibilă. După
răcire și un număr cunoscut de căliri se ajunge la duritatea maximă.
Una din aplicații era transmiterea de mesaje. O furculiță era ideală să transmiți un
mesaj. Prin căliri separate ale țepilor furculiței, acestea aveau durități diferite, un fel de scriere
prin valori de duritate.
Multe au fost lucrurile la care se gândea domnul laborant Parascan. Odată a construit
un grafic, în care se putea compara vizual culoarea verde a spectrului electromagnetic solar
cu variația de culori a plantelor verzi. Folosind inițial măsurători comparative cu arborii
sănătoși, se putea recolta date din teren de către personalul silvic și da un răspuns eficient
asupra stării de sănătate a arborilor… . În fiecare lună se nota nuanța verdelui frunzelor în
comparație cu valorile verdelui din spectrul solar. Diferențierea de nuanțe și culoare era un
mesaj de sănătate, din partea plantelor.
Una din cele mai importante invenții personale a domnului Parascan a fost cea numită
în presa vremii, a anului 1984, "Comunicații în spectre atomice". Pentru această invenție a
primit Premiul III, acordat de Revista "Știință și Tehnică". Ideea era de fapt, atât de progresivă
în tehnicile de comunicații, încât modifica cu 180° însăși modul de transmitere a informațiilor.
Mesajul nu se mai emitea prin variația intensității unei unde electromagnetice, în timp, cum se
realizează în prezent. Astfel mesajul se emitea într-o fracțiune de timp, simultan pe axa
spectrului electromagnetic, utilizând modificări controlate ale poziției liniilor de emisie -
absorbție atomice. Pentru această treabă, a propus o serie de becuri și metode ce utilizau
fenomene și efecte fizice: stark, zeeman, presiune osmotică, câmp electric, câmp magnetic... .
Dacă se trimitea un mesaj în tehnica propusă, acesta era emis în întregime într-o
fracțiune de secundă. Metoda permitea economia de curent electric. Dacă mesajul era transmis
în raza de lumină, el era intact în fiecare punct al razei, ca o hologramă. Aplicațiile erau

71
multiple. Se puteau folosi la transmiterea în secret a mesajelor, până la ideea că un astfel de
mesaj este extrem de puțin costisitor pentru a fi transmis în spațiul cosmic. Nu mai era nevoie
de timp îndelungat pentru a transmite un mesaj. Timpul se limita doar la o fracțiune de
secundă. Cu o astfel de metodă de decriptare a mesajelor cosmice, Programul SETI, ar fi putut
probabil recepționa mesaje extraterestre. Pentru a transmite un mesaj real în cosmos prin
metoda actuală, este necesară energia întregii planete. Prin metoda propusă, energia electrică
consumată este la nivelul unei fracțiuni de secundă. (Fig. 35.)

Fig. 35. Principiul comunicării în spectre atomice.

Domnul Parascan era o persoană ce trezea interes și care avea idei tehnice interesante.
Toată corespondența dânsului era deschisă. Pe marginea plicurilor scria: așa a ajuns plicul la
destinație. Așa a aflat că lipiciul de pe plicuri, putea fi anulat prin încălzire cu fierul de călcat.
Cu o riglă se putea apoi ușor deschide orice corespondență. Orice altă metodă de lipire a
plicurilor era interzisă de serviciile poștale. Odată a deschis câteva zeci de plicuri în mai puțin
de un sfert de oră. Astăzi scrisorile nu mai sunt la modă. Cenzura însă s-a mutat în online.
Într-unul din ultimele numere ale Almanahului "Tehnium", din perioada comunistă,
domnului Parascani a publicat 5 idei de vase casnice, de bucătărie. Azi ideea de tavă de copt
cu fund demontabil este aplicată și comercializată prin toate molurile și magazinele chinezești,
etc… . Gazoanele preînsămânțate în benzi biodegradabile, sunt tot după o idee proprie a
laborantului Parascan. La depunerea invenției a fost rugat de un director să renunțe. Dacă o
invenție se aplica, erau dați afară din serviciu, oamenii care făceau acea activitate. Așa a
observat că o invenție pozitivă, făcea rău cât una negativă.
O altă invenție se referea la contacte electrice fără scânteie. Se elimina argintul din
contactori. Învenția puteau fi folosite în mină. Principiul era simplu. Contactorii erau alcătuiți
din numeroase zone cu rezistență electrică în descreștere. Ei nu se mai desfăceau brusc pe
verticală, doar în lateral și ușor. În momentul desprinderii, contactul era pe zero curent electric.
Una din invenții se referea la mănușa de comunicare prin semne (alfabet braille).
Avea prevăzute șase microvibratoare și putea ajuta persoanele cu handicap. Orice mișcare a
degetelor însemna o literă în braille, astfel încât era comod ca oamenii cu acest handicap să
discute între ei. După ce a primit Premiul I, acordat de Revista "Știință și Tehnică", la doi ani
publicația, anunța o mare invenție a doi americani: Mănușa pentru surdo - muți, care avea
vibratoarele imaginate de laborantul băcăuan, dar electronizate.
De pe urma invențiilor domnului Parascan, deși unele au apărut pe piață, nu s-a ales cu
nimic. Așa se explică și faptul, că a dat în viață atenție cercetării fundamentale a naturii. Deși

72
ideile științifice sunt: furate, nerecunoscute, contrazise, neremunerate, cel puțin pentru un
independent și practic autodidact, țelul cunoașterii este cel mai mare miraj al vieții.

*
Paradoxul lui Fermi

Paradoxul lui Fermi se referă la aparenta contradicție între lipsa dovezilor și diferite
estimări de probabilitate ridicată a existenței civilizațiilor extraterestre în altă parte a galaxiei
Calea Lactee și în Univers.
Conform spațiului 6D, despre care se vorbește în lucrarea de față, șansa ca două
civilizații să fie prezente simultan, în același timp pe toate cele 6 dimensiuni este infimă. Asta
explică și lipsa semnelor existenței altor civilizații în jurul nostru. Dar, să nu uităm, că tot ce
ne înconjoară este de fapt materie vie. Faptul că o percepem ca materie anorganică, nu ar trebui
să ne deruteze. Cel mai probabil că viața din Galaxia noastră, similară nouă, se trage dintr-o
structură biologică comună. Un argument plauzibil este faptul că, în cosmos există surse de
aminoacizi asemănători cu aceia din mediul terestru. Practic viața așa cum o cunoaștem, este
posibilă doar pe felia spectrului electromagnetic gamma-radio, a spațiului 6D poliinfinit.

*
Simțurile

Ca să înțelegem mai bine legătura dintre simțuri și spectrul electromagnetic trecem în

revistă câteva din observațiile cunoscute:
Radiațiile radio: (sonore și radar)
- urechea umană percepe unde de 20 - 28.000 Hz;
- sunt pești ce percep undele sonore la nivelul umflăturilor;
- liliecii și delfinii pot detecta frecvențe mai mari de 100.000 Hz (ecolocația).
Radiațiile I.R.:
- termocepția, sesizarea căldurii la nivelul pielii;
- șerpii, animale cu sânge rece, văd și în I.R. .
Radiațiile vizibile:
- vederea umană (ochi);
- lumina oarbă (peștele translucid de peșteră Astianax Mexicanus simte puțina lumină la nivelul
glandei pineale).
Radiațiile U.V.:
- plantele au desene în U.V. care atrag albinele;
- albinele au un set de celule care percep radiațiile U.V.;
- insectele percep (miros) feromonii până la câțiva km.
Radiațiile X:
- somnul are papile gustative pe tot corpul, fiind capabil să guste spațiul ambiant;
- toate indiciile ne sugerează faptul că omul percepe radiațiile X la nivelul gustului.
Datorită faptului că organele noastre de simț sunt situate doar pe o mică porțiune a
spectrului de unde electromagnetice infinit, face ca noi să percepem Universul doar în limitele
unor lungimi de undă și nicidecum în totalitatea sa spectrală.
Toate undele electromagnetice au aceleași proprietăți. Poziția noastră pe axa spectrului
electromagnetic (al axei lungimilor de undă) ne arată diferența între lungimile de undă.
Percepția noastră este policromă, ce înseamnă, că vom vedea diferit Universul pe diferite
lungimi de undă. Trebuie să ținem cont de faptul că indiferent de poziția noastră pe axa
spectului lungimilor de undă, Universul va fi perceput aproape identic cu acel perceput în
actuala poziție de observație a organelor noastre de simț. Singura deosebire, am putea spune

73
că, este percepția timpului. Acolo unde undele sunt mai mari ele vor evolua mai încet temporal.
Dacă undele sunt mai mici ele vor avea o activitate accelerată. Logica ne spune că lungimea de
undă este foarte importantă atunci când încercăm să înțelegem noțiunea de timp. Vom percepe
macrouniversul ca fiind static iar microuniversul ca fiind extrem de agitat. Noțiunea de timp
apare din diferențierea evenimentelor create de undele de lungimi mari față de undele de
lungimi mai mici. Astfel putem spune că lungimile de undă imperceptibile din microcosmos,
sunt atât de accelerate, încât noi le percepem ca materie solidă. Macrocosmosul își datorează
structura undelor gigantice, a unor unde extrem de mari, care fac posibile structurile de
formare a galaxiilor. Undele gigantice au și alte forme specifice ale limitelor observabile ale
Universului. Practic timpul nu este o dimensiune în sine. Timpul este o comparație între
evenimentele ce au loc simultan pe axa spectrală a lungimilor de unde. În Universul
atemporal au loc evenimente similare, dar diferite ca evoluție, fapt care prin comparație ne dă
iluzia de Timp. Viața individuală este o unitate de măsură a timpului. În funcție de structura
spectrală electromagnetică a individului, acesta evoluează accelerat sau decelerat comparativ
cu viața noastră. În general, evoluția omului este considerată ca fiind un timp martor mediu.
Pentru un virus, noi suntem doar un peisaj aproape static.
Trebuie specificat faptul că noi percepem Universul doar în limitele undelor gamma –
radio. Totodată Universul este structurat și pe unde mult mai mari, sau mult mai mici. Asta
înseamnă că percepem formele din Univers atât direct cât și indirect. Acest lucru face ca doar
o mică porțiune din structura Universului să fie observabilă. Practic din galaxii nu observăm
decât zona spectrului perceptibil, de către organele noastre de simț. În rest nu știm
deocamdată cum arată o galaxie. Dacă am percepe toate lungimile de undă emise de către o
galaxie, probabil că am simți aceleași lucruri pe care le simțim, privind mediul nostru ambiant.
Adică am avea porțiuni: de unde radio, unde luminoase, unde ultraviolete, X, gamma și am
percepe prin palpare materia solidă. Creierul este organul uman, care adună informația de la
nivelul tuturor organelor de simț. În concluzie creierul primește informații de la întregul spectru
electromagnetic perceput, realizând o percepție policromă. Atât spectrele de linii de emisie
atomice și structura A.D.N.-ului sunt formate din succesiuni de baze: azotate (adenina, guanina,
timina, uracilul și citozina) și celula vie. Succesiunile de bază sunt alcătuite cu: organite
rezonante la aceleași unde și cu ajutorul organismele pluricelulare. Organismele pluricelulare
sunt capabile să interacționeze cu aceleași porțiuni spectrale, cât și cu ecosistemele, întinse pe
spectrul electromagnetic și intensitățile liniilor de emisie atomice. Stucturile și viziunile 3D ale
Pământului, sunt percepute ușor de creier. Evoluția structurilor 3D se face etapizat până la
forma 5D, chiar mai mult, 6D (lungime, lățime, înălțime, spectrul lungimilor de undă,
spectrul intensităților fiecărei unde electromagnetice, spectrul densităților). Percepția
policromă se datorează faptului că ambientalul, în care existăm are o structură 4D, adică:
lungime, lățime, înălțime și spectrul electromagnetic. Acestea reprezintă volume oscilante
cuprinse între minus infinit ca dimensiuni și plus infinit (unde electromagnetice).

*
Spațiul 6D

Tot mai mulți profesori și cercetători susțin ideea, că noțiunile de spațiu: 3D, timp,
gravitație, masă, etc., nu sunt apte pentru a se construi adevărate teorii asupra nașterii și
evoluției Universului, materiei și vieții. Ei nu își imaginează cum ar putea arăta, spre exemplu,
a patra dimensiune a spațiului. Spectrul electromagnetic este considerat un produs al
activităților la nivelul atomilor în microunivers.
Specialiștii nu înțeleg că, spectrul electromagnetic este pur și simplu a patra
dimensiune a spațiului. Spectrul electromagnetic reprezintă de fapt lungimile de undă

74
electromagnetice de la minus infinit la plus infinit. Undele sunt în realitate volume de spațiu
cu o infinitate de variante în ordine crescătoare.
Nimeni nu încearcă cu adevărat, să refacă teoria spațiului fizic. Nici un specialist nu
încearcă să găsească în timp real, nu doar matematic, noi axe ale spațiului fizic. Axa lungimilor
de undă este singura axă a spațiului. Ea este capabilă să dea consistență idei de spațiu fizic cu
mai multe axe. Axa lungimilor de undă face legătura dintre componentele abstracte ale ideii de
spațiu cu elementul fizic al spațiului, adică al spectrului electromagnetic.
Acceptând ideea că spectrul electromagnetic, în speță spectrul lungimilor de undă, este
de fapt a patra dimensiune a spațiului fizic, echivalează cu una din cele mai importante
momente în gândirea științifică. Odată ce această idee a fost acceptată, vom putea considera,
că intensitatea este la rândul ei o dimensiune a spațiului fizic. Intensitatea reprezintă doar unde
în mișcare, adică volume de spațiu aflate în mișcare. De asemeni vom putea considera, că și
densitatea este la rândul ei o dimensiune a spațiului fizic. Densitatea este în fond, alcătuită din
unde electromagnetice aflate în același spațiu tridimensional (de unde de aceeași lungime -
monocrome, sau unde cu lungimi diferite - policromie).
Iată cum un spațiu 3D abstract poate lua configurația unui spațiu fizic 6D. Noua
configurație poate interpreta datele științifice din prezent. Din acest moment nu ne mai putem
plânge, că spațiul fizic 3D este neîncăpător cu privire la interpretarea datelor științifice, odată
ce îl transformăm în spațiul fizic 6D. Spre deosebire de spațiul cu mai multe dimensiuni din
matematică, spațiul ce rămâne abstract, spațiul fizic 6D este un spațiu palpabil. Spațiul 6D îl
simțim noi, cu propriul nostru trup, clipă de clipă, și observăm cum întreaga natură este
reprezentată prin acesta. (Fig. 36.)

Fig. 36. Spațiul 6D.

Oare câtă imaginație ar trebui, pentru ca savanții zilelor noastre să depășească criza
noțiunilor abstracte ale spațiului 3D și a timpului etc.? Aceștia sunt prea mult îndoctrinați cu
noțiuni despre natură, provenite din vechea cultură antică, noțiuni create de vechi filosofi și
matematicieni greci. Aceștia nu aveau la dispoziție informații științifice, experimentale de care
noi în zilele noastre ne folosim. Pentru ca știința să înainteze, trebuie ca ideile vechi să fie din
când în când revizuite și puse în acord cu noile descoperiri experimentale și teoretice. Teoria

75
spațiului 6D aduce o rază de lumină în această direcție, unind abstractul matematic cu
realitatea fizică și biofizică… .
*
Meandrele apelor curgătoare

Unul din subiectele interesante (Foto. 1.), căruia i-am acordat trei ani de studiu a fost
cel al meandrări apelor curgătoare. Alături de Stelian Cartacuzencu, aveam să colind apele
râului Siret, în căutare de aspecte inedite, legate de curgerea apei. La doar câteva luni de la
începerea studiilor, ne-am împotmolit în descrierile descriptive din materialele bibliografice.
La fiecare cotitură apa de la fundul albiei își schimbă poziția față de luciul apei de
la suprafață. Cauza acțiunii este dată de faptul că apa de la nivelul solului are practic viteza
apropiată de zero. Meandrarea naturală a apelor curgătoare, este un proces natural, care diferă
de meandrarea accidentală. Meandrarea naturală este o componentă activă și permanentă a
curgerii fluidelor… . Dacă înlocuim solul cu o suprafață plană înclinată, apa va curge la
fel…meandrat!
Cercetătorii științifici din domeniu, în loc să aprofundeze cauzele fizice ale meandrări
apelor curgătoare, se mulțumeau să descrie aspecte ale fenomenului. Cauzele erau date ale
evoluțiile și formelor de curgere pe care le interpretau după bunul plac. Aceștia dădeau vina pe
chimia solului, arbori căzuți în albie, stânci ce blocau apa… . Pentru a înțelege bâlbâiala
cercetătorilor din domeniu, am redat mai jos un text referitor la meandre. (Wikipedia).

Foto. 1. Exemplu de meandră.

Prin eroziune laterală, care este inegală, râul crează coturi spre dreapta și spre stânga.
În aceste zone este atras curentul fluvial central. Malurile concave vor fi erodate, iar malurile
convexe aluvionate. Astfel apar niște bucle numite meandre. Orice meandru, după ce s-a
format, se lărgește și se deplasează spre aval. Când panta de curgere a râului este mai mare, se
accentuează deplasarea spre aval. Când panta de curgere este mai mică, deplasarea râului se
face mai mult pe laterală. Prin deplasarea laterală a râului, cu timpul, ia naștere un talveg larg
în vale, respectiv lunca. Prin luncă, meandrele continuă să se formeze, dar independent de
vechile maluri. Acestea sunt meandre libere, spre deosebire de cele anterioare numite și
meandre încătușate. Când un meandru se lărgește puternic el se poate gâtui, iar apa râului își
îndreaptă cursul. Prin gâtuire se formează o popină și un belciug. Belciugul este vechiul
meandru, rămas părăsit în urma îndreptării cursului. El este barat cu aluviuni la capete, iar în
interior se adună apă infiltrată din râu și rămâne pentru mult timp ca un lac de formă încovoiată.
Uneori vegetația și praful îl colmatează. Popina este un fel de insulă mică, rezultată din vechiul
uscat cuprins în bucla meandrului, înconjurată pe trei părți de belciug și pe o parte de râu.

76
 Primele explicații cauzale ale meandrelor se refereau la factori externi: devieri datorită
rezistenței rocilor, a unor conuri de dejecție, căderea unor copaci. Ulterior se pune accent pe
forța centrifugă (principiul lui Thomson) care duce la o ușoară înălțare a apei spre malul concav
și la o erodare a acestuia spre aval și lateral (Emm. De Martonne, 1948). Mai târziu se dezvoltă
și se demonstrează teoria scurgerii turbulente, în spirala sa helicoidală (Fargue). (Florina G., și
alții., 2021; Petre G., și Basarab D., 2009).
Ultimele cercetări atestă că orice râu tânăr are, la început, tendința de a curge sinuos,
atât din cauza dinamicii sale turbulente și helicoidale, cât și din cauza rezistenței variate a
malurilor. Firul apei se deplasează la coturi spre malurile cu aspect concav, pe care le buclează
continuu. Pe măsură ce râul se adâncește tot mai puțin, eroziunea laterală se remarcă în
modelarea malurilor. Sinuozitățile din plan tind să se perfecteze. Se ajunge la un echilibru
dinamic transversal, la stabilirea unor raporturi între dimensiunile cursului și curbele sale. Un
asemenea echilibru de meandrare nu se formează decât în stadiul când râul atinge profilul de
echilibru longitudinal. Trebuie spus că, curgerea apei aparține domeniului curgerii fluidelor
(lichide și gaze).
Mișcarea rectilinie uniformă este mișcarea, a cărei traiectorie este o linie dreaptă și de-
a lungul căreia vectorul viteză rămâne constant. Legea mișcării este: x’ = x + v (t’- t). Această
lege este valabilă și în cazul deplasării solidelor. În cazul curgerii apei pe sol, aceasta are la
nivelul fundului viteza zero. Roțile au indiferent de viteza autovehiculului, la atingerea solului
viteza zero. Viteza apei crește spre suprafață. Asta înseamnă că avem viteze stratificate. Când
un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al doilea corp
acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime și de
aceeași direcție, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul
acțiunii și reacțiunii.
Un corp static, fără energie, dacă este lovit de alt corp, va reacționa cu o energie egală
cu a corpului rebel. De fapt nu există nici o energie, sunt doar direcții diferite de mișcare.
Aceeași situație o regăsim și în reacțiile de fisiune și fuziune.
Pământul este corpul static, iar apa corpul aflat în mișcare. Apa se va deplasa pe
suprafața Pământului, până când va întâlni o densitate egală cu a ei. Astfel se va realiza o
ierarhizare a densităților solului și a apei, în lipsa unui unghi de curgere, rezultând un: lac,
baltă, mare, ocean.
Deplasarea apei se face în direcția maximei înclinații a solului în zigzag, adică curge în
meandre. Apa de deasupra, față de apa care atinge solul, are o viteză de curgere mai mare. Dacă
unghiul de curgere este mai mare, cu atât mai mic este în lateralul zigzagului, în schimb este
mai lung. Dacă crește masa apei (volumul de apă din perioada ploilor sau a dezghețului) vom
avea mărirea meandrelor atât în direcția de curgere, cât și în lateral, raportat la același unghi de
curgere. La aceste mișcări se adaugă deplasarea meandrelor spre direcția opusă, celei de rotație
a Pământului, numit Efectul Coriolis.
Dacă privim Pământul din satelit, pe măsură ce apropiem imaginea de sol, observăm
că apele curgătoare au trei tipuri de meandre. Un fluviu văzut din satelit are cam 9 meandre
stânga - dreapta. Apropiind imaginea de sol, observăm cum acestea la rândul lor sunt
meandrate. Continuând mărirea imaginilor până la nivelul distingerii detaliilor, se observă al
treilea rând de meandrare, cel pe care îl vedem cu ochiul liber la sol. Așadar avem o super
meandrare, care la rândul ei este meandrată, care și aceasta este și ea meandrată. Acest fenomen
se observă la majoritatea apele curgătoare.
Deocamdată, doar Stelian Cartacuzencu, amintește de tripla meandrare văzută din
satelit. Se pare că fenomenul acesta este necunoscut printre specialiști.
Dar care să fie cauza triplei meandrări? La 7 ani după primele observații și după un
volum de studii, aș zice voluminos, a venit și un răspuns, cred, deosebit de obiectiv. Apa

77
curgătoare este triplu meandrată, de către influența asupra ei, a celor trei straturi ale
structurii Pământului!
Structura Pământului este alcătuită din: Miez (aprox. 7.000 km), Mantaua ce
înconjoară miezul și are o grosime de aproximativ 2.800 km (inclusiv miezul, ocupă o sferă cu
diametrul de 12.700 km) și Crusta exterioară care are o grosime de câțiva zeci de km (pe o
sferă ce include miezul și mantaua, de aproximativ 12.736 km).
Observăm că însăși Pământul este cel mai probabil cauza triplei meandrări a apelor
curgătoare. Dacă presupunem că influența structurilor crează cele trei tipuri de meandre,
constatăm că: Crusta influențează meandrele văzute din cosmos, Mantaua influențează
meandrele medii și Miezul Pământului influențează meandrele percepute la nivelul solului.
Această ierarhie este dată și de micșorarea unghiului de influență, dat de mărimea în spațiu a:
Crustei, Mantalei și Miezului.
În (Foto. 2. ... Foto. 8.) se prezintă imaginile în urma cărăra s-au făcut observațiile
studiilor de curgere în meandre. Evoluțiile de curgere studiate se raportează la râurile din Jud.
Bacău.

Foto. 2. Malul râului Siret întărit, din cauza presiunii apei în curba meandrei locale, în
apropierea podului ce leagă județele Bacău și Vaslui.

Foto. 3. Aceeași locație văzută din satelit. ( Foto satelit, Google earth)

78
 Foto. 4. Același peisaj văzut din
satelit. Se observă clar, gafa umană în
construirea unui pod important, în
curba unei meandre cu volum mare de
apă. Cheltuielile cu intervențiile
periodice puteau fi evitate, dacă podul
era construit între două curbe
meandrale, și nu în curba acută a
meandrei. Gâtuirea forțată a râului
Siret, în zona în care se face
schimbarea straturilor de apă (cel de
jos ajunge sus și invers), va crea
permanent o stare de nesiguranță a
pilonilor podului. Presiunea de
curgere a apei este evident mult
crescută. Configurația malurilor este
mereu în schimbare, generând anual
formarea și distrugerea de maluri. În
urma evoluției apar soluri noi, bancuri
de agregate și depuneri de levigat.
Râul Siret, în majoritatea cazurilor
caută să revină la cursul natural de
meandrare. (Foto satelit, Google
earth)

Foto. 5. Deși este închisă într-un canal drept, apa curge tot meandrat, având un debit ridicat.
Acțiunea are loc datorită gradului bogat de material aluvionar în suspensie a râului Siret.
Datorită acestui aspect se formează bancuri de aluviuni pe fundul canalului de curgere. Din
acest motiv curgerea apei acționează prin presiune în curbele meandrate, asupra malurilor
artificiale (nefirești pentru un curs natural meandrat al apei)! Există pericolul ca malurile
canalului să cedeze sau să se producă colmatări sinusoidale în perioade de secetă (Foto
satelit, Google earth)

79
Foto. 6. În imagine avem același canal, alăturat unui curs de apă natural meandrat. Înlocuirea
unui curs natural meandrat cu unul drept, impus de om, echivalează cu îmbolnăvirea apei
curgătoare. Apa cursului de râu este silită să acționeze ca atare, modificănd uneori chiar
configurația canalului, cât și presând în anumite zone ale malurile betonate ale canalului.
Dacă canalul de curgere betonat ar fi secat, s-ar observa pe fundul albiei depuneri de levigat
sub formă șerpuită, stimulată fiind curgerea în meandre (Foto satelit, Google earth)

Foto. 7. Imagine generală de curgere a râului Siret prin zona terminală a Lacului Galbeni,
Jud. Bacău. Se observă clar diferența dintre mediul natural și cel antropic. (Foto satelit,
Google earth)

Foto. 8. Un pod peste o apă curgătoare se va construi la jumătatea distanței dintre două curbe
succesive meandrale. Aceasta este și zona minimei adâncimi a apei, presiunea asupra
malurilor fiind egală cu eroziune minimă. (Foto satelit. Google earth)

80
 *
Microuniversul

Putem așadar analiza microcosmosul ca o prelungire a spectrului gamma - radio. La

fel putem studia macrocosmosul, ca pe o prelungire a structurilor biologice… .
Înlocuind ideea de gravitație cu noțiunea de stratificare a densităților, putem explica
mult mai multe aspecte ale Universului. Densitatea se referă la numărul de unde monocrome
(unde similare ce pot interacționa între ele) dintr-un volum dat. Dacă undele electromagnetice
au mai multe dimensiuni, fenomenul de densitate se aplică individual pe fiecare lungime de
undă (undele diferite dimensional nu se afectează reciproc). Desigur că atomii clasici dispar
din știința viitoare, fiind înlocuiți de atomii spectre. (Luminiţa C., și Maria K., 2020)
Ce este un atom spectru?
El este totalitatea liniilor sale de emisie - absorbție, linii ce alcătuiesc spectrul lui
infinit electromagnetic, pe o axă a undelor ce leagă microcosmosul de macrocosmos.
Domnul laborant Parascan, a fost surprins de faptul că în școală a învățat că atomii
au proprietăți în zona spectrului electromagnetic dintre undele gamma și radio.
Dar este absurd să susții faptul că atomii clasici, extrem de mici, pot avea culoare,
miros și gust, ținând cont că acestea pot fi sesizate în spectrul vizibil, U.V. și în razele X a
spectrului electromagnetic. Culoarea este evident că aparține zonei vizibile. La nivelul mării
putem mirosi ultravioletele. În experimentele cu raze X se vorbește de gustul specific al
acestor radiații, sesizate de cercetători. În prezent se spune că, culoarea este dată de vizibil,
dar mirosul și gustul ar avea o cauză chimică, desigur necunoscută.
Dar dacă luăm doar culoarea, ne întrebăm de ce atomii clasici infinitezimali au
proprietăți în zona spectrală de dimensiuni de mii de ori mai mari? Se spune că undele sunt
emise de electroni, când aceștia părăsesc o orbită internă pentru una externă în jurul nucleului.
Dar se spune că fenomenul ar fi și invers. Dar ce fel de rezonanță ar fi între o antenă de mii
de ori mai mică, ca o undă electromagnetică? Desigur că electronul nu ar putea absorbi
propria culoare emisă, decât dacă ar avea dimensiuni rezonante, adică de mărimea undelor
vizibile.
În plus, cum poate un singur electron din jurul protonului, cazul Hidrogenului, să
emită simultan în mii de unde existente în I.R., Viz. și U.V. îndepărtat? Desigur că subiectele
pe care le învățăm în școala actuală, sunt încă la nivel de ipoteză. Acest motiv ar trebui să ne
pună pe gânduri.
Logica ne spune că mai degrabă unim atomii infinitezimali cu proprietățile lor fizice,
rezultând atomii spectre, adică o înșiruire de pachete de unde pe o axă infinită a spectrului
electromagnetic.
Spre exemplu Newton a dat teoria și calculul gravitației. Evenimentul a fost
revoluționar, dar nici azi nimeni nu știe care este cauza ce stă la baza gravitației. Einstein a unit
oarecum gravitația cu masa corpurilor rezultând curbarea spațiului 3D.
Dar cum ar sta în picioare ideile lui Einstein și Newton într-un spațiu 6D (linie,
suprafață, volum, spectrul electromagnetic, spectrul intensităților și spectrul densităților de
unde?
Este noaptea minții?
În primul rând Newton a făcut treaba pe jumătate. El a văzut mărul căzând, luând
lucrurile ca atare. Dacă în acea zi ar fi plouat din plin, ar fi văzut mărul căzând într-o baltă,
spre fundul apei, apoi revenind la suprafața ei, în zona cu densitate similară. Cum mărul este
în mare parte apă, era normal să cadă și să urce în mediile diferite terestre, până când se va afla
la aceeași densitate între el și mediu. Pentru un locuitor dintr-un mediu submers, merele nu cad,
acestea mai degrabă plutesc. Cum ar arata în aceste condiții ideea de gravitație? Vedem cum
masa este învinsă în final de volum, adică discutăm despre densitate, o densitate stratificată

81
pretutindeni în Univers. Un corp va pluti și mișca în condiții normale pe curbe de densitate
egale cu a lui. Dacă intervine o forță exterioară, corpul poate părăsi densitatea ambiantă și se
va reîntoarce la cea similară lui după încetarea acțiunii forței.
Așadar gravitație sau densitate? În vid toate corpurile cad la fel. Apariția densității
atmosferei va modifica viteza corpurilor. Așadar densitatea poate micșora, anula sau chiar
inversa gravitația. Din cauză că sub picioarele noastre densitatea solului este mai mare, avem
impresia că gravitația ignoră densitatea și tinde spre centrul Pământului, total eronat. În centrul
Pământului, gravitația este zero! Corpurile se mișcă spre densitățile egale cu a lor, în rest doar
povești cu iz științific. De ce oare fizicienii nu pot explica de ce galaxiile sunt așezate aproape
uniform în spațiul cosmic. Oare nu ar trebui ca în final să avem un singur corp cosmic gigantic,
conform legii atracției universale?

*
Legea mișcărilor multiple a corpurilor în Univers

Una din cele mai dificile aspecte în natura cosmică, pe care știința actuală o ignoră total,
o ciudățenie băgată sub preș, ca atâtea alte probleme, este și faptul că un corp se mișcă simultan
în mai multe direcții.
În timp ce ne mișcăm în diferite direcții prin bucătărie, să ne facem cafeaua, ne
învârtim odată cu Pământul în jurul axei. Ne mișcăm în jurul Soarelui, ne mișcăm în jurul
galaxiei, ne mișcăm în clusterul de galaxii apropiat. În final ne mișcăm în țesătura de galaxii
a cosmosului… . Avem simultan N. mișcări. E ca și cum toate structurile cosmice ne au pe
noi, ca fiind cetățeni și își fac treaba cu noi.
Obișnuim să credem că suntem stăpâni pe viața noastră, așa că e uimitor să aflăm, că
ne mișcăm simultan în mai multe direcții și că aparținem unui număr imens de structuri
(corpuri) cosmice. Un lucru e cert, ce facem aici, este valabil în toate grupările, din care
facem parte. Deci dacă suntem viață aici, suntem viață în toate structurile care ne includ.
Putem spune, că Pământul are viață, că Sistemul nostru solar are viață, că Galaxia noastră
are viață, că Universul cunoscut are viață… . În plus Pământul în mișcările lui multiple a
colindat și va mai colinda practic prin toate colțurile Universului, rezultând un fel de mișcare
Browniană. Această mișcare este impusă de apartenența la comunitățile cosmice simultane
de toate mărimile. Probabil că mulți își pregătesc cafeaua dimineața, dar fiind pe planete
diferite în galaxii diferite, deși putem trece prin aceleași locuri în spațiu, nu ne vom întâlni
niciodată.
Care să fie explicația acestor multiple mișcări în Univers?
Răspunsul ar putea fi atomul spectru, alcătuit din serii de unde electromagnetice pe
axa unui spectru infinit. Un atom spectru este format din unde statice, pulsante doar în relația
câmp magnetic, în fond aflându-se și într-un câmp electric. Undele sunt de diverse mărimi, cele
mari incluzându-le pe cele mici. Cum acestea alcătuiesc un spectru electromagnetic pe o axă
infinită, rezultă că toate undele sunt oarecum solidare. O mișcare de rotație comună ar da
explicația mișcărilor multiple. Structurile sunt formate din atomi spectre, sau porțiuni
spectrale de atomi spectre. Cum undele mari includ undele mici, indiferent de porțiile
spectrale de unde, rezultă o structură complexă etajată la infinit pe un spectru infinit. Astfel
că o undă de dimensiunea unei galaxii va include toate structurile undelor mai mici. În acest
context un corp poate avea atâtea mișcări câte structuri îl includ. În final undele gigant
cosmice reușesc să le includă pe toate structurile mai mici. Din toată această structură 6D,
noi nu putem observa decât radiațiile electromagnetice gamma - radio, lumina fiind cea mai
accesibilă. Vedem astfel așezarea stelelor active în toate structurile din care fac parte. Mărimea
structurilor este dependentă de mărimea undelor, ce rezonează pe același principiu cu al
antenelor radio liniare, sau a organitelor celulare sub impulsul undelor intense solare.

82
 Mișcarea multiplă este astfel explicată. Oricâtă forță am da motorului unei nave
cosmice, ea se va deplasa drept în propriul sistem, având traiectorii simultane curbe, în toate
sistemele superioare ca mărime.
În astronautică se vorbește despre vitezele cosmice. De fapt pentru a ajunge la structuri
cosmice din ce în ce mai mari, va trebui să avem viteze din ce în ce mai mari.
Pentru nivelul undelor și structurilor de unde de pe Pământ noi suntem ființe vii. Pentru
nivelul dimensional al macroundelor și structurilor rezonante Sistemului solar, noi suntem
atomi clasici. Cu alte cuvinte suntem o porțiune infimă pe spectrul electromagnetic. Pentru
nivelul undelor rezonante, cu Galaxia, noi nu mai însemnăm practic nimic. Poate doar o
ipoteză, cum că, am fi subparticule, structuri, atomi… .

*
Teoria care unifică forțele fizice

Am concluzionat, Marea Teorie unificatoare a forțelor fizice este: Forța slabă, Forța
tare, Gravitația și Forța electromagnetică.
Gravitaţia ar fi o forţă de atracţie, care se manifestă între toate structurile care au masă
proprie. Dar în realitate se observă că avem o mișcare dependentă de stratificarea naturală a
densităților structurilor. Nu toate corpurile cad. Multe din ele se înalță, fiind mai ușoare decât
apa, aerul… . Undele electromagnetice abia dacă sunt curbate de masa stelelor. De ce Legea
gravitației nu ține cont și de aceste aspecte? La drept vorbind este foarte posibil ca, materia
atrasă să fie egală cu materia respinsă. De fapt, decât să căutăm urme inexistente de gravitație,
mai bine am lua în serios rolul jucat de densitate în cosmos. Lege posibilă: "Un corp va fi
atras, sau respins de mediul ambiant, spre zona de densitate egală cu a lui". Pentru a învinge
această forță este nevoie de imprimarea unei mișcări cu altă viteză, direcție, adică exact cu
forțele motoarelor navelor cosmic. Din fericire Spațiul nu este nici vid și nici abstract, așa cum
susțin oamenii de știință. El este un spațiu cel puțin 6D, adică are natură fizică și nu abstractă.
Forța electromagnetică este forţa responsabilă pentru transmiterea radiațiilor
electromagnetice. Oare așa să fie? Este greu de crezut, că undele din raza de lumină sunt supuse
unei forțe, mai ales că se pot deplasa miliarde de ani lumină. Mai degrabă starea de undă
este fundamentală și în perfect echilibru cu mediul. Orice modificare a mediului duce implicit
la epuizarea undei. De altfel undele nu transmit nimic în mediul ambiant, ca în cazul
valurilor mării. Apa doar oscilează pe verticală din aproape în aproape. Cum în vidul
ambiant, avem un mediu de densitate constantă, undele electromagnetice vor avea aceeași
viteză aparentă. Fenomenul este similar cu vitezele valurilor mării, indiferent de mărime. În
aceste condiții despre ce forță vorbim? Singurele unde generatoare (o piatră căzută în apă,
crează o undă centrală locală, nedeplasabilă) de unde de deplasare sunt undele centrale, care
se unesc în formă de pachete de unde pe axa spectrului electromagnetic. Astfel creiază
structurile microuniversului, materiei vii și macrouniversului. Aceste unde sunt însă în
echilibru cu evenimentele spectrale. Microundele creiază efectul iluzoriu de deplasare spre roșu
a liniilor de emisie provenite de la atomii spectre foarte îndepărtați. În Tabelul lui Mendeleev,
linia H - α a spectrelor atomice vizibile, coboară pe axa spectrului electromagnetic spre
albastru, odată cu masa atomilor. Asta înseamnă că deplasarea spre roșu a galaxiilor
îndepărtate este o iluzie. Logic ar fi să acceptăm că sursa stelelor este tocmai această
deplasare spre albastru, cu emisia de unde mai lungi.
Forţa nucleară slabă, reprezintă descompunerea radioactivă, (forţă de contact). Ea se
referă la atracția slabă (de atingere) dintre particulele ce alcătuiesc fenomenul radioactiv. Cel
mai probabil se manifestă între structuri ce ocupă zone identice pe spectrul electromagnetic.
(Fig. 37.)

83
 Fig. 37. Diferența calitativă a modelului atomului spectru, față de modelul planetar atomic
din prezent.

Forţa nucleară tare, ocupă locul I, dintre cele 4. Se manifestă pe distanţe extrem de
mici. Ține alături, în cadrul nucleului atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice
(în ipoteza atomului planetar). În Teoria spațiului 6D, atomii spectre pot avea în comun unde
și pachete de unde electromagnetice, pe axa spectrului electromagnetic infinit. De asemenea
două pachete de unde numite proton și neutron pot coexista parțial independenți (pe axele
intensităților undelor electromagnetice) și parțial pe axa spectrului electromagnetic (pachete
de unde comune). Particulele (pachete de unde pe spectrul comun + pachete de unde pe axa
intensitățiilor undelor electromagnetice) sunt în principiu inseparabile. Dar asta nu înseamnă
că sunt ținute una de alta printr-o forță, pur și simplu aceasta este starea lor de echilibru în
condițiile de mediu ambiental.
Cele 4 forțe fundamentale sunt de fapt stări de echilibru cu mediul. Dacă modificăm
mediul, atomii spectre își caută un alt echilibru. Noi numim trecerea între echilibre forțe fizice.
Exemplu avem apa dintr-un pahar. Atâta timp cât paharul este intact apa este în
echilibru, rezultă că:
1. Gravitația este egală cu axa densităților în spațiul 6D (crează structuri în
macrocosmos, biologic și în microcosmos);
2. Forța electromagnetică este responsabilă cu emisiile undelor diferite din spectrul
clasic gamma - radio și este egal cu axa spectrului electromagnetic în spațiul 6D, pe
lungimile lor de unde egale cu axa intensitățiilor undelor electromagnetice, în spațiul
6D;
3. Forța nucleară slabă este forța electromagnetică (a undelor) în zona spectrului dintre
undele gamma și - ∞ (microcosmos în spațiul 6D);
4. Forța nucleară tare se manifestă ca structuri (a structurilor) pe axa spectrului
electromagnetic, zona gamma și - ∞, ca pachete de unde ce sunt parțial pe axe
individuale spectrale (atomi spectre) și parțial pe axe spectrale comune (molecule
spectre, macromolecule spectre…). Structurile sunt specifice spațiului 6D.

84
 Toate cele 4 Forțe fizice, prezentate anterior, fac parte din spațiul 6D și se referă la
aspecte de: lungimi de undă diverse egale cu spectrul electromagnetic, intensități de unde și
densități de unde. (Fig. 38.)

Fig. 38. Aspectul spectral electromagnetic al atomilor spectre.

Oamenii de ştiinţă din vremea lui Einstein aveau credinţa că forţele fundamentale au
existat la începutul Universului, ca lege fizică unică, evoluând pe parcurs în celelalte. Această
teorie este încă o ipoteză.
Oare Teoria spațiului 6D nu echivalează cu Marea Teorie Unificată? Ba, mai mult, se
explică pe lângă cele 4 forțe fizice fundamentale următoarele aspecte:
 Structura și evoluția vieții;
 Structura și evoluția macrocosmosului;
 Structura și evoluția microcosmosului;
 Efectul de Timp ca diferență a duratei: ciclurilor de undă, ciclurilor vieții individuale
și a speciilor, ciclurilor solare…;
 Efectul gravitațional ca parte a Fenomenului stratificării densităților.
Iată așadar că Teoria spațiului 6D este mai mult decât Marea Teorie Unificată.

*
Universul 6D

Aruncând o privire peste spațiul 6D propus anterior, observăm că undele similare ca

lungime nu pot ocupa același spațiu 3D, dar desigur se pot grupa. Gruparea undelor similare
conduce la densitatea locală pe lungimile lor comune de undă.
În lumea atomilor spectre nu există o densitate generală unică. Ea se manifestă diferit
pe fiecare lungime de undă, ce alcătuiește spectrul electromagnetic. Este de ajuns a observa
alte lungimi de undă, pentru a constata modificări ale densității numărului de unde. Lungimile
mai mari a undelor radio, nici nu pot fi observate în mediul ambiant, din cauza dimensiunii
lor cosmice extrem de mari. Vidul este în fapt, coexistența undelor gigant din care percepem
mici și infime procente, dând iluzia existenței unui spațiu abstract 3D. Practic existăm

85
simultan într-o infinitate de unde, care ne înglobează și din care nu percepem decât fracțiuni
infime. Astfel rezultă un spațiu vid 6D, cu o permeabilitate pentru undele electromagnetice
gamma - radio, ce permite o viteză egală cu a luminii.
Comparând viteze ale atomilor cu viteza de 300.000 km/s a undelor deplasabile, sunt
de fapt unde produse în mediul magnetic de fond cosmic. Undele statice au vitezele corpurilor
din care fac parte atomii spectre și sunt unde locale verticale, similare undelor centrale, produse
de căderea unei pietre în apă. De fapt aceste unde alcătuiesc atomii spectre și pot fi numiți
materie. Aceste unde statice trimit unde electromagnetice în formă de sfere ce își cresc la infinit
volumul în așa zisul vid. Cum vidul este compus din unde cosmice gigant, undele deplasabile
se mișcă fără nici o piedică. Undele diferite ca lungime nu se afectează reciproc. Undele statice
au însă o cauză a vibrației verticale. După cum am mai amintit, liniile spectrale atomice de
emisie coboară spre albastru, adică își modifică în timp frecvența. Fenomenul seamănă mult
cu, curgerea apelor și producerea de meandre, în cazul nostru unde statice. Stelele sunt
aglomerări de atomi spectre care datorită presiunilor pe fiecare undă, produc noi atomi cu
spectre de linii de emisie coborâte mult spre albastru. Dacă crește masa noilor tipuri de atomi,
liniile lor de emisie sunt mai coborâte spre undele mai mici dimensional. Fenomenul este
însoțit evident de emisia constantă de unde electromagnetice deplasabile, mai ales pe undele
unde se exercită presiunea pe spectre. Atomii spectre fiind practic infiniți, stelele pot emite
miliarde de ani unde electromagnetice deplasabile în mediul magnetic ambiant, fără a avea
pierderi semnificative. Adevarata pierdere este la nivelul undelor statice, adică produse
continuu prin transferul lent al liniilor de emisii spre spectrele atomilor grei. După cum se
observă atomii grei sunt și radioactivi. Asta înseamnă că spectrele lor de linii de emisie sunt
alimentate pe perioade mari de timp, de undele statice proprii, aflate în deplasare pe spectrul
electromagnetic spre albastru. Rezultatul este firesc și dă senzația că Universul se dilată.
Pentru pământeni, observatori de linii de emisie în vizibil, stelele aflate la mari distanțe în
galaxii ne transmit poziția liniilor spectrale de acum miliarde de ani. Cum aceste poziții sunt
aparent tot mai deplasate spre roșu, ideea primară este că Universul se dilată.
În cadrul spațiului 6D se poate estima următoarele concluzii: (Fig. 39. ... 40.)
1. Deplasarea optică a liniei roșii H - α, a atomului de Hidrogen, în spectrele galaxiilor,
se fac pe o curbă accelerată, odată cu distanța față de Galaxii.
2. Odată cu distanța, crește și numărul de suprastructuri, din care galaxiile fac parte.
Suprastructurile își pot modifica parametrii de deplasare a razei de lumină. În primul
rând suprastructurile influențează prin propriile lor viteze, viteza surselor de lumină.
Atât cât o sursă este membră a unei suprastructuri îndepărtate pe spectrul
electromagnetic, sursa ar avea o mișcare mai mare, care ar influența viteza luminii.
3. Vitezele structurilor ierarhice cosmice, cresc accelerat odată cu prezența lor spre roșu
și infraroșu, pe axa spectrului electromagnetic. Suprastructurile sunt atât la mari
distanțe de noi, dar sunt și structuri similare care ne includ și pe noi. Există întotdeauna
o mega suprastructură care să înglobeze simultan toate suprastructurile observate,
oriunde în Univers. Astfel că în final toate galaxiile Universului observabil fac parte
dintr-o suprastructură unică... .
4. Vidul este alcătuit în exteriorul substructurilor, din unde supra-structuri, din care
percepem o valoare din ce în ce mai mică. Acest fapt face ca spațiul prin care trece
lumina, să fie cu un vid variabil, deci și viteza luminii va fi variabilă.

86
Fig. 39. Elemetele ce stau la baza spațiul 6D, unde sunt descrise aspectele naturale a
existenței spațiului vizibil și invizibil.

Fig. 40. Structurile și liniile de deplasarea a spațiului cosmic în balanță cu spațiul 6D.

87
 Cum privim mai departe în spațiul cosmic, nu avem doar o deplasare spre roșu a
liniilor spectrale atomice. Totodată observăm un număr în creștere de suprastructuri, care
le înglobează. Vidul, dintre structurile macrocosmice noi, crește odată cu mărimea acestora,
adică se apropie tot mai mult de o densitate minus infinit. Scăderea densității vidului dintre
suprastructurile cosmice tot mai mari, face ca undele electromagnetice, cel mai probabil, să
aibă viteze peste cea măsurată în vidul spațiului Sistemului solar.
Cele 4 aspecte enumerate, ne sugerează ideea că Universul de fapt nu se dilată
tridimensional. Acesta posedă o structură infinită care înglobează succesiv alte substructuri (pe
spectrul electromagnetic infinit), creând rezonanțe cu unde tot mai mari. Substanța lor internă
este tot mai puțin densă, substanță ce favorizează creșterea vitezei luminii. Substanța lor internă
este tot mai diluată, odată cu dimensiunile cosmice tot mai mari.
Practic viteza luminii este de aproximativ 300.000 km/s în vidul din interiorul
Sistemului solar. Viteza luminii crește în vidul galactic și este tot mai mare în vidul
superstructurilor galactice... .
Când o structură este mai mare în spațiul cosmic, viteza ei este în creștere. Viteza
luminii este dependentă de raportarea valorilor vidului în structuri. Viteza luminii rămâne
constantă dacă ne raportăm la aceleași tipuri de structuri, dar se modifică, dacă ne raportăm la
structuri diferite (mai mari, sau mai mici). Astfel, la viteza cunoscută a luminii, se adaugă sau
se scade, o valoare impusă de mărimea structurii la care ne referim. Structurile când se
deplasează, o fac prin procese de mișcare a densității propriului vid intern. În aceste condiții
efectul de deplasare spre roșu a Universului, nu se datorează dilatării acestuia, adică scăderii
densității vidului dintre structurile din ce în ce mai mari. Astfel că Universul perceptibil ar avea
cu totul alte dimensiuni, decât cele pe care le oferă știința contemporană și anume mult mai
mici.
Viteza măsurată a luminii este invariabilă în vidul intern unei structuri (în cazul nostru,
vidul specific Sistemului solar). Viteza măsurată a luminii este variabilă în alte structuri,
diferite ca mărime de Sistemul solar local... . Asta impune corecții în calcularea distanțelor
cosmice. Atunci când o distanță este mai mare, implică raportări și la structuri pe spectrul
electromagnetic din ce în ce mai mari.
Rezultă că noi ne deplasăm aparent pe spectrul electromagnetic spre albastru, față
de macrostructurile cosmice, fapt accentuat la noii atomi spectre produși în marile presiuni
din interiorul Soarelui.
Reacțiile nucleare se produc pe principii similare. Radioactivitatea elementelor grele se
produce la presarea atomilor spectre, emisii de unde diverse, cât și pachete de unde, unele sub
formă de atomi spectre mai ușoare. Radioactivitatea elementelor grele păstrează uneori starea
de emisie radioactivă, o perioadă specifică a elementului produs. Practic întreg Universul este
peren în fază de fisiune. Astfel Hidrogenul devine în stele, un atom din ce în ce mai deplasat
spectral spre albastru, fiind perceput ca noi elemente, tot mai grele. Acest fenomen este însă
general, și arată că oricât de mult ar coborî liniile spectrale ale noilor elemente, coborâm și noi,
prin atomii spectre constituienți. Astfel se păstrează constant raportul de elemente chimice și
poziționarea liniilor lor, atomice pe spectrul electromagnetic. Lumina galaxiilor îndepărtate
poartă spectrele de linii identice cu ale elementelor chimice apropiate, dar deplasate aparent
spre roșu (de fapt sunt emise cu miliarde de ani în urmă).
Un lucru aproape e cert, Universul nu se dilată. Acest lucru ar fi posibil prin inversarea
procesului cosmic, adică atomii spectre să își deplaseze liniile spectrale atomice spre roșu. Un
astfel de fenomen ar răci stelele și ar aprinde spațiul cosmic. Am fi ca o poză negativă a
realității actuale.
Este de așteptat ca procesul general de deplasare a spectrelor atomice să nu fie o stare
cu viteză generală de deplasare spre albastru, existând zone stelare aflate înaintea sau în
urma deplasării din zona Soarelui. Asta înseamnă că putem observa în spectrele stelare sau

88
galactice elemente aparent necunoscute. Aceste elemente sunt de regulă la limitele tabelului
lui Mendeleev.
Cel mai ciudat element chimic este Heliul. Faptul că nu se combină cu alți atomi spectre
ne arată că este o structură aparte. Cum 25 - 30% din Univers este He. De aceia ne putem
gândi la posibilul lui rol în mecanismul cosmic.
De asemeni ne putem întreba dacă Hidrogenul este primul și cel mai simplu atom
spectru (element chimic). El este de fapt un cumul de pachete de unde statice pe o axă infinită.
Dar tocmai infinitatea spectrului electromagnetic crează premiza ca spectrul Hidrogenului să
difere de la atom la atom și poate de aceea unii se combină în Deuteriu, sau în Tritiu. He este
o variantă cu patru atomi spectre de Hidrogen. Dacă Deuteriul și Tritiul sunt radioactivi,
nucleul de He, este el însuși o formă de radiație, radiația α. Dar dacă nucleele de He constituie
radiația α, protonul Hidrogenului, adică Hidrogenul nu este radiație?

*
Marea încăpățânare

Marea greșeală a cercetătorilor din știința contemporană este faptul, că se aseamănă cu

binecunoscutul Toma din Noul Testament. Ideea că doar ce vezi și pipăi (experimental) ar fi
adevărat, este extrem de nocivă. Cele mai multe componente ale Universului ne sunt încă
imposibil de văzut și pipăit. Asta nu ne împiedică însă să presupunem ipotetic și deductiv, să
punem în evidență, prin alte mijloace, aceste adevăruri ale Universului. Izolarea oamenilor de
știință de gânditorii nativi, adică acei gânditori care, chiar autodidacți fiind, reușesc să aibă idei
valoroase, în construirea unei viitoare teorii științifice obiective, este un nonsens. Suntem în
situația în care savanții acuză îndrăzneții, că fac pseudoștiință. Această idee primează pe un
fond de nemulțumire generală a faptului că unii cercetătorii, se erijează în a fi, singurii
capabili să construiască explicații, mai mult sau mai puțin realiste. Laborantul Gheorghe
Parascan a recunoscut, că nu a ajuns la niciun rezultat fundamental în știință. Doar a făcut
experimente și a cules date. Cercetătorii nu acceptă ideea că oamenii autodidacți au și ei
creiere și aptitudini de investigare, chiar dacă nu au urmat facultățile și universitățile lor.
În știința contemporană spectrul electromagnetic se limitează doar la zona dintre
undele gamma și undele radio. Iată de ce Teoria spațiului 6D din această lucrare, nu poate
fi gândită în termenii științifici actuali. Alimentarea științei la niște termeni autoimpuși, doar
pentru că nu sunt vizibili, sau palpabili, este în cercetarea o opreliște care are legătură mai
degrabă cu dogmele decât cu libertatea de a gândi pe toate fețele problemelor științifice. De
ce să oprim existența undelor electromagnetice la nivelul dimensional al atomilor clasici? Așa
omul are o știință fragmentată: lumea spectrului electromagnetic clasic gamma-radio și
lumea atomilor bile. Nu ar fi mai logic ca axa spectrului electromagnetic să continuie spre
minus infinit? În felul acesta s-au unit observațiile câmpului electromagnetic clasic gamma-
radio cu microcosmosul? La fel se întâmplă și cu undele imperceptibile mai mari cum ar fi
cele radio. Deși observăm structuri gigantice în macrocosmos, ignorăm să le punem în acord
cu relația posibilă a undelor electromagnetice egale dimensional (rezonanța undă -
structură). De ce suntem atât de încăpățânați? Oare o știință bazată doar pe o certitudine
limitată la experiment și interpretare insuficientă, nu este la rândul ei o pseudoștiință?

89
 *
Gândirea în spațiul 6D

Este clar, că adevărul se află doar dacă gândim Universul, simultan pe toate cele șase
dimensiuni ale spațiului 6D, inclusiv în termenii efectelor numite: timp, masă, etc... . Atâta
vreme cât știința contemporană încearcă să explice lumea în doar o parte din acești termeni,
care ar trebui să fie simultani și unitari în acțiune, este greu de crezut că se va ajunge la o
explicație cât de cât mulțumitoare despre existență. Cert este un lucru, trupul nostru alături
de creier simte și acționează în acest spațiu 6D. Asta înseamnă că avem capacitatea de a
simții, gândi și acționa în spațiul 6D.
Din nefericire știința se bazează exclusiv pe raționament, ori noi trăim efectiv într-un
spațiu multidimensional, care nu este raționalizat decât parțial de către creier. Concluzia
este una singură. Va trebui să ne bazăm în înțelegerea tainelor Universului atât pe conștiința
noastră rațională cât și pe simțurile noastre și reacțiile pe care le avem. Doar așa putem
extinde cercetarea științifică simultan, la toate dimensiunile. Iată o viziune total diferită, ba
chiar opusă acelea a multor cercetători actuali, care au ajuns la concluzia că doar mintea este
capabilă să realizeze cunoașterea. Mintea umană poate crea la nivel de microunivers cuantic
realități fizice, aducând cercetarea științifică la un nivel de incertitudine și imposibilitate de
a fi realistă vreodată.
Așadar avem o nouă cale de investigare a lumii în care trăim. Alături de logica
creierului nostru avem cel mai eficient aparat de măsurare a parametrilor naturali la nivelul
simțurilor și reacțiilor organismului nostru. În experimentele noastre va trebui să notăm nu
doar ce ne indică aparatele create de noi. Trebuie să notăm și gândurile, efectele simțurilor,
sentimentelor, cât și efectele asupra trupurilor. Cel mai probabil acest mod de a cunoaște
lumea nu poate fi numită doar știință. Poate că va fi numită știință totală sau cunoaștere
totală.
Extinderea cercetării științifice pe întregul areal oferit de creier, simțurile și trupul
nostru, deschide pentru prima oară poarta unor noi interpretări ale fenomenelor, considerate
în prezent ca fiind: ciudate, provenite din paranormal, sau ignorate ca fiind nemăsurabile,
care nu se văd, nu se pot pipăi... . De asemenea amintim: întâmplarea, revelația și visele sunt
parte la rândul lor din activitățile interioare nouă și care pot completa imaginea noastră reală
despre lume.
Dar o asemenea stare de investigare totală se opune concepțiilor dogmatice ale științei
contemporane, fapt care va duce în continuare la o evidentă stagnare a cunoștințelor obiective
despre Univers. Savanții lumii științifice nu sunt obișnuiți să investigheze lucrurile ce le par
incerte. Multe din trăirile noastre și experiențele noastre personale sunt ocolite ca fiind extra
științifice, ele aparent fiind apanajul unor atitudini umane de apartenență aparentă doar la
nivelul individului, a cuplului, a unui grup… . În realitatea oamenilor de știință actuali nu
vor numi rezultate științifice, au nevoie de satisfacție ce să își mulțumească: presentimentul,
revelația, visul, iubirea etc. .
De altfel toți oamenii au trăit evenimente de natură irațională în aparență. Medicii
obișnuiesc să ierarhizeze aceste trăiri în tot felul de boli psihice, ori lasă interpretarea în Mâna
lui Dumnezeu, spunând că doar El știe adevărul. De fapt este extrem de greu să raționalizezi
chiar și iraționalul spațiului 6D. Există posibilitatea ca noi, să facem parte din Însuși
Dumnezeu, el fiind ecologicul ce ne înconjoară și ne integrează în marele sistem, numit tot
de noi, natură.
Un lucru este însă sigur, atitudinea exclusivistă a oamenilor de știință actuali, va duce
la un colaps în interpretarea legilor lumii în care existăm. Experimentele științifice sunt extrem
de limitate și de obicei nu ne includ. Acestea ne fac părtași la o lume aproape anorganică, ori
din ce s-a scris în această lucrare, lumea este mai mult decât biologică.

90
 *
Marea eroare

Fizicianul Cristian Presură a fost întrebat, într-un interviu existent pe YouTube, care
este cauza transparenței sticlei la razele de lumină. Acesta a încercat să explice, că ar fi o cauză,
datorată densității ordonate a atomilor în sticlă, care fiind mai rari și ordonați ca în cristale,
făceau posibilă transparența. Acest răspuns dovedește că fizicienii actuali lucrează încă, cu
spațiul 3D. Ei nu iau în calcul faptul că atomii sunt de fapt atomi spectre. Pachetele de unde
electromagnetice se află pe diverse zone ale unui spectru infinit, caz în care o rază de lumină
dacă nu întâlnește lungimi de unde similare, traversează corpurile, atomii acestuia fiind
transparenți la acele frecvențe… .
Este uimitor faptul că cercetătorii actuali nu văd importanța spectrului electromagnetic
solar, în problema structurii și evoluției materiei vii. Această orbire pleacă de la încăpățânarea
fizicienilor că natura este făcută din atomi minusculi. Din această cauză aceștia nu înțeleg,
faptul că proprietățile atomilor sunt existente la alte dimensiuni, în spectrul electromagnetic
dintre undele gamma și undele radio. Dar se vede faptul că în limitele gândirii lor în spațiul
3D, proprietățile atomilor sunt un fapt secundar. Cum ar fi ca o minge de fotbal, să fie invizibilă
pe teren, să aibă simultan mai multe culoari, să fie uitată în dulapul de la clubul de fotbal, să
aibă miros în localitatea vecină și gustul în tribună printre spectatori? Cam așa ne spune teoria
atomică clasică, că mingea este un corp, format din atomi clasici, minusculi, care deși se mișcă
în microcosmosul inferior undelor gamma, pot avea culoare în vizibil pe axa spectrului
electromagnetic, mirosul în U.V. și gustul în zona undelor X. Ba mai mult, nici măcar asta nu
ne spun. Pentru ei culoarea este pe spectrul electromagnetic vizibil, iar mirosul și gustul ar fi
proprietăți de natură chimică. Cum atomii și substanțele sunt formate din particule, rezultă că
gustul și mirosul sunt proprietăți fizice și chimice autosuficiente. Numai Dumnezeu îi mai
poate înțelege… .
La chimie învățăm că proprietățile fizice sunt: culoarea, gustul și mirosul.
Dacă enumerăm proprietățile fizice avem: absorbţie, albedo, zonă, fragilitate, punct
de fierbere, capacitate, culoare, concentraţie, densitate, constantă dielectrică, ductilitate,
distribuție, eficacitate, încărcare electrică, conductivitate electrică, impedanță electrică,
rezistență electrică, câmp electric, potențial electric, emisie, flexibilitate, debit, fluiditate și
frecvență.
Dacă enumerăm proprietățile chimice avem: toxicitate, inflamabilitate, stabilitate
chimică, stări de oxidare, entalpia de formare, căldura de ardere, electronegativitate, număr
de coordonare, solubilitate, aciditate și bazicitate și gradul de ionizare.
Gustul ar intra probabil la aciditate și bazicitate. Ambiguitatea atribuirii proprietăților
referitoare la gust și miros, de către specialiști, denotă faptul că asupra acestor informații
planează nesiguranța.
Cel puțin în cazul apei, în unele surse de informație, se scrie faptul că: culoarea, gustul
și mirosul sunt proprietăți fizice. Oricum, se cunoaște că radiațiile U.V. au un miros specific
pe plaja marină, iar radiațiile X intense, din laboratoare dau un gust specific metalic.
Cu alte cuvinte culoarea este percepută în vizibil de ochi, mirosul în U.V. de perișorii
nazali, iar radiațiile X sunt percepute la nivelul perișorilor gustativi de pe limbă. Deci putem
presupune că aceste proprietăți sunt de fapt emisii (reflexii) de unde electromagnetice, aflate
evident pe spectrul electromagnetic infinit al spațiului 6D, și nu proprietăți chimice.

91
 *
Codul simțurilor

Capacitatea A.D.N.-ului de a transmite informații biologice de la un individ la urmașii

acestuia, se restrânge din ce în ce mai mult. Mulți cercetători consideră că aproximativ 95%
din A.D.N. este lipsit de inscripționarea vreunui mesaj cu aplicație în cadrul celulelor vii. În
cazul acesta care este scopul A.D.N.- ului în celula vie?
Conform existenței spațiului 6D, macromolecula de A.D.N. se pare că are rolul de a
crea structuri și organe de simț, câte unul pe fiecare zonă a spectrului electromagnetic solar
și terestru.
Singurul lucru aproximativ constant pe Pământ, cu fluctuații diurne și anuale, este
spectrul de emisie solar. Perioadele în care apar modificări fine ale acestuia sunt în limitele
ciclurilor solare de 11, 22, 44 ani… . Cele mai mari modificări ale liniilor atomice de emisie
sunt pe undele roșii (H - α a Hidrogenului) și violete (Ca++). În cazul modificărilor ample
ale liniilor atomice de emisie, care se întind pe sute de milioane de ani, variațiile fac posibile
apariția celulelor eucariote, a organismelor pluricelulare, cât și a organismelor numite
calcifere. Aceste variații sunt rezultatul absorbției și rezonanței cu undele violete (ale Ca++),
majoritare peste 200 - 300 milioane de ani.
Practic spectrul de linii de emisie solare este responsabil pentru: structura arheelor,
procariotelor, eucariotelor, simțurilor, pentru structura organismelor și ecosistemelor.
Spectrul de linii de emisie solare se impune prin rezonanța undă - structură și absorbția
atomică, moleculară și macromoleculară. În acest caz A.D.N.-ului îi mai rămâne să aibă
grijă de dezvoltarea simțurilor. Aceast lucru este rezultatul păstrării spectrelor individuale
de absorbție emisie al bazelor azotate: Citozina, Timina, Guanina și Adenina, adică I.R.,
Viz., U.V. și X, precum și simțul tactil, cu aplicații motrice, hrănire… .
Este de presupus faptul că A.D.N.-ul în procariote nu avea cum să dezvolte celula.
Rolul lui intracelular este acela de a se conecta la spectrul electromagnetic solar și terestru.
Soarele este sursa principală de radiații electromagnetice a A.D.N.-ul.
Realitatea este că Archaea se reproduce asexuat prin fisiune binară, reproducere
fragmentară sau înmugurire. Existența acestor ființe depind de conectarea atomilor,
moleculelor și macromoleculelor la spectrul electromagnetic solar și terestru, fără ca în
celule să avem organite. Astfel că viața a avut mai multe căi de existență. Archaea este în
mare parte o supă de aminoacizi și baze azotate, închise selectiv într-o membrană. Să nu
uităm că elementele celulare sunt cristale și că rezonează cu anumite radiații electromagnetice
solare (terestre, cosmice). La rândul lui A.D.N.-ul este tot un cristal, unul care se răsucește și
care poartă amprenta a două perechi de baze azotate: C - G (citozina și guanina) și T - A
(timina și adenina), adică I.R. - U.V. și Viz. - X. Acestea sunt elementele ce definesc: simțul
termic, simț miros, simț văz și simț gust. Rezultă trei variante: C - G la egalitate cu T - A și
rezultă un organism cu toate simțurile dezvoltate (în cazul țânțarilor), C - G mai mic ca
număr ca T - A și rezultă un organism supradezvoltat la văz și gust (în cazul șerpilor), C - G
mai mare ca T - A și rezultă un organism având capacitatea de a percepe prioritar căldura
și mirosul (în cazul câinilor).
Cristalele pe lângă faptul că rezonează, absorb prin atomii spectre selectiv radiații.
Așadar cristalele se măresc, se hrănesc cu atomi și molecule din mediul ambiant și formează
grupuri de cristale noi, ca și cum s-ar înmulți. Cam acesta este și stilul comportamental al
Archaea. Rolul A.D.N.-ului ar fi acela de a cristaliza mediul celular pe matrița spectrului
electromagnetic solar și terestru, cosmic.
Observăm că mediul celular la nivel de nanometrii arată mai degrabă cu o stare de
imponderabilitate, în care tot felul de microcristale plutesc într-un vid personalizat. Ca și în
spațiul cosmic structurile tind să se apropie unele de altele. Suntem la nivelul molecular, unde

92
chiar și apa arată ca o structură cristalină, cu molecule în suspensie. Dacă apa apare ca un
lichid gelatinos în celulele vii în spectrul vizibil, este datorită densității structurilor cristaline
moleculare spectre, aflate în suspensie în vidul dintre acestea.
Lumea nu arată deloc așa cum o percepem, mai ales când ne referim la elemente ce țin
de diverse dimensiuni structurale, pe axa spectrului electromagnetic. În timp ce moleculele de
apă sunt simple structuri cristaline, aflate în suspensie spațială (3D), pentru ochiul uman cu
percepție în razele vizibile apa va arăta ca un lichid. Apa pentru posibilele simțuri în undele
radio… va fi solidă. Asta înseamnă, că starea de agregare este relativă, la lungimea de undă
în care se face observația.
Există așadar anumite rapoarte matematice între lungimile de undă a structurilor
observate și lungimile de undă în care facem observația. Dacă distanța pe axa spectrului
electromagnetic este mai mare, între zona spectrală de observație și zona spectrală egală
dimensional cu structura observată, percepția noastră se schimbă.
La un raport de 1nm/1nm (moleculă - simț), avem un aspect de masă, structură
cristalină în suspensie, care este percepută ca gaz. La un raport de 1nm/650nm, avem un
aspect de masă lichid sau gelatină. La un raport de 1nm/1km, aspectul de masă este solid. La
rapoartele ce tind spre 1nm/ + ∞, aspectul de masă enormă întâlnit este numit gaură neagră.
Există însă posibilitatea ca observatorul să perceapă structuri mult mai mari ca
lungimile de undă electromagnetice pe care se face observația.
La un raport văz și structură de 1/1, adică 650nm/650nm, percepem culorile. La un
raport văz și structură de 650nm/1mm, percepem lumina albă, structurile cu pigmenți în
vizibil (exemplu: nisipul, firele de păr). La un raport de 650nm/1 an lumină, observăm
elementele optice ale sistemului solar. La un raport de 650nm/100.000 ani lumină, percepem
elemente optice galactice. La un raport de 650nm/13.5 miliarde ani lumină, observăm
structura optică poligalactică a Universului. Toate structurile prezentate anterior sunt
percepute ca suspensii organizate optic într-un spațiu vid.
Indiferent de poziția pe spectrul electromagnetic a organului de simț, păstrând
rapoartele de mai sus, vom observa aceleași tipuri de structuri. Așadar percepțiile asupra
mediului ambiant sunt raportate la poziția observatorului pe axa spectrului electromagnetic.

*
Adaptare în loc de evoluție?

Cum fenomenul de rezonanță undă - structură depinde de lungimile de undă și

intensitatea liniilor de emisie ale atomilor spectre, rezultă că în natură pot să apară structuri
biologice pe toată axa infinită a spectrului electromagnetic.
Lungimile de undă intense sunt cele care configurează dimensional organitele
celulare. Intensitatea este valoarea care se dezvoltă pe axa sa (păstrând absorbția și
rezonanța), organele de simț combinate în organisme.
Densitatea face posibil simțul tactil. Organismul devine astfel capabil să simtă mecanic
mediul ambiant. Își dezvoltă astfel aripioarele de pește, picioarele de deplasare, aripile de zbor.
Percepția sunetului la nivelul urechii este de asemeni de origine mecanică, tactilă, reacția la
undele sonore, adică a unor unde în medii dense… . Densitatea este stratificată și crează
impresia de gravitație. Dezvoltarea organismelor se realizează în funcție de densitățile medii
în care se dezvoltă.
Din cele menționate mai sus putem concluziona că materia vie este adaptarea
organismului la axele spectrului electromagnetic, axa intensității undelor și axa
densităților. Așadar nu putem vorbi de evoluție fără adaptare. Putem vorbi numai de o
dezvoltare biologică, ca fiind creație și evoluție?

93
 *
Eroarea din mecanica cuantică

Iată cum materia vie se dovedește a avea aceleași proprietăți fizice ca și efectul
fotoelectric extern. Oare așa-zisul electron emis de metale în cazul unei frecvențe de prag a
radiației incidente, nu corespunde formării unui organit celular rezonant cu o frecvență
electromagnetică? De asemeni dacă mărim intensitatea pe o undă, nu obținem mai mulți
electroni similari? Nu la fel se întâmplă cu suprapopularea celulelor vegetale având
cloroplaste, în lumina toridă de vară?
Oare electronul nu este altceva decât o structură rezonantă? Una care ar putea fi chiar
de natură biologică? În acest caz electronul este la rândul lui format din alte substructuri, care
prin rezonanță se adună în forma sa. Un astfel de electron este practic dual. Are caracter de
particulă (structură), dar și caracter de undă, putându-se descompune și împrăștia ca o undă.
Asta explică și comportamentul electronilor la trecerea prin două fante, când rezultă un
comportament de undă. În acest caz mecanica cuantică este evident greșit formulată. Un
electron nu este o undă sau o bilă (corpuscul). Este o structură complexă din mai multe
substructuri, așa cum sunt și organitele celulelor vii, formate din atomi spectre, molecule
spectre, macromolecule spectre.
Este de fapt și calea de mijloc a problemei undă - corpuscul, anume structura?
O structură are de fapt un fundament de undă electromagnetică. Componentele
structurii fiind raportate dimensional și spațial undelor rezonatoare. Așa se explică și faptul că
tot ce ne înconjoară are un dublu caracter: atât de undă, cât și de structură.
În experimentul trecerii electronilor prin două fante (mecanica cuantică), structurile de
electroni se comportă simultan ca undă, cât și corpuscul. Undele se extind circular și înainte
și după fante, interferând. Structurile din unde au comportament de particulă.
Undele își păstrează lungimea pe direcția de deplasare. Structurile fotonului,
structurile electronului își păstrează dimensiunea și pe planul perpendicular deplasării,
având comportament de particulă.
Undele apar ca oscilante pentru orice observator cu viteză diferită, având direcții
diferite. Undele sunt în grupul lor de deplasare statice, un fel de șiruri de munți și dealuri
alcătuiți din pachete de unde statice ale atomilor spectre locali observatorului. Deplasarea
undelor în spațiul 6D, produce datorită rezonanței cu substructurile mediului prin care trec,
structuri specifice dimensiunii lor. Astfel apar în Univers, concentrări de structuri pe toate axele
spațiului 6D. Aceste concentrări sunt cunoscute ca atomi spectre, particule spectre,
subparticule spectre. Atomii spectre se unesc în molecule spectre, macromolecule spectre,
organite spectre… . Așadar materia este rezultatul rezonanței populației undelor locale statice,
cu undele de deplasare, ce face la nivelul biosferei pământene și undele din spectrul solar,
crearea de macromolecule spectre, organite celulare spectre, organe de simț spectre… .
Dacă unda de deplasare este mai aproape de sursa ei, puterea ei de rezonanță cu mediul
este mai mare. Acest fapt face ca acestea să formeze atomi spectre cu amplitudini mari. Astfel
se explică și existența planetelor solide interioare sistemului solar, populate cu numeroase
elemente chimice, cu aspect de solid aflat în stare de fuziune (tranziție spre atomi spectre cu
mase crescute). Planetele exterioare sunt alcătuite dintr-un număr redus de elemente chimice.
De asemeni undele solare pot deplasa structurile de unde sub formă de focule, protuberanțe… .
Undele ajunse la sol pot produce, conform efectului fotoelectric extern, prin rezonanță,
electroni cu structuri specifice 6D.
Iată cum undele produc în spațiul cosmic, prin rezonanță cu mediul, o continuă
reorganizare a substructurilor locale, unele din ele putând fi perceptibile. Iată așadar cum se
explică și materia întunecată.

94
 Am putea spune că indiferent de mărimea structurilor dintr-un volum oarecare
cosmic, cantitatea de Univers local rămâne constantă, chiar dacă ne este inaccesibilă prin
simțuri.
Asta înseamnă că spațiul 6D, explică un Univers, aflat în cea mai mare parte în zonele
spectrale electromagnetice imperceptibile. Printre formele de Univers imperceptibile sunt
structurile mai mici ca undele gamma ce populează așa zisele găuri negre, cât și structurile
mai mari de unde radio din galaxii. Dar nu putem percepe nici intensitățile și densitățile mai
mici sau mai mari de anumite praguri… .
Ce percepem din galaxii sunt doar undele din spectrul electromagnetic clasic gamma -
radio, o porțiune insignifiantă pe axa spectrului electromagnetic… .
Așadar lumea pe care o percepem este cuprinsă între două praguri (limite): pe axele
x y z, pe axa spectrului electromagnetic (gamma-radio), pe axa intensității undelor (unde în
mișcare față de un observator) și pe axa densităților numărului de unde (unde statice față
de un observator).
Lumea imperceptibilă este majoritară și în afara pragurilor perceptibile, pe axele
spațiului 6D. Axele spațiului 6D sunt infinite. Universul este un complex variabil în fiecare
punct al său. Materia vie, în sensul cunoscut nouă, este cumulul anumitor valori pe toate
axele spațiului 6D. Cele 6 axe fiind infinite, rezultă că materia vie asemănătoare celei
pământene este extrem de rară. Dar putem spune că pe toate structurile cosmice, există o
materie vie, imperceptibilă nouă, având valori pe alte porțiuni ale celor 6 axe ale spațiului
6D. Practic fiecare punct din spațiul 6D este component al unei structuri vii. Universul este
în întregime materie biologică diversificată.

*
Efecte de percepție

Dacă privim structura optică a Universului și o comparăm cu suprafața apei, am putea

spune lesne, că se manifestă în același mod. Nici nu ar fi de mirare, ținând cont că ambele
conțin cam același procent de atomi de Hidrogen. Am putea spune că apa, este un bulgăre dens
în Univers. Prin această similitudine am putea enunța ideea că structura apei și a Universului
(la nivel de filamente galactice), au aceeași cauză, propagarea undelor multiple în spațiul pe
care îl ocupă. Singura diferență constă în lungimea undelor. Astfel Universul ar fi asemănător
fluidelor. În cazul apei amintim de apa biostructurată, descoperită de Macovschi. Este o apă cu
o structură benefică pentru mediul viu. La fel observăm că și Universul are o structură
biostructurată, populată de surse galactice și stelare de radiații electromagnetice biopozitive.
De altfel viața terestră este rezultatul acțiunii directe a Soarelui, aflat într-o astfel de
biostructură cosmică. (Foto. 9.)

Foto. 9. Universul (stânga) și apa (dreapta) sunt similare ca, comportament structural, datorat
undelor.

95
 Ce este efectul stereografic cosmic? Dacă comparăm punctele stelare (galactice
îndepărtate) ca pe punctele dintr-o stereogramă, am putea presupune că, uneori putem percepe
stelele ca efect stereografic iluzoriu. Acest efect îl sesizăm uneori privind desenele marmorate
punctiforme, imprimate pe plăcile de ceramică, din încăperi. Creierul nostru este prin excelență
un dispozitiv de interpretat stereografic a lumii ambientale, fără de care nu am vedea în: 3D,
4D, 5D, 6D. (Foto. 10.)

Foto. 10. Exemplu de stereogramă. Punctele din

stereogramă ar putea fi stelele de pe cer, situație în
care am vedea cerul stereografic în unele cazuri.

Cu ajutorul ochilor putem percepe Spațiul 6D. În (Foto. 11.), se redau modul în care
ochii reușesc să perceapă direct sau indirect fiecare dimensiune a spațiului.
Ochii pot observa direct spațiul 3D (simultan cu ambii ochi), spectrul electromagnetic
(culori) și intensitatea undelor luminoase. Ochii pot observa indirect densitatea (prin învățare),
comparând elementele structurale din atmosferă, stările de agregare… . Prezența norilor în
straturile atmosferei, ne spune ceva sigur despre densitatea atmosferei (aerul și norul din
aceeași zonă au aceeași densitate)… . Astfel învățăm că, densitatea aerului descrește odată cu
înălțimea, sau poate crește în rafalele de vănt. Astfel densitatea aerului este pusă în evidență de
mișcarea corpurilor din jur.

Foto. 11. Elementele care alcătuiesc perspectiva vizuală.

96
 *
Dispariția și apariția speciilor

Ignorând faptul că spectrul electromagnetic este domeniul din care ne recoltăm

observațiile despre materia vie. Prin reacții s-a creat o moleculă autoreplicantă în urmă cu
4.3 miliarde de ani, rezultând până în prezent cam 5 miliarde de specii, 99% din acestea fiind
deja dispărute. Am spune că ar fi fost interesant ca evenimentele să se fi întămplat astfel, căci
ar fi fost cea mai eficientă reacție chimică. După cum se observă, în medie am avea o apariție
de specii noi, într-o perioadă de timp mai mică de un an de zile. Conform I.U.C.N.
(International Union for Conservation of Nature), din 2015, au dispărut doar în Europa, 36
de specii, ce înseamnă că dispar în medie, mai multe specii decât apar.
Chimia este o știință extrem de exactă. Chimia este produsul unei reacții destul de
simpliste, pentru a genera autoreplicarea și evoluția adaptativă, autoconsumul (canibalismul
chimic). Chimia dezvoltă evoluția probabilă odată cu a mediului, timp de multe miliarde de
ani. Această reacție chimică primordială, cu totul întâmplătoare, are ca final ecologia,
găndirea și expansionismul cosmic, reacții chimice la fel de întâmplătoare.
A preluat materia vie toate proprietățile de la materia anorganică? Se știe că, cristalele
se hrănesc, cresc și dezvoltă pui, adică cristale sămânță. Iată un aspect care ne dă de gândit.
Cristalele au fost un prim pas în apariția moleculei autoreplicante? Știm și faptul că în
celulele vii se formează cristale și că au un rol important în replicarea acestora. Aspectul de
față sună a simbioză cristal-celulă vie, ba chiar mai mult, celula vie este continuarea
dezvoltării pe axa spectrului electromagnetic a comportamentelor cristalelor.
În tinerețe domnul laborant Parascan încălzea sub microscop cristale de hidrochinonă.
Acestea deveneau o masă gelatinoasă. Fenomenul de răcire era pe placul domnului Parascan.
Cristalele reapăreau brusc, săltând, producănd un sunet specific (pocnet). Așadar temperatura
(radiația I.R.) crea în lipsă reacții structurale spontane. De altfel reacțiile chimice produc
simultan și stări de agregare, caracterizate la nivelul spectrului electromagnetic. Înțelegem prin
căldură radiația I.R. (infraroșie), astfel apa sub 0°C, devine cristalină (fulgi de zăpadă,
gheață), între 0 - 100℃ lichidă, peste 100℃ gaz.
Materia vie este 75 - 98% apă. Este normal ca aspectul celulelor vii să moștenească din
proprietățile acesteia. Sunt organisme care iarna îngheață și odată având căldură redevin
active. De asemeni molecula de A.D.N. se dezmembrează la temperaturi de peste 70℃,
existând periculul distrugerii totale. În plus apa fierbe la temperaturi diferite, la presiuni
atmosferice diferite. Dacă la nivelul mării apa fierbe la 100℃, la altitudinea vârfului muntos
Everest apa fierbe la aproximativ 80℃.
Observăm că la temperaturi sub 0℃, celula vie devine preponderent cristal (complex
de microcristale). Pentru multe vietăți procesul este reversibil, acestea revenind la viața activă,
unele după o lungă perioadă de timp. Practic, putem spune că materia vie, este varianta
gelatinoasă-lichidă a materiei în care predomină apa. Totodată apa se poate prezenta și sub
formă cristalizată, păstrând întreaga structură biologică. În lipsa materie vii apa păstrează
structura cristal obișnuită. Criogenarea naturală a semințelor, a peștilor, a diverselor structuri
și vietățiilor, urmată de o revenire la activitatea biologică normală, este demonstrația evidentă
că, materia vie și cea a cristalelor, sunt în fapt, una și aceeași stare naturală fundamentală, dar
la stări de agregare diferite. Această observație, ne duce la ideea că viața din apa lichidă are
origine și în cea a cristalelor și de ce nu, și în cea a gazelor: mirosuri, feromoni... .
Existența dimensiunii spectrului lungimilor de undă electromagnetice infinite, ne arată
că noțiunea de căldură este strict legată de zona infraroșie. De fapt căldura fiind intensitatea
la nivelul undelor spectrale trebuie regândită ca noțiune fizică. În realitate este vorba de
intensitate. Eroarea a pornit de la modul de măsurare, datorită valorilor afișate de termometru.
Înregistrările termometrului reprezintă totalitatea intensităților undelor electromagnetice a unor

97
molecule de lichide, cu modificare de volum. Intensitatea undelor electromagnetice corelate au
o așa-zisă temperatură, căldură, sesizată la nivelul pielii. Absorbția intensităților undelor de
către lichidul termometrului, are loc la nivelul întregului spectru de absorbție - emisie al
acestuia. Modificarea de volum a lichidului apare datorită apariției de unde cu precădere în
zona infraroșie, zonă cu lungimi de undă mari.
Acolo unde valoarea undelor au o lungime mai mare pe razele gamma și pe undelor
radio, crește efectul mecanic la intensități mari monocrome. Căldura este agitația moleculară
din fluide sub oscilațiile undelor infraroșii. Sunetele, unde superioare a valorilor calorice,
produc rezonanța cu structuri (corpuri), cu dimensiuni mari. Cunoaștem efectul boxelor asupra
organismului în timpul unui concert muzical. Simpla unduire a apei în cada de baie, ne poate
afecta stomacul. Tocmai de aceea undele sonore se folosesc la armele sonice.
O undă produce rezonanță, doar dacă trece prin medii cu structuri fizice, cu
dimensiuni apropiate ei. La intensități mari undele pot modela mediul ambiant în structuri cu
dimensiuni similare lor. (Fig. 41.)

Fig. 41. În imagine se prezintă rezonanța undelor sonore cu mediul. Fiecare undă de pe
spectrul electromagnetic poate modifica mediul ambiant, producănd schimbări pe cele 6 axe
ale spațiului 6D.

Un lichid, sau un pumn de nisip, aflat pe plan pus pe un difuzor orizontal, crează
corpuri-structuri specifice fiecărei unde, de la simple desene geometrice, la sfere, sau valuri.
Tocmai din acest punct de vedere celula vie este populată cu organite a căror dimensiuni sunt
corelate rezonant cu anumite porțiuni din spectrul electromagnetic. Asta explică de ce avem
organite cu dimensiuni standardizate, pe zonele de radiații ale spectrului solar. În știința actuală
încă nu se face corelația dintre lungimea undei absorbite de organit și cea a dimensiunii
organitului. Adică ne referim la problema dintre lungimea antenei liniare radio și lungimea
undei celei mai eficiente recepționată, alocată în mediul biologic. Ignorarea acestei legi, face
imposibilă explicația existenței celulelor vii, a structurilor interne și raporturile absorbante
cu mediul electromagnetic... . Asta înseamnă că biologia v-a stagna în varianta ei ipotetic
biochimică, până biofizica o va revizui. Dar asta ar putea însemna secole de dezorientare, o
noua perioadă similară celei flogistice din evul mediu. Oferta spectrului electromagnetic în
natură este imensă (spațiul 6D), comparativ cu valoarea chimică (presupusă a avea loc într-un
spațiu monocrom abstract 3D).
Evoluția presupune trasee independente. Se pleacă de la o întâmplare, cum ne spune
știința actuală, urmând ca aceasta să producă un fenomen evolutiv specific. Avem așadar un
început și un sfârșit al speciilor, rod al activităților biochimice?
Dacă însă, conform spațiului 6D, avem în loc de evoluție o adaptare continuă la mediu,
impusă de relațiile cu spectrul solar și terestru, speciile nu evoluează, doar se adaptează. Nu au
un început și un sfârșit definit, decât accidental, sau datorită unor condiții extreme. (Fig. 42.)

98
 În infinitatea celor 6 axe ale spațiului 6D, cunoaștem un element stabil pe perioade de
timp geologic: lungimea de undă, care își păstrează poziția pe spectrul electromagnetic solar.
Se pot obține mici variații ale poziției undelor pe axa spectrală, prin aplicarea de câmpuri:
electrice, magnetice, presiuni… . Aceste modificări sunt însă ocazionale. Poziționarea undelor
pe spectrul electromagnetic face posibilă organizarea celulelor vii și organismelor, precum și
universalizarea organelor de simț. Intensitatea și densitatea sunt variații în ansamblele de unde.
Astfel avem asigurată configurația spațiului existenței vieții, în nemărginirea axelor spațiului
6D. Altfel spus, o stea activă va imprima în mediul ei ambiant structura propriului spectru de
emisie a liniilor atomice, a intensităților și densităților undelor. De fapt acesta este și adevăratul
Cod al vieții, de unde se poate forma o idee privind viața unor stele.

Fig. 42. Soarele încarcă și modelează spațiul 6D.

Organismele adaptate unui cod al vieții stelar, vor percepe din Univers, doar acele surse
de emisie și reflectare similare cu propriul cod biostelar, (care fac posibile comuniunile la
nivel de simțuri). (Fig. 43.)

Fig. 43. Ordonarea simțurilor pe spectrul solar electromagnetic.

99
 Soarele, generatorul vieții terestre este suspendat cu întregul sistem solar într-o bulă
cosmică, aflată într-un spațiu 6D poliinfinit. În tot acest context, majoritatea speciilor nu apar,
nu dispar, se adaptează (evoluție adaptativă). Un exemplu elocvent sunt mamiferele marine.
Nu putem spune că speciile din care provin au dispărut, doar s-au adaptat continuu la condițiile
de mediu. La fel și păsările sunt rezultatul adaptării dinozaurilor la un mediu tot mai sărac în
unde roșii emise de Soare. Ideea fixistă că speciile se nasc și mor, că ar avea un cod bine
definit de evoluție, este conceptual contraproductiv. În primul rând, nici măcar individul nu
își începe viața la naștere, startul având loc mult mai înainte. Spre exemplu ovulul din care
provenim exista în pântecul fetusului fetiță, care era mama noastră. Ovulul și el provine dintr-
un biomecanism numit ovar. Ne putem întreba însă de câte generații se fac pregătiri pentru
maturizarea unui ovul? Este foarte posibil, ca un început, în modul de gândire uman primitiv,
să nu fi existat niciodată. Este posibil, că așa cum individul este o expresie relativă, la fel să fie
și specia. Cel mai probabil, după cum am mai scris anterior, speciile, ca și indivizii provin
dintr-o continuă adaptare a structurilor rezonante la noile situații posibile în spectrul
electromagnetic solar, terestru și cosmic. Undele nu trec din una-n alta treptat, procesul are loc
prin evenimente instantanee (fisiune și fuziune). Totodată este normal ca și speciile să nu fie
rodul evoluțiilor, acestea sunt efectul schimbărilor electromagnetice, rezultând specii noi fără
specii verigi.
*
Variația ciclurilor de timp

Axa spectrului electromagnetic clasic (unde gamma - unde radio) este în zona spațiului
6D în care existăm. Populația ordonată de unde diverse din acest spectru, unește microcosmosul
de macrocosmos. Fiecare undă poate fi considerată un ciclu de unde existente într-un anumit
timp. Astfel că în zona microcosmosului timpul undei este mult sub o secundă, în timp ce în
macrocosmos timpii undelor tind spre + ∞. Astfel putem corela timpii cu lungimile de undă
și cu variațiile de cicluri (ciclul undei, ciclul vieții diverselor specii vii, ciclurile solare…). Cum
undele electromagnetice pot coexista în spații 3D, rezultă că: microuniversul se află în viitor,
universul spectral gamma - radio se află oarecum în prezent, iar macrocosmosul se află în
diferite faze ale trecutului. (Fig. 44.)

Fig. 44. Timpul este un efect al diferențierii ciclurilor de unde electromagnetice de pe axa
spectrului electromagnetic.

100
 Avem o existență simultană în trecut, prezent și viitor. Din motivul că simțurile noastre
principale sunt în zona undelor gamma - radio, percepem lumea ca pe un prezent continuu.
Timpul devine astfel o realitate măsurabilă în cicluri. În același timp, prezentul nu poate fi
determinat, decât dacă percepem dimensiunile undelor rezonatoare, structurilor noastre
celulare. Asta înseamnă că pentru noi microcosmosul și macrocosmosul nu pot fi determinate
temporal.
De asemeni numărul de cicluri de unde percepute sunt trecutul, iar viitoarele cicluri
de unde sunt viitorul. Prin simțuri percepem doar unde în zona gamma - I.R., noi având corpuri
în zona undelor radio. Cu alte cuvinte avem simțuri mult mai acute (eficiente), decât ne putem
mișca. Acest fenomen ne face apți de îngrășare. În timp ce simțurile cer, trupul este tot mai
încet. Astfel reacțiile din trup scad odată cu vârsta, până la epuizarea acestuia. Rezultă că trăim
în timpi diferiți simultani și că putem vorbi despre un spectru de timpi cicluri, ce ne determină
existența. Avem timpul undelor rezonante celulare, timpii organitelor, dar și timpii
organismului. Așa se explică de ce copiii sunt mult mai activi decât maturii, de ce insectele
sunt mai rapide în mișcări… .

*
Masa

Masa apare sub anumite limite ale dimensiunii undelor (cam de la nivelul gamma, spre
unde și structuri tot mai mici). Masa este percepția indirectă a componentelor structurilor aflate
în microcosmos. Astfel atomii spectre au pachete de unde microscopice, percepute ca masă
(datorită numărului imens sau zonelor îndepărtate spectrale ale undelor). Dacă ne referim la
pachetele de unde mai mari în comparație cu valorile percepute de simțuri, de pe axa atomilor
spectre, acestea sunt lipsite de masă. Noi percepem de fapt porțiuni extrem de mici din aceste
unde, structuri rezonante ale undelor… . Această proprietate este un argument important în
acceptarea gândirii în limitele spațiului 6D. (Fig. 45.)

Fig. 45. Masa este invers proporțională cu percepția noastră tactilă a undelor din
microcosmos, pachetului de unde (particule).

101
 Fenomenul percepției masei poate fi explicat făcând o paralelă la cel al ancorei
poziționate diferit în apa mării de către un vas marin. Dacă o ancoră este mai adânc lăsată,
pentru a mișca vasul este nevoie de o forță a vântului superioară. Putem trage concluzia că
ancora și-a mărit masa? Nicidecum, același fenomen are loc și în cazul undelor
electromagnetice. Distanțarea lor pe spectrul electromagnetic, micșorează șansa influențării lor
reciproce. În toate aceste cazuri spunem că undele și structurile microscopice au masă. De fapt
masa este o iluzie? Noi măsurăm efortul depus să mișcăm structuri de spectru, a căror
independență este direct proporțională cu distanța pe axa spectrului electromagnetic. Că este
așa, o dovedește și durata de fierbere a seringilor pentru a distruge microbii. Microbii au
dimensiuni de câteva sute de nm. Apa fierbe într-un mediu de infraroșii de câteva mii de nm.
Cum undele de dimensiuni diferite se influențează infim reciproc, rezultă că pentru a distruge
structuri de sute de nm, este nevoie de o durată de timp de zeci de minute de fierbere (iradiere
cu I.R.). Astfel că mulți viruși și microbi (bacterii) rămân intacți, cel mult fiind considerați ca
pasteurizați (vii, dar în stare de anulare a funcției de înmulțire). Pe acest principiu se fac și o
serie de vaccinuri.

*
Gravitația

Din cele scrise anterior în această lucrare, gravitația nu este altceva decât stratificarea
densităților numărului de unde și pachetelor de unde ce alcătuiesc atomii spectre. Spre
deosebire de imagine, densitățile din spațiul 3D, care influențează atomii sau particulele a fi
impenetrabile. Densitatea în spațiul 6D este dependentă de lungimile de unde similare, de
undele de lungimi diferite, de densitatea undelor. Într-un final acestea constau în
întrepătrunderea atomilor spectre… . Astfel se creează un spectru complex de densități. (Fig.
46.)

Fig. 46. Gravitația este influențată de densitate.

Un exemplu elocvent al spectrului de densități sunt chiar densitățile atomilor spectre,

moleculelor spectre și macromoleculelor spectre. Un corp este totalitatea atomilor spectre, ce

102
îl compun. Aceștia au densități diferite. Densitățile lor diferă, nu doar între tipurile de atomi și
pe spectre. Densitățile lor diferă și în cadrul intensităților acestora. Tocmai de aceea aspectul
solului, a materiei așa zis solide, diferă practic în fiecare punct al spațiului 6D. Astfel se explică
de ce întâlnim în unele locuri de pe Pământ, peisaje de tip selenar sau marțian… . În condiții
oarecum similare, putem avea o gamă apropiată de elemente peisagistice, cu ale altor planete.
Într-un corp de tipul Pământului, avem variații de densitate în toate mediile, indiferent de starea
de agregare. Spre exemplu corpul nostru având o densitate egală cu a apei de mare, va pluti
aproape ca un ghețar. Dar dacă încercăm să repetăm experiența în apa Mării Moarte,
salinitatea în exces a acesteia, ne va împinge în sus, pe verticala locului, ca și cum ar fi un
mediu antigravitațional.
Iluzia gravitației se manifestă doar în medii unde corpurile aflate în cădere, se
deplasează spre straturile de densități similare lor. Finalul oricărei mișcări așa zis
gravitaționale, sau antigravitaționale, are loc în medii cu densități egale cu a densităților
corpurilor. Această proprietate a Universului a fost prost înțeleasă, ce a denaturat realitatea în
încercarea de a reduce natura la o noțiune abstractă, cu sens unic, numită gravitație. Tocmai de
aceea gravitația este nedemonstrabilă fizic. Gravitația este demonstrabilă doar matematic.
Conform gravitației, la un moment dat toată materia din Univers, ar trebui să fie regăsită într-
un singur corp supermasiv, lucru care este contrazis de arhitectura cosmică.
În spațiul 6D, ne vom putea mișca pe verticala locului până vom găsi un mediu cu
densitate egală, sau apropiată cu a noastră. Odată ajunși într-o zonă de densitate egală nouă,
ne vom putea mișca în limitele de minimă și maximă densitate în care putem fi. Acest tip de
mișcare nu mai este una naturală, este una bazată pe consum de alimente. Dacă organismul
nostru se află la egalitate de densitate cu mediul, ne aflăm în suspensie. Dacă avem o densitate
puțin mai mică, suntem în stare de plutire, sau putem zbura. Dacă însă avem o densitate puțin
mai mare, ne vom târî, vom putea merge. Toate astea nu ar fi posibile într-un mediu
gravitațional.
Cum axele spațiului 6D sunt infinite, rezultă că poziția noastră naturală este din start
una de echilibru. Cum apa este preponderentă în corpul uman, copii la naștere sunt de fapt în
mediul lor natural, în apa mării. Deplasarea speciei noastre, prin specii anterioare, spre uscat,
s-a realizat, doar pentru că, organismul a reușit să refacă în fiecare individ, mediul apos salin
(mineral) al mării inițiale. Acest mediu îl purtăm în corpul nostru în forma lichidului
extracelular (dintre celule). Cu alte cuvinte, deși suntem pe uscat, celulele noastre sunt
îmbăiate încă în apa mării, pe care o reproduce la fiecare dezvoltare de ovul.
Ierarhizarea densităților pe axa cer-centrul Pământului, ne poziționează ca densitate la
nivelul suprafeței apei, sau, în lipsa ei, între baza atmosferei și sol. Conform gravitației ar
trebui să fim într-o cădere oarecum continuă. Dacă intrăm în apă suntem într-o suspensie, iar
în apa Mării Moarte, suntem împinși puțin spre cer. Pentru a păstra starea de imponderabilitate
putem să ne imprimăm o viteză de rotație în jurul planetei, ori în jurul sistemului solar… .
De fapt nu există nici o cădere infinită. Este o cădere doar până la o densitate egală
cu a corpului aflat în mișcare. Asta susține și Legea stratificării densităților. Gravitația, în
sensul enunțat, există?

*
Găurile negre

În cărțile de popularizare a științei, între anii 60 - 70, autorii din arealul comunist, făceau
haz de ideea găurilor negre din Univers. Apoi lucrurile au luat o întorsătură fără precedent.
Cercetătorii americani au ridicat problema găurilor negre la rang de știință, deși nimeni nu le
văzuse vreodată. În prezent găurile negre sunt mai multe ca galaxiile. Unele își fac veacul în
miezul centrului galaxiilor, altele se alimentează direct din atmosfera stelelor… . Și pentru

103
ca toți să fie mulțumiți, s-au inventat până și găuri minuscule, care hălăduiesc prin corpul
planetelor… .
În principiu o gaură neagră are o gravitație atât de mare, încât absoarbe toată lumina
din apropiere. Găurile negre pot absorbi materia stelară… . Masa unei găuri depășește ades
pe cea a zeci de stele. Nimic nu pare a fi mai rapace decât aceste corpuri ciudate, de la care se
pare că primim totuși unde gamma și uneori infraroșii… . (Fig. 47.)

Fig. 47. În imagine se prezintă structura atomilor spectre ideali. Aceștia pot exista secvențial
pe spectrul electromagnetic. Principala structură spectrală este atomul spectru de Hidrogen,
sau parțial atomul spectru de Hidrogen.

Până în prezent găurile negre sunt oaia neagră a Universului și nimic nu pare să dezlege
misterul lor. Dar cum explică Teoria Spațiului spectral 6D, aceste ciudățenii practic
imperceptibile? În primul rând că toți atomii spectre au zona structurilor de unde mai mici decât
undele gamma, imperceptibilă. Cum undele diferite nu se afectează reciproc, dar nu avem nici
simțuri capabile să perceapă microcosmosul, rezultă că zona din spațiul cosmic este populat
exclusiv de așa zise structuri atomice întunecate. De fapt întregul Univers își are pe axa
spectrală sub gamma, o compoziție ce ar putea fi numită: găuri negre, materie întunecată și
energie întunecată. Singura deosebire de materie normal percepută este faptul că noi nu avem
simțuri rezonante cu undele din microunivers. Același lucru se întâmplă și în zonele spectrale
acolo undele electromagnetice depășesc lungimea celor din domeniul radio. Practic noi existăm
în acele macrounde, pe care le percepem ca pe spațiu, nu unul 3D, adică unul 6D. Tocmai din
acest motiv cosmosul este transparent și permite deplasarea undelor din spectrul
electromagnetic clasic cu viteza luminii (aproximativ 300.000 km/s). Această viteză este
îngăduită de fapt de câmpul magnetic de fond. Cum acest câmp este universal, rezultă că și
viteza undelor în vid, adică în undele gigante, care ne înglobează cu tot cu galaxii, rămâne
constantă. Dar este de așteptat ca undele din microcosmos să aibă și viteze inferioare, precum
și undele hipergigante să aibă o viteză mai mare. Asta ar explica și faptul că undele
hipergigante, transportă odată cu ele și substructurile din vizibil. Undele hipergigante crează

104
deplasarea spre roșu a Universului exterior, în perioade anterioare. Deplasarea undelor gigant
nu înseamnă însă că Universul se dilată. Aceste unde fac ce fac toate undele de deplasare, se
propagă. Cum și ele fac parte din atomii spectre, vom regăsi la nivelul microuniversului
aceleași structuri și evoluții. Aceste evoluții vor fi perceptibile spectrului electromagnetic
clasic gamma-radio, ca de altfel și în microcosmos.
În tot acest context, găurile negre nu sunt cu nimic mai deosebite decât restul
structurilor de pe axa spectrului electromagnetic. Dacă ar exista o planetă de sticlă, aceasta ar
fi transparentă. Pentru a fi făcută, sticla este supusă la temperaturi înalte. Asta înseamnă că
radiațiile I.R. cât și presiunea acestora pe undele mari ale atomilor spectre, elimină o mare parte
din structura spectrală I.R. și vizibilă a atomilor spectre ale sticlei. În felul acesta apare și
transparența. Undele vizibile trec prin atomii spectre fără a întâmpina o rezistență mare. Acest
fenomen îl numim transparență. Dacă facem o prismă optică și trecem o rază de lumină prin
ea, lumina punctiformă la intrare în prismă se descompune pe etaje de culori (ROGVAIV).
Este interesant de observat faptul că majoritatea zonelor spectrale au aproximativ 7 etaje: 7
sunete muzicale, 7 culori, 7 etaje termice în I.R. (radiația în infraroșu), 7 mirosuri
importante în U.V. (ultraviolet) și 7 gusturi importante în zona radiațiilor X.
S-a atras atenția asupra acestor aspecte,
pentru a înțelege, faptul că atomii spectre pot
avea o configurație a pachetelor de unde
diferită pe axa spectrală. Din cauză că masa
atomică se poziționează pe spectrul
electromagnetic mai jos de undele gamma,
rezultă că lipsa undelor din etajele de unde mari
nu o afectează. Prezența, sau absența straturilor
de unde de emisie – absorbție din vizibil, I.R.
și Radio, pot face obiectul unor proprietăți ale
atomilor. Spre exemplu carbonul presat la
valori extrem de mari, își elimină din structura
I.R. și vizibilă. Acesta devine transparent,
neavând o structură din unde în vizibil și greu.
Acțiunea are loc pentru că atomii spectre de
carbon, după ce și-au pierdut pachetele de unde
din vizibil, I.R. și Radio, s-au apropiat, având
astfel o densitate crescută, observată ca
duritate. Diamantul este astfel un cumul de
atomi de carbon, din care s-au eliminat o
parte din zonele de pe axa spectrului atomilor
spectre. Este de ajuns, să încălzim un diamant,
pentru ca acesta să înceapă a-și reîncărca axa
spectrală la vechile valori. Tot în acest caz
diamantul revine la forma de carbon normal. La
fel se întâmplă și în cromatica florală. Se ia un
măceș înflorit și se aleg semințele florilor cu o
anumită tentă de culoare. După un număr de
generații în care procedăm identic, vom obține
Foto. 12. Migrația naturii. niște trandafiri frumos colorați. Așa au ajuns
florile albe de măceș, subiect și obiect de
afaceri. Dar este de ajuns să uităm o perioadă de timp de indicațiile grădinarilor, pentru ca
trandafirii să redevină măceși în toată regula, cu flori albe, simple, modeste. Oricât de mult am
încerca să modificăm natura, imediat ce încetăm influența noastră, aceasta revine la parametrii

105
vechi. Iată așadar cum în natură, pe axele atomilor se pot întâmpla numeroase apariții și
dispariții de unde, chiar de zonele spectrale. Pentru un observator în spectrul electromagnetic
clasic gamma-radio, corpurile au caracterele schimbate, unele având aspect de găuri negre. În
(Foto. 12.) se prezintă o migrare a naturii într-un perete de sticlă. Se vede clar cum geamurile
peretelui sunt sparte datorită evoluției vegetației. Natura a avut libertatea să-și recupereze
teritoriul pierdut. Peretele de sticlă și lemn este din cadrul unei cabine telefonice abandonate.
Poza a fost făcută în interiorul cabinei.

*
Atomii

Școala contemporană încă ne mai sugerează ideea că atomii sunt făcuți din mici biluțe
ipotetice. Un fel de mic sistem solar, în care electronii pot sări de pe o orbită pe alta și să emită
cuante de lumină.
Vechii greci presupuneau că dacă rupem un obiect în două, iar și iar, la un moment dat
acesta nu va mai putea fi rupt. Acea părticică infimă de materie numită atom, ar fi fost
cărămida de bază, din care este alcătuit Universul. Desigur că știința a demonstrat în perioada
modernă că atomul este alcătuit din particule și subparticule… . A rămas însă ideea nefastă a
modului cum a apărut în conceptul uman atomul. De altfel mai există și o altă problemă celebră.
Dacă vrei să traversezi strada, va fi imposibil, din cauză că va trebui mai întâi să străbați
jumătate din drum, apoi jumătatea jumătății rămase, apoi jumătatea rămasă și tot așa până
la infinit. Cam așa stă treaba și cu atomul antic, pe care încă încearcă mulți savanți, să îl renască.
Foarte puțini dintre acești specialiști au realizat că problema atomului este eronată.
De fapt grecii au hotărât singuri că un corp material nu mai poate fi înjumătățit,
deoarece au luat în considerare propriul corp, care nu mai putea împlini infinitatea ruperilor.
Nu același lucru s-a întâmplat și în problema trecerii străzii. Încă și azi unii specialiști caută o
explicație absurdă, la o problemă absurdă. Deși fizic poți traversa strada, teoretic este
imposibil. Din păcate știința este maiestră, în a formula astfel de probleme. De exemplu
lungimea cercului nu poate fi calculată, dar poate fi desenată cu un compas. Și asta se întâmplă,
pentru că noi am hotărât unitatea de măsură. De ce am folosi diametrul cercului și nu
jumătatea cercului, spre exemplu? De ce să demonstrăm prin linii drepte, ce există în universul
liniilor curbe? Suntem oare dornici și egoiști, în a aduce toate sistemele, la nivelul nostru
primitiv de înțelegere? Așa s-au născut probleme celebre, pe care tot noi oamenii, le-am băgat
sub preș: dublarea cubului, cvadratura cercului, construcția unui pătrat având aceeași arie egală
cu a unui cerc, construcția poligoanelor regulate cu N. laturi, trisecția unghiului oarecare.
Aceste probleme sunt studiate ocazional, până și de profesorii de matematică. Domnul laborant
Parascan a avut ocazia în viață, să cunoască profesori de matematică, care nu auziseră de aceste
date la Facultate. Totodată o profesoară a învățat copiii să împartă un unghi oarecare în trei
părți egale, cu rigla și compasul… .
Domnul Parascan a observat că știința își cam ascunde neputințele. Uneori savanții uită
că în cercetarea științifică și în acceptarea informațiilor, trebuie mai întâi să te îndoiești!
Informația, chiar dacă vine din școală, trebuie trecută prin mecanismul îndoielii. Ori, în prezent,
experimentaliștii, susțin că sunt singurii care dețin adevărul științific, deși ei nu înțeleg nici
măcar ce se întâmplă la 1 cm. de experiment. Experimentele pot avea ca rezultat o bombă
atomică, dar nu pot explica teoretic tainele naturii. Totodată experimentaliștii din știința
contemporană pot afla cum se întâmplă lucruri, dar nu și de ce se întâmplă. Cu alte cuvinte sunt
departe de informația reală, cauza și cercetarea fundamentală.
Măcar au avut decența de a se izola în cercul lor nemuritor și rece, departe de mințile
ce vor mult mai mult, decât o carieră.

106
 Atomii clasici, cum domnul Parascan i-a denumit în această carte, vor trebui să lase
locul imaginii reale a microuniversului. Teoria spațiului spectru 6D, este un candidat și rămâne
de văzut cât va trăi, într-o lume a științelor în care multe legi au încă caracter dogmatic.
Exemplu elocvent de dogmă este însăși modul în care a apărut ideea de atom.
Toate structurile macroscopice sunt mai mari decât undele radio. Ele sunt rezultatul
rezonanței undelor, mai mari ca undele radio cu mediul cosmic. Practic toate structurile
radiațiilor radio de la - ∞ și + ∞, conțin structuri de rezonanță. Existența structurilor cosmice,
demonstrează indirect faptul, că avem unde electromagnetice rezonante pe întreg spectru
electromagnetic infinit.

*
Forța slabă

Forța este numită slabă din cauză că intensitatea câmpului este de 1013 ori mai
slabă decât a forței tari. Interacțiunea slabă are o rază de acțiune foarte scurtă, egală cu
diametrul nucleului atomic. (Wikipedia)
Forța Slabă se referă la valorile radioactivității și la evoluțiile de emisii ale particule.
Forța slabă are o acțiune în volume similare cu a nucleelor atomilor clasici. Din acest motiv
rezultă că de fapt avem aceeași situație, ca în cazul undelor electromagnetice, sau a
pachetelor de unde electromagnetice. Nucleele sunt de fapt unde, sau pachete de unde
generatoare. Nucleele prin oscilație pe axa spectrului electromagnetic generează unde și
structuri deplasabile spre exterior, situația undelor de la suprafața apei, la căderea unei pietre.
Asta demonstrează, că forța moale, adică Forța Slabă, este aceeași cu procesele întâlnite în
zona spectrului electromagnetic, clasic gamma-unde radio.
Este considerată o forță moale, adică Forța Slabă, pentru că undele se manifestă ca
unde minuscule, de dimensiunea nucleelor foștilor atomi clasici, din știința contemporană… .
Cine ar fi crezut că undele de propagare a valurilor din mări și oceane este de fapt
Forța Slabă a naturii?

*
Forța tare

Forța nucleară tare este cea mai puternică, fiind de 100 de ori mai puternică decât
forța electromagnetică, de 106 ori mai puternică decât forța slabă și de 1039 ori mai mare
ca forța gravitațională.
Forța nucleară tare face ca protonii și neutronii să rămână integri și stabili. Are o
distanță de acțiune foarte scurtă, de aproximativ 𝟏𝟎 𝟏𝟔 . În acest context, ea este o forță
nucleară.
După cum se observă, distanța în care forța tare este pusă în evidență, este egală cu a
nucleului, mergând la dimensiuni mult mai mici. Acest fapt ne sugerează ideea că Forța tare se
referă la undele și structurile de pe spectrul electromagnetic infinit. Forța tare este sub nivelul
dimensiunilor undelor considerate a fi de mărimea nucleelor atomilor clasici. Asta înseamnă
că întreg spectru electromagnetic infinit este împărțit în prezent de fizicieni, în următoarele
zone: Forța tare (subnucleară dimensional), Forța slabă (de la nivelul undelor similare
nucleelor la undele gamma, radioactivitatea naturală), Electromagnetică (zona
electromagnetică clasică dintre undele gamma și undele radio) și Forța gravitațională
(specifică relațiile dintre undele și structurile mai mari ca undele radio). Indiferent de zona
spectrală unde se află forțele fizice, au aceleași proprietăți. Doar percepția noastră diferă, noi
fiind structuri situate în zona forțelor slabe și electromagnetice. Aceste zone sunt infime pe axa

107
spectrului electromagnetic. Iată cum Teoria 6D este cu adevărat o Teorie unificatoare ale
tuturor forțelor fizice importante.

*
Spectrul electromagnetic

Ce este de fapt spectrul electromagnetic? Nimic altceva decât o înșiruire de volume de

la - ∞ la + ∞. Toate aceste unde pot exista în același spațiu 3D, formând a patra dimensiune,
rezultând un spațiu 4D. Acest fapt este posibil, deoarece undele egale ca lungime nu pot exista
simultan în același spațiu 3D. Undele diferite ca lungime, pot exista simultan în același spațiu
3D, fără să se afecteze reciproc. Viața este direct dependentă de spectrul electromagnetic.
După cum se observă, spectrul electromagnetic este spațiu, fiind compus din volume,
numite unde de diverse mărimi.
Dacă undele similare sunt în mișcare, ele vor fi percepute de un observator considerat
static, ca intensitate. Deci tot volume, tot spațiu.
Dacă undele rămân statice față de un observator, se pot numi ca densitate, adică câte
volume mici sunt cuprinse într-un volum mai mare (unde mici, într-o undă mare). Deci avem
de a face tot cu ideea de spațiu. Soarele emite spectrul electromagnetic.
În aceste condiții putem vorbi despre un spațiu spectral 6D: lungime, lățime, înălțime,
spectrul electromagnetic numit și spectrul lungimilor de undă, intensitatea și densitatea.

*
Rezonanța undă - structură

În copilărie domnul Parascan ar fi construit simple aparate de recepție a undelor radio.

Așa a aflat de raportul dintre lungimea antenei liniare și unda eficient recepționată. Acest raport
este: 1/1, ½ și mai puțin ¼. Apoi la 33 de ani a observat că aceleași rapoarte le regăsește la
cuplul organitelor celulare și a undelelor percepute de acestea. Avea un caz evident de
rezonanță undă - structură biologică. Așa a reușit să explice și faptul că, indiferent de mărimea
celulelor, organitele acesteia rămân constante dimensional. Fără descoperirea acestei legi
bio-fizice, cu origine și în domeniul radio, nu ar fi înțeles în ce mod spectrele de emisie solare
acționau asupra mărimilor organitelor celulare.

*
Quasarii

Un quasar este de fapt un nucleu activ întâlnit în galaxii. Acesta emite cantități mari de
radiații de diferite forme și unde de lumină, ce pot crea diverse forțe în spațiul cosmic. Nucleele
active sunt considerate ca surse de radiații electromagnetice. (Wikipedia)
Cercetătorii presupun că, deși un quasar a ionizat o cantitate mare de gaz, devenind
inutil pentru formarea de noi stele, acestea se formau în continuare. (Live Science) Acest
lucru sugerează că galaxiile înfloritoare și în creștere pot exista în continuare cu quasari, cu
radiații radio intense.
Pentru cercetătorii care gândesc în limitele spațiului 3D și timp, coexistența în același
spațiu a galaxiilor optice cu cele radio, sunt observații greu de înțeles. Dacă ar gândi în spațiul
6D, ar descoperi faptul că pe axa spectrului electromagnetic infinit, pot exista simultan
structuri cosmice în toate zonele de radiații.

108
 *
Numerele prime

În urmă cu 30 de ani, domnul Parascan a descoperit acel tabel, cu ajutorul căruia a reușit
să găsească o metodă de aflare la infinit a numerelor prime.
Ulterior avea să găsească și alte variante tabelare și metode de a afla, fără calcule,
numerele prime. În anul 1984 avea să vadă lumina tiparului în "Revista Știință și Tehnică", o
formulă de aflare a numerelor prime, creată de acesta, care însă era valabilă pănă la numerele
din zona 120 - 130. Cu timpul și-a dat seama că numerele prime nu țin neapărat de
matematică în mod special, fiind o problemă de paralelism numeric. A găsit metode care pot
duce la aflarea numerelor prime: votând în urne, prin realizarea de pași sau alăturând în paralel
panouri cu pătrate distanțate, pe fiecare panou față de celelalte cu o unitate… . Practic nu
contează ordinea șirurilor… .
A încerca să găsești o formulă matematică universală de aflare a numerelor prime este
posibil, doar dacă facem o paralelă între șirurile de numere întregi, ca în spectrul
electromagnetic. (Fig. 48. ... 51.)

Fig. 48. Tabelul aflării la infinit a numerelor prime și preprime.

Fig. 49. Reprezentarea simplistă a Tabelului aflării la infinit a numerelor prime.

109
Fig. 50. Metoda benzilor paralele și a elasticului întins succesiv cu o unitate, pentru aflarea
numerelor prime (pe principiul tabelului aflării la infinit a numerelor prime).

Fig. 51. Dacă pe un număr infinit de pagini, se vor pune ștampile succesiv, începând cu una
în una, una din două, una din trei… (pe pagina finală a seriei repetitive, dacă seria este din 3
în 3 pagini, ștampila se va pune pe paginile 3, 6, 9…). Astfel vom constata că în afară de
prima pagină, toate paginile ce au două ștampile, sunt numerotate cu numere prime.

110
 *
Undele și numerele prime

Din tabelul anterior se propune o metodă inedită de aflare a numerelor prime. (Fig. 48.),
Un prim rezultat al acestui studiu ar fi că numerele prime nu au un statut matematic special.
Numerele prime sunt rezultatul suprapunerii aceluiași șir de numere, de o infinitate de ori.
Distanțele între ele sunt date de numerele din șirul numerelor naturale întregi, cu 0, 1, 2, 3, 4,
... unități, cu o unitate în plus decât șirul anterior. De fapt nici nu este nevoie să scriem nici
măcar o cifră. Luăm un segment de dreaptă și îl repetăm la infinit pe o dreaptă. Repetăm
procesul dublând segmentul de bază, apoi repetăm procesul triplând segmentul de bază.
În final, suprapunând toate șirurile de segmente, vom observa că acestea la un loc
reproduc de fapt spectrul electromagnetic. Segmentele de dreapta, a spectrului electromagnetic
reprodus, corespunde cu undele care sunt din ce în ce mai mari. Asta înseamnă că fiecare punct
din spațiul ambiant poate avea un minim de două capete de unde. Acele puncte corespund faptic
numerelor prime. Există însă multe alte puncte în spațiul ambiental în care avem numeroase
unde terminale. (Fig. 52.)

Fig. 52. Ordonarea pe spectrul electromagnetic a undelor ce umplu un spațiu 4D, similar
tabelului aflării numerelor prime anterior, va crea un spațiu cu structuri spectrale
matematizate. Practic rezultă că spectrul este mecanismul de formare a materiei, adică a
atomilor spectre, molecule spectre… . Este posibil ca în acest mod să se formeze și
moleculele de aminoacizi și a bazelor azotate: Citozină, Timină, Uracil, Guanină și Adenină.

111
 Evoluțiile descrise anterior, duc la formarea configurația spectrului electromagnetic
local. Ce înseamnă asta? Ar însemna ca un punct oarecare din spațiul 6D, să difere de cele din
jur, prin existența simultană a diverse seturi de unde. Astfel că putem spune că un volum
oarecare, are o configurație personalizată de unde, în fiecare punct al său, deci și proprietăți
diferite. Deci spațiul însuși poate avea proprietăți diferite în fiecare punct al său, nefiind
nevoie de atomi în sensul clasic. Practic spațiul este însăși structura de atomi spectre. În acest
caz, avem o anumită configurație a densității undelor, adică putem găsi toți atomii clasici, ca
atomi spectre în mediul ambiental. Așa se explică și gradul mare de ordine a Universului în
toate direcțiile, până la infinit. Concomitent atomilor spectre, putem întâlni: molecule spectre,
macromolecule spectre și structuri spectre. Oare celula vie nu este o astfel de combinație
spectrală? Asta ne spune faptul că materia vie, nu este nici creată, nici rezultatul evoluției,
există pur și simplu. Materia vie este prin însăși modul de aranjare spectrală a undelor și
pachetele spectre de unde, în arhitectura atomilor spectre.
Conform faptului că materia perceptibilă în spectrul electromagnetic clasic gamma -
radio, este dominată prin excelență de materia vie, se pare că spațiul însuși este Codul structurii
și evoluției vieții. Un spațiu spectru 6D care poate genera microcristale de aminoacizi și baze
azotate, poate fi orice. Iată un subiect inedit. Iată o cale importantă de parcurs de una din
posibilele științe viitoare.
O asemenea cale este obligatoriu multidisciplinară. Aici specialiștii sunt doar întrebați
despre experimentele lor, singurele dovezi în care cred și pentru care au sacrificat imaginația
și logica creatoare. Simpla polistructură în genul a șirurilor de numere care ne dau numerele
prime, înșirate stratificat în spectrul electromagnetic, ar putea explica compoziția în spectre
atomice, prin realizarea de tabele asemmănătoare celui a lui Mendeleev… . Ar explica în
primul rănd eternitatea atomilor de Hidrogen și Heliu. Ar explica eternitatea unor particule
fundamentale (protoni), căt și a arhitecturii fiecărui punct din Univers, sau compoziția spațiului
din afara Sistemului solar, descoperită de navele Pionier 10 și 11.

*
Cvadratura cercului

Această problemă caută să găsească o metodă, care să ducă la construirea unui pătrat
cu arie egală cu a unui cerc, cu rigla și compasul. Problema este considerată imposibilă de
rezolvat cu rigla și compasul. Metoda propusă este una neconvențională. Se știe faptul că un
cilindru și un paralelipiped dreptunghic, având baze cu arii egale (aria cercului bazei cilindrului
este egală cu aria pătratului de la baza paralelipipedului dreptunghic), tăiate de două planuri
paralele determină volume egale. Dacă vărsăm în corpul al doilea (dreapta) din schema de mai
jos, ½ din volumul apei din cilindru, vom afla latura pătratului cu arie egală cu a cercului dat.
Dacă umplem cu apă cilindrul și turnăm ½ lichid în cel de al doilea corp geometric, apa se va
ridica, până la înălțimea care ne arată latura pătratului cu arie egală cu a cercului, suprafeței
cilindrului. (Fig. 53)
Elementele care stau la baza cvadraturii cercului sunt: A = A (distanța dintre două
planuri), r = raza cercului și L = latura pătratului cu arie egală cu aria cercului.
Construcția poligoanelor regulate cu N. laturi se realizează astfel. Pe un cerc se trasează
consecutiv, cu ajutorul compasului, atâtea arce de cerc câte laturi dorim să aibă viitorul
poligon regulat. După unirea extremităților având centrul dat a cercului, decupăm forma
geometrică rezultată și o transformăm într-o piramidă, cu baza pusă pe o suprafață de hârtie.
În acest moment avem toate semnele necesare delimitării poligonului regulat cu N. laturi.

112
 Fig. 53. Cvadratura cercului.

*
Matematica cu memorie

Una din problemele negative întâmpinate în matematica aplicată fenomenelor naturii,

este faptul că un calcul este ireversibil. În chimie reacțiile sunt reversibile.
Oare cum ar arăta matematica cu memorie? Ce ar fi dacă am porni de la rezultatul final
în sens invers, pentru a afla cifrele inițiale?
Această problemă l-a bântuit mulți ani pe domnul Parascan. Până la urmă, folosind
notații speciale, a reușit să realizeze calculul cu memorie. Rezultatele obținute conțineau ca
notații suplimentare și valorile eliminate în timpul calculelor. Un astfel de calcul se face
concomitent pe principiul clasic al reducerii la un rezultat final, cât și la acumularea valorilor
eliminate. Astfel în timpul calculului nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se definește
ca fiind cifre active și pasive. Cifrele active sunt rezultatul calculelor în varianta clasică.
Varianta cifrelor, rezultatelor active și pasive sunt varianta unei matematici cu memorie.
1. În matematica cu memorie, dacă avem un măr și îl mâncăm, rezultatul nu este zero.
Faptul că atomii mărului și-au schimbat locul din mână în stomac, nu îl fac o valoare
zero, căci în natură nimic nu se pierde!
2. De asemeni în matematica cu memorie putem face calcule paralele de tip spectral.
Principiul este cel întâlnit la undele electromagnetice. Undele similare nu pot ocupa
același spațiu 3D și se comportă ca numere pe un șir monocrom. Undele diferite pot
ocupa același spațiu 3D, stratificânduse în formă de spectru electromagnetic, șiruri
policrome de numere. Copiind modul în care undele crează spațiul spectru 6D, putem
înlocui undele cu numere și vom obține un calcul spectral: cu axă electromagnetică, axă
de intensitate și axă de densitate, pe lângă axele x, y, z clasice. Practic reproducem în
variantă matematică structura și evoluția Universului 6D. Vom trata pe larg acest
subiect în următorul volum al lucrării de față.

113
 *
Concluzii despre spațiu

Ideea că spațiul are cel puțin 6 dimensiuni: lungime, lățime, înălțime, spectrul
electromagnetic (spectrul lungimilor de undă), spectrul intensităților și spectrul densităților este
tot mai populară în rândul cercetătorilor. Concluziile despre spațiu sunt umătoarele:
A. Lungimea, lățimea și înălțimea, alcătuiesc spațiul monocrom 3D.
B. Spațiul 3D și spectrele lungimilor de undă, intensităților undelor și densităților undelor,
alcătuiesc spațiul fizic policrom poliintens și polidens electromagnetic 6D natural.
C. Undele electromagnetice egale ca lungime, nu pot ocupa același spațiu 3D.
D. Undele electromagnetice diferite ca lungime, pot ocupa același spațiu 3D.
E. Orice undă electromagnetică este monocromă și se deplasează într-un spațiu 3D
monocrom, populat doar de unde de lungimi similare, definind astfel intensitatea
monocromă și densitatea monocromă.
F. Toate undele electromagnetice definite simultan pe cele 6 axe infinite ale spațiului 6D,
constituie fondul unic fizic al Universului.
G. Un eveniment oarecare ce are loc pe una din axe, va genera evenimente pe toate
celelalte axe.
H. În Universul celor 6 axe spațiale în microcosmos, lumea perceptibilă și macrocosmosul
sunt simultane.
I. Fiecare axă generează o categorie de evenimente și structuri de același tip.
J. Lungimea, lățimea și înălțimea, definesc spațiul 3D, poziția și mișcarea în spațiul 3D.
K. Spectrul lungimilor de undă (spectrul electromagnetic) unește microcosmosul, lumea
perceptibilă și macrocosmosul, pe o axă comună infinită, reprezentată din volumele
undelor.
L. Spectrul intensităților undelor, reprezintă numărul de unde similare deplasabile într-un
spațiu 3D monocrom.
M. Spectrul densităților, reprezintă numărul de unde monocrome statice față de un
observator. Pot fi unde generatoare (unde centrale nedeplasabile), sau unde grupate pe
o viteză și direcție de mișcare.
N. Spațiul regândit în această formă poate explica: viața, masa, timpul, mișcarea, radiația,
materia, structura 6D a Universului… .

*
O nouă știință? Astrostereogrametria

Utilizarea stereogramelor în analiza luminii stelare, galactice, a surselor diverse

optice, poate aduce numeroase beneficii științifice și chiar artistice… . Cu ani în urmă domnul
Parascan a pornit un studiu asupra surselor optice, folosind diverse programe de realizat
stereograme. Una din cele mai interesante rezultate a fost analizarea galaxiilor. Uneori
stereogramele galaxiilor sunt atât de explicite, încât se pot interpreta mult mai bine structura
acestora. În cadrul stereogramelor se poate analiza gradul de influență a lor, în cazul
suprapunerilor imaginilor lor, cât și ciocnirilor… .
Domnul Parascan a numit aceste stereograme componente ale unei noi științe:
Astrostereogrametria. Spre deosebire de fotografia unei galaxii, în care avea o variație a
intensității luminii în plan, astrostereograma ne traduce lumina primită din cosmos, în forme
3D neconvenționale.
Ar fi extrem de interesant de realizat o pagină pe internet care să prezinte stereograme
pentru fiecare tip de structură optică cosmică și sursă optică cum ar fi: flăcările, stelele active,
bioluminiscența vietăților de mare adâncime...). (Fig. 54. ... Fig. 59.)

114
 Fig. 54. Exemplu de stereogramă a unei galaxii barate.

Fig. 55. Exemplu de stereogramă a unei multitudini de galaxii.

115
 Fig. 56. Exemplu de stereogramă a unei galaxii atipice.

Fig. 57. Exemplu de stereogramă a unei galaxii complexe.

116
 Fig. 58. Exemplu de stereogramă a unei galaxii deformate.

Fig. 59. Exemplu de stereogramă a unei găuri negre. (Prima gaură neagră ce a fost observată
în mod direct se numește M87).

117
 *
Apelor curgătoare, curg sau se scurg?

Apele curgătoare sunt studiate de la existența omenirii. Spălarea rufelor la rău se făcea
prin punera în valoare a proprietăților apelor. Dacă apa nu era valorificată rufele nu se spălau
cum trebuie. Tehnici de spălare moștenite de sute de ani erau împărtășite mai de parte. Au
apărut morile de apă, până la celebrele centrale hidrodinamice sau barajele de apă. Teorii
privind curgerea râului au fost definite prin lucrări științifice. Principiile au fost actualizate în
noua eră a tehnologiei. Conform limbii române nu s-a putut nici astăzi stabilii ce face apa ori
curge ori se scurge. O să ziceți că am înebunit sau că nu știu ce înseamnă sensul celor două
cuvinte. Apa din albia unui râu curge, apa se scurge de pe haine. Astfel apa are două activități
distincte fără nici o legătură. Ia să vedem dacă așa este! L-am întrebat pe studentul doctorand
Stelian Cartacuzencu ce face apa. Acesta analiza evoluția râului Siret pe o porțiune bine definită
din Jud. Bacău. Proiectul studentului, precizat mai devreme, se desfășura la Universitatea
“Vasile Alecsandri” din Bacău. Oare de ce l-am întrebat? Studiul lui se numea: “STUDII
PRIVIND UTILIZAREA UNUI SISTEM GEOGRAFIC INFORMAŢIONAL PENTRU
EVALUAREA FORMELOR DE EROZIUNE HIDRICĂ PRODUSĂ DE CURGEREA
RÂULUI SIRET IN SECŢIUNEA SĂUCEŞTI – TAMAŞI, JUD. BACĂU”.
Apa ajunsă în porțiunea studiată de studentul doctorand, se scuge de pe diferiți versanți.
Procesul duce la formarea de pâraie și izvoare permanente sau temporare, care curg și se scurg
în râuri mai mici. Apa scursă și cursă ajunge în afluenții râului Siret. Afluenții se varsă în râul
Siret, prin procese de curgere formând cel mai mare Bazin Hidrografic din România.
Un specialist ce studia curgerea unui râu mă putea lămurii. Mare a fost surpriza. Nici
domnul inginer viitor doctor nu m-a luminat. Hai să analizăm cele două cuvinte.
Când apa curge în cantități diferite atât forțele fizice interne și externe se produc.
Forțele fizice se generează în funcție de mediul în care procesul de mișcare are loc. Conform
specialiștilor ce au studiat fenomenul concluzionăm că factorii ce generează mișcarea apei
influențează direct fenomenul. Undele de propagare care duc la formarea forțelor fizice
interne și externe nu sunt de fapt un component al Forței Slabe a naturii, prezentate anterior?
Mă întorc din nou la studentul Stelian Cartacuzencu. Conform studiului, Stelian a
apreciat un fenomen. Apa curge sub diferite forme. În urma proceselor de curgere au loc
fenomene naturale. Apa curge în albia râului. Dacă redenumim albia râului în scursura
râului! E doar un joc de cuvinte. Astfel fenomenele de scurgere produc procese de modelare
și depunere în scursura râului. Poate termenul de scursura râului nu este unul corect dar să
facem o excepție. De exemplu dacă albia unui râu seacă se observă scursurile rezultate în urma
proceselor de mișcare a apei.
Avem tendința să folosim cuvântul s-a scurs pentru o perioadă limitată de timp. Curge
s-a scurs și acum nu mai curge. Hai să ne întoarcem la râul nostru. Cursul râului a secat, nu se
mai scurge de loc. Observăm distincții clare a sensului celor două cuvinte: cursul și scurge.
Curiozitatea a făcut ca domnul Stelian Cartacuzencu să îl întrebe pe un doctor în
geologie cum este corect. Profesionistul în domeniu, a menționat ca să evidențiem mai bine
fenomenele fizice ce au loc în urma mișcării apei să folosim termenul de scurgere.
Care au fost fenomenele fizice pe care studentul Stelian le-a studiat. Primul fenomen
fizic este eroziunea solului produsă de curgerea râului Siret. Noile tehnologii au permis
identificare unui nou fenomen fizic, denumit decolmatarea solului produsă de curgerea râului
Siret. Astfel modelările studiate de studentul doctorand au fost decolmatările și eroziunile
produse de curgerea râului Siret. Curiozitatea mea a fost de ce un doctor geolog a dorit
înlocuirea cuvântului curgerea cu scurgerea. Râul Siret în secțiunea studiată evoluiază prin
procese asemănătoare cu scursurile produse pe râurile mai mici, dar la o scară mai mare.
Procesul se realiza la scara debitul râului Siret. Conform concluziilor finale, scursura creiată

118
de râul Siret, în albia de curgere, poate fii înlocuită prin procese de scurgere. Astfel termenul
că râul Siret se scurge și nu curge l-au convins pe studentul Stelian Cartacuzencu. Nu a putut
convinge și pe ceilalți. Însă pe mine m-a convins. De aceia am scris aceste rânduri.
Principiile evoluțiilor geologice sunt strâns legate de scurgerea râului. Din spusele și
din confuzia creiată domnul student doctorand a dorit ca în textul tezei de doctorat cuvântul
curgerea râului să îl înlocuiască cu scurgerea râului. Desigur nu a fost lăsat.
Este o greșeală dacă confundăm curgerea cu scurgerea? Ca să tragem o concluzie,
un inginer hidrolog spune că este corect curgerea râului. Un inginer geolog spune că este
corect scurgerea râului chiar dacă este permanentă sau temporară. Apa din râuri se scurge sau
doar curge? Cum e corect!

*
Formula de mișcare a râurilor

Am dorii să comentăm un pic elementele ce produc mișcarea râului. Râurile se mișcă

sub diferite forme luând forma albiei sau secțiunii de curgere. Sunetul de mișcare a râurilor
este proieminent în cazul râurilor de munte și mai scăzut la șez. Mișcarea este dată de mediul
înconjurător unde factorii sunt descriși în lucrări științifice bine argumentate de specialiști.
Sunetul de mișcare a apei este inconfundabil și a apărut înaintea vieții omenirii pe frumoasa
noastră planetă. (Luca Victor O., și alți..., 1999; Băduţ M., 2006; Ionescu E., și alții..., 2018)
Cheia limnimetrică sau cheia debitelor printr-o secţiune a unui râu reprezintă
corespondenţa dintre adâncimea apei în secţiune şi debitul care o străbate. Această legătură
este exprimată de relaţia lui Chézy - Tadini.

Q = A ∙ C√R ∙ i [m³/s].

Q (m³/s) - debitul de curgere;

Α (m²) - aria secţiunii de curgere;
C - coeficientul lui Chézy, (valoari determinate în urma studiilor și aplicațiilor ștințifice);
R (m) - raza hidraulică;
i (%) - panta hidraulică.

Raza hidraulică se calculează cu relaţia:

𝑅= ;

P (m) - este perimetrul udat;

𝐶= 𝑅 ;

C - coeficientul lui Chézy;

n - este rugozitatea patului albiei;
y - este un coeficient care se poate considera conform ca fiind:

𝑦= .

119
 Prelucrarea, verificarea şi validarea principalelor materiale hidrometrice cum ar fi:
carnetele lunare de observaţii, carnetele de măsurători ale debitelor de apă, planșe de calcul,
se realizează utilizând trei câmpuri de corelaţie: H - Q; H - W; H - Vm, unde:
H (m) - nivelul apei la fiecare măsurătoare;
Q (m³/s) - debitul măsurat;
W (m²) - suprafaţa secţiunii transversale active la fiecare măsurătoare;
Vm (m/s) - viteza medie pe secţiune la fiecare măsurătoare.
În aceste trei câmpuri de corelație se marchează câte un punct pentru fiecare
măsurătoare de debit, de apă măsurat.
Din cadrul zonei dimensionale pe verticală, între oglinda apei şi fundul râului,
adâncimea medie reprezintă acea valoare a tuturor punctelor de sondaj pe secţiunea
transversală a unui râu.
Adâncimea medie (hm) - este dată de raportul între suprafaţa secţiunii udate Ω (m²) şi
lăţimea apei B (m), adică lățimea cursului de apă, indiferent de variații;

ℎ = [𝑚].

Raza hidraulică R (m) - este dată de raportul între suprafaţa secţiunii udate Ω (m²) şi
perimetrul udat - P (m). La râurile mari, mai ales la fluviile largi, raza hidraulică are o valoare
apropiată, ca valoare, cu adâncimea medie.

𝛺
𝑅= [𝑚].
𝑃

R (m) - raza hidraulică;

Ω (m²) - suprafaţa muiată activă;
P (m) - perimetrul muiat în metri.
Pentru stabilirea cotelor şi secţiunilor corespunzătoare, debitului de formare pentru
profilele transversale, ale cursului de curgere a apei, au fost calculate valorile cheilor
limnimetrice aplicându-se formula Chézy:

∙ ∙
𝑄= .

Q (m³/s) - debitul de apă;

Ω (m²) - suprafaţa secţiunii udate active, planimetrate;
R (m) - raza hidraulică;
I - (în promile ‰, adică în procente de 1 la 1000) - panta de curgere a talvegului albiei,
în urma măsurătorilor obținute în timp real;
n - (S.T.A.S., valoare determinată și standarlizată) - coeficient de rugozitate, determinat
din tabele standarde.

𝑄
𝑉= 𝑚/𝑠.
𝛺

Unde V (m/s) reprezintă viteza de curgere.

Viteza de curgere, nu poate fi determinată exact, decât prin măsurători clasice, cu
morişca hidrometrică sau alte aparaturi omologate pentru acest gen de operaţiuni.

120
 Și astăzi această formulă este folosită pentru determinarea vitezei de curgere.
Menționăm că vechimea formulei datează din anii 1700.
Problema este următoarea! Să facem un exercițiu de imaginație. Sigur au apărut
mașinării ce pot măsura în timp real viteza de curgere a râurilor. În comparație cu formula
Chézy - Tadini care este eroarea? Oare principiul de calcul a mașinăriilor moderne este
asemănător cu al lui Chézy - Tadini? Cu siguranță nu.

*
Exploatăm balastul din râuri, ca să facem bine sau rău?

Agregatele minerale din apropierea râurilor au importanță majoră și o valoare ridicată

în funcție de sorturile rezultate. Nisipul fin în urma spălării balastului este cel mai valoros.
Exploatarea agregatelor minerale, pe lângă necesarul de balast, trebuie să asigure evitarea
degradării malurilor, de obicei, pe partea opus a malului unde are loc extragerea agregatelor
minerale. Extragerea cât mai completă a bancurilor de nisip trebuie să influiențeze direct
diminuarea pierderilor de sol, să asigure protecţia mediului și calităţii apei râurilor.
Perimetrele, înainte de a începe procesul de extragere, se delimitează cu ajutorul
bornelor ale căror limite nu se vor depăşii. Pentru început se realizează decopertarea pentru
înlăturarea stratului de pământ cu ajutorul utilajelor din dotare. Materialul levigabil va fi utilizat
la refacerea drumului de exploatare prin care se face accesul în perimetru. Extracţia se
realizează dinspre cursul apei spre mal, în fâşii longitudinale în câmp continuu. Materialul
excavat se va încărca direct în mijloacele de transport, sau se vor realiza depozite temporare,
ce nu vor depăşi timpul de lucru a zilei în curs.
Prin exploatarea agregatelor minerale se doreşte asigurarea condiţiilor de curgere
corespunzătoare a râurilor. După epuizarea rezervelor se va dezafecta punctul de lucru şi se va
nivela având aspect reliefului caracteristic luncii. O exploatare trebuie să fie privită în
contrapartidă cu strategia de management a inundaţiilor. Exploatarea trebuie să se realizeze
prin decolmatare şi reprofilarea albiei în funcţie de influenţa exploatării agregatelor minerale.
Pentru o extragere corectă procesul de monitorizare trebuie aplicat în momentul exploatării.
Deciziile privind gestionarea agregatelor minerale și exploatarea de agregate propriuzisă,
trebuie să favorizeze regenerarea perimetrului de exploatare.
În timpul viiturilor se va respecta planul de acaparare împotriva inundaţiilor, iar după
producerea acestora se va curăţa perimetrul de materiale aduse de apă.
Efectele exploatării preferenţiale, a depozitelor intermediare ce nu pot fi transportate
într-o zi, realizarea de coturi artificiale şi schimbarea direcţiei cursului de curge a unui râu,
reprezintă câteva aspecte negative privind modul de gestionare a agregatelor minerale.
Influenţa efectelor exploatării defectuoase poate avea ca impact: ruperi de maluri prin
procese de eroziune, creşterea grosimii stratului levigabil, creşterea intensităţii eroziunii
hidrice şi chiar stimularea inundaţiilor.
Oare de câte ori ați auzit la știri că un oarecare s-a înecat într-un râu, unde în apropiere
a fost sau este o exploatare de agregate minerale? Gropile lăsate în urma exploatărilor se
regenerează repede sau greu? Care este influența asupra curenților de curgere, a gropilor lăsate
pe fundul albiei unui râu, în urma exploatărilor de agregate minerale?
Formele peisagiste de pe malul râurilor în România pot fi foarte frumoase. Accesul la
aceste puncte este de multe ori îngreunat, datorită lipsei drumurilor. Aceste zone pot servi ca
puncte de agrement și pot contribuii la economia locală din apropiere.

121
 *
Cuplul de meandre

Curgerea râurilor se desfășoară în mai multe moduri. Însă o să ne axăm doar de modul
în care apa se șerpuiește în albia sa. Vorbim de un aspect particular întâlnit în apropierea
orașului Bacău, Jud. Bacău. Râul Siret, își desfășoară curgerea în apropierea terenurilor sub
formă șerpuită. Terenurile din apropierea râului Siret sunt: agricole, pășiuni, zone împădurite.
Acestea se întâlnesc în zonele de terasă din apropierea albiei minore a râului Siret. De-a lungul
anilor, procesele de curgere a râului Siret, au dus la mișcări ale solului prin două fenomene:
eroziune și colmatare. Solurile erodate se numesc solurile pierdute iar solurile colmatate poartă
numele de soluri noi. Procesul de șerpuire îl redenumim. Astfel șerpuirea râului Siret pe viitor
o vom denumii curgerea în meandre. Meandrele au forme și dimensiuni diferite. Un aspect
particular l-am observat întâmplător. Meandrele două câte două se aseamănă. În unele cazuri
și trei meandre consecutive. Asemănarea am redenumit-o cupluri de meandre. Un cuplu de
meandru este alcătuit din cel puțin două meandre sub formă de “S”. În cadrul unui cuplu de
meandre există cel puțin două zone în care solurile sunt afectate de eroziune și două zone
unde au loc procese de colmatare. O să întrebați ce rost are să folosim acest termen denumit
cuplu de meandre? Un motiv este sigur, nici un râu șerpuit nu își schimbă cursul de apă decât
în baza unui nou cuplu de meandre. În cazul râului Tamisa din Londra, inginerii au captat și
au realizat amenajarea albiei fără să deranjeze cursul de apă. Imaginați-vă cum ar fi ca râul
Tamisa să își schimbe cursul de apă unde se pot forma noi cupluri de meandre. Ar fi o tragedie.
Dar totuși aceste fenomene pe râul Siret au loc și nimeni nu se plânge.
Alt fenomen natural care are loc în cadrul unui cuplu de meandre este creșterea și
adâncirea proceselor de șerpuire. Acțiunea este atât de puternică, că poate distrugere zone
împădurite. Astfel rolul pădurilor de a capta râul și de a-i diminua dezvoltarea este imposibil,
fenomen întâlnit pe râul Siret. Ia să ne imaginăm dacă la Londra râul Tamisa nu era amenajat.
Cu siguranță migrările de apă duceau la distrugerea clădirilor. În cazul râului Siret procesele
de evoluției a “S-ului”, cuplului de meandre duce la dispariția pășunilor și a terenurilor agricole
care erau acolo probabil de când lumea. Acestea nu au valoare! Poate bunicii noștri, sau
străbunicii s-au bucurat de bucatele oferite de acel sol. Astăzi terenurile au fost luate de ape.
O ultimă influență a procesului de evoluție a cuplului de meandre este distrugerea
acviferului prin procese de migrare. Zone unde peștii își depun icrele devin uscate formându-
se noi albii mult mai sărace. Dacă vărsăm încet apă pe o minge, cu un jet sub chiuvetă, o să
observăm că apa nu curge drept. Ia o formă șerpuită asemănătoare cuplurilor de meandre,
uneori chiar trei fire separate meandrate, ce vor coboară mult sub curbura de jos a mingii,
datorită Efectului Coandă. Dacă vărsăm încet apă pe o tavă sau pe o farfurie, observăm că
procesul de curgere are tendința de șerpuire (Fig. 60.). Ce legătură au aceste fenomene fizice
cu procesele de curgere a râurilor? Care este asemănarea între curgerea lichidelor și curgerea
râurilor?
În (Foto. 13.) se prezintă evoluția râului Tamisa, unde se văd cuplurile de meandre.
Captarea și modernizarea albiei râului au oprit procesele de migrare și de evoluție a curgerii.
Oare de ce râul Tamisa nu a fost captat să curgă drept? Nu mai ocupa atâta spațiu și erau mai
multe terenuri libere pentru noile construcții. Consider că oricare dintre cititori pot să răspundă
la această întrebare.

122
Foto. 13. Modele de cupluri de meandre de pe râul Tamisa din Londra (Google Earth).

Fig. 60. Evoluția meandrelor sub diferite forme de curgere.

123
 *
Stelele văzute și nevăzute

Cum gestionează Dumnezeu sufletele? Pe planeta Pământ suntem în jur de 8 miliarde

de oameni. Cea mai mare densitate de populație este în China ce depășește 1 miliard 400 de
milioane. Mulți mor, mulți se nasc. Oare cum ține Dumnezeu evidența tuturor? Este întrebarea
care ne-a măcinat toată viața. Hai să încercăm să ne închipuim măcar care este strategia lui
Dumneazeu. Creatorul tuturor, făcutelor și nefăcutelor a creiat Universul. Universul are
elemente atât cunoscute cât și necunoscute de către mințile luminate ale omenirii. Planeta
noastră Tera face parte dintr-o galaxie. Numele galaxiei este Calea Lactee. Soarele oferă lumina
frumoasei noastre planete unde există viață. Aici s-au dezvoltat milioane și miliarde de specii
pe care le-am denumit cum am vrut, aflate tot în gestiunea lui Dumnezeu. Ca să simplificăm
lucrurile în galaxia Calea Lactee există viață. Multe alte galaxii există la distanță calculată în
ani lumină. Aceste galaxii au la rândul lor propriul lor soare în jurul căruia planetele levitează.
Oare aceste galaxii, care au la rândul lor soare, nu pot fi confundate cu un quasar? Nu în toate
aceste forme de evoluție există viață. Dar cu siguranță sunt și cu viață.
Distanța dintre planetele care poartă viață sunt mari, proiectate de Dumnezeu astfel
încât civilizațiile să nu se întâlnească între ele. Pe planetele unde există viață, traiul este mai
bun sau mai rău, în funcție de calitățiile planetor ce poartă viață.
Ne întoarcem din nou la planeta Pământ. Cea mai evoluată specie este omul. În fiecare
zi cam 2000 de oameni mor de foame și în jur de 779 935 994 nu au acces la apă potabilă,
existând un număr de 862 945 665 persoane subnutrite. Ca să subliniem subiectul în anul 2020,
mai bine de 7 milioane de oameni au murit de foame. Datele prezentate sunt doar note de
referință, acestea modificându-se la fiecare secundă. Oare ce părere are Dumnezeu despre
această situație. Nu mai amintim de alte cauze privind dispariția și distrugerea altor specii de
viață mai puțin evoluate ca omul. Cum este planeta Pământ, un loc unde viața este bună sau
rea?
Oare cum Dumnezeu ne-a creiat pe noi nu a creat și alte lumi. Nu cumva planeta Tera
reprezintă o mapă din biblioraftul biroului de lucru a lui Dumnezeu.
Din școală, noi am învățat că există două locuri unde mergem după moarte, în Rai sau
în Iad. Iadul cred că este în fundul planetei noastre, iar Raiul undeva mai sus de cer. Asta este
ce noi știm. Cât mai este loc în Rai pentru sufletele curate și cât mai arde Cazanul lui Scaraoschi
cu sufletele celor netrebnici. Nu știm.
Ne întoarcem înapoi la Dumnezeu. Eu cred că după moarte sufletele noastre sunt
transferate în funcție de Judecata Tatălui Ceresc pe planete unde există viață. Cei buni merg
pe planete unde viața este mai ușoară și mai frumoasă. Cei răi pleacă pe planete unde viața este
mai grea unde obsesia devine lupta pentru supraviețuire. Aici nu ne referim doar la oameni,
aici vorbim de tot ce poartă viață. Totodată Ecuația lui Dumnezeu pleacă după principii clare.
Ai merite ți se oferă, nu ai rezultate decazi. Toți avem un scop bine definit. Ce se întâmplă
atunci când ne-am pierdut scopul în viață? Cum noi oamenii suntem creiați după forma și
asemănarea lui Dumnezeu, decizile lui sunt fără greșeală. Oare câte planete cu viață există?
Nimeni nu știe. Dumnezeu nu a făcut și el experimente? Ce s-a întâmplat acolo unde două
planete ce poartă viață au fost puse una lângă alta?
Un alt echivalent al Ecuației lui Dumnezeu este legat de arhitectura structurilor
Universului unde trăim. Cum este posibil ca tot ce știm și nu știm să fie într-un echilibru
perfect, astfel încât viața să existe în toate formele sale? Ingineria variațiilor de undă a
câmpurilor gravitaționale, a câmpurilor magnetice, a spectrelor nu sunt întâmplătoare. Tot
ce știm și presupunem este că universul începe de la - ∞ și se sfârșește la + ∞. Astfel
necunoașterea spațiului cosmic se notează cu ∞ ? Echilibrul creiat de Dumnezeu, nu prea

124
este acceptat în știință. Nu prea se recomandă să vorbești în cercetare despre Dumnezeu. De
aceia principiile Ecuației lui Dumnezeu sunt departe de cunoaștere.

*
Cât de mult reține creierul o informație

De când ne naștem avem capacități mai multe sau mai puține de a reține o informație.
Primele forme de evoluție a creierului au legătură cu blocul motor, ce transmite mișcarea, atât
la mâini cât și picioarelor. Astfel inconștient mâinile și picioarele se mișcă în funcție de
necesitățile noastre fără să le gândim sau să ne întrebăm de ce. Formele primare de a informa
creierul, ce să facă mâinile și picioarele, le numim reflexe. Nu conștientizăm de loc că mâinile
și picioarele au trebuit să se acomodeze la cerințele creierului, iar evoluțiile de mișcare au
crescut în funcție de necesitățile noastre. Acest exemplu este asemănător cu Matricea de Calcul
privind modul de a reține și procesa orice informație.
Termenul de a învăța este un pic relativ. Informația pe care trebuie să o înveți este
mult mai mare decât cât ai reținut. Regula de aplică în marea majoritatea cazurilor. Atâta timp
cât ai insistat mai mult asupra informației poți spune că ai învățat mai mult. Ideile reținute le
folosești într-un scop anume. Dacă informațiile reținute sunt sub aria sentimentelor de a
reuși, putem spune că datele reținute sunt mai valoroase. După ce și-au atins scopul
informațiile reținute încep ușor, ușor să fie uitate.
Totuși există cazuri în care învățăm pentru un scop anume. De exemplu dorim ca
informațiile dobândite să le folosim pe termen nelimitat. Să spunem că am dobândit
informațiile, le aplicăm în meseria pe care o avem, dar după o perioadă de timp, utilizăm
informațiile dobândite din ce în ce mai puțin. Modul de lucru, bazat pe informație, pline de
reguli, se transformă într-o simplă rutină și obișnuință. În acel moment fără să vrem informațiile
dobândite se diminuiază, pentru că nu le mai întâlnim în modul nostru de lucru. Ceva evaziv
creierul mai reține.
Sunt domenii în care lucrezi cu informația învățată. Acest mod de lucru este unul
repetitiv. Informația este atât de bine învățată că o ști și noaptea. Acest lucru se datorează în
primul rând repetiției. Atât cât practicăm mai mult informația învățată, devenim experți.
Dacă un pictor nu mai pictează de doi ani de zile, având o tehnică specifică, îi va fi greu
un pic în momentul în care se apucă. Dacă un șofer nu mai conduce 5 ani de zile, când se va
urca la volan o perioadă de timp va conduce ca un începător. Îți trebuie timp să te acomodezi,
creierul să perceapă informația, cum o făceai în momentul când erai confident să o facă.
Un alt fenomen natural are loc. Cu înaintarea în vârstă capacitatea de a învăța se
diminuează. Sunt oameni care lucrează cu informația. Datorită evoluției informaționale aceștia
văd progresul ca o barieră pentru ei decât o bucurie. La un moment dat creierul nu mai acceptă
informația, prea grea, iar individul își asumă toate riscurile pentru această decizie. Mai sunt
indivizi care nu vor să evoluieze, iar gândirea și modul lor de lucru, îi trage în jos și pe ceilalți.
Mulți dintre noi catalogăm oamenii în funcție de capacitățile lor de a gândi. Ne dăm
mari dacă știm o infomație, îi criticăm pe cei neștiutori.
Repetiția este drumul către perfecțiune. De exemplu dacă citim acestă carte o dată, ne
formăm o idee. Dacă o citim de două ori parcă reținem ceva. Dacă o citim de 5 de ori devenim
experți și putem avea dialog cu autorii. Dacă o citim de 10 de ori suntem specialiști și de
acolo facem ce vrem.
Într-un final creierul uman este ca un burete, iar informația este apa. Efectul este
simplu. Dacă buretele este constant ud informațiile sunt acolo unde trebuie. Dacă îl stoarcem
mai rămâne ud. Este informația evazivă. Oare cât timp îți trebuie să uiți o informație bine
învățată? O informație învățată și practicată timp de 5 ani de zile în cât timp o uiți complet?

125
 *
Viața din spatele sufletului

Moarea este un proces natural. Oamenii definesc moartea ca fiind sfârșitul vieții.
Acțiunea finală, moartea se produce în mod natural, prin îmbolnăvire și prin încetarea tuturor
funcțiilor vitale. Moartea poate avea și cauze premature sau întâmplătoare, neașteptate. O să
încercăm să facem o distincție a morții a materiei fixe și a materiei mobile. Există o legătură
între cele 2?
Pentru a afla acest răspuns, putem menționa că moartea, ca termen nu prea este agreiat
de nimeni. Noi oamenii suntem speriați de sfârșit și dorim ca acțiunea, care dă fiori, să se
întâmple cât mai târziu. Toți suntem muritori asta este clar. Conform religie: din pământ ne
naștem, în pământ ne întoarcem. Oare este adevărat?
Moartea materie fixe face referire la formele vieții legate direct de solul în care s-au
dezvoltat. Să luăm exemplu un copac. Acesta s-a dezvoltat printr-o acumulare de minerale și
microorganisme unde materia vie era însămânțată. Materia vie putea fi o sămânță sau un
sâmbure dezvoltat printr-un proces de polenizare, ori împrăștierea datorită factorilor externi
naturali. Un factor ajutător poate fi realizarea unei însămânțări de către om. Astfel, când se
înteplinesc toate elementele vieții, sămânța încolțește dând forma unei plante. În cazul unui
mediu prielnic se dezvoltă până la nivelul unui arbuște. După câțiva ani buni, arbuștiul ajunge
la vârsta de maturitate. Copacul roade, înflorește și oferă fructe. Declinul copacului începe de
la înbolnăvirea rădăcinilor. Acțiunea cea ma frecventă este moartea prin uscare. Rădăcinele
rămase în sol se usucă, se transformă în minerale și proteine, prin procese de evoluție, pe durată
de timp mare. Așa definim pe scurt viața unui copac. Copacul are suflet? Poate nu are, dar
considerăm că prin combinații naturale pot duce la crearea de viață subterană la nivel de bacterii
și microorganisme. Copacul a fost în contact direct cu materia mobilă, ce pot influența direct
formele de transformare a rădăcinilor.
Moartea materie mobile face referire la formele vieții care se pot mișca și sunt
dependente de solul în care s-au dezvoltat. În acest caz, o să dăm exemplu cea mai evoluată
specie de pe planeta noastră și anume omul. Apariția omului are loc, după cum toți știm, prin
fecundarea ovulului cu spermatozoizi. Ovulul însămânțat începe să se dezvolte prin procese de
multiplicare. După o perioadă de 9 luni standard, perioadă ce poate fi influențată de evoluția
sarcinii, copilul se naște. Copilul crește, iar la vârsta de 30 de ani ajunge la maturitate. Sănătatea
individului este influențată în funcție de mediul în care este expus. Trecut de vârsta maturității
omul își pierde mobilitatea fizică, iar evoluțiile sunt descendente. Odată îmbătrânit omul este
predispus bolilor, datorită scăderii influențelor sistemului imunitar. Acesta moare. Omul are
suflet? Conform religiei sufletul omului va merge acolo unde îi este predestinat. Ce se întâmplă
cu restul corpului? Trece printr-un proces de transformare care va duce la creerea de milioane
de bacterii și microorganisme. Microorganismele dezvoltate au suflet? Religia nu are un
răspuns clar. Acestea se hrănesc cu materia în plină transformare. Se dezvoltă. O dată ce
resursele de materie s-au terminat, de cele mai multe ori microorganismele se mănâncă între
ele, sau părăsesc habitatul.
S-a demonstrat științific că în urma transformărilor biologice ale materie vii în
combinație cu materia anorganică sau materie vegetală pot duce la apariția vieții materie fixe.
Aceast mixt duce la dezvoltarea vegetației în formele ordonate de natură. Vegetațiile au un
suflet? Unii zic că plantele au suflet alții zic că nu. Religia nu are lămuriri prea multe în privința
acestui subiect.
Ori ce formă de evoluție a vieții cu suflet sau fără suflet au un scop bine perceput. Noi
nu percepem sufletul la nivelul bacteriilor care se mișcă și le vedem la microscop. Ele se nasc
și mor ca și noi. Ca să fim mai misogini, dacă citești definiția sufletului observi că forma
cuvântului se adresează speciei celei mai dezvoltate și evoluate. Adică noi oamenii avem

126
suflet, pentru că avem conștiință. Oare animalele nu au conștiință? Plantele și vegetația nu
își îndeplinesc rolul lor pe planeta noastră? După gândirea noastră, fiind cea mai dezvoltată
specie de pe Pământ, poate doar animalele și unele viețuitoare mai au suflet. Materia vie fixă,
care ne alimentează viața poate are sau poate nu are suflet. Tot percepția omului cataloghează
sufletul rău și sufletul bun. Deși nu se știe exact cine are și cine nu are suflet, ce aparține
vieții, religia a pus monopol pe acest cuvânt. Religia se divide și se împarte în funcție de
necesitățile sufletului. Am învățat la școală că religia de care aparții este cea mai bună. Dacă
îți schimbi religia este ca și cum îți trădezi sufletul. Una din dogmele ortodoxismului este un
proverb: crede și nu cerceta. Materialul de față nu contestă nici o religie sau pe Dumnezeu.
Tot ce vrem să știm este cine are și cine nu are suflet! Eu cred că singurii care pot da răspuns
la această întrebare este doar religia. De mii de ani slujesc acest cuvânt, sufletul omului. Și
așa putem face legătura între cunoaștere și religie.

*
Mulțumiri

De-a lungul anilor, au existat un număr de oameni, care într-un fel sau altul l-au ajutat
pe domnul Gheorghe Parascan în activitatea științifică, de inventică și artistică. Lor le
mulțumește în mod special. Fără ei domnul laborant Gheorghe Parascan ar fi înțeles mai
greu, multe din cele scrise în această lucrare.
Ion Burdujoc, artist plastic, profesor de pictură;
Constantin Doroftei, artist plastic, profesor de grafică și istoria artei;
Ștefan Niculescu Maier, coordonator proiect "Salonul Invențiilor Trăznite" organizat
de Revista "Știință și Tehnică", România și coordonator expoziții de Artă, U.S.A.;
Alexandru Mironov, membru în juriu la "Salonul Invențiilor Trăznite", organizat de
Revista "Știință și Tehnică" și Muzeul Tehnicii "Dumitru Leonida", București, 1984;
Adrian Năstase, organizator "Salonul Ingeniozității", București, 1985, 1986…;
Stelian Văcărelu, politician, economist, Sectorul 4, București;
Adrian Tăbăcaru, prof. Liceul Metaloglobus, ulterior afacerist, București;
Valentin Catană, prof. univ. (Universitatea "Vasile Alecsandri" din Bacău);
Constantin Andone , Ing. electronist (Universitatea "Vasile Alecsandri" din Bacău);
Viorica Cocioiu, artist plastic;
Oana Amaricăi, coordonator expoziții, Franța;
Jean Luc, organizator expoziții, Gisors, Franța;
Maria Margoș, artist plastic;
Doroty Mayer, artist plastic, U.S.A.;
Cătălin Dan Cârnaru, scriitor;
Gigi Manea, organizator saloane invenții, Camera de Comerț, Bacău;
Mariana Bendou, redactor la Revista "Expresia ideii";
Vasile Rușeți, administrator al Cenaclului "Expresia IDEII";
Petre Isache, redactor Revista "13 Plus";
Elena Scutelnicu, profesor;
Petru Scutelnicu, poet;
Viorel Savin, scriitor;
Mircea Dinutz, critic literar, verișor;
Augustin Cojocaru, artist plastic;
Vasile Pașcovici, Dr. ing.;
Nicolae Docsănescu, redactor, Almanahul România Pitorească;
Ioan Herescu, matematician, scriitor;
Prof. dr. Liviu Aur.

127
 *
Final

Este aproape imposibil, să scrii un final despre un Univers ce se întinde pe un spațiu

spectru cu 6 axe infinite. Putem doar accentua câteva din caracteristicile lui.
Spre deosebire de spațiul 3D clasic, monocrom și abstract, spațiul spectru 6D, are toate
ingredientele pentru a explica unitar Universul observabil. Spațiul 6D face parte dintr-un
Univers majoritar imperceptibil, demonstrat de cele 6 axe infinite.
Dacă până în prezent știința a ignorat importanța spectrului electromagnetic,
neînțelegând capacitatea acestuia de a construi întreaga arhitectură cosmică, iată că, în această
lucrare se propune un Univers prin excelență spectral. Este destul de haios să îi auzi pe savanți
încercând să interpreteze proprietățile materiei într-un spațiu 3D monocrom. Majoritatea
datelor experimentale conțin în cea mai mare parte date de ordin spectral electromagnetic.
Oare acest fapt nu le dă de gândit? Ce este mai importantă, unda sau particula, dovedită a fi
de fapt un… pachet de unde?
Nu este mai logic să interpretezi datele culese în experimente în modele de spațiu
spectral? Deși tehnica și tehnologia au generat enorm de multe date experimentale spectrale,
nimeni nu s-a gândit serios să construiască modelul de interpretare a acestora. Ne-am mulțumit
să folosim un biet spațiu 3D compus din elementele: timpul, gravitația și masa… .
De ce nu am folosi un spațiu spectru 6D? De ce nu am folosit legile undelor de pe
spectrul electromagnetic, intensitatea și densitatea undelor?
A meritat oare o viață de studiu a înțelegerii existenței, structurii și evoluției
Universului? Am ajuns la concluzii atât de diferite de ale științelor clasice.
Nu înțelegem pe cercetătorii care ne spun cu atâta siguranță, că adevărul natural este
prea ascuns, prea secret, imposibil de înțeles, fiind exclusiv de natură divină… . Dumnezeu ne-
a dat mintea și și-a expus nouă întreaga operă. Noi suntem cei care nu văd, iar din comoditate
și ignoranță, uităm că rolul științei este acela de a interpreta în fel și chip natura, până la aflarea
adevărului.
Deși mulți cercetători singuratici au fost excluși din sistemul de cercetare științifică,
ei continuă drumul cunoașterii prin analiză enciclopedică. Acest fapt duce la o gândire
multidisciplinară evolutivă. Din păcate aceștia nu mai au unde să își prezinte concluziile.
Societatea științifică este exclusivistă, aruncă la coșul istoriei multe minți luminate.
Care este capcana științelor tehnice? În loc să existe un traseu de cercetare
fundamentală - tehnică, știința actuală se reduce la experimente și tehnică. Nu este de mirare
că în timp ce avem un sistem fabulos de comunicație, nu știm încă să explicăm viața… .
Știința umană este domeniul creativității întregii specii, nu a unui grup autoizolat de
indivizi trecuți prin sistemul de învățare creat de societate. Dacă învățământul știe tot și ne
învață numai adevărul, de ce nu știm nimic esențial despre lume? Natura este aceia care
rezolvă întotdeauna problemele. Natura crează oamenii meniți să studieze din pasiune, ce se
întâmplă rar în colectivele de cercetare, create pentru cariere, nu pentru adevăr.
Ideea că însuși spațiul este structurat spectral pe paliere de lungimi de unde,
intensități ale undelor și densități de unde, este una fundamentală. El iese din zona abstractă
a spațiului 3D și se concretizează în spațiul 6D. Timpul este diferența ciclurilor de unde,
structuri, viața indivizilor… . Masa este reprezentativă microcosmosului, fiind însumarea a
miliarde de unde subatomice a structurilor mai mici ca undele gamma. Forțele moi și tari, sunt
aceleași care fac posibilă și viața în spectrul electromagnetic clasic, aflat între undele gamma
și radio. Doar că ele sunt puse în evidență de fizicienii ce lucrează în domeniul energiei atomice
în microcosmos. Undele mai mari sunt inaccesibile. Unele mari sunt de miliarde de ori mai
mari, fapt care face să fim în interiorul lor. Arterele Universului sunt puse în evidență indirect,
prin observarea componentei luminoase ce le alcătuiesc… .

128
 Viața se pare că este pretutindeni, împrăștiată pe cele 6 axe (lungime, lățime,
înălțime, spectrul electromagnetic, spectrul intensităților și spectrul densităților…). Practic
nu există decât un singur tip de materie, materia vie.
La vârsta de 14 ani, într-o discuție serioasă cu Dumnezeu, i-am cerut, să îmi îngăduie,
să aflu tainele ascunse ale lumii, altfel ce rost ar mai fi avut viața mea? Pentru a completa
cunoașterea i-am mai cerut 10 ani de viață de artist, așa cum ia dăruit lui Van Gogh. Am ales
știința, arta și iubirea de semeni. Putem spune, ce rost aveau aceste alegeri, dacă nu pentru
binele oamenilor? Cum m-am născut într-o familie simplă, simple mi-au fost întotdeauna
alegerile și căile. Am luat hotărârea să nu mă intereseze banii, interesele mele au fost: cărțile,
cultura, munca de atelier printre pictori și scriitori, mai ales munca de cercetare științifică
fundamentală. Pentru ceilalți eram o curiozitate. Să îți petreci adolescența și tinerețea având
cartea în mână, pictând cu frenezie lucruri interzise de comuniști, să stai și să faci mii și mii de
studii și analize despre atomi și Univers, nu era tocmai ceva pe înțelesul celorlalți. Dacă până
la 14 ani nu am citit decât o singură carte, iată-mă cumpărând mii de cărți, din salariul de
electrician, apoi de laborant. Le citeam, nu ca pe cărțile de beletristică, doar pe idei dezbătute.
Încercam să înțeleg atomii. Astfel că deschideam toate cărțile de fizică și astronomie, la
capitolele despre lumea microuniversului. Extrăgeam pas cu pas elementele comune din efecte,
fenomene, observații… . Am ajuns să înțeleg faptul că toate elementele naturii descrise în cărți
de știință aveau în comun o serie de trăsături. Așa am ajuns să știu de dinainte cam 50% din
legile ce determinau fenomenele naturale. Era un câștig imens. De multe ori puteam afla în
80% din cazuri, proprietăți ale reacțiilor chimice, cum ar fi culoarea noilor substanțe rezultate
în reacții, spre uimirea chimiștilor din laboratorul de analize chimice de la I.C.A.S. (Institutul
de Cercetare și Amenajări Silvice Hemeiuș), Jud. Bacău... .
Dar chimia mă intriga. Încercam mereu explicații ale reacțiilor la nivel fizic, mai ales
că am aflat că valorile calculelor reacțiilor chimice erau o aproximare matematică. Tabelul lui
Mendeleev a fost finalizat abia după analizarea spectrelor atomice… . Chimia era un capitol al
fizicii.
Dar cel mai mare disconfort intelectual, era lumea vie. Priveam zile întregi evoluția
microbilor și eucariotelor din bălțile din Parcul Dendrologic Hemeiuș. Analizam celulele
vegetale… . Nimic, nimic nu se găsea să mă ilumineze. Toți vorbeau despre chimia vieții. Cele
100.000 de substanțe chimice din celula vie eucariotă mă descurajau. Ce fel de minte ar fi fost
capabilă să găsească logica comună a tuturor acestor ingrediente celulare? Aveam 32 de ani.
După 17 ani de lectură științifică, câțiva ani de laborator și studii microscopice, nimic nu mai
găseam care să mă ajute să pătrund în logica celulelor vii.
Primul răspuns l-am primit de la lectură. Soarele emitea 41%, în unde vizibile,
majoritatea în culoarea roșie a liniei de emisie H - α, a atomului de Hidrogen. Clorofila "a"
absorbea cele mai multe radiații, dacă erau roșii. Americanii și rușii tratau cu lumină roșie
bolile cancerigene… .
La atâtea date citite, creierul meu a început să se întrebe. De ce roșul era implicat în
toate aceste domenii? Curiozitatea m-a făcut să urmăresc acest fir. Curând aveam să aflu că
granumul clorofilian care absorbea razele roșii, avea dimensiunea razelor absorbite! Erau zile
de fericire. La fiecare pas, singur în lumea mea interioară plângeam de bucurie. Eram pe drumul
cel bun. Dumnezeu a început să îngăduie minții mele primii pași în înțelegerea naturii vieții.
La 33 de ani, vârsta lui Iisus pe cruce, aveam să primesc premiul III, acordat de "Revista Știință
și Tehnică", pentru ipoteza absorbției liniei H - α, a Hidrogenului solar de către plante. Un pas
infim în viitoarea evoluție a gândirii mele, dar unic pentru acele vremuri. Era pentru prima
oară când găseam o intrare în înțelegerea structurii și evoluției adaptative a celulelor vii.
Apoi a urmat marea înțelegere a fenomenului viață. Tot mai multe argumente se adunau în
favoarea ideii că viața este fizică și nu chimie.

129
 Dar poate că analizând doar materia vie, nu aș fi ajuns prea departe. Trebuia să explic
simultan atât atomii, cât și macrocosmosul. Astfel că am ajuns să folosesc date din astrofizică
în geologia vieții, să regândesc atomii și să caut rezolvări posibile la probleme acute: radiația
de fond, atracția universală, evoluția vieții și culorile florilor… .
Finalul tuturor acestor gânduri, idei, prezentări în sesiuni și concursuri, conferințe, chiar
și la Academia Română, Secția Inventică, București (1987 - 1990), articole publicate, a fost
configurarea unei Teorii care înglobau toate aceste rezultate: Teoria Spațiului 6D. Dăruiesc
tot acest efort de căutare a adevărului natural și rezultatul studiilor mele de peste o jumătate de
secol, celor preocupați de gândurile cunoașterii. Nici pe departe aceste pagini nu sunt adevărul
absolut. Poate că am găsit câteva poteci. Rămâne ca generațiile viitoare să afle, să găsească o
cale mult mai aproape de real.
Aș dori în final să menționez cum am ajuns să scriu această carte alături de domnul Dr.
ing. Cartacuzencu Stelian. Nu l-am mai întâlnit pe domnul Stelian mai bine de cinci ani de zile.
Știam că era plecat peste hotare. I-am prezentat dorința de a scrie o carte. Domnul Stelian a
studiat mult evoluția cursului de apă a râului Siret. Doream să contribuie și el cu unele subiecte
interesante. Surpriza a fost foarte mare atunci când am descoperit interesul domnului Stelian
privind studiile mele. Astfel sutele și miile de ore de
dezbatere științifică au adus la finalul lucrării de față.
Interviul științific demonstrează că nonconvenționalul
este o normalitate. Cu această ocazie aș dori să-i
mulțumesc domnului Dr. ing. Stelian Cartacuzencu
pentru toată implicarea și priceperea.
Dacă ne gândim la beneficiile utilizării Teoriei
existenței spatiului 6D, oare nu avem de a face cu
Ecuația lui Dumnezeu sau a lui Einstein? Totodată
Einstein dorea unificarea celor patru forțe fizice
fundamentale. Ba mai mult, este pentru prima oară, când
pe lângă cele patru forțe, o Teorie încearcă explicarea și
prezentarea vieții… . (Foto. 14.)

Foto.14. Albert Einstein.

130
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Alan S. McNeilly, 2002. Lactational control of reproduction. Reproduction, Fertility and Development, Nr. 13(8)
(583 – 590).

Alexandrov Eugeniu, 2017. Perspectiva genotipurilor interspecifice în comparaţie cu procedeele

clasice de cultivare a viţei-de-vie. Institutul de Genetică, Fiziologie şi Protecţie a Plantelor al AŞM, (232 – 238).

Ana-Maria Tanase, Tatiana Vassu, Ileana Stoica, 2009. Conceptul de specie bacteriană. Dept of Genetics,
University of Bucharest, Bucharest, Romania, (2 – 9).

Andrea Gaedigk, Katrin Sangkuhl, Michelle Whirl‐Carrillo, Greyson P. Twist, Teri E. Klein, Neil A. Miller, 2019.
The Evolution of PharmVar. Clin Pharmacol Ther, (29 – 32).

Anne Marie Gignac-Caille, 2001. Student and Faculty Perceptions of Effective Clinical Instructors in ADN
Programs. Journal of Nursing Education, Vol 40, Nr. 8, (156 – 162).

Barbara Laslett, Johanna Brenner, 1989. Gender and Social Reproduction: Historical Perspectives. Annual
Review of Sociology, Vol. 15, (381 – 404).

Băduţ Mircea, 2006. Geo-informatica în managementul crizelor provocate de inundaţii. Analele Ştiinţifice ale
Universităţii ”Al. I. Cuza” din Iaşi, Geografie, Nr. 12, (41 – 48).

Callaway Ewen, 2016. "'Minimal' cell raises stakes in the race to harness synthetic life". Nature, Nr. 531, (557–
558).

Cartaşev Anatolie, Bureţ Elena, 2019. Culturi de streptococcus thermophilus producatoare de exopolizaharide
pentru iaurt. Institutul Ştiinţifico-Practic de Horticultură şi Tehnologii Alimentare, (409 – 412).

Calaver Daniel, Cernat Cezar Adonis, Floroian Laura, 2016. Structuri Genetice de Palindromuri Interspațiate
Regulat. Jurnal Medical Brașovean, Nr.2, (34 – 39).

Cătălin Tănase, Margareta Grudnicki, 2003. Diversitatea speciilor de ciuperci în ecosisteme forestiere din masivul
Rarău (Carpații Orientali). Analele UniversităĠii ,,ùtefan Cel Mare” Suceava SecĠiunea Silvicultură Serie nouă,
Nr. 2, (23 – 28)

Cuţulab Ala, 2015. Efecte pozitive şi negative ale undelor milimetrice asupra organismului uman. Universitatea
de Stat „Alecu Russo‖ din Bălți, (251 – 254).

Ciobanu Nellu, Gubceac Natalia, Grabovschi Ion, Tronciu Vasile, 2017. Influența radiației electromagnetice
asupra proceselor biomoleculare. Microelectronics and Computer Science, (356 – 359).

Constantin Toma, Lăcrămioara Ivănescu, 2018. Din viața secretă a plantelor: simfonia genetică. Columna, Nr. 7,
(40 – 49).

Christopher P. Mckay, 1996. The Search for Life on Mars. Planetary and Interstellar Processes Relevant to the
Origins of Life, (263–289).

Daan Wierstra, Tom Schau, Tobias Glasmachers, Yi Sun, Jan Peters, J¨urgen Schmidhuber, 2014. Natural
Evolution Strategies. Journal of Machine Learning Research, Nr. 15, (949 – 980).

Daniel E. Ruzzante, Christopher T. Taggart, Doug Cook, 1996. Spatial and temporal variation in the genetic
composition of a larval cod (Gadus morhua) aggregation: cohort contribution and genetic stability. Canadian
Journal of Fisheries and Aquatic Sciences, Volume 53, Nr. 12, (2695 – 2705).

David Walkera, John Longhia, James F. Haysa, 1976. Heterogeneity in titaniferous lunar basalts. Earth and
Planetary Science Letters, (27 – 36).

131
David Sanjuan-Delmás, Elena Hernando-Canovas, Pablo Pujadas, Albert de la Fuente, Xavier Gabarrell, Joan
Rieradevall, Alejandro Josa, 2015. Environmental and geometric optimisation of cylindrical drinking water
storage tanks. The International Journal of Life Cycle Assessment, Volume 20, (1612–1624).

Dragoş Andrei Ignat, 2015. Civilizația euro-atlantică și „califatul”-scurte considerațiuni. Revista de Investigare a
Criminalitatii, Nr. 2, (47 – 52).

Dragoș Postolache, Marin Drăcea, 2020. Necesitatea aplicării cunoștințelor de genetică moleculară în gestionarea
durabilă a resurselor genetice forestiere din Republica Moldova. Journal of Botany, Vol. XII, (123 – 130).

Eugen Rusu, Cristian-Valeriu Patrichi, Radu Parnău, Bogdan Roșca, 2020. Fenomene recente de uscare a unor
areale din pădurile de conifere din munții Carpați. Volum Calitatea vieții, (174 – 221).

Florin Vartolomei, 2004. Aspecte ale scurgerii minime în bazinul hidrografic Prut. Analele Universităţii Spiru
Haret, (5 – 148):

Florina Grecu, Adriana Ilie, Robert Dobre, 2021. Determinarea dinamicii actuale a albiei râului Buzău prin analiza
diacronică, utilizând tehnici GIS. sectorul izvor – confluența cu râul Crasna. Natural and Anthropic Risks, Vol. 5,
(6 – 47).

Franklin H. Bronson, Paul D. Heideman, 1994. Seasonal Regulation of Reproduction in Mammals. The
Physiology of Reproduction, Second Edition, (541 – 583).

George A. Bray, 1997. Obesity and reproduction. Human Reproduction, Volume 12, (26 – 32).

Gheorghe Văduva, 2019. Cogno-civilizația și Epoca Hipersonică. Revista Univers Strategic, Nr. 37, (9 – 15).

Harold P. Klein, 1979. The Viking mission and the search for life on Mars. Reviews of Geophysics, (1655 –
1662).

Hao-Sen Guan, Guo-Xiu Li, Nai-Yuan Zhang, 2018. Experimental investigation of atomization characteristics of
swirling spray by ADN gelled propellant. Acta Astronautica, Volume 144, (119 – 125).

Haofu Liao, Wei-An Lin, S. Kevin Zhou, Jiebo Luo, 2020. ADN: Artifact Disentanglement Network for
Unsupervised Metal Artifact Reduction. IEEE Transactions on Medical Imaging, Volume 39, (634 – 643).

Ionescu Eduard, Meruţa Alexandrina, Hurloiu Lacramioara Rodica, Zarnescu O. M., Hurloiu Ion Iulian, 2018.
Impactul mediului asupra societăţii. Biodiversitatea în contextul schimbărilor climatice, Ediția a 2-a, (189 – 192).

Iorga Eugen, Voitco Elena, Achimova Tatiana, Golubi Roman, Arnaut Svetlana, Rabotnicova Liudmila, 2020.
Viziuni asupra calităţii produselor lactate. Institutul Ştiinţifico-Practic de Horticultură şi Tehnologii Alimentare,
(61 – 64).

Jarle Mork, Nils Ryman, Gunnar Ståhl, Fred Utter, Gunnar Sundnes, 1985. Genetic Variation in Atlantic Cod
(Gadus morhua) Throughout Its Range. Canadian Journal of Fisheries and Aquatic Sciences, (85 – 198).

Jelliede Vriesab, Arievan den Berga, Wimvan Westrenenb, 2010. Formation and evolution of a lunar core from
ilmenite-rich magma ocean cumulates. Earth and Planetary Science Letters, (139 – 147).

Jerry A. Coyne, 2009. Why Evolution is True. Oxford University Press, (2 – 21).

Jürgen Müller, Thomas W. Murphy Jr., Ulrich Schreiber, Peter J. Shelus, Jean-Marie Torre, James G. Williams,
Dale H. Boggs, Sebastien Bouquillon, Adrien Bourgoin, Franz Hofmann, 2019. Lunar Laser Ranging: a tool for
general relativity, lunar geophysics and Earth science. J Geod, Nr., 93, (2195 – 2210).

Lisa J. Fauci, Robert Dillon, 2006. Biofluid mechanics of Reproduction. The Annual Review of
Fluid Mechanics, (371 – 389).

Loredana Solcan, Senica Țurcanu, 2017. O expoziție, o poveste: „Cucuteni: o incursiune în universul unei mari
civilizații preistorice”. Ioan Neculce – Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei, Vol. 23, (367 – 375)

132
Lu Chang, 2022. Effects of pipeline geometry, sample volume, and flow rate on pb monitoring outcomes in copper
pipe drinking water supply systems. Water Research, Vol. 222, (78 – 122).

Luca Victor Octavian, Luca Bogdan Andrei, Dimache Alexandru, 1999. Considerații privind efectul lucrărilor de
dragare în albia Dunarii asupra fenomenelor erozionale de mal. "Ovidius" University Annals Constantza, Series
Civil Engineering, Vol. 1, (55 – 72).

Luminiţa Chiorean, Maria Kozak, 2020. The semiotics of murphy’s law, second part, theatrical microunivers, a
semio-pragmatic approach. Acta Marisiensis. Philologia, Nr. 2, (18 – 25).

Manfred Fiebig, Thomas Lottermoser, Dennis Meier, Morgan Trassin, 2016. The evolution of multiferroics. Nat
Rev Mater, Nr. 1, (25 – 85).

Mădălina Virginia Antonescu, 2018. Civilizațiile feminine și proslăvirea vieții: recuperarea arhetipului damnat al
evei („viața”) sublimarea femeii și simboluri ale „eonului împărătesei”. Revista Univers Strategic, Nr. 34, (216 –
232).

Márcio Y. Nagamachi, José Irineu S. Oliveira, Aparecida M. Kawamoto, Rita de Cássia L. Dutra, 2009. ADN -
The new oxidizer around the corner for an environmentally friendly smokeless propellant. Journal of Aerospace
Technology and Management, Nr.1 (2), (569 – 789).

Mark Harrison, 2000. From medical astrology to medical astronomy: sol-lunar and planetary theories of disease
in British medicine. Published online by Cambridge University Press, (1700 – 1850).

Michael N. Mautner, 2002. Planetary Bioresources and Astroecology. Soil, Plant and Ecological Sciences
Division, Lincoln University, Canterbury 8150 New Zealand, and Department of Chemistry, University of
Canterbury, Christchurch 8002, New Zealand, (72 – 85).

Nicolae Sfetcu, 2018. Lumina: Optica fenomenologică. Multi Media Publishing, (13 – 45).

Peter R. Buseck, Rafal E. Dunin-Borkowski, Bertrand Devouard, 2001. Magnetite morphology and life on Mars.
Earth, atmospheric, and planetary sciences, Nr. 98 (24), (13490 – 13495).

Petre Găștescu, Basarab Driga, 2009. Sistemul circulației apei în bilanțul hidric în Delta Dunării. Aerul și apa
componente ale mediului, Nr. 1, (17 – 26).

Petuhov Oleg, 2008. Studiul posibilitatii de regenerare a carbunilor activi saturati cu albastru de metilen, prin
tratarea cu microunde. International Conference of Young Researchers, (84 – 86).

Popescu Agata Mihaela, Văduva Gheorghe, 2021. Presa on line, în papucii sinergici ai unor universuri consonante.
Univers Strategic, Vol. 7, (403 – 408).

Relu Boraciu, 2011. Puterea economică şi spectrul electromagnetic. Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare
Carol I, (116 – 123).

Rita Golban, 2022. Evaluări microbiologice ale unor sortimente de brânzeturi. Știința Agricolă, Nr. 1, (125 – 137).

Rotaru Anatol, Toderaş Ion, Ciobanu Nellu, Ghiţu Dumitru, Cuţulab Ala, Silitari Andrei, 2005. Contribuţii
teoretice asupra interacţiunii câmpului electromagnetic milimetric cu sistemele vii. Buletinul Academiei de Ştiinţe
a Moldovei, Ştiinţele vieţii, Nr. 1 (296), (78 – 99).

Rotaru Elena, Meșina Victor, Procopie Constantin, Chirlici Alexei, 2014. Estimarea stării de sănătate a angajaţilor
întreprinderii SA Incomlac din municipiul Bălţi, Republica Moldova. Asociați Obștească ”Economie,
Management și Psihologie în Medicină” din Republica Moldova, (100 – 103).

Ruofei Jin, Tianqi Liu, Guangfei Liu, Jiti Zhou, Jianyu Huang, Aijie Wang, 2014. Simultaneous Heterotrophic
Nitrification and Aerobic Denitrification by the Marine Origin Bacterium Pseudomonas sp. ADN-42. Applied
Biochemistry and Biotechnology, Volume Nr. 175, (2000 – 2011).

133
Sherry L. Cady, Jack D. Farmer, John P. Grotzinger, J. William Schopf, Andrew Steele, 2003. Morphological
Biosignatures and the Search for Life on Mars, Astrobiology, (351 – 368).

Yijing Qiu, Dongsheng Lu, Yunyan Gai, Yuepeng Cai, 2022. Adiponitrile (ADN): Adiponitrile (ADN): A
Stabilizer for the LiNi0.8Co0.1Mn0.1O2 (NCM811) Electrode/Electrolyte Interface of a Graphite/NCM811 Li-
Ion Cell. ACS Publications Most Trusted, Most Cited, Most Read., (11398 – 11407).

Zita Martins, Queenie Hoi Shan Chan, Lydie Bonal, Ashley King, Hikaru Yabuta, 2020. Organic Matter in the
Solar System Implications for Future on Site and Sample Return Missions. Space Science Reviews, (216 – 225).

134
 PIM
Tipar digital realizat la Tipografia
Iași, Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 109, 700497
Tel.: 0730.086.676, 0732.430.407;
Fax: 0332.440.715
E-mail: editura@pimcopy.ro, editura.pim@gmail.com
www.pimcopy.ro