Flori de cireș de Manuela Munteanu

S-a spart un rai cu îngeri de mătase

Și, speriați, s-au agățat de ramuri...
Vânt a bătut apusului în geamuri,
Când un suspin, din flori, se scuturase.

Ca fâlfâiri de gene visătoare,

Își legăna cireșul câte-o frunză.
Se unduia, prin lunga serii pânză,
Șirag de mărgărite-aromitoare

Și se-așeza pe gâtul lunii, salbă.

Mă minunam ca de o altă lume,
Ce m-alinta-n curatele ei spume,

În gânduri îmi lăsa liniște albă,

Ca-n ceasul cel târziu, ce somnu-l stinge,
Să îi visez tot raiul. Și că ninge...
George Topârceanu

Zi de vară

Linişte. Căldură. Soare.

Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.

Şi din vale abia vine

Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.

Sub o salcie bătrână

Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, -
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.

Cântec, murmur, adiere

De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
 George Topârceanu
Broaştele - fragment

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.

Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă

Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.

Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe

Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac.

Se ridicau departe prelungi bătăi din palme

Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopţii calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.

Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna

Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.
George Topârceanu
Un duel
Eroii mei sunt doi cocoşi
De rasă, pintenaţi, frumoşi
Ca ofiţerii la paradă.
Doi cavaleri aristocraţi.
Dintr-o privire ofensaţi
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriaţi.
Teren - o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se ştie-a cui e vina -
Misteru-nvăluie pricina, -
Deci: căutaţi găina...
Din amândouă părţile
Se-ncep ostilităţile.
Ei stau o clipă faţă-n faţă
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-şi iau avânt
Şi lupta-ncepe săltăreaţă:
Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături,
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare...
Iar s-atacă,
Iar se pişcă...
Mihai Eminescu
La mijloc de codru...
Dar deodată nu mai mişcă...
Faţă-n faţă, multă vreme,
Stau aşa, ca două gheme
Neclintite
Şi zburlite,
Până când, pe nesimţite,
Unul părăseşte sfada,
Întorcându-se cu coada...
*
Atunci ieşi de sub şopron
Un folozof-clapon,
Urât
Ş-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor...
El s-a oprit în faţa lor
Cotcodăcind sonor:
- Eu dezaprob acest conflict.
E o ruşine, un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar aşteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoşii nu se vor mai bate...
Voi vă certaţi pentr-o găină,
Dar nu vedeţi? E curtea plină!
Ba treceţi gardul la vecini,
Că şi p-acolo sunt găini...
De ce vă puneţi gheara-n gât?
Să lase unul cât de cât,
Să dea şi celălalt ceva, -
Eu, cât de cât, socot c-o da!
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.
 Nicolae Labiş
Odă soarelui

Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,

Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,

Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc

Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.
 George Coşbuc
În miezul verii
O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

Numai zumzetul de-albine,

Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare

Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Singur vântul, colo, iată.

Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată -
Somnuros în sus el cată
Către soare.
 Marin Sorescu
Sarpele casei

Venea din curte si intra intr-o gaura

Din beciul casei.
Era un sarpe gulerat, mai mult alb, alburiu.
George era copil: - Uite sarpele, uite sarpele!

Si baba: Nu da în el,
Ca asta e sarpele casei.
Nu face nimic.
Deocamdata nu i-a făcut nimic.

Dar peste o jumatate de an, ori un an,

lar l-a văzut. Si l-a lovit c-o maciuca.
Se incolacise pe ciomag si el a ridicat
Ciomagul în sus, si era să-i cada în cap.

Se zvarcolea să moara.
Si la urma i-a parut rău.
Da' ce s-a suparat mama când a aflat!
Si când ne-a ars, mai tarziu, casa
Zicea: ,,Vezi? Ai omorat sarpele casei..."
Rapsodii de vara III, de G.Topârceanu

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,

Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii

Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.
 George Topârceanu
Furtuna

Nimeni n-a rămas în stradă.

Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăştiate
Şi salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate...

A ieşit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână... Sună
Porţi izbite de furtună
Şi femeia face cruce:
Fulgeră şi tună.

Dar a norilor năframă

Se sfâşie... Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-şi ajute
Şi cu glas pierdut îl cheamă:
- Hai cu mama, iute!

L-a luat acum în braţe.

Ploaia o izbeşte-n faţă.
Bolta parcă-i spartă-n două...
Cu mânuţele-amândouă
El de gâtul ei s-agaţă:
- Plouă, mamă, plouă!
Tudor Arghezi
Tâlharul pedepsit
Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A pradă stupul de miere.

El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zărit

C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,

Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.
Tudor Arghezi
Stupul lor

Stupul lor de pe vâlcea

Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,

Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.
Vasile Alecsandri
Dimineaţa

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,

Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară

Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.

Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub
luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin
vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;

Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.
 Tudor Arghezi
Paza bună

S-a întors cercetătoarea

Să le spuie la surori
Că-i deschisă toata floarea
Şi câmpia, de cu zori.

Şi-au plecat aproape toate

La cules, cu mii si mii,
Lăsând vorbă la nepoate
Să-ngrijească de copii.

Căci muscoii si bondarii

Şi-alte neamuri de pădure,
Pe şoptite, ca tâlharii,
Umblau mierea să le-o fure.

Însă paza-n stupi e bună,

Că târziu, dupi apus,
Colo jos, subt stupi, la lună,
Ei zaceau cu burta-n sus.
 Ana Blandiana
Cândva arborii aveau ochi
Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput...
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-aţi văzut?...
Ana Blandiana
Dans în ploaie

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până

la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în
bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc

Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt

Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă

vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!