Capitolul II: Tipologia balanței de putere

Alături de conceptul de putere asupra căruia ne-am concentrat atenția în capitolul anterior, cel de
balanță a puterii sau de echilibru al puterii ocupă un loc central în dezbaterile de specialitate și
reprezintă o preocupare fundamentală prezentă în studiile academice din domeniul relațiilor
internaționale. Cu alte cuvinte, definirea și analiza conceptului își propune să traseze un răspuns la
întrebarea: dacă și în ce condiții comportamentul competitiv al statelor duce la un tip de echilibru în
sistemul internațional.1 Balanța de putere reprezintă unul dintre conceptele esențiale ale relațiilor
internaționale, privită din perspectiva în care aceasta își asumă rolul fundamental de a conduce și
reglementa relațiile dintre entitatăți (state) care au drept principală caracteristică suveranitatea. Putem
face o descriere în câteva cuvinte a balanței de putere evidențiindu-i caracteristicile fundamentale: într-
un sistem internațional în care există o configurație bipolară sau multipolară, când una dintre marile
puteri se dezvoltă, pe un fundal revizionist, devine o amenințare la adresa securității și statutului
celorlalte mari puteri ale sistemului; prin urmare, acestea se coalizează împotriva ei, astfel încât
puterile lor relative să o echilibreze pe cea a statului revizionist din sistem, scăzând în felul acesta
riscurile și probabilitatea unui atac al acestuia. 2
Conceptul de echilibru al puterii comportă accepțiuni complexe, având rădăcini teoretice adânci,
care datează de mai bine de cinci sute de ani și continuă să aibă o largă răspândire în studiile de
specialitate. În esență, teoreticienii, care și-au concentrat atenția asupra balanței de putere, au avut
drept scop demonstrarea rolului primordial al instrumentului în cadrul politicii mondiale, din punct de
vedere empiric, și totodată au argumentat importanța înțelegerii conceptului, în plan teoretic, pentru
analiza în ansamblu a relațiilor internaționale. Deși controversate, marile abordări conceptuale susțin
că echilibrul puterii asigură rezistența, stabilitatea și durabilitatea sistemului internațional.3
Enciclopedia Britannica evidențiază una dintre cele mai concise definiții ale balenței de putere
delimitând-o conceptual drept poziția și puterea unei națiuni sau a unui grup de națiuni care se
protejează împotriva unei alte națiuni sau grup de națiuni prin încercarea de a balansa puterea sa cu a
celeilalte părți. Astfel, statele pot urmări o politică de echilibru al puterii în două moduri: prin creșterea
propriei puteri, atunci când se implică într-o cursă a înarmării sau în achiziționarea competitivă a
teriroriului sau prin adăugarea la propria lor putere a puterii altor state, atunci când se implică într-o

1
Wohlforth, William C., Little, Richard, Kaufman, Stuart J., Kang, David, Jones, Charles A., Tin-Bor Hui, Victoria,
Eckstein, Arthur, Deudney, Daniel, Brenner, William L., „Testing Balance-of-Power Theory in World History”, European
Journal of International Relations, 2007, pp. 155-156.
2
Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Manual de Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 199.
3
Little, Richard, op.cit., p. 3.
1
politică a alianțelor.4 Dorința de putere a mai multor națiuni, fiecare încercând fie să mențină, fie să
răstoarne status-quo-ul va conduce inevitabil la o configurație numită balanța de putere. Balanța
internațională de putere reprezintă doar o manifestare particulară a unui principiu social general, iar
toate societățile compuse dintr-un număr de unități autonome îi datorează autonomia părților
componente; astfel balanța de putere și politicile care doresc menținerea ei nu sunt doar inevitabile, ci
reprezintă unul dintre factorii esențiali stabilizatori într-o societate a națiunilor suverane, iar
instabilitatea balanței de putere reprezintă un efect nu al erorii principiului, ci al condițiilor specifice în
care acest principiu trebuie să opereze într-o societate.5
Conceptul de „echilibru” este sinonim cu cel al „balanței” fiind utilizat în mod curent într-o
varietate de științe printre care putem enumera biologia, fizica, științele politice sau economia,
echilibrul reprezentând stabilitatea în interiorul unui sistem compus din numeroase forțe autonome.
Noțiunea de balanță a puterii este iluzia deșartă care ne-a fost lăsată din trecut, potrivit concepției lui
John Bright. Balanța puterii pare a fi un lucru imposibil, întocmai ca și mișcarea perpetuă, o „Fata
Morgana” pentru care Marea Britanie a cheltuit mii de milioane de lire.6 Balanța de putere nu
reprezintă doar o iluzie, ci o realitate a vieții politice, o lege descriptivă, științifică, cum spunea Hume
cu aproape o sută de ani în urmă și Morgenthau, cu aproape un secol după. Balanța puterii poate fi
uneori o sintagmă înfricoșătoare, alteori una frapantă. Ideea de balanță a puterii este esențială în
vederea înțelegerii istoriei sistemului internațional, fiind în acelasși timp și unul dintre cele mai vechi
concepte din domeniul Relațiilor Internaționale.
Într-o altă ordine de idei, există două perspective în ceea ce privește apariția ideii de balanță a
puterii. În primul rând, concepția lui Alfred Vagts7 care vizualizează faptul că balanța de putere având
sensul unui anumit echilibru, este una profund naturală comportamentului uman, astfel nu putem
considera apariția acestuia în comportamentele politicii internaționale. Originile ideii de balanță a
puterii își au rădăcinile în epoca Renașterii, o perioadă dominată de statele italiene, văzute drept un
imbold pentru politica expansionistă a regilor francezi, iar invazia din 1484 a lui Carol al VIII-lea
asupra teritoriilor italiene declanșează astfel lupta pentru hegemonia europeană văzută în termeni strict
strategici și politici și care reprezintă unul din imboldurile care au dus la formarea Ligii de la Veneția
în anul 1484.

4
Encyclopædia Britannica, Balance of power, Encyclopædia Britannica, inc., 5 noiembrie 2008, accesat vineri, 04 Mai
2018, ora 20.25.
5
Morgenthau, Hans, op. cit., p. 203.
6
Bright, John, Speeches, Editura Rogers, pp. 233, 460461, 468-469 apud Waltz, Kenneth, Omul, statul și războiul : o
analiză teoretică, Editura Institutul European, Iași, 2001, p. 202.
7
Vagts, Alfred, The Balance of Power: Growth of an Idea, Cambridge University Press, Cambridge, 1948, pp. 82-101,
apud www.jstor.org, accesat, joi, 03 Mai 2018, ora 19 32.
2
 Cea de-a doua perspectivă asupra conceptului de balanță a puterii îi aparține lui Ernest B. Haas 8,
care evidențiază faptul că balanța de putere este un instrument al Relațiilor Internaționale, o realitate
intrinsecă apărută într-un context subsistemic. În opinia lui Haas, balanța de putere își are fundamentul
în opera lui Guicciardini, care descrie relațiile subsistemice de putere existente între republicile și
statele italiene libere ale secolului al XV-lea. Se poate reliefa faptul că nu există nicio definiție unanim
acceptată în teoria relațiilor internaționale a conceptului de balanță a puterii, Martin Wight și Ernest B.
Haas prezentând ideea conform căreia conceptul de balanță a puterii are valențe multiple ca rezultat al
diverselor transfigurări succesive datorate istoriei. De pildă, reprezentantul realismului clasic, Hans
Morgenthau, susține faptul că balanța de putere este o configurație rezultată din lupta pentru putere a
mai multor state din sistem, ele încercând fie să-și mențină poziția pe scena politică mondială, fie să
acceadă la un statut favorabil. În plus, autorul susține că echilibrul puterii și acțiunile de menținere a
acestuia reprezintă factorii stabilizatori esențiali pentru sistemul mondial.9
Morgenthau continuă prin a spune că, în genere, echilibru reprezintă stabilitatea oricărui sistem
alcătuit din „mai multe forțe autonome”. Extrapolând, putem afirma că, balanța de putere servește la
menținerea unui echilibru în sistemul internațional, sistem constituit din state suverane, independente
față de forțele externe. De menționat este că, prin sintagma balanței de putere, autorul înțelege o
distribuție aproximativ egală a puterii între doi sau mai mulți actori din sistem.
Toți teoreticienii relațiilor internaționale diferențiază trei dimensiuni ale conceptului de balanță a
puterii: o dimensiune descriptivă, una acțională și una normativă. Pentru a exemplifica cele trei
dimensiuni putem afirma că potrivit lui Bull, balanța de putere reprezintă o serie de lucruri în care nici
10
o putere nu se află într-o poziție preponderentă și nu poate face legea pentru alții. Balanța de putere
este un concept multivalent în politica internațională, dar dincolo de sensurile sale se conturează o
clasificare a tipurilor de balanța a puterii. În altă ordine de idei, există o balanță cu două talere sau
balanță simplă care reliefează o configurație bipolară a sistemului sau subsistemului și o balanță cu trei
sau mai multe talere numită și balanță complexă, care implică existența a cel puțin trei poli sistemici
sau a trei coaliții care tind să se echilibreze reciproc.
Conceptul de balanță a puterii și-a fundamentat sensurile trecând prin patru etape. Prima etapă
începe în secolul al XV-lea și se încheie odată cu Congresul de la Viena în 1815, specific acestei
perioade este faptul că balanța de putere avea o componentă teritorială și de populație incontestabilă,
8
Haas, Ernest B, „The Balance of Power: Prescription, Concept or Propaganda” apud
http://www.jstor.org/discover/10.2307/2009179?uid=3738920&uid=2129&uid=2&uid=70&uid=4&sid=56268887873,
accesat sâmbătă, 5 mai, ora 15 12.
9
Morgenthau, Hans, op.cit., p. 203.
10
Bull,Hedley, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Editura Știința, Chișinău, 1998, p.93,
apud Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, op. cit., p. 201.
3
iar mijlocul cel mai frecvent de restabilire a balanței era pricipiul compensației teritoriale. O a doua
etapă se conturează între 1815 și 1918, iar marile puteri europene considerau principiul balanței de
putere o regulă principală a sistemului internaţional, aceasta permanentizându-se și devenind o
instituție a sistemului internațional. A treia etapă a balanței de putere, având drept reper Războiul Rece,
este cuprinsă între 1939 și 1991, reușind să transfigureze natura balanței de putere transformând-o într-
o aprigă cursă a înarmărilor dusă de cei doi poli sistemici și dublată de o politica externă expansionistă.
Ultima etapă a balanței de putere este în plină desfășurare, începând cu sfârșitul Războiului Rece și
colapsul Uniunii Sovietice, având drept caracteristică un unipolarism necontestat, cel al Statelor Unite
ale Americii, caracteristica cea mai importantă a balanței de putere este aceea ca ea este una a
subsistemelor.11
Pentru a a evidenția cele de mai sus putem spune că echilibrul de putere reprezintă o modalitate de
menținere a puterii într-un sistem. În cadrul acestui sistem se reliefează o problemă a autorității care să
asigure repartiția echilibrată a puterii, având în vedere ideea conform căreia principala caracteristică a
sistemului international este anarhia. Această autoritate se conturează fie în persoana unei mari puteri,
fie în persoana unui grup de mai multe puteri care asigură liniile directoare de conducere a sistemului
prin deciziile impuse celorlalți ori prin propria lor acțiune. Există două premise fundamentale în
vederea asigurării stabilității, prima dintre ele evidențiind ideea că toate unitățile sunt esențiale în
vederea bunei funcționări a sistemului, iar cea de a doua este reprezentată de cazul neintervenției, care
ar putea duce la o dominare a sistemului de către una dintre entități, acest fapt conturându-se în lupta
pentru putere. De asemenea, se disting două tipuri de acțiune: una dintre ele este reprezentată de către
opoziția directă a cărei principală trăsătură este reprezentată de confruntarea reciprocă dintre două
puteri, iar cea de a doua se conturează în ideea competiției care presupune competiția dintre două state
pentru o terță parte.
De-a lungul istoriei o serie de metode practice au fundamentat menținerea echilibrului și astfel
asigurarea stabilității în cadrul unui sistem internațional, iar printre aceste metode putem enumera:
1. Metoda „divide et impera” care presupune crearea unui conflict astfel încât ambele părți să-și
dorească să intre sub umbrela de protecție a celui care a provocat conflictul. Această metodă a fost
utilizată de națiunile care doreau slăbirea rivalelor sau menținerea lor într-o stare latentă divizându-i
sau menținându-i divizați. O altă metodă de balansare a puterii constă în sprijinirea și ajutorarea
națiunii mai slabe.

11
Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, op. cit., pp. 201-208.
4
 2. Metoda „compensațiilor” devenise un instrument uzual în secolele XVIII și XIX, având în
vedere dorința de menținere a balanței de putere care fusese perturbată sau urma să fie amenințată de
către achizițiile teritoriale făcute de către o anumită națiune. Prin metoda compensațiilor se atribuiau
teritorii sau bani. În ceea ce privește teritoriile, există fie o posesiune nemijlocită, fie una mediată în
care teritoriile erau incluse în sfera proprie de influență, două exemple în acest caz conturându-se în
Protocolul Secret al pactului Ribbrentrop-Molotov sau al Acordului Procentajelor încheiat între Stalin
și Churchill.
3. Un alt mijloc prin care o națiune încearcă menținerea sau restabilirea balanței de putere o
reprezintă armamentul, având drept corolar cursa înarmarilor. Cursa înarmărilor exprima ideea
conform căreia o națiune încearcă să țină pasul cu înarmarea unei altei națiuni, apoi să o depășească,
această metodă constituind instrumentul tipic al unei balanțe instabile, dinamice.
4. Una din cele mai importante manifestări istorice ale balanței de putere există în relațiile dintre o
națiune sau o alianță de națiuni și o altă alianță, evidențându-se metoda alianței. Alianțele reprezintă o
funcție necesară a unei balanțe de putere într-un sistem multistatal, adăugând precizie, oferind limite
unei comunități de interese deja existente, cât și politicilor generale și măsurilor concrete cele
deservesc. Există două tipologii ale alianțelor: una împotriva dominației mondiale, un exemplu în acest
caz fiind alianța creată împotriva Axei Roma-Tokyo-Berlin, iar o a doua împotriva altei alianțe,
exemple în acest caz conturându-se în cazul Antantei și al Puterilor Centrale în Primul Război Mondial
sau în cazul Tratatului de la Varșovia împotriva NATO. În acest caz se relevă existența unui balansoar
al puterii, cu alte cuvinte, o putere care supervizează menținerea echilibrului de putere care se
formează între statele unui sistem internațional alăturându-se acelei alianțe care începe să piardă din
putere, acest rol fiind jucat în Europa de către Marea Britanie.12
Unul dintre marii teoreticieni ai echilibrului puterii a fost Morton Kaplan care a identificat 6 tipuri
de sisteme internaţionale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. În cadrul fiecărui tip el a identificat 5
seturi de variabile: reguli esenţiale, reguli de transformare, variabile de clasificare a actorilor, variabile
de capabilitate şi variabile informaţionale. Din perspectiva autorului regulile esenţiale de funcţionare a
sistemului clasic de echilibru al puterii ar fi: 1. actorii îşi sporesc capacităţile, dar mai degrabă
negociază decât luptă (relaţiile dintre SUA şi URSS în perioada postbelică); 2. actorii mai degrabă
luptă decât să scape ocazia de a-şi spori capacităţile (ex. decizia Germaniei de a intra în cele două
Războaie Mondiale); 3. actorii mai degrabă opresc lupta decât să elimine un actor esenţial (ex.
încheierea Războiului din Golf şi importanţa Irakului pentru echilibrul local de putere); 4. actorii

12
Morgenthau, Hans, op. cit ,pp. 213-216.
5
refuză preponderenţa unui actor sau a unei alianţe de actori (cazul Marii Britanii care, la începutul celui
de-al Doilea Război Mondial a ţinut piept Germaniei singură, timp de 1 an); 5. actorii caută să-i
constrângă pe cei ce caută să subscrie la principii supranaţionale (opoziţia Marii Britanii faţă de
Uniunea Europeană ca entitate suprastatală) şi 6. actorii permit învinsului să reintre în sistem (ideea
este că toate unităţile sunt indispensabile sistemului).13
Ceea ce este de reţinut este faptul că acest concept de echilibru al puterii cunoaşte atât o diminuare
de utilitate ce este determinată de întărirea consensului şi cooperării, cât şi o revigorare, ţinând seama
de competiţia multipolară derivată din apariţia unor noi centre de putere. Într-o altă ordine de idei,
putem evidenția faptul că ideea unui model al puterii ne permite să facem generalizări asupra politicii
internaționale în relațiile cu cadrul geografic. Astfel, tindem să vizualizăm puterile mai degrabă ca
piese pe o tablă de șah și mai puțin ca greutațile unei balanțe, scoțându-le din cadrul geografic și
aliniidu-le potrivit aliaților și afinităților lor.
Prima relatare în literatura modernă europeană asupra echilibrului puterii îi aparține lui Philippe de
Commines, ministrul lui Ludovic al XI-lea. Ideea de echilibru apare prin examinarea relațiilor care se
stabilesc între entitățile umane competitoare, grupuri sau instituții. Echilibrul puterii devine astfel
mecanica politicii de putere, metaforă utilă în analizarea relațiilor internaționale. Potrivit lui Hume
politica echilibrului de putere este fondată pe bun-simț și un raționament evident, devenind o aplicație
a instinctului de apărare.14 Echilibrul puterii, spunea Stubbs, oricum este definit, adică oricare ar fi
puterile intre care a fost necesar să se mențină un astfel de echilibru, faptul că cel mai slab nu ar trebui
să fie zdrobit de uniunea celor mai puternici este principiul care dă unitate intrigii politice a istoriei
moderne europene. 15
Putem evidenția că sistemul echilibrului puterii conturează un ciclu regulat, ale cărui faze pot fi
distinse. În situația în care trei sau mai multe mari puteri sau blocuri, care nu sunt legate de alianțe
rigide se poate reitera ideea că e vorba de un echilibru multiplu, astfel echilibrul dintre marile puteri se
aseamănă cu echilibrul unui carusel. Echilibrul multiplu își manifestă durabilitatea atâta timp cât nici
un conflict de interese nu creează o schismă decisivă între marile puteri, în caz contrar, puterile se
împart în tabere opuse, iar echilibrul multiplu se transformă într-un echilibru simplu, neconturând o
platformă cu carusel ci un balansoar. O mare putere care poate menține echilibrul puterii reprezintă una
dintre trasăturile tranziției de la un echilibru multiplu la unul simplu. Echilibrul puterii nu este asociat
13
Morton, Kaplan, „Balance of power. bipolarity and other Models of International System”, The American Poiltical
Science Review, Vol. 51, 1957, pp. 684-695.
14
Hume, David, Of the Balance of Power, apud Green, T.H., Grose, T.H, Essays Moral, Political and Literary, vol.I,
Longmans, Londra, 1829, p.352 apud Wight, Martin, op. cit., p. 176.
15
Stubbs, W., Seventeen Lectures, p. 258 apud Wight, Martin, op. cit., p. 177.

6
doar cu ideea de alianțe antihegemonice, ci își leagă întelesul și de faptul că statele încercă în mod
constant să ducă o politică de menținere a securitații și de promovare a intereselor proprii, unindu-și
forțele cu alte state. În situația în care un grup de state se aliază într-o încercare de promovare a
intereselor lor comune atunci se poate contura ideea că teza echilibrului puterii presupune că alte state,
respectând acest progres și temându-se că ar putea fi eventuale victime ale acestei alianțe, își vor uni
forțele formând o contraalianță.
Se poate afirma că există trei factori care diferențiază experiența americană de cea europeană, iar
acesti factori au avut cosecințe decisive în perspectiva echilibrului puterilor din relațiile internaționale.
Un prim factor a fost reprezentat de ideea că SUA deține o suficientă putere încât să fundamenteze o
altă ordine în lume care să fie total diferită de cea care dominase în Europa. În 1943, într-o declarație
susținută de Francis Sayre, un oficial al Departamentului de Stat, se contura ideea stabilirii unei păci
postbelice, perspectiva sa exprimând faptul că „dacă vrem să construim o pace care să dureze trebuie
să renunțăm la concepția secolului al XIX-lea și anume aceea că drumul spre pace se află în
controlarea eficientă a echilibrului puterilor. În nenumărate rânduri, experiența globala ne-a demonstrat
ca nicio pace bazată pe echilibrul de puteri nu este durabilă”.16 O a doua diferență rezidă din faptul că
SUA trebuia să depășească Uniunea Sovietică, un alt stat care dorea impunerea unei noi ordini globale,
diametral opuse celei susținute de Statele Unite. O a treia diferență este reprezentată de dezvoltarea de
către Statele Unite al unui sistem de armament cu potențial pentru distrugerea globală, fiind evident
faptul că și Uniunea Sovietică avea capacitatea să procedeze la fel. Până la începutul secolului XX,
ostilitatea americană față de echilibrul puterilor manifestă un impact puternic asupra Europei.
Odată cu intrarea SUA în cel de-al Doilea Război Mondial, președintele Wilson voia să se asigure
că odată cu sfârșitul războiului se va institui un nou sistem de securitate, iar echilibrul puterii va deveni
17
atunci „marele joc, discreditat acum și pentru totdeauna”. Claude considera că era necesar un sistem
de securitate colectivă instituit sub auspiciile Ligii Națiunilor. Dar odată cu eșuarea sistemului
Societății Națiunilor, la momentul decisiv al izbucnirii Războiului Rece s-a conturat o necesitate în
vederea regândirii conceptului în termenii unui echilibru al puterii la nivel mondial, transformându-se
astfel în punctul central în studiul Relațiilor Internaționale.
Instituirea Relațiilor Internaționale ca domeniu independent de studiu a aparținut idealiștilor, acest
fapt fiind universal acceptat în deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Teama de
ororile Primului Război Mondial au provocat apariția unei dorințe la nivelul întregului Sistem

16
Graham, M. W., American Diplomacy in the International Community, John Hopkins Press, Baltimore 1948, p. 271 apud
Little, Richard, op.cit., p. 5.
17
Claude, Inis, L., Power and International Relations, Random House, New York 1962, p. 82, apud Little, Richard, op.
cit, p. 6.
7
internațional de a se transforma acest domeniu, evidențiindu-se faptul că se dorea promovarea unei idei
sau instituții care să contribuie la eliminarea acelui gen de politică a echilibrului puterii reprezentativ
pentru Europa secolelor anterioare. În altă ordine de idei, potrivit acestei abordări tradiționale, în cursul
deceniului al treilea al secolului al XX-lea și în special odată cu reevaluarea politicii de conciliere din
timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, apariția unui nou val de realiști a dus la deturnarea
acestei idei, marginalizându-i în acest fel pe idealiști și propulsând ideea de echilibru al puterii în
centrul de gândire al relațiilor internaționale, asigurându-se astfel că acest concept va juca un rol
esențial în ceea ce privește evoluția ulterioară a acestei discipline care tocmai lua naștere. Guzzini
evidenția că emigrantul european Hans J. Morgenthau se lansa pe scena politică după 1945,
manifestându-și intenția de a-i familiariza pe conducătorii Statelor Unite ale Americii cu perceptele
practicii diplomatice ale secolului al XIX-lea. Unii realiști relevau faptul că tradiției diplomatice
americane îi lipsește atât percepția metodelor adesea agresive ale politicii puterii, cât și o înțelegere
suficient de profundă a naturii complexe a politicii internaționale.
Altfel spus, se poate evidenția faptul că și cea mai banală trecere în revistă a literaturii dedicată
echilibrului puterii va încerca să confirme imediat că odată cu stabilitatea conceptului și înrădăcinarea
lui și critica prin care acesta este vizat devine de o importanță majoră. Se poate spune că menținerea
balanței de putere a îndeplinit trei funcții istorice în sistemul de state modern. În primul rând, se
evidențiază existența unei balanțe generale a puterii în întregul sistem internațional, conducând la
oprirea transformării sistemului într-un imperiu universal prin cuceriri. În al doilea rând, existența
sistemelor locale de putere a facilitat protejarea independenței statelor din anumite zone în fața
absorbirii sau dominării lor de către o putere preponderentă locală. În al treilea rând, atât balanțele de
putere generale, cât și cele locale, acolo unde există, au asigurat condițiile în care alte instituții de care
depinde ordinea internațională, printre care putem enumera: diplomația, războiul sau dreptul
internațional, puteau sa opereze.18
Se poate afirma că, în domeniul actual al Relațiilor Internaționale, se admite faptul că echilibrul
puterii reprezintă o metaforă, acest fapt conturând o critică frecventă adusă acestui concept care
evidențiază dificultatea cu care termenul este descifrat, problema relevată și sugerată de ambiguitatea
care înconjoară ideea echilibrului. Cea mai des utilizată soluție la această problemă constă mai degrabă
în furnizarea unei definiții, decât în explorarea mai aprofundată a implicațiilor care derivă din tratarea
echilibrului puterii drept o metaforă. Această reacție nu reușește să furnizeze un răspuns universal
acceptat în ceea ce privește dimensiunile echilibrului puterii, în mare parte datorită faptului că există

18
Wight, Martin, op. cit , pp. 97-105.
8
un număr mare de definiții disponibile. Sheehan, prin intermediul unei treceri în revistă a conceptului,
reușește propunerea a zece definiții care și-au demonstrat valoare în ultimii 300 de ani. Prima dintre
aceste definiții are un autor anonim, regăsindu-se printre rândurile unei opere apărute în anul 1741 sub
numele de Catehismul Europei care evidențiază faptul că o distribuție egală a puterii între Prinții
Europei astfel încât devine ineficace pentru unul dintre ei să tulbure liniștea celuilalt.
Rolul mitoepic pe care și-l asumă și îl joacă echilibrul puterii în epoca modernă este menționat
pentru prima dată în discursul susținut de Winston Churchill în 1946, discurs intitulat „Puterea păcii” și
apoi de Introducerea lui George Bush din 2002 la „Strategia de Securitate Națională”. Ambele relatări
creionează importața prezentului, descriindu-l ca fiind un punct decisiv, iar viitorul se prezintă diferit
de trecut. Putem afirma că perspectivele celor doi oameni politici sunt duale, astfel încât, în timp ce
Churchill afirmă importanța trecutului, iar Bush face același lucru, dar pentru a evidenția de ce
echilibrul puterii trebuie reconstruit în viitor. Pentru a exemplifica cel mai bine echilibrul puterii voi
prezenta trei dintre cazurile balanței de putere, în funcție de numărul polilor de putere: multipolaritate,
bipolaritate și unipolaritate fiind mai facilă înțelegerea balanței de putere pe măsură ce descreștem
gradual numărul polilor de putere.
2.1. Multipolaritatea
Unul dintre principalii teoreticieni ai concepției potrivit căreia Sistemul Internațional este unul
multipolar este Kenneth Waltz. Acesta evidențiază că va apărea o diferență de consecință între situația
în care un sistem multipolar este constituit din trei sau patru mari puteri mai degrabă decât din șase sau
șapte. Teoreticianul iterează faptul că dacă ne îndreptăm atenția pe intervalul de la 1700 la 1935, nu a
existat niciodată o perioadă când să fi fost mai puțin de cinci mari puteri în interacțiune. În altă ordine
de idei, analiza întreprinsă de Waltz asupra multipolarității funcționează pe baza premisei că există cel
puțin cinci mari puteri și că nu există nicio diferență de consecință dacă numerele depășesc acest punct
deoarece principalele constrângeri structurale nu sunt în mod fundamental afectate de intrarea în scenă
a unor alte mari puteri. Evaluarea generală a lui Waltz a constat în ideea protrivit căreia politica între
marile puteri europene a tins către modelul unei competiții între învingători și învinși19.
În altă ordine de idei, statele europene au operat în condițiile în care un câștig material pentru
oricare dintre marele puteri era în detrimentul celorlalți. Prin reproducerea unei anarhii multipolare,
marile puteri vor perpetua în același timp condițiile de nesiguranță în strategii competitive pentru a-și
aigura propria supraviețuire. Putem itera faptul că marile puteri se vor regăsi mereu într-o situație de
nesiguranță și nu vor fi dispuse să acționeze astfel încât să-și deterioreze poziția. Această trăsătură

19
Waltz, Kenneth, op. cit., pp. 105-111.
9
structurală a sistemului internațional presupune că ajutorarea reprezintă principiul de acțiune al marilor
puteri, această modalitate de a înțelege lucrurile va conduce la relevarea a doi factori de o importanță
majoră. În primul rând, fiecare mare putere nu va avea drept alternativă decât investirea unei părți din
eforturile sale în vederea găsirea mijloacelor potrivite de a se apăra împotriva altor actori ai scenei
internaționale. În al doilea rând, marile puteri sunt predispuse să evite cooperarea și să adopte o
atitudine consecvent competitivă unele față de altele. Waltz ne vorbește despre un număr de motive
pentru care statele preferă să acționeze pe cont propriu mai degrabă decât să stabilească legături de
cooperare, exemple în acest caz reprezentând teama de a deveni dependente de relația de cooperare,
preferând în acest caz calea autarhiei și independenței economice, un alt exemplu reprezentând
implicarea în presiuni imperiale în vederea lărgirii orizontului.20
Se evidențiază concepția potrivit căreia în orice sistem anarhic, unitățile devin conștiente asupra
poziției lor de puteri relative, astfel, orice mișcare întreprinsă de o mare putere în vederea sporirii
puterii din interior va fi remarcată și monitorizată de alte mari puteri, ceea ce poate duce la o teamă de
a nu rămâne în urmă care ar putea duce la o tendință puternică a celorlalte mari puteri de a emula astfel
de mișcări. Rezultatul este că marile puteri vor dezvolta în timp din ce în ce mai multe trăsături
comune, fiind adesea caracterizate de Waltz ca unități asemănătoare, exprimând ideea că fiecare parte
își face jocul și joacă împreună aceeași carte.21 În vederea supraviețuirii într-un sistem multipolar
competitiv, marile puteri conștientizează faptul că uneori au nevoie de sprijinul celorlalte și ca atare
identifică existența practicilor de succes care înlesnesc aceste legături, convențiile diplomației drept
exemplu al unor astfel de practici, aceste convenții menținându-se din motive utilitare. Se afirmă ideea
că tendința marilor puteri de a opera pe baza normelor comune trebuie tratată ca un aspect al
echilibrului interior, juxtapunerea strânsă a statelor promovând asemănarea acestora prin dezavantaje
care apar în urma eșecului de a se conforma practicilor de succes. Într-un sistem multipolar nu este
necesar doar să se pună accentul pe capacitățile de putere ale fiecărui stat membru al sistemului, ci este
esențial în același timp să se țină cont de potențialul pentru formarea de alianțe. Waltz concluzionează
că structura unui sistem multipolar promovează un grad constant și înalt de instabilitate în privința
echilibrului puterii.22
Sistemul multipolar reprezintă un compromis între starea de natură și principiul statului de drept;
starea de natură datorită faptului că inamicul rămâne cel mai puternic în măsura în care el este cu
adevărat cel mai puternic și deține dreptul de a alege între pace și război. Dar starea de natură nu se

20
Little, Richard, op. cit., pp. 191-192.
21
Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, Addison-Wesley, 1979, apud Little, Richard, op. cit. p. 193.
22
Ibidem, p. 199.
10
mai traduce în termenii luptei tuturor împotriva tuturor, ci în faptul că își respectă dreptul de a exista și
de a menține echilibrul.23 O dată cu sfârșitul anilor `90, conceptul de multipolaritate a căpătat
proeminență, iar declinul hegemoniei americane, speculațiile asupra faptului că statele în curs de
dezvoltare vor căpăta putere și reînnoirea relațiilor sino-rusești au devenit unul dintre pilonii
promovării multipolarității, relevându-se în acest caz previziunea de acum două decenii a lui Charles
Krauthammer care evidenția faptul că multipolaritatea se va dezvolta cu timpul și o nouă generație de
mari puteri vor intra în competiție cu Statele Unite, iar lumea se va reasambla potrivit ordinii de la
începutul secolului al XIX-lea, înainte să fie perturbată de Primul Război Mondial.24 Începutul
secolului al XXI-lea și cu precădere ultimii ani, par a evidenția concepția lui Charles Krauthammer
potrivit căreia sistemul internațional actual este unul multipolar. Rusia și China s-au aflat pentru o
lungă perioadă de timp în prim planul națiunilor care pledează pentru acest tip de ordine mondială,
incluzând acest fapt în declarațiile susținute, dar au eșuat în demonstrarea ideii conform căreia
multipolaritatea este potrivită sistemului internațional actual25
Problema fundamentală în ceea ce privește multipolaritatea este faptul că aceasta devine atractivă
doar în mementul în care se opune unipolarității, ca un simbol al unui stat hegemonic. Acesta a fost și
cazul Păcii de la Westfalia care a pus capăt hegemoniei Imperiului Roman și a creat un sistem
internațional al statelor suverane. Un alt exemplu în acest caz a fost recunoașterea în 1964 de către
Charles de Gaulle a Chinei, acest lucru constituind nu doar o negare a sistemului bipolar, dar și a
hegemoniei anglo-saxone de la vest de Cortina de Fier.
Potrivit lui Zbigniew Brzezinski26, Rusia este al treilea gigant eurasiatic, dar prezintă aspectul cel
mai problematic. Oscilând între mai multe frecvenţe diplomatice, Rusia încearcă fie reluarea statului
imperial, fie debutul unui dialog cordial cu Occidentul. Posibilitatea de a jongla în balanţa de putere
atât cu Vestul cât şi cu China ori India impune diplomaţiei americane deţinerea unui seismograf
sensibil. SUA trebuie să aibă grijă să integreze Rusia într-un dialog constructiv astfel încât aceasta să
se mulţumească cu un statut postimperial. Rusia rămâne un jucător geostrategic important, în pofida
situaţiei interne şi a stării ei de slăbiciune. Din cauza propriilor probleme economice şi a sentimentului

23
Aron, Raymond, op. cit, pp. 132-136
24
Krauthammer, Charles, „The Unipolar Moment”, Foreign Affairs, vol. 70, No. 1,1990/1991, pp. 23-33 apud Turner,
Susan, „Rusia, China and the multipolar world order: the danger in the undefined”, Asian Perspective, Vol. 33, No. 1, 2009,
pp. 159-184 apud http://www.asianperspective.org/articles/v33n1-f.pdf, accesat luni, 14 mai 2018, ora 19 57.
25
Haas, Richard, „The Age of Nonpolarity”, Foreign Affairs, vol. 87, No. 3, Mai-Iunie, 2008, pp. 44-56; Kishore
Mahhuhani, „The Case against the West”, Foreign Affairs, vol. 87, No. 3 (May-June, 2008), pp. 111-112 apud Turner,
Susan, „Rusia, China and the multipolar world order: the danger in the undefined”, Asian Perspective, Vol. 33, No. 1, 2009,
pp. 159-184 apud http://www.asianperspective.org/articles/v33n1-f.pdf, accesat luni, 14 mai 2018, ora 19 57.
26
Brzezinski, Zbigniew, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa şi Rusia, Editura Historia, Bucureşti, 2006,
pp. 145-157.
11
că Rusia avea nevoie de reforme interne mai mult decât de ajutor extern, ţările occidentale au oferit un
ajutor limitat tranziției economice dure din regiune, ceea ce a redus drastic standardele de viaţă.
Prezenţa Rusiei are un impact masiv asupra noilor state independente din vastul spaţiu eurasiatic al
fostei Uniuni Sovietice. Rusia are de făcut o alegere geostrategică fundamentală, în ceea ce priveşte
relaţia sa cu SUA: prieten sau duşman? Nu se poate vorbi despre un parteneriat strategic între Rusia şi
SUA, deoarece Rusia era prea slabă pentru a fi un partener mondial real, iar aspirațiile celor două nu
erau asemănătoare.
În 1996, o dată cu decizia Washingtonului de a largi NATO, scopul fiind acela de creare a unei
comunităţi euro-atlantice, ruşii s-au dovedit rigizi, considerând că NATO a fost construită pentru a lăsa
Rusia singura si pradă inamicilor. Acest lucru a condus la integrarea fostelor state satelit în NATO, de
frica Rusiei. Proprietatea „străinătății apropriate” era un obiectiv pentru pro-occidentali, cât şi o
alternativă pentru politica externă, acest lucru bazându-se pe relaţii între Rusia şi fostele state
comuniste, Moscova fiind centrul decizional.
De asemenea, opinia Chinei a devenit din ce în ce mai importantă pe scena relațiilor internaționale.
Ea este deja o putere regională importantă şi este posibil să aibă aspiraţii mai largi, dată fiind istoria sa
de mare putere şi viziunea sa că statul chinez este centrul lumii. Pretenţiile Chinei încep deja să
afecteze balanţa puterii în Asia, în timp ce creşterea sa economică alimentează poziţia de hegemon
regional pe care China şi-o asumă. Ieşirea mai activă a Chinei pe scena mondială afectează direct
Rusia, care îşi vede subminată influenţa in fostele state membre ale Uniunii Sovietice, actualmente
vecini care nu pot fi neglijaţi ai Chinei.
India reprezintă un potenţial jucător mondial important. Deşi aspiraţiile sale pe termen lung sunt
optimiste, este fără discuţie cel mai puternic stat din sudul Asiei şi este privită ca un rival pentru China.
Este, de altfel, şi o putere nucleară semisecretă, participând la cursa înarmării pentru a contrabalansa
deţinerea de focoase nucleare de către China sau Pakistan.
Datorită rolurilor proeminente pe care China și Uniunea Sovietică le-au jucat în ordinea mondială
bipolară, sfârșitul Războiului Rece și excluderea ambelor state dintr-o lume unipolară dominată de
SUA i-au făcut pe liderii politici ai ambelor state să se simtă deziluzionați. China experimenta ceea ce
Dong Yuan descria ca fiind criză identitară deoarece opinia sa nu mai avea greutate în jocul balanței
superputerilor.27 În ciuda acestui fapt, China ca și restul lumii, a reprezentat un subiect pe lista unei
superputeri, China experimentând ramificațiile acestui statul după masacrul petrecut în Piața

27
Jing-dong Yuan, “Threat Perception and Chinese Security Policy after the Cold War,” Pacific Focus, vol. 8, No. 1
(Spring, 1998), p. 5 apud Turner, Susan, op. cit., pp. 159-184 apud http://www.asianperspective.org/articles/v33n1-f.pdf,
accesat luni, 14 mai 2012, ora 22 36.
12
Tiananmen, ceea ce a dus la o suspendare a vânzărilor de armament american către China, încercând să
plaseze China în poziția de cea mai favorizată națiune, statut pe care îl căpăta o dată cu îmbunătățirea
espectării drepturilor omului. 28 Chiar dacă statutul de cea mai favorizată națiune a fost reînnoit, Bush a
încorporat temerile congresului în politica sa de angajament constructiv față de China din 1991.29
Ministrul de externe al Chinei, Qian Qichen, declara că poziția hegemonică a Statelor Unite încearcă să
interfereze cu afacerile interne ale altor state și reprezintă o amenințare majoră la adresa Chinei
socialiste, sugerând ideea conform căreia pentru a slăbi presiunea exercitată de Washinghton, China
trebuie să aibă relații cu Japonia, Rusia, Coreea de Sud și alte state învecinate. Doi ani mai târziu,
China își îndrepta atenția către Rusia.
În concluzie, atacurile teroriste împotriva Statelor Unite din 11 Septembrie 2001 au plasat
terorismul internațional pe prima filă a agendei internaționale, fiind urmate de o susținere multilaterală
a Statelor Unite în războiul împotriva Afghanistanului din martie 2001. Solidaritatea internațională a
fost pusă la încercare în 2002 când Statele Unite au cerut acordul Națiunilor Unite de a invada Irakul,
încrederea fiind zdruncinată în 2003 când Statele Unite au acționat fară acordul ONU. Pentru mulți,
războiul din Irak a demonstrat pericolul suprem venit din partea unei superputeri, un pericol evidențiat
de atâtea ori de către Rusia și China în încercarea lor de promovare a unui sistem internațional
multipolar.
2.2. Bipolaritatea
Bipolaritatea reprezintă configurația relațiilor de forță din cadrul sistemului internațional în care
majoritatea unităților politice sunt grupate în jurul a două state a căror putere o devansează pe cea a
celorlalte. Putem evidenția cea mai generală lege a echilibrului care se aplică: scopul actorilor care se
află în poziția de conducere este de a evita situația de a se afla la mila rivalului. Dar, din moment ce
ambele mari puteri comandă scena politică internațională, iar puterile mai slabe, chiar dacă își unesc
forțele, nu se pot găsi într-o situație în care să poată depăși una dintre cele două superputeri, principiul
echilibrului se aplică relațiilor formate în cadrul coalițiilor, fiecare formată în jurul uneia dintre cele
două puteri influente. Fiecare coaliție își definește drept scop suprem evitarea situației în care să fie
depășită în ceea ce privește capacitățile de către cealaltă coaliție.
În acest tip de sistem, putem diferenția trei tipuri de actori: cei doi lideri ai blocurilor politice,
statele obligate să ia parte și să încheie alianțe cu unul dintre cele două state lider și în cele din urma
statele care pot si isi doresc să rămână în afara conflictului. Aceste trei tipuri de actori se comportă în

28
Yangmin Wang, „The Politics of U.S.-China Economic Relations: MFN, Constructive Engagement, and the Trade Issue
Proper”, Asian Survey, vol. 33, No. 5, Mai 1993, pp. 441-446 Turner, Susan, op.cit., pp. 159-184 apud
http://www.asianperspective.org/articles/v33n1-f.pdf accesat luni, 14 mai 2012, ora 22 46.
29
www.iie.com/research/topics/sanctions/china.cfm, accesat, marți, 14 mai 2012, ora 19 57.
13
concordanță cu diferite reguli. Liderii blocurilor politice trebuie în mod simultan să prevină o creștere a
capabilităților din partea celeilalte puteri sau coaliții și să mențină coeziunea în interiorul propriei sfere
de influență. Aceste două sarcini se află într-o relație de simbioză unul cu celălalt la diferite nivele.
Dacă un aliat își schimbă tabăra sau își transformă poziția dintr-una de angajament într-una de
neutralitate, relația de forțe este modificată. La cel mai abstract nivel, putem spune că mijloacele pe
care liderul le utilizează în vederea menținerii coerenței din cadrul propriului bloc se încadrează în
două categorii, unele manifestând tendința spre protecție, iar altele spre pedeapsă: cu cât asigură
avantaje aliaților, cu atât întârzie amenințarea cu sancțiuni asupra disidenților sau trădătorilor.
Utilizarea rațională a acestor mijloace depinde de mai multă circumstanță: statelor care se tem de
cealaltă coaliție, superputerea îi garantează asistența, în ceea ce privește securitatea; statelor care nu au
motiv de frică îi oferă avantaje financiare; liderul blocului politic va încerca să amenințe statele care ar
putea fi convinse.
Putem evidenția câteva caracteristici existențiale ale sistemului bipolar. Un astfel de sistem poate
să nu fie mai instabil sau mai beligerant decât un sistem multipolar, dar poate fi supus unor amenințări
serioase datorate unui război generalizat și inexorabil. Altfel spus, dacă toate unitățile politice aparțin
unuia dintre cele două blocuri, orice tip de conflict local privește întregul sistem. Balanța care se
stabilește între cele două blocuri este afectată de comportamentul unităților mici. În lipsa unei terțe
părți, având rol de arbitru sau colaborator, cele două superputeri se găsesc în mod permanent în
conflict, în mod direct sau prin intermediari. Pentru a ajunge la o înțelegere este necesară trasarea unei
linii de demarcație, în vederea distribuirii zonelor de influență interzicând în acest caz disidența: un stat
aflat într-unul din blocuri nu i s-ar permite să se transfere în celălalt bloc, iar fiecare dintre cele două
puteri vor fi obligate să se dezică de incitarea aliaților celeilalte superputeri la disidență. Într-un astfel
de sistem soarta sateliților reprezintă atât ocazia cât și miza conflictelor dintre cele două puteri. În altă
ordine de idei depinzând de rigiditatea sau flexibilitatea coalițiilor, responsabilitatea conflictelor este
asumată în mod principal ori de sateliți ori de lideri. Într-un sistem în care terța parte lipsește există
posibilitatea unui război generalizat care să se transforme într-unul ideologic. În vederea evitării
conflictului, cele două puteri trebuie să interzică comutarea statelor dintr-o alianță în alta. Cele două
mari puteri rar au aceleași instituții datorită faptului că bazele forțelor lor militare sunt total diferite.
Putem evidența ideea conform căreia în interiorul unităților se formează anumite facțiuni care
manifestă predilecția fie pentru război, fie pentru pace. Fiecare dintre cele două coaliții va încerca să
exploateze micile conflicte interne din cadrul blocului în vederea slăbirii unităților inamice. Pacea într-

14
un astfel de sistem având o configurație bipolară necesită stabilizarea unor acorduri între liderii
statului.30
Echilibrul puterii într-un sistem bipolar este văzut de Waltz într-o perspectivă antagonică celei
dintr-un sistem multipolar. Waltz evidențiază ideea conform căreia politica internațională trebuie
caracterizată mai curând în termeni mai complecși – în spiritul jocului dilemei prizonierului, unde dacă
fiecare dintre cei doi jucători încearcă să își urmărească propriul interes, ambii ajungând într-o situație
mai proastă decât dacă ar fi acționat în vederea realizării scopurilor lor comune. 31 Teoreticianul
relevează ideea conform căreia acest model se aplică, în principiu, chiar și într-un sistem multipolar,
dar el presupune că are o relevanță mai mare într-o lume bipolară, caracterizată de o structură a
sistemului care predispune mult mai mult la realizarea câștigurilor comune. Rezultatul constă în faptul
că cele două mari puteri sunt mult mai capabile să administreze afacerile internaționale într-un mod
constructiv decât o fac marile puteri într-o lume multipolară.
Cel de-al Doilea Război Mondial a fost global, pavându-se astfel drumul către unele schimbări
fundamentale în ceea ce privește politica mondială după 1945. Înainte de momentul 1939, Europa se
găsea în poziția de arbitru în domeniul afacerilor internaţionale, iar Uniunea Sovietică și SUA au
preferat să se axeze pe dezvoltarea internă în detrimentul unui rol global mai important. Războiul îi
ademenise pe sovietici și pe americani adânc în Europa ajutându-i să își transforme relaţiile dintre ei.
Transformarea a fost rapid observată și în afara Europei unde existau deja diverse confruntări. La
fel ca și al Doilea Război Mondial, Războiul Rece a izvorât din Europa, dar s-a răspândit rapid în toată
lumea. Putem releva ideea confom căreia chiar și țările care au ieşit învingătoare din cel de-al Doilea
Război Mondial au avut de suferit, singurele câștigătoare de după război fiind SUA și URSS. Ambele
țări au devenit superputeri, combinând obiectivele politice globale cu capabilități militare care
includeau arme de distrugere în masă dar și modalități de a le expedia pe distanțe intercontinentale. În
Europa, implicarea militară a superputerilor a luat rapid forma unor angajamente politice, intențiile
americanilor de a se retrage și a demobiliza trupele după 1945 fiind uitate. Începutul Războiului Rece a
fost marcat de colapsul alianței de pe timp de război dintre Marea Britanie, URSS și SUA.32
Sintagma de „Război Rece” o datorăm lui Don Juan Manuel de Castilia şi Leon, care, în secolul al
XIV-lea, a utilizat cel dintâi expresia pentru a descrie conflictul dintre creştini şi musulmani în Spania
– un conflict în care ostilităţile au început fără o declaraţie de război şi s-au sfârşit un fără tratat de

30
Aron, Raymond, Peace and War: A Theory of International Relations, Editura Garden City, New York, 1966, pp. 136-
141.
31
Waltz, Kenneth, op. cit, p. 109.
32
Scott, Len, International History 1945-1990 apud Baylis, John, Steve Smith, op. cit., pp. 75-81.

15
pace. Războiul care a opus superputerile sovietică şi americană şi statele aflate în sfera lor de influenţă
a întrunit aceleaşi caracteristici: a fost un război nedeclarat şi nefinalizat printr-un tratat de pace.
Presiunile exercitate de părţile beligerante, unele asupra celorlalte, au fost de natură complexă, iar
intensitatea lor s-a modificat de la o etapă la alta. Acesta este şi motivul pentru care din acest punct de
vedere nu ar fi cu totul impropriu să vorbim de mai multe războaie reci pe parcursul epocii bipolare, de
existenţa unor momente de tensiune maximă, urmate de existenţa unor perioade de relativă acalmie,
când partea sovietică a argumentat necesitatea coexistenţei paşnice între cele două sisteme cu orânduiri
social-economice şi politice antagonice.
Mai stabilă şi mai previzibilă decât cele care au precedat-o, ordinea bipolară s-a caracterizat prin
omniprezenţa, directă sau prin intermediari, a două superputeri pe eşichierul vieţii internaţionale –
SUA şi URSS. O superputere se defineşte prin întinderea globală şi diversitatea tipologică a intereselor
sale, prin pretenţia de a promova valori universale şi prin capacitatea de a-şi promova interesele printr-
o mare diversitate de mijloace (politico-militare, economico-financiare, ideologic-culturale). Spre
deosebire însă de puterea hegemonică, superputerea, deşi conferă statului care o posedă mai multe
mijloace de a stabili „regulile jocului”, nu elimină competiţia şi nici caracterul incert al rezultatelor
sale. Rivalitatea dintre cele două superputeri structural antagonice – singurele capabile de a-şi proiecta
puterea la nivel global – a dominat ansamblul raporturilor internaţionale şi a determinat poziţia tuturor
celorlalţi actori, indiferent că erau naţionali, internaţionali sau transnaţionali. În jurul lor s-au
constituit, „în oglindă”, pe parcursul primului deceniu postbelic (1945-1955), alianţe politico-militare
şi blocuri economice opuse, ce au consfinţit, instituţional, separaţia Est-Vest.
Războiul Rece în care au fost angajate cele două superputeri postbelice nu a fost un război tipic, cu
un început și un sfârșit, cu învingători și cu învinși. Sintagma „război rece” a fost inventată în
încercarea de a defini o stare de fapt, caracterizată printr-un sentiment reciproc de ostilitate. Se poate
evidenția ideea conform căreia președintele american Franklin Roosevelt a crezut sau poate doar a
sperat că îl va putea convinge pe liderul rus Iosif Visarionovici Stalin să nu creeze o sferă separată, de
influență sovietică în Europa de Est, ci mai bine să coopereze cu Statele Unite în vederea creării unei
ordini economice globale bazată pe comerț liber și profitabil pentru toți actorii implicați și nu în
ultimul rând pentru URSS. Cei mai mulți americani vedeau în URSS o forță pornită să subjuge Europa
și lumea întreagă în favoarea ei și a comunismului, fiind capabilă să ducă la bun sfârșit sau măcar să
inițieze această acțiune distructivă cu ajutorul unei forțe armate instigate prin subversiune. Războiul

16
Rece a reprezentat un scurt episod din istoria Europei, dar el a dobândit la vremea respectivă un aspect
de permanență datorită răcelii și rigorii caracteristice modului în care acest război a fost definit.33
Polaritatea sistemului internațional reprezintă un interes particular al teoreticienilor realiști care
evidențiază faptul că polaritatea determină caracterul fundamental al relațiilor interstatele. Majoritatea
realiștilor se raliază ideii conform căreia bipolaritatea s-a sfârșit dar nu sunt de acord în privința datei
temporale când acest lucru s-a întâmplat. 34 Unii dintre ei printre care și John Mearsheimer evidențiază
faptul că sistemul bipolar a luat sfârșit o dată cu retragerea politică și militară a Uniunii Sovietice din
Europa de Est.35 Alți teoreticieni realiști atribuie sfârșitul sistemului bipolar dispariției Uniunii
36
Sovietice ca stat. Kenneth Waltz, care la început se ralia opiniei lui Mersheimer, va susține ulterior
bipolaritatea sistemului internațional.
Începutul Războiului Rece este dovada faptului că rezolvarea conflictelor pe cale paşnică nu este
un ţel uşor de îndeplinit aşa cum prevedeau susţinătorii liberalismului utopic. Chiar dacă nu a fost un
conflict direct între cele două superputeri – URSS și SUA, crizele periferice şi de centru au demonstrat
că, deşi nu au fost conflicte armate de amploare efectele Războiului Rece se resimţeau la nivel global.
Ambele puteri şi-au justificat intervenţia în zonele în curs de dezvoltare în termeni ideologici. SUA
a susţinut că intervenţia ei în zonele slab dezvoltate avea ca scop apărarea democraţiei împotriva
comunismului, a pieţelor libere şi drepturilor omului. Un bun exemplu în acest caz reprezintă
intervenţia Statelor Unite în Grecia şi Turcia, pentru a împiedica instaurarea comunismului. Prin
Doctrina Truman, SUA a acordat sprijin ţărilor instabile din punct de vedere politic şi economic, având
ca premisă blamarea comunismului. SUA considera că apariţia comunismului este cauzată de mizerie
şi instabilitatea sistemului. URSS şi-a justificat intervenţia în zonele slab dezvoltate prin egalitarism,
argumentând că democraţia nu este capabilă să rezolve problemele acestor ţări, iar comunismul este
ultima şansă pentru ele. Confruntarea militară s-a dat iniţial între NATO şi URSS, iar după semnarea
Tratatului de la Varşovia în 1955, între NATO şi Tratatul de la Varşovia. Conflictele militare
predominau în zonele periferice, zone aflate sub influenţa uneia dintre cele două superputeri, Europa
fiind ferită în cea mai mare parte de conflicte militare. Războiul Rece a fost de multe pe punctul de a
deveni un război „cald”, prin confruntarea directă între cele două puteri mondiale. Aceste momente,
care ar fi putut transforma războiul rece într-un război cald, poartă numele de crize. Cele două puteri în
momentul crizei erau nevoite să decidă cum vor rezolva această criză, având două alternative:

33
Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000, pp. 2-21.
34
Cottam, Richard, Iran and the United States: A Cold War Case Study, University of Pittsburgh, Pittsburgh, 1988, apud
http://library.northsouth.edu/Upload/IR%20Theory.pdf, accesat duminică, 13 mai 2018, ora 19 54.
35
Mearsheimer, John J., op. cit., p. 26.
36
Waltz, Kenneth, op. cit., pp. 88-93.
17
ajungerea la un acord pe cale paşnică ori continuarea conflictului, care va duce la distrugerea reciprocă
în cele din urmă. În timpul Războiului Rece perioadele tensionate au alternat cu cele mai puţin
tensionate, cele din urmă fiind cunoscute în domeniul relaţiilor internaţionale sub denumirea de
„détente”. Acest termen desemnează perioada în care relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi
URSS au cunoscut un anume grad de detensionare şi relaxare, perioadă cuprinsă de la sfârşitul anilor
1960 şi sfârşitul anilor 1970. Cu toate acestea, aşa cum menţionat, crizele Războiului Rece au fost
semnificative pentru sistemul relaţiilor internaţionale, atât din punct de vedere economic, cât şi politic
şi social dar şi din punct de vedere al securităţii internaţionale, care era pusă în pericol.
Bull susținea că atât SUA, cât și URSS au avut aliați de care nu s-au putut dispensa, fără a renunța
și la multe din obiectivele politicii lor externe, dar îndeplinind anumite condiții, au putut să-și mențină
securitatea fără aliați și în fața atacatorilor. Una dintre aceste condiții privește circumstanțele speciale
ale erai nucleare, moment în care Statele Unite și Uniunea Sovietică au devenit vulnerabile, din punct
de vedere fizic la un atac nuclear din partea celeilalte și, posibil din partea celorlalte puteri nucleare.
Putem afirma ideea conform căreia fiecare putere nucleară poate lua măsuri de reducere a probabilității
unui astfel de atac prin mai multe modalități, un exemplu în acest caz constituind măsurile de
menținere a unui factor de intimidare sau prin prin rezolvarea conflictelor politice și încheierea unor
înțelegeri în domeniul controlului armelor, însă, la o ultimă analiză, ele nu le pot opri pe celelalte
puteri să atace. Astfel, putem reitera concepția potrivit căreia nici un stat nu-și poate asigura unilateral
securitatea.37
În concluzie, putem reliefa ideea că în pofida tuturor problemelor și crizelor din timpul Războiului
Rece, marile puteri ale lumii și-au intensificat în general cooperarea după Războiul Rece. Rusia a fost
acceptată ca succesor al Uniunii Sovietice și i-a preluat locul în consiliul de Securitate al ONU și s-a
convenit la o reducere masivă a armamentelor nucleare dusă la bun sfârșit în anii „90.38
2.3. Unipolaritatea- Statele Unite ale Americii- singura superputere a lumii
Înainte de a trece la studierea caracterului SUA trebuie să avem în atenţie o serie de definiri:
puterea- stat, ţară, mare putere; mari puteri - statele cele mai bogate şi cele mai influente; superputere
- putere foarte mare, stat a cărui importanţă politică, militară, economică este preponderentă.
„Statutul de mare putere a fost raportat la capacitatea de a purta război, aceasta reprezentând o
reflectare în mare parte a forţei economice. În timp, celor două (forţa militară şi cea economică) li s-au

37
Bull, Hedley, op. cit., pp. 191.
38
Goldstein, Joshua, S., Pevehouse, Jon, C, op. cit., p.81.
18
alăturat şi alte criterii (deţinerea armei nucleare sau capacitatea de a o avea rapid, calitatea de membru
permanent în Consiliul de Securitate al ONU)”.39
Din momentul în care continentele au început să fie independente din punct de vedere politic,
Eurasia a fost în permanență centrul de putere al lumii, însă ultimul deceniu a secolului al XX-lea a
fost martorul unor răsturnări de situație destul de dramatice pe scena politicii mondiale. în altă ordine
de idei, pentru prima oară în istorie, o putere non-eurasiatică se impusese atât ca principalul arbitru în
relațiile de putere din Eurasia, cât și ca supremă putere în lume. Prăbușirea Uniunii Sovietice a
reprezentat ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică, în persoana SUA,
reliefând ideea conform căreia aceasta este singura și de fapt prima putere cu adevărat globală. În altă
ordine de idei, se spune că hegemonia s-a născut odată cu omenirea, iar actuala supremație a Statelor
Unite se distinge printr-o serie de caracteristici printre care putem enumera: rapiditatea apariției,
anvengura mondială și modul de exercitare și astfel, în decursul unui singur secol s-a transfigurat și a
fost transformată de către dinamica internațională, devenind dintr-o țară relativ izolată din emisfera
vestică într-o putere de o bogăție și o forță de dominație care nu cunoaște precedent în istoria
omenirii.40
Hubert Védrine, ministru de externe al Franței, evidenția în 1999, rolul de hiperputere sau
hyperpuissance deținut de Statele Unite ale Americii.41 Kenneth Waltz, într-o evaluare a politicii
mondiale din perioada de după Războiul Rece, susținea în mod sistematic ideea conform căreia „atât
prietenii, cât și dușmanii vor reacționa așa cum au făcut-o întotdeauna țările în fața amenințării de
dominație sau a dominației reale a uneia dintre ele: vor contribui la stabilirea unui echilibru corect.
Condiția actuală a politicii internaționale nu este naturală”.42
În exercitarea influenței americane asupra lumii se pot identifica o serie de etape. La început, prin
anul 1890, SUA începe să conteste concepția că Marea Britanie „domnește peste mări”; mai apoi se
erijează în apărător al securității emisferei vestice prin Doctrina Monroe. Primul Război Mondial oferă
SUA o primă ocazie de a-și lansa în Europa forța militară, același război aducând cu sine și primul
efort diplomatic american în găsirea unei soluții la problemele internaționale ale Europei (celebrele
„Paisprezece puncte” ale lui Woodrow Wilson). Însă această scurtă izbucnire de primat mondial
american nu a produs o angajare continuă a Statelor Unite în chestiunile internațional (fiind bine
cunoscut izolaționismul și idealismul american din acea perioadă).

39
Vasile,Adriana, op. cit., p. 57.
40
Brzezinski, Zbigniew, Marea Tablă de șah: Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2000, pp. 11-15.
41
www.whitchhouse.gov/nsc/nss.html, accesat, marți, 15 mai 2018, ora 19 56.
42
Waltz, Kenneth, N., „Globalization and American Power”, The National Interest, nr. 59, primăvară 2000, pp. 55-56.
19
 Dacă Primul Război Mondial a fost unul predominant european, cel de-al doilea, sfârșește definitiv
era europeană în politica mondială, fiind primul război cu adevărat global. Așa cum se știe, sfârșitul
celui de-al Doilea Război Mondial aduce un alt tip de război, numit Războiul Rece, marcat de
competiția bipolară dintre SUA și URSS pentru supremația mondială. Aspectul geopolitic nu putea fi
mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă iar combinația dintre
dimensiunile geopolitice mondiale și declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiției o
rivalitate nemaiîntâlnită. Lesne s-a văzut că apariția armelor nucleare acordă confruntării o mai mare
presiune însă rezultatele disputei au fost decise în cele din urmă pe căi non militare (amintesc aici
vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivitatea culturală a Vestului),
rezultatul final fiind puternic influențat de considerente culturale.
Din orice perspectivă am privi lucrurile, evenimentele care au avut loc la sfârșitul Războiului Rece
creează o posibilă anomalie pentru teoria care rezultă din ele, având în vedere faptul că fragmentarea
Uniunii Sovietice plasa Statele Unite ale Americii în poziția de superputere într-o lume unipolară. Prin
urmare, nu trebuie să ne surprindă faptul că dezbaterile cu privire la echilibrul puterii au devenit mai
vociferante în perioada de după Războiul Rece. În ceea ce privește opinia criticilor, echilibrul puterii a
devenit din ce în ce mai anacronic, prezentându-se ca un instrument inutil în vederea înțelegerii
relațiilor internaționale.
În altă ordine de idei, unipolaritatea acționează ca un impuls pentru cei care susțin echilibrul
puterii, aceștia încercând să-și perfecționeze teoriile pentru a găsi o semnificație presupusei lumi
unipolare, care s-a menținut de la sfârșitul Războiului Rece. Mulți dintre realiștii americani
împărtășeau inițial concepția potrivit căreia unipolaritatea este o structură instabilă și celelalte mari
puteri din sistem vor începe curând să încline balanța împotriva SUA. Acest moment s-a lăsat îndelung
asteptat, iar în momentul în care predicțiile nu s-au adeverit, s-a încercat formularea unor explicații
alternative, un exemplu în acest caz reprezentând concepția potrivit căreia unipolaritatea este pe cale să
devină o structură stabilă și de durată, iar alți teoreticieni postulează ideea unui echilibru al celor care
folosesc metode diplomatice, ideologice și culturale sau care susțin că natura sistemului internațional a
suferit schimbări fundamentale, care fac din echilibrul celor care utilizează metode militare și
economice coercitive o gratuitate. Există însă o categorie a teoreticienilor reformați care insistă în
continuare fie asupra ideii că SUA este înfrânată de potențialul de echilibrare deja existent, fie asupra
ideii că echilibrarea începe deja să reintre în joc.43

43
Little, Richard, op. cit, pp.11-12.
20
 După sfârșitul Războiului Rece, o dată cu prăbușirea imperiului sovietic, SUA devine simultan
prima și unica putere cu adevărat mondială. Exercitarea puterii imperiale americane decurge în mare
măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt, în scopuri militare, vaste
resurse economice și tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viață
american, din dinamismul absolut și competitivitatea înnăscută ale elitelor politice și sociale
americane.
Dacă triumful capitalismului a fost un rezultat al sfârșitului Războiului Rece, atunci un alt rezultat
a fost reînvierea încrederii în sine a SUA. Acest fenomen a fost prezis de foarte puțini oameni de
știință și anticipat de și mai putini, deoarece spre sfârșitul anilor `80 declinul SUA era un subiect
extrem de dezbătut. SUA și-a revenit total abia sub conducerea lui Bill Clinton care nu părea să fie
interesat de politica externă, ci doar de stabilizarea economiei. Declinul URSS a contribuit la
reabilitarea SUA la statutul de putere structurală. 44
Pe parcursul istoriei, scena mondială a fost dominată de puteri şi popoare eurasiatice, care s-au
luptat între ele pentru putere, dominaţie sau hegemonie. Astăzi, lupta dintre acestea are un singur
câştigător: Statele Unite ale Americii, o superputere non-eurasiatică care a obţinut întâietatea faţă de
Eurasia. Apariţia bruscă a primei și singurei superputeri mondiale a creat o situaţie de dependenţă, o
situaţie în care declinul la fel de brusc al supremaţiei SUA, din orice motiv, ar produce instabilitate
internaţională. Întinderea și universalitatea puterii mondiale americane sunt unice. Unicitatea puterii
americane reiese din anumite trăsături prin care Statele Unite se individualizează printre care putem
evidenția faptul că SUA controlează toate oceanele și mările lumii, dezvoltându-și o serioasă capacitate
militară pentru controlul țărmurilor, dinamismul economic american asigură condițiile prealabile
necesare exercitării supremației mondiale; Statele Unite ale Americii și-au menținut și și-a mărit
avansul în folosirea în scopuri militare a ultimilor descoperiri științifice;
Pe scurt, SUA deține poziția supremă în cele patru domenii decisive ale puterii mondiale: militar,
economic, tehnologic și cultural. Combinația acestor patru domenii face din Statele Unite ale Americii
singura superputere mondială multilaterală. Puterea mondială americană este exercitată printr-un
sistem mondial american de un anumit stil oglindind experiența internă a SUA. Elementul central al
acestei experiențe interne este caracterul pluralist al societății americane și al sistemului său politic.
Supremația americană produce o nouă ordine internațională care nu numai că imită, dar și
instituționalizează, dincolo de hotarele Statelor Unite unele dintre trăsăturile sistemului american
însuși. Aceste trăsături fundamentale sunt: un sistem colectiv de securitate (NATO, Tratatul de

44
Cox, Michael, International History since 1989 apud Baylis, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics,
Oxford, Oxford University Press, 2001, pp. 122-123.
21
Securitate SUA-Japonia), cooperare economică regională (APEC, NAFTA) și instituții specializate de
cooperare mondială (Banca Monială, Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondială a
Comerțului), proceduri care pun accentul pe luarea deciziilor pe bază de consens, chiar dacă sunt
dominte de SUA, o preferință pentru relațiile democratice între membrii alianțelor importante, o
structură judiciară și constituțională mondială elementară. 45
Samuel P. Huntington afirma că „O lume fără SUA va fi o lume cu mai multă violenţă și dezordine
și cu mai puţină democraţie şi creştere economică decât o lume în care SUA continuă să aibă mai
multă influenţă decât orice altă ţară în rezolvarea chestiunilor mondiale. Supremaţia internaţională de
durată a SUA este esenţială pentru bunăstarea şi securitatea americanilor și pentru viitorul libertăţii,
democraţiei, economiei deschise și ordinii internaţionale în lume”. 46
Colapsul Uniunii Sovietice a produs una dintre cele mai mari schimbări în arena de putere a
relațiilor internaționale. O dată cu pierderea de către Moscova a titlului de superputere, structura
bipolară care caracterizase politicile marilor puteri pentru aproape jumătate de secol dispăruse, iar
Statele Unite ale Americii se găsea în poziția de singura superputere. Era recunoscută ideea conform
căreia apăruse un „moment unipolar” fără precedent, iar statul care deținea rolul de superputere era
reprezentat de Statele Unite.47 În 1992, Pentagonul creionase o nouă strategie având drept scop
prezervarea unipolarității prin a preveni emergența unui rival global.48 Dar aceast plan a reprezentat o
idee controversată, teoreticieni atât americani, cât și străni relevând ideea că orice efort de a menține
unipolaritatea era considerat exaltat și periculos.49 S-a renunțat rapid la idee și s-a încercat evitarea
anumitor termeni, preferând să vorbească despre Statele Unite ca lider sau națiune indispensabilă. 50
În ceea ce privește opinia teoreticienilor, neorealiștii considerau unipolaritatea drept cea mai puțin
stabilă dintre toate structurile deoarece orice mare concentrare a puterii amenință celelalte state și le
provoacă să intreprindă acțiuni în vederea restaurării balanței de putere. 51 Alți teoreticieni își exprimau
opinia potrivit căreia o asemenea concentrarea a puterii poate prezerva pacea, dar aceștia reliefau faptul
că preeminența Statelor Unite poate suporta această adversitate constând în menținerea păcii în
sistemul internațional. Ideea fundamentală a ambelor viziuni era credința potrivit căreia preponderența
Statelor Unite ale Americii este fragilă și poate fi rapid neutralizată de acțiunile celorlalte state.

45
Brzezinski, Zbigniew, op. cit., pp. 20-41.
46
Huntington, Samuel, P., „Why International Primacy Matters”, în International Security, primăvară 1993, p. 83.
47
Krauthammer, Charles, „The Unipolar Moment”, Foreign Affairs, Vol. 70, Nr. 1, Iarnă, 1990/1991), pp. 23–33.
48
Tyler, Patrick, „The Lone Superpower Plan: Ammunition for Critics”, New York Times, 10 martie 1992, pp. 1-15.
49
Layne, Christopher, „The Unipolar Illusion: Why New Great Powers Will Arise”, International Security, Vol. 17, No. 4,
primăvară 1993, pp. 5–51
50
Wohlforth, William C., „The Stability of a Unipolar World”, International Security 24, no. 2, vară, 1999, pp. 5-41.
51
Waltz, Kenneth N., „Evaluating Theories”, American Political Science Review, Vol. 91, No. 4, Decembrie 1997, pp.
915–916.
22
 În altă ordine de idei, majoritatea analiștilor evidențiază faptul că unipolaritatea reprezintă mai
degrabă o iluzie, un moment efemer, care a început deja să cedeze în fața multipolarității. Unii
teoreticieni au pus la îndoială concepția potrivit căreia sistemul internațional ar fi fost unipolar,
argumentându-și opinia pornind de la fraza utilizată de Samuel Huntington în descrierea sistemul
internațional drept unul „uni-multipolar”.52
În concluzie evidențiez opinia lui Brzezinski care stipula că politica mondială nu trebuie să ajungă
concentrată în mâinile unui singur stat, conferindu-i putere hegemonică. SUA este prima și singura
superputere cu adevarat mondială de până acum și probabil va fi și ultima. Noțiunea de putere devine
mai difuză odată cu trecerea timpului, mai divizată si mai puțin limitată de granițele naționale.
Preponderența economică mondială a unei singure entități va avea consecințe militare și politice
evidente.

52
Huntington, Samuel P., „The Lonely Superpower”, Foreign Affairs, Vol. 78, No. 2, Martie/Aprilie 1999, p. 32-36.
23