Partea I

ORIENTUL ANTIC
Capitolul I MESOPOTAMIA 5
Cadrul geografic 5
Evoluţia istorică 7
I.1. Mesopotamia preistorică 7
I.2. Geneza statului în Mesopotamia 9
I.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică 15
I.4. Imperiul akkadian 19
I.5. Imperiul Vechiului Babilon 23
I.6. Asiria 28
I.6.1. Vechiul Imperiu asirian 29
I.6.2. Imperiul asirian de Mijloc 30
I.6.3. Noul Imperiu asirian 32
Capitolul II EGIPTUL ANTIC 39
Cadrul geografic 39
Evoluţia istorică 41
II.1. Regatul Timpuriu 36
II.2. Imperiul Vechi 44
II.3. Imperiul de Mijloc 50
II.4. Imperiul Nou 54
II.5. Regatul târziu 67
Capitolul III MPERIUL HITTIT 72
Anatolia. Cadrul geografic 72
III.1. Vechiul Imperiu hittit 74
III.2. Noul Imperiu hittit 76
Capitolul IV REGATUL EBRAIC 81
Capitolul V IRANUL ANTIC 87
Cadrul geografic 77
V.1. Iranul preistoric 88
V.2. Imperiul med 89

1
V.3. Imperiul persan 91

Partea II
GRECIA ANTICĂ

Capitolul I.CIVILIZAŢIA EGEEANĂ 98

I.1. Terminologia 98
I.2. Epoca bronzului timpuriu în Creta - Civilizaţia minoică
prepalaţială (2600-1900 a. Chr.) 100
I.3. Epoca bronzului mijlociu în Creta - Civilizaţia minoică
paleopalaţială (1900-1700 a. Chr.) 102
I.4. Epoca bronzului târziu în Creta - Civilizaţia minoică
neopalaţială (1700-1380 a. Chr.) 105
I.5. Scrierea greacă din epoca bronzului 108
Capitolul II CIVILIZAŢIA MICENIANĂ – HELADICUL
TÂRZIU(1600-1120 a. Chr.) 110
II.1.Hegemonia Micenei 112
II.2. Regalitatea aheeană 113
II.3. Expansiunea militară şi economică a lumii miceniene.
Colapsul societăţii miceniene 114
Capitolul III GRECIA ARHAICĂ (SEC.VIII-VI. a.Chr.) 118
III.1. Caracteristicile epocii 118
III.2. Colonizarea greacă în Mediterana 124
III.3. Evoluţia constituţională a oraşelor – state 131
III.3.1 Reformatori şi legislatori. Codificarea dreptului 137
III.4. Sparta 138
III.4.1. Instituţiile politice 140
III.5. Athena 144
III.5.1. Structuri sociale arhaice 144
III.5.2. Evoluţia constituţională a Atenei 145
III.5.3. Instaurarea democraţiei atheniene. Reformele lui
Cleisthenes (508 a. Chr.) 152

2
Capitolul IV GRECIA CLASICĂ 159
IV.1.Războaiele medice (499-478 a.Chr.) 159
IV.1.2. Primul război medic 160
IV.1.3. Al doilea război medic 161
IV.2. Triumful Atenei - “Cei cinzeci de ani” - (Pentecoentaţia).
Liga attico-deliană 163
IV.2.1. Imperiul maritim atenian 165
IV.3. Democraţia ateniană în secolul V .Pericle 167
IV.4. Războiul peloponesiac (431-404 a.Chr.) 170
Capitolul V CRIZA POLIS-ULUI ÎN SECOLUL IV.
ASCENSIUNEA MACEDONIEI 175
V.1. Era hegemoniilor (404-323 a. Chr.) 178
V.2. Regatul Macedoniei 185
Capitolul VI. ALEXANDRU MACEDON ŞI VOCAŢIA
IMPERIULUI UNIVERSAL 190
Capitolul VII. EPOCA DIADOHIILOR (323 – 281 a.
Chr.).LUMEA ELENISTICĂ. 199
VII.1. Macedonia epocii elenistice 202
VII.2. Regatul lagid 209
VII.3. Regatul seleucid 212

3
Partea III

ROMA ANTICĂ

Capitolul I. ORIGINILE ROMEI – EPOCA ARHAICĂ 216

I.1. Laţiul şi popoarele latine 216
I.2. Latina şi dialectele italice 218
I.3. Termenul “romanus” 221
I.4. Mitul fundării Romei 223
Capitolul II. ROMA ÎN EPOCA REGALĂ 228
II.1. Structura politică şi socială a Romei în epoca regal 231
II.2. Dreptul şi religia în Roma regală 236
Capitolul III. REPUBLICA ROMANĂ 242
III.1. Instituţiile politice ale Romei republicane 245
III.2. Politica externă a Republicii romane. Expansiunea terestră
şi maritimă romană. 256
III. 3. Epoca războaielor civile 264
III.4. Ascensiunea lui Octavius Augustus. 267
CAPITOLUL IV. ROMA IMPERIALĂ 274
IV. 1. Principatul 274
IV.2. Criza structurilor imperiale din sec. III p.Chr. 286
IV.3. Dominatul. Căderea Imperiului Roman de Apus. 297
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 302

4
 Partea I

ORIENTUL ANTIC

Capitolul I

MESOPOTAMIA

Cadrul geografic
Cea dintâi mare civilizaţie a Antichităţii s-a cristalizat
în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci,
însemnând „Ţara dintre fluvii” –Tigru şi Eufrat), ţară care se
întindea pe o lungime de aproape 1000 km şi o lăţime de vreo
400 km; teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel
al Irakului de azi. Mesopotamia era mărginită la nord de munţii
Armeniei, la sud de Golful Persic, la est de lanţul munţilor din
Iranul de vest, iar la vest de stepa siro-mesopotamiană.
Între deşertul syrian şi munţii Zagros, de unde coboară
afluenţii Tigrului – cei doi Zab şi Diyala – Mesopotamia ia
forma unui culoar larg care, de la ţărmurile Mediteranei,
porneşte spre Golful Persic în întâmpinarea unei lumi diferite,
întoarsă spre zona Oceanului Indian.
Sumerul reprezenta partea sudică a Mesopotamiei şi se
numea în sumeriană Kengi, pe când în akkadiană era denumită
Sumer (Sinear în Geneză X, 10). Partea de nord a
Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri, iar în babiloniană
Akkad. Expresia Kaldi (Chaldea) denumea sudul
Mesopotamiei, apoi a ajuns să denumească şi Babilonia.
Prin însăşi poziţia ei Mesopotamia are o largă
deschidere către exterior, mult mai mare decât valea Nilului, al
cărei rol a fost întrutotul analog cu al său. Mesopotamia a fost
5
amenniţată într-o mult mai mare măsură de invazii. De
asemenea, e mai expusă şi fluctuaţiilor climatice, deoarece
revărsărilor periodice şi atât de benefice ale Nilului, i se opun
primejdioasele capricii ale Tigrului şi Eufratului.
Începând cu regiunea Bagdadului, Tigrul şi Eufratul
curg aproape paralel către mare , fiind legate între ele prin
numeroase braţe şi canale. În perioada de viituri, abundenţa
aluviunilor aduse de Tigru şi Eufrat devine catastrofală, căci la
pericolul de rupere a digurilor se adaugă şi riscul colmatării
canalelor de irigaţii. Aceste aluviuni au modelat peisajul
caracteristic al Mesopotamiei de Jos. În epoca sumeriană limita
Golfului Persic era cu vreo 200 km mai la nord faţă de ţărmul
actual; marile oraşe din sudul Mesopotamiei se aflau în fruntea
unui important comerţ maritim şi ni le imaginăm situate în
imediata apropiere a mării –astăzi ele se află la o distanţă de
vreo 200 km de litoral.
Deşi Mesopotamia de Jos (Sumerul) nu primeşte
niciodată nici cea mai neînsemnată precipitaţie, aluviunile pot
de recolte bogate de îndată ce sunt fertilizate cu ajutorul
irigaţiilor. Zăcămintele minerale lipsesc cu desăvârşire în
această „ţară de noroi”, excepţie făcând bitumul (hidrocarbură
naturală care, în regiunile petrolifere răzbate până la suprafaţa
solului), căruia sumerienii au ştiut să-i dea foarte de timpuriu o
întrebuinţare.

Evoluţia istorică
I.1. Mesopotamia preistorică
„Istoria începe la Sumer...” este, după cum se ştie, titlul
unei cărţi a lui S.N. Kramer. Eminentul orientalist american
6
arăta că primele informaţii despre o civilizaţie urbană, cu
evoluate instituţii economice, sociale, politice şi religioase s-au
păstrat în textele sumeriene. Extraordinara dezvoltare socială şi
tehnologică a Mesopotamiei între 3800-2000 a. Chr. îşi are
rădăcinile în progresele realizate în perioada proto-sumeriană.
Cercetările mai noi au demonstrat că terminologia culturală
(i.e. cuvintele în legătură cu agricultura, metalurgia,
meseriile) ca şi numele de fluvii şi cetăţi (Ur, Lagash, Nippur,
Eridu etc.) sunt de origine presumeriană.
Epocile neolitică şi chalcolitică sunt ilustrate de
culturile Hassuna şi Samarra specifice mileniului VI. a. Chr.;
situl de la Tell es-Sawwan reprezintă unul din centrele de
difuzare a chalcoliticului mesopotamian. În a doua jumătate a
mileniului VI a. Chr., cultivatorii neolitici sunt atestaţi la
Ninive, iar odată cu dezvoltarea culturii Samarra primele
comunităţi se stabilesc în Mesopotamia de Jos. În stadiul actual
al cunoştinţelor se pare că primii ocupanţi ai Sumerului s-au
stabilit în aşezarea de la Eridu către 5300-5000 a. Chr.
Perioada chalcoliticului recent este reprezentată în
Mesopotamia de nord de către civilizaţia halafiană (numită
după aşezarea de la Tell-Halaf), în timp ce Mesopotamiei
meridionale îi este specifică civilizaţia Obeid. Dezvoltarea
civilizaţiei obeidiene este determinată de un spor demografic în
regiunea Eridu, conjugat cu o influenţă din Iranul de sud-est şi
poate cu sosirea unor noi imigranţi. Civilizaţia Obeid se va
extinde spre nordul Mesopotamiei unde va stopa devoltarea
civilizaţiei halafiene.
Perioadele civilizaţiei proto-sumeriene, acoperind
mileniile V-IV a. Chr., sunt denumite după localităţile unde s-
au făcut primele cercetări arheologice datorită cărora sunt

7
cunoscute cele mai vechi perioade din istoria Mesopotamiei: El
Obeid, Uruk şi Djemet-Nasr.
Numele de Obeid s-a dat tuturor fazelor civilizaţiei din
sudul mesopotamian (cca. 4500 –3500 a. Chr.) anterioare
înfloririi urbane a Urukului. În arealul culturii Obeid era
cunoscută tehnica topirii şi prelucrării metalelor, după cum
atestă artefactele din aramă. Ceramica culturii Obeid prezintă
numeroase afinităţi cu cea descoperită în nordul Mesopotamiei
la Samarra şi la Tell Halaf. Aşezările culturii Obeid (Eridu, Ur,
Uruk, el-Obeid) vădesc existenţa unei structuri sociale
complexe.
În perioada următoare, Uruk (3500-3100 a. Chr.) au
apărut sumerienii care vor remodela întreaga cultură din sudul
Mesopotamiei. Acum au apărut primele forme de arhitectură
monumentală, templele (Eridu, Uruk). Urukul, cetate a eroului
epic Ghilgamesh, „poate primul şi mult timp singurul mare
oraş al lumii” (W. Schneider) pare să fi jucat un rol capital la
începuturile civilizaţiei urbane. Tehnica ceramicii s-a
perfecţionat ca urmare a invenţiei roţii olarului. Dezvoltarea
glipticii este ilustrată de cilindri-sigilii care înfăţişează mai ales
scene de caracter religios. Din această perioadă este
documentată şi cea mai veche formă de scriere cunoscută,
pictografică, din care se va dezvolta mai târziu, prin stilizare şi
schematizare, scrierea cuneiformă.
În cea de-a treia perioadă, Djemet-Nasr (3300-2900
a. Chr.), ultima fază a epocii predinastice, se organizează
primele oraşe-state din Sumer. Progresează olăritul şi
metalurgia aramei (începe să fie cunoscută şi metalurgia
bronzului) şi se dezvoltă comerţul la distanţe mari. Apariţia
carului cu două roţi a marcat o veritabilă revoluţie în domeniul

8
mijloacelor de transport. Şi edificiile civile – palatele – ajung
acum acum la proporţii monumentale.
Rezumând, Mesopotamia de nord şi de sud constituie,
sub o unitate aparentă, două arii de cultură distincte (situaţie
similară cu cea din Egipt). Asistăm la perioade de unificare –în
Mesopotamia obeidiană- urmate de perioade de separare; de
pildă, după mijlocul mileniului IV a. Chr., în timp ce în sud
constatăm o unitate de cultură, adânci deosebiri locale
dovedesc că cetăţile din nord evoluează fiecare independent.
Totuşi, cu cât progresăm în timp, osmoza culturală devine mai
evidentă. Cu toate acestea, în Mesopotamia, după perioada de
unificare Obeid, abia în primele secole ale mileniului III a. Chr.
se mai reîntâlneşte o unificare culturală şi apoi, în a doua
jumătate a aceluiaşi mileniu când semiţii din Akkad vor
inaugura un imperiu unificat în Mesopotamia.

I.2. Geneza statului în Mesopotamia

Primele societăţi organizate statal au apărut în Orientul
Apropiat la finele mileniului IV a. Chr., inaugurând un nou
capitol în istoria Umanităţii. Spre deosebire de societăţile
prestatale, noile structuri statale serveau unor elite care
controlau miile de locuitori prin monopol economic, forţă
militară şi constrângeri de natură religioasă.
Cu privire la originea statului s-au formulat teorii
contradictorii. De pildă, V.G. Childe consideră că geneza
statului trebuie pusă în legătură cu revoluţia urbană. În acest
context, un rol esenţial ar fi avut dezvoltarea metalurgiei,
ramură ce a creat o categorie de specialişti şi a modificat
structurile sociale. V.G. Childe susţinea că metalurgiştii erau
plătiţi doar din surplusurile alimentare rezultate în urma
practicării agriculturii intensive. Roadele travaliului
9
meşteşugarilor trebuiau distribuite, iar materiile prime trebuiau
importate. Irugaţiile au sporit productivitatea agriculturii,
conducând la controlul centralizat al producerii şi distribuţiei
de alimente. Astfel se naşte o societate stratificată, bazată pe
categorii economice. În cele din urmă, o forţă politică şi
religioasă a început să domine viaţa urbană, pe măsură ce
despoţii şi preoţii au ajuns să stăpânească temple şi clădiri
publice ca simboluri ale autorităţii lor.
Primele construcţii monumentale sunt semnul unei
concentrări de putere. În epoca predinastică avem şi atestări în
legătură cu funcţia redistributivă a acestor nuclee de putere;
depozitele şi atelierele vădesc exercitarea unui control asupra
proceselor de producţie, fapt confirmat şi de cilindri-sigilii,
semne de autoritate şi semne de proprietate deopotrivă. Se
conturează astfel elementele definitorii ale unei societăţi
prestaţionare (sau tributare) care va cunoaşte formele cele mai
evoluate tocmai în oraşele-state mesopotamiene.
Alte teorii accentuează rolul factorilor de mediu care,
indiscutabil, au jucat un rol important în geneza civilizaţiei de
vreme ce primele state ale lumii antice apar în zone cu un
ridicat potenţial agricol, adesea situate la juxtapunerea
diferitelor regiuni ecologice. În Mesopotamia satele mai
dezvoltate au devenit oraşe şi, mai târziu, cetăţi-state, de-a
lungul secolelor în care exploatarea ecosistemului a devenit
mai organizată şi mai sistematică. Din această perspectivă, o
deosebită importanţă trebuie să fi avut crearea de provizii
alimentare utilizate pentru noile categorii care nu erau
implicate în agricultură. Astfel a fost necesară nu doar o mai
mare productivitate în agricultură, ci şi unele schimbări sociale
şi culturale, cum ar fi sistemele centralizate de depozitare.

10
 Nu este de neglijat nici rolul comerţului de vreme ce
încă din epocile arhaice reţele comerciale din cadrul
civilizaţiilor de tip rural s-au integrat în vastele rute ale
caravanelor, ulterior comerţul la distanţe mari luând amploare
în statele Vechiului Orient.
În sfârşit, un rol esenţial în geneza statului vor fi avut
centrele ceremoniale (templele) şi religia instituţionalizată.
Centrul ceremonial constituia locul sacru unde oamenilor de
rând li se garanta reînnoirea ciclică a fiecărui anotimp şi,
totodată, locul în care splendoarea, puterea şi opulenţa elitelor
simboliza bunăstarea întregii comunităţi. Cu timpul, centrul
ceremonial a devenit centrul iniţial al puterii, schimbului şi
autorităţii publice.
Rezumând, putem conchide că presiunea şi creşterea
densităţii populaţiei au constituit dinamica sistemului cultural
ce a determinat geneza statului. Oricum, cheia procesul a fost
centralizarea administrativă a resurselor. Un atare proces a
permis economiei să depăşească stadiul gospodăriei
individuale. De aceea, primele state ale Vechiului Orient au
apărut în contexte socio-culturale şi ecologice în care
administraţia centralizată rezolva toate probleme individului.
Primele state îndeplineau funcţii de manipulare a mediului
ecologic, dar şi a populaţiei, prin intermediul unui sistem
birocratic şi politic.
Noile condiţii economice şi sociale dezvoltate în cadrul
civilizaţiilor de tip rural din epoca neolitică şi chalcolitică au
determinat o mutaţie în regiunea numită de vechii greci „ţara
dintre fluvii”, adică Eufrat şi Tigru. Extinderea suprafeţelor
cultivate tot mai departe de fluvii, reclama organizarea unui
sistem de irigaţii din ce în ce mai complex. Doar anumite

11
organisme colective –anumite clanuri sau marii proprietari-
erau în măsură să facă faţă unor asemenea exigenţe.
Marile domenii particulare ale unor clanuri au jucat un
rol important în acele regiuni ale Mesopotamiei unde structura
etnică prezenta de timpuriu o dominantă semitică, adică mai
ales în Babilonia. În Sumer, pământurile au fost acaparate de
timpuriu de clerul principalelor temple, care au jucat de
timpuriu un rol economic decisiv.
Aşadar, în sudul Mesopotamiei, templele au fost
beneficiarele unei evoluţii în care dezvoltarea economico-
socială era condiţionată de un efort colectiv indispensabil bunei
funcţionări a sistemului de irigaţii. Noile condiţii economice de
la finele mileniului IV a. Chr. şi începutul celui următor au
favorizat atât dezvoltarea marilor sanctuare sumeriene cât şi
cea a oraşelor. Dacă progresele economice au fost determinante
în diferenţierea corpului social, dezvoltarea comerţului va
favoriza constituirea unei veritabile caste birocratice.
Epoca predinastică –cuprinsă între ultimele secole ale
mileniului IV a. Chr. şi cele dintâi ale mileniului III a. Chr.-
coincide cu înflorirea civilizaţiei sumeriene. Impulsul îşi are
originea la Uruk care a jucat un rol capital la începuturile
civilizaţiei urbane. Vestigiile de la Uruk (nivele VI-III) atestă
începuturile şi dezvoltarea unui urbanism monumental, apariţia
cilindrilor-sigiliu, apoi a scrierii, şi în cele din urmă, a unei
sculpturi în piatră de mari dimensiuni.
În stadiul actual al cercetării se consideră că Uruk este
primul oraş-stat din lumea antică. După 4500 a. Chr.
comunitatea din Uruk a devenit oraş, absorbind populaţia
satelor din vecinătate. Uruk-ul se întindea pe cca. 250 ha, iar
satele-satelit din jur pe cel puţin 9,7 km faţă de centru, fiecare
dispunând de propriul său sistem de irigaţie. Oraşul era
12
dominat de marele ziggurat (pe una din terasele superioare se
înălţa Templul Alb); sanctuarul era centru vieţii din Uruk, locul
unde se aflau, deopotrivă, templul, depozitele, atelierele şi
centrul de guvernământ. Până la mijlocul mileniului IV a. Chr.
oraşul sumerian îşi va dezvolta un sistem elaborat de administraţie.
Economia nu se putea dezvolta fără existenţa unui
sistem stabil de echivalenţe între bunurile materiale şi anumite
servicii. Aceste echivalenţe presupuneau reguli stricte şi o
autoritate capabilă să le facă respectate. Puterea economică şi
cea politică erau astfel în mod inevitabil legate între ele.
Prin urmare, pe măsură ce se accentua diferenţierea
corpului social, devenea imperios necesară o structură politică
(statul) pentru a proteja bogăţiile acumulate şi pentru a păstra
coeziunea unei comunităţi tot mai diverse. Aceste raţiuni au
determinat geneza cetăţii-stat în Vechiul Orient.
În prima jumătate a mileniului III a. Chr. apare
instituţia monarhică. Pentru sumerieni regalitatea avea o
origine divină; instituţia regalităţii „a descins din Cer”, în
acelaşi timp cu însemnele sale, tiara şi tronul. Această
concepţie s-a perpetuat până la dispariţia civilizaţiei asiro-
babiloniene. Regele, reprezentantul zeului, era răspunzător de
recolte şi de prosperitatea cetăţilor. Trecerea de la cetăţile-
temple la cetăţile-state reprezintă un fenomen de importanţă
capitală în istoria Vechiului Orient. Instituţii noi –armata
regulată şi birocraţia- sunt atestate acum pentru întâia oară.
Este greu de precizat în ce consta puterea în epoca
predinastică. Cele mai vechi texte descifrate nu trec dincolo de
perioada protodinastică şi ele ne înfăţişează imaginea unei
civilizaţii în care regele întruchipa deja puterea în cetate. Unii
istorici presupun existenţa unei democraţii primitive; regele ar
fi fost desemnat numai în momentele de criză, deci, pentru o
13
perioadă limitată de timp. Cu timpul, pe măsură ce războaiele
s-au înmulţit, puterea monarhică ar fi devenit permanentă.
Despotismul, care apare odată cu primele oraşe, a fost
mijlocul de a garanta privilegiile unui corp social pe cale de
diferenţiere. Proprietatea funciară, sursa exclusivă a bogăţiei,
era temelia pe care se sprijinea întreaga ierarhie socială.
În momentele de criză, interesele comunităţii, adică, în
esenţă, ale grupului dominant format din marii proprietari şi
din şefii clanurilor, erau asumate de un lugal („marele om” –
regele epocilor arhaice), reprezentantul acestei aristocraţii funciare.
Această evoluţie va fi avut loc mai ales în regiunile
mesopotamiene deja semitizate, adică în Babilonia,că în
Babilonia,rea clanurilor favoriza constituirea unei autorităţi
monarhice care nu avea la origine nici o componentă
religioasă. Oricum, monarhia din Kiş (cca. 2 700 a. Chr.) este
cea mai veche pe care o menţionează listele dinastice
mesopotamiene.
În Sumer, dimpotrivă, puterea politică pare să decurgă
dintr-o funcţie sacerdotală. Încă de la începutul mileniului III a.
Chr. en-ul, marele preot din Uruk, exercita adesea o autoritate
politică şi mai ales militară. Curând, în diferite oraşe
sumeriene, puterea va fi asumată de ensi (patesi) care, la
origine, ar fi putut fi doar mari-preoţi. Termenul de ensi pare să
implice o anume subordonare. Dacă la început această
autoritate regală va fi fost exercitată în numele şi sub tutela
zeului, mai târziu ensi a fost subordonat suveranului, lugal-ul
unui oraş mai puternic.

I.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca protodinastică

Epoca protodinastică (sau sumeriană arhaică)
corespunde cu începutul perioadei istorice: pentru prima dată,
14
câteva texte ne permit să depăşim sursele de informare strict
arheologice. În listele dinastice mesopotamiene, perioada în
discuţie urmează după potop; în ceea ce ne priveşte, ea vine
imediat după epoca predinastică şi se încheie, în epoca
denumită protoimperială, cu încercarea lui Lugalzaggisi (către
a. 2 350 a. Chr.) de a realiza unificarea Sumerului. Victoria lui
Sargon (a. 2 340 a. Chr.) asupra oraşelor sumeriene pune capăt
peioadei protodinastice.
Perioada de aproape cinci secole (2900-2400 a. Chr.)
care vede dezvoltarea civilizaţiei sumeriene înaintea inserţiunii
semiţilor este epoca eroică din Sumer, epocă de fermentaţie,
violentă, sângeroasă, dar plină de măreţie, în care anumite
personaje se situează la izvorul eposului sumero-akkadian, e.g.
Enmerkar, Mebaragesi şi fiul său Agga şi, mai ales, rivalul lor,
Ghilgamesh. În listele dinastice ale regilor care au domnit după
potop, Enmerkar şi Ghilgamesh sunt aşezaţi în prima dinastie
din Uruk, care urmează la hegemonia Sumerului, dinastiei I de
la Kiş, în care Mebaragesi şi Agga sunt ultimii doi suverani.
Aşadar, la Kiş, potrivit listelor regale, „după potop, regalitatea
a coborât din Cer”.
Dacă în prima parte a dinasticului vechi nu s-au
descoperit palate, acesta se datoreşte faptului că preoţii erau
totodată şi regi –şi că trăiau chiar în incinta templului, în Gig-
Par; un exemplu de asemenea edificiu există la Nippur. Dacă
E-Harzag de la Ur este într-adevăr palatul regilor dinastiei a
III-a, avem în acest caz, un palat situat în interiorul temenos-
ului şi care urmează tradiţia Gig-Par-ului. În epoca Djemdet-
Nasr conducătorul cetăţii este numit en, „Stăpânul”, titlu care
îmbracă un caracter specific religios. Titlul de lugal, „rege”,
apare în dinasticul vechi, marcând geneza unei noi concepţii
monarhice şi este legat de apariţia palatului. Această separare
15
a puterilor, a cărei cauză rezidă şi în caracterul războinic pe
care-l îmbracă monarhia sumeriană, este confirmată şi printr-un
text în care sunt menţionaţi pe de o parte Entemena, patesi
(principe) de la Lagash şi, pe de altă parte, Enentarzi, preotul
lui Ningirsu (zeul Lagashului). Atunci şi-a extins dominaţia
oraşul Kiş peste tot Sumerul şi prin urmare titlul de „rege din
Kiş” rămânea sinonim cu „mare rege” sau „rege al regilor”.
Inventarele mormintelor din Ur ilustrează nivelul înalt
al civilizaţiei la care ajunseseră, încă de pe atunci, sumerienii.
Asistăm, paralel, la o dezvoltare a urbanismului şi a arhitecturii
monumentale: templul de la Eşnunnah, templul lui Ishtar de la
Mari, templul lui Inanna de la Nippur. Tot în această epocă
apare ziggurat-ul (nume akkadian); acesta îşi găseşte
prefigurarea în Templul Alb de la Uruk, construit pe o terasă
înaltă în epoca Djemdet Nasr.
Istoria epocii protodinastice ne apare ca o lungă
succesiune de rivalităţi între vechile oraşe sumeriene din care
nu cunoaştem decât episoadele târzii. Cât priveşte cauzele
acestor neîntrerupte conflicte, precumpănitoare au fost
considerentele economice. Mai mult decât problema apei,
nevoia de materii prime a jucat un rol decisiv: pentru a pune
mâna pe sursele de aprovizionare, sau cel puţin pentru a
controla căile de acces, vechile oraşe sumeriene au organizat
nenumărate expediţii. După consolidarea puterii monarhice,
rivalităţilor dintre oraşe li s-au adăugat conflictele generate de
pretenţiile la hegemonie ale suveranilor sumerieni.
În timpul acestor secole ale dinasticului vechi, potrivit
listelor regale, paisprezece dinastii s-au succedat, ridicând pe
rând Kişul, Urul, Awanul (în Elam), Adab, Mari, Akşak la
primul rang între cetăţile din Sumer. În câteva rânduri, unele
oraşe au reuşit, pentru scurt timp să-şi impună hegemonia
16
asupra întregii Mesopotamii meridionale. Astfel, după ce
aparţinuse dinastiei semite sumerizate din Kiş, supremaţia avea
să treacă, în jurul a. 2 600 a. Chr., în mâna regilor din prima
dinastie din Ur şi a celor din Uruk, care şi-au disputat
hegemonia, apoi a celei din Adab către a. 2 400 a. Chr., iar în
cele din urmă în a ensi-lor din Lagash. Domnia lui Eannatum
(către a. 2 470 a. Chr.) -a cărui victorie asupra oraşului Umma
este celebrată de Stela Vulturilor, aflată astăzi la Luvru-
marchează apogeaul dinastiei din Lagash, întemeiată de Ur-
Nanşe pe la 2 500 a. Chr.
În decursul epocii protodinastice, bazele economice şi
politice pe care se întemeiau structurile de civilizaţie ale
oraşelor-state sumeriene au suferit transformări profunde.
Experesia cea mai înaltă a politicii de centralizare a puterii a
fost instituţia monarhică. Începând din această epocă,
economia şi societatea orientală au rămas concentrate în jurul
palatelor (sistemul palaţial). Epoca protodinastică s-a încheiat
printr-un episod care ilustrează tensiunile interne a căror
origine trebuie căutată în aceste răsturnări. Între autoritatea
regală şi puterea seculară a clerului conflictul era inevitabil. La
Lagash, atare conflict a avut drept consecinţă, către 2 400 a.
Chr., detronarea nepotului lui Eannatum; puterea a fost
uzurpată de doi mari preoţi, iar titlul de ensi a fost abolit, în
timp ce hegemonia Lagashului se năruia. Curând, dificultăţile
de ordin intern l-au adus pe tronul Lagashului pe Urukagina
(cca. 2370-2350 a. Chr.), primul reformator cunoscut în istorie.
Opera celui din urmă rege al Lagashului din epoca
protodinastică –care urmărea restabilirea ordinii anterioare,
compromisă de încălcările celor puternici şi bogaţi- se vădeşte
interesantă în măsura în care anticipează anumite constante ale
politicii celor mai de seamă suverani mesopotamieni de mai
17
târziu. Nu lipsite de o vădită tentă anticlericală, reformele lui
Urukagina denotă preocuparea de a asigura populaţiei o
oarecare bunăstare, impulsionând pe de o parte economia şi
stopând, pe de alta, abuzurile celor privilegiaţi. Oricum, aceste
reforme au avut drept consecinţă imediată scăderea impozitelor
şi a taxelor percepute de ensi şi de temple.: e.g., au fost
micşorate redevenţele cuvenite clerului în nenumărate ocazii,
mai ales cu prilejul înmormântărilor – 80 de măsuri de grâne în
loc de 420, 3 vedre de bere în loc de 7 etc.
Odată cu Lugalzaggisi (cca. 2370-2340 a. Chr.), regele
din Umma la care se întrezăreşte o dorinţă de unificare a lumii
sumeriene, lupta pentru hegemonie capătă un aspect nou.
Lugalzaggisi cucerise către a. 2350 a. Chr. majoritatea
oraşelor-state sumeriene, mutase capitala la Uruk şi fusese
investit, la Nippur, cu titlul de „Rege al Ţării Sumerului”.
Pentru întâia oară se întâmpla ca oraşul învingător să nu mai fie
decât unul din oraşele unui stat mai întins, încetând chiar de a
mai fi capitală. Alegerea Nippurului, oraşul sacru al lui Enlil,
drept centru religios al statului, conferea templului lui Enlil –
loc de raliere a tuturor sumerienilor- funcţia de sanctuar
federal.
Tentativa lui Lugalzaggisi de a unifica oraşele
sumeriene este prima manifestare a ideii imperiale despre care
avem cunoştinţă. Un deceniu mai târziu, tentativa e reluată, cu
mai mult succes, de către Sargon, regele Akkadului. Trecerea
de la cetatea-stat la Imperiu este preludiul unei strălucitoare
evoluţii a Mesopotamiei. De altfel, Antichitatea nu va cunoaşte
decât două forme de organizare statală: cetatea şi imperiul. Nu
lipsit de semnificaţie este faptul că Kişul, oraş semitic, a fost
integrat în imperiul sumerian al lui Lugalzaggisi. Prin urmare,
sub ultimul rege din epoca protodinastică pare să se fi constituit
18
o vastă coaliţie a populaţiilor sedentare din Mesopotamia
împotriva „barbarilor” care îi ameninţau şi care le invadau
periodic teritoriul.

I.4. Imperiul akkadian

Către a. 2340 a. Chr., un uzurpator semit, Sargon
(Şarrukin –„rege legitim”), după ce a pus mâna pe tronul din
Kiş, l-a înlăturat pe Lugalzaggisi, a cucerit întreaga
Mesopotamie meridională şi a întemeiat o nouă capitală,
Akkad (Agade). Sargon cel Mare, ca şi alţi suverani celebri, a
devenit personaj legendar. În decursul îndelungatei sale domnii
(cca. 2340-2284 a. Chr.), Sargon cucereşte Elamul, insula
Tilmun (Bahrein), regiunile de la est de Tigru şi Asiria,
ajungând până în Siria şi în Anatolia. Regii oraşelor sumeriene
se recunoşteau tributari ai cuceritorului akkadian care, la
Nippur, îşi asumase titlul de „Rege al celor Patru Ţinuturi”
(Sumer, Akkad, Ammuru şi Subartu).
De acum înainte Sumerul nu mai era decât o parte, e
drept cea mai civilizată, a unui vast imperiu a semitic a cărui
coeziune se întemeia pe fidelitatea armatei faţă de persoana
suveranului. Această evoluţie trebuie pusă pe seama unui grup
etnic minoritar (semiţii akkadieni) care a reuşit, asemenea
hittiţilor în Anatolia sau arienilor în Mitanni, să impună
dominaţia unei caste de războinici condusă de rege. Un alt
cuceritor, nepotul lui Sargon, Naram-Sin (2260-2223 a. Chr.), a
fost primul suveran mesopotamian care a dispus să fie divinizat
(„Rege al celor Patru Ţinuturi ale Lumii şi zeu al Akkadului”).
Naram-Sin a redresat Imperiul akkadian şubrezit în urma
domniilor succesive ale tatălui şi unchiului său. Stela lui
Naram-Sin, păstrată la Luvru, care comemorează victoriile

19
regelui asupra populaţiilor din Zagros, este o capodoperă a artei
mesopotamiene.
Limba cuceritorilor semiţi avea să se impună în locul
celei sumeriene. Cu timpul, akkadiana a rămas singura limbă
de uz curent în Mesopotamia. Deşi încetează de a mai fi
vorbită, sumeriana şi-a păstrat rolul de limbă liturgică. De
altfel, conservatorismul religios sumerian se prelungeşte în
structurile akkadiene.
Începând din epoca cuceririi akkadiene declinul
sumerienilor a fost rapid. Sumerienii au fost absorbiţi într-un
mediu alogen în care, după puţin timp, n-au mai reprezentat
decât o minoritate. Schimbări majore au loc şi în regimul
proprietăţii funciare: puterea economică trecea şi ea în mâinile
akkadienilor. Prin diviziunea puterii, sumerienii, măriseră
domeniul regal în detrimentul domeniului zeului; sub Imperiul
akkadian, templele îşi văd micşorându-li-se privilegiile în
folosul domeniului regal şi al unei anumite dezvoltări a
proprietăţii particulare. Odată cu instalarea dinastiei akkadiene
practica arendării cunoaşte o nouă formă: nu mai era doar o
modalitate de exploatare a marilor domenii, ci şi un mijloc al
suveranilor akkadieni de a-i răsplăti pe înalţii demnitari civili şi
militari, de a-i păstra în serviciul coroanei datorită unei legături
personale (loturile acordate erau individuale şi
netransmisibile). Aceste noi realităţi favorizează dezvoltarea
proprietăţii individuale, tot mai evidentă în perioadele
următoare.
Pe de altă parte, cuceritorii semiţi adoptă multe din
structurile de civilizaţie sumeriene şi, înainte de toate, sistemul
economic al oraşelor sumeriene. Astfel, se ajunge treptat la
sinteza sumero-akkadiană.

20
 Cuceririle militare ale akkadienilor nu reprezintă doar
simpla manifestare a unui imperialism monarhic. Mobilurile
economice ale acestor expediţii militare evidenţiază o anume
continuitate în raport cu trecutul: aşa se explică ocuparea
insulei Tilmun care, încă din epoca protodinastică, avea rolul
de intermediar între Sumer, pe de o parte, valea Indului şi
minele de cupru din Oman pe de alta. La fel, campaniile lui
Sargon îndreptate spre coastele Levantului nu aveau alt scop
decât acela de a pune mâna pe sursele de aprovizionare cu
lemn de cedru din Liban şi din Amanus. Peste câteva decenii,
cucerirea văii Haburului i-a deschis lui Naram-Sin accesul spre
bogăţiile miniere şi forestiere ale Anatoliei, precum şi controlul
drumurilor comerciale care duceau către coasta mediteraneană.
Imperiul akkadian întemeiat de Sargon s-a prăbuşit
după un secol şi jumătate sub loviturile gutilor, populaţie
originară din munţii Zagros. După moartea lui Şar-kali-şari,
fiul lui Naram-Sin, Imperiul akkadian s-a dezagregat, iar
barbarii lulubiţi şi guti se revarsă peste Mesopotamia.
De aici înainte, istoria Mesopotamiei vădeşte o anume
ciclicitate: unitatea politică a Sumerului şi Akkadului este
distrusă de „barbarii” din afară; la rândul lor, aceşti din urmă
sunt răsturnaţi de revolte ale oraşelor-state mesopotamiene. În
general, invaziile nomazilor au fost precedate de o lentă
descompunere internă a statelor mesopotamiene. Infiltrarea
rapidă a populaţiilor alogene în câmpiile Mesopotamiei
centrale şi meridionale, de îndată ce puterea centrală dădea
semne de slăbiciune, este una din caracteristicile istoriei
mesopotamiene.
Astfel, către 2200 a. Chr., gutii –originari din
Kurdistan- au profitat de conflictele dinastice care au tulburat
ultimii ani ai Imperiului akkadian pentru a pune mâna pe putere
21
în Babilonia. În timpul dominaţiei gutilor, oraşele sumeriene
par să-şi fi păstrat o anume autonomie. Oricum, în a doua
jumătate a sec. XXII a. Chr., sub domnia lui Gudea (2144-2124
a. Chr.), Lagashul a putut iniţia o politică de hegemonie locală
ce aminteşte de epoca protodinastică, deşi se afla încă sub
tutela gutilor. Apoi, către finele aceluiaşi secol, Utu-hengal,
regele Urukului, eliberează Mesopotamia centrală şi
meridională de sub dominaţia gutilor, luându-l prizonier pe
Tiriqan, ultimul lor rege.

I.5. Imperiul Vechiului Babilon

Cel mai celebru oraş din Antichitatea orientală,
Babilonul (forma elenizată a akkadianului Babilim) nu apare pe
scena istoriei decât la începutul mileniului II a. Chr. La un
secol după căderea celei de-a III-a dinastii din Ur, un şef
amorit, Sumuabum (1894-1880) –fondatorul primei dinastii
babiloniene (1894-1594 a. Chr.)- se instalează în Babilon, care
rămâne o putere de rangul al doilea până către mijlocul sec.
XVIII a. Chr. când Hammurabi reuşeşte să unifice toate
regatele mesopotamiene.
Dincolo de rivalităţile politice, în sudul Mesopotamiei
mai ales, existau conflicte mult mai grave ce repuneau în
discuţie înseşi bazele societăţii mesopotamiene. Starea de
tensiune poate fi sesizată în mod indirect, prin prisma măsurilor
pe care au fost obligaţi să le ia diferiţi suverani mesopotamieni
pentru a redresa situaţia. Problema esenţială a epocii este legată
de noul rol pe care a început să-l joace acum proprietatea
particulară în economia şi în societatea mesopotamiană.
Această evoluţie s-a afirmat mai cu seamă în detrimentul
templelor care nu mai erau –excepţie făcând palatul- singurele
posesoare de pământuri şi ateliere. Secularizarea statului, care
22
s-a accentuat sub prima dinastie din Babilon, a fost precedată
de o secularizare a economiei. În această epocă diferiţi
suverani mesopotamieni au luat numeroase măsuri care au dus
la consolidarea legală a proprietăţii particulare.
La începutul domniei lui Hammurabi (1792-1750 a.
Chr.), Babilonul era un mic principat strivit între puternicele
regate Mari, Larsa, Eshnunnah şi Assur. Timp de mulţi ani,
înainte de cucerirea regatelor rivale, Hammurabi a consolidat
puterea Babilonului. Apoi i-a atacat pe ceilalţi suverani
mesopotamieni, pe care a reuşit să-i izoleze şi să-i învingă unul
după altul. Astfel, în al 31-lea an de domnie întregul Sumer era
cucerit, iar în al 33-lea an de domnie a fost anexat şi regatul
Mari al fostului aliat, Zimri-Lin. Către a. 1760 a. Chr. Imperiul
babilonian era deja constituit.
Organizarea imperiului, opera esenţială a lui
Hammurabi, era de tip patriarhal şi piramidal şi se întemeia pe
laicizarea administraţiei şi a justiţiei. Existenţa unei jurisdicţii
scrise consolida supremaţia statului, adică a suveranului şi a
reprezentanţilor săi şi implica existenţa unei structuri deja
ierarhizată a justiţiei –subordonată autorităţii monarhice.
La rândul ei, administraţia era mai centralizată în
epoca primei dinastii babiloniene decât sub suveranii din Ur.
Toţi acei ensi dispăruseră, iar administraţia centrală avea în
frunte un fel de vizir rezident în Babilon, un guvernator de
provincie (umbanda) în fiecare din cele două oraşe mari,
Sippar şi Larsa, prefecţi (sakkanak) în toate oraşele, şi câte un
reprezentant (rabianum) al puterii centrale în fiecare localitate.
Aşadar, o structură de tip piramidal, cum era şi cea
judecătorească.
Problema nomazilor aflaţi în curs de sedentarizare a
fost temporar soluţionată prin distribuirea unor loturi de
23
pământ aparţinând Coroanei, de care beneficiau atât ofiţerii cât
şi soldaţii-colonişti.
Odată cu afirmarea Babilonului ca putere hegemonă în
Orientul Mijlociu, cultul lui Marduk –zeul tutelar al oraşului-
se situează pe primul plan al religiei mesopotamiene, cu toate
că devoţiunea lui Hammurabi se îndrepta mai curând spre
Shamash, zeul solar al Sipparului.
Ultimii ani ai domniei lui Hammurabi marchează un
apogeu al istoriei mesopotamiene: problemele externe păreau
rezolvate, eternul conflict cu nomazii din vecinătatea
Mesopotamiei dădea impresia că poate fi aplanat, secularizarea
statului şi protecţia pe care acesta le-o acorda indivizilor
asigurau un oarecare echilibru social, în fine, prosperitatea
economică se întemeia pe baze solide, atât agricole cât şi
artizanale şi comerciale.
Faimosul cod de legi (282 articole), descoperit la Susa,
desăvârşeşte opera lui Hammurabi. Codul pe care suveranul
babilonian îl promulgă adună şi sistematizează legile
anterioare, incluzând şi elemente specific semite. În încheiere,
câteva cuvinte vădesc orgoliul justificat al suveranului pentru
opera dusă la bun sfârşit: „Eu am pus capăt războiului,/ Am
favorizat bunăstarea ţării,/ Am făcut ca poporul să-şi găsească
odihna în locuinţe liniştite,/ Nu am îngăduit ca în mijlocul lui
să-şi afle loc cei care nu-i dau pace./ Marii zei m-au chemat,/ Şi
eu am fost păstorul binefăcător, cu sceptrul dreptăţii,/ Umbra
mea binevoitoare s-a înrins asupra oraşului meu,/ În sânul meu
am adunat popoarele din Sumer şi Akkad,/ Şi ele au prosperat
sub ocrotirea mea,/ Le-am apărat cu înţelepciunea mea,/ Pentru
ca, cel puternic să nu asuprească pe cel slab”.
Codul este culegere de 282 de precepte, de norme de
drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial, al
24
familiei ş.a. Codul cuprindea trei părţi: 1. introducerea în care
afirmă intenţia lui Hammurabi de a instaura o administraţie pe
temeiul dreptăţii; 2. dispoziţiile cu caracter civil şi penal
privitoare la numeroase aspecte juridice ale vieţii economico-
sociale; 3. încheierea în care regele îi ameninţa cu un blestem
pe cei care îi vor încălca hotărârile. După unii asirologi, Codul
lui Hammurabi nu are nici o legătură cu cutumele legale ale
epocii, reprezentând mai degrabă expresia literară tradiţională a
responsabilităţii sociale a regelui; în consecinţă, codul „n-ar
trebui luat ca nişte directive normative în felul legilor post-
biblice sau romane” (Leo Oppenheim).
Oricum, Codul lui Hammurabi are o excepţională
valoare nu numai sub raport juridic, ci în primul rând ca
document asupra vieţii economico-sociale sumero-babiloniene,
în general. Codul reflectă diviziunea societăţii mesopotamiene
în trei categorii sociale: oameni bogaţi (amelu), oameni liberi
(muşkenum), sclavi (uardu). Deasupra acestor categorii, într-o
poziţie privilegiată, se aflau preoţii şi nobilii de curte.
Ca în întreaga Antichitate orientală, trăinicia Imperiului
babilonian se întemeia înainte de toate pe personalitatea
suveranului, pe energia, pe abilitatea şi pe autoritatea lui
morală. Dispărând suveranul, imperiul său eterogen se
dezagrega subminat de dispute dinastice sau cădea sub
loviturile puterilor rivale. Prima dinastie babiloniană n-a făcut
nici ea excepţie de la această regulă. Cea mai bună dovadă a
acestei slăbiciuni ne-o oferă însăşi soarta codului lui
Hammurabi, ale cărui dispoziţii nu par să fi fost aplicate
vreodată. Nici unul dintre succesorii marelui rege n-a avut
suficientă autoritate pentru a-l impune.
Sub Samsuiluna (1750-1711 a. Chr.), fiul şi succesorul
lui Hammurabi, presiunea „barbarilor” se face din nou simţită,
25
mai cu seamă cea a kassiţilor (kassu) care, veniţi din Zagros, se
infiltrează în câmpia mesopotamiană. Kassiţii, încadraţi de
indo-europeni sau amestecaţi cu aceştia, s-au făcut curând
stăpâni pe Babilonia, care va deveni ţara Karduniaş. În aceeşi
perioadă, pe malurile Golfului Persic, la vărsarea fluviilor
Eufrat şi Tigru în mare, se constituie un nou stat –Ţara Mării-
care-şi extinde autoritatea asupra unei părţi din Mesopotamia
meridională.
După ce, în 1594 a. Chr., regele hittit Mursil I
devastează Babilonul, acesta cade sub dominaţia unei dinastii
kassite (1594-1160/1159 a. Chr.) a cărei stăpânire durează până
în momentul cuceririi elamite (1160/1159 a. Chr.). Regele
kassiţilor, Agum al II-lea se va intitula şi el „Rege al celor
Patru Părţi ale Lumii”. Singura contribuţie a kassiţilor la
civilizaţia sumero-akkadiană –sintetizată începând de acum sub
numele de civilizaţia babiloniană- pare a fi fost introducerea calului
şi a carului de luptă.
Căderea primei dinastii babiloniene a fost urmată de
imediata dezagregare a imperiului. Chiar dacă kassiţii
devastează Elamul şi îşi extind dominaţia asupra câmpiei
Susianei sub regele Kurigalzu II (1345-1324 a. Chr.), timp de
patru secole Babilonul n-a jucat decât un rol şters pe scena
politică a Orientului Mijlociu.
Ascensiunea Asiriei la rangul de mare putere în timpul
lui Assuruballit I (1365-1330) inaugurează rivalitatea asiro-
babiloniană care se va prelungi timp de şapte secole. După ce,
în jurul a. 1310, Elamul îşi redobândeşte independenţa,
rivalitatea dintre cele trei puteri va domina scena politică
mesopotamiană. În secolul XIII a. Chr., ascendentul Asiriei se
manifestă prin numeroase intervenţii; Tukulti-Ninurta I (1244-
1208) a fost primul rege asirian care a cucerit Babilonul.
26
 În fine, Babilonul a fost devastat în mai multe rânduri
de elamiţi. Către a. 1170/1160 a. Chr., regele Elamului, Şutruk-
Nahhunte cucereşte Babilonul punând astfel capăt dominaţiei
kassite. Ocupaţia elamită a provocat o revoltă babiloniană
condusă de un rege aparţinând celei de a II-a dinastii din Isin,
Nabucodonosor I/Nabukudurri-usur (1124-1103 a. Chr.), sub a
cărui domnie începe o evidentă redresare a puterii babiloniene.
În urma a două campanii victorioase soldate cu devastarea
Susei, Nabucodonosor I elimină Elamul, pentru trei secole, de
pe scena politică a Orientului Mijlociu.
După moartea lui Nabucodonosor I, Babilonul
traversează o nouă şi gravă eclipsă: intervenţiile asirienilor
reîncep, iar în câteva rânduri principi caldeeni uzurpă puterea
în Babilon. Către finele secolului VII a. Chr., o dinastie
caldeeană fondată de Nabopalassar redă oraşului vechiul său
prestigiu.

I.6. Asiria
Cadrul geografic. Asiria propriu-zisă este o regiune
bine delimitată –în partea de nord a Mesopotamiei- din punct
de vedere geografic: o parte din bazinul Tigrului cuprinsă între
intrarea fluviului în actualul teritoriu irakian şi confluenţa lui
cu Micul Zab. Asiria este o regiune de coline scunde, nu prea
fertile, dar unde precipitaţiile, până aproape de Kirkuk, sunt
destul de abundente pentru ca agricultura să nu reclame lucrări
de irigaţie. Mai la sud vegetaţia devine tributară apelor
fluviului şi, astăzi, acesta curge adesea prin mijlocul unui
pustiu de noroi uscat. Regiunile colinare, bogate în material
lemnos, piatră şi zăcăminte minerale, au fost populate din cele
mai vechi timpuri de subareeni –ţara se numea Subartu- care în
decursul timpului s-au amestecat cu diferite triburi semite
27
venite din stepa siriană. Subareenii sunt, probabil, identici cu
hurriţii menţionaţi de izvoare.
În a doua jumătate a mileniului III a. Chr. se constituie
oraşele-state asiriene Assur, Ninive şi Arbailu. Cuvântul Asiria
este o denumire grecească atestată de pe vremea lui Herodot.
Asirienii îşi numeau ţara Assur şi numai după ce oraşul acesta a
devenit un important centru politic –după căderea dinastiei a
III-a din Ur- putem vorbi de Asiria ca entitate politică. Pentru
epocile anterioare lui Sargon cel Mare nu cunoaştem decât
listele unor regi nomazi, după care urmează o lungă perioadă
de supunere faţă de imperiile din Akkad şi de a III-a dinastie
din Ur.

I.6.1. Vechiul Imperiu asirian (sec. XIX-XVIII a.

Chr.)
Prima dinastie asiriană a fost întemeiată la începutul
sec. XIX a. Chr. de către Puzur Assur I. Către 1830 a. Chr.
regele asirian Ilu-şuma atacă Babilonul. Cel mai important
suveran al Vechiului Imperiu asirian a fost Şamşiadad I (cca.
1815-1782 a. Chr.) care a încercat să restaureze în propriul
său avantaj imperiul akkadian. A cucerit oraşul Mari, unde l-a
numit ca vicerege pe fiul său Iasmah-Adad; primul său născut,
Işme-Dagan era guvernator la Ekallatum. Corespondenţa
purtată de Şamşiadad I cu cei doi fii ai săi este o splendidă
mărturie a preocupărilor unui rege de tip patriarhal din epoca
babiloniană: dorinţa de a desăvârşi educaţia fiilor săi, chemaţi
să-i urmeze la tron; preocuparea pentru bunăstarea supuşilor şi
mai cu seamă a soldaţilor; voinţa de a ameliora situaţia
economică a ţării, mai ales prin dezvoltarea agriculturii, apar
laolaltă cu sfaturile privitoare la conduita faţă de nomazi.

28
 Fiul şi succesorul lui Şamşiadad I, Işme-Dagan, nu
poate face faţă atacurilor babiloniene. Cucerită de Hammurabi
către 1760 a. Chr., Asiria dispare temporar ca entitate politică.
După moartea lui Hammurabi, Asiria devine tributară unui
regat hurrit. Abia după distrugerea Imperiului Mitanni de către
hittiţi, în jurul a. 1375/1370 a. Chr., Asiria şi-a redobândit
independenţa.

I.6.2. Imperiul asirian de Mijloc (sec. XIV-XII a.

Chr.)
A fost întemeiat de Assuruballit I (1365-1330 a. Chr.)
care a restabilit puterea Assurului. În timpul decadenţei
babiloniene, în a doua jumătate a mileniului II a. Chr. începe să
se afirme tot mai pregnant superioritatea Asiriei –putere de
esenţă militară, mai puţin civilizată decât Babilonia, datorându-
şi succesul şi prestigiul tocmai organizării şi disciplinei armatei
sale. Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze succesive,
întrerupte de perioade de stagnare.
Asiria se angajează, împreună cu Imperiul hittit, în
disputa pentru supremaţie în Orientul Mijlociu. Siria de Nord,
placa turnantă a întregului comerţ oriental, avea să constituie
miza acestui îndelungat conflict. Prin urmare, imperialismul
asirian din epoca Imperiului de Mijloc a fost dictat de
considerente de ordin economic.
Pe de altă parte, Imperiul asirian nu semăna deloc -nici
în privinţa originilor şi nici în a concepţiei lui- cu vechile
imperii din sudul Mesopotamiei care reuneau într-un tot
omogen diferite regiuni ale căror populaţii tindeau să se
asimileze, îndeosebi din punct de vedere lingvistic şi religios.
Dacă suveranii din Ur şi cei din Babilon n-au domnit numai
spre folosul exclusiv a unei minuscule fracţiuni din imperiul
29
lor, Assur şi oraşele din imediata lui vecinătate au fost
singurele beneficiare ale expansiunii asiriene. Principala lor
preocupare era de a exploata la maximum teritoriile cucerite,
ale căror populaţii aparţineau unor grupuri etnice sensibil
diferite. După tendinţa de unificare a vechilor imperii
mesopotamiene a urmat o politică de colonizare. Baza
esenţială a dominaţiei asiriene era tributul.
Către mijlocul sec. XIII a. Chr., Asiria devine prima
putere militară din Orientul Mijlociu. Imperiul hittit şi Egiptul
au reacţionat rapid; după un îndelungat conflict provocat de
ambiţiile lor rivale în Siria de Nord, în 1269 a. Chr. a fost
încheiată o alianţă egipteano-hittită menită să stăvilească
expansionismul asirian.
Salmanasar I (1274-1245 a. Chr.), prin numeroasele
sale expediţii în Armenia şi împotriva hurriţilor din Hanigalbat,
a inaugurat politica de deportări şi masacre ce avea să
caracterizeze de aici înainte războiul asirian. Salmanasar I a
pus un accent şi mai puternic decât predecesorii săi pe
fundamentarea religioasă a războiului. În timpul domniei sale
a fost întemeiat oraşul Kalakh (astăzi Nimrud), populat ulterior
cu babilonieni deportaţi.
Sub Tukulti-Ninurta I (1244-1208 a. Chr.) –primul
suveran asirian care şi-a asumat puterea regală în Babilon-
Imperiul asirian de Mijloc atinge apogeul expansiunii sale
teritoriale. După cucerirea Babilonului, ca urmare a unei
încercări de revoltă, oraşul a fost în parte nimicit; zeul Marduk
a fost „deporatat” în Asiria. O epopee istorică, prima din acest
gen literar, relatează faptele de arme ale regelui. Deportări de
populaţii la o scară necunoscută până atunci (e.g., 28 000 de
hittiţi au fost deportaţi în Asiria) aveau să fie de acum înainte
baza politicii asiriene. În acest sens Tukulti-Ninurta I
30
anticipează Noul Imperiu şi numai asasinarea regelui de către
propriul său fiu –în împrejurările unei revolte de palat iscate
din cauza distrugerii Babilonului- a amânat cu câteva secole
constituirea unui stat complet diferit de vechile imperii
asiriene.
Baza puterii asiriene avea să o constituie oraşul extins
la dimensiunile unui imperiu. Asasinarea lui Tukulti-Ninurta
marchează sfârşitul Imperiului de Mijloc şi începutul unei
epoci de decadenţă a Asiriei.
În intervalul dintre Imperiul de Mijloc şi Noul Imperiu,
puterea Assurului a fost temporar restaurată de regele
Tiglatpilassar (1117-1077 a. Chr.) care în timpul campaniilor
sale a ajuns la nord până la regiunea nairilor şi la Marea
Neagră, în apus până la Marea Mediterană, iar în cele din urmă
a cucerit Babilonul. O cronică orgolioasă îi transmite
posterităţii faptele: „Eu sunt Tiglatpilassar, regele legitim,
regele lumii, regele Asiriei, regele celor patru părţi ale
pământului, eroul puternic călăuzit de oracolele lui Assur şi
Ninurta, marii săi zei şi stăpâni, cel care i-a învins pe duşmani.
La porunca stăpânului meu Assur, braţul meu şi-a întins
cucerirea dincolo de fluviul Zab, până la Marea cea Mare, care
se găseşte la apus”. După moartea lui Tiglatpilassar, Asiria
traversează o nouă perioadă de eclipsă.

I.6.3. Noul Imperiu asirian

După o perioadă de stagnare în expansiunea lor,
datorită invaziilor care marchează sfârşitul epocii bronzului,
asirienii vor relua politica lor de cuceriri. Desăvârşirea acesteia
îşi va găsi expresia în marele imperiu asirian al sargonizilor
care se întindea din Armenia şi din Taurus până la Nil şi până
în deşerturile Arabiei.
31
 Începând cu ultimele decenii ale sec. X. a. Chr., Asiria
a cunoscut, timp de două secole, o expansiune continuă care a
dus la crearea celui mai întins şi mai puternic imperiu pe care îl
cunoscuse Vechiul Orient până atunci. Un imperiu care a fost
întemeiat prin război, s-a menţinut prin război, dar care, în cele
din urmă s-a năruit epuizat din cauza neîntreruptelor războaie.
Pentru a-şi edifica imperiul suveranii asirieni au instaurat cei
dintâi principiul războiului total. Obiceiurile lor războinice, de
o neîntrecută cruzime, au lăsat în istorie o amintire sinistră
consemnată şi de profeţii evrei (Ieremia, VI, 23-24). Prin
devastare şi moarte asirienii au făcut să domnească pacea de la
Nil la Ararat (R. Grousset).
În secolul IX a. Chr. în armata asiriană apare cavaleria
constituind, puţin după aceea, elementul de şoc cel mai
puternic într-o vreme când carul de luptă începuse să devină
greoi. Carul de luptă a fost arma favorită a aristocraţiei, ceea ce
a făcut ca ea să dobândească o primejdioasă superioritate în
sânul armatei şi a statului. Şi pentru a remedia în parte această
situaţie periculoasă a sprijit Tiglatpilassar III dezvoltarea
cavaleriei în detrimentul carelor de luptă. Cavaleria asiriană,
organizată după modelul nomazilor, era o cavalerie uşoară, în
stare să se deplaseze cu mare repeziciune pe orice fel de teren.
În general, armata asiriană şi-a datorat în bună parte lunga ei
invincibilitate excelentei organizări a serviciilor auxiliare. În
afară de genişti, care utilizau maşini de război la asediul
oraşelor fortificate, asirienii dispuneau de pionieri care
construiau drumuri, aruncau poduri de vase peste râuri şi
montau taberele. Armatele caldeene şi persane n-au făcut decât
să copieze modelul asirian, aşa cum procedase şi regele mezilor
Cyaxare, atunci când şi-a reorganizat trupele înainte de asaltul
hotărâtor care avea să doboare puterea Assurului.
32
 Administrarea acestui imperiu ultracentralizat ridica
probleme insolubile; pacificarea definitivă a teritoriilor cucerite
a rămas mereu un deziderat. Ultimii suverani ai Imperiului de
Mijloc inauguraseră politica deportărilor în masă care viza
calmarea tendinţelor centrifuge ale populaţiilor cucerite. În
secolul IX a. Chr., suveranii Noului Imperiu au reluat aceeaşi
politică.
Sub Assurnasirpal II (884-858 a. Chr.), Imperiul asirian
se întinde din nou până la Mediterana. În Siria, oraşele neo-
hittite, arameene şi fenicene au devenit tributare Assurului.
Împotriva arameenilor s-a recurs la tradiţionalele deportări.
Assurnasirpal II îşi stabileşte reşedinţa regală în oraşul Kalakh
(actualul Nimrud) pe care-l împodobeşte cu palate şi temple.
Campaniile lui Salmanasar III (858-824 a. Chr.)
anticipează politica pe care aveau s-o ducă succesorii săi în
decursul următoarelor două secole: asirienii vor fi nevoiţi să
recurgă la ofensivă pentru a asigura supravieţuirea unui
imperiu a cărui coeziune internă şi securitate a frontierelor erau
tot timpul ameninţate. Sub domnia lui Salmanasar III la
frontierele nord-estice se profila o nouă ameninţare, după cum
atestă prima menţionare a mezilor în textele epocii. Mai presant
era pericolul reprezentat de regatul Urartu, care ameninţa
interesele comerciale ale Assurului în Siria de Nord. O serie de
rebeliuni au îndoliat ultimii ani ai domniei lui Salmanasar III,
care s-a retras la Kalakh.
Prin urmare, în pofida aparenţelor, Imperiul asirian s-a
aflat adeseori redus la defensivă până la urcarea pe tron a lui
Tiglatpilassar III (745-727 a. Chr.). Armata, unicul element
stabil, a fost cea care a salvat imperiul de la ruină, şi tot ea a
fost cea care, printr-o lovitură de stat, l-a adus pe tron pe
Tiglatpilassar.
33
 Domnia lui Tiglatpilassar III a marcat o cotitură în
politica imperială asiriană. Pentru a anhila tendinţele
centrifuge care agitau teritoriile ce fuseseră transformate în
provincii asiriene, acestea au fost divizate în mici unităţi
teritoriale, guvernatorul lor fiind dublat de un comandant
militar. Un text descoperit în palatul regal de la Kalakh
istorisind una din campaniile lui Tiglapilassar III, relevă dura
stăpânire a Asiriei: „Cât este de întins Bit-Şilani, eu l-am făcut
fărâme ca pe o ulcică. Marea sa capitală Sarrabanu am distrus-
o, arătând ca după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabu-
uşabşi, regele lor, l-am spânzurat în faţa porţii oraşului său. Pe
oamenii lui, pe soţia sa, pe fiii săi, pe fiicele sale, bunurile şi
comorile palatului său le-am luat cu mine”.
În Babilon, de asemenea a fost inaugurată o nouă
politică. Până atunci, prestigiul istoric şi religios al oraşului îl
ferise de soarta celorlalte state cucerite de asirieni. Dar cum
tronul Babilonului fusese uzurpat de un principe arameean,
Tiglatpilassar III a cucerit marea metropolă, unde s-a proclamat
el însuşi rege.
Sargon II (722-705 a. Chr.), continuând expansiunea în
direcţia Mediteranei, a supus Israelul (Samaria-cucerită în 721
a. Chr.), regatul Iuda (Iudeea), Ciprul, Karkemişul, Frigia şi
Urartu (Tuşpa-cucerită în 714 a. Chr.). Şi-a arogat apoi rolul de
protector al babilonienilor şi al zeului acestora, Marduk,
împotriva principilor caldeeni care se instalaseră în Babilon; în
710 a. Chr. asirienii cuceresc Babilonul. Sargon II a încercat să
asigure coeziunea imperiului prin dezvoltarea birocraţiei şi prin
adoptarea unui sistem unic de greutăţi şi măsuri bazat pe
etalonul de la Karkemiş. În sfârşit, Sargon II a întemeiat o nouă
capitală, la Dur-Şarrukin (actualul Khorsabad), la 25 km nord
de Ninive.
34
 Urmând exemplul lui Tiglatpilassar, Sennacherib (705-
681 a. Chr.) s-a proclamat rege al Babilonului, care –după
numeroase revolte şi mai multe campanii militare- a fost
complet distrus în 689 a. Chr., împreună cu toate templele sale;
cultul lui Marduk a fost strămutat în Asiria. Aceste excese au
dus la constituirea, la Ninive, a unei grupări probabiloniene,
condusă de fiul regelui, Assarhadon (cu complicitatea mamei
sale, regina Nakiya), care în 681 a. Chr. a pus capăt prin
asasinat uneia dintre cele mai sinistre domnii din istoria
asiriană.
Assarhadon (681-669 a. Chr.) -o personalitate chinuită,
obsedată de magie şi de consultarea oracolelor- a reconstruit
Babilonul. A încheiat pace cu Elamul (675 a. Chr.) şi, după mai
multe campanii, cucereşte Egiptul în 671 a. Chr.
Suveran instruit şi plin de strălucire, Assurbanipal
(669-630 a. Chr.), celebrul Sardanapal al legendelor, a
întemeiat la Ninive o bibliotecă ce conţinea peste 5 000 de
lucrări şi care a fost în mare parte regăsită. Reliefurile din
timpul domniei sale sunt printre cele mai desăvârşite pe care ni
le-a lăsat arta asiriană. Ultimul dintre mari regi asirieni s-a
făcut cunoscut şi printr-o serie de oribile masacre, e.g.
distrugerea Tebei în 663 şi a Susei în 639 a. Chr.
Cucerirea Egiptului şi distrugerea Elamului –care
dispare pentru totdeauna de pe scena istoriei- păreau să pună
capat oricăror împotriviri. Flancul de sud al Imperiului asirian
era asigurat, iar rivalele din nord şi est, Urartu, Frigia şi Lydia
fuseseră anhilate de invaziile cimmerienilor, dislocaţi din
stepele eurasiatice de presiunea scyţilor.
În interior, pericolul pe care-l reprezentau arameenii
pentru coeziunea imperiului creştea continuu. Deportările
masive ale populaţiilor arameene s-au vădit dezastruoase
35
pentru însăşi fiinţa Imperiului asirian. Prezenţa unui mare
număr de deportaţi chiar în capitala imperiului avea să
impregneze civilizaţia asiriană cu adânci influenţe vest-
semitice. Încă din timpul lui Assurnasirpal II, la curte a început
să fie utilizată limba aramaică, care a înlocuit treptat akkadiana
ca limbă oficială. Sargon II a fost nevoit să recunoască
superioritatea comercială a oraşelor arameene adoptând un
sistem unic de măsuri şi greutăţi bazat pe etalonul din
Karkemiş. În ultimele secole ale istoriei asiriene, o clasă
cârmuitoare încerca să-şi menţină autoritatea precară asupra
unui imperiu dominat de elementul arameean.
Deşi sub domnia lui Assurbanipal se afla la apogeul
puterii sale, Imperiul asirian era de fapt profund minat din
interior şi începea să se descompună. A fost de ajuns ca, după
Assurbanipal să urmeze câţiva suverani mediocri, iar pe tronul
Mediei şi al Babilonului să se urce doi regi energici şi abili,
Cyaxare şi respectiv Nabopalassar, pentru ca soarta Imperiului
asirian să fie decisă în numai câţiva ani.
Atunci când Imperiul asirian era pe cale să se
prăbuşească, Psammetik I, fidel politicii de echilibru a
Egiptului, a încercat zadarnic să-i vină în ajutor. Nici egiptenii,
nici scyţii, veniţi şi ei în ajutorul asirienilor, n-au putut salva
Imperiul. Alianţa dintre mezi şi babilonieni, încheiată în 614 a.
Chr., a pecetluit soarta Imperiului asirian. În 614 a. Chr., mezii
cuceresc Assurul, iar doi ani mai târziu Ninive, capitala
Imperiului, cădea în mâinile mezilor şi ale babilonienilor
coalizaţi. Eşecul lui Assuruballit II (612-609 a. Chr.) în faţa
Harranului –cucerit de mezi- marchează sfârşitul rezistenţei
asiriene. Pentru o scurtă perioadă (609-605 a. Chr.), Palestina
şi Siria trec sub protectorat egiptean. După înfrângerea

36
egiptenilor la Karkemiş (605), aceste teritorii sunt incluse în
Imperiul neobabilonian.
Asiria şi provinciile anatoliene până la Halys, la
frontiera Lydiei, au fost incluse în Imperiul med creat de
Cyaxare, iar provinciile occidentale şi o parte din Susiana au
rvenit Babilonului. Termenul de Asiria a continuat să fie folosit
ca denumire a celei de a IX-a satrapii a Imperiului persan,
satrapie care cuprindea cea mai mare parte a Mesopotamiei.

Capitolul II

EGIPTUL ANTIC

37
 Cadrul geografic
Egiptul antic era un ansamblu unic de ţinuturi, net
delimitate –fie de deşerturi, fie de mări-, un ansamblu de
ţinuturi grupate în jurul unei axe vitale: valea Nilului. La
aproximativ 800 km în aval de prima cataractă şi la 150 km de
litoral, fluviul se desface şi, odinioară se vărsa în mare prin
şapte braţe (canopic, bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian,
tanitic şi pelusiac, după numele oraşelor mari aşezate pe fiecare
braţ), formând astfel imens triunghi, având ca latură de bază
însăşi coasta, lungă de cca. 240 km. Acest pământ a fost numit
de greci „Delta”, pentru că forma sa aduce cu această literă
grecească. I se mai spune şi Egiptul de Jos, în timp ce valea
îngustă care se întinde de la vârful triunghiului până la prima
cataractă se numeşte Egiptul de Sus.
Vechii egipteni îşi numeau ţara Kemet, „cel Negru”,
datorită culorii închise a solului; încă din vremea lui Homer,
grecii o cunoşteau deja sub numele de Aigyptos. Evreii îi
spuneau Misraim.
Suprafaţa pământului cultivabil în valea Nilului varia
între 25-50 km lăţime, în regiunea dinspre Mediterana, iar spre
sud-est era mult mai îngustă. Pământul din valea Nilului era
extrem de bogat, datorită aluviunilor aduse în timpul
revărsărilor periodice ale fluviului. În fiecare an, în iunie,
datorită ploilor care cad în Africa Centrală, Nilul porneşte să
crească; în august, fluviul începe să se reverse peste câmpii în
Egiptul de Sus. De pe la jumătatea lui octombrie, apele scad cu
repreziciune şi, spre sârşitul lui noiembrie, începe semănatul în
nămolul umed. În Deltă, inundaţia e numai parţială, deoarece
apa se scurge prin canale. În timp ce Egiptul de Sus beneficiază
de două recolte anuale, una în februarie, cealaltă la începutul
verii, o a treia are loc în Deltă, în perioada în care câmpiile
38
Egiptului de Sus se află încă sub ape. Aşa că Egiptul a fost, de
când lumea, un ţinut al abundenţei.
Geografia este cea care determină în mod firesc viaţa
economică şi socială a Egiptului antic. În acest sens Herodot
considera Egiptul „un dar al Nilului”. Cât priveşte alte resurse
naturale, este de remarcat că în munţii aflaţi la est şi la vest de
Nil existau cariere de piatră (calcar, granit, bazalt, diorit, porfir
etc.).
Înconjurat din toate părţile de frontiere naturale,
Egiptul părea destinat să fie izolat de restul lumii. Civilizaţia
Egiptului s-a putut forma şi dezvolta într-o stare de pace
relativă pe care restul lumii orientale nu a cunoscut-o niciodată.
Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendinţe
autarhice. La această izolare a contribuit şi psihologia
egipteanului antic, aşa cum aceasta poate fi dedusă din sursele
documentare: foarte ataşat tradiţiilor locale, orgolios de
civilizaţia pe care a creat-o, cultivând un sentiment de
superioritate faţă de alte popoare, rezistând la orice forme de
asimilare şi dispreţuindu-i pe străini.

Evoluţia istorică
II.1. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II,
cca. 3200/3100-2600)
Regalitatea apare deja la finele epocii predinastice
(prethinite) când iau fiinţă două regate corespunzând celor
două regiuni naturale ale ţării: regatul Egiptului de Sus în sud,
de la Assuan la Memfis; regatul Egiptului de Jos la nord, în
Deltă. O ţară dublă, un regat dublu. Această formulă politică
exprimă tendinţa spiritului egiptean de a înţelege lumea în
termeni dualişti ca o serie de contraste într-un echilibru stabil.

39
 Către 3 200/ 3 100 a. Chr., regele Narmer – grecii îi vor
spune Menes – unifică cele două regate. Nu este limpede care
dintre regii arhaici atestaţi de monumente a fost modelul
legendarului Menes: poate să fi fost Horus Narmer, cel care şi-
a aşezat pe cap dubla coroană ori Horus Aha („Luptătorul”), al
cărui mormânt e cel mai vechi monument regal cunoscut, la
Saqqara, necropola Memfisului. Oricum, după Narmer se
deschide perioada istorică, odată cu dinastiile thinite.Împărţirea
istoriei Egiptului în 30 de dinastii (între 3200/3100 - 323 a.
Chr.) a fost transmisă de preotul Manethon care a trăit în
perioada elenistică. Opera sa, Aegyptiaca, folosind drept
izvoare bibliotecile templelor şi arhivele regale, nu ne-a
parvenit; s-au păstrat din ea numai rezumate sau fragmente
transmise de istoriografii evrei şi creştini.
Istoriografia modernă a completat această schemă –de
origine egipteană- cu o repartizare pe epoci pentru a delimita
istoria colectivă a societăţii faraonice. Termenii de imperiu
vechi, mijlociu şi nou se aplică perioadelor de stabilitate ale
civilizaţiei egiptene (fără ca termenul de imperiu să aibă o
semnificaţie politică precisă), despărţite de perioade numite
interimare, traversate de tulburări şi de repunerea în discuţie a
ordinii faraonice.
Istoria Egiptului începe odată cu Narmer, iar
prosperitatea lui în acelaşi timp cu monarhia. Regaliatea era
considerată de vechii egipteni ca existând de la începutul
Lumii. Creatorul ar fi fost primul Rege; el a transmis această
funcţie fiului şi succesorului său, primul faraon (prin cuvântul
faraon, Biblia redă termenul egiptean per-aâ, „Marea Casă”, ce
semnifică un titlu dinastic). Acest transfer de putere a consacrat
regalitatea ca instituţie divină.

40
 O putere centrală bine articulată va permite să se
asigure o adevărată politică economică. Geografia Egiptului
reclama existenţa unui anume sistem politic. Când faraonii sunt
puternici, Egiptul e prosper. În schimb, de îndată ce pe tron
urcă un suveran slab, se instalează declinul economic şi
foametea. Aşa a luat naştere Egiptul: Kemet, „cel Negru”
(culoarea mâlului rodnic) în egipteană, prin opoziţie cu Deşret,
„cel Roşu” (deşertul arid).
Către 3 200/3 100 a. Chr., Narmer uneşte Egiptul de
Sus şi de Jos, creând un regat ce se întindea de la Assuan până
la Mediterana. El îşi aşează pe creştet aşa-numitul pşent (din
eg. pa sekhmeti, „cele două puternice”, „dubla coroană”)
reunind coroana albă a Egiptului de Sus cu cea roşie a
Egiptului de Jos. Narmer instaurează puterea faraonică.
Originar din sud, din Nekhen (denumit mai târziu
Hierankopolis –„oraşul şoimilor”), Narmer îşi instalează
capitala la Thinis –la 100 km sud de Teba-, care va rămâne
centrul puterii faraonice în timpul primelor două dinastii. Dând
dovadă de o inteligenţă politică remarcabilă, Narmer a fundat
un oraş nou, aşezat chiar la hotarul dintre Egiptul de Sus şi cel
de Jos, în vârful Deltei: Mennofer/Memfis, „balanţa Dublei
Ţări”.
Narmer şi succesorii săi pun bazele unei economii
înfloritoare. În această epocă formativă se conturează
structurile organizării politico-statale, administrative şi
religioase. Zeul-patron al capitalei de nomă capătă o
importanţă deosebită, iar panteonul foarte diversificat începe să
se structureze. Dintre primele incursiuni în afara frontierelor
este cunoscută cea a faraonului Djer în Nubia, până la a doua
cataractă a Nilului.

41
 Scrierea, care s-a născut la sfârşitul epocii prethinite,
apare în întregime formată în această perioadă. Egiptul faraonic
dispune de acum de un instrument atât de fundamental al
civilizaţiei cum este arta scrisului.
Studiul mormintelor de la Abydos şi de la Saqqarah
dezvăluie folosirea cărămizii şi apoi a pietrei, în timp ce
grămezile de pietriş egalizate, care sunt aşezate deasupra
mormintelor, sunt formele primitive ale mastabalelor.

Instituţiile administraţiei faraonice

Suveranul, identificat cu zeul Horus, posedă încă de pe
acum, caracterul său divin şi absolut şi, dacă a conservat
structurile administrative proprii celor două părţi constitutive
ale regatului, un corp de funcţionari dezvoltat realizează o
operă de unificare socială şi politică.
În epoca thinită apar primele instrumente de gestiune
politică şi ele vor constitui baza durabilă a administraţiei
faraonice timp de aproape trei milenii. Faraonul concentrează
în mâinile sale o guvernare atotputernică.
Egiptul este împărţit în nome (în eg. sepet),
circumscripţii teritoriale delimitate în funcţie de necesităţile
irigaţiilor şi randamentului agricol optim. Un număr de 38 de
asemenea „provincii” au fost puse sub autoritatea unui
funcţionar delegat de puterea centrală.
Administraţia centrală, orientată spre nevoile diverse
ale economiei agrare, grupa mai multe case regale: casa
ogoarelor, care se ocupa de recolte şi de depozitarea grânelor
provenite de pe domeniile regale; casa apelor, care coordona
diferitele observaţii nilometrice şi planifica irigaţiile; casa
albă, administra averile faraonului; casa roşie, se ocupa de

42
cultul funerar regal. Serviciul de intendenţă al armatei şi cel al
arhivelor completau gama acestor organe centrale.
Administraţia provincială îi cuprindea pe nomarhi, care
aveau în primul rând îndatorirea de a veghea la întreţinerea
canalelor şi la amenajarea lor. Titlul egiptean al acestor înalţi
funcţionari este relevant în ceea ce priveşte îndatoririle lor: adj-
mer, „cel care sapă canalul”. Normarhul răspundea şi de
efectuarea recensămintelor privitoare la bunurile mobile şi
imobile.

II.2. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2

200 a. Chr.)
Vârsta de aur a Egiptului faraonic începe odată cu
dinastia a III-a şi cu domnia lui Djoser şi va continua până prin
a. 2 200 a.Chr.hr. Aceasta a fost perioada în care au domnit
faraonii-zei de la Memphis.
Cu timpul a fost elaborată o ideologie a monarhiei ca
instituţie divină –concepţia teocratică a puterii regale.
Titulatura regală este relevantă pentru caracterul universal al
monarhului divin; ea conţine cinci titluri, însoţită de cinci
nume, dintre care unele sunt acordate în momentul încoronării:
1) numele Horus îl plasează pe suveran sub protecţia Şoimului
sacru, patron al oraşului Hierankopolis –de unde era originar
Narmer- şi al monarhiei; 2) numele nebty, „cele două stăpâne”,
îl plasează pe monarh sub tutela celor două zeiţe care
patronează regatele de la început: Nekhbet, vulturul alb al
Egiptului de Sus şi Uadjit cobra Egiptului de Jos; 3) numele
Horus de Aur –care apare sub Keops- leagă persoana
suveranului de cea a lui Horus solar şi ceresc; 4) numele nesut-
bit, „cel care aparţine trestiei şi albinei”, adică „Regele
Egiptului de Sus şi de Jos”, îl asimilează pe faraon cu flora şi
43
fauna simbolică a fiecăreia din cele două părţi constitutive ale
regatului; 5) numele de Fiu a lui Ra (Rê), îl leagă direct pe
faraon –începând cu Kefren- de marea forţă cosmică a
Universului.
Faraonul constituie modelul exemplar pentru toţi
supuşii săi. Opera sa asigură stabilitatea Cosmosului şi a
statului şi, prin urmare, continuitatea vieţii. Osiris, Regele
asasinat (=faraonul decedat), asigură prosperitatea regatului
condus de către fiul său Horus (=faraonul nou instalat). Soarele
şi mormintele regilor constituiau cele două izvoare principale
de sacralitate. Potrivit teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra
(Rê), dar, deoarece succeda suveranului decedat (=Osiris),
faraonul era de asemenea identificat cu Horus.
Monarhia şi religia se vor afla mereu într-o indisolubilă
legătură în sistemul faraonic. Aproape de Memfis, capitala
politică, pe malul răsăritean al Nilului se afla un centru
ceremonial, adevărata capitală religioasă: On sau Heliopolis,
unde în faţa pietrei sacre benben (o mică piramidă aflată în
curtea interioară a templului) era venerat Soarele. Iniţial,
întrega putere sacerdotală se afla în mâna faraonului, care îşi
delega de obicei autoritatea marilor preoţi. Începând din timpul
celei de a II-a dinistii thinite, marii preoţi de la Heliopolis par
să fi fost deosebit de activi. E posibil ca dinastia a V-a, ai cărei
suverani poartă aproape întotdeauna un nume teofor, compus
cu numele lui Ra (Rê), să fi provenit din vreun mare preot
uzurpator din Heliopolis. Oricum, atât sistemul faraonic cât şi
elementele artei şi arhitecturii egiptene se vor impregna rapid
de această religiozitate solară dominantă.
Aparatul administrativ creat de regii din Thinis nu mai
corespundea stadiului de dezvoltare al „Dublei Ţări”. Începând
cu domnia lui Snefru, faraonul îşi va delega o parte din
44
prerogative unui tjati („vizir”) care era şeful justiţiei şi
conducea cele mai importante oficii ale administraţiei centrale
–grânarul şi visteria, deţinea comanda asupra armatei,
supraveghea lucrările publice şi transporturile fluviale.
Fiecare „casă” se împarte în două – referirea la
dualitatea naturală a Egiptului e constantă –, fireşte cu excepţia
„casei apelor”. „Consiliul celor zece” reprezintă organismul
superior care reuneşte conducătorii acestor departamente
centrale. Clasa scribilor cunoaşte şi ea o prodigioasă
dezvoltare.
Ideologia teocratică a puterii regale se extinde până la
angrenajele administraţiei. Faraonul aşează fiecare manifestare
a puterii sale sub autoritatea unui anumit zeu, al cărui mare
preot devine şeful administraţiei respective. De pildă, cultul
zeiţei Ma’at – simbolul ordinii şi armoniei Universului, care
reprezenta justiţia – va fi prezidat de către tjati („vizir”), iar
practicarea cultul încredinţată judecătorilor. Zeul-ibis, Thot,
patronul oraşului Hermopolis, zeul scrierii, ştiinţei, măsurii şi
legii, îl avea ca mare preot pe unul din înalţii funcţionari ai
statului.
Faraonii au subordonat caracterului religios al
absolutismului lor legătura care îi unea cu proprii lor
funcţionari. Atare întrepătrundere a religiei cu politica va crea,
nu de puţine ori, dificultăţi puterii seculare.
Autoritarul sistem faraonic a evoluat însă în aşa fel
încât funcţionarea lui a devenit tot mai dificilă. Suveranii şi-au
avut fiecare favoriţii lor care, cu timpul, vor constitui o clasă de
privilegiaţi, cu atât mai puternică cu cât unii faraoni slabi au
permis să se instaureze, încă de la sfârşitul dinastiei a V-a,
sistemul ereditar al funcţiilor. Nomarhii din Sud au început să-
şi exercite autoritatea într-o manieră tot mai independentă de
45
puterea centrală; ca remediu, sub dinastia a V-a, a fost creat un
post de „guvernator al Sudului”, însărcinat cu supravegherea
nomarhilor din Egiptul de Sus. Pe de altă parte, casta
sacerdotală ameninţă şi ea puterea faraonului care acordase
preoţilor privilegii de imunitate, ce permit templelor să-şi
sporească domeniile. Fiecare nomă tinde să devină un mic stat,
desprins tot mai mult de autoritatea regală. Procesul lent de
degradare a celei dintâi instituţii faraonice va dura până către
sfârşitul dinastiei a VI-a.
Cu privire la evoluţia structurilor de civilizaţie este de
remarcat că cele mai importante creaţii socio-politice şi
culturale au avut loc în timpul primelor dinastii. Aceste creaţii
au fixat modele. După dinastia a V-a (cca. 2400 – 2200 a.
Chr.), aproape nimic important nu s-a adăugat la patrimoniul
cultural. Atare „imobilism” care caracterizează civilizaţia
egipteană este de sorginte religioasă, fiind consecinţa firească a
unei teologii care considera ordinea cosmică drept operă divină
prin excelenţă şi vedea în orice schimbare riscul unei regresiuni
în haos.
Cum s-a arătat, mormintele regale constituiau unul din
principalele izvoare de sacralitate. Suveranii Imperiului memfit
pun să li se construiască mormintele în necropolele de la
Saqqarah, Gizeh, Abusir, Meidum şi Dahshur.
Pentru faraonul Djoser, Imhotep, arhitectul şi ministrul
său, a construit somptuoasa piramidă în trepte de la Saqqarah,
cu încăperile ei subterane cu ziduri smălţuite în albastru, cu
templul său. Datorită cercetărilor mai noi ştim astăzi cum, prin
refaceri succesive, Imhotep a făcut din mastabaua originară
această piramidă, care prezintă analogii cu zigguratele
mesopotamiene, dar care în realitate nu are nici o legătură cu
ele.
46
 Piramidele pe care Snefru, întemeietorul dinastiei IV, a
pus să-i fie ridicate la Meidum şi la Dahshur, constituie fazele
evolutive de unde s-a născut forma perfectă a acestor
monumente, întruchipată în piramida lui Keops la Gizeh, în
apropierea pădurii de palmieri de la Saqqarah. Cele trei mari
piramide de la Gizeh – ale faraonilor Keops/Hufu,
Khefren/Khafre şi Mykerinos/Menkaure – sunt amplasate în
funcţie de poziţia a trei stele din Duat (constelaţia Orion); ele
sunt o interfaţă între Pământ şi Cer, reprezentând calea
faraonului spre nemurire. Monument regal, piramida
simbolizează scara spre cer pe care regele divin urcă până la
tatăl său Ra, Soarele care străbate cerul în barca sa.
În apartamentele funerare ale suveranilor din dinastia
VI sunt reprezentate ritualurile care trebuiau să prezideze
urcarea lor la cer. Ansamblul funerar regal nu se limita la
piramidă. Pe malul Nilului, un „templu de jos” primea trupul
neînsufleţit al faraonului adus cu o corabie de la Memphis; aici
odihnea timp de 70 de zile, cât durau riturile mumificării. Apoi
cortegiul funerar urca până la „templul de sus” (sau templu
funerar), construit pe faţada estică a piramidei. În jurul
piramidei erau grupate aşa-numitele mastabale ale înalţilor
funcţionari. Astfel, necropola constituia reflectarea curţii regale
din Memphis încremenită pentru vecie.
Cât priveşte relaţiile externe ale Egiptului (expediţii
militare şi comerţ) este de remarcat că faraonii din primele
dinastii au dus o politică de explorare a lumii din jur şi a
resurselor sale –Nubia şi Sudan în sud, Canaan şi Fenicia în
nord-est, Lybia în vest- nu în vederea cuceririi, ci din raţiuni
economice. Pe de altă parte, Egiptul intervine în Canaan unde,
un „cancelar al asiaticilor” asigură ridicarea tributului cuvenit
pentru protecţia asigurată rutelor de caravane. Este posibil ca
47
hegemonia faraonilor asupra porturilor Gaza, Askalon şi Jaffa
să dateze încă din această epocă.
La sfârşitul dinastiei aVI-a, slăbiciunea şi vârsta
înaintată a lui Pepi II – care a avut cea mai lungă domnie
cunoscută în istorie: 94 de ani – au facilitat izbucnirea unei
revolte populare care, coroborată cu tulburările provocate de
invadatorii asiatici, a pus capăt Imperiului Vechi.
După moartea lui Pepi II, statul egiptean este zguduit
de un grav război civil care a dus la prăbuşirea instituţiei
faraonice. Anarhia se instalează în ţară. Egiptul se scindează în
două regate, cel din nord, cu capitala la Henen-nesut
(Herakleopolis) şi cel din sud, a cărui capitală era la Teba.
Forţele care ameninţau puterea regală –ambiţiile
nomarhilor, veleităţile politice ale marii preoţimi şi o anumită
ostilitate a claselor de jos- provoacă o răsturnare socială al
cărei ecou se regăseşte în Mustrările lui Ipu-wer, text ce evocă
proporţiile dezastrului: ”Iată ţara este despuiată de regalitate de
câţiva indivizi iresponsabili! Iată, oamenii se răzvrătesc
împotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Două Ţări...
Reşedinţa regală poate fi rasă într-o oră!”. În acestă perioadă de
confuzie, de tulburări interne şi de criză a autorităţii regale au
fost redactate Textele Sarcofagelor şi prima formă a Cărţii
Morţilor.
Această situaţie tulbure a durat mai bine de un secol –
timp în care dinastiile de la Herakleopolis, Coptos şi Teba şi-au
disputat întâietatea-, până când principii Antef de la Teba au
reconstituit unitatea regatului şi au restabilit ordinea faraonică.
Mentuhotep II din dinastia XI tebană îl înfrânge pe ultimul
reprezentant al dinastiei X Merykare Kheti din Herakleopolis,
punând astfel bazele Imperiului de Mijloc.

48
 II.3. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca.
2080 – 1730 a. Chr.)
Restaurarea puterii centrale a marcat începutul unei
adevărate renaşteri, Imperiul de Mijloc fiind considerat de către
egiptologi drept epoca clasică a civilizaţiei egiptene.
O nouă regalitate a luat fiinţă. În timpul dinastiei XII,
Amon, unul dintre cei opt zei adoraţi la Hermopolis, a ajuns la
rangul suprem în ipostaza sincretistă de Amon-Ra. De acum
înainte Amon-Ra va domina panteonul egiptean, devenind
marele zeu al Imperiului. Tot în această perioadă cunoaşte o
largă răspândire şi cultul lui Osiris, zeul reînvierii; Abydos va
deveni principalul său loc de cult. Este începutul unui proces
care a fost descris drept „democratizarea lui Osiris”, zeul
devenind modelul exemplar nu numai al faraonilor, ci şi al
fiecărui egiptean.
Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul faraon din dinastia
XI, Amenemhat („Amon este cel dintâi”) a uzurpat puterea
către a. 2 000 a. Chr. şi a întemeiat dinastia XII. Amenemhat I
(Amenemmes) delimitează din nou nomele, iar ereditatea
funcţiilor este sistematic evitată. Curtea regală redevine unicul
centru al puterii, vizirul fiind secondat de „cele treizeci de
căpetenii de la miazăzi”. Tebei, capitală sub dinastia XI, îi
urmează Itj-towy (El-Lisht), situată la intrarea în oaza Fayum.
Preocupaţi de prosperitatea economică, faraonii
dinastiei XII valorifică oaza Fayum unde, organizând un sistem
de canale, au creat o vastă câmpie fertilă. Numeroase expediţii
trimise în Sinai aduc în Egipt bogăţiile peninsulei. Comerţul cu
Creta înfloreşte din nou. Se ameliorează ruta de caravane din
Wadi Hammamat, drum spre cariere şi cale spre Marea Roşie.
Lângă portul Koseir se construieşte portul Wadi Gasus, unde
vor fi construite navele care vor porni spre Punt.
49
 Tot acum la hotarele nord-estice ale Deltei,
Amenemhat I a ridicat aşa-numitele „Ziduri ale Suveranului”,
un şir de fortificaţii dispuse de la Pelusion la Heliopolis, pentru
a împiedica infiltrarea nomazilor asiatici.
Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a. Chr.)
inaugurează o politică expansionistă de amploare, fără
precedent în istoria egipteană. Unul dintre succesorii săi,
Senusret/Sesostris III (cca. 1878-1842 a. Chr.) se va impune
prin talentul său militar drept cel mai strălucit suveran al
Imperiului de Mijloc.
În Asia sunt reluate relaţiile cu oraşul-stat Byblos de pe
coasta levantină, de unde faraonii importau lemn de cedru.
Penetraţia economică a Egiptul în spaţiul siro-palestinian este
considerabilă, Byblosul având rol de avanpost egiptean.
Egiptul îşi impune hegemonia în Retenu (provincie feniciană);
stăpânirea acestei zone a adus Egiptului controlul asupra
rutelor comerciale spre Mediterana Orientală, în momentul în
care în Mesopotamia, Babilonul cunoştea o remarcabilă
inflorire.
Situaţia era cu totul diferită în Africa unde, prin trei
campanii victorioase, Sesostris I a asigurat dominaţia egipteană
până la a 3-a cataractă a Nilului. Pacificarea teritoriilor cucerite
a fost încheiată sub Sesostris III. Pentru a realiza egiptenizarea
teritoriilor nubiene şi sudaneze, Sesostris I şi succesorii săi au
construit oraşe, temple şi fortăreţe menite să implanteze solid
ordinea faraonică în ţara Wawat (între prima şi a 2-a cataractă)
şi în ţara Kuş (între a 2-a şi a 4-a cataractă). Pentru vechii
egipteni, Nubia şi Sudanul constituiau o prelungire firească a
Egiptului.
Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit în special de
urma dezvoltării arhitecturii din Imperiul Nou, în care
50
monumentele epocii precedente au fost distruse, pentru a
refolosi materialele şi pentru a construi monumente noi. În
schimb, s-a dezvoltat o statuarie proprie, ilustrată de şcoala din
nord şi de cea tebană. Pictura reia tehnica folosită în Imperiul
Vechi, dar natura ocupă din ce în ce mai mult loc, prefigurând
arta naturalistă din Impeiul Nou. În orfevrărie, meşterii egipteni
ajung la cea mai desăvârşită stăpânire artei lor şi modelează o
întreagă lume de statuete care continuă să trăiască în morminte
după 4000 de ani. Imperiul de Mijloc marchează şi epoca de
aur a literaturii egiptene ilustrată de Aventurile lui Sinuhet,
Povestea naufragiatului etc.
Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-1789 a. Chr.) –a
cărui succesiune ridică o problemă dinastică- marchează
începutul unei noi crize a instituţiei faraonice, declanşată după
stingerea dinastiei XII. Această primă perioadă a Imperiului
teban se încheie în dezordine şi decadenţă, începând cu dinastia
XIII.
Nu cunoaştem cauzele dezintegrării Statului, cu două
generaţii încă înaintea atacului hyksoşilor. Oricum, Egiptul n-
ar fi putut rezista mult timp în faţa asaltului acestor războinici
redutabili, care foloseau calul, carul de luptă şi arcul compus.
Încă două dinastii egiptene, a XIII-a şi a XIV-a, domnesc,
lipsite de glorie încercând să stăvilească invazia hyksoşilor.
Pătrunderea hyksoşilor în Egipt era consecinţa
invaziilor populaţiilor ariene care răvăşiseră Orientul Apropiat
în secolele XVIII-XVII a. Chr. Aceşti invadatori semiţi din
Asia sunt desemnaţi în textele egiptene prin termenul heqau
khasut („prinţii ţărilor străine”), devenit Hyksos la greci. Nu
este limpede dacă dominaţia hyksoşilor este rezultatul unei
invazii de mari proporţii sau, mai probabil, aceşti asiatici veniţi
din Palestina s-au infiltrat treptat în partea orientală a Deltei şi,
51
pentru a pune mâna pe putere, au ştiut să profite de declinul
puterii faraonilor.
Oricum, sub Dudumes II, penultimul faraon din
dinastia XIV, către a. 1690 a. Chr., hyksoşii cuceresc întregul
Egipt, dar acceptă în schimbul unui tribut succesiunea
faraonilor în Egiptul de Sus.
În realitate, hyksoşii n-au reuşit să stăpânească efectiv
decât Egiptul de Jos şi de Mijloc. În Egiptul de Sus principii
tebani au creat un mic regat după modelul faraonic, cu două
diviziuni teritoriale şi administrat de un vizir. Dinastia a XVII-
a tebană –contemporană cu cele două dinastii amorite de la
Avaris- a organizat reconquista care va duce la alungarea
hyksoşilor. Sekenenrê-Taâ – a cărui mumie ne oferă azi un
spectacol oribil, datorită rănilor pe care le are la cap (faraonul a
fost ucis de regele hyksos Aakenenre Apofis)-, urmat de fratele
său, Kames/Kamosis şi de fiul său Ahmes/Ahmosis i-au izgonit
în cele din urmă pe hyksoşi, distrugând coaliţia formată de
aceştia împreună cu monarhul ţării Kuş.
Tânărul faraon teban Nebpethyre Ahmes („cel născut
din Lună”) continuă războiul cu regele Apofis, cucereşte
Avaris şi îi urmăreşte pe hyksoşi până în Canaan unde, la
Şaruhen, repurtează o nouă victorie. Alungarea hyksoşilor
coincide aşadar cu venirea la putere a lui Ahmes/Ahmosis I
(cca. 1580-1558 a. Chr.) –fondatorul dinastiei XVIII- şi
întemeierea Imperiului Nou.

II.4. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 –

1085 a. Chr.)
Noul Imperiu a fost consecinţa crizei provocată de
invazia hyksoşilor. Pentru a face Egiptul invulnerabil la

52
agresiunile externe, faraonii acestei epoci au procedat la o serie
de cuceriri care au dus la crearea unui veritabil imperiu.
La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari puteri erau
angajate în disputa pentru hegemonie în Orientul Apropiat:
Noul Imperiu egiptean, Imperiul mitannian şi Imperiul hittit.
Syria de Nord, placa turnantă a întregului comerţ oriental –între
Anatolia, Mesopotamia şi Egipt- avea să contituie miza
îndelungatului conflict. Preocuparea majoră a statelor noi –
Mitanni şi Imperiul hittit- a fost extinderea influenţei asupra
unor zone de interes economic şi strategic, care le deschideau
accesul la Mediterana. Imperiul hurrit Mitanni va închega o
vastă coaliţie împotriva Egiptului, încercând să pună mâna pe
porturile din Levant şi să-şi substituie influenţa proprie
tradiţionalei hegemonii egiptene în zonă.
În aceste circumstanţe faraonii dinastiei XVIII se vor
lansa într-o politică de cuceriri menită să asigure interesele
economice şi politice ale Egiptului. Imperiul, atât african, cât şi
asiatic, va constitui de acum înainte o necesitate vitală pentru
Egipt. Faraonii vor crea o zonă-tampon între Egipt pe de o
parte şi turbulentele populaţii stabilite între Oronte şi Eufrat,
între Tigru şi Mediterana pe de altă parte: hurriţii, hittiţii,
asirienii şi kassiţii. Astfel se conturează în timpul primilor
faraoni ai dinastiei XVIII liniile generale ale unei politici
externe care la început constă în organizarea unui „spaţiu de
siguranţă” ce se întindea asupra Palestinei şi Syriei, preludiul
viitoarei politici imperialiste. Pentru Egipt perioada de izolare
se încheiase, începea epoca cuceririlor.
Sfârşitul izolaţionismului coincide cu declinul culturii egiptene
clasice. Urmările imperiului au fost ireversibile. Datorită noii
orientări a politicii faraonilor, Egiptul s-a deschis treptat spre
ocivilizaţie cosmopolită.
53
 Timp de două secole faraonii dinastiei XVIII vor
asigura Egiptului supremaţia asupra Orientului Apropiat,
împingând frontierele Imperiului până la Eufrat şi până în
Nubia.
Acestei supremaţii politice îi corespunde o perioadă de
construcţii febrile, care s-a continuat sub Ramesizi,
întemeietori ai dinastiilor XIX şi XX. Suveranilor din Imperiul
Nou le datorăm majoritatea acestor temple care rămân până
astăzi podoaba Egiptului. Cu mai puţină sobrietate clasică
decât sub dinastia XII, arta, în toate domeniile, a ajuns la o
desăvârşire luxuriantă, în care opulenţa se uneşte cu simţul
vieţii şi cu gustul pentru măsură, care se va corupe şi se va
îndrepta spre colosal sub Ramesizi.
Cu toate că, sub unele aspecte, literatura din Imperiul
de Mijloc reprezintă perioada clasică a literaturii egiptene,
Imperiul Nou este acela care ne-a lăsat textele cele mai
încântătoare, cu o poezie de dragoste care nu are egal, în afară
de Cântarea cântărilor care s-a inspirat, vădit, din ea.
Sfârşitul dinastiei XVIII rămâne marcat de domnia
ultimului Amenhotep, care rupe legăturile cu un anumit trecut
şi instaurează un cult solar monoteist; acest episod a lui
Akhenaton precipită primul declin al Egiptului Imperiului Nou.
Această efemeră reformă dă naştere unei arte, tot atât de
efemeră, de un naturalism bizar, în care se poate vedea
influenţa formelor de artă minoică şi miceniană asupra
Egiptului lui Akhenaton şi al succesorilor săi –perioada de la
Amarna.
Ramesizii au redat Egiptului imperiul şi o parte din
prestigiul său, dar incomparabila civilizaţie a dinastiei XVIII,
unde domnea o armonie pe care doar Grecia o va regăsi, moare
în excesele pacifismului atonian.
54
 Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526 a. Chr.) şi
Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a. Chr.) sunt cei dintâi faraoni ai
Noului imperiu care, purtându-şi trupele victorioase în Nubia şi
în Asia, vădesc gustul cuceririi militare. Astfel, între a 3-a
cataractă a Nilului şi Eufrat, între oazele libiene şi deşertul
sirian, a luat naştere imperiul egiptean. Pe malul Eufratului,
Tuthmosis I ridică o stelă altar, marcând astfel limita
septentrională a cuceririlor sale.
Cel dintâi faraon care a avut conştiinţa imperiului a fost
Tuthmosis III (cca. 1504-1450 a.Chr.hr.). După moartea lui
Tuthmosis II, soţia sa, regina Maatkare Hatchepsut, va uzurpa
puterea timp de 23 de ani, mai întâi sub pretextul regenţei în
numele soţului ei minor, Tuthmosis III; probabil că frustrările
tâă frustrările tân primele două decenii de domnie au exacerbat
ambiţiile sale militare. Tuthmosis III care vegetase până la 37
de ani în umbra femeii-faraon ce izbutise să-i fie mătuşă, soţie
şi soacră la un loc, se va dezvălui drept cel mai energic faraon
din întreaga istorie a Egiptului antic.
Când Tuthmosis III accede, în sfârşit la tron,
hegemonia Egiptului în Orientul Apropiat era serios
ameninţată. Principele Qadeşului se plasase în fruntea unei
coaliţii siro-palestiniene, coaliţie iniţiată şi sprijinită de
Imperiul hurrit Mitanni. Episoadele îndelungatului conflict, de
aproape 20 de ani, dintre Egipt şi Mitanni, sunt relatate de cea
mai lungă inscripţie din câte cunoaştem până astăzi, denumită
Analele lui Tuthmosis III (în templul lui Amon-Ra de la
Karnak).
În decursul celor 17 campanii asiatice, Tuthmosis III
distruge coaliţia iniţiată de Imperiul mitannian şi implantează
dominaţia egipteană până la Eufrat, frontiera septentrională
ideală pentru Egipt. În primele campanii Tuthmosis III
55
restaurează supremaţia egipteană asupra ţărilor Canaan şi
Retenu. În următoarele campanii, învingătorul de la Megiddo
îşi asigură baze maritime de-a lungul coastelor levantine,
înainte de a cuceri „perfidul Qadeş” şi de a înainta apoi spre
nord, unde se va înstăpâni asupra Naharinei.
Posesiunile Egiptului cuprind două grupe de teritorii
distincte: Nubia şi Sudanul, până la a 4-a cataractă a Nilului, pe
de o parte, şi Asia, până la Eufrat, pe de altă parte.
În Africa, Tuthmosis III menţine administraţia
„colonială” instaurată de faraonii Sesostris. Un înalt funcţionar
–„căpetenia ţărilor de la miazăzi”, „fiul regal al Kuşulu”- cu
reşedinţa la Buhen e delegat să administreze în numele
faraonului teritoriile africane; acest „vicerege” deţine o
autoritate asemănătoare cu cea a „vizirului” din metropolă.
Mult diferite au fost principiile de guvernare a
provinciilor asiatice, cuprinzând state siro-palestiniene ce
serveau drept zonă-tampon între marile puteri. Nedorind să
compromită un echilibru fragil, Tuthmosis III nu a modificat
structurile politice ale acestor mici state. Lăsându-i fiecărui stat
autonomia, faraonul a stabilit un cadru administrativ general,
delimitând astfel „provincii” în care erau numiţi „guvernatori”
(perceptori) a căror unică îndatorire era de a percepe impozitele
în natură. Astfel, felurite uzanţe se instituie cu timpul ître Egipt
şi vasalii săi asiatici, comportând obligaţii reciproce în
domeniul politic, economic şi militar.
Imperiul tutmosizilor nu alcătuieşte numai un ansamblu
politic, dar şi o vastă unitate culturală structurată în jurul fiinţei
divine a faraonului care se identifică cu toţi zeii importanţi ai
Orientului. De-acum înainte, în Imperiul egiptean, a cărui
supremaţie era necontestată în Orientul Apropiat, va domni
pacea timp de aproape un secol, până prin 1380 a. Chr.
56
 Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-1425) încheie un
tratat de pace cu regele mitannian Şauşatar, confruntat cu
presiunea crescândă a Imperiului hittit. Această alianţă a fost
consolidată de o „căsătorie diplomatică” între Tuthmosis IV
(cca. 1425-1417) şi una din fiicele regelui Artatama din
Mitanni; prinţesa mitanniană Mutemuia a devenit „mare soţie
regală” şi i-a dat naştere lui Amenhotep/Amenofis III.
Imperativele politice au prevalat asupra tradiţiei:
potrivit uzanţei, faraonul trebuia să o ia de soţie pe propria lui
soră, pentru a păstra puritatea sângelui. Amenofis III (1417-
1379), dorind să consolideze relaţiile cu Babilonul, ia în
căsătorie succesiv, fiica, apoi sora regelui kassit Kadaşman-
harb I. După urcarea pe tron a lui Tuşratta, Amenofis III
reînnoieşte alianţa egipteano-mitanniană cerându-i în căsătorie
suveranului de la Waşukanni mai întâi sora, apoi fiica. „Marea
soţie regală” a lui Amenofis III, regina Tiy era de origine
feniciană.
Această subtilă diplomaţie viza menţinerea hegemoniei
egiptene în Orientul Apropiat. Egiptul, opulent şi prosper,
îmbogăţit de pe urma cuceririlor, devine sub dinastia XVIII
prima putere economică a Vechiului Orient.
Prosperitatea Egiptului duce şi la îmbogăţirea clerului
lui Amon-Ra care a încercat să joace un rol în succesiunile
regale din vremea dinastiei XVIII. Marii preoţi ai lui Amon-Ra
au obţinut funcţii civile, devenind înalţi demnitari ai statului.
Puterea temporală a clerului ameninţa autoritatea faraonică.
Aşa s-a ajuns la violenta reacţie de la începutul domniei
lui Amenhotep/Amenofis IV (cca. 1379-1362) care, revenind la
vechile tradiţii heliopolitane, i-a persecutat pe preoţii lui
Amon-Ra. Conflictul intern a durat mai mult de un deceniu, în
timp ce situaţia externă se agrava: în Asia se produsese o
57
ruptură a echilibrului politic în favoarea Imperiului hittit
condus de Suppiluliuma I care a distrus Imperiul Mitanni. Încă
din ultimii ani ai domniei lui Amenofis III, frontiera
septentrională a Imperiului egiptean fusese retrasă pe Oronte.
Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la Amarna”, adică
promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se
explică prin voinţa faraonului „eretic” Amenhotep/Amenofis
IV de a elimina influenţa dominantă a marelui preot al lui
Amon-Ra în viaţa statului. Amenhotep IV („Amon este
mulţumit”) şi-a schimbat numele în Akh-en-Aton („Cel care îl
slujeşte pe Aton”), a abandonat vechea capitală, Teba, şi a
ridicat o alta pe care a numit-o Akhetaton („Orizontul lui
Aton”/Tell-el-Amarna). Opera reformatoare a tânărului faraon
mistic a fost efemeră, de unde şi epitetul „învinsul de la el-
Amarna”, dat de posteritate. Sub Akhenaton, datorită exceselor
pacifismului atonian, Egiptul a pierdut imperiul asiatic.
Succesorul său, Tutankhamon (cca. 1361-1352) –soţul
frumoasei Nefertiti- i-a redat lui Amon-Ra supremaţia şi a
revenit la Teba. În timpul domniei lui Tutankhamon statul se
află sub autoritatea generalilor Ay şi Horemheb; acesta din
urmă reuşeşte să stăvilească ofensiva hittită pe Oronte şi
reprimă revoltele din Canaan. În cele din urmă Horemheb
uzurpă puterea, devenind ultimul faraon (cca. 1348-1320) al
dinastiei tutmosizilor. Stingerea dinastiei a XVIII-a marchează,
practic, sfârşitul creativităţii geniului egiptean.
Neavând moştenitori, Horemheb îl alege pentru a-i
urma la domnie pe generalul şi vizirul Paramses care va lua
numele de Ramses I (cca. 1320-1318) şi va întemeia dinastia a
XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii militari din dinastia a XX-a,
Dubla Ţară îşi va redobândi întâietatea şi opulenţa.

58
 Inactiv sub domniile lui Amenofis III, Akhenaton şi ale
mediocrilor urmaşi ai acestora, Egiptul a asistat fără să
intervină la dispariţia Imperiului Mitanni. Această pasivitate a
permis Imperiului hittit al lui Suppiluliuma să-şi extindă
dominaţia în Siria de nord şi în posesiunile septentrionale ale
Egiptului. În aceeaşi perioadă, Assuruballit I a restaurat puterea
Asiriei care, în scurt timp, devine prima putere militară a
Orientului Apropiat.
Ramesizii inaugurează o nouă eră în istoria Egiptului.
Stabilindu-şi reşedinţa de vară la Tanis, în nord-estul Deltei,
iniţiază aşa-numita „orientare spre Nord” care va fi unul dintre
principiile politicii ramesizilor. Stabilindu-se în Deltă, faraonul
se apropia de imperiul său asiatic.
Militar de carieră, Ramses I va începe reorganizarea
armatei, reformă continuată de Seti I şi Ramses II. Astfel au
luat naştere trei corpuri de elită, puse sub protecţia lui Amon,
Ra şi Ptah; un al patrulea, întemeiat de Ramses II, va fi
patronat de Seth. În noua armată egipteană carele de luptă
reprezentau arma de elită, iar marina faronului juca un rol
aproape la fel de important ca şi armata de uscat. De-acum
înainte, „oştirea izbânzilor”, cum o denumise Tuthmosis III, va
deveni elementul esenţial al puterii faraonice.
Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a. Chr.) marchează
renaşterea Imperiului teban. Seti I porneşte pe vechiul drum al
cuceritorilor –Calea lui Horus-, conducând campanii
victorioase în Palestina şi în Siria, ameninţate de expansiunea
Imperiului hittit. O stelă înălţată la Qadeş comemorează
victoria lui Seti I asupra suveranului hittit Muwatalli. Fluviul
Oronte va constitui de-acum înainte frontiera dintre cele mai
puternice state ale timpului: Egiptul şi Imperiul hittit. Acelaşi
faraon a fost nevoit să facă faţă, la frontiera vestică, unei
59
tentative de invazie a lybienilor (tehenu în textele egiptene), iar
apoi, în sud, unei revolte a Nubiei.
Pentru a evita orice imixtiune a clerului lui Amon în
problema succesiunii, Seti I l-a asociat la domnie pe prinţul
Ramses („Cel adus pe lume de Ra”). Atare sistem de coregenţă
nu era o noutate în istoria egipteană, însă el devine acum una
din caracteristicile epocii rameside.
Îndelungata domnie a lui Ramses II (cca. 1304-1237
a. Chr.) marchează momentul de apogeu al Imperiului ramesid.
Ca prim gest politic, tânărul faraon se instalează într-o nouă
capitală, Per-Ramses („Casa lui Ramses”). Memfis şi Teba au
fost capitalele unui Egipt care anexase teritorii africane şi
asiatice, cu un statut întrucâtva „federal” (concepţia
tutmosizilor asupra imperiului). Noua capitală a fost înalţată în
Deltă, la frontierele asiatice ale Egiptului, o adevărată capitală
pentru un vast imperiu cosmopolit.
Ramses II a continuat politica de expansiune în Asia
unde s-a confruntat cu regele hittiţilor, Muwatalli. Victoria lui
Ramses II în bătălia de la Qadesh a fost, fără îndoială, mai
puţin completă decât apare în transpunerea ei poetică –Poemul
lui Pentahur. Oraşul Qadesh n-a fost cucerit, iar rivalitatea
egipteano-hittită s-a prelungit până în momentul în care
Assyria, stabilindu-şi frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul
politico-militar, afirmându-se drept a treia mare putere a
Orientului Apropiat.
Suveranul hittit Hattuşil III, ameninţat direct de
expansiunea asiriană, a luat iniţiativa unei apropieri de Egipt
(tratatul de alinaţă din 1269 a. Chr.); această răsturnare a
alianţelor era menită să stopeze expansiunea asiriană. Alianţa
egipteano-hittită va fi consolidată, 13 ani mai târziu, prin

60
căsătoria lui Ramses II cu Maanefrure, una din fiicele lui
Hattuşil III.
Ramesizii şi-au conceput imperiul ca o mare unitate
politică, spirituală şi religioasă, în cadrul căreia trebuiau să se
integreze popoare şi credinţe diverse. Această nouă şi
orgolioasă concepţie a făcut ca Egiptul să devină centrul lumii.
După marile cuceriri ale lui Seti I şi Ramses II,
Imperiul ramesid cunoaşte vârsta sa de aur –o jumătate de secol
de pace şi prosperitate, în care faraonii s-au străduit să unifice
pe plan politic şi spiritual diversele lor posesiuni. Zeii străini –
Baal, Astarte, Hurun, Reşef etc. – sunt asimilaţi de panteonul
egiptean, potrivit unei orientări spre universalitate care
preocupă deopotrivă gândirea religioasă şi cea politică. În
domeniul religiei, această tendinţă spre universalitate e ilustrată
de numeroasele cazuri de sincretism.
Pax aegyptiaca domnea din Sudan şi până la Oronte,
vegheată de alianţa dintre zeii egipteni, asiatici şi africani.
Odată instalată pacea, ramesizii se consacră valorificării
teritoriilor cucerite Reluarea dominaţiei asupra porturilor
feniciene asigura Egiptului întâietatea în traficul mediteranean
şi, totdată controlul celei mai importante artere comerciale,
care ducea de la Mediterana până în Imperiul babilonian.
Comerţul maritim al Egiptului cunoaşte o dezvoltare fără
precedent ilustrată şi de giganticele lucrări de amenajare a
portului Pharos, în vestul Deltei Nilului.
Către sfârşitul îndelungatei domnii a lui Ramses II,
anumite grupuri sociale – clerul şi militarii – contribuiau la
erodarea autorităţii faraonice.
Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care îi urmase la
Teba lui Bakenhonsu, reuşise să obţină de la vârstnicul faraon
titlul de „sef al slujitorilor tuturor zeilor”. Supremaţia asupra
61
celorlalte culte a dus la sporirea considerabilă a puterii seculare
a clerului lui Amon. Ramses II acordase domeniilor templelor
şi privilegiul imunităţii fiscale. Clerul lui Amon dispunea şi de
propriile sale servicii de ordine, precum şi de jurisdicţii
speciale, tribunalele sacerdotale care dădeau sentinţe după
oracole. Astfel, clerul lui Amon tinde să domine statul. Egiptul
era pe punctul de a deveni o teocraţie şi acest pericol se va
materializa la sfârşitul dinastiei a XX-a, când Herihor, pontiful
suprem al cultului lui Amon, va întemeia în Egiptul de Sus o
monarhie teocratică.
O altă castă, cea a militarilor, ameninţa, la rândul ei,
autoritatea faraonului. Pentru a recompensa bravura ofiţerilor
săi, Ramses II, le dăruise pământuri inalienabile, ai căror
posesori şi-au însuşit destul de repede un comportament de
privilegiaţi.
Toate acestea sunt de reflectate de începutul unui lent
proces de dezagregare a domeniului regal în favoarea clerului
şi a militarilor, în timp ce marile familii acaparau funcţiile
importante în stat; demnităţile tind să devină ereditare.
Când Merenptah (cca. 1237-1223 a. Chr.), al
treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-a urmat la tron tatălui său,
apăreau deja semnele prevestitoare ale tulburărilor care vor
răscoli bazinul oriental al Mediteranei la finle secolului XIII a.
Chr. Incursiuni catastrofale au dus la dispariţia principatelor
miceniene, a Imperiului hittit, a marilor oraşe siro-palestiniene,
odată cu sosirea unor noi populaţii indo-europene în Grecia, în
Anatolia şi până în Palestina. Acest episod al marii aventuri
indo-europene a avut consecinţe deosebit de grave în Orientul
Apropiat.
În Grecia, aheii care nu s-au supus, au migrat spre
Lybia, Fenicia şi Canaan. Pe de altă parte, dislocate din Asia
62
Mică, populaţiile din Mysia, Lydia, Caria şi Lycia s-au
îndreptat pe mare spre Lybia, în timp ce alţii pe uscat, au
coborât de-a lungul coastei Mediteranei. Aceste populaţii
diverse, aflate în căutarea unei noi patrii, sunt numite în textele
egiptene Popoarele Mării.
În Lybia Popoarele Mării se organizează şi, sub
conducerea unui oarecare Meriay, încearcă să pătrundă în
Egipt. Merenptah respinge cel dintâi asalt al Popoarelor Mării
după cum aflăm din textul de la Karnak şi columna victoriei de
la Heliopolis. Însă începând din această epocă incursiunile
Popoarelor mării –instalate în Lybia şi în Canaan- nu aveau să
se mai oprească până la zdrobirea lor de către Ramses III. Se
pare că aheii au jucat un rol esenţial în toate aceste raiduri; în
izvoarele egiptene sunt menţionaţi Akaiwasha (aheii) şi
Daniuna (danaii).
La moartea lui Merenptah, succesiunea a fost preluată
de un oarecare Amenemnes în defavoarea lui Seti-Merenptah,
urmaşul legitim. Această uzurpare atestă că puterea regală
devenise vulnerabilă în faţa comploturilor urzite de către
demnitari şi concubinele din harem.
Prin Seti II (cca. 1216-1210 a. Chr.) dinastia ramesidă
legitimă preia din nou puterea din nou puterea, însă nu poate
stopa procesul de degradare a autorităţii regale şi, implicit,
resurecţia particularismelor locale. Succesiunile nu se petrec în
mod regulat –„partida” siriană uzurpă tronul în detrimentul
descendenţei legitime- iar anarhia se instalează treptat în ţară.
Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil unul dintre
numeroşii descendenţi ai lui Ramses II îl suprimă pe Bay –
complicele sirian al reginei Tausert –, reprimă revolta sau
invazia (?) la care face aluzie stela de la Elefantina, restabileşte

63
ordinea monarhică şi întemeiază o nouă dinastie (a XX-a, cca.
1200-1085 a. Chr.).
Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166) marchează
ultima perioadă glorioasă a Imperiului. Sub ultimul mare
suveran al Imperiului Nou, Egiptul a rezistat asaltului
Popoarelor Mării, pe care nimeni nu le-a putut opri până la
frontierele Dublei Ţări. Ramses III a izbutit să stăvilească – pe
uscat şi pe mare – acest val monstruos a cărui nebiruită putere
s-ar fi datorat faptului că poseda arme de fier (după distrugerea
Imperiului hittit noul metal ar fi devenit monopolul
cuceritorilor). Basoreliefurile şi textele de la Medinet Habu
înfăţişează războaiele împotriva Popoarelor Mării, evocând
dubla victorie a lui Ramses III.
Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar refluxul l-a lăsat
epuizat, fără să mai dorească a avea de-a face cu civilizaţiile
noi din Grecia şi din Orientul Apropiat, care cunoşteau fierul.
Deşi dominase cu succes tulburările care anunţaseră în
bazinul egean şi în Orientul Apropiat începutul Epocii Fierului,
Egiptul va traversa o lungă epocă de declin după dinastiile
strălucite ale Noului Imperiu.
Sfârşitul domniei ultimului mare faraon a fost umbrit
de numeroase dificultăţi interne. După reprimarea tentativei de
lovitură de stat a vizirului Egiptului de Jos, Ramses III este
confruntat cu revolta iscată de regina Ti, care complotase
pentru a-şi impune pe tron fiul, Pentaur.
Chiar dacă Ramses IV a reuşit să restabilească
coeziunea Dublei Ţări şi s-a arătat un bun administrator, dornic
să sporească prosperitatea Egiptului (a organizat mai multe
expediţii în Wadi Hammamat şi în Sinai), ultimii Ramesizi
(Ramses V – Ramses XI) au fost nişte suverani slabi –dominaţi
de tot mai influentul cler al lui Amon-, care nu au putut să evite
64
infiltrarea tot mai masivă a străinilor în Egipt. Imperiul,
nesusţinut de mâna forte a unui faraon-soldat, s-a dezagregat
lent.
În viaţa religioasă apar personalităţi puternice –de
pildă, marele preot Amenhotep („Fie ca Amon să fie
mulţumit”)- care se substituie faraonului în ceea ce priveşte
perceperea şi utilizarea unei părţi a veniturilor statului.
Asemenea sacerdoţi influenţi vor eroda autoritatea faraonică,
prea slabă şi prea lipsită de resurse. Succesorul lui Amenhotep,
marele preot Herihor, va consacra victoria clerului teban.
Marea dinastie ramesidă se stinge în pasivitate şi
neputinţă. După perioada Imperiului Nou, în ansamblu
uluitoare, Egiptul cunoaşte o epocă crepusculară, de-a lungul
unui întreg mileniu, într-o decadenţă întreruptă de episoade, în
care asistăm la încercări de renaştere fără viitor, până ce Roma
va reduce Egiptul la starea de provincie.

II.5. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 –

525 a. Chr.)
Sfârşitul Ramesizilor a fost urmat de instaurarea unei
teocraţii în Egiptul de Sus, odată cu urcarea pe tron a marelui
preot Herihor şi de uzurparea puterii în Egiptul de Jos de către
un suveran local de la Tanis, Smendes, pe care Manethon îl
consideră drept fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950 a.
Chr.). Egiptul se scindează aşadar în două regate: dinastia
tebană, fondată de Herihor stăpânea Egiptul de Sus şi cel
Mijlociu, în timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea
faraonilor de la Tanis. După moartea lui Herihor, Smendes a
pus stăpânire pe întregul Egipt, luându-şi numele de
Hedjkheperre („Zeul Soare a creat Coroana Albă”)
Nesubanebdjedet.
65
 La moartea ultimului membru al dinastiei tanite,
Pasebkhanu/Pseusennes II, puterea a fost uzurpată de
Şaşank/Şeşonk I (950-925) –şeful tribului lybian maşawaş,
stabilit de mai multă vreme în oraşul Herakleopolis- care a
reunificat Egiptul şi a întreprins o expediţie în Palestina,
soldată cu cucerirea Ierusalimului (după cum se menţionează în
Biblie: „Şişak, regele Egiptului...a pus mâna pe comorile casei
veşnicului Dumnezeu şi pe comorile casei regale şi a luat tot”.
–Cartea a II-a a Cronicilor, cap. XII). Începând cu Şeşonk I în
Egipt vor domni timp de două secole faraoni de origine lybiană
(dinastiile a XXII-a şi a XXIII-a, 950-730 a. Chr.).
Un regat înfloritor se afla departe, la miazăzi, în Nubia
(Sudan), unde era adorat zeul Amon – ca şi în marile oraşe ale
Egiptului – şi unde, la Napata, domneau regi înrudiţi cu casa
regală egipteană. Regele nubian Piankhy invadează Egiptul în
730 a. Chr. învingându-l pe uzurpatorul Tafnekht, care se
proclamase rege la Sais, în Deltă; în Egipt, Piankhy se arată
ocrotitorul Tebei şi al clerului lui Amon-Ra împotriva
violenţelor micilor regate din Egiptul de Jos. Cincisprezece ani
mai târziu, după ce l-a înlăturat pe faraonul
Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian Şabaka supune întregul
Egipt şi se proclamă el însuşi faraon la Teba, întemeind cea de
a XXV-a dinastie (715-663 a. Chr.), de origine nubiană Regii
nubieni au condus Egiptul până în 663 a. Chr., fiind ameninţaţi
de multe ori de puterea în plină expansiune a Asiriei. Faraonul
nubian Taharka (689-663) intervine pe scena politică asiatică
sprijinind rezistenţa antiasiriană a principatelor siro-
palestiniene.
Regele asirian Asarhaddon întreprinde mai multe
expediţii împotriva Dublei Ţări, cucerind Memfisul în 670 a.
Chr. Pentru a consolida influenţa asiriană în Egipt, Asarhaddon
66
împarte ţara în mici regate, identice probabil cu cele care
existau în vremea invaziei lui Piankhy. Assurbanipal îl învinge
pe Tanutamon, ultimul faraon din dinastia XXV, cucereşte
întregul Egipt şi distruge Teba în 663 a. Chr. Asirienii îl
instalează ca guvernator al Egiptului pe Psemthek, fiul
prinţului filoasirian Nechao din Sais.
Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, şi de un grup de
mercenari greci, Egiptul îşi va redobândi independenţa graţie
abilităţii lui Uahibre Psemthek/Psammetichos I (663-610 a.
Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a, saită (663-525
a. Chr.).
În timpul dinastiei saite Egiptul faraonic cunoaşte
ultima sa perioadă de prosperitate şi înflorire culturală
(renaşterea saită). Monarhia saită şi-a întemeiat puterea pe
mercenarii greci (ionieni şi carieni) cantonaţi în Deltă, la
Daphne şi Stratopeda. Timp de mai bine de un secol, grecii din
Asia îşi oferă serviciile faraonilor.
Atunci când Imperiul asirian se prăbuşea sub loviturile
Mediei şi Babilonului, Psammetichos I, fidel politicii de
echilibru a Egiptului, încearcă zadarnic să-i vină în ajutor.
Aceeaşi politică a urmat-o fiul şi succesorul său, Nechao II
(610-595 a. Chr.), care a încercat să sprijine ultima rezistenţă a
asirienilor în jurul Harranului. Înfrângerea suferită de Nechao
II la Karkemiş (605) pe Eufrat, în faţa lui Nabucodonosor II,
marchează eşecul definitiv al tentativei Egiptului de a se
impune ca mare putere în Orientul Apropiat.
După înfrângerea suferită în faţa babilonienilor la
Karkemiş, l-a îndemnul grecilor faraonul Nechao II a poruncit
construirea unor trireme care urmau să-i servească în
Mediterana şi în Marea Roşie (Herodot, II, 159).

67
 Mercenarii greci au participat la campania condusă de
Psammetichos II (595-589) în 591 împotriva Nubiei care
ameninţa iarăşi Egiptul de Jos; rolul grecilor este ilustrat de
inscripţiile de la Abu-Simbel şi de sursele literare (Herodot, II,
161).
Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a condus o armată
de mercenari, formată din 30 000 de carieni şi ionieni,
împotriva lui Ahmose/Amasis; au fost înfrânţi, iar Amasis a
devenit rege (570-526). Amasis a ajuns şi el să-i favorizeze pe
greci, folosindu-i pentru a înfrunta un atac al regelui babilonian
Nebuchadrezzar. Privilegiul cel mai important pe care l-a
acordat grecilor este cel despre care relatează Herodot (II, 178-
179) şi se referă la portul Naukratis: „Amasis s-a arătat un
mare prieten al helenilor şi pe mulţi i-a îndatorat, celor veniţi în
Egipt le-a dăruit pentru aşezare oraşul Naukratis, iar celor
dintre ei care nu aveau de gând să se statornicească aici, dar
treburile lor de negoţ îi mânau totuşi pe meleagurile egiptene,
le-a dăruit pământuri unde puteau să ridice zeilor altare şi
sanctuare”.
Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul este invadat de
perşi. În bătălia de la Pelusion (525 a. Chr.) Cambyse II, regele
Persiei, a înfrânt armata egipteană şi, la Memphis, solul persan
a cerut capitularea de pe o corabie grecească din Lesbos. După
victoria de la Pelusion, perşii au întreprins două expediţii fără
izbândă în oaza Siwah (la sanctuarul lui Zeus Ammon) şi în
Nubia (Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, după încoronarea lui
Cambyse II ca faraon (întemeietorul dinastiei a XXVII-a,
persană: 525-404 a. Chr.), Egiptul devine o satrapie a
Imperiului persan (Egiptul constituia a VI-a satrapie a
Imperiului ahemenid).

68
 Capitolul III

IMPERIUL HITTIT

Anatolia. Cadrul geografic

Adevărată punte de legătură între Orient şi Europa,
Asia Mică (Anatolia) a jucat un rol excepţional de-a lungul
întregii Antichităţi. Anatolia este înconjurată din trei părţi de
mare (M. Mediterană, M. Egee şi M. Neagră), iar partea
centrală este ocupată de un platou a cărui înălţime coboară de
69
la sud spre nord şi de la est spre vest. Platoul anatolian este
mărginit de munţi înalţi, spre est munţii Armeniei care se
continuă cu munţii Caucaz, iar la sud munţii Taurus. Această
regiune din sud este străbătută de trei trecători: Porţile Siriei,
Porţile Aman din masivul muntos Amanus, Porţile Ciliciei, între
Taurus şi Tyana.
Platoul Anatoliei, a cărui altitudine medie se situează
între 800 şi 1200 m, e mai fragmentat decât cel iranian şi mai
variat. Clima lui e mai aspră şi ceva mai umedă; centrul însă e
alcătuit tot dintr-un deşert de sare. Resursele miniere, aramă şi
fier mai ales, sunt relativ bogate. Platoul anatolian e scăldat de
câteva fluvii, printre care Kîzîl Irmak (anticul Halys) şi
Sakariya, care se varsă în Marea Neagră, după ce au străbătut
lanţurile de munţi scunzi şi împăduriţi care au stăvilit adesea
expansiunea civilizaţiei orientale către bazinul pontic. La vest,
platoul anatolian coboară treptat către Marea Egee, cu care
văile fertile ale Meandrului şi Hermosului –având deja o climă
şi culturi mediteraneene-, îi asigură legături lesnicioase.
La începutul mileniului II a. Chr., apar, pentru prima
dată, în textele contemporane, numele hittiţilor indo-europeni
care se infiltrează în Anatolia prin Caucaz, aducând carul de
luptă uşor (cu roţi prevăzute cu spiţe) şi calul; numele acestuia
din urmă figurează pentru prima dată în lumea mesopotamiană,
într-un imn al lui Şulgi care a domnit la Ur, către finele
mileniului III a. Chr., ceea ce sugerează că hittiţii –menţionaţi
la Kaneş către 1900 a. Chr.- au început să se stabilească la sud
de Caucaz, încă cu două secole mai înainte.
După cum relevă onomastica, la începutul mileniului II,
populaţii indo-europene din grupul centum – luwiţii şi hittiţii –
s-au stabilit în Anatolia centrală şi occidentală. Aceşti indo-
europeni întemeiază o serie de principate care, în scurt timp, îşi
70
impun hegemonia politică în detrimentul populaţiei locale –
hatti. La fel ca odinioară akkadienii în Mesopotamia sau,
câteva secole mai târziu, arienii în Mitanni, aceşti războinici
străini au reuşit în cele din urmă să unifice o mare parte a ţării
şi să întemeieze un imperiu în avantajul lor.
Imperiul hittit constituie, prin excelenţă, un stat
războinic, a cărui forţă rezidă în „cavaleria de care”, hittiţii
fiind poate inventatorii acestei arme, pe care au introdus-o, în
orice caz în Asia Occidentală. Războinicii indo-europeni care
au format structurile imperiului nu au adus decât puţine noutăţi
în domeniul culturii şi n-au făcut decât să adapteze mentalităţii
lor vechile credinţe, obiceiurile şi arta vechilor hatti.
Invadatorii indo-europeni au inaugurat un fecund
sincretism cultural, care s-a prelungit mult timp după dispariţia
creaţiilor lor politice. Curând după instalarea hittiţilor în
Anatolia, civilizaţia lor a suferit o puternică influenţă
mesopotamiană. Mai târziu, în epoca Imperiului hittiţii au
asimilat esenţialul civilizaţiei hurriţilor. Creaţiile geniului hittit
– în primul rând arta religioasă şi cu deosebire gliptica – nu
sunt cu totul lipsite de originalitate. Reinterpretarea câtorva
mituri hattiene şi hurrite vădeşte, la rândul ei, caracteristicile
gândirii religioase hittite.
Alături de numeroasele documente provenite din arhiva
regală de la Hattusa (actualul Boğazköy), în ultimele decenii au
fost descoperite materiale noi atât în Anatolia, la Maşat Höyük
(arhive cuneiforme hittite), cât şi la frontiera sud-orientală a
Imperiului hittit, pe Eufratul mijlociu syrian, la Emar (actualul
Meskéné) unde s-au găsit numeroase tablete cuneiforme şi
cilindri-sigilii syro-hittite.

71
 III.1. Vechiul Imperiu hittit
Imperiul vechi acoperă sfârşitul epocii bronzului
mijlociu şi începutul epocii bronzului recent în Asia Mică.
Din textele asiriene îl cunoaştem pe Anitta, regele din
Kuşşar, iar cel mai vechi text hittit este redactat de un Anitta,
fiu al lui Pithana, care ar putea să fie întemeietorul Vechiului
Imperiu hittit; aceşti doi Anitta s-ar putea să fie de fapt acelaşi
personaj care a distrus karum-ul din Kaneş către 1850 a. Chr. şi
a cucerit Alişar şi Hattuşa. Între acest Anitta şi primul rege
hittit menţionat de textele ulterioare – un rescript a lui
Telepinu, datând de la cca. 1500 a. Chr. – există un hiatus de
un secol; acest rege este numit Labarna şi pare să fi domnit
înainte de 1650 a. Chr.
Alţi istorici consideră că efemerul regat a lui Anitta
prefigurează formarea Vechiului Imperiu hittit. Această creaţie
politică ar fi fost opera unui oarecare Labarna (cca. 1680-
1650), a cărui nume a devenit titlu dinastic, fiind purtat de toţi
suveranii hittiţi. Capitala noului stat – patronat de cuplul divin
Teşub-Hepat – a fost stabilită întâi la Kuşşar, apoi mutată la
Hattuşa.
Hattuşil I (cca. 1650-1620) va transforma micul regat
din centrul Anatoliei într-un veritabil imperiu printr-o serie de
cuceriri în cursul cărora a unificat o parte a populaţiilor
anatoliene şi a extins dominaţia hittită asupra regatului Arzawa
(în sud-vestul Asiei Mici, în valea Hermosului) şi spre est către
Eufrat.
Murşil I (cca. 1620-1590 a. Chr.) continuă politica
expansionistă şi face din statul hittit o putere importantă în
Orientul Apropiat, ca urmare a raidului de pradă pe care l-a
condus împotriva Babilonului în 1594 a. Chr. Îndelungatul
conflict cu regatul Yamkhad din nordul Siriei se soldează cu
72
ocuparea Alepului în 1594 a. Chr. Murşil I suveranul unui
imperiu care se întindea de la Mediterana la M. Neagră, cade
victimă unei conjuraţii de palat, act care inaugurează o
îndelungată perioadă de tulburări dinastice.
De altfel, una dintre caracteristicile statului hittit a fost
faptul că autoritatea monarhică pare să fi fost contestată fără
încetare de către o nobilime turbulentă. Telepinu (cca. 1525-
1500 a. Chr.), iniţiatorul unor importante reforme politice, a
încercat să remedieze carenţele puterii monarhice fixând reguli
de succesiune dinastică. Astfel se limita imixtiunea aristocraţiei
şi se încerca impunerea principiului ereditar în succesiunea
dinastică. În schimb, suveranul era subordonat din punct de
vedere juridic consiliului nobilimii (pankuş), care avea, de
pildă, dreptul de a-l judeca şi de a-l condamna pe rege în caz de
fratricid.
După efemera redresare din timpul domniei lui
Telepinu, puterea hittită traversează o îndelungată eclipsă.
Pentru aproape două secole, scena politică a Orientului
Apropiat va fi dominată de Imperiul Mitanni.

III.2. Noul Imperiu hittit

Noul Imperiu, care vede, către 1400 a. Chr., suindu-se
pe tron, odată cu Arnuwanda I, o dinastie nouă probabil de
origine hurrită, ocupă ultimele secole ale bronzului recent.
În prima jumătate a secolului XIV a. Chr.,
Suppiluliuma I (cca. 1380-1346) restaurează puterea hittită şi
profitând de pasivitatea Egiptului sub Amenofis IV, distruge
Imperiul Mitanni care, redus la bazinul Haburului (Hanigalbat),
nu avea să mai joace decât rolul unui stat-tampon între
Imperiul hittit şi Asiria. În aceeaşi perioadă, posesiunile siriene
ale Egiptului devin tributare suveranului de la Hattuşa. La
73
Karkemiş şi Alep – avanposturi hittite în Syria de Nord – sunt
instalaţi, în locul suveranilor locali, doi dintre fii lui
Suppiluliuma, cu atribuţii de viceregi.
Noul Imperiu hittit, care sub Suppiluliuma I atinge
apogeul puterii sale, se angajează împreună cu Egiptul şi cu
Asiria în disputa pentru supremaţie în Orientul Apropiat.
Ambiţiile lor rivale s-au ciocnit în Siria de Nord, placa turnantă
a întregului comerţ oriental.
Curând după dispariţia lui Suppiluliuma izbucnesc
revolte în ţările vasale, în timp ce o nouă putere, Asiria,
profitând de dispariţia Imperiului mitannian, îşi extinde
frontiera până la Eufrat.
Imperiul succesorilor lui Suppiluliuma – dinastia de
origine hurrită de la Hattuşa – va fi antrenat în nesfârşite
conflicte externe care, împreună cu frecventele revolte interne
şi incursiunile kaşkeenilor (gasgas – munteni din regiunile
nordice ale Asiei Mici) de la frontiera nordică, explică, într-o
mare măsură, declinul puterii hittite.
Pe de altă parte, deşi aspectul teocratic al monarhiei
apare mai accentuat la Hattuşa decât în alte capitale orientale,
iar regalitatea hittită încerca – după modelul egiptean – să
concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai politică şi
militară, dar şi pe cea religioasă şi judecătorească, Noul
Imperiu hittit ca căpăta un caracter cvasifeudal, datorat în parte
evoluţiei tehnicii militare. Casta privilegiată a războinicilor
dobândise vaste domenii care deveneau tot atâte principate
distincte, cu toate riscurile pe care le comporta o atare situaţie
pentru puterea regală.
În timpul domniilor lui Murşil II (cca. 1330-1300) şi
Muwatalli (cca. 1300-1280), Imperiul hittit încearcă să-şi
extindă sfera de influenţă în Syria de Nord, intrând în conflict
74
cu Egiptul faraonic care, sub Seti I şi-a recuperat posesiunile
asiatice până la Orontes. Abilul Muwatalli va opune Imperiului
ramesid un redutabil bloc asiatic supus hegemoniei sale, iar
Ramses II va scăpa cu greutate de un adevărat dezastru sub
zidurile Qadeşului (1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeş nu
modifică echilibrul politic: fluviul Orontes rămânând şi de acum
înainte limita dintre cele două sfere de influenţă, hittită şi egipteană.
După moartea lui Muwatalli disputele dinastice –care îl
opun pe Urhi-Teşub, fiul regelui defunct, lui Hattuşil, fratele
acestuia- slăbesc puterea monarhei hittite.
Hattuşil III (cca. 1280-1260/1255) a preluat
succesiunea după ce l-a eliminat pe Murşil III, moştenitorul
legitim al tronului. Pentru a-şi consolida puterea pe care o
uzurpase şi pentru a-şi redobândi sprijinul clerului, Hattuşil III
s-a căsătorit cu fiica unui preot, marea regină Puduhepa.
Hattuşil III se aliază cu Babilonul şi pune capăt temporar
expansiunii asiriene. Apoi, suveranul de la Hattuşa, ameninţat
de ambiţiile asiriene a luat iniţiativa unei apropieri de Egipt.
Astfel, în 1269 a. Chr. a fost încheiată alianţa egipteano-hittită
menită să stăvilească imperialismul asirian tot mai agresiv
începând din epoca Imperiului de Mijloc. Fluviul Orontes
rămânea limita dintre sferele de influenţă hittită şi egipteană:
Qadeşul şi regatul Amurru rămâneau în mâinile hittiţilor, iar
litoralul în cele ale egiptenilor.
Imperialismul asirian, ca şi cel hittit, era dictat de
considerente de ordin economic: ambele state, fără ieşire
directă la mare, aveau aceeaşi nevoie vitală de porturile Siriei
de Nord; se cunoaşte modul în care s-au folosit hittiţii de
influenţa lor în această zonă pentru a încerca să-şi sufoce, din
punct de vedere economic, adversarul.

75
 Către mijlocul secolului XIII a. Chr., tendinţele
centrifuge ale micilor regate vasale hittiţilor (Arzawa,
Kizzuwadna, Arwanna, Azzi-Hayasa etc.) se accentuează.
Dacă hittiţii a căror patru centre rămân Hattuşa, Alaca Hüyük,
Alişar şi Kaneş, îşi întind influenţa în Syria, ei nu ajung totuşi
să ocupe întreaga peninsulă anatoliană, şi larga fereastră
egeeană rămâne deschisă influenţelor miceniene.
Aheii, sub numele de Akhkhiyawa, îşi fac apariţia în
textele hittite şi arheologia le atestă prezenţa încă din secolul
XIV a. Chr. Troia VI, care a fost distrusă de un cutremur către
1370 a. Chr., este un oraş de influenţă aheeană şi, într-o măsură
încă şi mai mare, Troia VII A este un asemenea oraş, deşi a
fost distrusă de ahei în urma celebrului război troian, în a doua
jumătate a secolului XIII a. Chr. Prestigiul Troiei ţine, în
primul rând, de legenda epică greacă şi de popularitatea
cercetărilor lui H. Schliemann. În realitate, cea mai prestigioasă
cetate anatoliană în mileniul II a. Chr. a fost Beycesultan, care
era probabil capitala regatului Arzawa, bine cunoscut din
textele hittite, ca tradiţional rival al suveranilor de la Hattuşa.
Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-1230/1220), care a iniţiat
reorganizarea administrativă a templelor şi a dispus
retranscrierea a numeroase texte religioase, declinul Imperiului
hittit se accentuează. Suveranul de la Hattuşa n-a reacţionat în
nici un fel când Tukulti-Ninurta I a deportat în Asiria 28 000 de
hittiţi de pe Eufratul superior. În aceeaşi perioadă populaţiile
din estul şi sud-estul Asiei Mici se ridică împotriva dominaţiei
hittite, în timp ce kaşkeenii (gasgas) ameninţă frontiera nordică
a Imperiului. Analele lui Tudhaliya IV menţionează prezenţa în
Anatolia occidentală a populaţiei Akhkhiyawa, în fruntea unei
mari coaliţii, probabil o aluzie la celebrul război troian.

76
 În timpul lui Arnuwanda III (1230/1220-?1200),
penultimul suveran de la Hattuşa, tulburările care aveau să
provoace prăbuşirea Imperiului hittit s-au agravat considerabil.
Regatul Alasia (situat fie în Cipru, fie în Siria de Nord) şi
Ugaritul, aflate în sfera de dominaţie hittită sunt ameninţate de
invazia Popoarelor Mării; în toate aceste raiduri aheii au jucat
un rol esenţial.
Domnia lui Suppiluluima II (către 1200 a. Chr.),
ultimul suveran de la Hattuşa, a fost în întregime consacrată
apărării unui imperiu ameninţat din toate părţile: revoltele
principilor vasali, invaziile Popoarelor Mării şi cele ale
kaşkeenilor. Un text hittit menţionează o bătălie navală între
Suppiluliuma II şi Popoarele Mării care se îndreptau către
Alasia. În cele din urmă, în jurul a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu
hittit se prăbuşeşte sub lovitirile Popoarelor Mării. Hattuşa,
capitala politică şi metropola religioasă, este distrusă, iar statul
hittit dispare de pe harta politică a Orientului.
Pe când hittiţii au sucombat în Asia Mică invaziilor din
nord, ţările din Orientul Apropiat au fost fărâmiţate în mici
state şi regate de către triburile venite din nord, asociate cu
grecii micenieni veniţi dinspre apus –Akaiwasha (aheii) şi
Daniuna (danaii) din izvoarele egiptene.
În urma tulburărilor de la sfârşitul mileniului II a.
Chr.care pun capăt culturilor epocii bronzului în Asia Mică,
alte populaţii indo-europene aparţinând grupului centum –
frigieni şi lydienii –, venite din Thracia, vor ocupa o parte a
Anatoliei, în timp ce hittţii, dislocaţi de pe platoul central, s-au
stabilit în Syria de Nord unde au întemeiat o serie de principate
neo-hittite (Sam’al, Karkemiş, Til Barsib, Alep şi Hama) care,
în majoritatea lor, vor cădea în mâna dinastiilor arameene în

77
secolele IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul
Imperiu asirian.

Capitolul IV

REGATUL EBRAIC

Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea primei mari

religii monoteiste – stă sub semnul Exodului şi Exilului.
Studiile de istorie antică a civilizaţiilor din aria syro-
palestiniană, precum şi arheologia biblică au confirmat
validitatea Vechiului Testament ca principală sursă de
informaţie privind istoria şi civilizaţia ebraică.
Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui
Avraam şi a Patriarhilor, urcă până în bronzul mijlociu şi
triburile lor trebuie legate de acei Habiru (=„mercenar”,
„aliat”) care, încă de la începutul epocii bronzului, nomadizau
între Eufrat şi Iordan.
Prima închegare a nucleului etnic ebraic este legată –
potrivit tradiţiei biblice – de Aram care a părăsit Urul, cândva
78
între 2000-1700 a. Chr., pentru a se stabili în Canaan. (Epoca
Patriarhilor).
Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de bogăţia
Egiptului, părăsesc ţara Canaanului; evreii pătrund în Egipt
împreună cu hyksoşii. Şederea acestor grupuri ebraice în Egipt
se încheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Tradiţia
concentrează acest episod în jurul figurii lui Moise (în
egipteană – Maşu, în ebraică – Moshe), din tribul sacerdotal al
Leviţilor, şeful carismatic care a reuşit să transforme un grup
de clanuri în nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel,
după cum cucerirea Palestinei – ţara făgăduită de Iahve la
plecarea evreilor din Egipt – este legată de Iosua, învingătorul
de la Ierihon. În epoca lui Moise au fost fixate principiile
esenţiale ale Legii şi moralei ebraice, aşa cum apar ele în
Deuteronom.
Originea şi formarea statului ebraic rămân încă
obscure. În orice caz, către mijlocul secolului XIII a. Chr., cele
12 triburi istorice au format o confederaţie în jurul sanctuarului
lui Iahve de la Silo, care adăpostea chivotul Legii sau arca
Alianţei. Iahve este zeul personal al fiecărui evreu (în ebraică
ivri, „de dincolo” –venit din Răsărit) şi totodată zeul naţional al
Israelului.
Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca. 1200-1020 a.
Chr.) nu exista decât o comunitate mai mult sau mai puţin unită
de triburi, iar legătura care unea o parte dintre ele era totdeauna
provizorie: se strângea în momentul în care israeliţii trebuiau să
respingă vreun atac al cananeenilor sau al filistenilor, apoi se
desfăcea iarăşi.
La scurt timp după constituirea acestei confederaţii cu
caracter religios, israeliţii aveau să intre în conflict cu oraşele

79
din Canaan care voiau să stăvilească trecerea lor spre
pământurile cultivate din valea Iordanului.
Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra în conflict
cu filistenii, descendenţi din pilistu/peleset – Popoarele Mării,
învinşi de Ramses III şi stabiliţi în oraşele de coastă ale
Palestinei, de la Aşkalon la Gaza; de la numele filistenilor, în
ebraica veche Peliştim, derivă denumirea Palestinei. Filistenii
au încercat să-şi extindă dominaţia spre interior, dar s-au lovit
de înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se sedentariza în
Palestina.
Accentuarea presiunii filistenilor către mijlocul sec. XI
a. Chr. a determinat regruparea majorităţii triburilor israelite
sub un guvernământ monarhic. Astfel, către 1020 a. Chr.,
judecătorul Samuel l-a investit pe cu puterea regală pe Saul
(1020-1004) din tribul Veniamin. Regatul avea încă o
organizare de tip pur patriarhal şi domnia lui Saul a fost
ocupată în întregime de conflictul cu filistenii, învingători în
bătălia de la Gilboa, unde Saul şi-a aflat sfârşitul.
Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a. Chr.)
–fondatorul monarhiei israelite – nu accede la putere decât
după violentul conflict cu clanul lui Saul. Datorită capacităţii
militare şi abilităţii politice a tânărului suveran, micul regat
ebraic vasal filistenilor se emancipează de sub suzeranitatea
acestora şi îşi extinde frontierele în detrimentul filistenilor şi al
regatelor din Transiordania. Cucerirea oraşului amorit
Ierusalim şi redobândirea Chivotului Sfânt dau noului stat
ebraic un centru politic şi religios.
Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei ebraice – a fost
considerată ca o nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui David,
prelungire a legământului de pe muntele Sinai; cultul
monoteist a lui Iahve devenea astfel religie de stat.
80
 Centralizarea puterii nu va atenua decât temporar
rivalitatea dintre triburi – îndeosebi dintre gruparea din sud şi
cea din nord. Pe de altă parte, tradiţiile tribale se acomodează
greu cu regimul monarhic: polarizate în jurul preoţimii, ele
provoacă un periculos antagonism între autoritatea laică şi cea
religioasă (metamorfozat în conflictul dintre regalitate şi
profeţi).
Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), „veacul de aur”
al regatului Israel, marchează o epocă de remarcabilă înflorire
economică şi culturală. Solomon, adevăratul organizator al
statului ebraic, a menţinut frontierele regatului creat de David,
pe care l-a întărit din punct de vedere militar. A organizat statul
prin crearea unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost
împărţit în 9 subdiviziuni administrative. Sub domnia sa
regatul ebraic a cunoscut o remarcabilă prosperitate economică.
Solomon a înălţat palatul şi Templul de la Ierusalim, cu
ajutorul meşterilor trimişi de regele Hiram al Tyrului.
Amplasând Templul lângă palatul regal, Solomon
asociază cultul lui Iahve monarhiei ereditare. Templul din
Ierusalim devine sanctuarul naţional al israeliţilor şi cultul
regal se identifică cu religia de stat.
Pe de altă parte, datorită amplificării relaţiilor politice
şi comerciale ale regatului, sincretismul religios a atins
proporţii necunoscute până atunci. Monarhia încurajează
fuziunea credinţelor religioase ale celor două straturi ale
populaţiei, israeliţii şi cananeenii. Mai mult, Solomon a
acceptat cultele soţiilor sale străine.
Prin toate acţiunile sale Solomon face figură de mare
monarh oriental. Totuşi, regatul ebraic comportă un aspect
original: legătura pur personală care unea cele două părţi ale
regatului: Israelul şi Iudeea. Acestea au rămas totdeauna
81
distincte până la separarea lor definitivă care a avut loc după
moartea lui Solomon.
Sciziunea a fost provocată de tratamentul inegal aplicat
de către Solomon celor două provincii; astfel a sporit ostilitatea
nordului israelit împotriva unei politici axate aproape exclusiv
pe interesele fostului regat Iuda. Prin această sciziune, Israelul
– mai întins şi mai puternic din punct de vedere militar – avea
pretenţia că apără adevărata credinţă de care Ierusalimul se
îndepărtase.
O îndelungată decadenţă însoţeşte sciziunea regatului
ebraic. Astfel, după scindarea regatului, care a avut loc sub
Roboam (931-913 a. Chr.), în cursul istoriei paralele a celor
două regate – Israelul şi Iudeea – se adânceşte separarea între o
religie oficial intolerantă – spre deosebire de toate celelalte
religii orientale – şi toleranţa care domnea în sânul populaţiei
ca şi la cele două curţi regale de la Ierusalim şi Samaria.
În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a populaţiei mai
practica cultul iahvist, în vreme ce cultele cananeene cunosc o
largă răspândire atât în Israel cât şi în Iudeea. Cele două regate
ebraice sunt singure state din Vechiul Orient în care
evenimentele politice au fost condiţionate în atât de mare
măsură de o religie intolerantă.
Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian a
rezistat până la cucerirea Samariei de către Sargon II în 721 a.
Chr., în vreme ce Iudeea şi-a menţinut individualitatea politică
până la distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor II în
587 a. Chr.
În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii – cu
deosebire Iezechiel – au contribuit decisiv la menţinerea
sentimentului naţional şi religios al evreilor. Numai aspra
încercare a Exilului - epocă de mare exaltare religioasă şi de
82
afirmare a caracterului absolut monoteist al iudaismului - a
făcut din iahvism religia întregului popor israelit.
După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) şi
Cyrus cel Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din exil.
Numai o parte din evreii Babilonului a făcut uz de permisiunea
regală. Conform traţiţiei, 40.000 de evrei, sub conducerea lui
Zerubabel, s-au reîntors în 537 a. Chr. la Ierusalim. În timpul
lui Artaxerxe I Longimanus (465-425) un alt grup de evrei,
condus de Esdra, se repatriază. Sub conducerea lui Esdra şi
Neemia, comunitatea ebraică se reconstituie în Israel. Lui
Esdra i se datorează probabil codificarea Vechiului Testament,
care până atunci fusese perpetuat prin tradiţie orală. După
întoarcerea evreilor din Exil, autoritatea supremă în Stat o va
deţine marele preot.
Israelul cunoaşte o efemeră renaştere, începând din
secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii. Apoi, Statul
ebraic intră în orbita politică a elenismului, iar, mai târziu, a
Imperiului roman.

83
 Capitolul V

IRANUL ANTIC

Cadrul geografic
Înaltul platou iranian, tăiat de culmi paralele care ating
o înălţime medie de 1500 m, este mărginit aproape de jur
împrejur lanţuri muntoase abrupte: la vest şi la sud-vest,
Zagrosul, care ajunge până la 4451 m, îl separă de câmpiile
Mesopotamiei şi ale Susianei, apoi de Golful Persic, iar în cele
din urmă de marea Oman. În nordul platoului iranian, Elburzul,
care atinge 5670 m, mărgineşte Marea Caspică, iar apoi stepele
Turkestanului. La est, munţii Belucistanului se prelungesc
printr-o zonă de coline joase ce domină valea Indusului.
Prezenţa acestor bariere naturale a fost suficientă
pentru a stăvili o umiditate care nu pătrunde decât rar în centrul
platoului iranian. Dar, din munţii Zagros şi Elburz, acoperiţi
timp îndelungat de zăpezi, iau naştere câteva cursuri de apă
care se pierd în cele din urmă în inima platoului, nu fără a da
naştere în drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesită
mari lucrări de irigaţie. Centrul şi sud-estul Iranului constituie

84
un deşert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-Lut), în
aparenţă lipsit de resurse naturale.
În podişul iranian s-au încrucişat numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India
şi Asia răsăriteană, pe de altă parte cu ţările din bazinul oriental
al Mediteranei. Zonă de contact între Orient şi Occident, Iranul
antic a receptat şi a asimilat numeroase influenţe, creând el
însuşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.

V.1. Iranul preistoric

În cursul mileniului VII a. Chr. comunităţi agricole
ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-Chakmak
(aparţinând neoliticului preceramic), situată între Elbruz şi
deşert. În mileniile VI-IV a. Chr. sunt cunoscute numeroase
aşezări caracterizate prin ceramica pictată (Tepe Sialk, Tepe
Hissar,), iar cele aflate în vecinătatea minelor de cupru, prin
începuturile metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel,
topirea minereului şi turnarea aramei, descoperire capitală, este
datorată se pare, metalurgiştilor iranieni.
În a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., în cadrul
acestor comunităţi agricole se produc adevărate mutaţii care
vor conduce, câteva secole mai târziu, la apariţia unor
veritabile oraşe.
În nord, câmpia Gorgan este o zonă de contact între
munţii Elbruz şi stepa turkmenă. În ultimul sfert al mileniului
IV a. Chr., în siturile din această zonă apare ceramica cenuşie
lustruită care, la Shah Tepe, Yarim Tepe şi Tureng Tepe
înlocuieşte ceramica pictată, Aceeaşi schimbare se produce şi
la Tepe Hissar, pe piemontul meridional al Elbruzului. Aceste
schimbări au fost, mult timp, puse în legătură cu venirea indo-

85
europenilor („protomezilor) în Iran. Astăzi se consideră însă că
avem de-a face cu un fenomen local, similar celui petrecut în
Mesopotamia, când ceramica pictată de tip Obeid este
abandonată la începuturile urbanizării (perioada Uruk).
Oricum, în Iran se produce o restructurare a locuirii:
multe din vechile aşezări sunt abandonate şi apar acum alte
mari aşezări – Tal-i-Malyan în valea fertilă a fluviului Karun şi
Tepe Yahya, în valea adiacentă, Dowlatabad. Această mutaţie
rămâne dificil de explicat (deteriorarea climatului, care a
devenit mai arid ?; transformările economice ?).
În orice caz, către 3000 a. Chr., apare un nou sistem de
gestiune economică avându-şi originea în regiunea Susei, în
Khuzistanul iranian. Începând din această perioadă apar
tăbliţele cu scriere proto-elamită, descoperite în mai multe
situri: Tepe Sialk IV, Godin Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe
Yahya IV etc. Vestigiile arheologice atestă intensificarea
relaţiilor comerciale dintre oraşele mesopotamiene şi Susiana.
Încă din această epocă timpurie Iranul deţinea rolul de
intermediar între Mesopotamia, Asia Centrală şi India. Toate
acestea, asociate cu transformările locale, marchează începutul
unei forme de urbanizare în Iranul de sud-vest.
Încă de la începutul mileniului III a. Chr., Iranul
occidental intră în istorie aproape în acelaşi timp cu
Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub dinastia
Awan.

V.2. Imperiul med

Mezii erau, probabil, urmaşii unei populaţii indo-
europene care, în mileniul al III-lea, întemeiase o civilizaţie
urbană în sud-estul Turkestanului, la poalele munţilor Elbruz,
în jurul centrelor de la Tureng Tepe şi Tepe Hissar, părăsind
86
apoi această regiune către 1700 a. Chr., poate datorită
salinizării excesive a solului.
În orice caz, mezii (mamdai - în analele asiriene) şi
perşii (parsua) constituiau cele două grupări mai importante de
triburi ariene (arya) care au apărut la finele mileniului II pe
platoul iranian.
Imperialismul asirian, deosebit de agresiv în sec. VIII,
a accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatării lui Herodot
(I, 95-102), un anume Deiokes (Daiukku) – care a organizat
rezistenţa împotriva lui Sargon II – ar fi jucat un rol esenţial în
cursul acestui proces.
Constituirea statului med, la finele sec VIII a. Chr., a
fost facilitată de declinul regatului manneenilor în urma
repetatelor incursiuni asiriene şi urarteene. Adevăratul fondator
al regatului med pare a fi Phraortes (Kaştariti). Sub fiul şi
succesorul său Cyaxare (Uakşatar, ?-584), nevoit să accepte o
vreme suzeranitatea regelui scit Madyas, Media devine una din
marile puteri ale lumii orientale. Cyaxare şi-a reorganizat
armata după modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului
med asupra mannenilor şi perşilor, a cucerit Assurul în 614 şi,
coalizându-se cu regele Nabopalassar al Babilonului, a distrus
Imperiul asirian în 612. Astfel, în foarte scurtă vreme, Statul
med constituit în jurul Ecbatanei, a devenit un imperiu gigantic
care se întindea până la Halys.
Către mijlocul sec. VI a. Chr., între cele 4 puteri care
dominau lumea orientală – Media, Babilonul, Egiptul sait şi
Lydia – se stabilea un anume echilibru. Câţiva ani mai târziu,
trei dintre acestea dispăruseră de pe scena politică, iar căderea
Egiptului era iminentă. Cyrus cel Mare - fondatorul imperiului
ahemenid - avea să realizeze pentru prima dată, unitatea lumii
orientale. Căderea lui Astyage (Iştuvegu, 584-550), abandonat
87
de aristocraţia medă în ajunul confruntării decisive cu Cyrus II,
a marcat sfârşitul efemerului Imperiu med.

V.3. Imperiul persan

La începutul secolului VII a. Chr., Ahaimenes
/(H)achamaniş – fondatorul dinastiei ahemenide – unifică
triburile perşilor şi, profitând de dificultăţile Elamului, angajat
în îndelungatul conflict cu Asiria, extinde frontierele regatului
persan.
Către 675 a. Chr., fiul său, Teipes (Hişpiş) ocupă partea
muntoasă a Elamului şi îşi asumă titlul de rege al Anshanului.
La moartea lui Teipes, în 640 a. Chr., regatul persan este
împărţit între cei doi fii: Cyrus I (Kuraş) domneşte în
Parsumaş, iar Ariaramnes (Aryaramna) în Parsa. Cambyse I
(Kamburdjiya, 600-559), fiul lui Cyrus I şi ginerele lui
Astyage, reunindu-i din nou pe perşi sub o singură coroană,
pune bazele ascensiunii puterii persane.

Zoroastrismul
La începutul sec. VI, Zarathustra (cca. 650 –583 a.
Chr.) a reformat vechea religie iraniană într-un sens monoteist.
Potrivit tradiţiei consemnată, un mileniu mai târziu, în Avesta
(„Legea”), Zarathustra primeşte revelaţia noii religii direct de
la Mazda („Marele Creator”)/Ahura-Mazda/Ormuzd.
Învăţăturile lui Zarathustra/Zoroastru – referindu-se la
natura spirituală şi morală a fiinţei umane – căutau să explice
condiţia umană prin prisma dualismului rezultat în urma
prezenţei în om atât a binelui, cât şi a răului.
Zoroastrismul/mazdeismul este un monoteism îndreptat
spre încercarea de elucidare a problemei răului, recunoscând
existenţa în om a unui arbitru de ordin moral.
88
 Religia zoroastriană are în centru venerarea triadei
alcătuită din Mazda – principiul Creaţiei – şi din cele două
zeităţi subordonate lui, Spenta Mainyu („Spiritul Binelui”) şi
Angra Mainyu („Spiritul Răului, al distrugerii), considerate
gemene. Cu toate că atât binele, cât şi răul – prin analogie –
pornesc de la Mazda, el nu poate fi făcut responsabil de apariţia
acestuia din urmă, având în vedere că Angra Mainyu şi-a
dobândit dimensiunea malefică în urma unui act de liberă
alegere.
Pentru Zarathustra, Mazda reprezenta unicul zeu,
singurul nemuritor şi etern, o forţă activă capabilă de a deveni
imanentă, din proprie voinţă şi prin intermediul lui Spenta
Mainyu cu care se identifica. Mazda, în viziunea lui
Zarathustra, este un Creator transcedental imanentizat în
Univers.
Mesajul lui Zarathustra include şi avertismentul adresat
credincioşilor de a nu-i venera pe daeva, zeii vechiului panteon
iranian, care, luând calea răului, au ales, în locul dreptăţii,
amăgirea.
Aşadar, esenţialul reformei zoroastriene constă într-o
imitatio dei. Omul este sortit să urmeze exemplul lui Ahura-
Mazda, dar el este liber în alegerea sa.
Gatha-urile (17 imnuri compuse, după cât se pare,
chiar de Zarathustra şi închinate zeului Mazda) conţin
învăţăturile principale ale zoroastrismului.
Învăţăturile denumite Gathas constituie partea cea mai
veche a culegerii de texte proto-iraniene numită Apasta
(„Culegere”), iar în neo-persană Avesta. Prin ideile pe care le-a
pus în circulaţie – mitul Mântuitorului, doctrina escatologică
optimistă care proclamă triumful Binelui şi salvarea universală,

89
doctrina învierii trupurilor etc. – mazdeismul a avut o influenţă
considerabilă în evoluţia gândirii religioase.
Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va
transforma regatul persan într-un veritabil imperiu universal.
Tânărul suveran din Anshan repurtează în 550 o victorie
decisivă asupra lui Astyage şi se instalează în Ecbatana ca rege
al perşilor şi al mezilor.
După constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus cel
Mare se lansează într-o veritabilă politică de expansiune
mondială. În Est cucereşte vaste teritorii populate de iranieni -
Margiana, Sogdiana, Bactriana, Drangiana, Arachosia şi
Gedrosia - extinzând frontiera Imperiului până la Indus, iar în
Vest îl învinge pe Cressus, ultimul rege din dinastia
Mermnazilor, ocupă Sardesul şi anexează Lydia (546).
După victoria asupra Imperiului neobabilonian (535),
Syria, Palestina şi Fenicia au intrat în orbita puterii lui Cyrus
cel Mare care, în numai 28 de ani, constituie cel mai vast
imperiu cunoscut în lumea orientală.
Cucerirea Babilonului, facilitată de descompunerea
internă a statului babilonian – măcinat de rivalitatea dintre
diferitele tagme preoţeşti – a însemnat mult mai mult decât
căderea unui imperiu. Deşi monarhia ahemenidă se va inspira
din modelele asiriene şi babiloniene, ruptura este evidentă.
Pentru prima dată organizarea imperiului era axată pe o
concepţie cvasiuniversală. Faţă de statele învinse şi înglobate
în Imperiu, Cyrus a inaugurat o politică de toleranţă cu totul
nouă, care i-a adus o mare popularitate, asigurându-i pentru un
timp soliditatea cuceririlor.
Prin urmare, începuturile Imperiului ahemenid se
situează într-o perspectivă morală şi politică nouă. Vechea
lume orientală părea să se fi prăbuşit definitiv.
90
 Cyrus cel Mare a fixat şi principiile esenţiale ale
viitoarei organizări a Imperiului, întemeind primele strapii.
Vechile state orientale erau legate de suveranul ahemenid prin
tradiţionala formă a uniunii personale, în vreme ce oraşele
feniciene, ca şi cele ioniene s-a menţinut formele locale de
guvernământ. În fruntea fiecăreia dintre provinciile în care a
fost împărţit Imperiul se afla câte un satrap, reprezentant al
Marelui Rege. În fine, tributul constituia elementul esenţial al
legăturii care unea fiecare dintre provincii cu suveranul
ahemenid. Toate resursele financiare al Imperiului erau
canalizate astfel către reşedinţele imperiale – Susa, Ecbatana,
Pasargade şi Persepolis, capitala întemeiată de Darius I.
După dispariţia lui lui Cyrus II (530-522) – ucis în
luptele contra messageţilor – Imperiul persan va sfârşi prin a
semăna tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea diferenţă
esenţială, totuşi, că genocidul sistematic n-a fost pus în practică
de nici unul dintre suveranii ahemenizi.
Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost în întregime
ocupată de cucerirea Egiptului sait (525), iar sfârşitul fiului lui
Cyrus II este legat de revolta magilor (controversatul episod
Gautama-Bardiya, relatat de inscripţia lui Darius I de la
Behistun, precum şi de Herodot).
Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) – care aparţinea
unei ramuri colaterale a Ahemenizilor – pare a fi rodul unei
conjuraţii care l-a înlăturat pe succesorul legitim. În orice caz,
începutul domniei lui Darius I a fost marcat de o serie de
revolte izbucnite în mai multe părţi ale Imperiului – Media,
Bbilon, Susiana, Armenia şi Arachosia. După reprimarea
acestor revolte, către finele anului 521 a. Chr., Darius a reluat
şi a desăvârşit opera de organizare iniţiată de Cyrus cel Mare,
conferind astfel Imperiului ahemenid adevărata sa fizionomie.
91
Sistemul satrapiilor a fost fixat în mod definitiv şi, pentru ca
guvernatorii provinciilor să poată fi mai îndeaproape
supravegheaţi, Darius a creat o veritabilă reţea de spionaj.
Totuşi, veleităţile autonomiste şi politica prea personală a
multor satrapi vor constitui unul dintre factorii de dezagregare
a Imperiului ahemenid; însuşi Darius va fi confruntat către
finele domniei cu revolta oraşelor ioniene din Asia Mică şi cu
secesiunea Egiptului.
Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius –
combinând numerotarea sexagesimală a babilonienilor şi cea
zecimală a asirienilor şi arameenilor, şi utilizând ca unităţi atât
siclul din Babilon cât şi mana arameeană - a impus un nou
etalon, karşa: 1 mana valora 6 karşa, iar 1 karşa valora 10 sicli;
ansamblul a fost corelat cu sistemul ionian: 60 de mana
echivalau cu 1 talant eubeic. În materie monetară, suveranul
ahemenid a impus un etalon - aur (darika - 8,42 g), măsură
prin care a corelat sistemul babilonian cu cel al oraşelor
ioniene.
Darius a iniţiat şi edificarea unei remarcabile reţele
rutiere – axată pe faimoasa cale regală – care a favorizat
propăşirea economică a Imperiului. Totodată, pentru a-şi
asigura monopolul comerţului cu Extremul Orient, Darius I
intenţiona să termine construcţia canalului început de faraonul
Nechao II cu un secol în urmă; canalul, care trebuia să lege
braţul pelusiac al Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni
în acelaşi sistem economic Egiptul, Mesopotamia şi India.
Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul
expansiunii sale teritoriale: între 519-512 a. Chr. nord-vestul
Indiei, Thracia şi Macedonia ajung sub controlul Marelui Rege,
a cărui autoritate, la sfârşitul secolului VI a. Chr., se întinde de

92
la Indus la Marea Egee şi din Armenia până la prima cataractă
a Nilului.
Revolta oraşelor ioniene din Asia Mică inaugurează
îndelungatul conflict dintre Imperiul persan şi lumea greacă,
cunoscut sub numele de războaiele medice (500-449 a. Chr.).
În zadarnica lui încercare de a cuceri Grecia, Darius I a fost
înfrânt la Marathon (12 septembrie 490), în Attica, de
athenienii şi plateenii conduşi de Miltiades. Eşecul din primul
război medic a fost urmat de un eveniment mult mai grav:
secesiunea Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu
începutul declinului Imperiului ahemenid, prea universal
pentru a fi cu adevărat viabil.
Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marchează un
moment de turnură în politica Ahemenizilor. Xerxes reprimă
cu brutalitate revoltele din Egipt şi Babilon – unde a distrus
templul lui Marduk – punând capăt politicii de toleranţă a
predecesorilor săi. A doilea război medic se încheie cu un eşec
lamentabil (Salamina – 28 septembrie 480; Plateea şi Mycale -
479 a. Chr.).
Aceste eşecuri au dus la accentuarea absolutismului
monarhiei ahemenide. Nimic nu mai aminteşte de politica
generoasă preconizată de Cyrus cel Mare sau de preocuparea
pentru dreptate ordine şi prosperitate care se aflase la temelia
domniei lui Darius I. Politica opresivă şi intolerantă inaugurată
de Xerxes I va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea
sentimentelor naţionale ale diverselor populaţii înglobate în
Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat aşadar nu numai victoria
Greciei asupra Orientului, dar şi începutul unei decadenţe care,
un secol şi jumătate mai târziu, avea să expună un imperiu
lipsit de apărare agresiunii lui Alexandru cel Mare.

93
 Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a. Chr.)
încearcă zadarnic să stopeze declinul Imperiului care se va
accelera sub mediocrii săi urmaşi. Astfel, sub Artaxerxes II
(404-359 a. Chr.) monarhia ahemenidă decade la statutul
despotismelor opresive de altădată din epocile cele mai sinistre.
În pofida diverselor tentative de redresare, Imperiul
ahemenid se descompune, diversele satrapii emancipându-se de
sub autoritatea unei puteri centrale subminată de interminabile
conflicte dinastice. Sinistra cronică a ultimilor ahemenizi se
încheie cu nimicirea aproape totală a familiei regale de către
Artaxerxes III (359-338 a. Chr.), el însuşi, în cele din urmă,
victimă a intrigilor eunucilor din harem. Ultimul suveran al
Imperiului ahemenid, Darius III (336-330), confruntat cu
agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arată incapabil de a face
faţă situaţiei.
Alexandru cel Mare – victorios la Granicos (334), în
Asia Mică, la Issos (333), în Syria şi la Gaugamela (331), în
Mesopotamia – a fost primit pretutindeni, precum odinioară
Cyrus cel Mare, ca un eliberator. Media, Babilonul şi Persia s-
au predat învingătorului fără a opune rezistenţă. Ocuparea
capitalelor Imperiului – Susa şi Persepolis, care a fost dat pradă
soldaţilor lui Alexandru (330) – marca, deopotrivă, sfârşitul
„războiului de răzbunare” şi prăbuşirea monarhiei ahemenide.

94
 Partea II

GRECIA ANTICĂ

Capitolul I.

CIVILIZAŢIA EGEEANĂ

I.1. Terminologia
Termenul generic de civilizaţie egeeană denumeşte o
familie de civilizaţii cu trăsături fundamentale asemănătoare,
dar având fiecare propria ei identitate şi evoluţie. Ele s-au
dezvoltat în diferite regiuni ale Egeidei şi au luat numele
acestor regiuni sau ale marilor lor centre.
Astfel, civilizaţia heladică îşi ia numele de la Helada
continentală, iar civilizaţia cicladică, de la Ciclade, arhipelagul
din centrul Egeei. Civilizaţia Asiei Anterioare - răspândită de-a
lungul coastei Asiei Mici de Nord şi în insulele care o
mărginesc. A fost numită troiană, după numele Troiei, primul
dintre centrele civilizaţiei egeene, descoperit de H. Schliemann.
Termenul de civilizaţie cretană - mai precis
paleoretană îşi datorează numele leagănului ei, Insula Creta.
Acelaşi termen este folosit pentru ultimul stadiu al evoluţiei
acestei civilizaţii, în epoca în care se răspândise în Creta
civilizaţia heladică avansată sau miceniană.
Având în vedere continuitatea unei civilizaţii care s-a
transformat şi a dobândit o nouă înfăţişare sub forma ei
miceniană, unii savanţi au impus pentru o civilizaţie comună
Cretei şi lumii miceniene termenul de civilizaţie creto-
miceniană. Arthur Evans, primul savant care a cercetat
civilizaţia paleocretană, a impus termenul de civilizaţie
95
minoică pentru cea mai strălucitoare civilizaţie a epocii
bronzului.
Civilizaţia egeeană, cu pluralitatea ei de forme şi de arii
specifice, este o civilizaţie palaţială - adică un ansamblu
ierarhizat în jurul unui centru dinastic care joacă rolul de
element structurant al universului social, politic şi religios -
acest tip de societate a apărut în Creta la începutul mileniului
II. a. Chr., când sunt înălţate primele construcţii monumentale,
semn al unei concentrări de putere cu caracter dinastic.
Unii istorici consideră tranziţia de la neolitic la epoca
bronzului progresivă şi latentă - pe durata a 4 sau 5 secole -,
alţii, dimpotrivă, o socotesc radicală, aproape instantanee.
Pentru a explica geneza civilizaţiei egeene s-au avansat 3
interpretări:

A. Teoria imigraţiilor
Consideră că geneza civilizaţiei egeene este rezultatul
instalării elementelor alogene - în urma uneia sau a mai multor
imigraţii succesive -, venite dintr-una sau din mai multe regiuni
ale Asiei Anterioare sau ale Africii de Nord. Astfel, A. Evans,
pornind de la asemănările dintre Creta minoică şi Africa de
Nord protolibiană, susţinea ideea unei instalări protolibiene
masive în sudul Cretei. Alţii, au căutat originile noilor veniţi -
de rasă mediteraneană - în aria siro-palestiniană, (Weinberg), în
spaţiul anatolian (A. Evans) sau în unele regiuni din nord-
vestul Asiei Mici şi din estul Traciei şi Macedoniei (Caskey).

B. Teoria influenţelor

96
 Susţine că influenţele orientale şi egiptene sunt factorii
esenţiali care au determinat geneza civilizaţiei egeene. Astfel,
G. Childe considera că progresele extraordinare realizate de
civilizaţiile marilor fluvii s-au aflat la originea unei răspândiri
secundare în regiunile limitrofe, dintre care cea mai importantă
a fost lumea egeeană - datorită altor (factori) influenţe,
răspândirea a cuprins şi o a treia zonă, mai îndepărtată - în
consecinţă, nici una din civilizaţiile periferice nu poate fi
considerată originală - astăzi se admite, totuşi, că principalele
civilizaţii periferice s-au dezvoltat autonom şi au dobândit
fiecare un caracter propriu.

C. Teoria evoluţiei
Susţine că, în pofida influenţelor orientală şi egipteană
şi a elementelor alogene infiltrate, evoluţia locală constituie
factorul determinant în geneza civilizaţiei egeene. Astfel, Colin
Renfrew considera că evoluţia locală se explică prin schimbul
de influenţe între diferitele sisteme şi subsisteme ale civilizaţiei
şi prin efectul multiplicator al diverşilor factori care treptat, s-
au dezvoltat în lumea egeeană, îndeosebi în cursul mileniului al
III-lea. Astăzi se consideră că aceste 3 teorii sunt unilaterale de
vreme ce toţi factorii - imigraţie, influenţe, evoluţie locală - par
a avea o pondere aproape egală în geneza civilizaţiei egeene.

I.2. Epoca bronzului timpuriu în Creta - Civilizaţia

minoică prepalaţială (2600-1900 a. Chr.)
Grupurile sosite din Anatolia, din Siria-Palestina, din
Africa de Nord nu par a fi fost numeroase, însă datorită
nivelului ridicat al civilizaţiei lor, n-au întâmpinat o rezistenţă
serioasă din partea populaţiei locale neolitice. Prima fază
(2600-2400) a epocii prepalaţiale a fost o perioadă de fuziune a
97
celor două elemente (de aici caracterul subneolitic al primei
faze). La începutul fazei a doua (2400-2100), elementele
alogene au devenit mai numeroase şi au exercitat o influenţă
mai mare - altminteri nu s-ar putea explica progresul subit şi
apariţia a numeroase elemente noi care se răspândesc în toată
lumea egeeană - contactele între diferitele regiuni ale lumii
egeene devin acum mai frecvente. Modelul de viaţă se
organizează pe baze noi şi cunoaşte o dezvoltare rapidă pe
măsură ce noile tehnologii sunt asimilate - sporirea populaţiei e
ilustrată de înmulţirea cimitirelor, îndeosebi în Creta Orientală
şi în sudul Cretei centrale. Nu sunt cunoscute evenimentele
care au dus la părăsirea vechilor aşezări şi la apariţia altora noi,
mai mari şi mai bine organizate - în orice caz, spre finele fazei
a treia (2100-1900) a epocii prepalaţiale, la Vassiliki şi Malia,
se observă un proces de restructurare a habitatului într-o fază
protourbană. Încă de la începutul celei de a doua faze
prepalaţiale, dezvoltarea diferitelor ramuri meşteşugăreşti
ilustrează progresele realizate în diviziunea muncii prin
specializare - experienţa acumulată este valorificată de o clasă
deosebită, industrială, împărţită în categorii de meşteşugari
specializaţi în diferite ramuri ale producţiei. În zonele de
coastă, locuitorii se îndeletnicesc cu comerţul, practicat uneori
la mari distanţe - îmbogăţirea rapidă a negustorilor - corăbieri
este ilustrată de inventarul funerar al mormintelor de la
Molchos - în aşezările de acest tip s-a dezvoltat şi artizanatul
local.

I.3. Epoca bronzului mijlociu în Creta - Civilizaţia

minoică paleopalaţială (1900-1700 a. Chr.)

98
 La începutul mileniului al II-lea (MM I A-B) apar
primele construcţii monumentale - primele palate de la
Cnossos, Phaistos, Malia, Zakros, semn al unei concentrări de
putere de caracter dinastic - tot acum avem şi atestări în
legătură cu funcţia redistributivă a acestor nuclee palaţiale, ale
căror depozite şi ateliere vădesc exercitarea unui control asupra
proceselor de producţie, fapt confirmat şi de depozitele de
sigilii - semne de autoritate şi semne de proprietate deopotrivă -
se conturează astfel elementele definitorii ale unei societăţi
prestaţionare (sau tributare), în forme care, în esenţa lor, vădesc
analogii cu oraşele - state mesopotamiene şi cu alte formaţii
statale ale Orientului Apropiat. Această structură socio-politică
- specifică societăţii palaţiale - va modela întreaga civilizaţie
egeeană, conferindu-i o unitate de natură structurală: în
mileniul al II-lea civilizaţia egeeană este pretutindeni o
civilizaţie palaţială - adică un ansamblu ierarhizat în jurul unui
centru dinastic.
O dată cu construirea primelor palate – Cnossos,
Phaistos, Malia şi Zakros – ritmul evoluţiei civilizaţiei devine
mult mai alert, iar caracterul său se modifică sub influenţa
centrelor palaţiale. Centrul de greutate se deplasează din Creta
Orientală în Creta Centrală. Evenimentele care au condus la
concentrarea puterii în mâinile regilor şi, în acest fel, la apariţia
primelor centre palaţiale, rămân necunoscute. Probabil nu e o
simplă coincidenţă faptul că în întreaga lume egeeană, o
schimbare radicală marchează începutul noii epoci (bronzul
mijlociu). Această mutaţie va fi fost provocată de infiltrarea
unui nou element etnic (triburile greceşti), iar în Creta,
explicaţia ar putea fi necesitatea de a recurge la organizarea
unei puteri centrale pentru a face faţă unui eventual pericol.
Lumea insulară va începe să fie un concurent comercial, în
99
timp ce Grecia continentală se va reorganiza sub noii săi
stăpâni. În aceste împrejurări, Creta îşi restrânge contoarele
comerciale în insulele şi îşi concentrează eforturile în vederea
constituirii unei redutabile flote - oraşele au rămas
nefortificate.
Primele palate minoice au fost concepute pentru a face
faţă nevoilor complexe ale unor şefi care erau organizatorii
vieţii economice, sociale, politice şi religioase – de la început
se întrevede o ierarhie strictă: regi, toparhi, căpetenii locale.
Palatul de la Cnossos era, de la început, mult mai mare şi mai
complex decât celelalte palate, fapt ce atestă că regele său era
recunoscut ca primus inter pares. Această unitate internă a fost
temeiul celebrei pax minoica; ea datează de la începutul epocii
primelor palate.
În legătură cu viaţa socială, studiile mai noi consideră
că organizarea centrelor palatiale şi schimbările survenite în
obiceiurile funerare ne permit să deducem că vechile gene erau
aproape complet dezmembrate, iar noile clase, pe care le vom
întâlni în epoca neopalaţială, se cristalizaseră deja - magistraţi,
nobili, preoţi şi preotese, meşteşugari, negustori şi navigatori,
agricultori şi crescători de animale, în fine cei care erau
însărcinaţi cu menţinerea ordinii şi a securităţii.
Cât priveşte organizarea vieţii politice, s-a remarcat
faptul că principalele caracteristici ale palatelor minoice nu par
să se fi schimbat, în mod radical, între epoca rimelor palate şi
cea de-a doua perioadă a palatelor. Regalitatea minoică îşi
asumase controlul asupra întregii societăţi. Cele 3 portrete de
pe impresiunile sigiliilor de la Hieroglyphic Deposit au permis
identificarea unor personaje ale familiei regale din Cnossos, ale
căror titluri erau furnizate de inscripţii hieroglifice - regele se
deosebeşte prin diadema care-i încinge părul buclat -
100
simbolurile titlului regal sunt pisica sălbatică, tridentul şi
semnul tronului.
Dezvoltarea birocraţiei, însoţită de progresul scrierii
hieroglifice, este consecinţa organizării unei administraţii
centralizate. Sigiliile descoperite la Phaistos atestă dezvoltarea
unui sistem de scriere protolineară, derivat din scrierea
hieroglifică.
Unul dintre elementele caracteristice ale organizării
politice este legătura strânsă cu viaţa religioasă - regii erau, în
acelaşi timp, şi mari preoţi, după cum atestă sanctuarele
amenajate în vechile palate de la Cnossos şi Phaistos (de regulă
în aripa Occidentală şi în comunicaţie directă cu depozitele) -
prin urmare, încă din epoca paleopalaţială, avem de a face cu o
monarhie teocratică.
Cât priveşte viaţa religioasă, se remarcă importanţa
rolului jucat de sanctuarele palaţiale şi faptul că principalele
ritualuri s-au organizat în jurul lor. Astfel, lângă palatul de la
Malia a fost amenajată o esplanadă destinată tauromahiilor şi
altor ceremonii religioase. Pe de altă parte, ansambluri de mici
machete din lut ars, cum sunt cele ale palatului de la Cnossos,
oferă informaţii asupra elementelor esenţiale ale vieţii
religioase: altarele, sanctuarele cu trei coloane, incintele de
arbori sacri etc. - simbolurile cele mai importante - securea
dublă, coarnele sacre, bucraniul - iau forma care va persista
chiar şi în epoca postminoică.
Întreaga viaţă economică se afla sub controlul
birocratic al centrelor palaţiale, iar comerţul a rămas
esenţialmente palaţial. Vestigii cu caracter minoic descoperite
în Mesopotamia, Syria, Fenicia, Anatolia, Cipru şi Egipt
ilustrează amploarea relaţiilor comerciale şi diplomatice ale
Cretei epocii paleopalaţiale - relevante sunt şi tăbliţele din
101
arhivele regale de la Mari referitoare la obiectele populaţiei
Kaptaru, identificată cu Kephti = cretanii din inscripţiile
egiptene. Prezenţa în Egipt a Kephti-lor este cunoscută din
textele Imperiului de Mijloc, contemporane cu vechile palate
din Creta. A. Evans a susţinut că, încă din epoca paleopalaţială
minoicii se instalaseră în Delta Nilului, în Insula Pharos.
Evenimentele istorice din epoca paleopalaţială sunt
imposibil de reconstituit, însă se pare că nu a existat tulburări
politice sau militare care să afecteze echilibrul politic
statornicit prin legenda pax minoica.
Numai catastrofele geologice - teribilele sesiune care
au zguduit Creta - au provocat întreruperi bruşte în
desfăşurarea normală a vieţii. Către 1700 a. Chr. un cutremur
de amploare deosebită a afectat toate oraşele şi centrele
palaţiale a trebuit refăcut totul - această reînnoire radicală ne
permite să deosebim construcţiile din epoca paleopalaţială de
cele din epoca neopalaţială.

I.4. Epoca bronzului târziu în Creta - Civilizaţia minoică

neopalaţială (1700-1380 a. Chr.)
Epoca neopalaţială marchează apogeul civilizaţiei
minoice. Creaţie originală a centrelor palaţiale cretane din
prima jumătate a mileniului al II-lea, civilizaţia minoică devine
civilizaţia dominantă a spaţiului egeean, răspândindu-se, pe
diferite căi, atât în Grecia continentală şi insulară, cât şi pe
coastele Asiei Mici - în a doua jumătate a mileniului şi până
către 1200 a. Chr., ipostaza miceniană a aceleiaşi civilizaţii va
influenţa o arie vastă, din Carpaţi şi Caucaz, până în Siria,
Egipt şi Italia meridională.

102
 În tradiţia greacă amintirea unei vârste de Aur în Creta
a rămas foarte limpede: aceea a unei mari civilizaţii care s-a
stins, a unei puteri maritime care dominase lumea egeeană
continentală şi insulară. Tradiţia privindu-l pe Minos era şi ea
deosebit de vie. Homer îl prezintă drept oaristés - prietenul
intim al lui Zeus - care îl ajută să regenereze puterea regală ori
îi dă legile divine pentru a guverna regatul Cnossos sau Creta
întreaga. Cercetătorii de astăzi înclină să creadă că numele lui
Minos trebuie să fi fost cel al unei dinastii, sau un titlu regal, ca
şi cel de faraon - “marea casă” - în Egipt. Tradiţia îl prezintă pe
Minos sub două aspecte diferite, ceea ce i-a făcut pe greci să se
îndoiască de existenţa unui singur personaj.
a) unul era înţelept şi înzestrat cu o forţă de origine
divină. El exercită o influenţă civilizatoare în lumea insulară şi
pe coastele egeene. Acest Minos a fost desemnat ca judecător
în Infern, alături de alţi doi înţelepţi cretani, Rhadamanthys şi
Aikos.
b) celălalt Minos - şi el stăpânul mării - era considerat
dur şi violent deoarece nu ezita să impună un tribut de sânge,
pentru a satisface un monstru, Minotaurul, rod al legăturii
împotriva naturii dintre soţia lui, Pasiphae, şi taurul divin.
Monarhia teocratică cretană este o monarhie
birocratică după modelul celor din Orient - scribii cretani -
categorie socială definitorie pentru societatea palaţială - Cretei
minoice i se datorează.
Inventarea mai multor sisteme de scriere - în epoca
paleopalaţială, centrele palaţiale utilizau concomitent diverse
scrieri hieroglifice, cu variante locale, şi un silabar - numit
“linearul A” - creat la Phaistos în jurul a. 2000 a. Chr. Linearul
A - încă nedescifrat - se compune din cca. 70 de semne
silabice, majoritatea exprimând o consoană urmată de o vocală,
103
iar restul o simplă vocală. Cuvintele sunt scrise fonetic şi
separate prin puncte sau mici linii verticale. O bară verticală
reprezintă cifra 1, linioara numărul zece, cercul - suta, steaua -
mia, unghiurile - diversele fracţiuni. Această scriere originală
este concomitent ideografică, silabică şi stenografică. În epoca
neopalaţială, linearul A, mai rapid şi mai simplu decât
sistemele precedente, se generalizează în lumea minoică.
În pofida unei vădite identităţi în ceea ce priveşte
civilizaţia, între principatele minoice nu pare să se fi realizat
nici un fel de unitate politică. Chiar dacă regele de la Cnossos
era recunoscut ca primus inter pares, acesta nu pare să fi
exercitat o adevărată dominaţie politică asupra întregii insule.
Somptuoasele palate de la Phaistos, Malia şi Zakro ilustrează
extrema diviziune politică a Cretei, “insula cu o sută de oraşe”,
pe care o vor evoca poemele homerice.
Înflorirea civilizaţiei minoice are drept corolar
expansiunea ei în Grecia continentală şi constituirea aici a unui
complex cultural în bună măsură derivat – civilizaţia
miceniană. Chiar dacă această integrare a ariei continentale în
civilizaţia creto-egeeană nu mai poate fi considerată astăzi,
cum credeau cândva A. Evans sau G. Glotz, ci îmbracă
dimpotrivă, forma unei cuceriri aheene în Creta şi a instalării
aici, către 1450 a. Chr. a unei dinastii aheene, vorbind o formă
arhaică de limbă greacă, esenţa acestui proces rămâne o
expansiune culturală în sens contrar, dinspre Creta spre
continent, având drept rezultat anexarea civilizaţiei heladice la
aria egeo-cretană.

I.5. Scrierea greacă din epoca bronzului

Scrierea greacă din această epocă era „linearul B”, care
provine din „linearul A” din Creta şi este o scriere silabică. Cu
104
cercetarea acesteia se ocupă o disciplină specializată –
micenologia (cf. M. Ventris, J. Chadwick, Documents in
Mycenaean Greek, Cambridge, 1973). Scrierea silabică greacă
din Cipru, înrudită cu linearul A şi B, a fost folosită până în
sec. IV a. Chr. Sunt cunoscute mai multe inscripţii digrafe, cu
text în aceeaşi limbă însă scris paralel cu două tipuri de scriere,
una silabică, cealaltă alfabetică. Documentele scrisului silabic
din Cipru a fost publicate de către O. Mason (Les Inscriptions
chypriotes syllabiques, Paris, 1983).
Despre scrierea hieroglifică cretană, nedescifrată încă,
cunoaştem ma puţin de 300 de vestigii: 150 sigilii, 47 tăbliţe,
36 medalioane ş.a. În total dispunem de 581 de grupuri de
semne şi 1555 de semne.
Numărul documentelor cunoscute în „linearul A”,
nedescifrate încă, este de 1450 texte: 318 tăbliţe, 7 sigilii, 131
discuri/cercuri, 34 table de piatră, 34 pe ceramică etc.
Cea mai bună descrire a scrierii lineare B este cea
oferită de J. Chadwick (The Decipherment of the Linear B,
Cambridge, 1976). Cercetările mai noi – referitoare la formarea
linearului A şi adaptarea acestuia la limba greacă în forma
linearului B – au fost sintetizate de L. Godart (Les povoir de
l’écrit. Au pays des premières écritures, Paris, 1990).
Culegerea inscripţiilor din Cnossos, care grupează documentele
privind scrierea liniară B, a fost editată în 1997 şi a ajuns până
la publicarea a 7.999 fragmente (J. Chadwick, L. Godart, J.T.
Killen, J.P. Olivier, A. Sacconi, I.A. Sakellarakis, Corpus of
Mycenaean Inscriptions of Knossos, III (5000-7999),
Cambridge–Pisa–Roma, 1997).
Toate inscripţiile lineare B provin din centrele
miceniene şi reprezintă documente administrative (liste şi
inventare) care oferă îndeosebi date economice.
105
 Silabarul din Cipru este ruda mai simplă a linearului A
şi B (nu foloseşte ideograme). Cea mai veche inscripţie cu
scriere silabică din Cipru este un nume (o-pe-le-ta-u =
Opheltau) pe un obeloson din sec. XI / X a. Chr. (cf. W.
Parker, Zur Datierung der Dorischen Wanderung, în Museum
Helveticum 52, 1995, p. 153), iar cea mai târzie inscripţie este
din sec. III a. Chr. Cel mai lung document este tabla de bronz
din Idalion (cf., O. Mason, Les Inscriptions chypriotes
syllabiques, Paris, 1983).

Capitolul II

CIVILIZAŢIA MICENIANĂ – HELADICUL TÂRZIU

(1600-1120 a. Chr.)

106
 Începutul heladicului târziu coincide cu brusca înflorire
a unei noi civilizaţii. Datorită influenţei Cretei minoice, Grecia
ieşea din starea de letargie în care se afla. Primele formaţiuni
statale – principatele aheene – din Grecia continentală încep să
se manifeste, către 1600 a. Chr., tocmai prin absorbirea masivă
de elemente ale civilizaţiei minoice. Nu e vorba, cum credea A.
Evans, de o prezenţă efectivă a cretanilor în Grecia
continentală, ci de faptul că aristocraţia războinică
aheeană/miceniană, recent formată, s-a constituit în contact
direct cu societatea ierarhizată din Creta şi a adoptat modele
culturale ale acestei societăţi ca formă specifică a propriei sale
afirmări sociale.
Apariţia, către 1450 a.Chr.hr., a primelor tăbliţe în
scrierea lineară B/ silabarul aheean - scriere notând o formă
arhaică de limbă greacă, dialectul vorbit de dinaştii aheeni - nu
reprezintă un simplu fapt cultural. Silabarul aheean a fost
descifrat în 1953 de către Michael Ventris şi John Chadwick.
Scribii cretani adaptează, în beneficiul noilor dinaşti, formele
utilizate în Creta pentru consemnarea activităţii economice - de
acumulare şi redistribuire exercitată de palat -, adică participă
direct la crearea instituţiilor de exploatare din lumea
miceniană. Tot astfel, când încă şi mai devreme, dinastii aheeni
de pe continent adoptau din Creta mormântul monumental cu
cupolă (tholos) ca formă tipică de construcţie funerară regală,
ei creau un simbol al propriului statut de excepţie.
Pe de altă parte, nu se poate vorbi de respectarea sau
degradarea modelului cretan ca fenomen cultural, ci de
preluarea sau reinterpretarea unor elemente de civilizaţie
(minoică) cretană, ca parte integrantă a unei mentalităţi şi unei
civilizaţii originale. Astfel, în raport cu palatul cretan, citadela
miceniană reprezintă semnul distinctiv al unei societăţi în care
107
funcţia războinică este prin excelenţă sursa puterii şi a
sacralităţii acesteia, în vreme ce monarhia teocratică din Creta
îşi exprimă prin alte forme de civilizaţii statutul.
Influenţa civilizaţiei minoice este evidentă în toate
compartimentele societăţii miceniene: de la organizarea social
–politică, care a preluat sistemul palaţial şi structura birocratică
a principatelor cretane –, până în domeniul religios, unde apar
acum divinităţi sincretice, care combină valenţele chtoniene
(specifice divinităţilor minoice) cu cele urano-solare, tipic indo
–europene, dând naştere zeităţilor pantheonului micenian.
Exemplul cel mai relevant este cel al zeiţei Core–Persephona,
legată atât de cultul fertilităţii, dar şi de lumea de dincolo (ca
paredră a lui Hades în Infern).
Dacă pentru epoca minoică, descoperirile arheologice
de la Cnossos, Phaistos sau Mallia (în Creta) ne-au relevat o
civilizaţie cu un puternic caracter ierarhic –în care regele îşi
baza autoritatea mai mult pe atributele sale teocratice şi
judecătoreşti–, perioada miceniană a fost martora unei
accentuate militarizări a societăţii.
Această caracteristică esenţială este ilustrată pregnant
de diferenţele arhitectonice majore dintre palatul de la Cnossos
şi cel de la Micene: astfel, în timp ce la Cnossos, palatul este
conceput ca o unitate economică, fără a fi înconjurat de ziduri
(ceea ce presupune că puterea regală se baza pe o altă autoritate
decât cea militară), la Micene palatul are dimensiuni ciclopice,
iar impresionantele sale ziduri denotă faptul că societatea
miceniană a creat o civilizaţie de tip războinic.
Chiar dacă palatul rămâne unitatea centrală dominantă
inclusiv din punct de vedere economic, apar schimbări majore
care denotă că avem de-a face cu o societate diferită.
Inscripţiile linerare B înfăţişează o societate puternic
108
birocratizată şi având o ierarhie socială strictă. Pe lângă rege
(wa-na-ka), exista un comandant militar (la-wa-ge-tas) şi
diferiţi funcţionari: telestai (deţinători de funcţii neprecizate),
pasirei (funcţionari locali) şi koretere (şefi militari), cu toţii
alcătuind elita conducătoare a societăţii miceniene. Masa
populaţiei de rând (damos-ul) era constituită din agricultori,
meşteşugari şi negustori. Sclavia avea un caracter domestic,
sclavii (proveniţi din brigandaj, război, vânzări-cumpărări etc.)
fiind cu precădere utilizaţi în spaţiul privat.

II.1.Hegemonia Micenei
Spre deosebire de Creta minoică – unde spre finele
secolului XV a. Chr., regele din Cnossos a dobândit hegemonia
în insulă –, în aria de civilizaţie miceniană nu avem de-a face
cu hegemonia necontestată a unui palat asupra celorlalte. La
Micene, Tyrinth sau Pylos existau dinaşti independenţi care, de
cele mai multe ori, erau în conflict unii cu alţii. Uneori, se
încheiau alianţe, de obicei pentru organizarea unei expediţii de
jaf, aşa cum a fost cea care a distrus legendara Troie.
În lista de corăbii, inclusă în cântul 2 al Iliadei, sunt
menţionate statele aheene care au luat parte la expediţia
împotriva Troiei: Micene (100 de corăbii), Argos şi Tyrinth
(90), Pylos (90), Creta (80), Lacedemonia (60), Arcadia (60)
etc. Cu excepţia Cretei, toate statele acestea sunt din
Pelopones. Pe de altă parte, izvoarele hittite semnalează
existenţa principatului Akhkhyawa – situat în vestul Anatoliei –
îndeajuns de puternic pentru a duce o politică activă şi
ambiţioasă în Asia Mică. Prin urmare, lumea aheeană era
divizată în mai multe principate independente unele faţă de
altele.

109
 Pe de altă parte, expediţiile militare de anvergură -
cucerirea Cretei, războiul Troian - reclamau cooperarea forţelor
aheene. În asemenea situaţii, unite prin interese comune,
principatele aheene, recunosc autoritatea unei singure
căpetenii, regele Micenei, care joacă rolul unui primus inter
pares. Potrivit tradiţiei, Argolida şi Micene au fost stăpânite de
Perseizi. Micene, întemeiată de Perseu, a fost cârmuită apoi de
fiul său Stenelos şi de nepotul său Euristeu. Ulterior puterea a
trecut în mâinile Pelopsizilor (fiii lui Pelops - Atreu şi Tieste) -
denumiţi şi Atrizi.
Aşadar, divizarea politică a Greciei mileniului I se află
deja în germene în Grecia aheeană, la fel ca şi confederaţiile
care unesc mai multe state în faţa unui adversar comun.

II.2. Regalitatea aheeană

În principatele aheene monarhul poartă titlul de wanaka
(şi nu de basileus, ca la Homer). Wanax-ul trăia într-un palat
megaron, întreţinând o curte numeroasă şi posedând bogăţii
considerabile. Monarhul este secondat de un înalt funcţionar
demnitar numit lawagetas (“căpetenie a poporului” /
“căpetenie a oştirii?”). Wanaka şi lawagetas dispun de mari
proprietăţi funciare (temene), ale căror amintire mai dăinuie
încă în epoca homerică. Totodată, suveranul dispune de o
birocraţie eficace. O societate de structură predominant
orientală, o monarhie centralizată, deservită de o administraţie
instruită în ale scrisului. Arta scrisului era exclusiv legată de
sistemul birocratic palatial (scrierea era un instrument al
administraţiei şi nu al civilizaţiei). Textele linearului B -
descoperite în arhivele aulice de la Pylos; Cnossos etc. - sunt,
în exclusivitate, documente administrative, liste şi inventare.

110
 II.3. Expansiunea militară şi economică a lumii
miceniene. Colapsul societăţii miceniene
Cucerirea Cretei (sec.XV). Crearea unui principat
aheean, cunoscut datorită arhivelor aulice ale wanax-ului ahean
de la Cnossos. Infiltrări succesive ale unor grupuri aheene. La
un moment dat o dinastie aheeană pune mâna pe putere la
Cnossos. În orice caz, principatul aheean de la Cnossos pare să
fi fost cu desăvârşire independent de regatele continentale.
Războiul troian
Cercetările de la Hisarlîk – iniţiate de H. Schliemann în
1868 – au scos la iveală 8 oraşe succesive, dintre care Troia
VII-a este oraşul lui Priam.
Data cuceririi Troiei
Eratostene: 1183 a. Chr.; Herodot: 1280 a. Chr.
Arheologii americani plasează conflictul în jurul anului 1230-
1225 a. Chr.
Către sfârşitul Epocii Târzii a bronzului grecii
micenieni au câştigat ascendentul asupra bazinului egeean şi au
preluat succesiunea “imperiului minoic”. În această perioadă
avem indicii clare despre ceea ce se poate numi colonizare
miceniană în Orientul Apropiat (Ugarit - ex. cel mai
remarcabil, Mopsuhestia şi Mallus în Cilicia etc.) şi în
Occident (sudul Italiei), deşi coloniile nu vor fi fost mai mult
decât simple puncte comerciale, admise prin convenţii cu regii
locali.
Mişcarea de expansiune economică miceniană
prefigurează direcţiile de desfăşurare a mişcării de colonizare
din epoca arhaică. O bună parte din aşezările în care au fost
semnalate dovezi ale prezenţei miceniene au fost preocupate
(chiar pe acelaşi loc sau în apropierea lui) de coloniştii greci
(de pildă, în Grecia Magna).
111
 Perioada din jurul a 1200 a. Chr. prezintă cel mai larg
orizont de distrugere din Grecia, în răstimpul a mai multor
veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s-a produs distrugerea
şi părăsirea celor mai importante oraşe miceniene. Izvoarele
literare amintesc o invazie sau o succesiune de invazii ale unor
alţi vorbitori de greacă – dorienii, veniţi din Nord. Atunci când
putem din nou să distingem rasele greceşti, după dialecte sau
după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei
mai mari părţi din Grecia meridională (Peloponesul) şi a
insulelor sudice, inclusiv Creta şi Rhodosul.
Istoriografia mai veche consideră că invazia dorienilor
este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbuşirii
civilizaţiei miceniene. Începând din 1979, când J. Chadwick
publică un studiu inovator în această problemă, argumentele
lingvistice ale “invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puţin
convingătoare. J. Chadwick demonstrează că modificările
dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei
miceniene. Filologul britanic a demonstrat că, din punct de
vedere lingvistic, dialectul dorian reprezintă o variantă a limbii
vorbite de ceilalţi purtători ai civilizaţiei miceniene. Atare
argumentaţie este concordantă cu concluziile arheologilor care
au constatat că nu există în Grecia post-miceniană, un orizont
cultural dorian şi că majoritatea inovaţiilor caracteristice sub-
micenianului îşi au originea în aria civilizaţiei Heladicului
târziu. Dacă avem în vedere şi faptul că nu există o secvenţă
cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 a.
Chr. (fiecare principat aheean având propriul său destin şi
suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e
limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv
dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă
atacatorii care au dat lovituri mortale civilizaţiei miceniene pe
112
la 1200 a. Chr. erau în mare parte strămoşii dorienilor,
thessalienilor şi beoţienilor de mai târziu, trebuie să admitem
că aceştia erau vorbitori de limbă greacă de la marginile lumii
miceniene, aparţinând aceluiaşi mediu cultural.
Cât priveşte cauzele declinului sistemului palaţial
micenian, un rol însemnat trebuie să-l fi jucat criza politico-
militară din Mediterana Orientală, consecinţă a ofensivei
“Popoarelor Mării”. Vidul de putere creat în acest mod a avut
drept consecinţă o destabilizare a întregii zone (sporirea
conflictelor şi emigrărilor, precum şi infiltrări ale unor triburi
agresive din aria nord-balcanică şi nord-pontică). În aceste
împrejurări sistemul palaţial creto-micenian îşi vădeşte
fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmiţarea politică,
organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de
exploatare etc.).
Colapsul societăţii miceniene a fost determinat de un
cumul de cauze: creşterea competiţiei pentru prestigiu între
dinaştii aheeni, care a dus pe termen lung la epuizarea
resurselor; invazii din exterior, dar şi revolte interne, care au
dus împreună la creşterea instabilităţii; apariţia unui nou metal
pe piaţa mediteraneeană – fierul, până atunci un monopol al
Imperiului hittit; fierul a dus la colapsul structurii ierarhizate
miceniene, în care monopolul asupra bronzului constituia o
prerogativă regală.
Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului
că violenţa subită a jucat un rol major în declanşarea sa, a fost
totuşi treptat şi prelungit (sec.XII şi începutul celui următor).
Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase
ceramice din sec.XII.; răspândirea unor noi practici funerare
(înmormântarea individuală); supravieţuirea legăturilor
miceniene peste mări.
113
 Situaţia de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar
continuitatea existenţei comunităţilor miceniene, uneori
mutându-se în situri noi şi acomodându-se la schimbarea
circumstanţelor, probabil vreme de mai bine de un secol după
marele val al dezastrelor care le-a lovit civilizaţia.
Pe de altă parte, pe lângă orizontul de distrugeri prezent
în Pelopones, există şi situri arheologice care ilustrează
continuitatea – de pildă, în Creta, Rhodos sau Athena, iar în
aceeaşi perioadă Ciprul, până atunci o regiune periferică a
lumii miceniene, cunoaşte o remarcabilă dezvoltare.
Colapsul civilizaţiei palaţiale aduce după sine
dispariţia instituţiilor şi formelor de organizare depinzând
direct de palat – dispariţia scrierii şi a armatelor princiare,
dispariţia formelor de creaţie artizanală de lux. Dăinuie însă
tehnicile agricole şi meşteşugăreşti esenţiale, precum şi limba
greacă.

Capitolul III

GRECIA ARHAICĂ (SEC.VIII-VI. a.Chr.)

III.1. Caracteristicile epocii

În prima jumătate a mileniului I a. Chr., Grecia arhaică
inaugurează istoria propriu-zisă a Europei şi pune bazele pe
care, mai târziu, Grecia clasică şi elenistică va crea civilizaţia
noastră. Grecia a jucat, încă din această epocă rolul de
civilizaţie – model nu numai pentru lumea mediteraneană, dar
şi pentru hinterlandul continental. Experienţa ei reprezenta o
fericită sinteză de împrumuturi – greu de delimitat unele de

114
altele – provenite din Orient, din Egipt şi dintr-o parte a
Europei preistorice. În epoca “arhaică” populaţia lumii elene a
întreprins acel salt uriaş de civilizaţie, care a marcat decisiv
atât Lumea Veche, cât şi cultura noastră modernă. Civilizaţia
greacă, fruct al unei sinteze, a fost un catalizator şi, în aceeaşi
măsură, un centru de geneză, un izvor de paradigme.
Structura satelor acestor “păstori ai popoarelor”, cum
avea să-i numească Homer, era aceea a unei societăţi tribale
ajunse la apogeul evoluţiei ei şi care se modela după exemplul
imperiilor monarhice ale Orientului. Adunarea oamenilor
liberi, damos-ul din tabletele miceniene, temperând puterile
wanax-ului, pare să conţină în formă embrionară acea
democraţie al cărei merit aveau să şi-l revendice în mod legitim
grecii, e drept în urma unei evoluţii obscure care nu ne oferă
posibilitatea de a reconstitui etapele iniţiale. Odată cu afluxul
grupurilor doriene arta figurativă creto-miceniană cunoaşte un
declin rapid, fiind înlocuită de o artă cu decor exclusiv
geometric, ceea ce nu constituia, în fond decât o reîntoarcere la
ceea ce constituia pe atunci arta întregului continent.
Raţionalismul grec tindea să cuprindă într-o manieră
coerentă viaţa în ansamblul ei şi să definească diferitele
structuri sociale sau estetice în funcţie de un cosmos ideal. Încă
din epoca arhaică omul grec, căpătând conştiinţa rolului său de
protagonist, devine “măsura tuturor lucrurilor”, cu mult
înainte ca gândirea filosofică să fi enunţat acest principiu
fundamental al civilizaţiei elenice.
În “Evul întunecat” contactele dintre comunităţile
greceşti au fost drastic diminuate de mişcările invadatorilor,
raidurile briganzilor şi ale piraţilor. Izolaţionismul micilor
comunităţi era quasi-general, dezvoltând în spiritul grec
particularismul şi individualismul. Sentimentul apartenenţei la
115
grup a cunoscut atunci o dezvoltare fără precedent. El a oprit
de multe ori în istoria Greciei unirea unor oraşe sau a unor
regiuni. Astfel, în Beoţia, de pildă, cele 12 oraşe nu au reuşit să
se unească nici măcar în epoca istorică.
Oricât de departe a ajuns procesul de urbanizare şi de
rafinare a civilizaţiei şi culturii în unele centre greceşti, trebuie
avut în vedere faptul că, pentru greci, ideea de unitate se
exprima la Atena de pildă, prin cuvântul Athenáioi - athenienii,
şi nu prin acela de Athénai - Athena, simplă noţiune geografică,
ansamblul urban. Grecii, ca şi elveţienii de astăzi, se
revendicau de la comunitatea căreia îi aparţineau şi se numeau
ca atare. Ei erau athenieni, corinthieni, milesieni, înainte de a fi
greci.
Decalajul dintre grupul dorian şi cel ionian va rămâne
unul din elementele de tensiune ale dinamismului grecesc.
Această antiteză fundamentală va domina istoria Greciei.
Există, neîndoielnic, o civilizaţie doriană, austeră şi rigidă şi o
civilizaţie ioniană, amabilă şi graţioasă, care se opun, după
spusele anticilor, întocmai ca bărbatul şi femeia. Forţa
elenismului se va întemeia, deopotrivă, pe gravitatea doriană şi
surâsul ionian. Decalajul dintre ionieni şi dorieni s-a făcut
remarcat, la cei dintâi prin structuri politice mai libere, mai
susceptibil de a evolua către democraţie, printr-o arhitectură
fantezistă şi o artă figurativă foarte nuanţată, iar la ceilalţi prin
constituţii mai rigide şi militariste, prin rigoarea matematică a
arhitecturii şi prin formele închise în plastică. Lumea ioniană se
înfăţişează mai deschisă şi mai întreprinzătoare: situarea ei la
mijlocul drumului între Orient şi Europa, explică abundenţa
împrumuturilor orientale, ca şi aceea moliciune a moravurilor
care îi impresiona pe antici. În lumea ioniană îşi au obârşia
cunoştinţele noastre geografice cele mai vechi ca şi elaborarea
116
primelor sisteme filosofice, transplantate curând în Occident,
căci ionienii, care erau grecii cei mai apropiaţi de Orient, au
fost cei dintâi care au colonizat Occidentul.
Un ecou al influenţei orientale exercitate asupra
societăţii greceşti se va regăsi în admiraţia lui Herodot pentru
lumea egipteană şi în atracţia pe care Orientul o reprezenta
pentru greci, în pofida opoziţiei lor politice şi ideologice.
Antiteza între greci şi barbari nu s-a pronunţat deschis înainte
ca Imperiul persan să fi supus cetăţile ioniene din Asia Mică şi
să fi invadat Grecia. Înainte de această vreme termenul de
barbar avea pur şi simplu sensul de aloglot: barbarul este non-
grecul, adică cel care nu ştie să vorbească greceşte. La Homer,
cuvântul barbar nu-i desemnează decât pe carienii vecini, fără a
avea nici un fel de nuanţă dispreţuitoare. La Herodot relaţiile
sunt mai subtile: barbarii pot fi “deduşi” pornind de la greci, în
sensul că obiceiurile lor sunt inverse. Opoziţia grec-barbar,
care nu e rasială, ci culturală şi socială, nu coincide perfect cu
opoziţia Europa-Asia. Noţiunea de elenitate e o cucerire a
generaţiei războaielor medice. În sec. IV. a. Chr., noţiunea de
elenitate rămâne culturală: este grec cel care a fost educat în
cultura greacă, pe care un barbar prin origine este apt să şi-o
însuşească. Dar această noţiune se transformă treptat: pentru
Aristotel este barbar cel care prin fire este făcut să fie sclav.
Oraşul-stat (polis) grecesc - opus monarhiei persane,
organizării barbare - a fost creat în epoca arhaică, sau, mai
degrabă, a fost elaborat treptat, până în formele lui exterioare şi
în planurile lui urbanistice, după stadiul organizării
aristocratice şi după experienţa tiraniei
Civilizaţia greacă este o civilizaţie a cuvântului şi,
înainte de toate, a cuvântului politic. Raţiunea greacă –
operând cu cuplurile de opoziţii – este o raţiune politică.
117
Gândirea greacă raţionează prin alternative şi cupluri: logos
(cuvânt) – ergon (faptă), nomos (legea, convenţia, obiceiul) –
physis (natura), gnome (previziunea raţională) – tyche
(hazardul), dike (justiţia zeilor) – hybris (trufia), tot aşa cum se
opune recelui sau umedul – uscatului în cosmologia milesiană.
Principiul polarităţii a jucat un rol fundamental în
raţionalismul gânditorilor greci din epoca arhaică. Grecii, care
au făcut din principiul polarităţii unul din temeiurile
reprezentărilor lor despre lume, exprimau sub forma unui tabel
pe două coloane celebra systoichia, opoziţiile care, pentru ei,
scandau Universul. Astfel, pitagoreii, după cum scrie Aristotel,
“recunoaşteau 10 principii pe care le aşezau în două coloane
paralele: finit-infinit, impar-par, unu-multiplu, dreapta-stânga,
masculin-feminin, repaos-mişcare, rectiliniu-curb, luminos-
obscur, bun-rău, pătrat-dreptunghi”, listă care s-ar putea lungi
pornind de la diferitele aspecte ale culturii greceşti: artă
(techne) - ştiinţă (episteme) hoplit-efeb, stăpân-sclav, grec-
barbar, cetăţean-străin, adult-copil, bărbat-femeie, Apollo-
Dionysos etc. O tabelă pitagorică a opoziţiilor (Aristotel,
Metaph., A5, 986 a 22-64) aşază elementul feminin de partea
nelimitatului, al imparului, al multiplului, al stângii, al
obscurului, într-un cuvânt de partea sălbăticiei, masculinul
încarnând civilizaţia. Aristotel: “pitagoreii numeau bun ce se
află la dreapta, în sus şi înainte, şi rău - ce se află la stânga, în
jos, în spate”. Opoziţia masculin-feminin a fost clară tot timpul
cât a durat civilizaţia cetăţii. Cetatea greacă era un club
exclusiv masculin.
Principiul întâietăţii vârstei este caracteristic lumii
greceşti. La Sparta, autoritatea supremă, împreună cu regii şi
eforii, şi superioară adunării poporului, se numeşte gerousia,
Sfatul bătrânilor. La Athena, pentru a fi membru în sfat
118
(Areopagul), trebuia să ai măcar 30 de ani, iar în adunare, cei
mai vârstnici au înaintea celorlalţi dreptul la cuvânt - regulă
care poate fi observată încă din epoca homerică. Între copilărie
şi vârsta adultă, vârsta războinicului şi a vieţii politice, se
situează o perioadă de încercări şi iniţieri aşa cum se întâlneşte
adesea şi în societatea primitivă. La Sparta, Kryptoi, adică elita
celor tineri, colindă munţii pe timp de iarnă, practicând furtul,
şiretlicurile şi asasinatul hiloţilor, înainte de a deveni, printr-o
brutală răsturnare a valorilor, hopliţi. La Atena, efebul se
numeşte şi peripolos, cel care dă înconjur. Efebia e cunoscută
mai ales sub forma laicizată a serviciului militar de doi ani,
efectuat îndeosebi în fortăreţele de graniţă.
“Reforma hoplitică”, la începutul secolului al VII-lea a.
Chr. a fost deopotrivă consecinţa şi cauza unei profunde
mutaţii politice. “Prima constituţie - după cu afirma Aristotel
(Pol.4, 1297 b. 17-20) a fost cea a războinicilor, şi chiar, la
origine, cea a călăreţilor”. Participant la luptă, hoplitul îşi
impune şi participarea la viaţa politică. Războiul devine un
element cu atât mai esenţial, cu cât cetatea îşi riscă existenţa în
război. S-a spus - nu fără prea multă exagerare - că, pentru
greci, starea de război reprezintă regula şi pacea - excepţia. În
fapt, până în 386 a. Chr., majoritatea tratatelor cunoscute sunt
tratate temporare, însoţite de o alianţă: este aliat sau eşti
inamic. Războiul grec este pacea continuată cu alte mijloace.
Instituţiile civice şi instituţiile militare sunt riguros paralele.
Războiului generalizat îi corespunde conceptul de “pace
comună”, la început sub patronajul Marelui Rege persan (386
a. Chr.), apoi sub conducerea unei cetăţi-hegemon, până în ziua
când, la Corinth (336 a. Chr.), regele Macedoniei îşi impune
arbitrajul.

119
 Epoca arhaică a fost, între toate, cea mai fericită din
lunga istorie a grecilor. Lacedemonienii nu se închistaseră încă
în acel militarism aristocratic impermeabil la cultură, faţă de
care democraţii athenieni aveau să abordeze mai târziu nu atât
de mare dispreţ. Apropape fiecare cetate era focarul unei arte
specifice. Vitalitatea acestor individualităţi urbane ajunge
tocmai acum la cea mai mare strălucire şi la deplina ei înflorire,
atât pe plan artistic, cât şi politic şi economic.
Civilizaţia greacă din epoca arhaică nu poate fi privită
prin prisma unui centru unic faţă de care celelalte póleis,
metropolitane sau coloniale, se înfăţişează ca puncte periferice,
precum mai târziu Atena epocii clasice în raport cu restul lumii
elene. Grecia arhaică se caracterizează prin absenţa unui
asemenea centru unic, politic, religios sau cultural. Oraşele
greceşti participau, în diverse părţi ale oikumenei, la progresul
civilizaţiei greceşti. Absenţa unei “capitale” a grecităţii a
stimulat înflorirea diverselor centre culturale, cu specificul,
libertatea şi inventivitatea lor. Ele au apărut, deopotrivă, în
Grecia propriu-zisă, ca şi în cea asiatică sau colonială. Nu lipsit
de semnificaţie e faptul că unii dintre cei mai prestigioşi
filosofi presocratici Phytagoras din Samos, de pildă s-au
îndreptat către “lumea nouă” a elenismului, în Sicilia şi în
Graecia Magna, întemeind noi şcoli de gândire (phytagoreică,
eleată).
Diaspora colonială avea să răspândească şi să afirme în
întreaga arie mediteraneană structurile urbane de tip grecesc.
Economia grecească a impus pretutindeni folosirea monedei,
iar implantarea coloniilor a contribuit la unitatea economiei
continentale. Urbansimul dezvoltat de colonizarea greacă avea
să accelereze evoluţia structurilor protoistorice ale

120
hinterlandului mediteranean al vechii Europe. Astfel, spiritul
grec şi-a pus pecetea durabilă pe evoluţia universului european.

III.2. Colonizarea greacă în Mediterana

Colonizarea greacă - fenomenul roirii grecilor din
câteva centre urbane mai populate şi mai evoluate către
ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre - reprezintă în sine un
remarcabil fapt de civilizaţie care a avut consecinţe decisive
pentru istoria întregului continent european.
Fenomenul colonizării a avut un caracter de masă şi s-
a desfăşurat pe durata mai multor secole, devenind un mod de
viaţă specific grecesc. Mişcarea de expansiune economică
miceniană prefigurează direcţiile de desfăşurare a mişcării
colonizatoare din epoca arhaică. În larga expansiune a
coloniştilor greci, ei au intrat în contact cu populaţii aparţinând
unor civilizaţii extrem de diverse. Astfel, în timp ce, în Răsărit,
ei se înfăţişau ca umili învăţăcei, în faţa unor străvechi centre
de civilizaţie, împrumutând idei, divinităţi, copiind procedee şi
tehnologii, în ţinuturile europene grecii apăreau ca civilizatori,
introducând idei şi forme de civilizaţie, împreună cu mărfurile
lor atrăgătoare.
Dacă Răsăritul mediteranean, antrenat de dinamismul
Orientului Apropiat, participă activ la progresul civilizaţiei,
Occidentul nu depăşeşte pragul dintre protoistorie decât graţie
impulsului pe care l-a constituit colonizarea greacă.
După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni
sunt primii care stabilesc legături curente cu coastele
Mediteranei Occidentale, urmaţi curând de ionieni. Tradiţia
punică fixa la începutul secolului XI. a. Chr. fundarea oraşului
Gades (Cádiz) în Spania, iar în secolul VIII., istorisirile Odiseei
evocă raporturile recent stabilite sau reluate de grecii din Asia,
121
moştenitori ai aheilor, cu ţinuturile fabuloase ale Occidentului.
Din aceste prime aventuri maritime se va naşte acel puternic
curent de colonizare care va răspândi pe întregul litoral
mediteranean, cu deosebire în cursul secolelor VIII-VI. a. Chr.,
coloniile urbane ale metropolelor greceşti şi feniciene,
suscitând o intensificare fără precedent a schimburilor
comerciale şi a celor culturale din această arie maritimă.
Mobilul fundamental al colonizării pare să fi fost de
ordin economic. Scopul iniţial l-a constituit apropierea noilor
zăcăminte metalifere şi în special a metalelor indispensabile
aliajelor. Vechiul emporiu fenician de la Cádiz, probabil cel
mai vechi din Occident, constituia, deopotrivă, debuşeul
bogatelor bazine miniere din peninsula iberică şi avanpostul
cabotajului atlantic, organizat de timpuriu pentru expedierea
cositorului provenit din insulele britanice. Aceste nevoi de
materii prime, accentuate de progresul tehnicii, i-au determinat
pe greci, ca şi pe fenicieni, să se îndrepte către zonele riverane
occidentale. Nu numai metalele vor fi căutate de greci, deşi
aurul continental continua să-i atragă pe coastele inospitaliere
ale Thraciei, ci şi alte produse de primă necesitate: grâul din
bazinul pontic şi din Egipt, lemnul din Caucaz etc.
Suprapopularea unora dintre póleis-urile mai bine
situate geografic –organizate însă pentru un număr relativ
restrâns de cetăţeni–, unele calamităţi, ca serii de recolte
proaste, epidemii etc., au putut constitui motivele imediate ale
colonizării. Exemplul clasic este cel al Cyrenei, colonia din
Lybia, asupra căreia dispunem de o amplă relatare a lui
Herodot (IV, 151-168) şi de o inscripţie din secolul IV a. Chr.
care reproduce decretul iniţial de fundare. Relatarea lui
Herodot conţine multe elemente - standard ale unei legende de
întemeiere: sărăcia şi seceta din metropolă, rolul oracolului de
122
la Delfi în orientarea coloniştilor, modul de selectare a corpului
expediţionar, tipul de instalare “în doi timpi” în noua patrie.
Colonii înfiinţate pentru acelaşi motiv sunt numeroase în sudul
Italiei - Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont.
Suprapopularea cetăţilor, cu deosebire a celor din Asia
Mică, a impus importurile alimentare, înainte de a determina,
în secolul V. a. Chr., crearea de kleruhii, avanposturi militare şi
colonii populate cu excedentul de ţărani ai Athenei. Orientarea
comerţului grecesc către importul de cereale s-a produs în a
doua jumătate a secolului VII. a. Chr., ca un alt răspuns la criza
agrară şi la foametea endemică, cauzele iniţiale ale plecării
grupurilor de colonişti. Atare orientare a fost iniţială de oraşele
de pe coasta apuseană a Anatoliei, în special de Milet, unde
criza fusese agravată de la raidurile periodice ale regatului
lydian vecin. Aşa s-ar explica, după Carl Roebuck (Ionian
Trade and Colonisation, N.Y., 1959) declanşarea la grecii din
răsărit a mişcării de colonizare, autorul punând în aceeaşi
legătură cauzală colonizarea din bazinul pontic şi cea din Egipt
începând cu secolul VIII, colonizarea serveşte drept supapă
pentru această suprapopulaţie şi pentru lipsa de pământ
cultivabil (stenohoria–„foamea de pământ”).
Nu numai foametea a putut însă îndemna pe greci să
emigreze. Au existat şi alte cauze ideologice, crize politice şi
răsturnări sociale. Stasis (lupta politică dintre facţiunile care-şi
disputau întâietatea în polis) era şi ea o cauză a colonizării;
câteodată, facţiunea învinsă era obligată să se exileze. Astfel, la
Sparta, de pildă, conflictul dintre spartanii propriu-zişi şi acei
“fii ai Fecioarei” (parthénai), având ca obiect venerabilul
sanctuar al lui Apollo Hyakintios a dus la exilarea rebelilor,
obligaţi să-şi caute o nouă patrie la Tarent, singura colonie a
Spartei; Arhias părăseşte Corinthul în urma comiterii unei
123
crime pentru a deveni oikistes-ul Syracusei. Aşadar, exodul
celor proscrişi în urma unor revoluţii politice şi afluxul
indezirabililor respinşi de cetăţi au sporit valurile colonizării.
Poetul Arhiloh, participant la expediţiile coloniale ale
thasienilor pe coastele Thraciei, vorbeşte în această privinţă de
“golănime panelenică”, adică de aventurieri veniţi din toate
colţurile lumii greceşti.
Uneori, cauzele colonizării pot fi şi de natură
religioasă. Este cazul aşa-numitei dekate („dijma” în oameni),
când – urmare a unei promisiuni făcute zeilor – fiecare familie
din cetate era obligată să dea unul sau mai mulţi membri ca
participanţi la expediţia de colonizare.
În fine, în Asia Mică, o parte a ionienilor caută să-şi
părăsească cetăţile ameninţate de expansiunea persană. Aşa se
ajunge la exodul masiv de foceeni către Marsilia (Massalia) şi
Corsica (Cyrnos) în 544, care a dus la prima mare înfruntare
între Carthagina şi lumea greacă: bătălia de la Alalia (535).
Chiar dacă asemenea cauze au putut determina diverse
grupuri de colonişti să întemeieze noi aşezări, în majoritatea
cazurilor a existat un interes comercial. Acesta apare cu
pregnanţă în cazul coloniilor celor mai vechi întemeiate de
eubeeni. Astfel, aşezarea de la Al-Mina (cca.800), pe coasta de
nord a Syriei, la gurile fluviului Orontes şi cea de la
Pithekoussai, în insula Ischia din G. Neapole indică “din start”
interesul eubeenilor pentru comerţul la lungă distanţă dintre
Orientul Apropiat şi Italia
Marea colonizare greacă a cunoscut două etape. Prima,
în perioada 770 – 670 a. Chr., când direcţia principală a fost
spre vest. În această perioadă au apărut numeroasele colonii din
Sicilia şi Italia de Sud, care aveau să dea ulterior regiunii
numele de Grecia Mare. Printre cele mai importante colonii din
124
Occident se numără Syracusa în Sicilia, Cumae, Tarent
(singura colonie întemeiată de Sparta), Sybaris, Naxos,
Leontinoi în Italia de Sud. Principalele metropole sunt cetăţile
din I. Eubeea, alături de Corinth şi Megara, iar scopul principal
al acestei colonizări este reprezentat de căutarea de noi teritorii
agricole. Caracterul preponderent agrar al colonizării este
ilustrat şi de denumirea – apoikia („casă departe de casă”) –
dată acestor colonii.
A doua etapă este reprezentată de perioada 670–500 a.
Chr. şi are ca direcţie principală zona Pontului Euxin; roirea
grecilor continuă şi spre Occident, dar nu în ritmul primei
etape. Metropolele celei de-a doua etape a colonizării sunt în
principal Megara, oraşe din Grecia insulară (Paros, Chios şi
Teros) şi cele din Ionia, în special Milet.
În secolul V a. Chr., coastele întregii Mediterane sunt
jalonate de mulţimea de colonii şi de emporia, cu excepţia
ţărmurilor Italiei Centrale, unde dezvoltarea precoce a oraşelor
etrusce a făcut orice colonizare inutilă. Etruscii, şi ei navigatori
întreprinzători, s-au manifestat în Orient în epoca arhaică. Ei au
jucat un rol esenţial în stabilirea curentului care ducea de la
vest la est.
În planul civilizaţiei este evidentă o altă consecinţă a
colonizării: înmulţirea de-a lungul întregului litoral
mediteranean, a structurilor urbane avându-şi sorgintea în
societăţile evoluate ale Orientului şi contactul, astfel stabilit,
între acest sistem superior de viaţă şi structurile tribale din
fiecare hinterland. Grecii au transformat în câteva secole
Mediterana şi Marea Neagră în lacuri greceşti, realizând în
creuzetul constituit de propria lor civilizaţie sinteza dintre
Orient şi Occident, graţie geniului inegalabil al rasei lor.

125
 Colonizarea grecească a suscitat o vastă mişcare de
idei politice şi sociale. Ea s-a datorat unor grupuri sociale care
în metropole se aflau în conflict cu vechea aristocraţie funciară.
Coloniile erau conduse de o orăşenime mercantilă care a
devenit şi ea, uneori, proprietară de pământuri - ca acei
gomoroi din Syracusa - dar care era distinctă de “nobilimea de
sânge”.
Iniţial coloniile au fost medii deschise tuturor celor cu
spirit intreprinzător: ele erau, în majoritatea lor, oligarhice şi
nu aristocratice. Aşa încât sentimentul libertăţii şi al
individualismului au găsit în mediul colonial un excelent teren
de afirmare. În această ambianţă a înflorit gândirea juridică,
cele mai vechi legi scrise cunoscute fiind cele
coloniale/italiote, legislaţia elaborată de Zaleucos din Locri şi
cea a lui Charondas din Catane. De altfel, tocmai în oraşele
coloniale aveau să se nască acele forme mixte de guvernământ
pe baza cărora se vor dezvolta ulterior constituţiile mixte/
mikitai politeiai, îmbinând cele două sisteme - oligarhic şi
democratic -, pe care Aristotel le-a apreciat ca fiind cele mai
raţionale şi care au servit drept fundament constituţiilor epocii
elenistice.
În fine, orizontul spiritual grecesc – religios, poetic şi
speculativ – s-a lărgit şi s-a structurat pe baze diverse în lumea
colonială. Relevante în acest sens sunt literatura şi gândirea
filosofică a italioţilor din secolul al VI-lea a. Chr.
Colonizarea greacă nu încetează o dată cu epoca
arhaică, ci devine unul dintre aspectele definitorii ale
civilizaţiei greceşti în genere. Întemeierea de colonii s-a produs
până la sfârşitul epocii elenistice, ca una din formulele acelei
diasporá elenice - cealaltă fiind fundarea de oraşe în interiorul
continental, iniţiată de Alexandru cel Mare şi continuată de
126
succesorii săi. Ea a adus o bună parte a lumii vechi în cuprinsul
aceleiaşi civilizaţii, pregătind marea sinteză a Romei.

III.3. Evoluţia constituţională a oraşelor - state

Instituţiile greceşti tradiţionale sunt:
1) familia (oikos) - dominată de tatăl - kurios
(“stăpân”); 2) ginta/clanul (génos) - corporaţie
religioasă/comunitatea urmaşilor aceluiaşi strămo; 3)fratria
(ú) grupa la origine pe descendenţii unor grupuri de familii
înrudite; sărbătoarea Apaturiilor era serbarea celor ce au acelaşi
tată, adică fratriilor; 4) tribul.
Clanul a fondat statul, la greci ca şi la romani. De altfel,
instituţiile celor două popoare corespundeau în esenţă: ordinea
şi justiţia în interiorul comunităţii, războiul şi legea marţială
înspre exterior, conducerea prin şeful clanului, un sfat al
bătrânilor, adunarea oamenilor liberi capabili să poarte armele
şi o anumită constituţie. Legea criminală (crimen, κρίνειν),
pedeapsa (poena, ποίνη), răzbunarea (talio, ταλάω) sunt
concepţii greco-italice. Cum s-a spus adesea şi cum Mommsen
a arătat-o mai bine ca oricine, există o comunitate
fundamentală a structurii politice elene şi italice, care nu o
întâlnim la celelalte ramuri ale familiei indoeuropene. Pe de
altă parte, structurile politice ale grecilor şi romanilor - în
pofida acestui patrimoniu comun - nu sunt deloc asemănătoare.

127
 Astfel, dacă geniul grec sacrifica întregul
individualului, naţiunea comunităţii, comunitatea cetăţeanului;
romanul, dimpotrivă, sacrifica propria individualitate salvării
publice şi învăţa să se supună tatălui pentru a şti mai târziu să
se supună Statului. Cu timpul, romanii vor dobândi astfel o
patrie, un spirit patriotic şi o unitate naţională cum grecii n-au
cunoscut niciodată. Oriunde se ivea în Grecia o tendinţă spre
unitate, ea nu se întemeia pe principii politice, ci pe artă şi
jocuri.
Grecii n-au cunoscut altă unitate decât poemele
homerice, Jocurile Olimpice şi tragediile lui Euripides. Lumea
ideală a frumuseţii a însemnat totul pentru greci şi le-a
compensat, în anumite limite, tot ce le lipsea în lumea reală. Pe
scurt, familia şi statul, religia şi arta au cunoscut, în Grecia şi în
Italia, o evoluţie profund diferită, atât de originală încât
fundamentele comune par a fi dispărut aproape complet.
În evoluţia politică mai puţin riguroasă a Greciei clanul
şi-a păstrat puterea particulară în faţa Statului până într-o epocă
relativ târzie (abia prin reformele lui Solon se realizează la
Athena, trecerea de la genocraţie la plutocraţie). Pe de altă
parte, dacă în Grecia statul era la început comunitatea
clanurilor, individul realizează de timpuriu o independenţă mai
mare faţă de clan şi o evoluţie mai originală decât la Roma.
Evoluţia numelor proprii relevă o deosebire structurală între
lumea greacă şi cea romană: în vreme ce în Grecia numele
clanului în formă de adjectivală dispare de timpuriu, el devine
la romani numele principal. Aşadar, o nivelare, care la romani
absoarbe individul statului, pe când grecii ofereau posibilitatea
dezvoltării neîngrădite a personalităţii.
Populaţia unei polis era alcătuită din 3 categorii sociale:
cetăţeni (politai); străini; sclavi. Nici una dintre aceste categorii
128
nu constituie o clasă socială. Conceptul modern de clasă
socială este legat de 3 categorii de fenomene net deosebite: a) o
clasă socială este un grup de oameni care ocupă un loc clar
definit în ierarhia socială (“marea burghezie”, ”mica
burghezie”, “clasa de mijloc”, “clasele de jos” etc.); b) o clasă
socială ocupă un loc bine definit în cadrul relaţiilor de
producţie; c) o clasă socială presupune conştiinţa unor interese
comune, utilizarea unui limbaj comun, o acţiune comună în
jocul politic şi social.
În cadrul unei polis, cetăţenii reprezentau o minoritate.
De pildă, în epoca clasică populaţia Athenei era formată din
35.000 de cetăţeni, 10.000 de meteci şi 120.000 de sclavi. Era
recunoscut ca fiind cetăţean cel căruia îi era îngăduit să ia parte
la cultul public; în această participare la cultul public îşi aflau
originea toate drepturile sale civile şi politice. Aşadar,
cetăţeanul cetăţii antice era, cum arăta Fustel de Coulanges,
“omul care posedă religia cetăţii”. În greceşte, a fi admis
printre cetăţeni se spune meteinai tón hierón, a împărtăşi
lucrurile sacre. Cetăţeanul putea vota pentru că putea asista la
ceremonia sacrificiului public, care preceda adunarea publică.
Străinul, dimpotrivă, este cel care nu are acces la cultul
public, cel care nu-l protejează zeii cetăţii şi, prin urmare, nu
are nici un drept. Astfel, religia stabilea între cetăţeni şi străinii
rezidenţi o diferenţă profundă şi de neşters.
În timpul lui Aristotel, calitatea de cetăţean este unul şi
acelaşi lucru cu înscrierea în listele armatei (lexiarchikon
grammateion- registrul pe care îl ţinea fiecare demă).
Recunoaşterea dreptului de cetăţenie nu se face decât pentru
tinerii (efebi) care sunt înscrişi între cetăţenii demei la vârsta de
18 ani” (Aristotel, Const.Ath.,42, 1). Pentru tânărul cetăţean,
“agregarea definitivă” - participarea integrală la viaţa socială -
129
îmbracă două forme esenţiale: căsătoria şi participarea la
falanga hopliţilor, în armată sau în flotă.
Organele tradiţionale ale statului sunt: magistraţi;
consiliul/sfatul (bulé sau gerousia); adunarea poporului
(démos).
Pólis arhaică redistribuie funcţiile iniţiale ale regelui.
Cultul public trece, din gruia exclusivă a clanului regal, într-o
incintă separată a comunităţii, fiind apanajul unor preoţi care
aparţin vârfurilor aristocraţiei. Odată cu reforma hoplitică –
apariţia soldatului–cetăţean – corpul hoplitic (hoplitai) devine
organul funcţiei războinice. Războiul devine o acţiune
organizată în formaţie fixă (falanga), sub comanda unui nobil
ales de către egalii săi şi aprobat de adunarea războinicilor.
Bătălia este şocul celor două falange, după care învingătorul,
care nu-l urmăreşte pe învins, ridică un trofeu cu armele
capturate de la duşman. În linia de bătaie, solidaritatea
hopliţilor apăraţi de scutul vecinilor nu face altceva decât să
reproducă solidaritatea însăşi a cetăţii. În fine, în procesele
civile luarea hotărârilor nu mai era un act de autoritate, fără
drept de apel, ci o decizie la care ajungea un magistrat (cauzele
penale erau lăsate pe seama vendetei clanurilor). Cât priveşte
problemele generale de politică internă şi externă, acestea erau
dezbătute în faţa sfatului, dacă nu chiar a adunării cetăţeneşti.
Organul esenţial al regimului aristocratic este
consiliul/sfatul (bulé) alcătuit din membri desemnaţi, în general
pe viaţă, conform unor sisteme ce variază de la pólis la pólis:
foşti magistraţi la Atena, consilieri aleşi la Sparta, capi de mari
familii la Corint. Consiliul e cel care conduce în mod efectiv
Statul, supraveghind şi adesea numindu-i de magistraţi.
Magistraţii, emanaţie directă a consiliului poartă titluri
diferite: arhontes/arhonţi (Athena, Beoţia), efori (Sparta),
130
pritani (Milet). Aproape pretutindeni, ei alcătuiesc un colegiu.
Începând din 682 a. Chr., la Athena, magistraturile devin
anuale.
Adunarea poporului joacă un rol foarte şters. Adunarea
are, în unele oraşe, dreptul de a-i alege pe magistraţi, participă
la adoptarea unor hotărâri, însă în realitate nu face decât să
ratifice cea ce i-a fost propus.
Întreaga putere se află concentrată în mâinile unei
oligarhii alcătuită din aristocraţi al căror statut privilegiat se
întemeiază pe o bogăţie considerabilă, în mod esenţial funciară:
nobilii sunt mari proprietari şi mari crescători de animale, în
special de cai. Denumirile care li se dau în diferite póleis sunt
relevante în acest sens: gamores (“cei care îşi împart
pământul”) la Syracusa, hipobotes (“crescători de cai”) în
Eubeea. Aristotel observa că creşterea cailor – care le permitea
să servească în armată în calitate de călăreţi – e intim legată de
regimul aristocratic.
Ideologiile religioase operează în acest sens: asistăm la
dezvoltarea cultelor poliade, legate fie de zei locali, protectorii
imemoriali ai acropolelor, fie de eroi, consideraţi a fi strămoşii
marilor familii, ceea ce sporeşte şi mai mult prestigiul acestora.
Aristocraţii, care domină complet domeniul religios, dobândesc
astfel un anume consimţământ din partea demos-ului cu privire
la hegemonia pe care o exercită asupra Statului. În sfârşit,
aristocraţii controlează în mare măsură schimburile şi
producţia, fiind singurii care dispun de surplusuri şi de
posibilitatea unor investiţii.
Sub impactul mai multor factori, în decursul secolului
VII a. Chr. oligarhiile au devenit mai puţin rigide şi
exclusiviste.
Apariţia infanteriei grele. “Reforma hoplitică”.
131
 Către anul 700 a. Chr. se afirmă importanţa
precumpănitoare a infanteriei grele în detrimentul cavaleriei,
adică al aristocraţiei. “Omul de arme” prin excelenţă este de
acum înainte hoplitul. Corpul hoplitic devine organul funcţiei
războinice.
“Reforma hoplitică”, la începutul secolului VIII. a.
Chr., a fost deopotrivă consecinţa şi cauza unei profunde
mutaţii politice. După cum considera Aristotel, “prima
constituţie a fost cea a războinicilor, şi chiar la origine, cea a
călăreţilor”. Participant la luptă, hoplitul îşi impune şi
participarea la viaţa politică.
Hopliţii, infanteria greu înarmată, constituie nucleul
armatei cetăţeneşti. La Atena şi în mod special în epoca
clasică, organizarea militară se confundă cu organizarea
civică: cetăţeanul nu conduce cetatea în calitate de războinic;
dimpotrivă, în calitate de cetăţean, atenianul poartă război.
Hopliţii atenieni sunt cetăţeni capabili să-şi plătească
echipamentul greu, atât de greu încât au nevoie de un slujitor
care să-i însoţească. Hopliţii aparţin primelor 3 clase ale
ierarhiei censitare soloniene. În timpul lui Aristotel, cetăţenii
athenieni apţi pentru serviciul militar sunt grupaţi în 42 de
clase de vârstă, serviciul militar fiind obligatoriu de la 18 ani
împliniţi până la 60 de ani.
Între aceste 42 de clase, distingem pe primele 2, cele de
neotaloi (efebi), pe ultimele 10, cele de presbytatoi, restul
formând grosul contingentului. Neotatoi erau tinerii care nu
sunt încă admişi în adunare, iar presbytatoi - bătrânii care nu
mai pot presta serviciu activ, şi deci făcând serviciu la
garnizoană.

132
 III.3.1 Reformatori şi legislatori. Codificarea
dreptului
Datorită faptului că legile se transmiteau pe cale orală
în marile familii, ai căror capi împărţeau dreptatea în mod
arbitrar, una dintre revendicările cele mai vehemente ale
demos-ului era publicarea legilor – redactarea unor coduri de
legi.
Reformatorii şi legislatorii nu-şi depăşesc atribuţiile
legale cu care au fost investiţi. Ei sunt mandataţi de cetate
pentru a reforma instituţiile.
Reforma s-a realizat prin desemnarea unor legislatori
(aisymnetai, thesmothetai): aleşi cu asentimentul diferitelor
categorii sociale, uneori pe viaţă, dar de regulă, pe o anumită
perioadă de timp, legislatorii s-au bucurat de putere absolută
care l-a îndreptăţit pe Aristotel să considere această funcţie
drept o “tiranie electivă” (Politica, 3, 9, 5).
Primii legislatori au apărut în oraşele coloniale din
Occident: Zaleucos din Locri şi Charondas din Catana.
Codurile de legi elaborate de aceştia sunt puţin cunoscute, spre
deosebire de cele ale lui Pheidon din Argos şi a lui Drakkon de
la Athena, redactate doar cu puţin mai târziu. În schimb, sunt
mult mai bine cunoscute codurile elaborate de reformatorii de
la începutul secolului VI. a. Chr., Solon şi Pytthacos din
Mytilene.
Accentul fundamental se pune pe organizarea justiţiei
care, de acum înainte va fi administrată în conformitate cu
legile scrise. În unele cazuri - Charondas din Catana - au fost
constituite curţi cu juraţi. Zaleucos instituie dreptul de apel în
faţa Adunării celor o mie. Solon creează un tribunal popular
(heliaia).
133
 Legislaţia privitoare la crime este sustrasă din sfera
vendetei private a clanurilor şi se instituie o extremă severitate
menită să reprime crimele şi violenţele: Zaleucos instituie legea
talionului, iar numele lui Drakkon a devenit celebru pentru
rigoarea legislaţiei sale.
În toate domeniile – administrarea justiţiei, dreptul
penal, dreptul civil – se afirmă autoritatea Statului în
detrimentul intereselor aristocraţiei şi a prejudecăţilor
tradiţionale.
Opera legislatorilor din secolul al VII a. Chr. şi a celor
din secolul următor, subminează principiile gentilice înlocuite
de regimul plutocratic şi asigură prima victorie a demos-ului
asupra aristocraţilor.

III.4. Sparta
Tradiţia, pentru prima oară atestată de poemele lui
Tirteu, consideră că formarea Spartei este rezultatul invaziei
dorienilor în frunte cu Heraclizii, într-un ţinut (Laconia)
odinioară aheean cu capitala la Amyclai. Statul spartan
(Lakedaimon) a luat naştere în secolul IX. din reunirea a 5 state
din valea Eurotasului.
Societatea spartană comportă o diviziune tripartită: Spartiaţii
(homoioi/”cei asemenea”), periecii şi hiloţii.
Spartiaţii sunt cetăţeni cu drepturi depline şi războinici
care au o posesiune funciară creditară - un kleros. Grupul celor
asemenea (homoioi), specializat în activitatea militară, se
confundă cu ansamblu complex al lacedemonienilor, ci cu
cetatea spartiaţilor. În pofida numelui lor, ”cei asemenea” nu
constituie, nici măcar în secolul V., un grup social omogen. În
interiorul categoriei de homoioi distingem mai multe grupuri
specializate: cryptoi, elita tinerilor spartiaţi aleşi pentru a
134
îndeplini riturile de trecere (cripta exercita o funcţie efectivă în
societatea spartană şi anume aceea de a sprijini prin toate
mijloacele menţinerea unui stat poliţienesc confruntat cu
revoltele endemice ale populaţiei aservite din Messenia şi chiar
Laconia); cei 300 de hippeis (“cavaleri” - în realitate pedestraşi
purtând acest nume), trupe de elită care, sub comanda unui
hippagretes, îndeplineau mai cu seamă însărcinări poliţieneşti;
acei agathoergoi de care vorbeşte Herodot (1, 67), recrutaţi
dintre “cavaleri”, câte 5 în fiecare an, pentru a îndeplini misiuni
secrete. Pe de altă parte, orice tânăr spartiat care a parcurs
etapele educaţiei spartane (agoge), poate deveni un homoios,
dar nu toţi devin aşa ceva. În secolul V. se constată o
multiplicare a statutelor intermediare: există, de pildă,
categoria de hypomeiones - spartiaţii care nu au o posesiune
funciară ereditară (kleros); şi categoria de tresantes
(“tremurătorii”) - cei degradaţi pentru comportamentul lor
militar.
Oameni liberi însă lipsiţi de orice drepturi politice,
periecii (perioikoi – “cei ce locuiesc în preajmă”), care sunt
cetăţenii cetăţilor incluse în statul lacedemonian, se
îndeletnicesc cu agricultura, creşterea animalelor, artizanat şi
comerţul. La Aristotel, termenul perioikoi desemnează practic
întotdeauna populaţiile rurale dependente.
În sfârşit, o categorie oprimată, hiloţii, (heilotai),
oameni ce aparţin Statului, dar puşi la dispoziţia spartiaţilor
pentru a lucra loturile (kleroi). În sfera helotică întâlnim, de
asemenea, diverse statute. Un hilot poate fi mothax - izvoarele
autentice explică acest termen uneori ca desemnând pe sclavul
născut în casă, alteori pe hilotul educat împreună cu spartiaţii şi
supus aceloraşi agoge cu viitorii homoioi. Eliberat, hilotul
devine neodamodes, nou membru al damos-ului, fără însă a
135
deveni şi homoios. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de
existenţa a două feluri de hiloţi:
a) hiloţii din Laconia a căror revendicări vizează
transformarea revoluţionară a societăţii lacedemoniene
(integrarea în structurile Spartei);
b) hiloţii din Messenia, în revoltă permanentă pentru
“restaurarea” Messeniei. Secesiunea e visul hiloţilor din
Messenia, împlinit atunci când expediţia lui Epaminondas avea
să deschidă calea reconstrucţiei Messeniei.
Prin urmare, societatea spartană se caracterizează
printr-o gamă de statute, fără a se putea defini riguros unde
începe libertatea şi unde încetează sclavia - de vreme ce nici
măcar homoioi nu sunt, în fond, oameni liberi, în sensul
atenian al cuvântului.

III.4.1. Instituţiile politice

Imaginea pe care autorii antici, şi în primul rând
atenieni, ne-o transmit despre Sparta este cea a unei societăţi
care refuză istoria pentru a se instala în imobilismul
“Constituţiei lui Lycurg”. Demersurile istoriografiei
contemporane, fascinată încă de “mirajul spartiat” tind către
“normalizarea” excepţiei pe care Sparta o reprezintă. Această
tendinţă este ilustrată de tentativa lui H. Jeanmaire, în cartea
Couroi et Couretes (1939), de a descoperi “sub masca lui
Lycurg” o societate întru totul comparabilă cu societăţile
africane şi, mai ales, de demersul lui M.I. Finley (Ancient
Sparta, în J.P. Vernant (ed.), Problémes de la querre en Gréce
ancienne, Paris-Haga, 1968 = The Use and Abuse of History,
Londra, 1975, p. 161-177) care demonstrează că toate trei
aspecte fundamentale ale Spartei clasice – infrastuctura agrară,
cu ierarhia de homoioi, perieci şi hiloţi, sistemul de guvernare
136
şi război, ansamblul constituit din riturile de trecere, educaţia
(agoge), clasele de vârstă, mesele comune etc. – nu s-au
dezvoltat şi constituit în bloc, şi că “revoluţia secolului VI”,
care a dat Spartei clasice înfăţişarea ei aparte, reprezintă un
proces complex de inovaţie, transformare şi reactivare a unor
elemente şi instituţii care s-au perpetuat doar în aparenţă
intacte din vremurile cele mai îndepărtate.
Sparta se organizează progresiv. Primul text care poate
fi invocat este Marea Rhetra (lege) din prima jumătate a
secolului VIII a. Chr., legea organică a polis-ului care luase
naştere din reunirea a 5 state. Marea Rhetra îi menţiona pe cei
2 regi, consiliul şi adunarea cetăţenilor. Către mijlocul
secolului VIII, regii şi consiliul dobândesc dreptul de a ridica
şedinţele “dacă poporul ia hotărâri strâmbe”.
Probabil în aceaşi perioadă apar magistraţii şi eforii
care îngrădesc autoritatea, până atunci discreţionară a regilor.
Sparta, asemenea celorlalte póleis, era condusă de o
elită aristocratică. Pe la mijlocul secolului VIII elita
conducătoare este nevoită să afecteze o repartiţie egalitară a
“pământului politic” în loturi (kleroi) atribuite împreună cu
hiloţii care le lucrează, membrilor poporului. Este vorba de
reforma numită a lui Lycurg, care creează o categorie de
soldaţi–cetăţeni, capabili să asigure securitatea exterioară a
statului lacedemonian, ca şi pe cea internă împotriva hiloţilor.
Prin urmare, reforma hoplitică, a avut loc mai devreme la
Sparta decât în alte părţi ale lumii greceşti şi urmările acesteia
se vor vedea în a doua jumătate a secolului VIII, cu prilejul
primului război messenian.
În secolele VII-VI constituţia spartană dobândeşte
forma ei definitivă, cu mecanismele ei esenţiale: regi, efori,
consiliu, adunare. După cum constata Isocrate în Discursul
137
Panatenaic (342-339), în vreme ce Messenia şi Argosul urmau
o evoluţie asemănătoare cu a celorlalte póleis, Sparta se
caracterizează prin permanenţa unei stări de stasis. Din
oamenii de rând, în loc să-i integreze în comunitate, spartiaţii
au constituit categoriile servile ale periecilor şi hiloţilor: “au
făcut din demos perieci, înrobându-le sufletele nu mai puţin
decât cele ale servitorilor (tas ton oiketon)”.
Dintre oraşele importante ale lumii greceşti, numai
Sparta menţine regimul monarhic.
Statul lacedemonian are 2 regi, aleşi din dinastia
Agiazilor şi din cea a Euripontizilor, prima fiind aheeană, iar a
doua doriană. Această dublă monarhie ar fi deci rezultatul unui
pact încheiat între cele două comunităţi în momentul cuceririi
doriene. Regii exercită la început o autoritate absolută asupra
armatei. Fiind şi sacerdoţii lui Zeus Lacedemonianul şi ai lui
Zeus Uranianul, ei au, de asemenea, însemnate atribuţii
religioase. În rest, sunt supravegheaţi îndeaproape de către
efori, în faţa cărora depun în fiecare lună jurământul de a
domni “potrivit legilor existente”. Prin urmare, regalitatea este
în Sparta mai ales un sacerdoţiu ereditar. Puterea aparţine în
realitate Gerousiei care conduce şi eforilor care execută. Astfel,
Herodot (V., 92) constata pe bună dreptate că, de fapt Sparta nu
cunoaşte regimul monarhic, iar Aristotel (Pol.V., 10) că
guvernământul Spartei este o aristocraţie.
Cei 5 efori, reprezentanţii comunităţii, sunt aleşi pentru
un an de gerousia şi deţin puterea executivă. Aceşti magistraţi
supraveghează respectarea legilor şi educaţia tinerilor,
controlează viaţa publică a cetăţenilor şi conduita regilor,
judecând în acelaşi timp şi cazurile civile. Urmând avizul
Gerousiei, eforii declarau război şi stabileau clauzele tratatelor
de pace. În timp de război, 2 efori îl însoţeau permanent pe
138
rege, supraveghindu-l. Ei erau cei care decideau planul bătăliei
şi comandau toate operaţiunile militare. În plus, eforii deţin şi o
putere ocultă întrucât la expirarea mandatului nu sunt obligaţi
să dea socoteală succesorilor lor. Aşadar, colegiul celor 5 efori
s-a transformat treptat în organismul cel mai important din stat.
Aristotel (Pol.II, 6, 14) numeşte eforatul magistratura
principală acelor mai mari.
Consiliul (gerousia = sfatul bătrânilor/gerohia =
adunarea celor privilegiaţi) este alcătuit din 28 de geronţi aleşi
pe viaţă, dintre homoioi care au trecut de 60 de ani, şi din cei 2
regi. Gerousia se reuneşte la date fixe, având în acelaşi timp şi
funcţia de Înaltă curte însărcinată cu judecarea proceselor
importante şi de Consiliu care elaborează hotărârile Adunării.
Gerousia are un rol esenţial în orientarea politicii externe
(pentru gerousia, cf. Aristotel, Pol. II, 9, 1270a – 1271b;
Plutarh, Lycurg 5). În fapt, la Sparta, autoritatea supremă o
deţine gerousia, împreună cu regii şi eforii. Gerontocraţia
inerentă sistemului impune un guvernământ conservator.
În sfârşit, adunarea poporului/cetăţenilor (apella)
alcătuită din cei 9.000 homoioi („cei asemenea”). Apella alege
eforii şi geronţii şi dezbate toate problemele politice
(declaraţiile de război, tratatele de pace, alianţele). Procedura
de votare era prin aclamare, astfel adunarea fiind uşor de
manipulat. Cetăţenii sunt, prin urmare consultaţi, dar nu pot
decât să ratifice măsurile care le sunt propuse. Orice revoltă a
hiloţilor punea întreaga ordine spontană sub semnul întrebării.
Confruntat cu endemicele revolte a hiloţilor, adică cu
criza permanentă a vechiului mod rural de dependenţă, modelul
spartiat va sucomba în secolul IV a. Chr., când întregul
echilibru politic şi social al principalei cetăţi arhaice Sparta

139
este distrus, în urma înfrângerii de la Leuctrai (371). În secolul
IV societăţile de tip spartiat, cretan sau thessalian se destramă.

III.5. Athena

III.5.1. Structuri sociale arhaice

Populată de ionieni încă de la începutul mileniului al II-
lea, Attica cunoaşte o perioadă de mare prosperitate în epoca
miceniană. Ferită de invaziile doriene, Athena cunoaşte în
epoca geometrică o dezvoltare mai rapidă, devenind astfel
regiunea cea mai evoluată din Grecia continentală.
Structurile sociale ale Athenei arhaice sunt similare cu
cele ale altor oraşe ioniene. Există, la Athena, 4 triburi:
geleonţi (Străluciţi =Nobili), egicorei (Păstori de capre),
argadei (Muncitori), hopliţi (Oameni de arme). Ulterior,
fiecare trib îşi are regele său (filobasileus).
Tribul este împărţit în 3 fratrii, grupând la origine pe
descendenţii unor grupuri de familii înrudite. Membrii unei
fratrii se consideră homogalacti (“care au supt acelaşi lapte”).
Au în comun cultele, mai ales cele consacrate lui Apollo
Patroos şi străbunului eponim. Fratriile venerează în acelaşi
timp doi zei protectori, pe Zeus Fratrios şi pe Athena Fratria.
Atunci când este menţionată pentru prima oară, fratria are un
aspect militar: Nestor îşi aşează soldaţii pe fratrii. Apaturiile
erau sărbătoarea fratriilor şi cu acest prilej noii efebi erau
înscrişi, taţii lor jurând în numele lor că sunt într-adevăr
athenieni, fii de athenieni.
Fratria se subdivide la rândul ei în clanuri (géne),
formate din familii. După Aristotel fiecare fratrie avea 30 de
géne, şi fiecare génos câte 30 de familii. În fapt, se cunosc mai

140
puţin de 100 de géne, şi probabil că nici nu erau cu mult mai
numeroase.
Societatea ateniană arhaică cunoaşte o diviziune
tripartită: aristocraţii (Eupatrizii - “cei care au un tată valoros”,
geomorii (agricultorii), demiurgii (meşteşugarii).

III.5.2. Evoluţia constituţională a Atenei

Statul athenian a luat naştere în sec. X – IX a. Chr. prin
procesul de synecism (confederare) iniţiat de Kekropia. Potrivit
tradiţiei, Tezeu ar fi fost cel care a impus Atticii o unitate ce
avea să devină definitivă. Confruntat cu presiunea Eupatrizilor,
Tezeu - după cum spune tradiţia - a “încredinţat poporului
autoritatea suverană”. Însă acest corp politic (démos-ul) nu
putea fi în acea epocă decât aristocraţia, adică totalitatea
capilor de géne. Oricum, în cele din urmă, Tezeu a fost alungat
din Athena şi a murit în exil.
Athena îşi va menţine regimul monarhic mult timp
după synecism. Tradiţia a păstrat amintirea a cel puţin 3
dinastii. Erehteizii, Melanthizii şi Medontizii. Apoi, aici ca şi în
alte póleis, aristocraţii vor aboli regalitatea. După Aristotel,
tranziţia la regimul aristocratic s-a petrecut pe nesimţite:
regele, ales la început pe viaţă, domneşte după aceea 10 ani,
apoi numai unul. În acelaşi timp alegerea, care se efectua doar
dintre membrii dinastiei Medonitzilor, cu timpul a început să se
facă dintre membrii tuturor familiilor de eupatrizi.
Moartea lui Kodros, ultimul rege al Athenei, coincide
cu victoria definitivă a Eupatrizilor. Preluând puterea,
aristocraţii redistribuie funcţiile iniţiale ale regelui în cadrul
colegiului arhonţilor/arhontes (arhontele eponim, polemarhul,
basileul).

141
 Dintre aceştia, cel mai important era arhontele eponim,
prestigul său fiind enorm datorită faptului că numele său era
dat anului în curs. Atribuţiile sale, descrise de Aristotel (Statul
athenian, 56), cuprindeau organizarea corurilor religioase,
dreptul privat şi dreptul de tutelă ca reprezentant al Statului
asupra orfanilor şi văduvelor cetăţenilor.
Atribuţiile arhontelui basileus ţineau, conform lui
Aristotel (Statul athenian 57), în principal de domeniul
religios, ca şi problemele legate de dreptul penal (în caz de
crimă sau omucidere, grecii considerau că a fost deranjată
ordinea divină, care trebuia reinstaurată prin pedepsirea
vinovatului).
Arhontele polemarh avea printre atribuţiile problemele
legate de război (Aristotel, Statul athenian 58) şi relaţiile cu
străinii/metecii.
Începând din 682 magistraturile devin anuale.
Magistraţii sunt desemnaţi de către Areopag, un organ
aristocratic prin excelenţă. Ulterior, cei 6
thesmothetai/thesmotheţi („păstrători ai legilor”) au completat
numărul celor 9 magistraţi (arhontes). Cei 6 themothetai aveau
ca atribuţii problemele administrative, legate de organizarea
tribunalelor, sau validarea magistraţilor, precum şi probleme
legate de dreptul comercial. Arhonţii cărora le-a expirat
mandatul alcătuiesc Areopagul – organul suprem al puterii care
asigură permanenţa conducerii Statului de către aristocraţie.
În sfârşit, adunarea poporului/cetăţenilor (Ecclesia) –
alcătuită din toţi cei care îşi permiteau achiziţionarea
echipamentului hoplitic (cel puţin în teorie) – are prerogrative
limitate: ea îi desemnează pe magistraţi, însă Aristotel
precizează că aceştia sunt aleşi “potrivit rangului de nobleţe şi
bogăţiei”. Ecclesia decidea problemele supuse dezbaterii prin
142
majoritate simplă (jumătate plus unu din voturi). Sistemul de
vot era diferit de cel spartan, votându-se fie prin ridicarea
mâinilor (heirotonia), fie cu pietricele (vot secret).
Cât priveşte administraţia locală, aceasta se bazează pe
sistemul naucrariilor (naucrariile erau vechi circumscripţii
teritoriale ale Atticii pre-clisteniene). Tribul e divizat în 4
naucrarii, fiecare dintre acestea fiind obligată să pună la
dispoziţia statului câte o corabie complet echipată. Întreaga
Attică e împărţită în 48 de naucrarii. Corporaţii cu rol politic,
naucrariile servesc şi drept cadre pentru înrolare şi pentru
perceperea impozitelor.
Impetuoasa dezvoltare economică a Athenei, sesizabilă
încă de la finele secolului VII a. Chr., va duce în cele din urmă
la mutaţia raporturilor sociale. Criza constituţională care
zguduie, la finele secolului VII, oraşele evoluate ale lumii
greceşti afectează şi Athena. În ambianţa acestor tot mai acute
tensiuni sociale, are loc conjuraţia lui Kylon (636) – un tânăr
aristocrat, ginere al tiranului Theagenes din Megara – care
ocupă acropola cu intenţia de a institui tirania, în cele din urmă,
Kylon e exilat pe viaţă. Clasele de jos solicită tot mai vehement
abolirea datoriilor, împărţirea pământurilor şi elaborarea unor
legi scrise.
Astfel, în 621, Drakkon, fost arhonte thesmothet, este
investit cu puteri extraordinare, şi însărcinat cu fixarea în scris
a legilor cutumiare. Autorul primei codificări a dreptului
athenian, Drakkon impune autoritatea Statului în calitate de
arbitru suprem în administrarea justiţiei, atât în cauzele civile,
cât şi în cele penale. Nu este cunoscută decât legislaţia sa
privitoare la omucideri: de-acum înainte aceste cazuri se judecă
în faţa Areopagului sau înaintea tribunalului Efeţilor,
criminalul fiind astfel sustras vendetei clanurilor. Extrema
143
severitate a legilor lui Drakkon avea menirea de a reprima
crimele şi violenţele.
Însă cauza profundă care provoacă tensiunea socială şi
violenţele din viaţa publică era inegalitatea repartiţiei
proprietăţii funciare.
În urma unui acord unanim, Solon – din familia
aristocratică a Medontizilor – a fost desemnat de Areopag în
594/593 să restabilească ordinea în oraş şi să reformeze Statul,
în calitate de arhinte cu puteri extraordinare şi diallektes
(arbitru între Eupatrizi şi demos). Scopul declarat a lui Solon a
fost ca, prin reformele sale, să instituie eunomia – „buna
rânduială” în cetate. Că nu a reuşit întru totul, ne-o dovedeşte
tirania Pisistratizilor din perioada următoare.
Aristotel (Pol.,II, 9, 2), fără a descrie amănunţit opera
lui Solon, se mulţumeşte doar să constate: “el a eliberat
poporul din sclavie” (kai douleúonta tón démon paúsai). Prin
seisachteia (“reducerea poverii”), procedează la abolirea
datoriilor, suprimă arestarea datornicilor, îi emanicipează pe
micii producători agricoli din condiţia servilă, smulge bornele
ipotecate. Mărturia acestei reforme radicale o aflăm în versurile
lui Solon: “…o iau drept martoră pe zeiţa-mamă, Pământul
negru, de pe care în multe locuri am smuls pietrele de hotar, iau
drept martor pământul aflat în sclavie şi care acum este
liber…” “I-am eliberat pe cei care, pe acest pământ, îndurau
cruda servitute şi tremurau în faţa unui stăpân”.
Pentru prima dată, în Lumea antică, se ia o măsură atât
de radicală, făcând ca, interesele Statului să treacă înaintea
celor particulare. Hectomorii dispar, fiind repuşi în posesia
propriilor lor loturi. Solicitudinea reformatorului faţă de ţărani
va crea un nou echilibru social, întemeiat pe solidaritatea unei
“clase” de mijloc constituită din proprietarii mici şi mijlocii,
144
care va dăinui până spre mijlocul secolului V. a. Chr. În acelaşi
timp, o amnistiţie generală a permis tuturor exilaţilor să revină
în cetate.
Probabil că tot Solon a extins şi clasa cetăţenilor
(politai), ordonând fratriilor să-i accepte pe oregoni, altfel spus
să-i integreze în cetate pe cei ce erau excluşi din societatea
închisă a geneţilor, cu precădere pe demiurgoi.
În orice caz, începând cu reformele lui Solon, la Athena
orice “athenian” e un om liber, orice om liber are vocaţia
calităţii de cetăţean, şi reforma lui Cleisthenes va împlini
această tendinţă. Numai lărgirea noţiunii de cetăţean, va face
posibilă dezvoltarea celorlalte categorii sociale: sclavii în
înţelesul clasic al cuvântului (sclavii-marfă), care sunt
“străinii” prin excelenţă şi metecii.
Solon reformează pe de altă parte şi instituţiile politice.
Corpul civic este divizat în 4 clase censitare:
pentakosiomendimnoi (un venit anual mai mare de 500
medimne; 1 medimnos = 52,5 kg); hippeis/cavaleri (între 500 şi
300 medimne); zeugitai/hopliţii (între 300 şi 200 medimne);
thetai/theţii (sub 200 medimne).
Practic, prin institurea ierarhiei censitare soloniene, la
Athena se realizează trecerea de la genocraţie la plutocraţie.
Magistraţii sunt din rândul primelor 3 clase censitare,
dar toţi cetăţenii, inclusiv theţii fac parte din Ecclesia. În fapt,
este vorba de o reformă, deopotrivă, politică şi militară:
primele două clase îşi îndeplinesc serviciul militar la cavalerie,
a treia în falanga hopliţilor, a patra la infanteria uşoară sau la
marină. Ca o contra- pondere a Areopagului, Solon creează
sfatul celor 400 - boulé (în care fiecare dintre cele 4 triburi ale
Atticii avea câte 100 de reprezentanţi). Având iniţial menirea
de a pregăti şedinţele Ecclesiei, boulé va submina treptat
145
prerogativele Areopagului. De asemenea, a fost creat un
tribunal popular – Heliaia (care avea ca principală atribuţie
judiciară judecarea proceselor de apel), ai cărui membrii sunt
aleşi din toate cele 4 clase censitare.
După cum arată el însuşi în Elegiile sale, Solon a
încercat să stabilească un echilibru între aristocraţi şi demos.
“Poporului i-am dat atâta putere cât îi trebuie, fără să suprim
sau să adaug ceva la drepturile sale. Pentru cei care foloseau
forţa şi impuneau datorită bogăţiei lor, şi pentru aceştia mi-am
dat osteneala să nu fie constrânşi la nici o acţiune dezonorantă”
(Aristotel, Const.Ath.,12).
Prin reformele sale, Solon a desfiinţat monopolul
politic al aristocraţiei şi a facilitat mutaţia raporturilor sociale.
În acelaşi timp, schimbând structura politică, Solon lăsase
neschimbată întreaga veche organizare religioasă a societăţii
atheniene. Totuşi, putem considera că în reformele lui Solon se
află în germene trăsăturile fundamentale ale viitoarei
democraţii atheniene.
Din epoca de tulburări politice ce a urmat plecării lui
Solon pare să dateze o reformă capitală: echivalarea drahmei
cu medimnul. Atare echivalare marchează asimilarea bunurilor
mobiliare cu bunurile funciare într-o Athenă în plină
expansiune mercantilistă.
Atare expansiune determină şi polarizarea intereselor
economice şi politice corespunzând celor 3 zone distincte
(pedion, paralia, diakria) a) pedienii (mari proprietari din zona
de şes) grupaţi în jurul lui Lycurg; b) paralienii (oameni de pe
coastă, interesaţi de comerţ) de sub conducerea lui Megacles
Alameonidul; c) diakrienii (micii proprietari din zona de
munte) ce se aflau sub influenţa unui personaj “ care trecea

146
drept omul cel mai devotat democraţiei” (Aristotel,
Const.Ath.,14), Peisistratos.
Rafinat şi abil, Peisistratos reuşeşte să se impună ca
tiran (561/560) şi, de două ori exilat, să revină la putere.
Peisistratos duce o politică abilă şi populară, exploatând
fervoarea religioasă în scopuri politice. El îşi arogă dreptul de a
institui un protectorat asupra Delosului şi de a ordona o
purificare generală a insulei sacre. Sub conducerea lui
Peisistratos, Athena reuşeşte să-şi asigure poziţii-cheie pe
drumul strâmtorilor – prefigurare a coloniilor militare ale
Statului athenian. În sfârşit, consimţind prosperitatea şi
independenţa clasei de mijloc, Peisistratos dă viitoarei
democraţii o bază socială mai solidă. În fapt, tirania lui
Peisistratos consolidează reformele lui Solon.
Fiii şi succesorii lui Peisistratos, Hipparh şi Hippias
(528/527-510) instaurează un regim mai sever, care nu se poate
menţine. Intervenţia lui Kleomenes I, regele Spartei şi exilul lui
Hippias (510) marchează sfârşitul lungului episod, adesea plin
de strălucire, a tiraniei atheniene.
Regimul aristocratic restabilit de către Kleomenes I nu
poate face faţă presiunii democraţilor conduşi de Alcmeoniodul
Cleisthenes, nepotul tiranului omonim al Sycionei.

III.5.3. Instaurarea democraţiei atheniene. Reformele

lui Cleisthenes (508 a. Chr.)
Când Platon explică instaurarea democraţiei, analiza lui
e în primul rând militară. El evocă imposibilitatea aproape
totală a oligarhilor de a purta război: ori vor fi siliţi să înarmeze
poporul şi se vor teme de el mai rău decât de duşmani, ori, dacă
nu vor face aceasta, vor lăsa să vadă în luptă că sunt cu
adevărat oligoi, puţini la număr. Platon evocă, într-un text
147
impresionant, prezenţa, alături, în aceleaşi rânduri ale falangei
celui bogat şi a celui sărac, spunând în sinea lui: “oamenii
aceştia nu-şi datorează bogăţia decât laşităţii celorlalţi”.
Democraţia ne spune Platon, se instituie atunci când săracii,
învingându-şi duşmanii, îi măcelăresc pe unii, pe alţii îi
exilează şi împart în mod egal cu cei rămaşi cârmuirea şi
magistraturile. Când defineşte demos-ul, Platon precizează că
era alcătuit din cei avuţi, din ţărani mici proprietari (autourgoi)
şi din cei fără ocupaţie (apragmones).
Scopul reformelor clisteniene era instaurarea isonomiei
–„egalitatea” (pentru reformele lui Cleisthenes, cf. Herodot V,
66; Aristotel, Statul athenian 21-22). Astfel, în 508 a. Chr.,
Cleisthenes procedează la o nouă împărţire a cetăţenilor, care
elimină vechiul sistem al naucrariilor: Attica este împărţită într-
o 100 de deme, grupate în 30 de tritii, reunite în 10 triburi
(phylii) teritoriale (fiecare dintre acestea incluzând o tritie din
oraş, una de pe coastă şi una din interiorul Atticii).
Ca urmare a reformei lui Cleisthenes, cele 10 triburi
(phylai) au devenit baza administraţiei publice în Athena.
Boulé (consiliul) de 500 de membri era compus din câte 50 de
prytani din fiecare trib. Aceştia exercitau puterea în fiecare a
zecea parte a anului, în pauza dintre adunările populare şi ale
consiliului.
Pentru cele 10 noi triburi (phylai) au fost aleşi prin
tragere la sorţi 10 eroi eponimi (dintr-o listă de 100).
Inscripţiile menţionează întotdeauna numele tribului căruia îi
era rândul la prytaneia când se consemna votarea unei
psephisme (hotârâre populară). Ordinea triburilor era definită în
mod strict. Aşadar, Cleisthenes a rupt practic legăturile dintre
membrii ginţilor: a) toţi oamenii liberi, chiar şi cei care nu
făcuseră parte din vechile triburi şi géne, au fost repartizaţi în
148
aceste noi cadre instituite de Cleisthenes; b) cetăţenii au fost
distribuiţi în triburi şi în deme, nu după criteriul naşterii, ca
altădată, ci după domiciliu. Dintre toate metodele menite să
doboare vechea aristocraţie, Aristotel (Pol.VI, 2, 11) considera
că aceasta este cea mai eficace: “Dacă vrem să instaurăm
democraţia, vom face ce a făcut Cleisthenes la athenieni: vom
forma noi triburi şi noi fratrii; vom înlocui sacrificiile ereditare
ale familiilor cu sacrificii în care toţi oamenii vor fi admişi;
vom contopi, pe cât e posibil, relaţiile dintre oameni, având
grijă să se sfarme toate asociaţiile anterioare”. Vechile fratrii şi
géne persistă, până la sfârşitul istoriei antice a Athenei, însă ele
nu mai sunt decât cadre religioase fără nici o valoare în ordinea
politică.
Datorită repartizării cetăţenilor – exclusiv pe criteriul
teritorial – în 10 triburi/phylii (phylai), Cleisthenes realizează o
contopire/omogenizare (anamixis) a corpului civic,
sustrăgându-l astfel influenţei locale a eupatrizilor. Societatea
atheniană se transformă în întregime, ceea ce duce la
diminuarea importanţei rangului mobiliar (fiecare athenian e
indicat acum prin numele său urmat nu de patronim, ci de cel al
demei sale/demotic).
În funcţie de noile cadre teritorial-administrative,
Cleisthenes trece la restructurarea instituţiilor
politice/organelor de guvernământ: acea boulé soloniană (400
de membri) devine Consiliul/Sfatul celor 500 (cei 50 de
reprezentanţi ai fiecărui trib/phylie trimişi în boulé asigură
rezolvarea problemelor publice în a zecea parte a unui
an/pritanie), iar atribuţiile sale se extind în dauna Areopagului,
ambele instituţii supuse acum controlului Ecclesiei.

149
 Magistraturile au fost şi ele reorganizate pe criteriul
zecimal. Colegiului celor 9 arhonthes li se adaugă un secretar,
fiind astfel alcătuit din 10 membri, câte unul de fiecare trib.
În acelaşi timp, alături de calendarul religios tradiţional
(format din 12 luni), Cleisthenes instituie un calendar politic
complet laicizat, pe baza acestei împărţiri a anului în 10
pritanii. În fiecare lună, câte 50 de membri ai Consiliului celor
500 deţineau conducerea cetăţii, fiind magistraţi prytani.
Cetatea crease un spaţiu social nou, spaţiul public al
cărui centru este agora, piaţa publică. Acestui spaţiu îi
corespunde un timp civic care îl reproduce: imaginea cea mai
relevantă este cea a anului pritanic al lui Cleisthenes, radical
deosebit de calendarul religios şi împărţit în tot atâtea “luni
politice” – pritanii – câte triburi are cetatea. În cetate, cuvântul
(logos) şi persuasiunea (peithô) devin instrumentul politic
fundamental.
Fără a fi un revoluţionar, eupatridul Cleisthenes –
datorită inovaţiilor sale – pune bazele unui stat nou, laic: o
republică de hopliţi şi ţărani, degrevată de privilegiile
dobândite prin naştere. Aşadar, Almeonidul Cleisthenes pune
bazele regimului democratic.
Tradiţia îi atribuie lui Cleisthenes şi instituirea
ostracismului, mecanism politic democratic ce permite
Ecclesiei să elimine anual pentru un răstimp de 10 ani orice
cetăţean considerat că aduce prejudicii ordinii constituţionale.
Avându-şi originea în procedura alungării ţapului ispăşitor din
cetate, numele provine de la procedura de votare – participanţii
scriind numele celui pe care-l doreau ostracizat pe un ciob de
ceramică –ostraka. Procedura era următoarea: în fiecare a 6-a
prytanie, poporul era întrebat dacă doreşte o ostracizare. În caz
de răspuns afirmativ, ulterior se convoca Ecclesia, care trebuia
150
să numere minim 6.000 de membri pentru ca procedura să fie
validă. Aceştia scriau pe un ostrakon numele celui pe care îl
doreau ostracizat. În cazul majorităţii simple, respectivul
cetăţean – de regulă, suspectat că aspiră la tiranie – era exilat
pe o perioadă de 10 ani din Athena, fără a-şi pierde însă
proprietăţile şi drepturile civice. La sfârşitul perioadei, i se
permitea revenirea în cetate şi reluarea tuturor drepturilor sale.
Ulterior, ostracismul a fost folosit ca armă politică, căzând în
desuetudine în 417 a. Chr., când a avut loc ultima ostracizare.
După această dată, va fi introdusă în locul ostracismului,
procedura numită graphe paranomon (acuzaţia de ilegalitate).
Cleisthenes şi-a desăvârşit opera în 501/500 prin
instituirea funcţiei de strateg, câte unul de fiecare phylie. Cei
10 strategi sunt la origine ofiţeri aflaţi în fruntea celor 10 taxeis
(batalioane de hopliţi) recrutaţi din cele 10 triburi. Aflaţi la
început sub conducerea polemarhului - şeful armatei - cei 10
strategi se sustrag curând autorităţii acestuia, lasă taxiarhilor
comanda celor 10 taxeis, pentru a deveni magistraţii supremi în
Athena secolului al V-lea.
Athena fiind, de la Cleisthenes înainte, cetatea celor 10
triburi, această diviziune fundamentală se regăseşte în armată.
Mai întâi cei 10 strategi, apoi cei 10 taxiarhi, comandă cele 10
corpuri de hopliţi, fiecare numărând, în 431, 1300 de oameni
(Tucidide, 2, 13). Cele 10 taxeis erau subdivizate în lochoi,
corespunzând, poate, tritiilor. În bătălie, hopliţii sunt încolonaţi
pe triburi, într-o ordine care nu e niciodată întâmplătoare.
Discursurile funebre în cinstea oştenilor căzuţi pentru patrie se
rostesc în faţa a 110 sicrie din lemn de chiparos (Tucidide, 2,
34). Listele de căzuţi ţin seama riguros de apartenenţa fiecăruia
la un trib.

151
 În această manieră clisteniană de a institui democraţia
pe piramida grupurilor civice şi pe o aritmetică zecimală se
poate recunoaşte un joc specific spiritului grec/raţionalismului
grec. Sfârşitul secolului VI şi începutul secolului V a. Chr. au
însemnat o perioadă de echilibru între democraţia în curs de
desăvârşire şi gândirea teoretică. În secolul V, şi mai ales, în
cel următor – odată cu criza polis-ului, într-o lume a violenţei
când soldatul - cetăţean dispare în faţa mercenarului – raţiunea,
fiică a cetăţii, se întoarce împotriva cetăţii. Filosoful, legat
adesea de mediile aristocratice, va constata că cetatea nu se
supune acelui ideal de dreptate pe care ea încăşi îl crease, că
impune, de pildă, egalitatea aritmetică (“un cetăţean face cât un
alt cetăţean”) şi nu egalitatea geometrică întemeiată pe
proporţii pe care i-o propune filosofia. Toate acestea duc spre
paradoxul platonic. Marginalizat de cetatea reală Platon se va
refugia în “acea republică din noi înşine” de cari înşine” de
cargul Despre dreptate.
Oricum, reformele lui Cleisthenes au consacrat triumful
democraţiei decimale, asigurând totodată noului regim
democratic o mai largă bază socială. Constituţia clisteniană
adoptată în 507 a. Chr. implica prin însuşi principiul său
integrarea şi mobilizarea (în limitele censului hoplitic - adică în
limitele primelor 3 clase din ierarhia soloniană) tuturor
energiilor care vor conferi istoriei Athenei în secolul V a. Chr.
acele trăsături moderne care sunt atât de evidente.
Tânăra democraţie atheniană era deja destul de
puternică pentru a rezista, în anul 506 a. Chr., unei coaliţii
alcătuită din spartani, beoţieni şi chalcidieni. Mai mult, Athena
victorioasă ştie să se şi folosească de succes: parcelează din
fertilele pământuri ale Chalcidiei vreo 4000 de kleroi pe care le
distribuie cetăţenilor săraci. Aşa se ivesc colonii, soldaţi -
152
ţărani – şi odată cu ei cleruhiile/coloniile militare – care joacă
un rol atât de important în expansiunea atheniană din secolul V
a. Chr. În acelaşi timp, Athena fondează şi alte colonii –
prefigurare a imperiului maritim – la Lemnos şi la Iambras, pe
drumul vital al Dardanelelor, drumul grâului şi al peştelui sărat.
Athena îşi dezvolta de câteva decenii industriile şi
comerţul, făcând o concurenţă tot mai activă Corinthului.
Peisistratos inaugurase de curând politica externă de anvergură.
Pe când înfrunta în interiorul Greciei, Megara şi puterile
Peloponesului, Athena sfida Imperiul persan care-i ameninţa
supremaţia în Egeea şi interesele în Thracia.
În fapt, imperiul maritim reprezenta condiţia esenţială a
democraţiei atheniene care era, fără îndoială, democraţia unei
minorităţi. Însă, deşi, democraţia atheniană era o democraţie
sclavagistă întemeiată pe exploatarea aliaţilor, ea a elaborat şi a
aplicat pentru întâia dată principiile ce stau la baza organizării
lumii moderne: egalitatea în faţa legilor, raportul corect dintre
îndatoririle statului şi cele ale cetăţeanului, precum şi
asistenţa publică.

153
 Capitolul IV

GRECIA CLASICĂ

Epoca clasică (cca. 500 – 336 a. Chr.) a fost martora

unor schimbări profunde în societatea şi civilizaţia greacă. Ea a
debutat cu războaiele medice, care marchează un moment
crucial în relaţiile Greciei cu lumea orientală.

IV.1.Războaiele medice (499-478 a.Chr.)

Grecii, şi cu deosebire athenienii, au înfăţişat
războaiele medice drept războaie ideologice între “liberii” eleni
şi “sclavii” Marelui Rege. Principala sursă a epocii, Herodot
(Istorii), descrie pe larg în cărţile V – VI, acest conflict.
Chiar dacă expansionismul persan apropiase polii
antitezei care opunea universul grec celui al barbarilor,
154
războaiele medice derivă nemijlocit din antagonismul celor
două lumii aflate în plină ascensiune. Prin urmare, războaiele
medice erau, în realitate, expresia militară a unui inevitabil
conflict pentru supremaţie. Pretenţia Athenei de a prelua
moştenire ioniană semăna întrucâtva cu o provocare. Dar,
pentru Athena, victoria era o necesitate absolută, o condiţie a
supravieţuirii ei ca putere economică şi politică.
Pe de altă parte, războaiele medice marchează un
moment crucial în relaţiile cu Orientul. Aventura maritimă i-a
pus în cele din urmă pe greci faţă în faţă cu o mare putere, care,
din cauza prezenţei lor pe teritoriul ei, s-a simţit atrasă sau
chiar provocată a porni război împotriva Greciei. Această
putere va fi respinsă, iar grecii vor continua cu şi mai mare
avânt atât comerţul lor cu ţinuturile orientale, cât şi
preocuparea pentru ceea ce se petrecea în răsărit.
Un secol şi jumătate mai târziu, Alexandru cel Mare
avea să-şi propună distrugerea acestui imperiu. Soldaţii săi vor
incendia Persepolis, iar ţinuturile orientale vor fi înglobate într-
un nou imperiu, de astă dată al grecilor.

IV.1.2. Primul război medic

În 492 a. Chr. o expediţie condusă de Mardonios –
ginerele lui Darius, trimis să ia în stăpânire Thracia şi
Macedonia, vasale Imperiului încă din anul 512 – a eşuat în
faţa thracilor orientali (brygi), iar flota care însoţea corpul
expediţionar de-a lungul coastelor a fost parţial distrusă de o
furtună, în dreptul Muntelui Athos.
Doi ani mai târziu, în 490 a. Chr. Darius şi-a îndreptat
navele împotriva Greciei pentru a-i pedepsi pe cei care
sprijiniseră revolta Ioniei. Flota persană condusă de medul
Datys a plecat din Cicilia şi a debarcat un corp expediţionar în
155
Eubeea, unde Eretria a fost distrusă, iar populaţia ei deportată
la Arderikka, lângă Susa, unde mai trăiau încă unii descendenţi
în zilele lui Herodot (VI, 101, 119).
La sfatul fostului tiran Hippias, exilat din Athena,
Datys debarcă pe ţărmul oriental al Atticii. Însă, la 12
septembrie 490, pe câmpia de la Marathon, hopliţii (9000 de
atenieni şi cei 1000 de plateeni) conduşi de Miltiade cel Tânăr
i-au împiedicat pe Dayts şi Artaphernes să-şi atingă obiectivul
principal – Athena – iar flota persană a făcut cale întoarsă
(pentru descrierea bătăliei de la Marathon, cf. Herodot, V, 109-
113).
Bătălie comemorată de monumente ca Tezaurul
atenienilor de la Delfi şi coloana postumă a lui Callimachos de
pe Acropole, Marathon a devenit un model ideologic: model al
bătăliei hoplitice. Miltiade, condamnat la o amendă foarte mare
puţin după Marathon, ca urmare a înfrângerii de la Paros
(Herodot V, 136), nu a fost reabilitat decât după moarte, când
fiul său, Cimon, a plătit amenda (Herodot 6, 136; Plutarh, Cim.,
4). În răstimpul dintre cele două războaie Temistocle prin
celebra sa “lege navală” din 483, a înzestrat Athena cu o flotă
considerabilă. O împrejurare norocoasă – descoperirea
neaşteptată a unui bogat filon argentiler la Laurion – i-a permis
lui Temistocle să construiască flota Athenei. După tradiţie,
tezaurul descoperit la Laurion ar fi trebuit să fie împărţit în
mod egal de toţi cetăţenii (cca. 40.000), dar Temistocle a
izbutit să-i facă pe athenieni să renunţe la această distribuţie, în
favoarea construirii de triere. De acum înainte Athena îşi va
utiliza în cea mai mare măsură potenţialul uman – atât de
incomplet folosit la Marathon – nu în armata de uscat, ci în
flotă.

156
 IV.1.3. Al doilea război medic
După un deceniu, Xerxes a reluat proiectul lui Darius I,
punând la cale în secret şi cu mijloace considerabile, o
expediţie de mare anvergură împotriva Greciei. Mulţi greci din
est şi de pe continent serveau în armata şi în flota lui Xerxes,
iar regele exilat al Spartei, Demaratos, era unul dintre sfetnicii
Marelui Rege. Numai 31 de póleis îndrăznesc, în congresul de
la Corinth, să se unească în liga panelenică, pentru a opune
rezistenţă, în timp ce tesalienii şi beoţienii trec în tabăra lui
Xerxes.
După ce au distrus în defileul de la Thermopylai (480)
un detaşament de 300 de spartani care “au murit până la unul
pentru a da ascultare legilor”, perşii pătrund în Attica (pentru
descrierea bătăliei de la Thermopylai, cf. Herodot VII, 208-
229). Victoria navală de la Artemision nu poate modifica
situaţia datorită abandonării defileului de la Thermopylai.
Nimic nu mai părea a sta în calea “irezistibilului iureş
al lui Ares, urcată în carul său de luptă syrian”, aşa cum le
spusese Pythia athenienilor veniţi să consulte oracolul
(Herodot, VII, 140). Athena aflase în omul providenţial:
Temistocle. Oraşul este evacuat, iar cetatea se instalează pe
nave, la adăpostul faimosului “zid de lemn” al oracolelor.
Xerxes devastează Athena şi incendiază Acropola. În cele din
urmă, flota atheniană, sub comanda abilă a lui Temistocle, a
salvat situaţia distrugând flota persană la Salamina (29
sept.480).
Xerxes, descurajat, a revenit în Persia, lăsându-l în
Thessalia pe Mardonios, cu trupe de elită. După un raid
victorios în Attica, Mardonios avea să cadă, la rândul său, sub
loviturile spartanilor lui Pausanias şi ale atenienilor lui
Aristide, la Plateea (479).
157
 Practic, ultimele speranţe ale perşilor de a adăuga o
nouă satrapie, aceea a Greciei, imperiului lor, au fost spulberate
la Salamina şi la Plateea.
Grecii reiau ofensiva, trec în Asia şi înving la Mycale
(479) trupele Marelui Rege. Un an mai târziu, în 478,
athenienii alungă din Sestos ultima garnizoană persană din
Europa. Războaiele medice iau sfârşit, însă vor mai trece trei
decenii până la încheierea tratatului de pace.
În aceeaşi perioadă, grecitatea occidentală era
confruntată cu un adversar nu mai puţin redutabil – Carthagina.
În vremea lui Hieron şi a lui Gelon, Syracusa constituia zidul
de apărare al grecilor din Occident faţă de Carthagina şi faţă de
etrusci. Gelon repurtase o mare victorie asupra cartaginezilor în
bătălia navală de la Himera în 480, anul victoriei de la
Salamina, şi aceste izbânzi fuseseră sărbătorite de toţi grecii ca
o victorie a panelenismului asupra barbarilor de la Răsărit şi de
la Apus.

IV.2. Triumful Atenei - “Cei cinzeci de ani” -

(Pentecoentaţia). Liga attico-deliană
După victoria de la Salamina, Athena s-a angajat într-o
politică de prestigiu şi de hegemonie care a resuscitat vechiul
antagonism dintre dorieni şi ionieni – antiteza fundamentală a
lumii greceşti.
Extraordinarul prestigiu conferit Athenei de victoria
asupra perşilor – pusă, printr-o propagandă abilă pe seama
panelenismului – i-a folosit spre a-şi extinde hegemonia. De
altfel, Athena a fost singura care a ştiut să valorifice victoria
asupra perşilor în propriul ei profit. În timp ce grecii,
întotdeauna dezbinaţi, s-au arătat incapabili de a continua

158
războiul în Asia, Athena a reuşit să-şi organizeze, în scurt timp
propria reţea de alianţe maritime.
Împreună cu oraşele din Arhipelag şi cu cele din Asia.
Athena formează o confederaţie (symmahie/alianţă) bazată pe
egalitate şi comunitate de interese. Centrul symmahiei se află la
Delos (insula sacră a lui Apollo), sanctuar federal al ionienilor.
Propaganda atheniană exaltă syngeneia, înrudirea mitică între
Athena şi cetăţile aliate din Ionia.
Principalul oponent al politicii lui Temistocle, Aristide
cel Drept, este artizanul şi organizatorul ligii attico-deliene,
(477), graţie căreia Athena devine prima putere a lumii greceşti
în secolul V a. Chr.
Centrul ligii se afla la Delos, care adăpostea şi tezaurul
comun administrat de athenieni. Teoretic, toţi membrii ligii
erau egali, fiecare fiind obligat să participe la efortul comun cu
soldaţi şi nave de război. Statele care nu contribuie cu soldaţi
sau nave de război, varsă în schimb o anumită sumă de bani
(phoros) pe care o încasează 10 athenieni – helenomaţii,
însărcinaţi şi cu plata cheltuielilor.
Organismul central de coordonare a Ligii era
reprezentat de koiné synedrion, un consiliu general în care toţi
membrii aveau un număr egal de reprezentanţi.
Athena îşi asumă hegemonia – puterea executivă şi
conducerea operaţiilor militare – recunoscând, cel puţin formal,
autonomia aliaţilor.
Liga se va extinde în scurt timp şi structura ei va fi
modificată sub impulsul energicului Cimon (cca. 510-450 a.
Chr.), fiul lui Miltiade şi al prinţesei thrace Hegesypile.
Victoria influentului conducător al partidei aristocratice din
Athena asupra perşilor la Eurymedon (468) asigură în mod
definitiv ligii delio-attice stăpânirea asupra Egeei şi o
159
consolidează prin noi adeziuni. Totodată, Cimon reprimă
revoltele care izbucnesc la Naxos (470) şi la Tasos (465). În
Thracia sunt implantate colonii militare ateniene (cleruhii).
Athena se angajează pe două fronturi, împotriva
Imperiului persan şi împotriva Spartei care-şi găseşte aliaţi la
Megara, la Corinth şi în Beoţia.
Dacă “pacea lui Callias” (449) – prin care Imperiul
ahemenid recunoaşte autonomia oraşelor greceşti din Asia şi
rolul hegemon al Athenei în Egeea – pune capăt conflictului cu
perşii, împotriva Spartei şi a aliaţilor ei, lupta e indecisă,
victoriile alternează cu înfrângerile.
Victoria asupra Eginei asigură Athenei supremaţia în
Egeea (457). Învinsă însă la Tanagra (457), victorioasă în
acelaşi an la Oinophyta, învinsă din nou la Coroneea, Athena
va fi nevoită să accepte o pace care consacra menţinerea statu-
quo-ului. Pacea de “30 de ani” (446) între Athena şi Sparta
punea capăt acestui “prim război al Peloponesului”.

IV.2.1. Imperiul maritim atenian

După ce crease o confederaţie bazată pe egalitate şi pe
comunitate de interese, Athena s-a găsit în situaţia de a-şi
impune voinţa aliaţilor – atitudine ce o împingea spre
imperialism, în vreme ce se proclama protectoarea libertăţilor.
În 454 a. Chr., Athena transferă tezaurul federal de la Delos pe
Acropolă. Symmahia devine un imperiu (Arhe). În anul 454
mai existau doar trei state, în afara Athenei, care mai
contribuiau cu nave şi soldaţi – Samos, Chios şi Lesbos –, state
desrise de Aristotel ca fiind „paznicii imperiului athenian”
(Aristotel, Statul athenian 24).

160
 O serie de măsuri adoptate de Ecclesia consolidează
organizarea Imperiului: decretul lui Clearhos (449/448)
interzice baterea monedei în cuprinsul imperiului şi impune
monedele, ca şi sistemul de măsuri şi greutăţi ateniene
(unificarea sistemului monetar şi a celui ponderal); decretul lui
Cleinias (448/447) stabileşte un sistem riguros pentru
perceperea tributului. În sfârşit, Imperiul este divizat în 5
districte pentru a facilita încasarea contribuţiilor anuale.
Din 454 koiné synedrion-ul nu s-a mai reunit, toate
deciziile fiind luate unilateral de Athena. Tributul este fixat de
Ecclesia şi repartizat de către Boulé potrivit evaluărilor făcute
de funcţionarii care fixau cotele respective (tactai). Tributul
este transportat la Athena cu prilejul Marilor Dionysii şi
încredinţat helenotamilor. A şaizecea parte din acest tribut este
vărsat Athenei. Până în 431 phoros-ul nu se măreşte – variază
între 450 şi 500 de talanţi – în pofida extinderii imperiului, care
micşorează cota - parte a fiecărui oraş. Toate procesele
importante judecate în cuprinsul imperiului pot veni în apel în
faţa tribunalelor populare din Athena.
Adeseori aliaţii se plâng din cauza parţialităţii
tribunalelor atheniene. În sfârşit, Athena tinde să-şi impună
regimul politic pe întreg cuprinsul imperiului. Revoltele
aliaţilor (Naxos în 470, Thasos în 465, Eubeea şi Megara în
446, Samos în 443-439) oferă adeseori Athenei prilejul de a
instaura în oraşele respective forme democratice de
guvernământ.
Democraţia atheniană este imperialistă prin esenţa ei.
Imperiul maritim constituia condiţia sine qua non a democraţiei
ateniene. Mistoforia – care asigura accesul tuturor cetăţenilor la
magistraturi – baza cea mai sigură a democraţiei politice,
presupune venituri considerabile şi acestea asigură stabilitatea
161
regimului democratic. Imperialismul attic – economic, cultural
şi militar – întemeiat pe concepţia, proprie lui Pericles, asupra
superiorităţii oraşului–stat (polis) athenian, s-a confruntat cu
opoziţia Corinthului - principalul concurent economic al
Athenei - şi cu cea a Spartei - principala forţă militară
grecească alături de cea a Athenei.
Pericles a încercat, până la moarte, să întemeieze acel
“imperiu” athenian care ar fi spart cadrul, devenit prea îngust,
al polis-ului. În virtutea acestei intenţii i-a învins pe perşi, ca şi
pe dorieni. Politica sa a lărgit orizontul athenian de la Egeea la
Mediterana. Însă, după dublul eşec al expediţiilor din Egipt şi
din Sicilia, a fost pierdută orice speranţă de a se realiza acea
mare politică panelenică a cetăţilor, care fusese ultima dorinţă a
lui Pericles.

IV.3. Democraţia ateniană în secolul V. Pericles

Politica Atenei în secolul V se organizează în jurul a
două partide antagoniste, aristocraţii şi democraţii. Chiar şi
după reformele lui Cleisthenes, demos-ul rămăsese dependent
din punct de vedere economic şi ideologic de Eupatrizi. Până la
războiul peloponesiac, liderii celor două partide aparţineau,
aproape în exclusivitate marilor familii ale Eupatrizilor.
La începututl secolului, personalităţi de prim plan se
acomodează greu cu noua ordine civică ce presupune o
disciplină egalitară. Miltiade şi Temistocles, cei doi învingători
din războaiele medice îşi sfârşesc zilele, unul în închisoare,
celălalt în exil.
Abia în generaţia următoare, mari personalităţi –
Cimon şi Pericles – par să accepte statutul de “cei mai

162
înzestraţi slujitori ai comunităţii”. În rândurile demos-ului
persistă suspiciunea faţă de oamenii superiori.
Alcmeonidul Pericles domină un secol care-i poartă pe
bună dreptate numele. Suprema sa glorie constă în faptul că a
dominat Athena mai bine de trei decenii – ales strateg în 462, a
fost reales în fiecare an până în 429 – deţinând o putere la fel
de mare ca, odinioară, tiranul Peisistratos, dar nedepăşind
niciodată limitele legalităţii. În fapt, regimul instituit de
Pericles nu este în multe privinţe, foarte diferit de o tiranie.
Cratinos îl caracteriza drept “cel mai mare dintre tirani”, iar
Tucidide (2, 65) concluziona: “în aparenţă era o democraţie, în
realitate guvernarea unuia singur”.
Esenţial rămâne faptul că, prin perfecţionarea
angrenajelor democratice, Pericles a consolidat definitiv
democraţia atheniană, iar prin interesarea tuturor membrilor
corpului civic în administrarea Statului, a reuşit să atenueze
tensiunea socială în clasa civică.
Începând din 457/456 zeugiţii obţin accesul
(eligibilitatea) la arhontat. Peste puţin timp Pericles instituie
mistoforia (remuneraţia funcţiilor publice) care va permite
accesul tuturor cetăţenilor la magistraturi (funcţia de strateg nu
comportă mistos rămânând, prin urmare rezervată claselor
superioare).
În sfârşit, în 451 e adoptată, din iniţiativa lui Pericles,
faimoasa lege de reglementare a cetăţeniei care limita drastic
dreptul de cetăţenie athenian la bărbaţi născuţi din tată cetăţean
atenian şi mamă - fiică de cetăţean atenian. Corelaţia acestei
limitări severe cu privilegiul maxim al cetăţenilor, egalitar
distribuit în cadrul corpului civic astfel definit, e o
caracteristică a democraţiei radicale din epoca lui Pericles.
Caracterul cel mai pregnant al acestei democraţii directe este
163
preeminenţa absolută a Ecclesiei asupra celorlalte puteri din
stat. Regimul se baza pe o totală subordonare a intereselor
cetăţeanului, intereselor statului.
Pentru Pericles democraţia înseamnă egalitatea tuturor
în faţa legii, dar şi posibilitatea ca toţi cetăţenii să ducă o viaţă
decentă (Statul patronează aşezămintele de asistenţă socială şi
le plăteşte cetăţenilor săraci dreptul de intrare la teatru
(theoric). Echilibrul instaurat de Pericles se întemeia pe
concordanţa de interese dintre demos-ul urban şi demos-ul
rural.
Pericles concepe un vast program edilitar menit,
deopotrivă, să ocupe mâna de lucru şi să împodobească oraşul
cu somptuoase edificii publice. Sanctuarele ruinate, de la
Eleusis sau de la Sunion, şi mai ales Acropola atheniană sunt
refăcute.
Momentul dezvoltării “luminismului” caracteristic
epocii lui Pericles este marcat de progresele gândirii critice
(aspectul de Aufklärung al epocii).
Politica externă a lui Pericles – întemeiată pe ideea de
măreţie ateniană – viza extinderea Imperiului athenian. Politica
sa a lărgit orizontul atenian de la Egeea la Mediterana.
La mijlocul secolului V., Pericles a transformat Liga de
la Delos în imperiu. El a transferat la Athena tezaurul Ligii de
la Delos şi a exercitat asupra aliaţilor un adevărat imperialism;
a utilizat fonduri din tezaurul comun pentru a finanţa marile
lucrări de pe Acropole (Propileele, Parthenonul).
Aceste măsuri au suscitat ura aliaţilor şi explică în parte
defecţiunile care au dus la prăbuşirea Imperiului la finele
secolului al V-lea. Când Pericles a declanşat războiul
peloponesiac, a fost făcut răspunzător pentru primele eşecuri şi
a fost condamnat să plătească o grea amendă (50 de talanţi).
164
Puţin după aceea a fost din nou ales strateg, dar a murit de
ciumă în 429 a. Chr.

IV.4. Războiul peloponesiac (431-404 a.Chr.)

Acest război care a opus, înainte de toate, Athena
Spartei, era un conflict pentru supremaţie (pentru cauzele
conflictului, cf. Plutarh, Pericles 29). Mai mult, el a reprezentat
înfruntarea a două sisteme, dintre care unul se întemeia pe o
structură politică şi socială evoluată, iar celălalt pe un regim
arhaic, rămas fidel unei economii agricole şi unei organizări
sociale absurde.
Expansiunea atheniană a resuscitat vechiul antagonism
dintre dorieni şi ionieni în care se concentra antiteza
fundamentală a lumii greceşti. În faţa acestei dileme, în care
Athena şi Sparta reprezentau cele două alternative, rolul
celorlalte puteri s-a redus la o simplă figuraţie. În timpul
războiului peloponesiac, numai Syracusa a urmat o politică
metodică. În conduita ei, ca şi în cea care mai târziu avea să-i
confere Tebei o hegemonie precară – pragmatismul
precumpănea faţă de raţiunile de ordin ideologic. Oricum, nici
una dintre puterile greceşti n-a putut depăşi concepţiile
particulariste din domeniul politic.
Incidentele de la Corycra (437-433) şi Potideea (433-
429) care opun Athena Corinthului constituie preludiul
războiului peloponesiac. Politica de război a lui Pericles
provoacă Megara printr-un decret care interzicea megarienilor
accesul la pieţele Imperiului. Zarurile au fost aruncate, la
începutul lui septembrie 432 când, în adunarea aliaţilor Spartei,
cele două mari rivale comerciale ale Athenei, Corinthul şi
Megara, izbutiseră să determine Sparta să declanşeze războiul.

165
 Războiul arhidamic (431-421)
Prima fază a războiului („războiul lui Archidamos”)
este caracterizată prin raiduri spartane conduse de regele
Archidamos în Attica. În consecinţă, Pericles ordonă retragerea
populaţiei rurale din Attica în spatele Zidurilor Lungi (care
uneau Athena cu portul Pireu) şi organizează raiduri pe
coastele Peloponesului.
Primii 10 ani ai războiului sunt marcaţi de succesele
peloponesienilor în Attica, în Beoţia (la Delion) şi Thracia (la
Amphipolis), precum şi de expediţiile victorioase ale flotei
atheniene pe coastele peloponesiene, îndeosebi la Sphacteria
(iunie 424), unde spartanii sunt siliţi să capituleze. Războiul s-a
generalizat, ajungându-se chiar la conflicte în interiorul
aceleiaşi cetăţi, între facţiunile filospartane şi cele
filoatheniene.
O epidemie de ciumă, venită din Egipt, căreia îi cade
victimă însuşi Pericles (428), decimează populaţia Athenei.
Nici unul din succesorii lui Pericles, demagogul Cleon şi
moderatul Nicias, nu sunt demni de moştenirea Olimpianului.
Cât timp spartanii nu deţineau supremaţia pe mare,
Athena putea să reziste în spatele Zidurilor Lungi, fiind
aprovizionată cu cereale din Pont. De aceea, spartanii au
organizat o expediţie în Peninsula Chalcidică (424-422 a. Chr.)
condusă de Brasidas, pentru a tăia legăturile Athenei cu zona
pontică.
Athena reprimă revolta din Mytilene (426), în timp ce
campaniile spartanului Brasidas în Thracia slăbesc partea de
nord a Imperiului. Moartea lui Cleon, ca şi cea a lui Brasidas,
166
în faţa oraşului Amphipolis, deschide calea negocierilor
finalizate prin pacea lui Nicias (421) care consacra revenirea la
statu quo ante, nemulţumind aliatele Spartei – Corinthul,
Megara, Theba, Elida (cf. Thuc. V, 22 sq). Anii păcii netrainice
(421-415) se vor scurge într-o atmosferă de suspiciune şi
ostilitate.

Expediţia din Sicilia (415-413)

Victorios în confruntarea cu Nicias în adunarea
atheniană, Alcibiades împinge Athena spre aventura siciliană.
Expediţia împotriva Syracusei – care a grăbit prăbuşirea
Athenei şi a marcat unul din momentele decisive ale războiului
peloponesiac – a fost cauzată de vechea rivalitate comercială
care a opus dintotdeauna Athena Corinthului. Expediţia din
Sicilia, încheiată prin dezastrul de la Asinaros (413), a dat
lovitura de graţie puterii atheniene.
În ultima fază a războiului peloponesiac – şi, încă mai
mult, în secolul IV a. Chr. – se produc mutaţii în arta militară:
dezvoltarea profesionalismului, atât la nivelul comandanţilor,
cât şi la cel al trupei, odată cu renaşterea mercenariatului.
Spiritul agonistic dispare în faţa voinţei de nimicire, în timp ce
războiul de “comando”/”querilla” - ai cărui protagonişti sunt
peltaşii - face concurenţă luptei în câmp deschis.

Prăbuşirea Imperiului athenian

Evenimentele de după 413 – marcate de lamentabilele
pendulări ale lui Alcibiades între Sparta, Marele Rege şi
oligarhia atheniană – n-au fost convulsiile tragice ale măreţiei
Athene care se prăbuşea. Marele Rege persan devine arbitrul
conflictului dintre athenieni şi peloponesieni.

167
 Athena se găseşte într-o situaţie dramatică: sfâşiată de
lupte politice interne, ea este confruntată cu atacurile
peloponesienilor, cu defecţiunile unora din aliaţi, precum şi cu
ostilitatea Imperiului persan.
În anul 411 a. Chr., pentru scurtă vreme, Peisandos,
Theramenes şi Antiphon, care erau probuloi, reuşesc să
suprime regimul democratic. Atitudinea fermă a flotei
determină căderea regimului “celor 400” şi, în septembrie 411,
Cleophon restaurează constituţia lui Cleisthenes şi Pericles.
În iunie 408, după ce fusese ales strateg, împreună cu
Thrasyllos şi Conon, Alcibiades intră triumfal în Athena. De
aici înainte evenimentele se precipită spre dezastrul final al
Athenei. Sparta îşi consolidează situaţia prin alianţa cu Marele
Rege, căruia îi vinde pe grecii din Asia în schimbul concursului
politic şi a sprijinului financiar.
Alcibiades se ilustrează pe teatrul de operaţiuni din
Asia Mică, însă flota atheniană e învinsă în bătălia de la capul
Notion (407). În august 406 athenienii sunt victorioşi în bătălia
navală din Insula Arginusai, însă, două luni mai târziu, la
Athena, generalii victorioşi sunt executaţi fiindcă încălcaseră
prescripţiile religioase neîngrijindu-se de îngroparea soldaţilor
căzuţi.
În sfârşit, în august 405, la Aigos Potamos, flota
condusă de Conon suferă un adevărat dezastru în faţa flotei
peloponesiene comandată de Lysandros care, după victorie,
alungă garnizoanele atheniene din Asia Mică (pentru
consecinţele bătăliei de la Aigos Potamos, cf. Xenophon, Hell.
II, 2, 1-23).
La începutul lui noiembrie 405, regele spartan
Pausanias începe asediul Athenei, în timp ce flota lui
Lysandros blocase portul Pireu. Regimul democratic este
168
confruntat cu opoziţia tot mai vehementă a oligarhiilor. În
ianuarie 404, Theramenes începe negocierile de pace cu
Lysandros, iar în aprilie 404, Athena capitulează, acceptând
condiţiile Spartei: desfiinţarea Ligii maritime; interdicţia pentru
Athena de a mai poseda o flotă de război (cu excepţia a 12
trireme); distrugerea Zidurilor Lungi; intrarea Athenei în Liga
peloponesiacă şi hegemonia Spartei; revenirea exilaţilor şi
restabilirea “rânduielilor strămoşeşti” (adică revenirea la
„constituţia” lui Solon).

Capitolul V
169
 CRIZA POLIS-ULUI ÎN SECOLUL IV. ASCENSIUNEA
MACEDONIEI

Grecia secolului al IV-lea a.Chr. a fost martora crizei

cetăţii-stat ca formă de organizare politică. În plus, războiul a
devenit endemic (datorită încapacităţii Spartei de a-şi menţine
hegemonia dobândită în urma războiului peloponesiac) şi a
determinat apariţia unor fenomene noi în lumea greacă,
fenomele ale căror origini pot fi regăsite în perioada războiului
peloponesiac.
Studiile mai noi asupra societăţii din Antichitatea
greacă au relevat faptul că criza din secolul IV a fost
determinată de accentuarea decalajelor care se intaurează în
interiorul oraşelor între evoluţia economică şi cea a raporturilor
de proprietate pe de o parte şi forma poliadă depăşită,
raporturile sociale şi reprezentările ideologice, pe de alta.
În secolul IV a. Chr. se dezvoltă un nou gen de viaţă
urbană. În mod paradoxal, dezvoltarea flotei şi a comerţului
maritim poartă deopotrivă răspunderea echilibrului athenian,
dar şi a dezechilibrului: a echilibrului, deoarece oamenii de la
ţară, integraţi în cetate de către Solon şi Cleisthenes, au
constituit o bună parte a echipajelor flotei şi au beneficiat de
prosperitatea Imperiului maritim; a dezechilibrului, fiindcă
aceste venituri s-au concentrat tot mai mult la oraş. Mulţimilor
dezrădăcinate de războaie şi tulburări politice, Isocrates le
propune nu o restructurare a cetăţii, ci cucerirea colonială a
Asiei.
Structura polis-ului, însăşi concepţia despre libertate pe
care se baza, antrena cetăţilor la o uzură mutuală, fără nici o
preocupare pentru ceea ce depăşea contingenţa. Cu excepţia
170
Spartei, se depăşise orice determinism politic şi religios pentru
a face posibil ca polis să devină o societate de indivizi
responsabili în mod egal atât de propriul lor destin, cât şi cel al
cetăţii. Acest spirit deschis care i-a permis Athenei să realizeze
o democraţie completă avea limitele sale: el se oprea la
organizarea municipală. Eleutheria - pentru care conceptul
nostru de libertate este un echivalent imperfect - nu putea fi
transpusă în structuri diferite (nu se putea depăşi acest cadru
închis). Lumea antică nu a cunoscut decât 3 sisteme de
organizare: a) tribul de tip “continental”;b) polis-ul de tip
grecesc; c) monarhia absolută de tip oriental. Prin urmare, chiar
dacă polis-ul (formula greacă de societate) aboleşte privilegiile
castelor, el menţine totuşi particularismul vechii organizări.
Numai romanii au ştiut să găsească soluţia problemei,
prin agregarea unui stat universal dintr-o reţea de cetăţi, graţie
unei concepţii cu totul diferite asupra statului, asupra libertăţii
şi asupra relaţiilor dintre clase. Pe de altă parte ceea ce
constituie forţa raţiunii greceşti - fiică a cetăţii - reprezintă şi
slăbiciunea ei: raţiunea greacă atârnă în întregime de idealul
cetăţeanului libber. În secolul IV a. Chr., pe măsură ce se
dezvoltă “maladiile interne ale elenismului triumfător” (A.
Aymard), raţiunea se întoarce împotriva cetăţii, procedând la
examenul ei critic: filosoful - legat adesea de mediile
aristocrate - se va constata că polis-ul nu se supune acelui ideal
de dreptate pe care el însuşi îl crease, că impune, de pildă,
egalitatea aritmetică şi nu egalitatea geometrică fundamentală
pe proporţii pe care i-o propune filosofia. Cetatea filosofului
nu-şi mai află modelul în cetatea empirică, ci în ordinea
Universului.
În sfârşit, criza permanentă a vechiului mod rural de
dependenţă - una din trăsăturile caracteristice ale istoriei
171
Greciei - cunoaşte momentul de apogeu în secolul IV. prin
urmare, se poate presupune că, într-o oarecare măsură,
cucerirea elenistică a fost o parte datorată aceloraşi ţărani greci
pe care tulburările secolului al IV-lea îi emanicipaseră şi îi
aruncaseră în afara cadrului lor social tradiţional (importanţa
regiunilor rurale ale vechii Grecii între zonele de recrutare a
armatelor elenistice).
Criza polis-ului a căpătat proporţii dramatice în secolul
IV a. Chr. Nici tentativa lui Pericles de a realiza acea mare
politică panelenică, nici exemplul Spartei nu aduseseră vreo
soluţionare a problemei integrării cetăţilor într-un ansamblu
organic mai vast. Ligile (koina, symmachiai) care s-au
reconstituit către mijlocul secolului IV a. Chr. erau de fapt o
supravieţuire a vechilor confederaţii legate de rivalităţile
politice şi economice dintre cetăţile principale, decât tentative
de organizare supra-citadine.
În timpul războiului peloponesiac şi în prima jumătate a
secolului IV a. Chr., Marele Rege a dus o politică oscilantă
între beligeranţi. Atare oportunism abil nu era însă decât
expresia neputinţei: rolul de arbitru al Imperiului persan
disimula, în fapt, incapacitatea de a interveni şi de a trece la
ofensivă.
Disputa oratorică ateniană care i-a opus pe
Demosthenes şi pe Eschine ilustrează drama în care se zbătea
autonomia cetăţilor greceşti. Soluţia va fi cea propusă de
Isocrates: cucerirea colonială a Asiei.
Sub drapelul revanşei panelenice împotriva Persiei,
Filip al II-lea i-a constrâns pe greci să-i adopte programul, pe
care Alexandru cel Mare avea să-l împlinească. Însă preţul
revanşei a fost libertatea (eleutheria) care era chiar raţiunea de
a fi oricărui polis. În fapt structurii centralizate a Imperiului
172
persan nu I se putea opune decât o structură de acelaşi tip: este
ceea ce Filip a înţeles şi ceea ce le-a impus el grecilor prin
forţă. Macedonia singură, acest stat de ţărani - soldaţi, nu avea
autoritate morală pentru a apărea drept port-drapelul
panelenismului: forţa macedonenilor trebuia asociată tradiţiei şi
civilizaţiei greceşti. Alexandru cel Mare a înflăcărat spiritele
pozând în erou homeric şi legănându-şi autoritatea de
sacralitatea unei investituri divine.

V.1. Era hegemoniilor (404-323 a. Chr.)

În jumătatea de secol care separă căderea Imperiului
athenian de intrarea în scenă a lui Filip al II-lea, Grecia este
răvăşită de conflictele generate de rivalitatea dintre Sparta,
Athena şi Theba.
Războiul generalizat îi corespunde conceptul de “pace
comună”, la început sub patronajul Marelui Rege (386 a. Chr.),
apoi sub conducerea unei cetăţi-hegemon, până în ziua când, la
Corinth (336), regele Macedoniei îşi impune arbitrajul. În
secolul IV a. Chr., evoluţia artei militare are consecinţe
dramatice, iar polis-ul este incapabil să le stăpânească.
În secolul IV a. Chr. se desăvârşesc mutaţiile începute
în ultima fază a războiului peloponesiac: dezvoltarea
profesionalismului, odată cu renaşterea mercenariatului şi
apariţia poliorceticii (arta de a asedia şi cuceri un oraş). Spiritul
agonistic cedează în faţa voinţei de nimicire. În această lume a
violenţei din secolul IV a. Chr., contrastul cu trecutul este atât
de brutal, încât Demosthenes (Philipp, 3, 47-50) evocă într-un
text impresionant opoziţia dintre războiul civic de odinioară –
sezonier şi leal – şi războiul „tehnic” contemporan, permanent
şi utilizând orice fel de mijloace. În secolul IV a. Chr., soldatul
- cetăţean dispare în faţa mercenarului. Aristotel (Pol., V, 1303
173
a 9-10) explică decadenţa atheniană prin dispariţia notabililor
(gnorimoi), care mai formau încă în timpul războiului
peloponesiac corpul hoplitic.
Anul 404 a. Chr. marchează un moment de turnură în
istoria Greciei. Athena învinsă cunoaşte tirania „celor Treizeci”
(Cristias, 404-403), instaurată cu complicitatea
lacedemonienilor. „Cei Treizeci” reduc corpul civic la 3000 de
cetăţeni. Influenţat de ideile politice a lui Socrates, „regimul
elor 30 de tirani” a condus Athena timp de un an prin
proscrierea adversarilor politici şi instaurând un regim de
teroare.
Curând, în 403, după o revoltă este restaurat regimul
democraţiei (Trasybulleos) şi, sub arhontele Eukleides (403-
402) – politicianul cunoscut ca şi „tatăl amnistiei” –, începe
opera de restabilire a constituţiei democratice.
În anul 399 a. Chr. a avut loc procesul filosofului
Socrates, acuzat de impietate faţă de zei (asebeia). Implicaţiile
procesului erau mult mai profunde: Critias, liderul celor 30 de
tirani era un discipol al lui Socrates; în fapt, acuzaţia reală
adusă lui Socrates era de pervertire a tinerilor din cetate şi
orientarea lor pe căi divergente democraţiei.
După cum s-a văzut, victoria Spartei în războiul
peloponesiac a adus-o în postura de hegemon necontestat în
Grecia. Cu Athena redusă la postura de „aliat”, Sparta şi-a
impus politica conservatoare în majoritatea oraşelor greceşti
din spaţiul egeean, proclamându-se „eliberatoarea” cetăţilor de
sub tirania atheniană.
Însă, paradoxal, consecinţele victoriei în războiul
peloponesiac, vor duce la decadenţa puterii Spartei. Astfel, o
primă consecinţă a fost creşterea rolului politic şi a influenţei
comandanţilor militari, ca în cazul lui Lysandros. Fără a fi rege
174
sau a avea o poziţie oficială, acesta a reuşit să-şi creeze o
veritabilă clientelă politică în oraşele greceşti. Xenophon
descrie contradicţiile şi disputa dintre regele spartan Agesilaos
şi Lysandros (Xenophon, Hell. III, 4, 7-9). Acest conflict
pentru prestigiu reflectă schimbările survenite în societatea
spartiată după victoria în războiul peloponesiac: creşterea
rolului comandanţilor militari care, chiar după încheierea
mandatului lor în „exterior”, ca persoane particulare, dispun de
un prestigiu superior magistraţilor din Sparta.
Mai mult, existenţa unor serioase numulţumiri în
interiorul sistemului spartiat este relevată de „conspiraţia
inferiorilor” din a. 397 a. Chr. Atunci, Kynadon şi-a raliat
spartiaţii de statut inferior într-o conspiraţie care viza
schimbarea regimului politic. Eşecul conspiraţiei a dus la
rigidizarea şi mai accentuată a sistemului politic spartiat, ca
reacţie la încercarea de reformare a Statului. De altfel, prezenţa
unei permanente „stări de asediu” în interiorul comunităţii
(războiul permanent împotriva hiloţilor) explică incapacitatea
Spartei de a-şi menţine hegemonia în lumea greacă.
La Sparta existau, fireşte, încă „cei asemenea”
(homoioi), însă ei nu mai erau egali: unii dintre homoioi au
dobândit mai multe loturi de pământ (kleroi) în teritoriul
periecilor, de unde şi termenul de polykleros (deţinător al mai
multor kleroi), care reflectă o diferenţiere a spartiaţilor în
funcţie de avere.
Cât priveşte politica externă, Sparta renunţă la alianţa
cu Marele Rege şi, sub regele Agesilaos II, întreprinde mai
multe expediţii în Asia, opunându-se tentativei Imperiului
persan de a-şi restaura dominaţia asupra grecilor din est.
Aurul persan accelerează regruparea puterilor ostile
Spartei. Athena, Beoţia, Corinthul, Megara şi Argosul se ridică
175
împotriva hegemoniei spartane (Războiul Corinthului 395-
387). Agesilaos, rechemat din Asia învinge trupele coaliţiei
antispartane în Beoţia, la Coroneea (iulie 394), însă, o lună mai
târziu, flota atheniano-persană comandată de Conon – care
devenise amiral al marelui Rege – distruge flota spartană la
Cnidos (august 394). Grecii din Asia ajung din nou sub
stăpânirea Marelui Rege. Incapabilă să lupte pe două fronturi,
Sparta optează pentru alianţa cu Marele Rege.
În cele din urmă, spartanul Antalchidas negociază aşa-
numita “Pace a regelui” (386 a. Chr.) prin care, la Sardes,
grecii acceptă condiţiile lui Artaxerxes II. Oraşele greceşti din
Asia Mică reintră în stăpânirea Imperiului ahemenid care
recunoaşte hegemonia Spartei în Grecia continentală. Politica
oscilantă a Imperiului persan şi rolul de arbitru al Marelui rege
disimulau, de fapt, incapacitatea de a interveni şi de a trece la
ofensivă. De altfel, expediţia Celor Zece Mii (401 a. Chr.) –
relatată de Xenophon în Anabasis –, dincolo de aspectul ei de
aventură a mercenarilor, făcuse deja să se întrevadă,
deopotrivă, atracţia mirajului oriental şi slăbiciunea lăuntrică a
Imperiului ahemenid.
Pe de altă parte, sub influenţa unor gânditori ca
Gorgias, Lisias şi Isocrates, ideea panelenică câştigă teren în
Grecia, mai ales după Panegiricul (380) lui Isocrates.
În sfârşit, supremaţia Spartei e ameninţată de veleităţile
Athenei, ca şi de ascensiunea Thebei, un oraş de rangul al
doilea ce-şi va aroga hegemonia.
Pe scena politică a secolului IV a. Chr. existau şi alte
symmachiai. Dintre acestea, mai importante au fost
confederaţia beoţiană şi cea thessaliană.
Cunoscută încă de la mijlocul sec. V a. Chr.,
confederaţia beoţiană avea o organizare federală: existau 11
176
circumscripţii teritoriale, care furnizau fiecare 60 de consilieri
federali, un beotarh, judecători; în caz de război, fiecare
circumscripţie furniza 1.000 de hopliţi şi 100 de călăreţi. Cele
mai importante póleis din cadrul confederaţiei beoţiene (Theba,
Plateea, Orchomenos şi Thespiai) aveau fiecare câte două
districte. Către sfârşitul secolului al V-lea şi în prima jumătate
a sec. IV a. Chr., treptat Theba şi-a impus hegemonia în cadrul
confederaţiei beoţiene: în 427 a. Chr. Plateea a fost distrusă, iar
în 423, Thespiai a trecut sub controlul Thebei, care astfel
dobândea majoritatea voturilor din consiliul federal.
Confederaţia thessaliană avea o structură destul de
laxă, fiind compusă atât din poleis, cât şi din ethne (populaţii
organizate teritorial, sub forma triburilor). Exista şi o populaţie
de statut semiservil, asemănătoare oarecum hiloţilor din
Lacedemonia, penestai, care, spre deosebire de Sparta, au fost
emancipaţi la finele secolului V-lea a. Chr. În cadrul
confederaţiei thessaliene existau 4 tetrarhii, care fiecare alegea
un polemarh (comandant militar); teritoriul confederaţiei era
împărţit în kleroi, care fiecare furniza 40 de călăreţi şi 80 de
hopliţi, în vârful ierarhiei aflându-se un tagos (până în 369 a.
Chr., când a fost înlocuit de un archon).
Aşadar, în Grecia centrală se ridică alte două puteri:
confederaţia beoţiană, reorganizată sub hegemonia Thebei, de
către Epaminondas şi Pelopidas; în Thessalia, Iason din Pherai
îşi impune hegemonia asupra celorlalte oraşe.
Echilibrul precar – întemeiat pe “condominium”-ul
spartano-athenian – va fi răsturnat de ascensiunea Thebei sub
Epaminondas. În conduita Thebei, pragmatismul precumpănea
faţă de raţiunile de ordin ideologic – de altfel, Teba îi datorează
măreţia ei de o clipă lui Epaminondas – pitagoreu discipol al
lui Philolaos şi genial strateg (Epaminondas, bărbat vestit
177
pentru cultura şi filosofia sa” – Plutarh, Agesilaos, 27); că
soldatul şi filosoful erau reuniţi în persoana eroului theban este
un fapt de care Antichitatea nu s-a îndoit niciodată. Un
contemporan, Alcidamos din Eleia, observa deja că înflorirea
Thebei coincidea cu venirea la putere a unei guvernări de
filosofi: “La Theba, înflorirea cetăţii a coincis cu momentul în
care căpetenii au devenit acolo filosofii”.
Pitagoreul Epaminondas este autorul unei adevărate
revoluţii în tactica militară – contrară întregii tradiţii (înainte
de Epaminondas, trupele de elită, în frunte cu comandantul,
formează întotdeauna flancul drept). Thebanul şi-a datorat
victoriile de la Leuktrai (371) şi de la Mantineia (362) unei
duble revoluţii tactice: pe de o parte, adoptării ordinii oblice
(loxe phalanx), iar pe de alta, atacului pe flancul stâng
Datorită victoriei de la Leuktrai, Theba accede la
statutul de cetate-hegemon, ceea ce duce la spectaculoase
răsturnări de alianţe; Athena şi Sparta se reconciliază, Marele
Rege îi abandonează pe lacedemonieni în favoarea thebanilor.
Epaminondas întreprinde o serie de campanii în
Pelopones (369-362) care au dus la dezagregarea symmahiei
peloponesiene şi la izolarea Spartei – seccesiunea Messeniei,
emaniciparea Arcadiei: Campaniile lui Epaminondas aveau să
deschidă calea reconstrucţiei Messeniei: concepută ca o
adevărată resurecţie şi iniţiată prin apelul către diaspora
messeniană: noul oraş Messena (369) devine capitala
Messeniei, în timp ce un alt oraş – Megalopolis – va fi de acum
înainte centrul politic al Arcadiei. Practic, în urma campaniilor
lui Epaminondas, întregul echilibru politic şi social al Spartei
este distrus. Epaminondas îşi află sfârşitul în bătălia de la
Mantineia (362 a. Chr.).

178
 Efemera hegemonie thebană nu supravieţuieşte morţii
învingătorului de la Leuktrai şi Mantineia. Bătălia de la
Mantineia (362 a. Chr.) este urmată de o precară reconciliere
bazată pe statu quo. O pace comună, în care se regăseşte
avansul ideilor panelenice şi slăbirea autorităţii Imperiului
persan.
Athena, cel mai prestigios oraş grecesc, cunoaşte grave
dificultăţi: revolta aliaţilor (375) marchează dezagregarea
definitivă a Ligii maritime. Mai mult, supremaţia atheniană în
Egeea este repusă în discuţie odată cu crearea de către
Mausolos - satrapul Cariei - a unei ligi care grupa Chiosul,
Rodosul şi Bizanţul. Noua coaliţie învinge flota atheniană la
Embata (356). Athena, lipsită de resurse financiare, e nevoită
să se conformeze ultimatumului lui Artaxerxes al III-lea şi să
recunoască independenţa oraşelor revoltate (355). Pe de altă
parte, nici cele două rivale ale ei, Theba şi Sparta, nu izbutesc
să afle o modalitate eficace pentru a se opune imperialismului
macedonean.

V.2. Regatul Macedoniei

La periferia lumii greceşti se ridică o nouă putere –
regatul Macedoniei – pe care monarhi inteligenţi din dinastia
Argeazilor reuşesc să o consolideze prin crearea unei armate
redutabile. Populaţia Macedoniei era constituită din elemente
diverse, între care se remarcă şi un număr considerabil de
thraci şi de illyri.
Datorită structurilor lor semi-tribale, grecii considerau
aceste populaţii drept străine, pe jumătate barbare. Titlul de
filoelen, decernat lui Alexandru I (495-454) – în timpul căruia
macedonenii sunt admişi pentru prima oară la jocurile olimpice
– este o dovadă în acest sens.
179
 De altfel, macedonenii nu aveau sentimentul
solidarităţii panelenice: odinioară ei fuseseră aliaţii perşilor.
Macedonia a rămas în afara vieţii elenice până în secolul V a.
Chr., când regele Arhelaos (414-399) a construit drumuri, s-a
înconjurat de literaţi greci (Euripide), a reorganizat armata şi a
mutat reşedinţa regală de la Aigai la Pella.
Teritoriul Macedoniei corespundea unei arii culturale
intermediare între cea a grecilor şi cea a Europei Centrale.
Dacă suveranii macedonieni se declarau descendenţi ai lui
Ahile şi urmaşi ai Greciei mitice, ei păstrau, în acelaşi timp,
obiceiul mormintelor princiare sub tumul. În linii generale,
dominaţia macedoneană avea să însemne introducerea în istoria
lumii greceşti a energiilor continentale, de vreme ce tocmai
prin consolidarea metodică şi perseverentă a regatului
Macedoniei a debutat, din punct de vedere politic, elenismul.
Spre deosebire de lumea grecă, organizată după
modelul oraşului–stat (polis), Macedonia era un regat–stat
teritorial. Având capitala la Pella, monarhul macedonean era
ales de o adunare militară, formată din aristocraţia regatului şi
adunarea soldaţilor. Această caracteristică îşi va pune amprenta
şi pe evoluţia ulterioară a regatelor elenistice, în care victoria
militară are un rol esenţial în ideologia monarhică.
La începutul secolului IV a. Chr., Macedonia era încă o
regiune periferică a lumii greceşti. Abia în timpul lui Filip al II-
lea (359-336 a. Chr.), regatul Macedoniei a reuşit să intre şi
apoi să câştige o poziţie dominantă pe scena politică a lumii
greceşti. Om politic abil şi înzestrat strateg, Filip al II-lea a
reorganizat armata după modelul batalionului sacru theban,
folosind-o ca instrument al ambiţiilor sale politice.
În 359 a. Chr., la 22 de ani, Filip al II-lea – fiul lui
Amyntas III – devine regent al Macedoniei, după moartea
180
fratelui său, Perdiccas III. În scurt timp Filip se debarasează de
ceilalţi pretendenţi şi, în 357, îşi ia titlul regal. Filip al II-lea,
acel principe pe jumătate grec care deprinsese arta militară la
Theba şi-a depăşit net contemporanii prin spiritul său
pragmatic şi aptitudinea de a profita de circumstanţe. Graţie
acestor calităţi a izbutit, în numai două decenii, să-i respingă pe
illyri şi să constituie un stat teritorial extins pe seama thracilor
şi a statelor de pe coasta Egeei septentrionale: în 357 cucereşte
Amphipolis, în 356 Pydna; în 356 şi 354 cleruhiile atheniene
Potideia şi Methone sunt distruse; în 348, încheie cucerirea
Chalcidicei cucerind Olyntinul. Filip continuă cucerirea şi
organizarea teritoriilor supuse: Thracia este ocupată până la
Marea Neagră. În acelaşi timp, Filip II îşi consolidează regatul
organizând Macedonia pe dubla temelie a urbanizării şi a
dezvoltării agricole. Dar puterea sa se bazează în primul rând
pe armată, de organizarea căreia se ocupă Parmenion.
Macedonia e împărţită în circumscripţii militare, fiecare dintre
acestea furnizând regelui 3 unităţi – una de cavalerie, una de
infanterie grea şi alta de infanterie uşoară. Apoi, profitând când
de animozităţile dintre cetăţi, când de teama lor de perpetua
ameninţare persană, Filip II a invadat treptat întreaga Grecie.
Al treilea “război sacru” (356-346) îi oferă lui Filip prilejul de
a interveni în conflictele intergreceşti. Regele Macedoniei se
alătură coaliţiei grupate în jurul Thebei în conflictul cu
focidienii sprijiniţi de Athena şi Sparta. Intervenţia lui Filip are
drept rezultat anexarea Thessaliei. Prin “pacea lui Filocrate”
(346) sunt recunoscute toate cuceririle lui Filip din Thracia şi
de pe coastele Egeei. Macedonia ia locul Foceei învinse în
amficţionia de la Delphi, moment ce marchează intrarea
Macedoniei în comunitatea cetăţilor greceşti. După încheierea

181
păcii, Filip vine la Delphi pentru a celebra Jocurile Pythice din
anul 346.
În 339 a. Chr., consiliul amficţioniilor declanşează un
război sacru împotriva oraşului Amphissa din Locrida,
încredinţându-i conducerea lui Filip, care pătrunde în Grecia
centrală. Athenienii se aliază cu thebanii. Energicul
Demosthenes reorganizează finanţele şi flota, izbuteşte chiar să
convoace la Athena un congres panelenic, ce reunea toate
oraşele decise să-i reziste lui Filip: Eubeea, Megara, Corinth,
Ahaia, Corcyra, Acarnania. Însă, la Cheroneea (338) Filip
repurtează o victorie decisivă asupra ligii elenice. Libertatea
Greciei îşi găseşte sfârşitul la Cheroneea.
Theba este tratată cu duritate (i se impune un regim
oligarhic şi o garnizoană macedoneană), în timp ce Athena îşi
păstrează autonomia, flota şi unele cleruhii (din Samos,
Lemnos, Imbros, Scyros), ca şi administrarea sanctuarului lui
Apollo de la Delos. Atmosfera de reformă intelectuală şi
morală caracterizează primii ani de după Cheroneea şi
guvernarea lui Lykourgos. Sparta, umilită este redusă la
Laconia.
Filip încheie organizarea posesiunilor sale elenice şi,
prin Congresul de la Corinth (337) pune bazele Ligi panelenice
(Liga de la Corinth), din care e exclusă numai Lacedemonia.
Sub drapelul revanşei panelenice împotriva Persiei, Filip i-a
constrâns pe greci să-i adopte programul, pe care Alexandru
avea să-l împlinească. Însă preţul revanşei a fost libertatea
(eleutheria) care era însăşi raţiunea de a fi a oricărui polis.
Membrii Ligii de la Corinth sunt legaţi printr-o pace
generală. Oraşele îşi păstrează forma de guvernământ şi sunt
obligate să pună la dispoziţia hegemonului contingente
proporţionale cu forţele militare de care dispun. Organul
182
federal este syneidron-ul elenilor, în care fiecare polis dispune
de un număr de voturi în funcţie de ponderea lui militară (un
colegiu alcătuit din 5 proedri poate convoca synedrion-ul în caz
de urgenţă, în afara reuniunilor ordinare prevăzute pentru
jocurile panelenice). Macedonia rămâne în afara ligii, dar
suveranul macedonean este hegemonul, iar în caz de război
strategul său autocrator.
Prin urmare, Filip II suprapune póleis-urilor un stat
federal, al cărui suveran este el însuşi şi pe care îl
supraveghează prin garnizoanele macedonene dislocate în
puncte strategice: Teba, Chalais, Corinth şi Ambracia.
Asasinarea lui Filip II - la nunta fiicei sale Cleopatra -
de către Pausanias, unul dintre hetairii regelui macedonean, a
dus doar la amânarea marii expediţii din Asia, menită să
consolideze precara uniune dintre regatul Macedoniei şi Liga
de la Corinth.

183
 Capitolul VI

ALEXANDRU MACEDON ŞI VOCAŢIA IMPERIULUI

UNIVERSAL

Plutarh, în Despre norocul lui Alexandru evidenţiază

trăsăturile unui cuceritor plăsmuit din generozitate şi
filantropie. G. Radet ne-a familiarizat cu imaginea unui
Alexandru mistic, animat de dorinţa de a imita epopeea lui
Ahile. F. Schachermeyr ni-l înfăţişează asemenea unui erou
romantic, demoniac – un titan apocaliptic în care sălăşuiau,
laolaltă, binefăcătorul Umanităţii şi tiranul violent.
Alexandru a înflăcărat spiritele pozând în erou homeric
şi legându-şi autoritatea de determinismul unei investituri
divine. Cu toate acestea, Alexandru este înainte de toate un om
politic şi un strateg genial care, de la început, are un obiectiv
184
clar definit: cucerirea Imperiului persan şi proiectul monarhiei
universale.
După asasinarea lui Filip al II-lea (336), pe tronul
Macedoniei a urcat Alexandru, fiul său. În epocă au existat o
serie de suspiciuni cu privire la iniţiatorul asasinatului, care îi
vizau pe Alexandru şi pe mama sa, Olimpiada. Oricum, la
moartea lui Filip II, Alexandru a fost aclamat rege de către
armata rămasă în Macedonia. Rămâneau însă de rezolvat două
probleme presante: recunoaşterea succesiunii de către trupele
din Asia Mică (de altfel, survenită rapid) şi de către oraşele
membre ale Ligii panelenice.
Îndată după aflarea veştii despre moartea lui Filip II şi
accederea lui Alexandru – considerat un tânăr neexperimentat –
pe tronul Macedoniei, oraşele din Grecia şi-au manifestat
ostilitatea faţă de noul rege macedonean. La Athena, marele
orator Demosthenes considera că Alexandru era „un tânăr
inofensiv şi neghiob” – numindu-l pe regele macedonean într-
unul din discursurile sale Margites (personificarea prostiei) – şi
a îndemnat la revoltă împotriva dominaţiei macedonene.
În aceste împrejurări, Alexandru a fost nevoit să amâne
expediţia împotriva Imperiului persan, preconizată de către
tatăl său.
La începutul domniei, Alexandru îi suprimă pe
pretendenţii la tron, întreprinde campanii în Balcani împotriva
triballilor (335 a. Chr.). Apoi, Alexandru se îndreaptă rapid
către sud, unde zvonul că tânărul rege ar fi murit în luptele cu
triburile thrace a declanşat revolta oraşelor greceşti, în frunte
cu Athena şi Theba. Alexandru părunde în Grecia de nord; a
urmat distrugerea Thebei şi pacificarea Greciei (toamna 335 a.
Chr.). Astfel, Alexandru reprimă revolta grecilor, distrugând
Theba (cu excepţia templelor şi a casei lui Pindar). Regele
185
macedonean este proclamat comandant suprem al expediţiei
panelenice împotriva Persiei, Sparta fiind singura cetate care
nu a aderat la acest pact politic.
În primăvara anului 334 a. Chr., după ce mobilizase
armata macedoneană şi contingentele ligii elenice, Alexandru
trece în Asia Mică cu o armată de vreo 40.000 de soldaţi
admirabil antrenaţi şi echipaţi (însă având provizii doar pentru
o lună), cea cu care va întreprinde formidabilele sale campanii
orientale.
Primul său act, ajuns pe ţărmul Asiei, a fost acela de a-
şi înfinge lancea în solul ei, pentru ca acesta să devină un
“pământ dobândit prin vârful lăncii”. Apoi tânărul rege
vizitează Troia, unde oferă sacrificii lui Zeus, Athenei şi lui
Herakles. Tot atunci a vizitat şi mormântul eroului Ahile unde
a prezidat o ceremonie solemnă.
Potrivit relatării lui Diodor Siculus, suveranul
ahemenid Darius al III-lea îl considera pe Alexandru un copil
neexperimentat. Este de menţionat şi anecdota în care Marele
Rege i-ar fi trimis lui Alexandru un bici, o minge şi o cutie cu
câteva monede de aur: biciul, pentru că Alexandru trebuia
pedepsit pentru insolenţa sa, mingea ca să se joace cu ea şi
banii, în caz că ar fi avut nevoie de bani de buzunar, ca un tânăr
întreţinut (Pseudo–Callisthenes I, 36).
La Granicos (334) Alexandru învinge armata satrapilor
perşi ai Asiei Mici (condusă de Spithridates, satrapul Lydiei şi
Ioniei, şi de Arsites, satrapul Phrygiei) sprijinită de
contingentul de mercenari greci conduşi de Memnon din
Rhodos; cavaleria hetairilor a avut o contribuţie considerabilă
la obţinerea victoriei de la Granicos. În câteva lumi, aproape
toată Asia Mică e în mâinile lui. Alexandru cucereşte Sardesul,
Efesul şi ia cu asalt Miletul. La Gordion, în Phrygia, taie cu
186
sabia complicatul nod de la carul lui Gordias, prevestire a
cuceririi întregii Asii.
Victoria de la Granicos a avut câteva consecinţe
importante: în primul rând a rezolvat problemele financiare a
lui Alexandru; apoi o mare parte a oraşelor greceşti din Ionia a
trecut de partea învingătorului, oferindu-i o bază solidă pentru
continuarea expediţiei. Bravura lui Alexandru în cursul bătăliei
de la Granicos i-a adus afecţiunea şi devotamentul soldaţilor,
ca şi confirmarea afirmaţiei preotesei de la Delphi, că „este de
neînvins”.
În Asia Mică, Alexandru a menţinut sistemul satrapiilor
persane, instalând – doar acolo unde nu era sigur de loialitatea
satrapului – ofiţeri macedoneni ca viceregi. Cât priveşte
guvernarea cetăţilor greceşti din Asia Mică, în ele au fost
instalate regimuri democratice, spre deosebire de Grecia
propriu-zisă unde Alexandru a favorizat regimurile oligarhice,
filomacedonene.
După trecerea iernii, folosită de Darius III pentru a-şi
organiza o imensă armată (estimată de unii autori antici la vreo
600. 000 de soldaţi) şi de Alexandru pentru a definitiva
cucerirea Asiei Mici, regele macedonean pătrunde în Syria,
unde în toamna anului 333 a. Chr., dobândeşte o victorie
categorică asupra lui Darius III la Issos. Marele Rege îşi
abandonează pe câmpul de luptă familia (mama, soţia, două
fiice şi un fiu) şi cortul regal; arcul, scutul şi mantia Marelui
Rege au căzut şi ele în mâna învingătorului.
Victoria de la Issos i-a deschis lui Alexandru drumul
spre Orientul Apropiat: Damasc, unde se găsea şi tezaurul lui
Darius III, a fost capturat aproape fără luptă.
După capturarea Damascului, Darius III i-a trimis o
scrisoare lui Alexandru, în care îi propunea ca pentru o sumă
187
de bani egală cu toate bogăţiile Macedoniei, să i se inapoieze
familia. În aceeaşi scrisoare, Marele Rege sugera că victoria de
la Issos se datora alianţei cu vreun zeu puternic, rolul lui
Alexandru fiind minimaliazat. Spre sfârşitul epistolei, Darius
III îi propunea macedoneanului o alianţă, dar numai după ce
familia regală persană era eliberată.
Răspunsul lui Alexandru a fost pe măsură: în primul
rând, îl acuza pe Darius de uzurpare a tronului regal; apoi
menţiona indavarea Greciei de către Xerxes în cursul
războaielor medice, afirmând că el este răzbunătorul grecilor;
în sfârşit, Alexandru promitea eliberarea familiei regale
persane şi se proclama suveranul lui Darius III, contestându-i
aşadar acestuia titlul de Mare Rege.
Probabil că după victoria de la Issos (333 a. Chr.),
Aleaxandru a început să întrevadă posibilitatea cuceririi
întregului Imperiu ahemenid şi crearea unei noi monarhii
universale.
Pentru a anihila puterea maritimă a Imperiului persan,
cuceritorul se îndreaptă spre Fenicia (332). Numai Tyrul
îndrăzneşte să reziste: după 7 luni de asediu (ianuarie – iulie
332), oraşul a fost cucerit şi distrus, 30.000 de locuitori au fost
vânduţi ca sclavi.
Primit în Egipt ca un eliberator în noiembrie 332 a.
Chr., Alexandru se încoronează la Memphis, merge la oracolul
lui Ammon de la Siwah pentru a solicita investitura divină
(Arrianos, Anabasis III, 3, 1-6) şi fundează oraşul Alexandria.
În viziunea lui Alexandru, noul oraş urma să devină o
metropolă cosmopolită, având cartiere „etnice”: în zona
Rhakotis, vechiul sat egiptean anterior fundării, urma să fie
cartierul egiptean; în sectorul central, se afla cartierul greco-
macedonean, în timp ce în estul noii aşezări urma să fie ridicat
188
un cartier syro-fenician, populat ulterior de evrei. Lucrările au
fost încredinţate arhitectului grec Dinocrates, care reconstruise
şi templul Artemisei din Ephesos.
După reorganizarea Egiptului, în mai 331 a. Chr.
cuceritorul părăseşte oraşul Memphis, îndreptându-se spre
Syria pentru a continua expediţia împotriva Persiei. În
septembrie 331 a. Chr., Alexandru trece Eufratul pe un pod de
vase, îl învinge pe Darius III la Gaugamela – unde bătălia a
fost decisă de intervenţia personală a lui Alexandru în luptă – şi
apoi intră în Babilon unde oferă sacrificiul regal zeului Marduk
pentru a fi recunoscut “rege al celor patru părţi ale lumii”.
Cucerirea Babilonului reprezintă şi un pas important în
orientalizarea monarhiei lui Alexandru. Numindu-l pe Mazeus
vicerege al Babilonului, Alexandru începea să construiască
sinteza greco-persană, proiecţia sa asupra imperiului universal.
Între timp, Sparta se revoltă: regele Agis ocupă Creta şi
masacrează garnizoana macedoneană. În cele din urmă,
Antipater, însărcinat să supravegheze Grecia în lipsa lui
Alexandru, îi bate pe spartani la Megapolis.
În decembrie 331 a. Chr., cuceritorul intră în Susa şi, în
ianuarie 330, Persepolis, pe care o prădează şi incendiază. Îl
urmăreşte apoi pe Darius III care, abandonat de către ultimii săi
fideli, sfârşeşte asasinat de Bessos, satrapul Bactrianei (care a
fost proclamat rege al Persiei). Alexandru îi organizează
funeralii solemne lui Darius III, asumându-şi astfel moştenirea
Ahemenizilor. Rând pe rând Hircania, Parţia, Aria, Arahosia îi
devin supuse.
Alexandru îşi continuă apoi marşul spre Hinducuş:
Bactriana şi Sogdiana sunt cucerite, frontiera Imperiului fiind
fixată pe râul Iaxarte. Cuceritorul îşi petrece iarna anului 328 în
Bactria, unde îl pedepseşte pe Bessos pentru regicidul comis.
189
Alexandru întâmpină unele rezistenţe din partea tovarăşilor săi
(hetairoi), ce alcătuiesc statul său major şi care îl văd cum
repudiază nomos-ul – ce-l leagă pe rege de armata sa, printr-un
soi de contract – în favoarea absolutismului.
Hetairii suportă cu greutate noua atitudine a regelui lor
care, pentru a-şi consolida dominaţia asupra teritoriilor
cucerite, primeşte la curte nobili perşi (numindu-i în posturi
importante: Artabazos vicerege al Bactrianei, Proexes vicerege
în zona oraşului Kabul de astăzi), introduce ceremonialul aulic
oriental (proskynesis – obiceiul prosternării), adoptă moda
orientală şi pretinde a avea o ascendenţă divină.
Cu toate acestea, pentru a asigura frontiera răsăriteană a
Imperiului, Alexandru îşi duce trupele spre o altă cucerire, în
India, unde îl învinge pe Porus, pe râul Hydaspes (astăzi
Jhelum). Îşi continuă apoi marşul ajungând pe Hyfasis (Bias),
unde însă armata, epuizată, a refuzat să-l mai urmeze (pentru
celebrul discurs în care Alexandru le-a destăinuit soldaţilor
visul său – crearea imperiului universal care urma să cuprindă
întreaga oikoumene, cf. Arrianos, Anabasis V, 26, 1-2). Înainte
de a face calea-ntoarsă, cuceritorul înalţă 12 altare pentru zeii
olimpieni în jurul unei coloane de bronz ce purta inscripţia:
“Aici s-a oprit Alexandru”.
Coborând pe Indus (325) îşi împarte armata, în vederea
retragerii, în 3 corpuri: Alexandru îşi asumă sarcina cea mai
dificilă, aceea de a traversa deşertul Gedrosiei; Crateros se
îndreaptă spre Arahosia; Nearhos ia drumul mării, de-a lungul
litoralului. Cele 3 corpuri realizează joncţiunea în Carmania, de
unde Alexandru ajunge în vechile capitale – Susa (primăvara a.
324 a. Chr.), Ecbatana, Babilon.
Reîntors în 324 a. Chr., Alexandru e nevoit să
pedepsească nenumărate greşeli şi abuzuri săvârşite în lipsa lui
190
şi realizează precaritatea cuceririlor sale. Totuşi, el pare să nu fi
renunţat la a le continua, dar în iunie 323 a. Chr., la Babilon,
Alexandru e doborât de malarie.
Imperiul se sprijinea pe armată şi pe calităţile de genial
organizator ale lui Alexandru, asistat de câţiva intimi, precum
cancelarul Rumenes şi hiliarhul Hephaistion. Cuceritorul a
folosit într-o largă măsură serviciile elitelor indigene, fără de
care nu putea să-şi administreze Imperiul. Prin urmare, avem
de a face cu o politică realistă care nu se bazează atât pe
fuziunea dintre rase, cât pe o colaborare de clasă între greco-
macedoneni şi iranieni.
Alexandru a încercat astfel să confere o mai mare
coeziune giganticului său Imperiu: menţinând satrapiile, el a
redus în acelaşi timp puterea satrapilor; aceştia nu mai exercită
decât puterea civilă, autoritatea militară fiind încredinţată unui
strateg subordonat numai suveranului. Pe de altă parte,
cuceritorul intenţiona să amestece grecii şi orientalii, nu fără a
asigura însă preeminenţa elementului elen. Exemplul îl dă
însuşi suveranul: se căsătoreşte cu Roxana, fiica unui nobil din
Sogdiana, apoi cu 3 principese persane. Într-o singură zi, la
reîntoarcerea din India, majoritatea generalilor săi şi 10.000 de
soldaţi se căsătoresc cu indigene („nunţile din Susa” – 324 a.
Chr.). În sfârşit, dispune să fie educaţi după sistemul grec
30.000 de copii iranieni („epigoni”), sub comanda lui Seleucos
(pentru încercarea de sinteză greco-macedoneană, cf. Plutarh,
Alexandros 47; Arrianos, Anabasis VII, 4, 4-8).
Cea mai eficientă modalitate de a asigura elenizarea
Orientului era fundarea unor oraşe noi. Astfel, cele 34 de
Alexandrii au răspândit dinspre coaste spre interior structurile
urbane. Dincolo de beneficiile economice şi militare pe care le-

191
a adus, urbanizarea este, din punct de vedere politic o măsură
abilă, căci favorizează elenizarea rapidă a elitelor indigene.
Totuşi efortul grandios al lui Alexandru de a organiza
un imens imperiu unitar, graţie unui compromis politic şi
cultural totodată, bazat pe impunerea conceptului transcedent al
puterii, nu a supravieţuit decât câţiva ani. Rivalităţile care
învrăjbiseră odinioară cetăţile aveau să ducă în curând la
înfruntarea dintre statele diadohilor. Ceea ce se schimbase, era
scara gigantică în care se înscriau acum toate manifestările
vieţii politice şi economice.

192
 Capitolul VII

EPOCA DIADOHIILOR (323 – 281 a.

Chr.).LUMEA ELENISTICĂ.

Epoca diadohilor avea să fie martora încercărilor de

reglementare a succesiunii lui Alexandru. Succesiunea nefiind
asigurată (se spune că, pe patul de moarte, când a fost întrebat
cine este succesorul, Alexandru ar fi răspuns: „cel mai
vrednic”) au urmat conflictele dintre diadohi, generalii săi.
Urmaşii direcţi ai lui Alexandru (diadohii) au reuşit să-
şi croiască regatele respective în interiorul frontierelor
imperiului marelui cuceritor bazându-se pe elitele indigene şi
alcătuindu-şi armate personale, care se substituie armatelor
poliade sau armatei naţionale macedonene.
La moartea lui Alexandru, apropiaţii săi (hetairoi) s-au
reunit într-un consiliu care urma să discute problema
succesiunii. Erau de faţă grecul Eumenes – cel mai fervent
susţinător al proiectului monarhiei universale promovat de
Alexandru –, Perdiccas, hiliarh şi, având această calitate, cel
mai important om al momentului, Seleucos comandantul
cavaleriei, Meleagros, comandantul infanteriei, Cassandros –
care alături de tatăl său, Antipatros – guverna Macedonia şi
Grecia continentală, Ptolemaios, fiul lui Lagos. În afară de

193
aceştia, Crateros se afla în drum spre Macedonia, unde îi
conducea pe veteranii lăsaţi la vatră.
În cadrul consiliului a fost dezbătută problema
succesiunii, la acest moment existând doi potenţiali succesori:
Filip Arridaios, fratele vitreg şi nelegitim al lui Alexandru, un
bolnav mintal şi epileptic, şi Alexandru al IV-lea, fiul încă
nenăscut al lui Alexandru cel Mare şi al Roxanei. Consiliul a
decis să-l proclame rege pe Filip Arridaios (Filip al III-lea) şi a
împărţit astfel cele mai importante funcţii în Stat: în Asia,
Perdiccas a rămas hiliarh; în Europa, a rămas strateg
Antipatros; Crateros a primit titlul de prostates („apărător al
regelui”).
În afara hotărârilor consiliului, şi imperiul a fost
împărţit de facto. Antigonos Monophtalmos („cel Chior”)
controla Anatolia de vest, Phrygia Mare, Lycia, Pamphilia;
Eumenes controla Cappadocia şi Paphlagonia, ca şi zonele de
coastă ale Mării Negre până la Trapezunt, Cappadocia pontică
şi Bithynia. Lysimachos stăpânea Thracia. În rest, potrivit lui
Hieronymos din Cardia, teritoriile au fost împărţite astfel:
Philotas a luat Cilicia în Asia Mică; Menandros, Lydia;
Leonnatos, Phrygia hellespontică; Atropates, Media Mică;
Peithon, Media Mare; Archon, Babilonia şi Coinos, Susiana.
Această împărţire evidenţiază două tendinţe: păstrarea
unităţii imperiului (administrat prin intermediul unei regenţe),
dar şi dislocarea stăpânirii lui Alexandru cel Mare în fracţiuni
teritoriale.
În anii următori asistăm la simplificarea scenei politice:
pe rând, Leonnatos, Ariarathes şi Crateros au fost eliminaţi. De
asemenea, devine evidentă conturarea viitoarelor regate
elenistice; în această tendinţă se înscrie şi întrunirea de la

194
Triparadeisos, în nordul Syriei (321 a. Chr.), unde s-a încercat
redistribuirea sarcinilor din Imperiu.
În fapt, în anul 321 a. Chr., după asasinarea regentului
Perdiccas, la Triparadeisos, are loc un prim partaj: Macedonia
îi revine lui Antipatros, care e desemnat regent al imperiului
(epimeletes), , Thracia lui Lysimachos, Asia Mică lui
Antigonos Monophtalmos (numit strategos – comandant
militar suprem pentru Asia), Babilonia lui Seleucos, Egiptul lui
Ptolemaios (deja acesta realizase seccesiunea Egiptului faţă de
imperiu). Eumenes era considerat inamic, lui Antigonos cel
Chior revenindu-i sarcina de a-l elimina.
Moartea lui Antipatros în a. 319 a. Chr. a fost urmată
de ascensiunea unui nou competitor pe scena politică –
Polyperchon, care avea să provoace serioase tulburări în
Macedonia, ca şi regruparea diadohilor în noi alianţe.
În 306/305 diadohii adoptă titlul de rege, imitându-l pe
Antigonos cel Chior care se proclamase rege în urma victoriilor
repurtate de fiul său Demetrios Poliarcetes (“Asediatorul
oraşelor”). De acum-înainte nu mai avem de a face cu o
monarhie naţională de tip macedonean, ci cu o monarhie
personală bazată pe victoria care atestă protecţia zeilor,
protecţie întemeiată, la rându-i, pe virtuţiile suveranului. Pentru
indigenii supuşi, regele elenistic e succesorul direct al
faraonilor sau al Marilor Regi: ca şi aceştia el este zeu sau
vicarul zeului, despot atotputernic.
Conflictele continuă timp de încă două decenii, marcate
de episoade violente, ca moartea lui Antigonos cel Chior la
Ipsos (301), a lui Lysimachos la Kurupedion (281) în Asia
Mică sau asasinarea lui Seleucos de către Ptolemaios Keraunos
(„Fulgerul”), în anul 280 a. Chr. Dată la care diadohii au
dispărut cu toţii după patru decenii de conflicte pentru a-şi
195
însuşi o parte din imensul imperiu al lui Alexandru, deoarece
nu-l puteau administra în totalitatea lui. Situaţia se stabilizează
însă prin constituirea a 3 mari regate: Egiptul revenindu-i lui
Ptolemaios II, fiul lui Ptolemaios I, Asia lui Antiochos I, fiul
lui Seleucos I Nikator, Macedonia lui Antigonos Gonatas,
nepotul lui Antigonos cel Chior.
Aşadar, eşecul lui Lysimachos lui Kurupedion (281) a
marcat cristalizarea marilor regate elenistice, care au dominat
politica Mediteranei Orientale timp de peste două secole.

VII.1. Macedonia epocii elenistice

Regatul Macedoniei – ca teritoriu de origine a lui
Alexandru cel Mare – dispunea de un considerabil prestigiu.
De aceea, diadohii au încercat să-şi impună controlul asupra
regatului, convinşi fiind că deţinerea Macedoniei reprezenta
cheia pentru preluarea moştenirii lui Alexandru cel Mare.
Antipatros (323-319 a. Chr.), Demetrios Poliorcetes (294-288)
sau Lysimachos (281-281) au crezut fiecare că stăpânirea
Macedoniei le va aduce controlul asupra întregului Imperiu.
Însă eşecul lui Lysimachos la Kurupedion (281 a. Chr.) a
marcat cristalizarea marilor regate elenistice care vor domina
politica Mediteranei Orientale în următoarele două secole.
După dispariţia lui Lysimachos asistăm la
„regionalizarea” Macedoniei, constrânsă la o politică
preponderent balcanică după echilibrul instaurat în urma
bătăliei de la Kurupedion.
Bătălia de la Kurupedion (281 a. Chr.) a avut şi o altă
consecinţă, greu de anticipat, şi anume slăbirea frontierei
nordice a Macedoniei, penetrată de celţi. Sub conducerea
„regilor” Belgios, Brennos şi Acichorios, celţii pătrund în
Macedonia. Noul suveran al Macedoniei, Ptolemaios
196
Keraunos/”Fulgerul” (280 – 279 a. Chr.) încearcă să se opună
invadatorilor, însă este înfrânt şi ucis de Belgios. În drumul lor
spre sud, celţii au devastat totul, fiind opriţi cu dificultate abia
în Grecia centrală, în faţa sanctuarului de la Delphi, de către o
coaliţie elenă condusă de etolieni. Momentul a fost ulterior
celebrat prin instituirea unor sărbători publice – Soteria
(„Sărbătorile salvării”).
Dispariţia lui Lysimchos a fost urmată şi de
dezagragarea stăpânirii sale, noi formaţiuni politice apărând
acum pe harta lumii elenistice (e.g., Bithynia şi regatul
Pontului).
În Macedonia, după un interregnum determinat de
dispariţia lui Ptolemaios Keraunos, a fost proclamat rege
Antigonos Gonatas (277 – 239 a. Chr.), fiul lui Demetrios
Poliorcetes. Sub Antigonos Gonatas, regatul Macedoniei atinge
maxima sa extensie teritorială (cca. 70. 000 km 2). Antigonos
Gonatas a fost s-a confruntat cu dificultăţile provocate de
Pyrrhos, regele Epirului – care se considera îndreptăţit la tronul
Macedoniei (275–271 a. Chr.) –, şi de liga cetăţilor greceşti
care a declanşat „războiul lui Chremonides” ce viza eliberarea
Greciei continentale de sub dominaţiei Macedoniei (267 –
263/262 a. Chr.; din coaliţie făceau parte Athena, Sparta, Elida,
Tegeea, Mantineea, Orchomenos, Liga aheeană şi o parte a
oraşelor din Creta; coaliţia greacă şi-a asigurat şi alianţa
Egiptului lagid).
Conflictul cu liga cetăţilor elene evidenţiază o trăsătură
fundamentală a politicii macedonene: încercarea permanentă de
a controla Grecia continentală, considerată a fi o componentă
firească a regatului.
O altă trăsătură a politicii macedonene este preocuparea
constantă pentru apărarea frontierei nordice ameninţată
197
continuu de triburile thrace ca şi de bastarnii germanici. După
marea invazie celtică din a. 279 a. Chr., celţii rămaşi la sud de
Munţii Balcani au întemeiat regatul de la Tylis (care a durat
până în a. 218 a. Chr.); alţi celţi (scordiscii) s-au stabilit în
Illyricum unde au întemeiat Singidunum (astăzi Belgrad),
ameninţând în continuare frontiera Macedoniei.
În pofida acestor dificultăţi, regatul Macedoniei a
continuat să-şi manifeste veleităţile la hegemonia lumii
elenistice. În epoca lui Antigonos Gonatas (277 – 239 a. Chr.),
trăsăturile monarhiei macedonene au rămas în bună parte
aceleaşi ca pe vremea lui Alexandru cel Mare: regele era ales
de adunarea soldaţilor, fiind ajutat la guvernare de hetairoi.
Epoca este martora creşterii influenţei fenomenului
mercenariatului, ca şi a dezvoltării comerţului, îndeosebi cu
Rhodos şi Delos.
A doua jumătate a domniei lui Antigonos Gonatas a
fost marcată de conflictele Macedoniei cu Liga aheeană.
Acestea au avut loc prin intermediul aliaţilor Macedoniei,
etolienii, care însă au fost înfrânţi de Liga aheeană la Pellene
(a. 241 a. Chr.). După moartea lui Antigonos Gonatas (239 a.
Chr.), tronul Macedoniei revine fiului acestuia Demetrios al II-
lea (239 – 229 a. Chr.) a cărui domnie a fost marcată, pe de o
parte, de apropierea dintre liga etoliană şi cea aheeană (foste
rivale în Grecia, care s-au coalizat acum împotriva
Macedoniei), iar pe de alta de alianţa dintre Epir şi regatul
Macedoniei.
Alianţa cu Epirul s-a dovedit însă efemeră: în contextul
războiului civil izbucnit în Epir (237 a. Chr.), acesta a devenit o
confederaţie după modelul celei aheene şi ostil Macedoniei. La
moartea sa (229 a. Chr.), în cursul luptelor cu invadatorii
dardani, Demetrios II a lăsat fiului său minor Filip o
198
Macedonie slăbită, ameninţată din toate părţile. Datorită
minoratului lui Filip V, a fost proclamat ca tutore al acestuia
Antigonos Doson (cunoscut ca Antigonos III, 229 – 221 a.
Chr.), căruia i se datorează revigorarea regatul macedonean,
care a redevenit o mare putere a lumii elenistice.
Sfârşitul conflictului pentru hegemonie în Grecia, între
Antigonos Doson şi regele spartan Kleomenes, a fost
determinat de victoria macedoneană de la Selassia (222 a.
Chr.), unde armata spartană a fost zdrobită de o coaliţie
constituită din macedoneni, greci şi mercenari illyri şi celţi. În
anul următor, regentul Antigonos Doson şi-a aflat sfârşitul într-
o luptă cu dardanii.
Bătălia de la Selassia (222 a. Chr.) a marcat sfârşitul
unei prime faze din istoria lumii elenistice. Perioada următoare
avea să aducă un nou competitor pe scena politică şi aşa
complicată a lumii elenistice – Republica romană.
La moartea regentului Antigonos Doson, Filip al V-lea
(221 – 179 a. Chr.) accede la putere. Domnia lui Filip V a fost
marcată de două conflicte de anvergură: cel cu Roma şi cel
pentru dominaţia asupra Greciei, ambele fiind indisolubil
legate între ele, întrucât romanii au ajuns să se considere
protectori ai Greciei împotriva pretenţiilor macedonene.
Sub Filip al V-lea (221–179 a. Chr.), Macedonia a
devenit o mare putere în bazinul mediteranean, regele
macedonean ajungând să încheie în anul 215 a. Chr. o alianţă
cu Hannibal şi să atace posesiunile romane din Illyricum.
Prima parte a domniei lui Filip V a fost marcată de
conflictul cu Liga aheeană. În „războiul aliaţilor” (219–217 a.
Chr.), regele macedonean a dat dovadă de calităţi deosebite, ca
strateg şi om politic. Însă tratatul dintre Filip V şi Hannibal a
determinat implicarea Romei în conflictele din Grecia. În acest
199
context, a avut loc primul război romano–macedonean (215–
205 a. Chr.). Roma a dus războiul cu mult tact diplomatic şi,
cedând unele teritorii, a încheiat pacea de la Phoinike, fără ca
aceasta să aibă repercursiuni asupra războiului cu Hannibal.
Pacea de la Phoinike a dus la dislocarea alianţei dintre
Filip V şi Hannibal. În locul aliaţilor puni, Filip V şi-a aflat un
nou rezem politic în alianţa cu regatul seleucizilor.
Perioada următoare avea să fie dominată de două
evenimente majore, care se desfăşurau în paralel în bazinul
mediteranean: al doilea război punic, încheiat prin victoria lui
Scipio Africanus la Zama (202 a. Chr.) şi coalizarea Greciei
împotriva lui Filip V, perceput ca o ameninţare la adresa
libertăţii Greciei.
Această nouă coaliţie elenă era organizată de Rhodos şi
din ea făceau parte Byzantion, Cyzic, Chios şi Attalos al III-
lea, regele Pergamului. Conflictul s-a soldat cu victoria lui
Filip V în I. Lade, în urma căreia regele macedonean a anexat o
serie de posesiuni rhodiene din Egeea.
Aceste evenimente au dus la o nouă intervenţie a
Romei în Peninsula Balcanică (al doilea război macedonean,
199 – 197 a. Chr.). Conflictul a fost precedat de complicate
tratative diplomatice în Orient şi, după ce Roma şi-a asigurat
alianţa sau neutralitatea mai multor regate elenistice, a
declanşat ofensiva în Balcani. La început, Filip V a rezistat cu
succes atacurilor romane, dar în a. 197 a. Chr., în Thessalia, la
Kynoskephalai, în bătălia decisivă, armata macedoneană
(compusă dintr-o falangă de 6.000 de soldaţi, 2.000 de călăreţi,
2.000 de pedestraşi uşor înarmaţi şi 2.000 de aliaţi thraci şi
illyri) a fost învinsă de armata romană mai puţin numeroasă (2
legiuni, 2 unităţi de aliaţi, cavaleria numidă trimisă de

200
Masinissa, auxiliarii cretani şi etolieni), comandată de Quintius
Aemilius Flaminius.
Prin tratatul de pace, Filip V renunţa la toate teritoriile
sale din Asia Mică şi din Thracia, la flota de război şi plătea
1.000 de talanţi drept despăgubire de război. Bătălia de la
Kynoskephalai (197 a. Chr.) semnifică sfârşitul Macedoniei ca
mare putere în bazinul mediteranean. Redusă la rangul de
putere de mâna a doua, Macedonia va urmări de acum doar să
supravieţuiască cuceririi romane.
Consecinţa imediată a bătăliei de la Kynoskephalai a
fost încheierea păcii de la Elateia, în 197 a. Chr., şi un nou
statut acordat Greciei de către Roma: la deschiderea Jocurilor
Istmice de la Corinth (196 a. Chr.), Flaminius a proclamat
„libertatea Greciei”, gest ce semnifica nu atât independenţa
oraşelor greceşti, cât intrarea în sfera de influenţă a Romei. De
altfel, în perioada care a urmat, şi Filip V şi-a manifestat
obedienţa, rămânând un fidel aliat al Romei.
La moartea lui Filip V, în 179 a. Chr., tronul a revenit
fiului său, Perseus (179–168 a. Chr.), ultimul rege al
Macedoniei. Perseus a reuşit să alcătuiască o coaliţie
antiromană constituită din Macedonia, triburile bastarne şi
thracii regelui Cotys. Acestora li s-au adăugat apoi Liga
aheeană, epiroţii şi ilyrii.
Începutul celui de-al treilea război macedonean (171–
168 a. Chr.) i-a fost favorabil lui Perseus care a atacat armata
romană în Thessalia, la Larissa (171 a. Chr.), dar la 22 iunie
168 a. Chr., la Pydna, consulul Lucius Aemilius Paulus
Macedonicus a obţinut o victorie decisivă împotriva coaliţiei:
în mai puţin de o oră falanga macedoneană a fost distrusă: 20.
000 de soldaţi ucişi, 11. 000 luaţi prizonieri, romanii pierzând
doar câteva sute de soldaţi. În anul 167 a. Chr. s-a încheiat
201
pacea, potrivit căreia Macedonia era împărţită în 4 districte
administrative şi care nu aveau voie să aibă între ele relaţii
economice şi politice, 150. 000 de epiroţi au fost capturaţi şi
vânduţi ca sclavi, iar Liga aheeană a fost obligată să trimită 1.
000 de ostatici la Roma drept garanţie a loialităţii sale; printre
ostatici se afla şi istoricul Polybios (201 – 120 a. Chr.), hipparh
al Ligii aheene.
Aşadar, în urma bătăliei de la Pydna (168 a. Chr.),
regatul Macedoniei a fost desfiinţat. Macedonia a fost împărţită
în 4 regiuni autonome/districte administrative (fiecare cu o
constituţie şi legi proprii) cu capitalele la Amphipolis (Yeni
Köi), Thessalonike, Pella (Agii Apostoli) şi Pelagosin (Bitola).
În anul 149 a. Chr., Andriscos, pretins fiu nelegitim al
lui Perseus provoacă o revoltă generală în Macedonia şi se
proclamă rege. În cel de-al patrulea război macedonean (149–
146 a. Chr.), Liga aheeană aderă la cauza lui Andriscos, care
învinge o legiune romană (149 a. Chr.). În anul 148 a. Chr.,
forţele lui Andriscos au fost nimicite de Cecilius Metellus, iar
Macedonia transformată în provincie romană (care îngloba şi
Epirul). Războiul a continuat apoi împotriva Ligii aheene
condusă de strategii Diaios şi Critolaos. Liga aheeană a fost
învinsă la Leukopetra (146 a. Chr.) de consulul Mummius,
centrul rezistenţei, oraşul Corinth a fost distrus, iar locuitorii
vânduţi ca sclavi. Oraşele greceşti şi-au mai păstrat formal
libertatea, dar au fost puse sub controlul guvernatorului
Macedoniei.

VII.2. Regatul lagid

202
 Egiptul, a cărui stăpânire a reuşit să şi-o asigure
Ptolemaios – fiul lui Lagos – constituie cel mai bogat, dacă nu
cel mai întins, dintre regatele elenistice. Suverani energici au
izbutit să creeze un adevărat imperiu. Însă această perioadă de
apogeu, când Dubla Ţară îşi regăseşte puterea şi strălucirea de
care se bucurase sub marii faraoni cuceritori, este urmată de un
îndelungat declin.
Ptolemaios I Soter a preluat linia de succesiune a
vechilor faraoni. În conformitate cu concepţia egipteană asupra
monarhiei, faraonul era considerat „rege zeu”, descendent al
zeilor. Această practică de divinizare a suveranului a fost
preluată de către Lagizi, care au instituit şi un cult monarhic ce
îi includeape monarhii defuncţi şi divinizaţi. Monarhia lagidă
dispunea şi de imensul prestigiu conferit de deţinerea corpului
lui Alexandru cel Mare, adus în Egipt, la Alexandria, de către
întemeietorul dinastiei.
Mai omogen decât celelalte regate elenistice, Egiptul
lagid n-a avut pretenţia de a restaura imperiul lui Alexandru cel
Mare. Printr-o politică realistă, monarhia lagidă a încercat
permanent să-şi asigure superioritatea navală. Conştienţi de
rolul strategic pe care îl avea Peninsula Sinai şi fortăreaţa de la
Pelusion („cheia Deltei”), Lagizii s-au preocupat constant de
menţinerea unei flote puternice şi a unui sistem de alianţe
menite să împiedice invaziile venite dinspre mare.
Ptolemaios I Soter se vădeşte un iniţiator în toate
domeniile. Anexează Coelesiria (Syria de sud) – miza
îndelungatului conflict dintre Lagizi şi Seleucizi – inaugurează
politica de colaborare între greci şi indigeni, pune bazele
Muzeului (Museion) şi Bibliotecii.
Fiul său, Ptolemaios II Filadelful (283-246), îi
desăvârşeşte opera. La apogeul puterii sale Ptolemaios II
203
stăpâneşte Cyrene, Cipru, Pamphylia, Lycia, Coelesiria şi îşi
exercită hegemonia asupra confederaţiei Nesioţilor
(Insularilor). În 275 a. Chr. e inaugurat farul din Alexandria,
operă a arhitectului Sostratos din Cnidos.
Primul război syrian (274-271) inaugurează
îndelungatul conflict cu regatul Seleucid pentru posesiunea
Coelesiriei. Victorios, Egiptul lagid se impune drept cea mai
puternică şi prosperă monarhie a lumii elenistice. Ocupând
porturile feniciene Tyr şi Sidon, Egiptul lagid se transformă
într-o thalassocraţie în Mediterana Orientală. În cel de-al
doilea război syrian (260-253) Egiptul înfruntă coaliţia formată
de regatul Seleucid şi Macedonia. În urma celui de-al treilea
război syrian (246-241) Egiptul lagid atinge maxima sa
expansiune teritorială.
Ptolemaios IV Filopator (221-205), ameninţat de
expansionismul lui Antiochos III Megas, repurtează la Raphia
(217) un strălucitor succes (al patrulea război syrian: 221-
217), însă sub Ptolemaios V Epifanes (204-180), Egiptul pierde
în mod definitiv Coelesiria (al cincilea război syrian: 201-
195), ca şi posesiunile de pe coasta Asiei Mici. Imperiul
Lagizilor nu mai cuprinde decât Ciprul şi Cyrene.
Odată cu moartea lui Ptolemaios V începe o lungă
perioadă de decadenţă. Interminabilele dispute dinastice
slăbesc autoritatea monarhiei lagide. În Egipt domneşte
pretutindeni anarhia, indiferenţa, dezertarea. Datorită existenţei
mai multor centre de putere, reprezentate de femeile casei
regale (de regulă surorile regelui), comandanţii militari şi
eunucii palatului, aceste intrigi au dus pe termen lung la
slăbirea monarhiei lagide şi intervenţia Romei în afacerile
interne ale Egiptului. În consecinţă, în secolul II a. Chr.,

204
monarhia lagidă – ruinată datorită pierderii imperiului şi a
dificultăţilor interne – intră în orbita puterii romane.
În timpul lui Ptolemaios VI Philopator (181 – 145 a.
Chr.), asistăm la prima intervenţie romană în Egipt, în sprijinul
regelui lagid, în condiţiile avansului lui Antiochos IV al Syriei
spre Alexandria (168 a. Chr.).
De acum Egiptul lagid se afla sub protecţia Romei, care
va deveni însă tot mai apăsătoare.
În 116 a. Chr., la moartea lui Ptolemaios VIII, regatul
lagid se scindează în 3 state: Egiptul propriu-zis, Cirenaica şi
Cipru. La moartea sa (96 a. Chr.) Apion – unul dintre fiii
nelegitimi ai lui Ptolemaios VIII Fiscon – lasă Cirenaica
moştenire poporului roman. În anul 74 a. Chr. este creată
provincia Cirenaica. În anul 58 a. Chr., Ciprul devine provincie
romană.
Ptolemaios XI Neos Dionysos (Auletes – „Flautistul”)
– un alt bastard a lui Ptolemaios VIII – uzurpă tronul, obţinând
asentimentul Romei. La moartea Auletes, reîncep conflictele
dinastice. Roma intervine pentru a reglementa disputa dintre
Ptolemaios XIII şi sora sa, Cleopatra a VII-a. În aceste
împrejurări, Cleopatra a VII-a (47–30 a. Chr.) se arată o mare
suverană. Ştie să-şi folosească farmecele în vederea vastelor ei
proiecte politice. Îl subjugă pe Caesar, îl cucereşte pe Marcus
Antonius şi visează la un Imperiul al Orientului care să redea
Egiptului vechile frontiere.
Proiectele Cleopatrei se năruie la Actium (31 a. Chr.) şi
regina preferă muşcătura viperei carului de triumf a lui
Octavianus. În 30 a. Chr. Egiptul devine provincie romană.

VII.3. Regatul seleucid

205
 Seleucos Nikator – devenit, în urma acordului de la
Triparadeisos (321), satrap al Babiloniei – a fundat cel mai vast
stat al epocii elenistice. Imperiul pe care Seleucos I i-l lasă
fiului său Antiochos I Soter (281-261) se întindea de la Marea
Egee la Munţii Hinducuş, de la Caucaz la Golful Persic,
teritoriu vast, înglobând 3,5 milioane de km 2. Statul Seleucid a
fost un puternic factor de osmoză culturală între regiunile
greceşti, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.
Până la jumătatea secolului III a. Chr., Babilonia
rămâne nucleul Imperiului Seleucid (capitala la Seleucia pe
Tigru – 311/310), centrul de greutate deplasându-se apoi în
Syria, odată cu mutarea capitalei la Antiochia, pe Orontes
(fundată de la Seleucos I în anul 300 a. Chr.).
Tendinţele centrifuge sunt atât de puternice încât
istoria regatului seleucid se suprapune istoriei dezagregării
sale progresive.
Adevăratul centru al regatului este Syria. Seleucos I a
intenţionat să facă din teritoriul cucerit de el un stat grec, adică
mediteranean. În vremea maximei expansiuni – secolul III a.
Chr. – posesiunile Seleucizilor se întindeau din Macedonia
până în Persia, iar influenţa lor s-a exercitat până în India.
Încă din timpul domniei lui Antiochos I, Seleucizii
pierd Anatolia septentrională şi meridională unde apar câteva
regate independente: Bithynia, Paphlagonia, Cappadocia
pontică (Regatul Pontului), Cappadocia meridională
(Cappadocia Mare). Chemaţi în Asia Mică de Nicomedes,
regele Bithyniei, o parte a celţilor galaţi (galatae) s-au stabilit
în cele din urmă (270) pe fluviul Halys şi în platoul frigian,
dând numele Galatiei şi oferindu-se ca mercenari tuturor
regilor Orientului. În Galatia, celţii au format un stat organizat

206
într-o federaţie (tectosagi, tolistoagi, trocmi) şi condus de un
Senat.
În aceeaşi perioadă este creat regatul Pergamului în 283
a. Chr. (Filetairos din Tios recunoaşte suzeranitatea Regatului
Seleucid), care în timpul lui Eumenes I (263-241) se
emanicipează de sub suzeranitatea seleucizilor şi anexează
aproape toată Anatolia meridională în detrimentul Imperiului
Seleucid.
Între Pont şi Marea Caspică, Armenia a fost atrasă în
orbita Imperiului Seleucid. În nordul Mediei, Satrapul
Atropates se emancipează de sub autoritatea lui Seleucos I şi
pune bazele unui principat independent: Media Atropatene.
Satrapiile cele mai orientale ale Imperiului Seleucid, Bactriana
şi Sogdiana erau prea îndepărtate de Antiochia ca să rămână
timp îndelungat în sfera de influenţă seleucidă. Către mijlocul
secolului III, satrapul Diotos I se declară independent –
aliniindu-se chiar cu parţii împotriva fostului său suveran –,
adoptă titlul regal şi creează regatul greco-bactrian (39 de regi)
dominat de aristocraţia militară elenică. În prima jumătate a
secolului II a. Chr., la moartea lui Eucratides, statul bactrian se
scindează în două regate de o parte şi de alta a Munţilor
Hinducuş: un regat greco-bactrian şi unul greco-indian.
Către finele secolului III, Antiochos III Megas (223-
187) a restaurat – până la Parthia, pe care nu a putut-o recuceri
–, imperiul lui Seleucos. Deşi înfrânt de Lagizi în bătălia de la
Raphia (217 a. Chr.), Antiochos III Megas – cel mai important
membru al dinastiei seleucide – a purtat o serie de campanii
victorioase în Orient, în urma cărora regatele armean, part şi
bactrian au recunoscut autoritatea monarhiei seleucide (212 –
205 a. Chr.).

207
 De asemenea, în urma celui de-al cincilea război
syrian, Antiochos III Megas a ocupat posesiunile egiptene de
pe coasta Asiei Mici (201–195 a. Chr.). Ulterior, Antiochos a
trecut în Europa şi a ocupat Thracia (196–194 a. Chr.), ceea ce,
firesc, a dus la tensionarea relaţiilor cu Roma.
La solicitarea Ligii etoliene ostilă Romei, în 192 a.
Chr., trupele lui Antiochos III debarcă în Grecia; regele
seleucid invadează Grecia (la sfatul lui Hannibal) ca apărător al
grecilor împotriva „barbarilor” romani. Astfel s-a declanşat
războiul syrian (192–188 a. Chr.). Sub comanda lui Manius
Acilius Glabrio şi M. Porcius Cato, romanii – sprijiniţi de
Pergam, Rhodos şi Liga aheeană – au învins armata seleucidă
la Thermopilai, în primăvara anului 191 a. Chr. Antiochos este
nevoită să se retragă în Asia Mică.
În anul 190 a. Chr, Roma îi trimite pe frontul din Orient
pe Lucius Cornelius Scipio şi pe fratele său, Publius (Scipio
Africanus), învingătorul lui Hannibal. În decembrie 190 a.
Chr., în bătălia decisivă de la Magnesia ad Sipylum (azi
Manisa, în Turcia), Antiochos III este înfrânt de cei doi
Scipioni.
Bătălia de la Magnesia a fost urmată în anul 188 a. Chr.
de pacea de la Apameia (azi Qalaat al-Mudik, în Syria) între
Antiochos şi Roma, reprezentată de Lucius şi Publius
Cornelius Scipio. Clauzele tratatului de la Apameia prevedeau
retragerea lui Antiochos dincolo de Munţii Taurus, plata unei
despăgubiri de război în valoare de 15. 000 de talanţi;
Antiochos se obliga, de asemenea, să renunţe la flota de război
(cu excepţia a 10 vase) şi la elefanţii de luptă şi să-l extrădeze
pe Hannibal.
Aşadar, cuceririle lui Antiochos III Megas au fost
brutal întrerupte de Roma care, după victoria de la Magnesia
208
(190), i-a impus lui Antiochos III dezastruosul tratat de la
Apameia (188). Imperiul seleucid dezmembrat s-a redus curând
numai la Syria, pentru ca, în 83 a. Chr., să fie ocupat de
Tigranes, regele Armeniei. Ultimul rege seleucid, Antiochos al
XIII-lea Asiaticos va fi restaurat de romani pe tron în 69 a.
Chr., pentru ca, cinci ani mai târziu, Syria să fie transformată
de Pompeius Magnus în provincie romană (64 a. Chr.).

Partea III

ROMA ANTICĂ

209
 Capitolul I

ORIGINILE ROMEI – EPOCA ARHAICĂ

I.1. Laţiul şi popoarele latine

Laţiul (Latium) este un teritoriu restrâns,
corespunzând văii inferioare a Tibrului. “Latinii vechi” (prisci
Latini), ocupanţi ai acestei regiuni care şi-a primit numele de la
ei, dispuneau astfel de un spaţiu foarte restrâns în care au
întemeiat oraşe numeroase străvechi, precum Alba Longa,
Lanuvium, Ardea, Praeneste şi Roma. Destinul latinilor – al
căror teritoriu era înconjurat de populaţii războinice: la nord
etruscii, la nord-est faliscii, la est sabinii, la sud-est hernicii, la
sud volscii – a fost strâns legat de cel al Romei însăşi, ale cărei
progrese rapide au lăsat în umbră istoria celorlalte cetăţi latine.
Începuturile Romei au fost însă întrutotul asemănătoare celor
ale vecinelor sale, cu care era dealtfel unită prin legături foarte
strânse.
Liga albană reunea astfel vreo patruzeci de triburi, al
căror centru religios era sanctuarul lui Iuppiter Latialis de pe
Monte Cavo. Un rol important avea “Sărbătoarea Latină”
(feriae Latinae) în timpul căreia latinii, reuniţi într-o zi fixată
de un magistrat, jertfeau anual pe Muntele Alban (mons
Albanus) un taur “Zeului Latin” (Iuppiter Latialis). În Roma
istorică se vor perpetua asemenea vechi culte latine. Structura
egalitară, panlatină, a riturilor cu sacrificii din sărbătorile latine
va rămâne, dealtminteri, în aşa măsură decisivă, încât nimic n-o
va putea altera: chiar oraşele latine părăsite de populaţia lor şi
dispărute îşi mai trimiteau încă delegaţii lor fictivi.
Prin urmare, putem presupune, pentru perioada
civilizaţiei villanoviene, existenţa unei unităţi mitico-religioase
210
mult mai evidentă decât în epoca istorică, în cadrul căreia
cultul lui Iuppiter Latialis nu va fi decât manifestarea cea mai
spectaculoasă. Paralelismul dintre mitul fundării Romei şi
legenda Depidii-lor sau Digitii-lor, cei doi fraţii divini
menţionaţi ca întemeietori ai cetăţii Praeneste, conturează o
etapă comună, în care tradiţii mitologice înrudite vor fi alcătuit
un fond latin, un fel de koine a tradiţiei mitico-religioase a
Latiumului.
O asemenea confederaţie ca ligă nu se poate imagina,
după cum arăta Th. Mommsen, fără o conducere supremă –
după câte se pare conducerea albană nu semnifica atât o reală
hegemonie politică asupra Latimului, cât o conducere onorifică
similară cu cea a Elidei în Grecia – şi fără o legislaţie
(“Constituţia federaţiei”) pentru toţi participanţii. Tradiţia o
confirmă, şi este verosimil ca liga să fi posedat instrumentele
de represiune necesare în cazul violării alianţei. Ca părţi
integrante ale acestei vechi legislaţii a confederaţiei, Th.
Mommsen considera verosimilă egalitatea de drepturi şi a
căsătoriei (conubium), comună triburilor latine; de aici
decurgând şi faptul că fiecare latin putea să conceapă copii
legitimi cu fiecare latină cu care se căsătoreşte, putea să
achiziţioneze proprietate oriunde în Latium şi să se dedice sici
comerţului.

I.2. Latina şi dialectele italice

Latina era la origine doar dialectul din Roma şi nu se
întindea dincolo de malul drept al Tibrului. Numele însuşi de
Roma nu numai că nu este latin, dar nu este probabil nici indo-
european. Se ştie că numele de Roma nu poate fi derivat din cel
de Romulus, cum voia o veche tradiţie. Opinia cea mai
verosimilă este că Roma – şi deci şi Romulus şi Remus – derivă
211
dintr-un nume de gintă etrusc Adjectivul latinus este un
termen etnic ce derivă din toponimul Latium (care ar putea
însemna “regiune netedă” în opoziţie cu muntoasa Sabina);
încă la scriitorii romani are un sens după cum se referă la limba
sau la popor.
În fapt, latina lingua, pentru limba vorbită de romani
este mult mai frecventă decât romana lingua, în timp ce în sens
etnic şi politic latini (Latium nomen, homines nominis Latini) a
fost denumirea popoarelor din Latium, “asociaţi” ai romanilor
care se bucurau de privilegii speciale, participând la
commercium, bucurându-se de comunitate de connubium şi
având înlesniri speciale pentru a dobândi cetăţenia română, dar
care nu rareori au foat, în primele secole de istorie romană, în
conflict cu Roma.
Din punct de vederea lingvistic, latina face din familia
indo-europeană, în care reprezintă o arie marginală a grupului
de limbi kentum.
Latina scrisă şi literară, latina culturii, avea o relativă
uniformitate. Latina vorbită, deşi unitară până la un anumit
punct, din cauza nivelării provocate de unitatea politică şi
culturală, conţinea un număr mai mare de deosebiri regionale şi
sociale. Cicero (De oratore, III, 11, 42) şi Quintilian (Inst., XI,
3, l0) operează o disfuncţie netă între latina literară (urbanitas)
şi latina vorbită/populară (rusticitas sau rustica vox). Trebuie
precizat, înainte de toate, că termenul de latină “vulgară”,
adoptat acum de către lingvişti şi filologi, îşi are originea în
expresia sermo vulgaris prin care vechii gramatici desemnau
cuvinte şi construcţii populare şi nu clasice (adică latina
vorbită/latina comună, limba vorbită de toate clasele sociale, cu
nuanţe infinite).

212
 Unele tendinţe manifestate încă în latina arhaică nu au
fost acceptate de limba latină literară, astfel încât în multe
privinţe găsim concordanţe între latina vulgară şu latina
arhaică, în timp ce latina clasică prezintă o evoluţie diferită.
Dintre izvoarele prin care putem dobândi o relativă
cunoaştere a latinei vulgare, se cuvin menţionaţi, în primul
rând, autorii latini, atunci când folosesc expresii de limbă latină
vorbită sau populară.
Este vorba, în primul rând, de unii autori arhaici, ca
Plaut, nu numai pentru că genul comic putea fi mai bine redat
prin expresii apropiate de limba vorbită, dar şi pentru că, în
epoca arhaică, nu se fixaseră încă toate modelele, ce au fost
apoi urmate cu atâta rigoare.
Cato, Columella, Paladius şi alţii scriptores rei
rusticae, din cauza materiei tratate, erau nevoiţi să folosească
deseori expresii populare ţărăneşti. La fel de importante sunt,
pentru elementele lor populare, unele tratate de medicină
veterinară, precum aşa numita Mulomedicina Chironis (sec. IV
p. Chr.), şi unele lucrări de artă culinară şi de medicină
populară. Tot aşa Petronius care în al său Satyricon pune în
gura lui Trimalchio expresii şi cuvinte cu caracter popular sau
chiar plebeu.
Un izvor deosebit de preţios sunt autorii creştini. Încă
din primele secole ale erei noastre se formase o latină creştină
care se resimţea nu numai de influenţe greceşti şi orientale, dar,
având ca scop direct răspândirea cuvântului Domnului, a noii
religii apărute în medii populare, ea reprezenta totodată o limbă
mai apropiată de cea vorbită decât cea a autorilor păgâni
contemporani (care, cu ironie, fusese numită sermo piscatorius,
cu referire la origine Sfântului Petru şi a altor apostoli).
Tertulian, Sf. Augustin şi alţi Părinţi ai Bisericii, oameni de
213
cultură, capabili să scrie şi într-o latină elegantă, în multe din
operele lor care au caracter propagandistic, se folosesc de o
limbă voit apropiată de cea vorbită de poporul căruia i se
adresează. Caracter popular avea şi cea mai veche traducere a
Bibliei (aşa-numita Itala sau Vetus Latina) începută încă din
sec. II a.Chr.hr., de autori creştini nu prea cultivaţi, după textul
grecesc. Şi noua traducere latină a Sf. Ieronim, aşa-numita
Vulgata, al cărei Vechi Testament este tradus direct din
originalul ebric, are Noul Testament bazat deseori pe Itala din
care păstrează unele elemente populare.
Noţiunea de romanitate a fost una esenţial politică, iar
romanii nu şi-au propus nicicând o asimilare violentă a
populaţiilor şi nu au încercat nicicând să-şi impună limba lor,
considerând, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare distincţie.
Astfel, romanii nu au împiedicat folosirea idiomurilor
federaţilor italici, nici a etruscei, de mai mare prestigiu, şi cu
atât mai puţin a limbii eline din Italia de Sud mai întâi, apoi din
Grecia, astfel încât aceste limbi s-au menţinut vreme
îndelungată şi sub stăpânire romană.
Aşadar, s-a văzut că Roma nu-şi impunea propria
limbă; în general, populaţiile supuse erau cele care doreau să se
ridice din punct de vedere social şi cultural, folosind latina. Şi
aici s-a întâmplat ca aproape pretutindeni unde două popoare se
află în contact: se impune lingvistic cel care are un prestigiu
mai mare. De altfel, în parte orientală a Imperiului, numai
parţial şi doar târziu, latina a înlocuit greaca, care avea un mai
mare prestigiu cultural.
Pe scurt, latina s-a răspândit în urma armatelor şi
administraţiei romane, din Latium şi Italia, apoi în diferitele
provincii. Abia la sfârşitul Imperiului, unitatea limbii vorbite
(sermo vulgaris = koine latină vorbită) se va rupe şi va începe
214
formarea diverselor limbi romanice. Chiar şi atunci unitatea
limbii scrise va persista graţie literaturii şi învăţământului din
Occidentul medieval. În epoca modernă, latina a rămas limba
ştiinţei şi a folosofiei, ea este încă şi astăzi cea a Bisericii
catolice romane.

I.3. Termenul “romanus”

În perioada Romei arhaice, populus Romanus era
constituit din 300 de gentes asociate celor 30 de curiae ale
celor 3 tribus; de aceea aparenţe la o gens (prin naştere, sau
prin adrogatio) era condiţia necesară pentru a face parte din
populus Romanus ca quiris, cetăţean (în epoca clasică apare ,
numai la plural, Quirites sinonim cu cives, în expresii şi
formule consacrate, ca populus Romanus Quiritium sau
Quirites, ius Quiritium).
Cu timpul, alături de gentiles (adică cei care aparţin la
gentes) încep să facă parte din populus şi clienţi şi plebei, iar
condiţia de “cetăţean” încetează să mai corespundă celei de
gentiles: “şi totuşi gentili şi plebei, în măsura în care şi unii şi
ceilalţi participă la populus şi civitas, sunt denumiţi împreună
cu numele nou de cives, nume introdus pentru a indica o astfel
de participare, în locul anticului quiris, care n-a mai fost
utilizat şi a rămas doar unele formule oficiale” (E. Costa, Storia
del diritto romano pubblico, Firenze, 1906, p. 70).
Dreptul de cetăţenie romană care aducea o serie de
privilegii a fost extins, încetul cu încetul, până când, prin
edictul lui Caracalla (Constitutio Antoniniana) din 212 p. Chr.,
cetăţenia a fost extinsă la toţi supuşii liberi ai Imperiului: “In
orbe romano qui sunt – spune Ulpian (Dig., I, V, 17) – ex
constitutione imperatoris Antonini cives effecti sunt.”

215
 Adjectivul romanus, derivat din toponimicul Roma în
expresii ca civis romanus, populus romanus, avea la origine a
valoare etenică şi una politică. Dar când dreptul de cetăţenie a
început să se extindă, ea şi-a pierdut aproape complet sensul
originar etnic pentru a-l păstra pe cel juridic şi politic. Prin
urmare, dacă, la început, romanii se opuneau latinilor, prin
formarea şi extinderea Imperiului, romanii sunt opuşi numai
barbarilor, adică numai acelor populaţii care trăiau în afara
Imperiului şi care-i ameninţau frontierele, dat fiind că visul de
a identifica orbis romanus cu orbis terranum nu s-a putut
realiza niciodată pe deplin. Numele romanus, care înainte
indica o situaţie juridică specială, atinge o valoare
precumpănitor politică. Scriitori din sec. IV şi V p. Chr., cum
sunt Rutilinus Namatianus (Itiner, V, 63), Prudentius (Contra
Symmachum, V. 510 sqq.) sau Claudianus (De laud., III, X,
50), vorbeau, cu o mândrie justificată, de acest nou sentiment
naţional. La rândul său, Sf. Augustin scria: “Qui iam cognoscit
gentes in imperio Romano quae quid erant, quando omnes
Romani facit sunt et omnes Romani dicunutur” (Ad Psalmos,
LVIII, I).

I.4. Mitul fundării Romei

Evenimentele fabuloase care au prezidat naşterea Romei
ne relatează despre a) un grup de fugari de origini diverse şi b)
unirea a două grupuri etnice distincte. Această primă sinteză
constituie modelul exemplar al naţiunii şi al civilizaţiei
romane. Rolul Romei a fost cel al unui factor de sinteză care s-
a înnoit în decursul mai multor secole. Aici se află originea
superiorităţii romane, exercitată mai întâi asupra latinilor, apoi
asupra întregii Italii şi, în sfârşit, asupra unui imens Imperiu.

216
 Mitul este dublu şi distinge două momente: prima
colonizare a Latiumului şi întemeierea Laviniumului de către
troianul Aeneas; fundarea efectivă a Romei de către latinul
Romulus.
După legenda troiană, imortalizată de Eneida lui
Vergilius, Aeneas, fiul lui Anchise şi al Afroditei, scăpat din
prăbuşirea Ilionului –pe care cronologia tradiţională o plasează
la 1184 a. Chr.- acostează, după un lung periplu, la gura
Tibrului. Tatăl său Anchise a murit în timpul călătoriei, însă
Aeneas este însoţit de fiul său, Iulus (Ascanius), şi el îi aduce
pe Penaţi, foştii protectori ai Troiei, care acum trebuie să
ocrotească destinul unei noi cetăţi. Eroul troian ia în căsătorie
pe Lavinia, fiica lui Latinus, regele ţării latine, se aliază cu
corintianul Evandros care a întemeiat pe Palatin antica
Lallantea şi reprimă revolta rutulilor lui Turnus. Însuşi
Vergilius avea conştiinţa rolului jucat de împrumuturile
greceşti în formarea Romei, când îl amintea pe principele
Evandros, stabilit pe Palatin, fondator al cultului lui Hercules şi
aliat fidel al lui Aeneas, alături de etruscul Tarchon. În fine,
Aeneas fundează Lavinium, nu departe de gura Tibrului. După
moarte, Aeneas a fost înălţat la cer, fiind adorat apoi sub
înfăţişarea lui Iupiter Indiges.
La rândul său, Iulus-Ascanius întemeiază oraşul Alba
Longa. Doisprezece regi domnesc pe rând la Alba Longa până
când nepoata lui Amulius, Rhea Sylvia rămâne însărcinată de
zeul Mars şi naşte gemenii Remus şi Romulus, căruia îi va
reveni gloria de a întemeia Roma.
Legenda lui Aeneas conferea Romei un titlu de
nobleţe coborând neamul întemeietorilor ei între troieni,
atribuindu-i prin Aeneas strămoşi divini, Zeus şi Afrodita şi o
veşnicie prezisă de zei (Titus Livius, I, 1).
217
 Purtându-l pe Anchise pe umerii lui, Aeneas era
simbolul omului pios care poartă cu sine pe tatăl său şi zeii
patriei. Legenda eroului fugar a fost adusă poate de foceenii
care, sub presiunea persană, păstrau atunci Asia Mică pentru
Mediterana occidenatlă. Roma, oraş etrusco-latin în acea
vreme, dezvoltă pe seama ei mitul troianului, erou întemeietor.
Prin această alegere, Roma îşi vădea predilecţia pentru o virtute
care, de-a lungul istoriei sale, a fost virtutea cardinală a
cetăţeanului: pietas, ataşamenul pios faţă de părinţi, apoi faţă
de zei.
Al doilea moment al mitului se prezintă într-o lumină
mult diferită. Conform tradiţiei consemnate de istorie, Numitor,
regele Albei, a fost uzurpat de către fratele său Amulius care i-
a masacrat pe fiii lui Numitor şi a obligat-o pe sora lor, Rhea
Sylvia să devină vestală. Însămânţată de Mars, Rhea Sylvia a
dat naştere gemenilor Romulus şi Remus care, din porunca lui
Amulius au fost abandonaţi pe malul Tibrului. Gemenii –
salvaţi în chip miraculos de o lupoaică şi alăptaţi în peştera
Lupercal- sunt găsiţi la puţin timp după aceasta de un păstor,
Faustulus şi crescuţi de soţia acestuia, Acca Larentia. Ajunşi la
vârsta bărbăţiei, gemenii l-au răsturnat pe Amulius şi l-au
reaşezat pe Numitor pe tronul Albei. Apoi urmează momentul
fundării Romei (21 aprilie 753 a. Chr., după cronologia lui
Varro). Luarea auspiciilor, desemnarea divină a lui Romulus,
aceste sunt episoadele principale ale ceremoniilor de
întemeiere. Revenindu-i cinstea de a întemeia Oraşul (Urbs),
Romulus –pentru a delimita incinta oraşului, pomerium- a
trasat cu plugul o brazdă împrejurul Palatinului: pământul
aruncat de brăzdar reprezenta zidurile, brazda reprezenta şanţul
de lângă ziduri; pentru a întemeia locul viitoarelor porţi ale
Romei, plugul a fost ridicat şi brazda întreruptă. Ridiculizând
218
ritualul fundării, Remus a încălcat dintr-un singur salt “zidurile
” şi “şanţul”. Atunci Romulus l-a ucis, strigând: “aşa va pieri
oricine, în viitor, îmi va încălca zidurile” (Titus Livius, I, 3
sq.).
Jertfit în vatra Romei, Remus asigură viitorul fericit al
Oraşului, adică naşterea poporului roman şi venirea lui
Romulus la domnie (Florus, Rerum Romanorum epitomae, I, 1,
8).
Pentru a popula oraşul nou întemeiat, Romulus l-a
declarat loc de refugiu. Tradiţia relatează popularea Oraşului
cu păstorii din regiune şi apoi cu proscrişii din Latium. Pentru a
obţine femei, Romulus a recurs la un vicleşug: în timpul unei
sărbători au fost răpite tinerele sabine, ceea ce a deschis
conflictul cu sabinii. Războiul s-a prelungit până în momentul
în care femeile s-au interpus între rudele lor şi răpitori. În urma
păcii, poporul sabin s-a mutat la Roma, aşezându-se pe colina
Quirinalis, iar Romulus şi-a împărţit puterea cu Titus Tatius,
rege al oraşului sabin Cures, până când acesta a fost ucis la
Lavinium.
În legătură cu războiul dintre romani şi sabini, G.
Dumézil (Mythe et Epopee, I, 1968, p. 290 sq.) remarca
uimitoarea simetrie cu un episod central al mitologiei
scandinave, anume cu conflictul dintre Aseni (zeii războinici
conduşi de Odin. zeul-rege magician) şi Vani (zeii fecundităţii
şi ai bogăţiei). În urma păcii, Vanii s-au stabilit în Asgard,
aducând în lumea Aseneilor prosperitatea.
G. Dumézil evidenţiază analogiile cu războiul dintre
romani şi sabini. Pe de o parte Romulus –fiu al lui Mars şi
protejat al lui Iupiter- şi romanii războinici, dar săraci şi lipsiţi
de femei; pe de alta, Tatius şi sabinii, însemnaţi prin bogăţie şi
prin fecunditate (căci ei posedau femei). În fond, cele două
219
tabere sunt complementare. În cele din urmă, sabinii hotărăsc
să se unească cu romanii, aducându-le acestora prosperitatea.
Cei doi regi, deveniţi asociaţi, instituie cultele publice:
Romulus pentru Iupiter, Tatius zeilor legaţi de fertilitatea
pământului, printre care figurează şi Quirinus.
După cum observa G. Dumézil, cea mai veche triadă
romană –Iupiter, Mars, Quirinus- exprimă ideologia tripartită
prezentă şi la alte popoare indo-europene, adică: funcţia
suveranităţii magice şi juridice (Iupiter, Varuna, Mithras,
Odin), funcţia zeilor forţei războinice (Mars, Indra, Thorr) şi,
în sfârşit, aceea a divinităţilor fecundităţii şi prosperităţii
(Quirinus, gemenii Nasatya, Freyr). De altfel această triadă
funcţională constituie modelul ideal al diviziunii tripartite a
societăţii indo-europene (preoţi, războinici, ţărani).
Revenind la episodul domniei lui Romulus că tradiţia
i-a atribuit toate instituţiile importante ale Romei: senatul,
împărţirea locuitorilor în patricieni şi plebei, crearea celor trei
triburi (Rames, Tities, Luceres), înfiinţarea centurilor de
cavaleri şi a celor 30 de curii, precum şi organizarea
magistraturilor.
După ce a organizat structura politică a Romei,
Romulus a dispărut în timpul unei furtuni violente, în a. 716 a.
Chr., şi poporul l-a proclamat zeu. O variantă a tradiţiei afirmă
că Romulus s-a înălţat la cer, fiind asimilat zeului Quirinus. În
afară de versiunea cea mai populară –dispariţia sa în timpul
furtunii- o altă tradiţia istoriceşte că, devenind tiran Romulus a
fost doborât de senatori; tirancizii i-au tăiat trupul în bucăţi şi
au luat bucăţile sub togile lor (cf. Dionysios din Halikarnas,
Antiquit. Rom., II, 56; Plutarh, Romulus, 27; Ovidius, Fasti, II,
197).

220
 În pofida fratricidului său, figura lui Romulus a rămas
exemplară în conştiinţa romanilor: el a fost întemeietorul şi
legislatorul, războinicul şi preotul, în acelaşi timp.
După Titus Livius (X, 23, 12), fraţii Ogulnii, edili
curuli, au pus să se aşeze, în 196 a. Chr., lângă smochinul
Ruminal (ficus Ruminalis), o statuie de bronz care reprezenta
lupoaica alăptându-i pe gemeni. Acest grup va simboliza
întotdeauna umilele începuturi ale Oraşului pe care, de la
începuturile sale, l-a ocrotit bunăvoinţa zeilor.
Mitul lui Romulus conditor va fi una din
componentele cele mai însemnate ale sentimentului naţional
roman. O mistică romuliană îl exaltă totodată ca Pater Patriae
pe eroul asimilat prin apoteoză zeului Quirinus. Instaurarea
Principatului va decide asupra devenirii mitului romulian şi
Augustus va dori să pară un Romulus Redivivus într-o Romă
întemeiată din nou.

Capitolul II

ROMA ÎN EPOCA REGALĂ (753 –510/509 a.

Chr.)

Oraşul celor şapte coline (Palatin, Capitoliu,Aventin,

Quirinal, Viminal, Esquilin şi Caelius) s-a constituit prin
convergenţa de elemente latine şi sabine. Roma a fost supusă,
mai târziu şi temporar, hegemoniei etrusce, fără a înceta să-şi
întărească autoritatea asupra populaţiilor învecinate.
După tradiţie, de la întemeierea Oraşului până la
alungarea etruscilor şi inaugurarea Republicii, la Roma au
domnit şapte regi: Romulus (753-716 a. Chr.), Numa
221
Pompilius(715-672 a. Chr.), Tullus Hostilius (672-640 a. Chr.),
Ancus Martius (640-616 a. Chr.), Tarquinius Priscus (616-578
a. Chr.), Servius Tullius (578-534 a. Chr.) şi Tarquinius
Superbus (534-509 a. Chr.).
După dispariţia lui Romulus şi până la venirea
etruscilor –pe care tradiţia o plasează în a. 616 a. Chr. adică,
potrivit indicaţiilor arheologiei, cu circa o jumătatea de secol
prea devreme- ar fi existat o alternare semnificativă de regi
latini şi sabini. Mai întâi a fost domnia sabinului Numa
Pompilius (715-672 a. Chr.) –institutor de sacrae şi leges-
căruia tradiţia îi atribuie organizarea sacerdoţiilor (colegiile
saliilor, feţialilor, augurilor). Îi uremează un rege războinic,
latinul Tullus Hostilius (672-640 ) care înfrânge Alba, apărută
eroic dar zadarnic de Curiaţi în duelul lor epic cu cei trei
Horaţi. În sfârşit, un nou sabin, Ancus Martius (640-616 a.
Chr.) dă dreptului războiului forme pe care colegiul feţialilor le
va păstra neschimbate în epoca istorică. Lui Ancus Martius i se
atribuie fortificarea Iianiculumului, construirea celebrului Pons
Sublicius, precum şi construirea unui drum de la Roma până la
gurile Tibrului, unde a întemeiat portul Ostia (Portus
Ostienses). Sub domnia lui Ancus Martius, Roma se deschide
prosperităţii şi comerţului la mare distanţă. Urmează apoi
vremea hegemoniei toscane. Perioada în care s-a pus capăt
alternanţei unui rege latin cu unul sabin, corespunde în linii
generale cu secolul VI a. Chr. Nu trebuie uitat că, pe plan
politic, controlul asupra Latiumului era necesar etruscilor, a
căror expansiune se prelungea şi în Campania. În aceste
împrejurări mediul laţial se va etrusciza rapid şi cel puţin
marile familii aristocratice au adoptat obiceiurile, gusturile şi
riturile etrusce.

222
 Regalitatea etruscă este ilustrată de trei personaje.
Primului,Lucius Tarquinius Priscus(616-578 a. Chr.), tradiţia îi
atribuie construirea Circului Mare (Circus Maximus), a
sistemului de canalizare (Cloaca Maxima) şi a templului de pe
Capitoliul dedicat lui Iupiter. Totodată, primul rege etrusc ar fi
introdus la Roma luptele de gladiatori, spectacolele mari (ludi
magni), ceremonialul triumfului şi ar fi completat numărul
senatorilor cu patres minorum gentium. Îi urmează Servius
Tullius (578-534 a. Chr.) căruia tradiţia îi atribuie înconjurarea
Oraşului cu ziduri, ridicarea unui templu comun pentru toţi
locuitorii, pe Aventin, şi mai ales, reorganizarea societăţii
romane printr-o nouă constituţia (Constituţia lui Servius). În
fine, de numele “tiranului” Tarquinius Superbus (534-509 a.
Chr.) se leagă un vast program edilitar.
Titus Livius insistă asupra importanţei reformelor
politice şi militare înfăptuite de regii etrusci, asupra amplului
lor program edilitar care a împodobit Roma cu numeroase
edificii religioase şi civile, asupra cuceririi unor oraşe latine.
Deşi unele reforme ample – de pildă Constituţia lui Servius –
par antedatate, esenţialul relatării lui Titus Livius este
confirmat de descoperirile arheologice.
Abia acum Roma capătă aspectul unui adevărat oraş.
Regii etrusci au făcut din Roma o mare cetate, comparabilă cu
lucumoniile din Etruria meridională. O fortificaţie cu un vast
perimetru –construită din blocuri de piatră fasonate (opus
quadratum)- va proteja de acum înainte Oraşul. Tarquinii au
amenajat un vast sistem de canalizare, Cloaca Maxima, care a
desecat zona mlăştinoasă a forului ce a devenit locul de
întrunire a adunării poporului. Apoi, la sfârşitul sec. VI a. Chr.
este înălţat celebrul templu a lui Iupiter Capitolinus (templul
triadei capitoline). Planul tripartit al templului cuprindea,
223
potrivit regulii etrusce, trei cellae, dedicate lui Iupiter, Iunonei
Regina şi Minervei.
Politic şi social, regalitatea etruscă a fost novatoare.
Ea a indus la Roma însemnele puterii regale: coroana de aur
(corona aurea), sceptrul (sceptrum), scaunul de fildeş (sella
curulis) ş. a. Regele era însoţit de 12 lictores înarmaţi cu fascii
şi securi (fasces cum securibus) simbol al puterii politice a
principelui. Acest simbol al puterii suverane s-a perpetuat la
Roma şi după instaurarea Republicii. El va fi atribuit consulilor
care exercitau, dar numai timp de un an, comanda supremă
asupra legiunilor. Ceremonialul triumfului este o altă moştenire
a tradiţiei monarhice. Celebrată după victoria asupra
duşmanilor Romei, ceremonia triumfului va repeta, de-a lungul
întregii istorii romane, riturile religioase ordonate de regalitatea
etruscă.

II.1. Structura politică şi socială a Romei în epoca regală

Populus Romanus era alcătuit, potrivit tradiţiei, din 300 de
gentes. Oraşul era împărţit în trei triburi (diviziune tripartită:
tribus= “o treime”) care purtau nume de origine etruscă:
Ramnes, Tities, Luceres. Fiecare trib cuprindea 10 curii, fiecare
curie (curia) 10 decurii. Împărţirea cetăţenilor se întemeia pe
principiul străvechi după care 10 familii formează o gintă
(gens), 10 ginţi sau 100 de familii o curie, 10 curii sau 100 de
ginţi sau 1000 de familii –comunitatea.
Prin urmare, în epoca regală populus Romanus era
foramat din 3 triburi, 30 de curii şi 3000 de familii. Această
structură răspundea necesităţii recrutării trupelor (legio;
apelativul legio avea semnificaţia primară “soldaţi recrutaţi,
strânşi, adunaţi laolaltă”, din verbul legere). Fiecare trib dădea
1000 de pedestraşi (milites) şi 100 de călăreţi (celeres). Aşadar,
224
fiecare familie furnizează un pedestraş (de aici mil-es, ca şi
equ-es, “cel care merge pentru o mie”), fiecare gintă un călăreţ.
Clanul (gens/ginta, mai precis comunitatea urmaşilor
aceluiaşi strămoş – organism socio-familial preexistent
comunităţii citadine), se întemeiază pe familie; clanul a fondat
Statul care însă nu devine comunitatea clanurilor, ci aceea a
cetăţenilor (Quirites). Apartenenţa la o gens era condiţia
necesară pentru a face parte din populus Romanus ca quiris,
cetăţean. Comunitatea poporului s-a constituit prin uniunea
ginţilor vechi ale Romiliilor, Aemiliilor, Corneliilor, Fabiilor,
Voltiniilor ş. a. Statul roman arhaic se întemeiază pe familie.
Forma organelor politice este modelată după structura familiei.
Împărţirea politică a cetăţii corespundea organizării
militare. În fruntea Statului se află regele (rex), ales de
patricieni (cetăţenii romani se numeau patricii, “copiii
părintelui”, întrucât numai ei aveau drept un părinte). Monarhia
era întru-un anumit sens electivă, deşi descendenţa unui
candidat dintr-un rege anterior nu era lipsită de importanţă.
Regele era comandantul armatei, judecătorul şi preotul suprem
al comunităţii. Suveranul ţine legătura cu zeii comunităţii pe
care îl consultă (auspicia publica), şi numeşte toţi preoţii şi
preotesele. Autoritatea sa (imperium, dreptul suveran de a
porunci) este atotputernică în timp de pace, ca şi în timp de
război. Regelui îi aparţine, ca şi tatălui, dreptul de a judeca şi
dreptul de a pedepsi. El convoacă poporul la serviciul militar şi
comandă armata. Rex este, aşadar, unicul suveran al Statului.
El poate, dacă este obligat să părăsească teritoriul oraşului, să
transmită întreaga sa putere unui praefectus Urbi. Pe de altă
parte, pentru a-şi uşura exercitarea puterii, regele poate să
încredinţeze altora diferite atribuţii. Toţi magistraţii acestor
timpuri nu sunt decât împuterniciţi ai regelui şi nicidecum
225
magistraţi în sensul conferit ulterior acestui termen. După cum
fiul asculta necondiţionat de tatăl său, fără a se considera o
condiţie inferioară, aşa şi cetăţeanul se supune regelui, fără a-l
considera de condiţie superioară. În aceasta rezidă limitarea
morală şi reală a puterii regale. Limitarea de drept a puterii
regale constă în aceea că regele era împuternicit –de către
adunarea poporului, cu consimţământul zeului să aplice legea,
dar nu s-o modifice. Puterea regală a fost, cum spune
Sallustius, absolută şi în acelaşi timp limitată de legi
(imperium legitimum).
Adunarea poporului (comitia curiata/comiţiile
curiate) era purtătoarea reală a ideii suveranităţii Statului.
Cetăţenii (quirites) se întruneau pe locul de adunare dacă
regele îi convoca pentru a le comunica ceva (conventio), sau îi
cita (comitia) anume pentru a-i consulta pe curii (curiae →
derivă din *coviriae, locul de reuniune al bărbaţilor/viri, cf.
osc. covehria). De obicei această adunare se desfăşura de două
ori pe an, la 24 martie şi la 24 mai şi, în general de câte ori
regele considera necesar. Cetăţenii se întruneau pe curii în
timpul adunării şi votau în ordinea curiilor. Adunarea
poporului era, aşadar, destinată descretării, însă ea nu avea
niciodată dreptul de a acţiona din propria iniţiativă. Comiţiile
curiate reprezintă populus Romanus Quiritium. În adunarea lor
cele 30 de curii îl aleg pe rege, îi conferă imperium–ul, decid
asupra păcii sau războiului, acordă dreptul de cetăţenie; ele par
a fi exercitat şi o jurisdicţie de apel.
În sistemul instituţional al Romei regale – alături de
rege şi adunarea poporului – o a treia putere fundamentală este
sfatul bătrânilor (patres) sau senatus-ul, compus din capii celor
300 de gentes. Instituţia senatului întruchipează concepţia
regalităţii perpetue. Senatul administra magistratura regală, în
226
cazul vacanţei (interregnum). După principiul potrivit căruia
numai unul poate să fie stăpân deodată, stăpâneşte şi acum unul
dintre ei. Un astfel de “rege interimar” (interrex) se deosebeşte
de cel ales pe viaţă prin durata, dar nu prin plenitudinea
magistraturii. Durata interregnum-ului este fixată la cel mult
cinci zile pentru fiecare deţinător în parte, până când
magistratura regală e ocupată din nou pe viaţă. Prin urmare,
Senatul este purtătorul puterii suverane (imperium) şi a
protecţiei divine (auspicia), mai precis, este garantul duratei
neîntrerupte a acesteia. În esenţă, Senatul a fost conservatorul
ordinei de drept. Acestui colegiu de magistraţi desemnaţi pe
viaţă, îi revenea dreptul de veto. Capii de gentes îl ajutau pe
rege cu sfaturile lor în afacerile importante. Din această uzanţă
va decurge plenitudinea puterii de mai târziu a Senatului.
Patres/Patricienii, singurii care aveau acces la
onorurile publice şi la sacerdoţii, se grupau în gentes ai căror
membrii se puteau revendica toţi de la un strămoş comun.
Fiecare gens este înconjurată de numeroşi clienţi (clientes).
Aceştia intrau în categoria aşa-numiţilor familiares şi
depindeau de ginta patronului. Raportul de clientelat constă
într-o multitudine de obligaţii reciproce. Pe scurt, clientes
contribuie, împreună cu sclavii, la formarea “slujitorimii”
(familia), supusă voinţei cetăţeanului (patronus, ca şi
patricius).
Plebea (plebs) constituie al doilea grup social şi, fiind
lipsită de drepturi politice, este exclusă din comunitatea
cetăţenilor romani. Formarea plebei a fost explicată prin
motive totodată etnice, religioase şi economice. Plebeii erau fie
descendenţii unor populaţii învinse, fie străini aflaţi în afara
cultului cetăţii, fie chiar ţărani căzuţi într-o semi-sclavie faţă de
marii proprietari.
227
 Acţiunea regilor împiedica supremaţia nobilimii să
apese prea greu asupra plebei. Când, după 509 a. Chr., puterea
a trecut cu totul în mâinile aristocraţiei, plebea va supravieţui
organizându-se şi luptând pentru a accede la drepturile politice.
Reformele structurale pe care tradiţia le atribuie
regelui Servius Tullius sunt antedante. Abia în timpul
Republicii se va contura organizarea centuriată a Oraşului care
va preciza pentru fiecare cetăţean român drepturile şi
îndatoririle sale, potrivit unor resurse financiare precizate de
cens (cetăţenii au fost rânduiţi în clase censitare, după averea
imobiliară). Transformările petrecute în organizarea militară –
creşte rolul infanteriei şi, în aceste împrejurări, plebea romană
se va deştepta progresiv la o adevărată conştiinţă politică-
explică acest fapt fundamental.
Potrivit tradiţiei, în a. 510/509 a. Chr., cu prilejul
asedierii oraşului rutul Ardea, la Roma a izbucnit o revoltă
împotriva regelui Tarquinius Superbus. Mişcarea, condusă de
Iunius Brutus, a fost provocată de fărădelegerile fiului regelui,
Arnus, care ar fi violat-o la Lucreţia, soţia lui Tarquinius
Collatinus.
Oricum, aristrocraţia latină a fost cea care a eliberat
Roma de dominaţia Tarquinilor. Evenimentul, s-a spus,
marchează revanşa vechii structuri indo-europene refractare,
aici ca şi la greci, faţă de puterea absolută.
Alungarea regalităţii etrusce a marcat o ruptură
adâncă în viaţa Oraşului. Puternică şi bogată în timpul
Tarquinilor, Roma domina pe atunci Latiumul. Plecarea
Tarquinilor reduce Roma în postura de mică putere ameninţata
de populaţiile de munteni războinici care o înconjoară: volsci,
hernici, aequi etc. Latinii înţeleg că acum trebuie să se unească.
După bătălia legendară de la Lacul Regillus (497 a. Chr.) care a
228
pus faţă în faţă armata Romei cu cele ale celorlalte oraşe latine,
o alianţă permanentă (foedus Cassianum, care sancţiona
întâietatea indiscutabilă a Romei asupra latinilor) uneşte Roma
cu vecinele sale latine şi o armată federală reuneşte toate
forţele.
Pe scurt, după căderea monarhiei etrusce, statul roman
devine un stat patrician şi puterea se află în mâinile oligarhiei
unor principes. Analistica romană celebrează alungarea
Tarquinilor ca fiind sfârţitul unui regim detestat care înseamnă
servitutea cetăţenilor. Potrivit tradiţiei, dominatio şi servitus
dispar în 509 a. Chr. şi Statul trece în mâinile poporului roman,
deţinătorul său legitim. Astfel Statul devine res publica populi
Romani Quiritium. Nu trebuie uitat că drepturile individului
erau rezumate în conceptul de libertas, care este întrutotul
original şi nu trebuie confundat cu eleutheria grecilor, nici cu
conceptul nostru modern de democraţie. Prin urmare, în epoca
arhaică, libertas are un amalgam de drepturi şi de demnităţi
care privea direct numai aristrocraţia.

II.2. Dreptul şi religia în Roma regală

La originile civilizaţiilor, dreptul ne apare pătruns pe
de-a-ntregul de caracter religios şi magic (Cicero, De legibus 3,
47-48). Cele mai vechi reguli ale dreptului roman, aşa cum
tradiţia ni la face cunoscute, comportă o sancţiune religioasă,
consacrarea de către zeii infernali care se exprimă prin formula
sacer esto. Ea revine în dispoziţiile pe care juriştii epocii
imperiale le numeau leges regiae (nu legi votate în epoca
regalităţii de către comiţiile curiate, ci prescripţii arhaice din
care magia nu lipseşte niciodată). Asemenea prescripţii
evidenţiază autoritatea absolută (patria potestas) a tatălui
(pater familias) asupra familiei sale, asemănătoare celei a
229
regelui asupra supuşilor săi. Capul familiei era proprietarul
întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor aflaţi
sub autoritatea sa şi unicul preot al cultului familial. El era,
singur, “de sine stătător” (sui iuris), în familie, pe când soţia şi
copiii de sub autoritatea sa erau “dependenţi” (alieni iuris).
Prerogativele lui pater familias mergeau până la dreptul de
viaţă şi de moarte (ius vitae necisque) asupra persoanelor aflate
sub autoritatea sa. Una din preocupările statornice ale lui pater
familias este să menţină sacra gentilicia, cultul specific gintei
(gens). Legea celor XII Table reflectă principiile structurante
ale comunităţii romane arhaice: patriarhal, patrilocal şi
patriliniar.
Intervenţia Statului în litigiile private este încă la
începutul ei. Regulile de procedură sunt în mâinile pontifilor
(pontifices) → cf. ius pontificium instituit de regele Numa
Pompilius. Ius civile şi ius divinum nu pot fi despărţite.
Dreptul civil cuprinzând şi procedura nu s-a degajat decât
treptat de principiile dreptului sacru (fas). Laicizarea dreptului
roman a fost o operă de lungă durată. Lex publica va apărea
abia în epoca Republicii, atunci când a devenit imperios
necesară disciplinarea conflictelor de interese.
Primul cod scris, Legea celor XII Table (lex
duodecim tabularum) care datează da la mijlocul sec. V a.
Chr. păstrează încă un caracter magico-religios. Acest
monument juridic a constituit la începutul Republicii unicul
izvor al dreptului public şi privat roman (fons omnis publici
privatique iuris), cf. Dig. 1, 2, 2, 38: Tripertita autem dicitur,
quoniam lege duodecim tabularum praeposita, iungitur
interpretatio, deinde subtexitur legis actio.
Legea celor XII Table nu a căutat să fixeze o
constituţie şi nici să stabilească raporturi politice; ea nu a fost
230
decăt un cod civil şi penal. Ea s-a limitat la enunţarea de reguli
şi uzanţe. Duritatea lui reflecta austeritatea aşa-numitului mos
maiorum (“obiceiul din străbuni”=consuetudo, “cutuma”) al
acestor ţărani-soldaţi cu virtuţi întrucâtva idealizate mai târziu,
care avea să rămână fundamentul moralei romane.
Dealtfel la începuturile activităţii juridice romane,
legislatorilor le erau sustrase, în mod intenţionat numeroase
domenii. Această supleţe, alăturată însă unui tenace
conservatorism, le-a permis romanilor, vreme îndelungată, să
nu fie legaţi de nişte atitudini rigide şi să se adapteze situaţiilor
celor mai diverse din interior şi exterior. Pe această bază
romanii au obţinut rezultatul de excepţie al unui drept care avea
să le supravieţuiască şi al unei organizări care le-a permis
cucerirea lumii antice.
În cadrul Cetăţii, dreptul s-a constituit aşadar prin
extinderea la ansamblu poporului a unui drept care aparţine
iniţial mediului patrician. Această filiaţie explică importanţa
acordată de romani individului şi nuanţa aparte pe care a
dobândit-o la ei noţiunea de libertate (libertas). În societatea
lor patriarhală, dominus şi pater familias erau investiţi cu o
autorizaţie cvasiabsolută. Magistraţii din perioada Republicii
vor moşteni parţial această antică potestas şi acel imperium al
unora dintre ei – puterea aproape absolută – va fi încă mai
mare.
Religia romanilor – a căror vocaţie pragmatică,
utilitaristă excludea gustul pentru metafizică – era
esenţialmente concretă. Istoricizarea unor teme mitologice
indo-europene – pe care le regăsim în anumite episoade
referitoare la originile Romei – evidenţiază structura specifică a
religiozităţii romane. Chiar şi în viaţa religioasă romanul se
comportă ca un om de acţiune. Atare preocupare pentru
231
eficacitatea individuală şi socială îl face să caute necontenit
pax Deorum, de care depind soarta sa şi a patriei. Dealtfel
contractualismul este o caracteristică esenţială a religiei
romane. Prin stabilirea unor relaţii de genul do ut des între om
şi divinitate se naşte un fel de “reciprocitate”. Ca atare
făgăduiala faţă e divinitate trebuie îndeplinită, respectul faţă de
promisiuni – fides/bona fides – fiind o manifestare de pietas.
Despre iudicia bonae fidei şi formularea sa juridică în clauza
ex fide bona, cf. Cicero, De officiis 3, 61.
Pietatea este adevărată şi vitală. Practicile religioase
trebuiau îndeplinite cu rigurozitate, fiind considerate acte
civice; zeii înşişi reclamă împlinirea riturilor tradiţionale.
Numai pe această cale se putea obţine aşa-numita pax Deorum.
Astfel, regularitatea este cea si dintâi dintre virtuţile religioase,
deoarece a fi religios înseamnă –în concepţia romană- a
îndeplini cu scrupulozitate toate ceremoniile de cult. Prin
urmare, în viaţa religioasă, pietas era virtutea cardinală a
cetăţeanului roman.
Geniul religios roman se distinge prin pragmatism şi,
deopotrivă, prin sacralizarea colectivităţilor organice: familia,
ginta, patria. Caracterul social al religiozităţii romane este
evidenţiat de un concept esenţial – pietas: ataşamentul pios faţă
de părinţi, apoi faţă de zei şi, totodată respectarea scrupuloasă a
riturilor, atât în cultul privat cât şi în cel public.
Antropomorfizarea zeilor nu se va face decât încet,
sub influenţa greco-etruscă. Apoi asimilarea, interpretatio
Romana va identifica divinităţile romane cu omoloagele lor
greceşti. Totuşi, noţiunea divină care a rămas mult timp cea
mai însemnată este cea de numen Astfel, o reţea de numina
veghează asupra ciclurilor naturii şi asupra faptelor oamenilor.

232
 Spre deosebire de greci al căror pantheon pare a fi de
timpuriu bine articulat, romanii nu dispuneau la începutul
epocii istorice decât de o singură grupare ierarhică de zei,
anume triada arhaică Iupiter, Mars, Quirinus, completată de
către Ianus şi Vesta. În timpul monarhiei etrusce, vechea triadă
Iupiter-Mars-Quirinus îşi pierde preeminenţa în favoarea
triadei capitoline (Iupiter-Iunona Regina-Minerva) instituită de
Tarquini. Iupiter Optimus Maximus, cum va fi numit de acum
înainte, este prezentat romanilor sub forma etruscizată a lui
Zeus grec.
Un ordin sacerdotal ierarhizat, în primul rând,
colegiul pontifical veghează asupra îndeplinirii cu rigurozitate
a riturilor tradiţionale şi organizează temeinic religia de Stat. În
epoca regală, regele deţinea primul rang în ierarhia sacerdotală:
el era rex sacrorum (“rege al sacrului”). După rex veneau, în
ierarhia sacerdotală, cei 15 flamines, în primul rând cei tres
flamines maiores: ai lui Iupiter (flamen Quirinalis). În timpul
Republicii, cea mai mare parte a moştenirii religioase a funcţiei
regale îi va reveni lui Pontifex Maximus, magistrat numit pe
viaţă. Celelalte colegii sacerdotale majore ale Romei
republicane erau constituite de augures, XVviri sacris
faciundis şi epulones.
Un calendar foarte vechi ordona în amănunt diferitele
cicluri de sărbători ale anului, ciclul războiului, al rodniciei
naturii, al fecundităţii oamenilor şi turmelor, în sfârşit ciclul
funerar şi de purificare.
Creaţie a pontifilor, calendarul roman – care stabilea o
distincţie între dies fasti et nefasti – este mai degrabă un cod de
viaţă decât o suită de repere astronomice. S-a observat aici un
fel de determinism care se concretiza prin respectarea riguroasă
a regulilor impuse de calendar. Pentru romani, metoda
233
constituia esenţa ordinii lumii. Un asemenea determinism
reflectă spiritul ancestral al romanilor.
Sentimentul adânc al interesului naţional îi va
determina pe romani să deschidă porţile Oraşului zeilor străini.
Astfel s-a dezvoltat, de-a lungul secolelor, un pantheon de o
stranie complexitate. Religia romană – în pofida caracterului
eclectic pe care-l va căpăta treptat – a păstra totuşi pentru
totdeauna amprenta fondului ei ancestral.

234
 Capitolul III

REPUBLICA ROMANĂ (510/509 – 27 a. Chr.).

Sistemul politic republican s-a format de-a lungul

timpului. Din punct de vedere constituţional, statul roman avea
o anumită separaţie a puterilor în stat, fără ca aceasta să fie atât
de clar marcată ca în constituţiile democratice moderne.
Puterea legislativă era atribuită adunării poporului, puterea
executivă şi judecătorească, magistraţilor, la care s-a adăugat
senatul, care avea numeroase şi importante prerogative care
vizau toate laturile sistemului politic roman.
Constituţia romană s-a format de-a lungul unei neîncetate
dispute politice între două categorii sociale fundamentale de la
Roma, patricienii şi plebeii.
Originea celor două categorii politice este şi astăzi
obiectul unor vii dispute ştiinţifice. Nu exisau deosebiri de
limbă între cele două categorii, dar ele se deosebeau în ceea ce
priveşte capacitatea politică a fiecăreia. Multă vreme, doar
patricienii au avut drepturi politice, plebeii având doar drepturi
economice. Probabil că, la origine, patricienii reprezentau
populaţia propriu-zisă a Romei, aşa cum sugerează numele lor,
patres, «părinţi», în timp ce plebeii erau cei veniţi de-a lungul
timpului în oraş, aşa cum ne lasă să înţelegem etimologia
cuvântului (din verbul pleo, «a umple»).
Deoarece erau în număr mare şi aveau un rol important în viaţa
economică romană, încă de la începutul republicii, plebeii au
început o îndelungată luptă, încheiată cu succes, pentru drepturi
politice. Această luptă s-a manifestat prin secessio, adică
părăsirea în masă a Romei de către plebei, pentru a se refugia
235
pe muntele Aventin. Prima secesiune a avut loc în anul 494-
493 şi a avut ca rezultat instituirea tribunilor plebei care aveau
misiunea de a apăra interesele plebeilor în faţa statului roman.
La început, erau doi plebei corespunzând celor doi consuli,
apoi patru corespunzând celor patru triburi urbane, iar începând
din 475 numărul lor a ajuns la zece. Tribunii plebei aveau
prerogative foarte mari ceea ce a făcut ca ei să reprezinte în
timpul republicii un factor constituţional de cea mai mare
importanţă. Erau persoane sacrosancte şi inviolabile. Aveau
dreptul de veto (ius intercessionis), adică dreptul de a se opune
oricărei măsuri care leza interesele plebeilor, aveau ius auxilii,
prin care acordau sprijin plebeilor urmăriţi de autorităţile
romane, casa tribunului plebei fiind inviolabilă, şi aveau ius
edicendi, adică dreptul de a emite edicte privitoare la plebei.
Prerogativele tribunilor nu erau opozabile hotărârilor
dictatorilor.
Cel de-al doilea moment important în lupta plebeilor
pentru drepturi politice a fost Legea celor 12 table (Lex
duodecim tabularum). Ea a apărut, între anii 451-449, ca
urmare a unei noi secesiuni a plebeilor. Legea celor 12 table a
fost considerată de toţi juriştii romani de mai târziu drept
izvorul întregului drept public şi privat roman. După Titus
Livius, scopul acestui cod de legi era să stabilească egalitatea
în drept a tuturor cetăţenilor. Din multe puncte de vedere acest
cod de legi se asemăna cu legile apărute în cetăţile greceşti
ceva mai devreme, de care a fost, foarte probabil, influenţat.
Legea celor 12 table nu a ajuns până la noi, dar spiritul şi
prevederile sale pot fi reconstituite în bună măsură după
numeroasele referiri pe care le avem de la juriştii şi scriitorii
romani de mai târziu. Legea avea prevederi precise referitoare
la modul cum se putea dobândi o avere mobilă, mai ales vitele,
236
şi o avere imobilă, în primul rând pământul. În esenţă aceste
prevederi asigurau trecerea de la forma precară – possesio – la
forma deplină de proprietate asupra pământului. De asemenea,
legea stabilea şi dreptul familiei. Pater familias avea puteri
depline asupra întregii familii, care era formată din soţie, copii,
nepoţi şi strănepoţi. Căsătoriile erau, în conformitate cu acest
cod de legi, de două tipuri. Una era prin confarreatio şi era
valabilă pentru ginţile patriciene, iar cealaltă era prin coemptio
şi se referea la ginţile plebeine. Totodată, legea interzicea
căsătoriile între membrii celor două grupuri sociale. Acest
drept va fi câştigat prin Lex Canulea din anul 445 a.Chr..
Un moment important în egalizarea celor două grupuri
sociale îl reprezintă legile Licinia - Sextia din anul 367, numite
astfel după numele iniţiatorilor ei, tribunii plebei C.Licinius
Stolo şi L.Sextius Lateranus, prin care cea mai însemnată
magistratură romană, consulatul, a devenit accesibilă plebeilor.
De acum înainte, în mod obligatoriu, unul din cei doi consuli
trebuia să fie de origine plebeiană. În anii şi deceniile
următoare, şi celelalte magistraturi au devenit accesibile
plebeilor: edilitatea curulă, după 367; censura, în 351;
praetura, în 337; în anul 367, colegiul preoţilor sacris
faciundis, care până atunci avea cinci membrii, a sporit la
numărul de zece (decemviri sacris faciundis), din care jumătate
erau aleşi dintre plebei. Colegiul augurilor şi demnitatea de
mare pontif (pontifex maximus) au devenit accesibile plebeilor
în anul 300 a.Chr.., prin Lex Ogulnia. Prin aceste legi s-a
consfinţit egalitatea în drept dintrepatricieni şi plebei, ceea ce
marchează sfârşitul perioadei arisocratice din istoria Romei.

237
 III.1. Instituţiile politice ale Romei republicane
Magistraţii, cetăţenii, şi Senatul sunt cele trei
elemente ale comunităţii republicane. Senatul şi comiţiile nu
funcţionează decât la iniţiativa magistraţilor. La rândul lor,
magistraturile provin din votul comiţiilor.
Puterea executivă şi judecătorească erau prerogative ale
magistraţilor. Magistraţii erau persoane alese de adunarea
poporului în vederea exercitării în stat, într-un anumit interval
de timp, a puterii publice ca o sarcină de onoare (honor sau
honos). De obicei, magistraţii romani erau aleşi pentru un an.
Excepţie făceau dictatorii, care erau aleşi pe şase luni, şi
cenzorii, care erau aleşi pe cinci ani. Exceptând de asemenea
pe dictatori, ceilalţi magistraţi aveau cel puţin un coleg, toţi
colegii având puteri identice (par potestas). Magistraturile erau
ordinare şi extraordinare. Cele ordinare erau, în ordine
descrescătoare, consulatul, praetura, censura, edilatul şi
cvestura. Tribunatul plebei nu făcea parte, în mod normal,
dintre magistraturi. Totuşi, cu timpul, acesta s-a apropiat foarte
mult de condiţia de magistratură. După însemnele exterioare
caracteristice, magistraţii erau curuli (consulii, praetorii,
censorii, edilii curuli şi dicatorii), şi magistraţii necuruli
(cvestorii, edilii plebei şi tribunii). Magistraţii curuli asistau la
şedinţele senatului pe un fotoliu încrustat cu fildeş (sella
curulis), pe când ceilalţi foloseau o simplă bancă (subsellium).
Din punctul de vedere al prerogativelor şi al puterii, magistraţii
erau cum imperio (consulii, praetorii, dicatorii şi magister
equitum) şi sine imperio ( censorii, tribunii, edilii, cvestorii). În
noţiunea de imperium intrau: dreptul de a recruta şi a comanda
armate, jurisdicţia în materie penală, civilă şi administrativă,
dreptul de a constrânge pe împricinaţi să se înfăţişeze înaintea

238
instanţelor de judecată, dreptul de a aresta pe cei care nu se
supuneau ordinelor lor ş.a.
Pentru a accede la magistraturi, cetăţenii trebuiau să
îndeplinească unele însărcinări prealabile care erau de natură
militară sau administrativă. În mod normal, se începea cu
magistratura inferioară şi se înainta treptat până la magistratura
cea mai înaltă care era consulatul. Aceasta constituia cursus
honorum, adică ordinea în exercitarea magistraturilor
(quaestor→ edilul curul→ censor→ praetor→ consul).
Articularea magistraturilor romane era complexă. O listă veche
cuprinsă în lex Latina tabulae Bantinae le enumeră în
următoarea ordine: dictator, consul, praetor, magister equitum,
censor, aedilis, tribunus plebis, quaestor şi tresviri capitales
Create succesiv începând din 510/509 a. Chr., magistraturile se
clasifică după cum urmează:
 patriciene (censor, consul, praetor, quaestor,
aedilis curulis, dictator, magister equitum, tresviri capitales) şi
plebeiene (tribunus plebis, aedilis plebis)
 ordinare (consul, censor, praetor, quaestor,
tribunus, aedilis etc.) şi extraordinare (dictator, magister
equitum, interrex, decemviri legibus scribundi, triumviri,
tribuni militum consulari potestate).
 maiores (censor, consul, dictator, magister
equitum) şi minores (aedilis, tribunus, quaestor, tresviri
capitales, tresviri aere argento auro flaundo feriundo/tresviri
monetales, decemviri stlitibus iudicandis); despre minores
magistratus, cf. Cicero, De legibus 3, 6-9).
 cum imperio (consul, praetor, dictator, magister
equitum) şi sine imperio (censor, aedilis, tribunus, quaestor).

239
 Magistraţii erau persoane alese de către comiţii în
vederea exercitării în Stat, într-un anumit interval de timp, a
puterii publice ca o sarcină de onoare (honos). Cursus honorum
reprezintă ansamblul de funcţii şi demnităţi pe care un cetăţean
roman putea să le obţină în cursul unei cariere civile şi militare.
Totodată, trebuie precizat faptul că erau reglementate ierarhia
magistraturilor (quaestor → aedilis curulis → praetor → şi
apoi consul, consulatul fiind suprema potestas, honorum populi
finis), limitele de vârstă şi intervalele între magistraturi.
În teoria politică romană, forţa (legitimă) este
consubstanţială puterii politice: „neque fera hominum pectora/
fragescunc, donec vim persensere imperi”. Puterea
magistraţilor se cristalizează în noţiunile de potestas şi
imperium.
Potestas cuprinde:
a) dreptul de a lua auspicia/auspiciile (consultarea/
deducerea, după anumite semne, a voinţei zeilor; auguratio –
luarea auspiciilor de către auguri, înaintea unui act public).
Este evidentă interferenţa dintre magistratură şi ius augurium,
cf. Liber de auspiciis a augurului M. Valerius Messalla.
b) dreptul de a da edicte valabile pe tot timpul anului
cât respectivul magistrat se află în funcţie (ius edicendi).
c) dreptul de a convoca poporul fie pentru a discuta
unele probleme, fie pentru deliberare şi votare (cum populo
agere).
d) dreptul de a convoca şi prezida Senatul (senatum
vocare, habere).
Imperium (din imperare –„a porunci”) conţine:
a) dreptul de a recruta şi comanda trupele.
b) jurisdicţia în materie penală, civilă şi
administrativă (inter populum et privatum).
240
 c) dreptul de constrângere (coercitio).
d) dreptul de a convoca poporul în afara Romei.
Despre imperium, cf. Cicero, Philippicae 5, 45.
Cei mai înalţi magistraţi, consulii deţineau puterea
civilă supremă şi comanda armatei. Intrarea în funcţie a
consulilor, la 1 ianuarie, era urmată de Augurium Salutis –
ceremonie religioasă ce consta în rugăciunea adresată zeiţei
Salus, de îndată ce augurii încuviinţaseră că ruga avea să fie
plăcută acestei divinităţi.
În ierarhia magistraţilor urmau pretorii, a căror
atribuţie de bază o constituia administrarea justiţiei
(organizarea instanţelor). În a. 242 a. Chr. este creată aşa-zisa
pretură peregrină, căreia i se încredinţează procesele dintre
cetăţeni şi peregrini.
În a. 443 a. Chr. este creată cenzura. Cenzorii aveau
sarcina de a efectua recensământul, adică să evalueze din 5 în 5
ani averea cetăţenilor şi să-i înscrie pe listele censului. Tot
cenzorii sunt cei care, periodic, revizuiesc lista membrilor
Senatului (lectio senatus).
Edilii curuli supravegheau organizarea şi
funcţionarea pieţelor, răspundeau de aprovizionarea Oraşului şi
aveau atribuţii jurisdicţionale cu privire la vânzarea vitelor şi
sclavilor, care se efectuau în pieţele publice.
Questorii administrau tezaurul public (aerarium
Saturni), arhiva Statului, se ocupau cu vinderea prăzii de război
ş.a.
Un rol deosebit de important în viaţa Statului roman
l-au avut tribunii plebei (tribuni plebis) care apărând interesele
plebeilor/aristrocraţiei plebeiene, aveau dreptul de a se opune
actelor dictate de magistraţi (veto) – făceau excepţie însă
măsurile decretate de dictatori şi cenzori –, hotărârilor luate de
241
Senat şi chiar să-i aresteze pe magistraţi (ius prehesionis). La
baza puterii tribuniciene se afla inviolabilitatea, a cărei
expresie o contituia faptul că tribunii erau sacrosancti. Tribunii
plebei convocau şi prezidau concilium plebis. Tribunatul plebei
constituie o antiteză ideală a consulatului sau, potrivit formulei
lui Cicero (De republica 2, 58), o magistraură „contra
consulare imperium”.
Potrivit tradiţiei (Titus Livius, 2, 32-33), instituţia
tribunatului a fost creată ca urmare a secessiunii plebei romane
pe Muntele Sacru, la 3 mile de Roma (în 493 a. Chr.), fiind
rezultatul direct al reconcilierii dintre patricieni şi plebe.
Instituţia tribunatului oferea protecţie (auxilium) – împotriva
magistratului care deţinea imperium – acelor componente ale
populaţiei libere care nu erau legate de clientela patriciană.
Instituţia tribunatului ne apare ca fiind complementară
constituţiei romane „mixte” prin care era garantată libertas
populi, la nivel individual şi colectiv (despre rolul politic şi
ideologia instituţiei tribunatului, cf. Cicero, De legibus 3, 19-
26).
Caracteristicile definitorii ale magistraturilor romane
sunt anualitatea (annuitas, conform căreia toţi magistraţii
ordinari – cu excepţia censorilor –, erau aleşi pe termen de un
an) şi colegialitatea (collegae/collegialitas: la fiecare
magistratură se alegeau cel puţin două persoane).
Prin poziţia sa, un magistrat se afla în situaţia de par
potestas (faţă de colegul său), de maior potestas (faţă de un
magistrat de rang inferior) sau de minor potestas (faţă de un
magistrat de un rang superior). În virtutea principiului de
intervenţie (intercessio), magistraţii de acelaşi rang puteau să
intervină la magistraţii de rang superior împotriva hotărârilor
luate de colegii lor, iar principiul apelului la popor (provocatio)
242
asigura magistraţilor dreptul de a face apel la adunarea
poporului (comitia) împotriva unor hotărâri considerate injuste.
Puterea monarhică – fragmentată şi adaptată – reapare
în magistraturile superioare (investite cum imperio, adică cu
dreptul suveran de a porunci) care presupune jurisdicţia şi
comanda militară. Astfel, prin imperium-ul cu care au fost
investiţi, consulii deţin cele mai largi competenţe în domeniile:
a) militar: comanda asupra trupelor, jurisdicţia
militară, dreptul de a recruta (dilectus) trupe, de a lua
jurământul soldaţilor, de a încheia tratate, da a fi aclamaţi
imperator, de a triumfa.
b) civil: jurisdicţia civilă (până la apariţia preturii în
366 a. Chr.), dreptul de a constrânge (coercitio), dreptul de a
trata cu Senatul (ius agendi cum patribus) şi cu poporul (ius
agendi cum populus).
Totodată, consulii deţin auspicia maxima, reprezintă
deci comunitatea romană în raporturile ei cu divinitatea şi cu
alte comunităţi.
În fine, consulii aveau dreptul de a purta însemne
(insignia): toga praetexta şi, cu ocazia triumfului, toga
pupurea; simbolul jurisdicţiei era sella curulis.Toţi ceilalţi
magistraţi erau obligaţi să li se supună. Erau principalii
comandanţi militari. În cazuri excepţionale (grave primejdii
externe, revolte populare ş.a.), senatul instituia, pentru şase
luni, dictatura. Era un singur dictator, cu puteri discreţionare.
Tribunii plebei nu mai aveau nici un fel de putere în faţa
dictatorului. El era ajutat în exercitarea prerogativelor sale, de
un magister equitum, comandantul cavaleriei. Romanii au
apelat cu reţinere la dictatură. În epoca războaielor civile,
adeseori dictatorii erau aleşi pe timp nelimitat, încălcându-se

243
astfel tradiţia constituţională romană. Astfel de dictatori au fost
Lucius Cornelius Sulla şi Caius Iulius Caesar.
Alături de magistraţi, Comitia/comiţiile constituie
organele constituţionale ale Statului roman, dar ele
funcţionează numai la iniţiativa magistraţilor. Prin intermediul
comiţiilor cetăţenii romani îşi exercită drepturile politice.
Votul scris a fost introdus – mai întâi în comisiile electorale –
prin lex Gabinia tabellaria din a. 139 a. Chr.
Cetăţenia romană (civitas Romana) reprezintă
totalitatea drepturilor publice şi private prevăzute de constituţia
romană. Drepturile publice ale cetăţenilor romani erau
următoarele: dreptul de a vota (ius suffragii), de a accede la
magistraturi (ius honorum), de a îndeplini serviciul militar (ius
militiae) şi a participa la celebrarea cultului public. Drepturile
private cuprindeau: dreptul de a se căsători legal (ius connubii),
de a dobândi şi de a transmite o proprietate civilă, dreptul de
comerţ (ius comercii), dreptul de a intenta o acţiune în justiţie
etc.
La începuturi, comitia curiata/comiţiile curiate
reprezentau populus Romanus Quiritium, adică numai pe
patricieni. Comiţiile curiate erau reuniunile aşa-numitelor
curiae (cuvântul derivă din *coviriae, locul de reuniune al
bărbaţilor/viri; cf. osc. Covehria) – diviziunile populaţiei
romane. Şi după revoluţia din 510/509 a. Chr. în comiţiile
curiate – ca reminiscenţă a epocii regale – patricienii sunt
preponderenţi. Comiţiile deliberau şi votau aşa-numitele iter
legis prin suasiones, dissuasiones şi promulgatio. Apoi, în
contextul schimbărilor petrecute în organismul militar
(introducerea tacticii falangei hoplitice), comiţiile curiate –în
care va fi inclusă şi plebea – îşi vor pierde treptat privilegiile
constituţionale.
244
 Comitia centuriata/comiţiile centuriate – organizate
conform tradiţiei de regele Servius Tullius – vor prelua (după
instaurarea ordinii pe care o presupunea noua tactită a falangei
hoplitice) prerogativele constituţionale ale adunării curiate şi,
în cele din urmă se vor identifica cu poporul suveran. Exercitus
(armata) era convocat pentru funcţiile sale politice în Câmpul
lui Marte, în afara pomerium-ului.
În comiţiile centuriate preponderenţa o deţin
centuriile primei clase (cea mai bogată), deoarece votează
primele (praerogativa) şi decid prin acest vot asupra
proiectului în cauză (dat fiind că ele deţin 98 de voturi din
193). Ordinea centuriată ilustrează principiul timocratic şi
gerontocratic al sistemului politic roman.
Comitia tributa/comiţiile tribute, care îşi aveau
originea în adunările plebeene (concilia plebis), au devenit cu
timpul cea mai importantă adunare a poporului la care
participau toţi cetăţenii. În comiţiile tribute numărul superior al
triburilor rurale dă majoritatea proprietarilor. Comiţiile tribute
constituiau astfel forma cea mai importantă şi mai frecventă a
luării deciziilor care se referă la toţi cetăţenii.
După reforma din a. 241 a. Chr. dreptul de vot se
bazează pe apartenenţa la un trib. Membrii triburilor sunt
repartizaţi după avere în clase censitare (, fiecare compusă din
2 centurii – adică în total pentru 35 de triburi, 350 de centurii –
la care se adaugă cele 18 centurii ecvestre, cele 4 centurii de
muzicanţi şi centuria de proletari (în total 373 de centurii).
Comiţiile se reuneau pentru a delibera exclusiv la
iniţiativa unui magistrat care avea dreptul de a le convoca.
Exercitus (armata) era convocat în comiţii de un magistrat cum
imperio. Procedura era similară în cazul comiţiilor tribute.
Concilium plebis era convocat de tribunii şi edilii plebei. În
245
sfârşit, exercitus centuriatus era convocat o dată la 5 cinci ani
de către cenzor, care astfel îşi exercita atribuţiile cenzoriale.
Rolul politic al cetăţenilor romani (cives Romani)
reuniţi în comiţii a fost variabil în timp. La Roma, măsura în
care un civis lua parte la procesul de luare a deciziilor politice
era determinată –potrivit principiului cenzitar – de poziţia
specifică pe care acesta o ocupa în tribul şi în clasa sa
censitară.
În general, deliberările comiţiilor priveau chestiuni
electorale, normative şi judiciare. Comiiţiile erau consultate şi
decideau în următoarele situaţii: atribuirea magistraturilor;
condamnarea la moarte a unui cetăţean; rechemarea unui
cetăţean din exil conferirea sau retragerea cetăţeniei; acordarea
sau privarea de dreptul de vot; declararea războiului; încheierea
păcii; ratificarea alianţelor şi a tratatelor.
Senatul („Sfatul bătrânilor”) este format din patres.
Când, după 509 a. Chr., li se alătură plebei bogaţi (conscripti)
nu i se schimbă spiritul. Alcătuită de rege, apoi de consuli, lista
senatorială (album Senatorum) a fost revizuită, începând de la
lex Ovinia de senatus lectione, din a doua jumătate a sec. IV a.
Chr., de către cenzori (censores); şi întrucât înscrierea este
însoţită de o anchetă privitoare la moralitate (regimen morum
disciplinaeque), era întotdeauna facilă excluderea potenţialilor
oponenţi la politica patriciană. În timpul Republicii, senatorii
şi-au menţinut prerogative speciale, interregnum şi auctoritas
patrum.
Senatul era instituţia care domina procesul de luare a
deciziilor publice în Roma republicană. Competenţele
Senatului cuprindeau, deopotrivă, res sacra şi res publica.
Senatul avea, în primul rând, competenţa de a „superviza” din
punct de vedere religios întregul sistem politic roman; atare
246
competenţă se exercita prin consultarea colegiilor sacerdotale
cu prilejul oricărui act public. În domeniul civil, Senatul
controla aerarium-ul/tezaurul public (încasările şi cheltuieile).
Senatul se ocupa şi de politica externă a Statului roman, adică
de relaţiile cu statele şi popoarele străine. Prin intermediul
magistraţilor, Senatul îşi exercita controlul asupra provinciilor
romane (cf. lex de provinciis praetoriis din a. 101 – 100 a.
Chr.).
După cum senatorii aveau auctoritas patrum, Senatul
în ansamblul său dispunea de auctoritas senatus. Senatul
reprezenta conservatorul, garantul ordinei de drept, chiar şi în
faţa puterii suverane a poporului. Din punct de vedere juridic
acest colegiu al foştilor magistraţi constituia un organ
consultativ; în realitate însă, Senatul era instituţia supremă de
guvernare a Romei republicane. Hotărârile Senatului luate cu
respectarea regulilor procedurale şi neaflate sub interdicţie
religioasă se numeau senatus-consulta.
Deliberările colegiale numite senatus–consulta erau
imperios respectate; cu timpul, ele vor alcătui aşa-numitul
senatorius mos.
Dacă cetăţenii au câştigat aparenţa, Senatul a dobândit
esenţa puterii: influenţa decisivă asupra legislaţiei şi alegerii
magistraţilor şi, prin urmare, controlul deplin asupra Statului.
Fiecare nou proiect de lege era supus unei dezbateri
preliminare în Senat şi arareori un magistrat se aventura să
prezinte un proiect în faţa comiţiilor fără acceptul Senatului sau
împotriva voinţei lui. Într-o asemenea eventualitate, Senatul
avea – prin facultatea de intercessio a magistraţilor şi prin
casaţia preoţilor – mijloacele pentru a bloca un proiect
incomod. Mai mult, Senatul şi-a atribuit dreptul de a suspenda
– printr-un senatus consultum ultimum – aplicarea legilor în
247
circumstanţe excepţionale (senatus consultum ultimum este în
măsura excepţională menită să dea puteri extraordinare
Statului).
Lărgirea prerogativelor Senatului după suprimarea
regalităţii este evidenţiată şi de faptul că hotărârile comiţiilor
erau pronunţate în numele Senatului şi poporului roman
(Senatus populusque Romanus).
Aşadar, după aparenţe constituirea Republicii romane
se întemeiază pe trei forţe care se echilibrează: dacă puterea
monarhică – fragmentată şi adaptată – reapare în magistraturile
superioare, Senatul reprezintă puterea aristocratică, iar
comiţiile puterea democratică (potestas populi, în gr.
demokratia).
Colegialitatea şi anualitatea (doar cenzorii rămân în
funcţie timp de 5 ani), răspunderea civilă, gratuitatea funcţiilor,
condiţiile de vârstă, interzicerea cumulului, cursus honorum
care le impune tuturor să urmeze treptele ierarhiei (cvestor →
edil curul → pretor → consul) – la toate aceste reglementări
pare să fie garantat tuturor (mai ales după ce plebeii au cucerit
eligibilitatea) şi pentru ca să nu se producă nici un abuz.
Separaţia puterilor oprea încălcările. Recurgerea la
magistraturile extraordinare (dictatură, interregn) era limitată
prin reguli stricte. Teoretic, organizarea şi funcţionalitatea
comiţiilor curiate, centuriate şi tribute asigura diverselor
grupuri sociale prerogativele şi libertatea lor.
Dar, de fapt, revoluţia din 510/509 a. Chr. a dat
puterea aristocraţiei. Prin urmare, Roma devine un Stat
patrician. Politica Romei republicane a fost o politică
trimocratică.

248
III.2. Politica externă a Republicii romane. Expansiunea
terestră şi maritimă romană.
Istoricii şi scriitorii romani din epoca lui Augustus
considerau că Roma a fost predestinată să conducă lumea.
Realitatea a fost desigur alta, deoarece studiul istoriei romane
ne arată că Imperiul Roman s-a format de-a lungul a şase
secole.
Armata romană (exercitus romanus) a fost una din instituţiile
fundamentale ale statului roman şi principalul instrument al
acestuia în promovarea politicii externe romane. Armata
romană a cunoscut o evoluţie în ceea ce priveşte organizarea ei.
La început, doar patricienii şi clienţii lor furnizau efectivele
militare, fiecare curie contribuind cu câte 100 infanterişti şi 10
călăreţi. În această perioadă timpurie, armata număra, deci,
3000 pedestraşi şi 300 călăreţi. Reforma serviană reface armata
astfel: cele 18 centurii ecvestre constituiau cavaleria,
următoarele cinci clase infanteria grea şi uşoară; centuriile mai
sărace formează corpul de geniu şi muzica militară. Obligaţia
de a servi în armată începe la 17 ani şi se încheie la 60, dar
iuniores (între 17 şi 46 ani) constituie armata activă, în vreme
ce seniores (între 46 şi 60 ani) formează armata sedentară,
rezidentă chiar la Roma. Tradiţia îi atribuie lui M. Furius
Camillus introducerea soldei în timpul campaniilor şi
înfiinţarea ca unitate tactică a manipulului, legiunea cuprinzând
30 manipuli, iar fiecare manipulus fiind alcătuit din două
centurii. În luptă, manipulii erau dispuşi pe trei rânduri
intercalate (tinerii - hastati, maturii - principes, experimentaţii -
triarii). Marius (sfârşitul secolului al II-lea-începutul secolului
I a.Chr..) a creat o armată de profesionişti deschizând armata
romană accesului celor mai săraci. Soldaţii se angajează pe o
durată de 16 ani, timp în care poartă în permanenţă armele.
249
Această hotărâre a permis recrutarea unei armate numeroase,
cu atât mai mult cu cât, după războiul cu socii, Italia, inclusiv
Gallia Cispadană, a primit dreptul de cetăţenie romană. Marius
a adoptat ca unitate tactică cohorta (600 oameni), cuprinzând
un manipul de hastati, unul de principes şi unul de triarii. O
legiune cuprinde 10 cohorte, la care se adaugă 1 000 călăreţi.
Reforma lui Marius a stat la baza armatei romane mai bine de
trei secole. Ultima mare reformă a armatei romane a fost târziu,
în timpul împăratului Diocletianus (284-305), când au fost
create două categorii de trupe, limitaneii, adică armata fixată pe
graniţă, şi milites palatini, reprezentând armata de manevră.
La începuturile istoriei sale, Roma era o cetate care nu
se deosebea în mod semnificativ de altele care făceau parte din
Liga latină, ligă care reunea mai multe cetăţi din Latium.
Tradiţia analistică romană spune că cel mai vechi conflict la
care a participat Roma a fost acela cu Liga latină, din anul 496,
în care s-a remarcat dictatorul roman Albinus Postumius
Regillianus. În urma acestui război romanii au încheiat primul
lor tratat de pace, acela cu latinii (493 a.Chr..) Este primul
dintr-un lung şir de tratate pe care romanii le vor încheia cu
diferite state cu care au fost în conflict. Câţiva ani mai târziu,
profitând de slăbirea puterii etruscilor, romanii au început seria
conflictelor cu aceştia, care va dura până către a doua jumătate
a secolului al III-lea a.Chr.. Printre primele cetăţi etrusce
cucerite de romani au fost Veii, Fidenae şi Volsinii. Către a
doua jumătate a secolului al V-lea, romanii au avut conflicte cu
volscii şi cu equii, în urma cărora o parte a teritoriilor acestor
populaţii au fost anexate Romei.
Expansiunea romană a fost întreruptă de invazia
celţilor, numiţi de romani galli, din anul 390 a.Chr.. Este vorba
de cel de-al doilea val celtic, ajuns în nordul Italiei. Triburile
250
insubrilor şi cenomanilor s-au instalat la nord de fluviu, iar cele
ale boilor şi lingonilor au cucerit regiunea de la sud de fluviu.
În aceste împrejurări, cetăţile etrusce din bazinul fluviului Pô
au fost cucerite iar vechiul oraş etrusc Felsina îşi va schimba
numele în Bononia (azi Bologna). Romanii au încercat să
oprească înaintarea către sud a gallilor, dar în bătălia care a
avut loc pe malul râului Allia, afluent al Tibrului, ei au suferit o
gravă înfrângere care a rămas întotdeauna în memoria
romanilor ca zi de doliu (dies religiosus). Roma a fost ocupată
şi incendiată. Numai Capitoliul a rezistat, sub conducerea lui
M. Manlius Capitolinus. Gallii s-au retras numai după ce au
primit, ca răscumpărare, o mie de livre de aur.
După înlăturarea primejdiei gallice, romanii au luat
unele măsuri de întărire a apărării Romei. Au fost refăcute
zidurile, cu o lungime de 11 km, prevăzute cu 16 porţi.
Suprafaţa din interiorul acestor ziduri era de 426 ha. Totodată,
au fost făcute unele schimbări în ceea ce priveşte organizarea
armatei, precum şi unele îmbunătăţiri ale armamentului. Către
a doua jumătatea a secolului IV a.Chr.., hegemonia romană se
întindea pe un teritoriu de circa 6000 km2.
Între anii 343 şi 290 sunt aşa numitele războaie cu
samniţii numite astfel deoarece principalul adversar al
romanilor au fost samniţii. În realitate aceste războaie au fost
purtate cu mai multe populaţii din centrul şi sudul Italiei,
inclusiv cu etruscii şi cu grecii. În timpul acestor războaie,
romanii au fost confruntaţi cu vaste coaliţii care au pus
adeseori în dificultate statul roman. Primul război cu samniţii a
fost între anii 343-341. Principalul rezultat al acestui conflict a
fost anexarea Campaniei şi impunerea definitivă a hegemoniei
romane asupra oraşelor latine, care nu mai aveau dreptul să
251
aibă raporturi directe între ele (ius commercii şi ius connubii) şi
deveneau cetăţi fără drepturi politice (civitates sine suffragio).
Celelalte două războaie cu samniţii au fost între anii 324-290.
În aceste războaie, romanii au luptat pe mai multe fronturi, în
Etruria, în Samnium şi în Campania. În timpul acestor
războaie, s-au remarcat mari comandanţi militari, precum L.
Papirius Cursor, Q. Fabius Rullianus, P. Decius Mus şi
M.Curius Dentatus. Consecinţele războaielor cu samniţii au
fost foarte importante, deoarece întreaga Italie, cu excepţia
teritoriilor celtice din nord şi a cetăţilor greceşti din sud, a
intrat sub dominaţia romană.
Între anii 282-272 are loc războiul cu colonia greacă
Taras, numită de romani Tarentum, învinuită de romani că, în
timpul războaielor cu samniţii, a sprijinit financiar coaliţiile
anti-romane. Deoarece Tarentul nu avea forţe armate
comparabile cu cele romane, a apelat la Pyrrhus, regele
Epirului. Războiul a fost foarte dificil, romanii suferind mai
multe înfrângeri, având mari pierderi în oameni. Totuşi, ei au
profitat de slăbiciunile lui Pyrrhus, obţinând victoria decisivă
de lângă Maleventum, care îşi va schimba numele, în cinstea
acestei victorii, în Beneventum. Consecinţele războiului cu
Tarentul au fost şi ele importante deoarece autoritatea romană
s-a extins mult în sud, afectând deopotrivă interesele cetăţilor
greceşti şi pe cele ale carthaginezilor, pregătind astfel o nouă
etapă în expansiunea romană, anume războaiele punice. Dacă
în anul 338 a.Chr.. Roma îşi exercita autoritatea asupra unui
teritoriu de cca. 11.000 km2, la sfârşitul războaielor cu samniţii
şi cu Tarentul, suprafaţa acestui teritoriu era de cca. 80.000
km2, ceea ce transforma Roma în cel mai puternic stat din
Peninsula italică
252
 Războaiele punice sunt denumite astfel după numele de
puni (poeni) sub care erau cunoscuţi în Italia carthaginezii.
Carthagina era o veche colonie feniciană a Tyrului, care a
cunoscut o dezvoltare remarcabilă datorită comerţului
intermediar în întregul bazin occidental al Mediteranei.
Interesele carthaginezilor vizau şi Sicilia, unde erau de altfel
unele colonii feniciene. Aici, în sudul Italiei şi în Sicilia, s-au
întâlnit interesele romanilor cu cele ale carthaginezilor.
Războaiele punice, şi mai ales cel de-al doilea, au avut o
importanţă cu totul deosebită pentru evoluţia statului roman,
deoarece Roma a fost la un pas de a fi înfrântă, cu consecinţe
greu de imaginat pentru evoluţia ulterioară a lumii antice şi,
desigur şi a celei medievale şi moderne.
Primul război punic (264-241) a avut ca pretexte unele
conflicte locale din Sicilia. Pentru aplanarea acestor conflicte,
au fost chemaţi în ajutor atât carthaginezii cât şi romanii,
aceştia din urmă fiind interesaţi să elimine concurenţa
carthagineză. Războiul a fost foarte schimbător, cu victorii şi
înfrângeri de o parte şi de alta. Carthaginezii n-au ştiut să
profite de supremaţia lor maritimă şi au lăsat iniţiativa pe
seama romanilor care şi-au construit, la rândul lor, o puternică
flotă cu care a obţinut câteva victorii navale care au hotărât
soarta războiului. Carthaginezii au fost nevoiţi să ceară pace,
care s-a încheiat prin pierderea posesiunilor cartagineze din
Sicilia, şi prin plata unei despăgubiri de război de 3200 talanţi.
Victoria romană din primul război punic a avut consecinţe
dramatice pentru carthaginezi, care pierdeau astfel una dintre
cele mai de seamă pieţe de desfacere. De asemenea, ei au
pierdut şi influenţa pe care o aveau în Sardinia şi Corsica.
Pentru a depăşi dificultăţile cauzate de înfrângerea din
primul război punic, carthaginezii au hotărât să cucerească
253
Hispania, vast teritoriu cu numeroase bogăţii ale solului şi ale
subsolului, cu o numeroasă populaţie celtiberă. În anii 237/6,
generalul cartaginez Hamilcar Barcas a început cucerirea
Hispaniei. După moartea acestuia (228/9), la conducerea
operaţiunilor militare a fost numit Hasdrubal, iar după moartea
acestuia, fiul lui Hamilcar Barcas, Hannibal, în vârstă de numai
25 de ani. Hannibal era pătruns de ura împotriva romanilor şi
toate acţiunile sale ulterioare au avut drept ţel distrugerea
statului roman. El a continuat cucerirea Hispaniei. Ceea ce a
înveninat raporturile dintre romani şi carthaginezi a fost
ocuparea de către aceştia din urmă a oraşului Saguntum, cu
care romanii încheiaseră, în anul 227 a.Chr.., un tratat de
alianţă. Romanii au trimis o ambasadă în Carthagina care a
cerut predarea lui Hannibal. La refuzul conduceri carthagineze,
romanii au declarat război.
Ambele tabere făcuseră mari pregătiri. Romanii voiau
să poarte războiul în afara Italiei şi, pentru aceasta, au pregătit
două armate care urmau să fie trimise în Hispania şi în nordul
Africii. Dar acest plan a fost răsturnat de acela a lui Hannibal,
greu de imaginat pentru acele vremuri, care a conceput purtarea
războiului în Italia, mizând pe faptul că populaţiile din Italia,
abia cucerite de romani, aveau să-l sprijine. Astfel a început cel
de al doilea război punic, cel mai dificil pe care îl purtaseră
romanii până atunci (218-201). Hannibal a pornit din Hispania
cu o numeroasă armată, s-a îndreptat spre nord, a trecut Munţii
Pirinei, a străbătut sudul Galliei şi Munţii Alpi ajungând, spre
surprinderea romanilor, în anul 218 în nordul Italiei. Aici
romanii au fost înfrânţi în două bătălii sângeroase (Ticinus şi
Trebia), după care carthaginezii au înaintat în Etruria, unde au
înfrânt din nou pe romani lângă lacul Trasimenus. După
această victorie, Hannibal, care a avut şi el pierderi însemnate,
254
a înaintat pe ţărmul Mării Adriatice, pentru a stabili legătura cu
Carthagina, stabilindu-se în Apulia. În anul 216 a.Chr.., în
Apulia, la Cannae, a avut loc cea mai mare bătălie din acest
război, terminată cu o catastrofă pentru romani, care au pierdut
cea mai mare parte a armatei (peste 30.000 de soldaţi), precum
şi pe unul dintre consuli, Lucius Aemilius Paulus. Hannibal,
care se dovedise încă o dată a fi un general de geniu, nu a
profitat însă îndeajuns de această victorie, permiţând romanilor
să-şi refacă forţele şi să preia iniţiativa strategică. În anii
următori, romanii şi-au reimpus dominaţia asupra Campaniei şi
Siciliei şi au obţinut unele victorii în Hispania, unde fusese
trimis un corp expediţionar încă de la începutul războiului. În
această etapă a războiului, de la romani s-au remarcat mai ales
comandanţi militari din ginta Scipionilor. În anul 209, Publius
Cornelius Scipio cucereşte Carthagina Nouă, ceea ce a marcat
sfârşitul dominaţiei carthagineze în Hispania (anul 206 a.Chr..),
şi începutul dominaţiei romane în această peninsulă. În anul
204 a.Chr.., în fruntea unei puternice armate, Scipio debarcă în
Africa. La Zama, romanii obţin victoria decisivă împotriva lui
Hannibal, marcând sfârşitul acestui lung şi sângeros conflict.
Prin pacea care s-a încheiat, Carthagina pierdea toată flota
precum şi posesiunile, cu excepţia celor din Africa, şi era
obligată să plătească, în decurs de 50 de ani, o despăgubire de
10.000 talanţi. Tratatul de pace avea o prevedere foarte perfidă,
anume interzicea carthaginezilor să poarte război în nordul
Africii fără acordul romanilor. Încălcarea acestei prevederi a
constituit pretextul pentru declanşarea, mai târziu, a celui de-al
treilea război punic (149-146), deşi Carthagina încetase să mai
fie o primejdie pentru romani. Carthagina a fost distrusă, iar
teritoriul său va forma prima provincie romană din Africa.

255
 Consecinţele victoriei romane în cel de-al doilea război
punic au fost deosebit de însemnate. Roma devenea cel mai
puternic stat din partea occidentală a bazinului mediteranean.
Din această poziţie, romanii vor intra în conflict cu statele
elenistice din bazinul oriental al Mediteranei (Macedonia,
statul Seleucizilor şi Egiptul). Expansiunea romană în răsărit
este un alt mare capitol al procesului de formare al Imperiului
roman, care durează din anul 228, când este primul război cu
ilirii, până în anul 31, când ultimul stat elenistic, Egiptul
Lagizilor, a fost transformat în provincie romană. În urma celor
trei războaie macedonene (215-168), Macedonia, cel mai
important stat elenistic din Peninsula Balcanică, a fost
transformată în provincie romană (148 a.Chr..) care, după anul
146 a.Chr.., va cuprinde şi Grecia. Între 192 şi 63 romanii vor
duce mai multe războaie cu regatul Seleucizilor, în urma cărora
statul acestora a fost desfiinţat. În anul 31 ca o consecinţă a
războiului civil dintre gruparea lui Octavianus şi aceea a lui
Antonius, Egiptul, ultimul stat elenistic important, a fost
transformat în provincie romană. Ca urmare a expansiunii
romane către răsărit, la sfârşitul republicii hotarul statului
roman se stabilise pe Eufrat.
În partea vestică, romanii şi-au impus definitiv
dominaţia supra Hispaniei abia în timpul lui Augustus,
deoarece locuitorii de aici au acceptat cu greu dominaţia
romană, răsculându-se adeseori. Nordul Africii a intrat sub
stăpânirea romană de asemenea către sfârşitul republicii.
Ultima mare cucerire romană din epoca republicană, a fost
Gallia, între anii 58-51. În timpul domniei lui Augustus au fost
cucerite şi teritoriile de la nord de Alpi, astfel că limesul roman
se fixase pe linia Rhinului şi a Dunării superioare.

256
III. 3. Epoca războaielor civile
Sistemul politic republican, care s-a dovedit foarte
stabil timp de multe secole, a încetat să mai corespundă, către
finele secolului al II-lea şi începutul secolului I, realităţilor
politice economice şi sociale din Imperiul Roman. Această
realitate se explică prin chiar istoria Romei, care a evoluat, de
la un oraş-stat cu o întindere mică, la un vast imperiu. Sistemul
constituţional roman fusese creat pentru necesităţile unui astfel
de stat, care presupunea participarea directă a cetăţenilor la
treburile publice. Dar extinderea statului roman a făcut ca
cetăţenii care locuiau adeseori foarte departe de Roma, să nu
mai poată participa la viaţa politică, ceea ce făcea ca cele mai
însemnate măsuri care se luau în comitia centuriata să fie opera
plebei romane, o categorie socială care constituia o masă de
manevră în mâna politicienilor care putea să-i cumpere
voturile. La aceasta trebuie adăugate şi alte cauze, cum ar fi
rolul tot mai mare jucat de armată, precum şi unele
transformări suferite de economia şi societatea romană.
Reforma armatei romane făcută de Marius a transformat-o
dintr-o armată prin excelenţă cetăţenească, cum fusese până
atunci, într-o armată de profesie, în care soldaţii erau strâns
legaţi de comandantul lor. Aşa se explică de ce unii generali
care s-au implicat în viaţa politică nu au ezitat să folosească
armata în susţinerea intereselor lor politice. Aceste transformări
au avut ca urmare un lung şir de războaie civile care au dus la
ruinarea sistemului politic republican şi la apariţia ideii
instaurării unui regim monarhic.
Primul moment important în lungul şir al războaielor civile îl
constituie acela care au avut ca protagonişti pe Marius şi Sulla,
liderii a două grupări politice opuse, popularii şi optimaţii (89-
82). Acest război civil a avut loc în contextul războaielor cu
257
Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului, care dorea să
înlăture dominaţia romană din Orient. Începutul propriu-zis al
războaielor civile a fost determinat de refuzul lui Sulla de a se
supune unei hotărâri a puterii politice prin care i-se lua
comanda militară în campania ce urma să înceapă împotriva lui
Mithridates. Este primul exemplu major când un comandant
militar nu s-a supus factorului politic. Războiul civil a fost
însoţit de numeroase atrocităţi, care au subminat vechile
moravuri romane şi încrederea în constituţia republicană.
Victorios în acest război, generalul L.Cornelius Sulla
instaurează, în anul 82, dictatura, care se deosebea însă de
vechea magistratură cu acelaşi nume, deoarece era pe termen
nelimitat. El a luat o serie de măsuri care limitau drepturile
cetăţeneşti precum şi prerogativele tribunilor plebei şi ale
cenzorilor, sub lozinca revenirii la constituţia romană
tradiţională.
După retragerea neaşteptată de la putere a lui Sulla (79 a.Chr..),
disputele politice nu au încetat, deoarece fiecare din cele două
grupări politice încerca să-şi impună propria voinţă. În acest
context, a apărut primul triumvirat (60 a.Chr..), format din trei
oameni politici remarcabili: Cnaeus Pompeius, care se
remarcase ca un strălucit general, Licinius Crassus, un mare
bogătaş care se remarcase şi ca general în timpul răscoalei lui
Spartacus, şi Iulius Caesar, un abil politician. Cei trei îşi
promiteau sprijin reciproc pentru realizare aspiraţiilor lor
politice. Dintre aceştia, s-a remarcat mai cu seamă Caesar care,
sprijinit pe gruparea popularilor, a ştiut să-şi atragă de partea sa
opinia publică romană. Prestigiul său a crescut şi mai mult prin
cucerirea Galliei, în urma căreia a făcut dovada calităţilor sale
militare şi a devenit, totodată, cel mai 113
bogat om de la Roma. Refuzul său de a nu pătrunde cu oştile în
258
Italia, ceea ce era o gravă încălcare a tradiţiilor romane, a
declanşat războiul cu gruparea senatorială condusă de
Pompeius. Acesta din urmă a fost înfrânt, iar Caesar a devenit
dictator (45-44). În timpul dictaturii sale, Caesar a luat unele
măsuri menite să întărească statul roman. A fost însă bănuit că
doreşte să devină rege, ceea ce a dus la asasinarea sa.
Asasinarea lui Caesar nu a avut darul să stingă conflictele de la
Roma. În anii ce au urmat, principalii actori ai scenei politice
au fost Marcus Antonius, unul dintre cei mai de seamă
locotenenţi ai lui Caesar, şi Caius Octavianus, nepotul şi
moştenitorul lui Caesar, care era foarte tânăr. În ciuda tinereţii
sale, Octavianus s-a dovedit un foarte abil politician, care a
ştiut să profite din ostilitatea senatului faţă de Antonius pentru
a-şi atrage simpatii politice. În anul 43 a.Chr.. se formează cel
de-al doilea triumvirat din Antonius, Octavianus şi Lepidus, un
alt ofiţer care s-a remarcat în timpul lui Caesar. Acest
triumvirat avea un caracter oficial, deoarece el a fost
recunoscut de către senat printr-o lege specială. Nici această
asociere politică nu a fost viabilă, deoarece principalele
personaje, Antonius şi Octavianus, aveau interese divergente.
Plecat în Orient pentru a obţine glorie militară, Antonius a fost
atras de Cleopatra, regina Egiptului, care urmărea propriile-i
ţeluri politice. Această relaţie a fost speculată de Octavianus
printr-o foarte abilă campanie propagandistică, prin care a
reuşit să-şi atragă mulţi simpatizanţi. Războiul a devenit
inevitabil. În bătălia de la Actium, din anul 31 a.Chr..,
Antonius şi Cleopatra au fost înfrânţi. După această victorie,
Ocatvianus, rămas singurul stăpânitor al Romei, a pregătit
terenul pentru instaurarea unui nou regim politic, monarhic,
care, în prima sa fază, s-a numit Principat.

259
III.4. Ascensiunea lui Octavius Augustus.
Punctul central al „revoluţiei romane” nu îl constituia
înlocuirea unei oligarhii cu alta, ci cerea unei autocraţii
susţinută de un consens foarte diferit de acela pe care se baza
cârmuirea colectivă a aristocraţiei republicane.
Eşecul tiranilor dovedeşte că la Roma exista în rândul
tuturor claselor un consens capabil să suporte noul
guvernământ ce stă să se nască şi în atare climat devenise
posibilă justificarea unei autocraţii.
Revoluţia romană, culminând cu monarhia lui Caesar,
tranşează definitiv îndelungata confruntare dintre mentalitatea
autocratică şi legalitatea senatorială. Noile realităţi politice
depăşeau limitele mentalităţii republicane.
Revoluţia romană intra în faza ei finală: anii tulburi ai
războiului civil care a urmat morţii lui Caesar vesteau sfârşitul
Republicii şi introducerea unei forme autocratice de
guvernămât. Oricum, Caesar a fost cel care a făcut pasul
decisiv. În jurul lui, realităţile au suferit transformări. Ca şi
oamenii, de altfel.
După moartea lui Caesar, Roma a cunoscut aproape
de îndată ceea ce au avut să evite asasinii săi, şi anume puterea
unuia singur. Cezarismul supravieţuia Ideilor lui Marte.
Criza politică se precipită. Marcus Antonius obţine
validarea actelor lui Caesar. Adică ratificarea lor de către
Senat. Pompeienii voiau să reia puterea prin Sextus Pompeius.
Populares vizau îngrădirea aspiraţiilor Senatului. “Tiranicizii”
încercau să profite de victoria lor. În faţa tuturora se va ridica
un tânăr care nu împlinise încă 19 ani, Gaius Octavius, nepotul
lui Caesar. Moştenitor legal ai dictatorului asasinat, Octavius –
care după adopţiunea sa luase numele de C. Iulius Caesar
Octavianus – prezentându-se cu multă abilitate ca un aliat al
260
Senatului, va reuşi în cele din urmă să se impună în faţa
rivalilor săi.
Prin urmare, Octavianus se afla în faţa lui Brutus şi
Cassius, pe de o parte, a lui Antonius şi Lepidus, pe de alta.
Antonius face ca asasinii lui Caesar să fie despuiaţi de
provinciile lor (Macedonia şi Syria). În acel moment,
Octavianus părea a fi instrumentul senatului; evenimentele vor
arăta însă că tânărul acesta gracil şi bolnăvicios nu se gândeşte
decât la propriul său viitor. Dealtfel, soarta lui Caesar
demonstrase că nimeni nu trebuie să se bazeze prea mult pe
clementia şi că în public trebuie să te arăţi pătruns de modestie.
În orice caz, punctul de plecare al carierei lui Octavianus era
mult mai propice decât s-ar părea la prima vedere: de la
părintele său adoptiv Caesar moştenise mai mulţi clienţi decât
oricare altul şi eforturile sale se îndreptau spre dobândirea a cât
mai mulţi cu putinţă.
În bătălia de la Mutina (43 a. Chr.), legiunile lui
Octavius luptă alături de consulii Hirtius şi Pansa împotriva lui
Antonius. Apoi, evenimentele se vor înlănţui doar din
răsturnări de alianţe. Octavius va fi pivotul lor.
Întâlnirea de la Bononia (octombrie 43 a. Chr.) îi
regrupase pe Octavianus, M. Antonius şi M. Aemilius Lepidus
într-o coaliţie cunoscută sub numele de al doilea triumvirat.
Lex Titia (noiembrie 43 a. Chr.) îi făcuse tresviri rei publicae
constituendae cu puteri definite, anume un imperium pe 5 ani
care le conferea o autoritate constituantă.
Brutus şi Cassius sunt învinşi la Philippi (42 a. Chr.),
iar în Italia sprijinitorii cauzei lor sunt proscrişi (au fost
executaţi cca. 300 de senatori şi 2.000 de cavaleri, între ei şi
Cicero, ucis de soldaţii lui Antonius).

261
 După victoria de la Philippi, triumvirii şi-au împărţit
Imperiul: Antonius obţine Orientul, Octavianus Occidentul,
Lepidus Africa, Italia rămânând rezervorul comun din care să
dobândească resurse şi soldaţi.
În plus, Octavianus s-a autoinvestit cu titlul de Divi
Iulii Filius din momentul în care fusese divinizat (42 a. Chr.).
Octavianus devenea, aşadar părtaş al divinităţii lui
Caesar, asumându-şi şi controlul asupra averii şi, divinităţii şi,
fapt nu lipsit de importanţă, asupra clientelei acestuia.
Mulţi dintre cei proscrişi s-au refugiat în Sicilia,
centrul vastului domeniu pirateresc organizat de Sextus
Pompeius care controla cea mai mare parte a Mediteranei,
împiedicând aprovizionarea Italiei cu grâne.
Fortuna îi va surâde lui Octavianus: Antonius s-a dus
în Orient sperând să ducă la bun sfârşit ambiţioasele proiecte
ale lui Caesar: Lepidus va dispărea de pe scena politică;
Octavianus devine stăpânul Occidentului.
De la început rivali, Antonius şi Octavianus au
devenit duşmani pe faţă, ciocnirea lor cea mai sângeroasă fiind
aşa-zisul război de la Perusia (41-40 a. Chr.) – purtat de Fluvia,
soţia lui Antonius, şi de Lucius, fratele acestuia, contra lui
Octavianus.
Acordul de la Brundisium din a. 40 a. Chr. – întărit de
căsătoria lui Antonius cu Octavia, sora lui Octavianus –, pacea
de la Misenum din a. 39 a. Chr. (Sex. Pompeius era recunoscut
comandant al flotei, primind Sicilia, Sardinia şi Peloponesul) şi
acordul de la Tarentum din a. 37 a. Chr. (alianţa dintre
triumviri era reînnoită pe încă 5 ani) nu sunt decât aranjamente
precare ce nu pot împiedica fatalul deznodământ. Curând,
compromisul va deveni o alternativă imposibilă.

262
 Învingător la Mylae şi Naulochus (36 a. Chr.), M.
Vipsanius Agrippa – omniprezenta umbră a puterii lui
Octavianus – lichidează statul organizat de Sex. Pompeius în
Sicilia (fiul lui Pompeius Magnus îşi va afla sfârşitul la Milet,
ucis de oamenii lui Antonius).
Lepidus fiind înlăturat în urma afacerii din Sicilia,
unde încercase să răscoale legiunile în folosul său,
triumviratului îi succede o împărţire bipartită a puterii.
Întors în Orient – unde Ventidius Bassus reuşise să
recucerească o parte din teritoriile ocupate de parţi – Antonius
întreprinde nefericita campanie împotriva parţilor (36-35 a.
Chr.). Uitând de Octavia, este sedus de Cleopatra, care îi naşte
trei copii şi se serveşte de el pentru a-şi putea croi un imperiu;
înainte de căsătoria celebrată în cursul iernii 37-36 a. Chr.
numai după ritul egiptean, Antonius acceptase condiţiile
Cleopatrei: recunoaşterea oficială a drepturilor lui Caesarion,
restabilirea dominaţiei egiptene asupra fostelor provincii din
Orient; în achimb, regina se angaja să pună la dispoziţia lui
Antonius resursele militare şi financiare ale statului egiptean.
Isis şi Dionysos reîncarnaţi, ei se comportă ca suverani ai
Orientului. Astfel, o nouă monarhie se ridică în Orient. La
Alexandria, în faţa mulţimii adunate, Antonius anunţă că
imperiul romano-egiptean este de acum înainte împărţit astfel:
Cleopatra şi Caesarios vor domni peste Egipt, Cipru şi
Coele-Syria, iar copiii pe care i-a avut regina vor împărţi
Armenia, Fenicia, Media şi Partia.
Modelul monarhic conceput de M. Antonius (82-30 a.
Chr.) – monarhia antoniană – se baza pe ideea conform căreia
capul Statului era investit cu graţie divină şi, ca atare, se bucură
de o relaţie privilegiată cu zeii. Întocmai ca regii elenistici,
Antonius tindea spre hegemonia universală. Această teologie a
263
puterii a constituit, de altfel, un model şi pentru alte proiecte
monarhice, mai puţin orientalizate decât al său. În esenţă
monarhia antoniană îmbină o teocraţie de tip elenistic cu o
democraţie regală, aceea a suveranului virtuos, pios şi drept,
care coboară în mijlocul mulţimii. Casa lui Germanicus – fiul
Antoniei – se va dovedi fidelă acestui model.
Modelului antonian i se va opune cel augusteic. Sub
masca unei idelolgii compozite de inspiraţie monarhică,
aristocratică şi democratică totodată, Octavianus-Augustus va
disimula de fapt, şi el, un absolutism în toată regula.
Octavia fiind repudiată (32 s. Chr.), testamentul lui
Antonius dezvăluind că Caesarion este considerat de el drept
singurul moştenitor al lui Caesar şi că Antonius însăşi doreşte
să fie înmormântat la Alexandria, războiul devine de
neînlăturat. Octavianus face ca Antonius să fie despuiat de
puterile lui şi îi declară război Cleopatrei (32 a. Chr.).
Prezentând rivalitatea sa cu Antonius ca lupta Romei
împotriva unui Orient tiranic, Octavianus a legat de el întreaga
Italie printr-un jurământ de credinţă. Prin urmare, când războiul
devenise iminent, Italia şi-a afirmat unitatea morală prin
jurământul presat lui Octavianus de către fiecare din cetăţile ei.
Din punct de vedere formal se socotea că războiul era
purtat împotriva Cleopatrei, regina Egiptului, şi nu conta părţii
orientale a Imperiului, aflată sub autoritatea lui Antonius.
Oricum, Marcus Antonius fusese declarat duşman al Statului,
iar legătura lui Cleopatra îi furniza lui Octavianus un atù
considerabil. El putea xenofobia romanilor împotriva detestatei
regine egiptene, al cărei jurământ cel mai solemn era, se spune,
“voi împărţi dreptatea pe Capitoliu” şi totodată să-l acopere de
ruşine pe Antonius ca sclav neputincios al acesteia şi ca
trădător ce intenţiona să mute capitala la Alexandria.
264
 Sugestivă, de asemenea, este şi imaginea invocată de
Vergilius în Eneida (VIII, v. 678 sqq), privitoare la duşmanii
“Romei”, întreaga forţă ameninţătoare ce se afla în spatele lui
Antonius şi al Cleopatrei: “împopoţonatele popoare ale
Orientului ajutate de monstruoasa bandă de zei ai Egiptului”.
Propaganda lui Octavius a amplificat atare temă. Pe
monede el este reprezentat aidoma divinităţii sale tutelare
Apollo care i-a asigurat victoria din 31 a. Chr.; în epocă,
Apollo era frecvent înfăţişat ca protector al Occidentului
împotriva Orientului depravat, pus sub semnul lui Dionysos cu
care Antonius se şi identificase foarte lesne.
Bătălia decisivă a avut loc la Actium la 2 septembrie
31 a. Chr.: Antonius şi Cleopatra au fost înfrânţi pe uscat şi pe
mare. Ca şi în bătăliile împotriva lui Sex. Pompius, Agrippa a
fost adevăratul învingător, dar Octavianus deţinea comanda
supremă şi, implicit, auspiciile. Victoria în ultima ciocnire cu
Marcus Antonius în Egipt, în anul următor (30 a. Chr.), are
drept consecinţă anexarea Egiptului. Cele două victorii i-au
asigurat lui Ovtavius dominaţia absolută asupra lumii romane.
Un an mai târziu (29 a. Chr.), îşi sărbătoreşte victoria printr-un
triplu triumf.
Octavianus-Augustus depăşise toate obstacolele care-l separau
de putere. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor săi
republicani, Octavianus-Augustus – care avea un program sau
mai degrabă o viziune politică clară – dorea puterea spre a se
folosi de ea. Pe de altă parte, deosebindu-se de un Pompeius,
de un Caesar sau de un Marcus Antonius, poziţia sa nu şi-a
obţinut-o pe seama Statului, Rex Publica. Octavianus-Augustus
şi-a întreprins manevrele cu titlul personal şi pe cheltuiala sa.
Măreţia sa se întemeia – potrivit propagandei augustane – pe
ceea ce făcuse el pentru Stat şi se spuse că acestor ambiţii le-a
265
dat expresia în preambulul unui edict prin următoarele cuvinte:
“Este privilegiul meu de a consolida şi de a culege de pe urma
acestui fapt pe care îl doresc: de a fi socotit creatorul celei mai
bune guvernări posibile şi de a duce cu mine în moarte speranţa
că temeliile pe care le-am dat statului vor rămâne
nezdruncinate”(Suetonius, Divus Augustus, 28).

CAPITOLUL IV
ROMA IMPERIALĂ

IV. 1. Principatul
Ca formă de stat, este o creaţie a lui Octavianus, care şi-a dat
seama că o ruptură totală cu vechiul sistem republican era
inacceptabilă pentru cei mai mulţi cetăţeni romani. El nu a
proclamat pe faţă monarhia, care era odioasă pentru romani, ci
a imaginat un sistem politic monarhic care însă a păstrat o
aparenţă republicană. Denumirea acestei epoci istorice provine
din principatus, cu înţelesul de «conducere», «domnie».
Conducătorul statului roman era princeps, vechi cuvânt latin
care, în această perioadă, a căpătat o nouă accepţie de «primul
om în stat».
Octavianus a cumulat mai multe magistraturi şi puteri
în acelaşi timp. El a fost adeseori consul, întotdeauna censor şi
tribun al plebei. Ultimele două magistraturi îi permiteau
principelui să înlăture din senat pe cei nedoriţi şi îl făceau
persoană sacro-sanctă şi inviolabilă. Era pontifex maximus,
avea cura annonae, adică grija aprovizionării Romei, şi avea o
putere care numai fusese până atunci, cura legum morumque,
adică grija legilor şi a moravurilor. Era de asemenea, princeps
266
senatus, adică primul dintre senatori, pater patriae şi mai ales
imperator, adică şeful armatei. Această ultimă putere era de
fapt cea mai însemnată, deoarece baza puterii lui Augustus a
fost armata, la care s-a adăugat, cu timpul, tot mai mulţi
cetăţeni care au fost convinşi că noul sistem politic era în
folosul lor şi al păcii. Deşi, în teorie principele era un
magistrat, în realitate îi depăşea pe toţi colegii săi pentru că
avea o mai mare auctoritas. În noua sa poziţie de conducător
necontestat al statului roman, Octavianus şi-a luat titulatura de
Imperator Caesar Augustus, sintagmă care ascundea, în
realitate, un regim monarhic drapat în haine republicane.
Această titulatură se va regăsi la toţi împăraţii romani.
Noua orânduire politică a fost acceptată de către
cetăţenii romani şi datorită unei foarte abile propagande
politice, care urmărea să scoată în evidenţă beneficiile aduse
cetăţenilor de acest regim. În această campanie
propagandistică, Augustus a atras pe cei mai de seamă scriitori
ai vremii sale, precum Vergilius, Horaţius, Propertius, şi
istorici ca Titus Livius şi Dionysios din Halicarnas. Temele
acestei campanii erau aceea a păcii şi a trecutului glorios al
Romei. Scriitorii care au susţinut această propagandă erau ei
înşişi convinşi de binefacerile schimbărilor constituţionale de
la Roma.
Augustus a procedat la numeroase reforme în spiritul
concepţiei sale despre stat. Vechile magistraturi sunt
menţinute, dar a apărut birocraţia imperială şi un număr de
demnităţi noi. Astfel, a fost creată funcţia de prefect al
Capitalei (praefectus Urbis) şi aceea de guvernator al
provinciilor imperiale (legatus Augusti pro praetore), rezervate
clasei senatoriale. Din clasa cavalerilor, erau recrutaţi prefectul
pretoriului (praefectus praetorii), comandantul unei noi
267
categorii de trupe, garda pretoriană, prefectul Egiptului
(praefectus Aegypti) şi numeroşii procuratores care strângeau
impozitele directe şi administrau provinciile senatoriale.
Imperiul Roman a cunoscut o nouă împărţire administrativă.
Provinciile erau de două categorii: cele imperiale, care erau
provinciile situate pe limes, încă neromanizate şi nepacificate,
care necesitau numeroase unităţi militare; cele senatoriale, care
erau vechile provincii romane în mare măsură pacificate şi
romanizate.
În politica externă, Augustus a încercat să redea Romei
prestigiul pierdut în timpul războaielor civile. A iniţiat tratative
discrete cu parţii pentru a readuce în ţară prizonierii de război
şi steagurile legiunilor capturate de aceştia în timpul bătăliei de
la Carrhae din timpul celui de-al doilea triumvirat. Deşi s-a
declarat un adept al păcii, în realitate, Augustus a format noi
provincii (Noricum, Raetia şi Pannonia). A încercat să supună
şi triburile germanice, organizând o nouă provincie, Germania.
Aici însă romanii nu au reuşit să-şi menţină dominaţia,
deoarece germanii i-au înfrânt pe aceştia, în anul 9 p.Chr., în
pădurea Teutoburgică.
După moartea împăratului Augustus (14 p.C.), aspectul
monarhic al sistemului politic roman se va accentua, în timpul
dinastiilor Iulia-Claudia (14-68), Flavia (69-96), Antoninilor
(96-192), Severilor (193-235).
Se poate observa că de fapt, în epoca 14-68 p.Chr. se
conturează principalele elemente privind puterea imperială:
anume, este vorba despre descoperirea "secretului imperiului",
adică păstrarea unor bune relaţii cu armata, păstrarea aparenţei
republicane a regimului, prin respectarea instituţiei senatului şi
tendinţa de "orientalizare" a puterii. Ultimul termen merită o
scurtă discuţie: "orientalizare", adică preluarea unor însemne
268
ale puterii provenind din lumea orientalo-elenistică, menite să
confere sacralitate deţinătorului puterii şi un statut superior
oamenilor de rând, dar şi crearea unei birocraţii care să confere
imperiului o structură administrativă. În acceaşi ordine de idei,
încă din vremea lui Augustus a fost iniţiată crearea cancelariei
imperiale, proces definitivat în timpul lui Claudius I. În cadrul
birourilor, sclavii şi liberţii imperiali (aşa numiţii “caesarieni”,
după cum ne informează Cassius Dio), instruiţi în mod special
spre a deveni funcţionari imperiali, au căpătat o putere din ce în
ce mai mare în administrarea statului.
Un rol important l-a avut şi comportamentul
deţinătorului puterii în creşterea autorităţii personale şi
"regalizarea" instituţiei. Din acest punct de vedere,
comportamentul abuziv al unui Caius Caesar/Caligula sau Nero
a contribuit în mod decisiv la creşterea autorităţii imperiale. Pe
de altă parte, obedienţa corpului senatorial, coroborată cu
abuzurile unor persoane aparţinând familiei imperiale (ca în
cazul Agrippinei, Messalinei sau a liberţilor Pallas, Narcissus
sau Callistus), care, în conformitate cu sursele, şi-au construit
propriile grupuri de interese, de multe ori chiar în contradicţie
cu cele ale monarhului, au contribuit şi ele la creşterea
autorităţii imperiale. Domnia lui Nero a ieşit în evidenţă prin
politica agresivă de întărire a autorităţii imperiale. Dacă la
început, în quinquennium (54-59), domnia lui Nero a fost
percepută de către sursele de inspiraţie senatorială ca o
adevărată "epocă de aur, a doua parte a domniei a fost
considerată a fi una dintre cele mai negre din istoria romană.
Cu un comportament "dement", în care practicarea actoriei de
către împărat se împletea cu acte de cruzime indeosebi
împotriva membrilor ordinului senatorial, Nero a rămas în
istorie drept autorul incendierii Romei şi, corolar al acestui act,
269
al persecutării creştinilor. Aceeaşi perioadă a fost marcată de
primele reprezentări ale unui împărat roman cu coroana radiată
încă din timpul vieţii, simbol provenind din lumea elenistică şi
până atunci rezervat zeilor sau împăraţilor declaraţi divi după).
Dacă se analizează sursele în spirit critic, se poate
observa că "demenţa" imperială avea în fapt un obiectiv foarte
precis: întărirea autorităţii împăratului în detrimentul senatului.
Pentru a realiza aceasta, Nero s-a sprijinit îndeosebi pe armată,
în special gărzile pretoriene şi celelalte categorii sociale:
ordinul ecvestru şi plebea. În cele din urmă, politica imperială a
dus la reacţia violentă a membrilor ordinului senatorial. Prin
încurajarea revoltelor din anul 68 şi orchestrarea unei campanii
abile de zvonuri alarmiste, senatul a reuşit, chiar dacă pentru
scurt timp, impunerea unui membru al său pe tron: Servius
Sulpicius Galba. Însă, mult mai importantă a fost sinuciderea
lui Nero, urmare a campaniei de zvonuri menţionată mai sus,
care a pus în fapt capăt unei domnii care ameninţa să se
transforme într-o monarhie după model elenistic (de altfel,
sursele înregistrează chiar dorinţa lui Nero de a trnasfera
capitala imperiului la Alexandria, în Egipt).
În plan extern, epoca Iulio-Claudiilor a fost marcată în
general de respectarea principiilor augustane de după bătălia de
la Pădurea Teutoburgică (anul 9 p.Chr.), renunţarea la o
politică ofensivă în barbaricum. Cu o excepţie, cucerirea
Britanniei în anul 43. Aceasta a fost probabil determinată de
necesitatea pentru Claudius de a-şi adăuga calitatea de
triumphator, absolut necesară unui Augustus. Dupăcum deja s-
a menţionat, victoria militară juca un rol esenţial atât în planul
ideologiei monarhice, cât şi în cel al relaţiilor informale. Or, un
împărat căruia îi lipsea calitatea de învingător (fie direct, fie
prin comandanţii săi), era în pericol de a-i fi contestată
270
autoritatea, sau chiar să fie înlăturat de la putere. Iată de ce,
pentru Claudius, chiar dacă ocuparea Britanniei nu aducea
foloase prea mari din punct de vedere material (conform
cercetărilor moderne, din punct de vedere financiar, Britannia
reprezenta mai degrabă o povară pentru stat decât un avantaj),
ea era absolut necesară datorită conferirii calităţii de
învingător. Sinuciderea lui Nero, a creat, pentru prima dată în
statul roman, o gravă criză dinastică. Inexistenţa unui succesor
desemnat, ca şi uzurpările în cascadă care au urmat (nu mai
puţin de patru împăraţi s-au succedat în decurs de un an: Galba,
Otho, Vitellius şi Vespasian), au zdruncinat grav statul. Pe de
altă parte, criza anului 68 a revelat armatelor de la frontiere
"secretul imperiului": anume, că împăratul putea fi proclamat şi
în altă parte decât la Roma (ca în cazul lui Vitellius şi
Vespasian).
Victoria lui Vespasian în războiul civil a adus la tron o
nouă dinastie: cea a Flaviilor (69-96). Perioada a fost marcată
în principal de creşterea autorităţii imperiale. Aceasta se poate
observa încă de la început, când, prin lex de imperio Vespasiani
(ILS, 244), noului Augustus i-au fost conferite în bloc toate
puterile care fondatorului Principatului îi fuseseră acordate pe
rând şi într-un interval mare de timp. Or, aceasta semnifică o
creştere a autorităţii deţinătorului puterii, consecinţă a
acţiunilor intreprinse de împăraţii dinastiei precedente. În plus,
caracteristica militară a monarhiei a ieşit în evidenţă mai mult
decât oricând. Pentru Flavii, triumful şi victoria militară au
reprezentat piatra unghiulară a propagandei lor.
Fiii lui Vespasian, Titus şi Domitian, au reprezentat, în
istoriografia romană, două faţete ale puterii. Dacă Titus a fost
perceput ca model al împăratului ideal, prin promovarea unor
bune relaţii cu senatul, Domitian face parte din categoria
271
"Cezarilor nebuni". În conformitate cu Suetonius (Domitianus,
13), el a fost primul care a cerut să fie numit dominus. Pe de
altă parte, începând de la Domitian, cavalerii au luat locul
liberţilor la conducerea birourilor cancelariei imperiale.
Procesul se va definitiva în vremea Antoninilor, când Hadrian
va înlocui liberţii de la conducerea scrinia cu membri ai
ordinului ecvestru.
În planul politicii externe, epoca Flaviilor a fost
dominată de războaiele cu dacii (86) şi de cele cu populaţiile
germanice ale quazilor şi marcomannilor. În acest context se
situează şi prima apariţie în surse a lui Decebal, "regele"
dacilor, care se va dovedi un redutabil adversar al imperiului.
Contrar imaginii defavorabile din surse, se pare că
Domitian, ultimul reprezentant al Flaviilor, a fost în fapt un
administrator capabil. Din vremea lui datează reorganizarea
unor provincii (ca de exemplu, Moesiile), cu scopul unei mai
bune defensive pe limes. Relaţiile sale încordate cu ordinul
senatorial, comportamentul autocratic i-au înstrăinat în cele din
urmă membrii clasei politice. În cele din urmă, a fost asasinat
ca urmare a unui complot.
Ascensiunea lui M. Cocceius Nerva la putere (96) a
reprezentat reacţia senatorială la politica autoritară dusă de
către Domiţian. Odată cu Nerva, o nouă dinastie a fost
instaurată, cea a Antoninilor (96-192). Perioada antonină a fost
caracterizată ca fiind apogeul imperiului. Acum, statul roman
atinge maxima sa expansiune teritorială (în vremea lui Traian,
care ocupă Dacia, Mesopotamia şi Armenia). Pe de altă parte,
începând de la Hadrian, s-a trecut la o politică defensivă, de
apărare pe limes, în vreme ce de la Marcus Aurelius (161-
180), au apărut primele semne ale crizei secolului al III-lea:
conflictele cu parţii (161-166), marea invazie a costobocilor în
272
imperiu (170), războaiele cu quazii şi marcomannii (170-176;
177-180). În plus, un alt semn al crizei a fost uzurparea lui
Avidius Cassius în Orient (175).
Perioadă contradictorie aşadar, epoca Antoninilor a
cunoscut atât apogeul, cât şi începutul transformărilor care vor
duce la monarhia autocratică a antichităţii târzii.
În aceeaşi ordine de idei, puterea imperială a cunoscut
importante transformări. Între acestea, se află, în plan
ideologic, asocierea împăratului cu divinitatea protectoare
(conseruator), idee ce ţine atât de ascensiunea atât a cultelor
orientale, cât şi a celor ce ţin de ideologia monarhiilor
elenistice. Între acestea, un rol foarte important îl are conceptul
de mimesis, în conformitate cu care imperiul terestru reprezintă
imaginea în oglindă a lumii divine. Or, după cum în lumea
divină, un zeu este superior celorlalţi, la fel în imperiul terestru,
împăratul se transformă treptat în dominus al supuşilor săi
(locuitorii imperiului). Concepţia se poate observa cel mai bine
în analiza titlului adoptat de Traian, de Optimus Princeps.
Departe de a avea conotaţiile vehiculate în istoriografia
modernă, de bună înţelegere a împăratului cu senatul, în fapt
titlul reprezintă foarte clar proiecţia conceptului de mimesis în
planul teoriei politice: după cum în lumea divină, Iupiter este
Optimus Maximus, la fel în imperiul terestru, împăratul,
imaginea în oglindă a lui Iupiter, este Optimus Princeps.
Asumarea acestui titlu de fapt nici nu reprezintă o noutate:
Suetonius relatează cu privire la Caius Caesar/Caligula că
acesta s-a proclamat Optimus Maximus Caesar (Suet.,
Caligula, 22), în vreme ce pe o inscripţie (ILS, 6043), Claudius
I are titlul de optumus princeps. Se remarcă, pe de altă parte,
ascensiunea cultului lui Hercules, o serie de împăraţi
identificându-se cu acesta (de exemplu, Traian sau
273
Commodus), dar şi superioritatea împăratului faţă de locuitorii
imperiului, dată de deţinerea puterii. Se va ajunge până acolo
încât un Commodus, de exemplu, se va prclama diuus încă din
timpul vieţii (Dio, LXXII, 16). Divinizarea împăratului încă
din timpul vieţii este în strânsă legătură atât cu mitul "bunului
păstor", vehiculat deja în lumea elenistică, cât şi cu calitatea
împăratului, de intermediar între lumea divină şi imperiul
terestru. În această calitate, împăratul primeşte titluri precum
Pius, asumat deja de către Caligula (Suet., Caligula, 22), dar
devenit o regulă începând de la Antoninus Pius. În plus,
începând de la Commodus, un alt titlu imperial îşi face
apariţia: cel de Felix (Dio, LXXII, 15). Acesta mai fusese
preluat doar de către dictatorul Sulla, după accederea la putere
şi asumarea sa ţine tot de planul ideologiei; adică, felicitas
devine o calitate monarhică, strâns legată de proclamarea, la
început de domnie, a sosirii "secolului de aur", topos recurent
în ideologia romană.
Cele două titluri (Pius şi Felix) vor deveni în epoca
următoare o adevărată "marcă" a deţinerii puterii depline, în
asociere cu cel de Augustus şi pot fi regăsite până inclusiv la
Iustinian.
În plan intern, epoca Antoninilor poate fi caracterizată
ca o perioadă de mutaţii majore. Pe lângă promovarea la putere
pentru prima dată a împăraţilor de origine provincială (Traian
era originar din Italica, în Hispania), perioada se caracterizează
prin scăderea importanţei Italiei în raport cu provinciile.
Departe de a mai fi o regiune favorizată a imperiului, Italia
ajunge să aibă acelaşi statut cu provinciile. Acest fapt poate fi
pus în legătură atât cu ascensiunea autorităţii imperiale (spre
deosebire de epoca republicană, când Roma era centrul puterii,
legiunile fiind recrutate numai dintre cetăţeni, cu precădere
274
italici), începând de la Hadrian, asistăm la recrutarea trupelor
din provincii, în contextul extinderii treptate a cetăţeniei la
nivelul întregului imperiu. Pe de altă parte, transformarea
împăratului în dominus prezintă şi alte conotaţii: anume, ca
dominus imperii, împăratul consideră toţi locuitorii statului ca
supuşi ai săi, o favorizare a Italiei sau Romei nemaiavându-şi
rostul. Interesant este acest transfer al unor noţiuni, din sfera
spaţiului privat în cel public, care, coroborat cu asaltul cultelor
şi tradiţiilor politice de origine orientalo-elenistică, duc în cele
din urmă la transformarea caracterului atât al puterii, cât şi al
statului în întregul său.
În privinţa principiului succesiunii, acesta ar putea fi
caracterizat ca fiind ereditaro-adoptiv. Dacă până la Marcus
Aurelius inclusiv, principiul adopţiei a prevalat, acesta a
încercat instituirea unei dinastii personale, prin desemnarea ca
succesor a fiului său Commodus. Comportamentul abuziv al
acestuia va duce însă la asasinarea sa şi izbucnirea unei noi
crize dinastice, sfârşită prin instaurarea dinastiei Severilor
(193-235).
După cum se menţiona şi mai sus, epoca Severilor
reprezintă pentru istoriografia modernă tranziţia dintre
Principat şi antichitatea târzie. Perioada se remarcă în special
prin sacralizarea puterii imperiale şi promovarea militarilor la
poziţia de factor decisiv în proclamarea şi menţinerea la putere
a împăratului.
Deja ascensiunea militarilor devenise evidentă în
timpul crizei anului 68, când pretorienii (pentru Marcus Otho),
legiunile renane (Aulus Vitellius) şi cele din Orient (Flavius
Vespasianus) s-au erijat în factor decisiv pentru proclamarea
propriului împărat. Însă de la Septimius Severus, puterea
militarilor ia o amploare fără precedent. Proclamat de legiunile
275
dunărene, Septimius Severus a iniţiat o serie de măsuri în
favoarea soldaţilor. Astfel, a multiplicat distribuţiile către
soldaţi, le-a conferit ius conubii (dreptul de căsătorie încă din
timpul satisfacerii stagiului militar), a mărit solda la 500 de
denari. Ultima măsură este legată atât de favorizarea soldaţilor,
cât şi de dezvoltarea fenomenului inflaţionist în imperiu. În
plus, cariera militară are tendinţa de a deveni ereditară. Pe
termen lung, aceste măsuri vor transforma categoria militarilor
într-o adevărată castă, un Synesios de Cyrene ajungând să
afirme la sfârşitul secolului al IV-lea, că în imperiu există două
populaţii: cei cu arme şi cei fără arme.
În planul puterii imperiale, se remarcă cele două
tendinţe principale, prezente de altfel în întreaga perioadă a
Principatului: cea legată de împăratul perceput drept
comandant militar, învingător al barbarilor şi cea legată de
sacralizarea deţinătorului puterii.
Dacă Septimius Severus şi Caracalla au fost în primul
rând ataşaţi de militari, Heliogabalus şi Alexander Severus au
constituit modelul pentru “împăratul sacru”. În special
Heliogabalus, al cărui comportament "dement" înregistrat de
către surse îl transformă într-un candidat serios la poziţia de
"cel mai ponegrit împărat al istoriei romane". Anterior
proclamării sale ca Augustus preot al zeului sirian Baal
(Soarele) din Emessa, Heliogabalus a încercat impunerea la
Roma şi în întreg imperiul a cultului zeului său. Această
încercare, ca şi introducerea masivă a cultelor orientale în
capitala imperiului, coroborată cu un comportament efeminat,
contrar tradiţiilor romane, l-au transformat, în viziunea
autorilor antici, într-un adevărat monstru. Acuzat de toate
viciile posibile, Heliogabalus a devenit prototipul tiranului. În
fapt însă, o analiză corectă şi nepărtinitoare ajunge la concluzia
276
că tânărul împărat dorea impunerea unei religii de stat, cea a lui
Baal din Emessa şi a modelului monarhiei de tip oriental la
Roma. Or, societatea romană, atât de conservatoare şi
tradiţionalistă în moravurile sale, nu era încă pregătită pentru
un asemenea pas. Dacă punem în paralel domnia lui
Heliogabalus cu cea a unui împărat din antichitatea târzie, spre
exemplu Constantius al II-lea, se vor putea observa foarte mari
similitudini. Însă ceea ce era normal pentru antichitatea târzie,
era catalogat drept comportament aberant în epoca severiană.
Succesorul lui Heliogabalus, Severus Alexander, a avut
o domnie dominată în special de femeile aparţinând familiei
imperiale. După "demenţa" lui Heliogabalus, Severus
Alexander, probabil pus în antiteză cu acesta în Istoria
Augustă, a apărut ca un împărat "bun", dar trăind într-o epocă
nepotrivită. Se poate remarca tendinţa în timpul domniei sale
către sincretismul religios, trăsătură care se va accentua în
decursul secolului al III-lea.
În ceea ce priveşte ideologia imperială, o analiză a
titulaturii imperiale relevă faptul că dinastia Severilor a
încercat construirea unei legături fictive cu Antoninii, în
special cu Marcus Aurelius. Aceasta este de altfel şi explicaţia
pentru Constitutio Antoniniana, edictul emis de Caracalla în
212, al cărui nume oficial era în fapt Marcus Aurelius
Antoninus. Edictul acorda cetăţenia romană tuturor
peregrinilor, cu excepţia dediticii-lor şi avea un dublu scop: pe
de o parte, multiplicarea fidelilor zeilor romani, după cum
declara însuşi împăratul; pe de altă parte, un scop financiar,
anume, încasarea impozitului uicesima hereditatium (taxa pe
moşteniri, în valoare de 5%), de care erau pasibili doar
cetăţenii romani.

277
 Revenind la ideologia perioadei, remarcabilă este
adoptarea însemnelor puterii provenind din lumea elenistică: de
la Caracalla, diadema apare pentru prima dată pe o camee
oficială, după modelul suveranilor elenistici. Ea va fi însă
adoptată definitiv în vremea lui Constantin cel Mare, până
atunci alternând în iconografie cu coroana radiată, însemn
aparţinând anterior divinităţilor solare precum Apollo sau Sol
Invictus.
În acelaşi plan al ideologiei, este de remarcat că în
propaganda imperială, victoria asupra barbarilor tinde să ocupe
un loc tot mai important, coroborat cu promisiunea sosirii
"secolului de aur" la fiecare început de domnie.În plan juridic,
perioada este marcată de un efort excepţional de codificare a
legilor, datorat în special unor jurişti precum Ulpian sau
Papinian.Cu toate acestea, epoca severiană reprezintă în fapt
crepusculul păcii romane. Cu asasinarea lui Severus Alexander
(235), criza a izbucnit în mod violent.
IV.2. Criza structurilor imperiale din sec. III p.Chr.
Timp de o jumătate de secol (235–284) –pe fondul
crizei societăţii romane tradiţionale– tot mai pretenţioasa
soldăţime, stăpână acum pe destinele Imperiului, proclamă şi
detronează împăraţi. Asupra Imperiului se abat o serie întreagă
de nenorociri: atacuri barbare devastatoare –concertate, pe
aproape toate frontierele– şi epidemii; adversarii Imperiului în
secolul III nu mai sunt triburi singulare ci mari confederaţii
tribale (alamannii, francii, confederaţia marcomanno–cvado–
sarmată şi cea goto–herulo–gepidă), fără a mai vorbi despre
regatul part din Orient care –sub noua dinastie sassanidă
întemeiată de Ardashir (224-241)– ameninţă frontierele
romane. Riposta romană vizavi de noua putere persană era

278
stânjenită de presiunea exercitată de populaţiile germanice
asupra frontierei rheno–danubiene Ofensiva romană împotriva
Persiei sassanide (231-233) va fi stopată când alamannii vor
începe asalturile asupra limesului rhenan.
Acestor nenorociri li se adaugă o serie de uzurpări care
au scos temporar unele teritorii de sub controlul autorităţii
centrale. La baza acestor uzurpări se afla nevoia de autoritate:
când Imperiul se confrunta cu un pericol de anvergură,
împăratul era prezent în zona periclitată, ceea ce conferea
provincialilor sentimentul de protecţie Prin urmare, aceste
uzurpări nu au scopul de a fragmenta Imperiul ci pe acela de a
suplini nevoia de prezenţă a autorităţii imperiale în zonele de
conflict; bunăoară, „imperiile” din timpul domniei lui
Gallienus au rezultat din necesitatea de a apăra zone ale
Imperiului, unde împăratul nu putea să o facă.
Epoca numită a anarhiei militare sau a împăraţilor –
soldaţi (Soldatenkaiser) va constitui pentru lumea romană o
perioadă extrem de dificilă, în concordanţă cu dezastrele prin
care trecea Imperiul, perioadă care se va sfârşi prin pierderea
unor provincii de către statul roman.
Epoca „împăraţilor–soldaţi” începe cu domnia lui
Maximinus Thrax (C. Iulius Verus Maximinus, martie 235–
aprilie 238), un personaj obscur, praefectus tironibus –provenit
dintr-un genos mixbarbaron– care, fără să fi ajuns vreodată
senator, şi-a croit drum din rândurile armatei către purpura
imperială. Domnia lui Maximinus Thrax a reprezentat –sub
multe aspecte– ruptura în raport cu trecutul şi a avut caracterul
unei puternice reacţii antisenatoriale După cum relatează
Historia Augusta, „senatul era atât de speriat de noul împărat
încât se făceau rugăciuni în temple să n-ajungă niciodată să

279
vadă Roma.” Rugile Senatului s-au împlinit de vreme ce acest
împărat nu am mai apucat să vada Roma.
La finele anului 238 tânărul Gordianus III (avea 13
ani), proclamat împărat de soldaţi şi recunoscut de senat,
rămâne singurul împărat al lumii romane. În timpul lui,
debutează ceea ce Historia Augusta numeşte bellum Scythicum
(„războiul scythic”) – sintagmă ce sugerează caracterul
eterogen al coaliţiilor care forţează limesul de la Dunărea de
Jos, respinse în cele din urmă de romani.
În acelaşi timp, Imperiul iniţiază un masiv contraatac
în Orient. Începutul campaniei contra perşilor (242-244) este
marcat de recucerirea oraşelor Carrhae şi Nisibis urmată de
victoria decisivă a lui Timesitheus la Resaina (243) şi de
reocuparea Mesopotamiei. La începtul anului 244 armata
romană a fost înfrântă în bătălia de la Misikhe (azi Fallujah, la
70 km vest de Bagdad) Tradiţia literară latină nu menţionează
acestă bătălie, indicând doar faptul că Gordianus al III-lea a
murit în apropiere de Circesium –pe Eufrat, la 250 de mile în
amonte de Peroz –Shahpur–, în memoria împăratului fiind
înălţat un cenotaf la Zaitha aceste surse îl blamează pe
Philippus pentru implicarea sa în moartea împăratului
Prefectul pretoriului M. Iulius Philippus (Arabs)
(probabil implicat în moartea lui Gordian III) fiul unui şeic
arab (Iulius Marinus), va prelua conducerea Imperiului (244-
249). Noul împărat, după ce încheie în grabă un tratat cu regele
persan Shahpur -pe baza status-quo-ului-, punând astfel capăt
războiului parthic început de predecesorul său, se îndreaptă
spre Roma pentru a-şi consolida tronul. În Orient, puterea
noului împărat se sprijinea pe autoritatea fratelui său –Iulius
Priscus rector Orientis, al cărui cartier general se afla la
Antiochia.
280
 După ce îşi atrage de partea sa senatul, Philippus se
îndreaptă spre limesul dunărean, unde carpii devastau
provinciile romane. Singura relatare mai detaliată a războiului
lui Philippus cu carpii este cea a lui Zosimos Baza de
operaţiuni a lui Philippus trebuie să fi fost în Dacia sudică.
După victoria asupra carpilor, Philippus se întoarce în capitală
unde, la 21 aprilie 248 celebrează milenarul Romei, prilej cu
care împăratul îşi va serba şi triumful, dobândind titlul de
Carpicus Maximus.
De altfel, la mijlocul secolului al III-lea lua naştere în
provinciile dunărene un complex politico-militar pus sub
comanda unor consulari. Scopul era de a concentra –în pofida
riscurilor politice– grosul forţelor militare în zona periclitată.
Acestea erau începuturile armatei mobile, una dintre funcţiile
sale era apărarea Italiei. Ideea va fi continuată de Gallienus
prin înfiinţarea cavaleriei mobile –equites cu sediul la
Mediolanum. Divizarea legiunilor în vexilaţii cu o mai mare
mobilitate şi autonomie se înscrie în aceeaşi direcţie. Ca
urmare a acestui proces, după 260 –printr-o adaptare provizorie
la o situaţie în continuă evoluţie– prindea contur strategia
apărării în adâncime
La finele anului 248 şi începutul celui următor
Philippus se confruntă cu două rebeliuni militare: cea a lui
Iotapianus în Orient şi cea a lui Marinus Pacatianus în
Pannonia.Împăratul solicită sfatul senatului; singurul senator
care a luat cuvântul a fost Decius, care l-a sfătuit pe Philippus
să lase lucrurile să-şi urmeze cursul, deoarece uzurpatorii vor fi
lichidaţi în scurt timp de proprii soldaţi –ceea ce s-a şi
întâmplat.
Sfârşitul domniei lui Philippus este marcat de un nou
atac al goţilor care, în a doua jumătate a anului 248, invadaseră
281
Moesia Inferior. Barbarii vor fi respinşi de noul comandant al
forţei de intervenţie danubiene, C. Messius Quintus Decius–
proclamat împărat în primăvara anului 249 de către trupele sale din
Pannonia. Ca urmare a victoriei lui Decius, pe tronul imperial
revenea un membru al aristocraţiei romane iar propaganda
imperială a marcat momentul prin anunţarea un program
conservator, restauraţionist După mijlocul secolului al III-lea,
ţinta principală a atacurilor barbare sunt Pannonia şi Moesia –
ca zone de trecere spre cele două centre de civilizaţie care au
atras mereu barbarii: Italia şi Grecia.
Profitând de plecarea lui Decius în fruntea corpului de
armată dunărean spre Italia, goţii conduşi de regele Kniva atacă
Moesia şi Thracia în primăvara anului 250, producând o breşă
de mari proporţii la Dunărea de Jos. Invazia goţilor şi a aliaţilor
lor (carpi, peucini, vandali) reprezintă primul eveniment de
maximă gravitate la frontiera dunăreană după războaiele
marcommanice.
Escaladarea crizei îl determină pe Decius să părăsească
Roma –în iunie sau iulie 250– pentru a se alătura armatei
dunărene. După sosirea împăratului în zona de criză, armata
imperală reuşeşte să restabilească, într-o anumită măsură
situaţia, după cum lasă să se înţeleagă inscripţiile în care
Decius poartă titluri ca Dacicus Maximus şi restitutor
Daciarum. Însă, tentativa lui Decius de a tăia calea de retragere
a goţilor încărcaţi de prăzi s-a soldat, la finele lunii iunie 251,
cu dezastrul de la Abrittus (astăzi Razgrad): armata imperială
este încercuită de goţi, împăratul cade pe câmpul de luptă, iar
Trebonianus Gallus, guvernatorul Moesiei Inferior, îi lasă pe
barbari să se retragă cu întreaga pradă.
Noul împărat C. Vibius Trebonianus Gallus (251-253)
încheie pacea cu goţii, obligându-se la plata unor subsidii
282
anuale Gallus l-a asociat la putere pe Hostilianus, fiul lui
Decius. Apoi, din toamna anului 251 –după ce Hostilianus a
fost răpus de ciumă, în iulie/august 251–, Gallus l-a avut ca
asociat la domnie pe fiul său, Volusianus.
În timpul domniei lui Gallienus (253/268-268)
autoritatea imperială ajunge în pragul colapsului sub presiunea
dificultăţilor interne (politice, economice, demografice) şi a
celor externe (dubla presiune exercitată asupra frontierelor de
către barbari şi perşi). Barbarii germanici (alamanii, francii,
goţii, herulii etc.) penetrează limesul rheno-danubian şi în
incursiunile lor pătrund adânc în teritoriul roman, ajungând
până în nordul Italiei, în Hispania, în Grecia şi în Asia Mică.
Perşii jefuiesc în două rânduri (în 253 şi în 260) Antiochia,
unul dintre cele mai mari şi mai prospere oraşe ale Imperiului
În aceste împrejurări dramatice Gallienus întreprinde o serie de
reforme militare care au drept rezultat crearea unei armate
mobile („de manevră”) în care un rol esenţial revine cavaleriei.
Astfel, în strategia romană s-a produs o mutaţie profundă care
constă în trecerea la o defensivă „elastică”, „în adâncime” al
cărei scop nu mai era cel de a asigura protecţia şi pacea
provincialilor, ci supravieţuirea Imperiului ca organism
teritorial unitar. Această nouă strategie va determina în cele din
urmă, sub împăraţii illyri, stoparea crizei militare.
Atacurile concertate asupra frontierelor Imperiului au
dus la desprinderea de sub autoritatea Romei, pentru destul de
multă vreme, a două zone întinse: în Occident imperium
Galliarum cu centrul la Augusta Treverorum, iar în Orient
provinciile din Syria până în Egipt. Ridicarea celor două noi
centre de putere avea menirea de a asigura o mai bună apărare
în zone în care împăratul nu putea să o facă. Imperium
Galliarum va reprezenta de fapt scoaterea Occidentului roman
283
de sub autoritatea împăratului de la Roma, dar şi o mai bună
apărare faţă de atacurile barbare. O situaţie similară întâlnim în
Orientul roman unde, după moartea lui Odaenathus, soţia sa
Zenobia, va transforma această parte a Imperiului –la fel ca şi
Postumus Galliile– dintr-un domeniu de competenţă într-un
regat rupt de puterea centrală de la Roma.
După asasinarea lui Gallienus în fruntea Imperiului
ajunge Claudius II (sept. 268 – sept. 270) care –în urma
strălucitei victorii asupra goţilor în 269, la Naissus, pe râul
Margus –va fi primul împărat pe care senatul l-a onorat cu titlul
de Gothicus Maximus
Epoca este dominată de aşa-numiţii împăraţi illyri
dintre care cei mai importanţi sunt Claudius II, Aurelianus şi
Probus, care restabilesc ordinea în Imperiu anunţând redresarea
pe care o va realiza Diocletianus. Antichitatea târzie era
conştientă că aceşti bravi militari de obârşie illyrică au făcut ca
Imperiul să supravieţuiască crizei.Sub Claudius II Gothicus renaşte
spiritul illyr –acea „mare voinţă care, pornind din părţile
dunărene, luptă pentru binele întregului Imperiu”– fiind reluată
seria de legende monetare iniţiată de Decius.
În primul an al domniei sale Claudius II se confruntă cu
alamanii care invadează Raetia şi nordul Italiei. După victoria
asupra invadatorilor, Claudius II îşi asumă titlul de Germanicus
Maximus
În Gallia continuă rebeliunea lui Postumus şi, apoi, a
succesorului acestuia, Victorinus. În timpul lui Claudius II
Hispania romană se desprinde de „imperiul gallic”. În schimb,
în Orient, Zenobia îşi extinde imperiul ocupând Antiochia,
părţi din Asia Mică şi Egiptul.
Mai presante sunt însă problema gotică la frontiera
dunăreană şi epidemia de ciumă care făcea ravagii în Imperiu.
284
 Deceniile tragice pentru provinciile balcanice şi
microasitice –terorizate de goţi şi aliaţii lor– se vor încheia în
269 când Claudius II repurtează o victorie decisivă asupra
goţilor la Naissus, bătălie în care şi-au aflat sfârşitul 50 000 de
barbari Mulţi dintre prizonierii goţi au fost înrolaţi în auxiliile
romane sau colonizaţi în Imperiu ca şi coloni.
După moartea lui Claudius II –răpus de ciumă, la
Sirmium, în septembrie 270– şi după foarte scurta domnie a
fratelui său, Quintillus, armata impune în fruntea Imperiului un
alt general illyr, L. Domitius Aurelianus (sept. 270 – sept./oct.
275) Remarcabil general, Aurelianus va reuşi să restabilească
ordinea în Imperiu.
Încă de la începutul domniei, prin intermediul
emisiunilor monetare, propaganda imperială accentuează
legătura dintre împărat şi armată: pe monedele emise în prima
parte a domniei sunt frecvente legende ca: fides militum,
concordia exercitum/militum/legionum, virtus militum/equitum
–menite să evidenţieze unitatea, loialitatea şi bravura soldaţilor.
Alte emisiuni monetare anunţă renaşterea spiritului illyr –
genius Illyrici, virtus Ilyrici.
Aurelianus a preluat un Imperiu confruntat cu grave
probleme politice şi economice. În Occident Gallia, Germania
şi Britannia se aflau încă sub autoritatea „imperiului gallic”,
condus acum de Tetricus În Orient, Zenobia extinsese
„imperiul” Palmyreispre vest până în Galatia şi în Pisidia, iar
spre sud până în Arabia Situaţia a devenit dramatică în 270
când Vaballathus –fiul Zenobiei– cucereşte Egiptul şi se
proclamă imperator. Zenobia şi Vaballathus se instalează la
Alexandria ca suverani ai Egiptului şi conducători ai Orientului
roman; atare seccesiune însemna, între altele, tăierea
aprovizionării Romei cu grâne şi era de natură să atragă
285
acţiunea represivă a noului împărat. Un corp expediţionar –sub
comanda lui Probus– va fi trimis în Africa pentru a readuce
Egiptul sub controlul Romei
După proclamarea sa la Sirmium, Aurelianus se
îndreptă spre Italia unde respinge un atac al iuthungilor şi
alamanilor La scurt timp împăratul revine pe frontul dunărean
pentru a-i respinge pe vandalii şi pe sarmaţii iazygi care
invadaseră Pannonia. După încheierea păcii, Aurelianus e
nevoit să revină în Italia, invadată din nou de iuthungi.
Numeroasele atacuri barbare care se succed într-un interval de
timp atât de scurt lasă impresia că situaţia de criză de sub
Gallienus este pe cale de a se repeta De altfel, la începutul
domniei sale, Aurelianus se confruntă şi cu o serie de rebeliuni
militare şi uzurpări: Domitianus, Felicissimus, Septimius
/Septiminus şi Urbanus.
Înfrângându-i în câteva bătălii consecutive pe iuthungii
care se răspândiseră după pradă în cuprinsul Italiei, Aurelianus
reuşeşte să redreseze situaţia. În anul 271 Aurelianus este
onorat cu titlul Germanicus maximus şi îşi asumă primul
consulat.
În răstimpul unei scurte şederi la Roma, împăratul ia o
serie de măsuri menite să restabilească situaţia în capitală.
Potrivit tradiţiei literare, la Roma avuseseră loc o serie de
tulburări, provocate probabil de ameninţarea barbară. O
conspiraţie a senatorilor este reprimată cu brutalitate de
împărat. La fel de severe sunt şi măsurile luate contra
monetarii-lor care, instigaţi de Felicissimus –rationalis al
fiscului imperial– se revoltaseră împotriva lui Aurelianus. În
contextul ameninţării pe care atacurile barbare o reprezentau de
acum constant pentru Italia şi Roma însăşi, împăratul începe
construirea zidurilor Romei -de aproape 19 km în lungime-
286
care încă îi poartă numele. Tradiţia literară evidenţiază legătura
dintre această construcţie monumentală şi criza prin care oraşul
tocmai trecuse, ca şi cu teama de a vedea revenite momentele
de cumpănă din timpul lui Gallienus.
În aceste condiţii de relativă stabilitate, Aurelianus
iniţiază reorganizarea întregului sistem defensiv de la frontiera
dunăreană Atare reorganizare era menită, pe de o parte, să
consolideze limesul dunărean, iar pe de alta să-i asigure
împăratului trupele disponibile ce urmau să fie angajate în
expediţia orientală Această reorganizare a afectat direct şi
provincia Dacia. Procesul de abandonare a Daciei, început sub
Gallienus, se încheie probabil în 271 când Aurelianus a retras
armata, administraţia şi o parte a populaţiei civile la sudul
Dunării lăsând vechea Dacie traiană între Imperiu şi barbari.
Astfel împăratul realiza dintr-o dată două obiective: consolida
apărarea provinciilor sud-dunărene pe un front mult scurtat şi
obţinea o parte a contingentelor necesare în campania contra
Palmyrei. În acelaşi timp, Aurelianus salva prestigiul Romei nu
doar organizând o altă provincie numită Dacia la sudul Dunării,
ci, mai ales, salvând cetăţenii romani care au fost mutaţi în
interiorul frontierelor Imperiului. Aşadar, prin crearea
provinciilor Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea în sudul
fluviului, împăratul Aurelianus –Restitutor Patriae – menţine
aparenţa integrităţii Imperiului.
După ce fusese înălţat la demnitatea imperială în
Orient, Probus traversează Propontida şi apoi provinciile
Thracia, Moesia şi Pannonia îndreptându-se spre limesul
rhenan. În această perioadă de început a domniei trebuie
plasată victoria asupra goţilor care i-a adus împăratului titlul de
Gothicus Maximus.

287
 Pretutindeni, în urma unor rapide şi energice ofensive,
barbarii sunt alungaţi dincolo de limes. În anii 277-279
împăratul Probus (276-282) restaurează ordinea romană în
Gallia şi în Germania alungându-i pe alamanni şi franci dincolo
de Rhin tratatul încheiat cu barbarii aducea Romei ostateci,
6000 de recruţi şi alimente pentru aprovizionarea armatei. De
asemenea, Probus a luat măsuri ferme pentru consolidarea
limesului rhenan şi redresarea economică a Galliei
În secolul III Imperiul a fost afectat nu doar de invazii
şi războaie civile ci şi de o serie de calamităţi naturale – cea
mai gravă fiind ciuma care a devenit endemică Efectele
coroborate ale acestor dezastre au dus la scăderea populaţiei şi,
în consecinţă, la diminuarea bazei economice Lipsa mâinii de
lucru era una din cauzele declinului organismului imperial, însă
există puţine argumente care să susţină acest fapt. S-a produs şi
o restrângere a zonelor populate, îndeosebi în provinciile din
Orient, unde se poate vorbi de o scădere drastică a populaţiei.
Însă, privind fenomenul din perspectiva duratei lungi, vom
constata că de fiecare dată Imperiul a fost capabil să-şi revină
în mod miraculos, după cum o atestă şi creşterea populaţiei din
provinciile orientale, începând de la finele secolului IV.
Dificultăţilor economice, politice şi militare li se
adăugau probleme ideologice şi morale la fel de grave. Criza a
antrenat o stare de continuă nesiguranţă, o tendinţă spre
căutarea unui refugiu în iraţionalitatea religiilor cu mistere pe
care le-a adus primatul Orientului în domeniul spiritual.
Acestui confuz amestec de credinţe, creştinismul îi opunea
limpezimea dogmelor sale şi încărcătura sa umană care
pătrundea mai profund în realitate şi în problemele epocii.
Oricum, credincioşii tânjeau după ceea ce elitele
intelectuale îşi doreau în acele vremuri teribile: asigurarea
288
nemuririi personale. Din punctul de vedere al raţionalismului
modern, „epoca spiritualităţii” –cum a fost denumită
Antichitatea Târzie– şi-a avut începuturile în incertitudinile şi
anxietatea care au străbătut dramaticul secol al III-lea, când
oamenii s-au întors către religiile orientale (i.e. religiile
mântuirii), şi în mod particular către creştinism, într-o tentativă
de evaziune din faţa nenorocirilor prezentului.
După haosul şi anarhia din jumătatea de secol marcată
de împăraţii–soldaţi, în Imperiul roman revenirea la normalitate
va dura cam tot o jumătate de secol –epoca lui Diocleţian şi
Constantin– în care societatea romană traversează o perioadă
de recuperare şi consolidare.

IV.3. Dominatul. Căderea Imperiului Roman de Apus.

Anarhia militară a luat sfârşit în anul 284, când la conducerea
statului roman a venit împăratul Diocleţianus. Provenind şi el
dintre militari, noul împărat a procedat la o serie de reforme
instituţionale care au reuşit să revigoreze statul roman aflat în
criză profundă. În esenţă, reformele sale au consfinţit ruptura
totală cu vechiul sistem republican şi cu ficţiunea
constituţională a lui Augustus, prin proclamarea puterii
absolute a împăratului. Acesta era reprezentantul divinităţii pe
pământ şi, de aceea, dispunea de toate puterile în stat, pe care
le exercita fără vreun alt control, armata şi senatul nemaiavând
nici o putere politică în faţa unui împărat de origine divină.
Sistemul politic creat de Diocleţianus este denumit Dominat
(de la dominatio = stăpânire, putere absolută). Acesta era
puternic influenţat de monarhiile orientale, mai ales de cea
persană.
Diocleţianus a procedat la un număr de reforme pentru
a-şi pune în practică ideile sale despre stat. Astfel, el a instituit
289
Tetrarhia, prin asocierea la domnie a altor trei împăraţi
(Maximianus, Galerius şi Constantius Chlorus). Diocleţianus şi
Maximianus aveau o poziţie superioară, fiind proclamaţi
Auguşti, iar ceilalţi doi deveneau Caesari. Sistemul politic al
Tetrarhiei presupunea o guvernare continuă, care să elimine
eventualele disfuncţii de la sfârşitul domniei unui împărat.
Astfel, la moartea sau la retragerea unui August, Caesarul
promova automat la rangul de August şi alegea un nou Caesar.
Fiecare dintre cei doi Auguşti guverna o parte a Imperiului
roman; Diocleţianus conducea în partea de răsărit, cu capitala
la Nicomedia, iar Maximianus pe cea de apus, cu capitala la
Mediolanum (Milano). Auguştii delegau o parte a puterilor lor
Caesarilor. Astfel, Diocleţianus a lăsat pe seama lui Galerius
conducerea efectivă a teritoriilor din Peninsula Balcanică cu
capitala la Thessalonic, iar Maximianus i-a lăsat lui
Constantius Chlorus să domnească peste Hispania, Gallia şi
Britannia, având capitala la Augusta Treverorum (Trier).
Alte reforme ale lui Diocleţianus au fost: reforma
administrativă, prin care se mărea numărul provinciilor,
reforma fiscală şi monetară şi, mai ales, reforma militară, prin
care armata romană era împărţită în două mari categorii de
trupe: armata de pe pe limes (milites limitanei) şi armatei de
manevră, cantonată în interiorul teritoriului (milites palatini).
Diocleţianus a acordat o atenţie deosebită unităţii
spirituale a imperiului, încurajând vechea religie romană
politeistă. Această politică s-a lovit de rezistenţa îndârjită a
creştinilor, ceea ce a dus la cele mai mari persecuţii împotriva
acestora, numeroşi mărturisitori ai religiei lui Christos fiind
torturaţi şi ucişi. Cu toate acestea, creştinismul a continuat să se
răspândească, ajungând până la cele mai înalte niveluri ale
ierarhiei politice şi militare romane.
290
 Sistemul Tetrarhiei nu a fost nici el viabil, deoarece,
după retragerea de la domnie a lui Diocleţianus, luptele pentru
putere au reânceput, năruind astfel iluzia unui sistem politic
care să corespundă realităţilor din imperiu. În timpul domniei
lui Constantin cel Mare (306-337), statul roman cunoaşte o
ultimă perioadă de înflorire. Constantin cel Mare a adâncit
măsurile lui Diocleţianus în domeniul administrativ şi militar.
Conştient de importanţa religiei creştine, el s-a implicat şi în
chestiuni religioase. În perioada când domnea împreună cu
Licinius, a emis Edictul din Milano (313), prin care se punea
capăt persecuţiilor anti-creştine, creştinismul fiind recunoscut
alături de celelalte divinităţi tradiţionale romane. De asemenea,
el s-a implicat în disputele din cadrul bisericii creştine,
prezidând primul conciliu ecumenic, acela de la Nicaeea (325),
unde a fost condamnată erezia ariană şi a fost fixat crezul
creştin. Constantin cel Mare a construit o nouă capitală,
Constantinopole, pe locul vechii colonii greceşti Byzantion.
Aceasta a fost înfrumuseţată cu numeroase monumente,
devenind, pentru aproximativ 1000 de ani, cel mai mare şi mai
frumos oraş al lumii. Roma rămânea în teorie cea de a doua
capitală, deşi, încă din timpul anarhiei militare, împăraţii aveau
alte cetăţi de reşedinţă.
După dinastia constantiniană (361), Imperiul Roman cunoaşte
o decădere rapidă. Transformările economice şi sociale,
precum şi presiunea populaţiilor barbare au adâncit criza
statului roman. O vreme, romanii au reuşit să mai apere
teritoriul de populaţiile barbare care doreau să se aşeze în
imperiu. Stabilirea hunilor în stepele nord-pontice a schimbat
echilibrul fragil din cadrul lumii barbare. De teama hunilor,
vizigoţii au solicitat şi li s-a permis să se stabilească în imperiu,
în Peninsula Balcanică. Aici ei nu s-au acomodat rigorilor
291
statului roman şi s-au răsculat, provocând armatei romane, în
anul 378, la Adrianopole, o dezastruoasă înfrângere. Acest an
marchează începutul migraţiilor barbare în Imperiul Roman.
Vizigoţii, ostrogoţii, sarmaţii au pătruns în imperiu provocând
mari stricăciuni şi subminând autoritatea statului roman.
Armata romană s-a barbarizat treptat, iar unii şefi germanici au
ajuns la înalte poziţii în armata şi statul roman. În partea de
răsărit a imperiului, perşii constituiau de asemenea o serioasă
ameninţare.
În anul 395, la moartea împăratului Theodosius cel
Mare, Imperiul Roman este definitiv împărţit în două părţi, cel
de apus şi cel de răsărit. Imperiul de răsărit, cu capitala la
Constantinopole, a reuşit să facă faţă invaziilor popoarelor
migratoare. În apus, însă, barbarii au devenit adevăraţii stăpâni.
Vizigoţii, conduşi de Alaric, părăsesc Peninsula Balcanică şi
pătrund în Italia unde, în anul 410 jefuiesc Roma. După
moartea lui Alaric, ei s-au stabilit în Gallia. În anul 409,
vandalii, suevii şi alanii au invadat Hispania. De aici, vandalii,
conduşi de Geiserich, au trecut în Africa de Nord unde au
întemeiat un regat independent. Hunii, conduşi de Attila,
pustiesc la rândul lor Peninsula Balcanică, apoi atacă Gallia,
dar sunt înfrânţi, în anul 451, la Câmpiile Catalaunice de o
armată «romană», formată mai ales din contingente barbare,
după care hunii dispar din istorie. În Gallia au pătruns francii
care, profitând de slăbiciunea statului roman, şi-au creat un stat
propriu. În anul 461, Egidius proclamă independenţa Galliei,
marcând ruperea definitivă, a acestei provincii, de imperiu. În
anul 455, vandalii vin din Africa de Nord în Italia, ocupă Roma
pe care o jefuiesc. Între anii 455-472, generalul suev Ricimer
devine adevăratul stăpân al Imperiului roman de apus, care,
practic, încetase să mai existe. În mod formal, acesta a fost
292
desfiinţat în anul 476, când ultimul împărat roman, Romulus
Augustulus, a fost detronat de Odoacru, o căpetenie a
populaţiei germanice a herurilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Orientul antic
Cambridge Ancient History²: vol. I/1 Prolegomena and
Prehistory edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L.
Hammond, 1970; vol. I/2 Early History of the Middle East
edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L. Hammond, 1971;
vol. III/2 The Assyrian and Babylonian Empires and other
states of the Near East from the 8th to the 6th Centuries edited
by I.E.S. Edwards, C.J. Cadd, N.G.L. Hammond, E. Sollberger,
1992.
-***History of Humanity, I, Prehistory and Beginnings of
Civilization, edited by S.J. de Laet, Routlegde, London, 1994.

293
-***History of Humanity, II, From the Third Millennium to the
Seventh Century BC, edited by A.H. Dani, and J.P. Mohen,
Routledge, London, 1996.
-***Le Grand Atlas de l’ Archéologie a été réalisé par
Encyclopædia Universalis, Paris, 1992.
-Brentjes B., Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976.
- Crawford H, Sumer and the Sumerians, Cambridge
University Press, 1993.
- Daniel C., Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983.
- Daniel C., Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976.
-Davis Rosalie, Discovering Ancient Egypt, London, 1993.
-- Keller W., Arheologia Vechiului şi Noului Testament,
Bucureşti, 1995.
- Kramer S.N., Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962.
-Lalouette C., Civilizaţia Egiptului antic, I-II, Bucureşti, 1987.
- Lehner M., The Complete Pyramids, London, 1997.
- Moscati S., Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975.
- Posener G., Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene,
Bucureşti, 1974.
-Weigall A., Istoria Egiptului antic, Bucureşti, 1996.
-Zamarovsky V., Din tainele Imperiului hittit, Iaşi, 1980.

2. Grecia antică

-Briant, P., Alexandru cel Mare, Bucureşti, 2001.

-Cabanes, P., Mic atlas istoric al Antichităţii greceşti, Iaşi,
2001. –
-Chamoux, Fr., Civilizaţia elenistică, vol.I-II, Bucureşti,
1985.

294
 -Chamoux, Fr., Civilizaţia greacă, vol.I-II, Bucureşti,
1985.
-Hornblower S., The Greek World, 479-322 BC², London,
1991.
-M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, Bucureşti, 1974.
-Kagan D., Pericles of Athens and the Birth of Democracy
London, 1990.
- Meiggs R., The Athenian Empire, Oxford, 1972.
-Leveque, P., Aventura greacă, vol.I-II, Bucureşti
- Ober,J Mass and Elite in Democratic Athens: Rhetoric,
Ideology and the Power of the People, Princeton, 1989.
-Otto W.F, Zeii Greciei. Imaginea divinităţii în
spiritualitatea greacă, Bucureşti, 1995
-Petre Z, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei,
Bucureşti, 1993
- Petre Z, Societatea greacă arhaică şi clasică, Bucureşti,
1994.
-.Powell A, Athens and Sparta: Constructing Greek
History, London, 1988.
- Vernant P., Mit şi gândire în Grecia antică, Bucureşti,
1995.

3. Roma
Cambridge Ancient History²: vol. VII/2: The Rise of Rome to
200 BC, edited by F.W. Walbank, A.E. Astin, M.W.
Frederiksen, R.M. Ogilvie, A. Drummond, 1989; vol. VIII:
Rome and the Mediterranean to 133 BC, edited by A.E. Astin,
F.W. Walbank, M.W. Frederiksen, R.M. Ogilvie, 1989; vol.
IX: The Last Age of the Roman Republic, 146-43 BC, edited by
J.A. Cook, A. Lintott, Elizabeth Rawson, 1994.
295
- Alföldy G., Römische Sozialgeschichte², Wiesbaden, 1979.
-Barnea, I. – Iliescu, O., Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982.
-Bayet, J., Literatura latină, Bucureşti, 1972.
-Bloch-J.Cousin, R., Roma şi destinul ei, vol.I-II, Bucureşti,
1985.
-Boardman J., Grecii de peste mări, Bucureşti, 1988.
-Bordet, M., Istoria Romei Antice, Bucureşti, 1998.
- Crawford M.H., Roma republicană, Bucureşti, 1997.
-Ferdouille, J. – Cl., Dicţionar de civilizaţie romană, Bucureşti,
2000
- Grimal P., Civilizaţia romană, I-II, Bucureşti, 1973.
-Grimal, P., Civilizaţia Romei antice, Bucureşti, 1980.
-Giardina (ed.), L’uomo romano, Bari, 1989 [trad. rom: Omul
roman, Polirom, Iaşi, 2001].
-Harris W.V, War and Imperialism in Republican Rome, 327-
70 BC, Oxford, 1979.
-Matei, H. C., O istorie a Romei antice, Bucureşti, 1979.
-Mommsen Th., Römische Geschichte, 1854-1856 (trad. rom.:
Istoria romană, I-V, Bucureşti, 1987-1991).
-R. Syme, The Roman Revolution, Oxford, 1939. –
-Rich,. Shipley (eds.), War and Society in the Roman World,
London, 1995.
-Tudor, D., Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982.
-Wattel, O., Mic atlas al Antichităţii romane, Iaşi, 2002.

296