© Euromed si avocat Simionica

procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/rev89/simionica/manuscris/docs/cap1.htm

© avocat Simionică; editura

Euromed

22
septembrie 2007

Elancourt

"CAPITOLUL
I

Insurecţia
din 16-22 Decembrie 1989

Timişoara

Sînt de
profesie avocat. De aproape 20 de ani, în numele oamenilor care investesc bani
şi
încredere in mine, înotam din greu între două noţiuni absracte - dreptatea
comunistă şi
justiţia comunistă. Rezultatul era acelaşi ca în primii ani de la
absolvirea facultăţii, cînd,
animat de idealurile de justiţie şi dreptate cu
care orice tînăr îşi începe cariera, speram,
să fac într-adevăr justiţie şi
dreptate.

Acumulasem
o vastă experienţă, ştiam toate căile vizibile şi ascunse ale mecanismului
judiciar, dar fără rezultatul scontat mă simţeam inutil. Trăiam cu sentimentul
că-i înşelam
pe oamenii care apelau la mine ca să le fac dreptate.

Mă săturasem.
Sufletul meu încărcat de amărăciunea neputinţei, îmi cerea să fac ceva şi
să
scap din acel iad.

Impreună cu
un prieten, inginer, hotărîsem ca în primăvara anului 1990, cu orice risc, să
fugim din ţară.

Această
decizie, era împotriva sufletului meu, care venerează acest pămînt al României,
unde se odihnesc oasele moşilor şi strămoşilor mei.

Aceasta era
starea mea de spirit, la sfîrşitul acelui an de graţie 1989.

Ca
majoritatea românilor, ascultam seară de seară, emisiunile posturilor de radio
“ Vocea
americii ” şi “Europa liberă ”.

1/29
In seara
zilei de 16 Decembrie am tresărit auzind vocea crainicului care anunţa
evenimentele de la Timişoara.

Am aflat că
2-300 de oameni, enoraşi din parohia pastorului Laszlo Tôkes s-au opus unei
sentinţe judecătoreşti de evacuare, că au înconjurat casa pastorului şi că
cineva din
mulţime a strigat “Jos Ceausescu ”. Să fie posibil ?

Eram ca în
transă. Am pus mîna pe telefon şi am sunat la Timişoara la un confrate. Nu
era
acasă. Soţia lui mi-a spus că este în oraş unde mii de timişoreni demonsrează
cerînd
înlăturarea lui Ceauşescu de la putere. Aceasta să fie oare scînteia
mult aşteptată ?

Precipitat,
l-am sunat pe prietenul meu inginerul, dar am aflat că este trimis de institutul
unde lucrează, în delegaţie la Timişoara. Niciodată n-am aşteptat mai nerăbdător
întoarcerea unui prieten. Trebuia să aflu adevărul, să-l văd cu ochii mei şi să-l
simt.

Era ora 22.

M-am îmbrăcat în grabă şi am sunat la Gara de Nord ( din Bucureşti )
întrebînd
care este primul tren care pleacă spre Timişoara, şi dacă mi se poate rezerva
un bilet. Mi s-a răspuns sec că nu mai este nici-un tren nici bilete

Enervat,
m-am uitat în “ Mersul Trenurilor ” şi am aflat că la ora 23 şi cîteva minute
este
un tren spre Timişoara, aşa că am sunat din nou la gară, şi am cerut
explicaţii. Agasată,
funcţionara de la telefon mi-a replicat :

- Nu e nici
un tren spre Timişoara, domnule. Nu aţi auzit ce se întîmplă acolo ? Pe ce
lume
trăiţi ?

Am rămas stupefiat.
Chiar, pe ce lume trăiesc ?

M-am dezbrăcat
şi am vrut să mă culc, dar întreaga mea fiinţă refuza somnul.

A doua zi,
era duminică (17 Decmbrie 1989 ), o zi frumoasă de primăvară  în plină iarnă,
nefiresc de frumoasă pentru
o zi obişnuită. Am plecat de acasă pe străzile Bucureştiului
în căutarea unor
prieteni cu care să vorbesc. Simţeam nevoia să vorbesc şi de aceea,
priveam
atent chipurile oamenilor pe care-i întîlneam. Ii simţeam preocupaţi, încordaţi,
iar
privirile lor prevesteau furtuna.

Aveam
sentimentul că toţi ar fi vrut să vorbească, dar, fie teama organică de securişti,
fie
certitudinea evenimentelor de le Timişoara îi făceau prudenţi.

Si eu eram
prudent. Voiam să-mi păsrez şansele de a vedea cu ochii mei prăbuşirea unui
sistem care nu ne-a dat decît umilinţă, minciună, foame, întuneric şi teroare.

Pînă seara
m-am întîlnit cu mai multe grupuri de prieteni cu care am discutat pe marginea
aceluiaşi subiect. Timişoara. Automat , în mintea fiecăruia răsărea aceeaşi
întrebare: De
ce nu se ridica şi Bucureştiul ?

Lasitatea
din noi, ameţită de speranţă, ne îndemna să-i judecăm greşit pe semenii noştri
care nu se hotărau să urmeze exemplul celor de la Timişoara.

2/29
Toţi se
gîndeau că dacă s-ar ridica şi Bucureştiul cu cei aproape 3 milioane de oameni,
dictatura nu ar avea nici o şansă, dar fiecare îl socotea laş pe celălalt că nu
iese primul în
stradă.

Seara, s-a
dat un comunicat la T.V. prin care se făcea cunoscut că la Timişoara o bandă
de
huligani, trădători, spioni, hortişti, iredentişti au spart şi incendiat
magazine şi că s-au
luat măsuri de restabilire a orinii şi de anihilare a
huliganilor.

Deschid
aparatul de radio, şi aştept emisiunea de la “Vocea americii ”. Ceea ce aud mă
umple de groază.

In Timişoara
s-au tras în masele de demonsranţi, provocîndu-se zeci şi sute de victime.

Tîrziu în
noapte, aud vocea unui tînăr timişorean, martor ocular la evenimentele din
seara
zilei de 17 decembrie, care la adăpostul întunericului a reuşit să treacă
frontiera în
Ungaria. Cu vocea sugrumată de emoţie povesteşte ce a văzut.
Imagini de coşmar -
oameni căzuţi sub gloanţe sau striviţi de şenilele
tancurilor. ( Pe fondul acestor imagini,
văd o femeie gravidă strivită de şenile
şi copii ucişi. )

Cu cîteva
luni în urmă, prin intermediul aceleiaşi “ Vocea americii ”, aflasem despre
masacrul produs de regimul comunist chinez în piaţa Tienanmen.

Mi-am spus
atunci, că la noi în România nu se poate întîmpla aşa ceva. Sarmană eroare
umană
!

Uitasem că şi
ţara mea era supusă aceluiaşi ideal dement -comunismul - pentru
realizarea căruia
îngerii roşii sacrifcau fără ezitare valorile sociale, inclusiv viaţa.

Atunci m-am
hotărît. Voi intra în luptă cu orice preţ.

Mi-am spus
atunci că nu se poate să nu existe forţe organizate în acest scop şi m-am
hotărît
să le caut.

A doua zi
s-a întors de la Timişoara prietenul meu inginerul. M-a căutat şi m-a găsit la
tribunal.

Cîteva ore,
am ascultat uimit mărturiile lui. Plecase din Timişoara în seara zilei de 17
decembrie în jurul orelor 24. In după - amiaza acestei zile, se afla amestecat
în marea de
oameni care inundase centrul oraşului. Demonstranţii strigau “ Jos
Ceauşescu ”, “ Jos
tirania ”, “ Libertate ”.

Erau hotărîţi,
şi pentru ca dîrzenia şi curajul să nu scadă, strigau “Nu vă fie frică,
Ceauşescu
pică ” .

A văzut cum
pe la ora 17, un elicopter a survolat centrul oraşului. La scurt timp, au
început mişcări ale trupelor aflate în piaţă. Se aprinde o tanchetă în piaţa
Vasile Roaită,
apoi un chioşc de ziare şi se declanşează haosul. Vitrinele
magazinelor sînt sparte în lanţ
şi devastate. Sînt totuşi jurist, aşa că-l
opresc pe prietenul meu şi-l întreb :

3/29
- Ai văzut
cine a incendiaet, cine a spart şi a devastat magazinele ? Erau dintre
demonstranţi ?

Imi răspunde,
că a văzut cum la cîţiva metri un grup de civili cu figuri dubioase  au spart
vitrinele unui magazin alimentar.
Netunşi, mai negri la culoarea pielii, a dedus că sînt
vagabonzi şi ţigani.

Prietenul
meu are un spirit de observaţie ascuţit, pe care contez, aşa că-l întreb din
nou :

-Ai văzut
miliţieni prin preajmă ? Au intervenit să curme actele de vandalism ?

Mi-a răspuns
că a văzut o sumedenie de miliţieni iar lîngă ei, civili, probabil securişti,
care
însă se uitau cum magazinele  sint
devastate  fără a interveni.

Atunci mi-a
încolţit în minte bănuiala, care s-a confirmat peste cîteva zile la Bucureşti
cînd procedeul a fost repetat.

In cei
aproape 20 de ani de activitate în aşa-zisa justiţie, intrasem în contact cu
cele două
institutii- miliţia si securitatea-, aşa că nu-mi era greu să
intuiesc : avean nevoie de un
mobil pentru a ucide oamenii care cereau în mod
pasnic înlăturarea tiraniei comuniste. Si
au ales calea diversiunii. Miliţia şi
securitatea avea o bogată experientă in acest domeniu
în care erau utilizaţi de
regulă  ţigani şi reprezentanţi ai lumii
înterlope.

Cele două
instituţii se bucurau de ajutorul unor experţi în manevrarea unor astfel de
mijloace, pe care le vom trata mai detaliate într-un alt capitol.

Pentru ca
cititorul, sa-şi formeze de la început o imagine cît mai completă cu privire la
modul de utilizare a acestui procedeu, se impune sa reliefăm semnificaţia reală
a unor
acte de guvernare săvirşite de regimul comunist.

Astfel, se ştie,
că în numele aşa-zisului "umanism" socialist ori de cîte ori în ţară
aveau
loc evenimente care ar fi putut produce tulburări sociale sau forme de
opoziţie (congrese
ale pcr, conferinţe nationale, alegeri, etc.) faţă de măsurile
politico-sociale adoptate,
regimul comunist îsi lua în prealabil o sumedenie de
măsuri preventive.

Una dintre
aceste măsuri era şi aceea a emiterii unor decrete de amnistie sş graţiere,
prin
care erau puşi în libertate marea majoritate a infractorilor de drept
comun.

De fiecare
dată, după emiterea unor astfel de decrete, în ţaraă creştea fenomenul
infracţional.
Un acest mod, atentţa oameniler era preocupată mai mult de apărarea
integrităţii
fizice sau avutului modest, decit de măsurile politice sş sociale economice
preconizate de regim.

De exemplu,
după revoltele de la Brasov din noiembrie 1987, în tară  s-a mentinut o stare
de tensiune, care putea
deveni periculoasă pentru sistem, în perspectiva Congresului al
14-lea al
Partidului Comunist.

4/29
Printre măsurile
preventive luate de regimul comunist, a fost şi acela al emiterii Decretului
nr.1/1988 prin care au fost amnistiaţi sau graţiaţi aproape totţi infractorii
de drept comun,
astfel încît 
penitenciarele au rămas aproape goale. Binenţeles că deţinuţii politici
au fost
păstraţi după gratii.

Acest act
de aşa-zisă clemenţă, potrivit căruia toţi cei condamnaţi la pedepse de pînă la
10  ani închisoare au fost puşi în
libertate, iar cei cu pedepse de peste 10 ani, dacă au
executat 1/2 din termen,
a făcut posibil, ca în interval de circa două săptămîni să fie puşi
în libertate
aproximativ 175.000 de infractori, al căror specific infracţional erau violenţa,
tîlharia, violul şi crima.

Binenţeles
că asupra ţării s-a abătut un nou val de crime, violuri, furturi, tîlhării,
care au
cooptat atenţia opiniei publice. Zilnic, oamenii erau mai preocupaţi de
grija de aşi păzi
familiile, copii şi bunurile, decît de evenimente politice.

Revenind la
cele povestite de prietenul meu inginerul, aflam că la nici o jumătate de oră
de la dispariţia elicopterului care a survolat mulţimea demonstranţilor, a
început măcelul.
A văzut tanchete năpustindu-se în mulţime, oameni striviţi,
copii ucişi…

Ascunse
privirilor de prin blocuri, de prin lădiri, arme automate au început să scuipe
foc şi
moarte. Nu se ştia cine trage, nu se stie cui aparţin asasinii. Sînt ai
armatei ? Ai miliţiei,
sau ai securităţii ? Vom afla răspunsul mai tîrziu.

Acum,
ascult mărturia prietenului meu, care a văzut murind sub gloanţe bărbaţi, femei
şi
copii.

Cu vocea
gîtuită de emoţie îl întreb :

- Si
demonstranţii ce-au făcut, au fugit ?

- Nu, îmi răspunde.

Din zeci de mii de piepturi se striga :“ Jos tirania ”, “ Jos asasinii ”, “
Nu
plecăm ”, “ Libertatee ”. Cu pumnul ridicat spre cer, ca într-o piesă de teatru
antic, ei
cereau tuturor zeilur lumii să le îndeplinească vrerea.

Am Inţeles
atunci că pentru prima oară, după 45 de ani, oamenii din ţara asta au învins
frica.

Am mai
aflat că au început să cînte “ Deşteaptăte române ”, imn care a legat inimile
strămoşilor noştri în lupta lor pentru făurirea României moderne.

La refrenul
“ acum ori niciodată ” am înţeles că timişorenii au ales irevocabil : decît o
viaţă
sub teroarea comunistă, mai bine moartea. Sîngele copiilor ucişi, nu-i
mai lăsau să se
întoarcă din drum.

L-am mai
întrebat pe prietenul meu, ce căutau atîţia copii şi tineri printe manifestanţi.

Mi-a răspuns
că grupurile cale mai hotărîte erau formate din studenţi şi elevi.

5/29
Mi-a fost
ruşine. Nu fiul meu de 13 ani trebuia să pornească lupta de salvare a
natiunii 
române. Mi-am zis atunci în
gînd : să dea Dumnezeu ca toţi  românii
să înţeleagă, că
sîngele copiilor de la Timişoara trebuie să-i trezească,
altfel naţiunea este pierdută.

Si s-au
trezit.

Bucureşti

In zilele
care au urmat, capitala ţării fierbea. Toţi se interesau  de situaţia de la Timişoara,
toţi ascultau
muţi de uimirea admiraţiei veştile despre revolta din Banat.

Işi
continuau lupta de patru zile. Se ştia că au fost trimise forţe noi împotriva
lor, iar o
serie de demnitari ai regimului au fost trimişi de urgenţă la Timişoara
pentru a se acoperi
de “ glorie ”  în
lupta împotriva poporului.

In presă,
radio, T.V., timişorenii continuau să fie consideraţi ca o bandă de huligani şi
trădători care voiau să murdărească “ Epoca de aur ”. Dar nimeni nu mai credea.

Si în
Bucureşti primii care au început să se mişte au fost tot studenţii.

De acţiunile
lor din acele zile s-a vorbit pe ascuns, în şoaptă, cu admiraţie. Au răspîndit
manifeste, şi au început să se agite pentru organizarea unei manifestaţii.

Securitatea
a început să-i vîneze.

Nu o să fac
o descriere amplă a acţiunilor lor, dar nu mă pot opri să nu evoc un episod la
prima vedere hazliu, dar care a cîntărit greu în acţiunile care au urmat.

Intr-una
din cuvîntările sale la radio-T.V., fastul dictator Ceauşescu, a afirmat că acţiunile
de înlăturare a comunismului din România vor reuşi ( cum zice un vechi proverb
românesc ) “ cînd va face plopul pere... ”. Această declaraţie plină de emfază,
a umplut
de indignare inimile românilor.

Studenţii
însă, au reacţionat altfel.Căminele studenţeşti din Grozăveşti şi Regie, sînt
străjuite de plopi înalţi. Ei s-au grăbit să cumpere pere din piaţă şi să le
lege cu sfoară de
crengile plopilor. Si astfel, totul a devenit posibil.

A fost
interesant de văzut cum securiştii se căţărau înjurînd prin plopi, să dea jos
perele,
sub privirile amuzate ale studenţilor.

Au fost
ameninţaţi cu măsuri severe, dar n-a mai fost timp. Se apropia ziua de 21
DEcembrie.

Eu şi
prietenii mei, ne hotărîsem să acţionăm.

6/29
Un prieten,
inginer şef la o fabrică din Bucureşti, a fost însărcinat de şefii săi, să
selecţioneze 200 de oameni pe care să-i trimită în piaţa fostului palat al
comitetului
central al partidului comunist, să participe la un miting organizat
de Ceauşescu pentru a
justifica în dimineata zilei de 21 Decembrie, masacrul de
la Timişoara.

Trebuiau
trimişi numai oameni “ de încredere ” care să aplaude măsurile luate.Aceleaşi
măsuri
se luaseră şi în ţară. La T.V. erau prezentate tot felul de manifestări şi adunări
de
oameni din fabrici şi uzine, în care diverşi indivizi, activişti fideli ai
partidului comunist îşi
exprimau adeziunea faţă de măsurile luate de “
conducerea superioară de partid şi de
stat ” pentru înăbuşirea demonstraţiilor
huliganice de ma Timişoara.

Dar situaţia
se schimbase. Pe feţele oamenilor, obosite de muncă şi nevoi, nu se mai
citea
nici adeziunea şi nici aprobarea umilă şi indiferenţa, ci oroarea, dezaprobarea
şi ura
care mocnea.

Miracolul
se produse. Românii, nu mai erau acel popor de pinguini care trăiau în frig, se
hrăneau numai cu peşte congelat şi băteau din palme.

In ochii
lor se citea furtuna pe cale să se dezlănţuie.

In Bucureşti
s-a aflat că cei 20.000 de muncitori trimişi din alte judeţe, împotriva
Timmişoarei,
înarmaţi cu bîte , au fraternizat cu demonstranţii. De asemenea s-a aflat că
formaţiuni ale armatei, au refuzat să tragă în propriul popor şi au fraternizat
cu masele
angajate în insurecţie.

Deasupra
Bucureştiului, se stabilise o atmosferă încărcată gata să explodeze.

Pe data de
20 Decembrie 1989, majoritatea bucureştenilor, îşi puneau mari speranţe în
marea
Demonstraţie organizată de însuşi regimul comunist. Dar în alt sens.

Si eu
gîndesc la fel. A doua zi se va decide soarta ţării. Acum ori niciodată.

Mi-am adus
aminte că  mai sînt cinci zile pînă la
Crăciun. Mi-am adus aminte că de la
botezul fiului meu, de trisprezece ani, nu
am mai intrat într-o biserică.

M-am gîndit
că a doua zi s-ar putea să nu mai am timp, aşa că mi-am terminat cît am
putut
de repede procesele la tribunal şi am plecat spre biserică.

Alesesem o
biserică din centrul Bucureştiului, numita “ Biserică cu sfinţi ”. Trecusem de
mai multe ori prin fata ei şi am fost izbit de tristeţea pe care  o emana. Era veche de 400
de ani, cu
zidurile crrăpate de la ultimul cutremur, aprope o ruine, dar se Tinea încă
semeaţă în peisajul dezolant din jur.

Reprezenta
pentru mine, un simbol al spiritului strămoşilor mei, care refuzau să creadă
că
urmaşii lor i-au uitat. Mă simţeam vinovat. Aveam sentimentul fiului rătăcitor,
care după
ce-şi părăsise familia, alegind o viaţă după himere se întoarce
înfrînt cerînd iertare.

Am intrat
sfios în biserică şi m-am închinat.

7/29
M-a
întîmpinat un preot octogenar. M-a privit contrariat, neîncrezător. Cei îmbrăcaţi
ca
mine, în costum de culoare închisă şi cravată nu erau enoriaşii oboşnuiţi ai
bisericii.

De regulă,
cînd oamenii îmbrăcaţi ca mine intrau într-o biserică, preotul recunoaşte în
astfel de vizitori pe agenţii securităţii, care vin din cînd în cînd în inspecţie.
Atunci îşi iau
măsuri de prevedere.

Aşa cum
aveam să aflu mai tîrziu, în ultimele zile, după evenimentele petrecute la
Timişoara
cu pastorul László Tôkés, supravegherea bisericilor se înteţise.

Am cumpărat
de la o bătrînă vreo 50 de lumînări.

In timp ce
aprindeam lumînările mă gîndeam la tatăl meu mort de zece ani, la tradiţiile
neamului
meu aproape uitate, la morţii Timişoarei, şi de ce nu, la mine car începînd de
a
doua zi aveam toate şansele să plec dintre cei vii.M-am gîndit atuncincă
mi-ar place ca
într-o astfel de împrejurare, fiul meu să vină din cînd în cînd
la biserică şi să aprindă o
lumînare în amintirea mea.Mi-am zis că nu m-aş mai
simţi singur dincolo de mormînt.

Aşa ar fi
fost drept, dar, Doamne!... cît de nedrept am fost eu.

Văzînd că
nu plec şi că ascult predica sa, bătrînul preot m-a privit din nou cu ochi
bănuitori,
şi ca să se asigure împotriva oricărei surprize, a rostit fatidica frază impusă
de
regimul comunist bisericii: “ Ocroteşte Doamne pe conducătorii Republicii
Socialiste
România, dă-le sănătate şi viaţă lungă pentru a ne conduce pe drumul
drept al
socialismului şi comunismului ”.

Auzind
aceste cuvinte am tresărit şi privindu-l pe preot în ochi am clătinat din cap
dezaprobator şi i-am vorbit în gînd :

- Nu părinte,
nu trebuia să faci asta. Nu trebuie să rosteşti în faţa mea cuvinte în care nu
crezi. Eu nu sînt de la securitate. Eu sînt doar un fiu rătăcitor al acestei ţări,
ca atîţia alţii,
şi am intrat pentru prima oară într-o biserică după atîţia
ani, pentru a încerca o împăcare
cu dumnezeu, înainte de a fi prea tîrziu.

Ca şi cum
mi-ar fi auzit gîndurile, bătrînul preot mi-a zîmbit cu îngăduinţă, iar la sfîrşitul
predicii, m-a invitat la împărtăşanie.

Am intrat
împreună cu el şi i-am spus tot ce aveam pe suflet. I-am cerut iertare pentru
toţi
anii care am lipsit de la datorie, în care am uitat obiceiuruke străvechi
ale românilor."

[Lipseşte
textului pagina nr. 9.]

"I-am
spus că a venit vremea să-mi amintesc de faptele strămoşilor mei şi că sper că
pînă în a doua zi să-şi amintească şi alţii.

8/29
M-a
ascultat tăcut pînă am terminat, după care făcîndu-mi semnul crucii, m-a sărutat
pef
runte şi mi-a spus :

- Du-te
fiule şi Dumnezeu să te ocrotească ! dacă ţara asta mai are fii ca tine,
înseamnă
că neamul nostru nu va pieri. Cauza celor de la ţimişoara este şi a
voastră. Mă rog lui
Dumnezeu de 4 zile, ca poporul să se trezească. Du-te, eu
te aştept la sfînta noastră
biserică de Crăciun.

Am plecat
din biserică cu sufletul uşurat ca de o grea povară. Parcă eram alt om.

Nu-mi era
teamă.

Eram hotărît
ca a doua zi, dacă se va declanşa revolta şi în Bucureşti să fiu printre
primele rînduri.

In dimineaţa
zilei de 21 Decembrie 1989, m-am trezit devreme. Mi-am făcut toaleta
îndelung şi
am plecat în grabă spre tribunal. Voiam să-mi termin cît mai repede procesele
şi
să ajung la timp în πiaţa πalatului ©omitetului ©entral al πartidului  ©omunist, unde era
organizată de Ceauşescu şî
armata sa, o mare manifestaţie prin care spera să obţină
adeziunea poporului,
la crimele săvîrşite la Timişoara.

Am ajuns în
piaţă la ora propusă şi mi-am căutau prietenii. I-am găsit într)un colţ al pieţii
la locul convenit. Pe drum am remarcat măsurile deosebite şi concentrarea masivă
a
forţelor de miliţie şi securitate. Nu lipseau nici faimoasele batalioane de
intervenţîeale
miliţiei, ( aşa numitele căşti albe ) nici formaţiunile USLA
(unităţi speciale de luptă
antiatentat )ale securităţii.

O mulţime
de securişti şi de miliţieni n civil, completau tabloul. Străzile de acces spre
piaţă erau întesate de tancuri şi blindate uşoare, iar formaţiuni de scutieri
îmbrăcaţi în
uniformele armatei, aşteptau încolonate, gata să intervină.

In piaţă,
s-au adunat mai mulţi oameni decît fuseseră planificaţi. Cei care fuseseră
trimişi
de intreprinderile bucureştene, purtau, ca de obicei arsenalul de
tablouri, steaguri şi
pancarte menite să simbolizeze ataşamentul poporului faţă
de regimul comunist în frunte
cu clanul Ceauşescu.

Am privit
în jur. Cei mai mulţi erau tineri, probabil studenţi. Toţi aveau privirile
sumbre,
care nu prevesteau nimic bun. Mi-am dat seama că se hotăriseră şi m-am
simţit fericit.
Acum, ori niciodată.

M-am uitat
spre miliţieni şi securişti, şi am citit pe figurile lor îngrijorarea şi teama.

Ii simţeam
ca pe nişte fiare încolţite, gata să se repeadă şi să ucidă. Am înţeles că dacă
va fi nevoie  vor lovi.

In jurul
orei 11, a apărut la balcon, “ cel mai iubit fiu al poporului“ cum îi plăcea să
fie
numit, de fapt ce el reprezenta coşmarul acestui popor de la copiii sugari şi
pînă la
bătrîni.

9/29
Si-a
început discursul ca de obicei cu “ dragi tovarăşi şi pretini ”, dar nu a
apucat să
rostească decît cîteva fraze, cînd, din mulţime a izbucnit un HUOO...
prelung. Ca la un
semnal, miile de piepturi au început să-l huiduiască şi să-l
fluiere pe cel care de peste 20
de ani era întîmpinat nulai cu urale şi
aplauze.

Nu-mi venea
să cred ce auzeam şi vedeam. Caîn transă am început şi eu să urlu, să
huidui şi
să fluier, alături de ceilalţi. Ceea ce a urmat, a fost ca într-un film de
groază, în
care realitatea depasă ficţiunea.

Am apucat să
văd tablouri cu figurile celor doi dictatori arzînd, pancarte şi drapele
trîntite
şî călcate î~picioare.

Am auzot ţipete
şi urlete de spaimă, şi am înţeles că mulţimea a fost atacată de haitele
care
pîndeau pe margine. Am auzit cîteva împuşcături şi am văzut oameni căzuţi şi
călcaţi
în picioare de cei care fugeau şi de urmăritorii lor. Mulţimea se împrăştia
înebunită
de groază, într-o dezordine totală. Impins de mulţime spre ieşirea
din piaţă, m-am trzit în
faţa Ateneului Român.

M-am oprit
o clipă, m-am întors şi am privit o clipă acele imagini de apocalips.

Apoi am
traversat strada şi am mers prin faţa hotelului Athene Palace, cu intenţia de a
mă refugia pe prima stradă la dreapta, spre hotelul Bucureşti. Strada era
blocată de un
baraj de scutieri, iar în faţa şi în spatele lui, grupuri de miliţeni,
legitimau oamenii. Pe unii
îi loveau cu bastoanele şi îi urcau în dube. Mi-am
dat seama că am toate şansele să fiu
arestat şi am vrut să mă întorc. Am fost
oprit de un ofiţer de miliţie, care m-a salutat. L-am
recunoscut. Cu ani în urmă,
la Craiova, lucrasem împreună într-un dosar la tribunal.

Acest ofiţer
m-a condus pînă dincolo de baraj, şi astfel am reuşit să trec.

M-am oprit
la circa 50 de metri de baraj, şi m-am alăturat unui grup de aproximativv 60-70
de persoane, care aşteptau în tăcere. După 10 minute, spre noi s-a îndreptat un
civil care
ne-a ordonat să ne împrăştiem, altfel vom fi arestaţi. Mai mult de
jumătate din ei s-au
retras în grabă, speriaţi.I-am privit cu amărăciune şi
m-am întrebat : Oare asta să fi fost
totul ? Refuzam să cred.

Disperat am
plecat în căutarea prietenilor mei. Pe străzile de acces din jurul centrului
capitalei, am întîlnit mai multe baraje ale miliţiei. Tinuta mea şi servieta pe
care o ţineam
în mînă lăsau impresia unei persoane care se întoarce de la
serviciu, astfel încît am
trecut relativ uşor de acele baraje.

De două ori
am fost oprit, legitimat şi controlat în servietă. Căutau arrme sau manifeste.
Găsind doar dosare de la tribulnal, m-au lăsat să trec.

Apropiiindu-mă
de Piaţa ămzei, am auzit mai milte voci, probabil cîteva sute scandînd :
“Nu
plecăm ! Nu plecăm! ”.

10/29
Am vazut
îndreptîndu-se spre acel loc mai multe grupe de miliţieni din trupele de
securitate, care au încercuit piaţa. Dintr-un autobuz al miliţiei, a coborît în
grabă un
detaşament al căştilor albe, care s-a îndreptat în formaţiuni de luptă
spre acelaşi loc. M-
am oprit să văd ce se întîmplă, dar am fost somat să plec.

Am ocolit
cîteva străzi şi am ajuns pe bulevarsul Magheru, în apropiere de magazinul
êva.

Pe bulevard
dinspre hotelul Intercontinental, veneau cîteva sute de tineri care scandau : “
Jos Ceauşescu ”,“ Jos asasinii ”,“ Jos comunismul ”,“ Timişoara ”. In dreptul
cinematografului Patria au fost atacaţi de miliţieni şi de securişti îmbrăcaţi
în civil. Au fost
împrăştiaţi, cîţîva au căzut sub lovituri, iar alţii au fost
capturaţi. Cu toţii au fost tîrîţi sub o
ploaie de lovituri şi aruncaţi în dubă.
Mai jos, alte grupuri de tineri, î~cercau să-şi refacă
rîndurile. Aproape de
Piaţa Română, la intrarea în metrou un alt grup de 20-30 de
persoane, aşteptau
în tacere. Am privit şi mi-am dat seama că sînt prea puţini. Unde sînt
sutele
de mii de muncitori din fabricile bucureştene ?

Mi-am spus
că dacă nu ies toţi în stradă, totul e pierdut.

Trecînd
prin faţa hotelului Dorobanţi, m-am îndreptat spre Piaţa Cosmonauţilor. Acolo
am
întîlnit un grup de aproximativ 200 de tineri şi m-am alăturat lor.

Le-am spus
că sîntem prea puţini, dar mi-au răspuns că mulţi dintre ei s-au împrăştiat pe
la marile uzine bucureştene, pentru a le pivesti muncitorilor ce s-a întînmplat
în centrul
oraşului şi pentru  a-i
mobiliza.

Ulterior am
aflat că în timp ce noi eram împrăştiaţi afară din piaţă, Ceauşescu şi-a
continuat discursul la radio, secondat de aplauzele înregistrate pe bandă
magnetică la
congresul al 14-lea al Partidului Comunist.

Inteligenţi,
studenţiii au realizat la timp că s-ar putea ca oamenii să fie dezinformaţi.

La scurt
timp, în centrul oraşului au resunat cîteva salve de intimidare. Am început să
sperăm că muncitorii vor auzi împuşcăturile şi vor veni.

Ne-am
organizat în coloană şi am pornit pe străzi lăturalnice spre Universitate. Pe
drum,
studenţii se adresau trecătorilor întîlniţi, cerîndu-le să vină cu noi.
Mulţi ni s-au alăturat.
Alţii refuzau. Acestora studenţii le strigau “ Laşilor,
v-aţi învăţat să trăiţi ca robii ” sau îi
fluierau.

Pe drum,
strigam : “ Jos comunismul ”, “ Jos tiranii ”, “ Jos asasinii ”, “ Timişoara ”.

Am Intîlnit
oameni care veneau dinspre Intercontinental şi care n-au spus că în cantru au
început să se adune oameni. La un moment dat pe lîngă noi a trecut un
autoturism, iar
şoferul ne-a anunţat că o coloană mare se îndreaptă dinspre
cartierul Titan spre centru şi
că barejele miliţiei şi securităţii încearcă să-i
oprească dar nu reuşesc.

11/29
Cele
auzite, ne-au înflăcărat. Am strigat : “ URA ” !, şi am început să cîntăm “ Deşteaptă-
te
române din somnul cel de moarte,/ In care te-adînciră, barbarii de tirani ! ”

La
refrenul, “ Acum ori niciodată ! ”... mulţi trecători ni s-au alăturat în
cîntec luînd aceiaşi
direcţie de mers cu a noastră.

Cînd am
ajuns aproape de centrul oraşului, ne-am oprit pe o stradă laterală, în dreptul
sălii Dalles de pe bulevardul Magheru. M-am uitat în spatele meu şi am văzut o
coloană
care crescuse la aproape 7-800 de oameni.

Am hotărît
să-i conduc spre un grup mai mare, căruia să ne alăturăm. Consideram
important
în acele momente să nu ne dispersăm forţele.

Am trimis
doi studenţi în ßulevardul Magheru ( cca 500 de metri ) în recunoaştere.

S-au întors
în cîteva minute şi mi-au spus că în dreptul Sălii Dallea sînt cîteva sute de
tineri, mulţi miliţieni, securitate, armate şi cîteva camioane militare, şi
blindate uşoare (
tanchete ). Mi-au mai spus că în direcţia hotelului întercontinental
se vade un grup mai
mare de oameni.

Ajungînd în
zonz hotelului Intercontinental, am găsit un grup mai mare de cca 1500-2000
de
oameni, şi ne-am alăturat lor. La scurt timp au început să apară coloane şi
grupuri de
demonstranţi de pe străzile Edgar Quinet ( în spatele Universităţii
), de pe 13 Decembrie,
( Regala ), Bulevardul Republicii şi mai ales dinspre
Piaţa Unirii.

Rîndurile
se îngroşau şi se putea vedea acum că bucureştenii se vor ridica la luptă.

Am examinat
barajele de scutieri şi forţele de miliţie şi securitate dizlocate în zonă şi
mi s-
a părut că la ºniversitate, erau mai mulţi miliţieni şi securişti decît în
faţa hotelului
Intercontinental. Stiam că au să tragă. Ne priveau cu ură şi
eram convins că nu vor
aştepta decît semnul convenit ca să înceapă măcelul. Mă
simţeam responsabil pentru
viaţa acelor tineri, unii aproape copii, şi voiam să
le găsesc un loc în care primejdia să fie
mai mică.

Cîţiva erau
chiar copii, de 13-14 ani. Le-am cerut să se ducă acasă dar au refuzat.
Văzînd
că insist au dispărut în mulţime.

Am ales
locul din faţa hotelului Intercontinental dintr-un calcul simplu. Dincolo de
faptul că
în acel loc se părea că sînt mai puţini securişti şi miliţieni şi mai
multă armată, mă
gîndeam că fiind foarte aproape de Ambasada Americană, Banca
Franceză şi sub ochii
străinilor cazaţi la Intercontinental, guvernanţii comunişti
nu vor îndrăzni să ordone un
măcel gen Timişoara, sub ochii întregii lumi. A
fost una din gravele erori pe care le-am
săvîrşit atunci.

Pînă pe la
orele 14,30-15,00 contactele dintre manifestanţi şi forţele de represiune
dizlocate în zonă, s-au limitat la un fel de hărţuială reciprocă.

12/29
Miile de
glasuri nu încetau să strige lozinci ca : “ Jos tiranii ”, “ Jos comunismul ”,
“ Jos
asasinii ” !,iar cordoanele de scutieri, miliţieni şi securişti încercau
să împingă masele
spre Universitate.

Demonstranţii
se împrăştiau, se retrăgeau, se regrupau şi înaintau pe măsură ce
cordoanele de
ordine se retrăgeau în dispozitive.

După ora
15,00 au venit primele blindate uşoare care au fost întîmpinate de fluiere şi
huiduieli.

Apoi,
cîteva camioane incărcate cu miliţieni, s-au oprit în spatele hotelului
Intercontinental, venind dinspre Ambasada Americană. La 50 de metri de
restaurantul
Dunărea, intersecţia bulevardului cu str. 13 Decembrie ( fosta
Regală ) a fost blocată de
miliţieni din brigăzile de intervenţie ( căşti albe
) şi scutieri. Noi forţe ale securităţii au
pătruns în zona venind dinspre Piaţa
Unirii.

Au început
demonstraţii de intimidare cu blindatele uşoare. Tinerii au încercat să le opună
o mică baricadă, făcută din mesele şi scaunele luate din grădina restaurantului
Dunărea,
care au fost spulberate.

S-a dat
ordin de atac şi 3 sau 4 tanchete ( blindate uşoare ) încadrate de grupuri de
miliţieni s-au năpustit asupra mulţimii, dispersînd-o.

Tinerii
le-au opus lăncile de lemn ale drapelelor refuzînd să plece şi regrupîndu-se de
fiecare dată.

Au apărut,
la un moment dat, două maşini ale pompierilor, care au pătruns printre noi şi
ne-au
udat. Ne-am regrupat scandînd “ Asasinii, asasinii ! ”

Un
elicopter, survola din cînd în cînd în centrul oraşului, probabil pentru a ţine
sub
observaţie masele de insurgenţi şi a dirija amplasarea forţelor de
represiune. Văzîndu-i
aria largă de investigare, am dedus că şi pe celelalte
artere din jurul centrului se găseau
manifestanţi şi m-am bucurat.

Oricum,
situaţia se schimbase. Dacă bulevardul Magheru pe porţiunea de la Banca
Franceză
pînă la Piaţa Română era dominat de forţele de represiune şi tehnica lor, se
părea
că numărul manifestanţilor masaţi în faţa hotelului Intercontinenta, la
restaurantul
Dunărea, în Piaţa Universităţii 5i pe arterele din jur, depăşea cu
mult numărul estimat de
opresori. Pe măsură ce lumea continua să se adune, creştea
şi îngrijorarea de pe
chipurile miliţienilor şi securiştilor.

Un tînăr
ne-a spus că a văzut cum dintr-o curte interioară a unui bloc situat la colţul
străzii
13 Decembrie, au ieşit o mulţime de securişti şi miliţieni.

Intr-adevăr,
uitîndu-mă mai atent am observat că numărul acestora crescuse îngrijorător.

Se
organizaseră pe principiul a prei linii paralele. In faţă un şir de scutieri,
(ai miliţiei sau
securităţii ), apoi un şir de militari iar în spate alt şir de
miliţieni.

13/29
Se făcuse ora
17, începea să se întunece.

A început să
mă stăpînească un sentiment de îngrijorare. Dintre datele reţinute despre
Timşoara,
ştiam că masacrul a început după căderea întunericului.

Ingrijorarea
mea a crescut, cînd am sesizat apariţia unor şefi mari ai securităţii, militiei
şi
armatei care au început să împartă ordine comandanţilor de dispozitive.

La scurt
timp au apărut nişte maşini ale Salvării, şi au încercat să spargă frontul
manifestanţilor. Au reuşit să rupă cîteva rînduri. Acelaşi elicopter a început
din nou să
survoleze deasupra noastră

Atunci
mi-am dat seama că rolul maşinilor cu însemnele Crucii roşii era de a crea o
diversiune în rîndul demonstranţilor, creîndu-se astfel mobilul necesar pentru
începerea
masacrului. Procedeul de la Timişoara se repera.

Am început
să strig “ ƒără violenţă ! ”. Strigătul a fost reluat de tinerii din jurul meu şi
apoi
de masa demonstranţilor din jur. Maşini cu însemnele Crucii roşii s-au
plimbat
nestingherite printre oameni, după care au plecat.

Pe măsură
ce întunericul creştea, se accentua şi presiunea cordoanelor poliţieneşti
asupra manifestanţilor. Au revenit maşinile pompierilor care s-au năpustit din
nou asupra
noastră şi ne-au udat. In număr de 5-6 au atacat în grupe de cîte
două şi au pătruns în
mase. Atunci a început lupta. Grupuri de tineri au reuşit
să se urce pe aceste maşini şi au
aruncat furtunurile, tîrnăcoapele şi alte
unelte cu care erau echipate. Au întervenit grupe
de scutieri care au dispersat
mulţimea cu lovituri de bîtă. De acum a început jocul morţii.

Au răsunat
primele salve trase din cîteva sute de arme. Dar mulţimea învinsese frica. Mii
de glasuri au început să strige “ Nu plecăm ”, “ Jos comunismul ”, “ Jos
dictatura ”, “
Timişoara ”, “ Asasinii ”. S-au afişat pancarte cu “ Jos
comunismul ”.

Blindete uşoare
sse repezeau în mulţime urmate de miliţieni şi securişti. Cei din primele
rînduri loveau sau capturau demonstranţi pe care îi predau celor din spate. Aceştia
îi
băteau şi îi matratau în mod bestial, după care-i tîrau şi îi urcau în aceleşi
camioane.

Văzînd că şi
noi ne regrupăm şi ne reluăm poziţiile, securiştii au început să arunce în noi
cu gaze lacrimogene. Flăcări şi fum au început să iasă dintre loi sporind
întunericul din
jur. Demonstranţii organizaseră o baricadă din camioane şi alte
obiecte grele care a fost
atacată de un tanc şi dizlocată. Tancul a pătruns în
mulţime. S-au aruncat din nou cu
grenade lacrimogene. Focul a cuprins totul din
jur. Piaţa din faţa hotelului întercontinental
s-a transformat în infern.

Bestiile
setoase de sînge s-au dezlănţuit.

Armele lor
automate au început să se audă tot mai des. Tipetele de groază se amestecau
cu
gemetele celor loviţi de gloanţe.

14/29
Am zărit un
pistol mitralieră de tip STECIKIM. îndreptat spre grupul nostru şi m-am
aruncat
la pămînt urlînd la cei din jur să facă la fel. Cind m-am ridicat 5 tineri căzuseră
ucişi.

In
apropiere a răsunat o rafală şi din instinct m-am aruncat la pămînt.Gloanţele
au muşcat
asfaltul la cîţiva metri de capul meu. Cu armele automate trăgînd de
la şold, asasinii ne-
au obligat să ne refugiem dirijîndu-ne spre spitalul
Coltea.

In jurul
mea mai rămaseră puţini dintre cei care mă urmaseră. Eram împinşi cu insistenţă
să ne refugiem de-a lungul Bulevardului Magheru spre spitalul Coltea şi Piaţa
Unirii, şi am
intuit că pe aceea direcţie au fost organizate ambuscade pentru a
fi capturaţi.

©u cei care
mai rămaseră lîngă mine, ne-am încăpăţînat să traversăm masa de oameni
înebuniţi
de spaimă şi să ne refugiem pe direcţia ß-dul Republicii, în spatele Teatrului
National.

Am ajuns
alergînd pe nişte străzi lăturalnice şi ne-am oprit cîteva clipe. Le-am
explicat în
cîteva cuvinte că nu mai are rost să continuăm, pentru că fiind
noapte vom fi vînaţi ca
nişte animale. Dinspre centru se mai auzeau împuşcături.
M-am uitat la ceas. Era ora
patru fără un sfert. Am hotărît să ne vedem a doua
zi la ora opt în Piaţa Rosetti  şi să ne
reluăm lupta.

Am plecat
spre casă, însoţit de un tînăr, elev la liceu, care locuia în acelaşi cartier cu
mine. Pe drum l-am întrebat dacă i-a fost teamă. Mi-a răspuns că nu.

După împuşcăturile
care încă se mai auzeau, mi-am dat seama că în oras continua
acţiunea de vînătoare
a oamenilor.

Tînărul m-a
întrebat ce se va întîmpla cu cei care au murit sau au fost răniţi î~n piaţă.
Nu
am ştiut ce să-i răspund.

Ulterior,
aveam să aflu că în urma asasinilor veneaun echipe speciale care încărcau
morţii
şi răniţii în aceleaşi camioane şi le transportau la penitenciarul Jilava. Făceau
curăţenie. Cadavrele, răniţii şi prizonierii aveau denumirea codificată de “
Colete ”.

Am ajuns în
cartierul în care locuiesc şi ca să fiu sigur, am mai mers 15 minute şi l-am
depus pe tînăr în poarta casei sale.

La
întoarcere, mă gîndeam ce aş fi simţit dacă aş fi fost tatăl lui şi l-aş‘ fi ştiut
în miljlocul
acelui măcel. Mi-am spus că aş fi fost mîndru, dar nu eram sigur.
Pînă la urmă am făcut
pace cu mine însumi, spunîndu-mi că ar fi mai bine, dacă
tatăl lui ar fi fost acolo, iar el să
fi rămas acasă.

Inainte de
a intra în casă, m-am uitat la cer şi am simţit dimineaţa care se apropia. M-am
întrebat :

15/29
Oare astăzi
se vor trezi toţi bucureştenii ?

22
Decembrie 1989 ora 7,30. Am plecat de acasă spre locul de întîlnire stabilit.
După
cîteva sute de metri am ajuns pe strada ßarbu Văcărescu. De-a lungul
acestei artefre
grupuri de zeci şi sute de oameni se îndreptau spre centrul oraşului.
Erau mii de salariaţi
de pe platforma πipera. In fruntea lor, tineri entuziaşti
şi hotărîţi, arborau cu braţul ridicat
şi degetela desfăcute în V, semnul       “ Victoriei ”. Acest semn avea să devină
seemnlul
revoluţiei.

Purtau
steaguri tricolore cu o gaură la mijloc şi pancarte pe care scria “ Jos tiranii
”, “ Jos
comunismul ”, “ Libertate ”. Scandau “ Acum ori niciodată ” şi îşi făceau
curaj spunînd clor
din jur - “ Sîntem 23 de milioane, n-au să poată să ne împuşte
pe toţi ”.

La întersecţia
cu B-dul Stefan cel Mare ne-am întîlnit cu alte coloane care se îndreptau în
aceeaşi direcţie. Ne-am salutat cu semnul “Victoriei”.

Ochii mi
s-au umplut de lacrimi. Poporul român se trezise, iar în fruntea lui aceeaşi
tineri
pe care-i iubeam ca pe copii mei. Aşa fraţilor !

Dinspre
centrul oraşului se auzeau salve de împuşcături, dar coloanele înaintau fără
ezitare.

Invăţasem să
deosebesc armele care trăgeau. Erau A.K.M.-uri din dotarea Armatei.
Trăgeau cu
gloanţe oarbe care nu făceau decît un zgomot asurzitor.

In seara şi
noaptea trecută, gloanţele ucigaşe plecaseră din pistoale mitralieră de tip “
comando ” din dotarea miliţiei şi securităţii, denumite STECIKIM.Zgomotul lor
subţire,
dens şi sacadat îmi sfîrdeleau creierii în seara şi noaptea trecută, aşa
că nu le puteam
confunda.De cîte ori le-am auzit, am văzut căzînd tineri şi
copii, bărbaţi şi femei.

Pe măsură
ce ne apropiam de centrul oraşului, mulţimea de oameni creştea. Pe străzile
lăturalnice
din centrul oraşului se formau coloane masive de manifestanţi şi se îndreptau
spre arterele principale ale oraşului.

Am ajuns la
locul de întîlnire din Piaţa Rosetti şi mi-am găsit tinerii prieteni care mă
aşteptau.
Se înmulţiseră. Erau hotărîţi şi parcă mult prea maturi pentru vîrsta lor.

Am privit
mulţimea din jur. Aceleaşi priviri sumbre şi hotărîte.

Ne-am
încolonat şi am plecat spre Piaţa Universităţii.Voiam să ajungem în faţa hotelului
întercontinental şi să ne reaşazăm pe locul supliciului din noaptea trecută.

In faţa
teatrului National, m-am urcat pe nişte trepte şi am privi§t în jur.

Am văzut o
mare de oameni care inundase centrul oraşului din acea parte. Si încă mai
veneau mereu. Erau mulţi, mult mai mulţi decît în ajun.

16/29
Am ştiut
atunci că Victoria nu maipoate scăpa. Era cu certitudine, începutul sfîrşituluin
unei tiranii care îngenunchiase ţara timp de peste două decenii. Românii şi-au
adus
aminte că strămoşii klor nu şi-au plecat frunţile decît în faţa martirilor
neamului şi s-au
ridicat pe propriile picioare.

Ca şi la
Timişoara, morţii Bucureştiului i-au ridicat din genunchi şi le-au cerut să
cuccerească VICTORIA cu orice preţ. Si veneau, veneau mereu să ceară socoteală
asasinilor.

Pe zidurile
înegrite de istorie ale ºniversităţii era scris cu litere mari, albe, sensul
major al
revoluţiei : “Jos comunismul”. Era idealul pentru care muriseră mulţi,
foarte mulţi tineri ai
ţării şi trebuia împlinit.

Noi, cei maturi,

eram datori să preluăm lupta.

Era singura
noastră şansă de a cere iertare în faţa istoriei pentru anii de laşitate în
care,
stîn dîn genunchi, am abandonat soarta ţării pe mîna trădătorilor.

Cu greu,
ne-am făcut loc prin mulţime şi am ajuns aproape de locul nostru. Decorul se
schimbase. In faţa unui baraj de scutieri ai miliţiei, ne-am oprit. I-am privit
cu atenţie.In
ochii lor de fiară se citea teama.

Am trasărit,
privind la cel de-al doilea cordon din spatele scutierilor. Erau îmbrăcaţi în
uniforme ale ărmatei ( de culoare kaki ), dar în mîini purtau pistoale de
comando.

Am înţeles
mistificarea.Erau securişti îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei. Luppul îşi
schimbase părul. I-am recunoscut pe asasini. Stiam că nu vor pregeta să tragă
din nou
dacă nu vom cuceri Victoria pînă la căderea întunericului.

M-am uitat
la tinerii din jurul meu şi mi-am spus : Destul !-Dintre ei nu mai trebuie să
moară nici unul. Ei şi-au plătit pînă la ultima picătură tributul de sînge.

Sub
pretextul că vreau să fim printre primii care să intrăm în reşedinţa tiranilor,
le-am
cerut să plecăm de-acolo. M-au urmat încîntaţi de idee.

I-am condus
pe nişte străzi paralele cu ß-dul Magheru, şi ne-am oprit în spatele Ìotelului
Ambasador.
Printr-un gang de trecere am ajuns pe trotuarul de lîngă  Hotelul Ambasador,
sub zidurile unităţii
Service-Ciclop a hotelului.

Vis-a-vis
este cofetăria Lido situată pe colţul străzii Oneşti, de cca 50 de metri care
duce
în πiaţa πalatului ce a constituit sediul coşmarului românesc- Comitetul
Central al
partidului comunist-.Vis-a-vis de zidurile palatului erau clădirile
ce adăposteau temuta
direcţie a V-a din cadrul departamrntului Securităţii
Statului, In subordinea căreia
funcţinau bandele de asasini fidele regimului
comunist. Despre aceasta direcţie vom vorbi
mai detailat într-un capitol vitor.

17/29
întersecţia
era ocupată de trupe. In faţa noastră era un baraj de scutieri, iar în spatele
barejului, două tancuri mari. In centrul intersecţiei, 4 care blindate pline cu
soldaţi ai
Armatei, înarmaţi cu A.K.M.-uri, îndreptate în sus, care din cîn dîn
cîn d trăgeau salve de
avertizare. Pe latura de vis-a-vis alt cordon de
scutieri, iar în spate un detaşament al
brigăzilor speciale de intervenţie ale
miliţiei. Strada de acces spre sediul ce constituia
obiectivul nostru era goală.
Pe o latură sta ţionau cîteva blindate uşoare ( tanchete ) iar
cîteva zeci de
civili, desigur securişti, se deplasau precipitaţi în ambele sensuri.

De-a lungul
Bulevardului Magheru, din ambele sensuri, înaintau masive coloane de
manifestanţi.
Bulevardul era arhiplin.

Dacă şi
celelalte artere mari din jurul palatului erau tot aşa de pline, înseamnă că
tot
ßucureştiul era în centrul oraşului.

Era o zi
splendidă ca de primăvară, blîndă şi cu mult soare, numai că oameni în loc de
flori, aveau în mîini lumînări aprinse.

Mi-am
amintit că şi celelalte zile au fost la fel de frumoase şi m-aml gîndit la cele
spuse
de un dezident român-poetul Mircea Dinescu- cu un an în urmă : “Că
Dumnezeu şi-a
întors faţa de la români” . Am zîmbit şi l-am corectat în gînd.
De data asta Dumnezeu şi-a
întors faţa către români.

Coloanele
de manifestanţi s-au oprit la intersecţie. Purtau pancarte mari cu lozincile
fierbinţi care le ardeau sufletul. Drapelele tricolore care-i însoţeau, aveau
decupate la
mijloc stema comunistă  şi
ne-am gîndit că specialiştii în heraldică vor avea destulă
bătaie de cap pînă să
găsească cu ce să umple golul.

Se scanda
din zeci de mii de piepturi “Jos comunismul”, “Jos tiranii”, “Libertate”, “Vrem
democraţie” şi binenţeles “Moarte asasinilor”.

Ca jurist,
am lansat eu o lozincă “Să fie judecaţi”, care a fost preluată şi scandată
îndelung, după care aceleaşi mii de piepturi s-au recomandat destinului “Noi
sîntem
poporul”.

Intr-adevăr,
roata istoriei, a început să se învîrtă în sensul ei firesc , iar toţi cei
vinovaţi de
crimele săvîrşite, vor trebui să se supună judecăţii poporului.

Cineva din
mulţime a cerut oamenilor să păstreze un moment de reculegere în memoria
martirilorr ale căror trupuri fără viaţă nu se răciseră încă. Am îngenunchiat
cu toţi în cîteva
clipe, iar cînd ne-am ridicat aveaù lacrimi în ochi. Morţii
noştri erau cu noi. Trebuia să le
oferim Victoria.

In jurul
orei 11 şi cîteva minute, s-a răspîndit vestea că Generalul Milea - ministrul
Armatei
s-a sinucis. Cîteva clipe, mulţimea a rămas mută de uimire. Realizînd
semnicaţia gestul
făcut de Comandantul Armatei, sutele de mii de demonstranţi
au început să aclame

18/29
“Armata e cu noi”, “Noi sîntem poporul”,“Armata-i cu
poporul”. După cîtva timp, ne-am
apropiat de cordonul de scutieri şi m-am
adresat unui ofiţer, care urcat pe unul din cele
două tancuri, comanda
blindatele din intersecţie :

- Domnule
maior, este datoria dumitale de ofiţer să aperi onoarea Armatei. Armate este a
poporului şi ai văzut voinţa poporului. Ordonă ostaşilor să elibereze trecerea
spre Palat.

Mi-a zîmbit
cu amărăciune, a vrut să-mi răspundă, dar în acel moment staţia de radio pe
care o avea pe tanc, i-a transmis un ordin. A ascultat, şi i-am văzut cum
chipul i se
destinde. Mi-a zîmbit cu luciri de bucurie în priviri şi m-a rugat
să comunic oamenilor să
aibă puţină răbdare pînă va da ordinele de ridicare a
barajelor.

Ne-a rugat
să facem un culoar pe care să se retragă blindatele. L-am văzut dînd mai
multe
ordine. Blindatele s-au pus în mişcare şi s-au îndreptat spre ieşire.

Barajele de
scutieri s-au retras în ordine aliniindu-se lîngă ziduri.

Detaşamentul
de miliţieni de vis-a-vis a făcut stînga-mprejur şi a plecat în pas alergător
spre palat, dispărîndu-mi din priviri.Ultimul care a părăsit interscţia, a fost
tancul pe care
se găsea ofiţerul cu care vorbisem.

Inainte de
a porni motoarele tancului m-am apropiat de el. I-am întins mîna şi l-am
invitat
să schimbe direcţia şi în fruntea noastră, să mergem să luăm palatul. A
dat cîteva ordine
scurte şi în uralele mulţimii, şenilele tancului s-au
îndreptat spre palat. Mulţi dintre tinerii
din jurul meu s-au căţărat pe tanc,
iar unul mai năstruşnic a încălecat ţeava tunului.

La adăpostul
tancului am pătruns în faţa palatului.

Imaginile
sînt de nedescris. Mulţimile în delir, năvăleau pe toate căile de acces în acea
piaţă în care ani şi ani oamenii au fost aduşi acolo doar cu forţa ca să
aplaude.

Acum veneau
singuri, fiecare voind să fie primul care să pună mîna pe libertate.

Victoria nu
mai avea nici o şansă de scăpare.

Am ajuns
aproape de deschiderea pieţii, în dreptul clădirii direcţiei a V-a din fostul
Departament al Securităţii Statului ( D.S.S.).

Sub
geamurile celor de la U.S.L.A.-( Unitaţi speciale de luptă ANTIATENTAT ) - staţiona
un microbuz de culoare bej, pe a cărui platformă erau instalate 4 difuzoare
mari.

Cititorul
aeste rugat să reţină acest amănunt de mare importaanţă în înţelegerea
evenimentelor viitoare.

Prin acele
difuzoare, o voce a anunţat constituirea unui front de Salvare Naţională, în
componenţa căruia intrau numele unor opozanţi ai regimului Ceauşescu cunoscute
poporului.

19/29
La auzul
unor nume ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Silviu Prucan,
Corneliu Mănescu, mulţimea a izbucnit în aplauze şi urale entuziaste. Fără
îndoială că la
acest entuziasm m-am alăturat şi eu.

Tiranul
©eauşescu, a făcut o ultimă încercare de a vorbi mulţimii dar fiind întîmpinat
cu
fluierături şi huiduieli, a renunţat.

Huiduielile
s-au înteţit cînd vocea din microbuz a cerut poporului : “Nu)l ascultaţi pe
tiran”;
“huiduiţi-l pe tiran”.

La scurt
timp, pe terasa clădirii fostuli c.c. al p.c.r. au aterizat 2 elicoptere.
Primul elicopter
a decolat de pe clădire, a evoluat în arc de cerc deasupra mulţimilor
din piaţă şi a lansat
manifeste prin care pretindea demascarea unui complot
organizat cu sprijinul unor puteri
străine.Sfătuită de vocea din microbuz, să
nu dea crezare manifestelor şi să huiduie,
mulţimea a izbucnit din nou.

La scurt
timp de pe aceeaşi terasă a decolat elicopterul care îi avea la bord pe tiranii
Ceauşescu şi acoliţii lor. Avizată de aceeaşi voce, mulţimea a izbucnit din
nou, luîndu-şi
“rămas bun” de la tiranie.

După
plecarea elicopterului prezidenţial, vocea 
din difuzoarele microbuzuui bej, ascunsă
privirilor, a solicitat mulţimii
sprijinul de a i se face loc spre intrarea în Palat… πătrunderea
a fost
anevoioasă deoarece piaţa devenise neîncăpătoare. Cred că niciodată, corifeii
regimului comunistnu au văzut Ingrămădită atîta mulţime sub balconul de unde
s-au
lansat atîtea promisiuni mincinoase.

M-am
precipitat şi eu împreună cu tinerii mei să ajut la deplasarea microbuuzului
pînă
sub balconul c.c.-ului.

In fosta reşedinţă
centrală a partidului comunist, deja pătrunseră manifestanţii. Printre ei,
mulţi
ţîgani, care în ignoranţa lor au început să arunce pe ferestre portrete, cărţi şi
mai
ales dosare şi hîrtii.

Am strigat
la ei ca să înceteze cu aruncarea hîrtiilor, dar în vacarmul din jur, vocea mea
răguşită de atîta urlat nu-mi mai era 
de nici un folos. Am înteţit eforturile de sprijinire a
înaintării
microbuzului prin mulţime în speranţa că odată ajunşi sub balcon se va instala
un microfon cu ajutorul căruia voi putea convinge lumea de importanţa conservării
tuturor
documentelor din clădire.

Am reuşit să
ajungem cu microbuzul bej sub balcon, s-a instalat un microfon şi zeci de
mîini
s-au năpustit lacome spre el. Oamenii liberi în sfîrşit, voiau să-şi manifeste
sentimentele în faţa mulţimii.

Am reuşit şi
eu să pun mîna pe microfon şi mi-am formulat apelul cu privire la hîrtiile
care,
vor trebui folosite la reconstituirea tuturor fărădelegilor comiise de
conducătorii comunişti,
în opera lor de distrugere a naţiunii române.

Trebuie
reconstituită istoria şi mai ales trebuie să i se facă dreptate acestui popor.

20/29
Insoţit de
un grup de tineri, am pătruns în cîteva camere de la  parterul şi etajul I al
clădirii. Am constatat că se formaseră
deja grupuri de iniţiativă, pentru descurajarea celor
care au pătruns în palat
cu scopul de a jefui şi de a dicstruge.

Am aflat că
într-o cameră, un grup de conducători ai Armatei luau deja măsurile necesare
de
intervenţie pentru evitarea haosului. Am considerat că este mai bine ca Armata,
loaială poporului, să preia controlul operaţiilor şi să apere cuceririle Revoluţiei.

Am avut şi
am încredere în armata română.

Au fost şi
se mai află încă în fruntea Armatei generali şi ofiţeri corupţi sau vînduţi
unor
interese străine poporului român, dar ei n-au putut şi nu vor putea
niciodată să înfrîngă
tradiţiile militare pe care strămoşii noştri le-au
instituit de-a lungul secolelor.

Cînd am
auzit că elementele fidele vechiului regim comunist s)-au constituit în formaţ¶iuni
de luptă de tip terorist, mi-am dat seama că lupta de-abvia începe. Stiam că va
mai curge
sînge, dar nu ne era teamă. Aveam încredere.

Curînd, s-a
răspîndit zvonul să se pregătesc acţiuni de apărare a unor instituţii de
informare vitale pentru revoluţie; ( Televiziunea,  radioul, poşta, etc. ). Apoi au fost lansate
apeluri la radio şi
la televiziune prin care populaţia era chemată să sprijine apărarea
acestor
instituţii.

Eram
veseli, optimişti şi decişi să nu dăm nici un pas înapoi. Am plecat să apărăm
Televiziunea. Pe drum, ne-am întîlnit cu alte coloane de manifestanţi care
savurau
Victoria. Ne salutam cu semnul VICTORIEI devenit simbol şi ne îmbrăţişam
ca vechi şi
buni prieteni care nu s-au văzut de mult.

Unele
grupuri se îndreptau deja spre Televiziune iar altele ni s-au alăturat.

Am găsit
Televiziunea înconjurată de un zid de oameni. Cu greu ne-am făcut loc prin
mulţime
pînă la una din intrări, dar am constatat cu regret că oamenii de ordine
recrutaţi
dintre cei care ocupaseră primii Televiziunea, erau mai preocupaţi de
selecţia celor care
doreau cu orice preţ să fie văzuţi la televizor, decît de
organizarea apărării acestui centru
vital al Revoluţiei.

Am întrebat
unde sînt cei care organizează apărarea, dar în loc de răspuns, am primit
invitaţia de a rosi cîteva cuvinte frumoase la televizor. Am refuzat. Nu era timp
pentru aşa
ceva .

De pe
treptele clădirii am privit mulţimea din jur. Imbătată de victoria obţinută
prin fuga
celor doi dictatori, ignora primejsia unei contre-revoluţii, care,
într-o baie de sînge, să ne
întoarcă de unde am plecat.

Am început
să mă agit, întrebînd unde sînt cei care şi-au asumat răspunderea acelor
momente.

Am fost
asigurat că Ei există, că Ei lucrează şi că Ei vor lua măsurile necesare.

21/29
Cine sînt
aceşti “ei” şi de ce atîta secret, în jurul lor ? Si la ce lucrează ?
Obiectivul
primordial al acelor momente era păstrarea cuceeririlor revoluţiei, şi
în primul rînd
protejarea populaţei.Vărsarea de sînge nu putea fi oprită decît
de Armată.

Dar unde
este Armata ?

Mai mulţi
generali exprimaseră adeziunea Armatei la 
cauza revoluţiei, şi au promis
public, că unităţile militare vor fi
dislocate în dispozitive de luptă care să apere instituţiile
vitale. Clar !

Ori, în
acest moment, pe latura pe care mă găseam nu se afla decît o grupă de soldaţi,
un subofiţer care-i comanda, un tînăr locotenent de miliţie ( care se va dovedi
un erou ) şi
o masă de cîteva mii de oameni cu mîinile goale, veniţi ca urmare
a apelurilor făcute prin
radio şi TV.

Aveam
sentimentul, atunci, inexplicabil, că se duce o luptă ascunsă pentru putere
între
foştii guvernanţi comunişti, care văzîndu-şi periclitate privilegiile nu
voiau să renunţe… 
Am rămas stupefiat
cînd am auzit, că nu ştiu care generali, au dat ordine trupelor de sub
comanda
lor să se retragă în cazărmi. Atunci, la repezeală, am căutat o explicaţie şi
m-
am gîndit că Ceauşescu nefiind încă prins, domnii generali, care dobîndind
asemenea
grade înalte în ierarhia militară comunistă, deveniseră automat cel puţin
membri supleanţi
ai comitetului central al partidului comunist, s-au gîndit să
mai aştepte, să vadă ce va face
Ceauşescu şi apoi să hotărască de partea cui să
adere.

Intre timp,
domnul Iliescu, apărut pe neaşteptate pe firmamentul revoluţiei, a anunţat
constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care îşi asuma vremelnic
prerogativele puterii.

M-am
bucurat. Ascultînd şi obiectivele provizorii anunţate, precum şi componenţa
Consiliului, m-am hotărît să mă pun în slujba acestui Consiliu şi să-l sprijin.

Mai mult,
animat de idealurile revoluţiei, care vizau instaurarea unei autentice democraţii,
am considerat să FSN-ul, asumîndu-şi prerogativele puterii, a concentrat
vremelnic toate
forţele democratice ale ţării, şi m-am considerat ca făcînd
parte din acel front. Mai
rămîneau de discutat căile de realizare a democraţiei,
dar astea erau probleme care se
puteau realiza mai tîrziu pe calea disputelor
politice. Cît de mult m-am înşelat gîndind
astfel, se va vedea în cuprinsul
acestei cărţi. In acele momente, pentru mine, ca şi pentru
miile de oameni din
jur, obiectivul principal era apărarea Televiziunii.

Se apropia
înserarea şi în sufletul meu începuse să se înfiltreze un sentiment de
îngrijorare.

Acum nu mai
era vorba de o manifestaţie paşnică de protest pe care guvernanţii, abia
alungaţi,
o puteau sau nu înăbuşi în sîngez. Aceştia, pierzînd puterea, trebuiau să lupte
să o recucerească, şi în această luptă nu vor vorbi decît armele.

22/29
Din acel
loc, Armata lipsea, iazr miile de oameni neînarmaţi nu puteau opune gloanţelor
decît mîinile goale şi piaptul. Din puţina experienţă acumulată în aceste două
zile, am
înţeles că asasinii folosiţi de vechiul regim, erau mari maeştri ai
luptelor pe timp de
noapte în care pot ucide fără riscuri prea mari de a fi
lovit de adversar. Era clar, că
aceeaşi asasini vor fi trimişi împotriva noastră.

Un tînăr de
lîngă mine m-a informat că mai mulţi cetăţeni au ieşit precipitaţi din clădirea
ţeleviziunii şi au anunţat că un detaşament de securişti, dotaţi printre altele
şi cu blindate
uşoare, au părăsit o unitate specială situată în zonă
Aeroportului Otopeni şi se îndreaptă
spre Televiziune.

S-a mai
anunţat că în scurt timp va sosi un camion al armatei încărcat cu arme şi muniţii
şi s-a făcut apel la cei care ştiu să folosească o armă să se înarmeze şi să se
îngajeze în
luptă.

Am fost un
bun trăgător cu mai multe tipuri de arme pe timpul cînd îmi făceam serviciul
militar, dar de peste 20 de ani, nu mai ţinusem o armă în mînă decît foarte
rar, fie la
exerciţiile de tragere organizate pa linia aşanumitelor “Gărzi
patriotice” fie cu ocazia
participării la vreo partidă de vînătoare.

La sosirea
camionului am încercat să intru în posesia unei arme, dar eroare, eroare,
eroare ! Acţiunea fiind organizată la repezeală, distribuirea armelor s-a făcut
fără nici-un
fel de discernămînt. In îmbulzeala creată în jurul camionului,
erau amestecate sentimente
de eroism şi de bună credinţă, cu interesele viclene
ale unor categorii de oameni care nu
doreau să intre în posesia armelor decît
pentru a le folosi la săvîrşirea unor crime şi jafuri.

Aşa se face
că o serie de arme distribuite atunci, nu au fost niciodată în apărarea
Televiziunii, ci în săvîrşirea unor serii de crime şi jafuri.

Am aflat
ulterior că Televiziunea nu a fost singurul loc unde s-au distribuit arme în
acest
mod, dar atunci, nu m-am gîndit de ce şi cine a avut interes să se săvîrşească
astfel de
erori.

S-a trecut
la organizarea precipitată a apărării. Nereuşind să intru în posesia unei arme,
am căutat să mă fac util în alt mod. S-au organizat baraje pe străzile de acces
către
Televiziune, la care s-au folosit camioane grele şi basculante. De jur
împrejurul clădirii s-
au organizat grupuri de puşcaşi.

Era să uit
de existenţa a două blindate mari denumite TAB-uri din dotarea   armatei, care
însă, aşa cum se va vedea nu au
fost de prea mare folos în luptele care au urmat.

La scurt
timp de la lăsarea întunericului, dinspre Piaţa Aviatorilor s-au auzit împuşcături
care indicau folosirea unor arme de calibru mare. Luptele angajate cu astfel de
arme la
distanţă de nici 500 de metri de locul în care ne aflam, au produs o
oarecare panică în
rîndul miilor de oameni care ocupau străzile din jurul
Televiziunii. Si era firesc. Unii au
fugit, iar alţii au vrut să se retragă,
dar din nou ocupanţii clădirii au lansat apeluri

23/29
insistente ca oamenii să nu părăsească
zona. Ba mai mult, au fost chemaţi pe aceeaşi
cale şi alţi oameni. Era
impresionant de văzut cum oamenii, aceeaşi care cu cîteva ore în
urmă îi
alungaseră pe dictatori din cuib, alergau acum cu mîinile goale să apere revoluţia.

Numai că,
în interiorul acestor grupuri de adevăraţi patrioţi, s-au strecurazt şi terorişti
(aşa
cum au fost denumiţi mai tîrziu) care au reuşit să treacă fără lupte de
primele baraje şi să
se ajungă în preajma zidurilor Televiziunii. Cînd am văzut
doi indivizi care cu mişcări
sigure şi agere, au sărit gardul şi au pătruns în
curtea unei case de vis-a-vis, am crezut în
primul moment că sînt doi hoţi care
vor să jefuiască acea casă, dar la scurt timp după
aceea de pe acoperişul
acelei case s-a deschis asupra celor care apărau Televiziunea,
un foc intens de
pistoale-mitralieră. Zgomotul acelor arme nu-mi era necunoscut. Erau
aceleaşi
STECIKIM-uri care în cursul nopţii trecute, trimiseseră în neant atîţia oameni.

Nu am mai
avut timp să intervenim. A trebuit să mă adăpostesc după nişte coloane,
deoarece o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra peronului unde mă găseam.

Cei cîţiva
militari şi ceilalţi luptători înarmaţi la repezeală, au dat o replică fără
efect. Tirul
lor era neprecis. Soldaţii, cu nici 3 luni de stagiu la activ, nu ştiau
să ţină bine o armă în
mînă iar cetăţenii improvizaţi la repezeală drept luptători,
cu unele excepţii, au făcut
destule greşeli, care i-au costat uneori propriile
vieţi.

Este adevărat
că în zilele care au urmat, tinerii soldaţi insuficient instruiţi, s-au format
în
focul luptelor, nu doar ca (foarte) buni luptători ci şi ca nişte bravi fii
ai ţării, iar formaţiunile
de luptă civice - gărzile patriotice, au făcut adevărate
minuni de vitejie.

In acele
momente credeam că iresponsabilitatea sau reaua credinţă a unor generali, a
fost direct proporţională cu numărul sporit de victime.

Semnificativ
este faptul, că atunci, la Televiziune, forţele angajate în luptă, erau
constituite dintr-o mînă de indivizi foarte bine antrenaţi şi înarmaţi pentru
luptă pe timp de
noapte - de o parte - şi din cîteva mii de patrioţi cu mîinile
goale, sprijiniţi de cîteva zeci
de luptători neinstruiţi şi necorespunzător
înarmaţi - pe cealaltă parte.

Eroismul şi
hotărîrea celor mulţi de-a învinge sau de a muri pentru libertatea abia
cîştigată
au fost singurele arme cu adevărat greu de învins pe care insurgenţii le-au
opus
celor care atacau Televiziunea.

Mărturie
stau troiţele ridicate azi în jurul Televiziunii şi sutele de lumînări care ard
zilnic.

Rememorînd
acea seară de 22 decembrie 1989, petrecută lîngă zidurile Televiziunii, nu
pot
să nu mă înfior ori de cîte ori revăd imaginea miilor de oameni aşezaţi între
focurile
celor două tabere care ridicîndu-şi proprii morţi şi răniţi, continuau
să strige “Nu plecăm !”,
“Nu plecăm !” şi “Libertate !”, “Libertate !”

os
Ceausescu ”. Să fie posibil.

24/29
IN TARA

Vestea
izbucnirii insurecţiei la Bucureşti, a ridicat spontan întraga ţară. Braşovul,
Sibiul,
Iaşul, Clujul, s-au ridicat şi s-au alăturat Bucureştiului în lupta
pentru libertate.

Timişoara,
oraş erou, îşi scria deja propria carte de istorie, în care îşi rezervase rolul
de
“primul oraş liber al României”.

Braşovul,
oraş care a încercat ultima descătuşare în noiembrie 1987, avea încă în
memorie, imaginea reprimării brutale a revoluţiei muncitorilor de la Uzina
Tractorul.

Foamea şi
frigul care bîn(tuia întraga ţară, au devenit şi mai greu d suportat pentru
braşoveni,
cînd, la sfîrşitul acelui an, nici măcar acele salarii de mizerie nu le-au mai
fost
plătite timp de cîteva luni.

Braşovul,
vechi oraş de munte, cu tradiţii comerciale şi meşteşugăreşti consemnate
constant în cronicile secolelor, devenise în mod firesc şi un important punct
turistic.

Numai că,
străinii veniţi să se bucure de priveliştile pe care munţii le risipesc cu
generozitate, au trebuit să cunoască şi sărăcia şi împilarea cu care cetăţenii
oraşului erau
răsplătiţi de regimul comunist.

Orgoliul
lor, de oameni harnici şi întreprinzători a tresărit de mînie, cînd şi-au dat
seama
că reprezintă azi o umbră a celor care au fost cîndva stăpînii acestei
perle a Carpaţilor.

De aceea,
cînd au auzit bătînd ceasul socotelilor, s-au ridicat fără ezitare şi s-au
angajat
înluptă.

Eroii lor căzuţi

în această luptă sfîntă, au îndreptat frunţile Carpaţilor, care acum privesc
din nou cu   ncredere spre cer.

Sibiul, oraş
al cărei vechime se pierde în negrul istoriei, a suprevieţuit, datorită tradiţiilor
sale de cultură şi civilizaţie.

Neşansa sa,
ca de altfel neşansa întregii ţări a fost sporită de grija nefastă a celor soi
dictatori care i-au “dăruit” drept conducător pe Nicu Ceauşescu, progenitura pe
care
slujbaşii infernului l-au modelat ca pe o imagine fidelă a părinţilor săi
de tristă amintire.

Calităţile
moştenite (laşitatea, perfidia, megalomania) îngerii roşii le-au adăugat în
completarea imaginii şi atributele unui dezaxat sexual.

Cu astfel
de calităţi, ei l-au considerat un demn urmaş al părinţilor săi la cîrma ţării şi
l-au
trimis la Sibiu să-şi exerseze aptitudinile. Cu astfel de corifei,
comunismul se putea simţi
sigur pe vbiitorul său în România.

Numai că,
spre neşansa sa, poporul român a repudiat întîi comunismul şi apoi pe
reprezentanţii săi... contat mă simţeam inutil. Trăiam cu sentimentul că-i înşelam
pe
oamenii care apelau la mine ca să le fac dreptate.

25/29
Mă săturasem.
Sufletul meu încărcat de amărăc

Văzînd că
Bucureştenii i-au alungat fără prea multe menajamente pe cei doi tirani,
sibienii
s-au grăbit să facă acelaş lucru cu progenitura lor.

Este adevărat,
că gestul lor s-a scris cu sînge în cartea eroilor neamului, dar şi la Sibiu
există un Dumnezeu care nu doarme.

La Iaşi,
Cluj şi alte oraşe din ţară, au fost inspirate cu lăcomie miresmele “vîntului
de
libertate” pe care furtuna de la Timişoara şi Bucureştiul l-a dezlănţiut.

Moldovenii,
oltenii şi ardelenii, au deschis larg ferestrele caselor şi au ieşit în stradă
să se
convingă dacă nu visează. Si s-au convins.

Inlăturarea
Tiraniei Ceauşescu - Sensurile Revoluţei -

Lumea
modernă a consemnat de-a lungul ultimelor decenii, existenţa a două tabere,
cere
se voiau opuse doar prin formele de guvernare pe care propagau.

Din punct
de vedere ideologic, aceste două taber mari, afio(au pe propriile prontispicii
acelaş cuvînt “Democraţia” ca voinţă a celor mulţi.

Cei mulţi,
popoarele şi naţiunile, trebuiau să fie convinse că voinţa lor atribuia
guvernanţilor prerogativele puterii şi că aceste prerogative sînt exercitate în
interesul lor
exclusiv.

Intr-o tabără
“Demos)ul” era privit şi conservat înforma iniţială, consacrată în istoria
lumii
de grecii antici, iar voinţa sa - “Cratio” nu prevedea nici un fel de
discriminare de ordin
etnic, rasial sau de clasă, astfel încît, voinţa unei
clase sau a unor grupuri etnice sau
rasiale, nu putea fi impusă celorlalţi.

Comunismul
ca ideologie, a apărut într-o perioadă cînd lumea era supusă unor mari
prefaceri sociale, determinate de acea explozie a minţii omeneşti, denumita
revoluţie
tehnico-ştiinţifică.

Incă de la
început, această ideologie, propaga disputa aprigă dintre clase pentru putere,
în care Statul era considerat doar ca o maşină pentru menţinerea dominaţiei
unei clase
asupra alteia. (Lenin)

In aceste
condiţii noţiunea de Democra®ie, a fost restrînsă ca fiind atributul unei
singure
clase (proletariatul) căreia celelalte clase, ţărănimea,
intelectualitatea, trebuiau să i se
supună.

26/29
In acest
fel, toate celelalte valori sociale, trebuiau supuse unei singure voinţe, ceea
ce
înseamnă că automat, forma de guvernare statală trebuia să fie aceea a unei
Dictaturi.

Istoria
ultimelor decenii, a demonstrat grava eroare socială a ultimei forme de
dictatură -
numită a proletariatului.

După cel
de-al doilea război mondial, ideologia comunistă s-a extins şi a mărşăluit în
voie
pe teritoriul României, graţie cizmelor şi armelor sovietice. Ea,
ideologia comunistă,
venea să înlăture dictatura impusă de Germania lui Hitler şi
să impună dictatura
proletariatului, proprie sovietelor din răsărit, care avea
deja un exponent puternic în
partidul comunist.

In România
partidul comunist nu reprezenta o forţă politică, fiind impropriu spiritului şi
tradiţiilor poporului român. De asemenea era impropriu şi pentru că, în România
acelor
vremuri, numărul proletariatului (muncitorii) era indiscutabil, mult mai
mic decît al ţăranilor
şi al celorlaltor clase.

Se ştie, că
partidul Comunist a cîştigat puterea, la adăpostul armelor sovietice, dar
pentru
a o menţine trebuia să-şi construiască aceea clasă, în numele căreia să
o exercite.

Cu
sprijinul aceloraşi arme, în numele reconstrucţiei ţării devastată de război, a
fost
dizlocată ţărănimea - clasa majoritară - şi transferată la oraşe unde a
îngroşat rîndurile
clasei muncitoare. Această dizlocare masivă şi forţată, a perturbat
echilibrul social, dar a
asigurat mijlocul de menţinere şi exercitare a
puterii.

In numele
unei clase create artificial, Partidul Comunist, a instituit forma de guvernare
de
tip dictatură, numită a proletariatului, care nu a putut reface echilibrul
social deteriorat
iniţial.

Reţetele
marxism-leninismului, s-au dovedit a fi doar utopii, ca acelea exprimate de
înaintaşii lor Charles Fourier, Saint-simion sau Owen, numai că, aplicate forţat
la scara
unor naţiuni, efectele lor s-au dovedit catastrofale pentru statele
supuse acestui
experiment.

Nu numai că
au încetinit, au frînat ritmul de dezvoltare economico-socială a naţiunilor
supuse acestor reţete, dar au condus inevitabil trecerea de la dictatură, la
tiranie.

Aşa cum a
confirmat istoria, între TIRANII, nu existș nici o deosebire de substanţă fie că
este vorba de oi tiranie fascistă sau comunistă.

Naşterea,
dezvoltarea şi menţinerea tiraniilor s-au bazat pe aceleaşi criterii de
anihilare a
gîndirii libere, a iniţiativei, a selecţiei fireşti a valorilor,
prin intervenţia forţei brutale, ostile
oricărei idei contrare.

Legile
dialecticii, deşi recunoscute şi propagate, au fost mistificate, denaturate sau
aplicate împotriva sensului firesc al vieţii. Interpretarea lor a fost pur
demagogică, pe
măsura înţelegerii unor exponenţi, al căror uni ideal era o
uniformizare bazată pe
anihilarea oricărei ierarhii a valorilor.

27/29
Ajungerea
lui Ceauşescu în fruntea partidului comunist, constituie actul de naştere al
tiraniei, ce trebuia în mod firesc să înlocuiască Dictatura proletariatului -
ca formă deja
perimată -.

Ea trebuia
în mod necesar să preia şi să menţină o ideologie ce s-a dovedit a fi falsă şi
contrară  aspiraţiilor naţiunii. Iar
acest obiectiv nu se putea realiza decît printr-o sporire a
forţei, al cărei unic
rol era acela de înăbuşire a acestor aspiraţii.

Doctrina
comunistă, beneficiind deja de modelul “Stalin”, avea nevoie, ca odată ajunsă
în
pragul repudierii, să impună poporului supus, tot prin forţă, un aşa zis
cult al personalităţii,
deşănţat şi lipsit de orice fel de valoare socială.

In România,
această ideologie, a luat chipul şi asemănarea lui Ceauşescu, ca exponentul
cel
mai fidel al inculturii, nonvalorii şi perversităţii.

Un astfel
de exponent, nu putea avea decît o înţelegere limitată, redusă la propriile
sale
instincte primare, faţă de civilizaţia lumii moderne.

In acest
fel s-a creat o prăpastie adîncă între doctrina comunistă şi aspiraţiile naţiunii
care
au crescut pe măsura impactului realizat de aceasta cu lumea civilizată.

Iată de ce,
în primele ore ale insurecţiei din 16-22 Decembrie 1989, revolta poporului, s-a
îndreptat în primul rînd împotriva tiranului ceauşescu şi aé acoliţilor săi.El
reprezenta în
conştiinţa naţiunii, exponentul numărul unu al unei ideologii de
mult repudiate dar
menţinute numai prin forţă

El era
considerat primul vinovat al situaţiei catastrofală din ţară, dar nu singurul.

Plecînd de
la idealurile iniţiale, lansate în insurecţie, “Jos tirania”, “Vrem libertate”,
“Vrem
democraţie”, poporul, angajat în revoluţie nu a întîrziat să definească,
clar, concis, idealul
său major : “Jos comunismul”. Era de fapt rezultatul unor
ample frămîntări sociale, în care
naţiunea română, a simţit pe propria piele
efectele ideologiei-comuniste şi a realizat că
drumul indicat de această
doctrină, nu duce spre progres ci în prăpastie.

Drapelul
tricolor, cu stema comunistă decupată şi lozinci cu “Jos comunismul” scrise pe
zidurile oraşelor, sînt doar o parte din dovezile care atestă că sensul major
al revoluţiei a
fost înlăturarea comunismului şi nu doar a tiranilor şi a celor
mai de frunte acoliţi ai lor.

Ele, aceste
probe, atestă în conştiinţa naţiunii semnarea actului de deces al
Comunismului,
şi orice încercare de a reînvia această ideologie într-o formă sau alta, nu
poate
fi decît un fals, o mistificare a adevărului istoric şi nu în ultimă instanţă o
trădare a
cauzei pentru care s-au jertfit eroii insurecţiei din Decembrie
1989."

28/29
 

© avocat Simionică; editura

Euromed

29/29