În jurul anilor 6 î.Hr.

- 0 EC, ținuturile Iudeei și Galileii din Israelul modern

au fost conduse de vastul Imperiu Roman, care se întindea pe trei continente, de la
Europa la Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Cezar Augustus era împărat, iar
Israelul era sub controlul regelui Irod și, mai târziu, al fiilor săi. Poporul
evreu era supărat de dominația romană pentru brutalitatea și opresiunea ei. Ei
așteptau un salvator sau Mesia care să-i elibereze de persecuție și să
restabilească împărăția lui David. Poveștile despre viața lui Isus au fost scrise
de adepții săi la câteva decenii după moartea sa, în jurul anilor 50-150 d.Hr. Ei
alcătuiesc Noul Testament în Biblia creștină. Cele patru relatări principale ale
vieții sale sau ale Evangheliilor, adică „vestea bună”, au fost scrise de
discipolii sau discipolii lui Isus, Matei, Marcu, Luca și Ioan.Aceste Evanghelii
spun povestea unei tinere pe nume Maria, care locuia în orășelul Nazaret, când a
fost vizitată de un înger într-o seară. A fost Arhanghelul Gavril, același înger
despre care s-a scris în Biblia evreiască care i s-a arătat lui Avraam, părintele
iudaismului. Îngerul Gavriil i-a spus Mariei: „Nu te teme, Maria, căci ai găsit har
la Dumnezeu. Iată, vei naște un fiu și-l vei numi Iisus”. (Luca 1:30-31). Acest
lucru a fost un șoc pentru Maria, care era logodită cu un bărbat pe nume Iosif, dar
nu era încă căsătorită. Ea a acceptat că Dumnezeu voia ca ea să fie mama acestui
copil foarte special și i-a spus îngerului că a fost de acord ca o slujitoare
credincioasă a lui Dumnezeu. Curând s-a descoperit că era însărcinată. La început
Iosif a fost supărat și șocat, dar și el a fost vizitat de Înger în vis și a crezut
că Maria a conceput copilul prin Duhul Sfânt.