5.

Pandantul cer/pământ

Am văzut că toate acestea - lanțuri de munți, munte central, arbore sau coloană centrală, stâlpi
(fie 3, fie 4, fie 7) - erau menite a susține cerul deasupra pământului, dar și a permite
comunicarea între cele două „lumi” - terestră și celestă, după cum am amintit. Întins ca o piele
deasupra pământului, după cum iarăși este el descris în culturile tradiționale, cerul se atinge cu
acesta la marginile lui. Această atingere permite acolo, la zonele de contact denumite „țâțâni”
sau „cheutori”, trecerea entităților celeste în lumea terestră, dar și a celor terestre spre lumea
celestă. Desigur, la anumite momente și în anumite condiții. De aceea lumea morților, locul în
care se duc sufletele celor decedați, este „la marginea lumii” sau „la capătul lumii”, după cum ne-
o descriu textele folclorului de ritual românești sau răspunsurile la chestionarele de etnologie
care au circulat prin comunitățile noastre rurale spre sfârșitul secolului al XIX-lea. La
marginea/capătul lumii, adică acolo unde această întâlnire dintre cer și pământ face posibilă
transcendența53. De aceea, în basme, băiatul cel mic, plecat în lume pe cale inițiatică la
întâlnirea cu propriul destin, trebuie să urce, uneori, pe tulpina unui pom ale cărui fructe se
pierdeau în cer, iar acest pom nu era altundeva decât „la marginea lumii”:

–Să te duci la marginea lumii, la Mama Ciumii (băiatul cel mai mic al împăratului se
urcă în pomul crescut în curtea sa, despre care nu se știa ce poame făcea, n.n.). Peste
câtva timp a sosit acolo, la marginea lumii (...) (VRABIE, GHEORGHE. Mama Ciumii
de la marginea lumii), (BASME POPULARE ROMÂNEȘTI 2008 II, 378-379).

Se credea că ruperile de nivel, trecerile dintr-o stare în altă stare a vieții, se petrec prin
„moartea” neofitului (copil - băiat sau fată) și „renașterea” sa (ca adolescent - fecior, fată mare)
pregătit pentru căsătorie, moment în care trecea printr-o altă inițiere. Aceasta, la rândul ei,
presupunea „moartea” ca mist, aspirant (fecior, fată mare) și „renașterea” sa (ca bărbat, soț, sau
femeie măritată, boreasă). Pentru „renaștere”, cel supus inițierii se „întorcea” ritualic în
pântecele universal, al MARII MAME, spre a fi „replămădit” și „renăscut”, acesta fiind sensul
multor ritualuri. Tot acesta este, în opinia mea, și sensul versurilor prezente în multe variante
ale Mioriței în pasajele care descriu „moartea” ritualică (problemă pe care doar o amintesc, fără
a o trata aici!) a tânărului păstor la finalul inițierii sale:

– Ba noi l-am văzut,/ Mergând spre trecut,/ Aci mai napoi, / Tot vânzând la oi,/ La
târguț, la Beci,/ Vânzând la berbeci;/ Și l-am mai văzut,/ Numărând la bani,/ Pe aripa
șubii,/ La lumina lunii,/ La marginea lumii (Folclor Transilv., vol. I, 177-273;
Ciulgani- Brad- Hunedoara; Culeg.: Ioan Șerb și Domițian Cesereanu), (BRĂTULESCU
ANTOLOGIE, 45).

Acest pasaj condensat al colindei dezvăluie formulările „mergând spre trecut”, „la târguț la
Beci”, „pe aripa șubii” și „la lumina lunii”, care descriu, fiecare în parte, alături de „la marginea
lumii”, câte un aspect esențial al finalului ritualului de inițiere în cazul tinerilor feciori, aspecte
încărcate de semnificații și care, însumate, ne oferă o – aproape - precisă descriere a sensurilor
acestui ritual. Dar despre toate acestea la timpul și locul cuvenite! Revenind la locul trecerilor
dintr-o lume în alta, să spunem că situația aceasta imaginată ne este descrisă rezumativ astfel:
„Cei bravi și drepți în sens mitic se puteau urca pe trunchiul arborelui cosmic, din ramură în
ramură, până la cerul dorit, dar se puteau urca și pe la marginile pământului pe care se
sprijineau poalele cerului. Odată urcați pe la poalele cerului se puteau prinde de torțile cerului și
sălta pe Calea Laptelui, de la care urcau apoi lent, în spirală, până la cerul dorit, pe Apa
Duminicii. Greu de escaladat era văzduhul, pentru că fiind conceput ca un mediu de tranziție
între pământ și cer, aici mișunau, pe căi aeriene, cunoscute sau necunoscute, toate făpturile
mitice benigne sau maligne, zânele și zânii, solomonarii și antisolomonarii, unde aveau loc cele
mai dese activități teomahice. Văzduhul era țara mitică a nimănui și totodată a tuturor făpturilor
mitice, în stare de alertă și de atac la orice pretext de înciudare”, (VULCĂNESCU 1985, 572).
Căci „cei bravi și drepți” puteau urca la anumite soroace, în anumite sărbători, atunci când se
considera că „cerurile se deschideau”, în lumea celestă, iar defuncții o făceau și ei, atunci când
erau întrunite anumite condiții! Cum erau văzute cele două lumi între care trecerile erau uneori
și selectiv posibile, iar alteori obligatorii (fie și doar ca părăsire a lumii de aici, a lumii de jos,
fără a accede însă la lumea de sus)? În general erau văzute ca aidoma, dar în oglindă, însă nu
contrarii, „opoziția” lor părând a fi, mai degrabă o complementaritate. Spre a încerca să explic
acest raport: cred că el a fost bine descris (fără a fi intenționat asta, desigur!) de un cercetător al
Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, atunci când, vorbind despre razele Gamma, pe
care dorea să le explice, le-a prezentat astfel: „Gamma e tot o lumină, e soră cu lumina, numai că
nu se vede”! (284-286)

224. – 225. Ornamentica magică a tobelor șamanilor altaici: limita dintre lumea de sus și
lumea de jos este clar trasată, precum și arborele lumii, sub formă de brad.
 229. Tăblița magică a femeii-șaman de la Tărtăria,
prezentând, la rândul ei, diametrele orizontal și vertical separând lumile.

Lăsând deoparte această posibilă cale de cercetare, dar plecând tot de la simbolul celor două
triunghiuri oglindindu-se vârf în vârf, trebuie să ne aducem tocmai acum iarăși aminte de locul
în care, în folclorul românesc, „se bat munții în capete” și din care se aduc, de obicei, „apa vie” și
„apa moartă”!
Acum se poate înțelege mai bine sensul „brațului” orizontal al respectivei figuri compusă din
cele două triunghiuri, ca fiind planul lor de oglindire, adică suprafața pământului, deseori
reprezentată aidoma Oului lumii de la Ileanda (v. foto 1o) prin „zigzagare” sau prin motivul
„dintelui de lup” etc.Devine, deci, mai clar sensul acestor diverse soluții plastice adoptate spre a
sugera și înfățișa întâlnirea/despărțirea a două lumi aidoma, dar inverse, atât în ce privește Oul
lumii, cât și în imaginile păpușii/pristolnicului de felul celor din foto 12, 13, 48.d., 78, 79, 92,
93, 95-97, 104, 116, 125-142, 202, 203 precum și altele, pe care urmează a le prezenta.
Întorcându-ne la Jung, citat de POGORILOVSCHI, vom vedea importanța apelor stătătoare și a
fântânilor - din acest punct de vedere - în imaginarul culturii noastre tradiționale („Fântânile
sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața”! - spune un țăran citat de Bernea E.,
Civilizația română sătească, București, 2006), nu înainte însă de a încerca să deslușim câteva
aspecte generale concrete cu privire la „inversiunea” lumilor în oglindă, la trecerea de la starea de „+”
la starea de „-”, odată traversat hotarul subtil dintre ele.
Această corespondență și această inversiune sunt exprimate în culturile tradiționale, cu
exemplificări dintre cele mai clare și mai interesante, adică duse până la amănunt. Din capul
locului trebuie spus că trecerea din lumea aceasta în lumea cealaltă presupunea moartea „aici” a
călătorului intermundan, ea echivalând cu nașterea acestuia „dincolo”, un soi de echivalent al
celebrei formulări: „În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, a lui
Lavoisier.
Acest pandant moarte/naștere putea să fie efectiv (decesul, indiferent de cauză), ritualic (în cadrul
unor ceremonialuri inițiatice, menite a schimba starea ființială a subiectului în cauză), sau episodic
(prin ceea ce astăzi poartă numele, îndeobște, de moarte clinică). De la intrarea în această „trecere”
încep semnele contrare ale lucrurilor, întâmplărilor, gesturilor etc., astfel încât mirosul omului viu, de
exemplu, devine la fel de supărător pentru morți, în partea de Cosmos care le revine, pe cât le este
celor vii mirosul de mort, în această parte, a lor, de Cosmos:
 Însă la doosprăzece o vinit zmeu. – Ce îi pute a om pământean pe-aici? –Vai di mini –
zice – stăpâne, pe-aici n-o fost nimeni. Nu-mi spuni minciuni, că-mi pute a om
pământean aici! (BÂRLEA, OVIDIU, Nucul de aur), (BASME POPULARE ROMÂNEȘTI
2008 II, 373).

Trecând, aidoma jertfei (pe vatră sau în cuptor, la locul de întâlnire dintre lumi!) din carne sau
pâine în mireasmă sau abur, din om viu în suflet al omului mort, adică din corporal în
incorporal, călătorul intermundan (numit în cultura noastră tradițională dalbul de pribeag) va
trece în lumea cealaltă unde îi va întâlni pe toți cei ai săi duși, supuși unei lumi și organizări
similare celei de jos tocmai părăsite, cu următoarele deosebiri fundamentale: „Aici orice lucru va
fi de semn contrar față de cum era pe pământ: dacă pe pământ e zi, în lumea umbrelor va fi
noapte; când pe pământ e vară, aici va fi iarnă, și tot așa. Lumea morților e o imagine în oglindă
a lumii celor vii”58. Atât geografia terestră, deci, devine oglinda celei celeste, cât și esența
socialului terestru devine omologabilă și aidoma esențialului social celest. Unul din reflexele
acestei imagini este ușor de surprins în practica omului tradițional atunci când este vorba de
gesturile sale ritualice, căci ele devin inverse, în oglindă celor obișnuite. Dintre acestea amintesc,
fără a dezvolta aici, doar câteva, cum ar fi mersul cu spatele, deplasarea noaptea, tăcerea
ritualică, nuditatea ritualică etc., pentru că atunci când toate acestea se petrec, ele sunt chemate să
exprime trecerea protagonistului și desfășurarea acțiunii în cealaltă lume, pentru împlinirea
magică a celor urmărite prin ritual 59. De asemenea, credința că ceea ce visezi urmează a se
întâmpla invers după trezire își are originea, probabil, tot în acest complex de idei, căci informația
era luată de omul „năzdrăvan” din lumea cealaltă, inversă, în care sufletul său călătorea pe timpul
somnului. Trecerea, însă, este o problemă delicată și anume una dintre cele mai importante, deci
și mai des întâlnite fapte ale culturii noastre tradiționale, exprimând întotdeauna un pericol
extrem, prin liminalitatea pe care o presupune; în același timp, însă, și o nădejde fundamentală
a ființei umane, căci ea, sau derularea ei în bună rânduială, adică în conformitate cu
numeroasele prescripții, asigură, întotdeauna, evitarea și depășirea morții, anihilării,
aneantizării – adică, metaforic vorbind, a „reducerii la absurd”! (pg. 291-293)

La Cuina Turcului este o mică peșteră situată în masivul Ciucarul Mare din Cazanele Mari ale
Dunării, între Moara Dracului și dealul Proluca. Cuvântul „cuină” (cuinie, cuhne) este sinonim
cu „cuhnie”, ca și bucătăria principală a unei mănăstiri, sau bucătăria de vară a gospodăriilor
țărănești, cămară modestă. Aici se află singurul adăpost în piatră locuit de om din Cheile
Porților de Fier. Este cel mai vechi astfel de loc din chei (cele mai multe dintre celelalte fiind din
mezolitic, mai degrabă decât paleoliticul târziu) și se află pe malul stâng al Dunării. Intrarea în
această cavitate se situa la aproximativ 8 metri (în jur de 26 de picioare), deasupra nivelului
inițial al apei fluviului, înainte de a fi ridicate barajele de la Porțile de Fier. Cele mai vechi date
despre locuirea umană a cavității din stâncă „vin” de undeva de la aproximativ 12.600 de
ani. Pentru comparație, situl Lepenski Vir de pe malul sârbesc este datat la aproximativ 7.000
î.Hr. Acesta este situat pe malul drept, sau pe malul sudic al Dunării. Singurul loc despre care se
poate spune că are o vârstă similară cu cea a Cuinei Turcului este Peștera de la Climente II, la
aproximativ 12 m deasupra malului stâng al Dunării, lângă Cuina Turcului, în zona Cazanelor
Mari (Veliki Kazan).
Situl arheologic de la Cuina Turcului a fost excavat pentru prima data de către distinsul
arheolog român Dr. Vasile Boroneanț. Excavația de salvare din anii 1960 a descoperit o mulțime
de piese din cultura Starčevo-Criș (peste 100 de bucăți). Dintre acestea se evidențiază câteva
fragmente de altare. Pentru comparație, putem să folosim aici mai multe tipuri de altare din
culturi similare din aceeași zonă, cum ar fi: Donja Branjevina, Gornea, Pojejena Nucet,
Lepenski Vir, Măgura, Trestiana, Vinkovci, Zadubravlje și Pepelana. Ce reținem la toate aceste
„altărașe” milenare este faptul că au ca suport fie un picior de tip coloană, fie o bază solidă cu
patru picioare.
Podelele de locuit epipaleolitice de la Cuina Turcului au fost excavate între anii 1964-1969 pe o
suprafață de 160-180 mp. Au fost descoperite câteva vetre, unele dintre ele întinzându-se pe
câțiva metri pătrați, cu oase arse, cărbune și cenușă de 0,10 – 0,20 m grosime. S-au mai
descoperit ustensile din piatră cioplită din epipaleolitic; un număr mare de produse secundare
de așchiere indică fabricarea acestora pe loc. În cele mai timpurii depozite, tipurile de unelte
erau niște raclete de finisaj, răzuitoare circulare, etc.. Au fost găsite plăci de piatră cu urme de
ocru roșu.

Din os au fost descoperite diferite ustensile: vârfuri de suliță, un fragment de harpon, etc.
Interesant este un fragment de os decorat pe ambele fețe, acoperit cu mici incizii pereche, ca
decor. Alte ornamente descoperite au fost dinți incisivi de cerb perforați, incisivii de lup, colți de
mistreț și pandantive create din vertebre de pește. S-au găsit și bucăți de grafit. Un număr mare
de artefacte osoase și de coarne au fost ornamentate cu incizii geometrice.