,,Cine nu are bătrâni să-și cumpere”

În urmă cu un an, am cunoscut o femeie puternică, cu miros de bunătate și mâini

îngăduitoare, doamna Irina. Am cunoscut-o întâmplător, în București, dar învățăturile ei le voi
purta mereu cu mine.
La cei 70 de ani ai dânsei era, totuși, o prezență plăcută. Fusese o femeie frumoasă în anii
ei de glorie. Dar și o figură importantă în cercul vremurilor de atunci. Ceva mai târziu, pozele pe
care mi le-a arătat, au confirmat același lucru. Îmi amintesc cum de multe ori mă oprea din
treabă, să îmi mai povestească câte ceva. Prima dată când mi-a zâmbit, a fost un zâmbet atât de
sincer și de cald, cum de puține ori mi-a fost dat să mai văd până acum. Aș fi vrut să mă opresc
din tot și să o strâng puternic în brațe, dar nu știam cum va reacționa. Întotdeauna începea cu un
zâmbet. Apoi, parcă o aud și acum : ,,Hai, lasă astea puțin și vino să vorbim”. Nu o puteam
refuza. Și nu am făcut-o niciodată. Știam că tot ce îmi va povesti, mă va umple de înțelepciunea
ei.
Ea vorbea, eu ascultam. Uneori, rămânea pe gânduri, cu zâmbetul pe față. Ridurile îi
conturau zâmbetul. Îl făceau atât de proeminent, încât ți-ai fi dorit să rămână așa. Era călătoria ei
în trecut în care mă plimba pe mine. Îmi povestea cum a cântat la opera, cum s-a căsătorit cu
soțul ei, cum au trecut prin multe împreună și cum a găsit puterea să îl ierte de fiecare dată. Și de
fiecare dată, eu primeam un sfat. Povestea era pusă pe pauză pentru un moment. Cu o seriozitate
în care puteai citi grija ei protectoare, se apleca spre mine și mă învăța. Atunci, la întâmplarea cu
soțul ei, s-a uitat adânc în mine și mi-a zis: ,,Să te căsătorești cu un băiat căruia îi este frică de
Dumnezeu. Dacă are asta, le are pe toate ”.
De fiecare dată, primeam câte un sfat. De câteva ori, și câte-o ceartă. Țin minte că într-o
zi trebuia să plec, iar dânsa a venit să mă conducă. Afară era extrem de frig, iar eu nu aveam
căciulă. Și-atât mi-a trebuit. A venit doamna Irina cu un braț plin de haine, căciuli și fulare și m-a
echipat. Arătam de parcă trebuia să plec la luptă, nicidecum la școală.
Într-un final, spre fericirea mea, a început și ea să râdă. Mi-a zis că e depășită de moda
asta tinerească și că ar fi mai bine să mă aranjez eu singură. Printre lucrurile aduse de ea, am
găsit un fular mai interesant, pe care mi l-am legat pe cap. La urma urmei, tot ce aveam nevoie
era doar o căciulă. Cu mâinile în șold, s-a uitat la mine și mi-a zis:
-La asta nu m-aș fi gândit niciodată, dar îți stă așa de bine cu el pe cap, că vreau să îl
păstrezi tu.
- Mulțumesc frumos, doamna Irina, i-am spus. Voi purta acest fular-căciulă cu mare drag.

Perioada în care am putut beneficia de prezența ei m-a îmbogățit. Mi-am dat seama că
trebuie să existe un bătrân în viața fiecărui tânăr. Iar cine nu are, trebuie să-și cumpere unul.