Sergiu Someșan

Iubirea, ca o pânză de păianjen

Această carte, chiar dacă este inspirată din

fapte reale, nu este un roman. Nu este nici măcar
literatură. Este o parte din biografia mea, mai
exact momentul care surprinde ciudata mea
poveste de dragoste dintre mine și Andreea Șerban.

Capitolul 1

Întâlnire cu un înger

De fiecare dată când eram pe punctul de a termina un nou

roman, pentru a mă impulsiona puțin, căpătasem obiceiul de
a-i tipări coperta la o imprimată color sub forma unui afiș de
format mare, pe care îl agățam deasupra biroului la care
scriam. Nu știu dacă asta era cauza sau alt motiv, dar după ce
aveam coperta în fața ochilor, nu mai dura mult și scriam și
finalul romanului.

1
 Romanul pe care tocmai îl terminasem se abătuse puțin de
la regula asta, fiindcă l-am scris înainte de a apuca să îmi fac
toate tabieturile pe care le căpătasem de-a lungul timpului. A
fost scris pe măsură ce îl trăiam, așa că nu am avut nevoie de
trucul cu coperta, pentru a-l finaliza. Totuși, coperta îmi fusese
concepută de prietenul meu John Dobro după o fotografie cu
Daria, pe care i-o trimisesem încă de la începutul relației.
Numai că între timp intervenise despărțirea și noul ei prieten
i-a interzis să mai aibă ceva de-a face cu mine sau cu literatura,
așa că a trebuit în grabă să găsesc o fată frumoasă care să mă
lase să îi folosesc fața pentru copertă. Am avut noroc cu
Simona Husaru și cu sufletul ei nobil care, fără măcar să
lectureze rândurile viitoarei cărți, a fost de acord să mă lase să
îi folosesc chipul luminos drept model. Am trimis fotografia
cu fața ei la un grafician și am primit câteva zile mai târziu
propunerea lui, pentru a-mi spune părerea.
Sincer să fiu, mi s-a părut că a rezultat ceva destul de
frumos și, mai în glumă, mai în serios, prietenii spuneau că eu
sunt singurul element negativ de pe copertă. Asta era o altă
obsesie de-ale mele la care nu eram de acord să renunț: trebuia
să am și eu o fotografie pe toate cărțile mele, din motive pe
care le voi dezvălui ceva mai târziu. Cum coperta era de-a
dreptul reușită, am trimis un e-mail, cu fișierul primit de la
2
John, la atelierul de prelucrări foto unde îmi scoteam de obicei
coperțile.
Patroana atelierului era o veche prietenă din trecutul meu
tumultos care îmi accepta, în numele unei vechi aventuri,
aproape toate micile mele mofturi grafice. În public, îi
spuneam „doamna Lidia”, iar ea „domnule Someșan”, dar
când rămâneam numai noi doi, uneori mai uitam de uzanțele
cerute de etichetă și ne mai spuneam pe nume. Ne priveam
zâmbind ușor vinovați și reveneam la cerințele pe care le
impunea statutul ei de femeie respectabilă.
Când am primit răspunsul de la ea, m-am grăbit să plec
spre atelier ca și cum, văzând coperta tipărită, aș fi putut retrăi
și o parte din fosta mea poveste de iubire.

3
 Atelierul foto era chiar în centrul Brașovului, așa că am
ajuns destul de repede, nerăbdător să văd afișele. Când am
intrat în atelier, am văzut-o pe Lidia cum îmi face semn să mă
duc la ea. Avea biroul într-o margine a atelierului, separat de
restul încăperii printr-un perete de sticlă, prin care putea privi
la fetele care lucrau la imprimantele și plotterele pentru afișe
de dimensiuni mari.

4
 Fără să privesc deloc spre atelier, am intrat în biroul ei și
primul lucru pe care l-am văzut au foste cele trei afișe cu
coperta mea. Erau de dimensiune A3, așa cum comandam de
obicei și, tot ca de obicei, erau plastifiate ca să reziste mai
multă vreme. După ce am intrat, Lidia l-a ridicat pe unul din
ele, ca și cum ar fi fost un arbitru de fotbal care arată un
cartonaș unui jucător recalcitrant. Dar zâmbetul ei strălucitor
nu avea nimic din sobrietatea unui arbitru și, după ce mi-am
scăldat ochii în culorile afișului, mi l-a întins spunându-mi:
— De data asta, prietenul tău chiar s-a întrecut pe sine. Se
vede treaba că i-a plăcut romanul fiindcă a surprins perfect
atmosfera din el și simbolistica lui. Banca, apusul, scriitorul
care pleacă și, mai ales, zâmbetul fetei: trist și fericit, în același
timp.
M-a lăsat în liniște să admir coperta: într-adevăr, de data
asta, prietenul meu se întrecuse pe el însuși și eram mai
mulțumit ca niciodată de munca lui. Mai ales că tot timpul
lucra pro bono pentru mine, în ciuda intențiilor mele de a-l
recompensa, într-un fel sau altul. Spre deosebire de Lidia,
care, iubiți sau nu în vremurile de demult ale tinereții noastre,
mă taxa de fiecare dată. Nu era mult, dar era un mod de a
păstra echilibrul și, mai ales, de a păstra aparențele, ca și
folosirea pluralului de politețe în public.
5
 A făcut afișele sul, le-a prins cu un elastic, apoi le-a pus
într-un tub de carton. Mi le-a întins și am dat să mă îndrept
spre casierie să plătesc, când mi-a făcut semn să mă opresc și
mi-a arătat spre geamul care dădea spre atelier:
— Așteaptă puțin, Sergiule, vreau să îți fac cunoștință cu
cineva.
A privit în atelier și s-a corectat:
— De fapt, cineva vrea să te cunoască și m-a făcut să-i
promit că, dacă treci pe aici, o să te prezint.
Nu pricepeam nimic, dar ea m-a luat de cot și m-a tras până
lângă geam, unde mi-a arătat o fată care schimba tonerele la o
imprimantă color. Era întoarsă cu spatele și nu se vedea
aproape nimic din fața ei, ci doar părul lung și negru care ar fi
trebuit, probabil, să îl aibă prins cu o bentiță sau ceva, dar m-
am bucurat că nu se respectau în atelierul Lidiei chiar așa de
strict regulile de protecție a muncii, fiindcă într-adevăr avea
un păr minunat.
Cumva, a simțit că este privită, fiindcă s-a întors spre noi
și atunci am văzut că avea o față de o frumusețe desăvârșită.
Un oval delicat, dar mai ales niște ochi negri care s-au ațintit
imediat asupra noastră. Dacă am văzut vreodată cum se
schimbă cineva brusc la față, a fost atunci, fiindcă în clipa în
care a dat ochii cu mine, un zâmbet superb i-a luminat chipul
6
și, instinctiv, a ridicat o mână spre mine și a fluturat-o veselă.
Era frumoasă, dar asta este puțin spus, fiindcă avea o față atât
de inocentă, încât mi-am jurat ca, dacă vreodată voi scrie o
carte despre îngeri, să folosesc fața ei pe copertă.
Nedumerit, dar contaminat de bucuria ei, i-am răspuns și
i-am făcut și eu cu mâna, și am întrebat-o încet pe Lidia:
— Doamne, Lidia, ce naiba ai putut să-i spui fetiței ăsteia,
astfel încât să se bucure în halul ăsta când mă vede?
Lidia a ridicat din umeri și a spus:
— Povestea este un pic mai lungă, dar trebuie neapărat să
o asculți, înainte de a vorbi cu ea.
Pentru că și-a mușcat buzele ca și cum și-a căutat cuvintele
cele mai potrivite, am așteptat și, în cele din urmă, a început
să vorbească:
— Fetița asta, cum îi spui tu, are vreo 22 de ani și este din
Republica Moldova, și ai dreptate, uneori se comportă chiar
ca o fetiță, deși este studentă. Cineva mi-a recomandat-o, iar
eu am angajat-o imediat, fiindcă este o fată extraordinară.
Modestă, politicoasă și, mai ales, foarte drăguță. Și, spre
deosebire de fetele de vârsta ei, citește. Știi că ai lăsat aici, în
atelier, aproape toate cărțile pe care le-ai scris de-a lungul
vremii și nu-mi vine să cred, dar le-a devorat pe toate, una câte
una, în timpul cât nu ai mai trecut pe aici. Le lua acasă și le
7
citea noaptea, iar când a auzit că din când în când treci pe aici
ca să îți faci câte un afiș, nu i-a venit să creadă. A trebuit să
mă susțină toate fetele din atelier că ești real și că exiști,
fiindcă altfel nu mă credea nici în ruptul capului.
— Păi de ce naiba nu te-ar crede? am întrebat eu uimit.
— Bănuiesc că din cauza modului în care se predă
literatura: Ioan Creangă s-a născut în anul 1837 și a murit în
anul nu mai știu care. Și tot așa, rând pe rând, despre fiecare
scriitor care se studiază, încât în ochii tinerilor se formează
vrând, nevrând ideea că toți scriitorii sunt morți.
— Ce-i drept, nici eu nu mă simt prea bine în ultimul timp,
am încercat eu să glumesc, dar Lidia nu a reacționat la gluma
mea.
— Nu râde, Sergiule, fiindcă fata asta în fiecare zi mă
întreba de câteva ori dacă știu cumva când o să vii pe aici și
mi-a dat în grijă ca nu cumva să treci și să nu îi spun.
Am ridicat din umeri și am spus:
— Foarte bine! Acum am venit, hai să mergem la ea.
— Stai puțin, Sergiule, că mai vreau să te rog ceva!
Am privit lung la Lidia, fiindcă vocea ei devenise dintr-
odată gravă.
— Sergiule, te rog să ai grijă cu ea!
— Adică, să păstrez distanța?
8
 — Dimpotrivă, Sergiule, să stai foarte aproape de ea, dar să
ai grijă. Este foarte sensibilă și este cu adevărat străină printre
străini. România i se pare o țară cu totul străină, chiar dacă se
vorbește aceeași limbă ca în Moldova ei.
— În cazul ăsta, nu te înțeleg, Lidia. Cum vrei tu să am eu
grijă de ea?
— Cum știi tu mai bine, Sergiule. Cum știi tu mai bine.
A privit spre Anastasia care, aplecată peste imprimantă,
schimba în continuare tonerele. A simțit cumva iar privirea
noastră ațintită asupra ei și ne-a zâmbit, iar încăperea s-a luminat
dintr-odată și, fără să vreau, am răspuns zâmbetului ei.
Lidia a văzut zâmbetul meu și mi-a spus șoptit:
— Ai văzut că știi cum. Te rog doar să nu o faci să sufere.
— Lidia, nu ai cum să faci îngeri să sufere! Un înger este
făcut să aline suferințele, nu poate fi rănit!
Lidia a oftat adânc și, înainte de a se îndrepta spre ieșirea
din biroul ei, a spus încet, să aud numai eu:
— Asta, în afară de cazul în care nu întâlnește cumva un
drac afurisit ca tine.
Drac afurisit! Numai așa nu mi se mai spusese, pentru că,
în rest, fusesem făcut în toate felurile.
Înainte de a ieși, de data asta am oprit-o eu și am întrebat-o
pe Lidia la ce facultate este studentă fata:
9
 — La Psihologie, a răspuns ea și, când a văzut grimasa de
pe fața mea, m-a întrebat:
— Ce ai împotriva fetelor de la Psihologie?
— Nu am nimic împotriva lor, numai că, în ultimul timp,
se înmulțesc teribil fetele cu pregătire de psiholog din jurul meu.
De parcă Universul ar trimite hoarde de psihologi în preajma
mea, în încercarea de a-mi descifra mintea, măcar în ceasul al
doisprezecelea, ca să-și dea și el seama ce naiba născocise.
— Unii ar zice Dumnezeu, în loc de Univers, a comentat
Lidia
— Se presupune că Dumnezeu știe totuși ce face, am
mormăit eu și i-am făcut semn să iasă.
Când am ajuns lângă Anastasia, nu mi-a venit să cred câtă
bucurie putea să emane din ființa ei. Părea că ar fi câștigat un
mare premiu și, o clipă, am crezut că are să mi se arunce în brațe
de fericire. În loc de asta, și-a șters mâinile cu un șervețel umed
și mi-a întins o mână caldă. Am reținut-o puțin mai mult decât
ar fi trebuit și i-am spus sub privirea atentă a Lidiei:
— Mă bucur să te cunosc, Anastasia! Ești o fată deosebit
de frumoasă și cred că știi, dar mai bine ți-o spun și eu încă o
dată: zâmbetul tău luminează totul în jur, așa că zâmbește cât
mai mult și viața va deveni mai frumoasă.

10
 — Vă mulțumesc! a spus ea și și-a plecat ochii, apoi a privit
spre Lidia și a întrebat-o:
— Șefa, pot să-i arăt cărțile?
Lidia a zâmbit și i-a răspuns:
— Bineînțeles! Doar pentru dânsul le-ai pregătit!
— Veniți, vă rog, după mine – a spus Anastasia, bucuroasă,
și m-a prins aproape instinctiv de mână, trăgându-mă ușor spre
o debara unde se păstrau de obicei topurile de hârtie și tonerele.
M-am făcut că nu o văd pe Lidia, care privea clătinând din
cap în urma noastră, și am urmat-o pe tânăra fată în debara, dar
zău că știam la ce să mă aștept.
În mijlocul debaralei pe o măsuță, erau așezate toate cărțile
mele pe care le lăsasem de-a lungul timpului la atelier.
— M-am gândit să le așez pe toate la un loc și să vi le arăt
când o să veniți pe la noi. Nu-i așa că sunt frumoase?
— Sigur că sunt frumoase și sigur că îmi plac, Anastasia,
că doar eu le-am scris. Ar fi și ciudat să zic că nu îmi plac, nu?
Anastasia a mai așezat puțin cărțile, apoi a întrebat:
— Le-am fotografiat și aș vrea să le pun pe blogul meu și
pe pagina mea de Facebook. Credeți că se poate?
— Păi, de ce să nu se poată?
— Nu știu, dar am zis că mai bine să vă întreb, mai întâi.

11
 Am mai privit o dată spre cărțile așezate pe masă și am
spus:
— Anastasia, scriitorul, vrând-nevrând, trăiește în Agora și
pentru Agora, așa că orice expunere a operei lui este benefică.

12
 Am văzut că nu cunoștea semnificația cuvântului, așa că i-
am explicat înainte să se apuce să caute pe Google, cum făceau
toți cei care întâmpinau astfel de probleme.
— Agora este piața publică a orașelor grecești și, vrând-
nevrând, noi, scriitorii, suntem nevoiți să trăim în văzul lumii.
Poate nu atât să ne expunem viața atât de mult așa cum o fac eu,
dar măcar operele, fiindcă, la urma urmei, pentru asta trăim.
Oricum, astea nu sunt toate cărțile, dar promit să ți le aduc cât
de curând și pe celelalte, dacă tot îți place atât de mult să citești.
— Aș fi încântată – a spus ea și părea că mai are puțin și
bate din palme, de bucuroasă ce era.
Așa cum spusese și Lidia, chiar că se comporta ca o fetiță,
iar entuziasmul ei era de-a dreptul molipsitor. Speram ca
înflăcărarea care ardea în ea să o țină cât mai mult și viața să nu
o înfrângă prea repede, pentru că ar fi fost păcat.
Cred că Lidiei i s-a părut că stăm prea mult să admirăm
cărțile mele, așa că a intrat după noi și a spus:
— Profit de faptul că nu prea avem clienți și vin să te întreb
ceva, domnule Someșan.
— Orice, doamna Lidia, am răspuns eu, respectând
convenția ca în public să vorbim cu dumneavoastră, chiar dacă

13
în acest caz publicul era format dintr-o fată cu ochi negri pe care
nu și-i mai lua de la mine.
— Privește puțin la modul ăsta în care Anastasia a aranjat
cărțile pe masă și spune-mi, te rog, dacă îți amintește de ceva?
Cărțile, din câte mi se părea mie, erau așezate în ordinea
apariției, dar nu mi se părea că asta ar avea vreo importanță, așa
că am ridicat din umeri, nedumerit.
— Nu știu la ce să mă gândesc, doamnă Lidia.
Atentă la discuția noastră, Anastasia s-a așezat în genunchi
lângă masă și a început să modifice ordinea în care erau așezate,
poate în dorința de a obține un efect aparte pentru fotografia pe
care voia să o pună pe pagina ei.
Văzând că nu înțeleg, Lidia a întrebat:
— Nu vi se pare că seamănă puțin cu un altar adus operei
scriitorului Someșan?
— Chiar așa! a intervenit și Anastasia. Parcă ar fi un altar
și promit să aduc zilnic câte o floare pe care să o pun aici, peste
cărți. Dacă nu găsesc naturală, am să desenez eu câte una pe o
foaie de hârtie. Câte o floare albastră de nu-mă-uita, ca să vă
aduceți aminte că ați spus că le aduceți și pe cele care lipsesc din
colecție.
— Altarul scriitorului, domnule Someșan, a spus apăsat
Lidia și eu am știu imediat la ce anume făcea referire, fiindcă
14
dragostea mea pentru Daria, fosta mea iubită de care tocmai mă
despărțisem, se declanșase tot printr-un altar construit în cinstea
scriitorului. Iar scena când Daria s-a așezat în genunchi în fața
altarului construit de ea a fost pe larg descrisă în romanul
precedent.
Anastasia așeza mai departe cărțile, părând că nu este atentă
la noi, dar sunt sigur că după ce va citi „Gheață la malul
sufletului meu” își va da și ea seama la ce anume se referea Lidia
acum.
Lidia a trecut peste moment și a spus:
— Pentru că tot avem puțin timp liber, poate vrei să ne
povestești întâmplarea cu cei doi câini. Te rog asta fiindcă
Anastasia m-a întrebat, zilele trecute, cum faci de poți să scrii
atât de multe cărți și de unde anume îți iei ideile.
Știam la ce anume se referă, așa că am început să le
povestesc:
— Am avut parte de o întâmplare hazlie, zilele trecute. Ca
în fiecare seară, în timp ce lucram la romanul pe care tocmai
l-am trimis la editură, mă plimbam alene dinspre Codlea spre
Vulcan. Cam șase kilometri și cel puțin trei pagini scrise în
minte în fiecare seară.
M-am obișnuit deja cu zgomotul mașinilor și aproape nu
le mai bag în seamă sau le integrez în romanul la care lucrez.
15
 Acum câteva seri, pentru că m-am apropiat cam mult de
una dintre fabricile din zonă, fiind totuși încă pe domeniul
public, văd că de la poartă se uită cam ciudat la mine paznicii.
Sunt sigur că se întrebau ce naiba caut eu așa de aproape de
obiectivul dat lor în pază. La un moment dat, doi dintre ei se
urcă într-o mașină care pornește în trombă spre mine mai
ceva ca în filmele americane de aventuri. Oprește cu un
zgomot teribil de frâne la un metru de mine și șoferul mă
întreabă:
— Bună seara, domnule! Ce faceți pe aici? Plimbați
câinele?
Mai erau pe câmpurile din jur câțiva oameni care plimbau
câini, așa că întrebarea lui părea oarecum firească.
Luat prin surprindere, am răspuns automat:
— Da, îmi plimb câinii.
Șoferul a privit puțin derutat în jur și a întrebat:
— Păi, unde sunt?
Ceva din atitudinea lui rigidă și serioasă m-a făcut să arăt
spre frunte și să-i răspund:
— Câinii mei sunt imaginari și îi păstrez aici, în cap.
Cel de lângă șofer, și care părea un fel de șef, m-a privit
speriat și i-a spus:
— George, hai să plecăm!
16
 M-am încruntat la ei și am precizat:
— Nu este nevoie să plecați, fiindcă sunt foarte blânzi și
tot timpul le păstrez botnița pusă, când ies cu ei la plimbare.
Șeful l-a înghiontit pe șofer și i-a spus iar:
— George, George hai să plecăm.
Au demarat de lângă mine cu viteza unei mașini de curse
și de atunci nu am mai fost deranjat vreodată în plimbările
mele de seară.
Decât de cei doi câini imaginari ai mei, care mereu se
aleargă prin capul meu.
— Vai, cât de amuzant puteți fi! a exclamat Anastasia,
încântată, și, din nou, am crezut că o să bată din palme, dar o
privire din partea Lidiei a temperat-o.
— Ai grijă, Anastasia, fiindcă majoritatea fetelor pe care
domnul Someșan le-a amuzat...
Cum Lidia a făcut o pauză cam lungă, Anastasia s-a simțit
obligată să întrebe:
— Ce s-a întâmplat?
Lidia parcă ar fi vrut să spună, parcă ar fi vrut să tacă, dar
în cele din urmă a completat:
— Păi, majoritatea fetelor pe care domnul Someșan le-a
amuzat... au sfârșit la el în pat!

17
 Ce avea Anastasia ochii mari de felul ei, dar când a auzit
asta, i s-au făcut și mai mari și i-a întors, curioasă, spre mine:
— E adevărat?
— Nu-i adevărat! am spus eu cât de serios am putut.
— Cum poți să spui așa ceva? m-a întrebat cu imputare
Lidia și, o clipă, mi-a fost frică că vrea să adauge: doar tot așa
ai făcut și cu mine!
— Nu-i adevărat! am insistat eu. În primul rând, pentru că
eu nu am pat acasă, ci doar o canapea și în al doilea rând, pentru
că eu eram cel care ajungeam în patul lor.
— Vai! s-a mirat Anastasia. Asta înseamnă că sunteți un
gigolo?
M-a umflat râsul și de data asta eu am fost cel care a
insistat:
— Acum chiar că este cazul să cauți definiția pe internet.
A butonat ceva pe telefon și a privit dezamăgită spre mine:
— Aici scrie că gigolo este „un bărbat tânăr întreținut de o
femeie mai în vârstă ca el”. Dar cred că știți la ce mă refer.
— Aș zice că este mai degrabă un cuceritor, un soi modern
de Don Juan, dragă Anastasia, a intervenit Lidia, dar dacă ai să
îl întrebi o să îți spună că are o scuză foarte bună, și anume că o
face ca să caute inspirație pentru romanele lui de dragoste.

18
 — E adevărat? m-a întrebat tânăra fată, iar eu m-am simțit
ca un suspect prins în mijlocul unui interogatoriu încrucișat.
Dar aș minți dacă aș spune că situația nu mă distra, iar Lidia
cred că a observat asta, fiindcă a confirmat, apoi a plusat:
— Bineînțeles că este adevărat și, dacă vrei să mai știi ceva,
am să îți spun și rețeta după care sucește mințile tinerelor fete.
— Vai, doamna Lidia, am spus eu, prefăcându-mă speriat.
Te implor, nu-mi trăda formula mea secretă.
— Ba da, spuneți, vă rog, doamna Lidia, a spus Anastasia
cu ochii strălucitori, iar Lidia atunci a continuat:
— Păi, este simplă. Găsește câte o tânără drăguță și naivuță
și, cu figura lui serioasă, îi dă o carte de-ale lui cu coperta a
patra, pe care este și o fotografie de-ale lui pe care o îndreaptă
spre fată, ca să fie recunoscut, și o întreabă: „Îl cunoașteți pe
acest scriitor?”. Bineînțeles că imediat îl recunosc toate și știi
cum continuă acest don Juan al nostru?
Cum Anastasia nu știa, Lidia a continuat necruțătoare cu
dezvăluirea metodelor mele:
— Îi spune ceva de genul: stimată domnișoară, știu că
atunci când am scris această carte dumneata poate că nici măcar
nu erai născută, dar eu, cu intuiția mea de scriitor, am bănuit că
o fată minunată ca tine se va naște și va apărea în drumul meu
și, din acest motiv, în una dintre povestirile din această carte este
19
vorba despre tine. Dacă ai să citești cartea ai să te convingi că
ești descrisă până în cel mai mic amănunt. Ei, spune-mi puțin
dacă fata asta, care este cât de cât sensibilă, ar putea să reziste
unui asemenea compliment? Ar putea ea să reziste?
Și deși întrebarea era mai mult retorică, Anastasia s-a trezit
răspunzând cu ochii visători:
— Nu, nu cred că ar rezista nici măcar una.
Lidia a privit-o încruntată:
— Anastasia, eu ți-am povestit cum procedează șarpele ăsta
cu chip de om ca să fii atentă la el și nu ca cazi și tu în capcana
lui.
Nu prea se împăca ce o sfătuia ea pe Anastasia acum cu
ceea ce mă rugase ea cu puțină vreme înainte, dar mă gândesc
că poate folosisem același șablon și cu ea în urmă cu zeci de ani
și, probabil, ceva răbufnise, în cele din urmă. Mă rugase să stau
aproape de Anastasia, dar acum poate că i se părea că stau totuși
prea aproape.
Anastasia nu părea, în schimb, prea impresionată și, după
ce m-a privit lung, a spus:
— Păi, dacă dintr-o astfel de cucerire iese un roman sau
măcar o povestire bună, poate că merită, doamnă Lidia.
La privirea contrariată a Lidiei, Anastasia a continuat:

20
 — Am citit de curând cartea „Alchimiști și făurari” de
Mircea Eliade și acolo se spune negru pe alb că pentru a realiza
o operă durabilă trebuie neapărat să înglobezi în ea un principiu
vital.
A plecat ochii și a continuat ceva mai încet:
— Sânge, spermă sau orice altceva ar putea avea
importanță pentru creatorul operei de artă. Așa se explică și
legenda Meșterului Manole care și-a zidit soția în zidul
mănăstirii Curtea de Argeș. Trebuie să sacrifici ceva prețios,
dacă vrei să rezulte ceva de durată...
Lidia s-a încruntat și a spus sec:
— Mă scuzați, dar am impresia că discuția asta mă
depășește!
A arătat spre o canapea pe care erau așezate câteva cutii cu
tonere și a continuat:
— Dacă dați jos tonerele de pe canapea, puteți încerca
împreună să găsiți un principiu vital pentru viitorul roman al
domnului Someșan.
A ieșit ca dusă de vânt și a trântit ușa de parcă ar fi vrut să
o scoată din balamale.
— Credeți că s-a supărat? m-a întrebat Anastasia cu voce
joasă.

21
 Acum vreo treizeci și ceva de ani, folosisem cu Lidia
canapeaua de care vorbea, sau poate era doar alta foarte
asemănătoare, dar nu ne gândeam să căutăm să îi dăm cine știe
ce sensuri filozofice aventurilor noastre. Poate, pentru că eram
prea tineri și ne lăsasem cuprinși de instincte mai degrabă, decât
de analize sofisticate.
— Nu cred că s-a supărat, dar ar fi mai bine să ieșim și noi.
Am ieșit și fata s-a apucat iar de tipărit afișe la imprimanta
ei color, iar eu, după ce am plătit la casierie costul coperților, le-
am luat de la o Lidia care părea încă îmbufnată.
Am vrut să-i spun ceva, dar ea m-a oprit:
— Lasă-mă în pace! O să-mi treacă, numai că... nu sunt
obișnuită cu modul ăsta dezinvolt în care se poartă tinerele în
ziua de azi. De parcă și-ar căuta-o singure.
— Am înțeles, Lidia, și, crede-mă, știu cum să vă împac pe
amândouă.
A făcut ochii mari, dar eu nu am stat să îi explic, ci am ieșit
și m-am dus peste drum de atelier, unde în piața imensă era un
sector unde se vindeau flori de toate tipurile, suficiente pentru a
împăca toate femeile pe care le supărasem eu cândva în viața
mea. Dar eu aveam nevoie numai de două buchete. Preferabil,
la fel.

22
 Am găsit, în cele din urmă, două buchete identice de lalele
albe și m-am întors cu ele la atelier. Primul era pregătit pentru
Lidia și, după ce am sărutat-o cast pe obraz, i l-am oferit. Ca să
fac totuși un pic de diferență, când i-am oferit buchetul
Anastasiei m-am ferit să o sărut, deși probabil că se aștepta și ea
la asta. Lidia a mustăcit, fiindcă tentativa mea de a împăca
lucrurile era prea evidentă. Dacă cumva fata a fost dezamăgită,
nu a arătat asta, ci a spus:
— Sunt minunate, domnule Someșan! Vă mulțumesc! Am
să îmi fac chiar acum un selfie cu ele și am să pun fotografia pe
Facebook.

23
 — Pune-le, pune-le, a comentat un pic caustic Lidia. Dacă
nu le pui, e ca și cum nu ar exista.

24
 Nici eu și nici Anastasia nu am comentat nimic și, pentru
că exact în momentul ăla s-a apropiat de Lidia un client, fata a
venit lângă mine și mi-a zis șoptit:
— Sunt de doi ani aici, în România, a șoptit ea, dar ăsta e
primul buchet pe care îl primesc. Vă mulțumesc!
Mi s-a făcut milă de ea: era din Republica Moldova și, în
ciuda faptului că era într-o țară în care se vorbea tot româna,
se simțea străină și abandonată.
Era frumoasă, dar era tristă și începutul de zâmbet de pe
fața ei nu putea schimba asta. M-am simțit cuprins de duioșie
și aș fi vrut să o iau în brațe, dar nu credeam că eu eram cel
mai nimerit să aduc voia bună în viața acestei minunate fete.
N-am spus nimic fiindcă nu era nimic de spus și doar i-am
zâmbit și eu, cu speranța că zâmbetul meu era ceva mai vesel
decât al ei.
Dar am văzut cum ochii, minunații ei ochi negri, i se
umplu de lacrimi și atunci, uitând de Lidia și de buchetul de
lalele pe care îl avea încă în mână, am strâns-o tare în brațe.
Când i-am dat drumul, m-am bucurat să văd că zâmbetul
apăruse iar pe fața ei și ochii i se uscaseră de lacrimi ca și cum
nici nu ar fi fost.
— Mulțumesc! a spus ea iar, și zâmbetul ei mi-a înseninat
ziua.
25
 Am arătat spre buchetul de lalele acum puțin strivit de
îmbrățișarea noastră.
— Îmi cer scuze pentru ele, dar, crede-mă, am fost luat de
val și am uitat de flori.
— Nu-i nimic! Florile sunt făcute să aducă bucurie în
sufletele oamenilor și dacă au simțit cât de bucuroasă m-ați
făcut, sunt sigură că ne vor ierta.
Ce mai era de spus? Nimic. Așa că, profitând de faptul că
Lidia mai discuta preocupată cu clientul ei, m-am furișat afară
ca un nemernic ce mă simțeam. Un nemernic făcut să aducă
bucurii în sufletele altora, pe când în sufletul lui era doar un
teribil pustiu.
M-am îndreptat spre casa mea și, pentru prima dată după
atâta timp, nu am mai visat-o pe fosta mea iubită, ci doar un
imens buchet alb de lalele, după care se zăreau ca în ceață niște
imenși ochi negri care contrastau teribil cu albul florilor.

Capitolul 2

Un scriitor singur

26
 A doua zi de dimineață, influențat poate și de ziua
anterioară, am făcut o vizită la cimitir. Nu, nu aveam pe
nimeni acolo, dar era locul în care în cele din urmă voi ajunge.
Cimitirul Buna Vestire era așezat aproape de Tâmpa, muntele
emblematic al Brașovului, iar auriul toamnei coborâse de pe
munte și colorase totul în culori fastuoase care mi se păreau
nepotrivite cu liniștea dintre morminte. Ruginiu, auriu și
verde, încă mult verde care avea să fie înecat în curând de
culori mai stridente.
Am vrut să intru, dar m-am răzgândit și m-am oprit la
gardul forjat și, sprijinindu-mă de el, am privit înăuntru. Când
am căutat un loc potrivit pentru a-mi înmormânta personajul
din romanul pe care tocmai îl terminasem de scris, cimitirul
ăsta mi s-a părut cel mai acceptabil. Scriitorul Victor
Zamfirescu din roman eram eu și toată lumea și-a dat seama
de asta, în cele din urmă. Nu au înțeles de ce am ales soluția
să moară în roman când ar fi putut foarte bine să trăiască bine
mersi alături de iubita lui, Daria. Asta, măcar în roman, că în
viața reală, de fapt, m-a părăsit.
Dar dacă în viața reală eu m-am despărțit de Daria, cum aș
fi putut să exprim asta mai bine în romanul tocmai încheiat

27
decât prin moartea protagonistului? Căci, nu-i așa, a pleca
înseamnă a muri puțin – partir, c'est mourir un peu? Iar a te
despărți când dragostea ta părea veșnică ce ar putea însemna
despărțirea dacă nu o veșnică plecare?
„Lasă, că ai procedat bine!” mi-a șoptit atunci Draky.
Cu Draky ăsta, era o întreagă poveste. Era o ființă
imaginară pe care o folosisem prima dată într-o povestire SF
mai veche și pe care, spre surpriza mea, după o vreme, am
început să o aud cum îmi comentează aspectele mai dificile
ale vieții. Doctorul Aldescu, marele specialist în zdruncinați
mintali la care am fost dus în cele din urmă de vărul meu Zeteș,
mi-a spus, după un consult serios:
— Nu cred că este o problemă asta, domnule Someșan: toți
avem câte o voce interioară așa, ca un fel de alter ego al nostru.
Atâta vreme cât nu-i răspundeți și nu îl contraziceți, este totul
în regulă cu acest Draky al dumneavoastră.
Vărul meu, care m-a însoțit la consultație, a dat mulțumit
din cap, a achitat costurile vizitei și am plecat liniștiți că totul
era în regulă.
„Doctorul ăsta cred că este mai nebun decât tine! Cum
naiba să fie în regulă să vorbești cu vocea ta interioară?” m-a
întrebat pe drum Draky.

28
 Pentru că încă eram însoțit de vărul meu, am ridicat doar
din umeri și am zâmbit ușor, dar odată ajuns acasă, am început
să îl cert pe îndelete:
— Când sunt în public, te rog să nu te mai bagi în seamă!
Ce naiba, tu chiar vrei să mă faci de râs?
„Uită-te în jur” a spus Draky, după o vreme. „Tu nu vezi
că vorbești singur?”
Ăsta era Draky și nu aveam cum să mă cert cu el, fiindcă...
probabil că eram tot eu, așa că nu am stat să îl contrazic, mai
ales că, din când în când, pe lângă mine, treceau oameni care
intrau în cimitir.
Tocmai încercam să identific printre morminte pe cel care
în romanul scris de mine aș fi vrut să fie al Scriitorului, când
am simțit o mână grea pe umărul meu. O mână grea,
apăsătoare și, în același timp, protectoare. Ciudată contradicție
de termeni, dar în zeci de ani de când o simțeam, din când în
când apăsându-mă și protejându-mă, mă obișnuisem oarecum
cu ea, așa că nu m-am întors să văd a cui este, ci doar am
întrebat:
— Ce-i, Jiminy? Ți se pare că sunt în pericol?
— Nu-mi mai spune Jiminy! Ți se pare ție că aș semăna
cu un greier?

29
 Mâna grea de pe umărul meu era a singurului verișor pe
care îl aveam și care se numea Ion Zeteș. Zeteșul meu
protector, cum îi spuneam uneori. Am copilărit și am crescut
împreună, și chiar dacă nu avea grijă de mine chiar în felul în
care Jiminy avea grijă de sufletul lui Pinocchio, toată viața m-
am simțit protejat de el. Era numai cu o zi mai mare decât
mine, dar avea cu 20 de kilograme mai mult și era cu un cap
mai înalt, și nici eu nu eram chiar un om scund. Uneori, mai
ales când eram la școală, dar chiar și mai târziu, aveam
impresia că îmi plăcea să caut scandalurile cu lumânarea
numai ca să văd cât de repede venea Ion să mă scoată din
bucluc. Întotdeauna apărea ca un Deus ex Machina și repara
prostiile făcute de mine. De obicei, în tinerețe pentru asta
folosea pumnii, iar în ultimul timp folosea banii. Pentru că
deși eram rude, eu dădeam dovadă de o lipsă totală de
pricepere atât în folosirea pumnilor, cât și a banilor. În schimb,
el devenise în ultimul timp indecent de bogat și nu de puține
ori am aflat ulterior că o bună parte din proiectele mele de care
eram foarte mândru fuseseră sprijinite financiar din umbră de
el. În mare taină, dar în cele din urmă tot am aflat.
Totuși, acum nu știam de ce apăruse în preajma mea,
pentru că nu mă simțeam deloc în pericol. Voiam, pur și
simplu, să am un moment de reculegere și, cum el era ca un
30
mic taifun vorbitor, zău că nu mi-l doream prin preajmă în
astfel de momente, așa că probabil din cauza asta am fost puțin
mai sarcastic cu el decât de obicei. În cele din urmă, m-am
întors spre el și, după ce m-am scuturat de mâna lui grea, l-am
privit lung și i-am răspuns la întrebare:
— Păi, să știi că, privit dintr-o parte, chiar semeni cu un
greier...
Văzându-mă pus pe glume, ochii i s-au înseninat puțin, așa
că am continuat, poate mai mult de dragul lui și ca să-i alung
îngrijorarea:
— Cu un greier uriaș de vreo doi metri și ceva, dar tot
greier.
A oftat și, după ce s-a scărpinat în cap, încurcat, m-a
întrebat:
— Ce naiba cauți aici?
Am dat din umeri:
— Păi, îmi admir locul viitorului meu mormânt pe care,
prin amabilitatea ta, mi l-am însușit la un preț incredibil de
mic.
A oftat, exasperat:
— Dacă știam că o să ai asemenea preocupări morbide, nu
te ajutam în veci să obții locul ăsta de... veci.

31
 A râs fără să vrea de jocul de cuvinte involuntar. Pe urmă,
când s-a oprit din râs, m-a întrebat:
— Acum, pe bune, ce faci aici? Te caut de o săptămână și
vreau să te anunț că dacă mai dispari vreodată așa, ca un măgar
ce ești în ceață, o să îți pun un senzor GPS în telefon.
Era trecut bine de amiază și soarele încălzise pietrele
zidului care înconjura cimitirul. M-am întors cu spatele spre
cimitir și m-am sprijinit de pietrele calde, și am simțit cum
căldura acumulată peste zi în ele îmi încălzește spatele. Am
închis ochii și am încercat să îmi amintesc unde fusesem în
ultima săptămână, dar nu îmi venea nimic în minte. Nada! Un
fel de ceață lăptoasă și atât.
Cum Ion nu a mai spus nimic, în cele din urmă l-am
întrebat eu, ca să nu-i dau timp să mai adâncească problema:
— Știi că în Romania speranța de viață este pentru bărbați
de numai 68 de ani?
Cum tăcea încruntat, am continuat:
— Iar eu voi împlini luna viitoare 64 de ani, deci dacă
statisticile oficiale nu mint, aș mai avea cam patru ani de trăit.
A pufnit fără să îmi spună nimic. Când era pus în
încurcătură, lucru care se întâmpla destul de rar, rămânea
uneori blocat pentru câteva secunde, lucru de care am profitat,
așa că am spus repede:
32
 — Iar cum tu ești cu o zi mai mare decât mine, o să mori
cu o zi înaintea mea, dacă am calculat eu bine.
A trecut în fața mea și a început să mă scuture de umeri:
— Băi, nătăfleață! Acolo este vorba doar de statistică și de
nimic mai mult. Ai uitat că noi facem parte dintr-un neam de
longevivi?
Aici cam avea dreptate și mereu mi-l dădea exemplu în
astfel de situații pe bunicul nostru care murise la 99 de ani.
Gurile rele spuneau că ar fi apucat și suta de ani, dacă ar fi fost
ceva mai liniștit, pentru că chiar și la vârsta lui se mai uita
după femei.
Cu ani în urmă, când am ajuns împreună cu vărul meu în
sat la înmormântarea Moșului, cum îi spuneam noi, ni s-a
părut că lumea ne privește cam dintr-o parte și că în timp ce
ne erau transmise condoleanțele de rigoare, în colțul gurii cei
care ne spuneau asta aveau un ușor zâmbet. Una peste alta,
atmosfera nu era una de înmormântare și tot vărul meu Zeteș
a fost cel care a dezlegat misterul: bunicul nostru, la aproape
suta lui de ani, se urcase într-un car cu fân ca să-i facă semne
vecinei lui, o vădană de numai cincizeci de ani. Pentru el,
poate că era o puștoaică și, privind-o la înmormântare și
văzând cum arăta, am fost înclinat să-i dau dreptate
defunctului. Tot vărul meu a fost cel care a înăbușit în fașă un
33
conflict care era cât pe ce să izbucnească chiar în cimitir în
timpul slujbei, fiindcă bunica mea nu voia cu niciun chip să o
lase pe „curva aia” să participe la slujbă.
„Curva aia” atâta s-a băgat în față, încât a făcut în așa fel
să fie ea prima care aruncă cu un bulgăre de țărână peste sicriul
din groapă. În cele din urmă, bunicii noastre i s-a făcut milă
de ea și de lacrimile ei și a luat-o în brațe, șoptindu-i
împăciuitoare:
— Lasă-l, Sevastițo, să se odihnească în pace! De amu
acolo unde a ajuns nu o să mai umble în veci după muieri.
— Îl las, mătușă Ioană, îl las, cum să nu îl las, numai că nu
vezi că nu îl plânge nimeni și toți se distrează de el?
Adevărul este că mai erau câteva femei mai în vârstă care
plângeau după el, dar așa, mai potolit și mai într-o parte, ca să
nu le vorbească pe urmă satul dar altele abia puteau să-și
înăbușe zâmbetele.
Am scuturat capul ca să alung vechile amintiri, iar Ion m-
a luat de cot și m-a tras spre mașina lui, încercând să mă scoată
din starea în care eram de câteva zile.
— Nu știu ce naiba ți-a făcut curva aia mică, dar ar fi bine
să nu mai iasă în calea mea, a spus Ion, nervos, în timp ce se
urca în mașină. De când te-ai despărțit de ea, parcă ai fi un
zombi.
34
 — Nu-i mai spune curvă, am zis eu, în timp ce mă urcam
în mașină lângă el. Nu mi-a cerut niciodată bani.
Mi-a făcut semn să îmi pun centura, fiindcă aproape
întotdeauna uitam de așa ceva, și a continuat:
— Nu am spus prostituată ci am spus curvă. Prostituatele
sunt cele care îți cer bani. Prostituatele îți cer bani, ți-o freacă,
îți zâmbesc și pleacă în drumul lor spre următorul client.
Profitând de faptul că circulația era redusă în cartierul
Schei s-a întors spre mine, s-a încruntat apoi a spus:
— Curvele nu îți cer bani! Îți cer sufletul apoi se urcă cu
picioarele pe el și dansează flamenco!
Pentru că sunt o fire imaginativă, mi-o și închipuiam pe
Daria cum scoate sufletul din mine, îl trântește pe jos în
dormitorul ei, apoi se urcă cu picioarele pe el și începe să
danseze.
Dacă pe ea mi-o închipuiam foarte ușor, a fost ceva mai
greu să îmi imaginez cum ar putea să îmi arate sufletul. Pentru
că ne apropiam deja de centrul Brașovului și eu tot nu îmi
puteam închipui cum ar putea arăta sufletul meu pe care dansa
Daria flamenco, l-am întrebat pe Ion.
— Totuși, de ce flamenco?
M-a privit mai încruntat ca de obicei și a spus:
— Hai să bem ceva și apoi o să-ți explic.
35
 A oprit în dreptul unui bar micuț, urcând pe jumătate
mașina pe trotuar, lucru care nu mi se părea deloc în regulă,
dar cum nimic din ce făcea vărul meu în ultimul timp nu mi se
părea în regulă nu am comentat.
Mai fusesem de câteva ori cu el în barul ăla, Party Bar se
numea, și se vede treaba că și el era cunoscut acolo, pentru că
un băiat subțirel s-a apropiat de noi, după ce am luat loc, și l-
a întrebat:
— Ca de obicei, domnule Zeteș?
— Ca de obicei, numai că de data asta de două ori.
Pentru că băiatul s-a încruntat fără să priceapă din prima,
a precizat:
— De două ori pentru fiecare!
L-am privit dezaprobator și am spus:
— Vezi cât bei, că ești cu mașina!
— Nu-ți fă griji pentru asta, fiindcă am chemat deja
șoferul...
Până să vină băuturile comandate, a scos telefonul din
buzunar și, după ce a butonat ceva la el, l-a întors cu ecranul
spre mine și mi l-a arătat:
— Privește, te rog, aici!
Pe ecranul telefonului, era una dintre multele butade pe
care le întâlnești cu duiumul pe Facebook.
36
 Asta era ceva mai ciudată, dar tot nu m-am prins chiar dacă
eram tot ardelean, ca el, însă, în cele din urmă, m-am hazardat
cu o presupunere:
— Din câte îmi arăți tu acolo, înțeleg că astăzi nu o să bem
bere. Dar treaba cu femeile zău că nu o înțeleg. Din câte știu,
îți plac și ție destul de mult.
— Îmi plac, acceptă el domol, îmi plac, cum să nu îmi
placă, spuse el și făcu o scurtă pauză, după care continuă:
— Ideea este că trebuie să îți placă și atât. Faci sex cu ele,
că tot suntem dintr-un neam de bărbați virili și longevivi, le-o
dai la buci așa cum bate surdul în tobă și cam atât! Le spui la
revedere, îți vezi de treabă și, când îți vine iar cheful, treci la
următoarea.

37
 M-am uitat în jur să văd dacă nu trăgea cineva cu urechea
la vorbele lui cam fără perdea, dar toți își vedeau de paharele
lor.
— Ca să nu mai zic că ultima mea iu... era să zică „iubită”,
dar s-a corectat la timp și a spus, vreau să zic ultima mea
prietenă cu care eram deja de vreo două luni mi-a spus într-o

38
zi ceva de genul: „Știi, Ioane, roșul ăsta este noul albastru care
îmi place de azi încolo!”. Iar eu i-am zis să-și facă bagajele și
să plece, înainte de a apuca să îmi spună că noul Ion care îi
place de azi încolo este Florin sau mai știu eu cum.
Între timp, băiatul de la bar a adus pe masă două boluri,
unul cu tequila și unul cu apă caldă. După ce a dat foc la bolul
în care era tequila, s-a tras un pas înapoi și ne-a lăsat să
admirăm flăcările.
— Ai văzut cum dansează flăcările? m-a întrebat vărul
meu. Ca o dansatoare de flamenco! Iar acolo în bol, sub
flăcări, amestecat cu tequila, este sufletul tău amărât.
Băiatul care ne servea a așteptat răbdător, apoi, când
flăcările erau pe cale să se stingă, a vărsat conținutul bolului
cu tequila în cel cu apă fierbinte.
Vărul meu a privit apoi în tăcere la băiatul care ne turna
băuturile în pahare cu gesturi de mare magician și pe care apoi
ni le-a așezat ceremonios în față:
— Blazer Blue tequila, domnule Zeteș. De două ori.
— Mulțumesc, a răspuns vărul meu, dar stai pe aproape.
În curând, o să mai vrem un rând.
Băiatul s-a înclinat și s-a dus spre bar, unde avea și alți
clienți.
Am rămas cu paharul în mână și am întrebat:
39
 — Totuși, de ce flamenco?
— Dă paharul pe gât și am să-ți explic!
Am dat paharul pe gât fără să spun nimic, nici măcar
tradiționalul „noroc!” sau ceva asemănător, pentru că vedeam
bine că este prea pornit pe mine.
După ce a dat și el paharul pe gât și a făcut semn băiatului
să vină și să mai pună câte unu, s-a întors spre mine:
— Știi bine că am refuzat să o văd întotdeauna... să o văd
pe Fosta, cum îi spui tu, pentru că nu știu cum aș fi reacționat
față de ea. Dar să știi că așa mi-o imaginam: îmbrăcată într-o
fustă roșie și dansând flamenco și pocnind din castaniete.
Peste sufletul tău de copil inocent.
În ultimul timp, era foarte mândru de noul lui telefon și
profita de orice ocazie ca să îmi arate cât de bine îl știa mânui.
A căutat un videoclip pe Youtube și mi l-a arătat. O dansatoare
îmbrăcată în roșu dansa pe niște ritmuri îndrăcite un flamenco
pasional.
— Vezi, așa mi-o imaginam și pe ea ori de câte ori te
întâlneam în perioada cât erai îndrăgostit de ea. Cu fiecare zi
ce trecea, erai tot mai jigărit și mai slab și mă așteptam ca de
la o zi la alta să citesc în ziare despre tine că ai fost găsit mort
sub geamurile ei.
Își trase suflarea și continuă:
40
 — La un milion de oameni dacă ai povesti ce ți s-a
întâmplat, sunt sigur că absolut toți te-ar condamna pe tine
pentru povestea ta de dragoste. Numai că eu te cunosc prea
bine și îți spun că ai fost ademenit de ea de la bun început. Ea
te-a sedus pe tine, nu tu pe ea, cum poate că uneori, în
vanitatea ta masculină, ți-ai imaginat.
A dat și al doilea pahar de băutură pe gât, apoi a privit atent
la mine:
— Îți mai aduci aminte de subiectul de la Română care ne-
a căzut la BAC?
Chiar dacă mi se părea că au trecut de atunci mii de ani,
îmi aminteam și încă bine, așa că i-am răspuns:
— „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu. Dacă îmi aduc
aminte bine, am luat 10.
— Mda, eu am luat doar nouă, dar nu despre asta vreau să-
ți vorbesc. Mereu ai fost fascinat de Ladima și de soarta lui
nefericită. Vrei să recapitulez puțin?
— Nu, am spus eu hotărât, dar nu părea să mă audă, așa că
a continuat:
— Ladima era un scriitor sărac...
— Ziarist sărac, l-am întrerupt eu, dar a dat numai din
mână, ca și cum ar fi putut alunga vorbele mele cu un simplu
gest.
41
 — Ziarist, scriitor, pentru mine este cam totuna, așa că nu
mă mai întrerupe. Deci ziaristul ăsta al tău se îndrăgostește de
o prostituată, Emilia, dacă mai țin eu bine minte, și, pentru că
era un om cultivat și sensibil, își dă seama că greșește, dar nu
poate scăpa din mrejele ei. Pentru că, la un moment dat, nu
mai suporta ifosele ei și, mai ales pentru că nu mai avea bani
să-i facă poftele, se hotărăște să se sinucidă. Dar pentru că
ținea la imaginea lui, ca să nu pară îndrăgostit de o prostituată
și că se sinucide din cauza ei, își pune în buzunar câteva
scrisori de dragoste pentru o doamnă, Doamna T. parcă, o
doamnă din înalta societate care i-ar fi refuzat dragostea și
pentru care, vezi Doamne, în cele din urmă, se sinucide.
— Ioane, țin minte subiectul. Nu uita că eu am luat 10 și
tu numai 9!
— Asta, din cauză că nu m-ai lăsat să copiez, nătărăule. Și
nu înțeleg de ce, mai ales că pe atunci nici măcar nu erau
camere de supraveghere, ca acum.
A mai luat o gură din cocktailul din pahar și a continuat:
— Tot înainte de a se sinucide, Ladima a făcut rost de o
sumă consistentă de bani pe care a lăsat-o în buzunar, ca să nu
creadă cunoscuții că se sinucide din cauza sărăciei.

42
 Am mângâiat absent marginea paharului, fără să spun
nimic, pentru că nu îmi plăcea direcția spre care se îndrepta
discuția, așa că am întrebat:
— Nu știu unde vrei să ajungi?
— Ba știi foarte bine, a spus el apăsat. Săptămâna trecută,
mi-ai cerut cinci mii de lei împrumut.
— Mda, am confirmat eu, încruntându-mă. Aveam nevoie
de ei pentru o cheltuială urgentă.
— Așa am crezut și eu, a spus el, și am zis că ți-i dau de
tot, fără nicio obligație din partea ta. Îi mai ai?
Fără să vreau, am dus mâna la buzunarul interior al
sacoului și i-am arătat fișicul cu bani prins frumos cu o clemă
mare, dar exact în clipa aia mi-am dat seama că am greșit,
fiindcă vărul meu a clătinat dojenitor din capul lui mare și
cărunt.
— Dacă zilele următoare aflu și că te-ai îndrăgostit de o
doamnă din înalta societate, să știi, Sergiule, că ai încurcat-o
cu mine!
— În România, nu mai avem înaltă societate. Cei care cred
că fac parte din așa ceva sunt niște închipuiți și niște farisei.
— Lasă că știi tu foarte bine la ce mă refer... Să nu zici că
nu ți-am spus. Nu mă face să îți arăt ursul din mine. Ai văzut
ce era scris acolo, pe Facebook: cu ursul să nu te pui!
43
 S-a ridicat în picioare cât era de mare și într-adevăr arăta
ca un urs. A îndesat câteva sute de lei în mâna băiatului de la
bar, care ne-a condus apoi până la ușă cu un zâmbet sincer.
— Mai poftiți pe la noi, domnul Zeteș!
— O să vin cât de curând, tu numai ține focul aprins la
cazanul cu țuică.
Ăsta era vărul meu: un bătrân ciudat, bădăran, dar iubit de
toți cei care îl cunoșteau. Și, în mod sigur, nu numai datorită
dârei de bani pe care o lăsa în urma lui.
Lângă mașină, ne aștepta deja Alex, șoferul lui, care
apărea ca din pământ ori de câte ori vărul meu avea nevoie de
el.
Înainte de a ne urca, mi-a spus:
— Vere, eu nu-s cine știe ce psiholog, dar se vede cu
ochiul liber că ești într-o depresie grozavă. Noroc că mă ai pe
mine și știu exact cum să te scot din starea asta.
I-a spus lui Alex o adresă de pe strada Nicolae Bălcescu
și, după ce mașina a pornit, m-a bătut protector pe umăr:
— O să te las să-mi zici Jiminy de câte ori vrei dacă nu te
rezolv într-o zi, cel mult două.
Nu-mi inspirau cine știe ce multă încredere inițiativele lui,
pentru că uneori mi se părea că este chiar mai nebun decât

44
mine. Iar despre mine, zău că pe moment nu eram într-o
dispoziție prea bună ca să-i suport hachițele.
Spre uimirea mea, mașina a oprit în dreptul unei frizerii și
vărul meu mai mult m-a tras după el până când am ajuns
înăuntru, pentru că exact de o tunsoare mi se părea că duc eu
lipsă în starea în care mă aflam.
Am vrut să protestez, dar m-a dus până în fața unei fete pe
care se vedea că o cunoaște foarte bine, pentru că i s-a adresat
pe nume:
— Corina, dragă, ăsta este vărul ăla al meu de care ți-am
vorbit. Acum, ce te rog eu pe tine, știu că frumos ca mine nu
poți să îl faci, dar măcar ca pe Kenny Rogers să îl tunzi, dacă
se poate.
A scos nelipsitul telefon din buzunar și a căutat o
fotografie cu cunoscutul cântăreț country. De câteva ori, în
diferite ocazii, mi se mai spusese că aș semăna puțin cu
Kenny, dar de aici și până la a mă tunde ca el era cale lungă.
Fata a încuviințat și, după ce a căutat și ea pe telefonul ei
o fotografie a cântărețului, a așezat telefonul pe un raft să îl
poată privi și s-a apucat să mă tundă, iar vărul meu a plecat
val-vârtej, nu înainte de a-mi cere telefonul și de a mă avertiza:
— Nu te miști de aici până nu mă întorc!

45
 Oricum nu mă puteam mișca, înfășurat cum eram în
prosoape și în tot felul de șervețele, care mai de care mai calde
și mai parfumate. Corina părea hotărâtă să îmi ia fiecare fir de
păr din cap și din barbă la cercetat, așa că până când s-a întors
vărul meu, abia ajunsesem în faza în care m-a scos din vasul
unde fusesem spălat pe cap. În timp ce fata îmi usca părul
manevrându-mi ferm, dar cu delicatețe, capul în așa fel încât
să îi vină ei la îndemână, am simțit cum încheietura mâinii îmi
este apucată și bătrânul meu ceas îmi este scos destul de brutal.
Am dat să mă uit, dar Corina m-a liniștit:
— Este vărul dumneavoastră...vrea să vă schimbe ceasul
cu unul mai...
— Da, omule, îți arunc chinezăria ta și îți pun pe mână un
ceas Rolex. Ai ceva împotrivă?
Când Corina mi-a dat drumul din mâini, am privit spre
încheietură, unde strălucirea aurului nu lăsa nicio îndoială
asupra valorii ceasului.
— Ce naiba vrei să faci, vere?
În loc să-mi răspundă la întrebare, Ion privi spre Corina și
făcu o figură nedumerită:
— Știi cum procedează vărul ăsta al meu?
Cum Corina dădu amuzată din umeri, Ion continuă:

46
 — Face exact ca o fată cu care mergi la un hotel și acolo,
după discuțiile preliminare, când o urci în pat și vrei să-i dai
chiloții jos, fata te întreabă uimită: de ce vrei să-mi dai chiloții
jos? Ce vrei să îmi faci?
Mă așteptam ca gluma cam deocheată să o supere pe fată,
dar, în loc de asta, ea a început să chicotească, pentru că avea
talentul vărul ăsta al meu să spună cele mai porcoase glume în
așa fel încât să nu supere pe nimeni.
Abia după ce a văzut-o pe fată zâmbind la poanta lui, s-a
întors Ion și spre mine și mi-a explicat:
— Păi ce să fac, vere? Te tratez de depresie, dar pentru
asta trebuie să te aduc mai întâi în rândul lumii, fiindcă tare te-
ai depărtat în ultimul timp de ea.
M-a împins în fața oglinzii și m-a întrebat:
— Ia privește-te puțin, vere, și spune-mi dacă nu cumva
depresia aia a ta este pe cale să plece?
Din oglindă mă privea o copie nereușită a cunoscutului
cântăreț de muzică country și, când i-am spus asta lui Ion, el a
comentat sec:
— Da, mai avem de lucrat un pic la imagine și la capitolul
poftă de viață.
A plătit fetei cu un gest firesc și mi s-a făcut frică că voi
obișnui să trec prin viață cumpărând una și alta, iar în spatele
47
meu vărul Zeteș să fie mereu prezent și să-mi acopere
cheltuielile. Oricum, în ultimele zile cam așa s-a întâmplat, dar
nu aveam să-i plâng lui de milă, fiindcă dacă avea numai pe
sfert din câți bani se lăuda că are, nu aveam de ce să-i port eu
de grijă.
După ce am ajuns în mașină, i-a spus lui Alex:
— Găsește acum un loc de parcare pe undeva pe la
jumătatea străzii Republicii.
— Da șefu! a răspuns șoferul și, în numai câteva minute,
am ajuns într-un loc care părea că îi este pe placul vărului meu.
— Cu telefonul meu ce naiba ai făcut? l-am întrebat eu
înainte de a coborî, deși aveam o vagă bănuială ce se
întâmplase.
— Ah! Bine că mi-ai amintit, a spus el și a scos din
buzunar un iPhone ultima generație. Ți-am salvat numerele
din agenda pe care o aveai pe cărămida aia veche a ta și am
aruncat-o, așa că să nu mă întrebi de ea.
— La naiba, vere! Dar chiar nu știu să umblu cu drăciile
astea!
— O să înveți! mi-a spus el sec și mi-a făcut semn să
cobor.

48
 Capitolul 3

Haine de firmă

Am făcut câțiva pași pe strada Politehnicii, apoi, când am

ajuns pe strada Republicii, m-a împins în sus spre Piața
Sfatului. Când am ajuns în dreptul magazinului Kenvelo, mi-
a făcut semn să intrăm.
— Hai aici, că vreau să-mi cumpăr și eu un sacou mai de
doamne-ajută.
Sacoul lui părea în regulă, dar, din moment ce banii erau
la el, cine eram eu să mă pun contra voinței lui.
Am intrat în magazinul nu prea aglomerat și, din cauza
celor două pahare de Blazer Blue Tequila, parcă vedeam totul
ceva mai în roz decât în momentul în care ajunsesem de
dimineață la cimitir. Îmi părea bine, dar nici nu prea mă
vedeam trecând prin viață bând un pahar după altul de coctail
în flăcări doar ca să îmi mențin tonusul la un nivel acceptabil.
De undeva dintre rafturile cu haine, au apărut ca printr-un
hocus-pocus magic două fete drăguțe care, cu flerul dat de
obișnuința de a trata cu clienții, s-au îndreptat imediat spre Ion,
de parcă eu nici nu aș fi existat. Una dintre ele era blondă, iar
49
cealaltă era o șatenă cu nuanțe de păr blond, dar părul ei avea
o nuanță mai închisă, semănând la culoare cu mierea de tei.
Oricum, păreau extrem de dezinvolte. Fata cu părul ca mierea
a fost cea care a preluat inițiativa și a întrebat, folosind totuși
pluralul când i s-a adresat vărului meu:
— Da, domnii mei, cu ce vă putem ajuta?
Ion a arătat cu un gest spre mine și a spus:
— Știu că vă vine greu să credeți, dar verișorul ăsta al meu
și cu mine tocmai am moștenit o mătușă bogată. Să zicem că
extrem de bogată...
A privit încruntat spre mine de parcă i-ar fi fost frică să nu
îl contrazic și, văzând că nu spun nimic, a continuat privind
spre fată:
— Problema este că noi trebuie să mergem la un notar să
semnăm pentru moștenire și dacă eu mai arăt cât de cât
acceptabil, vărul ăsta al meu parcă ar fi adunat de prin
boscheți. Mă întreb dacă nu ați putea face ceva ca să arate mai
prezentabil.
În timp ce fata blondă a plecat să se ocupe de ceilalți
clienți, fata șatenă m-a luat ușor de cot și m-a condus spre
spatele magazinului.
S-a întors pe la jumătatea drumului și l-a întrebat pe vărul
meu:
50
 — Avem vreun buget în care ar trebui să ne încadrăm?
Zeteș al meu a dat nonșalant din umeri:
— Mătușa noastră ne-a lăsat vreo cinci milioane de lei, dar
parcă nu i-aș băga chiar pe toți în haine. Ne mai trebuie și
pentru mașini de lux, fete și excursii prin lume, nu?
— Sigur că da, domnule, a fost fata de acord, și jur că am
simțit aproape palpabil cum respectul și interesul ei au crescut
cu câteva grade.
M-a condus ferm și, în același timp, delicat prin magazin
și, în cele din urmă, a reușit să mă îmbrace din cap până în
picioare în haine care îmi veneau ca turnate. Deși niciodată nu
am fost adeptul zicalei „haina face pe om”, a trebuit să
recunosc în sinea mea că mă simțeam altfel. În mod aproape
insesizabil, hainele se mulau pe mine și apăsau ici și colo
mușchii mei îmbătrâniți, făcându-i să se așeze altfel, într-un
mod aproape imperceptibil.
Când fata m-a condus în fața unei oglinzi uriașe, nu mi-a
venit să cred: din oglindă privea spre mine, cu o figură ușor
neîncrezătoare, o copie ceva mai reușită, de data asta, a
vestitului cântăreț.
— O pălărie îți mai trebuie, vere, și o chitară, și te poți
așeza la colțul străzii Republicii să cânți melodii country, ca
să câștigi și tu un ban cinstit.
51
 Fetele au chicotit, iar vărul meu, după ce a plătit și le-a
lăsat un bacșiș generos, le-a rugat:
— Știu că politica firmei nu vă dă voie să faceți poze cu
clienții, dar de data asta poate faceți o excepție, iar dacă vă
ceartă cineva, să spuneți că este... așa, ca un fel de reclamă.
Fetele nu au așteptat un alt îndemn și m-au flancat
chicotind, în timp ce vărul meu ne-a fotografiat.
Fata cu părul ca mierea m-a prins ceva mai strâns în brațe
decât cealaltă și, cu atenția trează, am simțit cum mâna ei s-a
așezat deasupra inimii mele ca și cum ar fi vrut să verifice cât
de tânără mai era. Era, era chiar prea tânără, pentru că mâna
mea a simțit umărul ei dezgolit și i l-a mângâiat aproape
instinctiv, obținând un rânjet aproape obscen din partea
vărului meu.
După ce a terminat de fotografiat, mi-a tras un ghiont cu
laba lui mare cât a unui urs și m-a împins afară, tot rânjind:
— Hai, că te-ai distrat destul și văd că te simți deja ceva
mai bine!

52
53
 .
Mi-a arătat o masă la una dintre terasele de pe stradă și mi-
a zis:
— Înainte de a pleca, hai să bem câte o cafea și să-ți dau
câteva sfaturi, chiar dacă treaba asta nu o să-ți convină deloc.
După ce au venit cafelele, și-a scos cartea de identitate din
portofel, a așezat-o în fața mea și a spus:
— Pune și buletinul tău lângă al meu te rog.
Nu știam ce are de gând, dar nu părea că s-ar afla în
dispoziție să îl contrazic, așa că m-am conformat, nu fără să îl
corectez:
— De câțiva ani buni, actele astea se numesc cărți de
identitate, atâta lucru ar fi trebuit să știi și tu.
S-a făcut că nu aude ce spun și, după ce le-a așezat una
lângă alta, le-a împins pe amândouă spre mine:
— Uite aici, vere, la actele astea și ai să vezi că aparțin
unor bătrâni de fix șaizeci și patru de ani. Unul, mai mare cu
o zi decât celălalt, dar asta nu contează prea mult pentru ce
vreau eu să-ți spun.
Am privit la cele două bucăți de plastic din fața mea și nu
pricepeam ce vrea. În cele din urmă, văzând că nu mă prind, a
clătinat din capul mare și cărunt:
54
 — Pricepi greu sau cred că mai degrabă te prefaci că nu
pricepi.
A ciocănit cu degetul arătător în ele și a spus:
— Citește bine CNP-ul lor și privește bine la fotografiile
de pe ele. Actele astea, vere, aparțin unor bătrâni, poate nu
chiar moșnegi – cum ne cred unii, dar bătrâni în mod sigur.
Am pufnit plictisit de introducerea asta lungă, fiindcă eram
sigur că tot ce îmi spunea era numai o introducere.
După ce a băut o gură de cafea, a spus:
— Vere, oricât te-ai crede tu de special, să știi că pe tine
nu te iubește și nu te va iubi nimeni pentru ceea ce ești, ci
pentru ceea ce ai putea să faci pentru cineva. Iar pentru o fată
de douăzeci și unu de ani, tu nu prea mai ai ce face.
S-a bătut cu mâna peste buzunarul unde își ținea portofelul
și a continuat:
— Nici pe mine nu cred că m-ar iubi vreuna decât dacă ar
afla câți bani am, dar asta nu înseamnă iubire, ci contract de
vânzare-cumpărare. Ea îmi vinde tinerețea ei și eu o plătesc cu
toate avantajele pe care le pot aduce banii.
A mai băut puțină cafea, apoi a împins cartea de identitate
spre mine:
— Interesul, vere, doar ăsta mai poate atrage tinerele fete
spre noi, interesul și nu iubirea, lămurește-te odată, pentru
55
numele lui Dumnezeu, și nu mai fi așa naiv. Curvulicea aia
mică de Daria a vrut să scrii o carte cu ea ca personaj principal
și, după cum vezi, în cele din urmă, a obținut ce a vrut, chiar
dacă ți-a făcut sufletul harcea-parcea și pe urmă ți-a făcut vânt
din viața ei.
A băut toată cafeaua, iar eu mi-am pus buletinul în
buzunarul de la spate, fiindcă nici portofel nu aveam.
— Îți mai aduci aminte de romanul ăla al tău unde spuneai,
la un moment dat, că sângele tânăr cere sânge tânăr? m-a
întrebat el, după o vreme.
Îmi aduceam aminte, cum să nu îmi aduc? „Sângele tânăr
cere sânge tânăr”, i-am scris eu unei fetișcane căsătorite cu un
bătrân actor, ca s-o conving să îl înșele cu mine. Până la urmă,
l-a înșelat și mi-a dat o idee minunată pentru un roman, pe care
l-am și scris.
În cele din urmă, povestea a ieșit la iveală din cauza unor
prietene invidioase, iar bătrânul actor a divorțat, când a aflat
de aventura ei, ba i-a luat și custodia celor doi copii.
După ani și ani, când resentimentul din sufletul ei se mai
domolise, în timpul unei întâlniri întâmplătoare la o cafea, mi-
a povestit ceva care m-a făcut să mă simt dezgustat de mine o
vreme. În cele din urmă, mi-a trecut dezgustul, dar fără să uit
cu adevărat vreodată povestea ei.
De fapt, era vorba despre o pildă din filozofia zen, în care
un copil care avea o broască țestoasă a fost teribil de îndurerat
atunci când, într-o dimineață, părinții lui au găsit broscuța

56
moartă. Cum băiețelul plângea încontinuu după mica lui
prietenă, ca să mai uite de durere, părinții i-au pregătit micii
broaște țestoase o înmormântare fastuoasă. O cutie de pantofi
a fost împodobită cu o mulțime de flori, iar în grădina casei a
fost săpată o groapă care să servească drept mormânt. Spre
bucuria părinților, chiar când să închidă cutia, au observat că
micuța broască se trezea la viață, fiindcă fusese doar cufundată
într-un somn adânc. Mirarea le-a fost enormă când au văzut că
micuțul lor băiețel era dezamăgit că pregătirile pentru
înmormântarea broscuței, la care el pusese atâta suflet, erau
acum în zadar.
În cele din urmă, tot copilul a găsit soluția:
— S-o omorâm! a spus el, spre consternarea părinților.
Văzând că nu spun nimic, Simina, fosta mea amantă de-o
vară, m-a întrebat sec:
— Ai înțeles ceva din pilda asta zen sau trebuie să-ți fac o
schiță ca s-o pricepi și tu?
Cum tot nu spuneam nimic, a continuat:
— M-am simțit ca broscuța din poveste pe care băiețelul o
voia sacrificată ca să nu rateze înmormântarea fastuoasă la
care muncise atât de mult. M-ai sacrificat pentru romanul tău
la care ai scris o vară întreagă. Ai crezut că mi-ai ascuns bine
identitatea, da, este adevărat că nu mi-ai dat numele, dar un
om poate fi recunoscut și după altceva, nu numai după nume.
Chiar după gemetele pe care le scoate în timp ce face sex, de
exemplu, dacă le descrii suficient de realist.
A sorbit atunci ultima gură de cafea și mi-a spus amar,
chiar în timp ce se ridica:
57
 — Sunt sigur că la fel ca mine au mai fost și alte broscuțe
sacrificate în numele romanelor tale de doi bani. Ai distrus
vieți, ai înșelat speranțe, dar ai grijă, Sergiule, va veni o zi în
care tu vei fi broscuța și altcineva îți va pregăti o
înmormântare fastuoasă.
Mi-am adus aminte de vechea întâmplare și m-am întrebat
dacă Simina avea dreptate sau erau doar vorbe aruncate de o
biată femeie îndurerată și părăsită.
Văzând că mi-am adus aminte de pasajul cu pricina, Ion s-
a ridicat, cât era de mare, de la masă și mi-a spus:

— Dacă vreodată ai chef de distracție, du-te spre seară în

față la Modarom sau la hotel Capitol și găsești acolo ce femei
vrei. Te distrezi o noapte cu ele, apoi fă-le vânt și vezi-ți de
scrisul tău. Dar, mai ales, ascultă și tu o dată în viață de sfatul
unui om mai bătrân ca tine fie și numai cu o zi: niciodată, dar
niciodată să nu mai ai încredere în vreo femeie! Mai ales în
una care îți spune că te iubește. Pricepe că femeile din ziua de
azi vor doar să se distreze câțiva ani înainte de căsătorie, apoi
devin matroane cuminți și femei devotate instituției
căsătoriei... instituție în care tu ți-ai băgat picioarele de câte
ori ai putut. Dacă întâmplător te încadrezi în ce caută ele, în
cei câțiva ani de distracție este bine, iar dacă nu, vezi-ți de ale
tale.

58
 Am ridicat din umeri:
— Dacă scrisul ar fi la fel de ușor ca vânzarea de piei de
cloșcă sau ce naiba vinzi tu de faci atâția bani, fii sigur că așa
aș face. Dar ca să poți să scrii, ai nevoie de ceva mai mult decât
de voință... ai nevoie de inspirație, de o anumită stare creatoare
care...
— Scutește-mă cu vorbele astea de doi bani cu care îți
vrăjești aspirantele tale la glorie literară. Mai bine spune-mi ce
ai mai făcut cu ultimul tău roman. Măcar are succesul la care
ai sperat?
— Are pe naiba, am răbufnit eu. Până acum l-am trimis la
vreo șase edituri și niciuna nu l-a vrut.
Mi-a pus o mână grea cât un buștean pe umăr, într-un gest
ce se voia încurajator, și mi-a spus:
— Mai încearcă la câteva edituri și, dacă nu, te sponsorizez
eu... doar am mai făcut-o și altădată.
Nu-mi convenea să recunosc prea ușor, dar a făcut-o, și
încă de mai multe ori, mai ales la începuturile mele literare,
când nu eram prea cunoscut. Pe de altă parte, nici nu îmi venea
prea ușor să recunosc că, citit la rece, romanul de care fusesem
atât de încântat, „Gheață la malul sufletului meu”, nu mi se
mai părea chiar atât de grozav. Se puteau vedea în el trăirea și
faptul că fusese scris la cald, dar personajele nu erau suficient
59
creionate și nici acțiunea nu părea să aibă cine știe ce
consistență. Trimisesem manuscrisul romanului la câteva
cititoare beta ca să le testez reacția și, deși au fost încântate de
el, au criticat viteza cu care s-au desfășurat lucrurile.
„Poate suntem noi în secolul vitezei”, îmi scria una dintre
ele, dar, chiar și așa, i se părea ciudat ca un bărbat (spre
mulțumirea mea ascunsă, nu a folosit cuvântul bătrân, deși era
clar că la asta se gândea) să ajungă în patul unei fete de
douăzeci și unu de ani în prima zi când s-au întâlnit, la ea
acasă. Faptul că chiar așa se întâmplase era lipsit de relevanță,
după ea! Important era că acest lucru i se părea complet
neverosimil și, după părerea ei, ar fi trebuit să prelungesc
această perioadă. Făcuse toate aceste afirmații pe pagina mea
și, sincer să fiu, m-am simțit puțin deranjat.
— Ete scârț! i-am răspuns eu și, ca să fiu mai convingător,
am pus, tot pe pagina mea, o fotografie cu un arici mucalit care
solicita să fie scărpinat pe spate.
Apoi, după ce am fost sigur că a văzut fotografia, am
întrebat-o:
— Pari o fată extrem de citită. Spune-mi, te rog, dacă
expresia „coup de foudre” îți este cunoscută? Și nu mă refer la
traducerea cuvânt cu cuvânt, ci la expresie în întregul ei.

60
 Mi-a răspuns cu întârziere că da, știa că înseamnă
„dragoste fulgerătoare la prima vedere”, dar că era mai
degrabă o figură de stil folosită de poeții romantici și
nicidecum o posibilitate reală.

Am abandonat discuția întrucât cu oameni convinși că

viața se poate desfășura numai după reguli stricte nu aveam ce
discuta.

61
 Problema era vărul meu, care nu credea că eu aș putea avea
succes la o tânără fată numai prin simpla mea persoană. El era
obișnuit să etaleze banii de care dispune, așa că pentru el era
simplu să facă o fată, de moralitate îndoielnică, să îl urmeze
pentru o noapte sau pentru mai multe, de dragul avantajelor pe
care aceasta le putea avea.
Dar eu? Eu ce-i puteam oferi? O discuție interesantă și o
prezență agreabilă? Puține fete mai erau interesate de așa ceva,
dar eu mă simțeam în plină formă, așa că i-am propus vărului
meu un pariu riscant, înainte de a ne despărți.

Capitolul 4

Un pariu riscant

62
 — Uite, Ioane, i-am spus eu înainte de a ne despărți, eu
sunt gata să fac cu tine un pariu pe tema succesului pe care îl
am eu la fete și în care tu nu crezi absolut deloc.
A pufnit neîncrezător:
— Tu și succesul la fete! Hai să o lăsăm baltă, pentru că
orice pariu ai face pe tema asta, este ca și pierdut.
Poate că întâlnirea de ieri cu Anastasia sau, poate, hainele
de firmă sau, pur și simplu, firea mea rebelă m-a făcut să îl
provoc:
— Uite, aș vrea să facem un pariu. Mergem amândoi într-
un loc aglomerat și să vedem care dintre noi doi convinge mai
repede o fată să îl sărute.
Pentru că sta pe gânduri și nu părea foarte convins, am
adăugat:
— Nu te gândi la prosii... o sărutare castă, doar pe obraz.
Hai să ne întrecem, vere, așa cum o făceam altădată când
pariam pe așa ceva.
— Da, măi, prostovane, dar atunci eram la liceu, a mormăit
el.
— Liceul este în suflet, vere, nu în buletin, cum încerci tu
să mă convingi. Hai, te prinzi?

63
 Îl cunoșteam de multă vreme suficient de bine astfel încât
să știu pe ce butoane să apăs și ce cuvinte să spun ca să obțin
efectul dorit, așa că am zis:
— Sau tot curajul ăla al tău este numai de paradă?
Ce era el mare, dar am simțit că s-a mai umflat un pic și
sunt sigur că, dacă ar fi fost taur, ar fi scurmat țărâna cu
piciorul. Dar fiind numai vărul meu, a spus:
— Oricând, fraiere! Pe ce vrei să pariem?
Căpătase un obicei, mai degrabă un tic nervos, să își
învârtă cheile de la mașină pe deget, poate că nu atât de a face
paradă cu ele, cât mai ales pentru că era foarte mândru de
mașina lui: un Volvo XC40. Mereu îmi spunea că lui i se pare
că este cea mai sigură mașină din lume și poate că ăsta era un
mod de a fugi de bătrânețea care punea stăpânire și pe el, și pe
mine.
„Dacă tot voi trăi mult, atunci nu vreau să mor ca prostul
pe șosele, din cauza vreunui prost!” era sloganul după care se
orientase când își cumpărase mașina la care ținea atât de mult.
M-am prefăcut că mă gândesc, deși în mintea mea
construisem deja dialogul până la al treilea nivel de
complexitate.
— Păi, tu pui la bătaie minunata ta mașină, am spus eu cât
de calm am putut, iar el...
64
 — Ești nebun? m-a întrerupt el nervos. Ce fel de pariu am
putea face ca să renunț eu la mașina mea?
Am ridicat din umeri și am spus:
— Vezi, aveam eu o bănuială că, de fapt, curajul tău este
numai de fațadă.
— Stai puțin, că nu am zis încă nimic, a sărit el cu gura.
Tu ce pui la bătaie, dacă pierzi?
— Eu, dacă pierd, am să scriu un roman despre tine și
numai despre tine.
A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a spus:
— La cât scrii tu de repede, în trei luni mâzgălești ceva
acolo și îi zici roman, așa că nu știu dacă este corect.
Am râs sarcastic, cât de sarcastic am putut, dar asta făcea
parte din plan:
— Păi, la cât te lauzi tu că ești de bogat, ar trebui ca în trei
zile, nu în trei luni, să îți iei deja alta.
A rumegat bine spusele mele, dar știam că deja este prins
în cursă, așa că, fluturând inelul cu cheile mașinii, a spus:
— Sunt de acord, fraiere! Cum vrei să procedăm?
— Simplu! Tot trebuie să îmi fac cumpărăturile, așa că
mergem în Kaufland, intrăm ca și cum nu ne-am cunoaște și
primul care obține o sărutare pe obraz de la o fată câștigă
pariul. Dar momentul trebuie fotografiat, ca să nu existe dubii.
65
 A stat și a analizat pe toate părțile propunerea mea,
căutându-i fisuri, dar, cum nu a găsit, mi-a făcut semn să
mergem spre locul unde avea parcată mașina.
Pe drum, s-a pipăit de vreo două ori în buzunar, cred că
voia să vadă câți bani avea la el, deși să oferi bani unei fete ca
să te sărute în public mi se părea cea mai mare prostie. Dar am
tăcut și l-am lăsat în pace: dacă tot era să piardă, atunci măcar
să piardă pe mâna lui.
Am ajuns la Kaufland și am intrat amândoi cam în același
timp, dar separat.
El învârtea frenetic pe deget inelul de chei de la mașină,
iar eu mi-am pipăit în buzunarul interior de la geacă să văd
dacă am arma secretă: un volum de povestiri, de fapt primul
meu volum de povestiri, destul de subțirel ca să îl pot purta în
buzunar fără să mă deranjeze.
Se intitula „Să n-o săruți pe Isabel” și avea paisprezece
povestiri fantastice și SF care nu mă mai reprezentau de multă
vreme, fiindcă fuseseră scrise cu mai bine de 30 de ani în
urmă. Dar era perfectă pentru scopul meu, în primul rând
fiindcă avea fotografia mea pe coperta a patra și în al doilea
rând pentru că sub poza mea mai erau șapte cărți pe care le
publicasem de-a lungul vremii și care demonstrau încă de la

66
prima privire că, da, eram un scriitor cu o mulțime de cărți
publicate.

Fotografia mea îmi ieșise virată puțin spre verde, astfel că

barba mea căpătase o ușoară nuanță verzuie. De fapt, nici
măcar asta nu conta, fiindcă încercam să ies în evidență
spunând că dacă de termenul de „barbă albastră” s-a mai auzit,
de nivelul ei imediat superior, adică de „barbă verde”, încă nu
auzise nimeni și că eu eram singurul exemplar rămas în viață
din această categorie. Glume proaste, dar care prindeau atât de
67
mult și atât de repede, încât îmi deveniseră o a doua obișnuință
să le debitez aproape pe nerăsuflate.
Cu mâna pe carte, am început să mă uit în jur, în imensul
hol aflat în fața caselor de marcat. Cândva, voi scrie o carte
despre modul în care poate fi abordată o femeie într-un mare
magazin, dar acum mă gândeam doar cum să pun în aplicare
ceea ce știam.
Nu aveam nevoie de o femeie cu un cărucior plin de
cumpărături care era atentă la ce cumpărase și suspicioasă din
principiu la toți care se apropiau de ea. Nu aveam nevoie nici
de o fată sau de o femeie însoțită: în ciuda vârstei și a
aspectului meu inocent, am observat că încă puteam stârni
gelozii masculine pe care era mai bine să le evit.
După numai câteva minute de căutare, am găsit ceea ce mi
se părea a fi o persoană potrivită: era o roșcată superbă care
nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani și care privea,
nehotărâtă, la standul de ziare, ca și cum nu ar fi știut ce revistă
să-și aleagă.
Cum vărul meu Zeteș nu se zărea prin preajmă, am așteptat
liniștit să își cumpere revista preferată și o carte de dragoste
din seria celor care se vând cu tot cu un ziar. Când s-a îndreptat
spre ieșire, am abordat-o cu cartea mea în mână, pe care i-am
arătat-o cu coperta a patra îndreptată spre ea:
68
 — Nu vă supărați, domnișoară, dar văd că vă place să citiți
și vreau să vă întreb dacă îl cunoașteți pe scriitorul ăsta?
A privit la fotografie, a privit la mine, apoi iar la fotografie
și un chicotit, un fel de râs gâlgâit și surprins, m-a făcut să îmi
dau seama că am câștigat pariul.
Am lăsat-o să savureze bine fotografia mea și imaginea
cărților care erau acolo, lângă ea, apoi am spus cât de serios
am putut:
— Vreau să vă fac această carte cadou, împreună cu
autograful ei pe ea, pentru un motiv minunat și care nu
credeam că se va întâmpla vreodată.
Avea niște ochi mari și albaștri, care s-au făcut și mai mari
când au auzit ce am spus, dar nu a zis nimic și m-a lăsat să
continui, așa că m-am conformat:
— Acum treizeci de ani, când am scris această carte,
dumneavoastră încă nici nu erați născută, dar eu, cu intuiția
mea de scriitor, am știut că o fată minunată ca tine se va naște
și va apărea în drumul meu, și, din acest motiv, în una dintre
povestirile din această carte este vorba despre tine.
A clipit des, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că așa ceva
i se întâmplă chiar ei, iar eu încercam să mă gândesc dacă în
vreuna din cele paisprezece povestiri era cumva vorba și de o
roșcată. Speram să fie, fiindcă probabil că aveam să mă mai
69
întâlnesc cu Iulia, așa am aflat că o cheamă, și nu voiam să mă
fac de râs.
— Și nu mă costă nimic? a întrebat Iulia, de parcă nu i-ar
fi venit să creadă că o persoană face, așa, cadouri la
întâmplare.
Am zâmbit și am spus:
— Nu te costă nimic, dar mi-ai putea fi de mare ajutor. Fac
acum o campanie de promovare a cărților mele, așa că aș fi
încântat dacă te-ai fotografia cu o carte de-ale mele în mână și
ai pune-o pe pagina ta de Facebook.
— Sigur că da, a spus ea entuziasmată și a luat cartea în
mână, și s-a așezat lângă peretele de sticlă al magazinului.

70
71
 — E bine? a întrebat ea, după ce i-am arătat fotografia pe
telefonul meu.
— E foarte bine, am asigurat-o eu, și am să ți-o trimit chiar
acum, ca să o poți pune pe pagina ta.
Am făcut o pauză și am spus:
— Dacă am găsi pe cineva să ne facă o poză împreună, aș
fi extrem de încântat să fiu pe pagina mea cu o asemenea
frumusețe de fată.
Acum putea să dea înapoi și să spună că ajunge câte a
făcut, dar, în loc de asta, a privit repede în jur și a spus:
— Am o prietenă aici care s-a dus să cumpere ceva, dar
chiar acum iese. Mă duc să o chem.
S-a îndepărtat câțiva pași și a strigat-o pe o fată subțirică
și cu o față ca de înger:
— Paula, Paula, vrei să vii puțin?
După ce Paula a venit și Iulia i-a explicat ce are de făcut,
roșcata a venit lângă mine și a pus o mână pe după talia mea,
ținând cartea în față. Paula se pregătea să facă poza, iar eu i-
am spus Iuliei:
— Acum ar fi momentul să mă săruți pe obraz, ca să ai și
tu în colecția ta de fotografii o poză cu un mare scriitor.
Nu a așteptat un alt îndemn, iar Paula a surprins la fix
momentul:
72
 Avea buzele umede și, fără să vreau, am simțit un fior, dar
l-am reprimat, pentru că în după-amiaza asta altul era țelul
meu.
— Aștept să îmi ceri prietenia pe Facebook și am să-ți
trimit pe Messenger pozele, i-am spus eu la despărțire.

73
 Am mulțumit fetelor, m-am despărțit de ele și am plecat să
îl caut pe vărul meu Zeteș, mulțumit că de la intrarea în
magazin și până când am simțit sărutarea umedă a Iuliei pe
obraz au trecut numai opt minute.
Ardelean mai molcom chiar și decât mine, cum îl știam,
nu cred că se descurcase mai repede, ba am avut surpriza să
aflu că nu se descurcase deloc.
Învârtea brelocul de chei ca pe un titirez și, cu un aer
posac, mi-a comunicat:
— Am invitat o fată care se vântura pe aici să se plimbe
cu noua mea mașină, dar asta mi-a arătat standul de gablonzuri
din spatele meu și mi-a spus că nu este cazul, fiindcă un breloc
cu mașină de firmă poate să își cumpere și ea și nu e cazul să
își piardă o după-amiază pentru asta.
Probabil că i-o mai fi spus ceva, dar orgoliul îl împiedica
să îmi spună tot. În schimb, cu aceeași mutră posacă, m-a
întrebat:
— Tu măcar ai făcut ceva?
I-am arătat fotografiile de pe telefonul meu și o clipă am
crezut că o să trântească cu inelul de chei de pământ.
Apoi, a dat din umeri, a zâmbit și mi-a întins cheile:
— Ai câștigat, vere! Ia mașina!

74
 Lucrul ăsta m-a convins de două lucruri: vărul meu era
chiar atât de bogat pe cât spunea că este și, în al doilea rând,
era tot vărul meu nebun dintotdeauna, așa cum îl știam, cu
bune și cu rele.
I-am împins mâna cu cheile și am spus:
— Ioane, nu am permis de conducere și nici nu am de gând
să iau acum unul. Păstrează mașina, în schimb ține niște bani
pentru mine ca să îmi sponsorizezi cartea la care lucrez,
fiindcă, după cum o să iasă, precis nu o va dori nicio editură.
A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a pus, oftând, ușor
cheile în buzunar și a spus în surdină:
— De parcă nu tot eu ți le-aș fi sponsorizat și până acum!
— Păi tocmai, am spus eu și l-am tras spre intrarea în
magazin, fiindcă aveam de gând să îmi umplu căruciorul pe
banii lui.
Pe lângă noi, au trecut cele două fete dinainte, Iulia și
Paula, și roșcata mi-a spus încântată, în timp ce ne depășeau:
— Domnule Someșan, v-am cerut deja prietenia. Mai
discutăm acolo...
Fetele s-au pierdut spre ieșire, iar Zeteșul meu a rămas cu
gura căscată și, în cele din urmă, a spus:

75
 — Măi, să fie! Cred că mai bine scriam și eu texte
lacrimogene ca tine, în loc să mă apuc de afaceri. Din punctul
ăsta, în mod sigur eram mai câștigat...
Nu am spus nimic pentru că nu era nimic de spus: pentru
mine, era ușor să conving o fată să mă sărute cast pe obraz.
Probabil că ar fi fost și fără să am cărțile scrise de mine ca
argument. De aici încolo era însă cu totul altă poveste și nu
aveam de gând să discut asta în amănunt cu vărul meu.

Capitolul 5

După-amiaza unui scriitor

76
 Locuiam într-o casă veche de pe strada Matei Basarab,
într-o zonă destul de liniștită a Brașovului, dar nu aveam
niciun chef să ajung acasă. Aveam o singură cameră, o
bucătărie și câteva dependințe, dar aveau un aspect cu care mă
rușinasem întotdeauna și nu mă încumetam să invit acolo
decât vechi prieteni care mă cunoșteau mult prea bine ca să
mă mai sinchisesc de ei. Femei nu am avut curaj să invit
niciodată la mine, și asta nu numai din cauza aspectului
înghesuit al casei, cât mai ales de teama că nu aveam să mai
scap de ele. Mi se întâmplase și așa ceva în urmă cu câțiva ani
și abia, abia am scăpat de femeia care ar fi trebuit, vorba
vărului meu, să fie doar o aventură de o noapte. Noapte care
s-a dovedit a fi lungă cât una polară, fiindcă a durat exact șase
luni și am fost nevoit să apelez la vărul meu Zeteș ca să mă
transfere pe furiș într-o zi la una dintre fermele lui din județul
Mureș, unde am stat într-o claustrare forțată până când femeia-
lipitoare și-a găsit alt loc unde să se cuibărească.
Cu Daria a fost cu totul altceva, fiindcă ea avea un
apartament închiriat, destul de departe de mine, tocmai în
partea cealaltă a orașului. Chiar dacă mă despărțisem de ea de
trei luni, din când în când îmi mai aminteam de ea, mai ales
când treceam prin locurile, destul de puține, de altfel, pe unde
fusesem împreună.
77
 Fosta mea iubită avea atunci 21 de ani, iar acum se apropie
de 22. Încă îi are, dar mereu îmi vine să folosesc timpul trecut
când vine vorba de ea, ca și cum aș putea astfel să îndepărtez
pentru totdeauna amintirea ei. Nu din cauză că ar fi o amintire
neplăcută, pentru că gândurile mele despre ce s-a întâmplat
încă erau vii, dar încă îmi este rușine că mie, un bătrân de 64
de ani, mi s-a putut întâmpla așa ceva. Cum mama dracului să
mă îndrăgostesc de o puștoaică de 21 de ani? Ce a fost în
mintea mea, nu pot nici acum să pricep. Adică pricep eu ceva,
dar parcă nu îmi vine să cred că s-a întâmplat întocmai ca în
bancul ăla pe care îl credeam totuși doar un banc. Cică Eva,
după ce l-a văzut pe Adam, s-a supărat și l-a întrebat pe
Dumnezeu: păi bine, Doamne, de ce el are două capete și eu
numai unul? Stai liniștită fiica mea, i-a răspuns Domnul:
niciodată nu o să le poată folosi pe amândouă în același timp.
Dar pe de altă parte, îmi dau seama că nu este chiar așa: ar
fi fost ușor pentru mine să scap de amintirea ei dacă s-ar fi
redus totul la sex, dar în mod sigur a fost ceva mai mult decât
atât. A știut să mi se strecoare în suflet ca nicio altă femeie
care mai fusese vreodată în viața mea.
Psihologul la care am fost pentru consiliere, pentru că, da,
în cele din urmă am ajuns și la consiliere psihologică, mi-a
spus la una dintre primele ședințe:
78
 — E clar că dumneavoastră v-ați identificat cu Ladima din
romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. V-ați
identificat cu el cu mult înainte de a o cunoaște pe Daria. Din
câte mi-ați spus până acum, ați fost încă din copilărie fascinat
de destinul acestui erou de roman care era atât de conformist
încât el, care a fost sărac toată viața, atunci când s-a sinucis, a
lăsat în buzunar o mulțime de bani tocmai în ideea că nu s-a
sinucis din cauza sărăciei.
Am clătinat atunci din cap și am adăugat eu, anticipând că
și ea vrea să spună același lucru:
— Iar înainte de moarte, simțind că lumea îl va condamna
pentru iubirea lui pentru o prostituată de lux, a lăsat și o
scrisoare pentru o doamnă din înalta societate, doamna T.
Doamna psiholog m-a privit sever peste ochelari, lucru
care nu prea i-a reușit, pentru că avea niște ochi verzi care îmi
aminteau de ai Dariei și numai vreo treizeci și ceva de ani, deci
nici măcar jumătate din vârsta mea, și a spus:
— Exact asta am vrut să spun și eu... mi-ați luat vorba din
gură.
Am încrucișat două degete și am spus pe cel mai serios ton
posibil:
— N-o să se repete, vă promit.

79
 După ce m-a privit lung, ca și cum nu ar fi avut multe
motive să mă creadă, a continuat:
— Deci dumneavoastră ați căutat la modul involuntar să
găsiți această persoană care să joace rolul Emiliei, deși în
romanul dumneavoastră pe care tocmai l-am terminat de citit,
„Gheață la malul sufletului meu”, vorbiți tot timpul despre
fecioara Navamalika.
A făcut o pauză lungă, apoi m-a întrebat aproape în șoaptă:
— Domnule Someșan, să înțeleg că fecioara Navamalika
este... doamna T. a dumneavoastră?
Cum nu răspundeam nimic, dar rotițele din capul meu se
învârteau nebunește, a continuat să vorbească și să mă
lămurească de ceea ce credea ea este în neregulă cu mine și ce
ar trebui să fac pentru ca totul să revină la normal.
Avea un ton oarecum didactic și, cum nu suportam să fiu
dădăcit pe banii mei, după numai trei ședințe am abandonat
orice formă de consiliere.
Vărul meu, Ion Zeteș, mă privea compătimitor când mă
întâlnea în perioada cât eram îndrăgostit și, după ce clătina din
cap, concluziona:
— E clar! Te-ai țicnit!

80
 — Tu vorbești? îl întrebam eu, făcând aluzie la
nenumăratele aventuri cu femei din toate categoriile sociale,
cu o singură condiție: să aibă cupa „E” la sutien.
— Eu vorbesc, fraiere, fiindcă eu le-o trăgeam și treceam
la următoarea. Pe când tu îi scrii poezii și îi cânți serenade pe
sub geamuri. Nu vă înțeleg, nici pe tine și nici pe parșiva aia
mică.
Serenade nu i-am cântat, iar poezii nu îi scrisesem decât
una. O singură poezie, pe care făcusem greșeala să i-o citesc
vărului meu și de aici veșnicele lui aluzii. Serenadă,
bineînțeles că nu îi cântasem niciuna, dar se referea la faptul
că așteptam de multe ori sub geamurile Dariei, să se liniștească
lumea. Locuia cu chirie într-o curte mare cu încă cinci chiriași
și în fiecare seară trebuia să aștept să se culce mai întâi toți,
înainte de a putea să ajung și eu în apartamentul ei. Uneori,
câte un întârziat, care avea chef de vorbă cu vreun vecin, făcea
ca poarta obișnuită să fie indisponibilă și atunci mă introducea
prin portița din spate, iar eu trebuia să pășesc cu grijă pe sub
geamurile celor cinci apartamente din curte. Într-o seară, după
ce mi-a dat drumul prin poarta din spate și a liniștit câinii, s-a
aprins o lumină la unul dintre geamurile de la un apartament
de deasupra noastră:

81
 — Culcat! mi-a șuierat șoptit Daria, cam pe același ton pe
care îl folosea cu mine și sergentul meu în armată, și de care
îmi aminteam fără nicio plăcere, chiar dacă totul se întâmplase
cu zeci de ani în urmă.
M-am culcat, ce naiba era să fac, deși locul nu era tocmai
propice unor asemenea gesturi extreme. Lângă mine s-au
culcat și cei doi câini ai ei, de parcă ar fi știut că trebuie să
păstrăm liniștea. Erau destul de blânzi mai ales în preajma
Dariei, dar când au rămas numai cu mine, părea că nu le prea
convine situația fiindcă, după mintea lor canină, eram totuși
un intrus.
La începutul relației, când nerăbdarea mea era ceva mai
mare, într-una dintre seri când la poarta din față stăteau vreo
doi întârziați de vorbă, iar poarta din spate se blocase, am
riscat să sar gardul care nu a fost foarte de acord cu greutatea
mea, care pe atunci era de 110 kilograme, și s-a lăsat cu un
huruit de cutremur scoțând toți locatarii în curte și făcându-mă
să dispar asemenea unei fantome în ceață.
La un moment dat, vărul meu a făcut o constatare oarecum
corectă:
— Măcar a avut și un punct bun relația ta cu parșiva aia
mică: ai ajuns la greutatea ideală sau oricum pe aproape.

82
 M-a privit scrutător din cap până în picioare și pe urmă a
spus:
— Când termini relația cu ea, să-mi faci și mie lipeala, cu
toate că are țâțele cam mici. Vreau să slăbesc și eu vreo 20 de
kilograme.
L-am privit urât și i-am spus:
— Ia-ți gândul, fraiere. Relația noastră nu o să se termine
niciodată. O iubesc și mă iubește pentru veșnicie.
— Mda, a spus el compătimitor. Așa o fi, cum spui tu,
numai că veșnicia are cu totul altă durată la 21 de ani ai ei față
de 64 ai tăi.
După cum am mai spus, vărul meu era mai mare cu numai
o zi față de mine, dar mereu în relația cu mine afișa un aer
protector încă din școală și, sincer să fiu, mă complăceam în
situația asta fiindcă îmi convenea de minune. El se bătea cu
cei care se luau de mine din cauza ochelarilor sau din cauza
aerului meu ușor absent, iar eu îi scriam, în schimb, poezii
pentru cuceririle lui de moment.
După ce copiii care voiau să mă bată au încetat să mai fie
un pericol pentru mine, a început să mă sfătuiască în ceea ce
privește femeile, lucru cu care nu eram deloc de acord, deși
trebuie să recunosc că a avut dreptate aproape întotdeauna.
Mai puțin acum, și asta din cauză că nu o cunoștea pe Daria
83
decât din descrierile mele și poate că uneori eram cam
subiectiv și mă plângeam lui mai mult de neîmplinirile relației
noastre.
De exemplu, în seara când m-am trântit pe jos alături de
câinii ei, după ce am ajuns în cele din urmă în apartamentul ei,
m-a privit cu un dispreț abia disimulat:
— Arăți ca un boschetar!
După o pauză în care m-a cercetat din cap până în picioare,
a adăugat:
— Și puți ca un dihor!
Mi-am mirosit mâneca sacoului unde un rahat de câine se
lățea dinspre cot până aproape de umăr:
— Miros a rahat de câine, nu a dihor. Dar nu uita că tu m-
ai pus să mă trântesc acolo.
— Mda, a pufnit ea în timp ce pregătea dușul, eu ți-am
spus să te trântești, dar nu între rahați. Puteai să alegi și tu
locul.
Nu, nu puteam, pentru că glasul ei mă plesnise ca un bici
și, înainte de toate, am vrut să-i fac cât mai repede pe plac și
să nu mă vadă cineva noaptea cu ea, și să nu-i stric reputația.
Chestia asta că s-ar putea să-i stric reputația o obseda mai
mult decât orice altceva. Oriunde ieșeam împreună, și ieșeam
destul de puțin, mă ascundea de parcă aș fi fost ruda ei săracă.
84
Într-un fel, poate chiar arătam și, până să o întâlnesc pe ea,
chiar că nu îmi păsa absolut deloc cum arătam și cum mă
îmbrăcam. Eram scriitor și, la naiba, știam că scriitorii
excelează prin altceva decât prin înfățișare de gigolo sau haine
de firme. Asta fiindcă de mașină de lux, cum și-ar fi dorit ea,
nici vorbă să îmi pot lua din modestele mele drepturi de autor
încasate când și când de pe la edituri.
În cele din urmă, relația noastră a luat-o încet, încet spre
sfârșitul pe care vărul meu îl prevăzuse cu multe luni înainte.
Poate chiar de la începutul relației, când am început să-i
povestesc despre ea, deși Daria îmi interzisese categoric să
vorbesc cuiva despre idila noastră.
— Nu înțeleg ce naiba a putut să îți facă parșiva asta mică
să te îndrăgostești în halul ăsta de ea? a exclamat el exasperat,
când a văzut că în discuțiile noastre eu vorbeam numai și
numai de ea.
A privit scrutător în ochii mei și m-a întrebat:
— Sigur nu ți-a făcut ceva farmece?
Cum am început să zâmbesc superior, a adăugat:
— Sau, poate, ți-a dat să bei ceva poțiuni magice... cum le
zice... filtre de dragoste.
— Nu cred în magie, am spus eu hotărât, dar el, după ce a
butonat câteva clipe pe telefon, l-a întors spre mine și a spus:
85
 — Nu crezi în magie, dar cea mai vândută carte a ta se
numește „Carte de magie”!

Am ridicat din umeri și am abandonat discuția fiindcă în

cartea cu pricina era vorba de proză fantastică și nu de poțiuni
magice, dar Zeteșul meu știa foarte bine asta și aducea aminte
de cartea asta numai atunci când voia să mă tachineze.

86
 În cele din urmă, într-una dintre zile, vărul meu ne-a zărit
împreună și, cu oarecare ezitare din partea mea, am fost nevoit
să le fac cunoștință.
Spre bucuria mea, s-au comportat amândoi civilizat, deși
pe urmă atât Daria, cât și vărul meu mi-au comunicat sec că
nu se plac și că ar fi bine să nu-i mai pun față în față niciodată.
Primele fisuri în relația noastră au apărut în momentul în
care a început să mă compare din ce în ce mai mult cu fostul
ei prieten, un antrenor de fitness plin de mușchi, ras în cap și
epilat peste tot mai ceva ca o femeie. Se pare că și pe partea
sexuală se comporta tot cam ca o femeie, motiv pentru care
Daria l-a abandonat cu oarece regrete după un timp, pentru că
altfel era frumos ca un Adonis și îi făcea plăcere să se afișeze
prin oraș cu el. Spre deosebire de mine, când trebuia să
inventez de fiecare dată câte o poveste credibilă, ca să pot ieși
undeva cu ea. Ultima dată, ieșisem la o pescărie și, după ce ne-
am așezat la masă și am făcut comanda, ea a scos laptopul și a
început să butoneze ceva, apoi s-a întors spre mine și a spus
tare, cu o figură plină de importanță:
— Aștept să-mi dictați, domnule profesor!
I-am dictat ceva, dracu’ știe ce, fiindcă eram cu ochii la
sânii ei, sâni care nu-i plăceau deloc vărului meu, dar care mie
mi se păreau întruchiparea perfecțiunii, mai ales când
87
închideam ochii și îmi aminteau cum încăpeau perfect în
căușul palmei mele. Nimic altceva nu mai voiam în astfel de
seri decât să ascult melodia „Ulciorul”, de Iulia Iosipescu, și
să privesc la taina trupului ei de fată tânără.
Se pare că mă lăsasem cam mult cuprins de amintirea
trupului ei de fată, datorită căruia îi și făcusem cadou un ulcior
de lut, pentru că la un moment dat am fost trezit la realitate de
glasul ei plin de reproș:
— Domnule profesor... continuați vă rog!
Am continuat să-i dictez ceva fără cap și fără coadă și,
după ce am mâncat, când am fost să plătesc, chelnerul văzând
ce bacșiș generos i-am lăsat, mi-a șoptit complice:
— Domnule profesor, dacă doriți să continuați lucrul în
liniște, aici la noi, la motel, se pot închiria camere și cu ora.
— Nu e nevoie, dar mulțumesc oricum! am spus eu
zâmbind și mi-am jurat să nu încerc niciodată să mai păcălesc
prin scenete ieftine vreun chelner sau vreun șofer de taxi,
fiindcă de câte ori am încercat asta, am fost deconspirat cu câte
un zâmbet îngăduitor. Se pare că aceste ocupații, poate or mai
fi și altele, dezvoltă la ei un simț al observației exacerbat.
Sunt sigur că toată lumea mă condamnă pe mine, dar
nimeni nu știe cu adevărat cum s-au întâmplat lucrurile, chiar
dacă am scris un roman despre asta.
88
 În roman am înfrumusețat și romanțat totul pentru că mi
se părea de necrezut ceea ce mi s-a întâmplat. Pe de altă parte,
îmi aminteam mereu de spusele lui Octavian Goga, care zicea
undeva așa: „Numai sufletele vulgare își batjocoresc
dragostele de odinioară. Oamenii de bun simț sădesc flori pe
morminte”.
Nu mă credeam deloc un suflet vulgar, așa că vorbeam
întotdeauna frumos de ea și îi luam apărarea în fața vărului
meu, care o făcea cu ou și cu oțet ori de câte ori venea vorba
despre ea.
Nu am nicio scuză și nicio explicație și mereu Jiminy, cum
îi spuneam eu vărului meu care se încăpățâna să joace rolul
conștiinței mele, îmi atrăgea atenția că eu ar fi trebuit să dau
dovadă de reținere și de maturitate în legătura noastră. În
relația noastră, cea care nu ar fi trebuit să existe de la bun
început, după cum sublinia el de fiecare dată. Dar atât de
puțină lume cunoaște cu adevărat ce s-a întâmplat, și chiar și
acum, când totul s-a terminat de multă vreme, îmi vine greu să
vorbesc și poate că nu am să o fac, niciodată. Poate cândva voi
scrie un roman despre asta, într-un îndepărtat viitor când voi
putea să fiu ceva mai obiectiv decât acum.
Ar fi fost bine să nu am un telefon atât de performant,
fiindcă pe drum l-am auzit bipăind și, când m-am uitat, am
89
văzut un e-mail de la Daria însoțit de o fotografie, iar faptul că
m-am clătinat și era gata să cad m-a convins că încă o iubeam.
Am strâns din dinți și am șters mesajul cu fotografia, și, alb la
față, mi-am continuat drumul.
„Trădare, trădare, nu degeaba ești de genul feminin!” l-
am auzit pe Draky murmurând, dar nu i-am răspuns nimic
pentru că, înainte de a ajunge acasă, mai aveam de făcut un
drum. Cu inima împietrită, am luat o hotărâre și, ca să nu uit
de ea și să mi-o întipăresc bine în minte, cel mai potrivit era
să mă întorc la atelierul de copiat, pentru că eu eram scriitor și
credeam în puterea cuvintelor. Dacă cuvintele aveau atâta
putere asupra cititorilor mei, precis puteau avea aceeași putere
și asupra mea. Sau, cel puțin, așa speram.

90
 Capitolul 6

Jur să nu mai am încredere niciodată, dar

niciodată, în vreo femeie!

Nimeni nu știe cum funcționează scriitorii, ce anume îi

face să scrie și să abandoneze realitatea înconjurătoare pentru
a se cufunda în lumile create de ei, dar mi se părea că dacă aș
vedea hotărârea mea pe un afiș, ar deveni, așa, un fel de cale
de pe care să nu mă mai pot abate. Poate că era o copilărie, dar
așa eram convins când m-am îndreptat spre atelier.
Când am intrat și le-am salutat pe fetele din atelier,
Anastasia mi-a ieșit grăbită în întâmpinare:
— Bună ziua, domnule Someșan! Cu ce vă ajutăm astăzi?
Aveți o propunere pentru o nouă copertă?
Lidia nu se vedea, iar Anastasia avea să fie tare dezamăgită
azi, fiindcă nu aveam nicio copertă de multiplicat, ci doar un
text scris cu roșu pe care îl voiam în numai două exemplare:
„Jur să nu mai am niciodată, dar niciodată, încredere în vreo
femeie!”. În locul unei viitoare coperți de roman, afișul ăsta
aveam de gând să îl agăț deasupra biroului meu ca un fel de
crez de la care nu aveam de gând să abdic. O barieră între mine
și lumea trădătoare a femeilor.
91
 După ce Anastasia a văzut textul, s-a încruntat și m-a
întrebat:
— Nu este cam... seacă coperta noului dumneavoastră
roman? Chiar așa, numai un text și fără nici o imagine? În plus,
lipsește numele dumneavoastră... Ce copertă o să fie asta?
Lidia, care apăruse între timp, m-a privit atentă și se pare
că a citit ceva pe fața mea, fiindcă i-a spus fetei pe un ton mai
sever decât de obicei:
— Anastasia, te rog nu uita deviza noastră! și din priviri i-
a arătat pe perete un afiș cam de mărimea celui pe care îl
voiam eu, unde scria cu litere roșii în relief: „Clientul nostru,
stăpânul nostru!”.
Anastasia a privit scurt spre afiș, apoi a ridicat din umeri,
s-a încruntat, apoi a strâns din buze, dar, în cele din urmă, tot
nu s-a abținut și a spus:
— Dar doamna Lidia, domnul Someșan nu este un client!
A coborât ochii spre mâna mea unde aveam banii pregătiți
să plătesc și a adăugat:
— Cel puțin, nu este un client obișnuit!
În cele din urmă, s-a convins că solicitarea mea nu era
coperta unui nou roman de dragoste, ci un crez după care
aveam să mă ghidez în următoarele zile.

92
 A început îmbufnată să îmi aranjeze textul în pagină și, în
timp ce lucra la efectele 3D ale afișului, a profitat de faptul că
șefa atelierului, doamna Lidia, era ieșită să conducă un client
și mi-a spus în șoaptă:
— Domnule Someșan, dacă o fată v-a înșelat așteptările,
nu puteți să credeți despre toate că sunt neserioase sau că nu
sunt demne de respectul dumneavoastră.
— Lasă-mă, Anastasia, în pace! M-am convins că toate
sunt la fel, am spus eu supărat, uitând pentru o clipă că stau de
vorbă cu o fată destul de asemănătoare chiar și la față cu cea
care tocmai îmi înșelase așteptările.
Anastasia a oftat și a privit spre ușă după șefa ei, dar cum
aceasta vorbea în continuare cu clientul, mi-a spus tot în
șoaptă:
— Nu sunt foarte religioasă, dar țin minte că la orele de
religie m-a impresionat teribil discuția dintre Dumnezeu și
Avraam, când Domnul i-a spus că va ierta de la distrugere
cetatea Sodomei dacă va găsi în mijlocul ei măcar zece oameni
drepți și fără de păcat...
Cum s-a oprit fără să mai spună nimic, am îndemnat-o:
— Tot nu înțeleg la ce vrei să faci aluzie.
A oftat mai adânc decât înainte și a spus cu ochii aproape
în lacrimi:
93
 — Pentru că știu ce va urma după asta: dacă nu veți mai
avea încredere în nicio femeie, atunci nu veți mai scrie nicio
poveste de dragoste... niciun roman precum cele cu care ne-ați
obișnuit. O să începeți să scrieți iar cărți SF sau polițiste.
Nu mă gândisem la asta, dar fata avea oarecum dreptate,
pentru că, după despărțirea de vărul meu și mai ales după
primirea e-mailului, deja plănuisem la ce roman să încep
scrisul. Și chiar era unul SF.
— Păi, aici cam ai dreptate Anastasia dragă, și lucrurile
astea cam vin de se leagă între ele: nu poți să scrii romane
duioase de dragoste când urăști femeile și nu ai încredere în
ele.
Părea că mai are puțin și izbucnește în plâns, așa că am
liniștit-o, mai mult ca să nu intre doamna Lidia și să mă acuze
că îi fac angajata să plângă:
— Bine, Anastasia, îți promit că o să mă mai gândesc, dar
între timp tu tipărește afișele și pe urmă plastifiază-le!
Pentru că părea a fi cu ochii în lacrimi și era nevoită să și-
i șteargă des, lucrul mergea mai încet decât altădată.
M-am simțit vinovat și, cât a lucrat ea, am dat o fugă până
la piața de peste drum și am mai cumpărat un buchet de lalele
albe.
Când i le-am înmânat solemn, i-am spus:
94
 — Uite, Anastasia, încă un buchet de lalele, ca să mai uiți
puțin din supărarea pe care ți-o provoc. Sunt tot albe ca să îți
dai seama de puritatea sentimentelor mele. Sper că pe acestea
nu le vom mai strivi.
S-a făcut ora cinci și doamna Lidia a plecat, iar eu am
rămas cu Anastasia să îmi finiseze mofturile. Mofturile mele
de un roșu intens în 3D au ieșit atât de bine, încât păreau gata
să iasă de pe afiș și să mă apuce de gât sau poate chiar de
gânduri, dacă cumva aveam să o iau razna iar.
— Au ieșit minunate, Anastasia, am lăudat-o eu pe fată.
Mulțumesc!
Anastasia le-a rulat și le-a așezat într-un tub de carton,
apoi, în timp ce mi l-a dat într-un gest pe care îl voia solemn,
mi-a confirmat:
— Da, au ieșit minunate, domnule Someșan! Păcat că
vorbele de pe ele nu vă reprezintă.
Alături de anticariat era un bar, așa că în timp ce Anastasia
încuia atelierul, am spus:
— Cum ar fi, Anastasia, să continuăm discuția alături, la o
cafea?
Singura dată când am chemat-o pe Daria la o cafea, m-a
privit oripilată:

95
 — Ești nebun? Ce-o să zică lumea? Vrei să mă
compromiți? Nici să nu te gândești la așa ceva!
Mă așteptam, așadar, la un refuz delicat și din partea
Anastasiei, dar în loc de asta, ochii i-au strălucit vesel și a spus
încântată:
— Wow... ar fi chiar mișto să luăm o cafea împreună.
Poate reușesc să vă conving cât greșiți...
Chiar nu-mi era mie de cafea, dar voiam să verific câteva
supoziții pe care mi le băgase în cap ceva mai devreme vărul
meu, pentru că, în ciuda pariului câștigat, tot nu eram sigur pe
mine.
Am intrat în barul de alături și am ales o masă cât mai
centrală, numai bună pentru ce aveam eu în plan, și am
comandat două cafele. Cred că era a patra sau poate chiar a
cincea cafea pe ziua aceea, dar, așa cum a spus-o de
nenumărate ori vărul meu Zeteș, nu numai că făceam parte
dintr-o familie de longevivi, dar, corelat cu asta, eram și
sănătoși, așa că nu mă speriam eu de cinci cafele.
Anastasia părea că nu are ochi decât pentru mine și, fără
să vreau, mi-am adus aminte când eram undeva în public cu
Daria cum îi fugeau ochii de colo, colo ca unei sălbăticiuni
încolțite, atentă să ne vadă cineva.

96
 Fără să-i mai cer voie, am scos telefonul și i-am făcut o
fotografie, acum că tot mă dotase vărul meu cu așa ceva.
A avut un început timid de zâmbet, pe care l-a ascuns
imediat cu palma, ca și cum zâmbetul de pe fața ei nu se
potrivea deloc cu ceea ce avea de gând să îmi spună.
În cele din urmă, după ce am început să bem din cafele,
fata din fața mea a pus cu gesturi delicate cana de cafea pe
farfurioară și m-a privit serios și puțin încruntată.
— Spuneți-mi, vă rog, domnule Someșan, ce ar trebui să
fac ca să vă schimb hotărârea? Vă întreb asta pentru că citindu-
vă de ceva vreme cărțile, am ajuns la concluzia că vă cunosc
foarte bine și în mod sigur așa ceva nu vă reprezintă.
Dumneavoastră chiar iubiți femeile.
Mai luă o gură de cafea și, înainte de a pune ceașca jos, m-
a privit peste marginea ei și m-a întrebat iar:
— Ce aș putea face ca să vă schimb hotărârea?
„Să te culci cu mine!”, am vrut să spun, dar mi s-a părut
că aud țâțâitul dezaprobator al vărului meu în spate, așa că m-
am abținut în ultima clipă.

97
 Pe urmă mi-am dat seama că m-am abținut mai mult nu de
frica a ce ar putea să spună vărul meu, cât de frica a ceea ce ar
fi putut să-mi răspundă fata. Am avut o clipă convingerea că
ar putea fi de acord, iar eu ar fi trebuit să renunț la hotărârea
pe care tocmai o luasem. Apoi, ar fi trebuit să ies cu ea și poate
ar fi avut pretenția în cele din urmă să îi scriu și ei un roman.
M-am scuturat la gândul ăsta, am încercat să zâmbesc,
apoi i-am spus cât de calm am putut:
98
 — Anastasia, nu există nimic pe lumea asta ce m-ar putea
face să-mi schimb hotărârea, așa că nu mai insista, te rog. Hai
să petrecem câteva minute împreună și să vorbim de altceva,
de orice vrei tu, dar nu de asta.
A înghițit în sec și a spus:
— Bine, domnule Someșan, așa vom face.
Vocea îi tremura și se părea că mai are puțin și plânge, așa
că am profitat de faptul că tocmai pusese cana de cafea jos și
am întins mâna spre ea cu palma în sus.
— Anastasia, vrei să îmi dai puțin mâna ta?
M-a privit cu îndoială și, o clipă, am crezut că mă va
refuza, dar apoi și-a așezat ezitând mâna în palma mea.
Am închis palma și am strâns ușor, apoi am întrebat-o:
— Ce simți, Anastasia?
A închis ochii, am simțit cum mâna îi tremură ușor, iar în
cele din urmă a spus cu glas tremurat:
— Un fior...
A tăcut câteva clipe, apoi a adăugat:
— Un fior plăcut...
A închis iar ochii, ca și cum ar fi încercat să analizeze ceea
ce simțea, apoi a întrebat:
— De ce mă întrebați asta?

99
 M-am gândit o vreme, nu voiam să-i spun prea mult despre
problemele mele, dar în cele din urmă i-am zis:
— Într-o zi, când am fost cu Daria, fosta mea iubită, la o
cafea, am încercat să o prind de mână. Îmi era dragă, mă
scăldam în ochii ei verzi și mă simțeam plin de duioșie, așa că
am uitat că eram în public și că ei nu-i plăcea să mă manifest
în felul ăsta când era lume în jurul nostru.
Pentru că tăcerea mea s-a prelungit cam mult în timp ce
încercam să îmi amintesc scena, Anastasia și-a făcut curaj și,
în cele din urmă, m-a întrebat:
— Și ce s-a întâmplat?
Am ridicat îndurerat din umeri:
— Ce să se întâmple, Anastasia? S-a scuturat de mâna mea
de parcă ar fi fost atingerea unui șarpe și mi-a șuierat:
— Ești nebun? Ce faci? Vrei să mă compromiți? Cum poți
face așa ceva?
Sprâncenele Anastasiei s-au ridicat uimite:
— Nu înțeleg! Cum adică să o compromiteți, dacă o țineați
de mână? În ce fel?
M-a privit câteva clipe în ochi, mi s-a părut că a roșit ușor,
apoi a spus:
— Uitați-vă la mine: eu mă simt mândră că un scriitor ca
dumneavoastră mă ține de mână în public.
100
 S-a uitat la mâinile noastre și apoi a privit în jur prin bar și
a ridicat din umeri:
— Iar în afară de asta, după cum vedeți, nimeni nu are timp
de noi ca să privească ce facem.
Mi-am retras mâna, am privit în jur și am văzut că avea
dreptate: nimeni nu avea grija noastră, așa că purtarea Dariei
îmi devenea cu atât mai inexplicabilă. Sau pentru că Anastasia
iubea literatura și ceea ce scriam eu... poate că din cauza asta
în ochii ei aveam altă valoare. Cine mai știe? După ce am băut
cafeaua, am ieșit din bar și, înainte de a ne despărți, i-am spus:
— Anastasia dragă, uite, îți promit că mă voi gândi la
spusele tale și chiar dacă iau afișul cu mine, jur să nu îl afișez
încă deasupra biroului până nu vedem ce se mai întâmplă.
Anastasia avea tot 22 de ani ca și Daria, dar era mult mai
copilăroasă în manifestările ei, pentru că a bătut încântată din
palme.
Am făcut eu oare un gest cu mâinile? Le-am întins oare
spre ea într-un gest de împăcare și de pecetluire a înțelegerii
noastre? Oricum, mi-a sărit încântată în brațe și, când am
sărutat-o cast pe frunte, a roșit de încântare. Pentru că nu mă
costa nimic să produc atâta plăcere unei tinere fete, i-am prins
fața în palme și am sărutat-o pe rând pe obraji. M-am prefăcut
că nu văd buzele roșii care lăsau loc vârfului limbii ce ieșea
101
ușor dintre dinți și m-am desprins ușor din îmbrățișarea ei,
apoi am plecat.
M-am întors după câțiva pași și am văzut-o tot acolo,
privind în urma mea cu un zâmbet fericit pe față. I-am făcut
cu mâna și mi s-a rupt sufletul când am văzut cu câtă frenezie
îmi răspundea. Era o fată drăguță, poate chiar o idee mai
drăguță decât Daria, dar nu simțeam nimic pentru ea.
Dragostea vine când vrea ea, nu când vrem noi, m-am gândit
eu și m-am îndreptat spre mohorâta mea locuință.

Capitolul 7

Odaia unui scriitor

De câte ori intram în camera mea de lucru, îmi aminteam
de primele versuri din poezia „Singur” a lui Bacovia, care
parcă descria, cu intuiție de poet, bârlogul meu.

„Odaia mea mă înspăimântă

Cu brâie negre zugrăvită -
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.

– Odaie, plină de mistere,

În pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde o făclie.”
102
 Pe masă nu aveam o făclie, ci doar o veioză pe care o lăsam
aprinsă și peste noapte și pe care o foloseam drept lampă de
veghe, pentru că uneori, când toamna își trimitea vântoasele
spre bătrâna casă, în odaia mea se părea într-adevăr că mii de
fluiere cântă. Mă trezeam în toiul nopții și priveam trist perna
pustie de lângă mine, și îmi aduceam aminte de vorbele unei
foste bune prietene, spuse în glumă, dar care conțineau un
dureros adevăr: „Când ți-o fi mai greu, adu-ți aminte că tu ai
ales să fie așa! Pentru că în viață se întâmplă exact ceea ce
lăsăm să se întâmple!”.
Pentru că așa îi promisesem Anastasiei, am pus tubul cu
afișele confecționate de ea după masa de lucru și am pornit
laptopul.
Până când avea să pornească vechea mea râșniță care urma
să mă pună în contact cu lumea, mi-am făcut un ceai cu
ghimbir. Pentru că nici nu mă drogam, nici nu eram alcoolic,
așa cum i-ar fi stat bine unui scriitor de succes, cum îmi
reproșase odată un confrate, beam zilnic un ceai de ghimbir pe
care îl simțeam într-un fel ca și cum ar fi drogul meu. Și asta,
pentru că gustul lui înțepător mă făcea să mă simt un pic
vinovat că sunt dependent de o asemenea ciudățenie culinară.

103
 Cu ceaiul în mână, m-am așezat în fața laptopului și am
deschis prima dată e-mailurile, deși mai bine n-aș fi făcut-o.
Ultimele trei edituri la care trimisesem romanul meu de
dragoste „Gheață la malul sufletului meu” îmi scriau cam cu
același text standard că romanul meu este interesant, dar că nu
se încadrează în profilul editurii lor. L-am trimis în total la
nouă edituri și astea erau ultimele trei de pe listă, așa că, fără
să vreau, mă întrebam dacă nu cumva supraapreciasem
valoarea lui literară. Fusese scris la cald și chiar dacă fusese
corectat „la sânge” de o corectoare profesionistă, valoarea lui
era dată de ceea ce scrisesem eu și nu de corectitudinea
textului. Poate că în romanul ăsta era mai mult suflet decât
valoare literară.
Dureros, dar trebuia să accept și ipoteza asta. Numai că,
fiind scris de mine, mie îmi plăcea așa cum era și îl trimisesem
și câtorva cititoare beta, convins fiind că ele vor fi mai
sensibile la povestea din roman, mai ales că scrisesem inspirat
din fapte reale.
Mai procedasem la fel, așa că am luat primele recenzii de
la roman, le-am postat pe pagina mea și am solicitat
precomenzi pentru el.
Mi s-a părut normal ca primul număr să îl rezerv pentru
Simona Husaru care, după ce Daria mi-a interzis ca fața ei să
104
apară pe coperta romanului „Gheață la malul sufletului meu”,
mi-a sărit în ajutor ca un adevărat înger salvator. Despre
Simona Husaru am tot vorbit în postările mele de pe
Facebook: este o fată de o frumusețe desăvârșită și, deși o
cunosc numai din mediul virtual, îi port un respect deosebit, și
asta, fiindcă fără să știe m-a ajutat enorm. Acum câțiva ani,
când i-am trimis una dintre cărțile mele, i-a făcut o prezentare
pe Youtube. Avea în videoclipul ăla o față atât de nostimă și o
veselie care transmitea instantaneu oricui o asculta o bună
dispoziție molipsitoare.
O fată cu adevărat încântătoare. Și dacă timpul va fi
îngăduitor cu mine, cândva voi scrie un roman de dragoste cu
ea și despre ea.

105
 Nici nu am apucat bine să pun anunțul despre primul
exemplar pe care aveam să îl trimit Simonei, că au și început
să curgă ofertele.
„Acum chiar că ai dat de dracu’!” am auzit vocea lui Draky
și mi s-a părut că ghicesc o ușoară satisfacție în ea.
Nu de puține ori, am avut senzația că Draky ăsta al meu
avea o premoniție și ghicea evenimentele cu câteva secunde
sau chiar minute înainte ca ele să se întâmple. Din păcate,
puterea lui de a vedea în viitor era de cel mult câteva minute,
pentru că, dacă ar fi fost mai mare, l-aș fi întrebat despre
numerele care vor fi câștigătoare la loto la următoarea
extragere. Tocmai mă pregăteam să-i cer lămuriri, când pe
Messenger mi-a apărut un mesaj:

Cosmina Șoldea

Domnule Someșan, păi ce faceți? Ați uitat ce mi-ați promis?

SERGIU
Eu n-am uitat nimic dar cred că tu ai uitat că trebuie să-mi spui
Sergiu. Ne tutuim de trei zile și acum t-a apucat iar brusc politeațea.
Ce s-a întâmplat?

Cosmina Șoldea

106
 Bine! Atunci să reformulez: s-a întâmplat că MI-AI promis mie
exemplarul cu numărul unul din serie și acum văd că apare Simona
cap de serie.

SERGIU
Cosmina, Cosmina stai liniștită că rezolvăm! Nu am uitat dar m-
am luat cu treaba și am pus anunțul greșit. De fapt tu o să ai
exemplarul numărul unul și pentru ea o să modific și o să-i zic
exemplarul zero, așa ca un început de serie. Așa e mai bine?

Cosmina Șoldea

Super… ca un fel de pacient zero din filmele cu zombie…

SERGIU
Păi ținând seama că Simona este de acum medic nu cred că
referirea asta la pacienți o să-i fie prea pe plac. Mai bine o să-i spun
Exemplar Special și gata!

Cosmina Șoldea

Perfect așa! Mulțumesc pentru înțelegere!

107
 Mi-am șters fruntea de transpirație și am început să fac
modificările la anunțurile postate până acum și să le schimb
numerele de ordine. Uitasem că îi promisesem Cosminei că
dacă vreodată voi mai tipări vreo ediție bibliofilă, cu toate
exemplarele numerotate ea avea să fie cap de serie. Și îmi
ieșise complet din cap așa ceva pentru că data trecută când mai
scosesem o asemenea ediție atâta bătaie de cap am avut cu cele
o sută de exemplare, încât m-am jurat în sinea mea să nu repet
niciodată o asemenea prostie.
Pe Cosmina Șoldea am cunoscut-o complet întâmplător în
cadrul uneia dintre campaniile mele de promovare a cărților.
Mi-a fost de mare ajutor nu numai prin implicarea ei, ci și
pentru faptul că fiind tocmai în perioada în care mă
despărțisem de Daria, am avut într-un fel cui să mă destăinui.
A fost, așa cum i-am spus mai târziu, un fel de umăr virtual pe
care am plâns.
În timp ce postam mai departe răspunsurile pe pagina mea,
pe măsură ce soseau solicitările, mi-am notat ca nu cumva să
uit de fotografia ei atunci când aveam să trimit fișierul la
editură. Mi se întâmpla de multe ori când voiam să rezolv ceva
cu orice preț și să-i dau prioritate să uit sau să las la urmă de
tot. Ei, de data asta trebuia să am mare grijă să nu se întâmple
așa ceva, pentru că ajutorul ei a fost prea prețios pentru mine.
108
 Totul mergea perfect, dar când am ajuns la exemplarul cu
numărul cincisprezece, m-am oprit. Fotografia era în mod
sigur a unei actrițe sau fotomodel și îmi părea vag cunoscută.
Cea care îmi solicitase cartea se numea Alexandra Ale și nu
mai era online, ca să-i spun să îmi dea o fotografie reală, dar
nu aveam de gând să mă opun dorințelor ei. Dacă voia să
plătească ca să vadă poza unei artiste în cartea ei personalizată,
asta zău că nu mai era treaba mea.

Mai târziu, un bun prieten, John Dobro, cel care mă ajuta

din când în când și îmi făcea pro bono câte o copertă, după ce
a văzut fotografia a spus că ar fi numai bună pentru coperta
unui thriller, dar nu am fost foarte sigur pe ce se baza când
spunea asta. Tot el mi-a trimis un program pentru verificat
109
fotografiile pe internet și, după ce l-am activat, am avut
surpriza să aflu că fotografia Alexandrei era autentică, deci
nicidecum a vreunei actrițe, așa cum am bănuit eu la început.
Am continuat cu înscrierile și, uneori, femeile care se
înscriau pentru roman, pentru că erau numai femei care îmi
solicitau cărțile, de parcă bărbații României ar fi uitat să
citească, îmi solicitau amănunte despre costuri sau chiar
despre roman. Spre surpriza mea, vorbeam cu ele foarte
dezinvolt și abia spre miezul nopții mi-am dat seama de ce:
erau cititoare și nicidecum posibile iubite, așa că eu mă
simțeam în afara oricărui pericol. Erau la sute de kilometri
distanță și îmi voiau doar cartea și nicidecum sufletul, să
danseze flamenco pe el.
În cele din urmă, când trecuse deja binișor de miezul nopții
și mă pregăteam să mă culc și eu, am ajuns la exemplarul cu
numărul 30 și el a fost solicitat de o fată extraordinar de
frumoasă. Se numea Andreea Șerban și am fost sigur că și ea
a folosit, așa cum se mai întâmplă uneori, fotografia vreunei
artiste sau a unei sportive de succes.

110
 Înainte să-i răspund, am folosit programul de recunoaștere
facială și, spre surpriza mea, nu a fost găsită nicio fotografie
asemănătoare pe net. Ba mai mult, pe pagină am întâlnit o
mulțime de fotografii care, chiar dacă nu erau așa de reușite
precum cea de la profil, demonstrau în mod sigur că este o
femeie reală, cu o viață socială destul de activă. Căsătorită și
111
cu un copil de doi sau trei ani, care apărea în mod constant tot
la a doua sau a treia fotografie. Adevărul este că m-am cam
dezumflat un pic. Dacă în primul moment m-am gândit la o
posibilă aventură cu o asemenea minunăție de fată, pe măsură
ce îi citeam informațiile din pagina ei de Facebook, gândurile
mele luau o turnură ceva mai ortodoxă. Aveam un respect
deosebit pentru maternitate și mame, astfel că, oricât ar părea
de curios, în patrimoniul meu de cuceriri nu figura nicio
mamă. Zeteșul meu era convins că nu din marele meu respect
pentru maternitate, ci din cauza egoismului meu care nu putea
concepe că o femeie ar trebui să își împartă dragostea pentru
mine cu un copil, chiar dacă era al ei.
Dar la urma urmei Andreea, indiferent cât de frumoasă era,
deocamdată nu dorea de la mine decât o carte. Deci o simplă
cititoare și nicidecum o posibilă amantă, așa că în stilul meu
jucăuș și sprințar i-am răspuns:

Sergiu
Ok, stimată doamnă, am rezervat pentru dumneavoastră
exemplarul cu numărul 30 din romanul „Gheață la malul
sufletului meu” și odată cu el voi trimite drept cadou și altă
carte scrisă de mine. Am să scriu la dedicație cu prietenie și
nu cu dragoste, așa cum aș fi tentat... ca să nu fac pe nimeni
gelos

112
 Deși la vârsta mea ar trebui ca până și dragostea să fie
castă și inocentă și să nu mai stârnească gelozii

Andreea
Fiind trecut de miezul nopții, vă spun bună dimineața, om
frumos! Întotdeauna v-am admirat! Și, da! De-abia
aștept cărțile, așadar... și puteți scrie la dedicație ce doriți,
fiindcă nu o să faceți pe nimeni gelos. Cel mult, o să mă
faceți pe mine să fiu încântată....

Sergiu

Wow! Sunteți sigură că este vorba de mine?

Pentru că mi s-a spus în multe feluri, dar nu și că aș fi un om
frumos. O clipă doar să mă iertați, cât să dau o fugă la
oglindă și să mă conving că este vorba de mine

Andreea
Sunteți amuzant ca de obicei. De multă vreme vă
urmăresc postările și abia acum mi-am făcut curaj să vă
abordez. Sunteți un om impozant și chiar dacă păreați foarte
popular cu toată lumea... am avut, așa, un fel de frică, cu
toate că suntem prieteni pe Facebook de patru ani!

Sergiu

113
 Impozant?! Nici așa nu mi s-a mai spus fiindcă,
chiar dacă am 1,80 înălțime, mă apropii de o sută de
kilograme, așa că unii folosesc alt cuvânt în loc de impozant.

Andreea
Păi ar trebui să le spuneți celor care folosesc alt cuvânt că
un talent ca al dumneavoastră are nevoie de un ambalaj pe
măsură ca să se poată desfășura.

Sergiu

Văd că acum a venit rândul tău să fii amuzantă.

Andreea
Dacă am avut profesor pe măsură, asta nici n-ar trebui să
îmi vină prea greu. De patru ani vă urmăresc în taină
postările și mă amuz de ele. Mă amuz, dar și învăț, în același
timp.

Sergiu
De patru ani Andreea? Păi și de ce nu ai zis nimic până
acum? Cu o față ca a ta în mod sigur mi-ai fi dat idei pentru
un roman de dragoste

Andreea

114
 Păi dacă am văzut cât ați suferit după fata cu ochii
verzi, am zis să nu vă mai bat și eu la cap cu problemele
mele.

Sergiu
Păi nu știi cum se spune: cui pe cui se scoate! În mod
sigur că aș fi uitat de ei, dacă i-aș fi văzut pe ai tăi. Și, în
afară de asta, poate că am fi pornit împreună romanul de
dragoste de care îți vorbeam!

Andreea

Niciodată nu este prea târziu, nu? Eu vă admir,

dumneavoastră vă place cum arăt, ce credeți că ar mai lipsi
pentru o poveste de dragoste? Vă rog să mă scuzați, am vrut
să zic: pentru un roman de dragoste, dar uneori mă mai ia
gura pe dinainte.

Sergiu
Mda, se cam zice că gura păcătosului adevăr grăiește. Eu
fiind scriitor, aș zice că uneori subconștientul ne mai
trădează, așa că vin și completez: ai grijă ce îți dorești,
fiindcă uneori s-ar putea chiar să ți se întâmple! Am așa o
premoniție în acest sens.

Andreea
Nu știu cum să vă zic, dar uneori am impresia că
dumneavoastră chiar ghiciți gândurile mele. Și da, abia aștept

115
să mi se întâmple ceea ce îmi doresc Atâta doar că asta
nu depinde numai de mine, nu?

d Sergiu
Păi atunci să vedem cum vor evolua lucrurile, fiindcă așa
cum am scris și pe pagina mea când am anunțat că
exemplarul cu numărul 30 îți aparține, am senzația că ne
cunoaștem dintotdeauna. Ba uneori chiar mai dinainte, încă
de pe vremea când eu eram un faraon din Egiptul antic iar tu
o sclavă. Poate acum a venit vremea ca eu să devin sclavul
tău.
a, cam așa se zice că gura păcătosului adevăr grăiește.
Eu fiind scriitor aș zice că uneori subco

Andreea
Wow! M-ar încânta să deveniți sclavul meu literar, dar,
așa cum am mai spus, asta nu depinde numai de mine, nu?

Am încheiat cât se poate de repede discuția și am spus

grăbit noapte bună, apoi am atârnat deasupra biroului unul
dintre posterele pregătite de Anastasia.

Jur să nu mai am încredere niciodată,

dar niciodată în vreo femeie!

Eram obișnuit să am o influență mare asupra femeilor, mai

ales asupra celor care iubeau literatura, dar ceva mi se părea

116
dubios în tot ce mi s-a întâmplat în seara asta și simțeam
nevoia să mă gândesc mai bine, înainte de a merge mai
departe. Flerul îmi spunea că ceva nu este în regulă, așa că
eram mulțumit că Draky își ținea gura și m-am dus țintă în
bucătărie, unde aveam pusă la rece în frigider o sticlă de
Martini roșu.
În drum m-am oprit puțin pe hol, unde aveam o oglindă, și
m-am studiat încruntat: din oglindă mă privea un bărbat în
vârstă care aducea vag cu o copie nereușită după Kenny
Rogers. Am ridicat din umeri și am deschis frigiderul, unde
sticla aproape plină mă aștepta ca un alt nume al păcatului.
Mi-am pus o porție generoasă, am găsit o lămâie veche și
uscată din care am reușit să ciopârțesc în cele din urmă două
felii pe care le-am trântit în pahar. Măslină nu aveam, dar nu
eram chiar atât de tributar obiceiurilor bahice, ca să nu pot bea
un pahar de băutură dacă nu era servit conform tuturor
regulilor. În drum spre camera de lucru, am luat o înghițitură
și, înviorat de gustul dulce-amărui, m-am așezat iar la masă și
mi-am pornit râșnița ce îmi ținea loc de laptop.
Ca să nu fiu tentat de a vedea ce mai face Andreea, am
decuplat internetul și m-am apucat de lucru la vechiul thriller
la care tot scriam de câteva luni, fără să am prea mult spor.

117
 Sorbeam încet din paharul cu băutură și, în momentul în
care am isprăvit de băut, am dat gata și capitolul la care lucram
de ceva vreme. Știu că pare incredibil, dar mi-am dat seama
chiar în timp ce scriam că eram stresat și că, de fapt, mă
gândeam în subconștient la discuția cu Andreea.
Am pus punct capitolului cu un oftat de ușurare și am
observat abia mai târziu că personajul principal, un „justițiar”
solitar, a ucis mai mulți criminali decât în oricare alt capitol.
În principiu, nu ar fi putut nimeni să se îndrăgostească de
mine așa brusc sau, mă rog, chiar după perioada aia de
admirație de la distanță despre care vorbea ea. Era ceva mai
mult decât atât și, chiar dacă părea sinceră, era ceva mai mult
și decât acel coup de foudre cântat de poeții francezi ai
Renașterii. Da, era un procedeu bun pe care îl folosisem de
câteva ori în romanele mele, dar nu credeam deloc că ar putea
exista și în viața reală. Vorba Zeteșului meu, în mod sigur
exista un interes pe care eu încă nu îl puteam înțelege, iar
situația asta mă exaspera.
Poate, și asta mi se părea cea mai bună explicație, lua totul
ca pe un joc și, frumoasă cum era, voia să își arate puterea de
seducție asupra unui biet scriitor.
Mda! posibil, dar puțin probabil, fiindcă chiar în timp ce
mă gândeam la ipoteza asta, mi-am adus aminte de un
118
fragment din opera lui Gilles Deleuze pe care l-am folosit în
romanul „Gheață la malul sufletului meu”. Era vorba despre
definiția pe care o dădea el scriitorului în eseul „Proust et les
signes”: „Scriitorul este ca un păianjen care stă inert în colțul
lui, insensibil la nimic. Dar în momentul în care o musculiță
face să vibreze pânza lui, el nu mai vede nimic altceva decât
acea mică vibrație care îl trezește la viață”.
Ei bine, dacă Andreea voia să țeasă o plasă de păianjen în
care să mă prindă, aveam să-i demonstrez că eu eram
păianjenul și ea doar o biată musculiță.
Mulțumit de concluzia la care am ajuns, mi-am mai pus un
pahar de Martini, l-am băut și apoi m-am culcat.
Aș vrea să pot spune că am dormit buștean, dar ar fi fost
prea simplu să se încheie atât de ușor. Am avut un vis care mi
s-a părut teribil de real, în care se făcea că în cele din urmă m-
am lăsat convins de Andreea să o las să îmi viziteze locuința
și, în timp ce o conduceam pe scările care duceau la dormitor,
am avut surpriza să găsesc acolo doi zugravi pe care tot eu îi
chemasem să dea un aspect ceva mai primitor odăii mele „cu
brâie negre zugrăvite”.
Ca să scap de ei, a trebuit să le dau sticla de Martini pe
care o pregătisem pentru Andreea și, exact când am luat-o în

119
brațe, am fost trezit de mașina de salubritate, care își făcea
turul de onoare.
Visul a fost atât de realist, încât minute în șir am privit
năucit în jur, așteptându-mă în orice moment să îi întâlnesc pe
pernă părul lung și mătăsos.

Capitolul 8

Cum se transformă un scriitor în păianjen

După ce m-am trezit de-a binelea, am băut pe îndelete
cafeaua matinală și în tot acest timp mă gândeam cum să o
„seduc” pe Andreea. Cuvântul mi se părea desuet, dar altul
mai la îndemână nu găseam, așa că în mintea mea l-am folosit
pe ăsta. Oricum, mi se părea mai potrivit decât să mă imaginez
drept un uriaș păianjen care țese o pânză invizibilă de iubire
pentru frumusețea de aseară.
Înainte de a pleca de acasă, am strâns afișul cu lipsa mea
de încredere în femei și l-am pus înapoi în tub, ca și cum aș
mai fi acordat un răgaz femeilor să îmi câștige încrederea.
În drumul meu spre centrul orașului, m-au salutat o
mulțime de oameni, iar eu le-am răspuns mecanic, fiindcă în

120
mintea mea îmi construiam scenarii și încropeam replici pe
care ar fi urmat să i le spun Andreei. În viața mea nu mai
făcusem așa ceva, fiindcă de obicei eram spontan și nu aveam
deloc nevoie de regie ca să încânt o femeie. Așa eram eu și
gata, dar de data asta nu aveam încredere în farmecul meu
natural și simțeam nevoia să-l îmbunătățesc nițel.
Am rezolvat probleme curente, câteva facturi, o mulțime
de plicuri cu cărți pe care le trimiteam la cititoare și, deși la
poștă era o coadă imensă, ca de obicei, de data asta așteptarea
nu m-a supărat, pentru că îmi permitea să mă gândesc la
Andreea și la posibilele ei motivații.
După ce am ieșit din clădirea poștei, l-am sunat pe vărul
meu Ion care, spre surpriza mea, mi-a răspuns imediat.
De obicei, Zeteșul meu se dădea mereu ocupat și prins cu
tot felul de probleme, dar de data asta mi-a răspuns de la
primul apel, semn că îl îngrijorase cu totul dispariția mea din
oraș de aproape o săptămână. Săptămână de care el nu știa
unde am fost și de care nici eu nu îmi aminteam prea multe,
dar cum am mai avut astfel de episoade când bântuiam prin
țară până când mi se terminau banii din buzunare, nu era prea
îngrijorat. De fapt, de data asta nu îmi aminteam chiar nimic,
așa că m-am bucurat când a fost de acord să ne întâlnim la o

121
terasă pe strada Republicii. Cam pe lângă magazinul Kenvelo,
că tot veni vorba.
Spre uimirea mea, vărul meu era deja acolo și mă aștepta
butonând încruntat la telefon. După ce m-am așezat, m-a privit
și pe mine la fel de încruntat și mi-a spus sec:
— Dă-ți jos ochelarii și privește-mă în ochi!
Probabil că era iar una dintre glumele lui infantile, dar am
preferat să mă conformez în timp ce l-am întrebat:
— Acu’ ce-ți veni?
M-a privit timp îndelungat cu ochii lui tulburi de un verde
murdar, care păreau mai degrabă kaki, și, în cele din urmă, a
oftat greu:
— Păi, ce să-mi vină? Voiam să văd cum arată de aproape
un bătrân nătâng și îndrăgostit.
— Nu-s îndrăgostit, am protestat eu moale, dar el a clătinat
doar a îndoială din capul lui mare cât al unui urs.
A butonat ceva pe telefon, apoi a citit:
— Dacă nu ești îndrăgostit, îmi spui tu când ai fost faraon
egiptean și ai avut-o sclavă pe o femeie pe nume Andreea
Șerban.
— A, de asta era vorba? am spus eu nepăsător. E doar o
joacă, fiindcă fata crede că mă prinde în mrejele ei, dar eu doar
mă prefac că sunt îndrăgostit.
122
 Și ca să fiu mai convingător, i-am arătat pe telefonul meu
textul cu definiția scriitorului dată de Gilles Deleuze.
A mai clătinat o dată din căpățâna lui imensă, apoi a pufnit
supărat:
— Dacă cumva crezi că poți face pe păianjenul cu fata
asta, află, dragă vere, că te înșeli. În povestea asta, dacă nu-i
pui capăt cât mai degrabă, ea va fi păianjenul și tu, o biată
musculiță.
— Nu cred, am spus eu cât am putut mai hotărât, și ai să
vezi că timpul îmi va da dreptate. Doar mă prefac, dragă
Jiminy, nu mai fi îngrijorat!
În loc să îmi răspundă, a butonat iar ceva pe telefon, apoi
l-a întors spre mine ca să pot vedea și eu. Pe pagina ei de
Facebook, Andreea Șerban postase foarte încântată anunțul
meu cu exemplarul cu numărul 30 pe care i-l dedicam. Ba mai
mult, dăduse și un ador la postarea mea cu faraonul egiptean
și cu ea pe post de sclavă. Dar cel mai mult m-a frapat faptul
că imediat sub postarea asta postase un stiker care m-a lăsat
mască:

123
 M-am scărpinat încurcat în cap și mă pregăteam să îi dau
o replică acidă lui Ion, dar adevărul este că am fost luat prin
surprindere de această escaladare epistolară, așa că am rămas
blocat pentru câteva clipe lungi, în care vărul meu mă privea
tăcut.
— Libelulă dragă, că a musculiță nu prea semeni, mi-a
spus el în cele din urmă, spune-mi ce aș putea să îți spun ca să
te conving să scoți telefonul și să o blochezi pe minunata ta
prietenă?
124
 — E o joacă, Ion, și nimic mai mult, am spus eu ezitând,
dar nu mai eram chiar așa de sigur de asta.
— Acceptă-ți vârsta, Sergiule, și astâmpără-te! Înțeleg că
în venele noastre tropăie hormonii moșteniți de la bunicul
nostru, dar du-te și tu cu o escortă de lux, dă-i la buci,
domolește-ți hormonii și nu te mai îndrăgosti ca fraierul. Devii
penibil, ce pana mea!
Nu i-am răspuns nimic, pentru că simțeam în sinea mea că
are dreptate, dar nu voiam să o accept.
Am băut apoi cafelele în liniște și singurul meu regret în
momentul ăla era că nu știam să butonez la fel de bine
telefonul ca Ion, pentru că i-aș fi răspuns Andreei chiar atunci.
Pe urmă, m-am gândit că într-un fel poate că asta era chiar
mai bine, fiindcă până ajungeam acasă în fața laptopului
aveam timp să ticluiesc în tihnă un răspuns.
După ce m-am despărțit de vărul meu, m-am plimbat de
câteva ori de-a lungul străzii Republicii apoi am urcat până pe
aleea de sub Tâmpa și, după ce am băut apă de la izvorul de
acolo, m-am așezat pe o bancă din chioșcul de lemn din
apropiere.
Oare era așa cum spuneam eu sau era așa cum spunea Ion?
Am scos telefonul și am privit iar lung la fotografia pe care
Andreea voia să o inserez în exemplarul ei. Fața îmi părea vag
125
cunoscută, dar în mod sigur era a ei și nu a vreunei artiste sau
sportive de renume, fiindcă programul meu de căutare nu îmi
returnase niciun rezultat. Fără să vreau, mi-am adus aminte de
un fragment din precedentul meu roman de dragoste: „Ideea
principală pe care am desprins-o din romanul Adam și Eva, cel
mai drag roman al lui, după cum mărturisea chiar scriitorul,
era că un bărbat dintre milioanele de bărbați dorește lângă el
doar o anumită femeie dintre milioanele de femei ale lumii. Și,
așa cum se întâmplă și în romanul lui Rebreanu, uneori
destinul nu prea sincronizează vârstele celor doi care sunt
făcuți unul pentru altul poate fără ca ei s-o știe”.
Oare să fie cumva Andreea femeia pe care destinul mi-o
hărăzise mie? Dar până acum câteva luni eram convins că
Daria este cea care îmi este predestinată. Am privit iar la
fotografia Andreei și am rămas uimit de cât de familiară și de
dragă îmi era fața ei. Era îmbrăcată cu o salopetă din blugi, iar
peste umărul drept avea o bretea care se închidea cu un nasture
auriu. Umărul stâng nu se vedea deloc, fiindcă era acoperit de
un păr lung și mătăsos, ca o cascadă neagră în care parcă
presimțeam că într-o bună zi îmi voi îngropa fața. Ochii îi erau
ascunși sub o pereche fumurie de ochelari de soare, dar prin
transparența lor mi se părea că mă privește interogativ, ca și
cum m-ar întreba: „Ce mai aștepți, fraiere?”. Un zâmbet abia
126
înmugurit lăsa să i se vadă dinții de un alb strălucitor și sunt
sigur că dacă i s-ar fi ivit cât de puțin din vârful limbii printre
buze, aș fi uitat de tot și de toate și m-aș fi urcat în primul taxi,
și aș fi plecat val-vârtej spre Slatina.
Undeva în spatele ei, în lumina puternică a soarelui se
vedeau niște dealuri domoale și în gândurile mele mă vedeam
plimbându-mă cu ea de mână printre ele.
Simțeam că o iau razna, așa că mi-am prins capul în mâini
și m-am sprijinit de masa de lemn care era în mijlocul
chioșcului. Cred că am și gemut sub presiunea gândurilor care
se învârtejeau în mintea mea, pentru că, la un moment dat, am
auzit o voce tânără lângă mine care mă întreba îngrijorată:
— Domnule, vă este rău?
Am ridicat ochii și am văzut că lângă mine se oprise o
tânără pereche, un băiat și o fată care se țineau de mână și care
mă priveau curioși.
Am scuturat din cap și i-am privit zâmbind, apoi le-am
răspuns:
— Mulțumesc, dar sunt bine!
Fata avea în mână o sticlă cu apă și mi-a arătat-o printr-un
semn, dar nu de apă aveam eu nevoie, ci de Andreea.
Poate că nu păream foarte convingător, așa că le-am
zâmbit iar, încercând să-i liniștesc, și, în cele din urmă, au
127
plecat, dar nu foarte convinși, pentru că până au ajuns la
capătul aleii s-au tot întors să mă privească.
M-am simțit penibil, exact ca acum câțiva ani când într-un
autobuz aglomerat, crezându-mă neobservat, priveam
insistent la o fetișcană. În cele din urmă, observând privirile
mele admirative, le-a interpretat în felul ei, pentru că s-a scuzat
și mi-a cedat locul.
„Acceptă-ți vârsta, Sergiule, și astâmpără-te!” mi-a spus
Ion la despărțire, dar ce vină aveam eu că nu puteam să fac
nici una, nici alta. De fapt, cu talentul meu de a găsi vinovați
oriunde în altă parte, dar nu în felul meu de a fi, eu îl acuzam
tot pe Ion pentru felul meu de a mă comporta ca un copil
răzgâiat, care trebuie să aibă tot ce își dorește.
După cum poate am mai spus, amândoi ne-am născut într-
o maternitate din Reghin la numai o zi diferență: el pe 7, iar
eu pe 8 decembrie, în cea mai cumplită iarnă care se abătuse
în ultimii ani peste România: cea din 1954.
Ce s-a întâmplat atunci ne-au povestit mai târziu mamele
noastre, dar și câteva asistente care ne-au îngrijit. Pentru că
gazele cu care se încălzeau sobele de teracotă ale maternității
aveau o presiune prea mică și temperatura coborâse în mod
periculos, a fost nevoie să ne pună în același pătuț și să ne
înconjoare cu sticle cu apă caldă. Am avut zile și, dacă în
128
primele ore după ce m-am născut am plâns încontinuu, în
momentul în care am fost pus cu Zeteșul meu în pat, am tăcut
instantaneu. Asistentele ne povesteau la amândoi chiar și peste
ani buni, când ne întâlneau, ca și cum ar fi asistat la o mare
minune pe care merită să o ții minte toată viața, că în
momentul în care am ajuns lângă Ion, plânsul meu a încetat
instantaneu, iar eu am întins mâna spre el și, cu instinctul
animalelor mici, m-am agățat de el și nu am vrut cu niciun preț
să-i mai dau drumul.
De câte ori când nu voiam să-i ascult sfaturile, îmi amintea
mereu de episodul ăsta, iar eu, ca să-l tachinez, îi spuneam că
îmi aminteam de el încă de pe vremea când eram amândoi
două coacervate în oceanul primordial și pluteam fără griji în
apa călduță de la mal.
— Da, da, Ioane dragă, țin minte ca și cum s-ar fi întâmplat
ieri că și atunci erai o coacervată așa, mai urâtă și cu capul
mare, care se tot ținea după mine și bombănea tot timpul când
făceam ceva: nu mânca din aia că s-ar putea să-ți facă rău sau
nu te mai uita după coacervata aia micuță că este minoră și s-
ar putea să ai necazuri. Gata, Ioane, după atâtea miliarde de
ani de când stai pe capul meu, ar fi cazul să mă mai lași să mai
fac și ce vreau eu.

129
 Pufnea nemulțumit și, de obicei, nu-și găsea imediat
replica, fiindcă el era și mai ardelean decât mine și nu avea
întotdeauna cuvintele la el, dar era încăpățânat ca un catâr și
își susținea până la capăt punctul de vedere. Și de cele mai
multe ori câștiga, fiindcă, oricât ar părea de curios, depindeam
destul de mult, pentru mofturile mele, de el și de banii lui. În
ciuda faptului că aveam în permanență peste zece cărți la
vânzare în librăriile patriei, nu câștigam cine știe ce din
drepturile de autor. Cel puțin, nu din cele literare și nu de
multe ori vărul meu îmi spunea că mai bine m-aș apuca să cânt
manele sau cântece de petrecere, fiindcă, după ce beam câteva
pahare, vocea mea căpăta amploare și tonalități de bariton și
toți căscau gura să mă asculte.
„Nu pot să umblu tot beat numai ca să cânt frumos și să-ți
fac ție pe plac sau să fac rost de bani!” îi răspundeam eu și
Draky, de obicei, adăuga de fiecare dată: „Nu atâta vreme cât
el are bani cu nemiluita și cât se desparte atât de ușor de ei ca
să-ți facă ție toate toanele!”.
În cele din urmă, după ce mi-am mai privit o dată mâinile
pline de petele maronii date de vârstă, m-am ridicat greoi de
pe banca de lemn și am sunat-o pe Anastasia. Voiam să o
întâlnesc și să-i pun câteva întrebări.

130
 Mi-a răspuns imediat și vocea ei veselă m-a făcut să mă
simt mai bine, deși în mod normal nu ar fi trebuit să se
întâmple așa ceva. Mintea mea nu vedea nicio legătură pentru
starea mea de bine pe care mi-a indus-o vocea ei, așa că m-am
mai plimbat puțin pe sub Tâmpa până când s-a făcut ora cinci,
oră la care își termina ea serviciul.
La încheierea convorbirii, pentru că i s-a părut că am fost
puțin neclar, m-a întrebat cu privire la locul unde trebuia să ne
întâlnim:
— Vreți să ne vedem la locul nostru obișnuit?
Locul nostru obișnuit era barul de lângă anticariatul unde
ne întâlniserăm, de fapt, o singură dată, adică ieri, dar uite că
devenise deja locul nostru obișnuit. Chiar dacă am trecut ușor
peste întrebarea fetei, undeva în minte mi-am notat ușurința cu
care se pot crea obiceiuri în acest sens.
Când am ajuns în bar, Anastasia era deja acolo și stătea la
ceea ce avea să devină „masa noastră”, dacă nu aveam grijă să
curm din rădăcină o asemenea pornire din partea ei. Era o fată
drăguță, extrem de drăguță, dar nu își punea în valoare
înfățișarea, preferând să pozeze în șoarece de bibliotecă, dar
un ochi avizat ca al meu ghicea imediat ce se ascundea sub
înfățișarea de fată timidă și studioasă.

131
 După ce m-am așezat și eu, am comandat o cafea și am
privit la ea în tăcere, poate pentru prima dată cu mai multă
atenție ca de obicei. Sub privirea mea scrutătoare, a roșit ușor,
dar nu m-a întrebat nimic.
În cele din urmă, am întrebat-o:
— Știi de ce am vrut să ne întâlnim?
După o ușoară ezitare, a scuturat din cap și mi-a răspuns
cu voce scăzută:
— Nu, domnule Someșan. Nu știu.
Părea sinceră și în mod sigur nu avea de unde să știe,
pentru că nici eu nu eram foarte sigur de ceea ce voiam să aflu.
O părere din partea unei studente în anul doi la psihologie, dar
și părerea unei fete de 21 sau 22 de ani.
Nu-mi plăcea cum mă privea! Adică, în alte condiții mi-ar
fi plăcut ca o fată să mă privească așa, dar nu Anastasia și, mai
ales, nu acum. După cum am mai spus, era o fată frumoasă
care părea puțin cam ștearsă din cauza felului ei de a se purta,
de parcă ar fi vrut să își ascundă frumusețea de lume. Citeam
în ochii ei, pe lângă admirația față de ceea ce scriam, o anumită
curiozitate căreia dacă i-aș fi dat numai un singur motiv, s-ar
fi transformat imediat în dragoste. Numai că dragostea are
legile ei și, deși am fost îndrăgostit de zeci de ori, încă nu am
reușit să îmi dau seama care ar fi ele. Brusc, fără niciun
132
avertisment, uneori mi se aprindeau călcâiele după câte o
femeie pe care o cunoșteam de ani de zile și pe care o
întâlneam zilnic. Ce anume declanșa iubirea? Mai ales, după
atâta vreme? Un surâs, un gest sau un cuvânt? O strângere
ușoară de mână care se prelungea o clipă mai mult decât ar fi
fost normal și care mă făcea să privesc în ochii ei? O strălucire
a ochilor, o rază de soare care se reflecta în ochii ei, vârful roz
al limbii apărut asemenea unei dulci ispite în toiul unei simple
discuții? Habar nu aveam, dar în niciun caz nu aveam să las să
se transforme gândurile pentru Anastasia în altceva, pentru că
mă simțeam confortabil lângă ea și nu voiam complicațiile pe
care le-ar fi adus o relație mai serioasă.
Ca să nu interpreteze greșit ceea ce aveam să îi spun, am
plecat ochii spre ceașca de cafea și am încercat să o privesc
cât mai puțin în ochi în timp ce am întrebat-o:
— Anastasia, din câte știu, ești în anul doi de facultate: ai
auzit până acum de o afecțiune psihică numită gerontofilie?
A făcut ochii mari și mi-a răspuns tot cu o întrebare:
— De ce mă întrebați așa ceva? Credeți cumva că...?
Nu și-a mai terminat întrebarea, dar eram sigur că voia să
mă întrebe dacă nu cumva Daria suferea de această afecțiune.
— Nu cred nimic Anastasia, tu doar răspunde-mi la
întrebare.
133
 A ridicat din umeri și, în timp ce îmi răspundea, a început
să butoneze la telefon:
— Bineînțeles că am auzit, domnule Someșan, și dacă
vreți să știți, chiar am scris un referat pe tema asta. Speram să-
l fi salvat pe telefon, dar văd că nu îl găsesc...
A mai butonat câteva clipe, apoi a întors telefonul spre
mine ca să pot citi textul următor:
„Atracția fizică față de persoanele în vârstă este o
disfuncție sexuală care se numește gerontofilie şi nu este
același lucru cu iubirea față de bătrâni. Cu alte cuvinte,
gerontofilia este opusul pedofiliei.
Excitarea cauzată de relații sexuale cu vârstnici
reprezintă o formă de pedepsire, răzbunare sau exercitare a
puterii. Foarte mulți gerontofili au avut o copilărie violentă,
părinți stricți şi bunicii mereu în preajmă. Cu toate acestea,
relațiile dintre fete tinere şi domnii mult mai în vârstă nu sunt
același lucru cu gerontofilia. În multe dintre cazurile studiate,
este vorba, de fapt, despre o falsă gerontofilie și este mai mult
vorba de un interes care nu este neapărat de natură
financiară”.
A așteptat răbdătoare să citesc, apoi a spus:
— De fapt, cred că știți deja definiția gerontofiliei și că ați
vrut să mă întrebați cu totul altceva.
134
 Mda, nu-mi plăcea că mă putea citi cineva așa de ușor, dar
asta era, așa că, ezitând, am pus întrebarea pe care o aveam în
minte:
— Anastasia, crezi cumva că Daria suferea de această
afecțiune?
Tot ezitând, mi-a răspuns și ea în cele din urmă la
întrebare:
— Domnule Someșan, fiindcă nu o cunosc personal pe
Daria, aș putea doar să mă hazardez cu răspunsul, dar aș spune
că... mai degrabă nu. Cred că în cazul ei a fost vorba despre
ultima situație din definiția pe care v-am arătat-o.
— Cazul de falsă gerontofilie?
— Da!
A mai luat o gură de cafea și a continuat:
— Din câte ați scris în roman și din câte mi-ați mai povestit
mie, se pare că Daria voia cu orice preț să își vadă numele pe
o carte scrisă de ea... dar putea obține asta numai cu ajutorul
dumneavoastră. Între timp, se pare că a renunțat pentru că, deși
a trecut atâta timp, încă nu am văzut nicio carte scrisă de ea în
librării.
Nu-mi plăcea subiectul, așa că am mormăit:
— Anastasia, se pare că literatura a fost o haină prea mare
pentru ea, așa că hai să abandonăm subiectul Daria și să
135
revenim la lucruri mai concrete. După cum știi foarte bine,
ultimele mele romane de dragoste au fost... oarecum un fel de
descrieri mai mult sau mai puțin detaliate ale iubirilor mele.
Nici nu știu dacă se pot numi romane sau ar trebui să le spun
mai degrabă... eu știu cum? Poate reportaje de pe front... de pe
frontul iubirii, bineînțeles. Acum, nu știu dacă ai observat, dar
în toate cazurile protagonistul eram eu, un scriitor bătrân pe
care îl cam ocolește succesul, și fete tinere. Cea mai în vârstă
dintre ele a fost Elenina de 26 de ani, iar toate celelalte au fost
sub vârsta ei. În mod sigur, nu toate au vrut să scrie câte o
carte, așa că te întreb ce crezi că le-a făcut să fie atrase într-o
relație cu mine?
— Chiar vreți să știți?
Am privit-o și m-am încruntat ușor, asta din cauză că nu-
mi plăcea să mi se răspundă la o întrebare cu o altă întrebare,
dar nu era cazul să îmi exprim resentimentele, dacă voiam să
aflu părerea ei.
— Bineînțeles că vreau, Anastasia, fiindcă uneori sunt
extrem de curios pe tema asta. Nu mai am vârsta la care cred
eu că fetele ar putea fi atrase de mine. Marea lor majoritate
sunt atrase de un băiat de o vârstă apropiată de vârsta lor din
motive evidente. Ce argument în plus aș putea avea față de un
asemenea băiat? Sunt în pragul senectuții, iar mașină de lux,
136
după cum știi, nu am, bani, nici atât, așa că pentru mine totul
este un mare mister. Poate îmi explici, Anastasia, pentru că,
uite, ai și tu aproape o oră de când stai cu mine de vorbă și se
pare că lucrul ăsta îți face plăcere.
A roșit iar ușor și și-a plecat capul peste cana de cafea, care
aproape se golise. A oftat ușor, apoi a spus:
— Cuvintele, domnule Someșan, și mai ales modul în care
le folosiți.
A făcut o pauză, apoi, privindu-mă în ochi, a continuat:
— De fapt, cred că știți asta, pentru că, la un moment dat,
în unul dintre romanele dumneavoastră, vă referiți la puterea
pe care o au cuvintele. „La început a fost cuvântul” ați spus și,
pornind de la citatul ăsta biblic, ați dezvoltat o întreagă teorie
prin care explicați că dacă la începuturile civilizației femeile
erau atrase de bărbații care arătau bine și erau înzestrați cu
mușchi, lucru care demonstra că ei puteau avea grijă de copiii
lor, după un timp lucrurile au mai evoluat.
Pentru că fata făcuse o pauză cam lungă, am întrebat:
— În ce sens?
— În sensul pe care îl vedeți în jurul nostru: unele sunt
atrase tot de mușchi, altele, de mașini sau de posibilitatea ca
bărbatul ales de ele să le plimbe prin lume, adică o etalare a
posibilităților materiale care, la urma urmei, demonstrează tot
137
că bărbatul ar putea avea grijă de copiii lor. Dacă ar avea chef
de așa ceva, fiindcă cele mai multe se gândesc numai la o
aventură când întâlnesc un băiat, nicidecum la copii și la un
viitor pe termen lung.
Îmi aminteam de fragmentul respectiv, dar nu-mi mai
aduceam aminte despre care roman era vorba. Perorasem
acolo pe pagini întregi despre atracția fetelor spre băieții cu
mușchi sau cu bani din cauză că instinctul lor le spunea că
astfel de bărbați le puteau oferi siguranța copiilor lor. La faptul
că problema nu se punea deloc așa, nu se gândeau deloc, dar
asta nu mai dezvoltasem atunci în cartea mea și nici acum nu
voiam să adâncesc subiectul.
Am abandonat și acum subiectul, pentru că altceva voiam
să o rog:
— Anastasia, pentru că discuția noastră tinde să dureze și
să capete amploare și, mai ales pentru că ne cunoaștem de atâta
vreme, aș vrea să te rog să ne tutuim. Ne-ar fi mai ușor să
continuăm discuția.
Spre uimirea mea, în loc să primesc un răspuns afirmativ,
tot ce am obținut din partea ei a fost un chicotit destul de
puternic și un zâmbet larg, pe care a încercat să și-l ascundă
cu palma.
După ce s-a potolit, am întrebat-o oarecum nedumerit:
138
 — Poți să îmi spui și mie ce ți s-a părut așa de distractiv?
A plecat ochii în jos și, după o ezitare, în cele din urmă a
răspuns:
— Mi-am adus aminte de una dintre conversațiile
dumneavoastră de pe Facebook cu o admiratoare. O rugați să
vă tutuiască, dar ați ținut să o avertizați că de obicei, după ce
vă tutuiți în public cu o fată frumoasă, în cel mult trei zile
urmează să faceți dragoste cu ea. Am salvat undeva
conversația, pentru că m-a amuzat teribil.
A manevrat telefonul și mi-a arătat o fotografie despre o
conversație de care eu nu îmi aminteam absolut deloc:

139
 Nu-mi aduceam aminte de așa ceva pentru că, la câte
glume făceam eu pe Facebook, era și greu să le țin minte pe
toate. Probabil că spusesem și așa ceva, la un moment dat.
— Și cum s-a terminat toată povestea? am întrebat eu, în
timp ce în sinea mea îmi spuneam că ar trebui să fiu mai atent
cu ce postam pe Facebook, pentru că, așa cum Anastasia îmi
urmărea toate postările, precis mai erau și altele, deoarece
postările mele puteau fi urmărite de către oricine, fără ca
măcar să îmi fie prieten. Erau cu adevărat publice, ca și cum
aș fi trăit în mijlocul Agorei, o piață virtuală uriașă.
Anastasia a dat din umeri, a oftat, apoi a spus:
— Păi, fata cu care ați vorbit atunci a fost de acord să vă
tutuiți și a adăugat că abia așteaptă să treacă cele trei zile.
Cum tăcerea se prelungea, am întrebat iar:
— Și ce a mai urmat?
— Ce să urmeze? Din câte ați postat pe pagina
dumneavoastră, în cele din urmă v-ați întâlnit și ați petrecut
câteva zile împreună. Și nopți, dacă am înțeles eu bine, pentru
că erați amândoi destul de exuberanți în descrieri, în limitele
decenței, totuși.
— Am înțeles temerea ta, Anastasia, dar sunt nevoit să
revin asupra întrebării: vrei să ne tutuim?

140
 De data asta, a roșit de-a binelea, dar m-a privit direct în
ochi când m-a întrebat:
— Să înțeleg că ăsta este un mod mai subtil de a mă întreba
dacă aș vrea să facem dragoste?
Cum tocmai luasem o gură de cafea, era cât pe-aci să mă
înec cu ea, dar mi-am revenit și, pentru că nu voiam să fiu mai
prejos, am spus că, sincer să fiu, habar n-am cum s-a ajuns la
o asemenea cotitură în discuția noastră și, în cele din urmă, am
întrebat:
— Păi, Anastasia, atunci hai să nu mai fiu atât de subtil și
să te întreb direct: ai vrea să faci dragoste cu mine?
Nu a plecat ochii în jos, așa cum mă așteptam, ci m-a privit
direct și mi-a răspuns destul de repede, lucru care m-a făcut să
cred că în sinea ei mai repetase de câteva ori cuvintele astea,
în eventualitatea că o asemenea discuție va avea vreodată loc:
— Domnule Someșan, întrebarea asta este una retorică sau
una interogativă?
Puține dintre femeile pe care le cunoșteam ar fi în stare să
facă o asemenea distincție când le-aș fi pus o întrebare, mai
ales când ar fi fost vorba de o întrebare de acest gen.
Mi-am cântărit atent cuvintele, înainte de a răspunde:
— Anastasia... nu vreau să te mint. Ești o fată drăguță,
chiar foarte drăguță și oricând aș fi dispus să petrecem câteva
141
nopți împreună. Numai că de aici și până la a face pasul
următor este cale lungă și cred că bănuiești că asta nu mai
depinde nici de mine și nici de tine, așa cum spunea cineva:
„Dragostea nu te întreabă dacă vrei să iubești sau dacă ești
pregătit pentru ea și dacă ești pregătit pentru așa ceva.
Dragostea vine și pleacă după legile ei pe care nu le cunoaște
nimeni!”.
Anastasia își trecu cu grijă degetul peste marginea ceștii
de cafea, acum goală, și spuse încet:
— Și, oricum, din câte am observat la dumneavoastră,
dragostea nu ține niciodată mai mult de câteva luni... adică,
aproximativ cât scrieți un roman.
— Mda, am mormăit eu, mai mult ca să spun ceva, fiindcă
Anastasia avea perfectă dreptate.
Asta am observat și eu, că eram foarte instabil în relațiile
mele și nu de puține ori m-am hotărât să mă astâmpăr, dar una
e să-ți propui ceva și alta e să poți face.
Totul era bine și frumos până când cineva băga bățul prin
gard, cum zicea vărul meu, și atunci începeam să latru ca un
câine întărâtat. Numai că lătrăturile mele erau formate din
cuvinte care mergeau la inima celor pe care le aveam în vizor.
Pentru că nu spuneam nimic, Anastasia a spus pe un ton
care îmi rupea inima prin tristețea care emana din el:
142
 — Domnule Someșan, să fiu sinceră, aș prefera să vă fiu
prietenă încă mulți ani de acum încolo, decât iubită pentru trei
luni.
Oricât de brutală era constatarea ei și oricât de mult mă
durea, era totuși perfect adevărată. Cu niciuna dintre fostele
iubite nu am păstrat relații de prietenie după ce ne-am
despărțit. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, chiar am scris
pe Facebook o poantă care mi-a plăcut la nebunie despre
treaba asta, și anume că fraza „nu ne mai iubim, dar putem
rămâne prieteni este echivalentă cu a spune: câinele nostru a
murit, dar putem totuși să-l păstrăm!”. Spre cinstea ei, deși
sunt sigur că a reținut fraza cu pricina, pentru că îmi aduc
aminte că a comentat ceva privitor la ea atunci când am postat-
o, de data asta s-a abținut să spună ceva.
Am băut ultimele picături de cafea din cană și m-am ridicat
să plec. Anastasia parcă ar fi vrut să mai rămână, dar mie mi
se părea că toate vorbele au fost spuse, așa că nu mai avea rost
să prelungesc o discuție care nu ducea nicăieri. Deși îmi era
într-un fel frică de reacția mea, eram în același timp nerăbdător
să ajung acasă și să vorbesc cu Andreea.
S-a ridicat și ea și, după ce am ajuns afară, am făcut câțiva
pași împreună și, când să ne despărțim, poate că am făcut un

143
gest automat, dar suficient să mă trezesc cu ea în brațe și să se
depărteze abia după ce am sărutat-o iar pe obraji.
— La revedere, am spus eu neutru și apoi nu știu cum mi-
a scăpat: poate ne mai vedem și mâine!
— Sigur că da, a acceptat ea bucuroasă. Tot la locul
nostru?
— Tot, am răspuns eu, deși nu știam cum după numai două
întâlniri s-a ajuns ca dintr-odată barul de lângă anticariat să
devină „locul nostru”.
Înainte de a pleca, s-a întors din drum și m-a strigat:
— Domnule Someșan, vreau să vă rog ceva!
Nedumerit, m-am întors și eu și am promis cam grăbit:
— Orice, dragă Anastasia...
A arătat spre atelierul de copiat și a spus:
— Aș vrea să ne întoarcem și să facem o fotografie
amândoi în atelier.
Și-a mușcat buzele și a spus zâmbind:
— Nu vreau să vă expun aici în public și nici să vă
compromit, așa că mai bine să mergem înăuntru.
Am urmat-o fără să spun nimic, pentru că nu știam cum să
reacționez. Cel mai bine era să tac și să ascult, deși apropoul
la Daria și la mofturile ei referitoare la compromitere mă
amuzau, dar mă și puneau pe gânduri.
144
 Pentru că în atelier mai era o colegă de-ale ei, am salutat-
o și am intrat amândoi în debaraua unde era și altarul
scriitorului. Peste cărți, era un buchețel de flori albastre de
„nu-mă-uita”.
— Ați văzut că nu am uitat să aduc buchețelul? m-a
întrebat ea și eu doar am zâmbit fără să spun nimic.
L-a așezat puțin mai spre marginea mesei, ca să nu acopere
titlurile cărților, apoi a spus:
— Și chiar dacă nu credeți în astfel de superstiții, uite că
buchetul din templu a avut efect, fiindcă v-a adus aici, înapoi.
Aș fi vrut să îi spun că nu superstiția cu florile sau cu
Altarul scriitorului m-a adus înapoi, ci rugămintea ei să vin
acolo.

145
 M-am apropiat de ea pentru fotografie și am simțit cum
capul i se apleacă spre al meu, iar părul ei, mirosind a flori de
câmp și a prospețime, s-a atins de tâmpla mea. Mi-a arătat
fotografia făcută cu telefonul ei și a promis că mi-o trimite și
mie. Mă simțeam ca un bătrân și păcătos Faust, iar ea, o
inocentă Margareta. M-am îndepărtat de ea și chiar atunci o

146
colegă de-ale ei a intrat, iar ea a surprins momentul într-o
fotografie cam neclară. Era de-a dreptul amuzată și m-am
mirat, pentru că o vedeam pentru prima dată zâmbind deschis
și fără nicio reținere. Eu, în schimb, aveam o mutră surprinsă,
de om vinovat prins asupra faptului, și priveam nedumerit spre
colega ei, în timp ce ea nici măcar nu a întors ochii spre aceea
și a privit țintă în camera telefonului.

147
 — Mariana, acum dacă tot ai văzut ce facem, te rog fă-ne
o fotografie artistică, așa cum numai tu știi să faci.
Mariana, care probabil sperase să ne găsească sărutându-
ne, a roșit ușor și ne-a făcut o fotografie tot cu telefonul
Anastasiei.
Mi-a arătat și de data asta fotografia și din nou m-am simțit
cuprins de duioșie văzând cu câtă încredere se sprijină de
bătrânul Faust care mă simțeam.
După ce colega ei a ieșit, înainte de a ieși la rându-ne, m-
am întors spre ea și am întrebat-o:
— Anastasia, vreau să îți pun o întrebare... așa, mai intimă.
Dacă nu vrei să îmi răspunzi, am să te înțeleg.
A roșit ușor și a plecat minunații ei ochi în jos, și mi-a
răspuns cu glasul ei molcom:
— Orice, domnule Someșan, orice.
I-am prins bărbia în mâini și i-am ridicat-o în așa fel încât
să o pot privi în ochi:
— Anastasia, ai cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut în
viața mea și cele mai lungi gene pe care le-am întâlnit. Te rog,
lămurește-mă: sunt naturale sau ți-ai pus extensii?

148
 S-a apropiat și mai mult de mine și a spus șoptit, ca și cum
am fi fost doi conspiratori:
— Sunt naturale, domnule Someșan, sunt naturale. Puneți
vă rog mâna și convingeți-vă!
Pentru că ezitam și, probabil, pentru că voia cu orice preț
să mă convingă, mi-a luat mâna și mi-a trecut degetul arătător
peste genele ei, care au tremurat sub degetul meu la fel ca
bătaia unor aripi de fluture.

149
 Am oftat și, în momentul ăla, sufletul meu s-a topit și a
curs pe pământ.
I-am mângâiat fața, ea a închis ochii și, după un timp cât o
mică eternitate, m-a întrebat tot cu ochii închiși:
— Ei, acum v-ați convins?
— M-am convins, Anastasia, am spus eu răgușit, și am luat
mâna de pe fața ei.
Mi-am amintit de teoria efectului de fluture care spune că
o mișcare insesizabilă ca bătaia aripilor de fluture la Brașov,
de exemplu, ar putea produce o furtună în Australia.
De fapt, este o simplă metaforă, dar am simțit nevoia să îi
spun și Anastasiei despre ea.
— Și de ce îmi spuneți asta? m-a întrebat ea cu voce joasă.
Am apropiat-o iar și am strâns-o ușor în brațe:
— Fiindcă atunci când am simțit genele tale cum se zbat
în palma mea ai stârnit fără să vrei o furtună.
Am ridicat mâna și am mângâiat-o iar pe față, iar ea m-a
întrebat:
— Unde am stârnit această furtună? În Australia?
— Nici eu nu știu bine, Anastasia, poate în inima mea. Sau
în suflet, cine mai poate ști unde?
A oftat ușor, apoi mi-a luat mâna și mi-a sărutat podul
palmei.
150
 — Să nu vă gândiți la altceva, a spus ea, sărut doar mâna
care scrie lucruri atât de frumoase despre dragoste.
Nu m-am gândit, dar am simţit nevoia să o trezesc la
realitate:
— Mâna este doar instrumentul care este folosit de mintea
mea pentru a scrie.
A zâmbit ca și cum numai atât aștepta și mi-a prins capul,
și l-a aplecat, apoi mi-a sărutat fruntea, dar eu nu mă puteam
gândi la altceva decât la ce s-ar întâmpla dacă colega ei ar
deschide chiar atunci ușa.
Am scuturat din cap și m-am îndepărtat de ea, încercând
să îmi revin, fiindcă deși nu era nimic erotic în ceea ce făceam,
gesturile noastre văzute din afară păreau încărcate de cel mai
puternic erotism.
— Mai bine să mergem, până nu intră colega ta la bănuieli,
am spus eu cât mai serios am putut și am ieșit amândoi.
La ieșire, am mai îmbrățișat-o o dată și m-am despărțit de
ea cu sufletul îndoit, fiindcă relația noastră, dacă relație se
putea numi ceea ce se întâmpla cu noi, o lua într-o direcție care
nu îmi plăcea deloc. În mod ciudat, deși îmi plăcea enorm de
ea, voiam într-un fel sau altul să o țin departe de mine, dar, în
același timp, îmi dădeam seama că mă simt bine în preajma ei.
Sufletul meu era rupt în două din dorința de a fi cât mai multă
151
vreme în preajma ei și din nevoia instinctivă de a o proteja de
un om de nimic, cum mă simțeam câteodată.
Am ajuns acasă aproape fără să-mi dau seama, cu gândul
fiind la întâlnirea care tocmai se încheiase. În cursul zilei, când
am luat brusc hotărârea să mă întâlnesc cu Anastasia, am vrut
să fac asta din cauză că am sperat să obțin câteva clarificări de
la ea. Clarificări venite din partea unei fete de douăzeci și doi
de ani, nu definiții pe care le puteam găsi într-un manual de
psihologie sau de pe internet. În loc de a lămuri ceva, am
încurcat și mai mult treburile și mi-am adus aminte fără să
vreau de Clarisa, o doamnă psiholog plină de importanță care
a ținut să precizeze că nu este firesc pentru mine, un om care
se apropie cu pași repezi de vârsta a treia, să caute fetele
bolnave de gerontofilie și să profite de boala lor.
După ce am sedus-o, fiindcă în cele din urmă am făcut și
asta, în mod premeditat, ca un fel de a-mi încerca puterile de
seducție, și cu o satisfacție deosebită, ea a început să îmi
găsească circumstanțe atenuante:
— De fapt, la urma urmei, faptul că tu ai relații cu fetele
respective poate că este chiar benefic pentru ele.
Discuția asta a avut loc în patul ei, după o partidă
prelungită de sex, și mintea mea nu era foarte predispusă la
rezolvarea unor enigme, așa că am întrebat-o direct:
152
 — În ce fel este benefic pentru ele, Clarisa? Lămurește-
mă, fiindcă mintea mea nu este foarte clară în acest moment și
zău că nu am nevoie de sofismele tale.
Cu o răbdare dată de ocupația ei, dar și de o căsnicie
tocmai încheiată mai mult din vina ei, după cum recunoștea
singură, a început să îmi explice:
— Păi, datorită bolii lor, fetele respective oricum ar fi fost
predispuse să aibă relații cu bărbați bătrâni, așa că într-un fel
este bine că te-au întâlnit pe tine, care totuși ești un om integru
și nu ai profitat de ele. Lângă tine, orice femeie este mereu
supusă unor provocări intelectuale care nu pot avea decât
efecte pozitive, în timp. Încearcă să te vezi ca o parte a unei
terapii de durată și nicidecum ca un profitor. Datorită ție, fetele
cu care ai de-a face își pot conștientiza problemele și astfel își
pot depăși, în timp, boala. Mă gândesc că la tine s-a dezvoltat,
așa, un al șaselea simț pentru a le depista pe aceste tinere, iar
după ce inițiezi relații cu ele, totul merge spre avantajul
amândurora.
Clarisa a mai turuit atunci multă vreme, dar eu nu o mai
ascultam fiindcă, din ce a spus ea, am reținut numai că de fapt
aș putea fi o terapie pentru tinerele bolnave de gerontofilie cu
care veneam în contact. Bine că nu a spus că aș putea fi un
instrument medical, deși au fost unele care au recunoscut că
153
m-au folosit pe post de vibrator uman. Dar Clarisa era prea
pudică ca să vorbească despre așa ceva și, chiar dacă în timpul
discuției era chiar cu instrumentul medical în mână, încercând
să îl revigoreze pentru o nouă partidă de sex, era prea
rușinoasă ca să aducă vorba despre așa ceva.
Dar chiar dacă a trecut atât timp de când am încheiat relația
cu ea, din când în când îmi aminteam de vorbele ei: „De câte
ori cucerești o nouă femeie, ești ca un copil mic care capătă o
jucărie. Te bucuri nespus, numai că, la fel ca orice copil, te
saturi repede de jucăria ta și atunci vrei alta. Și din nefericire
pentru cea abandonată, obții repede noua jucărie uitând că
lași în spate un suflet zdrobit! Vezi tu, se uită faptul că
principala caracteristică a psihopaților este groaza de rutină
și de plictis și că ar face orice ca să le alunge din viața lor!”.
Am alungat amintirea Clarisei, am intrat în odaia mea cu
„brâie negre zugrăvite” și primul lucru pe care l-am făcut a
fost să scot iar din tubul de carton și agăț deasupra biroului
meu de lucru, la loc vizibil, afișul cu ceea ce ar fi trebuit să fie
crezul meu de acum încolo: niciun pic de încredere în femei!
Îmi părea rău de Andreea și de faptul că a crezut că m-a
prins în pânza ei de păianjen. Chiar dacă am discutat cu o
mulțime de oameni astăzi, subconștientul meu analiza
informațiile primite de la Andreea. Nu știu dacă era inițiativa
154
ei sau dacă fusese pusă de cineva, dar în mod clar totul nu era
decât o joacă. Or, în joaca iubirii, aveam câteva zeci de ani în
plus de experiență. Ea nu era nici măcar în stadiul de proiect,
când eu deja făceam primele mele cuceriri.
Am pornit laptopul și, ca de obicei, până când s-a hotărât
el să pornească, m-am dus să-mi fac un ceai de ghimbir. M-
am oprit pe hol și, privind la bătrânul din oglindă, l-am
întrebat:
— Ce mai faci, frumușelule?
Cum frumușelul nu mi-a răspuns nimic, am continuat
drumul spre mica mea bucătărie, am pus apa la fiert, apoi,
după ce ceaiul a fost gata, cu cana în mână m-am îndreptat
spre laptop.
Mi-am tot spus că ar fi trebuit să umblu pe la setări, fiindcă
de fiecare dată când pornea intra direct pe Facebook, mai
precis îmi apăreau mesajele private.
Acum, de exemplu, cum am intrat și am privit la monitorul
laptopului, mi-a sărit în ochi un mesaj de la Andreea:

Andreea
Bună seara, om frumos! Știu că pare incredibil, dar zău
că mi-a fost dor să ne revedem fie și aici, online. Toată ziua
m-am gândit numai la momentul ăsta!
155
 „Ai văzut, frumușelule, că nu te-a uitat fata, așa cum te-ai
speriat tu?” a spus Draky, și vocea lui mi s-a părut atât de
reală, încât în primul moment am fost tentat să mă întorc să
privesc peste umăr.
Deși lipsise atât de mult, încât am crezut că „vocea mea
interioară” și care îmi dădea atâtea bătăi de cap dispăruse cu
totul, într-un fel mă simțeam bine acum, că a revenit. Ciudat,
dar acum, că anormalitatea mea revenise, mă simțeam normal
și împlinit. Poate că, de când am ajuns la concluzia că este într-
un fel vocea subconștientului meu, mă bazam destul de mult
pe el ca să mă scoată din încurcături. Subconștientul nostru
este capabil să facă asocieri de idei care există în noi, dar pe
care mintea conștientă este prea pudică, prea tributară
civilizației ca să îndrăznească să le facă.
Până una-alta, am încercat să fac abstracție de Draky, m-
am concentrat asupra a ceea ce aveam de gând să-i răspund
Andreei. Aveam de gând să-i spun multe, dar îmi era frică de
felul meu nestăpânit de a fi, fiindcă renumita mea
spontaneitate verbală avea uneori darul să mă bage într-o
mulțime de încurcături.
Tastând încet, ca să nu fac vreo greșeală, i-am răspuns
Andreei și, în același timp, am început să țes în jurul ei
156
nevăzuta mea pânză de păianjen sau cel puțin așa am avut eu
impresia.

Sergiu
Mă bucur și eu să ne revedem și, pentru început, aș vrea
să îți fac o propunere. Pentru că eu te simt foarte apropiată și
intuiesc că vom vorbi foarte mult și foarte multe împreună,
aș vrea să ne tutuim. Ce zici?

Andreea
Eu ce să zic? Aș accepta cu dragă inimă, numai că nu mai
știu dacă vă aduceți aminte ce ați spus despre așa ceva acum
câtva timp, într-o postare publică?

Sergiu
Zău dacă știu la ce te referi.

Andreea
Ați spus pe pagina dumneavoastră că în cel mult trei zile
după ce convingeți o fată să vă tutuiască o să faceți și
dragoste!

157
 Sergiu
Nu îmi vine să cred că am putut zice așa ceva!

Andreea
Ați zis, ați zis. Și câteva dintre admiratoarele
dumneavoastră au sărit imediat cu gura, propunându-vă să vă
tutuiți numai pentru a vă demonstra că nu aveți dreptate și că
pe ele nu le puteți convinge.

Sergiu
Și cum s-a terminat toată povestea?

Andreea
Păi, dumneavoastră ați acceptat provocarea și ați început
să le faceți o mulțime de complimente, așa, în stilul
dumneavoastră, apoi discuțiile au căpătat, așa, un caracter
mai intim și v-ați mutat arena de luptă pe Messenger sau cel
puțin așa ați anunțat dumneavoastră. Iar cum fetele nu au mai
zis nimic, s-a presupus că totul s-a încheiat în pat.

Sergiu

158
 Într-un fel, așa a fost, numai că unele provocări s-au
terminat pe o canapea. Dar aș vrea să nu divagăm: vrei
să ne tutuim sau nu?

Andreea
Vreau, Sergiule, sigur că vreau. Dacă nu aș fi atât de
timidă, aș zice că de o viață îmi doresc așa ceva... încă de pe
vremea de când îți eram sclavă în Egiptul antic.

Am intrat pe pilot automat și i-am răspuns ceva, deși nu

sunt foarte conștient ce anume și mai târziu va trebui să îmi
verific arhiva, ca să văd ce prostii am debitat. I-am spus că
sunt nevoit să fac o pauză, fără să-i explic de ce, și, lăsând
laptopul deschis, m-am dus să fac un ceai.
În spatele meu, sau unde naiba s-o fi găsind, Draky
chicotea și când l-am întrebat ce are, mi-a răspuns:
— Na, Drace, că ți-ai găsit nașul: uite că ai găsit una mai
nebună decât tine!
— Nu te prosti, Draky, totul este doar un joc făcut să mă
prindă în pânza ei, numai că eu am pânza mai subtilă.

159
 — Da, știu, pe pânza ta se pot legăna zece elefanți... iar pe
a ei se poate legăna numai un scriitor. Cred că nici nu își
dorește mai mult.
Ajuns în bucătărie, am pus apa la fiert, apoi am deschis
frigiderul. Sticla cu vin de Porto îmi făcea nerușinată cu ochiul
așa că am pus un pahar, iar Draky, în spatele meu, a comentat:
— La cât ai de mințit în seara asta, cred că ar fi bine să iei
sticla cu tine!
Vocea asta interioară a mea avea uneori a naibii de multă
dreptate, așa că am dus în birou paharul plin și sticla cu vin și
abia pe urmă m-am întors după ceai.
Cum să procedez mai departe? Asta era o întrebare la care
nici Draky și nici altcineva nu mă puteau lămuri. Era clar că
totul era un simplu amuzament și în măsura în care nu mă
implicam emoțional, nu era nicio problemă să îi fac jocul.
Am luat loc în fața laptopului și, după ce am băut o gură
zdravănă de vin, am început să tastez:

Sergiu
Păi, Andreea dragă, la cum evoluează lucrurile, eu zău că
m-aș hazarda să încep un nou roman de dragoste. Numai că,
vezi tu... aici apare o mică problemă.

Andreea
160
 Păi, haide să o rezolvăm! Nu ai spus tu în discuțiile pe
care le-ai avut cu Daria că tu ai talentul, iar ea frumusețea,
cam tot ce trebuie pentru o carte de succes? Care este, de
fapt, problema? Iar vreun blocaj literar?

Ca să o ademenesc în pat, Dariei i-am spus că am un teribil

blocaj și că numai o îmbrățișare din partea ei ar putea să îmi
redea posibilitatea de a scrie. Lucru pe care l-am descris pe
larg în romanul „Gheață la malul sufletului meu”. Iar faptul că
Andreea făcea referire la el era o dovadă sigură că ea citise
cartea, pentru că o distribuisem și sub formă de fișier PDF la
o mulțime de cititoare. La urma urmei, pentru că ne despărțeau
sute de kilometri, poate că îi venea foarte ușor să facă pe
curajoasa, dar eu eram dator să încerc, așa că am luat loc în
fața laptopului și, după ce am băut o gură zdravănă de vin, am
început să tastez:

Sergiu
Vezi că știi? Acum ai tu intuiții de scriitor. Da, am un
teribil blocaj și numai atingerea unei femei frumoase ca tine
mă poate debloca.

Andreea

161
 Problema se poate rezolva, dar nu ar trebui ca, până ne
vedem și să elimin blocajul, să avem ceva concret de
deblocat? O idee, un titlu sau cam așa ceva... că altfel riscăm
să rămână doar vorbe în vânt...

Am discutat până spre orele mici ale nopții numai pe tema

asta, urmând ca eu să găsesc un titlu potrivit, iar ea să mă lase
să postez pe pagina mea felul cum evoluează povestea noastră
de dragoste. Când am întrebat-o dacă soțul sau altcineva din
anturajul ei nu se va supăra în momentul în care îmi voi
declara dragostea totală pentru ea, mi-a răspuns sec:

Andreea
Arta cere sacrificii, dragul meu! Cine va vrea va înțelege
asta, cine nu, nu și gata! Noi trebuie să ne vedeam de
povestea noastră de dragoste. Și de roman, bineînțeles.

Sergiu
Bine! Atunci, mâine nu am să fac altceva decât să mă
gândesc la un titlu percutant. Apoi, vom croșeta amândoi
romanul nostru de dragoste. Dar înainte de a pleca la culcare,
vreau să te mai întreb un singur lucru: ești sigură că mă
iubești?

162
 Andreea
Credeam că ți-ai răspuns singur la întrebarea asta.
Sergiule, te iubesc din toată inima, așa cum foarte bine știi.
Așa că noapte bună și te rog să ai grijă de tine.

Am oprit laptopul înainte de a apuca să o întreb de ce este

ea așa de îngrijorată de mine. Eram cu analizele la zi și toate
erau perfecte, așa că zău că nu înțelegeam de unde grija ei. Ca
să nu mai spun că era prima dată când altcineva în afară de
vărul meu îmi spunea să am grijă de mine. Reconfortantă și
ciudată, în același timp, situație.
Dar Draky, dacă ar fi fost prezent, sunt sigur că ar fi
comentat sarcastic că, de fapt, Andreea era îngrijorată să nu
pățesc ceva înainte de a-i finaliza ei romanul.
M-am bucurat că nu este prezent, pentru că astfel am
început în liniște să mă gândesc la un titlu pe măsură, pentru
că mi-am dat seama că pentru a putea continua povestea
noastră de dragoste, avea nevoie de un nume.
Chiar dacă nu îmi place să recunosc, vinul mă ajuta când
era vorba de idei ciudate, așa că, înainte de a mă culca, am ras
tot vinul din sticlă.

163
 Capitolul 9

Un scriitor în căutarea unui titlu

A doua zi de dimineață, după ce m-am trezit de-a binelea
și am băut pe îndelete cafeaua matinală, mi-am dat seama că
vinul de Porto băut aseară nu prea m-a ajutat.
— Poate, ar trebui să mărești cantitatea! l-am auzit pe
Draky spunând, dar nu l-am băgat în seamă fiindcă nu de
sfaturi prostești aveam nevoie, ci de un titlu.
— Dacă tot ieși în oraș, cumpără o sticlă de vin de
Madeira! Cu el, sigur o scoți la capăt!
Aproape fără să vreau, m-am trezit atras în discuția cu
vocea mea interioară și i-am răspuns:
— Păi nu tot tu mi-ai zis să nu mai beau vin de Madeira,
că îmi dă coșmaruri?
Discuția a fost mai lungă și a pornit de la faptul că după
numai un pahar de vin de Madeira am avut niște vise atât de
terifiante, încât nu am avut încotro și am fost nevoit să le
încadrez la categoria coșmaruri. Draky a fost de părere că ele
sunt provocare de blestemele sclavilor care au murit în chinuri
pe insula Madeira. Eu eram de părere că poate a dus la asta și
164
faptul că tocmai lucram la un roman SF intitulat „Atacul
sferelor”, în care niște sfere negre de origine necunoscută și-
au pus în gând să distrugă umanitatea.
— Sincer să fiu, la ce probleme ai, numai o sticlă de
Madeira o să te pună pe linia de plutire! a mai comentat
Draky, dar nu l-am mai băgat în seamă, pentru că eu aveam de
găsit un titlu și nicidecum numele unui soi de vin.
Mă simțeam ca personajele lui Luigi Pirandello din piesa
„Șase personaje în căutarea unui autor”, numai că eu eram un
scriitor în căutarea unui titlu.
M-am plimbat de câteva ori pe strada Republicii, dar era
prea de dimineață ca să întâlnesc pe cineva cunoscut cu care
să pot purta o discuție care să îmi poată da vreo idee.
În cele din urmă, m-am oprit pe terasa de lângă Kenvelo și
am mai luat o cafea, dar, fără Zeteșul meu lângă mine, care să-
mi stârnească asocieri de idei prin prostiile pe care mi le
spunea, parcă nici cafeaua nu avea vreun gust.
Am ajuns apoi iar pe aleea de sub Tâmpa și, după ce m-
am plimbat până când am simțit că îmi iau picioarele foc, m-
am oprit la unul dintre restaurantele din zonă pentru prânz.
Mâncam, dar nu simțeam ce mănânc, așa că, în cele din urmă,
m-am ridicat sătul, dar fără să știu ce am mâncat.

165
 Zeteș era ocupat și nu se putea întâlni cu mine, iar
Anastasia termina serviciul numai pe la ora cinci după-amiază
și, deși sunt sigur că la o adică s-ar fi putut învoi câteva ore
pentru a se întâlni cu mine, nu voiam să forțez nota.
Am ajuns, așadar, din nou pe strada Republicii și, neavând
ce face, am luat la rând librăriile din centru. Se pare că nu eram
destul de bine cotat pe plan local, pentru că nu aveam nicio
carte expusă în vitrine, dar asta era mai puțin important,
fiindcă înăuntru, la rafturi, erau destul de vizibile. Ca de obicei
când eram în preajma cărților, timpul a început să treacă
aproape pe neobservate, nici nu am băgat de seamă când s-a
făcut ora cinci, așa că am sunat-o pe Anastasia.
— Da, am terminat treaba, mi-a răspuns ea grăbită, și în
cinci minute pot ajunge la locul nostru.
„Locul nostru!” Nu-mi plăcea deloc cum sună acest „locul
nostru”, iar data viitoare, fiindcă în mod sigur va mai exista o
dată viitoare, voi încerca discret să schimb atât locul nostru,
cât și „ora noastră”. Chiar nu voiam o relație cu Anastasia, din
motive care nu îmi erau foarte clare.
Când am intrat în bar, am văzut-o pe Anastasia așezată la
„masa noastră”, făcându-mi veselă semn cu mâna. Speram să
rămână tot așa de veselă și în momentul în care aveam să ne

166
despărțim, deși la ce întrebări aveam de gând să-i pun, mă
îndoiam că va rămâne liniștită.
După ce am comandat cafeaua, am văzut că ridicase mâna
ei dreaptă de pe tortița cănii de cafea și o mișca neliniștită pe
lângă farfurioară.
Ca pentru a-mi confirma niște bănuieli, am întins, în ceea
ce părea a fi un gest întâmplător, mâna mea stângă puțin
dincolo de jumătatea măsuței.
Pentru că am fost atent, am văzut cum mâna Anastasiei s-
a repezit ca un mic animal de pradă spre mâna mea și se agață
de ea cu teamă, dar și cu disperarea că ar putea fi respinsă.
Câteva secunde, am lăsat mâna mea inertă, apoi, pentru că am
citit nehotărârea și teama din ochii ei, am răspuns gestului cu
o ușoară strângere de mână. Dar și cu o strângere de inimă.
Fata care mi-a adus cafeaua la masă era cu numai câțiva
ani mai mare decât Anastasia. A așezat ceașca în fața mea fără
să spună nimic, deși mi s-a părut că observ o ușoară ridicare
din sprâncene.
Atât și nimic mai mult, deși Dariei i s-ar fi părut că vine
sfârșitul lumii din cauza unui asemenea gest de tandrețe,
sancționat în felul ăsta de o chelneriță.

167
 În cele din urmă, cred că și-a dat seama că gestul ei fusese
oarecum deplasat, fiindcă, cu părere de rău, și-a retras mâna,
a mai luat o gură de cafea și m-a întrebat:
— Și totuși, de ce ați vrut să mă vedeți?
Am zâmbit, ezitând înainte de a întreba, dar în cele din
urmă am făcut-o:
— Deci rămânem, în cele din urmă, la pluralul de politețe?
A plecat capul a încuviințare, apoi, văzând că aștept totuși
un răspuns, a adăugat:
— Da, domnule Someșan, așa cum am spus și ieri, aș
prefera să rămâne prieteni încă mulți ani de acum încolo decât
să devenim iubiți și să ne despărțim după trei luni.
Am fost tentat să fiu rău și să-i răspund: „Merita să încerci,
Anastasia, fiindcă cu tine poate că aș fi rezistat ceva mai mult
timp! Poate chiar patru luni!”. Dar în loc de asta, am spus:
— Mă bucur că ai luat hotărârea asta, Anastasia, fiindcă
acum pot vorbi liber cu tine, așa, ca doi prieteni, fiindcă aș
vrea să te întreb ceva mai delicat chiar despre subiectul
dragoste.
O lungă tăcere din partea ei, apoi, după ce și-a mușcat ușor
buzele, ca și cum ar fi vrut să-și reprime cuvintele care i-au
venit prima dată, a spus:
— Vă ascult, domnule Someșan!
168
 — La două lucruri aș vrea să mă ajuți astăzi, Anastasia.
Primul dintre ele ar fi să încercăm prin discuții și eventuale
provocări din partea ta să găsim un titlu pentru viitorul meu
roman de dragoste.
O tăcere de câteva secunde din partea ei, urmată de o
privire concentrată pe cana de cafea, m-a făcut să înțeleg că
rugămintea mea o pusese în încurcătură.
În cele din urmă, cu o voce ușor gâtuită, m-a întrebat:
— Să înțeleg că în cele din urmă ați hotărât să mai scrieți
un roman de dragoste? Și cum rămâne cu afișul acela în care
spuneți că nu mai aveți încredere în femei?
— Să ne înțelegem, Anastasia, fiindcă sunt două lucruri
complet diferite. Încredere nu am nici acum, dar asta nu
înseamnă că nu pot scrie un roman de dragoste și chiar să
trăiesc o poveste de dragoste, dar așa... fără să mă implic prea
mult.
A oftat prelung, apoi a spus ca și cum și-ar fi smuls cu
greutate cuvintele din adâncul sufletului ei:
— Un clasic a spus într-un roman că „Fără dragoste, nimic
nu e!”, iar dacă îmi dați voie, eu am să-l completez: „Fără
implicare, nici dragoste nu e!”
M-a privit fix în ochi și a continuat:

169
 — Cum adică, vreți să trăiți o poveste de dragoste fără să
vă implicați? Sper că vă dați seama că așa ceva nu se poate!
Am ridicat din umeri, apoi i-am zis:
— Anastasia, chiar dacă eu cred în dragoste la prima
vedere, de data asta nu este cazul, crede-mă. Atât eu, cât și
Andreea ne prefacem că suntem îndrăgostiți unul de altul. Ea,
pentru că vrea să scriu un roman de dragoste cu ea drept
personaj principal, iar eu...
Cum pauza mea se prelungea cam mult, Anastasia a
întrebat:
— Iar dumneavoastră...?
Ezitam și mă gândeam cât de sincer puteam fi cu
Anastasia, fiindcă, deși eram prieteni, s-ar putea ca adevărul
să nu îi cadă tocmai bine. În cele din urmă, m-am hotărât să
iau taurul de coarne și să-i spun:
— Anastasia, dragă, dacă ai văzut pozele de pe pagina
Andreei, îți dai seama că este cea mai frumoasă fată care a
existat vreodată în viața mea, iar eu nu vreau...
M-am poticnit iar, pentru că ceea ce voiam să spun nu mă
avantaja chiar deloc și nu aș fi vrut să recunosc așa ceva nici
măcar în fața Anastasiei.
Anastasia a strâns din buze și a completat ea în locul meu,
cu o voce care părea încărcată de un ușor reproș:
170
 — Nu vreți să ratați câteva nopți de dragoste cu cea mai
frumoasă femeie din viața dumneavoastră! Doar așa, ca să mai
bifați o victorie...
— Fată dragă, ai pus punctul pe i! am spus eu și am zâmbit,
dar nu era zâmbetul meu cel mai reușit.
Ochii Anastasiei păreau că aruncă fulgere, dar ochelarii pe
care îi purta mai mult din cochetărie îi ascundeau în mare parte
din frustrare și, după o vreme, se părea că obida i s-a mai
domolit, așa că a continuat cu o voce ceva mai potolită:
— Păi, din moment ce dumneavoastră credeți că ea de fapt
nu vă iubește cu adevărat, ci doar se preface pentru a obține
romanul dorit, iar dumneavoastră, la fel, vă prefaceți pentru a
ajunge în patul ei, este ca și cum ați întinde unul altuia o pânză
de păianjen în care încercați să vă prindeți reciproc.
În momentul ăla, mi s-a aprins beculețul care de multă
vreme pâlpâia undeva în adâncurile minții mele, iar Draky a
spus:
„Iubirea, ca o pânză de păianjen”.
— Asta e, Anastasia, am spus eu fericit și scăpat de obsesia
titlului.
— Care asta, domnule Someșan? a întrebat fata, iar eu,
amintindu-mi că numai eu îl pot auzi pe Draky, i-am spus și
ei:
171
 — „Iubirea, ca o pânză de păianjen”!
Anastasia s-a încruntat puțin, apoi a ridicat din umeri:
— Mă trimite puțin la titlul romanului scris de Cella
Serghi, cu romanul autobiografic „Pânza de păianjen”...
Cum părea că mai are de spus ceva, dar ezita, am
îndemnat-o:
— Spune! Fiindcă simt că mai este ceva.
A băut puțină cafea, ca și cum și-ar fi adunat curaj pentru
ceea ce voia să zică, și, în cele din urmă, a completat:
— Păi, cele două romane mai seamănă prin ceva: Cella
Serghi a scris romanul numai pentru a-i demonstra idolului și
iubitului ei, Camil Petrescu, că face parte din lumea lui și că
poate vorbi aceeași limbă ca el. Limba literaturii...
A făcut iar o pauză, părând că își caută cuvintele, dar de
data asta nu am mai grăbit-o și, în cele din urmă, a spus
ezitând:
— Pe de altă parte, și dumneavoastră vreți să scrieți
romanul ăsta numai pentru a-i demonstra Andreei că o iubiți...
A ridicat din umeri și a spus oarecum cu tristețe:
— La cum vă cunosc eu pe dumneavoastră, tare mi-e frică
că o să vă îndrăgostiți de-a binelea, apoi iar o să vă despărțiți
și iar o să suferiți, și, până la urmă, o să ajungeți pe bune să
urâți femeile, și pe urmă adio cu romanele de dragoste.
172
 Am dat hotărât din cap, a negație:
— Nici vorbă, Anastasia! De data asta, voi fi ferm pe
poziție și crede-mă că știu ce spun! Niciun pic de implicare
din partea mea, dar vreau să o fac să se îndrăgostească lulea
de mine și aici numai tu mă poți ajuta.
— Eu? s-a mirat sincer Anastasia și am început să-i explic
ce așteptam de la ea.
— Da, tu, Anastasia, și te rog să nu mă refuzi! Are 26 de
ani, așa că fiind mai aproape de vârsta ei, cred că intuiești
foarte ușor cam ce așteptări are ea de la mine, prin urmare, te
rog să mă sfătuiești cum să mă comport și ce să spun ca să o
fac să se îndrăgostească de mine.
Cum mi s-a părut că văd pe cineva cunoscut trecând prin
fața geamului, am privit afară în timp ce îi spuneam vorbele
astea și abia când am privit-o iar mi-am dat seama că avea
ochii în lacrimi.
Nedumerit, am privit la ea cum își scoate cu mâinile
tremurând ochelarii, apoi se șterge încet la ochi cu un șervețel
pe care l-a luat din poșetă.
— Domnule Someșan, nu se cade să mă faceți să plâng în
public! a spus ea în cele din urmă, cu o voce slabă, și a trebuit
să fac eforturi să o înțeleg.

173
 — Doamne, Anastasia, dar nu am stabilit noi puțin mai
înainte că suntem prieteni și că putem vorbi orice fără să ne
supărăm unul pe altul?
Pentru că tot nu spunea nimic, am continuat:
— Tot ce voiam de la tine era un sfat cum să atrag
frumusețea asta de fată în patul meu, ce mare lucru? De ce
trebuie să te superi pentru atâta lucru?
A vrut să mai spună ceva, dar avea vocea spartă și nu a
reușit să zică:
— Sergiule ești...
Nu am mai aflat cum credea ea că sunt, pentru că și-a luat
geanta de pe spătarul scaunului și a ieșit din bar ca o vijelie.
Am rămas pe scaun încremenit și nedumerit, și abia când
a venit chelnerița să plătesc, am tresărit și am privit în jur.
După ce a luat banii, fata a privit încruntată la mine și a
spus:
— Nu trebuia să o faceți pe Anastasia să plângă. Este o
fată bună și chiar nu merita să-i faceți așa ceva.
Am ridicat mâinile dezolat, pentru că zău că nu pricepeam
despre ce anume ar putea fi vorba.
— Nu i-am făcut nimic, am mormăit eu în chip de scuză,
dar chelnerița nu a mai spus nimic, ci doar a trântit ceștile de
cafea pe o tavă, a luat banii și a plecat cu buzele strânse.
174
 În mod sigur, data viitoare va trebui să îmi beau cafeaua în
altă parte, fiindcă, după cum m-a privit până când am ieșit din
bar, precis se gândea să îmi pună otravă în ceașcă când voi mai
da pe acolo.
Abia am ieșit din bar, când mi-a sunat telefonul. Era vărul
meu și, dacă în primul moment am fost tentat să nu-i răspund,
știam că, insistent cum este, nu se va lăsa păgubaș până când
nu va da de mine.
Am răspuns, așadar, și l-am întrebat repezit:
— Ce vrei?
A părut blocat câteva momente de tonul meu agresiv, dar
și-a revenit repede și mi-a răspuns cam pe același ton:
— Aș vrea să îți dau două după ceafă, dar cred că o să mă
mulțumesc să îți dau o tequila, așa că mișcă-ți fundul la Party
Bar. Dar repede, nu mă face să te aștept, fiindcă o să mă
enervezi și mai tare.
Am închis fără să-i răspund și, cotind pe lângă magazinul
Star, am ajuns în dreptul liceului Unirea. Undeva în spatele
liceului era și barul, iar după ce am intrat, l-am văzut și pe
Zeteșul meu lăbărțat în spatele unei mese și privind în jur cu o
mutră posacă.
Nu a spus nimic, ci doar mi-a arătat locul din fața lui.

175
 — Acum ce naiba am mai făcut? am întrebat eu, fiindcă
nu-mi plăcea să fiu acuzat de ceva de care nu mă simțeam
vinovat.
A făcut semn spre băiatul care ne servea de obicei și, în
timp ce acesta prepara cu aceleași gesturi de mare magician
tequila în flăcări, vărul meu s-a tras mai aproape de mine și, în
șoaptă, mi-a zis:
— Ticălosule!
Pârându-i-se că nu sună destul de jignitor, a repetat
îmbunătățind puțin repertoriul:
— Ticălos bătrân!
Am ridicat din sprâncene, fiindcă tot nu îmi puteam
explica supărarea lui, așa că l-am rugat să îmi explice. A
așteptat până când băiatul ne-a turnat tequila în pahare și s-a
îndepărtat, apoi a spus încet, dar vocea lui era atât de
tunătoare, încât oricum a auzit jumătate din bar.
— M-am întâlnit puțin mai devreme cu Anastasia, știi tu,
fata aia drăguță de la atelierul de copiat, unde mi-am făcut
săptămâna trecută cărțile de vizită.
— Da, știu care Anastasia, am răspuns eu precaut. Am
băut o cafea cu ea ceva mai devreme.
— Am băut cu ea o cafea mai devreme! m-a îngânat el,
strâmbându-se la mine. De ce nu bei tu cafea cu dracul ăla cu
176
care te tot lauzi că locuiește la tine în cap și să lași lumea de
treabă în pace.
— Fiindcă eu nu beau cafea! a comentat în surdină Draky,
dar simțind că problema devine serioasă, a preferat să se
retragă în subsolul sufletului meu fără să mai spună altceva.
A luat o gură zdravănă de tequila, apoi a spus:
— Fata asta mergea pe strada Republici și se izbea de
lume, fiindcă plângea așa de tare că nu vedea pe unde merge.
Am recunoscut-o și m-am așezat în fața ei, iar ea a intrat în
mine. Abia după un minut m-a recunoscut și mi-a povestit că
a băut o cafea cu tine. Nu a spus nimic mai mult, dar nici nu a
fost nevoie, fiindcă te cunosc prea bine și știu că numai tu ai
fost de vină.
— N-am nicio vină, m-am apărat eu. Am stabilit ca noi doi
să păstrăm o relație frumoasă de prietenie și după asta imediat
a început să plângă și a ieșit în fugă din local.
M-a privit lung, apoi m-a întrebat:
— Sergiule, tu știi ce este psihopatia?
Am dat din umeri:
— Știu, sigur că știu. Am creat odată un personaj psihopat
într-unul dintre romanele mele, așa că a trebuit să mă
documentez.

177
 Părea că nu mă aude, fiindcă a butonat ceva la telefonul
său și mi-a arătat un articol din Wikipedia:

„Psihopatia este o dereglare de personalitate

caracterizată prin comportament antisocial, capacitate
redusă de a avea remușcări și control comportamental redus.
Un psihopat este o persoană care nu prezintă empatie,
mustrări de conștiință, are un comportament lipsit de inhibiții,
este deseori charismatică, narcisistă și va face orice ca să își
ducă la îndeplinire un plan.”

— Ai citit? m-a întrebat el și, după ce am aprobat din cap,

a continuat:
— Acum hai să vedem care din componentele acestei
definiții NU ți se aplică.
Cum nu spuneam nimic, a întrebat:
— Le luăm pe rând sau le luăm la grămadă?
Pentru că nu îmi plăcea încotro se îndreaptă discuția, am
preferat să tac și el a spus:
— Oricum le-am lua, este clar că ești un psihopat și că
oriunde te-ai duce, o să provoci numai rău și suferință în
rândul celor cu care vii în contact. Ar trebui să te urci în turnul
tău de fildeș de care îmi vorbeai într-o vreme și să stai naibii
acolo, și să nu mai ieși în lume.
Mi-am adus amine de o replică de-ale lui și l-am întrebat:

178
 — Și cum rămâne atunci cu sufletul meu mic, de copil
inocent?
Pentru că tocmai atunci luase o gură generoasă de cocktail,
s-a înecat cu el și a început să tușească.
După ce și-a mai revenit cât de cât, a spus:
— Cred că la definiția aia din Wikipedia trebuie adăugat
ceva: știe să iasă din orice încurcătură printr-o replică
adecvată! Aici m-ai avut! Numai că nu trebuie să uităm că
vechile civilizații îi respectau pe cei zdruncinați fiindcă îi
considerau inocenți în nebunia lor. Și să știi că orice ar spune
știința și mai ales Wikipedia, eu consider psihopatia o formă
de nebunie cu atât mai periculoasă cu cât este mai puțin
vizibilă.
I-a făcut semn băiatului care ne servea să se apropie și, în
timp de acesta aștepta politicos lângă noi, mi-a spus:
— Sergiule țin la tine ca la unicul verișor pe care îl am,
dar, sincer să fiu, nimic nu-mi doresc mai mult decât ca
frumusețea aia a ta din Slatina să te pună cu botul pe labe.
Fiindcă o meriți!
S-a întors spre băiatul de lângă noi și i-a spus:
— Dinule, vrei să pui, te rog, filmulețul ăla de care am
vorbit?

179
 — Sigur că da, domnule Zeteș, a spus băiatul pe care am
aflat cu prilejul ăsta că îl cheamă Dinu.
Televizorul care era pe peretele din fața noastră avea
diagonala destul de mare ca să se poată vedea în toate
amănuntele ceea ce voia să îmi arate vărul meu.
— Despre ce este vorba, totuși?
— Ai răbdare, ai puțintică răbdare, stimabile, m-a
temperat vărul meu și, în curând, pe ecran a apărut ceea ce
părea a fi o filmare de la o nuntă.
— Ce naiba, vere, vrei să te însori? l-am întrebat eu, dar
nu am mai fost capabil să spun altceva, fiindcă pe ecranul
imens din fața mea a apărut Andreea.
Era îmbrăcată în rochie albă de mireasă și stătea pe un
scaun. De ea s-a apropiat un bărbat și i-a dat un buchet de
violete. Erau violete de Parma și nu păreau a fi florile banale
care puteau fi găsite în florăriile obișnuite. S-a ridicat, l-a
primit ca pe o ofrandă adusă unei zeițe, l-a mirosit discret, apoi
l-a așezat pe scaunul de pe care se ridicase. Cu grație, cu
nespusă grație, a început să pășească spre mijlocul ringului de
dans. De-a lungul vieții, din proprie inițiativă sau târât de
vreuna dintre iubitele momentului, am participat la multe
spectacole de balet, dar niciodată, niciodată nu am văzut vreo
balerină care să se miște cu mai multă grație decât Andreea.
180
Părea asemenea unei zeițe coborâte printre muritori și, fără să
vreau, m-am ridicat de la masă și m-am apropiat de televizor,
ca să fiu cu un pas mai aproape de ea. În scurtele momente
când se întorcea cu fața spre aparatul de filmat, i se vedea fața
de o frumusețe incredibilă și nu mă puteam gândi decât la
Afrodita, zeița frumuseții cea născută din spuma mării. Aburul
alb care o înconjura mă ducea cu gândul și mai mult la această
imagine, iar felul plin de grație în care își mișca mâinile pe
lângă trup mă lăsa fără cuvinte. Chiar și aburul părea că se
desparte cu greu de corpul ei minunat și dădea senzația că se
mișcă mai lent, în încercarea de a mai rămâne o clipă lângă ea.
— Prințesă... am bâiguit eu, prințesa mea, trebuie să te am.
Trebuie să fii a mea...
Am întins mâinile spre ecran și cred că mai aveam puțin și
prindeam televizorul în brațe, când o mână cât o lopată m-a
zguduit:
— Trezește-te, vere, și lasă televizorul în pace!
Cu greu am revenit, din lumea unde eram numai eu și
Andreea, în micul bar din Brașov și am privit cu ochi tulburi
la Ion.
Vărul meu mă privea și el cu ochi plini de milă și, după ce
a oftat o dată greu, mi-a spus:

181
 — Sergiule, dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că ești
țăcănit, acum mi-ai oferit-o cu vârf și îndesat.
Nu pricepeam prea bine ce vrea să spună, așa că l-am privit
lung fără să spun nimic, așteptând să se explice în vreun fel.
— Îți mai aduci aminte cum clănțănea motanul Grișa când
a îmbătrânit și nu mai reușea să se urce în pom după vrăbii?
Ei, exact așa ai făcut și tu când ai dat cu nasul de sticla
televizorului.
Bunicul nostru avea un motan cam prostănac, care toată
ziua era cu ochii după vrăbiile din salcâmul de lângă poartă.
Nu reușea să prindă niciuna și bunica noastră râdea de bietul
motan zicând:
— Uite, mă, Octave, parcă ai fi tu când alergi după vecine.
Bunicul nostru, Octav, zâmbea în barbă și, după ce pleca
bunica, ne zicea așa, mai într-o parte:
— Măcar eu tot mai prind din când în când câte o vecină,
dar bietul Grișa nu a prins nicio vrabie, de când îl știu.
L-am privit lung pe Ion și i-am zis:
— Să nu crezi că nu știu ce încerci să faci! Asociindu-mă
pe mine și dragostea mea pentru Andreea cu Grișa, încerci să
arunci totul în derizoriu, dar nu te cred. Eu sunt un om rațional,
cum naiba să fac ca un motan?

182
 Vărul meu nu a spus nimic, dar l-a întrebat pe băiatul care
era lângă noi:
— Dinule, ia explică-i puțin cum făcea acum câteva
minute, când voia să intre în monitor.
Dinu a început să zâmbească, dar nu a spus nimic, parcă
rușinându-se.
— Hai, spune, a insistat vărul meu, fiindcă altfel nu ne
crede.
Într-o palidă încercare de a reproduce sunetele scoase de
mine, băiatul a început să clănțăne din dinți. Era o jalnică
imitație a bătrânului nostru motan, dar suficient cât să îl cred
pe Ion.
— Eh, poate m-am înecat, am încerc eu să găsesc o scuză
cât de cât plauzibilă.
— Sigur te-ai înecat, m-a aprobat Ion serios. Ți-a stat
Andreea în gât.
Cum nu am spus nimic, a continuat:
— Prostovane, nunta aia la care te uitai era nunta ei.
Femeia asta de care te-ai îndrăgostit este măritată, femeie la
casa ei și cine știe ce joc face cu tine.
— Nu face niciun joc, Ion. Știu că îți este peste puterile
tale să înțelegi, dar din când în când câte o femeie frumoasă se

183
mai îndrăgostește de mine. De mine și de cuvintele mele, și nu
de bani, așa cum se întâmplă în cazul tău.
— Nu te iubește! a concluzionat Ion. Face parte dintr-o
veche familie boierească care chiar și pe vremea comuniștilor
s-au descurcat și s-au strecurat cumva în sistem și au ieșit
dintre ei diplomați și juriști celebri.
A mai butonat ceva pe telefon și a spus, dar fără să îmi
arate și mie:
— Și întotdeauna femeile neamului au fost cele care și-au
impulsionat și și-au împins în față bărbații. Astâmpără-te
Sergiule, intri într-un joc prea periculos pentru tine!
Nu i-am răspuns nimic și, nervos, am scos telefonul,
fiindcă aveam de gând să lămuresc urgent câteva lucruri cu
Andreea.
Apoi, mi-am adus aminte că nu mânuiam așa de repede
cum aș fi vrut tastatura virtuală și, pentru că voiam să-i pun
Andreei câteva întrebări în stil mitralieră, ca să nu-i dau timp
să-și pregătească răspunsurile, l-am rugat pe Ion să mă
repeadă acasă cu mașina lui.
— Am băut, mi-a răspuns el. Va trebui să așteptăm șoferul.
În cele din urmă, a venit și șoferul lui și, în drum spre casă,
mi-a mai spus de vreo trei ori să fiu atent, fiindcă el nu crede
că Andreea este îndrăgostită de mine.
184
 — Nu-i nimic, i-am răspuns eu îmbufnat, atunci am să o
fac să se îndrăgostească de mine.
Ajuns în camera de lucru, m-am învârtit ca un leu în cușcă
pe lângă laptop, până când a pornit, și am intrat online.

Andreea
Bună seara, iubitul meu, Sergiu! Mi-a fost un dor teribil
de tine.

Sergiu
Și mie, Andreea, numai că eu am și o veste bună!

Andreea
Wow! Să nu îmi spui că ai găsit un titlu. Spune-mi, te
rog, că ai găsit un titlu. Un titlu superb...

Sergiu
Păi, m-am gândit la ceva de genul „Iubirea, ca o pânză de
păianjen”.

Andreea
185
 Îmi place, dar îmi sună cunoscut. A mai fost folosit?

Sergiu
Cella Serghi a scris în perioada interbelică un roman
autobiografic intitulat „Pânza de păianjen”, dar nu are
legătură cu ceea ce vreau eu să scriu.

Andreea
Dar despre ce vrei să scrii în roman? Poți să îmi spui?

Sergiu
Andreea, încă nu știu! Tot ce am este o copertă cu o fată
frumoasă pe ea și un titlu bun. Apoi, nimic... O mulțime de
foi albe...

Andreea
Nu înțeleg!

Sergiu
Păi, este simplu. Povestea noastră de dragoste încă nu
există! Sunt doar câteva vorbe schimbate pe net și nimic mai
mult. Va trebui să avansăm puțin, dacă vrei să întindem unul
spre altul câte o pânză de păianjen a iubirii...

Andreea
186
 Tot nu înțeleg. Ce ar trebui să fac?

Sergiu
Andreea... mă iubești?

Andreea
Doar ți-am mai spus... sigur că da. Te iubesc din toată
inima și încă de mult, dar nu am îndrăznit să îți spun
fiindcă... știi tu de ce, erai prea ocupat cu ochii verzi ai
Dariei.

Sergiu
Andreea, ai mașină?

Andreea
Am o Skoda Octavia II, dar de ce întrebi?

Sergiu
Funcționează?

Andreea
Da, funcționează... Am circulat azi cu ea prin oraș. Dar
de ce mă întrebi?

187
 Am făcut o pauză lungă și mi-am cuprins capul în mâini.
Undeva în spatele meu, Draky îmi șoptea:
— Băiatule, astâmpără-te! Neam nobil, obișnuită cu
intrigile... vorba vărului tău, o să te mănânce pe pâine.
Am făcut câțiva pași prin odaia mea, care mi se părea acum
de-a dreptul minusculă, apoi m-am așezat la masa de lucru și
am scris:

Sergiu
Păi, dacă mă iubești așa de mult cum spui și dacă vrei un
roman de dragoste despre noi doi, urcă-te în mașină și vino la
Brașov ca să-l trăim și apoi să îl scriem. Aș veni eu la
Slatina, dar, după cum știi, eu nu am mașină.

Andreea
Acum? Vrei să vin acum la Brașov?

Sergiu
Da!

Am făcut o pauză și pauză a făcut și Andreea, dar, după o

vreme, pe monitor au apărut cele trei puncte unduitoare,
semn că ea a început să tasteze ceva.
— Ai încurcat-o, gagiule! a spus Draky încet și eu eram
cam de aceeași părere, dar muream de curiozitate să aflu ce
îmi scrie Andreea.
188
 Andreea
Nu te supăra că te întreb, dar de ce vrei să vin? Așa,
dintr-odată?

Sergiu
Pentru că dacă discuțiile astea sunt distractive și oarecum
amuzante, un roman de dragoste nu se poate trăi și scrie așa...
virtual. Trebuie să te văd și să te simt. Și tare mi-e frică că
iubirea ta este doar așa... de paradă. Este ușor să iubești din
spatele unui monitor, iar între noi să fie drept pavăză niște
munți. Iar dacă tot o să vii, să vii te rog îmbrăcată cu salopeta
de blugi în care erai și în fotografia care m-a făcut să mă
îndrăgostesc de tine.

Iar trei puncte unduitoare, în timp ce inima mea ticăia și

era cât un purice de mică.

Andreea
Bine! În cel mult o oră, mă urc în mașină și vin spre tine.
Să-mi dai numărul de telefon și, înainte de a intra în Brașov,
o să te sun să îmi spui unde trebuie să ne întâlnim.

I-am spus numărul de telefon și, după ce am oprit laptopul,

m-am așezat pe pat și am început să mă gândesc la prostia pe
care am făcut-o.

189
 În mod sigur, nu o puteam primi la mine, dar, prevăzător
cum eram, aveam un plan de rezervă pentru astfel de situații
și era cazul să îl pun în aplicare.
În frigider aveam o sticlă de Kinley și gustul lui amărui, ca
și culoarea lăptoasă, îmi convenea de minune pentru ce aveam
de gând. Draky plecase și mă abandonase, dar subconștientul
meu, sau măcar o parte din el, îmi spunea că nu este totul chiar
așa roz, cum părea la prima vedere, așa că trebuie să mă
pregătesc pentru orice situație. Următorul sfert de oră mi l-am
petrecut făcând pe alchimistul cu sticla de suc lăptos, iar când
în cele din urmă am fost mulțumit de rezultat, am pus-o într-o
sacoșă alături de câteva cărți de-ale mele și am sunat după un
taxi.

Capitolul 10

Un scriitor în căutarea unui hotel

După ce a sosit taxiul, m-am gândit că ar fi fost mai bine
să caut telefonul hotelului și să întreb dacă există camere
libere, dar puțin probabil să mi se spună adevărul la telefon.

190
Am dat adresa taximetristului și acesta m-a privit în oglinda
retrovizoare și m-a întrebat:
— Rămâneți la hotel?
Era o întrebare de rutină, dar mie mi s-a părut de rău augur,
ca și cum taximetristul ar fi bănuit că la ora asta târzie din
noapte este puțin probabil să mai găsesc vreo cameră liberă.
Asta ca să nu mai spun de semnele de întrebare pe care i le
ridica faptul că părăseam o locuință ca să merg să dorm la un
hotel. Dar eu aveam problemele mele ca să mă pot ocupa și de
nedumeririle lui, așa că i-am răspuns scurt:
— Da, rămân la hotel.
Când am ajuns la hotelul Hellas, am plătit și am coborât
cu inima îndoită. Nu mai fusesem de câțiva ani buni aici și
cine știe dacă vechile cutume mai funcționau.
După ce am intrat, m-am mai liniștit puțin când am văzut
că totul, cel puțin aparent, era la fel. În stânga intrării era
restaurantul în care mai erau numai câteva perechi, iar în
partea din spate a holului era recepția. O fată tânără, de cel
mult douăzeci și cinci de ani, m-a privit pătrunzător pe când
mă apropiam de ea și aveam impresia că indiferent ce i-aș fi
îndrugat eu, ea mă citise deja. Pe lângă chelneri, șoferi de taxi,
mai trebuia să adaug și recepționerele în categoria celor care
puteau citi oamenii dintr-o singură privire.
191
 Avea ochii de un verde incredibil, de care am încercat să
fac abstracție, și un zâmbet politicos pe fața drăguță.
— Bună seara! am spus eu, cât de neutru am putut. Deși
poate că ar trebui să spun bună dimineața, ținând seama că este
trecut deja de miezul nopții.
A privit spre ceasul mare aflat în spatele ei și care arăta ora
douăsprezece și câteva minute, apoi mi-a răspuns cu o voce
adâncă și melodioasă.
— Puteți spune și așa, și așa, dar dacă vreți să vă cazați, cu
părere de rău trebuie să vă spun că nu avem camere libere.
Anticipam răspunsul, așa că am scos din buzunarul de la
geacă un prim argument: cartea „Aproape îngeri”, care, de
obicei în cazul domnișoarelor tinere și singure, avea darul să
le înmoaie inima instantaneu.

192
 Am întors cartea cu coperta spre ea și am întrebat iar, de
data asta, persuasiv:

— Nici pentru un om care este deja aproape înger?

Avea buzele frumoase, bine conturate, care s-au

întredeschis a ușoară mirare, apoi a deschis gura ca și cum ar
fi vrut să pună o întrebare, iar eu am întors cartea ca să poată
vedea că pe coperta a patra era fotografia mea.

Textul îl aveam pregătit, pentru că îl folosisem de

nenumărate ori cu mici variante și, după ce am privit atent la
ecusonul ei, am început:
193
 — Dragă Ildiko, acum vreo treizeci de ani, când am scris
povestirile din această carte, tu nici nu erai născută, dar eu, cu
intuiția mea de scriitor, știam că într-o bună zi se va naște o
frumusețe ca tine și una dintre povestiri te descrie exact. Înaltă,
suplă, cu părul șaten, aproape blond și ochii de un verde atât
de incredibil, încât par să-și fi împrumutat culoarea din pustele
maghiare.

Am întins cartea spre ea și a luat-o cu sfială, de parcă i-aș

fi dat coroana Sfântului Ștefan. După cum am spus, eram
născut în Reghin și cunoșteam la perfecție mentalitatea
ungurilor, dar mai ales pe cea a fetelor maghiare. Dacă într-o
singură frază aduci aminte despre pusta maghiară și despre cât
de frumoasă este ea, ai făcut rost deja de un bilet aproape
câștigător spre inima ei. Iar dacă mai poți spune și câteva
cuvinte în maghiară, te poți considera deja un mic învingător.

— Nu contează dacă ai sau nu ai cameră pentru mine, eu

vreau să îți dăruiesc această carte ca o modestă ofrandă adusă
frumuseții tale. Dar mai întâi să scriu un autograf pentru tine...

Am întins mâna spre carte și, după ce mi-a dat-o, am scos

stiloul meu Parker cu peniță de aur, pregătit pentru astfel de
ocazii, și am început să scriu autograful:

194
 — Cum vrei să scriu aici? Cu drag pentru Ildiko sau cu
dragoste pentru Ildiko?

A făcut ochii mari, iar eu am arătat spre mâna ei și am

spus:

— Văd că nu ai verighetă, deci nu ești căsătorită, dar poate

că ai un iubit care ar putea deveni gelos dacă ar găsi în
biblioteca ta o carte în care un bătrân scriitor ar scrie că îți
oferă cu dragoste această carte.

A roșit puțin, apoi a răspuns:

— Acum sunt singură pentru că...

M-am întins peste biroul îngust de recepție și i-am pus un

deget pe buzele pline:

— Nu mai spune niciun cuvânt, Ildiko, pentru că înțeleg:

un băiat prea fraier să aprecieze așa cum se cuvine frumusețea
ta a plecat să caute potcoave de cai morți. Nu fi tristă! La cât
ești de frumoasă, sunt sigur că în curând soarele va răsări și pe
strada ta.

După ce am scris cuvintele magice pe carte, i-am întins

cartea și, când a întins mâna să o ia, am tras cartea puțin înapoi
și i-am făcut semn să iasă de după biroul recepției.

195
 Ca în transă, mi-a ascultat semnul și s-a apropiat puțin de
mine, iar eu i-am spus:

— Știi, Ildiko, de obicei eu ofer cărțile astea la lansări și

acolo, în mod oficial, în văzul lumii și sub lumina
reflectoarelor, o sărut cast pe obraji pe cea care primește
cadoul.

Și-a mușcat ușor buzele trandafirii, dar nu i s-a părut nimic

ciudat în cererea mea, așa că s-a apropiat și mai mult cu pași
mărunți de mine.

Când a ajuns lângă mine, i-am dat cartea în mână ca să

aibă mâinile ocupate și, prinzându-i capul înconjurat de părul
șaten spre blond, am sărutat-o cast pe obraji. A avut o tentativă
ușoară de retragere, după ce am sărutat-o, dar am prins-o cu
mâinile de umeri și am reținut-o cufundându-mi fața în părul
ei. Mirosea a flori de câmp sau poate numai a trup de fată
tânără.

În cele din urmă, cu părere de rău i-am dat drumul, iar ea

s-a clătinat puțin, ca și cum ar fi fost amețită, dar și-a revenit
și s-a retras buimăcită în spatele recepției.

196
 A privit spre mine și, ținând cartea mea ca pe o pavăză
peste pieptul generos și care îi palpita de emoție, a spus cu o
voce dintr-odată răgușită.

— Dar cameră tot nu avem, domnule Someșan.

A privit pe coperta a patra a cărții mele de unde eu o

priveam mustrător și, mușcându-și iar buzele, a adăugat:

— Se va elibera o cameră mâine, de fapt astăzi, dar numai

la ora 12, așa că dacă doriți puteți aștepta aici cu mine până
atunci...

A ezitat puțin, pe urmă mi-a zis aproape șoptit:

— Iar dacă sunteți obosit, puteți să trageți un pui de somn

aici, pe canapeaua mea.

A tras o perdea din spatele ei și am văzut o canapea unde

probabil se odihnea atunci când avea câteva momente libere.

Am zâmbit și i-am spus cât de inocent am putut:

— Este foarte tentantă propunerea ta, Ildiko, numai că eu

am venit aici într-o călătorie de documentare și aștept o
doamnă care să mă lămurească în câteva probleme esențiale
despre un viitor roman de dragoste. Iar canapeaua aia este cam
îngustă pentru tipul de documentare pe care aș vrea eu să-l fac.
197
 Chiar dacă nu a roșit, mi s-a părut că am văzut o ușoară
urmă de dezamăgire pe fața ei, iar vocea i-a sunat ceva mai
rece ca până atunci când mi-a răspuns:

— În cazul ăsta, zău că nu vă pot ajuta, domnule Someșan.

Dar dacă doriți, pot da un telefon pe la alte hoteluri ca să vă
găsesc o cameră.

Eram curios cum avea să reacționeze la ceea ce avem de

gând să-i spun, așa că am privit-o drept în ochi când am zis:

— Cum ar fi să-mi dai camera o sută cinci, Ildiko. Aia e

mereu liberă.

Așa cum mă așteptam, a făcut ochii mari și buzele i s-au

întredeschis iar a uimire. Era atât de atrăgătoare cu cele două
șuvițe de păr fluturându-i pe lângă urechi, încât speram să nu
încep să clănțănesc iar din dinți ca motanul Grișa.

Cu camera o sută cinci era o întreagă poveste care începuse

în urmă cu câțiva ani. Pentru că am făcut greșeala să invit
odată una dintre iubitele mele pasagere la mine în „odaia cu
brâie negre zugrăvită”, după o vreme am văzut că nu mai
reușeam să mai scap de ea. Cu ajutorul vărului meu, dar și
singur, mi-am găsit tot felul de locuri prin care îmi petreceam

198
nopțile numai ca să scap de fata care se abonase parcă pentru
veșnicie la modesta mea locuință.

Într-unul dintre periplurile mele, am ajuns și la hotelul

Hellas, dar tot așa, la ore mici și fără să am o cameră reținută
din timp. Spre norocul meu, la recepție l-am întâlnit pe
proprietarul hotelului, un grec tare de treabă care, în momentul
în care i-am dat o carte din rezerva mea strategică de cărți, a
fost extrem de încântat. Se vede treaba că nu cunoscuse niciun
scriitor la viața lui, fiindcă mă trata ca pe un mic VIP și s-a
asigurat că beneficiez de tot confortul. La plecare, mi-a spus
ca pe un mare secret că dacă vreodată eram la încurcătură și
voiam urgent o cameră, să apelez la hotelul lui și să cer să mi
se dea camera o sută cinci:

— O păstrez numai pentru mine sau pentru prietenii mei

apropiați. Este suficient să spui la recepție că vrei camera asta
și orice recepționeră va pricepe despre ce anume este vorba...

Într-adevăr, Ildiko a priceput și, după ce mi-a pus registrul

în față, s-a retras într-o tăcere posacă. Total schimbată față de
fata zâmbitoare din urmă cu câteva minute, când mi-a oferit
canapeaua ei de serviciu să mă odihnesc.

199
 După ce mi-a dat cheia de la cameră, înainte de a urca am
întrebat-o:

— Ildiko, îmi dai voie să îți fac o fotografie?

A ridicat numai din sprâncene și a făcut ochii mari, fără să

priceapă, iar eu i-am explicat:

— Vreau să am fotografia ta la îndemână și să privesc la

fața ta drăguță până vine... știi tu, doamna de care îți spuneam.

Am făcut o pauză strategică și am continuat:

— Care, de fapt, este foarte posibil să nici nu mai vină.

Și-a mușcat buzele și, cu registrul în mână, a ieșit de după

pupitru și a trecut în fața unei mici terase luminate a giorno și
în care se vedeau câteva plante în jardiniere.

200
 Avea o față, dacă nu tristă, oricum deloc potrivită unei
fotografii pe care să o păstrez ca amintire. Suspicioasă și puțin
interogativă, aș zice, dar asta era situația și trebuia să mă
mulțumesc cu ceea ce aveam. Oricum, fata era minunată și mă
gândeam serios că voi reveni cândva să-i fac o fotografie când
va fi ceva mai zâmbitoare.

Chiar și așa puțin tristă, fata era minunată: două șuvițe de

păr castaniu îi încadrau fața minunată și parcă te invitau să îi
mângâi obrazul și să-i aduci puțină lumină în ochii ei triști.

201
 Am scuturat din cap ca să îmi scot imaginea ei din minte
și am urcat la etajul unu, unde se afla renumita cameră o sută
cinci. Camera era la fel cum o știam și, din câte mi s-a spus,
era ceva mai bine dotată decât celelalte camere ale hotelului.
În plus față de ce știam, am văzut că deasupra patului era
atârnat un tablou care reproducea destul de bine pictura lui
Francesco Goya, „La Maja desnuda”. Pictura era în mărime
naturală și, spre lauda patronului grec, alesese varianta inițială.
Și spun asta pentru că, în cele din urmă, pictorul, pentru a
putea expune pictura, a fost nevoit să „acopere” goliciunea
femeii, într-o pictură alternativă.

202
 Am privit atent la îmbunătățirile aduse încăperii, dar nu de
dotările camerei aveam eu nevoie, ci de puțină liniște, pentru
că simțeam că viața mea se dă, încetul cu încetul, peste cap.

203
 Am scos telefonul și am butonat până când am găsit linkul
spre articolul despre psihopatie de pe Wikipedia, și am citit
despre modul psihopatului de a-și abandona victimele:

De obicei, în cazul relațiilor romantice, un psihopat își

va asigura relația cu victima următoare, înainte de a o
abandona pe cea actuală. Câteodată, în această fază
psihopatul are trei persoane cu care jonglează:

 cea abandonată recent, pe care o păstrează în

cazul în care nu îi merge cu celelalte două;
 cea pe care o manipulează în prezent și care este
pe cale de a fi abandonată;
 a treia persoană, care este ademenită de psihopat
anticipând abandonarea victimei actuale.
Abandonarea poate avea loc subit și fără ca victima să
știe că psihopatul căuta pe altcineva. Nu vor exista scuze
sau, cel puțin, nu unele sincere, pentru răul și durerea pe
care o provoacă.
Oare flirtul meu cu Ildiko nu era nimic altceva decât
pregătirea celei de-a treia victime, anticipând că relația cu
Andreea nu va dura la infinit? Iar prima mea victimă să fie în
cazul de față Anastasia?

Sau poate că eu eram totuși un psihopat atipic și nu urmam

întocmai șablonul tipic studiat de psihologi?

Clarisa, fosta mea iubită de-o vară și care avea un cabinet

de consiliere psihologică, mi-a explicat că, de fapt, atâta
204
vreme cât îmi puneam întrebarea dacă nu cumva aș putea fi
psihopat, atunci în mod sigur nu eram, „pentru că niciun
psihopat nu crede despre el că ar fi așa ceva!

— Dar, pe de altă parte, la cât de parșiv ești, te cred în stare

să îți pui întrebarea asta numai pentru a-mi demonstra mie că
de fapt nu ești.

În cele din urmă, povestea mea de dragoste dintre mine și

Clarisa s-a terminat din cauză că fiecare încerca să-l citească
și să-l analizeze pe celălalt, în loc să-l iubească. Dar nu despre
Clarisa era vorba acum, ci despre Andreea, pe care o așteptam
să ajungă dintr-un minut în altul, dacă într-adevăr avea să se
țină de cuvânt. Iar dacă chiar avea să vină, era nevoie să
pregătesc câteva lucruri. Mai întâi, am scos sticla de Kinley și
am așezat-o pe noptieră, apoi m-am asigurat că am un pahar la
îndemână. O doamnă dintr-o veche familie nobiliară nu bea
niciodată din sticlă, bănuiam eu. Mi-am adus aminte de o
postare de pe pagina ei:

„Nu hainele te fac doamnă. Hainele doar te fac să arăți

mai bine, doar îți oferă mai multă încredere în tine, dar
degeaba dacă nu ești capabilă să legi două vorbe care să
fie pe măsura aspectului tăi, vei dezamăgi, vei fi încă una
dintre acele prostuțe frumoase care plac ochiului și
numai atât. Doamnă te naști, doamnă ești educată să fii,
pentru că dacă nu ai totul în sânge, degeaba ai în minte
205
 ideea. Nu vei reuși decât să realizezi cu stângăcie, după
multe chinuri, ceva ce alta face în mod firesc, cu
naturalețe.”

Andreea era cu adevărat o DOAMNĂ și nu voiam ca un

amănunt atât de lipsit de importanță să îmi dea tot planul
peste cap. Am închis ochii și mi-am adus aminte de mâinile
ei pâlpâind și de mersul ei săltat de parcă ar fi vrut să zboare
din filmul pe care l-am văzut la barul unde m-a dus vărul
meu. Am scos și manuscrisul povestirii „Magicianul și
blestemul lui Sargon” și l-am așezat tot pe noptieră, ca să fie
la îndemână, la o adică. Poate că nu voi avea nevoie, la urma
urmei, nici de sticla de suc și nici de manuscris, dar voiam să
fiu pregătit pentru orice eventualitate. Ceva mi s-a părut de la
bun început dubios în povestea mea de dragoste dintre mine
și Andreea. Totul s-a desfășurat prea repede chiar și pentru
mine, care eram obișnuit cu povești de dragoste desfășurate
cu pedala accelerației călcată până la podea. Apoi, totul era
desfășurat numai la nivel declarativ: cum poți iubi pe cineva
pe care nu îl poți privi în ochi? Să iubești pe cineva căruia
nu-i poți vedea reacția când îi spui te iubesc...
Oricum, în câteva ore totul se va lămuri, dar orele până
când această clarificare avea să se producă treceau ca și cum
ar fi fost de plumb. Pentru a treia oară, am căutat ruta dintre
206
 Slatina și Brașov și durata în care ar fi trebuit să fie parcursă
mi-a rezultat tot de trei ore și câteva minute.
„Hai, patru – m-am gândit eu –, dacă cumva apar ceva
probleme pe drum!”
Ore pe care le-am petrecut studiind toate postările Andreei
de pe Facebook atât de departe în timp cât am putut.
Suspiciunile mele se întețeau cu fiecare nouă postare citită,
pentru că îmi dezvăluiau o femeie nu numai frumoasă, ci și
extraordinar de complexă.
„Iubirea unui templu, dar să nu uităm că puterea unui
templu nu constă în pietrele din care îi sunt făcuți pereții, ci din
credința cu care au fost așezate acolo”.

Putea să fie numai toana unei femei răsfățate și care se

alinta, dar numai peste două zile, un alt citat asemănător:

„Lasă-mă să-ți spun un mic secret: dragostea nu ține

cont de locuri, de timp sau de orice altceva. Te poți
îndrăgosti de zâmbetul, de mersul, de inteligența, de felul
în care ascultă o persoană. Te poți îndrăgosti de cineva
atunci când doarme și îi veghezi somnul sau atunci când
suferă și îi alini durerea, și viceversa. Dragostea nu
cunoaște limite și nici nu te întreabă dacă vrei să iubești,
dacă ești pregătit sau dacă trebuie”.
O femeie răsfățată din punct de vedere material, dar
neglijată în plan sufletesc! Asta a fost concluzia la care am ajuns

207
după încă numai câteva postări, iar ultima m-a convins definitiv
că așa este:

„Fii pentru ea o stâncă, un zid care o apără de ploaie și

furtună.
Fii pentru ea soare, încălzește-i inima, topește-i
supărarea, luminează-i calea.
Fii pentru ea un prieten adevărat, un tovarăș pentru
aventuri, propune-i o plimbare prin parc, un dans sub
ploaie, o cadă plină cu spumă.
Fii pentru ea motiv de bucurie, învață să o surprinzi,
susține-i alegerile, nu o judeca.
Fii pentru ea un tată, oferă-i încredere, amintește-i cât
este de frumoasă. Spune-i că este frumoasă, că îți place,
că adori zâmbetul ei și felul în care te privește, fă primul
pas pentru a o cuceri, deseori ea este timidă și se
întreabă dacă o fată ca ea, așa simplă și vorbăreață,
poate fi pe placul unui băiat atât de retras și serios.
Învață să-i iubești defectele, fii calm, nu ridica vocea, nu-
i cere să se schimbe, nu te ascunde după felul tău de a fi,
nu-i cere să te accepte așa cum ești: învață să privești
totul ca un dans în doi. Un pas tu, un pas ea, o schimbare
tu, o schimbare ea.
Fii curajos, spune-i că o vrei lângă tine, dovedește-i că
este ceea ce-ți dorești.
Fii modest, fii tu! Ea te va privi și într-o secundă va
înțelege că este totul pentru tine...
Și încă ceva: niciodată nu lăsa un alt bărbat să-ți facă
femeia să zâmbească la prima oră a dimineții.”

208
 În mod sigur, soțul Andreei, la cât de ocupat părea, nu
părea să aibă timpul necesar să o facă să zâmbească la prima
oră a dimineții.

Un alt stiker mi-a atras atenția, unul dintre primele postate

pe pagina ei:

209
 Și înainte de a abandona telefonul, am mai putut vedea că
tot la câteva postări se repeta obsesiv un link spre o melodie
de pe Youtube: era vorba de cântecul Make Me an Island
cântat de Joe Dolan. Melodia fusese lansată în anul 1969, un
an în care Andreea nu exista nici măcar în stadiul de proiect,
așa că mi se părea curioasă atracția asta a ei pentru o melodie
atât de veche. Uimirea mea a încetat după ce am folosit un
program de tradus, pentru că nu prea mă bazam pe engleza
mea. Era vorba despre o insulă, „fă-mi o insulă, eu vreau să
fiu numai a ta, închideți toate ușile, toate ferestrele, eu vreau
să fiu numai cu tine, du-mă și rupe-mă de restul lumii...”.
Translatorul online folosit de mine era destul de aproximativ,
dar în mare am prins ideea, astfel că am abandonat telefonul
și m-am așezat în patul imens sub tabloul Majei care părea că
mă privește nepăsătoare și puțin sfidătoare.
La un moment dat, mi s-a părut că am ațipit, dar în cele
din urmă m-am ridicat din pat și, cuprins de nerăbdare, am
început să mă plimb cu pași mari prin cameră. Nu-mi găseam
locul și iubirea mea devenea în mintea mea o enigmă la fel de
mare ca modul în care au fost construite piramidele.
Când, în cele din urmă, în jurul orei două a sunat telefonul,
era să-l scap din mână de emoție.

210
 — Alo, am auzit eu pentru prima dată vocea Andreei, tu
ești, Sergiule?
— Eu sunt, draga mea, am răspuns încercând să nu îmi
tremure vocea. Tu pe unde ești?
— Acum intru în Brașov! Spune-mi, te rog, unde să vin?
I-am spus adresa hotelului și, după ce a introdus adresa în
GPS, m-a asigurat că în cel mult zece minute va fi în fața
hotelului, fiindcă circulația era extrem de redusă.
Deși mă lăudam că pot citi pe cineva numai după voce,
glasul Andreei m-a intrigat: melodios, fără îndoială, iar
cuvintele sunau așa cum trebuiau și totuși ceva m-a intrigat.
Încă nu puteam ști despre ce anume era vorba, dar aveam să
mă lămuresc în câteva minute.
Am coborât și, după ce am aflat de la o Ildiko ușor
bosumflată că parcarea hotelului nu era păzită, dar era
supravegheată video, am ieșit din clădire.
Nu era nimeni pe stradă și, cu toate că noaptea era caldă,
am simțit că mă cuprinde un fior, pentru că adia un ușor vânt
dinspre Tâmpa. Sau poate că era doar fiorul anticipării. Nu am
avut timp să îmi analizez prea mult senzațiile, pentru că în
capătul străzii s-au ivit farurile unei mașini. Când a ajuns în
dreptul hotelului, i-am arătat un loc în parcare pe care îl
ochisem dinainte și m-am îndreptat și eu spre mașină.
211
 Când a coborât din mașină, am rămas blocat pentru câteva
clipe, de parcă atunci când a apăsat pe butonul telecomenzii
ca să-și blocheze portierele mașinii m-ar fi blocat și pe mine.
Fără îndoială că era cea mai frumoasă femeie pe care o
întâlnisem vreodată. Și nu întâlnisem deloc puține în viața
mea! Iar dacă mi-a fost frică până în ultimul moment că
fotografiile ar fi fost într-un fel sau altul modificate ca să arate
mai bine, când a pășit spre mine, mi-am dat seama că, de fapt,
toate fotografiile mințeau. Mințeau prin omisiune, fiindcă
pixelii tehnologiilor moderne nu puteau cuprinde atâta
frumusețe.
S-a apropiat până la un pas de mine, m-a privit câteva clipe
în ochi, apoi mi s-a aruncat în brațe și m-a sărutat pasional.
Am fost sărutat poate de sute de femei la viața mea, așa că
eram în stare, cred, să fac o comparație cinstită. Sărutarea ei
era una pasională, dar ceva nu era așa cum m-aș fi așteptat și
asta era normal, până la un punct. Eram doi oameni care nu se
știau decât din poze, așa că era firesc să nu fie chiar acea iubire
pătimașă la care ne refeream amândoi pe net. Dar a fost ceva
mai mult decât atât: a fost ca și cum între buzele mele și ale ei
Universul ar fi așezat un praf de stele care mă împiedica să-i
simt gustul buzelor. Am încercat să trec peste aceste îndoieli,
iar Andreea a făcut un pas în spate și s-a deschis la geacă,
212
arătându-mi salopeta de blugi în care era îmbrăcată și în
fotografie.
— E bine așa?
— E perfect, am spus eu și am luat-o înainte spre intrarea
hotelului.
Aveam cheia de la cameră la mine și voiam să urc direct,
dar Ildiko m-a strigat:
— Domnule Someșan, trebuie să se înregistreze și
doamna.
Mi-am mușcat buzele, fiindcă din câte mi-a spus patronul
în urmă cu câțiva ani, musafirii celor din camera o sută cinci
erau scutiți de asemenea formalități. Am vrut să protestez
convins fiind că este de fapt vorba de o mică răutate din partea
recepționerei, dar Andreea mi-a pus mâna pe braț ca să mă
liniștească.
— Lasă, Sergiule, că nu este nicio problemă!
Am mers spre biroul de la recepție și, din câte am putut
vedea, s-a trecut în registru chiar cu numele ei, deși putea
foarte ușor să își treacă orice nume ar fi dorit.
A pus cu o mișcare cam bruscă pixul pe birou și s-a întors
spre mine, dar sunt sigur că a vorbit mai mult ca să o audă
Ildiko, fiindcă femeile se citesc uneori una pe alta mult mai
bine decât orice poligraf:
213
 — Acum putem merge, Sergiule? Fiindcă sunt atât de
nerăbdătoare să te strâng în brațe...
Prea ostentativ, prea ca să audă Ildiko, dar mie nu îmi păsa
prea mult de astfel de mici frecușuri, fiindcă în numai câteva
minute aveam să deschei nasturii de la salopeta ei de blugi, iar
mintea îmi era plină numai cu imaginea asta.
Am luat-o de mână și am început să urcăm scările spre
etajul unu, unde se găsea și renumita cameră o sută cinci.
Îmi tremura mâna de emoție când am deschis ușa și m-am
blestemat în gând că nu mi-a trecut prin cap să las ușa
deschisă, că doar cine să umble prin hotel la ora două noaptea.
Am reușit, în cele din urmă, să deschid ușa, dar ochii îmi erau
la nasturii care se vedeau prin geaca descheiată și mi se părea
că erau abia prinși în catarama metalică a salopetei de blugi.
După ce am intrat în cameră, am împins ușa cu piciorul și
Andreea m-a cuprins iar într-o îmbrățișare pătimașă și iar m-a
sărutat. Totul era ca în cele mai frumoase vise ale mele, fiindcă
cea mai minunată femeie întâlnită de mine mă strângea în
brațe și mă săruta, și, dacă în următoarele câteva minute nu
avea să vină sfârșitul lumii, aveam să fac dragoste cu ea.
M-am desprins de ea și atunci, peste umărul ei, am văzut
sticla de Kinley de pe noptieră cu paharul așezat alături.

214
 Deși voia să se apropie iar de mine, am ținut-o depărtată
și, cu o voce înecată de emoție, i-am spus:
— Așteaptă puțin, Andreea! Sunt foarte nerăbdător să
facem dragoste, dar... ca un bătrân scriitor ce mă aflu, am niște
mici tabieturi, fetișuri sexuale, dacă vrei, și dacă vrei ca totul
să meargă bine, te rog să mă asculți întocmai.
A împreunat mâinile și s-a înclinat într-un gest de o
delicatețe extremă, și a spus aproape șoptit:
— Ascult și mă supun, stăpâne!
Numai stăpân nu mă simțeam eu, dar voiam să preiau
controlul situației și am spus ceva mai rece decât aș fi vrut:
— Păi, tocmai asta este, fiindcă înainte de orice, aș vrea să
faci pe Șeherezada și să-mi citești ceva. Nu intenționez să fac
pe sângerosul rege persan, care ucidea câte o fecioară în
fiecare noapte convins de infidelitatea tuturor femeilor din
lume, dar... chiar am nevoie să îmi citești ceva. Nu știu de
unde, dar ai intuit perfect cuvintele din vechea poveste
persană...
— Intuiția feminină, poate, Sergiule, a spus Andreea și s-
a așezat puțin bosumflată pe pat.
Probabil că își imagina că la vârsta mea altele erau
problemele mele, nicidecum pofta mea de a mi se citi ceva,
dar nu a spus nimic în plus.
215
 Am desfăcut sticla de Kinley și i-am pus un pahar de suc.
— Ai aici niște suc pentru cazul în care ți se usucă gura și
aici ai cele paisprezece pagini pe care vreau să mi le citești.
Mi s-a părut că am observat o ușoară grimasă pe fața ei,
așa că am încurajat-o:
— Sunt sigur că ai să le citești repede, fiindcă sunt scrise
la două rânduri, dar înainte de a le citi, vreau să îți spun ceva
despre povestire.
I-am luat mâna dreaptă în mâinile mele și i-am zis:
— În povestire o să fie vorba despre un tip, moș Costache.
Să știi că despre mine este vorba și chiar dacă nu am fost
niciodată portar la vreo instituție, în rest totul este aproape
adevărat, așa că la final am să te rog să îmi spui ce părere ai
despre modul meu de a încerca să fac pe magicianul.
— Bine, Sergiule, a spus ea. Și înainte de a-i da foile, i-am
pus paharul în mână și am îndemnat-o:
— Bea, te rog, puțin, fiindcă gustul amar al sucului se va
potrivi perfect cu tonul povestirii.
Suna ca naiba ce i-am spus eu, dar nu a băgat de seamă
asta și, după ce a băut aproape o jumătate de pahar, a întins
mâinile spre cele paisprezece foi de hârtie și a început să
citească privind din când în când spre mine, ca și cum ar fi
vrut să fie sigură că o ascultam.
216
 Capitolul
9

Magicianul și blestemul lui Sargon

Într-o zi, după terminarea programului, s-a întâmplat să

am ceva treabă în ghereta lui Moș Costache, omul care de
câțiva ani buni făcea pe portarul institutului nostru. Cineva,
prea grăbit ca să mai urce până la etajul doi unde îmi aveam
biroul, îmi lăsase la el un plic. Se mai întâmplase și altă dată,
așa că nu am făcut un caz din asta, dar chiar când să ies, mi-
am aruncat ochii pe masa lui Moș Costache unde, deschis cam
la jumătate și așezat cu fața în jos, am văzut romanul
„Magicianul” de John Fowles. Am făcut ochii mari pentru că,
deși de câteva ori portarul nostru ne dovedise că avea o
cultură generală mult peste medie, să îl găsesc citind
„Magicianul” mi se părea așa... un pic prea mult chiar pentru
firea mea deschisă la nou și gata să accepte orice.

217
 După ce am pus plicul în buzunarul sacoului, am ezitat cu
mâna pe clanța ușii, dar, în cele din urmă, nu am putut răbda
și l-am întrebat:
— Moș Costache, nu te supăra că te întreb, dar chiar
citești cartea asta, „Magicianul”, sau doar a uitat-o cineva
pe aici?
M-a privit îngăduitor peste marginea ochelarilor, ca și
cum aș fi fost un puști care tocmai a fost prins de bunicul său
fumând prima țigară.
Fără să spună nimic, mi-a arătat textul de prezentare de
pe pagina a patra: „Plasată într-o insulă grecească, acțiunea
romanului Magicianul pivotează în jurul tânărului profesor
de engleză Nicolas Urfe. Acesta, încercând să scape de
plictiseală și depresie, cunoaște printr-o întâmplare lumea
bizară a lui Moris Conchis, magicianul, și devine victima unui
lung șir de încercări, spectaculoase jocuri cu măști și
psihodrame, în care abundă fantasmele erotice și
manipularea realității.”
După ce am citit textul, de care îmi aminteam vag, m-am
încruntat pentru că tot nu pricepeam ce voia să îmi zică.
— Nu înțeleg, Moș Costache, vrei să fii puțin mai explicit.
— Cum să nu domnule, Sorin, cum să nu. Dar mai întâi
vreau să îți spun că recitesc pentru a treia sau poate chiar a
218
patra oară romanul ăsta și, după fiecare lectură, mă minunez
de profunzimea lui și de cheile multiple în care poate fi citit și
interpretat.
A făcut o pauză lungă, iar eu, care îi ascultasem de
nenumărate ori povestirile, eram sigur că mai urmează ceva
și am avut dreptate, pentru că ridicându-se de pe scaun, s-a
apropiat de urechea mea și mi-a șoptit încet, de parcă mi-ar
fi împărtășit un mare secret:
— Nu numai că am citit și recitit romanul, domnule Sorin,
dar chiar am încercat, la un moment dat, să fac pe magicianul
cu o tânără fată. Realitate versus o lume imaginară...
A privit la funcționarii institutului cum treceau prin fața
gemulețului de la ghereta lui de portar aproape fără să îl bage
în seamă, apoi a adăugat oftând:
— Și spre marea mea rușine, am reușit, deși nu mi-a venit
nicio clipă să cred că aș putea să mă joc așa de ușor cu mintea
cuiva și să o fac tot așa de bine ca Moris Conchis.
Am devenit dintr-odată atent și am întrebat curios:
— Cum așa?
A arătat spre ceasul de pe perete, care arăta abia ora
cinci, apoi a spus:

219
 — Eu am programul până la ora șase, dar spune vechii
găști să se adune la bar la Mădălina, pentru că am o poveste
super.
A ezitat câteva clipe, apoi a adăugat:
— Mădălina mi-a trimis vorbă că a primit trei sticle de vin
bun. Vin de Malaga, care costă o avere sticla, dar de data asta
nu fac niciun pariu pe ele, ci le fac eu cinste, pentru că
povestea pe care urmează să v-o spun este de-a dreptul
minunată.
Vechea gașcă era formată din mine, Gilu și Vasile, cărora
nu le-a venit să creadă că de data asta va face Moș Costache
cinste.
Ne-am așezat din timp la masa noastră și Vasile, cu ochii
la cele trei sticle, a căutat pe internet câteva informații despre
vinul pe care urma să-l bem, ca să nu ne mai dea Moș
Costache peste nas cu aerele lui de mare cunoscător de vinuri.
Nu a apucat să ne spună nimic din ce aflase, pentru că a
apărut un Moș Costache pe care aproape nu l-am recunoscut:
de obicei, avea un zâmbet mucalit în colțul gurii și tot timpul
părea gata să spună o glumă, deocheată sau nu. De data asta,
părea așa, ușor aerian, iar zâmbetul părea adresat unei
fantasme îndepărtate pe care o vedea numai el. După ce a
intrat, s-a îndreptat spre televizorul din spatele barului și,
220
făcându-se că nu observă grimasa de nemulțumire a
Mădălinei, a căutat un timp pe Youtube, apoi a dat sonorul
tare și, în barul mic, au răsunat acordurile melodiei
Massachusetts cântat de formația Bee Gees.
S-a întors spre noi și a zis:
— Melodia asta a fost lansată în anul 1969 și îmi place
grozav mai ales că m-a ajutat cândva să scap dintr-o mare
încurcătură.
S-a așezat la locul lui și a făcut semn fetei de la bar să
aducă cele trei sticle cu vin de Malaga. După ce Mădălina a
dus sticlele și ne-a turnat în pahare, Moș Costache nu a spus
nimic despre calitățile vinului, ci, după ce a privit la fiecare
dintre noi, câteva clipe, a spus încet:
— Mă, copii, voi știți că în ceea ce privește femeile eu sunt
un cinic ce nu se există. Principiul meu de o viață a fost:
ochește, trage și fugi mai departe, fiindcă viața este atât de
scurtă, iar femeile atât de multe, încât nu merită să zăbovești
prea mult la una singură.
A gustat din pahar, a plescăit încântat, apoi, parcă fără
nicio legătură cu ceea ce avea de povestit, a întrebat:
— Ce știți voi despre efectul de predicție?
După ce am privit nedumeriți unul la altul, Vasile s-a făcut
purtătorul nostru de cuvânt și a spus scurt și ușor zeflemitor:
221
 — Nimic, ce naiba să știm?
Fără să bage în seamă tonul folosit de Vasile, Moș
Costache a început să explice:
— Ca să reduc cât mai mult datele problemei, imaginați-
vă că un magician cheamă pe scenă un om din public și îi
încredințează o cupă de cristal despre care îi spune că este de
mare preț și pe care trebuie să o țină cu grijă, fiindcă valoarea
ei este inestimabilă. Totodată, îi arată un ceas mare și îi spune
că peste exact cinci minute el va scăpa vaza din mână. În timp
ce el își vede mai departe de numerele de magie, spectatorul
strânge cu înfrigurare cupa cu ochii pe ceas.
Dacă fix la ora indicată se aude un zgomot puternic, în
nouă din zece cazuri omul va scăpa vaza jos, spre disperarea
lui și spre amuzamentul publicului.
Mai luă o gură de vin și adăugă:
— De cele mai multe ori, când cineva învestit cu autoritate
afirmă pe un ton grav că un anumit lucru se va întâmpla,
există toate șansele ca acel lucru să se împlinească nu atât din
cauză că într-adevăr s-ar putea ghici viitorul, cât mai degrabă
fiindcă subconștientul conlucrează la realizarea acelui lucru.
Cum tăcerea se prelungea cam mult, am riscat o
întrebare:

222
 — Și cum se leagă efectul ăsta de predicție cu melodia de
la televizor și cu ceea ce ai de gând să ne povestești?
Dacă tot m-am băgat în seamă, mi-a făcut semn spre
pahar, care i se golise, și după ce i l-am umplut a continuat.
— În urmă cu vreo șase ani, ca să ajung la inima unei
fetișcane, dar mai ales în patul ei, am făcut pe expertul în
fenomene oculte și, la un moment dat, după ce am făcut
dragoste, m-a rugat să-i dezvălui o parte din ceea ce îi rezervă
viitorul. Am privit atent în palma ei, am mimat o ușoară stare
de transă, apoi am spus că peste trei ani va emigra în Statele
Unite, unde se va căsători cu un american tânăr și bogat și va
avea doi copii, un băiat și o fată. Când m-a întrebat în ce oraș
se va muta, la televizorul ei lăsat în surdină formația Bee Gees
tocmai interpreta melodia Massachusetts, așa că eu am arătat
doar spre ecran și am spus cu înțelepciune:
— Viitorul trimite mereu semne spre noi: este suficient să
ținem ochii deschiși și să privim atent în jur.
A bătut încântată din palme și a spus:
— Costache dragă, trei ani voi fi a ta și numai a ta... apoi,
a adăugat visătoare: pe urmă, voi pleca în America.
Fără să mai spună altceva, a scos bătrânul portofelul, de
unde a scos o fotografie pe care ne-a arătat-o:

223
 — Pe asta am primit-o ieri de la Elisa, așa se numește fata
despre care vă spuneam.
În fotografie era o familie tipic americană fotografiată în
fața unei case superbe, de tip colonial. Femeia, probabil Elisa
de care vorbea Moș Costache, era de o frumusețe răpitoare,
iar cei doi copii din fața ei erau gemeni, un băiat și o fată la
fel de blonzi ca ea. Bărbatul îi ținea din spate, ocrotitor, pe
toți trei.
Cum Moș Costache zâmbea încă depărtărilor bătând ușor
tactul melodiei, tot eu am fost nevoit să îl readuc la realitate:
— Moș Costache, ca să înțelegem despre ce anume este
vorba, poate că ar trebui să ne dai ceva mai multe amănunte.
A oftat greu și a spus:
— Ai dreptate, măi, copile, așa că dacă mai umpli o dată
paharul ăsta, promit să spun tot de-a fir a păr.
După ce m-am conformat, a început:
— Fata asta de care vă spuneam era o minunăție blondă
cu niște ochi verzi ca iarba și care nici nu părea să fie
conștientă că exist și eu prin preajmă. Și avea un corp de ar fi
băgat în păcate și sfinții. Eram convins că prin metode
obișnuite nu aveam nicio șansă, fiindcă părea atât de pură și
de eterică, încât ai fi putut crede că fata asta nu s-a născut din
păcat, ca toată lumea, ci că, la fel ca zeița frumuseții, Afrodita,
224
din spuma mării. Pe de altă parte, o mulțime de bărbați bine
din institut încercau să-i intre în grații, dar totul părea în
zadar, pentru că ea trecea cu un zâmbet absent peste
apropourile lor subtile sau peste curtea lor asiduă.
S-a ridicat, s-a dus la televizor și a dat sonorul mai încet,
fiindcă canalul de Youtube trecuse la altă melodie. După ce a
revenit, și-a continuat povestea:
— Acum, eu ce să zic? Poate că au dreptate și cei care
spun că ceva, ceva pricepere în ale psihologiei feminine aș
avea și eu. Cu o răbdare de șarpe ascuns în ierburi care își
pândește prada, o urmăream mereu când trecea prin fața
gheretei mele, pândind de fiecare dată un cât de mic motiv de
a-i atrage atenția. În cele din urmă, după vreo două
săptămâni de pândă, am vrut să strig la fel ca Arhimede:
Evrika! – fiindcă i-am găsit punctul sensibil. Unul dintre
curierii ceva mai grăbiți ai Institutului s-a izbit de ea tocmai
în fața gheretei mele și actele din dosarul pe care îl avea în
mână s-au împrăștiat pe jos. Prin gemulețul gheretei, am
văzut că printre alte hârtii era și un exemplar din revista
Parapsihologia, cred că între timp a dispărut, dar pe atunci
era foarte la modă.
Chiar în după-amiaza aia, m-am dus la anticariat și am
cumpărat toate cărțile pe teme de parapsihologie pe care le-
225
am găsit. Cea mai potrivită mi s-a părut „Cum să ne apărăm
de atacuri energetice”, iar la distanțe strategice am plasat
alte câteva cărți despre tehnici Reiki, vindecarea sufletului,
radiestezie, plus ceva chestii la fel de interesante pentru
cineva preocupat de așa ceva.
Schimbam din când în când ordinea cărților de pe micul
meu birou, iar tot așteptând ca splendida fată să cadă în
capcană, citeam pe rupte din cărțile pe care le cumpărasem.
Nu credeam o iotă din ce scria în ele, dar mă bucuram fiindcă
astfel îmi însușeam un vocabular de care simțeam că voi avea
nevoie în curând. Pregătisem și cursa pentru fraieri și, deși
îmi era milă de ea, știam sigur că avea să cadă sigur în ea,
fiindcă o mai folosisem de câteva ori și niciodată nu a dat
greș.
De data asta, Moș Costache și-a umplut singur paharul,
apoi, a continuat:
— Trei zile au trecut până când a observat cărțile de pe
micul meu birou și, în cele din urmă, și-a făcut curaj și a intrat
cu sfială în gheretă. Parcă ar fi fost un înger care intră în iad,
așa se comporta. După ce m-a salutat cu o ușoară înclinare
din cap, iar parfumul ei îmbătător a umplut încăperea, m-a
întrebat:

226
 — Domnule Costache, despre dumneata am auzit cu totul
alte lucruri, dar văd că ai și preocupări ezoterice. Așa este
sau cărțile astea sunt numai așa, pentru o lectură pentru
amuzament?
Am privit-o atent și sobru, simțeam că seriozitatea este
cheia care mi-ar putea deschide cheia spre sufletul ei și
nicidecum Dino, la fel ca în cazul altor femei. Am așezat cu
gesturi cumpătate pe masă cartea despre protecția contra
atacurilor energetice din care tocmai citeam și am spus:
— Nu prea îmi place să vorbesc despre așa ceva, dar în
alte condiții aș putea trece drept un mare specialist. Numai că
nu prea îmi place să fac mare tam-tam pe tema asta...
M-a privit cu ochi dintr-odată deveniți brusc interesați de
mine și m-a întrebat:
— Interesant... ce cursuri ați absolvit?
Mă pregătisem pentru întrebarea asta, așa că am întrebat
la rândul meu:
— Când ascultați o privighetoare și vă bucurați de
cântecul ei, o întrebați cumva despre ce secție a
conservatorului a absolvit?
Am pufnit în râs și l-am întrebat:
— Hai, Moș Costache, chiar privighetoare? Altă
comparație nu ți-a trecut prin cap?
227
 În loc să se supere, s-a dezvinovățit spăsit:
— Ce vreți, măi, copii? Mi se blocaseră sinapsele în
preajma minunăției blonde. Ea însă a părut destul de
mulțumită un timp de răspunsul meu, dar apoi a plecat capul
pe un umăr și m-a întrebat bănuitoare:
— Păi așa ar putea spune oricine, nu?
— Ar putea spune, am acceptat eu, dar oare ar putea oferi
și o demonstrație?
— Ce demonstrație? a întrebat ea dintr-odată curioasă.
Am privit afară din gheretă, unde ultimii angajați ai
Institutului se scurgeau prin fața geamului meu, apoi m-am
întors spre ea și i-am arătat o vază din porțelan așezată pe un
dulap mai înalt. Era plină de praf, mă chinuisem trei zile să
adun praf de peste tot și să îl suflu peste ea acoperind astfel și
firul subțire cu care o legasem.
— De câteva zile, tot încerc să îmi încerc puterile pe vaza
asta. Simt că sunt foarte aproape, sunt momente când
aproape, aproape o mișc, dar îmi lipsește... puțin, atât de
puțin...
Am privit-o, apoi am trecut în spatele ei și am spus:
— Poate, dacă ne-am uni forțele, am reuși să o mișcăm.
— Dar bine, eu nu am niciun fel de însușiri de acest gen,
a spus ea, întorcând o față aproape înspăimântată spre mine.
228
Spre cinstea lui, Dino a simțit că nu este momentul să
intervină, deși eu eram aproape lipit de ea.
— Toți oamenii avem așa ceva, numai că în stare latentă.
Dacă mă lași să le potențez, ai să vezi că ai și tu.

A făcut o pauză mai lungă și a căscat, apoi a spus privind

la foile care au rămas:
— Wau câte foi mai sunt, Sergiule! Și mi se face somn.
Sinceră să fiu, parcă altfel îmi imaginam noaptea asta.
— Te cred, Andreea, dar, te rog, este spre binele romanului
nostru de dragoste. Mai bea puțin suc și citește mai departe.
Hai, că nu mai este mult.
A băut ascultătoare încă un pahar de suc, a mai căscat o
dată prelung, apoi a început să citească mai departe.
„Cum nu spunea nimic, i-am luat ușor mâinile și i le-am
ridicat încet spre vază. Spre norocul nostru, nu a trecut nimeni
prin fața gemulețului, fiindcă ceea ce ar fi văzut ar fi putut
trece foarte ușor drept o ciudată scenă de dragoste.
Am simțit-o cum tremură ușor și, cu piciorul drept, am
atins ușor scândura de care atașasem firul legat la vază.
— Acum, am șoptit eu, și am simțit cum i se accelerează
respirația, iar pomeții obrajilor, atât cât puteam vedea din ei,
i se împurpuraseră ușor.
229
 Am apăsat ușor scândurica și vaza a căzut cu zgomot,
făcând o mulțime de cioburi, iar un norișor de praf s-a ridicat
în jurul lor.
— Extraordinar, a șoptit impresionată Elisa. Auzisem, dar
nu am crezut că așa ceva chiar ar exista.
— Se numește telekinezie, am precizat eu. Capacitatea de
a mișca obiectele cu puterea gândului.
— Știu, a șoptit Elisa și s-a întors spre mine privindu-mă
foarte de aproape cu ochii ei verzi și în care străluceau puncte
aurii. Știam că fenomenul există, a adăugat ea șoptit, numai
că nu l-am văzut niciodată cu ochii mei.
Era foarte aproape de mine, eram aproape îmbrățișați și
aș fi putut foarte ușor să o iau în brațe și să o sărut... și aș fi
pierdut-o!
— Cum așa? a întrebat Gilu, care urmărise povestea cu
urechile ciulite.
Moș Costache a ridicat doar din umeri, ca și cum
răspunsul ar fi fost la îndemâna oricui ar fi vrut să-l găsească.
În cele din urmă, văzând că toți îl priveam în tăcere fără să ne
aventurăm să avansăm un răspuns, ne-a lămurit:
— Păi, chiar și cel mai slab general din istorie știe că
pentru a putea cuceri un război trebuie să faci din când în

230
când un pas înapoi și să pierzi o bătălie, pentru a-ți regrupa
trupele.
Mai luă o gură mică de vin și continuă:
— M-am prefăcut că nu văd buzele umede ale Elisei cum
se întindeau spre mine, practic cerând să fie sărutate, și am
îndepărtat-o ușor. Asta, pentru cu nu voiam să-i fur o simplă
sărutare, ci aspiram la ceva mai mult, iar pentru asta trebuia
să mă înzestrez cu răbdare. Multă răbdare.
A părut uimită că o refuz, dar eu m-am prefăcut că nu văd
uimirea ei și am arătat în jur:
— Am reușit asta și din cauză că ne-am unit amândoi
puterile, dar și din cauză că numai cu o zi înainte am curățat
de energii negative mica mea gheretă. Nici nu poți să
bănuiești câte mici spirite malefice se pot aduna după câteva
zile, când pe aici trec tot felul de oameni.
— Vă cred, a spus ea, tot șoptit, cu o voce extrem de
senzuală, și deși Dino îmi dădea ghes, m-am abținut, pentru
că pentru prima dată în viață am simțit un fior ceva mai sus
de locul unde era el situat.
I-am privit ochii verzi care priveau cu încredere spre
mine, și buzele pline și umede, și am simțit că încep să mă
îndrăgostesc.

231
 Părea să simtă și ea prin ce treceam, pentru că a adăugat
cu aceeași voce încărcată de promisiuni:
— De câtva timp, simt că și apartamentul meu este
încărcat de energii negative. Ați fi de acord, contra cost,
bineînțeles, să îmi faceți și mie o purificare a locuinței?
— Orice dovleac ar fi luat asta drept o simplă invitație la
tăvăleală, dar eu știam sigur că invitația era exact ceea ce
era: o curățare a apartamentului de energii negative, despre
care eu habar nu aveam cum se face. Iar plata urma să mi-o
iau în mod sigur, dar mai întâi trebuia să aflu cum naiba se
face purificarea asta.
Am fost, așadar, de acord și, după ce a plecat, m-am
apucat de citit iar din manualul de protecție contra atacurilor
energetice.
Așa cum am stabilit, a venit să mă ia de la serviciu la ora
șase, când mi se termina și mie programul, de parcă i-ar fi
fost frică să nu mă scape. Nu m-am lăsat înșelat de
nerăbdarea ei pentru că, deși toți cei pe lângă care treceam
îmi făceau complice cu ochiul, ca și cum mi-ar fi spus: „Bravo
Costache, ai mai făcut o victimă!”, eu cunoșteam adevărul.
Nu Elisa era victima, ci eu și nu mergeam în apartamentul ei
să facem sex, ci să facem o purificare energetică, ce mama
dracului o mai fi însemnând și asta. Citisem manualul în
232
diagonală și, înainte de a pleca, am luat cu mine cristalul de
ametist care era atașat la el. Aveam să văd eu cum am să
procedez când voi ajunge la fața locului.
„Fața locului” era un apartament cu două camere destul
de asemănător cu al meu, așa că m-am simțit de la bun început
ca acasă. Cu cristalul de ametist în mână, m-am plimbat prin
toate camerele, am privit încercând să nu oftez prea tare spre
patul mare din dormitor care părea că ne așteaptă, dar nu era
deloc așa. Cel puțin, nu încă.
Mi-am luat rolul în serios și, cu cristalul strâns în mână,
m-am așezat la unul dintre scaunele din sufragerie. Nu am
vrut nimic altceva decât un pahar cu apă, pentru a nu mă
impurifica cu substanțele conținute de alimentele din comerț.
Elisa părea să accepte toate mofturile mele, așa că atunci
când am rugat-o să povestească despre viața ei, i s-a părut un
lucru firesc și a început să îmi spună o poveste obișnuită care
numai ei i se părea extraordinară. Fusese îndrăgostită peste
trei ani de un inginer de la noi de la Institut și povestea lor de
dragoste s-a consumat lin, fără suișuri sau coborâșuri, într-o
monotonie de care ea era mulțumită. Îl chema George și ea
era mulțumită de viața lor, dar se pare că nu și el, pentru că
în una dintre zile a anunțat-o sec că pleacă din țară. Ca pentru
a-i sublinia imposibilitatea unei reluări a relației lor, locul lui
233
de destinație era tocmai la antipozi, adică în Australia. Pentru
că își plănuise din timp plecarea, a doua zi după ce a anunțat-
o s-a și urcat în avion și dus a fost.
Amintirea acelor clipe i-au umplut ochii de lacrimi și,
după ce și i-a șters, a continuat:
— Am încercat să trec peste asta, în fond și la urma urmei
nu eram prima fată care pățea așa ceva, dar după ce m-am
convins că plecarea lui era definitivă, am încercat să îmi reiau
viața. Spre mirarea mea, am observat că nu mai eram atrasă
de niciun băiat și, câteva zile, am crezut că am devenit
bisexuală sau chiar lesbiană, dar m-am convins foarte ușor că
nu este vorba de așa ceva. O singură dată, am crezut că ar
putea fi ceva mai serios cu un trainer, pentru că am crezut că
poate este ceva în neregulă cu corpul meu și m-am apucat
intens de gimnastică. Trainerul era un bărbat frumos, avea
înfățișarea unui șeic arab și era un adevărat pachet de
mușchi, și nu văd nicio femeie care să nu fie atrasă de așa
ceva. De la bun început, mi-am dat seama că este și el atras
de mine, pentru că atunci când rămâneam singuri, mereu îmi
verifica mușchii fesieri, ca să vadă dacă au căpătat
elasticitatea necesară. După o vreme, a început să îmi verifice
și elasticitatea sânilor și, pentru că eram într-adevăr atrasă
fizic de el, nu am zis nimic și, în curând, am ajuns la sărutări
234
pasionale. Totul părea să se desfășoare normal, dar, când a
încercat să facă pasul următor pe o canapea dintr-o magazie,
m-am ridicat de lângă el și dusă am fost. Am renunțat și să-mi
recuperez banii, deși făcusem abonament la sala lui de
gimnastică pentru trei luni, și câteva zile mi-am spus că am
renunțat la el doar fiindcă prea multe femei roiau în jurul lui
și nu voiam să fiu doar o nouă femeie atârnată de panoplia
cuceririlor lui.
Apoi, mi-am dat seama că de fapt este cu totul altceva,
pentru că în zilele următoare am mai încercat să accept și alți
băieți în preajma mea. Totul mergea bine până la un punct,
întâlniri, ieșiri în oraș, sărutări pasionale și nimic mai mult.
Ochii i s-au umplut iar de lacrimi și, după ce și i-a șters,
m-a întrebat:
— Domnule Costache, ce să fac? Sunt tânără, îmi place
viața și nu sunt pregătită să mă duc la mânăstire. Dar nu am
făcut sex de atâta timp și zău că uneori îmi este dor să fac,
numai că... nu pot.
A început să plângă în hohote și m-am ridicat în picioare,
ridicând-o și pe ea de pe scaunul ei, și am luat-o în brațe într-
o îmbrățișare tandră. Dino, băiat cuminte cum nu îl
cunoșteam, a respectat momentul nostru de tandrețe și a stat
la locul lui.
235
 După ce și-a șters din nou lacrimile, am luat-o iar în brațe,
apoi i-am spus:
— Elisa, să știu că stăm aici trei zile și trei nopți, dar nu
plec din apartamentul tău până când problema ta nu este
rezolvată.
De parcă aș fi ținut în mână un talisman de preț, am strâns
în mână cristalul de ametist pe care l-am cumpărat împreună
cu cartea și i l-am arătat cu dorința de a o impresiona.
A fost, se pare, destul de impresionată de strălucirile
violete ale cristalului de ametist, pentru că ochii i s-au luminat
ușor, iar eu am trecut la partea a doua a planului.
— Pentru început, va trebui să facem un test, Elisa dragă.
— Test? a întrebat ea, ușor nedumerită. Ce fel de test,
domnule Costache?
— Un test să vedem dacă ești în regulă pe partea
instinctuală. Dar pentru asta va trebui să îmi vorbești la per
tu, pentru că altfel nu va da rezultate.
— Bine, a acceptat ea cam cu jumătate de gură. Și totuși,
cam ce ar trebui să facem?
— Pentru început, este suficient să închizi ochii și să mă
lași să repet mișcările pe care le-a făcut trainerul cu tine.
— Și credeți că asta ajută?
La grimasa mea, s-a corectat:
236
 — Și crezi că asta ajută?
Am clătinat din cap cu un gest pe care mi-l voiam de mare
expert și i-am explicat:
— Asta în sine nu ajută, dar mă va lămuri pe mine despre
ce anume este vorba. Pentru că dacă trainerul a fost condus
în acțiunea lui numai de instinct și de plăcere, eu voi încerca
să mă păstrez echilibrat, pentru a depista problema.
Testul a început și nu știu dacă era rezultatul muncii
trainerului, dar fundulețul era în regulă, sânii erau și ei fermi
și elastici, iar când am prins-o ușor de sfârc, a gemut
încetișor, făcându-l pe Dino să tresară. Iar când am sărutat-
o, tot pentru testare, bineînțeles, se părea că nici Dino și nici
ea nu mai aveau răbdare, pentru că Dino a început să se
ridice, iar Elisa, să geamă.
Cu părere de rău, în cele din urmă am finalizat testul și
am îndepărtat-o de mine. Un timp, nu a spus nimic, pentru că
era îmbujorată și incapabilă să scoată vreun cuvânt, dar, în
cele din urmă, a întrebat:
— Ei, cum ți se pare?
Am clătinat din cap a îndoială:
— Mie mi se pare totul în regulă, așa că nu văd unde ar fi
problema.
A oftat adânc și a spus:
237
 — Până aici am mai ajuns și cu alți bărbați, dar când să
trec mai departe... nu puteam și pace.
— Păi, să încercăm să vedem, i-am arătat eu cu mâna spre
dormitor și ea a făcut ochii mari.
— Nu știu dacă sunt pregătită pentru așa ceva, pentru că
totuși ne cunoaștem numai de câteva ore...
Problema adevărată era că mă apropiam de șaizeci de ani
și multora dintre femeile cu care veneam în contact nu le
venea prea la îndemână să facă sex cu un bărbat care le-ar fi
putut fi tată, dacă nu chiar bunic. Asta, mai ales la început.
Nu am încercat să-i alung temerile, ci doar am spus:
— Trebuie să ducem testul până la capăt, altfel nu ne
putem lămuri despre ce anume este vorba.
Privind cu îndoială la umflătura din pantalonii mei, a
intrat în dormitor și s-a așezat în pat. M-am așezat lângă ea
și am reluat toate mișcările pe care le făcuse și trainerul
înaintea mea.
De data asta, datorită poziției orizontale, atât Dino cât și
Elisa au reacționat mult mai repede: Dino s-a mărit până la
dimensiunile normale de luptă, iar Elisa se înroșise la față și,
după gemetele pe care le scotea, părea gata să mi se
abandoneze. L-am scos pe Dino care oricum nu mai încăpea
în pantaloni și, urcat pe jumătate peste ea, i l-am așezat în
238
mână. L-a prins cu o lăcomie care mi-a confirmat abstinența
ei îndelungată și l-a mângâiat când cu duioșie, când cu
violență. Mâna ei și penisul meu păreau două animale
antediluviene care, după mii de ani de așteptare, în sfârșit s-
au regăsit.
Ținând seama de îndelungata mea experiență în astfel de
cazuri, am considerat că terenul este pregătit și am tras ușor
în jos de chiloțeii ei, care mi se păreau, în nerăbdarea mea,
mai subțiri decât pânza de păianjen. La început, totul a mers
bine și degetele nerăbdătoare explorau deja cu gingășie
centrul feminității ei. Era udă toată cum nu îmi aminteam să
mai fi întâlnit altă femeie, așa că m-am urcat cu totul peste ea,
când am simțit strecurându-se de sub mine ca o zvârlugă,
trăgându-și la loc chiloții și oprindu-se tocmai în mijlocul
dormitorului.
A răsuflat greu de câteva ori și, în cele din urmă, mi-a
spus:
— Nu pot, Costache, nu pot merge mai departe. Niciodată
nu am ajuns atât de departe, niciodată nu a fost atât de bine
nici măcar cu George, dar zău că nu pot merge mai departe.
Parcă mi-ar trece un fier înroșit prin creier.

239
 Și-a așezat mai bine hainele pe ea și a privit vinovată la
mine, care m-am ridicat cu greutate din pat și l-am așezat pe
Dino, care era bosumflat de-a binelea, înapoi în pantaloni.
„Puțintică răbdare, stimabile” i-am șoptit eu în gând și
am scos cristalul de ametist din buzunar, iar ei i-am spus:
— Dragă Elisa, e clar că tu ai un blocaj mental foarte
puternic indus de un obiect care se află aici, în dormitor. Îl
găsim, îl curățăm din punct de vedere energetic sau, dacă este
nevoie, îl distrugem și totul se termină, iar tu o să poți face
dragoste cu oricine vei dori.
— Crezi? mă întrebă ea în șoaptă și mi-am dat seama că
niciodată nu am întâlnit atâta speranță în vocea unei fete.
— Sunt sigur, am spus eu și am început să mă plimb cu
cristalul de colo-colo, căutând din priviri un obiect mai puțin
valoros care, la o adică, ar fi putut fi sacrificat.
În cele din urmă, am ajuns la măsuța de sub geam care,
pe lângă alte zorzoane, avea și un tablou înrămat din care mă
priveau Elisa și un tânăr simpatic care o ținea posesiv de după
umeri.
— El este George? am întrebat eu, deși eram aproape
sigur cu privire la identitatea lui.
La semnul ei afirmativ, am luat în mână tabloul și l-am
privit încruntat:
240
 — Simt venind dinspre el o vibrație negativă teribilă. El
ți-a dat tabloul?
— Da, a răspuns ea încruntată. L-a făcut chiar înainte de
a pleca și mi l-a adus cadou de ziua mea.
A privit cu îndoială la tabloul din mâna mea și m-a
întrebat cu jumătate de voce:
— Crezi că ar fi fost în stare să facă așa ceva? Adică, să
îmi blocheze legăturile cu alți bărbați?
— În mod sigur, am spus eu și am dus tabloul în
sufragerie, apoi i-am cerut o șurubelniță.
Cu grijă de parcă aș fi extras veninul unei cobre, am
desfăcut clemele care țineau fotografia în tablou. Cartonul pe
care era fotografia avea pe spate câteva urme și, după ce le-
am privit câteva clipe, am făcut ochii mari și m-am prefăcut
înspăimântat.
— Pecetea lui Sargon! am spus eu, șoptit. Doamne, ce
ticălos! A folosit pecetea lui Sargon pentru a te bloca pentru
nouăzeci și nouă de ani.
— Nouăzeci și nouă de ani? a întrebat înspăimântată
Elisa, uitând să întrebe amănunte despre pecetea lui Sargon,
ceea ce și intenționasem de la bun început. Adică, eu, nouăzeci
și nouă de ani, nu o să mai pot face dragoste cu nimeni?
Ochii i s-au umplut de lacrimi și a șoptit îndurerată:
241
 — O să mor cu mult înainte de a se împlini cei nouăzeci și
nouă. Și apoi, cine s-ar uita la o bătrână de o asemenea
vârstă, chiar dacă aș trăi până atunci?
Și-a șters ochii și a părut să își aducă aminte de mine, și
m-a privit cu speranță:
— Și nu se poate face nimic?
Am clătinat din cap cu îndoială, mi-am mușcat buzele ca
semn al unei mari frământări, apoi am spus cât de serios am
putut:
—Focul este singura soluție!
— Focul? a întrebat înspăimântată Elisa.
— Focul, am aprobat eu. Trebuie să desfacem de tot
tabloul, să îl punem în chiuvetă și să-i dăm foc atât la ramă
cât și la carton.
— Doar atât? a întrebat ea de parcă nu i-ar fi venit să
creadă.
— Doar atât, am confirmat eu, apoi, am adăugat: plus o
incantație în vechea limbă a lui Sargon, acadiana.
M-a privit plină de speranță:
— Și știi incantația aia?
— A fost printre primele pe care le-am învățat, i-am
răspuns eu și m-am simțit cel mai mare ticălos din lume, dar,
dincolo de pofta lui Dino de a se ascunde între picioarele ei,
242
simțeam o imensă milă pentru fată și pentru blocajul ei
mental. Iar dacă putea scăpa de blocaj folosindu-mă pe mine,
cu micile mele talente, cu atât mai bine.”
Andreea s-a oprit iar și a căscat, de data asta de câteva ori
la rând, iar apoi s-a întors rugătoare spre mine:
— Nu mai pot citi, Sergiule. Este foarte interesant, dar pic
de somn. Gândește-te că am condus trei ore ca să ajung la tine.
Și când ajung aici, tu mă pui să citesc, în loc să...
Nu a mai spus ce ar fi trebuit să facem în loc să citească,
fiindcă i-am mai pus un pahar de suc și, după ce l-a băut, i-am
spus:
— Hai, Andreea, că nu mai sunt decât trei foi. Te rog și
crede-mă că trebuie neapărat să termini de citit.
A oftat și m-a privit ciudat, închipuindu-și că cine știe ce
fetișuri ciudate mai am și eu, dar în cele din urmă a reluat
lectura.

„Am trecut în bucătărie și am rupt rama de lemn în bucăți

mici, apoi am pus deasupra lor cartonul fotografiei și am
rugat-o pe Elisa să le dea foc, iar eu am filmat cu telefonul
toată scena, în timp ce am incantat ceva într-o limbă
inexistentă.

243
 În timp ce focul cuprindea cartonul și bucățile de lemn ale
ramei, câteva trosnete puternice au convins-o pe Elisa că într-
adevăr în tablou fusese ceva malefic. La un moment dat, zău
că parcă mi-a venit și mie să cred așa ceva, pentru că unul
dintre trosnete fusese într-un fel deosebit, încât nici nu m-am
mai mirat când jarul de pe carton, alergându-se pe măsură ce
flăcările se opreau, a luat forma unui chip omenesc care, în
cele din urmă, a căpătat și două cornițe.
— Ai văzut, ai văzut? m-a întrebat Elisa surescitată și, deși
mi-am propus să filmez numai chiuveta, am ridicat o clipă
telefonul spre chipul ei radios.
— Am văzut, am confirmat eu solemn, deși în jarul și
flăcările unui carton care arde, dacă ai puțină imaginație,
poți vedea aproape orice.
A curățat gânditoare scrumul și, după ce s-a spălat,
gânditoare, pe mâini, m-a întrebat aproape în șoaptă, dar
plină de speranță:
— Crezi că acum o să meargă?
I-am arătat umflătura din pantaloni, unde Dino voia și el
să afle același lucru:
— Eu zic că da, pentru că Dino, care este vocea
instinctului, simte cel mai bine astfel de treburi și până acum
nu s-a înșelat niciodată.
244
 Se mai înșelase Dino al meu cu numai câteva minute în
urmă, dar logica ei părea plecată la plimbare, cum tot la
plimbare era plecată și a mea.
Se pare că blestemul lui Sargon fusese bine alungat din
mintea ei, pentru că de trei ori în noaptea aia am tot probat
că totul funcționează perfect. Dacă ar fi fost după mintea ei,
probabil că l-am fi pus pe Dino la lucru și a patra oară, dar
pentru că tot fusese sculat și culcat de nenumărate ori în seara
aia, în cele din urmă s-a dus și el la culcare, dar Elisa l-a ținut
grijulie în mână toată noaptea, de parcă ar fi vrut să se
asigure că nu fuge undeva.

După acest lung timp în care Moș Costache a tot povestit,

s-a oprit în cele din urmă și a privit parcă cu reproș la cele
trei sticle de vin goale. Aproape nici nu ne-am dat seama cum
a trecut timpul și cum vinul din sticle s-a golit, prinși cum am
fost de povestirea lui.
Văzând că nu mai spune nimic, de parcă odată cu
terminarea vinului i s-a terminat și lui pofta de a povesti, în
cele din urmă l-am îndemnat:
— Hai, zi și finalul!
A scos din buzunar telefonul și ne-a arătat un filmuleț: în
el se vedea aceeași femeie din fotografia pe care ne-a arătase
245
mai devreme cum dă foc cartonului unei fotografii și cum, la
un moment dat, întoarce capul spre telefon și întreabă
surescitată: „Ai văzut, ai văzut?”. Fără nicio urmă de
îndoială, era chiar femeia din fotografie, așa că l-am întrebat:
— Păi bine, Moș Costache, cu o probă ca asta ai fi câștigat
oricând un pariu pe tema asta așa, de ce nu ai pariat?
A făcut roată ochii și, după ce ne-a privit pe fiecare, a spus
molcom:
— Măi, copii, păi asta este poveste de câștigat un pariu cu
ea? Când este vorba de singura dragoste din viața mea, nu vă
pot lăsa să plătiți voi.
— Păi, atunci, zi-ne și finalul, că precis mai este ceva de
spus, l-am îndemnat eu.
Am cumpărat încă o sticlă de vin ceva mai ieftin, dar Moș
Costache nu a părut să observe diferența și, după ce s-a
scărpinat încurcat în cap, a continuat:
— Păi, mare lucru nu ar mai fi de spus, fiindcă spre
dimineață, după ce s-a convins încă o dată că blestemul lui
Sargon a fost alungat definitiv, mi-a promis că va sta trei ani
cu mine, dar pe urmă să-i ofer libertatea. Vorbea cu mine de
parcă aș fi fost cine știe ce mare magician și, uneori, chiar mă
simțeam așa, pentru că readusesem viața și pasiunea într-o
fată minunată.
246
 Totul ar fi fost bine și frumos, dar la un moment dat, după
ce a așezat masa, mi-a întins brusc palma dreaptă și mi-a
spus:
— La mine, palma dreaptă este cea activă, așa că te rog
să îmi ghicești viitorul!
Am înghițit în sec și m-am gândit cum naiba să ies din
situație, pentru că niciuna dintre cărțile mele din gheretă nu
era despre chiromanție, iar faptul că știa care este palma în
care se poate ghici viitorul și care era palma pentru trecut
dovedea că mai fusese cel puțin o dată la o ghicitoare în
palmă.
Am zâmbit misterios și i-am luat amândouă mâniile în ale
mele, și i-am spus:
— Voi folosi cu tine o altă tehnică, cu mult mai veche și
mai precisă și care nu folosește liniile din palmă, ci forțele
telurice produse de mama Geea, cea care conduce, în cele din
urmă, la împlinirea evenimentelor, configurând viitorul.
Am închis ochii, i-am mângâiat ușor palmele și i-am
explicat lui Dino că nu este vorba despre ce crede el, iar după
ce s-a potolit, am spus aproape în șoaptă ca și cum aș fi
obținut informațiile de la foarte mare depărtare:
— O să trăiești optzeci și opt de ani și peste trei ani o să
te muți în Statele Unite, unde, peste încă un an, o să te
247
căsătorești cu un milionar tânăr și bogat. O să ai doi copii
frumoși, un băiat și o fată.
A bătut încântată din palme, de parcă ar fi fost un copil
mic care și-a primit jucăria favorită. Am crezut că totul s-a
terminat cu bine și am spus că mi-au fost epuizate complet
forțele psihice pe care le foloseam în astfel de probleme, așa
că ar fi mai bine să facem o pauză.
— Facem, a spus ea concesiv, dar înainte aș mai vrea să
știu un singur lucru: în ce oraș voi locui după ce mă voi muta
în Statele Unite?
M-am încruntat și, atunci, aproape fără să vreau, am auzit
că la televizor se cântă melodia Massachusetts interpretată de
formația Bee Gees, lucru de mirare, pentru că melodia era
foarte veche. Am arătat spre ecranul televizorului și i-am
spus:
— Mama Geea și forțele Universului au uneori un mod
destul de direct de a ne răspunde la întrebările pe care i le
punem.
A făcut ochii mari, ca și când nu ar fi priceput, dar în cele
din urmă, când și-a dat seama, era gata să bată din nou din
palme.
— Massachusetts? a întrebat ea, parcă nevenindu-i să
creadă.
248
 — Massachusetts, i-am confirmat eu, iar după trei ani
Elisa a câștigat un loc la loteria vizelor și acum, acum după
cum vedeți, are și milionarul, și cei doi copii de care eu i-am
vorbit. Și, ca un fel de bonus, locuiește chiar în Massachusetts.
— Oare să fie efectul de predicție? a întrebat Gilu.
— Efectul de predicție sau poate dor o simplă coincidență,
a confirmat Moș Costache lăsându-ne pe toți nedumeriți.
— Eu, mai degrabă, prefer să cred într-o coincidență
decât că Moș Costache ar fi cine știe ce magician.
Discuțiile s-au prelungit până târziu, spre miezul nopții,
fără să ajungem la nicio concluzie, pentru că nici Moș
Costache nu ne ajuta, ci doar zâmbea misterios și ușor
nostalgic.”

Capitolul 12
O vizită neașteptată

— Gata, a spus Andreea, ușor exasperată, și a aruncat foile

pe pat. Frumos și interesant, dar eu am venit pentru altceva
aici, așa că dezbracă-mă!

249
 S-a ridicat, clătinându-se, în picioare, iar eu am început să-
i deschei nasturii metalici ai salopetei de blugi. I-am tras în jos
pantalonii, iar ea s-a ținut de umărul meu în timp ce a ridicat
câte un picior ca să-i pot da jos pantalonii. A urmat bluza albă,
iar când sânii superbi au fost eliberați din strânsoarea bluzei,
am uitat de planul meu cu sucul Kinley și mi-am îngropat fața
între ei și am auzit-o gemând ușor. S-a lăsat ușor pe spate în
pat, iar eu i-am scos cu delicatețe chiloții albaștri, aproape
transparenți.
Privirea mi-a rămas ațintită spre părul ei pubian care era
aranjat într-o formă cochetă de inimă. Văzându-mi privirile, a
surâs molatec:
— Coafura asta intimă se numește „heart attack” și am
făcut-o special pentru tine.
După modestele mele cunoștințe de engleză, heart attack
însemna nici mai mult, nici mai puțin decât infarct, dar nu
aveam de gând să mă las acum pradă unor astfel de gânduri,
pentru că Andreea a întins mâinile spre mine și a spus molatec:
— Sergiule, ia-mă! Vreau chiar acum să mă dăruiesc ție!
Am vrut să-i prind mâinile, dar ele au căzut inerte pe lângă
corp și minunații ei ochi s-au închis, în cele din urmă. În
cameră, era destul de cald, așa că am lăsat-o dezvelită, iar eu
m-am așezat alături de ea, așteptând. La un moment dat, m-
250
am întors spre ea și am mângâiat-o îndelung, dar fără niciun
fel de plăcere erotică, ci cast, așa cum le promiteam mereu
fetelor pe care în cele din urmă le ademeneam în pat.
Părul pubian care avea forma unei inimi mă atrăgea fără
să vreau și mi-am plimbat absent mâna printre firele dese de
păr. Puțin mai sus, avea o cicatrice orizontală, chiar sub buric,
și, după formă, am bănuit că ar putea fi de la o operație de
cezariană.
Oare ce se întâmpla cu mine? Aveam o bănuială, dar încă
nu îmi venea să cred că tocmai am renunțat la o noapte de
dragoste cu cea mai frumoasă fată din viața mea.
M-am întors spre ea și am privit-o cu duioșie, și abia atunci
am văzut că în pat era, de fapt, o copie, de data asta ceva mai
reușită, a Majei desnuda. Dintr-o toană, am așezat-o în așa fel
încât asemănarea să fie totală.
Am surâs gândindu-mă la prostiile care îmi treceau prin
cap și, chiar dacă nu credeam vreo clipă că ar putea avea
dreptate vărul meu și Clarisa când mă suspectau că sunt
psihopat, în mod sigur că nici întreg la minte nu eram. Încă mă
gândeam la asta, când am auzit o bătaie ușoară în ușă.
M-am ridicat încet din pat, deși nu era niciun pericol ca
Andreea să se trezească, l-am așezat pe Dino sub cureaua
pantalonilor, fiindcă, indiferent la frământările mele Dino, își
251
vedea de ale lui când simțea vreo femeie frumoasă prin
preajmă, și m-am dus la ușă.
Am deschis-o încet și am văzut la ușă o Ildiko mai veselă
decât niciodată. Arăta atât de bine, încât mi-a părut rău că nu
am telefonul la îndemână să-i fac o fotografie în acel moment.
La fel de rău mi-a părut și că Dino era bine prins sub curea,
pentru că mi-ar fi plăcut să-l zărească fie și prin pantaloni, ca
să văd cum reacționează.
Cum nici telefonul și nici Dino nu erau la îndemână, am
așteptat să văd ce zice ea, care, cu fața toată numai zâmbet,
mi-a comunicat:
— Domnule Someșan, soțul doamnei este jos, la recepție,
și o caută. I-a văzut mașina parcată și știe că este aici. Ce să-i
zic?
Am ridicat din umeri și i-am spus cu un zâmbet resemnat:
— Ce să-i zici? Nu zi nimic și spune-i doar să urce.
A dat să plece, dar s-a întors și a întrebat tot zâmbitoare,
dar cu o ușoară urmă de îngrijorare:
— Sper că știați că este căsătorită?
— Știam, Ildiko, știam, am spus eu nepăsător.
— Și cred că mai știați și că are un copil? Am văzut asta
pe pagina ei de Facebook...

252
 Micilor răutăți din partea femeilor nu le puteam găsi
niciodată explicații, uneori mi se păreau de-a dreptul
iraționale, așa cum irațional mi s-a părut și răspunsul meu:
— Da, Ildiko, este adevărat că are un copil, dar l-a născut
prin cezariană.
Cred că la fel de trăsnit i s-a părut și ei, pentru că a făcut
ochii mari fără să spună nimic, iar eu, pe lângă răspunsul
aiuritor, am făcut un gest din aceeași categorie și am deschis
larg ușa, întrebând:
— Vrei să te convingi?
Dacă mă așteptam ca ea să se retragă rușinată, am greșit
total, fiindcă, în loc de asta, a făcut un pas în cameră, curioasă,
și a rămas cu privirea asupra Andreei, care arăta într-adevăr
minunată sub tabloul lui Goya. Zâmbetul recepționerei s-a mai
atenuat puțin și a strâns din buze, apoi s-a retras, spunând
încet:
— Am să-i spun domnului să urce.
Au trecut câteva minute și, în cele din urmă, s-a auzit iar o
bătaie în ușă și, după felul cum au sunat loviturile, mi-am dat
seama că nu era vorba despre un soț gelos venit să își
revendice soția.

253
 De fapt, știam asta dinainte, dar nu aș putea să spun de
unde. Intuiție sau poate că am analizat în subconștient toate
informațiile și am ajuns de câtva timp la concluzia asta.
Când am deschis ușa, l-am recunoscut imediat pe soțul
Andreei și, așa cum m-am așteptat, în locul unei soț furios că
își găsește soția într-o astfel de postură, am văzut mai degrabă
un om spăsit și care se simțea tot el vinovat. Misterul se
adâncea și eram departe de a avea toate elementele pentru a-l
elucida. Nu-mi plăceau misterele, mai ales când făceau parte
din viața mea, așa că l-am poftit pe bărbatul slăbuț din ușă să
intre.
— Bună ziua, a spus el și a arătat spre pat, unde Maja
desnuda reală făcea concurență celei din tabloul de pe perete.
Eram cu ochii pe el. În mod sigur, nu era mulțumit de ceea
ce vedea, iar când a dat cu ochii de coafura părului pubian al
soției lui, ochii i s-au mărit în mod imperceptibil. Lucru care
a mai pus niște semne de întrebare la cele de până acum,
fiindcă în mod sigur nu a mai văzut până atunci inima de
deasupra sexului celei care îi era soție.
— Sunt soțul Andreei, a spus el cu o voce sugrumată și a
vrut să adauge ceva, dar părea că avea greutăți să vorbească
fluent.

254
 Aș fi putut să îl ajut întrebându-l ceva, dar eram necruțător
fiindcă voiam să aflu ce se întâmplă, însă pentru asta era
nevoie să îl fac să vorbească liber și nu să îmi răspundă mie la
întrebări.
— Aș vrea să vorbim puțin, a spus el, în cele din urmă,
numai că nu aș vrea să vorbim aici. Nu aș vrea să se trezească
Andreea și să audă ce vorbim. Putem merge în altă parte?
Am căutat în buzunarul sacoului și i-am arătat cutia de
Dormicum.
A luat cutia în mână și a privit-o fără să înțeleagă.
— Ce-i asta? a întrebat el, în cele din urmă.
I-am arătat pe cutie și am spus:
— Sunt comprimate filmate de mizadolam, cel mai
puternic somnifer pe care l-am putut obține cu relațiile mele.
Se folosește uneori chiar pentru operații ușoare, iar eu i-am dat
Andreei în sticla de Kinley două comprimate, așa că putem
vorbi liniștiți, fiindcă nu o să se trezească mai înainte de trei-
patru ore. În loc să o pun să numere până la zece, cum se face
în sălile de operație, eu am pus-o să îmi citească o povestire.
Cred că era de ajuns numai textul, fără să îi mai dau și
somniferul, am încercat eu să fac o glumă.
Nu a părut să guste gluma și, în loc de asta, o ușoară urmă
de îngrijorare a trecut prin ochii lui și m-a întrebat:
255
 — Nu-i periculos?
Am ridicat din umeri și am privit la Maja desnuda din pat
care dormea și care pe față avea un ușor zâmbet mulțumit.
— Din câte știu eu, nu, nu este deloc periculos.
Mizadolam-ul este una dintre cele mai lipsite de efecte adverse
substanțe. Și oferă un somn odihnitor și profund, așa că putem
vorbi liniștiți. Se vede treaba că soțul Andreei nu își găsea
cuvintele, așa că după câteva minute de pauză am început eu
să vorbesc și am început cu o întrebare:
— Cum s-a ajuns aici?
Cum nu părea să priceapă, am arătat spre Andreea:
— Cum s-a putut întâmpla ca această femeie minunată să
ajungă în patul meu? Ce nu a mers bine sau ce a mers greșit în
căsnicia voastră?
Cu o figură nefericită, a arătat spre masa de lângă pat și a
întrebat:
— Putem lua loc? Conduc de ore întregi și nu prea mă mai
țin picioarele.
Am luat loc și, deși aștepta probabil o nouă întrebare, am
privit la el fără să spun nimic. Aș fi putut să-i ofer ceva de băut
din frigiderul hotelului, dar, după ce îi arătasem cutia de
Dormicum, mă îndoiesc că ar mai fi vrut să bea ceva oferit de
mine.
256
 Și-a frământat cât și-a frământat mâinile, apoi a început să
vorbească:
— Cred că vina îmi aparține numai mie, fiindcă în
momentul în care am cerut-o pe Andreea în căsătorie am
promis că dacă acceptă, am să-i cumpăr o insulă. Mi-era frică
să nu mă refuze și pentru că mereu asculta o melodie despre o
insulă, am crezut că ăsta ar putea fi visul ei de o viață, așa că
am jurat că aveam să fac totul pentru a-i cumpăra o insulă.
Pentru că tăcerea se prelungea, în cele din urmă am
întrebat:
— Și, în cele din urmă, i-ai luat?
A oftat adânc și a spus:
— Nu, în cele din urmă nu am reușit să-i cumpăr una. Am
pus ochii pe o insulă grecească pe lângă Salonic și, cum grecii
tocmai începuseră să vândă din insule, ca să mai scape de
datoria lor, se părea că nu mai era nimic în calea visului
Andreei. Numai că...
Cum s-a oprit din nou, l-am îndemnat:
— Numai că...
— Păi grecii, dacă m-au văzut atât de hotărât să cumpăr
insula, au început, treptat, să mărească prețul, iar eu am
început să muncesc mai mult ca să acopăr diferența de preț,
pentru că în loc să caut alta, mi se lipise insula asta de suflet.
257
Aveam patru firme, așa că mi-am mai înființat una de import-
export care, deși îmi aducea un venit consistent, îmi consuma
tot timpul. Pentru că voiam să-i fac o surpriză Andreei, nici nu
i-am spus nimic și chiar dacă uneori vedeam că suferă,
preferam să muncesc mai departe ca să îi duc la împlinire visul
și...
Acum, voia el să vorbească, dar l-am oprit cu un semn al
mâinii și am căutat pe telefon textul de pe pagina Andreei, și
l-am întrebat:
— Deci nici vorbă să fii primul bărbat care o face
dimineața să zâmbească?
La privirea lui nedumerită, i-am arătat postarea de pe
pagina soției lui.
Dacă a fost vreun moment în viața mea în care am văzut
cum se prăbușește un bărbat, atunci ăla a fost și, pe măsură ce
citea, umerii îi coborau tot mai mult, până ce, la un moment
dat, am crezut că îi vor ajunge la nivelul mesei.
— Nu, probabil că nu sunt eu primul care o face să
zâmbească, fiindcă eu mă trezesc amețit de somn pe la patru
dimineața și plec să...
— Să faci rost de bani ca să-i cumperi o insulă, l-am
întrerupt eu.

258
 — Așa este, a confirmat el, abătut. Trebuie să i-o cumpăr,
fiindcă așa i-am promis.
Am căutat melodia lui Joe Dolan și acordurile ritmate ale
melodiei au umplut camera de hotel. Am dat volumul mai
încet și fața lui s-a luminat:
— Asta este melodia pe care Andreea o ascultă de câte ori
are ocazia. Din câtă engleză mai știu eu, este vorba despre o
insulă, dovadă că încă visează la insula pe care i-am promis-o
când am cerut-o de soție.
Am oprit cântecul și mi-am cuprins capul în mâini, pentru
că nu știam cum să procedez mai departe. Nu era prima dată
când vedeam cum o mare iubire se transformă în cenușă din
cauza unei proaste comunicări, dar de data asta mi se părea
mai mult decât puteam concepe.
În cele din urmă, după ce mi-am adunat gândurile, am spus
cât de convingător am putut:
— Nu, Andreea nu vrea să îi cumperi o insulă.
— Dar i-am promis și ea a fost de acord, protestă soțul ei.
— Nu știu ce i-ai promis, dar crede-mă că Andreea nu vrea
să-i cumperi o insulă în mările grecești. Și nici în alte mări.
La privirea lui nedumerită, am continuat:

259
 — Andreea vrea să construiești aici o insulă în care să fiți
numai voi doi. O insulă de iubire care să fie aici, în mijlocul
lumii. O insulă virtuală.
Cum tăcea și nu spunea nimic, am întrebat:
— De când nu ai mai fost cu ea la o plimbare?
A ridicat din umeri:
— Mergem în fiecare an în câteva excursii... cele mai
multe, în Grecia, dar și în altă parte.
— Nu de excursie am întrebat, ci de plimbare.
S-a încruntat și a întrebat:
— Și care ar fi diferența?
Am arătat spre Andreea, care, nepăsătoare la discuțiile
noastre, dormea cu un zâmbet nevinovat pe față, și am spus:
— Diferența ar fi că femeia asta minunată ar dormi acum
în patul tău și nu cu mine într-un pat anonim de hotel.
S-a încruntat și a părut să accepte posibilitatea că între o
excursie și o plimbare poate exista o diferență ca de la cer la
pământ, așa că următoarea oră am petrecut-o povestind. Oră
în care am strecurat în discuție, picătură cu picătură, tot ce îmi
aminteam din experiența mea de a cuceri femeile.
O iubeam în felul meu pe Andreea și îi doream tot binele
din lume, dar pentru asta trebuia să duc mai mult muncă de
lămurire cu el decât cu ea. Pentru că, fără îndoială, după anii
260
în care cei doi s-au îndepărtat în dorința lui de a câștiga bani
să îi cumpere o insulă, va trebui să o recâștige pornind de la
zero.
La un moment dat, Andreea s-a mișcat puțin și, pentru că
mi s-a părut că s-a făcut puțin răcoare, am luat amândoi un
cearșaf și am acoperit-o, iar camera a părut să se întunece
dintr-odată. Printr-un ciudat transfer, mi s-a părut că și fata din
tablou și-a pierdut dintr-odată din strălucire.
Soțul ei s-a pregătit să plece abia când primele raze de
soare au început să bată în geam. Dar înainte de a pleca, l-am
rugat să își noteze undeva câteva cuvinte pe care Andreea le
repeta obsesiv pe pagina ei, tot odată la câteva zile:
— Nu știu de pe ce pagină le-a preluat, dar învață-le pe de
rost, dacă este nevoie, și, mai ales, ține seama de ele!
Ea e frumoasă, inteligentă, sensibilă. Ea – e ca luna
plină, într-o noapte întunecoasă și rece. Ea – transformă
nisipul în stele. Ea – e magie. E însăși iubirea.
A așteptat atât de mult să-l găsească. Îl iubea mai mult
decât își iubea viața. Dar l-a părăsit. Cu lacrimi în ochi
și durere în suflet, l-a eliberat.
L-a părăsit, pentru că dorea mai mult decât să audă
cuvinte frumoase. Dorea mai mult decât daruri, cuvinte
și sex.
Își dorea să vadă fapte. Își dorea prezența lui în fiecare
sferă a vieții sale. Își dorea atenție. Să o întrebe cum i-a

261
 trecut ziua şi ce planuri are. Își dorea flori, măcar o dată
pe an.
Își dorea să trăiască. Să fie auzită. Apreciată. Să fie
singura femeie din viața lui.
Ea – era un teritoriu nou, ce dorea să fie descoperit. Însă
el, niciodată, nu a încercat să ajungă în aceste loc și să
se piardă în pădurile sale. El a rămas la țărm și a decis
să o privească din depărtare.

De comun acord, am hotărât că ar fi mai bine ca Andreea

să rămână cu mine și, după ce se va trezi, să o conving să plece
spre casă. Mă credeam capabil de asta și i-am promis soțului
ei că așa voi face, dar m-a amuzat faptul că înainte de a pleca
s-a oprit în ușă și m-a întrebat:
— Domnule Someșan, ați făcut dragoste cu soția mea?
În loc să-i răspund, l-am întrebat:
— Are vreo importanță?
A ridicat din umeri și a plecat ochii în jos, cu mâna încă pe
clanța ușii:
— La urma urmei nu, dar am întrebat pentru că spuneați
într-un roman de-al dumneavoastră că nu v-ați culcat niciodată
în pat cu vreo femeie fără să faceți dragoste cu ea și de asta
eram curios.
Am ridicat din umeri, gândindu-mă ce să spun, fiindcă nu
îmi aduceam deloc aminte în ce carte am scris asta. Ăsta este

262
dezavantajul când scrii peste 20 de cărți, când trebuie să uiți
apoi de fiecare ca să faci loc alteia în mintea ta și pe masa de
lucru.
— Poate că asta este excepția care întărește regula! am
spus în cel din urmă, doar ca să spun și eu ceva.
— Sau poate că îmbătrâniți, a spus soțul Andreei cu o
ușoară urmă de satisfacție.
Nu era cel mai potrivit lucru pe care să-l spui unui bărbat
care urma să-și petreacă următoarele sale ore cu soția sa
dezbrăcată, într-o cameră de hotel
Cred că și-a dat și el seama de asta, fiindcă, după ce și-a
cerut scuze, a ieșit ca din pușcă pe ușă. Se grăbea oare să-mi
urmeze sfatul sau a plecat să se ocupe iar de firmele lui?
Viitorul avea să decidă, fiindcă unul dintre sfaturile mele
a fost să își vândă toate firmele sau, în cel mai rău caz, să își
păstreze una care să nu-i dea bătăi de cap și să se ocupe numai
de Andreea.
Îmi era frică de momentul în care Andreea avea să se
trezească. Îmi era frică de faptul că nici măcar eu nu eram în
stare să fac față unei ființe atât de nefericite și de complexe.
Spre ora șase dimineața, văzând că nu reușesc să adorm, am
coborât la recepție și am rugat-o pe Ildiko să se folosească de
influența ei și să îmi facă rost de un ibric de cafea tare.
263
 — Doamna mai doarme? s-a interesat ea fals îngrijorată.
Ați obosit-o așa de tare?
M-am încruntat și m-am hotărât să-i spun adevărul, fiindcă
mi se părea că este normal să îl cunoască și ea, deși nu îmi
puteam explica foarte bine de ce.
— N-am obosit-o deloc, Ildiko dragă, fiindcă nu am făcut
deloc sex. Aseară i-am dat un somnifer și a dormit dusă toată
noaptea.
Fața fetei s-a luminat brusc și, fără să-i mai cer voie, i-am
făcut o fotografie pentru că merita să-i imortalizez zâmbetul.
Cred că nici dacă îi spuneam că a câștigat la loto nu s-ar fi
bucurat atâta.

264
 — De ce? a întrebat ea, după ce am pus telefonul înapoi în
buzunar.
— Pentru că eu niciodată până acum nu am făcut sex cu o
femeie, ci numai dragoste.
S-a încruntat ca și cum ar fi avut greutăți în a înțelege,
apoi, în cele din urmă, a întrebat:
— Să înțeleg că totuși nu a fost dragoste între
dumneavoastră și doamna?
265
 — Nu, Ildiko, nu a fost dragoste, iar dacă dragoste nu e,
nimic nu e.
A plecat spre bucătărie, de unde se auzeau deja zgomote
de vase trântite, și a revenit peste numai câteva minute cu un
ibric de cafea și cu două căni.
Mi le-a așezat pe o tavă și m-a întrebat:
— Să vă ajut?
— Mulțumesc dar nu este cazul, cred că am să mă descurc!
M-am descurcat într-adevăr și am văzut că am făcut bine
că nu am luat-o și pe Ildiko cu mine, fiindcă Andreea era
trează, îmbrăcată și gata de plecare.
Chiar dacă nu ținea privirea în jos, am avut impresia că îmi
ocolea privirea și era mai tăcută decât aseară. După ce am băut
cafeaua în tăcere, m-a întrebat, cu privirea într-o parte:
— Sergiule, te superi dacă plec?
— Nu mă supăr Andreea. Faci cum vrei și nu trebuie să
dai nicio explicație.
A pus ceașca de cafea pe masă și m-a privit pentru prima
dată în ochi:
— Nici nu aș vrea să dau, dacă se poate și dacă nu te
superi.
S-a ridicat în picioare și a trebuit să admit că era cea mai
frumoasă femeie din câte am cunoscut.
266
 Mi-a întins o mână ca și cum am fi fost la o întâlnire
oficială și a spus cu glas rece:
— La revedere!
După o scurtă pauză a adăugat:
— Și, te rog, nu mă conduce!
„La revedere” a spus ea, dar l-am perceput ca și cum ar fi
fost adio și, după plecarea ei, mi-am dat și mai bine seama de
asta.
A ieșit pe ușă și mi-am dat seama că a ieșit și din viața
mea. Pentru totdeauna. Intuiție de scriitor și nimic mai mult...
M-am așezat pe pat, sub tabloul acum lipsit de strălucire și
de viață al Majei. Încercam să mă gândesc la tot ce s-a
întâmplat și să mă lămuresc, dar în mintea mea plutea un fel
de ceață ca și cum eu aș fi fost cel care ar fi luat pastilele de
Dormicum.
Nu am avut prea mult timp, pentru că în jurul orei nouă am
auzit o ușoară bătaie în ușă. După ce am răspuns, o Ildiko
timidă a intrat și, cu voce pe care o voia a fi oficială, m-a
întrebat:
— Domnule Someșan, trebuie să predau tura și aș dori să
știu dacă mai rețineți camera și după ora 12...
Doream așa ceva? Nici măcar de asta nu eram sigur, dar
mi se părea că într-un fel sau altul eram dornic să părăsesc
267
camera asta, unde ar fi trebuit să se întâmple atâtea lucruri
minunate. Și unde, în cele din urmă, nu s-a întâmplat nimic.
— Nu, Ildiko, nu o mai rețin. Fac doar un duș și o eliberez.
Fata a vrut să plece, dar s-a oprit în ușă și a spus:
— Sunt cu mașina, așa că dacă doriți să vă duc undeva...
Nu a terminat fraza, fiindcă am spus:
— Mulțumesc, Ildiko, dar poate ar fi mai bine să îmi chemi
un taxi. Nu vreau să te deranjez în plus... oricum a fost o
noapte zbuciumată...
— Niciun deranj, domnule Someșan. Predau tura și vin
peste o jumătate de oră să vă iau.
Am făcut un duș cu apă cât mai rece am putut, cu gândul
că poate mă voi lămuri într-un fel sau altul despre ceea ce
simțeam. Nu m-am lămurit, ci doar am fost cuprins de frisoane
și mi-am dat seama că pe viitor va trebui să folosesc alte
metode ca să mă dezmeticesc, nu dușurile reci.
Când a venit Ildiko după mine, eram îmbrăcat, gata de
plecare, dar tot nelămurit. Am predat cheia la recepție și, când
fata m-a întrebat unde vreau să mă duc, dintr-un impuls
nestăpânit am spus să mă ducă pe Belvedere.

Capitolul 13
268
 Belvedere de Brașov

Belvedere de Brașov este un loc situat la vreo doi kilometri

pe drumul spre Poiana Brașov, iar de acolo se poate vedea o
panoramă superbă a orașului. De fiecare dată când vorbeam
cu vreun prieten din altă localitate, simțeam nevoia să specific
„Belvedere de Brașov” pentru că, în ultimul timp, aproape în
fiecare oraș din țară în care am fost am găsit câte o astfel de
belvedere. De obicei, un loc de unde se poate vedea bine tot
orașul cu pricina. Dar de ce simțeam eu chiar acum nevoia să
admir Brașovul în întregul lui habar n-aveam. Poate, fiindcă
simțeam în subconștient că priveliștea orașului o să mă
liniștească și o să-mi dea o idee despre ce aveam de făcut pe
mai departe.
Când am ajuns la locul care mi s-a părut mie potrivit, i-am
spus fetei să oprească și să mă lase acolo, dar ea nu a vrut să
plece, a coborât din mașină și a venit împreună cu mine până
la balustrada care mărginea drumul.
— Poți să pleci, Ildiko! i-am repetat eu. Când o să mă
plictisesc, o să chem un taxi să mă ducă acasă.
M-a privit cu neîncredere, cam așa cum m-a privit în prima
fotografie pe care i-am făcut-o, și m-a întrebat:

269
 — Sigur vă simțiți bine, domnule Someșan? Adică,
noaptea care a trecut nu cred că s-a încheiat tocmai așa cum
ați fi vrut și mă gândesc ca dezamăgirea prin care ați trecut să
nu vă îndemne la cine știe ce gesturi necugetate.
Nu a spus nimic, dar a arătat din priviri spre râpa abruptă
care se întindea dincolo de balustradă și, fără să vreau, am
început să râd.
Pentru că mă privea nedumerită, am fost nevoit să-i
povestesc de vărul meu Zeteș, care tot așa mă suspecta, după
fiecare eșec sentimental, de gânduri de sinucidere.
În timp ce îi povesteam, am văzut că dintr-odată nu mai
este atentă și că privește undeva în spatele meu.
— Cred că cel de care vorbeați tocmai a apărut în spatele
dumneavoastră, a spus ea și, în același moment, am simți mâna
grea a vărului meu pe umeri.
Dacă mă așteptam la critici pentru apropierea nepermis de
mult de o râpă periculoasă, de data asta m-am înșelat, pentru
că, fără nicio vorbă, m-a întors cu fața spre el și m-a strâns în
brațe.
— Vere, sunt mândru de tine, a spus el când într-un târziu
mi-a dat drumul din îmbrățișarea lui de urs.

270
 L-am îndepărtat puțin și l-am privit atent, să văd dacă
vorbește serios sau face iar vreunul dintre jocurile lui prostești
și stupide.
De data asta, părea chiar impresionat de ceva, fiindcă mi
s-a părut că are chiar ochii ușor umezi. Dar oricum el era mai
sensibil decât media oamenilor pe care îi cunoșteam și, dacă
la vreun chef care se prelungea până la ore mici ale nopții mă
punea dracu’ să recit poezia El Zorab, de Coșbuc, plângea la
ea mai ceva ca un copil.
După ce mi-a dat drumul din brațe, a privit cu îndoială spre
Ildiko și a spus a scuză:
— Te-aș strânge și pe tine în brațe, fiindcă ești fată faină,
numai că știi tu...
Am simțit nevoia să fiu rău și l-am întrebat:
— Ce-i? E fată faină, numai că are sânii cam mici?
Ildiko a izbucnit în râs și a spus:
— Cred că am sânii numai cât trebuie de mari doar că
domnul Zeteș are un crez de la care nu abdică.
Cum am făcut o figură destul de nedumerită, au început
amândoi să râdă și tot fata a fost cea care m-a lămurit:
— Domnul Zeteș are un principiu foarte sănătos: nu
fraternizează niciodată cu angajații dânsului. Nici măcar la

271
zile onomastice sau la petreceri, cu atât mai puțin așa ca
acum... când ne întâlnim întâmplător.
Ardelean fiind, e greu că uneori îmi pică fisa mai greu, așa
că m-am încruntat la ei și am întrebat:
— Cum, adică, nu fraternizează cu angajații? Lămuriți-mă
și pe mine...
După ce a privit la Ildiko, vărul meu a fost cel care a
răspuns:
— Păi, după ce prietenul tău Zaharides a plecat înapoi în
Grecia, și-a vândut toate hotelurile și ce mai avea prin
România, iar hotelul Hellas l-am cumpărat eu.
Despre patronul grec Zaharides nu aș fi putut spune că îmi
este tocmai prieten, dar am lăsat ca Ion, mai ales că a găsit de
cuviință, să continue:
— A vândut hotelul foarte ieftin, dar una dintre condiții a
fost să păstrez angajații și obiceiurile casei. După cum vezi,
am păstrat angajații, inclusiv cutumele privitoare la camera o
sută cinci.
A privit spre Ildiko și a spus, dar fără să aibă nimic din
asprimea în voce a unui patron:
— Mulțumesc, domnișoară, că l-ai adus până aici. De
acum încolo, mă ocup eu de el.

272
 Nu foarte încântată, Ildiko a spus la revedere, a făcut spre
noi un semn cu mâna de rămas-bun, s-a urcat în mașina ei și a
demarat.
Am privit amândoi după mașină și pentru că în capul meu
s-au aprins niște beculețe, l-am întrebat:
— Pot să știu și eu de ce ești așa de mândru de mine?
A zâmbit părând că nu ar vrea să răspundă, dar în cele din
urmă a spus:
— Pentru felul elegant cum ai scos-o la cale cu Andreea și
cu soțul ei.
În timp ce eu rumegam pe îndelete informația, el a
continuat:
— Chiar dacă Andreea avea o voce cam adormită și nu se
auzea foarte bine, să știi că mi-a plăcut grozav povestirea ta cu
vraciul. Tot timpul te-am bănuit că ai ceva preocupări oculte.
Mașina fetei se pierdea deja pe curbele strânse care duceau
spre Brașov, fiindcă altfel aș fi strigat-o înapoi să mă ducă ea
în oraș și să scap de supravegherea agasantă a vărului meu. În
loc de asta, m-am încruntat spre el și i-am spus:
— Tu îmi asculți telefonul!
— Spre binele tău, vere, crede-mă! Ai momente în care
dispari și sunt îngrijorat la maximum.
M-am strâmbat la el și, în cele din urmă, am spus:
273
 — La urma urmei, poți să mă asculți... cu condiția ca
atunci când voi dori să îmi scriu memoriile, să îmi furnizezi
înregistrările.
Vărul meu a oftat adânc și a zis:
—Ți le dau, cum să nu ți le dau, numai că tu nu prea ai
nevoie de așa ceva, fiindcă îți trăiești viața în Agora și orice ți
se întâmplă ori postezi pe Facebook, ori pe blogul tău și văd
că ai o memorie a dracului de bună. Nu mai știu care dintre
prietenii tăi, cred că Dan Popescu din Piatra Neamț, îți spunea
la un moment dat „Povestitorule”, și asta fără nicio nuanță
peiorativă. Uneori, așa mi te imaginez și eu: ca un Povestitor
care stă pe malul unui râu prin care îi curge viața și el, din când
în când, aruncă undița și prinde câte un fragment consistent
din ea, din care face o povestire sau, dacă are noroc, chiar un
roman.
În depărtare se vedea Brașovul și eu nu aveam nimic de
spus poate pentru prima dată în viață, fiindcă mi-am dat seama
cât de norocos eram: pe lângă mine trecea tumultuoasă viața
și eu pescuiam cele mai frumoase bucăți din ea și le așezam în
scrierile mele.
— Bine, vere! am spus eu, după o vreme. Eu am făcut
destul bine, iar tu și mai mult bine, pentru că ai salvat pe

274
autorul primordial al binelui, așa că acum du-mă acasă să scriu
ce am trăit.
A oftat adânc, apoi a spus:
— O să te duc unde vrei, dar înainte de asta aș vrea să îmi
răspunzi la o întrebare: ce naiba ți-a spus nebuna aia de Daria,
că te-a făcut atunci să fii așa de pornit împotriva ei și împotriva
tuturor femeilor?
M-am încruntat fără să vreau și, câteva clipe lungi, nu am
spus nimic. Era vărul meu, era Zeteșul meu și mai era și
greierele meu păzitor, dar tot îmi venea greu să îi spun.
— Hai, spune, a zis el cu duioșie, cu atâta duioșie câtă
poate avea un urs, dar poate tocmai mormăitul ăla al lui m-a
convins să spun ceva ce aveam de gând să îngrop pentru vecie
în mine.
Am oftat și mai adânc decât el, apoi am zis:
— În ziua în care am făcut afișele cu lipsa mea de
încredere în femei, am primit un e-mail de la ea.
Am înghițit în sec, am privit spre oraș, dar nicio clădire la
cele din care priveam nu voia să mă ajute, așa că am continuat:
— În e-mail era numai o întrebare: „Acum mă crezi că nu
te mai iubesc?”.
Cum am făcut din nou o pauză destul de lungă, a întrebat:
— Doar atât?
275
 — Doar atât, am răspuns eu retrăind clipele de deznădejde
și de dezgust pe care le-am trăit atunci. Doar atât, dar
întrebarea era însoțită de o fotografie cu ea și cu noul ei iubit,
cum făceau dragoste.
L-am auzit pe vărul meu cum scrâșnește din dinți și am
simțit mâna lui cât o lopată cum îmi strânge până la durere
umărul, apoi spune:
— Așa ceva nu se face!
— Așa ceva nu se face! am repetat eu după el și mi-am
adus aminte de laptopul alb din fotografie pe care era o inimă
roșie străbătută de o inscripție incandescentă „LOVE”. Era
așezat deasupra patului și în mod curios inscripția de pe
laptopul alb pe care i-l făcusem cadou de ziua ei m-a
impresionat mai mult decât trupurile lor încleștate. Daria părea
a fi într-un fel chintesența răului și trebuia să recunosc că se
pricepea cum să regizeze o scenă care să mă impresioneze.
Poate că asta a și fost greșeala ei: a pus prea multe soiuri de
otravă în tot ce a făcut și s-au anulat una pe alta, astfel că m-a
imunizat complet.
— Așa ceva nu se face! am spus eu încă o dată, dar treaba
asta a avut și o parte bună.

276
 — Ce mama dracului de parte bună a putut să aibă? a
ridicat vocea vărul meu și pe mine m-a umflat râsul, văzând
această tardivă și inutilă izbucnire de furie.
Cum privea la mine cu ochii injectați, m-am grăbit să îl
liniștesc:
— Păi m-a vindecat de boala numită Daria. Definitiv.
— O fi și cum zici tu, dar ar fi bine să nu îmi iasă, o vreme,
în cale.
A fost rândul meu să îl bat liniștitor pe umăr:
— Nu mai pune și tu la suflet. Pe cuvânt că a trecut și,
după cum vezi, nici nu am ajuns să urăsc femeile din cauza
asta. Ba, după cum spui chiar și tu, cu Andreea Șerban am
scos-o destul de bine la capăt. Am înțeles problema ei și poate
chiar am rezolvat-o. Sau măcar am încercat...
Am făcut bine că i-am adus aminte de Andreea pentru că
s-a mai liniștit, fiindcă, uneori, chiar dacă era perfect sănătos,
nu-mi plăcea că punea prea multe la suflet și se făcea roșu ca
o sfeclă, la față.
Am strâns din dinți, fiindcă nu voiam să apară din
străfundurile mele Draky și să comenteze, așa cum a mai
făcut-o și altă dată, că, de fapt, nu mi-e milă atât de Ion, cât
mi-e frică să nu rămân fără sursa mea stabilă de finanțare. Nu

277
a apărut, dar mi s-a părut că aud o șoaptă ca o adiere ușoară de
vânt: „Psihopatule! Psihopat lipsit de empatie!”.
Nu erau nici vântul și nici Draky, așa că l-am luat pe Ion
de braț și i-am zis:
— Și acum, du-mă, te rog, acasă, fiindcă am de gând să
mă închid în turnul meu de fildeș și să nu mai ies pe ușă până
nu este gata romanul!
— Stai, a spus el. Înainte de a pleca, vreau să îți spun că
am impresia că am și eu o parte din vină pentru că Daria ți-a
trimis e-mailul ăla.
Nu vedeam ce vină ar fi putut avea el, așa că i-am făcut
doar semn să îmi explice.
— Cu vreo zi sau poate două, înainte de a primi tu e-mailul
de la Daria, m-am întâlnit cu ea prin oraș. Știi că nu îmi place
să stau de vorbă cu ea, dar de data asta a venit ea fix la mine
și mi-a spus că nu vrei să-i mai răspunzi la mesaje.
— Așa este, am confirmat eu.
Păi mi-a spus triumfătoare că s-a apucat și ea de scris după
modelul iubitei lui Mircea Eliade care a scris „Dragostea nu
moare”, ca să prezinte lumii adevărata față a iubirii dintre
voi...
— Păi și nu văd care ar fi problema, am spus eu. Din partea
mea, poate să scrie ce vrea.
278
 — Problema este că eu i-am spus ce te-am auzit zicând de
atâtea ori despre ea, și anume că literatura este o haină prea
mare pentru ea și ar fi bine să nu se mai folosească de ea,
fiindcă nu știe cum să o poarte și se face de râs.
Spre surprinderea vărului meu, care se aștepta poate să mă
supăr, am început să râd încetișor:
— Foarte bine că i-ai spus asta și foarte bine că mi-a scris
e-mailul ăla, fiindcă așa s-au limpezit apele și, la urma urmei,
m-am vindecat, iar ăsta este cel mai important lucru...

Capitolul 14
Singurătatea unui scriitor de cursă lungă

Bineînțeles că nu aveam cum să mă țin de cuvânt și să nu

ies atâta vreme din casă, fiindcă totuși suntem animale sociale,
fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaștem asta. Nu mă refer

279
numai la aprovizionarea cu cele necesare, pe asta chiar că aș
fi putut-o aranja cumva, dar simțeam din când în când nevoia
să vorbesc cu cineva. Nu conta că este un om întâlnit
întâmplător pe stradă, nu conta că era poștașul care mă căuta
să mă pună să semnez pentru scrisorile recomandate, dar
simțeam nevoia să schimb măcar câteva vorbe pe zi cu cineva.
Evitam în drumurile mele prin oraș atelierul foto unde
lucra Anastasia și, pe cât posibil, încercam să mă întorc acasă
înainte de ora când știam că se termină programul ei. Nu
voiam să o văd, iar asta nu din cauză că aș fi fost supărat pe
ea, ci, dimpotrivă, uneori mi se făcea cumplit de dor de ea și
de ochii ei superbi. Și de accentul ei din Moldova. Într-o
noapte, am visat-o și, dintr-o joacă, am pus-o să-mi spină că
mă iubește.
„Dar eu nu te iubiesc Sergiule!”mi-a spus ea în vis și eu
i-am luat fața în palme și i-am spus:
— Știu că nu mă iubești Anastasia, dar îmi place cum o
spui. Hai să ne prefacem doar!
— Bine! a spus ea și m-a privit cu ochii ei ca două nopți
adânci și gemene. Dar este numai o joacă.
— O joacă, Anastasia, atât, o simplă joacă, am spus eu,
dar m-am trezit înainte de a apuca să mai spună ea ceva.

280
 Venise iarna devreme și odaia mea cu brâie negre
zugrăvită nu făcea foarte bine față viscolelor care bântuiau
prin Brașov și, undeva, un oblon se trântise și mă trezise
înainte să o conving în vis pe Anastasia să îmi spună că mă
iubiește, așa cum mi-ar fi plăcut să aud fie și numai în vis.
Visul ăsta m-a convins mai mult decât orice să păstrez
distanța față de fată, fiindcă știam că nu mă puteam abține și,
odată ajuns în preajma ei, aș fi spus cuvintele potrivite. Nu
știam care sunt aceste cuvinte și nu știam de unde îmi vin, dar
ele aduceau imediat în ochii oricărei femei de care îmi plăcea
o urmă de interes, o sclipire în ochi și, de aici, lucrurile îmi
scăpau de sub control și evoluau în cascadă. Și pentru prima
dată am conștientizat că eu nu aveam NIMIC ce să-i ofer
acestei fete minunate. NIMIC. Niciun viitor, nicio perspectivă
și, ascultând viscolul cum bate prin obloanele mele, aș fi vrut
să pot plânge de neputință, dar eram prea mândru, așa că
strângeam noaptea perna în brațe, iar ziua stăteam departe de
atelierul fetei.
Între timp, scriam. Câte o mie de cuvinte pe zi, de fapt
poate că ar fi mai bine să spun că o mie de cuvinte pe noapte,
fiindcă scriam mai bine noaptea. Așa spus, părea foarte simplu
să scrii un roman și în cel mult două luni ar fi trebuit să termin
un roman de șaizeci de mii de cuvinte. Numai că erau zile
281
întregi în care nu puteam scrie niciun cuvânt. Uneori, în astfel
de momente, îmi venea să las totul baltă și să fug la Anastasia,
și să ne ascundem în debaraua cu tonere, să ne așezăm pe
canapeaua vechilor mele păcate și să îmi culc capul în poala
ei. Surâdeam cu îngăduință unor asemenea vise prostești, mai
beam un pahar de vin, mai făceam o plimbare pe sub Tâmpa
și, în cele din urmă, cheful de scris revenea.
Altă dată, după ce scriam câte un capitol întreg, când îl
citeam la rece vedeam că nu se potrivește deloc cu ceea ce am
vrut să spun și îl rescriam în întregime, astfel că mii de cuvinte
se duceau pe apa sâmbetei. Dar îmi plăcea ce făceam și scriam
cu plăcere.
Zilele treceau una după alta și se aduna capitol după
capitol, iar romanul meu căpăta consistență. Singurul căruia îi
trimiteam fragmente din roman era vărul meu, pentru că în
ciuda modului bolovănos de a se purta cu mine, chiar îi plăcea
cum scriam. Sau, în orice caz, se prefăcea atât de bine, încât
eu îl credeam. Nu prea țineam eu seama de criticile lui, dar
trebuie să recunosc că uneori avea dreptate. Despre romanul
„Iubirea, ca o pânză de păianjen” a spus la una dintre
întâlnirile noastre, după câteva stropite din belșug cu băutură,
că ar fi cântecul de lebădă al unui bătrân lebădoi.

282
 La o altă întâlnire, a încercat să mă convingă să nu pun
atâtea fotografii în carte, pentru că risc să îl transform într-un
roman grafic.
— Parcă ar fi o carte cu poze pentru copii... plus că o să se
spună că dacă ești un scriitor bun, nu ai avea nevoie de poze
explicative ca să înțeleagă lumea ce vrei să spui, a mai zis el,
apoi mi-a spus ceva ce am ținut multă vreme minte:
— În romanul ăsta tu vrei să pozezi în cuceritor irezistibil
și te folosești de fotografii ca să convingi lumea de așa ceva,
dar ține minte ce îți spun acum: niciodată nu suntem ceea ce
simțim nevoia să demonstrăm! Nu mai știu unde a spus Ernst
Jünger, un scriitor care a trăit până la o sută trei ani, deci a avut
timp să tot adune înțelepciune, că: „Încercând să părem ceea
ce nu suntem, încetăm să fim ceea ce suntem!”.
M-am prefăcut că nu bag în seamă ce mi-a spus și l-am
întrebat:
— Și dacă peste zece sau douăzeci de ani toate cărțile vor
arăta la fel ca a mea? l-am întrebat eu, mai mult din dorința de
a-l pune în încurcătură, nu pentru că aș fi crezut cu adevărat
așa ceva.
— Peste zece sau douăzeci de ani, tu o să târăști un cadru
metalic printre rafturile din Kaufland, în căutarea de fete tinere

283
care să îți asculte prostiile, așa că nu o să îți mai pese prea mult
de ce fel de cărți vor fi atunci...
Până și revelionul l-am petrecut singur și scriind. Vărul
meu, singurul care m-ar fi putut scoate din cochilia mea
literară, era plecat din țară, iar eu am profitat și am scris de
zor. Într-o întâlnire întâmplătoare cu Lidia, am aflat că
Anastasia a plecat de sărbători acasă în Moldova și m-am
bucurat că măcar ea se simte bine, între ai ei.
— Ar trebui să mai treci totuși pe la noi, a spus cu un ușor
reproș Lidia.
— Știi foarte bine de ce nu trec, Lidia.
— Oare chiar știu? a întrebat Lidia și a plecat, fiindcă nici
eu și nici ea nu voiam să prelungim în mod inutil o discuție
care nu ducea nicăieri.
Motivul pentru care nu treceam era că nu mă puteam
abține să fac curte unei fete de care îmi plăcea enorm și ea nu
era în stare să opună suficientă rezistență și să mă țină la
distanță. Oare era bine ce făceam? Evitam să îmi răspund la
întrebarea asta, numai că pe măsură ce avansam cu romanul,
îmi venea tot mai greu, pentru că în el, deși scriam despre
dragostea dintre mine și Andreea, vrând-nevrând trebuia să
scriu și despre Anastasia. Și să aleg care dintre fotografiile pe
care le aveam cu ea să le introduc în roman. Voiam să fac un
284
experiment cu romanul ăsta. Dacă va ieși ceva de capul lui, va
face prozeliți, iar dacă nu, va cădea în uitare. Ei, și ce dacă?
Dacă până la anii mei literatura nu m-a făcut nici bogat și nici
celebru, atunci măcar să scriu așa cum îmi place.
„Atunci încearcă să nu îți superi Zeteșul în perioada asta,
fiindcă o să ai nevoie de el ca să îți sponsorizeze
experimentele literare!”, a șoptit Draky și am fost nevoit să îi
dau pentru a nu știu câta oară dreptate.
Timpul trecea încet pe lângă mine și eu prin timp, dar îmi
era dor de ea. Vremea se arăta neobișnuit de îngăduitoare cu
Brașovul și am început să mai fac plimbări și prin oraș, nu
numai pe aleea de sub Tâmpa. În una dintre plimbările astea,
când soarele bătea de parcă ar fi fost în mijlocul primăverii, în
timp ce mă aflam în Piața Sfatului am rămas încremenit și, în
prima clipă, nu am știut de ce. Apoi, mi-am dat seama: în jurul
meu, se vorbea moldovenește! Un grup de eleve venite din
Moldova de dincolo de Prut se fotografiau și se hârjoneau în
jurul fântânii arteziene. Una dintre fete, care nu părea să aibă
mai mult de 16-17 ani, semăna vag cu Anastasia. Aveam la
mine câteva exemplare din cartea „Să n-o săruți pe Isabel”, așa
că am așteptat până când a rămas singură și i-am oferit un
exemplar cu autograf. Una dintre colegele ei ne-a fotografiat,
iar bucuria lor a fost atât de mare, încât mi-am dat seama că
285
uneori este destul un zâmbet sau doar o carte ca să faci pe
cineva fericit.
Mi-am pus mâna ocrotitor peste umărul Valeriei și chiar
dacă ea nu și-a dat seama niciun moment, am folosit-o doar ca
să-mi alin dorul, deși atelierul unde aș fi putut să o întâlnesc
pe Anastasia era la numai câteva sute de metri. Distanță pe
care doar mintea mea mă împiedica să-i fac.

286
Capitolul 15

287
 Când timpul te ajunge din urmă

În perioada asta cât am scris intens, singura activitate mai

deosebită a fost momentul când am fost invitat de cenaclul
Antares să țin o conferință despre timp și călătoria în timp.
Pentru că publicasem peste zece povestiri, plus două romane,
pe tema asta, eram considerat un fel de specialist în domeniu,
cu toate că eu, la fel ca alți scriitori care au abordat subiectul,
doar speculam pe marginea lui.
Dar, una peste alta, seara a decurs frumos și, cu toate că eu
eram cu gândul la Anastasia, am încercat să nu se vadă asta și
am vorbit aproape încontinuu două ore. A fost un dialog
fructuos și chiar în timpul discuțiilor mi-au veni câteva idei
noi. Poate că nu chiar despre călătorii în timp, dar destul de
aproape.

288
 Cum vremea era destul de frumoasă, la ora când s-a
terminat întâlnirea am pornit încet spre casă. Am traversat
parcul din centrul Brașovului. În ciuda căldurii de peste zi,
niciunul dintre copaci încă nu avea frunze și nici măcar
muguri. Vegetația avea ritmul ei și nu se lăsa înșelată așa de

289
ușor, ca oamenii de un zâmbet sau de numai câteva zile de
căldură.
Ca un făcut, chiar când am ajuns în mijlocul parcului,
telefonul a început să îmi piuie, semn că aveam iar un mesaj
pe Messenger. Să îl las în pace sau să răspund chiar atunci,
asta era marea mea dilemă din clipa aia. Dar când este să te
ajungă timpul din urmă te ajunge, oricât ai vâsli tu împotriva
curentului.
Mi-am încheiat geaca și m-am așezat pe o bancă, și am
privit la mesajul primit. Nu era de la cineva cunoscut și, în
prima clipă, m-a uimit prin modul formal de adresare:
„Bună ziua, stimate domnule Someșan, mai întâi vreau să
vă precizez că nu am niciun gând ascuns, ci doar voiam să îți
dau de veste că sunt bine și sănătoasă. Este posibil să nu mă
mai ții minte, fiindcă... așa au fost vremurile. Dar mă gândesc
că poate îți mai aduci aminte de Ica, fata din clasa a zecea de
liceu care s-a îndrăgostit de un tânăr soldat care era în permisie
și care a venit în vizită la bunica lui. O firavă poveste de
dragoste a pornit atunci în Reghin, pe malul Mureșului, care a
ținut câteva zile, cam atât cât au ținut și florile de tei și cât a
durat permisia soldatului care în timpul ăla și-a vizitat mai
mult iubita decât bunica. Mă bucur să te văd că ești bine și plin
de viață și la fel de cuceritor ca și atunci. Și ca să te convingi
290
că spun adevărul, uite, anexez aici două fotografii, una cu o
scrisoare de la tine în care se vede că de pe atunci știai să
folosești cuvintele ca să sucești mintea fetelor și încă una,
singura pe care o am unde eram noi doi.”

291
 Am încercat să-i răspund, dar își dezactivase contul și îmi
părea rău, fiindcă chiar aș fi vrut să îi scriu și să ne amintim
de vremurile de odinioară. Dar, pe de altă parte, poate că se
dovedea mai înțeleaptă decât mine, fiindcă ce mai puteam
vorbi de întâmplări petrecute acum 45 de ani? Poate că ea era

292
deja o bunică respectabilă înconjurată de nepoți, așa cum ar fi
trebuit să fiu și eu, dacă nu aș fi avut o viață atât de
zbuciumată.
Pe de altă parte, nu-mi venea să cred ce tânăr și slab arătam
în fotografia trimisă de Viorica, ăsta era numele ei, dar eu o
alintam spunându-i Ica. Și eram fruntaș, din câte vedeam eu în
fotografie, dar ea părea mai încântată de mine și de uniforma
mea sau de tresele de pe ea. Frumoase vremuri și frumoase
amintiri, dar, ca de obicei, tot ce fusese frumos în viața mea s-
a transformat în cele din urmă în literatură.
Nu-mi mai aduceam aminte ce povestire scrisesem și
despre ea, dar în mod sigur am scris ceva, pentru că până și
scrisorile mele către fete au fost din cele mai timpurii vremuri
doar întâlniri de-ale mele cu literatura.

Capitolul 16

Un ceas din după-amiaza lumii

293
 Volumele cu dedicație au început să apară unul după altul
de la editură, în calupuri de câte cincizeci de exemplare, și
faptul că trebuia să mă duc zilnic pe la poștă mă făcea să simt
că am și eu ceva de făcut, și, într-un fel sau altul, mă făcea să
mă simt viu, un om cu treburi, adică.
Pentru că ieșeam totuși destul de mult, am lăsat adresa de
la o firmă de-a vărului meu ca să îmi vină coletele de la
editură, fiindcă pe mine greu m-ar fi putut găsi curierul acasă.
Într-una dintre zile eram, așa cum se întâmpla din ce în ce
mai mult în ultima vreme, pe Belvedere de Brașov, cu un
picior pe balustradă, și priveam spre oraș, când m-a sunat vărul
meu.
„Da – i-am răspuns eu –, eram acolo pe marginea orașului
și priveam la lume. La bucățica de lume care se agită jos, la
picioarele mele.”
M-a anunțat că vine spre mine și să-l aștept, fiindcă are o
surpriză. Îl așteptam, ce altceva aș fi putut să fac, mai ales că
în vocea lui se simțea, așa, un fel de surescitare pe care nu
știam cum să o interpretez. Oricum, era și el mai bucuros să
mă găsească când mă căuta aici, pe Belvedere, decât prin
preajma cimitirului.

294
 Recitisem de curând romanul „O zi din după-amiaza
lumii” de William Saroyan și mi-au rămas întipărite cuvintele:
„Într-o zi din după-amiaza lumii, mohoreala morții se va
cuibări în tine și, când te vei ridica să mergi, vei fi mohorât ca
moartea. Dar, dacă ești norocos, asta nu va face decât
distracția mai bună și iubirea mai mare”.
Spre deosebire de eroul lui Saroyan, îmi dădeam seama că
eu nu căutam să mă împac cu propriul meu crepuscul, pentru
că nu credeam în el. Mi se părea departe și de asta poate că
vizitele mele pe promenadă nu durau mai mult de o oră, ca și
cum aș fi vrut astfel să îmi dau mie însumi de știre că ceea ce
trăiam eu cât eram acolo era mai degrabă o oră din după-
amiaza lumii și nu o zi întreagă. Iar dacă Saroyan spunea
despre scrisul lui că face prin el „puțină artă din puțin noroi,
punând în ea puțina lui flacără”, eu nu eram foarte sigur ce
făceam. Însă în cele din urmă voi fi întrebat și eu, dar preferam
să amân răspunsul la întrebarea asta privind peste zidurile
vechi ale orașului, de parcă aș putea afla acolo vreun răspuns,
când va fi să vină vremea.
Când vărul meu a ajuns, mi-am dat seama după fața lui
radioasă că avea vești bune. Sau, cel puțin, din categoria celor
pe care le considera el bune, pentru că nu întotdeauna ce-i
părea lui bun îmi părea și mie la fel.
295
 După ce și-a parcat mașina printre celelalte, nu a coborât,
ci doar mi-a făcut semn să mă duc la el. M-am dus și, după ce
m-am urcat în față, mi-a trântit un colet de cărți în brațe:
— Desfă-l! a spus el și mi-a întins un cutter.
Am desfăcut coletul, încercând să mă gândesc ce naiba îl
apucase pe ursul care îmi ținea loc de greiere protector și, chiar
în timp ce tăiam ambalajul, am văzut despre ce este vorba. De
la editură se scria pe ambalajul coletului numărul de ordine al
cărților care se aflau înăuntru. În coletul pe care îl țineam în
mână de găseau cărțile de la 300 la 350 și, pentru că anunțasem
public cui aparține fiecare exemplar, Zeteșul meu și-a dat
foarte ușor seama că exemplarul 300, cel pe care îl scosesem
pentru Anastasia, era înăuntru. Dar prin faptul că mi-a adus
coletul până aici mi-am dat seama și eu de ceva: ursul, care
îmi era verișor, ținea în felul lui ursuz și ciudat la fata care îmi
înduioșase și mie inima.
După ce am avut volumul cu numărul 300 în mână, am
deschis la prima pagină și am privit la fotografia Anastasiei.
Era o fotografie pe care o făcuse înainte să mă cunoască și,
deși nu părea tristă, nicio urmă de zâmbet nu-i luminase fața.
Cum ezitam, vărul meu mi-a dat un ghiont cu un pix:
— Ce mai stai? Scrie-i o dedicație și hai să-i dai cartea.
Am luat pixul și am rămas nehotărât cu el în mână.
296
 — Mișcă-te odată, nătăflețule. Am întâlnit-o zilele trecute
pe stradă pe biata fată și părea atât de tristă că am vrut să vin
la tine și să te iau la bătaie. Scrie ceva simțit acolo și fă-i bietei
fete o bucurie!
Ceva simțit au fost cuvintele pe care le foloseam de fiecare
dată în dedicații ,adică: „Cu drag”.
Când a văzut ce am scris, vărul meu s-a strâmbat, dar în
cele din urmă a comentat:
— E bine și atât decât nimic. Acum sun-o și hai să-i ducem
cartea.
Nu-mi plăcea faptul că folosea pluralul, pentru că asta
însemna că se implica un pic prea mult și că lua totul prea
personal, dar ăsta era vărul meu și gata.
Era trecut de ora cinci, probabil că Anastasia terminase
programul de lucru, așa că am sunat-o sub privirea scrutătoare
a ursului de lângă mine.
— Alio, mi-a răspuns cu o voce stinsă Anastasia și mi s-a
rupt inima de duioșie și de o vinovăție mocnită, dar am spus
cu o voce cât mai neutră:
— Bună ziua, Anastasia. Tocmai am primit de la editură
un colet cu cărți și am văzut că este printre ele și exemplarul
cu numărul 300... cel pe care l-am tipărit pentru tine. Vrei să
ne întâlnim și să ți-l aduc?
297
 Tonul cu care mi-a răspuns a fost cu o idee mai vioi decât
prima dată:
— Sigur că da, domnule Someșan. Unde vreți să ne
vedem?
M-am bucurat, dar m-a și întristat în același timp faptul că
nu a mai folosit de data asta ca punct de întâlnire „locul
nostru”. Poate lucrurile aveau să se liniștească, în cele din
urmă.
— Eu acum ies din Kaufland, dar pot veni unde doriți
dumneavoastră, a adăugat ea.
— Spune-i să rămână acolo, mi-a șoptit vărul meu,
mergem acolo să o întâlnim.
— Așteaptă-mă acolo, ajung în câteva minute, i-am spus
eu și, după ce ea a fost de acord, vărul meu a pornit în trombă.
Pe drum, vărul meu a mai avut o tentativă de a lămuri
lucrurile:
— Poți să îmi spui și mie de ce o ocolești pe fata asta? Ce
ți-a făcut?
Am ridicat din umeri, neștiind foarte bine ce să-i răspund,
dar în cele din urmă am încercat să îl lămuresc:
— Ioane, o ocolesc pentru că țin la ea și îi vreau binele.
— Păi și de ce nu vrei să te vezi cu ea și să stați pur și
simplu de vorbă? Sunt singur că ar avea ce învăța de la tine și
298
sunt sigur că s-ar bucura și cu atât. Vorbiți doar, iar tu, ca un
tip respectabil și responsabil ce te crezi, păstrezi distanța
necesară.
Cum nu am răspuns nimic, a ridicat mâna de pe volan și
m-a înghiontit:
— Spune!
— Ce să spun? am întrebat eu amărât. De parcă nu ai ști și
foarte bine ce se întâmplă. Când sunt lângă o fată drăguță ca
ea, mintea mea intră pe pilot automat, o ia complet razna și
încep să spun tot felul de complimente, apropouri la care biata
fată nu știe ce să răspundă și uite așa ar cădea și ea în capcană
la fel ca multe altele. Și țin prea mult la ea ca să vreau să i se
întâmple așa ceva.
— Mda, a mormăit Ion, aici cam ai și tu dreptate. Dar adu-
ți aminte că în nu știu ce roman al tău ai folosit un citat care
suna cam așa: „Când ceva frumos s-a terminat, să nu îți pară
rău că s-a terminat, ci să îți pară bine că s-a întâmplat!”.
Am oftat și am spus:
— Ai și tu dreptate, numai că mi-e frică. După ce mi-a
făcut Daria, acum mi s-a făcut grozav de frică.
— Nu înțeleg, a spus Ion și îl credeam, pentru că nici eu
nu mă înțelegeam prea bine.

299
 În cele din urmă, deși cu greutate, pentru că nici pentru
mine nu voiam să recunosc, asta am spus:
— Păi, sincer să fiu, dacă m-aș îndrăgosti de Anastasia și
mi-ar face și ea ce mi-a făcut Daria, cred că aș muri. Acum, te-
ai lămurit?
A început să hohotească atât de tare, încât am crezut la un
moment dat că o să piardă controlul volanului. Apoi, când a
ajuns la o porțiune mai liberă de șosea, s-a întors spre mine și
mi-a spus, în timp ce mă ciocănea cu degetul lui mare în cap:
— Sergiule, ești mai cretin decât am crezut. Cum poți să
crezi, mă, că îngerul ăsta de fată ar putea face așa ceva? Mă, tu
pe ce lume trăiești? Nu am întâlnit-o decât de vreo câteva ori,
dar ascultă la mine că fată mai nevinovată ca ea încă nu am
întâlnit.
— Nici eu nu am întâlnit, dar tocmai de asta cred că merită
o soartă mai bună decât o relație cu mine.
A mai mormăit ceva și, înainte de a ajunge în parcarea de
la Kaufland, vărul meu a oprit la Piața de flori. Văzând că-l
privesc întrebător, mi-a dat un ghiont:
— Nu fi măgar! Du-te și ia-i fetei un buchet de flori!
Ajuns în piață, am ezitat, dar în cele din urmă i-am luat
Anastasiei un buchet de trandafiri roșii. Vânzătoarea avea și
trandafiri albi, dar pentru că probabil urma o perioadă în care
300
nu aveam să o mai văd pentru multă vreme sau chiar deloc,
preferam să îi fac o ultimă bucurie.
Sau doar vrei să te mai joci puțin cu sufletul ei? a întrebat
Draky în surdină, dar nu l-am băgat în seamă.
Când m-a văzut sosind cu buchetul, Zeteșul meu a început
să zâmbească:
— Cică nu o iubește, dar îi ia trandafiri roșii. Acum, din
câtă simbolistică mai știu eu, fata asta precis o să creadă că nu
simți nimic pentru ea.
Nu am spus nimic, ci doar am strâns mai bine buchetul în
brațe și, când am ajuns în parcare, am văzut-o așteptând
stingheră în colțul magazinului. Știu că dramatizam puțin
situația în mintea mea, dar mi se părea că este ca o rândunică
firavă rămasă în urma stolului.
Avea o pereche de ochelari negri imenși și, după ce i-am
dat buchetul de trandafiri, i-am făcut o fotografie și am
întrebat-o.
— Anastasia, nu vrei să îți dai jos ochelarii să îți fac o poză
și fără ei?
A ezitat, dar apoi a spus cu glas încet:
— Mai bine nu, domnule Someșan.

301
 — De ce? am întrebat eu, deși aveam o bănuială despre
adevăratul motiv.

302
 A stat pe gânduri câteva clipe, apoi a spus direct.
— În cazul în care o să mă faceți iar să plâng, nu vreau să
vedeți asta.
Am înghițit în sec și i-am dat și cartea, apoi am rămas
stingheri unul lângă altul.
— Pup-o, mă! s-a auzit dintr-odată vocea vărului meu
lângă noi.
Tot ce a obținut a fost o privire urâtă din partea mea și un
început de zâmbet timid pe buzele Anastasiei.
Vărul meu ne-a prins pe amândoi de după umeri și o clipă
am crezut că o să ne bată cap în cap, dar s-a abținut și doar a
spus:
—Iartă-mă, Anastasia dragă, dar când eram copii și
mergeam amândoi la film, eu și cu vărul ăsta prostuț al meu,
când vedeam că eroul întârzie prea mult cu sărutările, îl
încurajam din sală să sărute mai repede prințesa sau ce o fi fost
ea. Am crezut că o să ajute și acum.
Anastasia a zâmbit palid și a spus:
— Mulțumesc, domnule Zeteș, dar asta trebuie să
pornească din inimă, nu din îndemnuri venite din afară.
A vrut să mai spună ceva, dar doar a suspinat lung și, dintr-
odată, a început să plângă în hohote. Văzând că nu mă mișc,
Zeteșul meu a luat-o în brațe fără să spună nimic, doar
arătându-mi peste umărul ei un pumn cât o ghioagă.
303
 — Nu-l amenințați, domnule Zeteș, a spus ea într-un
târziu. Doar știți că dacă dragoste nu e, nimic nu e...
— Nu-i chiar așa, Anastasia. Doar știi că te iubește și el.
Printre suspine, fata a spus pe un ton sfâșietor:
— De așa dragoste nu aș vrea să aibă parte nici măcar
dușmanii mei, domnule Zeteș.
Văzând că nimic altceva nu se întâmplă, Zeteșul meu m-a
privit ucigător și a prins-o de umeri.
— Hai să te conduc la cămin, domnișoară, fiindcă nu cred
că ești capabilă să ajungi singură. Iar tu, ticălos bătrân, s-a
întors el spre mine, du-te pe jos până acasă. Preferabil, în
genunchi.
S-a lăsat condusă de el spre mașină, dar înainte de a se urca
s-a întors spre mine.
— La reviedere domnule Someșan, mi-a răspuns ea cu o
voce mică și am strâns din dinți, incapabil să îi răspund ceva
așa că i-am făcut doar un semn cu mâna.
Singurul lucru la care m-am putut gândi privind-o cum
pleacă a fost poezia lui Arghezi De abia plecaseși, fiindcă
nimic nu mi s-a părut mai potrivit clipei care a trecut decât
versurile acestei poezii:

304
 De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-aș fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Chiar așa, de ce ar mai fi rămas? Mi-a părut rău că nu am

și eu o pereche de ochelari negri ca să mă duc să îmbrățișez
colțul de magazin unde stătuse ea și să plâng. De ce-ai plecat?
M-am întrebat eu în urma ei și vocea pierdută când mi-a spus
la revedere mi-a adus aminte de o întâmplare din copilăria mea.
Pe când eram un puști, apăruse o modă cu porcușorii de
guineea și, cum toți prietenii mei aveau, mi-am dorit și eu unul.
Eram elev și nu prea aveam bani la discreție, așa cum au elevii
din ziua de azi, așa că a trebuit să strâng din dinți și să adun leu
după leu până când am strâns suma necesară.
305
 Când am ajuns în piața de unde își cumpăraseră toți colegii
mei, am văzut că în locul exemplarelor albe și pufoase, femeia
care îi vindea nu mai avea decât unul singur, cenușiu, slab și
care părea că e gata să-și dea duhul.
La nedumerirea mea, femeia mi-a spus că pe ăla nu l-a vrut
nimeni fiindcă arăta bolnav de la bun început, dar că, peste
câteva zile, o să aducă alții la fel de frumoși precum cei din
prima serie.
Am dat să plec cu sufletul îndoit și femeia a luat animalul
și l-a aruncat într-un sac murdar pe care îl avea pe masă.
Dinspre sac s-a auzit un scâncet mic și trist, ca și cum animalul
și-ar fi dat seama ce se apropie, iar scâncetul ăla ar fi o ultimă
încercare de a atrage atenția Universului că el s-a predat și că
drumul lui s-a sfârșit.
Probabil că de pe atunci eram mai sensibil la astfel de
amănunte, fiindcă pe la poartă, când eram gata să ies din piață,
în timp ce îmi trăgeam gluga pe cap fiindcă începuse o burniță
rece de toamnă, mi-am adus aminte de scâncetul animăluțului
și m-am întors. Femeia plecase cu sacul spre un tomberon,
pregătită să-l arunce cu totul, și s-a mirat când m-a văzut că
mă întorc. S-a mirat și mai tare când a auzit că vreau totuși să
îl cumpăr și, deși se pregătise să îl arunce ca pe o marfă
perisabilă de la care își luase gândul, mi l-a vândut în cele din
306
urmă la jumătate de preț. Am scos ghemotocul de blană din
sac și l-am pus, așa murdar cum era, pe sub fâș, în dreptul
inimii, ca să se încălzească. Niciun zgomot nu s-a auzit dinspre
el și, după o vreme, când aproape am ajuns acasă, când am dat
fâșul la o parte, l-am privit și am văzut numai doi ochi negri
care priveau cu speranță spre mine.
Poate privi un porcușor de guineea cu speranță? Nu știu,
dar mie așa mi s-a părut și, când am simțit cum gheruța lui se
prinde de cămașa mea ca și cum ar fi hotărât să nu-i mai dea
drumul niciodată, sufletul meu s-a topit cu totul. Puffo, fiindcă
așa i-am pus numele în cele din urmă, avea obiceiul apoi ca de
câte ori prindea prilejul să mi se urce în brațe, să se și cațăre
până ajungea să mă privească în ochi, ca și cum mi-ar fi spus:
omule mare, știu că tu o să ai grijă de mine și că nu o să mă
lași să mor! Probabil că nu gândea tocmai asta, dar eu, cu
sufletul meu de copil, asta îmi închipuiam și îi acordam toată
grija și toată atenția mea. În numai câteva zile, și-a revenit și
a început să arate ca orice porcușor de guineea dolofan și cu
poftă de viață. A murit mulți ani mai târziu, când i-a venit
vremea, cu o ultimă bucățică de măr lângă el pe care nu a mai
apucat s-o mănânce.
„La revedere!” mi-a spus Anastasia la despărțire și vocea
ei stinsă mi-a adus aminte de scâncetul micului animal de pe
307
vremuri. Numai că de data asta eu nu puteam să o iau pe fată
și să o strâng la pieptul meu nici măcar pentru o singură clipă.
Era mai bine sau, cel puțin, așa mi se părea mie.
Am ajuns acasă târziu și, după ce am intrat în „odaia cu
brâie negre zugrăvite”, înainte de orice altceva am intrat în
camera de lucru și am pornit laptopul.
După ce l-am pornit, prima imagine pe care am zărit-o a
fost una de pe pagina mea. Anastasia comunica lumii, în felul
oarecum copilăresc al Facebook-ului, că se simte minunat cu
mine în Brașov. Fotografiase cartea cu dedicația mea și cu
fotografia ei alături, ca și cum astfel ar fi putut să
permanentizeze ceva ce nu avea viitor.

308
 Da, și eu mă simțeam minunat cu Anastasia, pe numele ei
de alint Nastia dar mă simțeam bine cu ea acolo unde era
acum, în celălalt capăt al orașului și cu mine aici, închis în
turnul meu de fildeș și departe de tumultul lumii.
309
 În cele din urmă, am plecat la bucătărie să îmi fac
obișnuitul meu ceai de ghimbir. Tot din obișnuință, am deschis
și frigiderul, dar raftul unde îmi țineam de obicei sticlele de
băutură era gol. Ultima sticlă cu vin de Porto am golit-o încă
de ieri, iar vin de Malaga nu am găsit în tot orașul, oricât am
căutat.
Cu gesturi mecanice, am preparat, așadar, ceaiul și m-am
îndreptat spre camera unde laptopul își ducea viața lui chiar și
în lipsa mea și am văzut, de cum am intrat în cameră, că în
Facebook un mesaj clipea strident în Messenger:

Daria
Sergiule, am greșit... dacă poți, iartă-mă!

Am luat o gură de fierbinte de ceai, mi-am fript limba, am

înjurat în barbă și m-am întrebat ce răspuns i-aș fi dat dacă în
locul arsurii ceaiului aș fi avut parte de o înghițitură de vin
negru de Malaga. Probabil că la fel.
În numai câteva secunde, mi-am adus aminte de toate
momentele intense de tandrețe trăite alături de ea, de clipele în
care simțeam că eram mai viu ca niciodată, apoi mi-am adus
aminte de toate umilințele îndurate, iar orgoliul, da, orgoliul,

310
acest implacabil distrugător de mari iubiri, a răspuns în locul
meu:

Sergiu
NU!

Am mai așteptat câteva minute, dar știam că Daria nu va

reveni, fiindcă era tot atât de încăpățânată și orgolioasă ca
mine. Își călcase destul pe inimă chiar și pentru a scrie cele
câteva cuvinte.
În cele din urmă, punctul verde care îmi indica că este
online s-a stins, așa că am oprit și eu laptopul, fiindcă nu mai
aveam chef de scris și simțeam în sinea mea că făcusem destul
rău pentru orele din după-amiaza lumii care tocmai trecuse,
așa că mă puteam culca cu speranța că somnul nu va ține
seama de ceea ce am făcut și, în cele din urmă, va veni și pe la
mine.

311