Setea de iubire

15 May 2009

2,075 afişări

Autor: pr. Mihai Tegzeş

Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paşti (A samarinencei)

Evanghelistul ne oferă multe elemente pentru a înţelege modul în care s-a petrecut întâlnirea lui Isus cu
samariteanca. Ne spune că Isus ajunge într-un un oraş pe numele Sihar, în zona Samariei. Pe la amiază, în
plină arşiţă, obosit fiind, s-a aşezat lângă o fântână şi a rămas singur, în timp ce ucenicii plecaseră în oraş
după mâncare. Evanghelistul doreşte să ne arate că, la fel ca şi noi şi Isus a experimentat singurătatea,
oboseala, setea.

Între timp o femeie se apropie de fântână, îndurând căldura insuportabilă, având cu ea, găleata cu care
să scoată apă. Nu cunoaştem numele acestei femei. Ştim doar că este samarineancă.

Este surprinzător că protagonista acestei Evanghelii este o femeie de mâna a doua: o samarineancă, deci
o eretică şi o păcătoasă. Vom putea constata că această femeie, fără nume, la urma urmei, este
imaginea, simbolul naturii umane, a omului păcătos şi sclav al slăbiciunilor sale.

Aşteptându-o şi întâlnindu-o la fântână, Domnul nu evidenţiază diferenţele sociale, de sex, etnice sau
religioase, ci se preface că nu înţelege că are înaintea lui o străină, pe deasupra şi păcătoasă. Pentru
Dânsul este o femeie care are nevoie de apă şi atât.

Isus i se adresează femeii: “Dă-mi să beau“. Lui Isus, nu îi este sete de apa trecătoare ci de sufletul şi de
iubirea omului. Setea lui Isus este o aluzie, o invitaţie pe care o adresează oamenilor pentru ca să-L
asculte şi să-L urmeze. În acest sens, Domnul îi spune femeii că poate să-i dea ceva mai bun decât apa,
“darul lui Dumnezeu”, adică pe El însuşi, singura “apă” care o poate sătura în veci pentru că îi dăruieşte
viaţa veşnică (v.14). De fapt, “apa vie” este Biblia, este revelaţia lui Isus care, primită de oameni în inimi,
poate să-i transforme, să-i înnoiască, să le comunice viaţa dumnezeiască.

Femeia, mirată că îi vorbeşte, doreşte să cunoască motivul. Nu numai femeia, ci şi apostolii vor rămâne
miraţi când, la reîntoarcerea lor îl vor afla pe Domnul discutând cu o femeie. Pentru a înţelege “mirarea”
lor, trebuie să cunoaştem că întâlnirea dintre un bărbat şi o femeie la fântână, coincidea cu începutul
prieteniei care culmina cu căsătoria lor: ştim din Sfânta Scriptură că “fântâna” este locul întâlnirilor de
dragoste (Iacob o întâlneşte pe Rahela, Moise pe Zipora, Isac pe Rebeca… iar acum, la fântână Mirele îşi
caută mireasa amărâtă, dezamăgită şi descurajată. Nu pentru a o judeca, ci pentru a-i potoli setea. Şi
Mirelui îi este sete! Sete de credinţa femeii, de credinţa noastră. El ia iniţiativa, fiindcă Dumnezeu s-a
obosit să caute, să alerge după omenirea infidelă.

Nu trebuie să uităm că întrei iudei şi samarineni nu erau relaţii prea bune, deoarece iudeii îi priveau de
sus, considerându-li-se superiori, motiv pentru care, samarinenii îi ocoleau. Prin urmare, putem înţelege
mirarea femeii atunci când Isus, un iudeu, îi cere apă, ei, o samarineancă. Vorbindu-i la fântână însemna
că o curtează, dar şi că nu ţine seama de faptul că este o străină, deci nu o desconsideră.
Nu doar femeia este cuprinsă de mirare ci şi ucenicii, deoarece prin comportamentul Său, Maestrul lor
pare că încalcă legea şi elimină toate barierele referitoare la relaţiile inter-umane, realizând cu
samarineanca o întâlnire profundă: 1). “Bariera sexuală”: un rabin nu trebuia să-i vorbească unei femei în
afara zidurilor casei, nici chiar propriei soţii! 2).”Bariera de rasă”: samarinenii erau consideraţi “corcituri”
pentru că se amestecaseră cu asirienii. 3) “Bariera naţionalităţii”: samarinenii erau consideraţi străini. 4)
“Bariera religioasă”: erau consideraţi impuri şi schismatici. 5) “Bariera imaginii”: a vorbi cu o femeie la
fântână, însemna să o curtezi, iar faptul ajungea la urechile tuturor.

Reacţia femeii şi răbdarea lui Isus

Ea înţelesese că Isus nu dispunea de o găleată şi de aceea îi răspunde ironic. Poate că ea profită de ocazie
să “jignească” un iudeu.

Isus continuă pe un ton serios, propunându-i să ceară “apa vie“. Femeia mirată, observă că Isus, neavând
găleată, nu i-ar putea oferi “apa vie” Domnul răspunde din nou cu toată seriozitatea, clarificând ce
înseamnă “apa vie”. “Cine va bea această apă pe care Eu o dau, nu va mai înseta în veci“.

Care este acel “lucru” care niciodată nu-l satură pe om? Este iubirea! Toţi suntem însetaţi de iubire:
tânjim după atenţia, aprecierea, mângâierea şi gingăşia celorlalţi faţă de noi… Inima oricărei persoane,
chiar şi a vârstnicului, nu se satură de iubire niciodată: mereu aşteaptă un nou cuvânt de încurajare, iar
Isus cunoaşte setea de iubire a omului.

Ne este sete de iubire. Dorim să fim iubiţi. Şi lui Dumnezeu îi este sete de iubire, dar în mod diferit: nu să
fie iubit, ci să ne iubească! Iată ce norocoşi suntem! Toţi dorim iubirea infinită, iar Isus ne spune că
Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică. Aceasta este “vestea”, ştirea cea mai importantă dintre toate.
Trebuie să dorim această “apă vie”, care ne astâmpără setea cu “iubire veşnică”!

Cum putem permite acestei ape vii să ne astâmpere setea? Spovedania – loc în care ne întâlnim cu
iertarea iubitoare a Domnului – este unul din momentele în care primim “apa vie”, iubirea dumnezeiască
ce va curge din sufletele noastre şi va iriga “rădăcinile” aproapelui pe care îl vom întâlni şi căruia îi vom
dărui iubire, deoarece “iubirea Lui” ne va învăţa să-l iubim pe aproapele cu o dragoste divină. De fapt,
atunci când încurajăm, când surâdem, când ajutăm cu generozitate pe cei din familie, de la şcoală, din
societate, dăruim “apa vie” aproapelui.

Samarineanca venise la fântână să-şi astâmpere setea trupească, ignorând că setea reală a omului este
cea sufletească: setea de iubire, de iertare, de comuniune… de fericire, la urma urmei! Ea zilnic bea apă
din fântână, dar nu reuşea să-şi astâmpere setea sufletească. “Tragedia omului constă în faptul că simte
ceea ce nu este, dar foarte greu înţelege ceea ce ar trebui să fie“. Numai Domnul arată omului cine este
cu adevărat, ajutându-l să se întrebe asupra sensului faptelor sale.

Până în acea clipă, femeia era doar “o mulţime de dorinţe” care o împingeau în toate direcţiile: cinci
bărbaţi (căuta iubirea la oameni!). Dar şi noi – până Îl întâlnim pe Isus – pretindem de la semenii noştri
(limitaţi) ceea ce nu au: iubirea veşnică. Iată motivul pentru care rămânem dezamăgiţi.

Aici ,pe pământ ,omul poate întâlni “apa vie” în rugăciune, în Sfintele Taine, în iubirea aproapelui, nu
pentru el însuşi, nici pentru a-şi satisface pofta de iubire, ci pentru că aproapele este fiu al lui Dumnezeu,
iar omul alege să asculte de Dumnezeu!…
Femeii nu-i convine acest dialog şi încearcă să schimbe conversaţia, introducând tema rugăciunii: ” Unde
trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu: aici sau la Ierusalim?” Întrebare sa este “încuietoare”. Ea, o
păcătoasă notorie, nu putea să intre în Templul din Ierusalim şi nici în cel, deja distrus, al samarinenilor.
Religia are regulile ei, iar ea nu le-a respectat şi se considera rămasă pe din afară, exclusă. Dar Isus îi
răspunde: nu, învăţându-o că “inima sa” este adevăratul templu şi că “spiritul său” îi permite să ia parte
la mărirea lui Dumnezeu. Femeia este “templul” – persoană creată după chipul lui Dumnezeu – şi în
templu propriu poate să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Isus îi aminteşte nu de “lucrurile din exteriorul ei” ci de “responsabilitatea sa”, de datoria sa, arătându-i
în acelaşi timp, falsitatea vieţii sale. Tu, femeie, greşeşti pentru că eşti “templul lui Dumnezeu” şi trebuie
să te rogi din inimă şi cu toată conştiinciozitatea. Cuvintele tale, faptele tale, dorinţele tale pot fi o
adorare a lui Dumnezeu şi nu doar locul în care te afli… Este vorba de rugăciunea “în adevăr“: fără
trădări sau contraziceri inutile, fără certuri, ură şi mânie!!!

Orice convertire este ca o “adunare” din afară (din exterior) a omului, pentru a pătrunde în interiorul
inimii sale. Până când L-a întâlnit pe Isus, samarineanca a trăit doar după aparenţe, căutând plăcerile şi
fericirea în afara ei. Isus îi luminează sufletul şi o ajută să se înţeleagă: era o sclavă a propriului ei trup, a
instinctelor sale… Acum conştientizează demnitatea sa şi că este invitată să devină izvor de apă vie,
deoarece a intrat în legătură cu Cineva care îi dăruieşte din abundenţă această apă. De fapt, Isus o ajută
să trăiască adevărata viaţă, care îi rămăsese necunoscută. O viaţă în care să nu fie un simplu obiect
pentru alţii, ci ea însăşi. Soluţia creştinului este în interior, în inima sa, nu în exteriorul său! Prin urmare,
faptele, ca să fie autentice, trebuie să izvorască din interiorul omului, nu condiţionate de ceea ce se
întâmplă în jur sau de părerile altora.

Lumii noastră îi este sete de oameni care să-L adore pe Dumnezeu, în Spirit şi Adevăr, oameni care să fie
mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu în familii, la locul de muncă… peste tot unde omul încearcă să-şi
astâmpere setea.

Isus, om liber

Isus a fost un om liber. Din acest motiv, în viaţa Sa a avut întâlniri minunate. A fi liber implică, înseamnă,
a nu permite ca ideile preconcepute sau părerile altora să te împiedice să întâlneşti alte persoane, viaţa
şi fericirea. Isus nu şi-a plecat urechea la regulile care interziceau întâlnirea cu alte persoane, ci a căutat
astfel de persoane şi a discutat cu ele, afirmând că a venit pentru “oile pierdute ale casei lui Israel“.

Isus nu doreşte să o convertească. Nu o ceartă pentru viaţa ei dezordonată, pentru religia ei, considerată
eretică. Isus o acceptă aşa cum este, cu viaţa ei grea şi cu nevoia ei infinită de iubire. Ce bine ar fi dacă şi
noi ne-am accepta aşa cum suntem, chiar dacă nu ne place cine suntem, chiar dacă am vrea să fim
diferiţi, mai frumoşi, mai bogaţi, mai puternici, mai religioşi şi mai capabili să îi iubim pe cei de lângă noi.

Dar suntem… cum suntem. Dacă cineva nu se acceptă aşa cum este, chiar dacă nu-i place, nu poate face
nimic bun. Dacă nu acceptă că este un dependent de alcool, nu poate să se lase de băutură. Dacă nu
acceptă că este o persoană posesivă, nu va putea iubi liber. Dacă nu recunoaşte că este un invidios, nu se
va putea vindeca. Dacă nu recunoaşte că are diferite probleme, nu le va putea rezolva. Dacă nu-şi
acceptă istoria personală, nu se va putea vindeca. Dacă nu acceptă sau recunoaşte erorile sale, le va
repeta. Dacă nu consideră că are nevoie de apă, va muri de sete. Deci trebuie să se mulţumească aşa
cum este, imperfect: “Asta sunt. De aici pornesc…”
Fiul adolescent al unui sculptor nu se accepta nici în aspectul său fizic, nici nu era mulţumit din ce familie
provenea. Cu ocazia zilei sale de naştere, tatăl său i-a dăruit o bucată dintr-o stâncă. Tânărul rămase
mirat, dar şi nemulţumit cu privire la cadoul primit. Tatăl luă piatra şi o modelă, făcând din ea o minunată
sculptură. Apoi îi zise: “Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi aruncat-o?”… “Înseamnă că nu ai fi făcut această
sculptură.”… “Bine, fiul meu. Tu eşti bucata de piatră, nu-ţi risipi viaţa”.

Întâlnirea cu Isus reprezintă pentru femeie, întâlnirea cu propriu-i adevăr: că nu a găsit adevărata iubire.
A-L întâlni pe Domnul, înseamnă a privi în faţă realitatea, chiar dacă nu ne place. Dar este ceea ce trebuie
să vedem pentru a ne vindeca. Femeia trebuie să recunoască că a avut cinci bărbaţi, iar cel pe care îl are
acum, este al şaselea…şi totuşi nu a găsit fericirea. Este neplăcut să accepţi un asemenea adevăr, să
constaţi că ţi-ai risipit viaţa alergând după plăcerile trecătoare ale lumii dar, asta este realitatea.

A-L întâlni pe Isus nu este un pios exerciţiu ascetic, ci este întâlnirea cu ceea ce tu eşti în mod real.
Domnul este cel care te demască, chiar dacă tu îi ascunzi ceva, El ţi-o aşterne în faţa ochilor. Înaintea lui
Isus nu se poate minţi sau să ne minţim. Cine refuză să se vadă aşa cum este, cu limitele proprii, refuză să
se întâlnească cu Dumnezeu, care este Spirit şi Adevăr.

Notaţi! Pentru a nu admite realitatea, femeia schimbă discursul, începând să vorbească despre religie.
De fapt, este mai uşor să vorbeşti de Dumnezeu, despre rugăciune sau care este religia adevărată, decât
să vorbeşti deschis şi sincer despre tine şi despre ceea ce eşti, despre adevărul vieţii tale. Pentru orice
om este mai comod să discute despre politică, afaceri şi despre alţii, decât să-şi clarifice propriile
probleme şi stările sufletului său rănit, agresiv, fricos sau rigid, închistat ori pietrificat. Isus ne învaţă că
dacă nu căutăm adevărul sufletului nostru, nu ne putem maturiza. Cel care doreşte apa vie trebuie să
coboare în adâncul inimi sale, să cerceteze şi să trăiască în adevăr. Nici credinţa omului nu este
adevărată, dacă nu porneşte dintr-un suflet curat, format la şcoala adevărului.

Samarinenca a căutat în afara ei, ceea ce de fapt, trebuia să caute în sufletul ei. Adevărul este în inima ta.
Acolo trebuie să îl cauţi, dar la lumina adevărului divin! A pătrunde în inima mea pentru a căuta
adevărul, implică a alunga din ea orice frică, orice vorbire de rău, orice traumă, care mă împiedică să
găsesc adevărata viaţă.

De fapt, tot ceea ce am (lucrurile materiale) este bun, dar nu poate să sature setea de adevăr a sufletului
meu. Pot să trăiesc cu un pahar de apă pe zi, dar nu pot să-mi astâmpăr setea. Cum forăm în pământ
pentru a găsi apă, tot aşa trebuie să forăm în inimile noastre pentru a ajunge la “apa vie”. Aceasta este
menirea vieţii noastre! Dacă forez doar la suprafaţă, nu găsesc nimic şi voi muri de foame şi de sete
“sufletească”. Adevărata religie constă în “a-L adora pe Dumnezeu în Spirit şi în adevăr!”

Să descoperim că Dumnezeu este în spatele fericirii, pe care o căutăm în lucruri sau în persoane: “Ceea
ce caut în oameni, la urma urmei, eşti Tu. Ce găsesc în surâsul de pe feţele lor, eşti Tu. Iubirea care-mi
încălzeşte inima, eşti Tu. În toate Te caut doar pe Tine“… Şi, Sf. Augustin continuă: “Târziu te-am iubit,
frumuseţe veche şi mereu nouă. Erai în mine, dar eu eram afară şi fără frumuseţe şi alergam după
frumuseţile pe care Tu le-ai creat şi care, fără Tine, nu ar putea exista. Tu eşti mereu cu mine, dar eu nu
eram cu Tine… Ne-ai creat pentru Tine, Domne şi inima noastră este neliniştită până când nu se va odihni
în Tine” (Sf. Augustin).

Concluzionând, constatăm că Isus i-a dezvăluit femeii unele adevăruri, care până în acel
moment al Evangheliei nu le descoperise nici măcar ucenicilor Săi: 1. Dumnezeu este Spirit,
care trebuie adorat nu într-un loc special, ci în interiorul nostru, mereu şi în adevăr; 2. Isus
este Mesia cel vestit de profeţi, revelatorul lui Dumnezeu, care este Tatăl; 3. Domnul Isus
aduce tuturor apa vie a credinţei şi a iubirii fără margini faţă de oameni; 4. Cel care primeşte
aceste daruri, va moşteni viaţa veşnică.
Asta da, afacere! O astfel de apă chiar că nu are preţ! Însă Isus o dăruieşte gratis, chiar şi unei
femei care, după părerea “înţelepţilor vremii”, era ultima căreia Isus trebuia să i se adreseze.
Isus îi dezvăluie lucruri importante unei păcătoase. Mulţimile Îl aşteptau şi El pierdea vremea
cu o eretică, fără să se preocupe de propria-I imagine şi faimă? Mântuitorul ne învaţă că
atunci când suntem prea preocupaţi de noi, nu putem să îi ajutăm pe alţii! Isus ne arată, ne
demonstrează că şi un singur păcătos – chiar cel mai mare – merită toată atenţia Sa. Iată o
veste bună pentru noi! De acum ştim: chiar dacă nu merităm, Domnul se interesează în mod
particular de fiecare în parte, ne vrea binele şi ne iubeşte!
Reacţia finală a femeii

Primind această “apă vie”, învăţătura Mântuitorului său, femeia fuge la vecinii ei şi le spune: “A sosit
Mesia!” Consătenii rămân miraţi. Este chiar ea. Acum este schimbată, e o persoană nouă. Şi ei doresc
“apa vie”, iar Domnul se va opri două zile cu ei. Acum Maestrul îi hrăneşte cu apa cea vie pe toţi, prin
mijlocirea femeii pe care ei o desconsiderau. Iată că, păcătoasa devine apostol al Domnului. Limita ei
devine laudă şi jertfă adusă lui Dumnezeu. Viaţa ei dezordonată se transformă în arătarea puterii lui
Dumnezeu. Ea a băut şi a devenit izvor de “apă vie” pentru consătenii săi. Noi vom reuşi să ne convertim
la fel de radical ca şi această femeie?

Cateheza pe care Isus a făcut-o cu femeia, se termină cu cateheza femeii faţă de consătenii ei! Iată rolul
Bisericii! Femeia predică cu entuziasm şi este convingătoare! Nu este esenţială mizeria în care căzuse,
este important că Isus a găsit-o şi ea s-a lăsat condusă de El. Astfel Domnul ne învaţă că numai iubindu-i,
îi putem conduce pe cei de lângă noi, la întâlnirea cu Dumnezeu! Amin.