Dați-mi un trup voi munților

de Lucian Blaga
Modernismul european

În ceea ce privește modernismul, pe plan european, sunt bine cunoscute teoria lui Hugo
Friedrich din Structura liricii moderne, care interpretează modernismul printr-o suită de
categorii negative: urâtul, creştinismul în ruină, depersonalizarea, descompunerea şi
deformarea realului (cum apare la Baudelaire), disonanţa, ruptura cu tradiţia, dezumanizarea,
artificialitatea eului, idealitatea goală, vidul, incomprehensibilul şi îndeosebi, transcendenţa
goală şi fragmentarismul; şi teoria Şcolii de la Geneva, în frunte cu Marcel Raymond, Albert
Béguin, Georges Poulet şi Jean-Pierre Richard, care pune în centrul modernismului
transcendenţa ce îşi are originile tocmai în pendularea permanentă între contrarii şi care tinde
să genereze în cadrul discursului liric o serie de mituri pe care se fundamentează Poezia. Cu alte
cuvinte, în centrul acestei demonstraţii se află limbajul poetic, pur şi misterios.

Modernismul românesc

În literatura română, Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită

din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”,
accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La
baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului ( principiul
care asigură dinamica fenomenelor culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc ).

În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mişcării literare constituite la

sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi
Antonio Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un simbolism muzical
verlainian” (Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia formelor inovatoare în
planul creaţiei artistice, forme care se opun, de regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din
această perspectivă, toate curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a
secolului al XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul,
futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând
modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare care tind, în forme
spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia prin atitudini anticlasice,
antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă până la
negativism radical” ( Adrian Marino )
În lirica modernă, se produce o destructurare a eului liric, total îndepărtat de eul individual,
celebră fiind afirmaţia lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”. Nu numai persoana eului liric se
modifică, ci şi numărul, apariţia pluralului sugerând o polifonie a vocii în care distanţarea de eul
individual creşte.
1
 Lucian Blaga este unul dintre inovatorii liricii românești, mai ales în plan formal. Poetul
ilustrează, mai ales în prima parte a creaţiei sale, curentul literar expresionist, care se traduce
prin expansiunea eului liric la nivel universal, printr-o participare intensă la tainele lumii şi prin
trăirea adâncă a misterului universal. Orice creaţie este, în concepţia blagiană, o „metaforă”,
acest termen desemnând, pentru filozof, nu o simplă figură de stil, ci totalitatea modalităţilor
prin care, într-o operă întreagă, şi chiar într-un domeniu al spiritului, se întocmeşte o viziune a
existenţei. De altfel, Lucian Blaga este şi teoretician al noţiunii de „metaforă”, pe care o
defineşte în două moduri: „metaforă plasticizantă”, care dă frumuseţe limbajului liric, fără a-i
încifra conţinutul, metafora care ţine de limbaj şi „metafora revelatorie”, care are rolul de a
potenţa misterul esenţial, de a releva conţinutul; ea completează neputinţa expresiei directe,
este un act revelator al misterului, este rezultatul incongruenţei dintre lumea concretă şi cea a
noţiunii abstracte.

Dați-mi un trup voi munților de Lucian Blaga

Poezie modernă de factura expresionista, Dati-mi un trup voi muntilor se caracterizează prin
existența sentimentului absolutului, expansivitatea gestica, elanul dionisiac, caracterul vizionar,
manifestarea euforica, tensiunea lirica. Textul aparține celui de-al doilea volum de versuri
blagian, Pașii profetului (1921) și exprimă elanurile vitaliste ale eului, încadrându-se liricii
existențial-filozofice.
Titlul poeziei este relevant pentru estetica expresionista. Apelul liric blagian Dati-mi un
trup voi muntilor devine o cerinta majora, de marca expresionista, deoarece trupul este
mijlocul de incorporare a patosului iesit din comun, ca realitate interioara.
Tema poeziei releva nevoia de adecvare a formei la continut, pornind de la contradictia
intre fragilitatea fiintei umane si dezlantuirea frenetica a pornirilor vitale. Frenezia trairilor,
sentimentul absolutului imprima o tensiune lirica, redata in mod subiectiv, in monologul
adresat, prin marci lexico-gramaticale care evidentiaza eul liric: pronumele personal si verbele
la persoana I sg si a-II-a sg si pl, adj posesiv la pers I sg, topica afectiva (inversiuni), pauza
afectiva/cenzura.
Versul- incipit, Numai pe tine te am trecatorul meu trup, reluat si ca vers final, este o
marturisire dureroasa a limitarii umane in timp, prin raportare la motivul plurivalent al trupului.
Intre cele doua versuri se releva patosul, elanul cosmic al eului exacerbate. Verbele-cheie ale
poeziei sunt a fi si a avea, care sustin opozitia intre suflet si trup, intre etern si efemer, intre
libertate si limitare, ca si aspiratia largirii datului, limita asumata in ultimul vers.
Compozitional, poezia are patru secvente marcate, de obicei, prin scrierea cu initiala
majuscule a primului vers.

2
 Prima secventa (strofa I) este un autoportret liric care evidentiaza opozitia dintre trup
(trecatorul meu trup) si suflet (strasnicul suflet). Adverbele numai si totusi sustin opozitia
semnalata.
A doua secventa lirica (strofele II si III) aduce invocatia elementelor eternitatii: muntilor,
marilor; pamantule. Nevoia expresionista de incorporare a patosului iesit din comun este
comunicata in versuri de mare tensiune: Dati-mi un trup/voi muntilor,/marilor,/dati-mi un alt
trup sa-mi descarc nebunia/in plin!/Pamantule larg fii trunchiul meu... Retorismul aparte este
sustinut de invocatii si exclamatii retorice, de repetitia vb la imperative dati-mi, de personificare
si de versul liber. Metaforele asociate in invocatia pamantului plasticizeaza gradat, prin imagini
poetice, notiunea moderna de forma a continutului, de adecvare a formei la continut: trunchiul
meu, pieptul, lacasul furtunilor, amfora eului meu indaratnic. Imaginile culmineaza cu proiectia
hiperbolica a eului liric dezlantuit: Prin cosmos/auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi/si-as apare
navalnic si liber/cum sunt,/ pamantule sfant. Se observa rolul epitetelor calificative, de a releva
esenta sufletului nelimitat.
A treia secventa lirica (strofele IV si V) surprinde saltul in imaginar, sugerat de verbul la
conditional-optativ, nevoia de absolut in trairea sentimentului de iubire: Cand as iubi,/mi-as
intinde spre cer toate marile/[..]/ sa-I sarut sclipitoarele stele//Cand as uri/as zdrobi sub
picioarele mele de stanca/bieti sori/calatori. Hiperbola si antiteza as iubi-as urî infatiseaza eul
stihial inzestrat cu forta, intensitate. Versul final reda revenirea in contingent, acceptata cu
resemnare si tristete, sugerata de conjunctia adversativă dar.
Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La
nivelul morfosintactic, miscarea afectiva este exprimata prin modurile si timpurile verbale.
Nazuinta suprema de transgresare a datelor fiintei (suflet-trup), canotate de indicativul present,
este sugerata de utilizarea celorlalte moduri verbale personale: imperative, cu exprimare a
dorintei dati-mi, conjunctiv sa-l cuprind, sa-I sarut, conditional-optativ, actiune dorita si
nerealizata as iubi, as urî. La nivelul stilistic se observa ca antiteza suflet-trup se realizeaza cu
ajutorul unor serii de sintagme poetice/metafore, dar si rolul invocatiei, al exclamatiei retorice,
al hiperbolei in revelarea elementelor care conoteaza vesnicia.
Poezia este alcatuita din 5 strofe inegale cu versuri libere (cu metrica variabila), al caror ritm
interior reda fluxul ideilor si frenezia sentimentelor. Prozodia moderna este o eliberare de
rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideii si a sentimentului poetic. Potentarea trairii,
sentimentul absolutului, exacerbarea eului-trasaturi expresioniste- duc la o descoperire tragica:
slabiciunea trupului ca limita de netrecut a fiintei.

În concluzie, lirica lui Lucian Blaga se înscrie în paradigma unui modernism atipic din
perspectiva lui Hugo Friedrich, adică în tocmai ceea ce noi am numit şi am exemplificat ca fiind
„modernismul apocaliptic”. Puşi faţă în faţă cu o epocă a dezvoltării tehnologice, poeţii se văd
nevoiţi să reacţioneze împotriva acestei invazii şi, de aceea, asistăm la distorsiuni, la

3
fragmentări ale discursului liric, eul este dezorientat, tulburat şi angoasat, iar transcendenţa
„tradiţională” se goleşte acum de sens, căci în faţa unei explozii tehnologice – deci a empiricului
– orice formă de accedere este suprimată. Iar dacă pentru Hugo Friedrich poeţii moderni
trebuie să se adapteze acestui context, Lucian Blaga refuză şi caută alternativa. El îşi propune ca
în poezia lui să proiecteze un eu care, deşi captiv într-o lume a „noului”, se află permanent în
căutarea unui refugiu din lumea modernizată. Dar asta nu reduce poezia lui Blaga la
tradiţionalism, ci o proiectează într-un modernism aparte, căci revelaţia transcendentului se
configurează ca o obsesie ce produce o durere cumplită şi aproape eternă.

Dați-mi un trup voi munților de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,

4
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.