JOCUL CU TRECUTUL (istoria între adevăr și ficțiune)

TOTUL TRECE PRIN IMAGINAȚIA NOASTRĂ

- ce altă sursă ar putea exista
- nu există ficțiune lipsită de sens
- istoria este și ea o construcție intelectuală, nu un dat obiectiv
- există o logică a istoriei, un mecanism propriu de reelaborare și
actualizare a trecutului
”inventăm cuvinte și apoi ne lăsăm subjugați de ele. Fără cuvinte, nu ar exista cunoaștere, dar tot
cuvintele se constituie în entități independente, obstacole care se interpun între noi și ”lumea
adevărată”. Ne apropie, și, în același timp, ne îndepărtează de esența lucrurilor. Independența de
spirit presupune o stare de vigilență semantică, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari.
”Istoria” este un asemenea cuvânt derutant”

Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea, ceea ce este o erezie și nu tocmai

una inocentă. Lumea reprezentărilor este alta decât lumea reală; se poate vorbi
despre acuratețea reprezentărilor; nu înseamnă că adevărul ar fi egal cu
minciuna – trebuie să sperăm în capacitatea noastră de a ne apropia de
realitate, dar oricât ne-am apropia de ea nu o putem privi decât cu propriii
ochi.

complexitatea istoriei este dată de îndepărtarea de punctul de observație

(accesul se face prin izvoare sau imagini derivate): Herodot nu este un izvor
propriu-zis, ci un izvor pentru modul cum priveau grecii lumea de atunci; și
statistica este o ”imagine”

Fără trecut nu exisă legitimare și justificare.

S-a prăbușit sau nu Imperiul Roman?
476 – Odoacru (regele herulilor) îl izgonește pe Romulus Augustus (ultimul împ.
Roman al Apsului)
contemporanii nu par să fi observat ceva (”Contemporanii sunt ei oare observator privilegiați ai
propriei istorii sau rătăcesc în neștire printre arcanele ei, precum Fabricio del Dongo pe câmpul de
bătălie de la Waterloo? Istoria se vede sau se înțelege mai bine din interior sau din afară, de aproape
sau de departe?.... din fiecare loc istoria se vede diferit”; pg 13)

prezența herulilor nu era insolită (de câteva generații valuri de barbari ...)
în 1395 Odoacru trimitea însemnele imperiale la Constantinopol (prăbușirea de
mai târziu putea fi privită ca o unificare)
nu a fost un moment, ci o evoluție (câteva secole înainte și câteva secole după)
eveniment crucial? non eveniment? (se pot argumenta ambele)
Cavalerii și microbii
la vremea ciumei, aceasta apărea doar ocazional în preocupările istoricilor-
problemele de stat reprezentau un interes mai mare pentru istorici
pe la mijl sec 20, s-au descoperit demografia, plus medicina, corpul uman,
boala, manifestările vârstei etc (acestea au devenit astăzi probleme majore și
ciuma a fost integrată în mecanismul istoriei)
colonizarea Americii – microbi – au dat lovitura de grație civilizațiilor
amerindiene (neimunizate); treptat – unificarea microbiană a lumii
și microbii suportă interpretări mai complexe (ciuma este subordonată unei
dereglări socio-economice și demografice globale – populația a crescut mai
repede decât au putut crește mijloacele de subzistență; )
toate interpretările exagerează, chiar și numai prin faptul că sunt parțiale; toate
alegerile sunt relative sau totul este egal de semnificativ, în funcție de
segmentul pe care se concentrează ancheta (pg 20) ”istoria nu a însemnat
niciodată altceva decât istorii”
O lume de imagini
trecutul nu poate fi reînviat cu adevărat
imaginea și limbajul se substituie lumii adevărate ”Trăim într-o lume de imagini...” (pg
22)

rinocerul (Tratatul de semiotică generală (U. Eco) – reprezentări contradictorii):

gravură (Durer)
fotografie/filmări (piele netedă)
o posibilă imagine diferită (piele dură, zgrunțuroasă)
nimic nu poate fi confirmat definitiv..., ci numai acceptat provizoriu; pg 23

Thomas Kuhn: adevărul se subordonează paradigmelor (o teorie este

acceptabilă dacă nu contravine paradigmei dominante)
știința actuală este un produs al civilizației occidentale; dacă s-ar fi născut în
China sau India ar fi fost altfel (educația, religia, cariera, ideologiile etc, toate își
lasă amprenta asupra operei științifice)
Cum rămâne cu obiectivitatea și cu Adevărul?
Niels Bohr: un adevăr profund presupune că și contrariul său este nu mai puțin
un adevăr profund
realismul literar și artistic nu este mai ”realist” decât simbolismul, romantismul,
suprarealismul - spune altfel și altceva despre esențele realității, dar nu mai
mult sau mai puțin (o pictură realistă de sec 19 este mai aproape de esența
lucrurilor decât una medievală, centrată nu atât pe asemănare, ci pe valori și
semnificații? sau decât un tablou suprarealist centrat pe surprinderea vizuală a
meandrelor psihicului uman?)
Despre structurile și logica imaginarului
subtila țesătură a imaginarului se interpune între noi și lume, între noi și istorie,
între noi și noi
imaginarul = o sumă de structuri mentale stabile pe care este programat omul
să funcționeze
imaginarul - universal (în structurile sale fundamentale)
imaginarul - specific (în conținut: structurile permanente se combină și se
recompun fără încetare, generând o istorie diversificată și fluidă)
imaginarul desfide materialismul celor care cred că reprezentările mentale își
trag seva din lumea concretă – imaginarul funcționează autonom; se poate sau
nu hrăni din realitate, dar topește materia pe care o utilizează în creuzetul său
(grecii au realizat câteva scheme ale globului terestru care nu aveau cum să
pornească decât din imaginar)
omul poate fi definit ca ființă fabulatoare – pg 30

trebuie să-i surprindem regulile, structura de rezistență

În căutarea absolutului
Dacă există o suprarealitate, atunci istoria nu este altceva decât un joc secund
ce se cere descifrat pentru a ajunge la adevăratele esențe.
istoricii antici nu erau naivi – știau și ei ce înseamnă un fapt pozitiv, dar au
considerat că există înțelesuri mai adânci; istoria se integra într-o ordine
cosmică purtând amprenta sacralității; realitatea trebuia să capete un sens, să
treacă printr-un proces de transfigurare (Titus Livius are o parte legendară în
istoria romană pe care a consfințit-o: cum ar fi arătat reconstituirea
arheologică, meticuloasă a trecerii de la o neînsemnată așezare rurală, la
imperiul de mai târziu? – poate mai adevărată, dar fără sens)
iudaismul și creștinismul au legat lumea pământeană de cea supranaturală într-
un sistem complet și coerent
raționalismul și-a propus explicarea lumii concrete prin ea însăși și anihilarea
intervențiilor exterioare; a avut loc o revoluție intelectuală (apogeul în Europa
Luminilor, sec 18), dar nu a afectat nevoia de absolut înscrisă în spiritul uman –
s-a produs o deplasare relativă dinspre religie înspre știință, dinspre imaginarul
tradițional înspre un nou tip de imaginar; eliberată de supravegherea
”Providenței”, istoria nu a fost lăsată să funcționeze în voie (s-au descoperit legi
ale naturii); a debutat astfel ”vânarea legilor istoriei”
convingerea că istoria trebuie să aibă sens a rămas adânc înrădăcinată (rari
sunt istoricii care să afirme lipsa oricărei semnificații de ordin metafizic în
scurgerea timpului); interpretărilor religioase le-au luat locul filosofiile istoriei
religia progresului și mistica națională, cele 2 mituri esențiale ale epocii
moderne, au conferit istoriei dimensiunea transcendentală ce risca să-i
lipsească pe măsura refluxului sacralității
pozitivismul și marxismul (filosofii ale istoriei imaginate în sec 19) sunt cele mai
apropiate de sensul religios al interpretărilor tradiționale, în ciuda sau din cauza
ambițiilor lor științifice (cu cât știința vrea să spună mai mult, cu atât trece
dincolo de limita cunoașterii pozitive) ”Tentația Absolutului conduce inevitabil spre
abordări de tip religios – pg 38”

Auguste Compte (întemeietorul pozitivismului – ”Tratat de politică pozitivă sau

tratat de sociologie, instituind religia umanității”):
traiectoria omenirii cuprinde 3 etape: teologică, metafizică, pozitivistă
în ultimii ani de viață a făcut pasul spre religie – religia lui; ”religia umanității”
se sprijinea pe dragoste (sentiment), ordine (rațiune) și progres (activitate)”;
noua ”știință sacră” era o religie fără Dumnezeu, însă cu mulți sfinți

Marx (fondatorul materialismului dialectic și istoric)

vedea în religie un ”opium al popoarelor”
reașeza lumea pe baze materiale – contrareligie (dar ce este o contrareligie
dacă nu o religie?)
teoria istorică a lui Marx are 2 niveluri: etajul inferior (concret, material) și
etajul de sus (o idee transcendentă care orientează dinamica istoriei)
materialismul lui este dominat de telologie: istoria presupune o finalitate:
merge obligatoriu spre comunism – se vede imaginea virtuală implacabilului
Destin
viitorul comunist divinizat înscrie marxismul în schema milenaristă
Compte – a inventat sociologia
Marx – a stimulat enorm mișcarea de idei în zona științelor umane

Acei oameni altfel decât noi

personajul excepțional (misiune invariabilă – de a pune în aplicare o idee
superioară – schema ideală trasat de Providență, Destin sau Legile istoriei) –
desacralizarea conținutului, dar perpetuarea structurilor
revenire în forță a istoriei politice și narative și a genului biografic
personajele excepționale – susținute de ”mase” (democratizarea nu pare să fi
afectat acest sector al mitologiei; poate chiar anonimatul societății de masă și
consum și omogenitatea fără suflet a lumii tehnologice să genereze nevoia de
exemplaritate)

sec 20 - paroxism al ideologizării și al evenimențialului și politicului

mass-media – nu numai că trăim într-o epocă a evenimentului și politicului, dar
acestea sunt preluate și amplificate, construite de multiplele canale de
comunicare, într-un flux de informații personalizate; hipertrofierea
evenimentului și a categoriei de personaje reprezentative decurge din
branșarea noastră la mașina de fabricat știri și personalități

”Unitatea” – un concept nu tocmai unitar

nimic nu este mai puțin unitar decât conceptul de unitate (putem decupa
spațiul și timpul după cum credem de cuviință)
tentativa de unificare, reală sau imaginară, a lumii antice a fost concurată de
principiul opus al unei specii umane extrem de fărâmițate și ierarhizate
creștinismul – mesaj unificator global; pentru Sf Augustin, toți oamenii sunt în
egală măsură oameni; triumful Cetății lui Dumnezeu privește întreaga suflare
omenească; efectul istoric concret urma să fie expansionismul occidental –
unificarea omenirii în jurul nucleului creștin, convertirea
Creștinătatea și Imperiul – cele 2 mari principii de unitate în Evul Mediu
laicizarea specifică epocii moderne, afirmarea culturilor naționale au dus la
redefinirea conceptului istorico-politic de unitate – ideea națională a luat locul
ideii imperiale; unitatea s-a redefinit ca unitate națională
ideologia națională a fost opera Occidentului cu modelul german (predominant
etnic) și modelul francez (predominant politic
au fost create state naționale ex nihilo sau prin omogenizare acolo unde
configurațiile etnice, culturale și istorice erau mult mai complexe
sec 20 – evoluții contradictorii (accentuarea naționalismelor și manifestarea
solidarităților supranaționale)
proiectul european presupune necesara dar dificila îmbinare și armonizare a
celor 2 tipuri de unitate cărora li se adaugă un al 3-lea nivel – cel al structurilor
regionale și minorităților
Predestinarea geografică și teoria frontierelor ”naturale”
tiparul spațial obligă fluxul temporal să respecte anumite reguli stabilite
determinismul demografic este un aspect inseparabil al filosofiei istoriei
Cine vorbește despre cine: istorie și alteritate
aspirația spre unitate se confruntă cu principiul opus al alterității
istoria = un discurs despre ceilalți (despărțiți de noi în timp sau spațiu)
preluată de imaginar, alteritatea reală se poate atenua, până la dispariție. Sau,
dimpotrivă, se poate amplifica până la dezmembrarea speciei
exemplu:
? – cu cine se aseamănă mai mult românii – cu ungurii sau cu dacii?
răspuns: cu dacii
observație: dacă facem efortul de a ieși din mitologie, observăm că în prezent
românii și ungurii sunt mult mai aproape unii de ceilalți decât sunt românii față
de daci: Bu mai aproape de Bud decât de Sar
îndepărtarea celorlalți de noi – mai gravă în consecințe decât strădania de
captare a strămoșilor
mecanism mental important: imaginarul diferențelor funcționează la parametri
mult mai înalți decât realitatea în sine a acelor diferențe
jocurile alterității presupun
un centru (centrul lumii reprezintă condiția de normalitate; se află acolo
unde dorim să-l așezăm; orice istorie se scrie din centru; pe lângă punctul de
observație temporal (al zilei de astăzi) există și un punct de observație spațial
(cel în care ne aflăm))
o axă
o periferie
Occidentul – centrul lumii de câteva secole încoace (cu deplasări în cadrul lui –
S-ul mediteraneean s-a estompat treptat în favoarea N-V-ului)
balanța a înclinat apoi spre USA
Europa – ”una”, dar își adâncește sistematic divizările interne
mașinăria mentală producătoare de alteritate trebuie ținută sub control
alterității din afară îi corespunde un sistem similar în interior (distanța
măsurându-se în termeni sociali: în evul mediu leprosul și ereticul erau figuri
perturbatoare ale ordinii firești; sec 19 – clasele muncitoare se află la polul
opus burgheziei elitiste; comunismul – în ciuda utopicului proiect de armonie
socială avea un dușman de clasă)
cum să ne închipuim o societate în care mecanismele alterității nu ar
funcționa? Nici geometric, nici sociologic, centrul nu se poate afla peste tot.
problema cheie rămâne: cine vorbește despre cine (unde se situează pe axa
centru cel care ține discursul)
istoria scrisă și izvoarele – un discurs fabricat la centru (și ceilalți, când vorbesc
despre ei înșiși sunt subiectivi, dar ar avea o cunoaștere mai adecvată despre ei
înșiși)
exemplu: dacă un călător într-o țară străină își așterne în scris impresiile, textul
său este reprezentativ pentru țara în discuție sau pentru el însuși? chiar și dacă
ar fi cât se poate de scrupulos în însemnările sale, el alege din tot ceea ce îl
interesează și toarnă materia în tiparele propriului sistem de valori
spațiul românesc a fost o margine în raport cu Grecia antică, cu Imperiul
Roman, cu Bizanțul, cu Imperiul Otoman sau Habsburgic ori Țarist și este și în
raport cu UE – izvoarele veneau dinspre afară, dinspre normalitate (dreapta
măsură nu se întâlnește decât la centru) spre un tărâm ex-centric

herodot: ”cei mai viteji și mai deștepți dintre traci”; tot el vorbește explicit
despre nechibzuința lor (lipsiți de rațiune, au tentativa nebunească de a se
opune fără noimă imensei armate a marelui rege persan); mai drepți erau
pentru greci indienii; distrugerea viței de vie poate nu trebuie atribuită lui
Burebista, ci grecilor care au distrus-o simbolic

despre Zamolxis – tot ce se știe provine din sursele grecești, nu geto-dace: o

proiecție a doctrinei pitagoreice (grecii vorbeau tot despre ei înșiși)
preluarea ad literam a textelor autorilor antici – infantilism istoriografic
(istoricii vor căuta în continuare sâmburele de adevăr, însă orice reconstituire
nu poate fi decât o ipoteză)

Conspiratorii
una din irezistibilele tentații ale imaginarului – explicarea evenimentelor și
mersului lumii printr-un complex de manevre oculte, puse la cale de grupuri
restrânse, dar extrem de influente
Evul Mediu – conspiratorii erau leproșii, ereticii sau evreii; apoi vrăjitoarele
(toși agenți ai Diavolului)
Raul Girardet – 3 mai conspiratori ai ultimelor 2-3 secole: iezuiții, francmasonii
și evreii
spre sfârșitul sec 19 – occidentalii au confecționat ”pericolul galben” (chino-
jaonez); până la urmă, peste europeni au venit rușii și americanii

a urmat psihoza întreținută de ”pericolul roșu”

pentru comunism – psihoza imperialismului și a comploturilor puse la cale de
acesta
conspiratori și conspirații există (mafia și KGB-ul nu sunt ficțiuni); întrebarea
rămâne: în ce măsură istoria acceptă să le facă jocul?
prăbușirea comunismului – pusă pe seama înțelegerii dintre Bush și Gorbaciov,
nu pe seama saturației de promisiuni și privațiuni, a ideologiei comuniste
ajunge o adunătură de vorbe goale
interpretările tind să simplifice – ”conspirația” oferă acest serviciu

În căutarea momentului dintâi

atragerea trecutului spre prezent – marea tentație a imaginarului istoric
nimic nu este mai actual decât originile; nu există istorie fără mituri fondatoare
momentul de început – justifică existența, marchează destinul, locul în univers
al fiecărei comunități; certificatul de naștere fără de care ar lipsi identitatea
momentul fondator nu se recomandă singur – începem acolo unde vrem să
începem
imaginarul se poate construi la fel de bine tot pe imaginar sau pe realitate
pentru a rezista fluxului erodant al vremii, fundația trebuie consolidată ,
reînnoită și rememorată periodic (la început, românii nici nu au vrut să audă de
daci, voindu-se continuatorii celui mai strălucit imperiu și civilizații; treptat,
tipologia modernă a presupus ca miturile fondatoare să încline spre democrație
și autohtonism – eroul fabulos lasă loc poporului, iar noblețea obârșiei apare
mai puțin semnificativă decât ancorarea în spațiul ancestral (nu ne aflăm
neapărat în fața unui plus de adevăr)
popoare de mult înghițite de valurile succesive ale istoriei sunt reînviate
simbolic (Saddam Hussein ... descendența sumeriană; irakienii au tot atât în
comun cu sumerienii, cât au românii cu dacii)

Historia, magistra vitae

totul s-a experimentat de atâtea ori, încât ar trebui să nu mai avem nicio
dificultate în recunoașterea căilor bune
orice segment al trecutului este susceptibil să devină model și poate fi invocat
în sprijinul oricărui demers actual; nu trecutul ne spune ce să facem cu el – știm
noi ce avem de făcut
Roma – câte priviri asupra ei!
Evul Mediu – exploatat și de reacționari precum Chateaubriand, și de romatici
precum Jules Michelet; a servit în egală măsură monarhia și revoluția, Biserica
și laicitatea
Istoria nu se repetă (ne pot seduce, doar, asemănări întâmplătoare). Prezentul
nu este niciodată aidoma trecutului, chiar dacă există constante; ele se prind în
țesături diferite. De regulă, generalii sunt în urmă cu un război (de fiecare dată,
ceva a diferit).

cea mai sigură metodă de a greși - aplicarea automată a ”învățămintelor”

istoriei (ce ne poate învăța istoria acum în materie de integrare europeană,
democrație, eficiență economică etc? – doar idei generale, insuficiente; ce
istorie invocăm? – noi ne întâlnim nu cu istoria reală, ci cu propriul nostru
discurs despre istorie)
Strategii de evadare
Istoria ne învață și cum să evadăm din ea, arătându-ne partea rea din ea.
alungarea din rai – istoria cea mai dramatică a unui început de istorie; istoria
înseamnă pedeapsă, deteriorare, ieșire din starea firească a făpturii umane
mitul vârstei de aur – exprimă credința într-o stare pre-istorică, ferită de
amenințarea timpului corupător
”inventarea” proprietății private – perturbatoarea egalității și armoniei inițiale
Marx și Engels – așezau la baza evoluției omenirii faza ”comunismului primitiv”,
premergătoare a comunismului tehnologic de mâine
vârsta de aur a originilor – justifică, așadar, proiectul unei vârste de aur în viitor
supraviețuitorii - vor reveni la o lume mai simplă, mai apropiată de natură,
lipsită de tehnologie și de efectele ei nocive; rămâne de văzut ce se va
întâmpla: o sinteză mai bună de civilizație sau reluarea ciclului spre un alt
cataclism și așa mai departe
reintegrarea trecutului rămâne o ipoteză; sigur este că mergem spre viitor
ideologiile milenariste (textul de referință – Apocalipsa Sf Ioan): sfârșit al
istoriei și al Judecății de Apoi
în epoca modernă – un milenarism secularizat (reelaborare științifică și
filosofică a miturilor fundamentale)

se poate însă ieși din istorie și fără cataclismul milenarist sau comunist; poate
că acum rostul istoriei este să ne conducă dincolo de ea, spre o sinteză de
civilizație globală și integratoare, capabilă să armonizeze interesele și
contradicțiile; odată atins acest punct de echilibru, istoria se va opri în loc???

Francis Fukuyama – prăbușirea comunismului și a sistemelor autoritare,

precum și extinderea rapidă a sistemelor democratice îi apar semne ale unui
proces de unificare a umanității în jurul modelului politic și tehnologic
occidental; odată generalizat acest proces, istoria omenirii va îngheța
orice tentativă de explorare a viitorului se inspiră din trecut; totul se raportează
la trecut; marile sisteme de interpretare caută formula globală a devenirii
umane, extrasă din segmentul deja parcurs
întrebarea fundamnetală: are istoria sens sau nu?
dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem ar fi derizoriu
scepticismul istoric pare a câștiga teren
Karl Popper – afirmă absența oricărui sens în mersul istoriei
totuși, tentația majoră – aceea de a conferi întregului proces coerență și
semnificație; soluțiile diverse, se pot reduce la imaginea cercului și liniei drepte
mitul eternei reîntoarceri – concepția dominantă; conduce spre pesimism
istoric; i-a luat locul o nouă sinteză de civilizație , concepția iudaică a istoriei,
înscrisă în Biblie, preluată și extinsă de creștinism – mersul omenirii este
rezumat la o linie simplă: sunt unite momentul Creației cu sfârșitul lumii și
Judecata de Apoi (un singur început și un singur sfârșit); elemente de ciclicitate
se întâlnesc și ân această istorie liniară (Potopul)
ideea progresului, atât de specifică epocii moderne, este versiunea secularizată
a acestei scheme creștine (istoria este o linie dreaptă; ”sfârșitul istoriei” încheie
procesul doar în sensul eliminării contradicțiilor și dezechilibrelor)
cercul și linia dreaptă se prezintă în tot felul de variante și se combină în fel și
chip; optimismul și pesimismul istoric merg împreună
există și varianta întreruperii liniei drepte prin autodistrugerea omului
Atenuare sau conflict?
timpul (uitările și simplificările) conduce fie spre armonizarea contradicțiilor, fie
spre dramatizarea lor
istoria autentică este mai calmă decât istoria care apare în cărțile de istorie
înclinarea spre conflict este specifică omului – definim cu mai multă ușurință
albul sau negrul, decât infinita gamă de culori intermediare
gândim în termeni de opoziție – așa înțelegem să dăm sens și coerență unor
fenomene nesfârșit de diverse și complicate
jurnalistul și istoricul – vânează fapte cărora le conferă relief și dramatism
sunt faptele atât de importante? (rămâne de discutat; dar cum ar arăta fluxul
internațional fără fapte excepționale? Cu ce interes am urmări un jurnal din
care aflăm că astăzi nu s-a întâmplat nimic deosebit?)
dacă 10 oameni pier într-un accident – o știre
dacă 10 000 000 de oameni trăiesc p zi obișnuită – nu este o știre
(totuși, moartea brutală a 10 oameni este de o importanță reală minimă în
raport cu cele zece milioane care...)

Complexul istoriografic
Despre ce istorie vorbim? Stratul cel mai profund, dar și cel mai puțin orânduit
– cel al memoriei colective pe care se clădește conștiința de sine a oricărei
colectivități.
un individ – istoria lui
o familie – istoria ei
un grup = istoria lui
o comunitate – istoria ei (pentru o comunitate rurală, o inundație este mai
importantă decât prăbușirea Imperiului Roman)
Există nenumărate istorii. Avem de a face cu amintiri efective (care îi leagă între
ei pe membrii unei colectivități restrânse) și cu amintiri învățate (pe măsură ce
cercul se lărgește). Națiunea este ”inventată” și memoria ei este ”inventată”.
Sunt amintiri pe care învățăm că le avem. Și ”marea istorie” este o memorie
hrănită și întreținută artifcial.
Nu există în societățile dezvoltate o singură memorie colectivă. Nu există nici
memorii perfect autonome. Exitsă o densă rețea de rememorări și actualizări
istorice care se întrepătrund. O memorie pură a grupurilor nu are cum sp
supraviețuiască. Amintitirile oricărui grup sunt inevitabil defromate de cultura
scrisă, școală, mass-media, ideologii. Rezultatul este cristalizarea ”unor locuri
ale memoriei”, variabile, cu încărcătură simbolică – Biserica, Armata, Școala își
au propriul lor tip de discurs. Ca și literatura de ficțiune, istoria este o
narațiune.

Apoi, în a doua jumătate a secolului trecut (triumful științei + scientism

cvasireligios), istoricii, rușinați de atâta literatură, și-au propus să devină
oameni de știință, căutând deplinul adevăr și legi ale istoriei. A decis însă
publicul care se alimentează mai mult din scriitori, cineaști, artiști...(poate nu e
greșit – romanul istoric merge până acolo unde istoria a fost nevoită să se
oprească, operând și încărcarea cu sens și nu este sigur că atmosfera istorică ori
psihologia peronajelor redate de scriitori ar fi mai puțin adevărate decât cele
din operele de erudiție). Istoricul evoluează acum la nivelul elitelor, al culturii
savante, al ideologiilor dominante și al factorilor de putere. Pare a fi puternic
prin capacitatea de control al trecutului, dar este lipsit de putere, întrucât
răspunde unei comenzi sociale. Istoria este larg deschisă spre mediul social
ambiant, nu spre propriul său obiect.
Libertatea de expresie ne împiedică să observăm suficent de clar procesul de
unificare culturală – există atâtea canale de influențare a opiniei publice, de
emitere a unei informașii standardizate (suntem mai puțin liberi decât ne
imaginăm).

Istoria este de așa natură, încât nici democrația, nici totalitarismul nu o pot
afecta până la capăt.

Inevitabila ideologie
Nu se poate istorie fără ideologie. Paradoxal, cu cât istoria se vrea mai aproape
de esențe și mai departe de frământările trecătoare ale zilei de astăzi, cu atât
doza de ideologie este mai mare și mai transparentă.

Pentru Hegel – istoria trebuie să ducă la libertate. Pentru Hegel libertatea

implică mai multe constrângeri decât drepturi, este o libertate
instituționalizată, organizată, supravegheată, era ”autoîngrădită” de conștiința
propriilor ei limite. Libertatea lui Hegel ar putea fi considerată o punte spre
totalitarism.
Auguste Compte: trebuiau conciliate ordinea și progresul. Mizează pe știință și
industrie, susține proprietatea privată, dorește să-i umanizeze pe capitaliști,
vrea o societate profund solidară, ceea ce înseamnă și autoritar dirijată.
Marx – oferă o metodologie de ieșire din istorie, spre un viitor superior, dar a
plecat de la prezentul lui, prelucrând consecințele primei faze a revoluției
industriale (Occidentul, mai ales Anglia) - societatea engleză, spre anul 1850 era
drastic simplificată în doar două clase: proprietari bogați, proletari asupriți.

Teoriile generale ale istoriei nu pun mari probleme de interpretare. Decriptarea

devine mai complicată în cazul istoricilor profesioniști – ei fac reconstituiri
punctuale, nu își exprimă clar opțiunile ideologice, unii ăși închipuie că nici nu le
au sau dacă acceptă că le au, cred că nu influențează raporturile lor cu istoria.
Ne aflăm în plină iluzie; a nu profesa nicio ideologie este o atitudine care
conduce automat la cea mai tiranică dintre ideologii: aceea a ideilor primite, a
ideilor dominante, acceptate fără critică și fără rezerve.

Ilustrarea insidioasei prezențe a ideologiei:

2 modele de ambișie științifică
1. istoriografia sfârșitului de secol 19, ”pozitivistă”, o istorie interesată
exclusiv de stabilirea ”faptelor”, prin cercetarea metodică a
documentelor – ”școala critică”; istoricii profesioniști cred că fac știință,
fără nicio legătură cu politica zilei, mergând până la a scoate istoria
contemporană din istorie, ca argument suprem al neimplicării politice.
Fac politică fără să știe: erau funcșionari ai statului, se învârteau în
rândurile elitei, au procedat la reconstituiri istorice pe măsură, formjula
lor privilegiind politicul, evenimentele și personalitățile; făceau nu
exclusiv, dar în bună măsură, o politică a statului, proiectată la trecut –
faza burgheză și națională a istoriei, profund ideologizată
2. opusul primului model, ”Școala de la Annales”, ”Noua Istorie”, lo
expresie a stângii franceze; exprimă marea restructurare istoriografică a
ultimului secol; a început prin a răsturna complet știința istoriei de la
1900, evacuând teme precum războiul, politica, evenimentele,
personalitățile, chiar statul, coborând dinspre elite înspre mase, având
ca domenii de predilecție demografia, economia, raporturile sociale,
mentalitățile...; potrivit lor, structurile sunt cele care comandă și timpul
lung al istoriei. Este riscant să spunem că este vorba de o istorie mai
științifică decât celelalte. Amplificarea curentului de la Annales,
diversificarea și fragmentarea problematicii s-a tradus și într-o
diferențiere ideologică – au alunecat spre dreapta și istorici care
aderaseră inițial la comunism.
3. un ultim exemplu: microistoria (formulă pornită din Italia, 1970) – istoria
la scara cea mai redusă: a unui individ sau a unei mici comunități
(democratizarea făcea un pas înainte – după ce a adus masele în prim
plan, trece la individualizarea lor). Neajunsuri: dependența de tetxte de
proveniență exterioară mediului studiat; nu poate fi mai adevărată decât
alte istorii. Exprimă totuși eordarea unor ideologii, modele unificatoare,
fragmentarea socio-culturală, afirmarea insisitentă a opțiunilor
individuale și de grup...
Cele mai ”științifice” abordări sunt și cele mai ideologizate.

”Istoria se face cu documente”

Totul se învârte în jurul izvoarelor. Dar acestea nu se pretează la o tratare
întrutotul riguroasă – adaptează și deformează realitatea, PG 128