Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
- Relația dintre personaje-

Camil Petresecu reprezintă perioada interbelică, esențială în dezvoltarea literaturii

române. Acum se afirmă și modernismul, prin activitatea lui Eugen Lovinescu, critic și istoric
literar care impune ideea sincronizării culturii române cu cea europeană. Unul dintre scriitorii
epocii care aderă la această orientare este Camil Petrescu, el renunță la tematica tradițională și
optează pentru narațiunea subiectivă. În acest sens, el afirmă ,, eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi ”.
O creație reprezentativă pentru viziunea artistică a prozatorului menționat este Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, apǎrută în 1930. Ca specie literară este roman,
deoarece are dimensiuni ample, surprinzând conflicte puternice. Acţiunea se poate petrece pe
două planuri narative, în mai multe locuri şi pe o perioadǎ îndelungatǎ. În funcție de criteriile
de clasificare a speciei, este roman modern, subiectiv, psihologic, ionic, al experienței.
Monoperspectivismul, prezența memoriei afective, existența timpului obiectiv și a celui
subiectiv, discontinuitatea temporală, inserarea paginilor de jurnal în naratiune sunt câteva
elemente ce susțin încadrarea operei în modernism.
Personajele în acest tip de scriere se definesc în funcție de conflict, cel interior fiind
esențial. În plus, profilul protagonistului se conturează în funcție de relația cu sine însuși și cu
celelalte personajje. O relație aparte în opera analizată este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și
Ela,soția sa. O caracteristică a romanului modern o constituie perspectiva narativă subiectivă.
Evoluţia cuplului se face cunoscută doar prin reflectarea ei subiectivă în ochii lui Ştefan
Gheorghidiu. Astfel, perspectiva narativă este unică, eroul-narator relatând la persoana I
experienţele pe care viaţa i le prilejuieşte: experienţa iubirii şi experienţa războiului.
Perspectiva unică şi situarea eului narativ în centrul relatării conferǎ autenticitate acesteia,
confirmând un deziderat afirmat explicit de Camil Petrescu în conferinţa Noua structură şi
opera lui Marcel Proust ,, Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistreaza
simţurile mele, ceea ce gândesc eu.”
Protagonistul reprezintă o proiecție în planul ficțiunii a autorului însuși, un alter ego căruia
Camil Petrescu îi transferă o parte din trăsăturile sale. Din punct de vedere social, este student
la Filozofie, lipsit de mijloace materiale deosebite, deoarece tatăl său îşi risipise averea pe
activitǎţi culturale. Ajunge, ulterior, asistent universitar, iar situația financiară se schimbă
radical odată cu moștenirea primită de la unchiul Tache Gheorghidiu. Deși este forțat de Ela
să participe la viața mondenă, el este în dezacord cu societatea condusă de interese meschine și
preocupări frivole. În ipostaza de combatant pe front, războiul devine pentru el momentul de
cristalizare a unei filozofii a vieții. El își leagă destinul de această conflagrație mondială pentru
că dorește să participe la o experiență ,, definitivă” a umanității. Moral, urmează modelul tatǎlui
și se remarcă prin intransigență, opunându-se lumii mediocre, refuzând orice compromis social.
Fiind o fire înclinată spre polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație spre introspecție,
conștiința lui este copleșită de amănunte chinuitoare. La nivel psihologic, se încadreazǎ în
categoria intelectualului lucid, inadaptat social, inflexibil, care aplică tiparul său de idealitate
realităţii, iubirii, oamenilor din jurul său. Toate acestea nu corespund exigenţelor sale şi de aici
rezultă drama incompatibilităţii şi a cunoaşterii. Având pretenția unicității, conștient de
superioritatea lui, respinge cu fermitate, chiar cu nervozitate orice idee care contravine
sistemului său axiologic. Principala sa trǎsǎturǎ de caracter este orgoliul exacerbat.
În relație cu Ștefan, Ela apare drept complement feminin al acestuia, o prezență care capătă
proeminență datorită eului narator, prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, hotărât să
nu facă nicio concesie sentimentului. Din punct de vedere social, Ela este studentă la Litere,
are o situație materială precară. Rămasă orfană, ea este crescută de o mătușă. Moral, este
surprinsă în două ipostaze, raportate la fazele relației. La început, imaginea ei este proiectată în
ideal. Este descrisă ca fiind sensibilă, sociabilă, dezinteresată de aspectul social, atentă la
nevoile celorlalți, capabilă de sacrificiu de sine pentru a-și ajuta prietenii la nevoie sau pentru
a le face mici daruri. Odată cu trezirea temerei că este înșelat, Gheorghidiu surprinde alte
aspecte ale Elei: frivolitatea, atracția față de viața mondenă, incapacitatea de a-i mai înțelege
frământările, firea pragmatică. La nivel psihologic, Ela este prezentată ca având un echilibru
interior precar, ea se lasă ușor ispitită de tentațiile simțurilor și ale lumii mondene.
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor:
amândoi sunt frumoși, fermecători, săraci și devotați unul altuia. Ela devine chiar un prototip
al ,, eternului feminin”. Numele eroinei pare a reda nostalgia androginului, refacerii întregului
Între ei se înfiripă o legătură pasională stimulată de vanitatea masculină a protagonistului, la
care se adaugă o legătură spirituală, pentru că Ela îl apreciază, îl admiră pentru cunoștințele lui
și îl însoțește peste tot. Gheorghidiu începe să creadă în unicitatea iubirii lor, o iubire sinceră,
acaparatoare, totală. Apoi, firea reflexivă și dilematică, înclinația spre analiză și autoanaliză,
obsesia atingerii absolutului vin în contradicție cu pragmatismul, superficialitatea și înclinația
spre viața mondenă manifestate de Ela. Această opoziție va determina în final ruptura din viața
cuplului.
O scenă sugestivă pentru evoluția relației este cea a primirii moştenirii. Tache, unchiul
bogat şi avar al lui Ştefan Gheorghidiu, îi lasă acestuia o moştenire substanţială, în detrimentul
celorlalţi moştenitori, care primesc părţi mai reduse. Ştefan aspiră la o simbioză sentimentală,
văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil. Având orgoliul unui Pygmalion care o creează
pe Galateea după modelul său de perfecţiune ,, Fată dragă, destinul tău este şi va fi schimbat de
mine”, Gheorghidiu suferă profund din cauza schimbării Elei, reliefată în această scenă.
Existenţa cuplului se schimbă semnificativ după primirea moștenirii, aceştia participând acum
la viaţa mondenă pe care înainte nu şi-o permiteau. Dacă Ştefan Gheorghidiu nu este atras de
această viaţă, Ela descoperă în ea voluptăţi noi, modalităţi de a-şi etala farmecul şi de a-şi
manifesta cochetăria. Apare astfel o faţă a Elei nebănuită de soţul ei şi care îi provoacă acestuia
nelinişti şi gelozii mai mult sau mai puţin întemeiate. În plus, oferta de afacere pe care le-o face
Nae, celălalt unchi, de a cumpăra o întreprindere metalurgică, este urmată de repulsia lui Ştefan
Gheorghidiu faţă de oportunismul specific acestui tip de activitate, în timp ce Elei îi oferă prilej
de satisfacţii, ba chiar de flirt cu scop pragmatic: este pusă în situaţia de a seduce un important
om de afaceri, fapt care soţului ei îi repugnă şi căruia i se împotriveşte. Comportamentul
feminin, standardizat de Ştefan Gheorghidiu, propune imaginea unei fiinţe slabe, neajutorate,
ascultătoare şi în permanenţă admiraţie faţă de bărbat. Implicarea femeii în afacerile legate de
moştenire îl deranjează pe Gheorghidiu, căci ele descoperă partea de autonomie a femeii.
Orgoliosul Ştefan Gheorghidiu se dovedeşte acum a fi adeptul superiorităţii absolute a
bărbatului, pentru care femeia este un mijloc de a-şi manifesta puterea protectoare: ,, aş fi vrut-
o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie
protejată”.
Altă secvenţă relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care
Gheorghidiu încearcă să obţină o permisie, pentru a o vizita pe Ela. Aceasta se mutase la
Câmpulung spre a fi mai aproape de el şi, acum, îl chema insistent pentru a-l convinge să treacă
o sumă de bani pe numele ei spre a se asigura în cazul morţii soţului ei pe front. Deşi România
nu intrase în război şi Ştefan Gheorghidiu era convins că va rămâne în neutralitate, Ela se temea
de posibilitatea de a rămâne văduvă săracă. Obţinând cu greu permisia, Ştefan Gheorghidiu
trăieşte alături de Ela ,, ultima noapte de dragoste”. Bolnav de gelozie, având orgoliul rănit, el
nu se poate bucura de voluptatea momentului, ci analizează gesturile soṭiei. Astfel, simpla
aprindere a unei ṭigări ṣi modul în care Ela i se pare că ,, pozează” în timp ce fumează amplifică
zbuciumul bărbatului aflat în căutarea certitudinii. Aflând ce doreşte soţia sa, e convins că
aceasta plănuieşte un divorţ şi o căsătorie cu G., convingere pe care i-o întăreşte întâlnirea
întâmplătoare cu acesta pe stradă, precum şi comentariile ofiţerului care îl însoṭeṣte în drumul
spre front pentru că tot acum are loc ṣi ,, întâia noapte de război”. Experienṭa traumatizantă a
războiului îl face să înṭeleagă că realitatea exterioară îṣi lasă amprenta asupra fiinṭei.
Sentimentul morṭii îl determină să perceapă diferit viaṭa ṣi, la întoarcerea acasă, decide să
renunțe la trecut și se desparte de cea pentru care odinioară era capabil chiar să ucidă.
 Un element structural important este conflictul. Spre deosebire de romanul
tradiţional, în care conflictul se desfǎşoarǎ între personaje, în romanul ionic acţiunea tinde spre
zero, dominǎ fluxul conştiinţei, conflictul fiind interior, generat de raporturile pe care
protagonistul, Ştefan Gheorghidiu , le are cu realitatea înconjurǎtoare. Conflictul cu sine însuși
este determinat de obsesia autoanalizei devorante și de vanitatea erotică, zbătându-se în ,,patul
procustian” al contradicțiilor generate de vocația absolutului .În relația cu Ela, suferă cumplit
din cauza fricii de nu fi înșelat și criza matrimonială este trăită cu intensitatea unui ,,război”
sufletesc. În discuția cu ofițerii de la popotă, manifestă un puternic spirit polemic și asociază
iubirea atașamentului profund și necondiționat:,, acei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unu asupra celuilalt!”. În relația cu familia, se dovedește intransigent, dezaprobând
interesul acesteia pentru afaceri și evoluție în plan social. Conflictul individului cu universal
este legat și de experiența războiului. Vecinătatea morții( Thanatos) îi marchează profund
existența și concepția despre viață.

Alt element important îl reprezintă registrele stilistice diverse. Reflecția analitică se asociază
descrierii personalizate ori notațiilor obiective în registrul narativ. Stilul anticalofil servește
țelului scriitorului de a exprima exact, este un stil clar, intelectualizat. Atât timp cât Ela este
superioară celorlalte femei prin imaginea procustiană plăsmuită de soțul ei, ea nu este numită,
rămâne într-un anonimat misterios (,, nevastă-mea”, ,,fata asta”, ,,ea”). În momentul în care este
coborâtă de pe soclu, femeia își pierde unicitatea prin alunecarea în societatea mediocră și
primește numele Ela. Numele poate fi interpretat ca unul al banalului, dar și ca unul compus
din ,,el” și ,,ea”, iubirea fiind astfel o nostalgia a androginismului. Schimbarea viziunii asupra
eroinei este redată prin constatări de tipul: ,,Eu descopeream acum treptat, originalul: un peisaj
și un cap străin și vulgar”.Pentru a sugera inferioritatea eroinei, limbajul ei este simplu, lipsit
de profunzime, în timp ce caracterul masculin adoptă un limbaj cult, neologic, presărat cu
termeni filozofici.

Faptul că experienţa iubirii este văzută doar din perspectiva subiectivă a lui Gheorghidiu îi
conferă acesteia o aură de mister, amplificatǎ de finalul deschis care lasǎ în mintea cititorului
întrebarea ,, Şi-a înşelat sau nu Ela soţul?” Deşi personajul-narator este un analist lucid al
stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se elibereze de
subiectivitate, pe care sentimentul geloziei şi orgoliul masculin i-o acentuează. Chiar dacă e
convins că Ela îl înşală, nu are dovezi în acest sens. Tortura interioară este astfel mai acerbă,
căci e alimentatǎ de sentimentul nesiguranţei.
În concluzie, evoluţia relaţiei din cuplul Ştefan Gheorghidiu - Ela, privitǎ numai dintr-o
singură perspectivă, cea a bărbatului, pune imaginea femeii într-o lumină defavorabilă,
accentuând deziluzia bărbatului în iubire. Despărţire - împăcare - despărţire - acestea sunt
etapele căsniciei. Dacă împăcarea este generată de redimensionarea orgoliului ,, am trecut vesel
radios, - eu, ea îndura parcă o suferinţǎ peste puterile ei”, de exerciţiul disimulării şi al
interiorizării sentimentului (deşi orice rochie ca a ei îl emoţionează, se face cǎ nu recunoaşte
rochia albastră), despărţirea finală înseamnă anularea trecutului. Orgoliul nu poate fi înlocuit
prin iubire. În ceea ce priveşte relaţiile din interiorul unui cuplu, Camil Petrescu este previzibil,
aproape întotdeauna bărbatul se află căutarea absolutului, iar femeia este uşuratică, frivolă.
Drama personajelor masculine camilpetresciene, în cazul de faţă Ştefan Gheorghidiu, constă în
inadaptarea lor la realitate, consecinţă a hipersensibilităţii. La modul simbolic, evoluţia relaţiei
lui Ştefan cu Ela semnificǎ relaţia protagonistului cu lumea, ceea ce respinge la Ela sunt datele
lumii cu care eroul se aflǎ în dezacord. Viziunea despre viaţǎ a celor doi este diferitǎ. Ştefan
Gheorghidiu, adept al trării apolinice, este intelectualul care trǎieşte cu nostalgia absolutului şi
a perfecţiunii. La polul opus, Ela, femeia frumoasǎ, popularǎ, cu aspiraţii pǎmânteşti, manifestă
o atitudine dionisiacă. Iubirea îi uneşte pentru o perioadǎ, dar nu poate învinge toate obstacolele.