Primavara - 

de Vasile Alecsandri Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
A trecut iarna geroasă, Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarași a sosit.
Dintr-o creangă-n alta zboară
Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!
Turturelele se îngână, Tâlharul pedepsit - de Tudor Arghezi
Mii de fluturi vezi zburând
Si pe harnica albină
Din flori miere adunând.
Cânta cucu-n dumbrăvioară Într-o zi, prin asfinţit,
Pe copacul înflorit, Şoaricele a-ndrăznit
Salutare, primăvară Să se creadă în putere
Timp frumos, bine-ai venit! A prăda stupul de miere.

El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Miezul iernii - de Vasile Alecsandri
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.
Nu ştiuse că nerodul
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, Va da ochii cu norodul
cumplit! Şi-şi pusese-n cap minciuna
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Că dă-n stup de câte una.
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub Nu ajunge, vream să zic,
picioare. Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Din toţi micii împreună.
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Zdreanţă - de Vasile Alecsandri

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un
pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată… L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată! Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Iarna de Vasile Alecsandri (fragment) Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Şi se-ncurcă şi descurcă,
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
– “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a făcut a dracului!”
Iarna pe uliţă - de George Coşbuc
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
La oglindă - de George Coşbuc
Azi am să crestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.
Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!
Dorinţa - de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Revedere - de Mihai Eminescu
– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
Gândăcelul - de Elena Farago
– De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?
Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!
Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!
Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnatate
Şi-oricât de mică ar fi ea!
Căţeluşul şchiop - de Elena Farago
Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.
Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!
Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!
Noi - Octavian Goga
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare..
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Dăscăliţa- Octavian Goga
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul, una foarte de sus, aproape ruptă
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte, în înfrigurata, neasemuita luptă
Căci văd aievea întrupat ceaslovul a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
"Ce mâini frumoase are domnişoara!" Rapsodii de toamnă - George Topârceanu

...Aşa, grijind copiii altor mame, A trecut întâi o boare

Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară, Pe deasupra viilor,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg Şi-a furat de prin ponoare
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară. Puful păpădiilor.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică Cu acorduri lungi de liră
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla, I-au răspuns fâneţele.
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică. Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...

Cântec - Nichita Stănescu Balada unui greier mic - George Topârceanu

E o întâmplare a fiinţei mele: Din căsuţa lui de humă

şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu A ieşit un greieruş,
e mai puternică decât mine, decât oasele mele, Negru, mic, muiat în tuş
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare Şi pe-aripi pudrat cu brumă:.
mereu dureroasă, minunată mereu.
- Cri-cri-cri,
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte Toamnă gri,
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart Nu credeam c-o să mai vii
fluviul rece de delta fierbinte, Înainte de Crăciun,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi Ca să nu cer împrumut
tâmpla de stele, până când La vecina mea furnică,
lumea mea prelungă şi în nesfârşire Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
se face coloana sau altceva Şi-apoi umple lumea toată
mult mai înalt, şi mult mai curând. Că m-am dus şi i-am cerut..

Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt! Cri-cri-cri,

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecandu- Toamnă gri,
se, Tare-s mic şi necăjit!
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,