BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XIII.

BIZANŢUL, VLAHII ŞI ŢARATELE BULGARE

Pr. Prof. Dr. Ioan Moldoveanu

Retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei, din 275, a deschis calea incursiunilor

populaţiilor barbare. Şirul acestora a fost deschis de goţi, populaţie de neam germanic, înfrânţi la
376 de hunii stabiliţi ulterior în Câmpia Panonică. Goţii au migrat către apus, înspre Italia
(ostrogoţii), Galia şi Spania (vizigoţii). Hunii au distrus în 447 cetăţile bizantine de malul
Dunării, printre care şi puternicul centru creştin de la Sucidava. În legătură cu numele acestei
cetăţi stă o descoperire făcută pe la 1946-47 a unei basilici care conserva urme creştine în chiar
apropăierea altarului acesteia. Este vorba de o amforă pe care s-au putut citi două inscripţii,
evident creştine: „Maria a născut pe Hristos”, iar cealaltă conţinea numele preotului „Lukonokos
fiul lui Lykatios”, un al doilea preot cunoscut cu numele la nordul Dunării, după acela al lui
Montanus.
Hunilor le-au urmat gepizii germanici, care au zăbovit vreo două sute de ani în Banat şi
vestul Transilvaniei, înfrânţi şi ei la 567 de avari, unul dintre cel mai războinice neamuri, şi
longobarzi. Avarii au fost însoţiţi îndeobşte de slavi, un neam foarte numeros. În contextul uneia
dintre incursiunile întreprinse de bizantini împotriva avarilor şi slavilor, doi cronicari bizantini
Teophnes şi Theophilact Symocates menţionează un episod care pune în lumină câteva aspecte
privind limba vorbită de o parte din soldaţii armatei bizantino-romane, la 587. Ni se relatează că
traversând Munţii Haemus, bagajul unuia dintre militari a căzut de pe măgăruşul care-l transporta.
Probabil un soldat din urmă i-a strigat confratelui său: „torna, torna, fratre!”. Este uşor de înţeles
ce va fi însemnând îndemnul. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu soldaţi din zona Balcanilor pe
care-i vedem vorbind o limbă latină spre românească. Este, dacă se poate spune aşa, o primă
mărturie privind folosirea limbii protoromâne în secolul VI.
Avarii se vor prăbuşi între 797-805 sub loviturile francilor lui Carol cel mare şi ale hanului
bulgar Krum. Aşa vor rămâne slavii singurii actori pe scena istoriei europeene, generatori ai uneia
dintre teribilele culturi şi civilizaţii.
Invaziei slave, Imperiul bizantin nu i-a putut face faţă, aşa încât la 602 asistăm la unul
dintre evenimentele cu mare însemnătate în istoria europeeană, şi anume la trecerea masivă şi la
stabilirea slavilor cărora li se adăugaseră „volgarii” (neam locuitor al malurilor Volgăi), în sudul
Dunării. Trebuie că numărul celor care au trecut Dunărea trebuie să fi fost destul de însemnat
(cronicile menţionează un număr de 100.000 persoane), de vreme ce slavii au reuşit îndeajuns de
repede să disloce populaţia daco-romană din sudul Dunării, dar şi al Munţilor Haemus, până la
Tesalonic şi chiar mai jos. Astfel, populaţia romanică dislocată avea să rămână împărţită, iniţial,
în două mari grupe, dacoromâni şi macedoromâni sau aromâni, din care, la rândul lor, s-au mai
desprins istroromânii spre apus şi respectiv meglenoromânii. O altă parte, credem că destul de
1
însemnată, a fost slavizată, generând masa slavă populatoare a Balcanilor. Această convieţuire a
influenţat esenţial întreaga zonă, dar şi limba română, aşa încât azi 1/6 din lexicul românesc este
unul de origine slavă. Trebuie însă reţinut faptul că din cuvintele de origine slavă ale limbii
române nu se poate forma nici măcar o propoziţie, fără a folosi şi cuvinte de tip latin, ceea ce
denotă faptul că morfologia limbii noastre este una latinească.
Aşadar secolul al VII-lea şi cel următor constituie perioada de formare a unor entităţi
distincte în Balcani, şi ne referim aici la cea românească, în special. Numele iniţial al românilor a
fost acela de vlahi, , cuvânt de origine slavă, preluat de aceştia de la germanicii care denumeau
popoarele de tip roman prin termenul valha1.
La 864, slavii sud-dunăreni, adică bulgarii, aveau să se încreştineze direct de la Bizanţ,
însuşi conducătorul bulgar Boris botezându-se cu numele aceluia prin care au venit misionarii,
împăratul Mihail al III-lea. Tot în secolul al IX-lea, bulgarii vor căpăta şi un alfabet prin cei doi
fraţi slavo-greci din Tesalonic, (Constantin) Chiril (+869) şi Metodiu (+885). Este vorba de
alfabetul chirilic, slova în care se va scrie de aici înainte o întreagă literatură ce va influenţa într-
atâta însăşi cultura românească medievală. Datorită acestui demers al celor doi, consideraţi azi
sfinţi de ambele Biserici, greacă şi bulgară, ambele revendicându-şi-i ca proprie moştenire,
Bulgaria va deveni un focar al scrierii şi culturii paleoslave 2. De aici cultura şi scrierea slavă s-au
răspândit în tot arealul locuit de slavi, dar a ajuns şi la noi.
Crearea statului bulgar a introdus teritoriul Dobrogei, teoretic aparţinând Bizanţului, într-o
stare de incertitudine. Faptul că Bizanţul n-a mai putut supraveghea graniţa dunăreană a dus la
înglobarea ei de către bulgari, între 681-971, deşi nu se poate vorbi de o ocupaţie efectivă,
întrucât ea n-a fost nici totală, nici continuuă. Odată cu începuturile invaziilor barbare la sudul
Dunării, spre Coanstantinopol, Dobrogea v-a fi lipsită de ordinea administrativă de odinioară şi,
pe linie de concluzie, şi de organizarea ierarhică înfloritoare de care beneficiase până pe la 520.
Sigur este că stabilirea bulgarilor la sudul Dunării în secolul al VII-lea a introdus treptat
Dobrogea în sfera de influenţă a slavilor, aşa încât vedem că pe la 943 inscripţiile se redactau în
limba ocupanţilor. Aşa este inscripţia de la Mircea Vodă, localitate din jud. Constanţa, în care se
pomenea numele unui jupan Dimitrie, probabil un conducător local3.

1
Enciclopedia Britanică sugerează că termenul valah provine dintr-o denaturare a cuvântului pelasgi – velak-ski,
pelasgii desemnând populaţiile primordiale locuitoare ale statelor greceşti din antichitate. Pelasgi ar putea fi tradus prin
sintagma „popoare ale mării”, căci poate chiar de pe mare veniseră, posibil din Asia Mică ce se presupune a fi leagănul
civilizaţiei. Aşadar, termenul de pelasgi atribuit de Enciclopedia britanică valahilor sugerează oarecum provenienţa populaţiilor
trace de la nordul şi sudul Dunării. Trebuie, în esenţă ca acestea să se fi împărtăşit dintr-o aceeaşi rădăcină indo-europeeană,
rădăcină a limbilor latină şi greacă. De altfel, greaca ar proveni din amestecul realizat între populaţiile ahee, de origine celtică,
coborâte, se pare, din centrul Europei în Peloponez. Rezultatul combinării cu pelasgii, prin secolul XIV-XIII a.Hr., a dus la
formarea limbii greceşti – vezi Indro Montanelli, Istoria Grecilor, Edit. Artemis, Bucureşti, 1996, p. 21-22.
2
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Orotodoxe Române, vol. I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p.
191.
3
„Împotriva grecilor. În anul 6451, în timpul lui jupan Dimitrie” – vezi ibidem, p. 227.
2
 De abia, în a doua jumătate a secolului X şi-a reîndreptat Bizanţul atenţia către litoralul
apusean al Mării Negre, atât de important, cel puţin din punct de vedere economic. Aşadar, vom
vedea pe împăratul Nichifor Fokas (963-969) chemând în ajutor pe cneazul Kievului, Sviatoslav.
Acesta a ocupat Dobrogea, iniţial, pentru bizantini, dar se vede că bogăţia gurilor Dunării l-a
făcut să reţină pentru sine teritoriul nou ocupat, ba să întreprindă incursiuni în tot cuprinsul
Balcanilor. Faptul a determinat, la 971, acţiunea în forţă a armatelor imperiale, conduse acum de
ambiţiosul împărat Ioan Tsimiskes (969-976). Campania s-a soldat cu alungarea lui Sviatoslav,
recuperarea Dobrogei şi tarnsformarea ei în ducat bizantin, sub numele de „thema Paradunavon”
sau „Paristrion”4, themă condusă de un strateg cu sediul la Durostorum (Dorostolon, Dristra,
Silistra).
Durostorumul dobândise o importanţă însemnată mai ales după ce, în timpul ţarului Petru
(927-969), urmaş al marelui Simeon, Bizanţul, prin împăratul Roman Lekapen (919-944) şi
patriarhul său, recunoscuse autocefalia bisericii noului stat bulgar, acordând întâistătătorului său
drepturile pe care le avusese mai înainte Arhiepiscopia Justiniana Prima 5. Sediul noii Patriarhii a
fost, iniţial, se pare, chiar la Durostorum (Dristra sau Silistra) 6, mutându-se la Ohrida, după 984,
din pricina faptului că la Durostorum era acum sediul strategului biazntin. La Durostorum va
rămâne doar o mitropolie supusă Bizanţului şi care probabil avea în grija ei mai vechile cetăţi
romano-bizantine de sub Dunăre, dar şi pe acelea de la nordul ei, altădată sedii episcopale.
În 1018, Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) cucerea restul ţaratului, adică partea sa
apuseană ce includea şi Macedonia de azi. Este data la care încetează prima existenţă a ţaratului
bulgar. Este desfiinţată şi Patriarhia de Ohrida, dar nu suprimată, aceasta având să funcţioneze ca
arhiepiscopie supusă direct Constantinopolului şi având în jurisdicţie – se crede -, precum
odinioară Arhiepiscopia Justinianei Prima, şi teritoriile vlahilor de la nordul Dunării.
De la sfârşitul secolului XI începem să deţinem informaţii mult mai clare despre
Dobrogea, populaţia ei şi conducătorii locali de acolo, dar şi despre ultimele triburi migratoare,
pecenegii, uzii şi cumanii, cu toţii întreprinzând incursiuni în Imperiu. Cea care ne lasă informaţia
nu este alta, decât fiica împăratului Alexios Comnen, Ana Comnena, care ne spunea în
„Alexiada” că, pe la 1086, cumanii duseseră tratative cu şefii unui „neam scitic”, Tatos, Sestlav şi
Satzas (Sacea), primul stâpânind Dristra (Durostorumul), iar ceilalţi „Vicina şi celelalte oraşe”.
Cu alte cuvinte, de la această dată începem să deţinem informaţii concrete despre existenţa unor
formaţiuni politice în Dobrogea, următoarea ştire cu privire la aceasta apărând prin secolul XIV.
Între timp, avea să se refacă Statul bulgar, către sfârşitul secolului XII, mai precis pe la
1185-1186, dată la care doi fraţi vlahi (sau, mai bine spus, unul vlah şi celălalt cuman) din
regiunea Târnovei, Petru şi Asan, reuşesc să iniţieze o mişcare de revoltă antibizantină, care avea
4
Παρίστριον = de lângă Dunăre. Va fi întîlnită sub aceste nume cu precădere din a doua jumătate a sec. XI.
5
Aceasta fusese fondată de Justinian (527-565), la 535, în scopul ridicării prestigiului zonei în care se afla oraşul său
natal, Tauresium.
6
Alţii spun că la Preslav, unde funcţiona capitala ţaratului de la 893 – cf. Istoricul bulgar Ivan Duijcev, la Păcurariu, I,
p. 191.
3
cauze de ordin material. Originea lor românească este confirmată de izvoare contemporane:
cronica lui Niceta Choniates Akominatos, cronica germană a lui Ansbertus, cronici franceze sau
documente papale. Regimul fiscal impus de Bizanţ devenise insuportabil, aşa încât, vlahii şi
bulgarii din sudul Dunării, ajutaţi şi de cei de la nord, reuşesc să înlăture dominaţia bizantină şi să
impună existenţa unui stat nou, cel al „asăneştilor”, cu capitala la Târnovo. Urmaşul lor, Ioniţă
Caloian (1197-1207), a reuşit să extindă hotarele noului stat şi să obţină, în primă instanţă, la
1204, încoronarea de la papa Inocenţiu III şi recunoaşterea ca „rex Bulgarorum et Blachorum”. În
acest punct, nu se poate trece cu vederea faptul că papa avea ştire despre romanitatea noilor
conducători, ceea ce l-a făcut să încerce să-i atragă în sfera sa de influenţă.
Cu timpul, caracterul vlah al noului imperiu s-a diluat, pentru ca puţin după începutul
secolului XIII, odată cu moartea lui Ioniţă Caloian, statul să devină eminamente bulgar.
Întemeirea statului Asăneştilor a creat o situaţie privilegiată din punct de vedere ecleziastic
pentru capitala Târnovo. Tocmai de aceea, fraţii Patru şi Asan au ridicat, în apropierea locului
care avea să devină capitală, o biserică. Odată recunoscut Ioniţă Caloian de către papă,
arhiepiscopul Vasile, primul păstor al bisericii ctitorite de cei doi fraţi, va deveni primat al
Bisericii bulgare, egal în rang cu patrirahul constantinopolitan. Condiţia acordării bunăvoinţei
papale era reconoaşterea suveranităţii papei. Situaţia nu a fost favorabilă însă papei, căci Cruciada
a IV-a de la 1204 a produs balansul politic către Constantinopol, mai ales în urma faptului că
Ioniţă luase în captivitate pe noul împărat instalat la Constantinopol, Balduin de Flandra, care de
altfel a şi murit în beciurile Târnovei. Tot atunci s-a produs reorientarea noului stat şi a
arhiepiscopiei lui către Bizanţul exilat acum. Tocmai de aceea, recunoaşterea Patriarhatului
bulgar de Târnovo se va face din exil de către ecumenicul Gherman II, de la Lampsakos, în 1235.
Târnovo avea să devină unul dintre centrele de cultură cele mai însemnate din Balcani,
acolo luând fiinţă şcoli teologice pentru tinerii din Balcani, refectorii de caligrafiere şi copiere
manuscriptă. Unul din fondatorii de marcă ai acestui centru a fost sfântul Teodosie cel Mare,
mentor al patriarhului Eftimie la Târnovei cu care se va sfârşi această epocă. Eftimie era ierarhul
în jurul căruia se întemeiase un teribil curent cultural ce avea să anime toţi Balcanii de până la
căderea Bulgariei sub turci. Şi tot el era acela care întreţinuse corespondenţă cu o altă mare figură
ecleziastică de la noi, Nicodim de la Tismana, el însuşi un vlaho-slav.
Sub ţarul Ivan Alexandru (1331-1371), situaţia ţaratului revine la starea pe care o avusese
înainte de desfiinţarea sa din 1018 şi, extinzându-se, a fost împărţit în două: o parte cu capitala la
Târnovo, iar cealaltă cu capitala la Vidin. Ambele cad sub turci la 1393, primul şi, la 1396,
respectiv al doilea. Acesta a fost momentul în care ne-au parvenit nouă românilor moaştele sfintei
Filofteea, păstrate azi la Curtea de Argeş, pe când Argeşul era capitală a Munteniei.
În tot acest timp, Dobrogea trebuie să fi fost condusă de şefi locali, până când va ajunge în
stăpânirea lui Basarab I Întemeietorul. Izvoarele mai menţioneză şi existenţa unui mic stat
desprins din cel bulgar, mărginit teritorial de Varna şi Caliacra, aşa zisa ţară a Cavarnei, al cărui
conducător, Balica, intervenea la 1346 în luptele interne din Bizanţ, trimiţând un corp de oaste de
4
1000 de luptători, sub conducerea lui Dobrotici şi a fratelui acestuia Teodor, să sprijine pe
împărăteasa Ana de Savoya, mama lui Ioan V Paleologul, împotriva lui Ioan VI Cantacuzino. Pe
la 1348, pe acest Dobrotici îl întâlnim ca despot în ţara Cavarnei, ca vasal Bizanţului. Dobrotici
este menţionat de cronicile bizantine ca sprijinitor al Imperiului în lupta cu bulgarii, dar apare şi
în conflict cu împăratul Ioan V Paleologul, pe care l-a şi arestat la Varna, pe când acesta se
întorcea, pe la 1365-1366, din periplul său occidental ce avusese ca scop închinarea Imperiului
Romei papale. Singura „reuşită” a acestui împărat fusese propria-i închinare şi îmbrăţişare a
catolicismului. Din arestul de la Varna l-a putut scăpa doar Amedeo de Savoya, văr al mamei
sale, şi aceasta numai cu preţul autonomiei politice a lui Dobrotici. Imediat după acest eveniment,
Dobrotici va intra în stăpânirea întregului teritoriu cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, dar şi a
oraşelor de pe malul drept al Dunării. Acestui Dobrotici trebuie să-i fi urmat fiul său, Ivanco,
omorât de turci în luptele ce aveau să marcheze de acum încolo viaţa Dobrogei (numită aşa după
numele lui Dobrotici). În acest context, Dobrogea va fi pierdută pentru aceşti conducători locali şi
„recuperată”, nu pentru mult timp de Mircea cel Bătrân (1386-1418), împreună cu Dristra. De
aceea, domnitorul muntean îşi adăuga, la 1389, titlului său şi pe acela de „stăpânitor al părţilor
Podunaviei”7 - observăm că memoria mai vechii numiri bizantine se păstra încă – sugerând
limpede care era teritoriul nou ataşat domniei. Dobrogea a fost din nou pierdută, în favoarea
turcilor, după lupta de la Rovine (1394) şi iarăşi recâştigată de Mircea la 1404, când se intitula
„domn de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare şi singur
stăpânitor al cetăţii Drîstorului”, dar nu pentru multă vreme, căci Dobrogea avea să fie pierdută
iremediabil până la 1878.

7
În două documente latine apărea cu titlul dat de bizantini lui Dobrotici: „Terrarum Dobrodici despotus” – vezi ibidem, I, p. 230.
5