Ovidiu Harbădă

VALERIU POPA -
ÎNDRUMĂTOR AL
CUNOAŞTERII PRIN ŞTIINŢĂ
ŞI CREDINŢĂ

PRESCHIMBARE

Viaţa fiecărui om este o poveste, dincolo de care se

întrezăreşte mereu o taină ce ne cheamă să o
descoperim. Unii reuşim acest lucru într-o bună zi, dar
nu cunoaşterea ştiinţifică este cheia, ci revelaţia. Şi abia
atunci începem să ne apropiem de cuvântul om. Am
putea crede că taina, odată revelată, pune capăt
căutărilor noastre. Pacea şi împlinirea sunt depline.
Poate pentru moment. Dar nu e aşa. De ce? Fiindcă
înţelegerea tainei în totalitatea ei ne ia un timp aproape
infinit. Însă fiecare părticică din ea revelată şi înţeleasă,
ne transformă, ne înluminează cu sclipiri nepământene.
Venirea la viaţă pe pământ este pentru noi
întotdeauna suprema provocare a Tainei. Singura
fascinaţie reală pe care o avem mereu la îndemână în
această lume, suntem noi. De la noi, pornim către
Dumnezeu. Şi toată viaţa e, de fapt, o căutare. Am putea
spune că e un joc. Dar unul serios, cu miză mare. Ce ne
atenţionează asupra acestui fapt? întotdeauna,
suferinţa. Ea ne trezeşte dorinţa de căutare, ne scoate
din lâncezeală şi împietrire, însăşi venirea noastră la
viaţă începe cu suferinţă. Naşterea este suferinţă, şi
pentru mamă şi pentru copil. Dar suferinţa în sine nu
are valoare absolută, este preambulul bucuriei ce ne
străbate când începem să descoperim iubirea, la început
ca sentiment iar mai târziu, la maturitate, ca stare de
conştiinţă.
M-am născut într-o familie care mi-a oferit
dragostea şi pacea unui cămin. Am crescut înconjurat
de afecţiune şi într-un sentiment de siguranţă. Începând
şcoala, în clasa a doua am fost selectat de un antrenor
de atletism de la clubul sportiv „Viitorul”, care se afla
aproape de şcoală şi de casa mea, în incinta complexului
sportiv „23 August”. Printre colegii mei se număra şi
Rodi, băiatul cel mic al lui Valeriu Popa. Mi-a plăcut de
el de la început. Comunicativ, talentat, bine crescut şi
foarte isteţ. Ne-am apropiat repede unul de celălalt, mai
ales că eram născuţi în aceeaşi zi, cu un an diferenţă.
Aşa s-a întâmplat să ne serbăm ziua de naştere
împreună, la un an sau doi după ce ne-am cunoscut.
Am fost invitat la el acasă şi aşa am cunoscut-o mai
bine pe mama lui, doamna Rodica Popa, de care m-am
apropiat imediat, pentru că iubea tare mult copiii. Asta
s-a întâmplat şi datorită simpatiei pe care mi-a arătat-o
încă de la început, căci visase să aibă un băiat ca mine,
blond cu ochi albaştri. Şi datorită acestei simpatii, după
o vreme, când mergeam la Rodi mă simţeam ca la mine
acasă, acceptat şi iubit.
La acea vreme nu ştiam nimic despre Valeriu Popa,
tatăl lui Rodi. Îl întâlneam ocazional. Vorbea puţin cu
mine, fiind de obicei foarte ocupat. Până în clasa a opta
am fost mult timp împreună cu Rodi - la antrenamente,
în cantonament, la concursuri. O copilărie fericită.
Influenţa lui Valeriu Popa asupra lui Rodi se vedea încă
de atunci. Dintre noi, el era mai serios, cât poate fi un
copil de serios; se observa că este mai matur, ambiţios,
muncitor şi hotărât să obţină ce îşi doreşte. Acest lucru
se vedea şi la concursuri, unde obţinea adesea locul I.
Odată cu începerea liceului şi intrarea în
adolescenţă, ne-am văzut mai rar, fiecare urmându-şi
drumul propriu, între timp începusem să aflu câte ceva
despre preocupările lui Valeriu Popa. Veneam uneori pe
la dânsul şi începusem să-l întreb diferite lucruri care
mă frământau, legate de alimentaţia sănătoasă şi de
căutarea unui drum în viaţă. Dar nu eram pregătit să
ascult. Ţin minte că dădusem la acea vreme peste o
carte de yoga, scrisă de un român, N. C. Tufoi, care îmi
plăcuse, dar lucram de capul meu şi apăruseră nişte
ciudăţenii. Cartea prezenta exerciţii prin care îţi puteai
îmbunătăţi sănătatea şi obţine un mai bun echilibru
emoţional. I-am cerut de câteva ori sfatul lui Valeriu
Popa. Acesta mi-a dat câteva modalităţi de lucru precise
care mi-au satisfăcut la acea vreme nevoia de
cunoaştere şi de practică. Citind mai mult, am dat şi de
alte informaţii tentante, dar nenea Popa nu m-a
încurajat să practic şi altceva. A zis că dacă era nevoie
să aprofundez partea ezoterică a acelor doctrine, mă
năşteam în India sau Nepal, nu în România.
Într-o seară, merg la dânsul să-l mai întreb câte
ceva. Doamna Rodica m-a primit bucuroasă, cu o
dragoste la care nici un copil nu poate rezista. Domnul
Popa era în sufragerie. M-a poftit să iau loc la masă şi
am început să discutăm. Aveam ceva habar despre
alimentaţia sănătoasă şi căutam să fiu atent la ce
mănânc; îmi impuse- sem deja câteva restricţii, pe care
nădăjduiam să le transform în obicei. Cel mai greu îmi
era cu dulciurile, îmi plăceau tare mult. Era un alt
punct comun cu doamna Rodica. Şi dânsa era
înnebunită după ele. Cât despre ciocolată... ce să mai
vorbim. Stăteam la masă, faţă în faţă cu nenea Popa.
Avea aşezat, pe un şerveţel frumos împăturit, un pahar
cu apă. Doamna Rodica era o femeie extrem de pedantă,
îngrijită, atentă la detalii ca totul să fie cât se poate de
frumos şi să aibă un aspect ireproşabil. Şi cum
vorbeam, intră dânsa cu o farfurie pe o tavă, cu două
prăjituri generoase, amândouă pentru mine, alături de
care se afla un pahar mare cu suc. Cum să mănânc
prăjiturile (care erau foarte tentante), când eu tocmai
vorbeam cu nenea Popa despre regimuri - cât de
eficiente sunt şi ce importanţă vitală pentru sănătate are
mâncarea crudă din legume, cereale, seminţe, fructe.
Am vrut cumva să mă eschivez, dar în faţa doamnei
Rodica era imposibil. Nenea Popa, zâmbind, m-a convins
că pot să mănânc liniştit, zicând: „Nu în fiecare zi eşti
musafir şi servit cu aşa bunătăţi”. Eram tânăr, sănătos,
ţineam regimurile din convingere, nu dintr-o nevoie
cauzată de boală. Excepţiile nu deranjează regula, o
întăresc (dacă nu eşti într-o situaţie limită, căci atunci
nu ai voie să te abaţi de la regulă). Aşa că seara a fost
minunată. Am vorbit, am mâncat prăjituri delicioase, iar
nenea Popa, printre vorbe, a mai cerut un pahar cu apă.
Anii au trecut... Tânăr fiind am făcut greşeli
inevitabile pentru că îmi lipsea o educaţie spirituală
temeinică. Consecinţele s-au manifestat destul de
repede: suferinţa, dezorientarea, o viaţă dezorganizată şi
fără perspectivă. Şi totul s-a petrecut repede; în 3-4 ani
ajunsesem aproape de fundul prăpastiei. În momentele
cele mai grele, Valeriu Popa a fost prezent în viaţa mea
cu sfaturi, cu susţinere, cu încurajări, iar când am fost
pregătit mi-a explicat şi de ce am trecut prin toate
acestea. Abia atunci am început să mă eliberez de acel
trecut. În asemenea situaţii, cuvântul unui Maestru e
mai puternic decât lumea toată. După ce mi-am luat
prima porţie serioasă de suferinţă, datorată ignoranţei
mele, am trecut la un alt mod de viaţă, nu uşor, dar cu
folos. Trăiam, respiram, gândeam prin Valeriu Popa. Zi
de zi îl pândeam la ieşirea din scara blocului unde
stătea, şi cât timp era cu oamenii, pe stradă, în parc,
sau la conferinţe, eram lipit de dânsul. Acasă şi la
serviciu, în pauze, studiam şi practicam ceea ce învăţam
de la nenea Popa. Auzeam atâtea informaţii noi de la
dânsul! Nu înţelegeam decât o mică parte şi trebuia să
caut, să studiez... Lucrurile se petreceau cu o viteză atât
de mare încât nu aveam timp să meditez asupra lor, să
înţeleg; aproape totul era o continuă minune pentru
mine. Simţurile şi logica mea au fost scurtcircuitate. Nu
puteam nega ceea ce vedeam, dar nici nu puteam să
explic. De aici foamea aproape obsesivă pentru studiu,
lectură, experimentare. Bineînţeles că această
schimbare atât de radicală a trezit suspiciune şi semne
de întrebare în familia mea, printre cunoscuţi. Dar
pentru că în timp rezultatele au fost pozitive, am fost
acceptat. Numai că pentru ei era ceva prea exagerat.
Cam aceasta era situaţia când a murit doamna
Rodi- ca. Atunci cei care îl cunoşteau pe Valeriu Popa,
familia, au fost aproape de dânsul şi fiecare l-a ajutat
cum a putut. Eu am rămas acasă cu dânsul câteva zile,
încercând să fiu de folos, aşa cum mă pricepeam,
deoarece băieţii lui, fiind amândoi ofiţeri de marină, erau
mai mult plecaţi din ţară. Şi aşa au trecut zile,
săptămâni, iar eu nu mă înduram să plec. Casa îmi
devenise familiară, mă învăţasem cu modul de viaţă a lui
Valeriu Popa. Gândul că va trebui să plec se estompa zi
de zi, tot mai mult. Intrasem în intimitatea vieţii celui
care, pentru mine, devenise modelul de viaţă real,
palpabil, viu. Mă învăţasem să trăiesc lângă el, fără să
realizez imensitatea spirituală a acestui om. Alături de
dânsul, minunea era modul meu de viaţă. Într-o
duminică, pe la prânz, eram acasă şi pregăteam ceva de
mâncare în bucătărie. La un moment dat intră şi nenea
Popa cu o sacoşă cu verdeţuri. Am început să vorbim în
timp ce pregăteam împreună mâncarea. M-a întrebat
cum mă simt, cum mi se pare viaţa alături de dânsul.
Am spus doar că asta e tot ce-mi doresc. Atunci mi-a zis:
„Bine. Uite, ai aici tot ce vrei, te poţi folosi de tot ce este
în casă. Dacă vrei, poţi rămâne aici”. Acea clipă mi-a
marcat pentru totdeauna viaţa.
Am rămas lângă dânsul mai bine de 5 ani. Cu vreo
zece zile înainte să plece dintre noi, am mers la mama să
o ajut să-şi zugrăvească garsoniera, după care am plecat
la un unchi al meu, într-un sat izolat, fără telefoane, să
adun ceva plante medicinale. Când m-am întors, am
aflat că Valeriu Popa fusese înmormântat de aproape
două săptămâni. În toată această perioadă în care am
stat lângă dânsul la conferinţe, la discuţii, am notat tot
ce am putut. La îndemnul lui, l-am înregistrat pe
reportofon şi cu camera de filmat, pentru a rămâne
material didactic pentru viitorii căutători. Cea mai mare
parte din acest material este deja prezentat publicului
prin cărţi, articole şi filmări puse pe net, căci nu am fost
singurul care i-a adunat preţioasa învăţătură.
Despre Valeriu Popa, oricine poate să spună orice. E
liber să o facă. Eu însă ştiu cum şi pentru ce a trăit
Valeriu Popa. Şi asta nu mi-o poate lua nimeni, căci
idealul lui curge şi prin sângele meu.
Valeriu Popa avea o vorbă în legătură cu dorinţele
unora, frumoase, nobile, sincere, pentru care făceau
eforturi să le realizeze, dar, aparent, fără rezultat. El
spunea: „Când se coace para, cade singură din pom”.
 Dacă voi fi sau nu o pară coaptă în această viaţă, Nu
ştiu,
Doar cei care mă vor gusta, de-or simţi aroma
dătătoare de povaţă,
Vor crede şi vor zice preschimbaţi la faţă,
Eu ştiu.
Ovidiu Harbădă
Această carte nu este o lucrare de medicină şi nu se
referă la practica medicală. Ea redă, în principal, o parte
din experienţa de viaţă a inginerului Valeriu Popa,
punctele sale de vedere, căutările sale pentru a încerca
să răspundă la unele probleme fundamentale ale
omenirii, atât cât i-a permis gradul său de pregătire şi
înţelegere la vremea când a trăit pe acest pământ.
Pentru o cât mai bună înţelegere, am comparat unele
dintre opiniile dânsului cu cele aparţinând altor câtorva
semeni dăruiţi căutării spirituale. Menţionez că
materialul prezentat în carte despre Valeriu Popa a fost
documentat în perioada anilor 1990-l997.
Pentru cei care nu l-au cunoscut pe Valeriu Popa, le
reamintesc că tot ce spunea despre afecţiunile oamenilor
care îl căutau, o făcea fără să-i fi cunoscut în prealabil şi
fără să fi ştiut până atunci vreun amănunt despre viaţa
lor. Uneori le spunea lucruri pe care nici ei nu le
ştiuseră până în acel moment despre propria lor
persoană.
 Capitolul I: AI GRIJĂ!

„ ...pentru că nu eşti atentă la viaţa ta”

Tânăra F., care ţinea de ceva vreme regimurile

prescrise de Valeriu Popa, vine acasă la dânsul. Se
simţea foarte rău. Se certase în repetate rânduri cu soţul
ei.
Valeriu Popa (începând să-i facă masaj în anumite
puncte de la ceafă, pe braţ, în zona capului, în palmă):
Vezi, starea de bine pe care ai avut-o ai pierdut-o pentru
că nu eşti atentă la viaţa ta. Pană la 7 ani de când ai
început tratamentul, chiar dacă te simţi bine, eşti tot în
prăpastie. Aşa că fii atentă.
F.: Auu, mă doare unde apăsaţi, mă înţeapă!
V.P.: Respiră şi ai puţină răbdare. Eşti plină de
toxine.
F.: Mi-e amorţită partea stângă diferit de cea
dreaptă, urechile le simt amorţite diferit. Auuu... mi-a
amorţit mâna, nu o mai simt.
V.P.: Trece, trece.
F.: Ah, doare, mi-a amorţit mâna, piciorul, şoldul.
V.P. (punându-şi uşor palmele pe ceafa şi pe umerii
pacientei): Ai puţină răbdare. Acum vine circulaţia la
cap.
Vezi, înseamnă că nu eşti irigată de loc în zona
capului.
F.: A început să dispară presiunea din cap şi
amorţeala. Da, s-a mai dezmorţit. Mă înţeapă toată
partea asta.
V.P.: Gata, nu te mai înţeapă.
F.: Şi pot să mănânc?
 V.P.: Gata, nu te mai înţeapă, nu te mai doare. Poţi
să mănânci. Ia vezi, mişcă piciorul. Cum e?
F.: S-a dezmorţit.
V.P.: Mâna?
F.: Da, şi mâna. Şi ceafa s-a dezmorţit. Vedeţi, asta
e boala de care sufăr acum: această amorţeală.
V.P. (respiră de câteva ori adânc şi încetează
masajul în timp ce tânăra se linişteşte): Gata, nu mai
suferi, te faci bine. Eşti bine acum, ai grijă mai departe.
Tu ai avut de plătit poliţa aceasta cu privire la soţul tău.
Acum tot aşa se comportă?
F.: Da. După ce a venit, mi-a spus: „Tot mai ţii
porcăria aia de regim?”
V.P.: Ar trebui, nu ştiu cum, să ajungă la mine, să
stau de vorbă cu el, ca om, că se încarcă cu păcate rău
de tot.
F.: Este fumător. Odată, când am venit împreună la
dumneavoastră, el stătea mai departe şi i-aţi zis că
fumând îşi face rău şi lui şi celor din jur. S-a simţit lezat
şi de atunci nu vă mai acceptă.
V.P.: Nu mă mai poate înghiţi.
F.: Da, dar oricum întotdeauna a fost împotriva
regimului.
V.P.: Mda... El are combinaţii şi cu alte femei, se
pare.
F.: Da, absolut. De 6 ani suntem separaţi.
V.P.: Da, el aşteaptă clipa despărţirii, chiar a
despărţirii prin moarte.
F.: Da, sigur. Păi, îmi zicea: „Mori, mori acum”.
Eram la primul post, el făcea ţuică, băuse şi îmi zicea:
„Gata, mori acum!”
V.P.: Vezi, majoritatea bolnavilor ajung în situaţii
critice din cauza acestor certuri, stresuri cauzate de
neînţelegeri în familie, la serviciu etc. Mă uitam la tine,
când ai venit după ce terminaseşi de ţinut regimul de
revenire după post; aveai faţa unui om sănătos, plin de
viaţă. Acum cum stai cu stomacul? Merge mai bine sau
încă mai suferi de constipaţie?
F.: Fac clismă.
V.P.: Dar înainte erai constipată.
F.: Da, ieşeam cam la 5-7 zile o dată.
V.P.: Oh! Şi când ieşea, era negru şi mirosea urât.
F.: Da.
V.P.: Şi de când te afli în starea asta?
F.: De două luni.
V.P.: Şi de ce n-ai venit până acum la mine?
F.: Nu a avut cine să mă aducă.
V.P.: Vezi, acum eşti iar plină de toxine. Corpul s-a
înfundat şi căile de eliminare au fost blocate, pe fondul
supărării.
[Supărarea este determinată de refuzul de a accepta
la un moment dat o anumită situaţie, pe care nu o poţi
schimba. Adesea, supărarea persistentă, înseamnă lipsa
iubirii din noi. De aceea Georgeta Florea, în cartea sa
Convorbiri cu îngerul Florea, precizează: „Acţionează din
dragoste şi iubire în tot ce faci, pentru că astfel vei
acţiona în mod natural. Când acţionezi cu furie, nu vei
acţiona în mod natural”, (n.a.)]
F.: Dar m-am ţinut de regim.
V.P.: Te-ai ţinut, dar dacă eşti amărâtă, căzută
psihic, nu mai ai chef de viaţă, funcţiile organismului
încetinesc şi toxinele încă existente şi pe care le-ai pus
în circulaţie pentru a le elimina, se depozitează. Trebuie
să ieşi din casă, să alergi, să te plimbi în parc, în natură,
la soare, în vânt, să vezi oameni râzând, copii jucându-
se, să faci cumva să simţi bucurie în suflet. Îţi iei copiii
şi mergi cu ei în parc în fiecare seară. Chiar dacă e
viscol, vreme rea, te înfofoleşti bine şi ieşi din casă. Şi
respiri profund pe nas. Îţi iei corpul la automasaj,
începând cu degetele; fiecare deget masat de 20 de ori, şi
aşa tot corpul, să pui sângele în circulaţie ca să elimini
toxinele, să nu se mai facă blocaje. Îi pui pe copiii mai
mari să-ţi facă masaj când tu nu poţi. Şi la carotidă, în
sus, în jos, apoi la cap, şi o să fie bine. Dar nu de la
început la cap. Întâi aici, unde ţi-am făcut eu şi abia
apoi la cap.
F.: Da, dar a fost o perioadă grea. Nu am mai avut
bani, am cerut de la prieteni, dar la un moment dat nici
nu am mai ieşit din casă. Şi îmi era din ce în ce mai rău.
V.P.: Ţii regimul... şi la începutul lui martie vii să-ţi
dau altceva. Şi mult automasaj - la cap, pe frunte, la
rădăcina părului, uite aşa...
F.: Auu.... Mă doare.
V.P.: încă puţin.
F.: Acum mă frig picioarele. Mi s-au încălzit
picioarele.
V.P.: Îi spui copilului să te maseze aşa, de două-trei
ori pe zi, câte 10-l5 minute.
F.: M-am relaxat. Simt că tot corpul s-a liniştit.
V.P.: Eu te-am deblocat acum. Ţi-am scos 15% din
răul din tine. Tu trebuie să mergi mai departe. Acum ştii
lecţia.
F.: Da. ..Da...
V.P.: Nu faci masaj la cap până nu ai făcut masajul
la carotidă. Şi vezi să nu mai ţii supărare. Din cauza
stresului, te-ai necăjit atât de tare încât ţi-ai blocat
circulaţia sângelui în zona capului. Merită să mori
numai pentru că el se comportă ca un animal?
F.: Nu... Ce bine e. Îmi simt capul şi faţa calde. Nu
mai sunt amorţite deloc.
 V.P.: Ştii că ai mai avut momente grele şi nu ai
abandonat. Ţii minte ce mi-ai povestit când ai venit
prima oară la mine?
F.: Da.
V.P.: Când erai internată în spital, aproape moartă,
de două luni nu mâncaseşi şi nu băuseşi nimic, erai
ţinută numai cu perfuzii. Ţi-aduci aminte când te-ai
rugat la Maica Domnului că vrei să trăieşti şi a doua zi,
după două luni de nemâncat şi nebăut, ai cerut apă şi ai
băut jumătate de litru?
F.: Da. Nu o să uit niciodată.
V.P.: Şi apoi, până seara ai şi mâncat ceva. Doctorii
nu ştiau ce să creadă. O minune. Căci ei se aşteptau să
mori, nu să mai trăieşti. De fapt, te credeau nebună. O
grămadă de diagnostice pentru dereglări psihice şi
tratamente în consecinţă.
F.: A fost un coşmar.
V.P.: Pentru că ei nu ştiau cauza şi te îndopau cu
medicamente care doar mai opreau din efecte, din
manifestări.
F.: Până la urmă nu aveam nimic din ce credeau ei.
V.P.: Ai avut o singură boală: constipaţie cronică,
un sânge intoxicat. Fiind o fire sensibilă, când au avut
copiii accident te-ai speriat foarte tare şi ai avut anumite
ieşiri, considerate imediat ca fiind ale unei psihopate. Fii
atentă, ai grijă de tine să nu cazi din nou.

„Doamna are cancer la sân şi a venit s-o ajutaţi”

Domnul O. vine la Valeriu Popa însoţit de o femeie.

O.: Doamna are cancer la sân, a făcut chimioterapie
şi cobaltoterapie, se simte rău şi a venit la
dumneavoastră să o ajutaţi. Crede în tratamentele
naturiste, în transferul de bioenergie.
 Valeriu Popa: Fără transfer de bioenergie.
O.: Dar i-a făcut cineva nişte şedinţe de transfer
şi....
V.P.: Nu mai faci, că încă nu se poate determina cu
precizie grupa energetică a individului (aşa cum se
procedează în cazul transfuziilor de sânge), ca să ştii
dacă e compatibilă cu energia transferată.
O.: Ar vrea să urmeze tratamentul dumneavoastră.
V.P.: Al meu este foarte greu. El duce la o purificare
a sângelui. La început nu mănânci 21 de zile şi apoi
regimuri; e de lungă durată, 7 ani. De la 7 ani în sus
poţi pretinde că ai scăpat de boală. Şi nu reuşesc mulţi.
Doar 10-l5% merg până la capăt.
O.: Totuşi, vrea să facă acest tratament.
V.P.: Uite, eu îi dau o probă. Nu mănâncă 21 de zile
nimic, bea 2 litri de apă distilată pe zi şi face două
clisme: una cu ceai de muşeţel dimineaţa şi alta cu ceai
de rostopască seara. Între timp mi-aduce adeverinţă de
la doctor că boala nu răspunde la tratament
medicamentos şi se recomandă terapie naturistă. Dacă
le face pe astea, mai stăm de vorbă.

„Doamne, dă-mi putere!”

Mama unei fetiţe de vreo 6-7 ani i se adresează lui

Valeriu Popa:
Mama: Fetiţa mea vorbeşte foarte des despre Iisus.
Plânge când vorbeşte despre El; îmi spune că nu mai
poate de dorul Lui şi de milă pentru ceea ce a suferit El
pe cruce, că nu L-a mai văzut de când a venit la mine şi
că vrea să meargă la El să-L vadă. Eu mereu îi spun: „Tu
ai venit cu un scop pe pământul ăsta, ştii pentru ce te-a
trimis Dumnezeu pe pământ, pentru că tu mi-ai spus,
deci vei merge la El numai când vei muri”. Şi ea îmi
răspunde: „Eu pot să merg acolo pentru că vine un înger
să mă ia şi mă aduce înapoi”.
Ştiţi ce mi-a făcut de vreo două ori? A căzut în
genunchi, a început să-l invoce pe Iisus şi să plângă:
„Doamne, dă-mi putere, nu pot să-l scot afară pe ...”
Ştiam că nu avem voie să pronunţăm numele celui rău,
dar eram nervoasă şi, tară să-mi dau seama, i-am
pomenit numele. Însă ea m-a oprit: „Nu ai voie să-i
pronunţi numele. Spune de trei ori Iisus, pentru că îl
văd pe cel rău lângă tine”. Şi stătea cu mâinile
împreunate, chemându-L pe Iisus să-i dea putere ca să-l
dea afară din casă pe cel rău.
Valeriu Popa: Când îi pronunţăm numele, această
entitate malefică vine, e prezentă. De aceea noi trebuie
să fim atenţi ce facem, de la gând şi privire, la gest,
vorbă şi faptă. Gândul este cea mai puternică forţă. Cu
gândul greşim cel mai mult, dar putem face şi mult bine.
De exemplu, vrăjile: unele persoane se folosesc de
entităţi inferioare pentru a face rău prin gânduri altor
persoane. Reuşesc doar asupra acelora care nu au
protecţia lui Dumnezeu asupra lor. Aceste persoane fără
protecţie prezintă spărturi în diferite locuri ale ovalului
energetic care se află în jurul nostru şi cad sub influenţa
acestor entităţi inferioare. Persoanele care, prin viaţa lor,
şi-au construit o aură perfectă, resping aceste influenţe,
căci, atunci când se abat asupra lor, acestea se lovesc de
aura lor puternică şi sunt respinse. Nu au nici o putere.
[Legat de acest subiect, părintele Arsenie Boca
spune: Diavolul are existenţă personală. Când vorbim
despre demon trebuie să ţinem seamă de dreapta
socoteală; să nu vorbim prea mult despre el, dar nici să-l
ignorăm, considerând că nu există. Este şi aici o limită”,
(pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie). Iar
domnul doctor Pavel Chirilă, în cartea sa, Întâmplări din
biserică şi spital, relatează o discuţie avută cu părintele
Argatu: „Părintele Argatu mi-a zis odată că, dacă omul
ar vedea lupta care se duce deasupra capului său între
îngerii cei buni şi îngerii cei răi, ar «muri de fascinaţie»,
adică n-ar mai mânca, n-ar mai bea, nu s-ar mai
înmulţi, urmărind numai această luptă. Desigur, fiecare
decizie şi act uman este rezultatul interferenţei între
această luptă şi libertatea cu care l-a înzestrat
Dumnezeu pe om încă de la Creaţie”.
Omraam Mikhaël Aïvanhov, în cartea sa, Datoria de
a fi fericit, face legătura între existenţa răului şi starea
de disperare ce ne poate copleşi în unele situaţii: „Pentru
a nu cădea niciodată în disperare, trebuie să ştiţi
dinainte că orice aţi dori să faceţi în viată, chiar cele mai
bune lucruri, va trebui să vă confruntaţi cu răul sub
forma unor greutăţi şi obstacole. Este periculos să nu
observi răul. (...) Cel care nesocoteşte totdeauna răul nu
îşi ia măsuri de prevedere, nu face nimic pentru a pune
la punct sau a neutraliza lucrurile, şi cade astfel în
capcană. Naivitatea proprie se plăteşte mereu foarte
scump, mai întâi prin descurajare. Cel care trăieşte într-
o lume plină de iluzii, îşi va pierde echilibrul la prima
confruntare dificilă şi se va prăbuşi”. (n.a.)
Mama: Eu, dacă nu dorm după-amiaza, nu sunt
bună de nimic.
V.P.: Dumneavoastră aveţi bila leneşă, sistemul
biliar este dereglat. Cei care suferă cu bila şi ficatul, au
tendinţa de a dormi mai mult, chiar şi după-amiaza. Un
om cu afecţiuni hepato-biliare e obligat să doarmă cam
două ore după-amiaza ca să-şi refacă forţele. De
asemenea, sunt şi modalităţi de descărcare pentru tot
felul de stresuri şi energii negative acumulate în timpul
zilei. Pe unii îi apucă somnul pe la 11-l2 şi până nu
dorm 15-20 de minute nu sunt buni de nimic. Alţii dorm
pe la 4-5 după-amiaza. Ca să evităm acest fenomen e
necesar să ne culcăm seara pe la ora 8-9, nu mai târziu.
Un corp, cu cât este mai intoxicat, cu atât are nevoie de
mai multe ore de somn pentru a se reîncărca cu energia
necesară vieţuirii. E ca o sită înfundată prin care
combustibilul nu mai ajunge la motor ca să genereze
energie. Prin post, corpul se descarcă de elementele
toxice, devine mai curat şi astfel se încarcă mai uşor şi
mai repede cu energia necesară, persoana respectivă
având nevoie doar de 5-6 ore de somn pe noapte.

Despre păcat

Într-o altă discuţie, Valeriu Popa afirma: „Păcatul

este o greşeală repetată şi, dacă l-ai făcut, chiar dacă te
iartă Dumnezeu şi te iartă şi cel faţă de care ai păcătuit,
din cauză că prin păcat ai rupt echilibrul legii divine,
trebuie să plăteşti prin suferinţă pentru a învăţa să nu-l
mai faci. Rugăciunea, căinţa ajută dar nu te absolvă în
totalitate de suferinţa prin care tu, pătimind, înveţi să
nu mai greşeşti.
[Această temă este foarte serios studiată şi de
părintele Arsenie Boca: „Păcatele săvârşite trebuie
ispăşite: ele se ispăşesc prin necazuri, care nu sunt date
omului pentru pedepsirea lui, ci pentru înţelepţirea lui,
pentru desăvârşita curăţire a lui de păcatele săvârşite”,
(pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie)
(n.a.)]
Văd atâtea situaţii disperate, vin la mine mame cu
copii cărora le-au tolerat o serie de greşeli, iar acum,
când aceştia s-au făcut mari, le bat, le vorbesc urât, nu
mai au ce să le facă. I-au pierdut pe aceşti copii.
Există două feluri de oameni: unii care înţeleg de
cuvânt, alţii care înţeleg de duritate. Asprimea trebuie
aplicată după ce i-ai explicat copilului de ce greşeşte, iar
el persistă în greşeală. Fiţi duri, dar principiali. Şi nu
abandonaţi o temă până când nu este complet fixată în
mintea copilului. Copilul o preia, dar neînţeleasă fiind, o
deformează şi o transmite la rândul lui, aşa deformată,
încât nu se mai înţelege aproape nimic”.

Despre post

Valeriu Popa: De murit, nu se moare în post. Dar

unii mor în perioada de revenire de după post sau mai
târziu, pentru că uită că sunt bolnavi şi animalul din ei
este mai puternic decât raţiunea.
Unei doamne care era în perioada de revenire, i-am
dat la un moment dat să mănânce toată ziua 7 linguri
de orez fierte într-un litru de apă. Se consumă pe
parcursul întregii zile, mestecându-se temeinic, până la
100 de ori fiecare îmbucătură. Mă sună pe la prânz că îi
este rău. Mâncase aproape tot orezul odată. I-am zis:
„Du-te şi fa imediat o clismă şi pune comprese cu apă
rece pe abdomen”. Mă sună iar peste o oră: „Am scăpat,
nu mai am nimic”.

Omul potrivit la locul potrivit

Valeriu Popa: Dacă eşti omul potrivit la locul

potrivit, nu te enervezi; dacă faci o muncă pentru care
nu eşti potrivit, te enervezi şi-ţi mănânci sănătatea.
[Importanţa alegerii slujbei este subliniată şi de
Anita Moorjani, în cartea sa, Am murit şi m-am
descoperit pe mine însămi: „Nu-mi voi mai lua niciodată
o slujbă care nu-mi face plăcere, numai de dragul
banilor”, (n.a.)
„Agaţă-te de viaţă şi luptă!”

Valeriu Popa povesteşte despre o doamnă care a

fost adusă la el de fiul ei după ce ţinuse 14 zile de post
cu apă distilată şi care, când a ajuns la uşa
apartamentului său, s-a înmuiat deodată şi s-ar fi
prăbuşit dacă nu ar fi ţinut-o fiul ei. pupă câteva clipe
şi-a mai revenit şi când l-a văzut pe Valeriu popa, i-a
spus că nu mai poate continua postul.
„I-am spus: «Nu mai poţi? Bine...». M-am dus în
bucătărie, am luat o lumânare, i-am dat-o şi am trimis-o
acasă să moară. «Nu!», a strigat femeia şi a continuat
postul până la 21 de zile, după care a ţinut şi regimul de
revenire, a continuat să ţină regimurile prescrise de
mine, iar după 3 ani, când venea la mine, râdea
amintindu-şi de acele clipe când s-a trezit cu lumânarea
în mână. Atunci a conştientizat că ori face ce-i spun, ori
moare. Şi a făcut ce i-am spus.
Asta e. Când zici «nu mai pot», să-ţi iei şi lumânarea
în mână.
«Nu trebuie să-ţi fie frică - le spun celor care vin la
mine să-mi ceară ajutorul. Până acum nu mai aveai nici
o şansă. Acum ai o posibilitate, un drum. E greu, dar
putem răzbate, putem ieşi la lumină. Agaţă-te de viaţă şi
luptă. Altă şansă nu mai ai»“.

„Mă supăr când greşiţi”

Valeriu Popa: Mă supăr când greşiţi. Voi sunteţi ca

nişte copii ai mei. Muncesc cu voi, vă scot din prăpastie,
Şi când vă e puţin mai bine, uitaţi că sunteţi bolnavi şi
greşiţi. Şi de multe ori, în situaţii din acestea, nu mai
am ce să fac.
„Scapă doar 10-l5%”

Valeriu Popa: Aţi fi bătut la uşa mea înainte de a fi

bolnavi?
Nimeni nu mă caută cu seriozitate decât atunci
când reprezint ultima lui şansă. Iar în aceste condiţii,
scapă doar 10-l5%. Le spun asta de la bun început.

„Evitaţi discuţiile tensionate”

Valeriu Popa: Dacă aveţi discuţii contradictorii care

devin tensionate, opriţi-vă, nu vă certaţi. Îndepărtaţi-vă
spunând în gând: „Doamne, iartă-l, că atâta ştie şi atâta
poate el să înţeleagă” — în cazul în care aveţi dreptate.
Dacă apar certuri în familie sau discuţii între prieteni,
nu le amplificaţi. Luaţi-vă, câţi sunteţi în familie, 2-4
inşi, fiecare câte o iconiţă cu Mântuitorul ori cu Maica
Domnului şi ţineţi-o la îndemână. Când apar discuţii, iei
iconiţa, te uiţi la ea şi spui: „Doamne, iartă-l, Doamne
iart-o”... şi atât. Şi dacă mai vorbeşte, numai în
detrimentul lui o face, iar tu, dacă mai stărui în discuţie,
îţi faci singur rău. Când ai pus mâna pe icoană, să
îngheţe tot ce e rău în tine, în gândire, în manifestare, în
ceea ce spui şi în tot ceea ce faci. Procedând aşa, te
linişteşti psihic, te calmezi şi nu accentuezi boala.
[Deci, credinţa este un factor principal al capacităţii
noastre mentale de a dezamorsa o stare conflictuală. Pe
aceeaşi gândire merge şi Părintele Arsenie: „Capacitatea
de a-ţi stăpâni ura, agresivitatea, duşmănia împotriva
oamenilor se realizează prin credinţă. Omul, însă, trece
cu uşurinţă peste ajutorul supranatural”. (pr. Nicolae
Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)]
Aşa cum s-a întâmplat

Deşi viaţa fiecăruia dintre noi reprezintă intimitatea

despre care vorbim cel mai greu, există evenimente
personale care, împărtăşite, pot fi de un real folos
semenilor, în anumite împrejurări. E drept că vor exista
de cele mai multe ori şi oameni care nu vor crede sau
vor interpreta cele aflate în defavoarea celui care le
mărturiseşte. Este dreptul lor. Însă vor fi şi oameni
pentru care aflarea acestor experienţe de viaţă va
însemna redeşteptarea speranţei că şi ei se pot
însănătoşi, că nu este totul pierdut, va însemna
reînvierea credinţei lor şi a dorinţei de a lupta pentru
viaţă, pentru un ideal.
Pornind de la această convingere, voi relata, sub
forma unui interviu, câteva întâmplări şi trăiri care
reprezintă certitudini ale prezenţei Cerului în viaţa
noastră cotidiană.
Ovidiu Harbădă: Te rog să ne povesteşti cum l-ai
cunoscut pe Valeriu Popa, de ce ai avut nevoie de dânsul
şi ce te-a determinat să-i urmezi sfaturile?
C.: Iniţial nu am avut nevoie de el, nu-l cunoşteam
Şt nu ştiam despre ce este vorba, dar o colegă care era
în tratament la dânsul şi greşise modul de aplicare al
regimului, a ajuns din această cauză la spital, într-o
stare foarte gravă.
O.H.: Cum a greşit tratamentul?
C.: A mers numai pe cantităţile maximale prescrise
în regim. Acestea sunt orientative; gramajul recomandat
pentru fiecare tip de aliment arată de fapt proporţiile
amestecului de alimente rezultat, fără a fi obligatoriu
consumul cantităţilor maximale. În funcţie de fiecare
individ, se poate consuma un sfert, jumătate sau mai
mult, până la maximul gramajului recomandat. Astfel,
forţându-se în mod repetat pentru a consuma cantitatea
maximă de alimente, colega mea a ajuns la un moment
dat să nu mai poată mânca nimic, organismul refuzând
orice mâncare timp de mai multe zile. Deşi se afla într-o
situaţie gravă, nu l-a mai căutat pe Valeriu Popa pentru
a-i cere sfatul.
După ce a revenit acasă de la spital, familia a
refuzat să o mai ajute să-şi ţină regimul şi să mai ajungă
la Valeriu Popa, ei fiindu-i imposibil să se deplaseze
neînsoţită. Nici unul dintre colegii mei nu a putut să o
ajute. Astfel, într-o zi, rugându-mă şi pe mine să o duc
la Valeriu Popa, am acceptat şi am pornit spre dânsul.
Când am ajuns, a trebuit să aşteptăm la coadă, căci
scara blocului unde locuia Valeriu Popa era plină de
oameni. Dânsul avea o voce sonoră şi multe din lucrurile
pe care le spunea erau greu de crezut, mai ales pentru
mine, care nu eram familiarizată cu aceste subiecte.
Cum putea să-ţi spună ce afecţiuni ai fără să te
cunoască, ori să-ţi zică ce o să ţi se întâmple peste
câteva luni sau peste câţiva ani?!
Printre cei sosiţi, erau şi unii care veniseră ca
însoţitori ai unor bolnavi sau din pură curiozitate şi care
nu credeau în tratamentele lui Valeriu Popa. Uneori,
nefiind atenţi la explicaţiile pe care le dădea Valeriu
Popa, aceştia vorbeau între ei, deranjându-i pe ceilalţi.
În apropiere de Valeriu Popa se afla un domn de vreo 50
de ani, foarte sigur pe el, care vorbea în acelaşi timp cu
Valeriu Popa, făcând glume şi distrăgând atenţia celor
care stăteau la rând. Valeriu Popa se întoarce puţin spre
el şi îi zice: „Râzi tu râzi, dar ţine minte, ai cancer în gât
în fază incipientă şi cât de curând o să-ţi iasă şi la
analize”. Omul respectiv s-a făcut alb la faţă, a tăcut şi i-
a pierit pe loc pofta de glume, iar aerul de superioritate
i-a dispărut brusc. După un timp, a aflat că într-adevăr
avea cancer în gât în stadiu primar.
Tot atunci, printre cei aflaţi la rând se afla şi un
student la medicină. Acesta, scuzându-se că trebuie să
vorbească de fată cu atâta lume, i-a atras atenţia lui
Valeriu Popa că se înşelase cu privire la diagnosticul pe
care i-l pusese, că nu are nici o tumoare la cap, în zona
frunţii, aşa cum îi spusese acesta, căci făcuse
investigaţii de două ori cu aparatură ultraperformantă la
acea vreme (1991) şi nu fusese evidenţiată nici o formă
tumorală. Valeriu Popa cere de la cineva ceva de scris. O
doamnă îi dă o carioca roşie. Cu ea în mână, Valeriu
Popa se apropie de student şi îi desenează un punct pe
la mijlocul frunţii, deasupra nasului. Apoi îi spune să
meargă la un aparat care poate mări imaginea de 1.000
de ori. După câteva zile, studentul a revenit la Valeriu
Popa şi a recunoscut uimit că i s-a depistat o tumoretă
foarte mică, dar reală.
Fiind prima oară în contact cu un asemenea
fenomen, nu-mi venea să cred şi nu înţelegeam de unde
poate omul acesta să ştie atâtea lucruri despre cei care
veneau la el şi pe care îi vedea pentru prima oară.
O altă doamnă ajunge în faţa lui Valeriu Popa şi
acesta îi spune toate afecţiunile de care suferă, începând
de la cap în jos. Mă gândeam că se pronunţă aşa, cam
„după ochi”. Credeam că având de a face cu atâţia
oameni, îşi formase prin exerciţiu un discernământ pe
care, cu răbdare şi perseverenţă, îl poate căpăta oricine.
La sfârşit, Valeriu Popa îi spune acestei doamne: „Aveţi
şi o inflamaţie la glezna stângă”. Mă gândeam că e
normal să zică aşa din moment ce se vede că glezna este
umflată. Curioasă, m-am dat un pas înapoi, să-i văd şi
eu glezna umflată şi astfel să-mi confirm că ceea ce face
Valeriu Popa nu e mare lucru, dar spre surprinderea
mea am văzut că doamna respectivă purta cizme lungi,
închise cu fermoar şi era imposibil să-i vezi glezna. Iar
doamna a confirmat ceea ce spusese Valeriu Popa. Nu
puteam să înţeleg cum de a ştiut el asta.
Când a ajuns la colega mea, Valeriu Popa i-a spus
de la început că a greşit mâncând prea mult şi de aici i
se trage tot răul.
Mi-aduc aminte că atunci a intrat pe uşa de la scara
blocului, unde se strânseseră oamenii care îl căutau pe
Valeriu Popa, o doamnă din Baia Mare. Valeriu Popa s-a
întors să vadă cine a intrat, a recunoscut-o şi a întrebat-
o cum se simte. Ea a răspuns că destul de bine iar
dânsul a întrebat-o de ce nu a făcut tot ce trebuia.
Doamna a zis că a făcut tot. La care, Valeriu Popa îi
răspunde: „Nu, băile lui Kuhne nu le-ai făcut”. „Dar de
unde ştiţi?”, întreabă femeia. „Se vede la ochi”, a
răspuns el, arătând spre zona de sub ochii femeii. Eu
eram buimacă complet. Mă întâlneam cu o realitate
despre care până atunci nu ştiusem nimic.
După ce a terminat cu colega mea, Valeriu Popa m-a
diagnosticat şi pe mine, spunându-mi toate afecţiunile
de care sufeream. Am rămas fără grai, căci fiind vorba
despre mine, nu mai puteam pune nimic la îndoială. Tot
ce-mi spusese era adevărat, iar ce nu ştiam atunci, mi s-
a confirmat mai târziu. La sfârşit, mi-a recomandat să
ţin post 14 zile doar cu apă distilată. Începând din acel
moment, mergeam aproape zilnic în parc şi ascultam
toate discuţiile cu pacienţii care veneau la el, dorind să
înţeleg cât mai bine ce urma să fac, ca să nu greşesc. La
două-trei zile mă întreba: „Ai început?” Şi eu
răspundeam că nu. După aproape două luni de zile,
când mă Vede, mă întreabă puţin iritat: „Te-ai apucat?”
„Nu”, răspund eu. „De ce n-ai început?” „Pentru că nu
mă simt Pregătită şi nu vreau să greşesc, să ajung la
spital, că n-are cine să mă ducă şi sunt singură cu trei
copii”, am răspuns.
De când tot veneam la Valeriu Popa, am întâlnit
oameni care făcuseră greşeli din cauza cărora fuseseră
la un pas de moarte, iar unii chiar au murit. Mi-am dat
seama că postul cu apă distilată şi regimurile prescrise
de Valeriu Popa nu sunt o joacă şi nu e bine să le faci
„după ureche , pentru că asta te poate costa viaţa. Iar
pentru regimul de 42 de zile pe care urma să-l ţin după
postul cu apă distilată şi după perioada de revenire, eu
mă pregăteam deja exersând procedurile, astfel încât să
pot ţine corect acest regim de la bun început, în
cunoştinţă de cauză, fără să descopăr pe parcurs ce e
corect şi ce nu.
O.H.: Deci, până la urmă, te-ai apucat să ţii postul?
C.: Da. După ce am început să ţin postul cu apă
distilată, în a 12-a zi, văzându-mă, Valeriu Popa mi-a
spus că e foarte bine, că eliminările au început să iasă
pe piele, dar ar fi păcat să mă opresc după 14 zile, căci
bubele apărute erau ca nişte pete care se extindeau prin
apariţia unor noi bubiţe la exterior. Deci, câtă vreme mai
apar în exterior e bine să continui postul până când
încetează apariţia lor şi încep să se usuce, semn că
eliminarea s-a oprit. A spus că este foarte important să
merg mai departe cu postul, deoarece în momentul când
voi lua prima lingură de zeamă de orez, eliminările se
vor opri şi ar fi păcat să fie stopate tocmai atunci. Am
continuat postul şi în a 22-a zi am mers din nou la
Valeriu Popa. Când m-a văzut, m-a întrebat dacă sunt în
stare să mai ţin 3 zile de post, dar fără apă, căci se
dezintoxica foarte bine şi ficatul. Am ţinut şi cele 3 zile
de post, urmate de regimul de revenire şi de alte
regimuri care mi-au redat sănătatea de care aveam
nevoie ca să pot munci şi să-mi cresc copiii.
 O.H.: îţi aminteşti şi alte momente deosebite?
C.: într-o zi, fiind în parc, mergeam cu Valeriu Popa
şi cu o tânără pe o alee ce dădea în bulevardul
Basarabia. Eu eram la mijloc, Valeriu Popa în stânga
mea şi tânăra în dreapta. Din vorbă în vorbă, tânăra îi
spune lui Valeriu Popa că nu ştie ce are la un ochi, că
nu mai vede prea clar. În timp ce mergeam, Valeriu Popa
întinde braţul prin faţa mea, ajungând cu palma în
dreptul ochilor tinerei, după care îi spune: „La 16 ani ai
trecut printr-un lan de porumb, iar o frunză te-a atins la
ochi şi ţi-a tăiat corneea. Ai făcut o infecţie pe care nu ai
tratat-o şi de aici ţi se trage problema de la ochi”. Fata
uitase de acest incident, dar Valeriu Popa i l-a reamintit;
ea l-a confirmat şi a găsit şi rezolvarea la necazul ei.
O altă întâmplare. Eram în faţa casei la Valeriu
Popa. În jurul nostru mai erau câteva persoane. Stăteam
de vorbă aşezaţi într-un cerc. La un moment dat, vine
spre noi o doamnă cu o fetiţă mică, de vreo 6-7 ani,
frumuşică foc. Cerându-şi scuze că ne întrerupe, se
adresează lui Valeriu Popa: „Ştiu că dumneavoastră nu
vă ocupaţi de bolile care apar din naştere, totuşi vă rog
să-mi spuneţi dacă fetiţa mea are vreo şansă, căci nu
aude”. Din locul unde se afla, Valeriu Popa a privit-o
preţ de o clipă Pe fetiţă, a stat puţin pe gânduri, apoi a
spus: „La 6 luni a căzut din fotoliu şi atunci, din
căzătură, i s-a turtit nervul acustic şi de aceea nu mai
aude. Are şanse să-şi revină total. Pot să o ajut. Să faci
rost de ceaiul acesta şi vii la mine”. Doamna a luat fetiţa
şi a plecat fără să zică nimic. În sinea mea îmi spuneam:
„Doamne, ce fel de oameni sunt ăştia? Nu zic
mulţumesc, nici la revedere, pleacă pur şi simplu fără
un cuvânt”. N-am realizat că, de fapt, era atât de
emoţionată că nu a mai putut vorbi. După câteva
minute s-a întors plângând, căci îşi reamintise
momentul descris de Valeriu Popa şi n-a mai fost în
stare să vorbească.
O.H.: În familie, ai avut pe cineva care a beneficiat
de ajutorul lui Valeriu Popa?
C.: Când băiatul meu avea vreo 6 ani, de la o vreme
îl tot durea stomacul şi nu ştiam ce are. Trecuseră
câteva săptămâni de când nu prea mai voia să mănânce
din cauza durerilor. Am fost cu el la doctor, am făcut
mai multe serii de analize, dar nu a ieşit nimic la iveală.
A fost internat şi în spital pentru investigaţii
amănunţite, însă rezultatele arătau că este sănătos. Dar
el se plângea în continuare că îl doare stomacul. Într-o
zi, aflându-mă în apropierea locuinţei lui Valeriu Popa,
mi-a venit ideea să trec pe la dânsul, să-l întreb dacă mă
poate ajuta. L-am găsit şi i-am spus despre ce este
vorba. Dacă mă gândeam mai din vreme, aş fi putut lua
la mine o poză a băiatului şi Valeriu Popa, uitându-se la
fotografie, mi-ar fi spus ce boală are băiatul. Dar a fost o
situaţie neprevăzută şi am ajuns la dânsul nepregătită.
Valeriu Popa m-a apucat de încheietura mâinii
drepte şi mi-a zis să mă gândesc intens la copil,
explicându-mi că trebuie să văd ca un medalion chipul
lui în mijlocul frunţii. Am încercat de câteva ori, dar nu
reuşeam; apărea vag şi dispărea. Valeriu Popa spunea:
„Nu e bine, nu e clar, concentrează-te, nu se vede bine”.
La un moment dat am văzut clar faţa băiatului meu şi
Valeriu Popa a spus: „Rămâi aşa!”. Apoi mi-a explicat că
băiatul are pe stomac o pată de mărimea unghiei de la
degetul mic şi că trebuie să bea timp de o săptămână
ceai de obligeană, de două ori pe zi, fără să mănânce în
această perioadă. Doar o cană de ceai dimineaţa şi una
seara, iar în rest - numai apă. După 3-4 zile copilul nu a
mai avut nimic şi nu s-a mai plâns de dureri de stomac.
 Cap. II: DIAGNOSTICĂRI

„Trăirea în neiertare te omoară”

Valeriu Popa: Ai fost operată.

G.: Am avut o piatră la colecist, cam cât o măslină,
un an şi jumătate nu am ştiut ce am, apoi, când am
aflat, m-am operat.
V.P.: Când ai făcut operaţia?
G.: Acum 2 ani.
V.P.: Dar la sânul stâng ai făcut ceva?
G.: Nu.
V.P.: Ştii ce ai?
G.: Nu.
V.P.: Ai nişte înţepături în preajma ciclului?
G.: Da, înainte de ciclu am dureri.
V.P.: Ovarul drept, ai făcut pentru el ceva?
G.: Nu.
V.P.: Ştii că ai anexită?
G.: Nu ştiu, nu mi-a zis nici un doctor. Ba chiar am
fost liniştită că nu am nici un fel de probleme.
V.P.: Ai şi o ruptură pe colul uterin.
G.: Da, asta ştiu.
V.P.: Ai ovarul drept prins, sânul stâng cu
probleme.
G.: Şi ce să fac?
V.P.: Poţi să te cerţi cu tine, să ierţi ce urăşti de
moarte? începând cu propria persoană?
G.: Să iert?
V.P.: Da.
G.: Pot.
 V.P.: Să-i ierţi pe toţi cei pe care eşti supărată. N-ai
altă cale, să ştii.
G.: Da...
V.P.: Pentru că trăirea asta în neiertare te omoară.
Zici: „Doamne, gata, de acum eu sunt nebună, eu vă
pup!”
G.: Bine...
V.P.: Că tu din nimic faci ceartă. Din nimic ieşi cu
scandal. Din nimic eşti cu focul aprins. Lasă deoparte.
Când simţi că te enervezi, imită căscatul, până căşti de-
adevăratelea. Si te linişteşti.
G.: Aşa o să fac.
V.P.: Fii atentă că ai avut o căzătură pe coloana
vertebrală, la o vârstă mai timpurie; la baza coloanei,
acolo ai probleme.
G.: Da, aşa este. Şi mă doare foarte tare. Dar nu-mi
aduc aminte când am căzut.
V.P.: Erai foarte mică. Ai căzut aşa, în fund. Şi mai
e ceva. Coccisul tău e îndoit niţel. Pentru că la evacuare
ai nişte dureri.
G.: Nişte dureri, exact. Fantastic. Cum aţi putut şti
toate astea? Chiar şi temperamentul mi l-aţi ghicit.
V.P.: Eu nu am ghicit nimic. Când am pus mâna pe
tine, tu mi-ai spus ce ai dreptul să-ţi spui prin mine.
[Deşi modalitatea de citire este diferită, principiul
este acelaşi şi la alţi dăruiţi, care l-au mărturisit cu
modestie, precum părintele Arsenie Boca: „Eu nu vă
spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă
spun”. (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca - O viaţă
închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)
V.P.: Şi mai ai. La 16 ani ai avut probleme cu
plămânii, la 29-30 de ani ai avut o insuficienţă
respiratorie, de aceea te blochezi atunci când te enervezi.
G.: Da, exact, mă sufoc.
 V.P.: Ai o tahicardie destul de puternică, inimioara o
ia razna. Când te enervezi, ţi se întâmplă să leşini. Ai
voinţă?
G.: Mai tocită, dar mai am.
V.P.: Bine, uite aici ai ce trebuie să mănânci şi să-ţi
faci sucurile pe care ţi le dau.

„De-acum încolo, vreau să trăiesc”

A.: Domnule Valeriu Popa, am aici o fotografie cu

tata-socru. Puteţi să-mi spuneţi ceva, să-mi daţi un sfat
în legătură cu el?
Valeriu Popa: Aoleu, ce vârstă are?
A.: Cred că vreo 65 de ani.
V.P.: Să nu se supere pe mine, că sunt mai mare
de- cât el, dar dacă la vârsta lui continuă să mai fie aşa
de porc, înseamnă că este un caracter animalic pentru
că în viaţa lui a căutat numai satisfacţiile burţii iar
băutura şi ţigările i-au ţinut isonul.
Apoi, Valeriu Popa i se adresează direct individului
din fotografie, transmiţându-i următorul mesaj:
Să nu te superi pe mine că îţi vorbesc dur, dar poate
faci ceva cu viaţa ta în ultimul ceas. Eşti un porc, eşti
animalic, eşti bolnav de inimă, din fotografie văd că ai o
circulaţie proastă la picioare, şi dacă nu renunţi la viciile
pe care le ai, nu mai apuci 2 ani de viaţă. Dar ţine
minte, nu îţi spun mai mult: fumezi ca un turc, îţi plac
ţigările, încă. Inima însă nu-ţi mai ţine. Stai de vorbă
sincer cu tine însuţi şi spune: „De acum încolo vreau să
trăiesc sau vreau să pătimesc”. Pentru că vei cădea din
picioare şi vei pătimi şi vei deveni scârbă pentru cei care
te-au iubit şi pe care tu i-ai iubit.
 A.: Şi eu am vorbit cu dânsul, dar fiind mai în
vârstă ca mine, m-a luat peste picior de fiecare dată
când am vrut să-l ajut. N-ai cu cine discuta.
V.P.: Programaţilor nu le poţi vorbi. Ei sunt
animalici, trăiesc prin burtă, prin tot felul de plăceri
carnale. Ei au ales să pătimească.
A.: Dar despre soacra mea ce puteţi spune?
V.P.: E bolnavă de inimă şi o să vadă ea peste o
vreme. Îi place încă să gătească, să titirisească. Dar
binele de azi este răul de mâine. Uită-te ce guşă are, e
desfigurată. De unde provine? De la o proastă digestie
ani de-a rândul, neluată în seamă. Depozitarea în
organism şi eliminarea sunt defectuoase, şi asta de ani
de zile. Viaţa sedentară şi mâncatul în exces va doborî
până la urmă organismul dezechilibrat.
Dar poţi să zici: „Eu cunosc pe cineva care a băut, a
fumat, a mâncat pe săturate şi a trăit până la 90 de
ani”. Eşti un prost dacă îţi iei asemenea exemple drept
reper de viaţă. În primul rând acestea sunt excepţii, iar
apoi condiţiile noastre de viaţă nu mai au aproape nimic
în comun cu cele de acum o sută de ani. Oamenii trăiau
în natură, munceau fizic într-o zi cât munceşte un
orăşean poate într-o lună, mâncarea era curată,
nepoluată, fără chimicale, conservanţi, coloranţi, aditivi,
hormoni etc. O luau din ograda lor, când şi când mai
cumpărau ceva de la magazin. Ei învăţau o meserie
odată şi trăiau fără să mai schimbe mare lucru. Acum,
azi termini facultatea, peste 2-3 ani înveţi ceva nou, apoi
altceva nou, că n-ai încotro. Totul se schimbă cu o viteză
mult prea mare faţă de capacitatea noastră de asimilare.
Bombardamentul informaţional ne dă peste cap sistemul
nervos, criteriile de orientare, iar stresul luării unor
decizii devine tot mai mare, îmbolnăvindu-ne în cele din
urmă. În plus, fiecare avem o constituţie individuală
diferită, astfel că noi ne putem compara în mod real
numai cu noi, faţă de cum am fost în trecut.
Să dau un exemplu. Două maşini la fel, noi. Una
este condusă timp de 2 ani numai pe drumuri de ţară şi
forestiere, cealaltă numai pe asfalt. Puse una lângă alta,
starea lor va fi cu totul diferită. La fel se întâmplă cu
organismul uman, cu oamenii. Unul trăieşte pentru a se
distra - sexualitate, alcool, fumat, mâncat, nopţi
nedormite petrecute în chefuri altul este cumpătat,
mănâncă raţional, are un mod de viaţă raţional, se mai
distrează şi el, dar fără să facă excese. E de ajuns să-i
pui unul lângă altul ca să vezi diferenţa imensă dintre
ei.
A.: Socrul meu a avut probleme cu ochii. Puteţi să-i
recomandaţi...
V.P.: N-are nici o problemă cu ochii. Ochiul nu se
îmbolnăveşte, organele noastre nu se îmbolnăvesc dacă
sângele este curat. Când sângele este intoxicat, apar
problemele. El are probleme cu glicemia, are diabet, o
glicemie crescută. Din cauza asta are probleme la ochi.
Dacă nu-şi controlează glicemia, respectiv diabetul, va
ajunge orb şi cu arterită obliterantă la picior; deja
piciorul drept nu îl mai simte spre laba piciorului şi are
circulaţia sangvină aproape blocată.
A.: Şi atunci, cine mai este sănătos?
V.P.: Pentru mine, sănătos este acela care se culcă
sincer râzând şi se scoală sincer râzând. În această fază
se mai găsesc încă unii copii. Restul sunt teatralişti. Pe
unul singur l-am crezut, doctorul Paul Bregg, autorul
cărţii Postul, un miracol, care la o vârstă de peste 80 de
ani a făcut următorul experiment: a mers cu avionul în
apropierea Polului Sud, într-o zonă cu o temperatură
apropiată de -30 de grade Celsius, a spart gheaţa, a
făcut baie, s-a îmbrăcat, apoi s-a suit în avion şi a
zburat până în zona ecuatorului, unde a stat o vreme la
o temperatură de aproximativ 50 de grade Celsius. La
acest stres corpul s-a adaptat perfect, neresimţind nici
un fel de traumă ca urmare a acestor schimbări extreme
de climă. Acest lucru a fost demonstrat şi de aparatura
medicală de specialitate care i-a monitorizat toate
funcţiile organismului pe întreaga perioadă a
experimentului.

„Ţi-e frică pentru că te încăpăţânezi

să rămâi ignorantă”

A.C.: Cum să fiu o mamă bună?

Valeriu Popa: E o artă să fii mamă. Şi deocamdată
nu ştii să fii mamă. Au trecut anii peste tine, ai vrut să
fii mamă, dar nu ai învăţat mare lucru. Tu ai o mamă
rea, care nu ştie să te îndrume. Ştii asta, da?
Dar ai şi o stare de frică. Ţi-e frică să nu păţească
ceva copilul, ţi-e frică de tot ce-ţi aminteşte de moarte.
Acest fenomen natural şi firesc te îngrozeşte. De ce?
Pentru că te încăpăţânezi să rămâi ignorantă. Vrei să
trăieşti ca şi cum această lege firească a naturii n-ar
exista. Dar nu te poţi minţi la infinit, însă nici nu vrei să
te eliberezi de frică.
A.C.: Cum?
V.P.: Prin cunoaştere. Noi avem frică de ceea ce nu
cunoaştem. Dacă nu ştii să înoţi şi eşti cu soţul cu
barca pe lac şi se fac valuri, barca se mişcă, mai să se
răstoarne şi atunci ţi-e frică să nu cazi în apă, că nu ştii
să înoţi, dar dacă ai învăţat să înoţi nu ţi-e frică, cazi în
apă şi ajungi la mal, nu e nici o problemă, doar că ţi-ai
udat hainele.
 Deci, dacă ai această frică, poţi scăpa de ea; începi
studiul fenomenului ştiinţific şi, încet, încet, ai să
înţelegi că moartea, aşa cum o crezi tu acum, nici nu
există. Este doar o desprindere a noastră de trup, de
haina asta pe care o numim corp uman. Ce se întâmplă
cu noi după ce murim, adică după ce dezbrăcăm această
haină, da, este o întrebare. Mai citeşti, mai discuţi cu
alţii şi apoi, documentată, vii şi stăm de vorbă.
[Starea de frică, bazată pe necunoaştere şi pe
impunerea subconştientă a unor tipare sociale şi
culturale deformate, care se abat de la legile divine,
poate fi cauza multor boli, inclusiv a cancerului.
Vindecată de un cancer al sistemului ganglionar aflat în
ultimă fază, după ce a fost în moarte clinică aproape 24
de ore, Anita Moorjani face următoarea remarcă vizavi
de starea de frică: „întrebarea pe care mi-o pun cel mai
frecvent oamenii este de ce m-am îmbolnăvit de cancer.
Răspunsul poate fi sintetizat într-un singur cuvânt:
frica. De ce anume m-am temut? Practic, de orice; între
altele, de eşecul personal, de faptul că nimeni nu mă
simpatizează, că îi dezamăgeam pe alţii şi de faptul că
nu eram suficient de bună. Îmi era frică inclusiv de
boală, îndeosebi de cancer, dar şi de tratamentul pentru
acesta. Îmi era frică de viaţă, dar îmi era şi mai frică de
moarte. Am înţeles că nu m-am iubit niciodată, că nu
m-am preţuit pe mine însămi şi că nu am înţeles
măreţia şi frumuseţea sufletului meu”. (Anita Moorjani,
Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi) (n.a.)]
Dar până atunci, învaţă să asculţi. Că deşi taci,
mintea ta turuie încontinuu; nici acum nu mă asculţi în
totalitate, tot îmi răspunzi în gând şi pierzi din ideile pe
care ti le transmit. Atunci când tu pui o întrebare, nu
mai eşti atentă la ideea interlocutorului şi cauţi să
formulezi tu idei. Şi atunci rupi lanţul logic al ideilor
comunicate de interlocutor şi nu mai înţelegi ce a vrut
să spună. Mereu vorbeşti tu, mereu încerci să îţi afirmi
dreptatea ta. Şi aşa pierzi şansa de a afla ceva nou, care
te poate ajuta, te poate scoate din impas.

„Nu vreau să mor”

Valeriu Popa: Eşti bine. Acum ţine regimul acesta şi

ne vedem peste două luni. Ai grijă să nu greşeşti, că
până la 7 ani eşti încă bolnavă.
H.: Nu greşesc. Doamne fereşte. Am văzut ce
înseamnă greşeala, mai ales când eşti grav bolnav, pe
moarte.
V.P.: Da?
H.: Da. Cuscrul a murit dintr-o ciorbă de peşte. A
avut ciroză uscată. A fost trimis acasă de la spital, fiind
în comă. Şi-a revenit puţin după câteva zile, şi aproape
mort, cum era, l-a adus familia cu maşina la
dumneavoastră. Nu ştiu ce i-aţi făcut, dar când a plecat
era deja mai bine. A ţinut regimul 9 luni de zile. Se
simţea bine.
Mişca, ieşea afară, mânca, ce mai, parcă înviase. În-
tr'° zi, n-a avut ce face, era sâmbătă, a mâncat o porţie
bună de ciorbă de peşte şi luni a murit. V-a sunat
familia duminică seara, dar n-aţi avut cum să-l mai
ajutaţi. Le-aţi spus: „Aveţi grijă de el că moare dacă a
mâncat aşa ceva”. Şi aşa a fost.
De aceia eu nu greşesc. Nu vreau să mor.

„Mergi cu fata la preot”

Valeriu Popa (vorbindu-i unei mame despre fiica ei):

Ai născut-o cu asfixie albastră. A înghiţit din lichidul
amniotic când a ieşit şi de atunci a rămas cu frica
respiratorie. A avut un pojar...
Mama: Da.
V.P.: ...pe care l-ai închis cu medicamente ca o
prostuţă, apoi a avut o infiltraţie hilară, la hilul drept, la
16 ani. Probleme la genunchiul drept, probleme
digestive, timidă foc şi rea potop, când o apucă
pandaliile nu te mai înţelegi cu ea.
Mama: Exact aşa este.
V.P. (adresându-se fetei): Să nu te căsătoreşti până
nu te calmezi.
Mama: Domnule Popa, dar are şi o anemie, aşa i-a
ieşit la analize.
V.P.: Doamnă, credeţi ce vreţi, dar din punctul meu
de vedere n-are nici o anemie. Dacă are ciclul normal şi
nu durează mai mult de 4 zile, cauza este alta.
Mama: Da, e normal, nu a avut probleme până
acum.
V.P.: Atunci cauza este respiraţia deficitară. Când se
enervează, are un blocaj. Se enervează şi nu prea mai
respiră.
Mama: Da, şi când era mică şi se supăra, avea o
încordare puternică a corpului.
V.P.: Asta înseamnă că îşi opreşte respiraţia. Face
un blocaj respirator. Creierul nu se mai oxigenează cum
trebuie. Să iasă la alergare într-un parc, zilnic 30 de
minute şi să înveţe să respire pe nas, cu gura închisă.
Ui- taţi-vă la ea cum are nasul, se vede că respiraţia este
deficitară. Pe lângă asta, mai are şi o sinuzită cronică,
să-i aduci apă sărată de la mare şi să tragă pe nas, când
pe o nară când pe cealaltă.
Fata: Asta când, în fiecare zi?
V.P.: în fiecare dimineaţă, că te scoli cu nasul
înfundat. Câteodată din nara dreaptă îţi curge sânge.
 Fata: Da, aşa este.
V.P.: Păi eu ştiu că este aşa. Şi îţi dau şi un
tratament. În ce lună eşti născută?
Fata: Mai.
V.P.: Uite, ţii regimul ăsta 45 de zile şi apoi vii la
mine să vedem ce facem mai departe. Şi după fiecare
Oră de învăţat ieşi la aer să te oxigenezi, te plimbi, faci
mişcare. Că stai în casă ca o cloşcă. Uită-te la copiii ca-
re nu ies în recreaţia de la şcoală: sunt bolnavi.
Mama: Şi cu starea de rău, când se enervează de nu
tea mai înţeleg cu ea?
V.P.: Până când nu se dezintoxică, până când nu
face tratamentul timp de 2-3 ani, o să-i mai fie rău. Dar
uite ce va trebui să facă: când îi vine starea de rău, să
intre cu picioarele în apă rece până la genunchi şi să
stea aşa până coboară sângele de la cap şi dispare
presiunea aia.
Mama: Păi cum, în apă rece?!
V.P.: Doamnă, asta trebuie să facă şi o sa-i fie bine.
Dumneavoastră sunteţi mai prăpăstioasă decât ea.
Mama: Şi pe partea religioasă pot să fac ceva?
V.P.: Da. Mergi cu fata la părintele Argatu, o poate
ajuta.
Fata: Banane pot să mănânc?
V.P.. În starea ta actuală, nu. Ele vin din
străinătate, sunt culese crude şi supuse unui proces de
coacere artificial, controlat, sunt tratate. Tot ce nu se
coace în mod natural, nu e bun.

„Trebuie să scoţi frica din tine”

Valeriu Popa: Te-ai născut cu asfixie albastră, ai

frică de respiraţie. Ştii să înoţi?
P.: Nu.
 V.P.: Era cât pe-aci să te îneci când erai mică, se
pare că atunci când părinţii îţi făceau baie. Ai o frică
foarte puternică de apă, înregistrată în subconştient.
P.: Da, aşa e. Tot vreau să intru în apă, să înot şi nu
pot, mi-e frică.
V.P.: Trebuie să stai mai mult pe malul apei, să intri
cu cineva unde apa este mică şi astfel să scoţi frica din
tine. Dar e posibil ca de acum să nu mai ai frică, pentru
că ţi-ai spus prin mine cauza, iar frica poate să dispară.
Mai departe... o laringo-faringită, o sinuzită cronică
şi tendinţă de a face astm.
P.: Da, am aceste stări, mai ales vara.
V.P.: Ai o alergie la anumite flori. Nu poţi suporta
mirosul de trandafiri.
P.: Aşa e, mi se pare prea dulce şi îmi face rău.
V.P.: Când ai fost mică ai avut o sperietură foarte
puternică. Ai fost vreodată la ţară?
P.: Da.
V.P.: Te-ai urcat pe cal?
P.: Da.
V.P.: Te-a trântit de n-ai mai ştiut de tine, ai avut şi
umărul drept deplasat.
P.: Nu mai ţin minte, poate eram prea mică.
V.P.: Păi, mică erai. Şi mai ai o amintire puternică,
când ai fost cu o maşină şi ai avut un accident sau ai
fost în apropierea unui accident. De aceea, când vezi un
accident de maşină fugi, nu poţi să te uiţi.
P.: Aşa e.
V.P.: Dantura e foarte proastă.
P.: Da, acum am început să lucrez la ea, am o
grămadă de carii.
V.P.: Hipoiodică, hipocalcică. Iodul şi calciul
deranjat, în special calciul. Ai dureri mari înainte de
ciclu. La 14 ani ai avut pentru prima oară ciclu. Uneori
îţi amorţeşte corpul începând cu spatele şi continuând
cu mâna stângă.
P.: Da.
V.P.: Ai avut o răceală puternică când aveai 6 ani.
P.: Tocmai vroiam să fac o radiografie să văd dacă
nu am ceva la plămâni.
V.P.: în zona L4-L5 te-a prins răceala. Să fii atentă
când stai aplecată, când speli rufe, de exemplu, să nu
transpiri şi să nu stai în curent. ... Ai o digestie
deficitară cu formă constipativă. Ai nevoie de fibră în
mâncare. Câte o supă pe zi cu două linguri de tărâţe în
ea. Şi pune comprese cu frunză de varză pe zona
ovarelor. Ai copii?
P.: Da. Un băieţel de 6 ani.
V.P.: Să-i dai nişte seminţe de dovleac cu ceai de
cimbrişor.... Ia gândeşte-te la el şi dă mâna încoace....
Da. Are viermi intestinali.
P.: Da. A avut şi giardia.

„Vedeţi şi prin îmbrăcăminte?!”

Valeriu Popa: Dă-mi mâna. Da... spondiloză

cervicală, cefalee foarte puternică, dureri de cap,
tahicardie din cauza acidităţii mari la stomac, lobul
drept al ficatului puţin rebordurat, rinichiul drept cu
malformaţie congenitală. Deci, aciditatea din sânge
afectează rinichii şi dereglează funcţionarea inimii.
Colonul ascendent inflamat, colită de fermentaţie,
probleme la baza coloanei vertebrale, lombosciatică, ai
avut o căzătură pe coloană pe la 20 de ani.
R.: Da, am căzut.
V.P.: Coxofemuralul drept afectat, ai şchiopătat o
vreme. Ai mai avut o luxaţie la piciorul drept, glezna
dreaptă. La genunchiul stâng ai o lovitură de toată
frumuseţea. Îţi mai aduci aminte de ea.
R.: Şi acum mă mai doare. Am căzut din copac.
V.P.: Şi uite aici, sub genunchi, ai un semn de toată
frumuseţea.
R.: Da, aşa este. Extraordinar! Cum de ştiţi toate
acestea? Vedeţi şi prin îmbrăcăminte?!
V.P.: Când te superi, te enervezi şi te sufoci. Eşti un
colerico-nervos foarte puternic.
R.: Când eram mic şi mă supăram, aşa mi se
întâmpla, mă sufocam.
V.P.: Ştii din ce cauză? Nu respiri bine. Ai o sinuzită
cronică, o deviaţie de sept pe partea dreaptă. Ai căzut în
nas când erai mic, aveai vreo 7 ani, şi de atunci partea
dreaptă nu respiră bine. Ţi-aduci aminte.
R.: Da, nasul l-am avut multă vreme julit. Mi-aduc
aminte.
V.P.: Probleme cu urechea stângă. Eşti fudul de
urechea stângă.
R.: Asa e. Dar cum faceţi domnule Popa?
V.P.: Toate sunt înscrise undeva. Tu îţi spui prin
tine, prin noi, de fapt, că nu sunt numai eu, ce ai
dreptul să-ţi spui. ...La umărul stâng ai avut o traumă
destul puternică, ai căzut pe el....
R. : M-a împuns un viţel. Eram copil şi m-a pus
jos. Mi-a dat peste cap mâna şi bătrânul meu mi-a pus-o
la loc.

„Eşti închisă în tine şi rea”

Valeriu Popa: Eşti închisă în tine şi rea. De ce eşti

aşa? ... Mai râzi vreodată?
S.: Uneori.
 V.P.: Bine, ştii ce ai? În primul rând o dischinezie
biliară, bila nu funcţionează bine. Hipoiodică,
hipocalcică, iodul şi calciul deranjat, o infecţie pe colul
uterin, ai avut o ruptură, dar să nu o cauterizezi. Ai
copii?
S.: Da.
V.P.: Câţi?
S.: Doi. Un băiat şi o fetiţă.
V.P.: Ia dă mâna. Cel mare câţi ani are?
S.: 17.
V.P.: Cel mare e născut cu asfixie albastră.
Doamnă, te duci şi ierţi cele 5 persoane pe care le urăşti,
inclusiv pe mama ta. Te duci şi le ierţi în faţa altarului.
Pentru că eşti aşa de amărâtă şi de închisă în interiorul
tău, că nici nu poţi să trăieşti. Ai adunat multă ură în
tine. Te omori singură datorită acestei stări.

Vrei să te auto vindeci?

Valeriu Popa: Acuma ştii ce ai. Vrei să te

autovindeci sau să fii vindecat?
S.: Care e mai uşoară?
V.P.: Nu care e mai uşoară, ci care e cea mai bună!
Vindecarea ţi-o face altul, auto vindecarea ţi-o faci tu.
Dar trebuie să-ţi învingi animalul cu raţiunea. Cu ocazia
asta rezolvi şi problema pe care o ai la ochiul drept, din
cauza sinuzitei cronice. Revin. Vrei să te autovindeci sau
să te vindece altcineva?
S.: Vreau metoda cea mai rapidă, că sunt stresat.
V.P.: Dacă te tratează altcineva, acum ţi-e mai bine,
dar mâine greşeşti din nou şi îţi va fi şi mai rău. Auto-
vindecarea este altceva. Lucrezi cu tine şi chinuindu-te,
înveţi să nu mai greşeşti.
S.: Bine, vreau să mă auto-vindec.
 V.P.: Te aud, dar o să te cred după 7 ani.
[Adesea Valeriu Popa s-a confruntat cu situaţia în
care bolnavul nu realiza că este principalul vinovat
pentru boala sa, şi ca atare acest bolnav căuta pe cineva
care să-l vindece oricum şi, dacă se poate, cât mai
repede. Nici o clipă nu se gândea că el are nevoie să
înveţe ceva din boala respectivă. Din contră, de multe ori
se considera un năpăstuit al sorţii, un om care suferă pe
nedrept de o boală care i-a venit din senin.
Acelaşi lucru îl sesizează şi Părintele Arsenie: „Noi
nu mai suntem sub împărăţia legii vechi, ci în împărăţia
harului câştigat nouă de Mântuitorul lisus Hristos ca să
ne mântuim. Dar dacă nepriceputul de om se ţine
împotriva lui Hristos, de coagul fărădelegilor, cade din
har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu
moartea năprasnică, ce se împlineşte prin războaie şi
nenorociri, întocmai cum scrie la Lege”. (cf. piesa de
teatru radiofonic Suişul muntelui) „De ce vin oamenii
aici, la mănăstire? (...) Cei mai mulţi vin necăjiţi şi
bolnavi. Află aici că păcatele sunt izvorul tuturor
bătăilor de la Dumnezeu. (...) Tu, nepricepând, zăboveşti
în ele. (...) Aşa fiind, vii să dai slujbă. Aici banii tăi nu se
primesc. Aici ţi se cere un lucru mai mare. Ceea ce cere
Dumnezeu de la tine este să-ţi mărturiseşti păcatele şi
de acum încolo să nu le mai faci. Şi nu va mai veni
bătaia lui Dumnezeu peste tine, ci darul lui Dumnezeu.
Pentru asta trebuie însă post, rugăciune şi vreme. Adică
biserică, şcoală, spital. Grăbiţi întârzie, căci relele ce-au
intrat în 30 de ani nu ies în 3 zile sau în 3 minute.
Trebuie răbdare o vreme mai lungă”. (cf. piesa de teatru
radiofonic Omul durerilor) (n-a.)]

De ce eşti rea?
 Valeriu Popa (adresându-se unei femei care îi
solicită ajutorul): Eşti bolnavă de vreo 12 ani. Eşti
bolnavă cu stomacul. Ai aciditate mare la stomac.
Mănânci repede, mănânci nervos. De ce eşti rea?... Te
iau aşa pentru că dacă nu mărturiseşti de ce, nu mergi
mai departe cu sănătatea, că acolo e prima cauză. Şi de
când te scoli până te culci eşti cu gândul numai la rău.
Nu ştiu dacă ai 10% din timp când nu te gândeşti la rău.
Vă spun toate astea pentru că în spatele bolilor stau
astfel de gânduri şi dacă nu căutăm să le eliminăm, nu
rezolvăm mai nimic.
[Mereu Valeriu Popa insista asupra cauzelor
spirituale ale bolilor, asupra determinării acestora de un
mod de gândire care se abate de la legile naturii, ale
Divinităţii. Tratarea efectelor, a simptomelor, fără a şti
ce mod de gândire a dus la manifestarea bolii în corpul
fizic, reprezintă doar ascunderea unor dureri, a unor
disconforturi, nicidecum vindecarea bolii. La o concluzie
similară a ajuns şi Anita Moorjani: „Din perspectiva
mea, marea majoritate a bolilor moderne sunt
dezechilibre mentale sau spirituale care se manifestă în
corpul fizic. De aceea, tratamentele care iau în
considerare preponderent mintea şi spiritul au şanse
mult mai bune de a produce efecte benefice decât cele
care se adresează exclusiv corpului fizic. Pe de altă
parte, orice tratament care este susţinut de cultura ţării
respective este mult mai eficient decât unul care nu este
susţinut de această cultură, mai ales dacă acesta din
urmă pune la grea încercare sistemul de valori mentale
şi spirituale ale pacientului... Simptomele fizice nu
reprezintă decât efecte ale unor cauze mult mai
profunde. De aceea, eu nu cred că remediile pentru
aceste cazuri au de-a face cu medicina, căci oamenii de
ştiinţă nu ştiu unde să caute. Ei studiază exclusiv
simptomele, nu şi cauzele, după care creează
medicamente cu care maschează aceste simptome. Chiar
dacă reuşesc uneori să ţină sub control simptomele, eu
nu cred că această abordare va reuşi vreodată să
conducă la un remediu pentru cancer. Am ajuns să mă
întreb chiar dacă nu este mai uşor să faci bani vânzând
medicamente decât să îi ajuţi pe oameni să creadă în
măreţia lor divină!” (Anita Moorjani, Am murit şi m-am
descoperit pe mine însămi) (n.a.)

„Şi-a spus prin mine ce afecţiuni are”

Valeriu Popa: Vine la mine un cetăţean, dau mâna

cu el şi îi spun:
- Vezi că ai un început de ciroză.
- Nu am, dom Te.
Se duce la spital să facă o investigaţie. Acolo îi
spune doctorului:
- Vreau să verific dacă am ciroză.
- De unde ştii că ai? - îl întreabă doctorul
- Mi-a spus domnul Valeriu Popa.
- Fugi dom Te, de-aici, n-ai nici un simptom de
ciroză.
- Vreau totuşi să-mi faceţi nişte analize.
- Trebuie să te internezi.
- Bine.
- Dar să ştii că trebuie să ţi se facă puncţie.
- Nu vreau puncţie.
Un doctor mai tânăr care asista la discuţie, intervine
şi îl convinge pe acest om să facă puncţie, spunându-i
că numai astfel îşi va scoate din cap frica asta de o boală
imaginară, pentru că nu e posibil ca doar după ce dai
mâna cu un om, acesta să-ţi spună că ai ciroză. Până la
urmă, omul acceptă. I se face puncţie şi pe certificatul
eliberat scrie „ciroză”.
Cine a avut dreptate? Eu? Nu. El a avut dreptate
pentru că şi-a spus prin mine ce afecţiune are. Vedeţi
până unde merge logicul şi ilogicul? Până la proba
materială.
 Cap. III: CREDINŢĂ ŞI RELIGIE

„Trăiţi cât mai aproape de perfecţiune”

Valeriu Popa: Rămâneţi în religia în care v-aţi

născut şi căutaţi ca prin viaţa pe care o duceţi să trăiţi
cât mai aproape de perfecţiune, folosindu-vă de ambele
căi de cunoaştere: ştiinţa şi credinţa.

„Dacă te rogi mai mult, poţi experimenta ieşirea din

corp”

B.: Domnule Valeriu Popa, când este mai bine să

mergem la biserică: duminica sau în timpul săptămânii?
Duminica este înghesuială, oamenii vorbesc în timpul
slujbei, se plimbă prin biserică, ajung mai târziu, sărută
icoanele ori merg să dea acatiste, şi din această cauză
eu unul reuşesc destul de greu să fiu atent la slujbă. În
timpul săptămânii, pot sta în biserică tară să fiu mereu
deranjat, biserica e aproape goală şi pot să mă rog în
linişte.
Valeriu Popa: Duminica te duci să fii părtaş la
liturghie, îi mulţumeşti lui Dumnezeu, te rogi împreună
cu semenii tăi să ai o trăire religioasă curată şi
profundă. Comportamentul credincioşilor în biserică ţine
de educaţia acestora şi de autoritatea preotului. Când
acest comportament lasă de dorit, ia această situaţie ca
pe o probă de răbdare şi smerenie, ca pe un exerciţiu de
concentrare a atenţiei la rugăciune şi la cuvântul
Mântuitorului şi nu la zumzetul din jurul tău. De tine
depinde.
 [Rugăciunea a intrat de ceva vreme în atenţia
oamenilor de ştiinţă care au observat numeroase cazuri
de vindecări ce s-au petrecut după ce anumite grupuri
de oameni s-au rugat pentru însănătoşirea celui bolnav.
Acest lucru a fost sesizat şi de domnul profesor doctor
Dumitru Constantin Dulcan, în cartea sa, Mintea de
Dincolo: „Se vorbeşte mult în prezent despre efectul
rugăciunii de grup. Buhlman crede că o astfel de
rugăciune creează o realitate consensuală. Şi efectul
vindecător al rugăciunii de grup a fost demonstrat prin
studii întreprinse în spitale din SUA şi Anglia. Încurajate
de acest efect, pe lângă unele spitale din Anglia s-au
constituit grupuri de rugăciune pentru a veni în
sprijinul bolnavilor şi pe această cale. S-au organizat, de
asemenea, cursuri de medicină creştină pentru medici”,
(n.a.)
Dacă vrei să te reculegi şi să te rogi în linişte, poţi
intra în biserică şi când nu sunt slujbe. Şi dacă reuşeşti
să te rogi mai mult, fără să adormi, poţi avea surpriza
experimentării ieşirii din corp. Dacă ţi se va întâmpla,
mai vii pe aici şi stăm de vorbă.
B.: Deci, ca să mă rog mai bine trebuie să fiu singur
în biserică?
V.P.: O rugăciune, dacă vrei, o poţi face şi acasă, şi
pe drum, dar ea este foarte puternică când se face
colectiv, pentru că rugăciunea ta se uneşte atunci cu a
altora şi penetrează straturile grosiere care înconjoară
Pământul, ajungând în zonele cu vibraţii fine, diafane,
acolo unde fiinţele de lumină le primesc şi, în numele
iubirii Mântuitorului nostru, caută să ne ajute.
B.: Da, dar eu pot merge în biserică şi după slujbă,
să mă rog, iar rugăciunea mea se poate uni cu a acelora
de dinaintea mea...
 V.P.: Aceea o faci pentru liniştea ta, pentru interesul
tău, dar biserica înseamnă şi a fi împreună, chiar dacă
uneori nu este prea comod pentru tine. A nu fi
împreună, oare nu înseamnă din partea ta mândrie,
superioritate faţă de semenii tăi? Or, dacă vorbim de
superioritate în sens creştin, înseamnă că deşi cunoşti şi
poţi mai mult, din iubire pentru semeni renunţi la
liniştea ta, la confortul tău şi stai alături de ei,
ajutându-i cât poţi, chiar dacă aceştia (unii, nu toţi),
după ce i-ai ajutat, te înjură, te vorbesc de rău sau chiar
îţi fac rău.
[Prin rugăciune noi ne recunoaştem Creatorul sau
superiorul, recunoaştem faptul că suntem dependenţi,
dar oarecum Şi liberi, căci nimeni nu ne obligă să ne
rugăm. „Rugăciunea creează un canal de energie subtilă
între noi şi Creator sau entitatea căreia îi este adresată.
Cu cât încărcătura afectivă din timpul rugăciunii este
mai mare, cu atât canalul de energie este mai luminos şi
răspunsul mai prompt....
De ce este nevoie de rugăciune? Pentru că ni se
respectă liberul arbitru”. (Dumitru Constantin Dulcan,
Mintea de Dincolo) (n.a.)]
B.: Dumneavoastră cum spuneţi rugăciunea „Tatăl
Nostru”?
V.P.: Rugăciunea „Tatăl Nostru” este cea mai
importantă rugăciune ştiută de noi. Ea ne-a fost lăsată
chiar de Mântuitor. Eu sunt om de ştiinţă pozitivă. De-a
lungul vieţii, unele lucruri le descoperim, altele le
preluăm prin tradiţie, din înţelepciunea strămoşească.
Chiar dacă nu am înţeles la un moment dat sensul ori
semnificaţia unor adevăruri moştenite, mi le însuşesc
aşa cum sunt, dar în timp caut să înţeleg. La fel s-a
întâmplat şi cu această rugăciune. O vreme am spus-o
exact cum este scrisă în cărţile bisericeşti. Între timp am
căutat, am studiat şi am avut posibilitatea să stau de
vorbă şi cu alţi împătimiţi ai căutării spirituale, cu preoţi
trăitori la un nivel înalt al credinţei noastre ortodoxe. În
discuţiile purtate au fost de acord cu obiecţia mea, şi
anume: nu puteam înţelege şi accepta formularea „şi nu
ne duce pe noi în ispită”. Studiind cu atenţie Biblia, am
desprins concluzia că numai cel rău ne duce în ispită.
Nu am găsit nici o formulare explicită în care să se
spună că Dumnezeu ne duce în ispită. Am aflat că există
anumite nuanţe mai delicate în traducerea în limba
română a Bibliei, în funcţie de surse, din greacă ori din
aramaică. Stând de vorbă şi cu câţiva preoţi, aceştia au
fost de acord că sensul acelei formulări este nu ne lăsa
să cădem în ispită. Toate aceste căutări m-au făcut să
rostesc rugăciunea „Tatăl Nostru” spunând în loc de „şi
nu ne duce pe noi în ispită”, următoarea frază, mai
aproape de reprezentarea Divinităţii, aşa cum o percep
eu în prezent: „şi nu ne lăsa să cădem în ispită” sau „şi
ne ajută să nu cădem în ispită”.
[Ultima traducere în limba română a Bibliei (2001),
realizată de fostul Mitropolit al Clujului, Bartolomeu
Anania, şi aprobată de Sinodul B.O.R., oferă într-o notă
explicativă la acest verset (Matei 6:13) următorul sens:
„nu ne lăsa să cădem în ispită” sau „fereşte-ne de
prilejul ispitei”, ispita nefiind „o cădere propriu-zisă, ci o
încercare sau un examen prin care cineva poate să cadă;
o probă de foc”.
Deşi forma textului duce la concluzia că Dumnezeu
poate duce în ispită, de fapt este vorba de o rugăciune în
sensul cererii către Dumnezeu ca să nu îngăduie
căderea în ispită.
Părintele Constantin Galeriu, în cartea sa,
Rugăciunea „Tatăl nostru”. Tâlcuiri de părintele Galeriu,
oferă o explicaţie lingvistică a acestei formulări inexacte
în limba română: „în limba ebraică şi aramaică, negaţia
plasată înaintea unei forme cauzative poate să se refere
numai la efect şi nu la cauză, adică, în cazul de faţă, să
însemne: «a face să nu cădem în ispită». Atunci, în
textul: «nu ne duce pe noi în ispită», negaţia «nu»,
aşezată înaintea verbului «ne duce», se referă la efect,
adică la ispită, şi nu la cauză, nu la cauzatorul ispitei.
Prin urmare, acest cuvânt se traduce şi se tâlcuieşte
astfel: «şi fă să nu cădem în ispit㻓.
De altfel, toate interpretările sfinţilor părinţi, pun pe
seama diavolului acţiunea de a-l ispiti pe om spre păcat,
acţiune neiniţiată de Dumnezeu, dar îngăduită de Acesta
cu scopul întăririi credinţei noastre.
„Tatăl Nostru”, sau Rugăciunea Domnească, cea mai
cunoscută în creştinism, va fi uşor modificată în
traducerea sa franceză, folosită în Biserica Catolică din
1966, a anunţat Conferinţa Episcopilor din Franţa.
Astfel, în noua traducere a Bibliei destinată lumii
francofone, aprobată de Vatican în 2013, sintagma „nu
ne duce pe noi în ispită”, a devenit „nu ne lăsa să cădem
în ispită”. (n.a.)

„Mai există o şansă: schimbarea comportamentului

nostru”

Valeriu Popa: Suntem în preajma unor evenimente,

îîmmm.... pe care greu le va duce omenirea.
L.: Dar nu putem face nimic?
V.P.: Ba da, întotdeauna mai există o şansă, o
soluţie. Ea depinde de schimbarea comportamentului
nostru. Numai dacă învăţăm practicarea rugăciunii
colective, putem să amânăm sau să mai uşurăm
suferinţa care vine. Căci lumea modernă a uitat că
suntem dependenţi de forţa creatoare universală,
Dumnezeu.
[Această stare de fapt a fost sesizată cu foarte mare
claritate şi de profesorul Nicolae Mladin, doctor în
teologie, în cartea sa Prin zbuciumul vremii: „Civilizaţia
modernă e produsul ştiinţei şi cea mai îndrăgită
«minune» a ei este maşinismul gigantic, în faţa căruia - e
drept - omul se simte adesea mic, de care e însă mândru
şi prin care crede că a ajuns stăpânul naturii...
Dumnezeu? Este o umbră transcendentă pe care o vor
ucide uriaşii de otel ai civilizaţiei. Da. Prin piaţa cea
mare a lumii alerga un om şi ţipa ca să audă şi
marginile lumii: «L-am ucis pe Dumnezeu». Dumnezeu
nu mai există. Fiecare om e pentru sine un Dumnezeu...
Orgoliul omului care se crede stăpân peste natură şi
peste semenii lui, se simte obligat, ca Nietzsche, să-l
ucidă pe Dumnezeu din inima sa. Ca să fie modern!
Prezenţa lui Dumnezeu îl jenează, e un cenzor, o limită,
o voinţă care îi impune anumite graniţe. Omul vrea să
fie liber, să nu mai fie nimeni deasupra lui, să n-aibă
limite, stăpân fără de lege şi fără margini peste marginile
lumii...”.
În acelaşi sens se exprimă şi profesorul Dumitru
Constantin Dulcan, doctor în medicină, o altă somitate
românească, dăruit şi el credinţei sale: „Este nevoie ca
oamenii de pe întreg globul pământesc să se unească
pentru a pregăti o nouă etapă în istoria lumii.
Dispunând de liberul său arbitru, omul s-a deconectat
de la Sursă, şi a comis erori care au devastat planeta,
ajungând la limita care îi precede sfârşitul. Este în
interesul său să se reconecteze la origini, la Sursa
Divină, instaurând pacea şi armonia de care avem cu
toţii nevoie vitală”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea
de Dincolo)
 Ce fascinantă şi necruţătoare uneori, este lumea. În
aceiaşi timp unul are nevoie de o carte, un copil se
naşte, altul moare, altuia îi este foame şi nu are ce
mânca, cineva are prea mult şi aruncă la gunoi, unul e
sănătos şi nu-i pasă, altul e bolnav şi nu prea mai are ce
să facă, unul e îngrijorat de casa lui, contul lui,
proprietăţile lui, altul de mult nu mai are aproape nici o
grijă de acest fel, nu mai ştie de când trăieşte pe străzi,
parcă nu a avut niciodată o mamă, o familie. Cel mai
greu e să înţelegem şi să acceptăm aparentele nedreptăţi
strigătoare la cer, uneori, ca fiind adesea, doar
consecinţa propriilor noastre abateri de la legi Divine, pe
care, de obicei le ignorăm, fără să facem nici un efort
spre a le cunoaşte. În acelaşi timp, fiecare trăim timpul
nostru individual; şi de aceea suntem singuri. Numai
iubirea aduce timpul individual la un numitor comun...,
şi devenim oameni, (n.a.)

„La baza acestor autotratamente trebuie să fie

rugăciunea”

L.: Nu-i de-ajuns că sunt bolnavă, că o ducem şi aşa

greu, să mai vină şi altele?!
Valeriu Popa: în momentul când apare o boală, noi
nu trebuie să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu
pentru suferinţa noastră, ci să ne rugăm pentru
întărirea noastră, să ne ducem crucea până la capăt.
Căci dacă dumneavoastră nu eraţi bolnavă, vă trăiaţi
mai departe viaţa în comodităţile de zi cu zi, egoistă,
nesimţitoare la viaţa şi suferinţa din jur. Acum aţi
început căutarea, a apărut nevoia de înţelegere, vreţi să
citiţi, veniţi la mine, mergeţi în altă parte, la altcineva,
nu contează, vreţi să vă schimbaţi. Acceptaţi că ceva în
viaţa dumneavoastră nu e în regulă şi doriţi o
transformare profundă. Or această minune intervenită
în viaţa şi voinţa dumneavoastră a făcut-o numai
suferinţa.
[Suferinţa a fost dintotdeauna piatra de poticnire a
omului pe calea mântuirii lui. „Suferinţa este timpul
când noi recunoaştem neputinţa noastră şi trebuinţa
ajutorului lui Dumnezeu”. (Din învăţăturile părintelui
Arsenie Boca. Rostul încercărilor) „Dumnezeu, în vreme
de încercare, caută cuminţenia oamenilor: dacă o au,
sau dacă se înteţesc sau se întărâtă împotriva Lui. Dacă
o au şi trec la pocăinţă (ca ninivitenii), atunci puternic
este Dumnezeu, să întoarcă cele rele în bune”. (pr.
Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)]
Prin suferinţă, legătura între fizic şi psihic, partea
sufletească, este slăbită şi apar preocupări ce ţin mai
mult de nevoile sufleteşti şi mai puţin de partea
materială.
L.: Da, şi discuţiile pe care le port au alte teme, eu
sunt alta, pentru cunoscuţi par deja ciudată, nu mă mai
recunosc.
V.P.: Trebuie să fiţi atentă cu cine vorbiţi şi ce
spuneţi. Că trăim între oameni.
[Când un grup de oameni (familie, rude, prieteni) s-a
învăţat cu tine ca fiind cel care face să meargă lucrurile
înainte, aduce bani, bunăstare şi siguranţă, le este greu
să accepte că la un moment dat nu iţi mai trebuie acest
rol şi renunţi la el, mai ales că devine periculos pentru
viaţa ta. Pe ei nu-i interesează. Frustrarea, frica de
necunoscut, îi poate face pe unii dintre cei care te
iubeau să reacţioneze ostil la hotărârea ta; să îţi
reproşeze, să te condamne, în cazuri extreme chiar să te
urască. Pentru ei e o dovadă de neiubire faptul că nu le
mai oferi confortul şi siguranţa cu care i-ai obişnuit.
Frica umbreşte iubirea şi te poţi trezi în faţa celor dragi
ca un condamnat pentru fapte de neiertat, căci iubirea
de sine îşi arată repede colţii când se simte ameninţată.
(n.a.)]
L.: Dacă în urmă cu 10 ani m-aş fi auzit vorbind ca
acum, aş fi zis că am luat-o razna. Când discut cu
oamenii, nu o mai fac ca înainte, le spun alte lucruri, pe
care, dacă le auzeam acum câţiva ani, le-aş fi considerat
aiureli. Acum toate temele referitoare la credinţă, la
studiul părţii spirituale, la tratamente naturiste mă
fascinează.
V.P.: Da, pentru că aţi căzut în prăpastie şi aţi aflat
că aşa vă puteţi salva. Şi acum, din interes, de nevoie, v-
aţi apucat de treabă. Şi pentru că aţi obţinut ceva
rezultate, a început să vă placă, aveţi încredere.
La baza tuturor acestor autotratamente e bine să fie
rugăciunea.
Mai corect este să ne rugăm să ne ajute Dumnezeu
să nu mai greşim, căci prima oară şi cel mai repede
greşim cu gândul, abia apoi cu vorba şi cu fapta. Ceea
ce gândim capătă o formă eterată iar dacă gândul este
rău, odată emis, el circulă şi produce efecte, incitând la
acţiuni negative persoanele care sunt deschise faţă de
acest gând, pe cele negative sau pe cele care au gânduri
asemănătoare.
Căci noi venim la viaţă într-o colectivitate. De aceea,
când te superi, gândurile tale negative se transmit şi
altora. Există şi bine colectiv şi suferinţă colectivă.

„Suntem în preajma unor schimbări planetare”

Valeriu Popa: Suntem în preajma unor schimbări

planetare. La suprafaţă, Pământul este încărcat peste
limita lui de suportabilitate cu poluare, cu o populaţie
din ce în ce mai numeroasă, cu gânduri şi
comportamente agresive, distructive, cu războaie. Toate
acestea duc la o presiune tot mai mare, la un
dezechilibru major care va determina scufundarea unor
mari suprafeţe de continente, iar apoi, va ieşi din oceane
la suprafaţă un pământ nou, care va da naştere unui
nou ciclu de viaţă. Când se vor petrece aceste
evenimente şi ce amploare vor avea, nu se poate preciza.
Întârzierea lor depinde încă de noi toţi, de capacitatea
indivizilor acestei planete de a reuşi să înveţe ceva din
greşelile de până acum, schimbându-şi gândirea,
comportamentul, modul de a trăi.
Şi planeta noastră, Pământul, evoluează, se
transformă. În preajma anilor 2000-2030, Pământul se
va modifica într-un mod pe care puţini dintre noi îl vor
suporta - modificări de relief şi de climă în urma cărora
planeta îşi va schimba înfăţişarea.
[Valeriu Popa nu este singurul care ne transmite
aceste avertismente, iată ce ne spune în această privinţă
şi părintele Arsenie Boca: „Trăim vremile de la apusul
istoriei, într-un mod foarte primejdios din punct de
vedere nuclear. Băgaţi de seamă, că vă culcaţi seara şi
vă treziţi la judecată. E de-ajuns ca un nebun să apese
pe buton şi s-a terminat cu omenirea. Şi te duci în
împărăţia în care ai trăit încă de pe pământ. Fărădelegile
oamenilor atrag pustiirea pe pământ. Şi când se
împlinesc măsurile fărădelegilor, vin măsurile lui
Dumnezeu. Cine are minte să ia aminte”, (cf.
Mărturisirile stareţei Marina Lupu de la Mănăstirea Bic,
Sălaj, despre părintele Arsenie Boca) (n.a.)]

„Marea victorie: să nu mai greşeşti cu gândul”

 Valeriu Popa: Rugăciunea, când o spui, e o vibraţie.
Ea se duce şi se conectează undeva. Gândurile rele, de
vibraţie joasă, sunt mai grele şi coboară în pământ. Cele
de bine se ridică spre cer. Fiecare, în funcţie de
încărcătura lor, de intensitatea şi convingerea cu care
au fost emise, produc efecte. Sunt oameni care prin
rugăciunile lor anihilează gândurile rele, fac bine
oamenilor, dar numai dacă cel aflat în necaz este
convins că suferă pentru greşelile lui.
Când mergi duminica la biserică şi te rogi împreună
cu ceilalţi, vibraţia rugăciunilor reunite (dacă oamenii se
roagă cu adevărat şi nu se află acolo doar cu trupul,
având mintea în altă parte) este mai puternică şi
străbate mai uşor atmosfera densă, îmbâcsită, de la
suprafaţa pământului. Astfel, rugăciunea ajunge sus,
este văzută, înţeleasă şi analizată de subalternii divini
care au această misiune şi, în măsura în care
Dumnezeu îngăduie, îi ajută pe cei de pe Pământ care se
roagă.
Gândurile rele, coborând pe Pământ, penetrează
scoarţa terestră şi întâlnesc zona de lavă. Aici
interacţionează cu aceasta şi dacă există o cantitate
mare de negativitate, de ură, de violenţă, de răutate,
provoacă cutremure care, în lipsa acestor gânduri rele,
nu ar mai fi avut loc sau ar fi fost mult mai slabe.
Pentru marea majoritate dintre noi, dacă nu eram
păcătoşi, nu veneam la viaţă pe acest pământ. Pe
parcursul vieţii, greşim. Ce putem face ca să nu mai
greşim sau ca să greşim cât mai puţin? Alcătuirea unui
ghid personal al greşelilor care ne duc în păcat şi
consultarea lui în fiecare zi ar putea reprezenta o
soluţie. Cum ajungi să păcătuieşti? începi cu un gând,
apare şi un sentiment, apoi păcătuieşti prin vorbire şi la
urmă cu fapta.
 Strădania noastră este să nu mai păcătuim. Pentru
început, să ne abţinem de la fapte păcătoase. E bine, e
un pas înainte. Pe urmă să ne străduim să nu mai
vorbim de rău. Foarte bine. La urmă, şi cel mai
important, este să veghem asupra gândului, ca nici cu
gândul să nu mai greşim. Ştiu că e greu, dar se poate.
Fiecare zi muncită în acest scop îşi aduce roada ei. Azi te
opreşti de la o faptă rea, mâine-poimâine la fel. Bravo.
Apoi te abţii să vorbeşti de rău şi aşa, încet-încet, cu
răbdare şi credinţă, te apropii de starea în care nu mai
greşeşti nici cu gândul. Asta e marea victorie: să nu mai
greşeşti nici cu gândul.
[Există o ramură a ştiinţei care se întâlneşte cu
Dumnezeu: fizica cuantică. După cum afirmă Dumitru
Constantin Dulcan în cartea sa, Mintea de Dincolo, „la
nivelul fizicii cuantice, particulele subatomice se pot
manifesta în două ipostaze în acelaşi timp: de unde şi de
particule. Este principiul super- Poziţiei. Lumina, spre
exemplu, călătoreşte sub formă de undă, dar când se
proiectează pe o suprafaţă, ne apare ca particulă. Din
dubla sa ipostază, de undă şi corpuscul, noi nu vedem
decât forma particulei. În prezenţa conştiinţei noastre,
se produce aşa-zisul colaps de undă, sau dispariţia
undei. Mintea noastră este cea care produce acest efect.
Mintea noastră transformă universul cuantic,
invizibil al undelor, prin procese de percepţie, în
Realitate concretă, vizibilă. Aşadar, Universul pare a fi
creaţia a două minţi: mintea divină sau cosmică şi
mintea umană.
Aceasta este «interpretarea de la Copenhaga» dată de
Niels Bohr, studiată în continuare şi de Max Plank,
alături de alţi oameni de ştiinţă.
Chiar dacă din ignoranţă noi credem că Universul
este indiferent la ceea ce facem noi, fizica cuantică ne
spune că prin conştiinţa noastră ne implicăm în ordinea
sau în dezordinea sa. (...)
În consecinţă, orice acţiune exercitată într-un punct
se reflectă asupra întregului. De aici rezultă
responsabilitatea tuturor, faţă de întreaga lume, faţă de
Univers”.
Această idee că suntem cocreatori ai destinului
nostru o afirmă şi părintele Arsenie Boca: „Poziţia
omului în creaţie este unică: suntem făpturile lui
Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră”. (pr.
Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)]
Şi mai e ceva. Un gând, bun sau rău, dacă îl
perpetuezi, îl repeţi în minte, acesta capătă o formă tot
mai intensă şi în final se materializează, adică se
manifestă fizic în viaţa ta. Deci, atenţie: gândurile rele
repetate prind o formă globulară, plutesc în spaţiu şi îi
lovesc pe cei neprotejaţi sau care gândesc la fel.
Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat odată. Eram
într-o sală de spectacol la Târgu Mureş, la cenaclul
Flacăra”. Sala nu era plină, în faţă erau mai mulţi. Şi
fiindcă muzica bubuia în difuzoarele alea ale lor, m-am
dus în spatele sălii, pentru că nu suportam zgomotul
acela aşa de puternic. Şi stând acolo pe un scaun, aud
la Un moment dat lângă mine: poc! A fost ca un sunet
produs de un glob spart. Am zis că mi s-a părut. Mă mut
de acolo. Stau pe un alt scaun şi după câteva clipe,
iarăşi: poc! Cum eu sunt un „de ce-ist”, când am văzut
că povestea asta se repetă, am început să observ cu
atenţie ce se întâmplă şi de ce. Şi iată ce explicaţie mi-a
venit în minte: în sala aceea rece, unele dintre vibraţiile
puternice produse de acea muzică se grupau, luau
formă globulară, se ridicau spre plafonul sălii şi de acolo
cădeau la podea şi se spărgeau. Le-am auzit spărgându-
se de vreo 7-8 ori. Era ca şi cum un balon cădea din
tavan, se spărgea şi din el ieşea gheaţă. Că aşa simţeam;
când se spărgea, simţeam un suflu de aer rece.

„Să nu uităm cine suntem”

Valeriu Popa: Legat de spiritualitate, este bine să

avem o atitudine deschisă, să luăm de la toţi tot ce ne
ajută să fim mai buni. Dar asta nu înseamnă negarea
identităţii noastre; nu trebuie să ne abandonăm obârşia,
neamul.
Am fost în Germania şi am mers într-o duminică la
0 slujbă de-a noastră, ortodoxă. Şi ce să vezi? Deşi erau
numai români, partea principală din slujbă se spunea în
germană. Dacă nu ştiam tipicul slujbei, n-aş fi înţeles
nimic. Deci, nemţii le impun celorlalte etnii care trăiesc
pe teritoriul lor respectarea şi însuşirea, într-o mare
măsură, a identităţii lor.
În India este un mare învăţător, Sai Baba. Acolo, în
cadrul slujbelor lor specifice, deoarece vin şi mulţi
creştini la el, se interpretează şi cântece ce ţin de
specificul bisericii creştine, dar Sai Baba nu a renunţat
la identitatea lui indiană, activitatea lui spirituală fiind
alimentată în proporţie de aproximativ 90-95% din
tradiţia religioasă indiană.
Din zona asiatică, din China, vin oameni interesaţi
de studiul creştinismului, îi recunosc valorile, dar nu
renunţă la identitatea lor, pe care caută chiar să o
promoveze printre noi.
În ceea ce ne priveşte, e bine să studiem practicile şi
tradiţia spirituală a omenirii deoarece cunoaşterea lor
ţine de educaţie şi civilizaţie, dar să nu uităm cine
suntem. Căci nu ne-am născut întâmplător în România,
într-o ţară creştină majoritar ortodoxă. Venirea noastră
la viaţă nu e întâmplătoare în familia, în ţara noastră, în
neamul din care provenim, în religia în care ne-am
născut. Plecând din ţara ta ca să o duci mai bine, ca să
ai mai multi bani, o viaţă mai civilizată, ca să-ţi fie ţie
mai bine şi atât, eşti un dezertor de la programul de
viaţă pe care ţi l-ai luat înainte de a te naşte.
În această viaţă, asta sunt: un român creştin
ortodox. Dar eu sunt de profesie inginer, nu preot. Deci
sunt un creştin ortodox căutător, nu dogmatic. Pentru
că sunt om de ştiinţă pozitivă, eu, înainte de-a accepta o
idee, îmi pun întrebarea „de ce?” Şi cu acest „de ce?” am
trăit şi am căutat toată viaţa.

„Rugăciunile unite au putere”

Valeriu Popa: Eram undeva, într-o grădină. Şi la un

moment dat văd că se mişcă o bucată de cărămidă
aşezată pe pământ. Am stat acolo câteva ore de vorbă cu
oamenii care veneau la mine şi, după o vreme, văd iar
cărămida cum se mişcă. Curios, mă opresc din vorbit şi
mă aplec să văd ce mişca acea cărămidă. Erau patru fire
de fasole care încercau să iasă la suprafaţă. La fel se
întâmplă şi cu rugăciunea. În biserică, rugăciunile unite
au putere să străbată zona densă din imediata apropiere
a Pământului şi să se ridice până acolo unde pot fi
recepţionate. Deci, dacă atunci când ne rugăm nu
reuşim să proiectăm rugăciunea prin aceste straturi
dense din jurul Pământului, ea nu va ajunge la
destinatar.

„Inima poate gândi şi vorbi”

[Spun în gând: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.
 Când spun „noi” mă gândesc la mine, la familia
mea, la rude, prieteni, cunoştinţe, la ţara mea, la
planeta Pământ. La început, aud cuvintele undeva în
cap, în minte. Apoi simt rugăciunea, o aud în inimă.
Cuvintele sunt rostite atunci în inimă. De obicei, când
gândim asociem procesul mental, gândurile, cuvintele,
cu un loc anume: capul. Acolo este creierul, despre care
ni se spune că este organul gândirii. Acolo este gura, cea
prin care vorbim, adică exprimăm în plan fizic, audibil,
gândurile, transformându-le în cuvinte sonore. Astfel, în
conştiinţa noastră procesul de gândire-vorbire este
localizat la nivelul capului.
Putem însă gândi şi vorbi în inimă, nu numai în
cap. Cu alte cuvinte, nu doar mintea şi gura gândesc şi
vorbesc, ci şi inima o poate face, la modul concret.
Dificultatea constă în faptul că ea vorbeşte foarte încet,
şi de aceea trebuie să facem linişte. Iar noi nu mai ştim
să facem linişte. Da, la un moment dat, auzim cuvintele
rostindu-se în inimă. Dacă insistăm şi dacă ele se
aşează bine acolo, putem merge mai departe: începem să
le vizualizăm; fiecare literă din fiecare cuvânt pe care îl
rostim în inimă apare albă, de lumină.
Astfel rostită, rugăciunea produce cu timpul şi alte
efecte: apare în centrul inimii un punct de căldură care
se răspândeşte în tot corpul, apoi un curent de energie
străbate coloana vertebrală de la bază până în creştet şi
eşti inundat de lumină. Este doar un început. Să nu
credeţi că aţi ajuns sfinţi prin aceste trăiri. Tot păcătoşi
suntem, dar am pornit pe un drum bun.
Tot în legătură cu rugăciunea, despre sfântul
Serafim de Sarov se spune: „Preocuparea lui de bază era
rugăciunea. (...) Căci mintea, zicea el, se uneşte cu
inima în ceasul rugăciunii şi nu rătăceşte; atunci inima
dogoreşte cu dogoare duhovnicească, se luminează cu
lumina lui Hristos şi umple cu pace şi bucurie întreaga
existenţă a omului”. (Un serafim printre oameni - Sfântul
Serafim de Sarov) (n.a.)]

„Nu există moarte”

Valeriu Popa: Pentru partea psihică nu există

moarte. Noi existăm şi după aşa-zisa moarte, iar acest
lucru a început să fie dovedit în mod ştiinţific, cu probe
materiale. În Germania, au reuşit să creeze într-un
laborator aparatura prin care pe ecranul televizorului
apare figura celor decedaţi, dar fără să se înţeleagă ce
spun. Acum se caută soluţii pentru redarea vocii
acestora. În paralel se lucrează pentru captarea vocii
celor decedaţi pe casetă audio. Deci, ştiinţa se află în
apropierea momentului când va reuşi să facă posibilă
comunicarea cu cei decedaţi, demonstrând că nu există
moarte.
[La ora actuală, în lume sunt inventariate şi studiate
de oamenii de ştiinţă zeci de mii de cazuri de moarte
clinică, atestând continuitatea vieţii sufletului omenesc
după moartea biologică. Unul dintre cercetătorii
consacraţi, Neale Walsch, într-o sinteză referitoare la
procesul morţii, distinge trei stadii ale acestuia:
„Stadiul I se caracterizează printr-o stare de
dezorientare de scurtă durată, în care subiecţii nu ştiu
unde se află şi nu Ştiu că au murit.
Stadiul al II-lea, subiectul realizează, în fine, că a
murit şi trăieşte ceea ce şi-a imaginat că este dincolo:
momentul judecăţii, lumea raiului sau iadul. Nu există
Iad ca atare, îi spune Dumnezeu lui Neale Walsch. Este
doar un spaţiu în care vor rămâne , o vreme şi nu
definitiv, cei care au încălcat legile divine şi sunt obligaţi
să le ispăşească. În acest stadiu trăim o realitate
alimentată mai mult de o cultură religioasă interpretată
prin mentalitatea populară.(...)
Stadiul al III-lea este cel al fuziunii cu Fiinţa
Supremă, al con-topirii în unitatea Universului care este
Realitatea Supremă.
Literatura de specialitate prezintă numeroase
similitudini în tratarea acestui subiect. Astfel, unul
dintre cei mai cunoscuţi autori în domeniu afirmă: „Eu
cred că există mai multe niveluri ale raiului şi că noi
mergem în nivelul corespunzător gândurilor, cuvintelor
şi faptelor pe care le-am făcut aici, pe pământ. Aceia
dintre noi care au ajuns la acelaşi nivel spiritual vor
locui împreună în acelaşi rai. Fiinţele care sunt mai
trezite spiritual se află la un nivel mai înalt, iar sufletele
mai puţin evoluate spiritual, la un nivel mai jos. Nu
putem merge la un nivel mai înalt dacă nu merităm
acest lucru.
Totuşi, superiorii pot coborî într-o sferă mai joasă, şi
în multe cazuri ei fac aceasta pentru a ajuta şi a fi
alături de cei care nu sunt la fel de conştienţi. (...) Cei
care au fost răi, merg în iadul pe care l-au creat cu
propriile lor gânduri, cuvinte şi fapte pe care le-au făcut
cât au trăit pe pământ. Şi acolo există împreună cu alte
fiinţe care au avut un mod de viaţă asemănător”. (James
van Praagh, Mesaje de dincolo de moarte)
Un alt cercetător ajunge la concluzii asemănătoare: „
Planurile pe care le experimentează sufletele după ce
mor sunt la fel de diverse precum sunt şi stările lor de
conştiinţă. Multe fiinţe umane continuă să fie ataşate de
planul material. Frica de schimbare, ignoranţa şi obsesia
lor pentru identitatea fizică le leagă de singura lume pe
care şi-o amintesc şi pe care o înţeleg, trăind în
continuare în zonele energetice mai dense, din jurul
pământului. (William Buhlmann, Aventuri în viaţa de
dincolo)
În legătură cu acelaşi subiect, o referire spusă clar,
găsim în Biblie, în spusele Mântuitorului: „în casa
Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v-aş fi
spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc?” (Ioan
14:2).
Părintele Arsenie Boca ne atrage şi el atenţia asupra
legăturii dintre comportamentul nostru cât trăim pe
pământ şi locul unde ne ducem după moarte: „Să fim
înţeleşi. Nu intri după moarte în împărăţia în care nu ai
trăit încă de pe pământ”. (cf. piesa de teatru radiofonic
Părintele Arsenie Boca - Botezul lacrimilor)
O mărturie în acest sens ne oferă şi sfântul Serafim
de Sarov: „Odată am simţit desfătare la cuvântul
Mântuitorului: «în casa tatălui meu multe locaşuri sunt»,
şi am dorit să văd aceste locaşuri cereşti. Domnul mi-a
satisfăcut dorinţa şi m-a învrednicit să trăiesc o răpire
în spaţiul acela... Oricum, e imposibil să descriu în grai
omenesc bucuria şi dulceaţa pe care te-am încercat.
Acolo drepţii vor lumina ca soarele. Însă dacă această
bucurie cerească n-a putut fi descrisă nici de Pavel,
Primul dintre apostoli, atunci care altă limbă ar putea
descrie frumuseţea locuinţei cereşti, unde sălăşluiesc
sufletele drepţilor?” Despre iad, acelaşi Serafim de Sarov
spune: „Nu va exista milă acolo, pentru cei care n-au
arătat milă aici, în timpul vieţii pe pământ. În viaţa
aceasta se poate ca vinovatul să scape de pedeapsă cu
ajutorul întâmplării sau al prietenilor săi, acolo însă
nu”. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de
Sarov) (n.a.)]

„Am murit clinic şi apoi am revenit la viaţă”

 Valeriu Popa: Metoda mea e crâncenă, e grea. Eu
am ţinut post 52 de zile, nemâncat. Am slăbit 18 kg. În a
49-a zi am căzut din picioare. Am murit clinic şi apoi am
revenit la viaţă. Ştiam că o să mor clinic. În ultimele zile
mă dădeam jos din pat punând plapuma lângă pat,
cădeam încet jos pe ea, apoi mă ridicam încet, pentru că
altfel nu mai puteam să cobor din pat. Eram în baie
când am căzut. Căţeluşul ăsta, „Texi”, era mic. Nu-l
suportam. Soţia a auzit o pocnitură şi a venit: eram
căzut în baie iar căţeluşul lătra pe lângă mine. Soţia a
început să ţipe. Mi-am venit în fire, m-am târât până în
dormitor şi cu greu, ajutat de soţie, m-am suit în pat.
Căţeluşul s-a urcat şi el în pat, la picioarele mele. A
început să latre spre uşă. De ce lătra spre uşă? Pentru
că eu nu intrasem în corp, stăteam în dreptul uşii şi
căţeluşul mă vedea. După un timp am intrat în corp. Şi
toată noaptea, din oră în oră, „Texi” venea şi punea
botul pe mâna mea. De atunci s-a creat o legătură
fantastică între noi. Aşa că eu ştiu, când vă spun ce
puteţi să faceţi. Din păcate, omul nu vine la mine decât
atunci când cade în prăpastie. Eu sunt ultima lui şansă.
Dintre cei care vin la mine, doar 10-l5% reuşesc să se
auto-vindece - aceia care recunosc că sunt vinovaţi
pentru situaţia în care se află şi fac până la capăt ce-şi
spun prin mine.
[Toţi, inclusiv cei care au în ei sâmburele căutării şi
merg pe diferite căi, având modele spirituale diferite,
orice ar face, mai devreme sau mai târziu, se întâlnesc
cu suferinţa. Şi numai cei care o acceptă, pot merge mai
departe:
„Toate darurile închise în destinul nostru sunt
îngrădite de suferinţe, şi numai la atâtea daruri
ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie.
Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem
ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce
între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor
ce vrem să-i mângâiem. E bine de ştiut şi faptul că
darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu
seninătate, orice potrivnicie în calea darului, şi, răbdând
cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută
rânduială dumnezeiască”. (Părintele Arsenie Boca,
DARUL LUI DUMNEZEU) (na.)]

„Când dormi, eşti ieşit din corp”

D.: De ce mă sperii când sună ceasul?

Valeriu Popa: În timpul nopţii, când dormi, tu eşti
ieşit din corp, te ridici în planul corespunzător evoluţiei
fale pentru a te reîncărca. Dar eşti aşa de plecat şi
legătura cu corpul tău e atât de slabă, încât atunci când
sună ceasul, revii brusc şi repede în corp şi te sperii.

Despre destin

Valeriu Popa: Destinul are două mari componente.

Prima se referă la destinul pe care ţi l-ai luat ca să
plăteşti din greşelile pe care le-ai făcut în trecut şi de
care vrei să te eliberezi, plătind în timpul vieţii prin
suferinţe, în acelaşi mod în care le-ai provocat suferinţă
celor faţă de care ai greşit. Uneori poţi fi iertat, dar
aceasta presupune să recunoşti greşeala, să o regreţi şi
să te supui prin diferite canoane la o caznă care te
purifică într-o aşa măsură încât te eliberează de
consecinţele abaterii tale prin liberul arbitru, de la legile
divine.
Sfântul Ignatie Teoforul spune: „Pentru păcat, nu e
de-ajuns să plângi, să posteşti şi să te rogi, ci trebuie să-
I plăteşti”. Deci, nu mai greşiţi gândindu-vă că o să vă
ierte cineva, că o să vă absolve de consecinţe, iar voi
puteţi trăi mai departe bine mersi, repetând la nesfârşit
aceleaşi greşeli. Abaterile repetate de la legile divine se
iartă numai după ce le ispăşeşti prin suferinţă. Misiunea
preoţilor este să vă înveţe ce să faceţi ca să nu mai
greşiţi, nu să vă spovedească şi apoi iarăşi să greşiţi, iar
să vă spovedească şi iar să greşiţi, şi tot aşa până la
moarte. Puteţi să trăiţi aşa, însă vă amăgiţi crezând că
aţi scăpat de consecinţe. Mai devreme sau mai târziu,
tot veţi da socoteală.
[Noi suntem însă fii ai lui Dumnezeu, nu robi.
Mântuitorul a venit să ne arate cum să ieşim din starea
de robie, redobândindu-ne statutul de fii şi fiice. A
rămâne în starea de robie, a ne considera robi,
înseamnă a nu primi învăţătura eliberatoare al lui lisus
Hristos. Noi trebuie să-i cerem Divinităţii să ne ajute
prin subalternii săi să nu mai greşim. Aceasta este
starea spre care trebuie să tindem: să nu mai greşim.
Statutul de rob presupune o relaţie bazată pe frică, cel
de fiu - o legătură de iubire. Nicolae Mladin subliniază
foarte clar acest aspect fundamental al ortodoxiei,
plecând de la spusele apostolului Ioan: „«în iubire nu
este frică, căci iubirea desăvârşită alungă frica» (1 Ioan
4:18). Tocmai de aceea a venit lisus Hristos în lume, ca
legătura noastră cu Dumnezeu să nu mai fie ca aceea
dintre stăpân şi rob, întemeiată pe frică, pe groază, ci să
fie crescută din iubire. Dumnezeu nu e un tiran în faţa
căruia să tremuri de frică, ci e Tatăl plin de iubire, de
care te apropii cu încredere şi dragoste; iar noi nu
suntem robi, ce robotim sub biciul mâniei divine, ci
suntem fiii şi fiicele preaiubiţi ai lui Dumnezeu, în relaţie
de comuniune cu El. E adevărat: Dumnezeu e
atotputernic. E adevărat: Dumnezeu e drept. E adevărat:
Dumnezeu e judecător, dar mai presus de toate acestea,
Dumnezeu este iubire. Şi puterea şi dreptatea şi
judecata sunt puse în slujba iubirii, izvorăsc din iubire.
De aceea Dumnezeu se bucură mai mult să aibă un
singur suflet, care îl ascultă din iubire, decât o mie de
suflete care-l ascultă din frică. El nu ne vrea robi ai
fricii, ci fii ai iubirii. Căci iubirea singură este demnă şi
de Dumnezeu şi de om”. (Prof. dr. Nicolae Mladin, Prin
zbuciumul vremii) (n.a.)]
A doua componentă a destinului se referă la greşeli
pe care le facem în timpul vieţii prin liber arbitru. E bine
să ne fie clar că iertare fără pătimire nu există.
Autoaccidentat este individul care, prin liber arbitru,
face greşeli în timpul vieţii şi se îmbolnăveşte. Când vine
la mine, dacă ascultă şi face ceea ce îi spun, se
autovindecă.
Autoprogramat eşti atunci când ţi-ai luat în destinul
tău să te îmbolnăveşti de boala cutare, la vârsta de..., şi
să pătimeşti. Te aduce cineva sau vii tu la mine, eu îţi
spun ce să faci, dar nu faci, şi ce ţi-e scris, aia ţi se
întâmplă.
Iată două cazuri de autoprogramare. După ce a
discutat cu mine, un individ se apucă de post, îl ţine
timp de câteva zile şi, într-o noapte, somnambul, se
scoală, se duce la frigider şi mănâncă tot ce găseşte. Se
trezeşte şi începe să ţipe: „Ce-am făcut! Ce-am făcut!”
Familia se trezeşte speriată. Nu mai aveau ce să facă.
Dimineaţa, pe la ora 6, individul a murit.
Vine la mine un bărbat bolnav de ciroză, cu
abdomenul umflat, groaznic. Face ce-i spun, trec două
luni, merge la spital unde doctorii rămân uimiţi: burta
dezumflată, starea de sănătate mult ameliorată -
incredibil pentru ei. După o vreme, bărbatul acesta mă
tot întreba când poate să mănânce ce vrea. „Ai răbdare,
după 6 ani vorbim despre ce vrei tu să mănânci”, i-am
răspuns de mai multe ori. Într-o seară, fără să spună
nimic, ia 2 kg de struguri şi jumătate de pepene mare şi
le mănâncă într-o jumătate de oră. Apoi familia lui îl
aduce la mine, ţinându-l de braţe, aproape mort. Ce să-i
mai fac? Le-am zis: „Dacă mai trăieşte o lună, mai
vorbim. Eu nu am ce să-i mai fac”. După câteva zile a
murit.
Deci, dacă faci până la capăt ceea ce-ţi spun şi
scapi, eşti autoaccidentat. Dacă te faci că faci, eşti
autoprogramat.
Există şi situaţii speciale, când, la rugăminţi
fierbinţi şi pentru ajutorarea cuiva, destinul se poate
modifica. O doamnă trăgea să moară. Primeşte o veste.
Fiica şi ginerele ei au murit într-un accident. Aceştia
aveau o fetiţă mică. Atunci a zis: „Doamne, ajută-mă să
trăiesc ca să pot avea grijă de fetiţă (care era în clasa a
VI-a) până împlineşte vârsta de 20 de ani. S-a sculat din
pat, nu a mai avut nimic şi a trăit până a crescut fata.
Când aceasta şi-a serbat ziua de naştere la împlinirea a
20 de ani, după ce sărbătorita a suflat în lumânările de
pe tort, bunica ei a mai stat puţin cu tinerii, apoi s-a
retras în camera ei, s-a întins în pat şi a murit.
Tot legat de programul de viaţă, noi trebuie să
evoluăm în zona unde ne-am născut, în neamul unde
am venit la viaţă. Poţi să fugi, prin liberul arbitru, într-o
altă ţară, pentru un trai material mai bun, dar vei plăti.
Da, prin liberul arbitru poţi fugi de la programul luat.
Dar te costă.
Vă distrugeţi cu gândul forma de sănătate. Eu nu
vreau să vă impun idei. Doar să reflectaţi la cele spuse.
Tot ce trăiţi, în legătură cu familia, cu prietenii, cu
neamurile, cu ţara în care aţi venit la viaţă, nu sunt
întâmplătoare. Sunt ce-aţi făcut în vieţile anterioare. Şi
de aceea repet: vrei să pleci din familie, din ţară? Pleacă.
 Dar datoriile de care ai fugit şi nu le-ai plătit, le vei
plăti în viaţa viitoare. De aceea e bine să ne rugăm în
fiecare zi: „Doamne, ajută-mă să-mi duc la îndeplinire
programul dat sau auto-programul luat”. Pentru
spiritele mai evoluate, ele îşi fac programul înainte de a
reveni la viaţă pe Pământ, iar pentru cele mai
începătoare, li se dă un program de urmat în viaţa
terestră. Eşti frumos, frumoasă, puternic şi ai devenit
orgolios, plăteşti.
[Iluzia iertării, adică faptul că noi putem greşi de
nenumărate ori şi e de-ajuns să-ţi ceri iertare ca totul să
se şteargă cu buretele, fiind suficientă doar spovedania
şi un canon, după care o iei fericit de la capăt, ţine de o
gândire infantilă, incapabilă de discernământ. Este
posibil, ca pentru acest gen de oameni, frica să îi ajute
cât de cât, pe moment. Dar, în final, nu rezolvă nimic.
Măicuţa Veronica este categorică în acest sens:
„Al doilea fapt care m-a surprins este acela că în
împărăţia Luminilor nu există IERTARE. Veţi întreba:
„Bine, dar spovedania nu iartă?”
Şi eu am întrebat şi mi s-a răspuns categoric că....
NU. Am sărit în sus, surprinsă: cum, nu există taina
pocăinţei?! Mi s-a răspuns: Da! Taina pocăinţei există şi
este valabilă, dar aceasta poartă numele de Taină pentru
că ştergerea păcatelor implică pocăinţă, părere de rău,
multe lacrimi şi mai cere în plus răscumpărarea
păcatului făcut.
Într-adevăr dragele mele, păcatul este pată pe suflet,
pe haina lui. Am văzut cu ochii mei şi m-am convins că,
realmente, păcatele sunt pete. Am văzut multe suflete
plecate de pe pământ, pătate şi m-am îngrozit... Vreau
să vă spun, atât cât am înţeles eu, esenţial este că
PĂCATELE NU SE IARTĂ, PĂCATELE SE ŞTERG, te poţi
curăţi însă de ele prin EFORT, prin lupta cu tine însuţi,
prin căinţă, prin lacrimi, prin tot ceea ce conştiinţa ne
spune că este necesar să facem spre a ne îndrepta, spre
a reveni la starea de curăţenie...
Veţi întreba: dar preoţii „cu har” nu au ei oare
puterea de a dezlega păcatele? Da! însă a dezlega nu e
totuna cu a „ierta”. A DEZLEGA înseamnă că cei care au
păcătuit să treacă prin toate cele cinci faze tainice ale
pocăinţei:
-Să mărturisească păcatul.
-Să trăiască părerea de rău.
-Să răscumpere întreit, înşeptit şi înzecit prejudiciul
făcut.
-Să nu mai repete păcatul.
-Sa ajute şi pe semenul său să nu mai păcătuiască.
Atunci de-abia, după ce au fost îndeplinite cele cinci
condiţiuni, omul poate spera că păcatul lui a fost şters,
că pata de pe sufletul lui s-a şters, că realmente s-a
curăţat”, (din cartea „Viaţa Măicuţei Veronica”, pag 214-
215).
Ştiu că o parte din noi, comoditatea noastră,
superficialitatea acoperită de o foiţă de intelectualitate,
caută să respingă acest adevăr neplăcut la prima vedere,
dar el este susţinut şi de alţi români a căror viaţă este
pentru noi model de sfinţenie. Părintele Arsenie spunea:
„Păcatele trebuie ispăşite prin canon, prin suferinţe, aici,
după spovedanie, ca să scăpăm de ispăşirea de dincolo”.
(Mărturii despre PĂRINTELE ARSENIE de preot Nicolae
Streza, pag 346) (n.a.)].

„Nu uitaţi rugăciunea de mulţumire”

Valeriu Popa: Rugăciunea seara, dimineaţa şi în

timpul zilei ajută, printre altele şi la protejarea noastră
de energiile negative, atrăgând în jurul nostru fiinţe de
lumină care ne apără de influenţele malefice.
Rugăciunea de mulţumire să nu o uitaţi niciodată.
[Despre importanţa rugăciunii de mulţumire ne
aduce aminte şi Georgeta Florea: „Rugăciunea nu
trebuie să fie cerere, ci să fie recunoştinţă. Recunoştinţa
este cea mai puternică afirmaţie în faţa lui Dumnezeu”.
(Georgeta Florea, Convorbiri cu îngerul Florea) (n.a.)]

„De corpul meu se foloseşte altcineva pentru a-şi

satisface viciile”

T.: Ce să fac pentru a avea voinţă?

Valeriu Popa: Ce înseamnă voinţă? Ce vrei să faci?
T.: De exemplu, ştiu că îmi face rău cafeaua şi
totuşi beau cafea, nu am voinţă să renunţ la acest
obicei. Nu mă pot abţine.
V.P.: Nu mă pot abţine încă. Să ştii că gudronul din
cafea, care nu e solubil şi nu se dizolvă în organism,
intră în circulaţia sângelui şi te droghează. Cei care
fumează şi beau atrag lângă ei spirite inferioare ale unor
foşti băutori şi foşti fumători. Astfel, aceştia îşi satisfac
odată cu ei aceste vicii, căci nu mai au un corp fizic care
să le permită să fumeze sau să bea.
Când ţineam conferinţe la Montreal, la sfârşitul
uneia vine un domn la mine, îmi mulţumeşte şi rupe
pachetul de ţigări în faţa mea, spunând că de acum
încolo el nu mai fumează. Ce se întâmplase? Iată ce mi-a
relatat acesta:
„Într-o noapte, am văzut că nu mai aveam ţigări.
Merg la culcare. În minte sau în cameră, nu-mi dau
seama, aud o voce care-mi zice: «Fumează o ţigară!» În
cameră nu era nimeni. Vreau să mă culc, dar nu pot să
adorm. Vocea mă tot îndemna: «Du-te la magazin şi
cumpără ţigări». Era noaptea pe la 12. Neînţelegând ce
se întâmplă şi tot auzind în cap îndemnul acesta, mă
îmbrac şi cobor să iau de la un non-stop un pachet de
ţigări. L-am luat şi până să ajung acasă am şi aprins o
ţigară. Când am tras primul fum am auzit lângă mine o
respiraţie grea, profundă, ca atunci când cineva trage cu
nesaţ un fum de ţigară şi îl eliberează respirând pe gură.
Acum, când am înţeles de la dumneavoastră că altcineva
se foloseşte de corpul meu pentru a-şi satisface viciile,
mi-am dat seama cât am fost de prost, pe banii şi pe
sănătatea mea. Din clipa asta, nu mai pun ţigară în
gură”.
Acelaşi lucru se întâmplă cu orice fel de drogare.
Chiar şi atunci când mănânci mult, fără raţiune, deşi
nu-ţi mai trebuie mâncare. În casa în care se fumează,
se bea, datorită prezenţei acestor spirite există adesea
tendinţa spre certuri, spre scandal.

„Nu încercaţi să vă aflaţi viitorul”

Valeriu Popa: în general, nu e bine să faci hipnoză,

decât dacă este aprobată de cei „din spaţiu”. Trăiţi-vă
viaţa normal, căutaţi prin puterile proprii să vă auto-
cunoaşteţi şi acţionaţi sincer în consecinţă. Nu căutaţi
să aflaţi viitorul şi tot felul de chestii extraordinare pe
care să vi le facă altcineva sau vreo maşinărie. Acestea
sunt în detrimentul vostru. Mergeţi pe drumul pe care vi
l-aţi luat. Şi dacă e nevoie, schimbarea vine ea la tine.

Credinţă şi ştiinţă
 Valeriu Popa: Mântuitorul - manifestare a
Divinităţii pe acest pământ, care a arătat prin propria
jertfă cea mai înaltă dovadă de iubire pământeană
pentru Dumnezeu şi pentru oameni - a acceptat de
bunăvoie acest destin, căci El putea foarte uşor să se
autosalveze, dar menirea Lui a fost să fie răstignit,
torturat, batjocorit, pentru o idee, de a arăta omenirii
calea mântuirii. Acest adevăr a rămas, rămâne şi se va
extinde. Ortodoxia creşte, se dezvoltă cu paşi vertiginoşi.
Că nu e înţeleasă încă, e adevărat. Când reprezentanţi ai
ortodoxiei, prelaţi şi mireni, se vor uni cu oamenii de
ştiinţă şi vor prezenta ştiinţific o serie de fenomene care
se manifestă din ce în ce mai mult în lume, atunci
ortodoxia va ajunge religia ştiinţifică a lumii.
[Necesitatea îmbinării în cadrul cunoaşterii umane,
a celor două laturi principale, credinţa şi ştiinţa, este
susţinută de personalităţi de vârf atât din cadrul
ortodoxiei cât şi din zona ştiinţifică românească.
Părintele Arsenie Boca afirmă: „Dezvoltarea cunoaşterii
trebuie să fie uniformă, armonioasă. Trebuie să năzuim
spre sinteza cunoaşterii depline; să ne ferim de
unilateralitate. Cunoaşterea integrală, existenţială,
trebuie să fie bazată pe virtute; altfel rămâne în
unilateralitate. Trebuie să ajungem, neapărat, la o
cunoaştere care sintetizează în ea, ştiinţele naturii şi
ştiinţele spirituale (...) pentru a ne pune pe drumul
mântuirii. Trebuie să fim străbătuţi şi locuiţi de
Dumnezeu, pentru ca să se arate în noi viaţa adevărată”.
(pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie).
Iată şi punctul de vedere al domnului profesor
Dulcan: „Universul descris de experienţele celor trecuţi
prin moarte clinică sau care au trăit în afara corpului
fizic şi care sunt deja studiate şi inventariate în mod
ştiinţific de cercetători renumiţi din întreaga lume, nu
poate fi explicat complet, nici în termenii ştiinţei, nici în
cei ai religiei. Ştiinţa nu are noţiunea de «Fiinţă de
Lumină», care emană o iubire infinită, nu are noţiunea
de conştiinţă existentă în afara creierului uman, de
câmp spiritual de energie subtilă non-fizică văzută ca
sursă a tuturor lucrurilor. Religia, la rândul său, nu are
noţiunile de „continuum spaţio-temporal”, de
universitate în „Cer”, unde s-ar învăţa despre mecanica
cuantică, despre organizarea lumii de dincolo, cu
instituţii sociale de învăţământ, agrement, de pregătire
pentru misiunile cu care sunt trimişi oamenii pe Pământ
şi, mai ales, despre necesitatea de a trăi mai multe vieţi
succesive de către fiinţa umană înainte de a fuziona cu
Lumina Divină”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de
Dincolo) (n.a.)]

„Refaceţi familia, nu staţi despărţiţi”

Valeriu Popa: Ce este familia? Un bărbat şi o femeie

care îşi unesc destinele şi trăiesc conform legii divine,
acceptate de bunăvoie. Câţi mai respectă acest precept
cu convingere, până la sfârşitul vieţii? Puţini, foarte
puţini, din păcate, tot mai puţini. Majoritatea sunt
căzuţi în plasă, ca musca pe prinzătoare. Şi când văd că
au fost prinşi, încep să bâzâie. Vor să scape dar nu mai
pot. Iar cei care scapă, o fac suportând consecinţele
căderii atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor. Câţi nu
sunteţi despărţiţi şi aveţi copii lăsaţi pe drumuri, pe la
părinţi, pe la bunici şi aşa mai departe! Vai de capul
vostru! Duceţi- vă şi luaţi-vă copiii înapoi, aduceţi-i
acasă, refaceţi familia, nu staţi despărţiţi. Nu fugiţi de ei,
pentru că fugind de ei, fugiţi de voi înşivă, de destinul
vostru.
 [Foarte bine punctat, acest aspect al importanţei
respectării acestui „dat” cu care ne naştem; dacă este
înţeles, ne uşurează enorm viaţa, căci nu mai rătăcim
aiurea, acumulând frustrări, eşecuri, o serie de
neajunsuri, doar pentru că nu ştim rostul pentru care
am venit la viaţă: „Ne alegem părinţii şi fraţii, aspectul
fizic până la detalii privind culoarea ochilor, a pielii,
părul, înălţimea, greutatea etc. Optăm pentru locul şi
momentul naşterii, conjunctura astrală a orei de
naştere. Venim aici cu preferinţele, pasiunile şi talentele
cultivate de-a lungul existenţelor anterioare, cu defectele
şi slăbiciunile pe care încă nu le-am corectat”. (Dumitru
Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.) ]

Nu vă luaţi după gura lumii

Valeriu Popa: Gura lumii numai pământul o

astupă. De asculţi de-a lumii gură, treabă bună n-ai să
faci. Fă mai bine ce-ţi dictează interiorul, fără să te ridici
pe mormintele altora.
[Această lecţie, învăţată de Valeriu Popa pe propria
sa piele de-a lungul vieţii trăite pe pământ, între oameni,
din păcate nu e singulară, ea fiind mărturisită şi de alţi
trăitori ai credinţei. Anita Moorjani afirmă: „Experienţa
în apropierea morţii mă făcuse să trec de la o
perspectivă exterioară asupra vieţii, pe care o integram
apoi în interior, la una interioară pe care o proiectam
apoi în exterior. Cu alte cuvinte, înainte lumea
exterioară mi se părea reală, silindu-mă să mă adaptez
ei. Datorită acestei perspective, îmi ofeream puterea
lumii exterioare, lăsând-o să îmi controleze
comportamentul, stările de spirit şi modul de a gândi.
Inversarea perspectivei m-a ajutat să capăt o încredere
din ce în ce mai mare în călăuzirea pe care o primeam
din interior. (Anita Moorjani, Am murit şi m-am
descoperit pe mine însămi).
Iar Părintele Arsenie spunea: „Orientaţi de o rază a
eternităţii noastre, de lisus, ne putem desface de
destinul lumii! (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre
Părintele Arsenie Boca) (n.a.)]
 Cap. IV: ÎNTÂLNIRI

„Singurul prieten: ceea ce e scris negru pe alb”

A.: Domnule Valeriu Popa, puteţi să-mi spuneţi care

este cel mai mare regret din viaţa dumneavoastră, cea
mai mare dezamăgire?
Valeriu Popa: Că în viaţă nu ai decât un singur
prieten adevărat: ceea ce omul scrie cu mâna lui, negru
pe alb.
A.: Cum adică?
V.P.: Dintre oamenii care se consideră prietenii tăi
apropiaţi, foarte puţini rămân alături de tine, mai ales la
greu. Îţi promit tot felul de lucruri, dar până la urmă nu
se mai ţin de promisiunea făcută dacă au ceva de
pierdut. Doar ce e scris şi semnat de mâna lor rămâne
ca dovadă. Vorbele adesea nu au nici o garanţie. Azi zici
una, mâine faci alta.
Mi-aduc aminte de o întâmplare din viaţa mea.
Eram încă la serviciu. Era o iarnă cu multă zăpadă şi la
un moment dat, din cauza greutăţii s-a lăsat acoperişul,
fără să fie pericol de prăbuşire. Nu ne deranja, mai
puteam sta aşa până în primăvară, când hotărâserăm să
reparăm acoperişul. Dar lămpile care erau deasupra
maşinilor din secţie au coborât, fiind aproape de capul
celor care lucrau la maşini. Era tocmai în perioada când
trebuia să plec în concediu. Pe o parte din ele le-am
ridicat, iar pentru celelalte am lăsat dispoziţie scrisă
celui care răspundea de partea electrică din secţie să
remedieze situaţia lor în termen de 5 zile, mai ales că şi
o parte din elementele ceramice care izolau becul de
pălăria de tablă situată deasupra acestuia erau sparte.
Atingând metalul, făceau scurtcircuit, existând pericolul
de electrocutare. Dispoziţia, bătută la maşină în 3
exemplare, a fost semnată şi de electricianul şef; un
exemplar i l-am dat lui, pe altul l-am pus în sertarul
biroului, iar pe cel de-al treilea l-am luat acasă, aşa cum
procedam cu toate actele semnate referitoare la protecţia
muncii.
Când vin din concediu, mare scandal: fusese
electrocutată o femeie, era internată în spital, iar acum
Miliţia făcea anchetă pentru a stabili vinovatul. Am fost
chemat la organele de anchetă, am explicat că am dat
dispoziţie de reparare a lămpilor deteriorate. Îl cheamă şi
pe electricianul şef, îl întreabă dacă a primit dispoziţie.
El spune că nu, că nu ţine minte să fi primit aşa ceva.
Intrigat, mă adresez electricianului: „Bine, măi, nu-ţi
aduci aminte că ţi-am dat în scris?” „Nu ştiu, nu ţin
minte să fi primit vreun ordin în acest sens”- răspunde
el cu seninătate. Văzând că nu am cu cine discuta, mă
adresez miliţianului: „Credeţi-mă, am dovada”. Atunci
miliţianul îmi cere să aduc dovada, dispoziţia scrisă,
semnată de electrician. Mă duc la fabrică, iau dosarul cu
actele semnate, mă uit în el: nu mai era nici o dispoziţie.
Electricianul furase documentul. El nu ştia însă că au
fost 3 exemplare, nu observase asta când a semnat. Vin
acasă, caut hârtia, dar nu o găsesc. Iau toate hârtiile la
mână. Tot nu o găsesc. Se făcuse ora două dimineaţa,
eu eram cu toate hârtiile împrăştiate prin cameră,
disperat, nu găseam dispoziţia. Spre dimineaţă, am mai
luat încă odată toate hârtiile la mână, pagină cu pagină,
nu mai ştiam ce să fac. Şi, în fine, o găsesc. Era îndoită
împreună cu o altă hârtie şi de fiecare dată treceam
peste ea. Abia dimineaţa m-am liniştit, căci puteam fi
condamnat la 6 luni de închisoare.
 Am luat hârtia şi la prima oră m-am dus la Miliţie şi
i-am dat-o celui care ancheta cazul de la fabrică. Se uită
la ea şi zice: „Da, dar nu e în regulă, e bătută la maşina
de scris. Dacă individul nu recunoaşte? Aici e doar
semnătura. Nu scrie şi altceva, de exemplu. «Am luat la
cunoştinţă». Dacă nu recunoaşte că e semnătura lui? E
posibil să nu fie valabilă proba şi e greu de demonstrat
că el a semnat, dacă el nu recunoaşte. Apoi îmi zice.
„Aşteptaţi aici”.
Între timp îl cheamă şi pe electrician, ne invită în
biroul lui şi, fiind un om cu experienţă, miliţianul îi dă
electricianului un creion roşu şi îl pune să dea o
declaraţie şi să o semneze. Ia declaraţia, trage sertarul în
care se afla hârtia adusă de mine şi compară
semnăturile. Erau identice. Apoi, cu declaraţia scrisă cu
creionul roşu deasupra dispoziţiei mele, astfel încât să
se vadă doar seni- natura, scoate hârtia din sertar şi,
arătându-i electricianului semnătura de pe dispoziţia de
serviciu, îl întreabă: „Asta este semnătura
dumneavoastră?”. „Da”, răspunde electricianul. Apoi
ridică declaraţia şi îl întreabă: „Vă mai aduceţi aminte
conţinutul acestei dispoziţii?”. Electricianul a făcut doar
„aaa...”, rămânând fără cuvinte. Apoi, într-un târziu,
răspunde: „Da, parcă mi-aduc aminte”. Miliţianul: „Bine
domnule, doar de o lună de zile şi nu-ţi aduci aminte?
Dumneata eşti om serios, de ce n-ai spus că ţi-a dat în
scris, îl băgai în puşcărie fără nici o vină”.
În aceste condiţii, în mod normal, condamnarea
trebuia să o suporte el. Şi acum, marea surpriză: femeia
electrocutată era fina electricianului. Când a aflat că
urma să fie condamnat, aceasta şi-a retras plângerea.
Vezi cum sunt oamenii? De aceea eu am un singur
prieten adevărat, negru pe alb scris de mâna lui.
 [Deşi s-a confruntat cu numeroase nedreptăţi din
partea oamenilor, convins în credinţa lui, Valeriu Popa a
continuat să-şi ajute semenii până la sfârşitul vieţii,
deşi, în sensibilitatea sufletului său, a suferit de pe
urma acestor nedreptăţi. El poate fi înţeles doar de cei
asemenea lui. (n.a.)]

„Dumneavoastră aveţi discipoli?”

E.: Dumneavoastră aveţi discipoli?

Valeriu Popa: Am, doamnă. Dar cea mai mare parte
a lor vor să aibă realizări peste noapte. Aşa ceva nu se
poate. Mai sunt şi copii, tineri cu capacităţi, dar părinţii
lor nu înţeleg fenomenul şi îi pervertesc, îi îndeamnă
spre zone unde să facă din acest har comerţ.
E.: Mă refer la oameni serioşi, care să se dăruiască,
să preia în mod dezinteresat din calităţile
dumneavoastră studiate ca pe o ştiinţă, cu pregătire
temeinică, aşa cum eu am învăţat medicină timp de 6-7
ani ca să ajung medic, şi învăţ în continuare.
V.P.: Eu doresc ca unii dintre studenţii la medicină
care au proprietăţi bioenergetice probate să primească
dreptul de a practica oficial diagnosticarea energetică şi
să poată face recomandări terapeutice, bazate pe
depistarea compatibilităţii energetice dintre pacient şi
un anume tip de tratament. Întrebarea este: cine să facă
parte din comisia de atestare a capacităţilor
bioenergetice, care dă dreptul de practică? Aceşti oameni
trebuie să fie imaculaţi, desăvârşiţi din punct de vedere
profesional şi moral, pe cât e omeneşte posibil. În plus,
ei înşişi trebuie să fie practicanţi ai acestui tip de
diagnosticare, trebuie să aibă rezultate pozitive repetate,
demonstrate ştiinţific. Găseşte-mi, doamnă doctor, doi-
trei asemenea oameni şi cu ei fac treabă.
 E.: Păi, dumneavoastră sunteţi unul!
V.P.: Nu, doamnă. Eu nu sunt medic şi nu mă ocup
cu medicină. Eu sunt inginer şi am pătruns în corpul
uman inginereşte. Pentru mine, corpul uman este cea
mai complexă şi completă maşinărie a acestei planete.
Noi suntem programaţi, în condiţii normale, să trăim de
5 ori vârsta de la care oamenii sunt dezvoltaţi complet
pentru a procrea. Normal, la băieţi este vârsta de 20 de
ani, iar la fete - de 18 ani. Anomaliile din prezent, când
tinerii îşi încep viaţa sexuală la 12-l4 ani, opresc
dezvoltarea armonioasă şi completă a acestora; în plus,
aceştia încep să aducă la viaţă copii cu un bagaj genetic
tot mai deteriorat, lipsit de imunitate. Prin promovarea
în mass-media a îndemnurilor la sexualitate, la consum
de alcool şi de ţigări, nu facem altceva decât să
distrugem din faşă imensul potenţial creativ şi de
dezvoltare al neamului nostru. Lipsa de educaţie şi
cultură este un genocid mascat.
Dar să revenim. Deci, 5 x 20, asta înseamnă că am
putea trăi în jur de 100-115 ani în mod natural, fără
„reparaţii capitale”. Acestea pot apărea în urma unor
accidente. Dar ca să trăiesc atât este necesară îngrijirea
organelor de digestie. Pentru aceasta e nevoie să mă
încadrez în limitele de toleranţă referitoare la starea de
stres. Că dacă eu îţi dau să mănânci mămăligă cu ceapă
şi cânt şi spun bancuri, te fac să râzi, să te simţi bine şi
din bolnav te fac om sănătos. Dar dacă îţi dau să
mănânci toate bunătăţile pe care ţi le doreşti, însă îţi
spun că mâine mergi la închisoare, te bag în mormânt.
E.: Cum adică?
V.P.: Starea psihică este factor determinant. De
exemplu, eu, dacă nu reuşesc să îl conving pe bolnav că
este singurul vinovat de boala pe care o are, nu fac nici o
treabă.
 (Valeriu Popa se opreşte o clipă, încercând parcă să
găsească ceva în gând, după care se adresează doamnei
doctor, pe care o văzuse pentru prima oară în acea zi.)
Şi îţi mai spun un lucru: ai 4 afecţiuni de care nu
vei scăpa dacă nu înveţi să ierţi ce urăşti de moarte. Şi
încă ceva: dacă mai opreşti venirea la viaţă a pruncilor
prin meseria pe care o ai, cu excepţia cazurilor de forţă
majoră, să ştii că vei plăti cândva pentru toate aceste
crime.
E.: Păi sigur că e crimă.
V.P.: Dar pentru o pungă de bani, unii dintre voi
devin criminali notorii.
E.: Nu totdeauna.
V.P.: Am spus „unii”, nu toţi. Am vorbit cu o
asistentă de la un spital şi îmi spunea că un doctor face
cam 5-8 întreruperi de sarcină pe zi.
E.: Imediat după ’90, era cum era. Dar acum n-ai ce
face. E obligaţie de serviciu.
V.P.: Ba da, ai ce să faci. Dacă nu poţi evita crima,
lasă-te de meserie.
E.: Dar ce să mai fac la 40 de ani?
V.P.: Pleacă din meseria asta, te rog eu, că tot ce
faci se înregistrează şi toate crimele astea le vei duce
după tine şi le vei plăti pe toate. Şi vei fi o nenorocită. Şi
ţine minte, dacă ai venit la mine în casă, ai ascultat ce
ţi-am spus şi crezi ce ţi-am spus, şi dacă de mâine mai
chiuretezi, nu ţi-e departe viaţa de a lor.
E.: (cu jumătate de gură): Păi... tot trebuie să mor
într-o zi.
V.P.: Doamnă, schimbă-ţi meseria.
E.: N-am cum să-mi schimb meseria.
V.P.: Dacă mai chiuretezi de luni, de când te duci la
serviciu, bagă de seamă că va fi vai de capul tău.
E.. Uitaţi ce se întâmplă: eu... n-am fost niciodată...
 V.P.: Am întrerupt discuţia! Nu vreau să mai aud
nici o justificare. Cine se scuză se acuză.
E.. Păi, dumneavoastră sunteţi mai categoric decât
preotul.
V.P.: Da, pentru că ştiu mai mult.
E.: Da, dar şi ei condamnă chiuretajul.
V.P.: Da, dar câţi sunt convinşi cu toată fiinţa că tot
ce fac se înregistrează şi vor da socoteală? Ţine minte că
şi Mântuitorul, când era în grădina Ghetsimani şi au
venit romanii să-l aresteze, i-a zis lui Petru: „Petru,
opreşte-te. Cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Tu nu
realizezi ce te aşteaptă pentru toate crimele pe care le-ai
făcut?
E.. Bine, şi dacă mă opresc acum, mai are vreo
importanţă? Că am făcut peste 1.000 de chiuretaje.
V.P.. Da, mare. Păi la mia asta tu vrei să mai adaugi
alte mii? Şi poate până acum nu erai conştientă de ce
faci, dar de acum ştii. Va fi mult mai greu pentru tine.
E.: Dar sunt atâţia care fac!
V.P.: Treaba lor. Să nu mai fii tu printre aceştia. Nu
înţelegi că nu ai voie să întrerupi sarcina decât printr-o
aprobare specială, divină?
E.: Aprobare divină n-are cum să existe, de unde
ştiu eu?
V.P.: învaţă să te conectezi şi o să ştii.
E.: Dar dacă o fac ca să fie salvată viaţa mamei?
V.P.: Pentru asta poţi.
E.: Dar dacă are 4 copii şi mai face unul şi nu are
cum să-i crească?
V.P.: Nu. Pentru asta nu. Numai dacă moare mama
sau copilul, atunci poţi să faci şi cezariană.
E.: Păi atunci mor eu înainte.
V.P.: Nu, nu mori. Te opreşti. Nu mai faci chiuretaje
pe bandă rulantă. Doar în situaţiile de care am vorbit.
 E.: Păi atunci, o să şomez. De unde am eu o
dezlegare să nu mai fac?
V.P.: Acum o ai, pentru că ştii. Faci aşa: dimineaţa,
înainte să pleci la serviciu, spui: „Doamne, dacă am
dreptul să mai fac chiuretaj, dă-mi voie, dacă nu, atunci
când vreau să fac întreruperea de sarcină, mâna mea să
înţepenească, nici să nu o pot duce la gură . Şi vei vedea
că o să ai mâna înţepenită.
E.: Doamne fereşte.
V.P.: Păi de ce „Doamne fereşte”? Aşa eşti corectă.
E.: Ştiţi ce se întâmplă, acum eu sunt hotărâtă să
nu mai fac, dar, la serviciu, fiecare medic are
programată o zi sau două pentru chiuretaje. Aşa făceam
cam 150 de chiuretaje pe lună, sau poate şi mai mult. În
ultima vreme am redus cifra, dar tot fac, căci vin
cunoştinţe, rude, prieteni şi mă roagă să fac, şi tot fac,
dar mai puţine. Dar ştiţi câte belele am pentru că nu
vreau să fac mai multe?
V.P.: Ce belele poţi avea?
E. (foarte iritată, aproape răstindu-se la Valeriu
Popa): Mă dau afară din serviciu. Eu ce să fac? Nu mă
pricep să fac bani. Din ce trăiesc?
V.P.: Mai am în tratament doctoriţe ca tine. Ştii cum
sunt? Nu discută! Nu fac chiuretaje şi gata. Poţi s-o
omori, să o dai afară din serviciu, nu face. Învaţă
cuplurile cum să nu ajungă la chiuretaj dacă nu vor
copii, iar operaţii fac doar în cazuri extreme.
E. (aproape disperată): Păi, mă dau afară din
serviciu.
V.P.: De ce?
E.: E datorie de serviciu şi refuz să o fac.
V.P.: Nu e datorie de serviciu să omori.
[Referitor la avorturi, părintele Arsenie Boca îi
spunea unei persoane, medic ginecolog, venite la el
pentru sfat: „Nu mai omorî! Mai bine mori decât să
omori”. (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca - o viată
închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)]
E.: Cine ne-a dat voie nouă, doctorilor, să
chiuretăm? Cine?
V.P.: Prostia omenească. Dumneavoastră, dacă veţi
fi toţi convinşi că ceea ce faceţi este o crimă, şi dacă
puneţi piciorul în prag şi nu mai acceptaţi să faceţi
chiuretaje, ceva se va schimba în bine în ţara asta. Să
ştii, autocriminal este cel care cere chiuretajul şi
criminal este cel care consimte şi îl face.
La un moment dat femeia renunţă la împotrivirea
înverşunată, răsuflă prelung, stă pe gânduri, apoi zice:
E. Sincer să spun, de mult e o luptă în sufletul meu,
cum să renunţ la ce fac, dar rămân pe drumuri şi nu-mi
convine. Dar nici nu mai suport ce fac. Trebuie să
renunţ. Indiferent ce se întâmplă. Aştept şi de la
Dumnezeu un ajutor, să ştiţi. Cea mai mică portiţă dacă
mi se oferă, o accept.
V.P: Rugaţi-vă cu sinceritate, seara, înainte de
culcare.
E.: Dumneavoastră vă consideraţi un om bun?
V.P: Nu. Eu nu sunt încă om. Prin ceea ce fac încep
să mă apropii de cuvântul om.
E.: Păi dacă dumneavoastră nu sunteţi om,
înseamnă că noi suntem....
V.P: Când voi ajunge să fiu cu adevărat om, nu mai
vin pe Pământ. E adevărat că există şi fiinţe foarte
evoluate care vin pe Pământ numai cu misiuni în slujba
Divinităţii.
E.: Dacă am pacienţi sau cunoscuţi şi nu ştiu cum
să-i ajut, pot să-i trimit la dumneavoastră?
V.P: Mai întâi îi întrebi: „Crezi în Natură mai mult
decât în medicină?” şi dacă spun că da, atunci le zici:
„Uite, te trimit la cineva care te poate sfătui, îţi poate
spune ce afecţiuni ai, de ce le ai şi ce poţi face ca să
scapi, cu voia lui Dumnezeu”.
E.: Totuşi, oamenii or să întrebe...
V.P: Şi le mai spui: „Poţi să stai nemâncat 21 de
zile, să bei 2 litri de apă distilată pe zi şi să faci câte
două clisme?”
E.: Păi nici nu cred că e posibil.
V.P: Uite, îţi dau o casetă video, ai aici 4 cazuri
incurabile din punct de vedere medical, cum au fost
aceşti oameni înainte de a începe tratamentul, în timpul
tratamentului, şi mai sunt filmaţi şi la 2-3 ani după ce
au terminat postul. E adevărat că ţin anumite regimuri
în continuare, dar să-i vezi ce plini de viaţă sunt şi cum
s-au schimbat. Nu mai sunt bolnavi. Dar, atenţie! Dacă
timp de 7 ani nu respectă cele recomandate ca mod de
viaţă, boala poate reveni. Aici e marele pericol. Ţin
regimul un an, doi, se simt bine, uită că sunt încă
bolnavi şi se apucă de prostii. Mănâncă ce nu trebuie, se
apucă de afaceri, intră într-o stare de stres continuu şi
de oboseală, şi boala revine. Şi nu mai am ce să le fac.
E.: Dar aceste realizări ar putea fi cunoscute de
toată lumea, ar trebui să li se facă publicitate.
V.P: Nu, doamnă. Nu vreau publicitate. Că mulţi
văd, puţini înţeleg. Şi nu vreau să fac rău. Pentru că
gândul este forţă. Iar dacă oamenii gândesc rău despre
mine şi nu au dreptate, gândul lor vine la mine, loveşte
în aura mea şi este respins, apoi se întoarce la ei cu
dublă intensitate, iar ei au de suferit fără ca măcar să
înţeleagă de ce.
E.: De ce nu înţeleg?
V.P: Uite, domnul care stă lângă dumneata a avut
ceva probleme. L-am sfătuit ce să facă, a făcut şi este
bine acum. El mă înţelege. Dar întreabă-l cât de greu i-a
fost, când a vrut să explice şi altora; a văzut cum se
loveşte de zidul ignoranţei oamenilor între care trăim. Şi
a povestit şi în familie cum s-a făcut bine. Nu a fost
crezut. Dacă în familie, unde este cunoscut, nu a găsit
înţelegere, dar printre străini! Şi totuşi, uneori te înţelegi
mai bine cu străinii decât cu ai tăi.
E. (arătându-i lui Valeriu Popa fotografia unchiului
ei): Domnule Popa, puteţi spune ceva despre unchiul
meu?
V.P.: Aveţi grijă de dânsul, că este cardiac. Are o
aciditate foarte mare. Trebuie să înveţe să mănânce;
când mănâncă, să fie cu gândul la masă. Mănâncă mult,
e lacom şi carnivor înrăit. Toate acestea vor culmina
printr-un cancer la intestinul gros, dacă va continua să
fie gurmand. E în faza de început.
E.: Cum aşa?
V.P.: Nu te uita la mine aşa, că eu spun ceea ce-mi
spune el. (uitându-se la o altă fotografie din mâna
doctoriţei, i se adresează în continuare acesteia) Dânsul
e tata?
E.: Da.
V.P.: Scrie: are sinuzită, otită, aciditate mare,
mănâncă repede, nervos, are tahicardie, auriculul stâng,
valva închide şi nu deschide.
E.: Are probleme cu inima.
V.P.: La coloana vertebrală, L4-L5 dureri, piciorul
stâng amorţeşte, varice la picioare. Nu aude bine cu
urechea dreaptă. Vrea să facă ceva pentru dânsul?
(Caută între timp într-o mapă cu regimuri xeroxate) în ce
lună e născut?
E.: în iunie.
V.P.: La ce dată?
E.: înainte de 15, nu mai ştiu exact.
 V.P.: Bine, dă-i să ţină acest regim şi după 45 de
zile să vină la mine.

„Dacă nu scot frica de moarte din oameni, nu pot

lucra cu ei”

E. (continuând discuţia): Şi eu ce am?

V.P.: Ai probleme cu ovarul drept, o anexită, de
când erai mică. Cât timp ai alăptat?
E.: Vreo două luni.
V.P.: Şi nu ai alăptat două luni proporţional cu
ambii sâni.
E.: Nu.
V.P.: Sânul stâng ţi-a rămas repetent.
E.: Sânul stâng... da.
V.P.: Ştii că el este împărţit în segmente, ca o
portocală.
E.: Da.
V.P.: Porţiunea asta care duce către ganglioni îţi dă
dureri înaintea ciclului. Aici ai înţepături. Apucă-te şi fa
ce trebuie ca să nu ajungi la operaţie. Ştii de ce femeile
au ciclu periodic?
E.: Ca să poată avea copii.
V.P.: Dar de ce?
E.: Nu ştiu la ce vă referiţi.
V.P.: îţi spun acum. Ciclul periodic lunar este
determinat de Creaţie, ca mama să elimine din organism
elementele toxice din sânge pentru a fi curată pentru o
nouă fecundare. La unele femei, care nu au ciclul
regulat, sângele se strică şi eliminarea lunară durează
chiar şi 7-8 zile, sau chiar mai mult. Unele au dureri
foarte puternice deoarece coborârea unui ovul este
asemănătoare, la o scară mai mică, bineînţeles, cu o
naştere.
 E.: Da, aşa este. Dar eu ce să fac?
V.P.: Stai că n-am terminat. La vârsta de 12-l3 ani
ai avut o lovitură aici şi mai târziu ai făcut operaţie.
E.: Aveţi dreptate.
V.P.: Ai eliminat efectul, dar cauza încă există. Eşti
decisă să faci ceva cu tine?
E.: Da, trebuie.
V.P.: Pentru început îţi dau regimul acesta, pentru
45 de zile. E o probă; dacă îl ţii, vii apoi la mine şi mai
stăm de vorbă.
E.: Dar vedeţi dumneavoastră, când să ţin regimul
ăsta cu ulei, cu clisme, că am serviciu, n-am timp.
V.P.: Şi la ochiul drept îţi pui comprese cu frunze de
varză în fiecare zi, că ai un început de cataractă. Şi pui
până când apare un furuncul, că te-ai lovit la ochi când
ai fost micuţă.
E.: Da, mi-aduc aminte. Şi cât ţin varza?
V.P.: De seara până dimineaţa. 45 de zile. Şi dacă
apare furunculul la ochi sau iese prin ureche să nu te
sperii. Înseamnă că a început să scoată de acolo. Daa...
lovitura a fost tare puternică, ai fost aproape în stare de
comă.
E.: Da, m-am lovit tare şi am leşinat. Dar cum fac
cu regimul?
V.P.: îi faci mici ajustări, în funcţie de programul de
la serviciu.
E.: Dar ce fac când am gărzi?
V.P.: Nu ai gărzi în fiecare zi. Când eşti în gardă mai
sari ce nu poţi face.
E.: Garda începe azi dimineaţă şi se termină mâine
la prânz.
V.P.: Nu înţelegi? Faci ce poţi. Şi dacă vrei cu
adevărat, vei putea face destul de mult ca regimul să-şi
păstreze eficienţa.
 E.: Bine.
V.P.: în loc de 45 de zile, prelungeşti regimul cu
numărul de zile în care ai avut gardă şi nu ai putut să-l
respecţi.
E.: Aşa da. Că e greu şi pentru mine.
V.P.: Eu spun că viaţa de doctor e foarte grea. A
doctorului adevărat.
E.: Aşa e. Într-o seară am intrat în operaţie cu o
doamnă mai mult moartă decât vie, şi m-a durut inima o
oră întreagă.
V.P.: Aşa este. Căci e o dăruire. Şi pe nimeni nu
interesează preţul pe care îl plăteşti. Dar acesta nu e un
motiv să te transformi în rechin.
E.: Şi unii îmi mor în mână.
V.P.: Şi mie îmi mor destui. Dar eu le dau să
completeze o fişă. Şi le spun: „Eu te pot sfătui, dar nu
pot să-ţi dau zile de viaţă sau să-ţi spun că scapi în mod
sigur. Îţi arăt oameni, bolnavi, pe moarte, care au făcut
tratamentul şi au scăpat”. Dar în paralel eu ţin
conferinţe şi le explic oamenilor ce este moartea şi cum
se moare. Cu exemple şi probe. Şi atunci ei nu mai au
frică de moarte. De obicei, avem frică de ceea ce nu
cunoaştem. Iar eu, dacă nu scot frica asta din ei, nu pot
lucra cu ei, pentru că în condiţiile astea ei nu pot ţine
regimurile.
Această pregătire spirituală ar trebui făcută mai ales
de doctori şi de preoţi - mă refer la cei bine pregătiţi, la
cei dăruiţi, oameni potriviţi la locul potrivit. În Tibet,
omul cel mai important nu este cel care te aduce la viaţă
şi te creşte, ci acela care te învaţă ce este moartea şi
cum se moare. Pentru ei, moartea este un moment
crucial în existenta omului, căci de felul cum eşti
îndrumat să treci acest prag depinde ce se întâmplă cu
tine după aceea. Bineînţeles, la fel de important este şi
felul în care ai trăit, căci ei sunt convinşi că tot ce fac li
se înregistrează şi fericirea sau nenorocirea lor viitoare
depinde de faptele lor din viaţa prezentă. Moartea este
un act fiziologic. Ne-am născut, trăim şi trebuie să
murim. E necesară învăţarea semnificaţiei acestui
fenomen, cum are loc şi de Ce- Nu trebuie să fugim de
el.
E.: Cum să faci asta cu doctorii? Pe cei mai mulţi
nu-i interesează. Şi dacă vrei într-adevăr să faci ceva,
eşti marginalizat, exclus.
V.P.: Aşa e. Eu, la început, am fost „oaia neagră”,
apoi, în timp, am devenit gri şi acum unii mă consideră
albă. Am crezut în ce fac, am avut şi stăruinţa să
continui, şi acum sunt ascultat. Pentru că faptele
vorbesc pentru mine. Şi orice om de bună credinţă, în
faţa evidenţei repetate, acceptă.
[Această răbdare şi credinţă nestrămutate veneau
din convingerea lui Valeriu Popa că schimbarea gândirii
şi a comportamentului semenilor săi în sensul
determinării acestora de a căuta răspunsuri la
întrebările fundamentale, de ordin spiritual, ale
omenirii, este cea mai mare realizare pe acest pământ.
Şi Apostolul Pavel a avut această străduinţă: „Tuturor
toate m-am făcut, pentru ca, în orice chip, să-i
mântuiesc pe unii”. (1 Cor. 9:22) (n.a.)]
E.: Domnule Popa, aici scrie de nişte spălături cu
ceai, chiar trebuie să le fac?
V.P.: Da, pentru că ai pe col o leziune care s-a
închis, dar nu e vindecată.
E.: A fost o leziune, dar cu mulţi ani în urmă.
V.P.: Aia stă la pândă.
E.: Îhâm... dar nu e de cauterizat.
V.P.: Nu. Nu umbli la ea. Chiar dacă se deschide,
nu umbli la ea. Faci ce scrie acolo şi nu mai ai nevoie de
nimic. Cu ajutorul spălaturilor, zona se curăţă şi se
reface.
E.: Dar acum nu se vede nimic.
V.P.: Nu se vede. E o leziune închisă. Dar ţine
minte: dacă nu faci nimic, când ajungi la menopauză,
ajungi cu ea în floare. Acum te mai descurci lunar, la
ciclu.
E.: Eu mă gândesc la ceva tratamente...
V.P.: Nu umbla cu tratamente hormonale, dacă vrei
să-ţi fie bine, fă ce te-am sfătuit.
E.: Şi cu nodului de la sân ce fac? Acum 3-4 ani am
fost la Şapte fraţi şi mi-a zis să nu-l operez, să-l las
acolo.
V.P.: Un medic deştept.
E.: Da, dar ştiţi toate teoriile astea noi... am citit
ultimele studii ale unor americani care spuneau că cel
mai bine e ca orice este tumoral să fie extirpat.
V.P.: Doamnă, faci cum vrei, citeşti şi de acolo,
citeşti şi din ce ţi-am dat eu şi decizi. Căci tu eşti
stăpână pe corpul tău. Dacă te operezi, ţine minte,
elimini efectul, dar cauza rămâne. Şi mai ţine minte,
doctoriţo: dacă nu ierţi ce urăşti — căci eşti foarte rea
uneori şi inimoasă alteori starea de ură îţi menţine
aciditatea crescută în sânge şi nu te vindeci.
E.: Cafea am voie să beau?
V.P.: Nu. Cafeaua este un gudron, o prăjeală care
nu îţi face bine.
E.: Dar inima? M-am supărat tare şi m-a durut.
V.P.: Inima nu se îmbolnăveşte.
E.: Şi cu rinichii ce fac?
V.P.: Rinichiul e un filtru. Dacă nu mai ai aciditate,
respecţi o nutriţie bună şi se curăţă şi filtrul.
E.: Despre fetiţa mea ce puteţi să-mi spuneţi?
 V.P. (uitându-se la fotografia fetiţei): E anemică. Să
bea lapte crud de capră roşie şi pentru viermii intestinali
să ia seminţe de dovleac crude cu ceai de cimbrişor, o
linguriţă de ceai de cimbrişor la o cană de ceai, iar în
supa pe care o mănâncă să pună două-trei linguri de
tărâţe.
E.: Domnule Popa, fetiţei pot să-i dau carne? Are 3
ani.
V.P.: Ai face bine pentru sănătatea ei să nu-i dai
carne până la vârsta de 7 ani.
E.: Dar copilul se dezvoltă fizic şi psihic în perioada
asta, îşi dezvoltă inteligenţa, cum să nu-i dau carne?
V.P.: Doctoriţo, noi suntem făcuţi să trăim cu
legume, fructe, cereale şi seminţe, nu cu carne. Îi
distrugi din start sistemul digestiv, îi creşti aciditatea în
exces, îi dereglezi computerul digestiv, secreţiile gastrice,
concentraţiile care se refac foarte greu, dacă se mai
refac. Nu înseamnă că nu poate trăi şi aşa, dar cu mai
multă suferinţă şi mai puţini ani decât ar fi putut.
E.: Păi, îi dau nişte carne de pasăre.
V.P.: îi dai seminţe de dovleac! E cea mai bună
proteină. Şi îi dai grâu încolţit. Şi are tot ce-i trebuie ca
să crească frumos. Să nu-i dai prăjituri de la magazin. Îi
dai prăjituri făcute în casă, cu miere, nucă, grâu încolţit,
stafide, fără zahăr.
(Un bărbat din cameră îl roagă pe Valeriu Popa să-i
spună şi lui ceva despre el.)
V.P.: Dă mâna încoace. Aciditate, ulcer gastric,
gastrită, învaţă să le tratezi. Pui comprese cu frunze de
varză la glezna dreaptă că ai avut o entorsă. Ai 4 lovituri
la cap, una în frunte, te-ai lovit de o scară sau nu ştiu
de ce, pui tot comprese cu frunze de varză. Sinuzită
cronică, probleme cu ficatul. Să nu mai bei alcool
înainte de masă nici dacă te bate cineva. După masă,
din când în când, merge un pahar de vin. Ai un început
de prostatită, o răceală în zona spatelui, L4, L5, şi
rinichii amândoi prinşi.

„Să-i facă preotul o slujbă şi îi trece”

(O altă persoană din cameră îi întinde o fotografie lui

Valeriu Popa.)
V.P. (despre persoana din fotografie): A avut o
căzătură şi s-a lovit la coloana vertebrală. În piciorul
stâng a avut o înţepătură, o muşcătură la pulpă. O bilă
leneşă, o durere de cap continuă, migrenă pe dreapta, o
forma astmatică, cardiacă, dureri în zona cordonului
ombilical. Să-şi pună comprese cu frunză de varză.
(Altcineva îl întreabă despre o femeie care-i este
rudă)
V.P.: A prins o frică în ea de nu mai iese din casă.
Merge în jurul casei, lucrează acasă, îşi câştigă
existenţa, face croitorie, dar nu se îndepărtează de casă.
Cum o duci la mai mult de 30-40 de metri depărtare de
casă, leşină. S-a speriat, a avut o sperietură puternică, a
vrut cineva să-i spargă casa şi de aici a rămas cu
problema asta. Dacă e la voi un preot mai priceput,
chemaţi-l să-i facă 0 slujbă şi îi trece.

Discuţie cu o doamnă fascinată de spiritualitatea

indiană

Valeriu Popa: De ce spui rugăciunea indiană şi nu o

faci pe cea creştină?
P.: Nu ştiu dacă e aşa de important ce fel de
rugăciune spui.
V.P.: E foarte important.
P.: De ce?
 V.P.: Pentru că în final este mărturisirea ta de
apartenenţă la un neam şi la religia lui.
P.: Dar eu cred că prin rugăciunea indiană care mie
mi-a produs o stare benefică, simţită concret, pot, la
rândul meu, să-i ajut şi pe alţii.
V.P.: Dar de ce nu faci acelaşi lucru sub îndrumarea
unui preot român, dintre cei care au făcut să se
vorbească despre ei prin faptele lor bune? De ce
apreciezi mai mult tema indiană decât religia creştină?
P.: Pentru că religia noastră pune prea insistent
accentul pe ideea de păcat şi creşte sentimentul
vinovăţiei în mod exagerat. În plus, la noi, de pe vremea
lui Ceauşescu, totul este încorsetat, ne e frică şi să mai
gândim.
V.P.: Fiecare popor îşi merită conducătorul ales.
Dacă poporul din care faci parte are multe păcate de
plătit, oamenii îşi aleg conducători care le provoacă
suferinţă, umilinţă, lipsuri, ca să-şi spele din păcate.
Poate şi această exagerare a sentimentului de vinovăţie
este necesară poporului nostru, tot pentru ispăşirea
unor păcate ale neamului. Oricâte nereguli ai găsi în
felul în care unii promovează religia noastră, nu-i întorci
spatele, nu renunţi la ea ca să te duci în altă parte doar
pentru că o altă religie îţi satisface mai bine interesele.
Rămâi aici, şi prin acumulările tale cantitative şi
calitative fa să fie mai bine aici, la noi.
Tu ai făcut facultatea de Filozofie, ai făcut studii
comparate de religie, ai căutat, ai un bagaj imens de
cunoştinţe, gândeşti şi vezi viaţa altfel. Ai mers mai
departe, ai început să fii practicantă, ţii posturi, te rogi,
ştii mai multe. Dar poate că în ţara asta tu faci parte din
cei 5-l0% care au o asemenea pregătire. Restul? Câţi
meditează sincer, se roagă sincer, în mod repetat, zi de
zi? Câţi se gândesc cu seriozitate la mesajele şi
învăţăturile creştine atât de mult încât să dorească
aprofundarea şi trăirea lor sinceră? Cea mai mare parte
au preocupări ce ţin doar de partea materială: cum să
mai câştig un ban, să-mi iau o maşină, o casă, cum să
mai fac o şmecherie ca să mai iasă ceva. Pe ei nu-i
interesează să afle, să înveţe, nu caută desăvârşirea.
Burta plină şi buzunarul cu cât mai multi bani.
Şi atunci, dacă aceştia reprezintă 70-80% din
populaţia ţării noastre, poate că nu întâmplător preoţii
insistă în mod exagerat pe tema păcatului, a vinovăţiei şi
a plăţii prin suferinţă. Tu vrei o explicare liberă,
spunerea şi a altor taine în mod public. Când gradul de
evoluţie al acestui popor va permite acest lucru, unii
preoţi o vor face.
Odată ce te-ai născut într-o religie, trăieşti şi mori în
religia ta, fără să aderi la altă formă de religie. Că vrei să
studiezi, să cunoşti şi prin cunoaştere să devii mai bun,
rămânând însă în religia ta, foarte bine. Dar să-ţi
schimbi religia în care te-ai născut, să o negi, e un mare
păcat. Dacă trebuia să te naşti budistă, budistă te
năşteai. Că momentan budismul îţi satisface mai bine
nişte interese de ordin psihic, că îţi explică mai bine
ceea ce eşti tu în Creaţia lui Dumnezeu, asta e numai
pentru tine şi nu trebuie să te facă să te îndepărtezi de
religia ta. Din contră, trebuie să te facă să o înţelegi mai
bine, să o iubeşti mai mult, şi cu ceea ce ştii să
contribui ca şi alţii să o iubească şi să şi-o însuşească.
P.: Dar eu mă simt foarte bine în religia indiană. Şi
am primit toate explicaţiile la întrebările pe care le
aveam, iar ai noştri nu m-au lămurit deloc. Eu nu
renunţ la libertatea mea de gândire, orice mi-aţi spune.
V.P.: Să ştii că dacă o să cauţi cu perseverenţă, vei
găsi răspunsuri şi la noi, numai că deocamdată religia
noastră, ca predare, e mai mult exoterică decât
ezoterică, iar cunoaşterea ezoterică se obţine cu multă
muncă şi suferinţă. Or mulţi dintre preoţii noştri trăiesc
între oameni şi, asemenea lor, puţini sunt dispuşi la
caznele astea.
[În anii ’50-’90, biserica noastră ortodoxă abia şi-a
păstrat identitatea, nemaipunându-se nicidecum
problema unei predări ezoterice a învăţăturii creştine.
Totuşi, aceasta a existat cândva, în perioada interbelică,
având o înaltă ţinută morală şi intelectuală. În acest
sens, redau câteva rânduri scrise de preotul Nicolae N.
Streza: „Părintele Nicolae Mladin, care ne preda, în anul
III de teologie, Morala şi Mistica, ne-a vorbit despre
asceză, despre cele trei faze ale misticii: purificarea,
iluminarea şi unirea sau contemplaţia şi extazul, la care
au ajuns unii sfinţi. Contemplaţia, extazul, răpirea cum i
se mai zice, este însă darul lui Dumnezeu, pe care-l
acordă unora dintre sfinţi.
Cine ar vrea să ştie mai mult despre aceste
fenomene ale ascezei şi misticii, să citească Prelegerile
de Mistică ale părintelui Nicolae Mladin, pe care le-am
editat în 1996 la Târgu Mureş, după notiţele mele, după
aproape 49 de ani de când ne-a predat cursul de
mistică. Nichifor Crainic, I. G. Savin, Părintele Stăniloae
şi părintele Mladin au fost pionierii studiului misticii în
şcolile de Teologie (Bucureşti şi Sibiu) de atunci.
Curând, prin 1950, studiul misticii a fost interzis de
către autorităţile atee de atunci”. (pr. Nicolae Streza,
Mărturii despre Părintele Arsenie). (n.a.)]
Oare de ce nu s-a reintrodus nici până în prezent?
[Marele mistic şi ascet Sfântul Simeon Noul Teolog,
a ajuns la stări mistice excepţionale, miluit de
Dumnezeu, încât a făcut o afirmaţie uluitoare: „Sunt om
prin fire, dar Dumnezeu Prin har. Dar priveşte ce înţeleg
eu prin har: unirea cu el în chip sensibil, mintal, fiinţial
şi duhovnicesc. Căci curăţit prin Pocăinţă şi şiroaie de
lacrimi (asceză) mă împărtăşesc de trupul îndumnezeit
(în Sfânta Euharistie) ca de Dumnezeu şi devin şi eu
Dumnezeu, prin unirea cea negrăită, (pr. Nicolae Streza,
Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)]
P.: Domnule Popa, eu vreau să spun că fiecare îşi
găseşte calea lui, care rezonează mai bine cu interiorul
său. Iubesc căutarea lui Dumnezeu şi a Voii sale, nu
însă dogmele şi instituţiile pământene care îşi arogă
drepturi absolute... mai ales asupra conştiinţei mele.
V.P.: Da, dar fără să renegi religia în care te-ai
născut.
P.: Da de ce fără? Eu aparţin oricărei religii şi
aparţin umanităţii în general. Şi asta este părerea mea,
ceea ce sunt eu. Cred în Dumnezeu, dar nu cred că sunt
proprietatea nici unei religii în particular. Mă duc acolo
unde mă regăsesc mai bine. Eu nu trebuie să stau cu
capul într-un sac. Pot să fiu deasupra tuturor sacilor.
V.P.: Bine, atunci ne oprim aici. Uite, îţi dau nişte
materiale de citit, şi după aceea, după o vreme, mai
vorbim. Şi chiar dacă nu vrei să mă auzi, ţine minte: ai
venit la viaţă aici, eşti român şi creştin ortodox ca să faci
tot posibilul să te desăvârşeşti pe această cale spirituală.

„Nu mai daţi vina pe altcineva pentru suferinţele

voastre”

O doamnă relatează:
- Dumnezeu aşa a vrut, să mă întâlnesc cu domnul
inginer Valeriu Popa, într-o perioadă a vieţii mele când
era să mor. Acum am 74 de ani. Cu 7 ani în urmă
trebuia să mă operez de nodul tiroidian. De ce a apărut
această boală? Se presupune că din cauza Cernobîlului.
Valeriu Popa, care era de faţă la relatarea doamnei,
o întrerupe:
- Greşeală. Ţineţi minte! O exprimare din care rezultă
că altcineva e vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă
nouă. Sunt mulţi oameni care au trecut prin acea
perioadă şi nu s-au îmbolnăvit. De ce? Cei care au fost
expuşi în acea perioadă şi aveau un grad ridicat de
intoxicare a sângelui au manifestat predispoziţie la
îmbolnăviri. Vă rog să ţineţi minte: nu mai daţi vina pe
altcineva pentru suferinţele proprii. Doar voi sunteţi
cauza propriilor dureri.
Doamna continuă:
- Da. Deci am făcut o serie de tratamente pentru
nodul tiroidian. Îmi era dificil să procur medicamentele
străine recomandate de doctor. Cu toate îngrijirile ce mi
s-au dat din partea unor medici pe care îi stimez pentru
că doreau să mă vindece, în final aceştia mi-au spus că
singura posibilitate rămasă era operaţia. Asta se
întâmpla cu 9-l0 ani în urmă. Auzind de inginerul
Valeriu Popa, i-am scris câteva scrisori rugându-l să mă
ajute, dar nu am primit nici un răspuns. După un timp
am aflat că în ziarul România liberă fusese publicat un
anunţ că inginerul Valeriu Popa a decedat şi data
înmormântării. Atunci mi-am zis că trebuie să merg la
operaţie, dacă Valeriu Popa a decedat. Totuşi, nu
doream să fac operaţia, căutam s-o mai amân. Nici
măcar nu ştiam că locuiesc lângă dânsul şi că la 2 paşi
de mine este „cabinetul” iui, care, de fapt, era parcul „23
August”.
Era în timpul verii, pe 18 iunie, trebuia să mă
internez pentru operaţie. Merg la spital. Era o căldură
insuportabilă în acea vreme în Bucureşti. Când ajung la
doctor, după o scurtă discuţie, acesta mă roagă să amân
operaţia pentru la toamnă, deoarece căldura mare
îngreuna desfăşurarea normală a operaţiei. Eu m-am
bucurat, îmi dădusem seama că este cancer. Când faci
tratament îndelungat ca la carte fără nici un rezultat
pozitiv, ce poate să însemne asta? Când, în loc să
stagneze dezvoltarea nodului, acesta creşte, ce poate fi?
Mi-am zis: „Ei, până în toamnă mai trăiesc!”
În urmă cu 14 ani fusesem operată de monturi şi în
urma operaţiei am rămas cu degetele mari de la picioare
anchilozate, aveam încălţăminte ortopedică specială şi
abia puteam să merg. Fiind ceva mai liniştită că
deocamdată nu trebuie să mă operez, ajunsă aproape de
casă, m-am gândit să merg puţin în parcul „23 August”
să mă răcoresc. În parc, pe o bancă era un domn pe care
1- am considerat un turist, înconjurat de foarte mulţi
oameni cărora le arăta nişte foi, ceva reviste. Curioasă,
întreb pe cineva:
- Cine este omul acela?
Inginerul Valeriu Popa, ăla cu minunile lui, îmi
răspunde un cetăţean.
- Dar cum se poate, eu ştiam că a murit! — am
exclamat eu.
M-am apropiat de mulţimea de oameni şi când am
ajuns lângă el, l-am auzit vorbind despre grâul încolţit.
„Ăsta e”, mi-am zis. N-am mai aşteptat la rând, deşi
era o mulţime de oameni înaintea mea, am uitat de
bunul simţ şi am dat buzna prin mulţime. Pe bancă,
lângă Valeriu Popa, se afla un domn căruia îi dădea
indicaţii referitoare la un regim. L-am întrerupt:
- Bună ziua, domnule inginer. V-am scris atâtea
scrisori şi nu mi-aţi răspuns la nici una. Am fost să mă
operez, dar am fost amânată tocmai la toamnă.
 Dumnealui a înţeles în ce situaţie eram şi mi-a
întins mâna. Eu nu ştiam că metoda lui e să palpeze o
zonă de lângă degetul mare, după care îţi spune ce ai.
Am crezut că-mi întinde mâna ca să ne prezentăm.
Întind mâna şi spun cum mă cheamă. Dar el îmi ia
mâna şi îmi spune că am cancer tiroidian. Apoi zice:
- Dar eu nu îi zic cancer, zic sânge intoxicat gradul 2
şi jumătate.
În mod normal, când auzi că ai cancer, leşini. Dar
eu l-am întrebat:
- Şi acum ce trebuie să fac?
- Aduceţi două fotografii 13/18 şi o adeverinţă de la
doctor că boala nu răspunde la tratament medicamentos
şi se recomandă regim naturist, şi veniţi la mine - mi-a
răspuns el.
Când am auzit, am plecat cât am putut de repede să
fac pozele şi să obţin adeverinţa. Cu greu am obţinut
actele şi am început tratamentul. La început post, apoi
regimuri. De 7 ani sunt în tratament la domnul inginer
şi mă simt bine, de parcă n-aş fi fost niciodată bolnavă.
Mi-a explicat atunci că e vorba de o dezintoxicare a
sângelui, că tratamentul durează 7-9 ani, că e greu, dar
am şanse de autovindecare. Nu e un regim uşor, dar
dacă preţul e recâştigarea dreptului la viaţă, merită.
Am început cu 21 de zile de post cu apă distilată. Eu
sunt creştină ortodoxă. Mi-e ruşine, dar n-am reuşit să
citesc toată Biblia, că nu înţeleg unele lucruri, şi dacă
nu înţeleg nu pot să merg mai departe. Dar cred şi
nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.
Într-o noapte, după vreo 14 zile de post, simt dureri
îngrozitoare în laba piciorului stâng. Ăsta-i barometrul
meu, înseamnă că a doua zi plouă. După vreo oră mă
lasă piciorul stâng, începe să mă doară dreptul. A doua
zi, n-a plouat. „Poate plouă la noapte”, îmi zic. Noaptea
următoare iar încep durerile. A treia noapte durerile au
fost insuportabile. Nemaiştiind ce să fac, am început să-
mi masez uşor labele picioarelor. Când am început de la
degetul cel mare, cel anchilozat, am simţit că se mişcă.
Am crezut că s-a fracturat. M-am speriat, am încetat
masajul şi mă gândeam să chem salvarea, să merg la
spital să-mi pună piciorul în ghips. Când mă dau jos din
pat observ că pot mişca degetele, că merg bine. Nu-mi
venea să cred. Erau 14 ani de când nu-mi mai simţeam
degetul mare, era anchilozat, nu puteam merge normal.
Şi după 14 zile de post cu apă distilată, mergeam iar
normal. De bucurie, nu mai ştiam ce să fac. În ziua
următoare am mers în parc, la domnul inginer. Când mă
vede îmi zice:
- Dar n-au trecut 21 de zile.
Atunci eu am exclamat:
- Uitaţi-vă că pot să merg. După 14 zile mi-a trecut
anchilozarea de la picioare.
Domnul inginer mi-a confirmat că postul şi
regimurile pot vindeca şi alte afecţiuni cronicizate în
timp. Mi- a trecut orice îndoială şi am continuat cu
încredere tot ce mi-a spus dumnealui să fac. De atunci
au trecut 7 ani de regimuri, mă simt bine şi mă bucur
de viaţă.

„În România, Dumnezeu îşi va arăta puterea”

Într-o zi, vine acasă la Valeriu Popa o doamnă, B.,

realizatoare de programe pe teme de spiritualitate şi
naturism, de la o televiziune, împreună cu un coleg de-al
ei, A. După ce fac cunoştinţă cu Valeriu Popa şi îi spun
de ce au venit, acesta îi întreabă:
Valeriu Popa: Ce ştiţi voi despre această temă?
 A.: Sunt un începător şi nu am aproape nici un fel
de cunoştinţă în domeniu.
V.P.: Ca să faci o emisiune bună trebuie să ai cât de
cât nişte noţiuni. E logic?
A.: Da. Corect.
V.P.: Eu vă pun câteva întrebări. De ce vreţi să
trăiţi?
A.: Am un copil care vreau să-l...
V.P.: Zero tăiat. Nu te mai ascult.
A.: Am un vis şi vreau să-l îndeplinesc.
V.P.: Ce?
A.: Doresc o viaţă mai bună, să plec din cloaca asta
în care trăim.
V.P.: Zero tăiat şi la tine. Nici să nu te gândeşti.
Acuma, că te-ai întâlnit cu mine, nu mai pleci din ţară.
Numai lichelele, servitorii şi trădătorii pleacă din ţară
pentru un trai mai bun.
A.: Plec să-mi fac o situaţie şi mă întorc.
V.P.: Eu vin de acolo. Şi vă spun cu mâna pe inimă:
mi-e ruşine de poporul ăsta că nu am avut atâta cultură
încât să nu plecăm din ţară, ca să nu devenim servitori
la servitori, hoţi şi vânduţi pentru o mână de bani. E o
ruşine să plecaţi, dacă sunteţi tineri cu demnitate. Tot
răul lumii de acolo vine. Cei care plecaţi, adesea aduceţi
înapoi răul, frumos poleit cu intenţii bune. De fapt, ceea
ce vă motivează e lăcomia, dorinţa de a face bani, de a
vă împopoţona cu maşini, cu case...
Câţi sunt cei care au adus un bine acestei ţări?
Foarte puţini. Spuneţi-mi unul care s-a întors în ţară şi,
cu acumulările lui, să lupte să ne înveţe să fim mai
buni, mai credincioşi, mai iubitori de neam şi de
strămoşii noştri. Poate or fi, dar foarte greu găseşti unul
care să se fi întors după 10-20 de ani şi să facă aşa
ceva.
 A.: S-ar putea să aveţi dreptate.
V.P.: Ţineţi minte: n-aţi venit întâmplător la mine,
aţi fost aduşi. Dacă sunteţi hotărâţi, eu fac un serial,
dar nu oricum, ci de o manieră prin care să facem
educaţie. 90% din emisiunile pe care le văd în general la
televizor reprezintă o ruşine pentru televiziune. Puţine
emisiuni au ca scop sincer educaţia, cultura,
promovarea valorilor spirituale, cunoaşterea faptelor
strămoşilor noştri, a jertfelor acestora. Aceste jertfe au
făcut ca noi, astăzi, să avem o ţară şi un nume în lume.
Şi noi ce facem cu această moştenire? O batjocorim. Eu,
în emisiune, îţi pun întrebări, şi odată cu tine răspunde
ţara. Mai gândiţi-vă dacă vreţi într-adevăr asemenea
emisiuni şi ce consecinţe o să suportaţi.
Eu sunt incomod, să ştiţi. Schimb mentalităţi. Şi
sunt foarte dur. Eu cred că România este un loc în care
Dumnezeu îşi va arăta puterea sa pe pământ. Spune-mi
te rog, eşti credincios?
A.: Da.
V.P.: Şi tu?
A.: Da.
V.P.: De ce eşti credincios?
A.: Cred în Dumnezeu pentru că am descoperit că
mă ajută.
V.P.: Tu?
A.: Pentru mine lucrurile sunt neclare, aproape o
continuă întrebare.
V.P.: Crezi că eşti independent sau eşti dependent?
A.: Cred că sunt dependent, dar mi-e greu să spun
de ce, sau de cine. Cred că există Dumnezeu, dar cu
sufletul, căci cu mintea am foarte multe îndoieli.
V.P.: Să adaugi cuvântul „încă”. Pentru că, în
primul rând, nu ai căutat cu adevărat.
A.: Aveţi dreptate.
 V.P.: Când cauţi, ai două variante: să găseşti sau să
nu găseşti. Când nu cauţi, nu ai nici o alternativă.
A.: Aşa e.
V.P.: Ţi-e frică de moarte?
A.: Aşa şi-aşa. Câteodată.
V.P.: Eu vă întreb toate astea ca să văd unde vă
situaţi faţă de ceea ce vrem să facem. Voi trebuie să vă
pregătiţi ca să înţelegeţi întrebările pe care mi le puneţi.
Eu nu vreau o emisiune în care să ziceţi: „o facem şi pe
asta, ce-o ieşi, om vedea”. Că am fost invitat la o
emisiune în direct şi când am vrut să vorbesc, după
două- trei minute mi-au luat microfonul din mână, că
nu le convenea ce spuneam; îi convingeam pe oameni,
cu probe materiale, că pentru tratarea bolilor cronice
natura e mai puternică decât orice medicină modernă, şi
îi învăţam ce să facă ca să nu mai ia medicamente şi să
nu mai fie nevoie să meargă la doctor, decât în cazuri de
strictă necesitate.
Deci, dacă apar la televizor, apar cu nişte oameni
care vor să clădească ceva, să trezească dorinţa de
căutare, nu pentru interesele meschine ale unora. Eu
vreau să trezesc în oameni dorinţa de a cunoaşte.
De ce? Pentru că poporul român şi în special
tineretul are nevoie de orientare. Vedeţi, de sărbători,
bisericile sunt pline. De ce? Poporul simte că suntem în
preajma unor grele încercări, presimte că se apropie o
mare nenorocire. Eu nu vreau să se întâmple ce ştiu eu
că se va întâmpla. Să dea Dumnezeu să nu se întâmple.
Şi asta e posibil numai dacă noi toţi ne întoarcem sincer,
din inimă, la credinţă. Dorinţa mea pentru poporul
român este ca prin aceste idei să-i fac pe oameni să
dorească să fie mai buni şi să înceapă să aibă
preocupări în acest sens.
 A.: Am un coleg care a fost la dumneavoastră şi ne-a
povestit cum i-aţi spus toate bolile de care suferă numai
dând mâna cu el.
V.P.: Aceste lucruri trebuie discutate. Cum e posibil
să dau un diagnostic corect uitându-mă la o fotografie?
Şi nu e un caz singular. Am saci de probe materiale, de
diagnosticări corecte făcute pe baza fotografiilor sau prin
telefon, nu mai vorbesc de situaţia când am în faţă
individul: pun mâna pe el şi îi spun ce are. Mi-aduc
aminte de o situaţie recentă. Vorbesc într-o seară cu o
femeie din America şi-i spun: „Pune mâna pe fotografia
persoanei despre care vrei să-ţi spun ce afecţiuni are”.
Pune mâna pe ea, îi spun tot ce are persoana respectivă,
după care îi mai zic: „Soţul dumitale a avut un accident,
e în cărucior şi are două coaste rupte”. Femeia a amuţit.
Nu o cunoşteam, nu-i ştiam familia. Cum am făcut? Nu
eu am făcut. Eu nu sunt singur. Din noi pleacă o vibraţie.
Ea este prinsă şi pe fotografie. Când îmi pui fotografia în
faţă este exact ca atunci când îi dai câinelui poliţist să
miroasă ceva ca să ia urma infractorului. De ce nu fac
toţi ce fac eu? Unii dintre noi avem montat în sistemul
nostru - de cine, cum şi de ce, este o altă discuţie amplă
— ceva cu ajutorul căruia apare această proprietate.
Deci fotografia este un mijloc de a intra în legătură
cu persoana respectivă şi de a-i spune ceea ce are
dreptul să ştie.
De unde ştiu eu ce boli are persoana respectivă, de
când şi de ce? Fiecare dintre noi avem înscrise în
programul nostru boala sau bolile de care suferim sau
vom suferi. În finit totul este programat, nimic nu e
întâmplător. Liberul arbitru reprezintă o mică parte, dar
care poate răsturna multe.
Te întreb pe dumneata: de ce ai venit la viaţă?
A.: N-am vrut noi. Am vrut noi să venim pe lume?
 V.P.: Venim... şi suntem aduşi. Aici iar este
necesară o discuţie amplă, cel puţin o emisiune
întreagă. Nu ca să răspunzi în totalitate. Numai să
porneşti un început de răspuns.
Deci, dragii mei, ca să înţelegeţi puţin din ceea ce
fac şi să avem un dialog folositor şi pentru voi şi pentru
audienţă, ţineţi şi voi măcar 14 zile de post cu apă
distilată, apoi regimul de revenire, şi după aceea pornim
la treabă.

„Îngerul tău păzitor ştie despre afecţiunea pe care o

ai”

Valeriu Popa: Cum fac? Eu nu fac nimic. Sunt un

semen şi un contemporan de-al vostru care a învăţat de
la Natură şi de la Divinitate nişte lucruri pe care vi le
transmit, mai departe, vouă. Sunt doar un constatator,
un iniţiator şi un îndrumător. Mi-am pus mâna pe tine
şi tu îţi spui prin mine ce afecţiuni ai, de ce le ai şi ce
poţi face ca să te însănătoşeşti. Unele lucruri pe care ţi
le spun nici nu le cunoşti despre tine, dar acea parte din
tine care te conduce, îngerul tău păzitor, ştie despre
afecţiunea pe care o ai. Iar el mi-a spus mie, pe o cale
încă necunoscută, şi eu ţi-am transmis ţie. Eu nu
ghicesc nimic. La fel se întâmplă când am în faţa ochilor
fotografia celui pe care îl diagnostichez. Este o legătură
între mine şi cel din poză. Cum fac? Se va explica
ştiinţific în anii care urmează.

„Doamne, cu adevărat exişti!”

O tânără, M., relatează:

- Eram în a 8-a zi de post negru. Nu mâncasem
nimic, nu mai puteam să beau nici apă deoarece
vomitam mereu. Mă hidratam prin clismă; făceam
clismă cu 4 litri de ceai dimineaţa, 2 litri la prânz şi 4
litri seara. Nu mă simţeam bine şi tare mult doream să-l
cunosc pe inginerul Valeriu Popa, căci începusem postul
fără să-l cunosc. Soţul meu fusese la el şi astfel
primisem sfaturile de care aveam nevoie.
Îl aşteptam în parcul „23 August”, la amfiteatru.
Când a venit, s-a apropiat de mine, s-a oprit în faţa mea,
m-a privit lung şi m-a întrebat:
- Vrei să devii mămică?
I-am răspuns cu lacrimi în ochi:
-Da!
- N-o să fii acum, a zis dânsul, pentru că acum nu
este bine.
- Nu mă simt bine deloc - i-am răspuns.
Valeriu Popa s-a apropiat la circa un metru de mine,
a ridicat mâna stângă cu palma orientată spre inima
mea. Lumea din jur a tăcut brusc şi privea atentă la ce
se întâmpla. Eu nu mai spuneam nimic. Valeriu Popa şi-
a plimbat uşor mâna de la frunte la inima mea.
În clipa aceea am simţit că o forţă nevăzută îmi dă
capul pe spate şi mă face să ridic ochii spre cer. Acesta
era închis, înnorat, gata să plouă. Deodată am văzut
cum s-a despicat cerul în două, un mănunchi imens de
raze de lumină s-a revărsat asupra noastră, în special
spre domnul ing. Valeriu Popa. Scăldată de acea lumină
puternică, abia am mai reuşit să zic: „Doamne, cu
adevărat exişti!”. Apoi am început să plâng în hohote.
Atunci Valeriu Popa a lăsat mâna în jos, iar lumina s-a
retras. Deasupra era iarăşi cerul înnorat, gata să plouă.
El s-a dus apoi imediat la un copac din apropiere şi s-a
apucat de o crenguţă. Încet, am început să-mi revin,
plângeam liniştită. După această întâmplare m-am
simţit bine toată durata postului. În a 17 zi am avortat
spontan. Fusese o sarcină toxică. Am început să ţin
regimul de revenire de după post, apoi un regim indicat
de domnul Valeriu Popa, iar după câteva luni am rămas
însărcinată şi am născut un copil sănătos.

Întâlnire cu un alt om

Faptul că în preajma unor oameni ne putem simţi

mai aproape de Dumnezeu, mi-a adus aminte să relatez
continuarea interviului cu persoana care a avut şansa
să cunoască, după ce domnul Valeriu Popa a părăsit
această lume, şi un român simplu, minunat prin
credinţa şi minunile petrecute în preajma lui.
Ovidiu Harbădă: Despre nenea Ion ce poţi să ne
spui?
C: La nenea Ion am ajuns prima oară pe 19 iunie
1999, după ce o cunoştinţă care lucra la un post de
radio ne-a povestit despre dânsul, fiind foarte
impresionat de întâlnirea cu acest om. De comun acord
am hotărât să mergem împreună la Ioneşti, peste o
săptămână. Între timp am vorbit cu cel care filma
cazurile grave ale unor pacienţi car veneau la VP, să
pregătească camera de filmat pentru a înregistra
întâlnirea, dacă ni se va îngădui acest lucru. Între timp
a intervenit ceva în programul celui care trebuia să
filmeze şi a trimis-o pe prietena lui cu noi, să filmeze la
nenea Ion acasă. Pe drum, în timp ce-şi pregătea
camera, a realizat că acumulatorul era descărcat şi
uitase şi adaptorul prin care se putea reîncărca bateria.
Ne-a spus dezamăgită că nu are ce să facă, dar va filma
totuşi 5-l0 minute, cât o să ţină acumulatorul, să avem
măcar câteva imagini. Între timp noi am pregătit
reportofonul ca să înregistrăm discuţia, o parte fiind
difuzată şi la postul de radio.
 Când am ajuns la nenea Ion, am rămas surprinşi de
modestia lui, era de statură mică, cu faţa brăzdată de
riduri şi ochi albaştri, care, atunci când te priveau parcă
treceau prin tine. Am stat de vorbă vreo 3 ore şi ceva.
Ne-a povestit despre întâlnirile avute cu Maica
Domnului şi cu Mântuitorul. Am fost surprinsă de ceea
ce aflam, de complexitatea informaţiei, căci nenea Ion
era un om simplu, cu 4 clase, avea gospodărie unde
muncea toată ziua, nu avea timp de citit şi nici nu-l
preocupa această formă de cunoaştere. Spunea lucruri
pe care eu de curând le descoperisem citind cărţile
măicuţei Veronica, care, la acea vreme nici nu erau
tipărite, ajunseseră la mine xeroxate, în formă de
manuscris. Descrierile lui corespundeau până şi la
culori cu ce citisem eu, fapt care mi-a atras atenţia în
mod deosebit. Acele lucrări nu erau tipărite şi în nici un
caz nu ajunseseră la nenea Ion. Dânsul relata doar ce
văzuse, vizibil marcat în timp ce îşi reamintea acele
întâmplări.
Concluzia mea a fost că dacă dânsul descrie acelaşi
lucru ca şi măicuţa Veronica, înseamnă că au avut
viziuni similare, căci numai doi oameni care văd la fel,
pot face o descriere atât de asemănătoare, fără să se fi
cunoscut între ei. Vorbindu-i atunci de măicuţa
Veronica, nenea Ion a spus: „ Lăsaţi-o în pace, nu
comentaţi în nici un fel, sfinţia sa e mare”.
La plecare ne-a întrebat dacă mai avem ceva să-l
întrebăm, să-l rugăm. Noi cunoşteam pe cineva foarte
bolnav, care de vreo două zile zăcea acasă într-o stare de
semiconştienţă, fiind bolnav de cancer. Ţineam legătura
cu soţia lui, să ştim cum se mai simte. L-am rugat pe
nenea Ion să se roage pentru dânsul. M-a întrebat dacă
mi-e rudă sau neam. I-am răspuns că nu, dar este un
om bun, o valoare pentru noi românii şi ar fi păcat să se
piardă. „ Eu m-oi ruga şi du-te şi o să vezi că o să fie
bine”, a zis nenea Ion.
Ne-am despărţit şi am plecat spre casă. În maşină,
S, fata care venise cu noi să filmeze, o auzim la un
moment dat că strigă la noi, uimită peste măsură: „Băi...
, voi nu vedeţi? Bateria era descărcată, am filmat 3 ore şi
acum e pe verde, e încărcată. Imposibil, ce s-a
întâmplat?” într-adevăr, S a filmat toată întâlnirea, iar la
despărţire acumulatorul era încărcat. Discuţia a fost
atât de captivantă încât S a filmat încontinuu, uitând că
bateria era descărcată. Abia la plecare a realizat că
acumulatorul era încărcat şi că filmase 3 ore.
În acea seară, după ce am ajuns acasă, pe la ora 8
am sunat la familia G, să aflu de la soţia lui D cum se
mai simte acesta. Îmi răspunde o voce de bărbat.
Crezând că am greşit, întreb: „Alo, familia G?” Iar dânsul
îmi răspunde: „Da, eu sunt”. Am rămas fără cuvinte,
căci ştiam că îl lăsasem mai mult mort decât viu, iar
acum îmi răspundea la telefon. Am repetat, nevenindu-
mi să cred: „D., tu eşti?” „Da, eu sunt” repetă D.
Realizând că este el, am început să plâng. Apoi l-am
întrebat: „Ce faci?” „De la prânz, mult mai bine” îmi
răspunde. Auzindu-mă cum plâng mă întreabă ce s-a
întâmplat, de ce plâng. Atunci i-am povestit de nenea
Ion şi de rugămintea pe care i-am făcut-o, de a se ruga
pentru sănătatea lui. A început să plângă şi el, iar când
s-a mai liniştit mi-a zis că vrea neapărat să-l cunoască
pe acest om şi ne-a rugat să-l ducem a doua zi la
Ioneşti. Am fost de acord. A doua zi dimineaţa, pe la ora
7, când să plecăm, sună soţia lui D să ne spună că nu
mai merg, că D se simte iarăşi tare rău şi nu se mai
poate scula din pat. O întreb: „Ţi-a spus el că nu vrea să
meargă?” îmi răspunde că nu. Atunci am zis: „Lasă-l pe
el să hotărască, dacă vrea mergem, dacă nu, e în ordine,
dar nu hotărî tu în locul lui”. Eu ştiam că îşi doreşte
tare mult să ajungă la nenea Ion, de aceea am insistat.
Deşi îi era tare rău, D a vrut să meargă. I-am suit în
maşină şi am ajuns la Ioneşti cât am putut de repede.
Am mers la biserică, unde aflasem că era nenea Ion.
Când am ajuns, dânsul tocmai ieşea pe poarta bisericii.
Când ne-a văzut, s-a uitat lung la mine şi a zis: „Parcă
v-aş cunoaşte de undeva”. Cu o zi înainte fusesem
pentru prima oară la dânsul, împreună cu alte 3
persoane, iar afară aşteptau alţi oameni, deci era normal
să nu ne ştie foarte bine. Am început să vorbesc: „Am
fost ieri...” „A... aţi fost cu aparatele alea multe, da”.. a
răspuns dânsul iar eu am confirmat.
Nenea Ion (NI): Şi dânsul?... Ce are?
D se dăduse jos din maşină şi stătea sprijinit de
stâlpul porţii de la biserică, abia se ţinea pe picioare.
Eu: El este cel pentru care v-ţi rugat ieri, înainte să
plecăm.
NI: Păi eu m-am rugat de bine, lui de ce îi este rău
acum?
Eu: Nu ştiu ce să zic...
NI: Vrei să-ţi spun eu, omule, de ce ţi-e rău? Când
ţi-a zis doamna că m-am rugat pentru tine, te-ai
bucurat, dar apoi ai gândit că a fost o întâmplare, nu ai
mai crezut că rugăciunea te-a ajutat. Pentru că nu ai
mai crezut, Dumnezeu ţi-a luat darul pe care ţi-l
dăduse. La o altă discuţie cu nenea Ion, D a aflat şi
păcatul pentru care pătimea, îl ştia dar îl uitase, căci
fusese la tinereţe.
O.H.: Ai mai fost şi cu alte ocazii la nenea Ion?
C: Din acel moment au fost ani la rând când l-am
vizitat de nenumărate ori, şi aproape de fiecare dată
curtea dânsului era plină de oameni veniţi de prin toate
locurile care îl căutau pentru ajutor. Aşa zise minuni au
fost, dar niciodată nu a pus accentul pe ele. Dincolo de
multe lucruri pe care le-am aflat despre noi, despre
credinţă, asupra unui aspect a insistat necontenit, până
la moarte: întoarcerea noastră la credinţă mai înainte de
vreme (se referea la vremea când Mântuitorul va veni să
judece), ca astfel, Domnul Iisus să-şi vadă aleşii Lui. De
asemenea atrăgea mereu atenţia că „A doua venire este
aproape şi că, dacă ne întoarcem la credinţă Iisus va
veni să ne mântuiască. Dacă nu ne întoarcem va veni
mai înainte de vreme ca să judece.
A întors pe toate feţele aceste subiecte, le-a repetat
la nesfârşit, doar om pricepe să ne schimbăm de bună
voie.
O.H.: A fost şi dânsul în Bucureşti, sau mergeaţi
numai voi la el?
C: Da, a venit în Bucureşti, de câteva ori chiar şi la
noi acasă. Când a venit dânsul prima oară la noi, a fost
imposibil să-i primim pe toţi cei care doreau să-l vadă,
căci erau foarte mul ţi. Din acest motiv am organizat
întâlnirea cu nenea Ion sâmbăta dimineaţa, în parcul
„23 August” , aflat în apropierea locuinţei noastre. În
parc se adunaseră toţi cei anunţaţi, cunoscuţi de la VP,
colegi de serviciu şi alţi prieteni de-ai noştri. Printre
aceştia se afla şi AA, o bună prietenă de-a mea. Ea îmi
spune: „Ce este interesant e faptul că aici, în marea asta
de oameni, se află şi verişoara mea, pe care nu am
văzut-o de 40 de ani, dar am sunat-o ieri să-i spun de
nenea Ion şi dacă vrea, să vină în parc. Dar nu mai ştiu
cum arată. Ştiu doar că are o fată pe care vroia să o
aducă cu ea”. „ Cine ştie, poate vrea Doamne -Doamne
să-ţi dea un semn să o recunoşti”, i-am răspuns.
Nenea Ion a început să vorbească, lumea adunată în
jurul lui asculta atentă fiecare cuvânt, când, la un
moment dat, vine la mine o colegă de serviciu, mă trage
într-o parte şi îmi zice: „C, vezi că i s-a făcut rău unei
fetiţe, este întinsă pe o bancă, roagă-l pe nenea Ion să
vină să pună mâna pe ea”. Am mers la dânsul şi l-am
rugat să o vadă pe fetiţă.
Ajunşi la bancă, o văd pe tânără zăcând întinsă, iar
AA îi freca mâinile. La picioarele fetei se afla soţul lui AA,
care îi masa tălpile. Fetiţa era vânătă iar alături se afla o
doamnă care privea speriată, neştiind ce să facă. Mai
târziu am aflat că era mama ei. Redau aproximativ
dialogul care a avut loc.
NI: Daţi-vă la o parte, îndepărtaţi-vă, lăsaţi loc liber
în jurul ei.
S-a uitat puţin, nu a atins-o pe fată, apoi a întrebat:
NI: Cine este mama ei?
Doamna din apropierea ei a răspuns: „Eu sunt”.
NI: Ce păcat ai făcut azi dimineaţă?
Mama: N-am făcut nici un păcat.
NI: Ba da, ai făcut un păcat.
Mama: Ba nu, n-am făcut.
NI: Gândeşte-te bine, ce păcat ai făcut tu azi
dimineaţă?
Mama: Dar n-am făcut nici un păcat...
NI: Bine, bine... N-am venit să cercetăm păcatele
tale. Ce medicamente a luat fata?
Mama: N-a luat nici un medicament.
NI: Ba da. A luat medicamente, că altfel nu era în
starea asta.
Mama: Să ştiţi că nu a luat nici un medicament.
Nenea Ion a tăcut, s-a apropiat de fata întinsă pe
bancă, i-a pus mâna pe tâmple, i-a frecat mâinile câteva
secunde, după care a spus: „Lăsaţi-o în pace puţin, o să-
şi revină”.
Apoi s-a întors la locul de unde vorbea oamenilor şi
a continuat să discute cu ei. Pe la prânz ne-am întors
acasă, am luat masa şi am plecat la Cernica, la
mormântul lui VP. Era o zi senină, de vară, foarte
călduroasă, arşiţă, iar pe cer nici un nor. Nu plouase de
vreo 3-4 săptămâni. Am ajuns la Cernica şi am mers la
mormânt să punem o floare şi să ne reculegem.
După câteva minute de linişte, nenea Ion ne
întreabă (eram de faţă 8 sau 10 persoane): „Ce legătură
aveţi cu omul acesta, vă este rudă, neam, de vă este aşa
drag de veniţi la mormântul său?” Noi am răspuns că a
fost omul care ne-a deschis ochii spre Dumnezeu şi ne-a
ajutat la necaz, când nu găseam sprijin nicăieri. A fost
ca un părinte spiritual pentru noi. Nenea Ion se afla
lângă crucea de pe mormânt, iar noi eram strânşi în
jurul mormântului. Privind în zare, începe să vorbească:
„Mare om aţi avut între voi. Dacă ar fi aici, şi să ştiţi că
este, v-ar spune să nu uitaţi ce v-a învăţat şi să duceţi
mai departe cele aflate. Şi mai spune ceva: „Să nu mai
greşiţi, că nu mai aveţi timp să vă îndreptaţi!”
Nenea Ion a tăcut. O linişte nefirească plutea în
jurul nostru. Uitându-se la cerul senin, nenea Ion
spune: „Ei, şi dacă o vrea Dumnezeu, o să plouă şi o să
ude pământul”. M-am uitat şi eu pe cer, nici un nor.
Gândeam în sinea mea: „N-are cum să plouă, poate
mâine, poate la Piteşti. Aici, în nici un caz nu are cum
să plouă”.
Am stat încă puţin de vorbă, apoi am plecat de la
Cernica la AA acasă, undeva în „Prelungirea Ghencea”.
Pe drum, în apropierea liceului „Mihai Viteazul”,
uitându-mă pe cer, am văzut câţiva nori. După
aproximativ 20 de minute, când am trecut pe lângă
parcul „Moghioroş”, norii se îngrămădiseră deasupra
noastră, nu se mai vedea pic de cer albastru. Am ajuns
la adresa unde locuia AA, am parcat maşinile şi ne-am
îndreptat spre scara blocului. Am intrat pe rând, iar eu,
fiind ultima, am avut grijă să nu se trântească uşa. În
clipa în care am păşit în scară, afară a început să plouă
cu găleata, de parcă se rupseseră norii. Am închis bine
uşa, lumea a început să urce pe scări (era un bloc cu 4
etaje şi nu avea lift), iar eu m-am apropiat de nenea Ion,
zicându-i: „Nene Ioane, te rog frumos să mă ierţi”. „De ce
să te iert?”, m-a întrebat dânsul. I-am răspuns ruşinată:
„Pentru că atunci când ai zis că poate o da Dumnezeu să
plouă ca să ude pământul, eu am zis în gând că n-are
cum. Credeam că poate mâine, şi nu aici, poate la
Piteşti”.
Dânsul s-a uitat la mine zâmbind, m-a apucat cu
mâna de obraz şi mi-a zis: „Puţin credincioaso, aşa cum
n-ai crezut când ţi-am zis eu, aşa nu o să crezi nici când
lisus o să-ţi zică că El este şi o să-i ceri buletinul, ca să
te convingi că este El”.
Am ajuns la AA, am fost poftiţi în casă, şi în timp ce
ne aşezam pe scaunele din sufragerie, AA vine la mine
plângând. Ce se întâmplase? Printre lacrimi începe să
povestească: „Ţii minte fata care era leşinată pe bancă?
Este nepoata mea. Iar doamna de lângă ea este mama ei,
adică verişoara mea. După ce nenea Ion a readus-o în
simţiri, după câteva minute fata şi-a revenit mai bine şi
a început să vorbească. Astfel mi-am dat seama că ele
sunt de fapt nepoata şi verişoara mea. Dar asta nu-i
nimic. Să vezi ce-am aflat. Nepoata e studentă la
medicină, anul I, învaţă foarte bine, are numai note de
nouă şi zece. A avut însă la o materie ceva divergenţe cu
profesoara şi a lăsat-o restantă pentru toamnă.
Disperată, cu o seară înainte să vină în parc, a luat ceva
pastile să se omoare. Noroc că n-a luat atât de multe
încât să nu mai aibă ce să facă. Dimineaţa când s-a
trezit, îi era tare rău. S-a speriat şi i-a spus mamei ce a
făcut şi motivul pentru care a luat pastilele.
 Aflând toate acestea, mamă-sa, speriată şi revoltată
în acelaşi timp, a blestemat-o pe profesoara care o
lăsase restantă. A zis: „Să dea Dumnezeu să nu aibă
parte de ce i-e mai drag pe lume”, că din cauza ei fata
poate să moară. Deci acesta era păcatul despre care
întreba nenea Ion, iar pastilele pe care le-a luat erau
medicamentele la care se referise dânsul.
Ascultând cele relatate, nenea Ion a spus că dacă nu
venea în parc, avea toate şansele să moară. Tot atunci,
AA a aflat că verişoara ei a venit cu fata în parc la
insistenţele ei, mamă-sa dorind mai degrabă să o ducă
la spital.
După această vizită, împreună cu nenea Ion şi alte
câteva persoane am fost invitaţi la un alt prieten care
locuia în comuna Roşu. Deşi eram cam obosiţi, la
insistenţele lui, căci dorea tare mult ca nenea Ion să-i
păşească pragul casei şi să o binecuvinteze, am pornit
cu toţii spre comuna Roşu. Era în 24 iunie, de „Sânziene
. Soarele se ascundea încet după orizont, iar seara îşi
făcea discret prezenţa. Ploaia se oprise şi când am ajuns
la CP acasă, deja se înnopta. În curte era o masă
întinsă, cu câţiva invitaţi, căci era ziua de naştere a lui
CP şi a soţiei sale.
Am fost poftiţi la masă, însă nenea Ion a spus că
mai întâi intră în casă, spune o rugăciune şi
binecuvântează locuinţa, după care ne putem aşeza şi la
masă. Fiind seara, CP intră în casă, aprinde lumina şi
ne pofteşte înăuntru, nenea Ion fiind primul care trece
pragul casei. Am intrat într-un hol mare, luminos, în
dreapta era o arcadă după care apărea o cameră de zi
spaţioasă, în stânga am văzut o uşă sau două, iar în faţă
se aflau scările ce duceau la etajul casei.
Pe peretele din dreapta holului se afla un crucifix
mare din lemn, lung de aproximativ 70-80 cm. Nenea
Ion a început să se roage, şi, atrăgându-i atenţia
crucifixul de pe perete, a pus mâna pe el în timp ce se
ruga. „ .... coboară Doamne cu Lumina Ta cea puternică
în casa aceasta şi...” dar nu am mai fost atentă la ce
spunea căci brusc s-a stins lumina în toată casa. Cei
rămaşi afară în curte, ne-au povestit ulterior, vedeau
lumină la casele vecine, la noi întuneric în toată casa şi
nu înţelegeau ce se întâmplă, lucru valabil şi pentru noi,
cei din casă. CP a aprins o lanternă, a verificat
siguranţele, toate erau bune. Între timp nenea Ion îşi
continua rugăciunea şi când a terminat-o a luat mâna
de pe crucifix, facându-şi semnul crucii. În acel moment
s-a aprins lumina în casă, Iară ca noi să facem ceva.
Nici până astăzi nu am înţeles ce s-a întâmplat. Nenea
Ion nu a dat nici o explicaţie. Ne-am întors în curte, am
luat loc la masă şi am stat până seara târziu, după ora
22, fără să mai apară vreo întrerupere de curent, la noi
ori la vecini.
Într-un alt an, după ce venise nenea Ion câteva zile
la Bucureşti, sosise vremea să se întoarcă acasă. Cu o zi
înainte, a venit la noi ca să-l cunoască pe nenea Ion, un
tânăr, V. Acesta avea a doua zi cununia religioasă, naşi
fiind nişte prieteni veniţi tocmai din America. A stat la
noi până seara târziu, n-ar mai fi plecat de lângă nenea
Ion. La despărţire ne-a rugat din suflet să-l lăsăm pe el
să-l ducă pe nenea Ion acasă, la Ioneşti, numai să
încercăm să plecăm puţin mai târziu, pe la patru cinci
după amiaza, să poată merge la cununia religioasă şi să
ajungă cu invitaţii la masă la restaurant şi să stea puţin
cu ei. Apoi vine, îl ia pe nenea Ion, îl duce acasă şi se
întoarce la restaurant. I-am explicat că drumul până la
Ioneşti durează aproape trei ore sau chiar mai mult, dar
a insistat, zicând că se descurcă el cumva. Toate acestea
se întâmplau într-o sâmbătă.
 Duminică dimineaţa am fost la mănăstire la
Samurcăşeşti care se afla în comuna Ciorogârla, apoi
ne-am întors acasă, am luat prânzul cu un grup de
prieteni, după care s-au adunat iar oameni la noi acasă,
vreo 15-20 de persoane. Fiecare venea la mine să mă
roage să-i las pe ei să-l ducă pe nenea Ion acasă. Am
vorbit şi cu dânsul, spunea că vrea să plece pe la ora
trei, că este invitat la un botez, dar, puţin, poate să mai
întârzie. Ne-a fost greu să-i refuzăm pe ceilalţi, dar le-am
promis că, dacă V nu vine până la 16,30, o să meargă
altcineva în locul lui.
Totuşi, pe la ora 16 a apărut V cu maşina, vesel că a
putut să plece de la nuntă ca să îl ia pe nenea Ion. Era
în costum de ginere, elegant, cu o floricică în piept.
Ceilalţi nu vroiau sub nici o formă să se despartă de
nenea Ion. Deşi era nevoie doar de o maşină să meargă
la Ioneşti, după mai multe discuţii, pe la ora 16,30, a
plecat nenea Ion cu V într-o maşină şi toţi ceilalţi i-au
însoţit, în final plecând spre Ioneşti 5 maşini şi 21 de
persoane.
Cu puţin timp înainte însă, pe la prânz, în timp ce
serveam masa, văzând bucuria şi interesul celor din jur
Pentru nenea Ion, mă gândeam că tare bine ar fi fost să
ajungă cu toţii la Ioneşti şi nenea Ion să le povestească
la faţa locului despre troiţă, despre cele întâmplate cu
Maica Domnului şi Domnul Iisus, dar realizam că timpul
este prea scurt, n-aveau cum să ajungă toţi la Ioneşti şi
în plus nenea Ion era aşteptat la botez, nu avea când să
mai stea şi cu noi. În timp ce aşezam bolul cu salată pe
masă, îl aud pe nenea Ion că zice: „Şi dacă îngăduie
Dumnezeu, ajungem la Ioneşti cu toţii, mergem la troiţă,
la râu, vă binecuvântez şi veţi vedea minune. „Şi uite
cum toată logica mea „solidă” s-a năruit într-o clipă, căci
în loc de o maşină şi două persoane au ajuns la Ioneşti
cinci maşini şi 21 de persoane, iar nenea Ion nu s-a mai
dus la botez şi a rămas cu noi.
Am ajuns cu toţii la troiţă pe la ora 19,30. A fost
ridicată pe locul arătat lui nenea Ion de Maica
Domnului, iar apoi am mers la râu, unde acum se află o
troiţă în apropierea locului unde s-a arătat chipul
Mântuitorului. Nenea Ion a început să se roage cu voce
tare, a ridicat mâinile şi a continuat să se roage. Noi
aşteptam cu toţii în spate, cam la vreo trei metri
distanţă. După un timp s-a întors către noi şi ne-a zis:
„Acum apropiaţi-vă, ui- taţi-vă la râu şi veţi vedea
minune, dar rugaţi-vă şi voi”.
Cei prezenţi s-au apropiat de râu şi după câteva
clipe de linişte, unii au început să strige: „Uite acolo,
uite acolo chipul domnului Iisus, se vede clar...” dintre
cei 21 de oameni prezenţi, majoritatea au văzut, 18 sau
19 dintre ei. Şi fiindcă eu nu vedeam, puţin necăjită, am
coborât pe malul opus al râului, să iau apă, căci malul
de unde priveau oamenii era înalt, vreo doi trei metri
înălţime şi abrupt, nu se putea coborî pe acolo să iei
apă. Cei de sus mă dirijau de unde să umplu sticlele cu
apă, căci dacă luai din locul unde se oglindea chipul
Mântuitorului, apa era bună de leac. După un timp
oamenii au plecat şi m-am întors şi eu, dar puţin mai
târziu, deoarece trebuia să ocolesc până la un loc unde
puteam trece râul. Când am ajuns sus, m-am uitat şi eu
încă odată şi atunci am văzut limpede chipul
Mântuitorului oglindit pe suprafaţa apei. Ne-am
îndreptat cu toţii spre casa lui nenea Ion şi am stat de
vorbă în curte la dânsul până pe la ora două dimineaţa.
Privindu-l pe V, aveam oarecum un simţământ de
ruşine, gândindu-mă că nunta probabil se terminase iar
el, în costum de ginerică, stătea cuminte şi îl asculta pe
nenea Ion, ca şi cum nu ar fi avut nimic altceva de făcut.
Putea să plece imediat ce a ajuns la Ioneşti, dar nu a
făcut-o.
Pe la două dimineaţa, la despărţire, ne-am aşezat în
rând în faţa lui nenea Ion, să ne luăm „la revedere” şi să
ne binecuvânteze. V era în faţa mea. Când a ajuns la
nenea Ion, acesta i-a pus mâna pe cap să-l
binecuvinteze, după care a întrebat: „îţi pare rău că nu
ai fost la nuntă?” „Nu-mi pare rău” a răspuns V. Nenea
Ion l-a privit cu drag şi a zis: „Mai mult ai câştigat stând
aici decât dacă ai fi stat la propria ta nuntă”.
O.H.: Alte întâmplări la care ai fost martoră, mai
ştii?
C: Când băiatul meu era în clasa 8-a, l-am rugat pe
nenea Ion să se roage pentru el să intre la liceul unde
dorea el să meargă. Deşi învăţa bine şi era un copil
cuminte, apropierea unui examen aşa de important îl
făcea să se simtă nesigur pe ceea ce învăţase. Uitându-
se la el, nenea Ion îi spune: „Atunci când o să fii tu în
examenele alea ale tale şi nu o să ştii ceva, să mă strigi
în gând şi eu o să vin să te ajut”. R, zâmbind în colţul
gurii, a aprobat, tară să creadă prea mult. Fixându-l cu
privirea, nenea Ion continuă: „Eu ştiu ce gândeşti, că
dacă tu, în clasa a 8-a şi cu meditaţii, nu o să ştii, cum
o să pot eu, care am numai 4 clase, să te ajut. Dar ţine
minte, că eu o să vin în duh la tine, şi în duh ştiu mai
mult şi decât profesorii tăi. Tu numai să mă chemi”.
La „Română” s-a descurcat bine, a luat o notă foarte
bună. La matematică insă, la problema cu punctajul cel
mai mare, la punctul B s-a poticnit, nu ştia rezolvarea.
Celelalte puncte le-a făcut bine, a mai rezolvat ce a ştiut,
iar la sfârşit, neştiind să rezolve punctul B, a lăsat pixul
pe bancă, şi-a luat capul în mâini, a închis ochii şi a
început să-l cheme în gând pe nenea Ion: „Nene Ioane,
mă auzi?, nene Ioane, ajută-mă!” Şi aşa a tot repetat de
mai multe ori, dar nu s-a întâmplat nimic. După un
timp, oarecum dezamăgit, dar şi împăcat cu situaţia
(oricum rezolvase bine celelalte probleme), s-a sprijinit
de spătarul scaunului, hotărât să încheie şi să predea
lucrarea. Dar, în acel moment aude clar vocea lui nenea
Ion în cap spunând: „Teorema lui Heron, teorema lui
Heron”. Se uită pe textul problemei şi realizează că
aplicarea teoremei era de fapt rezolvarea. Se apucă să
facă problema, dar, în grabă, greşeşte semnul la un
calcul (pune „+” în loc de „-”) şi rezultatul final a ieşit cu
semnul schimbat, în rest, rezolvarea a fost corectă.
Surprinzător la un copil de 14 ani, după ce a ieşit de la
examen, bucuros că a făcut bine, ne-a rugat să mergem
la nenea Ion să-i mulţumească pentru ajutor, de fapt lui
Dumnezeu prin nenea Ion.
O.H.: Deci de mic a avut semne că dincolo de partea
materială mai există ceva.
C: Da, dar lucrurile nu s-au oprit aici. În clasa a 9-
a, în luna aprilie, R a fost bătut de un grup de 5 copii
din cartierul unde se afla liceul. Doar unul dintre copii
era din liceu, ceilalţi erau din cartier, iar unul provenea
dintr-o familie dezorganizată, cu părinţi în puşcărie.
După ce l-au bătut, i-au luat din buzunare ce avea,
inclusiv telefonul. Totul s-a întâmplat în curtea liceului,
seara, după ce se terminaseră orele. A venit acasă cu
sânge la nas şi la ureche. În fine, copiii care l-au bătut
au fost prinşi şi duşi în arestul poliţiei pentru a fi
anchetaţi. Părinţii a patru dintre copii au făcut tot
posibilul să-i scoată din arestul poliţiei, dar nu au
reuşit. Între timp i-am cunoscut şi eu, oameni
cumsecade, care munceau de dimineaţa până seara să
aibă copiii tot ce le trebuie. Însă aceştia, mai toată ziua
singuri, nesupravegheaţi, s-au înhăitat cu câţiva fără
căpătâi şi s-au apucat de prostii. Părinţii n-au ştiut
nimic.
Într-o seară, stând de vorbă cu mamele a doi dintre
copii şi negăsind nici o soluţie, le-am vorbit de nenea Ion
şi le-am sugerat, dată fiind situaţia fără ieşire în care se
aflau, să meargă la nenea Ion, poate îi ajută dânsul. Şi
aşa, neavând alte variante, s-au hotărât şi a doua zi am
plecat la Ioneşti, împreună cu familiile a trei dintre copii.
Era într-o sâmbătă dimineaţa. Când ne-a văzut, nenea
Ion m-a întrebat cine sunt noii veniţi şi am răspuns
că ei sunt părinţii copiilor care l-au bătut pe R, şi i-am
povestit tot necazul. Apoi m-a întrebat iar:
NI: Şi R cu ce le-a greşit?
Eu. Pe patru dintre copii nici nu-i cunoştea, deci n-
avea cum să le greşească.
NI: Bine. Şi ce pretenţii aveţi de la ei?
Eu: N-am nici o pretenţie. Nici măcar telefonul furat
nu mă mai interesează. Singurul lucru pe care îl doresc
este să nu se mai întâmple aşa ceva.
Nenea Ion, întorcându-se spre părinţii copiilor, îi
întreabă:
NI: De ce credeţi că vi s-au întâmplat toate astea,
necazul acesta?
Părinţii:.... ???
NI: Pentru că v-aţi neglijat meseria de părinte, toată
ziua numai la muncă, să faceţi bani, nu v-aţi mai îngrijit
de copii, de educaţia lor. Nu aţi ştiut ce fac, pe unde
umblă, şi cu cine s-au înhăitat. Dumnezeu a îngăduit să
se întâmple toate acestea acum, pentru că mai târziu,
copiii ar fi ajuns şi mai rău şi aţi fi plătit cu mult mai
mult. Bine. Şi acum ce vreţi?
Părinţii: Ajută-ne nene Ioane, să iasă din arest şi să
nu facă puşcărie.
 NI: Eu m-oi ruga. Dumnezeu ştie ce face. Dar să vă
rugaţi şi voi, să mergeţi la biserică, să vă închinaţi, să
ţineţi posturile, şi voi şi copiii. Am să mă rog cu cuvânt
la Dumnezeu şi nădăjduim că o să fie bine. Dar şi voi să
vă rugaţi.
Menţionez că trecuseră vreo 2-3 săptămâni de când
copiii se aflau în arest şi încercările avocaţilor de a-i
elibera eşuaseră, fapta lor fiind încadrată la un articol de
lege mai grav, tâlhărie cu violenţă, ceva d genul acesta.
Nenea Ion s-a întors cu spatele la noi, cu faţa la
răsărit, s-a rugat câteva minute, apoi s-a întors spre noi
şi am început să vorbim despre altceva. A trecut aşa
cam o jumătate de oră, ascultându-l pe nenea Ion şi
răspunzând la întrebările pe care le punea. Între timp
sună telefonul uneia dintre mame. Aceasta, atentă la ce
se discuta, închide telefonul fără să se uite la el. După
câteva minute sună iarăşi. Puţin iritată, se scuză şi îl
închide iar. Nu trece un minut, telefonul ţîrrrr... din
nou. Se scuză vădit jenată, se retrage 2-3 metri şi
răspunde în şoaptă, ca să nu deranjeze. Nu trec zece
secunde şi o auzim că strigă: „Nu se poate... Doamne
Dumnezeule, e adevărat? Nu-mi vine să cred... I-au
eliberat pe copii!” După încă câteva fraze vine la nenea
Ion strigând: „Le-a dat drumul la copii. M-a sunat
avocatul să-mi spună că putem merge să-i luăm”. După
care a izbucnit în plâns. Celelalte două familii au sărit în
sus de bucurie, plângeau şi râdeau, îl îmbrăţişau pe
nenea Ion.
După câteva zile, părinţii au venit cu copiii lor la
nenea Ion să-i mulţumească. Dânsul le-a zis că o să mai
dureze procesul, dar până la urmă nu vor fi închişi. Dar
să nu uite ce au promis şi să se întoarcă la credinţă.
Procesul a durat mai bine de doi ani, dar la sfârşit au
primit o condamnare cu suspendare, având cazier
juridic, care însă se ridica după 6 luni, dacă între timp
nu aveau nici o abatere de la lege. Cuvintele lui nenea
Ion s-au adeverit şi de această dată: „întoarceţi-vă la
credinţă, mergeţi la biserică, rugaţi-vă, închinaţi-vă,
ţineţi posturile şi voi şi copiii voştri şi o să vedeţi că, prin
mila lui Dumnezeu, nici o secundă de puşcărie nu vor
face”.
O.H.: De atunci, de la acel eveniment, R a mai fost
la nenea Ion.
C: Când R era în clasa a 12-a, am mers din nou cu
el la nenea Ion. Când l-a văzut a zis: „Ooo.... băiete, ce
mai faci, de ce ai venit la mine?”
R: Vă rog să vă rugaţi pentru mine să intru la
facultate la Iaşi.
NI: A.... Tu ai nevoie de Dumnezeu din patru în
patru ani. În rest, nu prea ai treabă cu El.
Am mai stat o vreme de vorbă şi la sfârşit, când să
plece, s-a întors ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, s-a uitat
la R, dar parcă vedea dincolo de el, prin el, a stat puţin
aşa, apoi a zis, cu un glas tărăgănat, puţin nesigur: „O
să intri... o să intri... şi o să fie bucurie mare... dar
aproape numai rugăciunile mamei tale te vor ajuta să
intri”.
Eu am mulţumit şi ne-am întors acasă. Nenea Popa
ne învăţase că atunci când ne rugăm şi cerem ceva, dacă
ne rugăm un număr de zile pentru cerere, să ne rugăm
apoi un număr dublu de zile ca să mulţumim. Şi acest
luciu să-l facem, fie că am primit sau nu ce am cerut,
pentru că Dumnezeu ştie mai bine ca noi de ce ne-a dat
sau nu ce am cerut. Calculasem de aşa natură încât
până la examen să mă rog pentru R să intre la facultate
timp de 40 de zile şi să încep şi rugăciunile de
mulţumire, pe care doream să le fac 80 de zile.
 A venit şi perioada admiterii şi după câteva zile s-au
anunţat rezultatele. Când am ajuns acasă, R plângea.
Intrase, la „stat” dar la „cu taxă”. În aceste condiţii
trebuia să renunţe la facultatea din Iaşi, căci nu aveam
posibilitatea să plătim gazda, taxele şcolare, mâncarea,
îmbrăcămintea şi cele necesare pe durata facultăţii.
Când l-am văzut aşa supărat, n-am ştiut ce să-i spun pe
moment şi l-am întrebat: „De ce plângi?” Mi-era teamă
că se va supăra pe nenea Ion, pe Dumnezeu, cine ştie ce
era în capul lui. Printre lacrimi mi-a răspuns: „Mi-e
ciudă că am ajuns la vârsta asta şi nu ştiu să dau o
informaţie completă!” „Cum adică?”, am întrebat.
R: Atunci când m-a întrebat nenea Ion ce vreau, am
spus că vreau să intru la facultate la Iaşi, nu am
menţionat că vreau să intru la „tară taxă”.
Atunci, deşi eram necăjită, m-am bucurat că nu s-a
mâniat pe Dumnezeu, nici pe nenea Ion, a acceptat că
de fapt el era cel vinovat.
Mi-ar fi fost uşor să întrerup rugăciunile, mai ales
că deşi nu intrase, totuşi am făcut şi câteva zile de
rugăciune de mulţumire, nu aveam de ce să mai
continuu. Aducându-mi însă aminte ce spusese nenea
Popa, am decis să continuu până se împlinesc 80 de zile.
Timpul trecea şi lucrurile au început să se liniştească în
casa noastră, căutam soluţii, dar împăcaţi oarecum cu
situaţia dată, încercând să fim pragmatici. Dar, într-o zi,
sună secretara de la facultatea din Iaşi să îl anunţe pe R
că s-au retras câţiva copii şi intrase şi el, mi se pare
penultimul, la secţiunea unde nu se plăteau taxe de
şcolarizare. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele lui
nenea Ion: „O să intri... o să intri... şi o să fie bucurie
mare, dar aproape că numai rugăciunile mamei tale te
vor ajuta să intri”.
 Nenea Ion a influenţat şi cursul vieţii fetei mele cele
mari. Mi-aduc aminte că era parcă luna octombrie anul
2005. Într-o zi mă sună şi îmi zice: „Mamă, roagă-l pe
nenea Ion să se roage şi pentru mine să pot avea un
copil, şi să dau vestea de „Crăciun” în brad. Am zis: „O...
tu ştii ce zice nenea Ion, „ eu mă rog, da să vă rugaţi şi
voi ca să se împlinească ce cereţi”. Hotărâtă să-şi facă şi
ea partea ei de canon, îmi răspunde: „Oo.. da, dar te rog
spune-i să se roage şi dânsul!” Eu tocmai veneam de la
piaţă. Am pus plasele jos, l-am sunat pe nenea Ion şi
mi-a spus exact ce bănuiam, că o să se roage, dar
degeaba se roagă, dacă fata nu se roagă cu credinţă, cu
seriozitate. Trece o lună şi ceva şi, pe la sfârşitul lui
noiembrie mă sună fata să-mi spună în culmea fericirii
că este însărcinată. Şi aşa cum şi-a dorit, în decembrie a
pus vestea în brad, cadou pentru soţul ei.
O.H.: E plăcut să vezi că, deşi ai copii mari,
intelectuali, totuşi, când îşi recunosc neputinţa şi doresc
ceva din tot sufletul, au credinţa să ceară ajutor la
Dumnezeu, iar această credinţă este confirmată şi de
rezultatele obţinute.
C: Acum câţiva ani mă sună fata mea din Canada şi
îmi spune că, împreună cu soţul ei, s-au hotărât să-şi
cumpere casă, au găsit una care le plăcea foarte mult,
dar proprietarul cerea mai mult cu vreo câteva mii de
dolari decât puteau ei să dea. Aflase că mai erau
potenţiali cumpărători, dispuşi să dea preţul cerut, dar,
din motive neclare, tranzacţia nu se finaliza de nici un
fel. Agentul imobiliar amâna mereu, sub diferite motive,
derularea normală a tranzacţiei. Fiind în această
situaţie, m-a rugat şi ea să-i spun lui nenea Ion să se
roage pentru ei, să poată cumpăra casa pe care şi-o
doreau atât de mult. Am vorbit cu nenea Ion şi acesta
mi-a zis. „Spune-le că acea casă de mult timp este a lor
şi îi aşteaptă. Nu prea am luat în seamă ce a spus,
bucuroasă fiind că se va ruga pentru fata mea şi că au
şanse să cumpere casa pe care şi-o doresc. După câteva
luni, mă sună fata în culmea fericirii să mă anunţe că
au cumpărat casa mult visată, după ce a luat legătura
direct cu proprietarul. Acesta i-a simpatizat din prima
clipă, s-au înţeles la preţ şi totul s-a derulat fără nici o
problemă. Aşa au realizat că intermediarul, agentul
imobiliar, avea alte aranjamente şi căuta sub tot felul de
pretexte să amâne vânzarea casei (nu venea la vizionări,
dădea date eronate), chiar şi celor care aveau toţi banii
ceruţi de proprietar, ba şi unuia care era dispus să dea
mai mult, numai să i-o vândă lui. Deşi nu se procedează
în acest fel, simţind că ceva nu este în regulă, fata mea
împreună cu soţul ei au căutat să ia legătura direct cu
proprietarul, s-au înţeles din prima şi au cumpărat casa
cu banii pe care îi aveau, proprietarul fiind de acord să
le facă o reducere.
Fata mai era încă nervoasă pe agentul imobiliar, fa-
când-I escroc, nesimţit, că din cauza lui era să piardă
casa. Eu însă i-am spus să-i mulţumească lui
Dumnezeu, căci datorită lui nici ceilalţi nu au putut să
cumpere, deşi puteau să plătească mai mult. „Deci
„escrocul”, tot amânând vânzarea casei, a păstrat-o
pentru voi” i-am răspuns eu.
*
* *
Putem spune că unul dintre cei a căror bucurie în
viaţă a fost să asculte şi să facă voia Domnului şi a
Maicii Sale este şi Nenea Ion de la Ioneşti. Om simplu,
cu 4 clase dar cu o credinţă uriaşă, cuvântul lui, venit
de dincolo de această lume, dar exprimat într-un mod
simplu, uneori greu de înţeles, pune la grea încercare
judecata omului învăţat cu limbajul contemporan,
mândru, al unei societăţi aflate la înălţimea ameţitoare a
cuceririlor ştiinţifice şi al titlurilor pompoase. Pentru cei
care pot să coboare de la nivelul pregătirii academice la
exprimarea unui om cu 4 clase, cele spuse de nenea Ion
au puterea unor prorociri.
Dialog între nenea Ion şi oameni veniţi la dânsul
“August 2005
- Că iată soseşte vremea. Ştiţi ce vreme, nu? Ce
vreme soseşte?
- Vremea când dl Iisus Hristos ne va judeca.
- Atunci, câte clase ai tălică?
- l2.
- Atunci câţi ani mai sunt până la 2000 de ani, că
eu nu ştiu, că eu am numai 4 clase. Nu ştiu când e
2000, a trecut, mai este până atunci?
- Păi, da, am trecut cu 5 ani.
- Şi de ce n-a venit la judecată?
- Probabil că s-a gândit că nu este momentul.
- Era un bărbat pe Pământ, auzi, avea o vârstă de 33
de ani şi erau mii de oameni după El şi El avea 12
apostoli după El şi El a vorbit la apostoli şi le-a zis (asta
nu se spune, nu este în evanghelie niciodată nu s-a
spus ce spun eu acum): „Iată, Fiul Omului va fi dat în
mâinile oamenilor şi pus pe cruce şi răstignit şi va fi
mort şi a treia zi va fi viu, s-o urca la cer şi va sta de-a
dreapta Tatălui şi iară va veni peste 2000 de ani, să
judece şi să mântuiască”. Câţi ani mai sunt până la
2000 de ani, acum ţi-am spus pe faţă!
-2033, da?
-33 ani, mai sunt până atunci.
Mai sunt câţi...? Mai sunt 28 de ani afară de anul
acesta....
Că vedeţi, aici sunt 28 de ani, iar El zice un cuvânt
„Dacă vă întoarceţi la credinţă, voi veni la vreme”. Atunci
vine să mântuiască, că s-au îndreptat oamenii, vor trece
aici (Tata Ion arată cu mâna spre dreapta). Dacă nu se
întorc la credinţă, El va veni mai înainte de vreme, să
judece (...)
Nenea Ion: Acum 2000 de ani era Sf. Ioan şi atunci
el mergea şi ducea vestea în lume: „Pocăiţi-vă că a sosit
împărăţia Cerurilor”, striga Sf. Ioan în pustiu şi iată el
era făcut pentru zilele acelea să se boteze lisus. Acum
Dumnezeu a făcut alt Ioan pentru ca să trimită în lume,
să ducă vestea pentru Sfârşit. Acela era Ioan pentru
botez, altul Ioan a făcut, ca să ducă vestea. Eu sunt
Calea şi Adevărul, după mine va veni un bărbat să
judece şi să mântuiască. Asta este acum, v-am spus
pentru că s-a apropiat vremea. Asta este înţelepciunea
lui D-zeu”. (Calea şi Adevărul de Ilie Tudoroiu)
Din căutările mele până în prezent am desprins,
printre altele, următoarea idee-ipoteză. Dumnezeu este
deasupra înţelegerii umane, deasupra oricărei instituţii
pământene, oricărei logici şi interes uman pământean.
El acţionează numai în virtutea propriei Iubiri Divine,
propriei înţelepciuni Divine, propriei Voinţe Divine, cu
atât mai mult, este deasupra oricăror dogme pământene.
El se manifestă cum vrea, când vrea şi se dezvăluie cui
vrea El, în modul în care vrea El. Asta nu înseamnă că
ne ignoră. Ba din contră, căci suntem devenire a Iubirii,
înţelepciunii şi Voinţei Sale.
De-a lungul istoriei cunoscute de noi, adesea
manifestarea Cuvântului său, a Iubirii şi Voinţei sale s-a
făcut prin oameni care n-au avut nimic din valorile
cărora se închină de obicei pământenii: inteligenţă,
putere, funcţii, avere, frumuseţe fizică. Toate acestea n-
au nimic rău în ele însele. Dar puternicii lumii au uitat
de Dumnezeu, şi, prin urmare, deşi vorbesc de
Dumnezeu, de fapt s-au pus în locul Lui, se folosesc de
numele Lui, pentru satisfacerea propriilor interese. Oare
aşa este? Ne putem da seama din felul în care
stăpânesc: prin frică şi minciună. Dumnezeu cum
stăpâneşte? Prin Iubire şi înţelepciune. Soluţia noastră?
O spune atât de frumos părintele Arsenie Boca (AB):
AB: „l-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă
de Dumnezeu, să dea Cezarului ce-i al Cezarului,
ascultare cetăţenească, dajdie... şi lui Dumnezeu ce-i al
lui Dumnezeu, cuget curat, suflet purificat şi trup
curăţit de patimi. Despre această învăţătură, martori îmi
sunt toţi cei care au ascultat poveţele cele după
Dumnezeu pe care li le-am dat. Iubirea de Dumnezeu,
iubirea de toţi oamenii, fără deosebire şi viaţă curată,
care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a
credincioşilor, în împărăţia de obârşie, de unde ne-a
trimis Dumnezeu spre scurtă cercare, a curăţeniei şi a
iubirii noastre, pe Pământ, în vâltoarea şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe Pământ, pentru
care m-a înzestrat cu daruri, deşi eu sunt nevrednic.
Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să
propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea
oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt
străin”. (din teatrul radiofonic, Omul durerilor- despre
părintele Arsenie Boca)
Nenea Ion este poticnirea intelectualilor, aşa cum pe
vremea lui Ioan Botezătorul fariseii şi cărturarii nu l-au
înţeles şi unii chiar l-au urât. Nu avea pregătirea vremii,
la vorbă meşteşugită nu se pricepea, le spunea direct, pe
faţă, şi mulţi nu-l înghiţeau. Dar poporul simplu îl
iubea, îl credea şi îl urma. Asta e frica tiranilor. Şi
soluţia lor a fost, de-a lungul timpului aceeaşi. Iar
răspunsul adevăraţilor creştini, la fel, a fost acelaşi.
Revin iarăşi la părintele Arsenie şi la Serafim de Sarov
(SS).
 AB: „Vezi, tu, măi Ieronime, răbdarea răului sau
umilinţa în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă
putere asupra răului în lumea aceasta. Să aştepţi să vezi
gândul lui Dumnezeu înseamnă să ştii să suferi şi să
faci din suferinţă un învăţător. Când ai conştiinţa curată
să nu te temi de nimic. Dragostea în duhul lui Hristos
nu piere niciodată”. (din teatrul radiofonic , Omul
durerilor, despre părintele Arsenie Boca)
SS: „Dacă vrei să păstrezi pacea sufletească, să eviţi
pe toate căile să-i judeci pe ceilalţi. Neosândirea fratelui
şi tăcerea păzesc pacea sufletului. Când omul se află în
această stare, primeşte revelaţii dumnezeieşti.
Pentru a nu cădea în judecata aproapelui, ai grijă să
nu primeşti nici un cuget rău despre nimeni şi să fii
mort pentru toţi.
Cel ce rabdă cu rugăciune insultele ispitelor
involuntare, acela devine smerit, vrednic de crezare,
experimentat”. (Un serafim printre oameni - Sfântul
Serafim de Sarov).
Iată o altă mărturisire a lui nenea Ion.
N.I.: Doamne, când mă rog, auzi-mă pe mine
păcătosul, că oi fi greşit. Să nu credeţi voi că, gata eu
mă rog la Dumnezeu: „Doamne, îţi mulţumesc că, iată
m-ai făcut mare!”. Nu, Doamne, auzi pe păcătosul tău,
să nu greşească între popor, să nu greşească cumva,
îndreaptă-mă tu, ca să nu greşesc.
Când o veni ziua de judecată, nu va ..., ai zice tu:
„Eee, mă întorc acum la credinţă Doamne!”. Nu mai e,
nu se mai poate, nu se mai poate în ziua aceea. Păi, zice
câte unul care vine, cum sunteţi voi, „Aaa, păi şi
tâlharul s-a întors”. Măi copii, e adevărat, dar ăla a fost
unul singur.
În aceştia 23 de ani, putem să mai avem 6 ani, aţi
înţeles, atât putem să mai avem. De ce nu înţelege
nimenea? Un an se împarte în două, înţelegeţi, eu v-am
zis: Peste un an sau peste doi sau peste trei sau şi anul
acesta şi la anul celălalt, am zis, o să vedeţi roadele
voastre, o să vedeţi merii când dau roade frumoase şi
este iarnă, că afară, aici, o să vedeţi porumbul când e cu
mătasea şi-l veţi vedea în zăpadă, e crud, pricepeţi ce v-
am zis? Pentru că se micşorează zilele, când o fi
„Crăciunul” este vara jumătate şi când o fi vara
jumătate, ninge către „Petru şi Pavel”. Aţi înţeles, prinde
roadele voastre pe câmpuri şi când veţi vedea astea, să
vă aduceţi aminte, chiar dacă eu am plecat dintre voi, să
vă aduceţi aminte. La mine ce oi grăi, nu va trece un
bob, v-am zis pe faţă, nu va trece. V-am zis o să vină
după asta, o să avem bucurie, ce a plouat, ce a nins,
avem roade, Pământul are apă, odată-l vedeţi cum se
crapă, odată vedeţi secete mari, odată putem să avem
secete peste 3 ani sau peste un an, o să ţipi în văpaia de
soare şi n-ai unde te mai ascunde, nici la umbră şi n-ai
o picătură de apă. Oceanele, o să te uiţi cum te-ai uita
după munte, rămâne uscat. Toate apele se vor trage.
Întâi o să avem inundaţii cam pe tot Pământul, o să mai
spele D-zeu Pământul ăsta, după aia va trage apele,
după aia vom avea scrâşnire de dinţi, întuneric mare
peste tot Pământul, scrâşnite mare. Am zis, întoarceţi-
vă, că iată eu atunci o să vin iar din nou. (Calea şi
Adevărul de Ilie Tudoroiu).
Deşi căuta să rămână discret şi nu spunea tot ce
ştie despre noi, uneori o făcea, şi atunci spre
îndreptarea şi întărirea credinţei noastre.
C povesteşte: „Eram în ajunul „Crăciunului”, 24
decembrie şi am hotărât cu un grup de cunoscuţi să
mergem la nenea Ion, să-l colindăm şi să ne bucurăm
câteva clipe împreună de sfânta sărbătoare a creştinilor.
Deşi mi-am dorit, din diferite motive nu am reuşit să mă
spovedesc şi să mă împărtăşesc, să fiu pregătită pentru
întâmpinarea sărbătorii naşterii Domnului lisus Hristos.
De obicei, cu ocazia acestei sărbători, mă spovedeam şi
mă împărtăşeam de două ori, o dată la începutul
postului şi o dată la sfârşit. De data asta am făcut-o o
singură dată, la început. Pentru că intuiam că nenea Ion
o să ştie, de ruşine sau din mândrie că s-ar putea să mă
dea de gol de faţă cu toţi ceilalţi prezenţi la întâlnire,
imediat după ce am fost primiţi în casă la dânsul, m-am
aşezat într-un loc mai ascuns privirilor, astfel încât să
pot asculta tot ce se discută, dar să nu fiu în zona în
care dânsul m-ar putea vedea. Practic, după ce am
intrat cu toţii, am salutat, nenea Ion ne-a binecuvântat,
şi, în timp ce ne căutam fiecare un loc mai comod în
holul mare unde ne aflam, eu m-am ascuns după un
colţ, unde era mai liber, căci toţi doreau să stea undeva
de unde să-l şi poată vedea pe nenea Ion, nu doar să-l
audă. Dânsul le-a vorbit tuturor, la fiecare familie în
parte, a spus unora lucruri pe care nici noi, cei apropiaţi
nu le ştiam despre ei şi toate acestea, cu scopul de a-i
determina pe cei în cauză să-şi elibereze sufletul de
povara unor comportamente greşite şi să întâmpine
„Crăciunul” în bucurie şi pace. La sfârşit, am trecut toţi
prin faţa lui, ne-a binecuvântat, ne-am îmbrăţişat
fiecare luându-şi „la revedere”. Eu am rămas ultima,
aproape toţi ieşiseră deja afară în curte. Mulţumită şi
liniştită în sinea mea că nu am fost întrebată despre
lucruri pe care nu doream să le spun, m-am apropiat de
dânsul, m-a binecuvântat, apoi m-a luat prieteneşte pe
după umeri şi mi-a şoptit la ureche. „Nu-i aşa că nu te-
ai spovedit şi nu te-ai împărtăşit? Luată prin
surprindere am răspuns direct: „Da, aşa este”. „Şi de ce
te ascunzi, crezi că nu ştiam?” mi-a zis dânsul.
 Altădată, mă aflam la nenea Ion cu un grup de
oameni, printre care şi o doamnă profesor universitar la
laşi, sceptică în privinţa credinţei, dar disperată căci
aflase că este grav bolnavă. Zicea să încerce şi la nenea
Ion, că pe cale medicală nu avusese rezultate
încurajatoare. Mă interesa să iau de la nenea Ion o poză
făcută de Vasile Baroi, unde dânsul apărea cu 4 mâini,
pe lângă cele două ale lui, în poză apărând clar alte
două mâini. Şi pentru că nu le găsea, ne-a spus că,
până le caută, să mergem la troiţă la Maica Domnului să
ne rugăm, şi până la întoarcere speră să le găsească.
Înainte să plecăm de la dânsul a venit o doamnă la
nenea Ion şi l-a rugat să-i dea şi ei o carte scrisă despre
dânsul de Vasile. A început să vorbească cu el şi noi am
plecat la troiţă, care se afla cam la doi kilometri de casa
lui nenea Ion. Împreună cu noi era şi R, băiatul meu. Pe
drum am povestit, am fost şi la râu, apoi am ajuns la
troiţă şi am intrat pe rând să ne închinăm. Eu am rămas
ultima. Ceilalţi erau afară, stăteau de vorbă şi mă
aşteptau. În timp ce mă aflam în troiţă şi mă rugam,
aud afară o voce de femeie care vorbea urât despre
nenea Ion şi încerca să-i convingă pe cei de afară că de
fapt dânsul este un şarlatan şi să nu mai creadă ce
spune el. Vorbea cu voce tare, aproape isterică şi din ce
în ce mai arţăgoasă. Ceilalţi începuseră să se ia „în gură”
cu ea, numai R căuta să fie împăciuitor, să liniştească
spiritele. Doamna, în continuare iritată, deşi nu ne
cunoştea, ne întreabă de ce venim noi la nenea Ion să
luăm binecuvântare. Întrerupând-o, R caută să-i explice
că e ceva normal atunci când cunoşti bine pe cineva, îl
respecţi şi îl iubeşti. De exemplu, copiii, este normal ca
ei să ia binecuvântare de la părinţii lor. Noi îl
considerăm pe nenea Ion tatăl nostru, părintele nostru
spiritual şi este normal pentru noi să luăm
binecuvântare de la dânsul. Doamna continua să o ţină
pe a ei, că ne păcăleşte, ne duce de nas... şi tot aşa. În
aceste condiţii nu am mai putut să mă rog, am ieşit din
troiţă, pregătită să spun şi eu vreo două. Liniştea
necesară rugăciunii dispăruse ca prin farmec. Când ies
şi dau ochii cu femeia, rămân fără cuvinte. Era tocmai
doamna care venise la nenea Ion în curte să-i ceară o
carte scrisă despre dânsul. Revenindu-mi din surpriză,
indignată peste măsură, îi zic: „Nu vă e ruşine de părul
dumneavoastră alb de pe cap? Cum puteţi să veniţi la
nenea Ion să-i cereţi o carte ca şi cum aţi aprecia ceea ce
face dânsul, iar acum veniţi la noi şi-l ponegriţi, vorbiţi
urât despre el şi spuneţi lucruri neadevărate, adică
minţiţi cu neruşinare?” „A., nu, doamnă scumpă, eu îl
cunosc, vă duce de nas, am vrut să iau cartea numai să
văd ce minciuni mai spune prin ea...” şi tot aşa. Văzând
că discuţia contradictorie continuă, fără să o putem
opri, am hotărât să plecăm, lăsând-o pe doamna
respectivă să vorbească singură sau cui era dispus să o
asculte. Înainte să pornim spre nenea Ion, ne-a propus
să nu-i spunem nimic despre cele întâmplate, n-are rost
să-l supărăm cu prostiile astea. Am fost de acord până
la urmă, deşi câţiva credeau că e mai bine să-i spunem,
să ştie şi el cu ce fel de oameni are de a face. În fine,
ajungem cu toţii la nenea Ion Nenea Ion ne priveşte, nu
spune nimic câteva clipe, apoi ne întreabă: „E...? Ce-aţi
aflat la troiţă?” Noi ne uitam unii la alţii şi nu ştiam ce
să răspundem. Ca să nu ne dăm de gol, eu am început
să vorbesc repede, explicând că am fost la troiţă, că ne-
am rugat, că am stat puţin acolo, că e frumos, am fost şi
la râu, încercând să abat discuţia spre altceva. Dar
nenea Ion tot revenea la întrebarea lui: „Şi ce-aţi aflat la
troiţă? şi noi încercam să răspundem altceva... La un
moment dat, pierzându-şi puţin răbdarea, ne-a întrebat:
„Şi ce v-a spus persoana?” în acel moment nu am mai
putut să controlez situaţia, să vorbesc eu pentru toţi.
Unul dintre prieteni, nemaiputând să tacă a zis: „Da
nene Ioane.... femeia care a fost la mata în curte să
ceară carte, a venit la troiţă... Mă copii, voi nu înţelegeţi
că eu eram în duh între voi şi ştiu ce-a gândit fiecare şi
ce-aţi spus voi şi ce a spus persoana?” ne zice nenea
Ion. În acel moment am realizat că nu mai avem ce să
ascundem şi am început să povestim ce s-a întâmplat.
Am rămas surprinsă, odată pentru ce ni se întâmplase,
dar şi pentru că mi-am amintit dorinţa pe care o aveam
în suflet când am plecat spre Ioneşti: să se întâmple
ceva, hai să-i zic o minune, care să-i dea credinţă
doamnei profesoare de la laşi. Şi chiar aşa s-a întâmplat.

„De ce”?

U: De ce în viaţa prezentă nu ştiu nimic din vieţile

trecute?
Valeriu Popa: Da eu te întreb pe dumneata. Ştii ceai
făcut ieri dimineaţă după ce te-ai sculat?
U: Nu mai ţin minte precis.
VP: Deci noi pretindem să ştim ce am făcut în vieţile
anterioare când noi nu ştim ce am făcut acum două sau
trei zile. Divinitatea a făcut legi. Printre acestea este şi
somnul şi uitarea. Prin somn te reîncarci pentru a putea
activa în planul fizic, iar uitarea e factor determinant
pentru evoluţia noastră. Să luăm un exemplu ipotetic.
Dacă dumneata ai şti acum că ai fost criminala soţului
dumitale în viaţa trecută, sau a copilului tău, cum ai
mai putea trăi lângă ei? Bine sau rău? Deci,
deocamdată, la marea majoritate, pentru etapa actuală
de evoluţie a noastră, este bine să nu ştim nimic despre
vieţile trecute. Astfel, prin iubire şi jertfă faţă de soţie,
copil etc., plăteşti răul făcut în trecut.
[Cel a cărui viaţă a fost un exemplu şi un îndemn la
trăire creştină, părintele Arsenie, cu discreţia necesară
poziţiei pe care a avut-o în existenţa sa pământeană,
spune: „Precum un om schimbă mai multe rânduri de
haine (voi ştiţi cum), tot aşa sufletul trebuie să schimbe
această învelitoare de lut (adică trupul)”. {Rostul
încercărilor, Din învăţăturile Părintelui ARSENIE BOCA”,
pag. 32). La începutul cărţii este un mic text care spune
următoarele: „Conţinutul prezentei cărţi este adunat de
Părintele Arhimandrit Serafim Popescu - mare duhovnic,
om smerit, bun, blând, binevoitor, alinând suferinţele
multor suflete necăjite - unul dintre primii vieţuitori,
împreună cu părintele Arsenie Boca, ai Sfintei Mănăstiri
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, stareţ între anii
1949-l955”.
Un alt om cu har, dăruit neamului nostru spre
mântuire, Măicuţa Veronica, fosta stareţă a Mănăstirii
Vladimireşti, cea prin care a luat fiinţă această
mănăstire la îndemnul direct al Maicii Domului şi sub
îndrumarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu,
confirmă cu mult curaj şi clarifică acest aspect: „O mare
nedumerire am avut, însă, când am aflat că sufletul
omului poate reveni de mai multe ori în trup, poate
adică să se reîntrupeze, să facă adică mai multe
călătorii, luând corp pământesc din pântecele unei
femei. La întrebarea aceasta, tot apostolul Filip mi-a
răspuns că e firesc să fie aşa, pentru că reîntruparea dă
posibilitatea omului să se desăvârşească, să se
curăţească, să devină alb. Atunci când ajungi alb, intri
în stratul 5 şi poţi rămâne acolo pentru totdeauna. Toţi
cei din straturile de la 1 la 4 sunt obligaţi de legi
nescrise să vină pe pământ până ce realizează
desăvârşirea: albirea corpului spiritual - adică a
sufletului.
Tot Filip mi-a spus să cercetez cu amănuntul textele
evanghelice şi, într-adevăr, cercetând, am găsit 3 citate
pe care le comunic cititorului spre a se convinge că, cu
toate că Hristos nu a pus accentul pe reîntrupare, totuşi
a pomenit despre aceasta ca despre ceva real. Astfel, la
Matei XI, 14. Domnul nostru lisus Hristos spune despre
Ioan Botezătorul: „Şi dacă puteţi să înţelegeţi, el este Ilie,
cel ce va mai reveni. Cine poate înţelege, să înţeleagă”.
Tot la Matei X, 13 Hristos spune Ilie, iată, a venit,
dar nu l-au cunoscut apostolii că El grăia de Ioan
Botezătorul”.
Vreţi mai mult? Căutaţi la Luca 1,17 şi veţi vedea că
spune acelaşi lucru.
Vreţi mai mult? Căutaţi la Marcu VIII, 28 şi mai ales
la Ioan XXI, 22-23.
Şi, ca să fie lămurirea deplină, voi cita chiar eu din
Apocalipsa X, 11, unde un înger îi spune lui Ioan
Evanghelistul:
„Trebuie ca tu să proroceşti iarăşi pentru multe
popoare, şi semiţii, şi limbi, şi regi”. Cu alte cuvinte,
Ioan Evanghelistul este un trimis care va trebui să mai
intre în corp material, spre a propovădui la neamuri
Evanghelia cea veşnică.
Acum, când lucrul s-a încheiat şi l-am dat la iveală,
aducem Slavă Celui întreit Sfânt, că ne-a ajutat să-l
ducem la bun sfârşit. (Din cartea „Viaţa măicuţei
Veronica”, pag. 384-385.)
Sau, puţin mai detaliat: „Şi ucenicii L-au întrebat,
zicând: „Pentru ce dar spun cărturarii că trebuie să vină
mai întâi Ilie?” Iar El, răspunzând, a zis: „Ilie, într-
adevăr, va veni, şi pe toate le va aşeza din nou la locul
lor; Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au
cunoscut, ci au făcut cu el câte-au vrut; tot aşa va
pătimi şi Fiul Omului de la ei. Atunci au înţeles ucenicii
că lisus le-a vorbit de Ioan Botezătorul”. (Matei 17:10
VBA)
Un alt text sugestiv se află şi în Sinaxar: -’MINEIUL
PE AUGUST, ziua 6, pag 82. SINAXAR în această lună,
în ziua a şasea, Schimbarea la faţă a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos”.
Vorbind despre Schimbarea la faţă, în Sinaxar se
spune la un moment dat: „Şi s-au arătat lor Moise şi Ilie
vorbind cu Dânsul. Şi a luat din ceilalţi numai pe aceşti
trei; pe Petru, care iubea foarte pe Domnul, pe Ioan, căci
era foarte iubit de Dânsul şi pe Iacov căci putea să bea
paharul pe care l-a băut şi însuşi Domnul. Şi a adus de
faţă pe Moise şi pe Ilie, îndreptând relele bănuieli ce se
făceau de mulţi despre Dânsul: căci unii ziceau că este
Ilie, iar alţii Ieremia.
Aducându-mi aminte de mănăstirea unde a slujit
măicuţa Veronica, ajunsă apoi stareţă, îmi revine în
minte răspunsul lui Serafim de Sarov dat unei măicuţe
care a cerut de la sfânt să-i îngăduie să poarte lanţuri şi
să ţină post mai sever.
SS: Nici lanţuri şi nici post sever nu-ţi trebuie.
Trăieşte şi tu ca toate celelalte măicuţe. Numai să nu
mănânci nimic până la saturaţie. Lasă loc pentru Duhul
Sfânt.
Şi apoi’ ca şi când ar fi vrut s-o liniştească definitiv,
a adăugat:
Spaţiul mănăstirii voastre este foarte binecuvântat.
De aceea fiecare se poate mântui urmând doar tipicul şi
fără să se împovăreze cu nevoinţe care depăşesc puterile
sale. (Un serafim printre oameni - Sfântul Serafim de
Sarov).
 Revenind la cercetătorii contemporani, iată ce spune
William Buhlmann: „Educaţia sufletului prin
intermediul experienţelor repetate în cadrul lumii fizice
este o metodă comună în vederea evoluţiei spirituale.
Revenirea la viaţă este în esenţă un sistem de
antrenament pentru conştiinţă; acest proces s-a dovedit
a fi extrem de provocator dar şi foarte eficient. Cei care
reuşesc să absolve şcoala planului fizic sunt priviţi ca
fiind nişte suflete foarte evoluate”. (William Buhlmann -
Aventuri în viaţa de dincolo, (n.a.)].
VP: Cei care au fost lângă noi în viaţă şi au părăsit
această lume, ei trăiesc. Există într-un alt plan de
existenţă şi, prin legătura de iubire stabilită între noi, ne
ajută, în măsura în care avem voie să fim ajutaţi.
[La o predică, părintele Iustin Pârvu spunea că după
ce pleacă de pe pământ, el o să fie în jurul nostru şi o să
ajute lumea.
În acelaşi spirit vorbea şi părintele Arsenie Boca.
Iată două mărturii în acest sens.
„Acolo unde mă voi duce, de acolo te voi ajuta, mult
mai uşor şi mult mai bine”, (din mărturisirea Praf. conf.
univ. dr. Simion Todoran).
„După ce plec din lumea asta să mă chemaţi, că am
să viu să vă ajut, că nu o să mă mai oprească nimenea”.
(din mărturisirea Arhim. Ghelasie Ţepeş) (n.a.)]
 Cap. V: BIOENERGETICUL

„Cred că am fost primul din România care a făcut

transfer de bioenergie”

Valeriu Popa: Mă tot gândesc la un aparat care să

facă ce fac eu. Să determine compatibilitatea între
plante, remedii naturiste, medicamente şi individ. El va
indica vibraţia specifică a plantei, a medicamentului
respectiv, apoi a individului bolnav şi va evidenţia
compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre ele. Aşa
fac eu, pun mâna pe medicament, pe plantă, apoi pe
omul bolnav şi îi spun dacă acestea îl ajută sau nu. Simt
dacă îi este de folos acel tratament sau nu. Un astfel de
aparat va măsura potenţialul energetic al individului, al
organului afectat iar apoi, prin măsurători similare va
detecta dacă un anume medicament sau tratament este
acceptat de energeticul individului şi de organul afectat.
Pentru aceasta e nevoie în primul rând de stabilirea
unor grupe energetice umane, similare grupelor de
sânge, dar mai numeroase şi mai fin delimitate.
H.: Dar de la ce să pornească construcţia unui
asemenea aparat?
V.P.: Această idee are la bază adevărul (pe care eu îl
cred) că totul este vibraţie. Eu asta fac: identific
vibraţiile medicamentelor, ale plantelor, ale oamenilor,
ale organelor bolnave şi spun cine cu cine sau cu ce este
compatibil şi ce îi face rău omului bolnav. Dacă s-ar
merge pe acest principiu, ar fi economii extraordinare de
bani, de timp, iar oamenii ar evita multe suferinţe.
H.: Şi atunci şi transferul de bioenergie ar fi mult
mai eficient şi sigur.
 V.P.: Să ştii că în România, cred că am fost primul
care am făcut transfer de bioenergie şi primul care m-
am lăsat căci am conştientizat riscurile la care eram
supus, pentru că nu o poţi face la comandă, de exemplu
de luni până vineri, între orele 9 şi 17. E o prostie. Poţi
face lucrul acesta uneori, dacă sunt îndeplinite mai
multe condiţii, dintre care o mare parte nu depind de
pregătirea sau voinţa ta. Asta - dacă vrei cu adevărat să
faci o treabă bună, să-l ajuţi pe cel care are nevoie de
ajutor şi în acelaşi timp să respecţi şi legile divine. Căci
nu întotdeauna îţi este îngăduit să oferi acest tip de
ajutor.
H.: Cum adică?
V.P.: Pe de o parte eu nu pot face un transfer de
bioenergie până când nu am măsurat gradul
bioenergetic al individului şi al organului afectat, ca să
ştiu dacă vibraţia mea îl poate ajuta.
Apoi eu trebuie să intru în programul lui de viaţă, să
aflu dacă are dreptul la această formă de tratament.
Dacă o fac doar pentru că eu vreau şi pot, fără a ţine
seama de voia şi nevoia energeticului individului
respectiv, nu de ce îmi spune el din gură, mai devreme
sau mai târziu amândoi vom suferi mai mult. Deci, mai pe
româneşte, trebuie să iei forma vasului în faţa căruia te
afli-
H.: Dar sunt o mulţime de cabinete unde se practică
sub o formă sau alta transferul de energie, şi chiar cu
rezultate bune.
V.P.: Ştii dumneata din câţi pacienţi, la câţi au fost
rezultate bune? Şi pentru cât timp? O oră, o zi, o
săptămână... Şi apoi? La unii chiar poate să fie bine. Dar
încă odată îţi spun, asta nu e o treabă pe care să o faci cu
program, dacă laşi ca în viaţa ta să intervină voia
Divinităţii. Numai de Sus poţi primi informaţia clară cui şi
cât îi poţi da. Dar dacă eu mi-am pus pe uşă program că
între orele 9 şi 13 tratez cu bioenergie şi mai iau şi nişte
bani pentru asta, tu chiar crezi că mai primesc ajutor de
Sus?

„Vrăjile au putere asupra celor care nu au protecţia

lui Dumnezeu”

Valeriu Popa (adresându-se unei femei care fusese

bolnavă de cancer): Acum ai început să cauţi răspuns la
întrebările esenţiale pentru omenire: cine suntem?, de
unde venim?, unde mergem după ce murim?
Câţi dintre semenii noştri îşi pun aceste întrebări,
câţi încearcă să răspundă? Dintre aceştia, câţi continuă
căutarea şi câţi ajung la un răspuns concret, palpabil,
demonstrabil ştiinţific, cu repetabilitate. Sunt puţini,
poate unul Ia un milion, dar vor fi mai mulţi.
[Această căutare presupune răbdare, perseverenţă,
tenacitate şi un ideal spre care să tinzi tot mai mult pe zi
ce trece. Şi Omraam sesizează această dificultate, ce
provine mai ales dintr-o înţelegere adesea deformată a
noţiunii de spiritualitate: „Foarte puţine fiinţe sunt
capabile să menţină timp de mai multe ore o activitate
spirituală adevărată. Ceilalţi se lasă de obicei antrenaţi
în tot felul de divagaţii ce îi epuizează, îi dezechilibrează,
ar face mai bine să spele nişte rufe, să gătească sau să
sape în grădină. (...) Spiritualitatea nu constă în a refuza
munca fizică, ci în a şti să o foloseşti pentru a te înălţa,
a te armoniza, a te lega de Dumnezeu”. (Omraam
Mikhaël Aïvanhov, Spiritualistul în societate) (n.a.)]
Dar să revenim la sănătate. Ţine minte un sfat.
Dacă nu poţi mânca împreună cu familia în armonie şi
în linişte, mai bine mănâncă singură.
M.: De ce?
 V.P.: Pentru că atunci când vă adunaţi la masă pot
începe tot felul de discuţii: ba că a luat copilul o notă
proastă, ba că ai fost plecată undeva şi nu ai spus, ba că
nu aveţi bani pentru nu ştiu ce etc. Şi atunci mănânci
cu noduri. Ce se întâmplă? Te enervezi în timpul mesei,
iar creierul digestiv care se găseşte în zona plexului solar
nu mai furnizează elementele corespunzătoare nevoilor
digestive transmise de sistemul papilelor gustative
pentru o digestie corectă, completă. În popor se zice: „Nu
mânca când eşti supărat, că mănânci pietroaie”.
M.: Şi nici să gătesc nu e bine?
V.P.: Să nu găteşti când eşti supărată sau când ai
„ciclu”, că otrăveşti mâncarea.
M.: Cum aşa?
V.P.: Fiindcă din mâinile noastre curge o energie
care, atunci când eşti enervată, supărată, se transmite
şi în mâncarea pe care o pregăteşti. Să dau un exemplu.
Eşti în pădure şi pui mâna pe o creangă, o rupi şi o
arunci. Vine un animal, o miroase şi fuge. Deci în
creanga aceea a rămas de la om o vibraţie pe care
animalul a perceput-o sub forma mirosului şi a fugit. În
prezent acest fenomen este evidenţiat ştiinţific. Uite aici
două fotografii Kirlian ale mâinii mele: una făcută
înainte de transferul de energie şi cealaltă după. Vezi ce
diferenţă e?
M.: Da, văd. În poza făcută după transferul de
energie, sunt zone goale, fără energie.
V.P.: Deci, e clar. Transferul de energie există. Se
face voluntar sau involuntar. De sănătatea fizică şi
psihică a individului depinde calitatea energiei eliberate
prin mâini, şi nu numai în acest fel. Tot pe baza
transferului de energie au loc şi fenomenele pozitive ori
negative. Poţi face o rugăciune pentru cineva şi astfel să-
l ajuţi. Poţi face şi vrăji şi astfel să-l dezechilibrezi. Dar
la cine prind aceste vrăji? La cei care nu au apărare
energetică, nu sunt protejaţi. În special la cei bolnavi,
răi, care urăsc, au o viaţă dezorganizată. Ei nu au
protecţia lui Dumnezeu.

„Rugându-te cu nădejde, scapi de suferinţă”

Valeriu Popa: În viitor va apărea aparatura care să

determine gradul bioenergetic al individului, al
organelor. Bioenergeticianul va şti dacă este compatibil
cu cel în suferinţă şi dacă are voie să-l ajute. Dacă cel în
necaz este autoprogramat, adică şi-a luat în programul
acestei vieţi trecerea prin acea suferinţă ca să-şi mai
spele din păcate, nu-l poţi ajuta. Şi dacă insişti să-l
ajuţi, ori nu va face ce-i spui, ori va încerca să facă dar
nu va termina. Deci, în aceste situaţii, e mai bine să-i
învăţăm pe oameni să accepte suferinţa, când altă cale
nu e. Cine înţelege până la capăt, spune: „Ajută-mă,
Doamne, să-mi duc suferinţa ce s-a abătut asupra mea”,
nu: „Scapă-mă de ea”. Căci, învăţând să o duci şi
rugându-te cu nădejde lui Dumnezeu, la un moment dat
scapi şi de ea.

„Mentalul e mai puternic decât realitatea fizică”

Valeriu Popa: Ştii că mentalul este mai puternic

decât realitatea fizică? Dacă cineva va spune „mâncarea
asta este amară”, când o iei în gură este amară, deşi ea e
dulce. Sugestia, când e primită, e factor determinant. La
fel şi autosugestia.

„Mi-a dispărut toată frica”

Valeriu Popa: Măi copilă, de ce eşti bolnavă?

 N.: Pentru că am primit bioenergie de la unul la care
m-am dus ca o tâmpită ce sunt. Ce pot să fac?
V.P.: Te pui pe treabă şi te faci bine. O bioenergie
primită şi incompatibilă, nu rămâne mult timp într-un
corp sănătos. Îţi dau un regim; şi purificând sângele se
restabileşte o nouă bioenergie, sănătoasă. Bioenergia
asta fixată, poate fi eliminată.
N.: Şi când scap de ea?
V.P.: Când ţi-ai purificat sângele.
N.: Fac ce spuneţi, dar nu mai pot să suport starea
asta. Când scap de ea?
V.P.: Acum. Gata. Ai scăpat de ea. N-o mai ai.
N.: Vai, ce mi-aţi făcut? A dispărut toată tensiunea,
frica din mine. Am simţit cum mi-aţi transmis un
curent. Mă simt bine, sunteţi aşa de bun. Am terminat
de tot?
V.P.: Da.
N.: Simt curenţii. Mulţumesc mult de tot.
V.P.: Acum te apuci să-ţi faci sângele curat.
N.: Dar eu cum am să vă mulţumesc vreodată?
V.P.: Când ai să fii doctoriţă, să te specializezi în
tratamente naturiste.
N.: Aşa am să fac.

„Nu pot face nimic pentru cel autoprogramat”

Valeriu Popa: înainte de toate, verific dacă am de-a

face cu un autoaccidentat sau cu un autoprogramat.
Autoprogramatul are înscrisă în destinul lui acea boală
şi nu pot face nimic pentru el în acest sens.
Autoaccidenta- tul a făcut în decursul acestei vieţi nişte
greşeli care pot fi remediate, bineînţeles dacă lucrează
cu el ca să-şi învingă animalul din el prin raţiune. El se
vindecă, dar pătimeşte, suferă, stă nemâncat 21 de zile,
trece prin tot felul de stări de rău; să nu credeţi că se
face bine doar pentru că e de acord cu mine şi zice: „Da,
domnule Popa, aveţi dreptate!” El studiază, doreşte să
înţeleagă. I se modifică gândirea, devine altul, mai atent
la ce face cu viaţa lui, este mai sensibil la suferinţa
semenilor, acceptă rostul ei. Eu îi deschid capul ca să
înţeleagă că pentru tot ce i se întâmplă, numai el este
vinovat.

„Vindecătorii în slujba lui Dumnezeu nu primesc

bani”

Valeriu Popa: Vindecătorii lucrători în slujba

Divinităţii sunt cei care nu primesc bani pentru ajutorul
oferit. Fac şi 200 de vindecări pe zi şi nu pretind nici un
ban. Au serviciu, meserie din care îşi câştigă existenţa şi
nu pretind bani pentru ajutorul dat. Ei au această
misiune de la Dumnezeu, să facă acest lucru. Ei n-au
nevoie de bani, pentru că răsplata lor este îndeplinirea
misiunii lor faţă de autoprogramul luat. Pentru că acolo
unde intră banul, intră de acum şi vibraţiile inferioare,
entităţile inferioare care încep să lucreze, să te abată de
la scopul misiunii tale.
Vindecători, aveţi grijă ce faceţi: o pungă de bani
acum şi un iad după moarte! Două categorii de oameni
înţeleg. Cei multilateral educaţi (căutătorii) şi nativii.
 Cap. VI: LUMEA, ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA

„Gândul rău se întoarce...”

Valeriu Popa: Gândiţi-vă bine înainte de a face

păcatul. Că el nu se iartă. Se ispăşeşte, adesea pătimind
ce i-ai făcut tu altuia. Atunci legea divină se împlineşte.
Urăşti pe cineva, bârfeşti pe cineva, vorbeşti de rău
pe cineva, mai ales atunci când nici nu ştii sigur dacă ai
dreptate. Totul se înregistrează şi plătim şi suferim până
înţelegem să nu mai greşim.
Un om gândeşte rău despre cineva. Gândul are
formă, este energie; el se duce la persoana despre care ai
gândit rău şi dacă ceea ce ai gândit nu e adevărat, se
loveşte de aura ei şi se întoarce cu dublă intensitate la
emitent.
Deci nu numai faptele şi vorbele, ci şi gândul şi
emoţia care îl însoţeşte sunt covârşitoare ca importanţă
pentru prezentul şi viitorul nostru.

„Minciuna face parte din viaţa noastră de toate

zilele”

Valeriu Popa: E greu să învingi animalul din tine cu

raţiunea. Eu, care ştiu atâtea, nu pot face asta mereu
pentru că trăiesc între oameni. De cele mai multe ori, în
relaţiile noastre cu semenii, noi minţim. Ne autominţim
şi minţim. Din start, îi spunem copilului: „Vine Moş
Crăciun” şi pe această minciună se dezvoltă o adevărată
industrie.
 D.: Dar această minciună ţine de farmecul
copilăriei, este emoţia şi bucuria întâlnirii cu acest
personaj misterios şi bun.
V.P.: De acord. Dar dacă suntem creaţia lui
Dumnezeu, nu putem să le oferim copiilor noştri această
emoţie pozitivă, bucurie şi dragoste, altfel decât prin
intermediul unei minciuni?
D.: De fapt, trăim într-o lume dominată de
minciună. Aşa creştem, aşa ne descurcăm în viaţă, aşa
ni se arată în permanenţă în mass-media. Aşa e. Viaţa
noastră e clădită pe minciună şi se hrăneşte din
minciună.
V.P.: Şi ca să vezi că e aşa, du-te dumneata acasă şi
spune-i soţiei un mare adevăr. Nu te crede. Spune-i o
minciună, să vezi că te crede. Poate şi ea ştie că e
minciună, dar îi satisface mândria, orgoliul sau
comoditatea.
Când eram mai tânăr, mi-am propus să corectez
unele greşeli din comportamentul meu, şi astfel am
decis să înlătur şi minciuna. Mi-am zis: „De acum
înainte nu mai mint”. Şi aşa am făcut. În câteva
săptămâni, colegii nu mă mai salutau, şeful îmi băga
beţe în roate, acasă eram certat cu soţia, vecinii mă
evitau. Am trăit un coşmar. Ca să pot să-mi ating ţelul,
ar fi trebuit să plec dintre oameni. Dar nu poţi să pleci,
ai familie, ai copii... N-ai cum să pleci! Şi atunci, într-o
seară, cum mă tot gândeam ce să fac, mi-a venit soluţia.
De atunci, pentru împăcarea mea, spun şi adevărul şi
minciuna. Din păcate, minciuna face parte din
convieţuirea de toate zilele.

„Ca să poţi trăi între oameni”

 Valeriu Popa: Un alt adevăr pe care l-am desprins
trăind pe pământ, este următorul: ca să poţi trăi între
oameni, trebuie să fii laş şi egoist în limitele de toleranţă
ale familiei şi colectivităţii în care trăieşti. Dacă nu, ai
două şanse: ori te alungă, ori pleci singur. Şi dacă nu
accepţi nici una, nici alta, te elimină, căci Adevărul
supără într-o societate clădită pe minciună.
[Cu aceeaşi undă de tristeţe mărturiseşte şi
părintele Arsenie Boca: „Cu oamenii nu poţi face nimic.
Oamenii vor ca tu să asculţi de ei. Ei să te conducă. Ei
să-ţi spună ce trebuie să faci sau să nu faci. Ba mai
mult, să-l facă şi pe Dumnezeu să asculte, El de ei, nu ei
de Dumnezeu. (...) Nici sfinţii n-au avut altă soluţie
decât fuga de oameni. Decât dacă te hotărăşti să te laşi
vorbit, discutat, strâmbat, denunţat şi chiar vândut, şi
încă de cei mai buni credincioşi, ei fiind de cea mai
naivă bu- nă-credinţă că nu-ţi fac nici un rău. Cu alte
cuvinte, între oameni trebuie să devii în mic, la scară
smerit omenească, un Mântuitor pe cruce”, (cf. piesa de
teatru radiofonic Omul durerilor) (n.a.)].
Vedeţi, acestea sunt formele de convieţuire de pe
pământ, în prezent. Marii învăţători spirituali s-au
retras dintre oameni. Revenirea lor între semeni a
însemnat întotdeauna pentru ei un sacrificiu, o jertfa,
pentru unii chiar moartea, căci minciuna nu poate
suporta Adevărul, iar ura şi răutatea nu pot îndura
Iubirea.
[Mereu rămân surprins de similitudinea de gândire
dintre Valeriu Popa şi părintele Arsenie Boca. Iată ce
spune în această privinţă părintele: „Organismul social
are putere mare şi te mătură atunci când refuzi să te
acomodezi lui, sau cu el’’, (pr. Nicolae Streza, Mărturii
despre Părintele Arsenie). De aceea sfântul Serafim de
Sarov îndeamnă la prudenţă când vine vorba de relaţia
cu lumea: „Nu trebuie să-ţi deschizi inima către celălalt
fără a fi nevoie. Între mii de oameni, poate că ai să
găseşti doar unul singur care să poată păstra taina ta.
Când noi înşine n-o ţinem înlăuntrul nostru, cum putem
nădăjdui că o vor ţine ceilalţi?”. (Un serafim printre
oameni - Sfântul Serafim de Sarov) (n.a.)].
Ce este binele? Apropiat de apogeu, este atunci când
faci cuiva un bine, iar acesta plânge de mulţumire şi
odată cu el plângi şi tu. De ce plângi şi tu? Pentru că
vibraţia lui este atât de puternică încât te copleşeşte.
Când vei avea asemenea stări, înseamnă că te-ai
apropiat de Bine.

„Îi învăţ pe oameni cum să moară”

Valeriu Popa: Preocuparea mea prezentă este să-i

învăţ pe oameni ce este moartea şi cum se moare, căci
moartea reprezintă un act fiziologic obligatoriu al vieţii şi
ca atare e bine să fim pregătiţi, ca atunci când are loc
să-l primim cu seninătate, nu cu frică. Căci noi avem
frică de ceea ce nu cunoaştem. Or eu, dacă te învăţ şi îţi
demonstrez cu probe că nu există moarte, că acest act
fiziologic e doar dezbrăcarea unei haine, atunci frica
dispare. Nouă trebuie să ne fie frică să nu mai greşim
deloc sau cât mai puţin faţă de noi, faţă de semeni, faţă
de Divinitate în timpul vieţii, căci după moarte, toate
gândurile, vorbele şi faptele le luăm cu noi, iar păcatele
le spălăm numai prin suferinţă.
[Vorbind despre această frică, iată cum se adresa
creştinilor, într-o predică, preotul Nicolae Mladin:
„Fraţi creştini, zic unii: «Nu mai mi-e teamă de
Dumnezeu». Şi ne mai ştiind ce-i frica de Dumnezeu se
îngloadă în păcate şi fărădelegi. Prin aceasta ei nu s-au
eliberat de frică. Dimpotrivă: viaţa lor stă sub umbra
fricii. E ceea ce filozoful contemporan, Heidegger, găseşte
în esenţa omului modern: frica, mai ales frica de moarte,
de necunoscut. (...)
Zic însă şi sfinţii: «Nu mai mi-este frică de
Dumnezeu, pentru că îl iubesc». Aceştia cu adevărat
sunt liberi: ei au depăşit frica. Ei sunt fericiţii fii ai lui
Dumnezeu, cari odihnesc pe pieptul lui lisus. Două căi
deci stau faţă în faţă: eliberarea de frică prin negaţia lui
Dumnezeu - şi eliberarea de frică prin iubirea lui
Dumnezeu. Una coboară, alta urcă. Fiecare e liber să-şi
aleagă calea. Dar fericit cu adevărat e numai acela care
poate mărturisi cu apostolii şi sfinţii; nu mă mai tem de
Dumnezeu, pentru că îl iubesc. Amin”. (Prof. dr. Nicolae
Mladin, Prin zbuciumul vremii) (n.a.)]

„Să nu-i plângem prea mult pe cei plecaţi din viaţa”

Valeriu Popa: Vine la mine o doamnă şi-mi

povesteşte că după ce i-a murit mama, pe care a iubit-o
tare mult şi o plângea amarnic, într-o noapte o visează
stând pe un scaun înconjurat de apă. Şi o întreabă cu
drag: „De ce stai acolo, mămico, de ce stai în apa aia şi
nu pleci de acolo?” Iar mama îi răspunde: „Păi astea
sunt lacrimile tale. Unde mă duc, ele vin după mine şi
de aceea stau în apa asta”. Şi din acel moment, de când
s-a trezit, acea doamnă nu şi-a mai plâns mama.
[Mulţi autori ai literaturii de specialitate atrag
atenţia asupra greşelii pe care o facem plângându-i prea
mult pe cei dragi plecaţi din viaţă. Acest aspect este
exprimat şi în lucrarea domnului profesor Dulcan: „în
cazul morţii biologice, definitive, mai multe surse spun
că cei decedaţi pot asista la propria înmormântare şi la
întregul ceremonial. Iau parte la durerea familiei, sunt
profund impresionaţi şi fac eforturi disperate să ne
consoleze şi să ne roage să nu-i mai plângem pentru că
ei se simt excelent în noua lor condiţie. Încearcă chiar să
ne mângâie, dar mâna lor trece prin corpul nostru fără
să o sesizăm. Ştiu cazuri concrete când cei plecaţi s-au
arătat în vis celor rămaşi aici şi i-au rugat să nu-i mai
plângă pentru că nu se pot înălţa din cauza lacrimilor
lor”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo)
(n.a.)]

„Vrem pace, dar...”

Valeriu Popa: Vrem pace pe Pământ, dar de capul

nostru, dominaţi de dorinţele şi de interesele noastre, nu
o să putem face niciodată pace, decât dacă omenirea se
va convinge că, aşa cum am mai spus, totul - de la gând
şi privire, la gest, vorbă şi faptă - se înregistrează şi eşti
direct răspunzător în faţa Divinităţii atunci când te
desparţi de această viaţă.
[Este clar că pace în afara Divinităţii nu poate fi.
Omul, cu de la sine putere, nu va putea să o aibă
niciodată: „Toată istoria oamenilor pe pământ dovedeşte
că singuri, cu de la ei putere, nu-şi pot asigura nici
Viaţa, nici Adevărul, şi tot aşa, nu-şi pot asigura singuri
nici Pacea”. (Din învăţăturile părintelui Arsenie Boca.
Rostul încercărilor) (n.a.)]

„Eu vreau să schimb un mod de gândire”

Valeriu Popa: Eu nu urmăresc să intru în conflict

cu cineva. Eu vreau ca prin probe materiale, dovedite
repetat, să schimb un mod de gândire.
 [Aceasta este ceea ce au făcut toţi trimişii lui
Dumnezeu de-a lungul vremii. Sfântul Serafim de Sarov
„se străduia, prin povaţa lui, să trezească vocea
conştiinţei”. (Un serafim printre oameni _ sfântul Serafim
de Sarov). Şi domnul profesor Dulcan caută să ne
sensibilizeze în această privinţă: „Am putea spune că
dincolo este structurat un model social, cultural şi
psihologic ideal, pe care noi, pământenii, l-am urmat
şchiopătând şi eronat, ajungând la capătul unui drum
care nu mai poate fi continuat decât printr-o radicală
schimbare. (...) Este foarte greu, suntem formaţi pe un
cu totul alt tipar, iar schimbarea acestuia ar zgudui din
temelii toată construcţia şubredă a vieţii noastre de
până acum. Ştim că inerţia noastră este mare, dar
timpul nu mai are răbdare. Să ne trezim cât încă nu s-a
distrus tot, cât încă mai este ceva de salvat”. (Dumitru
Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo).
Nicolae Mladin, în cartea sa „Prin zbuciumul vremii”,
afirmă: „Orgoliul acesta fantastic este cea mai grea boală
a societăţii moderne. Astăzi e vremea în care, deşi parcă
a ajuns în culmea gloriei, de fapt se clatină stâlpii
orgoliului uman. Este clipa în care datoriile au ajuns la
scadenţă: „Cel ce se înalţă pe sine se va smeri...” Ştiinţa
lipsită de Dumnezeu în loc să întroneze pe om în
scaunul de domnie al lumii, a întronat maşina care
pustieşte viaţa omenească, o distruge. Nu suntem nici
împotriva ştiinţei nici împotriva maşinii. Ci împotriva
orgoliului uman care a făcut din om un idol, din ştiinţă
o armă de distrugere şi din maşină un monstru”. (n.a.)].

„O iubire adevărată nu poţi găsi pe pământ”

Valeriu Popa: O iubire adevărată nu o poţi găsi pe

pământ. O înţelegere apropiată, da. Odată foloseam un
„test interes’ cu 37 de puncte; li-l făceam perechilor care
veneau la mine spunând că vor să se căsătorească.
După testare, din 100 de perechi, s-au mai căsătorit
doar 3. În ce consta testul? Trebuia să scrii tot ce ai
făcut de când erai copil, ce boli ai avut - o adevărată
autobiografie care se baza pe demnitate. Toate acestea
aveau scopul ca atunci când te căsătoreşti să nu mai
apară surprize care să creeze probleme în cadrul
cuplului. Iar fişa era semnată atât de persoana testată,
cât şi de părinţii acesteia. Un punct spunea aşa: „în
cazul în care mă căsătoresc şi stau cu părinţii
soţului/soţiei, îmi iubesc socrii mai mult decât pe
părinţii mei”. Ai stat cu părinţii 20 de ani, dar cu socrii
stai până la moartea lor. Trebuie să le spui „mamă”,
„tată”, şi să o faci din inimă.
Dragostea adevărată, când există, este un cumul de
interese fizice şi psihice care durează atâta timp cât
ambele părţi sunt satisfăcute. În cadrul ei intră şi aşa-
zisa iubire pământeană.
[Iubirea şi mila lui Dumnezeu e fără margini.
Adesea, încăpăţânarea, răutatea şi prostia oamenilor, la
fel. Între aceste extreme se află ucenicul, căutătorul. Şi
Dumnezeu ne arată iar mila Lui. Ce facem cu ea? Există
un răspuns de moment. Lacrimi, bucurie, recunoştinţă.
Frumos. Mesajul Lui are însă şi înţelesuri ascunse, ce
ţin de o transformare a noastră ireversibilă în oameni de
lumină. E cu bătaie lungă. Ce putem face? Să nu uităm!
Uitarea, (minunilor din viaţa noastră) e de fapt o trădare.
Cum să nu uităm?... Dacă ţi s-a întâmplat în viaţa
ta să iubeşti pe cineva din toată fiinţa ta .... făceai atunci
vreun efort să nu-l uiţi pe cel pe care îl iubeşti? Nu.
Când iubeşti pe cineva, nu-l uiţi!
 Dacă nu uităm, se vede pe noi; în tot felul nostru
prin care întâmpinăm viaţa de zi cu zi, de la gând,
privire, gest, vorbă, faptă....
Dacă nu uităm.... dragostea lui Dumnezeu în noi
începe să crească.... tot mai mult.... şi trăim Viaţa de
dincolo, încă de aici., (n.a.)].
 Cap. VII: VIAŢĂ ŞI SĂNĂTATE

„Caută-l pe acel doctor care te ajută să nu mai iei

medicamente”

Valeriu Popa: Ţineţi minte definiţia sănătăţii.

Sănătatea este cea mai perfectă şi complexă meserie a
acestei planete. De ce? Corpul uman este cea mai
perfectă şi complexă maşinărie a acestei planete. Or, o
maşinărie atât de complexă, cine o poate conduce?
Numai un meseriaş desăvârşit în domeniul întreţinerii
sănătăţii pe cale naturală.
Mama tuturor ştiinţelor este Natura. Toate ştiinţele
şi descoperirile asociate lor realizate până în prezent
sunt „furturi” de la natură, pe cât ne este îngăduit la
nivelul actual de civilizaţie.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru medicină. La
doctor, pentru boli cronice se duc proştii şi fricoşii.
Doctorul pentru boli cronice este un parazit creat de
proşti şi de fricoşi. Să nu mă înţelegeţi greşit. Am toată
stima pentru doctorii care practică această meserie ca
pe o dăruire în slujba semenilor. Şi sunt mulţi. Aceştia
folosesc aparatura modernă medicală pentru a salva
vieţile oamenilor confruntaţi cu stări critice, cu
manifestări acute ale bolii, cu diferite crize ori situaţii de
urgenţă. Tot respectul meu pentru aceste fapte. Dar
tratarea bolilor cronice cu medicamente de sinteză,
droguri şi alte terapii invazive, distructive, este, din
punctul meu de vedere, o mare greşeală. Ele nu înlătură
cauza bolilor, ci doar amână deznodământul.
Întoarce-te, omule, la natură, învaţă legile ei,
respectă-le cu sinceritate şi vei fi sănătos. Caută-l pe
acel doctor care te învaţă ce ai de făcut ca să nu mai
ajungi la el şi să nu mai ai nevoie de medicamente.
Pentru că orice medicament pe care îl iei, în afară de cel
realizat pe cale naturală, poartă răul în moleculele sale.
Pe moment ai luat hapul şi nu te mai doare, dar ai
înlăturat efectul, nu cauza. Şi apoi încă o pastilă, încă o
pastilă şi aşa apare drogarea, corpul nu mai simte.
Dar ce este boala? Este un efect determinat de
dezechilibrarea sub limita de toleranţă a fizicului.
Ce este moartea? Este tot un efect, determinat de
dezechilibrarea peste limita de toleranţă a fizicului, în
cale partea psihică, să zicem sufletul, nu mai poate sta
şi îl părăseşte. Când murim, luăm cu noi înregistrarea
întregii noastre vieţi, cu tot ce am făcut. Această
înregistrare este averea noastră, pentru că în funcţie de
ea se hotărăsc condiţiile noastre viitoare de existenţă.

Rostul iubirii trupeşti

Valeriu Popa: Actul sexual trebuie făcut

preponderent în scopul procreării. Animalelor instinctul
le cere când să o facă. Omul şi-a pervertit instinctul şi,
dintr-un act natural care ar trebui să aibă loc într-o
familie echilibrată, o dată, de două ori pe lună în cazul
în care femeia nu este însărcinată, acesta a devenit
obiect al plăcerii, repetat de câte ori se poate. Când
femeia este însărcinată, actul sexual ar trebui întrerupt
pe durata sarcinii şi chiar şi după naştere, în perioada
alăptării. De asemenea, nu sunt indicate relaţiile sexuale
când unul sau ambii parteneri sunt băuţi ori au
consumat alcool, pentru că femeia poate rămâne
însărcinată şi-i poate transmite copilului tendinţe spre
anumite afecţiuni sau chiar boli datorate consumului de
alcool.
 [Cu nenumărate ocazii, părintele Arsenie Boca a
căutat să sublinieze importanţa covârşitoare a educaţiei
şi pregătirii părinţilor atunci când doresc să aibă copii:
„l-am spus Părintelui că fratele e bolnav de nervi şi a zis:
«Măi, moşteneşte pe un bunic beţiv. Acestea sunt
urmările la beţie, iar educaţia unui copil se dă în timpul
sarcinii. Cât este copilul în pântecele mamei, atunci se
dă educaţie. Dacă mama, în timpul sarcinii fumează şi
bea, ăla va ieşi precis un destrăbălat. Dacă ea se duce la
operă, cu siguranţă că acelui copil îi va plăcea muzica,
arta. Dacă va merge la biserică, copilul respectiv va
merge la biseric㻓. (Natalia Corlean, Părintele Arsenie
Boca - o viaţă închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)].
Din momentul formării oului, viitorul copil este
acolo. Ştie şi aude tot ce face mama şi are o legătură la
fel de puternică şi cu tatăl său. Că este aşa, poate vă
convinge următoarea situaţie trăită de mine. Într-o zi.
mă trezesc la uşă cu o tânără de 18-l9 ani, cu faţa plină
de bube. Voia să o ajut. I-am spus că nu o pot ajuta
până nu-şi iartă mama pe care o ura de moarte. Ea,
indignată, îmi răspunde că nu o urăşte, ba dimpotrivă,
ţine tare mult la ea. „Ba o urăşti - i-am răspuns - pentru
că atunci când era însărcinată cu tine în luna a treia a
vrut să te avorteze, dar doctorul nu te-a prins cu
chiureta şi aşa ai scăpat. Şi de atunci o urăşti”. Mergând
fata acasă şi spunându-i mamei sale, aceasta era cât pe-
aci să leşine când a auzit, căci nu vorbise cu nimeni
despre acest lucru. După ce s-a mai liniştit, la
insistenţele fetei, mama ei a recunoscut că se certase
foarte tare cu tatăl fetei şi voia să divorţeze; ca să nu mai
fie legată cu nimic de el, a încercat la 7 doctori să facă
chiuretaj, dar de fiecare dată copilul a scăpat de
chiureta ucigaşă. Deci, iată o probă materială că încă
din momentul concepţiei copiii realizează tot ce se
întâmplă în jurul lor.
[Părintele Arsenie spune clar: „Sufletul e trimis de
Dumnezeu în momentul conceperii”, (pr. Nicolae Streza,
Mărturii despre Părintele Arsenie) (n.a.)].

„Ce ne trebuie ca să devenim oameni”

Valeriu Popa: Eu, la 4 ani, întrebam: cine e omul,

de unde vine, unde merge după ce moare, de ce e nevoie
de paznic la vie şi de ce este armată când spui cuvântul
om? Acum sunt bătrân, am peste 70 de ani, şi continui
să mă întreb: suntem cu adevărat oameni? Ei bine, nu
suntem încă oameni! Suntem doar îmbrăcaţi în haine de
om. Ce ne trebuie ca să devenim oameni? Să fim
convinşi cu toată fiinţa noastră că toate gândurile,
privirile, gesturile, vorbele, faptele noastre se
înregistrează şi că atunci când plecăm din viaţă ne
întâlnim cu noi, cu tot ce am făcut şi dăm socoteală.
[Că este aşa, confirmă şi părintele Arsenie: „Unora
nu le vine să creadă că vor da seama de faptele lor.
Necredincioşii nu vor să creadă; cu atât mai mult, mai
grozavă va fi răsplata lor”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii
despre Părintele Arsenie) (n.a.)] .
Când m-am hotărât să merg pe calea naturista au
apărut tot felul de împotriviri din partea familiei, a
colegilor. Şi erau gata-gata să mă oprească dar, într-un
vis pe care l-am avut, am primit o revelaţie în care,
printre altele, mi s-a spus: „Mergi mai departe, că ai zile!
Nu te lua după gurile prin care vorbeşte ignoranţa şi nu
cunoaşterea”.
Eu îi învăţ pe oameni să-şi purifice sângele. Căci
factorul minune care menţine echilibrul între fizic şi
psihic este sângele. De calitatea şi de echilibrul lui
depinde calitatea sănătăţii noastre.
Un corp sănătos aparţine unei minţi sănătoase.
Deci, de modul de gândire depinde starea noastră de
sănătate.
Cu o gândire sănătoasă trăieşti până în ultima clipă
conştient, într-un corp care deşi bătrân ca vârstă,
rămâne funcţional, activ până în momentul morţii. Deci,
noi trebuie să învăţăm să avem grijă de noi, să acordăm
prioritate sănătăţii noastre.
Una din preocupările mele este grija faţă de bătrâni:
să-i învăţ să-şi păstreze fizicul în vigoare atât cât se
poate, să aibă satisfacţia unei sănătăţi relative ce le
permite o viaţă împăcată cu ei înşişi şi cu cei din jur,
căci bătrâneţea nu este în mod obligatoriu o povară.

„Învăţ permanent să fiu cât mai aproape de

Dumnezeu”

Valeriu Popa: Eu, la 20 de ani, trebuia să fiu mort.

Deci eu supravieţuiesc de 50 de ani. Cum? învăţ
încontinuu ce este viaţa, ce e sănătatea, aflu tot mai
mult din punct de vedere fizic şi energetic din tainele
corpului uman. Am căutat să aflu cine sunt, de unde vin
şi unde mă duc după ce mor. Sunt un sistem deschis,
învăţ permanent de la toţi tot ce mă ajută să fiu mai
bun, mai aproape de Dumnezeu.
[Deşi îşi iubea credinţa creştin-ortodoxă în care se
născuse, Valeriu Popa nu făcea discriminări,
considerând că toţi oamenii sunt creaţia aceluiaşi
Dumnezeu. Accepta că există diferenţieri, uneori foarte
mari, între indivizi în funcţie de gradul lor de evoluţie.
Chiar şi atunci când comportamentul unora era de-a
dreptul monstruos, el îi recunoştea ca fiind copiii
aceluiaşi Tată Ceresc. Părintele Arsenie mărturiseşte
aceeaşi concepţie: „Orice om se naşte pe pământ, bun
sau rău, indiferent de culoare, de credinţă, este o
intenţie a lui Dumnezeu aruncată pe Pământ şi îşi are
rădăcinile în Cer”, (cf. Mărturisirile stareţei Marina Lupou
de la Mănăstirea Bic, Sălaj, despre părintele Arsenie
Boca) (n.a.)].

„Uneori sunt dur”

Valeriu Popa: Uneori sunt dur. Le spun unora pe

faţă că sunt proşti. Şi se supără. Dar apoi le spun de ce
sunt proşti şi ce să facă pentru a nu mai fi proşti. Şi
după ce aceştia fac ce li se spune prin mine şi le este
mai bine, vin să-mi mulţumească. Cuvintele acestea
dure produc în ei o tresărire, le activează atenţia. Pentru
unii e o insultă. Dar dacă ascultă şi urmează ce li se
spune prin mine, ei sunt marii câştigători.

„Dăruim spre binele nostru”

Valeriu Popa: Să facem bine. A ajuta, a dărui, cu

măsură şi echilibru - este spre binele nostru. De ce?
Pentru că astfel asigurăm o curgere a energiilor care
alcătuiesc corpul nostru fizic şi psihic. Dăruind fie bani,
fie lucruri, fie muncă, fie un cuvânt bun sau un ajutor
cuiva, ne golim cu măsură de nişte energii şi permitem
pătrunderea în noi a altor energii binecuvântate, astfel
că nu provocăm în noi blocaje, care până la urmă ne-ar
îmbolnăvi. Dăruind, permitem energiilor divine să treacă
prin noi tot mai mult, binecuvântând viaţa noastră.
Dacă laşi un pahar cu apă mai multe zile, fără a
schimba apa, aceasta se strică, se împute. Dacă
consumi mereu apa şi pui altă apă proaspătă în el,
aceasta nu se strică niciodată. A iubi, în sens spiritual,
înseamnă să fii sănătos.
[Odată, pe când mă aflam în Brazilia, am întâlnit o
femeie a cărei preocupare principală era ajutorarea
semenilor. Unul dintre colegii mei a întrebat-o la un
moment dat: „Care este cea mai puternică modalitate de
protecţie, prin care ne putem feri de rău ori să nu facem
rău?” Răspunsul ei îmi sună în minte şi acum: „Iubirea.
Când iubeşti pe cineva, nu poţi să-i faci nici un rău”,
(n.a.)].

„Când le dai microbilor să se hrănească...”

Valeriu Popa: Un bolnav de scleroză în plăci, după

2 ani de tratament, cu revenire a sănătăţii în mod
spectaculos, vine şi îmi spune că tot pofteşte la o
bucăţică de brânză. I-am zis: „Bine, ia şi tu o bucăţică şi
gata”. El ce a făcut? A luat o bucăţică, încă una şi încă
una... şi a căzut. Timp de 6 luni a fost ca la început. Ce
se întâmplă? Focarul microbian, care în cei de 2 ani s-a
redus considerabil dar nu a dispărut, rămânând
microbii cei mai rezistenţi, se dezvoltă cu o viteză
uimitoare când le dai microbilor ceva cu care să se
hrănească.

Dacă ai mochetă sintetică...

Valeriu Popa: în casă ai mochetă sintetică?

P.: Da.
V.P.: Vai de capul tău, că te încarci cu electricitate
electrostatică şi îţi ecranezi corpul. Schimbul tău de
energie cu exteriorul se face greu. Pune sub mochetă
nişte fire de cupru pe care le legi la calorifer. Şi când vii
de la serviciu, să te bagi 2-3 minute cu picioarele în apă
rece, ca să te mai descarci... Să ai îmbrăcăminte de
bumbac, nu sintetică, nu din plastic, nimic din astea să
nu pui pe tine.

Ce faci când eşti la ananghie?

Valeriu Popa: Ca să nu simţi că viaţa e grea,

pregăteşte-te în 5 domenii de activitate din care să-ţi
poţi câştiga o pâine: spălător de w.c., spălător de rufe,
spălător de vase şi două meserii. Şi în funcţie de ce îţi
aduce viaţa, te descurci făcând una sau alta şi mergi
mai departe, fără să ţi se pară cine ştie ce nenorocire.
Dacă te-ai învăţat numai cu binele - să ai de toate,
lumea să te respecte, să fii sănătos, să lucrezi în birouri
curate, aerisite etc. -, când dai de greu mai că mori, eşti
incapabil de adaptare la noile condiţii: să nu mai fii
respectat, să nu mai ai bani, adică să fii nimeni într-o
societate în care banul este Dumnezeu. Şi atunci, ce
faci? Vrei să lucrezi. Păi, nu găseşti decât munci grele,
murdare, prost plătite, alături de oameni pentru care,
adesea, cei 7 ani de acasă sunt poveşti. Pregătit însă din
timp, când eşti la ananghie, apelezi la ce ştii şi treci
hopul. Altfel, vai de capul tău.

Ca o idee să prindă...

Valeriu Popa: Ca o idee să prindă trebuie să fii

foarte atent când o aduci în discuţie, adică să vorbeşti
despre mort la înmormântare şi despre nuntă la nuntă,
că dacă vorbeşti invers eşti ridicol.
La mine vin în fiecare zi bolnavi. Cel bolnav e la
pământ. Mulţi din cei care erau în jurul lui l-au părăsit,
căci nu mai au nici un interes de satisfăcut de pe urma
lui. Abia acum e dispus să mă asculte. Şi eu vin cu
probe materiale. Îi pun casete cutremurătoare, cu cazuri
limită ale unor oameni care au scăpat. În capul lui,
văzând probele materiale, apare convingerea că se poate,
deci şi el ar putea să se însănătoşească. Din mintea lui
începe să dispară îndoiala, scepticismul. Apoi stau de
vorbă cu el, îi spun ce afecţiuni are şi de ce le are. El
rămâne şocat o vreme, după care, convins că a găsit o
soluţie la problemele lui, se apucă de treabă. Dacă o
duce până la capăt, asta e o altă poveste.

Despre venirea la viaţă

Valeriu Popa: Venirea la viaţă este un efect

determinat de interesul nostru, ca fiinţe spirituale,
pentru a evolua. Partea psihică, sufletul, legat de nevoia
de a învăţa cât mai mult din creaţia lui Dumnezeu, vine
la viaţă în corp fizic, material.
[Acest aspect este sesizat şi de William Buhlmann:
„Scopul principal al existenţei în lumea fizică este
evoluţia conştiinţei (...) Lumea fizică pune la dispoziţie
mediul educativ intens pentru ca astfel de suflete să
înveţe prin experienţă proprie, directă. Atunci când sunt
obţinute calităţile unui suflet evoluat (iubire,
compasiune, curaj, sacrificiu de sine), acel suflet s-a
mântuit”. (William Buhlmann, Aventuri în viaţa de
dincolo) (n.a.)].

„Să gândesc numai ceea ce mă face mai bun”

Valeriu Popa: Păcatul este o manifestare a noastră

prin care rupem un echilibru în mediul în care trăim.
Dacă dorim ca gravitatea acestui lucru să fie cât mai
mică, ne putem folosi de următoarea vorbă: „Ce ţie nu-ţi
place, altuia nu-i face”. Uneori, oricât ne-am controla,
tot mai păcătuim. O facem pentru ca prin suferinţa de
care este urmat păcatul, să învăţăm să ne abţinem de la
satisfacerea plăcerilor sau intereselor noastre prin
încălcarea legii divine.
Dacă sunt convins că tot ce fac se înregistrează şi că
sunt direct răspunzător după ce plec din viaţă, atunci
mă rog altfel: „Doamne, ajută-mă să-mi duc la
îndeplinire programul dat sau autoprogramul luat când
am venit la viaţă şi să gândesc numai ceea ce mă ajută
să fiu mai bun şi să fac Voia Ta”. Atenţie! Noi trebuie să
oprim greşeala, păcatul, încă din faza de gând.

„Dacă nu suferim, nu învăţăm”

Valeriu Popa: Venirea noastră la viaţă este făcută

pentru suferinţă. Că nu vrei să suferi şi îţi iei prin
liberul arbitru, cât îl ai, partea cealaltă a vieţii, joaca,
distracţia, asta e treaba ta. De ce pentru suferinţă?
Pentru că, deocamdată, la gradul nostru de înţelegere,
dacă nu suferim, nu învăţăm. Şi fără să învăţăm să
răspundem la cele trei mari întrebări ale omenirii - cine
suntem?, de unde venim?, unde ne ducem după ce
murim? - nu terminăm şcoala acestei planete. Suferinţa
ne obligă la atenţie, căci fiecare vrem să scăpăm de ea.
Dacă nu înţelegem însă de ce suferim şi ce trebuie să
facem pentru a ne elibera, nu putem scăpa de suferinţă.
De aceea trebuie să ne străduim să înţelegem cauzele
suferinţelor, iar apoi să lucrăm cu noi pentru
înlăturarea lor. Pentru că, oricât am vrea, nu putem trăi
fără să greşim.
Suferinţa stă la baza evoluţiei. Este o lege a Creaţiei.
Suferinţa este un efect al ruperii echilibrului prin care se
manifestă viaţa fizică şi psihică. Deci, noi am venit la
viaţă ca să evoluăm, scopul final fiind desăvârşirea. Or
acest proces de dezvoltare, de învăţare, se face prin
suferinţă.
Dar ce este viaţa? Pentru mine viaţa este cea mai
dură şcoală a acestei planete. Prin ea trec toate forţele
emanate de la Divinitate. Pentru mine natura este
reprezentarea materială a Divinităţii pe această planetă.
Divinitatea este forţa universală pe care eu, cu cele 5
simţuri ale mele, nu o pot obiectiva. Nu pot. Pot crede,
să înţeleg pe cât îmi permite gradul de pregătire, dar nu
pot încă demonstra că există. Pot accepta că există
această Forţă Universală dominantă. Că eu nu sunt
independent ci dependent de această Forţă.
Diferenţa între şcoala pământeană şi şcoala vieţii
este că, la şcoală, liceu, facultate, examenele se mai pot
lua încă prin milă, pilă, forţă, bani, pe când la şcoala
vieţii examenele se iau numai prin suferinţă. De ce?
Răspundeţi voi.
De ce venim la viaţă? Divinitatea a dictat prin lege
(lege pe care noi deocamdată nu o putem înţelege) să
aibă loc acest fenomen. Tu, ca spirit, înveţi lecţia cam la
fel cum învaţă un student la medicină care vrea să
devină chirurg. Deşi asimilează o mulţime de cursuri,
deşi dă examene pe care le ia cu nota 10, el nu are
dreptul să opereze în spital, să taie cu bisturiul bolnavul
întins pe masa de operaţie, până când nu face o
pregătire practică pe manechine, pe cadavre. Eu, ca
spirit, trebuie să mă cobor în materie, mă întrupez cu
ajutorul părinţilor care, prin actul de reproducere
creează condiţiile formării trupului prin care voi veni la
viaţă ca să învăţ prin suferinţă lecţia divină. Eu nu mă
pot apropia de Dumnezeu, nu mă pot mântui decât
venind la viaţa pământeană în corp fizic.
 Scopul final al vieţuirii noastre în lumile create de
Divinitate este perfecţiunea. Rostul nostru este de a
cunoaşte ceea ce Divinitatea a creat şi de a ne reîntoarce
la un moment dat în sfera de unde am fost trimişi,
îmbogăţiţi cu toată această cunoaştere şi experienţă
dobândite de-a lungul existenţei noastre în lumile create
de Dumnezeu. Elementul de bază al creaţiei este
evoluţia.
[Această perfecţiune reprezintă pentru noi un ideal
ce dă sens vieţii noastre, dar care nu poate fi
deocamdată atins, rămânând o taină. Dar există! Despre
aceasta, părintele Arsenie spune: „Desăvârşirea nu poate
fi atinsă; ea rămâne o ţintă spre care tindem necontenit
şi străduinţa noastră pentru asta se-ntinde până şi
dincolo de mormânt”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre
Părintele Arsenie). Totuşi, noi căutăm să aflăm, să
înţelegem, ceea ce este foarte bine, căci - aşa cum
observă domnul profesor Dulcan - „experienţele morţii
clinice ne sugerează existenţa a cel puţin două
universuri paralele, generic spus cel fizic şi cel invizibil,
energetic, cel de-al doilea fiind cel în care corpul nostru
subtil, însoţit de conştiinţă, emigrează sau, mai exact, se
întoarce Acasă. Drumul este uşor de reconstituit: am
fost mai întâi o scânteie de Lumină desprinsă din fiinţa
de Lumină Supremă. Am devenit apoi o entitate
spirituală în Regatul Luminii şi, pentru necesitatea de a
evolua, ne-am întrupat pe o planetă unde aceste condiţii
existau sau, mai bine spus, au fost create”. (Dumitru
Constantin Dulcan, Mintea de Dincolo) (n.a.)]

„Natura este reprezentanta materială a Divinităţii pe

pământ”
 Valeriu Popa: Ca să faci bine, trebuie să ştii ce este
bine şi ce este rău. În societate, însă, binele şi răul sunt
relative - două stări de reprezentare a interesului. Să vă
dau un exemplu. Doi fraţi, unul grădinar altul
cărămidar. Plouă. Grădinarul îşi spune în sinea lui:
„Bine că plouă, că îmi udă grădina”, dar cărămidarul
este nemulţumit şi chiar înjură că i s-a stricat cărămida.
Unde-i binele, un- de-i răul? Un alt exemplu, poate
aspru, dar real. Bate clopotul. Cineva a murit. Familia
plânge nenorocirea care s-a abătut asupra ei. Groparul
însă se bucură că mai câştigă un ban, pompele funebre
la fel. Deci binele unuia e răul altuia.
Adevăr şi dreptatea socială pământene nu există. Iar
dau un exemplu. Dacă comiţi o crimă din diverse
motive, eşti judecat şi condamnat în conformitate cu
legile în vigoare. Altă situaţie: e război şi într-o anumită
conjunctură omori - poate nu un singur om, ci zeci sau
chiar sute de oameni. Dar acum, pentru că ai omorât în
interesul colectivităţii, nu mai eşti criminal, ci erou.
P.: Trebuie să existe, totuşi, o deosebire între bine şi
rău.
V.P.: Am putea considera păcatul orice rupere de
echilibru în natură. De ce? Pentru mine natura este
reprezentarea materială a Divinităţii pe Pământ. Omor
animale ca să mănânc, să trăiesc, e o rupere de
echilibru.
Distrug păduri pentru interesul meu, este o rupere
de echilibru. Dar când acestea intră în contul meu?
Privit în mod absolutist, orice rupere de echilibru este
un păcat, dar să vedem, în mod firesc, când faptele mele
devin păcat pentru care trebuie să plătesc?
Ipoteza mea. Dacă, de exemplu dintr-o specie, să
zicem de păsări, mai există două exemplare, mascul şi
femelă, iar eu omor una din ele, astfel încât, din cauza
mea specia dispare, eu sunt vinovat, păcatul acesta
intră în contul meu. Câtă vreme eu consum din carnea
lor şi ele folosesc prin sacrificiul lor la perpetuarea
speciei mele, fără ca specia respectivă să dispară, atunci
nu sunt vinovat. O vină tot am, lăcomia, consumul
exagerat de carne, industrializarea uciderii animalelor şi
vânzarea de carne duc, în final, la îmbolnăvirea mea. De
aici suferinţă, cancer şi în final moarte. Dar le plătesc
aici, în această viaţă, nu le mai duc cu mine dincolo.
Deci păcatul este atunci când faci rău, în mod
conştient, voit, ştiind că prin interesul meu, egoist,
distrug viaţa semenilor, sau distrug echilibrul planetei.
Când fac un rău din greşeală, pot să-mi cer iertare
pentru el.

„Doctorul să înveţe religie, iar preotul medicină”

Valeriu Popa: Doctorul trebuie să înveţe religie până

la convingerea sinceră că este dependent de vibraţia
universală creatoare, Dumnezeu, şi că tot ce face i se
înregistrează, iar preotul este bine să înveţe medicină,
cunoaşterea corpului uman şi tratarea lui pe cale
naturistă, astfel încât, dacă este chemat la un bolnav
sau muribund să poată fi de folos şi părţii fizice,
trupului, nu numai sufletului celui bolnav.
Noi nu vindecăm pe nimeni. Preotul, doctorul sunt
doar îndrumători, care, prin pregătirea lor pot statui pe
cel bolnav cum să se autovindece , dacă acest lucru mai
este posibil. Excepţie face chirurgia de urgenţă ori
situaţiile în care nu mai sunt alte variante în afara
operaţiei.
Starea precanceroasă la femei

Valeriu Popa: De ce apare menstruaţia la partea

feminină, lunar? Creaţia a dictat pentru partea feminină
această curăţire lunară astfel încât ea să fie aptă pentru
o nouă fecundare. Cu cât „ciclul” se păstrează la femei
până la o vârstă mai înaintată, cu atât starea lor de
sănătate este mai bună.
Unde apare starea precanceroasă la majoritatea
femeilor? Se manifestă sub forma unor înţepături la sân,
a unei anexite, a unei cervicite pe care aţi cauterizat-o.
Orice arsură în mediul acid predispune la o stare
precanceroasă. Mai bine faceţi spălături vaginale cu 3
tipuri de ceaiuri indicate în acest scop: ceaiul de nalbă,
cel de coada calului şi cel de gălbenele. Faceţi aceasta cu
3-4 zile înainte de ciclu şi după 4 zile de la terminarea
acestuia; puteţi astfel să scăpaţi de leziunea de pe colul
uterin.
Când apar rupturi pe colul uterin? La unele femei,
se întâmplă la naştere. La altele, din cauză că sunt
frigide şi fac actul sexual fără ca zona şi cavitatea
respectivă să fie deschise. Mă scuzaţi că vorbesc aşa,
dar e mai bine, ca să ştiţi de ce să vă păziţi.

Durerea: prieten sau duşman?

Valeriu Popa: Eu vă trezesc dorinţa de căutare. Nu

sunt perfect. Voi trebuie să citiţi şi să aprofundaţi, să
învăţaţi cum să fiţi sănătoşi. Toţi trebuie să învăţăm
medicină naturistă preventivă şi religie aplicată la viaţa
cotidiană dacă vrem să suferim mai puţin. Cum avem o
durere, luăm imediat un hap. Greşim. Ce este durerea?
Este un efect determinat de o cantitate de toxine care
apasă asupra sistemului nervos din zona respectivă,
facându- ne astfel să recepţionăm informaţia despre
dezechilibrul existent. Deci, durerea este o atenţionare
că undeva în corp, ceva nu mai funcţionează bine. Prin
medicamente oprim durerea pentru moment; eliminăm
efectul, dar cauza rămâne netratată. Durerea îţi este cel
mai bun prieten când o iei în considerare şi cel mai mare
duşman când o închizi cu medicamente.

Despre Divinitate

Valeriu Popa: Divinitatea nu poate fi cunoscută ca

ceva palpabil, inteligibil, demonstrabil. Este o formă
vibratorie universală. Noi, cu cele 5-6 simţuri ale
noastre, putem doar să discutăm, să filozofam pe
această temă, dar nu putem demonstra existenţa
Divinităţii.
[Acelaşi punct de vedere este exprimat şi de
părintele Arsenie Boca: întrebare - „De ce unii oameni se
îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu?
AB: Omul stă la îndoială despre existenţa lui
Dumnezeu pentru mai multe motive. Mai întâi pentru că
nu îl vede. Deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care
nu le-a văzut, auzite de la alţii şi le-a crezut... Mai stă
omul la îndoială şi pentru că nu vede imediat răsplata
lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău.
Oamenii mai stau la îndoială despre existenţa lui
Dumnezeu şi pentru că e de necuprins cu mintea, aşa
cum cuprindem ştiinţa sau altă îndeletnicire. Cu alte
cuvinte, ca s-o spunem de-a dreptul, Dumnezeu nu
poate fi dovedit cu mintea, nici că există, nici că nu
există. O bucată de fier rece, bună şi ea la ceva, nu-ţi
poate dovedi existenţa focului, până ce ea însăşi nu va fi
roşie ca focul. Cam aşa e şi cu mintea omului, cât
priveşte puterea şi neputinţa ei. Când făptura omului va
fi străbătută de credinţa în Dumnezeu, adică de o
siguranţă interioară mai puternică decât valoarea
mărturiilor, sau tăgăduirilor raţiunii, făptura sa va fi
lumină şi viaţa sa o minune între oameni. Căci nu există
argument mai tare ca viaţa trăită, prin care se străvede
Dumnezeu, sau moartea de martir ca ultimă dovadă, şi
cea mai de seamă despre existenţa lui Dumnezeu şi a
împărăţiei Sale”. ((cf. piesa de teatru radiofonic Părintele
Arsenie Boca - Sfântul şi omul cavernelor) (n.a.)]

Ştiinţă şi credinţă

Valeriu Popa: Prin ştiinţă şi credinţă noi trebuie să

ajungem la convingerea că nu suntem independenţi, ci
dependenţi. Modul de dependenţă faţă de Divinitate
trebuie demonstrat ştiinţific, pe cât ne permite gradul de
evoluţie la ora actuală.
[Părintele Arsenie Boca subliniază şi el
compatibilitatea dintre ştiinţă şi credinţă: „Ştiinţa şi
credinţa sunt în conflict doar într-o minte slab pregătită,
care nu ştie să discearnă adevărul şi nu s-a pregătit
temeinic pentru viaţă”, (pr. Nicolae Streza, Mărturii
despre Părintele Arsenie) (n.a.)].

„Descoperirile ştiinţifice sunt furturi de la natură”

Valeriu Popa: Noi cunoaştem. Şi ne mândrim cu

tehnologia, cu ce ştim şi putem face. De fapt, toate
ştiinţele sunt furturi de la natură. Unii, care au căutat şi
au ştiut cum să fure de la natură, au început să zică
„sunt ale mele”. Tot ce descoperim există deja undeva, în
finitul care ne înconjoară, şi unii au reuşit să-şi ridice
„antena” până la acea informaţie, să o culeagă şi apoi să
o materializeze în planul fizic. La fel cum un radio mai
performant reuşeşte să prindă posturi ce emit pe
frecvenţe mai speciale. La fel ca undele radio există
mulţime de gânduri, idei, care plutesc pe undeva, chiar
şi în jurul nostru, cele grosiere.
Se ştie ca Legea Boyle-Mariotte a fost descoperită în
aceeaşi perioadă de timp, în locuri diferite de pe Pământ.
Doi indivizi, preocupaţi de aceeaşi temă, au reuşit la un
moment dat să-şi ridice „antenele” până la locul din
spaţiu unde „pluteau” aceste idei şi conectându-se, au
citit-o, au înţeles-o şi au emis legea.
Noi nu emitem idei pe care le considerăm bătute în
cuie. Formăm un cerc al doritorilor de cunoaştere în
care supunem studiului ştiinţific, diferitele idei, teme
spirituale care există în jurul nostru, le dezbatem, astfel
încât să putem fi mai buni ca înainte, convinşi fiind că
din viaţă rămân cu două mari acumulări: cunoştinţele
ştiinţifice din toate domeniile care mă ajută să fiu mai
bun şi faptele iubire morale. Şi aceste teme căutăm să le
explicăm, să le înţelegem, cu gradul nostru de pregătire
până la ora actuală.

„În timpul sarcinii copilul înregistrează totul

Valeriu Popa: Comportamentul mamei şi al tatălui

când concep copilul, în perioada sarcinii şi imediat după
naştere trebuie să fie imaculat. În această perioadă,
copilul vede, aude totul, înregistrează totul, iar
comportamentul părinţilor îi va influenţa caracterul şi
predispoziţiile în viaţă.

„Dacă vrei să ajuţi pe cineva, trebuie să-ţi cureţi

sistemul fizic şi psihic”
 Valeriu Popa: în primul rând, ca să începeţi să
ajutaţi pe alţii prin terapii ce includ şi utilizarea
bioenergeticului, trebuie să fiţi sănătoşi fizic şi psihic.
Nu vă apucaţi să-i ajutaţi pe alţii atâta timp cât voi nu
sunteţi sănătoşi. Pentru că din dragostea asta pretinsă,
deveniţi răi şi cu voi şi cu cei pe care vreţi să-i ajutaţi.
O altă problemă. Nu încercaţi să-i ajutaţi pe cei din
familie. Dacă vreţi totuşi, o puteţi face printr-un coleg al
dvs. care are o afinitate energetică cu cel pe care vreţi
să-l ajutaţi. Adesea, în familia din care faceţi parte, aţi
venit ca să aveţi suferinţe colective.
Dacă vrei să ajuţi pe cineva este necesar ca mai întâi
să faci tu curăţenie aproape de imaculat în sistemul tău,
fizic şi psihic.
Voi, când veniţi în preajma bolnavilor, dacă nu
învăţaţi să vă faceţi protecţia, vă fură de energie până
când vă îmbolnăviţi şi voi.

Pentru cei care vor să se lase de fumat

Valeriu Popa: Cei care fumaţi, ori vă lăsaţi în clipa

asta de fumat, ori plecaţi de la cursurile de terapie pe
care le urmaţi.
De ce? Pentru că spiritele inferioare vin în preajma
celor care fumează şi fumează odată cu aceştia. La fel se
întâmplă cu cei care au avut patima băuturii şi nu mai
sunt printre noi; aceştia caută beţivi, îi îndeamnă să bea
şi odată cu ei îşi satisfac propriile vicii. Deci tu te duci să
ajuţi un semen, dar nefiind tu curat, îi faci mai rău
acestuia.
Pentru cei care vreţi să vă lăsaţi de fumat, iată o
reţetă simplă: când îţi vine să fumezi, mesteci timp de 3-
4 minute o linguriţă de orez şi după aceea o înghiţi. Şi
să îţi aduci aminte că de multe ori dorinţa de a fuma nu
e a ta, ci îţi este indusă de cineva nevăzut care doreşte
să fumeze.
Cei care aveţi copii, nepoţi, dacă fumaţi în preajma
lor, le faceţi mult rău. Chiar şi după 8-l0 ore de când aţi
fumat, dacă vă sărutaţi copilul, îi transmiteţi o formă
vibratorie toxică, de la ţigară, şi tot aşa, ani de-a rândul.
Când ajunge copilul la 17-l8 ani poate să dezvolte o
boală de plămâni. Nu toţi se îmbolnăvesc, dar ştiţi
dumneavoastră dacă nepotul sau copilul vostru nu va fi
printre cei care se îmbolnăvesc?

„Evitaţi să staţi în locuri aglomerate”

Valeriu Popa: Statul în locuri aglomerate este nociv.

Pentru că preiei tot felul de vibraţii ale unor oameni
bolnavi, stresaţi, supăraţi, răi, cu tot felul de apucături.
Evitaţi să circulaţi în mijloace de transport aglomerate,
neaerisite. Pentru partea energetică, metroul este nociv.
Se formează acolo nişte câmpuri care perturbă echilibrul
nostru energetic.
În situaţii de deficit energetic, să ştiţi că unii arbori
au proprietatea de a vă ajuta. Trebuie doar să căutaţi
unul compatibil cu dumneavoastră.

„Când spui «ştiu»“

Valeriu Popa: Când spui ştiu trebuie să ai în vedere

următoarele elemente: pot, am cu ce, am din ce, am cu
ce verifica. Bine este să nu spui ştiu, ci: pricep, înţeleg.

Dorinţa şi voinţa

Valeriu Popa: Dorinţa este preludiul voinţei. Voinţa

este dorinţa materializată în faptă.
 Voinţa - când lupţi prin suferinţă şi materializezi
dorinţa.

„Ca să ţii post...”

Valeriu Popa: Ca să ţii (post, regim) trebuie să fii

convins. Până când individul nu simte, nu e convins în
interiorul său, nu face, că e greu. Numai din spusele
altora nu eşti convins. Trebuie să faci tu şi abia după
aceea începi să înţelegi ce înseamnă dezintoxicarea.
Poate să-i spună oricine orice, el a făcut şi nu-l mai
întoarce nimeni.
Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Sau: ochii
te sperie, mâinile te scapă.

„Până nu simţi, nu înţelegi”

Valeriu Popa: Până nu simţi nu înţelegi. Eram mic,

vreo 6-7 ani şi am fost la mătuşa mea. Eram de la ţară,
nu văzusem în viaţa mea un reşou, nu ştiam ce e. Avea
un ibric cu apă pus pe un reşou şi, la un moment dat,
apa a început să fiarbă. Fără flacără, fără foc, mă...,
cum fierbe apa aia? Mătuşa m-a văzut că mă uit şi mi-a
zis: „Să nu pui mâna acolo că te arzi”.
După puţin timp, mătuşa s-a dus până în
sufragerie. Fiind o clipă singur, m-am dus la reşou şi am
pus mâna pe el. M-am fript de nu mai ştiam de mine.
Când a revenit, mătuşa a văzut că sunt alb la faţă şi cu
mâna arsă acolo unde am atins reşoul. „Ce-ai făcut? Ai
pus mâna acolo!” M-a uns cu nişte miere de albine şi m-
am liniştit. Acuma simţisem că arde. Ea mi-a spus, dar
n-am crezut.

Reflecţii...
 Valeriu Popa:
- Acum, când trăiesc o serie de evenimente, nu mă
mai întreb de ce, sunt ale mele, eu mi le-am luat.
- De la vârsta de 20 de ani eu trăiesc această dramă,
de a nu fi înţeles. Şi le spuneam: „Voi toţi şi eu singur”.
- Ţine minte. Singurul lucru care convinge e
suferinţa.
- Durerea. Cel mai bun prieten când o iei în
considerare şi cel mai mare duşman când o închizi cu
medicamente.
- Dacă nu ştii să tolerezi pe cineva cu ordine şi cu
disciplină, ţi se suie în cap, din prieten ţi l-ai făcut
duşman.
- Nu ne-a dat nimeni suferinţa. Pentru cei mai mulţi
dintre noi, ne-am luat-o ca să corectăm greşelile din
vieţile trecute.
- Mă apropii de cei asemenea mie, mă îndepărtez fără
un cuvânt de ceilalţi.

„Cu cât citeşti mai mult...”

Valeriu Popa: Cu cât citeşti şi ştii mai mult, cu atât

eşti mai flexibil şi accepţi mai multe. Cu cât ştii mai
puţin, cu atât mai categoric, respingi tot ceea ce nu
înţelegi.

„Să nu faci cezariană”

Valeriu Popa: Ca să nu faci cezariană, când ajungi

cu sarcina la 6 luni faci în fiecare zi următorul exerciţiu:
arunci pe jos vreo 30 de boabe de fasole şi le culegi; te
laşi jos, dar cu talpa nedesprinsă de sol.
 Cezariana este un act provocat prin intermediul
ştiinţei medicale care, practicat pe scară largă, nu e
normal. Este necesară numai în cazuri excepţionale,
pentru a salva viaţa mamei sau a copilului. Atât. O
mamă trebuie să fie învăţată să nu aibă nevoie de
cezariană. Când se face cezariană, în aura copilului şi în
zona respectivă a aurei mamei se produc nişte rupturi
care afectează sănătatea copilului şi dezvoltarea lui
armonioasă. Viitoarele mame trebuie să fie învăţate ce
să facă: prin exerciţii fizice, respiraţie, să-şi deschidă
bazinul astfel încât la naştere să poată ieşi copilul în
mod natural.

„Metoda mea nu este pentru marele public”

Valeriu Popa: Ideea este că se poate să te

autovindeci. Eu am putut. Dar metoda mea nu este
pentru marele public. Oamenii nu sunt încă pregătiţi. Se
apucă unul şi face tratamentul, dar nu respectă tot ceea
ce îi spun şi moare. „Aaa... metoda nu e bună!” Şi astfel
e denigrată o idee care poate să-i salveze, dar nu pe toţi,
ci doar pe cei pregătiţi şi autoaccidentaţi.

„Eu cunosc o singură boală: sânge stricat în diferite

grade”

Z: Mie ce-mi spuneţi? Să mă operez?

Valeriu Popa: Nu-ţi spun nimic. Tu hotărăşti
singură. Prin operaţie elimini efectul, dar cauza rămâne.
E doar o amânare. Pentru că ai sângele stricat. Operaţia
îţi elimină zona afectată, dar sângele din corp nu ţi-l
purifică. Rămâne intoxicat. Eu te învăţ să-ţi purifici
sângele, să faci astfel încât să ai sânge curat şi el să
înlăture răul. Eu cunosc o singură boală, sânge stricat
în diferite grade: gradul I, II, III, IV. De calitatea sângelui
depinde calitatea şi echilibrul vieţii noastre. Cine
hrăneşte celula? Sângele. Cine spală celula? Sângele.
Cine oxigenează celula? Tot sângele.

La examen

Valeriu Popa: La examen, îţi scrii subiectele pe foaie

şi apoi stai puţin, îţi iei capul între mâini şi imiţi
căscatul de 8-l0 ori, până căşti natural şi-ţi vin lacrimile
în ochi. Aşa îţi aduci aminte tot ce ai acumulat prin
învăţare. Ce se întâmplă? Prin frică ai blocat plexul solar
şi nu-ţi mai aduci aminte ce ai învăţat. Prin căscat de-
blochezi plexul solar, te linişteşti şi îţi aduci aminte ce ai
învăţat.

„Partea nepervertită alege bine”

Valeriu Popa: Ce făceam cu copiii? Veneau acasă,

pregăteam masa şi acopeream cu hârtie felurile de
mâncare pregătite. Apoi chemam băieţii la masă şi le
spuneam să pună mâna, să aleagă ce o să mănânce.
Erau 5- 6 farfurii, boluri, castroane în care erau
alimente. Şi fiecare punea mâna şi alegea fără să vadă ce
se află sub foaia de hârtie. De trei ori aveau voie să
aleagă. Când dădeau hârtia la o parte, uneori nu le
plăcea ce alegeau. Ziceau: „Ooo.. asta nu vreau”. „Ba da,
asta mănânci”, răspundeam eu. Dacă nu mânca, nu-l
obligam. Pleca la lecţii, la joacă, şi mai mânca seara.
Partea lui nepervertită alegea bine.
„Este o crimă să-i dai copilului cartofi prăjiţi şi carne
prăjită”

Valeriu Popa: Este o crimă să-i dai copilului mic

cartofi prăjiţi şi carne prăjită deoarece gudronul din
prăjeli împreună cu uleiul încins în care s-au prăjit
bucatele, la care se adaugă amidonul şi carnea în sine,
cresc aciditatea în stomac, predispun în timp la gastrită
şi ulcer, la care se adaugă şi îmbolnăvirea diferitelor
organe ca urmare a creşterii acidităţii din sânge.
De ce un copil refuză mâncarea? Ori a mâncat ceva
înainte ori e bolnav.

„Nu mânca dacă eşti agitat”

Valeriu Popa: Când vii acasă, nu te aşeza la masă

imediat, mai ales dacă eşti agitat, nervos, îngândurat.
Stai puţin, linişteşte-te, ascultă o muzică plăcută, fa
ceva care te înveseleşte, te relaxează. Când plexul solar,
acest creier digestiv, s-a deschis, atunci te aşezi la masă
şi mănânci. Dacă totuşi mai eşti nervos, înainte să
mănânci cască de 10-l5 ori, până când începi să căşti
natural. E semn că plexul solar s-a deschis.

Mijloace de destresare: geamătul, râsul, plânsul,

căscatul şi oftatul

Valeriu Popa: Când apare geamătul? Un om bolnav,

suferind, care are dureri, nu poate să respire normal,
adică să inspire amplu, ca oxigenul intrat în plămâni să
treacă în sânge şi să-şi facă treaba. Atunci el inspiră
superficial şi când expiră geme. Astfel, prin acea vibraţie
reuşeşte să transfere cantitatea mică de oxigen, din
plămâni în sânge. Deci geamătul, alături de râs, plâns,
oftat şi căscat sunt mijloace de destresare a
organismului.

„Nu aţi învăţat meseria de părinte”

Valeriu Popa: Copiilor, când sunt bolnavi (şi nu

numai), le toleraţi o serie de greşeli şi apoi devin drepturi
ale lor şi vi se suie în cap. Nişte părinţi deştepţi, când
văd la copii comportamente care deviază de la
comportamentul normal al unei ierarhii bazate pe iubire
şi respect (aici intră şi ascultarea), trebuie să rupă
buruiana când încolţeşte, fără menajamente. Şi ascultă.
Dar dacă îl pupi imediat după ce l-ai pedepsit, gata, l-ai
terminat, nu te mai înţelegi cu el. Nu vă plângeţi că aveţi
copii răi. Voi sunteţi de vină, că nu v-aţi pregătit să
învăţaţi meseria de părinţi. Şi acum suportaţi
consecinţele. Când l-a bătut tata, mama l-a pupat, şi
invers. Şi aţi distrus un copil. Împreună trebuie să fiţi de
acord asupra unei hotărâri luate. Copilul e mic. El
trebuie să înţeleagă de ce îl cerţi, de ce îi faci observaţie.
Nu îl baţi că ai venit tu acasă cu capsa pusă şi una două
îl iei la bătaie. De mic copil el înţelege tot. E cu ochii pe
tine. Tu eşti modelul. Greşeşte, îi spui odată că nu e
bine şi de ce, repetă, îi mai spui odată, şi dacă face şi a
treia oară l-ai atins, ca printr-o mică suferinţă să-i
captezi atenţia şi să înţeleagă ce nu are voie să facă.
Când un copil a înţeles de cuvânt, nu-l baţi. Dar când
repetă greşeala, deşi l-ai atenţionat, i-ai explicat şi i-ai
vorbit serios, atunci îl atingi. Pălmica aia pe care i-o dai
atunci, este binele de mâine, când va avea un
comportament şi un caracter mai aproape de cuvântul
om. Există copii mici care îşi iau ei drepturi în familie,
sunt dominanţi. Ei trebuie readuşi pe făgaşul normal, al
respectării unor ierarhii valorice. Se poate spune că nu e
pedagogic. Rămâi tu cu pedagogia şi eu cu buruiana
ruptă, atunci când trebuie.
Unii copii (sau oameni mari) vor ca noi să fim
înţelegători. Dar ei nu vor să fie înţelegători ca noi să nu
avem nici o neînţelegere cu ei. Ei vor ca numai noi să
fim înţelegători. Nu şi ei. Dacă tu eşti înţelegătoare să nu
vorbeşti când vorbesc eu, n-o să am de ce să-ţi fac
observaţie să nu vorbeşti.
Ei, această formă de lucru trebuie să fie înţeleasă şi
începută de la părinţi şi bunici. Bunicii sunt, de multe
ori, criminalii nepoţilor. Îi omoară psihic, formându-le
un caracter incapabil să-şi menţină verticalitatea în faţa
încercărilor vieţii, când vor rămâne singuri, fără sprijin
şi când vor trebui să fie ei înşişi sprijin pentru alţii.

„În România se nasc copii care vor uimi lumea”

Valeriu Popa: În România se nasc atâţia copii cu

proprietăţi deosebite, aşa-zis paranormale, încât vor
uimi lumea în anii care urmează.
[Avem o imensă responsabilitate faţă de copiii care
vin la viaţă nu numai în România, căci „se nasc acum
copii supradotaţi, geniali, cum n-au mai fost niciodată în
planul fizic. Lor le revine misiunea de a aduce pacea
christică pe Pământ”. (Dumitru Constantin Dulcan,
Mintea de Dincolo). Iar pe aceşti copii „nu-i poţi influenţa
cu nimic. Ei vor tăcea, se vor supune vorbelor părinţilor,
dar vor face ce le va comunica Divinitatea. (...) Ei vor fi
ajutaţi de îngerii lui lisus şi ai Tatălui ceresc”. (Georgeta
Florea, Convorbiri cu îngerul Florea) (n.a.)].
„Subconştientul e, de fapt, supraconştient”

Valeriu Popa: Din punctul meu de vedere

subconştientul este o definiţie rezultată din căutările de
început ale psihologiei, care în curând va dispărea.
Subconştientul e, de fapt, supraconştient. Atâta timp cât
el ştie mai mult decât ştie partea mea conştientă,
înseamnă că e superior. Ce este el? Cuprinde
acumulările noastre din trecut până în prezent şi, de
asemenea, în el sunt înscrise şi evenimente care sunt
programate a se întâmpla în viitor. Acest supraconştient
se informează şi din trecut şi din viitor. Dar cum se
informează? Aici trebuie să căutăm în mod ştiinţific
răspunsuri.
Ipoteza mea este că individul care trebuie să
cunoască aceste lucruri este informat de dublul său, de
îngerul său păzitor. Pentru unele lucruri, acesta te
păzeşte, pentru altele, pe care le comiţi prin liberul
arbitru, nu te mai apără, lăsându-te să greşeşti şi să
suporţi consecinţele.
[Liberul arbitru ne conferă două atribute majore:
libertatea şi responsabilitatea pentru felul în care ne
trăim viaţa. Liberul arbitru ni se respectă: „Nu
dificultăţile cu care ne întâlnim ne decid soarta, ci
decizia noastră în faţa acestor dificultăţi. (...) Totuşi,
sunt evenimente pe care, prin deciziile noastre le putem
evita şi altele care au o miză decisă din alt plan şi nu le
putem evita”. (Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de
Dincolo) (n.a.)]

„Rolul principal al femeii este să fie mamă”

 Valeriu Popa: Prima menire a femeii este de a fi
mamă; să aducă la viaţă copii şi să-i înveţe „cei 7 ani de
acasă”. Că femeia are şi serviciu, că vrea să facă şi
afaceri sau politică - o face prin liberul arbitru. Dar dacă
renunţă la menirea ei divină de mamă, o face în
detrimentul ei psihic şi fizic, căci se va abate de la ceea
ce i- a hărăzit Dumnezeu pentru mântuirea ei. Dintr-un
om frumos, are şansa să ajungă un conţinut putred într-
un ambalaj strălucitor. Rolul ei este să fie un izvor de
iubire, ca mamă şi soţie, nu o maşinărie perfectă,
eficientă, care să aducă profit.
[Adesea noi orientăm copiii spre domeniile unde
interesul material are şansa să fie cât mai bine
satisfăcut, în detrimentul formării valorilor morale,
spirituale: „Doamna mea, nu te grăbi să-i înveţi pe copiii
tăi franceza sau germana. Pregăteşte-le mai întâi
sufletul, şi toate celelalte li se vor da mai târziu”. {Un
serafim printre oameni-Sfântul Serafim de Sarov) (n.a.)].

Planning familial

Valeriu Popa: Din punct de vedere social, planning-

ul familial are o logică, dar din punctul de vedere al
nevoii spirituale de evoluţie, e o greşeală faţă de legea
divină. De ce? Pentru că urmăreşte comoditatea şi
interesul egoist al bărbatului şi al femeii de a-şi trăi
plăcerile şi viaţa individuală fără răspunderea de a
aduce la viaţă copii şi fără a sacrifica o parte din
confortul lor pentru a-i creşte.

„Religia de mâine va fi una ştiinţifică”

Valeriu Popa: Religia de mâine va fi una ştiinţifică,

în curând, reprezentanţi ai bisericii împreună cu oameni
de ştiinţă pozitivă vor crea aparatură prin care se va lua
legătura cu lumea de dincolo, iar omenirea va accepta şi
preoţii vor demonstra ştiinţific că nu există moarte.

„Te rogi până când gândul rău dispare”

Valeriu Popa: Dacă eşti convins că totul (gând,

privire, gest, vorbă, faptă) se înregistrează şi, dacă este
rău, se întoarce împotriva ta, atunci iei măsuri. Când
simţi că ai gânduri rele, spui imediat o rugăciune, de
pildă Tatăl nostru - o dată, de două ori, de nouă ori,
până ce gândul cel rău nu mai vine. Spui, spui, spui
până când această formă de gândire rea dispare.
Unii vin la mine şi îmi spun că li s-au făcut farmece.
Le spun: „Ţine 14-21 de zile de post cu apă distilată şi
scapi de farmece”. Ce se întâmplă? Aceste forme malefice
de gândire prind la cei care au o intoxicare mai mare în
organism, ca urmare a gradului crescut de intoxicare
sau a modului de viaţă dezorganizat, haotic. În această
situaţie, protecţia individului scade foarte mult.
După dezintoxicare, sistemul lui energetic şi cel
imunitar încep să funcţioneze normal şi aceste forme
malefice nu mai găsesc breşe prin care să-l atace. Caz
concret: vine la mine o mamă cu un copil. Ştiau că li s-
au făcut farmece. Se simţeau foarte rău. După 14 zile de
post, stările proaste le-au dispărut. Grija lor acuma era
să-şi menţină corpul dezintoxicat şi să nu gândească
rău. N-au mai avut nimic. Eu n-am făcut exorcizare,
doar am sfătuit.

Capacităţi paranormale... normale

Valeriu Popa: în anii viitori, din cei care vor mai

rămâne pe planetă, mulţi vor avea aşa-zise capacităţi
paranormale. Fiind atât de răspândite, acestea vor
deveni... normale.

„După ce plecăm din viaţă, ne întâlnim cu noi

înşine”

Valeriu Popa: După ce plecăm din viaţă, ne întâlnim

cu noi înşine. Aici e partea cea mai dureroasă, şi trebuie
să ştim că ea există. Dacă eşti convins de asta, vei fi
toarte atent la ce gândeşti, ce simţi, ce spui, ce faci. Ştii
că dacă greşeşti, plăteşti.
[în acelaşi sens se exprima şi părintele Arsenie Boca:
„De-ai fi prieten cu Dumnezeu, să mănânci cu El la
masă, nu scapi să nu plăteşti cu ce-ai năcăjit pe altul”,
(cf. Mărturisirile stareţei Marina Lupou de la Mănăstirea
Bic, Sălaj, despre părintele Arsenie Boca) (n.a.)].

„Fiecare individ este o entitate energetică”

Valeriu Popa: Fiecare individ este o entitate

energetică. Există stări comune, dar şi multe
particularităţi în procesul de îmbolnăvire, în timpul
postului, al procesului de revenire şi de însănătoşire, pe
care un individ le trăieşte în mod unic.

„În noi există posibilităţi imense de autovindecare”

Valeriu Popa: Mai demult mi-am rupt un picior. N-

am vrut să merg la doctor. Am stat cu piciorul orientat
spre nord şi timp de 21 de zile am urzicat piciorul rupt.
După această perioadă am fost la radiografie: osul era la
loc, lipit, vindecat.
Am citit un experiment făcut de nişte cercetători
străini. Au prins o căprioară, i-au rupt piciorul şi i-au
dat drumul în pădure, urmărindu-i comportamentul.
Căprioara s-a aşezat cu piciorul către nord şi se lingea.
A zăcut două-trei săptămâni, apoi s-a ridicat, a început
să meargă şchiopătând şi să mănânce. După vreo 40 de
zile au prins-o şi au controlat piciorul care fusese rupt.
Era complet vindecat. Experimentul a continuat. I-au
rupt celălalt picior, au pus-o într-o cuşcă, au aşezat-o
cu piciorul spre sud şi au tratat-o clinic, conform
procedurii obişnuite pentru asemenea situaţii. După
aproximativ 3 săptămâni au scos-o, i-au dat jos atelele.
Într-adevăr, oasele s-au sudat, dar strâmb şi cu calus.
Din acest motiv, i-au rupt din nou piciorul şi i-au dat
drumul în pădure. După o vreme, osul s-a refăcut
natural, căluşul s-a dizolvat şi piciorul s-a vindecat.
Eu am făcut operaţie pe viu. M-au tăiat, mi-au scos
apendicele, m-am simţit puţin rău, am luat câteva guri
de oxigen, după care au continuat operaţia. La sfârşit au
vrut să mă coasă. Am spus nu, m-am legat cu un
cearceaf, m-am dat jos de pe masa de operaţie şi m-am
dus în salonul meu. În noaptea următoare am visat că
jumătate din rană am cusut-o energetic, cu un fir de
lumină. A doua noapte am visat că am cusut şi a doua
jumătate, iar a treia zi tăietura era închisă şi am plecat
acasă. Ce s-a întâmplat? Fizicul e construit şi susţinut
de o structură similară energetică, formată din mii şi mii
de fire energetice. Dacă corpul este lăsat liber, firele se
caută unele pe altele, se lipesc şi vindecă rana fizică.
Când se coase fizicul, cele două părţi tăiate şi cusute nu
se suprapun perfect pe liniile energetice iar vindecarea
este mai grea şi uneori defectuoasă.
Am avut un accident: două degete tăiate, cu tot cu
os. Se mai ţineau atârnând în puţină carne şi piele. Au
vrut să mă ducă urgent la spital să mă coasă. Am zis
nu. Am luat degetele accidentate, le-am băgat în nişte
tuburi de plastic, am turnat peste ele petrol, le-am legat
bine şi le-am lăsat aşa 21 de zile. Când am scos tuburile
şi feşele, degetele erau vindecate. Deci în noi există
posibilităţi imense de autovindecare. Acest lucru este
însă valabil când corpul este dezintoxicat.

Despre naştere

Valeriu Popa: Naşterea în cele mai bune condiţii

este acasă, în familie, asistată de oameni de calitate,
bine pregătiţi profesional şi moral, şi sănătoşi.

Un om adevărat

Valeriu Popa: Un om adevărat nu se duce să se

certe cu un câine turbat ci fuge din faţa lui. Un om
adevărat nu se duce să se certe cu un câine care latră la
el, pleacă din faţa lui. Un om adevărat nu se duce să se
bată cu un individ pe care-l vede că este într-o situaţie
de enervare puternică, fuge de el. Dar să ai această tărie.
Să fugi de el, înjosindu-te pe tine.

„Vei plăti pentru gândirea negativă”

Valeriu Popa: Răspunderea noastră morală este să

cunoaştem, cât putem noi de bine la gradul nostru de
evoluţie, Legea Divină. Dacă gândeşti negativ, critic,
justiţiar asupra unuia care a greşit, a făcut un rău,
dorind să fie pedepsit, vei plăti pentru această gândire.
Să nu doreşti tu ca altul să fie pedepsit, chiar dacă a
greşit. Nu judec eu pedeapsa individului care s-a
comportat rău. Judecă Legea Divină. Numai Divinul are
dreptul să judece.
„Regimurile mele sunt ca o nouă naştere”

Valeriu Popa: Ca să pot ajuta, eu mă ocup de:

destresare, deparazitare, dezintoxicare, detoxifiere, de
eliberarea imaginaţiei, a voinţei, de reglarea somnului şi
a respiraţiei.
Regimurile pe care le recomand sunt pentru
organism ca o nouă naştere, de aceea durează 7-9 ani.
Ai o infecţie pe care poţi să o ţii în frâu, şi în timp ea va
diminua. Şi poţi să trăieşti aşa, fără să te chinuie, până
la moarte, când ţi-o fi sorocul.

Recomandări alimentare

Supa de fasole
Supa de fasole se pregăteşte aşa: laşi fasolea 24 de
ore la înmuiat, o cureţi de coajă, bob cu bob, apoi o pui
la fiert. Cojile le arunci, pentru că sunt toxice.

Orzul
Orzul îl pui la înmuiat. După ce încolţeşte, îl pisezi
şi torni peste el zeama de legume (legume crude, spălate,
tăiate bucăţele şi lăsate o noapte în apă). Terciul
respectiv îl storci bine într-un tifon şi rezultă o zeamă
mai groasă, ca un lăptişor; pui puţină miere şi îl
consumi. Sau laşi orzul să încolţească şi să crească 15
cm., după care îl tunzi şi îl mănânci ca salată.

Salata
La masă este bine să mănânci un singur fel de
salată: varză, salată verde, ceapă, morcov etc. Nu
amestecate. Dacă poţi să identifici o combinaţie de două,
maximum trei legume sau verdeţuri care sunt
compatibile cu tine, bine. Dacă nu, e mai bine să
mănânci un singur fel de legume.

„Atenţie la castravete!”
Atenţie la castravete! Este foarte greu digerabil. Stă
până la 24 de ore în stomac. Este bine să îl consumi fie
sub formă de suc, fie ras, ca să ajuţi stomacul să-l
digere.

Pentru calciu
Ai făcut multă muncă fizică, ai consumat calciul din
organism şi ai acumulat acid lactic în pulpe. Din cauza
asta ai dureri la pulpă şi la şold. Se recomandă coajă de
ou roşu de găină, de ou de bibilică sau de curcă,
dizolvată în lămâie.

De la aciditate...
De la aciditate ai o uşoară tahicardie. Înaintea mesei
să iei o ceşcuţă de ceai de pelin ca să ajuţi bila, că este
cam leneşă. Dacă ai un granulom la dinte, pune argilă
ca să-l absoarbă.

Orezul fiert
Pentru revenirea după post recomand orezul fiert şi
consumată zemii mucilaginoase. Aceasta păstrează o
alcalinitate în stomac şi nu produce „explozie”. În acest
timp se reface flora intestinală necesară digestiei
alimentelor. Dacă mănânci mult, rişti un blocaj digestiv.

Cartoful
Cartoful a fost adus în Europa de spanioli din Peru,
prin 1540. În Canada, indienii nativi au un mod aparte
de a consuma cartofii: îi acoperă cu un fel de nămol,
apoi îi pun la uscat. Astfel pregătiţi, cartofii sunt puşi în
jar încins. După ce s-au copt, sunt scoşi din jar şi lăsaţi
să se răcească. Apoi indienii sparg cartofii şi le mănâncă
conţinutul amestecat cu un praf de argilă. Astfel ei evită
ca miezul cartofului, care este în cea mai mare parte
amidon, să rămână în pliurile intestinale şi să provoace
în timp afecţiuni ale intestinului.

Albuşul de ou
Albuşul de ou este echivalent cu amidonul din
interiorul bobului de grâu. Amândouă sunt toxice
pentru organismul uman. Ele constituie primul element
din care se hrăneşte embrionul până iese din ou sau din
care încolţeşte bobul de grâu.

Fructele aduse din import

Fructele aduse din import, în cea mai mare parte
sunt culese crude, înainte de a se coace. Pentru a rezista
cât mai mult timp, acestea sunt iradiate. Dacă totuşi le
consumaţi, e bine să fie puse în apă cu oţet de mere,
apoi spălate şi curăţate.

Consumul de produse lactate

Recomand cu foarte multă rezervă consumul de
produse lactate. Laptele comercializat industrial se
pasteurizează la 80° C. De la 30° C în sus, I-am omorât,
i-am distrus vibraţia caracteristică de viaţă, l-am
transformat din organic în anorganic. Singurul lapte
disponibil care este încă bun, e cel de capră roşie
(maronie), recomandat în special copiilor. De ce? Negrul
absoarbe razele solare, albul le respinge, iar culoarea
roşie este neutră. Capra nu se îmbolnăveşte de cancer.
Mănâncă mult mugur. Astfel, laptele ei conţine un
cumul de elemente organice favorabile sănătăţii umane.
În plus, laptele ei este alcalin, aproape de parametrii
laptelui matern.
Laptele de vacă este acid şi produce o creştere
rapidă şi exagerată a oaselor la copii în perioada lor de
dezvoltare.

Consumul de carne
Consumul frecvent de carne este în defavoarea
sănătăţii umane. Putem lua proteina şi din alte
alimente, ca, de exemplu, sămânţa de dovleac. 100 de
seminţe crude de dovleac sunt echivalentul proteic al
unei jumătăţi de kilogram de carne. În plus, prin
consumul de carne omul preia din vibraţiile acelui
animal, organismul uman dezechilibrându-se, devenind
astfel mult mai sensibil la îmbolnăvire.
Când eram tânăr, am avut o perioadă în care nu am
mâncat carne timp de 7 ani. În anii ’70, am fost plecat în
interes de serviciu, cu o delegaţie, în Franţa, unde am
fost invitaţi la o masă de protocol împreună cu colegii
francezi. Din tot ce era pe masă, nu prea am avut ce să
aleg dar trebuia să mănânc, căci mereu eram poftit să
mă servesc. Am luat o bucată de ficat de pasăre cu ceva
salată de-a lor. Cine era cât pe-aci să moară în timpul
nopţii? Eu. Pentru că nu mai aveam în sistemul digestiv
elementele care să digere carnea.

Cafeaua
Gudronul din cafea este otravă. El nu este solubil în
sistemul nostru digestiv, ca şi gudronul din fumul de
ţigară. Acesta trece în sistemul circulator şi se depune,
generând tot felul de boli.

Pentru constipaţie
 Câte lichide bei pe zi? Puţin. Unde se produce in
organism absorbţia lichidului? La nivelul intestinului
gros, zona transversală. Dacă nu ai consumat lichide în
mod suficient, cele care mai ajung până aici se resorb şi
mai departe, pe zona colonului ascendent începe
întărirea fecalelor. Ca să prevenim constipaţia avem
nevoie de lichide, fibre vegetale şi mişcare. Care este
rolul alimentelor bogate în fibră? Cum are loc deplasarea
în intestin a mâncării ingerate? Prin intermediul
peristaltismului. Colonul ascendent, de ce nu este el un
tub drept? Este alcătuit din zone care, alternativ, se
contractă, se destind şi astfel împing masa rezultată în
urma digestiei de la colonul ascendent spre cel
transversal şi, în cele din urmă, spre colonul
descendent, de unde este evacuat. În zona colonului
transversal, dacă această masă nu are lichide şi nici
fibra care să mărească aderenţa de pereţii intestinului
ca, prin fenomenul peristaltic, să fie împinsă înainte,
spre evacuare, mişcarea ei devine tot mai lentă, stă pe
loc, se aglomerează şi, în lipsa lichidelor, se întăreşte.
Astfel, odată cu intoxicarea organismului, în timp
apar şi hemoroizii, iar la unii fenomenul de megacolon.
Fecalele fiind dense, uscate, produc în zona de evacuare
a colonului descendent mici leziuni, rupturi ale unor
vase de sânge şi a peliculei care îmbracă intern colonul.
Din acea ruptură ies vene afară şi apar hemoroizii.

Explicaţii şi sfaturi

„Dacă avem un sânge curat, nu ne îmbolnăvim”

Principala cauză a bolilor de inimă nu este inima, ci
calitatea sângelui care trece prin inimă. Sângele este
factorul minune care face legătura între fizic şi psihic.
 Noi avem în organism o cantitate de elemente toxice
dobândite prin modul nostru de trai, dar şi de la părinţi.
Când copilul trece prin bolile specifice vârstei, este bine
ca acestea să nu fie oprite cu medicamente. Prin aceste
boli, copilul elimină toxinele. Dacă are pojar sau gripă,
nu-i opriţi temperatura cu medicamente. Patru gripe
oprite cu medicamente predispun, după o perioadă de
timp, la cancer. Dacă avem un sânge curat şi sănătos,
nu ne îmbolnăvim. Să vă dau un exemplu: punem apă
curată în două sticle pe care le lăsăm la geam. Trec
multe zile fără ca apa să se strice. După o vreme, punem
în una din ele un vârf de cuţit de drojdie. Ce se
întâmplă? Apa se tulbură puţin. Apoi turnăm în fiecare
sticlă o soluţie ce conţine o anumită cantitate de
microbi. În care din cele două sticle se vor dezvolta
microbii mai rapid? Desigur, în sticla tulbure, unde sunt
condiţii mult mai bune pentru dezvoltarea lor.

Infarctul
O mare parte din cei care vin la mine au avut
infarct. Acesta se datorează gazelor care, în special în
timpul somnului, se adună în corp fără a fi eliminate. Se
exercită astfel o presiune asupra inimii, şi cum dormim
mai mult timp într-o anume poziţie, apare infarctul.
În această situaţie, dacă apuci să te trezeşti, te duci
repede la baie şi-ţi dai cu duşul cu apă rece pe burtă.
Apa rece reduce volumul gazelor şi astfel se diminuează
presiunea. Şi faci masaj în palmă, în talpă, în locurile
unde sunt reprezentate stomacul şi intestinele. Sau iei
un prosop de bumbac sau de in, îl uzi cu apă rece şi
freci abdomenul până simţi că s-a răcit bine.

Boli de plămâni
 Se ia dimineaţa o linguriţă de ţiţei pe stomacul gol.
Timp de 3 ore nu se mănâncă nimic şi nu se bea cald ca
să nu se producă gaze care apasă pe inimă. Sau: se
pune grâu încolţit pisat în lapte de capră. Se stoarce şi
laptele rezultat se amestecă cu ceai de salvie. Se obţine
un terci care se amestecă cu puţină miere. Sau: se
amestecă miez de pâine neagră uscată, pisată, cu zeamă
de varză şi putină slănină crudă.

Fracturi ale oaselor

La cei care au fracturi ale oaselor este bună terapia
cu magneţi. Magneţii magnetizează fierul din globulele
roşii, pe care le mobilizează, activând circulaţia sangvină
în zonă şi accelerând astfel vindecarea.

Împachetări
Pe coloana vertebrală se pun comprese cu frunze de
varză şi cartofi roşii (de două ori pe zi şi o dată noaptea,
timp de 3-4 ore), apoi se spală cu soluţie (apă plus oţet
de mere, jumătate-jumătate). Sau se înfăşoară bolnavul
cu un cearşaf înmuiat în fiertură de paie de ovăz şi se
bagă într-un sac de plastic. Fiertura se obţine astfel:
într-o oală de 10 litri se pun 5-6 litri de apă, se adaugă
paie până la buza oalei şi se fierbe până scade cam 3
degete, după care se opreşte focul, se răceşte zeama şi
se ţine la rece. Astfel înfăşurat, bolnavul este lăsat să
stea 3-4 ore, cât poate să reziste. Cearşaful se spală bine
după utilizare. Apoi se poate refolosi. Fiertura se
foloseşte până la terminare. Înainte de folosire se
încălzeşte la aproximativ 30° C. Procedura se aplică timp
de 21-42 de zile.

Tratarea răcelilor
 Tratarea răcelilor, a gripelor cu antibiotice, în mod
repetat, scade imunitatea organismului şi capacitatea sa
de apărare faţă de bolile virale. La nivel fizic, creşterea
imunităţii se realizează prin purificarea sângelui.

Pojar
Ajută să freci abdomenul cu apă rece, să faci clismă.

Amigdalită
Se freacă abdomenul cu apă rece, se face gargară cu
petrol.

Durerea de cap
Durerea de cap, în numeroase cazuri, este produsă
de gazele la stomac de la colita de fermentaţie.
 Cap. VIII: ROMÂNIA

„Nu ţi-e ruşine să vorbeşti urât despre ţara ta?!”

Valeriu Popa: Nu e bine să pleci de acasă. Părăsirea

ţării în care te-ai născut înseamnă dezertare. O
dezertare de la autoprogramul luat. Noi, când venim la
viaţă nu venim întâmplător.
Întors din străinătate, Valeriu Popa a fost iniţiatorul
şi sufletul facultăţii de Ştiinţe Cognitive şi
Parapsihologice, prima de acest fel din ţara noastră. În
loc să primească bani pentru timpul petrecut cu
numeroşi bolnavi care-i cereau sfatul şi doreau să-i ofere
o recompensă în bani, dânsul i-a rugat, dacă doreau cu
adevărat să-l ajute, să îi aducă cărţi, casete video şi alte
materiale pe teme de spiritualitate. În final a strâns
donaţii în valoare de peste 11.000$ pe care le-a dăruit
facultăţii nou înfiinţate, spre folosul tinerilor români,
dornici de căutare, de spiritualizare.
La un moment dat Valeriu Popa a văzut un film
românesc care reflecta situaţia, adeseori ruşinoasă, din
ţara noastră în perioada de după anii 90'. Durerea lui şi
mai mare a fost când a aflat că cel care a pus pe „tapet”
în faţa lumii degradarea umană la care se pretează un
segment al populaţiei româneşti, era un român ce
plecase din ţară de mai mulţi ani. Deşi unii din grupul
din care făcea parte nu-i împărtăşeau „vederile”, printre
ei fiind şi artişti, el a afirmat cu hotărâre: „Pentru o
pungă de bani, râd şi batjocoresc Romania, o denigrează
şi o înjosesc. Eşti de la ţară? Ai călcat în balega vacii ori
a calului, sau în căcărezele caprelor sau ale oilor în
curtea alor tăi? Ai curăţat haznaua, te-ai murdărit şi ai
mirosit mai rău ca o cocină? Ai scris vreodată despre
asemenea trăiri? Ţi-a fost ruşine? De ce nu ţi-e ruşine să
ieşi în lume, vorbind urât despre ţara ta?”

„Aici e inginer, acolo - servitor...”

Valeriu Popa (adresându-se mamei unui băiat):

Băiatul acesta e liniştit, dar vrea să plece din ţară. E un
găgăuţă de prima clasă.
Mama: Aşa e. A venit cumnatul meu şi i-a băgat în
cap să plece.
V.P.: Să nu se ducă. Aici e inginer şi acolo ajunge
servitor. Acolo au de toate în faţa ochilor, râvnesc, se
îmbolnăvesc şi se bagă în tot felul de mizerii numai ca să
câştige mai mult.

„Să-i învăţăm pe copiii noştri să nu plece din ţară”

Valeriu Popa (adresându-se unor studenţi): Noi, cei

mai în vârstă, o mare parte dintre noi, am muncit din
greu, cum ne-am priceput, cu renunţări, cu suferinţă, să
facem ceva bun în ţara noastră. Şi mulţi chiar au făcut.
Acelaşi lucru să-i învăţăm şi pe copiii noştri. Să nu plece
din ţară pentru o mână de bani şi un confort material
mai bun. Cei mai mulţi ajung servitori la servitori. Ţineţi
minte! Am văzut ingineri, profesori sculându-se de la ora
3 dimineaţa să ia ziare şi să le vândă. Copiii unei părţi a
românilor plecaţi din ţară au fost nenorociţi de
colectivele în care trăiesc. La vârsta adolescenţei am
văzut prostituate, consumatori şi vânzători de droguri.
De ce? Pentru că nu au ştiut să-şi păstreze echilibrul în
acea lume, cu tentaţii şi pericole, adesea nebănuite
pentru ei. Aşa că dacă aveţi copii, nepoţi, spuneţi-le:
„Rămâneţi acasă, munciţi în ţara voastră, pentru că aţi
venit la viaţă în România cu un rost, nu întâmplător”.
Dacă trebuia să mă nasc în Germania, Franţa, America,
acolo mă năşteam. Noi ne-am născut în România cu o
misiune.
[Deşi pare dur şi prea categoric, Valeriu Popa nu
este singurul care insistă obsesiv chiar, asupra
importanţei deciziei noastre de a rămâne în tară şi de a
ne trăi viaţa aici, cu bune şi rele, făcând tot ce ne stă în
putinţă, pentru mai binele neamului nostru şi implicit al
nostru, individual. „Părintele Arsenie Boca sfătuieşte o
persoană care venise la dânsul să-i ceară binecuvântare
pentru a pleca în America cu familia, chemaţi de nişte
pocăiţi, prieteni ai lor”. „Nu, pentru binele vostru şi al
copiilor voştri. Gândeşte, mă, că Dumnezeu iubeşte
România, că e ‘grădina Maicii Sale’. Că în America la
sfârşit sunt durerile de lungă durată şi grele, pe când
aici sunt uşoare şi de scurtă durată, că nu îngăduie
Maica tuturor(...) Mă, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară,
dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori
să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi
înconjurată de flăcări”. „Părintele nu era de acord să-ţi
părăseşti ţara (Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca - o
viaţă închinată schimbării vieţii noastre) (n.a.)].

„Veniţi înapoi în România!”

Valeriu Popa (adresându-se unui grup de români

din străinătate): De ce aţi plecat din ţară?
Din sală au venit diferite răspunsuri: „să-mi ajut
copiii”, „să-mi fac o situaţie”, „să trăiesc într-o lume mai
civilizată”, „să scap de mizeria din România” etc.
- Sunteţi nişte proşti - a conchis Valeriu Popa. Şi vă
spun şi de ce. Pentru că trăiţi numai pentru interese
materiale, fără să cunoaşteţi nimic despre cea de-a doua
parte a corpului uman, cea psihică (bioenergetică).
Corpul fizic îmbătrâneşte şi moare, se descompune, dar
partea psihică nu moare, doar se desparte de corpul fizic
prea uzat ca să mai poată locui în el şi îşi continuă
existenţa. De ce sunteţi dezertori faţă de ţară? Aţi plecat
pentru un interes meschin sau pentru că nu l-aţi
înghiţit pe Ceauşescu, pentru că aţi fost persecutaţi, şi
aşa mai departe. Dar acum haideţi cu toţii înapoi acasă
şi să luptăm împreună ca să fie şi la noi ordine,
curăţenie, să nu mai fie corupţie. E greu, dar e ţara
noastră. Cine trebuie să facă ordine în ea? Străinii? Hai
s-o facem noi, cu demnitate, cu seriozitate şi sacrificiu.
Veniţi acasă şi cu experienţa voastră dobândită în
străinătate cu trudă şi cu umilinţă, haideţi să luptăm ca
să fie mai bine la noi. N-are rost să vorbiţi urât despre
ţara voastră, s-o împroşcaţi cu noroi, că vă murdăriţi pe
voi.
[Mulţi dintre noi suntem fii risipitori, aflaţi mai
departe sau mai aproape de casă (sau chiar acasă!).
Numai că întoarcerea fiului risipitor, după cum observă
Georgeta Florea, trebuie să aibă loc „în credinţă, să simţi
că ai putea să fii un slujitor al Tatălui Ceresc în patria
ta, în familia ta”. (Georgeta Florea, Convorbiri cu îngerul
Florea) (n.a.)].

De vorbă cu studenţii

Valeriu Popa: Am fost mult timp în străinătate, în

ţări civilizate. Am tot respectul pentru ordinea,
curăţenia, disciplina civică la care au ajuns. M-am
întâlnit acolo cu multi români. Pe toţi i-am sfătuit însă
să se întoarcă acasă. Iar pe cei care vor să plece definitiv
din ţară, îi sfătuiesc cu toată dragostea să-şi scoată din
cap acest gând. Dacă vreţi să plecaţi pentru acumularea
de cunoştinţe prin care să deveniţi mai buni din punct
de vedere profesional, duceţi-vă; dar să vă întoarceţi să
daţi semenilor voştri din aceste acumulări, ţinând cont
de moştenirea de tradiţie şi de spiritualitate a neamului
în care nu întâmplător v-aţi născut.
Dacă vă duceţi însă pentru bişniţă (să-mi fie iertat
acest cuvânt neacademic), furtişaguri sau ca să deveniţi
servitori la servitorii lor, doar pentru o pungă de bani, să
nu o faceţi; nu călcaţi în picioare demnitatea şi mândria
frumoasă a unui neam care a trăit fără lăcomia şi
răutatea de a lua ce nu-i aparţine prin dat divin.
Mulţi dintre cei care au plecat din ţară şi nu s-au
mai întors aici cu acumulările lor, pentru mine sunt
nişte dezertori. Căci au venit la viaţă în România ca să
lupte, să iubească, să sufere alături de ceilalţi români,
să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu în această ţară.
În 1990 a apărut într-un ziar (Expres Magazin din 7-
13 septembrie) ceea ce am spus atunci şi cred şi acum:
„România va fi Mecca omenirii prin spiritualizare”. N-
am spus-o de la mine, s-a spus prin mine. Dar ţara va
trece prin nişte examene de mare suferinţă. De ce?
Pentru că numai suferinţa îl înalţă pe om. În ţările unde
tot ce se construieşte în plan fizic, se face cu lăcomie,
prin hoţie, degradându-se mediul sau distrugându-se
natura şi vieţile a mii şi milioane de oameni pentru
interese egoiste, personale sau de grup, vor avea loc
evenimente menite să stopeze toate acestea, după care
se va restabili echilibrul natural. Mă rog, mai ales
pentru cei tineri, să nu ajungă să vadă şi să trăiască în
anii care urmează asemenea evenimente.
[„Totuşi, România are încă un destin imprevizibil,
datorită celui mai mare număr de biserici şi mănăstiri
construite şi raportate la numărul de locuitori, faţă de
alte ţări europene, datorită numărului mare de martiri
din închisori, datorită pustnicilor care există în România
(chiar mai mulţi decât cred ierarhii) şi care trăiesc în
asceză maximă, dându-şi viaţa Mântuitorului în post şi
rugăciune, datorită unor creştini simpli care umplu
bisericile duminica, datorită unor preoţi săraci care
liturghisesc cu bucurie şi fără cârtire în parohiile lor”.
(Pavel Chirilă, Întâmplări din biserică şi spital) (n.a.)].
Pentru noi, românii, salvarea este să ne mulţumim
cu ce avem aici, dat de Dumnezeu, iar printr-o bună
gospodărire să transformăm această mizerie în ceva
frumos. Nimeni nu va veni din afară să ne ajute pe
gratis. Fiecare vrea să ia ceva în schimb, şi cât mai mult.
Dacă ne lăsăm furaţi şi prostiţi, cu atât mai bine pentru
ei.
Avem nevoie de legi corecte şi aspre pe care să le
respectăm cu toţii. Mi-aduc aminte de o întâmplare
petrecută pe când eram în Los Angeles. Cineva rupe
nişte flori dintr-un gard viu pus pe marginea unei străzi.
Merge vreo 200 de metri şi brusc apare maşina poliţiei
lângă el. I se cer actele şi este întrebat de unde are
florile. Prins asupra faptului, cetăţeanul recunoaşte.
Este dus la locul de unde rupsese florile şi este
fotografiat acolo, cu florile în mână. I se întocmeşte
proces verbal şi primeşte o amendă de 200 de dolari. În
plus, plăteşte şi fotografiile făcute. Ce se întâmplase? O
doamnă care locuia peste drum îl văzuse de la geam
cum rupsese florile şi a anunţat poliţia. Atâta tot. Mai
rupe flori, dacă îţi dă mâna!
Alt exemplu. Eram în Canada şi stăteam de vorbă cu
un cetăţean român care lucra acolo ca angajat al
statului român. După o vreme, acesta se scuză, lipseşte
vreo 5 minute şi revine. După câteva ore de la reluarea
discuţiei, iar se scuză şi dispare câteva minute.
Văzându-mi nedumerirea, îmi explică: „Am fost şi am
mutat maşina de pe o parte pe cealaltă a drumului, căci
staţionarea este permisă doar câteva ore, după care
trebuie să mutăm maşinile, iar pe acolo se face
curăţenie”. „Dar nu poţi să o mai laşi?” - l-am întrebat.
„Prima oară când am uitat să mut maşina, m-au
amendat. După un timp, iar am uitat şi mi-au ridicat
maşina. A mai trecut ceva vreme. Pentru că nu eram
obişnuit cu disciplina de aici, iar am uitat. Mă ştiau
deja. M-au chemat la maşină, m-au suit în ea şi m-au
dus în port. Am plătit tot: amendă, deplasare, staţionare
în port. Şi mi-au zis că dacă mă mai prind încă o dată că
nu respect legea, mă trimit acasă. Ziceau: «Dumneata n-
ai venit cu dezordinea din România să faci dezordine
aici. Aici eşti în Canada». Şi aşa, de frică, m-am învăţat.
Acum mi-a intrat în reflex”.

„Să redescoperim iubirea de Dumnezeu”

Valeriu Popa: România are misiunea să devină o

ţară spiritualizată, cu un grad de spiritualizare dus la
superlativ, în pofida tuturor celor care fac tot ce pot ca
să nu fie aşa. Dar nu oricum! Avem nevoie să
redescoperim iubirea de Dumnezeu şi de aproapele
nostru.
[ în acest sens se exprimă şi profesorul Nicolae
Mladin: „Prin iubire, şi numai prin iubire, puterea nu e
tiranie ci binefăcătoare, ştiinţa nu e distructivă ci
constructivă, bogăţia nu e arogantă ci milostivă, geniul
nu e dizolvant ci ziditor de catedrale, munca nu este o
osândă ci o bucurie, jertfa nu e o suferinţă ci o
plenitudine, viaţa omenească nu e tragedie ci fericire.
(...) Prin iubire toate privesc sus, toate se înnobilează,
toate se luminează, toate sunt transfigurate. (...) Iubirea
este sufletul sufletului nostru, e inima existenţei umane,
e axa istoriei şi ceea ce dă valoare veşnică indivizilor şi
neamurilor. Prin ea contăm sau nu în faţa istoriei şi a
lui Dumnezeu”. (Prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul
vremii) (n.a.)].

Voi credeţi?

Valeriu Popa povesteşte despre o întâlnire cu un

grup de români din străinătate:
VP: Voi credeţi că venirea la viaţă este
întâmplătoare? Care credeţi că există revenire la viaţă?
Din sală câteva voci: „Nu credem”.
VP: Vă rog să aveţi amabilitatea şi să adăugaţi
cuvântul „încă”. Lăsaţi o rezervă la acest „nu”. Că şi
biserica catolică l-a luat pe „nu” în braţe când Giordano
Bruno a spus că „Pământul se învârteşte”. Şi l-au ars pe
rug. Au făcut bine? Se învârteşte Pământul în jurul
Soarelui? Acum ştim cu toţii că da.
O femeie din sală răspunde: Degeaba, eu tot nu
cred.
VP: Proasto! Apoi mai adaug ceva şi ea se ridică din
nou negând cu vehemenţă.
VP: Proasto la pătrat. Toată sala râde. Între timp
văd un copilaş care se tot învârtea pe lângă mine. Şi zic:
Al cui e copilaşul ăsta că are cutare, cutare, cutare şi
spun tot ce avea.
O doamnă din sală: Vai de mine, aşa e. De unde
ştiţi?
VP: Copilul era tocmai nepotul acelei doamne. De
atunci mă tot căuta la telefon şi se recomanda:
„doctoriţa prostuţa”, că era medic de profesie. Vezi, un
şoc din acesta într-o situaţie pe care nu o mai poţi nega, i-
a schimbat mentalitatea.
Sezonier în Germania

Afară plouă. Polonezul, cel pus de neamţ să

supravegheze strângerea recoltei, a venit şi ne-a
anunţat: „Pauzăă!”, adică nu mergem la muncă,
deocamdată. Sperăm să prindem totuşi câteva ore de
lucru. Vom vedea.
Acceptarea prezentului. Pentru cei cărora le „merge
bine” este o treabă mai uşoară. Mai puţine frustrări, mai
puţine lipsuri, un statut social onorabil. Cam aşa arată
majoritatea nemţilor de pe aici. Casa lor, maşinile lor,
treaba lor. Civilizaţie.... şi atât. Se poate spune că, deja
este foarte mult. Da, este. Drumuri aproape perfecte mai
peste tot, legi gândite şi aplicate în folosul comunităţilor
şi, mai ales, respectate de aproape toţi cetăţenii, în
special de cei nemţi. Curăţenie, respect pentru natură
pe de o parte, şi chimizare şi tehnologizare excesive pe
de altă parte, în agricultură. Linişte şi ordine care sar în
ochi, mai ales în zonele rurale.
Satele lor, nişte adevărate cartiere rezidenţiale într-o
mare de verdeaţă, sunt amenajate cu gust, frumoase,
discrete, pedante, care rămân la fel şi azi şi mâine, şi
peste o lună, încât aproape că te întrebi dacă sunt
locuite. În timpul săptămânii par aproape pustii. Până
după amiază te plimbi pe străzi şi foarte rar întâlneşti
oameni. Adulţii pleacă de dimineaţa la lucru în oraşele
mari din împrejurimi, o altă parte se ocupă de
agricultură. Copiii sunt la şcoală, iar bătrânii, probabil
nu prea ies din casă.
După ora 17 viaţa se animă puţin, se fac
cumpărături, dar seara, în afară de o lumină aprinsă în
casă, nu prea vezi mişcare, abia de-ţi dai seama că e
locuită. Senzaţia de ireal nu mă părăseşte. O lume în
care totul este la locul lui, nici măcar un fir de iarbă nu
creşte de capul lui, fiecare ştie în orice clipă ce are de
făcut, îi vezi adesea mergând pe stradă, fie pe bicicletă,
cu feţele aproape inexpresive, cu ochii ficşi, aţintiţi spre
o destinaţie numai de ei ştiută, fără să vadă nimic în
stânga sau în dreapta. Viaţa lor e programată în detaliu.
Fără un motiv anume, un frison îmi strânge inima.
Brusc, mi se face dor de acasă.
Văd un bărbat pe la 60 de ani, bine făcut, îmbrăcat
într-un costum special pentru Jogging”, care trece
alergând pe lângă mine. Privirea fixă, aţintită înainte şi
concentrat la ce făcea, adică la alergat. La vreo 200 de
metri înaintea mea se opreşte, se uită la un ceas sau
ceva asemănător, stă vreo 30 de secunde, butonează de
câteva ori, şi porneşte în sens invers, tot alergând. Într-o
altă zi văd o doamnă de vreo 55 de ani, îmbrăcată tot
sportiv, care mergea. Dar nu oricum. Într-un ritm mai
alert, având două beţe în mâini, asemănătoare celor pe
care le au schiorii şi de care se ajuta pentru a merge în
acest ritm susţinut.
Sunt oameni harnici, eficienţi, civilizaţi. De aceea au
de toate, sau aproape de toate. S-au identificat atât de
mult cu valorile materiale ale existenţei, confortul
material, l-au adus la un nivel de neimaginat pentru o
mare parte dintre români, încât este imposibil să nu-i
admirăm. Dar, ca să rămâi între ei trebuie să te
îmbolnăveşti de boala lor, răceala inimii, a
sentimentelor. Ei nu se mai bucură unii de alţii, nu mai
comunică între ei, comunicarea e un fel de dresaj, reacţii
automate care mimează sentimente. Le-a dispărut
spontaneitatea, bucuria, durerea, chiar şi emoţiile au
devenit programate. Ai senzaţia că le este teamă să aibă
sentimente, deşi le mimează, uneori chiar cu talent.
 Eu nu zic că e bine sau rău, însă, pentru mine, o
asemenea existenţă ar fi un calvar. Sunt însă români
care s-au adaptat, de dragul bunului trai material.
Am fost Duminică la slujbă, la o biserică ortodoxă,
într-un mare oraş din apropiere. L-am cunoscut pe
părinte, care este omul potrivit la locul potrivit, am
schimbat câteva cuvinte şi apoi a început slujba. La
sfârşit am stat la miruit şi, pentru că eram străini de loc,
am rămas mai la urmă. Biserica era destul de plină, aşa
că am aşteptat o vreme, până să ajungem şi noi la
miruit. Din locul în care ne aflam, enoriaşii treceau prin
faţa noastră şi, după aceea am înaintat şi noi. Toţi au
stat disciplinaţi la rând, în linişte (şi erau români), foarte
puţini vorbeau în şoaptă. Ce m-a surprins a fost că
nimeni nu s-a uitat la noi, nu ne-au adresat o vorbă. O
singură familie de tineri, studenţi la Bremen, cu un copil
mic, ne-au privit surâzători şi ne-au invitat să intrăm în
rând (eram cu un prieten), înaintea lor. Erau studenţi
români, încă cu inimile calde şi cu iubire în suflet,
hrănită şi de bebeluşul pe ca- re-l aveau cu ei.
Dorul de acasă a năvălit cu putere în mine. Brusc,
mi-am adus aminte de prima zi când am intrat în
biserica satului care urma să devină satul meu, casa
mea. Încă de pe drumul spre biserică, m-am întâlnit cu
săteni, tineri şi bătrâni. Când ne vedeau ridicau capul,
ne priveau cu curiozitate în ochi şi ne salutau: „Doamne
ajută”. Dar nu scăpăm numai cu atât. Ne întrebau cine
suntem, la cine am venit, unde stăm, iar la plecare, deşi
nu ne cunoşteau, ne urau de bine, iar unii chiar ne-au
îmbrăţişat. O bătrânică, tare se mai minuna când a aflat
că ne mutăm în sat. Cu o privire de copil, din ochii ei
negri, curgeau spre noi raze de lumină, de bucurie şi de
iubire. Nu avea nevoie de un motiv ca să fie aşa. Ne-a
îmbrăţişat, ne-a sărutat pe obraji şi ne-a urat:
„Dumnezeu să vă binecuvinteze”. Ajunşi în biserică,
câţiva localnici ne-au arătat unde să stăm şi ne-au
explicat în câteva cuvinte rânduiala din biserică. La
sfârşit, la coadă la miruit, au intrat şi alţii în vorbă cu
noi, dornici să ne ajute, dacă aveam nevoie de ceva.
La fel, primarul şi părintele din sat ne-au primit cu
inima deschisă, simţind în ei un permanent sprijin, căci
e greu să fii străin, iar perioada de adaptare nu este
întotdeauna uşoară.
Oamenii îşi spun multe privindu-se în ochi. În
Germania, chiar românii mei, cu mici excepţii, nu ne-au
acordat nici o privire. A trebuit să insist, să fiu chiar
puţin obraznic, poate. Cum s-ar zice, m-am băgat în
vorbă, n-au venit ei la mine. Nu mi-e firea, dar bine am
făcut. Am descoperit, după câteva vorbe de prezentare,
că avem încă multe în comun, o căldură şi o dragoste
românească care nu a dispărut, dar a fost bine
încarcasată într-un înveliş de marmură, ca să nu
deranjeze mediul în care trăiesc. Acest înveliş sper să fie
spart, căci este un dar nepreţuit lăsat nouă de strămoşi,
dragostea de Dumnezeu şi de oameni, singurul care ne
apropie de Hristos.
Pentru mine, român, Germania mi-a arătat care este
boala bunului trai material. Împietrirea inimii. România
poate fi samarineanul care se opreşte pe marginea
drumului istoriei, se apleacă asupra omului căzut, bătut
şi tâlhărit (de darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu),
îi oblojeşte rana şi îi dă o mână de ajutor. Aşa să ne
ajute Dumnezeu.
Nicolae Mladin observă şi el această boală, dar o
explică puţin diferit: „Boala aceasta prin care faci din
defecte calităţi, unor calităţi minuscule le dai proporţii
gigantice şi te transpui într-un plan unde te vezi
superior tuturora, chiar şi lui Dumnezeu, este: orgoliul.
Ea este boala fundamentală a societăţii modeme(...).
Smerenie şi mândrie! Sunt două atitudini ale
sufletului omenesc în relaţie cu semenii şi cu
Dumnezeu. Omul, în fond, este o fiinţă dependentă de
Dumnezeu şi de societate. Conştiinţa acestei dependenţe
este smerenia. Cu toate acestea omul este înclinat să
nege această dependenţă şi să se constituie pe sine ca o
fiinţă absolută şi autonomă. Aceasta este mândria.
Omul vrea să se simtă Dumnezeu. Şi dintre cele două
atitudini, una conformă realităţii, alta falsă, omul
modern cunoaşte de preferinţă mândria şi are oroare de
smerenie. De aici impasul în care se găseşte, căci îşi
clădeşte viaţa pe o perspectivă greşită. Şi de fapt, cel ce
nu acceptă smerenia de bună voie, ajunge la ispăşirea
mândriei, care e smerire prin forţa împrejurărilor”. (Prof.
dr. Nicolae Mladin, Prin sbuciumul vremii)
 Cap. IX: PARFUM DE ÎNGER

În cartea anterioară, în capitolul „Ultima întâlnire”

am adus aminte de cei 3 luminători care si-au luat în
programul lor de viaţă să se nască în România, la
perioade apropiate de timp, în medii şi locaţii diferite ale
ţării noastre. Principalul lor scop era ridicarea nivelului
spiritual al poporului român, alături de alţi trimişi, cât
mai mult posibil, în vederea pregătirii neamului
românesc pentru misiunea încredinţată de Dumnezeu
poporului, şi prin el, României.
Suportând umilinţe, suferinţe şi greutăţi de
neimaginat pentru cei mai mulţi dintre noi, au reuşit să
vorbească, să făptuiască, au fost un exemplu viu,
contemporan, o speranţă şi o lumină în vremuri în care
abordarea ştiinţifică a vieţii, subordonată unei doctrine
materialiste făcea tot posibilul să înăbuşe orice sclipire
de spiritualitate.
Pentru sute de mii, milioane de români, ei au fost
lumina în întuneric, i-au ajutat să înţeleagă ce rost au
pe lumea aceasta, de ce suferă şi ce să facă să-şi
redobândească sănătatea psihică şi fizică. Ne-au spus
tot ce avem nevoie să ştim ca să devenim mai buni. Ne-
au arătat cu probe materiale, repetate, ca să credem şi
să ne schimbăm. Ei au renunţat la confortul material, la
liniştea lor, au urmărit cu încăpăţânare un singur gând,
slujirea lui Dumnezeu, fiecare cu particularităţile lui,
conform cu pregătirea şi mediul social în care s-au
manifestat.
Au luminat pământul României o vreme, apoi s-au
întors în Lumina din care au venit. Misiunea lor are un
singur scop: spiritualizarea noastră şi în special a
tinerilor. De ce? Crezul lor nestrămutat este că România
are în viitorul apropiat un rol principal în spiritualizarea
întregii omeniri. Cu acest crez au trăit, cu el au murit şi
continuă să-l propovăduiască. Au fost aspri dar
principiali. Corecţi şi cu o dragoste nestrămutată către
Dumnezeu. Şi totuşi, iubirea cu care ne-au sfătuit, ne-
au ajutat, ne-au scos din prăpastia morţii, este demnă
de viaţa unor sfinţi.
Părintele Arsenie Boca spunea:
„M-a întrebat cineva: «Ce sunt sfinţii?»
Sunt oameni ca şi noi. Decât că aceştia au pus
iubirea de Dumnezeu, mai presus decât iubirea de
mamă, decât iubirea de tată, decât iubirea de fiu, decât
iubirea de patrie, decât iubirea de pământ, decât iubirea
de lumea asta. Sfinţii prin urmare, sunt oameni care au
ascultat întocmai de lisus, iubindu-l pe El, mai presus
decât acestea.
Acuma ştiţi ce sunt sfinţii. EROII IUBIRII DIVINE.
Taina lor este aceasta. Prin nevoinţă şi dar au dobândit o
ascultare desăvârşită de Dumnezeu”.
Acum ei s-au ridicat la „Cer”. Ce facem în
continua- , re? Ei sunt „Sus”, iar noi, o parte din cei care
i-am cunoscut, suntem încă jos. Singuri. În aparenţă. Şi
facem, cei mai mulţi dintre noi, ce ne taie capul, cum ni
se pare nouă că e bine. Dar de fapt, fără să ne dăm
seama, cu viaţa noastră de fiecare zi, de la gând, privire,
gest, vorbă, faptă, noi dăm examene. Tainic, fiecare, zi
de zi, luăm sau picăm examene. Şi se adună un punctaj.
„Ei şi?” veţi spune. „Asta e. Facem şi noi ce putem”.
Viaţa e grea, ei nu mai sunt cu noi, ne descurcăm cum
ne pricepem. Faţă de mulţi alţii care sunt în jurul
nostru, noi, totuşi, facem ceva”. Da, da! Aşa e. Însă mai
este ceva. Voi, noi, nu mai suntem ca ceilalţi. Am
cunoscut nişte lucruri stând lângă dânşii, prin
comparaţie cu alţii, noi ştim. Cu altă măsură va fi
judecat comportamentul nostru faţă de semeni, faţă de
legile Divine. De ce? Tocmai pentru că ştim. Aceşti
învăţători sunt tot timpul cu ochii pe noi, chiar dacă nu
realizăm acest lucru, nu simţim, urmăresc cu dragoste
şi chiar cu oarecare teamă trecerea noastră prin lume,
căci ştiu ce consecinţe grave pot avea unele atitudini
greşite ale noastre. Vor să ne ajute şi chiar o fac, dar nu
pot mai mult decât îngăduie legea Divină şi liberul
nostru arbitru. Gândiţi-vă, suntem la examen. Profesorii
noştri, care ne-au pregătit şi ne iubesc, n-au voie să ne
ajute în timpul examenului. Asta e.
Parcă vă aud cum strigaţi în gând, oarecum
indignaţi: „Bine, bine, asta e... Până la urmă e doar un
examen. Mai greşim, nu ne ia nimeni capul”. Da, aveţi
dreptate. Dar, oare de ce vă duceţi la un examen. Visaţi,
doriţi din tot sufletul să vă împliniţi visul, să faceţi în
viaţă acel ceva la care puteţi ajunge numai după
trecerea examenului, care vă dă calitatea şi dreptul de a
vă trăi visul. În plus, viaţa ne obligă să trecem anumite
examene.
De ce mergem la un anume învăţător? Pentru că, în
adâncul nostru visăm să ajungem asemenea lui (nu
identic sau o copie a lui), pentru că iubim şi noi ce
iubeşte şi el, ne preocupă aceleaşi lucruri şi credem
asemenea crezului său din care si-a făcut ideal în viată,
şi nu în ultimul rând, pentru că, aşa cum putem, îl
iubim.
„Sus” ne întâlnim cu ce am iubit şi ce am urât pe
pământ. Ferice de cel care s-a străduit doar să iubească,
să-şi spiritualizeze iubirea, apropiind-o, pe cât se poate,
de cea a Mântuitorului. Noi continuăm să învăţăm şi
după moarte, în plus există mai multe „locaşuri” acolo
unde ne ducem. De aici şi teama învăţătorilor noştri.
Unii dintre noi, dacă facem anumite greşeli, riscăm să
nu ne mai putem întoarce în planul corespunzător
evoluţiei noastre, putem cădea din acel plan. Aceasta
înseamnă o mare suferinţă pentru învăţătorii noştri,
pentru cei de-o seamă cu noi care ne aşteaptă „sus”, şi
mai ales pentru noi, căci vom trăi un nivel de viaţă
inferior faţă de cel pe care l-am avut înainte de a ne
naşte.
Miza examenului este mult mai mare pentru unii
dintre noi. Este o probă şi o descoperire în acelaşi timp.
Este acea iubire care nu încape în cuvinte, pe care
mintea şi raţiunea nu o pot explica, fiindcă ea vine de
dincolo de ele. Pe această iubire se formează clase de
elită în slujba Divinităţii. De ce? Pentru că prin această
iubire se manifestă Divinul în noi. Cei care ne-au fost
mentori, împreună cu alţii din România, au lucrat şi
lucrează în continuare, şi prin noi dacă ne pregătim, la
ridicarea nivelului de conştiinţă Hristică din fiecare,
până la acel punct în care, noi, românii, să fim pregătiţi
a fi gazda celui mai mare eveniment de pe Pământ,
aşteptat de aproape 2000 de ani, a doua venire a
Mântuitorului.
Iată mărturia părintelui Pantelimon Munteanu
despre Arsenie Boca: „ ... prin lucrarea părintelui
Arsenie Boca şi a altora, care au luptat mult să fie totul
gata, încât la a Doua Venire să-L primim, noi românii,
pe Mirele Hristos aşa cum se cuvine (...).
Părintele Arsenie Boca, om ales, trimis de
Dumnezeu, a avut această misiune mare, greu de înţeles
de mulţi şi tainică. Aceea de a pregăti poporul român, de
a ne pregăti pe noi toţi pentru Ziua Judecăţii, plecând de
la cuvântul Scripturii: «Drept aceea, privegheaţi, că nu
ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului»“. (Părintele
Arsenie Boca-DARULLUI DUMNEZEU)
 De asemenea nenea Ion ne avertiza, încă din anul
2009: „Eu v-am zis, vor veni şi nişte războaie, vor veni
multe, anul acesta o să avem multe inundaţii pe alocuri,
multe şi în ţară la noi, dar multe peste hotare vor fi.
Gheţarii ăştia de gheaţă, apele, i-auziţi ce vă spun,
gheţarii unde sunt, apele de la Noe s-au strâns acolo, ca
să înţelegeţi. Unde credeaţi că s-au dus apele, s-au făcut
munţi de gheaţă, acum au început să se dezgheţe unde
merge apa, peste noi. Luaţi aminte, toate ţările se vor
acoperi, decât România, barca mea, nu va fi înghiţită de
ape. Dacă nu vă întoarceţi la credinţă, vor veni apele şi
pe aici, numai pe cei credincioşi îi voi ţine în barca mea
aici (tata Ion arată palmele sale) ca să înţelegeţi... Că
iată şi Mântuitorul zice: „în toate zilele v-am strigat vouă
la vreme, la judecată, în toate zilele am stat cu voi şi
între voi am stat în toate zilele, cu voi am fost mereu” şi
voi o să strigaţi la vreme: Doamne, dar când ai fost cu
noi?” şi el o să vă răspundă, „în toate zilele am fost cu
voi”, „Da, când ai fost, că dacă veneai, la credinţă ne
întorceam”, atunci el zice: „Era un om mic de statură,
între voi”, ziceţi voi, „Era un om care ne povestea
nouă” .Atunci va spune Mântuitorul la vreme, „Eu eram
între voi, Eu eram prin Omul ăla, eu grăiam toate prin
el. „Eu sunt o maşină, care duc altă maşină! Ştiţi ce am
zis acum? Ştiţi ce am zis? Cunoaşteţi ce-am zis? Un
bărbat are altă maşină şi trece prin mine şi eu prin
maşina asta duc mai departe, adică Cuvântul lui D-zeu,
ca să înţelegeţi. Aceasta este puterea”. (Calea şi Adevărul
de Ilie Tudoroiu)
Valeriu Popa: „Prin toată munca mea mi-am dorit să
fac ca despre România să se vorbească ca despre un
popor ales de Dumnezeu. România are mare misiune”.
Credinţa este o stare care se transmite prin empatie.
Dacă tu crezi, şi spui ce crezi, cel care te ascultă crede şi
el. E ceva pe care îl consideri real, deşi simţurile nu-l
percep. Zici „Cred!” Şi ai o reprezentare în minte. Şi
mergi mai departe. După un timp oarecare de
străduinţă, acest „Cred” devine un adevăr care se
exprimă şi există în inimă. Dar, suntem ce suntem,
adesea îndoială, necunoaştere, frică.
Se pare că orice credinţă, nesusţinută de
cunoaştere, cade. Uneori cade şi când avem cunoaştere.
Căci ea nu e deplină încă.
Mântuitorul este exemplul nostru care a rezistat la
toate; ispitele prin plăcere şi la cele prin durere, atât fizic
cât şi psihic. Ele au avut un singur scop; determinarea
Lui să se dezică de dragostea şi ascultarea de Tatăl
Ceresc, de iubirea de oameni.
În acele vremuri, de felul în care şi-a trăit
Mântuitorul viaţa pe Pământ, a depins cursul istoriei
omenirii, de la El până acum. Putea să fie şi altfel? Cred
că da. Căci asemenea nouă, şi El are liber arbitru,
libertatea de a alege. Când a văzut grozăvia ce urma să i
se întâmple, s- a înspăimântat. „Şi S’a depărtat de ei ca
la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, Se ruga
zicând: „Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de
la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” Iar un
înger din cer I s’a arătat şi-L întărea. Şi’n luptă cu
moartea fiind, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Şi
sudoarea Lui s’a făcut ca nişte picături de sânge ce
cădeau pe pământ”. (Luca 22:41-44)
Omul din El a simţit asta. Şi omul din El avea liber
arbitru. Şi putea să spună „nu”. Nu l-a obligat nimeni să
accepte, nici Tatăl Ceresc. Căci este Fiul Lui, şi îl
iubeşte. Tatăl îşi iubeşte Fiul. Îndrăznesc să spun că a
făcut-o mai mult pentru noi decât pentru Tatăl, căci
Atotputernicul şi Atotcreatorul, avea soluţii pentru noi,
mult mai dureroase însă. Soluţii pe care numai noi, din
ignoranţă şi răutate le cerem mereu prin felul în care ne
trăim viaţa.
Iubirea Lui de Tatăl şi de noi l-a călăuzit spre
ascultarea desăvârşită de Dumnezeu şi iertarea noastră.
Cu toate acestea, adeseori s-a simţit singur în această
lume, care nu-l înţelegea, nu-l iubea, dar îl urma de cele
mai multe ori, doar din interes. „Dar Iisus i-a răspuns:
„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul
Omului nu are unde să-Şi plece capul’’. (Matei 8:20)
El ni s-a dăruit. Dar numai noi, prin voia noastră
liberă, îl putem primi în inima noastră şi lăsa să ne
transforme viaţa în Lumină. Viaţa Lui pe pământ ne-a
arătat ce este acest loc unde trăim şi noi în prezent.
Valeriu Popa avea o vorbă foarte grea referitoare la
planeta Pământ, îi spunea: „Locaşul crimei şi al
suferinţei”.
Fiecare dintre noi însă, trăim cu nădejdea de a fi
fericiţi. Această nevoie este instinctuală. Dar cum putem
fi fericiţi aici? Grea întrebare. Ei, slujitorii lui Dumnezeu,
cei reali, au o bucurie şi o seninătate întipărite pe faţă,
adesea nepământene. O lumină în ochi de parcă simţi că
te priveşte tot Cerul prin ei. În ce fel reuşesc? Ei sunt
împliniţi, căci în trup fiind, trăiesc deja fericirea vieţii
cereşti, cea în afara trupului. Cum? La această întrebare
îmi vine în minte îndemnul lui Valeriu Popa:
„ Răspundeţi voi!”
*
* *
...Cineva, ascultându-l pe Valeriu Popa vorbind
despre legătura dintre om şi Dumnezeu, a exclamat: „Ce
frumos! Eşti întruparea unui parfum. Eşti un parfum
venit din altă lume. Te-oi descifra în timp...”
 Parfum de înger

În memoriam Valeriu Popa

Când te prinzi în hora vieţii,

Cerul parcă îţi dispare.
Şi uitând de-a lui chemare,
Te cufunzi în disperare.

Dar o mână iubitoare,

Se coboară pân’ la tine.
Te mângâie, te ridică,
Te-ntăreşte, uiţi de frică.

Toate se cuprind în acea mână.

Dumnezeu, Mântuitorul,
Maica Lui şi Maica ta.
E Iubirea fără seamăn
Ce-am primit-o-n dar, cândva.

Iar acum, aşa-ntăriţi,

Înţelegători prin har,
România lui Hristos
O aducem la altar.

Când ceasul bate

Ora destinului ce ne-a ajuns din urmă,
Tu omule, opreşte-te
Din fuga ta nebună.

Ridica ochii către cer,

Căci în acel mister
 Atâta se mai poate, împreunează mâinile, şi roagă-
te.

Ovidiu Harbădă
 Ploaie, vânt, zăpadă, soare, cald sau frig, Valeriu
Popa venea aproape zilnic în parcul „23 August”, însoţit
de zeci de oameni, adesea bolnavi incurabili pe calea
medicală clasică, copii, tineri, oameni maturi, vârstnici.
Toţi au găsit la dânsul sprijin şi sfat pentru necazul lor,
când restul lumii îi abandonase.
 Valeriu Popa cu Texi, prietenul nedespărţit, care i-a
fost alături până în ultima clipă.
 Valeriu Popa în parc, într-una din zilele când ne
vorbea despre sănătate, corpul uman, având la dânsul o
mapă plină cu documente, lucrări, articole, diferite
materiale despre enigma care ne fascinează pe toţi, omul
şi rostul lui în lume, în natură, în creaţia lui Dumnezeu.
 Într-un moment în care Valeriu Popa căuta
răspunsul la o întrebare care, pentru oamenii obişnuiţi,
era fără răspuns.

Prelegeri susţinute de Valeriu Popa în aer liber, la

teatrul din incinta parcului „23 August”.
 Aniversarea zilei de naştere a lui Valeriu Popa, din
anul 1996, la teatrul de vară din parcul „23 August”.
 O parte dintre cei prezenţi la aniversare, pacienţi,
prieteni, studenţi, căutători.

Acasă la Valeriu Popa. În spate se observă o parte

din înregistrările video cu pacienţii aflaţi în faze
terminale cu diferite boli, care, după 2, 3, 5, 7, 9 ani
încă trăiau, analizele demonstrând însănătoşirea lor.
 „Atenţie! Tot ce facem, de la gând, privire, gest,
vorbă, faptă se înregistrează, se computerizează undeva
în finit, şi după ce murim, ne întâlnim cu noi, cu tot ce
am făcut pe acest pământ”. - Valeriu Popa.
 Valeriu Popa tânăr, într-o delegaţie de serviciu, la
Monaco. Această poză am primit-o de la Valeriu Popa cu
vreo două luni înainte să moară. Am fost tare surprins
văzând-o. Valeriu Popa mi-a zis: „Ce eşti aşa uimit,
Ovidiule, crezi că eu am fost numai aşa, cu părul alb şi
bătrân? Şi cu am fost tânăr”. într-adevăr, eu nu mi l-aş
fi imaginat niciodată aşa tânăr, frumos şi elegant, cu o
prestanţă deosebită. În mintea mea prestanţa, eleganţa,
nobleţea aparţineau lui Valeriu Popa aşa cum îl ştiam eu
acum, la 60 - 70 de ani. Interesant este faptul că într-o
anumită conjunctură, la parastasul de 40 de zile ţinut
pentru Valeriu Popa, dânsul mi-a apărut în faţă aşa
tânăr, facându-mi cu mâna. Dacă nu aveam poza, nu l-
aş fi recunoscut.
 Table of Contents
PRESCHIMBARE 2
Capitolul I: AI GRIJĂ! 9
„ ...pentru că nu eşti atentă la viaţa ta”...................9
„Doamna are cancer la sân şi a venit s-o ajutaţi”. .13
„Doamne, dă-mi putere!”......................................14
Despre păcat........................................................17
Despre post..........................................................18
Omul potrivit la locul potrivit................................18
„Agaţă-te de viaţă şi luptă!”...................................19
„Mă supăr când greşiţi”........................................19
„Scapă doar 10-l5%”.............................................20
„Evitaţi discuţiile tensionate”................................20
Aşa cum s-a întâmplat..........................................21
Cap. II: DIAGNOSTICĂRI 28
„Trăirea în neiertare te omoară”............................28
„De-acum încolo, vreau să trăiesc”........................30
„Ţi-e frică pentru că te încăpăţânezi să rămâi
ignorantă”................................................................... 33
„Nu vreau să mor”................................................35
„Mergi cu fata la preot”.........................................35
„Trebuie să scoţi frica din tine”.............................37
„Vedeţi şi prin îmbrăcăminte?!”.............................39
„Eşti închisă în tine şi rea”....................................40
Vrei să te auto vindeci?.........................................41
De ce eşti rea?......................................................42
„Şi-a spus prin mine ce afecţiuni are”...................44
Cap. III: CREDINŢĂ ŞI RELIGIE 46
„Trăiţi cât mai aproape de perfecţiune”.................46
„Dacă te rogi mai mult, poţi experimenta ieşirea din
corp”........................................................................... 46
 „Mai există o şansă: schimbarea comportamentului
nostru”.......................................................................50
„La baza acestor autotratamente trebuie să fie
rugăciunea”................................................................52
„Suntem în preajma unor schimbări planetare”.....54
„Marea victorie: să nu mai greşeşti cu gândul”......55
„Să nu uităm cine suntem”...................................59
„Rugăciunile unite au putere”...............................60
„Inima poate gândi şi vorbi”..................................60
„Nu există moarte”................................................62
„Am murit clinic şi apoi am revenit la viaţă”..........64
„Când dormi, eşti ieşit din corp”............................66
Despre destin.......................................................66
„Nu uitaţi rugăciunea de mulţumire”....................71
„De corpul meu se foloseşte altcineva pentru a-şi
satisface viciile”..........................................................72
„Nu încercaţi să vă aflaţi viitorul”..........................73
Credinţă şi ştiinţă.................................................73
„Refaceţi familia, nu staţi despărţiţi”.....................75
Nu vă luaţi după gura lumii..................................76
Cap. IV: ÎNTÂLNIRI 78
„Singurul prieten: ceea ce e scris negru pe alb”.....78
„Dumneavoastră aveţi discipoli?”..........................81
„Dacă nu scot frica de moarte din oameni, nu pot
lucra cu ei”.................................................................89
„Să-i facă preotul o slujbă şi îi trece”.....................95
Discuţie cu o doamnă fascinată de spiritualitatea
indiană.......................................................................95
„Nu mai daţi vina pe altcineva pentru suferinţele
voastre”......................................................................99
„În România, Dumnezeu îşi va arăta puterea”.....103
„Îngerul tău păzitor ştie despre afecţiunea pe care o
ai”............................................................................. 108
„Doamne, cu adevărat exişti!”.............................108
 Întâlnire cu un alt om.........................................110
„De ce”?..............................................................138
Cap. V: BIOENERGETICUL 143
„Cred că am fost primul din România care a făcut
transfer de bioenergie”..............................................143
„Vrăjile au putere asupra celor care nu au protecţia
lui Dumnezeu”..........................................................145
„Rugându-te cu nădejde, scapi de suferinţă”.......147
„Mentalul e mai puternic decât realitatea fizică”. .147
„Mi-a dispărut toată frica”...................................147
„Nu pot face nimic pentru cel autoprogramat”.....148
„Vindecătorii în slujba lui Dumnezeu nu primesc
bani”......................................................................... 149
Cap. VI: LUMEA, ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA 150
„Gândul rău se întoarce...”..................................150
„Minciuna face parte din viaţa noastră de toate
zilele”........................................................................150
„Ca să poţi trăi între oameni”..............................151
„Îi învăţ pe oameni cum să moară”......................153
„Să nu-i plângem prea mult pe cei plecaţi din viaţa”
................................................................................. 154
„Vrem pace, dar...”..............................................155
„Eu vreau să schimb un mod de gândire”............155
„O iubire adevărată nu poţi găsi pe pământ”.......156
Cap. VII: VIAŢĂ ŞI SĂNĂTATE 159
„Caută-l pe acel doctor care te ajută să nu mai iei
medicamente”...........................................................159
Rostul iubirii trupeşti.........................................160
„Ce ne trebuie ca să devenim oameni”.................162
„Învăţ permanent să fiu cât mai aproape de
Dumnezeu”...............................................................163
„Uneori sunt dur”...............................................164
„Dăruim spre binele nostru”...............................164
„Când le dai microbilor să se hrănească...”..........165
 Dacă ai mochetă sintetică...................................165
Ce faci când eşti la ananghie?.............................166
Ca o idee să prindă.............................................166
Despre venirea la viaţă........................................167
„Să gândesc numai ceea ce mă face mai bun”.....167
„Dacă nu suferim, nu învăţăm”...........................168
„Natura este reprezentanta materială a Divinităţii pe
pământ”....................................................................170
„Doctorul să înveţe religie, iar preotul medicină”. 172
Starea precanceroasă la femei.............................173
Durerea: prieten sau duşman?...........................173
Despre Divinitate................................................174
Ştiinţă şi credinţă...............................................175
„Descoperirile ştiinţifice sunt furturi de la natură”
................................................................................. 175
„În timpul sarcinii copilul înregistrează totul.......176
„Dacă vrei să ajuţi pe cineva, trebuie să-ţi cureţi
sistemul fizic şi psihic”..............................................176
Pentru cei care vor să se lase de fumat...............177
„Evitaţi să staţi în locuri aglomerate”..................178
„Când spui «ştiu»“...............................................178
Dorinţa şi voinţa.................................................178
„Ca să ţii post...”.................................................179
„Până nu simţi, nu înţelegi”................................179
Reflecţii..............................................................179
„Cu cât citeşti mai mult...”..................................180
„Să nu faci cezariană”.........................................180
„Metoda mea nu este pentru marele public”........181
„Eu cunosc o singură boală: sânge stricat în diferite
grade”.......................................................................181
La examen..........................................................182
„Partea nepervertită alege bine”...........................182
„Este o crimă să-i dai copilului cartofi prăjiţi şi carne
prăjită”.....................................................................183
 „Nu mânca dacă eşti agitat”................................183
Mijloace de destresare: geamătul, râsul, plânsul,
căscatul şi oftatul.....................................................183
„Nu aţi învăţat meseria de părinte”......................184
„În România se nasc copii care vor uimi lumea”. .185
„Subconştientul e, de fapt, supraconştient”.........186
„Rolul principal al femeii este să fie mamă”.........186
Planning familial.................................................187
„Religia de mâine va fi una ştiinţifică”.................187
„Te rogi până când gândul rău dispare”..............188
Capacităţi paranormale... normale......................188
„După ce plecăm din viaţă, ne întâlnim cu noi
înşine”......................................................................189
„Fiecare individ este o entitate energetică”...........189
„În noi există posibilităţi imense de autovindecare”
................................................................................. 189
Despre naştere...................................................191
Un om adevărat..................................................191
„Vei plăti pentru gândirea negativă”....................191
„Regimurile mele sunt ca o nouă naştere”...........192
Recomandări alimentare.....................................192
Supa de fasole..............................................192
Orzul............................................................192
Salata..........................................................193
„Atenţie la castravete!”..................................193
Pentru calciu................................................193
De la aciditate..............................................193
Orezul fiert...................................................193
Cartoful.......................................................194
Albuşul de ou...............................................194
Fructele aduse din import............................194
Consumul de produse lactate.......................194
Consumul de carne......................................195
Cafeaua.......................................................195
 Pentru constipaţie........................................196
Explicaţii şi sfaturi.............................................196
„Dacă avem un sânge curat, nu ne îmbolnăvim”
................................................................................. 196
Infarctul.......................................................197
Boli de plămâni............................................198
Fracturi ale oaselor......................................198
Împachetări..................................................198
Tratarea răcelilor..........................................199
Pojar............................................................199
Amigdalită....................................................199
Durerea de cap.............................................199
Cap. VIII: ROMÂNIA 200
„Nu ţi-e ruşine să vorbeşti urât despre ţara ta?!”. 200
„Aici e inginer, acolo - servitor...”........................201
„Să-i învăţăm pe copiii noştri să nu plece din ţară”
................................................................................. 201
„Veniţi înapoi în România!”.................................202
De vorbă cu studenţii.........................................203
„Să redescoperim iubirea de Dumnezeu”.............206
Voi credeţi?........................................................207
Sezonier în Germania.........................................208
Cap. IX: PARFUM DE ÎNGER 213