Iubitele vântului

Primăvara femeilor singure

Primăvara din cer şi din oameni s-a rătacit prin zăpezi şi vânturi, lăsând uşa
anotimpului deschisă, doar spre frig şi cenuşiu.
Când e frig, singuratatea e mai grea. Fulgii lovesc pervazul ferestrei şi al inimii,
strivind, fără milă sau regrete, fiecare clipă in care lacrima tăcerii aşteaptă mângâierea unui
cuvânt sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne
aruncă prizonieri in cătuşele singurătăţii. Cu siguranţă există şi o cheie, dar de cele mai
multe ori, e aruncată intr-un ocean de aşteptare şi dor. Alteori visăm, ani şi ani, să vina un
salvator care să ne scape din ghearele însingurării. Dar zburătorul întârzie... Doamne, de
ce îngădui să fim atât de orbi, încât să nu vedem că de cele mai multe ori, cheia e chiar în
mâinile noastre, în inima noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru? De ce ne e teamă
de zborul libertăţii de a alerga spre o altă inimă, de zborul iubirii? Trăim în trecut, călcând
mereu pe urmele zilelor când eram sau nu pereche. Cautam răspunsuri şi rezolvări doar
pentru ieri.
Ne topim timpul şi bucuria în focul neputinţei de a schimba acum ce a fost atunci.
Ramânem veşnici prizonieri între "ieri" şi "astăzi".
Dar mâine? In fiecare seară păşim prin somn spre "mâine". Chiar şi pentru noi, cei
singuri, vine, necondiţionat, "mâine".
Un "mâine" care doare şi sperie. Un "mâine" ursuz şi tot mai obosit de aşteptare... Da,
exista şi o primăvară a femeilor singure... O primăvară a femeilor care nu au câştigat o
inimă de barbat... Femei frumoase, femei împlinite profesional, femei energice
dar şi sensibile, femei care cresc singure copii... femei singure...
Şi, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singură... Dar de
cele mai multe ori, explicatia e dureros de simplă: sunt singure, fiindca multe dintre aceste
femei, învingătoare în diverse domenii, nu reuşesc să rămână şi căştigătoarele unei inimi
de bărbat. Şi cine ar putea spune dacă vina este feminină sau masculină?
Unor femei li se reproşează că sunt imposibile, pretenţioase, distante, că nu se poate
apropia nimeni de ele.
Eu aş zice dimpotrivă. Sunt femei de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de
sociabile şi de prietenoase.
Chiar extrem. Problema e însă alta. Sunt femei cumplit de incomode, spun
întotdeauna ce gândesc şi nu neaparat în cuvinte (le ajută foarte mult ochii şi atitudinea),
trăiesc într-un ritm foarte susţinut şi mai întotdeauna reuşesc să îi sperie pe oameni, cu
intensitatea trăirilor lor. Sunt femei pe care orice bucurie le face să explodeze, dar şi orice
tristeţe le dezintegrează. Şi au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umăr întotdeauna
aproape, atunci când privirea e umbrită de lacrimi. Dar, de obicei, primesc doar motivaţii:
"Mi-e teamă să mă apropii de tine. Mi-e teamă să nu-şi înşel aşteptările. Nu pot sa cred că
există cineva atît de sensibil şi de romantic şi mi-e frică să nu te rănesc, să nu fiu doar o
nouă decepţie pentru tine. Nu pot ţine ritmul cu tine". Şi într-un ocean de fricoşi sau
indiferenţi, astfel de femei ce ar trebui sa facă? De mii de ani, femeile aşteaptă bărbatul
care să le schimbe viaţa.
 Dar, alunecând prin timp, nici bărbaţii nu mai sunt ceea ce legendele ne fac să visăm.
Acum şi barbatii aşteaptă doar oferte.
Sunt tot mai puţini luptători. Ingrijorător de des, bărbaţii acestui timp preferă să ofere
doar bani sau sex.
In cazuri mai speciale, le oferă pe ambele, la pachet. Dar, in general, oferta în surplus
a uneia dintre aceste componente încearca de fapt să suplinească deficitul
celeilalte. Şi sunt femei care au mari probleme la ambele capitole. Dacă cineva le
oferă bani, cadouri etc., sufletul lor se simte ca o marfă expusă pe taraba vieţii, aşteptând
lipirea etichetei cu preţul. In faţa unei oferte sau chemări sexuale, trupul lor ţipă disperat de
spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipă. Fără afecţiune şi ocrotire
emoţională, e ca şi cum le-ar înscrie intr-un bordel. Sunt femei care n-au cerut şi n-au
acceptat niciodată nimic material de la bărbaţii lumii. Dimpotrivă. Au dăruit ele orice, oricui,
oricând au simţit căcineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grijă să nu răneasca.
Dar marele lor defect in ochii tuturor bărbatilor este ca cer mult, foarte mult, enorm de mult
(imposibilul spune partea adversă), afectiv, emoţional, sentimental. Şi nu din egoism. Nu
cer niciodată mai mult decât pot ele dărui. Cer într-adevar mult, dar ştiu să şi ofere foarte,
foarte mult. Sunt femei care cer tandreţe. Cer grijă sufletească. Cer timp. Timp petrecut cu
ele. Cu sufletul lor. Timp in care un bărbat să le ţină de mână, să vorbeasca cu ele, să le
alinte cu privirea, cu inima. Sunt femei care vibreazădoar la atingeri sufleteşti. Şi nu e o
glumă. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mângâiere, până dincolo de
suflet. Şi acum, in prag de primăvară, îi intreb pe domnii, componenţi ai taberei adverse, ce
bărbat al acestor vremuri, in care toţi vor sa fie "frumoşi, deştepţi, cu banişi cu "x" amante,
cât mai tinere şi cât mai frumoase", are timp pentru "absurdele" necesităţi
emoţionale şi afective ale unor astfel de femei.
Aş vrea să cunosc şi eu unul... Sunt femei pe care nu le interesează în mod special ce
face un bărbat cu trupul lui.
Chiar sunt confidente perfecte pentru tot felul de aventuri masculine. Dar trebuie să
spună ei singuri despre ce e vorba, să nu afle ele de la alţii, fiindcă, fără să vrea neapărat,
astfel de femei află întotdeauna. In schimb, aceste femeii sunt foarte posesive afectiv,
emoţional, sufleteşte. Dacă cineva le-a înşelat, s-a sfârşit. Fără cale de intoarcere. Gelozia
afectivă se manifestă uneori foarte simplu şi elegant: prin plecări. Astfel de femei pleacă.
De multe ori, chiar renunţă să mai viseze sau să mai aştepte iubirea.
Li se pare suficient că unui bărbat, oricare ar fi el, măcar să-i pese de ce se întâmplă cu
ele. Acest "să-i pese" însemnând doar un gest, un telefon, o privire, un semn din care ele
să înţeleagă, dar mai ales să simtă, ca măcar o secundă dintr-o lună, bărbatul acela s-a
gândit pur şisimplu la ele.
Fără să vrea nimic pentru ele sau pentru el. Dar nici asta nu se prea întâmplă. Astfel
de femei sunt cautate de bărbaţii care au nevoie de bani, de cunoştinţe, cărora să li se
rezolve probleme, de mâncare, de tigări, de mers la cumpărat haine, de împăcat cu soţia,
iubita, de păstrat confidenţialitatea amantei, de medicamente, de dus la doctor, de tratat
urmările beţiilor, de îngrijit morminte, de introdus acţiuni de divorţ, de plătit facturi, de
organizat zile aniversare... şi lista e incredibil de lungă şi diversă. Şi din când in când, mai
primesc şi câte o cerere in căsătorie, care le uimeşte de fiecare dată cu egoismul care
răzbate din ea. Trăim un timp în care bărbaţii sunt foarte grăbiţi şi foarte ocupaţi. Au afaceri,
au prieteni, au probleme, au amante, au familii, au maşini, au... au... au... In schimb nu au
timp şi au din ce in ce mai putin suflet de dăruit. Poate e absurd să generalizez, dar am
întâlnit foarte multe femei care suferă din cauza indiferenţei şi graba bărbaţilor... Marea
problemă nu e ce se întâmplă în dormitor, între un bărbat şi o femeie.
Marea mea problemă e dincolo de dormitor. A doua zi, a treia zi. Ce rămâne,
dacă rămâne ceva din vibraţia sufletului care a muşcat plăcerea cărnii. De obicei e doar...
tăcere şi indiferenţă. Până la o noua vibraţie sexuală... Nu cred ca performanţele sexuale
sunt condiţia esenţială a unei relaţii între un bărbat şi o femeie. Nici expresia unei iubiri.
Binele acela trupesc poate fi un aspect necesar, dar cred că pentru o femeie, condiţia
absolut obligatorie e să îi fie bine sufleteşte. Să-i fie cald în inimă şi în priviri. Şi nu doar
atunci, o clipă, ci mai ales a doua zi, a treia zi... Dar bărbaţii nu au timp sau nu au chef
decât de legături trecătoare şi foarte multe femei trebuie să se închidă mereu... în gustul
ucigător al gândului de a fi fost doar un trup râvnit.
 Sau să plece... Unde? Spre cine? Spre o nouă singurătate? Câti din barbatii acestui
timp s-au gândit să afle câte ceva despre iubitele lor, punându-le întrebări de genul:
-când ai cântat ultima dată... când ai plâns ultima dată..
-când ai fost ultima dată egoista şi ţi-a prins bine...
-când ai dansat ultima dată...
-când te-ai uitat pe furiş la un bărbat ultima dată...
-când ai fost la mare ultima dată...
-când ai spus ceva urât ultima dată...
-când te-ai tocmit ultima dată...
-când ai fost cinica ultima dată...
-când ţi-ai reprimat un vis ultima dată...
-când nu ai mai tinut cont de nimic ultima dată...
-când ai probat o rochie mai veche ultima dată... şi chiar să şi aştepte răspunsuri. Şi
să simtă că aerul dintre ei e prea rarefiat...
Sunt femei care nu pot rămâne lângă un bărbat, dacă nu le e bine sufleteşte.Indiferent
de ce alte avantaje ar putea beneficia. Ele sunt nevoite să rămână... iubitele vântului. Şi e
chiar vântul (nu e domnul Vîntu, cum s-ar putea inţelege). Şi chiar dacă e "rece", am
cunoscut femei care preferă răceala vântului, decât zăpada unei inimi de bărbat. Şi
dăruindu-şi trupul vântului şi sufletul tăcerii, pot din nou să viseze, să cânte, să danseze în
braţe de frunze şi iarbă. Astfel ele devin femei-prieten. Şi tot ele susţin cu tarie că intre rolul
de femeie şi cel de femeie-prieten e întotdeauna de preferat al doilea. Vine o
vârstă când femeile nu mai aşteaptă prinţi călare pe cai albi... Aşteaptă un bărbat obişnuit,
dupăcare nu toate femeile întorc capul... poate ceva mai mult sentimental... un om
impresionat de descoperirile sufletului, un om care se miră cu sinceritate de vibraţiile unei
iubiri târzii, un om care crede că primeşte daruri preţioase, ascunse intr-o privire sau intr-un
zâmbet, un om "agresiv de sincer", un om care ştie să aprecieze emoţia şi simplele bucurii
ale unei zile, un bărbat pornit cu sufletul pe urmele unei femei, un bărbat care vrea să
vorbească cu o femeie, un bărbat care şi-ar dori un răspuns la zâmbetul tandru şi protector
trimis unei femei...Primăvara femeilor singure... s-o aşteptăm iarăşi, iubind... visând şi...
sperând. Poate, cine ştie...

Gabriela Hrebenciuc