Procurorul-Parte A Acuzării În Procesul Penal 2023

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII
AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
Facultatea Protecție, Pază și Securitate

Departamentul Drept, Protecţie, Pază şi Securitate
TEZĂ DE LICENŢĂ
PROCURORUL - PARTE A ACUZĂRII ÎN PROCESUL PENAL
Elaborat: Tudor MOTELICA

Absolvent facultatea PPS
Coordonator ştiinţific: Elena BUGUŢA

dr. în drept, conf.univ.,
Chișinău, 2023
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR……………………………………………………………………….3
INTRODUCERE…………………………………………………………………………........4-7
CAPITOLUL I. ROLUL ȘI LOCUL PROCURORULUI ÎN SISTEMUL

AUTORITĂŢILOR STATULUI
1.1. Principiile de organizare și de activitate ale procurorului……………………………..8-14

1.2. Independenței procurorului în realizarea atribuţiilor procesuale……………………..14-21
1.3. Standarde privind participarea procurorului la examinarea cauzei penale…………...21-27
CAPITOLUL II. CONŢINUTUL ATRIBUŢIILOR PROCURORULUI ÎN FAZA

DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI A JUDECĂRII CAUZEI ÎN INSTANŢA DE FOND
2.1. Atribuţiile procurorului în faza de urmărire penală………………………………....28-35

2.2. Atribuţiile procurorului la examinarea cauzei în instanţa de fond …………………35-41
2.3. Aspecte comparative cu privire la realizarea atribuţiilor procurorului
în procesul penal al altor state………………………………………………………41-47
CAPITOLUL III. PARTICIPAREA PROCURORULUI LA EXERCITAREA

CĂILOR ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE DE ATAC
3.1. Condiții generale privind exercitarea căilor de atac de către procuror…………………..48-51

3.2. Exercitarea de către procuror a apelului…………………………………………………52-57
3.3. Exercitarea de către procuror a recursului……………………………………………….57-60
3.4. Exercitarea de către procuror a căilor extraordinare de atac……………………………60-62
CONCLUZII...........................................................................................................................63-65
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................66-69
2
LISTA ABREVIERILOR
Alin. – alineatul
Art. – articolul
CEDO – Convenția Europeana a Drepturilor Omului
DUDO - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
CPP RM – Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova
Ed. – editura
Lit. – litera
Ibidem. - „în aceeaşi lucrare“
MO – Monitorul Oficial
Nr. - numărul
Op. Cit. – opera citată
Pag. – pagina
Vol. – volumul
3
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate.

Constituția consacră expres „Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sânt
garantate”.
Deci actualitatea temei rezultă din includerea preocupărilor permanente ale autorităţilor
responsabile de reforma justiției, inclusiv a procuraturii, în planurile de activitate, planurile de
acțiuni a Guvernului pe parcursul ultimilor zece ani.
Conform Constituției și Legii cu privire la Procuratură nr. 3 din 25.02.2016 „Procuratura
este o instituție publică autonomă în cadrul autorității judecătorești care, în procedurile penale și
în alte proceduri prevăzute de lege, contribuie la respectarea ordinii de drept, efectuarea justiției,
apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei și ale societății”.
Potrivit art. 124 din Constituția RM, precum și art. 5 al Legii cu privire la Procuratură:
Procuratura reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești, în condițiile legii. Astfel,
reprezentarea învinuirii în instanțele judecătorești constituie una din atribuțiile constituționale de
bază a procurorilor.
Atribuțiile procurorului în instanța de judecată sunt expres indicate în Codul de procedură
penală. Procurorul reprezintă învinuirea în numele statului și prezintă în ședința de judecată
probele acuzării; declară apel sau, după caz, recurs privind latura penală și latura civilă a cauzei,
le retrage în modul prevăzut de lege.
Această activitate urmează a fi desfășurată la un înalt nivel profesional, contribuind real
și eficient la justa examinare a cauzelor penale, în scopul protejării persoanei, societății și statului
de atentatele criminale, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită
potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie condamnată.
Într-o societate bazată pe divizarea puterilor și indepedența lor, se încearcă tot mai mult
reducerea influănței politicii în domeniile ce revin altor structuri statale, proces care poartă
denumirea de depozitare. Una din aceste structuri cae luptă cu depolitizarea și tinderea spre
indepedența de ceea ce numim ,,politic’’ este procuratura. Necesitatea indepedenței acesteia se
deduce din scopul și atribuțiile acesteia, care se rezumă de la protecția libertății persoanei până la
prezentarea învinuirii reprezentaților legii, care o încalcă. Ori, fiind influențată sub aspect politic
nu și-ar mai găsi rostul principiul egalității în fața legii și a autorităților.
Procuratura Republicii Moldova reprezintă o instituție autonomă în cadrul autorității
judecătorești, care, în limitele atribuțiilor și competenței, apără interesele generale ale societății,
ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală,
4
reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești în condițiile legii. Această activitate are la bază o
serie de reguli fundamentale (principii), reflectate în legislație. Importanța studierii principiilor
organizării și funcționării procuraturii este determinată de poziția ei în sistemul organelor de
drept.
Potrivit Legii cu privire la Procuratură, în sistemul organelor procuraturii sunt organizate
și funcționează: Procuratura Generală, procuraturile teritoriale și procuraturile specializate.
În conformitate cu prevederile art. 6 pct. 31 CPP RM prin parte acuzării se înțelege cercul
de personae care sunt împuternicite sau abilitate prin lege să efectueze sau, după caz, să ceară
efectuarea urmării penale și să desfășoare activitățile de acuzare îndreptate împotriva persoanei
ce a comis infracțiunea.
Astfel, legislația procesual – penală în vigoare prevede concret că din partea acuzării fac
parte: procurorul, organul de urmărire penală reprezentat de către ofițerul de urmărire penală,
precum și partea vătămată, partea civilă și reprezentații acestora.
Înfătuirea justiției presupune o participare activă în numele legii a tuturor organelor

abilitate ale statului.
Alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, la desfășurarea
procesului penal participă și organele procuraturii care ,,reprezintă interesele generale ale
societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Procurorul, în
cadrul unui proces penal are rolul de acuzator de stat, care este indepedent. El, la fel execută
indicațiile scrise de procurorul ierarhic superior privind înlăturarea încălcărilor de lege și
omisiunilo admise la efectuarea și/sau conducerea urmării penale.
Vorbind despre rolurile procesuale ale participanților în procesul penal observăm că în

legislația procesuală penală actuală, rolul principal îl joacă învinuirea, adică procurorul.
Învinuirea de stat este reprezentată de procuror care, conform art. 51 CPP RM, este obligat, în
limitele competenței sale, în orice caz de săvârșirea a faptelor social periculoase să întreprindă
acțiunile prevăzute de lege pentru stabilirea circumstanțelor infracțiunii și a persoanelor vinovate
de comiterea acestei infracțiuni și tragerea acestora la răspunderea penală.
Activitatea Procuraturii este organizată potrivit principiilor legalității, transparenței,

independenței, autonomiei, controlului ierarhic intern și a controlului judecătoresc.
În legătură cu reformarea sistemului judiciar și schimbările intervenite în viața social-
politică a statului nostru, principiul contradictorialității a obținut o nouă rezonanță din
considerentul că reforma judiciară și de drept este legată direct de contradictorialitate. Reforma
legii procesual penale trebuie să aibă la baza sa o temelie teoretică solidă. Contradictorialitatea
însă, în calitate de noțiune juridică, este insuficient cercetată în doctrina dreptului procesual
5
penal. La ziua de azi, specialiști notorii din domeniul dreptului procesual penal analizează și
studiază importanța fundamentelor și principiilor de bază ale procesului penal și, în primul rând,
contradictorialitatea acestuia. Legea procesual penală a Republicii Moldova cunoaște o evoluție
și dezvoltate în sensul democratizării și lărgirii începuturilor contradictoriale în înfăptuirea
justiției. Aceasta și este firesc, deoarece contradictorialitatea are o importanță enormă pentru
întregul sistem al procesului penal, determinând, în mare parte, statutul juridic și raporturile
dintre participanții la procesul penal, precum și relațiile juridice stabilite între participanții la
proces și instanța de judecată
Contradictorialitatea are o importanţă deosebită pe întreaga parte a sistemului de
procedură penală, determinând, pe multe direcţii, ponderea statutului juridic, raporturile de
opoziţie sau de colaborare dintre participanţii la procesul penal, precum și relaţiile juridice
stabilite rezultativ între participanţii la proces şi instanţa de judecată. Ştiinţa dreptului procesual
penal ţine în vizor actual importanţa principiului contradictorialităţii (dacă ne referim la autorii I.
Dolea, Gr. Theodoru, N. Volonciu).
Contradictorialitatea este o constantă unanim recunoscută a dreptului procesual penal.

Deși, este de origine anglo-saxonă, aceasta a căpătat rădăcini și în sistemele procesuale penale
continentale. Principiul contradictorialității se aplică deopotrivă în țările europene de tradiție
continentală (Franța, România, Rusia, RM etc.), însă nu există o poziție univocă în ceea ce
privește sfera de aplicare și conținutul ei.
Contradictorialitatea este recunoscută de către practica europeană ca fiind un principiu

aplicabil deopotrivă întregului proces penal. Or, restrângerea sa doar la etapa judecării cauzei îi
conferă un sens trunchiat și duce la neglijarea dreptului la un proces echitabil.
Scopul și obiectivele cercetării. Scopul acestei cercetări constă în abordare procurorului
ca fiind parte a acuzării în procesul penal contradictorial. Asigurarea scopului propus presupune
realizarea următoarelor obiective:
 analiza reglementărilor cu privire la principiile de organizare și de activitate a

procurorului;
 analiza aspectelor cu privire la independenţa procurorului în realizarea atribuţiilor
procesuale;
 descrierea standardelor privind participarea procurorului la examinarea cauzei penale;
 descrierea atribuţiilor procurorului în faza de urmărire penală;
 descrierea atribuţiilor procurorului la examinarea cauzei în instanţa de fond;
6
 analiza aspectelor comparative cu privire la realizarea atribuţiilor procurorului în
procesul penal al altor state;
 descrierea condiţiilor generale privind exercitarea căilor de atac de către procuror;
 analiza exercitării de către procuror a apelului;
 analiza exercitării de către procuror a recursului;
 analiza exercitării de către procuror a căilor extraordinare de atac.
Structura şi volumul lucrării: Structura tezei de master are la baza structurii sale
următoarele: întroducere, trei capitole, concluzii generale, bibliografia.
În Capitolul I întitulat - «Locul și rolul procurorului în sistemul autorităţilor statului»

sunt analizate reglementările cu privire la principiile de organizare și de activitate a procurorului,
garantarea independenței procurorului, precum și importanța asigurării și respectării
contradictorialității în realizarea funcției acuzării în procesul penal.
Capitolul II- „Conţinutul atribuţiilor procurorului în faza de urmărire penală şi a

judecării cauzei în instanţa de fond”- sunt analizate atribuţiile procurorului în faza de urmărire
penală; atribuţiile procurorului la examinarea cauzei în instanţa de fond, precum şi descrierea
aspectelor comparative cu privire la realizarea atribuţiilor procurorului în procesul penal al altor
state.
Capitolul III - „Participarea procurorului la exercitarea căilor ordinare şi

extraordinare de atac”- se conţine descrierea aspectelor cu privire la exercitarea de către
procuror a apelului, recursului, precum şi a căilor extraordinare de atac.
Concluziile tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observaţiilor făcute pe

parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigaţiei.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Reieşind din cele relatate,

menţionăm, că în ultimii ani în literatura de specialitate se acordă o atenție sporită aspectelor
privind respectarea principiului contradictorialității în cadrul realizării funcției acuzării în
procesul penal fiind consacrate mai multe studii, ghiduri, articole. Printre ele se evidenţiază:
Sergiu Ursu, Tanoviceanu I., Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Vizdoagă T., Arsenii L., Mihailenco E.,
Vieru N., Volonciu N., ș.a.
7
CAPITOLUL I. ROLUL ȘI LOCUL PROCURORULUI ÎN SISTEMUL
AUTOTITĂŢILOR STATULUI
1.1. Principiile de organizare și de activitate ale procurorului

Într-un stat de drept în care segmentele puterii sunt divizate astfel ca nici una din ele să
nu se declare supremă celeilalte, încât interconexarea lor să se realizeze doar în scopul atingerii
unor obiective comune, necesitatea reformelor se declară drept imperativ. Societatea are nevoie
de schimbare, iar deopotrivă cu societatea și instituțiile statale. Întrucât puterea politică se
consideră a fi originară, sursa de la care au derivat celelalte două puteri, tendința ei de a domina
toate sferele vieții s-a regăsit dintotdeauna.
Într-o societate bazată pe divizarea puterilor și indepedența lor, se încearcă tot mai mult
reducerea influănței politicii în domeniile ce revin altor structuri statale, proces care poartă
denumirea de depozitare. Una din aceste structuri ce luptă cu depolitizarea și tinderea spre
indepedența de ceea ce numim ,,politic’’ este procuratura. Necesitatea indepedenței acesteia se
deduce din scopul și atribuțiile acesteia, care se rezumă de la protecția libertății persoanei până la
prezentarea învinuirii reprezentaților legii, care o încalcă. Ori, fiind influențată sub aspect politic
nu și-ar mai găsi rostul principiul egalității în fața legii și a autorităților. 1
Procuratura Republicii Moldova reprezintă o instituție indepedentă, specializată, care
activează în cadrul autorității judecătorești și, prin exercitarea atribuțiile sale, reprezintă
interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor,
conduce și exercită urmarirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești. Această
activitate are la bază o serie de reguli fundamentale (principii), reflectate în legislație. Importanța
studierii principiilor organizării și funcționării procuraturii este determinată de poziția ei în
sistemul organelor de drept.
Conform art.2 al Legii cu privire la Procuratură, procurorul este persoana cu funcție de
demnitate publică care exercită atribuțiile Procuraturii, prevăzute de Constituție, de prezenta
lege, de alte acte legislative și de tratatele internaționale la care Republica Moldova, este parte, și
este numit în această funcție în modul prevăzut de lege.2
Conform Codului de procedura penală al Republicii Moldova, procurorul este persoana
de răspundere care, în limitele competenței sale, exercită în numele statului urmărirea penală,
reprezintă învinuirea în instanță, exercită și alte atribuții prevăzute de lege. Procurorul care
participă la judecarea cauzei penale are funcția de acuzator de stat. 3
1
Apetrei Mihai, Drept procesual-penal. Partea generală, Editura Oscar Print. Bucureşti, 1999, p 145
2
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 3 din 25.02.2016, Publicat: 25.03.2016 : Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 69-77 artNr:113 Data intrării în vigoare: 01.08.2016, art. 2
3
Cod de procedură penală al Republicii Moldova, nr 122 din 14.03.2003, Publicat : 07.06.2003 în Monitorul
Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003, art. 51 alin.(2)
8
Ca și celalte organe de stat, procuratura are la baza organizării și funcționării sale niște
idei generale (principii), care exprimă specificul poziției sale juridice, permitând prin aceasta
individualizarea statului ei. Anume în baza acestor principii se stabilesc atribuțiile procuraturii,
competența, competența procurorilor, se dezvoltă legislația cu privire la procuratură. 4
Deci, principiile de organizare și funcționare a procuraturii reprezintă regulile
fundamentale care stau la baza activității procuraturii. Ele sunt prevăzute în art .3 al Legii cu
privire la Procuratură nr. 3 din 25.02.2016.
Procuratura își desfășoară activitatea în baza principiului legalității. Într-un stat de drept,
obligația respectării legii este esențială. Importața respectării acestui principiu presupune ca
element esențial cunoașterea legii, de la momentul edictat față de data publicării în Monitorul
Oficial.
Plecând de la realitatea că obligativitatea cunoașterii legii este garanția respectării
drepturilor și libertățile fundamentale ale cetățenilor și a funcționării mecanismelor statului,
rezultă că nimeni nu se poate sustrage legii invocînd necunoașterea ei.5
Toți oamenii sint egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție
a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola
prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. 6
Procuratura fiind un organ de drept care ,,reprezintă interesele generale ale societății și
apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor’’ 7, este foarte important ca
procuratura ea însăți în activitatea sa se respecte cu strictețe legile și alte acte normative. La
realizarea acestei sarcini contribuie și ansamblu de norme, care cuprinde cerințele înaintate față
de persoanele anumite în funcția de procuror, referitoare la calitățile morale și profesionale,
nivelul de studii, ordinea de numire în funcție, atestarea procurorilor. Principiul legalității se
exprimă prin faptul că diversele aspecte ale organizării și activității organelor procuraturii trebuie
sa fie reglementate legislativ cît mai precis și mai complet.
Principiul legalității cere ca fiecare act emis, orice acțiune procedurală să se îndeplinească
în strictă conformitate cu legea, să reflecte cerințele ei și să se realizeze prin metode și forme
legale.8În acest sens, Regulamentul privind actele normative ale Procuraturii aprobat prin ordinul
Procurorului General nr. 200/22 din 23 septembrie 2004 (pct.3.1, lit. H) prevede că ,,actul
4
Igor Dolea,Dumitru Roman, Vasile Rotaru, Sergiu Ursu, Drept Procesual penal,Ediția I. Chișinău 2005, p.169
5
Tatiana Vizdoagă, Lidia Arsenii, Elena Mihailenco, Nadejda Vieru,Participarea Procurorului în Instanța de
Judecată, Organizarea Activității Organelor Procuraturii, Suport de curs, ,, Nova Imprim’’, Chișinău 2009, p.156
6
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decmbrie 1948 la New York prin Rezoluia 217 A în
cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite;
7
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1 Data intrarii in
vigoare : 27.08.1994, art.124 alin.(1)
8
Roman D.,Vizdoagă T, Grigoriu A., Organele de ocrotire a normelor de drept, Editura Cartier juridic, Chișinău
2001, p 134
9
normativ trebuie să întrunească condițiile legalității, accesibilității, precizie și, o dată intrat în
vigoare, este executoriu și opozabil tuturor subiectelor de drept’’.
Realizarea principiului legalității organizării și funcționării procuraturii are o importanță
deosebită atunci când procurorii aplică măsuri corecitive față de persoanele care au încălcat
legea.
În aceste cazuri fiecare acțiune a procurorului trebuie să fie în strictă conformitate cu
legea, să se producă în formele stabilite de lege și în nici un caz să nu se încalce drepturile
persoanelor fizice.
Principiul transparenței. Activitatea Procuraturii este transparentă și presupune
garantarea accesului societății și mijloacelor de informare în masă la informațiile despre această
activitate, cu exepția restricțiilor prevăzute de lege.9
Conform dicționarului explicativ al limbii romăne, ,,transparența’’ înseamnă ,,mod de
lucru, principiu al unor conducători de a face cunoscută public, în permanență, întreaga lor
activitate’’.10
Deci transparența în activitate presupune și publicitatea acestei activități. În scopul
asigurării legăturii organelor procuraturii cu mijloacele de informare în masă, în cadrul
Procuraturii Generale este creată o subdiviziune structurală indepedentă – Serviciul de presă.
Sarcina Serviciului este informarea prin intermediul presei, televiziunii, radioului și a altor
mijloace de informare în masă despre starea legalității în țară, despre măsurile aplicate de
procuratură și alte organe de drept pentru combaterea criminalității și se plasează în internet pe
pagina oficială a Procuraturii.
Realizarea publicității activității procuraturii contribuie la informarea organelor de stat și
societății privind starea legalității și ordinii de drept în stat, creșterea nivelului conștiinței juridice
a populației și, în cele din urmă, la întărirea legalității.
Însă nu toată informația privind activitatea procuraturii poate fi făcută publică. În cazurile
în care publicarea informației privind activitatea procuraturii referitoare la cazurile și materialele
concrete poate dăuna intereselor statului și cetățenilor, publicitatea nu se admite. 11
Procuratura este indepedentă de puterile legislativă, executivă și judecătorească, de orice
partid politic sau organizație social- politică, precum și de oricare alte instituții, organizație sau
persoane. Imixtiunea în activitatea Procuraturii este interzisă. Procuratura cooperează cu alte
autorități pentru realizarea funcțiilor prevazute de prezenta lege. 12
9
al Republicii Moldova nr. 69-77 artNr:113 Data intrării în vigoare: 01.08.2016.art.3 alin.(2)
10
Dicținar explicative ilustrat al Limbii Române, Dima E., Cobeț D., Manea L., Dănilă A., Ed. Guvinas, Chișinău,
2007, p. 2042
11
Igor Dolea, Op.cit, p. 169
10
În scopul garantării eficienței principiului indepedenței, art.34 al Legii cu privire la
procuratură nr. 3 din 26.02.2016 stabilește că ,,funcția de procuror este incompatibilă cu orice
altă funcție publică sau privată, cu excepția activităților didactice și științifice’’.
Procurorului îi este interzis (art 15 alin.(2) al Legii cu privire la Procuratura nr3 din
25.02.2016):
a) să participe în proces de judecată dacă se află cu judecătorul, cu avocatul sau cu un alt
participant la proces interesat în rezultatele procesului în relații de căsătorie, de rudenie sau de
afinitate de pînă la gradul II inclusiv;
b) să facă parte din partide sau din formațiuni politice, să desfășoare ori să participe la
activități cu caracter politic, iar în exercitarea atribuțiilor să exprime sau să manifeste în orice
mod convingerile sale politice;
c) sa fie lucrător operativ, inclusiv sub acoperire, informator sau colaborator al organului
care exercită activitate operativă de investigații;
d) să-și exprime public opinia cu privire la dosare, la proces, la cauze aflate în curs de
desfășurare sau cu privire la cele despre care dispune de informație în legătură cu funcția
exercitată, altele decât cele care sunt în gestiunea sa;
e) să desfășoare activitate de întreprinzător sau activitate comercială, direct sau prin
persoane interpuse;
f) să desfășoare activitate de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
g) să acorde consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar în cazul în care
cauza respectivă este examinată de un organ al Procuraturii, altul decât acela în cadrul căruia își
exercită funcția, cu excepția soțului (soției), copiilor și părinților, și nu poate îndeplini nici o altă
activitate care, potrivit legii, este efectuată de avocat;
h) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organul de conducere, de administrare
sau de control al unei societăți comerciale, inclusiv în bancă sau în o altă instituție de credit, în
societate de asigurări ori în societate financiară, în companie națională, în societate națională sau
în regie autonomă;13
Independența procesuală a procurorului este asigurată prin garanții care exclud orice
influență politică, financiară, administrativă sau de altă natură asupra procurorului legată de
exercitarea atribuțiilor sale. Acest principiu urmărește reallizarea unei indepedențe desăvîrșite,
colaborată cu absența oricărei depedențe a procurorului de vreun organism, autoritate sau
persoană, alta decît instituția din care face parte.
12
al Republicii Moldova nr. 69-77 artNr:113 Data intrării în vigoare: 01.08.2016.art.3 alin.(3)
13
Idem, art. 15.
11
Textul menționat interzice procurorului să accepte, de la guvern, altă sursă exterioară
instituției căreia îi aparține, fără autorizarea autorității investite cu puterea de numire, vriun lucru
care ar putea să-i compromită indepedența. Sînt enumerate, în succesiune: o distincție onorifică,
o funcție, o favoare, un dar, o remunerație, de orice natură ar fi.14
Principiul egalității, imparțialității și nediscriminării, care presupune că, în
îndeplinirea atribuțiilor prifesionale, procurorul aplică tratamente egale a tuturor persoanelor,
luând aceleași măsuri pentu situații similare de încălcare a normelor de drept, fără a fi influențat
de considerente etnice, de naționalitate, rasă, religie, vârstă, gen, orientare sexuală, avere stare
socială, opinie politică sau de orice altă opinie.15
Principiul profesionalismului, potrivit căruia, procurorul este obligat să-și îndelinească
atribuțiile de serviciu cu competență, responsabilitate, eficiență, promptitudine și corectitudine,
aplicând adecvat cunoștințele teoretice și deprinderele practice.
Procurorul își organizează activitatea și o desfășoară pe principiul autonomiei, asigurat
prin idepedența procesuală și controlul judecătoresc, care îi oferă posibilitatea de a lua de sine
stătător deciziile în cauzele pe care le examinează.
Autonomia procurorului este asigurată prin (art.33 alin.(1) al Legii cu privire la
Procuratura:
a) determnarea strictă, prin lege, a statului procurorului, delimitarea atribuțiilor
Procuraturii, a atribuțiilor și a competențelor procurorului în cadrul exercitării funcțiilor
Procuraturii;
b) procedura de numire, suspendarea și de eliberarea din funcție;
c) declararea inviolabilității lui;
d) discreția decizională acordată prin lege procurorului în exercițiul funcției;
e) stabilirea prin lege a interdicțiilor privind imixtiunea unor alte personae sau autorități
în activitatea procurorului;
f) alocarea de mijloace adecvate pentru funcționarea sistemului organelor Procuraturii,
crearea de condiții organizatorice și tehnice favorabile acivității acestor organe;
g) asigurarea material și social a procurorului;
h) alte măsuri prevăzute de lege;
Principiul controlului ierarhic consfițit în alin. (6) al art. 3 din Legea cu privire la
Procuratură potrivit căruia, procurorul este responsabil pentru îndeplinirea atribuțiilor sale
funcționale în fața procurorului ierarhic superior. În condițiile prevederilor art. 13 din prezenta
14
Vizdoagă T, Arsenii L, Mihailenco E., Vieru V.,Participarea Procurorului în Instanța de Judecată, Organizarea
Activității Organelor Procuraturii, Suport de curs, ,, Nova Imprim’’, Chișinău 2009, p.156
15
Lorinez L.A, Drept procesual penal. Ed. Universul Juridic. Bucureşti, 2017, p 234
12
lege și ale Codului de procedură penală, activitatea procurorului poate fi supusă controlului din
partea procurorului ierarhic superior și a instanței judecătorești.
În activitatea Procuraturii, controlul ierarhic superior și controlul judecătoresc sînt
principala care asigură exercitarea dreptului procurorului ierarhic superior de a verifica
legalitatea deciziilor emise de procurorul ierarhic inferior, precum și posibilitatea contestării în
instanța de judecată a deciziilor și a acțiunilor cu caracter procesual ale procurorului. 16
Procurorul ierarhic superior, pe lângă atribuțiilor prevăzute la art.52 alin.(1), în cadrul
urmării penale realizează următoarele atribuții pentru exercitarea controlului ierarhic:
a) poate cere de la procurorii ierarhic inferiori, pentru control, dosare penale,documente,
acte procedural, material și alte date cu privire la infracțiuniile săvîrșite și la
personele identificate în cauzele penale în care exercită controlul;
b) retrage, prin ordonanță motivate, în cazurile prevăzute la alin. (3), materialele și
cauzele penale repartizate și le transmite altui procuror pentru examinare;
c) anulează actele ilegale și neîntemeiate ale procurorilor ierarhic inferiori;
d) soluționează abținerile și recuzările procurorilor ierarhic inferiori;
e) confirmă ordonanțele de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmării
penale pe motive de nereabilitare;
f) confirmă rechizatoriu întocmit de procurorii ierarhic inferiori;
g) restituie dosarele penale procurorilor ierarhic inferiori, cu indicațiile scrise;
h) aprobă acordul de recunoaștere a vinovăției și confirmă ordonanța de suspendare
condiționată a urmării penale.17
Controlul ierarhic superior și controlul judecătoresc contribuie la respectarea legii în
activitatea organelor procuraturii și la prevenirea încălcării ei.
Generalizînd, subliniem că totalitatea principiilor menţionate, aflîndu-se într-o
independenţă reciprocă, organizează activitatea procurorului, astfel încît acesta să-şi exercite
funcţiile în mod echitabil, conştient şi expeditiv, să respecte şi să ocrotească drepturile omului,
contribuind în acest mod la asigurarea unui proces judiciar echitabil şi la buna funcţionare a
sistemului de justiţie în ansamblu. Prin urmare, pentru a asigura respectarea acestor principii este
nevoie de o voinţă reală de a consolida la nivel legislativ instituţia răspunderii juridice a
procurorilor.
Prin urmare, este necesar de menționat, că principiile organizării și funcționării
procuraturii sunt indepedente și trebuiesc private ca un tot întreg. Respectarea tuturor principiilor
16
Ibidem, p.157
17
Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447, Data intrarii in vigoare : 12.06.2003, art. 531 alin.(2)
13
menționate în organizarea și funcționaea procuraturii va asigura existența și funcționarea unui
organ de drept modern, bazat pe lege, activitatea căruia va fi orientate spre protecția drepturilor
și libertăților oamului.
1.2. Independenței procurorului în realizarea atribuţiilor procesuale
Instituția procuraturii, în ansamblu, precum și unele aspecte ce țin de funcționarea
eficientă a acesteia au cunoscut consacrări normative mai mult sau mai puțin detaliate pe
parcursul evoluției lor istorice. Aspecte particulare, de interes practic și normativ, se regăsesc, în
plan special, în reglementările realizate în domeniu drept efect al reformei judiciare și de drept
demarate cu ocazia proclamării independenței naționale.
Astfel, Legea cu privire la procuratură, Nr.902-XII din 29.01.92 a constituit primul act
normativ al Republicii Moldova prin care se puneau bazele procuraturii drept unul dintre cei mai
importanți piloni ai justiției penale într-un stat de drept democratic.
În temeiul prevederilor respectivei legi, Procuratura Republicii Moldova își desfășoară
activitatea fiind ghidată de anumite principii generale caracteristice și altor autorități. Totodată,
se stabilea că procuratura îşi exercită împuternicirile independent de autorităţile publice,de orice
particularitate locală, fără a se lăsa influenţate de nici un factor local şi departamental, în
conformitate cu Legea.
Legea cu privire la Procuratură nr.118-XV din 14.03.2003 recunoaște procuratura ca o
instituţie independentă, care activează în cadrul autorităţii judecătoreşti. Procuratura este
independentă în relaţiile cu alte autorităţi publice şi, prin exercitarea atribuţiilor sale, reprezintă
interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti. Activitatea
Procuraturii este organizată conform principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic. Procurorul este obligat inter alia să îndeplinească obligaţiile
de serviciu în strictă conformitate cu Constituţia şi legile Republicii Moldova să se abţină de la
fapte care ar putea compromite onoarea şi demnitatea de procurer.
Procurorul este persoana cu funcție de demnitate publică care exercită atribuțiile
Procuraturii, prevăzute de Constituție, de prevederile Legii cu privire la procuratură, de alte acte
legislative și de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, și este numit în
această funcție în modul prevăzut de prevederile legii cu privire la procuratură.
Separaţia puterilor în stat şi dreptul la un proces echitabil sunt de neconceput fără
independenţa judecătorilor. Afirmaţia se aplică şi în cazul procurorilor, însă este mai puţin
vizibilă, mai ales ţinând cont de varietatea sistemelor judiciare, de la separaţie totală la integrarea
completă în puterea executivă
14
Conform Ghidului european al eticii şi conduitei procurorilor (Ghidul de la Budapesta) 18,
procurorii publici întotdeauna şi in orice circumstanţe vor onora obligaţiunile lor, inclusiv
obligaţiunea de a acţiona întotdeauna în conformitate cu legislaţia naţională şi internaţională
relevantă; vor exercita atribuţiile just, imparţial, consecvent şi prompt; vor respecta, proteja şi
susţine demnitatea umană şi drepturile omului; vor conştientiza faptul că acţionează din numele
societăţii şi în interes public şi se vor strădui să menţină echilibrul dintre interesul general al
societăţii şi interesele şi drepturile fiecărui cetăţean.
Procurorii publici se vor conduce de cele mai înalte standarde profesionale şi întotdeauna
vor tinde:
- să menţină onoarea şi demnitatea profesiei lor;
- să dea dovadă întotdeauna de o conduită profesională;
- să corespundă celor mai înalte standarde de integritate şi responsabilitate;
- să exercite funcţiile în baza evaluării personale a faptelor şi în conformitate cu legea,
liberi de orice influenţă; - să rămână bine informaţi, instruiţi şi în pas cu evoluţiile juridice şi
sociale;
- să fie imparţiali şi consecvenţi şi să fie percepuţi ca atare;

- să onoreze obligaţiunile de serviciu just, fără teamă, favoritism sau prejudecăţi;
- să rămână liberi de influenţa intereselor individuale sau colective şi în afara presiunilor
publice sau din partea mijloacelor de informare în masă;
- să respecte dreptul tuturor persoanelor la egalitate în faţa legii şi să se abţină de
discriminarea altor persoane pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, convingere politică,
orientare sexuală, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naţionalitate, sănătate, handicap sau orice alt statut;
- să respecte confidenţialitatea profesională;
- să ţină cont de viziunile, interesele legitime, viaţa privată şi preocupările persoanelor pe
care le întâlnesc în procesul de exercitare a atribuţiilor de serviciu;
- să caute să se asigure, în măsura în care procurorul este competent, că persoanele sunt
corect informate în privinţa drepturilor lor şi a statutului juridic;
- să trateze cu respect şi amabilitate instanţele de judecată, organele poliţiei şi alte
autorităţi publice, precum şi membrii profesiei juridice;
- să acorde asistenţă procurorilor şi autorităţilor publice din alte jurisdicţii în conformitate
cu legea şi în vederea promovării maxime a cooperării internaţionale;
- să nu admită ca interesele financiare sau personale ale procurorilor publici sau familiilor
18
Ghidul european al eticii şi conduitei procurorilor (Ghidul de la Budapesta), adoptat la Conferinţa Procurorilor
Generali din Europa, Strasbourg, 31 Mai 2005;
15
acestora, relaţiile sociale sau de altă natură să influenţeze negativ conduita procurorilor publici în
calitatea lor oficială.
În special, aceştia se vor abţine de a acţiona în calitate de procurori publici în cazurile în
care ei, familiile lor sau partenerii de afaceri au un interes personal, privat sau financiar sau o
asociere. Exigenţele de comportament ireproşabil se referă şi la viaţa privată a procurorilor
publici, inclusiv li se interzice să accepte cadouri, beneficii, recompense sau semne de
ospitalitate de la terţe persoane sau să îndeplinească unele însărcinări care ar putea fi percepute
drept compromiţând integritatea, probitatea şi imparţialitatea lor.
Oricare ar fi statutul lor, procurorii trebuie să se bucure de independenţă funcţională
completă în realizarea atribuţiilor legale, fie ele penale sau nepenale. Fie că sunt sau nu
subordonaţi unei autorităţi ierarhice, întru asigurarea responsabilităţii lor şi pentru prevenirea
instituirii unor proceduri într-o maniera arbitrară sau inconsistentă, procurorii trebuie să ofere
linii directoare clare şi transparente, în ceea ce priveşte exerciţiul atribuţiilor lor. Aceasta este
determinant şi pentru asigurarea independenţei fiecărui procuror în parte. Conform art.33 al
Legii cu privire la Procuratură, indepedența procurorului este asigurată prin:
a) determinarea strictă, prin lege, a statutului procurorului, delimitarea atribuțiilor
Procuraturii, a atribuțiilor și a competențelor procurorului în cadrul exercitării funcțiilor
Procuraturii;
b) procedurile de numire, de suspendare și de eliberare din funcție;
c) inviolabilitatea lui;
d) discreția decizională a procurorului în exercițiul funcției, acordată prin lege;
e) stabilirea, prin lege, a interdicției privind imixtiunea altor persoane sau autorități în
activitatea procurorului;
f) asigurarea mijloacelor adecvate pentru funcționarea Procuraturii, crearea condițiilor
organizatorice și tehnice favorabile activității acesteia;
g) asigurarea materială și socială a procurorului;
h) alte măsuri prevăzute de lege.
În luarea deciziilor, procurorul este independent în condițiile legii. (3) În cazul în care
deciziile luate de procuror sînt ilegale, acestea pot fi anulate motivat de către procurorul ierarhic
superior. Persoana ale cărei drepturi și interese legitime au fost afectate prin acțiunile, inacțiunile
sau actele procurorului le poate contesta la procurorul ierarhic superior. Hotărîrea procurorului
ierarhic superior, prin care a fost soluționată contestația, poate fi atacată în instanța de
judecată. 19
19
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 3 din 25.02.2016, Publicat: 25.03.2016 : Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 69-77 artNr:113 Data intrării în vigoare: 01.08.2016, art, 33
16
Independența procurorilor, care este esențială pentru statul de drept, trebuie să fie
garantată prin lege la cel mai înalt nivel posibil, într-o manieră similară cu cea a judecătorilor. În
țările în care Ministerul Public este independent de Guvern, Statul trebuie să ia măsuri efective
pentru a se asigura că natura și întinderea independenței parchetelor se stabilesc prin lege. În
țările în care Ministerul Public depinde de sau este subordonat Guvernului, Statul trebuie să se
asigure că natura și întinderea puterilor Guvernului cu privire la parchete sunt, de asemenea,
specificate prin lege și că Guvernul își exercită atribuțiile în mod transparent și în conformitate
cu tratatele internaționale, legislația națională și principiile generale de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este necesar să se amintească
faptul că „într-o societate democratică, atât instanțele cât și autoritățile responsabile de
investigații trebuie să rămână libere de presiunea politică”. Prin urmare, procurorii ar trebui să ia
decizii în mod independent și, în timp ce cooperează cu alte instituții, ar trebui să-și
îndeplinească sarcinile în afara oricăror presiuni externe sau imixtiuni din partea executivului sau
legislativului, în conformitate cu principiile de separație a puterilor și responsabilității. Curtea s-a
referit și la problema independenței procurorilor în contextul „măsurilor de siguranță generale,
cum ar fi garanțiile pentru a asigura independența funcțională a procurorilor față de superiori și
controlul judiciar al acțiunilor parchetelor”.
Independența procurorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul
procurorilor, ci o garanție pentru o justiție echitabilă, imparțială și eficientă care protejează atât
interesele publice, cât și cele private ale persoanelor în cauză. Statele trebuie să se asigure că
procurorii sunt capabili să își îndeplinească îndatoririle fără intimidare, impedimente, hărțuire,
ingerințe și că nu sunt supuși în mod injust unui sistem de răspundere civilă, penală sau de altă
natură..
Procurorii ar trebui să poată, în orice caz și fără nicio obstrucționare, să urmărească penal
funcționarii publici care au comis infracțiuni, în mod special infracțiuni de corupție, de abuz de
putere și cazuri de încălcarea gravă a drepturilor omului.
Procurorii trebuie să fie independenți nu numai față de executiv și legislativ, dar și față de
alți actori și instituții, mai ales față de cele din domeniile economie, finanțe și mass-media.
Procurorii sunt independenți în colaborarea cu forțele de ordine, instanțele judecătorești și alte
organisme
În ceea ce priveşte independenţa externă, putem identifica mai multe categorii, în funcţie
de relaţia cu celelalte organe: independenţa de politicieni sau alte puteri în stat (legislativă şi
executivă); independenţa de judecători; independenţa de organele de anchetă;
17
Consiliul Superior al Procurorilor este garantul independenţei şi imparţialităţii
procurorilor care le permită procurorilor să fie reprezentaţi în faţa şi protejaţi de celelalte puteri
ale statului. Aceste consiliu este reprezentativ pentru organizaţia profesională a procurorilor .
Consiliul Superior Al Procurorilor – este un organ reprezentativ și de autoadministrare a
procurorilor – garantul autonomiei, obiectivității și imparțialității procurorilor.
Regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Procurorilor se publică pe pagina web
oficială a Consiliului Superior al Procurorilor.20
Se recomandă ca deciziile cu privire la cariera procurorilor să fie luate întotdeauna de o
majoritate a procurorilor. În unele state, există Consilii ale Judecătorilor şi Procurorilor. Unele
din aceste consilii sunt divizate în două secţii sau camere, pentru judecători şi respectiv
procurori. Procurorii aleşi în aceste consilii nu ar trebui să aibă dreptul de a lua decizii cu privire
la cariera judecătorilor şi invers. În consecinţă, existenţa unui consiliu comun pentru judecători şi
procurori nu ar trebui să afecteze independenţa oricărora dintre aceştia, dimpotrivă, acest lucru
putând consolida independenţa celor două categorii.
Independenţa procurorilor trebuie sprijinită de stat. Acest lucru presupune furnizarea
resurselor financiare necesare demarării şi desfăşurării investigaţiilor, trimiterea în judecată a
cauzelor şi îndeplinirea celorlalte sarcini ale procurorilor. Acest lucru poate include de asemenea
accesul la informaţii, instrumente de anchetă şi personal de sprijin. Managementul serviciilor de
procuratură se află în legătură directă cu structura sa ierarhică. Orice influenţă externă din partea
executivului poate prezenta un risc pentru independenţă.
Independenţa carierei procurorilor publici (recrutare, numire, promovare, evaluare,
suspendare, eliberare din funcţie, răspundere civilă şi penală, proceduri disciplinare, sancţiuni,
drepturi, îndatoriri, interdicţii, salarii, pensii etc.) trebuie prevăzută de lege. Acestea nu pot fi
lăsate la discreţia altor puteri ale statului. În acest sens, orice altă soluţie va genera (chiar şi dacă
doar la nivel subconştient) o situaţie de dependenţă (cel puţin morală) sau îndatorare faţă de
autorităţi din afara sistemului judiciar.
Carierele procurorilor trebuie să fie guvernate de aceleaşi reguli aplicabile judecătorilor,
bazate pe competenţe, merite, integritate şi experienţă.
Independenţa procurorilor trebuie protejată şi în procedurile de recrutare,
incompatibilitatea cu alte funcţii publice sau private, nivelurile adecvate şi protejate de salarizare
şi protecţiile în ceea ce priveşte amovibilitatea şi promovarea, disciplina şi eliberarea din funcţie.
Referitor la recrutare, procurorii trebuie să îndeplinească cerinţe cu privire la calităţile şi
pregătirea profesională echivalente cu cele în cazul judecătorilor. Calitatea personalului din
20
al Republicii Moldova nr. 69-77 artNr:113 Data intrării în vigoare: 01.08.2016, art. 70
18
cadrul serviciilor de procuratură ar trebui să asigure prestarea unui serviciu profesionist, să fie
capabil să evalueze probele conform legii şi să protejeze drepturile acuzatului şi drepturile
victimei şi să consolideze Statul de Drept. Criteriile după care sunt recrutaţi procurorii ar trebui
să fie clar stabilite, transparente şi să poată fi accesate de publicul larg. Aceste criterii ar trebui să
permită numirea unor persoane pregătite profesional, imparţiale şi obiective.
Ar trebui să existe reguli clare, transparente şi obiective şi pentru numirea procurorilor,
dar şi pentru ceilalţi procurori cu funcţii de conducere în afară de Procurorul General. Dacă un
procuror este numit pentru loialitatea sa faţă de puterea statului, deciziile acestuia vor fi evident
în favoarea statului, indiferent de prevederile legale sau probele din dosare.
Independenţa şi integritatea procurorilor publici prezintă un interes legitim pentru
societate în general. Aceştia ar trebui protejaţi de atacuri care îi pot împiedica să îşi desfăşoare
activitatea independent sau care slăbesc încrederea publicului în ei şi în instituţia pe care o
reprezintă. Procurorii acţionează în numele societăţii. Procurorii trebuie să fie capabili să
demareze şi să desfăşoare cercetări nu numai împotriva cetăţenilor, ci şi împotriva autorităţilor
publice, a membrilor Guvernului şi a organizaţiilor guvernamentale. Dreptul procurorilor de a
cerceta aceste persoane, şi în special fenomenul corupţiei, al abuzului de putere, al delapidării,
încălcării drepturilor omului21 şi alte infracţiuni grave, trebuie să fie garantat.
Este necesar să se facă distincţie între interesele societăţii şi interesele statului. Derularea
unei cercetări independente este în interesul societăţii; nu este în beneficiul Executivului sau al
oricărui alt organ al statului. De aceea, independenţa procurorilor trebuie să fie considerată o
garanţie pentru respectarea intereselor cetăţenilor, deşi se manifestă în mod diferit în comparaţie
cu independenţa judecătorilor.
Procurorii trebuie de asemenea să fie independenţi şi faţă de presă. Comunicarea cu presa
trebuie să fie echilibrată şi să ţină cont de nevoia de a asigura un proces independent, imparţial şi
transparent pe de o parte şi nevoia de a garanta alte drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea de
expresie şi libertatea presei pe de altă parte. Având în vedere faptul că de multe ori mass-media
lansează atacuri la adresa independenţei procurorilor, ar trebui ca în legislaţia naţională să existe
prevederi în acest sens
Procurorii ar trebui de asemenea să îşi păstreze independenţa faţă de judecători. Însă
acolo unde judecătorii şi procurorii au acelaşi statut, se recomandă 22 ca aceeaşi persoană să ocupe
succesiv funcţiile de procuror public şi judecător sau invers, conform undei proceduri clare şi
transparente. În general, procurorii funcţionează în cadrul unei structuri ierarhice. Independenţa
21
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decmbrie 1948 la New York prin Rezoluia 217 A în
cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite;
22
Avizul nr. 9, Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni, Carta de la Roma.
19
internă depinde de modul de organizare a acestei structuri în cadrul serviciului de procuratură al
statului.
În cadrul structurii ierarhice, procurorii care se ocupă de un anumit caz ar trebui să fie
lăsat să ia o decizie obiective cu privire la dosar, la continuarea cercetării sau la modul în care se
va prezenta acuzarea în faţa instanţei.
Un procuror ar trebui detaşat sau transferat într-un alt birou sau o altă regiune numai cu
consimţământul acestuia. Mutarea pe o altă funcţie fără consimţământ poate fi posibilă doar
atunci când există reguli clare şi transparente.
Statul trebuie de asemenea să se asigure că procurorii îşi pot duce la îndeplinire
îndatoririle fără a fi supuşi unor acţiuni de intimidare, hărţuire sau expunere nejustificată faţă de
o răspundere civilă, penală sau alte forme de răspundere.
Serviciile de procuratură ar trebui organizate astfel încât să ofere garanţii procedurale şi
un proces de luare a deciziilor bazat pe dovezi şi pe prevederile legale, nu pe alte criterii. Prin
urmare, procurorii trebuie să poată retrage orice acuzaţii care se dovedesc a fi neîntemeiate, în
baza legii sau a probelor, fără nici un fel de intervenţie din partea superiorilor acestora. Mai mult,
procurorii ar trebui să aibă libertatea de a susţine în instanţă orice concluzie la care ar putea
ajunge în baza prevederilor legale şi a faptelor. Pe scurt, serviciile de procuratură ar trebui să fie
autonome, iar procurorii trebuie să fie independenţi.
Decizia de a demara sau întrerupe o anchetă ar trebui să fie independentă şi să se bazeze
pe prevederile legale şi pe probele din dosar. În acelaşi fel, decizia de a prioritiza alocarea
resursele pe cazurile importante ar trebui de asemenea luată de procurori. Însă aşa cum am
menţionat deja, priorităţile privind tipurile de acuzaţii pot fi influenţate de legislaţie.
Procurorii publici trebuie să îşi îndeplinească îndatoririle imparţial şi în baza legii. Aceste
aspecte sunt similare cu modul în care judecătorul acţionează în cadrul unui proces. Procurorii nu
trebuie să urmărească o condamnare indiferent de circumstanţe şi cu orice preţ.
Procurorii trebuie să aibă libertatea de a-şi exprima propriile păreri în faţa instanţei cu
privire la probe şi la prevederile legale care se aplică într-un dosar, indiferent de opiniile
superiorilor lor sau a Guvernului.23
Procurorii nu ar trebui să ocupe nicio altă funcţie publică sau privată care le-ar putea
afecta îndeplinirea corectă a obligaţiilor. Remunerarea procurorilor ar trebui de asemenea
protejată, pentru a-i proteja de riscul de a fi corupţi.
1.3. Standarde privind participarea procurorului la examinarea cauzei penale
În funcție de condițiile istorice de dezvoltare a formațiunilor social-politice determinate
23
Standardele privind responsabilitatea profesională și declarația privind responsabilitățile și drepturile esențiale ale
procurorilor, adoptate de Asociația Internațională a Procurorilor, 23 aprilie 1999, Carta de la Roma, Avizul CCPE nr
9, 2014, par. 5, 15, 17.
20
de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la soluționarea unei cauze
penale.24
În literatura de specialitate se menționează că procesul penal își are forma și conținutul

său. La cel mai general mod, conținutul procesului penal este determinat ca fiind modalitatea de
realizare a normelor de drept penal și de atragere la răspundere penală a persoanei vinovate
pentru încălcarea interdicțiilor din domeniul penalului, iar forma procesului presupune structura
activității procesual penale, care reflectă sursa de mișcare, de dezvoltare a procesului penal și a
statutului procesual a participanților la el 25.
Deși, este de origine anglo-saxonă, aceasta a căpătat rădăcini și în sistemele procesuale penale
continentală (Franța, România, Rusia, RM etc.), însă nu există o poziție univocă în ceea ce
privește sfera de aplicare și conținutul ei. Unificarea opiniilor privind valențele, conținutul, sfera
de aplicare și alte particularități specifice ale principiului contradictorialității este posibilă,
recurgându-se la practica internațională în domeniu. Principiul contradictorialității - valoare
juridică internațională, face parte din garanțiile minime care asigură realizarea dreptului la un
proces echitabil. Sfera principiului contradictorialității este departe de a fi exhaustiv determinată,
fiind în proces de continuă dezvoltare și suplinire.
Procesul penal contradictorial a aparut si s-a dezvoltat in Anglia, S.U.A., Canada. El se
realizeaza pe principiul egalitatii partilor si al diferentierii functiilor de invinuire, aparare si
solutionare a cauzei penale.
Acuzatorul public are sarcina probarii vinovatiei invinuitului (inculpatului). in procesul
penal contradictorial organele de drept ce efectueaza urmarirea penala (procuratura, politia,
organele de securitate a statului) nu au obligatia sa adune probe in favoarea invinuitului, dar
totodata trebuie sa dezvaluie datele de fapt care confirma nevinovatia invinuitului. invinuitul, la
randul sau, intreprinde masuri active cu ajutorul avocatului pentru a se apara.
În procesul realizării reformei procesului penal au fost expuse multiple puncte de vedere
și opinii referitor la perspectiva unor inițieri contradictoriale în procesul penal al RM. Oricum,
variantele și inițiativele înaintate nu au fost capabile să asigure realizarea, în totalitate a uneia din
ideile de bază ale acestei reforme – ideea unui proces penal contradictorial.
Existența unui proces penal, în care toate drepturile să fie asigurate, este un imperativ al
timpului. Realizarea efectivă a drepturilor procesuale și materiale ale participanților la procesul
24
Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu. et. al. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier Juridic, 2005. p.17
25
Шестакова С. Д. Проблемы состязательности в Российском уголовном процессе. Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Санкт Петербург: Санкт-Петербургская Академия
МВД России, 1998. 184 p.10
21
penal este posibilă în cadrul procesului penal contradictorial. Pentru a concluziona dacă procesul
penal al unui stat corespunde sau nu principiului contradictorialității, este suficient a aprecia
următoarele:
1) dacă funcțiile procesuale principale sunt în deplină separare, existând între ele doar
colaborare în vederea realizării justiției penale în cel mai echitabil mod;
2) dacă părțile care au interese procesuale opuse (apărarea și acuzarea) dispun de
posibilități procesuale egale pentru a-și realiza cât de eficient se poate propriul interes procesual;
3) dacă instanța de judecată este cu adevărat „arbitru” independent și imparțial la darea
sentinței și dacă ea în mod exclusiv are dreptul de a se expune asupra legalității acțiunilor
procesuale ce comportă ingerințe în drepturile, libertățile și inviolabilitățile persoanei. 26
Deși de origine anglo-saxonă, ea a prins rădăcini adânci și în sistemele procesuale penale
continentală (Franța, România, Federația Rusă, Republica Moldova etc.), însă nu există o poziție
univocă în ceea ce privește sfera de aplicare și conținutul său. Unificarea opiniilor privind
valențele, conținutul, sfera de aplicare și alte particularități specifice principiului
contradictorialității, este posibilă recurgându-se la practica internațională în domeniu. 27
Prezența părților egale și instanța independentă sunt trăsăturile generice ale
contradictorialității. Realizarea lor în cadrul activității procesual-penale permite a formula
concluzia referitoare la corespunderea acestei proceduri conceptelor și reflectărilor juridice
generale privind contradictorialitatea. Astfel, este vorba despre o așa organizare a activității
procesual-penale, în cadrul căreia sursa „mișcării” cauzei o constituie litigiul părților egale în
fața judecății independente.28
Astfel, deși cerința contradictorialității nu se regăsește în mod expres în art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului29, CtEDO a analizat, în numeroase decizii de caz,
respectarea contradictorialității, ca regulă de bază a ședinței de judecată. În acest sens, s-a statuat
că sunt asigurate condițiile necesare desfășurării contradictorii a judecății în cazul în care
procurorul și părțile au posibilitatea de a lua cunoștință și de a dezbate probele, cererile ori
excepțiile invocate de adversari30.
26
Erjiu E. Rolul apărătorului în realizarea principiului contradictorialității în procesul penal al RM. În: Analele
Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe socioumanistice”. Vol. 1, 2005, p.460
27
Ibidem., p.614
28
Rusu L. Locul și rolul modelului contradictorial în teoria dreptului procesual penal. În: Revista Națională de
Drept. 2014, martie, Nr. 3, p.60
29
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 04 noiembrie 1950.
Semnată de către RM la 13 iulie 1995, Ratificată prin Hotărârea Parlamentului RM nr.1298-XIII din 24 iulie 1999.
In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1999, nr. 54-55/502
30
Hotărârea CtEDO în cauza Werner vs. Austria (din 24 noiembrie 1997) [online] [citat 15.03.2020]. Disponibil:
http://jurisprudentacedo.com.
22
Pentru a exista contradictorialitate, se cere ca părțile să fie prezente la ședința de judecată,
prezența procurorului fiind, de regulă, obligatorie. În acest scop, este reglementată procedura de
citare, care asigură cunoașterea de către părți a datei ședinței de judecată pentru a participa la
aceasta. Contradictorialitatea este însă restrânsă atunci când ședința de judecată are loc în lipsa
uneia dintre părți, procedura de citare fiind însă îndeplinită.
Justiția este contradictorială în situația în care părțile (participanții) la procesul judiciar
pot activ și în condiții egale de a disputa, de a-și dovedi dreptatea, de a expune argumentele și a
interpreta faptele, evenimentele și probele din cadrul dosarului, contribuind astfel la stabilirea
adevărului 31. La limitele formei contradictoriale a procesului judiciar penal în Țara Românească
și Moldova, pe durata evoluției lor istorice, indică mai multe surse bibliografice.
Totodată, afirmăm cu absolute certitudine: contradictorialitatea este o constantă unanim
recunoscută a dreptului procesual penal. Deși de origine anglo-saxonă, a căpătat rădăcini și în
sistemele procesuale penale continentale. Principiul contradictorialității se aplică deopotrivă în
țările europene de tradiție continentală (Franța, România, Rusia, RM etc.), însă nu există o
poziție univocă în ceea ce privește sfera de aplicare și conținutul ei. Unificarea opiniilor privind
valențele, conținutul, sfera de aplicare și alte particularități specifice ale principiului
contradictorialității este posibilă, recurgând-se la practica internațională în domeniu.
Principiul contradictorialității constituie o realizare esențială a procesului penal
contemporan, - o condiție iminentă pentru soluționarea unei cauze penale în cel mai just mod. El
creează condiții de ordin procesual și organizațional favorabile pentru examinarea completă și
sub toate aspectele a cauzei și, drept efect, emiterea unei hotărâri judecătorești adecvate.
Principiul contradictorialității este un principiu general al procesului penal și, în mod normal, ar
trebui să se aplice în tot cursul procesului penal, menționează I. Dolea, D. Roman, Iu. Sedlețchi.
T. Vizdoagă și alții 32.
Contradictorialitatea este recunoscută de practica europeană ca un principiu aplicabil
deopotrivă întregului proces penal; or, restrângerea doar la etapa judecării cauzei îi oferă un sens
trunchiat și determină neglijarea dreptului la un proces echitabil.
Principiul contradictorialității, ca valoare juridică internațională, face parte din garanțiile
minime care asigură realizarea dreptului la un proces echitabil. Sfera principiului
contradictorialității este departe de a fi exhaustiv determinată, fiind în proces de continuă
dezvoltare și suplinire 33.
31
32
Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu. et. al. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier Juridic, 2005, p. 960
33
Erjiu E. Reglementări internaționale referitoare la principiul contradictorialității. În: Analele Științifice ale
Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe socioumanistice”. Vol. 1, 2006, p.617
23
Contradictorialitatea nu are numai sensul de principiu al procesului penal. Alte valențe
ale acestui termen sunt contradictorialitatea - formă istorică a procesului penal și
contradictorialitatea - metodă de reglementare juridică a raporturilor procesual penale. În
legislația SUA, de exemplu, contradictorialitatea figurează în calitate de condiție, care impune
prezența funcției active - de cercetare și acumulare a probelor în cauza penală și a funcției pasive
- de examinare a probelor administrate și soluționarea cauzei, care trebuie să fie separate una de
cealaltă .34
Necesitatea divizării unor astfel de funcții este fundamentată pe faptul că în situația
conexării lor (în persoana unui singur subiect, care ar administra probe și ar lua anumite hotărâri
în privința acestora), ar avea drept urmare pierderea imparțialității din perspectiva rolului activ
de urmărire manifestat. În ştiinţa dreptului procesual penal, contradictorialitatea este examinată,
de regulă, din două puncte de vedere: 1) principiu al procesului penal şi model (formă, varietate)
al acestuia. Urmează a menţiona că anume în calitate de principiu este percepută
contradictorialitatea de CPP al RM, moment care şi-a găsit reflectare în art. 24 CPP al RM
(principiul contradictorialităţii în procesul penal).
Viziunea asupra contradictorialităţii - în calitate de model procesual se pare a fi una
fundamentată. În acest context, se presupune că modelul procesului penal constituie o varietate a
organizării activităţii procesual penale, iar principiul procesului penal este o regulă generală, care
constituie baza întregii activităţi procesual-penale, subordonându-și toate celelalte reguli. În
acest sens, chiar şi din punct de vedere istoric, forma procesuală este premergătoare formulării
unor principii caracteristice activităţii procesuale. Mai mult decât atât, în favoarea
contradictorialităţii - model procesual - este invocat următorul argument: aşa-numitul principiu al
contradictorialităţii nu conţine semnele unui principiu procesual, fiind el însuşi izvorul, sursa
principiilor procesuale.
Realizarea principiului contradictorialității și egalității părților dictează că una dintre
sarcinile prioritare ale procurorului e să contribuie în calitate de reprezentant al statului la
exercitarea atribuțiilor în cauzele penale. Sarcina de bază a procurorului în procedura penală este
apărarea drepturilor și intereselor legale ale persoanelor implicate într-un proces penal, apărarea
efectivă a intereselor statului și societății.35
În conformitate cu prevederile art. 6 pct. 31 CPP prin parte acuzării se înșelege cercul de
personae care sunt împuternicite sau abilitate prin lege să efectueze sau, după caz, să ceară
efectuarea urmării penale și să desfășoare activitățile de acuzare îndreptate împotriva persoanei
ce a comis infracțiunea.
34
Бернам У. Суд присяжных заседателей. Издательство Московского Незавмзимого Института
Международного Права. М., 1995,p.165.
35
Serbinov I., Catana E., Chircoaca E. et. al. Ghidul acuzatorului de stat. Chișinău: Cartier Juridic 2005, p -11
24
Astfel, legislașia procesuală – penală în vigoare prevede concret că din partea acuzării fac
parte: procurorul, organul de urmărire penală reprezentat de către ofițerul de urmărire penală,
precum și partea vătămată, partea civilă și reprezentații acestuia.
Înfăptuirea justiției presupune o participare activă în numele legii a tuturor organelor
abilitate ale statului.
Alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, la desfășurarea
procesului penal participă și organele procuraturii care ,,reprezintă interesele generale ale
societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. 36
Procurorul, în cadrul unui proces penal are rolul de acuzator de stat, care este indepedent.
El, la fel execută indicațiile scrise de procurorul ierarhic superior privind înlăturarea încălcărilor
de lege și omisiunilor admise la efectuarea și/sau conducerea urmării penale.
Vorbind despre rolurile procesuale ale participanților în procesul penal observăm, mai
ales în Proiectul Codului de procedură penală, precum și în legislația procesuală penală actuală,
că rolul principal îl joacă învinuirea, adică procurorul. Învinuirea de stat este reprezentată de
procuror care, conform art. 51 CPP RM, este obligat, în limitele competenței sale, în orice caz de
săvârșirea a faptelor social periculoase să întreprindă acțiunile prevăzute de lege pentru stabilirea
circumstanțelor infracțiunii și a persoanelor vinovate de comiterea acestei infracțiuni și tragerea
acestora la răspunderea penală.37
Rolul procurorului în procesul penal este multiaspectual, constând în apărarea persoanei,
a drepturilor şi libertăţilor acesteia, în apărarea societăţii şi a statului împotriva fenomenului
criminalităţii, în constatarea şi descoperirea tuturor infracţiunilor săvârșite, în prevenirea
săvârșirii de noi infracţiuni.38
Reprezentarea învinuirii în instanțele judecătorești constituie o atribuție constituțională de
bază a procurorilor. Această activitate urmează a fi desfășurată la un înalt nivel profesional,
contribuind real și eficient la justa examinare a cauzelor penale, în scopul protejării persoanei,
societății și statului de atentatele criminale, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune
să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie condamnată.
Acuzării în știința dreptului procesual penal îi este recunoscută calitatea de noțiune de
bază a cărei importanță constă în faptul că anume ea reprezintă forța motrice a procesului penal.
Anume de acuzare este legată apariția procesului în cadrul cauzei și apariția apărării . O perioadă
de timp destul de îndelungată au persistat în știința dreptului procesual penal anumite păreri
referitoare la legătura învinuirii cu acțiunea.
36
Andronache A., Odagiu I., Osoianu T., Burbulea C., Drept processual penal, Partea general, Academia ,,Ștefan cel
Mare’’, Chișinău 2009, p.158
37
Orîndaș V., Procedură penală, Chișinău, USM, 2001, p. 219
38
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a RM „Cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea
procurorului la judecarea cauzei penale”, nr. 12 din 24 decembrie 2012. [online].
25
Conform opiniei savantului I. I. Foinițchi, învinuirea în procesul penal corespunde
acțiunii în procesul civil. În opinia autorului M. Udroiu, noţiunea de „acuzaţie în materie penală”
are un caracter autonom, semnificând notificarea oficială, emisă de o autoritate competentă, prin
care se impută unei persoane săvârşirea unei infracţiuni, ceea ce atrage repercusiuni importante
asupra respectivei persoane.
Procurorul este singurul organ judiciar competent să dispună efectuarea în continuare a
urmăririi penale faţă de suspect, atât în cazul în care urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de acesta, cât şi în cazul în care acesta doar supraveghează activitatea de urmărire
penală a organelor de cercetare penală; în acest ultim caz, nu prezintă importanță dacă urmărirea
penală a fost începută de procuror sau de organul de cercetare penală.
În principiu, dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de suspect
constituie un moment distinct de punerea în mişcare a acţiunii penale, care poate fi dispusă
atunci când din probele existente în cauză (excluzându-se astfel posibilitatea evaluării altor date)
procurorul are convingerea (nu bănuiala rezonabilă) că o persoană a comis infracţiune.
Ca excepţie, este totuşi posibil ca, de pildă, în cazul infracţiunilor flagrante, procurorul să
dispună prin aceeaşi ordonanţă atât continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, cât şi
punerea în mişcare a acţiunii penale, având în vedere că, în aceste cazuri, baza factuală
obiectivată în probe este suficientă pentru a se considera că o anumită persoană a comis o
infracţiune. Astfel, prin acelaşi act procedural acuzatul dobândeşte mai întâi calitatea de suspect,
iar apoi calitatea de inculpat. Interpretări ale învinuirii (acuzării) au fost realizate și de către alți
savanți. În opinia autorilor N. N. Poleanschi și M. S. Strogovici , acuzarea de stat începe cu
înaintarea acțiunii penale. Tratarea învinuirii ca fiind o acțiune și a acuzatorului ca reclamant nu
este corectă.
Conform esenței sale, învinuirea nu poate fi examinată ca fiind o acțiune, deoarece, în
primul rând, pornirea procesului penal nu depinde, de regulă, de acordul de voință al anumitor
persoane (cu anumite excepții prevăzute de legea de procedură penală), în timp ce acțiunea în
procesul civil se află în dependență de voința și dorința persoanei în acest sens. În al doilea rând,
persoanelor cu funcție de răspundere și organelor de stat le este specifică obligațiunea de a porni
urmărirea penală în situațiile de descoperire a semnelor faptelor infracționale, din care
considerent chiar și în situația lipsei părții vătămate în procesul penal este inițiată urmărirea
penală cu ulterioarele activități care, de obicei, se finalizează în instanța de judecată prin darea
hotărârii. În al treilea rând, învinuirea este orientată spre depistarea celor vinovați, obținerea
probelor de învinovățire și aplicarea unei pedepse corespunzătoare celor comise, aici fiind în
lipsă tendința de apărare a anumitor drepturi subiective, ceea ce reprezintă o condiție obligatorie
a procesului judiciar civil.
26
În opinia autorilor I. Neagu și M. Damaschin, momentul punerii în mișcare a acțiunii
penale nu trebuie confundat cu începerea urmăririi penale. Între cele două acte de dispoziție
există diferențe majore, constând în premisele diferite în care se dispun, dar și în producerea unor
consecințe distincte.39
Conform art. 320 CPP RM, procurorul prezintă învinuirea în toate cauzele penale în
numele statului. La exercitarea atribuţiilor sale în faţa instanţei de judecată, procurorul este
independent şi se supune numai legii. Acesta este obligat de a avea un rol activ în procesul de
judecare a cauzei. În temeiul art. 6 pct. 31) C. pr. pen. al RM, procurorul prezintă învinuirea în
conformitate cu dispoziţiile legii.
Procurorul participant la judecarea cauzei penale este obligat să menţină pe tot parcursul
procesului penal un rol activ, îndeplinind acţiuni eficiente în prezentarea şi probarea învinuirii
aduse inculpatului. El este persoana care iniţiază cereri şi demersuri în sensul cercetării probelor,
modificării învinuirii.
Procurorul participant la judecarea cauzei penale este obligat să mențină pe tot parcursul
procesului penal un rol activ, îndeplinind acțiuni eficiente în prezentarea şi probarea învinuirii
aduse inculpatului
CAPITOLUL II. CONŢINUTUL ATRIBUŢIILOR PROCURORULUI ÎN FAZA

DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI A JUDECĂRII CAUZEI ÎN INSTANŢA DE FOND
2.1. Atribuţiile procurorului în faza de urmărire penală

Având în vedere sarcinile specific înscrise în obiectul urmăririi penale, prima fază a
procesului penal este disciplinată atât de regulile de bază ale întregului proces penal, cât și de
anumite dispoziții specific. Acest lucru explică existența unor trăsături specific ale urmăririi în
raport cu procedura camerei preliminare, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale 40.
În orice sistem național al justiției penale în procesul reformelor, urmărirea penală și
examinarea cauzelor în judecată constituie obiectul principal al transformărilor și restructurărilor.
Anume ele figurează în calitate de purtător al celor mai caracteristice particularități ale
sistemului național al justiției penale, punând la încercare influența regimului politic al statului.
39
Neagu I., Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului Cod de procedură penală.
București: Editura Universul Juridic, 2014, p -260
40
Neagu I., Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea specială. În lumina noului Cod de procedură penală.
București: Editura Universul Juridic, 2015, p -20
27
Contradictorialitatea este o constantă unanim recunoscută a dreptului procesual penal. Deși de
origine anglo-saxonă, ea a prins rădăcini și în sistemele procesuale penale continentale.
Principiul contradictorialității se aplică deopotrivă în țările europene de tradiție
continentală (Franța, România, RM etc.), însă nu există o poziție univocă în ceea ce privește
sfera de aplicare și conținutul ei41. Problema asigurării unor drepturi și libertăți ale omului în
cadrul desfășurării procesului penal a fost abordată în mod deosebit la sfârșitul sec. XIX –
începutul sec. XX, fiind actuală și în prezent. O soluție propusă în acest scop este separarea
funcțiilor diferitelor organe de stat în faza urmăririi penale, care, de fapt, devine în acest sens o
garanție42.
Activitatea procesual-penală se desfășoară în baza contradictorialității și a egalității

părților, ceea ce necesită răspândirea ideilor contradictorialității asupra tuturor stadiilor, deoarece
termenul „activitatea procesual-penală” presupune nu doar activitatea în cadrul etapelor
judiciare, ci și în cadrul urmăririi penale. Art. 24 C. pr. pen. RM stipulează că părțile participante
la judecarea cauzei sunt condiționate „volens-nolens” de egalitatea părților la etapa prejudiciară.
Astfel, dacă părțile nu s-au situat pe poziții egale inițial, fiind limitate una din ele în
acțiuni, este evident faptul că dezechilibrul de forțe se va reflecta și pe parcurs, deoarece
rezultatele activității lor folosite în 91 etapa judecării cauzelor, în care legea le garantează
egalitate în drepturi, au fost obținute la etapa prejudiciară .
Procurorul, potrivit art.51 din CPP al RM, este persoana cu funcție de răspundere care, în
limitele competeței prevăzute de legislația procesuală penală exercită în numele statului,
urmărirea penală reprezintă învinuirea în instanţă, exercită sau, după caz, conduce şi alte atribuţii
prevăzute de prezentul cod. Procurorul care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de
acuzator de stat.
Potrivit legii procurorului i se atribuie competențe de a exercita personal și de a conduce
urmărirea penală.43
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune

numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.44
41
Erjiu E. Rolul apărătorului în realizarea principiului contradictorialității în procesul penal al RM. În: Analele
Științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe socioumanistice”. Vol. 1, 2005, p. 614
42
Roman D., Vizdoagă T., Cerbu A. et. al. Organizarea și activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept în
Republica Moldova. Chișinău: Cartdidact, 2004, p. 65
43
Dolea I., Roman D., Sedlețchi I., Vizdoagă T, Rotaru V., Cerbu A., Sergiu Ursu, Drept processual penal, Ediția a
III-a revizuită și completată, Chișinău , F.E.-P.”Tipograf. Centrală”, 2009 p.130
44
28
Conform art. 252 din CPP, urmărirea penală reprezintă ,,activitate procesuală în scopul
colectării probelor necesare cu privire la existența infracțiunii și identificării făptuitotului.
În opinia profesorului Ion Neagu, în cadrul etapei urmărirei penale, având în vedere
importanța și complexitatea atribuțiilor cu care legiuitorul l-a investit, procurorul, reprezintă
fugura centrală.45
Un alt notoriu savant român, V. Bercheșan, menționează că „urmărirea penală are ca
obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea
făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea în judecată” .46
În viziunea autorului B. Lichii, „Urmărirea penală constituie prima fază a procesului
penal, integrându-se organic cu judecata și executarea hotărârilor, faze procesuale care îi succed,
formând împreună un sistem procesual unitar”.47
Prin urmărire penală se mai înțelege și activitatea desfășurată de organe speciale, în
scopul strângerii și verificării probelor cu privire la pregătirea, tentative sau săvârșirea
infracțiunii, precum și în scopul depistării și prinderii infractorului.
În prezent, legislatorul face referire la termenul „urmărire penală” în Legea RM cu privire
la Procuratură, unde în art. 5 se menționează că „Procurorul exercită urmărirea penală în numele
statului în privința infracțiunilor atribuite în competență, iar în caz de necesitate poate exercita
sau poate prelua urmărirea penală privind orice categorie de infracțiuni, în condițiile Codului de
procedură penală”. Pentru asigurarea aplicării legii penale de către organele de urmărire penală,
de organele de constatare și de organele care exercită activitatea specială de investigații,
procurorul conduce urmărirea penală, controlează corespunderea acțiunilor procesuale ale
acestor organe prevederilor C.pr.pen. RM, ale altor acte normative, precum și ale actelor
internaționale”.
Despre urmărire penală se vorbește și în Legea nr. 333 din 10.11.2006 „Cu privire la
statutul ofițerului de urmărire penală”, unde în art. 3 alin. (5) și (6), unde se menționează că
„Urmărirea penală se efectuează pe principiul egalității cetățenilor în fața legii, fără deosebire de
rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere, origine
socială sau orice altă situație. Ofițerul de urmărire penală are obligația de a porni, în limitele
competenței, urmărirea penală în cazul în care este sesizat, în modul prevăzut de legislație, că s-a
săvârșit o infracțiune și de a efectua acțiunile necesare în vederea constatării faptei penale și a
45
Ion Neagu, Anastasia Crișu, Aurel Ciobanu, Andrei Zarafiu, Drept processual penal, București, Editura ALL
BECK, 2003 p.78
46
Bercheșan V. Cercetarea penală (criminalistica – teorie și practică). Îndrumar complet de cercetare penală.
București: ICAR, 2002, p -25-26
47
Lichii B. Urmărirea penală (studiu comparat). Centrul de instruire a Judecătorilor și Centrul de Drept. Chișinău,
2000, p. 11
29
persoanei vinovate”.48
În art. 252 C. pr. pen. RM se menționează că „urmărirea penală are ca obiect colectarea
probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condițiile legii și
pentru a se stabili răspunderea acestuia”. 49Această definire, în viziunea noastră, nu reflectă pe
deplin toate trăsăturile caracteristice acestei activități.
În acest context, cu referire la procesul penal, îmbinarea „urmărire penală” presupune
deplasarea pe urmele cuiva pentru a-l prinde, a-l aresta, a-l supraveghea și pedepsi”.
Activitatea realizată în vederea identificării persoanei vinovate de comiterea infracțiunii
are loc nu doar după începerea urmăririi penale, ci și până la inițierea acesteia. Aici, în primul
rând, se include și activitatea specială de investigații, și acțiunile procesuale efectuate până la
începerea urmăririi penale, și activitatea neprocesuală înfăptuită în vederea realizării acestor
sarcini.
În al doilea rând, această definiție nu înglobează toți subiecții antrenați în actul de
urmărire penală. Pe lângă ofițerul de urmărire penală și procuror în procesul urmăririi penale
sunt implicate și alte persoane, care își apără interesele sale personale sau ale persoanelor
reprezentate. În literatura de specialitate se atrăgea atenție și asupra faptului că urmărirea penală
se identifică cu activitatea de acumulare a materialului probator în latura învinuirii unei anumite
persoane concrete, părere care ni se pare a fi corectă . Unii autori mai atrag atenție și asupra
faptului că, la momentul de față, urmărirea penală reprezintă prin sine însuși funcția de bază a
procuraturii.
Reglementările din art. 52 din CPP stabilesc competența procurorului în cadrul primei
faze a procesului penal-urmărirea penală, atribuindu-i capacitatea de a exercita personal și de a
conduce urmărirea penală. În contextul activităților înscrise în sfera competenței procurorului
acestea se înfățișează ca sarcină principală, de calitatea realizării căreia depinde prezentarea
învinuirii în instanța de judecată
La examinarea sesizărilor, petițiilor și materialelor parvenite în procuratură de la
persoane fizice și juridice, precum și la autosesizarea în cazul investigațiilor efectuate din oficiu,
procurorul, în limita competenței sale, decide care vor fi acțiunile ulterioare, adică de a începe
sau nu urmărira penală sau de a aplica alte sancțiuni prevăzute de lege. Pentru asigurarea
aplicării legii penale de către organele de urmărire penală, procurorul conduce urmărirea penală,
acționează conform Codului de procedură penală, ale altor acte normative, precum și ale actelor
internaționale, după necesitate.
48
Legea, nr. 133 cu privind statutul ofițerului de urmărire penală. În: MO Nr. 195- 198 din 22.12.2006, art. 3
49
Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003, art.252
30
Exercitarea nemijlocită a urmării penale are loc în mod obligatoriu în cauzele referitoare:
a) infracțiunile săvârșite de președintele țării, deputați, membri ai Guvernului, judecători,
procurori, generali, ofițeri de urmărire penală;
b) atentatele la viața colaboratorilor poliției, ofițerilor de urmărire penală, procurorilor,
judecătorilor sau a membrilor famiilor acestora, dacă atentatul este determinat de
activitatea acestora;
c) infracțiunile săvîrșite de Procurorul General;
Competent să efectueze urmărirea penală în cazurile arătate și să exercite conducerea
activităților de urmărire penală este procurorul de la procuratura de același nivel cu instanța care,
potrivit legii, judecă în prima instanță cauza (art.270 din CPP).
Cînd legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, nu trebuie înțeles că urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de către procuror,
existând posibilitatea că în asemenea cauze organele de urmărire penală să efectueze anumite
acte, dar, în orice caz, marea majoritate a actelor ce intră în conținutul urmăriri se cer efectuate
de către procuror.50
În cazurile ce nu suferă amănare51 este nu numai posibilă, dar și necesară colaborarea
procurorului cu organele de urmărire penală, actele întocmite de organul de urmărire penală
necompetent fiind pe deplin valabile în cauză.
În principal, procurorul exercită conducerea urmării penale în vederea descoperii
infracțiunilor, încât orice infractor să fie tras la răspundere penală și nici o persoană să nu fie
urmărită penal fără să exite indici temeinici că a săvârși o faptă penală. În scopul realizării
acestetei atribuții procurorul se bucură de mai multe prerogative.
Astfel, potrivit pct. 1) din alin. (1) al art. 52 CPP, procurorul pornește urmărirea penală și
ordonă efectuarea ei, fie refuză pornirea urmăririi penale sau o încetează. Suntem în prezența
unor noi atribuții, întrucât Codul din 1961 prevede dreptul organului de urmărire penală de a
porni procesul penal ori de câte ori constata prezența indiciilor infracțiunii. Nu putem aprecia
noile prevederi drept limitare a indepedenței procesuale a organului de urmărire penală.
Dimpotrivă, dispoziția legală amplifică responsabilitatea procurorului pentru declanșarea în
condiții de maximă legalitate a procesului penal, or acesta ulterior va determina legalitatea
aplicării măsurilor procesuale de constrângere și a altor limitări a drepturilor constituționale ale
persoanei.
50
Ibidem, p.169
51
Prin ‘’cazuri ce nu suferă amânare’’ se are în vedere pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că
bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperile suspectată sau că se vor comite alte infracțiuni (pct.6 al art. 6
din CPP)
31
Procurorul conduce personal urmărirea penală, adică are discreția de a dispune și de a
efectua orice acțiune procesuală în condițiile legii cu scopul de a constata adevărul, adică a
cerceta sub toate aspectele, complet și obiectiv toate circumstanțele cauzei.
Cele mai importante soluții la urmărirea penală le ia procurorul, de exemplu, punerea sub
învinuire (art.281 din CPP), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 284 din CPP),
încetarea urmăririi penale (art.285 din CPP), întocmirea rechizatoriului și trimiterea cauzei în
judecată (art. 296-297 din CPP).
Verificând legalitatea acțiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală,
procurorul anulează prin ordonanță măsurile ilegale și dă indicații scrise referitoare la
desfășurarea urmăririi.
Procurorul nu dispune de atribuții privitoare la examinarea plângerilor declarate
împotriva actelor procedurale și acțiunilor organului de urmărire penală.
Legiuitorul a înzestrat procurorul cu competența de a controla permanent executarea
procedurii de primire și înregistrare a sesizărilor privind infracțiunile.
Potrivit Instrucțiunii (pct. 35) conducătorii organelor de urmărire penală informează
zilnic în scris procurorul despre infracțiunile înregistrate, iar lunar, până la data de 3 a lunii
următoare, prezintă procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea
timpului parvenirii lor și a termenelor de examinare stabilite.
Procurorul verifică legalitatea întocmirii dosarelor penale actelor procedurale,
materialelor ș.a. în cauzele în care exercită conducerea urmăririi penale.
Prin “verificarea calității probelor’’(pct.6) din alin. (1) al art. 52 din CPP) se are în vedere
analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, verificarea sursei din care provin,
respectarea cerințelor de pertinență, concludență, utilitate și veridicitate. Procurorul verifică
calitatea probelor sub toate aspectele, complet și obiectiv.
Ordonanțe ilegale și neîntemeiate sunt actele procedurale date cu încălcarea prevederilor
legii, fără argumentarea și justificarea legală. Prin ordonanța sa procurorul poate anula ordonanța
organului de urmărire penală, iar Procurorul General poate anula orice ordonanță dată în cursul
urmării.
Retragerea motivată a dosarului penal (pct.9) din alin. (1) al art. 52 din CPP, presupune
darea unei ordonanțe motivate, prin care se justifică necesitatea transmiterii duoă competență sau
efectuării urmării penale de către un anumit ofițer de urmărire penală. Aceste măsuri sunt
determinate de necesitatea asigurării efectuării obiective și complete a urmării penale.
Procurorul poate dispune transmiterea dosarului penal de la un organ de urmărire penală
la un alt organ similar în condițiile alin.(4) al art. 271 din CPP.
32
Pornind de la prevederile art. 54 din CPP, prin ordonanță motivată se soluționează
abținerea, adică raportul ofițerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în incompatibilitate
prin care se solicită să nu participe la urmărirea penală într-o anumită cauză de care se leagă
situația de incompatibilitate; recuzare, cerința unei altei persoane partiicipante la proces cu
calitatea de parte privitor la înlăturarea de la urmărirea penală a ofițerului de urmărire penală ori
a procurorului afla în incompatibilitate.
Prin ordonanță motivată procurorul care conduce urmărirea penală poate dispune asupra
aplicării, modificării și revocării unui șir de măsuri preventive: obligării de a nu părăsi localitatea
sau obligării de a nu părăsi țara (art. 178); garanției personale (art. 179); garanției unei
organizații (art. 180); transmiterii sub supraveghere a militarului (art. 183); transmiterii sub
supraveghere a minorului (art. 184);
Celelalte măsuri preventive arătate în alin. (3) al art. 175 se aplică de către judecătorul de
instrucție.Procurorul controlează legalitatea reținerii persoanei. Procurorul se prezintă în mod
obligatoriu de către organul de urmărire penală o comunicare în scris privitoare la reținerea
persoanei. Această măsură se îndeplinește în decurs de până la 6 ore de la întocmire procesului
verbal de reținere. În cazul constatării temeiurilor arătate în alin. (1) al art. 174, procurorul
dispune eliberarea imediață a persoanei.
În scopul exercitării atribuțiilor de conducere și dirijare a urmăririi penale, procurorul,
conform pct. 14) din alin. (1) al art. 52, dă indicații. Numai indicația scrisă generează efectele
legale.
Procurorul poate întocmi ordonanțe în vederea efectuării acțiunilor procesuale, cu
următoarele excepții: adresează în instanța de judecată demersuri pentru obținerea autorizării
arestării și prelungirii acesteia, liberării provizorii a persoanei reținute sau arestate, sechestrului
corespundenței și ridicării ei, interceptării comunicărilor, suspendării provizorii a învinuitului din
funcție, urmării fizice și prin mijloace electronice a persoanei, exhumării cadavrului, controlului
video și audio al încăperii, instalării în încăperi a mijloacelor tehnice de înregistrare audio și
video, controlării comunicărilor cu caracter informativ adresate bănuitului, internării persoanei în
instituție medicală pentru efectuarea expertizei și a altor acțiuni pentru care se cere autorizarea
judecătorului de instrucție.
Datorită instituirii controlului judiciar în etapa urmării penale acțiunile procesuale,
măsurile operative de investigație și de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere care
limitează drepturile și libertățile constituționale ale persoanei se pot efectua numai cu autorizarea
judecătorului de instrucție la demersul procurorului. Demersurile procurorului trebuie să
corespundă cerințelor arătate în art. 304 din CPP.
33
Procurorul care exercită conducerea urmăririi penale este în drept să efectueze personal
acțiuni procesuale ori poate să asiste la desfășurarea lor.
În procesul-verbal al acțiunii procesuale se consemnează faptul participării procurorului.
Potrivit prevederilor art. 109-110 din CPP, procurorul poate solicita concursul
judecătorului de instrucție la efectuarea audierii.
Procurorul restituie, conform pct. 19) din alin. (1) al art 52 din CPP, dosarele penale în
baza temeiurilor arătate în art. 292 din CPP în scopul completării urmării penale ori eliminării
încălcărilor de lege. Dosarele penale, în acest caz, vor fi însoțite de ordonanțe cu indicațiile
scrise ale procurorului.
Prin ordonanță motivată, procurorul care conduce urmărirea penală înlătură ofițerul de
urmărirea penală care a admis încălcarea dispozițiilor legale. În funcție de natura și gradul de
pericol al faptei, se pot aplica diferite măsuri de influență. Aceasta poate fi sesizarea privind
aplicarea sancțiunii disciplinare sau pornirea urmării penale pentru atragerea la răspunderea
penală.
Examinând raportul organului de urmărire penală și materialele cauzei, în funcție de
suficiența probelor acumulate, procurorul emite ordonanța de punere sub învinuire ( art. 281 din
CPP); înaintează acuzarea (art. 282 din CPP) și audiază în condițiile prevăzute de art. 104 din
CPP învinuitului.
La terminarea urmării penale, potrivit art. 293 din CPP, procurorul îi informează pe
învinuit, reprezentatul lui legal, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente
responsabilă și reprezentații lor despre terminarea urmării penale și despre locul și timpul când ei
pot lua cunoștință de materialele urmării penale.
După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul întocmește rechizitoriul
(art. 296) și dispune transmiterea cauzei în instanța de judecată. Rechizitoriul se întocmește după
prezentarea materialelor urmării penale părților, în termen ce nu va depăși 3 zile sau în termen ce
nu va depăși 10 zile în cazurile complicate și voluminoase.52
Rechizitoriul se compune din două părți: expunerea, care cuprinde informații despre
fapta și persoana în privința căreia s-a efectuat urmărirea penală; analizaliza probelor care
confirmă fapta și vinovăția învinuitului; argumentele invocate de învinuit în apărarea sa și
rezultatele verificării acestor argumente; cirmustanțele care atenuează sau agravează răspunderea
învinuitului; temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor CP: Persoana
care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de
52
Odagiu I., Andronache A., Popușoi N., Acte procedurale întocmite în faza de urmărire penală, Academia ,, Ștefan
cel Mare’’, Chișinău, 2009 p. 306
34
răspundere penală de către procuror în cadrul urmăriri penale şi de către instanţa de judecată la
judecarea cauzei în cazurile:
 minorilor
 tragerii la răspundere contravenţională;
 renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii;
 căinţei active;
 schimbării situaţiei;
 liberării condiţionate;
 prescripţiei de tragere la răspundere penală.53
Cea de a doua parte al rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde: date cu privire la
persoana învinuitului; formularea învinuirii care i se încriminează cu încadrarea juridică a
acțiunilor lui; mențiunea despre trimiterea dosarului în instanța judecătorească competentă.
La rechizatoriu se anexează o informație cu privire la: durata urmării penale; măsurile
preventive aplicate; durata arestării preventive; corpurile delicte și locul lor de păstrare; acțiunea
civilă; măsurile de ocrotire; alte măsuri procesuale; cheltuielile judiciare; înmânarea copiei de pe
rechizitoriu. Rechizitoriul se semnează de procurorul care l-a întocmit, se indică locul și data
întocmirii lui.54
Responsabilitatea deosebită a procurorului în legătură cu desfășurarea urmării penale
confirmă incontestabil rolul său de “stăpân” al primei faze a procesului penal.55
2.2. Atribuţiile procurorului la examinarea cauzei în instanţa de fond
De-a lungul anilor chestiunea principală care suscita mereu discuții era scopul pentru care
venea procurorul în instanța de judecătorească. La această întrebare juriștii, în anumite timpuri,
au dat răspunsuri diferite. Mai întâi s-a argumentat că procurorul nu supraveghează judecata, ci
participă în activitatea ei în formele stabilite de lege, transmițându-i spre examinarea cauzele
penale intentate și investigate. Pe parcus, în urma polemicii cu adversarii acestui punct de
vedere, autorul și-a modificat opinia.
În mersul discuției, s-a conturat ideea că procurorul care pledează în judecată în calitate
de acuzator ocupă o poziție bifunțională: el este nu numai parte în proces, dar și organ de
ocrotire a legalității, în activitatea procurorului erau relevate două aspecte, realizate prin
susținerea acuzării și formularea concluziilor. Aici își găseau expresie cele două funcții
procesuale ale procurorului la judecarea în fond – acuzarea și supravegherea legalității. Unii
53
Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002, Publicat : 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74.
54
Didâc V., Șterbeț V., Botezatu R., Roman D., Vizdoagă T., Drept processual penal; Conducerea și efectuarea
urmării ăenale de către procuror, Ed. ,,Elan Poligraf’’, Chișinău, 2008 p. 155
55
Dolea I., Op. cit., p.169-173
35
dintre autorii acestei viziuni au încercat să-l situeze pe procuror deasupra judecății în calitatea sa
de acuzator de stat. Din teza că procurorul continuă și în judecată să-și exercite funcția sa de
organ de supraveghere a legalității se ajunge la concluzia eronată că funcția procurorului în
judecată este de a supraveghea activitatea instanței.56
Alții, dimpotrivă, opuneau funcția de supraveghere celei de acuzare, afirmând că acestea sunt
incompatibile. Autorii insistau că funcția acuzării de stat să-i fie retrasă procuraturii, așa încât
procurorul să rămână doar organ de supraveghere. În ceea ce privește funcția acuzării, ea trebuie
exercitată de altcineva, numai nu de procuror. Ei porneau de la postulatul conform căruia
procurorul care pledează în calitate de acuzator nu se va putea menține pe poziția de organ de
supraveghere a legalității, că el, în mod sigur, va devia spre poziția acuzatorului unilateral,
părtinitor și va sacrifica intereselor acestei acuzări interesele legalității.
Mai tîrziu, M.S. Strogovici, revenind la subiectul discutat, își argumentează punctul de
vedere precum ca procurorul care pledează în instanță are statutul procesual de parte în proces,
care are împotriva sa apărarea, ca parte egală cu el în drepturi. Prin conținutul funcției exercitate,
al activității desfășurate în judecată, procurorul este organ al ocrotirii legalității (funcție
exercitată întotdeauna și pretutindeni, în orice domeniu al activității sale), deoarece susținerea
acuzării în instanța judecătorească nu este altceva decît una din formele de realizare de către
procuror a funcției de organ de supraveghere a legalității. În același mod este apreciat statutul
procesual al procurorului în judecată și de alți autori, care consideră că atât în teorie, cât și în
practică nu se poate renunța la termenul “parete”.
De menționat opinia căreia procurorul este o “parte specială”, al cărui statut ca parte se
manifestă nu în drepturile lui procesuale, care nu se deosebesc prin nimic de drepturile
procesuale ale altor părți, ci, mai ales și înainte de toate, în obligațiile sale procesuale. Deoarece
procurorul și inculpatul au în judecată funcții diametral opuse – de acuzare și de apărare – în
procesul de cercetare a probelor ei se manifestă ca două părți beligerante, fiecare din ele
străduindu-se să dovedească justețea propriilor afirmații și falsitatea poziției părții adverse. 57
Argumentându-se statutul procesual al procurorului în judecată ca parte în proces, se
ajunge la concluzia că procurorul, în același timp, nu înceta a fi acrotitor și supraveghetor al
legalității, însă și susținerea acuzației de stat în instanța de judecată era considerată una din
formelede luptă a procurorului pentru legalitate. De aceea, menționează autorul, susținerea de
către procuror a acuzării în judecată prezintă o realizare concretă, într-o formă specifică, a
56
Andronache A., Odagiu I., Osoianu T., Burbulea C., Drept processual penal, Partea general, Academia ,,Ștefan cel
Mare’’, Chișinău 2009,p. 211.
57
Nistoreanu G., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. – Bucureşti: Editura Europa
Nova, 1996, p 234
36
funcției de supraveghere a legalității. Alți cercetători considerau că procuroul în judecată are
doar funcția de garant al legalității.
Pornind de la acest postulat, ei se pronunțau înpotriva ideii de a reduce statutul
procurorului în judecată doar la funcția de acuzare a inculpatului, dat fiind că lui îi revine, mai
întâi de toate, sarcina de supraveghere a legalității în procesul penal. Susținând acuzarea
împotriva persoanei care a săvârșit infracțiunea, procurorul apără legalitatea, strduindu-se să
obțină o interpretare unitară și o aplicare echitabilă de către instanță a pedepsei penale, în același
timp, el urmărește ca judecata să respecte toate normele de procedură în scopul prevenirii
eventualelor încălcării ale intereselor legitime ale participanțelor la proces. De aceea, după cum
consideră adepții acestui punct de vedre, procurorul realizează în judecată doar funcția de
supraveghere și nu este parte, adică acuzator58
Pct. 1) din alin..(1) al art.53 din CPP indică asupra funcției principale a procurorului în
instanța de judecată – reprezentarea acuzării în numele statului.
Din punct de vedere semantic, a acuza înseamnă a întreprinde anumite acțiuni privind o
persoană, a-i dovedi vinovăția în încălcarea normelor de comportament, a o demasca într-o faptă
ilegașă, reprobatoare.59 Dat fiind că în procedura penală este vorba doar despre infracțiuni, prin
acuzare se desemnează activitatea procesuală strict reglementată de lege în scopul demascării
făptuitorului.
Doctrina și jurisprudența include în termenul acuzare patru componente semantice.
Primul reflectă activitatea organului sau a subiectului acuzator, care demască o anumită persoană
în săvîrșirea infracțiunii; al doilea redă zării și cel de-al patrulea sens este legat de denumirea
procurorului ca parte a acuzării în judecată.
Primile două sensuri se referă la exercitarea funcției de acuzare.
Făcând absracție de unele divergențe neprincipale, putem afirma că acuzarea cuprinde:
a). descrierea în actele procedurale a acțiunii (inacțiunii) ilicite, incriminate unei persoane
concrete;
b). activitatea procesuală a organelor și a persoanelor autorizate cu acest drept în scopul
demascării vinovatului de săvârșirea infracțiunii și condamnarea lui.60
Acuzarea trebuie distinsă în sens material (substanțial) și în sens procesual (formal).
Sensul material (substanțial) al acuzării cuprinde totalitatea faptelor cu pericol social și ilicit,
stabilitatea în cauză și incriminate potrivit legii penale, pentru care persoana este condamnată, iar
sensul procesual – activitatea legalî a organelor și persoanelor competente în vederea demascării
58
В. И. Каминская, Показанuя обвuняемого в совеmском уголовном прощессе Moscova, 1960 с. 140
59
Dicționar usual al limbii române, Litera, Chișinău, 2002, p.197
60
Vizdoagă Tatiana, Exercitarea acuzării în instanța de fond: problem și perspective. Rezumatul tezei de doctor în
drept, Chișinău, 2002, p.4
37
făptuitorului în săvârșirea faptei incriminate și a argumentării răspunderii penale în scopul
condamnării lui. Acuzarea în sens material conține trei elemente structurale: fabula, formularea
juridică și încadrarea juridică.
Stabilitatea faptelor ce constituie fabula acuzării, relevarea indicilor lor juridici creează
condițiile necesare, premisele pentru următoarea parte componentă a acuzării – încadrarea
juridică. Aici se are în vedere rezultatul activității de acuzare, adică recunoașterea oficială și
fixarea corespunzătoare a concluziei că fapta incriminată cu formularea juridică respectivă cade
sub incidența unei anumite norme de drept penal.
Activitatea desfășurată de către procuror și atribuțiile pe care le deține în instanța de
judecată sunt determinate de principiul contradictorialității, ceea ce înseamnă că:
 acuzatorul de stat prezintă acuzarea în instanța de judecată, dar nu el spluționează cauza.
Soluționarea chestiunii despre vinovăția inculpatului este prerogativă judecății, care
acționează înexclusivitate ca organ al justiției
 acuzatorul de sta și inculpatul pledează în proces în calitate de părți, adică în calitate de
altfel de participanți, care au un anumit interes procesual și cărora legea le-a oferit
drepturi egale pentru dovedirea propriilor afirmații și contestării argumentelor celuilalt
(ale părții adverse)
 instanța de judecată nu este depedentă de pozițiile părților; ea analizează sub toate
aspectele probele prezentate de ele, în baza cărora pronunță hotărârea.
Egalitatea acuzatorului de stat cu celelate părți poate fi apreciată în sensul că procurorul,
ca parte a acuzării, inculpatul și apărătorul, ca parte a apărării, dispune de drepturi procesuale
egale, care le permite a-și argumenta cerințele și afirmațiile, a-și dovedi justețea și legaliatea
revendicărilor lor. În același timp, drepturile procesuale oferă posibilitatea de a contesta și a
demonstra netemeinicia și incosistența afirmațiilor părții adverse. Egalitatea drepturilor
procurorului cu ale celorlate părți poate fi interpretată și în sensul datoriei lui de a se supune,
ămpreună cu alte părți, unui regulament de procedură unic privitor la comportamentul părților și
forma activității lor în instanță.
În acest scop, procurorul prezintă în ședința de judecată probele acumulate la urmărirea
penală. Ținând cont de prevederele alin. (3) al art.. 19 din CPP, apreciem că acuzatorului de stat i
se impune un rol activ în vederea cercetării sub toate aspectele, complet și obiective, a tuturor
circumstanțelor cauzei.
În condițiile contradictorialității procesului judiciar penal procurorul participă la
examinarea probelor prezentate de partea apărării. Un rol aparte în ședința de judecată îl are
dreptul procurorului de a face demersuri și de a-și expune părerea asupra chestiunilor ce apar în
timpul judecății. Dmersul se cere motivat.
38
Dacă se înaintează câteva demersuri sau un demers conține mai multe solicitări, motivarea
trebuie adusă în raport cu fiecare dintre acestea.
În literatura juridică a fost expusă opinia că lăsarea demersului fără rezolvare limitează
drepturile participantului la proces care l-a înaintat. În asemenea situație el e lipsit de
posibilitatea de a folosi ceea ce cere pentru susținerea poziției sale la cercetarea judecătorească.
În afară de aceasta, dacă instanța va reveni la examinarea cererii făcute la sfârșitul anchetei
judecătorești, atunci, în cazul satisfaceriiei, inevitabil se tergiversează procesul judiciar. 61
Având în vedere, că în cursul judecării sunt prezentate probele acumulate la urmărirea
penală, în plus putându-se administra și probe noi, este posibil să apară date care conduc la
concluzia că încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată.
Prin urmare, dacă probele cercetate în ședința de judecată dovedesc incontestabil că
inculpatul a săvârșit și alte infracțiuni decât cea încriminată prin rechizitoriu, procurorul care
participă la judecarea cauzei penale în prima instanță, conform pct 3) din alin. (1) al art. 53 din
CPP, solicită de la instanță cauza pentru a formula o acuzare mai gravă. În cazul când probele în
acuzare sunt insuficiente, procurorul, în condițiile alin. (2) al art. 326 din CPP, solicită instanței
amânarea examinării cauzei pe un termen de până la o lună, la necesitate fiind posibilă
prelungirea până la 2 luni în scopul administrării probelor noi (art. 326 din CPP)
Dacă noua încadrare juridică atrage competența de judecată a instanței ierarhic superioare,
se procedează conform dispozițiilor art. 44 din CPP (declinarea de compență).
În pct. 4) din alin. (1) al art. 53 din CPP se prevede capacitatea procurorului de a modifica
încadrarea juridică a infracțiunii săvârșite de inculpat dacă în cursul cercetaărilor judecătorești se
va constata faptul săvârșirii unei ifracțiuni cu un grad de pericol social mai redus prin excluderea
circumstanțelor agravante ori reîncadrarea după o nouă normă a Codului penal care prevede o
pedeapsa mai blândă.
În cazul efectuării incomplete a urmării penale, procurorul înaintează demers instanței cu
scopul amînării ședinței de judecată pe o perioadă de pînă la o lună pentru a înainta noi preobe
care confirmă acuzarea. Dacă prezentarea probelor noi în termenul indicat nu s-a efectuat,
instanța va pronunța soluția în baza probelor existentente62.
Sub aspectul administrării probelor noi se arată (pct. 6) din alin. (1) al art. 53 din CPP că
procurorul dă indicații în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea acțiunilor
procesuale în acest scop.
61
În pct. 2) din alin. (1) al art. 53 din CPP se folosește greșit termenul “dezbateri judiciare”. Dezbaterile judiciare,
potrivit art. 177-178 din CPP, reprezintă cea de-a treia etapă a judecății în prima instanță și constau din cuvântările
procurorului, părții vătămate.
62
Calendari Dumitru. Hotărârile CtEDO cu efecte importante pentru instanțele de apel la pronunțarea deciziilor pe
cauzele penale. În: Știință, educație, cultură. Vol.1, 12 februarie 2021, Comrat, Universitatea de Stat din Comrat,
2021, p. 44-45.
39
În dezbaterile judiciare procurorul ține discursul în acuzare (art. 278 din CPP), prin care
face totalurile întregii sale activității.
Legiuitorul ( art. 53 CPP) a înzestrat procurorul-acuzator de stat cu vaste atribuții care țin
în special de: prezentarea probelor acuzării și participarea examinarea probelor prezentate de
partea apărării; prezentarea probelor noi necesrae pentru confirmarea acuzării, declararea
demersurilor și expunerea poziției asupra chestiunilor ce apar în timpul judecării cauzei;
solicitarea din instanța de judecată a cazuei penale pentru a formula inculpatului o acuzare mai
gravă și a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătorești, se constată că inculpatul a
săvîrșit și alte infrcțiuni; prezentarea probelor suplimentare care confirmă acuzarea adusă
inculpatului în cazul efectuării incomplete a urmării penale; aducerea silită în instnța de judecată,
în condițiile art.199 CPP, a persoanelor incluse în lista prezentată instanței, precum și a
persoanelor solicitate pentru administrarea probelor noi sau suplimentare; expunerea poziției în
dezbaterele judiciare asupra faptei infracționale săvîrșite de inculpat, încadrării ei în baza legii
penale și pedepsei care urmează a fi aplicată.63
Conform art. 53 din CPP, atribuțiile procurorului în instanța de judecată sunt:
1. reprezintă învinuirea în numele statului și prezintă în ședința de judecată probele acuzării;
2. participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare
pentru confirmarea acuzării, face demersuri și își expune părerea asupra chestiunilor ce
apar în timpul dezbaterilor judiciare;
3. cere de la instanța de judecată cauza penală pentru a formula inculpatului o acuzare mai
gravă și a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătorești, se constată că
inculpatul a săvîrșit și alte infracțiuni, iar probele sînt insuficiente;
4. modifică încadrarea judiciară a infracțiunii săvîrșite de inculpate dacă cercetările
judiciare confirm că inculpatul a săvîrșit această infracține;
5. face demers în instanța în instanța de judecată de a întrerupe examinarea cauzei penale pe
un termen prevăzut de prezentul cod pentru a înaintea noi probe care confirm acuzarea
adusă inculpatului în cazul efectuarii incomplete a urmării penale;
6. dă indicații în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea unor acțiuni
procesuale asupra probelor suplimentare sau a noilor infracțiuni;
7. dispune, printr-o ordonanță, aducerea silită în instanța de judecată, în condițiile art 199
CPP, a persoanelor incluse în lista prezentată instanței, precum și a persoanelor solicitate
pentru administrarea probelor noi sau suplimentare;
63
Dolea I.,Roman D, Vizdoagă T, Cerbu A., Rotaru V, Ursu S., Drept Procesual penal,Ediția I. Chișinău 2005,
p.134
40
8. își expune părerea în dezbaterile judiciare asupra faptei infracționale săvîrșite de
inculpate, încadrării ei în baza legii penale și pedepsei care urmează a fi aplicată;
9. declară apel sau, după caz, recurs privind latura penală și latura civilă a cauzei, le retrage
în modul prevăzut de prezentul cod;
La judecarea cauzei penale în instanța de judecată, procurorul dispune și de alte drepturi
și obligații prevăzute de prezentul cod.
2.3. Aspecte comparative cu privire la realizarea atribuţiilor procurorului
Atribuţiile procurorului în procesul penal al Marii Britanii. În Marea Britanie, în
cauzele penale privind infracțiunile cu gravitate sporită, obligația de dezvăluire a probelor
acuzării survine din momentul când cauze este transmisă spre judecare la Crown Court. În acest
caz, prezentarea va avea loc prin prezentarea apărării a versiunilor scrise privind toate probele pe
care acuzarea are de gând să le prezinte la judecată. În cauzele ce se referă la infracțiuni mai
puțin grave, obligația de dezvăluire survine din momentul transmiterii cauzei spre examinare la
Curtea cu Magistrați. În cauzele pentru infracțiunile ușoare, acuzarea nu are obligația să-și
dezvăluie probele 64.
În sistemul anglo-american, începând cu secolul al XIX-lea, a început să se recunoască

posibilitatea desfășurării fazei de judecată doar în baza declarației de recunoaștere a inculpatului,
iar ulterior a fost acceptată chiar ideea unei negocieri între inculpat și procuror, urmată de
încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției 65. Urmare a acestui fapt, în procesul penal
englez întâlnim două proceduri de examinare a cauzelor penale: sumară (simplificată) și cea
însoțită de actul de acuzare.
La temelia acestei divizări este plasat gradul de periculozitate al anumitor categorii de
infracțiuni, pentru care persoana este trimisă în judecată.
Legea procesual-penală engleză fixează că faza preliminară a ședinței de judecată are loc
doar atunci când examinarea cauzei penale trebuie să fie însoțită, în mod obligatoriu, de actul de
acuzare. La această etapă, în condiții de contradictorialitate are loc verificarea de către judecător
a suficienței temeiurilor de a pune cauza pe rol în cadrul instanței de judecată.
Totodată, aici este posibilă audierea martorilor acuzării și cercetarea altor probe în
acuzare. În procesul efectuării acestor acțiuni, judecătorul dă citire actului de acuzare și explică
esența acesteia. Ulterior, sunt examinate probele prezentate de apărare. În final, iau cuvântul
învinuitul (sau apărătorul acestuia) și acuzatorul, apreciind probele prezentate.
Rezultatul fazei preliminare este redat în conținutul unei hotărâri în care judecătorul se
64
Erjiu E. Reglementări internaționale referitoare la principiul contradictorialității. Analele științifice ale
Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe socioumanistice”. Vol. I. Chișinău 2006, p -616
65
Iugan A. V. Acordul de recunoaștere a vinovăției. Ed. Universul Juridic. București 2015, p -9
41
expune asupra punerii cauzei pe rol a cauzei penale sau în privința încetării procesului penal.
Examinarea cauzei penale în fond începe cu examinarea proiectului actului de acuzare de către
judecător. În conținutul acestuia este expusă esența învinuirii. Mai apoi, acest document este
aprobat de către judecător și i se prezintă inculpatului pentru a lua cunoștință.
Recunoașterea de către învinuit a vinovăției contribuie la ulterioara simplificare a
întregului proces de judecată. În acest caz, judecătorul oferă acuzatorului, învinuitului și
apărătorului posibilitatea să-și expună poziția în această privință, având posibilitatea de a
pronunța, de unul singur, sentința.
Dacă inculpatul își neagă vinovăția, iar acuzatorul nu a prezentat probe suficiente în acest
sens, instanța emite un ordin privind pronunțarea unui verdict de achitare fără a transmite cauza
spre examinare în Curtea cu Juri (despre acest fapt se fac înscrierile corespunzătoare în procesul
verbal al ședinței).
În cazul în care învinuitul nu își recunoaște vinovăția, iar acuzatorul a prezentat suficiente
probe în acuzare, judecătorul purcede la formarea Curții cu Juri în număr de 12 persoane. Jurii
selectați și nerecuzați inițiază procesul de judecată. Cercetarea judecătorească începe cu
examinarea probelor acuzării. Ordinea cercetării judecătorești este similară celei din cadrul fazei
preliminare a procesului.
După ascultarea părților și examinarea probelor apărării și acuzării, judecătorul, analizând
latura faptică și juridică a cauzei, face bilanțul cercetării judecătorești, lăsându-i pe juri să-și facă
meseria.
Ulterior, urmează procedura de pronunțare a verdictului de către Curtea de Juri. După ce
jurii pronunță verdictul, instanța poate efectua careva acțiuni procesuale în vederea determinării
măsurii de pedeapsă și pronunță sentința. În acest scop, pot fi audiați martorii pentru a se expune
în privința persoanei inculpatului, sunt cântărite argumentele apărării în vederea reducerii
măsurii de pedeapsă, inculpatului i se oferă ultimul cuvânt.
O importanță aparte o are prezentarea referatului presentențial al inculpatului, pus la
dispoziție de către serviciul de probațiune66.
Procesul penal englez, este organizat în baza prevederilor principiului
contradictorialității. Faptul dat presupune următoarea diferențiere: funcția învinuirii (începerea
urmăririi în fața judecății, administrarea probelor în acuzare, susținerea acuzării în instanță);
funcția apărării (administrarea probelor în apărare; apărarea în cadrul procesului de judecată);
funcția de examinare a cauzei (asigurarea respectării de către părți a regulilor de examinare a
66
Уголовно-процессуальное право Российской Федерации. Издание третье. Ответственный редактор П. А.
Лупинская. Изд. ЮРИСТЬ. М., 2001, p -648
42
litigiului judiciar; soluționarea chestiunii referitoare la vinovăție, determinarea măsurii de
pedeapsă).
Atribuţiile procurorului în procesul penal al SUA. În SUA, procedura judecării

cauzelor penale este constituită din mai multe acțiuni procesuale consecutive. La ele sunt
atribuite: comunicarea conținutului actului de acuzare învinuitului; clarificarea atitudinii
învinuitului față de acuzarea care i se aduce; constituirea Curții cu Juri; cercetarea
judecătorească; dezbaterile judiciare; pronunțarea verdictului de către juri; determinarea măsurii
de pedeapsă și pronunțarea sentinței.
Este necesar să atragem atenție următorului fapt: ca și în procesul penal englez,

recunoașterea vinovăției de către inculpat, simplifică substanțial desfășurarea procesului de
judecată. În acest caz, cercetarea judecătorească nu are loc, careva alte probe nu sunt examinate,
iar judecătorul poate pronunța sentința de unul singur67.
Judecarea cauzelor penale în fața Curții cu Juri este organizată în conformitate cu
modelul englez, adică sub forma unui „duel contradictorial”, a unei „competiții” dintre părți
(acuzator și acuzat) în prezența și sub supravegherea instanței de judecată.
În cadrul judecării cauzelor penale, asupra acuzării este plasată sarcina de a dovedi
fiecare capăt de acuzare care i se incriminează inculpatului, fiecare element al componenței de
infracțiunii de a cărei comitere acesta este acuzat. În cadrul ședinței de judecată pot fi folosite
doar acele declarații ale inculpatului, care au fost făcute de bună voie în fața organelor de poliție
după explicarea corespunzătoare a dreptului de a nu face declarații68.
Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc după forma procesului civil,
unde părțile prezintă probele în acuzare sau în apărare față de instanța de judecată, care are rolul
unui arbitru69.
Una dintre consecințele sistemului contradictorial al procesului de judecată, unde părțile
controlează desfășurarea acestuia, constă în faptul că ele pot renunța la dreptul lor privind
examinarea cauzei în instanță. În cadrul cauzelor penale, aceasta are loc de cele mei frecvente ori
atunci când inculpații preferă să renunțe de la dreptul său de a contesta în instanță acuzarea ce li
se aduce, preferând să-și recunoască vinovăția.
Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii a admis pentru prima data
posibilitatea soluționării cauzei pe baza recunoașterii inculpatului în cauza Hallinger vs. Davis,
în 1892. Curtea a reținut că „instanța de judecată s-a abținut să accepte imediat recunoașterea
67
Ibidem p-655
68
Бернам У. Правовая система Соединенных Штатов Америки. Изд. Новая Юстиция. М., 2007, p -460
69
Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu., Vizdoagă T. ș.a. Drept procesual penal. Ed. Cartier Juridic. Chișinău 2005, p.-
29
43
vinovăției inculpatului, i s-a atribuit un avocat în vederea apărării și de două ori a fost suspendată
ședința de judecată, pentru o perioadă de mai multe zile, pentru ca inclupatul să fie informat pe
deplin de adevărul, forța și efectul recunoașterii vinovăției sale”.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au început să se înregistreze
tot mai multe cause în care inculpații își recunoșteau vinovăția. Practica majoritară a instanțelor
americane a rămas însă în continuare în sensul descurajării soluționării proceselor doar pe baza
acestor recunoașteri70.
Actualmente, cererile (acordurile) privind recunoașterea vinovăției semnate de către
învinuiți nu doar că se află în concordanță cu prevederile principiului contradictorialității
procesului penal, ci mai reprezintă și o chestiune de importanță practică majoră pentru sistemul
judiciar penal american .
După cum s-a arătat în doctrina americană, deși este adevărat că acordul de recunoaștere
a vinovăției poate fi rezultatul unor tactici neloiale ale procurorului, această critică vizează
procesul de negociere, nu dreptul de a încheia acordul. Într-adevăr, fondatorii sistemului
american au inclus dreptul de a fi judecat de un juriu printre principalele garanții constituționale,
dar aceasta nu înseamnă că inculpații nu au dreptul de a renunța la drepturile lor în schimbul unei
pedepse mai ușoare. Simplificarea procedurii nu poate justifica vicierea Constituției, însă
lipsurile acordului de recunoaștere sunt procedurale, și nu constituționale .
Procesul penal englez, este organizat în baza prevederilor principiului
contradictorialității. Faptul dat presupune următoarea diferențiere: funcția învinuirii (începerea
urmăririi în fața judecății, administrarea probelor în acuzare, susținerea acuzării în instanță);
funcția apărării (adminsitrarea probelor în apărare; apărarea în cadrul procesului de judecată);
funcția de examinare a cauzei (asigurarea respectării de către părți a regulilor de examinare a
litigiului judiciar; soluționarea chestiunii referitoare la vinovăție, determinarea măsurii de
pedeapsă).
În SUA Judecarea cauzelor penale în fața Curții cu Juri este organizată în conformitate cu
modelul englez, adică sub forma unui „duel contradictorial”, a unei „competiții” dintre părți
(acuzator și acuzat) în prezența și sub supravegherea instanței de judecată. Una dintre
consecințele sistemului contradictorial al procesului de judecată, unde părțile controlează
desfășurarea acestuia, constă în faptul că ele pot renunța la dreptul lor privind examinarea cauzei
în instanță. În cadrul cauzelor penale, aceasta are loc de cele mei frecvente ori atunci când
inculpații preferă să renunțe de la dreptul său de a contesta în instanță acuzarea ce li se aduce,
preferând să-și recunoască vinovăția.
70
Iugan A. V. Acordul de recunoaștere a vinovăției. Ed. Universul Juridic. București 2015., p. 15
44
Sistemul american este foarte diferit de cel precedent și mult mai simplu. Încă de la
originile sale, el este separat de tradiția engleză, fondată încă pe ideea urmăririlor private și
populare.
În Statele Unite ale Americii există astăzi un serviciu public, un veritabil Minister Public,
care posedă monopolul urmăririi: United States Attorney pentru infracțiunile federale, District
Attorney și Municipal Attorney pentru infracțiunile etatice. În acest mod, în Statele Unite ale
Americii, figura procurorului (Attorney) este o figură de prim plan.71
Conform reglementărilor procesual-penale, în SUA, urmărirea penală este efectuată de un
cerc larg de organe și persoane cu funcții de răspundere, cele mai importante poliția și
Atornetura. Totodată, este necesar să menționăm că organele de poliție efectuează urmărirea
penală în marea majoritate a cazurilor. Un rol substanțial în inițierea urmăririi penale revine
Serviciului de Attorney. Împuternicirile acestui serviciu sunt foarte mari. Având competențe
largi, el poate, la propria apreciere, să soluționeze chestiunea privind raționalitatea sau
neraționalitatea urmăririi penale în privința anumitor persoane.
Faza de urmărire penală, în cazul suficienței materialului probator, se finalizează cu
întocmirea unui act de acuzare sau a unui document specific cu titlu informativ în materia
vizată.72 De asemenea, Serviciul de Attorney (procurori) nu este obligat să efectueze urmărirea
penală chiar dacă sunt acumulate probe în volum suficient pentru condamnarea făptuitorului.
În SUA, procurorii efectuează supravegherea continuă a cauzelor aflate în gestiunea lor,
având posibilitatea de a renunța la învinuire în orice etapă a procesului penal, până la
pronunțarea sentinței și aplicarea pedepsei.
De asemenea, procesele pot fi încetate de către aceștia chiar și în caz de revizuite de către
instanță a hotărârilor judecătorești. Atragem atenție și la faptul că în sistemul american nu există
un asemenea subiect procesual ca parte vătămată, utilizat fiind termenul de victimă. Acest fapt
este determinat de inadmisibilitatea utilizării unei persoane în două calități – de martor și de
acuzator.73 În SUA, Judecarea cauzelor penale în fața Curții cu Juri este organizată în
conformitate cu modelul englez, adică sub forma unui „duel contradictorial”, a unei „competiții”
dintre părți (acuzator și acuzat) în prezența și sub supravegherea instanței de judecată. Una
dintre consecințele sistemului contradictorial al procesului de judecată, unde părțile controlează
desfășurarea acestuia, constă în faptul că ele pot renunța la dreptul lor privind examinarea cauzei
în instanță.
71
Neubauuer D. W. America's Courts and the Criminal Justice System. Wadsworth. Inc. Belmont California, 1992,
p. 102; Mateuț Gh. Op. cit., p. 543
72
Уголовно-процессуальное право Российской Федерации. Op. cit., p. 652-653
73
Dolea I. Drepturile persoanei în probatoriul penal. Op. cit., p. 240
45
În cadrul cauzelor penale, aceasta are loc de cele mai frecvente ori atunci când inculpații
preferă să renunțe de la dreptul său de a contesta în instanță acuzarea ce li se aduce, preferând să-
și recunoască vinovăția.
Atribuţiile procurorului în procesul penal al Australiei. Există un parchet pe lângă

fiecare dintre cele 16 instanțe de prim grad de jurisdicție competente în materie penală. În plus,
Parchetul de urmărire a infracțiunilor economice și a actelor de corupție (Wirtschafts- und
Korruptionsstaatsanwaltschaft) are competențe pe întreg teritoriul Austriei.
Există un parchet superior pe lângă fiecare instanță regională superioară și un Parchet
General pe lângă Curtea Supremă. Parchetele superioare și Parchetul General se află în
subordinea directă a ministrului federal al justiției.
Formarea procurorilor corespunde formării profesionale a judecătorilor de drept comun.
Numai cei care îndeplinesc, de asemenea, condițiile pentru numirea în funcția de judecător pot fi
numiți în funcția de procuror.
La fel ca și posturile de judecător, posturile vacante de procuror se ocupă prin concurs
public. Președintele federal are dreptul de a numi procurori, dar, ca și în cazul judecătorilor,
președintele va delega dreptul de numire ministrului federal al justiției pentru majoritatea
funcțiilor permanente de procuror.
Parchetele sunt autorități judiciare separate, dar nu independente. Acestea au o structură
ierarhică și trebuie să respecte instrucțiunile primite de la parchetele superioare și, în ultimă
instanță, de la ministrul federal al justiției.
Există prevederi legale precise privind dreptul de a emite instrucțiuni. Instrucțiunile de la
parchetele superioare și de la ministrul federal al justiției trebuie să fie emise în scris și să fie
justificate. În plus, instrucțiunile primite trebuie consemnate în dosarul cauzei penale. Înainte de
a emite o instrucțiune, ministrul federal trebuie să consulte Weisungsrat (Consiliul consultativ cu
privire la instrucțiuni). Ministrul federal al justiției este responsabil la nivel ministerial și, prin
urmare, răspunde în fața Parlamentului și este obligat să furnizeze informații acestuia.
În cadrul fiecărui parchet, angajații trebuie să respecte instrucțiunile date de șeful
parchetului. Cu toate acestea, în cazul în care consideră că o instrucțiune contravine legii, aceștia
pot solicita o instrucțiune în scris și pot solicita chiar să fie eliberați de responsabilitatea de a
gestiona cauza penală respectivă.
Parchetele sunt organe speciale, separate de instanțe. Rolul parchetelor este de a apăra
interesul public în cadrul justiției penale. Acest lucru include și coordonarea procedurilor de
cercetare penală. Acestea au, de asemenea, responsabilitatea de a depune și de a prezenta actul de
46
punere sub acuzare în cadrul procedurilor penale. Acesta este motivul pentru care parchetele sunt
cunoscute și sub numele de minister public.
Parchetul de urmărire a infracțiunilor economice și a actelor de corupție are un statut

special. În competența sa federală intră, în primul rând, delictele comise de către funcționari,
precum și infracțiunile economice soldate cu daune mai mari de 5 000 000 EUR. Tot în
competența sa intră și infracțiunile financiare soldate cu daune de peste 5 000 000 EUR, cazurile
calificate de fraudă cu contribuții sociale, cazurile calificate de comportament care conduce la
faliment (kridaträchtiges Verhalten), precum și infracțiunile care sunt prevăzute în Legea
societăților comerciale pe acțiuni sau în Legea societăților comerciale cu răspundere limitată și
care sunt săvârșite în cadrul unor întreprinderi corespunzător de mari (cu un capital social de cel
puțin 5 000 000 EUR sau cu peste 2 000 de angajați).
Parchetele superioare sunt ierarhic superioare parchetelor și funcționează pe lângă
tribunalele regionale superioare din Viena, Graz, Linz și Innsbruck. Pe lângă prezentarea actului
de punere sub acuzare în fața Tribunalului Regional Superior, aceștia sunt, de asemenea,
responsabili de supravegherea tuturor parchetelor din districtul lor și sunt subordonați direct
ministrului federal al justiției.
La rândul său, Parchetul General, care funcționează pe lângă Curtea Supremă, are un
statut special. Acesta raportează direct ministrului federal al justiției și nu are autoritatea de a
emite instrucțiuni parchetelor și parchetelor superioare.
De asemenea, nu prezintă acte de punere sub acuzare. În schimb, acesta este însărcinat
să sprijine Curtea Supremă. Acesta este autorizat în special să introducă căi de atac în anulare
pentru a se asigura că legea este respectată în cauzele penale în cadrul cărora părțile nu au
posibilitatea (suplimentară) de a introduce o cale de atac. Parchetul General îndeplinește, așadar,
o funcție importantă în măsura în care menține unitatea legii și asigură securitatea juridică în
materie penală. Răspunderea disciplinară, penală și civilă a procurorilor este reglementată la fel
ca în cazul judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun.
CAPITOLUL III. PARTICIPAREA PROCURORULUI LA EXERCITAREA
CĂILOR ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE DE ATAC

3.1. Condiții generale privind exercitarea căilor de atac de către procuror
Contradictorialitatea are o importanţă deosebită pe întreaga parte a sistemului de
procedură penală, determinând, pe multe direcţii, ponderea statutului juridic, raporturile de
opoziţie sau de colaborare dintre participanţii la procesul penal, precum și relaţiile juridice
47
stabilite rezultativ între participanţii la proces şi instanţa de judecată. Ştiinţa dreptului procesual
penal ţine în vizor actual importanţa principiului contradictorialităţii.
În acest sens, unii cercetători s-au limitat doar la recunoaşterea sau negarea
contradictorialităţii ca principiu, alţi autori indică la esenţa, conţinutul şi limitele acestui
principiu fie izolat, fie în corelaţie cu alte principii ale procesului penal. Pe seama acestor repere
de analiză, nu se poate afirma, cu sufientă încredere, că problemele din domeniul complex al
contradictorialităţii au fost suficient cercetate.
Principiul contradictorialității urmează a fi realizat în cadrul tuturor fazelor judiciare ale

procesului penal, inclusiv și în cadrul căilor ordinare și extraordinare de atac. Căile de atac sunt o
instituție creată tocmai în scopul lichidării erorilor în sfera de realizare a justiției. Ele sunt
mijloacele procesuale care permit un nou examen al procesului în care s-a pronunțat una sau
chiar mai multe hotărâri judecătorești, în vederea desființării, totale sau parțiale, a acestora atunci
când sunt greșite, în fapt sau în drept. Ele constituie un mijloc procedural indispensabil pentru
garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătorești greșite și deci periculoase
atât pentru cetățeni, cît și pentru autoritatea justiției 74. Cu toate garanțiile luate de lege pentru a se
crea cele mai bune condiții de înfăptuire a justiției, este totuși posibil ca hotărârea judecătorească
să fie greșită, fie din cauza persoanei vătămate sau a părților, fie chiar din cauza procurorului sau
a instanței de judecată, care nu au apreciat corect situația de fapt ori au interpretat sau aplicat
greșit legea, substanțială sau procedurală 75. Rațiunea căilor de atac rezidă în preîntâmpinarea și
înlăturarea erorilor în domeniul justiției. Controlul judecătoresc, pe care orice cale de atac îl
declanșează, are un rol preventiv și unul reparator. Căile de atac ajută la preîntâmpinarea
greșelilor, deoarece o instanță care știe că activitatea sa jurisdicțională poate fi supusă controlului
va fi, desigur, mai atentă. Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă, pentru instanța investită
cu soluționarea cauzei, un stimulent de a judeca cu maximă atenție și o frână împotriva
arbitrariului și abuzului în stabilirea faptelor și aplicarea legilor. Curtea
Europeană a decis că atunci când o instanță de apel este chemată, potrivit reglementărilor
procesuale naționale, să examineze o cauză în fapt și în drept și să cerceteze în ansamblul ei
problema culpabilității sau nevinovăției celui trimis în judecată, ea nu poate, pentru rațiunile ce
țin de însăși echitatea unui proces, să statueze asupra tuturor acestor probleme, fără aprecierea
directă a declarațiilor date de acuzat personal, care susține că nu a comis actul ce constituie
infracțiune. Pentru
procuror, exercitarea căilor de atac constituie mijlocul practic prin care își aduce la îndeplinire
74
Tertea M. Opinie asupra oportunității recursului ordinar. În: Revista Națională de Drept, nr. 5, mai 2008, p.156
75
București: Editura Universul Juridic, 2015, p.273
48
obligația de a veghea la respectarea legalității în activitatea instanțelor, astfel încât să nu fie
afectate interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor.
Determinând esența participării procurorului în cadrul examinării cauzelor penală în ordine de
apel sau recurs este necesar de a lua în calcul faptul că acesta reprezintă interesele statului, de
fapt, judecată. În baza
principiului contradictorialităţii în procesul penal, principiu unanim recunoscut şi susţinut de
jurisprudenţa CtEDO, sarcina probatoriului în şedinţele de judecată în prima instanţă şi în
instanţa de apel îi revine acuzatorului de stat, fiindcă funcţia acuzării este pusă pe seama
procurorului76.
Conform prevederilor art. 5, lit. a) din Legea RM cu privire la Procuratură, Procuratura
„reprezintă învinuirea în instanța de judecată”. Declararea peste termen a apelului sau a
recursului de către procuror impune, în sensul art.230 alin.(2) C.pr. pen., pierderea dreptului
77
procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. În acest aspect este aplicabilă şi
jurisprudenţa CtEDO, ca de exemplu, în hotărârea Ghirea vs Moldovei (26.06.2012), unde
CtEDO a constatat violarea art. 6 par. 1 din Convenţie, observând că - suspendarea termenului de
prescripţie, pe motiv că procurorul care a condus acest caz a fost în concediu, nu poate fi
acceptat ca fiind compatibil cu principiul egalităţii armelor.
În acest context, el este abilitat de lege cu un astfel de cumul de drepturi ca și partea care
se apără de la pretențiile invocate față de ea de către organele de stat. Interesele statului și ale
persoanei învinuite de comiterea infracțiunii de către organele acestui stat nu coincid,
considerent din care procurorul și cel condamnat au interese direcțional opuse. Toate aceste
momente ne vorbesc despre faptul că procurorul participă în calitate de parte în proces.
Particularitatea poziției procesuale a procurorului constă în faptul că la acesta lipsește interesul
personal în proces, ceea ce ne permite de a vorbi despre orientarea publică a activității lui.
Specificul participării procurorului ține și de momentul că egalitatea părților nu presupune
egalitatea faptică sau juridică, fiind exprimată doar în egalitatea procesuală.
Deși procurorul poate declara apel, în legea procesual-penală nu este utilizat termenul de
„apelant” cu privire la acesta78. În cadrul judecării apelului, procurorul nu poate modifica
acuzarea în sensul agravării ei, din motiv că aceasta ar leza substanţial dreptul inculpatului la un
76
Hotărârea Plenului CSJ a RM din 24.12.2010, nr.10, Pentru modificarea şi completarea Hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica examinării cauzelor penale în ordine de apel” nr. 22 din 12 decembrie
2005.
77
78
București: Editura Universul Juridic, 2015.,p-135
49
proces echitabil (învinuirea respectivă nu parcurge triplul grad de jurisdicţie, luând în
considerare faptul că este formulată în instanţa de apel).
În înfăptuirea justiției este inevitabil săvîrșirea unor erori, fapt ce este condiționat de mai
multți factori. Recunoscând acest lucru, legislatorul a prevăzut și posibilitatea reparării acestor
erori, dacă au fost depistate. Acest fapt condiționează existența în procedura penală a instituției
“căilor de atac”, ce are ca scop preîntîmpinarea și înlaturarea erorilor în sfera de realizare a
justiției.
Prin intermediul căilor de atac este posibilă o nouă examinare a procesului, cu
desființarea totală sau parțială a hotărârii.
Aplicarea căilor de atac impune continuarea desfășurării procesului penal la o etapă nouă,
care se sfârșește cu pronunțarea unei fotărâri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu se
deosebească de cea atacată.
Căile de atac se divizează în căi de atac de fapt și căi de drept, în funcție de chestiunile
puse în discuție în instanțele sesizate prin exercitarea unei căi de atac. 79 Apelul este o cale de atac
de drept, cât și de fapt, deoarece odată fiind declarat, obligă instanța superioară să examineze
cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (alin. (2) al art.409 din CPP). Recursul are această
calitate numai în cazurile declarării lui împotriva acelor hotărârii care, potrivit legii, nu pot fi
atacate cu apel (alin. (2) al art. 441 din CPP). În cazurile când hotărârile sunt succeptibile
apelului, recursul este limitat numai la chestiunile de drept. Revizuirea procesului penal poartă
un caracter de control judecătoresc asupra faptei.
Căile de atac pot fi de reformare, de anulare și de retractare. Această divizare poate avea
loc în situația când calea de atac a fost admisă. Respingerea căii de atac se echivalează cu
confirmarea hotărârii atacate care poate fi reformată, anulată sai ratractată. Reformarea va fi în
situația când în urma unui control în fapt și în drept hotărârea instanței inferioare este modificată
total sau parțial.80
Sub aspectul folosirii lor, căile de atac servesc în interesul părților, părțile pot a le utiliza
sau a refuza să le utilizeze, în interesul său sau a altor părți. În toate cazurile, calea de atac nu se
poate întoarce împotriva părții care a utilizat-o.
Pentru a fi posibil utilizarea unei căi de atac este necesară existența unei hotărîri
judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, cât și a prevederilor exprese ale legii
referitoare la faptul că o asemenea hotărîre poate fi supusă unei căi de atac. Legea stabilește
anumiți termeni pentru declararea căilor de atac.
79
Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2015, p. 67
80
Igor Dolea,op.cit. p.718
50
Căile ordinare de atac ale sentințelor ilegale și neîntemeiate sunt o instituție creată în
scopul preîntîmpinării și înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiției. Ele sunt mijloace
procesuale care permit un nou examen al procesului în vederea desființării totale sau parțiale a
sentinței atunci când s-au comis greșeli în fapt sai în drept.
Controlul judecătoresc pe care orice cale de atac îl declanșează are un rol preventiv și
unul reparator. Căile de atat ajută la preîntâmpinarea ilegalităților și înlăturarea erorilor, la
repararea greșelilor.
Două instanțe vor vedea mai claar și vor greși mai puțin decât una singură, fiind realizată
și ierarhia judecătorească.
Finalitatea oricărei căi de atac, ca, de atfel, a oricărei activități de judecată, constă deci în
soluționarea temeinică și legală a cauzelor, adică într-un mod conform cu realitatea faptelor și cu
prevederile legii. Menirea lor este de a corecta ceea ce s-a greșit cu ocazia judecății precedente și
de a face ca, până la urmă, adevărul să fie integral cunoscut și legea bine aplicată, iar dreptatea să
triumfe.
Codul de procedură penală divizează căile de atac în două categorii: căi de atac ordinare
și căi de atac extraordinare. Deosebirea principală între aceste două categorii constă în faptul că:
cele ordinare pot fi utilizate până ce hotărîrea a devenit irevocabilă, pe când cele extraordinare
pot fi folosite doar după ce hotărâre atacată nu mai poate fi revocată. Mai există deosebiri, cum
ar fi:
 De căile ordinare de atac pot profita toate părțile, cât și unele persoane cu interese
legitime, pe când căile extraordinare pot fi declanșate doar de către organele oficiale
( spre exemplu: revizuirea procesului penal se efectuează în baza cererii adresate
procurorului, care deschide procesul dacă găsește necesar și legitim).
 Căile extraordinare nu pot fi utilizate atîta timp cât nu a expirat termenul căilor ordinare
 O cale de ata nu poate fi exercitată de aceiași titular decât o singură data, pe când cele
extraordinare pot fi folosite de mai multe ori dacă de fiecare data vor fi descoperite noi
împrejurări ce vor condiționa aplicarea lor.
3.2. Exercitarea de către procuror a apelului - cale ordinară de atac

Apelul este o cale ordinară, care promovează o examinare a cauzei în fond de către
instanța superioară. După cum se știe, ca instanța de apel în Republica Moldova sunt curțile de
apel.
Pot fi supuse apelului în vederea unei noi judecări în fapt și în drept sentințele, cu
excepția sentințelor pronunțate de judecătorii privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora legea
51
prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate, a sentințelor pronunțate de
judecătoria militară privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora legea prevede în exclusivitate
pedeapsa nonprivativă de libertate, a sentințelor pronunțate de curțile de apel și de Curtea
Supremă de Justiție, a altor sentințe pentru care legea nu prevede această cale de atac. 81
A rămas în noul CPP procedura care prevede că încheierile date în prima instanță pot fi
atacate cu apel numai odată cu sentința, iar apelul declarat împotriva sentinței se consideră făcut
și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței. 82
Sentinţele susceptibile de a fi atacate cu apel pot fi grupate în următoarele categorii:
 Sunt supuse apelului sentințele care se soluționează latura penală și latura civilă a cauzei,
sentințele de achitare și de condamnare. Este posibil apelul asupra cauzei în întregime, cît
și apelarea separate a laturii penale și a laturii civile a cauzei.
 Sentințele pronunțate în căile extraordinare de atac.
 Sunt supuse apelului sentințele privind aplicarea măsurilor de constrângere cu character
medical ( art. 500 din CPP).
De la regula general, potrivit căreia sunt susceptibile de a fi atacate cu apel toate
sentințele, există un șir de derogări. Astfel, potrivit art. 400, nu pot fi atacate cu apel următoarele
sentințe:
 Sentințele pronunțate de judecătorii privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora legea
prevede pedeapsa nonprivativă de libertate; dat fiind faptul că aceste infracțiuni poartă un
grad redus de pericol social, legislatorul a hotărât să le excludă din categoria celor cu
triplu grad de jurisdicție.
 Sentințele pronunțate de judecătoria militară privind infracțiunile pentru săvârșirea cărora
legea prevede pedeapsa nonprivativă de libertate.
 Sentințele pronunțate de Curtea Supremă de Justiție.
 Alte sentințe pentru care legea prevede această cale de atac.
Atacarea cu apel a încheierilor este prevăzută la alin. (2) al art. 400, unde se arată că
încheierile date în prima instanță pot fi atacate cu apel numai o data cu sentințe. Este vorba de
încheieri care, de regulă, precede soluționarea în fond a cauzei și sunt considerate parte
integrantă a hotărârii care soluționează fondul. În unele opinii, sub aspectul modalităților de
realizare a apelului, încheirele pot fi grupate în următoarele categorii: încheieri supuse apelului o
dată cu fondul, încheieri atacate imediat și încheieri care nu pot fi apelate.
Conform prevederilor art. 401 CPP, pot declara apel:
 procurorul, în ce privește latura penală și latura civilă;
81
Zarafiu A. Procedura penală. Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2017, p. 234
82
Oroveanu-Hanţiu A. Drept procesual penal. Partea Specială. - Lugoj: Dacia Europa Nova.-81
52
 inculpatul, în ce privește latura penală și latura civilă. Sentințele de achitare sau de
încetare a procesului penal pot fi atacate și în ce privește temeiurile achitării sau încetării
procesului penal;
 partea vătămată, în ce privește latura penală în cazurile în care procesul penal se pornește
doar la plingerea prealabilă a acesteia în condițiile legii;
 partea civilă și partea civilmente responsabilă, în ce privește latura civilă;
 martorul, expertul, interpretul, traducătorul și apărătorul, în ce privește cheltuielile
judiciare cuvenite acestora;
 orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-
un act al instanței;
 apărătorul sau reprezentarul legal, în numele persoanelor enunțate mai sus.
Sunt susceptibile de a fi atacate cu apel odată cu sentința încheierile ce se dau în cursul
judecății în primă instanță:
 încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra demersurilor formulate de părţi şi
asupra cererilor şi probelor propuse de ele;
 încheierile prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiţiei (conexarea,
disjungerea cauzei, ş.a.);
 încheierile pronunţate asupra măsurilor de constrângere procesuale (măsuri faţă de cei ce
tulbură ordinea în timpul şedinţei de judecată, aducerea silită ş.a.).
Încheierile emise în primă instanță sunt susceptibile de a fi atacate separat cu apel:
 încheierile ce se referă la cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului,
interpretului, traducătorului şi apărătorului;
 încheierile privitor la alte persoane fizice sau juridice, care nu sunt parte la proces, ale
căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei:
de ex.: încheierile ce se referă la trecerea cauțiunii în proprietatea statului, etc.
Procurorul este titularul dreptului de apel care, spre deosebire de ceilalți titulari, nu
exercită apelul în nume propriu, în scopul realizării drepturilor și intereselor personale. Dreptul
procurorului de a exercita calea de atac este în concordanță cu prevederile constituționale potrivit
cărora Procurorul General și procurorii subordonați acestuia contribuie la exercitarea justiției.
În conformitate cu prevederile art. 402 CPP, după declararea apelului de către procurorul
participant la judecarea cauzei sau partea vătămată a declarat în termen apel în defavoarea
inculpatului, procurorul, participant în instanţa de apel în termen de 15 zile de la data primirii de
către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar, în care poate invoca motive
53
adăugătoare de apel. În acest apel se pot invoca noi motive de apel care vor viza orice latură a
cauzei penale.
Procurorul ierarhic superior nu este legat de motivele invocate în apelul de bază, fiind
limitat de a acţiona în termenul de 15 zile de la data primirii copiei apelului declarat. Acesta are
dreptul de a renunţa, de a retrage sau de a modifica unele motive de apel invocate în prima cerere
de apel. Despre acest fapt părţile vor fi anunţate, cu înmînarea copiilor acestor apeluri şi
acordarea timpului necesar pentru pregătirea către judecarea apelurilor. 83
Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe
această cale. Potrivit legii, procurorul poate declara apel în ce privesște latura penală și latura
civilă, în favoarea oricărei părți, inclusiv a inculpatului.
În ce privește latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri: de
condamnare de achitare ori de încetare a procesului, în ce privește latura civilă, procurorul poate
cere calea apelului în cazurile când acțiunea civilă se înaintează de către procuror din oficiu.
Practica judiciară a dispus că dreptul de a declata apel împotriva sentinței îl are doar
procurorul care a participat nemijlocit la examinarea cauzei. De asemenea apel suplimentar poate
declara procurorul ierarhic superior.
Termenul de apel este un termen procesual legal, durata lui fiind stabilită de legea
procesuală penală, instanța de judecată nu va fi în drept de a prelungi sau de a reduce termenul
de apel, iar depășirea lui va duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Potrivit ali.
(1) al art. 402 din CPP, durata termenului de apel este de 15 zile.
La calcularea termenului de apel determinată este constatarea momentului de la care
începe să decurgă acesta. Termenul de apel începe să decurgă din momente diferite în raport cu
calitatea procesuală a titularului dreptului de apel. La calcularea termenului de apel se aplică
sistemul de unităţi libere (zile libere) cu posibilitatea prelungirii termenului până la prima zi
lucrătoare, dacă acesta urmează să se sfârşească într-o zi nelucrătoare. La calcularea termenului
de apel, nu se ia în calcul ziua de la care începe să expire termenul, nici ziua în care acesta se
împlineşte (art.231 alin.3 CPP).
Pentru procuror termenul decurge de la momentul pronunțării sentinței, deși legea nu
prevede expres această dispoziție, este clar că dacă, potrivit prevederilor art. 320 CPP,
participarea procurorului este obligatorie în toate cauzele penale, el va avea posibilitatea de a
cunoaște soluția din momentul pronunțării. Această situație e și pentru apărător și pentru
inculpatul lăsat în libertate, cât și celelate părți prezente la pronunțarea sentinței. În cazul
redactării sentinței termenul începe să curgă din data înmânării copiei de pe sentința redactată.
83
Cîmpean V., Curs de drept procesual penal, Partea Generală. Ed. Argessis, Bucureşti, 2010.p. 87
54
Judecarea apelului se face numai după soluționarea cauzei în fond, în afară de cazul când
procesul a fost suspendat.
Conform art. 389, 390, 391 CPP, sentinţa de condamnare, achitare sau de încetare a
cauzei penale, deciziile adoptate pe căile ordinare de atac pot fi atacate numai de către procurorul
care a participat la judecarea acestei cauze, în condiţiile prevăzute de lege (art. 400-405; art.420-
430; art.437-445 CPP) dacă le consideră ca fiind ilegale.
În cazul în care se constată că procurorul care a participat la şedinţa de judecată, după
pronunţarea sentinţei/deciziei din diferite motive, nu exercită atribuţiile prevăzute în art. 53 CPP,
procurorul ierarhic superior este obligat să dispună înlocuirea acestuia cu un alt procuror care să
decidă, dacă va ataca sentinţa/decizia cu apel sau recurs şi în termen legal să declare după caz
apel sau recurs.
Declararea peste termen apelul sau recursul de către procuror, impune în sensul alin. (2)
art. 230 CPP, pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. 84
Art. 402 alin.4 şi 5 CPP prevede situaţia când atât procurorul ierarhic superior, cât şi noul
apărător ales după declararea apelului de către inculpat au dreptul de a declara apel suplimentar.
În acest apel se pot invoca noi motive de apel care vor viza orice latură a cauzei penale. Atât
procurorul ierarhic superior, cât şi noul apărător nu sunt legaţi de motivele invocate în apelul de
bază. Aceste persoane sunt limitate de a acţiona în termenul de 15 zile de la data primirii copiei
apelului declarat. Despre acest fapt părţile vor fi anunţate cu înmânarea copiilor acestor apeluri şi
acordarea timpului necesar pentru pregătirea de judecarea apelurilor.
Dacă apelul a fost declarat fără a fi respectat termenul și instanța de apel constată că
întârzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat în cel mult 15 zile
de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale, poate repune în termen
apelul. Legea prevede acest lucru. Chiar dacă executarea hotărârii judecătorești a început până la
soluționarea repunerii în termen, instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii instanței de
judecată.85
Nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi încălcarea
prevederilor art.24 şi art.26 din Codul de procedură penală, care obligă pe acuzatorul de stat,
după o hotărîre de achitare pronunţată de prima instanţa, sau tot din aceste motive, în cazul
casării de către instanţa de recurs a unei decizii de condamnare, în care s-a menţionat rejudecarea
cauzei în apel, să solicite audierea inculpatului în instanţa de apel şi să prezinte în şedinţa de
judecată anumite probe în susţinerea acuzaţiilor penale aduse inculpatului, urmează să fie
84
Hotîrârea Plenului Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova ,,Cu privire la unele chestiuni ce vizează
participarea procurorului la judecarea cauzei penale” nr. 12 din 24.12.2012
85
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedlețchi, Tatiana Vizdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Drept
procesual penal,Editura Cartier, Chișinău 2005, p.726
55
apreciată ca nesusţinere a acuzaţiilor penale în privinţa inculpatului în cadrul examinării apelului
declarat împotriva sentinţei de achitare. Ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi încălcarea prevederilor art. 24 şi art. 26 din Codul de procedură penală lezează dreptul
inculpatului la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În asemenea cazuri, omisiunile organului de
urmărire penală şi ale procurorului nu pot fi puse pe seama persoanei inculpate.
Se atenţionează instanţele de apel că, în cadrul judecării apelului, procurorul nu poate
modifica acuzarea în sensul agravării ei, din motiv că aceasta ar leza substanţial dreptul
inculpatului la un proces echitabil (învinuirea respectivă nu parcurge triplul grad de jurisdicţie,
luînd în considerare faptul că este formulată în instanţa de apel).
Totodată, art. 326 CPP stipulează posibilitatea modificării acuzării în sensul agravării ei
dacă în cadrul judecării cauzei în prima instanţă a fost iniţiată de către procuror, dar nu a fost
acceptată şi ulterior a fost indicat acest motiv în cererea de apel.
Aceeaşi regulă se răsfrînge şi asupra cazurilor de conexare a dosarelor în instanţa de apel.
Urmează a se evita cazurile cînd prin conexare în instanţa de apel s-ar agrava situaţia
inculpatului (art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale).
Dacă procurorul, printr-un apel declarat în defavoarea inculpatului, critică numai
soluția laturii civile, instanța de apel va putea să examineze cauza și sub aspectul laturii penale,
putând agrava situația inculpatului, deoarece apelul nefiind declarat în favoare, îndreptățește
instanța să examineze cauza sub toate aspectele.
În practica judiciară se aplică regula neagravării situației în propriul apel cu efectele
sale. Potrivit principiului neagravării situației în propria cale de atac, stipulat în art.art. 410 și 425
CPP RM, este inadmisibil crearea unei situații mai grave pentru persoana în favoarea căreia a
fost declarat apelul și, respectiv, recursul.
„Regula neagravării situației se aplică tuturor titularilor dreptului de apel cu excepția
procurorului. Aceasta înseamnă dacă procurorul a atacat hotărârea în defavoarea inculpatului,
instanța, având dreptul a agrava situația inculpatului, va avea și dreptul de a lua o hotărâre care
să atenueze situația acestuia. Însă, în cazul când apelul procurorului a fost declarat în favoarea
uneia din părți, instanța de apel nu va putea agrava situația ei.”86
CEDO recunoaşte că o instanţă de apel are dreptul incontestabil de a recalifica faptele,
însă ca această recalificare să fie compatibilă cu Convenţia, acuzatului trebuie să-i fie acordată
posibilitatea de a-şi exercita drepturile la apărare în mod concret, efectiv şi în timp util şi numai
în cazul cînd acesta o face procurorul care a cerut această modificare în prima instanţă şi a
86
Calendari Dumitru. Participarea procurorului la examinarea cauzelor penale în instanţele de apel. Teză de doctorat
în drept. Chişinău, 2022, p. 65.
56
concretizat în apel această situaţie de drept (Cauza Pelissier şi Sassi v. Franţa, cererea
nr.25444/94) din 25.03.1999, § 62).
Dacă procurorul în apel solicită reîncadrarea acţiunilor inculpatului fără a concretiza
pedeapsa, acest fapt nu va influenţa asupra hotărîrii, întrucît pedepsirea celui vinovat constituie o
prerogativă a instanţei.
3.3. Exercitarea de către procuror a recursului-cale ordinară de atac
Problematica definirii instituției recursului penal a fost o preocupare continuă a marilor
doctrinari români de la începutul secolului al XX-lea. Ion Tanoviceanu, în momentala lucrare
pluridisciplinară Trat de drept și procedură penală, apărută la 1924, definește recursul ca un
mijloc de a obține reformarea unei hotărâri, fiind o cale de anulare a hotărârilor judecătorești
date în ultima instanță, care poartă decît asupra nulităților, deci a omisiunilor, viciilor și
violațiunilor comise în desfășurarea procesului penal și în judecarea pricinii penale, cu un cuvânt
asupra erorilor de drept substanțial sau formal.87
După Ion Neagu, recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parțial devolutivă și în
mod excepțional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanțele de fond în
hotărârile date. El corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicție și de aceea se îndreaptă
împotriva hotărârilor judecătorești date în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le
conțin. 88
Pe lângă definițiile doctrinare formulate de savanții teoreticieni, inserăm o definiție
determinată de practica judiciară, sintetizată în Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.
27 din 26 decembrie 2000 cu privire la practica examinarea cauzelor penale în ordinea de recurs
care definește recursul ca o cale ordinară de atac cu efect devolutic, suspensiv și extensiv,
destinat pentru a repara erorile de drept comise de către iinstanțele de fond ( prima instanță și
instanța de apel), înaintat unei instanțe judecătorești superioare în conformitate cu art. 327 din
CPP (din 1961).89
Codul de procedură penală, pentru prima dată oferă o definiție a recursului ordinar, pe
care o putem deduce indirect din pct. 7) al art. 6 din CPP: unde prin cale ordinară de atac se are
în vedere: cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătorești care nu sunt
irevocabile (recursul). Potrivitor la definiția legală trebuie să facem o precizare – ea se referă
exclusiv la recursul împotriva hotărârilor instanțelor de apel. Este necesar de completat definiția
normativă cu sintagma “ cât și nedefinitive și revocabile”, ce s-ar referi la a doua formă a
87
Tanoviceanu Ion, Tratat de drept și procedură penală, vol. V. Procedură penală, Curierul judiciar, București, 1924,
p.502
88
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Global Lex, București, 2004, p. 230-231
89
Culegere de hotărâri a Plenului Curții,
57
recursului ordinar – recursul împotriva hotărârilor judecătorești pentru care nu este prevăzută
calea de atac apelul.
Recursul este o cale ordinară de atac cu efect devolutiv, extensiv, neagravării situației în
propiul recurs și suspensiv ( în cazul recursului împotriva hotărîrilor judecătorești pentru care nu
este prevă zută calea de atac apelul), destinată pentru a repara erorile de drept comise de către
prima instanță și instanța de apel, înaintat unei instanțe judecătorești superioare. 90
Conform art. 420 CPP, pot fi atacate cu recurs deciziile pronunțate de curțile de apel ca
instanțele de apel. Încheierile instanței de apel pot fi atacate cu recurs numai odată cu decizia
recurs. Recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel se consideră făcut și împotriva
încheierilor acesteia, chiar dacă ele au fost date după pronunțarea hotărârii recurate.
Se explică instanţelor judecătoreşti că, potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) CPP,
exercitarea recursului ordinar este condiţionată de utilizarea prealabilă a apelului, în cazul în care
legea prevede această cale ordinară de atac.
Persoanele indicate în articolul 401 CPP, care nu au folosit calea de atac a apelului, pot
declara recurs numai dacă prin hotărîrea atacată a fost modificată soluţia primei instanţe şi prin
aceasta s-a înrăutăţit situaţia recurentului.
Procurorul care nu a declarat apel împotriva hotărîrii instanţei de fond, nu poate utiliza
calea de atac recursul, însă poate declara recurs ordinar în cazul în care a fost admis apelul părţii
apărării.
Termenul de declarare a recursului ordinar împotriva hotărîrilor instanţelor de apel,
potrivit prevederilor art. 422 CPP, este de 30 zile de la data pronunţării deciziei, dacă legea nu
dispune altfel, iar în cazul redactării deciziei – de 30 zile după înştiinţarea în scris a părţilor
despre semnarea deciziei redactate de judecătorii completului de judecată.
În cazul în care recursul este depus peste termenul prevăzut de lege, instanţa este obligată
să stabilească motivele întîrzierii şi, dacă constată motive întemeiate, va trimite recursul pentru
judecare. Motive întemeiate pot fi: existenţa cazului fortuit sau a forţei majore, fie existenţa unei
alte cauze care a pus titularul recursului în situaţia de a nu putea acţiona în conformitate cu
interesele sale şi în lipsa căreia ar fi acţionat în conformitate cu aceste interese. De exemplu,
inculpatului i-a fost înmînată mai tîrziu de două luni copia de pe sentinţa tradusă în limba
maternă sau în limba pe care o cunoaşte.
Potrivit art.423 CPP, recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul care la
declarat precum şi de procurorul ierarhic superior. La caz, instanţa încetează procedura de
recurs, deoarece nu mai este învestită cu judecarea recursului procurorului.
90
Predeanu T. Drept procesual penal. Partea specială. Cluj-Napoca: Tipografia Naţională, 2013 p. 234
58
Prevederile art. 426 CPP permit instanţelor de judecată în cazul cînd procurorul cere
extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane, decît acelea la care s-a
referit în recurs, putînd examina cauza şi hotărî fără a li se crea acestora o situaţie mai gravă,
doar dacă s-a decis admisibilitatea recursului.
Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului
declarat de el în termen şi faţă de alte persoane, decît acelea la care s-a referit în recurs, fără a se
crea acestora o situaţie mai grea.
Dacă procurorul a declarat recurs în defavoarea unor condamnaţi, iar procurorul ierarhic
superior a retras recursul cu privire la unul dintre condamnaţi, instanţa de recurs, la judecarea
recursului procurorului, nu poate crea prin extindere o situaţie mai gravă condamnatului în
privinţa căruia a fost retras recursul.
În cazul atacării hotărîrilor judecătoreşti de către procuror cu apel, recurs, recurs ordinar
sau recurs în anulare, momentul depunerii acestor contestaţii se consideră data la care a fost
trecut în registrul de întrare a actelor în cancelarie instanţei de judecată.
Or, în sensul alin. (2) art. 232 CPP, modalitatea depunerii apelului, recursului pentru
procuror, diferă de cea exercitată de celelalte părţi în proces, care pot depune actul procedural
inclusiv la oficiul poştal prin scrisoare recomandată, însă pentru procuror se va lua în
consideraţie data la care apelul sau recursul a fost trecut în registrul de întrare a actelor instanţei
de judecată şi nu în registrul de ieşire a actelor procuraturii sau data expedierii de la oficiul
poştal.91
Recursul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior. În
această situaţie, recursul poate fi însuşit de oricare dintre părţi numai dacă a fost declarat în
favoarea sa. În caz contrar, neputînd fi însuşit de parte, instanţa încetează procedura de recurs,
deoarece nu mai este investită cu judecarea recursului procurorului. Recursul declarat de
procuror în defavoarea condamnatului şi retras în condiţiile legii nu poate fi însuşit de
condamnat.
3.4. Exercitarea de către procuror a căilor extraordinare de atac
Hotărârile instanțelor judecătorești definitive capătă autoritate de lucru judecat, care se
înțelege ca situație juridică rezultată din soluționarea definitivă și irevocabilă a unui conflict
dedus înaintea instanței.92
O dată ce instanța a hotărât în mod definitiv, în fapt și în drept, asupra învinuirii
formulate, nu se mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și la aceeași
persoană. În unele opinii, în virtutea autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală,
91
Hotărârea plenului curții supreme de justiție al Republicii Moldova,,Cu privire la unele chestiuni ce vizează
participarea procurorului la judecarea cauzei penale” nr. 12 din 24.12.2012
92
N. Volonciu, Tratat de procedură penalp, Paidea, ediția a III-a, revizuită și adăugită, vol. 2, p.380
59
este considerată ca o expresie a adevărului. 93 În acest mod, nu se permite atacarea pe căi
obișnuite a hotărârilor irevocabile ale instanțelor judecătorești. Însă în anumite împrejurări pot fi
contaminate de unele erori chiar și hotărârile irevocabile. În aceste situații autoritatea de lucru
judecat intră în contradicție cu principiul legalității.
Pornind de la faptul că autoritatea de lucru judecat nu permite atacarea hotărârii
judecătorești pe căi obișnuite, s-a decis că în cazuri excepționale 94 se permite printr-o procedură
cu caracter extraordinar de a reexamina cauza penală rămasă definitivă. Repararea eventualelor
erori care pot fi depistate în activitatea de jurisdicție încheiată printr-o hotărâre definitvă se
efectuează prin utilizarea căilor extraordinare de atac, care în opiniile doctrinale se înfățișează ca
remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conțin hotărârile judecătorești penale
rămase definitive.95 Corelația dintre căile ordinare și extraordinare de atac se prezintă prin unele
asemănări, dar mai multe deosebiri între aceste două instituții. Principala constă în asemănarea
motivelor de declanșare a căii de atac. Toate motivele constă prevăzute de lege, care permit
examinarea cauzei în căile extraordinare de atac, pot constitui motiv de apelare.
Totodată, deosebirile dintre aceste două instituții sunt mai numeroase și mai esențiale.
Deosebirea de esență constă în caracterul hotărârii atacate. Apelul poate fi declarat
împotriva hotărârilor revocabile. Căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor
irevocabile.
Căile extraordinare de atac declanșează o judecată în afara sistemului gradelor de
jurisdicție.
O altă deosebire esențială constă în aceea că cercul de titulari ai dreptului de apel și de
recurs este mai desfășurată față de subiecții cu drept de a exercita căile extraordinare de atac.
Termenele legale de exrecitare a căilor ordinare de atac sunt relativ scurte, pe când
utilizarea unor căi extraordinare nu este limitată de termen sau termenele sunt relativ mai lungi.
De exemplu, revizuirea în favoarea inculpatului nu este limitată de nici un termen.
Motivele care permit utilizarea căilor ordinare sunt mai numeroase, spre deosebire de
motivele de folosire a căilor extraordinare.
Diferă competența de soluționare a cauzei. Apelul și recursul se judecă întotdeauna de
instanțele ierarhic superioare. Această regulă nu se aplică în cazul căilor extraordinare de atac,
deoarece sunt valabile alte reguli ce depind de cazul concret. Revizuirea se soluționează de către
instanța de fond, iar recursul în anulare, de către Curtea Supremă de Justiție. În funcțiede erorile
93
I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Global Lex, 2002, p. 738
94
Volonciu N.,op.cit p.382
95
I. Neagu, op. Cit., p. 738
60
depistate, în procedura penală a Republicii Moldova există recursul în anulare și revizuirea
procesului penal.96
Procurorul general şi adjuncţii lui, procurorul, inculpatul, partea vătămată, precum şi în
numele acestor persoane, apărătorul sau reprezentantul lor legal, pot declara la CSJ recurs în
anulare împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile, după epuizarea căilor ordinare de atac 97.
Recursul în anulare poate fi declarat împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile şi în
cazul în care nu au fost utilizate căile ordinare de atac, dacă temeiurile specificate au apărut după
irevocabilitatea hotărîrii contestate.
Persoanele menţionate la art. 401 (1) precum şi procurorul general şi adjuncţii acestuia,
pot declara recurs în anulare împotriva încheierii irevocabile a judecătorului de instrucţie cu
privire la urmărirea penală, scoaterea persoanei de sub învinuire, încetarea urmăririi penale, etc.
Recursul în anulare are drept scop repararea erorilor care au fost comise la judecarea
cauzei. Termenul pentru recurs în anulare poate fi declarat în 6 luni de la data rămînerii
irevocabile a hotărîrii judecătoreşti sau atunci cînd cererea a fost comunicată Guvernului RM, de
la data comunicării ei.
Recursul în anulare se declară la CSJ şi trebuie să conţină în sine anumite date. Actele
preparatorii sunt asemănătoare ca şi în celelalte cazuri. Recursul în anulare se soluţionează de
către un complet format din 5 judecători şi care ia o decizie asupra recursului fără citarea
părţilor, în camera de consiliu.
Recursul în anulare admis în principiu, se judecă de către Colegiul lărgit sau după caz, de
Colegiul Penal al CSJ. Aici participă procurorul general sau procurorii investiţi de el şi
apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia, acesta a fost declarat.
Dacă partea care a declarat recurs nu are apărător, CSJ, solicită coordonatorul oficiului teritorial
al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică garantată de Stat, desemnarea unui avocet.
Instanţa, după soluţionarea recursului în anulare, va lua următoarele decizii:
1. Respinge recursul ca fiind inadmisibil;
2. Admite recursul, casează parţial sau total şi va lua anumite măsuri care sunt prevăzute şi la
recursul ordinar.
Referitor la procedura de rejudecare şi limitele acesteia, se respectă regulile prevăzute la art.
436 CPP.
96
Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedlețchi, Tatiana Vizdoagă, Vasile Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Drept
procesual penal,Editura Cartier, Chișinău 2005, p. 806-807
97
Calendari D. Participarea procurorului la etapa măsurilor pregătitoare pentru desfășurarea ședinței de judecată
în instanța de apel pe cauzele penale. (Partea II). În: Revista Procuraturii Republicii Moldova. Nr.7/2021, p. 33.
61
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Pentru a asigura o bună administrare a justiției penale și pentru a se garanta independența
și imparțialitatea celor care exercită aceste funcții judiciare, legea procesual penală
reglementează repartizarea acestora între diverse organe. Astfel, urmărirea (funcția de acuzare)
este acordată în principiu procurorului, iar misiunea de a decide asupra culpabilității acuzatului –
instanțelor de judecată.
Funcția de învinuire în procesul penal se manifestă prin punerea în mișcare a acțiunii
penale și exercitarea ei, constând în formarea învinuirii împotriva unei persoane determinate –
62
făptuitorul unei infracțiuni – inculparea acestuia prin actul de punere în mișcare a acțiunii penale,
trimiterea sau chemarea în judecată penală, susținerea și dovedirea învinuirii în fața instanței de
judecată, inclusiv prin exercitarea căilor de atac și susținerea acestora în fața instanțelor
competente.
Procesul penal contradictorial necesită de la persoanele care susțin acuzarea în ședințele
de judecată un comportament activ, orientat spre a dovedi instanței fundamentarea și
corectitudinea poziției sale de învinuire. De asemenea, direcționarea funcțională a activității
procurorului în instanța de judecată o reprezintă susținerea învinuirii, care se exprimă prin
comportament activ al procurorului în cadrul ședinței de judecată, orientate spre convingerea
instanței de judecată în fundamentarea concluziilor sale referitoare la vinovăția inculpatului.
Pentru realizarea acestor sarcini, procurorul este abilitat cu drepturi care-i permit de a se afla
într-o poziție mai privilegiată în coraport cu partea apărării. Unul din elementele
contradictorialității îl constituie egalitatea procesuală a părților. Orice competiție judiciară va fi
efectivă doar atunci când toate posibilitățile oponenților procesuali, în acest sens, vor fi egale.
În instanța de apel, procurorul participă ca parte în proces, exercitând funcția de acuzator
de stat, dar și îndeplinește obligațiunile acordate prin Legea cu privire la Procuratură și Codul de
procedură penală, având una din activități prioritare a procurorului - apărarea drepturilor și
libertăților persoanei;
Statutul procesual al procurorului nu se schimbă la toate fazele a procesului penal, și
depinde de funcțiile, atribuțiile acordate și metodelor procesuale folosite.
La exercitarea atribuțiilor sale în față instanței de apel, procurorul este independent și se
supune numai legii, fiind obligat de a avea un rol activ în procesul de judecare a cauzei și
prezintă în ședința de judecată probele învinuirii, noi probe, participă la examinarea probelor
prezentate de partea apărării, face demersuri și își expune părerea asupra chestiunilor ce apar în
ședința instanței de apel, expune opinia în timpul dezbaterilor referitor la aplicarea legii penale și
a pedepsei față de inculpat pentru fapta comisă.
Analiza științifică a subiectului în cadrul tezei de licenţă, a legislației procesual-penale pe
acest segment, precum și a practicii organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești, a
permis formularea unui spectru de concluzii generale, în particular:
1. Justiția este contradictorială în situația în care părțile (participanții) la procesul judiciar
pot activ și în condiții egale de a disputa, a dovedi dreptatea, a expune argumentele și a interpreta
faptele, evenimentele și probele din cadrul dosarului, contribuind, astfel, la stabilirea adevărului.
2. Prezența părților egale și instanța independentă sunt trăsăturile generice ale
contradictorialității. Contradictorialitatea necesită prezența ambelor părți în ședința de judecată.
63
3. Unul dintre elementele contradictorialității îl constituie egalitatea procesuală a părților.
Orice competiție judiciară va fi efectivă doar atunci când toate posibilitățile oponenților
procesuali, în acest sens, vor fi egale.
4. Forma procesului penal exercită o influență nemijlocită atât asupra sistemului
principiilor procesului penal, cât și asupra volumului realizării lor juridice.
5. Fiind un principiu general al procesului judiciar în RM, contradictorialitatea se prezintă
a fi, în același timp, și metodă de cercetare și apreciere a materialului probator, inclusiv la etapa
examinării în judecată a cauzei, și principiu al determinării poziției procesuale a părților, și
modalitate de susținere de către participanții la proces a intereselor sale .
6. Contradictorialitatea, fiind principiu al procesului penal, are legătură cu alte principii,
care, la rândul lor, asigură posibilitatea realizării contradictorialității. Principiul examinat se află
în strânsă legătură cu astfel de principii ale procesului penal, precum legalitatea, publicitatea,
oralitatea, nemijlocirea, asigurarea dreptului la apărare, prezumția de nevinovăție.
7. Contradictorialitatea este recunoscută de către practica europeană ca fiind un principiu
aplicabil deopotrivă întregului proces penal. Or, restrângerea lui doar la etapa judecării cauzei îi
conferă un sens trunchiat și duce la neglijarea dreptului la un proces echitabil.
8. Instanța de judecată este eliberată de la clarificarea sub toate aspectele a
circumstanțelor cauzei, oferind acest drept părților. Posibilitățile instanței de judecată sunt
limitate doar de acel material probator, care este prezentat spre examinare de către părți și, în
particular, de către acuzare.
9. Statutul de parte a procurorului presupune că din momentul din care instanța a pus
cauza pe rol, acesta nu mai beneficiază în cadrul cauzei de împuterniciri statal-organizatorice, ele
fiind deținute de către instanța de judecată, procurorul urmând să-i dovedească corectitudinea
concluziilor sale acuzatoriale în cadrul cauzei penale.
10. Egalitatea acuzării în raport cu partea apărării se manifestă prin faptul că exact astfel
de împuterniciri îi sunt recunoscute și acesteia din urmă în ședința de judecată (inculpatului,
apărătorului acestuia). Poziția procesuală a procurorului în procesul penal este determinată, în
primul rând, de prezența interesului procesual și, în al doilea rând, de prezența unui astfel de
volum de drepturi de care dispune și partea opusă.
11. Acuzarea în materie penală are un caracter autonom, semnificând notificarea oficială,
emisă de o autoritate competentă, prin care se impută unei persoane săvârșirea unei infracţiuni,
ceea ce atrage repercusiuni importante asupra respectivei persoane.
12. Învinuirea și funcția de învinuire nu sunt sinonime. Funcția învinuirii reprezintă o
activitate a organelor determinate prin lege, orientată spre demascarea persoanei vinovate de
comiterea faptei infracționale.
64
13. Statutul de parte a procurorului presupune că din momentul din care instanța a pus
cauza pe rol, acesta nu mai beneficiază în cadrul cauzei de împuterniciri statal-organizatorice, ele
fiind deținute de către instanța de judecată, procurorul urmând să-i dovedească corectitudinea
concluziilor sale acuzatoriale în cadrul cauzei penale.
14. Procurorul în ședința de judecată ocupă poziția procesuală a părții acuzării, egală cu
alte părți participante în cauză și, susținând prin mijloacele atribuite de lege în acest sens
învinuirea de stat.
15. Scopul acuzării în procesul examinării cauzei în judecată este de a convinge instanța
în corectitudinea poziției sale, manifestând, în acest sens, în ședință un anumit spirit activ,
prezentând probele și obiectând în prezentarea materialului probator de către partea opusă.
16. Procurorul participant la judecarea cauzei penale este obligat să mențină pe tot
parcursul procesului penal un rol activ, îndeplinind acțiuni eficiente în prezentarea şi probarea
învinuirii aduse inculpatului.
17. Realizarea funcției învinuirii de către partea vătămată, partea civilă și reprezentanții
acestora se manifestă în faptul că aceste persoane în procesul penal susțin pe deplin sau în parte
poziția acuzatorului de stat.
Recomandări, inclusiv recomandări cu caracter de lege ferenda:
1. Norma procesual penală care vizează principiul contradictorialității (art. 24 CPP al
RM) nu corespunde pe deplin cerințelor specifice contradictorialității, urmare a cărui fapt se
recomandă completarea acestui articol cu un nou alineat 3/1:
- (3/1 ) Instanța este obligată să pună în discuție cererile și demersurile părții acuzării și
părții apărării și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte normative naționale și internaționale :
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decmbrie 1948 la New York
prin Rezoluia 217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite;
2. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial

Nr. 1 Data intrarii in vigoare : 27.08.1994,
65
3. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 3 din 25.02.2016, Publicat:
25.03.2016 : Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 69-77 artNr:113 Data intrării în
vigoare: 01.08.2016
4. Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002, Publicat : 14.04.2009 în
Monitorul Oficial Nr. 72-74.
5. Cod de procedură penală al Republicii Moldova, nr 122 din 14.03.2003,

Publicat: 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447 , Data intrarii in vigoare :
12.06.2003
6. Hotîrârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova ,,Cu privire la unele
chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei penale” nr. 12 din
24.12.2012
II. Manualte, tratate, monografii:

1. Andronache A., Odagiu I., Osoianu T., Burbulea C., Drept processual penal, Partea
general, Academia ,,Ștefan cel Mare’’, Chișinău 2009
2. Apetrei Mihai, Drept procesual-penal. Partea generală, Editura Oscar Print. Bucureşti,
1999.
3. Bercheșan V. Cercetarea penală (criminalistica – teorie și practică). Îndrumar complet de
cercetare penală. București: ICAR, 2002
4. Calendari Dumitru. Participarea procurorului la examinarea cauzelor penale în instanţele
de apel. Teză de doctorat în drept. Chişinău, 2022.
5. Calendari Dumitru. Participarea procurorului la etapa măsurilor pregătitoare pentru
desfășurarea ședinței de judecată în instanța de apel pe cauzele penale. (Partea II). În:
Revista Procuraturii Republicii Moldova. Nr.7/2021.
6. Calendari Dumitru. Hotărârile CtEDO cu efecte importante pentru instanțele de apel la
pronunțarea deciziilor pe cauzele penale. În: Știință, educație, cultură. Vol.1, 12
februarie 2021, Comrat, Universitatea de Stat din Comrat, 2021.
7. Cîmpean V., Curs de drept procesual penal, Partea Generală. Ed. Argessis, Bucureşti,
2010.
8. Crișu A. Drept procesual penal. Ediția a 4-a, revizuită. București, Editura „Hamangiu”,
2013.
9. Damaschin M., Neagu I., Paraschiv S., Drept Procesual penal, Curs selectiv pentru
licență, ,,Lumina Lex’’, București 2003
66
10. Dima E., Cobeț D., Manea L., Dănilă A., Dicținar explicative ilustrat al Limbii Române
Ed. ,,Guvinas’’, Chișinău, 2007.
11. Didâc V., Șterbeț V., Botezatu R., Roman D., Vizdoagă T., Drept processual penal;
Conducerea și efectuarea urmării ăenale de către procuror, Ed. ,,Elan Poligraf’’, Chișinău,
2008.
12. Dolea I., Sistemul şi formele procesului penal, USM, Chişinău, 1999.
13. Dolea I., Roman D., Sedleţchi I.,Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A.,Ursu S., Drept
procesual penal, Ediţia a III-a revizuită şi completată, Chişinău: Cartea juridică, 2009
14. Doltu Ioan. Drept procesul penal. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004
15. Erjiu E. Reglementări internaționale referitoare la principiul contradictorialității. Analele
științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe socioumanistice”. Vol. I.
Chișinău, 2006.
16. Frunză I.,Organele judiciare și extrajudiciare din Moldova sub regim totalitar bolșevic.
Editura ,,Euro press’’, Chișinău 2000
17. Gribincea Vladislav, Ștefan L., Studiu privind optimizarea structurii procuraturii și a
sarcinii de muncă a procurorilor din Republica Moldova, Chișinău, 2014
18. Lichii B. Urmărirea penală (studiu comparat). Centrul de instruire a Judecătorilor și
Centrul de Drept. Chișinău, 2000. 166 p
19. . Lorinez L., Drept procesual penal. Ed. Universul Juridic. Bucureşti, 2017
20. Materialele Conferinșei științifico-practice, ,,Procuratura Republicii Moldova la 20 de
ani’’Chișinău, 2012
21. Nistoreanu G., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. –
Bucureşti: Editura Europa Nova, 1996
22. Neagu I., Crișu C., Ciobanu A., Zarafiu A., Drept processual penal, București, Editura
ALL BECK, 2003
23. Neagu I., Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea specială. În lumina noului
Cod de procedură penală. București: Editura Universul Juridic, 2015
24. Serbinov I., Catana E., Chircoaca E. et. al. Ghidul acuzatorului de stat. Chișinău: Cartier
Juridic, 2005
25. Neagu Ion. Tratat de procedură penală. – Bucureşti, Editura PRO, 1999
26. Odagiu I., Andronache A., Popușoi N., Acte procedurale întocmite în faza de urmărire
penală, Academia ,, Ștefan cel Mare’’, Chișinău, 2009
27. Orîndaș V., Osoianu L., Procedură penală, Ed. ,,Angela Levința’’, Chișinău, 2004.
67
28. Oroveanu-Hanţiu A. Drept procesual penal. Partea Specială. - Lugoj: Dacia Europa
Nova, 2009
29. Predeanu T. Drept procesual penal. Partea specială. Cluj-Napoca: Tipografia Naţională,
2013
30. Rusu L. Locul și rolul modelului contradictorial în teoria dreptului procesual penal. În:
Revista Națională de Drept. 2014
31. Roman D.,Vizdoagă T, Grigoriu A., Organele de ocrotire a normelor de drept, Editura
Cartier juridic, Chișinău 2001
32. Serbinov I., Catana E., Chirtoacă E., Bularu S., Munteanu A. , Holban V., Ghidul
Acuzatorului de Stat, Editura ,,Cartier’’, Chișinău 2005
33. Sergiu Ursu, Drept procesual penal,Editura Cartier, Chișinău 2005.
34. Standardele privind responsabilitatea profesională și declarația privind responsabilitățile

și drepturile esențiale ale procurorilor, adoptate de Asociația Internațională a
Procurorilor, 23 aprilie 1999, Carta de la Roma, Avizul CCPE nr 9, 2014, par. 5, 15, 17.
35. Tanoviceanu I., Tratat de drept și procedură penală, vol. V. Procedură penală, Curierul
judiciar, București, 2000
36. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2015
37. Vizdoagă T., Arsenii L., Mihailenco E., Vieru N., Pariciparea procurorului în instanța de
judecată, Organizarea activității organelor procuraturii, Ed. Nova Imprim, Chișinău, 2009
38. Vizdoagă T., Exercitarea acuzării în instanța de fond: problem și perspective. Rezumatul
tezei de doctor în drept, Chișinău, 2002
39. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1999.
40. Zarafiu A. Procedura penală. Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2017
41. Прокудина Л.А., Простова В.М., Попов А.Д., Участие прокурора в арбитражном
процессе по делам о несостоюятелъности, Москва, 2001
42. Шестакова С. Д. Проблемы состязательности в Российском уголовном процессе.
Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Санкт
Петербург: Санкт-Петербургская Академия МВД России, 1998
68

Procurorul-Parte A Acuzării În Procesul Penal 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Procurorul-Parte A Acuzării În Procesul Penal 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

Facultatea Protecție, Pază și Securitate

PROCURORUL - PARTE A ACUZĂRII ÎN PROCESUL PENAL

Elaborat: Tudor MOTELICA

Coordonator ştiinţific: Elena BUGUŢA

CAPITOLUL I. ROLUL ȘI LOCUL PROCURORULUI ÎN SISTEMUL

1.1. Principiile de organizare și de activitate ale procurorului……………………………..8-14

CAPITOLUL II. CONŢINUTUL ATRIBUŢIILOR PROCURORULUI ÎN FAZA

2.1. Atribuţiile procurorului în faza de urmărire penală………………………………....28-35

CAPITOLUL III. PARTICIPAREA PROCURORULUI LA EXERCITAREA

3.1. Condiții generale privind exercitarea căilor de atac de către procuror…………………..48-51

Actualitatea şi importanţa problemei abordate.

Înfătuirea justiției presupune o participare activă în numele legii a tuturor organelor

Vorbind despre rolurile procesuale ale participanților în procesul penal observăm că în

Activitatea Procuraturii este organizată potrivit principiilor legalității, transparenței,

Contradictorialitatea este o constantă unanim recunoscută a dreptului procesual penal.

Contradictorialitatea este recunoscută de către practica europeană ca fiind un principiu

 analiza reglementărilor cu privire la principiile de organizare și de activitate a

În Capitolul I întitulat - «Locul și rolul procurorului în sistemul autorităţilor statului»

Capitolul II- „Conţinutul atribuţiilor procurorului în faza de urmărire penală şi a

Capitolul III - „Participarea procurorului la exercitarea căilor ordinare şi

Concluziile tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observaţiilor făcute pe

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Reieşind din cele relatate,

1.1. Principiile de organizare și de activitate ale procurorului

- să fie imparţiali şi consecvenţi şi să fie percepuţi ca atare;

În literatura de specialitate se menționează că procesul penal își are forma și conținutul

CAPITOLUL II. CONŢINUTUL ATRIBUŢIILOR PROCURORULUI ÎN FAZA

2.1. Atribuţiile procurorului în faza de urmărire penală

Activitatea procesual-penală se desfășoară în baza contradictorialității și a egalității

La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune

În sistemul anglo-american, începând cu secolul al XIX-lea, a început să se recunoască

Atribuţiile procurorului în procesul penal al SUA. În SUA, procedura judecării

Este necesar să atragem atenție următorului fapt: ca și în procesul penal englez,

Atribuţiile procurorului în procesul penal al Australiei. Există un parchet pe lângă

Parchetul de urmărire a infracțiunilor economice și a actelor de corupție are un statut

CAPITOLUL III. PARTICIPAREA PROCURORULUI LA EXERCITAREA

CĂILOR ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE DE ATAC

Principiul contradictorialității urmează a fi realizat în cadrul tuturor fazelor judiciare ale

3.2. Exercitarea de către procuror a apelului - cale ordinară de atac

2. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial

5. Cod de procedură penală al Republicii Moldova, nr 122 din 14.03.2003,

II. Manualte, tratate, monografii:

34. Standardele privind responsabilitatea profesională și declarația privind responsabilitățile

S-ar putea să vă placă și