Tradițional și modern în jocurile copilăriei

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit jocul, sub toate formele lui, pentru a-
și pune la contribuție imaginația, abilitățile fizice și capacitățile intelectuale. Jocurile sunt
considerate evenimente sociale și culturale importante, instrumente de învățare și semne
ale statutului social. Încă de la naștere, involuntar, ne jucăm sub diferite forme. Sugarii se
joacă, reușind astfel să descopere lumea ce il înconjoară, aceasta fiind prima dată când
individul descoperă jocul. Pe măsură ce înaintează în vârstă, acesta devine organizat, apar
regulile și partenerii de joc și competitivitatea. La preșcolari, jocul reprezintă modalitatea
cea mai plăcută și atragătoare de a învăța (învățarea prin joc). Ei descoperă
comportamente noi, iși dezvoltă abilități și deprinderi, învață să respecte regulile jocului,
învață să lucreze în echipă, socializează și își însușeșc cunoștințe cu privire la anumite
aspecte ale vieții cotidiene: profesii, activității, conduite, fenomene meteorologice,
obiceiuri. P.F.Leshaft sustine că 'jocul este un exercițiu care pregătește copilul pentru
viață', este 'oglinda mediului în care trăiește și se dezvoltă copilul'.

Jocul este o dimensiune esențială a omului, actul ludic fiind o constantă a devenirii
culturale a individului și a societății, deoarece este intrinsec oricărei activități de căutare a
informației. Cine caută, are nevoie de mai multe încercări decât de găsiri; cu alte cuvinte,
încercările trebuie să-și permită, în anumite limite, luxul eșecului. Această tensiune a
spiritului trebuie compensată prin factori agreabili, pentru a o face suportabilă și
productivă. Așa se naște jocul, inerent creației așa cum valul este inerent înotului.
Gândirea înaintează, prin joc, de la cunoscut la necunoscut, de la previzibil la
imprevizibil, de la sigur la problematic, de la nimereală la strategie. 2 Perspectiva
pedagogului german Friederich Froebel stă la baza teoriilor legate de joc: În copilărie,
activitatea care ne dă posibilitatea de a dezvolta prin exercițiu toate forțele de care
dispunem este jocul. 3 Acesta recomandă practicarea unor jocuri metodice coordonate
care să dezvolte atât îndemânarea manuală, forța fizică cât și capacitățile intelectuale ale
copilului. Criticii acestei teorii consideră că metoda de învățare prin joc a lui Froebel nu
lasă copilului posibilitatea de alegere, ci îl limitează doar la reproducerea unui element
după un model dat. Teoria surplusului de energie este lansată de Fr. Schiller și
fundamentată psihologic de H. Spencer. Explicând o posibilă geneză a jocului, teoria s-a
bucurat de popularitate în spațiul cultural european. Credința romanticilor în forța
creatoare inepuizabilă a omului și în dreptul său la libertate l-a determinat pe Schiller să
afirme că omul nu este întreg decât atunci când se joacă și că jocul și arta realizează un
echilibru între instinctul material și cel formal, între natură și cultură. Pentru Spencer,
jocul este o exersare artificială a energiilor care, în absența exersării lor naturale, devin
într-o asemenea măsură libere pentru a fi cheltuite, încât își găsesc debușeul sub forma
unor acțiuni simulate, în locul unora reale 4. O critică a acestei teorii este adusă de
pedagogul elvețian Eduard Claparede, care consideră că, în realitate, copiii se joacă chiar
şi atunci când sunt obosiți și, mai mult decât atât, copiii convalescenți se joacă fără a mai
aștepta acel surplus de forțe la care se referă Spencer. Explicarea instinctului ludic prin
consumul irațional de energie este preluată apoi de către psihologul estetician Karl Groos,
care mutând accentul asupra sferei sociale,

Jocul reprezintă pentru copii o sursă inepuizabilă de impresii care contribuie la

îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, formează și dezvoltă caractere, deprinderi,
înclinații, aspirații. Totodată, jocul reflectă influența societății în care trăiește copilul,
fiind condiționat social-istoric. Odată cu evoluția și dezvoltarea copilului,
comportamentul ludic în viața de relație cu partenerii de joc suferă modificari importante.
Jocul, ca si distractiile, impregneaza intreaga viata, fiind domeniul particularizarii
expansiunii personalitatii si a fortelor ei, dar si a disponibilului de trebuinte culturale si
sociale. Jocul îi procură omului adult plăcere, îl distrează și îl amuză. Jocul contribuie și
la dezvoltarea și reantrenarea tonusului, la anularea oboselii, putând fi folosit și ca
instrument psihoterapeutic. Prin joc se obține o plăcere de natură morală deosebită. Jocul
presupune un plan, fixarea unui scop și respectarea anumitor reguli, pentru ca, în final, să
se poată realiza o acțiune generatoare de satisfacții.
Chiar și în cadrul unor evenimente importante din viața noastră (nuntă, botez,
înmormântare), jocul este prezent sub diferite forme, având rolul de a deconecta, de a
relaxa și de a permite descărcarea unor tensiuni acumulate de-alungul tinpului. Mai
departe, voi face referire la jocurile funerare, desfășurate pe vremuri, în seara
priveghiului, atunci când, întreaga comunitate participa la acest ritual: vecinii și sătenii
veneau seara, când terminau muncile, mătușile și rudele făceau de mâncare pentru
praznic, bărbații și copiii organizau jocuri funerare iar în ziua înmormântării, sătenii
ieșeau lângă fântâni sau la răscruci de drumuri ca să-și ia rămas bun de la cel care se muta
de pe pământ la cer. Jocurile funerare fac parte din aceeaşi credinţă că, în timp ce trupul
mortului se află în casă, sufletul stă în curte ori se plimbă prin împrejurimi. Jocurile
constitue o formă de relaţionare cu sufletul mortului, un fel de consolare a acestuia
Conform gândirii populare tradiţionale, sufletul mortului participă la aceste jocuri.

Grădina

Acesta este un joc la care copiii participă în mod activ: ,,Un copil se aşează jos, pe
fund, cu picioarele depărtate, crăcănate. Şi ceilalţi în spatele lui. Unul după altul.
Formează un fel de trenuleţ. Cum ar fi, să zicem, că-s plantele pe un rând. Unu-i ceapa,
unu-i morcovul, unu-i fasolea. Câţi copii sunt, atâtea plante. Şi după aceea vine
Grădinarul, un om în vârstă sau tânăr, un om care conduce, şi spune: «Uite, eu îs
grădinarul şi asta-i grădina mea şi am în grădină ceapă, morcov…». Înşiră numele
fiecăruia. Cu cât îs mai mulţi, cu atât ia mai multe. Pot să se aşeze pe un rând sau chiar pe
două. Apoi după aceea zice: «Afară-i cam secetă şi-i cald şi trebuie să ud plantele
acestea, ca să crească mari, nu?» Ceilalţi din casă, nu ,,plantele”, spun: «Da, da». Şi
atuncea el ia sticla cu apă (nu de plastic, ci sticlă de sticlă) şi împroaşcă copiii pe cap.
«Ei, acum au crescut plantele, că le-am dat apă, dar să le mai punem şi gunoi». Şi ia
cenuşă (are cenuşă pregătită la dânsul) şi le pune la fiecare pe cap, tipăreşte cu mâna pe
cap: «Na şi ţie, Sfeclă! Na şi ţie, Ridiche. Na şi ţie, Ceapă!» Şi le pune pe cap şi le
îmbâxeşte bine părul cu cenuşă, după ce-o pus apă. Apoi spune: «Uite, acum v-am dat şi
apă, v-am dat şi îngrăşământ, aţi crescut mari». Şi începe să-i ,,scoată” din pământ câte
unul. «Hai să-i scot». Şi îl ia pe câte unul la rând. «Să scot ceapa» şi îl ridică pe cel, care-i
,,ceapă”. «Să scot pătrunjelul». Îi scoate pe toţi şi-i adună în faţă, îi ridică în picioare.
Acelea îs plantele şi-s roadele lui. Toţi îs mâzgâliţi pe faţă şi pe cap, au ce spăla. Lumea-i
bucuroasă. Îi spirit de glumă ăsta. Mă gândesc că e legat de modul de viaţă al omului.
Cum a fost un bun gospodar şi a avut grijă de toate, aşa şi grădina asta o fi un omagiu
adus mortului, pentru că a fost un bun gospodar” (Gâza Ecaterina, 60 ani, Frătăuţii Noi,
Suceava).

https://limbaromana.org/revista/jocurile-funerare/
 În ziua de astăzi, acest obicei din păcate nu mai există, însă, jocul poate fi adaptat
foarte ușor în cadrul activităților cu cei mici, recreând jocul, astfel că, cei mici pot
dobândi noi cunoștințe despre plante/legume, despre modul în care trebuie să aibă grijă
de acestea (să le ude, să le puna ingrățământ etc). Jocul poate deveni chiar și joc de rol, în
care cei mici sunt grădinari și cresc legume în grădina proprie, pe care le udă și le
îngrijesc pentru a le recolta și a le consuma mai târziu. Jocurile tradiționale își pierd din
popularitatea în măsura în care acestea nu sunt transmise mai departe de către adulți.
Mărturiile unor astfel de jocuri scot la iveală faptul că, pe vremuri, cei mici participau
chiar și la priveghi, adulții folosindu-se de joc pentru a le induce starea de liniștite,
siguranță, pentru a le alunga teama de mort și teama de a participa la astfel de
evenimente. Pe când, in zilele noastre, adulții îi feresc pe copii de priveghi și de
înmormântare, inducandu-la ideea de eveniment cu conotații negative, chiar
înspăimântător.