Epistolă către Nectarie, episcopul Constantinopolului, despre ereticii vremurilor sale

Sf. Grigorie de Nazianz

Se pare că viaţa noastră de acum este întru totul lăsată fără dumnezeiasca grijă care a păzit Biserica
în timpurile dinaintea noastră. Duhul mi-e atât de slăbit de necaz, încât amărăciunile propriei mele
vieţi nici nu le mai socot ca nenorociri, cu toate că sunt destul de multe şi grele şi de s-ar întâmpla
altcuiva, i s-ar părea nesuferite, dar mă uit numai la pătimirile de obşte ale Bisericii, că de nu ne
vom griji acum de tămăduirea lor, se va ajunge treptat la o desăvârşită deznădejde. Ereticii, arienii
şi eudoxienii, mânaţi de nu ştiu cine spre nebunie, îşi arată beteşugul pe faţă de parcă ar fi primit
libertate pentru asta şi adună Biserică de parcă ar fi îndreptăţiţi să o facă. Iar următorii morocănoşi
ai lui Macedonie au ajuns la aşa o nebunie, încât luându-şi nume de episcop se arată în locurile
noastre, spunând că au fost hirotoniţi de Elevsie. Iar răutatea noastră cea de acasă, Evnomie, nu se
mulţumeşte cu ceva obişnuit, ci se socoate păgubit dacă nu-i ademeneşte pe toţi împreună cu sine la
pierzare. Dar toate acestea încă pot fi îndurate; însă cea mai grea din încercările bisericeşti este
îndrăzneala apollinariştilor, cărora, nu ştiu în cel fel, li s-a îngăduit această sfinţenie de a-şi însuşi în
rând cu noi puterea adunării. Fără îndoială că tu, cel ce eşti înţelept în tainele dumnezeieşti prin
harul lui Dumnezeu, nu numai că poţi apăra dreapta învăţătură, ci ştii şi ce au născocit ereticii
împotriva învăţăturii sănătoase, cunoscând asta poate şi de la smerenia noastră. Nu fără de vreme va
fi să audă preacinstirea ta că am în mânile mele o lucrare a lui Apollinarie, în care cele scrise întrec
orice învăţătură ereticească. Se spune aici că trupul pe care l-a luat Unul Născut Fiul lui Dumnezeu
în lucrarea iconomiei pentru înnoirea firii noastre, nu a fost însuşit mai târziu, ci că această fire
trupească a fost în Fiul dintru început, iar pentru a-şi dovedi această neghiobie Apollinarie se
foloseşte în chip rău de un cuvânt din Evanghelie, repetând: „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce
S-a coborât din cer, Fiul Omului” (Ioan 3:13), de parcă El ar fi fost Fiu al omului încă până la
pogorârea Sa pe pământ şi de parcă S-a pogorât aducând cu Sine propriul trup pe care îl avea în cer
ca parte a esenţei şi veşnic. Mai aduce şi un cuvânt rupt din context al Apostolului: „omul cel de-al
doilea este din cer” (I Cor. 15:47). După asta el dovedeşte că acest om care vine de sus nu are
raţiune, iar Dumnezeirea Una Născută care împlineşte în El locul raţiunii este parte a alcătuirii
omeneşti şi anume cea de-a treia, pentru că întru El este suflet şi trup omenesc, iar raţiune nu este,
locul căreia e împlinit de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi asta încă nu-i cel mai rău, dimpotrivă, cel mai
nesuferit este că, după cum gândeşte Apollinarie, Însuşi Unul Născut Dumnezeu – Judecătorul
tuturor, Începătorul vieţii şi Biruitorul morţii – este muritor, că a primit suferinţa cu propria Lui
Dumnezeire şi că în timpul celor trei zile de moarte a trupului a murit împreună şi Dumnezeirea şi
în acest fel a fost înviată din morţi de către Tatăl. Mi-ar lua mult timp să-ţi descriu toate câte mai
adaugă el la aceste neghiobii. Şi dacă unii ce cugetă în aşa fel au dreptul să facă adunările lor, atunci
să judece înţelepciunea ta încercată întru Hristos că dacă noi nu suntem de acord cu ei în felul de a
gândi, atunci a le da lor dreptul de a avea propriile adunări înseamnă nu altceva decât a recunoaşte
că învăţătura lor este mai adevărată decât a noastră. Căci dacă lor li se îngăduie, precum celor bine
cinstitori, să înveţe pe potriva chipului gândirii lor şi să propovăduiască liber învăţătura ce o ţin,
oare nu se osândeşte vădit în aşa fel învăţătura Bisericii, ca şi cum adevărul ar fi de partea lor? Căci
nu este firesc să fie adevărate două învăţături potrivnice despre acelaşi subiect. Oare cum mintea ta
înaltă şi mult înzestrată a îndurat să nu întrebuinţeze obişnuita libertate pentru tămăduirea unei
asemenea răutăţi? Dar dacă mai înainte nu a fost făcută aceasta, să se ridice măcar acum
desăvârşirea ta fără de cusur în cele ale virtuţii şi să-l dumerească pe binecredinciosul Împărat că nu
va fi nici un fel de folos din toată grija sa pentru Biserici dacă o asemenea răutate, care năzuieşte să
răstoarne învăţătura sănătoasă, se va întări din pricina libertăţii ce i-a dat-o.
Sursa: http://paterika.net
Imn către Dumnezeu – Poem dogmatic 29 (P.G. 37, 507-508)
O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,
Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?
Ce cuvânt să Te laude?
Nici un cuvânt nu Te poate exprima.
Ce minte să Te contemple?
Nicio minte nu Te ajunge.
Tu rămâi necunoscut minţii,
Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.
Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au,
Pe Tine Te slăvesc.
Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere,
Pentru Tine laude împletesc.
Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,
Toate spre Tine se întorc
Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri,
Imn fără de glas Îţi aduc.
În Tine toate se găsesc
Şi toate spre Tine privesc.
Ţelul tuturor eşti Tu
Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.
Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.
Posesor al numelor toate,
Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?
Ce minte cerească poate
Să se înalte dincolo de a înălţimilor nori?
Măcar de mi-ai arăta milă!
O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,
Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,
Îmi este îngăduit în alt fel?

Contribuţia Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz la combaterea

pnevmatomahismului
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr
Disputele ariene, care au tulburat viaţa Bisericii în secolul al IV-lea, au cauzat apariţia unei noi
erezii, de data aceasta cu privire la persoana Sfântului Duh. Combaterea acestei erezii, cunoscută
sub denumirea de pnevmatomahism, care nega dumnezeirea şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl
şi cu Fiul, a preocupat pe cei mai reprezentativi teologi ai secolului al IV-lea printre care la loc de
cinste se situează Părinţii capadocieni: Vasile cel Mare (330-379) şi Grigorie de Nazianz (330-
379/380)[1]. Scrierile lor sunt inestimabile tratate de teologie trinitară valabilă în toate timpurile
până astăzi.
Pe lângă tratatul special Despre Sfântul Duh[2], scris la rugămintea prietenului său, episcopul
Amfilohie de Iconiu, între anii 374-375, Sfântul Vasile a dedicat mai multe scrieri pentru a expune
şi apăra pnevmatologia ortodoxă: Contra lui Eunomie, III. Despre Sfântul Duh[3]; Omilia a XXIV-
a, Împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor[4], Omiliile Despre Sfântul Duh[5], Despre
credinţă[6], Împotriva celor ce ne acuză că noi am spune că sunt trei Dumnezei[7] şi Epistolele 52,
90, 105, 113, 140, 149, 175, 189, 210, 223, 225, 226, 233-236, 251 şi 258[8]. La rândul său, Sfântul
Grigorie de Nazianz ales episcop al capitalei imperiale a combătut pe arienii şi pnevmatomahii care-
şi întăriseră poziţiile în Constantinopol în timpul împăratului Valens (364-378) în special prin
celebrele cinci Cuvântări teologice rostite în capela „Învierii” în anul 380[9]. Încă din anul 371,
Sfântul Vasile scria papei Damasus (366-384) că unii arieni neagă şi dumnezeirea Sfântului Duh.
Deşi a evitat, din motive practice[10], să folosească termenul „deofiinţă”, preferându-l pe
„omotimos” (de aceeaşi cinstire), el mărturisea cu toată fermitatea dumnezeirea, deofiinţimea şi
egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul[11].
Deosebit de importante sunt informaţiile oferite de Sfântul Grigorie de Nazianz privind
coordonatele pnevmatomahismului. Astfel, el ne prezintă diferitele încercări de definire a Duhului
Sfânt: „Unii L-au cugetat lucrare (energie), alţii creatură, alţii Dumnezeu. Alţii nu s-au hotărât
pentru niciuna din acestea, din respect pentru Scriptură, care, zic ei, nu arată clar ce este. Şi de
aceea, nici nu-L venerează, nici nu-L dispreţuiesc, rămânând într-o dispoziţie de mijloc, sau mai
degrabă cu totul condamnabilă”[12].
Respingând raţionamentul ereticilor privind provenienţa Sfântului Duh, el ne descoperă alte erori
ale pnevmatomahilor: „El este, zici tu, sau cu totul nenăscut, sau născut. Dacă este nenăscut, sunt
două fără de început. Iar de este născut, faci iarăşi o distincţie. El vine sau din Tatăl, sau din Fiul. Şi
dacă este din Tatăl, sunt doi fii şi fraţi. Mai născoceşte şi nişte gemeni, dacă voieşti, sau arată pe
unul mai în vârstă şi pe altul mai tânăr, fiindcă ţii mai mult la cele corporale. Dar, adaugă el, dacă El
vine din Fiul, ne apare şi un Dumnezeu nepot”[13].
Acestor erori le răspunde Sfântul Grigorie demascând influenţele lor gnostice întâlnite la ereticul
antitrinitar Valentin[14]. „Dacă aş fi socotit necesară distincţia, spune el, aş fi primit lucrurile fără
să mă tem de nume. Dar, fiindcă Fiul este Fiu după o relaţie mai înaltă, neputând noi să indicăm
altfel decât aşa pe Cel din Dumnezeu şi de o fiinţă, nu trebuie să socotim necesar că toate numirile
de jos şi ale rudeniei noastre să le strămutăm la dumnezeire? Sau poate tu socoteşti pe Dumnezeu
bărbat, fiindcă este numit Dumnezeu şi Tată, şi Dumnezeirea femeie, fiindcă nu naşte? Iar dacă
continui aceste copilării, cugetând pe Dumnezeu cu voia ta, potrivit vechilor aiureli şi mituri după
care Dumnezeu a născut pe Fiul unindu-Se cu voia Sa, ne introduci pe Dumnezeu cu Marcion (un
alt gnostic, n.n.), care este bărbat şi femeie, care născoceşte eonii noi”[15].
Încercând să definească relaţia Duhului Sfânt cu celelalte persoane treimice, pnevmatomahii
stabileau o subordonare categorică. Astfel, Sfântul Grigorie arată că în timp ce unii care Îl admit ca
Dumnezeu, Îl cinstesc în gând sau chiar cu buzele, „alţii ce se cred mai înţelepţi, măsoară
Dumnezeirea. Ei mărturisesc că sunt trei cele ce le cunoaştem, dar văd între ele o deosebire aşa de
mare, încât prezintă pe primul infinit în fiinţă şi în putere, pe al doilea ca infinit în putere, dar nu în
fiinţă, iar pe al treilea ca mărginit în amândouă. Ei imită în alt fel pe cei ce îl numesc pe Unul
creator, pe Altul coordonator şi pe Celălalt slujitor şi văd în treptele şi calitatea acestor numiri o
subordonare reală”[16].
De aceea, episcopul constantinopolitan apără unitatea Sfintei Treimi învăţând despre distincţia
ipostatică: „Dumnezeu nu are lipsuri. Dar este o deosebire de arătare, ca să spunem aşa, sau de
relaţie întreolaltă. Şi aceasta a produs şi o deosebire de nume. Căci nici Fiului nu-I lipseşte ceva că
să fie Tată – fiindcă fiimea nu este o lipsă; dar aceasta nu-L face Tată. Fiindcă altfel i-ar lipsi şi
Tatălui ceva, ca să fie Fiu. Dar Tatăl nu este Fiu. Aceste nume nu exprimă vreo lipsă, nici o
subordonare, după fiinţă. Însuşi faptul de a nu se fi născut şi de a se fi născut şi de a purcede îi dă
unuia numirea de Tată, altuia de Fiu şi iarăşi altuia denumirea de Duhul Dfânt, ca să se salveze
distincţia celor trei ipostasuri într-o unică fire şi demnitate a Dumnezeirii. Căci nici Fiul nu este
Tată, fiindcă Unul este Tatăl, nici Duhul nu este Fiu, fiindcă este din Dumnezeu. Dar unul este
Unul-Născut, căci este ceea ce este Fiul (după fiinţă). Cele trei sunt una prin dumnezeire şi ceea ce
este una sunt trei prin proprietăţi (prin proprietăţile ipostatice), ca să nu fie nici unul al lui Sabelie,
nici cele trei ale unei despărţiri necuvenite”[17].
Pnevmatologia Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz[18], ca de fapt a întregii literaturi
patristice, se raportează la cele două coordonate ale existenţei umane – creaţia şi mântuirea –, fără a
omite Pronia divină care a însoţit şi va însoţi creaţia lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor. În
toate aceste momente ale existenţei umane, lucrarea Sfântului Duh este prezentă ca lucrare a întregii
Sfinte Treimi. Astfel, Sfântul Vasile învăţă[19], pe de o parte, că toate actele majore ale lui
Dumnezeu sunt acte trinitare, iar pe de altă parte că rolul deosebit al Duhului Sfânt este de a face
„primul contact”, urmat apoi – esenţial, nu cronologic – de o revelare a Fiului şi, prin El, a Tatălui.
Fiinţa personală a Duhului rămâne tainic ascunsă, chiar dacă El (Duhul) este activ la fiecare pas al
lucrării dumnezeieşti; creaţie, răscumpărare, desăvârşire finală. Funcţia Sa nu este de a Se revela pe
Sine, ci de a-I revela pe Tatăl şi pe Fiul; pe Tatăl ca pe Cel de la care vin toate, şi pe Fiul ca pe Cel
prin care toate s-au făcut. Fiind duh prin excelenţă, „este imposibil să dăm o definiţie precisă
ipostasului Duhului Sfânt, dar noi trebuie să stăm împotriva erorilor care-L privesc pe El şi care vin
din diverse părţi”[20].
Dorind să accentueze unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi păstrând distincţia ipostatică a
persoanelor[21] pentru a combate sabelianismul[22], Sfântul Vasile învaţă că între Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt nu există niciun interval unde cugetarea noastră ar înainta în gol sau „vreun interval
fără consistenţă care să producă o absenţă în armonia intimă a substanţei divine”. În consecinţă,
spune el, „când ne gândim la Tatăl, atunci Îl concepem În El însuşi, cuprinzând în acelaşi timp şi pe
Fiul prin reflexie, iar când Îl concepem pe Acesta, atunci nu ne despărţim nici de Sfântul Duh, ci în
chip logic şi deodată, potrivit fiinţei, ţi-o reprezinţi în ea însăşi, concepută în aşa fel încât să fie
numai una credinţa în cele trei persoane”[23].
Unitatea Sfintei Treimi rezidă în unitatea fiinţei divine. De aceea Sfântul Grigorie apără acest
adevăr spunând: „Pentru noi nu este decât un unic Dumnezeu, pentru că una este Dumnezeirea. Şi
cei ce sunt din ea rămân în ea, deşi credem că sunt trei. Căci nu este unul mai mult Dumnezeu, iar
altul mai puţin. Nici unul mai înainte, iar altul mai târziu. Nici nu se scindează în voinţă, nici nu se
împarte în putere. Nimic din ceea ce este în cele împărţite nu se află aici (în fiinţa cea Una)”.
Făcând însă deosebire între neîmpărţirea fiinţei şi distincţia ipostasurilor, el continuă: „Dumnezeirea
este neîmpărţită în cei ce se disting, dacă trebuie să vorbim pe scurt. Este ca o unică lumină în trei
sori ce se penetrează reciproc, fără să se contopească. Când privim la Dumnezeire, la cauza primă şi
la principiul unic (la monarhie), apare în cugetarea noastră unitatea ei. Iar când privim la Cei în care
este Dumnezeirea, la Cei care ies din cauza primă în mod netemporal, fiind din ea şi din aceeaşi
slavă, cei închinaţi sunt Trei”[24].
Unitatea fiinţei dumnezeieşti asigură unitatea persoanelor treimice, chiar dacă ele au însuşiri
ipostatice proprii. De aceea, când vorbim despre una din ele nu o putem despărţi de celelalte. „Fiul,
care este mereu în Tatăl, zice Sfântul Vasile, nu va putea fi rupt de Tatăl. Prin puterea Lui primeşti
în acelaşi timp şi pe Fiul şi pe Duhul, pentru că nu-i cu putinţă în niciun fel să-ţi închipui o
întrerupere sau o împărţire în aşa fel încât Fiul să fie conceput fără Tatăl sau ca Duhul să fie
despărţit de Fiul, ci concepi în acelaşi timp în Ei o comunitate şi o deosebire negrăită şi cumva
neînţeleasă, fără ca deosebirea ipostaselor să rupă continuitatea fiinţei, fără ca această continuitate
de substanţă să elimine particularitatea semnelor distinctive”[25].
Afirmând cu tărie deofiinţimea şi egalitatea de cinstire a persoanelor Sfintei Treimi, el creează
suportul mărturisirii dumnezeirii şi egalităţii Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Ca unul dintre
ipostasurile treimice, Sfântul Duh nu poate fi asociat creaturilor. De aceea, el se opune categoric
afirmaţiei blasfemiatoare a lui Eunomiu al Cizicului[26], care implică desconsiderarea tuturor
Persoanelor dumnezeieşti: „Cel ce nu cinsteşte pe Duhul nu cinsteşte pe Fiul, iar cel ce nu cinsteşte
pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl (In 5, 23). Astfel, deci, lipsa de respect faţă de persoanele Treimii, în
care trebuie să credem, este o tăgăduire a întregii Dumnezeiri. Dacă Duhul este o creatură, atunci nu
este Dumnezeu; dar în Scriptură se spune: Duhul dumnezeiesc este Cel ce m-a făcut pe mine (Iov
33,4); apoi: Şi l-a umplut Dumnezeu pe Veseleil de Duhul dumnezeiesc al înţelepciunii şi al
priceperii (Iş 35, 31). Cui, deci, vei vrea să apropii dumnezeiescul? Făpturii sau Dumnezeirii? Dacă
îl vei alătura făpturii, atunci vei spune că şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos este o făptură, idee
cu totul absurdă, că este scris despre Tatăl: Veşnica Lui putere şi Dumnezeire (Rm 1, 20); iar dacă îl
vei alătura Dumnezeirii, atunci pune capăt hulei, cunoaşte vrednicia Duhului!”[27].
Sfântul Grigorie caută să-i convingă pe pnevmatomahi asupra erorii lor de a-l considera pe Duhul
Sfânt de o altă fiinţă decât Tatăl şi Fiul pentru că nu este nici nenăscut, nici născut, ci purces,
apelând la unele analogii care pot ajuta cugetarea umană să ajungă la înţelegerea celor mai presus
de minte. „Ce era Adam, întreabă el? O făptură a lui Dumnezeu. Şi ce era Eva? O parte luată din
Adam. Dar ce era Set? Născutul ambilor. Nu socoteşti că sunt aceeaşi, creatura luată din ea şi Cel
născut? Cum n-ar fi? Deci s-ar mărturisi că şi cele ce au venit la existenţă în mod diferit pot fi de
aceeaşi fiinţă. Spun acestea nu aplicând Dumnezeirii crearea sau tăierea, sau altceva din cele ale
trupului – să nu-mi atribuie cineva vreuna din aceste greşeli –, ci privind în acestea ca într-o scenă
de teatru cele spirituale. Căci nu este cu putinţă ca ceva din cele comparate să prezinte în mod curat
adevărul. Şi ce sunt bune în acestea, zici? Nu se spune de acelaşi că unul este născut din el, iar altul
vine în alt mod la existenţă? Dar cum? Eva şi Set nu vin din acelaşi Adam? Din care altul? Şi sunt
amândoi născuţi? Nicidecum! Dar ce sunt ei? Eva e luată din Adam, iar celălalt este născut. Şi
totuşi amândoi sunt oameni identici întreolaltă. Căci sunt oameni, nimeni nu va nega. Vei încerca
deci să lupţi împotriva Duhului, afirmând sau că este numaidecât născut, sau că nu este deofiinţă,
nici Dumnezeu? Şi vei admite că opinia noastră este posibilă, văzând-o aceasta în cele omeneşti? Eu
socotesc că tu poţi să vezi acum drept, dacă nu eşti hotărât să te sfădeşti şi să te lupţi împotriva
lucrurilor evidente”[28].
Învăţând că Duhul Sfânt este creatură, pnevmatomahii atribuiau firii Lui mărginirea. Or, această
afirmaţie contrazice cuvântul Scripturii pe care Sfântul Vasile îl foloseşte ca argument împotriva
lor: „Duhul lui Dumnezeu umple lumea” (Sol 1, 7) sau „Unde mă voi duce de la Duhul Tău sau de
la faţa Ta unde voi fugi?” (Ps 138, 7). Dacă Duhul Sfânt ar fi creatură, atunci nu ar fi invocat
împreună cu Tatăl şi cu Fiul la Taina Botezului aşa cum a poruncit Mântuitorul Iisus Hristos:
„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(Mt 28, 19). Vezi, aşadar, că şi aici Duhul Sfânt este de faţă împreună cu Tatăl şi cu Fiul,
concluzionează Sfântul Vasile[29]. Făcând în continuare referire la formula baptismală, el replică
eunomienilor că tăgăduiesc, prin cugetarea lor, taina în sine, de vreme ce Îl socotesc pe Sfântul Duh
asemenea oricărei creaturi care este roaba Creatorului. „Spune-mi, zice el, cum poţi numi rob pe Cel
care prin Botez te scapă de robie?”[30] Dimpotrivă, pentru că nu este creatură, ci deofiinţă cu
Dumnezeu, El stă într-o unire nedespărţită a persoanelor Sfintei Treimi şi le face prezente în Taina
Botezului, căci, spune Sfântul Grigorie, „fiecare din cei trei are cu Cel cu care este unul nu mai
puţin decât ceea ce are în Sine Însuşi, prin identitatea fiinţei şi puterii” (p. 104). „Unde este prezenţa
Duhului Sfânt, acolo este prezent şi Hristos, învaţă Sfântul Vasile, iar unde este Hristos, acolo este
evident şi Tatăl. Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Sfântului Duh, care locuieşte în voi? (Co 6,
19). Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica pe acela Dumnezeu. (1 Co 3, 17).
Aşadar, fiind sfinţiţi prin Duhul, primim pe Hristos, Care locuieşte în noi, în omul cel dinăuntru, şi
împreună cu Hristos primim pe Tatăl, Care locuieşte în cei vrednici. Tradiţia botezului şi
mărturisirea credinţei arată această unire. Dacă Duhul ar fi străin firii dumnezeieşti, cum ar fi
numărat împreună cu Tatăl şi cu Fiul? Dacă s-ar fi alăturat Tatălui şi Fiului mai târziu, cum ar fi
putut fi integrat firii vrednice?” Prin urmare, teoria pnevmatomahilor nu poate conduce decât la o
gravă constatare, pe care părintele capadocian o respinge categoric: „Cei ce separă pe Duhul de
Tatăl şi de Fiul şi Îl numără printre fapturi fac nedesăvârşit botezul, nedesăvârşită şi mărturisirea
credinţei. Dacă se scoate Duhul, nici Treimea nu mai rămâne Treime. Şi iarăşi, dacă o singură
făptură din creaţie ar fi adăugată, atunci întreaga creaţie ar fi introdusă în numărarea Tatălui şi
Fiului”[31].
Cele trei ipostasuri numărate împreună în Sfânta Treime nu pot fi decât de o fiinţă, cum o dovedeşte
şi cântarea serafimică: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”, căci în trei ipostasuri este
contemplată natura sfântă. Varietatea numelor date Duhului Sfânt confirmă dumnezeirea Lui:
„Duhul lui Dumnezeu, Duhul adevărului Care din Tatăl purcede, Duh drept şi Duh conducător, însă
numele Său prin excelenţă este Duhul Sfânt”[32].
Numele Duh nu trebuie asociat cu al celorlalte făpturi necorporale şi prin aceasta coborât la nivelul
duhurilor slujitoare, făcându-l o creatură, cum învăţau eunomienii, ci ca numire comună Sfintei
Treimi. „Dumnezeu este Duh şi cei ce se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr (In 4,
24), iar Apostolul se referă de asemenea la numirea de Duh acordată Domnului când spune:
Domnul este Duh (2 Co 3,17). „Din acestea, concluzionează Sfântul Vasile, este cu totul evident că
comuniunea numelor se înfăţişează ca proprie Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi nu este străină de
fire”[33].
Fiind numărat al treilea cu vrednicia şi cu rânduiala, eunomienii au crezut că Duhul Sfânt trebuie
considerat al treilea şi după fire, adică deosebit de Tatăl şi de Fiul. Respingerea acestei afirmaţii
îndrăzneţe, care introduce „scorneli în dogmele dumnezeieşti”, dezvăluie profunzimea cugetării
teologice a Marelui Vasile: „Precum Fiul este al doilea după Tatăl cu rânduiala, pentru că este de la
Acela, şi cu vrednicia, pentru că Îi este obârşie şi pricină prin faptul că-I este Tată şi pentru că prin
El este intrarea şi apropierea la Dumnezeu-Tatăl, dar nu este al doilea şi cu firea pentru că
dumnezeirea este una în fiecare, tot aşa se poate spune şi despre Duhul Sfânt că, deşi este sub Fiul
cu rânduiala şi cu vrednicia, dar nu se poate trage concluzia, pe bună dreptate, că este de o fire
străină… Chiar dacă Duhul Sfânt după vrednicie şi rânduială este mai în urmă, după cum se spune,
căci am primit că El este numărat al treilea după Tatăl şi Fiul cum Însuşi Domnul a predat rânduiala
la darea botezului mântuitor, n-am învăţat nicăieri să fie aruncat la o a treia fire după Fiul şi
Tatăl”[34]. Deosebirea este doar una ipostatică, spune Sfântul Grigorie, arătând că Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt „nu sunt separaţi nici prin timp, nici prin discontinuitatea curgerii, chiar dacă se disting
unul de altul ca Dumnezeu, prin proprietăţi (ipostatice)”[35].
Pentru a demonta argumentaţia lor privind deosebirea de fiinţă a Duhului Sfânt cu celelalte două
persoane divine, considerându-L creatură, Sfântul Vasile continuă demonstraţia cu aceeaşi claritate:
„Dacă vorbim de două lucruri, de dumnezeire şi de zidire, de stăpânire şi de robie, de puterea
sfinţitoare şi de sfinţire, de firea care are virtutea şi de cea care o înfăptuieşte din voie liberă, în care
din părţi vom rândui pe Duhul? Între cei sfinţiţi? Dar El este sfinţirea. Între cei ce-şi agonisesc
virtutea prin fapte de bărbăţie? Dar este bun prin fire. Între cei ce slujesc? Dar altele sunt duhurile
slujitoare, trimise spre slujbă. Aşadar nu-i îngăduit să spunem că El este rob la fel cu noi, Care este
cârmuitor prin fire, nici să-L numărăm împreună cu zidirea, fiind numărat împreună cu
dumnezeiasca şi fericita Treime”[36].
Mai departe, sunt evidenţiate însuşirile Sfântului Duh care sunt proprii numai firii dumnezeieşti de
care El nu este lipsit, cum învăţau pnevmatomahii. „De cei care spun că Duhul Sfânt este creatură,
ne este mai milă decât de nişte oameni care, din pricina acestui cuvânt, cad în greşeala de neiertat a
blasfemiei împotriva Duhului Sfânt. Căci creatura este deosebită de Dumnezeire nu-i nevoie s-o mai
spunem nici măcar pentru cei care abia s-au deprins să caute în Sfânta Scriptură. Făptura este roabă.
Duhul ne face liberi; făptura are nevoie să i se dea viaţă, Duhul este dătător de viaţă; făptura simte
nevoia să fie învăţată, Duhul este întocmai Cel care ne învaţă; făptura este sfinţită, Duhul sfinţeşte”.
Iar pentru a arăta că Duhul nu poate fi asociat duhurilor slujitoare, Sfântul Vasile concluzionează:
„Chiar dacă vorbeşti despre îngeri, arhangheli şi despre toate puterile cele mai presus de lume, şi ele
îşi primesc sfinţenia tot cu ajutorul Duhului Sfânt”[37].
Astfel, el abordează problema sfinţeniei Sfântului Suh, una din însuşirile fundamentale ale firii
dumnezeieşti, pe care nu o defineşte ca un simplu atribut, ci ca personalitatea însăşi a sfinţeniei
Sale. Sfinţenia Duhului Sfânt trebuie gândită în plan divin, în legătură cu dăruirea propriei Lui
persoane ca orientare spre Tatăl şi Fiul. Sfinţenia are calitatea de a pune în acord voinţa Sa
personală cu voinţa divină, cu voinţa celorlalte două persoane divine[38].
Spre deosebire de creaţie, care este sfinţită, Duhul Sfânt este izvorul sfinţeniei, aşa cum sunt şi Tatăl
şi Fiul: „Creatura are sfinţenia ca răsplată a înaintării spre a bineplăcea lui Dumnezeu, dar
folosindu-se prin fire de puterea proprie poate să încline în fiecare parte, spre alegerea binelui sau a
răului. Duhul Sfânt, însă, este izvorul sfinţeniei. Şi, precum Tatăl este sfânt prin fire şi Fiul este
sfânt prin fire, aşa şi Duhul adevărului este sfânt prin fire. De aceea a şi fost învrednicit mai ales de
numirea proprie de Sfânt”[39].
Având sfinţenia în chip desăvârşit, Duhul Sfânt nu numai că n-o primeşte de la altcineva, ci mai
mult El o împărtăşeşte făpturilor şi sfinţeşte pe oameni, însă „comunicându-se doar celor vrednici şi
acestora nu în aceeaşi măsură, ci El împarte harul după credinţa fiecăruia”[40], sfinţind şi
îndumnezeind prin har pe toţi cei după fire supuşi schimbării[41]. Pentru Sfântul Grigorie
nerecunoaşterea sfinţeniei Sfântului Duh, cum fac pnevmatomahii, duce la distrugerea Treimii,
socotind-o nedesăvârşită pentru că ar fi fost un timp când ea nu era. „Dacă era cândva, când nu era
Tatăl, spune el, era cândva când nu era Fiul. Iar de era cândva când nu era Fiul, era cândva când nu
era nici Duhul. Dacă Unul exista «de la început» (In 1,1), erau şi cei Trei. Dacă arunci pe Unul jos,
îndrăznesc să spun că nici pe ceilalţi doi nu-i pui sus. Căci atunci care este folosul unei Dumnezeiri
nedesăvârşite? Şi cum este desăvârşită (completă) dacă-i lipseşte ceva pentru a fi desăvârşită
(completă)? Căci îi lipseşte ceva, dacă nu ar avea sfinţenia. Dar cum ar avea-o pe aceasta, dacă nu
ar avea pe Duhul Sfânt? Sau să ne spună cineva dacă sfinţeia este altceva decât Acesta şi cum se
înţelege? Sau dacă este aceeaşi, cum nu este Duhul Sfânt «de la început»? Aceasta ar însemna că
este mai bine pentru Dumnezeu să fi fost cândva nedesăvârşit (incomplet) şi fără Duhul. Dacă nu
era «de la început», este pus în acelaşi rând cu mine. În acest caz suntem separaţi de Dumnezeu prin
timp. Dacă este în acelaşi plan cu mine, îi întreabă Sfântul Grigorie pe pnevmatomahi ruşinându-i
cu cuvintele Sfintei Scripturi, cum mă face pe mine dumnezeu (1 Cor 3, 16), sau cum mă uneşte cu
Dumnezeirea?”[42].
Sfântul Duh are sfinţenia ontologic înscrisă în firea Sa, învaţă Sfântul Vasile, pentru că are
dumnezeirea după fiinţă şi nu prin participare ca făpturile create şi îndumnezeite prin harul sfinţitor.
În aceasta constă diferenţa între duhurile slujitoare şi Duhul Sfânt, căci „precum fierul, fiind pus în
mijlocul focului, nu încetează să fie fier, înroşindu-se prin atingerea de foc şi primind în sine toată
firea focului, tot aşa şi sfintele puteri, din împărtăşirea cu ceea ce este sfânt prin fire, au de acum
sfinţenia cuprinsă şi împropriată în tot ipostasul lor. Dar diferenţa dintre ele şi Duhul Sfânt este
aceasta, concluzionează Sfântul Vasile: la Unul sfinţenia este fire, iar la celelalte faptul de a fi
sfinţite vine din împărtăşire”[43].
Vorbind despre existenţa Sfântului Duh în Sfânta Treime şi despre împărtăşirea Lui celor vrednici,
el afirmă: „Despre creaturi se spune de mai multe ori şi în mai multe chipuri că au pe Duhul în ele,
însă vorbind despre Tatăl şi despre Fiul, este mai cucernic a zice că Duhul < coexistă > cu ei şi nu
că <este în> ei. Într-adevăr, despre harul primit de la El, har care locuieşte în cei vrednici şi lucrează
prin ei cele ale Duhului, bine se spune că se află în cei care îl primesc. Însă, atunci când vorbim
despre existenţa cea mai înainte de veci şi despre vieţuirea fără încetare cu Fiul şi cu Tatăl, se
cuvine a folosi verbe care exprimă unitatea Lor din veci. Or, despre fiinţe care există împreună,
nedespărţite unele de altele, se spune la propriu că coexistă… Însă acolo unde harul Duhului poate
să vină, dar şi să dispară, pe bună dreptate se foloseşte verbul <a exista în>, chiar dacă harul rămâne
uneori fără încetare în cei care l-au primit, datorită statornicei lor înclinaţii spre bine. Încât, atunci
când avem în vedere slava personală a Duhului, îl considerăm cu Tatăl şi cu Fiul, iar când ne
referim la harul care lucrează în cei care l-au primit, zicem că Duhul este în noi”[44].
Sfântul Vasile invocă şi omniprezenţa Sfântului Duh ca argument pentru mărturisirea dumnezeirii
Sale. „Credem că Duhul a lucrat simultan în Avacum şi în Daniel pe când se afla în Babilon (Dn 14,
33), că a fost alături de Ieremia la cascadă (Ir 20, 2) şi cu Iezechil la Chobar (Iz 1,1). Pentru că
Duhul Domnului a umplut lumea (Sol 1,7), iar psalmistul exclamă: Unde să mă ascund de Duhul
Tău şi de faţa Ta unde să fug? (Ps 48, 7). Deci, pe Cel ce este pretutindeni şi împreună cu
Dumnezeu, de ce natură se cuvine a-L socoti? De natura Celui care cuprinde toate sau a celui care
este limitat la anumite locuri, aşa cum am văzut că este natura îngerilor? Prin urmare, pe Cel divin
după fire, necuprins după mărime şi puternic în lucrări, să nu-l preamărim?”[45].
Bunătatea şi puterea creatoare sunt alte atribute ale dumnezeirii Sfântului Duh, pe care Sfântul
Vasile le aduce ca argumente: „Duhul este bun din fire după cum şi Tatăl este bun şi Fiul este bun.
Creatura, dimpotrivă, participă la bunătate, alegând binele. Duhul cunoaşte adâncurile lui
Dumnezeu (1 Cor 2, 10), pe când creatura cunoaşte pe cele de negrăit prin mijlocirea Duhului.
Duhul este creator al vieţii, împreună cu Dumnezeu-Tatăl, Cel care pe toate le însufleţeşte, şi cu
Fiul, Care dă viaţă”[46].
Încununat cu aceste însuşiri fiinţiale, Duhul Sfânt nu poate fi aşezat printre creaturi, cum credeau
pnevmatomahii, ci contemplat în Sfânta Treime, spune marele Vasile, pentru că „niciuna din aceste
însuşiri nu este dobândită în urmă şi nici adăugată mai târziu, ci, după cum căldura este nedespărţită
de foc şi strălucirea de lumină, tot aşa este nedespărţită şi de Duhul: sfinţenia, viaţa, bunătatea şi
dreptatea”[47]. Ca să accentueze diferenţa dintre Duhul Sfânt şi duhurile slujitoare, el precizează că
Duhul nu trebuie numărat ca o multiplicitate, ci propovăduit ca o unitate, căci „după cum Tatăl este
unul şi Fiul este unul, tot aşa unul este şi Sfântul Duh. Duhurile slujitoare, însă, sunt mulţimi
nenumărate în fiecare ceată îngerească. Nu căuta, deci, în creaţie Duhul Sfânt, Care este mai presus
de creaţie! Nu pogorî pe Cel care sfinţeşte în rândul celor sfinţiţi!, îi îndeamnă el pe adversarii
pnevmatomahi căutând să-i introducă în tainele existenţei Mângâietorului: Duhul Sfânt umple pe
îngeri, umple pe arhangheli, sfinţeşte pe puteri, însufleţeşte totul. Duhul Sfânt Se împarte în toată
creaţia, este împărtăşit în chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea Duhul nu este
micşorat de cei care participă la El. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deşi este împărţit celor care
participă la El, iar cei care îl primesc sunt plini de Duhul, iar Duhul Sfânt rămâne neîmpuţinat”[48].
Prin urmare, Sfântul Vasile doreşte să arate că nimeni dintre cei convinşi de aceste realităţi nu poate
ajunge să nege divinitatea Sfântului Duh fără să-şi perecliteze speranţa mântuirii asigurată de
mărturisirea celor trei persoane ale Treimii dumnezeieşti. După părerea lui, un asemenea om se
autoexclude din comunitatea creştinilor drept-măritori şi de la comuniunea credinţei: „Celui care a
negat pe Duhul, ce nume vrei să-i pun? Nu merită acelaşi nume, ca unul care a încălcat legămintele
încheiate cu Dumnezeu? Prin urmare, dacă mărturisirea credinţei în Duhul ne aduce fericirea
rezervată drept-credincioşilor, iar tăgăduirea ei atrage condamnarea pentru impietate. Nu este
îngrozitor faptul să-L tăgăduim acum, când n-avem a ne teme de foc, sabie, cruce, biciuiri, roată,
instrumente de tortură, ci pentru că am fost amăgiţi de sofismele luptătorilor împotriva Duhului?
Asigur pe orice om care mărturiseşte pe Hristos, însă tăgăduieşte pe Dumnezeu, că Hristos nu-i va
folosi la nimic …. şi zadarnică este credinţa lui. Asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi
zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipseşte credinţa în
Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în Tatăl. Pentru că nu poate să spune cineva
că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (1 Cor 12, 3). Unul ca acesta nu este capabil să I se
închine în adevăr. Pentru că nu este posibil să adore cineva pe Fiul decât numai în Duhul Sfânt, nici
nu este posibil să invoce pe Tatăl decât numai în Duhul înfierii”[49].
Cu aceasta Sfântul Vasile pune în valoare un alt argument indiscutabil al pnevmatologiei sale prin
care se mărturiseşte dumnezeirea Sfântului Duh şi egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi
cu Fiul. Deşi nu l-a numit în mod direct Dumnezeu, el n-a ezitat niciodată să-L mărturisească pe
Duhul Sfânt unul din Sfânta Treime. Denumirea „Domnul de viaţă Făcătorul” preluată şi în
Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, care după toate probabilităţile a fost alcătuit sub
îndrumarea Sfântului Grigorie pe când prezida lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic, nu
prejudiciază cu nimic dumnezeirea Duhului Sfânt atât timp cât este conumărat în formula
baptismală şi mărturisit Sfinţitorul lucrării Sfintei Treimi.
În general, Părinţii capadocieni au evitat termenul „de o fiinţă” pentru a defini relaţia Duhului Sfânt
cu celelalte persoane treimice, căci nefiind întâlnit în Sfânta Scriptură, ci preluat din limbajul
filosofic, a creat mari controverse privind acceptarea lui ca mărturisire a egalităţii Fiului cu Tatăl.
Dorind să evite escaladarea tensiunilor privind folosirea acestui termen[50], pnevmatomahismul
fiind o reminiscenţă a arianismului, Sfântul Vasile a găsit de cuviinţă să apere dumnezeirea
Sfântului Duh prin mărturisirea egalităţii de cinstire (omotimia), ceea ce pentru el este identică cu
egalitatea de fiinţă (omoousia)[51].
Folosind expresia „împreună mărit cu Tatăl şi cu Fiul” care nu-i provoca pe adversarii săi
pnevmatomahi, el i-a determinat să accepte indirect chiar dumnezeirea Sfântului Duh, pentru că cel
ce primeşte nu numai aceeaşi închinare şi mărire, ci şi „împreună închinare şi mărire cu Tatăl şi cu
Fiul”, nefiind despărţit de Ei în actul închinării şi măririi ce I se aduce Lui sau Acelora, se înţelege
că este şi de o fiinţă cu Aceia, fără să Se confunde totuşi cu Ei. Egalitatea de cinstire şi de închinare
a Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul, pe care Sfântul Vasile a promovat-o în scrierile sale, nu a fost
apreciată de Biserică la Sinodul al II-lea ecumenic (381) doar ca o atitudine prundentă sau ca o
politică bisericească de circumstanţă, ci ca rezultat al unui remarcabil simţ al certitudinii teologice,
justificată şi corectă din punct de vedere dogmatic[52]. Dându-i-se expresie în formulele
doxologice, Sfântul Vasile insistă pentru folosirea prepoziţiei „cu” (Mărire Tatălui şi Fiului cu
Duhul Sfânt) pentru că arată egalitatea persoanelor treimice, în timp ce prepoziţia „în” (Mărire
Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt) arată în ce sunt unite fiinţele spirituale[53].
Afirmând o distincţie reală între Duhul Sfânt, Tatăl şi Fiul, el recunoaşte omotimia lor în ce priveşte
identitatea naturii divine. De fapt, sub umbra lui omotimos se mărturiseşte omoousios. Sfântul
Vasile precizează, pe de o parte, că nu se rupe unitatea, multiplicând natura divină, ci se mărturisesc
trei ipostasuri care sunt Dumnezeu, iar pe de altă parte că nu se opune doctrinei monarhiei divine.
Dacă una nu se îndreaptă spre cealaltă, fiecare posedând în chip propriu o caracteristică particulară
care este suficientă pentru a o distinge în celelalte două, fiecare se găseşte în raport cu celelalte
două, într-o ordine anume, Tatăl singur fiind principiul din care izvorăsc şi Fiul şi Duhul:
„Bunătatea naturală, sfinţenia naturii şi demnitatea împărătească curg din Tatăl, prin Unul-Născut
până la Duhul”[54]. Aceleaşi adevăruri decurg şi din pnevmatologia Sfântului Grigorie care îşi
încheie Cuvântarea a cincea teologică cu speranţa că a reuşit măcar pe unii eretici eunomieni să-i
convingă „să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – o unică dumnezeire şi putere”[55].
Chiar dacă Sfântul Vasile a folosit termeni sinonimi, care nu-i iritau pe adversari, ci îi făceau să
recunoască ei înşişi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, iar operele sale n-au consfinţit
formula „deofiinţă cu Tatăl”, oricare ar fi expresiile întrebuinţate: egalitate de cinstire, coordonare,
comuniune de natură sau unire de ipostasuri, gândirea sa subînţelege întotdeauna ideea de
omoousia[56].
Astfel, întreaga sa teologie pnevmatomahă se înscrie în cugetarea Sfântului Grigorie despre
dumnezeirea Sfântului Duh. Studiind împreună, trăind în acelaşi duh al mărturisirii credinţei şi al
slujirii Dumnezeului celui întreit în persoane, Sfântul Grigorie i-a combătut pe ereticii
pnevmatomahi ca episcop al Constantinopolului şi în numele Sfântului Vasile care trecuse deja la
cele veşnice, dar a cărui teologie oferea seva hrănitoare cugetării ortodoxe a Părinţilor Sinodului al
II-lea Ecumenic. Spre deosebire de el, Sfântul Grigorie a învăţat clar şi deschis Dumnezeirea
Sfântului Duh (to Pnevma aghion che teos) întrebându-se chiar intrigat: „Până când trebuie încă să
ascundem lumina sub obroc şi să sustragem mărturisirii altora Dumnezeirea desăvârşită a Sfântului
Duh?” (Cuvântarea a XII-a, 6).
Textele citate şi argumentele folosite de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz sunt
suficiente pentru a ne convinge asupra Ortodoxiei cugetării lor pnevmatologice. De aceea este
incontestabilă contribuţia lor la combaterea pnevmatomahismului eunomian şi la formularea
teologiei trinitare concretizată în Simbolul niceo-constantinopolitan care constituie până astăzi
mărturisirea Bisericii ecumenice şi fundamentul demersului tuturor creştinilor spre refacerea unităţii
de credinţă.

29
jan
Omilie în ziua praznicului Sf. Grigorie Teologul
Posted by: admin in Subiecte
ÎN CUPTORUL NECAZURILOR
Sfântul Grigorie Teologul
Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”.
De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul
Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire,
prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea
Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.
În luna aceasta se sărbătoreşte pomenirea multor astfel de Părinţi. Pe 1 ianuarie se prăznuieşte
Marele Vasilie. Pe 10 ale lunii Grigorie de Nyssa. Pe 17, Antonie cel Mare. Pe 18, Marele Atanasie.
Pe 19, Sfântul Marcu al Efesului – Evghenicul, care nu s-a închinat papei. Astăzi, pe 25 ale lunii,
sărbătorim pomenirea unui alt mare Părinte al Bisericii, Grigorie Teologul – de Nazianz. Pe 28
sărbătorim pe Efrem Sirul; iar la sfârşitul lunii sărbătorim împreună pe cei trei ierarhi: Marele
Vasilie, Grigorie Teologul şi Sfinţitul Gură de Aur. Iată deci, de ce această lună se numeşte luna
Părinţilor.
Să-mi permiteţi, iubiţii mei, să vă spun puţine cuvinte despre eroul credinţei noastre a cărui sfântă
pomenire o prăznuim astăzi – Grigorie de Nazianz.
Patria Sfântului Grigorie este Asia Mică, pământ sfânt. Satul lui – Nazianz. S-a născut din părinţi de
viţă nobilă. Mama lui, Sfânta Nonna, era dintre femeile rare. Mama lui avea o mare dorinţă. O astfel
de dorinţă nu mai găseşti astăzi. Care era dorinţa ei? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un
băieţel. Şi băieţelul ei ce să se facă? Să se facă preot, să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă mai
are astăzi o astfel de dorinţă?! Nonna îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i l-a dăruit pe
Grigorie, care s-a născut în 325 d. Hr., anul în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic.
Grigorie de la o mică vârstă a iubit studiul. Tatăl lui l-a trimis la Cezareea, în Alexandria şi în cele
din urmă la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat. A avut prieteni pe Marele Vasilie,
cu care s-a legat atât de strâns, încât prietenia lor a fost un model de bună-înţelegere (concordie).
Erau ca un suflet în două trupuri. Dar nu s-a pregătit doar lumeşte. N-a învăţat doar filozofie,
retorică, matematică, astronomie şi celelalte, ca să devină unul din cei mai învăţaţi ai timpul. S-a
îngrijit să se educe după Hristos, să devină creştin adevărat. Pentru că o singură şcoală este cea mai
înaltă: frica de Dumnezeu. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalm 110, 10; Pilde 1,
7). Grigorie a studiat la şcoala Hristosului nostru. A trecut prin două universităţi.
O universitate este pustia. Da, pustia. Acolo a studiat. În pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul, Ioan
Înainte-mergătorul, o mulţime de asceţi şi însuşi Hristos timp de 40 de zile.
În pustie a studiat, lângă asceţi, adevăraţii filozofi. Acolo a studiat trei cărţi, pe care noi nu le
deschidem. Prima carte este sinele nostru. A doua carte este natura. A treia carte, mai înaltă decât
toate, este Sfânta Scriptură. Arunca o privire asupra lui şi-şi spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului” (Luca 18, 13). Altădată îşi arunca privirea spre stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18, 2). Iar alteori îşi arunca
privirea pe Sfânta Scriptură şi vedea că acolo i se descoperă atotfrumoasa persoană a lui Iisus
Hristos.
Dar în afară de pustie a trecut şi printr-o altă universitate. Iar cealaltă universitate este durerea,
necazul. Cel care n-a trecut prin durere, care nu a plâns, care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a
cunoscut ce înseamnă viaţă. A trecut prin multă durere Sfântul Grigorie. A suferit, deoarece a murit
minunata sa mamă, tatăl său, sora sa Gorgonia. A plâns, deoarece a murit Marele Vasilie, pe care l-a
jelit mai mult chiar decât pe mama sa. A fost în primejdia chiar de a se îneca în timpul unei
călătorii. Naufragiu pe Marea Egee lângă Rodos, era în primejdie, şi a făgăduit lui Dumnezeu că i se
va afierosi Lui.
A suferit din partea colegilor răi care îşi băteau joc de el, atunci când el cu Marele Vasilie cunoşteau
doar două drumuri: spre biserică şi spre şcoală, la universitate.
A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, Sasima. Locuitorii ei, primitivi şi
barbari, nu erau în stare să-l înţeleagă.
A suferit de la eretici, în principal de la arieni. În timp ce predica, două atentate de asasinat au pus
la cale împotriva lui. Au intrat în biserică şi au început să arunce cu pietre în el. Nu mai era mult şi
îl omorau acolo.
A suferit de la episcopii răi.
A suferit şi – de la cine? De la fiii lui duhovniceşti. Cât a plâns pentru ei Sfântul Grigorie, nu a
plâns pentru toţi ceilalţi la un loc. Pe unul din fiii săi, pe aşa-numitul Maxim, l-a luat de copil sărac
la curtea lui, l-a făcut diacon, preot, arhimandrit. L-a cinstit cu cele de mai sus, iar el l-a rănit. Mult
mai mult decât toţi ceilalţi. Plângea şi suspina Grigorie.
A suferit. Dar a biruit. Pentru că avea cu el pe poporul credincios şi pe Dumnezeu. Şi dacă l-au
părăsit fiii lui duhovniceşti, care s-au arătat nemulţumitori şi nerecunoscători, şi dacă arienii au
luptat cu turbare împotriva lui, şi dacă asasinii au căutat să-l omoare, şi dacă părinţii lui au murit, Îl
avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi în
marile necazuri spunea: Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul.
A demisionat din tron. Nu mai suporta răutatea, calomniile şi obrăzniciile. A părăsit
Constantinopolul. S-a dus departe, în pustietate, şi acolo a alcătuit cântări preadulci. Cele pe care le
auzim în biserică la Naşterea Domnului: „Hristos se naşte, slăviţi-L…” şi la Paşti: „Ziua Învierii,
popoare, să ne luminăm…” sunt ale lui Grigorie. L-a întrecut şi pe Pindar.
În sfârşit, şi-a încheiat viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu desăvârşire singur, „întreţinându-
se doar el cu Dumnezeu”. Iar sfântul său trup a fost în Capadocia până în 1922. Atunci, refugiaţii,
lăsând toate, au luat doar trupul Sfântului Grigorie şi l-au adus în Elada. Astfel, se află în Noua
Karvali (Nea Karvali), în afara Kavalei.
Acesta a fost marele Părinte – Sfântul Grigorie Teologul.
Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.
Întâi, să îi mulţumim lui Dumnezeu, Care în Biserică, în fiecare clipă dificilă, trimite omul cel mai
potrivit. Odată pe Marele Antonie, altădată pe Marele Atanasie, altădată pe Marele Vasilie, altădată
pe Grigorie Teologul, altădată pe Marcu Evghenicul, altădată pe Cosma Etolianul. Un şir de bărbaţi,
care au ţinut la înălţime stindardul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru aceştia.
Al doilea, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. El a trecut prin cuptor ca aurul. „Ca pe aur
în topitoare l-a încercat” pe el (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6). Şi tu, dacă vrei să-ţi păstrezi
credinţa, vei fi încercat. Spune-mi, ce te costă creştinismul? Crezi că eşti creştin pentru că aprinzi o
lumânare şi faci o metanie? Pentru astea te voi numi creştin? Dacă vei fi credincios, vei fi prigonit.
Dacă eşti ortodox, prieten al adevărului, om cu conştiinţă, vei suferi. Pentru că Duhul Sfânt zice:
„Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22) şi „Cei ce
vor să trăiască cu cucernicie… vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Măcar de ne-ar învrednici
Dumnezeu să fim prigoniţi ca şi sfinţii.
Aşadar, nu creştini morţi, ci vii, credincioşi şi hotărâţi, copii ai lui Grigorie, copii ai marilor Părinţi.
Amin.
+Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeii
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului
Panteleimon, Florina, 25 ianuarie 1976)
(traducere din elină: monahul Leontie)

Despre mizeria omului din afară

I,II, 15
Cine am fost? Cine sunt? Ce voi fi nu după mult timp? Unde ducând-o vei opri, Nemuritorule,
marea Ta plăsmuire – dacă e ceva mare, cum cred. Nefiind nimic, în zadar ridicăm, făpturi de o zi,
din sprâncene. Dacă am fi numai aceasta cât apare celor mai mulţi, atunci când piere viaţa, n-aş mai
avea nimic.
Juninca deschide pântecul născătoarei şi saltă şi suge ugerul dulce. La trei ani ridică jugul şi trage
povara carului adăugând gâtul ei mare unul alt gât puternic. De îndată ce a alunecat din pântec,
cerbul cu piele schimbătoare pune de îndată piciorul lângă piciorul mamei şi fuge de câinii
mâncători de carne crudă şi de calul sprinten, şi se ascunde în adâncul desişului. Urşilor şi neamului
mistreţilor devastatori, leilor, tigrului calm şi leopardului celui puternic numaidecât li se ridică părul
de pe spate când văd fierul, freamătă şi se aruncă pe vânătorii cei puternici. Pasărea acum lipsită de
pene pe aripi, dar peste puţin timp cu pene frumoase, străbate văzduhul mult deasupra cuibului.
Galbena albină lasă peştera şi-şi face casa simetrică pe care o umple cu rodul ei dulce. Toate acestea
sunt osteneala unei singure primăveri, iar hrana tuturor se face în mod spontan, căci mâncarea le-o
dăruieşte pământul. Nu brăzdează marea crudă, nu ară, nu au nici chelari, nici paharnici. Pasărea o
hrăneşte aripa repede şi fiarele le hrănesc văile; puţin se ostenesc, grija lor e de fiecare zi. Iar marele
leu, cum am auzit, după ce a gustat din animalul pe care l-a omorât, se îngreţoşează de rămăşiţele
prânzului său. În unele zile mănâncă, în alte zile bea dând cu putere măsură pântecelui. Atât de
lipsită de greutăţi e viaţa lor: stânci şi ramuri, casa lor, sunt mereu la dispoziţia lor; sunt sănătoase,
puternice, frumoase. Dacă le mistuie o boală, îşi dau fără planşete suflarea puternică. Nu sunt plânse
cu cântece de jale de unul sau altul care să li se adune de jur-împrejur şi prietenii lor nu le taie
[drept amintire] şuviţe de păr. Voi spune mai mult: pier fără teamă; când moare, fiara nu tremură de
nici un rău.
Priveşte acum şi neamul fricos al muritorilor: ai putea spune că nimic nu e mai meschin decât
oamenii. Sunt rod al curgerii, iar mama m-a născut cu greu. Am fost crescut cu multe şi grele oste-
neli. Mama m-a ţinut în braţe, dulce osteneală; după care mistuită de durere dorea pământul. După
aceea am mers în patru picioare pe podele. După aceea m-am ridicat cu paşi tremurători, ajutându-
mă şi cu mâinile. După aceea cu urme de voce nearticulată mi-am luminat mintea. După aceea am
plâns cu lacrimi sub cei ce mi-au călăuzit educaţia. La douăzeci de ani mi-am adunat puterile şi am
înfruntat ca un atlet multe nenorociri. Unele din ele sunt şi acum cu mine, altele s-au dus, iar de
altele voi mai pătimi greu, ştii bine asta, suflete al meu, străbătând viaţa aceasta, târâre în care nu
poţi să ai nici o încredere, scurgere sălbatică, val de mare împins încolo şi încoace de amarnice
vânturi. Multe zdruncinături mi le-a pricinuit lipsa de minte [nebunia]; altele însă mi le-a adus
demonul, adversar al vieţii noastre. Căci dacă pui în cumpănă desfătările şi întristările vieţii şi tragi
din mijloc greutatea, talgerul cu rele, mult mai greu, va ajunge la pământ, în timp ce acela cu lucruri
bune se va înălţa în sus. Luptă, mare, ogor, greutăţi, tâlhari, averi, conţopişti, preceptori de taxe
ţipători, retori, cărţi, judecători, un demnitar ticălos: toate acestea sunt jucăriile unei vieţi
mizerabile.
Priveşte acum şi desfătările: ghiftuiala, greutatea, cântecul, râsetele, un mormânt mereu plin de
hoituri în putrefacţie, daruri de nuntă, altă nuntă dacă prima se destramă, adultere, asasini ai adul-
terilor, copii, spaima bănuielii [cu privire la originea lor], frumuseţea – vrajă infidelă, urâţenia rea
care nu inspiră frică, grijile dacă ai copii mulţi, durerea lipsei de copii, bogăţie şi sărăcie: un dublu
rău, insulta, mâhnirea, o minge aruncată dintr-o parte în alta de mâini de tineri. Văzând acestea
mintea mi se mistuie dacă cineva crede este foarte bun ceea ce are în el mai mult rău decât mai bine.
Nu plângi auzind câte dureri au avut şi cei dinainte? Nu ştiu dacă auzind vei lăcrima sau vei râde.
Căci amândouă acestea s-au potrivit mai înainte înţelepţilor: unuia plânsul, iar altuia râsul88, aşa
cum troienii şi aheii s-au omorât aruncându-se unii asupra altora din pricina unei curviştine89.
„Luptatu-s-au cureţii şi etolienii viteji”90 între ei pentru un cap de porc şi părul lui de porc91.
Eacizii92, cântaţi într-o mare epopee [Iliada], au murit unul în mijlocul vrăjmaşilor lovit de o mână
nebună, altul din desfrâu. Mare e gloria fiului Amfitrionei [Heracles], dar el, atotdistrugătorul, a fost
mistuit de o cămaşă care i-a mâncat carnea. De-alde Cyrus93 şi Cresus n-au scăpat de moarte rea,
nici câţi până mai ieri au fost regii noştri. Iar pe tine, Alexandru, fiul şarpelui95, care ai avut o
putere de nestăvilit, te-a distrus vinul atunci când ai străbătut tot pământul. Cine e mai mare între
cei morţi? Ţărână şi oase numai sunt Atrid eroul96 şi Iros cerşetorul97, Constantin împăratul98 şi
slujitorul meu, săracul şi bogatul; e doar un singur mormânt. Cele de aici sunt aşa, iar cele de
dincolo cine va putea spune ce le va aduce celor nedrepţi ziua de pe urmă? Foc mistuitor, întuneric
cumplit pentru cei ce sunt departe de Lumină, viermele, aducerea-aminte veşnică de răutatea
noastră. Mai bine ar fi fost, răule, să nu fi trecut prin porţile vieţii99, iar dacă ai trecut, să te fi
destrămat întreg asemenea fiarelor, decât să ai aici atâtea dureri şi după aceasta o pedeapsă mai rea
decât cele pe care le ai aici.
Unde-mi este marea slavă a omului celui întâi-născut [Adam]? A fost nimicită de mâncare [Fc 3, 1
sq.]. Unde e înţeleptul Solomon? A fost biruit de femei [3 Rg 11, 1 sq.]. Unde e Iuda, care a fost
numărat împreună cu cei Doisprezece Apostoli? Pentru un mic câştig s-a acoperit de întuneric.
Hristoase Împărate, rogu-Te, dă slujitorului Tău leacul relelor şi învie-l din ele, Fericite! Un singur
lucru bun şi stabil este pentru muritori: speranţele cereşti prin care mai respir puţin. De toate
celelalte lucruri bune m-am săturat. Toate câte trag la pământ doresc să le las muritorilor: patrie şi
pământ străin, scaune şi gloria dispreţuirii lor, vecini şi străini, cucernici şi răi, oameni deschişi şi
cei uneltitori în ascuns, cei cu ochi neinvidios şi cei mâncaţi pe dinăuntru de răutatea sinucigaşă.
Altora le revin desfătările vieţii; eu voi fugi bucuros de ele. Vai ce viaţă e aceasta, care pare mai
lungă din pricina nenorocirilor! Până când voi mai da gunoiului? pentru că orice lucru plăcut al
vieţii noastre e o desfătare cu două tăişuri: înseamnă a primi şi a arunca zi de zi după o anume
măsură; pentru scurt timp ele sunt în stomac iar pentru totdeauna în latrină.
Iarăşi iarnă, iarăşi vară, una după alta primăvară şi toamnă, zile şi nopţi, năluci cu două feţe ale
vieţii. Cer, pământ, mare: nimic nu e nou pentru mine, nici câte stau fixe, nici câte se rotesc de jur
împrejurul meu. M-am săturat de ele! Dă-mi Tu altă viaţă şi lume, căci cu greu, dar bucuros, suport
toate nenorocirile. Ah, de-aş fi fost mort când m-ai legat de măruntaiele mamei mele! De s-ar fi
coborât întunericul peste mine de când am început să plâng101! Ce viaţă e aceasta? Ieşind dintr-un
mormânt [pântecul matern] merg spre un mormânt; iar scos din mormânt voi fi îngropat direct în
foc. Însuşi timpul cât respir e curgerea unui râu care aleargă repede, care se duce pururea şi vine
mereu neavând nici o stabilitate. Totul e praf aruncat în ochii mei, ca să cad departe de Lumina lui
Dumnezeu şi, ţinându-mă de ziduri102 şi rătăcind din loc în loc, să-mi întind piciorul în afara Vieţii
celei Mari. Voi îndrăzni să spun o vorbă adevărată: omul muritor e o marionetă a lui Dumnezeu103,
una din câte se găsesc în oraş. Alta e masca pusă deasupra, pe care a făcut-o mâna; dacă va fi
ridicată, mă tem să nu mă arăt dintr-o dată altul. Aşa e viaţa muritorilor laşi, care se îngrijesc de
speranţe de vis. Pe aceste le veţi avea după puţin.
Eu însă nu voi înceta să mă agăţ de Hristos dezlegându-mă de legăturile acestei vieţi pământeşti.
Căci dublu sunt: trupul e de aici şi de aceea înclină spre pământul care-i e propriu; dar sufletul e
suflarea lui Dumnezeu şi doreşte mereu şi cu putere partea mai bună a celor mai presus de ceruri.
Cum aleargă curgerea unui izvor, iar focul care arde cunoaşte o singură cale neschimbată: se avântă
în sus. Cât de mare e muritorul! E ca un înger dacă avântându-se ca un şarpe din pielea sa
multicoloră se înalţă în sus.
Săltaţi episcopii Eu am murit. Şi voi, vecini ticăloşi, nu veţi mai tremura ca mai înainte. Închideţi-vă
veşnic casa cea mare a împăratului Celui Viu. Eu, lăsând toate, am un singur lucru: crucea, stâlp de
lumină [cf. Iş 13, 21] al vieţii mele. Iar dacă voi fi ridicat de aici, mă voi atinge şi de jertfele cereşti,
de care nu se apropie invidia – un rău pe care oamenii şi-l fac ei înşişi, dacă se poate spune aşa -,
atunci când fără invidie mă voi ruga şi pentru invidioşi.
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din
Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.
Despre prieteni care nu sunt buni
I, II, 22
Cumplită e suferinţa. Dar dacă vine de la prieteni, e cu atât mai rea. Dacă e cu muşcături ascunse,
lucrul este insuportabil. Dacă vine de la prieteni credincioşi, e o ruşine. Iar dacă vine de la slujitori
ai lui Dumnezeu, unde te-ai putea întoarce? Cum vei fugi de asaltul relelor?
Despre acelaşi lucru
I, II, 23
Cumplită e întristarea. Dar dacă te întristează un prieten e un lucru de sclav. Dacă te muşcă pe
ascuns, e un lucru de fiară. Dacă o femeie gureşă, locuieşti împreună cu un demon. Dacă un judecă -
tor, e nevoie de fulgere. Iar dacă un preot, ascultă, Hristoase, judecă şi fă dreptate.
Din PG 37 – “Poeme autobiografice” – traducere din limba greacă de diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr.