DIRK CUSSLER

MAREA DIAVOLULUI

UN ROMAN DIN SERIA DIRK PITT CREATĂ DE

CLIVE CUSSLER

Traducere din limba engleză Gabriel Stoian

2022
 LISTA PERSONAJELOR

ECHIPA NAȚ IONAL UNDERWATER AND MARINE AGENCY

(Echipa. De la Agenția Națională Subacvatică și Marină) (NUMA)1

PERSONAJE
Dirk Pitt, director al NUMA
Al Giordino, director al NUMA pentru tehnologie subacvatică
Rudi Gunn, director al NUMA
Summer Pitt, director pentru proiecte speciale al NUMA și fiica
lui Dirk Pitt
Dirk Pitt jr. director pentru proiecte speciale al NUMA și fiul lui
Dirk Pitt
Hiram Yaeger, director al Centrului de Resurse Computerizate
James Sandecker, vicepreședinte al SUA și fost director al
NUMA
Loren Smith Pitt, membră a Congresului din Colorado și soția lui
Dirk Pitt
Bill Stenseth, căpitan al navei de cercetare Caledonia a NUMA
Homer Giles, șef-mecanic pe nava de cercetare Caledonia a
NUMA

ECHIPA DE PE NAVA MELBOURNE

Alistair Thornton, proprietar al Companiei Miniere Thornton
Margot Thornton, geofizician și fiică a lui Alistair Thornton
Chuck Sonntag, ofițer cu navigația pe nava Melbourne
Doctor Yee, inginer de la Ministerul Apărării Naționale din
Taiwan

ARMATA DE ELIBERARE A POPORULUI DIN CHINA

Generalul Xu Junhai, comandant al Centrului de Control al
Zborurilor Spațiale
Colonelul Yan Xiaoming, director de programe al proiectului
Dragonfly (Libelula)
Doctor Lu Zhengli, inginer specialist în rachete în cadrul
1
Fundație înființată în 1979 de Clive Cussler, care se ocupă de istoria
navală a Statelor Unite, efectuând explorări submarine și descoperind
epave de nave.
Proiectului Libelula
Locotenent Zheng Yijong, membru al Comenzii de operațiuni
speciale ale forței armate de rachete din Armata de Eliberare a
Poporului și nepot al lui Yan Xiaoming
Ning, membru în cadrul serviciului de Operațiuni Speciale din
Armata de Eliberare a Poporului (AEP)
Mao Jing, ofițer operativ al AEP, aflat în Sikkim, India

TIBETANI DIN INDIA

Ramapurah Chodron, luptător de gherilă din Lhasa
Thupten Gungtsen, călugăr budist de la Mănăstirea Nechung
din Lhasa
Kyentse Rinpoche, Lama superior al Administrației Centrale
Tibetane
Kuten, Oracolul Nechung și oracolul de stat al Tibetului
Tenzin Norsang, agent de securitate al Administrației Centrale
Tibetane

ALTE PERSONAJE
James Worthington, pilot pe un aparat C-47 în Tibet
Delbert Baker, copilot pe același aparat C-47 în Tibet
Nathaniel Jenkins, sergent, analist al Forțelor Aeriene
Americane privind sateliții, din Brigada 100 de apărare contra
proiectilelor
Chen Yuan, doctor, director al Muzeului Palatului Național,
pentru artă budistă și tibetană
Feng Zhoushan, doctor, fost director al antichităților tibetane
din Muzeul Palatului Național
Lee Hong, director adjunct al Muzeului Palatului Național
Rob Greer, proprietar al Muzeului Clubului Tibetan din McLeod
Ganj, India
Henry Buchanon, director al Institutului American din Taiwan
Jiang Ji, pescar de pe insula Qimei
PROLOG
 LHASA, TIBET
18 MARTIE 1959

Motoarele în stea Pratt & Whitney gâfâiau și se chinuiau,

zbătându-se să aspire aerul rarefiat de la mare altitudine. Două
motoare venerabile, din seria Twin Wasp, cu paisprezece cilindri,
produse cu miile în timpul războiului, acționau avionul de
transport C-47, fără însemne, care vibra în noaptea furtunoasă.
Neavând nicio încărcătură în partea din spate a fuzelajului,
avionul, cunoscut și sub numele de Skytrain, era deosebit de
sensibil la curenții de aer schimbători cu care lupta deasupra
plafonului lumii.
— Am ajuns cu greu la 6 600 de metri altitudine, a spus cu glas
tărăgănat Delbert Baker, copilotul avionului, care ținea între dinți
o scobitoare. Cu părul ciufulit, cu o față rotundă ca luna și având
privirea plictisită a unui om care ar căsca dacă un extraterestru l-
ar bate pe umăr. Motoarele nu o duc prea bine.
— Suntem cu mult sub plafonul maxim de zbor, chiar dacă
motoarele nu par să gândească la fel, a spus pilotul cu glas
crispat.
Spre deosebire de copilotul său, James Worthington stătea
drept de spate, purtând un costum de zbor bine apretat, și ținea
strâns în mână manșa avionului. Cu toate acestea, rămăsese
nepăsător față de rafalele de vânt și la scârțâiturile scoase de
avionul de marfă gol, care era izbit de vântul puternic. Deși
rămase nevăzute, piscurile munților defilau pe sub burta
avionului, iar Worthington a rămas la fel de calm ca un om care
joacă dame.
Ca și Baker, Worthington avea multă experiență în ceea ce
privea zborurile peste munții Himalaya, făcând transporturi.
Amândoi zburaseră peste acei munți în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, când Forțele Aeriene ale SUA furnizaseră arme și
provizii către naționaliștii chinezi care își aveau bazele în India.
Acum zburau pentru CIA, dar pericolele pe care le prezenta zborul
peste impunătorul șir de munți pe vreme proastă nu se
micșoraseră.
Worthington a atins două mânere cu butoane roșii care se aflau
între scaunul lui și al copilotului, ca să se asigure că erau trase
complet spre spate. Sectorul cu manetele de comandă ale
motoarelor controlau amestecul de carburant. Erau setate la nivel
minim, pentru traversarea șirului cel mai înalt de munți din lume.
Pilotul și copilotul au auzit un pârâit în căști, și vocea
navigatorului, așezat într-un compartiment din spatele lor:
— Mai avem douăzeci de minute până ajungem la Lhasa!
Menținem cursul de acum!
Avionul s-a cutremurat brusc, precum un carusel care sare de
pe șine. Baker a aruncat o privire prin geamul lateral spre
ninsoarea persistentă care cădea peste aripile avionului.
— Sper că băieții noștri vor aprinde luminile!
Worthington a dat aprobator din cap.
— Dacă nu le aprind, vor trebui să le care peste munții
Himalaya.
Avionul a zburat lin prin noapte, iar piloții s-au chinuit să
contracareze curenții neașteptați, care azvârleau aparatul în sus.
Ceva mai puțin frecvenți dar mult mai periculoși, erau curenții
descendenți, apăruți pe neașteptate, care loveau fără să îi
avertizeze.
Curând, s-au apropiat de țintă, și Worthington a inițiat
procedurile de coborâre, deoarece știa că piscurile cele mai înalte
rămăseseră în urma lor. În noaptea întunecată, la sol au apărut
câteva lumini care aminteau de niște lumânări aprinse,
îndepărtate.
— Ăsta trebuie să fie locul, a spus Baker.
Navigatorul a indicat un alt cap-compas, iar Worthington a
modificat traiectoria de zbor, virând spre luminile răzlețe ale
orașului Lhasa. Capitala istorică a Tibetului era un oraș plin de
culoare, dar prăfuit, care se întindea de-a lungul văii râului
Kyichu, la impresionanta altitudine de 3 600 de metri. Singurul
aeroport oficial al țării se afla la 130 de kilometri spre nord-est,
dar Worthington nu avea intenția să aterizeze pe teritoriul ocupat
de China. De aceea, își conducea avionul C-47 spre o pistă
improvizată, creată pentru acea misiune de către localnici
prietenoși care curățaseră în secret rocile de pe o câmpie din
partea de vest a orașului.
În timp ce Worthington a zburat la joasă altitudine pe deasupra
orașului, și amândoi piloții au privit solul prin plafonul de nori
dispersați, ninsoarea a scăzut în intensitate, apoi a încetat cu
totul.
— Acolo, în față, puțin spre dreapta, a spus Baker, arătând cu
degetul spre parbriz.
Scobitoarea din gura lui s-a mișcat brusc, ceea ce era un semn
al încordării.
Ș i Worthington a văzut același lucru. Două lumini albastre,
slabe, aliniate perfect pe direcția est-vest, având între ele o dungă
lungă de culoare neagră.
Baker s-a uitat în față pentru a aprecia distanța și a scos trenul
de aterizare.
— Nu sunt convins că au reușit să facă pista de șase sute de
metri, așa cum le-am cerut.
Worthington a clătinat din cap.
— Acum e prea târziu ca să mai facem ceva. A aliniat botul
avionului Skytrain în funcție de cea mai apropiată lumină și a
redus viteza. Vântul frontal a părut să facă avionul să
încetinească și a făcut ca aripile să se balanseze. Worthington a
așteptat până când lumina albastră a dispărut sub botul
aparatului, apoi i-a spus lui Baker: Luminile de aterizare!
Baker a aprins luminile avionului, care a coborât. Cu mâna
sigură ca de chirurg, Worthington a contracarat curenții furioși de
aer și a coborât avionul și mai mult. Luminile de aterizare au scos
la iveală un câmp plat, prăfuit, iar pneurile au atins ușor solul, la
un metru dincolo de lumina albastră. Aparatul a tresăltat pe solul
denivelat și a încetinit puternic, iar roata de bechie a măturat
solul, ridicând un nor de praf. Pilotul a dirijat avionul și l-a oprit
la mică distanță de a doua lumină albastră, după care a virat de-a
latul terenului, spre prima lumină. A întors aparatul în vânt
pentru decolare și a oprit motoarele.
Baker a deschis geamul lateral din dreptul lui și s-a uitat
dincolo de câmpie. Spre sud se vedeau luminile câtorva case, însă
în rest totul era cufundat în întuneric. Nu îi aștepta nimeni.
— Ori am sosit prea devreme, a spus el, ori pasagerii noștri au
întârziat.
— Ori nu vor sosi deloc! a spus Worthington. Bine măcar că nu
am avut parte de un comitet de primire.
Ș i-a înclinat capul într-o parte pentru a auzi mai bine, apoi a
deschis geamul lateral din partea lui. S-a întors spre Baker și a
făcut o grimasă, clătinând din cap.
În afară de murmurul vântului care bătea în rafale, au auzit
pocnetele inconfundabile ale unor focuri de armă venind din
depărtare.
*
Ramapurah Chodron a auzit aceleași focuri de armă venind
dinspre centrul orașului și s-a crispat. Dacă misiunea ar fi decurs
conform planului, nu ar fi avut loc schimburi de focuri. Doar o
extracție rapidă și fuga din oraș înainte ca ocupanții chinezi să își
dea seama ce s-a întâmplat. Însă schimburile de focuri din
apropierea palatului Potala indicau altceva.
Ram, așa cum îi spuneau instructorii de la CIA, și-a apăsat
strâns palma pe patul pistolului Colt de 9,6 mm și s-a uitat cu
fereală pe după un gard scund din piatră. Mănăstirea Nechung,
aflată la aproximativ doisprezece metri mai încolo, avea aspectul
unei morgi, pentru că era întunecată și tăcută. Însă împușcăturile
din depărtare însemnau că acoperirea lor fusese distrusă și nu se
mai puteau bucura de luxul unei incursiuni liniștite.
Ș i-a încordat privirea, dar nu a văzut nicio mișcare în jurul
clădirii învăluite în întuneric. Fiind unul dintre cei doisprezece
membrii al unei grupări de gherilă tibetane parașutate într-o vale
largă de la nord-vest de Lhasa în urmă cu două zile, Ram primise
sarcina de a rezolva cea mai ușoară dintre cele două misiuni. A
condus o echipă de patru oameni pentru a captura Oracolul
Nechung, cel mai important consilier spiritual al lui Dalai Lama, și
să îl aducă în secret la aerodromul improvizat, pentru a pleca
într-un loc în care să fie în siguranță.
Misiunea mai dificilă urma să se execute în centrul orașului.
Acolo, ceilalți opt oameni instruiți trebuiau să se strecoare în
palatul Potala și să-l scoată de acolo chiar pe Dalai Lama.
Din 1950, când trupele chineze ocupaseră Tibetul, lucrurile se
încinseseră din cauza Răscoalei Lhasa. Atacurile îndrăznețe
declanșate de insurgenți și revoltele din întreaga țară culminaseră
prin demonstrații desfășurate în capitala Tibetului pentru
obținerea independenței. Acele acțiuni duseseră la declanșarea
unor represalii. Cu câteva zile înainte, în Lhasa a pătruns un
contingent numeros de forțe armate chineze, ceea ce sporise
încordarea.
Se zvonea pretutindeni cum chinezii ar fi pe punctul de a-l
aresta pe Dalai Lama și de-al scoate din Tibet pentru a-l azvârli în
închisoare. Liderii guvernului tibetan, aflați în exil în India, au
reacționat consultându-se cu principala lor sursă de sprijin, CIA.
Vreme de ani și ani, Agenția Centrală de Informații sprijinise
liderii tibetani în exil și furnizase arme gherilelor ca mijloc de a
culege informații despre programul Chinei de construire a bombei
atomice. Acum, când resursele locale fuseseră aruncate în
acțiune, agenția era de părere că scoaterea lui Dalai Lama din țară
merita riscurile.
Tibetanii aleși pentru acele misiuni aveau legături vechi cu CIA.
Ei fuseseră transportați de cealaltă parte a globului, până în
Colorado, unde se instruiseră în munții Stâncoși și deveniseră
parașutiști. Chodron fusese unul dintre primii absolvenți ai acelei
instruiri, urcând treptat în grad, datorită priceperii lui în folosirea
aparaturii radio de teren.
Strângând între degete patul pistolului, Ram a auzit zgomotul
făcut de un iac bătrân, care rătăcea în apropierea mănăstirii. Asta
i-a adus aminte de vitele din rasa Hereford pe care le văzuse
păscând pe pășunile montane din Colorado. Ș i-a amintit de
asemenea cu plăcere de gustul, simțit pentru prima oară, când
mâncase biftec de vită, servit la o cafenea de pe marginea șoselei,
în apropiere de Vail.
A alungat acea imagine din minte în momentul în care un
camarad, purtând uniformă de camuflaj, a apărut târâș alături de
el și l-a înghiontit cu cotul în coaste.
— Se pare că în spate e liber, a spus omul în șoaptă.
— Bine, să trecem la treabă! Pune-i pe Raj și Tagri să ocupe
poziții în fața intrării cât noi căutăm înăuntru.
Omul a dat afirmativ din cap și a transmis mesajul către doi
pistolari aflați în umbră, în spatele lui. L-a urmat pe Ram, care s-
a ridicat puțin și a înaintat în poziție ghemuită către intrarea în
mănăstire.
Nimeni nu știa de câtă vreme era socotită sacră acea mănăstire,
însă ea exista acolo de aproape patru sute de ani. Era o clădire
modestă, construită la poalele dealurilor din nordul orașului. Ram
a intrat pe ușa vopsită în roșu sângeriu, și a pătruns într-o curte
interioară spațioasă. Treptele din spate duceau spre capelele
aflate de o parte și de alta, iar un etaj al clădirii găzduia călugării
de acolo.
Având o culoare gălbuie, un foc ardea alături de capela din
stânga, iar aroma tămâii plutea în aer. Ram s-a lipit de peretele
lateral și s-a îndreptat spre treptele din spatele clădirii. A auzit un
foșnet venind dinăuntru și a rămas ca înghețat. Bălăbănindu-se
pe picioare, pe trepte a apărut o siluetă.
Era un soldat chinez, având o armă cu încărcare manuală, pe
care a fluturat-o înspre Ram.
— Cine-i acolo? a întrebat el cu glas nesigur în limba
mandarină.
Era prea întuneric pentru ca Ram să vadă ochii injectați ai
soldatului, dar era suficient de aproape pentru a simți mirosul de
alcool răspândit de răsuflarea lui. A ridicat puțin țeava pistolului,
apoi a tras două gloanțe. Capul soldatului s-a mișcat spre spate,
apoi s-a prăbușit la pământ, iar arma a scos un zdrăngănit când a
atins pavajul din piatră.
— Ascunde-l! i-a spus în șoaptă Ram partenerului său, care
ajunsese în fugă alături de el.
Ram a pășit spre capelă și s-a apropiat de micul foc ce ardea
într-un cerc improvizat ca să îl încălzească pe soldat. Flăcările lui
aruncau umbre mișcătoare la capătul îndepărtat al capelei, unde
un altar înălțat era încărcat de lumânări. Încăperea părea pustie.
Apoi, dintr-o boxă, a apărut o dungă de lumină. Ram și-a ridicat
pistolul și s-a furișat înapoia unui stâlp din piatră, în vreme ce o
siluetă s-a apropiat. A așteptat până când bărbatul a trecut pe
lângă el, apoi a sărit din spatele lui și i-a lipit țeava pistolului de
spinare.
— Avem necazuri? a întrebat cel pe care Ram îl capturase, după
care s-a întors cu fața spre el.
Lumina scoasă de lumânarea mică a scos la iveală un bătrân
cu capul ras, purtând roba roșie de călugăr. Neobișnuit de lat în
umeri, el s-a uitat la Ram cu ochi calmi, fără să clipească.
Ram a coborât pistolul, apoi și-a plecat capul în semn de scuză.
— Îl caut pe Oracolul Nechung, a spus el în limba maternă a
călugărului.
— Oracolul nu este aici, i-a răspuns călugărul. A plecat acum
două zile la palatul Potala, pentru a se vedea cu Dalai Lama. Încă
nu s-a întors. Apoi, călugărul s-a uitat la uniforma întunecată a
luptătorului. Ai venit să-l ajuți?
Ram a confirmat printr-o mișcare din cap.
— Se crede că acum chinezii vor să-i întemnițeze pe Dalai Lama
și pe consilierii lui. Am venit aici ca să-l ajutăm să fugă.
Călugărul a dat afirmativ din cap.
— Oracolul a prezis pericolul iminent.
Un aparat de radiorecepție prins la centura lui Ram a bâzâit,
apoi s-a auzit o voce însoțită de paraziți.
— Căprioară Roșie, sunt Leopardul de Zăpadă. Ț inta a plecat
înainte de sosirea noastră. Suntem atacați cu focuri de armă. Ne
îndreptăm spre lift! Repet, ne îndreptăm spre lift!
— Sunt Căprioara Roșie, am recepționat! a răspuns Ram.
Suntem pe drum!
Ram a scrâșnit din dinți. Trebuiau să fie așteptați de o echipă
de avangardă, care fusese parașutată cu o zi înaintea lor, dar acei
oameni nu apăruseră la punctul de întâlnire stabilit.
Acum, lucrurile era clare. Se întâmplase ceva rău. Probabil
chinezii primiseră un pont. Echipa de avangardă fusese
capturată, ori reușise să îl scoată pe jos pe Dalai Lama din Lhasa.
Ram a aruncat o privire spre focul ce ardea mocnit, și s-a rugat să
fie vorba de a doua variantă. În orice caz, propria lui misiune nu
mai avea niciun rost.
Ram și-a prins aparatul de radiorecepție la brâu și s-a uitat
spre călugăr.
— Dalai Lama și Oracolul au fugit deja din Lhasa?
Călugărul a dat afirmativ din cap.
— Cred că ar fi posibil.
— Tu cine ești?
— Numele meu este Thupten Gungtsen. Sunt khenpo al
mănăstirii și adjunct al Oracolului.
În calitate de abate și administrator principal al Mănăstirii,
Gungtsen era un om expus riscurilor.
— Nu vei fi în siguranță dacă acum chinezii descoperă că Dalai
Lama a fugit. Trebuie să vii cu noi.
Călugărul s-a uitat lung la el.
— Eu nu sunt important, dar Idolul Nechung este.
 A făcut semn cu un umăr spre altar. Așezată într-o nișă
deasupra altarului, se afla o statuetă de culoare neagră. Ram a
recunoscut-o ca fiind Pehar, o zeitate tibetană cunoscută și sub
numele de Nechung, numele mănăstirii.
— Oracolul nu-și poate îndeplini îndatoririle fără statuia asta.
Ea trebuie să îi fie încredințată.
Ram s-a uitat spre templu și a dat aprobator din cap.
— Repede!
— Voi avea nevoie de ajutorul tău, a spus Gungtsen, și s-a
răsucit pe călcâie.
A traversat capela cu pași măsurați și s-a oprit în fața nișei. În
interiorul ei se afla sculptura grea din piatră, înconjurată de o
serie de statuete mai mici, de aceeași culoare.
Ram vizitase templul când era mic, dar nu văzuse niciodată
statuia veche atât de aproape. Având șaizeci de centimetri
înălțime, era sculptată dintr-o rocă neagră și strălucitoare.
Călugărul a îngenuncheat în fața ei și a început să rostească o
rugăciune, însă Ram s-a apropiat de el și l-a ridicat.
— Nu avem timp, a spus el.
Călugărul a dat din cap în semn că a înțeles și a strâns zeitățile
mici. Le-a înfășurat într-o pânză aurită din altar și i-a întins-o lui
Ram. Bărbatul le-a vârât sub haină, și a rămas surprins când a
descoperit cât de grele erau, după care l-a îndemnat pe călugăr să
se grăbească.
Gungtsen a înfășurat altă cârpă în jurul statuii Idolului
Nechung, după care a pus-o pe umăr.
— Sunt gata!
Au ieșit din capelă, alăturându-se celui de-al doilea membru de
gherilă, care aștepta în curte. În timp ce ieșeau pe poarta din față
a mănăstirii, de la mai puțin de un metru a răsunat zgomotul
unei împușcături. De cealaltă parte a străzii late din pământ
bătucit, un bărbat înarmat, îmbrăcat într-o uniformă verde, a
apărut împleticindu-se din umbre și s-a prăbușit la pământ.
Având în mâini o carabină M1, luptătorul pe nume Tagri a scos
capul din spatele unui tufiș.
— Asta a fost un cercetaș al unei patrule care se apropie de noi.
Cuvintele lui au fost confirmate de un răcnet ascuțit venind de
pe stradă, urmat de scrâșnetul scos de tălpile ghetelor pe pietriș.
 — Oracolul nu e aici, a spus Ram. Trebuie să ne retragem spre
aerodrom.
— Ș i ce facem cu patrula inamică? a întrebat Tagri.
— Ne ocupăm de ea aici.
Ram l-a prins pe călugăr de un braț și l-a tras înapoia unui
stâlp.
Ș i-a scos pistolul și, pe după lucrătura în piatră a stâlpului, l-a
îndreptat spre capătul celălalt al străzii. În spatele lui, călugărul
s-a lăsat pe vine și a rostit în șoaptă o incantație.
Patrula chineză era redusă numeric, fiind alcătuită doar din trei
tineri care aveau în mâini puști fabricate în Rusia. Lipsa lor de
pregătire s-a văzut când toți s-au repezit spre camaradul lor
prăbușit, înconjurându-l, timp în care au ținut puștile cu țevile
îndreptate spre cer.
Ram nu s-a lăsat impresionat de naivitatea lor. A îndreptat
pistolul Colt spre soldatul aflat cel mai aproape de el și a tras trei
gloanțe. Primul l-a lovit pe soldat în umăr, iar celelalte două au
plecat în gol. Însă nu avea importanță. Ceilalți tibetani au deschis
focul cu carabinele, doborându-i imediat pe chinezi.
Ram l-a tras de o mânecă pe călugăr.
— Vino după mine!
A așteptat cât călugărul a recuperat Idolul. Îndepărtându-se de
mănăstire, Ram l-a condus pe lângă cadavre, iar ceilalți membri ai
gherilei au asigurat un perimetru larg în jur.
Mănăstirea Nechung se afla pe o mică ridicătură de la marginea
de nord-vest a orașului Lhasa. Aerodromul improvizat era puțin
spre est, dincolo de o serie de dealuri scunde. Deși o deplasare în
linie dreaptă ar fi fost mai scurtă, Ram nu dorea să fie surprins în
câmp deschis de o forță superioară. Cei care se ocupaseră de
culegerea de informații în ultimele zile îi comunicaseră că în
Lhasa ajunsese un batalion din Armata de Eliberare a Poporului.
Urmând drumul din pământ bătucit, el a condus grupul în
josul dealului, către peisajul orășenesc aflat în zona de câmpie.
Spre sud-est, unde se găsea marele palat Potala, pe o ridicătură
stâncoasă, ne dădeau lupte grele. Ram a sperat că bătălia de
acolo va atrage și alte forțe chineze din calea lor.
Ajungând la o stradă lăturalnică, presărată de locuințe și mici
magazine, au pornit spre est. La acea oră târzie din noapte, strada
era întunecoasă și pustie. Grupul s-a deplasat în pas iute,
membrii lui fiind tot timpul alerți ca să descopere soldați inamici.
Fără să bage în seamă povara pe care o căra în spinare, călugărul
alerga alături de ceilalți.
Auzind zgomotul de motor al unui vehicul care se apropia, cei
din grup s-au ascuns cum au putut în cele mai apropiate intrări
de casă. Un camion militar chinezesc s-a apropiat în mare viteză,
în bena căruia erau șase soldați care se țineau strâns de obloanele
înalte.
Călugărul s-a lipit de Ram în ușa unui magazin de țesături și a
simțit corpul robust al acestuia prin robă.
— Nu ești din Lhasa! i-a șoptit Ram.
— Nu, dintr-un sătuc din Amdo!
— Ești golok?
Călugărul a confirmat cu o mișcare din cap.
Ram cunoștea zona și locuitorii din triburile care locuiau acolo.
Golok erau cunoscuți ca fiind cei mai robuști oameni din Tibet, iar
Ram și-a dat seama de ce.
Cu motorul ambalat, camionul a trecut în viteză pe prin dreptul
lor. Ram a aruncat o privire la ceasul de la mână, în timp ce
praful stârnit de roțile mari ale camionului s-a așternut pe sol.
Membrii echipei de gherilă întârziau la întâlnire.
— Să mergem! a spus el. Trebuie să iuțim pasul!
Grupul s-a deplasat în fugă, traversând câteva intersecții.
Clădirile s-au împuținat în stânga lor, făcând loc câmpurilor care
se întindeau până la poalele munților. Din depărtare încă
răzbăteau zgomote de schimburi de focuri, dar ele nu mai veneau
dinspre sud-vest, ci din fața lor.
Ram a ieșit de pe stradă și a pornit spre dealurile din stânga. Ș i-
a condus echipa în susul unei coline stâncoase. Oamenii lui
respirau greoi. Gungtsen rămăsese în urmă, chinuindu-se să care
statuia, dar reușea să țină pasul. Trecând de creasta colinei, au
ajuns pe un câmp plat. În față, Ram a zărit o lumină albastră.
Au auzit un motor de avion pornind cu zgomot, fiind urmat de
cel de-al doilea motor. Câteva scântei de la gura țevilor de armă, și
împușcături înfundate venind de dincolo de lumina albastră l-au
avertizat că vor trebui să alerge foarte repede pentru a scăpa cu
viață.
 Au văzut cea de-a doua lumină albastră după ce au trecut de o
movilă, apoi în interiorul avionului a apărut o lumină slabă.
Focurile de armă s-au auzit și mai puternic pe măsură ce s-au
apropiat de avion.
— Te descurci? l-a întrebat Ram pe călugăr.
Statuia era grea pentru bătrânul călugăr, însă el a răspuns cu
glas puternic:
— Da!
Când au ajuns la câmpul lung folosit ca aerodrom, vântul a
început să poarte o lapoviță slabă, ale cărei ace i-au înțepat în
spate. Au văzut avionul C-47 în apropierea luminii albastre din
capătul îndepărtat al câmpului. Din nacelele motoarelor ieșeau
firicele de fum, semn că Worthington și Baker pregăteau aparatul
pentru decolare. În jurul ușii deschise în fuzelaj erau câțiva
oameni care urcau în timp ce avionul a început să ruleze.
Aparatul de emisie-recepție al lui Ram a prins viață.
— Căprioara Roșie! Suntem la punctul de plecare! Trebuie să
decolăm! Unde sunteți?
— Ne apropiem imediat! a strigat Ram. Reține avionul! Apoi s-a
întors spre oamenii din echipa lui. Porniți în goană!
Luptătorii au rupt rândurile și au pornit în fugă spre avion.
Ram a rămas puțin în urmă pentru a-l însoți pe călugăr. În ciuda
poverii, Gungtsen se dovedea surprinzător de iute, pentru că
aproape ținea pasul cu ceilalți.
Când s-au apropiat de avion, la capătul celălalt al câmpului,
din întuneric, au izbucnit flăcări de la gura țevilor de arme. Ș ase
soldați chinezi ajunseseră la capătul îndepărtat al câmpului și
deschiseseră locul împotriva avionului. În momentul în care
gloanțele au început să șuiere în jurul lor, nu a mai fost nevoie de
alte îndemnuri pentru ca oamenii lui Ram să alerge și mai repede.
Ultimul luptător din cealaltă echipă, care își aștepta rândul să
urce la bord, s-a ghemuit sub aripă și a deschis focul pentru a le
asigura acoperire și a redus la tăcere câțiva soldați chinezi. A fost
suficient pentru a le permite celor trei oameni din echipa lui Ram
să ajungă la ușă și să urce în grabă la bord.
Ram și Gungtsen ajunseseră aproape de coada avionului când
călugărul s-a împiedicat și a căzut, iar Idolul Nechung i-a zburat
de pe umăr și s-a prăbușit în fața lui.
 — Te-ai lovit? a răcnit Ram, ca să acopere mugetele motoarelor.
S-a oprit și l-a tras pe călugăr de un braț pentru a-l ridica în
picioare.
— Nu, doar am căzut!
— Urcă în avion! Recuperez eu statuia!
L-a împins pe călugăr în față, apoi s-a aplecat să ridice statuia.
Cele două motoare Twin Wasp ale aparatului C-47 au început să
urle când Worthington a accelerat pentru a decola. În momentul
în care a pus Idolul pe umăr, Ram a fost izbit de un vârtej de praf
și zăpadă. În timp i e se ridica în picioare, avionul a început să
ruleze. Călugărul a reușit să ajungă la ușă și a fost tras înăuntru,
în timp ce avionul a accelerat.
Suportând greutatea statuii, Ram a fugit după avion. Nu îi
venea să creadă că bătrânul călugăr o cărase atâta drum, de la
mănăstire până în acel loc, fără să se plângă. Era grea, mult mai
grea decât lăsa impresia. Greutatea ei îi strivea picioarele și îl
împiedica să se miște repede, făcându-l să se simtă ca și cum ar fi
mers prin nămol gros.
Dar trebuia să se miște, și încă repede, pentru că avionul se
îndepărta de el. A mijit ochii prin praful stârnit de motoarele
avionului, și a reușit să vadă la capătul câmpului flăcări de la
țevile puștilor soldaților chinezi. Motoarele avionului urlau, gata
să-i spargă timpanele, și și-a încordat toate puterile pentru a
alerga. Cu un efort enorm, a reușit să ajungă alături de fuzelaj. S-
a apropiat de ușa încă deschisă și a aruncat statuia înăuntru.
A fost cât pe ce să se prăbușească din cauza acelui efort, dar s-
a redresat, în vreme ce avionul l-a depășit în viteză.
Tagri a apărut în ușa avionului.
— Hai, Ramapurah, hai că poți! a răcnit el.
Ram a simțit că se prăbușește, însă și-a mobilizat ultimele
resurse de energie și s-a azvârlit spre ușă în momentul în care
coada avionului a tresăltat pe sol. A prins pervazul ușii între
degete, și a fost cât pe ce să piardă priza, dar Tagri și alt luptător
l-au prins de brațe și l-au tras la bord.
— Rămâi culcat! a strigat cineva către el.
Întins pe burtă și străduindu-se să își recapete suflul, Ram nu
avea niciun motiv să protesteze.
Avionul a rulat cu viteză pe aerodromul improvizat și s-a ridicat
în aer. Însă în timp ce se înălța, soldații chinezi au tras în el. Doi
luptători de gherilă au fost răniți, pentru că gloanțele au trecut
prin învelișul din aluminiu al avionului.
În carlingă, Baker a tresărit când un glonț a străpuns parbrizul
și a trecut șuierând la doi centimetri pe deasupra capului lui. În
vreme ce luminile orașului Lhasa dispăreau în urma lor, el a
escamotat trenul de aterizare, apoi s-a uitat pe geamul lateral. A
văzut elicea rotindu-se și apoi s-a întors spre grupul de
instrumente de bord din fața lui.
— E posibil să avem o pierdere de ulei la motorul numărul doi.
Deocamdată, presiunea este constantă.
Încordat și concentrat, Worthington a rămas cu mâinile prinse
strâns de manșă.
— Ș i voletul dreapta e cam slăbit. Dar bine că am ajuns în aer.
De fapt, mă așteptam la ceva mai rău.
Acel „mai rău” a apărut douăzeci de minute mai târziu, când
piloții au auzit un zgomot neobișnuit venind dinspre motorul din
dreapta. Baker a lovit cu degetul în indicatoarele de presiune a
uleiului.
— Presiunea e foarte scăzută, dar și temperatura. S-a uitat pe
fereastra laterală, pe unde se vedea partea din spate a motorului.
Din nacela lui se scurgeau fuioare de fum negru. Nu e a bună, a
spus el, iar în glasul lui, de obicei calm, s-a furișat o undă de
încordare.
— Asta e, a spus Worthington. Oprește-l! Să vedem dacă putem
șontâcăi peste munți cu un singur motor.
Baker a efectuat procedurile de oprire a alimentării motorului,
punând elicea în pas drapel pentru a reduce rezistența la
înaintare. Worthington s-a îndreptat de spate pe scaun, a sporit
puțin turația motorului stânga și a strâns mai tare manșa.
Chiar dacă avea condiții perfecte de vreme, menținerea unui
aparat C-47 în zbor cu un singur motor reprezenta o sarcină
foarte grea. Din fericire, transportau doar câțiva pasageri și nu
aveau încărcătură suplimentară. Însă aveau parte de o vreme
turbulentă și trebuiau să lupte cu altitudinea mare, și îi aștepta
bariera creată de munții Himalaya.
Refăceau ruta spre sud-vest, către Darjeeling, pe partea indiană
a munților Himalaya. De la Lhasa, era vorba de un zbor pe
deasupra peisajului relativ blând al Platoului Tibetan Central,
după care, în calea lor se înălțau piscurile Himalayei.
Ș irul masiv și înalt de munți rămăsese nevăzut în noapte,
ascuns de întuneric și de ninsoarea care se îndesea. Curenții de
aer de deasupra acelor munți erau întotdeauna înșelători, iar
viscolul primăvăratic amplifica efectele lor. Bulgărași de gheață
izbeau parbrizul, în timp ce vânturile laterale făceau avionul să
vibreze. Navigatorul aparatului a transmis puneri la punct,
dirijând avionul pe un traseu în zigzag, pentru a ocoli piscurile
cele mai înalte.
În vreme ce avionul s-a apropiat de primul lanț muntos, un
curent ascendent l-a ajutat să atingă o altitudine convenabilă.
Worthington încercase ceva mai devreme să câștige altitudine,
însă ajunsese la un plafon de 5 700 de metri, iar singurul motor
funcțional refuzase să ridice aparatul mai sus. Acum era foarte
fericit să vadă că altimetrul arăta că se apropiau de altitudinea de
6600 de metri.
— Reușim? a întrebat Baker, uitându-se la cadranele
indicatoarelor.
— Să sperăm – și nu e de râs.
Pilotul veteran știa că vânturile puteau fi schimbătoare. Ceea ce
ofereau la un anumit moment, puteau răpi în următorul.
Cu o iuțeală care le-a întors tuturor stomacul pe dos, avionul a
plonjat brusc cu peste o sută de metri spre sol, apoi a nimerit în
ceea ce părea a fi un turbion. Curenții de aer veneau din direcții
diferite, lovind aparatul așa cum ar face un boxer de clasă cu
adversarul lui. Unul dintre curenții ascendenți a fost cât pe ce să
silească avionul să facă o semiîntoarcere pe o aripă, din cauza
propulsiei dezechilibrate.
Cu toate acestea, Worthington nu a șovăit nicio clipă. Acționând
cu siguranță asupra manetelor, a reușit să contracareze orice
curent advers, redresând avionul până când curenții l-au izbit din
nou. Spera doar că luptătorii de gherilă aflați în partea din spate a
aparatului erau în siguranță în apropierea chesoanelor
transversale.
— Care e poziția în care ne aflăm? a întrebat Worthington cu
glas, puternic prin cască, privind înfrigurat spre întunericul din
față.
 — Ar trebui să fim la aproape treizeci de kilometri de Kangmar,
a spus navigatorul. Ne apropiem de șirul de munți înalți.
Vreme de câteva minute, au zburat fără niciun incident. Apoi,
pe neașteptate, un curent descendent foarte puternic a înșfăcat
avionul ca o mână uriașă și l-a propulsat spre sol. Worthington a
căscat ochii mari când a văzut că altimetrul indica doar 5 550 de
metri. Era o altitudine mult mai joasă decât munții din fața lor.
Pilotul a tras maneta de gaze până la maxim și a acționat
comenzile pentru a obține mai multă sustentație. Însă totul a
venit cu o întârziere prea mare.
Cu un bufnet puternic, roata de bechie a lovit ceva. Ca printr-
un miracol, a fost o izbitură razantă, astfel că ansamblul posterior
a rezistat, în vreme ce avionul a tresăltat înainte și s-a ridicat din
nou în aer.
În compartimentul anterior, Ram stătea pe podea, urmărindu-l
pe Gungtsen, aflat în fața lui, care strângea în brațe Idolul
Nechung, asta până când izbitura l-a aruncat pe călugăr de-a
latul podelei. Pe de altă parte, impactul a deblocat ușa de
încărcare, care s-a deschis brusc în spatele lui. În timp ce avionul
s-a clătinat spre dreapta, Ram, a fost azvârlit spre deschizătura
ușii. Ș i-a întins brațele în față și s-a agățat de prag, însă inerția s-a
dovedit prea mare. A zburat pe ușă direct în spațiul exterior.
Vântul înghețat și zăpada au zgâlțâit trupul lui, în timp ce se
prăbușea din avion spre vâltoarea orbitoare a ninsorii. Particulele
de gheață i-au înțepat pleoapele. Inima îi bătea nebunește, și a dat
din brațe într-un efort neconvingător de a pluti în zbor.
Mugetul singurului motor al avionului a scăzut la un duduit
înfundat, din ce în ce mai slab, apoi un zgomot puternic a frânt
noaptea. Nu a mai apucat să analizeze acel sunet, pentru că solul
l-a primit cu un bufnet puternic și violent. După ce s-a rostogolit
pe zăpadă și gheață, imaginile și sunetele, ba chiar și durerea, au
dispărut, iar el s-a adâncit într-un abis întunecat.
PARTEA ÎNTÂI
 1

CENTRUL DE LANSARE SPAȚ IALĂ WENCHANG

HAINAN, CHINA
OCTOMBRIE 2022
 Descriind un arc plin de grație, racheta s-a înălțat, iar zgomotul
tunător scos de motorul de propulsie, alimentat cu combustibil
solid, a trimis valuri spre cerul de dinainte de zori. Nu era o
rachetă mare, pentru că avea doar șase metri lungime, și fusese
lansată de pe o platformă auxiliară de la întinsa bază de pe coasta
oceanului, care era mai obișnuită cu lansarea de rachete mari,
care transportau sateliți în spațiu. Cu toate acestea, pentru cei
care urmăreau zborul, acela era cu mult mai important decât
plasarea pe orbită a unor sateliți-spion.
După câteva secunde, eșapamentul roșiatic al rachetei a
dispărut. Însă camerele de luat vederi montate pe un avion de
recunoaștere i-au filmat evoluția de deasupra oceanului, la care s-
au adăugat imaginile înregistrate de sateliții care urmăreau
lansarea. Camerele îndepărtate au urmărit racheta al cărei
eșapament s-a întunecat brusc, după care ea și-a continuat
traiectoria în tăcere. Dacă ar fi existat un observator în momentul
în care racheta a trecut de el, acesta ar fi auzit un bubuit sonic,
urmat de un fâșâit de motor, acum însoțit de eșapamentul arzător
produs de carburantul lichid. Însă toți acei senzori ar fi trebuit să
fie foarte preciși, deoarece racheta-proiectil călătorea cu peste 1
600 de metri pe secundă.
Într-un centru de operațiuni aflat la peste 1 900 de kilometri
depărtare, la Centrul de Control al Zborurilor Aerospațiale din
Beijing, generalul Xu Junhai urmărea evoluția rachetei pe un
ecran uriaș. Camerele cu rază lungă de acțiune de pe insula
Hainan și de pe navele aflate în Marea Chinei de Sud au prezentat
doar un punct în momentul în care racheta-proiectil a dispărut
din vedere în mare viteză. Xu s-a întors spre cei câțiva ingineri
care stăteau în fața consolelor, urmărind datele de telemetrie.
— A pornit motorul?
Inginerul, un bărbat slăbuț, cu ochelari cu rame pătrate și
multe dioptrii, a dat afirmativ din cap, fără să ridice privirea.
— Da, domnule! Dragonfly a trecut cu succes de la propulsia pe
combustibil solid pe zbor scramjet2.
— Ce viteză are?
2
Termen intraductibil, reprezentând un proces foarte complicat tehnic,
prin care un avion sau vehicul aerian poate depăși o viteză supersonică,
după ce a căpătat o viteză de croazieră oferită de motoare obișnuite.
 — Peste 28 000 de kilometri pe oră, și accelerează.
Generalul s-a întors spre imaginea de pe ecran, pe care a văzut
un mic nor de fum în locul în care se afla racheta.
— Ce-a fost asta?
Întrebarea lui a fost urmată de o pauză lungă.
— Furnizarea de date a încetat. Se… se pare că a apărut o
defecțiune. Inginerul a rămas cu capul plecat, temându-se să-l
privească pe general. Se pare că zborul rachetei s-a încheiat.
Generalul, un bărbat lipsit de umor, trecut de șaizeci de ani,
care își ținea părul rărit pieptănat pe spate, nu și-a reținut
nemulțumirea.
— S-a încheiat? a spus el cu glas bubuitor. Din nou?
Era al treilea eșec la rând în ceea ce privea proiectilul prototip,
foarte zvelt.
Inginerul a confirmat dând din cap.
Generalul a strigat către un bărbat gras, în uniformă, care
discuta cu directorul de zbor.
— Colonele Yan!
Colonelul Yan Xiaoming s-a răsucit pe călcâie și s-a apropiat
tremurând, ca un om care este dus la spânzurătoare.
Generalul s-a holbat la el. Spune-mi ce s-a întâmplat!
— Încă analizăm datele, a spus Yan, dar a avut loc o deficiență
de zbor în faza medie de accelerație.
— Am constatat asta! Dar care este cauza?
Colonelul a aruncat o privire spre tableta de scris pe care o
ținea strâns în mână.
— Valorile preliminare indică o posibilă problemă termică la
învelișul aerodinamic principal. Însă racheta a înregistrat o viteză
foarte mare înainte de a se autodistruge.
— Problemă termică? Asta a fost și cauza ultimei ratări a
lansării, adevărat? Mi s-a spus că acea problemă fusese rezolvată.
— Se dovedește a fi o chestiune greu de rezolvat.
Generalul a făcut semn cu o mână spre ecranul video pe care
se vedea acum doar cerul.
— Președintele se aștepta la un succes astăzi. A făcut o pauză,
pentru ca vorbele lui să i se întipărească în minte colonelului.

Acesta apoi poate ajunge la o viteză de până la 8000 de kilometri pe oră

în atmosfera terestră.
Acesta este cel de-al treilea eșec. Va fi și ultimul pe care îl vei
înregistra. Când vor fi rezolvate problemele? Ca să știu ce îi
raportez președintelui.
— Păi… Nu pot face o estimare sigură în acest moment.
Doctorul Liu analizează soluțiile posibile. Domnule, nu ne vom
găsi liniștea decât după ce găsim răspunsul.
— Am nevoie de un raport complet privind eșecul până mâine
dimineață, a spus Xu, și de o soluționare a problemei până la
sfârșitul săptămânii.
S-a răsucit pe călcâie și, cu fața înroșită de furie, a ieșit cu pași
apăsați din centrul de control.
Preț de câteva momente, în sală s-a instalat o tăcere jenantă,
după care tehnicienii au reînceput să examineze datele de zbor.
Colonelul Yan a dat un telefon, apoi s-a întors din nou spre
directorul de zbor.
— Vreau să discut cu doctorul Liu în biroul meu!
După ce a aruncat o ultimă privire spre ecranul gol, a ieșit din
sală.
Yan s-a dus în biroul lui de la etajul doi al clădirii, care găzduia
sediul Forței de Rachete al Armatei Chineze de Eliberare. În
calitate de manager al programului privind proiectul de rachete
Dragonfly, biroul lui Yan era spațios, dar mobilat simplu, iar
ferestrele dădeau spre un câmp sterp, pustiu. A aruncat o privire
spre o coloană de recruți ai Armatei Chineze de Eliberare, care
mărșăluiau încoace și încolo, și a observat că uniformele lor kaki
semănau foarte mult la culoare cu noroiul de sub ghetele lor.
Yan s-a lăsat greoi pe fotoliul de la birou și a scotocit după o
sticlă de whisky japonez, numit Hakushu, pe care o căpătase în
cursul unei vizite în Hong Kong. Ș i-a turnat un pahar plin, și l-a
dat de dușcă. În timp ce lichidul arzător i s-a scurs pe gâtlej, s-a
gândit la soarta lui, la căderea în dizgrație.
Totul începuse din cauza amantei lui, o femeie care îi fusese
prezentată în Hong Kong în urmă cu doi ani, când primise și sticla
de whisky drept cadou. Ea era avocată specializată în patente
pentru o firmă chinezească de produse electronice care, din
întâmplare, urma să fie relocată la Beijing. Cel puțin așa îi
spusese femeia. De fapt, ea era agentă a armatei taiwaneze. El a
descoperit acest lucru după ce a constatat că ea copiase fișiere
secrete din laptopul lui în mai multe ocazii. Ș i asta se întâmplase
după ce soția lui hotărâse să divorțeze de el.
Oficialitățile Partidului Comunist sau generalul Xu știau acest
lucru. Când femeia dispăruse, nu i se reproșase nimic. Însă
cariera lui, în ascensiune, se oprise brusc. Superiorii îl
respingeau, iar prietenii îl ignorau. Întrucât apăruse acest eșec în
proiectul pe care i se permisese să îl conducă, acum se părea că
era pe punctul de a pierde totul. Funcția, calitatea de membru de
partid. Probabil și viața.
În timp ce punea sticla la loc, cineva a bătut la ușă. În birou au
intrat doi bărbați, unul bătrân, celălalt tânăr. Primul, cu părul alb
și purtând halat de laborator, mergea târșâindu-și picioarele.
Doctorul Liu Shenli era un inginer specialist în rachete, care
lucrase pentru realizarea primelor rachete balistice
intercontinentale în anii ’70.
Celălalt, un militar îmbrăcat într-o salopetă, era înalt și
musculos, și degaja un aer de siguranță de sine. Era Zheng
Yijong, și făcea parte din Comandamentul de Operațiuni Speciale
din Forța de Rachete a Armatei. De asemenea, era nepotul
colonelului Yan.
Yan le-a făcut semn amândurora să se așeze.
— După cum știți, am avut din nou un eșec la lansare. Pare să
fie din nou o problemă termică. S-a uitat pe fereastră, la recruții
care mărșăluiau. Suntem foarte presați ca să reușim. Nu trebuie
să mai apară eșecuri.
— Am forțat limitele fizicii, a spus Liu. Am atins deja viteze
atmosferice nemaiauzite pentru un vehicul suborbital. Asta
reprezintă un mare succes tehnologic, pentru că am rezolvat
problema propulsiei. Acum se ridică problema gestionării
materialelor.
— Racheta se topește? a întrebat Yan.
— Într-un anume fel, da. După cum știți, problema este că o
rachetă care zboară în atmosferă cu viteze hipersonice suferă un
stres termic extrem, mai ales în partea din față. La asemenea
viteze, rachetele cedează din cauza căldurii degajate de frecarea
cu atmosfera.
— Da, dar rachetele noastre ICBM3 suportă temperaturi
3
Intercontinental Ballistic Missile - rachetă balistică intercontinentală
similare la reintrarea în atmosferă, adevărat? Ș i nu se topesc în
timpul zborului.
— Adevărat, însă acelea sunt vehicule mari, protejate de scuturi
groase, care disipează căldura pe o suprafață mare. În cazul
dispozitivelor tactice, precum Dragonfly, nu ne bucurăm de acest
lux. Un scut termic masiv ar împiedica atingerea vitezelor pe care
le-a obținut deja – și sperăm să le depășim.
— Aceleași tipuri de materiale nu pot fi modificate pentru a fi
folosite la Dragonfly? a întrebat Yan.
— Am testat toate tipurile de materiale ceramice, din carbon și
compozite, dar niciunul nu a rezistat la vitezele despre care
vorbim.
— Directorul de zboruri a dat de înțeles că ați descoperit o
soluție.
— Am avut noroc, a spus Liu, dar laboratorul testa niște
amestecuri naturale și s-a descoperit o mostră care a dovedit o
rezistență termică remarcabilă. Dar găsirea materialului de bază e
cam problematică.
Zheng și-a dres glasul, iar Liu s-a întors și s-a uitat la el.
Yan a surprins gestul.
— Doctore Liu, el este locotenentul Zheng, de la
Comandamentul pentru Operațiuni Speciale. E un om foarte
ingenios. Va participa la proiectul Dragonfly pentru a vă ajuta la
asigurarea mijloacelor necesare pentru ca racheta să reprezinte
un succes.
Zheng și-a îndreptat ochii negri spre unchiul lui și pe față i-a
apărut o expresie de înflăcărare.
Yan știa că Zheng era competent, însă era și temperamental și
brutal. Înjunghiase un bărbat într-un bar, și dacă nu ar fi
intervenit Yan, tânărul ar fi fost expulzat din armată. Colonelul se
îndoia de stabilitatea mintală a nepotului său, dar nu mai putea
tărăgăna lucrurile.
— Locotenente, trebuie să asiguri securitatea în locul în care s-
a prăbușit racheta. Să iei măsuri să nu apară intruși, și să
protejezi locul până când echipa specială a marinei va recupera
rămășițele rachetei, indiferent cât va dura până va fi mobilizată. În
același timp, a spus el, făcând semn către inginer, poate
organizezi o altă echipă care să îl ajute pe doctorul Liu să procure
materialele rezistente termic pe care dorește să le folosească.
Zheng a dat din cap.
— Mă voi ocupa personal de securizarea locului în care s-a
prăbușit racheta. Am și personal care să ofere sprijin în cealaltă
chestiune. S-a întors spre Liu. Spuneți-mi domnule doctor, a zis el
cu glas gutural, care i-a amintit lui Liu de sunetele scoase de o
hienă, de unde se poate procura materialul de care aveți nevoie?
Liu i-a zâmbit părintește.
— Nu e chiar atât de simplu.
— De ce? a întrebat Yan.
Liu nu a răspuns imediat. A evitat să se uite la colonel,
preferând să privească pe fereastră spre terenul cafeniu.
— Pentru că este vorba de ceva care nu aparține acestei lumi, a
continuat el într-un târziu.
 2

Cu un aer distrat, sergentul Nathaniel Jenkins bătea cu

creionul tăblia pupitrului la care stătea, când computerul a scos
un sunet. Senzorii de pe un satelit de recunoaștere, aflat la sute
de kilometri deasupra Mării Chinei de Sud, depistaseră lansarea
unei rachete de mici dimensiuni de la baza spațială Wenchang.
Datele culese din satelit mai devreme nu indicaseră nicio pregătire
la rampele de lansare, ceea ce l-a făcut pe Jenkins să devină alert
și să se îndrepte de spate.
Urmărind acea nouă lansare, Jenkins, specialist al Forțelor
Aeriene, a extras fotografiile făcute recent din satelit și a mărit
imaginile. Făcând parte din Brigada 100 de Apărare contra
Rachetelor de la Baza Forțelor Aeriene de la Schriever, situată la
marginea estică a orașului Colorado Springs, Jenkins era unul
dintre zecile de analiști care aveau misiunea de a urmări lansările
de rachete din întreaga lume.
Supervizorul, o femeie locotenent cu părul castaniu, pe nume
Harrington, a auzit avertizarea lansată de computer și a apărut în
spatele lui Jenkins.
— Ce avem? l-a întrebat ea.
— Chinezii au lansat ceva mic de la Wenchang acum șaizeci de
secunde. Abia dacă a fost detectat în infraroșu, și nu pare să se
îndrepte spre atmosferă. Ultimele fotografii ale rampelor arată că
sunt goale, deci a fost vorba de o perioadă scurtă de pregătire.
— Probabil că e o rachetă de croazieră, a spus Harrington. Vezi
dacă și cei de la Kyogamisaki sau de la LRDR au sesizat ceva.
Jenkins a tastat ceva, parcurgând un sistem integrat de radare
și senzori poziționați în întreaga lume pentru a detecta amenințări
cu rachete din partea unor țări străine. A accesat datele
înregistrate de un sistem radar AN/TPY-2 de la stația de
comunicații din apropiere de Kyoto, Japonia.
— Cei de la Kyogamisaki au o telemetrie limitată, a spus
Jenkins. Cei de la LRDR sigur trebuie să aibă ceva.
LRDR era acronimul pentru Long Range Discrimination Radar
(Radar de Discriminare cu Rază mare de Acțiune), un sistem creat
recent, situat în mijlocul statului Alaska. Jenkins a dat din cap,
în timp ce sistemul a asamblat două fluxuri de date și a creat o
animație a drumului parcurs de proiectil pe fundalul mării.
— Zborul s-a încheiat, a spus el când datele de urmărire au
încetat să apară. Lungimea zborului a fost de aproximativ 1 160
de kilometri.
Harrington a dat din cap.
— Trebuie să fi fost un vehicul tactic. Probabil un HN-3.
— Dar ceva nu e în regulă, a spus Jenkins, arătând spre
ecranul monitorului. Durata zborului a fost sub trei minute.
Harrington a făcut un calcul în minte pentru a afla viteza
relativă și a clătinat din cap.
— Nicio rachetă de croazieră nu poate zbura atât de repede.
Jenkins s-a apucat să tasteze, adăugând parametrii
suplimentari de la fiecare sistem radar. A creat pe ecran două
coloane, pentru a marca viteza relativă a rachetei la anumite
intervale din zborul ei scurt ca timp. Ș i-a plimbat un deget peste
ecran, evaluând cifrele.
— Doamnă, am confirmat datele de la ambele sisteme radar.
Cifrele sar din orice tipare.
Harrington a mijit ochii spre ecran.
— Mach 25! Nu se poate așa ceva! Ești sigur? Apoi și-a trecut
degetele unei mâini prin păr. Nu se poate! a repetat ea.
Jenkins a verificat calculele, apoi a ridicat privirea spre ea și a
confirmat printr-o mișcare din cap.
— Jenkins, mai verifică o dată datele obținute, iar după aceea
tipărește o analiză completă. După ce termini, cere-i caporalului
Winter să preia postul tău.
— Am înțeles, doamnă! Ș i după aceea ce fac?
— Vii cu datele și mergi cu mine să discutăm cu generalul.
 3

Nava de luptă japoneză, scufundată, a apărut în întuneric ca

un războinic bătrân. Coca ei de culoare cenușie era întunecată și
decolorată, iar punțile erau acoperite de un strat gros de aluviuni.
Deși nu era masivă, liniile ei zvelte și grațioase sugerau viteză și
pericole. Cele două turele de la prova își aținteau tunurile de 100
de milimetri în sus, amenințător, parcă pregătite să tragă. Cu
toate acestea, dungile de rugină, algele și straturile de depuneri
spuneau că acel vas nu va mai vedea niciodată lumina zilei.
— Pare a fi un vas de război, bineînțeles, a spus Summer Pitt,
care stătea aplecată spre hubloul de vizionare din fața ei. S-a
așezat frumos și drept pe fundul canionului submarin. Văd unele
distrugeri la pupa, a adăugat ea, concentrându-și privirea asupra
navei scufundate. Înaltă, Summer era o apariție spectaculoasă cu
părul roșcat, lung și frumos, care îi cobora mai jos de umeri, iar
silueta ei mlădioasă era pusă în evidență chiar și de combinezonul
de pilot, destul de uzat, de culoare albastră, pe care îl purta.
La fel de înalt și zvelt, alături de ea, pe scaunul de pilotaj al
submersibilului stătea un bărbat cu părul negru, care manevra
două comenzi de propulsie.
— După dimensiuni pare a fi un distrugător, a spus Dirk,
fratele geamăn al lui Summer. Apoi s-a uitat la epavă cu o
fascinație care îi trăda și buna dispoziție. Să filmăm pentru cei de
la suprafață și poate reușim să facem și o identificare.
Dirijat de el, submersibilul s-a deplasat de-a lungul epavei.
Nava se înfipsese într-un canion subacvatic îngust și abrupt, iar
Dirk trebuia să manevreze cu mare atenție submersibilul pentru a
nu se lovi de pereții aproape drepți. Propulsoarele de la pupa
stârneau nori de sedimente care se învârtejeau în apă. Răbdător,
a menținut vehiculul nemișcat până când sedimentele s-au
așternut la loc, după care s-a apropiat mai mult de epavă ca să
filmeze în detaliu gaura zimțată din tribordul navei de război.
— Se pare că a înghițit o torpilă, a spus Summer, și poate că nu
numai atât.
Dirk a examinat avaria deosebit de mare.
— Probabil că asta a făcut și muniția să explodeze. Cred că s-a
scufundat foarte repede.
 În vreme ce Dirk încheia cartografierea video, Summer a
accesat un computer de la bordul navei Caledonia, nava de
cercetări oceanografice care găzduia submersibilul când ajungea
la suprafață. Deși apărea un decalaj mare de timp, emițătoarele
submarine permiteau transferul de filme, informații și
comunicarea între submersibil și nava-mamă. Summer a pătruns
în computerul navei și l-a folosit pentru a căuta în baza de date a
NUMA numele epavelor din acea zonă. Gemenii lucrau pentru
NUMA, National Underwater and Marine Agency (Agenția
Națională pentru Cercetări Marine Subacvatice), o organizație
federală care studia lumea oceanelor. Agenția avea sarcina de a
monitoriza totul, începând cu tiparele meteorologice și eroziunea
costieră și terminând cu stabilirea nivelului de poluare și a
sănătății ecosistemelor marine. Cum Summer era oceanograf, iar
Dirk, inginer maritim, ei lucrau deseori împreună la proiecte care
îi purtau pretutindeni pe glob.
— Ar putea fi Akizuki, a spus Summer. A fost un distrugător de,
4700 de tone, scufundat în largul coastei Cape Engano, în timpul
bătăliei din golful Leyte.
— Nu suntem departe de acel loc, a spus Dirk. Cum s-a
scufundat?
— Nu se știe cu certitudine. A fost supusă unor atacuri aeriene,
dar probabil că a fost lovită de o torpilă lansată de pe USS Halibut.
— Aș paria pe cea de-a doua variantă.
Summer a zâmbit.
— Am făcut o descoperire bună, chiar dacă nici măcar nu
căutam epava vreunei nave.
Ei se aflau în Pacificul de Vest pentru a studia efectele
curenților de adâncime asupra acidificării și a nivelurilor de
înmagazinare a carbonului. Distrugătorul scufundat apăruse pe
ecran în timpul unei cercetări subacvatice cu sonarul a
canionului Cagayan, care se întinde în largul coastelor nordice ale
insulei Luzon din arhipelagul Filipine.
La nouă sute de metri deasupra, tatăl lor stătea într-o cameră
de operațiuni cufundată în întuneric, aflată în partea din spate a
navei Caledonia, și urmărea filmul realizat de submersibil pe un
ecran de mari dimensiuni. În calitate de director al NUMA, Dirk
Pitt senior ar fi trebuit să domnească la sediul agenției din
Washington. Însă Pitt nu era omul care să stea legat de un birou.
Cu fiecare ocazie ce i se oferea, voia să scape de climatul poluat
din punct de vedere politic din capitala națiunii pentru a participa
la vreunul dintre proiectele de cercetare întreprinse de agenție. O
conferință pe teme de oceanografie, ce urma să se desfășoare în
Singapore, îi oferise prilejul de a se alătura copiilor lui măcar pe o
porțiune a proiectului la care ei lucrau în prezent.
– Simpatică epavă, a spus cu glas hârâit cineva de lângă el.
Pitt s-a întors spre un bărbat scund, dar bine clădit, cu părul
negru cârlionțat, care stătea alături de el. Acesta era Al Giordino,
care conducea departamentul de tehnologie submarină, și care i
se alăturase în acea călătorie. Având o bucată neaprinsă de
trabuc prinsă între buze, acesta monitoriza energia și sistemele de
alimentare cu aer ale submersibilului și, în același timp, urmărea
filmul.
— Într-un loc nicidecum plăcut, a spus Pitt. Un nor de
sedimente stârnite a acoperit ecranul când submersibilul s-a
apropiat de unul dintre pereții canionului. N-aș vrea să-i văd
blocați acolo.
Giordino a zâmbit.
— Fiul tău știe ce face. La urma urmelor, a învățat de la cel mai
bun om din domeniu.
Pitt nu se îndoia de acest lucru. Giordino știa mai multe despre
submersibile decât oricine, și conlucrase cu fiul lui, Dirk, în
cadrul a zeci de proiecte desfășurate la mare adâncime.
— Doar să-i spui să nu zgârie vopseaua de pe el. E un
submersibil nou.
Giordino a transmis mesajul prin microfonul de cască, apoi a
zâmbit și a spus:
— Susține că e asigurat. Apropo, Summer spune că au
descoperit epava unui distrugător japonez numit Akizuki.
— Au surprins imagini foarte frumoase. Spune-le să încheie
cercetarea și să urce spre suprafață. Avem multe alte locuri de
analizat înainte de a pleca din zonă.
În spate a răsunat o alarmă care s-a auzit și în difuzorul de
deasupra lor. După douăzeci de secunde, sunetul ascuțit a fost
înlocuit de vocea căpitanului.
— Atențiune, către toți marinarii! De navă se apropie un val
mare! Pregătiți-vă pentru ciocnirea cu el! Repet! Toți marinarii,
pregătiți-vă pentru impact!
Giordino a transmis mesajul către submersibil, apoi a luat
câteva dosare de lucru de pe birou și le-a așezat pe podea. Pitt a
aruncat o privire pe un hublou deschis care dădea spre scara de
la tribord, dar a văzut doar apa calmă, luminată de soarele
dimineții. Apoi nava s-a cabrat ca un cal neîmblânzit.
Amândoi au fost aruncați în sus din scaune, și au căzut
dedesubtul lor. Nava a scârțâit, și de peste tot s-au auzit zgomote,
semn că obiectele neasigurate zburaseră de pe locurile lor. Apoi,
totul s-a încheiat. La fel de repede precum lovise, valul s-a
îndepărtat, iar nava s- a așezat din nou pe chilă dreaptă.
Pitt s-a ridicat în picioare și a ieșit prin bocaport. În spatele
navei, un val neted, cu înălțimea de aproape trei metri și jumătate
înălțime, se deplasa pe suprafața oceanului ca un tăvălug uriaș.
Curând a dispărut din ochii lor, îndreptându-se către țărmul
înverzit al insulei Luzon. Pitt s-a uitat spre coasta îndepărtată a
celei mai nordice provincii a arhipelagului Filipine, apoi și-a
aplecat capul, revenind în camera de operațiuni.
— Stingray a scăpat nevătămată? a întrebat el.
— Dirk a spus că în adânc a avut loc doar o ușoară tulburare a
apei.
Pitt a dat din cap.
— Mă poți găsi pe punte.
S-a întors și a traversat puntea. Caledonia era o navă de
cercetare oceanografică modernă, de mari dimensiuni, una dintre
cele câteva deținute de flota NUMA. Pitt a urcat pe scara de
tambuchi și a intrat pe o ușă deschisă dintr-o latură a aripii. Pe
punte se aflau trei marinari, îmbrăcați în uniforme tropicale albe
cu mânecă scurtă. Pitt s-a apropiat de un bărbat cu umeri lați și
păr nisipiu, care tocmai așeza la locul lui receptorul unui telefon
de navă.
— Am suferit ceva avarii?
Căpitanul Bill Stenseth a scuturat din cap.
— Nu mi s-a raportat nicio avarie. Lucrurile par mai rele decât
sunt, pentru că valul acesta a apărut pe o mare calmă din senin.
Un val ciudat, din câte se pare. Nu am suportat decât o
zdruncinătură, pentru că am reușit să îl recepționăm cu prova
înainte.
Pitt a cercetat apele calme din fața lor.
— Cred că valul a fost stârnit de o alunecare subterană de
teren.
— Putem paria pe asta. Probabil că oamenii de știință de la bord
vor putea stabili dacă a avut loc vreun cutremur submarin prin
apropiere. Ori ar putea fi vorba de curenți marini.
Pitt s-a uitat întrebător la căpitan.
— Partea nordică a strâmtorii Luzon este recunoscută pentru
faptul că este o zonă ciudată. Prezintă curenți de suprafață
neobișnuiți, dar și curenți de adâncime foarte puternici. Probabil
că o combinație a acestor situații a declanșat acel val monstruos.
— Ar trebui să verificăm dacă NUMA a instalat balize de
monitorizare a valurilor în această zonă.
Senseth a confirmat printr-o mișcare din cap.
— Voi face asta imediat ce submersibilul se va întoarce la bord.
Totul e în regulă cu Summer și Dirk?
— Nu au raportat probleme la Stingray, a spus Pitt. Apoi s-a
apropiat de ecranul din față și a scanat oceanul din jurul lor.
Suprafața apei albastre și adânci era presărată de câteva insule, o
parte a arhipelagului Filipine, care se numește Babuyan. Cea mai
apropiată dintre ele, insula Calayan, părea să se afle la mai puțin
de opt sute de metri față de babord prova. Pitt și-a întors privirea
spre vest, unde se vedea o ambarcațiune mică, de culoare albă,
care trăgea un cablu la pupa. Mai e cineva care sondează adâncul
în zona asta?
Stenseth a dat din nou din cap.
— Am vorbit cu ei prin radio ceva mai devreme. E vorba de o
companie minieră australiană care face niște prospecțiuni în zonă.
Giordino a ajuns pe castelul central și s-a apropiat de cei doi
bărbați.
— Stingray se pregătește să urce la suprafață. Ar trebui să
ajungă aici peste patruzeci de minute.
— Să ne întoarcem la treabă imediat ce ajunge la bord, a spus
Pitt. S-a apropiat de o masă pe care se afla o hartă și a examinat o
diagramă batimetrică4. Căpitane, te rog să reiei caroiajul de
sondaj din locul în care am oprit ultima oară, în largul peninsulei
4
Hartă a adâncimii mării
din sud-vestul insulei Calayan.
— S-a făcut!
Stenseth s-a uitat contemplativ la insula înverzită și înfloritoare
aliată la nord-vest față de navă, și a calculat în minte un curs de
deplasare, când, pe neașteptate, timonierul aflat alături de el a
strigat:
— Căpitane, mai vine un val! E… e foarte mare!
Pitt a privit în față și a văzut o unduire la orizont. Se rostogolea
spre ei dinspre nord, și nu semăna cu valul precedent. Era greu
de stabilit înălțimea lui, însă timonierul le văzuse pe amândouă
apropiindu-se și a apreciat că acesta din urmă era de două ori mai
înalt decât primul.
— Motoarele, cu putere maximă înainte! Ț ine drumul cu prova
înainte, pe un curs zero-unu-cinci, a ordonat căpitanul,
străduindu-se să așeze prova navei mai bine față de valul care se
apropia de ei.
Primele gânduri ale lui Pitt s-au îndreptat spre copiii lui. Însă
Giordino i-o luase deja înainte, pentru că alerga spre ieșirea de pe
punte.
— O să-i alertez pe Dirk și Summer, ca să rămână la adâncime,
a răcnit el, după care a dispărut pe scara de tambuchi.
Pitt s-a întors spre valul care se apropia, apoi s-a uitat spre
insula Calayan.
— Am putea să ne adăpostim înapoia acelui promontoriu, a
spus el, și a arătat spre un deget de pământ stâncos care se
întindea spre ocean din partea de sud-est a insulei.
Stenseth a aruncat o privire scurtă și a aprobat printr-o mișcare
din cap.
— Cârma stânga total, și viteză maximă înainte! Dirijare trei-
trei-zero!
S-a întors apoi spre Pitt și a ridicat din sprâncene.
— Va fi cât pe ce!
Pe întreaga navă au răsunat sirenele, în timp ce propulsoarele
gemene au pornit la putere maximă, ducând-o spre nord-vest.
Stenseth îi transmis prin radio către Garda de Coastă filipineză,
cerând ca ea să alerteze satele aflate de-a lungul coastei nordice a
insulei Luzon privind venirea acelui zid imens de apă.
Pitt a rămas alături de timonier, urmărind valul și, în același
timp, dorindu-și ca nava lui să înainteze mai repede.
Cursa pentru a scăpa din calea pericolului era dureros de lentă.
Nava de cercetare a NUMA nu era construită pentru a se deplasa
cu mare viteză, însă Stenseth a forțat cât s-a putut motoarele ei.
La aproape doi kilometri în fața lor, partea din față a valului a
început să lovească țărmul insulei Calayan. Nivelul crescut al apei
nu a inundat țărmul estic al insulei, în schimb a ridicat un munte
de spumă și jerbe de stropi de apă când a izbit țărmul stâncos.
Pe măsură ce valul se apropia, Pitt a văzut că el creștea în
înălțime când trecea prin zone de apă cu niveluri mai scăzute. Se
frângea la coamă, un indiciu că era suficient de abrupt și de
periculos pentru a provoca daune mari.
Stenseth a rămas lângă parbriz, evaluând apropierea valului și
acel deget de uscat aflat la prova-tribord. Fost căpitan al unui
distrugător al marinei, el avea ani și ani de experiență pe mare și
trecuse prin tot felul de situații similare. Pe de altă parte,
cunoștea nava Caledonia pe de rost, îi știa capacitatea și
tendințele, ba chiar și sufletul. În timp ce urmărea apropierea
zidului de apă, s-a bizuit pe propriile simțuri și pe navă, astfel că
a rămas pe loc, răbdător ca o stâncă. În momentul potrivit, s-a
întors către timonier și, cu glas calm, i-a spus:
— În regulă, domnule Hopkins, cârma total spre dreapta,
motoarele reduse la curs zero-unu-cinci grade. Apoi a vorbit în
intercomul navei! Marinari, pregătiți-vă pentru impact!
Timonierul a tras de timonă așa cum i se indicase, dezlipindu-și
ochii de la val pentru a verifica giroscopul montat în fața lui. În
vreme ce nava se îndrepta spre noul cap-compas, a riscat să
arunce o privire în față.
A avut la dispoziție doar o clipă pentru a vedea promontoriul
stâncos al insulei din fața lor când valul s-a prăbușit peste el.
Oamenii de pe punte au auzit un muget gros provocat de impact,
în momentul în care o vijelie de spumă albă a țâșnit spre cer.
Apoi, valul masiv a ieșit dintre stropii de apă ca și cum s-ar fi izbit
de un limitator de viteză plasat pe o stradă.
Prova navei s-a înălțat, apoi ea a părut să fie propulsată spre
cer. Pitt a simțit înălțarea bruscă în adâncul stomacului, ca și
cum ar fi călătorit într-un lift care cobora cu mare viteză. Coca din
oțel a navei a scrâșnit din cauza tensiunilor provocate când pupa
s-a înălțat, iar prova s-a afundat brusc în apă. Oamenii de pe
punte s-au împleticit în față din cauza inerției modificate, căzând
pe spate când pupa s-a afundat după trecerea valului.
Aproape imediat anunțuri privind daunele au început să curgă
șuvoi din toate părțile navei, însă Caledonia a scăpat în cea mai
mare măsură nevătămată. Această combinație – sincronizarea
realizată de Stenseth și sfaturile lui Pitt – salvase nava de avarii
mai grave. Caledonia se strecurase suficient de mult înapoia
peninsulei stâncoase ca să evite forța totală a valului.
— A fost cât pe ce, bine că ne-am găsit adăpost, a spus
Stenseth.
— Sper că ăsta a fost ultimul val, a vorbit Pitt privind cercetător
oceanul spre nord, și a constatat că el era plat și calm ca și
înainte. S-a întors către castelul central. Dacă ai nevoie de mine,
mă găsești în centrul de operațiuni.
S-a grăbit să coboare de pe puntea castelului de comandă spre
camera de operațiuni, unde l-a găsit pe Giordino așezat în fața
unui ecran de computer care nu prezenta nicio imagine. Cărțile și
manualele de pe niște rafturi din partea din spate a încăperii erau
împrăștiate pe podea, ca și cum pe acolo ar fi trecut o tornadă.
Pitt s-a așezat alături de Giordino.
— Ce vești ai de la Stingray?
— Deocamdată, am pierdut legătura cu ei.
Vocea lui calmă a ascuns orice îngrijorare. A apăsat pe un
buton de transmitere și a apelat submersibilul, dar nu a primit
niciun răspuns.
Pitt s-a uitat la monitorul care urmărea poziția relativă a
submersibilului. Un punct galben care pulsa indica un semnal
care încă putea fi recepționat. Pitt a observat locația, și pe fața lui
a apărut o expresie întrebătoare.
— A, ia te uită! Dacă fasciculul e corect, se pare că
submersibilul s-a deplasat la vreo șase kilometri depărtare de
locul în care au găsit epava.
Giordino s-a încruntat, făcându-și sprâncenele groase să se
arcuiască.
— Le va trebui o oră ca să parcurgă distanța asta.
Brusc, vocea lui Summer s-a auzit în casca lui.
— Stingray către Caledonia, mă auziți?
 — Foarte bine și clar, a spus Giordino. Care e situația voastră?
— Totul e bine. Am avut parte de o deplasare ca pe sanie, dar
acum ne aflăm în ape calme. Ar trebui să ieșim la suprafață foarte
curând.
— La ce adâncime sunteți?
— La mai puțin de cincisprezece metri. Am prins un curent
ascendent.
— Am înțeles. Ne îndreptăm spre voi ca să vă recuperăm.
Caledonia a încheiat transmisia.
Pitt a telefonat către puntea de comandă.
— Putem merge la locul de întâlnire cu Stingray?
— Bineînțeles, a spus Stenseth. Avem unele echipamente
avariate în câteva laboratoare, iar un om de știință și-a fracturat
un braț, dar altfel suntem întregi. Dirk și Summer sunt în
siguranță?
— Nu se mai află în locul în care au coborât în adânc.
— Am face bine să-i recuperăm repede și să pornim spre uscat,
a propus Stenseth. Sunt sigur că unele zone de coastă au fost
grav afectate, și poate dăm și noi o mână de ajutor.
Pitt a revenit pe punte cu noile coordonate ale submersibilului
și Caledonia a descris un viraj și a pornit spre sud. În timp ce
scruta apele, căutând submarinul galben, Pitt a detectat un obiect
scund aflat la o oarecare depărtare.
— Căpitane, avem un om la apă la tribord-prova.
Stenseth a dus binoclul la ochi și a cercetat marea. Da, sunt doi
oameni care stau agățați de o canistră goală.
— Du-ne lângă ei! Eu și Al vom coborî barca Zodiac la apă.
Pitt a coborât de pe puntea de comandă și l-a luat pe Giordino
în drum spre puntea pupa. Ajunși acolo, au pregătit barca
gonflabilă pentru lansarea la apă. Câteva minute mai apoi, când
Caledonia a ajuns aproape de doi bărbați care se legănau în apă,
Zodiac a fost coborât. Giordino a pornit motorul ei chiar în
secunda în care au ajuns în apă, iar Pitt a eliberat cablul de
coborâre. Barca gonflabilă a pornit în viteză spre țintă.
Pitt i-a văzut pe cei doi tineri, ambii cu părul blond, care
stăteau agățați de o canistră roșie. Erau prea speriați ca să se
desprindă de ea, astfel că Giordino a manevrat barca alături de ei,
iar Pitt a întins mâinile spre unul dintre tineri.
 — Gata! Veniți la bord!
Pitt l-a prins de guler pe cel mai apropiat dintre cei doi și l-a
tras spre Zodiac. Omul s-a rostogolit în barcă și apoi s-a ridicat în
șezut, amețit și tremurând. Cel de-al doilea a fost mai cooperant.
El a eliberat canistra și a întins o mână spre Pitt, care l-a tras
imediat în barcă.
— Mulțumesc! a spus tânărul, care era murat bine.
— Băieți, de unde veniți? i-a întrebat Giordino.
— De pe o șalupă de cercetare. A fost răsturnată de val.
Ambii tineri păreau loviți și epuizați, iar cel vorbăreț avea o rană
sângerândă la un braț. Ș i-a atins rana apoi a căscat ochii mari.
— Domnișoara Thornton! Era și ea în șalupă!
S-a ridicat și a privit disperat spre sud-vest.
Giordino a accelerat motorul bărcii și a pornit spre direcția
indicată de tânăr. Pitt s-a ridicat în picioare și imediat după aceea
i-a arătat lui Giordino încotro să dirijeze barca.
— Uite-o acolo, pe jumătate scufundată.
Giordino a zărit o formă rotunjită de culoare albă între valuri și
a îndreptat barca în acea direcție. Ș alupa era la aproximativ patru
sute de metri depărtare, însă pe măsură ce se apropiau, din ea se
mai vedea foarte puțin.
Ș alupa de cercetări se răsturnase și era scufundată în proporție
de nouăzeci la sută. Pitt a aruncat o privire și și-a dat seama că ea
va dispărea curând în adâncuri. Când Zodiac s-a apropiat mai
mult, temerile lui Pitt s-au confirmat, și șalupa răsturnată s-a
înclinat într-o parte alunecând sub luciul apei. Apa limpede, așa
cum este ea la tropice, i-a permis lui Pitt să vadă cabina
ambarcațiunii. Preț de o clipă, a perceput o mișcare printr-un
hublou lateral.
A văzut o femeie, cu fața lipită de geam, având o expresie
disperată în ochii albaștri. Ea l-a văzut pe Pitt și l-a privit drept în
ochi, apoi șalupa și-a început călătoria spre fundul mării, aflat
probabil la câteva sute de metri.
 4

Pitt a plonjat peste marginea bărcii fără să ezite. Apa mării era
caldă, vizibilitatea era bună și, când a deschis ochii, a văzut
șalupa de cercetare coborând chiar sub el. A lovit apa cu
picioarele ca să pornească spre ea, dar nu a avut impresia că se
apropia de ea. Folosindu-și brațele, a lovit cu picioarele și mai
tare, pornind în urmărirea șalupei.
Aceasta se înclinase cu botul în jos și se scufunda din ce în ce
mai repede. Pitt a întins o mână și s-a prins de un cablu de
cercetare lăsat liber, care era acoperit cu discuri mici, apoi s-a
tras către cadrul transversal de etambou. Deplasându-se mână
peste mână, s-a tras înainte de-a lungul balustradei laterale,
trecând de un vinci mic, după care a ajuns la cabină.
Vizibilitatea scăzuse, și apa începuse să se răcească, de aceea a
început să tremure. Ca scufundător expert, și-a mișcat falca
înainte și înapoi ca să elimine presiune crescândă din urechi.
Ducea o bătăile pierzătoare cu adâncul, de aceea s-a mișcat
energic și furios, fără să piardă nicio secundă.
Prin micile spații dintre ușă și rama ei ieșeau bule de aer, și Pitt
a auzit bubuituri înfundate din interiorul cabinei. A întins ambele
mâini și a prins clanța, pe care a răsucit-o. Clanța s-a mișcat ușor,
dar ușa s-a deschis doar o fracțiune de centimetru, eliberând și
mai multe bule de aer. Prin deschizătură s-a strecurat o dungă de
lumină. Bateria șalupei urma să se scurtcircuiteze. Acum a simțit
loviturile date în ușă de femeia care se afla de cealaltă parte și
care împingea cu putere. A mai perceput înjurături rostite cu glas
tremurător, ceea ce însemna că în cabină rămăsese o bulă mare
de aer.
Vizibilitatea scădea clipă de clipă, dar Pitt a văzut de ce ușa
refuza să se deschidă. Acoperișul de deasupra ei fusese strivit
parțial când șalupa se răsturnase, blocând partea de sus a
cadrului ușii. A împins cu palma porțiunea îndoită, dar aceasta
nu a cedat. Nu avea cum să rezolve rapid problema de a elimina
îndoitura.
Pe măsură ce ambarcațiunea se scufunda tot mai mult, au
început să îl doară plămânii. Însă având doar câteva secunde
pentru a găsi o soluție, a acționat fără să mai apeleze la prudență.
S-a apăsat pe punte și a eliberat mânerul ușii. Cum curentul apei
l-a împins spre pupa, a întins brațul stâng. S-a ciocnit de vinci, și
s-a prins strâns de el cu ambele mâini. Acționând mai mult pe
pipăite, a depistat cablul încolăcit, cu cârligul lui, care era legat
de o bară transversală.
A descoperit pe pipăite comenzile, a apăsat butonul de eliberare
și apoi s-a rugat să aibă noroc. Vinciul care funcționa pe baza
curentului furnizat de baterie a început să se rotească, și cablul a
ajuns liber în mâna lui. L-a derulat preț de trei metri și jumătate,
apoi și-a apăsat picioarele pe o latură a vinciului și s-a întins spre
cabină. Prinzându-se firav de cadrul ușii, s-a tras în sus și a făcut
o buclă a cablului în jurul clanței. A eliberat cadrul ușii, s-a tras
de-a lungul cablului spre vinci și a apăsat butonul de strângere.
Tamburul s-a rotit repede, întinzând treptat cablul liber.
Vinciul a scrâșnit o clipă, după care ușa a fost smulsă din cadrul
ei.
Pitt a văzut un fascicul de lumină și o bulă mare de aer a țâșnit
prin gaură, dar și silueta femeii. Apoi totul s-a întunecat. Pitt s-a
propulsat de pe punte și, în timp ce șalupa se scufunda sub el, a
bătut din picioare și a înotat spre suprafață.
Nemaifiind preocupat de încercarea de salvare, acum simțea
nevoia imperioasă de a respira. A expirat încet, ca să elimine
starea de tensiune, în vreme ce mușchii i s-au încordat la maxim.
În timp ce urca spre lumină, a zărit-o pe femeie deasupra lui. Se
mișca letargic, abia lovind apa cu picioarele. Pitt s-a îndreptat
spre ea, și-a petrecut o mână pe sub brațul ei și a continuat să
bată puternic din picioare.
Apoi a simțit că apa era mai caldă, și a văzut unduirea ei la
suprafață, în vreme ce organismul lui urla după aer. Cu un ultim
efort, a spart luciul apei, ajungând sub razele soarelui, și a tras-o
pe femeie după el.
Barca gonflabilă a NUMA se legăna la mică distanță de ei.
Giordino s-a aplecat și a tras-o din apă pe femeie și a depus-o în
barcă, în timp ce Pitt a călcat apa și s-a străduit să își recapete
suflul.
— Ceva mai mult de trei minute, după aprecierea mea, a spus
Giordino, întorcându-se spre Pitt și întinzându-i o mână pentru a-
l ajuta să urce în barcă.
 Pitt a mai respirat adânc de câteva ori, apoi l-a prins de mână
pe prietenul lui.
— De obicei rezistam cel puțin cinci minute, dar cred că
vremurile acelea au trecut de mult.
Scoțând un icnet, s-a urcat singur în barcă.
Pe bancheta din fața lui, cei doi tineri o susțineau pe femeie
între ei. Palidă la față și lipsită de vlagă, ea a ridicat privirea când
Pitt s-a așezat vizavi de ea. El a văzut că ea era o femeie viguroasă
de aproximativ treizeci și cinci de ani, iar părul negru, umed,
încadra un chip atrăgător, pus în evidență de ochii albaștri. S-a
înălțat de spate când Pitt a apărut în apropierea ei, și a vrut să
spună ceva, dar încercarea ei de a-i mulțumi s-a încheiat printr-
un acces de tuse.
Pitt a bătut-o ușor peste un genunchi.
— Asta a fost o scufundare liberă de durată. Ia-o ușurel. Îl vom
pune pe doctorul navei să se ocupe de tine peste câteva momente.
Ea a dat din cap, iar curând Zodiac a ajuns lângă bordul navei
Caledonia și a fost ridicată la bord. Doi marinari i-au preluat pe
femeie și pe camarazii ei, conducându-i la infirmerie pentru a fi
consultați, iar căpitanul Stenseth s-a apropiat de Pitt și Giordino.
— Mai erau și alte persoane la bord? a întrebat el.
— Nu! i-a răspuns Giordino. Erau doar cei trei de aici. Tinerii
mi-au spus că efectuau o cercetare a fundului mării când valul a
lovit șalupa și a răsturnat-o.
— Au avut noroc că au rămas în viață, a spus Stenseth.
Puntea a trepidat sub tălpile lor când nava de cercetări a
început să accelereze după ce stătuse pe loc.
— Dirk și Summer au ieșit la suprafață și așteaptă să fie
recuperați. Aflat lângă balustradă, căpitanul a arătat cu degetul
spre sud. Propun ca apoi să pornim spre Luzon și să ajutăm cum
putem. Ș i pare că acel val a lovit foarte grav o porțiune mare de
coastă.
— Eu și Al putem porni în cercetare cu elicopterul, a spus Pitt,
dar după ce mă schimb în niște haine uscate.
— Noi am monitorizat comunicațiile de pe coastă. Orașul Aparri
a primit câteva solicitări de ajutor, așa că ne vom îndrepta în acea
direcție, dacă nu cumva consideri că ar trebui să mergem spre alt
loc.
 Pitt a dat aprobator din cap, apoi s-a grăbit să ajungă în cabina
lui ca să îmbrace haine uscate. Apoi s-a îndreptat spre heliportul
care se afla în cartierul5 tribord. Giordino își ocupase deja locul pe
scaunul pilotului și încălzea motoarele.
— M-am gândit să-ți ofer un respiro, a spus Giordino, atingând
manșa aparatului, în timp ce Pitt s-a așezat pe scaunul
copilotului.
— Îți rămân foarte îndatorat.
Giordino a transmis către puntea de comandă a Caledoniei că
decolează, după care a făcut elicopterul Bell 505 Jet Ranger să
urce spre cerul senin.
— Uscatul e cam la treizeci și ceva de kilometri, a spus Giordino
în microfonul căștii.
Coasta nordică a insulei Luzon se întindea la marginea
orizontului cu o linie de un verde sclipitor. Pitt a afișat o hartă
digitală pe ecranul de zbor al elicopterului.
Dacă o luăm spre stânga după ce ajungem la coastă, orașul
Aparri ar fi la vreo cinci kilometri depărtare, a spus el. Se pare că
ar fi cel mai mare oraș aflat în zona primară de impact. Spre vest
mai e un oraș mic, și ar merita să îl survolăm și pe acela. Din
fericire, populația e destul de redusă numeric în zona asta de
coastă.
După ce Giordino a făcut ca elicopterul să descrie un arc și să
se îndepărteze de nava de cercetări pentru a se îndrepta spre sud,
a deviat traseul preț de câteva momente pentru a da roată
submersibilului Stingray. Submarinul galben plutea la suprafață
și părea să fi suferit avarii.
Giordino a continuat zborul până când în fața parbrizului a
văzut coasta înverzită. Daunele provocate de valul ciudat erau
ușor de constatat. Palmieri dezrădăcinați erau împrăștiați pe plajă
sau pluteau pe valuri, înconjurați de frunze și alte resturi. Linia
apei dinspre uscat arăta că valul inundase țărmul pe o distanță de
cel puțin o sută de metri față de plajă.
Giordino a făcut ca aparatul să se încline pe o parte, pornind
spre vest, trecând la o altitudine mică pe deasupra uscatului. Pe
măsură ce au înaintat, daunele vizibile s-au dovedit a fi mult mai
mici, după care au dispărut cu totul. După ce au mai zburat
5
Termen marinăresc pentru sfertul de navă pupa
douăzeci și trei de kilometri, au ajuns deasupra următorului oraș,
numit Abulung. O mulțime de puști se jucau pe străzile murdare
aliniate de-a lungul plajei, și nu păreau deloc îngrijorați.
— Se pare că valul i-a ocolit pe cei de aici, a spus Giordino.
Cred că până să ajungă aici, s-a dispersat.
— Din fericire, se pare că a provocat puține daune și victime, a
spus Pitt. Însă mi se pare ciudat. Valul a avut originea foarte
aproape, ori poate insulele din larg au ajutat la spargerea lui.
Giordino a făcut ca elicopterul să se încline în cealaltă direcție,
reluându-și zborul spre est și continuând dincolo de poziția pe
care o avuseseră anterior. Forța valului a devenit evidentă pe o
porțiune de peste trei kilometri, unde se înregistraseră distrugeri
mari, dar acestea s-au dovedit tot mai mici pe măsură ce au
zburat spre est. Au trecut peste un râu cu ape furioase, numit
Cagayan, cel mai mare și mai lung din Filipine. Apele lui goneau
rapid, depășind malurile, din cauza apei care se scurgea acum
dinspre uscat după inundația dinspre mare.
Dincolo de malul râului, dedesubtul lor a apărut un oraș. Spre
deosebire de Abulung, Aparri nu scăpase de daune. Noroaie și
resturi înțesau străzile, care încă erau acoperite de apa care se
retrăgea. Aproape de linia plajei, câteva case fuseseră dărâmate,
iar molozul era împrăștiat peste tot. Însă spre interior, cea mai
mare parte a orașului părea să fi fost afectată destul de puțin.
Giordino a făcut un ocol.
— S-ar părea că valul a pierdut din forță până când a ajuns să
lovească aici.
— Da, văd că a fost o inundație minoră, dacă nu socotim casele
distruse, a spus Pitt, răspunzând la fluturarea din mâini a unui
bărbat de la sol. Apoi a arătat spre stânga, către valuri. Ia te uită
acolo.
Giordino și-a întins gâtul. Între valuri se vedea un avion. O
porțiune a cozii lui ieșea din apă.
— Un avion măricel. Văd că are patru elice, a spus Giordino.
Interesant loc în care să aterizezi.
— Probabil că pilotul a încercat să ajungă cu el pe plajă, dar nu
a reușit. Se pare că zace acolo de ceva vreme.
Au continuat survolarea orașului, alegându-se cu alte fluturări
de brațe din partea localnicilor. Apoi elicopterul a dat roată pe
deasupra râului Cagayan. Când au ajuns deasupra torentului,
Pitt a exclamat:
— Stai pe loc!
Giordino a făcut aparatul să rămână staționar în aer, și Pitt a
arătat cu degetul spre trunchiul unui palmier care era purtat în
josul râului.
De trunchiul pe jumătate scufundat stăteau agățați o femeie cu
părul lung și doi copii, străduindu-se să rămână în viață.
 5

— Să aduci aparatul jos, și în aval față de ei, a spus Pitt,

scoțându-și casca de pe cap și eliberând centura de siguranță.
Giordino a accelerat și a făcut ca elicopterul să se deplaseze în
jurul râului, după care a coborât cât de mult a putut deasupra
apelor învolburate.
— Ai de gând să sari? a strigat el la Pitt. Te-ai udat deja astăzi!
Pitt nu i-a răspuns, și a deschis ușa glisantă din lateral.
Giordino a văzut trunchiul de copac ce cobora pe râu și a adus
elicopterul în lateral, pentru a se alinia cu el. A zburat la puțin
peste un metru deasupra torentului, apoi s-a întors spre Pitt, dar
acesta dispăruse. Coborâse pe patina elicopterului, apoi sărise în
apă.
Giordino a făcut imediat ca aparatul să urce și a descris un cerc
în amonte, după care a transmis prin radio către Caledonia, timp
în care a urmărit de departe încercările de salvare întreprinse de
Pitt.
În clipa în care a ajuns în apă, Pitt a simțit forța mare a râului.
Spre deosebire de precedenta scufundare, apa de acolo era
întunecată, rece și se deplasa cu rapiditate. În timp ce s-a înălțat
spre luciul apei, a simțit crengi nevăzute și alte resturi cărate de
apă ciocnindu-se de corpul lui.
S-a răsucit spre amonte și a văzut trunchiul de palmier pe
jumătate scufundat în apă la vreo doisprezece metri depărtare.
Acum, de-a lungul trunchiului se vedeau doar două capete. În
ciuda zgomotului puternic scos de motorul elicopterului, a auzit
țipete disperate. Veneau dinspre una dintre cele două siluete,
femeia cu părul lung. Pitt a înotat cu mișcări viguroase contra
curentului, însă a rămas destul de departe pentru a lăsa
trunchiul să se apropie de el.
A văzut că fiica femeii stătea încă agățată de trunchiul de
palmier. Femeia întinsese o mână spre capul celuilalt copil, un
băiat, care apărea de sub suprafața apei. Însă curentul puternic a
despărțit-o de fiul ei. În vreme ce acesta era purtat de apă, femeia
a scos un alt răcnet de disperare.
Pitt s-a oprit din înot, pentru a permite trunchiului de palmier
să treacă pe lângă el, apoi a dat puternic din brațe prin apa
murdară ca să traverseze râul. Răcnetele femeii s-au stins pe
măsură ce ea și fetița ei au fost cărate în aval. În timp ce Pitt înota
din răsputeri spre băiat, acesta a dispărut sub un val de apă, apoi
capul lui a apărut la suprafață, la câțiva metri depărtare. Pitt a
tăiat apa și, cu o mână, l-a prins pe băiat de un braț și i-a ridicat
capul și gâtul deasupra râului. Copilul, având aproape cinci ani, a
început să tușească, în timp cu Pitt l-a ținut strâns.
— Gata, ai scăpat, prietene! i-a spus Pitt cu glas liniștitor. S-a
uitat spre malul râului, căutând din ochi un loc pentru a ieși pe
uscat, dar a constatat că apa îi purta prea repede pentru a reuși
să ajungă pe un mal stâncos. Râul revenise pe albia lui obișnuită,
însă curgerea apei era accelerată de o porțiune mai îngustă și mai
adâncă. Foarte curând, apa râului avea să ajungă la ocean, unde
forța distructivă se va diminua considerabil. A socotit că era
preferabil să se lase dus de curentul apei.
La câțiva metri într-o parte, un alt copac gros plutea în aval.
Pitt a înotat în lateral spre el, s-a prins de el cu mâna liberă, apoi
a tras băiatul lângă el. Cu ochii dilatați de groază, copilul a
încălecat trunchiul. Nu mai tușea, și obrajii lui își recăpătaseră
culoarea. Apoi s-a prins de mâna lui Pitt pentru a fi sprijinit.
— Ț ine-te bine, și călătorie plăcută! i-a spus Pitt.
Deși vorbea doar limba tagalog6, băiatul a dat din cap spre Pitt,
având o expresie de recunoștință pe față.
În timp ce pluteau cu viteză spre gura de vărsare a râului,
atenția lui Pitt a fost atrasă de elicopterul Bell 505. Giordino
monitorizase evenimentele din amonte, dar acum coborâse mult și
plutea la mică distanță în față. Pitt a ridicat ochii și l-a văzut pe
Giordino arătând în aval, către femeie.
Trunchiul palmierului de care se agățase aceasta era scufundat
aproape complet. Femeia și fiica ei se zbăteau să își țină capetele
deasupra apei.
Pitt i -a făcut semn din cap lui Giordino și l-a bătut pe umăr pe
băiat.
— Rămâi aici, a spus el, arătând spre buștean.
După aceea, s-a îndepărtat de trunchiul copacului și a pornit
înot în josul râului.
Au traversat o ravenă laterală care pătrundea în râul Cagayan,
6
Limba oficială a statului Filipine
de unde veneau alte gunoaie și resturi din oraș. Pitt s-a chinuit să
înoate printre cutii de carton și saci din plastic plini cu gunoaie,
pentru a se apropia de femeie și de fiica ei.
Chiar în momentul în care a ajuns aproape de cele două, ele au
ajuns sub apă, dar încă agățate de trunchiul de palmier, care
dădea să se scufunde. Câteva secunde mai apoi, azvârlind stropi
în jur și pufnind pe nări, femeia și fetița ei au reapărut la
suprafața râului.
Pitt s-a repezit întâi spre fată, o adolescentă ai cărei ochi
exprimau starea de groază prin care trecea. A prins-o de un braț și
a ajutat-o să plutească, timp în care a urmărit-o pe femeie.
Niciuna dintre ele nu știa să înoate, de aceea, Pitt și-a dat seama
că îi va fi greu să le țină la suprafața apei.
A observat o bancă răsturnată, care plutea în josul râului și a
tras fata până la ea. Ea s-a prins de bancă fără să fie nevoie să o
îndemne, eliberându-i brațul lui Pitt, pentru ca acesta să o poată
ajuta pe mama ei.
La mică distanță de acolo, femeia se zbătea în apă. Abia reușind
să își mențină capul la suprafață, eforturile pe care le făcea aveau
să o extenueze curând. Pitt a înotat spre ea, dar a ezitat când a
ajuns aproape, pentru a evita să fie lovit de brațele sau picioarele
ei, care se mișcau cu disperare. A simțit că și el se mișca mai
repede pe măsură ce apele râului curgeau mai repede prin ultimul
canal înainte de a se vărsa în mare. Când forțele femeii au mai
slăbit și ea a început să alunece sub luciul apei, Pitt s-a apropiat
de ea și a prins-o.
Nu a fost nevoie să-și facă griji în legătură cu zbaterea ei
haotică. A descoperit că femeia era scundă, cu puțin mai înaltă
decât fiica ei. Când el a prins-o, ea s-a liniștit, aspirând aer cu
forță, după care el a tras-o din acel loc.
— Copiii mei! Copiii mei! a strigat ea în limba tagalog.
Pitt a răsucit-o, ca să își poată vedea fiul și fiica înapoia lor.
Apoi apa a devenit tot mai turbulentă, curentul ei căpătând viteză,
astfel că au fost îndepărtați de mal. S-au trezit cărați de apă către
mare. În timp ce elicopterul zbura cu mare zgomot de motor
deasupra lor, Pitt a tras-o pe femeie spre fiul ei, aflat pe bușteanul
mare. Fata a dat din picioare până la ei și s-au reunit toți trei
fericiți.
 Ș i Pitt s-a ținut agățat de trunchiul de copac, pentru că simțea
nevoia de a se odihni după ce înotase atât de mult, și se simțea
extenuat. Adrenalina nu-i mai circula prin corp, astfel că brațele și
picioarele îi erau obosite. Ș i-a dat capul pe spate, și a văzut un
cormoran coborând în zbor spre resturile plutitoare, căutând să
găsească totuși ceva de mâncare. Un strigăt venit din depărtare i-
a întrerupt încercarea de odihnă lui Pitt, când elicopterul s-a
retras, iar duduitul motorului lui a fost înlocuit de vâjâitul
strident al unui motor de barcă. Una neagră, gonflabilă, în care se
aflau trei persoane, s-a îndreptat spre ei cu mare viteză.
Pitt s-a luminat la față când i-a văzut pe fiica lui Summer la
prora, și pe fiul lui Dirk la volanul ambarcațiunii. Oarecum
surprins, a treia persoană din barcă era femeia pe care o salvase
din șalupa de cercetare care se scufundase.
Barca gonflabilă s-a apropiat mugind, apoi Dirk a oprit motorul
și a lăsat ambarcațiunea să se apropie lent de oamenii aflați în
apă.
— Cine urcă primul? a întrebat Summer, dându-și deoparte o
șuviță din părul des de pe față și întinzând brațele spre apă.
— Doamnele, bineînțeles, a spus Pitt, după care a luat-o pe fată
de un braț și a dus-o înot până la barca gonflabilă, unde Summer
a tras-o la bord. A repetat operațiunea cu mama fetei, după care l-
a ajutat și pe băiat să urce în barcă. A împins deoparte bușteanul
și a urcat pe burtă pe marginea bărcii, după care Dirk l-a prins de
un braț și l-a ajutat să ajungă în barcă.
— Cum te simți după aventura asta? l-a întrebat Pitt cel tânăr.
— Cred că sunt prea bătrân ca să particip la curse olimpice de
felul ăsta. Resimțind efectele celor două scufundări pentru
salvarea unor persoane, Pitt s-a întins pe fundul bărcii gonflabile,
stând cu spatele rezemat de o margine și a băut cu nesaț apa din
sticla pe care i-a întins-o Summer. Nu mă așteptam ca voi doi să
apăreți aici.
— Eu și Summer tocmai urcasem la bordul Caledoniei când Al a
transmis un mesaj către navă, a spus Dirk. S-a întors și a făcut
un semn cu brațul spre elicopterul Bell, care zbura la punct fix, și
s-a uitat cât Giordino a înclinat aparatul pe o parte, după care l-a
întors, pornind spre nord, către nava de cercetări care venea spre
ei. Barca gonflabilă era gata pregătită, de aceea am sărit în ea și
am venit aici.
— Mă bucur că ați făcut asta. Cred că acum ne putem ocupa de
oaspeții noștri, și să îi ducem la mal.
Pitt s-a întors cu fața spre partea frontală a bărcii. Summer
stătea pe o parte, ținând-o de mână pe fata înspăimântată, în
vreme ce femeia din șalupa de cercetare îl examina pe băiat.
— Margot a spus că este instruită ca asistentă medicală de
urgență, a spus Dirk, parcă citind gândurile tatălui său. A insistat
să vină cu noi în cazul în care ar fi fost cineva rănit.
După ce a examinat-o pe mamă, femeia brunetă s-a apropiat și
s-a așezat pe fundul bărcii alături de Pitt. Purtând o salopetă
oferită de vasul NUMA, și având părul lung strâns într-o coadă de
cal, ea s-a uitat la Pitt foarte atent.
— Cum a fost cursa asta de înot? l-a întrebat ea cu un vag
accent australian.
Pitt a surâs oarecum trist.
— N-a fost chiar o cursă, ci mai curând o călătorie pe un
buștean.
— Sunt Margot Thornton a spus ea, întinzându-i mâna dreaptă.
Îmi pare rău, dar am uitat să îți mulțumesc mai devreme pentru
că m-ai salvat.
— În acele momente erai puțin debusolată. Mă bucur că ai
rămas în formă bună.
— Datorită ție.
— Prietenii tăi se simt bine?
— Seth și Alec? Da, sunt bine. Însă se simt cam jenați că un
străin le-a salvat șefa, după ce ei n-au reușit. Însă niciunul dintre
ei nu este un bun înotător.
— M-am aflat în locul potrivit, la momentul potrivit, a spus Pitt
făcând un semn din cap către râu. Nu mă așteptam să te văd pe
picioare atât de curând.
— Eram pe punte, ca să respir aer curat, când fiul tău mi-a
spus că ești în râu, încercând să salvezi niște oameni. Cum am o
oarecare pregătire ca asistentă medicală de urgență, am socotit că
aș putea da o mână de ajutor.
A aruncat o privire spre mama filipineză, care a dat din cap,
având brațele înfășurate în jurul copiilor ei.
Dirk a accelerat motorul și a îndreptat barca spre malul râului.
Un bărbat purtând un șort și un tricou se afla pe plajă și le făcea
semne disperate. Dirk a condus barca printre valuri, spre acel
bărbat, în apropiere de avionul scufundat, pe care Pitt și Giordino
îl văzuseră mai devreme. Pitt a examinat epava avionului, în timp
ce Dirk a condus barca până a așezat-o pe nisipul plajei. Bărbatul
a venit în goană, și-a ridicat copiii în brațe și i-a scos din barcă,
după care și-a îmbrățișat soția.
S-a întors și i-a strâns mâna lui Pitt, până când acesta din
urmă a simțit că îi va fi smulsă din umăr.
— V-am văzut în apă! Vă mulțumesc că mi-ați salvat familia!
Pitt a acceptat mulțumirile cu o mișcare din cap.
— Mai sunt oameni cu probleme în oraș?
— Au fost răniți câțiva când ne-a lovit valul, dar nu cred că au
avut probleme grave.
— Ar fi bine să mergem în oraș, ca să vedem dacă putem fi de
ajutor, a spus Margot, coborând din barcă.
După ce Margot a pornit spre oraș, Dirk și Summer au urmat-o.
— Dacă va fi nevoie, putem transporta răniții grav până la nava
noastră, a spus Dirk.
Urcând panta lină a plajei, Summer s-a oprit și s-a întors spre
tatăl ei, care rămăsese în apropierea bărcii gonflabile și se uita la
epava avionului.
— Rămâi aici cu barca?
— Vin și eu numaidecât! Vreau doar să văd ce e în apă!
Summer s-a uitat la tatăl ei. Ud și extenuat, stătea totuși drept
în picioare și avea o expresie gânditoare pe față. Văzându-l cum
măsura epava scăldată de valuri cu ochi întrebători, Summer nu
și-a putut reține un zâmbet. Apoi s-a răsucit pe călcâie și l-a lăsat
să facă exact ce voia. Ea știa că tatăl ei nu se putea abține.
Misterul avionului scufundat îl atrăgea precum cântecul unei
sirene din adâncuri.
 6

Avionul era răsturnat. Doar capătul ampenajului vertical cu

două direcții se ridica din apă, iar valurile care veneau îl
acopereau cu spumă la fiecare câteva secunde. Pitt a mers prin
apa până la brâu și s-a apropiat de avionul mare dintr-o latură.
Părea întreg și era foarte vechi. A întins o mână și a atins
fuzelajul. Învelișul era din aluminiu, iar suprafața lui, cândva
lustruită, era corodată și acoperită de alge. Piti a plonjat într-un
val care venea spre mal și a înotat pe fund, dând roată botului
avionului, care era îndreptat spre larg. Acum a observat că îi
lipsea o aripă, dar cealaltă avea două motoare mari. S-a apropiat
înot de aripă și a examinat un motor căruia îi lipsea o porțiune din
capotaj.
În nacelă se afla un motor mare cu douăsprezece valve. A
îndepărtat depunerile de pe capacele valvelor inversate și a văzut
numele Rolls Royce scris cu litere roșii.
Pitt s-a dus spre coada avionului și a coborât capul sub apă ca
să examineze forma ei în H. Stând în apa mică pentru a-și
recăpăta suflul, a bănuit că avionul era un Avro Lancastrian,
varianta comercială a bombardierului britanic folosit în cel de-al
Doilea Război Mondial, despre care știa că era dotat cu renumitele
motoare Rolls-Royce Merlin. S-a deplasat de-a lungul fuzelajului,
a inspirat adânc și a plonjat spre o ușă laterală aflată înainte de
grinda cuc-coadă. A băgat mâna pe un geam spart, a răsucit
maneta de deszăvorâre a ușii și a împins-o cu umărul. Aceasta s-a
deschis încet spre interiorul inundat.
S-a strecurat înăuntru, dar interiorul era prea întunecat pentru
a vedea ceva. Aluviunile și concrețiunile depuse pe geamuri
dădeau o culoare verzuie interiorului care părea gol. A înaintat pe
pipăite de-a lungul peretelui despărțitor spre cabina de pilotaj, dar
era la fel de întuneric, pentru că geamurile erau înecate de nisip.
Cum nu mai avea aer, Pitt s-a retras spre ușă și a urcat la
suprafață. Oboseala își spunea din greu cuvântul, de aceea a
pornit printre valuri spre plajă.
Summer, care se întorcea din oraș, l-a văzut ieșind din apă și a
alergat spre el.
— Ce-ai descoperit?
 — E un avion britanic vechi, construit în anii ’40, așa bănuiesc,
a spus el, și a arătat spre secțiunea coadă. E un Avro Lancastrian.
Îi lipsește o aripă, dar interiorul pare intact.
— Ai putut intra în el?
Pitt a dat afirmativ din cap, apoi a zis:
— E prea întuneric pentru a vedea ceva.
— Înseamnă că s-a prăbușit recent.
— Nu, nu cred. Acțiunea valurilor de aici l-ar dezmembra în
foarte scurt timp. Însă coroziunea arată că avionul a stat ani și
ani în apă mult mai adâncă decât în acest loc. Cred că a fost
împins de valuri până aici.
— Ciudat! a spus Summer. Valul acela de tsunami?
— Aproape sigur.
Un muget gros a răsunat dinspre largul mării, de aceea cei doi
au ridicat ochii și au văzut Caledonia apropiindu-se de țărm.
Drept răspuns la mugetul cornului de ceață, Summer a făcut
semne cu brațele.
— Se pare că vor să ne întoarcem la bord. Aparatul de
radiorecepție este la Dirk.
— Atunci să mergem să-i găsim pe ceilalți.
Summer s-a alăturat tatălui ei, au lăsat plaja în urmă și au
pornit spre oraș.
Străzile era înnoroite și pline de resturi, însă locuitorii păreau
netulburați. Bărbații, femeile și copiii lucrau deja cu lopeți și
mături ca să facă ordine și curățenie.
Daunele erau limitate la câteva rânduri de case și magazine
aflate aproape de plajă. În vreme ce au înfruntat noroiul de pe
străzi, bătrânul Pitt și Summer l-au văzut pe Dirk la o intersecție
mai departe, în fața unei piețe în aer liber, unde se vindeau
produse locale. O bătrână stătea pe o treaptă de piatră ținându-și
brațele strânse în jurul corpului, iar Margot îi înfășură glezna
unui picior cu un bandaj gros.
Dirk a ridicat privirea când i-a văzut pe tatăl lui și pe Summer
apropiindu-se, apoi a lovit cu o mână aparatul de radio-recepție
pe care îl purta prins la brâu.
— M-au chemat cei de pe Caledonia, i-a spus el tatălui. Vor să
ajung cât mai curând pe navă.
— Am înțeles asta. Au spus de ce?
 — A apelat Rudi, din D.C.
Pitt a dat din cap.
— Cum stau lucrurile aici?
— Doar o mică porțiune din oraș a fost lovită mai grav de val. În
ciuda mizeriei create, se pare că sunt puține victime rănite.
Margot a ajutat un bărbat care avea un braț sfâșiat. Ș i o
bandajează acum pe femeia asta, care a făcut o entorsă. Am vorbit
cu o oficialitate a orașului, și principala îngrijorare este
posibilitatea ca apa potabilă să fi fost contaminată. Din cauza
asta ar putea apărea o epidemie.
— Avem pe navă o unitate de desalinizare a apei de mare. Dacă
putem aduce pe insulă și există posibilitatea de a o alimenta cu
energie electrică, ea va asigura temporar necesarul de apă
potabilă, până când localnicii se asigură că apa de aici e bună de
băut.
— O să mă ocup de asta imediat ce ne întoarcem pe navă, a
spus Dirk dând din cap.
Margot s-a ridicat și a ajutat-o pe bătrână să intre în casă, apoi
a revenit lângă ceilalți.
— Se pare că nu putem face mai multe din punct de vedere
medical, a spus ea, atâta vreme cât nu izbucnește vreo epidemie.
— Vom rămâne cu Caledonia aici și vom ajuta oamenii de pe
insulă. Pitt a observat în ochii ei că ea era la fel de extenuată ca și
el. Ai făcut mai mult decât era nevoie. Probabil că vă vom duce pe
tine și pe colegii tăi pe nava voastră. Prietenii tăi au spus că e
vorba de vas de cercetări miniere. Are cumva și heliport?
— Sigur! Elicopterul nostru este la reparat, așa că heliportul e
liber. Ne puteți duce până la nava noastră?
Pitt a ridicat ochii și a văzut-o pe bătrână scoțând capul pe
fereastra casei și fluturând o mână.
— Cred că meritați măcar atâta lucru, a spus el.
În timp ce se întorceau spre barca gonflabilă, Pitt l-a informat
pe fiul lui în legătură cu avionul scufundat. Dirk a mers prin apă
până aproape de epavă ca să o vadă cu ochii lui, după care a
revenit la barcă și a ajutat la împingerea ei în apă.
— Eu aș zice că avionul acela merită cercetat.
— Da, tu și Summer să luați niște butelii de aer de pe navă, a
spus Pitt și vom vedea ce altceva mai putem descoperi.
 Dirk i-a aruncat un zâmbet apreciativ.
— Ș i eu care credeam că voiai să monopolizezi toată cercetarea
asta.
 7

Rudi Gunn pășea prin cameră cu energia și agitația provocate

de prea multă cafeină ingerată. Directorul adjunct al NUMA îți
scoase ochelarii cu rama groasă din baga și își șterse lentilele de
cămașă pentru a treia oară în acea zi. Fost comandant de marini
musculos, Gunn era de obicei răbdător și calculat. Însă așteptară
într-o sală de conferințe mică și întunecoasă din adâncul sediului
din Washington D.C. îi sporea starea de anxietate.
Din punct de vedere tehnic, nu era o încăpere securizată,
deoarece NUMA nu avea nevoie de așa ceva. Însă discuțiile purtate
din încăperea de depozitare, transformată în sală de conferință,
aflată în adâncul clădirii, erau mai puțin expuse interceptării
decât în orice cameră din Casa Albă.
Pe fața lui Gunn a revenit culoarea când chipurile lui Pitt și
Giordino au apărut pe ecranul montat pe perete. Cei doi s-au
așezat pe scaune într-o încăpere la fel de mică, dar aflată la
bordul navei Caledonia.
 — Îmi cer scuze că te-am făcut să aștepți, a spus Pitt. Am avut
parte de un val uriaș și neașteptat, care a provocat unele avarii.
— Căpitanul Stenseth m-a informat în legătură cu asta, a spus
Gunn. Am verificat sistemul global de alertă împotriva valurilor
tsunami, dar nu am găsit nicio avertizare care să fi fost dată în
acea zonă.
— Chiar dacă ar fi fost, nimeni nu ne-a anunțat, a spus
Giordino.
— Sistemul încă are o mulțime de lipsuri, deci nici pe departe
nu e perfect.
— Chiar dacă nu s-a declanșat nicio avertizare, tot a avut o
putere mare, a spus Pitt. Bănuim că sursa lui se află în apropiere.
— Voi pune seismologii noștri să facă verificări, a spus Gunn.
Giordino a vânturat un trabuc neaprins spre camera video a
laptopului, și a remarcat peretele din beton nezugrăvit din spatele
lui Gunn.
— Ascultă, Rudi, te ascunzi în beciul casei părinților tăi?
— Nu, sunt sub bazinul subteran de testare din clădirea NUMA.
Voi doi sunteți în siguranță?
— Atât cât se poate, a spus Pitt. Discutăm prin satelit, și ne
aflăm într-o încăpere lipită de camera motoarelor.
— Ș i nu avem aer condiționat, a spus Giordino, care și-a șters
fruntea de sudoare.
— O să trec direct la subiect. Pentagonul are nevoie de ajutorul
vostru imediat într-o chestiune de recuperare.
— Suntem pe o navă de cercetări oceanografice, a spus Pitt, nu
pe una de recuperare de nave. Nu avem echipamentele necesare
pentru a scoate la suprafață o navă scufundată.
— Pe ei nu-i interesează o navă, ci un proiectil. Așa cum stau
lucrurile, voi sunteți cel mai aproape de zona în care s-a prăbușit.
— Dar ce urgență prezintă o rachetă pierdută? a întrebat
Giordino.
— Nu e o rachetă de-a noastră, a spus Gunn, ștergându-și din
nou ochelarii. E o rachetă de croazieră medie, lansată de chinezi
de la o bază din provincia Hainan. Ei au botezat-o Dragonfly. Eu
tocmai am ajuns aici după o întâlnire de urgență cu
vicepreședintele Sandecker și cu directorul NSA7. La solicitarea
7
NSA - National Security Agency (Agenția Națională de Securitate)
președintelui, aceștia ne-au cerut să îi ajutăm.
Vicepreședintele, amiralul James Sandecker, condusese NUMA
cu câțiva ani în urmă, dar cedase frâiele lui Pitt și Gunn când
fusese ales să lucreze în domeniul executiv. Un lider perspicace și
respectat, Sandecker păstrase legături strânse cu agenția și cu
vechii lui prieteni de acolo.
— Ș i unde crezi că este? a întrebat Pitt.
— A fost urmărită până în strâmtoarea Luzon, cam la 130 de
kilometri de locul în care vă aflați. S-a prăbușit acum mai puțin de
trei ore. E nevoie să ajungeți acolo cât mai curând posibil.
— Dar ce e atât de special în legătură cu racheta asta? a
întrebat Giordino.
— Viteza ei, a spus Gunn. E o rachetă supersonică și folosește
tehnologie scramjet. Cei de la Forțele Aeriene au apreciat că ea a
avut o viteză de aproape de Mach 25 în momentul în care, la
altitudine joasă, a cedat. Asta înseamnă că e de două ori mai
rapidă decât oriei proiectil din arsenalul nostru de apărare, mai
rapidă decât orice rachetă în stadiu de proiect. Este extrem de
important să o găsim și să o recuperăm înaintea chinezilor.
— Deci oamenii de la Pentagon sunt cam agitați? a întrebat
Giordino.
— Chiar speriați, ăsta ar fi cuvântul cel mai potrivit. În urmă
cin câțiva ani, rușii au susținut că aveau o rachetă capabilă să
atingă această viteză, dar a fost vorba de o lăudăroșenie. Cea de
acum pare a fi reală, și asta schimbă total abordarea privind
securitatea națională.
— Prin urmare, a spus Pitt, cineva trebuie să adune bucățile de
pe fundul oceanului?
— Da! Ș i, din păcate, resursele navale cele mai potrivite pentru
misiune se află la o distanță de douăsprezece ore de acel loc. Pe
de altă parte, prezența lor le-ar sări în ochi chinezilor. Voi ați
stârni mai puține suspiciuni, și puteți ajunge acolo în cel mai
scurt timp..
— Păi, dacă racheta aceea a lovit apa cu viteza de Mach 25,
crezi că au rămas din ea bucăți mai mari decât o monedă de un
penny? a întrebat Giordino.
— Datele de telemetrie și de imagistică existente sugerează că
racheta s-a destrămat în zbor. Oficialitățile de la Forțele Aeriene
consideră că există șanse reale ca motorul scramjet să fi rămas
întreg. ,Dar asta ar putea fi doar o speranță de-a lor, a spus
Gunn, astea sunt însă datele cu care ne apucăm de treabă.
— La o asemenea viteză, probabil că bucățile din ea s-au
împrăștiat pe o suprafață cu o rază de 160 de kilometri.
Gunn a clătinat din cap.
— Altitudinea scăzută de zbor ar împiedica acest lucru. L-a pus
pe Hiram Yaeger de la centrul de computere NUMA să ruleze prin
sistem datele de detecție obținute de sateliți și de la sol, și mi-a
prezentat o grilă primară de cercetare. Ar fi vorba de o porțiune
destul de îngustă, cam de 800 de metri lățime și 16 kilometri
lungime. Dacă supozițiile noastre sunt corecte, cam 95% din
resturile rachetei trebuie să fi căzut în limitele acestei zone.
— Dar vorbim tot de bucăți mici din racheta aceea, a spus Pitt.
— Va trebui să îți reglezi parametrii de cercetare în funcție de
acest lucru. I-am trimis deja coordonatele lui Stenseth. Du-te cât
mai repede în zonă și coboară AUV8-urile în apă.
— Ș i ce facem dacă în zonă apar chinezii? a întrebat Giordino.
Gunn și-a scos ochelarii.
— Din ultimele informații, niciun vas chinezesc nu se afla în
apropierea acelei zone. Au de rezolvat o coliziune accidentală
dintre două nave militare în golful Thailandei, care au solicitat
resursele lor marine de salvare într-un loc îndepărtat din sud.
Sigur vei avea lui avantaj de o zi sau două ca să ajungi acolo și să
pleci din zonă. Pe de altă parte, vă veți afla în apele internaționale,
așa că vă puteți preface că sunteți la pescuit.
— Ce să pescuim acolo? a mormăit Giordino. Poate doar
rechini.
— În regulă, Rudi, a spus Pitt. Spune-i vicepreședintelui că ne
punem pe treabă.
— El a pariat pe o sticlă de whisky cu directorul NSA că veți
descoperi ceva, așa că nu-l dezamăgiți. Noroc!
— Mulțumim! a murmurat Pitt. După ce convorbirea prin satelit
s-a încheiat, el s-a întors spre Giordino, spunând: Ar fi mai ușor
de găsit un ac auriu într-o căpiță de fân cât un munte.
— Voi proceda așa cum îmi spune el, și voi reduce sensibilitatea
8
AUV – Autonomous Unmanned Vehicle – Vehicul subacvatic autonom
fără pilot uman.
senzorilor AUV-urilor și le voi configura să se deplaseze pe trasee
înguste, a spus Giordino, dând încrezător din cap. Dacă mai
există ceva fragmente în adânc, sper să le găsim.
Pitt l-a urmărit pe prietenul lui ieșind din încăpere și a zâmbiți
Atitudinea hotărâtă era o trăsătură ce se manifesta permanent în
ceea ce îl privea pe morocănosul Giordino. Probabil că el avea
dreptate. Nu aveau cum să știe ce mai rămăsese din rachetă, însă
puteau ține sub control căutarea fragmentelor.
În timp ce Giordino se îndrepta spre magazia cu tehnologie
subacvatică de la pupa, Pitt a ieșit pe puntea laterală. Summer și
Dirk încărcau o ladă mare în barca gonflabilă, dar și câteva baxuri
de apă îmbuteliată.
— S-a schimbat planul, a spus Pitt. Ni s-a transmis ordinul de
a o șterge cât mai repede spre nord ca să efectuăm o nouă
cercetare.
Dirk și Summer s-au uitat unul la altul.
— Cine v-a dat ordin? a întrebat Summer.
— Washingtonul! a răspuns Pitt.
— Mi s-a părut mie că Rudi era neobișnuit de agitat, a spus
Dirk,
— Ș i ce facem cu oamenii din Aparri? a întrebat Summer.
Trebuie să ducem acel echipament la țărm ca să împiedicăm
izbucnirea unei epidemii, și…
Dirk a intervenit înainte ca Pitt să poată răspunde:
— Ce-ar fi să ne lași pe noi doi aici? Ducem echipamentul de
desalinizare pe insulă și ajutăm la instalarea lui. Ne poți recupera
după ce termini explorarea aceea.
— Nu prea știu cât de mult va dura.
— Nu are importanță, a spus Dirk. Asta ne va oferi timpul
necesar să explorăm epava avionului.
Pitt a observat că două butelii de oxigen erau deja încărcate în
barca gonflabilă.
Summer a dat din cap.
— Noi oricum trebuie să ajungem în Maldive peste câteva zile.
Vom lua un avion din Manila.
— Bine, ați câștigat! Strângeți-vă lucrurile și plecați pe drumul
vostru.
Summer l-a strâns în brațe pe tatăl ei.
 — Să nu-ți faci griji pentru noi.
— Să -mi dați de știre dacă aflați ceva despre avionul acela.
Dirk și Summer au împachetat câteva genți cu lucruri, după
care s-au întors la barca gonflabilă. În timp ce Giordino acționa
vinciul pentru coborârea bărcii pe apă, Pitt a rămas lângă
copastia navei și a fluturat din mână spre copiii lui. După ce
barca s-a îndepărtat puțin, propulsoarele navei Caledonia au
făcut apa să bolborosească, apoi aceasta a pornit în viteză spre
nord.
— Încă o chestiune, i-a spus Giordino lui Pitt. Oaspeții noștri
neinvitați.
— Da, am face bine să îi ducem la nava lor înainte de a apărea
alte probleme. Margot a spus că nava-mamă a lor are heliportul
liber. Îi putem duce cu elicopterul până acolo.
— Mă duc să încălzesc motorul.
Jumătate de oră mai târziu, elicopterul NUMA s-a ridicat de pe
Caledonia, avându-l pe Pitt la comandă și pe Giordino alături, în
timp ce Margot și colegii ei stăteau pe niște scaune pliante în
partea din spate a aparatului. După ce s-au îndepărtat puțin de
navă și au pornit spre nord-vest, Pitt i s-a adresat lui Margot prin
microfonul de cască:
— Am localizat nava Melbourne, și vom ajunge acolo peste
douăzeci de minute. Nu te-am întrebat până acum, dar ce fel de
minerale studiați?
— Diamante! i-a răspuns ea.
— E rentabilă extragerea lor de pe fundul mării?
— Tehnologia contribuie la rentabilitatea extragerii lor.
Problema mai gravă este că minele obișnuite din întreaga lume
sunt aproape epuizate. Până și compania De Beers a închis multe
dintre exploatările ei din Africa de Sud, și se îndreaptă spre mări
și oceane.
— Cum știm de unde să începem căutarea fragmentelor? a
întrebat Pitt.
— Întreaga regiune a Inelului de Foc din Pacific este baza de
start pentru cercetare. Diamantele se formează în adâncul
mantalei pământului și sunt împinse spre suprafață prin
activitatea vulcanică. De fapt, noi căutăm sifoane subterane.
— E vorba de tuburi verticale de lavă?
 — În esență, da. Tuburile de kimberlită, după cum sunt
denumite tehnic, transferă roca vulcanică din manta în timpul
unei erupții vulcanice. Nu toate aceste puțuri conțin diamante, iar
cele care au așa ceva oferă cantități mici. Însă cele potrivite
reprezintă filonul principal în minerit. Sunt dificil de descoperit în
adâncul mării, și chiar și mai greu de exploatat, deoarece, de
obicei, sunt acoperite de lavă solidificată ori alt capac geologic.
— Ș i aveți noroc în zona asta?
— Am descoperit vreo două locuri care dovedesc că au potențial
și ne pregătim să investigăm în continuare.
La orizont a apărut o navă mare, cu o cocă de culoare neagră,
iar Pitt a redus viteza de apropiere.
— Asta e nava Melbourne, a spus Margot.
Era o navă masivă, plină de macarale, vinciuri și cabluri. Pe
puntea pupa, foarte spațioasă, se afla o magazie mare, prin ușile
ei deschise putându-se vedea o sumedenie de echipamente de
cercetări subacvatică. De o parte și de alta a navei un șir de
cabluri se legăna spre adânc, susținute de brațe de macara și de
geamanduri care plecau de pe cocă.
— Arată grozav! a spus Giordino. Sugerează că e pusă pe
treabă.
— E unică în lume, a spus Margot. Tatăl meu și-a învestit în ea
economiile de o viață.
Pitt a luat legătura radio cu nava, solicitând permisiunea de a
ateriza pe heliportul aflat la tribord-prova.
— Identificați-vă complet, i-a răspuns cineva după o pauză
destul de lungă.
— Bell 505, de pe nava de cercetări NUMA, numită Caledonia, a
spus Pitt, care îi aduce pe Margot și pe cei doi camarazi ai ei.
— Aveți dreptul de aterizare temporară, doar pentru coborârea
pasagerilor. Având în vedere operațiunile în desfășurare, nu puteți
rămâne aici.
— Am înțeles! Pitt a aruncat o privire spre spate, unde se afla
Margot. Am înțeles că nu putem rămâne să bem un ceai
împreună.
În timp ce a dat roată navei pentru a se apropia corect, a
observat un vas mai mic staționat în apropiere, unul vopsit într-
un verde tipic pentru forțele militare. Pitt a coborât elicopterul în
vântul slab din față și a aterizat cu ușurință pe platformă.
Giordino a sărit din elicopter și a deschis ușa din spate. Cei doi
tineri au făcut semne de mulțumire din mâini, apoi au coborât în
fugă scara care ducea de la heliport spre punte. Margot a mai
zăbovit puțin în compartimentul destinat echipajului, apoi și-a
desfăcut centura de scaun, și a păstrat casca a pentru a vorbi cu
Pitt.
— Nici nu îți pot mulțumi îndeajuns pentru ceea ce ai făcut
pentru mine.
Când a întins o mână pentru a-i strânge mâna lui Pitt, ea a
observat pentru prima oară cât de verzi erau ochii lui. S-a simțit
atrasă în mod irezistibil de el. Însă era vorba de altceva decât de
un interes romantic. Era vorba de încredere. Abia îl cunoscuse pe
acel bărbat, dar a simțit că își putea încredința viața în mâinile
lui.
El a clipit șmecherește spre ea.
— Mi-ai putea oferi un diamant mare drept recompensă.
Margot a coborât din elicopter, l-a îmbrățișat pe Giordino, după
care s-a apropiat de marginea heliportului. Apoi s-a uitat cât Pitt
s-a ridicat în aer cu elicopterul. El i-a făcut un semn scurt cu
mâna, după care a făcut ca aparatul să se încline spre latura
navei și a accelerat, pornind spre sud.
Apoi Margot a simțit prezența cuiva în spatele ei și s-a întors. A
văzut un bărbat necunoscut care se apropia de ea dinspre scară.
Era chel, avea trăsături asiatice și purta o salopetă neagră de
mascare. A făcut un pas înapoi, dar nu avea unde să se miște pe
heliportul înalt. S-a răsucit, încercând să facă un semn spre
elicopterul care se îndepărta, însă acesta era mult prea departe.
Privind-o cu ochi reci, bărbatul s-a apropiat calm de ea. Margot
a așteptat ca el să îi spună ceva, însă el a rămas tăcut. Dar a
lovit-o cu pumnul în obraz. Era cât pe ce să cadă pe punte, dar el
a prins-o de un braț și a ținut-o în picioare, după care a împuns-o
cu un pistol în coaste. După aceea i-a aruncat un zâmbet care
aducea mai mult a rânjet.
— Acum vii cu mine!
 8

Camioneta armatei filipineze a oprit scrâșnind din frâne când

șoferul ei a văzut-o făcându-i semn. Ș oferului nu i se întâmpla în
fiecare zi să vadă o roșcată atrăgătoare, înaltă de un metru și
optzeci, umblând pe străzile din Aparri.
— Ne puteți ajuta să livrăm în regim de urgență un sistem de
filtrare a apei pentru oraș? a întrebat ea. Se află pe plajă. Tocmai
l-am descărcat de pe nava noastră.
I-a condus pe cei trei soldați din camionetă spre plajă, unde
Dirk trăsese barca gonflabilă și descărca echipamentele. Summer
i-a instruit pe soldați cum să care generatorul portabil și sistemul
de filtrare, în timp ce Dirk i-a urmat, cărând un colac de furtun și
o trusă de scule.
— Există în oraș vreun puț public la care să ne putem conecta?
a întrebat Dirk. Ar fi de preferat în mijlocul orașului.
— Da, la o intersecție de aici există un robinet public, alimentat
dintr-un puț de adâncime, i-a răspuns unul dintre soldați.
Dirk și Summer au urcat în bena camionetei, împreună cu
echipamentul, și după scurtă vreme au ajuns într-o piață pavată
cu pietre de râu. Camioneta a oprit lângă un zid din piatră care
părea foarte vechi. Câțiva copii s-au împrăștiat din acea zonă,
lăsând la vedere un zid din care ieșea un robinet defect, iar apa
care se scurgea din el uda pământul.
Dirk și Summer au avut nevoie de mai puțin de douăzeci de
minute ca să asambleze și să activeze sistemul portabil de osmoză
inversă. Până l-au făcut să funcționeze, s-a format o coadă de
femei care aveau în mâini recipiente din plastic. Între timp a
apărut un bărbat care s-a prezentat ca fiind primarul orașului.
Acesta a rămas uimit văzându-i pe cei doi.
— De unde ați adus aparatul ăsta? a întrebat el. Eu am cerut
unul autorităților provinciei și mi s-a spus că va dura o
săptămână până vor putea procura așa ceva.
— Prin amabilitatea navei Caledonia de la NUMA, i-a răspuns
Summer. Ne aflam în zonă când a lovit valul.
Nu apa oceanului care inundase orașul putea fi o sursă de
contaminare, ci resturile, gropile de gunoi și mizeria făcută de
animale, care fuseseră purtate de val. Apa infectată cu bacterii,
mai ales dacă era stătută, se putea infiltra în puțurile locale, dând
naștere multor boli dacă era consumată. Până când acele puțuri
să fie controlate și tratate, dacă era necesar, sistemul de filtrare
pus la dispoziție de NUMA putea asigura o sursă sigură de apă
potabilă.
— E un dar ceresc, a spus primarul, dând roată unității
portabile. Vă mulțumim!
— Puteți asigura carburant pentru generator pentru ca unitatea
să funcționeze atâta vreme cât este nevoie de el? l-a întrebat Dirk.
— Da, mă voi ocupa de acest lucru.
A preluat comanda asupra furtunului de apă, și a făcut ordine
între oamenii aflați la coadă.
Summer s-a uitat cu mândrie la fratele ei, care s-a ridicat în
picioare și s-a îndepărtat de unitate.
— Consider că am făcut o faptă bună astăzi.
— Cred că domnul ne-a lăsat fără ocupație, a spus Dirk,
zâmbind către primar. Nu prea mai avem treabă aici. Ce-ai zice să
facem o scufundare și să vedem avionul acela?
Summer a aruncat o privire spre vest.
— Mai avem o oră sau două de lumină. Hai s-o facem!
S-au întors pe plajă și au asamblat aparatele de respirat pe care
le aveau în barca gonflabilă. Fluxul ascunsese coada avionului,
dar după ce au intrat în apa clară, l-au găsit imediat. Dirk a
pornit în frunte, scufundându-se și înotând de-a lungul avionului
răsturnat. Aproape că a urmat întocmai drumul pe care îl făcuse
tatăl lui, dând roată pe la exterior, iar apoi apropiindu-se de ușa
laterală, care era deschisă. Strecurându-se înăuntru și având-o pe
Summer în spate, a traversat înot compartimentul pentru
mărfuri, îndreptându-se către cabina de pilotaj. A aprins lanterna
și a plimbat fasciculul de lumină în jur. Comenzile și cadrele
metalice ale scaunelor atârnau deasupra capului său. A îndreptat
fasciculul în jos și a văzut depuneri aluvionare reduse sub
scaunele piloților.
Dirk a revenit în compartimentul pentru mărfuri și a înotat
alături de Summer, care cerceta ce era acolo folosind propria
lanternă. O sclipire i-a atras atenția, așa că s-a strecurat pe lângă
Dirk și a ridicat obiectul strălucitor. Era o cataramă de la o
centură, iar alături se aflau tălpile unor ghete. În apropiere era un
mâner din piele groasă, singurele rămășițe ale valizei pilotului, a
bănuit ea.
S-a întors spre fratele ei, care îndreptase fasciculul lanternei
spre ansamblul ampenajelor. Interiorul părea gol. Cu excepția
unui șir de scaune aflate pe o latură a fuzelajului nu a văzut
nimic altceva decât un strat subțire de sedimente. Însă în timp ce
Dirk plimba fasciculul de lumină încoace și încolo, Summer a
observat ceva. Fixată de podea era o mică ladă din lemn. Câteva
dintre șipcile unui perete al ei se dezintegraseră, lăsând o
deschizătură mare într-o parte. Summer s-a apropiat înot de ladă,
străduindu-se să nu tulbure sedimentele și a îndreptat fasciculul
spre deschizătură.
O strălucire metalică a fost reflectată din ladă. A cercetat mai
de aproape și a văzut o valiză groasă. A băgat mâna prin gaură și
a scos-o. Anii de concrețiuni o lipiseră de ladă, dar s-a desprins
după ce a tras de ea de mai multe ori. A extras-o cu grijă și a
prins-o în brațe când a căzut.
Chiar și sub apă, valiza era grea. De dimensiunile unei genți
diplomat, învelișul exterior din aluminiu suferise foarte mult. Dirk
s-a apropiat ca să o vadă mai bine, apoi a făcut semn către ușa
din fuzelaj. Summer a dat din cap în semn că a înțeles, și a
așteptat până când fratele ei a ieșit din avion, după care l-a
urmat, ținând valiza la subraț. Au înotat până pe plajă și s-au dus
la barca lor, unde și-au scos echipamentele de scufundare.
— S-ar părea că ai descoperit singurul lucru rămas în avion, a
spus Dirk.
— În general, avionul este în stare destul de bună, așa cum a
zis tata, a spus Summer, după care a luat un prosop pentru a-și
șterge părul. Foarte ciudat că e așa, pentru că are vreo optzeci de
ani, adevărat?
— Judecând după fotografiile pe care le-am văzut pe navă, cred
că a avut dreptate. Arată ca un Avro Lancastrian. Ultimul a fost
fabricat în anii ’40.
Summer și-a tras un tricou peste costumul de baie, după care a
ridicat valiza.
— Nu-i ușoară. A așezat-o pe o latură a bărcii și a șters-o cu
prosopul. A scuturat-o, așteptându-se să audă clipocit de apă, dar
nu s-a întâmplat asta. Se pare că a rămas etanșă.
 — Ei, bine, deschide-o! a spus Dirk, așezându-se în genunchi
alături de ea.
A tras de cele două încuietori corodate și a încercat să ridice
capacul, dar acesta nu a cedat. Ș i-a plimbat degetele de-a lungul
îmbinării capacului cu restul valizei și a tras cu mai multă putere.
Capacul s-a opus, apoi s-a întredeschis cam doi centimetri. Ea a
sporit forța și a reușit să deschidă complet capacul.
În interior nu pătrunsese apă. O bucată de fetru de culoare
roșie pe care era o imagine abstractizată a soarelui, acoperea
conținutul.
— Uite o etichetă!
Summer a atins o etichetă din piele, de formă pătrată, fixată în
interiorul capacului. Pe ea era scris ceva cu niște caractere pe
care niciunul dintre ei nu le-a recunoscut.
— Nu pot descifra ce scrie aici, a spus Dirk. Să vedem ce e
înăuntru. Summer a tras cu grijă bucata de fetru deoparte și a
scos la iveală opt compartimente. Deși de forme diverse, în fiecare
se afla câte un obiect de mărimea unei portocale, înfășurat în
satin. Summer a prins unul dintre obiecte între degete și l-a scos
din compartimentul lui.
— E greu pentru mărimea lui.
A examinat cu atenție pânza.
— Hai! a îndemnat-o Dirk. Desfă-l!
Ea a desfăcut pânza de satin cu o grijă deosebită, ca și cum ar
fi fost vorba de o mumie. După ce a dat deoparte și ultimul pliu al
pânzei a rămas în mână cu o sculptură complicată din piatră
neagră. Detaliile elaborate erau făcute într-un mod stilizat.
— E ceea ce cred eu? a întrebat Summer.
— Seamănă cu o cochilie.
Summer a dat din cap și a ținut sculptura spre soarele care
apunea. Piatra neagră avea intarsii, niște fulgi metalici și prezenta
nuanțe mai deschise, care îi dădeau un aspect neobișnuit.
— Interesantă piatră!
A scos și celelalte șapte obiecte, toate fiind din același material.
Toate sculptate, o roată, o floare și doi pești. S-au străduit să
identifice obiectele rămase. Când a dezvelit și ultimul obiect,
Summer a observat o fâșie galbenă de-a lungul marginii valizei. A
băgat un deget în cusătură și a extras o carte de vizită decolorată.
 — Cred că e scris în mandarină, a spus ea, și i-a arătat-o lui
Dirk.
— Da, pe asta o pot traduce, a spus el.
Summer a întors pe dos cartea de vizită.
— Nu va fi nevoie.
I-a dat cartea de vizită, care era scrisă în engleză.
— Doctor Feng Zhoushan, director de antichități tibetane,
Muzeul Palatului Național, republica China, a citit el cu voce tare.
— E un indiciu bun, nu? a spus Summer.
Ș i-a scos telefonul mobil. A găsit un număr pentru muzeul din
Taipei și l-a apelat. Un minut mai târziu a închis și a clătinat din
cap.
— Am fost pasată de colo-colo de câteva ori. Nimeni nu pare a
ști numele ăsta, dar mi s-a promis că mă vor suna dacă află ceva.
— Probabil că vor face asta mâine. Să ne aranjăm puțin și să
vedem dacă găsim vreun loc în oraș ca să mâncăm ceva de seară.
Înainte de a apuca să facă tot ce își propuseseră, Summer a fost
apelată. A vorbit câteva minute, timp în care Dirk a făcut ordine
în lucrurile lor și a legat barca de un stâlp de beton. Summer a
încheiat convorbirea și a ridicat glasul.
— M-a sunat cineva de la Muzeul Palatului Național din Taipei,
Un anume doctor Chen. Ș tie totul despre avionul pierdut și a
rămas șocat de descoperirea pe care am făcut-o. A zis că a
dispărut în cursul unui zbor de la Taipei spre Hong Kong și s-a
presupus că s-a prăbușit în mare la sud de Taiwan.
— Sigur au urmat un curs greșit dacă au ajuns tocmai aici, a
spui Dirk. Ț i-a spus când s-a întâmplat asta?
— În martie 1963. A spus că pierderea doctorului Feng a fost o
mare tragedie, pentru că era o autoritate respectată în domeniul
artefactelor tibetane.
— Tibet?
— Da! Summer și-a trecut o mână peste valiza metalică.
Probabil că ducea obiectele de la muzeu spre Tibet.
— Cred că ele aparțin muzeului.
— Doctorul Chen nu știa ce se afla la bord, dar a părut dornic
să le vadă.
— Sunt convins!
Summer i-a aruncat un zâmbet vinovat.
 — I-am spus că îi vom duce valiza. A făcut o pauză. Probabil că
tata se va întoarce peste câteva zile, dată la care noi oricum vom
pleca. Am putea să mergem în Taiwan și să facem ceva
constructiv.
Dirk s-a uitat spre avionul scufundat și a dat aprobator din
cap,
— Cred că măcar atât putem face pentru regretatul doctor
Feng.
 9

Aflat pe puntea castelului central, Pitt se uita la vehiculul

submarin autonom, de culoare oranj sclipitor, care se legăna în
aer ca o rachetă în zbor. Având forma unei torpile, vehiculul
fusese ridicat de o macara de pe puntea luminată orbitor și trecut
peste bordul navei, unde urma să fie coborât în ocean. Eliberat
din cablul de ridicare, AUV-ul acționat de un motor pe bază de
baterii s-a îndepărtat de navă. În lumina stelelor, Pitt a urmărit
siajul mic preț de un moment, după care vehiculul a dispărut din
vedere, sub luciul apei.
Caledonia ajunsese repede în zona în care se prăbușise racheta,
iar Giordino a pregătit cele două AUV-uri pentru lansare încă din
clipa când sosiseră acolo. Acum depindea doar de dispozitivele
electronice pentru a localiza rămășițele armei chineze.
Proiectate pentru cercetarea la adâncime, AUV-urile puteau să
se scufunde până la aproape 300 de metri, după care inițiau o
scanare preprogramată a fundului. Înzestrate cu sonar, sistem de
navigație și o diversitate de senzori, ele aveau să se deplaseze
metodic în linie dreaptă pe un caroiaj imaginar. Fără să se
sinchisească de apele întunecate și reci sau de creaturile care
trăiau acolo.
Pitt și-a mutat privirea de la marea pustie spre luminile unei
nave care se afla la orizont, apoi a coborât și s-a îndreptat spre
pupa. În camera de operațiuni, dotată cu tehnică de vârf, i-a găsit
pe Giordino și pe un alt om așezați în fața ecranelor unor
computere similare, pe care apăreau caroiajul rectangular privind
cercetarea. Triunghiurile mici de culoare portocalie reprezentau
cele două AUV-uri lansate la apă ce se deplasau încet pe ecran.
Semnul de pe ecranul lui Giordino se apropia de un caroiaj
luminat în verde, în vreme ce semnul de pe ecranul celuilalt
bărbat trasa deja o linie.
— Artemis merge bine? a întrebat Pitt.
— Toate semnalele de date au fost bune înainte de imersiune.
Va rămâne cu o oră în urmă fața lui Apollo.
A arătat spre semnul de pe ecranul celuilalt om. Giordino
botezase AUV-urile după două zeități grecești, frați gemeni, pentru
că Artemis era zeița vânătorii, iar Apollo era protectorul călătorilor
pe mare.
Pitt a găsit un scaun și s-a așezat, după care a urmărit ecranul
și a văzut că AUV-ul abia lansat cobora spre adânc și pornea pe
prima rută. Însă prezentările de pe ecrane erau doar estimări.
Deplasându-se la trei sute de metri adâncime, AUV-urile nu
mențineau o legătură continuă cu nava. Emițătoarele de răspuns
din apă recepționau semnale de raportare a poziției doar în mod
sporadic. Giordino crease un algoritm de urmărire care cuprindea
viteza programată a vehiculului și estima condițiile curente pentru
a schița înaintarea lor anticipată sub apă.
— Ce autonomie au? a întrebat Pitt.
— Rezistă douăzeci de ore, dar le vom rechema mâine, cam la
ora prânzului, pentru recoltarea datelor și schimbarea bateriilor.
— Lucrând în tandem, cred că Artemis și Apollo pot acoperi o
porțiune considerabilă din suprafața indicată de Rudi chiar din
primul ciclu.
— După calculele mele, 86%, a spus Giordino.
Pitt s-a uitat la cronometrul de pe perete, care arăta aproape
miezul nopții.
— Cred că putem face doar un singur lucru până atunci, a
spus el, reținându-și un căscat. Să dormim.
 10

Clanța a fost răsucită cu un scrâșnet supărător, apoi ușa din

oțel s-a deschis. Razele soarelui de dimineață au inundat magazia
cu materiale, orbindu-i pe cei trei oameni care se aflau acolo.
Margot, Seth și Alec stăteau ghemuiți în cerc, pe un colac gros de
parâmă de remorcare. Ea și-ar fi dus mâinile la ochi ca să își
ferească ochii de lumina puternică, dar, la fel ca și camarazii ei, le
avea legate la spate. Nu a putut decât să îi închidă, când în pragul
ușii a apărut o siluetă masivă.
Bănuia că trecuseră între zece și douăsprezece ore de când
coborâse din elicopterul NUMA, după care fusese imediat prinsă,
legată și aruncată în magazia navei împreună cu asistenții ei. Era
o perioadă lungă pentru ea, de aceea stomacul îi chiorăia de
foame. În plus, unul dintre colaboratorii ei se scăpase pe el.
Pe măsură ce ochii i s-au adaptat la lumină, a recunoscut
silueta din ușă: era bărbatul chel care o întâmpinase la heliport.
Același care o trântise la pământ cu o lovitură când ea ezitase și
încercase să fluture o mână spre elicopterul care se îndepărta.
Încă o durea pometul în rare primise acel pumn.
— Tu… sus! a spus omul, și a arătat cu degetul spre ea.
Margot s-a rostogolit în genunchi, apoi s-a ridicat. Omul s-a
uitat urât la ceilalți doi prizonieri, apoi a prins-o pe Margot de un
cot și a tras-o afară din magazie. Pistolul de la centură era în toc,
a observat ea, dar nu avea nicio importanță. Un alt om, purtând și
el salopetă de camuflaj, stătea pregătit cu o pușcă automată
îndreptată spre pieptul ei, Chelul a trântit ușa de oțel și a încuiat-
o, după care s-a întors și a făcut un pas spre Margot. Pușcașul i-a
făcut semn să îl urmeze. Au traversat încet puntea lată a vasului,
ceea ce i-a permis lui Margot și își recapete simțul de orientare. A
observat câteva lucruri.
În primul rând cei care o capturaseră purtau uniforme fără
însemne. Ambii erau trecuți de treizeci de ani și se purtau cu o
agresivitate glacială și nepăsătoare. A bănuit că erau membri ai
unui comando chinez pentru operațiuni speciale. Cel chel mai ales
manifesta o brutalitate deosebită. Îi lipsea o porțiune din lobul
urechii stângi, ceea ce dovedea, fără îndoială, o luptă cu pumnale.
Al doilea lucru pe care l-a observat a fost liniștea neobișnuită de
la bordul navei Melbourne. Când era în larg, pe navă se desfășura
o activitate febrilă, ca într-un stup, lucrătorii fiind peste tot, și
fundalul era creat de zgomotul constant al pompelor,
compresoarelor și generatoarelor. Acum pe vas era o liniște ce
amintea de aceea dintr-un oraș-fantomă. Aruncând o privire peste
copastie, a văzut că nava era în marș.
Înapoia navei, la remorcă, era o ambarcațiune cenușie, pentru
transportul de personal. Asta ar fi trebuit să îi sară în ochi când
sosise cu elicopterul NUMA, dar atunci presupusese că era vorba
de un vas al poliției de coastă din Filipine sau Taiwan.
Cei trei au urcat o scară de tambuchi și au ajuns pe puntea de
comandă a navei. Margot s-a întors spre un pupitru aflat în
partea din spate a unui intrând, de unde tatăl ei conducea de
obicei operațiunile de pe navă. A simțit un spasm de groază
gândindu-se la cadavrul însângerat al unui om zăcând în partea
cealaltă a punții de comandă. Acela era ofițerul secund, nu tatăl
ei. A scos un oftat slab de ușurare.
În cabina de comandă a vasului erau doar doi oameni, unul
slab, la timonă și unul mai înalt, așezat pe scaunul căpitanului.
Amândoi erau asiatici, cu părul tuns scurt și purtând aceleași
combinezoane de culoare neagră. Cel care i-a reținut atenția era
cel care stătea jos. Zvelt, dar trădând forță, Zheng Yijong radia o
aură întunecată, care îl făcea pe luptătorul chel să pară un mic
cercetaș.
Zheng s-a întors spre Margot și a măsurat-o cu ochii care au
sticlit ca niște bucăți de gheață neagră.
— Tu ești cea care a sosit cu elicopterul, a spus el într-o engleză
studiată.
Margot a dat scurt din cap și a lăsat privirea în pământ. Ochii
aceia. Erau prea înspăimântători ca să se uite spre ei.
Zheng s-a uitat la bărbatul chel.
— Așa e, Ning?
Acesta a confirmat cu o mișcare din cap.
— Unde e tatăl meu? a întrebat Margot.
Zheng a măsurat-o din cap până în picioare, apoi a dat
afirmativ din cap.
— Da, văd asemănările. Tatăl tău e sub punte. S-ar putea să i
te alături curând… dacă vei coopera.
 El s-a uitat spre heliportul de la tribord prova.
— De unde veneai?
Margot a simțit posibila explozie de violență, de aceea nu a
făcut niciun efort să refuze să dea răspuns la întrebările lui.
— Prospectam în Canalul Balintang. Ș alupa noastră a fost
răsturnată de un val uriaș. Am fost salvați de o navă de cercetări a
NUMA, care avea și elicopter. Ei ne-au adus aici.
— Vorbește-mi de spre această navă NUMA.
Margot a ridicat din umeri.
— Caledonia? O navă modernă de cercetări oceanice, care are la
bord, după cum cred eu, ROV9-uri, AUV-uri și un submarin.
— Ce fac în aceste ape?
— Mi s-a spus că studiază nivelurile de acidificare din apele
adânci.
— Am înțeles. Zheng și-a îndoit degetele, apoi și-a examinat
pumnii. Ș i ce anume cercetați voi?
— Căutăm trăsături geologice care ar merita o examinare
ulterioară la bordul navei Melbourne.
— Trăsături care să indice existența diamantelor?
— Da, ori care să arate potențiala lor prezență.
Zheng a dat din cap, și Margot a expirat, deși abia dacă și-a dat
seama că își ținuse respirația. Probabil că prezentarea ei se
potrivea cu ceea ce îi declaraseră și membrii echipajului. Era
momentul să schimbe subiectul.
— Unde este echipajul navei? a întrebat ea.
— Se află în siguranță, în cală. Zheng s-a uitat la ea cu o
expresie lipsită de orice umor. Nu au pățit nimic. S-ar putea ca, la
momentul potrivit să avem nevoie de cunoștințele lor. Dar și de ale
tale. Ești geolog?
— Nu, geofizician! Margot se săturase de acele întrebări. De ce
sunteți aici? Ce doriți?
Zheng nu i-a răspuns. În schimb, a făcut un mic semn din cap
spre bărbatul chel. Acesta a prins-o de braț cu degetele lui
puternice și a strâns-o.
Ea a crezut că osul i se va rupe în două, însă a strâns din dinți
ca să nu izbucnească în plâns. Luptătorul de comando și-a slăbit
strânsoarea, și a tras-o spre ușă.
9
ROV - Remotely Operated Vehicle - vehicul acționat de la distanță
 — Mișcă-te!
Conducând-o în josul punții de comandă, a dus-o spre spațiile
generale de locuit, aflate la două niveluri mai jos față de castelul
central. S-au oprit la o cabină de la capătul unui coridor, unde un
soldat de comando stătea așezat pe un scaun pliabil. Pușcașul a
sărit în picioare în momentul în care s-au apropiat șeful lui și
prizoniera, după care a descuiat și deschis ușa. Când au ajuns în
prag, Ning a împins-o pe Margot înăuntru. Pentru că nu a reușit
să întindă mâinile în față, s-a împiedicat de două paturi și s-a
prăbușit la podea, în timp ce ușa s-a închis în urma ei cu un
bufnet puternic.
Margot s-a rostogolit până a ajuns în genunchi, după care s-a
ridicat în picioare având pe față o expresie care îi trăda starea de
șoc. Iar asta nu era din cauza tratamentului la care fusese
supusă, ci pentru că vedea un bărbat întins pe patul cel mai de
jos. Avea hainele zdrențuite, iar părul îi era încleiat de sângele
uscat. Fața învinețită și zdrobită era practic greu de recunoscut.
Nu și pentru fiica lui.
Alistair Thornton și-a trecut încet picioarele peste marginea
patului îngust. Era un bărbat masiv, cu un trup întărit de anii
grei de muncă. Acest lucru era evidențiat și de fața lui asprită de
vreme și de falca inferioară ce denota hotărârea, la care se adăuga
nasul mare și ochii albaștri, pătrunzători. Durerea și furia radiau
din ochii lui, însă el s-a silit să zâmbească.
— Fata mea! a spus el îmbrățișând-o. Te-ai întors!
A spus aceste cuvinte cu multă dezamăgire în glas. Apoi a văzut
că avea mâinile legate la spate, de aceea, a dezlegat frânghiile.
— E doar vina mea. Nu am acceptat ca vreo persoană să-mi
captureze nava. Pentru protestul meu, m-am ales cu un toc de
armă în față.
Margot știa că tatăl său era cât se putea de rezistent. Își
petrecuse ani și ani umblând prin zonele sălbatice din Australia și
junglele din Noua Guinee căutând să descopere depozite de
minerale care să poată fi exploatate. Luptase cu hoți de drumul
mare și cu vânători de capete, și, singur, crease o companie
minieră de succes. Alistair Thornton nu era omul care să se dea
bătut cu una cu două.
— Cine sunt indivizii ăștia, și ce vor?
 — Nu știu sigur, a spus Thornton, clătinând din cap. Au ajuns
la bord dându-se drept oameni de la Departamentul Filipinez al
resurselor Naturale și de Mediu. Evident, nu sunt filipinezi.
— Militari de comando chinezi?
— Cel mai probabil. Par foarte interesați de capacitatea noastră
de cercetare a adâncului. La început, au spus că doar voiau să
folosească nava noastră, promițând că nimeni nu va avea de
suferit. Apoi în ochi i-a apărut o expresie de amărăciune și a
strâns din pumni. Apoi i-au ucis pe Murphy și pe White. Pe White
l-au azvârlit peste balustradă, în mare, ca pe un sac de ciment.
Murphy era ofițer secund, iar White, șef mecanic. Margot s-a
simțit cuprinsă de un nou val de spaimă.
— Vor diamante?
— Asta a fost prima mea reacție, dar nu cred asta. Au confiscat
nava pentru a căuta ceva, dar nu știu ce anume. Ș i-a trecut o
mână peste falca puternică. Au stricat o mulțime de lucruri când
au sosit. Noi tocmai efectuam un test când au venit la bord și au
scos armele.
— Dar ce…?
Thornton și-a dus un deget la buze. A aruncat o privire în jur
sugerând că era posibil să fie ascultați.
Margot a pălit la față.
— Mă bucur că ești aici. Noi am fost loviți de niște valuri ce au
venit dinspre nord, iar ultimul dintre ele a fost foarte mare.
Apoi Margot a descris cum a scăpat din șalupa care se
scufunda și vizita ei la Aparri.
— Au fost victime?
— Nu cred! Valul a avut forță, însă daunele mi s-au părut
localizate.
— Slavă Cerului!
— Încotro merge nava?
Thornton nu a apucat să îi răspundă. Pe neașteptate, ușa a fost
deschisă cu violență. Cei doi soldați care o escortaseră mai
devreme pe Margot au apărut în prag. Ning a arătat cu degetul
spre Thornton.
— Tu! Pe puntea de comandă!
Margot l-a sărutat ușor pe tatăl ei pe obraz. El și-a trecut
degetele prin păr, apoi a ieșit din cabină.
 Ajuns pe puntea de comandă, inginerul minier l-a văzut pe
Zheng așezat la un pupitru, citind un manual de operațiuni
tehnice care avea logoul Thornton Mining pe copertă.
Comandantul echipei de comando a terminat de studiat o
diagramă a echipamentelor, după care a ridicat ochii și s-a uitat la
proprietarul navei.
— Tu ai proiectat și construit Melbourne?
— Nava a fost construită conform specificațiilor mele, i-a
răspuns Thornton.
— Capacitățile ei sunt impresionante. O navă de prospectare și
de cercetare. Ș i probabil și altele.
Thornton nu a spus nimic, pentru că abia reușea să își ascundă
disprețul față de acel om.
— Cât ai stat în cabină, unii oameni din echipaj ne-au vorbit
despre echipamentele navei. Dar niciunul nu a fost capabil să ne
ofere îndrumări privind modul de funcționare al instalațiilor de
cercetare.
— Asta pentru că l-ați ucis pe Reginald White. El era inginerul-
șef care se ocupa de cercetare.
A rostit aceste cuvinte rar, pe un ton furios.
— Ei, bine, el nu a vrut să coopereze privind rezultatele
obținute în minerit, a spus Zheng. Păcat de el, pentru că, pe
moment, acest lucru prezintă un interes real.
S-a ridicat în picioare și s-a apropiat de o consolă pe care scria
stația de sonar.
— Nava are un sistem de sonar multifascicul montat pe cocă,
adevărat? Am vrea să-l folosim pentru a căuta ceva pe fundul
mării. Îți cer să ne ajuți la calibrarea pentru adâncime și la
reglarea sensibilității necesare.
— Ș i dacă nu vreau să vă ajut?
Zheng i-a surâs ironic.
— Atunci fiica ta va suferi groaznic din cauza lui Ning.
A făcut semn din cap către luptătorul chel.
Thornton a scrâșnit din dinți.
Timonierul, care privea prin binoclu, i-a întrerupt strigând:
— Domnule, drept în față avem o navă americană cu coca
albastră. Pare să acționeze în zona de cercetare.
 11

AUV-ul oranj s-a ridicat la suprafață ca o balenă care iese să

respire. Propulsoarele lui electronice au tăcut, iar cilindrul enorm
s-a legănat pe marea din ce în ce mai confuză 10. Nu a rămas
multă vreme singur pe mare. Caledonia s-a apropiat de AUV și un
membru al echipajului, lucrând sub atenta supraveghere al lui Al
Giordino a ridicat vehiculul la bord.
Vehiculul subacvatic a fost așezat pe o serie de suporturi din
lemn, alături de celălalt AUV, Apollo, care fusese recuperat ceva
mai devreme. În timp ce un membru al echipajului a deschis
compartimentul etanș pentru a scoate bateriile, Giordino a extras
un hard disc. La dus la laboratorul aflat la doi pași, l-a atașat la o
stație de lucru și a început să descarce datele înregistrate.
Pitt a sosit în laborator la scurt timp după aceea și l-a găsii pe
Giordino la computer, tastând o serie de comenzi.
— Cât de curând putem lansa AUV-urile la apă? a întrebat Pitt.
Giordino s-a uitat la ceasul de la mână.
— Schimbarea bateriilor se va face în curând, dar nu avem
nicio grabă să le lansăm în mare. Să vedem mai întâi ce am
obținut.
Pitt și-a tras un scaun și s-a așezat.
— Ar fi vorba de câteva ore ca să vedem rezultatele, da?
— Doar dacă le examinăm manual, dar Hiram Yaeger a creat
un program foarte agil care elimină munca grea, a spus Giordino,
lovind cu degetul în ecran. Introducem câțiva parametri legați de
ținta pe care o căutăm, iar programul filtrează datele și ne
prezintă lucrurile mai interesante.
— Poate detecta diferențele dintre obiectele naturale și cele
făcute de om?
— Cu o precizie de 98%. Orice elemente marginale sunt trimise
într-un, fișier care trebuie văzut.
— Impresionant! Dă-i drumul!
Giordino a tastat ceva și a obținut o imagine granuloasă, cu o
tentă aurie, reprezentând impresia inițială a fundului mării,
culeasă de sonarele celor două AUV-uri. Ecranele s-au succedat
10
Mare confuză - expresie marinărească, însemnând o mare agitată, cu
valuri neregulate, din direcții diferite.
cu repeziciune preț de câteva minute, apoi s-au oprit la o imagine
întunecată, plină de umbre.
— Computerul a identificat patruzeci și două de ținte. Giordino
a examinat un tabel cu date de la marginea ecranului. Cred că
putem elimina primul obiect.
A mărit imaginea de pe ecran, evidențiind ținta pe care
programul o marcase cu un punct roșu. După mărirea imaginii,
ecranul a fost ocupat aproape în întregime de imaginea unui
obiect negru, de formă cilindrică.
Pitt a examinat imaginea și a dat din cap.
— Un butoi de 225 de litri.
Giordino a ales următoarea țintă, un obiect alcătuit din trei
porțiuni rotunjite sudate laolaltă.
— Cel mai probabil niște roci pe care computerul nu a reușit să
le identifice, a spus Giordino.
Mărind imaginea, cei doi nu au găsit nimic dubios.
Au scanat alte câteva imagini cu ținte care nu evidențiau nimic
interesant, după care Pitt a bătut cu degetul în ecran.
— A, uite, asta ar putea fi ceva!
Obiectul lăsa o umbră de formă rectangulară pe fundul mării,
avea o lungime de aproximativ un metru și douăzeci de centimetri.
După mărirea imaginii, au văzut o margine zimțată într-o parte, o
margine netedă, lineară, în cealaltă parte.
— Ar putea fi considerată o secțiune din carenajul rachetei.
Au examinat și alte ținte, iar Giordino le-a marcat pe cele care
aveau un aspect clar de obiect făcut de om. Pe măsură ce au
analizat grila de cercetare, obiectele detectate au crescut ca
mărime, fiind și foarte aproape unele de altele, apoi totul a
culminat cu o masă mare care arunca o umbră de formă
triunghiulară. Ț inta se găsea la marginea extremă a câmpului de
cercetare a AUV-ului, ceea ce făcea ca detaliile să fie neclare.
— Ar putea fi ceva valoros, a spus Giordino, manevrând
imaginea prin diverse filtre. Ori o aglomerare de roci.
— Ba nu, a spus Pitt. Cred că e ceva adevărat.
— Înseamnă că ar fi ceva ca ultimul mohican, a spus Giordino.
Să vedem cum apar pe hartă țintele care ne-au plăcut.
A tastat o nouă comandă, afișând perimetrul de cercetare sub
formă rectangulară, de la partea de sus a ecranului spre partea de
jos. Apoi a adăugat marcaje de localizare pentru țintele de interes.
Apăreau ca puncte mici de culoare roșie, punctele aproape că era
aliniate pe o linie dreaptă, puțin într-o parte a liniei de centru a
caroiajului.
— Ei, bine, ia te uită, a spus Giordino, zâmbind larg. O dâră
frumoasă de firimituri de pâine care se întinde de la vest spre est.
— Sigur arată ca o dâră de resturi, a spus Pitt, și l-a bătut
amical pe spate pe vechiul lui prieten. Ș i eu, care credeam că o să
căutăm săptămâni în șir…
— Băieții de la serviciul de recunoaștere ne-au pus pe drumul
cel bun, așa se pare.
— Cred că se recomandă o plimbare pe fundul mării, ca să ne
convingem că avem dreptate.
Giordino a dat aprobator din cap.
— Stai să transfer punctele de date rezultate către Stingray, și
apoi coborâm.
O oră mai târziu, cei doi au urcat într-un submersibil galben
aflat pe puntea de la pupa. Înainte de a închide trapa de etanșare,
Pitt a privit în zare și a văzut un punct negru la orizont. O navă de
dimensiuni greu de apreciat de la acea distanță părea să se
îndrepte direct spre ei. Pitt s-a uitat cu precauție, cu toate că a
considerat că era o navă care transporta containere.
De la pupa Caledoniei, submersibilul a început coborârea
indusă de gravitație către fundul mării. Construită din fibre de
carbon composit, putea coborî până la adâncimea de peste 3 600
de metri. Spre avantajul lui Pitt și Giordino, se aflau într-o zonă a
Mării Filipinelor de Vest, unde adâncimea nu depășea 300 de
metri.
Submersibilul fusese lansat la apă spre capătul vestic al
țintelor marcate de Giordino. Când sonda ultrasonoră a indicat că
se apropiau de fundul mării, care era abrupt și accidentat,
Giordino a reglat flotabilitatea. Pitt a activat propulsoarele
electrice și a dirijat vehiculul înainte. A simțit un curent lateral de
adâncime, surprinzător de puternic, care a fost cât pe ce să
influențeze traiectoria submersibilului.
Computerul arată că au mers în derivă destul de mult în timpul
coborârii. Giordino a verificat sistemul de navigație inerțială față
de coordonatele țintelor. Prima țintă ar trebui să fie la vreo două
sute de metri de locul în care se aflau, pe un curs de zero-doi-trei
grade.
Pitt a dirijat submersibilul pe cursul desemnat, spre prima
țintă. Reflectoarele sale au evidențiat dedesubtul lor un munte
marin stâncos, populat de câțiva pești de adânc.
Când Stingray s-a apropiat de prima țintă, luminile au fost
reflectate de un obiect metalic. Pitt a reglat cursul, s-a apropiat de
el și a plutit pe deasupra fragmentului din metal subțire. Piesa
zdrențuită era lungă de doar treizeci de centimetri și avea dungi
negre. Stătea în picioare, fiind înfiptă la un anumit unghi în
fundul mării, ceea ce explica descoperirea ei de către sonarul
AUV-ului.
Giordino a privit obiectul, după care l-a comparat cu imaginea
pe care o postase pe ecran.
— Se potrivește cu ceea ce a indicat sonarul.
— Greu de spus ce reprezintă, a spus Pitt, dar nu prezintă nicio
urmă de sedimente.
— Se pare că merită să o recoltăm.
În timp ce Pitt a dus submersibilul mai aproape de obiect,
Giordino a activat un manipulator montat la prova. Cu mișcări
pricepute, a întins brațul articulat și a cules bucata zdrențuită din
metal, după care a depus-o într-un coș mare din plasă metalică,
prins de patinele din față ale submersibilului.
Pitt s-a îndreptat apoi spre următoarea țintă, unde, pe o pantă
abruptă a unei ridicături, au descoperit o bucată de metal tocat.
Pe partea de dedesubt a piesei exista un ansamblu de fire electrice
rupte. Pitt a descoperit în apropiere alte fire înșirate, care
conduceau spre o placă verde de circuite, protejate de o consolă
din aluminiu. Giordino a cules piesele, după care s-au îndreptat
spre următoarea țintă.
S-au deplasat cu eficiență de la o țintă la alta, fiecare dintre ei
fiind concentrat asupra sarcinii pe care o avea. Nu au făcut
speculații, dar amândoi își dăduseră seama că acele fragmente
proveneau de la racheta chineză. Au colectat jumătate dintre
ținte, plus fragmente pe care sonarul le scăpase, până când coșul
s-a umplut, iar bateriile submersibilului au început să slăbească.
Folosind un emițător de răspuns, Pitt a transmis prin radio către
Caledonia că reveneau la suprafață. Giordino a golit treptat
tancurile de balast, și submersibilul a început să urce încet spre
luciul apei.
La amurg, când au ajuns la suprafață, au fost întâmpinați de
marea foarte agitată, dar și de un cer amenințător. Un vas se
vedea prin hubloul față, dar nu era nava NUMA. Masiv, negru, și
având numeroase macarale la bord, Melbourne se oprise la doar
800 de metri depărtare.
— Am pătruns pe terenul de minerit al cuiva? a întrebat
Giordino.
— Tot ce se poate. Ș tiu doar că nu prea avem nevoie de
spectatori.
Pitt a acționat unul dintre propulsoarele laterale și a făcut
submersibilul să se rotească până a ajuns cu fața spre est.
Caledonia a apărut la scurtă distanță, și s-a deplasat spre ei. Nava
NUMA a efectuat manevra între submersibil și Melbourne,
împiedicându-i pe cei de la bordul acesteia să vadă că Stingray
era scos din apă. La câteva secunde după ce submersibilul șiroind
de apă a ajuns pe punte, trei marinari de la bord au început să
transporte obiectele conținute de coș către un laborator securizat.
Căpitanul Stenseth a rămas în apropiere, supraveghind
recuperarea, când Pitt și Giordino au coborât din submersibil.
a ridicat placa de circuite în fața lui.
— Băieți, se pare că ați dat marea lovitură!
— Nu sunt convins că avem suficiente bucăți pentru a le
asambla și a afla ce reprezintă, a spus Pitt.
— Cei de la Pentagon vor cu disperare orice bucată, a spus
Stenseth. Deja cer fotografii ale obiectelor pe care le-ați recuperat.
A făcut semn către laboratorul de cercetări. Ați scos tot ce se
putea găsi pe fundul mării?
— Nu! Mai avem de investigat alte câteva ținte.
— De fapt, câteva dintre cele mai mari, a precizat Giordino.
Pitt s-a întors către copastie și a făcut semn spre celălalt vas,
care se retrăsese spre sud, și acum putea fi văzut de la pupa
Caledoniei.
— Acela e vasul pe care este Margot, Melbourne.
— S-au furișat până aici acum vreo oră, a spus Stenseth. N-am
primit niciun mesaj de la ei. I-am apelat, le-am spus că avem în
desfășurare o serie de operațiuni subacvatice, dar nu ne-au
răspuns. Doar s-au poziționat la travers față de noi. Să știe cumva
ce căutăm noi aici?
— Nu-mi pot imagina asta. O voi suna pe Margot ca să aflu
despre ce este vorba.
— Ei, bine, nu asta e adevărata noastră problemă, a spus
Stenseth, iar în acel moment, nava a trepidat.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Giordino.
— Vremea! Se formează rapid un front de furtună puternică, și
se apropie de noi dinspre sud-est. Probabil e vorba de un taifun.
Cred că ne va trage pe tușă vreo două zile.
— Avem timp să mai facem încă o scufundare? a întrebat Pitt.
— Radarul arată că lucrurile se vor agrava peste aproape două
ore. V-aș sfătui să renunțați. Pitt a făcut un semn din cap spre
Giordino care s-a răsucit pe călcâie și s-a repezit spre un spațiu
de depozitare.
— Unde s-a dus? a întrebat Stenseth.
— Ca să ia niște baterii încărcate pentru submersibil. Nu are
rost să mai zăbovim aici dacă putem să ne încheiem misiunea
chiar acum.
Fără să se arate deloc surprins, Stenseth a dat din cap, în
semn de aprobare.
— Nu-mi place ideea de a vă recupera dintr-o mare agitată și
încă noaptea.
Pitt a zâmbit.
— O să lăsăm luminile aprinse.
În timp ce submersibilul a fost pregătit pentru o nouă
imersiune Pitt l-a urmat pe Stenseth până în cabina de comandă
și a apelat nava Melbourne prin radio.
După câteva apeluri, cineva cu un accent asiatic pronunțat a
răspuns cu glas ostil.
— Melbourne!
— Mă numesc Pitt. Aș dori să discut cu Margot Thornton, vă
rog.
După o scurtă pauză, omul i-a răspuns cu glas tăios:
— Nu e disponibilă.
— Atunci aș vrea să discut cu domnul Thornton.
A urmat o altă pauză, urmată de același răspuns.
— Vă rog ca Margot să ne apeleze când este disponibilă, a spus
Pitt. Cum nu a primit niciun răspuns, a întrebat: Care a natura
prezenței voastre aici?
— Efectuăm prospecțiuni miniere, i-a răspunsul omul, cu glas
glacial. Dar voi ce căutați aici?
— Facem o cartografiere a fundului mării, a spus Pitt. Avem
operațiuni subacvatice în desfășurare. Vă rugăm să stați departe
de noi.
Singurul răspuns primit de la celălalt vas a fost un clic al
emițătorului.
— Nu părea dispus să discute, a spus Stenseth.
Pitt s-a uitat spre nava aflată în apropiere, acum iluminată în
amurgul care sosea. O macara s-a deplasat la travers tribord,
lăsând impresia că lansează ceva la apă.
— Domnule căpitan, stai cu ochii pe nava aceea, și să vedem
dacă aflăm ceva de la Margot, asta dacă ne apelează.
Giordino a vârât capul pe ușa laterală a cabinei de comandă.
— Bateriile au fost înlocuite pe Stingray. Suntem gata de
scufundare.
Pitt l-a urmat spre puntea pupa, unde au urcat imediat în
submersibil. Berbeci cutreierau apa mării, în vreme ce vântul care
se întețea azvârlea jerbe de stropi în aer. Stingray s-a clătinat
printre valuri în timp ce a început coborârea lentă spre adânc.
— Ce se întâmplă pe Melbourne? a întrebat Giordino.
— Nu-mi dau seama. Am încercat să discut cu Margot și cu
tatăl ei, dar mi s-a spus că nu sunt disponibili.
Giordino a observat expresia de îngrijorare de pe fața lui Pitt.
— E ceva anapoda?
— Neîndoielnic! Operatorul lor radio a fost neobișnuit de
nepoliticos și nu s-a arătat deloc cooperant. Asta, pe lângă faptul
că nava lui a apărut brusc în această zonă.
— Crezi că și ei caută aceleași lucruri ca și noi?
— Așa s-ar părea. Ori așteaptă să vadă ce descoperim noi.
Giordino a dat afirmativ din cap.
— Mă voi coordona cu Caledonia pentru a ne poziționa pe
partea nevăzută de ei când vom ieși la suprafață. Poate chiar vom
reuși să urcăm la bord fără să fim văzuți.
— Bună idee, mai ales dacă vom recupera și altceva important.
Au găsit răspuns la acea problemă când au ajuns la
următoarea țintă, care s-a dovedit a fi o parte din rezervorul de
combustibil, strivit. Giordino a recuperat piesa din nisip și a
așezat-o în coșul submersibilului. Pitt a dirijat aparatul înainte,
scanând și localizând următoarele câteva ținte, fiecare dintre ele
fiind fragmente mecanice, pe care Giordino le-a adunat. În timp ce
recupera ultima piesă el s-a uitat la dovezile înregistrate de sonar.
— Mergem până la ultima. Mai există două sau trei ținte, cam
la cincizeci de metri depărtare.
Pitt a făcut submarinul să se ridice puțin și a pornit
propulsoarele. Panta abruptă a muntelui submarin s-a redus, iar
asta i-a permis să se deplaseze mai repede. Fundul mării a
devenit nisipos și, la distanța stabilită, au zărit două obiecte mici
care ieșeau din nisip. Pitt a roit submarinul spre obiectele care, în
fasciculele farurilor, aruncau reflexii argintii, și a plutit deasupra
lor.
Uitându-se mai de aproape, cei doi au văzut că nu era vorba de
două obiecte, ci de un singur obiect masiv, care zăcea într-o
groapă destul de adâncă, și care reușise să păcălească sonarul.
Ansamblul metalic conținea pompe, valve și injectoare, care erau
plasate în jurul unei prize de aer, cu o formă alungită. Toate
componentele rămăseseră surprinzător de intacte.
Cei doi s-au uitat unul la celălalt fără să scoată vreo vorbă.
Găsiseră motorul scramjet al rachetei.
 12

Pentru a reduce șansele de detecție, mica barcă gonflabilă s-a

apropiat de nava NUMA dinspre pupa. Caledonia era aliniată de-a
lungul curentului, păstrându-și poziția la loc fix, grație unui
sistem dinamic de poziționare, având prova cu fața spre valuri.
Era poziția perfectă pentru operațiunea de infiltrare concepută
de Zheng. După ce intrau în apă, oamenii din echipa lui de
scufundători aveau să înoate împotriva curentului cât erau
proaspeți și în formă. După ce își încheiau misiunea, puteau să se
îndepărteze de nava de cercetări, pentru a fi recuperați.
Zheng a dirijat ambarcațiunea pe întuneric, luptând împotriva
unui vânt de travers, neavând putere prea mare a motorului. A
reglat motorul ceva mai puternic decât mersul în gol, dorind să
reducă zgomotul și nivelul gazelor de eșapament. Apa mării era
agitată, iar asta era spre avantajul lor. Valurile înalte aveau să
ascundă mica ambarcațiune de detectarea radar a navei, și
reduceau șansele ca vreun marinar de la bord să realizeze vreun
contact vizual. Pe de altă parte, ofereau o acoperire mai bună
scufundătorilor aflați în apă, chiar dacă trebuiau să suporte apele
agitate ale mării furioase.
Îmbrăcat în negru, pentru a se potrivi cu stratul proaspăt de
vopsea aplicat recent pe una dintre bărcile gonflabile de pe
Melbourne, Zheng a aruncat o privire spre cei doi bărbați din fața
lui. Îmbrăcați tot în negru, ei purtau costume ușoare de
scufundător și regulatoare de flotabilitate. Aveau asupra lor câte o
butelie de aer și doi saci din plasă cu ochiuri mari.
Când a ajuns la câteva sute de metri de Caledonia, Zheng a
oprit motorul.
— Sunteți pregătiți? i-a întrebat el.
Valurile se spărgeau de coca ambarcațiunii.
Ambii scufundători au dat din cap drept confirmare. O secundă
mai apoi, trecând peste copastie, s-au lăsat să cadă în apă cu
spatele.
Zheng a urmărit bulele de aer care urcau la suprafață de la
adâncimea de șase metri. Orientându-se cu ajutorul unor busole
luminiscente, cei doi au înotat spre nava NUMA, urmărind și
timpul scurs de la intrarea în apă. Curentul era puternic chiar și
la adâncime, astfel că ei au bătut viguros din labele de înot din
picioare ca să se propulseze înainte.
În apa întunecată, au înotat umăr la umăr. Doar rostogolirea
valurilor argintii de deasupra lor îi ajuta să se orienteze clar.
După zece minute de înot, scufundătorii s-au oprit. Unul dintre ei
a aprins o lanternă mică, etanșă. La mai puțin de nouă metri în
fața lor, forma curbată a unei elice a Caledoniei a sclipit în apă.
Stingând lanterna, cei doi au continuat să înoate cu brațele în
față până au atins palele mari din bronz. S-au oprit un moment în
umbra aruncată de coca navei. Ridicându-se pentru a ajunge la
suprafața plată, scufundătorii au urmat linia osaturii pupei până
la flancul babord, unde au urcat un metru și au desfăcut sacii.
Acțiunea valurilor era mai puternică spre suprafață. S-au
zbătut să își păstreze poziția, iar unul dintre scufundători a scos o
masă de explozivi plastici de forma unei mingi prevăzute cu o
ventuză și a fixat-o de cocă. În jurul zonei a fixat câteva
încărcături explozive. Cel de-al doilea a scos un detonator și un
temporizator și le-a legat de încărcăturile explozive. A apăsat un
buton, activând astfel dispozitivul, iar un cadran cu leduri a
indicat o numărătoare inversă de două ore.
Scufundătorii au coborât sub Caledonia. Reglând în relevment
compasul cu 180 de grade față de direcția inițială de deplasare, s-
au îndepărtat de navă. De această dată au înotat mai ușor, fiind
purtați de curent, iar câteva minute mai târziu au ieșit la
suprafață. S-au lăsat purtați în derivă și curând au văzut barca
gonflabilă de culoare neagră la cincizeci de metri în direcția
curentului.
Zheng a condus barca printre valurile înspumate spre cei doi
scufundători și i-a ajutat să urce la bord.
— Ați reușit? a întrebat el, în timp ce scufundătorii își scoteau
echipamentele.
— Da, la babord, a spus unul dintre ei. Suficient să producă
avarii, dar nava nu se va scufunda. Așa cum ai cerut.
Zheng a dat din cap. S-a așezat în partea din spate a bărcii, a
pornit motorul și a făcut ca ambarcațiunea să descrie un arc larg
spre partea sub vânt a navei Melbourne. În timp ce barca mică
sălta prin apa înspumată, Zheng a aruncat o privire spre luminile
sclipitoare ale navei NUMA, știind că ea va fi silită să plece de
acolo cât de curând.
Însă nu era pe deplin satisfăcut. Mai avea ceva de făcut înainte
de sfârșitul nopții.
 13

În momentul în care avionul s-a înclinat brusc, apropiindu-se

de Aeroportul Internațional Taoyuan din Taiwan, Summer a
strâns între degete brațul scaunului aflat lângă fereastră. Era cel
puțin a treia oară când aparatul se dovedise instabil, făcând-o să
își simtă stomacul protestând. Ș i-a înghițit nodul din gât și și-a
dorit ca avionul să aterizeze cât mai curând. Alături de ea, Dirk
stătea cu nasul într-o revistă pentru automobiliști, părând
nepăsător față de trepidațiile și instabilitatea avionului Airbus
A330.
S-a întors spre fereastră și a privit spre norii întunecați prin
geamul pe care se scurgeau picături de ploaie. Masa cenușie s-a
despărțit cu câteva secunde înainte de apariția pistei betonate, și
avionul a aterizat cu un bufnet.
— Cred c-am adus ploaia cu noi, a spus Dirk, uitându-se la
pista udă.
Ploile începuseră când au călătorit cu un jeepney 11 de la Aparri
până la Tuguegarao și se intensificaseră în timpul zborului de
legătură până la Manila. Furtuna stârnită în largul mării și
deplasându-se cu viteză spre uscat provocase o întârziere de două
ore la plecarea din Philipine. Summer și-a verificat ceasul apoi a
transmis un mesaj prin telefon în momentul în care avionul se
apropia de poartă. A primit răspuns înainte de deschiderea ușilor
avionului.
— Doctorul Chen spune că va lucra până târziu la muzeu și ne
poate primi astăzi sau mâine, dacă vrem să reprogramăm vizita
acolo.
— Să încercăm azi, a spus Dirk, apoi a luat valiza tibetană din
compartimentul de bagaje de deasupra capului. Nu cred că
vremea va fi mai bună mâine.
— A vorbit cu paznicii să fim lăsați să intrăm, a spus ea, dacă
nu ajungem acolo înainte de ora închiderii.
Ș i -au luat bagajele și au trecut de vamă, apoi au luat un taxi
până la Taipei. Capitala, aflată în capătul de nord al Taiwanului,
era la o oră de mers prin traficul aglomerat. În timp ce șoferul
făcea slalom printre mașini, ținând piciorul pe pedala de
11
Jeepney - microbuz care asigură transportul în comun din Filipine.
accelerație, Summer s-a gândit că, în ciuda faptului că mașinile
de acolo erau mai frumoase, nesocotirea regulilor de circulație nu
se deosebea față de Manila.
Au traversat râul Tamsui și au ajuns în porțiunea vestică a
orașului, apoi s-au îndreptat spre o suburbie înstărită, numită
Shilin. Ș oferul a oprit în fața unui complex uriaș, cuibărit pe
coasta unui deal înverzit.
Muzeul Palatului Național era una dintre cele mai renumite
instituții de artă, găzduind o colecție deosebită de artefacte
chinezești. Constituit pe baza colecțiilor antice provenind de la
Orașul Interzis din Beijing, grosul artefactelor din colecții fuseseră
transportate în Formosa de către Chiang Kai-shek în 1949,
înainte de venirea la putere a comuniștilor în China.
Dirk și Summer au mers printre autobuzele pline de turiști și au
urcat treptele scării centrale care ducea spre intrarea principală
în muzeu. Au trecut pe sub o arcadă ornamentală, apoi au
traversat o curte interioară lungă și au urcat o altă scară,
ajungând în sala principală de expoziție. Impozanta clădire
semăna cu un muzeu budist, având un tavan înalt și streșini
arcuite cu grație spre cer. Pe uși ieșeau ultimii turiști vizitatori,
deoarece trecuse de ora închiderii muzeului. Summer s-a apropiat
de o casă de bilete care încă era deschisă și a fost îndrumată spre
o latură a clădirii.
— Artefactele tibetane sunt găzduite într-o anexă laterală, în
aripa de est, i-a spus ea lui Dirk.
Au mers spre intrarea în clădire, din care plecau angajații.
Când s-au apropiat de ușa de intrare, din sticlă, i-a oprit un
paznic.
— Muzeul s-a închis acum douăzeci de minute le-a spus el,
ridicând o mână.
— Avem o întâlnire programată cu doctorul Chen.
Summer i-a arătat un bilet cu numele lui și cu informațiile de
contact.
— Veniți cu mine! a spus omul.
Au intrat în foaierul unei săli spațioase de expoziție, în care nu
mai era niciun vizitator, iar luminile fuseseră deja reduse.
Paznicul i-a condus prin câteva încăperi mari, pline de picturi,
tapiserii și sculpturi, multe dintre ele înfățișându-l pe Buddha. Au
ajuns într-o sală laterală, ceva mai mică, unde se găseau
instrumente muzicale, roți de rugăciune și artefacte din bronz și
piatră, păstrate în casete din sticlă. Paznicul s-a apropiat de o ușă
din capătul încăperii și a bătut de două ori.
Doctorul Chen Yuan a deschis ușa și a ieșit în sală. Directorul
Muzeului de Artă Budistă și Tibetană era un bătrânel vioi,
îmbrăcat cu un sacou dintr-o stofă pepit, pantaloni kaki și pantofi
de alergare. I-a făcut semn paznicului că poate pleca, s-a uitat la
cei doi oaspeți înalți și le-a zâmbit.
— Bun venit la muzeul nostru! Mă bucur foarte mult că ați
sosit cu bine.
— Vă mulțumim că ne-ați primit după orele de program, a spus
Summer, dând mâna cu el. Ne cerem scuze pentru ora târzie la
care am sosit.
— Nu e nicio problemă, pentru că am lucrat până târziu în
ultima săptămână. Pregătim o nouă expoziție. Veniți, vreau să vă
arăt ceva.
A făcut câțiva pași prin dreptul unei casete de prezentare plină
cu unelte din piatră neagră și amulete, până la un dulap îngust
din sticlă. În el se aflau douăsprezece bucăți de lemn care
aminteau de rigle groase. Erau sculptate din lemn de diferite
esențe și aveau dimensiuni variate, cu simboluri unice și imagini
gravate pe laturi.
— Tocmai am primit o colecție mare de Zan Par din Nepal și
Tibet, a spus Chen zâmbind fericit. Sunt primele piese care au
fost conservate și pregătite pentru a fi expuse.
— Ce este un Zan Par? a întrebat Summer.
— Un mulaj. Se apăsa în aluat, de obicei făcut din făină de orz
și unt de iac, în gravură, și se obținea o mică efigie. Aceste efigii
erau așezate pe altare speciale, pentru a purta noroc. A arătat
spre un Zan Par făcut din lemn de nuc. Sunt greu de văzut pentru
că au cam stins luminile, dar acela a fost folosit la Templul
Jokhang din Lhasa.
— Sunt foarte frumoase.
Chen a zâmbit din nou, apreciind interesul și politețea lor, apoi
a clătinat din cap.
— Îmi cer iertare! Cred că sunteți obosiți după călătorie. Vă rog
să veniți în biroul meu și să vă așezați.
 Au revenit în biroul bărbatului, care era inundat de lăzi mici.
— Alte mostre din depozitul muzeului.
I-a îndrumat spre o măsuță. Un panou mare din sticlă, prin
care se vedea doar într-o direcție, le permitea să vadă sala de
expoziție.
Directorul a fiert apă într-un ceainic electric și a pregătit ceai
verde într-un vas foarte vechi. A turnat cu grijă câte o ceașcă
pentru fiecare, apoi s-a așezat alături de Dirk și Summer.
— Așadar, ați descoperit în Filipine niște artefacte tibetane care
aparțin muzeului nostru?
A încercat să nu se uite spre valiza din metal corodat pe care o
adusese Dirk.
Summer i-a întins lui Chen cartea de vizită pe care o găsiseră
în valiză, și Dirk a așezat-o pe masă și a desfăcut încuietorile.
Chen a dus în dreptul ochilor cartea de vizită și a citit-o cu un aer
respectuos.
— Doctorul Feng Zhoushan a fost un expert binecunoscut în
arta tibetană când colecția istorică a fost expusă prima oară în
Taiwan. Am citit câteva dintre jurnalele ținute de el, precum și
note de conservare. El a mărit de zece ori colecția de artefacte
tibetane a muzeului și a efectuat multe călătorii în acea regiune.
Evidențele noastre arată că el a dispărut în cursul unei călătorii
spre India, când avionul cu care călătorea a dispărut undeva între
Taipei și Hong Kong, din cauza vremii nefavorabile.
— Noi credem că am descoperit avionul în care s-a aflat el, un
Avro Lancastrian, a spus Dirk. E în apă, pe o plajă din nord-estul
insulei Luzon.
— Avionul este în stare surprinzător de bună, a precizat
Summer. Ș i noi am găsit valiza în avion.
Dirk a ridicat capacul și a dat deoparte bucata de mătase care
acoperea obiectele, lăsându-le la vedere. Instantaneu, ochii lui
Chen s-au luminat. A întins o mână și a luat una dintre sculpturi,
care avea forma unei flori cu petalele desfăcute. A examinat-o
îndeaproape, cântărind-o în palmă, după care a așezat-o la loc. A
examinat fiecare sculptură pe rând, depunând-o cu grijă în
locașul ei din valiză după ce a terminat.
— Remarcabil, a spus el. Ș i, totuși, eu le-am mai văzut.
S-a dus spre un dulap înalt, plin cu dosare, și a căutat într-un
sertar. A extras unul și a răspândit conținutul lui pe masă. Erau
fotografii în alb negru ale tuturor celor opt sculpturi negre.
— Ce reprezintă? a întrebat Summer.
— Sculpturile exemplifică Tashi Tagye, sau cele opt simboluri
aducătoare de noroc din budismul tibetan. Reprezintă daruri
primite de Buddha atunci când a ajuns pentru prima oară la
iluminare, și se crede că ele aduc noroc și asigură protecția.
Fiecare are propria sa semnificație. De exemplu, floarea de lotus
reprezintă puritatea originală. Sunt simboluri foarte obișnuite în
Tibet.
— Deci, acestea nu sunt neapărat unice? a întrebat Summer.
— Dimpotrivă, sunt foarte rare, atât în ceea ce privește
materialul, care se numește thokcha, cât și a provenienței lui. A
făcut semn spre o filă tipărită, care însoțea fotografiile. Aceste
sculpturi sunt foarte vechi. Se știe că au provenit de la Mănăstirea
Nechung din Lhasa. Într-un fel sau altul, au ajuns în mâinile
unor persoane particulare după ce comuniștii au preluat
conducerea țării. Notele ținute de doctorul Feng arată că el a
negociat condițiile pentru o expoziție temporară aici, în Taipei.
Atunci au fost făcute aceste fotografii, înainte de expunerea
obiectelor. Sculpturile s-au pierdut odată cu doctorul Feng, în
acea prăbușire de avion. Însă acum le-ați salvat de la uitare.
— Așadar, ele nu aparțin Muzeului Palatului Național? a
întrebat Summer.
— Din păcate, nu! Feng le înapoia Indiei când a murit în acel
accident aviatic.
— S-ar putea să existe o modalitate de identificare a
proprietarului în interiorul valizei, a spus Summer, și a lovit cu
degetul în eticheta din piele de pe capac.
— Da, adevărat! Chen a citit eticheta. Se pare că ele aparțineau
unui tibetan stabilit în India, cel puțin în anul 1963. E nume aflat
în atenția Muzeului Tibetan, din McLeod Ganj, India: S-a uitat
apoi la Dirk și Summer cu o expresie gânditoare și a spus:
Indiferent cât de mult aș dori să le păstrez și să le expun aici, ele
aparțin altcuiva.
Dirk a ridicat lotusul sculptat și l-a făcut să îi salte în palmă.
— Sculpturile acestea sunt foarte grele. Ați menționat cumva
un nume pentru genul de piatră din care au fost făcute?
 — Thokcha! a repetat Chen. Numai că e vorba de o rocă. S-a
rezemat de spătarul fotoliului și a privit spre tavan. Există povești
care se bat cap în cap, dar cea mai obișnuită legendă spune că
1578, în timpul ascensiunii primului Dalai Lama, un nor de
meteoriți a lovit Tibetul. Au fost recuperate câteva fragmente, care
au fost sculptate ca ofrande la altare pentru mai multe mănăstiri.
După cum ați constatat, sunt foarte dense. Deși materialul este
foarte greu de prelucrat, tibetanii au descoperit că dacă îl
încălzeau până la o temperatură foarte înaltă, iar apoi îl răceau
rapid în zăpadă, el putea fi spart și sculptat de un artizan
priceput. Unele astfel de roci au fost transformate în arme și
unelte, dar bucățile mai mari au fost păstrate pentru
confecționarea de artefacte religioase. Faimoasă a fost o statuie
mare, cunoscută sub numele de Idolul Nechung. A clătinat din
cap. Dar și aceasta a dispărut. Provenea de la aceeași mănăstire
din Lhasa, ca și relicvele pe care le-ați recuperat.
Chen a făcut un semn cu mâna spre hol.
— Noi deținem o colecție de articole din thokcha, care au fost
folosite pentru producerea de amulete și alte obiecte sacre. Din
câte știu, doar câteva muzee au așa ceva.
— Prin urmare, sculpturile au fost făcute din materiale
provenind din meteoriți? a întrebat Summer.
Chen a confirmat dând din cap, iar Dirk i-a dat lui Summer
piesa care reprezenta un lotus.
— Pipăiți materialul, i-a spus Chen. Este unic.
Summer și-a trecut un deget pe suprafața netedă a relicvei,
întrebându-se în același timp ce semnificație avea, atât din punct
de vedere cultural, cât și geologic. A răsucit obiectul în mână și a
observat o dungă aurie pe o parte.
— Astea sunt semne de ardere la intrarea în atmosfera
terestră?
Chen a dat din cap.
— E foarte posibil.
— Piesele acestea par să prezinte o mare importanță, a spus
Dirk Ne puteți ajuta să le înapoiem proprietarului de drept?
— Desigur! Însă mai întâi aș dori să le fac niște fotografii color.
Chen a scos un aparat fotografic Nikon D6 dintr-un dulap. A
așezat sculpturile pe o pânză albă și, cu mare grijă, a făcut câteva
fotografii pentru fiecare piesă. Aproape că terminase, când din
camera alăturată s-au auzit zgomote de sticlă spartă.
Prin geamul cu posibilitate de vedere unică, au văzut o siluetă
întunecată care distrugea una dintre casetele de expunere ale
muzeului.
 14

— Ce se petrece aici? a strigat Chen Yuan, ieșind rapid din

biroul lui. Intrusul i-a aruncat o privire absentă și a continuat să
își facă treaba. Purtând blugi negri și cămașă neagră, s-a aplecat
peste o casetă cu artefacte, având un rucsac într-o mână și un
baston din fier în cealaltă. În jurul picioarelor lui zăceau cioburi
de sticlă.
Individul atacase caseta în care erau expuse artefactele din
thokcha. Hoțul a scos din casetă obiectele din piatră neagră și le-a
lăsat să cadă în rucsac.
Chen s-a dus spre individ și a strigat la el să înceteze. Când
muzeograful s-a apropiat mai mult, hoțul a lăsat rucsacul să cadă
la podea și s-a întors spre Chen. A ridicat bastonul din metal și s-
a repezit la curator, mișcând arma ca pe o sabie de samurai. Chen
a încercat să sară înapoi, însă s-a mișcat prea lent. Bastonul l-a
lovit în partea ulterioară a brațului, fracturându-l cu un zgomot
înfundat.
Dirk și Summer s-au năpustit din birou în momentul în care
Chen s-a prăbușit la podea. Atacatorul a aruncat ultimele
artefacte din thokcha în rucsac și a alergat spre ieșire.
— Vezi dacă a pățit ceva grav! i-a spus Dirk lui Summer,
pornind în goană după hoț.
A trebuit să își croiască drum printr-un adevărat labirint de
casete de expunere pentru a traversa camera. Până să ajungă în
prima sală de expoziție, hoțul era deja în foaier, și se grăbea să
iasă din muzeu.
Dirk a alergat după el, și pantofii lui au făcut zgomot pe
podeaua din marmură. În apropiere de intrare, o siluetă zăcea
nemișcată pe podea, lângă baza unei statui nepaleze reprezentând
un dragon. Dirk s-a oprit pentru a verifica exact ce pățise
portarul. Avea o vânătaie la o tâmplă, însă nu prezenta alte semne
de răni. Faptul că paznicul gemet și respira ceva cam greu l-a
convins că rămăsese în viață. Dirk a smuls o draperie din mătase
de la baza statuii, a rulat-o pentru a o transforma într-un soi de
pernă, pe care a vârât-o sub capul paznicului. După ce a făcut tot
ce putea pentru el, Dirk a continuat vânătoarea.
Ieșind exploziv pe ușă, a descoperit un mediu diferit față de
acela pe care îl văzuse când sosiseră acolo. Turiștii și angajații
muzeului plecaseră, iar terenul înconjurător, acum înmuiat de
ploaie, era pustiu. Se lăsase noaptea, însă peisajul era iluminat de
o lumină gălbuie. S-a uitat spre dreapta, către sala principală de
expoziții. Clădirea impozantă era iluminată de reflectoare care o
făceau să pară fosforescentă față de fundalul montan, întunecat.
Departe, în fața lui, a zărit hoțul coborând un deal abrupt, care
separa aripa de est de intrarea lungă în curtea interioară a
muzeului. Individul a alunecat și a căzut în față, ceea ce i-a
permis lui Dirk să câștige câțiva metri.
Dirk a sărit peste un gard și l-a fugărit pe hoț, patinând și
alunecând pe panta abruptă și umedă. Ajuns la poalele dealului, a
alergat pe urmele individului printre copaci, ajungând pe o peluză
îngrijită care se afla de o parte și de alta a aleii centrale pe care
merseseră pentru a ajunge în muzeu.
Hoțul a cotit în direcție opusă, spre intrarea dinspre stradă,
unde o derivație ce pornea dinspre șoseaua Zhishan slujea drept
loc de parcare pentru taxiuri și autobuze. Individul a aruncat
mereu priviri peste umăr către Dirk.
Ajuns pe teren plat, Dirk s-a slujit de picioarele lui lungi și a
început să reducă distanța dintre hoț și el. A păstrat un ritm
constant al alergării, ajutat de forța căpătată în ședințele regulate
de înot. Omul care alerga în fața lui era bine pregătit fizic, dar nu
prea rapid, astfel că a continuat să piardă teren față de Dirk.
Ajuns la capătul peluzei, hoțul a sărit pe intrarea pavată cu
piatră și s-a întors spre stradă. Gâfâind, a trecut în goană pe
lângă o pereche de vârstnici, după care a trecut pe sub o arcadă
ornamentală. De acolo, o mică piațetă dădea spre o scară care
ducea spre stradă.
Dirk a simțit că plămânii îi luaseră foc în momentul în care a
trecut pe sub arcadă, la câțiva metri în urma hoțului. A aruncat o
privire în jur, căutând din ochi un polițist sau vreun agent de
pază, însă nu a văzut decât câțiva turiști la acea oră târzie. Ș i-a
dorit să poată alerga mai repede. În fața lui, celălalt bărbat a
părut să șovăie.
Alergând de-a latul pieței, Dirk s-a apropiat la câțiva pași de
hoțul care ajunsese în capul scării. Individul a coborât treptele
câte două, dar Dirk l-a urmărit îndeaproape.
 Aruncând o privire în față, Dirk a văzut că aleea pentru mașini
era mai mult goală. Un taxi tocmai lua o pereche de la baza scării,
iar un autobuz ieșea din stația aflată la scurtă distanță de locul
rezervat taxiurilor. Un automobil de culoare închisă era parcat pe
partea interioară a zonei rezervate autobuzelor. Ș oferul i-a făcut
semn cu farurile și a pornit motorul.
Ș i hoțul a văzut acest lucru, și s-a îndreptat spre mașină după
ce a coborât ultima treaptă. Aflat la vreo doi metri depărtare, Dirk
și-a dat seama că înălțimea la care era îi oferea ultima și cea mai
bună șansă de a-l prinde pe ticălos. Calculând din ochi
traiectoria, a făcut un salt pe scară și s-a aruncat spre hoț.
N-a reușit să facă un salt lung, însă când a aterizat, a întins
brațele în față și a prins rucsacul individului între mâini. Acest
lucru l-a făcut pe om să se oprească și să se prăbușească în
genunchi, amortizând căderea lui Dirk. Omul s-a ridicat în
picioare și a încercat să ajungă pe stradă, dar a fost oprit și tras
înapoi.
Dirk continua să strângă rucsacul între mâini și refuza să îi dea
drumul. Dându-și seama că nu scăpase, hoțul și-a scos bastonul
din fier. Anticipând lovitura, Dirk a eliberat rucsacul și l-a împins
cu putere. Apoi a căzut pe spate, și astfel a evitat lovitura.
Omul s-a împleticit după ce fusese împins, și, rămânând totuși
în picioare, a trecut prin fața unui taxi. Întorcându-se cu fața spre
trotuar, s-a uitat la Dirk, care era căzut, apoi s-a răsucit și a fugit
spre o mașină care îl aștepta.
Brusc, în față a apărut un autobuz.
Ș oferul nu a avut timp să reacționeze, astfel că autobuzul l-a
trântit pe hoț și a trecut peste el. Ș oferul a oprit, a deschis ușa
pentru pasageri și s-a repezit să vadă ce s-a întâmplat cu victima.
Picioarele hoțului ieșeau de sub vehicul. Dirk l-a ajutat pe șofer
să îl scoată pe om de sub autobuz, trăgându-l de picioare, dar
torsul lui strivit nu oferea nicio speranță că ar mai putea fi în
viață. Dirk a observat că hoțul avea o tunsoare militară și că sub
sacou se vedea un pistol într-un ham de umăr.
Ș oferul autobuzului a început să gesticuleze, susținând față de
taximetrist și câțiva turiști aflați în apropiere că era nevinovat.
Summer chemase deja poliția, astfel că din depărtare s-a auzit
sirena unei mașini de poliție.
 — Rucsacul nu-i aparține! a spus Dirk.
S-a aplecat, a scos rucsacul de pe umerii omului, apoi a urcat
pe trotuar.
Dirk a auzit un motor de mașină ambalându-se. Sedanul de
culoare neagră se furișase înainte, pentru că șoferul voise să vadă
ce se întâmplase. Apoi mașina a pornit în trombă, îndepărtându-
se înainte de sosirea poliției.
Taximetristul a reușit să îl calmeze pe șoferul autobuzului, apoi
s-a apropiat de Dirk.
— Am văzut încăierarea. Omul acela ți-a furat rucsacul?
— Nu! A furat niște artefacte de la muzeu.
Taximetristul a măsurat rucsacul cu ochi curioși.
— Trebuie să fi fost ceva valoros. Bijuterii? Aur?
— Nu! a spus Dirk. A clătinat din cap și s-a uitat spre cer. Niște
pietre foarte vechi.
 15

Ansamblul de propulsie al rachetei era mai lung decât lățimea

submersibilului. Dorind să stabilească modul de recuperare al
obiectului, Pitt și Giordino l-au examinat din mai multe unghiuri.
În cele din urmă, Pitt a făcut submersibilul să se apropie de pe o
pantă aflată într-o parte, luptând contra curentului în timp ce a
ajuns la un unghi mic față de motor. După ce s-a centrat asupra
obiectului, a făcut submersibilul să se așeze pe fundul mării
pentru a avea o stabilitate mai bună.
Giordino s-a apucat de treabă și a desfășurat brațul, căutând,
să găsească locul potrivit de care să prindă motorul. A observat o
mică placă sudată și a strâns gheara articulată de ea.
— Ț ine-mi pumnii, a mormăit el, apoi a ridicat brațul. Acesta a
vibrat un moment, apoi a ridicat ansamblul motor de pe nisip,
stârnind un nor de sedimente care au fost curând cărate de
curent.
— Avem ranfluare, a spus Pitt. Numai de-am avea suficient loc
pentru a-l căra până pe vas.
— E prea mare pentru a-l pune în coș, dar cred că pot strânge
brațul suficient de mult ca să-l cărăm pe patinele din față.
Giordino a manevrat manipulatorul spre receptacul, aducând
motorul rachetei cu el până când a atins botul submersibilului. A
coborât brațul până când ansamblul s-a așezat pe cele două
patine față.
A menținut o strângere fermă cu gheara mecanică și a răsucit-o
apoi în față pentru a bloca obiectul.
— Dacă nu faci vreun tonou cu rază mare de răsucire cred că
va rămâne acolo.
— O să țin clapetele coborâte, i-a spus Pitt.
În timp ce ducea mâna spre comanda propulsoarelor, a
observat o lumină în lateral. A ridicat submersibilul de pe fundul
mării și l-a făcut să se rotească pentru a se uita mai bine, luptând
contra curentului ca să mențină vehiculul stabil.
În întuneric, departe, s-au aprins douăsprezece luminițe, ca
niște faruri. Au radiat lumină în șiruri verticale distincte, ca
șiragurile de luminițe de Crăciun, atârnând dinspre suprafața
mării.
 — Ce-a fost asta? Vreun calmar-neon? a întrebat Giordino.
— Mai curând brațul cel lung al navei Melbourne.
Apoi Pitt a simțit o durere slabă, ca un bâzâit în urechi. A
propulsat submersibilul înainte ca să vadă mai bine.
Nu parcurseseră o distanță mare, când au detectat un zumzet
și niciunul nu a reușit să își dea seama dacă acel sunet provenea
de la vreo vibrație internă a vehiculului lor, care a început să se
legene în timp ce se chinuia să înainteze.
— Operațiuni miniere? s-a mirat Giordino.
— Nu știu, dar curentul este mai puternic decât mai devreme.
Pitt a mărit forța propulsoarelor, pentru că submersibilul
intrase în tangaj și lupta cu un val submarin.
Apoi s-a auzit un scheunat ascuțit, amintind de zgomotul scos
de o turbină cu reacție suprasolicitată, care a răsunat în tot
submersibilul. Amândoi și-au astupat urechile cu mâinile pentru
a scăpa de zgomotul sfredelitor și dureros. Pitt a simțit că îi
vibrează capul. A coborât mâna spre dispozitivul de cârmă pentru
a întoarce vehiculul. Imediat după aceea, acesta a fost izbit de o
nouă forță.
Un val nevăzut de apă a lovit submersibilul Stingray cu puterea
unei avalanșe. Fundul mării a defilat sub ei când submersibilul a
fost împins înapoi. Preț de un moment, el și-a păstrat orientarea
după care capătul din față a început să se înalțe. Motorul de
rachetă, aflat pe patinele față, a deviat curentul, forțând prova să
se ridice. Pitt a folosit propulsoarele pentru a contracara forța,
însă presiunea s-a dovedit prea mare. Botul s-a rotit și s-a
îndreptat în sus, făcând submersibilul să se rotească. A continuat
să se răsucească într-un mod incontrolabil.
— Eliberez balastul, a spus Giordino, întinzând o mână spre
comanda care urma să golească apa de mare din tancul principal
și să facă în așa fel încât Stingray să urce spre suprafață.
Nu a reușit asta. Legănându-se deasupra fundului mării,
submersibilul s-a izbit de un munte submarin. Lovitura i-a
azvârlit pe amândoi spre spătarele scaunelor și i-a lăsat fără aer
în plămâni. Reflectoarele exterioare s-au stins, aruncând apa din
jurul lor într-un întuneric deplin. Ș i interiorul s-a întunecat, cu
excepția consolei, care prezenta numeroase lumini pâlpâitoare de
avertizare.
 Cei doi bărbați au avut puțin timp la dispoziție pentru a
reacționa, în vreme ce submersibilul a continuat să se rotească
precum un ghemotoc de alge într-un uragan. Forța era atât de
mare încât submersibilul, care cântărea zece tone, a urcat de-a
lungul versantului muntelui submarin atât de repede, ca și cum
atracția gravitațională încetase să existe în adâncurile oceanului.
Pitt și Giordino au reușit să își treacă picioarele pe sub scaunele
pe care stăteau, astfel că au rămas în ele, în timp ce Stingray se
rotea. Însă aveau puțin spațiu liber în jur, astfel că au fost loviți
de echipamente. Manuale, sticle de apă și laptopuri, toate
neasigurate, au plecat zburând ca niște miniproiectile, lovindu-i în
mod repetat în timpul rotațiilor care li s-au părut nesfârșite.
Acea acrobație a început să încetinească, însă doar pentru că
viteza sporită a făcut ca submersibilul să se lovească de fundul
mării ca o piatră aruncată cu putere. Pitt a încercat să acționeze
propulsoarele, dar fără niciun succes. Forța apei era prea mare și
nemiloasă. În bezna din adânc, timpul și distanța au dispărut în
simplul efort de a supraviețui.
În cele din urmă, forța aceea cumplită s-a stins. Stingray a lovit
fundul mării, iar patinele ei deformate s-au înfipt în nisip pentru
ultima oară. Treptat, marea s-a liniștit. Adâncul glacial a devenit
tăcut și întunecat, învăluind submersibilul avariat, care zăcea ca
și mort pe fundul mării.
 16

Zguduitura neașteptată a fost cât pe ce să îl arunce din pat pe

Stenseth. Căpitanul Caledoniei a renunțat la odihnă și s-a ridicat
în capul oaselor, crezând că furtuna izbucnise mai devreme decât
se anticipase. A așteptat să constate un ruliu mai puternic
provocat de marea agitată, care să îl arunce în direcție opusă, dar
nu s-a întâmplat asta. Să fi fost alt val de adânc? Nava a
continuat să se balanseze, dar nu la fel de puternic precum prima
oară, când fusese propulsată din adânc.
Cronometrul de deasupra biroului său arăta că era ora două și
zece dimineața. Ș i-a stropit fața cu apă rece, s-a îmbrăcat repede
în uniforma albă și bine călcată, care ar fi fost acceptată chiar și
după o inspecție a Academiei Navale, după care a ieșit din cabina
lui.
S-a dus pe puntea de comandă, și a observat că vântul sporise
în intensitate, iar apa mării era agitată. Nava părea să fie suficient
de stabilă. Ofițerul secund, un bărbat pe nume Blake, stătea în
fața ecranului radar. A ridicat privirea când Stenseth a intrat în
cabina de comandă.
— Domnule, tocmai mă pregăteam să vă trezesc.
— Domnule Blake, am primit un val în flancul navei?
— Da! Ș i asta s-a întâmplat pe neașteptate. Eram cu prova în
vânt. A făcut un semn spre prova navei. Însă am fost izbiți într-un
flanc. Ca și cum ar fi fost un alt val întâmplător.
Stenseth s-a uitat la un monitor aflat deasupra capului pentru
a vedea poziția navei.
— Sursa pare diferită față de aceea a valului care ne-a izbit mai
devreme.
— Înseamnă că este vorba de o activitate seismică, a spus
Blake. Cel puțin așa consideră oamenii de știință de la bord. În
această zonă există o activitate tectonică, ea putând genera
alunecări masive de teren submarin.
— Adevărat, a spus Stenseth. Care este situația cu Stingray?
Blake a aruncat o privire în jurnalul de bord.
— Au depășit cele două ore de stat în imersiune. Ar trebui să
mai stea acolo încă o oră până să urce.
— Comunicăm cu ei?
 Blake a ridicat telefonul navei și a format numărul operațional
al submersibilului. A spus câteva cuvinte, după care a închis.
— Cei de la operațiuni anunță o problemă cu legătura de
comunicații. Nu ni se răspunde nici prin telefon, nici prin
emițătorul de răspuns. Se încearcă restabilirea legăturii. Ultima
transmisie a avut loc acum douăzeci de minute, când toate
sistemele erau funcționale.
— Să mă anunți imediat ce aflăm ceva despre ei.
— Am înțeles, domnule!
Stenseth s-a apropiat de latura dinspre babord a punții de
comandă și s-a uitat prin fereastră.
— E ceva legat de vecinii noștri? a întrebat el cu voce tare.
Luminile navei Melbourne sclipeau la aproximativ opt sute de
metri depărtare.
— Ceva mai devreme au introdus niște echipamente în ocean, a
spus Blake, și a întins binoclul către căpitan. Mi s-a părut că
aruncă peste bord un echipament legat de un cablu. Dar nu am
văzut vreun vehicul acționat de la distanță.
Stenseth a fixat și reglat lentilele binoclului îndreptat spre nava
aflată în apropiere.
— Văd brațele de macara și cablurile aflate de-a lungul
bordului, dar se pare că nimic nu a fost lansat la apă acum. S-ar
putea să fi scos din apă ceea ce avuseseră lansat. E ciudat că au
lansat ceva peste o latură a bordului, și nu de la pupa.
În timp ce își lua binoclul de la ochi, din apă s-a auzit un
bubuit gros și înfundat. Puntea s-a cutremurat sub tălpile lui, iar
pupa s-a înălțat considerabil preț de câteva clipe.
— Ce naiba a fost asta? a întrebat ofițerul maritim secund.
Stenseth a întins mâna spre un telefon de punte care suna.
— Camera motoarelor, sunt Reese! s-a auzit o voce groasă și
răgușită.
— Te aud bine, Reese!
— Îmi cer scuze, domnule! Îmi țiuie urechile după bubuitura
aceea.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știu sigur. A fost o explozie. La pupa, probabil în
exteriorul navei.
— Avem avarii?
 — Suntem inundați în spatele peretelui despărțitor pupa. Am
avea nevoie de ceva ajutoare aici.
— Voi trimite câțiva oameni imediat. În rest, sunteți bine cu
toții!
— Da, domnule! Dar cred că va trebui să luptăm foarte serios.
Stenseth a pus receptorul în furcă și s-a întors spre Blake.
— Dă alarma generală! Vreau să organizați o echipă de control
a avariilor în camera motoarelor, imediat. Apoi să cobori chiar tu
acolo ca să îmi prezinți o evaluare completă.
— Am înțeles, domnule! Aveți idee care ar putea fi cauza?
Stenseth a clătinat din cap și a spus:
— Ar putea fi externă. Ordonă-i ofițerului de serviciu să
examineze porțiunea pupa.
La scurtă vreme după aceea, Stenseth a descoperit că nava era
avariată grav. Dedesubtul liniei de plutire, la babord se căsca o
gaură, iar plăcile cocii erau flambate de-a lungul secțiunilor
apropiate. Echipele de reparații au atacat breșa, iar alți marinari
au instalat pompe de avarie.
Stenseth a analizat opțiunile pe care le avea. În cazul inundării
camerei motoarelor, aveau să rămână fără energie. Acest lucru era
îndeajuns de periculos chiar și pe vreme bună, dar potențial fatal
în zbuciumul taifunului care se apropia. A clătinat din cap, apoi a
încercat să ia legătura prin radio cu Melbourne pentru a solicita
ajutor.
Lucru de necrezut, nava de prospecțiuni miniere nu i-a
răspuns. Asta a confirmat cele mai negre temeri ale lui. Cineva de
pe Melbourne voia să îi vadă scufundați, însă explozia nu avusese
ca scop scufundarea Caledoniei, ci doar avarierea ei. Așa cum
anticipase Zheng, echipajul bine instruit de pe nava NUMA era
capabil să încetinească inundarea, însă avariile erau prea mari
pentru a fi depășite complet. Încet, dar sigur, cantitatea de apă
care pătrundea în navă depășea capacitatea pompelor de urgență.
În scurt timp, telefonându-i lui Stenseth, Blake a confirmat
această evaluare.
— Am încetinit inundația principală, și vom continua să
scoatem apa care pătrunde prin găurile mai mici. Toate pompele
funcționează, dar nivelul apei continuă să crească.
— Cât timp mai avem până când va fi afectată propulsia?
 Blake a rămas pe gânduri câteva clipe.
— Dacă avem noroc, patru, poate cinci ore.
— Am înțeles! Cere-i mecanicului șef să ne asigure cât mai
multă putere cât mai mult timp. Încheiat!
Stenseth s-a apropiat de un post de navigație și a afișat pe
ecranul computerului o hartă a regiunii. Patru ore pe o mare
agitată însemna o deplasare pe o distanță de 80, până la aproape
de 100 de kilometri. A descris un cerc cu acea rază în jurul navei.
Putea ajunge în siguranță până în portul de la Kaohsiung, pe
coasta sud-estică a Taiwanului. A trasat cu mouse-ul o linie pe
ecran pentru a calcula distanța. 136 de kilometri.
— Trebuie să ajungem în Taiwan, altfel ne scufundăm.
A transmis direcția către timonier, moment în care ofițerul
maritim secund a venit în fugă pe puntea de comandă.
— Domnule Blake, asigură provizii pentru nava auxiliară
numărul doi și un echipaj din trei oameni, apoi pregătiți-o de
marș! a ordonat Stenseth. Imediat ce este lansată la apă, pornim
la drum. Ai legătura.
Stenseth a coborât pe scara laterală de tambuchi și s-a grăbit
să ajungă la centrul de operațiuni cu submersibile, aflat aproape
de pupa. Vântul vuia pe puntea deschisă și stropi de ploaie ușoară
i-au udat uniforma până a reușit să ajungă la centrul de
operațiuni. Două femei și un bărbat îmbrăcați cu salopete albastre
stăteau la stațiile de lucru, având în față câteva monitoare mari.
Fiecare era ocupat să examineze date, însă monitoarele montate
pe perete prezentau imagini cu paraziți.
— Care e situația cu Stingray?, i-a întrebat căpitanul pe cei trei.
Femeia aflată cel mai aproape de el a clătinat din cap.
— Îmi pare rău, domnule căpitan, dar am pierdut legătura cu
el. Comunicarea a devenit defectuoasă acum treizeci de minute, și
de atunci încoace s-a întrerupt.
— Nu aveți diagnostic sau detectare?
— Regret, nu. Toate sistemele de la bord anunțau că lucrurile
erau normale. S-a produs o perturbare acustică dar care a durat
câteva minute, apoi totul a amuțit. S-a uitat îngrijorată la
Stenseth. E foarte neobișnuit, domnule. Vocea și datele, pe
sisteme redundante, s-au pierdut într-un interval de cinci minute.
— Când trebuie să revină la suprafață?
 — Peste aproximativ cincizeci de minute. Am pus pe cineva pe
post de observator.
Stenseth a făcut o grimasă. Dacă rămâneau pe loc atât de mult
timp, ruina șansele ca nava să ajungă în portul stabilit cu
propriile motoare.
— Poate ne vor auzi, a spus el. Semnalizează-le că nava trebuie
să pornească în marș, dar că aici va rămâne o navă auxiliară.
Femeia a pălit.
— Ș i să-i lăsăm aici, pe o asemenea vreme? în submersibil e
domnul Pitt.
Perfect conștient de importanța hotărârii pe care trebuia să o ia,
Stenseth a lăsat privirea în pământ.
—E în joc supraviețuirea navei. Îmi pare rău, dar nu am de
ales. Continuați să încercați să restabiliți legătura cu ei. Ș i
anunțați-mă dacă aveți vreo știre. De orice fel.
A ieșit pe punte și a văzut că o navă auxiliară era pregătită
pentru coborârea la apă. Le-a vorbit celor trei oameni de la bordul
ei.
— Nu știm care este situația cu Stingray. Ar trebui să iasă la
suprafață peste o oră, dar s-ar putea să urce mai repede.
Rămâneți pe loc atâta vreme cât puteți. Dacă vremea o impune, vă
puteți găsiți un loc de refugiu spre sud, lângă o insulă din
Filipine. Îmi pare rău, dar s-ar putea ca vremea să se
înrăutățească.
— Am trecut prin situații și mai grele, domnule, i-a răspuns un
marinar robust, tuns periuță. Avem provizii din plin și
echipamente medicale la bord, și nava asta poate face față la orice
condiții de vreme. Vom aștepta aici cât va fi nevoie. Aveți grijă de
navă, dom- le căpitan, și nu vă faceți griji pentru noi.
— Vă mulțumesc! O să trimit o navă spre voi imediat ce se va
putea.
În timp ce nava auxiliară era coborâtă la apă, le-a făcut semne
cu mâna celor trei marinari, apoi a pornit spre puntea de
comandă. Caledonia se legăna, și avea o canarisire sesizabilă spre
pupa. S-a grăbit să ajungă pe puntea de comandă, s-a uitat la
secundul lui și i-a transmis cea mai grea comandă pe care o luase
vreodată.
— Cu toată viteza, înainte, domnule Blake. Să ne duci la
Kaohsiung cât mai curând, chiar ieri dacă se poate.
După ce ordinul i-a fost transmis și timonierului, Stenseth s-a
apropiat de o fereastră laterală și a privit îndurerat spre mare. A
sperat din tot sufletul că în adâncul mării agitate Pitt și Giordino
erau încă în viață.
 17

Bărbatul vânjos, care purta o robă lungă, a ieșit din

apartamentul personal al lui Dalai Lama și a închis ușa fără
niciun sunet. A mers pe un coridor și a intrat într-un birou
spațios aflat la câteva uși mai departe. La fel ca și restul
reședinței, totul fusese construit cu bun gust, clădirea lăudându-
se cu podele parchetate, lambriuri din lemn de cedru și ferestre
mari, panoramice, prin care, spre nord, se vedeau munții
Himalaya, cu crestele înzăpezite. Mobilierul modern, în combinație
cu covoare și tapiserii antice, reflectau gândirea anticipativă a lui
Dalai Lama, onorând în același timp tradițiile religiei vechi de o
mie patru sute de ani.
Un bărbat purtând o robă roșie stătea pe un covoraș tribal, cu
picioarele încrucișate și cu ochii închiși într-o meditație profundă.
Deși trecuse puțin de șaizeci de ani, Khyentse Rinpoche continua
să aibă o față de băiat, și purta ochelari cu multe dioptrii. Un
lama mai vârstnic, Rinpoche era considerat un dascăl reîncarnat
de dharma, și deținea o poziție foarte respectată în religia tibetană.
A deschis ochii când a sosit vizitatorul lui, un bărbat cam de
aceeași vârstă, iar în privire i se citea îngrijorarea.
— Care este starea Sfinției Sale?
— Nu e bună. Bărbatul subțiratic s-a așezat pe o canapea, iar
Rinpoche s-a ridicat și s-a dus la un scaun apropiat. Spiritul lui
este mare cât munții, dar trupul îi tremură ca o floare de mac în
vânt. Are febră mare, care vine în plus față de celelalte probleme
ale lui, și mă tem pentru siguranța lui dacă febra nu scade cât
mai curând.
— Trebuie să analizăm urmarea posibilă, a spus Rinpoche.
— Este momentul de care mă tem de multă vreme.
— Kuten, nu ești pregătit pentru ceea ce va urma?
Kuten nu era numele lui, ci un termen legat de îndatoririle lui
în calitate de canal de legătură cu tărâmul spiritual. Titlul lui
oficial era de medium pentru Oracolul de Stat al Tibetului. Însă
era mai binecunoscut sub numele de Oracolul Nechung, o funcție
care își avea originea la mănăstirea cu același nume din Lhasa.
Când intra în stare asemănătoare unei transe, Kuten era capabil
să ia legătura cu Pehar, protectorul divin al lui Dalai Lama, dar și
al guvernului tibetan în exil, pentru a primi profeții și sfaturi.
Vădit stânjenit, și având o expresie îndurerată în ochi, Kuten a
clătinat din cap.
— Dacă Sfinția Sa ar dori să se reîncarneze, știu ce se va
întâmpla în continuare. Dar eu nu-mi voi putea îndeplini sarcinile
fără să îl consult pe Pehar.
Arcuindu-și sprâncenele, Rinpoche s-a uitat la Kuten.
— Nu înțeleg! Tu ești oracolul. Ai capacitatea de a intra în
legătură cu Pehar, și ai făcut asta în mai multe ocazii. Dacă Dalai
Lama ne va părăsi, poți apela la înțelepciunea lui Pehar pentru a
găsi calea către următorul reîncarnat.
Kuten a clătinat din cap.
— Este adevărat că pot acționa ca medium pentru Pehar. Însă
problema unui reîncarnat impune prezența lui fizică, numai că nu
prin intermediul meu. Drumul către toți Dalai Lama este iluminat
doar de Idolul Nechung. Idolul trebuie să fie prezent pentru
izbăvirea fizică și spirituală față de Pehar, ca să ne ducă în
călătoria spre următorul reîncarnat. Așa a fost dintotdeauna.
— Însă alegerea nu poate fi lăsată la voia întâmplării, a spus
Rinpoche. Ș tim ce ne pregătesc chinezii. Îl vor alege în mod voit pe
următorul Dalai Lama din teritoriul lor și îl vor ține sub un control
strict. Trebuie să apelăm la Pehar, ca să ne îndrume spre
adevăratul succesor. S-a ridicat și a început să pășească agitat
prin cameră. Unde este Idolul Nechung?
— S-a pierdut în 1959, când Dalai Lama a fugit din Tibet.
— S-au făcut încercări de a-l găsi?
— Acum câteva săptămâni, l-am rugat pe Norsang, cel de la
asigurarea securității, să inițieze o investigație.
— Tenzin Norsang, din echipa de securitate a lui Dalai Lama?
Kuten a dat afirmativ din cap.
— Da! Are legături cu mulți dintre vechii luptători care au
participat la evadarea lui Dalai Lama din Tibet. Tatăl lui a făcut
parte din Chushi Gangdruk.
Acesta era numele forței de rezistență, organizată după invazia
chineză.
— Da, bine! De ce nu ne-a spus ce a aflat? Rinpoche s-a
apropiat de un telefon și a format un număr. A vorbit scurt, apoi a
închis. E aici, și va urca la noi imediat.
 La mai puțin de două minute după aceea, în pragul ușii a
apărut un tânăr.
— Intră Norsang, și te rog să iei loc.
Rinpoche a închis ușa în urma lui.
Musculos și înalt pentru un tibetan, agentul de securitate s-a
așezat față în față cu Kuten. S-a mișcat cu o grație de fantomă, dar
radiind în același timp un aer de încredere în sine.
Purta haine de tip occidental – pantaloni kaki, cămașă încheiată
la toți nasturii și șosete colorate. Își lăsase pantofii la intrarea în
reședință.
— Îți mulțumesc că ai venit atât de repede! a spus Rinpoche.
— Slujesc interesele mănăstirii!
La fel ca mulți dintre cei din jurul lui Dalai Lama, Norsang era
un slujitor din a doua generație a liderului spiritual. Ș i regretatul
lui tată făcuse parte din echipa de pază a lui Dalai Lama, iar asta
când acesta se aflase în Lhasa. Spre deosebire de cei mai mulți
oameni care îl ajutau pe Dalai Lama, Norsang avea studii
universitare, și fusese încadrat scurtă vreme în armata indiană.
În încăpere s-a lăsat o liniște stânjenitoare.
— Dorim să știm care este stadiul investigației pe care ai
declanșat-o privind Idolul Nechung, a spus în cele din urmă
Rinpoche, dându-și seama că acum Kuten se temea de răspuns la
fel de mult ca și el însuși.
— Nu este ușor să reînviem evenimentele petrecute odată, a
spus Norsang. Am discutat cu câteva familii care au trăit în Lhasa
în anii ’60, și care au avut fii care au studiat la Mănăstirea
Nechung, ori au vizitat-o în deceniul următor. Am vizitat și câteva
muzee locale pentru a culege informații istorice. În mod regretabil,
a continuat el, în prezent există prea puțini oameni care să fi
supraviețuit acelei epoci. Am aflat că în martie 1959, când chinezii
au adus forțe militare suplimentare în Lhasa, ceea ce a declanșat
plecarea Sfinției Sale, lucrurile au evoluat în mod haotic. După
cum știți, au avut loc multe vărsări de sânge, iar viața celor din
Tibet a devenit foarte oprimată.
— Așa cum a rămas până astăzi, a spus Ripochet.
— Au fost distruse multe mănăstiri în acea perioadă. Ș i au
dispărut sute de călugări, a spus Norsang. Însă câțiva lama de la
Nechung au scăpat odată cu Dalai Lama.
 — Da, precedentul Oracol și trei lama, care au contribuit la
înființarea acestei mănăstiri, a spus Kuten.
Norsang a aprobat spusele lui printr-o mișcare din cap.
— Din păcate, toți acei oameni s-au stins din viață. Am discutat
cu câțiva care i-au cunoscut pe ei sau pe membrii familiilor
acestora. Toți au fost oameni deosebit de curajoși.
— Dar ce s-a întâmplat cu Idolul Nechung?
— A avut loc o fugă precipitată din Lhasa, a spus Norsang.
Oracolul și lamele de la Nechung erau cu Dalai Lama la palatul
Potala în momentul fugii. Nu au avut timp să se întoarcă la
Nechung pentru a proteja ceva.
— Deci, chinezii au venit și au distrus tot ce exista în
mănăstire? a întrebat Kuten.
— Da, dar cele mai mari distrugeri s-au produs mai târziu, în
anii ’60, în timpul Revoluției Culturale declanșate de Mao. Cu
toate acestea, tot nu am reușit să găsesc vreo dovadă că Idolul
Nechung a rămas în mănăstire după evenimentele din martie
1959. Din nefericire, nu am găsit niciun indiciu privind locul în
care se află. S-ar putea să fi fost distrus de chinezi sau să fi fost
dus la Beijing.
— Ori vândut pe piața neagră, către un colecționar privat, a fost
de părere Kuten.
— Ș i asta este o posibilitate.
— Putea fi ascuns? a întrebat Kuten.
— Tot ce se poate, a spus Norsang. A existat un lama bătrân
despre care se știe că a părăsit mănăstirea când ceilalți au fugit
împreună cu Dalai Lama. Îl cheamă Thupten Gungtsen. Din
păcate, și el a dispărut din evidențele istorice în aceeași perioadă,
și se presupune că a fost o victimă a acelor evenimente.
— Așadar, nu avem nicio șansă!
Kuten și-a îndreptat ochii spre covorul de sub picioare, simțind
că ei devin sticloși.
Norsang s-a uitat la Kuten și a inspirat adânc.
— Pe moment, cred că speranța este cel mai bun aliat al nostru.
Dar mai am o pistă de urmărit, un prieten de-al străunchiului
meu. Locuiește pe unul dintre dealurile din apropiere și, din câte
am înțeles, a stat de vorbă cu Thupten Gungtsen. Cu îngăduința
dumneavoastră, aș dori să stau de vorbă cu el.
 — Merită efortul? a întrebat Rinpoche.
Kuten a răspuns cu o privire extrem de tăioasă, ca o rază laser
aruncată spre Norsang, și a dat afirmativ din cap.
— Mă voi întâlni cu bătrânul. Poate că știe câte ceva. Norsang
s-a străduit să pară optimist. A făcut parte din forțele de gherilă
Chushi Gangdruk, antrenate de CIA. Numele lui este Ramapurah
Chodron.
*
Coliba izolată, aflată pe un deal, dincolo de o ravenă abruptă
față de complexul Tsuglagkhang, care găzduia reședința lui Dalai
Lama, părea nepotrivită chiar și pentru un om fără adăpost.
Zidurile din chirpici erau fărâmițate, în vreme ce acoperișul lui
afectat de vreme părea gata să se prăbușească la următoarea
ploaie. Un colț al acelei construcții rămăsese carbonizat după un
incendiu petrecut demult. În jurul colibei erau câteva butoaie
ruginite și gunoaie împrăștiate, care se adăugau aspectului
decrepit din jur. Doar un observator atent ar fi fost în stare să
vadă cele câteva antene ce se înălțau de-a lungul hornului vechi,
vopsit în negru pentru a imita culoarea funinginii.
Având o privire directă în linie dreaptă a reședinței lui Dalai
Lama, spre colibă servea drept post de ascultare perfect pentru cei
doi ofițeri operativi chinezi aflați înăuntru.
Când s-a încheiat întâlnirea din camera de conferințe la care
participase Kuten, unul dintre interceptorii chinezi a tastat ceva
pe laptopul lui. Discuția privată, transmisă de un emițător ascuns
pe turnul rezidenței și transmis peste vale, a fost înregistrată
digital, și apoi transmisă sub forma unui pachet criptat de date
spre satelitul deținut de Armata de Eliberare a Poporului.
— E ceva ce merită analizat? a întrebat cel de-al doilea agent, în
timp ce își scotea căștile de pe urechi.
Primul a dat din cap, cu un aer plin de speranță.
— De fapt, e vorba de ceva care ne-ar putea ajuta să fim
detașați din groapa asta împuțită înainte de a veni iarna pe aici.
 18

— Avem vreun semnal de la submersibil?

Zheng s-a scotocit după o brichetă în timp ce a pus acea
întrebare. Stătea în mijlocul camerei de control a operațiunilor de
pe nava Melbourne, care acum semăna cu un centru de informații
de pe o navă modernă de război. În camera iluminată sărăcăcios
existau vreo douăsprezece computere cu monitoare mari.
Consolele alcătuiau un arc spre un ecran video plasat pe un
perete.
Pe ecran apăreau vreo șase filmări care înfățișau imagini
neclare de pe fundul mării. O bandă verticală, aflată pe o parte
laterală, prezenta trei intrări suplimentare – o imagine de
suprafață, la 360 de grade obținută de un radar, un semnal de
sonar de sub suprafață, și o animație tridimensională a fundului
mării de sub navă. În plus, animația înfățișa și echipamentele
lansate la apă de Melbourne – numeroase cabluri iluminate, având
senzori minusculi la capete, care atârnau de pe navă, dar și un
vehicul mic, dirijat prin telecomandă.
Unul dintre oamenii lui Zheng a ridicat ochii de pe ecranul
computerului.
— Unitatea sonar nu a detectat nimic în legătură cu vehiculul
operat de la distanță.
— Care este raza de depistare?
— Aproximativ o sută de metri.
— Ș i ce are de spus gazda noastră în legătură cu asta?
Zheng s-a întors spre Alistair Thornton.
Magnatul minier stătea pe un scaun, având încheieturile
mâinilor legate la spate. Alături de el era legat un asiatic, purtând
un halat alb, legat și el de mâini, dar aplecat în față, deoarece își
pierduse cunoștința. Thornton rămăsese treaz, dar sângele
închegat îi acoperea părul și cămașa. Avea fața umflată, iar o
pleoapă învinețită îl împiedica să vadă cu un ochi. În ciuda
suferințelor fizice îndurate până în acel moment, el s-a uitat
sfidător spre Zheng.
— Domnule Thornton, a spus Zheng, mai e nevoie să îi cer lui
Ning să te invite la conversație?
Luptătorul chel stătea în apropiere, ținând un baston
însângerat în mână și legănându-se pe călcâie.
Thornton a zâmbit forțat.
— Submersibilul a explodat pe fundul oceanului, dobitocule! Ce
părere ai?
— S-ar părea că echipamentul tău de minerit are o putere
impresionantă, a spus Zheng rânjind.
Un membru al comandoului s-a apropiat de Zheng.
— Domnule, un apel pentru dumneavoastră, pe legătura prin
satelit. Colonelul Yan!
Zheng a dat din cap și s-a întors spre unul dintre subordonații
lui.
— Retrageți liniile acustice, dar lăsați submersibilul să scaneze
fundul mării. Stabiliți dacă există resturi în această zonă.
S-a dus apoi spre puntea de comandă. Înainte de a prelua
apelul, s-a uitat prin fereastră. Spre nord-vest, luminile Caledoniei
se stingeau în depărtare. Ceva mai aproape, spre babord, a văzut
luminile unei nave auxiliare care se legăna în apele mării tot mai
agitate. S-a încruntat și s-a răsucit spre membrul comandoului
care era timonier.
— Să mă anunți când nava NUMA trece dincolo de orizont!
Apoi s-a dus spre o masă dintr-un colț, aflată în partea din
spate a cabinei de comandă, unde se instalase un telefon prin
satelit, conectat la o antenă externă.
— Sunt Zeng! a spus el.
— Ai ceva să-mi raportezi privind ceea ce s-a întâmplat până
acum?
Vocea lui Yan suna limpede și clară, deși legătura criptată prin
satelit crea o mică defazare.
— Da, domnule colonel! Scuze pentru că nu am raportat mai
devreme. Am avariat nava americană de cercetări, care acum se
îndepărtează din zonă. Au coborât la apă o navă auxiliară pentru
a aștepta un submersibil trimis pe fundul mării. Cu toate astea,
ne-am ocupat de submersibil, și vom distruge curând și nava de
suprafață.
— Nepoate, să nu dai naștere unui incident internațional.
— În niciun caz, domnule! Nu aveți motive de îngrijorare. Se
apropie o furtună puternică, și asta ne oferă o acoperire perfectă.
Suspiciunile se vor îndrepta spre nava australiană.
 — Ai acționat imprudent urcând la bordul ei, ceea ce va crea o
nouă problemă.
— Nava opera foarte aproape de zona în care se presupunea că
existau resturile rachetei. Ne-am temut că deja recuperaseră ceva,
dar această bănuială pare nefondată. Întrucât este o navă privată,
am socotit că e prudent să acționez. O putem duce în apele
noastre teritoriale și să o scufundăm fără să atragem atenția,
după ce încheiem operațiunile de aici. Cu puțin noroc, am dat
peste ceva de mare valoare.
— Dar ce se întâmplă cu americanii? Au găsit sau recuperat
ceva?
— Imaginile din satelit pe care ni le-ați transmis arată că nu ar
fi putut efectua decât cel mult o scufundare înainte de sosirea
noastră. Am observat o recuperare, care ar fi putut include cel
mult câteva fragmente mici. Este foarte improbabil ca ei să fi
recuperat ceva de valoare, ba chiar ceva din rachetă. Așa cum
arată lucrurile acum, submersibilul nu va mai ieși niciodată la
suprafață.
— Sper că așa se va întâmpla. Am rechiziționat o navă de
recuperare ambarcațiuni, și ea va porni curând în direcția voastră.
Ce-mi poți spune despre eforturile voastre de recuperare?
— Tocmai am început o cercetare folosind un vehicul dirijat de
la distanță pentru a verifica zona în care au lucrat americanii.
Deocamdată nu am nimic de raportat.
— Foarte bine! Rămâi în acel loc și cercetează atât cât se poate,
iar în același timp, monitorizează zona privind și alte activități.
— Am înțeles, domnule! Furtuna se apropie de noi, de aceea
vom fi siliți să suspendăm orice operațiune de căutare vreme de o
zi sau două. Aveți știri de la cealaltă echipă a mea?
— Da! Avem niște indicii de la doctorul Liu, și oamenii noștri se
străduiesc să procure mostrele de care are el nevoie. E vorba de
achiziții care presupun operațiuni suplimentare și delicate.
— Domnule, oamenii din forțele speciale pentru rachete nu vă
vor dezamăgi.
— Pe asta contez și eu.
— Vom face tot ce se poate. Domnule colonel, sunteți singur?
— Da!
— Atunci, trebuie să vă spun ceva ce am descoperit, și ar putea
fi mai important decât racheta. E vorba despre nava aceasta de
cercetare în domeniul mineritului.
Jumătate de oră mai târziu, colonelul Yan a închis telefonul
securizat din biroul lui. S-a rezemat de spătarul fotoliului și s-a
uitat îndelung spre tavan, străduindu-se să digere ceea ce îi
spusese nepotul lui. S-a aplecat apoi în față, a extras un dosar
aflat pe tăblia biroului, și a răsfoit paginile lui. Cu toate că văzuse
că toate cerințele prealabile ale funcției lui se reduseseră,
birocrația încă nu îi anulase primirea de informații zilnice, care
erau emise pentru folosul oficialităților militare de la vârf. După ce
a căutat câteva momente, a găsit pagina pe care o căuta. A
derulat pagina de computer și s-a oprit la un titlu scris cu litere
îngroșate.

Vicepreședintele SUA și președintele Taiwanului se

întâlnesc cu ocazia vizitei flotei americane în Kaohsiung
pentru a negocia un nou pact de pace.

„E perfect!”, și-a spus Yan, simțindu-se mai bine decât în

ultimele câteva săptămâni. „Chiar perfect.”
 19

Doctorul Chen stătea în șezut pe patul de spital, discutând

amical cu un bărbat într-un costum albastru, când Dirk și
Summer au intrat în cameră.
— Uite-i pe prietenii mei americani! a spus el. Asta este o
surpriză extrem de plăcută.
Summer adusese o vază cu flori cumpărată de la o florărie din
lobby, pe care a așezat-o pe noptieră.
— Cum vă simțiți?
Chen a ridicat brațul stâng, acoperit de un ghips ușor de la
umăr până la încheietura mâinii.
— Puțin imobil pe partea stângă, dar în rest sunt foarte bine,
Summer, Dirk, dați-mi voie să vi-l prezint pe domnul Lee Hong,
directorul adjunct al Muzeului Palatului Național. S-a întors spre
colegul lui și a adăugat: Hong, aceștia sunt cei care au recuperat
artefactele thokcha.
Bărbatul și-a așezat mai bine ochelarii pe nas, a făcut o
plecăciune către Dirk și Summer, apoi le-a strâns mâinile.
— Muzeul vă este profund recunoscător pentru acțiunea
dumneavoastră, și pentru că l-ați ajutat pe doctorul Chen.
— Am fost încântați să vă ajutăm, a spus Summer.
Chen s-a întors spre Dirk.
— Mi s-a spus că ai fost foarte curajos în urmărirea făptașului.
— Voiam doar să văd împrejurimile palatului, a spus Dirk în
glumă. Paznicul e bine?
— Da! a spus Lee. A primit o lovitură care l-a făcut să-și piardă
cunoștința, dar și-a revenit și e bine. Se pare că hoțul a stat
ascuns într-o toaletă până când s-a închis muzeul. Paznicul l-a
surprins în foaier după ce v-a condus la biroul doctorului Chen.
Hoțul la lovit cu aceeași armă cu care i-a rupt brațul prietenului
nostru.
— Un baston foarte periculos, a spus Dirk. Mă bucur că au fost
recuperate artefactele, dar n-am vrut să moară cineva pentru
asta. Era un infractor cunoscut?
— Nu! a spus Chen. Hong tocmai îmi spunea că individul nu
era taiwanez.
Administratorul a dat din cap.
 — Poliția mi-a spus că omul a sosit cu un zbor indirect de pe
continent, cu un pașaport despre care se crede că e fals. Prin
urmare, nu a putut fi identificat.
— Se pare că a avut ca țintă precisă artefactele thokcha
deținute de muzeu, a spus Summer. Sunt chiar atât de prețioase?
Chen a încercat să ridice din umeri.
— În alte casete existau obiecte mult mai valoroase. Dar
colecționarii privați au tot felul de dorințe ciudate, dacă acesta a
fost stimulentul pentru comiterea furtului.
— Ceea ce-mi aduce aminte de ceva, a spus Lee. Ați auzit că a
avut pe un atac similar la Muzeul Civilizațiilor Asiatice din
Singapore?
Chen a clătinat din cap.
— Am aflat asta de la directorul muzeului nostru, a precizat
Lee. A fost un furt care a avut ca țintă tot piese tibetane.
Întâmplător, Colecția lor de artefacte thokcha era într-o magazie,
dar s-ar putea ca hoțul să fi țintit tocmai acele artefacte.
— Asta nu poate fi o coincidență, a spus Chen.
— Trebuie să fie vorba de cineva cu mulți bani, a spus Dirk,
dacă s-au dat spargeri la două dintre cele mai mari muzee din
Asia.
— Bani mulți și un tupeu pe măsură, a spus Chen, apoi s-a
uitat la Summer. Să fiți foarte precauți cât aveți asupra voastră
sculpturile Nechung.
— Am fi încântați să scăpăm de ele cât mai curând posibil, a
spus Dirk.
— Ce intenții aveți? a întrebat Lee.
Dirk a dat să ridice din umeri, dar Summer și-a dres glasul.
— Am luat legătura cu directorul adjunct al NUMA, și am fost
autorizați să ne deplasăm în India cu valiza și să o înapoiem
proprietarului ei de drept.
— Nu cumva…? a spus Dirk, care nu știa acest lucru.
Chen a dat din cap.
— Va fi o acțiune care merită osteneala, sunt convins. Vă rog să
mă anunțați cum a mers treaba. Ș i să nu mă uitați dacă
descoperiți și alte antichități tibetane care pot fi încredințate
muzeului nostru.
Dirk și Summer i-au urat lui Chen să se vindece cât mai
repede, apoi și-au luat rămas bun. În timp ce ieșeau din spital,
Dirk s-a întors spre sora lui.
— Ce-i cu deplasarea asta în India?
— Seara trecută nu am putut lua legătura cu Caledonia, de
aceea i-am transmis un e-mail lui Rudi Gunn. El a fost de acord
să trecem prin India în drumul nostru spre Maldive. Avem
rezervate bilete pe un zbor direct spre New Delhi pentru după-
amiaza asta.
Dirk s-a uitat la sora lui și a clătinat din cap. De când era mică,
Summer suferea de dor de ducă, astfel că nu stătea nicio clipă
locului. Iar el obișnuia să o poreclească Rechinul, nu pentru
ferocitate, ci pentru că era tot timpul în mișcare.
— Credeam că vom explora Taiwanul înainte de a pleca, a spus
el. Munții, lacurile, barurile cu karaoke care stau deschise toată
noaptea,
Summer s-a oprit și s-a uitat cu severitate la el.
— În niciun caz, a spus ea pe un ton critic. Te-am auzit cum
cânți.
 20

Margot pășea agitată prin cabina minusculă. Trecuseră două

ore de când doi luptători de comando îl târâseră pe tatăl ei sub
amenințarea armelor, de aceea ea se temea că se va întâmpla ceva
foarte rău. Nu reușea să își scoată din minte imaginea căpitanului
navei. Cadavrul însângerat fusese lăsat să zacă pe punte ca un
animal ucis într-un accident rutier. Intrușii erau ucigași cu sânge
rece, și exista riscul ca tatăl ei să aibă parte de aceeași soartă ca și
Murphy. Trebuia să ceară ajutor, dar nu putea face asta dacă era
blocată în cabină. Trebuia să găsească o cale de ieșire.
Răspunsul a apărut când s-a lovit la un deget de la picior de o
masă de scris așezată într-un colț al cabinei. A țopăit de durere și
s-a retras și a observat că un picior al mesei stătea strâmb. S-a
întors la masă, a prins piciorul și l-a răsucit. Acesta din urmă s-a
desprins de masă, deoarece era prins doar cu un șurub gros.
A luat piciorul, apoi a rezemat de perete masa cu cele trei
picioare rămase. Ț inând piciorul din lemn de arțar strâns în
mână, l-a rotit ca pe o bâtă de baseball. Nu era un pumnal, niciun
pistol, dar probabil că avea să se dovedească o armă potrivită
pentru ce voia să facă. Cu acea armă în mână, s-a apropiat de ușă
și a stins lumina. În cabină s-a făcut întuneric. A așteptat câteva
minute pentru a-și obișnui ochii, apoi s-a așezat de o parte a ușii.
A inspirat adânc, apoi a bătut de trei ori în ușă cu piciorul mesei.
— Am nevoie de ajutor, a strigat ea.
Nu a primit răspuns.
A mai inspirat o dată și s-a pregătit să strige din nou, când a
auzit clanța ușii răsucindu-se. A ridicat piciorul de masă și a stat
pregătită, în timp ce ușa s-a deschis.
Ț inând pușca în față, luptătorul a făcut un pas precaut
înăuntru, Lumina slabă de pe coridor nu putea ilumina cabina, de
aceea, el a pipăit cu mâna stângă după comutator. Margot a văzut
mișcarea și a lovit cu toată puterea.
În clipa în care lampa din tavan s-a aprins, lovitura dată a
strivit mâna omului de perete. Zgomotul de oase rupte a fost
urmat de un răcnet, și luptătorul și-a retras mâna. S-a îndoit de
mijloc de durere, după care s-a îndreptat de spate ca să-și
folosească arma.
 Margot nu i-a oferit acea șansă.
A lovit din nou, mai puternic decât mai devreme, și, văzându-și
bine ținta, l-a nimerit direct în falcă, făcând ca piciorul de scaun
să se rupă. Capul i-a fost azvârlit pe spate, după care luptătorul
s-a prăbușit moale pe podea.
Margot a abandonat piciorul de masă și s-a apropiat de individ.
Lipsit de cunoștință, acesta zăcea cu fața în jos, dar încă respira.
L-a prins de o mânecă și l-a dus târâș în cabină. A închis ușa și a
ridicat de pe podea arma căzută. Cum avusese rareori prilejul să
tragă cu o armă, a hotărât să o lase în cabină, vârând-o sub
salteaua unei cușete.
A scos cearșafurile de la o cușetă și le-a folosit ca să lege
gleznele și mâinile omului la spate. O față de pernă a fost suficient
de lungă pentru a-i face un căluș la gură. În timp ce făcea nodul
de la ceafă s-a crispat văzându-i fața însângerată.
S-a furișat pe coridor și s-a îndreptat spre cea mai apropiată
ușă de ieșire. Noaptea avea să fie mai greu descoperită pe puntea
foarte aglomerată de piese de echipament care îi ofereau din
belșug locuri în care să se ascundă.
Dar ce se întâmpla cu tatăl ei? Alistair Thornton era reținut pe
puntea de comandă ori în compartimentul pentru dirijarea
operațiunilor subacvatice. Un loc gol de pe punte, aproape de o
macara, arăta că peste balustrada de la babord fusese lansat un
cablu, iar asta însemna că tatăl ei era în acel compartiment.
S-a strecurat pe lângă un perete spre intrarea principală în
respectivul compartiment, apoi s-a oprit. Ș i-a adus aminte că în
partea din spate a spațiului dintre grinzile de punte exista o
magazie, iar aceasta avea o intrare pe latura dinspre tribord. Ar fi
fost un punct de intrare mai sigur, dacă ușa aceea era descuiată.
Întorcându-se și pornind spre pupa, a fost lovită de stropii
purtați de vânt ai unei ploi ușoare. Prin întuneric, punțile păreau
pustii. Tatăl ei spusese că nava fusese atacată de aproape
doisprezece membri de comando. În timp ce s-a furișat printre
umbre, a sperat că niciunul dintre ei nu era vigilent.
În timp ce ea s-a deplasat spre pupa, nava s-a balansat
puternic din cauza valurilor mari. Atât cât a putut, s-a ținut
aproape de pereți și a profitat de umbre ca să înainteze. În
momentul în care s-a furișat într-un spațiu expus pentru a trece
pe lângă un vinci mare de ancoră, a încremenit când a văzut un
punct mic, roșiatic, în apropiere de balustradă. Un luptător de
comando care fuma a scos un nor de fum, apoi a aruncat
chiștocul peste bord. Întrucât purta combinezon negru de
camuflaj și pușca de asalt prinsă la piept, aproape că era totuna
cu noaptea.
Margot și-a ținut răsuflarea, apoi s-a lăsat pe vine, rămânând
cu spinarea lipită de vinciul de ancoră și străduindu-se să devină
invizibilă sub tamburul orizontal. Soldatul a mers înspre ea, dar
se uita spre marea lovită de ploaie și furtună. La un moment dat,
el s-a prins de balustradă, pentru că nava se balansa și avea
ruliu, după care a trecut de vinci și de Margot.
Ea a scos un oftat slab de ușurare după ce a dispărut din
câmpul ei vizual, apoi și-a reluat drumul. A mers spre tribord,
oprindu-se la fiecare câțiva metri pentru a se putea orienta. Când
s-a apropiat de intrarea prin magazie, dinspre puntea de
deasupra, din față, au răzbătut voci. S-a repezit spre ușă și a tras
de mânerul de deschidere. Ușa era încuiată.
Vocile s-au auzit tot mai tare, și ea a văzut fasciculul unei
lanterne plimbându-se de colo-colo, îndreptându-se în direcția ei.
Comandoul descoperise deja evadarea ei?
Peretele lateral al camerei de operațiuni subacvatice nu îi oferea
adăpost, de aceea a fugit spre cealaltă latură a punții, spre un
obiect întunecat aflat lângă balustradă. Era unul dintre vasele
auxiliare ale navei, depozitat sub o macara mare. A mers pe
pipăite de-a lungul cocii lui și s-a retras spre pupa.
Ambarcațiunea era așezată pe un suport de punte din lemn, ceea
ce i-a oferit sprijinul necesar. A urcat pe suport, s-a tras peste
grinda ei transversală, și apoi s-a lăsat să cadă lată pe puntea
pupa. Ambarcațiunea avea o timonerie închisă, de aceea s-a târât
de-a latul punții, a intrat în acea cabină și s-a ghemuit sub
scaunul pilotului.
Soldații s-au oprit și vocile lor au răsunat de-a lungul vasului.
Vorbeau în limba mandarină, așa că Margot nu a înțeles ce
spuneau, dar tonul vocilor nu trăda agitația. Apoi soldații nu au
mai vorbit, și s-a auzit vibrația unui generator pornit. Margot a
simțit că ambarcațiunea în care se afla se leagănă, după care a
auzit bocănitul ghetelor cuiva care urca la bord.
 Zgomotul produs de ghetele grele a răsunat pe puntea din fibre
de sticlă, ceea ce însemna că un membru al comandoului urcase
și se îndrepta spre timonerie. Margot s-a ghemuit și mai mult sub
scaun când omul s-a apropiat de ușă. Însă el nu a intrat, ci s-a
urcat pe acoperiș. Margot a auzit zgomotul produs de un cablu
care aluneca pe acoperiș, apoi, simțindu-se oribil, a înțeles ce se
întâmpla. Cei din comando nu știau că ea se afla acolo – însă
pregăteau nava pentru coborârea în apă.
Brațul unei macarale a coborât spre nava auxiliară, iar omul
din comando a agățat un cablu pentru manevrare. A coborât de
pe acoperiș și a aruncat o privire în timonerie, dar nu a observat-o
pe Margot. S-a dus spre pupa micii nave și s-a așezat pe o
traversă cât cablurile s-au întins, iar nava a fost ridicată de pe
postament.
În timp ce se gândea ce să facă, Margot a simțit că inima i-o ia
razna. S-a târât în față de sub scaunul timonierului, spre o mică
zonă de depozitare. Mai mult pe pipăite, a deschis ușile mici și a
descoperit că în interior se aflau veste de salvare și provizii.
Timoneria nu îi oferea nicidecum un ascunziș potrivit.
După câteva secunde, nava auxiliară avea să fie coborâtă peste
bord și așezată pe apă. S-a ridicat în picioare și a pornit spre ușa
care rămăsese deschisă. Luptătorul stătea pe traversă și vorbea cu
cineva de pe navă. Pe punte se aflau două bănci, dar acestea nu
ofereau o ascunzătoare potrivită.
Nava auxiliară s-a legănat sub tălpile ei în timp ce era rotită de
macara peste puntea navei și coborâtă la apă. Cum nu mai avea
nici timp, nici altă soluție, Margot s-a târât spre balustrada
dinspre mare. O pasarelă îngustă mergea de-a lungul timoneriei
spre prova, și ea s-a urcat pe ea. Trăgându-se în față pentru a-și
ascunde picioarele, a rămas lipită de marginea îngustă și a închis
ochii în momentul în care trei soldați înarmați au sărit pe punte,
în spatele ei.
 21

Hiram Yaeger stătea la postul lui obișnuit de comandă, în

mijlocul unei mese mari sub formă de potcoavă din Centrul de
Resurse Informatice al NUMA. Avea în față un ecran video înalt
până în tavan, care îi furniza informații în direct de la rețeaua
mondială de balize și senzori a agenției. Yaeger tocmai examina o
imagine meteorologică obținută prin radar, care se afla în partea
superioară a ecranului, când Rudi Gunn a intrat în sală și s-a
așezat alături de el.
— Ai vreo veste de la cei de pe Caledonia? l-a întrebat Gunn.
— Da! Tocmai încercam să văd ce fel de vreme înfruntă în drum
spre Taiwan. A arătat cu degetul spre porțiunea din partea
superioară a ecranului. E punctul negru de acolo.
Într-un careu a apărut o masă învolburată de nori cenușii,
ocupându-l aproape cu totul. Punctul mic de culoare închisă era
plasat aproape de centrul acelei mase de nori, iar un semicerc
gălbui din partea de sus a ecranului reprezenta coasta sudică a
insulei Taiwan.
— S-ar părea că a avut parte de un marș foarte chinuitor, a
spus Gunn.
— Acum se află chiar în toiul furtunii. Din punctul de vedere al
navigației, marele noroc este că nava și furtuna se îndreaptă cam
în aceeași direcție.
— Ș i ce s-a întâmplat cu Pitt și Giordino?
— Caledonia a transmis toate datele privind deplasarea și
diagnosticul. Am procesat datele prin Max, a spus el, referindu-se
la interfața pe care o crease pentru a realiza comunicarea cu
supercomputerul care afișa informațiile pe ecranul care ocupa tot
peretele. Max crede că a apărut o puternică perturbare a
curenților submarini. Ultimele date primite de la submersibil
arată că se deplasau cu viteză foarte mare pe fundul mării.
— Ce ar fi putut provoca acest lucru? a întrebat Gunn.
— Asta rămâne un mister. Ofițerii de serviciu de la bordul
Caledoniei au raportat că o navă de prospecțiuni miniere, care se
numește Melbourne, era poziționată în apropiere și desfășura unele
activități.
Apoi, Gunn a expus pe ecran o fotografie a navei, pe care o
găsise pe internet.
— Pare a fi o navă comercială de mari dimensiuni, dar asta nu
mi se pare ceva ieșit din comun, a spus Gunn. Să fi avut loc vreo
explozie?
— Posibil! Din păcate, cei de pe nava Melbourne nu au sărit în
ajutor și nici nu răspund la mesajele primite. Având în vedere
starea vremii, ar fi vorba de cel puțin patruzeci și opt de ore până
când vom putea folosi un submersibil dirijat de la distanță sau
unul normal pentru a desfășura o explorare.
Gunn se așteptase la vești proaste, dar situația disperată l-a
făcut să se cutremure. Chiar dacă Pitt și Giordino erau încă în
viață pe fundul mării, trebuiau să aștepte mult până le va veni
salvarea.
— L-am informat pe vicepreședinte, a spus el. Ne întâlnim la
Capitol intru a o informa pe Loren.
Yaeger a coborât privirea și a scuturat din cap.
— Aș vrea să îți pot da vești mai bune.
— Hiram, rămâi vigilent, și anunță-mă dacă afli ceva despre
situația asta.
— Așa voi face.
Gunn a dat să se ridice, și Yaeger l-a ajutat.
— Înainte să pleci, vreau să-ți spun ceva care nu pare legat de
chestiunea asta. Summer mi-a trimis un e-mail cu niște fotografii
ale unor sculpturi tibetane pe care ea și Dirk le-au descoperit în
Filipine.
Gunn a confirmat printr-o mișcare din cap.
— Ea și Dirk sunt în drum spre India pentru a le înapoia
proprietarului de drept.
— Am aflat că sunt făcute dintr-un material denumit thokcha.
E o expresie tibetană care înseamnă „fier din cer”.
Gunn a analizat expresia.
— Fier din cer? Asta se referă la meteoriți?
— Exact! Am aflat că spargerea de la muzeul din Taipei s-a
făcut pentru a se fura artefacte din acest material. În ultimele
două zile au avut loc spargeri similare la muzee din Singapore,
Hong Kong și New Delhi. De fiecare dată au fost furate articole din
același material.
— Pare a fi opera unui colecționar bogat și lipsit de scrupule.
 — Ba nu! a spus Yaeger. Există dovezi că este vorba de un efort
făcut și finanțat de Republica Populară Chineză. Se crede că hoțul
care a murit în Taipei era un ofițer operativ chinez. Probabil că așa
a fost și în cazul celorlalte spargeri.
— Deci China, a spus Gunn. Celelalte furturi au fost reușite?
— Muzeul din Singapore își depusese cele mai multe exponate
în magazii la acea dată, astfel că a fost furat doar un artefact de
mici dimensiuni. La Hong Kong, poliția a reacționat și a zădărnicit
încercarea de furt. Nu am amănunte despre încercarea de furt din
New Delhi.
— De ce ar acționa chinezii atât de vădit pentru a pune mâna
pe obiecte de cult tibetane?
Yaeger a tastat ceva, și a adus pe ecran o fotografie înfățișând
un iac minuscul, sculptat dintr-un material negru și strălucitor.
Fotografia apăruse într-un articol publicat de o revistă științifică.
— Max a descoperit un studiu privind aceste artefacte thokcha,
efectuat de Universitatea din Adelaide. Nu factorii culturali
prezintă interes, ci compoziția fizică a pieselor care au fost testate
acolo. Analizele de laborator au evidențiat că unele mostre erau
compuse dintr-un tip rar de meteorit, numit mezosiderit.
— Ș i asta are vreo importanță?
— Da, când materialul a fost examinat la nivel atomic. În afară
de amestecul obișnuit de fier și nichel, găsit de obicei în meteoriți,
unele specimene au arătat o combinație neobișnuită de alte
elemente rare, între care se numără hafniul, tantalul și reidita.
— Am înțeles, a spus Gunn. Ce-ar mai fi în plus?
— Este extrem de dificil de combinat aceste elemente în mod
uniform în cadrul unui laborator, dar ele se găsesc în mod natural
în această stare în anumite mostre. Se crede că acest lucru are
legătură cu materialele, care s-au supraîncălzit la intrarea în
atmosferă, în combinație cu presiunea în momentul impactului cu
solul. Nu se știe de ce, dar moleculele se realiniază și se
condensează într-o structură foarte densă. Rezultatul este un
amalgam cu proprietăți termice deosebite. Thokcha pare să reziste
la temperaturi de peste 5000 °C, ceea depășește capacitatea de
rezistență a materialelor compozite pe care le folosim în
programele noastre spațiale.
Gunn a dat încet din cap.
 — Asta explică motivul presant de a căpăta mostre din acest
material.
— Întocmai! Am vorbit cu un prieten din Forțele Aeriene, care a
văzut de la distanță componente pe care Pitt și Giordino le-au
recuperat din ocean. Mi-a spus că racheta chineză a zburat cu o
viteză record, însă a cedat, deoarece nu a rezistat din cauza
încălzirii la o temperatură extrem de înaltă. Vitezele hipersonice
creează o frecare deosebit de mare, iar prevenirea topirii
obiectului reprezintă un obstacol extrem de greu de depășit în
producerea de rachete mai rapide. Chinezii cred probabil că
materialul din acești meteoriți poate rezolva problema cu care se
confruntă.
— Așadar, dacă ei pot folosi sau duplica materialul thokcha
pentru învelișul rachetelor, vor reuși să creeze un arsenal de arme
hipersonice, a spus Gunn, mai rapide decât orice de pe această
planetă.
Îngrijorat, Yaeger a dat aprobator din cap.
— Pentagonul nu va avea cum se reacționeze… și ar risca să fie
copleșit în cazul unei confruntări.
— Ar fi bine să transmitem aceste informații către cei de la
Forțele Aeriene, a spus Gunn, după care s-a uitat la ceasul de la
mână. În plus, îl voi preveni pe vicepreședinte, cu care urmează să
am o discuție.
Deplasarea de la clădirea NUMA de pe malul statului Virginia al
Potomacului până la Capitol a durat mai puțin de zece minute,
deoarece mașina lui Gunn a trecut pe galben de câteva ori în
drumul ei. După ce a oprit în parcarea subterană de la clădirea de
birouri Rayburn House, s-a grăbit să ajungă la etajul trei. L-a
găsit pe vicepreședintele James Sandecker pășind agitat pe
coridor, având în urma lui câțiva agenți de la Serviciul Secret.
— Vă cer scuze pentru întârziere, domnule, a spus Gunn.
— Ș i eu am sosit abia acum un minut.
James Sandecker era un bărbat scund, dar avea o personalitate
uriașă. Era foarte respectat la Washington ca un administrator
dur și ca om ce nu putea fi dus de nas. După ce se pensionase ca
amiral din marină, condusese NUMA în urmă cu câțiva ani,
alegându-l pe Rudi Gunn drept primul dintre urmașii lui. Având
un smoc de păr roșcat și o barbă gen Van Dyke, Sandecker s-a
uitat la Gunn cu ochii lui albaștri.
— Ai ceva de raportat despre Pitt și Giordino?
— Regret, dar nu am știri despre ei. Iar izbucnirea unui taifun
complică eforturile de cercetare.
— Îi suntem datori lui Loren ca să îi spunem adevărul, a spus
Sandecker, care s-a întors și a intrat pe o ușă laterală.
Au pătruns în biroul lui Loren Smith, membră a Congresului,
reprezentând de multă vreme statul Colorado, soția lui Dirk Pitt.
O recepționeră binedispusă, deși șocată de apariția neașteptată a
vicepreședintelui, i-a condus pe amândoi fără să ezite spre biroul
personal al lui Loren.
Când cei doi bărbați au intrat, ea stătea la birou și revizuia
textul unei legi privind siguranța mediului. Purtând un taior
Prada, și având părul roșcat-cenușiu căzut pe umeri, ea întrunea
toate condițiile pentru a fi considerată o frumusețe. Zâmbetul ei
cald s-a risipit când a văzut expresiile foarte serioase ale celor doi
bărbați.
— Ne cerem scuze pentru deranj, dar vrem să știi că Dirk și Al
sunt dați dispăruți, a spus Sandecker, pe tonul lui obișnuit și
direct. Rudi îți poate oferi amănunte.
S-au așezat față în față cu ea și au informat-o în legătură cu
submersibilul care nu mai ieșise la suprafață. În ochii lui Loren au
apărut lacrimi, însă a pus câteva întrebări în legătură cu
misiunea lor și ceea ce se făcea pentru găsirea lor.
— Consider că aș dori să particip mai mult la eforturile de
cercetare, a spus ea cu glas scăzut.
— Tocmai de aceea am venit, a spus Sandecker. După cum știi
din colaborarea ta cu Comisia pentru Relații Externe, președintele
va semna un important pact de apărare cu Taiwanul, întărind
astfel sprijinul nostru în regiune. Am în plan să plec în această
seară pentru a realiza o ratificare oficială cu președintele
Taiwanului, la bordul unuia dintre distrugătoarele din flota
noastră. M-am gândit că poate ai dori să fii de față. Ș i tu la fel,
Rudi.
— Da, bineînțeles că vreau, a spus Loren.
— Îți mulțumesc, domnule vicepreședinte, a spus Gunn, dând
din cap. Aș fi încântat să ajut la coordonarea eforturilor de
căutare în acea zonă.
 Loren s-a uitat pe fereastră la imaginea liniștită a Mall-ului
Washington, și a încercat să-și imagineze cum arăta oceanul
depărtat.
— Credeți că au vreo șansă de supraviețuire?
— Vorbim de Pitt și Giordino, a spus Sandecker. Le acord cele
mai mari șanse pe care le-ar avea oricine de pe planeta asta.
 22

În submersibilul Stingray se auzea un șuierat foarte ascuțit.

Pitt, care își simțea capul vibrând, voia doar să doarmă în
continuare, însă zgomotul era prea supărător. A simțit că urcase
de la adâncimea unui puț întunecat și s-a silit să deschidă ochii.
Era la fel de întuneric, cu excepția luminilor de indicatoare, care
palpitau deasupra capului.
Treptat, a revenit la realitate, astfel că a scuturat din cap
pentru a-și limpezi mintea. Acea acțiune a dat roade, însă i-a
declanșat o durere cumplită. Ș i-a pipăit capul și a descoperit o
umflătură mare într-o parte. Chinuindu-se să își mențină
echilibrul, s-a aplecat peste brațul scaunului de pilot, apoi și-a dat
seama că submersibilul zăcea pe o parte. A lovit cu cotul
comenzile de cârmă, ceea ce a făcut ca un reflector extern să se
aprindă, iluminând fundul mării, gol, din fața lor.
— Al, a spus el către Giordino, care era prăbușit pe o parte,
apoi a întins o mână și l-a scuturat de umăr. Giordino a
reacționat printr-un geamăt slab, pe un ton gros. Pitt și-a mișcat
scaunul și a ajuns în spatele scaunului pe care stătea Giordino.
Ești bine?
— Da! a răspuns Giordino pe un ton nu foarte convingător.
În lumina slabă dată de cadranele instrumentelor de bord, Pitt
a văzut că Giordino avea o rană urâtă la tâmplă, și a văzut o dâră
de sânge pe perete. Pitt a deschis un dulap și a scos o trusă de
prim ajutor. A prins cu bandă adezivă un bandaj din tifon peste
rana lui Giordino, după care acesta și-a revenit în simțire.
— Ce dracu ne-a lovit? a întrebat Giordino. A fost ca Mr. Toad’s
Wild Ride12, dar ceva mai tare.
Pitt a clătinat din cap.
— Nu cred că a fost o explozie. A părut mai curând un curent,
ca și cum am fi fost azvârliți în fluviul Colorado în timpul unei
revărsări de primăvară. Ș i a existat și un zgomot puternic.
— Încă îmi țiuie urechile, a spus Giordino, masându-și un umăr
lovit. Apoi a auzit un fâsâit. Sper că nu e vorba de o fisură
externă.
12
Cursa nebună a domnului Broscoi, atracție de la Disneyland din
Anaheim, California
 La adâncimea la care se aflau, o fisură cât de mică ar fi dat
naștere unui șuvoi de apă ca acela aruncat de un furtun de
pompieri.
Pitt a făcut semn către sursa acelui zgomot care venea de sub
scaunele lor.
— Butelia cu oxigen pentru urgențe s-a desprins din suportul ei
când ne-am rostogolit și are o fisură. Poate că asta a fost bine,
pentru că dacă nu ar fi fost zgomotul ăsta, am fi dormit în
continuare.
În vreme ce fâsâitul a scăzut în intensitate, Giordino s-a ridicat
de pe scaun și a îngenuncheat pe peretele înclinat.
— Ar fi bine să îndreptăm submersibilul.
Pitt i-a întins o lanternă și a luat și el una.
— Să vedem pe ce ne mai putem bizui.
Cei doi au făcut uitate durerile și rănile și au început să
evalueze avariile. Resturile și componentele electronice de pe
podea le veneau până la glezne. Butelia de oxigen se rostogolise în
partea din spate a submersibilului, strivind panouri cu
întrerupătoare și alte comenzi. Pitt a examinat sistemele de
menținere a vieții, iar Giordino a verificat tancul de balast și
comenzile acestuia pentru a repune submersibilul în poziție
verticală.
— Epuratorul de dioxid de carbon pare avariat și deocamdată e
funcțional, a constatat Giordino. Aerul proaspăt ca la munte pe
care l-am avut până acum o să devină stătut.
— Se pare că toate sistemele electrice au suferit avarii, a spus
Pitt, ridicând o placă de circuit care făcuse parte dintr-un aparat
de radio VHF13. Emițătoarele de răspuns exterioare sunt moarte.
Cred că nu vom putea să vorbim curând cu cei de acasă.
Giordino a luat receptorul unui telefon acustic subacvatic și a
încercat să vorbească.
— Pare să mai aibă ceva putere, dar nu primim răspuns de
suprafață.
— Cred că am ieșit din raza lui de acțiune. Până la urmă,
Caledonia va veni să ne caute.
Pitt a continuat să repare un panou de comandă de pe timona
13
VHF - Very high frequency - frecvență foarte înaltă, cuprinsă între 30 și
300 de MH
apoi a lovit în el cu palma în semn de frustrare.
— Comenzile pentru controlul balastului nu răspund. A
îndreptat fasciculul lanternei spre un hublou mic de la babord și a
privit spre pupa. Ș i tancul de balast de la babord pare fisurat. Nu
am cum să văd ce s-a întâmplat la tribord. Indicatorul pentru
tribord arată că e inundat în proporție de 80%, asta dacă mai
funcționează corect.
— Încă mai avem ceva energie în baterii, a spus Giordino, așa
că nu am pierdut chiar totul.
— Înseamnă că am putea reface circuitul.
Pitt a deschis un sertar cu scule și a scos o șurubelniță, pe care
a folosit-o pentru a ridica o porțiune din panourile de podea.
Dedesubt un compartiment mic adăpostea pompa pentru tancul
de balast babord. Giordino i-a dat un cablu lung pe care îl
recuperase de la un senzor de consolă.
Fără computerele și echipamentele electrice, care, în mod
normal, ar fi degajat căldură, temperatura din submersibil a
început să scadă. Ș i cum epuratorul nu funcționa, aerul rece a
devenit curând înțepător. Iar efectele acumulării de dioxid de
carbon au început să se facă simțite, pentru că amândoi au
început să se simtă puțin amețiți.
Situația lor era îngreunată de faptul că lucrau cu lumină
insuficientă, și că submersibilul stătea înclinat pe o parte. În cele
din urmă, când Giordino a legat firele la baterie, au fost
recompensați de zumzetul motorului pompei. Aerul comprimat a
pătruns în tancul de balast de la babord, eliminând apa de mare
din el. Pe măsură ce a început să sporească flotabilitatea, cei doi
au simțit că podeaua s-a mișcat și că Stingray căpăta o poziție
ceva mai dreaptă.
— Acum măcar putem muri stând pe scaune, a glumit
Giordino, întrerupând alimentarea electrică a pompei, deoarece
un manometru a arătat că tancul s-a golit complet.
— Aș prefera să stau la orizontală într-un pat de puf. Pitt s-a
instalat pe scaunul pilotului. A verificat comenzile pentru
propulsie, dar a avut reacții doar din partea a două dintre cele
cinci propulsoare ale submersibilului. Deși apreciez faptul că ai
repus aparatul pe poziție normală, aș prefera mai curând o gură
de aer proaspăt.
 — Am folosit un deodorant nepotrivit? l-a întrebat Giordino.
— Apa de acid de baterie n-a fost niciodată preferata mea. Cred
că va trebui să ne debarasăm de greutățile de balast și să urcăm
la suprafață.
— Cu plăcere! a spus Giordino, aplecându-se și deschizând un
panou din podea, unde se afla un mâner în formă de T. L-a
răsucit în plan perpendicular, ceea ce a eliberat o greutate de
plumb de 500 de kilograme, care era fixată de fundul
submersibilului. Imediat după aceea, Stingray s-a ridicat de pe
fundul mării și a început să urce, având totuși o oarecare
canarisire.
Giordino și-a ocupat scaunul, în timp ce prin hubloul principal
au văzut apa întunecată și tulbure.
— Cât facem până la suprafață?
— Probabil vreo oră, în situația în care suntem înclinați într-o
parte. S-a masat la cap.
— Sper să ne aștepte cineva cu o friptură și o compresă cu
gheață.
Pitt nu i-a răspuns. În timp ce se uita la apa întunecată, a
început să aibă îndoieli că îi va aștepta cineva.
 23

Nava auxiliară de pe Melbourne a atins apa și a început să salte

ca un taur folosit la rodeo. Valurile înalte de aproape doi metri se
izbeau de coca ei, în timp ce ea a început să navigheze în noapte.
Nava a virat și a accelerat, îndepărtându-se de Melbourne și
azvârlind jerbe de stropi. În timp ce stătea agățată de o pană de
fixare a unei pasarele a punții, Margot s-a simțit ca și cum avea să
fie azvârlită în ocean. Ceea ce rămăsese din corpul ei neudat de
ploaie era acum scăldat în apa mării. Nu a îndrăznit să se miște,
pentru că nu exista vrem loc în care să se ascundă fără a fi văzută
din cabina de comandă sau de pe puntea pupa. „Trebuie să
rezist!”, și-a spus ea, convinsă că putea rămâne nedescoperită
până când nava avea să se întoarcă pe Melbourne.
Nava a înfruntat valurile frontal și, treptat, a căpătat viteză.
Margot a simțit în câteva rânduri că trupul ei s-a ridicat în aer,
după care s-a izbit de punte. A privit în față și curând a văzut care
era ținta oamenilor din comando. O navă de serviciu stătea la
punct fix cam la opt sute de metri depărtare. A cercetat întinsul
mării pentru a depista nava NUMA, dar nu a văzut-o.
Pe măsură ce nava auxiliară s-a apropiat, Margot a văzut cum
celălalt vas era unul utilitar, cam de aceleași dimensiuni ca acela
de care stătea agățată. În cabina de comandă iluminată se aflau
trei bărbați. Depistând prin radar apropierea altui vas, doi dintre
ei și-au pus vestele pentru vreme rea și au ieșit pe punte.
În timp ce vasul NUMA stătea pe loc, având prova spre sud-est,
nava auxiliară de pe Melbourne s-a apropiat dinspre flancul
tribord al ei. Spre ușurarea lui Margot, asta însemna că pușcașii
se aflau pe latura cealaltă a vasului.
Nava s-a apropiat de ambarcațiunea NUMA, iar doi membri ai
comandoului au îngenuncheat sub balustrada babord, având în
mâini puști automate QCW-05, la țevile cărora atașaseră
amortizare. Margot a simțit că vasul de serviciu a încetinit când s-
a apropiat, de aceea s-a târât în față câțiva zeci de centimetri, ca
să se uite la celălalt vas. În luminile reflectoarelor navei auxiliare
s-a văzut și celălalt vas vopsit turcoaz, având pe timonerie o
plăcuță pe care scria Caledonia 2. Era de pe Caledonia, dar unde
era nava NUMA?
 — Ahoy14! a strigat unul dintre membrii echipajului de pe vasul
NUMA, făcând cu precauție semne din brațe către celălalt vas
auxiliar. Ambii oameni din comando s-au ridicat în picioare și au
deschis focul. Detunăturile înfundate ale armelor cu amortizor i-
au dat fiori lui Margot. Senzația a fost înlocuită de groază când a
văzut cum cei doi membri de echipaj de pe NUMA, retezați de
focurile de armă, s-au prăbușit pe punte. Ș ocată, și-a mutat
privirea de la acea scenă, apoi și-a cuprins capul cu ambele brațe.
Cu toate că a refuzat să vadă, a auzit și simțit ce s-a întâmplat
în continuare. Unul dintre membrii comandoului a aruncat o
grenadă incendiară pe vasul NUMA, care s-a rostogolit, oprindu-
se în ușa timoneriei. Detonarea a făcut ca ușa să se deschidă, iar
o mică minge de foc a învăluit acel compartiment al navei.
Singurul marinar rămas în viață a fost doborât de suflu, însă a
apărut în cadrul ușii pentru a lupta contra infernului de foc.
El a fost doborât instantaneu de focuri de armă.
Vasul auxiliar s-a apropiat mai mult pentru a verifica situația,
și s-a lovit cu nava de pe NUMA. În timp ce vasul auxiliar a fost
respins spre tribord, un val mare a izbit în acea zonă, scăldând
prova și balustrada, azvârlind-o pe Margot spre mare. Având
brațele desfăcute larg, a încercat să se prindă de ceva, dar nu a
reușit. A căzut în apă cu capul înainte.
Deși la început a fost năucită, a descoperit că scufundarea în
apa rece a ajutat-o să-și calmeze nervii și a silit-o să se
concentreze asupra unui anumit lucru. Supraviețuirea. Asta
însemna să stea în afara vizoarelor armelor deținute de membrii
comandoului chinez. Însă ei o văzuseră.
În loc să iasă la suprafață, Margot a lovit puternic din picioare
înotând în adânc în apa întunecată, în același timp încercând să
se gândească la ce să facă în continuare. Probabil că soldații nu o
văzuseră. Era aproape sigur că ei își concentraseră atenția asupra
navei Caledonia 2. Poate că ea se putea apropia din nou de nava
auxiliară ca să se întoarcă nevăzută la bordul navei Melbourne. S-
a străduit să soluționeze acea problemă, până când strânsoarea
din piept i-a spus că avea nevoie de aer.
A înotat spre suprafață, încetinind ritmul de urcare pe măsură
ce se apropia mai mult de luciul apei. A văzut un val înspumat
14
În limbaj marinăresc, Atenție!
rostogolindu-se spre ea, s-a scufundat după ce el a trecut, apoi a
respirat profund.
A fost cât pe ce să se înece.
Aerul mirosea cumplit, și și-a dat seama că se afla la pupa navei
auxiliare și inspira gazele ei de eșapament. Ferindu-se de elicele în
repaus, a dat să se deplaseze spre o latură când, brusc, motorul a
fost ambalat puternic și nava a pornit. A înotat spre ea, a întins o
mână și a atins flancul ei, dar nava s-a îndepărtat în viteză.
Nava a început să descrie un cerc, și Margot s-a scufundat
pentru a nu fi văzută. În timp ce stătea sub apă, nava a trecut
foarte aproape de ea. Rămasă fără aer, a ieșit la suprafață și a
văzut nava îndreptându-se spre Melbourne.
Teama ei că fusese abandonată în largul mării s-a micșorat
când a observat o lumină puternică în spatele ei. S-a întors cu
fața spre singura ei speranță de salvare.
Era vasul auxiliar: puntea și timoneria lui erau cuprinse de o
masă de flăcări.
 24

Un val mare s-a rostogolit peste ea, îngropând-o într-o vâltoare

clocotitoare. S-a zbătut să revină la suprafață și a scuipat o gură
de apă sărată. Ajunsese la aproape zece metri de vasul NUMA, în
timp ce curentul o purta spre vest. În ciuda incendiului, motorul
continua să funcționeze la ralanti, păstrând nava pe loc.
Înspăimântată, Margot a început să înoate spre vas. Era slăbită
de foame, pentru că nu primise mai nimic de mâncare de la cei
care o capturaseră. Valul de adrenalină care o cuprinsese în
timpul evadării de pe Melbourne dispăruse. A lovit-o încă un val
mare și, ridicând ochii, a văzut că nu se apropiase mai deloc de
navă.
Preț de o clipă, a renunțat să mai spere. Ar fi fost mai ușor să
cedeze. Apoi s-a gândit la tatăl ei. Probabil că nu mai era în viață.
Dar dacă trăia, ea nu avea de ales. Trebuia să încerce să-l salveze.
A coborât capul și a început să înoate cu disperare către navă.
Era obosită și abia mai putea înota, pentru că picioarele și brațele
îi erau lipsite de vlagă, dar a continuat să se zbată. Barajul
neîntrerupt creat de valuri a făcut-o să aibă senzația că înota mai
curând în sus și în jos, nu înainte, dar a reușit să mențină ritmul
și să facă unele progrese. După câteva minute de eforturi, s-a
oprit din înot ca să își recapete suflul.
Spre uimirea ei, vasul NUMA era la mai puțin de douăzeci de
metri depărtare. Fără să aibă timonier, el mergea în derivă, fiind
purtat de valuri și se îndrepta înspre Margot. Ș i-a reluat eforturile,
înaintând și, curând, a atins cu o mână coca navei.
S-a ținut de cocă atât cât a putut, dar se simțea aproape
extenuată. Acum avea o nouă problemă – să urce la bord. A evitat
pupa, pentru că elicele care se învârteau o puteau tăia în bucăți.
Dacă stătea lipită de cocă era în pericol să fie strivită de valuri.
De aceea, a înotat până la partea de sub vânt a vasului, și s-a
poziționat de-a lungul cartierului15.
În lumina flăcărilor, a studiat ritmul valurilor și mișcarea navei.
Când un val mare s-a îndreptat spre vas, ea era pregătită. Când
nava s-a înclinat spre apă, ea s-a propulsat cu picioarele și a
întins mâinile pentru a se prinde de balustradă.
15
Termen marinăresc însemnând sfert de navă pupa.
 Degetele i-au alunecat, dar a reușit să se agațe de un tachet. S-
a ținut de el cu disperare, în timp ce inerția s-a inversat, și vasul
s-a înclinat în direcție opusă. A folosit forța pentru a-și arunca un
picior peste balustradă și a rămas agățată în timp ce vasul s-a
înclinat în direcția ei.
La următoarea mișcare de tangaj, s-a tras peste parapetul navei
și s-a prăbușit pe puntea acoperită de un strat de câțiva
centimetri de apă care clipocea. Margot s-a lovit cu capul de ceva
moale. Rostogolindu-se, a tresărit puternic când l-a văzut pe unul
dintre marinarii morți. S-a prins de balustradă și s-a ridicat
nesigură în picioare. Câteva momente, nu și-a putut dezlipi ochii
de la acel bărbat și de la camaradul lui, prăbușit la vreun metru
de el. În cele din urmă, Margot s-a întors cu fața spre timonerie.
Grenada incendiară distrusese ușa și declanșase un incendiu în
interior. Flăcările se extinseseră, ajungând până la pereți și tavan.
Margot s-a uitat spre puntea pupa, căutând din ochi ceva cu
care să stingă flăcările. A văzut un răcitor pentru băuturi, gol,
care avea forma unei căzi. A îndepărtat capacul, a umplut
răcitorul cu apă de mare și a aruncat-o în timonerie. Următoarea
doză de apă a turnat-o peste cadavrul fumegând al pilotului, care
zăcea sub timonă. A continuat să arunce apă, inundând puntea
timoneriei, după care a trecut la pereții laterali. Flăcările se
ridicau deasupra acoperișului, de aceea a aruncat și acolo câteva
găleți și a fost ajutată și de ploaie să stingă flăcările. După aceea
s-a ocupat de interiorul timoneriei.
Simțindu-se la capătul puterilor, Margot a aruncat apă pe un
focar mai mic dintr-un colț, apoi și-a dat seama că pe navă se
lăsase întunericul. Stinsese toate flăcările.
S-a odihnit câteva momente, apoi a intrat în timonerie. Dar s-a
tras imediat înapoi. În cabină duhnea a fum, cabluri carbonizate
și a carne arsă. A ieșit bălăbănindu-se pe picioare și a luat o gură
de aer curat. Alături de ea a observat un generator, de care se
ciocnise mai devreme, acoperit cu o prelată impermeabilă.
A desfăcut cordelele prelatei și a dus-o în timonerie, așezând-o
peste cadavrul pilotului. Ț inându-și răsuflarea, a trecut un capăt
al prelatei sub picioarele cadavrului și l-a dus târâș spre puntea
pupa. Abia a făcut câțiva pași că a trebuit să renunțe, pentru că i-
a venit să verse. S-a apropiat de balustradă și a vomitat peste
bord.
În timp ce tremura în ploaie și respira precipitată, și-a dat
seama că motorul de sub picioarele ei încă funcționa. Însă stratul
de apă care clipocea pe puntea pupa părea mai gros decât atunci
când ajunsese ea la bord.
S-a întors în cabină, a deschis ferestrele laterale ca să
primenească aerul, și a pipăit prin interiorul carbonizat. A dat de
rămășițele pârlite ale unui aparat de radio, alături de o cutie
topită care fusese sistemul radar. Două monitoare distruse
rămăseseră în picioare pe consola timonei, și fumegau slab alături
de alte dispozitive electronice.
În dreapta scaunului pilotului a găsit rămășițele carbonizate ale
manetei de control a motorului – o masă topită de plastic și
aluminiu, în consola laterală. Nu avea cum să reducă sau să
crească puterea motorului.
A atins cu mâna timona care, din fericire, era din oțel, nu din
lemn, dar și-a retras-o imediat. Deși nu se topise, încă era
fierbinte. Margot a smuls o bucată carbonizată de vinil de la
scaun, a legat-o de timonă și a învârtit-o. Nava a reacționat corect
și a virat într-o parte, continuat să o rotească până când nava a
ieșit de sub vânt, fiind dusă de curent. Nava a ieșit din balans și a
început să înainteze.
Fără busolă sau GPS, Margot s-a ghidat după luminile de pe
nava Melbourne, pentru a se îndepărta de ea. Când a ajuns
perpendicular pe prova navei miniere, a îndreptat timona și a
pornit pe un curs despre care a sperat că era spre nord. Părea a fi
cea mai bună șansă de a descoperi civilizația sau vreun cargou în
trecere.
În timp ce se strecura prin furtună, nava avea tangaj și ruliu,
dar Margot era prea obosită ca să le mai ia în seamă. Tot ce voia
era să se îndepărteze cât mai repede de comandoul de ucigași.
Cu un amestec de tristețe, furie și extenuare, a urmărit luminile
navei tatălui ei dispărând treptat la orizont, până când cerul și
marea au devenit o masă indistinctă de întuneric.
 25

Stenseth simțea totul prin tălpi. Canarisirea pupei creștea de la

o oră la alta. În ciuda eforturilor tuturor, Caledonia se scufunda
încet dar sigur. Le rămăsese însă o rază de speranță atâta vreme
cât nava continua să se apropie de salvarea pe care o putea găsi
în orașul de coastă Kaohsiung, în Taiwan.
Era cel mai apropiat port cu ape deschise, și nava parcursese
deja 72 de kilometri și mai avea 64 de kilometri până acolo.
Problema era să parcurgă și cei 64 de kilometri rămași. În ciuda
așezării, nava înainta constant – și asta datorită faptului că
furtuna îi împingea din urmă.
Mai aveau nevoie de încă trei sau patru ore cu acea viteză și
erau salvați, dar Stenseth știa că era posibil ca acest lucru să nu
se întâmple. Teama lui s-a adeverit la scurt timp după aceea,
când telefonul navei a sunat.
— Puntea de comandă, a răspuns el.
— Căpitane, regret, dar suntem aproape terminați, a spus
mecanicul-șef, un bărbat cu o voce ca de broscoi, pe nume Giles.
Apa băltește în jurul carcasei turbinei și afectează panoul
principal de comandă. Sincer să fiu, nu-mi dau seama cum de nu
s-a scurtcircuitat sistemul electric. Mă tem că nu mai pot să fac
nava să înainteze.
— Am înțeles. Oprește turbina și scoate toți oamenii de acolo. Ș i
apoi vezi dacă nu poți asigura energie suplimentară pentru
pompe.
— Așa voi face! Îmi pare rău, domnule!
— Ș tiu că ai făcut tot ce ai putut, a spus Stenseth. Încheiat!
Un minut mai târziu, luminile de pe puntea de comandă au
pâlpâit semn că energia electrică provenea de la un generator
dinspre prova. Sunetele și vibrațiile familiare scoase de sistemul
de propulsie s-au stins, și liniștea care s-a lăsat a fost precum
aceea după ce se pronunță o sentință la moarte. Zgomotul
valurilor care se prăbușeau peste navă a devenit tunător.
Caledonia ajunsese la mila mării. Pentru experimentatul căpitan
nimic nu putea fi mai înfiorător.
S-a întors spre ofițerul de comunicații.
— Transmite prin radio către Tianjin Queen că nu mai avem
propulsie!
Stenseth s-a uitat pe o fereastră din lateralul punții către un
vas mic. Acesta venea de la Long Beach și se îndrepta spre Hong
Kong, transportând echipamente agricole, când recepționase
apelul de sinistru, și se grăbise să ajungă lângă nava avariată.
— Cei de pe Tianjin Queen confirmă primirea apelului și regretă
că nava lor nu e capabilă să ne ofere remorcare în acest moment,
a spus ofițerul. Căpitanul navei spune că se va poziționa în bordul
nostru din vânt pentru a ajuta la spargerea valurilor de hulă.
Omul a ridicat privirea îngrijorată spre căpitan. Ne stau la
dispoziție pentru preluarea echipajului și a eventualilor pasageri.
Stenseth s-a uitat la nava vecină care era mult afundată. În
afara containerelor aflate în magaziile ei, nava avea încărcătură și
pe puntea plată. Nava părea construită recent, ceea ce însemna că
era bine automatizată și că avea un echipaj foarte redus numeric.
Căpitanul probabil că nu avea încredere în puținii lui marinari
pentru a încerca transferul unei parâme de remorcare, mai ales
având în vedere că nava lui era supraîncărcată. Iar lansarea la
apă a unei bărci ar fi fost și mai periculoasă.
— Păstrează legătura cu ei, a spus Stenseth într-un târziu,
când nava s-a legănat violent și a virat în travers față de vreme.
Acum opțiunile lui dispăruseră. Transmisese un apel radio către
Kaohsiung pentru a solicita ajutor, dar i s-a răspuns că marea era
prea agitată pentru a trimite în următoarele ore vreun remorcher.
Curând, nu va avea de ales și va trebui să dea ordinul de
abandonare a navei.
S-a apropiat de radarscop16 și a aruncat o ultimă privire,
sperând să descopere un miracol. O posibilitate părea a fi sub
forma unui punct mic, aflat la aproximativ opt kilometri
depărtare. Semnalul arăta un vas mic, indicat pe sistemul
automat de identificare ca fiind Rover.
S-a uitat la ofițerul radio.
— Descoperă despre ce navă e vorba.
Ofițerul a vorbit câteva momente prin microfonul de cască, apoi
s-a întors spre căpitanul Caledoniei și a zâmbit larg.
16
Dispozitiv care permite meteorologilor vizualizarea furtunilor,
inundațiilor, ninsorilor și a altor fenomene extreme, precum și avertizări
transmise de Serviciul Meteorologic al SUA.
 — Domnule, Rover este un remorcher marin care vine să ne
ajute. A fost trimis de Institutul de Cercetări Oceanice din Taiwan.
A fost rândul lui Stenseth să zâmbească. Deși la solicitarea sa
pentru remorcare autoritățile portuare amânaseră luarea unei
decizii, TORI, omologul taiwanez al NUMA, acționase imediat.
Probabil că Rudi Gunn le ceruse acest serviciu.
Stenseth a luat un binoclu și s-a uitat prin lumina slabă și
întunecată a zorilor. A distins un remorcher mare care se îndrepta
spre ei. Pe măsură ce s-a apropiat, căpitanul s-a luminat la față
văzând coca vopsită în negru și erodată, care se înălța și cobora în
apa agitată a mării și apărătoarele de acostare din pneuri uzate
care, prinse de-a lungul bordajului, se legănau în valurile
zbuciumate.
Ofițerul radio de la bordul Caledoniei a deschis un canal de
transmisie.
— Suntem Rover! s-a auzit o voce groasă. Sunteți în derivă?
Stenseth a ridicat receptorul telefonului de comunicații.
— Da, am pierdut forța de propulsie acum o jumătate de oră.
Sunt foarte încântat că ați sosit la vreme.
— Nava pare puțin canarisită la pupa.
— Avem coca avariată și nava ia apă, a explicat Stenseth.
Domnule căpitan, n-o să încerc să te induc în eroare. Vom
reprezenta un risc la remorcare.
— Nicio grijă, a spus căpitanul remorcherului. Cât crezi că mai
are flotabilitate?
Stenseth s-a simțit încurajat de sinceritatea celuilalt căpitan.
— Trei sau patru ore, dacă avem noroc. Folosim toate pompele
de la bord și facem tot ce putem.
A urmat o pauză lungă, după care s-au auzit câțiva paraziți, și
căpitanul remorcherului a spus:
— Vă ducem până la uscat. Pregătiți-vă să preluați o parâmă de
remorcare.
Stenseth a plasat câțiva marinari la prova cât remorcherul s-a
apropiat primejdios de aproape de bordul lor de sub vânt, apoi s-a
furișat încet spre prova. Un bărbat în vârstă, cu o barbă albă, a
ieșit din timonerie și a mers târșâindu-și picioarele spre
balustrada de la pupa. Purta o vestă de culoare galbenă și avea
părul alb și lung prins sub o șapcă de pescar grec. Un câine, un
șoricar negru, l-a urmat din cabină, ținându-se la câțiva pași în
urma lui.
Omul a trecut pe lângă un marinar tânăr de origine taiwaneză
și a înfășurat o bucată de parâmă prinsă de o mică geamandură.
În loc să arunce în apă capătul de care era legată geamandura,
pentru ca oamenii de pe Caledonia să o recupereze, el s-a apropiat
de balustradă și a azvârlit parâma înfășurată spre prova navei
NUMA. Ea s-a înfășurat perfect cât a zburat prin aer, până când
geamandura de la capătul ei a căzut pe punte, întinzând parâma.
Un marinar care era acolo și aștepta a apucat parâma și a
prins-o de un cabestan din apropiere. Urmărind totul de la
fereastra punții de comandă, Stenseth a transmis prin radio către
remorcher:
— Parâma a fost legată! Felicitări căpitanului vostru!
— Am recepționat! a venit răspunsul, cu glas moale, al unei
femei de origine taiwaneză, care preluase timona.
— Pornim ca să desfășurăm complet parâma de remorcare.
Cei de pe Rover au făcut exact cum au promis, trecând în față,
în timp ce bătrânul și ajutorul lui au desfășurat o parâmă lungă,
al cărui capăt a fost legat de parâma de ghidare. Parâma groasă
de 24 de centimetri, confecționată din kevlar, ar fi putut trage și o
navă de linie17. Remorcherul a tresăltat violent în apa înspumată,
însă cei doi bărbați și câinele au rămas pe picioare când parâma
s-a întins peste pupa.
La bordul Caledoniei, membrii echipajului au tras parâma
groasă la bord cu ajutorul unui cabestan, și au prins-o în jurul a
două binte18. Bărbatul cu părul albit a rămas pe punte,
confirmând că parâma era eliberată curat când remorcherul va
începe remorcarea.
— Parâma de remorcare este bine prinsă, a transmis Stenseth
prin radio. Complimente pentru căpitanul vostru. Am asistat la o
acțiune remarcabilă pe o asemenea vreme.
— O să-i comunic domnului Clive, a spus femeia de origine
asiatică. Pregătiți-vă să pornim în marș peste foarte scurtă vreme.
Remorcherul a înaintat printre valuri până când parâma s-a
17
Navă de linie sau cuirasat
18
Bintă, piesă metalică în formă de coloană, fixată solid pe punte, slujind
la legarea navelor acostate.
întins. Cele două motoare diesel ale remorcherului, fiecare dintre
ele având peste 3 500 de cai putere, au fost puse la încercare. Cu
elicele rotindu-se în apă, bătrânul remorcher a pornit înainte,
trăgând după el nava în suferință.
De pe puntea de comandă a Caledoniei, ca o amenințare,
remorcherul nu s-a mai văzut din cauza valurilor mari, după care
a reapărut brusc, eliminând un firicel de fum negru din coșul lui.
În timp ce se îndreptau spre nord-est, tangajul navei NUMA a
început să se liniștească, în timp ce ambele nave au trecut prin
furtună.
Stenseth a transmis prin radio mulțumiri către nava-container
pentru că îi rămăsese alături, și a îndemnat-o să plece din zonă,
așteptându-se ca el și nava lui să fie îndeajuns de aproape de
Garda de Coastă pentru a primi ajutor peste o oră sau două.
— Aproape că am atins viteza de doisprezece kilometri pe oră, a
spus timonierul. Remorcherul acela are ceva putere pentru unul
atât de vechi.
Stenseth a dat aprobator din cap, făcând în minte un calcul
care i-a spus că le vor trebui patru ore ca să ajungă în port, dacă
se deplasau cu acea viteză.
Cu hainele șiroind de apă, secundul navei a intrat pe puntea de
comandă. S-a uitat pe parbrizul din față cu o expresie de ușurare
pe față, după care l-a privit pe Stenseth.
— Înainte de a pleca de aici, am oprit aproximativ 80% din
infiltrările de apă din camera motoarelor, a spus el. Toate pompele
funcționează la putere maximă. Ș i luptăm bine în continuare.
— Îți mulțumesc, Blake! Să ții oameni la pompe tot timpul. Așa
cum stau lucrurile, dacă scăpăm, va fi ca prin urechile acului.
— O să ne descurcăm, domnule. Giles și oamenii lui sunt în
camera motoarelor, dar vor ieși curând și se vor ocupa de alte
lucruri. A coborât glasul și s-a aplecat spre căpitan. Nava ar mai
putea pluti cu camera motoarelor inundată?
Stenseth a dat din cap.
— Am putea, dar pe o mare calmă. A făcut semn către niște
valuri înspumate. Pe vremea asta nu avem nicio garanție. Trebuie
să ne străduim.
— Cred că vom reuși, a spus Blake. Dar ar mai fi ceva. Când
urcam încoace, oamenii de la operațiuni submarine m-au oprit ca
să mă anunțe ceva, a adăugat el, coborând privirea spre podea.
Au pierdut legătura cu vasul auxiliar.
— Contactul radio?
— Atât prin radio, cât și prin satelit, din păcate. Acum erau pe
poziție fixă, și într-un moment au dispărut. A clătinat din cap. E
ca și cum s-ar fi evaporat.
 26

Margot a deschis ochii brusc. Rămăsese pe scaunul carbonizat

al pilotului, cu mâinile prinse de timona înnegrită. Ș i-a dat seama
că nu dormise mult, pentru că se simțea extenuată. Din fericire,
motorul vasului auxiliar NUMA continua să funcționeze. Însă
vremea nu dădea semne de îmbunătățire. Vântul bătea în rafale,
ploua abundent, și marea era agitată frenetic, clocotitor. Lumina
cenușie și neclară a zorilor la orizont era singurul lucru nou. Însă
mai era ceva care o făcuse să se trezească atât de brusc.
Apa. Pe puntea timoneriei clipocea apa care ajunsese să aibă
adâncimea de zece centimetri. Ș i-a ridicat picioarele ude și a văzut
apa curgând ca o cascadă într-o bucătărie mică aflată la trei
trepte dedesubtul timonei. S-a ridicat, s-a apropiat de ușă și s-a
uitat spre puntea pupa. În jurul cadrului transversal al pupei
stratul de apă era de aproape treizeci de centimetri, iar pupa se
scufundase periculos de mult. Cu inima strânsă, a văzut
cadavrele celor trei marinari legănându-se în apă.
Era limpede că nava se scufunda, și ea nu putea decât să
bănuiască motivul. Explozia grenadei și focurile de armă sigur
provocaseră fisuri și găuri în coca navei. Cine putea ști dacă
pompa din santină mai funcționa? A observat că motorul dădea
rateuri rău prevestitoare.
Margot și-a adus aminte că în copilărie ieșea pe mare, în largul
portului Sydney, împreună cu părinții ei. Familia avea o iolă lungă
de zece metri construită în Hong Kong, cu care se plimbau
aproape în fiecare săptămână. Acestea erau cele mai fericite
amintiri din copilăria ei. Însă când Margot avea zece ani, mama ei
a murit de cancer de sân. Amintirile erau prea dureroase pentru
tatăl ei, astfel că a vândut ambarcațiunea la scurtă vreme după
aceea.
Trecuseră mulți ani de atunci, dar Margot ținea minte că, în
afară de veste de salvare, iola avea o pompă manuală pentru
scoaterea apei din santină. Ș i vasul NUMA trebuia să aibă așa
ceva. A coborât în mica bucătărie. Era prea întuneric pentru a
vedea ceva, de aceea a pipăit în jur. S-a oprit când a atins cu
mâinile o cafetieră care rămăsese caldă. A găsit o cană atârnată
de un cârlig, și-a umplut-o cu cafea și a băut-o, încântată de
căldura și gustul ei.
A îndesat în buzunare câteva mere găsite într-un coș atârnat
acolo, apoi a descoperit un mic frigider plin cu sandviciuri. A
mâncat cu poftă unul cu friptură de vită și cașcaval, apoi i-a venit
să se ia la palme pentru că nu cercetase nava mai devreme.
Învigorată, a trecut de bucătărie și a găsit trei cușete. Pe cea de jos
erau trei genți de Voiaj. A tras fermoarul uneia dintre ele, a scos
un tricou ca să înlocuiască topul ei ud, și a îmbrăcat și o jachetă
subțire ca să îi fie cald.
A mai pipăit prin acel compartiment, scotocind prin dulapurile
și sertarele de acolo. A găsit colaci de frânghie, veste de salvare, și
alte provizii, dar nu a găsit nicio pompă. A luat o vestă de salvare,
după care s-a dus pe pipăite în timonerie. În timp ce urca scara, a
lovit cu un umăr clanța unei magazii înguste.
A deschis ușa, a băgat mâna înăuntru și a simțit un colac gros
de furtun din plastic. L-a smuls afară și a tras odată cu el o
pompă masivă cu manetă, care avea deja un furtun montat.
Zâmbind victorioasă, a pus pompa de avarii în lumina superficială
din timonerie. A întins furtunul de aspirație până la puntea pupa,
a desfășurat furtunul de evacuare și l-a scos prin fereastră, peste
bord.
Stând în stânga timonei, a tras de maneta pompei spre ea,
până când a întâmpinat rezistență, apoi a mișcat-o în direcție
opusă. Rezistența a crescut și, odată cu asta, a auzit apa gâlgâind,
semn că ea trecea prin sistem și era evacuată peste bord.
— Încă nu ne scufundăm, a spus ea cu voce tare, în timp ce
manevra maneta într-o parte și în alta.
A pompat vreme de douăzeci de minute, apoi s-a așezat pe
scaunul pilotului ca să se odihnească. Lumina cenușie și scăzută
a zorilor a început să îi permită să aibă o oarecare vizibilitate. A
căutat din ochi uscatul sau altă navă, dar în zadar. Deși norii
continuau să fie de un negru amenințător, ploaia slăbise
considerabil ca intensitate. Margot a bătut cu palma în timonă și
a păstrat direcția în așa fel încât nava să meargă pe vânt, sperând
că va zări pe fereastră vreo insulă din strâmtoarea Luzon cât mai
curând.
A mai acționat pompa o oră, făcând pauze mai lungi la fiecare
câteva minute, pentru că deja începuseră să o doară brațele. A
aruncat o privire spre puntea pupa și a încercat să se convingă de
faptul că părea să se fi ridicat puțin din apă. Însă sentimentul ei
de bucurie a fost alungat în momentul în care motorul a început
să hârâie. S-a dus spre pupa exact în momentul în care motorul
diesel a pufnit de câteva ori, după care s-a oprit.
Motorul amuțit a făcut loc unei tăceri înspăimântătoare în
largul oceanului, tulburată doar de plesnetul și bolboroseala apei
valurilor care izbeau bordajul. Margot a rămas în ușa timoneriei și
a așteptat până când vasul a ajuns într-o concavitate a valului, iar
apa de pe punte s-a scurs prin sabordurile de furtună de la pupa.
S-a dus spre centrul punții și a ridicat un bocaport, lăsând la
vedere motorul diesel din interior. Răsucindu-și puțin capul
pentru a se feri de aburii ce se ridicau vălătucindu-se de acolo,
Margot s-a uitat în jos și a avut în față o imagine sfâșietoare.
Compartimentul motorului era pe jumătate inundat, și ea s-a
mirat că motorul funcționase atât de multă vreme. Un rezervor de
combustibil din aluminiu, plasat în spatele motorului, era
presărat de găuri de gloanțe care prezentau o înclinație până mai
jos de linia de plutire. Prin urmare, a socotit ea, nu inundarea
compartimentului distrusese motorul, ci contaminarea cu apă a
combustibilului. Iar acea avarie nu putea fi remediată.
A lăsat bocaportul să cadă la locul său în momentul în care apa
unui val s-a revărsat peste bord, de aceea s-a grăbit să ajungă în
timonerie. A scrutat încă o dată orizontul, căutând cu disperare
semne de uscat sau vreo altă navă. Nu a văzut decât cerul
cenușiu și pustiu, presărat de valuri mari cât munții, cu crestele
înspumate.
S-a întors la pompa de santină și a început să acționeze
mânerul, mai mult pentru a scăpa de starea de anxietate. Lipsit
de propulsie, vasul era azvârlit la întâmplare, într-o direcție ori
alta, încasând valurile furioase ale mării în furtună. În anumite
momente, Margot a simțit că valurile se prăbușeau peste punte
din toate direcțiile. În alte momente, vasul se legăna violent, și nu
putea face altceva decât să își păstreze echilibrul.
Puntea pupa a ajuns scăldată din ce în ce mai mult în apă. De
aceea, Margot a făcut o pauză de la pompat și a îmbrăcat vesta de
salvare. Viața vasului era pe ducă, și ea nu voia să fie prinsă în
cabină când el avea să se scufunde.
 Ș tiind sigur că vasul avea o plută de salvare, a căutat
containerul cilindric, inconfundabil, în care trebuia să fie
depozitată aceasta. Fiindcă nu l-a găsit la pupa, s-a târât de-a
lungul balustradei pentru a verifica la prova, și s-a trezit udată de
un val care s-a spart pe punte. Cum nici acolo nu a găsit pluta
gonflabilă, s-a uitat spre singurul loc în care se rugase să nu se
afle ea.
Containerul din fibră de sticlă în care stătea pluta gonflabilă de
urgență fusese așezat pe acoperișul timoneriei. Așa cum se temea,
în timpul incendiului, acesta se carbonizase și crăpase. Dinăuntru
se scurgea o substanță vâscoasă de culoare gălbuie și neagră –
rămășițele plutei, care se coagulaseră pe acoperiș. Simțindu-se
înfrântă, Margot s-a întors împleticindu-se în timonerie și a
reînceput să pompeze apa de santină din navă.
Moartea lentă s-a materializat douăzeci de minute mai târziu,
când un val mare a trecut peste copastie și a îngropat pentru
totdeauna pupa. Prova s-a înălțat spre cer, iar vasul a început să
alunece sub valuri. Margot s-a slujit de inerție ca să iasă din
timonerie în apa adâncă până la brâu de pe punte. Câteva
secunde după aceea, tălpile ei au pierdut contactul cu puntea
vasului.
Un tunet a răbufnit pe cerul întunecat, și Margot s-a trezit
plutind la întâmplare pe marea pustie. Niciodată în viață nu se
simțise atât de singură.
 27

— Cum s-a întâmplat asta?

Deși tonul vocii lui Zheng părea calm, privirea lui trăda un
adevărat foc.
— Ea… femeia… a avut o armă, a bâiguit membrul de
comando. Avea o parte a fălcii roșie și umflată după ce primise
lovitura de la Margot, astfel că simțea o împunsătură de durere la
fiecare cuvânt pe care îl rostea. Însă asta nu se compara
nicidecum cu durerea pulsatorie de la mâna stângă, bandajată,
care îi atârna moale pe lângă corp.
— Un băț?
Soldatul s-a uitat în altă parte.
Acela nu era răspunsul pe care îl aștepta Zheng. A făcut un pas
în față și a lovit cu piciorul stâng, nimerindu-l pe soldat în coapsă.
Lovitura l-a azvârlit pe om pe puntea de comandă. Ești o pacoste
pentru unitatea ta. Dispari din ochii mei.
Individul s-a ridicat cu greu în picioare și s-a grăbit să iasă pe
ușa laterală. Zheng s-a întors spre adjutantul lui, Ning.
— Tot nu ați găsit-o?
— Încă nu. Nu lipsește niciuna dintre bărcile sau plutele de
salvare de pe navă, însă ar fi făcut o greșeală dacă ar fi încercat să
evadeze pe o mare atât de agitată. Cred că se ascunde undeva. O
vom găsi.
După două ore, în care oamenii din comando au scotocit fiecare
centimetru pătrat din navă, previziunile lui s-au dovedit eronate.
Auzind știrea, Zheng s-a dus la camera de comandă a
operațiunilor, unde Thornton era legat de scaun.
— Fiica ta a dispărut, a spus Zheng.
Inginerul minier s-a uitat la Zheng cu un aer satisfăcut. Apoi a
coborât ochii spre frânghiile cu care era legat de scaun și a spus:
— Îmi pare rău dar nu am văzut-o.
— Unde s-ar putea ascunde?
— Probabil că nu i-a plăcut tovărășia voastră la bordul navei și
a hotărât să plece spre Luzon. E o bună înotătoare.
Zheng a dus mâna la pistolul QX-04, prins la centură, apoi s-a
răzgândit. Avându-l pe Ning alături, a ieșit din sala de operațiuni.
— Echipajul navei este închis?
 — Da, toți membrii echipajului sunt închiși. Nimic nu pare
nelalocul său.
— Păstrează doi oameni de pază în apropierea lui Thornton, tot
timpul, a spus Zheng. Dacă mai e la bord, femeia aceea va veni
să-l salveze.
Zheng și Ning au mers pe nava care se legăna spre puntea de
comandă. În condițiile în care norii cenușii atârnau pe cer,
vizibilitatea era sub doi kilometri.
Zheng s-a uitat spre timonier.
— Ai văzut vreo urmă de navă auxiliară de pe NUMA?
— Nu, domnule!
— Vasul sigur a ars și s-a scufundat, a spus Ning.
Zheng a rămas pe gânduri un moment.
— Dar dacă femeia aceea se află la bord?
— Vasul a fost avariat grav. În cel mai bun caz, ea ar fi putut
pluti în derivă câțiva kilometri, după care s-a scufundat.
Zheng s-a apropiat de o masă de lucru pe tablă și a examinat o
hartă a strâmtorii. A trasat cu degetul de la poziția în care se
aflau, spre nord-vest, direcția în care se îndrepta furtuna. Abia
vizibile, existau două insule mici, cam la 26 de kilometri
depărtare. A împuns cu degetul spre imaginea de pe ecran.
— După ce se potolește furtuna, să trimiți echipe de cercetare
pe aceste insule. Vreau să mi se raporteze că femeia asta a murit.
 28

Margot nu murise, însă se apropia de clipa fatală minut de

minut. Cu toate că apa oceanului avea temperatura de aproape 26
de grade, vântul și acțiunea valurilor o făceau să riște să sufere de
hipotermie. A mișcat rar din picioare, străduindu-se să stea cu
spatele spre valurile mari. Ceva din mintea ei i-a spus să se
îndrepte spre nord, însă era prea epuizată ca să mai înoate cu
putere. Ajunsese cu totul la mila mării și a furiei acesteia.
Vântul se mai potolise, și, odată cu asta, și înălțimea valurilor
mai scăzuse. Cu toate acestea, valurile o scăldau cu o regularitate
dureroasă. Nu avea nicio șansă să se odihnească în acea mare
agitată. Vântul care îi biciuia părul umed a făcut-o să îi
clănțănească dinții, de aceea i-a părut rău că nu căutase pe nava
NUMA un costum de salvare, ori măcar unul de scufundare.
Cu cât era mai mult purtată de colo-colo, temerile ei de început,
stârnite de marea furtunoasă, fuseseră înlocuite de deprimare.
Era izbită de val după val, fiecare dintre ele sleind-o de energie și
reducându-i voința de a supraviețui. Mintea ei a început să se
îndrepte spre primele faze de delir. S-a uitat spre norii cenușii de
pe cer, contemplând forța lor mânioasă. După o vreme, a trăit cu
senzația că ar putea întinde mâinile în sus și să îi atingă. Voia să
alerge printre nori. Ș i-a mișcat cu disperare brațele și picioarele ca
să ajungă la ei, dar fără niciun spor. Trebuia să ajungă mai
aproape de ei, dar ceva o trăgea înapoi.
Acel lucru era voluminoasa vestă de salvare.
A dezbrăcat-o, a aruncat-o și apoi a înălțat brațele spre cer.
Însă, în loc să se ridice și să poată dansa printre nori, a alunecat
sub luciul apei. În timp ce se zbătea să respire, și-a recăpătat
simțurile și a fost azvârlită spre suprafață. A inspirat adânc și a
privit în jur, căutând vesta de salvare, dar nu a văzut-o. Probabil
că așa era cel mai bine. Acum putea încheia cu toate și avea să se
scufunde în tăcere.
Ș i-a îndreptat din nou privirea spre cer, a închis ochii și a călcat
apa câteva minute. Când brațele și picioarele i-au obosit, a socotit
că sosise momentul. A deschis ochii, a luat o ultimă gură de aer și
s-a lăsat moale în voia unui val care a scăldat-o. Însă cu o clipă
înainte de a se scufunda, ceva i-a reținut atenția.
Era torsul unui bărbat care înfrunta valurile.
 29

Era adevărat? Margot nu putea fi sigură, dar instinctul a

îndemnat-o să bată apa pentru a se ridica la suprafață. După ce a
scuturat din cap ca să alunge apa din ochi, nu a mai văzut omul,
ci un obiect galben la mică distanță de ea. Apoi a auzit un plescăit
puternic în momentul în care un val s-a rostogolit peste ea.
Scuipând apă, Margot a reieșit la suprafață și l-a văzut pe Dirk
Pitt alături de ea. El a prins-o de un braț și i-a zâmbit calm.
— Cam singuratic locul ăsta ca să ieși la înot.
Margot nu a putut decât să dea din cap, după care s-a prăbușit
peste umărul lui.
Pitt a înotat în lateral către Stingray, trăgând-o pe Margot după
el. Submersibilul galben plutea jos și se balansa în apa care
clocotea în jurul trapei de acces din partea superioară. Giordino a
scos capul din submersibil, folosindu-și corpul pentru a împiedica
valurile să inunde interiorul.
Pitt a ajuns lângă submersibil și a împins-o pe Margot spre
baza trapei de acces. Giordino a urcat și s-a prins cu o mână de
marginea acesteia. Apoi s-a aplecat și a petrecut un braț sub
corpul lui Margot.
Cu o ușurință bazată pe forța lui trupească, Giordino a ridicat-o
pe Margot din apă și a adus-o lângă el.
— Nu e loc decât pentru o persoană, i-a spus el. Poți coborî
singură?
Nu a mai așteptat răspunsul ei, ci a prins-o și a coborât-o prin
trapa de acces. În timp ce ea s-a lăsat moale pe podeaua
submersibilului, Giordino s-a întors și a întins o mână spre Pitt.
Un val puternic s-a prăvălit peste ei, cât pe ce să îi măture pe
amândoi, dar Pitt a apărut din apă ținut de brațul ca de macara al
lui Giordino, care a coborât imediat, urmat de Pitt. Acesta din
urmă a închis trapa de acces pentru a împiedica pătrunderea apei
în interior.
Margot stătea întinsă pe punte, de aceea, cei doi au ridicat-o și
au așezat-o pe scaunul pilotului. A examinat ceea ce se afla în
jurul ei, trecând treptat peste starea de șoc și de extenuare, dar a
continuat să tremure.
Pitt a găsit o haină ușoară și i-a pus-o pe umeri, iar Giordino i-a
oferit o gură de apă dintr-o sticlă.
— Regretăm, dar tocmai am rămas fără gogoși și cafea fierbinte.
Ș ocată, ea s-a uitat la ei.
— Ce… ce căutați aici?
— Făceam o explorare submarină când am fost loviți de un
curent puternic și neașteptat care ne-a aruncat și rostogolit pe
fundul mării, a spus Pitt. Din păcate, mai toate echipamentele
electrice de la bord au fost distruse. Am reușit să ajungem la
suprafață, dar nu am văzut nava Caledonia. S-a uitat la ea
cercetător. O întrebare mai importantă este: Ce cauți tu aici, în
toiul unui taifun?
Străduindu-se să își limpezească gândurile, Margot a scuturat
din cap. Nici nu știa de unde să înceapă.
— Niște oameni au urcat la bordul navei noastre, Melbourne, și
i-au ucis pe căpitan și pe mecanicul-șef. Apoi l-au reținut pe tatăl
meu… A mai luat o gură de apă din sticla lui Giordino. Eu am
evadat din cabina în care eram încuiată.
— Cine a capturat Melbourne? a întrebat-o Pitt.
— Un comando. Cred că sunt chinezi. Poartă uniforme fără
însemne, dar sunt foarte bine înarmați.
— De ce au atacat nava voastră? a întrebat-o Giordino.
— Nu știu. Probabil pentru diamante. Tata crede că au avut
nevoie de navă pentru capacitatea ei de explorare subacvatică.
Pitt și Giordino au schimbat o privire.
— Tatăl tău e bine? a întrebat Pitt.
— Așa cred… a spus Margot, și în ochi i-au apărut lacrimi. L-au
maltratat, dar e un om rezistent.
Apoi, Margot a observat că bărbații erau loviți la față, iar
Giordino avea un bandaj însângerat în jurul capului.
— Ce s-a întâmplat cu vasul vostru? a întrebat Pitt.
— După ce am evadat din cabină, când am ajuns pe punte, am
auzit zgomotele făcute de membrii comandoului. M-am ascuns la
bordul vasului auxiliar, numai că ei l-au lansat la apă. M-am
ținut de balustradă cât ei au condus vasul spre un vas auxiliar
mic de pe nava voastră. I-am văzut numele. Caledonia 2.
— Da! a spus Giordino. Acela e un vas de salvare.
— Nu știu ce s-a întâmplat cu nava voastră, a spus ea. Nu am
văzut-o. Pe vasul auxiliar NUMA erau trei oameni care îl
mențineau la punct fix.
— Ne așteptau pe noi, a spus Giordino cu glas reținut.
Caledonia a fost probabil chemată în altă parte.
Giordino și Pitt știau că Stenseth nu ar fi abandonat cu niciun
chip submersibilul decât în circumstanțe excepționale. Era clar că
oamenii din comandoul chinez de la bordul navei Melbourne știau
ce urmărea nava NUMA.
— Ș i ce s-a întâmplat după aceea? a întrebat Pitt.
Înainte de a spune ceva, Margot a închis ochii.
— Pușcașii de pe vas i-au ucis. Cei trei marinari n-au avut nicio
șansă. Amintindu-și scena, a clătinat din cap. Pușcașii au tras în
vas și apoi l-au incendiat. Cam în același moment, m-a lovit un
val, care m-a aruncat din vasul auxiliar. În acea stare de șoc nu
am reușit să urc înapoi la bord, pentru că m-am temut că mă vor
împușca și pe mine. De aceea, am rămas în apă până la plecarea
lor, după care am înotat până la vasul NUMA. Am stins incendiul
și am putut naviga o vreme, dar el s-a scufundat. M-aș fi înecat
dacă…
Glasul i s-a stins treptat când s-a uitat la Pitt.
— Al a jurat că vede o sirenă înotând în apropiere de noi, de
aceea am urcat la suprafață, ca să îi dovedesc că se înșela. Din
fericire, drumurile noastre s-au încrucișat din nou.
— Puteți cere ajutor? a întrebat Margot.
— Aparatura noastră radio și alte dispozitive electronice au fost
distruse cât ne-am rostogolit pe fundul mării, a spus Giordino.
Probabil că ne-am pierdut și câteva celule cerebrale, a adăugat el,
frecându-se la tâmplă.
Margot s-a lăsat moale pe podea din cauza epuizării. A aruncat
o privire printr-un hublou și a văzut cum un val s-a prăbușit peste
submersibil.
— Nu e totul pierdut, a spus Pitt, instalându-se pe scaunul
pilotului. Încă ne putem deplasa, și bateriile ne vor mai fi de folos
câteva ore.
— Bateriile, dar și o hartă batimetrică a strâmtorii Luzon, a
spus Giordino, arătând spre o hartă pe care o găsise la bord și o
lipise pe un perete. Asta, dacă am ști unde ne aflăm.
— Poate ne ajută Margot, a spus Pitt. Ș tii cumva la ce oră ai
urcat la bordul vasului auxiliar NUMA și după aceea cât ai navigat
în derivă?
Extenuată, Margot a ridicat din umeri.
— Era întuneric, probabil în jur de miezul nopții.
— Ai idee ce viteză avea vasul și încotro se îndrepta?
— Vasul avea motorul la putere mică. Am navigat cu spatele la
furtună. Nu-mi dau seama cât timp a trecut de când motorul s-a
blocat și vasul s-a scufundat. Ar putea fi vreo trei sau patru ore.
Pitt s-a uitat la ceasul de scufundător marca Doxa, cu cadranul
de culoare oranj, pe care îl purta la mână, apoi a zis:
— Să spunem că ai făcut trei kilometri și jumătate vreme de
șase ore. Asta înseamnă probabil 32 de kilometri față de locul în
care noi am avut probleme.
Ș i-a plimbat un deget peste hartă, evaluând din ochi poziția în
care se aflau. Acel loc era înconjurat de apă albastră, dar spre
vest existau două puncte mici.
— S-ar părea că avem noroc, a spus Pitt. Pe hartă apar două
insulițe, probabil la vreo cincisprezece kilometri. În caz contrar,
am avea mult de navigat ca să ajungem în Taiwan.
— Ba chiar prea mult, a spus Giordino, mai ales dacă apar
schimbări ale direcției vântului sau curentului.
— Prin urmare, vom trăi pe o insulă, a spus Pitt și a pornit
propulsoarele încă funcționale, făcând submersibilul să se
îndrepte spre vest.
Submersibilul se legăna și se cabra în timp ce se deplasa prin
marea zbuciumată. Margot s-a ghemuit pe scaun și a adormit, în
vreme ce Giordino a verificat consumul de energie electrică. Pitt a
rămas la comandă, chinuindu-se să înainteze prin apa agitată.
Însă nu se gândea la pericolele care îi pândeau în acele momente.
Nu își putea alunga un anumit gând.
După acea furtună violentă și sosirea acelui comando chinez,
Caledonia mai putea naviga?
 30

Nava NUMA de cercetări încă plutea, dar chinuindu-se. Pupa

era canarisită, amintind de un câine de vânătoare, chircit de
spaimă, care își ține coada între picioare. Însă acum ieșise din
zona de furtună severă care îi amenințase supraviețuirea. Aflată
pe mâna remorcherului negru și neobosit, trecuse de peninsula
sudică a Taiwanului și se apropia de portul Kaohsiung, ajungând
în apele mai calme din apropierea țărmului.
După ce scăpase de partea cea mai rea a furtunii, nava
devenise acum un adevărat magnet pentru alte remorchere și
nave de salvare. La bord au ajuns astfel pompe și generatoare, dar
și oameni care să se ocupe de ele, astfel încât compartimentele
inundate au fost atacate din nou. În scurtă vreme, avariile de pe
Caledonia au fost stabilizate. În momentul în care a ajuns la
Kaohsiung și a fost remorcată până la un doc uscat de la capătul
nordic al docurilor comerciale, nava era ieșită din apă cu peste
1,20 de metri.
Cablul de remorcare a fost recuperat de remorcherul negru,
care s-a îndepărtat, după ce căpitanul ei bărbos a făcut un semn
vag de rămas bun. Celelalte remorchere s-au deplasat pentru a
participa și ele la operațiunea de salvare, poziționându-se la pupa
și împingând nava în docul uscat în care încă apa avea nivelul
potrivit pentru andocarea navei.
Privind pe o fereastră laterală, Stenseth a urmărit cum nava era
poziționată și asigurată în centrul bazinului. Pontoanele pline cu
apă aflate la bază și pe laturi au fost apoi umplute cu aer
comprimat.
În timp ce nava și docul au început să se ridice la nivelul
portului, mecanicul-șef de pe Caledonia, Homer Giles, un texan
masiv, a apărut pe puntea de comandă. Ș iroia de apă, iar fața lui
era mânjită de ulei dar, cu toate acestea, a zâmbit larg spre
Stenseth.
— Am reușit, domnule! Am ajuns aici în siguranță. Ș i cred că
am salvat cea mai mare parte din camera motoarelor.
— Am avut parte de un mic miracol, a spus Stenseth, care s-a
uitat la mecanicul-șef, apoi a clătinat din cap. Ce vrei să spui
despre camera motoarelor? Acum câteva ore mi s-a raportat că
era inundată și închisă.
— Da, domnule, a fost închisă. Am folosit toate pompele
existente ca să scoatem apa de acolo. Numai că eu și Hobbs am
rămas și am folosit pompe manuale pentru a rezolva problema.
Am făcut tot posibilul pentru a păstra turbina uscată. Cred că am
reușit.
— Giles, ești nebun de legat, a spus Stenseth, bătându-l pe
mecanicul-șef pe umăr. Cred că vom afla asta destul de curând,
după ce nava o să fie ridicată și uscată. Du-te să te speli și
odihnește-te puțin. Vom putea inspecta nava abia peste câteva
ore.
— Am înțeles, domnule, și mă bucur că v-am fost de folos, a
spus Giles, care a coborât nesigur pe tambuchiul lateral, extrem
de obosit.
În timp ce nava era ridicată, Stenseth a programat cu
autoritățile portuare durata reparațiilor. În timp ce pompele
suplimentare au început să evacueze apa din compartimentele
inundate, căpitanul a aruncat o privire spre camera motoarelor,
după care s-a îndreptat spre camera de videoconferințe.
L-a găsit pe ofițerul secund Blake într-o conversație video cu
Rudi Gunn, care se afla în Washington. Directorul adjunct al
NUMA purta o cămașă Oxford boțită, fără cravată, și avea în față
un șir alcătuit din câteva căni de cafea. Rudi arăta ca și cum nu
ar fi părăsit clădirea vreme de câteva zile.
Gunn l-a văzut pe Stenseth pe ecran.
— Cum îți merge, Bill?
— Se pare că nava a supraviețuit fără avarii majore, a spus
Stenseth. Însă am pierdut submersibilul și o navă de salvare.
— Am înțeles, pentru că Blake m-a informat. Am cerut deja
marinei din Okinawa să trimită câteva avioane de recunoaștere P-
3 Orion în zonă, și a pornit și o fregată spre acel loc. Vom exercita
din nou presiuni asupra pazei de coastă a Taiwanului, și vom
declanșa o recunoaștere din satelit. Îi vom descoperi.
Stenseth s-a încruntat.
— Rudi, vremea de aici e cumplită. Avem parte de vânturi de
taifun. Nimeni dintre cei de aici nu îndrăznește să iasă în larg. Iar
avioanele nu vor reuși să vadă prea multe decât după ce lucrurile
se așază în următoarea zi, sau peste două zile.
 — Probabil că situația asta afectează semnalul GPS al navei de
salvare, a sugerat Gunn.
Blake a clătinat din cap.
— Am pierdut semnalul cu ceva timp în urmă, a spus el, dar și
semnalul radio. De atunci încoace, nu am avut niciun semnal.
— Ș i nici de la Pitt? a întrebat Gunn.
— Nimic de la el, spus Blake.
Gunn a pălit la față. Ajunsese la NUMA odată cu Pitt, când
fusese înființată agenția. Pentru el, Pitt era mai mult decât un șef.
Era un prieten și ceea ce putea fi numit chiar mai mult decât
frate.
— Taifun sau nu, mă voi asigura că se va desfășura o căutare,
chiar dacă va trebui să o conduc personal. Gunn a încercat să își
descarce furia. Bill, ce crezi că s-a întâmplat acolo?
— Ceva ne-a sfârtecat pupa, a spus Stenseth. Probabil o
explozie din exterior. Tot ce știu este că, în acele momente, nava
de cercetări miniere Melbourne se afla la vreo opt sute de metri de
noi, și nu a răspuns la apelul nostru de sinistru.
— Ș i crezi că toți cei de la bordul acelei nave se fac răspunzători
de acest lucru?
— Bineînțeles! Ș i asta mă face să fiu și mai îngrijorat de soarta
lui Pitt și Giordino, dar și de a vasului auxiliar.
— Unde se află acum Melbourne? a întrebat Gunn. Au păstrat
legătura on-site?
Blake a tastat pe laptopul din fața lui. Nu există niciun semnal
de la sistemul de urmărire AIS 19. Ori s-au scufundat, ori încearcă
să rămână nevăzuți, indiferent unde s-ar afla.
— Pesemne că și ei căutau același lucru ca și noi, a spus Gunn.
Dar ați zis că e un vas australian, nu unul chinezesc.
— Corect! a spus Stenseth. Deținut de o companie minieră
australiană care se numește Thornton.
— O navă de cercetări miniere… a spus Gunn. Chiar dacă ar fi
descoperit ceva de valoare în adâncul mării, de ce ar fi atacat o
navă de cercetări oceanografice?
— Nu știu! a spus Stenseth, clătinând din cap. Dar trebuie să
19
Automatic Identification System - Sistem automat de identificare, ce
este folosit în prezent și prin satelit pentru identificarea și localizarea
navelor.
existe un motiv, și încă unul foarte întemeiat.
 31

Extenuarea îi cuprinsese de mult pe cei trei ocupanți ai

submersibilului. Margot dormea adânc pe scaunul copilotului, dar
Pitt și Giordino nu se puteau bucura de un asemenea lux. Aveau
de dus o bătălie cu timpul. Mai precis, o bătălie cu bateriile care
asigurau propulsia.
Dacă bateriile se goleau, aveau să rămână la cheremul mării.
De obicei, traficul era intens în Marea Chinei de Sud și în
strâmtoarea Taiwan, dar probabil că furtuna silise cele mai multe
nave să aleagă rute spre nord și sud. Lucru și mai rău, curenții
dominanți din acea zonă a strâmtorii Luzon curgeau spre nord-
est. Odată cu încetarea furtunii, Stingray putea fi purtat în derivă
într-o direcție nouă, spre estul insulei Taiwan. Iar în acea zonă
puțin circulată puteau pluti și săptămâni întregi fără să îi
descopere cineva.
Ș tiind acest lucru, în ciuda oboselii, Pitt și Giordino au rămas
alerți. Pitt a condus submersibilul prin apa agitată în ritm de
melc, îndreptându-se spre vest în speranța că va găsi uscatul, sau
poate chiar și vreun cargobot.
În timp ce Pitt înfrunta vremea stând pe scaunul pilotului,
Giordino stătea pe scara care urca spre trapa de acces, cu torsul
expus, și scruta orizontul. Valurile mari asaltau submersibilul
care ieșea doar puțin din apă. Ca un jack-in-the-box, Giordino se
apleca și trăgea trapa dacă vedea un val mare, după care scotea
din nou capul din submersibil. În mod inevitabil, când și când era
surprins de vreun val care îl lovea. Ș iroind de apă, se scutura ca
după un duș cald și continua să stea de veghe.
S-a chircit pentru a evita un val, a închis trapa și a verificat
starea bateriilor, moment în care stomacul lui a început să
chiorăie de foame.
Amintindu-și de propria foame, Pitt s-a întors spre el.
— Ce-ar fi să prinzi vreun ton rătăcit în următoarea ta ieșire în
aer liber?
— Sunt îndeajuns de inteligenți să înoate mult sub valurile
înspumate. Giordino a lovit cu palma un voltmetru. Încărcarea
bateriilor este de 15 procente.
Pitt a confirmat.
 — Au rezistat mai mult decât mă așteptam. Eu aș zice să mai
folosim propulsia timp de zece minute și după aceea să le lăsăm
să se odihnească.
— E un plan la fel de bun ca și oricare altul, a spus Giordino,
apoi a urcat din nou pe scară.
A așteptat până când balansul submersibilului s-a mai atenuat,
după care a deschis trapa și a scos capul afară.
Scena din jur era monocromatică. Nori negri, care pluteau
deasupra apei de culoarea ardeziei. A scrutat orizontul, căutând
să observe vreo schimbare de peisaj. O rafală de vânt i-a aruncat
o jerbă de stropi în față, orbindu-l preț de câteva secunde. În timp
ce se ștergea la ochi ceva i-a atras atenția. Undeva în depărtare a
zărit un punct verde.
Nu a avut timp să vadă mai bine, pentru că două valuri au
măturat submersibilul. S-a ghemuit și a tras trapa, dar în interior
a pătruns un șuvoi de apă.
— Vrei să inaugurezi un bazin de înot aici? l-a întrebat Pitt.
Giordino s-a scutura de apă.
— Mă gândeam dacă n-ar fi bine să ne mutăm în deșert după ce
scăpăm din situația asta.
— Dar n-ai putea face surfing.
— Tot ce se poate. A urcat din nou pe scară. Fă-mi plăcerea și
alege un curs cap compas de 300 de grade.
— Ai văzut ceva?
— Probabil că am avut o halucinație.
Pitt a modificat direcția de deplasare cu ajutorul unei busole de
rezervă montată sub consola cu instrumente nefuncționale.
Giordino a revenit la postul lui de observație, lăsându-se bătut
de vânt și stropit de apă, ignorând o serie de valuri mici, în timp
ce și-a încordat privirea. Brusc, s-a stârnit o vijelie cu ploaie, care
a făcut ca vizibilitatea să scadă considerabil, încețoșând totul.
După câteva minute, submersibilul a pătruns în toiul ploii
torențiale. Giordino a rămas neclintit la post, ca o statuie, privind
în față și folosindu-și torsul și brațele ca să împiedice pătrunderea
apei de ploaie în interior. Picăturile de apă erau grele, răpăind pe
suprafața submersibilului și pe capul lui Giordino ca niște gloanțe.
Treptat, ploaia s-a domolit. Cerul s-a luminat spre vest și ploaia
s-a transformat într-un fel de burniță. În aceste condiții,
vizibilitatea a sporit.
În față era un petic de verde, care a dispărut curând în ceață.
Giordino a lovit cu palma în trapa submersibilului și a zâmbit. Nu
avusese o halucinație.
Văzuse uscatul drept în față.
 32

Insula North are lățimea de un kilometru și jumătate și se înalță

din mare ca un con clasic. Un punct de cele mai multe ori uitat,
fiind a doua insulă situată la nord din arhipelagul Filipinelor,
primul loc fiind ocupat de o masă de uscat mai întinsă, numită
Mavulis, aflată la câțiva kilometri depărtare. Latura estică, foarte
abruptă, a insulei North, era de un verde luxuriant, însă o dungă
întunecată de-a lungul coastei sugera un perete de rocă în
apropierea liniei de țărm.
Pitt a aruncat o privire spre insulă prin ploaia care continua să
cadă, și printre valurile care se spărgeau de hublou și a clătinat
din cap.
— O linie de coastă stâncoasă nu mi se pare ispititoare în
condițiile astea de vreme.
Giordino l-a aprobat.
— Nu prea văd un covor roșu de primire în porțiunea asta de
coastă.
— Să sperăm că lucrurile vor sta mai bine pe porțiunea sub
vânt, dacă reușim să ajungem acolo.
Puterea bateriilor scăzuse în mod vertiginos. Pitt a oprit
propulsoarele, lăsând vântul și curentul să îi poarte spre insulă.
Furtuna a continuat și, pe măsură ce s-au apropiat de țărmul
estic, el a pornit din când în când propulsoarele ca să se
deplaseze mai repede. Apa mării a făcut restul, împingându-i spre
capătul nordic al insulei.
Giordino și-a reluat poziția la trapa de acces, avertizându-l pe
Pitt în legătură cu stâncile ce puteau deveni pericole majore și
făcându-l să corecteze cursul urmat, din cauza valurilor care se
spărgeau de hubloul de vizionare și reduceau vizibilitatea. În timp
ce submersibilul a ocolit promontoriul, Pitt a urmat conturul
insulei. Botul vehiculului a trecut de promontoriu, însă el nu a
mai înaintat. Pitt a simțit imediat acest lucru, care i-a fost
confirmat de faptul că se îndepărtau de țărm.
— Am pierdut propulsia, a strigat el către Giordino. Dar
bateriile încă mai au putere.
Rotiți de valuri, Pitt a văzut că se îndepărtau de insulă.
Giordino s-a aplecat mai mult în afara trapei de acces și a văzut
la pupa o masă de culoare verde.
— Cred că am nimerit într-o aglomerare de varec, smulsă și
purtată până aici de furtună. Sigur a blocat propulsoarele.
Înainte ca Pitt să îi răspundă, Giordino a ieșit din submersibil și
a plonjat peste bord. A ieșit alături de vehicul și a înotat până la
ansamblul de propulsoare de la pupa. Scufundându-se în apă, a
văzut că două dintre propulsoare se îndoiseră când submersibilul
se rostogolise, însă cele trei din centru rămăseseră intacte. Așa
cum bănuia, acestea erau blocate de o masă de varec, alge ce
fuseseră împinse spre rotoarele cu palete de un val care lovise
pupa.
A ieșit la suprafață ca să ia o gură de aer umed, apoi s-a
scufundat din nou și a început să îndepărteze metodic fâșiile verzi
și alunecoase din fiecare ansamblu. A trebuit să facă totul cu o
singură mână, deoarece valurile îl obligau să se țină strâns de
corpul submersibilului, prinzându-se de o porțiune a cârmei
pentru a nu fi luat de apă.
După ce a desprins și ultimele resturi de varec, a ieșit la
suprafață, și a auzit un plescăit, moment în care un val puternic l-
a smuls de Stingray. În apă ajunsese o parâmă. S-a întors și a
descoperit că ea venise dinspre trapa de acces în submersibil,
unde Pitt ținea strâns celălalt capăt. Giordino a prins parâma și l-
a lăsat pe Pitt să îl tragă aproape de submersibil. Cu ajutorul
propulsiei asigurate de un alt val, Giordino a reușit să urce la
bord.
Pitt a zâmbit larg.
— Erai gelos pentru că n-ai făcut o baie ca mine și Margot?
— Nu, dar n-am vrut să întârzii la petrecerea de pe plajă, a
spus Giordino, și a făcut un semn către insulă.
Pitt a coborât scara.
— Aș fi foarte fericit să găsim o plajă.
În timp ce Giordino și-a reluat postul în gura trapei de acces,
Pitt s-a așezat pe scaunul pilotului și a pornit propulsoarele.
Submersibilul a început să înainteze. Apoi el a ghidat vehiculul
împotriva curentului, dorind să ajungă în apele mai liniștite din
latura de sub vânt a insulei. După ce a înaintat cu intermitențe,
loviturile valurilor s-au potolit treptat. Pitt a ocolit coasta de vest a
insulei, menținând submersibilul aproape de linia de coastă, puțin
mai departe de brizanți. Hubloul de vizionare era mereu scăldat
de valurile care se spărgeau, ceea ce l-a obligat să se bizuie pe
Giordino pentru a naviga în acele condiții. Din ceea ce reușea să
vadă din linia de coastă, nu descoperise decât stânci.
— Încet înainte! a strigat Giordino. Câteva minute mai apoi a
anunțat din nou: Ne putem apropia de un golfuleț. Mai departe nu
văd nimic altceva mai promițător.
— Să încercăm acolo, a spus Pitt. Oricum nu mai avem prea
multă putere în baterii.
A încercat să ignore sclipirile roșii ale unui voltmetru.
Respectând indicațiile lui Giordino, a virat spre insulă și spre o
tăietură de forma unei potcoave în linia stâncoasă a coastei.
Valurile înalte și rostogolitoare izbeau țărmul care rezista ca o
baricadă. Amândoi știau că apa puțin adâncă putea primejdui
siguranța submersibilului, făcându-l să eșueze în zona în care se
produceau brizanții.
În vreme ce acel tumult îi înconjura, Giordino a reușit să aleagă
un curs atent și l-a ajutat pe Pitt să adapteze traseul
submersibilului.
Comenzile au devenit din ce în ce mai nesigure, deoarece
submersibilul resimțea loviturile valurilor de lângă mal. Valurile
se rostogoleau în jur și se spărgeau peste ei, izbindu-l pe Giordino
și împrăștiind apă în interior.
Pitt nu a mai văzut insula, deoarece hubloul de vizionare era tot
timpul acoperit de spumă. Menținea controlul, modificând cursul
submersibilului așa cum îi comunica Giordino. Submersibilul se
clătina spre prova și pupa.
Acțiunea valurilor a făcut submersibilul să se legene în lateral,
iar mișcarea foarte bruscă a fost cât pe ce să îl arunce pe Giordino
afară din gura trapei. Văzând un val uriaș apropiindu-se, s-a
retras de pe scară și a închis trapa cu câteva clipe înainte ca valul
să îi lovească.
În interior s-a făcut întuneric timp de câteva momente, după
care submersibilul s-a zbătut să își recapete echilibrul. Din
semiîntuneric s-a auzit vocea lui Pitt:
— Asta e ideea ta de a ajunge cu ușurință la mal?
— Cineva a uitat să treacă pe hartă reciful de corali, i-a
răspuns Giordino.
 A rămas pe loc, în vreme ce submersibilului, chiar și în cele mai
bune circumstanțe, îi lipsea puterea de a învinge șirul de brizanți.
Stingray a continuat să se legene violent într-o parte și alta.
Când și când, au auzit și simțit cum corpul submersibilului a
atins fundul mării. La un moment dat, el a părut că se izbește de
un zid, rămânând pe loc preț de câteva secunde, însă valurile l-au
eliberat, împingându-l aproape de țărm.
Tresărind, Margot s-a trezit în acea turbulență și s-a uitat la
spuma care acoperea hubloul de vizionare.
— Ce se întâmplă? a întrebat ea.
— Al a găsit uscatul, i-a spus Pitt. Ș i acum încercăm să
ajungem acolo.
Giordino a profitat de un moment de stabilitate ca să se uite
afară. O clipă după aceea, s-a retras, deoarece un val a trecut
peste submersibil.
— Cred că am trecut de zona cu cei mai violenți brizanți, a spus
el, dar riscăm să ratăm pătrunderea în golfuleț.
Au fost legănați și aruncați de colo-colo alte câteva minute,
după care asaltul împotriva submersibilului a încetat. Au aruncat
o privire prin hubloul de la babord și au văzut intrarea îngustă,
după care Giordino și-a reluat poziția de navigator.
— Folosește toată forța propulsoarelor pentru a ne îndrepta
spre babord, a strigat el.
Pitt a activat propulsoarele. Bateriile aproape golite i-au ajutat
să înainteze în direcția indicată de Giordino. A fost suficient
pentru a alinia submersibilul în gura de intrare din golfuleț.
Valurile l-au împins apoi înăuntru. Stingray a plutit liber o scurtă
distanță în golfuleț, după care a atins fundul nisipos din
apropierea câtorva stânci acoperite de mușchi.
Giordino a sărit în apa mică și a legat parâma de amarare în
jurul uneia dintre stânci. Apoi a urcat la bord și ajutat-o pe
Margot, care era amețită, să coboare pe plajă.
Pitt i-a urmat. A închis trapa de acces, după care s-a ridicat în
picioare pe corpul submersibilului. A coborât o clipă ochii spre
prova. Prin apa calmă, a văzut patinele față. Lucru absolut
incredibil, dar secțiunea din racheta chineză încă stătea prinsă în
gheara neiertătoare a brațului mecanic. Acesta rezistase
nevătămat în cursul acelei călătorii tumultuoase.
 Pitt s-a îndepărtat și a mers spre țărm, unde Margot și Giordino
îl așteptau. Un vânt feroce mătura plaja, făcând să se legene
copacii și tufișurile care se aflau în acea zonă. Când a atins
nisipul cu tălpile, norii s-au dezlănțuit, declanșând o ploaie
torențială peste ei.
Giordino a rămas în ploaie, cuprinzând-o în brațe pe Margot, și
i-a zâmbit lui Pitt. Era ud până la piele, și avea restul unui trabuc
ud între dinți.
— Am reușit să ajungem pe uscat, a spus el. Nu e grozav?
PARTEA A DOUA
 33

înainte de a se îmbarca pe cursa directă spre New Delhi, la

Aeroportul Songshan din Taipei, pe Dirk și Summer îi așteptau
vizele de călătorie în India. În acea seară, după ce au ajuns în
capitala Indiei, și-au petrecut noaptea la un hotel al aeroportului,
după care au prins un zbor către Dharamsala.
Aflat la patru sute de kilometri în nordul capitalei New Delhi,
Dharamsala era un mic oraș construit pe coastele unor dealuri
din valea Kangra, la poalele munților Himalaya. Fiind situată la o
altitudine mare, și dominând fundalul de piscuri zimțate, regiunea
fusese un loc de vacanță preferat al colonialiștilor englezi care
doreau să scape de arșița oprimantă din Delhi și din Calcutta. În
vremurile din urmă, devenise o bază apreciată pentru călătorii și
pentru iubitorii de drumeții care doreau să-și pună la încercare
forțele în munții Himalaya. Însă orașul era mai cunoscut ca loc de
pelerinaj pentru pelerini budiști din întreaga lume, care doreau să
îl vadă măcar o dată pe Dalai Lama, a cărui reședință se găsea pe
un deal.
După ce au aterizat la aeroportul Kangra, în partea din valea
orașului, aflată la câțiva kilometri spre sud, Dirk și Summer au
coborât din avion și au avut parte de o zi senină, dar răcoroasă.
Spre nord, munții cu piscurile acoperite de zăpadă se înălțau ca
un șir de piramide cu glazură de zahăr, care voiau să străpungă
cerul de culoarea safirului.
— Uită-te la munți! a exclamat Summer. Sunt extraordinari!
— Sălașul zăpezilor! a spus Dirk, citând definiția sanscrită a
cuvântului Himalaya. Par să își justifice numele.
Ș i-au recuperat bagajele și valiza cu artefactele thokcha, după
care au luat un taxi din fața aeroportului. Timid, șoferul taxiului
Nissan, murdar, a vorbit foarte puțin în timpul călătoriei de peste
opt kilometri în urcuș, spre orașul răspândit pe coasta unui deal.
Au trecut prin oraș pe un drum denivelat, au ocolit centrul
aglomerat, unde se aflau diverse magazine și ceainării.
Trecând de capătul nordic al orașului, au continuat drumul
care avea serpentine cu viraje foarte strânse, până când au ajuns
la o comunitate mai mică, numită McLeod Ganj, plasată la liziera
unei păduri. Dirk și Summer au coborât în fața unui hotel
modern, numit Imperial, aflat în mijlocul unui pâlc des de cedri.
Grăbiți, au mâncat pui la cuptor în stil indian, condimentat, la
restaurantul hotelului, apoi au pornit pe străzi, ducând cu ei
valiza cu artefacte.
Summer a examinat harta turistică a orașului.
— Recepționerul a spus că avem de mers doar câteva intersecții
până la Muzeul Tibetului.
— Nu contează cât mergem pe jos, după ce am stat atât de
îngrămădiți în avioane, a spus Dirk.
Au coborât din zona împădurită din jurul hotelului până în
partea centrală a orașului. Numele lui ciudat, McLeod Ganj, era
un amestec între Sir McLeod, un guvernator colonial al Indiei, și
cuvântul persan ganj, care însemna vecinătate.
Dirk și Summer au descoperit și un alt aspect neobișnuit. Deși
clădirile erau în general la fel de șterse ca și în alte orașe indiene
pe care le vizitaseră, oamenii de pe străzi nu arătau astfel.
Călugări tibetani în robe de un roșu sclipitor se amestecau printre
turiști occidentali, călători pletoși, cu rucsacuri în spinare, și
pelerini din numeroase țări. Numeroase cafenele animate, hoteluri
ieftine și pensiuni care ofereau cazare și mic-dejun și primeau
oaspeți. Devenit cămin pentru guvernul tibetan în exil, împreună
cu Dalai Lama, McLeod Ganj își căpătase un al doilea nume, Mica
Lhasa.
La sud față de centrul orașului, au ajuns la o bifurcație a
drumului. Summer a oprit o tânără în blugi, care purta o vestă
marca Moncler. A întrebat-o:
— Ș tiți cumva unde se află Muzeul Tibetan?
— Da, e în complexul lui Dalai Lama, și se numește
Tsuglagkhang, i-a răspuns ea. Mergeți la vale și apoi cotiți spre
dreapta.
Summer i-a mulțumit femeii, după care au mers până au dat
de un șir de oameni care pătrundeau pe o poartă. Un afiș scris cu
litere mari anunța că acolo se afla intrarea în Tsuglagkhang. În
timp ce treceau printr-un filtru de securitate, agentul s-a uitat cu
multă atenție în valiza pe care Dirk o ținea în mână.
— Aceasta este reședința lui Dalai Lama? a întrebat Dirk,
privind în jur la diversele clădiri colorate.
Summer a dat afirmativ din cap.
 — Aici se află și o mănăstire. Ghidul turistic spune că acest
complex și cele două temple sunt deschise pentru public, la fel ca
și muzeul.
Când au început să traverseze curtea, Dirk a auzit zbârnâitul și
tusea unui motor care dădea să pornească dar nu reușea. Printr-o
poartă laterală, a văzut o camionetă veche, cu bena din lemn, la
volanul căreia era un călugăr purtând robă, care chinuia motorul.
Instinctele de amator de mașini l-au îndemnat pe Dirk să se
ducă direct spre vehicul. Apropiindu-se, a văzut că era o
camionetă americană, marca International Harvester, fabricată în
1953. Vopseaua verde închis era zgâriată și decolorată, iar
scândurile benei erau roase. În ciuda vârstei, arăta destul de
acceptabil și părea bine întreținută.
Dirk a dat din cap spre călugăr și s-a apropiat de portiera lui,
care avea geamul coborât.
— Frumoasă camionetă! Nu vrea să pornească?
— Nu vrea! a confirmat călugărul. E veche și obosită, și nu-i
place să funcționeze când e frig. A zâmbit și a adăugat: Ca și mine.
Dirk a aruncat o privire în cabină. Contorul de benzină arăta că
rezervorul era plin, dar șocul nu era tras.
— Ați încercat șocul?
Călugărul a tras de buton, care extrăgea o tijă ascuțită ce ieșea
din bord.
— Nu folosește la nimic, a zis el, apoi a rotit cheia în contact,
făcând demarorul să scheaune.
Dirk a ridicat o mână.
— Vreau să arunc o privire.
A lăsat jos valiza, s-a dus în fața camionetei și a ridicat capota.
Sub stratul gros de ulei ars și praf, se afla un motor cu șase
cilindri în linie care, atunci când era nou, avea o sută de cai
putere. Compartimentul motor părea în regulă, dar, când s-a dat
într-o parte, Dirk a observat că legătura șocului era desfăcută pe
capacul cilindrilor. A scos filtrul de aer ca să verifice carburatorul.
A refăcut legătura slăbită de pe o latură a carburatorului, a pus la
loc filtrul de aer și a închis capota.
— Acum șocul e conectat. A întins mâna înăuntru, pe lângă
călugăr, și a tras butonul de șoc de pe bord.
— Dați-i puțină benzină și încercați din nou!
 Călugărul i-a urmat sfatul și mașina a pornit imediat. Zâmbind,
s-a întors spre Dirk, și a spus:
— Dumnezeu să vă ocrotească!
Dirk a zâmbit și i-a făcut semn cu mâna, după care călugărul a
plecat la volanul camionetei. Dirk s-a întors la Summer, care îl
urmărise și acum bătea din picior.
— Serios? a întrebat ea.
— Am vrut să generez puțină karma bună.
Au mers pe o alee până la o clădire din cărămidă și stuc, având
o placă pe care scria: Muzeul Tibetului. Înăuntru au găsit o colecție
spectaculoasă de fotografii și artefacte legate de ocuparea
Tibetului de către China și exilul în nordul Indiei.
Summer s-a apropiat de o femeie în vârstă care stătea la biroul
de informații.
— Am descoperit niște artefacte tibetane care aparțin muzeului
și am vrea să le înapoiem.
Dirk a pus valiza pe birou, a deschis-o și a arătat eticheta din
interiorul capacului.
— Curatorul nostru este plecat la noul muzeu din Gangehen
Kyishong, a spus femeia. S-a uitat atentă la etichetă și a clătinat
din cap.
— Îmi pare rău, dar aceste obiecte nu aparțin Muzeului
Tibetului.
— Ni s-a spus că eticheta arată că obiectele au fost în grija
muzeului de aici, din McLeod Ganj, a explicat Summer.
— Da, adevărat, dar nu e muzeul nostru, a spus femeia. Aici
scrie că obiectele sunt împrumutate de la Ramapurah Chodron și
încredințate Muzeului Clubului Tibetan. E altă instituție.
— Muzeul Clubului Tibetan? a întrebat Dirk. Mai există?
Femeia a confirmat printr-o mișcare din cap și s-a uitat
dezaprobator la el.
— Da! Îl găsiți de cealaltă parte a orașului. A scris instrucțiuni
pe o bucată de hârtie pe care i-a întins-o lui Summer. E ora trei.
Ar trebui să deschidă.
Dirk și Summer s-au privit derutați, i-au mulțumit femeii și au
ieșit din muzeu.
— Am greșit muzeul? s-a mirat Summer, și a clătinat din cap.
Câte muzee tibetane au aici?
 — Bine măcar că n-am greșit orașul.
Au ajuns în centrul orașului, apoi au urmat instrucțiunile și au
pătruns pe o stradă lăturalnică, presărată cu pietriș. Summer s-a
oprit în fața unei clădiri vechi, căptușită cu șindrilă din lemn de
cedru. O plăcuță aflată alături de ușă, scrisă în engleză și
tibetană, cu litere sinuoase, anunța că acolo se afla Muzeul
Clubului Tibetan. Dedesubt scria: Deschis.
— Ăsta trebuie să fie locul, a spus Summer. Ciudat orar pentru
un muzeu.
— Ț ine seama că întâi de toate e club, și abia în al doilea rând e
muzeu.
Dirk a deschis ușa și s-a tras deoparte pentru a o lăsa pe
Summer să intre prima.
Au pătruns într-o încăpere care nu semăna nici cu un club de
noapte, nici cu un muzeu, ci mai curând cu sufrageria unui conac
englezesc. Podeaua din lemn de culoare închisă era acoperită cu
covoare tribale, unele dintre ele fiind așezate pe canapele și
scaune tapițate, alături de care erau lămpi pentru citit. Pe doi
pereți erau rafturi de la podea până în tavan, încărcate de cărți,
sculpturi, vase și țesături colorate.
Un alt perete era înțesat de fotografii, cele mai multe în alb-
negru, înfățișând scene din Tibet și portrete de persoane. Pe cel
de-al patrulea perete se aflau câteva dulapuri din sticlă și un bar
lung și bine lustruit. Ș irurile de sticle cu băuturi dinapoia barului
erau păzite la fiecare capăt de câte un dragon mare din piatră,
care păreau foarte vechi.
În aer plutea un miros slab, dar plăcut, de tămâie și whisky.
Dinapoia barului a apărut o tânără care avea în mână o tavă cu
pahare goale. Purtând o bluză de culoare galbenă, o vestă din lână
și chupa20, ea s-a întors spre vizitatori și le-a zâmbit. Brunetă,
având fața lată și ochi migdalați, era clar tibetană.
— Vă ofer ceva de băut? a întrebat ea într-o engleză aproape
fără cusur.
— Încă nu, mulțumim! Dirk a pus valiza pe bar. Am venit să
înapoiem niște artefacte.
Fata a dat din cap și a spus:
— Mă duc să-l chem pe proprietar.
20
Fustă sau rochie tradițională tibetană
 A intrat într-o cameră din spatele barului. Un minut mai apoi a
apărut împreună cu un bărbat care semăna cu o versiune robustă
a lui Billy Bob Thornton.
— Rob Greer, a spus omul cu glas plăcut. Cu ce vă pot fi de
folos?
Uimit că omul era american, Dirk a făcut prezentările.
— Sunteți proprietarul? a întrebat el.
— Da! a răspuns Greer. Am fost fotograf de meserie și în urmă
cu mulți ani am participat la o expediție de documentare privind
mănăstirile din Tibet. Fotografiile de pe perete sunt făcute de
mine, a spus el cu mândrie în glas, și a făcut un semn spre ele.
Am venit la McLeod Ganj ca să îi fotografiez pe Dalai Lama și pe
membrii guvernului în exil și nu am mai plecat de aici. S-a uitat
mirat la Dirk și Summer. Am căpătat clădirea asta când m-am
căsătorit cu fiica proprietarului.
Dirk i-a vorbit despre descoperirea făcută de ei în Filipine, iar
Summer a deschis valiza pe bar.
— Ați făcut atâta drum până aici ca să aduceți aceste obiecte? a
spus Greer cu suspiciune în glas.
— Curatorul de la Muzeul Palatului Național din Taiwan a
precizat că acestea sunt relicve culturale importante, a spus
Summer. Noi călătoream spre Maldive, așa că nu a fost foarte
departe de drumul pe care trebuie să-l facem, de aceea am venit
aici. Eu și fratele meu lucrăm la NUMA.
— Ș tiu despre NUMA, a spus Greer. Să vedem ce ați adus.
Dirk a ridicat pânza din mătase și a luat una dintre sculpturi,
pe care i-a întins-o lui Greer.
— Noi am crezut că aparțin Muzeului Tibetan de la reședința lui
Dalai Lama.
— Vreme de mulți ani am plătit prețuri mai bune pentru
antichitățile scoase prin contrabandă din Tibet, a spus el. Drept
urmare, am o colecție mai bogată decât Muzeul Tibetan. A arătat
spre una dintre casetele din sticlă. De exemplu, noi avem niște
idoli din secolul al VII-lea, de la Jokhang. Muzeul Tibetan nu are
niciun exponat atât de vechi.
A ridicat ochelarii care îi erau atârnați de gât cu un șnur și i-a
pus pe nas, apoi a luat artefactul.
— O sculptură thokcha. A ținut-o în palmă. Foarte frumoasă!
 Dirk și Summer s-au privit și au dat aprobator din cap.
— Ni s-a spus că sunt sculptate din meteoriți, a zis Summer.
— Întocmai, a spus Greer. Am și eu un mic exemplar, o
amuletă, pe raftul din spatele dumneavoastră. Tibetul, având
câmpii întinse la altitudini mari, a fost un teren de vânătoare
preferat pentru meteoriți. Fierul din cer, după cum îl numesc
localnicii, a fost întotdeauna foarte valoros. În funcție de
compoziție, fragmentele sunt foarte greu de prelucrat. De aceea,
specimenele sculptate, mai ales de această mărime și calitate,
sunt foarte rare.
A examinat cu minuție fiecare sculptură, ajungând la ultima.
— Sunt cele opt simboluri de bun augur ale budismului.
Umbrela, scoica, vaza, stindardul victoriei, roata dharma, peștele,
nodul și lotusul. A pus ultima sculptură în valiză. Neîndoielnic,
este o colecție importantă.
— Se bănuiește că provin de la Mănăstirea Nechung, din Lhasa,
a spus Summer.
Greer a dat din cap, dar nu a spus nimic.
— Eticheta arată că au fost în grija Muzeului Clubului Tibetan,
adevărat? a întrebat Dirk.
Greer a examinat eticheta.
— Da, așa scrie aici. Desigur, eu nu am cunoștință în mod
direct despre evenimente, și nu știu nici cine este acest domn
Chodron. Ați spus că avionul s-a prăbușit în 1959? Asta s-a
întâmplat cu mulți ani înainte de sosirea mea aici, dar socrul meu
a fost un colecționar înrăit. S-a întors către tânără. Talai, dă-le
acestor oaspeți ceva de băut cât eu mă duc să verific niște dosare.
După ce Greer a dispărut în camera din spatele barului,
Summer a comandat o ceașcă de ceai verde Kangra, iar Dirk a
gustat o Simba, o bere indiană. În timp ce au ascultat muzică din
anii ’40, cântată de o orchestră numeroasă, Dirk a auzit vocea
proprietarului clubului, care vorbea încet la telefon. Câteva
minute mai târziu, Greer a ieșit din acea cameră și a trântit pe bar
un teanc gros de facturi.
— Din păcate, până acum n-am avut noroc.
Apoi a băgat mâna sub bar și a scos un pahar mic, în care și-a
turnat trei degete de whisky dintr-o sticlă prăfuită.
— Bătrânul a ținut o evidență bună a artefactelor pe care le-a
cumpărat, dar n-am găsit nimic legat de aceste sculpturi.
A dat de dușcă whiskyul și a așezat pe bar paharul gol.
— Probabil că au fost doar împrumutate clubului, nu
cumpărate de el, a sugerat Summer.
— Da, însă ceva atât de rar ar fi trebuit notat. Greer a băgat
mâna în valiză și a scos una dintre sculpturi, care înfățișa un
stindard fluturând, pornind dintr-un catarg foarte ornamentat.
Acesta, stindardul, este preferatul meu. Un simbol al victoriei
gândirii budiste împotriva ignoranței, negativității și al altor forțe
dăunătoare.
S-a uitat cu ochi fermi spre Dirk și Summer.
— Ați putea crede că sunt un colecționar nemilos, care îi
exploatează pe bieții tibetani zdrențăroși care au reușit să fugă din
țara lor oprimată. Însă adevărul este că nu am vândut niciodată
nici măcar un nasture. A privit prin încăpere, însă ochii lui voiau
să vadă mult mai departe. Chinezii au pus buldozerele pe Tibet, a
spus el. După ce, vreme de decenii, au ras de pe fața pământului
mănăstiri și au furat artefacte, acum inundă cultura din Tibet. Cu
imigranți plătiți, care provin din toată China. Asta vine în plus
față de asaltul sălbatic asupra mediului. Barajele lor uriașe fac
deja să sece fluviile Mekong și Brahmaputra. Urmează Indusul.
Partea aceasta a Himalayei va deveni până la urmă un deșert. A
scuturat din cap. Ca și cum șaizeci de ani de oprimare nu ar fi fost
de ajuns. Acum cuceresc treptat Tibetul. Ș i procesul nu se va
încheia decât după ce și ultimele vestigii de limbă, cultură și
credințe tibetane vor fi șterse de pe Platoul Tibetan.
Ș i-a mai turnat un păhărel de whisky și a fluturat o mână către
încăpere.
— Nu sunt multe lucruri aici, dar după ce voi muri, toate vor
ajunge la Tsuglagkhang și la muzeul de acolo. Chiar dacă va
trebui să rămână în India, o parte a Tibetului va supraviețui.
Ușa principală de la intrarea în bar s-a deschis brusc și cu
zgomot, și înăuntru a intrat un bărbat masiv. I-a privit cu atenție
pe cei din cameră, apoi a închis ușa și a tras zăvorul, blocând
încuietoarea. Toți au rămas cu privirea la el când a pătruns în
încăpere.
Era scund și purta o haină groasă. Avea pe cap o căciulă de
culoare albastră, trasă mult peste frunte, dar nu îndeajuns
pentru a-i ascunde ochii negri, încărcați de ostilitate. A traversat
încăperea cu o siguranță neașteptată, și s-a oprit la vreun metru
de bar. A băgat mâna dreaptă sub haina groasă și a scos un pistol
automat, pe care l-a îndreptat spre grupul celor trei.
— Toți! a spus el într-o engleză cu accent străin. La podea!
 34

— Hei, ia ascultă, a spus Greer, apărând din spatele barului.

Nu ai dreptul să…
Cuvintele lui au fost întrerupte de focul de pistol. Glonțul l-a
lovit pe Greer în umăr, ceea ce a făcut să apară o pată roșie pe
cămașa lui. Talai a urlat.
— Toată lumea pe podea! a răcnit pistolarul.
Summer a întins mâna încet spre un prosop de bar, menținând
însă contactul vizual cu pistolarul. A apăsat prosopul pe umărul
lui Greer și l-a ajutat să se întindă pe podea, în timp ce Talai și
Dirk s-au aruncat alături de ei.
— Banii sunt în casă, a spus Greer. Ia-i de acolo și lasă-ne în
pace.
— Ț ine-ți gura! a strigat intrusul, care a îndreptat arma spre
Dirk, considerându-l cea mai mare amenințare, după care s-a
îndreptat spre bar. S-a dus direct spre valiza deschisă, a ridicat
pânza din mătase și a examinat fiecare sculptură. După ce le-a
pus la loc, s-a retras de la bar și i-a examinat pe prizonierii aflați
pe podea. A făcut semn cu pistolul spre Summer.
— Tu, ridică-te!
Dirk a dat să se miște, dar pistolarul a îndreptat imediat țeava
armei spre capul lui.
— Rămâi pe loc! a spus el.
Summer s-a ridicat încet în picioare, în timp ce pistolarul a
îndreptat arma spre ea.
— Închide valiza și ridic-o!
Summer i-a respectat ordinul, închizând și încuind valiza, după
care a ridicat-o de pe bar.
Pistolarul s-a răstit spre cei trei care stăteau întinși pe podea.
— Voi rămâneți aici și nu vă mișcați. Dacă vreunul dintre voi
încearcă să ne urmărească, ea va muri. Dacă veți chema poliția, o
împușc!
Dirk a aruncat o privire spre sora lui. Se afla la câțiva pași de
individ, dar ar fi putut să se arunce peste el. Ș tia că Summer îl
putea ajuta în acel atac. Însă ea l-a prevenit din ochi să nu
încerce asta. Imaginea proprietarului barului, care sângera, i-a
sugerat ei că nu merita să își asume acel risc. Individul era prea
periculos.
Dirk a rămas întins și nemișcat, și a urmărit deznădăjduit cum
Summer era scoasă pe ușa principală a clubului. Îndemnată de
pistolar, ea a întins mâna liberă în sus și a desfăcut zăvorul, după
care a prins mânerul clanței.
Pe neașteptate, ușa s-a deschis larg, de aceea Summer a sărit în
spate când un alt bărbat a intrat în club. Era înalt, cu umeri lați,
având o față de dur, dar plăcută. I-a zâmbit lui Summer, a dat să-
și ceară scuze, după care a fost lovit în cap din spate.
Summer a scos un icnet când omul s-a prăbușit pe podea, la
picioarele ei, apoi în pragul ușii a apărut un alt bărbat. A coborât
patul puștii de asalt de producție chinezească pe care îl folosise
pentru a-l lovi pe tibetan, după care s-a uitat urât la Summer. A
rostit câteva cuvinte către primul pistolar, după care și-a
strecurat arma sub haină și a dispărut afară din casă.
Summer s-a aplecat ca să vadă dacă tibetanul se simțea cât de
cât bine, însă a simțit țeava pistolului împungând-o în spinare.
— Mișcă-te!
Summer s-a ridicat și a pășit peste trupul bărbatului, ieșind din
încăpere.
În apropiere era un sedan, al cărui motor torcea la ralanti, iar
cel de-al doilea atacator stătea la volanul plasat pe dreapta.
Summer a fost escortată spre portiera din spate și a urcat în
mașină așezând valiza cu artefacte între picioare. Pistolarul cel
scund s-a urcat alături și a îndreptat țeava pistolului spre ea.
Ș oferul a accelerat, iar mașina a gonit pe drum.
Summer a aruncat o privire peste umăr, spre clubul care
dispărea în praful stârnit de mașină și s-a întrebat dacă își va mai
revedea vreodată fratele.
 35

Rămas în interiorul Muzeului Clubului Tibetan, Dirk a sărit în

picioare și l-a ajutat pe Greer să se așeze pe un scaun de bar.
— Ați pățit ceva rău?
— Doar m-a nimerit ușor, a spus proprietarul clubului,
strâmbându-se, în timp ce a apăsat prosopul peste umărul rănit.
— Cine au fost indivizii ăștia? Ș i cum de-au știut de valiză?
— N-am idee, a spus Greer. Or fi fost hoți de artefacte. Ori
agenți chinezi care vor să submineze autoritatea lui Dalai Lama.
Doar Dumnezeu știe, dar există o mulțime de asemenea oameni în
acest oraș. Vă duceți după ei?
— Bineînțeles! a spus Dirk, repezindu-se spre ușă.
— Să aveți grijă!
În fața intrării, Tenzin Norsang își revenise în fire și se chinuia
să se ridice în picioare. A aruncat o privire spre încăpere. Greer
stătea pe un taburet, având umărul însângerat, însă Dirk a
sprintat în direcția lui Norsang.
Acesta a băgat o mână sub sacoul ușor și a scos un pistol
automat Glock 19, îndreptând gura țevii spre pieptul lui Dirk.
— Pac-pac! a strigat el. Oprește-te!
Dirk s-a oprit și a ridicat brațele în aer.
Greer a strigat spre Norsang în tibetană, cerându-i să lase arma
jos. Dirk a trecut dincolo de el, a bolborosit ceva despre arme,
care i-au fost îndreptate spre față, după care a ieșit exploziv pe
ușă.
Ajuns în stradă, a reușit să vadă un sedan de culoare albă, care
a dat un colț, și a zărit părul roșcat al lui Summer prin luneta
acestuia. Dirk s-a uitat în jur ca să descopere vreun vehicul care
să îi permită să urmărească acea mașină, dar nu a văzut altele pe
marginea drumului, ci doar oameni care circulau lejer. A auzit în
spatele lui un motor care a căpătat viață și, întorcându-se a văzut
un vehicul de culoare verde apropiindu-se lent de el.
Era camioneta International Harvester, la pornirea căreia Dirk
participase mai devreme, având la volan același călugăr. Dirk a
alergat spre mijlocul drumului, și a fluturat din brațe, iar mașina
a oprit. Dirk s-a repezit spre portiera șoferului, a deschis-o larg, și
a urcat, împingându-l pe călugăr pe scaunul celălalt.
 — Sora mea e în primejdie, a spus el, în timp ce a pus mașina
în viteză. Am nevoie de mașina dumneavoastră!
În timp ce camioneta a început să se miște, portiera pasagerului
a fost deschisă brusc, iar Norsang a sărit în cabină și s-a așezat,
strivindu-l pe călugăr între ei. Dirk a apăsat pedala de accelerație
până la podea și a făcut camioneta să câștige viteză, ocolind un
câine de pripas care tocmai traversa strada.
Camioneta International Harvester nu era nici rapidă, nici
agilă, însă drumurile înguste și șerpuitoare din McLeod Ganj erau
pavate prost și ar fi pus în încurcătură și un posesor de
Lamborghini. Dirk a făcut camioneta să coboare o stradă abruptă
și sinuoasă, care i-a dus până la o alta care se intersecta cu ea,
unde erau mulți vânzători. A aruncat rapid o privire în ambele
direcții, dar nu a reușit să vadă acel sedan.
— Virează dreapta! a spus Norsang. E o fundătură, în spatele
Muzeului Tsuglagkhang, spre stânga, a adăugat el.
Dirk a virat la dreapta și a îndreptat mașina spre un deal.
— Există doar două drumuri de ieșire din McLeod Ganj. Acesta
este cel principal, care duce la Dharamsala.
Dirk a trebuit să pună mașina în viteza a doua ca să poată urca
panta. Camioneta s-a hurducat când a trecut de culmea dealului,
după care drumul șerpuia spre est deasupra orașului, trecând
printre pâlcuri răzlețe de cedri. La patru sute de metri în față,
sedanul se vedea când și când printre spațiile libere dintre copaci.
Când Harvesterul a intrat într-o curbă largă și ușor de luat,
Dirk a aruncat o privire spre bărbatul tibetan. Spre deosebire de
călugărul chel de lângă el, Norsang avea părul lung, prins la spate
într-o coadă de cal. Cu o constituție atletică, era îmbrăcat de
parcă ar fi coborât dintr-un catalog L.L. Bean21.
— Cine sunteți? l-a întrebat Dirk, în timp ce trecea în viteza a
treia, deoarece camioneta își recăpătase viteza.
— Mă numesc Terzin Norsang. Lucrez la Mănăstirea Namgyal și
la Administrația Centrală Tibetană.
— Toți angajații mănăstirii au asupra lor pistoale Glock?
— Nu! i-a răspuns Norsang, fără să dea vreo explicație.
— Ș i atunci de ce te-a chemat proprietarul Clubului Tibetan?
21
Companie americană care comercializează îmbrăcăminte și
echipamente pentru recreere, înființată în 1912.
 Norsang a ridicat o sprânceană.
— A crezut că sunteți traficanți de antichități furate, care sunt
de mare importanță religioasă pentru poporul nostru.
Drumul a devenit drept pe o porțiune scurtă, iar în fața lor
sedanul mergea cu viteză normală. Dirk a accelerat la maximum,
astfel că mașina se hurduca pe drumul denivelat, gata să își ia
zborul.
— Prea repede! Prea repede! a strigat călugărul, prinzându-se
atât de strâns de bord încât degetele mâinilor i s-au albit.
— Povestea noastră nu este inventată, a spus Dirk, fără să ia în
seamă lamentațiile călugărului. Am descoperit valiza cu sculpturi
într-un avion care s-a prăbușit în Filipine. Nu am cerut bani pe
ele, ci doar căutam proprietarul lor de drept.
— Domnul Greer nu a fost chiar convins, dar eu vă cred.
Drumul depășea zona împădurită și cobora într-o succesiune de
curbe în ac de păr care se încheiau la marginea nordică a orașului
Dharamsala. Dirk a stat cu ochii pe sedanul care trecea mai jos
decât ei prin primul ac de păr. Curbele strânse avantajau
vehiculul mai mic, astfel că el început să câștige distanță.
— Ș tii cumva cine sunt atacatorii? a întrebat Dirk.
— Agenți chinezi, cel mai probabil, a spus Norsang.
— Ai idee încotro se îndreaptă?
— Dacă sunt chinezi, sigur au o casă conspirativă în
Dharamsala. Care va fi bine apărată.
Dirk a condus camioneta pe prima curbă în ac de păr, iar
pneurile lei uzate au scrâșnit în semn de protest. Sedanul ieșea
deja din ultima Curbă strânsă. Încă o curbă sau două, și cealaltă
mașină avea să intre pe străzile labirintice din Dharamsala. Dirk a
examinat coasta dezgolită a dealului dintre serpentine și a
calculat un unghi de atac.
– Ț ineți-vă bine! a spus el, și a tras tare de volan.
Bătrâna camionetă a tăiat curba și a pornit la vale pe panta
abruptă. Călugărul a scos un icnet de spaimă și a început să
rostească o mantra tibetană, în vreme ce toți tresăltau în sus și în
jos pe scaune.
Dirk a reușit să alinieze camioneta drept în josul pantei, apoi a
apăsat puternic pedala de frână. Acest lucru nu a reușit să
încetinească vehiculul, pentru că roțile au patinat pe solul afânat.
Mașina l-a hurducat și s-a zdruncinat, trecând peste pietre și
tufișuri scunde, câștigând viteză pe panta abruptă.
Cu colțul ochiului, Dirk a văzut sedanul alb apropiindu-se din
stânga, jos. Ș oferul încă nu observase camioneta, ci urmărea
nepăsător drumul care devenea drept la poalele dealului.
Apoi șoferul a ridicat ochii și a văzut camioneta coborând panta
în viteză și stârnind un nor mare de praf. Era pe un drum de
coliziune cu sedanul.
Bărbatul a ezitat un moment, apoi a considerat că va reuși să
evite ciocnirea iminentă. A accelerat și a făcut ca mașina să vireze
spre stânga, încercând să se îndepărteze de proiectilul de culoare
verde.
Dirk a văzut că mașina accelerează și a ridicat piciorul de pe
pedala de frână. Camioneta a ajuns la poalele pantei și a făcut un
salt peste curbă, iar amortizoarele ei vechi au gemut. Roțile din
față s-au izbit puternic de drum, făcând ca pneurile să explodeze
când mașina a derapat. Sedanul le-a tăiat calea.
Sedanul a fost cât pe ce să scape neatins, însă Dirk a tras de
volan spre dreapta. A fost îndeajuns ca să lovească sedanul în
flancul stâng, cu bara de protecție față. Izbitura a făcut sedanul
să se răsucească și să se lovească de bordura unui trotuar. Inerția
a făcut Harvesterul să meargă mai departe, peste bordură,
intrând în taraba neocupată a unui vânzător.
În timp ce praful s-a așternut pe sol, s-a lăsat liniștea. Summer
s-a simțit amețită, pentru că se lovise cu capul de tetiera
scaunului din față, însă în rest nu pățise nimic. Era într-o stare
mai bună decât cei doi pistolari. Ș oferul avea o tăietură la cap,
pentru că se lovise de oglinda retrovizoare, și încerca să oprească
sângerarea. Pistolarul de pe bancheta din spate se lovise cu capul
de geamul portierei și, amețit rău, se ghemuise.
Summer nu l-a lăsat să își revină. A tras de mânerul de
deschidere al portierei din partea ei, a împins-o cu umărul și s-a
rostogolit afară din mașină, având în cealaltă mână valiza cu
artefacte.
În camionetă, ocupanții se aleseseră cu tăieturi și lovituri, însă
nimeni nu pățise ceva grav, deoarece taraba din lemn absorbise o
parte din forța impactului. Dirk a încercat să coboare, dar portiera
lui se blocase. Norsang deschisese deja ușa pasagerului,
împingând deoparte câteva scânduri rupte când a coborât
împleticindu-se.
A văzut-o pe Summer în apropierea mașinii, în timp ce șoferul
încerca să repornească motorul. Pistolarul de pe bancheta din
spate s-a mișcat, apoi s-a aplecat afară din mașină. A aruncat o
privire spre Summer, apoi l-a văzut pe Norsang, care se apropia.
Individul a ridicat pistolul și a deschis focul împotriva tibetanului.
Primele două focuri nu l-au nimerit, dar al treilea l-a lovit într-
un braț, în timp ce dădea să își scoată pistolul.
Următorul foc l-ar fi ucis, dar Summer a reușit să îl facă să
rateze. Îngenunchind, a rotit valiza din aluminiu și l-a lovit pe
individ în cap, nimerind în același loc în care se rănise mai
devreme, când se izbise de geamul portierei. Omul s-a înmuiat și a
scăpat pistolul din mână. Sedanul alb a pornit o secundă mai
târziu.
Ș oferul a apăsat pedala de accelerație și mașina a pornit în
trombă. Summer s-a rostogolit, îndepărtându-se, iar pistolarul de
pe bancheta din spate a alunecat pe podea, și portiera s-a închis
lovindu-l în cap. Mașina a mers șerpuitor pe drum, deoarece una
dintre roțile din spate fula. Însă șoferul nu a încetinit. S-a grăbit
să ajungă cu mașina pe o alee, apoi a dispărut pe străzile
lăturalnice din Dharamsala.
Summer a urmărit norul de praf lăsat în urmă de sedan, apoi s-
a ridicat în picioare și s-a întors spre camioneta verde, care era
zdrobită. Dacă nu ar fi fost încă foarte speriată, probabil că ar fi
pufnit în râs văzându-i pe cei trei ocupanți ai camionetei.
Atrăgătorul tibetan stătea aproape de mașină, ținându-se de rana
căpătată la triceps. Călugărul, în roba lui roșie, avea o zgârietură
adâncă pe capul chel. Iar Dirk, cu o zgârietură pe obraz și o
tăietură la bărbie, se ținea de un genunchi.
— Tu ești teafără? a întrebat-o Dirk.
— Eu? Doar mi-am murdărit hainele, a spus ea, scuturând
praful de pe ele. Dar voi trei arătați cam mototoliți. S-a apropiat de
Norsang și s-a uitat la brațul însângerat. E o rană gravă?
— Ar fi fost mult mai rău dacă nu interveneai. Îți mulțumesc!
Summer l-a privit apoi pe călugăr, care se lăsase la pământ
alături de camionetă și începuse să rostească o rugăciune. Apoi ea
s-a întors spre Dirk.
 — Nu cred că-i place stilul tău de condus.
— Nu-nțeleg de ce, a spus el, mimând nevinovăția. Dar am
convenit deja că voi plăti reparațiile.
— Ai făcut o mișcare nebunească, dar îți sunt recunoscătoare
că ai luat acea hotărâre. S-a uitat din nou la camioneta
International Harvester, după care și-a mutat ochii spre călugăr.
Asta e… aceeași camionetă pe care o conducea călugărul azi-
dimineață?
A fost rândul lui Dirk să zâmbească.
— Da, aceeași, și e același călugăr. Cred că asta merită
calificativul de karma bună prin locurile de aici.
 36

O echipă de securitate de la Administrația Centrală Tibetană a

sosit la locul confruntării înainte de apariția poliției locale, și a
transportat grupul înapoi spre McLeod Ganj. Ajunși la complexul
Tsuglagkhang, răniții au fost duși într-o cameră medicală și tratați
și bandajați. Rana căpătată de Norsang era cea mai gravă, dar
glonțul nu trecuse prin os. Rana i-a fost curățată și bandajată,
după care a primit injecții cu antibiotice.
Însă înainte de a fi externat, lama cel vârstnic, Khyentse
Rinpoche, a intrat în cameră și a închis ușa. A observat bandajul
din jurul brațului.
— Ai fost rănit grav?
— Nu tocmai.
— Tocmai am vorbit cu șeful serviciului de securitate. Acesta
confirmă bănuiala că oamenii aceia infiltrați sunt agenți chinezi.
Dar de ce ar răpi o americancă?
— Din cauza relicvelor pe care le dețin. Din câte se pare, provin
de la Mănăstirea Nechung.
— Idolul Nechung?
Într-un acces de emoție, ridicase glasul.
— Nu, e vorba de relicve mai mici. Dar e interesantă această
coincidență. Ele îi aparțin lui Ramapurah Chodron. Voi vorbi cu el
cât de curând posibil. Însă mă îngrijorează ideea că probabil
chinezii ar putea afla că ne interesează Idolul Nechung.
— De unde să știe asta?
— Sigur au interceptat convorbirea telefonică purtată de
proprietarul Muzeul Clubului Tibetan. Am afirmat că, în absența
unor măsuri tehnice de protecție, comunicațiile noastre din
complex ar putea fi supuse riscurilor de interceptare.
— Voi supune problema atenției Sfinției Sale. În ceea ce îi
privește pe americani, ei sunt cine susțin că sunt. Tatăl lor este
șeful unei mari agenții oceanografice. Nu ne-ar strica aliați din
guvernul american, de aceea probabil că ar trebui să cooperăm cu
ei în măsura în care acest lucru este posibil.
— Așa se va proceda.
Dirk și Summer îl așteptau pe Norsang într-o mică sală de
ședințe, unde li s-a servit ceai, iar rana lui Dirk a fost tratată.
 — Văd că încă ai aripa întreagă, a spus Dirk în momentul în
care tibetanul s-a așezat alături de ei.
Norsang a ridicat brațul, care îi era prins într-o fașă de sprijin.
— Rana nu e gravă, a spus el, uitându-se la Summer. Ș i asta
doar grație intervenției tale.
Ea a lovit cu palma în valiza cu artefacte, pe care o ținea la
picioare.
— Am avut o armă grea la îndemână.
— Mă bucur că niciunul dintre voi nu a fost rănit grav. Aici este
neobișnuit să asiști la asemenea acte de violență.
— Poate că ne lămurești ce s-a întâmplat astăzi.
Summer a turnat ceai într-o ceașcă, pe care i-a oferit-o
agentului de securitate.
— Desigur, sunt doar speculații, dar nu putem bănui decât
guvernul chinez. Administrația Centrală Tibetană și Sfinția Sa,
Dalai Lama, aflat în exil aici, reprezintă niște ghimpi în coasta
Chinei. Nu e niciun secret că ei îi doresc răul lui Dalai Lama, dar
și oamenilor pe care îi oprimă în Tibet. De aceea, aici, în
Dharamsala, există spioni și observatori.
— Dar și oameni care pradă turiștii sub amenințarea armelor? a
întrebat Dirk.
Norsang a clătinat din cap.
— E un incident cu totul neobișnuit. A făcut semn către valiză.
Se vede treaba că îi interesează foarte mult astfel de artefacte.
— Nu mi se pare plauzibil, dar probabil că am fost urmăriți încă
de când am plecat din Taiwan, a spus Summer. Un furt similar a
fost încercat în Taiwan, dar și în Singapore.
— Tot ce se poate, a spus Norsang. Ș i probabil că au interceptat
discuția telefonică dintre domnul Greer și mine.
— Ș i pe ei îi interesează să facă trafic cu artefacte tibetane? a
întrebat Dirk pe un ton sarcastic.
— Nu-mi dau seama de ce ei manifestă atât de mult interes față
de aceste relicve făcute din thokcha, însă în această regiune,
chinezii cumpără sau rechiziționează orice ar putea să îi confere
lui Dalai Lama prestigiu ori putere suplimentară.
— Ș i asta include și aceste sculpturi?
Norsang a dat aprobator din cap.
— Dacă provin cu adevărat de la Mănăstirea Nechung, ar fi
foarte valoroase pentru Oracolul de aici. El ar dori să le vadă, însă
în această după-amiază are niște consultări. Între timp, m-am
gândit că am putea să îi facem o vizită lui Ramapurah Chodron.
— Cine este acest om? a întrebat Summer.
— După cum afirmă domnul Greer, a spus Norsang, el este
proprietarul acestor artefacte pe care le-ați adus.
*
Căsuța se găsea la capătul unui drumeag împădurit spre nord-
vestul orașului McLeod Ganj, cocoțată în vârful unei râpe abrupte.
În spatele ei se înălțau piscuri maiestuoase, acoperite de zăpadă,
o parte din șirul de munți Dhauladhar. Construită din piatră și
lemn, casa părea a fi întreținută perfect, având o frumoasă
grădină de legume pe o latură. Însă cum era deja luna octombrie,
în acea grădină rămăseseră doar câteva legume care luptau
împotriva frigului adus de toamnă.
— Minunat loc pentru a scăpa de relele civilizației, a remarcat
Summer.
Dirk a arătat spre o anexă din pădure.
— Da, însă ai pierde o parte din confort.
L-au urmat pe Norsang, care se mișca precaut de-a lungul
potecii. S-a oprit și s-a uitat în spate, spre drum, unde doi oameni
din echipa lui de securitate stăteau de pază, după ce veniseră în
urma lor într-un alt vehicul. La fel ca și Norsang, acei oameni
fuseseră instruiți de armata indiană, făcând parte din Garda
Națională de Securitate, în cadrul căreia deprinseseră aptitudini
antiteroriste, pentru a-l proteja pe Dalai Lama.
În timp ce se apropiau de veranda casei, Summer a observat un
firicel de fum ridicându-se din hornul ei. Au oprit și Norsang a
ciocănit la ușă. Cineva a deschis ușa groasă din lemn. Era un
bătrân care purta o bluză groasă din flanel. I-a măsurat din ochii
negri pe cei trei vizitatori. Apoi fața lipsită de expresie s-a destins
într-un zâmbet cald.
— Tenzin Norsang, tu ești?
Acesta a făcut o plecăciune în fața bătrânului.
— Da, Ram-la! Mă bucur să te revăd!
— Ultima oară când te-am văzut nu erai înalt nici cât o căpriță.
Unchiul tău de-al doilea e bine?
— Da, luptă împotriva bătrâneții, pentru că are o inimă
puternică. Te invită într-o vizită, când vei putea merge la el.
Apoi Norsang s-a întors și i-a prezentat pe Dirk și pe Summer.
— Americani? Cu mulți ani în urmă am fost o dată în America,
și am avut parte de un ger ca și în Himalaya. Vă rog, intrați!
Mergând șchiopătând, Ramapurah Chodron i-a condus în casă,
și i-a îndrumat spre o canapea mică și un scaun. Apoi le-a pregătit
un ceai pe o sobă cu lemne, după care le-a turnat fiecăruia în câte
o cană scundă. Summer a observat cum ceaiul avea o culoare
galbenă și un gust aspru, puțin sărat, pentru că nu și-a dat seama
că fusese aromat cu unt de iac, preparat în stilul tibetan
tradițional.
— Ram și străunchiul meu au fost alături în Chushi Gangdruk,
o forță de gherilă care, cu mulți ani în urmă, a luptat împotriva
chinezilor, a spus Norsang.
Dirk a observat pe perete o fotografie înfățișând câțiva tineri
tibetani în uniforme militare, în poziție de drepți, în zăpadă mare.
A recunoscut în fundal drapelul statului american Colorado, prins
de un catarg.
— Ai fost în Colorado?
— Da, am fost instruiți la o bază secretă a CIA de la poalele
unor munți, a spus Ram cu mândrie în glas. Ne-au învățat cum să
comunicăm prin coduri și cum să folosim aparatele de
radiorecepție în munți. A zâmbit. În plus, atunci am mâncat carne
de vită, cartofi și ciocolată în fiecare zi.
— Prietenii mei, aici de față, au găsit niște artefacte importante,
care au legătură cu tine, a spus Norsang. Aș vrea să-ți pun o
întrebare privind o altă problemă.
Summer a așezat valiza pe o măsuță și a deschis-o, în timp ce
Ram le-a umplut din nou ceștile. Summer i-a explicat ce găsise,
apoi a scos una dintre sculpturi și a dezvelit-o. I-a întins lui Ram
sculptura reprezentând o cochilie, și acesta a luat-o cu ambele
mâini.
Bătrânul a făcut ochii mari în timp ce a examinat obiectul pe
care îl ținea ca pe o piatră prețioasă.
— Aveți toate cele opt piese? a întrebat el, uitându-se spre
valiză.
— Da! a spus Summer. Sunt ale dumneavoastră?
Ram a închis ochii și s-a rezemat de spătarul scaunului, apoi a
strâns sculptura între mâini. Părea pierdut în alt timp și alt
spațiu. După câteva momente, a deschis ochii și a dat din cap.
— Deci s-a pierdut în timpul transportului din Taiwan, a spus
el cu glas scăzut.
— Cum de-au ajuns acolo? a întrebat Norsang.
— Acesta e motivul pentru care mă aflu la McLeod Ganj. Ram a
mângâiat sculptura. După ce mi s-au vindecat rănile îndeajuns ca
să pot fugi din Tibet, am călătorit în Nepal, unde am stat câteva
luni, Apoi am venit aici. Aveam intenția să înapoiez relicvele
Oracolului. Când am sosit aici, am cunoscut un ofițer din Chushi
Gangdruk, care mi-a văzut rănile și a insistat să-mi ofere o masă.
S-a bătut cu palma peste piciorul drept. Ne-am dus într-un loc…
cred că se numea Clubul Tibetan.
Summer a dat din cap.
— Da, am fost acolo.
— I-am arătat prietenului meu relicvele, care au fost observate
de un bărbat care lua cina cu proprietarul. Era un naționalist
chinez din Formosa, și a vrut să le cumpere pentru muzeul lui de
acolo.
— Se numea Feng? a întrebat Dirk.
Rămas pe gânduri, Ram a lovit cu palma brațul scaunului.
— S-ar putea, a spus el, dând din cap. Mi-a oferit foarte mulți
bani, dar nu erau ale mele, așa cu nu le puteam vinde. Aparțineau
mănăstirii. A făcut o pauză ca să bea ceai. Atunci m-a întrebat
dacă le poate lua cu împrumut, ca să le prezinte într-o expoziție
temporară în Formosa22. Am șovăit să i le dau, dar el s-a oferit să
facă o donație considerabilă mănăstirii. Prietenul meu și
proprietarul Muzeului Clubului Tibetan, domnul Hunt, au
garantat pentru acel om. El a spus că se va întoarce la
Dharamsala peste trei luni și le va înapoia mănăstirii. Am fost de
acord să le ia și le-am lăsat la domnul Hunt pentru a fi pregătite
de transport. A arătat spre valiză. Atunci am văzut relicvele ultima
oară. Omul acela nu a revenit, de aceea am presupus că și le-a
însușit. Am fost atât de rușinat încât nu le-am spus nimic celor de
la mănăstire. Mai târziu, am avut confirmarea că el făcuse donația
promisă. Dar nu am știut că a murit în timp ce încerca să

Numele vechi al insulei Taiwan, însemnând insula frumoasă, dat de

22

marinarii portughezi în 1542.

înapoieze relicvele thokcha.
— Dacă nu vă supărați, cum au ajuns sculpturile la
dumneavoastră? a întrebat Dirk.
Ram s-a uitat la Norsang, care i-a făcut semn din cap că poate
răspunde.
— Membrii familiei mele au fost uciși de chinezi în 1956, în
timpul unei răscoale care a avut loc aproape de casa noastră din
Tsetang. Împreună cu alți oameni care au dus lupte de gherilă
împotriva ocupanților, ne-am alăturat unui grup de rebeli. Ulterior
am fost sprijiniți de CIA și duși în America pentru a fi instruiți. În
mai 1959, tensiunile au crescut în Lhasa, și existau temeri că
Dalai Lama va fi răpit de chinezi. Noi, ca grup, am fost parașutați
acolo ca să îl ajutăm să scape.
Summer a rămas cu gura căscată.
— Dumneavoastră l-ați ajutat pe Dalai Lama să fugă din Tibet?
— Lucrurile n-au ieșit așa. Eu am condus o echipă până la
Mănăstirea Nechung, de unde trebuia să-l evacuăm pe Oracol.
A făcut o pauză de câteva momente, străduindu-se să-și
amintească evenimentele din acea noapte.
— Am descoperit că Dalai Lama și Oracolul părăsiseră Lhasa
împreună cu o echipă de cercetași. La mănăstire am găsit un
călugăr bătrân și l-am convins să vină cu noi. Însă el a spus că
merge doar dacă îl ajutăm să salveze relicvele cele mai sfinte.
A făcut un semn către valiză.
— El mi-a dat cele opt sculpturi. Le-am purtat în buzunar.
— Deci provin de la Mănăstirea Nechung?
Ram a confirmat cu o mișcare din cap.
— Acum vă dați seama de ce mi-a fost rușine să informez
mănăstirea în legătură cu absența lor.
— Dar călugărul acela a știut? a întrebat Summer.
— Da! îl chema Thupten Gungtsen. Nu voi uita niciodată acel
nume. Din păcate, nu a supraviețuit acelei călătorii. A murit
împreună cu toți ceilalți… a spus el cu glas stins.
Vizitatorii au rămas tăcuți, lăsându-l pe bătrân să își adune
gândurile.
— Înfruntând mari riscuri, un avion al CIA a zburat până la
Lhasa ca să ne evacueze. Abia am decolat sub focul soldaților
chinezi. Au avariat unul dintre motoarele avionului, care a reușit
totuși să își continue zborul. Vremea era proastă, și am nimerit
într-o zonă cu viscol puternic. Avionul era purtat de colo-colo pe
cer. Am lovit un munte, iar eu am fost azvârlit pe o ușă distrusă.
Avionul a mai zburat o vreme, apoi s-a prăbușit. Eu încă aveam
aceste relicve sub haină.
Dirk, Summer și Norsang s-au mirat.
— Dar cum de ați supraviețuit? a întrebat Summer.
— Am fost aruncat pe un ghețar acoperit de zăpadă proaspăt
căzută. Când mi-am recăpătat cunoștința, abia mă puteam mișca.
Mi-am fracturat pelvisul și un picior, a spus el, făcând semn spre
piciorul drept. M-am târât toată noaptea doar pe coate. Ninsoarea
a încetat a doua zi dimineață, și am fost găsit, abia trăgându-mi
sufletul, de niște negustori nepalezi. Ei m-au îngrijit și m-au
ajutat să trec munții până în Nepal.
În timp ce Dirk și Summer au rămas ca înmărmuriți și fascinați
de acea poveste, Norsang s-a uitat cu un interes renăscut la
sculpturile thokcha. Ram a observat acest lucru.
— Le poți duce la Mănăstirea Namgyal pentru a le da
Oracolului Nechung.
— Un dar foarte frumos, a spus Norsang. Oracolul va fi foarte
încântat.
— Trebuie să le mulțumească acestor descoperitori, a spus
Ram, făcând semn spre Dirk și Summer.
— Desigur! Ram-la, vă întreb din nou, ați primit artefactele
după ce Sfinția Sa a fost evacuată din Lhasa?
— Da, dar după câteva ore sau o zi de la plecarea lui.
— Ș i chinezii nu au jefuit templul?
— Acolo erau milițieni chinezi, dar nu am aflat dacă a fost furat
sau distrus ceva. În oraș domnea panica. Forțele chineze fuseseră
mobilizate în vestul orașului, și se zvonea că erau pe cale să îl
aresteze pe Dalai Lama. De aceea am intervenit.
— În mănăstire mai era o relicvă sfântă, a intervenit Norsang.
Se numea Idolul Nechung. Ș tii cumva dacă mai este acolo?
— Era, dar călugărul l-a luat cu el.
— Care călugăr?
— Thupten Gungtsen, cel de care am vorbit mai devreme. A fost
un om foarte curajos. Ș i puternic. A cărat idolul tot drumul până
la aerodrom. Cred că avea în jur de douăzeci de kilograme.
 — A fost… luat cu dumneavoastră? În acel zbor de la Lhasa?
— Da! a spus Ram. S-a pierdut când Gungtsen și oamenii mei
au pierit după prăbușirea avionului.
Summer a văzut că Norsang a pălit la față.
— Care e semnificația Idolului Nechung?
— Mănăstirea Nechung este una dintre cele mai sacre din Tibet,
a spus el. A fost sediul istoric al Oracolului de Stat, cel puțin până
în 1959.
— Ce este Oracolul de Stat? a întrebat Dirk.
— În Tibet, un oracol este o persoană reîncarnată, care
acționează ca medium cu o zeitate spirituală, a spus Norsang.
Oracolul are un rol important, pentru că descifrează evenimentele
și prezice viitorul. Oracolul Nechung este mediumul nostru cel
mai important. El ține legătura cu Pehar, protectorul divin al lui
Dalai Lama și cu guvernul tibetan în exil. În acest rol de Oracol de
Stat este unul dintre cei mai credincioși sfetnici ai Sfinției Sale.
— Oracolul Nechung mai trăiește aici, în McLeod Ganj? a
întrebat Summer.
— Da, sigur, a spus Norsang. Însă Idolul Nechung…
— Acest Idol are o mare importanță pentru Oracol, adevărat? a
spus Ram. Așa mi-a spus Gungtsen.
Norsang a dat încet din cap.
— E o chestiune de mare preocupare pentru lama bătrâni, mai
ales acum, când actualul Dalai Lama își trage ultimele răsuflări.
Ram a dat aprobator din cap.
— În problema reîncarnării lui.
— În problema asta nu există implicații politice, a spus
Norsang. Chinezii abia așteaptă să îl aleagă pe următorul Dalai
Lama pentru a exercita controlul asupra tuturor tibetanilor, chiar
și asupra celui din afara țării. Dacă ar deține Idolul, asta ar putea
reprezenta o susținere mai convingătoare din partea lor… ori
poate pentru a împiedica pe Dalai Lama să se reîncarneze.
— Ș i Idolul Nechung este făcut tot din thokcha? a întrebat
Summer.
— Da!
— Fie și numai asta ar face ca Idolul să devină o țintă a
chinezilor,
Norsang s-a uitat spre bătrân, și l-a întrebat:
 — Putea rămâne întreg după prăbușirea avionului?
— Da, e foarte posibil, a spus Ram. Din câte știu, epava nu a
fost descoperită la data accidentului. Bineînțeles, au trecut mulți
ani de atunci, însă prăbușirea a avut loc într-o zonă îndepărtată
din munți
Norsang s-a ridicat și a început să pășească prin cameră. S-a
oprit și a îngenuncheat în fața bătrânului războinic.
— Ram-la, crezi că ai putea identifica locul în care s-a prăbușit
avionul acela?
Ram și-a lăsat o mână pe umărul lui Norsang și a clătinat din
cap,
— V-aș putea spune doar care era zona.
Ș chiopătând, s-a apropiat de un raft de bibliotecă și s-a întors
cu o hartă veche a munților Himalaya. A desfășurat-o pe masă și a
examinat-o preț de câteva secunde. Apoi a plimbat un deget
dinspre locul în care se aflau spre nordul Indiei, urmând șirul de
munți ai Himalayei, spre est, peste Nepal. A ezitat o clipă în
dreptul unei proeminențe mici a teritoriului Indiei, care apărea în
munții dintre Nepal și Bhutan.
— S-a întâmplat aici, în zona asta, care se numește Sikkim.
S-a apropiat de un birou, a căutat într-un sertar o lupă, după
care s-a întors cu o altă hartă.
— Am fost transportat în josul muntelui pe o vale lungă, până
la casa unui cioban din Rakamo, iar apoi până în satul Dambung.
A căutat locul pe hartă, dar nu l-a găsit. Stați puțin, e în apropiere
de Lachung. A arătat spre un orășel marcat pe hartă, după care a
dus degetul spre nord-est, urmând contururile munților.
Dambung trebuie să se afle prin apropiere, probabil la vreo șapte
kilometri de Lachung. Asta ar trebui să fie valea. Apoi a arătat
spre o vale îndepărtată care se extindea spre nord între două
creste înalte. La baza piscurilor de la capătul văii. Cred că acolo
am fost găsit.
Norsang și-a notat cu atenție descrierile făcute de bătrân.
— Pot împrumuta harta asta?
— Bineînțeles, a spus Ram, și a încercuit zona.
Norsang a rămas tăcut un moment.
— Îți mulțumesc, Ram-la! O să caut Idolul Nechung în munții
de acolo. Dacă-ți mai amintești ceva, te rog să iei legătura cu
mănăstirea de la Tsuglagkhan.
Bătrânul a bătut cu palma cercul de pe hartă.
— Trebuie să fii foarte precaut. Granița cu Tibetul trece pe
versantul estic al văii. Nu trebuie să treci în Tibet. Dacă te
capturează chinezii acolo, o să dispari într-o închisoare pentru tot
restul zilelor.
— Munții pe care i-ai descris sunt în India, a spus Norsang. Nu
va fi nevoie să intru în Tibet.
— Cu toate astea, zona e foarte accidentată ca să cauți singur.
— Da…
Norsang a examinat harta cu un amestec de speranță și groază.
În cameră s-a lăsat liniștea, după care Dirk s-a uitat la sora sa
și s-a întors spre Norsang.
— Te vom ajuta noi.
— Voi? s-a mirat Norsang. Dar ați făcut deja destule.
— Putem face și mai mult, a spus Dirk. Avem acces la imagini
din satelit și vom folosi modelarea pe computer și astfel reducem
zona de căutare. Dacă Idolul Nechung e atât de important, vrem
să dăm o mână de ajutor.
— Avem multă experiență în descoperirea epavelor de nave, a
adăugat Summer. Am găsit deja un avion în Filipine. Ar fi
distractiv să mai găsim unul.
— O expediție în Himalaya poate fi distractivă?
Ram s-a uitat la Norsang și amândoi au început să râdă.
Summer nu a văzut latura amuzantă, s-a întors spre fratele ei
și s-a uitat speriată la el.
— Ce-am făcut de data asta? a întrebat ea în șoaptă.
 37

Margot a fost cea care a zărit structura, un mic adăpost

improvizat, ascuns de niște tufișuri, nu departe de plajă. Ea, Pitt
și Giordino au ieșit din golfulețul măturat de vânt, unde ploaia
torențială îi izbea cu stropi grei, făcându-i să simtă usturimi pe
piele. Au găsit puțin adăpost sub vegetația tropicală scundă, și s-
au îndreptat spre mica structură.
Era construită din trunchiuri de palmieri, aranjate în jurul
bazei unui banian. Frunzele de palmier care alcătuiau acoperișul
nu permiteau pătrunderea ploii. Margot a găsit intrarea îngustă în
partea din spate, cu fața spre insulă. Ea a ocolit o groapă pentru
jăratic și s-a adăpostit de ploaie. Pitt și Giordino au urmat-o și au
constatat că structura era mai spațioasă decât părea când era
văzută din afară, într-un colț era o legătură de lemne de foc,
alături de o oală din fontă, iar de-a lungul unui perete era o bancă
sculptată dintr-un trunchi de copac. Nisipul care alcătuia
podeaua era presărat cu chiștoace, iar Pitt a observat oase de
pește prăfuite în groapa pentru jăratic, precum și o sticlă goală în
care fusese o băutură alcoolică.
— Nu e Taj Mahal, a spus Giordino, dar măcar nu ne înecăm în
ploaia asta.
După ce și-a adaptat ochii la interiorul cufundat în
semiîntuneric, Pitt a observat un cuțit ruginit pentru pește și un
năvod vechi agățat pe un perete.
Asta trebuie să fie coliba unui pescar, folosită pe vreme rea.
— Ori poate o colibă pentru petreceri, a spus Giordino, ridicând
sticla și vărsând din ea o mână de nisip.
Pitt a luat sticla de la Giordino.
— Ce-ar fi să facem puțină căldură? a făcut semn spre legătura
de lemne. Ș i eu o să pregătesc niște băuturi.
— S-a făcut!
Giordino a luat câteva lemne din morman și le-a aranjat în
formă de cort. A așezat iască deasupra și a construit o structură
în jurul ei, folosind crengi subțiri, având la îndemână și lemne mai
groase. Cu bricheta Zippo pe care o folosea pentru a-și aprinde
trabucurile, a aprins iasca și, pe măsură ce flăcările au crescut, a
pus lemne mai groase pe foc. După câteva minute, a reușit să
obțină un foc cu flăcări mari care a încălzit coliba.
Pitt a luat sticla de băutură, împreună cu altele două pe care
le-a găsit pe bancă, și s-a dus afară, spre un colț al colibei, pe
unde se scurgea apa de ploaie de pe acoperiș. A folosit apa pentru
a clăti sticlele, apoi le-a umplut, a revenit cu ele și le-a așezat în
picioare în mijlocul focului aprins de Giordino.
— Sper că nu vor crăpa, ca să strice bunătate de foc, a spus
Giordino.
— E posibil, dar sunt rezistente. Îți sugerez să le scoți din foc la
scurt timp după ce apa începe să fiarbă.
Au urmărit totul câteva minute, după care apa a început să
bolborosească. Giordino a folosit două bețe ca pe un clește și a
scos sticlele din foc, lăsându-le să se răcească.
— Uitați-vă la voi, a spus Margot, și s-a ghemuit aproape de foc.
Am naufragiat cu doi cercetași.
Giordino s-a întins pe nisip.
— Bine era dacă primeam insigna pentru confecționarea de
hamace…
Până când apa fiartă s-a răcit îndeajuns pentru a putea fi
băută, furtuna tropicală s-a dezlănțuit cu toată forța. Micuța
insulă se afla în mijlocul unei zone cunoscute sub numele de
Aleea Taifunelor. Probabil că zona era bântuită de cel puțin
douăzeci de asemenea fenomene care se formau în Pacific, în
apropiere de insulele Mariane. După standardele istorice, furtuna
aceasta era blândă, dar tot își merita numele de taifun, dacă
vântul avea viteza de peste 112 kilometri pe oră.
Vântul trecea șuierând prin colibă, stârnind cenușa din groapa
cu foc. Însă structura fusese construită temeinic, și rezista
furtunii, permițând pătrunderea unei cantități mici de apă
înăuntru. Cei din colibă nu puteau face altceva decât să aștepte
potolirea furtunii, și asta le-a convenit de minune. Epuizați după
încercările prin care trecuseră, s-au întins lângă foc. După ce li s-
au uscat hainele, au dormit toată noaptea, cât a ținut vijelia.
Margot s-a trezit a doua zi dimineață și l-a văzut pe Giordino
alimentând focul.
El a văzut-o mișcându-se.
— Ai dormit bine?
— Buștean, a zis ea, și s-a uitat în jur. Unde e Dirk? a întrebat,
observând că Pitt lipsea.
— Încearcă să găsească totuși ceva de mâncare. I-a clipit
glumeț. Sper că nu ești prea flămândă.
Pitt a apărut câteva minute mai târziu aducând câteva fructe de
mango și ceva mare de culoare verde deschis, care avea forma
unui grepfrut.
— Micul dejun e servit, a spus el. Încă n-o să murim de foame.
A luat cuțitul pentru pește și a trecut lama prin foc, după care a
tăiat în felii fructele de mango.
— Bune și coapte, a spus Margot după ce a mușcat dintr-o felie.
Pitt a făcut semn către intrarea în colibă.
— E un copac plin de fructe după colț.
Ea s-a uitat la fructul de culoare verzuie.
— Acela ce e?
— Fructul arborelui de pâine. Numai că fructele sunt sus, în
copac. M-am gândit să încerc unul, doar de gust.
— Se pot consuma crude?
— Dacă sunt coapte bine. Noi o să-l coacem, ca să fim siguri.
Pitt a tăiat fructul în felii și le-a prăjit pe un băț, ca pe bezele.
Margot a luat prima bucată și, după ce a mușcat din ea, a dat
aprobator din cap.
— Gustul îmi amintește de cartof.
— Căpitanul Bligh nu căuta fructe de arbore de pâine când a
avut loc revolta de pe Bounty? a întrebat Giordino.
— Da! a spus Pitt, și a izbucnit în râs. Dar să nu-ți vină vreo
idee.
După ce au terminat fructul, Pitt, a privit spre intrarea în
colibă.
— Văd că ploaia a încetat. Deocamdată. Cred că o să fac o
plimbare până pe partea de sus a insulei ca să privesc în jur. S-a
întors spre Margot. Vrei să mergi cu mine?
— Sigur! Ar fi cazul să mă dezmorțesc puțin.
— Cât voi mergeți să vă bucurați de natură, a spus Giordino, eu
mă duc să văd ce alte avarii mai are Stingray.
Pitt și Margot au plecat spre sud, de-a lungul plajei, către
capătul golfulețului, unde nisipul făcea loc stâncilor negre. Au
urmat linia coastei, mergând de-a lungul unei terase care urca,
sfârșind printr-o faleză scurtă. Au urmărit câteva minute valurile
spărgându-se cu zgomot de rocile de jos, după care Pitt s-a uitat
spre zona de urcuș.
Vârful insulei era vizibil de pe faleză, și Pitt a pornit la drum
prin tufișurile dese. Partea vestică a insulei era năpădită de
vegetație tropicală, și au fost siliți să meargă șerpuit printre copaci
și desișuri, urcând treptat spre vârf.
— Nu m-ai prevenit că drumul va fi la deal, a spus Margot,
oprindu-se lângă un pâlc de bambuși ca să își tragă răsuflarea.
— Nu mai avem mult până în vârf, a spus Pitt.
Au continuat drumul câteva minute, ieșind din vegetația densă.
Pitt a cotit spre sud, unde terenul era mai lin, fiind acoperit doar
cu tufișuri scunde și iarbă. Au urcat până la o sută de metri de
vârf, unde panta era abruptă și iarba se rărea. Terenul expus
ducea printr-un coridor de lut roșu care era alunecos și înnoroit
după ploaia abundentă.
Au urcat panta cu precauție, dar au alunecat din când în când,
stropindu-și hainele cu noroi. Pitt a pornit în frunte, către o terasă
stâncoasă și niște copaci prăbușiți, unde au scăpat de solul
alunecos și s-au putut odihni.
— Să găsim un drum de coborâre mai curat, a spus Pitt, în
timp ce își curăța pantalonii de noroi.
Margot s-a uitat la hainele mânjite ale amândurora și a pufnit
în râs.
— Sper că Al o să ne lase să intrăm în colibă.
De acolo până la vârful stâncos a fost un urcuș scurt, iar odată
ajunși, au avut o vedere neîngrădită a insulei. Deși ploaia
încetase, vântul bătea în rafale pe vârf, iar Margot a început
curând să tremure cât au explorat din ochi căminul lor temporar.
Spre est, valurile oceanului se spărgeau înspumate de linia
țărmului. Aproape toată jumătatea estică a insulei era o pantă
abruptă și dezgolită, care cobora brusc spre mare. Însă jumătatea
vestică, ferită de vânturile predominante, avea o vegetație
luxuriantă.
Pitt a scrutat perimetrul insulei și a tras concluzia că exista
doar un loc pe unde era posibil să ajungă pe mal, acesta fiind
golfulețul pe care îl descoperiseră ei. Privind în jos, spre inelul mic
de apă liniștită, Pitt a văzut submersibilul și pe Giordino făcându-
și de lucru pe lângă el.
 — Dirk, ia te uită!
Cu părul fluturând în vânt, Margot stătea cu fața spre est și
arăta cu degetul spre mare.
În larg, cerul și oceanul continuau să fie un vârtej confuz de
griuri. Nori negri de furtună se rostogoleau într-un șir neîntrerupt
dinspre est, slobozind torente de ploaie. Vântul puternic biciuia
apa mării, ridicând valuri brizante de culoare plumburie, care
loveau insula.
Însă în depărtare, dincolo de vârful degetului lui Margot, Pitt a
detectat altceva. O navă mică se îndrepta spre insulă.
Ș i ea avea o culoare cenușie.
 38

Micul avion comercial a coborât din cerul albastru și cristalin.

Legănându-și aripile pentru a se alinia, avionul s-a așezat lin pe
singura pistă a Aeroportului Pakyong, Dirk a coborât primul din
avion, sărind pe pistă și întinzându-și brațele în aerul montan
răcoros și proaspăt. Summer și Norsang l-au urmat la câțiva pași,
după care au apărut și doi agenți de securitate tibetani. Dirk și
Summer nu puteau pronunța numele lor foarte lungi, de aceea se
adresau cu Tash către agentul mai înalt și cu Arie către celălalt.
Summer a contemplat munții înalți înverziți care înconjurau
aeroportul.
— Nu văd zăpadă deloc! Poate scăpăm de frig!
— Nu te bizui pe asta, i-a spus Dirk. M-am uitat la fotografiile
din satelit. Pe versanții mai înalți spre care mergem e zăpadă din
belșug.
Călătoriseră aproape 1120 de kilometri la est față de New Delhi,
până în statul indian Sikkim. Aflat în colțul de nord-est al Indiei,
Sikkim era un teritoriu ca un deget, care pătrundea în munții
Himalaya, fiind înconjurat de Nepal la vest, Bhutan spre est și
Tibet spre nord și nord-est. Mai mult de o treime din suprafața
statului Sikkim era declarată parc național, iar munții de acolo,
printre care se număra și cel de-al treilea ca înălțime din lume,
erau zonele cele mai aspre și mai îndepărtate ale lanțului
himalayan.
— Să ne luăm bagajele, a spus Norsang. Ar trebui să ne aștepte
o mașină.
Înainte de a pleca pe calea aerului, Dirk și Summer își
cumpăraseră în grabă din New Delhi ghete, jachete și echipament
de camping. După ce evaluaseră fotografiile din satelit, pe care
Hiram Yaeger le trimisese de la sediul NUMA, Dirk insistase să
treacă și pe la un magazin cu articole pentru scufundări. În vreme
ce fiecare își recupera rucsacul masiv din cala de bagaje, Summer
a observat că toți cei trei tibetani și-au verificat imediat pistoalele
marca Glock, pentru a vedea dacă ajunseseră intacte.
În interiorul terminalului, s-au apropiat de un bărbat cu barbă
de la biroul de închiriere mașini, care a examinat pașaportul lui
Norsang și l-a întrebat privind planurile lor de călătorie.
 — Sperăm să facem o explorare în Parcul Național
Khangehendzonga, a spus Norsang.
— Aveți permise de călătorie? Ele sunt necesare în nordul
statului Sikkim.
Norsang i-a arătat permisele, pe care le obținuseră la New
Delhi, cu ajutorul Administrației Centrale Tibetane.
Omul i-a dat lui Norsang cheia unei furgonete și i-a făcut semn
să se ducă în parcare.
— S-ar putea ca pe drum să dați de avalanșe, de aceea vă
recomand să fiți prudenți.
După ce grupul a ieșit din clădire, a scos un telefon celular și,
urmărind pe o ferestruică grupul îndepărtându-se, a dat un apel.
Vizitatorii și-au îngrămădit lucrurile într-o furgonetă albă și
lovită peste tot, marca Tata, și Norsang s-a urcat la volan. Au
condus spre nord, mergând pe drumul șerpuit prin câteva văi,
apoi au urcat spre orașul Gangtok, construit pe culmea unui deal.
Capitala statului Sikkim fusese în secolul al XIX-lea centrul
rutei comerciale dintre Lhasa și Calcutta. Mai recent, Gangtok
devenise o bază pentru ecoturism, precum și un centru comercial
în dezvoltare, după ce o trecătoare montană spre Tibet fusese
redeschisă pentru comerț în anul 2006.
După ce au oprit să mănânce de prânz la un restaurant
vegetarian, au descoperit o băcănie și au făcut provizii de apă și
mâncare pentru o săptămână. În timp ce încărcau totul în
furgonetă, Summer a întrebat:
— Acolo unde mergem noi există catâri de povară?
— Nu! a spus Norsang. Dar, dacă suntem norocoși, poate găsim
niște iaci.
Au părăsit mediul civilizat și clima temperată a orașului
Gangtok și au pornit în adevărata călătorie spre Himalaya.
Vegetația bogată, chiar luxuriantă, a devenit o sălbăticie alpină pe
măsură ce au ajuns la altitudini mai mari. Curând, temperatura a
scăzut, iar munții cu creste înzăpezite mărgineau drumul. Spre
vest, prezența dominatoare a Kangehenjunga, un pisc ce se ridica
la 8 534 de metri, ocupa deseori tot orizontul.
În timp ce înaintau prin văi înguste, versantele munților
deveneau tot mai abrupte. Drumurile erau denivelate și înguste și,
precum avertizase bărbatul de la agenția de închirieri mașini, erau
presărate de urmele unor avalanșe. În nordul statului Sikkim se
înregistra un amestec primejdios de geologie instabilă și frecvente
activități seismice. Când apăreau și ploile musonice, foarte
abundente, alunecările de teren erau frecvente și aleatorii.
Norsang s-a văzut silit să treacă peste niște mormane de resturi
de pământ și pietre prăbușite. În câteva rânduri, s-au văzut siliți
să oprească și să îndepărteze bolovani de pe șosea pentru ca
furgonetă să își poată continua drumul. Deoarece se lăsa
întunericul, au oprit la confluența a două râuri, în orășelul
Lachung.
— Rămânem aici peste noapte, a spus Norsang. Drumul
principal merge spre est, însă noi trebuie să continuăm spre nord.
Mai departe de aici nu par să existe locuri în care să găsim hrană
și cazare.
— Asta nu mă deranjează, a spus Summer, admirând orășelul
montan care arăta colorat. Îmi doresc un pat moale în locul unui
sac de dormit.
— Asta va reprezenta și o ocazie bună pentru a ne aclimatiza cu
altitudinea, a spus Norsang.
Au găsit o mică pensiune și au închiriat cinci camere. În timp
ce își căra rucsacul pe scări, Summer a fost cât pe ce să se
prăbușească în încercarea de a-și recăpăta suflul.
— Bun venit la altitudinea de peste 2 700 de metri, a spus
Dirk, deși chiar și el gâfâia, încercând să respire normal.
Norsang a rămas pe palier și s-a aplecat de râs văzând chinurile
prin care treceau cei doi. La fel ca mulți tibetani, el descoperea
scene umoristice, dar prietenoase, în strădaniile altora.
Grupul s-a reunit pentru a lua cina în restaurantul pensiunii.
Tasli și Arie s-au așezat la o masă din spate, în vreme ce Dirk,
Summer și Norsang au ocupat o masă din apropierea intrării. Li s-
a servit ceai fierbinte de Sikkim, după care ei au comandat un
amestec de feluri vegetariene tipice pentru India și Nepal.
— Nu bem o bere după călătoria asta? a întrebat Summer, când
Dirk a comandat doar ceai.
— Am învățat cu chinuri că altitudinea și alcoolul nu fac bine
nimănui, a spus el, amintindu-și de un rău de altitudine pe care îl
suportase în cursul unei călătorii pentru a schia în Telluride 23.
23
Stațiune montană din statul Colorado (SUA), situată la aproximativ 2
 Li s-a servit un aperitiv compus din găluște nepaleze, numite
momos24, după care Norsang i-a întrebat pe cei doi ce planuri de
cercetare aveau. Dirk a desfășurat o imagine luată din satelit, pe
care o adusese din camera lui, și a așezat-o pe masă.
— Am primit asta cu puțin timp înainte de a pleca din McLeod
Ganj, a spus el. L-am rugat pe expertul nostru în computere de la
NUMA să încerce să calculeze o grilă de căutare în baza
informațiilor furnizate de Ram și a evidențelor păstrate de CIA.
Norsang s-a uitat la fotografie. Înfățișa o vale lungă ce se
întindea de la partea de jos a paginii, flancată de șiruri înalte de
munți spre est și vest. Valea se încheia în apropierea unui grup de
piscuri înzăpezite, care se întindeau pe treimea superioară a
paginii. În unele locuri, peste teren erau suprapuse linii și casete
de un galben sclipitor.
— Unde este de fapt acest loc? a întrebat Norsang.
— Nu departe de aici. Ram ne-a spus că întâi a fost dus la o
casă dintr-un loc numit Rakamo, apoi el s-a vindecat în satul
Dambung. Numele Rakamo ne-a indus în eroare, deoarece se pare
că nu mai există. Dar Hiram Yaeger, expertul nostru în
computere, a reușit să descopere acel loc pe o hartă veche, pe care
a transpus-o pe imaginea din satelit, cea de aici.
Dirk a arătat către un cerculeț galben din partea de jos.
— Dacă ne uităm mai atent, a spus Summer, se poate vedea
ceva ce pare a fi o casă dărăpănată sau o structură oarecare.
Norsang a examinat fotografia și a dat aprobator din cap.
— Da, o văd. Aproape de ea e un luminiș, probabil o pășune.
Ram ne-a spus că negustorii l-au dus în vale, la casa unui păstor.
Probabil că pe vremea aceea acolo existau iaci.
— Asta trebuie să fie valea. Dirk și-a plimbat degetul de-a
lungul unei linii punctate de culoare galbenă, care mergea spre
partea centrală a fotografiei. Nu putea fi dus la Rakamo decât
dacă era coborât pe aici. E aproape sigur că a fost găsit în munții
de la capătul nordic al văii.
Valea se întindea spre nord, cotind ușor spre est, după care se
încheia printr-un canion. Un șir înalt de munți bloca valea,
mergând de la sud-vest spre nord-est. Pe înălțimile lanțului, la

700 de metri altitudine.

24
Delicatese tipice pentru Nepal și Tibet
nord și sud, se aflau ghețari, iar la altitudini mai mici existau
câteva lacuri mici. Tot terenul părea accidentat și greu accesibil.
— Cum se numesc munții ăștia doi?
Norsang a arătat cu degetul spre doi munți proeminenți care
dominau partea de sus a imaginii.
Dirk a clătinat din cap.
— Nu am putut găsi numele folosite de localnici. Fac parte
dintr-o rezervație naturală și sunt foarte departe. Spre vest se află
o vale numită Yumthang. Spre est e granița cu Tibetul. Nu există
drumuri de niciun fel și nu se desfășoară activități vizibile în
vecinătatea lor.
— Da, în Himalaya există mai mult de cincizeci de vârfuri cu
înălțimea de peste 6 900 de metri, a spus Norsang. Cei sub
altitudinea asta nici nu pot fi numiți. Dar acesta este un semn
încurajator că s-ar putea ca obiectivul nostru să fi rămas
netulburat. Unde credeți că s-ar fi putut prăbuși?
— Aici lucrurile devin riscante, a spus Dirk. Nu știm cât de
mult s-a deplasat Ram pe munte… sau pe care munte s-a
întâmplat asta. S-a târât câteva ore și a spus că a mers la vale. Să
fi parcurs doi, trei kilometri? Ori mai mult?
— Ram e un om foarte călit. Nu m-aș îndoi de capacitatea lui în
asemenea circumstanțe.
— E bine de știut asta, în baza grilei noastre primare de
căutare. În computer s-a introdus culoarul presupus de zbor între
Lhasa și Darjeeling, precum și aproximări ale condițiilor
meteorologice.
— Hiram a stabilit destinația avionului? a întrebat Summer.
— Gherilele tibetane acționau cu precădere pornind din zona
asta. Hiram a găsit dovezi că o linie aeriană deținută de CIA,
numită Transport Aerian Civil, făcea curse regulate de la
Darjeeling și sprijinea acțiunile din Tibet. A mai găsit și referiri la
un aparat C-47 care a dispărut în martie 1959, de aceea
consideră că lucrurile se leagă. Hiram a rulat simulări pe
computer folosind un scenariu combinat: defectarea a unui motor
și condiții meteorologice nefavorabile ca fiind cauza prăbușirii.
— Cum ar putea ști computerul toate astea? a întrebat
Norsang.
— Se face o estimare în baza experienței căpătate în cel de-al
Doilea Război Mondial, a spus Dirk. E greu de crezut, dar în
timpul războiului s-au pierdut în jur de șase sute de avioane de
transport în Himalaya. Ele îi aprovizionau pe naționaliștii chinezi.
Aparatele C-46 și C-47 au suferit din cauza turbulențelor și
givrajului, dar și a defecțiunilor mecanice.
— Ș ase sute de avioane… Îngrozitor! a spus Summer. Cum vom
ști dacă îl găsim pe cel care trebuie?
— Traseele obișnuite de transport erau mult mai departe spre
est, așa că asta nu trebuie să ne îngrijoreze. Dirk a revenit la
imaginea din satelit. Simulările pe computer sugerează că avionul
a lovit versantul nordic al unuia dintre acești doi munți din
centru, la capătul canionului închis. A arătat spre două pătrățele
galbene suprapuse aproape de culmea nordică a fiecărui munte.
Cel din sud-vest este mai înalt, așa că aș propune să începem de
acolo căutarea.
— E logic așa. Ce reprezintă casetele astea galbene? a spus
Norsang, și a arătat spre șase asemenea pătrățele, trasate la nord
de cele două piscuri.
— Din păcate, locuri suplimentare de căutare. Adevărul este că
acel avion se putea prăbuși oriunde în munții de aici.
— Nu mi-am adus rachete de zăpadă, a spus Summer, după ce
a observat pete albe vizibile pe culmi.
— Încă un risc, a spus Dirk. S-ar putea ca epava să fie
îngropată în zăpadă, caz în care vom avea șanse reduse de a o
găsi. Însă deocamdată, doar culmile cele mai înalte sunt
înzăpezite.
— Se pare că nu au căzut ninsori masive în toamna asta, a
spus Norsang. Terenul pare curat pentru acea altitudine. De unde
recomanzi să începem căutarea?
— Aceste prime două careuri prezintă cea mai mare
probabilitate, însă ele sunt la altitudinea cea mai mare și va trebui
să urcăm din greu ca să ajungem acolo. În seara asta, Hiram va
rula câteva scenarii suplimentare și va stabili prioritățile în ceea
ce privește restul zonelor. O să iau legătura cu el după cină, cât
mai avem conexiune la internet.
Dirk a lăsat deoparte fotografia când pe masă le-au fost aduse
farfurii cu mâncare. Au început cu o supă cu tăiței, și au
continuat cu orez și linte, legume și curry. Dirk a renunțat și a
încercat să guste tongba, o bere făcută din mei, servită caldă într-
o cană din lemn de bambus.
După ce s-au simțit sătui și farfuriile au fost strânse de pe
masă, Dirk s-a scuzat și a plecat ca să vadă ce îi mai trimisese
Yaeger prin e-mail. Pentru desert, Norsang și Summer au
comandat lassi, un iaurt fermentat și îndulcit, o băutură
apreciată în India.
— Asta e prima ta vizită în munții Himalaya? a întrebat-o
Norsang.
— Da! Nu sunt chiar pasionată de ascensiuni montane. Eu și
Dirk am crescut în Hawaii, și ne-am petrecut mai toată viața în
apropierea oceanului.
— Tânjesc să ajung la ocean, a spus Norsang, însă munții sunt
mai importanți pentru mine. Sper că apreciezi frumusețea lor și
probabil că vei găsi iluminarea în timpul urcușului.
— Munții Himalaya reprezintă un loc spiritual pentru tibetani?
— Pentru toți budiștii, i-a răspuns el. Se crede că aici
sălășluiesc spiritele în care cred. Însă există și spirite rele și
demoni. De exemplu, nyen, sunt creaturi rele care cutreieră prin
munți. Iar alte spirite rele se află în lacuri și râuri.
— Ș i în apă?
— Da! Se spune că în fiecare lac trăiește un dragon.
— Ș i ne-ar putea face rău?
— Intrușii pot fi blestemați să sufere vătămări trupești sau boli,
dar sunt convins că o fată frumoasă din Hawaii nu va fi atacată
de spirite rele, a spus el, și a zâmbit.
— Dar tu respecți spiritele.
— Eu cred că nu e înțelept să îi superi pe alții, fie pe lumea
asta, fie pe cealaltă.
Summer era intrigată de acest bărbat. La fel ca mulți budiști,
manifesta un calm permanent, la care se adăuga o idee de umor.
Avea un sentiment puternic de stăpânire de sine, pe care îl
considera seducător.
— Mă frământă o întrebare, a spus ea. Cum împaci credința cu
necesitatea de a purta armă și, eventual, de a comite violențe în
cadrul misiunii tale?
— Pentru unii, e o problemă dificilă, a spus el. Însă Dalai Lama
reprezintă credința noastră. De aceea, pentru mine, protejarea
credinței noastre se situează deasupra oricăror contradicții.
— Ai locuit întotdeauna la Dharamsala?
— Da, mai puțin în perioada în care am fost încadrat în armata
Indiană. Bunicii mei au fugit din Tibet în anii ’50, în timpul
ocupației chineze. Au trecut munții în toiul iernii, având pe ei doar
hainele cu care plecaseră, și s-au stabilit în Dharamsala. Tatălui
meu îi plăcea să urce pe munte, astfel că eu și el am făcut multe
ascensiuni. În Tibet există patru piscuri sacre pe care amândoi
am visat mereu să le urcăm, dar acum acest lucru este imposibil.
— Nu te poți întoarce în Tibet?
— Așa cum stau lucrurile acolo, în niciun caz.
Chipul lui, care, de obicei, radia siguranța de sine, acum
exprima o idee de tristețe, a socotit Summer. El a surprins
privirea ei și i-a răspuns printr-un zâmbet.
— Ș i nici n-am ajuns vreodată în Hawaii, – a spus el. Poate că
într-o bună zi m-ai putea conduce pe acolo și să mă înveți să
dansez hula.
Summer i-a atins o mână și a râs.
— Dacă promiți să ții spiritele departe de noi cât ne aflăm în
munți, vei fi invitatul meu.
 39

— Ce părere ai de asta? a spus Pitt, văzând nava aflată în

depărtare. Deja ne vin ajutoare.
Margot l-a prins cu o mână de braț și l-a strâns tare.
— E nava comandoului. Nu vin aici ca să ne salveze, a spus ea
cu teamă în glas. Vin să mă ucidă.
Pitt s-a uitat mai atent, și a recunoscut nava auxiliară care se
aflase amarată alături de Melbourne, când o coborâseră pe Margot
din elicopter.
S-a întors spre ea, știind că amândoi căutau din ochi
submersibilul.
— De ce au înfruntat furtuna asta ca să vină până aici să te
caute?
— Au descoperit că dispărusem și, în mod corect, au bănuit că
am scăpat de pe vasul care se scufunda. Probabil că și-au dat
seama că i-am văzut ucigându-i pe marinarii voștri.
— Mai există și alte motive?
Margot și-a lăsat privirea în pământ.
— E vorba de Melbourne. Probabil că au descoperit adevărata ei
capacitate. Deja l-au torturat pe tata, iar apoi au făcut-o din nou
după ce eu am evadat de pe navă.
Având lacrimi în ochi, care i se scurgeau pe față, s-a uitat spre
Pitt.
— Ce fel de capacitate? a întrebat el.
— Cavitație ultrasonică de valuri submarine, a spus ea, apoi și-
a șters lacrimile. Tatăl meu făcea experimente cu valuri acustice,
ceva care se numește sonoliză25, la anumite frecvențe pentru a
descompune lava și formațiunile sedimentare ușoare de pe fundul
mării pentru a fi exploatate.
— Ca să ajungă la adevăratele zăcăminte.
— Exact! Pentru a extrage diamante. Aplicarea de valuri sonice
a avut rolul de a declanșa cavitația în lentilele de minereu
minuscule din lava de sub suprafață, care conțin apă. Cavitația
creează bule în lentilele de minereu, care se extind cu o forță
deosebită, dezagregând lava puțin câte puțin. Apoi puteam să
25
Sonoliză, termen care descrie descompunerea unor materiale cu
ajutorul ultrasunetelor.
ajungem sub capacele de lavă pentru a stabili dacă dedesubt
existau diamante. Când a început să testeze sistemul, tata a
obținut rezultate diverse pe fundul mării, însă a descoperit un
efect șocant.
— Putea schimba curenții de adâncime pentru a crea valuri
tsunami.
— Cum de ți-ai dat seama de asta?
— NUMA a efectuat cercetări privind modalități de a reduce
forța unui tsunami sau de a-l dirija în altă direcție folosind unde
acustice gravitaționale. Noi nu am reușit să descoperim soluția,
dar se pare că tatăl tău a găsit alt mijloc.
— Nu întru totul. Proiectul Cascada, așa cum l-am numit noi,
nu este capabil să genereze imediat valuri fizice. Însă, în locurile
potrivite, el poate redirecționa și amplifica forța curenților
submarini prin efectul de cavitație, creând un val de mare forță.
Mai ales în strâmtoarea Luzon și în apele înconjurătoare, unde
există curenți de adâncime foarte puternici.
— Marinarii numesc regiunea asta drept Marea Diavolului, a
spus Pitt. Așadar, sistemul poate genera valuri de suprafață?
Împotriva voinței ei, Margot a dat aprobator din cap.
— Acesta a fost ultimul aspect al cercetării și testării. Tata a
primit un contract din partea guvernului Taiwanului pentru a
crea această tehnologie. El nu a vrut să continue, însă oferta a
fost foarte generoasă, și a considerat că scopul merita eforturile.
Asta a asigurat costul construirii navei Melbourne, iar taiwanezii
au acordat drepturi de minerit în apele lor teritoriale în cadrul
unui acord de împărțire a câștigurilor obținute cu tatăl meu. El
este miner până în adâncul sufletului. El voia, de fapt, doar să
exploreze.
— Taiwan? Ce vor taiwanezii să facă acum cu această
tehnologie?
Margot a trasat un semicerc cu călcâiul pantofului în nisip.
— Vor să construiască un zid marin, ca să zicem așa. Folosind
dispozitive îndepărtate care să fie fixate sub apă în locuri-cheie în
jurul perimetrului vestic al insulei. În scopuri defensive.
— Împotriva unui tsunami?
Margot a dat afirmativ din cap.
— În situația în care China ar fi hotărât să lanseze un atac cu
nave amfibii. Asta ar fi permis Taiwanului să distrugă armata
invadatoare înainte ca ea să poată ajunge la țărm.
— E posibil așa ceva?
— Tatăl meu și inginerii taiwanezi care au participat la
elaborarea programului așa cred. Apele turbulente descoperite în
strâmtoarea Luzon se extind spre nord de ea. Dacă tehnologia
poate fi perfecționată și aplicată în zonele potrivite, ea este
posibilă.
— Prin urmare, valurile ciudate care au izbit Aparri și au
scufundat nava voastră de supraveghere nu au fost ciudățenii ale
naturii.
— Din păcate, nu. Membrii comandoului chinez au pătruns la
bord în timpul unei proceduri de testare și au influențat
operațiunile. Convertoarele de transmisie au rămas activate o
perioadă mai lungă, generând mai multe valuri. Când am fost
atacați, eu căutam alt loc pentru a testa sistemul.
— Observasem că nu aveți un sistem tradițional de sonar, a
spus Pitt. Cei din comando îl înțeleg?
Margot a ridicat din umeri.
— Tata susține că nu aveau idee de acest sistem când au urcat
la bord, și au lăsat impresia că au răpit nava noastră ca să facă
niște cercetări subacvatice. Poate că-i interesează doar
diamantele, dar mă tem că au descoperit capacitățile navei.
— Eu știu ce caută! Pitt i-a explicat despre racheta hipersonică
prăbușită și a făcut semn către vasul care se apropia. S-ar putea
să ne caute pe mine și pe Al.
— Asta explică tot ce am văzut pe punte, a spus ea. Voiau să
găsească însă ceva în partea de nord a strâmtorii. În orice caz,
suntem toți în pericol.
— Probabil că nu doar noi. Pitt s-a uitat la vasul cenușiu care
sălta pe valuri. Trebuie să mă duc la Al. Ar fi mai bine ca tu să
rămâi aici, la înălțime.
A făcut semn către partea nord-vestică a culmii, unde o
porțiune împădurită se întindea spre panta înierbată.
— Du-te spre copacii de acolo și ascunde-te printre stânci. Stai
ascunsă până mă întorc împreună cu Al.
Margot nu a agreat ideea de a rămâne singură, dar a înțeles
riscul.
 — O să aștept acolo. Să aveți grijă!
Apoi a plecat spre copaci și s-a ghemuit într-un spațiu gol
dintre câțiva bolovani.
Pitt s-a întors în direcție opusă și a pornit în fugă în josul
pantei. Pentru a evita terenul lutos și alunecos, s-a dus spre nord,
după care a coborât. După ce a parcurs o mică distanță prin
desișuri, a observat un pârâu mic și l-a folosit ca drum în josul
muntelui.
Terenul era totuși alunecos, și s-a dezechilibrat de câteva ori. S-
a văzut silit să meargă mai încet când a întâlnit în cale un pâlc
des de bambuși. După ce și-a croit drum printre copacii înalți, a
dat peste o pantă abruptă, cu vegetație foarte deasă. Albia
pârâului i-a oferit o deschidere printre tufișurile înalte și o vedere
spre mare. A continuat să coboare prin albia cu apa mică a
pârâului care se vărsa în mare la marginea golfulețului.
Când Pitt a ajuns pe plajă, Giordino stătea în apă până la talie
și lucra la propulsoarele submersibilului.
Giordino i-a văzut hainele înnoroite.
— Am pierdut invitația la turneul de lupte în noroi?
— Ai ratat câteva căzături sănătoase, a spus Pitt. Ne așteaptă
necazuri. Un grup înarmat de pe Melbourne, iar indivizii nu vor fi
fericiți să ne găsească aici.
— Cum de ne-au urmărit până aici?
— Nu știu. Dar s-ar putea să o caute pe Margot.
— Ea e bine?
— Da, am lăsat-o pe culme. A făcut semn către submersibil.
Trebuie să scăpăm de motorul rachetei. Crezi că mai ai curent de
ajuns ca să ridici brațul hidraulic?
— Ț ine-ți răsuflarea și vom afla.
Giordino a urcat în submersibil și s-a așezat pe scaunul
copilotului. Urmând propriul sfat, și-a ținut răsuflarea și a activat
manipulatorul. Spre surprinderea lui, brațul s-a ridicat fără
probleme, și gheara din aluminiu a eliberat motorul rachetei. A
reușit să întoarcă brațul aproape jumătate de metru, după care
nu a mai putut comanda nimic din cauză că bateriile au cedat.
— Să nu-mi ceri și alte miracole pe ziua de azi, a spus el,
coborând din submersibil.
— Fără miracole, ci doar mușchi.
 Lăsându-și o mână pe motor, Pitt a rămas în apă.
L-a așteptat pe puternicul lui prieten să i se alăture și au
încercat împreună să tragă ansamblul rachetei de pe patinele
submersibilului. Acesta cântărea peste 100 de kilograme, dar,
opintindu-se și gâfâind la unison, au reușit să îl miște puțin câte
puțin.
După ce l-au eliberat de pe submersibil, au descoperit că îl
puteau târî pe nisipul tare al golfulețului. Trăgându-l paralel cu
Stingray, au reușit să îl ducă la vreo șase metri depărtare. Apoi s-
au scufundat și l-au tras cât de adânc au putut. Au ieșit la
suprafață și au urcat pe submersibil ca să își admire opera. Cum
apa golfulețului era agitată și motorul se afla la o oarecare
adâncime, el rămăsese ascuns vederii.
— De ce avem nevoie pentru roșu, alb și albastru26, a mormăit
Giordino, ștergându-și ochii de apa sărată.
Cei doi au mers spre mal și au traversat plaja spre colibă, de
unde Pitt a luat cuțitul pentru pește.
Giordino s-a uitat printre stinghiile adăpostului.
— Ne sosesc oaspeții!
Vasul cenușiu era vizibil în larg, la mică distanță de intrarea în
golfuleț. A rămas pe loc câteva momente, apoi și-a schimbat
cursul și a accelerat prin brizanți ca să ajungă la golfuleț.
Pitt și Giordino s-au furișat în junglă, și au urcat o mică
distanță, după care Pitt a cotit brusc spre sud.
— Ș tii o scurtătură? l-a întrebat Giordino.
— Nu, dar e mai ușor pe aici, plus că putem vedea.
Pitt a mers în lateral până când au ajuns la ravena prin care
curgea pârâul. Au urcat puțin până când au ajuns la deschizătura
din coronament. După câțiva metri, s-a ghemuit înapoia unor
bolovani mari din mijlocul pârâului a cărui apă clipocea.
Giordino l-a urmat, apoi s-a uitat la albia pârâului, care șerpuia
până spre culmea insulei.
— Frumoasă scară în susul muntelui.
— Păcat că n-am descoperit-o mai devreme, a spus Pitt. La
poale, tufișurile o ascund.
Au privit în jos printr-o deschizătură îngustă, care era înghițită
de un zid de copaci și vegetație care se afla aproape de plajă. Spre
26
Referire la drapelul american, care are aceste culori.
dreapta lor aveau o vedere bună spre vasul cenușiu, care a intrat
în golfuleț și a eșuat pe nisip alături de submersibilul NUMA.
 40

Înainte ca vasul să ajungă pe plajă, Ning a folosit aparatul de

radio recepție și l-a apelat pe Zheng, care se afla pe Melbourne.
— Am găsit submersibilul NUMA, a spus el, și surprinderea lui
a răzbătut în tonul vocii. E aici, pe insulă.
— Ș i operatorii sunt în viață?
— Nu știu! Vom investiga!
— Să-i prindeți vii, dacă se poate, a spus Zheng. Vreau să știu
ce au recuperat.
Vasul stătea așezat pe nisip alături de Stingray. O echipă
formată din patru oameni ai comandoului a ocupat o poziție
defensivă în jurul ambelor vase, și Ning s-a îndreptat spre
submersibil având pistolul în mână.
A examinat exteriorul și a observat vopseaua zgâriată, farurile și
propulsoarele avariate, după care a urcat în el pe trapa de acces.
A constatat că înăuntru nu era nimeni, astfel că a ieșit și a sărit în
apă. Apoi a verificat coșul de la prova. S-a uitat de jur-împrejur, și
s-a alăturat celorlalți membri ai comandoului..
Unul dintre pușcași a arătat spre coliba de pescar.
— Domnule, acolo e o structură!
Ning a dat aprobator din cap, dar a ezitat când a văzut urme de
tălpi pe nisip, traversând plaja spre capătul sudic al golfulețului.
S-a dus până la colibă însoțit de un soldat, dar, în afara câtorva
sticle cu apă și coji proaspete de fructe, nu a găsit altceva de
interes. S-a aplecat și a coborât mâinile spre groapa de jeratic.
— Încă e cald. Au fost aici până de curând.
S-a întors spre plajă și a privit spre vârful insulei, după care și-
a adunat echipa.
— Partea dinspre vânt a insulei e lipsită de vegetație. Nu au
unde să se ascundă acolo, deci probabil că se află în jungla de
deasupra noastră. A făcut semn către capătul sudic al
golfulețului. Voi doi, duceți-vă pe urmele acelea spre sud, iar după
aceea urcați pe la liziera junglei până în vârful muntelui.
S-a întors și a arătat în sensul opus.
— Restul, vă deplasați la cincizeci de metri spre nord față de
colibă și începeți urcușul de acolo. Ne întâlnim pe culme, după
care coborâm spre mijlocul golfului. Încercați să-i capturați în
viață!
— Dar dacă sunt înarmați? a întrebat unul dintre soldați.
— Dacă nu se predau, îi ucideți, a spus Ning.
 41

Pitt și Giordino au numărat cinci oameni înarmați care au

coborât pe plajă. După ce s-au strâns în apropierea colibei, și nu
i-au mai putut vedea, doi soldați au apărut, după care au mers
spre sud, pe urmele lăsate de Pitt și Margot în nisip.
Giordino și-a ițit capul peste bolovani.
— Nu-mi dau seama încotro au plecat ceilalți doi.
— Dacă au plecat în cealaltă direcție, înseamnă că vor urca.
Asta ne plasează într-o poziție favorabilă, ca să încercăm să
punem stăpânire pe vasul lor.
Giordino a dat aprobator din cap.
— Nu am văzut semne că ar fi lăsat pe cineva la bord.
— Să o găsim întâi pe Margot, a spus Pitt, iar după aceea să
încercăm exact asta.
Au urcat prin albia îngustă a pârâului, oprindu-se doar ca să își
tragă sufletul. Au ieșit dintre copaci, și Pitt a preluat conducerea
spre nord, către zona împădurită de la baza culmii.
Margot i-a văzut apropiindu-se și s-a ridicat din locul în care
stătea ascunsă. În momentul în care le-a făcut semn cu mâna, a
făcut un pas în față, dar s-a împiedicat și a căzut. Cum ea nu s-a
putut ridica imediat, Pitt și Giordino s-au repezit să o ajute.
— N-am pățit nimic, a spus ea, în timp ce ei o ridicau, dar s-a
prăbușit imediat ce a făcut un pas în față. Am o entorsă. Îmi pare
rău.
— Nu-ți face griji. Te poți sprijini de umerii noștri, a spus
Giordino, ajutând-o să se ridice.
— Vin după noi? a întrebat ea.
— Da, din ambele părți! a spus Pitt. Numai că eu am descoperit
o cale mai rapidă până pe plajă. Vom încerca să le răpim vasul.
— N-ar fi mai bine să ne ascundem?
— Nu! Oamenii ăștia știu că ne aflăm aici. Până la urmă, ne vor
găsi.
Margot și-a petrecut câte un braț pe după umărul fiecăruia
dintre cei doi, iar ei au ajutat-o să coboare panta expusă care
mergea spre sud. Ea a ignorat durerea inițială și s-a chinuit să își
lase greutatea pe piciorul stâng, dar acest lucru nu a fost
suficient pentru a merge nesprijinită.
 Ajunseseră lângă baza expusă a culmii și se apropiau de izvorul
pârâului, când Pitt s-a oprit brusc.
— Jos! a spus el în șoaptă.
S-au lăsat pe vine într-o adâncitură. Spre dreapta lor, linia de
desișuri se întindea cale de 40 sau 50 de metri, după care cobora
abrupt în zona de lut roșiatic dinspre sud. Era panta pe care Pitt
și Margot urcaseră mai devreme. Mergând pe urmele lăsate de ei
pe mijlocul porțiunii, doi oameni din comandoul lui Ning urcau
ținând în mâini puști de asalt.
— S-au mișcat mai repede decât mi-am închipuit, a spus Pitt.
— Voi doi plecați fără mine, a spus Margot. N-o să pățesc nimic.
Nu mă vor ucide.
Pitt i-a ignorat rugămintea și s-a întors spre Giordino.
— Du-o în desișuri și croiți-vă drum spre albia pârâului. Eu o
să încerc să îi rețin o vreme. Să vă duceți spre plajă. Mă voi
strădui să vă prind din urmă.
Giordino nu a șovăit.
— Scuze, draga mea, dar nu mai avem timp ca să ne mai
sfătuim.
A petrecut un braț pe sub corpul lui Margot și a ridicat-o ca și
cum ar fi fost o păpușă din cârpă. Cu picioarele lui masive, a
stârnit nisipul în timp ce a alergat spre desișuri, dispărând între
ele înainte ca Margot să apuce a protesta.
Pitt a alunecat pe pantă până când a ajuns la o coamă subțire
care îi permitea o oarecare acoperire. De acolo, a văzut cei doi
soldați urcând încet panta. Deoarece se zbăteau prin noroiul
alunecos, aceștia nu se prea uitau în sus.
Panta de deasupra lor se ridica spre o faleză scurtă, unde,
alături de un pâlc de copaci doborâți, se aflau Pitt și Margot. Pitt
s-a concentrat asupra locului în care se opriseră cei doi, unde a
văzut un buștean având lungimea de aproape șase metri și ceva.
Pitt a pornit spre promontoriul minuscul. Singura speranță a
lui de a evita depistarea era să urce pe munte, iar apoi să coboare,
folosind copacii morți drept acoperire. Avea puțin timp la
dispoziție pentru a acționa, dar a așteptat până când unul dintre
soldați a alunecat și a căzut la pământ. Pitt s-a ridicat și a urcat
panta în fugă, după care a pornit spre sud.
Solul ud de sub picioare era alunecos și nesigur, astfel că a
dislocat câteva pietre, care s-au rostogolit la vale, însă a coborât
dealul până când a ajuns la promontoriu.
Apoi s-a lăsat să cadă la pământ, înapoia unei stânci mari.
Gâfâind ca să își recapete suflul, a regretat că nu mai avea
plămânii din tinerețe. Urcușul până spre pisc, în combinație cu
alergarea scurtă și rapidă, îl făcuseră să rămână fără răsuflare.
După ce ritmul cardiac s-a domolit, a aruncat o privire peste
marginea stâncii.
Cei doi soldați de comando nu îl văzuseră. Continuau să urce
panta și acum se aflau la mai puțin de treizeci de metri de culme.
Pitt s-a târât până lângă bușteanul mare, care era căzut, și s-a
ascuns înapoia lui. S-a întors pe spate, apoi și-a presat tălpile de
laturile lui, testându-și aderența la teren. Bușteanul s-a desprins
de solul umed, și s-a rostogolit, cu excepția unei porțiuni din
apropierea unui capăt. Piti a descoperit că o porțiune din rădăcina
copacului era prea adânc înfiptă pentru a fi dislocată. S-a răsucit
și a lovit cu picioarele în ea. Din fericire, lemnul umed începuse să
putrezească și, sub forța picioarelor lui, a cedat. După câteva
lovituri, rădăcina s-a desprins din sol.
Apoi s-a târât spre mijlocul bușteanului și a aruncat o ultimă
privire peste acesta. Cei doi soldați din comando se chinuiau să
urce panta, apropiindu-se de partea cea mai abruptă a ei. Pitt și-a
aliniat labele picioarelor pe marginile bușteanului și a împins cu
putere, făcându-l să se rostogolească peste faleză.
Trunchiul copacului mort a căpătat viteză cât s-a rostogolit,
tresăltând în josul dealului. Unul dintre soldați a strigat în semn
de avertisment când a văzut bușteanul căzând. A sărit în lateral
ca să nu fie lovit, dar și-a pierdut echilibrul. A căzut pe spate și a
alunecat în josul pantei, înfigând pușca de asalt în noroi, după
care a reușit să își fixeze călcâiele în sol.
Cel de-al doilea pușcaș a ezitat când a văzut bușteanul
rostogolindu-se, după care a încercat să sară în dreapta, în
cealaltă parte față de partenerul lui. Nu a reușit.
Bușteanul gros a trecut peste piciorul lui stâng, țintuindu-l o
clipă la sol. Ligamentele genunchiului său au plesnit, ca și cum ar
fi fost atacat din partea nevăzută lui de un jucător de fotbal
american de la Baltimore Ravens. A scos un icnet când trunchiul
greu s-a rostogolit peste el și s-a dus la vale oprindu-se doar după
ce s-a izbit de un desiș de dedesubt.
Pitt nu a așteptat să vadă ce reușise să facă, ci s-a repezit
înapoi, dincolo de culme. A bănuit că măcar unul dintre oamenii
din comando îl văzuse, de aceea și-a schimbat traseul de alergare.
A fugit direct spre nord, trecând dincolo de capătul de sus al
pârâului, după care s-a aruncat în desișuri. A trebuit să aștepte
câteva clipe ca să își recapete suflul, de aceea s-a proptit de un
salcâm, după care s-a retras printre tufișuri. Când a ajuns la
pârâu, s-a oprit și a tras cu urechea, străduindu-se să ignore
adierea vântului.
A reușit să îi audă pe cei doi soldați discutând în depărtare.
După cum a apreciat Pitt, aceștia se aflau încă pe panta
noroioasă, în niciun caz aproape de el. Convins de acest lucru, a
început să coboare pe albia pârâului.
A mers la pas măsurat, reglându-și respirația și fără să ia în
seamă durerile de picioare. A rămas cu urechile ciulite pentru a-i
auzi pe urmăritori și în același timp uitându-se în față pentru a
vedea unde se aflau Margot și Giordino. La un moment dat, când
a ajuns într o porțiune liberă, i-a văzut ca prin vis pe cei doi mult
mai jos. Judecând după distanța pe care o parcurseseră, probabil
că Margot se mișcase mai ușor pe piciorul la care făcuse entorsa.
La jumătatea dealului, Pitt s-a oprit, apoi a iuțit pasul până
când a ajuns în locul de unde el și Giordino urmăriseră ce se
petrecea în golfuleț. A aruncat o privire spre plajă și la vasul
auxiliar, pe care nu părea să se afle nimeni. Pitt a continuat să
coboare prin albia sinuoasă a pârâului până la desișul din fața
golfului.
A urmat linia plajei, rămânând în desișuri, și a găsit-o pe
Margot ghemuită în spatele unui copac. S-a apropiat și a
îngenuncheat alături de ea.
— Totul în regulă? a întrebat-o el în șoaptă.
Ea i-a zâmbit.
— Al tocmai a dat o fugă pentru a vedea ce e cu vasul.
A arătat către micul golf. Giordino stătea în apă, între vas și
submersibil, apoi a venit în fugă spre ei.
— Luminile-s aprinse, dar nu e nimeni acasă, a spus el, fără să
se arate surprins că Pitt sosise la vreme.
Pitt și-a plimbat ochii de-a lungul plajei.
 — Bine, haideți să ocupăm vasul.
El și Giordino au ajutat-o pe Margot să se ridice și să traverseze
repede plaja. Încă șchiopătând, ea putea să își lase totuși
greutatea pe piciorul stâng.
Au ajuns la apă și s-au îndreptat spre vas. Giordino a ajuns
primul și a întins o mână spre balustrada vasului pentru a urca la
bord. În aceeași clipă, a răsunat o rafală de armă automată. În
fața lor, gloanțele au lovit apa.
S-au întors ca unul spre submersibilul NUMA, care era la câțiva
metri depărtare. În trapa de acces, un bărbat în combinezon de
luptă ținea în mâini o pușcă automată QCW-05.
— Domnișoară Thornton! a spus Ning, care avea o expresie de
cruzime pe față. Simt încântat să te revăd! Ș i mă bucur să-ți văd
prietenii!
 42

A doua zi dimineață, când furgoneta albă a părăsit parcarea

presărată cu pietriș a pensiunii, pământul era înghețat. Norsang a
condus pe lângă o livadă de meri de la capătul orașului, apoi a
intrat pe un drum lăturalnic spre nord, care urma cursul șerpuit
al râului Lachung. După ce au parcurs opt kilometri, au intrat pe
un drum și mai îngust, și apoi au traversat râul pe un pod destul
de șubred.
După scurtă vreme, au ajuns la minusculul sat Dambung,
unde fusese dus Ram în urmă cu mulți ani. Norsang a condus
prin dreptul unui mic post de control al armatei indiene. Din
fericire, nu era nimeni acolo, apoi au rulat pe lângă niște case
răzlețe. Când au ajuns la un mic râu care curgea vijelios pe o vale
îngustă, venind dinspre nord, Norsang, a oprit mașina pe
marginea drumului și s-a întors spre Dirk.
— Ăsta e locul?
Dirk a confirmat poziția cu ajutorul unui aparat GPS.
— Da, e timpul să facem puțină mișcare.
Ș i-au luat rucsacurile, au împărțit proviziile, apoi și-au luat
rămas bun de la furgonetă. Norsang a pornit în frunte printre
tufișuri scunde și a urmat cursul pârâului spre centrul văii.
Summer a făcut doar câțiva pași, după care a început să respire
cu greutate.
— O să avem parte de o zi lungă, a spus ea.
— Nu-ți face griji… nu e nevoie să ții pasul cu caprele tibetane,
a spus Dirk. Ia-o ușurel!
Summer a dat aprobator din cap, și s-a străduit să contemple
frumusețea peisajului ca să nu se mai gândească la efortul de a
merge. Managerul hotelului le spusese că zona era cunoscută sub
numele de Elveția statului Sikkim, și ea și-a dat seama de ce.
Munții stâncoși și abrupți se înălțau de o parte și de alta a lor, iar
valea îngustă prin care mergeau era înverzită, cu toate că era spre
sfârșitul toamnei. Câțiva rododendroni viguroși, aflați printre brazi
și pini, încă aveau flori.
Vremea era calmă și cerul senin, aerul era uscat și proaspăt, și
Summer a socotit că nu existau locuri mai potrivite pentru
drumeții când se respira cu greutate. A aruncat o privire spre
fratele ei, care, pe lângă rucsac, mai căra și o geantă voluminoasă
din pânză. O așezase peste rucsac, astfel că se ridica până peste
capul lui. Văzând cât de grea părea, Summer s-a gândit că ea nu
avea motive să se plângă.
Au urmat un vechi drumeag de-a lungul pârâului, urcând
constant. Văzând munții înalți de la capătul văii, cei trei tibetani
s-au așezat pe pământ cu fața în jos. Dirk și Summer s-au arătat
recunoscători pentru acele momente de odihnă oferite de budiștii
care se rugau la zeitățile lor.
Curând și-au reluat drumul. Obișnuiți cu altitudini mari, cei doi
agenți de pază tibetani au imprimat un tempo rapid și, treptat, s-
au distanțat de ceilalți. Norsang a rămas în urmă, stând cu ochii
pe Dirk și Summer, care mergeau cu pași măsurați.
Summer l-a oprit pe Dirk.
— Ai auzit?
— Ce să aud?
— Aud mereu un bâzâit.
— Să fie un țânțar? Eu nu aud nimic dinspre apă. A arătat
către pârâul care gonea la vale. Ori e sângele care îmi bate în
urechi.
Au urmat drumul de-a lungul văii spre nord, cale de câțiva
kilometri, apoi s-au oprit să mănânce de prânz când pârâul se
unduia spre est și se pierdea în canionul sub formă de potcoavă.
Dirk și Summer i-au ajuns din urmă pe cei trei tibetani care
făceau ceai la un foc deschis și au privit în sus, spre versanții din
jurul lor. Linia cerului era dominată de doi munți cu vârfurile
înzăpezite, unul spre nord-vest și celălalt puțin spre est. Aceștia
erau legați dedesubtul piscurilor printr-o culme îngustă, de
culoare cafenie. O dungă verticală de gheață se întindea dinspre
vârful din vest, aproape de poziția în care se aflau ei, alimentând
pârâul din vale.
Summer s-a uitat la munții impunători.
— Unde mi-s șerpașul și butelia de oxigen?
— N-ar fi fost o idee proastă, a spus Dirk. Culmile sunt la
altitudinea de 5 700 de metri. Din păcate, suntem singuri.
Norsang le-a dat fiecăruia câte o cană de ceai cu unt din lapte
de iac, ceea ce părea a fi un elixir în acea parte a lumii.
— Supa va fi gata curând, și după aceea vom continua
ascensiunea, a spus el. În după-amiaza asta vom avea un urcuș
greu, dar apoi vom reuși să căutăm de cealaltă parte a coamei.
— Cum arată traseul? a întrebat Dirk.
— Se pare că există o potecă mulțumitoare spre culme, care nu
va necesita ascensiuni tehnice.
— Ș i unde vom înnopta? a întrebat Summer.
— Am văzut un mic platou puțin mai jos de coama muntelui,
care pare promițător. A observat expresia de agitație din ochii ei și
a râs. Te temi de munte sau de urcuș?
— De urcuș, asta e sigur.
— Să nu-ți faci griji. Zeii ne-au binecuvântat cu vreme
frumoasă. Acesta e un semn bun.
La prânz au mâncat supă de linte cu pâine prăjită. Soarele
strălucea puternic când, la scurt timp după aceea, au pornit din
nou la drum. În timp ce urcau, o adiere venind dinspre înălțimi a
mai răcit aerul, în ciuda căldurii soarelui. Arie, agentul de
securitate, un drumeț experimentat, a pornit în frunte în susul
versantului. Pe măsură ce panta a devenit mai abruptă, a început
să facă serpentine pe versant, căutând mereu cea mai lesnicioasă
cale prin peisajul stâncos.
După o oră de urcuș, membrii grupului s-au oprit pentru a se
odihni. Summer a observat că tibetanii adunau bețe și bucăți de
lemn uscat, pe care le puneau peste rucsacurile lor.
— Lemn de foc, a lămurit-o Norsang. Foarte curând trecem de
zona în care mai pot crește copaci.
Summer a văzut pantele dezgolite de vegetație și copaci.
— Dar noi am adus sobițe cu gaz.
— Ne poți socoti înapoiați, dar noi preferăm focul deschis, a
spus Norsang.
Summer a ridicat din umeri, iar apoi a cules câteva bețe și le-a
pus deasupra rucsacului, ca să își aducă și ea contribuția la cauza
comună. Ș i-au reluat urcușul. Cu cât urcau mai mult, cu atât mai
anevoios devenea traseul, astfel că au făcut pauze mai dese.
Câteodată, s-au văzut nevoiți să escaladeze bolovani mari sau să
ocolească zone de grohotiș care le blocau calea. Spre sfârșitul
după-amiezii, tibetanii se apropiaseră de culme și începuseră să
pregătească locul de tabără pe platoul ferit de vânt pe care
Norsang îl stabilise mai devreme. Dirk și Summer li s-au alăturat
la puțin timp după aceea, și s-au arătat recunoscători că au putut
să scape de rucsacurile din spinare, în timp ce se străduiau să
inspire aerul rarefiat de la acea altitudine.
Norsang a citit extenuarea pe fețele lor și s-a apropiat de ei
zâmbind.
— Am avut parte de un urcuș greu azi, dar v-ați descurcat bine.
— Cu oxigen sau fără, o să dorm dus în noaptea asta, a spus
Dirk.
Summer a lovit cu palma roca plată pe care se așezase.
— Cu pat sau fără.
Norsang a izbucnit în râs.
— Nu va fi chiar atât de rău, a spus el, făcând semn către Tash,
care așeza corturile în semicerc.
Summer s-a ridicat și a admirat priveliștea spre sud și vest,
dincolo de versantul pe care tocmai îl urcaseră. Se chinuise prea
mult ca să urce și să fie atentă unde calcă pentru a acorda atenție
peisajului. Din acea perspectivă de la mare altitudine, s-a mirat
când a văzut imaginea ca de carte poștală a văii înverzite și a
muntelui de dedesubtul lor.
— E grozav, a spus ea. A meritat efortul de a urca până aici.
— Dincolo de culme, peisajul arată și mai bine, a spus Norsang.
S-a ridicat și a urcat până pe culme. Dirk și Summer l-au urmat
cu ceva mai puțină vigoare. Culmea nu era mai lată de trei metri,
după care versantul cobora brusc pe latura sa nordică. Norsang s-
a oprit pe o lespede de gresie arsă de soare de pe creasta îngustă
și i-a așteptat pe cei doi să i se alăture.
Peste înălțimi bătea un vânt aspru, dar Summer a ignorat frigul
în timp ce a admirat priveliștea copleșitoare a munților Himalaya,
care se întindeau spre vest într-un șir parcă nesfârșit de piscuri
acoperite de zăpadă.
Norsang a arătat spre un vârf înalt care domina peisajul.
— Acela e Kangehenjunga, cel de-al treilea ca înălțime din
lume. E mai înalt cu 3 000 de metri decât altitudinea la care ne
aflăm noi acum.
— Ș i Everestul unde e?
— Chomolungma, așa cum este numit în Tibet, e cam la 190 de
kilometri spre vest.
Dirk a examinat terenul din apropiere. Se aflau pe coama care
lega cele două piscuri. Pentru că nu exista un nume oficial, el
numise muntele din stânga lor, sau vest, drept Whisky, și pe
celălalt, mai scund, dinspre nord-est, îl numise Noiembrie. La fel
ca și pe versantul dinspre sud, Whisky avea un ghețar lung ce
cobora dinspre latura lui nordică aproximativ trei kilometri spre
un platou accidentat.
La baza ghețarului se afla lacul cu ape de culoare albastru-
verzui, pe care îl văzuseră în fotografia făcută din satelit.
Însă prima zonă pe care plănuiseră să o exploreze se afla exact
în fața lor, o pantă presărată de pietre și grohotiș, care cobora
abrupt spre platou și lac. Dirk s-a apropiat de marginea culmii și
s-a uitat în jos, spre panta accidentată. A cercetat zona, căutând
din ochi urmele lăsate de prăbușirea unui avion.
— Am făcut o examinare rapidă, dar nu am descoperit nimic, a
spus Norsang. Vom face o cercetare amănunțită mâine.
Summer l-a prins pe Dirk de un cot și l-a tras spre corturile lor.
— Are dreptate. Vântul bate prea tare și aici e prea mult noroi.
Să mâncăm ceva.
Când au pornit din nou la drum, razele soarelui care apunea
scăldau vârfurile munților într-o lumină explozivă de culoare
oranj. Au ajuns la locul de popas la vreme, ca să urmărească
ultimele momente ale acelui apus minunat. Însă, cu câteva clipe
înainte ca soarele să dispară, Summer a surprins o sclipire cu
colțul ochiului. S-a întors spre fratele ei.
— Ai văzut asta?
— Ce să văd?
— O reflectare de lumină, exact când soarele a apus.
— Pe unde?
Summer a arătat în susul liniei de coamă a vârfului Whisky.
— A fost imediat sub buza coamei, înainte ca ea să se încline
spre pisc. Cam la o sută de metri de aici.
Dirk l-a chemat pe Norsang, care ajuta la pregătirea cinei.
— Ne întoarcem repede. S-a întors apoi spre Summer. Du-ne
până acolo!
În timp ce acum cerul devenea violaceu, Summer și-a croit
drum în sus și de-a latul coamei, rămânând sub ea ca să se
ferească de vântul rece. Terenul era un amestec de pietre de
culoare închisă și pietriș, amestecat cu mici porțiuni de gheață. În
fața ei, piscul înzăpezit al muntelui Whisky prezenta un fluviu alb
de gheață care cobora de a lungul drumului pe care urcaseră ei
din vale.
Sclipirea pe care o văzuse ea își avusese sursa în fața marginii
ghețarului, dar, pe măsură ce s-au apropiat, nu au văzut nimic
evident. Să fi fost o reflectare de lumină din gheață?
Summer s-a oprit ca să își tragă răsuflarea, după care a făcut
un pas în față – și în acea clipă a văzut despre ce era vorba.
Dedesubtul lor, o bucată de metal stătea prinsă înapoia unui
morman mare de bolovani. A arătat în josul pantei.
— Gata, am văzut! a spus Dirk.
Curiozitatea le-a dat amândurora un imbold energetic, astfel că
au coborât toți panta abruptă și stâncoasă. În timp ce se apropiau
de obiect, Summer a alunecat pe grohotiș. S-a oprit din alunecare
prinzându-se de un bolovan, după care a sărit spre o terasă
deschisă aflată alături de obiect.
Avea o formă triunghiulară, fiind lung de aproape 2,5 metri. La
un capăt, vârful rotunjit își pierduse culoarea cafenie, decolorată,
după ce fusese lovit de zăpada și de nisipul purtat de vânt.
Metalul curățat astfel era suficient de sclipitor pentru a reflecta
razele soarelui. Summer s-a apropiat de obiect. A văzut că era o
porțiune din aluminiu cu contraforturi, având o grosime de
aproximativ 15 centimetri. O margine era aspră și zimțată, pe
când cealaltă parte era strâmbată, însă în rest, rotunjită. În ciuda
prezenței acelui obiect aflat pe vârful muntelui. Summer nu a avut
nicio îndoială ce reprezenta el.
Descoperiseră vârful aripii unui avion.
 43

O verificare nu tocmai superficială a versantului muntelui

înainte de căderea întunericului nu a evidențiat alte resturi din
avion. Cu părere de rău, Dirk și Summer, cărora li se alăturase
Norsang, au întrerupt investigația și au revenit în tabără, folosind
lanterne pentru a se putea orienta. Tash și Arie făcuseră un foc și
pregătiseră o oală de ghiveci.
Dirk a primit un bol cu mâncare aburindă de la Arie și s-a
așezat pe o stâncă. A arătat cu mâna spre Whisky și a clătinat din
cap.
— Nu înțeleg! Ne aflăm pe versantul dinspre sud. Un avion care
vine dinspre Lhasa s-ar ciocni de latura nordică, unde Hiram a
stabilit grilele noastre de cercetare.
— Vânturile și furtunile de aici pot fi foarte violente, a spus
Norsang. Probabil că, din cauza vremii nefavorabile, piloții nu s-
au mai putut orienta.
Summer a aprobat printr-o mișcare din cap.
— Am citit o relatare a unor supraviețuitori care au călătorit cu
un C-47 ce s-a prăbușit în Tibet în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Voiau să treacă de munți și au deviat cu patru
sute optzeci de kilometri de la traseul propus.
— Nu acesta e răspunsul pe care vreau să-l aud, a spus Dirk,
dar ai dreptate. Cu toate astea, nu am găsit alte rămășițe care să
confirme prăbușirea avionului în acel loc.
— Vom cerceta din nou mâine dimineață, a spus Summer.
După ce a golit bolul, l-a așezat jos și a căscat. Ș i sper că
dimineața nu va sosi prea curând.
I-a ajutat pe ceilalți să facă puțină curățenie, după care s-a dus
la somn. Tibetanii s-au retras la scurt timp după aceea, însă Dirk
a mai zăbovit lângă focul pe cale să se stingă. Cu toate că era
istovit, a derulat în minte discuția purtată cu Ram, străduindu-se
să își imagineze zborul pornit din Lhasa. În cele din urmă, s-a
ridicat și a privit cerul nopții.
A văzut doar câțiva nori răzleți și un covor de stele strălucitoare
deasupra capului. S-a uitat o vreme la cer, zărind doi meteoriți
care au trasat linii luminoase în urma lor, după care s-a retras în
cortul lui.
 Dacă ar fi privit în josul muntelui, și nu spre cer, probabil că ar
fi văzut și alte lumini – trei lumini care se deplasau prin pădure,
departe, foarte jos.
PARTEA A TREIA
 44

Margot s-a uitat pe geamul timoneriei spre orizontul cenușiu,

străduindu-se să își reprime un val de greață. Nu doar turbulența
mării o făcea să se simtă astfel. Orice privire pe care o arunca
spre silueta arogantului Ning, aflat la timona vasului, era
suficientă pentru a-i stârni greața prin corpul ei obosit. La asta se
adăugau gândul la starea tatălui ei și la ceea ce va găsi când va
reveni la bordul navei Melbourne. În vreme ce stomacul îi fierbea,
a privit pe geamul din spatele al timoneriei, și asta a făcut-o să-și
dea seama că nu o pățise la fel de rău ca și Pitt și Giordino.
Cei doi erau legați spate în spate, și prinși de o traversă de pe
puntea pupa. Erau uzi din cauza apei care se scurgea de-a lungul
punții, dar și a valurilor care se prăbușeau peste parapet. În ciuda
situației, cei doi păreau să discute amical, manifestând
îngrijorarea unor turiști care se aflau într-un autobuz care îi
plimba pe străzile Londrei.
Margot nu mai văzuse asemenea oameni. Chiar dacă tatăl ei era
rezistent, Pitt și Giordino exprimau un curaj greu de înfrânt. Era
ca și cum legătura dintre ei ar fi fost făurită prin încercarea
focului, iar ei scăpaseră din acea încercare mult mai puternici.
Încrederea lor i-au oferit o rază de speranță, și a ajutat-o să
alunge în parte neliniștea care o chinuia.
Vasul se legăna puternic, și un val mare a trecut peste pupa,
scăldându-i pe cei doi bărbați. Giordino a scuturat din cap ca să
alunge apa de pe față.
— Ancora noastră mai e acolo?
Fiind cu un cap mai înalt, Pitt a aruncat o privire peste bord,
către Stingray, care se clătina la capătul unei parâme la
aproximativ treizeci de metri în urma vasului.
— Submarinul nostru e încă întreg. Mă mir că nu au deschis
trapa de acces ca să-l scufunde.
— Probabil că ar fi făcut-o până acum, a spus Giordino. Apoi a
observat că insula North devenise acum un punct la orizont. Cred
că vor să-l păstreze.
Pitt a zâmbit ironic.
— Poată că vor să-l folosească pentru a căuta componentele
rachetei.
Cei doi își ținuseră răsuflarea când se aflau pe insulă și
bărbatul chel îi dăduse ordin unui subordonat să lege o parâmă
de submersibil. Deși vasul trecuse chiar pe deasupra motorului de
rachetă cât legaseră parâma, nimeni nu îl observase pe fundul
golfului. În timp ce vasul și Stingray au ieșit în larg, unde apa era
agitată, racheta a rămas ascunsă în golfuleț.
Pitt a văzut cum un val mare a lovit vasul în portul babord,
azvârlind asupra lor apă înspumată. După ce apa s-a retras, s-a
întors către Giordino și a spus:
— Voiam să te întreb, ai reușit să repari ceva la submersibil?
— Oarecum, a spus Giordino. Aparatura de comunicații e
inutilizabilă, dar am reparat două propulsoare care aveau palele
rotorului îndoite. Ș i încă un reflector ar putea redeveni funcțional.
E de ajuns ca să îi crească puțin valoarea pe piața second hand27.
— Probabil că l-au luat ca să recupereze datele de la bord. Vor
reuși să scoată ceva din evidențele căutării?
— La ultima scufundare nu am făcut înregistrări video, așa că
nu vor descoperi decât traseul și poziționarea noastră. E
îndeajuns ca să ne pună funia la gât, dar nu vor afla ce am reușit
să facem.
Măcar asta era o veste bună. În timp ce Pitt se gândea la
racheta rămasă în golfuleț, Giordino l-a înghiontit cu cotul.
— Se pare că am ajuns acasă.
Pitt s-a uitat în față și a văzut nava Melbourne. Se îndrepta spre
nord-vest, dar a oprit când vasul auxiliar a ajuns lângă bordul ei.
Submersibilul a fost ridicat la bord cu una dintre macaralele mari
ale navei și depusă pe puntea pupa. Doi membri ai comandoului l-
au ascuns imediat sub o prelată mare.
Având în mâini pușca de asalt, Ning a făcut-o pe Margot să urce
pe puntea principală a navei Melbourne. Lui Pitt și Giordino li s-au
scos legăturile de la mâini ca să poată urca scara abruptă, dar au
fost însoțiți de doi soldați. Apoi Ning i-a condus pe toți trei pe
puntea de comandă.
Zheng stătea pe scaunul căpitanului și le-a aruncat
prizonierilor o privire disprețuitoare când aceștia au intrat în
cabina de comandă. S-a ridicat alene și a traversat cabina ca o
felină mare. S-a oprit în fața lui Margot, iar ea a coborât ochii,
evitând să îl privească direct.
— Domnișoară Thornton, ai plecat fără să-ți iei rămas bun.
— Unde e tata?
27
În original, trade-in value, prețul pe care un dealer îl oferă pentru un
vehicul folosit, vânzând în schimb alt vehicul nou.
 — Deocamdată e viu, jos, în careul ofițerilor. Dar acum spune-
mi, cum ai reușit să părăsești nava?
Cum Margot a refuzat să-i răspundă, Zheng și-a rotit un braț cu
o viteză uimitoare și a plesnit-o cu palma deschisă peste un obraz.
Lovitura a azvârlit-o în lateral, și Margot s-ar fi prăbușit pe punte
dacă Pitt nu ar fi prins-o. După gestul salvator al lui Pitt, Zheng s-
a înfuriat, dar Giordino a fost primul care a reacționat. A făcut
jumătate de pas în față și a executat un upercut cumplit de
puternic, nimerindu-l pe Zheng în falcă. Zheng a fost cât pe ce să
se prăbușească la podea din acel pumn. Ș eful comandoului a
făcut un pas înapoi și s-a lăsat moale pe scaunul căpitanului.
Luat prin surprindere, Ning l-a lovit pe Giordino cu patul puștii
în șale, făcându-l să îngenuncheze. A ridicat arma și a ațintit țeava
spre Pitt, iar ceilalți doi soldați au îndreptat armele spre ei.
Ning a plimbat țeava armei de la Pitt spre Giordino.
— Dacă mai faceți vreo mișcare, muriți cu toții.
Zheng s-a ridicat încet în picioare și s-a apropiat de grup.
Lovitura doborâtoare a lui Giordino îl făcuse pe comandantul
comandoului să fie nesigur pe picioare și să aibă ochii sticloși. A
încercat să zâmbească, dorind să arate că lovitura nu-l afectase
deloc, dar se legăna pe picioare.
— Da, ceilalți oaspeți ai noștri, de pe submersibil, a spus el. Ați
ajuns cam departe. Spune-mi, ce-ați găsit și recuperat de pe
fundul mării?
A împuns cu degetul spre Giordino, care se ridicase cu greu în
picioare.
— Tu!
Giordino s-a îndreptat de spate.
— Scoici moarte!
A simțit lovitura care venea și s-a încordat când Ning l-a lovit cu
patul armei în coaste. A căzut într-un genunchi cât a încercat să
atenueze forța loviturii. Strâmbându-se de durere, s-a ridicat
repede în picioare.
— Făceam o cercetare geologică submarină în strâmtoarea
Luzon, a spus Pitt.
Ning l-a împuns în piept cu țeava puștii.
— Ț ine-ți gura! Nu pe tine te-am întrebat! Membrul
comandoului a încercat să îl împingă înapoi, dar Pitt s-a opus.
Ning s-a întors spre Giordino. Răspunde la întrebare! Ce făceați, și
ce ați găsit?
Giordino a făcut semn din cap către Pitt.
— Ce a spus el. Doar cochilii de scoici.
De astă dată, lovitura a țintit vintrele, ceea ce l-a făcut pe
Giordino să rămână fără aer și să se prăbușească pe punte. Acele
lovituri i-ar fi făcut pe cei mai mulți oameni să își piardă
cunoștința, dar nu și pe Giordino. Ning s-a uitat cu mirare la
italianul scund și rezistent care s-a ridicat în picioare și s-a uitat
la el cu ură în timp ce își recăpăta suflul.
Ning a făcut un pas în spate și a îndreptat țeava puștii spre
capul lui Giordino, lăsând impresia că părea pregătit să apese pe
trăgaci.
— Luați-i de aici, a strigat Zheng, care își revenise cu totul. Nu
am timp pentru jocurile astea.
S-a apropiat de cei doi americani și i-a fulgerat cu privirea.
— Avem submersibilul nostru. Camerele voastre video sigur ne
vor spune ce ați găsit. Dacă nu, atunci Ning vă va face o vizită
care se va dovedi extrem de neplăcută pentru voi.
Ning și ceilalți pușcași au dat să îi scoată pe cei trei prizonieri de
pe puntea de comandă. Când Margot s-a prins de brațul lui Pitt,
Zheng a spus:
— Stați!
Margot s-a uitat drept înainte, dar a simțit că șeful
comandoului avea ochii îndreptați spre ea.
— Lăsați-o aici pe domnișoara Thornton! a spus el cu glas
glacial. Vreau să mă mai bucur puțin de compania ei.
 45

Drumeții s-au trezit la răsăritul soarelui și au început imediat

să caute în jurul vârfului de aripă deformat, pentru a găsi și alte
părți din epava aparatului C-47. Grupul s-a despărțit și astfel au
coborât câteva sute de metri în josul versantului, după care au
urcat din nou pe culme. Apoi au cercetat coama dintre Whisky și
Noiembrie.
Nu au găsit nici măcar un șurub.
Summer s-a uitat la pojghița de gheață din apropierea vârfului
de aripă.
— S-ar putea ca restul avionului să se fi îngropat în ghețar?
— E posibil, dar nu cred, a spus Norsang. Ghețarii din
Himalaya s-au retras mult în ultimii cincizeci de ani. Dacă avionul
s-ar fi îngropat în gheață după ce s-a prăbușit, până acum ar fi
apărut la suprafață.
— Nu mai avem ce face aici, dar trebuie să căutăm mai jos, a
spus Dirk. Cred că trebuie să ajungem în zona originală de
căutare, cea aflată de cealaltă parte a culmii.
— Eu sunt de acord, a spus Norsang, apoi s-a uitat la Summer.
Dar tu?
— Da! a spus ea zâmbind. Simt că Shambhala28 e peste culme.
Au strâns corturile, au traversat culmea și au lăsat bagajele
inutile într-un adăpost alcătuit din roci. Versantele nordice ale
munților prezentau mai multă gheață, deoarece ghețarii de acolo
porneau din mijlocul ambelor piscuri. Toți cinci s-au dispersat pe
aproape opt sute de metri de teren deschis și au coborât
versantul. Ș i-au petrecut cea mai mare parte a dimineții scotocind
după semne lăsate de avion. Deși încă aveau dureri sâcâitoare de
cap din cauza altitudinii, Dirk și Summer simțeau că începuseră
să se adapteze la aerul rarefiat.
După ce au căutat în josul culmii cale de câteva sute de metri,
grupul s-a mutat spre vest și a urcat spre culme. Arie se afla la
margine, mergând în fața celorlalți, când s-a oprit lângă un obiect
pe care l-a văzut la picioare. A fluturat un braț și a strigat:
— Am găsit ceva!
Ceilalți au urcat panta și s-au apropiat de Arie, la câțiva metri
28
Regat spiritual pentru budiști
de culme. Tibetanul a scormonit pământul din fața lui cu gheata
lui uzată. Norsang s-a aplecat și a extras un obiect rotund înfipt
în sol. Era o roată cu lățimea de cincisprezece centimetri, prinsă
de o osie ruginită. Rămășițele pneului erau încă prinse de jantă,
dar cauciucul era crăpat, uscat și decolorat până la cenușiu.
Norsang a ridicat roata pentru a fi văzută de toți.
— E roata de bechie! a spus Dirk.
Summer a băgat mâna în buzunarul jachetei și a scos o
diagramă mărită a unui avion Douglas C-47 Skytrain. A arătat
spre imaginea ansamblului de coadă. Se pare că e la fel.
— Ar trebui să mai existe resturi în apropiere, a spus Norsang,
așezând roata pe sol.
Au făcut o cercetare în cerc în jurul acelui loc, explorând
culmea și mergând spre vest față de marginea ghețarului. Întrucât
nu au mai găsit alte resturi, Dirk și Norsang au început să
răstoarne bolovani și să sape stratul subțire de sol. Însă, la fel ca
vârful de aripă, roata de bechie părea a fi o componentă izolată,
rămasă în mod misterios pe culmea muntelui. Nu au văzut
secțiuni deformate de fuzelaj și nici motoarele în stea strivite, dar
nici măcar bucăți cât un deget din avionul prăbușit.
Au oprit căutarea ca să mănânce de prânz și au analizat ceea ce
găsiseră în vreme ce soarele strălucea puternic, iar razele erau
reflectate de ghețarul de pe vârful Whisky. Norsang a observat că
Dirk examina terenul din jur.
— Poate că nu e trecut în destinul nostru să descoperim
avionul. La bordul lui erau multe suflete.
— Ori poate ni s-au arătat indiciile, dar nu suntem noi în stare
să le descifrăm cum trebuie, a spus Dirk.
— Ar putea fi îngropat în pământ, mai departe, în josul
versantului, și a rămas ascuns vederii? l-a întrebat Norsang. Ori
totul a fost acoperit de praf și alte lucruri în decurs de atâtea
decenii?
— Nu cred, a spus Dirk. Era un avion destul de masiv, și avea
două motoare mari în stea. Ar trebui să existe și alte resturi
vizibile. Nu, după părerea mea, s-a prăbușit în altă parte.
Summer s-a uitat la el și l-a întrebat:
— Ce tot spui acolo?
— Să zicem că avionul venea dinspre nord… ori, mai precis,
dinspre nord-est, pentru că acolo se află Lhasa. S-a ridicat și a
arătat în acea direcție, după care a încercat să vizualizeze
condițiile meteorologice cu care s-au confruntat piloții. A fost
viscol, probabil că vântul bătea cu putere și nu aveau vizibilitate.
Ram a spus că unul dintre motoare fusese avariat de focurile de
armă, de aceea probabil că a devenit foarte greu de menținut
avionul la o altitudine suficient de mare, ori poate au fost loviți de
un curent descendent. În orice caz, piloții s-au apropiat de culmea
asta pe care nu au văzut-o, și au reușit cu chiu cu vai să o
depășească. Li s-a desprins roata de bechie. Iar din cauza acelei
zdruncinături, Ram a fost aruncat din avion.
Dirk s-a întors și a arătat spre culme.
— Înseamnă că vârful aripii din stânga a șters marginea culmii.
Impactul nu a smuls toată aripa, ci doar capătul ei, care s-a
rostogolit la vale.
Summer a dat din cap în semn de aprobare.
— E aproape la aceeași distanță ca și locul în care am găsit
roata de bechie pe partea asta a culmii.
— Ceea ce sugerează că partea din spate a avionului s-a izbit
tare de munte, rupând roata, a spus Dirk, însă avionul a căpătat
ceva portanță din cauza loviturii. Îndeajuns ca să ajungă ceva mai
departe.
— Ram a spus că nu a auzit zgomotul produs de prăbușire
înainte de a-și pierde cunoștința, a explicat Norsang. A auzit doar
un bufnet puternic.
Summer s-a dus alături de fratele ei și s-a uitat spre sud-vest,
către versantul abrupt al piscului Whisky.
— Asta înseamnă că avionul a ajuns chiar până la ghețar.
— Care sigur era mai mare în 1959, a spus Norsang, acoperind
probabil și locul în care ne aflăm acum.
Summer și-a dus mâna streașină la ochi și a examinat masa de
gheață.
— Nu se vede nimic, iar imaginea din satelit pe care ne-a
trimis-o Hiram nu arată ceva interesant.
— Asta pentru că avionul nu s-a oprit acolo, a spus Dirk. Panta
e foarte abruptă sub pisc. Dacă avionul a căzut pe burtă,
ajungând pe gheață, probabil că a alunecat pe versant.
Cei trei au urmat terenul acoperit de gheață din vârful Whisky,
spre panta nordică a bazinului de dedesubt. La baza câmpului de
gheață era un mic lac, având apele verzui, sclipitoare.
— Sper că nu te referi la lac! a spus Summer.
— De ce nu? Epava nu se vede în alt loc!
— Dar e un lac! a spus Norsang, clătinând din cap. Nu avem
cum să căutăm acolo!
— De fapt, există soluția, a strigat Dirk zâmbind larg. Cum să
zic, nu degeaba am arătat ca un catâr de povară din Marele
Canion.
 46

Mao Jing s-a uitat lung spre versantele dezgolite ale muntelui și
a inspirat adânc. Nu era pregătit mintal pentru ascensiunea unui
pisc din munții Himalaya. Deși oamenii pe care îi comanda era
instruiți și în formă fizică bună, el trebuia să admită că în ultimele
luni își pierduse din puteri. Activitatea lui ca agent secret din
Sikkim presupunea doar monitorizarea deplasărilor de trupe
indiene de-a lungul frontierei, lucru pe care, în mod normal, îl
făcea din confortul unii cabane aflate pe marginea unui drum.
Niciodată nu primise ordine de o asemenea urgență precum
acesta, prin care să i se ceară să îi urmărească pe agentul de
securitate Tenzin Norsang și pe cei pe care îi însoțea. Ordinul
suna clar: Urmărește și recuperează tot ce au asupra lor… cu
orice preț!
Ultima parte a ordinului i-a reținut atenția. Când acționase
într-o țară ostilă, prima regulă a sa era de a rămâne nedepistat. În
zilele bune, Mao și subordonații lui trebuiau să umble pe vârful
picioarelor prin statul Sikkim, dându-se drept negustori de una
sau alta sau chiar crescători de iaci. Însă acum asemenea
solicitări zburaseră pe fereastră. „Cu orice preț!”, a mormăit el
către sine. Semnificația nu putea fi mai clară de atât.
Spion al Armatei de Eliberare a Poporului, Mao fusese anunțat
de sosirea lui Norsang în Sikkim cu mașina de către un agent de
la o agenție de închiriat automobile, un informator plătit. Apoi
așteptase pe șoseaua principală care ducea la Gangtok,
descoperise furgoneta și o urmărise, fără să se apropie prea mult
de ea, până la pensiunea din Lachung. În acea noapte i se
alăturaseră trei agenți bine înarmați, sosiți cu un vehicul cu
tracțiune integrală, și având la bord hrană din plin și articole de
supraviețuire.
La adăpostul întunericului, ei atașaseră un aparat GPS, pentru
a putea urmări mai ușor furgoneta. A doua zi dimineață a pândit-
o de departe în timp ce se îndrepta spre Dambung. Când grupul
de tibetani au început urcușul, chinezii au lansat imediat o dronă
pentru a descoperi ruta urmată de ei, observându-i de sus, de
peste valea prin care treceau aceștia.
Vreme de o oră, rămăseseră ascunși printre pinii rari de la
liziera pădurii, după ce oamenii pe care îi urmăreau își
strânseseră corturile și traversaseră creasta spre nord. Pe
parcursul dimineții, Mao și-a condus oamenii în susul
versantului, către vârful muntelui. S-au odihnit pe faleza pe care
tibetanii își stabiliseră tabăra cu o noapte înainte, după care Mao
s-a târât până pe vârful coastei și s-a uitat dincolo de ea.
La început, s-a simțit copleșit de priveliștile montane dinspre
est și vest, și de platourile uscate ale Tibetului dinspre nord. Apoi,
Mao a verificat panta deschisă care cobora în fața lui. La început,
nu a văzut pe nimeni din grupul tibetan, apoi s-a uitat mai
departe pe versantul muntelui. La aproximativ 600 de metri mai
jos, a zărit siluetele lor, în apropierea unui lac montan.
Mao a scos binoclul din sacul de spinare și s-a uitat spre acele
siluete. Doi bărbați făceau un foc, în vreme ce un bărbat și o
femeie stăteau la marginea în care ghețarul se întâlnea cu lacul.
Patru oameni. Trebuiau să fie cinci. A verificat cu atenție zona
înconjurătoare, după care a privit cercetător în susul și în josul
muntelui. S-a uitat cu o expresie tulburată la unul dintre agenții
care s-a apropiat târâș de el.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat omul, văzând expresia de
îngrijorare de pe fața lui Mao.
— Văd doar patru oameni. Lipsește unul dintre ei.
Celălalt agent a cercetat terenul și a ajuns la aceeași concluzie.
— Crezi că au găsit deja ceva? S-ar putea ca unul dintre ei să fi
plecat la vest de lac, spre valea Yumthang.
Indispus, Mao a dat din cap și s-a uitat din nou la cele patru
siluete. Acei oameni nu păreau dornici să plece curând de acolo.
Probabil știau că fuseseră urmăriți și voiau să câștige timp cât
unul dintre el ducea artefactele în altă parte. Dacă așa stăteau
lucrurile, nu avea de ales, și trebuia să acționeze.
— Adu-i pe ceilalți! a spus Mao. Cât mai discret posibil,
coborâm spre ei și vedem ce pun la cale.
— Dar dacă ne atacă?
— Vom face tot posibilul să nu-i ucidem pe toți.
 47

Summer s-a uitat la echipamentul de scufundări pe care Dirk îl

cărase în geanta de pânză și a scuturat din cap. Era compus
dintr-un costum izotermic, o mască și un tub de respirat, plus
două labe ușoare. Un detentor de treapta a doua, cu un singur
racord, era atașat la un mic tub cu aer comprimat, din aluminiu,
folosit de obicei în situații de urgență. Având dimensiuni pe
jumătate față de cele standard, tubul conținea doar 850 de litri de
aer comprimat..
— Fără vestă de stabilizare, fără computer de scufundări, fără
regulator-caracatiță29… A clătinat din cap. Scufundarea de unul
singur la mare altitudine în ape necunoscute, cu doar o sticluță
de aer… Ș i temperatura apei e de 5 °C. Cred că asta încalcă orice
regulă privind scufundarea în siguranță.
— Dacă am fi cumpărat un iac pentru a ne căra proviziile, aș fi
putut aduce echipamente mai multe, a spus Dirk. Ș i așa a fost
mai greu decât mi-ar fi plăcut să car în spinare.
— Ce porțiune din lac speri să explorezi cu atât de puțin aer
comprimat?
— Mai întâi o să înot la suprafață și o să încerc să văd câte
ceva. Lacul nu pare să fie prea adânc.
— Ș i ce o să folosești ca lest?
Dirk a căutat în rucsac și a scos o vestă de pescar foarte mare,
care avea numeroase buzunare cu fermoar.
— Dacă mă ajuți să umplu buzunarele cu pietre, pot începe
scufundarea.
— Ești nebun! a spus ea. Nebun de legat!
Dirk i-a zâmbit surorii lui.
— Ești invidioasă că n-o să poți să te lauzi că ai făcut
scufundări în Himalaya.
Dirk s-a dezbrăcat și a îmbrăcat costumul izotermic, vârându-și
părul sub cagulă. Îndepărtându-se de malul pietros, a intrat în
apa lacului montan și și-a pus masca și labele. I-a făcut semn de
rămas bun lui Summer, apoi s-a aruncat în apă și a înotat spre
centrul lacului, respirând prin tubul cu oxigen.
29
În original, octopus regulator, dispozitiv cu ajutorul căruia poate fi
alimentat alt scufundător, în cazul în care acesta rămâne fără aer.
 Apa foarte rece i-a înțepat fața în porțiunile expuse, dar senzația
de frig a dispărut curând, deoarece stratul de aer dintre costum și
corp s-a încălzit. Protejat de vânt în bazinul format într-o morenă,
apele lacului erau liniștite. Particule fine de sedimente, numite
făină de rocă, rezultate în urma eroziunii glaciale, dădeau lacului
nuanța verde, sclipitoare și învăluiau ușor apa altfel cristalină.
Vizibilitatea era destul de bună, permițându-i să vadă cam până
la nouă metri însă în afară de roci și bolovani cafenii nu avea ce
să vadă.
Deși nu era mare, unele porțiuni din lac erau prea adânci ca să
vadă fundul, și s-a temut că nu va reuși să vadă un avion
scufundat. A traversat lacul de câteva ori, lovindu-se când și când
de bucăți mari de gheață, care se desprinseseră din ghețar și
pluteau pe apă.
La un moment dat, ajuns într-un loc aproape de malul nordic,
a ezitat, dar nu pentru că ar fi văzut ceva, ci pentru că a simțit
ceva ciudat. Temperatura apei din jurul măștii nu mai era rece ca
gheața, ci incredibil de fierbinte. Fundul stâncos nu arăta diferit,
dar și-a adus aminte că, în timpul călătoriei cu mașina de la
Gangtok, Norsang îi arătase câteva izvoare fierbinți. Asta însemna
că la fundul lacului exista un horn geotermal.
În timp ce Norsang s-a plimbat de-a lungul malului, Dirk s-a
îndreptat spre malul sudic, unde apa din ghețar se vărsa în lac.
Când a trecut prin centrul lacului, nu a mai putut vedea fundul.
Însă și-a continuat traseul, înotând și lovind apa cu picioarele.
Când fundul cafeniu a revenit, a zărit o ușoară decolorare la
periferia câmpului vizual. Ceva verde contrasta cu rocile de pe
fund, dar nu a putut distinge mai mult. A dat roată zonei fără să
poată descoperi altceva, apoi a apreciat poziția în funcție de unele
repere de pe mal. Ș i-a încheiat explorarea, apoi a înotat spre
punctul din care pornise, pe malul estic. Când a ieșit din apă,
Norsang s-a grăbit să îl întâmpine.
— Ai văzut ceva?
— Lacul e mai adânc decât am crezut, i-a răspuns Dirk,
trăgându-și sufletul. Am văzut ceva decolorat în adânc, dar ar
putea fi vorba de ceva geologic.
Summer a părut sceptică.
— Merită să te scufunzi?
 — Cred că da, a răspuns Dirk, și a ieșit pe mal. Ai reușit ceva cu
vesta mea?
Summer i-a arătat vesta voluminoasă.
— Am fixat tubul de oxigen și detentorul, așa cum s-a putut. A
arătat spre niște barete din Velero. Are aproximativ cincisprezece
kilograme de pietre. Dacă e prea mult și te duci la fund, atunci
meriți să rămâi acolo.
El a pufnit în râs.
— Ș tiam eu că mă pot bizui pe ajutorul tău.
Norsang a ajutat-o pe Summer să țină vesta cât Dirk a
îmbrăcat-o peste costumul izotermic. Summer atașase deja
detentorul de butelia de oxigen, dar Dirk a luat un furtun auxiliar
pentru pompa de presiune scăzută și l-a prins de o valvă de pe
costumul izotermic. A aplicat un mic flux de aer pentru a se
adăuga flotabilității, apoi a reintrat în apă.
— Mă întorc peste scurtă vreme, a spus el, apoi a fluturat o
mână în semn de salut și s-a îndepărtat.
A înotat spre latura sudică a lacului și s-a realiniat cu cei doi
bolovani pe care îi luase ca reper mai devreme. După ce a înotat
în cerc de câteva ori, a văzut obiectul de culoare verde de pe fund.
A schimbat tubul de aer cu detentorul și a scos aer din
costumul izotermic printr-o supapă de epurare aflată pe mânecă.
Vesta pe care Summer o umpluse cu pietre i-a fost de mare folos,
astfel că s-a scufundat imediat sub luciul apei. S-a întors și a
bătut din picioare cu labele de înot, pornind spre fund, respirând
rar și adânc pentru a conserva rezerva limitată de oxigen din
rezervor.
Pe măsură ce a coborât, claritatea apei a sporit, și a bănuit că
adâncimea în acel loc depășea doisprezece metri. Apoi apa a
pierdut din claritate când soarele a coborât dincolo de munte.
A ajuns puțin deasupra fundului și s-a îndreptat spre obiectul
de culoare verde. După ce a bătut de câteva ori din labele de înot,
a privit în față și a simțit că inima îi stă pe loc.
În umbre s-a materializat silueta unui avion bimotor.
Aripile montate jos și fuzelajul ușor bombat l-au convins că era
vorba de un aparat C-47. S-a apropiat din spate, observând că
avionul stătea drept. Vechiul avion de transport era în mare
măsură intact, dar îi lipsea un ampenaj orizontal, iar vârful aripii
stângi dispăruse. A înotat înainte și a văzut că botul aparatului se
boțise la prăbușire.
S-a întors și a înotat spre aripa stângă și motor, care avea elicea
cu trei pale deformată când avionul se izbise de ghețar. Pentru că
avionul C-47 alunecase pe versantul muntelui și ajunsese în lacul
care, la acea vreme, era mult mai mic.
S-a deplasat rapid înapoi față de botul strivit al aparatului și a
ajuns pe partea dreaptă a fuzelajului. În spatele aripii, a văzut o
ușă de încărcare deschisă, care parcă l-a invitat înăuntru. Aceea
era ușa pe care căzuse Ramapurah Chodron în gol în urmă cu
șaizeci de ani. S-a strecurat pe ușă, apoi s-a blestemat că nu
avusese prevederea de a lua cu sine o lanternă subacvatică.
Deși fuzelajul aparatului Skytrain avea numeroase ferestre,
sticla era opacă după atâtea decenii în care stătuse în apă. Dirk
nu avea timp să le permită ochilor să se adapteze la
semiobscuritatea din interiorul avionului. Hotărând să înceapă cu
cabina piloților, a înotat spre partea din față, pentru ca apoi să se
deplaseze spre spatele aparatului, pentru a căuta Idolul Nechung.
După ce a pătruns câțiva centimetri în interior, a atins cu cotul
ceva care stătea în pragul ușii. Două ghete. S-a crispat după ce,
uitându-se mai atent, a văzut și oasele proprietarului ieșind prin
partea de sus a ghetelor.
Apa rece conservase avionul într-o stare aproape perfectă,
împreună cu tot ce se afla înăuntrul lui. De o parte și de alta era
câte o bancă lungă, și el a înotat pe deasupra lor, străduindu-se
să nu agite sedimentele cu labele de înot. Pe bănci se aflau
movilițe de culoare întunecată, dar a făcut efortul de a le ignora.
Datorită ferestrelor multe, în cabina de pilotaj pătrundea o
lumină slabă. A întins o mână spre ușa deschisă și a vârât capul
înăuntru.
Cabina de pilotaj a aparatului C-47 i-a amintit de
instrumentele de bord ale unui autobuz școlar. Pe un bord plat,
simplu, se aflau instrumentele de zbor, în fața unor fotolii de pilot
foarte rudimentare. O manșă greu de manevrat, montată în fața
fiecărui scaun, era acționată de câte un volan mare, semănând cu
o timonă. Totul arăta ca și cum ar fi trebuit să aparțină unui
muzeu. Cadranele indicatoarelor rămăseseră curate și cifrele erau
vizibile, altimetrul rămăsese blocat la 5 400 de metri. Vopseaua
verde de pe manșe arăta ca și cum ar fi fost aplicată cu o zi în
urmă. Iar craniile și movilițele de oase din fiecare fotoliu se
brunificaseră doar puțin în cei șaizeci de ani.
Dirk știa că movilele de pe podea și de pe băncile din spatele lui
reprezentau rămășițe umane. Dacă Idolul Nechung era la bord, și
nu se putea altfel, el trebuia să caute printre acele resturi
înfiorătoare. A aruncat o privire la ceasul de scufundător Doxa, pe
care și-l prinsese peste o mânecă a costumului izotermic. Se
scurseseră deja paisprezece minute, ceea ce însemna mai bine de
jumătate din timpul pe care îl putea petrece în imersiune cu acel
rezervor minuscul.
S-a întors și a contemplat cabina aproape întunecată. Exista
doar o cale de a cerceta. S-a lăsat pe genunchi și s-a târât de-a
lungul intervalului dintre bănci, pipăindu-le și ținând brațele
întinse în lateral și atingând tot ce exista pe podea. După câteva
momente a atins o pușcă și o centură cu muniție într-o parte și
niște ghete și oase în partea cealaltă.
S-a simțit ca și cum s-ar fi târât legat la ochi printr-o criptă. Ș i-
a înfrânat repulsia – pentru că rezerva lui de aer se epuiza cu
rapiditate – și a continuat să se miște, atingând bocanci,
uniforme, arme și oase. După ce a pierdut numărătoarea
rămășițelor umane, a ajuns la ușa din spate, care permitea
pătrunderea câtorva raze de lumină. Mai avea de examinat doar o
mică suprafață a secțiunii de coadă.
A dat din picioare și a plutit peste podeaua din secțiunea
respectivă, târându-și degetele pe suprafața acesteia. Nu a simțit
nimic în partea dreaptă, dar s-a lovit cu capul de peretele cozii. S-
a întors și a pipăit pe cealaltă latură și a atins ceva mic, rotund și
tare. A prins obiectul în mână, s-a dus spre ușă și l-a ținut în
lumina difuză. Era o grenadă.
A așezat-o cu grijă sub banca de la tribord și a revenit spre
coada avionului. A atins alt schelet, ale cărui oase erau
împrăștiate pe podea. A început să pipăie rămășițele, când s-a
întâmplat ceea ce nu-și dorea. O gură superficială de aer din
butelie, apoi, nimic.
Ș tiuse că va păți asta. Cu toate acestea, sperase să iasă din
avion înainte de a i se termina aerul. Nu găsise ceea ce căutase
scufundându-se acolo, și verificase aproape tot interiorul
aparatului.
Întrucât a început să simtă disconfortul provocat de absența
aerului, a atins ușor rămășițele de sub el, uitându-se în același
timp spre ușa aflată la mică distanță în fața lui. A lovit ușor cu
picioarele ca să se propulseze în față, când a atins cu mâna
dreaptă ceva care ieșea de sub banca aflată aproape de un perete
despărțitor. S-a oprit, apoi și-a plimbat palma peste el.
Părea neted, dar solid, și avea înălțimea de aproximativ șaizeci
de centimetri. A întins și cealaltă mână și a prins obiectul între
mâini, înalt, greu, rotunjit, nu putea fi decât un anumit obiect.
Idolul Nechung.
S-a uitat prin întuneric spre oasele despre care știa că se aflau
în spatele lui. Erau brațele întinse ale călugărului care se prinsese
de relicvă în ultimele momente de viață? Gândul l-a făcut să simtă
un fior rece pe spinare, însă în acele momente avea alte griji.
Începea să aibă o durere de cap, iar dorința de a ieși la
suprafață devenise copleșitoare. Însă nu putea pleca de acolo
imediat cu obiectul, deoarece nu avea cum să ajungă la suprafață.
A lăsat jos Idolul, după care a dezbrăcat vesta ce avea
buzunarele încărcate cu pietre. Ș i-a scos racordul din gură, a
aruncat vesta, rezervorul și detentorul, și abia după aceea a luat
obiectul greu, sculptat din thokcha.
A dat puternic din picioare, s-a îndreptat spre ușa laterală,
unde a căzut pe fundul lacului. Idolul Nechung cântărea cu cel
puțin cinci kilograme mai mult decât vesta pe care o lepădase.
Trebuia să depășească lipsa de flotabilitate prin forță.
S-a ridicat în picioare, s-a împins de pe fundul lacului, și a dat
puternic din picioare, călcând apa. Lipsa de aer se adăuga la
agitația lui, astfel că a lovit apa cu mișcări energice, în timp ce a
expirat un firicel de aer ca să nu facă o hernie pulmonară.
Nu stătuse la adâncime îndeajuns de mult ca să se teamă de o
problemă de decompresie, chiar dacă se afla la mare altitudine, de
aceea s-a îndreptat spre suprafață cât de repede a putut.
A scos capul de sub luciul apei cu viteza unui proiectil, după
care a inspirat cât a putut de adânc. A reușit să prindă tubul de
oxigen înainte ca greutatea idolului să îl tragă la fund. Ț inând
statuia în brațe, nu a putut decât să bată din picioare ca să
ajungă la cel mai apropiat mal, plonjând ca un delfin la fiecare
câteva secunde, pentru a lua câte o gură de aer.
Era prea concentrat în zbaterea lui pentru a arunca vreo privire
spre mal. Nu a îndrăznit să expună ceea ce descoperise decât
după ce a ajuns în apă adâncă până la brâu, pentru că se temea
că va scăpa și pierde statuia. În cele din urmă, a ajuns în apă
puțin adâncă și s-a ridicat gâfâind ca să aibă mai mult aer. A
ridicat Idolul Nechung deasupra capului și a strigat triumfător:
— L-am găsit!
A avut parte doar de tăcere.
Abia după aceea s-a uitat spre malul lacului, ca să vadă care
era comitetul de primire ce îl aștepta. Erau doi chinezi care țineau
puștile de asalt îndreptate spre pieptul lui.
 48

Agenții chinezi se deplasaseră în josul versantului, fără să fie

văzuți, pentru că salopetele lor cafenii se confundaseră cu peisajul
stâncos. Cei patru chinezi se răspândiseră pe pantă și își croiseră
drum până la cincizeci de metri de lac, moment în care au fost
depistați de Tash.
Tibetanul a dus mâna spre pistolul de la brâu, însă a fost
retezat de un foc de armă de cel mai apropiat membru al
comandoului. Aflat la ceva mai mult de un metru, a apucat să
tragă câteva focuri, după care a fost doborât.
Norsang a prins-o pe Summer și a tras-o la pământ, după care
s-au furișat spre niște roci pentru a se adăposti. Ș i-a ridicat
pistolul Glock și, cu două gloanțe bine țintite în piept, l-a
împușcat mortal pe pușcașul care îl omorâse pe Tash, după care
s-a ghemuit, deoarece chinezii au deschis foc automat împotriva
lui, iar gloanțele i-au șuierat pe deasupra capului. S-a ridicat ca
să tragă împotriva altui agent chinez, însă o grenadă a zburat prin
aer și a căzut la picioarele lui. S-a întins ca să o îndepărteze cu
piciorul, însă ea a explodat înainte ca el să o poată atinge.
O explozie de lumină a fost urmată de un bubuit tunător care a
făcut solul să se cutremure. Nu era o grenadă de fragmentare, ci
doar una de derutare. Summer și Norsang au orbit temporar și au
surzit câteva momente. Când Norsang a reușit să scape de efectele
acelei explozii, a fost prea târziu. A simțit țeava unei puști de asalt
în spinare, astfel că nu a avut încotro, și a trebuit să-și lase
pistolul să cadă la pământ.
Summer era deja în picioare, cu brațe ridicate în aer, în fața
altui pușcaș. Norsang s-a ridicat și s-a uitat la Summer, parcă
cerându-și iertare. Ea l-a liniștit printr-o privire hotărâtă spre cei
care îi capturaseră
— Ce vreți de la noi? a strigat ea.
Încă nu își recăpătase auzul normal după acea explozie.
Cel de-al treilea membru supraviețuitor al comandoului chinez,
un bărbat cu ochi negri și vii, cu piele tăbăcită, se afla pe pantă,
examinând cadavrele lui Tash și Arie. Mao s-a întors și a coborât
panta având arma în mână. S-a oprit la câțiva centimetri de
Summer și Norsang.
 — Unde… unde e celălalt bărbat? a întrebat într-o engleză
chinuită.
Summer i-a aruncat cea mai bună expresie care spunea:
„Habar n-am!”, dar asta a fost degeaba. O clipă mai apoi, Dirk a
apărut la suprafață în mijlocul lacului, și a început să înoate spre
ei. Cei trei chinezi s-au ghemuit în spatele unor stânci până când
Dirk a ajuns în apă mică, unde s-a trezit față în față cu doi
pușcași.
Dirk a lăsat Idolul să cadă pe marginea ghețarului, după care a
fost escortat până la Summer și Norsang.
— Deci, l-ai găsit! a spus Norsang cu glas reținut.
— Da, dar îmi pare rău că nu l-am lăsat acolo, a spus Dirk în
șoaptă. De unde-au apărut indivizii ăștia?
— Tăceți! a strigat Mao, care a trecut de prizonieri și s-a dus
spre marginea ghețarului, s-a ghemuit și a examinat Idolul preț de
câteva clipe.
A zâmbit, apoi a scos din rucsac un telefon prin satelit, și a
trimis un mesaj text. După aceea a scos un telefon mobil obișnuit
și l-a folosit pentru a face câteva fotografii Idolului. Apoi a
comprimat imaginile, a conectat telefonul la cel prin satelit și a
transferat imaginile. În cele din urmă, Mao a transmis prin satelit
fotografiile către șeful lui.
Cât Mao a așteptat răspuns, ceilalți doi membri ai comandoului
au folosit șoricei din plastic pentru a lega mâinile prizonierilor la
spate. Apoi i-au împins pe toți la pământ și le-au legat și gleznele.
Mao continua să se uite la telefonul lui, astfel că ambii s-au
ocupat de camaradul lor mort, căruia i-au luat armele și apoi l-au
îngropat într-un șanț puțin adânc, punând deasupra lui pietre.
Tash și Arie nu au avut parte de un tratament similar. Cei doi i-au
târât până lângă lac și le-au umplut buzunarele cu pietre. Unul
dintre ei a arătat spre o bucată mare de gheață și, râzând strident,
i-a spus ceva celuilalt. Acesta a dat aprobator din cap.
Au dus târâș cele două cadavre până pe sloiul de gheață, l-au
îndepărtat de mal și au urmărit cum plutește spre mijlocul
lacului. Saturat de apă, sloiul s-a fărâmițat și cele două cadavre s-
au dus la fund. Acea înmormântare în apă i-a făcut pe cei doi să
râdă.
Summer nu a putut urmări scena, și, neputând să creadă așa
ceva, s-a mărginit să se uite la cei care îi capturaseră.
Mao a citit câteva mesaje-text care au apărut pe ecranul
telefonului prin satelit, apoi l-a băgat în buzunar. A ridicat Idolul
Nechung, l-a dus în fața captivilor și l-a lăsat la pământ în fața lui
Norsang.
— Ați avut ceva de mare interes pentru guvernul meu.
— E o relicvă religioasă care aparține Mănăstirii Namgyal.
— Este limpede că are o valoare mai mare decât o relicvă, a
spus Mao. Tu o să cari obiectul până în Tibet.
Apoi a vorbit cu unul dintre subordonați, care a golit
compartimentul principal al rucsacului lui Norsang și a băgat
Idolul în el. Pușcașul l-a ridicat în picioare pe Norsang și i-a tăiat
legăturile de la mâini și picioare. L-a silit apoi să ia rucsacul în
spate, și i-a legat mâinile în față.
Pușcașul s-a apropiat de Mao, a arătat spre lac și a spus câteva
cuvinte. Mao l-a chemat pe celălalt subordonat și, împreună, au
prins-o pe Summer de brațe și au dus-o târâș spre ghețar și au
silit-o să se așeze pe o lespede de gheață care atârna deasupra
lacului. L-au luat pe Dirk în același mod și l-au obligat să se așeze
lângă sora lui. Silindu-i să stea spate în spate, le-au legat mâinile
la spate.
— Nu-mi place deloc treaba asta, a spus Summer în șoaptă.
— Ne descurcăm dacă ăștia pleacă, a spus Dirk.
Însă chinezii nu încheiaseră. Pușcașul care râdea strident s-a
apropiat de Dirk și a scos un pumnal din teaca pe care o avea
prinsă la brâu. L-a prins pe Dirk de costumul izotermic, din
spatele gâtului, și a făcut o tăietură orizontală. Apoi a coborât de
pe ghețar și a strâns pietre mici pe care le-a îndesat în costum.
Când Dirk s-a mișcat ca să scape de balastul ce i se adăuga,
pușcașul l-a lovit cu cotul în cap.
Aflat pe mal, Mao s-a uitat exasperat la subordonatul lui și a
strigat la el să se grăbească. Omul a urcat pe lespedea de gheață
și a început să sară pe ea. Într-o parte a lespezii a apărut o
crăpătură, și omul și-a schimbat poziția ca să o disloce.
— Ce faci? a răcnit Norsang. Încetează!
Tibetanul a făcut câțiva pași ca să vină în ajutorul celor doi, dar
Mao l-a împiedicat. L-a lovit pe Norsang cu patul puștii de asalt în
burtă, făcându-l să se prăbușească. S-a auzit un pocnet, și
pușcașul a sărit de pe marginea ghețarului când lespedea de
gheață s-a desprins.
Râzând strident, omul a pus un picior pe marginea sloiului și l-
a împins în lac.
Stând pe gheață, temându-se să se miște, Dirk și Summer au
plutit în tăcere spre mijlocul lacului.
 49

Așteptându-și vizitatorul, Zheng pășea agitat de colo-colo.

— Domnule, radarul indică apropierea unui aparat de zbor
neidentificat.
Zheng s-a apropiat de ecranul radarului și l-a împins deoparte
pe timonier. Punctul mic de pe ecran se apropia cu repeziciune
dinspre nord-vest. Zheng s-a dus la fereastra laterală pentru a
vedea ce era, dar norii cenușii ascundeau totul în depărtare.
Elicopterul utilitar Changhe Z-11J, fără însemne, zbura jos, pe
deasupra valurilor, păstrând tăcerea radio încă de la plecarea de
la baza militară din provincia Guangdong. Vântul variabil din față
și zonele cu ploaie făcuseră ca zborul să fie periculos, dar nu
pilotul stabilise planul de zbor. A aruncat o privire spre colonelul
așezat alături de el, care ordonase ca zborul să se facă fără a fi
detectat peste Marea Chinei de Sud.
Sudoarea se scurgea de pe fruntea pilotului când în față a
apărut nava Melbourne. A dat roată vasului de două ori până să
ceară permisiunea de aterizare, așteptând ca vasul să vireze
pentru a reuși o aterizare în siguranță. Întrucât vasul se clătina
dedesubtul aparatului, pilotul și-a dat seama că nu ar fi fost cazul
să zboare în astfel de condiții, fără a mai vorbi de a ateriza pe un
heliport.
Neavând de ales, a coborât încet deasupra heliportului, chiar
dacă acesta se legăna odată cu nava. Profitând de un val care a
înălțat puțin nava, a redus puterea motorului și a făcut aparatul
să cadă, lovind heliportul cu zgomot înainte ca nava să se ridice
din nou.
Colonelul Yan nu s-a deranjat să comenteze modul de aterizare
și nici nu a așteptat ca rotoarele să se oprească, ci a deschis ușa
laterală și a sărit din elicopter. A fost cât pe ce să cadă din cauza
balansului navei și s-a dus spre scara laterală, unde îl aștepta
Zheng.
Bărbatul mai tânăr și-a salutat unchiul.
— Bine ai venit, domnule colonel! Nu ne așteptam să zbori pe o
asemenea vreme, a spus el, pe un ton care i-a trădat neliniștea.
— A fost un zbor neautorizat făcut la momentul oportun. Yan a
făcut semn către elicopter, și spre norii din care începuse să cadă
o ploaie ușoară. Păstrarea secretului este cea mai bună soluție.
Unde putem merge să discutăm despre schimbarea planurilor
noastre?
— În careul ofițerilor, domnule! Pe aici, te rog!
Careul ofițerilor de pe Melbourne semăna cu un restaurant de
cinci stele, având mochetă plușată de culoare roșu de Burgundia
și picturi abstracte pe pereți. Într-o latură a zonei de luat masa, se
aflau scaune și canapele îmbrăcate în piele și un televizor cu
ecran foarte mare. Zheng l-a condus pe Yan către două scaune
dintr-un colț. Pe măsuța scundă dintre ele erau stivuite câteva
hărți și documente.
— Așadar, Yijong, a început colonelul, ceea ce mi-ai spus
despre această navă este adevărat?
— Mai mult decât mi-am imaginat, i-a răspuns Zheng. Am găsit
la bord un om de știință – de fapt, e inginer – pe care îl cheamă
Yee. E taiwanez și a recunoscut că lucrează la Ministerul Apărării
Naționale. A făcut semn spre masă. Am găsit toate acestea în
cabina lui.
Yan a examinat documentele. Erau hărți maritime de navigație
prezentând secțiuni din strâmtoarea Taiwan de-a lungul coastei
vestice a insulei.
În anumite locuri, pe hărți apăreau grupuri de triunghiuri
marcate cu roșu, mergând de la nord la sud, la aproximativ
treizeci și ceva de kilometri de coastă.
— Ce reprezintă semnele astea roșii? a întrebat Yan.
— Sunt posturile ultrasonice subacvatice stabilite pentru
Proiectul Cascada.
Yan a părut nedumerit.
— Proiectul Cascada?
— O măsură defensivă propusă împotriva unui asalt cu
vehicule amfibii. Stațiile acustice, funcționând în mod sincronizat
una cu alta, vor crea un zid de apă care ar putea distruge orice
flotă invadatoare.
— De ce nu au aflat serviciile noastre de informații despre acest
proiect?
— Yee a spus că e vorba de un proiect controlat cu strictețe,
creat prin relațiile cu domnul Thornton. Pe de altă parte,
deocamdată e în stadiu experimental.
 — Un zid de apă? Nu vorbești serios!
— Am descoperit efectul chiar noi, când am ajuns la bordul
navei. Desfășurau nu știu ce test și erau pe punctul de a-l opri
când i-am întrerupt noi. Nava a produs un val mare. Am văzut
asta cu ochii mei.
— Da, așa mi-ai spus! Ș i acest lucru poate fi repetat?
— Yee a confirmat asta.
— Cât de curând va deveni operațional acest sistem?
Zheng a ridicat din umeri.
— Yee și-a pierdut cunoștința când l-am interogat ultima oară.
Îngustându-și ochii, Yan a spus:
— Aș vrea să știu cum funcționează sistemul.
— O să-l pun pe inventator să-ți explice. Omul care a construit
nava asta.
A scos un aparat de radiorecepție și l-a chemat pe unul dintre
subordonați.
Câteva minute mai târziu, tras la față și epuizat, Alistair
Thornton a fost adus în careul ofițerilor și așezat pe un scaun din
apropierea celor doi ofițeri. S-a uitat la uniforma militară a lui
Yan, după care l-a privit cu repulsie pe Zheng.
— Domnul colonel vrea o prezentare completă a Proiectului
Cascada, a spus Zheng.
— Ț i-am mai spus că m-am săturat până peste cap să discut cu
tine, a zis Thornton cu glas sec.
— Cred că ai putea să te răzgândești, a spus Zheng, și a
transmis un mesaj scurt prin aparatul de radiorecepție.
Câteva momente mai târziu, ușa s-a deschis și Margot a apărut
în careul ofițerilor, urmată de Ning, care ținea țeava unui pistol
lipită de ceafa ei. Văzându-și fiica, Thornton a sărit brusc în
picioare. S-au privit unul pe celălalt cu ușurare și disperare în
ochi, iar Margot a îngenuncheat alături de tatăl ei și l-a prins de
mână.
— Ești teafără? a întrebat Thornton.
Margot a dat afirmativ din cap și a zâmbit forțat.
— Ce revedere fericită… a spus Zheng. Dacă doriți să rămâneți
în aceeași stare, îi vei explica domnului colonel totul despre
Proiectul Cascada.
— Proiectul Cascada e… o fantomă, a spus Thornton, privind în
podea. Încă e în faza de proiectare. Nu am habar dacă va
funcționa vreodată.
— Dar ai creat deja valuri masive, nu? a întrebat Zheng.
— Tu le-ai produs, a spus Thornton, împungând cu degetul
spre Zheng.
— Deci se poate! a spus Yan.
Thornton a dat din cap, fiind rezervat.
— Da, însă trebuie să te afli în locul potrivit, și să ai condițiile
potrivite. Aici, în strâmtoarea Luzon, dacă ne mai aflăm aici,
anumite zone au curenți submarini neobișnuit de puternici, care
pot fi manipulați prin intermediul semnalelor acustice.
— O manipulare care poate redirecționa un curent submarin
spre suprafață sub forma unui val devastator. Zheng a lovit cu
palma un dosar de pe măsuță. Am citit asta aici, în documentele
lui Yee.
— Ș i acest val de suprafață, un tsunami, poate fi trimis într-o
anumită direcție? a întrebat Yan.
Thornton a rămas tăcut până când Ning a ajuns în spatele lui
Margot și i-a mângâiat părul.
— Da, asta este teoria, a spus Thornton. Un șir de senzori
detectează deplasarea apei. După ce se depistează un tipar,
emițătoarele de răspuns transmit unde acustice la o amplitudine
care interacționează cu fluența fizică. Dacă transmisia este
suficient de puternică, atunci curentul poate fi redirecționat.
Yan a extras o hartă care prezenta apele din largul coastei de
sud-vest a Taiwanului, în fața portului Kaohsiung. A arătat spre
șirul de triunghiuri aflate la 32 de kilometri de coastă. Locul
acesta e… e un loc în care sistemul ar putea funcționa?
— Nu… nu știu! a spus Thornton.
Ning a prins-o de păr pe Margot și a smucit-o, astfel că ea a
scos un țipăt. Thornton a încercat să se ridice de pe scaun, însă
Zheng l-a prins de cămașă, reținându-l pe loc. Un membru al
comandoului s-a apropiat și a îndreptat arma spre Thornton.
— Răspunde la întrebare! a spus Zheng.
Pe obrajii lui Margot s-au scurs lacrimi provocate de durere, cât
s-a străduit să rămână nemișcată.
— Lăsați-o în pace, animale însetate de sânge ce sunteți! a
strigat Thornton.
 Zheng a făcut o mișcare din cap. Ning a coborât brațul, dar a
continuat să o țină strâns de păr pe Margot.
— Da! a afirmat Thornton printre dinții încleștați. Acesta e unul
dintre locurile defensive pe care și le-a propus Taiwanul.
— Prin urmare, există condițiile propice pentru a utiliza
sistemul din cadrul proiectului Cascada, a spus Yan.
Thornton s-a mulțumit să se uite pătrunzător la acel om.
Yan a arătat spre hartă și s-a întors spre Zheng.
— Duci vasul în poziția asta! La momentul potrivit, vom activa
sistemul. Dar valul va fi îndreptat în direcție opusă. Vreau să
trimit o „cascadă” mare spre Taiwan.
— Ați înnebunit? a spus Thornton, ridicându-se brusc de pe
scaun. Ați distruge o treime din acea țară! Ar putea muri milioane
de oameni! Pe de altă parte, probabil că veți declanșa cel de-al
Treilea Război Mondial!
Yan s-a uitat la Thornton cu o expresie amuzată pe față și a
zâmbit.
 50

Aflați pe sloiul de gheață care încă plutea, Summer și Dirk au

văzut cum unul dintre pușcașii chinezi le-a aruncat rucsacurile în
lac, după care s-a alăturat camarazilor lui pentru a-l îndemna pe
Norsang să urce muntele. Tibetanul s-a uitat cu suferință în ochi
în urmă spre prietenii lui, dar s-a simțit împuns de țeava unei
arme în coaste, astfel că și-a reluat drumul.
— Ne-au lăsat în lac ca să dispărem fără să lăsăm vreo urmă, a
spus Summer.
— Ai încredere în mine, a zis Dirk, în timp ce se chinuia să
desfacă legăturile de la încheieturile mâinilor, pe fundul lacului
vor exista mai mult decât câteva urme.
— N-ar trebui să ne scufundăm în alt loc decât în mijlocul
lacului?
— Eu am așteptat să se îndepărteze îndeajuns ca să nu poată
vedea ce facem, a spus Dirk, stând cu fața spre malul estic pentru
a avea o imagine mai clară a comandoului, ai cărui membri
urcaseră deja cam o sută de metri pe versant. Cred că acum
putem încerca fără nicio teamă.
— Va fi prea întuneric pentru ca ei să ne vadă curând, a spus
Summer, care a observat că se apropia ora crepusculului. Asta,
dacă aisbergul nostru va rezista îndeajuns de mult.
Platforma lor plutitoare era mare, dar fragmente de gheață de
pe margini căzuseră deja. Dirk și-a întins picioarele în față, dar nu
a reușit să ajungă cu ele la marginea sloiului. S-a uitat spre
Summer și i-a spus:
— Încearcă să mă împingi puțin. La semnalul meu: unu, doi,
trei!
Summer și-a înfipt picioarele în gheață și a împins, alunecând
spre fratele ei, care s-a deplasat în față. Summer a scos un strigăt
de uimire, deoarece mișcările ei, deși puține, făcuseră sloiul să se
legene în mod primejdios. O margine a lui s-a scufundat sub
luciul apei, apoi s-a înălțat, trimițând un val de apă rece ca gheața
peste topul ei.
Dirk și-a dres glasul.
— Sloiul ăsta a devenit cam instabil.
— Fă bine și du-ne până la mal! a spus Summer în șoaptă, în
momentul în care o porțiune mare din sloi s-a desprins.
Cei doi se mișcaseră îndeajuns pentru a-i permite lui Dirk să își
țină picioarele în apă. Având gleznele legate laolaltă, a început și
pedaleze încet, dar cam stângaci. Sloiul de gheață a început să se
miște încet spre malul nordic al lacului.
— Nu vreau să te critic, a spus Summer, dar malul dinspre est
mi se pare a fi mai aproape.
— E adevărat, a spus Dirk, privind peste umăr, ca să vadă
încotro se îndreptau. Dar în partea nordică fundul lacului are o
pantă mai blândă.
— Asta, dacă nu reușim să ajunge la mal, da.
— În cazul în care nu reușim.
Din marginile sloiului au continuat să se desprindă porțiuni,
ceea ce a făcut ca pluta lor să se micșoreze ca suprafață. Summer
a simțit gheața alunecând sub ea, însoțită de sunete de crăpare.
Nu cred că o să ajungem până la mal.
Sloiul s-a scufundat în timp ce se deplasau, până când au
ajuns să stea în apă aproape 10 centimetri. Summer a blestemat
apa rece ca gheața, în vreme ce Dirk încă nu simțea frigul,
deoarece purta costumul izotermic. Apoi s-a desprins încă o
bucată din sloi, iar Dirk a început să vâslească din picioare cât de
puternic a putut. Sloiul de gheață s-a dovedit mai stabil decât
până atunci, iar dimensiunile lui mai reduse au permis
deplasarea lui mai rapidă prin apă. Însă acest lucru nu a durat
multă vreme.
Când mai aveau de plutit vreo nouă metri până la mal, sloiul s-
a spart în două sub greutatea lor. Dirk și Summer s-au prăbușit
în lacul glaciar și au dispărut sub luciul apei.
*
La 400 de metri pe versantul estic, pușcașul care îi împinsese
pe sloiul de gheață a scos un alt hohot de râs strident.
Norsang s-a oprit și s-a întors, apoi s-a uitat spre lac prin
întunericul care se îndesea. În mijlocul lacului se legănau două
blocuri de gheață.
— Fie ca dragonul să se milostivească de sufletele lor, a
mormăit el, după care și-a continuat urcușul forțat spre pisc.
 51

Apa rece ca gheața a împuns-o pe Summer precum o mie de

ace.
A icnit, apoi și-a reprimat un reflex involuntar de a inhala apa,
în timp ce mintea ei reacționa cu furie, a bătut din picioare, deși îi
erau legate. A trăit o reacție de șoc cauzată de frig, și și-a dat
seama că s-ar fi putut îneca într-un minut dacă ar fi cedat acelui
impuls. Deși inima îi bătea cu putere, ajutată de ani și ani de
scufundări în condiții asemănătoare, s-a silit să se relaxeze.
În spatele ei, Dirk a trecut printr-o suferință asemănătoare,
chiar dacă mai puțin chinuitoare. Apa rece a lacului i-a pătruns
prin tăietura din spatele costumului izotermic, ceea ce a adăugat
o greutate suplimentară față de pietrele ce îi fuseseră băgate între
costum și piele. Spaima lui cea mare era că o trăsese cu el pe
Summer spre fundul lacului. Altfel, ea ar fi putut rămâne în stare
de plutire, și ar fi reușit să înoate spre mal.
A făcut tot posibilul ca să ignore starea de disconfort și s-a
concentrat asupra fundului stâncos de care se apropiau.
Adâncimea apei în acel loc era de 4,5 metri și vizibilitatea era
bună. Dirk a văzut câteva stânci și, în timp ce el și Summer
coborau spre fund, a încercat să ajungă deasupra celei mai
apropiate. Aveau doar o singură șansă. Având-o la remorcă pe
sora lui, a făcut toate eforturile pentru a se alinia cu acea stâncă.
În timp ce cădeau spre fundul lacului, și-a întins picioarele atât
cât a putut spre stâncă. Atunci când a atins cu labele picioarelor
vârful stâncii, și-a îndoit genunchii și s-a împins cu toată puterea
în sus. Străduindu-se să rupă legăturile de la glezne, a lovit
stânca folosindu-și toată puterea.
Inerția a fost suficientă pentru a rupe șoricelul cu care era legat
exact de la conexiune. Apoi s-a străduit să rămână drept când
labele picioarelor i s-au despărțit, iar picioarele au încălecat
stânca. Acum aveau o șansă. În timp ce corpul lui Summer
tresălta pe spinarea lui, s-a ridicat în picioare și a început să
meargă înainte. Aplecat în față, pentru ca Summer să poată
rămâne spate în spate cu el, Dirk a început să pășească pe fundul
lacului.
Mai aveau probabil șase metri până să ajungă la apă mică, o
distanță pe care, pe uscat, Dirk ar fi parcurs-o în câteva secunde.
Însă în apă, fără aer, și urcând o pantă stâncoasă având-o în
spinare pe sora lui, dar și pietre în costumul izotermic, asta era o
cu totul altă poveste.
A trebuit să meargă înainte, înfruntând rezistența apei, în
vreme ce frigul și efortul fizic au amplificat nevoia de aer. Însă
cum avea mâinile legate la spate, menținerea echilibrului era
elementul cel mai dificil de realizat. S-a gândit să se oprească la o
stâncă și să încerce să rupă legăturile de la mâini, așa cum
procedase în cazul celor de la picioare, însă nu își putea permite
să piardă timp și nici să riște o nereușită.
Ș tia că Summer era o bună înotătoare și, la fel ca și el, se afla
într-o formă fizică grozavă. Într-o zi bună, două sau trei minute
petrecute sub apă, fără aer, ar fi fost ceva normal pentru oricare
dintre ei. Însă Dirk era deja obosit după acea scufundare, iar
efectul altitudinii și al aerului rarefiat era zdrobitor. În plus, era
vorba de apa rece ca gheața.
O simțea pe Summer ca pe o greutate uriașă. Ș i-a dat seama că
ea sigur suferise de șoc termic. Oare mai era conștientă? Ori se
înecase?
Acele întrebări i-au alimentat și adrenalina, astfel că a înaintat
cu o hotărâre ca de robot. S-a împiedicat de o stâncă lată, a ajuns
pe o pantă liberă de stânci și a continuat să înainteze. Ș i-a simțit
capul ca și cum ar fi prins strâns într-o menghină, iar inima era
cât pe ce să-i sară din piept, atât de tare îi bătea. A văzut
suprafața puțin deasupra lui, apoi a simțit o mișcare, pentru că
Summer a ieșit prima la suprafață. A mai parcurs câțiva metri
împleticindu-se, după care a ridicat capul din apă și a gâfâit
pentru a inspira. Preț de un moment, abia a putut vorbi, deoarece
aerul rece al munților i-a pătruns cu greu în plămâni,
alimentându-l cu oxigen.
— Te… te simți… bine? a reușit el să spună într-un târziu, când
a pornit din nou spre mal.
Summer era în viață, pentru că respira horcăind în disperare.
Ea a mormăit ceva drept răspuns. Încă aplecat, a cărat-o de la lac
și s-a lăsat pe un bolovan de pe mal ca să se odihnească. Acum
cerul devenise albastru precum cerneala, semn că amurgul se
apropia. A scrutat versantul muntelui, abia zărind cei patru
cățărători la peste 1,5 kilometri în susul pantei, părând niște
furnici în acel peisaj.
S-a întors și s-a uitat la niște pietre de la picioarele lui.
— Summer trebuie să tăiem legăturile de la mâini. O să încerc
să lovesc de o piatră legătura care ne ține pe amândoi. Mă poți
ajuta?
De pe buzele ei tremurătoare a pornit ceva care sugera o
afirmație.
Dirk s-a ridicat drept pentru a susține greutatea surorii lui și s-
a apropiat de o piatră ascuțită din apropiere. S-a așezat cu spatele
spre centrul ei, apoi a spus:
— Ne lăsăm brusc peste piatră. Număr până la trei. Unu…
doi… trei.
Deși încheieturile erau strânse, legătura care îi unea era mai
largă. Au nimerit drept în vârful pietrei, iar greutatea lor însumată
a forțat legătura în jos până a plesnit.
Summer s-a rostogolit pe pământ, iar Dirk a căzut în față, în
genunchi. S-a tras apoi cu spatele și a frecat legătura de la mâini
de piatra aspră, ca să o slăbească. După două minute, și-a
poziționat mâinile deasupra pietrei ascuțite și s-a lăsat să cadă,
trăgând în același timp de încheieturi. La cea de-a doua încercare,
legătura din plastic a plesnit. Ș i-a dus mâinile în față și și-a masat
încheieturile, mulțumind Cerului că agenții chinezi nu folosiseră
legături mai rezistente.
S-a rotit și a ajutat-o pe Summer să stea dreaptă. Înfățișarea ei
l-a speriat. Avea buzele vinete tremura incontrolabil, iar ochii ei,
în mod obișnuit, cenușii și sclipitori, erau sticloși și privea în gol.
Risca să moară de hipotermie.
— Rezistă, surioară, o să te încălzesc imediat!
A dezbrăcat costumul izotermic, și a aruncat pietrele din el.
Cum Summer încă era legată de mâini și de picioare, Dirk nu a
putut decât să o înfășoare cu costumul. Ea nu avea putere să
rupă legăturile, de aceea el a legat mânecile costumului în jurul
pieptului ei, și i-a tras cagula peste cap pentru a încerca să
capteze căldură corporală suplimentară.
Ș tia că trebuia să o îmbrace cu haine uscate, în care s-ar fi
încălzit repede. Chibriturile și hainele uscate erau în rucsacurile
lor, în pungi etanșe care le-ar fi menținut uscate chiar și sub apă.
Dar recuperarea rucsacurilor din lac îi va răpi timp, iar Summer
era în luptă cu timpul, și risca să piardă acea bătălie.
Cu toate acestea, nu avea altă soluție. S-a ridicat, pregătindu-
se să alerge spre capătul estic al lacului ca să găsească
rucsacurile. Însă când s-a ridicat ceva i-a reținut atenția în apă,
spre vest. Deasupra unei mici porțiuni a lacului plutea o ceață
ușoară. S-a uitat mai atent, apoi a zâmbit. Nu era ceață, ci aburi.
De la izvorul termal.
— Hai, Summer, mai facem o partidă de înot!
A ridicat-o în picioare. Ea a încercat să protesteze, dar Dirk a
pus-o pe un umăr și a cărat-o spre lac.
La aproximativ doisprezece metri spre vest, a intrat în apă. În
loc să fie rece ca gheața, apa era caldă, ca la tropice. A pășit prin
apă, căutând locul cel mai cald de-a lungul malului, apoi a așezat-
o pe Summer în apă. I-a scos bocancii și jacheta și le-a aruncat pe
mal, după care a împăturit costumul izotermic și l-a plasat sub
ea, drept rezemătoare. A lăsat-o un moment pentru a se întoarce
pe mal și a căutat până a găsit o bucată de granit care avea o
margine tăioasă. Revenind, a folosit acel ciob pentru a-i tăia
legăturile de la mâini și picioare.
Având mâinile și picioarele libere, Summer s-a putut întinde
mai comod în apa caldă, lăsând-o să îi ajungă până la bărbie.
Foarte curând, culoarea i-a revenit în obraji, iar ochii i-au
redevenit sclipitori.
— Profită de baia asta! i-a spus Dirk. Mă întorc peste câteva
minute!
Ea s-a uitat recunoscătoare la el.
— Răsuflarea dragonului! a murmurat ea.
În amurgul care sporea, s-a dus spre capătul estic al lacului. Pe
sub costumul izotermic purtase pantaloni de alergare și o bluză
izotermică, de aceea a început să tremure, deoarece în acea zonă
a lacului bătea un vânt slab, dar rece. Însă cel mai mult îl
chinuiau labele picioarelor. Costumul izotermic avea ghete din
cauciuc, iar după ce îl dezbrăcase rămăsese în șosete. Își simțea
degetele picioarelor amorțite, iar tălpile îl dureau după ce călcase
atât de mult peste pietre ascuțite.
Din fericire, și-a zărit ghetele de drumeție acolo unde le lăsase,
ascunse sub două pietre mari. Ș i-a scos șosetele și restul hainelor
și a intrat în lac, și, lipsit de costumul izotermic, a simțit deplin
frigul și răceala ca de gheață a apei.
A observat rucsacul lui Summer în apa puțin adâncă și l-a tras
pe mal, simțindu-se recunoscător că iese din apă măcar câteva
momente. Picioarele și labele picioarelor îi amorțiseră după ce
intrase în apă. Ș i-a găsit și rucsacul lui și l-a dus pe mal,
reprimându-și dorința de a blestema cu voce tare starea de
disconfort prin care trecea. A căutat prin rucsacul lui și a
constatat că, în mare măsură, despărțiturile interioare
rămăseseră uscate. A îmbrăcat haine uscate, o jachetă umplută
cu puf, puțin umedă, și o căciulă tricotată din lână.
A încălțat bocancii, care erau uscați, și a țopăit de colo-colo ca
să se încălzească. Simțind că sângele i s-a pus în mișcare, a urcat
pe delușorul unde fuseseră uciși Tash și Arie. Ei se pregăteau să
facă un ceai când căzuseră în ambuscadă. Dirk a luat lemnele
uscate pe care le adunaseră tibetanii și întors la rucsacuri. L-a
golit pe al lui și a vârât lemnele în el, l-a pus pe un umăr, iar pe
celălalt umăr și-a agățat sacul lui Summer. S-a întors pe
întuneric, împiedicându-se doar o dată, dar reușind să parcurgă
mai repede acea distanță datorită ghetelor din picioare.
A găsit-o pe Summer amețită, dar receptivă, plângându-se că i-
au înghețat urechile. A explorat malul până a găsit o ravenă nu
foarte adâncă, înconjurată de bolovani mari. Era bine protejată de
vânt și, în plus, era izolată de versantul estic.
A ridicat privirea și a zărit pe culme câteva lumini care nu se
deplasau. Chinezii făcuseră tabără acolo, încredințați că a doua zi
vor reuși să ajungă în Tibet.
A sărit în mica ravenă, a făcut o vatră din pietre, apoi a aprins
lemnele cu chibriturile pe care le găsise în rucsacul lui. După ce a
reușit să ațâțe focul, s-a întors la lac și a ajutat-o pe Summer să
iasă din apă. Din hainele ei au ieșit aburi. A făcut câțiva pași
nesiguri, apoi a început să se miște mai ușor.
— Mi-a plăcut apa caldă de acolo! Nu aș fi vrut să mai ies din
lac!
A început să clănțănească de frig, deoarece hainele ude nu îi
țineau de cald.
Dirk a condus-o la foc, unde ea a îmbrăcat haine uscate, după
care s-a așezat. Dirk deja pusese ghetele și jacheta ei să se usuce,
și avea un ibric cu ceai care dădea să fiarbă.
A căutat prin proviziile aduse și a gătit niște orez cu roșii, la
care a adăugat o cutie cu carne de porc marca Spam. Summer și-
a recăpătat curând puterile și a încetat să mai tremure după ce
părul i s-a uscat.
— Crezi că l-au luat pe Norsang în Tibet? a întrebat ea.
— Nu! Dirk s-a ridicat și s-a uitat spre versantul estic al
muntelui. Cel puțin deocamdată. Au făcut tabără pe culme.
Summer s-a ridicat și l-a urmat la marginea ravenei. A ridicat
privirea și a văzut o luminiță sus, pe munte.
— Ei sunt?
Dirk a dat afirmativ din cap.
— Îl au pe Norsang, dar au și Idolul Nechung, a spus ea. El va
putrezi într-o închisoare tibetană tot restul vieții. Trebuie să-l
salvăm.
Dirk s-a uitat la sora lui.
— Era cât pe ce să mori de hipotermie.
Ea l-a prins de un braț și l-a strâns.
— Acum mi-am revenit. Trebuie să încercăm. Ș tii că trebuie s-o
facem.
Dirk a văzut expresia de hotărâre din ochii ei, apoi s-a uitat la
lumina care pâlpâia pe munte.
— Am înțeles! Se pare că doar asta putem face, a spus el. Să
încercăm!
 52

Ultimii tăciuni ai focului s-au stins la ora trei dimineața. Dirk a

înghiontit-o pe sora lui ca să se trezească înainte de a îngheța.
— Mai dorești să urcăm pe munte?
— Da! a spus ea. Mă simt mult mai bine.
Dirk a făcut câte o cană de ceai pe aragazul de voiaj, pe care l-
au băut după ce au mâncat câteva batoane cu cereale. Simțindu-
se întăriți, și-au pus rucsacurile în spinare și au pornit de-a
lungul malului lacului. Pe culmea muntelui nu se mai vedea nicio
lumină gălbuie.
— Crezi că mai sunt acolo? a întrebat Summer.
— Da! Lumina a rămas nemișcată o vreme.
De pe malul estic al lacului, au început ascensiunea anevoioasă
a versantului. S-au simțit binecuvântați văzând cerul senin, care
le oferea lumina stelelor și a lunii în creștere. Mai puțin binevenită
era temperatura scăzută, care se datora cerului lipsit de nori.
Summer și-a frecat mâinile când au început urcușul pe versantul
abrupt, către culme. După câteva minute de ascensiune
obositoare, corpul ei s-a încins și inima a început să îi bată mai
tare.
Au urcat în tăcere, vorbind în șoaptă doar când se opreau la
fiecare câteva minute ca să își recapete suflul. Calvarul prin care
trecuseră pe lac îi secase de putere mai mult decât voiau ei să
recunoască, iar lupta pentru oxigen la acea altitudine era
permanentă. Însă salvarea lui Norsang și recuperarea Idolului
Nechung erau motive mai mult decât suficiente pentru a face
uitate suferințele.
Traseul urmat i-a dus spre sud, urcând de-a lungul marginii
ghețarului. S-au simțit tentați să urce pe ghețar, ceea ce ar fi
ușurat urcușul, dar s-au temut că două siluete întunecate pe
fundalul alb al gheții ar fi fost mai ușor de detectat. Deși sperau că
agenții chinezi nu vor simți nevoia de a posta o santinelă, nu
voiau să se bazeze pe asta.
Cu cât urcau cu atât mai rar pășeau, atât din cauza oboselii cât
și din nevoia de a se apropia în tăcere. Ajunși la o sută de metri de
vârf, s-au odihnit înapoia unui bolovan de dimensiunile unei
mașini. Dirk a privit pe lângă el. Tabăra chinezilor era puțin mai
jos de culmea muntelui. Două corturi erau înălțate pe o ridicătură
îngustă, dar pe terenul stâncos nu se puteau vedea prea multe
lucruri.
— Ei… ei sunt? a întrebat Summer printre două răsuflări
chinuitoare.
— Da! Văd două corturi.
— E cineva de pază?
— Nu-mi dau seama, dar e preferabil să credem că e cineva
treaz. Ș i-a dat jos rucsacul din spate și s-a uitat din nou. Terenul
e mai accidentat spre stânga, ceea ce ne va oferi mai mult
adăpost. Să ne ducem spre latura aceea și să urcăm până sus,
apoi ne apropiem de deasupra. Putem lăsa rucsacurile aici.
A desfăcut rucsacul și a scos un cuțit mic, cu lama pliabilă și
un băț gros, care avea legată o piatră de un capăt.
Văzând acel obiect, Summer a făcut ochii mari.
— Ce-i ăsta?
— Un tomahawk. L-am făcut după ce tu ai adormit.
La miezul nopții, mai făcuse o incursiune în jurul lacului și
căutase armele lui Tash și Arie. Acestea fuseseră luate de chinezi,
de aceea și-a făcut propria armă. Găsise un băț rezistent, îl
despicase la un capăt și introdusese acolo o piatră plată și
ascuțită la o margine, pe care o legase cu șireturi de la rucsac în
partea de sus și de jos. Dacă rezista, putea deveni o armă
folositoare în lupta de aproape.
Summer a admirat securea improvizată, dar a clătinat din cap.
— Frumos, dar noi folosim bețe și pietre împotriva unor arme de
foc.
— Aș aduce chiar și un obuzier dacă aș avea așa ceva. I-a întins
tomahawkul lui Summer și a palmat cuțitul. Să mergem!
Deplasându-se în lateral, le-a trebuit jumătate de oră ca să
urce pană pe culme, după care au escaladat drumul stâncos din
partea stângă a corturilor. S-au furișat de-a lungul culmii, apoi s-
au lăsat într-o mică adâncitură din care au examinat tabăra. Apoi
s-au dus târâș spre margine și s-au uitat în tăcere.
În afară de foșnetul produs de vântul care mângâia laturile
corturilor, în tabără era liniște. Pe lângă corturi, singurele semne
de viață erau câteva rucsacuri rezemate de un bolovan. Gemenii
au urmărit tabăra vreme de zece minute, dar nu au văzut vreo
dovadă că ar exista cineva de pază. Nu au observat nicio mișcare.
Dirk și Summer s-au ghemuit în adâncitura de teren.
— N-am văzut pe nimeni, a șoptit Summer.
— Nici eu. Să sperăm că dorm toți.
I-a trecut prin minte că grupul abandonase tabăra și fusese
recuperat de pe munte de vreun elicopter, numai că el nu auzise
niciun zgomot de motor.
— Cum îl scoatem de acolo? a întrebat Summer.
— O să verific rucsacurile, și poate găsesc vreo armă. Dacă nu
găsesc nimic, despic un cort și sper să dau de o armă – și îl iau
ostatic pe unul dintre ei. Dirk a strâns cuțitul în mână. Poate te
ocupi de partea din spate a corturilor.
Summer a încuviințat printr-o mișcare din cap. Planul nu era
grozav, dar aveau puține opțiuni. În zori, chinezii puteau să îl
mâne pe Terzin Norsang peste frontiera cu Tibetul, unde aveau să
fie aduse forțe suplimentare de securitate. De aceea, trebuiau să
acționeze în acele momente.
Summer l-a urmat pe Dirk în josul pantei ca o felină, și
amândoi s-au oprit la mai puțin de un metru de cele două corturi
care erau așezate împreună.
Mergând pe vârful picioarelor, Dirk s-a apropiat de cele două
șiruri de rucsacuri proptite de bolovanul mare. Primul pe care l-a
găsit a fost cel al lui Norsang. Greutatea lui l-a convins că în el se
afla Idolul Nechung. În timp ce îl așeza la loc, a auzit un foșnet la
picioare și a văzut și o mișcare bruscă. În umbra bolovanului,
ghemuit înapoia rucsacurilor, cineva dormea pe pământ, având o
pătură trasă peste el, Dirk s-a lăsat pe un genunchi și a prins
pătura între degete. A smuls-o cu o mână și a ridicat cuțitul cu
cealaltă dorind să înjunghie omul de sub ea. A încremenit. Era
Norsang. Stătea pe o parte, cu brațele și picioarele legate la spate
și prins de pământ.
Prin ochii care trădau privarea de somn, Norsang a ridicat
privirea, șocat, când l-a văzut pe Dirk având cuțitul ridicat
deasupra lui. Drept reacție, Dirk a clătinat din cap, a coborât
cuțitul și a tăiat legăturile din plastic și frânghia. Norsang s-a
rostogolit și s-a ridicat cu băgare de seamă în picioare,
străduindu-se să restabilească circulația sanguină în picioare și
brațe.
 Deși niciunul nu a scos vreun cuvânt, foșnetele scoase de ei nu
rămăseseră nedepistate. Dirk și Norsang s-au întors când au auzit
sunete venind dinspre cortul alăturat. Un agent chinez a scos
capul prin clapă. Avea un pistol în mână. A mijit ochii spre Dirk și
Norsang, apoi a ridicat arma, pregătit să tragă.
Din partea cealaltă a cortului, Summer a făcut un salt în față și
a rotit tomahawkul spre individ. Omul a auzit-o apropiindu-se și a
întors capul, lucru care probabil i-a salvat viața. Securea din
piatră nu a reușit decât să îi zgârie scalpul când mânerul din
lemn s-a izbit de țeasta lui. În același moment, individul a apăsat
pe trăgaci. Glonțul a trecut peste capetele lui Dirk și Norsang,
răsunând cu ecou pe versantul muntelui. După aceea, pistolarul
s-a prăbușit la pământ și s-a prins cu mâinile de capul
însângerat.
În timp ce s-a clătinat pe picioare din cauza inerției, Summer a
doborât un stâlp de cort, care a făcut să se prăbușească pânza
peste individ. Ș i-a recăpătat echilibrul și a început să alerge.
— Să plecăm cât mai repede de aici, a spus ea, în timp ce a
trecut în viteză pe lângă Dirk și Norsang, îndreptându-se către
culme.
Cei doi bărbați nu aveau nevoie de încurajări. Dirk a luat
rucsacul din spinarea lui Norsang și a pornit după Summer. Însă
Norsang a făcut doar un pas, după care s-a prăbușit la pământ.
Dirk l-a prins de un braț și l-a ridicat de la sol.
— N-avem timp de așteptat!
— Nu mă țin picioarele! Îmi sunt înțepenite! Vă rog… plecați
fără mine!
Dirk a ignorat acea cerere și l-a tras pe tibetan în susul pantei.
Norsang s-a străduit să meargă, mai mult târându-se decât
alergând, în timp ce sângele începea să îi circule prin venele
picioarelor.
În urma lor, au auzit blesteme venind din celălalt cort. Cineva a
aprins o lanternă, iar fasciculul de lumină a măturat versantul.
Acesta l-a surprins în timp ce Dirk și Norsang ajungeau pe creasta
muntelui. O secundă mai târziu, focul de pușcă automată a
spintecat aerul nopții.
Cei doi s-au azvârlit la pământ, în timp ce rafala de gloanțe a
lovit praful de la picioarele lor. Ei s-au furișat înainte târâș, au
traversat culmea muntelui și s-au rostogolit de cealaltă parte a ei.
Au alunecat și s-au oprit pe o bermă plată, pe care Dirk a
recunoscut-o ca fiind locul în care își stabiliseră tabăra ceva mai
devreme.
Summer s-a repezit ca să ajungă alături de ei și i-a ajutat pe
amândoi să se ridice în picioare.
— Haideți! a spus ea. Trebuie să coborâm pe versant și să
ajungem în pădure.
— Nu voi reuși să ajung acolo la vreme, a spus Norsang, în timp
ce porniseră din acel loc.
Percepțiile îi reveneau treptat și dureros în picioare. Însă mai
avea câteva minute pentru a-și recâștiga mobilitatea. Summer l-a
tras de un braț, îndemnându-l să se miște.
— Hai, că o să te ajutăm noi!
Dirk a rămas de cealaltă parte a lui Norsang. Nu s-a uitat nici
spre vale, nici spre culme, unde chinezii înarmați aveau să apară
foarte curând. În schimb, și-a concentrat privirea spre vest, de-a
lungul culmii mai scunde, care ducea spre piscul pe care ei îl
botezaseră Whisky.
— Nu, are dreptate! a spus Dirk. Niciunul dintre noi nu va reuși
să ajungă la copacii de la poale. Dar cred că știu o cale mai rapidă
de a ajunge jos.
 53

Un minut mai târziu, cei doi chinezi rămași teferi au ajuns pe

creasta muntelui și s-au uitat în jos, spre panta dinspre sud. Mao
avea în mâini un pistol și o lanternă, și a plimbat fasciculul
acesteia peste versantul stâncos al muntelui. Partenerul lui a
rămas cu pușca de asalt în mâini, și s-a străduit să își așeze peste
ochi o pereche de ochelari de vedere nocturnă.
Ochelarii aceia nu erau necesari, deoarece Dirk, Summer și
Norsang nu își trădau prezența ca imagini, ci ca sunete.
De pe partea superioară a culmii, lângă marginea glaciarului,
au auzit un zgomot metalic. Mao și-a îndreptat lanterna spre acea
direcție.
La cincizeci de metri depărtare, fasciculul lanternei a luminat
slab silueta lui Norsang. Tibetanul stătea întins cu fața spre
pământ. De o parte și de alta a lui, Dirk și Summer stăteau
ghemuiți deasupra lui, trăgându-l în lateral peste stânci.
Lui Mao i-a trebuit doar o clipă ca să își dea seama că ambii îl
trăgeau pe o placă mare din metal, care a scos un hârșâit
puternic. Mao a pășit spre ei și a tras, la întâmplare, două focuri
cu pistolul. S-a întors spre camaradul lui și i-a spus: „Hai, că i-am
prins!”.
Vârful de aripă al avionului C-47 era construit în cea mai mare
măsură din aluminiu ușor. Suprafața inferioară rămăsese intactă,
astfel că a alunecat fără probleme peste pietre, chiar dacă
Norsang stătea pe aripă. Însă Dirk și Summer nu mai aveau suflu,
și se chinuiau să alerge. Tocmai încercau să iuțească ritmul
alergării când pe deasupra capetelor lor au șuierat două gloanțe.
— Cred că vor… să ne… oprească! a spus Summer printre
gâfâieli.
Dirk a aruncat o privire în lungul pantei.
— Mai avem șase metri până la ghețar! Vom reuși!
Vârful de aripă din mâinile lor s-a ușurat brusc. Norsang
coborâse de pe ea și rămase în picioare.
— Mergeți înainte! a spus el. Mă simt mai bine!
Dirk a început să tragă aripa aproape fugind, în vreme ce
Summer a făcut eforturi ca să țină pasul cu el. Metalul scotea
scrâșnete pe suprafața stâncoasă, ca și cum cineva ar fi zgâriat cu
unghiile o tablă școlară din sticlă. S-au apropiat de gheață. Dirk și
Summer s-au dezechilibrat pe panta abruptă a ravenei, iar vârful
de aripă a căzut peste ei.
Având dureri de picioare și mergând împleticit, Terzin Norsang
a ajuns lângă ei o secundă mai târziu. A pășit în adâncitură, a
prins aripa de capătul rupt și a împins-o în sus, pe panta din
partea opusă. Dirk și Summer s-au ridicat în picioare, și l-au
ajutat să împingă vârful de aripă afară din ravenă ca să ajungă pe
ghețar.
Summer a ajuns pe gheață și l-a ajutat pe Norsang să iasă din
ravenă. Împovărat de Idolul greu, pe care îl purta în sacul din
spate, Dirk a reușit să se tragă și el pe gheață. A aruncat o privire
spre culmea muntelui și a zărit fasciculul unei lanterne
plimbându-se de colo-colo și siluetele celor doi pușcași. Erau
îndeajuns de aproape pentru ca Dirk să îl vadă pe cel cu pușca
oprindu-se și ridicând-o pentru a trage.
— Toată lumea, culcat! a spus el, și i-a împins pe Summer și
Norsang la pământ.
O secundă mai târziu, arma chinezului a lătrat din nou,
trimițând o ploaie de gloanțe în direcția lor. Câteva gloanțe au
nimerit vârful de aripă.
Când focurile de armă au încetat, Dirk s-a grăbit să ajungă la
bordul de atac al aripii și a început să o împingă în josul pantei
acoperite de gheață.
— Urcați pe aripă! a strigat el, în timp ce ea căpăta viteză.
Norsang s-a grăbit să urce pe aripă, și a căzut pe partea
exterioară a ei. Summer a împins sania improvizată pentru ca
aceasta să capete viteză, apoi a sărit pe ea când a simțit că bucata
de metal alunecă mai repede, decât putea alerga Summer. Dirk a
urmat-o imediat, strivind-o pe Summer între el și Norsang.
Focurile de armă au izbucnit din nou de pe culme, de astă dată
focuri de pistol și pușcă de asalt. Însă fugarii erau acum ținte în
mișcare rapidă, alunecând în afara razei de iluminare a
fasciculului de lanternă, devenind doar niște pete în peisaj. Ambii
chinezi și-au golit încărcătoarele fără să îi nimerească.
Partea superioară a muntelui era extrem de abruptă, și sania
improvizată a accelerat, atingând o viteză înspăimântătoare.
Summer a simțit un gol în stomac, de parcă ar fi coborât cu un
montaigne russe. Stând întinsă în mijloc, ea nu se putea ține
decât de bordul de atac al aripii, aflat în fața ei. Întrucât avea
capul la cel mult zece centimetri deasupra solului, senzația de
viteză era amplificată. A închis ochii, mai mult de spaimă decât
pentru a evita ploaia de particule de gheață care îi ciupeau fața.
În vreme ce viteza sporea, făgașele și adânciturile din suprafața
ghețarului au început să facă aripa să salte. La un moment dat, o
adâncitură mică a reușit să-i arunce în zbor. Când aripa a revenit
pe gheață, cei trei călători au fost cât pe ce să cadă de pe sania
improvizată. Summer a pierdut priza cu aripa, însă Norsang a
prins-o de jachetă și a tras-o înapoi.
Au alunecat pe marginea ghețarului, primejdios de aproape de
pietrele expuse pe partea lui din stânga. Dirk s-a retras câțiva
centimetri, apoi a încercat să înfigă vârfurile ghetelor în gheață
pentru a încetini deplasarea. Versantul muntelui era prea abrupt
pentru ca acea încercare să aibă mult succes, dar, la fel ca o
cârmă, picioarele lui târâte pe gheață au asigurat o oarecare
păstrare a direcției. A întins piciorul drept spre margine și a înfipt
botul bocancului în gheață, făcând ca aripa să vireze puțin spre
dreapta. Cu gheata apăsând gheața, Dirk a reușit în cele din urmă
să facă sania improvizată să se deplaseze spre centrul ghețarului,
scăpând astfel de pericolul de a plonja mortal între pietrele de pe
o parte sau alta.
Ghețarul se îngusta spre poale, iar panta s-a mai îndulcit pe
măsură ce coborau. Deși viteza era mai puțin înspăimântătoare,
tot goneau pe gheață și lăsau cu rapiditate în urmă culmea
muntelui. Curând au ajuns în zona cu vegetație, astfel că pe lângă
ei au defilat tufișuri, apoi pini înalți.
Ghețarul s-a îngustat și mai mult, și s-au trezit alunecând pe
mijlocul unei ravene. Se loveau de pereții ei ca un bob până când
acel canion s-a unit cu o pantă denivelată. Pista de gheață a
devenit din nou abruptă, permițându-le să vadă porțiunea de
ghețar din fața lor. Vizibilitatea la acea oră din noapte se reducea
la cel mult 100 de metri, ceea ce le făcea inimile să bată
nebunește.
Însă acest lucru a fost îndeajuns ca să le arate călătorilor că i-a
părăsit norocul în momentul în care în fața lor a apărut un desiș
de copaci întunecați.
 54

Air Force Two a aterizat pe Aeroportul Internațional Kaohsiung

din sudul Taiwanului la scurt timp după amurg. Avionul cu
reacție Boeing C-32 a rulat pe pistă și a oprit în fața unui hangar
privat, unde aștepta o coloană oficială redusă numeric. Fără
fanfară, fără o mulțime de oficialități care să îi întâmpine pe
vizitatori, ci doar directorul Institutului American din Taiwan
(AIT), care era de fapt și ambasadorul Statelor Unite, și câțiva
dintre asistenții lui. Era exact genul de primire pe care îl ceruse
vicepreședintele american, James Sandecker.
Pactul de apărare pe care Sandecker îl avea cu sine, semnat
deja de președinte, sigur avea să inflameze relațiile cu Republica
Populară Chineză. Din acest motiv, Sandecker ceruse ca
întâlnirea să aibă loc în mod discret. A doua zi dimineață urma să
se desfășoare o ceremonie de semnare în privat cu președintele
Taiwanului pe o navă a marinei SUA, departe de ochii iscoditori ai
presei.
— Bun venit în Republica China, domnule vicepreședinte! a
spus directorul AIT, când Sandecker a coborât pe scara avionului.
— Hank, mă bucur să te revăd! a spus Sandecker, și i-a strâns
mâna. Îmi place că ai reușit să ții presa departe de noi.
— Oamenii din presă au fost făcuți să creadă că vei ateriza pe
Aeroportul Taoyuang mâine dimineață, i-a răspuns Henry
Buchanon, clipind șmecherește. Vom încheia ceremonia înainte ca
ei să se prindă de asta. A făcut un semn spre cealaltă parte a
aeroportului. De aici avem puțin de mers până la docuri, unde un
vas auxiliar te așteaptă ca să te ducă la bordul navei USS
Johnson.
— Dacă nu te superi, am dori să facem un ocol până să
ajungem acolo, a spus Sandecker, întorcându-se și prezentându-i
pe Loren Smith și Rudi Gunn, care coborâseră în urma lui.
— Desigur! a spus Buchanon. Vreți să treceți pe la vreun
restaurant? Sau vreun hotel?
— Nu! a zis Sandecker, zâmbind. Pe la un doc uscat.
Coloana oficială redusă a ajuns la un șantier naval din portul
comercial și a oprit la un doc uscat de mari dimensiuni. Caledonia
stătea în acel loc precum o barcă de jucărie într-o cadă golită de
apă, înălțată deasupra apei din golf, și iluminată de zeci de becuri
aflate deasupra ei. Aparatul unui sudor azvârlea scântei, iar mulți
muncitori lucrau de zor la repararea cocii deteriorate a navei.
Ridicându-și gulerul hainei ca să se ferească de vântul răcoros,
Gunn a pornit în frunte, a găsit pasarela și i-a condus pe
Sandecker și pe Smith până la bordul vasului. Puntea părea
părăsită, de aceea s-a îndreptat spre centrul de operațiuni
submarine.
În acea zonă se desfășura o activitate febrilă. O zonă ocupată de
ecrane mari, care în mod obișnuit afișau date privind fundul
mării, era plină de imagini din satelit și de profiluri meteorologice
realizate prin radare. Toate posturile de lucru erau ocupate, iar
câțiva oameni, printre care și căpitanul Stenseth, stăteau în
picioare și discutau. Murmurul vocilor s-a stins treptat când cei
din acea sală și-au dat seama că acolo intrase vicepreședintele
Statelor Unite.
Stenseth s-a ridicat pentru a-i saluta pe oaspeți.
— Loren, mă bucur să te revăd, domnule vicepreședinte! Nu mă
așteptam să te văd aici, împreună cu Rudi!
— Am dori să aflăm o informare privind situația după
cercetările pe care le-ai făcut, a spus Sandecker.
Bill Stenseth a citit îngrijorarea din ochii lor, mai ales în cei ai
lui Loren. Ea arăta ca și cum nu ar fi dormit nicio clipă în timpul
călătoriei de la Washington până acolo.
— Vremea ne-a fost foarte potrivnică, a spus Stenseth. După
cum știți, am avut de suportat un taifun, ceea ce a ținut la sol
toate avioanele de recunoaștere din zonă și a ascuns mai toate
datele pentru sateliții noștri. În cele din urmă, am reușit să
ridicăm de la sol un aparat P-3 Orion de la baza din Okinawa la
sfârșitul acestei după-amiezi, împreună cu alt aparat al forțelor
aeriene taiwaneze. Din păcate, nu au avut prea mult timp la
dispoziție pe durata zilei pentru a examina locul de scufundare.
— Ați găsit vreo urmă privind nava auxiliară? a întrebat Gunn.
Stenseth a clătinat din cap.
Loren l-a privit drept în ochi.
— Ș i submersibilul?
— Îmi pare rău, dar nu am nicio știre despre el. Mâine
dimineață, când vom avea condiții meteo favorabile, vom reîncepe
căutările. S-ar putea ca ambele nave să fi fost împinse de furtună
departe de locul în care le știam noi, a spus el, străduindu-se să
ofere încurajări. Pentru a fi siguri, vom extinde zona de cercetare.
Marina noastră a trimis deja trei nave spre acel loc, iar asta va
aduce informații suplimentare.
— Ce s-a întâmplat cu celălalt vas, care se afla în apropiere? a
întrebat Gunn.
— Melbourne? Se pare că și nava asta a părăsit zona, dar nu
știm sigur unde se găsește acum. Nava și-a dezactivat sistemul de
depistare comercială, ceea ce mi se pare un lucru neobișnuit.
— Ar fi posibil să se fi scufundat în timpul taifunului?
— Nu! Nu cred așa ceva! De fapt, am impresia că s-ar putea ca
Hiram Yaeger să o fi descoperit, a spus Stenseth, apropiindu-se
de o stație de lucru. Afișează ultima imagine din satelit trimisă de
Yaeger, i-a spus el operatorului.
Pe ecran a apărut o imagine neclară a suprafeței oceanului,
ascunsă în parte de nori. În partea de sus a imaginii se vedea un
obiect întunecat, linear, care se afla într-un colț al fotografiei.
— Nu suntem absolut siguri, dar credem că ar putea fi nava
Melbourne, a continuat Stenseth. Dacă este vorba de ea, se
îndreaptă spre nord-vest, către Taiwan… cel puțin, asta era
situația acum câteva ore.
— E posibil ca Pitt și Giordino să se afle la bordul ei? a întrebat
Sandecker.
— E posibil, deși cei de pe Melbourne au părut dușmănoși când
Caledonia a fost în pericol de a se scufunda.
— Trimiteți o navă să cerceteze, imediat ce vremea permite
acest lucru, a spus Sandecker. El fusese prieten foarte apropiat
cu Dirk Pitt și Al Giordino, și era șocat de dispariția lor, dar s-a
străduit să nu arate asta. Ai toate resursele necesare?
— Da, domnule! Ne coordonăm acțiunile cu marina și cu
armata taiwaneză. Toată lumea se străduiește să facă tot
posibilul.
— Eu o să rămân la bordul navei, ca să vă dau o mână de
ajutor, a spus Gunn. O să vă anunțăm imediat ce descoperim
ceva.
— Foarte bine, a spus Sandecker, întorcându-se și luând-o de
mâni pe Loren. Mergem la locul nostru de cazare de pe navă? Am
impresia că nu ți-ar strica puțină odihnă.
Loren a dat aprobator din cap și l-a urmat pe Sandecker până
la ușă, după care s-a oprit.
— Continuați să cercetați, le-a spus ea lui Gunn și Stenseth. El
trebuie să fie undeva acolo. Sunt convinsă de asta. Cei doi bărbați
au dat din cap în semn de aprobare. După plecarea lui Loren,
Rudi s-a întors către căpitan.
— Chiar avem vreo șansă?
Stenseth a clătinat rar din cap.
— Din păcate, nu prea mare.
— Bine, atunci să urmăm recomandarea lui Sandecker, a spus
Gunn, și să începem prin a localiza nava Melbourne.
 55

Ghețarul prezenta o curbură în unghi ascuțit spre stânga, după

care cobora spre versantul muntelui. Nu exista posibilitatea ca
acea curbă să poată fi urmată prin vreo manevră, și Dirk și-a dat
seama de acest lucru. Ș i-a adâncit ambele picioare în stratul de
gheață, în efortul inutil de a încetini sania improvizată, și, în
același timp, i-a avertizat pe ceilalți:
— Pregătiți-vă să săriți de pe aripă! a strigat el. Avem copaci în
față.
În lumina slabă a stelelor, fluviul de gheață din față era o dungă
albastră, argintie, mărginită de pini înalți. Cristalele de gheață și
vântul puternic îl izbeau în față de Dirk, făcându-l să lăcrimeze,
asta în timp ce scruta ruta pe care o urmă sania improvizată. În
momentul în care în fața lor a apărut o cortină întunecată, semn
că ghețarul cotea spre stânga, a strigat din nou:
— Săriți acum!
Dându-și seama că Summer era prinsă la mijloc, a tras-o de
haină și a făcut-o să se rostogolească odată cu el de pe aripa
avionului. Suprafața ghețarului era dură, și el a continuat să
alunece cu viteză mare, având-o pe Summer întinsă deasupra lui.
El aterizase pe o parte, și, în timp ce aluneca rapid la vale, pe
sub gulerul jachetei i-a pătruns gheață. A apăsat cât de puternic a
putut, dar nu avea sprijin, iar suprafața întărită nu ceda.
Vârful de aripă aluneca mai repede decât ei, zgâriind suprafața
gheții. Ea stârnea un nor de particule de gheață care îl împiedicau
să vadă dacă Norsang sărise de pe aripă. Însă nu avea prea mult
timp la dispoziție ca să se gândească la soarta tibetanului,
deoarece exact în fața lor se înălța un zid alcătuit din copaci. Ș i-a
înfipt ghetele în gheața și a observat că și Summer făcea același
lucru, pentru că și ea făcea eforturi disperate să reducă viteza de
coborâre.
În fața lor, scrâșnetele scoase de vârful de aripă au încetat
brusc, apoi s-a auzit un bubuit foarte puternic în momentul în
care ea s-a izbit de desișuri. Zgomotul l-a făcut pe Dirk să se
slujească și de un cot într-o încercare reînnoită de a se opune
inerției. Însă acest efort nu a fost de ajuns.
Dirk și Summer au alunecat într-un mal ridicat de la marginea
ghețarului și au trecut de el. Preț de câteva secunde au zburat
prin beznă. Când au aterizat, s-au rostogolit prin tufișuri scunde,
peste câțiva puieți, după care s-au oprit în trunchiul gros al unui
mesteacăn. Viteza redusă i-a salvat de soarta pe care o avusese
vârful de aripă, care ajunsese mult mai departe, și pătrunsese
într-un pâlc de pini înalți.
Trăgându-și sufletul, Dirk a rămas întins câteva momente,
făcând un inventar al loviturilor și al zgârieturilor.
— Ești teafără? a întrebat el într-un târziu.
— Da! Încet, Summer s-a ridicat în picioare. Ai fost o pernă
bună, doar că m-am lovit de Idol. Am impresia că mi-a rupt
coloana.
S-a masat la spate, apoi a întins o mână către fratele ei
ajutându-l să se ridice în picioare.
— Bine-ar fi fost să nu-mi intre gheață în pantaloni, a spus
Dirk, scuturându-și picioarele. Unde-i prietenul nostru?
Summer s-a întors spre est și a cercetat din ochi tufișurile.
— Norsang! a strigat ea. Ajută-mă să-l găsesc! i-a spus lui Dirk,
și amândoi au pornit printre tufișuri.
S-au dus spre rămășițele vârfului de aripă, care se afla la
poalele a doi pini groși. Metalul strivit și răsucit a confirmat că
hotărârea lor de a coborî de pe aripă fusese înțeleaptă. Dar nu îl
vedeau pe Norsang. S-au despărțit și s-au îndreptat spre ghețar.
Summer l-a descoperit întins pe jos într-un desiș scund. S-a
grăbit să ajungă la el, moment în care el a ridicat capul.
— Tenzin, te-ai rănit? l-a întrebat ea, și a căutat din ochi urme
clare de vătămare.
— Da! a spus el, și s-a înălțat pe coate. M-am lovit cu capul de
o piatră când am alunecat la vale pe ghețar. S-a ridicat în șezut și
s-a frecat la tâmplă, unde avea o umflătură. Tu și Dirk ați scăpat
cu bine?
— Da! a spus Dirk, apropiindu-se de ei.
— Mai aveți Idolul Nechung?
Dirk s-a întors pentru a arăta că încă avea în spinare rucsacul.
Când s-a răsucit la loc, a observat o pată întunecată pe mâneca
brațului stâng a lui Norsang.
— Te-ai tăiat? l-a întrebat Dirk.
— Cred că mi s-a redeschis rana aceea veche.
 — Să vedem! Summer l-a ajutat să dezbrace jacheta și
puloverul. A văzut o dâră de sânge pornind din rana de glonț mai
veche. Ar trebui să schimbăm bandajul.
— Trebuie să fie o trusă medicală în buzunarul exterior al
rucsacului meu, a spus Norsang.
Dirk a tras fermoarul rucsacului și a găsit mica trusă de prim
ajutor. Summer a preluat sarcina și a aplicat unguent antiseptic,
după care a înfășurat brațul cu un bandaj curat.
— Mulțumesc! a spus Norsang, admirându-i priceperea. Ai
procedat foarte profesional.
— De când mă știu, îl oblojesc pe fratele meu, căruia îi plac
aventurile periculoase.
— Poți merge? l-a întrebat Dirk.
— Da, n-am nimic la picioare și le simt puternice.
A părut nesigur când s-a ridicat, dar apoi a bătut din picioare
ca să arate că își revenise.
Dirk a aruncat o privire în susul ghețarului.
— Avem un avans considerabil față de amicii noștri. Ce-ar fi să
îl păstrăm?
— Nu vor fi prea încântați, a spus Norsang, și a pornit primul
spre ghețar. Cred că ne-au urmărit până aici de la Dambung…
sau de la Gangtok.
— Mi s-a părut ciudat că nu păreau să știe ce era Idolul decât
după ce noi l-am recuperat, a spus Summer.
— Pe mine mă frământă cuvintele rostite de șeful lor, a spus
Norsang. A afirmat că Idolul Nechung are valoare pentru guvernul
lui, dar nu ca relicvă religioasă.
— Am auzit speculații care susțin că de fapt materialul din care
este sculptat, numit thokcha, este dorit de chinezi. S-ar părea că
are proprietăți termice extraordinar de bune, care îl fac util în
aplicații militare.
Norsang a analizat luminița din depărtare.
— Dacă ei îi apreciază valoarea ca armă, înseamnă că ne este
greu să ne imaginăm cât de departe vor merge pentru a-l obține.
Mândrul tibetan s-a întors și a pornit în josul ghețarului, iar
Dirk și Summer l-au urmat îndeaproape. Au mers o oră, după
care au împărțit în trei un baton de cereale și jumătate de sticlă
de apă recuperată de la fundul rucsacului. Erau extenuați, dar
nici nu s-au gândit să se oprească pentru a se odihni. Au
mărșăluit în ritm susținut și constant.
Când lumina zorilor a început să apară pe cer, au ajuns în locul
în care era capătul ghețarului, și de unde începea izvorul râului
din vale. L-au traversat, ajungând pe malul vestic și au urmat
cursul apei reci, făcând în sens invers călătoria care îi dusese
până la lac.
O oră mai târziu, Summer s-a arătat recunoscătoare că razele
calde ale soarelui s-au strecurat de peste munți. Terenul familiar
a părut să se deruleze mai repede sub pașii lor, astfel că au
traversat un desiș cu vegetația înaltă și au regăsit furgoneta lor.
— Sper că cineva a avut inspirația de a păstra cheile, a spus
Summer, lăsându-se greu pe o piatră, pentru a se odihni.
Norsang a băgat mâna într-un buzunar al pantalonilor și a scos
cheia. A fluturat-o, apoi i-a aruncat-o lui Summer.
— Ai face bine să conduci tu. Eu am doar un braț teafăr.
În timpul acestui schimb de cuvinte, Dirk s-a uitat la un
vehicul cu tracțiune integrală, parcat în spatele mașinii lor Tata,
pe care o închiriaseră. Norsang l-a urmat pentru a examina
interiorul mașinii.
Era o Toyota Fortuner, construită în India și vopsită în bej. Deși
arăta destul de uzată, avea pneuri pentru off-road, care erau noi.
Prin geamul din partea șoferului, Dirk a văzut un aparat de
radiorecepție modern, montat chiar sub bord, iar pe consola din
centru, un pachet gol de țigări chinezești.
Dirk a dat afirmativ din cap.
— Cred că mașina asta le aparține celor care ne urmăresc.
Norsang a tras de mânerul portierei din spate, și a rămas
surprins că ea s-a deschis. A vârât capul înăuntru, apoi s-a uitat
la Dirk.
— Sigur ai dreptate! Vino să vezi ceva!
Dirk a aruncat o privire înăuntru. Pe bancheta din spate se afla
o dronă mare.
— Summer a spus la un moment dat că a auzit un bâzâit când
am plecat la drum, a spus Dirk. Înseamnă că ne-au urmărit tot
timpul. Apoi a făcut un semn din cap către Norsang. Da, e mașina
lor.
A scos cuțitul și l-a înfipt în flancul anvelopei unei roți din
spate, făcând să se audă șuieratul aerului care ieșea din ea.
Norsang a zâmbit în timp ce Dirk a repetat operațiunea și la o
roată din față.
— Sper că le va face plăcere să meargă pe jos, a spus Norsang,
după care s-a îndreptat spre furgoneta lor.
Summer pornise deja motorul și întorsese mașina. Dirk a dat să
se apropie pentru a urca, dar a ezitat și a revenit lângă Toyota. A
deschis portiera din spate, a ridicat drona și telecomanda și le-a
luat cu el.
Summer a oprit alături de el și i-a aruncat o privire uimită când
el s-a instalat pe bancheta din spate.
— Ai început să furi jucării, da?
— Nu! a spus Dirk. Doar că m-am săturat de oamenii care ne
urmăresc.
 56

După ce au lăsat în urmă vehiculul de teren avariat, Summer a

condus prin așezarea Dambung și s-a îndreptat spre vest. Drumul
nepavat era pustiu când a traversat din nou micul pod peste râul
Lachung și a virat spre orașul cu același nume. În timp ce urma
drumul spre sud printr-un luminiș, din spate a răsunat un
zgomot puternic, bubuitor.
— E un elicopter, a spus Dirk, după ce a privit prin luneta
mașinii. Ș i coboară.
Furgoneta a fost făcută să tresalte de curenții de aer stârniți de
lamele rotorului, și un elicopter zvelt, vopsit în culoare de camuflaj
verzuie a trecut pe deasupra lor în mare viteză. Aparatul a zburat
la o sută de metri de mașină, după care a încetinit și a întors într-
un arc larg.
Când a putut vedea elicopterul din profil, Norsang a zărit un
semn roșu pe fuzelaj, cu steaua mare cu cinci colțuri și cinci stele
mici galbene.
— E chinezesc! a spus el.
CAIC Z-10 era un elicopter modern de atac, proiectat pentru
lupta împotriva tancurilor. Aparatul cu fuzelaj îngust, cunoscut și
sub numele de Fierce Thunderbolt30, era condus de doi piloți
așezați în tandem. Forța lui de foc a devenit evidentă în momentul
în care s-a înclinat puțin pe fundalul cerului. La bot avea o
mitralieră cu calibrul de 30 de milimetri, în vreme ce proiectilele
antitanc atârnau dedesubtul aripilor scurte care existau la
mijlocul fuzelajului. În momentul în care elicopterul s-a apropiat
de-a lungul drumului și a ajuns cu fața spre furgonetă, nu a mai
existat niciun dubiu privind intențiile celor de la bordul lui.
Summer a apăsat pedala de frână, apoi a răsucit volanul,
stârnind un nor dens de praf. Când automobilul Tata a derapat și
a început să se rotească, ea a tras și mai tare de volan și a eliberat
frâna. Botul mașinii a ricoșat din acostament și a readus mașina
pe drumul presărat cu pietriș, îndreptându-se în direcție opusă.
Apoi a accelerat puternic.
— Trebuie să găsim un teren acoperit, a spus ea.
— Trage tare! a spus Dirk, aflat pe bancheta din spate. Văd
30
Fulgerul necruțător
copaci în față!
Furgonetă a ajuns într-o porțiune de coborâre, plină de
serpentine, a drumului, în momentul în care copilotul
elicopterului a aliniat un vizor laser și a tras un proiectil.
Proiectilul zvelt a pornit cu zgomot din fuzelajul elicopterului și a
ratat contactul cu ținta, lovind o ridicătură din spatele unui flanc
al camionetei. Explozia foarte puternică a zguduit furgonetă și a
azvârlit asupra ei o ploaie de pietriș și pământ dar nu a provocat
alte daune. Norul învolburat de praf i-a oferit lui Summer câteva
secunde prețioase de acoperire, în care a încercat să accelereze.
Mașina Tata de culoare albă a tresăltat pe drumul denivelat ca
și cum ar fi fost pe arcuri. Întrucât nu își prinsese centura de
siguranța pe bancheta din spate, Dirk s-a lovit cu capul de tavan
la fiecare zdruncinătură. În spatele lui, un levier s-a desprins din
sistemul de fixare și a început să zăngăne. Dirk a întins o mână în
spate și l-a prins, după care l-a așezat pe banchetă alături de el.
Summer nu avea nevoie de alte zgomote care să îi distragă atenția
de la condus.
Drumul a mai șerpuit printr-o pășune expusă cale de 50 de
metri, după care cobora brusc spre o porțiune flancată de pâlcuri
de pini.
— Du-ne spre copacii aceia! a strigat Dirk. Nu avem cum să
mergem mai repede decât ei, dar ne putem ascunde printre
copaci. Oprești când ai prima șansă de a găsi acoperire!
Summer a dat aprobator din cap și și-a concentrat toată energia
ca să mențină furgonetă pe toate cele patru roți. Degetele strânse
de volan i se albiseră, în timp ce s-a chinuit să ia viraje strânse cu
viteze pe care nu ar fi trebuit să și le permită. Dirk și Norsang s-au
uitat spre pinii înalți și și-au reținut răsuflările, sperând că vor
ajunge sub ei înainte ca oamenii din elicopter să mai tragă o dată.
Norsang a observat stresul de pe chipul lui Summer și a bătut-o
cu palma peste un genunchi.
— Ai un spirit puternic, a spus el.
Părea ciudat să audă asta într-un asemenea moment, însă
efectul a fost cel dorit. Summer s-a simțit relaxată câteva
momente, iar concentrarea ei a sporit. În timp ce se uita la
drumul din fața ei, a mai văzut și altceva. Ca și cum ar fi putut
vedea printre copaci, și-a imaginat furgonetă într-un loc sigur din
mijlocul pădurii.
În spatele lor, piloții elicopterului au văzut clar fumul scos de
eșapament, astfel că și-au dat seama că furgonetă încă gonea în
josul drumului, ridicând un nor de praf în urma ei.
— Nu suntem pe țintă, a spus pilotul principal, blestemând în
cască.
— Ne orientăm pentru încă o încercare, a spus copilotul.
Pilotul a ajustat pasul colectiv general, angajând în același timp
clapeta de accelerație, și elicopterul s-a năpustit înainte trecând
prin norul de fum. Acum a reușit să vadă clar și să încline
elicopterul pe o parte, spre drumul de sub el. Ș i el a văzut
porțiunea de pădure cu pini înalți, însă aceia nu puteau scuti
vehiculul de distrugere. Însă el și-a dat seama și de faptul că,
după aceea, vor trebui să coboare la sol ca să recupereze Idolul
Nechung. Era preferabil să oprească furgoneta în câmp liber,
pentru ca oamenii de la bordul elicopterului să poată acționa cât
mai repede.
S-a apropiat până la o sută de metri și i-a comandat copilotului
să activeze un alt proiectil antitanc.
— Am încadrat ținta! a spus copilotul.
Pilotul s-a uitat la mașina Tata, care ajunsese la lizieră, apoi a
dat comanda:
— Foc!
 57

În clipa în care furgoneta a trecut de primul șir de copaci,

Summer a apăsat pedala de frână, după care a pus transmisia
automată pe poziția oprit. Vehiculul a derapat pe drumul pavat cu
pietriș și Summer a strigat:
— Coborâți toți!
Dirk avea deja portiera lui deschisă. Drona și levierul îi stăteau
în cale, de aceea le-a împins deoparte, după care a sărit din
mașină. Având noroc datorită pașilor mari și a reflexelor rapide, a
rămas în picioare, alergând alături de vehicul până și-a recăpătat
echilibrul și a dispărut printre copaci.
Norsang era puțin în urma lui, pentru că mai așteptase încă o
secundă înainte ca mașina Tata să încetinească pentru a sări. S-a
rostogolit pe pământ, a făcut două tumbe, apoi a sărit în picioare
și l-a urmat pe Dirk. A ajuns aproape de copaci când proiectilul a
lovit vehiculul.
Probabil că ar fi fost uciși dacă Summer nu ar fi frânat brusc,
lucru care stârnise un nor orbitor de praf. Copilotul elicopterului
ezitase, pentru că norul de praf ascunsese furgoneta. Pentru că
nu dorise să nesocotească ordinul unui ofițer superior, lansase
proiectilul când îi ceruse pilotul, șeful lui, drept în praf, fără să
aibă o linie clară de ochire.
A țintit puțin prea jos. Proiectilul a pornit dinspre elicopter, a
lovit solul și a explodat aproape de roțile din spate ale furgonetei.
Bubuitura a fost asurzitoare pentru Dirk și Norsang, care, aflați
la pământ, s-au trezit sub o ploaie de resturi. Explozia a ridicat de
la sol furgoneta, devenită o minge de foc, și a făcut-o să se
rostogolească.
Dirk a încercat să vadă prin norul de fum și flăcări pentru a o
găsi pe Summer. S-a uitat spre copacii de pe partea cealaltă a
drumului, dar nu era acolo. Simțind un gol în stomac, a zărit-o
lungită pe drum, la aproximativ șase metri înapoia vehiculului
care ardea. Ea se aruncase și scăpase din vehicul, dar se lovise
rău la un genunchi când se rostogolise pe pământ. Neputând să
meargă, acum încerca să se ducă târâș spre copaci.
Dirk a dat să se ridice, dar Norsang l-a prins de braț.
— Mă duc eu la ea, a spus el, după care s-a ridicat și a fugit
spre Summer.
Însă nu erau singurii care o văzuseră pe Summer. Elicopterul
s-a întors pentru a investiga, iar pilotul și copilotul au văzut-o
târându-se către copaci.
— Trage în ea cu mitraliera de 30 de milimetri!
Copilotul a activat mitraliera care pivota în funcție de mișcarea
căștii lui. În timp ce încerca să ochească, Summer s-a ridicat și a
încercat să fugă. Genunchiul drept i-a cedat și a căzut, dar
Norsang a apărut ca din senin lângă ea și a prins-o. Împreună, au
fugit șchiopătând, ca să se ascundă între copaci.
— Să-l dobori și pe el! a ordonat pilotul.
A făcut aparatul să se rotească pentru a ajunge cu fața spre cei
doi fugari, însă acest lucru l-a împiedicat pe pilot să ochească
bine, și totuși a tras. Ploaia de gloanțe a lovit pământul în spatele
celor doi. Copilotul a menținut focul și a reglat ochirea, dar
Summer și Norsang au găsit adăpost înapoia unui pin gros.
Mitraliera a lătrat, scuipând câteva rafale lungi, stârnind o
furtună de scoarță și așchii de lemn. Apoi mitraliera a tăcut,
deoarece copilotul terminase muniția.
— Îi vezi?
Pilotul s-a uitat peste umărul copilotului, spre copaci. A zburat
pe deasupra porțiunii împădurite, dar nu a văzut pe nimeni.
— Să tragem două proiectile asupra poziției lor, ca să fim siguri,
a spus el, și după aceea aterizăm. Armează două HJ-931.
A făcut apoi ca elicopterul să se încline până a ajuns din nou
deasupra drumului, la mică distanță de furgoneta care ardea.
La sol, Dirk s-a ascuns înapoia unui pin, când elicopterul s-a
îndreptat spre el, pentru a vira. Summer și Norsang erau ghemuiți
înapoia unui pâlc des de copaci aflați la câțiva metri de drum.
Chiar dacă nu îi vedeau, chinezii erau hotărâți să lanseze cele
două rachete.
Dirk s-a deplasat câțiva metri printre copaci până când a ajuns
în spatele elicopterului. Drona se afla în apropiere, pe marginea
drumului, unde o pusese el după ce o luase din furgonetă. Tot
acolo era și levierul.
S-a deplasat spre acostamentul drumului, ajungând în spatele
elicopterului, și a așezat drona pe sol. Era un aparat mare, solid și

HJ-9, rachetă antitanc produsă de China.

31
rezistent, având lățimea de aproape șaizeci de centimetri, și era
acționat de patru motoare. Dirk a fixat levierul între camera
dronei, montată dedesubt, și patinele de aterizare. Apoi s-a târât
înapoi, ajungând între copaci, și a acționat-o.
În ciuda greutății levierului, drona s-a ridicat rapid în aer. Dirk
mai folosise așa ceva și știa cum să procedeze, dar i-au trebuit
câteva secunde până să manevreze joystickul și să își facă o idee
de sensibilitatea lui.
S-a auzit un șuierat puternic dinspre elicopterul care a lansat
încă o rachetă din gondola de pe aripă.
Racheta a lovit solul la 20 de metri de locul în care se
ascunseseră Summer și Norsang. Explozia a făcut pământul să se
cutremure și a azvârlit în aer o jerbă de crengi retezate și așchii de
lemn. Dirk a văzut cum cei doi rămăseseră neatinși, însă doar preț
de câteva clipe. Pilotul a dirijat elicopterul la 20 de metri deasupra
drumului și a rămas în zbor la punct fix, de astă dată în fața lui
Norsang și Summer.
Dirk a făcut ca drona să se înalțe și a dirijat-o să ajungă paralel
cu elicopterul, menținând-o mai jos și în spatele curentului de aer
provocat de rotor. După ce elicopterul s-a oprit și a plutit la loc fix,
Dirk a făcut drona să se ridice spre cer, deasupra cozii aparatului
Z-10.
Pilotul s-a uitat spre țintă.
— Armează și mai lansează o rachetă!
Din poziția lui, ceva mai ridicată din spatele copilotului, el a
zărit ceva din colțul ochilor. S-a uitat în urmă și a văzut un obiect
întunecat zburând deasupra elicopterului. Concentrându-se o
clipă, a rămas surprins să descopere că era vorba de o dronă. Ș i-a
întors capul și a văzut că drona s-a ridicat deasupra ansamblului
ampenajului, coborând apoi brusc, precum o piatră.
A apăsat cu piciorul pedala de acționare a dispozitivului de
compensare a cuplului pentru a roti coada aparatului, dar reacția
lui a fost prea lentă. Deși nu se afla în câmpul lui vizual, a auzit
urmarea când Dirk a dirijat drona direct în acel ansamblu.
Rotorul anticuplu al elicopterului chinez era confecționat din
materiale compozite, proiectate să reziste impactului cu resturi
ușoare sau cu gloanțe ale unor arme de foc de calibru mic. Rotorul
a devorat cu ușurință cadrul din material plastic al dronei, dar
apoi a dat de levierul din oțel. Tija groasă din oțel a distrus două
dintre cele patru pale ale rotorului chiar de la bază, deteriorându-
le și pe celelalte două. Resturile împrăștiate de curent au străpuns
ampenajul de coadă al elicopterului, retezând stabilizatorul din
partea dreaptă.
Lipsit de forța de stabilizare în plan orizontal, aparatul Z-10 a
început să se rotească în jurul propriei axe. Pilotul s-a străduit să
contracareze acea forță centrifugă, însă pentru că zbura prea jos,
nu a mai avut nicio șansă să redreseze aparatul. Răsucindu-se,
elicopterul a pierdut din înălțime și a pornit înainte. Apoi,
rotoarele principale au atins copacii. Elicopterul s-a clătinat în
față și s-a prăbușit în bot.
Orice șansă de supraviețuire pentru ocupanții elicopterului s-a
spulberat când copilotul s-a prăbușit peste butonul de lansare a
rachetei, ceea ce a făcut ca ea să explodeze imediat după impactul
cu pământul.
Mingea de foc a fost de două ori mai mare decât cea creată de
furgoneta Tata, deoarece combustibilul și alte armamente de la
bord au contribuit la amplificarea dimensiunilor exploziei.
Pădurea a fost străbătută de mai multe unde de șoc, iar deasupra
ei s-a înălțat un nor de fum de forma unei ciuperci.
După ce fragmentele rotorului principal s-au înfipt în sol, Dirk
s-a ridicat de la pământ din pâlcul de copaci de peste drum. Ș i-a
șters sângele de la o rană provocată de un fragment din elicopter
și a traversat drumul. O clipă mai târziu, Summer și Norsang au
apărut șchiopătând dintre copaci.
— Glezna? a întrebat Dirk.
— Genunchiul! i-a răspuns Summer. S-a blocat când am sărit
din furgonetă. E mai bine decât glezna!
Apoi, Summer a făcut semn către rămășițele încă fumegânde
ale vehiculului lor. După aceea s-au întors toți și au examinat
elicopterul de la o distanță sigură. Nu prea aveau ce vedea. Botul
și partea din față a fuzelajului fuseseră distruse complet în
prăbușire și după explozia rachetei. Ansamblul motorului
principal ardea într-un șanț, în vreme ce rămășițele ansamblului
de ampenaj coadă zăceau aproape intact în mijlocul drumului.
— Jucăria aceea s-a dovedit deopotrivă valoroasă și mortală, a
spus Norsang.
 — E jucăria pe care au folosit-o ei ca să ne urmărească în susul
văii, și care a dus la uciderea camarazilor tăi, a spus Dirk.
Summer a arătat spre steaua galbenă pe fond roșu de pe un
panou aflat la picioarele lor.
— Credeți că vor mai trimite un alt elicopter?
Întrebării ei i s-a răspuns câteva secunde mai târziu, când două
avioane de vânătoare au trecut vuind la mică altitudine pe
deasupra lor. După ce ele au virat pentru a face o nouă trecere pe
deasupra zonei, Dirk a observat pe ampenajul vertical fix niște
dungi: verde, alb și oranj. A ridicat un braț și a făcut semne către
avioane.
— Sunt indiene, a spus el!
Aparatele Su-30, de construcție rusească, au dat roată timp de
câteva minute, după care un camion militar, urmat de un vehicul
utilitar ușor, au coborât drumul dinspre Lachung, apoi au oprit.
Ș ase soldați înarmați au coborât din camion și au ocupat poziții în
jurul elicopterului. Comandantul acelui grup, un locotenent cu
ochii adânciți în orbite, a coborât din vehiculul mai mic și s-a
apropiat de cei trei străini.
— Cine sunteți? a întrebat el cu precauție în glas. Ș i ce căutați
aici?
— Ne întorceam dintr-o drumeție în munți, și ne-am oprit să
mâncăm de prânz, a spus Dirk. Elicopterul a apărut din senin și a
zburat foarte jos, apoi s-a ciocnit de mașina noastră. E un
elicopter indian?
Ofițerul s-a uitat la Dirk fără să clipească.
— Trebuie să vă legitimez!
— Îmi pare rău, dar pașapoartele noastre erau în furgonetă!
Locotenentul s-a uitat la Norsang.
— Tu cine ești?
— Terzin Norsang, domnule! Lucrez la Administrația Centrală
Tibetană din Sharamsala.
— Ești cam departe de locul de muncă! a spus ofițerul, care l-a
privit mai atent pe Norsang. Am lucrat cu oameni din acea
administrație. Ai fost în armată?
— În Garda Națională de Securitate!
Indianul a ridicat din sprâncene, deoarece știa că garda era o
unitate de elită a forțelor speciale. A examinat câteva minute
elicopterul fumegând, apoi s-a uitat la furgonetă. După aceea, s-a
îndreptat spre cei trei cu pași măsurați.
— Se pare că furgonetă voastră se deplasa spre nord, către
munți, când a fost avariată.
— A fost lovită foarte tare! a spus Dirk, zâmbind vag.
— A fost vreunul dintre voi dincolo de granița cu China? S-a
uitat pe rând la fiecare, așteptând răspunsuri. După ce toți au
spus că nu trecuseră în China, el a dat aprobator din cap. Vă pot
duce până la Gangtok! De acolo va trebui să vă rezolvați singuri
problemele. Urmați-mă!
Imediat ce ofițerul a pornit spre camion, Norsang l-a oprit.
— Stai puțin, domnule! Aveam cu noi ceva de mare importanță!
S-a uitat spre Dirk pentru a primi sprijin.
Dirk a scuturat din cap, și apoi a lovit cu piciorul în pământ.
— Regret, l-am lăsat în mașină!
Norsang s-a apropiat de furgonetă, fiind urmat de toți ceilalți.
Aceasta era o epavă, exteriorul ei alb devenise aproape negru de
funingine, în vreme ce interiorul ei carbonizat încă fumega. În
partea pasagerului se părea că daunele fuseseră mai reduse, iar
tibetanul s-a apropiat de portiera din spate, care fusese trântită
după ce Dirk coborâse din mașină.
A încercat să o deschidă prin glisare, dar ea s-a deschis doar 30
de centimetri, după care s-a împiedicat de metal torsionat.
Ș ezuturile scaunelor din față arseseră complet, lăsând la vedere
doar cadrul și arcurile înnegrite. Canapeaua banchetei din spate
se desprinsese și se blocase în spatele scaunelor față.
Norsang a extras rămășițele unei barete pârlite, pe care a
recunoscut-o ca făcând parte din rucsacul lui. A ridicat-o pentru
a fi văzută de ceilalți.
— Atât a mai rămas din rucsacul meu!
Dirk a clătinat din cap, a trecut pe lângă Norsang și s-a aplecat
în interiorul mașinii ca să se convingă. Deși bancheta era goală,
pe podea se vedea ceva. A întins mâinile după acel obiect. Era
încă încins, dar l-a prins între degete și l-a tras într-o parte.
Norsang și Summer s-au dus spre portiera deschisă și s-au
uitat în interiorul vehiculului. Deoarece ei au rămas ca împietriți
și nu au scos nicio vorbă, ofițerul indian s-a aplecat peste umerii
lor.
 — Ce e acel obiect? a întrebat el.
Stând drept pe podea, intact și sclipind, ca și cum tocmai ar fi
fost lustruit de calvarul de foc, Idolul Nechung i-a oferit
răspunsul.
 58

Doi soldați înarmați i-au dus pe Pitt și pe Giordino spre partea

din spate a navei Melbourne. S-au oprit în fața a două uși din oțel
aflate de-a lungul laturii pupa. Prima ușă, făcută din oțel gros,
avea un mâner în unghi abrupt, care era prins de o bucată de lanț
prinsă de un cârlig. Spre partea dreaptă, cea de-a doua ușă avea
un hublou din sticlă colorată, și era asigurată de un lacăt în care
încă se afla cheia.
Cei doi membri ai comandoului s-au sfătuit între ei, după care
au ales ușa din dreapta. Unul dintre ei a scos lacătul și a deschis
ușa, iar celălalt i-a împins cu țeava armei înăuntru pe Pitt și pe
Giordino.
Ușa s-a închis în urma lor cu un zăngănit puternic, după care
s-a auzit sunetul produs de lacătul care s-a închis. Pitt a așteptat
un moment, până când indivizii s-au îndepărtat, după care a
încercat mânerul din interiorul camerei și s-a convins că erau cu
adevărat blocați înăuntru.
Giordino a pipăit de-a lungul cadrului ușii, a găsit un
comutator, și a apăsat pe buton. Chiar înainte de a auzi lampa
fluorescentă prinsă de tavan scoțând un bâzâit slab, după care s-
a aprins, și-a dat seama unde se aflau, și asta din cauza
mirosului. Lângă peretele din spate al acelei încăperi erau stivuite
cel puțin douăsprezece găleți de câte douăzeci și cinci de
kilograme de vopsea, pe lângă ele aflându-se multe pensule și alte
recipiente mai mici.
— Aici e camera cu vopsea, a spus Giordino, și a tras una
dintre găleți și s-a așezat pe ea. Chiar și acea mișcare neînsemnată
l-a făcut să se crispeze după loviturile primite de la Ning. Puteam
nimeri mai rău decât atât?
— Da, în santină, așa cred! a spus Pitt. Măcar putem schimba
culoarea pereților, dacă ne plictisim.
— Sau moartea din cauza vaporilor emanați de vopsele ar putea
fi mai de dorit decât ceea ce ne rezervă amicii noștri chinezi.
— Cum îți mai simți coastele? l-a întrebat Pitt, în timp ce se
plimba prin cameră pentru a evalua situația.
 A observat o rolă groasă de bandă adezivă 32, aflată pe o găleată
de vopsea, și aruncat-o în poala lui Giordino.
— Mă dor, dar nu cred că sunt rupte. Giordino a respins ideea
de a-și prinde acea bandă adezivă în jurul coastelor. Am dureri
doar când respir.
Pitt a făcut un inventar al încăperii în care erau încuiați.
— Douăsprezece găleți de vopsea, una de kerosen și ceva bandă
adezivă.
— Asta nu ne prea ajută ca să scăpăm dintr-o cutie din oțel, a
spus Giordino, aruncând banda adezivă spre Pitt.
— Nimic nu e imposibil dacă ai ceva bandă adezivă, a spus Pitt.
S-a uitat spre ușă, a stins lumina, apoi și-a lipit fața de hublou
și s-a uitat spre punte. Nu a văzut pe nimeni. Aprinzând din nou
lumina, a rupt câteva fâșii de bandă adezivă și le-a lipit de hublou,
acoperindu-l.
— Ce s-a întâmplat, n-ai destulă intimitate? l-a întrebat
Giordino.
Pitt a scuturat din cap.
— Zgomotul sticlei sparte mă irită extraordinar de mult.
A ridicat unul din recipientele metalice cu vopsea și l-a rotit.
Apropiindu-se de ușă, a lovit cu fundul găleții în mijlocul
hubloului acoperit. Sticla s-a spart sub forța loviturii. Pitt a
desfăcut cu grijă marginile benzii adezive până când a reușit să
îndepărteze întregul hublou într-o singură bucată.
În timp ce așeza cioburile de sticlă într-o parte a ușii, Giordino a
zâmbit ironic.
— Ai putea deveni un spărgător de elită. Crezi că individul acela
a lăsat din nou cheia în broască?
— Nu putem decât să sperăm.
Făcând un ghemotoc din banda adezivă, Pitt a îndepărtat restul
cioburilor din cadrul hubloului, apoi a scos capul prin gaură.
Hubloul era îndeajuns de larg pentru a-și trece capul sau brațul
până la umăr, dar nu amândouă în același timp. Afară se
întunecase, și nu putea vedea partea de jos a ușii. Ș i-a retras
capul și a întins brațul, pipăind mânerul ușii și plimbându-și
degetele până la broască. Cheia dispăruse, și, după alte încercări,
32
În original, duct tape, o bandă adezivă pânzată, foarte rezistentă la
întindere
s-a convins că nu putea face nimic.
S-a retras în cameră.
— Nu merge! Îmi pare rău.
— A meritat încercarea! a spus Giordino, care a simțit o adiere
venind prin hublou. Măcar am scăpat de mirosul de vopsea și de
kerosen.
— Kerosen… a repetat Pitt.
A scos din nou capul prin hublou și s-a uitat la balamalele ușii.
Erau două, și se părea că putea ajunge cu mâna la amândouă.
Ușa din oțel avea două bolțuri cu capul în jos, fixând-o de cadru,
care intrau în două manșoane groase, sudate de perete. La baza
manșonului, o piuliță masivă fixa fiecare bolț.
Pitt a luat bidonul cu kerosen și a verificat dacă acesta ar putea
trece prin hublou. Constatând că ar încăpea pe lungime, a
deșurubat capacul și a scos bidonul prin deschizătură. Folosindu-
se de dosul mâinii pentru a se ghida, a făcut bidonul să alunece
de-a lungul ușii până la balamaua de sus și a turnat kerosen
peste bolț și piuliță. A procedat la fel și cu balamaua de jos.
Pitt știa că, fiind distilat petrolier, kerosenul va acționa ca
diluant și ca lubrifiant asupra balamalelor încercate de vreme. A
așteptat jumătate de oră, observând o santinelă trecând prin
dreptul camerei lor, dar fără să bage de seamă că geamul
hubloului dispăruse, apoi a mai turnat o doză de kerosen peste
balamale. A înșurubat capacul, apoi a înfășurat bidonul într-o
cârpă și l-a folosit drept ciocan, lovind în fiecare piuliță. S-a oprit
și a tras cu urechea pentru a auzi pașii vreunui soldat, dar nu a
auzit decât ciocănituri slabe din altă parte a navei.
— Crezi că o să reușești să deșurubezi piulița? a întrebat
Giordino când Pitt a pus jos bidonul cu kerosen.
— Nava nu e prea veche, așa că există șanse.
— N-am văzut nicio cheie pe aici… și nici alte scule, fiindcă veni
vorba.
Pitt a zâmbit.
— Ai uitat de banda adezivă, care e bună la toate.
A rupt o bucată de bandă adezivă de lungimea unui braț și a
împăturit-o în trei, ca să se potrivească pe lățimea bolțurilor
balamalelor. A fixat o bucată de aceeași lățime la un capăt, având
partea adezivă desfăcută.
 Pitt a șters piulițele balamalelor cu o cârpă, apoi a întins banda
prin ușă. Pipăind balamaua de sus, a înfășurat capătul adeziv în
jurul piuliței. A continuat să înfășoare banda adezivă în sensul
acelui de ceasornic de câteva ori, după care a întins banda. A scos
ambele mâini prin hublou, a prins capătul liber al benzii și a tras.
Banda a rezistat, dar piulița nu s-a clintit. A făcut câteva
încercări, apoi a luat din nou bidonul cu kerosen și a lovit cu el în
piuliță. Apoi a prins banda și a tras din nou. De astă dată, a simțit
că piulița a cedat o idee. Nefiind sigur dacă nu cumva era vorba
doar de întinderea benzii, a mai făcut o buclă în jurul piuliței și a
tras. A simțit clar ca piulița s-a rotit.
Piulița s-a opus din când în când, dar printr-un efort continuu,
Pitt a reușit în cele din urmă să o deșurubeze până la capătul
bolțului și a încheiat deșurubarea cu degetele. A luat piulița
înăuntru și i-a aruncat-o lui Giordino.
— Una a cedat, mai am una.
— Timpul pe care l-ai petrecut recondiționând mașini vechi ți-a
folosit până la urmă, a spus Giordino.
Pitt a atacat balamaua de jos, dar de data aceasta fără succes.
Era prea departe, ceea ce îngreuna mult tracțiunea. A tras și s-a
încordat vreme de câteva minute, după care banda adezivă a
început să se zdrențuiască. S-a retras în cameră și a meșterit o
nouă cheie din bandă, dar a simțit că mușchii brațelor îi tremură
de oboseală.
— Lasă-mă pe mine să încerc! a spus Giordino, după ce Pitt a
pregătit o nouă bucată de bandă adezivă.
— Nu sunt sigur că pot ajunge până acolo. Asta mă supără.
Hubloul se afla cam la înălțimea capului său, de aceea Giordino
a împins o găleată de vopsea până a lipit-o de ușă și a urcat pe ea.
A luat banda de la Pitt, s-a întins și, cu greu, a reușit să o
înfășoare în jurul piuliței de la balamaua de jos. Crispându-se din
cauza durerilor pe care le avea în coaste, a inspirat adânc și, cu
un icnet, a tras puternic de bandă.
A sărit jos de pe găleată, și-a frecat mâna care fusese roasă de
bandă, și apoi s-a îndreptat încet de spate.
— Cred că o să-ți fie ușor să deșurubezi piulița aia.
Evident, Giordino reușise să o deblocheze. Pitt a continuat
efortul și, în cele din urmă, a reușit să scoată cu totul piulița din
șurub.
Pitt a revenit în cameră cu a doua piuliță.
Giordino s-a apropiat de ușă și s-a pregătit să ridice ușa din
balamale, dar Pitt i-a făcut semn să se oprească.
— Cred că foarte curând va trece pe aici santinela, a spus Pitt și
s-a uitat la ceasul de la mână. Se pare că își face rondul la fiecare
jumătate de oră.
Giordino a dat din cap în semn că a înțeles, și a stins lumina.
Au rămas amândoi în apropierea ușii, privind prin hublou. Așa
cum anticipase Pitt, câteva minute mai apoi, un soldat îmbrăcat
într-un combinezon negru a trecut prin dreptul camerei. Ca și mai
devreme, în timp ce se îndrepta spre pupa, individul își concentra
atenția asupra mării agitate.
Pitt și Giordino au așteptat cinci minute, după care, împreună,
și-au încordat mușchii și au scos ușa de oțel din țâțâni și au tras-o
deoparte. Au ieșit repede pe punte. Fără să fie văzuți de nimeni,
au pus ușa la loc. Când bolțurile au pătruns în balamale, Pitt a
auzit din nou niște ciocănituri. Zgomotele veneau din încăperea
alăturată.
L-a oprit pe Giordino, care deja pornise în față.
— Al, să vedem ce se află înapoia ușii numărul doi.
Pitt a desfăcut lanțul de siguranță al ușii, a apăsat pe clanță și a
deschis ușa. A fost întâmpinat de un miros respingător. Un bărbat
slab, cu o barbă de cel puțin trei zile, a apărut în pragul ușii și s-a
uitat la Pitt cu ochi goi de orice expresie. Avea în mână o bucată
de lemn smulsă dintr-o ladă, pe care o folosise să bată în perete.
A căscat ochii când a văzut că Pitt și Giordino nu purtau
combinezoane negre și nici nu aveau arme asupra lor.
— Cine… cine sunteți? a întrebat el cu voce răgușită.
— Captivi ca și tine, a spus Pitt. Câți sunteți aici?
Omul s-a tras deoparte, pentru ca Pitt să vadă cu ochii lui.
Aproape douăzeci de membri ai echipajului stăteau întinși pe
podea și arătau foarte slăbiți. Mulți păreau în pragul morții.
— De cât timp stați închiși aici? a întrebat Pitt.
Bărbatul a încercat să facă o socoteală în mintea care îi era
confuză.
— Cred că de vreo trei zile. Ș i suntem toți deshidratați.
Giordino l-a tras pe Pitt înapoi pe punte și i-a spus cu glas
scăzut:
— Nu cred că oamenii ăștia ne vor ajuta prea mult, ca să
declanșăm un atac.
— Da, e clar. Au nevoie de asistență medicală. Ș i încă de
urgență
Giordino a arătat spre pupa.
— Ăștia își remorchează vasul cu care au venit aici. El ar putea
reprezenta salvarea noastră.
Pitt a mijit ochii și a văzut silueta vasului care plutea pe apa
agitată și a dat aprobator din cap.
— Să vedem dacă o poți aduce alături de navă. Eu îi conduc pe
oamenii aceștia spre pupa.
Imediat ce Giordino a traversat puntea și a dispărut, Pitt s-a
întors în pragul ușii. Omul de acolo părea să se simtă mai bine
după ce respirase aer proaspăt, iar ochii lui căprui își
recăpătaseră parțial strălucirea.
— Cum te numești? l-a întrebat Pitt.
— Chuck Sonntag! Navigatorul navei! Teroriștii mai sunt la
bord?
Pitt a confirmat printr-o mișcare din cap.
— Trebuie să-i ducem pe toți oamenii voștri spre pupa cât mai
repede posibil. Poți face asta?
— Bineînțeles!
Sonntag s-a uitat spre interiorul încăperii, care slujea ca zonă
de depozitare pentru baterii, încărcătoare și echipamente de
testare.
— Toți cei care vă puteți ridica în picioare, vă rog să o faceți! a
spus el cu glas apăsat. Băieți, ieșim de aici, dar să nu scoateți
nicio vorbă. Ajutați-i pe cei care au nevoie de sprijin.
Sonntag i-a pus pe oamenii mai puternici câte doi, pentru a-i
ajuta pe cei care abia reușeau să stea în picioare. Un filipinez
tânăr, însoțitor de bord, doborât de slăbiciune, a rămas fără
ajutor. Pitt l-a ajutat să se ridice în picioare, și i-a trecut un braț
peste umăr.
Pitt a condus grupul de oameni în suferință către pupa,
făcându-i să meargă de-a lungul peretelui pentru a nu fi
observați. Sonntag a rămas ultimul, închizând ușa și ajutându-i
pe cei rămași în urmă să înainteze. Pitt a ajuns la capătul pupei și
i-a condus pe oameni pe o porțiune expusă a punții, către
Stingray, unde aceștia s-au ascuns în umbra lăsată de
submersibil. Acesta se găsea la câțiva metri de balustradă, încă
prins în cârligul macaralei, și acoperit cu o prelată mare.
La mică distanță de sfertul babord, Giordino era lângă un
cabestan, trăgând aproape de navă vasul cu care sosiseră
teroriștii. Pitt i s-a alăturat când vasul a ajuns alături de navă,
lovindu-se cu flancul de coca navei din cauza valurilor puternice.
Pitt a sărit la bordul vasului și a găsit o parâmă de pupa, pe care
i-a aruncat-o lui Giordino pentru a-l lega de Melbourne.
Membrii echipajului de pe Melbourne au fost transferați în
grupuri mici. Giordino a ajutat fiecare om să ajungă în brațele lui
Pitt, aflat pe vasul care se legăna puternic. Un salon lung,
acoperit cu bănci de o parte și de alta, se afla spre pupa față de
timonerie, și le-a oferit loc tuturor. După ce și ultimul membru al
echipajului a fost coborât pe vas, Pitt s-a urcat pe acoperiș și s-a
tras peste balustrada navei Melbourne, unde Giordino și Sonntag
așteptau în întuneric.
— Te simți suficient de rezistent ca să duci vasul până la țărm?
l-a întrebat Pitt pe navigatorul australian.
— Da, așa cred! Nu veniți cu noi?
Pitt a clătinat din cap.
— Noi vom încerca să îi salvăm pe Margot și pe tatăl ei.
— Rămân în apropiere ca să vă recuperez!
— Nu, ar fi prea periculos! Unii dintre oamenii tăi sunt pe
moarte, încearcă să îi duci pe uscat cât mai curând posibil. Noi o
să luăm elicopterul, asta dacă reușim să îi eliberăm pe cei doi
membri ai familiei Thornton.
— Ar fi bine să mergi în derivă până la o distanță apreciabilă, și
abia după aceea să pornești motorul, l-a sfătuit Giordino.
— O să mă îndepărtez cât de mult pot de navă, a spus Sonntag.
Nu vă faceți griji!
— S-ar putea să vă depisteze pe radar, dar uscatul nu pare a fi
prea departe, a spus Pitt, și a arătat spre o zonă iluminată slab,
aflată spre nord.
Sonntag le-a strâns mâinile.
— Vă mulțumesc pentru că ne-ați eliberat! Mult noroc!
Pitt l-a ajutat să coboare pe vas, după care Giordino a aruncat
parâma ce fusese prinsă de pupa. Sonntag a mers șchiopătând
către prova vasului și, alături de un alt membru al echipajului, a
desfăcut parâma, pe care a aruncat-o în mare. Le-a făcut un
semn de succes lui Pitt și Giordino, după care a intrat în
timonerie.
Pitt a urmărit vasul îndepărtându-se de nava Melbourne și
dispărând în beznă, când Giordino l-a bătut ușor pe umăr. Pitt a
ridicat privirea și a văzut o santinelă înarmată venind spre puntea
babord, cu câteva minute mai devreme decât își făcea de obicei
rondul.
 59

Pitt și Giordino erau complet expuși într-un colț al balustradei,

dar au rămas ca împietriți pe loc. În fața lor, pe punte, o santinelă
s-a îndreptat fără grabă spre pupa. Când s-a oprit lângă
balustradă și s-a uitat spre mare, cei doi s-au furișat de-a latul
punții, ajungând aproape de Stingray, și s-au ascuns în umbrele
de sub corpul submersibilului.
Santinela și-a reluat rondul și s-a îndreptat spre puntea de
extrema pupa, unde s-a oprit la balustrada babord. S-a întors și a
pornit spre pupa, dar s-a oprit în apropierea cabestanului. Din
tamburul de vinci atârnau parâme libere, care se întindeau pe
toată puntea, către balustrada de babord, unde atârnau liber
peste bord.
Teroristul a scos un aparat de radiorecepție de la centura de la
brâu și a spus ceva în microfon, în timp ce s-a apropiat din nou
de balustradă și s-a uitat spre ocean, în urma navei. Abia a scos
câteva cuvinte, când a auzit sunete de pași pe punte și s-a întors.
A văzut un bărbat înalt, brunet, care s-a aruncat asupra lui.
Pitt s-a azvârlit asupra santinelei chiar când aceasta s-a întors
spre el. L-a lovit cu umărul în pântec și l-a lăsat fără suflu.
Santinela a fost apoi împinsă cu putere spre balustradă, avându-l
pe Pitt prins strâns de ea, astfel că amândoi s-au prăbușit
împreună pe punte.
Pușcașul a rămas șocat pe moment, însă într-un fel sau altul a
căzut deasupra lui Pitt. S-a ridicat puțin și a încercat să îndrepte
țeava armei spre Pitt, când o umbră întunecată a apărut brusc
deasupra lui. A ridicat ochii, și a primit drept în bărbie o directă
puternică din partea lui Giordino, o lovitură care a fost ca una de
baros. Pușcașul s-a prăvălit pe punte, iar Pitt s-a ridicat în
picioare.
— Îți mulțumesc pentru ajutor! a spus Pitt, în timp ce Giordino
s-a prins de balustradă. Ai pățit ceva?
Giordino s-a îndreptat de spate, apoi și-a masat partea dreaptă
a pieptului.
— Cred că ar fi trebuit să lovesc cu stânga.
Uruitul motoarelor navei s-a stins sub tălpile lor, și au observat
lumini și agitație în partea de la prova a navei.
 — Hai să-l scoatem pe individ de aici! a propus Pitt, și l-a prins
de spinare pe soldat, iar Giordino i-a luat arma.
Pitt l-a târât pe soldatul lipsit de cunoștință de-a latul punții,
până spre submersibil, unde s-a oprit un moment ca să se
odihnească. Dar cum pe puntea babord era încă liniște, l-a dus
târâș pe individ înainte, spre camera-depozit, unde fuseseră ținuți
captivi oamenii din echipaj. Giordino a deschis ușa și i-a făcut loc
lui Pitt ca să îl tragă pe om înăuntru. A închis ușa, a aprins
lumina și a examinat uniforma fără însemne a tânărului soldat
din comando.
— Pare să fie la fel de înalt ca tine, i-a spus Pitt lui Giordino.
Nu vrei să te alături celor îmbrăcați în negru?
— Doar dacă pot să demisionez la ora cinei, a răspuns
Giordino.
I-a dat pușca de asalt lui Pitt, a dezbrăcat santinela de
uniformă, și a îmbrăcat hainele lui. Cusăturile de la mâneci și
cracii pantalonilor au fost aproape gata să plesnească, dar, după
ce și-a suflecat puțin mânecile și manșetele, a lăsat impresia că
uniforma i se potrivea.
Giordino a încheiat imitația trăgându-și peste cap căciulița
neagră pe care o purtase santinela.
— Unde mergem, pe puntea de comandă sau în careul
ofițerilor?
— Comandantul lor a spus că Thornton era în careul ofițerilor,
a zis Pitt. Să începem de acolo.
Pitt a stins lumina și a deschis ușa. În momentul în care au
ajuns pe punte și au blocat ușa, au auzit zgomotul scos de
motorul elicopterului Z-10, care se încălzea pe heliport.
— S-a zis cu plimbarea noastră cu elicopterul până acasă, a
spus Giordino.
— Cred că se duc după vasul cu care au venit, a spus Pitt.
Trebuie să-i oprim!
Au pornit în viteză și au traversat o punte îngustă care i-a făcut
să ajungă la tribord, lângă balustradă. Nava părea să capete viață
în jurul lor, pentru că erau pornite generatoare de curent, și
macaralele își repoziționau brațele dincolo de bordul navei. Cu
toate acestea, nu au văzut membri ai echipajului care să
orchestreze acele acțiuni.
 Cei doi au alergat spre prova, mergând șerpuind printre diverse
echipamente grele, până când au ajuns în zona din care puteau
vedea heliportul. Pe heliport stăteau două santinele înarmate, iar
una dintre ele s-a întors spre ei. Pitt și Giordino s-au lăsat în jos,
înapoia unui colac de cablu.
— Nu ne ușurează sarcina de a putea trage curat, a spus
Giordino.
— Ar fi mai bine dacă am putea ajunge în fața heliportului, ca
să tragem în elicopter când se înalță.
Nu au avut parte de această șansă. În timp ce s-au uitat în
jurul colacului de cablu, și au anticipat următoarea acțiune,
elicopterul s-a înălțat de pe heliport și a pornit în direcția în care
se îndrepta nava.
 60

Santinela i-a transmis un mesaj prin radio lui Ning, care s-a
repezit să iasă pe puntea de comandă.
— Vreau să raportez că tocmai am pierdut vasul cu care am
sosit aici, le-a spus el lui Zheng și Yan. Omul meu, care era de
pază, nu răspunde, dar am trimis doi oameni ca să investigheze
situația.
— E o evadare? a întrebat Yan.
— Nu știu, domnule! E posibil să se fi desprins parâma din
cauza mării agitate. Să ne întoarcem?
Zheng s-a dus la radar și a scanat zona înconjurătoare. În
apropiere a apărut o pată mică de culoare albă. S-a uitat un
moment, apoi l-a privit furios pe Ning.
— Nu e în derivă, se îndreaptă spre est, cu forța proprie. E la
babord, în fața noastră.
Ning a pălit.
— Voi lansa o barcă gonflabilă și pornesc personal în urmărirea
lor. Zheng a clătinat din cap.
— Îți va fi greu să-i ajungi din urmă pe marea asta agitată.
Trimite elicopterul. E mai rapid.
— Elicopterul nu are armament la bord, a spus Yan, uitându-se
la Zheng. Nu poți scufunda vasul din aer.
— Nu e nevoie să-l scufundăm, a spus el, ci doar să-l avariem.
Ș i un pușcaș poate face asta.
Zheng s-a dus în partea din față a punții de comandă și a arătat
pe fereastră. Apăreau primele dâre cenușii de lumină ale zorilor,
dar nu nu erau de ajuns pentru a anula lumina de la orizontul
îndepărtat.
— Acolo e Kaohsiung, Taiwan! a spus el. Suntem în locul de
țintă al Proiectului Cascada. A lovit cu palma în ecranul
radarului. Trebuie să încetinim vasul auxiliar până putem iniția
sistemul. Apoi îi vom scufunda, împreună cu distrugătorul
american, când vom lovi câmpia de coastă a Taiwanului.
Aparatul de radio al lui Ning a scos un pocnet și el a ascultat
mesajul, în timp ce pe fața lui a apărut o expresie nefericită.
— Santinela noastră a fost găsită încuiată în camera în care
erau membrii echipajului. Au dispărut toți, și la fel și cei doi
oameni din submersibil.
— Pornește elicopterul! a spus Zheng. Imediat!
În timp ce Ning a fugit din cabina de comandă, Yan s-a apropiat
de timonă și a privit spre luminile care licăreau de-a lungul
coastei.
— Cât timp durează pregătirea și activarea sistemului?
— Mai puțin de o oră! a răspuns Zheng. Cea mai mare parte
este gestionată automat de computere.
— Aș fi preferat să aștept până la întâlnirea diplomatică
programată, dar probabil că ar fi mai bine să declanșăm atacul
mai devreme. S-a întors cu fața spre nepotul lui. Declanșează acel
tsunami cât mai curând. Să distrugem Taiwanul și nava de luptă
americană înainte de semnarea acelui pact.
 61

Sonntag a forțat la maximum motoarele vasului auxiliar. Asta

însemna o călătorie mai neplăcută printre valurile înalte, dar nu îi
păsa. După cele întâmplate pe Melbourne, avusese un singur scop
în minte. Să își ducă echipajul la țărm cât mai curând.
S-a uitat mereu spre luminile marii nave miniere cât a trecut
prin dreptul ei la 800 de metri, în deplasarea lui rapidă spre nord.
Nava nu le luase urma, ci, de fapt, părea să se fi oprit. Probabil că
avea să trimită o barcă mică pentru a-i urmări, a gândit el. Însă
vasul auxiliar se deplasa repede, chiar și pe marea agitată, și, pe
de altă parte, avea un avans considerabil.
Un bucătar care stătea alături de el în timonerie a fost primul
care a văzut urmăritorii.
— Domnule, un elicopter! De pe navă!
Sonntag s-a întors și a văzut luminile de navigație ale
aparatului chinezesc Z-10 care a decolat de pe Melbourne și a
zburat în fața acestuia, după care a descris un arc larg și s-a
apropiat de vasul auxiliar dinspre prova.
— Spune-le oamenilor să se adăpostească!
Sonntag a rămas cu ochii lipiți de elicopter.
Aparatul a coborât și s-a apropiat dinspre tribord. Avea ușa
laterală deschisă, și un soldat cu o pușcă de asalt a tras în vas.
Gloanțele au trecut prin timonerie, dar cei dinăuntru au scăpat
nevătămați, deoarece se trântiseră la podea.
Elicopterul a dat roată vasului pe la pupa, apoi a rămas la
același nivel cu timoneria.
Sonntag nu a putut auzi clănțănitul puștii din cauza
zgomotului făcut de motorul vasului și de lamele elicopterului,
însă a văzut scânteierile de la gura țevii și s-a aruncat la podea.
Timoneria a explodat într-o ploaie de cioburi și alte resturi când
pușcașul și-a concentrat focul. Sonntag a întins o mână și a rotit
timona, în timp ce gloanțele au sfârtecat consola timonei, ecranul
de navigație și aparatul radio.
Furia rafalelor a încetat când Sonntag a reușit să vireze,
ajungând exact sub elicopter.
— Bucătarule, ai pățit ceva? a strigat el către cheful care se
trăsese într-o poziție șezând și rezemându-se de perete. Avea
mâneca dreaptă însângerată, și se ținea de cot cu cealaltă mână.
— Doar m-a șters, domnule! N-am mai nimic!
Sonntag s-a ghemuit la cârmă și a rotit timona într-o parte și în
alta pentru ca pușcașul să nu poată ținti bine.
Aparatul Z-10 a adoptat o altă abordare și a dat un ocol
vasului, ajungând în urma lui. Sonntag a sperat că teroriștii
rămăseseră fără muniție, dar nu a avut atât noroc.
Elicopterul a coborât deasupra pupei vasului, încercând să facă
față deplasărilor lui în zigzag. Sonntag a aruncat o privire pe
fereastra din spate, care avea geamul spart, și a văzut pasagerul
elicopterului aplecându-se și aruncând un obiect mic.
Era o grenadă care s-a rostogolit pe punte, în apropierea
cadrului transversal al pupei, apoi a explodat. Sonntag a văzut
flacăra exploziei și a auzit bubuitura, dar asta nu a însemnat
nimic în comparație cu ceea ce s-a întâmplat o secundă mai apoi.
Fragmente din grenadă au străpuns puntea acoperită cu tablă
subțire, și au găurit rezervoarele de combustibil aflate dedesubt.
Vaporii acumulați acolo au luat foc, dând naștere unei mingi de
foc spectaculoase.
Evitând la limită acea erupție, elicopterul rămas în urmă și a
zburat la câțiva metri în urma vasului avariat. Din punctul lor de
observație, cei din elicopter au urmărit cu nepăsare cum pupa
vasului de serviciu a devenit un infern de flăcări.
 62

Melbourne căpătase viață. Deși masivele motoare cu turbină

tăcuseră, sistemul dinamic de poziționare al navei fusese activat,
iar propulsoarele controlate de computere au fixat-o într-o poziție
deasupra site-ului defensiv al Taiwanului. De o parte și de alta a
navei, macaralele automatizate și-au rotit brațele spre exterior,
având lungimea de aproape douăzeci de metri. Rețelele de cabluri
au fost derulate peste trei geamanduri de culoare galbenă, ceea ce
a permis ca filamentele acustice atașate de cabluri să fie coborâte
spre adâncul mării. Proiectul Cascada era pregătit pentru testul
cel mai important.
Pitt și Giordino s-au ascuns într-un coridor și au urmărit cum
câțiva dintre soldații din comando au ajutat la lansarea
echipamentelor sub îndrumarea unui bărbat în vârstă, de origine
asiatică, purtând un halat alb de laborator. Părea nesigur pe
picioare, prinzându-se mereu de o balustradă, în vreme ce Ning
stătea alături de el, ținând un pistol ațintit spre spinarea lui.
Pitt l-a condus pe Giordino de-a latul punții babord, unde se
desfășura o scenă similară. Din depărtare, în afară de zgomotele
produse de motorul aparatului Z-10, s-au auzit focuri de armă.
Amândoi s-au înfuriat și întristat când au observat o minge de foc
ridicându-se spre cer dinspre vasul de serviciu.
Amândoi au mers șerpuit înainte, printre macarale, rulouri de
cabluri și alte echipamente de punte, evitând contactul cu oricare
dintre soldați. Cei câțiva pușcași care se ocupau de sistemul
acustic erau prea concentrați ca să îi observe pe cei doi oameni
care se furișau de-a lungul pereților. Ajunși în turnul central, Pitt
a găsit ușa care dădea spre careul ofițerilor și a deschis-o discret.
Margot și Alistair Thornton stăteau la o masă aflată la capătul
celălalt al încăperii, având mâinile legate la spate. De cealaltă
parte a mesei stătea un soldat înarmat, studiind o hartă, în timp
ce fuma o țigară cu un aer nepăsător.
— Văd doar unul, în partea cealaltă a careului, i-a șoptit Pitt lui
Giordino, după care și-a dus mâinile la spate și a intrat
împleticindu-se. Giordino și-a tras cagula mai jos peste ochi și l-a
urmat pe Pitt. A lăsat impresia că îl împunge pe Pitt în spinare cu
pușca de asalt, dar rămânând în umbra lui, pentru că Pitt era mai
înalt.
Soldatul a sărit în picioare și a îndreptat arma spre Pitt. S-a
retras de lângă masă, dar s-a calmat când a văzut pușcașul în
combinezon negru.
Ignorându-i pe Margot și pe tatăl ei, Pitt a pășit până aproape
de soldat, s-a oprit în fața scaunului eliberat de el și s-a uitat spre
el, ca și cum ar fi cerut permisiunea de a se așeza. Soldatul a
înghițit nada. A făcut un semn aprobator din cap și a întors țeava
puștii spre scaun.
Pitt a făcut un salt în față, lovind cu mâinile libere în țeava
puștii și blocând-o de perete. Soldatul s-a zbătut să își elibereze
arma, ignorându-l pe presupusul capturator al lui Pitt. Giordino a
făcut câțiva pași în față și l-a lovit pe soldat cu patul armei în
tâmplă. Individul și-a scăpat arma din mâini și s-a prăbușit la
podea, pierzându-și cunoștința. Pitt a ridicat arma de pe podea și
a atârnat-o de umăr.
Margot își reținuse un țipăt, dar apoi și-a dat seama că Giordino
era îmbrăcat într-un combinezon ca acela purtat de membrii
comandoului. După aceea, a răsuflat ușurată.
— Sunteți bine? i-a întrebat Pitt, care a început să le dezlege
legăturile de la mâini, și a observat că Alistair Thornton fusese
bătut rău.
— Mă bucur enorm să vă văd! a spus Margot, care s-a grăbit să
controleze starea de sănătate a tatălui ei.
— Sunt bine, scumpa mea, a spus Thornton cu glas obosit, în
timp ce își masa încheieturile mâinilor. A întins mâna și a luat
cana cu cafea din care bea soldatul care îi păzise și a golit-o.
S-a oprit când a auzit unele zăngănituri venind de afară, semn
că unele cabluri care coborau în apă se frecau de bordul navei.
— Au de gând să o facă! a spus el, scuturând din cap.
Nenorociții chiar și-au propus să declanșeze un tsunami.
— Ce anume vor să facă? l-a întrebat Giordino, după ce s-a
convins că soldatul încă nu își revenise.
— Să distrugă Taiwanul cu un tsunami!
Cu un gest furios, Thornton a lovit cu palma în harta de pe
masă.
Pitt s-a uitat la Margot, care a confirmat printr-o mișcare din
cap.
 — E adevărat, a spus ea. Au plasat nava într-o poziție din care
să poată activa Proiectul Cascada cu o lovitură împotriva
Taiwanului. Nu auziți zgomotele astea? Pregătesc amănuntele
pentru a declanșa totul.
— Sunteți siguri că ei știu cum să folosească sistemul? a
întrebat Giordino.
Thornton a coborât privirea spre podea și a dat rar din cap.
— Doctorul Yee, director-inginer de la Ministerul Național al
Apărării din Taiwan… eu și el, am încercat să îi ducem de nas cât
de bine am putut, însă ei au găsit toate planurile și documentele
privind modul de funcționare al sistemului. Apoi ne-au amenințat
și ne-au silit pentru a înțelege mai bine sistemul. S-a uitat spre
fiica lui. Ultima oară când l-am văzut pe Yee abia dacă mai era în
viață.
— Ș i ești sigur că sistemul va funcționa aici? a întrebat Pitt.
— Da! După toate probabilitățile, au adus nava aici, la una
dintre pozițiile defensive ale Cascadei.
A făcut semn spre câteva pete roșii de pe hartă. Pitt a observat
că punctul indicat se afla la vreo treizeci și cinci de kilometri spre
sud-vest de Kaohsiung.
— Acesta este unul dintre locurile în care taiwanezii au sperat
să stabilească un sistem permanent, a spus el. Au explorat apele
de aici și au descoperit că era locul cel mai potrivit pentru
instalarea sistemului. Canioane adânci, schimbări spectaculoase
de înălțime și curenți rapizi la fundul mării.
— Așadar, nava poate genera un tsunami aici pentru a-l
direcționa spre Taiwan? a întrebat Giordino.
— Fără îndoială! a răspuns Thornton. Iar din punctul de vedere
al Taiwanului, nici nu ar putea fi ales un punct mai vulnerabil.
A trasat cu un deget pe hartă, în zona de sud-vest. Această
parte a Taiwanului este o câmpie plată și joasă. Un tsunami mare
ar crea daune până departe în interiorul insulei. Două dintre cele
mai mari orașe ale țării, Tainan și Kaohsiung, ar fi devastate.
În timp ce Pitt și Giordino au încercat să înțeleagă proporțiile
distrugerilor, Margot și-a dres glasul și a spus:
— Mai e ceva ce trebuie să știți. Momentul atacului nu a fost
ales la întâmplare. Ofițerul care a sosit cu elicopterul a spus că
vicepreședintele american a sosit acolo pentru a semna un pact de
apărare cu Taiwanul. Se află pe o navă a marinei americane în
largul orașului Kaohsiung – exact în calea valului.
— Cum adică, Sandecker a ajuns aici? a întrebat Giordino.
Margot a confirmat printr-o mișcare din cap.
— Serviciile de informații chineze l-au informat pe acest ofițer
că vicepreședintele a fost văzut sosind seara trecută însoțit de o
femeie care este membră a Congresului. Acum se află la bordul
unui distrugător pentru a semna un tratat, și acest lucru se va
întâmpla în dimineața de mâine.
Aceste cuvinte l-au izbit pe Pitt ca un pumn în stomac. Loren,
soția lui, făcea parte din Comisia de Relații Externe, și era
prietenă bună a vicepreședintelui. Nu putea fi vorba de o
coincidență. Membru Congresului care călătorea împreună cu
James Sandecker sigur era Loren Smith.
— De ce ar declanșa chinezii un atac asupra Taiwanului când
vicepreședintele se află acolo? a întrebat Giordino. Riscă un război
direct cu Statele Unite.
— Nu știu! a spus Margot. Simt că e vorba de o operațiune
neautorizată de stat.
— Vor face asta, pentru că pot da vina pe noi, a spus Alistair. E
ușor. Ne ucid, apoi scufundă nava Melbourne după ce se petrece
evenimentul. Asta ar reprezenta o bună propagandă pentru
chinezi, învinuind conducătorii Taiwanului pentru un sistem de
apărare care a produs pagube chiar pentru ei.
A înghițit ultimele picături din cafeaua soldatului chinez.
— Cine știe, probabil că intenționează să folosească dezastrul
pentru a face un pas în direcția unificării. China ar putea apărea
ca o salvatoare, asigurând sprijin și ajutoare medicale. Ori poate
s-ar putea folosi de haosul care rezultă pentru a declanșa o
ocupație militară. În orice caz, acționează pentru a anexa
Taiwanul și pentru a schimba echilibrul de putere din întreaga
regiune.
În timp ce vorbea Alistair, din pântecele navei s-a auzit un
scheunat pe un ton înalt, iar luminile din careul ofițerilor au
pâlpâit. Zgomotul a continuat un minut sau două, după care s-a
stins.
— Acesta a fost un prim puls, a spus Thornton, și în ochi i-a
apărut o expresie de alarmă. L-au instalat și l-au activat.
 — Ș i asta va da naștere acelui val? a întrebat Giordino.
— Încă nu. Sistemul creează o serie de pulsuri care, treptat,
generează ceva asemănător efectului Venturi33. Fiecare puls
durează cam zece minute. Valul de suprafață apare de obicei la al
treilea sau al patrulea ciclu.
— Ș i cum putem împiedica asta? a întrebat Pitt.
Cu un aer sumbru, Thornton a clătinat din cap.
— Sistemul este automatizat și activat din sala de operațiuni.
Însă este construit ca o boltă, chiar în mijlocul navei. Ultima oară
când am fost acolo, înăuntru erau trei sau patru teroriști, și unul
era plasat afară. Nu există posibilitatea de a pătrunde acolo
pentru a prelua comanda.
— Dar alimentarea? a întrebat Giordino. Putem distruge sursa
de electricitate?
— Ar fi posibil, a răspuns trecându-și degetele prin barba
deasă. Sistemul este alimentat de o turbină specială care se află
dedesubtul centrului de operațiuni, dar numai pe acolo există
acces la ea. Am putea încerca să dezactivăm alimentarea prin
cablurile electrice, sau să încercăm să scurtcircuităm filamentele
acustice. Dar asta ar cere timp, și riscăm să fim văzuți pe punte.
Brusc, în careul ofițerilor a răsunat o alarmă, căreia i s-au
alăturat și alte sirene, activate simultan pe întreaga navă.
Pitt a aruncat o privire spre sirena aflată aproape de tavan,
într-un colț, și a văzut o cameră de supraveghere montată alături
de ea.
— Nu avem timp! a spus el. Ne-a văzut cineva! Să plecăm de
aici!
Pitt a condus grupul spre puntea babord, unde au auzit
comenzi în partea din față a navei. Soldați înarmați de la prova au
început să se deplaseze în direcția lor.
Giordino a arătat spre larg, către vasul auxiliar incendiat și spre
elicopterul care zbura deasupra lui.
— Uite de ce elicopterul nostru nu e disponibil! a spus el.
Pitt a contemplat scena cu calm și a analizat soluțiile posibile
pentru a scăpa. Însă gândul predominant era că Loren și
33
Efectul Venturi (descoperit de Giovanni Venturi în secolul al XVIII-lea)
este reducerea presiunii unui fluid care trece printr-o porțiune mai
îngustă a unei țevi, după care scurgerea capătă o viteză mult mai mare.
Sandecker erau în calea cataclismului care avea să se petreacă.
— Să plecăm așa cum am venit, a propus el.
Giordino a dat din cap.
— Îi rețin eu, și ne întâlnim la pupa.
Ș i-a ocupat o poziție defensivă înapoia unui generator și a
pregătit pușca de asalt pentru tragere. Un moment mai târziu, au
apărut două siluete negre, și Giordino a deschis focul, doborând
un soldat și făcându-l pe celălalt să caute adăpost.
Pitt a prins-o de mână pe Margot și au pornit spre pupa, urmați
de Thornton. Durerea de gleznă o împiedica să alerge, dar ea s-a
mișcat repede, chiar dacă șchiopăta, pentru că a fost sprijinită de
Pitt. Au ajuns la pupa, în timp ce în urma lor a început o
adevărată bătălie.
Când au ajuns la camera de depozitare în care fuseseră ținuți
membrii echipajului, Pitt s-a oprit și a deschis ușa.
— Thornton, poți căra o baterie sau două?
Inginerul robust l-a urmat pe Pitt în cameră și după o secundă
a ieșit cărând două baterii mari de 12 volți de parcă ar fi fost două
franzele. Pitt a cărat și el două baterii și au mers spre Stingray,
care era pe puntea pupa. A așezat jos bateriile, și-a scos pușca de
pe umăr și i a înmânat-o lui Thornton.
— Am nevoie de câteva minute! Tragi în orice mișcă, mai puțin
în Al!
— Cu plăcere!
Thornton a ajutat-o pe Margot să ajungă lângă balustrada de
colț de la pupa, și ea s-a sprijinit de ea. De acolo putea vedea
babordul și puntea de extrema pupa. L-a urmărit pe Pitt, care a
intrat în submersibil și s-a întors un moment după aceea cu o
serie de scule.
Pitt a deschis un panou de la baza submersibilului și a scos de
acolo patru baterii. Le-a înlocuit cu bateriile încărcate, a refăcut
conexiunile și a închis panoul.
Schimburile de focuri încetaseră, dar zgomotul scos de elicopter
a sporit, deoarece el se întorcea pe navă. Alertat de Zheng, aflat pe
puntea de comandă, pilotul aprinsese luminile de aterizare și a
făcut ca aparatul să se deplaseze de-a lungul punții babord a
navei. Luminile puternice au surprins umbra lui Giordino, care
alerga pe balustrada de la babord.
 Giordino s-a adăpostit sub un vinci și s-a întors pentru a
deschide focul împotriva elicopterului, însă rămăsese fără
muniție. A aruncat arma peste bord și a rupt-o la fugă. Au urmat
câteva focuri de armă, iar elicopterul s-a apropiat mai mult de
navă, scăldându-l pe Giordino în lumina reflectoarelor.
— Distruge-i reflectoarele! a strigat Pitt către Thornton.
Pitt a îndepărtat prelata care acoperea submersibilul și s-a
grăbit să ajungă la cabina de comandă a macaralei mari din
spatele submersibilului. A identificat comenzile și a pornit motorul
care activa sistemul hidraulic.
Thornton a rămas lângă balustradă, a țintit calm către Z-10 și a
tras câteva focuri. Întrucât fusese ofițer în armata australiană și
era un avid vânător de porumbei, știa să mânuiască orice armă.
Două dintre cele trei reflectoare au fost distruse, iar pilotul a
îndepărtat aparatul.
Thornton a îndreptat arma spre babord, așteptându-l pe
Giordino, care a apărut gâfâind și a ajuns alături de el, după care
a mai tras un foc în întuneric. S-a auzit zgomotul făcut de o armă
care a căzut pe punte, ceea ce însemna că doborâse un terorist
pornit în urmărirea lui Giordino.
— Mulțumesc! a spus Giordino, în timp ce încerca să-și
recapete suflul.
Abia a rostit cuvântul, când o secțiune a balustradei de lângă el
a fost izbită de gloanțe.
— Aruncă arma!
Giordino și Thornton s-au întors și l-au văzut pe Ning lângă
cadrul transversal al pupei. Acesta se apropiase dinspre punte
tribord și rămăsese nevăzut. Avea pe față un rânjet de satisfacție
și ținea arma la umăr, cu țeava îndreptată spre inima lui Margot.
 63

Thornton a strâns mai tare arma între mâini.

— Jos! a răcnit Ning, pentru a acoperi zgomotul scos de
elicopterul Z-10, altfel ea va muri imediat.
Uitându-se cu ură la conducătorul comandoului, Thornton a
întins arma în față și a lăsat-o să cadă pe punte. Apoi a mers în
lateral pentru a se alătura fiicei lui. Margot l-a prins de o mână și
s-a ghemuit lângă el în colțul din spate al punții.
Ning a aruncat o privire scurtă în jur. A îndreptat țeava puștii
spre Giordino și i-a făcut semn să meargă lângă ceilalți doi.
Pitt se făcuse nevăzut când Ning s-a uitat în direcția în care se
afla el, dar acum s-a îndreptat de spate în cabina macaralei și a
examinat comenzile ei. În acest timp, elicopterul a plutit peste
sfertul navei, îndreptându-și botul spre pupa pentru a-i lumina pe
captivi cu reflectorul rămas în stare de funcțiune. Rotorul lui a
acoperit zgomotul făcut de motorul hidraulic al macaralei. În timp
ce s-a uitat la Giordino, care trăgea de timp, Pitt a înțeles perfect
ce trebuia să facă.
— Ce vrei? a răcnit Giordino.
Ș i-a ridicat mâinile în aer, dar s-a prefăcut că nu înțelege
ordinele date de Ning.
Ning era pregătit să îl împuște pe loc, dar a socotit că se va da
bine pe lângă Zheng, lăsându-l pe acesta să se răzbune cum va
socoti de cuviință.
— Mișcă-te! a urlat el, făcându-i semn cu țeava puștii.
Giordino a dat din cap în semn că a înțeles, și a început să se
miște ca melcul spre Margot și Thornton, șchiopătând ca și cum ar
fi avut o rană la un picior.
În acest timp, Pitt a acționat sistemul de ridicare al macaralei,
urmărind cum în fața lui cablul care făcea burtă s-a rulat și a
preluat greutatea submersibilului și l-a ridicat încet de pe punte.
Pitt a înălțat Stingray încă un metru și jumătate, apoi a așteptat.
Ning era cu spatele spre submersibil și nu și-a dat seama de
acea mișcare, în timp ce îl mâna pe Giordino spre ceilalți doi
prizonieri, însă pușcașul din elicopter văzuse acțiunile lui Pitt, de
aceea i-a făcut semne cu mâna lui Ning. Pentru că nu a reușit să
îi rețină atenția, a deschis ușa laterală și a tras cu pușca spre
cabina macaralei.
Geamul din fața lui Pitt s-a sfărâmat, însă el nici nu a tresărit.
Avea doar o șansă de a proceda corect, și nu era timp de așteptare.
A luat comenzile și a rotit brațul macaralei spre dreapta, către
balustrada babord. A oprit brațul și l-a prelungit în față, silind
submersibilul să se rotească spre pupa. Cu mâna stângă a
eliberat cablul de ridicare, apoi și-a reținut răsuflarea.
Auzind focurile de armă, Ning s-a întors întâi spre Z-10.
Pușcașul din elicopter trăgea într-o țintă aflată în spatele lui, astfel
că imediat ce geamul cabinei macaralei s-a spart cu zgomot, Ning
s-a răsucit. A fost lovit instantaneu de submersibilul aflat în
cădere liberă, care s-a prăbușit peste el, îngropându-l sub masa
lui de zece tone. Doar urletul motorului de elicopter a ascuns
sunetele produse de strivirea oaselor lui sub acea greutate uriașă.
Pușcașul din elicopter a urmărit totul și nu i-a venit să creadă.
A ațintit din nou pușca spre Pitt, dar după ce a apăsat pe trăgaci a
auzit doar un clic. Rămas fără muniție, i-a ordonat pilotului să
aterizeze pe heliport și a luat legătura prin radio cu puntea de
comandă a navei Melbourne.
Giordino a recuperat pușca de asalt a lui Ning, observând
picioarele lui, care ieșeau de sub submersibil, precum cele ale
Vrăjitoarei Rele din Est de sub casa lui Dorothy 34. A ridicat arma,
dar elicopterul ocolea deja prova pentru a ateriza pe partea opusă
a navei.
— Înăuntru! a spus Pitt, încă aflat în cabina macaralei și făcând
semn spre Stingray.
Giordino i-a chemat pe Margot și pe Thornton și i-a ajutat să
urce scara, care le-a permis să ajungă pe partea superioară a
submersibilului. În timp ce aceștia au trecut prin trapa de acces,
Giordino i-a urmat pe scara exterioară. Nici nu a ridicat bine
picioarele de pe punte că Pitt a ridicat submersibilul Stingray în
aer și l-a trecut din colo de balustrada pupa cu ajutorul brațului
telescopic al macaralei.
În timp ce trecea dincolo de balustradă, Giordino a văzut doi
membri ai comandoului venind dinspre puntea babord. A ridicat
arma de asalt și a tras, în vreme ce se ținea cu o mână de
marginea trapei de acces a submersibilului. Ț intirea lui a fost
34
Personaj rău din cartea Vrăjitorul din Oz (1900), scrisă de Frank Baum.
defectuoasă din cauză că submersibilul se legăna, însă focurile
trase de el au fost de ajuns ca să îi încetinească pe cei doi și să îl
avertizeze pe Pitt. Giordino s-a uitat spre cabina macaralei și l-a
văzut pe Pitt arătând spre latura tribord a navei. Giordino a dat
aprobator din cap, în timp ce Stingray a căzut sub cadrul
transversal al pupei și a trimis o jerbă de stropi de apă când a
atins suprafața mării.
Giordino s-a ridicat și a desfăcut cablul de ridicare, după care
s-a asigurat că acesta a slăbit și a ieșit prin trapa de acces
deschisă. Un pușcaș a apărut la balustradă și a tras spre
submersibilul care deja plutea exact în momentul în care Giordino
închidea trapa și se lăsa spre interior.
— Vin imediat! a spus Giordino, care s-a strecurat pe lângă
Margot și a ocupat scaunul liber al pilotului. Thornton stătea pe
scaunul copilotului, având mâinile prinse de maneta de comandă,
deja dirijând submersibilul pentru a se îndepărta de Melbourne.
— Mi-am luat libertatea de a acționa propulsoarele, a spus el,
dar comenzile pentru balast nu funcționează.
Deasupra lor au auzit zăngănitul gloanțelor care loveau coca
expusă.
— E ceva improvizat. Giordino a activat un comutator pe care îl
meșterise pe insula North, prin care putea umple singurul tanc de
balast rămas întreg. A menținut pompa în funcțiune un minut,
până când submersibilul a coborât la trei metri sub suprafața
apei. De aici preiau eu comanda, dacă nu te superi, a spus el, și a
luat joystickul.
— Dar cum rămâne cu Dirk? a întrebat Margot.
Giordino nu a răspuns, ci a făcut ca submersibilul să se
întoarcă.
— Doar nu ai de gând să te întorci pe navă! a spus Thornton. O
să murim toți!
Giordino a dat din cap, apoi a întins o mână și a aprins
singurul reflector care funcționa.
— Îmi pare rău, dar trebuie să-l recuperăm!
 64

Focurile de armă trase la întâmplare de Giordino îl salvaseră pe

Pitt.
Cei doi membri ai comandoului care atacau submersibilul erau
prea concentrați asupra lui Giordino ca să se ocupe și de Pitt, care
se afla în cabina macaralei. Când Stingray a dispărut sub valuri și
ei s-au întors spre cabina de comandă, Pitt dispăruse.
Pitt s-a furișat de-a latul punții pupa, ținându-se aproape de
pereți acolo unde s-a putut. Zgomotul făcut de elicopterul
chinezesc l-a întâmpinat când a ajuns de partea cealaltă.
Mișcându-se repede, a trecut de colțul unei structuri și s-a ciocnit
de un pușcaș care alerga pe puntea tribord.
Cei doi s-au respins unul pe celălalt ca și cum ar fi fost mingi
din cauciuc. Pușcașul, un individ ceva mai scund decât Pitt, a
căzut în fund lângă balustradă. Pitt s-a împleticit în spate, însă a
reușit să rămână în picioare. A învins inerția și s-a apropiat de
soldatul căzut. Luat prin surprindere, acesta a rămas pe punte,
dar a îndreptat arma spre Pitt, care s-a repezit la el.
Soldatul a tras înainte de a-și da seama că Pitt nu se repezise
de fapt spre el, ci făcea un salt peste balustradă pentru a ajunge
în apă. Omul a țintit jos, dar a reușit să ridice puțin pușca în
momentul în care a tras, iar glonțul a sfârtecat călcâiul unui
pantof de-al lui Pitt, care a dispărut în valuri.
Pitt a pătruns în apă într-un plonjon curat și a bătut de câteva
ori din picioare ca să ajungă mai adânc. A deschis ochii și a privit
în jur ca să se orienteze. Apa era tulbure din cauza furtunii, dar a
depistat ce căuta. Era o lumină palidă, care avea o culoare verzuie
sub apă, undeva spre travers tribordul navei Melbourne. Pitt a
pornit înot în acea direcție și, după ce a înaintat douăzeci de
metri, s-a întors spre suprafață ca să respire.
A ieșit din apă cât să ia o gură de aer și s-a scufundat din nou.
Pușcașul care cerceta apa a deschis focul, însă după ce Pitt
ajunsese în siguranța adâncului.
Lumina farului de pe submersibil era acum aproape, și
Giordino l-a menținut la o distanță sigură de navă, și a reușit să îl
vadă pe Pitt. S-au întâlnit la adâncimea de 2,5 metri. Pitt s-a
prins de mânerul din oțel al trapei de acces și a bătut de trei ori
cu pumnul. Giordino a reacționat stingând reflectorul și pornind
toate propulsoarele, îndepărtându-se de Melbourne. Pitt trebuia
doar să se țină agățat de submersibil cât a fost tras prin apă,
reținându-și răsuflarea și fără să facă vreun efort.
Giordino și-a verificat ceasul menținând funcționarea
propulsoarelor aproape două minute, după care a auzit altă bătaie
în trapă. A făcut ca submersibilul să iasă la suprafață imediat și a
oprit propulsia. Margot a deschis trapa de acces conform
recomandărilor lui Giordino și a scos capul afară.
Încă agățat de o parte a trapei, Pitt i-a zâmbit.
— Aveți loc… pentru un șoarece murat? a întrebat el printre
gâfâieli.
— Cred că e rândul meu să te scot din apă, a spus ea. Al spune
că trebuie să ne grăbim.
Pitt s-a târât prin trapă și apoi a închis-o. A ajuns în interiorul
aglomerat, iar Giordino a dirijat submersibilul spre adânc.
Thornton s-a ridicat și i-a oferit lui Pitt scaunul copilotului.
— Ai acționat grozav ca să ne scoți de pe navă, domnule, a spus
Thornton așezându-se alături de Margot în partea din spate a
cabinei. Ocupă-ți locul și odihnește-te!
Încă șiroind de apă, Pitt s-a așezat.
Giordino i-a aruncat un zâmbet.
— În apele astea dai peste tot felul de autostopiști.
— Îți mulțumesc că ai oprit ca să mă iei! a spus Pitt. Cum stăm
cu energia?
— Bateriile noi sunt minunate. Avem rezerve de peste șaptezeci
la sută. Poate că ar fi suficient ca să ajungem în Taiwan.
— Nu putem face asta! a spus Thornton. Vor genera valul
distrugător foarte curând.
— Trebuie să-i oprim cumva, a spus Giordino.
— Acum nu se mai poate face nimic, a zis Thornton. Mai ales
cu un submarin atât de mic.
— Dar nu trebuie să oprim declanșarea valului, a spus Pitt, ci
doar să îi schimbăm direcția. A arătat spre hublou. Filamentele
acustice sunt coborâte cu cabluri de macara. Ce-ar fi să prindem
cablurile și să le repoziționăm? Asta va disipa sau va devia valul?
Thornton a rămas pe gânduri câteva clipe.
— Da, sigur! S-a luminat la față. Senzorii și emițătoarele de
răspuns sunt sub controlul computerelor pentru a acționa asupra
dinamicii apei, dar totul se bazează pe un val principal din fața
navei. Dacă relocalizăm cortina acustică, asta sigur va modifica
direcția valului și, probabil, și dimensiunile lui.
— Îmi aduc aminte de unele teste de laborator care au analizat
diferite unghiuri de desfășurare, a spus Margot. În cazul în care
cortina tribord era mutată cu 90 de grade, asta va influența sigur
unghiul de formare al valului. În baza poziționării curentului,
curgerea valului va fi redirecționată spre nord, dar asta va pune
nava Melbourne într-o poziție periculoasă în apropierea vârtejului.
— Brațul de macara de la tribord nu e prea departe în fața
noastră, a spus Giordino.
A aprins reflectorul, apoi a accelerat, dirijând submersibilul
înainte. În timp ce naviga, un scheunat ascuțit a vibrat prin
pereți, crescând treptat în intensitate.
— E a doua activare, a spus Thornton. Cu asta vor genera o
mișcare a curentului.
— Am mai trecut prin jocul ăsta care îți sfredelește creierul, a
spus Giordino, când ne aflam pe fundul mării. Ne-a rostogolit ca
pe o cutie de conserve.
— La suprafață nu va fi chiar așa, a spus Margot. Cel puțin
deocamdată.
Submersibilul a continuat să se deplaseze înainte, și toți se
uitau să descopere mecanismul acustic. Giordino a simțit o
vibrație a comenzilor, și vasul a început să fie clătinat.
— Cred că am ajuns prea departe și am ratat sistemul, a spus
Pitt.
— Da! întoarce repede, a zis Thornton cu îngrijorare în glas.
Cred că am pătruns în zona de cavitație. Giordino a făcut ca
submersibilul să descrie un semicerc, dar el a început să se miște
în lateral, cutremurându-se. Giordino s-a străduit să îl mențină
chilă dreaptă.
— Crește adâncimea, a spus Pitt. Suntem trași în jos!
A activat pompa de balast a lui Giordino pentru a contracara
acel efect. Având același scop în minte, Giordino a pus
propulsoarele la un anumit unghi, dar eforturile lor au fost
zadarnice. Submersibilul părea să se prăbușească spre adâncuri
într-o mișcare dezechilibrată.
 Brusc, mișcarea s-a inversat, iar submersibilul a accelerat spre
suprafață. Margot și-a simțit stomacul în gâtlej, ca și cum s-ar fi
aflat într-un montaigne russe. Apa din jurul aparatului părea să
clocotească, apoi au ieșit la suprafață. Aparatul a ieșit vreun
metru deasupra valurilor, apoi a revenit în apă.
Când apa din jurul lor s-a calmat, Giordino a întors
submersibilul cu fața spre nord-est și a oprit propulsia. Privind
prin hublou, au văzut un val mare rostogolindu-se spre est pe sub
cerul pe care apăruseră zorii.
— Ne-am aflat pe capătul lui, a spus Thornton. Am avut noroc,
altfel am fi fost cărați de el.
— Asta înseamnă două activări, a spus Pitt.
— Următoarea va fi monstruoasă, a zis Thornton.
Giordino a întors submersibilul către Melbourne, care se afla la
100 de metri depărtare, cu prova spre ei.
Pitt s-a uitat la inginerul australian.
— Cât timp mai avem până la următorul val?
— Opt, poate nouă minute, a spus Thornton și a clătinat din
cap.
— Nu cred că avem timp să intervenim!
 65

Niciunul dintre cei aflați pe nava auxiliară nu a văzut

submersibilul ieșind din adânc. Dar când unul dintre marinarii
aflați pe vasul în flăcări a dat alarma, anunțând că spre ei se
îndrepta un val mare, Chuck Sonntag și-a dat imediat seama care
era sursa lui. Cu câteva minute mai devreme, vasul fusese legănat
de un val ceva mai mic. Ș tia că era doar un precursor pentru ceva
mult mai rău.
A golit încă o găleată cu apă de mare peste flăcările de pe
puntea pupa. Era în pragul extenuării, pentru că luptase cu
incendiul aproape singur, după ce îi dusese pe câțiva marinari
într-un loc sigur.
După ce pușcașul din elicopterul chinez încetase să tragă și
aparatul se îndepărtase, a crezut că ar putea avea șanse de
salvare. După ce flăcările de început se mai domoliseră, reușise să
reducă proporțiile incendiului. Ș tia că vasul se va scufunda în cele
din urmă, dar înecul părea o cale mai ușoară de a muri decât să
ardă de vii. Încă spera că oamenii de pe vreo navă aflată în trecere
vor observa acel infern și se vor apropia să investigheze.
A lăsat să cadă pe punte găleata goală și s-a uitat peste
balustradă. De departe, o unduire care se mișca rapid se deplasa
spre ei.
— Ț ineți-vă bine! a strigat el către bărbații slăbiți din salon.
Vine un val mare!
S-a prins cu mâinile de cadrul ușii și l-a urmărit apropiindu-se.
Erau destul de aproape de Melbourne, astfel că valul nu a avut
timp suficient ca să se înalțe sau să se spargă, lucru care avea să
se întâmple când va ajunge în apa mică, de-a lungul liniei de
coastă. Valul creat părea compact, aproape transparent, în timp
ce se deplasa spre ei.
A lovit vasul auxiliar în tăcere, rostogolindu-se exact în centrul
pupei, ridicându-l spre cerul întunecat. Acțiunea a împins vasul
înainte, iar apa a trecut pe dedesubtul și pe deasupra vasului,
ridicând prova, în timp ce pupa s-a afundat. Lucrurile neasigurate
s-au izbit de pereți când vasul a revenit la o poziție dreaptă, dar el
a rămas intact. Sonntag a rămas prins de cadrul ușii cât vasul s-a
clătinat sub tălpile lui, și a urmărit zidul scund de apă care a
măturat puntea spre prova și apoi s-a retras spre pupa, fiind
evacuată prin sabordurile de furtună de la pupa. Spre uimirea lui,
acea scurtă inundație a părut să stingă în totalitate flăcările.
Navigatorul de pe Melbourne a verificat starea marinarilor din
salon, apoi s-a întors pentru a constata ce daune se produseseră.
Din motorul carbonizat și din rezervoarele de combustibil se înălța
un fum albicios, dar incendiul fusese stins pe deplin. Din
nefericire alte avarii rămâneau nevăzute. Coca fusese perforată de
explozia grenadei și de incendiu, astfel că vasul lua apă.
Trăiau împotriva oricărei logici, a gândit el. Probabil că se
amăgea. Făcuse tot posibilul din punct de vedere fizic să mențină
vasul în stare de plutire, dar se apropia clipa finală. Era prea
extenuat ca să mai facă vreun efort. Starea de epuizare l-a făcut
să trăiască un sentiment de înfrângere. În timp ce evalua
gravitatea avariilor, bucătarul de pe Melbourne a apărut
șchiopătând alături de el, având brațul însângerat prins într-o
fașă de susținere improvizată.
— A stins incendiul, nu-i așa? a întrebat el zâmbind strâmb.
— Da, dar următorul val nu va fi la fel de blând.
Sonntag, care începuse să renunțe la orice speranță de
supraviețuire, a ezitat după ce s-a uitat mai bine la bărbatul
vânos. Halatul lui alb era înnegrit de fum, iar partea dreaptă a
pieptului era pătată de sânge. Având fața zgâriată și părul pârlit,
el părea mai obosit decât Sonntag. Ș i totuși el zâmbea, animat de
un optimism contagios.
Sonntag și-a petrecut un braț pe după umerii bucătarului-șef.
— Domnule, hai să căutăm o pompă de santină! Nu ne-ar strica
puțină mișcare!
 66

— Rudi, mai ești treaz?

De la celălalt capăt al lumii, în difuzoarele ecranului video din
sala de conferințe a navei Caledonia s-a auzit vocea lui Hiram
Yaeger.
— Sunt aici! a răspuns Gunn, și s-a așezat în fața ecranului.
Însă nu l-a văzut pe Yaeger, ci doar o fotografie a norilor cenușii
și învârtejiți pe care o postase acesta.
Gunn nu prea dormise după ce sosise cu nava în docul uscat.
Avusese conferințe de ore întregi cu Yaeger din Washington și
încercase să îi localizeze pe Pitt și pe Giordino. Faptul că, potrivit
orei locale, era cinci dimineața, nu însemna nimic pentru el,
deoarece organismul încă nu se adaptase complet la diferența de
fus orar de douăsprezece ore.
— Tocmai am vorbit cu cei de la Garda de Coastă din Taiwan, a
spus Gunn. Vremea s-a îmbunătățit îndeajuns ca la prima geană
de lumină să poată fi trimis un elicopter de cercetare și salvare.
— Mă bucur să aud asta, a spus Yaeger. Ș i eu am primit recent
o serie de imagini din satelit ale părții sud-centrale a Taiwanului.
După cum apare pe ele, au fost făcute acum două ore.
— Sper că arată mai bine decât masa de gheme de bumbac pe
care le-am urmărit noi toată noaptea, a spus Gunn.
Cei doi căutaseră toate imaginile disponibile realizate de sateliți
pentru a descoperi vreo urmă de Stingray, vasul auxiliar de pe
Caledonia și de nava minieră australiană. Din cauza severității
taifunului, cele mai multe fotografii nu aveau nicio valoare.
— Înainte de a ajunge la asta, a spus Yaeger, a apărut ceva
ciudat. Imaginea în care se vedeau doar nori a dispărut de pe
ecran, fiind înlocuită cu una înfățișând un bărbat cu părul lung,
purtând un tricou și o șapcă având inscripția Blind Faith35, așezat
la o masă de conferințe.

35
Aluzie neclară, deoarece Blind Faith, Credință oarbă, este și numele
unei trupe rock britanice, care a fost activă doar în anul 1969, producând
numai un single și un album, plus concerte, după care s-a destrămat,
avându-i ca membri pe Steve Winwood, Eric Clapton, Ginger Baker și Ric
Grech, mai toți fiindu-le cunoscuți amatorilor de rock.
 — Acum un minut, una dintre balizele noastre DART a depistat
o avertizare minoră.
DART, acronimul pentru Deep-ocean Assessment and
Reporting of Tsunamis36, este un sistem de balize desfășurat în tot
Pacificul, pentru a detecta modificări majore de presiune din
apropierea fundului mării, ce reprezintă simptome care ar putea
semnala un tsunami în trecere pe acolo.
— Ș i care sunt coordonatele? a întrebat Gunn.
— La aproximativ 31 de kilometri sud-vest de Kaohsiung.
Singurul motiv pentru care l-am observat a fost că adineauri am
examinat acea regiune.
— Rămâi în legătură!
Gunn a ieșit din camera de conferințe și s-a dus spre punte. S-a
uitat dincolo de docul uscat, spre portul orașului Kaohsiung, care
era liniștit și neclintit în acele ore ale dimineții, cu excepția apei
care clipocea lângă linia de coastă. Apoi a revenit în sala de
conferințe. Aici e liniște. Nu sună sirene. S-a petrecut vreun
cutremur în apropiere?
— Nu am înregistrat modificări de asemenea gen, deci a fost
probabil vreo alunecare minoră de teren. Schimbarea de presiune
nu a fost suficient de mare pentru a declanșa o avertizare clară,
însă eu voi continua să monitorizez zona.
— Ca și cum nu am avea destule probleme pe cap, a spus
Gunn. Oricum, îți mulțumesc! Acum, să vedem ce imagini ai din
cosmos.
Imaginea lui Yaeger a fost înlocuită de una neclară a oceanului,
văzut de la mare altitudine.
— Asta e ceva mai bine, a spus Gunn.
— Satelitul acesta folosește imagistică radar cu apertură
sintetică, astfel că nu are calitate fotografică, dar aparatura poate
vedea prin cele mai groase straturi de nori. Imaginea asta ar
trebui să cuprindă locul în care submersibilul a fost lansat de pe
nava Caledonia.
Imaginea nu a evidențiat niciun obiect la suprafața mării, de
aceea amândoi au început să scaneze alte zeci de imagini ale
regiunii. S-au oprit la una care a înfățișat un vas ce se îndrepta
spre nord-vest.
36
Evaluarea și raportarea de tsunami în adâncul oceanului
 — Poți mări mai mult imaginea? a întrebat Gunn.
În timp ce imaginea era mărită, Gunn a dat aprobator din cap.
— Asta se potrivește cu fotografiile pe care le-ai găsit în legătură
cu Melbourne. Se pare că încă se îndreaptă spre Taiwan.
Ecranul s-a întunecat preț de un moment, apoi au apărut alte
imagini obținute din satelit. Acestea prezentau nava în două
fotografii, înaintând spre coasta de sud-vest a Taiwanului.
— Se pare că se îndreaptă spre Kaohsiung, a spus Yaeger.
Probabil că există șanse ca Pitt și Giordino să se afle la bordul ei.
— Putem spera asta!
Gunn a examinat imaginea.
— Hiram, având în vedere ora și locul din care au fost făcute
fotografiile, ai putea stabili unde se află acum nava Melbourne?
— Așteaptă puțin!
Yaeger a adresat întrebarea lui Max, supercomputerul pe care îl
gestiona în clădirea în care se afla sediul NUMA. După o clipă,
computerul a reținut ora și locația imaginilor, direcția în care se
îndrepta nava, a calculat viteza și a evaluat condițiile meteo din
acea zonă. Yaeger s-a albit la față când a văzut rezultatele, și a
spus:
— N-o să-ți vină să crezi așa ceva!
— Bine, spune-mi! l-a îndemnat Gunn.
— Nava ar trebui să se afle la 31 de kilometri sud de portul
Kaohsiung.
 67

După ce a vorbit cu echipajul elicopterului pe puntea de jos,

Zheng a urcat pe puntea de comandă a navei Melbourne. Aflând
de moartea lui Ning, a intrat în panică, deoarece a simțit că pierde
controlul asupra situației. Cu toate acestea, nu era pregătit să se
arate slab în fața unchiului său. A inspirat adânc și s-a apropiat
de Yan Xiaoming.
Colonelul se afla în partea din spate a cabinei de comandă și se
uita peste umărul doctorului Yee.
După ce fusese bătut de multe ori în ultimele zile, inginerul
taiwanez se chinuia să stea drept pe un fotoliu. Halatul lui alb de
laborator era plin de sânge, care se adunase sub scaun, din cauza
unei lovituri pe care o primise în cap de la Ning. Viața se scurgea
treptat din trupul lui Yee, iar el era conștient de acest lucru.
Yee stătea în fața unui post de lucru care prezenta o imagine
tridimensională a coloanei de apă din fața navei, care se răsucea
dinspre fundul mării ca o tornadă ce se rotea în sens invers.
Yan s-a ridicat în picioare și s-a uitat prin hubloul de la babord
spre locul în care, cu câteva minute mai devreme, vasul auxiliar
fusese incendiat. Flăcările dispăruseră, și, în lumina dimineții, el
nu a văzut niciun semn privind vasul. De aceea, Yan s-a întors
spre nepotul lui și l-a întrebat:
— A reușit elicopterul să scufunde vasul acela?
— Nu, dar l-a avariat grav! a spus Zheng. Dacă nu s-a
scufundat după acel val, următorul sigur va reuși asta.
Aruncând o privire spre ecranul radar, a văzut că vasul încă
plutea, dar nu a menționat asta.
— Ce a fost tot acel incident de pe puntea pupa? a întrebat Yan.
— Au fost cei doi oameni din submersibil. Ei au ajutat echipajul
să evadeze pe vasul de serviciu. Ș i, din câte se pare, au rămas la
bord și i-au eliberat pe Thornton și pe fiica lui.
— Au evadat și ei? a întrebat Yan, care i-a aruncat o privire
distrugătoare nepotului său.
— Da, dar ei sunt aproape morți! a spus Zheng. Au evadat pe la
pupa cu submersibilul lor, care este aproape inutil. A fost avariat
grav, și avea bateriile golite când a fost adus la bord. E aproape
sigur că s-au dus deja la fundul mării.
 O ușă a punții de comandă s-a deschis, iar pușcașul care se
confruntase cu Pitt a intrat.
— Domnule, unul dintre operatorii submersibilului a scăpat. A
coborât aparatul peste bord, apoi a rămas pe punte. Am tras în el
când a sărit în apă, dar a dispărut.
— Încotro a pornit? l-a întrebat Zheng, simțind că frustrarea lui
sporește. În jurul nostru nu există decât apă.
— Spre submersibil. Cred că l-a prins din urmă.
— Submersibilul nu are baterii pentru propulsie! a spus Zheng
ridicând glasul.
Soldatul a ezitat.
— Am… am văzut asta! Avea un reflector aprins și se mișca prin
apă!
O vână de pe tâmpla lui Zheng s-a umflat, dar el a reușit să își
rețină furia.
— E imposibil așa ceva! a mormăit el.
— Ș i încotro s-a dus submersibilul? a întrebat Yan.
— Era la travers tribord, după care s-a deplasat în fața navei. L-
am pierdut din ochi când a apărut valul, însă se afla în fața navei.
— Locotenent, ai avut noroc de data asta, i-a spus Yan lui
Zheng. Ș i ei vor dispărea la următorul val. Adevărat, profesore?
Yee a dat din cap cu modestie. A rămas cu ochii pe monitorul
computerului, refuzând să se uite la cei care îl capturaseră.
— A început următoarea activare? a întrebat Zheng.
— Da! a răspuns încet profesorul Yee. Oamenii voștri din
camera operațiunilor pregătesc cel de-al treilea puls peste cinci
sau șase minute.
— Ș i asta va fi totul? a întrebat Yan. Acum vom declanșa un
tsunami?
Yee nu i-a răspuns imediat, pentru că a surprins ceva din colțul
ochilor. Era o mișcare în cortina acustică de la tribord care
tulbura curenții ascendenți de apă ce erau anticipați. Cu un aer
nevinovat, și-a desprins ochii de la ecranul care afișa date, și s-a
uitat la cei care îl capturaseră având un zâmbet vag.
— Da, așa se va întâmpla!
 68

Cortina acustică s-a materializat în fața submersibilului

Stingray ca un șirag de perle sclipitoare care atârnau legănându-
se în adâncul mării. Zeci de cabluri lungi se întindeau spre fundul
mării, punctate cu senzori metalici și emițătoare de răspuns din
metru în metru. Mai aproape de suprafață, acestea se combinau
într-un singur cablu, sprijinit de un ghiu plutitor și de balize. Trei
ghiuri susțineau o cortină separată de senzori de o parte și de alta
a navei Melbourne.
— Să ne apropiem de la capătul îndepărtat, a propus Pitt, și
vom încerca să le strângem laolaltă.
El avusese ideea de a se scufunda și de a modifica poziția
filamentelor acustice. Ghiurile de suprafață erau prea rigide
pentru ca submersibilul să le poată deplasa, și i-ar fi făcut vizibili
față de teroriștii de la bord. Cablurile de sus erau grele, deci
trebuiau să acționeze în adânc.
Adâncimea mării în acel loc era mică, aproximativ 150 de metri,
și Pitt își amintise că unele dintre filamente aveau lumini
minuscule de urmărire, care erau vizibile în apă. Pitt a umplut
tancul de balast, în vreme ce Giordino a făcut ca submersibilul să
se scufunde, și la șaizeci de metri adâncime au apărut filamentele
acustice.
Giordino a dirijat submersibilul ca și cum ar fi fost un
bombardier de atac în picaj. A coborât într-un arc grațios, folosind
puterea maximă, și s-a îndreptat spre linia de cabluri care
atârnau la capătul îndepărtat. În același timp, Pitt a activat brațul
manipulator, întinzându-l la lungimea maximă în partea dreaptă
a submersibilului. A îndoit brațul articulat către navă, pentru a
crea ceva care aducea a cârlig. Giordino a văzut modul de
desfășurare și a ajustat drumul de apropiere până în stânga
filamentelor. Era aproape de primul șir când a detectat primele
semne ale scheunatului de frecvență înaltă.
Giordino a ignorat sunetul și a dirijat submersibilul spre
cortină. Primul filament s-a atins de brațul mecanic.
Submersibilul a continuat să înainteze, colectând următorul
filament, aflat la mai mult de un metru depărtare. Brațul întins a
ținut cablurile pe loc, în vreme ce erau recoltate unul după altul.
 Când au ajuns la ultimul filament de la primul ghiu, Giordino a
început să simtă o oarecare rezistență în controlul aparatului,
asta din cauza greutății care atârna mai în adânc.
— Domnule Thornton, a spus Pitt, există vreun unghi preferat
spre care ar trebui să le tragem?
Thornton a luat un blocnotes și a început să deseneze arce și
unghiuri, folosind și câteva formule matematice. Giordino
strângea deja cel de-al doilea bloc de filamente, când Thornton s-a
aplecat în față și a dat răspunsul.
— Totul e aproximativ, dar dacă acum chinezii nu corectează
sistemul, avem o șansă. Dacă poți strânge și cea de-a treia
cortină, eu aș zice să le duci la 10 grade spre nord.
— Să trecem pe sub prova navei? a întrebat Pitt.
Thornton a dat din cap cu un aer sumbru.
— În condițiile actuale e cea mai bună soluție, pentru a
contracara evoluția de la babord. Ne vom afla în mare pericol, dar
asta va afecta formarea valului așa cum au plănuit ei. Acest lucru
va feri Taiwanul de acțiunea de suprafață.
Ș i-a dus mâinile la urechi, deoarece transmisiile de înaltă
frecvență au devenit mai puternice. Submersibilul a continuat să
se deplaseze, colectând a doua cortină de traductoare. Înaintarea
submersibilului a încetinit mult din cauza greutății filamentelor
lungi, apoi s-a zdruncinat și a făcut un salt înainte. Lucru nevăzut
lor, ghiul din capăt cedase, permițând întregii secțiuni să plece în
față.
Când Giordino a făcut submersibilul să se apropie de ultimul
grup, cablurile culese l-au tras spre dreapta. A avut probleme în a
face vasul să rămână stabil, iar câteva cadrane au emis lumini
strălucitoare, evidențiind expresiile de teamă de pe fața lui Margot
și cea a tatălui ei. Margot a observat că ambii piloți păreau să nu
ia deloc în seamă stresul din acele momente.
— Am ajuns la ultimul, a spus Pitt cu voce tare.
Giordino a dat aprobator din cap.
— Virăm la 0-1-0 grade!
După ce a cules și ultimul filament și a compensat cursul,
submersibilul a început să se clatine. În stânga lor, cortina de
lumini de pe ghiul de la babordul navei Melbourne a licărit
puternic. Iar apoi, a erupt o cu totul altă scenă.
 Din adâncul nevăzut s-a înălțat o masă întunecată de forma
unei pâlnii. A crescut exponențial într-o secundă, ridicându-se
drept în fața lor.
— Ț ineți-vă bine! a spus Pitt. Vom avea parte de zgâlțâieli
serioase!
Văzând puterea invenției lui dintr-o perspectivă subacvatică,
Thornton a privit uimit pe hublou. Pe măsură ce fenomenul se
apropia, au văzut că era o masă de curent turbulent, având o
culoare închisă din cauza nisipului și a sedimentelor stârnite de
el.
Era ca și cum ar fi navigat într-o gaură neagră. Giordino a
menținut comenzile cu fermitate, în timp ce luminile cortinei de la
babord au dispărut din ochii lor, iar zdruncinăturile au sporit în
intensitate. Apoi, submersibilul a fost înghițit de vâltoare.
Curentul a proiectat submersibilul în lateral, cu mare viteză,
făcându-i pe ocupanții lui să se rostogolească de colo-colo. Cele
mai multe filamente acustice au scăpat din gheara
manipulatorului, dar cele care au rămas prinse au început să
biciuiască submersibilul cu furie. Singurul reflector al lui Stingray
a fost primul care a avut de suferit, fiind urmat de lamele
propulsoarelor și de carcasele rotoarelor.
Margot s-a prins cu o mână de scara de coborâre în
submersibil, și cu cealaltă de tatăl ei și a închis ochii. Însă nu a
putut alunga din urechi țiuitul acustic și nici filamentele care
loveau coca precum o mie de bice din oțel. Ș i totuși asta era
secundar față de agitația submersibilului, care gonea prin
întuneric cu o viteză incredibilă.
Între rotații, Pitt a reușit să retragă brațul mecanic și să
golească tancul de balast, dar asta nu a avut niciun efect asupra
deplasării cu o viteză nebunească.
Ca și ceilalți, nu putea decât să reziste și să aștepte să se
termine totul.
Furtuna s-a înrăutățit, iar zdruncinăturile i-au făcut pe toți să
le clănțănească dinții. Stingray părea să zboare prin apă cu o
viteză hipersonică, dar fără a se putea controla direcția de
deplasare. Margot a deschis ochii și a văzut o imagine întunecată
apărând în fața hubloului. Câteva secunde mai târziu,
submersibilul s-a ciocnit de acel obiect cu o forță
înspăimântătoare. Margot s-a lovit cu capul de scară și s-a
prăbușit în brațele tatălui ei, convinsă că drumul lor spre Hades
se încheiase.
 69

Zheng stătea la fereastra punții de comandă, observând o

învolburare a apei în fața navei. Îi trecuse furia provocată de
evadarea celor prinși, dar uitase și de părerea de rău pentru
moartea lui Ning. Zâmbind triumfător și știind că el, nu colonelul
Yan, avusese ideea de a declanșa acel atac, pășea mândru de colo-
colo. Curând va fi declarat erou al partidului comunist, dar
probabil că și poziția unchiului se va întări.
— Crește în intensitate! a spus el, fără să se adreseze cuiva
anume. Văd asta!
Un membru al comandoului a intrat în cabina de comandă și i-
a salutat pe colonel și pe Zheng.
— Domnule, am plasat explozivii în magazia inferioară. Am
programat detonarea peste două ore.
— Foarte bine! a spus Zheng. După ce pornește următorul val
de suprafață, adună echipa și plecați cu unul dintre vasele
auxiliare ale navei. După ce vă îndepărtați suficient de mult de
navă, voi transmite un semnal de sinistru către taiwanezi. Eu și
colonelul vom pleca apoi cu elicopterul.
Zheng i-a întors spatele soldatului, care a salutat totuși și a ieșit
de pe puntea de comandă.
— Cum stăm cu timpul? a strigat Zheng către doctorul Yee. Nu
trebuia să iasă deja la suprafață?
Prin podeaua punții, au simțit vibrația turbinei sistemului
acustic, ce genera putere pentru filamentele cablurilor.
— Încă un minut sau două! a spus Yee.
S-a auzit soneria telefonului de punte, și Zheng a ridicat
receptorul. A ascultat câteva momente, apoi a trântit receptorul în
furcă. Ș i-a scos pistolul și s-a apropiat de Yee.
— Mi s-a comunicat de la camera de operațiuni că totuși ceva
nu e în regulă. Semnalele din partea dreaptă a desfășurării sunt
trunchiate.
Yee a ridicat din umeri, și a pus un deget pe ecranul
computerului în fața căruia stătea și a dat răspunsul.
— Da… e ceva puțin impropriu… Se pare că ghiurile de la
tribord nu mai sunt aliniate.
Zheng s-a dus la fereastra de la tribord și Yan i s-a alăturat. În
lumina slabă a dimineții, a văzut trei secțiuni de ghiuri fixe
plutind pe apă, însă ele nu erau perpendiculare față de bordul
navei, așa cum fuseseră instalate. Toate trei erau trase în față,
făcând un anumit unghi față de prova navei.
— Ce înseamnă asta? a întrebat Yan.
— Mișcarea apei va fi imprevizibilă, a spus Yee pe un ton
neutru.
Zheng a ridicat pistolul și a tras de două ori. Pe pieptul
halatului alb de laborator al lui Yee au apărut două pete roșii.
Omul s-a prăbușit pe punte.
— Yijiong, ce se întâmplă? a răcnit colonelul. Vreau să știu…
Zheng nu a mai apucat să îi răspundă, pentru că nava a
început să se cutremure violent. Puntea s-a legănat în față și în
spate sub picioarele lor ca un balansoar, și amândoi au făcut
eforturi să nu se dezechilibreze.
Zheng a privit spre ocean și a văzut o imagine
înspăimântătoare. O bandă de apă s-a ridicat din adâncuri,
trecând pe sub navă, aproape de mijlocul ei. Coloana de apă a
țâșnit în sus ca o masă explozivă, ridicând nava pe un piedestal.
Prova și pupa, care nu mai erau susținute de apă, s-au înclinat
simultan la unghiuri nefirești. Greutatea totală a navei a rămas
echilibrată scurt timp doar pe porțiunea centrală a chilei.
De sub cei doi s-a auzit un țipăt tunător, dar nu era ceva
uman. Era zgomotul scos de plăcile din oțel ale cocii, care se
forfecau sub stresul la care fuseseră supuse, pentru că nava nu
fusese proiectată să suporte așa ceva. Câteva secunde mai apoi,
chila a plesnit ca o rămurică. În absența coloanei vertebrale
rigide, începând cu partea de jos a cocii și terminând cu punțile
superioare, au început să se fractureze cu zgomote asurzitoare.
Valul a durat suficient de mult ca să frângă nava în două.
În timp ce nava s-a desfăcut pe mijloc, punțile au căzut victimă
unei furtuni de resturi zburătoare, pentru că macaralele,
vinciurile și generatoarele s-au prăbușit în valuri. Zheng a urmărit
cum elicopterul Z-10 a căzut de pe heliport ca o jucărie și s-a
prăbușit în mare.
Zheng s-a prins de cadrul unei ferestre, iar Yan a fost azvârlit
în față, izbindu-se de timonă. Yan a reușit să se prindă de timonă
pentru a se sprijini, în timp ce sângele a început să îi șiroiască de
la o rană la cap. S-a uitat la Zheng cu un aer îndurerat și
resemnat, după care, recunoscând înfrângerea, a închis ochii.
Nu avea să îi mai deschidă.
Ansamblul brațului unei macarale înalte de pe puntea babord
s-a desprins și s-a prăbușit pe puntea de comandă. Yan a fost ucis
instantaneu, pentru că brațul macaralei a strivit centrul
acoperișului, aducându-l la nivelul punții. Cum stătea într-o
parte, Zheng a evitat brațul de macara, dar a fost trântit la podea
de acel impact.
Curentul urcător de apă care ridicase nava a devenit un munte
rostogolitor ce s-a deplasat înspre nord-vest, dar nu înainte de a
răsturna porțiunea de pupa a navei Melbourne. Aceasta s-a
scufundat imediat.
Secțiunea prova a căzut în apă aproape în picioare,
stabilizându-se preț de câteva momente, după care afluxul de apă
de mare a făcut-o să înceapă să se scufunde. Zheng a încercat să
rămână în picioare pe puntea de comandă strivită, însă picioarele
îi erau prinse sub tavanul prăbușit. A întins o mână spre ușa
laterală, ca să se tragă și să se elibereze, dar nu a ajuns la ea.
— Colonele? Ești acolo? a strigat el ca să acopere alte zgomote.
Pe puntea de comandă era liniște, însă restul porțiunii de navă
îi vorbea foarte limpede. Gemetele structurii metalice
suprasolicitate din compartimentele inundate concurau cu vuietul
apei care pătrundea și cu șuieratul scos de incluziunile de aer.
Când și-a dat seama că îl aștepta o moarte lentă prin înec, Zheng
a încercat să se sinucidă, însă pistolul îi fusese smuls din mână
când se prăbușise tavanul, astfel că arma se pierduse undeva
printre resturi.
A avut aproape zece minute ca să își deruleze viața prin minte,
după care apa a inundat puntea de comandă, prova a coborât sub
valuri, și el a fost dus odată cu ea spre adâncuri.
 70

Rudi a ținut-o de mână pe Loren când elicopterul Gărzii de

Coastă din Taiwan în care se aflau s-a ridicat de la sol de pe
Aeroportul Kaohsiung și a trecut peste portul comercial. Pe
fereastra din dreptul lui, Gunn a văzut Caledonia, și a coborât
privirea spre nava de cercetări de culoare turcoaz. Stând dreaptă
în docul uscat, i-a amintit de o lebădă, părând mult mai puțin
elegantă decât pe apă.
Ș tirile despre evenimentele din acea dimineață sosiseră repede,
chiar furioase, deoarece el și Yaeger descoperiseră că Melbourne
era la mai puțin de treizeci și doi de kilometri depărtare. O
solicitare inițială către Garda de Coastă, ca să trimită un cuter
pentru a investiga a rămas fără răspuns, de aceea Gunn l-a trezit
pe vicepreședinte, care se afla pe distrugătorul american Lyndon
B. Johnson. Nu și-a putut reține un zâmbet gândindu-se că
Sandecker era în halat pe puntea distrugătorului, telefonându-i
președintelui taiwanez la ora cinci dimineața pentru a-i solicita
ajutorul.
După aceea, veștile fuseseră sumbre. O navă de pescuit a fost
prima care a anunțat că Melbourne s-a rupt în două și s-a
scufundat. Când s-au apropiat mai mult, cei de pe acea navă au
descoperit vasul auxiliar pe cale să se scufunde și au acordat
ajutor celor de la bordul lui până la sosirea Pazei de Coastă. În
mod miraculos, grație eforturilor eroice ale lu Sonntag și ale
bucătarului șef, toți marinarii supraviețuiseră.
Sonntag a anunțat vestea întristătoare că Pitt și Giordino
rămăseseră la bordul navei australiene pentru a-i salva pe
Thornton și pe fiica lui. Planurile lor de evadare nu se realizaseră.
Sonntag a confirmat că văzuse cum fusese distrus elicopterul Z-
10 la scurtă vreme după scufundarea unei părți din nava
Melbourne. Cu toate acestea, s-au arătat reținuți, și nu au crezut
că nava, aflată sub comanda chinezilor, încercase să le distrugă o
parte din țară printr-un tsunami.
Cu toate acestea, știa că acela era adevărul. Datele
oceanografice culese de Yaeger înfățișau trei valuri mari care
porniseră dinspre nava scufundată, ultimul fiind uriaș, și pornise
spre nord-vest. Aveau să apară rapoarte de pe coasta de vest a
provinciei Fujian din China, dar era de anticipat că daunele vor fi
grave.
Nimeni, nici măcar Sonntag, nu și-a dat seama de ce lucrurile
se întâmplaseră astfel. După două valuri îndreptate perfect spre
Kaohsiung, ultimul val de tsunami pornise în altă direcție,
salvând nu doar Taiwanul, ci și pe Smith și Sandecker, care se
aflau la bordul distrugătorului Johnson.
Însă Gunn și-a dat seama. Fără să dețină dovezi, a înțeles că
Pitt și Giordino erau autorii acelui eveniment, probabil într-un act
final de sacrificiu de sine. Aceea era amprenta pe care o lăsau ei
mereu.
În timp ce elicopterul a trecut de intrarea în port și a zburat la
mică altitudine pe deasupra apei, Rudi s-a uitat la Loren. Ea
insistase să îl însoțească în acel zbor, și chiar ajunsese la aeroport
înaintea lui. A rămas stoică atunci când Gunn i-a spus care erau
ultimele știri, și a rămas netulburată chiar și când vocea lui a
început să tremure în timp ce vorbea. Ea îl cunoștea pe Pitt, și știa
mai bine decât oricine că el avea un spirit de neînfrânt, de aceea
nu era pregătită să renunțe la orice speranță.
Elicopterul a trecut peste distrugătorul Lyndon B. Johnson,
aflat puțin în largul insulei, pe care se vedeau înșirate o mulțime
de steaguri, de la catargul principal până la prova. Semnarea
pactului de apărare cu președintele Taiwanului era programată să
se desfășoare curând, iar semnificația acestuia sporea brusc.
Au zburat spre sud-est vreme de câteva minute, după care au
ajuns deasupra altor două vase. Unul era cel auxiliar, remorcat de
o navă de patrulare a Pazei de Coastă. Cu toate că vasul era
afundat în apă, Gunn a văzut câțiva marinari acționând pompe de
urgență. Nu a putut să nu vadă avariile provocate de incendiul
care înnegrise pupa și fusese cât pe ce să scufunde vasul.
Elicopterul a dat roată acelui vas, după care și-a continuat
zborul spre est. La un kilometru și jumătate depărtare, s-au
apropiat de alte două vase. Unul era mare, un cuter zvelt, de
culoare albă, al Pazei de Coastă taiwaneze, pe nume Yilan.
Celălalt era un pescador vechi, care sosise primul la scena
sinistrului. Ambele căutau supraviețuitori pentru a-i salva.
Gunn și-a dat seama că se aflau în locul în care se scufundase
o navă, deoarece la suprafață era o pată mare de combustibil care
plutea pe apa agitată a mării. Acest lucru a fost confirmat când
Yilan a lansat la apă o barcă gonflabilă pentru a recupera un
cadavru. Elicopterul s-a apropiat suficient de mult pentru ca Rudi
și Loren să vadă că victima purta o salopetă de culoare neagră și
părea să aibă trăsături asiatice.
La suprafața mării existau puține alte lucruri care să arate că
acolo se scufundase masiva navă minieră. Au mai văzut doar
câteva palete sfărâmate, un scaun de punte din lemn și alte
resturi. Elicopterul s-a înălțat, făcând câteva ocoluri încoace și
încolo, pentru ca ocupanții să poată vedea cât mai multe.
— Acolo, ce e acel lucru? a exclamat Loren, arătând spre un
obiect cu forme rotunjite care abia se vedea printre valuri.
Elicopterul a coborât pentru a vedea mai bine, și au observat doar
o baliză prinsă de ceva care ducea cu sine o masă de cabluri.
Elicopterul s-a rotit câteva momente deasupra acelor resturi,
după care și-a reluat căutările. Au petrecut încă două ore în zbor,
trecând cu mult dincolo de pata de combustibil, apoi pilotul i-a
spus lui Gunn că trebuia să se întoarcă la bază.
Au zburat la mică altitudine peste locul sinistrului, după care
s-au îndreptat spre Kaohsiung. Rudi a strâns-o de mână pe
Loren.
— Marina Taiwanului va trimite un vas de recuperare cu un
ROV37 la acel loc peste câteva ore. Vom verifica fiecare centimetru
al fundului mării, dar trebuie să acceptăm realitatea. S-ar putea
ca ei să se fi pierdut în mare.
Loren s-a uitat spre oceanul cu ape cenușii, apoi a dat slab din
cap.
— S-ar putea să se fi pierdut pe mare, a spus ea lăcrimând, dar
eu nu cred că s-au pierdut în ea.

37
ROV – Remotely Operated Vehicle – vehicul telecomandat, o dronă
submarină
 71

— Ne-am agățat în ceva!

Jiang Ji a aruncat o privire înapoi din timoneria mică, și l-a
văzut pe secundul închiriat fluturând din mâini ca un autostopist
disperat. O secundă mai târziu, vasul s-a cutremurat și a pierdut
inerția de înaintare. Jiang a pus motorul pe ralanti, după care s-a
dus spre puntea pupa.
Vasul lui era mic, având lungimea de șapte metri și jumătate,
însă precum cele mai multe vase de pescuit private din Taiwan,
era vopsit în culori vesele, părea zvelt, fiind foarte funcțional. Avea
o prova înaltă și ascuțită, iar trăsăturile lui coborau cu eleganță
spre pupa foarte dreaptă. Coca albă era împodobită de dungi
albastre și aurii, ceea ce adăuga un aer festiv vasului, care rezista
cu greu valurilor mării.
Jiang a aruncat o privire spre țărm, dar și-a adus aminte de
năvodul agățat care era tras de ambarcațiune. Se aflau la mai
puțin de 400 de metri de punctul sudic al insulei Qimei, un punct
înverzit din arhipelagul Penghu. Cândva sub stăpânirea
francezilor, iar apoi sub cea a japonezilor, lanțul de insule, aflat la
aproximativ 64 de kilometri de Taiwan, rămăsese ca parte a
Republicii China încă după cel de-al Doilea Război Mondial.
Jiang a apreciat poziția în care se afla prin triangulație, în
funcție de reperele de pe insulă, apoi a scuturat din cap. Pescuise
în acea zonă vreme de ani și ani, și niciodată nu i se întâmplase ca
năvodul să i se încurce. La fel ca toți pescarii care se mulțumeau
cu mai nimic, evita locurile în care năvodul se agăța de ceva de pe
fund, deoarece repararea lui putea depăși câștigul obținut după o
zi de pescuit.
S-a uitat spre pupa, unde colegul lui, un tânăr desculț purtând
un tricou și pantaloni cu cracii tăiați, trăgea de năvodul care se
afla în urma ambarcațiunii. Năvodul s-a întins pe suprafață cam
șase metri, cupă care a dispărut în adânc.
— Cred că s-a desprins, a spus tânărul.
Năvodul a început să se strângă la picioarele lor când l-au scos
în îmbarcațiune cu mâna. Apa a fost tulburată de câteva bule de
aer, după care la suprafață a apărut un obiect mare, vopsit în
galben.
 Jiang s-a frecat la ochi când a văzut un submersibil apărând la
suprafață, înfășurat în năvod. Submersibilul arăta pregătit pentru
a fi aruncat la gunoi. Era lovit și plin de îndoituri, având o dungă
neagră, lată, pe partea superioară, semn că se frecase de altă
navă. Farurile din partea din față erau sparte, iar propulsoarele
din pupa erau distruse. Un lucru și mai surprinzător, pe turelă și
pe partea superioară a cocii submersibilului se vedeau urme
lăsate de gloanțe.
Jiang și camaradul lui s-au uitat cu uimire la submersibilul
care a apărut legănându-se în urma vasului. Prin hubloul aburit,
cei doi au zărit trei bărbați și o femeie în acel obiect. După câteva
momente, trapa de acces în submersibil s-a deschis. Un bărbat
ars de soare, cu părul negru, a scos capul prin trapă și le-a făcut
celor doi pescari un semn prin care își exprima entuziasmul.
— Scuzați-mă! a spus Pitt cu un zâmbet obosit. Ș tiți cumva
drumul spre San Jose?
EPILOG
 72

Aroma bogată răspândită de cedri plutea în aer, în timp ce o

adiere rece cobora dinspre munții Himalaya, aducând cu sine o
idee de iarnă. Mergând pe strada principală din McLeod Ganj cu
fratele ei, Summer a simțit frigul și a început să tremure. Ș i-a tras
până sus fermoarul jachetei din puf, apoi și-a îndesat mâinile în
buzunare.
— Munții sunt foarte frumoși, dar m-aș bucura tare mult dacă
am pleca de aici înainte de prima ninsoare.
— S-ar putea să ningă mai devreme decât ne așteptăm, a spus
Dirk, uitându-se la norii care măturau piscurile munților de la
vest de oraș.
S-au apropiat de intrarea în complexul Tsuglagkhang, în care
se aflau doar câțiva turiști, deoarece venea iarna. Tenzin Norsang
îi aștepta dincolo de poartă și i-a ajutat să treacă rapid de agentul
de securitate.
— Vă mulțumesc că ați venit înainte de a pleca din India! a
spus el. Sunt încântat să vă revăd.
Deși li se adresa amândurora, stătea cu ochii lipiți de Summer.
Ea i-a întors privirea și a spus:
— N-am fi plecat fără să ne luăm rămas bun.
— Veniți, aș vrea să cunoașteți pe cineva!
Norsang i-a dus în cealaltă parte a complexului. În drumul spre
templu au trecut pe lângă un șir de roți de rugăciune mari, din
bronz, ornate cu sculpturi complicate. Dirk s-a oprit o secundă ca
să învârtă una, având grijă să o rotească în sensul acelor de
ceasornic.
— Fiecare oferă câte o rugăciune individuală, care este înscrisă
la exterior, a explicat Norsang.
— Eu ce-am obținut? a întrebat Dirk.
Norsang a așteptat ca roata să se oprească, apoi a citit
inscripția.
— Te așteaptă o bogăție neașteptată! a spus el, după care a râs.
Au trecut pe lângă Templul Tsuglagkhang, unde câțiva călugări
purtând robe roșii stăteau pe pământ și se rugau. Norsang i-a dus
într-o clădire alăturată, o parte a Mănăstirii Namgyal, care era
închisă pentru public.
 După ce au trecut de o sală spațioasă, au intrat într-un birou.
Un bătrân cu robă roșie stătea la un birou, având teancuri de
hârtii în față. Când a intrat, Norsang a făcut o plecăciune.
— Am adus prietenii care m-au ajutat la Sikkim. S-a întors
către cei doi și a continuat: Dirk, Summer, acesta este Khyentse
Rinpoche.
Bătrânul lama le-a zâmbit când ei au făcut plecăciuni spre el.
— Sunt foarte încântat să vă cunosc. S-a ridicat pentru a-i
întâmpina. Tenzin mi-a povestit despre aventurile prin care ați
trecut ca să recuperați Idolul Nechung. El înseamnă foarte mult
pentru mănăstire și pentru tot Tibetul.
— Ne bucură faptul că am fost de folos pentru ca el să fie
restituit deținătorilor de drept, a spus Dirk. Sper că va rămâne în
siguranță aici.
— Desigur! Doriți să-l vedeți?
Dirk și Summer au dat afirmativ din capete.
— Datorită importanței lui, am luat măsuri suplimentare de
precauție pentru a proteja locul în care se află în cadrul
complexului, a spus lama. Din acest motiv, trebuie să vă cer să fiți
conduși legați la ochi până în acel loc.
A deschis un sertar din care a scos două eșarfe albe, cunoscute
sub numele de khata, folosite în mod obișnuit ca ofrande
ceremoniale. Le-a întins lui Norsang, care i-a legat pe amândoi la
ochi.
— Dacă-mi oferi o ultimă țigară după aceea, s-ar putea să mă
mai gândesc, a glumit Dirk.
— Trebuie să vă rog să nu fumați acum, a spus lama, care nu a
înțeles gluma. Întoarceți-vă! Summer, poți ține o mână pe umărul
lui Tenzin, și Dirk, ține-o de mână pe sora ta! Tenzin vă va
conduce!
Agentul de securitate i-a scos din mănăstire în șir indian,
Rinpoche fiind ultimul. Eșarfa era legată slab pe fața lui Summer,
astfel că putea vedea solul. Au traversat altă terasă mare în aer
liber, și s-au îndepărtat de clădirile principale. Norsang i-a condus
în josul unor trepte de piatră, apoi s-a oprit în fața unei mici
structuri din lemn, lipită de panta unui deal.
O roabă în care se aflau câțiva saci de ciment era așezată
alături de o ușă mică pe care Norsang a deschis-o și a intrat pe ea.
Summer a văzut cozile unor greble și cazmale într-un mic șopron
de grădină. Totodată, a văzut și pantofii negri, bine lustruiți și
pantaloni călcați purtați de doi bărbați care stăteau lipiți de zidul
din spate.
Lama le-a vorbit celor doi în dialectul local, numit kangri, iar ei
s-au dat deoparte. Unul dintre ei a deschis prin glisare un perete
fals cu lambriuri din lemn, dând la iveală o scară îngustă care
mergea în cerc. Norsang a condus-o pe Summer spre scară, i-a
așezat o mână pe balustradă și i-a dat instrucțiuni până când ea și
Dirk au coborât cu el la nivelul de jos. Au auzit panoul glisant
închizându-se în urma lor, iar lama a coborât și el.
Au rămas un moment pe palier, iar Summer a inspirat aroma
exotică de ienupăr și tămâie.
— Acum vă puteți scoate eșarfele, le-a spus lama pe un ton
calm.
Ș i le-au desfăcut de la ochi, iar Summer nu și-a putut reține o
exclamație de uimire când a văzut ce se afla acolo. Se aflau într-o
mică peșteră, care era doar cu câțiva centimetri mai înaltă decât
ei. Summer nu și-a putut da seama dacă era vorba de o
formațiune naturală sau de o excavație, deoarece pereții erau
acoperiți complet cu tapiserii aurii și de culoarea vinului de
Burgundia. Câteva lămpi, la care se adăugau zeci de lumânări,
luminau cald și plăcut acel spațiu.
A recunoscut imediat Idolul Nechung, care stătea în centrul
unui altar frumos aflat la capătul celălalt al peșterii. Sculptura
thokcha fusese așezată pe un piedestal înalt și drapată cu o
bucată de brocart având în țesătură fire de aur. Statui mici din
aur, candelabre pe mai multe niveluri și panouri din lemn,
sculptate, în nuanțe roșii și aurii, înconjurau prețioasa statuie.
La baza Idolului Nechung erau așezate ofrande, între care se
numărau săbii, oglinzi, cupe din aur și argint și multe lumânări.
Alături de altar, Dirk a observat un coif din aur, împodobit cu
pene de păun, așezat pe un piedestal din lemn. Din câte îi spusese
Norsang, știa că era purtat de Oracolul Nechung atunci când intra
în transă pentru a lua legătura cu zeitatea Pehar.
Summer a observat două cochilii de melc marin alături de un
platou cu fructe proaspete în partea cealaltă a altarului. Deși
scena era amețitoare, nu altarul atât de împodobit a făcut-o să i
se taie răsuflarea, ci prezența lui Dalai Lama.
Liderul în exil al Tibetului și al budismului tibetan stătea pe
podea, în fața altarului. După intrarea lor, el s-a ridicat în picioare
și s-a apropiat de ei pentru a-i saluta. Dirk și Summer l-au imitat
pe Norsang și au făcut plecăciuni când lama s-a apropiat de ei.
— Cine sunt acești brazi falnici pe care i-ai adus aici? a întrebat
Lama zâmbind jovial. Va trebui să înălțăm tavanul.
— Dirk și Summer Pitt, Sfinția Voastră! a răspuns Norsang. Nu
am fi reușit să recuperăm Idolul Nechung fără ajutorul lor.
— Da, desigur! Vă rămân foarte îndatorat! a spus el, dând din
cap. De fapt, Oracolul a pus recuperarea mea din boala de care
am suferit recent pe seama întoarcerii Idolului. Era foarte nefericit
din cauza presupusei plecări iminente a mea de pe această lume
fără prezența lui, dar acum poate răsufla ușurat.
Summer a zâmbit auzind acele vorbe calde și amuzante, lucru
la care nu se aștepta din partea unei persoane atât de venerate.
Însă Dalai Lama a devenit solemn preț de un moment.
— Datorită acestui Idol, a spus el, făcând un semn cu mâna
spre altar, probabil că mi-ați oferit încă o viață, și o speranță mai
mare pentru următoarea generație de tibetani.
— Fie ca spiritul dumneavoastră să trăiască veșnic! a spus
Dirk.
— Ș i cel al creatorului vostru! a spus Dalai Lama, de astă dată
cu un zâmbet trist.
Aflat în spatele grupului, Khyentse Rinpoche și-a dres glasul,
dând astfel semnalul că vizita trebuia să se încheie. Dalai Lama
le-a strâns mâinile.
— Mi-a făcut plăcere această vizită! Vă mulțumesc din nou că l-
ați ajutat pe tânărul Tenzin!
Summer a simțit un respect pe care nu îl mai cunoscuse până
atunci, dar și o dorință ciudată. În timp ce Norsang a ridicat
eșarfa pentru a i-o înfășură în jurul capului, ea a ridicat o mână.
— Sfinția Voastră! Pot să vă întreb ceva?
Ochii lui Dalai Lama au sclipit.
— Deja știi răspunsul! a spus el, înainte de a auzi întrebarea.
Summer a șovăit.
— O viață fericită, plină de aventuri? a întrebat ea.
Dalai Lama a râs.
 — Pentru vârsta pe care o ai, ești foarte înțeleaptă!
Apoi s-a întors și a plecat spre altar.
Norsang a legat din nou eșarfele peste ochii lui Dirk și ai lui
Summer și i-a condus afară din sanctuar. Reveniți în mănăstire, i-
au înapoiat eșarfele albe lui Rinpoche, apoi și-au luat rămas bun
de la bătrânul lama. În timp ce au traversat curtea complexului,
Summer a simțit că i se învârte mintea după acea întâlnire cu
Dalai Lama.
— Voiam să vă spun că l-am înștiințat pe Ramapurah Chodron
despre aventura noastră și despre recuperarea Idolului Nechung,
a spus Norsang. A fost foarte încântat să afle asta.
— Fără informațiile lui nu am fi reușit, a spus Dirk.
— Va veni în vizită aici săptămâna viitoare. Mănăstirea va ține o
ceremonie în amintirea lui Thupten Gungtsen, călugărul care a
salvat Idolul de la Mănăstirea Nechung.
— Sper că o să-l lăsați pe Ram să arunce o privire la Idol, așa
cum a fost și în cazul nostru, a spus Summer.
— Cred că se va îngădui acest lucru.
Când s-au apropiat de ieșirea din complex, Norsang i-a tras
deoparte.
— Trebuie să vă mai arăt ceva!
I-a condus spre un garaj aflat aproape de poartă. În el se afla
bătrânul International Harvester, pe care Dirk aproape că îl
distrusese. Avariile barelor de protecție fuseseră îndreptate, și
mașina fusese revopsită în verde.
— Parcă e vie! a spus Dirk.
Norsang a scos cheia de contact din buzunar și i-a oferit-o lui
Dirk.
— În semn de recunoștință, Dalai Lama dorește să vă dăruiască
acest vehicul. El a dat ordin să fie reparat chiar înainte de
plecarea noastră spre India.
Oarecum rezervat, Dirk a primit cheia.
— Vă mulțumesc!
— Ăsta e „tăvălugul” tău, a spus Summer, străduindu-se să nu
izbucnească în râs.
— Bine, cred că-l pot expedia la Washington, a spus Dirk. Avem
destul loc în hangarul tatei, ca să facă parte din colecția lui de
mașini.
 A dat să urce la volan, dar a observat o ladă mare din lemn
așezată în bena camionetei.
— Ce e acolo? a întrebat el.
Norsang a urcat în benă și a ridicat capacul lăzii. Înăuntru era
o colecție mare de pietre negre, de diferite forme și dimensiuni.
Unele fuseseră sculptate ca idoli, dar altele rămăseseră neatinse.
Tenzin a ridicat un exemplar de mărimea unui pumn și l-a
aruncat spre Dirk.
— Astea sunt thokcha, a spus el. Provenite din meteoriți. Din
același material ca și Idolul Nechung. Toate pietrele astea provin
de pe platoul tibetan, și mi s-a spus că sunt foarte rare.
— Nu înțeleg! a spus Dirk. De ce vrea Dalai Lama să ne dea o
ladă plină cu asemenea pietre?
— Așa a hotărât Oracolul! a spus Norsang. A fost urmarea
primei lui ceremonii ca medium în prezența Idolului Nechung.
Dirk s-a uitat la Summer și a ridicat din umeri.
— De ce ar fi sugerat Oracolul așa ceva? a întrebat Summer.
— Nu știu! a spus Norsang. Oracolul a zis că este un dar care
trebuie oferit în mod necesar țării voastre, care va ști ce să facă
acum cu el.
Tibetanul s-a apropiat de fațada clădirii și a deschis ușa care
permitea ieșirea din garaj spre stradă. Dirk a urcat la volan și a
pornit motorul, apoi s-a aplecat peste geamul coborât și a dat
mâna cu Norsang.
— Să-i transmiți mulțumirile noastre lui Dalai Lama! a spus
Dirk.
— Fie ca toate călătoriile voastre să se desfășoare în siguranță,
prietene!
Norsang s-a întors și s-a apropiat de Summer, care stătea în
cealaltă parte a camionetei. S-au privit preț de un moment, apoi el
a îmbrățișat-o și a sărutat-o.
— Sper să ne revedem curând! Dacă nu, spiritul meu îl va
aștepta pe al tău în viața de dincolo!
Summer a reușit să murmure slab un „la revedere”, apoi s-a
așezat pe scaunul pasagerului.
Dirk a băgat în viteză, a făcut mașina să iasă din garaj și a
fluturat o mână spre Norsang când a ajuns pe strada din centrul
orașului McLeod Ganj. În timp ce conducea, s-a întors spre sora
lui.
Summer avea o expresie de buimăceală pe chip, și părea să se
afle în altă lume.
— Te simți bine? a întrebat-o el.
— Da! i-a răspuns ea. Tocmai mi-am dat seama că, la o adică,
viața de după nu ar fi chiar atât de rea.
 73
ZECE LUNI MAI TÂRZIU

Bombardierul B-2 Spirit a zburat la altitudine pe cerul senin și

sclipitor. Dedesubtul aripilor lui Delta, ca un covor nesfârșit, se
găsea întinderea pustie a apei albastre a mării. Zburând ceva mai
la nord de ecuator, bombardierul s-a poziționat chiar deasupra
mijlocului Oceanului Pacific.
Ușile compartimentului pentru lansarea de bombe s-au deschis.
După ce comandantul misiunii s-a așezat alături de pilot, din acel
compartiment a căzut o singură rachetă de croazieră.
Bombardierul s-a înclinat pe o aripă, virând spre sud, în vreme
ce racheta de culoare albă a căzut, după care motorul ei a fost
activat. Un propulsor solid a ars câteva secunde, apoi motorul
scramjet, în stare de prototip, a pornit, proiectând racheta cu o
accelerație care ar fi făcut de rușine un dragster alimentat cu
combustibil de cea mai bună calitate.
Un bang sonic a cutremurat cerul pustiu când racheta a
depășit viteza sunetului. Însă nu a apărut nicio încetinire a
vitezei, pentru că racheta a depășit Mach 25. Sistemul de
navigație prin satelit a dirijat-o cu creșterea treptată a vitezei pe
un traseu pustiu din ocean din zona de testare a rachetelor
balistice Ronald Reagan din insulele Marshall.
Însă ea nu a ajuns acolo.
La scurt timp după ce racheta de croazieră a pornit în zbor, a
fost lansat alt proiectil. Acesta, un interceptor lansat de la sol, a
pornit de la 1 600 de kilometri spre nord, de la Centrul de rachete
din Pacific, de pe insula havaiană numită Kauai.
Ca un ogar iute ca vântul, racheta interceptoare a localizat
racheta de croazieră cu ajutorul unei rețele complexe de semnale
radar din satelit și de la sol. Avea un motor scramjet asemănător,
era însă proiectată să depășească viteza de Mach 30. Proiectilul a
săgetat văzduhul cu o viteză prea mare pentru a fi văzut cu ochiul
liber, pentru că se deplasa de zece ori mai repede decât un glonț.
Doar o dâră slabă de vapori oferea vreo indicație privind
deplasarea lui. Zburând cu o viteză ceva mai mică, însă
amețitoare, racheta de croazieră și-a modificat cursul la intervale
aleatorii pentru a scăpa de urmăritor. Acest lucru s-a dovedit
inutil, deoarece proiectilul interceptor s-a apropiat și a reperat
ținta pe ruta ei. Deasupra Pacificului, racheta urmăritoare a
realizat o interceptare perfectă, ciocnindu-se cu cea de croazieră
în plin zbor și spulberând-o doar prin simpla forță a energiei
cinetice.
Pe insula Kauai, la Centrul de Rachete din Pacific, inginerii și
oficialitățile militare care monitorizau experimentul s-au ridicat în
picioare și au ovaționat când au primit rezultatele.
Era primul test reușit al noii rachete hipersonice de
interceptare, al cărei nume de cod era Lama Defender 1.