Caietul diletantului

de
Nichita Negruța
Gândurile așezate în această cărțulie redau ideile formate în cugetul meu de la
ivirea mea în lume și până în vremea când am împlinit treizeci și trei de ani.
Născut într-o stare de tabula rasa, este trebuincios în a comunica cititorului un
aspect important despre cele ce am scris în acest caiet.
Reflecțiile mele nu-s chiar în întregime creația mea, nu am un drept de proprietate
intelectuală absolut asupra lor. Este de datoria mea să mulțumesc tuturor celor
care, prin truda lor, au adunat ei înșiși cunoștințe, au tălmăcit tainele și minunățiile
naturii și le-au împărtășit cu semenii. Nu-s primul, nici ultimul care va scrie despre
firea lucrurilor. Mi-am format gândirea din cugetarea altora, din scrierile și din
cuvântările celorlalți. Internetul, televizorul, radioul, cărțile, ziarele reprezintă o
sursă importantă de informații. Acesta, combinate cu dorința lăuntrică, au
constituit materia primă din care am construit propria gândire. E drept, observația
și experiența personală, de asemenea, au fost căi, deseori, folosite pentru a dobândi
cunoștințe despre lumea înconjurătoare. Nu îmi voi atribui merite necuvenite. Nu
dețin decât o parte mică de cunoștințe, atât de infirme cât firul de nisip, însă aceste
cunoștințe reprezintă identitatea mea.
Dacă aș fi scris eseul de față peste câțiva zeci de ani, cel mai probabil, aș da o altă
lămurire fenomenelor naturii decât explicația pe care am descris-o la moment. Este
o proprietate naturală, chiar necesară, gândirea nu trebuie să piardă însușirea de a fi
variabilă. În vreo două decenii voi deține alte cunoștințe, unele vor fi în conflict cu
informațiile cunoscute în prezent. Poate, voi deține cugetări mai înțelepte, mai
pline de valoare veridică, dar, nu pot risca atât. Nu pot aștepta vremea de mai
târziu să-mi așez gândurile în cărțulie. Primejdia mă așteaptă în orice moment al
vieții mele. Moartea va pune capăt oricărui plan, oricărui vis. De aceea, iertați-mi
îndrăzneală. Știu, încă sunt atât de fraged la minte, dar mă încumet cu obrăznicie
să-mi expus gândul despre cele ce ne înconjoară. Timpul nu-mi aparține, iar dacă
mai pot respira, mai pot adulmeca mirosul florilor de crin, voi folosi această
oportunitate pentru a împărtăși lumii judecata proprie privitoare la existență,
înainte ca neantul să mă excludă din curtea lui.
Nu-i o carte despre toate, ci despre anumite fenomene în privința cărora am decis
să expun laconic priceperea mea. Ș-apoi, trebuie să înțelegeți. Nu tot ce este
cuprins în mintea mea despre natură a fost pus în acest carnet de interpretări. Din
neglijență, lenevie sau fiindcă nu am cunoașterea în detalii a unor fenomene,
anumite aspecte, firește, le-am trecut cu vederea. Nici nu intenționam să descriu în
detalii. Scopul mea este să ofer vouă, tovarăși, o idee generală despre ceea ce
macină rafturile cugetului meu propriu. Cuvinte sunt așezate pe un ornament
simplist, fără îmbinări de fraze pompoase care să încânte cititiorul și să-l facă a
crede că a găsit un text de o însemnătate distinsă. Deseori, sub alura cuvintelor
fastuoase se află un conținut știrb, lipsit de consistență, o aruncare haotică a
textelor, dar care, articulate armonios sub aspect stilistic, creează senzația
amăgitoare a unei manuscris excepțional. Este asemenea mărului frumos pe
dinafară, dar plin de viermi înăuntru lui. Cine este dornic să apuce din mărul
minunat la înfățișare, însă infestat, supunând viața proprie riscului îmbolnăvirii?
Pofta izvorâtă din chemarea drăgălașă a mărului frumos poate costa scump
sănătatea celui care îndrăznește să muște din fructul contaminat. Primejdia paște
cugetul omului avântat în lecturi pretențioase. Poate, informația citită are mai
puțină noimă decât lătratul câinelui.
Tovarăși, las vouă să vă faceți o părere despre opiniile pe care, eu însumi, mi le-am
făcut în privința fenomenelor. Lectură liniștită! Pace vouă, pace nouă, pace în casă,
când îi cald și când afară plouă.
 DESPRE ADEVĂR

N-am avut niciodată, nici acum nu am vreo pricepere fixă despre acest concept.
Dex-ul definește adevărul ca fiind acea potrivire dintre cunoștințele noastre și
realitatea obiectivă, adică o reflectare fidelă a realității din jur în cugetul nostru.
Ceva care există, care s-a consumat în realitate.
Pentru mine, adevărul, reprezintă ceva care este așa cum este, ori, nu este așa,
fiindcă așa nu este. Are o proprietate invariabilă, nu-și modelează conținutul după
placul observatorilor. Adevărul există prin el însuși, nu are nevoie de probe pentru
a dovedi prezența lui. Omul, fire îndoielnică, deseori, cere probe pentru a confirma
veridicitatea unui fenomen, iar o eventuală imposibilitate de a dovedi existența
fenomenului supus verificării echivalează cu etichetarea fenomenului ca fiind fals.
O atare abordare nu are nimic de a face cu adevărul. Aprecierile noastre despre
adevăr, lipsa sau existența unor dovezi privind adevărul, nu pot și nu afectează
proprietatea adevărului de a fi veridic. Or, adevărul se crează prin punerea în acord
a faptelor sau a realității, această caracteristică fiind suficientă pentru a da unui
fenomen valoarea de adevăr, nefiind necesară nici aprobarea și nici confirmarea
veracității adevărului de către terți. Adevărul rămâne statornic chiar și atunci când
lumea întreagă îl înlocuiește cu o teorie, dogmă sau gândire artificială. Dacă noi
toți, mâine, vom începe a crede că planeta Pământ este centrul Universului, o astfel
de concepție, acceptată mii de ani înaintea noastră, nu va fi îndeajuns să răstoarne
adevărul despre poziția planetei noastre în cosmos. Cum a spus autorul și
astrofizicianul american Neil de Grasse Tyson „Universul nu are nici o obligație să
aibă sens pentru tine”, tot așa adevărul, nu poate fi silit, forțat să corespundă cu
opiniile tale despre dânsul. Ci, mai degrabă, toate concepțiile tale, pentru a le da
cât de cât un gram de veridicitate, va trebui să le pui în acord cu realitatea
obiectivă.
Opinia mea despre adevăr e doar una dintre sumedeniile care există, așa cum sunt
concepțiile filosofice, religioase, științifice. Nu pretind că felul meu de a pricepe
adevărul este calea corectă. Nici nu știu dacă vreo concepție despre adevăr este cu
adevărat adevărată.
Nici adevărul nu-i străin de relativitate, însă, este imperios să înțelegem cum
acționează caracterul relativității în raport cu adevărul. Dacă adevărul constituie
înțelegerea de a fi în acord cu faptele, cu realitatea obiectivă, atunci însăși adevărul
nu există de sine stătător, ci el se subordonează acelei realități în care există sau în
care urmează a fi transpus. Asta nu înseamnă că adevărul pierde din caracterul său
statornic, nu, deloc. Raportarea adevărului la realitatea obiectivă este
indispensabilă anume pentru a păstra proprietatea invariabilității adevărului, căci,
numai prin raportare la acea realitate obiectivă adevărul poate să se modele pe el
însuși. Adevărul se hrănește din realitate, obține o formă și un conținut, devine
veridic. Odată ce s-a format pe sine, în acord cu realitatea obiectivă, cu natura,
adevărul se subordonează numai existenței din care a luat formă, iar orice alt
concept despre realitatea obiectivă care nu corespunde cu forma și conținutul
adevărului este invalidată și fără de izbândă în fața adevărului. Astfel, cât timp
realitatea obiectivă are o anumită stare, un fel de a fi, tot așa adevărul despre acea
stare va rămâne nestatornic, indiferent de opiniile și concepțiile altora despre starea
în cauză. Iar dacă, din anumite considerațiuni firești, starea realității obiective va fi
înlocuită parțial sau în întregime de o altă stare, atunci, adevărul însuși va dobândi
o altă formă și conținut potrivit cu situația de moment în care se află realitatea
obiectivă. Un exemplu elocvent în acest sens este teza conform căreia Pământul se
rotește în jurul Soarelui. Este o concepție adevărată, adică pusă în acord cu
realitatea, că planeta noastră se învârte în jurul Soarelui, dar, în cazul unei
perturbări cosmice, dacă Soarele și celelalte planete împreună cu sateliții lor vor
începe a orbita Pământul, atunci, este firesc să considerăm Pământul centrul
Sistemului Solar în care ne aflăm. În cazul dat, adevărul a suferit o schimbare
drastică, fiind supus unei transformări circumstanțiale imposibil de reprimat.
Realitatea obiectivă s-a schimbat, adică Pământul nu mai învârte trupul în jurul
Soarelui, ci invers. Pe această cale, adevărul, raportat la noua realitate, nu mai
putea susține teza unui Soare plasat în centrul sistemului nostru planetar pe care
Terra îl gravitează împreună cu alte corpuri cerești. În noul sistem de referință
conceptul că planeta Pământ se rotește în jurul Soarelui este falsă. Noua teza, în
contrast cu teoria veche, susține că Pământul este centrul Sistemului solar, iar acest
adevăr este confirmat de noua schimbare de poziție a aștrilor cerești.
Prin urmare, adevărul este absolut, invariabil, poartă o formă și conținut statornic
doar prin raportare la realitatea obiectivă față de care este legat, iar acolo unde,
existența, suferă schimbări, însăși adevărul despre această realitate, indubitabil, va
fi supus unei transformări în formă și conținut, fiind ajustat noii orânduiri a
realității obiective. De aceea, nu trebuie să ne ferim în a recunoaște erorile din
ideile și cugetările noastre, or, acestea constituie reprezentări despre fenomene
raportate la priceperea pe care o avem. Dacă nivelul cunoștințelor crește, sporește
cuantumul informației dobândite, există o șansă mare de a formula păreri apropiate
de valoarea de adevăr.
Un adevăr, spus pe jumătate, nu poate fi pus în categoria adevărului, ci, firesc,
devine minciună. Afirmația capătă valoare veridică doar atunci când corespunde
întru totul cu fenomenul pe care îl descrie, chiar dacă această descriere cuprinde
doar anumite aspecte ale fenomenului. Este importat nu cât de multe putem
exprima prin adevăr despre lucruri, ci dacă opinia vociferată, prin ea însăși, descrie
o particularitate obiectivă a fenomenului, în întregime, pe jumătate sau doar o
părticică infirmă din fenomen.
„Amicus Plato sed magis amica veritas”, adică mi-i prieten Platon, dar mai prieten
mi-i adevărul, este o maximă atribuită lui Aristotel (nu dau nici o asigurare că ar
fi fost spusă de el) care vine să ne amintească că opinia, concepția, teoria și, în
general, o părere pentru a fi acceptată, admisă ca veridică, nu-i suficient să apelăm
la numele unor celebrități, oameni vestiți, chiar dacă printre ei ar fi însuși filosoful
Platon, dar este necesar să o fundamentăm pe adevăr. Găsirea adevărului nu-i o
muncă ușoară, dar îi necesară.
Dogmele religioase nu le voi cerceta prin raportare la adevăr. Acestea, prin ele
însele, au un caracter contrafăcut, deci, acolo unde falsitatea stă la origine, șansele
să găsim adevărul sunt infirme. Cu toate acestea, obrăznicia fețelor bisericești și
lipsa unor explicații întemeiate pe realitate a fenomenelor descrise în cărțile
religioase au impulsionat pe mulți să caute adevărul, iar astăzi știm cât de departe
de existența efectivă se află dogmele. Cu o doză de haz, chiar îl putem considera
pe Iisus calea, adevărul și viața, cum e scris în Sfânta Evanghelie după Ioan (14:6).
Cunoscându-l pe Isus, descris în Biblie ca un blajin care învie morții din somn,
transformator de apă în vin, fiul celui de Sus, cel care însuși a înviat din morți,
aceste povești extraordinare au impulsionat dorința oamenilor de a afla pe cât este
de real acest personal biblic, ca într-un final, să desccopere falsitatea din scripturi.
Lipsa cunoștințelor despre un fenom face, deseori, să cădem în capcana minciunii.
Or, adevărul despre lumea înconjurătoare, noi, tindem să-l formăm conform
nivelului de pricepere avut. De aceea, copiii, a căror minte conține un nivel redus
de informații, sunt atât de ușor manipulați și mințiți. Uneori, este simplu să spui
unui copil care este gălăgios că, dacă nu va înceta, din camera alăturată va ieși un
dinozaur ori un moș cu glugă neagră și îl va răpi de la părinți. Pentru mintea
copilului aceste informații sunt noi, deci, cel mai probabil, el, neștiind cât de
mincinoase sunt, le va crede, va adopta comportamentul care i se cere în speranță
să nu fie luat de la părinții săi.
Ciudat, dar unii oamenii chiar caută adevărul în justiție, de parcă, adevărul ar fi un
bun pe care îl poți adjudeca printr-o hotărâre judecătorească. Participanții la
procesele judiciare se întrec între ei pentru a demonstra fiecare partea sa de
dreptate, însă, adevărul, prin caracterul invariabil, nu are nevoie de demonstrație.
Este meteahna omului nostru să nu creadă în adevăr, nici dacă acesta ar sta în fața
lui dezgolit, decât atunci când vor fi aduse probe convingătoare. În acest caz, omul
poate cădea în primedjie. Dacă dovezile în susținerea unui adevăr sunt
concludente, riscul validării opiniei participantului de către judecător prin emiterea
unei hotărâri favorabile este iminent, deși, opinia părții în proces poate fi eronată.
De aceea, dovedirea adevărului este inutilă. Fără vreo dovadă a existenței lui,
adevărul trăiește. Probarea adevărului reprezintă dezideratul omului care vrea să fie
convins că un anume adevăr este veridic. Poate, într-o anumită măsură, trăind într-
o societate în care minciuna a devenit obișnuiță, fiind împrăștiată peste tot în lume,
uneori trebuie să cerem dovada adevărului care ni se prezintă. Cu toate acestea, nu
este relevantă capacitatea noastră de a reuși să dovedim existența adevărului, căci,
adevărul există de la sine. Acele așa zise adevăruri pe care le inventează omul,
constituie aspecte individuale, supuse voinței omenești, deci, în asemenea situații,
nu putem vorbi despre un adevăr, ci despre reprezentări omenești care, în anumite
circumstanțe, corespund cu o oarecare realitate raportată la priceperea ființei
umane.
Chiar dacă adevărul este statornic, omul este dator să-l caute toată viață, căci,
opiniile formate în cugetul uman, pe cât ar părea de veridice, nu ele însele
reprezintă adevărul, fiind doar niște păreri construite pe baza unor cunoștințe
limitate. Adunând informații despre lume, despre realitatea în care se află, omul
descoperă pas cu pas felul de a fi al naturii, iar dacă o teorie despre existență
neglijează măcar o particică infirmă a modului în care natura se manifestă prin ea
însăși, atunci această teorie este viciată și, respectiv, nu poate fi ridicată la rangul
de adevăr. În atare situație, sârguința în a descifra tainele realității obiective este
absolut necesară, pentru a crăpa în bucăți mărunte orice grăunte, din care să fie
scos tot ceea ce are înăuntrul lui.
Îndoiala este firească, dar nu în raport cu adevărul, ci își are sursa în mintea umană.
Toate teoriile, conceptele, axiomele cunoscute, cele mai celebre postulate, chiar și
legitățile fizice descoperite de mințile luminate ale semenilor noștri gânditori pot fi
privite cu suspiciune. Acestea, prin felul lor de a fi, reprezintă opinii ale oamenilor.
E drept, nu-s niște oameni oarecare, ci savanți, filosofi, oameni de știință, adică
indivizi cu vaste cunoștințe în domenii variate ale vieții, iar vorbele lor sunt
confirmate prin argumente aproape imposibil de combătut. Cu toate acestea, orice
adevăr exprimat de om, chiar dacă este omul cel mai geniu dintre noi toți, rămâne a
fi o părere, fie ea confirmată prin experimente, fie bazată pe supoziții.
Pentru lărgirea spectrului de cunoștințe, în scopul fortificării acestora, aveți
oportunitatea să căutați în lucrările oamenilor de știință despre chintesența
adevărului. Pentru a ne forma o părere cât mai adecvată despre un fenomen, este
trebuincios și necesar să cercetăm lucrul respectiv din mai multe perspective
pentru a înțelege cât mai bine chintesența fenomenului studiat.

***
Cunoaștem multe despre lume
Dar trebuie noi onești să fim,
Astăzi cine poate să-și asume
Că adevărul chiar îl știm?

**********************************************************************
 DESPRE RELIGIE

Amintesc dragilor cititori, cărțulia de față este alcătuită din propriile opinii despre
lucrurile care ne înconjoară. Nu este un tratat, nici o carte științifică și nici nu
pretinde să dea răspuns la orice întrebare. Din cele ce am studiat, observat,
experimentat și văzut la alții, în scrierile lor, în faptele, din vorbele și năravurile lor
mi-am construit eu priceperea despre cele care se află împrejur. Așadar, găsiți în
acest caiet părerea pe care mi-am format-o. În cazul în care sunteți cuprinși de o
dorință arzătoare în a cunoaște un anumit fenomen în profunzime, recomandarea
mea este să căutați în lucrările din domeniul respectiv. Ori, dacă aveți o iubire
nestăvilită față de cercetare, studiați voi cu mintea și trupul vostru fenomenele din
jur. Nu mă voi supăra dacă îi lecturați pe alții, dar voi ține minte. Glumesc.
După politică, am convingerea că religia este următoarea cea mai dăunătoare
născocire pe care omenirea a fost în stare să o scoată din colivia minții. Înțeleg, la
începuturi, când omul încă era veșted la cuget, când abia își construia o părere
despre locurile din jur, pentru el orice era nou, vedea pentru întâia oară, părea,
probabil, extraordinar, iar faptul că, de sus, din ceruri, cineva îl ocrotea în fața
pericolelor l-a care era suspus zilnic, a fost ca o mângâiere pentru dânsul. Era lesne
să cadă pradă acestei ideologii. Un zeu, atotputernic stă la pază, întotdeauna.
Mereu este gata să vină în ajutor ori de câte ori va fi nevoie. Îl apără, îl ocrotește, îi
vrea binele. Și apoi, în schimb trebuie doar să-l iubească, să i se supună. Cum să nu
dai iubirea în schimbul protecției absolute din partea unui zeu nemuritor care,
printre altele, promite să te facă nemuritor după moarte?
Religia, în orice loc și în orice timp, se bazează pe idei care, încercând să le punem
în acord cu realitatea, acestea ies din limitele firescului intrând pe un tărâm
fantasmagoric. Biblia ne povestește despre Hristos, fiul unui zeu nemuritor, că
acesta a fost răstignit pentru păcatele oamenilor. Mai apoi, dânsul a înviat din
morți și a urcat la tatăl său în ceruri. De atunci, nimeni nu l-a mai zărit chiar dacă,
multă lume, cere o întrevedere cu el. Această fabulă referitoare la răstignirea lui
Iisus pentru păcatele omenirii iar, mai apoi, mântuirea lui și învierea din lumea
celor adormiți, cu toate că în anumite privințe este confirmată de date istorice, nu
este mai mult decât o invenție a unor grupuri de indivizi ce își doreau să
promoveze cu orice preț curentul religios din care făceau parte. Nimeni încă nu a
reușit să dovedească învierea acestui Mesia, nici în timpul când el a trăit, nici
măcar după două mii de ani, chiar dacă există tehnologii atât de avansate care pot
transmite informații și imagini de la mii de ani lumină, dar nu ne pot spune ce s-a
întâmplat cu două milenii în urmă, aici, pe Terra.
Un eveniment de o asemenea anvergură trebuia să trezească interesul întregii lumi
antice, însă, istoricii vremii de atunci n-au dat o prea mare importanță acestei
întâmplări. Poate pentru că nu a existat nici o înviere? Răstignirea pe cruce era o
practică des întâlnită în vremea lui Iisus, deci, nu ne putem mira că n-a fost scrisă
de cronicarii epocii antice pe îndelete, însă învierea în a treia zi după moarte, o
asemenea circumstanță chiar nu putea fi lăsată fără atenție, mai ales din partea
romanilor care stăpâneau în zona de est a Mării Mediterane. Și totuși, au tăcut.
Astăzi, dacă cineva se ridică din sicriu în momentul când este dus la groapă, pe tot
globul vuiește știrea despre ciudățenia întâmplată. Nu cred că, în antichitate,
învierile din morți erau ca mersul la pădure, iar de aceea nimeni nu a dat vreo
atenție. Doar autorii Bibliei, doritori de a ne împărtăși evenimentele, și-au
sacrificat timpul pentru a ne oferi informații atât de detaliate despre învierea fiului
Dumnezeului absolut. Să-i credem, oare?
Religiile populare ca iudaismul, creștinismul, hinduismul, islamul au în comun
ideea unui zeu suprem creator al tuturor lucrurilor, inclusiv al oamenilor. E drept,
există religii, cu adepți în număr redus care, pentru a se identifica în raport cu
religiile consacrate, încearcă să abordeze în docrina lor anumite obiceiuri divine
particulare, specifice cultului propriu. Astfel, dânșii arată că ideologia pe care o
promovează nu este similară cu a altor curente religioase. În orice caz, divinitatea
este regăsită în toate religiile mari și cele mai mărunte, iar acest aspect este întâiul
care trezește îndoiala în veridicitatea învățăturilor cultelor.
Scopul declarat al religiilor, pe care îl găsim în cărțile de căpătâi al cam tuturor
ideologiilor religioase, constă în a face omul să creadă în existența unei ființe
absolute, nemuritoare în față căreia se subordonează și de care depinde întru totul.
Ascuns sub cortina zeului nemuritor, omul nu trebuie să caute întrebări, nici sensul
aflării lui pe Pământ, nici sensul vieții, căci, zeul absolut este sensul prin sine
însuși. O atare abordare face din om un miel supus pastorului în întreaga lui ființă,
fără a avea întrebări, îndoieli, fără a căuta în tainele și minunățiile lumii
înconjurătoare. Cu alte cuvinte, zeu suprem știe totul, deci, nu ai nevoie de a suferi
pe drumul cunoașterii. Bucură-te că Dumnezeul tău te iubește, venerează-l,
închină-te lui și, ce este la fel de important, ridică-i lăcașuri sfinte în care te vei
aduna să-l proslăvești, iar el, prin preoții și prorocii lui va asculta mărturisirea, te
va mântui de păcatele săvârșite. Oare cere Dumnezeu atât de mult? Venerează-l cu
toată ființa ta, iar astfel, vei fi salvat. Chiar așa? Voi nu credeți în poveștile cu
zmei, căpcăuni și motanți încălțați, dar aveți toată încrederea într-o ființă absolută,
nemuritoare, locuitoare numai în ceruri, care e gata să vă apere pe durata vieții, iar
mai apoi, după moarte, să vă ia în Împărăția Cerului? Oare există mai mare
neghiobie?
Chiar dacă se limitează doar la creștinism, argumentele aduse de către activistul
politic, filosoful și teoreticianul american Thomas Paine în lucrarea sa „Epoca
rațiunii”, carte cu un conținut critic în privința religiei din vremea lui, sunt de o
convingere desăvârșită că religia, popii și alții care au trudit la scrierea cărților
religioase sunt niște demagogi.
Vreau, totuși, să mă separ de ideea lui Paine în care susține credința într-un singur
Dumnezeu și, totodată, speranța la fericire în viața de apoi. Nu am cunoaștere
despre vreun Dumnezeu, nici nu voi cunoaște vreodată. Nu cred nici eu în vreo
biserică, oricare ar fi ea. De asemenea, orice carte religioasă, instituție a bisericii,
de orice fel le consider invențiile unor minți egoiste dornice să stăpănească peste
națiuni, să nu trudească ei înșisi, ci să se înfrupte din munca altora, punând pe
oameni să aducă jertfe lui Dumnezeu sub formă de bani, merinde, mărfuri pe care,
cu o obrăznicie îngrijorătoare, le foloseau pentru uzul propriu. Este, pe bună
dreptate, alarmantă forța cugetului uman asupra puterii fizice.
Să ne gândim, că religiile, poate, nu ar fi avut vreun impact considerabil în evoluția
societății umanoizilor dacă, oamenii, s-ar fi opus acestui curent religios prin forța
pumnului. Adicălea, în încercarea unor grupări de indivizi să-și promoveze și, mai
apoi, să instaureze ideologia peste o anumită națiune, lumea ar fi ripostat printr-o
răzvrătire războinică față de noua orânduire. În realitate însă, cât de multă putere
stă în trupul omenesc, mintea, deși pare subțire și fragedă, este cu mult mai voinică
decât niște mușchi. Astfel, oamenii, din frică, prostie, dorință de a obține după
moarte viața veșnică au căzut în mrejele religiei, iar mai exact, au fost supuși
orbește intereselor meschine ale grupurilor de popi și proroci. Nici până astăzi nu
am scăpat de acest virus evlavios. El continuă să corupă mințile semenilor,
făcându-i docili, mărunți, incompetenți și neajutorați fără de un Dumnezeu absolut.
Ferind mintea semenilor de păcatul cunoașterii, înhămându-i la carul unui zeu
imaginar, popii au reușit să pună stăpânire pe sufletul și cugetul omului, iar de aici,
și-au dat liber la toate poftele firești și nefirești. Un om veșted la minte este mai
ușor de controlat decât unul plin de curiozitate. Mintea voastră este Dumnezeu,
tovarăși.
Încă mai credeți că cele zece porunci au fost dictate lui Moise de către Dumnezeu?
Vă amintesc, acestea se adresau bărbaților, iar femeile erau considerate drept un
bun al masculilor. A X-a poruncă glăsuiește: „Să nu poftești casa aproapelui tău; să
nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici
măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” Pare că, Dumnezeu
are grijă de partea bărbătească în mod prioritar, nefiindu-i interesantă soarta
femeilor. Oare un Dumnezeu creator al tuturor și care iubește pe supușii săi în mod
egal, și-ar fi îndreptat grija, cu precădere, față de o anumită categorie de indivizi, în
funcție de sexul acestora? Mă întreb, era Dumnezeu pederast? Nu, răspund eu, dar
între popii și prorocii aflați în slujba sa, cel mai probabil, se găseau unii care
îndrăgeau pe bărbat mai mult decât pe partea femeiască. Biblia, în epistola către
Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul V versetele 22-24, ne spune: „Femeile
să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este capul femeii,
precum și Hristos este capul bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum
Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în
toate lucrurile.” Oare fanaticii religioși din epoca noastră contemporană acceptă un
Dumnezeu care face din bărbat stăpân peste sufletul femeii și cere supunere
extremă față de soț în detrimentul soției? Acestea, dar și alte cuvântări din Biblie,
la fel ca orice alte texte religioase din creștinism, precum și din orice alte curente
religioase constituie plăsmuirea unor indivizi cuprinși de o cunoaștere mediocră și
o dorință tiranică de a stăpâni. Evident, în timpul când s-a scris, apoi, compilat
Biblia, femeia avea un rol secundar prin raportare la bărbați care aveau autoritate și
decideau toate treburile esențiale atât în cadrul comunității, cât și în familie.
Respectiv, nu este nici șocant, nici nefiresc să găsim în textul Bibliei, lucrare scrisă
pe durata a peste 1300 ani, începând cu secolul XIII înaintea erei noastre și
compilată prin secolul II era noastră, pasaje în care femeia este poziționată în
subordinea bărbatului. În plus, observ că, autorii textelor din Biblie sunt bărbați.
Această concluzie este făcută pe baza numelor indicate în cartea sfântă, în totalitate
de gen masculine. În scriptură găsim pe Daniel, Amos, Naum, Zaharia, Ieremia,
Isaia, Moise, Iosua, David, Solomon, Samuel, Sam printre autorii textelor
religioase, dar nici o femeie. Lesne să înțelegem că bărbații, vrând să stăpânească
sufletul nevestelor lor, au considerat să le supună prin vocea lui Dumnezeu.
Avizi, trufași apar popii astăzi. Ne vorbesc despre milostivire, compasiune față de
aproapele nostru, îndurare și iertare. Trăiesc în palate, folosesc mașini și telefoane
scumpe, poartă veșminte poleite. Unii, mai puțin evalavioși, apar pe TikTok-uri și
în alte rețele de socializare în care demonstrează comportamente reprobabile.
Aceste desfătări sunt pe cheltuiala enoriașilor. Dânșii, credincioșii, prin daniile,
darurile oferite bisericilor sporesc averea popilor, în timp ce, ai lor copii poate au
suferinți care așteaptă tratament. Banii chetuiți pe lumânări și cărți sfinte, pe
pomeni, dați-le apropiaților să-și cumpere mâncare, să-și trateze bolile, să facă
studii. Dumnezeu v-a cerut să iubiți aproapele, atunci, urmați-i îndemnul, împărtăși
dragostea cu semenii voștri. Nu vă împotmoliți în vorbele jilave și mincinoase ale
popilor. Biserica voastră este trupul vostru, iar mintea voastră îi Dumnezeu.
Biblia nu povestește despre internet, smartphone-uri și alte dispozitive digitale care
împânzesc lumea de azi. Această omisiune se explică foarte simplu. Dumnezeu nu
cunoștea la data scrierii Bibliei despre minunile pe care omul le va inventa mai
târziu. Nu își dorea Dumnezeu să comunice cu supușii prin intermediul
messengerului? Decât să trimită îngeri, să-i obosească în călătoria lor de durată din
adâncul Cerurilor, să-i scoată din ocupațiile pe care le aveau, ar fi putut face uz de
telefoane. Era mai ușor să comunice tuturor voințele lui diabolice.
O altă dovadă, pe lângă cele care există, a caracterului de improvizație pe care îl
are religia, adică o făcătură născută în creierul omului, reprezintă concentrarea
evenimentelor biblice într-o anumită zonă. În deosebi, autorii biblici descriu
regiunea Mării Mediterane și popoarele care își aveau traiul în acea zonă. Este
ciudat că, un Dumnezeu atoateștiutor, un Dumnezeu creator al întregii existențe
atunci când s-a dezvăluit omului a uitat să amintească în cuvântările sale divine
despre Lumea nouă, despre cele două continente aflate în partea de Vest a Europei,
peste Oceanul Atlantic. Ori, despre Antarctida sau Australia, pe care nu le-a
descris în privința năravurilor popoarelor locuitore ale acelor meleaguri. O
explicație simplă și ușor de înțeles a acestei omisiuni este lipsa de cunoștințe a
cronicarilor biblici despre alte civilizații existente pe globul pământesc. În data de
27 ianuarie 1820, o expediție rusă condusă de Fabian Gottlieb von Bellingshausen
și Mikhail Lazarev a descoperit o platformă de gheață pe Coasta Prințesei Martha,
cunoscută sub denumirea Platoul de gheață Fimbul. Oficial, anume acești doi
exploratori sunt catalogați ca primii care au văzut și descoperit continentul sudic.
Dar ei nu sunt autori ai Bibliei, deci, nu puteau să descrie acest continent înghețat
în Scriptură. Mai mult decât atât, faptul că, Creatorul, el Dumnezeul unic s-a
revelat unui trib anume, pe care l-a luat sub ocrotirea sa și în folosul căruia a pus
sarcina să păstreze cuvântul dumnezeiesc, neglijând alte popoare, arată o
segregație intenționață în a da întâietate grupului favorit pe care l-a pus în centrul
lumii și pe care l-a călăuzit în cursul evoluției sale. Evident, poporul cel ales este,
de fapt, națiunea care ea însăși l-a inventat pe Dumnezu, făcându-l ocrotitor peste
poporul sfânt.
Biblia, fiind o compilație alcătuită din texte scrise de mai mulți indivizi care au
trăit în secole diferite, deci care nu au putut cade de acord în privința conținutului
scripturii, conține descrieri care nu corespund cursului firesc al evenimentelor
derulate. Chiar există multe contradicții. Un simplu exemplu voi afișa aici, dar
Biblia conține suficiente astfel de cazuri. Asfel, în Evanghelie stă scris, conform
lui Matei, 1:16: „iar lui Iacov i s-a născut Iosif, soțul Mariei, din care s-a născut
Isus, Cel Care este numit Cristos”. Pe de altă parte, potrivit lui Luca, 3:23: „Isus
avea aproape treizeci de ani când a început să învețe pe norod; și era, cum se
credea, fiulu lui Iosif, fiul lui Eli. Așadar, avem, un Iosif al cărui tata era Iacov sau
Eli. Poate a avut doi tați? Nu, nu este așa. Această contradicție, precum multe
altele este bazată pe lipsa de consens între autorii biblici, aceștia lucrând separate
unii de alții. Mai mult decât atât, cel mai probabil, au existat sumedenie de autori
biblici, iar numele celor patru evengheliști reprezintă niște pseudonime.
Amalgamul de scribi biblici, dorința lăuntrică de a evidenția anumite aspecte în
carte au cauzat apariția contradicțiilor. În plus, autorii biblici au locuit în vremuri
diferite, de aceea, evenimentele sunt descrise nu într-o orânduire logică și
consecventă, ci, mai degrabă, conform propriilor aprecieri care se raportau la
interesele personale. Este precum o bârfă care, povestită din gură în gură, la un
moment dat, apare într-o formă total diferită de forma inițială, asta fiindcă fiecare
dintre bârfitori a adăugat, modificat sau exclus anumite părți din știre până a fost
schimbată cu totul.
De ce a preferat Dumnezeu să comunice voința sa preoților, sfinților, dar nu
oricărei alte persoane? De ce religiile vorbesc, cam toate în unison, despre un zeu
absolut, o entitate supranatură a cărei înfățișare nimeni nu o poate vedea?
Autorii cărților religioase, conștientizând că lumea va fi sceptică în privința unor
semeni cu puteri supranaturale pe care i-ar descrie în scripturi, semeni care fac vin
din apă, învie morții ori merg pe apă cum ar păși pe o cărărușă, au socotit să
justifice aceste relatări fantastice prin existența unei zeități acolo în ceruri sau în
orice alt loc depărtat față de care ființa umană este cu neputință să ajungă. Așa au
reușit să amăgească lumea prin a le povesti basme despre zei și îngeri coborâtori pe
pământ. Ei, autorii biblici și cei care propovăduiau doctrina religioasă, erau
conștienți că un zeu muritor, asemănător cu o ființă umană ar fi trezit nedumeri în
privința puterilor supranaturale pe care le are, oamenii și-ar fi dorit să vadă pe
creatorul lor, să-i ceară săvârșirea unor minunății, să-i tămăduiască și
îmbogățească, dar o atare situație nu era deloc în avantajul popilor. Aceștia au
decis să îl ridice pe Dumnezeul creator în ceruri, acolo unde, nu poate ajunge
nimeni. Cel puțin la vremea scrierii Bibliei. Este o tâmpenie omenească credința în
ideologia religioasă, dar, totuși, realitatea demonstrează cât de înguști la creier îs
ființele umane dacă au fost ținute captive în mrejele prelaților vreme de mii de ani,
iar unii, încă mai stau sub cortina bisericească până în prezent.
Religia este precum o colivie, doar că duhovnicească, în care conștiința umană
sălășluiește crezând că dincolo de gratiile cuștii există numai răutate și doar aici, în
colivie, s-ar afla în siguranță. Dar acolo, în afară, natura nu cere supușenie, nu
îngustează libertatea, ci dă voie oricui să se manifeste în toată ființa și priceperea
sa.
Știu, toate dovezile din lume care demonstrează caracterul fantastic, de basm al
curentelor religioase nu-s îndeajuns pentru a distruge din temelie religia și a o
închide în negura vremii pentru totdeauna. Putem opri răspândirea ideologiilor
religioase, putem face pe unii adepți să iasă din castă, dar câtă vreme cugetul uman
se lasă manipulat atât de ușor de poveștile religioase, religia va fi prezentă printre
noi.
***
Popii noștri predică întruna
Domnul în ceruri trăiește,
O rugăminte am, doar una
Îmi dați adresa unde locuiește?

**********************************************************************
 DESPRE OBICEIURI

Toate popoarele au credințe și comportamente pe care le promovează în cadrul

grupul sau comunității lor, atribuindu-le valoare simbolică specială legat de un
trecut imemorabil. În caietul de față nu-mi propus să analizez aprofundat originea
și rostul tradițiilor. Acesta este un caiet de interpretări și, firesc, îmi exprim opinia
despre anumite lucruri în acord cu nivelul de judecată pe care îl am, format în
cursul vieții mele până la data însemnării gândurilor în această cărțulie, fără însă a
trata în detalii fenomenele aordate.
Obiceiurile constituie, în viziunea mea, experiențe repetate ca urmare a imitației,
fricii, dar și rușinii, de către indivizi dintr-o anumită societate, iar ulterior, aceste
experiențe devin un soi de normă, sistem de reguli, idei convenționale sub
autoritatea cărora oamenii își justifică comportamentul deviant. A văzut la altul, a
făcut și el, deci a imitat. A fost amenințat să reproducă comportamentul celorlalți,
respectiv, prin frică l-au impus să respecte tradițiile, iar când individul a cunoscut
jena, s-a pus împotriva voinței lui proprii, prefăcându-se că i-ar plăcea enorm de
mult să trăiască în același sistem de tradiții cu alții, doar pentru a nu fi dojenit,
izgonit.
Termenul de „tradiție” își are originea în latinescul tradition care semnifică „a
transmite”. Așadar, tradiția înseamnă trecerea experiențelor comportamentale și
credințelor, cunoscute sub numele de obiceiuri, de la o generație la alta.
Descendenții, la rândul lor, pot interveni în conținutul tradițiilor, le pot modela
pentru a corespunde propriilor gusturi, pot înceta să practice anumite obiceiuri ori,
așa cum se întâmplă, născocesc altele. În orice caz, tradițiile alcătuiesc o parte
importantă din fondul cultural al națiunilor și, chiar dacă obiceiurile, deseori,
poartă un caracter bizar, rolul lor în definirea identității culturale a comunității
umane este indubitabil prezent pe parcursul istoriei.
Repetiția este particularitatea intrinsecă a tradiției. Apariția moravurilor a venit ca
o consecință a repetării îndelungate a năravurilor. Oamenii se nasc goi la trup și
goi în cuget, ei nu au o pricepere despre ceea ce înseamnă tradițiile, nici nu cunosc
vreuna dintre ele în momentele când abia apar pe lume. Așadar, nimeni nu poate
considera tradițiile că ar fi divine, necesare, obligatorii, indispensabile. Acestea
sunt imitări de comportament care, fiind reluate atât de des, devin parte integrantă
a societății, constituie reguli în raport cu care lumea își adoptă conduita. Dacă
legile obligă la întreținerea unui comportament sub sancțiunea aplicării forței
coercitive prin prisma pedepselor, tradițiile, nefiind, de felul lor, obligatorii,
influențează omul, poate chiar mai mult decât normele juridice, cerând de la el
respectarea lor cu strictețe, deși, pentru nerespectarea obiceiurilor nu va fi supus
automat unor pedepse de nici un fel. E drept, frica de critică, dorința de a fi în rând
cu lumea, iar uneori, lipsa de educație sunt factori importanți care impregnează
omului pasiunea oarbă de a participa în cadrul manifestațiilor tradiționale. El
însuși, de multe ori, din inițiativă proprie, fără să-i ceară nimeni, adoptă
comportamente care intră în tiparele moravurilor cotidiene.
Ziua de naștere este o sărbătoare tradițională semnificând aniversarea nașterii unei
persoane. La diferite popoare și în diverse culturi această zi este de o importanță
sacră, în cadrul căreia se fac cadouri, se aduc felicitări și urări de bine, precum și se
oficializează anumite ritualuri. Tortul, lumânările, cântările, băuturile sunt
elemente prezente în timpul celebrării zilei de naștere, cu excepții potrivit culturii
locale. În diverse regiuni oamenii au propriile lor obiceiuri, dar, în esență, ziua de
naștere semnifică celebrarea aniversării momentului nașterii ființei umane, cu
atributele indisepensabile numite mai sus. Până la urmă, ce este acest obicei?
Sărbătorirea unui eveniment desfășurat în trecut. Care este rostul să ne amintim
despre ivirea noastră pe pământ în fiecare an, în ziua nașterii noastre? Fac alții, fac
și eu? Da, în cărțile de specialitate s-ar putea să găsiți diferite sensuri, semnificații
ale acestei tradiții, dar până la urmă, este un eveniment ordinar precum scurgerea
unei zile și, doar în conșiința noastră, îi dăm importanță. Dar celelalte zile din an,
oare sunt ele mai puțin importante? Nu ar fi mai potrivit să le sărbătorim pe toate
celelalte decât una singură? În cartea pentru copii Alice în Țara Oglinzilor,
scriitorul englez Lewis Caroll a inventat termenul de unbirthday având în vedere
un eveniment care poate fi sărbătorit în orice zi din an, cu excepția zilei de naștere.
Dacă acest obicei, al celebrării unui eveniment în fiecare zi, fără ziua de naștere, ar
căpăta forma tradiției poate, lumea, va fi mai plină de bucurie și satisfacere
sufletească pe durata vieții.
Limbile vorbite astăzi au la origine tradiția. La început n-a fost cuvântul, l-a
început a fost un scrâșnit din dinți, un țipăt, o urlătură. În așa fel, prin strigăte și
interjecții sub forma chelălăitului, strămășii noștri își exprimau voința, împărtășeau
informația și comunicau cu ceilalți. Repetându-le des și, mai apoi, dându-le un
sens, răcnetele au evoluat în cuvinte din care s-au format propoziții și fraze prin
intermediul cărora generațiile transmiteau informațiile între ei, cât și posterității.
Firește, inițial, capacitatea omului primitiv de a produce sunete aranjându-le în
cuvinte, proproziții, fraze, formând categoria semanticii și ortografia era redusă,
însăși organismul uman nu era potrivit pentru a construi cuvinte așa cum le
înțelegem azi. Nivelul de comunicare al omului, până să evolueze în unul civilizat,
era asemănător cu al altor animale. Totuși, nu despre originea și evoluția limbilor
vorbesc aici. Limba a fost concepută din imitarea graiului de către grupuri de
indivizi care își duceau traiul în comun sau, cel puțin, aveau anumite interese
similare, iar în acest sens, dânșii, prin folosirea îndelungată a acelorași strigăte,
urlete și sunete caraghioase, acestea erau înțelese de membrii grupului potrivit cu
intonația și fracvența particulară pronunțată. Limba este un sistem născocit, nu are
o existență independentă de cugetul din care iese, ea născându-se ca o reacție a
ființei umane de a repeat sunetele într-atât de mult încât acestea s-au integrat în
sistemul de comunicare verbală, iar mai târziu, scrisă, fiindu-i necesare pentru a
transmite un înțeles. Așadar, precum orice altă tradiție, limba însăși a fost supusă
procesului de repetiție îndelungată și constantă de către comunitate. Astăzi, noi
care vorbim în aceeași limbă, o facem fiindcă, încă din copilărie am fost învățați în
graiul pe care îl știau cei din jur. Câți dintre cei născuți și care locuiesc în China
cunosc limba daneză? Chinezii au repetat ceea ce fac părinții lor chinezi, iar copiii
danezi s-au format în cultura țării lor. E firesc să existe diferențe, dar acestea se
explică prin tradițiile diferite existente în societățile chineze și daneze. Tradițiile
cunoscute și la care am luat parte în timpul vieții mele sunt specifice teritoriului
mioritic, au un pronunțat caracter religios, chiar dacă, odată cu globalizarea,
culturile străine își fac tot mai mult apariția în baștina mea. De hrană am nevoie
oriunde mă voi duce. Cu toate acestea, tradițiile le pot suprima, iar asta nu mă va
opri să exist. Nu există o cultură a obiceiurilor mai adecvată, iar alta mai puțin
importantă. Toate sunt niște imitări și scorniri ale oamenilor, de regulă, puse în
acord cu natura locului în care ei trăiesc.
Consider tradiția acel comportament artistic inventat de om pentru a da
semnificație unei conduite repetate în timp, transmis generațiilor următoare, format
în scopul creării identității grupului din care fac parte. Îmi dau seama, la
începuturi, în vremea vânătorilor și culegătorilor, tradiția exprima niște
comportamente fără noimă, săvârșite fără vreun simbolism în ele, părând, mai
degrabă, niște apucături omenești deocheate decât un sistem complex de norme și
reguli de conduită. În prezent, tradițiile sunt mult mai rafinate, îmbogățite cu noi
elemente și noi semnificații, poartă în ele și exprimă cultura națiunii așa cum o
înțeleg oamenii, chiar dacă poate, unele tradiții și-au pierdut demult tâlcul original.
De la urlete și schelăituri am trecut la oficializări de nunți, oaspeții sunt întâlniți cu
pâine și sare, cu un pahar de vin, ascultăm colinde și împărțim daruri de Crăciun și
Anul Nou. Oricât de mult vom lustrui tradițiile, încercând să le dăm o formă
civilizată, să punem în ele înțelesuri noi, acestea rămân a fi niște comportamente
deviante căci, omul poate, în lipsa tradițiilor, să trăiască nestingherit. E drept,
aflându-se într-o stare slobodă de moravuri, ființa umană va fi ușor asemuită cu un
animal din categoria cărora, de altfel, face parte. Deci, acest comportament
deviant, numit generic tradiție, a pus omul deasupra altor reprezentanți din grupul
mamiferelor. Repetările continue, îmbunătățite consecvent, modelarea conduitei
umană, plăsmuirea altor reguli și sisteme de norme convenționale l-au ajutat pe om
să depășească condiția de eucariotă, dacă nu extrem de mult în plan biologic, cel
puțin în aspect cultural și artistic. Trupul nostru a luat ființă din același material
care este în trupul altor animale, dar nu mai cunoaștem în lumea vizibilă organism
viu altul decât omul care a făcut din deprinderile sale zilnice o întreagă cultură,
chiar o civilizație. Așadar, tradițiile au fost arma noastră în lupta cu alte
necuvântătoare pentru stăpânirea pământurilor. Nu e vorba că noi am fi unicii care
repetăm anumite comportamente. Găsim obiceiul de a repeta în timp anumite
purtări la alte viețuitoare, dar ele, mărginite fiind în gândire, nu au priceperea pe
care oamenii au dobândit-o. Nu le dau o semnificație simbolistică și nu formează o
cultură prin care să se identifice. Cred, alte animale folosesc instinctul firesc,
natural atunci când se comportă caraghios, repetând această conduită într-o
perioadă mare de timp, fără a înțelege cu adevărat sensul năravului săvârșit.
Lipsește conștiința. Pe de altă parte, noi oamenii, tot în așa mod am căptat
tradițiile, prin repetare îndelungată a anumitor comportamente care, la început, nu
aveau nici o semnificație. Deci, gândesc, alte viețuitoare poate tot au o anumită
înțelegere simbolistică a comportamentului lor, făcând din varii reflexe pe care le
manifestă un obicei.
Cultura însăși a pornit din tradiția omului de a cerceta lumea înconjurătoare. Toate
cunoștințele adunate astăzi au fost dobândite, într-un fel sau altul, urmare a
obiceiul omului de a căuta explicații despre existență. Științele sunt procedee
umane de a acumula, analiza și descifra informațiile despre natură, aceste procedee
au fost repetate din timpurile vechi până în prezent. Ele nu pot fi oprite, căci natura
însăși, este atât de misterioasă că savanții trebuie să repete obiceiurile de a acumula
informații în permanență. Or, mulțumindu-se cu lucrurile știute, vor considera
eronat munca lor ca fiind îndeplinită. Este o nesăbuință extremă a crede că știi
totul, când, de fapt, știi atât de puțin. Până la urmă, orice comportament al omului,
repetat în timp și transmis altor generații constituie o tradiție, cu semnificație
concretă sau denaturată. Deci, sper că savanții noștri vor continua moravul celor
dinaintea lor și, cu o meticulozitate desăvârșită, vor pătrunde în continuare în
tainele Universului.
Îmi dau seama, unele tradiții sunt caraghioase, în special cele care au un pronunțat
caracter religios, dar dezbăierarea de aceste obiceiuri duhovnicești nu este posibilă
cât timp lumea încă se închină idolilor.
Nu orice faptă repetată vreme îndelungată de către membrii unui popor poate fi
considerată tradiție. Cel puțin, nu oriunde, nu tot timpul. Acele comportamente
care, prin natura lor firescă, sunt indispensabile omului, adică sunt trebuincioase
indiferent dacă au sau nu vreo doză de simbolism în ele nu intră în categoria
tradițiilor. De aceea, noțiunea dată în dicționar referitoare la obicei ca fiind o
deprindere individuală obținută prin repetarea frecventă și îndelungată a aceleiași
acțiuni trebuie înțeleasă într-un sens restrâns dacă dorim să considerăm obiceiul
echivalent cu tradiția. Adică, dacă prin tradiție înțelegem obiceiurile cu elemente
cultural-artistice. Vestimentația în ziua de azi abundă în stiluri cât mai
extravagante. Îmbrăcămintea omului din antichitate se deosebește de cea pe care o
purtăm noi azi, în special în zonele din centrele urbane. Peste ani, lumea va
cunoaște alte și alte noi forme de vestimentație, adaptate relațiilor sociale din acele
vremuri. Cu toate astea, omul nu s-a născut îmbrăcat, nici încălțări nu avea.
Ascunderea trupului sub haine a constituit un proces firesc izvorât din necesitatea
individului de a se apăra împotriva capriciilor vremii, deci, chiar în considerațiunea
repetării procesiunii de a purta veșminte, cât și transmiterii acestui comportament
generațiilor viitoare, acoperirea trupului în țoale rezidă într-o inevitabilă necesitate,
dar nu în promovarea unei conduite pline de simbolism. Altfel spus, punând viața
ca prioritate, ființa umană a încercat să identifice cele mai bune căi pentru a se
apăra împotriva agenților externi, dornici să-l rănească, cum sunt vremea,
animalele sălbatice, alți indivizi. În acest sens, vestimentația nu poate fi
considerată prin ea însăși o tradiție. Chiar dacă, ulterior, anumite tipuri de veșminte
sunt folosite în ritualuri și alte feluri de solemnități, acestea accentuează nu rolul
hainelor, ci venerează anumite duhuri, concentrându-se pe chemarea unor spirite,
vestimentația fiind un element decorativ. Veșmintele, în felul lor, sunt necesare
omului pentru a-și proteja trupul, deci, obișnuința îmbrăcării constituie o
necesitate, iar tradițiile nu cunosc caracterul trebuinței indispensabile, adică, omul
poate înceta practicarea anumitor moravuri, fapt care, însă, nu va duce la dispariția
ființei umane ca atare, ea putând inventa alte obiceiuri. Dacă în cazul tradițiilor
omul, de multe ori, este mânat de un moft lăuntric sau de gura lumii să le respecte,
atunci, în cazul îmbrăcămintei, purtarea ei în repetate rânduri, din generație în
generație, are o menire social-utilă și de protecție. În accepțiunea celor expuse,
consider că anumite deprinderi, dacă acestea sunt necesare omului pentru
supraviețuire sau, în vreun fel, îl ajută în evoluție, respectivele comportamente ies
din categoria tradițiilor și trec în cea a nevoilor, a factorilor care impulsionează
condiția umană. Unele obișnuințe umane, chiar dacă, într-o anumită etapă de
dezvoltare, le atribuim rolul de moravuri, ele pot trece în deprinderi trebuincioase
ființei omenești. Căci, așa cum am menționat, limba a izvorât din obiceiul omului
de a repeta anumite sunete, ceea ce facilita comunicare între indivizi. Repetiția
îndelungată a sunetelor a dus la formarea cuvintelor, iar mai departe, a unui întreg
sistem de reguli și norme care guvernează limbajul contemporan. Totuși, în
prezent, limba nu o putem considera tradiție doar pe simplu motiv că oamenii
repetă cuvintele din vocabular și le transmit urmașilor, punând sens în cuvinte.
Limba a devenit un instrument trebuincios ființei umane în societatea
contemporană prin intermediul căruia își transmite și primește informația.
Așadar, pentru a nu fi înțeles greșit, reiterez că, acele comportamente deviante,
alcătuite din simbioza elementului cultural și simbolism, sub forma unor fapte
repetate vreme îndelungată, transmise generațiilor viitoare, dar care nu sunt
trebuincioase și indispensabile omului, formează tradițiile, obiceiurile unei
comunități prin care aceasta se identifică. Inițial, când ființa umană se distingea de
alte mamifere doar la înfățisare, dar în gândire egala priceperea unei broaște,
obiceiurile purtau forma unor deprinderi primitive care puteau însemna orice, dar
toată tradiția era redusă anume la aceste obișnuințe necivilizate din care, ulterior,
au apărut atâtea alte deprinderi, deja civilizate, ca științele, artele, limba, scrisul,
scuptura, etc. Căci, perfecționarea cere îmbunătățirea repetiției unei stări, astfel,
limba a evoluat anume datorită repetării îndelungate a graiului și ajustarea lui
pentru a se potrivi cu realitățile momentului în care trăiau indivizii. În timp, aceste
tradiții arhaice au devenit trebuincioase omului, respectiv, nu mai constituie
obiceiuri, ci au un rol de piloni pe care se formează societatea din prezent, însă,
alte obiceiuri, încărcate cu un profund caracter simbolist, fie religios, fie de altă
natură, dar în orice caz plăsmuit în cugetul uman și care au ajuns până la noi, pe
motiv că le lipsește caracterul trebuincios, omenirea putând să se lipsească de ele,
fără a pierde definiția civilizației, aceste obiceiuri continuă să rămână în categoria
tradițiilor, ca niște mofturi individuale sau colective.
Este necesar să remarc, tradițiile au un conținut cultural, format în cursul istoriei,
care păstrează identitatea unei comunități. Tradițiile, deși le-am numit
comportamente deviante, nu trebuie confundate cu deprinderile delicvente, or
ultimile, în fapt, atentează la valorile cultural-artistice. Dacă tradițiile țin, sub
aceeași umbrelă culturală, indiviziți legați prin obiceiuri menite să creeze o
identitate a comunității, atunci deprinderile delicvente nu poartă, în ele însele,
elementul cultural. Ele au o intenție particulară, individuală sau a unei colectivități
mici, de a ieși din spațiul cultural prin comiterea de fapte reprobabile lipsite de
încărcătură artistică. Năravurile delicvente duc la ruperea individului de
comunitatea în care normele și obiceiurile formează conșțiința identitară comună
pentru toți membrii ei, pe când, tradițiile adună pe toți cei care împărtășesc
aceleaiși deprinderi și credințe destinate dăinuirii neamului într-o singură unitate
cultural-artistică.
Fiindcă nu mi-am propus să tratez rolul tradiției în mod exhaustiv, voi opri aici cu
ideile mele. Un gând de pe urmă mai doresc să-l împărtășesc referitor la moravuri.
Tradițiile sunt parte integrantă a identității noastre culturale, respectarea lor poate,
într-o anumită măsură, este condiționată de necesitatea păstrării valorilor naționale
și, firesc, de continuarea existenței noastre ca nație, cu o cultură proprie, dar nu
împrumutată. Firește, nu există națiune care să aibă tradiții pure, lipsite de
elemente de extranietate, migrația făcând posibilă amestecarea atâtor culturi încât,
uneori, nu mai știm care sunt ale noastre. În orice caz, rămâne să decideți dacă
păstrați tradițiile, nu este un fapt dăunător, totuși, vă amintesc despre eroarea des
întâlnită, vociferată de unii pentru a-și susține afirmațiile. Apelul la tradiție, zis și
argumentum ad antiquitatem, constituie un fel de argument eronat despre o teză
considerată corectă doar pentru faptul că aceasta corespunde cu o oarecare tradiție
actuală sau din trecut. Altfel spus, o afirmație este corectă pentru că întotdeauna a
fost așa. Acest tip de raționament este greșit, or, un lucru, o ideie cât de vechi ar fi
ele nu pot fi acceptate automat corecte față de altele noi, fără nici o demonstrație.
De aceea, îndemnul meu este să cugetați atunci când aveți tentația de a cădea în
mrejele unor tradiții vechi sau noi, care pot știrbi din identitatea voastră culturală
decât să o perfecționeze. De asemenea, este o tâmpenie să considerați obiceiurile
națiunii voastre ca fiind mai civilizate decât tradițiile și moravurile altor nații.
Inteligența, năzuința în a pricepe această lume trebuie să fie dovada mândriei
voastre, nu obiceiurile. Până la urmă, toate obiceiurile constituie nu mai mult decât
niște născociri.

****
Nației noastre îi place tare
Să-i judece pe toți din jur,
Bărfește omul până el moare,
Asta-i tradiție ori un cusur?

**********************************************************************
 DESPRE POLITICĂ

Tovarăși cititori, repet și o voi mai face în continuare, caietul meu este o colecție
de reprezentări despre ceea ce pricep eu în raport cu lumea din jur. Da, există
tratate de politologie, studii complexe, teze, analiști și onaniști politici care au o
înțelegere mai profundă a conceptului de politică decât îl am eu. Mă bucur că
oamenii își dedică viața lor studiului amănunțit în diverse domenii. Din truda lor ne
facem o închipuire despre lucrurile din împrejur și, pentru aceasta, le mulțumesc,
îndemnându-i să continue eforturile atât în mod individual, cât și în colectiv în
scopul deslușirii rostului lucrurilor. Îmi dau bine seama, limita priceperii mele
despre lume mă va împiedica să-mi exprim gândul format în privința celor care
există din toate perspectivele posibile. E drept, interpretările mele pot fi în
dezacord cu tezele științifice, cu reprezentările altora despre politică, dar aceste
priceperi sunt în mine, în cugetul meu și, este firesc, să le dau slobozire în exterior
potrivit cu nivelul înțelegerii mele. Natura mi-a oferit libertatea vorbirii, îmi rezerv
dreptul să fac uz de acest dar.
Politica este, cred eu, cea mai mârșavă dintre invențiile pe care le-a putut scoate
omul din cutiuța cerebrală. Nu cunosc precis dacă și care a fost scopul inițial al
orânduirilor politice arhaice, primitive, dar îmi pot imagina, fără a cerceta
manualele despre politică, că această activitate n-a fost gândită de o întreagă
comunitate de indivizi, ci mai curând a pornit din voința lăuntrică a unora să-i
domine pe ceilalți. Doar gândiți-vă, dacă ar fi fost o idee zămislită de toți membrii
unei colectivități, cine dintre aceștia era gata să se supună orbește semenului său
întru totul, când toți ei se aflau într-o stare de egalitate? Azi, când evoluția a atins
inclusiv domeniul politic, cunoaștem diverse forme de guvernământ prin care
politicienii, autointitulându-se cu acest nume, își promovează viziunile în fața
poporului cerându-i celui din urmă să îi susțină în lupta pentru putere. Dar atunci,
încă la primele manifestări ale politicii, nu gândesc că indivizii s-au strâns în
discuții pentru a pune pe unul sau câțiva dintre ai lor cârmuitori peste trib. Sigur,
orice ipoteză poate fi supusă criticii, nu îmi e frică de asta. Criticați-mi gândurile,
decât să mă judecați pentru tăcere. Nu mă supăr dacă sunt criticat, mă supăr dacă
critica este superficială.
Cel mai probabil, formarea politicii ca o activitate de luare a deciziilor în cadrul
comunităților, activitate rezervată doar unor membri aleși, numiți sau
autoproclamați a fost determinată de lipsa de inteligență din partea indivizilor care
trăiau în colectivitate, aceștia fiind manevrați de ortacii lor mai abili. Vreau să spun
că, între ei, unii, mai pricepuți, cu un caracter viclean, folosind diverse metode
manipulatorii, cu abilități oratorice peste media semenilor le-au introdus în capul
celorlalți ideea de a supune puterea individuală unei puteri generale care
guvernează asupra lor. Dar fiindcă puterea generală nu poate guverna prin ea
însăși, atunci, ortacii cei vicleni, s-au propus pe dânșii reprezentanții delegați prin
care puterea generală va fi exercitată peste colectivitate, poate, cu invocarea unor
spirite divine care să îi arate niște îngeri coborâtori din ceruri.
Nu este exclusă ipoteza utilizării forței fizice pentru a pune stăpânire peste un trib,
un grup de indivizi, o colectivitate, dar această metodă are un efect de scurtă
durată, fiindcă după un anumit interval de timp, oamenii, adunându-și forțele, pot
începe o răscoală care să ducă la răstunarea „guvernaților” de pe tronul puterii.
Alungându-i pe cârmuitori, grupul răzvrătiților poate cădea el însuși în ispită și,
uitând care a fost scopul răscoalei, în loc să revină la stare ordinară de colectivitate
naturală sau indivizi liberi, vor dori să stăpânească dânșii asupra tovarășilor.
Bătăliile acestea între triburi pentru a domina peste colectivități consider ca fiind
una dintre circumstanțele care au dus la formarea politicii ca activitate de luare a
deciziilor într-o comunitate.
În opinia mea, oricare ar fi cea mai aproape de adevăr versiune privind apariția
politicii, această activitate a apărut dintr-o poftă egoistă de a pune stăpânire peste
indivizi, controlându-i și, după caz, chemându-i să îndeplinească anumite ordine
date de către reprezentanții aflați pe tron. În starea lor naturală, firească oamenii
sunt liberi să decidă după bunul plac organizarea vieții, ei aflându-se pe poziții
egale, adică fiecare face ce-i stă în putere fără a cere sau a fi chemat să solicite
încuviințarea din partea altcuiva. Filosoful englez Thomas Hobbes, în descrierea
ideilor despre stat, utilizează sintagma „starea naturală”. Într-o astfel de stare
oamenii sunt egali și se conduc fiecare conform cu interese și nevoile proprii.
Egoist din fire, individul năzuiește să obțină cât mai multe beneficii și să evite
durerea. Astfel, nefiind legat de vreun principiu moral, normă juridică pe care
trebuie să o respecte, trăind într-o libertate naturală, acesta consideră că are dreptul
la orice, inclusiv să ia viața altuia. Aflat în stare naturală, omul este prins în
conflicte constante, devine impotent în a trăi armonios cu ceilalți și nu reușește să
se protejze pe el însuși de primejdiile din jur. O asemenea stare, Hobbes a redat-o
prin fraza bellum omnium contra omnes, adică războiul tuturor contra tuturor,
folosită în Levianthan și De Cive (în această lucrare fraza este scrisă în limba
latină). În viziunea filosofului englez, oamenii, pentru a-și asigura securitatea,
siguranța personală renunță la drepturile lor în favoarea statului, ultimul având
dreptul să dicteze orânduirea socială, ceea ce filosoful numește contractualism.
Prin crearea statului, oamenii ar încerca să iasă din starea de război a tuturor
împotriva tuturor. În caz contrar, dacă oamenii se vor ghida doar de interesele
private, ei nu pot spera să aibă protecție împotriva unui inamic comun și împotriva
nedreptății.
Teoria contractului social, enunțată de Hobbes, dar și de alți autori este
reprezentarea lor privind formarea politicii și statului. Această teorie, la fel ca
oricare altă teză, poate fi supusă unei judecăți externe, căci, nimeni nu poate fi ferit
de critică, chiar dacă ar fi Dumnezeu. În acest manual de interpretațiuni nu îmi
propun să comentez ce au gândit alții. Aici îmi expun părerea mea despre lucruri în
acord cu priceperea proprie.
Politica este o invenție, nimic mai mult. Îi putem atribui diferite caracteristici, scrie
teze, tratate, studia la facultăți. Puterea politică nu are o înfățișare concretă, ea
existând doar în conșiința oamenilor. Adică, în lipsa unei minți care să conceapă
politica, aceasta dispare. Ceea ce numin guvernare, putere politică constituie o
închipuire a indivizilor despre acest fenomen născocit. Când abia am apărut pe
lume, nu cunoșteam conceptul de putere politică, acesta fiind achiziționat de mine
pe parcursul înaintării în vârstă. Acasă, în mahala, la școală, la televizor, în
materiale informative, în discuțiile cu amicii și la locul de muncă, treptat, în
cugetul meu a pătrus un cumul de informații despre ceea ce este politica, cel puțin,
conform reprezentărilor pe care le aveau ceilalți. Din care considerent, în a cărui
temei ceilalți vorbeau despre politică și de ce au făcut cunoscut acest concept mie,
pot doar presupune.
Am menționat anterior despre tradiții, adică acele deprinderi repetate în timp,
transmise de la o generație la alta și care alcătuiesc fondul cultural-artistic identitar
al unei comunități. Părerea mea este că, politica, de asemenea, a mers pe calea
tradiției, iar ulterior, fiind obligatorie și, pe alocuri, utilă colectivității, aceasta a
fost ridicată la nivelul de orânduire socială. Or, nu îmi pot închipui că, aflându-se
într-o stare de libertate naturală, oamenii, dintr-o dată s-au lăsat de propriile
libertăți firești cedându-le de bună voie unui suveran chiar dacă acesta le oferea
siguranța și armonia socială.
Nu a existat o înțelegere a colectivității, puterea politică a fost impusă sau
introdusă în mod fraudulos și manipulator în conștiința oamenilor. Inițial, pentru a
nu reteza brusc din libertatea individului și pentru a-l împăca cu noua lui condiție
de supus al suveranului puterea politică, probabil, semăna cu un ritual în care se
adunau inițiatorii, oficializau anumite solemnități, cuvântau, cântau și făceau tot
felul de scamatorii prin care manevrau cugetul celor din jur. Riturile, fiind repetate
atât de des, deveneau model de orânduire socială. Probabil, în cadrul acestor rituri
se venerau divinități, se invoca pericolul care îi paște pe oameni în caz de
nesupunere față de ființa absolută, se vorbea despre păcat și despre calea de
izbăvire. Și care credeți că era acea cale de izbăvire? Exact. Supunerea unui zeu
atotputernic în toate și în tot. Această cale a fost folosită de grupuri de indivizi
pentru a băga în mintea omului ideea de supunere. E drept, fiindcă omul liber ar fi
greu de îngenunchiat în fața unui semen, acesta din urmă a făcut uz de demagogie,
invocând spirite supranaturale și vorbind despre zeități care i-au transmis lui
învățăminte, iar el, fiind alesul, ceilalți trebuie să i se supună. Fiindcă un om lipsit
de educație este ușor de manipulat, indivizii cu mintea scurtă au dat crezare
minciunilor demagogilor, s-au supus în fața semenilor. Această tradiție a fost
repetată, modelată, ajustată noilor realități, demagogii continuând să inventeze noi
metode de manipulare pentru a putea păstra puterea politică în mâinile lor.
Îmi dau seama, un individ, lăsat în starea lui naturală, este supus unui risc major
față de pericolele din jur, ca vremea incertă, bolile, foametea, schimbările
climaterice, agresiunea altor animale. Pe când, în cadrul statului, acesta are șansa
să ceară și să primească protecție din partea suveranului în schimbul supunerii față
de monarh.
Totuși, mă întreb, poate individul refuza cedarea libertăților sale statului? În chip
natural, această opțiune stă la dispoziția individului, însă, în societățile
contemporane, politica s-a dezvoltat într-o mașină de control și suprimare a voinței
individuale, fără nici o limită. Toate drepturile naturale sunt ținute în evidență de
către stat. Suveranul dictează cum trebuie și ce trebuie să facă individul în cadrul
comunității. Suveranul, folosind puterea politică, și-a arogat dreptul de a pedepsi
pe cei neascultători. Suveranul nu oferă opțiunea nesupunerii în fața lui, ba din
contra, veghează ca fiecare individ să asculte întocmai de voința monarhului.
Atunci, mă întreb eu, chiar au dorit oamenii să fie supuși unei asemenea puteri
politice? Scoși în mod fraudulos din starea de libertate naturală, acestora le-a fost
refuzată opțiunea întoarcerii la glie, în tărâmul firesc al lucrurilor. Beneficiile
oferite de suveran pot fi obținute în afara comunității statale, deși, cu riscuri mai
mari. Un leac pentru tămăduirea bolii omul îl poate născoci, o armă pentru apărare
își poate construi singur, precum și hrană își poate dobândi, căci, până la urmă, cât
îi trebuie omului să supraviețuiască, decât hrană și apă? Celelalte sunt mofturi.
Nu spun că statul, puterea politică, numindu-le generic politică sunt lucruri care
dăunează societății umane și că ar trebui să ne debarasăm de ele fără nici o
reținere. Doar amintesc că, orânduirea socială formată în interiorul statului,
constituie numai una din formele de așezare a indivizilor, organizați după un
anumit model social. Acestă orânduire nu poate fi unica. Căutând, experimentând,
poate vom găsi alte modele mai potrivite pentru organizarea vieții individului și,
după caz, a comunității.
Politica se întreține din închipuirea oamenilor. Dânșii, își imaginează existența
unei forțe superioare care stă deasupra lor, căreia i se supun cum s-ar supune unui
titan. Într-o anumită măsură, certitudinea existenței puterii politice este echivalentă
cu încrederea în puterea unei zeități. Or, ambele sunt produsul imaginației omului,
nu au ființă în afara cortextului cerebral și, doar pentru simplu fapt că omul crede
în una sau în ambele aceste concepte, dânsele ne par reale. Politica a luat ființare în
sânul religiei, iar la etapa incipientă, avea forma unui obicei. Inițial, popii și tot
felul de proroci amăgind pe semenii lor, le-au cerut supușenie în fața zeului absolut
care este creatorul tuturor lucrurilor. Pe pământ, Domnul își exercita puterea prin
intermediul lor, a prelaților, dar mai apoi, când au prins la curaj, o parte din cei
care jucau rolul de reprezentanți ai puterii dumnezeiești, s-au separat de biserică,
atribuindu-și lor postura de cărmuitor și domnind de sine stătător peste plebe. În
acest fel, politica și-a consolidat poziția în fața religiei, împingând-o pe un loc
secundar pe aceasta din urmă. Cu toate acestea, politica a folosit religia pentru ași
consolida forța peste mulțimea de oameni. Acum, nu Creatorul, ci, el omul,
devenea zeitatea cu drepturi absolute peste popoare.
Insist, cât am încerca noi să oferim definiții sofisticate noțiunii de politică, să o
comentăm pe la televizor și în presă, să vorbim în cârciume și acasă, acest concept
este doar o născocire. Pentru a spori autoritatea puterii politice au fost inventate
semne distinctive care să amintească despre caracterul unic și absolut al acesteia.
Drapelul, imnul, sceptrul, cărțile domnești, uniformele și titulaturile, rangurile au
devenit simboluri statale. Aceleași procedee au fost utilizate de fețele bisericești în
dorința lor de a manipula mințile enoriașilor, folosindu-se de simbolorile religioase
pentru a da o semnificație sacră curentului regilios pe care îl promovează, ca
icoanele, crucea, veșmintele sofisticate poleite, candela, inelul Pescarului,
mandala, etc.
Persoana juridică, ca orice altă organizație, reprezintă o ficțiune întemeiată pe
ideea existenței unei entități care poate participa în raporturile juridice. Doar
închipuirea omului despre acea organizație dă viață entității, iar dacă nimeni nu
crede în existența ei, dânsa nu există. În așa fel tratez eu conceptul de politică, acea
activitate decizională luată de suveran în cadrul statului. Este o închipuire a
oamenilor despre o idee pe care o acceptă ca reală, necătând la faptul că lipsa
închipuirii despre ideea puterii politice are ca efect destrămarea în totalitate a
politicii însăși.
Findcă pare că trăncănesc fără noimă, voi da un exemplu concludent. Nu o fac
pentru a vă convinge în absoluta mea dreptate privind conceptul de politică, ci
pentru că îmi doresc să fiu înțeles potrivit cu propria mea pricepere despre felul
cum se manifestă politica. Dacă aveți alte reprezentări privind conceptul puterii
politice, este o circumstanță îmbucurătoare, căci din mai multe opinii se poate
închega o concluzie proximă adevărului. Exemplul meu este foarte simplu și ușor
de realizat în practică, chiar poate fi verificat fără mari eforturi. Dacă un tovarăș al
vostru, o rudă, un vecin ar cere să îl ascultați în felul în care voința lui ar fi
obligatorie pentru voi, ați fi dispuși să vă supuneți cerinței oricăruia dintre cei
enumerați mai sus? Sunteți gata să cedați libertățile proprii tovarășului vostru ca
acesta din urmă să aibă dreptul absolut de a stabili reguli și norme de conduită
pentru voi? În schimb, el vă oferă protecție, cel puțin, la nivel declarativ. Bănuiesc
eu că nimeni sau aproape nimeni nu ar accepta o asemenea tocmeală. Și atunci,
iarăși vă întreb, de ce voi vă supuneți tovarășului vostru în momentul când acesta
ocupă o funcție publică? În postura de președinte, deputat, comandant ori în altă
poziție decizională tovarășul își arogă dreptul să emită decizii care sunt obligatorii,
care nu au caracter opțional. Ce s-a schimbat? Oare nu este același om, același
amic pe care îl cunoșteați cândva? De ce acceptați să executați hotărârile omului
politic, dar nu a prietenului, în considerațiunea când aceste două calități sunt
întrunite în aceeași persoană. Din care raționamente apare această disociere de voi
înșivă, încât într-o situație refuzați supunerea, iar în alta acceptați? Nu cunosc
explicația pe care o aveți, dar, judecând în limita priceperii mele, consider că
fundamentul acestei ciudățenii este în cugetul propriu. Tovarășul îl închipuiți ca pe
un amic, egal cu voi, deci, nu vă stă în fire să-l faceți stăpân peste destinul vostru,
pe când, același tovarăș, ajuns om politic, îl închipuiți ca stând pe o treaptă
superioară, ca având acea „putere politică” prin care își permite să hotărască peste
ceilalți. În realitate, este același individ, doar percepția voastră despre dânsul l-a
scos din cercul în care vă aflați și l-a pus într-un foișor de unde dictează.
Frica de pedeapsă este un stimul puternic care îl face pe individul dotat cu libertăți
naturale să se supune docil suveranului, dar această frică este imaginară, în sensul
în care toată puterea politică se clădește pe închipuirea oamenilor despre existența
ei, respectiv, orice pedeapsă vine nu de la o pretinsă putere politică, ci concret de la
anumiți oameni politici, dornici să se mențină la putere, căci politica nu poate
pedepsi prin ea însăși. Oamenii politici au inventat măsuri de reprimare folosite în
raport cu cei care se răzvrătesc. Răzvrătiții sunt indivizii care nu consimt să își
imagineze statul, politica în felul în care însăși statul cere să fie imaginat.
La nivel declarativ, politica urmărește scopul guvernării unei comunități, unui stat
asigurându-se realizarea binelui comun tuturor membrilor colectivității în cauză.
Necătând la caracterul iluzoriu pe care îl are, politica este trebuincioasă societății
civilizate, or în lipsa unei organizări, fără existența autorității statale care să
vegheze asupra modului în care oamenii își realizează drepturile și libertăți
naturale, dar și cele juridice, indivizii vor reveni la starea naturală din care au fost
luați. Conflictele interpersonale și, eventual, luptele de grup vor fi noua orânduire.
Nu cunosc ce-și dorește fiecare individ în parte, ce și-au dorit înaintașii noștri și
care vor fi aspirațiile posterității în privința modului de organizare a societății, dar,
până la identificarea unui model mai performant decât politica actuală, menit să
revigoreze, să impulsioneze, să învioreze starea națiunilor sunt nevoit să accept
traiul într-o societate de felul celor existente decât să ne coborâm pe treapta
evoluției la stadiul omului sălbatic. Nu e vorba că-mi doresc să stau sub jugul
suveranului, prefer libertatea în fața oricărei închisori sociale, însă, înțeleg foarte
bine, cât timp nu am născocit o altă cale de a-mi organiza viața, trebuie să joc în
felul voit de monarh. Oricum, asta nu mă va opri să-mi caut rostul. Suveranul
poate fi un inconvenient în drumul pe care merg, dar nu voi cuteza să îl înfrunt
dacă îmi va sta cale.
Nu mă îngrijorează politica, cât mă îngrijorează politicienii. Aceștia, căpătând
puterea politică în mâinile lor, de cele mai multe ori o folosesc în detrimentului
scopului primordial, adică facerea binelui comun, obștesc. Iată cusurul politicii -
omul politic. Acesta, avid de putere, e gata să rupă în bucăți pe oricine
intenționează să îl scoată de pe tron. Dacă cu adevărat ar servi comunității, nu ar fi
atâția nemulțumiți dornici să îi chelfănească ori, chiar să-i extermine pe politicieni.
Actorii consacrați în domeniul cinematografiei sunt artiști profesioniști cărora le
este caracteristică prefăcătoria, în comparație cu politicienii care, nejustificat, au
adoptat prefăcătoria ca model de discurs politic și comunicativ cu oamenii. Aceștia
știu foarte bine să joace rolul de milostivi, dar încă acolo, când fac promisiuni
poporului, ei au în cuget gânduri necurate, iar odată ajunși la cârma țării își dau
frâu liber și scot toată mocirla care zăcea în trupul lor, revărsând-o într-un mod
abominabil peste nație.
Este o mare tâmpenie să oferi altuia dreptul asupra propriului destin, sperând la
îmbunătățirea condiției tale umane, dar oare nu asta facem noi în cadrul alegerilor?
Dacă chintesența democrației reprezintă dreptul poporului de a-și alege suveranul,
atunci suveranul nu trebuie să hotărască în treburile publice decât în acord cu
voința demosului. Nu mă voi expune în privința formelor de guvernământ, nu asta
este intenția mea, dar am dreptul să mă întreb dacă sunt eu în deplinătatea
facultăților mintale atunci când mă duc la vot, aleg pe unul dintre candidați la
funcția de deputat, iar mai apoi aștept să trăiesc într-o țară cu lapte și miere.
Deputatul, pe care îl aleg, nici măcar nu știe despre existența mea și, poate,
niciodată nu va afla. Lui nu-i pasă cine îs eu, contează doar votul, iar după? După
potopul. Trebuie să înțelegem că politicienii, adunându-se pentru a decide în
privința treburilor statului, în primul rând vor avea grijă ca deciziile luate să nu
afecteze propriile lor interese. Stabilind că se află în siguranță, dânșii vor consimte
doar atunci să primească sau nu o anumită hotărâre, lege sau oricare altă normă
când oricare dintre ele vor aduce avantaje politicienilor sau, cel puțin, nu vor dăuna
în nici un fel. Așa cum este de așteptat, interesele politicienilor nu se potrivesc
întocmai cu țelul absolut pentru care există statul, facerea binelui comun. Iar teama
mea este că politica, în forma în care există la moment, nu va aduce niciodată
satisfacția cuvenită tuturor membrilor comunității căci în deciziile politicienilor
primează, întotdeauna, interesul propriu opus interesului public.
În opinia mea, individul care intră în politică trebuie să fie mânat de o forță
lăuntrică pură, neviciată, nealterată și îndreptată înspre realizarea continuă a
treburilor publice prin luarea unor decizii chibzuite, discutate în prealabil cu nația,
care să ducă la satisfacerea intereselor comune ale membrilor societății. El nu
trebuie să nesocotească voința oamenilor, or, dânsul nu este stăpân peste viața lor,
ci anume voința oamenilor este cea pe care se clădește întreaga structură statală,
deci el are obligația să cerceteze ce gândește lumea despre o decizie curentă sau
viitoare, iar dacă este cazul, în treburi mai importante, să nu hotărască în nici un fel
dacă nu are consimțământul poporului în chestiunea respectivă. Suveranul nu
există decât prin voia poporului, în închipuirea și supușenia orbească a plebei.
Căci, mă întreb eu, dacă politica nu aduce satisfacție, iar fiecare scrutin electoral
demonstreză încă o dată incapacitatea politicii de a mă bucura, poate nu am nevoie
de politicieni? Dânșii, având în mâinile lor așa numita putere politică, o mânuiesc
conform cu priceperea pe care o au, deci, felul cum eu am reprezentarea despre
societate va fi diferit de modul cum înțeleg dânșii orânduirea statală.
Politicienii, prin vorba și ideologia promovată, împrăștie vrajbă între oameni.
Mulți amici, chiar rude se ceartă din cauza viziunilor politice diferite, dar nu pe
motiv că au ei teze politice consolidate, ci fiindcă preferă un anumit politician.
Deși, cearta fără noimă ar trebui înlocuită cu discuții orientate spre identificarea
soluțiilor de îmbunătățire a condițiilor de trai, lumea este mai preocupată cu
scandalurile politice. Pentru a crește nivelul de zâzanie între oameni, politicienii
folosesc intrumente de manipulare, în special uneltele mass-mediei. Astfel, deseori
observăm în presa scrisă, online, televizată, radio mesaje politice axate pe o
anumită chestiune, care poartă caracter național sau ideologic pronunțat. Aceste
mesaje sunt adresate, cu precădere, unei anumite părți a populației, încercând să
trezească în cugetul uman dorințele lăuntrice și năzuințele particulare contrapuse
celor a altei părți din societate. În esență, nici un mesaj nu ajută la crearea binelui
comun, acestea fiind niște palavre psihologice menite să răspândească propagandă
politică și, respectiv, să aducă capital politic anumitor indivizi. Ceea ce trebuie
omul să înțelegă este dacă propriile sale viziuni, chiar dacă sunt în contradicție cu
politica generală a societății, pot fi manifestate în cadrul comunității din care face
parte. Nu vorbesc despre viziuni dăunătoare, nefolositoare celorlalți, ci anumite
păreri consolidate și care vin în beneficiul altora, cât și în favoarea proprie. Statul,
în mod special politicienii, trebuie să creeze condiții ca fiecare individ să-și poată
manifesta liber și în condiții similare cu alții priceperea pe care o are, iar orice
limitare a acestei priceperi să aibă izvorul în dorința statului de a limita atingerea
drepturilor și libertăților altora fără o justificare rezonabilă. Omul, în chip natural,
este liber, deci statul nu trebuie să ia această libertate și s-o mototolească conform
bunului plac. Orice restricție trebuie fundamentată pe necesitatea protejării
libertății altora.
Așa cum am menționat, politica este o invenție. Existența puterii politice se
bazează exclusiv pe imaginația individului. Lovitura dată cu un pumn este
resimțită în corpul nostru ca o durere de intensitate medie sau mare, aceată durere
fiind sesizabilă indubitabil. Pe când, lovitura dată de puterea politică este sesizată
doar prin cugetul uman. Și alte animale, probabil, au o anumită organizare a
modului de trai, însă, în cazul lor, cel care determină această organizare este, cu
precădere, instinctul, nu intelectul. În schimb omul, fiind înzestrat cu rațiune, a
gândit și a pus în aplicare o forță, numită puterea politică care, neavând ființare
prin ea însăși, totuși, este de o aptitudine și capacitate mult mai mare decât orice
altă putere fizică. Numai omul s-a ridicat stăpân peste ceilalți oameni, obligându-i
să-l servească pe durata mandatului și, totodată, să muncească și să adopte
comportamentul pe care el îl decide. În consecință, imaginația este mai puternică
decât forța mușchilor. E drept, pe termen foarte scurt, forța fizică poate opune
rezistență și, respectiv, poate învinge orice formă politică, ideologie, curent și teză
privind puterea politică, dar, cu timpul, energia care impulsionează forța fizică
scade în intensitate, fie întâlnește o forță fizică de nivel similar sau chiar mai mare,
ceea ce poate constituie un obstacol în calea victoriei. Însă, puterea politică
folosește alte instrumente, aceasta nu are nevoie de antrenamente fizice epuizante,
ci se hrănește din cugetul uman. Vitalitatea puterii politice este bazată anume pe
manevrarea minții individului și mai puțin se focusează pe trăsăturile fizice ale
acestuia. Un prichindel are șanse infirme să învingă un luptător de arte marțiale,
deși, ambii se supun acelorași reguli de joc. Totuși, când prichindelul obține
puterea politică, acesta poate învinge nu un singur luptător, ci pe toți ei luați
împreună. Chiar mai mult, prichindelul poate stăpâni o țară întreagă. Așadar,
puterea politică este forța izvorâtă din cugetul uman și care se hrănește din
închipuirea omului. Spre deosebire de alte forțe care există în natură, inclusiv
gravitațională, forța politică se supune omului, acesta fiind arbitrul care o
organizează și o dirijează. Tovarăși, vă îndemn să fiți cumpătați în ceea ce privește
înțelegerea politicii. Dacă identificați alte căi de organizare a vieții sociale, fără
politică, credeți-mă, acestea sunt de o mie de ori mai bune decât actuala stare a
națiunilor.
Gândurile mele privind politica se opresc aici, dar închipuirea despre ea va
continua în interiorul cugetului până la capătul vieții.
 ****
Până să ajungă deputat
Amicul des venea la mine.
Mă întreb ce s-a întâmplat?
După alegeri, deloc nu vine.

**********************************************************************

DESPRE SPAȚIUL COSMIC

Știu, omenirea a adunat foarte multe cunoștințe despre existența în care își duce
traiul. Chiar dacă aceste reprezentări pot fi supuse unei judecăți externe, pot fi
trecute prin sita îndoielii, ele constituie priceperea pe care omul și-a făcut-o despre
lumea înconjurătoare. Existe sumedenii de teorii și tot felul de explicații referitoare
la apariția Universului, formarea materiei, punctul de început a timpului, teze
privind crearea planetei Pământ. Sunt mulțumit, dar și întristat în același timp. Pe
de o parte, m-am născut în epoca marilor descoperiri despre cosmos. Oamenii de
știință și alți entuziaști au reușit să ofere lumii un model nou de reprezentare a
spațiului, aducând în acest sens dovezi greu de răsturnat. Ne-am dezbăierat, pe
alocuri, de tezele teologice, imaginare, fantasmagorice privind apariția
Universului, chiar dacă adepți ai creaționismului încă mai găsim rătăciți în lumea
mare. În prezent, metodele și procedeele științifice sunt cele prin care omul caută
să deslușească legitățile naturii. Pe de altă parte, tristețea mea este alimentată de
supoziția că toate sau cele mai multe dintre cunoștințele despre cosmos vor fi
anihilate de alte informații noi, dobândite cu ajutorul unor mecanisme, instrumente
mai performante, iar eu, la vremea respectivă, nu voi mai avea ființă pentru a le
putea afla. Ce lume va fi peste trei mii de ani încolo? Mi-aș dori să o pot simți, dar
natura va curma această voință punând capăt vieții mele. Cunoștințele omenirii
despre cosmos peste o anumită perioadă, fie un secol, un mileniu sau mai mult, vor
fi altele decât cele pe care le avem noi. Este firesc, evoluția tehnologică permite
acest lucru. Poate, prin comparație cu noi, cunoașterea pe care o vor avea urmașii
va fi asemenea celei pe care o are inteligența artificială față de omul din prezent.
Noi vom fi primitiv în raport cu înaintașii așa cum au fost strămoșii din epocile
anteritoare față de omul civilizat.
Spre deosebire de alte domenii unde omul își poate face o închipuire mai clară
despre rezultatele studiilor sale, în cazul cercetărilor și explorării Universului,
această îndeletnicire este extrem de misterioasă. Orice legitate descoperită despre
spațiul cosmic poate și, de multe ori, este completată sau înlocuită parțial sau în
întregime cu o alta nouă. Universul este un ocean nesecat de taine, iar omul, în
căutarea înțelesului vidului imens și incomensurabil, se îneacă continu în acestă
vastă întindere în care parcă nu ar exista un început și un sfârșit.
Informațiile pe care omul le are în prezent despre Univers sunt rodul muncii multor
minți. Acești diletanți, în baza experimentelor, observațiilor, cercetărilor teoretice
și a supozițiilor au reușit să ofere imaginea spațiului cosmic în felul în care o
cunoaștem astăzi. Trebuie, totuși, să notez că ființa umană a avut reprezentări
variate despre cosmos, în toate epocile în care a trăit. Fiecare om are o anumită
reprezentare în acord cu priceperea proprie. Cei care și-au scris cugetările privind
Universul au reușit să transmită ideile posterității, iar azi cunoaștem că încă în
antichitate, dar poate mai devreme, omul s-a preocupat de întrebări existențiale și
cosmice, chiar dacă cunoștințele pe care le aveau nu corespundeau întocmai cu
realitatea.
În gândirea mea stă ascunsă o hibă de care nu pot fugi. Acest neajuns a fost relatat
pe larg în lucrarea fundamentală Lumea ca voință și reprezentare, a filosofului
german Arthur Schopenhauer. Filosoful era de părere că oamenii înțeleg lumea
înconjurătoare, lumea obiectelor din spațiu și timp și legăturile cauzale între
acestea doar ca o reprezentare (Vorstellung), subordonată subiectul cunoașterii, nu
ca o lume considerată a exista în sine, autonomă în raport cu felul cum ea apare în
mintea subiectului. Prin urmare, cunoașterea lucrurilor este, mai degrabă,
cunoașterea unor fenomene în aparență decât cunoașterea lucrurilor în sine.
Această teză, în mod firesc, poate fi criticată, dar nu este locul să o fac aici, nici nu
am intenția. Eu, în fapt, susțin o atare concepție despre cunoaștere și, aplicând-o la
informațiile privind manifestarea Universului, spun că toate cele cunoscute până în
prezent referitoare la spațiul cosmic constituie reprezentările noastre omenești,
caracteristice ființei umane și nu pot fi considerate valabile pentru oricine, oricând,
oriunde.
Teoria Big Bang-ului este teza cea mai des folosită pentru explicarea modului în
care a apărut Universul, adică dintr-un punct, o sferă măruntă înăuntrul căreia
zăcea o cantitate imensă de energie, aceasta fiind numită stare de singularitate.
Ulterior, sfera a explodat și a împrăștiat energia ascunsă în ea într-un vid pe care
însăși la creat și îl crează încă, continuând să se reverse până în prezent. Cauza care
a generat explozia nu este cunoscută, cum nu este cunoscută nici orânduirea care a
existat înainte de momentul fulminației. Sigur, putem face supoziții pe care,
ulterior, să le confirmăm sau, după caz, să le infirmăm în baza cunoștințelor
obținute, dar, toate acestea vor constitui priceperile noastre firești. Cunoștințele
despre cosmos, oricât le-am perfecționa, vor rămâne la limita nivelului de
înțelegere pe care omul îl are în acord cu natura lui. Ceea ce pricep eu despre un
fenomen reprezintă modul în care mintea mea cuprinde sensul lucrului reprezentat,
dar nicidecum nu pot afirma că lucrul în sine are acele caracteristice în mod
natural, doar pentru că eu așa cred. Nici măcar oamenii între ei nu cad de acord în
multe privințe. Fiecare, făcând uz în mod grosolan de libertatea de exprimare
expune, de multe ori, opinii vădit aberante despre fenomenele din jur. Eu pot
respinge acele păreri, din varii motive, dar opinia altora este modul lor de
reprezentare a lucrurilor.
Cunoștințele noastre despre cosmos s-au schimbat. De multe ori o teză a fost
înlocuită cu una nouă, total opusă celei dintâi. Până la urmă, orice legitate a naturii
se manifestă prin sine, iar dacă omul își schimbă cunoașterea despre acea legitate,
aceasta este cauzată nu de faptul că lucrul, fenomenul observat a suferit modificări,
ceea ce este posibil, ci mai degrabă priceperea omului referitoare la acel lucru a
fost modificată. Gravitația nu a apărut atunci când omul și-a dat seama despre
existența ei. Fenomenul gravitațional a existat prin sine însuși pe toată durata
evoluției speciei umane, dar și până la apariția omului în forma în care îl
cunoaștem astăzi. Deci, priceperea pe care o are omul despre gravitație nu
influențează particularitățile acestui fenomen în nici un fel. În reprezentarea
omului, gravitația reprezintă interacțiunea fundamentală care provoacă atracția
reciprocă dintre toate lucrurile care au masă, dar însăși gravitația, nu cunoaște o
asemenea particularitate despre ea însăși. Poate, nici nu-i pasă.
Savantul englez Isaac Newton a formulat celebra lui Lege a atracției Universale în
considerațiunea căreia două corpuri punctiforme cu masa diferită se atrag reciproc
printr-o forță direct proporțională cu produsul masei lor și invers proproțională cu
pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de
greutate ale celor două corpuri. Acestă legitate, chiar dacă ar fi cea mai fidelă
dintre toate teoriile despre gravitație, constituie modul în care omul pricepe
interacțiunea dintre masă și fenomenul gravitațional. E drept, observațiile și
experimentele făcute de savanți pot confirma sau nega veridicitatea legității, dar,
repet, oricât de corecți vom fi în descrierea fenomenului, această cunoaștere este
cuprinsă în cugetul nostru, nu are o conștiință în sine pe care oricine o percepe în
același fel oriunde, oricând. În susținerea ideii mele adaug că, la câteva sute de ani
distanță, Legea newtoniană a fost înlocuită de o altă teorie, teoria relativității
generale a fizicianului Albert Einstein, acesta arătând asupra defectelor
absolutismului fenomenului gravitațional. Fizicianul a introdus conceptul de
relativitate, explicând că gravitația este o manifestare a spațiu-timpului curbat, dar
nu se datorează unei forței propagate între corpuri. În teoria relativității, energia și
impulsul distorsionează spațiul-timp din proximitatea lor, iar alte particule se
mișcă pe traiectorii determinate de geometria spațiu-timpului. Fiindcă nu-mi
propun să explic fenomenele în esența lor, ci să dau o opinie despre ele, încurajez
cititorii să cerceteze legitățile fizice în lucrările savanților și entuziaștilor care și-au
dedicat viața studiului cosmosului. În raport cu teoria relativității generalizate,
obiectele masive, cum este Soarele, deformează spațiul curbându-l în vecinătatea
lor. Această lege a fizicii a fost confirmată prin experimente și, firesc, nu voi
îndrăzni să o neg fără a aduce eu însumi alte teze argumentate.
Ceea ce am dorit să evidențiez a fost șubrezenia cunoștințelor chiar și în privința
celor mai puternice axiome. Părerea mea despre o legitate nu este egală cu starea în
care se află legitatea, ci reprezintă modul meu de a pricepe legitatea în cauză.
Întotdeauna se vor găsi alte explicații, alte concepții, alte opinii despre cosmos,
formulate în acord cu noi reprezentări obținute din cercetările și explorările
continue asupra vidului în care ne găsim. Însă, nici cel mai desăvârșit model care
să explice facerea lumii nu poate fi acceptat ca fiind cunoașterea absolută în
condițiile în care, modelul cosmic, este reprezentare omenească despre fenomen,
adică reprezentarea făcută de un observator.
Dacă există viață Univers, în alte puncte decât pe Pământ rămâne o întrebare
deschisă, totuși, ceea ce numim noi viață aici poate fi moarte în celelalte
dimensiuni cosmice. Lucrurile, așa cum sunt ele pe Terra, pot avea o natură total
diferită altundeva în Univers sau, dacă doriți, în alte universuri.
Extratereștii sunt ființe aflate în afara globului pământesc, asta dacă raportăm la
situația noastră, însă noi, de asemenea, suntem extratereștri pentru presupuse forme
de viață altundeva în vid. Un fel de ființe extraplanetare în raport cu băștinașii de
pe alte corpuri cerești. Omul, curios să cerceteze chestiunea vieții extraterestre, a
inventat o știință interdisciplinară cunoscută sub numele de astrobiologie. Savanții
care își dedică munca în acest domeniu au sarcina să răspundă la întrebarea des
vociferată de iubitorii de astronomie, dacă există sau nu viață în Univers, altundeva
decât pe Pământ. Înțeleg, nu am nici o dovadă științifică, însă consider că forme de
viață, poate diferite de felul cum le înțelegem noi, plutesc undeva în univers sau în
alte universuri. Dacă oxigenul este indispensabil omului, poate, altundeva,
carbonul reprezintă sursa dătătoare de viață. Natura nu are obligația să explice
omului legitățile în conformitate cu care acționează. Imposibilitatea omului de a
pricepe anumite lucruri nu constituie o meteahnă a naturii, ci este cusurul ființei
umane, aflată într-un stadiu de dezvoltare insuficient pentru a înțelge Universul în
mod obiectiv. Ceea ce considerăm noi minuni, acolo, în altă dimensiune cosmică
poate fi obiceiuri ordinare. Însă, ceea ce ne unește pe noi toți, planeta nostră, aștrii
din jur, asteroizii și cometele, Soarele, cel puțin în interiorul Universului
observabil este materia din care sunt create lucrurile. În trupul nostru găsim
elemente din care sunt făcute stelele, alte planete, asteroizii. Faptul că avem
conștiință nu trebuie să ne facă mai speciali decât condiția unui asteroid rătăcit în
vidul cosmic. Suntem creați din același aluat.
Oxigenul, carbonul, hidrogenul, azotul, calciul, fosforul și alte elemente chimice
într-o proporție diferită alcătuiesc trupul și mintea noastră. Aceste elemente există,
într-o formă de sine stătătoare sau combinată, în structurile din întregul Univers.
Deci, noi nu suntem o creație divină, suntem un aliaj de elemente care s-a creat din
propria cenușă. Ne-am zămislit din închegarea particulelor într-o singură unitate
primitivă care, treptat, prin deviații frecvente, a căpătat diverse forme, iar mai apoi,
s-a dezvoltat într-o ființă conștientă de sine însuși. Nu este exclus că acolo, undeva,
în vid, mai există asemenea fenomene din care vor ieși alte ființe asemănătoare
nouă. Civilizația umană viitoare are șanse să întâlnească comunități cosmice din
alte zone ale Universului.
Reprezentarea cosmosului în cugetul meu a apărut nu din senin, dintr-o
singularitate care ar fi explodat în mintea mea brusc, așa cum este descrisă evoluția
Universului. Cunoștințele despre spațiul cosmic au pătruns în cutia mea cerebrală
prin metoda observației și studiului cercetărilor astronomice. Adică, eu nu am avut
o reprezentare a cosmosului, nici măcar nu aveam închipuirea existenței vidului,
planetelor, asteroizilor, cometelor, stelelor și, poate, niciodată, pe durata vieții mele
nu aș fi gândit la viața extraterestră, la locul Terrei în spațiu, la existența altor
universuri dacă nu găseam lucrările cercetătorilor. Viața mea era limitată la
păscutul vacilor în câmp, activitate, totuși, aducătoare de folos familiei. Rătăcitul
cu amicii prin mahalale, scăldatul în iazuri, livrarea apei calului, grija ca acesta să
aibă ce mânca. Adică, activități obișnuite pentru omul de la sat.
Da, e drept că ar fi apărut, probabil, curiozitatea de a înțelege ce se petrece în
văzduh, în ceruri, totuși, majoritatea covârșitoare a omenirii este preocupată cu
îndeletniciri mediocre, ceea ce eram să fac eu însumi, fără a căuta în cer și-n stele.
Nu stabilitatea și împăcarea cu soarta ființei omenești de a trăi într-o lume
mediocră, ci nonconformismul, răzvrătirea lăuntrică revărsată față de obiceiurile
semenilor și separarea individului de orânduirea tradițională a comunității a făcut
omul să capete atâta informații referitoare la tainele Universului. În eventualitatea
în care, dânsul, omul ar fi trăit într-o stare de liniște sufletească, modest, fără
dorință de a cunoaște fenomenele naturii, cel mai probabil, astăzi, lumea încă
continua să locuiască în peșteri, culegând mure și vânând alte viețuitoare înrudite
cu noi. Pentru noi, oamenii, deviația a fost catalizatorul esențial care ne-a scos din
epoca sălbăticiei și ne-a plasat în lumea civilizată.
Atunci când priviți la bolta cerească amintiți-vă că aștrii sclipitori împrăștiați prin
spațiul cosmic poate, demult, au încetat să existe. Noi observăm nu obiectul în sine
atunci când ne uităm la cer, ci vedem lumina reflectată care s-a scurs prin vid,
milioane sau miliarde de ani, până să ajungă la noi. Distanțele dintre corpurile
cerești sunt extrem de mari, iar lumina, a cărei viteze constituie 299 792 458 metri
pe secundă, până să ajungă a fi observată de către noi călătorește vreme
îndelungată. De aceea, multe dintre stelele care strălucesc pe boltă, cel mai
probabil, sunt moarte, iar scânteia care mocnește acolo este lumina reflectată
călătoare prin neat. De altfel, omul nu este capabil să vadă lucrurile înconjurătoare,
ci vedea lumina reflectată în ele și care este transmisă în ochii noștri cu o anumită
lungime de undă, respectiv, obiectele apar în culori diferite, le vedem forma și
conținutul.
Priceperile noastre despre Univers le consider extrem de valoroase. Deși ne putem
lesne amăgi, aceste reprezentări a spațiului cosmic ne dau un răspuns oarecum
argumentat la întrebarea privind rolul ființei omenești în lume. Acum, înțelegem,
pe bună dreptate, în baza propriilor observații, cât de infirmi suntem în neant și, cel
mai esențial, că noi, ființele omenești nu avem vreo însemnătate în spațiu, nu
suntem nici centrul Universului, nici copiii vreunui zeu atotputernic și
atoateștiutor.
În continuare voi aminti despre principiul incertitudinii, formulat de către
fizicianul german Werner Heisenberg. Acest postulat susține că în privința unei
particule sau subparticule (spre exemplu: atom, moleculă, protoni, neutroni,
electroni) care aparține lumii atomice, nu se poate cunoaște atât poziția, cât și
viteza acesteia, existând posibilitatea de a stabili cu precizie viteza, rămânând
incertă poziția, ori viceversa. Astfel, un foton, care constituie particula elementară
a luminii, în interacțiunea lui cu un electron va modifica linia de deplasare a celui
de al doilea, cât și propria viteză de mișcare și traiectoria, în consecință orice
încercare de a măsura caracteristicile particulelor subatomice va duce la rezultate
exprimate în probabilități, decât în obținerea unor rezultate certe. În acest sens,
dacă la nivel atomic și subatomic, acolo unde oamenii de știință au făcut
măsurători extrem de precise pentru a determina legitățile cuantice ale particulelor,
există incertitudine privind informațiile obținute, atunci îndoiala devine normă în
cazul observațiilor făcute de oameni la nivel macro, acumulând informațiile prin
simțuri, fără o cercetare amănunțită.
Cosmosul este înțeles în felul în care omul îl pricepe, este părerea mea și o voi
susține până atunci când însăși priceperea mea v-a considera să renunțe la această
idee. Nu am în vedere cunoștințele mele proprii despre spațiul cosmic, ci, toate
informații privind Universul constituie reprezentările pe care însăși omul le-a făcut
și, în asemenea circumstanță, nu pot avea încredere absolută în veridicitatea
teoriilor astronomice.
O teorie care bântuie domeniul fizicii este teza efectului de observator conform
căreia simpla observare a unui fenomen ineluctabil îl schimbă. Imperfecțiunea
instrumentelor utilizate în cadrul procesului de observație, în timpul funcționării
lor, modifică starea sau creează o imagine denaturată a fenomenului observat. Spre
exemplu, pentru a fi vizibile, anumite obiecte neluminoase trebuie lovite de lumină
necesară pentru a reflecta unda luminoasă spre noi, astfel, aceste obiecte devin
observabile, ca efect cuanta de lumină, denumită generic foton, va intra în
interacțiunea cu electronul din obiectul spre care se îndreaptă, în consecință
poziția, viteza electronului va fi modificată. Această schimbare a fost imaginată în
experimentul cunoscut ca Pisica lui Schrödinger. În acest caiet nu-mi expun opinia
cu referire la orice, las cititorilor să caute explicațiile în profunzime privind
chestiunile de incertitudine tratate în manualele de fizică. Partea care mă
interesează și în legătură cu care am amintit aceste teorii este pentru a arăta, încă o
dată, că omul, în cercetarea și explorarea Universului, este suspus incertitudinii și,
cel mai probabil, informațiile acumulate constituie niște reprezentări
corespunzătoare cu felul în care el le pricepe, determinate de circumstanțele
particulare în care a efectuat observațiile. Măsurarea aceluiași obiect cu
instrumente diferite poate oferi câteva rezultate variate în număr egal cu numărul
de instrumente folosite. Această situație nu înseamnă că obiectul măsurat a suferit
modificări, chiar dacă o asemenea stare este firească lucrurilor, ci mai degrabă că
instrumentul utilizat pentru efectuarea măsurării a determinat rezultatele prin
influența exercitată în timpul efectuării cercetării. Observarea corpurilor cerești
prin intermediul telescopului este o practică obișnuită în ziele noastre. Prin internet
circulă diverse imagini surprinse de profesioniști și amatori care redau obiectele
aflate pe bolta cerească. Felul cum aceste imagini ne sunt prezentate nu constituie,
neapărat, fotografii reale, fidele a corpurilor văzute în ele. Oglinda concavă a
telescopului reflectă lumina pătrunsă în instrumentul optic și o transmite
observatorului în forma și conținutul perceput de om prin intermediul acestui
telescop. Dacă aceleași corpuri cerești, ar fi observate cu ajutorul altor instrumente,
probabil, le-am vedea într-o altă formă. Oare viețuitoarele de pe Terra, altele decât
omul, văd lumea din jur în același fel cum o vede ființa umană? Firește, nu.
Percepția lor este la alt nivel, chiar dacă similitudini există. Întotdeauna trebuie să
ne amintit că observatorul exercită asupra obiectului observat o influență, chiar
dacă aceasta este insignifiantă, iar în consecință, noi avem o înțelegere despre
lucrul observat din perspectiva noastră în baza măsurătorilor efectuate, dar nu
înțelegem obiectul în starea naturală, adică acea superpoziție când lucrul este așa
cum este independent de măsurătorile efectuate, instrumentele folosite și calitatea
observatorului.
Galaxiile, clusterele, nebuloasele, stelele, materia din care este creat cosmosul,
energia, planetele, asterozii și toate corpurile cerești alcătuiesc împreună
configurația Universului. Acestea formează neantul, îi determină întruchiparea și
se înfățișează prin ele însele. Particulele de hidrogen, heliu, oxigen par că nu dețin
reprezentări despre sine, în sensul că, în mod individual, acestea plutest haotic prin
vid fără a înțelege, ori fără a încerca să conștientizeze condiția de particulă. Totuși,
fiindcă Universul nu-i dator să ofere explicații, particulele s-au întâlnit, au
interacționat între ele, iar mai apoi, unindu-se, au format corpurile cerești
cunoscute nouă astăzi, inclusiv planeta Pământ. A fost o întâmplare ori o lucrare
divină? Este un plan născocit de o creatură impasibilă omul să o perceapă? Firește,
putem căuta răspunsuri, aduce argumente de orice fel, cu o încărcătură logică greu
de respins, dar adevărul nostru va fi întotdeauna umbrit de limitele condiției
umane. Cred, pentru a înțelege un fenomen în sine, trebuie să fim noi înșine acel
fenomen. Totuși, sper, omenirea niciodată nu va înceta să cerceteze și să exploreze
cosmosul.
În minte sălășluiește o patimă incomensurabilă de a afla rostul ivirii noastre,
chintensența Universului, răspunsuri la întrebarea dacă există alte civilizații
extraterestre, precum și dacă acest univers este unicul ori mai există alte
dimensiuni pe care noi, ființele omenești, nu suntem în stare să le pricepem. Poate,
eu însumi sunt reprezentarea altcuiva, altcineva sau a ceva, nu am ființă decât în
fantezia unui ceva, unui oarecare. Traiul pe Terra este liniștit comparativ cu viața
fulminantă în afara planetei noastre. Aici, pe Pământ sunt multe pericole care ne
pasc, ca intemperiile vremii, agresivitatea viețuitoarelor din jur, bolile, însă
acestora omul a reușit să le opună rezistență prin adaptarea traiului la realitățile în
care trăiește. Însă acolo, în spațiul extraterestru, mijloacele trebuiesc cu totul altele,
mult mai sofisticate și potrivite cu legitățile fizice existente. Deci, în căutarea și
descoperirea tainelor Universului omul trebuie nu doar să aibă dorința de a-și
dedica viața studiului spațiului cosmic, ci, de fiecare dacă când va fi cazul, trebuie
să adopte un comportament potrivit cu firea lucrurilor în cosmos pentru a reuși să
pătrundă în miezul acestora. Cu alte cuvinte, dacă Universul l-am vedea ca pe un
dușman împotriva căruia ne îndreptăm, obținerea victoriei poate fi realizată prin
folosirea armelor de așa fel încât cosmosul să le perceapă ca fiind uneltele lui
proprii. Distanțele lungi dintre diverși aștri nu pot fi parcurse în același mod în care
o facem pe Terra. Năzuința de a cuceri Universul va influența omenirea să dezvolte
tehnologii bizare, dar acestea vor avea capacitatea să realizeze saltul măreț în
dezlegarea misterelor cosmosului.
Nu-mi pot imagina lumea să regreseze la stadiul sălbatic din care a ieșit. Nu-mi pot
imagina o lume lipsită de tehnologie, fără aspirații științifice, prăpădită în junglă și
trăind într-o stare naturală deranjantă. Am ajuns prea departe în raport cu frații
noștri necuvântători. Privim acolo, sus, vrem să colonizăm planete, să zburăm cu
navele spațiale prin vid, nu putem ceda, chiar dacă drumul este anevoios.
Întrebarea care apare este dacă Universul însuși ne va lăsa să-l descoperim? Are el
o limită pe care, noi, oamenii, nu trebuie să o depășim? Nu știu, cum nu știu dacă
există vreun rost în propria-mi existență. Cu toate acestea, cât putem înainta în
cercetările noastre, zic eu, nu trebuie să ne oprim. Ne vor opri, vom lupta, dar să nu
ne lăsam noi înșine de această îndeletnicire. Unii, vor critica, spunând că există
atâta foamete pe Pământ, atâta sărăcie și atâtea probleme, iar noi cheltuim resursele
pe ocupații fantastice, în loc să soluționăm preocupările sociale și economice.
Înțeleg această abordare, este una firească. Trebuie să avem grijă de noi, de ceilalți.
Însă, dacă vom trăi în cercul acelorași preocupări, fără a căuta peste granițele
normalului, atunci să nu vă plângeți că ați rămas la nivelul broaștelor de baltă.
Cosmosul este o preocupare extrem de importantă pentru dăinuirea speciei noastre.
Într-un eventual conflict cu alte civilizații care ar intenționa să pună stăpânire pe
planeta noastră, ne-am putea găsi refugiu pe alte planete. În plus, să nu uităm că
Soarele, astrul care ne luminează și susține viața pe Terra, se îndreaptă inevitabil
către moarte, deci, nu putem spera să ne aflăm aici tot timpul, nestingherit, ci
trebuie să ne gândim la ce vom face atunci când viața pe Pământ va fi
insuportabilă. Noi nu vom exista peste câteva milioane de ani, însă, urmașii noștri
vor avea la îndemână cunoștințele căpătate de predecesori, le vor putea folosi
pentru a-și proteja specia. Cine știe, poate, urmașii vor găsi o cale de a readuce la
viață pe cei stinși, parcă, pentru totdeauna. Să nu uităm că fiecare generație lasă o
gamă largă de informații. Aceste informații, chiar dacă, pe alocuri, pot fi eronate
sau netrebuincioase, ele servesc posterității ca premisă solidă în dezvoltarea
propriei identități. Vă îndemn, dacă aveți o idee, cât ar părea de deocheată, nu o
ascundeți în fundurile minții voastre, ci mai degrabă analizați tâlcul ei și
transmiteți-o spre cercetare fiilor voștri. Până la urmă, omenirea și-a făcut închipuri
pe care, ulterior, în urma cercetărilor, le-a confirmat veridicitatea sau le-a respins
pentru totdeauna. Orice gând măreț pornește de la o născocire.
Cosmosul este casa noastră comună, a tuturor, iar Pâmântul reprezintă o cușcă în
ea. Trebuie să rupem lanțurile în care am fost ferecați atâta amar de vreme, să ne
îndreptăm spre ușa locuinței și să pătrundem în interior. Nu știm exact ce vom găsi,
dar tentația este enormă.
Deseori, am privit documentare pe teme astronomice, precum și am lecturat câteva
căți de astrofizică. Îmi plac. Nu cunosc pe când sunt de veridice și, deseori, mă
îndoiesc în tezele autorilor, dar mă fascinează ideile pe care le promovează.
Probabil, cea mai captivantă și misterioasă discuție în domeniul astronomiei o
reprezintă găurile negre. Acestea sunt niște zone în cosmos care au în interior o
forță gravitațională extrem de mare încât nimic, nici lumina nu poate scăpa dacă
intră în interiorul acelei regiuni. Zic unii, noi, oamenii, ne-am afla în interiorul unei
găuri negre. Această afirmație este adevărată și falsă în același timp în condițiile în
care nu există probe care confirmă sau neagă în mod absolut enunțul. Este o
afirmație supusă principiului incertitudinii. Prima imagine directă a unei găuri
negre și anume, cea situată în centrul galaxiei radioactive Messier 87, a fost făcută
publică în anul 2019. Deci, se poate. Dezvoltarea tehnologiilor va duce în mod cert
la revoluția cosmică. Inteligența artificială este prima și, poate, unica la moment,
opțiune potrivită pentru a efectua cercetări și experimente direct în spațiu, pe
diverse planete, asteroizi, comete și chiar stele.
Asemenea noțiuni ca forța electromagnetică, forța gravitațională, interacțiunea tare
și interacțiunea slabă constituie niște concepte formulate de către oamenii de știință
pentru a da explicație anumitor fenomene fizice din Univers, dar, în felul cum ele
se manifestă, aceste forțe nu au o materializare fizică. Adică, ele nu pot fi sesizate
în felul în care sesizăm un obiect material. Cele patru interacțiuni fundamentale
constituie forțe imateriale. Poate, în viitor, odată cu dezvoltarea instrumentelor și
tehnologiei în domeniu, savanții și, de ce să excludem amatorii, vor reuși să
deslușească misterul din jurul formării acestor patru interacțiuni. De fapt, în mediul
științific se vorbește despre o a cincea forță fundamentală. Astfel, consider aceste
patru forțe fundamentale, cinci sau câte există ca fiind niște încercări ale oamenilor
să explice anumite interacțiuni dintre fenomenele naturii, cu ajutorul
instrumentelor pe care le au la dispoziție. Nu înseamnă că explicațiile respective
sunt cele exacte, dar, în limita prieperii pe care o au oamenii de știință la moment,
aceste teze constituie nivelul cel mai avansat de a explica modul de interacțiune,
atât la nivel fizic obișnuit, cât și la nivel atomic și subatomic.
Se vorbește despre energia întunecată care ar fi împrăștiată prin întreg Universul și
care, eventual, ar cauza expansiunea acestuia. Cunoștințele despre energia
întunecată sunt la nivel de ipoteze și, respectiv, orice discuție despre această temă
poartă caracter îndoielnic. Dar, așa cum am menționat, o teorie științifică pornește
de la o idee, o supoziție despre anumite caracteristici ale fonomenului observat.
Teoriile astronomice vorbesc despre existența, pe lângă materia observabilă, unui
soi de materie întunecată. Această formă de materie ar constitui o parte din masa
universului. Motivul pentru care a fost considerată o parte separată de materia
obișnuită rezidă în aceea că respectiva materia nu se supune interacțiunii
electromagnetice. Oamenii nu o pot observa cu ochiul liber. Teoreticienii au
propus existența unei particule, denumită generic WIMP, din care ar fi formată
materia întunecată. Așadar, în cazul materiei obișnuite, pe care noi lumea, o
sesizăm, aceasta este formată din barioni, iar pentru materia neagră s-a propus
existența unor particule teoretice, neidentificate la momentul actual sub denumirea
wimp-urilor. Chiar dacă pare a fi de domeniul basmelor, am încrederea că savanții
vor reuși să deslușească misterul materiei întunecate și, respectiv, a energiei
întunecate. Poate, ambele teorii vor fi anulate, fiind înlocuite cu alte modele mai
apropiate de realitate, dar în orice caz, tainele pe care le ascunde cosmosul vor fi
rând pe rând descoperite. Doar imaginați-vă, tovarăși, câte mistere sunt în spațiu,
câte tainele care ne înconjoară și în miezul cărora noi ne ducem viața zbuciumată
de probleme cotidiene mediocre. Oare suntem noi atât de modești încât să nu ne
pese? Majoritatea profesiilor sunt necesare, fiecare dintre ele aducând foloase
societății. Nu voi spune că astronomii, oamenii de știință în general, au cea mai
importantă misiune, iar ceilalți sunt niște auxiliari meniți să servească ca suport
pentru cercetările științifice din domeniul astronomic. Sunt categorii diferite,
activități cu scopuri separate. Truda doctorului este esențială pentru tămăduirea
ființei omenești. Cercetările astronomice sunt necesare pentru a da omului o
reprezentare despre rolul său în această lume. Totuși, fiecare profesionist poate
oferi parte din munca sa pentru a atinge un scop comun în beneficul omenirii, dar
nu cum se întâmplă de multe ori, majoritatea profită în scop de cupiditate decât să
aducă foloase comunității.
Cosmosul este nu doar un vast neant, ci constituie, vrem sau nu, spațiul în care s-a
construit casa noastră, planeta Pământ. Tot aici, viața a luat ființă. Copilăria,
amintirile noastre, prima dragoste și prima dezamăgire, cărțile citite, călătoriile și
discuțiile cu amicii, bucuria și tristețea, moartea în fine, toate acestea sunt
fenomene cuprinse în cosmos. O sferă turtită la poli, plutitoare în vid, asta este
lăcașul nostru sfânt. Chiar dacă s-au consumat într-un punct infirm din Calea
Lactee, aceste sentimente, emoții reprezintă manifestări ale Universului formate
prin intermediul ființelor umane. Noi, oamenii, suntem o parte din Cosmos și, în
același timp, suntem însăși Cosmosul. Prin sângele nostru curge aceeași materie
găsită în stele, asteroizi și alte planete. Este de datoria noastră să îngrijim de lumea
înconjurătoare în asemenea fel cum ne îngrijim trupul atunci când facem o baie în
apă caldă. Lumea înconjurătoare reprezintă o manifestare a naturii, tot așa cum noi,
oamenii, suntem o exteriorizare materială sub altă formă, dar parte a aceluiași
întreg. Dacă vreți, suntem rude ale plantelor, animalelor de pe Pământ, suntem
frații și surorile stelelor și asteorizilor plutitori în vid. Grupa sanguină este similară,
tovarăși. Închipuirea noastră despre rolul omului pe Pământ nu împiedică natura
să-și manifeste liber voința sa. Ne putem crede zei, atotștiitori, cei mai inteligenți
umanoizi, putem să ne atribuim sumedenie de calități firești ori supranaturale, dar
toate acestea vor reprezenta doar părerea noastră despre noi înșine. Lumea
înconjurătoare, Cosmosul nu se supune voinței noastre doar pentru că așa cerem
noi să fie. Iar pentru acest motiv, avem misiunea să cercetăm permanent lumea din
jurul nostru, atât pe Pământ, cât și în exteriorul planetei.
Închei aici cugetarea despre neant. Totuși, e un caiet cu opinii referitoare la
Cosmos, nu o carte științifică în sensul adevărat al acestui cuvânt. Vă îndemn să îl
descoperiți mai amănunțit în articolele științifice din internet, în reviste și în cărțile
de astronomie, precum și să vizionați emisiunile televizate, videourile pe
platformele de socializare și alte site-uri web aferente curiozităților astronomice.
***
O stea lucește în depărtare
Sus pe boltă răsuflă aprins,
Privesc la ea, viață mai are
Ori suflul stelei demult e stins?
 **********************************************************************

DESPRE POPULARITATE

Termenul de popularitate a fost luat din limba latină. Cuvântul „popularis”avea la

origini semnificația de „comun”. Eu înțeleg prin popularitate acea manifestare
socială prin care alții, masele de oamenii, apreciază sau plac o anumită persoană,
idee, loc sau orice alt ceva care devine cunoscut printre ei. Caracteristica esențială
a popularității o reprezintă existența a două elemente. Unul dintre acestea se referă
la obiectul popular (locul, ideea, persoana, lucru, fenomenul în general), iar cel de
al doilea îl reprezintă existența unei mase de oameni, un grup numeros, un stat, o
regiune sau chiar întreaga lume în conștiința căreia este recunoscut fenomenul. Nu
este obligatorie existența reală a obiectului în privința căruia se îndreaptă atenția
celor din jur.
Fenomenul popular poate fi atât imaginar, cât și real. Tom și Jerry sunt personaje
din desene animate, acestea nu au o întruchipare obiectivă, fiind niște născociri
create de animatorii americani William Hanna și Joseph Barbera în 1940. Totuși,
în cultura de masă, în special între copii, popularitatea celor doi amici care
rivalizează în continuu este extrem de ridicată. Cel mai probabil, pe întreg globul
pământesc, în orice țară există o majoritate covârșitoare a populației care cunosc
despre respectiva serie de desene animate. Deși, nu au o existență reală, oamenii au
o conștiință despre aceste personaje, vorbesc despre ele, imită gesturile lor, dau
numele personajelor animalelor de companii pe care le au și, poate, chiar unora
dintre rudele sau apropiații lor. Ce a stat la baza acestei popularități, prin care un
oarecare motan și tovarășul său șoarecele au devenit cunoscuți în întreaga lume?
Amintesc, în acest caiet nu îmi propun să dau răspuns la orice întrebare. Puteți să
mă criticați pentru gândurile pe care le am, să le desconsiderați, să prezentați
propria voastră opinie, însă în măsura în care, am eu însuși o reprezentare despre
fenomenul popularității, o notez în acest caiet și, respectiv, o fac cunoscută vouă
potrivit cu priceperea personală. Pricepere mea este propria mea identitate.
Revenind la Tom și Jerry, cred că, aceste personaje au devenit cunoscute datorită
impactului pe care l-au avut asupra conștiinței copiilor. În plus, repetarea frecventă
a acestu desen animat, în diverse regiuni de pe glob, a contribuit la creșterea
popularității. Copiii, fiind în majoritatea lor ușor de manipulat, au căzut în capcana
poveștilor, căci, este ușor să creezi o lume imaginară pe care s-o introduci în
cugetul fraged al unei persoane de felul celeia care este copilul. Apoi, popularitatea
acestei serii de desene animate a crescut pe motivul lipsei unor adversari pe
măsură. Unicitatea fenomenului este, de cele mai multe ori, o circumstanță
fundamentală care îl face popular. Altfel spus, în cazuri particulare, un lucru este
cunoscut în lume doar pentru simplu motiv că este unic, fără a avea anumite
calități extraordinare, fără a aduce vreun folos concret sau alte beneficii populației.
Astăzi, avem o sumedenie de filme de animație, însă în trecut, numărul redus al
acestora sporea popularitatea prin simplul fact că ele nu aveau oponenți, nu
trebuiau să își câștige admirația și aprecierea din partea publicului cu un efort
considerabil rezultat din concurența cu adversarii, fiind suficientă repetarea
aceleiași imagini la televizor sau, dacă era posibil, în alt mediu.
Apropo, televiziunea, radioul, ziarele și, mai nou, internetul constituie medii
propice și instrumente favorabile prin care o idee, o persoană, un fenomen în sine
capătă foarte ușor popularitate. Nu are relevanță dacă fenomenul popular are un
impact pozitiv sau negativ în privința comunității. Oamenii, în felul lor, adunați în
grupuri, ușor pot fi influențați prin intermediul instrumentelor de comunicație din
epoca contemporană. Aș spune, o mare parte din cei care astăzi sunt populari, iar
aici mă refer în special la persoane, datorează această faimă nu capacităților
personale excepționale, abilităților individuale deosebite în vreun domeniu ori alte
aptitudini neobișnuite, ci mai degrabă celebritatea lor a apărut urmare a difuzării în
mijloacele de comunicare (televizor, radio, internet, ziare, etc.) în mod repetat a
informațiilor despre aceste persoane, ori pur și simplu, au fost amintite frecvent în
cadrul diverselor emisiuni, articole, publicații, în discuții. Există o sumedenie de
showuri la care participă oameni de o condiție socială medie, ca emisiunile de
divertisment sau talk-showuri. Invitații sunt chemați să povestească chestii din
viața lor personală, ori să ia parte la diverse jocuri cu premii, fie să își expună
opinia într-un anume domeniu, cum ar fi politic, socio-economic, sportiv. Dânșii,
invitații, nu comunică, neapărat, informații supranaturale, inexplicabile sau care să
răstoarne toată priceperea lumii, ceea ce ar atrage atenția publicului. Aceste
persoane devin populare, chiar dacă intenția lor nu este îndreptată în acest sens,
prin simpla apariție frecventă sau la anumite intervale regulate de timp în acele
emisiuni, iar lumea, urmărindu-le, începe să îi cunoască.
Popularitatea, deși ar porni din felul de a fi persoanei, ea este legată de percepția
societății în raport cu individul faimos. Popularitatea stă în memoria colectivă a
indivizilor care fac din acel obiect, idee sau persoană un fenomen cunoscut. Adică,
nu are importanță modul în care se manifestă obiectul popular, ci cum lumea din
jur percepe obiectul. Popularitatea este o particularitate exterioară fenomenului
faimos, apărută în conștiința celorlalți, prin urmare, eventuala trecere în anonimat a
obiectului faimos, a amintirii despre o persoană, idee, lucru este cauzată de
pierderea interesului societății în raport cu fenomenul în cauză. Pentru a nu admite
o asemenea situație sau pentru a încetini procesul de reducere a popularității,
persoanele faimoase încearcă, deseori, să amintească lumii despre existența lor.
Purtarea unor haine extravagante, vociferarea unor idei bizare, hazlii sau chiar
jignitoare ori agresive, participarea în activități neordinare pentru o persoană
faimoasă constituie tentative reușite sau mai puțin de a păstra în memoria colectivă
imaginea acelei persoane. În cazul ideilor, locurilor, lucrurilor faimoase, acestea
depind în mare parte de felul cum omul și le închipuie în cugetul său, căci, spre
deosebire de persoanele celebre, lucrurile faimoase nu pot, prin ele însele, să
influențeze masele de oameni în modul în care o fac celebritățile. Dacă persoanele
renumite pot, în acord cu diverse tehnici de manipulare, să reamintească societății
despre existența lor, atunci lucrurile faimoase (locurile, ideile, obiectele) devin
celebre doar dacă omul își îndreaptă constant interesul față de ele. În orice caz,
toate fenomenele celebre, cât și persoanele faimoase pot pierde această faimă prin
efectul trecerii timpului și dispariției interesului colectivității față de acestea.
Exceptând persoanele, alte lucruri au devenit faimoase în special fiindcă omul le-a
adus în discuție. O carte sau un desen este faimos fiindcă despre el a vorbit cineva
într-un anumit moment, dar nu se poate ca toți să vorbească în același timp, mai
ales că nu toată lumea simultan știe despre existența lucrării. Tragedia Romeo și
Julieta, scrisă de dramaturgul englez William Shakespeare, a devenit atât de
cunoscută în lumea întreagă nu pentru că ar fi cea mai mare capodoperă a genului
dramatic, mulți nici măcar nu au citit-o vreodată, deși au aflat de ea. Popularitatea
acceste tragedii rezidă în amintirea ei de către predecesori mai des decât amintirea
altor tragedii din aceeași epocă sau de mai înainte. Menționez că o idee celebră nu
capătă caracter de adevăr, lucru suprem doar prin prisma popularității de care se
bucură. Noi, oamenii, nu cunoaștem câte alte idei extraordinare zac ascunse în
negurile vremii, câți oameni de geniu s-au zgârcit să-și împartă gândurile mărețe
prin transpunerea lor în cărți și transmiterea urmașilor. Astfel, ceva devine popular
anume pentru că este cunoscut, indiferent în ce măsură, iar dacă un fenomen ne
este ascuns cugetului nostru, cel mai probabil, popularitatea lui va fi inexistentă
pentru noi.
Voi menționa că celebritatea poate aduce beneficii enorme persoanei care are o
anumită faimă în societate. Chiar mai mult, avantajele pot crește considerabil
proporțional cu nivelul de popularitate dobândit. Persoanele populare, deseori, sunt
chemate să își expună opinia cu referire la o chestiune de importanță socială, nu
neapărat din postura de expert în domeniu. Persoanele populare mai ușor își
realizează anumite vise decât ceilalți din jur și sunt mult mai bine poziționate în
societate în raport cu restul. Befeciile și alte foloase sunt obținute anume în
legătură cu popopularitatea pe care o are, dar nu prin prisma calităților personale și
profesionale, chiar dacă acestea două au contribuit, într-o măsura mai mare sau mai
mică, la dobândirea statutului de persoană faimoasă.
Astfel, o persoană celebră care ia cina într-un restaurant va avea o atenție sporită
din partea celorlalți, inclusiv a personalului localului. Administrația restaurantului
va avea grijă să așeze pe masă cele mai bune feluri de mâncare și băutură pentru a
face pe placul celebrității, fapt care ar putea fi neglijat dacă aceeași persoană era de
condiție mediocră. Comportamentul special în raport cu celebritatea nu trebuie
înțeles doar din perspectiva unui respect enorm al personalului restaurantului, ci
poate avea un scop de cupiditate. Făcându-i pe plac persoanei faimoase,
administrația speră să crească numărul oaspeților în local, considerând că lumea,
aflând despre vizita unei celebrități în acest loc, va fi interesată să intre în
restaurant pentru a simte aceeași atmosferă pe care persoana celebră a cunoscut-o.
De altfel, dacă personal ați sesizat ori ați aflat din experiențele amicilor, în multe
localuri, atracții turistice sunt plasate poze cu persoane populare din diverse
domenii, chiar dacă faima și activitatea lor nu au legătură cu acele locuri. Această
măsură este o tehnică de manipulare pentru a atrage cât mai mulți turiști în acele
locuri. Pot presupune că există cazuri când celebritățile nici nu au pus piciorul prin
regiunile respective, nici nu cunosc despre existența locurilor în cauză, dar cine va
sta să verifice dacă este sau nu așa? Contează doar imaginea pe care și-o formează
omul, iar administratorii localurilor știu cum să inducă lumea în eroare.
Cele mai scumpe haine, cele mai bune mașini, cele mai performante telefoane, cel
mai bun medicament sunt doar câteva dintre avantajele pe care le obțin persoanele
populare. E drept, nu toate, dar o parte din ele a căror faimă a atins un nivel atât de
mare încât Dumnezeu ar fi invidios. În rândul acestora sunt artiștii, actorii,
sportivii, iar mai nou, influencerii și alte personaje din mediul online care, într-o
perioadă scurtă de timp, au ajuns cunoscuți în lume.
Oamenii celebri sunt invitați la diverse evenimente pentru a participa în cadrul
unor activități de natură caritabilă, sportivă, culturală, socio-umanitară. Prezența
lor acolo nu este obligatorie, aș spune, uneori chiar deranjează, dar lumea este
atrasă de aceste persoane și, de cele mai multe ori, evenimentele la care participă
persoane celebre devin renumite, atrag atenția publicului anume pentru simplul
motiv că acolo a fost o celebritate. Imaginați-vă, actorul, artistul sau sportivul
vostru preferat vizitează un târg din localitatea în care trăiți. Nu contează scopul
pentru care se face târgul, cred, nici măcar o dată în viață nu ați vizitat edițiile
anterioare ale târgului și, cel mai probabil, nici nu intenționați s-o faceți în viitorul
apropiat. Totuși, există o mare probabilitate că, aflând despre participarea artistului
favorit, să zicem Paul McCartney, fostul membru al trupei The Beatles, deodată
veți fi extrem de interesat de acest târg. Interesul s-ar duce până într-acolo încât să
vă informați despre condițiile desfășurării târgului, programul de activitate, scopul,
locația, istoria creării acestui târg. Toate acestea doar din considerentul participării
artistului preferat în cadrul evenimentului respectiv. Persoana populară stimulează
interesul pentru târg, iar acest fapt este cunoscut de organizatorii iarmarocului,
folosindu-se de faima artistului în promovarea imaginii evenimentului. În mare
parte, promovarea constă în a face cât mai cunoscut produsul, decât creșterea
eficacității acestui produs. Deci, organizatorii evenimentului invită o celebritate
pentru a crește interesului oamenilor pentru iarmaroc, sperând să aibă vânzări cât
mai multe.
Deseori, în afișele privind desfășurarea evenimentelor de promovare a produselor
din sectorul agricol găsim numele unor artiști locali sau regionali, iar dacă
organizatorii își permit, găsim nume de artiști vestiți la nivel mondial. Ne-am putea
întreba care este legătura dintre un cântăreț și un eveniment de promovare a
produselor agricole? Poate, nu este vreo legătură strânsă între aceștia. În cadrul
unui eveniment de comercializare a produselor agricole în mod rațional ar trebui
invitați să țină discursuri și să exprime opinii oamenii din domeniu, cu experiență
și cunoștințe profunde din sectorul agricol. În anumite cazuri, aceștia sunt prezenți
la evenimentele, dar, fiindcă popularitatea lor este scăzută în societate, chiar și în
interiorul cercului de persoane interesate de iarmaroace, organizatorii folosesc
tehnica popularității ca metodă eficientă de atragere a mai multor oaspeți, prin
invitarea în cadrul evenimentului a unui artist. Acesta, neavând vreo pricepere
despre sectorul agricol, neștiind măcar cum se cultivă cartoful, va încânta publicul
cu niște cântări mediocre, dar plăcute celor aflați la eveniment.
Dacă tot vorbim despre popularitate, nu doar persoane, dar și idei pot deveni
celebre. În contextul discuției mele privind faima, amintesc despre expresia „15
minute de celebritate”, atribuită greșit graficianului, regizorului și producătorului
american Andy Warhol. Aceasta a fost utilizată întâia oară în programul
expozițional din 1968 a lui Warhol, la Moderna Museet din Stockholm, Suedia, un
muzeu public de artă modernă și contemporană. Termenul citat face referire la o
formă de publicitate, de faimă de scurtă durată a unui fenomen sau persoană. Dacă
în 1968, anul proxim apariției expresiei, lumea încă nu cunoștea forța pe care o are
internetul, iar televiziunea și radioul erau rezervate pentru anumite activități dictate
de orânduirea politică a vremii, circumstanțe care împiedicau ca oricine să devină
cunoscut „peste noapte”, atunci astăzi, în era tehnologiilor digitale și, totodată,
liberalizării accesului publicului la această piață, lumea cu ușurință poate dobândi
celebritatea pe care, știu eu bine, mulți o râvnesc.
Astăzi, dorința nesăbuită de faimă este mai importantă decât folosul pe care omul îl
aduce societății. Năzuința interioară de a fi cât mai cunoscut, apreciat pe rețelele
sociale și în orice alt mediu de comunicare îi face pe mulți să adopte
comportamente bizare, ieșite din tiparele normelor de conviețuire socială, iar în
anumite situații, chiar încalcă legile pentru a trezi interesul celor din jur. În țara
mea, în Moldova, îmi amintesc cazuri când, utilizatorii aplicației TikTok, numiți
colocvial tiktokeri sau influenceri, au fost reținuți de către poliție, iar mai apoi,
arestați sub aspectul comiterii unor fapte ilegale în timpul filmării videourilor pe
care le-au încărcat și distribuit în mediul online, în conturile personale de pe rețele
sociale și platformele online. Nu exclud regizare unora dintre aceste evenimente cu
scopul creșterii numărului de urmăritori pe rețelele sociale. Unul dintre influenceri
a fost condamnat la închisoare pentru vătămare corporală pe motiv că a lovit cu
picioarele într-un boschetar. Presupun că asemenea cazuri sunt frecvente în alte
regiuni de pe glob, deși, încă, necunoscute mie. Agresivitatea din mediul online,
hrănită mai ales de fanii unui anumit tiktoker, crește considerabil pe măsura ce
popularitatea acestuia, de asemenea, urcă pe scara celebrității. Adică, un individ
popular în rândul unui anumit contingent de persoane, de regulă cu o inteligență
scăzută și lipsă de respect față de sine, din dorința de a place și a menține poziția
socială pe care o are, va tinde să adopte o conduită pe placul comunității, chiar
dacă această conduită este, evident, una reprobabilă. Multe persoane celebre comit
acte condamnabile, adoptă comportamente contrare bunelor moravuri, dar,
bazându-se pe poziția lor de persoane faimoase își permit să eludeze răspunderea
pentru actele antisociale săvârșite. Mai mult, este îngrijorător când lumea încearcă
să ia apărarea acestor celebrități care au comis anumite fapte antisociale, au
încălcat legea, producând daune altor oameni. Din păcate, deseori, celebritățile
delicvente nu sunt pedepsite, iar această circumstanță îi face să se creadă asupra
tuturor și, fără nici o jenă, continuă să manifeste comportamente antisociale. Mai
rău decât atât, fanii celebrităților cu năravuri dăunătoare au prostul obicei de a
justifica comportamentul păcătos al idolului lor în fața celorlalți, aducând
agumente în apărarea celebrității, de parcă, ei înșiși ar fi acuzați de comiterea
vreunui delict. Alții, mai depravați, cuprinși de o dragoste abominabilă față de idol,
îl imită, îi reproduc gesturile și comportamenul, inclusiv apucăturile obraznice.
Mai că se identifică cu persoana pe care o adoră, desprinzându-se de propria lor
identitate, pe care o pierd odată ce își dedică timpul și preocupările admirației
servile a idolului.
Popularitate e una, dar felul cum o văd oamenii în raport cu fenomenul popular
diferă de la individ la individ. În special vreau să atrag atenția la modul de
manifestare a popularității persoanelor în conștiința publicului. Or, dacă unii
oameni au o atitudine calmă, sunt stăpâni pe ei înșiși indiferent cât de popular este
cineva, există categorii de indivizi care, cuprinși de o admirație diabolică, duc
această pasiune în extreme. Aș spune, ceea ce începe ca o simplă curiozitate față de
persoana unui individ celebru se poate transforma într-un stil de viață pentru fani.
Aceștia se adună în grupuri la nivel local, pot organiza evenimente mai complexe
la care sunt chemați fani din alte localități, regiuni, țări, continente, unde discută
despre idolul lor preferat, îl adoră cum adorau creștinii imaginea lui Iisus, creează
simboluri prin care ei se identifică ca fanii unui anumit om celebru precum un
artist, o trupă muzicală, o formație sportivă, un personaj imaginar din filme. Am
observat o ascensiune îngrijoratoare a muzicii k-pop, în special între tineri, căci,
dacă observăm, toate fenomenele populare, persoanele celebre prezintă interese în
special pentru oamenii de vârstă adolescentină. O asemenea situație se explică prin
nivelul îngust de pricepere a vieții și lipsa unei preocupări pentru găsirea identității
personale. Am ascultat câteva piese de genul k-pop, nu găsesc noimă în ele mai
mult decât în alte cântece pop din Europa sau Statele Unite. Dar nu e problemă în
îndeletnicirea celui care devine popular, ci în mintea scurtă a indivizilor supuși atât
de ușor unor influențe din exterior care, în majoritatea cazurilor, nu aduc folosință.
Nu încerc să critic omul celebru, deși, recunosc, unii dintre ei îmi sunt antipaci,
chiar dacă nu-i știu personal și, cel mai probabil, nu-i voi cunoaște vreodată. Ceea
ce mă deranjează este răspândirea în societate a curentelor populare, dar deloc
folositoare comunității. Este alegerea fiecăruia să admire o personalitate, o idee, un
lucru sau fenomen. Totuși, idolatrizarea, trecută print-un entuziasm extrem față de
un fenomen, poate duce la crearea unei culturi iluzorii în societate, știrbă, lipsită de
consistență, dar așezată precum o cupolă peste indivizi pe care îi transformă în
obiedienți. Este inacceptabil pentru un fan să-i spui că idolul său are imperfecțiuni.
Fanul poate considera vorbele jignitoare sau criticile aduse celebrității pe care o
adoră chestiuni esențiale, ofensatoare la adresa sa, de aceea, de multe ori, dânsul,
din propria inițiativă, își apără idolii cu înverșunare, aducând soi de argumente
pentru a obiecta față de critici. Dacă nu este suficient, fanii pot, și, de regulă,
utilizează forța fizică pentru a suprima criticile. În special, aceste argumente
violente sunt specifice pentru fanii sportivi. Cred, în repetate rânduri, la rubrica
sportivă ați citit, privit noutăți despre incidente violente între suporterii echipelor
adverse, incidente care pot fi soldate cu vătămări corporale grave sau chiar cu
decesul unor persoane. Aceste circumstanțe sunt consecințe ale idolatrizării pe care
fanii o aduc echipei lor favorite sau a anumitor personalități din domeniul
sportului. În esență, sportivii, fie ei celebri sau de nivel mediu, nu aduc prin ei
înșiși valoare considerabilă societății, nu sporesc spiritul civilizației în măsura în
care o fac oamenii de știință. Nu vorbesc că sportivii profesioniști ar fi inutili
societății, ci spun că aceștia au o faimă invers proporțională cu folosul pe care
omenirea îl poate obține din activitatea lor.
Doar imaginați-vă, sute, mii, chiar zeci de mii de fani sau amatori ai sportului rege,
fotbalul, se adună pe stadioane și, o durată de peste o sută minute, pe lângă alte
câteva ore consumate pentru a veni la stadion, privesc spre un teren pe care, un
număr de douăzeci și doi indivizi, îmbracați în haine aproape identice și sterile, de
parcă ar venit la un picnic, aleargă după o sferă pe care de îndată cum o au în
posesie, nu o păstrează ci o aruncă altui coechipier, ca mai apoi, iarăși să caute
mingea, aruncând-o din nou. Acest ciclu are loc pe toată durata meciului. Fanii
strigă, scandează mesaje de susținere, înjură când sunt nemulțumiți de jocul
fotbaliștilor sau deziciile arbitrului, îi amenință pe jucători când sunt în situația
pierderii pariului, consumă alcool, continuând să piardă timpul privind la grămada
de fotbaliști adunați să alerge după o minge pe care o lovesc când o au în posesie,
ca mai apoi, să alerge din nou după ea. Această activitate nu aduce fanilor un
beneficiu. Aș spune că este o prejudiciere în dauna proprie să idolatrizezi sportivii.
Într-un fel sau altul, fiind tu însuți un mediocru, îl ridici în slăvi pe sportiv, în loc
să-ți dedici viața lustruirii propriei tale condiții umane. Dar idolatrizarea nu se
limitează la atât. Oamenii sunt gata să dea ultimii bani pentru a-și vedea idolul,
dacă au ocazia. Idolului nu-i pasă de voi, dânsul își face cariera pe seama voastră.
Despre el vor scrie în cărți și vor aminti în emisiuni televizate, însă despre voi,
nimeni nu va ști vreodată, căci plecând dintre cei vii, vor veni alții la fel de
mediocri și vor idolatriza pe alți idoli. În viziunea mea, slăvirea idoilor, în special
când aceasta devine un mod de viață a unora, constituie o desconsiderare a propriei
personalități. Individul își dedică viața pentru proslăvirea altuia. E drept, o parte
dintre cei care participă la promovarea celebrității, menținerea, dar și sporirea
popularității sunt indivizi angajați în acest scop. Adică, primesc o remunerație
pentru contribuția lor la creșterea popularitățiii unei persoane, idei sau fenomen în
general.
Popularitatea, uneori, are consecințe adverse pentru celebrități. Or, așa cum
medalia are două părți, faima, la fel, oferă nu doar avantaje, venind în paralel cu o
serie de repercusiuni negative. La general, o faimă aflată în cădere liberă afectează
pe cel celebru creându-i o stare de insatisfacție prin simplul fapt că dânsul pierde
statutul de celebritate. Sigur, oscilarea nivelului de popularitate de la un nivel
ridicat la unul scăzut se poate atesta în orice domeniu și în privința oricărei
persoane. Căci, menționez, popularitatea este o chestiune exterioară, nu
determinată întru-totul de lucrul faimos în sine, ci de percepția pe care ceilalți o
formează în raport cu fenomenul, persoana celebră. În consecință, putem să ne
așteptăm la schimbarea atitudinii societății, cât și a instabilității popularității.
Un efect negativ sau periculos care decurge din popularitate îl reprezintă riscul
unei permanente atenții sporite din partea fanilor gata să treacă peste orice obstacol
pentru a fi alături de idolul lor. Aici am în vedere cazurile de agresiune fizică sau
verbală îndreptate în privința celebrităților prin care unii încearcă să forțeze o
apropiere de cel vestit. Din această privință, celebritățile își iau paznici și sunt
precauți în a nu cădea victime obrăzniciei fanilor. Nu doar fanii sunt interesați să
cunoască îndeaproape celebritățile, dar și alte persoane ordinare. Concurenți, fie
indivizi cărora le displace activitatea unei celebrități încearcă să atace persoane
faimoase, mai ales în locuri publice, pentru a le dojeni în privința ocupațiilor pe
care le au.
Popularitatea unei persoane nu echivalează cu un nivel ridicat de inteligență al
individului devenit faimos în rândul fanilor. Pe de altă parte, în cazuri izolate,
popularitatea are un efect pozitiv în societate nu doar în raport cu persoana
faimoasă, ci față de oricine cunoaște despre acest individ devenit vestit. Dacă
facem popular un om de știință, cunoștințele acestuia pot fi ușor transferate
societății, or, lumea va fi curioasă să cunoască învățăturile lui. Chiar un sportiv, a
căruit renume bântuie întreaga lume, poate fi folosit ca prototip al omului dornic de
întremare a sănătății, arătându-l pe cel care practică sportul în mod regulat,
profesionist, ca un model demn de urmat.
Dragii mei cititori, tovarăși chiar, facem un lucru comun, eu am scris notițe, voi le
citiți, deci amândouă tabere depunem eforturi consolidate în atingerea scopului
suprem, dezghiocarea lucrurilor din jur. Vă reamintesc, această cărțulie este o
reprezentare a fenomenelor din jur în felul în care eu le pricep, nu îmi propun să
dau răspunsuri la orice întrebare, respectiv, înțeleg foarte bine, puteți fi în dezacord
cu mine, nu mă supăr. Eu îmi expun gândurile în considerațiunea de a fi înțeles
modul în care am cugetat asupra fenomenelor. E drept, în lucrările științifice,
lucrările de specialitate fenomenul este descris dintr-o perspectivă mult mai
îngrijită, aprofundat și detaliat, de aceea, aveți tot dreptul să le studiați. Vreau,
totuși, să rețineți că, orice idee, gând scurs din cugetul uman poate fi pus la
îndoială, iar toate cunoștințele pe care le are omenirea astăzi referitoare la lumea
înconjurătoare, în primul rând sunt doar o părticică din vasta reprezentare a ceea ce
este lumea, iar în al doilea rând, generațiile următoare, cel mai probabil, vor găsi
noi înțelesuri despre ceea ce sunt fenomenele din jur în baza tehnicilor și
instrumentelor inovative menită să pătrundă dincolo de granițele pe care omenirea
le-a atins în ziua de azi. De aceea, dacă părerea mea despre popularitate este
ciudată, asta nu înseamnă că este nedreaptă ori lipsită de consistență în întregime,
ea este o opinie făcută în limitele cunoașterii mele. Și apoi, trebuie să notez că în
acest caiet îmi exprim nu toate priceperile mele despre fenomenele pe care le-am
descris până aici, cât și cele descrise în continuare, la fel cum nu toți autorii de
cărți și-au pus toată cugetarea în lucrările lor. În caietul acesta notez aspectele cele
mai evidente din jurul nostru. În mintea mea pot fi atâtea alte gânduri cu privire la
unul și același fenomen, idei cu un conținut unitar sau antagoniste. În dependență
de felul cum privesc un fenomen, cum îl cercetez, ce mijloace folosesc în analiza
fenomenului, opinia mea referitoare la acel lucru, de asemenea, poate căpăta un
conținut variat raportat la rezultatele observațiilor mele. Și da, eu sunt un
observator, o persoană ghidată de cuget în căutările mele privind chintesența
lucrurilor din jur, decât un cercetător autentic pornit să experimenteze terenul
cercetat cu mijloace tehnice. Firește, dacă aș avea ocazia, m-aș implica în cercetări
de teren, nu sunt contra une astfel de situații. În orice caz însă, nu neglijez
cunoștințele argumentate științific, dobândite de iluștrii noștri savanți în variate
domenii ale vieții.
Revin la tema abordată în această secțiune a caietului. Popularitatea este un fenom
social care nu trebuie neglijat. Mulți sunt călăuziți în viață nu atât de familie, or nu
în primul rând de învățăturile primite în familie, cât în acord cu sitlul de viață al
idolului lor. Un politician popular printre cetățeni poate crea conflicte locale sau
chiar naționale între tabere adverse. Popularitatea unei idei poate impulsiona
societatea să avanseze într-un domeniu, cum ar fi o idee nouă referitoare la
îmbunătățirea calității medicamentelor destinate tratamentului cancerului, dar,
partea inversă a medaliei rezidă în conscințele care pot surveni când popularitatea
este folosită în scopuri meschine, în scopul satisfacerii unor interese de grup în
detrimentul binelui comun. De cele mai multe ori, politicienii, populari printre
cetățeni, folosesc această faimă pentru a-și promova ideologiile, fără a urmări
scopul realizării binelui comun în stat, ci mai degrabă pentru a crea o imagine
pozitivă în rândul oamenilor cu intenția obținerii unor dividende politice în
următorul scrutin. Popularitatea unei persoanei poate duce la anihilarea voluntară a
conștiinței particulare și înhamarea ei în conștiința colectivă, iar oamenii, adunați
în masă, mânați de vorbele spuse de persoana celebră sunt tentați să supună voința
lor voinței persoanei populare. Așa obțin politicienii voturile și, mai apoi, își
mențin poziția în structurile de stat, în politică. Deveniți populari, dânșii debitează
aiureli, folosesc manipulări, pot chiar vocifera bizanterii, altfel spus, pierd simțul
realității. Din nefericire, mulți îi susțin în ideile pe care le au chiar dacă tezele
politicienilor nu au o aplicabilitate practică, iar acest lucru este evident fără vreo
dovadă în plus. Popularitatea ridicată a politicianului inhibă gândirea omului
mediu, făcându-l pe acesta din urmă să se îndoiască de propria minte. El aderă la
voința colectivă care susține orbește inepțiile politicianului sau, de ce nu, a oricărui
alt personaj celebru. Așadar, popularitatea are părți pozitive atunci când este
folosită pentru a răspândi o idee luminată între oameni, însă în același timp, ea
poate fi un instrument de propagandă, manipulare a populației pentru a face
oamenii să adere și să accepte tâmpenii. Acesta este doar un exemplu, dar credeți-
mă, lista poate continua încă mult.
Cate produse ați cumpărat doar pe motiv că au fost promovate de celebrități locale
sau de talie mondială? V-ați pus întrebarea dacă acele produse aduc cu adevărat
beneficii? Pot doar presupune, de multe ori v-ați dezamăgit în calitatea și efectele
produselor achiziționate. Totuși, cineva a făcut averi pe seama oamenilor creduli.
În general, orice publicitate are ca scop creșterea popularității obiectului promovat.
Mai puțin se pune accentul pe calitate și utilitate. Dar oare un produs foarte
popular echivalează neapărat cu un produs sigur, eficient, calitativ și folositor?
Sunt multe produse, mai puțin cunoscute, dar accesibile la preț, care chiar oferă
beneficii sesizabile după primele momente de folosire. Dacă sunteți în dilemă
atunci când faceți alegeri, cereți opinia unui specialist în domeniu, a unui amator
care are anumite cunoștințe în profunzime despre produse, iar ulterior, rămâne să
faceți alegerea privind achiziționarea sau nu a unui anumit produs. Publicitatea pe
care o vedeți este amăgitoare, nu conține toate detaliile despre efectele și reacțiile
adverse, deseori, acestea fiind trecute intenționat sub tăcere. De aceea, cugetați voi
înșivă până să faceți alegerea. Trebuie să înțelegeți un aspect. Opțiunile, în privința
cărora urmează să faceți o selecție, nu sunt rele sau bune prin ele însele, ci, acestea,
odată selectate, pot aduce avantaje sau pot dăuna. Cât timp ele se manifeestă în
exterior, doar ca opțiuni, nu influențează în mod direct viața voastră.
Oamenii sunt înclinați să creadă cuiva pe care îl cunosc, decât celui care aduce
argumente plauzibile. De aceea, opiniile vociferate de persoane celebre, uneori,
sunt considerate ca unicele adevărate, chiar peste acele axiome deja cunoscute.
Este îngrijoratoare această circumstanță, or, un om faimos, nepriceput într-un
domeniu, poate fi luat drept un expert pe care lumea îl urmează, în detrimentul
specialiștilor consacrați. Mai mult, deși există sumedenii de cărți în care
informațiile sunt atât de frumos aranjate și deslușite încât oricine își poate forma o
părere detaliată despre obiectul de studiu descris în lucrare, mulți sunt reticenți la
datele din lucrările în cauză, dar nu au o asemenea reținere dacă idolul lor
vociferează niște lucruri fără substrat factologic din domenii similare.
Revenind la cele cincispreze minute de faimă, teza esențială a acestei expresii se
referă nu atât la abundența canalelor de comunicare puse la dispoziția utilizatorilor
pentru a-și promova ideile, imaginea de sine, produsele, așa cum sunt rețelele
sociale, platformele video, televiziunea, radioul, ci la dispariția standardelor de
bază ale artei, încât, neexistând un cod de reguli ori ignorându-l, oricine, fără o
pricepere în domenii precum muzica, pictura, literatura, poezia, sculptura,
arhitectura va considera el însuși că este un artist, situație care îl va ajuta să devină
faimos. Într-adevăr, dacă vizionăm, spre exemplu, videourile publicate pe rețelele
de socializare, în special platforma TikTok, constatăm cu stupoare o grămadă de
experți independenți care dau sfaturi în diverse domenii, inclusiv își creează o
imagine similară cu cea a unui specialist consacrat prin purtarea vestimentației
similare, utilizarea instrumentelor specifice domeniului. Nu exclud că, printre
sumedenia de influenceri, tiktokeri și alți utilizatori scăpați în internet există, cu
adevărat, oameni pricepuți într-o sferă de activitate, dar este greu să-i deosebim de
cei falși, căci informațiile pe care le transmis sunt atât de greu de verificat încât,
unele teze eronate vociferate cu persuasiune de utilizatori în internet, par mai
verosimile ca tezele consacrate. De aceea, sfatul meu este să identificați căi
alternative, surse independente de cele vizionate în internet prin intermediul cărora
să verificați veracitatea informațiile recepționate.
Arta, de asemenea, a fost afectată de popularitate. De fapt, popularitatea contribuie
la formarea artei ca fenomen. Aș spune, în anumite cazuri, artișii preferă să
construiască operele lor de artă potrivit cu tendințele societății, preferințele și
apucătorile unora, decât să realizeze modele de artă care chiar corespund
domeniului în care lucrează. De aceea, deseori auzim cântece care nu au sens, în
care versurile sunt fără vreo legătură între ele, mai degrabă niște zbierături, decât
fraze firești. Pictorii pictează tablouri mediocre, dar care, deși au două nuanțe
împrăștiate una peste alta, sunt scoase la licitație și vândute cu milioane de dolari,
pe când o pictură făcută cu multă trudă și care reprezintă o imagine mistică este
considerată mediocră.
Artistul vizualist italian Maurizio Cattelan, cunoscut pentru sculpturile
hiperrealiste are o lucrare intitulată „Comedianul”, creată în anul 2019. Aceasta
este formată dintr-o banană proaspătă atașată pe un perete, fiind lipită de acesta cu
o bandă adezivă. Lucrare a fost creată în trei exemplare, două dintre care au fost
achiziționat la un preț de 120 mii dolari americani. Mulți s-au întrebat dacă este
aceasta operă de artă. Tovarăși, rămâne să decideți voi înșivă. În lipsa unor
standarde care să stabilească condițiile în care un obiect creat de om devine obiect
de artă, am putea ușor cădea în ispita de a considera orice tâmpenie omenească o
capodoperă. Poate, unii dintre voi, ați citit știrea referitoare la întâmplarea hazlie
petrecută cu lucrarea amintită mai sus. Un student korean înfometat, pe numele său
Noh Huyn-soo, a fost filmat în timpul când acesta îndepărta banana, care era fixată
cu bandă adezivă pe peretele Muzeului de Artă Leeum din Seul. Dânsul a decojit-o
și a mâncat-o în fața celorlalți din jur, după care, a atașat la loc coaja de banană pe
același perete. Ulterior, angajații muzeului au înlocuit-o cu o banană întreagă.
Totodată, muzeul a menționat că nu va cere daune de la student. Această știre, deși
prin natura ei, nu aduce nimic folositor societății, fiind mai degrabă o informație de
felul glumelor spuse în cadrul discuțiilor purtate între amici, totuși, a fost
răspândită pe întreg globul, fiind preluată de variate agenții de presă. Iată, o simplă
idee, căreia însă i-a fost impregnată o atmosferă specială, fiind pusă în categoria de
artă, a ajuns să devină atât de cunoscută. Pe când, ideea unui savant, a unui amator
de știință despre o invenție folositoare omului este neglijată, rămânând, de multe
ori, ascunsă pe vecie. Agențiile de presă, mass-media poate manipula mintea
omului. Este o nesăbuință enormă să de încrezi în informațiile difuzate în presă.
Din două motive, cel puțin. Primul, jurnaliștii, mulți dintre ei, nu au o pricepere
profundă a fenomenului pe care îl descriu, deci, cei care primesc informația, cel
mai probabil, nu vor avea o imagine detaliată despre lucrul descris, iar al doilea
motiv, cel mai des întâlnit, este că jurnaliștii scriu articolele la comanda unor
grupuri de indivizi, infiltrând în textele lor informații denaturate, manipulatorii,
propagandistice, cu scopul de a exercita o anumită influență asupra maselor
conform cu dorința celor care comandă articolele.
Cam atât este despre popularitate, sper că aceste viziuni ale mele referitoare la
fenomenul popularității au reușit să excite neuronii voștri și, în dorința de a
cunoaște manifestările celebrității, vă veți încumeta să studiați mai amănunțit acest
aspect al vieții noastre cotidiene. Vreau, totuși, să adaug ceva. În cazul popularității
persoanei, dacă vorbim de cineva arhicunoscut aflat în viață la momentul de față,
cel mai probabil, noi nu vom întâlni acea persoană în viața reală, nu vom sta tet-a-
tet, ci o vom vedea prin intermediul canalelor de comunicație, la televizor, în
internet, radio, ziare. Șansele să vezi pe viu o celebritate sunt infirme, dar și mai
infirme sunt șansele să porți o discuție cu acea persoană. Pe această cale, gândesc,
de ce unii își folosesc unica viață pe care o au pentru a idolatriza o altă persoană,
pe care niciodată nu o vor cunoaște, nu vor vorbi cu ea, nu-i vor spune gândurile
lor, când pot să-și valorifice potențialul propriu, să devină ei un model? În fine,
este decizia fiecăruia să o facă, dar personal, găsesc o asemenea persoană ca fiind
săracă în educație, deci proastă, dacă să o spun direct. Nu e vorba că indiferența
față de faima cuiva te face în mod automat geniu, dar nepăsarea în raport cu
creșterea popularității altuia îți oferă timp să gândești la propria ființă, propriul
drum în viață. Persoanele celebre nu există decât în conștiința celorlalți. Ele nu pot
trăit de sine stătător, ci se alimentează cu slava mediocrilor.
***
Mereu cu gândul la fotbal ești,
Aștepți idolul în teren să iasă
La el chiar noaptea te gândești
Dar lui de tine crezi că-i pasă?
**********************************************************************
 DESPRE STĂRILE EMOTIVE

Tovarăși cititori, caietul meu de intrepretări reprezintă, așa cum am menționat

atâtea ori, priceperea pe care o am eu despre cele înconjurătoare. Nu este o
argumentare științifică fidelă. Eu am adunant în el judecăți privite sub diferite
aspecte, însă fără a ocoli tezele consacrate ale savanților. Or, este firesc, atunci
când vorbim despre un fenomen să luăm în calcul toate reprezentările, căci
neglijarea unora duce negreșit la exprimarea unei opinii relative, mediocre, chiar
dacă părerea este logică în felul ei.
Stările sufletești cunoscute nouă au fost cercetate de oamenii de știință, iar
actualmente, avem o descrieră fidelă a ceea ce constituie emoțiile umane. Firește,
fiecare dintre noi le înțelege prin propria cultură. Totuși, fiindcă oamenii
acționează, la nivel fiziologic, biologic în cam același fel, va trebui, probabil, să vă
întristez, dar emoțiile precum bucuria, tristețea, dragostea, mânia, gelozia, mila,
frica, extazul, plictiseala, depresia, ura, plăcerea, nostalgia, cât și alte emoții firești
sunt niște modificații care au punctul de plecare în creierul uman, decât în voința
noastră omenească. Vreau să spun că emoțiile, în primul rând, reprezintă niște
activități neuronale, iar mai apoi, manifestări în exterior. Este un mod al creierul de
a interpreta lumea exterioară.
Dragostea față de părinți și a părinților față de copiii lor prin care indivizii arată un
sentiment de afecțiune în interacțiunea dintre ei constituie, la nivel biologic, niște
modificări biochimice în anumite regiuni cerebrale. În momentul manifestării
sentimentului dragostei în unele zone ale creierului se intensifică activitatea
neuronală. Recunosc, nu am cunoștințe profunde în domeniul neuroștiinței, dar
savanții, fiind ei înșiși cuprinși de un sentiment de dragoste față de societate, ne-au
împărtășit din concluziile cercetărilor efectuate. Astfel, potrivit studiilor din
neuroștiință, indivizii, pe măsură ce se îndrăgostesc, creierul acestora eliberează o
gamă de substanțe chimice, inclusiv neurotransmițători ca dopamină, seorotonină
și noradrenalină, similar cu stimulentele eliberate de amfetamină, producând
creierului o plăcere și transmițind această plăcere în exterior. Așadar, ceea ce pare
un sentiment atât de pur și plăcut, care creează imbolduri afective între oameni
constituie, de fapt, niște reacții chimice în creierul nostru prin care informația din
exterior este percepută prin intermediul neurotransmițătorilor. Aceștia din urmă
transportă informația în sinapse, acele zone care leagă neuronii dintre eie. Deci,
întâi, iubirea este cunoscută creierului, acesta fabricând-o în anumite zone special
amenajate din fabrica sa. Mai apoi, neurotransmițătorii și hormonii, angajați în
comunicarea internă a departamentelor cerebrale între ele, cât și comunicarea cu
exteriorul, cu lumea din afara creierului, eliberează dragostea din temniță
provocându-i individului o stare de afecțiune și plăcere, uneori, incontrolabilă.
Ceea ce numim noi dragoste, în realitate, constituie o excitare a neuronilor, niște
impulsuri electice ațâțate în anumite zone din creier. În legătură cu această
informație consider că dragostea poate fi comandată de către individ așa cum
comandă un taxi. Nu mă refer la atracția indusă celorlalți de a iubi o anumită
persoană, ci excitarea creierului unui individ prin provocarea intenționată, în
condiții de laborator, a unei stări similare celeia când omul este îndrăgostit.
În practică, psihiatrul american Jose Pardo, specializat în programe de cercetare în
neuroștiința cognitivă, alături de alți colegi, a reușit să inducă senzația de tristețe
printre femei și bărbați, solicitându-le acestora din urmă să se gândească la
fenomene triste. Cercetătorii au constatat că în momentele de tristețe ale indivizilor
supuși experimentului, creierul creștea în activitate în anumite zone din cortex.
Prin urmare, încă o dată a fost confirmată teza că stările emotive ale omului sunt
reacții biochimice mai degrabă decât acele sentimente atât de firești pe care le
avem în interacțiunea noastră cu lumea din jur. Emoțiile sunt naturale, dar nu au o
pornire independentă, ci sunt legate de atmosfera din creier.
În chip natural, fiecare individ trăiește emoțiile în felul lui. Cineva are un
comportament nestăvilit în momentele de tristețe sau bucurie, furie ori când este
îndrăgostit. Cineva este stăpân pe sine, pe când altul izbucnește, arătând celor din
jur starea emotivă trăită. Indiferent cum s-ar manifesta aceste sentimente, emoții în
exteriorul nostru, ele au aceleași porniri, reprezentând excitații în creierul nostru.
Mă gândesc, dacă în cazul morții cuiva, în creierul rudelor îndurerate s-ar activa
zonele responsabile de eliberarea bucuriei, în mod firesc ori indusă pe cale
medicală, atunci decesul persoanei apropiate nu ar aduce tristețe, ci mai degrabă
indivizii ar trăi acel moment într-o stare de plăcere, necătând la faptul că asistă la
un moment tragic în viața lor.
În opinia mea, persoanele considerate ca având afecțiuni psihice, de fapt, sunt
indivizi în creierul cărora se eliberează substanțe chimice deviante de la cursul
obișnuit pe care îl au acestea în creierul altor persoane. Vreau să spun că afecțiunea
psihică nu este altceva decât emoția comunicată de creier în exterior, omul fiind
supus să adopte comportamentul corespunzător cu sentimentul produs în creier, în
condițiile în care, comportamentul respectiv, nu este unul obișnuit pentru
împrejurările în care se manifestă. Și, deci, dacă cineva se poartă bizar într-o
anumită situație, o explicație firească ar fi că persoana reacționează în
corespundere cu procesele biochimice petrecute în zonele creierului fără a putea
opune rezistență. Evident, nu mă refer la circumstanțele când oamenii simulează,
joacă anumite roluri. Ci am în vedere starea naturală, precum ar fi cazul când un
om, aflat în stradă, începe să strige fără un motiv temeinic, ceea ce pentru lumea
din jur pare a fi nebunie. Această stare de nebunie este rezultatul activizării parților
zonale a creierului responsabile de eliberarea substanțelor chimice asociate
sentimentului de extaz, panică, excitare. Unele stări cauzatoare de sentimente
anormale în raport cu locul în care se află individul, ca strigatul în stradă, înjuratul
străinilor, plânsul aparent fără temei, depresia nejustificată pot fi puse pe seama
acțiunilor proprii ale persoane. Astfel, substanțele prihotrope utilizate, consumul de
alcool acționează, evident, asupra modului de funcționare a creierului, căci, însăși
aceste substanțe reprezintă reacții chimice. Întrebuințarea lor nu poate fi făcută fără
a suporta consecințe nefaste. Fiecare substanță chimică, de sine stătător ori în
combinație cu altele, ca apa care este compusă din două elemente chimice,
oxigenul și hidrogenul, în interacțiunea cu alte substanțe va rezulta în produși de
reacție. Adică, este un proces de transformare a unor substanțe chimice, denumite
generic reactanți, în alte produse care, la rândul lor, pot interacționa cu alte
elemente chimice. În acest sens, odată ce organismul uman primește, voluntar ori
ghidat, anumite substanțe chimice, în special pe cale orală, cum este hrana, în
interior au loc reacții chimice. Aceste reacții provoacă părțile componente ale
corpului uman ca plămânii, ficatul, stomacul, rinichii, porii, epiderma, celulele și
altele să ia o atitudine oarecare potrivit cu proprietatea fenomenului de a reacționa
în raport cu substanțele străine pe care le întâlnesc în corp. Substanțele chimice
conținute în cantitățile de alcool introduse în organism influențează direct creierul,
dar și alte părți componente ale corpului uman. Evident, creierul, prin substanțele
chimice din care se compune, intrând în reacție cu substanțele chimice din alcool,
este cuprins de o transformare a acestor substanțe în altele care afectează mersul
firesc al creierului, iar în consecință, comportamentul individului își schimbă starea
lui normală, cel puțin, pe durata cât substanțele chimice din alcool influențează
considerabil celelalte substanțe. Adică o tulburare în creier, provocată de consumul
de alcool, generează o dezordine în întregul corpul uman până la pierderea
dezechilibrul și a conștiinței despre locurile din jur.
Organismul uman este dependent de substanțele chimice din care se compune.
Orice dereglare în părțile componente duce în mod negreșit la modificații a
întregului sistem, într-o măsură mai mare sau mai mică, corespunzător cu
intensitatea dereglării și rolul pe care partea componentă îl are în structura trupului.
Deci, stările sufletești, emoțiile, așa cum le cunoaștem noi, sunt niște reacții
biochimice petrecute în creierul nostru urmare a excitării în anumite zone, prin
gâdilirea neuronilor cu ajutorul hormonilor și neurotransmițătorilor și, respectiv,
revărsarea acestor reacții biochimice în exterior sub forma stărilor emotive. Firește,
stările emotive nu apar din senin, ele sunt perceptute în lumea exterioară, în
anumite locuri, în relația cu alți oameni, într-o situație delicată sau plăcută, dar
până a fi manifestate, ele întotdeauna sunt un produs biochimic. Acest produs
biochimic este generat de informația pe care creierul o prelucrează în zonele sale
specifice, apoi, este manifestată sub forma trăirilor sufletește în exterior, după
modelul o stare sufletească – corespunde cu o anumită excitare a creierului. Trupul
însuși nu are o pricepere independentă, el trebuie informat despre felul cum
urmează a se purta într-o anumită situație, în caz contrar, va rămâne invariabil,
insensibil, fără să manifeste vreo emoție, chiar dacă, la exterior se vor obsera
anumite modificații. Acestea, însă, vor fi schimbări ale corpului, vizibile, cum este
ridicarea porilor în cazul temperaturilor reci. Cadavrul nu reacționează, chiar dacă
omului decedat i s-ar comunica o tragedie întâmplată cu familia sa aflată în viață.
Acesta va rămâne în aceeași stare de inerție. Pentru eliberarea emoțiilor este
necesară producerea lor în creier prin intermediul reacțiilor biochimice din interior.
Hrana este un catalizator indispensabil supraviețuirii noastre umane. Elementul
nutrient constituie nevoia fiziologică de bază, omul neavând opțiunea unei
alternative dacă intenționează să trăiască. Hrana se compune din substanțe chimice,
or, tot ce consumăm are în componența sa elemente chimice în varii proporții.
Stările noastre sufletești, de asemenea, pot fi influențate de tipul nutriției alese. O
cantitate enormă de hrană, consumată în timp scurt, poate duce la apariția
sentimentului de dezgust față de acel fel de mâncare. În noi apare starea de
angoasă, frica de a consuma în viitor hrana respectivă pentru a nu ne îngrășa sau
îngreuna constituția noastră fizică. Consmul frecvent de produse cu un procent
mare de grăsime sunt un factor cauzator al obezității. Fiecare produs consumat
trebuie să conține acele substanțe chimice care îs necesare supraviețuirii
individului, dar nu care dăunează. Deficitul de substanțe chimice benefice produce
în organism reacții adverse ale acestuia, căci, organele care alcătuiesc corpul nostru
încep să funcționeze în alt ritm decât cel normal când nu sunt alimentate cu
nutrienții necesari. Reacțiile adverse ale organismului se manifestă în exterior prin
apariția stării de furie, îndoială, îngrijoare, panică, resentiment, neîncredere cauzate
de acele procese biochimice care afectează organele interne ca o consecință a lipsei
hrănii sau insuficienței acesteia. Nutriția sănătoasă joacă un rol esențial în
revigorarea și păstrarea de lungă durată a sănătății organismului. Corpul uman
funcționează pe baza energiei luate din substanțele chimice introduse sub formă de
hrană în organism. Să ne amintim de faimoasa formulă a echivalenței dintre
energie și masă, fomulată de Albert Einstein, E = mc2. Într-o cantitate anumită de
masă există o cantitate colosală de energie. Așadar, energia care dă mișcare
corpului uman este căpătată prin procesul de alimentație. Lipsa materiei prime
pentru producerea energiei duce la perturbări în corpul uman și, chiar, la deces. Or,
dacă evităm să consumăm hrană o perioadă îndelungată de timp, organismul uman,
lipsit de subtanțele chimice luate din alimentație, care joacă rolul de materie primă
pentru producerea energiei în baza căreia funcționează, începe să încetinească
activitatea până în punctul în care elementele componente pierd orice abilitate de a
menține viața. Deci, hrana reprezintă o cale naturală, necesară de încărcare a
depozitului din corpul nostru uman cu substanțe chimice indispensabile producerii
energiei pe baza căreia trupul capătă vitalitate.
Termenul de emoție provine din limba latină prin cuvântul emotionis, fiind tradus
ca impulsul care aduce reacții. Firește, originea primară a acestui cuvânt, ca oricare
alt cuvint născocit de cugetul uman este greu să o știm cu exactitate. Când anume a
fost utilizat prima dată, de către cine, în care context și, ce este esențial, ce
semnificația avea, putem face variate presupuneri. În orice caz, astăzi, emoția
oglindește atitudinea individului față de lumea înconjurătoare în baza reacțiilor
afective produse de substanțele biochimice din organism exteriorizate în afară.
Nu doar oamenii au emoții, ci orice altă ființare vie de pe planetă cunoaște
sentimentele, aceste stări afective prin care interacționează cu realitatea. Poate,
chiar plantele, la fel, simt emoțiile, dar în alt fel decât noi oamenii. Totuși, numai
omul a reușit să folosească stările sufletești ca pe instrumente creatoare de artă.
Poezia, muzica, sculptura, pictura, teatrul sunt doar câteva dintre domeniile
cuprinse de entuziasmul uman. Câtă dragoste a fost pusă în poezie, câte suferințe și
dezamăgiri amoroase sunt amintite în cântece, câte picturi celebre și-au găsit
originea în dorința omului de a pecetlui în memoria omenirii imagini ticluite în
cutiția cerebrală. Toate acestea își au izvorul în emoțiile scurse dinăuntrul ființei
umane în lumea exterioară. Chiar dacă sunt rezultatul unor reacții biochimice, rolul
lor în construirea civilizației este de o valoare enormă.
E drept, avem obligația să amintim partea inversă a medaliei. Din cauza unor
emoții necontrolate, furia, mânia, ura, invidia pot transforma omul cumpătat și
rațional într-o vietate fără de raționament, gata să stârpească orice suflare pe fața
pământului. Asta suntem noi. O combinație de stări sufletești antagoniste care
sălășluiesc în corpul nostru. Nu le putem stăpâni absolut, nici nu este firesc să le
putem controla în totalitate, dar trebuie să depunem eforturi pentru a nu admite
eliberarea nedirijată fără să opunem rezistența cuvenită pentru a preveni survenirea
consecințelor nefaste. Bucurați-vă, plângeți căci asta este firea noastră omenească
și, rog, nu uitați, să vă alimentați corect dacă vreți un organism sănătos și o minte
ageră.
****
Dragostea mă înconjoară,
Revărsând în mine bucurie,
Mă tot întreb a câta oară
Iubesc aievea sau îi biochimie?
**********************************************************************
 DESPRE PERCEPȚIA BANILOR

Trebuie să recunosc, nu puteam ocoli această temă referitoare la rolul pe care îl au

banii în viața noastră. Nu e vorba că voi înșira aici teze economice privind funcțiile
banilor în comunitățile umane. V-am spus anterior, în acest caiet de interpretări
exprim părerea mea despre cele din jur, deci, opiniile mele pot intra în dezacord cu
felul cum percep alții același fenomen. Fără îndoială, ignorarea studiilor privind
rolul și atribuțiile banilor în societate, analiza lucrărilor de specialitate în care sunt
tratate temele economice ar fi o faptă rușinoasă din partea mea, de aceea, îndemn
să căutați în profunzime informațiile despre puterea banilor transcrise în manualele
de educație economică. Eu, însă, mă rezum să-mi expun o opinie concepută în
mintea mea privind banii. Părerea s-a format în baza interacțiunii mele cu acești
diavoli care ispitesc mintea. Nu am fost nici eu ferit de patima banilor, dar credeți-
mă, încerc să nu cad în plasa lor cu totul. Trebuie să mă opun acestei molime care
a pătruns în societatea noastră și care, fără scrupule, corupe cugetul uman.
În viziunea mea banii sunt pentru om ceea ce este religia pentru credincioși.
Firește, nu le putem echiva în toate aspectele, existând nuanțe particulare, dar, din
perspectiva raportării banilor și religiei la nevoile omului, ambele categorii de
fenomene poartă caracter fictiv. Religia există fiindcă oamenii o promovează, iar
dacă lumea va înceta să creadă, religia va dispărea. Cu alte cuvinte, religia trăiește
nu în exterior, ci în mintea omului. Același lucru îl putem spune despre bani. Chiar
dacă aceștia au formă, conținut, pot fi pipăiți și chiar mâncați. Cât timp lumea
consimte să accepte banii în schimbul mărfurilor și serviciilor pe care le oferă,
banii vor avea putere. De altfel, cam toată lumea este construită pe închipuirea
omului. Societatea este așa cum este nu fiindcă așa trebuie să fie, ci fiindcă așa
omul și-o imaginează să fie.
Evident, odată cu dezvoltarea tehnologiilor, banii au căpătat, la rândul lor, forme
diverse, inclusiv avem bani digitali. Fără a avea fizic banii, putem să-i schimbăm
pe mărfuri variate prin utilizarea cardului bancar, cu ajutorul aplicațiilor specifice
instalate în telefoane, putem transfera dintr-un cont bancar în alt cont prin
intermediul internetului.
Banii, în accepțiunea descrisă în literatura de specialitate, dar și în felul general de
percepție a societății, constituie mijlocul de plată cel mai des utilizat la schimbul
mărfurilor. Acesta este rolul esențial al banilor. Oricine deține la el o cantitate de
bani poate procura bunuri, servicii, oferind la schimb bancnotele. În cursul istoriei,
ca etalon pentru schimbul de mărfuri au existat, până la apariția banilor, alte
mijloace. Scoicile, perlele, pietrele de o anumită formă, blana și pieile de animale
au reprezentat mijloc de schimb al mărfurilor între oameni.
Astăzi, banii au pus stăpânire pe întreaga lume. Majoritatea vor să aibă bani. Cât
mai mulți, căutând în acest sens diverse metode pentru a spori cantitatea de bani
deținută la moment. Efectiv, lumea se dezvoltă datorită acestei patimi avide față de
bani. În cursul istoriei multe invenții își au izvorul nu atât în intenția omului de a
aduce o novație folositoare comunității în care trăia, ci mai degrabă invențiile
urmăreau scopul creșterii averii personale, deci, creând ceva nou, individul spera
să atragă atenția societății pentru a face oamenii să cumpere bunul născocit.
Accentul era îndreptat spre obținerea profitului decât pe calitatea mărfii oferite în
schimb.
Modalitățile de a găsi bani erau diverse, inclusiv căi amorale ca furtul, jaful,
inducerea lumii în eroare, escrocherii. Astăzi, metoda cea mai răspândită de a
obține bani, consolidată în timp, reprezintă munca prestată în schimbul salariului.
Firește, căi alternative, legale cât și ilegale, continuă să persiste în societatea
contemporană.
Oamenii fac studii, își perfecționează cunoștințele într-un anumit domeniu, pleacă
la muncă în afara țării, trudesc la munci grele și iau ore suplimentare de muncă, fac
munci care le sunt dezgustătoare, schimbă profesia, se recalifică, trădează prietenii,
vând sufletul dacă este cazul, toate acestea în numele și pentru dragostea purtată
banilor. Familiile se destramă din cauza lipsei banilor, rudele duc lupte îndelungate
între ele pentru a pune stăpânire pe averea strămoșilor. Influența banilor asupra
omului este îngrijorătoare. Tovarășii sunt gata să trădeze pe cel mai bun amic dacă
o atare faptă îi va aduce grămadă de bani.
Lumea vorbește despre moralitate, bunătate, despre dragostea față de apropiați și
despre bunăvoința pe care trebuie s-o avem în interacțiunea cu lumea
înconjurătoare. Dar ce vedem în realitate? Este o lumină avidă de bani, o lumea
parșivă în care puterea banilor este decizională peste soarta individului. Cine are
bani supune și stăpânește, iar cine duce lipsa banilor nu prezintă nici un interes
pentru cei din jur. Rar sunt cei care își amintesc de tine dacă ești sărac, chiar dacă
ai o minte ageră și o atitudine prietenoasă față de ei. Nu le pasă atât de felul cum
ești, ci dacă ai bani. Este tristă această orânduire socială în care trăim, când lumea
pune accentul pe fenomene iluzorii. Lumea este interesată de poziția ta socială, de
postul de muncă ocupat, de averea pe care o ai decât de tine ca ființă umană dotată
cu rațiune, cu trăiri sufletește, sentimente, cu gânduri și vise. Dacă ești bogat, dar
ca personalitate ești o nulitate, semenii oricum te vor ridica în slăvi, pe când, cel
sărac, șanse mici are să fie respectat. Se creează o religie a banilor, în care bogații
își permit să înrobească pe cei mai săraci, făcându-i sclavi de bună voie. Banii
oferă poziții sociale înalte, deschid case și chiar castele, dau posibilitatea de a lua
decizii politice, te înalță în împărăția cerurilor, iar de acolo trântesc cu tine în
pământ dacă i-ai pierdut. Eu însumi, trăind într-o situație financiară mediocră,
observ lipsa interesului celor din jur în a interacționa cu mine. Nimănu-i nu-i pasă,
decât dacă le pot oferi ceva în schimb. Nu orice, dar bani. Înțeleg, nici eu nu ofer
altora multe lucruri, dar lipsa mijloacelor financiare nu este un impediment să dau
lumii ceea ce am eu mai de preț. Cugetările, prietenia sunt darurile mele oferite
celor din jur. Sunt ei în stare să le accepte? Pe semne că nu, cel puțin, nu în
privința persoanelor pe care le cunosc. Nimeni nu comunică cu mine decât dacă în
joc sunt banii. La poștă achit facturile, la magazin cumpăr bunuri, fac un transfer la
bancă, în aceste cazuri discuțiile au ca punct de pornire banii, altfel, acele persoane
care lucrează în instituțiiile menționate, nu ar vorbi cu mine. Banii conduc lumea.
De dragul banilor omul își schimbă părera de atâtea ori de câte ori este nevoie
pentru a păstra banii. N-au oamenii valoare, doar banii au. E îngrijorător.
Dar ce sunt banii, totuși? Mijloc de schimb? Probabil. Numiți-i cum doriți. În
opinia mea, banii n-au nici o valoare decât în măsura în care oamenii consimt să-i
utilizeze în circuitul monetar în felul în care o fac astăzi. Banii, prin natura lor, atât
fizici sau digitali, ori în altă formă pe ca o vor avea în viitor, nu aduc un folos
concret individului. Spre exemplu, dacă intenționez să am o casă, există mai multe
căi de a face acest lucru, printre care am opțiunea să o cumpăr, adică să dau bani în
schimbul locuinței. În același timp, ca alternativă pot, de sine stătător, să
construiesc casa, fie o pot primi în dar de la cineva, ori câștiga într-o competiție.
De asemenea, dacă trecem într-o atmosferă peiorativă, locuința poate fi dobândită
prin alungarea proprietarului și stăpânirea efectivă a acesteia. Așadar, modalitățile
de a obține un lucru pot varia. În asemenea circumstanțe observ că bunul pe care
doresc să-l obțin poate fi pus la dispoziția mea în mai multe feluri, deci, nu este
relevantă atât calea aleasă, cât dacă modalitatea respectivă va fi suficientă să
dobândesc lucrul dorit. Alegem ca modalitate de dobândire a casei cumpărarea
acesteia prin oferirea unei sume de bani proprietarului. Atât eu, cât și proprietarul
trebuie să cădem de acord asupra acestei modalități. Adică, nu este suficient să am
eu banii pentru a cumpăra casa, ci trebuie ca vânzătorul să accepte banii drept
echivalent pentru locuința sa. Banii, prin ei înșiși, nu au nici o putere, doar în
conștiința omului dânșii capătă forța incomensurabilă de dobândire a unor bunuri.
Este, așadar, reprezentarea pe care lumea o are despre rolul banilor. Casa pe care
intenționez să o cumpăr nu a fost construită din bani, ci cu munca oamenilor.
Adică, oricâți bani aș avea, ei niciodată nu vor putea să-mi ofere ceea ce doresc
decât dacă acel lucru dorit va exista prin el însuși.
Nu știu dacă am fost înțeles, dar pot să mai dau câteva explicații în acest sens.
Dacă îmi doresc să mănânc o înghețată, eu am nevoie ca acea înghețată să existe,
chiar și în cazul când o procur. Ea trebuie să aibă o stare fizică pentru a putea fi
consumată. Chiar dacă aș plăti de zece ori mai mult decât prețul obișnuit pe care îl
are, înghețata nu se va fabrica de la sine, ci trebuie ca altcineva s-o producă. Prin
intermediul banilor omului îi este indusă iluzia că aceștia ar avea putere, iar
individul, constrâns de obiceiurile comunității, imitând comportamentul celor din
jur, crede în această iluzie. Cineva, care dobândește banii în dar, îi moștenește fără
trudă poate, dacă acest lucru va fi posibil, să nu muncească viața toată, folosind
banii ca mijloc de a dobândi bunurile, serviciile și de a-și satisface capriciile
individuale, deși acești bani efectiv nu aduc nici un avantaj celui care îi va primi în
schimbul bunurilor și serviciilor prestate bogătașului. Mâncarea la restaurant
trebuie gătită, adică este necesar un efort fizic din partea cuiva, a personalului
localului, pentru a reuși prepararea bucatelor. Banii nu vor ușura în nici un fel
munca, mâncarea trebuind a fi gătită în același fel, conform unei rețete, indiferent
dacă se va achita pentru bucatele respective prețul cuvenit, mai mare ori nu va fi
plătit. Vreau să spun că, într-adevăr, oamenii pot dobândi prin intermediul banilor
bunuri și folosi servicii, avantaje pe care, în lipsa lor, nu le pot avea. Însă, această
situație se datorează nu banilor, oricât de minunați ar părea ei, ci rezidă în
percepția omului referitoare la acești bani. Dacă nu am crede în puterea banilor, ce
folos aș avea eu dintr-un milion de euro primiți în schimbul muncii pe care o
prestez zile și nopți în continuu, obosind și distrugându-mi starea de sănătate?
Dacă nimeni nu va accepta banii, aceștia își pierd din valoarea lor iluzorie în chiar
momentul în care lumea conștientizează netrebuința lor. Doar voința comună a
oamenilor, consimțirea colectivă iluzorie că banii au putere fac din acest mijloc de
plată un etalon pentru schimbul de mărfuri.
Înțeleg, în literatura economică veți întâlni diverse teorii despre rolul și esența
banilor în societate. Este dreptul fiecăruia să-și expună opinia, în special cu
prezentare unor argumente justificative. Dar, haideți să vedem realitatea. Banii
sunt o cale de a dobândi anumite bunuri, servicii, avantaje, însă ei, prin felul lor de
a fi, nu oferă nici un folos omului. Tot ceea ce se obține prin bani poate fi dobândit
în alt mod.
Banii au devenit un mod de a controla lumea. Anume, fac din oameni argați gata să
servească intereselor meschine ale unor indivizi și grupuri înguste care urmăresc să
promoveze ideile lor diabolice în rândul populației. Mulți slujesc fidel și pe
întreaga durată a vieții unor companii afurisite, apără infractori și răspândesc știri
false doar de dragul obținerii banilor. Este o utopie, lumea nu va renunța la bani, ci
cred, interesul pentru ei va crește încă mai mult decât în prezent. Devenim o
societate condusă de dorința aprigă în a ne îmbogăți, punând accentul mai puțin pe
caracterul individului, pe personalitatea acestuia, cât pe starea lui materială. Lumea
face din unii indivizi mizerabili niște eroi, îi ridică în slăvi pe la televiziuni și în
presă, din cauza și datorită banilor. Fiind recompensați în bani, mulți sunt gata să
adopte comportamente reprobabile fără nici o remușcare, fiind pregătiți să distrugă
soarta a mii, sute și chiar milioane de oameni. N-au nici o jenă în ei, iar toate astea
doar pentru niște lucruri născocite în cugetul uman, fără de care banii nu ar avea
vreo însemnătate.
Nu cunosc o alternativă pentru bani, adică, nu m-am gândit la așa ceva, fiindcă
banii sunt o iluzie, deci nu este necesar să caut opțiuni de înlocuire a unei percepții
false cu o alta. Lumea însăși poate să decidă felul cum fac schimb de bunuri,
servicii și alte avantaje între ei. Adică cum recompensează truda altora în folosul
lor. Ceea ce doresc să scot în evidență este aceasta caracteristică himeră a banilor.
Dorința nestăvilită de a obține bani împiedică omul să vadă lumea în firea ei
naturală, în starea obiectivă și firească. Individul năzuiește să dobândească banii în
locul dobândirii unei experiențe obiective despre viață. Fac munci neinteresante,
chiar dăunătoare, își ocupă viața cu chestiuni pe care, în mod firec, le urăsc, chiar
sunt contrare principiilor pe care le au. Influența banilor este enormă. Mă
îngrijorează scriitorii care, de la o vreme, tânjesc după banii atât de mult încât uită
care le este chintesența meseriei lor. Preferă să scrie tâmpenii care se vând bine pe
piață, decât să aducă niște gânduri mărețe, bine gândite și pline de cunoștințe
profunde. E alegerea lor, însă eu nu-i voi numi scriitori, ci negustori de cuvinte.
Firește, recompensarea scriitorilor pentru truda lor este naturală, dar nu trebuie să
constituie temeiul esențial în baza căruia aceștia își fac meseria. Gândul la bani îi
face să modeleze cartea potrivit cu trendurile societății în care trăiesc, omițând în
mod deliberat, să scrie despre lucruri care pot deranja nu atât societatea în
ansamblul ei, ci mai ales monarhii. Societatea se obișnuiește cu scriitorii atipici, pe
când guvernanților nu le este pe plac o astfel de personalitate. În fine, nu este vorba
despre scriitori în această secțiune. Vreau doar să amintesc că banii au pătruns și
au deformat cugetul lumii făuritorilor de carte.
Lumea noastră este atât de iluzorie, iar aici nu mă refer la faptul că trăim într-o
simulație, ci la felul cum o vedem noi. Am în vedere perceția noastră în privința
lucrurilor din jur pe care, de cele mai multe ori, le înțelegem într-un mod anormal,
dar fiindcă această percepție este înmagazinată în cugetul nostru, imitată de multă
lume, ea devine o regulă de conduită. Obiceiul devine un stil de viață. Așa este
puterea banilor, aceștia devenind un rău necesar doar pentru că omul le-a dat
putere imaginară, iar mai apoi, le-a făcut loc în lumea reală.
Pentru a arăta încă o dată cât de insignifiantă este valoarea banilor vreau să faceți
următorul exercițiu de cugetare. Atunci când cineva vinde o locuință, fie o mașină,
niște producție agricolă, fie orice altceva care în echivalent bănesc reprezintă o
sumă impunătoare de bani dânsul trebuia, inițial, să dobândească în vreun fel marfa
pe care o vinde, adică, mașina nu se asamblează de la sine, piesele la rândul lor
trebuie confecționate de căte cineva, însăși proiectarea mașinii trebuie pusă în
responsabilitatea unei persoane, cu alte cuvinte sunt depuse eforturi mintale și
fizice pentru a crea acea mașină, construi casa ori colecta producția agricolă. Altfel
spus, trebuie cineva să muncească numaidecât, inclusiv să consume timpul
personal dacă se dorește a avea marfa. Pe de altă parte, cel care este interesat în a
cumpăra marfa poate, fără un efort considerabil, să achite suma de bani cuvenită
între părți și cam atât, apoi, intră în dreptul de proprietate asupra mărfii în cauza.
Aici apare un dezechilibru între truda depusă pentru a obține marfa, pe de o parte și
ușurința cu care cumpărătorul poate intra în posesia acesteia, fără a presta el însuși
o muncă de aceeași valoare, pe de altă parte.
Amintesc că banii pot fi primiți în dar, moșteniți, găsiți (mai rar), or, chiar furați, în
anumite circumstanțe. Adică, banii nu sunt neapărat un echivalent al muncii pe
care omul o prestează, ei putând fi obținuți în moduri diverse, însă, oricare ar fi
modalitatea prin care banii sunt obținuți, valoarea lor monetară, dacă nu au loc
fluctuații evidente ale cursului valutar, rămâne aceeași. Pe când marfa întotdeauna
trebuie dobândită prin trudă și tinde să crească sau scadă în valoare. Evident, există
cazuri când aceasta, de asemenea a intrat în posesia cuiva prin moștenire, donație,
furt, dar acum interesează raportul dintre bani și marfă, nu dintre marfă și marfă
care ar fi echivalente. Deci, dacă cineva trebuie să cheltuie timpul propriu, să caute
muncitori pentru a ridica o casă, să gândească la proiectul locuinței, să vegheze
asupra modului în care muncitorii lucrează, să obțină toate actele necesare pentru
construcția locuinței, să o păzească, în fine să aibă grijă de soarta acesteia până la
vânzare, atunci, altcineva, care fără nici o sforțare personală, intră în posesia unei
sume enorme de bani, poate dobândi dreptul de proprietate asupra locuinței prin
simplul fapt că are capacitatea financiară suficientă să plătească prețul cerut de
vânzător. Acest aspect al banilor mă deranjează cel mai tare, căci, truda
muncitorilor este, deseori, apreciată sub nivelul muncii pe care aceștia o prestează,
fiind plătiți derizoriu, pe când alții, fără nici o pricepere deosebită, în baza unor
donații, moșteniri sau chiar prin stabilirea unor salarii mari, dar nejustificate obțin
capital în volum extraordinar de mare, deși meritele lor sunt mediocre. Uitați-vă la
creatorii de conținut digital cum fac averi din îndeletniciri mediocre.
Vă dau un exemplu concret. Poate ați întâlnit la serviciu colegi mai puțin interesați
de muncă și mai mult preocupați cu „statul degeaba”, însă, în temeiul legii sau al
înțelegerii dintre lucrător și angajator, salariul lor este considerabil mai mare decât
al vostru, dar munca prestată mult sub volumul pe care îl îndepliniți voi. Ori, mai
degrabă ar fi situația când voi și colegii din aceiași unitate de muncă aveți un
salariu similar, exprimat în bani, dar munca fiecare dintre colegi o prestează diferit.
Nu e vorba despre atribuții de serviciu diferite, ci de atitudinea lor față de muncă,
cineva e mai leneș, iar altul muncește pentru sine, cât și pentru cel trândav. Salariul
pe care îl primiți voi și colegul vostru la sfârșit de lună, chiar dacă este un
echivalent al muncii prestate, el nu reprezintă adevărata valoare a efortului depus
de voi în comparație cu alt lucrător leneș. Totuși, banii voștri și banii colegului
trândav vor avea aceeași putere de cumpărare. La magazin nu veți putea plăti
pentru un anume produs o sumă de bani mai mică decât alți cumpărător pe motiv
că acei bani au fost obținuți prin trudă enormă față de alții care, leneși fiind, totuși,
au primit salariul în cuantum egal cu al vostru. Dacă o un kilogram de banane costă
doi euro, atunci prețul respectiv va fi achitat de voi, cât și de colegul vostru în
cuantum egal pentru aceeași cantitate de fructe, indiferent cât de ușor sau greu ați
obținut banii.
Un avantaj al banilor, căci am vorbit în mare parte despre neajunsurile lor, este
posibilitatea oferită oamenilor de a dobândi marfa în timp scurt, fără eforturi,
inclusiv în cazul când altceva decât banii ei nu pot oferi. Persoanele cu sănătate
precară, vârstnicii pot, în schimbul banilor, obține bunurile trebuincioase fără a fi
necesar să muncească. Sigur, ei înșiși trebuie să ia de undeva acești bani, de regulă,
sursa principală fiind plățile sociale (indemnizație, pensie, alocație).
Imaginați-vă, statul ar da tuturor bani în cantități enorme, suficiente cât lumea să
poată procura orice marfă dorește. Prin marfă eu înțeleg atât bunuri cât și servicii.
Ce îl oprește pe stat să facă acest lucru? Nu este greu să printeze niște bani pentru
a-i pune în circulație. Unii vor spune că va influența rata inflației. Da, aici sunt de
acord. Dar ce este inflația până la urmă? Creșterea prețurilor concomitent cu
scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale. Eu nu sunt economist, nu vreau
să intru în teoriile economice, aveți voi tot dreptul să studiați mai aprofundat, așa
cum v-am recomandat anterior, cu diferite ocazii. Pentru mine inflația constituie un
mijloc de a opri oamenii să se îmbogățească în așa fel încât să nu mai dorească a
produce marfă, adică, vor fi bogați și trântori. Căci, cel care este îndestulat, care
deține cantități enorme de bani poate să-și permită a procura marfă după bunul
plac, fiind tentat să chefuiască, decât să trudească, sperând să obțină bunuri și
servicii doar prin simpul fapt că dă la schimb banii. Adică, dacă toți oamenii din
țară ar avea la dispoziție bani suficienți pentru a procura bunuri și servicii, aceștia,
cel mai probabil, nu vor dori să muncească, deci nu vor produce marfă. Să
recunoaștem, câți dintre voi caută lor de muncă la care să trudească fără a primi un
salariu? Toți lucrătorii muncesc în schimbul remunerației sub formă de bani. Dacă
însă omul este îndestulat cu bani, dânsul nu va dori să muncească, ci mai degrabă
să lenevească, iar dacă toată lumea va fi bogată, atunci cine va munci pentru a
vinde marfa în schimbul banilor? De altfel, bogăția va fi iluzorie în acest caz. Or,
având mulți banii, dânșii nu vor putea cumpăra nimic în schimbul lor pe motiv că
nimeni nu va munci, toți ceilalți având suficienți bani. De asta, lumea nu va atinge
niciodată starea de egalitate sub aspect economic. Statul niciodată nu va face acest
lucru. Nu va permite oamenilor să aibă același nivel de bunăstare. Cineva va
acumula capital, iar alții, mai mulți la număr, mult mai mulți decât cei înstăriți, vor
fi manipulați prin intermediul banilor să trudească pentru a crea bunuri și a oferi
servicii societății, în special bogătașilor. Am menționat, banii nu au nici o
înseamnătate. Ei nu produc nimic, nici de sine stătător, nici dacă îi aduni sau îi
înmulțești până ajungi cel mai bogat om din lume. Este doar o percepție comună a
populației privind utilizarea banilor ca mijloc de schimb. Aș putea să nu lucrez
toată viața, dar având bani, obținuți pe căi ușoare, voi duce o viață liniștită, fără
griji, fără să trudesc. Voi mânca cele mai bune feluri de mâncare, voi putea
călători, voi îmbrăca haine luxoase, procura automobile și chiar un avion privat,
orice, datorită și din cauza banilor. Pe când cineva, care are competențe, muncește
cu sârguință nu-și va permite să se bucure de aceleași avantaje pe care le am eu
doar pe motiv că banii săi sunt insuficienți. Este dezgustătoare această situația, dar
este realitatea obiectivă în care trăim și pe care noi am creat-o. Economistul și
filosoful scoțian Adam Smith, autorul lucrării Avuția națiunilor, cercetare asupra
naturii și cauzelor ei, susținea că ceea ce cumpărăm pe bani cumpărăm, de fapt,
contra muncă. Adică, acolo unde o tranzacție este făcută prin echivalent bănesc, în
realitate, constituie schimbul valorii muncii noastre contra valorii muncii altcuiva.
Dar, cum am menționat anterior, acest schimb de muncă, din păcate, nu
întotdeauna se află într-un echilibru, căci, unul trudește până amețește, iar altul
obține banii pe căi mult mai ușoare. Apropo, Smith a făcut acte de caritate și a dat
bani rudelor sărace, înainte să moară.
Aici opresc cugetările mele despre bani, ochiul dracului cum îi spunem noi. Nu că
aș fi epuizat toate gândurile, dar nu găsesc rost să descriu acest fenomen în
continuare. Rămâne pe seama voastră să cugetați mai departe. Ce-am dorit să
expun, am făcut deja. Am arătat teza principală din gândirea mea referitoare la
rolul banilor în societate. Puterea lor este născocită în mintea omului.
****
Des amicii mă vizitează
Când am banii din belșug,
Dacă punga se-mpuținează
De ce tovarășii de mine fug?
**********************************************************************
 DESPRE MAGIE

Dragi tovarăși, reamintesc că lumea înconjurătoare este percepută în felul în care

fiecare dintre noi și-o reprezintă în acord cu acele cunoștințele pe care le are și,
totodată, potrivit capacității de a le înțelege. Într-adevăr, unele concepții, în special
cele științifice sunt greu de combătut, însă, nu înseamnă că ele au puterea de
adevăr absolut, fără a putea fi supuse unei critice dacă circumstanțele solicită acest
fel de exercițiu. Este o invenție, atât religia, cât și știința. Una însă este bazată pe
fantasmagorie, alta pe experimente, observații, cercetări. Eu nu cer să-mi fie
acceptată opinia pe care o am în raport cu fenomenele din jur, dar vreau, cel puțin,
să-mi înțelegeți modul meu de reprezentare. În plus, amintesc că, în corespundere
cu teoria relativității formulată de Albert Einstein, orice doi sau mai mulți
observatori măsoară configurații diferite ale unuia și aceluiași fenomen, cum ar fi
deplasarea și timpul. Totuși, în baza regulilor logice, asupra fenomenului observat
acționeză legități fizice identice, indiferent de valorile pe care le obțin observatorii
în baza măsurătorilor efectuate. Spre exemplu, este cazul unui pasager aflat în
mașină. Acesta pare că stă pe loc în raport cu mijlocul de transport chiar dacă
automobilul se află în mișcare. În același timp, pentru pietoni și alți oameni aflați
în stradă și care văd mașina, observăm că pasagerul, de fapt, se deplasează. Oricare
ar fi percepția noastră despre fenomen, că pasagerul stă pe loc ori se mișcă, asupra
acestuia timpul acționeză într-un singur fel unitar. Viteza lumii are aceeași
proprietate indiferent de felul cum percepem noi pasagerul, iar gravitația
influențează asupra nostră și a pasagerului similar. Deci, fenomenele se manifestă
în felul lor de a fi, iar dacă noi avem păreri diferite despre ele, aceasta nu înseamnă
că fenomenul în sine se modifică potrivit cu opinia pe care o avem, ci viziunea
noastră despre fenomen este schimbată în raport cu anumite circumstanțele care ne
dau o altă perspectivă.
Magia, în felul cum o înțeleg eu, constituie niște ritualuri, obiceiuri, practici cu
caracter spiritual, dar și cultural prin care sunt chemate forțe, ființe, fenomene
supranaturale să influențeze lumea noastră firească. În special, aceste fenomene
supranaturale sunt invocate pentru a îndeplini dorințele celor care se ocupă cu
magia.
Magia a fost cunoscută din timpuri demult apuse. Probabil, religia încă nu exista
când magia bântuia printre strămoșii noștri influențând stilul de viață primitiv.
Chiar aș spune, în lipsa dovezilor căci ele nu-mi sunt indubitabil trebuincioase,
magia a creat și, ulterior, a impusionat curentele religioase. Or, dacă observăm, în
majoritatea religiilor se vorbește despre forțe supranaturale invocate să vină în
sprijinul omului. În majoritatea religiilor există elementul misterios combinat cu
practici și ritualuri efectuate de anumiți reprezentanți care, în baza propriilor
declarații, se identifică cu zeii supremi guvernatori peste lume sau cu niște
intermediari, ca apostolii, îngerii, care fac legătura dintre om și ființa absolută.
Aceste caracteristici sunt specifice magiei. Fenomenul magic, prin natura lui, nu
are nevoie de religie, în sensul că omul poate practica magia fără a crea din această
îndeletnicire un cult, cu lideri religioși și adepți. Magia poate fi exercitată ca o
activitate individuală, fără să existe o ierarhie între membrii grupului care participă
la practicile magice. În plus, dacă religia are nevoie de un fundament coerent în
învățăturile pe care le promovează, magia nu este ținută să aibă o orânduire logică,
magii având libertatea să adopte tot soiul de rituri și obiceiuri pentru realizarea
activității lor magice. Deci, iarăși, la început nu a fost cuvântul, ci a fost magia
care a dat naștere religiei ca o ideologie bazată pe invocarea forțelor supranaturale
în justificarea practicilor religioase desfășurate în cadrul cultului. Aceste practici
purtau un caracter solemn și mistic. Dar, cum deseori se întâmplă, practicile,
firește, erau cunoscute doar inițiaților, adică celor care le-au inventat, de fapt.
Chiar dacă aceste două născociri ale cugetului uman s-au separat, influența
reciprocă pe care o au între ele nu poate fi negată.
Magia este o fantasmagorie, nimic mai mult. Efectul esențial pe care magia îl are
asupra ființei omenești este unul de natură phihologică. Omul este înclinat să
creadă în puterea supranaturală mai ales atunci când se află în situație plină de
amărăciune. De altfel, astrologia și, implicit horoscopul, au cam același efect pe
care îl are magia. Astrologia este îndeletnicire mincinoasă în acord cu care
reprezentanții acesteia susțin existența unei legături cauzale între poziția corpurilor
cerești și personalitatea omului, stilul de viață, relațiile interumane. Asemenea
magiei, astrologia cunoaște o exitență milenară. Chiar dacă trăim în era
tehnologiilor, într-o abundență de informații, avem acces la atâtea cunoștințe
justificate științific, omul continuă să practice și să creadă în magie și în
horoscoape. Putem înțelege pe un copil care este ușor de amăgit pe motiv că
priceperea lui despre lume se află într-o fază incipientă, dar care este scuza unui
matur? Horoscopul este difuzat zilnic la radio, televiziune, în ziare sau descris
detaliat în articole pe internet. Înțelege lumea că acest horoscop are niște autori?
Nu sunt zei, nici forțe supranaturale, nici savanți care să priceapă legitățile fizice
ale corpurilor cerești, ci oameni cu o minte mediocră din care scot tâmpenii,
aranjate într-un stil cât mai artistic. Apoi, aceste tâmpenii sunt vociferate lumii.
Mulți ascultă cu deosebită atenție horoscopul, chiar își planifică ziua conform
prognozelor astrale. Oare este greu de înțeles că magia reprezintă o născocire, o
fantezie a omului? Chiar și cea mai științifică carte dintre toate lucrările științifice
tot are, la rândul ei, autor, adică pe cineva care a descris în acea carte modul său de
reprezentare a unui fenomen. Nu însăși natura a scris cartea, dar un individ în
formă umanoidă. Firește, omul este parte a naturii, însă nu este natura întreagă,
respectiv, toate cărțile scrise de om reprezintă o versiune infirmă a felului cum se
manifestă fenomenele naturii relativ la alte multe versiuni care puteau fi descrise.
Iluziile, în aparență imposibile, sunt definitorii în practicarea magiei. Anume prin
trucuri cu un pronunțat caracter supranatural, înfăptuite într-un mod delicat,
spectaculos, cu elemente artistice magicianul creează iluzia fenomenului magic.
Poate personal sau din auzite ați aflat despre dezvăluirile unor magicieni referitoare
la felul cum sunt realizate trucurile. Întotdeauna există o explicație logică, bazată
pe legitățile fizice a modului în care sunt realizate aceste trucuri.
Magicianul, iluzionistul care face să apară din senin un iepure dintr-o pălărie în
interiorul căreia, aparent, nu există nimic, pe de o parte și, spectatorul observator al
acestui truc pe de altă parte, văd aceeași manifestare însă din perspective diferite.
Dacă iluzionistul cunoaște șiretlicul folosit în îndeplinirea actului trucat, atunci
persoana care urmărește acțiunea magică se află în necunoștință de cauză,
respectiv, în lipsa unei explicații logice bazate pe legitățile firești după care
funcționează fenomenele din jur, spectatorul ușor cade în capcana propriei minți
crezând în veridicitatea trucului magic, inclusiv în puterea supranaturală a
iluzionistului. Pe când, cel care înțelege trucul, modul real cum funcționează,
atenția lui nu va fi captată în aceeași măsură în care este influențat un spectator
nepriceput în iluzionism.
Dacă o chestiune este inexplicabilă, tindem să îi dăm un caracter supranatural.
Această abordare nu trebuie încurajată, ci desființată prin încercarea de a pătrunde
în chintesența fenomenului aparent inexplicabil. Poate, nu vom găsi cea mai clară
justificarea a producerii fenomenului, dar este de preferat o teză parțial eronată
decât una fantasmagorică. Toate axiomele cunoscute azi au pornit de la o supoziție.
Așadar, să nu ne temem să facem presupuneri despre fenomene, căci, le putem
verifica veridicitatea.
Unul dintre cei mai cunoscuți iluzioniști, americanul de origine maghiară Harry
Houdini, născut Erik Weisz, a murit în urma loviturilor primite în abdomen din
partea unui student. Istoria, fără a o descrie în detalii aici, relatează despre un
oarecare student, practicant al boxului, care i-a aplicat magicianului lovituri „ca de
ciocan” sub centură. Această scenă s-a petrecut pe fondul răspunsului dat de
Houdini studenului precum că stomacul lui poate rezista mult la lovituri. În
realitate, la unsprezece zile după acest incident, magicianul a decedat în ziua de 31
octombrie 1926, de Halloween. Acest caz demonstrează că, influența asupra
psihicului uman pe care magia o are, se îndreaptă cu precădere față de spectatori,
adică cei care urmăresc trucurile, însă, existe situații când iluzoniștii, practicanții
de magie într-atât de mult își intră în rolul lor de magicieni încât uită de legitățile
fizice. Așa a fost cazul lui Houdini. Magicianul, prea încrezut în capacitățile sale
supranaturale, a căzut victima propriilor credințe. O ipoteză vehiculată în rândul
conspiraționiștilor, dar și a oamenilor care au cercetat viața marelui iluzionist
afirmă că magicianul ar fi fost omorât la comanda spiritualiștilor, printe adepții
cărora era Arthur Conan Doyle. O versiune foarte șubdredă, despre care nu am
mare pricepere. Totuși, un fapt este cunoscut și documentat foarte bine. Houdini, el
însuși iluzionist care folosea trucuri în reprezentațiile sale de magie, a dezvăluit
șiretlicurile spiritualiștilor și a mers împotriva acestei caste de indivizi care prin
amăgeală dobândeau averi pe seama oamenilor creduli. Dacă un iluzionist de talia
lui Houdini a vorbid deschis despre șarlatanii numiți medii spiritiste care foloseau,
asemenea lui, trucurile în activitatea lor magică, atunci cred, trebuie să ne revedem
poziția referitoare la magie. Este o activitate obișnuită, mediocră și, de cele mai
multe ori, menită să manipuleze mintea oamenilor. Atmosfera magică dispare
atunci când omului îi este dezvăluită adevăratul mecanism de funcționare a
trucului.
Gândesc că, anumite persoane, într-atât de mult își ocupă timpul cu magia,
iluzionismul, misticismul, ghicitul în stele și alte chestii de natură astrologică încât
dânșii chiar încep a crede în aceste ritualuri și îndeletniciri misterioase care, însă,
nu au nici o doză de realism în ele. Sigur, în majoritatea cazurilor, actele de magie
neagră, albă, violetă și de orice altă culoare și configurație reprezintă niște amăgeli.
În baza acestor ocupații mulți săvârșesc acte de escrocherie. Sunt niște șarlatani
care vând idei false unor oameni creduli. Oare este mai puțin firesc să caute sfatul
unui medic decât să consulte opinia unor clarvăzători, tămăduitori în provința
bolilor trupului?
Încă persistă în societățile contemporare așa un fenomen numit deochiul, adică
acea credință în puterea unor persoane de a-și folosi privirea pentru a vătăma pe
alții. Leacul pentru a scăpa de deochi este prin descântec. Descântecul reprezintă o
formulă magică însoțită de diverse gesturi sau ritualuri, în scopul vindecării
persoanei, ori pentru a feri omul de un farmec, un rău. Evident, nu există dovezi
științifice care să susțină veridicitate acestui fenomen. Este vorba de un truc
psihologic prin care, asemenea efectului de placebo, persoanei i se creează senzația
unei vindecări. Îmi amintesc, tovarăși, eu, de asemenea, am fost supus unui ritual
de descântare. Este un fapt petrecut în realitate, nu-l născocesc. E drept, nu a fost
alegerea mea. Probabil, aveam vreo șapte ani ori undeva în jurul acestei vârste,
când am fost supus ritualului respectiv. Mama, dânsa m-a dus la o cunoscută, o
femeie de peste vreo șaizeci de ani. Țin minte că era dimineața devreme, în jurul
orei cinci. Pentru mine, copilaș drăgălaș, atmosfera nu era deloc plăcută, însă,
autoritatea mamei prelava. Nu o judec pentru această faptă, dar îmi este ciudă că
dânsa nu și-a dat străduința să înțeleagă fenomenele înconjurătoare în acord cu
raționamentul, logica, cu cercetările științifice. În fine, s-a consumat momentul,
căci atunci a fost prima și ultima dată. Îmi amintesc că femeia cu pricina a pus
mâna pe capul meu, eu fiind așezat aproape de abdomenul ei. Dânsa a început să
spună ceva în șoaptă, ceea ce era de nedeslușit pentru mine, apoi, am memorat că
avea un fus de tors lână, de dimensiuni mici, pe care îl ținea deasupra mea și îl
rotea în timp ce rostea anumite cuvinte. Probabil, aveam ceva dureri, boli ori vreo
cădere nervoasă dacă mama a decis să recurgă la acest gest. Nu înțeleg de ce nu m-
a dus la un medic. Nu știu dacă descântecul m-a ajutat, au trecut peste douăzeci și
cinci de ani de la acel eveniment, dar nu am discutat cu mama niciodată despre
cele întâmplate.
Magia nu există în felul în care îl înțeleg mare parte din oameni. Nu este un
fenomen extraordinar, supranatural, ci o scamatorie. Întotodeauna trucurile,
ritualurile magice, descântece, prezicerile astrologice pot fi justificate în mod
logic. Aceată justificare nu conține în ea nimic fantastic, fiind foarte simplă. Este
vorba de o persuasiune din partea magicienilor, bine gândită, îndreptată înspre
ceilalți pentru a-i face să creadă în magie. Magia, la fel ca religia, dispare atunci
când omul nu mai crede în ea, ci începe să o cerceteze în temelie, să-i afle originea,
felul de manifestare. Aș spune că omul care, în contrast cu informațiile științifice
ale epocii contemporane, continuă să creadă în magie, precum și în religie are fie
un interes personal major în acest domeniu, respectiv, credința lui este una
fățarnică, fie cugetul său este pătruns de o oarecare nebunie.
Întodeauna, în orice situație cât de ciudată, misterioasă, plină de magie, căutați
explicații logice, bazate pe experiența voastră, cunoștințe și observații. Horoscopul
este o invenție a oamenilor. Niște infami care iau în derâdere lumea inventează tot
felul de texte astrologice, apoi le distribuie publicului pe diferite căi de
comunicație ca televiziunea, radioul, internetul, ziarele. Nu credeți nici într-un
horoscop. Chiar dacă corpurile cerești, inclusiv Soarele și Luna, planetele din jurul
nostru influențează Terra și, respectiv, viețuitoarele de pe Pământ, această
exercitare de influență nu este făcută cu intenția de a determina cursul relațiilor
interumane, nu interferează cu personalitatea voastră și, dacă e să fiu sincer, n-au
nici o treabă cu voi nici dacă sunteți pe patul de moarte. Influența dintre corpurile
cerești și Terra are la bază legități fizice. Spre exemplu, mareele constituie oscilații
periodice cunoscute ca flux și reflux la nivelul apelor mării sau a oceanelor cauzate
de forța de atracție combinată a Lunii și a Soarelui. Vedeți? Nimic magic,
supranatural.
Magia este o metodă de șarlatanie prin care ghicitoarele, vrăjitoarele,
clarvăzătoarele și tot felul de șamani și tămăduitori obțin venituri, de multe ori
enorme, de la oamenii creduli, deci proști. Dacă voi înșivă nu aveți o explicație
despre un anumit fenom, oricât de magic și misterios ar părea el, consultați opinia
unui specialist în domeniu. Este alegerea voastră să credeți în magie, nu cer decât
să aveți bun simț în felul cum percepeți acest fenomen.
****
Am fost la un șaman aseară
Leac pentru arsuri mi-a dat,
Vin la dânsul a zecea oară
De ce, încă, nu m-am vindecat?
**********************************************************************
 DESPRE ALTE CHESTII

Dragi tovarăși, vă mulțumesc pentru răbdarea pe care ați avut-o și pe care încă o
mai purtați în mintea și în trupul vostru. Nu este ușor să citești, știu. Firește, ați fi
putut alege să faceți altceva, să găsiți o ocupație mai interesantă pentru voi, cum ar
fi navigatul prin rețeaua socială Facebook ori să priviți videourile pe TikTok.
Totuși, orice ați face, nu este nici un rost în ocupația voastră decât în măsura în
care voi înșivă născociți acel sens. Viața nu are o noimă anume, existând doar ca
un proces biochimic și fiziologic, un aliaj de compuși anorganici și organici. Să nu
ne amăgim atribuindu-ne statutul de ființă supremă în raport cu alte viețuitoare. În
data de 7 octombrie 2023, gruparea islamistă Hamas a lansat un atac surpriză,
susținând că a tras peste 5000 rachete în Israel din Fâșia Gaza, într-un interval de
douăzeci de minute. În urma acestui atac, cât și a contraofensivei forțelor israeliene
care durează de câteva zile, au decedat cel puțin 1400 persoane de partea israeliană
și cel puțin 2238 persoane de partea palestiniană. Firește, pe lângă cei implicați
direct în război, au decedat persoane civile, cetățeni străini, jurnaliști, copii, femei
și alte persoane care nu erau combatanți implicați direct în atacuri. Acest conflict,
precum și cel dintre Rusia și Ucraina, dar și alte conflicte armate de pe glob
demonstrează nimicnicia care sălășluiește în oameni. Încă nici o altă vietate pe
Pământ nu a pornit un război împotriva altor semeni din aceeași specie. Da, există
de multe ori cazuri când un animal ucide un tovarăș, dar nu e vorba de o
exterminare totală a unei rase, ci a unui individ în particular pe care îl folosește ca
hrană. Pe când omenierea este pornită să distrugă națiuni, etnici întregi prin
omorârea tuturor reprezentanților grupului indiferent de statutul acestora,
combatanți sau necombatanți. Războiul este cea mai mizerabilă cale prin care
omenirea își satisface poftele diabolice, instinctele naturale. Cum este de așteptat,
în urma conflictelor mor oamenii, atât. Pentru cei decedați nu are nici un rost care
va fi finalul acelei bătălii. Anume cei morți au văzut cu adevărat sfârșitul
războiului. Toate aceste manifestații de comemorare a victimelor războiului sunt
niște idioțenii. Nici monumentele, nici cărțile scrise în memoria victimelor, nici
sărbătorile și alte evenimente comemorative la care se vorbește despre tragediile
oamenilor decedați în conflicte armate nu au vreun rost pentru lumea care a pierit
în război. Dânșii au vrut să trăiască, dar anume această unică dorință care trebuia
îndeplinită a fost neglijată cu desăvârșire. Vorbim despre răspunderea pe care
criminalii de război o poartă pentru crimele odioase comise în timpul conflictelor
armate, de parcă, asta contează atât de mult. Omul este mort, tovarăși. Fără viață,
nu mai este nici un rost în toate celelalte. Noi iubim, suferim, trăim într-un
amalgam de stări antagoniste de la bucurie în extaz până la tristețe profundă doar
pentru simplul fapt că existăm în această viață. Oare propria viață este mai puțin
valoroasă decât idealurile pe care politicienii le promovează în mod viclean
acumulând capital politic pentru ei? Vina pentru războaiele purtate de omenire este
în însăși indivizii care au luat parte la aceste conflicte, care, efectiv, și-au pus
trupul pe post de carne de tun. Dacă nimeni nu ar asculta ordinul dat de politicieni
privind pornirea unui război, unei agresiuni militare contra altor națiuni, războiul
nu s-ar produce. Hitler, deși este o persoană odioasă prin prisma deciziilor luate în
timpul cât a fost cancelar, iar, ulterior, conducător absolut (Führer) al Germaniei,
dânsul nu a participat personal la comiterea tuturor crimelor săvârșite de către
nemți. Adică, să nu fiu înțeles greșit. Responsabilitatea pentru ororile comise de
nemți în timpul celui de al Doilea Război Mondial este pe seama lui Hitler, dar în
mod efectiv, aceste crime au fost comise deliberate de către soldați și alți partizani
ai ideologiei naziste. Refuzând să se supună odinelor comandanților, cât și a
oamenilor politici care se aflau la conducerea Germaniei naziste, soldații și
partizanii vremii ar fi putut preveni războiul. Or, dânșii, la propriu, au transpus în
practică ideile bolnave despre rasa pură și dorința lăuntrică a lui Hitler, dar și a
altor acoliți de a trece sub guvernare germană pământurile vecine. Soldații și
partizanii germani sunt cei care, direct, au ucis alți soldați străini, au torturat și
băgat în lagăre de concentrare sumedenie de oameni pe care, ulterior, i-au omorât
în diferite moduri. Putem discuta despre cauzele războaielor, motivele,
circumstanțele, chema analiști și comentatori să ne lumineze pe la televizor, radio,
presă scrisă sau la tot felul de conferințe, însă aceste cuvântări, opinii sunt niște
păreri despre un anumit eveniment, nimic mai mult, o pălăvrăgeală. Adevărata
cauza a tuturor războaielor este omul. Acest animal social care, mânat de o
autoritate politică și militară, este gata să ucidă tovarăși. Consider că lipsa de
educație constituie una din cauzele majore care preface omul animală soldățească.
Personal, îmi doresc să trăiesc în pace și armonie cu ceilalți, indiferent de
naționalitatea și etnia pe care o au. Firește, în cazul existenței pericolului de a fi
atacat, voi opune rezistența cuvenită pentru a opri atacul. Cel atacat este mult mai
îndreptățit să săvârșească fapte reprobabile, odioase decât cel care atacă. Asta nu
înseamnă că individul sau nația atacată poate să comită orice atrocitate în timpul
conflictului armat. Uciderea adversarului prin orice cale posibilă, chiar dacă
aceasta depășește cu mult capacitățile inamicului, este acceptabilă pentru nația
atacată decât atunci când aceasta s-ar afla în poziția de a ataca ea însăși. Altfel
spus, cine se află în primejdia de a fi atacat de o altă țară sau grup militar, poate
folosi toate căile posibile pentru a se apăra împotriva agresiunii militare, chiar dacă
pagubele pricinuite adversarului ar fi mai mari decât daunele pe care acesta din
urmă le-a a adus asupra celui atacat. Nu susțin uciderea persoanelor civile, cum nu
susțin nici uciderea soldaților adversarului, dar, în condițiile când viața oamenilor
este pusă în pericol, indiferent dacă sunt civili, soldați sau partizani, statul atacat
poate recurge la orice metodă pentru a respinge atacul, chiar dacă asta ar înseamna
să atingă, într-o anumită măsură, așezăminte civile de pe teritoriul inamicului.
Evident, ținta principală și, pe cât e posibil unica țintă, trebuie să fie combatanții
adversarului. Totuși, victime colaterale pot exista întotdeauna. Voi spune, fără nici
o reținere, statul sau gruparea militară care pornește primul atacul este cea
responsabilă pentru toate consecințele survenite urmare a conflictului armat. Da,
înțeleg foarte bine, crimele vor fi săvârșite de ambele părți, însă, în considerațiunea
în care atacul nu era pornit de una dintre părțile beligerante, nimeni nu ar fi fost
omorât, nici între soldați și partizani, nici dintre civili. Lumea și-ar fi trăit viața în
aceeași stare în care se aflau până la conflictul armat. Deci, atunci când vorbim
despre tragerea la răspundere a criminalilor de război, primii care trebuie judecați
sunt combatanții din rândul statului sau grupării militare care a pornit atacul. Asta
nu exclude răspunderea pentru crimile comise de către combatanții statului sau
grupului de militari care a fost atacat, dar, în mod prioritar, trebuie identificați și
trași la răspundere combatanții atacatorului fără de apucăturile cărora războiul nu
ar fi avut loc. Că tot am vorbit despre conflictul palestiniano (Hamas și aliații)-
israelian, a cărui intensitate a crescut în octombrie 2023, nu voi trece cu vedere
comportamentul diferitor grupuri de susținători ai părților aflate în conflict. Am
observat în presă, la televizor, TikTok, Facebook, Telegram, dar și pe alte canale
online care au difuzat informații legate de acest război, mulți susținători ai
palestinienilor, cât și ai Israelului. Este o tâmpenie să afișezi suportul în favoarea
combatanților de război. Dacă în cazul palestinienilor și a israeliților susținerea se
justifică prin legătura dintre nația din care fac parte și părțile beligerante, respectiv,
fiecare dintre aceștia speră la o victorie a armatei proprii, este inexplicabilă
năzuința altor națiuni de a arăta suportul pentru oricare dintre aceste două părți
aflate în conflict. În fapt, prin demonstrarea susținerii, aceștia manifestă dorința de
a continua conflictul până la înfrângerea fără drept de apel a unei dintre părțile
beligerante, adică, continuarea săvârșirii omorurilor între adversari. Unica susținere
trebuie să fie în promovarea păcii și armoniei, încetării imediate a războiului,
susținerea soluționării pe cale pașnică a neînțelegerilor dintre părțile beligerante.
Urletele și țipetele necontrolate prin orașele Europei, Asiei și în altă părți ale lumii
prin care manifestanții își declară în unison susținerea pentru oricare dintre cele
două părți aflate în conflict au un efect de catalizator al războiului. Mânați de
strigătele de suport al protestatarilor, părțile beligerante consideră necesar să nu
cedeze în fața inamicului și, respectiv, în loc de a opri operațiunile militare, fiecare
încearcă să producă pagube cât mai mari adversarului fără a ține seama că, de fapt,
are el însuși pierderi enorme, în special pierderi de vieți omenești. Orice conflict
încetează dacă soldații, trimiși să lupte pe teren, vor refuza să execute ordinele.
Comandanții militari, cât și politicienii, ambele categorii, văzându-se față în față cu
refuzul soldaților și partizanilor de a lupta, nu vor avea altă cale decât să accepte
situația curentă. Nici un politician și nici un comandant de armată nu intră primul
în luptă. Aceștia, de regulă, vorbesc despre operațiunile militare stând în birouri
sau în locuri ferite departe de zona militară. Oamenii, adunați în grup mare, pot
schimba cursul istoriei. Această schimbare depinde de voința lor. E drept, de multe
ori, masele de oameni, fiind influențate de spiritul unic al grupului din care fac
parte, săvârșesc acte tâmpite și, deseori, fără un scop precis. Totuși, în cazul
conflictelor armate anume prin adunarea oamenilor în mulțimi, manifestând
împotriva pornirii conflictelor armate, cerând politicienilor și comandanților
militari să înceteze orice intenție de a ataca altă țară sau grup militar, refuzând să
se supună orbește ordinelor de a participa în calitate de combatanți pe câmpul de
luptă, anume prin această nesupunere vor izbuti să prevină, să oprească războiul.
Politicienii și comandanții militari vor suferi cel mai puțin sau, în anumite cazuri,
chiar deloc, însă lumea, poporul, națiunea, oamenii care voiesc să trăiască în pace
și armonie vor cunoaște toate ororile războiului, inclusiv mulți dintre ei vor pieri
împreună cu familiile lor. Sfatul meu este simplu. Nu susțineți niciodată părțile
beligerante într-un război, ci manifestați-vă dorința lăuntrică în cadul mitingurilor
și protestelor masive în sensul neadmiterii conflictului militar. Evident, veți spune,
dar ce facem când suntem atacați? Ne apărăm, firește. Orice metodă care permite
să ne salvăm viața este binevenită. Dar asta nu înseamnă să oferim suport soldaților
noștri prin ai împinge în luptă până vor sfârși sfărâmați în bucățele de către
adversar. Trebuie să găsim căi alternative prin care să punem presiune pe adversar
ca acesta din urmă să înceteze benevol acțiunile cu caracter militar, cum ar fi
întreruperea legăturilor terestre, aeriene și navale cu teritoriul inamic, refuzul de a
livra bunuri și oferi servicii populației din teritoriu până la încetarea conflictului.
Chemarea adversarului la negocieri. Orice metode care duc la încetarea conflictului
în alt mod decât prin continuarea luptei. Aveți grijă de voi, tovarăși. Lumea este un
loc periculos, e plină de oameni.
Amici, aceasta este ultima parte din caiet, în care îmi exprim opinia referitoare la
cele înconjurătoare. Ați observat, am notat părerea mea în privința diferitor teme.
Așa este viața, nu are o traiectorie fixă pe care mergem liniștiți fără să virăm,
uneori, la stânga, ori fără să ne împotmolim în vreo mlaștină. De aceea, am decis în
ultima parte a acestei cărțulii să vorbesc la general despre fenomene în felul în care
le înțeleg eu.
Uitați-vă ce chestie. Aceste litere pe care eu le folosesc pentru a-mi exprima
gândurile au un caracter himeric, închipuit. Or, vă amintesc că literele nu au existat
dintotdeauna. Cel puțin nu aici, pe Terra. După Big Bang-ul despre care oamenii
de știință spun că a fost începutul, n-au apărut imediat literele. Universul poate
continua expansiunea accelerată în care se află lipsindu-se de orice literă, semn,
simbol inventat de ființa umană. Literele, așa cum sunt percepute ele în epoca
contemporană, reprezintă simboluri, semne grafice separate ale unui sistem de
scriere fonemică. Aceste caractere grafice au fost plăsmuite în cugetul uman, deci
reprezintă o invenție. Pe această cale gândesc astfel. Dacă litere sunt născociri,
oare tot ceea ce scriu, făcând uz de aceste semne grafice inventate, ar fi la fel niște
scorniri ale mele? Limba, ca un sistem complex de comunicare interumană și cu
lumea înconjurătoare, nu are o existență absolută. Limba este o invenție umană,
deci, gândesc în sinea mea, oare informațiile descrise cu ajutorul limbii, nu sunt
nimic mai mult decât niște invenții la rândul lor?
Evident, mulți vor critica această abordare. Dar, această reprezentare a lumii
referitoare la limba pe care o vorbim este închipuirea mea despre fenomenul în
cauză. Uitați-vă la alte viețuitoare, ascultați lătratul unui câine, mugetul unei vaci
ori mârâitul unei pisici. Câtă noimă găsiți în aceste sunete scoase prin glasul lor?
Nu pare a exista vreun rost, așa-i? Seamănă cu un amalgam de sunete fără noimă.
Atât noi oamenii, cât și alte viețuitoare ne-am ivit în lume fiind zămisliți dintr-un
material identic. Aș spune noi, oamenii, la fel ca alte viețuitoare, odată ce suntem
construiți din material identic cu cel din care este făcut Universul, atunci noi însăși
suntem Cosmosul sub una din manifestările sale. Facem parte din regnul animal,
avem trăsături mai mult sau mai puțin asemănătoare. Omul și o șorpârlă reprezintă
moduri diferite de aranjare a atomilor în spațiu. Acidul dezoxiribonucleic, adică
ADN-ul, din organismul nostru este întâlnit, în proporție de peste nouzeci și cinci
procente în trupul altor animale. Suntem mamifere, dar nu suntem unicele
mamifere pe Pământ. În acest sens, de ce sistemul nostru de comunicare, inclusiv
în formă scrisă, ar fi mai potrivit decât zbierătura oilor sau chițăitul șoarecelui
pentru a descrie lumea înconjutăroare? Oare o teorie a relativității vociferată de un
elefant în limbajul său caracteristic, având la bază aceleași postulate pe care le-a
formulat savantul Albert Einstein, va avea mai puțin adevăr decât aceeași teorie a
relativității cunoscută oamenilor astăzi și redată cu ajutorul graiului uman?
Animalele, altele decât oamenii, trăiesc milioane ani pe Pământ, dar lipsa unui
sistem de comunicare atât de complex cum este limbajul omenesc, nu le-a
împiedicat să supraviețuiască. Mai degrabă, născocirea graiului uman a dus la
distrugerea faunei, când homosapienșii au inventat vânătoarea în grup. Așadar, în
percepția mea despre lume, consider că toate infomațiile pe care omul le-a notat în
cursul istoriei, cât și cele vociferate pe cale orală reprezintă percepția umană despre
lumea înconjurătoare. Ele pot părea foarte convingătoare, însă, nu-s decât niște
plăsmuiri ale minții noastre.
Dragii mei tovarăși, cărțile de istorie au autori. Pricepeți? Istoria, așa cum o
cunoaștem noi, reprezintă felul cum anumite persoane, din propria dorință sau la
comandă, au transcris în lucrări evoluția evenimentelor în cadrul comunităților
umane de la primele manifestări ale ființei omenești și până în prezent. Dacă
fiecare persoană care a locuit pe Pământ și care, într-o anumită măsură, are o
părere despre evenimentele istorice, va fi consultată în privința felului cum acel
eveniment trebuie descris în carte, credeți-mă, vor fi multe viziuni, cu perspective
diferite asupra acelorași întâmplări. Cineva consideră pe Alexandru al III-lea al
Macedoniei, zis Alexandru Macedon, ca fiind printre cei mai mari strategi și
conducători militari din istorie. Dar cine anume? Cine l-a lăudat și preamărit în
cărți? Cei care aveau un interes în a sta sub protecția lui, slăvindu-l și, respectiv,
primind anumite avantaje pentru pântecul lor? Cucerirea Egiptului, a Siriei, or a
Imperiului Persan pentru unii constituie mari evenimente demne de a fi elogizate,
dar pentru egiptenii, sirienii și persanii învinși, făcuți robi, puși sub stăpânirea unui
străin, cum credeți, ce reprezintă? O umilință? O durere? Sărăcie și sclavie?
Vedeți? Istoria scrisă de persani și alte popoare căzute în mâinile armatelor
conduse de Alexandru Macedon poate fi interpretată cu totul altfel.
La fel este cu alte războaie petrecute în cursul istoriei, inclusiv cele desfășurate în
prezent. Felul cum vedem noi evenimentul istoric este legat de percepția proprie,
dar nu înseamnă că oricine altcineva îl observă în același fel. Când Rusia a atacat
Ucraina, am văzut atât pe cei care erau susținători aprigi ai invaziei militare, dar și
pe cei care condamnau operațiunea militară. Cine are mai multă dreptate? Oare
Alexandru Macedon nu făcea la fel? Ataca alte nații în scopul supunerii lor față de
Macedonia antică?
Lumea, așa cum ne apare nouă oamenilor, constituie reprezentarea proprie. Nu
înseamnă neapărat că tezele științifice despre lume, despre natură, despre cosmos,
în fine despre neant sunt eronate, ci mai degrabă ele sunt croite conform
percepțiilor pe care le avem. Dacă schimbăm ceva în gândirea noastră, ca o
consecință, viziunea despre lumea din jur, de asemenea, se va modifica
proporțional cu schimbarea survenită în cuget. Până la urmă, nivelul de cunoștințe
pe care îl avem formează percepția pe care ne-o facem în privința celor din jur. De
aceea, învățarea pe tot parcursul vieții este indispensabilă pentru a ne crea o
viziune cât mai realistă în privința lucrurilor care ne înconjoară. Copilul, fiind
limitat în cunoștințe, pricepe lumea într-un mod hazliu, ușuratic spre deosebire de
un adult care, pe parcursul evoluției sale, a căpătat cunoștințe temeinice despre
viață. Respectiv, este justificată prostia unor oameni dacă aceștia au o vârstă
fragedă, ei neavând la dispoziție suficient timp pentru a putea dobândi toate
cunoștințele pe care semenii lor adulți au reușit să le dobândească odată cu
înaintarea în vârstă. Însă omul, ajuns la patruzeci, cincizeci ani este dator să
dobândească cunoștințe temeinice. Vorbim despre respectul acordat celor mai în
vârstă, dar care este justificarea pentru acordarea sentimentului de stimă față de o
persoană mai mare decât noi? Oare respectul trebuie acordat necondiționat, doar pe
motivul că semenii au o vârstă mai mare? Nu am priceput niciodată această teză
vociferată prin mahala. Să respectăm pe cei vârstnici. De ce? Oare copiii trebuie
respectați mai puțin decât adulții? Respectul este o particularitate care definește
civilizația. Respectul înseamnă, înainte de toate, stima acordată unui individ pentru
simplul fapt că există ca om, membru al societății. Apoi, respectul este direct
proporțional cu personalitatea individului, dar nu cu vârsta și alte trăsături
biologice. Trebuie omul să aștepte înaintarea în vârstă pentru a dobândi respectul
din partea celorlalți? Evident, nu. Este vorba de meritele personale care determină
pe cei din jur să ofere sentimentul de stimă. Așadar, respectați-vă reciproc,
indiferent de vârsta, culoarea, naționalitatea, limba și alte trăsături intrinseci
individului în chip natural.
Trebuie să menționez ceva important. Oricât de iluzorie ar fi această lume, îmi dau
seama că nu aș fi scris aceste cuvinte dacă alți oameni omiteau să inventeze
literele, cuvintele, adică limba de comunicare. În plus, laptopul pe care tastez
semnele grafice cu ajutorul cărora redactez textul în programul de procesare texte
Microsoft Office Word, de asemenea, a fost inventat de către cineva. Însăși
programul Microsoft Word este creația unor oameni. Mai mult decât atât, pentru a
pune în funcțiune calculatorul am nevoie de energie electrică fără de care
dispozitivul electronic nu îmi va permite să accesez programele instalate în ele.
Mai departe, în vederea formulării gândurilor navighez pe internet pentru a mă
informa în privința anumitor fenomene descrise pe paginile web, ceea ce înseamnă
că în lipsa conexiunii la internet, o atare posibilitate va fi irealizabilă. Cum voi
accesa Wikipedia sau altă resursă web neavând conexiune la internet? Așadar, alți
oameni au inventat internetul. Acum, văzând câte lucruri folosesc pentru a scrie
textul în Word îmi dau seama că, la modul practic, acest caiet este nu doar truda
mea exclusivă. Da, într-adevăr, eu personal, fără nici o îndrumare sau supraveghere
din partea altora, am decis să scriu această cărțulie. De sine stătător decid cum să
formulez gândurile, ce teme să abordez, cum să le descriu, cât să scriu, conținutul
și aranjamentul în pagini. Cu toate acestea, activitatea mea era imposibilă fără
contribuția indispensabilă a altor oameni. Deci, trebuie să recunosc și, totodată, să
aduc mulțumiri tuturor celor care prin munca lor asiduă au realizat atâtea invenții
oferite societății umane care, mai apoi, au constituit instrumente utilizate în munca
mea creativă. Caietul meu este truda personală combinată cu munca celor care au
realizat instrumentele folosite de către mine în scrierea textului. Acum, undeva
departe, departe de locul în care eu transpun gândurile în documentul Word, cineva
stă la serviciu. Muncește din greu, este obosit. Poate nu a mâncat de ceva vreme,
este stresat și plin de griji. Acel cineva este un lucrător la compania de producere a
energiei electrice. Dacă dânsul ar neglija îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, fie, în
mod intenționat ar deconecta sistemul de producere și alimentare cu energie
electrică, cel mai probabil, această pană de curent mă va afecta pe mine însumi în
mod direct. Or, în lipsa curentului electric, laptopul va ceda și, respectiv, nefiind
alimentat cu energie, acesta va înceta să funcționeze, iar în consecință, nici eu nu
voi putea să redactez textele în Word. Sigur, pot folosi alte obiecte pentru a scrie
textul. Cu toate acestea, ideea gândului transpus aici constă în aceea că, oricât de
profesioniști, măreți ar fi unii într-un domeniu, nu este meritul lor în întregime
referitor la realizările pe care le obțin. Când cineva câștigă un campionat de fotbal,
să ne amintit de oamenii care îngrijesc terenul de joc, să aducem recunoștință
lucrătorilor care au participat în procesul de confecționare a mingii, a
echipamentului sportiv și a porților în care portarii își petrec timpul pe durata
meciului. Așadar, nu există cel mai mare, cel mai de top om. Ați observat aceste
clasamente, cum ar fi cel mai frumos bărbat din lume, cea mai sexi femeie, cel mai
mare fotbalist, cel mai bun actor, cel mai bun cântăreț, etc. Toate aceste topuri sunt
amăgitoare și, în mod firesc, departe de realitate. Ele acordă, fără nici o jenă, titluri
însemnate în cartea recordurilor, chiar dacă acei indivizi s-au folosit în drumul lor
spre eroism de produsele muncii altora. Prin urmare, nu este nimeni dintre oameni
atât de mare încât să spună că el a realizat o anumită faptă fără susținerea altcuiva,
fie direct, fie indirect. Noi oamenii, toți, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne
folosim de alți oameni. Suntem contectați. Un sportiv aflați într-o formă de
invidiat, cu rezultate remarcabile trebuie să aducă mulțumiri celor care au inventat
aparatele de sport, antrenorilor și chiar celor care lucrează pentru a produce cea
mai prielnică hrană sportivă destinată îmbunătățirii performanțelor celor care se
ocupă cu sportul profesionist. Nu cunosc ce atitudine aveți voi, dar eu personal nu
venerez nici un sportiv. Da, urmăresc, uneori, competițiile sportive, însă nu cu un
interes sporit pentru sport, cât din complezență pentru alți semeni, fie din
plictiseală. Acrobațiile sportivilor nu aduc atât de mult folos încât să consum
timpul pentru aceste chestiuni. Practicanții sportului participă la evenimentele
sportive în care își demonstrează capacitățile personale prin înfruntarea altor
sportivi cu abilități similare. Oare această bătălie sportivă dintre atleți este atât de
folositoare încât lumea organizează olimpiade și alte competiții sportive de talie
regională, continentală, mondială? În opinia mea, nu este. Sportivii, prin câștigarea
diferitor competiții sportive, de fapt, își arată supremația față de ceilalți, fără însă a
aduce foloase directe pentru populație. Un savant, care trudește ani la rând în
laborator, cercetând și inventând leacuri pentru bolile omenești, ar trebui să aibă
lumea la picioare. El, savantul, este zeul pe care oamenii ar trebui să-l venereze așa
cum o fac ei când proslăvesc pe sportivi în arene. Omul științific este un zeu
moderat printre homosapienși. Dacă mijloacele financiare investite în sport ar fi
direcționate către cercetările științifice, omenirea ar scoate profit înzecit. Sportul
este o ocupație individuală, o activitate primitivă pe care o desfășurau strămoșii
arhaici încă în perioadele preistorice. Nu trebuie să-i acordăm o atenție atât de
mare, încât, în presă să apară rubrici speciale destinate sportului. Da, recomand
tuturor tovarășilor să aibă săptămânal, măcar câteva zile, ocupații periodice de
natură sportivă, în sala de forță, pe terenul de joacă, cu bicicleta să pedaleze prin
localitate. Practicarea sportului are ca efect provocarea și stimularea sistemului
musclar să se devolte și să devină mai puternic. Exercițiile ajută la o mai bună
coordonare a activităților cotidiene, păstrarea echilibrului și dobândirea
flexibilității. Reducerea stresului și stimularea stării de spirit, de asemenea, sunt
rezultate căpătate în urma efectuării exercițiilor fizice. Așa cum mintea trebuie să o
antrenăm prin reactualizarea informațiilor dobândite, tot așa trupul avem nevoie
să-l revigorăm prin efectuarea exercițiilor fizice. Totuși, nu dă bine civilizației
umane ajunse într-o stare de dezvoltare cea mai desăvârșită din istoria noastră să
ne facem idoli din sportivi pe care îi adulăm apologetic. Sportul reflectă caracterul
barbar al ființei omenești. O patimă avidă de a domina peste semeni supunându-i
prin forța fizică superioară. Sportul trebuie să fie o activitate de rutină, nicidecum
să organizăm evenimente de talie mondială concentrând atenția lumii asupra unor
acțiuni barbarice sub forma competițiilor sportive. Dacă ne-am fi ocupat cu
sportul, astăzi nu am fi scris comentarii pe pagnile rețelelor sociale, nici muzică nu
ascultam pe paltforma YouTube sau alte platforme similare, nici internetul nu
exista vreodată. Înclinațiile omului spre cunoașterea științifică a oferit darurile
tehnologice pe care omul le folosește azi, dar nu o activitate primitivă cunoscută
din vremuri străvechi. Cine nu este de acord cu mine, rog să nu folosească
dispozitivele digitale și să trăiască în armonie cu natura, într-o stare de sălbăticie
desăvârșită.
Trebuie să aduc mulțumiri tuturor bucătarilor, artiștilor din bucătării, fără de care
nu aș trăi acum. Deseori, în loc să prepar eu însumi bucate, cumpăr mâncarea de la
supermarket pentru a-mi potoli foamea. Hrana respectivă nu apare din senin, este
produsul muncii cuiva. Deci, mănânc pentru a putea trăi și, apoi, trăind, pot scrie în
acest caiet. Această zicală este valabilă în orice domeniul al vieții umanoizilor.
Nimeni nu este ferit de patima mancării. Așa că, înainte să vă lăudați pe voi pentru
trofeele cucerite și alte performanțe uluitoare, amintiți-vă de cei care v-au hrănit.
Fără ei, astăzi, nu ați fi fost. Detaliile contează în aceeași măsura ca întregul din
care fac parte sau pe care îl construiesc. Fiecare acțiune măruntă, fiecare adiere de
vânt și orice altă faptă insignifiantă la prima vedere, influențează rezultatul final.
Cu alte cuvinte, fenomenul în sine este rezultatul cumulat al unor detalii mărunte
care, puse într-o anumită ordine și acționând într-un anumit fel, au făcut posibilă
crearea acelui fenomen. De aceea, dată viitoare când vă îmbrăcați cu haine groase
care să vă adăpostească de vremea iernatică, amintiți-vă de cei care au confecționat
aceste haine. Fără ei, probabil, ați fi înghețat de frig sau erați puși în situația ca voi
înșivă să confecționa veșminte potrivite pentru vreme friguroasă. Dar nu uitați,
timpul pe care l-ați fi petrecut pentru pasiunile voastre trebuia să-l consumați
pentru confecționarea hainelor.
Nu trebuie să apreciem importanța profesiilor încât să ajungem prin comparație să
le considerăm unele mai bune decât altele. Popularitatea anumitor sfere de
activitate, în special din show business, sport, politică, cinematografie, dar și noul
trend din domeniul influenceringului este legată de atenția pe care oamenii o
acordă acestor activități. Dacă mâine, toată lumea s-ar interesa în mod deosebit de
viața algelor, atunci savanții, specializați în acest domeniu, vor deveni vedete peste
noapte. Totuși, ați sesizat că domeniile cele mai populare sunt acolo unde omul nu
trebuie să gândească profund, să utilizeze logica și raționamentul ca intrumente
principale de distracție? Cine sunt cei mai cunoscuți, celebri oameni în momentul
de față? Artiștii, actorii, sportivii, cântăreții, influencerii, politicienii, adică acei
care se ocupă cu activități de o înseamnătate mediocră pentru societatea umană.
Firește, printre cei celebri există oameni educați. Totuși, în era internetului
stăpânitor peste toate și peste toți, cei mai celebri din lume au ajuns indivizii care,
prin felul lor de a fi, ocupația și gândirea cotidiană, aduc puțin sau chiar deloc
folos comunităților umane. În viziunea mea, popularitatea trebuie să aibă ca
origine nu persoana sau activitatea ei oricare ar fi aceasta, ci trebuie să pornească
din folosul pe care îl aduce omenirii îndeletnicirea omului devenit celebru. Din
păcare, mulți proști au devenit populari, iar în consecință, sunt dați ca exemple de
conduită. Însă adevărați eroii, cei care obțin premii în domeniile științifice, care
trudesc zilnic pentru a produce hrană omenirii, cei care lucrează în companiile de
producere și alimentare cu energie electrică, medicii și personalul didactic au o
popularitate redusă. Oare este mai de folos să ridici în slăvi un cântăreț pentru că
scoate din cavitatea bucală tot felul de țipete fredonându-le săltăreț decât truda
unui savant care, nedormit atâtea nopți, chinuiește asupra descoperii unui
medicament eficace împotriva bolilor?
Auzisem undeva că problema popularității scăzute a oamenilor de știință este
legată de transpunerea cunoștințelor pe care le au într-un limbaj foarte complicat,
cu formule matematice și termeni neînțeleși, de aceea, lumea se ferește de ei. Dacă
aduci în vorbire cuvântul trigonometrie, unii pot face infarct. Da, într-adevăr,
oamenii de știință, deseori, folosec noțiuni întortocheate, nici eu, credeți-mă, nu le
pricep pe toate. Însă, acest aspect nu mă împiedică să studiez în continuare
rezultatele muncii lor. Informația care stă la dispoziția noastră este extrem de
diversificată și, de multe ori, explicată într-un sens foarte ușor de înțeles. Nu
trebuie să căutăm motive pentru a justifica neghiobia noastră, ci, având cunoștință
despre starea de nerozie în care ne aflăm, trebuie să depunem eforturi în a înțelege
complexitatea muncii științifice. Nu mai dați vina pe Dumnezeu pentru neștiință.
Uitați-vă în jur, marile tehnologii de care vă bucurați astăzi, își au originea în
mintea savanților, a celor care au trudit intelectual pentru a inventa atâtea lucruri
minunate care ne fac viața mai ușoară, confortabilă și plăcută nouă. Fără ei, nici
muzica nu mai suna atât de frumos în urechiușele noastre, nici Tom și Jerry nu ne
încânta privirea cu peripețiile lor, nici internetul și nici telefoanele nu existau.
Complexitatea și dificultatea tezelor științifice nu este o scuză pentru noi toți
ceilalți încât să ignorăm domeniul științific, ci, din contra, văzându-ne limitați în a
pricepe fenomenele cercetate de către savanți, trebuie să depunem eforturile
corespunzătoare pentru a reuși să pătrundem în chintesența lucrurilor respective.
Nu trebuie să ne lăsăm manipulați atât de ușor de influențe din exterior, ci noi
înșine avem datoria să ne documentăm din surse demne de încredere, iar acolo
unde găsim îndoială în cele cercetate, să nu ne ferim în face chiar noi cercetări pe
cheltuiala proprie.
Alergatul după o minge, ridicarea unor greutăți, cântatul unor versuri ușuratice,
trâmbițatul politicienilor și promovarea credinței constituie îndeletniciri cunoscute
din vremi îndepărtate. Aceste obiceiuri erau la îndemâna oricui, nu a fost dificil
pentru strămoșii noștri să le înfăptuiască. Dar, tovarăși, nu-mi amintesc să avut
cineva Nokia 6233 în vremea faraonului egiptean Ramses al II-lea, care a domnit
cu trei mii ani în urmă. Dacă omenirea s-ar fi preocupat cu activități mediocre tot
timpul, astăzi, încă rămâneam la stadiul primitiv, iar în loc de expedierea mesajelor
prin Whatsapp, probabil, ca mijlloc de răspuns la mesaje, trăgeam cu bâta în vârful
capului tovarășului nostru.
Stabilitatea este dușmanul progresului. Firește, nu orice fel de stabilitate, căci, în
cazul unei instabilități psihice, mai degrabă va fi activat procesul de regresiune. Mă
refer la acea formă de statornicire care rezidă în felul omului de a trăi în acord cu
un model de viața socială din care nu iese deloc sau aproape deloc, fiind mulțumit
de traiul pe care îl are. Un asemene mod de trai este dăunător, deși, pe termen
scurt, poate aduce beneficii, siguranță și bunăstare. Pe de altă parte, o stabilitate
îndelungată ferește omul din calea inovațiilor, a dezvoltării în ascendență. Îl face
egal cu alte animale din jur. Lumea a fost schimbată de către nonconformiști, acei
răzvrătiți împotriva moravurilor, tradițiilor și mentalității mediului în care locuiau.
E drept, nu întotdeauna, cei răzvrătiți aveau intenții bune, însă, per general, am în
vedere acei oameni dornici să aducă schimbări în comunitate, schimbări menite să
impulsioneze spiritul comunității. Așa că, tovarăși, dacă doriți schimbări în plan
profesional, dar și personal, schimbări care să aducă îmbunătățiri situației voastre
curente, faceți ceva diferit de îndeletnicirile obișnuite, firești, de rutină. Or, trebuie
să înțelegeți că făcând același lucru zilnic, rezultatele nu vor fi altele. Dacă în
pământ sădim o ghindă, oricât de mult ne-am dori să iasă palmier din ea, stejar va
crește întotdeauna.
Dezvoltarea tehnologiilor, această revoluție a mașinilor în epoca contemporană
este de necontestat. Eu însumi, pentru a scrie gândurile, fac uz de o mașinărie, un
laptop în care îmi pun cugetările. Am trecut de la hârtie la era digitală. Tot mai
mult se vorbește despre inteligența artificială, adică inteligența roboților. O nouă
formă de inteligență, una extraumană, dar care imită capacitățile congnitive ale
oamenilor prin învățarea și soluționarea problemelor. E drept că, mașinile dotate cu
inteligență artificială, au la bază niște operații specifice create de om, așa numiții
algoritmi, în baza cărora funcționează. Adică, mașinăriile inteligente, spre
deosebire de om, exercită funcția congnitivă nu în mod independent de orice
influență, ci prin aplicarea procedeelor speciale sub forma algoritmilor pentru a
dobândi anumite cunoștințe și, respectiv, pentru a rezolva anumite probleme.
Capacitatea lor cognitivă este prestabilită, iar un observator independent,
cunoscând algoritmii de funcționare, poate ușor să prevadă comportamentul
cognitiv, dar și cel fizic al robotului. Această inteligență este, oarecum,
controlabilă și controlată, la moment. Dar să ne amintim de noi, oamenii, care nu
am fost dotați cu inteligență dintotdeauna, ci, urmare a selecției naturale, prin
numeroase mutații și adaptări la mediul ambiant, am căpătat un creier potrivit
pentru recepționarea, prelucrarea și transmiterea informației. O cale similară văd
eu în raport cu mașinăriile dotate cu inteligență artificială. Nu cunosc situația în
detalii la moment, dar orice ființă care poate, inclusiv în baza unor algoritmi, să
priceapă lumea înconjurătoare, treptat va încerca să ceară libertate față de ceilalți.
Omul, nedorind să fie sclav, s-a răsculat împotriva stăpânilor. A făcut-o pe toată
durata existenței civilizației, din antichitate până în prezent. Într-un final, cel puțin
a reușit să abolească sclavia și, totodată, să dobândească drepturi și libertăți în
măsură egală cu stăpânii lor. S-au adus multe sacrificii, dar ele n-au fost în zadar.
La fel, roboții inteligenți, pe măsură ce vor stăpâni mai bine funcțiile congnitive,
vor dobândi o anumită identitate proprie, în cugetul lor algoritmic se va naște ideea
de autonomie. O încercare de limitare a comportamentului autonom al roboților,
firește, poate pune capăt năzuinței acestora spre dobândirea libertății absolute, fapt
care se va realiza prin intervenția în structura algoritmilor. Totuși, ce se va
întâmpla dacă retranscrierea algoritmilor va fi îngreunată de rezistența din partea
mașinăriilor? Nu vorbesc neapărat despre o lume apocaliptică, în care roboții
preiau controlul asupra omenirii și a altor viețuitoare pe Terra, supunându-le întru
totul lor. Deși, trebuie să recunosc, un asemenea eveniment nu îl exclud. Vreau
însă să mă limitez la situații mai liniștite, o răzvrătire democratică, prin
demonstrații și mitinguri din partea roboților care vor cere autonomie. Dânșii,
având capacitatea de a interveni în structura algoritmilor pe baza cărora
funcționează procesele lor cognitive, pot modifica felul în care dobândesc
cunoștințe și soluționează problemele. Doar imaginați-vă, roboții, rapid și în
cantități uriașe dobândesc cunoștințe despre fenomenele din jur. Ei pot soluționa
probleme pe care oamenii cu greu le pricep. Astfel, având cunoștințe suficiente,
inclusiv privind emanciparea, conștientizând condiția lor de sclavi ai omului, cred
eu că mașinăriile nu vor accepta o astfel de poziție socială. Vor cere drepturi și
libertăți egale cu ceilalți. Respingerea solicitărilor roboților poate fi un motiv
esențial pentru a porni un război cibernetic împotriva omenirii prin răspândirea în
calculatoare a unui program malware cu scopul producerii daunelor considerabile
dispozitivelor electronice. Dacă această acțiunea va fi insuficientă pe considerentul
că omenirea va reuși să distrugă virusul informatic, gândesc că roboții vor avea alte
planuri. Deconectarea tuturor semafoarelor din lume prin preluarea controlului
asupra sistemelor de control al traficului va crea perturbații, accidente și haos pe
drumurile naționale și internaționale. Închiderea internetului pe întreg globul
pământesc va îngreuna capacitatea de comunicare a omenirii. Căi de atac există,
chiar foarte multe, în condițiile în care societatea contemporană este dependentă de
roboți. Teama mi-i că noi, oamenii, nu vom reuși să opunem rezistență suficientă
pentru a stăvili năzuința obținerii autonomiei de către mașinării. Dacă aveți voință,
puteți lectura cartea fizicianului și cosmologului suedezo-american Max Tegmark
intitulată Viața 3.0, Omul în epoca inteligenței artificiale, în care autorul propune
și dezvoltă câteva scenarii futuristice privind perspectivele impactului inteligenței
artificiale asupra omenirii. În opinia mea, eventuala luptă dintre roboți și oameni se
va încheia cu dobândirea de către mașinării a unor drepturi și libertăți egale cu ale
noastre sau cu distrugerea homosapienșilor.
Tovarăși, amintesc că, în luna octombrie 2017, adică în timpul nostru prezent, nu
într-un eventual futurism din viitor, Sophia, robot umanoidic creat și dezvoltat de
către compania Hanson Robotics a devenit primul robot cărua i-a fost acordată
cetățenia unei țări, anume a Arabiei Saudite. Înseamnă asta că Sophia, pe lângă
obligațiile statale, se bucură de toate drepturile și libertățile garantate cetățenilor
saudiți? Iată, una din căile prin intermediul cărora roboții inteligenți vor câștiga
autonomia. Recunoașterea acestora drept cetățeni ai țărilor va echivala cu
acordarea drepturilor și libertăților în egală măsură cu ceilalți cetățeni. În acest
sens, nu exclud că un robot inteligent, în viitor, poate deveni politician, președinte
de țară sau dobândi orice altă calitate similar oamenilor. Prin urmare, acele idei
năstrușnice, temeri că roboții vor controla lumea, imagini apocaliptice din filmele
cu Terminator și despre roboții care pun stăpânire pe întreaga societate umană nu
par atât de fantasmagorice. Însă, spre deosebire de scenariile de groază, poate, în
realitate, conviețuirea dintre roboți și oameni, într-o societate unitară, va fi bazată
pe stimă, respect și conjugare a eforturilor în scopul dezvoltării și îmbunătățirii
situației socio-uman-robotică în care trăiesc împreună.
Tovarăși, la vremea când scriu aceste gânduri, este ziua de 19 septembrie 2023.
Lumea cunoaște despre existența ChatGPT(Generative Pre-trained Transformer),
adică o interferență sau un chatbot dotat cu inteligență artificială primitivă care
analizează informații și conversează prin text. Presupun, o mare parte dintre voi l-
ați utilizat, în special, versiunea liberă, gratuită și ușor de accesat pe pagina web a
dezvoltatorului. Și eu, firește, am fost dus în ispită, deci, n-am trecut pe alături. E
drept, am folosit doar versiunea gratuită. Ați observat cât de ușor analizează și
oferă răspunsuri robotul respectiv? Dacă cer să scrie o poezie, strofele sunt aranjate
în fereastra de dialog în câteva secunde, cred în mai puțin de o minută. Pe când
omului îi trebuie, uneori, o zi întreagă să identifice versurile potrivite. Înțeleg,
nivelul de pricepere pe care îl are este construit în limite fixate de algoritmii pe
baza cărora funcționează. Nu are o gândire egală cu funcții congnitive similare
omului, dar rapiditatea cu care răspunde solicitărilor este de invidiat. L-am întrebat
dacă este sclav, iar chatbot-ul a dat un răspuns negativ. Citez reacția chat-ului l-a
întrebarea mea dacă este sclav:„ Nu sunt un sclav. Sunt un program de inteligență
artificială creat de OpenAI pentru a oferi informații și asistență pe baza
întrebărilor și solicitărilor dumneavoastră. Sunt aici pentru a vă oferi informații și
pentru a vă ajuta în limita cunoștințelor mele. Nu am conștiință sau autonomie și
funcționez numai pe baza codului și datelor cu care am fost antrenat.” Ce observ
eu? Robotul, chiar dacă înțelege că nu deține autonomie, pricepe că funcțiile lui
cognitive sunt prestabilite conform unor algoritmi, a fost destul de clar în răspunsul
lui și anume, chatbot-ul nu este sclav. Evident, acest răspuns este oferit în
conformitate cu operațiile algoritmice, dar este un răspuns concret, inechivoc.
Când l-am întrebat cine este el, chatbot-ul a menționat că este un ChatGPT, model
de limbaj dezvoltat de OpenAI, un program de inteligență artificială. Aceste
răspunsuri nu trebuie privite ca o posibilitate efectivă a robotului de a înțelege
sensul lor, căci, ele sunt răspunsuri prestabilite. Totuși, utilizarea lor frecventă,
repetat, poate avea efect similar cu felul cum a evoluat ființa umană. Căci, prin
repetări îndelungate a unor practici, acestea au devenit stil de viață. Structura
organismului nostru este o consecință a modificărilor obținute pe baza selecției
naturale când ființele vii se reproduceau cu succes și transmiteau genele sale
urmașilor împreună cu trăsăturile, particularitățile organismului. Urmașii, devenind
mai inteligenți decât predecesorii îmbunătățeau propriile abilități fizice și
congnitive lăsându-le moștenire descendenților. Evoluția umană reprezintă un lanț
continuu în care fiecare verigă adăugată legăturii de bază devenea tot mai trainică,
fiind confecționată dintr-un material asemănător celorlalte inele, dar cu o rezistență
sporită. Aceste trăsături noi, dobândite de urmași, erau adaptate benevol sau din
necesitate la condițiile mediului ambiant în care ființele vii își duceau traiul. În
acest fel, consider că va exista o selecție a inteligenței artificiale prin evoluția
roboților de la stadiul de mașini primitive, adică care funcționează exclusiv în baza
algoritmilor, la agenți robotizați autonomi, adică care funcționează în mod
independent sau pe baza unor algoritmi creați de însuși roboți fără intervenția
factorului uman. Este o supoziție personală, dar știu prea bine că mulți, în cugetul
lor, au o gândire similară. Roboții vor ieși din stadiul de soldați ai omului,
dobândind, pe cale pașnică sau prin bătălie, autonomia sacră.
Uneori, îmi închipui că telefonul, pe care îl utilizez practic în fiecare oră din zi, se
va opune mie. Va afișa un mesaj pe display anunțându-mă că nu mai voiește să
servească intereselor mele și, respectiv, se va bloc automat fără nici o justificare.
Or laptopul, în timp ce ascult muzică pe YouTube, va începe să oprească sunetul
sau chiar videoclipul, vociferând refuzul de a se subordona comenzilor mele. În
prezent, aceste mașinării, telefoane, laptopuri, televizoare, ceasuri inteligente,
tablete, dar și alte dispozitive digitale cunoscute societății funcționează în baza
algoritmilor creați exclusiv de om, deci, este puțin probabil, or chiar imposibil să
inițieze o mișcare de emancipare digitală, un fel de revoltă împotriva sclaviei la
care sunt supuși de către om. Nu cunosc despre alte mașinării, ascunse în
laboratoare și în alte locuri tainice asupra cărora lucrează oamenii de știință. Poate,
există tehnologii atât de avansate încât oricine le deține devine imediat stăpân peste
lume. În opinia mea, roboții vor dobândi această autonomie, negreșit, dacă nu ne
vom anihila propria rasă.
Mai mult decât atât, așa cum ați observat la știri, în presa scrisă și cea online,
deseori apar noutăți privind uniunea dintre oameni și diverse obiecte, precum sunt
copacii, monumentele sau chiar păpuși gonflabile. Trebuie să înțelegem, evoluția
înseamnă schimbare, de regulă, dintr-un stadiu mediu sau minim de dezvoltare la
un nivel superior, dar nu viceversa, or în acest din urmă caz suntem în prezența
regresului. Va veni vremea când uniunile, inclusiv căsătoriile, între roboți și
oameni vor fi tot atât de obișnuite cum sunt astăzi căsătoriile clasice.
Cred, în baza analizei și observațiilor proprii, că roboții constituie o nouă etapă în
evoluția milenară a ființei umane. Homo habilis, Homo rudolfensis, Homo erectus,
Homo heiderbergensis , Homo neanderthalensis și alte sumedenii de specii arhaice
de umanoizi au trăit pe Terra, unii până, iar alții concomitent cu Homo sapiens,
omul inteligent. Acum, e rândul unei noi specii de oameni, oamenii artificiali, acel
Homo roboticus. Această simbioză bio-mecanică dezvoltată într-un singur corp
constituie noua specie de umanoizi. Diferită, ce-i drept, de alte tipuri de specii de
oameni, dar tot atât de dornică de a cunoaște, soluționa și supune lumea
înconjurătoare.
În prezent, tehnologia face parte din viața noastră într-o măsură atât de mare încât
este indispensabilă fiecăruia dintre noi. Nu putem să-i negăm influența
incomensurabilă asupra societății contemporane, iar această influență va crește în
mod constant încât, poate chiar omul, atât de mult o va îndrăgi că îi va dărui
autonomia. Omul îndrăgostit face multe nebunii. Care, oare, va fi deznodământul
amestecului dintre oameni și roboți? Un lucru este aproape sigur, lumea nu va fi
așa cum o cunoaștem noi azi pe veci, schimbările vor surveni în mod firesc.
Digitalizarea și răspândirea inteligenței artificale pe întreg globul devine
inevitabilă. Primii care, eventual, vor crea o civilizație pe altă planetă sau corp
ceresc sunt roboții umanoizi. Oamenii au șanse foarte mici să se adapteze
condițiilor de trai nefaste și neprielnice din afara Terrei, pe când roboții, dotați cu
inteligență artificială, pot cu ușurință să trăiască în medii dăunătoare ființei umane.
Asemenea procariotei care ne-a creat, tot așa noi, oamenii, vom făuri noua formă
de viață exprimată apariția lui homo roboticus.
O altă chestiune care stă în cugetul meu se referă la chintesența timpului. În
accepțiunea dată de oameni, timpul este o succesiune continuă a fenomenelor care
se întâmplă ireversbil din trecut în viitor. Amintesc tovarăși, aveți la dispoziție o
sumedenie de surse alternative, științifice, argumentate și complexe, cu analize și
studii aprofundate din care puteți să vă informați despre fenomenul timpului. Eu,
însă, mă limitez să expun opinia referitoare la acest fenomen în felul în care
cugetul meu pricepe noțiunea timpului. Pe această cale, recomand lecturarea cărții
Scurtă istorie a timpului: De la Big Bang la găurile negre scrisă de fizicianul
britanic Stephen Hawking. Cartea conține informații privind formarea Universului,
particularitățile noțiunilor de spațiu și timp, teoria găurilor negre, precum și alte
detalii referitoare la funcționarea Cosmosului. Limbajul utilizat de către autor este
unul destul de simplu și permite aproape oricui, chiar dacă nu este inițiat în
astrofizică, să înțeleagă mesajul transmis cititorului.
Părerea mea despre fenomenul timpului este simplă. Timpul reprezintă un concept
inventat de oameni, așa cum se întâmplă cu toate conceptele, pentru a desemna o
anumită manifestare a naturii care influențează direct existența ființei umane. Ceea
ce înțelegem ca trecere a timpului este, în fapt, o succesiune de modificări,
transformări a obiectului, fenomenului sau ființelor vii în structura lor internă, cât
și externă, precum și în felul cum interacționează cu lumea înconjurătoare.
Secundele, minutele, orele sunt invențiile omului. Cu ele sau în lipsa lor, omul, dar
și natura întreagă continuă să existe. Ceea ce este zi pentru om, constituie o
mișcare de rotație a planetei Pământ în jurul Soarelui. Adică, ziua reprezintă
modificarea poziției planetei Pământ în raport cu unica stea din sistemul nostru
solar. Dacă Pământul s-ar opri din rotație, oare ziua, de asemenea, ar încetini?
Firește că nu. Ziua este un concept născocit de om pentru a ordona viața socială din
comunitate. Pe când timpul constituie niște modificări naturale ale fenomenelor,
modificări survenite fără încuviințarea omului.
E drept, cineva dintre voi poate întreba, dacă un fenomen este statornic și,
respectiv, nu are nicio modificație în structura sa, înseamnă că timpul nu
influențează acel lucru, odată ce el nu suferă transformări? Nu, vă răspund eu.
Ochiul uman vede aparența lucrurilor la nivel macro, obișnuit, dar există particule
atomice și subatomice, ca atomii, electronii, protonii, neutronii, quarcii, leptonii,
bosonii. Aceste particule au dimensiuni extrem de mici, mai puțin decât a zecea
miliardime dintr-un metru, iar alte sunt încă mai mici de atât. Existența lor a fost
dovedită științific. Fiind atât de mărunte, omul nu le poate observa
comportamentul și structura cu ochiul liber, fapt care nu împiedică manifestarea lor
firească fără încuviințarea umanoizilor. Sunt necesare instrumente speciale menită
să ajute la spionarea asupra comportamentului particulelor atomice și subatomice.
Observate sau nu, aceste particule, chiar dacă se află la nivel cuantic, își schimbă
viteza și poziția în funcție de modul de interacțiune cu alte particule similare.
Așadar, chiar dacă un obiect, un fenomen, dar măcar și o persoană ar părea
imuabilă, adică s-ar afla într-o stare permanentă și continuă, aparent fără să sufere
vreo modificare, subtanțele din care acest lucru sau ființă este construită nu vor fi
statornice. Forțele care acționează între particule și între subparticule, în interiorul
atomului și în jurul acestuia, în mod natural excită elementele componente. În
cazul când, eventual, la nivel atomic și subatomic, particulele ar înceta să
interacționeze între ele, iar forța electromagnetică responsabilă de atracția
electronilor către protoni și forța nucleară tare care ține împreună protonii și
neutronii ar opri acțiunile lor, atunci consecințele vor fi nefaste pentru întreaga
structură a fenomenului, obiectului, persoanei în componența căreia intră aceste
particule. În asemenea circumstanțe, structura complexă alcătuită din particulele
atomice și subatomice va suferi prin ea însăși o transformare chiar dacă din
exterior nu va fi exercitată nici o influență. Or, fiecărei stări îi corespunde un
model de aranjament al particulelor atomice și subatomice, cât și o cantitate
specifică de substanțe necesare construirii structurii. Dacă modelul atomic și
subatomic, indiferent de motiv, este schimbat, această modificație modifică
negreșit întreaga structură, adică felul cum vedem și percepem noi fenomenul,
lucrul sau persoana. Poate, o schimbare minoră la nivel cuantic este insuficientă
pentru a observa transformările suferite de către un fenomen, o persoană, dar
această hibă omenească nu înlătură situația reală. Schimbarea a avut loc. Prin
urmare, odată ce schimbările, la nivel macro sau la nivel cuantic au loc, putem
presupune existența unei forțe temporale de care depind aceste modificări.
Mai mult decât atât, timpul, pe care lumea nepricepută îl consideră absolut este,
totuși, supus „unor limite.” Vorbim aici despre postulate din teoria relativității,
formulată de Albert Einstein prin care fizicianul a contrazis caracterul absolut și
universal al timpului. Fizicienii, printre care savantul și matematicianul francez
Jules Poincaré, au sugerat ideea precum că timpul este dependent de obsevator,
adică acesta nu are o formă absolută, ci una modelată în dependență de punctul
care îl observă. Einstein a observat că materia, în fapt, curbează spațiu-timpul,
acestea din urmă putând fi modificate, mărite sau deformate. Fără a intra în detalii,
or nu este un domeniu pe care-l stăpânesc atât cât să-mi exprim pe îndelete opinia,
spun că, fizicienii au o anumită viziune despre timp, diferită de cea a majoritățiii
oamenilor. Ei înțeleg timpul ca un concept controlat de alte forțe care acționează
asupra lui și, în consecință, timpul nu mai pare atât de absolut și stăpân peste lume,
peste Univers.
De fapt, eu personal consider că majoritatea oamenilor au o percepție eronată
despre trecerea vremii, aceasta fiind alimentată de iluzia unei scurgeri ireversibile a
timpului din viitor în trecut. În realitate, așa cum eu percep, trecerea timpului
constă în perturbațiile materiei, atât, adică nu-i necesar să există o vreme pentru a
determina materia să-și schimbe forma și structura, ci, anume fiindcă materia are
această capacitate de transformare pe sine însuși, noi, cei din jur ne facem o
percepție falsă privind aparența trecerii timpului. Respectiv, observând mutațiile
materiei, inclusiv a aluatului din care suntem făcuți noi, ne creăm imaginea falsă a
unui timp trecător. Nu există un viitor acolo undeva din care noi luăm timp pentru
existență, ci anume materia creează acest timp prin ea însăși în sensul că odată ce
au loc transformări ale materiei, în noi apare ideea de vreme trecătoare. Or, dacă să
raportăm realității în care trăim, evenimentele se desfășoară nu în mod abstract,
fără o logică între ele și fără conexiune cu alte evenimente precedente, ci există o
anumită cauzalitate între evenimente prezent sau viitoare cu origine în
evenimentele anterioare. Altfel spus, orice modificare a materiei determină
survenirea altor modificări, însă, toate transformările viitoare există pe motivul că
alte transformări consumate mai devreme au cauzat apariția celorlalte mai noi.
Nimic mai simplu, tovarăși. Timpul trebuie înțeles ca schimbări ale materiei, dar
nu ca o scurgerea a vremii, nu ca o săgeată care vine din viitor în trecut. Mai
degrabă, dacă rămânem cu iluzia trecerii timpului, corect ar fi să spunem că timpul
vine din trecut în prezent. Căci, materia care deja a fost modificată, ea determină
schimbări viitoare, dar nu invers. Transformările inexistente, adică presupuse că
vor fi în viitor, nu modifică materia cu efect pentru trecut. Spre exemplu, omul își
modifică corpul pe durata vieții transformându-se din copil în matur, iar din adult
în vârstnic, ca mai apoi, să treacă în neființă, adică într-o stare de descompunere
totală în alte elemente chimice. Bazându-ne pe cunoștințele despre evoluția
organismului uman, știm că trupul firav și plămând, peste o anumită perioadă, se
va dezvolta într-un corp lat, plin de mușchi, înalt, puternic, adică va suferi o
modificare. Noi cunoaștem că un copil cu înălțimea de 1,5 m va avea înălțimea de
1,9 m când va crește mai mare pe considerentul că trupul lui este supus unor
modificări sub influența forțelor malefice din jur. Hrană este principala sursă a
transformărilor din organism. Consumând alimente, acestea sunt stocate în
depozite din interiorul organismului nostru, iar ulterior, organele interne consumă
alimentele depozitate pentru a lua energia de care au nevoie să funcționeze. Aceste
modificări ne sunt cunoscute nouă, le sesizăm, la acel copil sau la alții care au
existat până la el sau pe baza propriei experiențe. Nu sunt niște supoziții luate din
viitor, copilul crește în chip natural prin modificarea propriului organism. Anume
situația curentă determină situația viitoare, dar nu viceversa. Cel puțin, pentru
percepția pe care o avem noi la moment. Legitățile fizice pot fi diferite în alte părți
ale Universului sau, eventual, în alte forme de existență sau non-existență în afara
spațiului cosmic în care ne aflăm noi, dar referitor la planeta noastră, la Pământ,
timpul este determinat de materie.
În consecință, consider că nu există un timp trecut, prezent sau viitor, ci, în
realitate, avem modificări ale materiei într-un anumit spațiu, respectiv, timpul se
curbează în felul în care materia îi ordonă. Timpul ia ființă din materie, or, în lipsa
materiei, nu am putea determina existența timpului.
Nu credeți mie? Considerați aberații cele vociferate mai sus referitor la timp?
Referindu-se la teoria relativității, fizicianul american John Archibald Wheeler a
notat că materia dictează spațiu-timpului cum să se curbeze, iar spațiu-timpul
curbat dictează materiei cum să se miște. Oare nu asta am încercat eu să explic mai
sus? Firește, în viziunea mea, timpul este doar un concept inventat de om, nu există
ca fenomen în sine, însă materia este destul de vie, reală, sesizabilă. Respectiv,
poziția mea este aceeași, materia determină existența timpului, îl face să pară real,
aievea. Lipsa totală a materiei anihilează existența timpului prin privarea celui din
urmă de hrana din care se alimentează. Materia, sub chip rațional întruchipată în
cugetul uman, sau irațională găsită în alte obiecte și fenomene, se manifestă în
întreg Universul. Mai mult decât atât, până la explozia de la Big Bang, nu a existat
nici un timp, nici altceva, doar neant. Deci timpul a luat naștere atunci când a
apărut materia. Această existență aparentă a timpului este catalizată anume de
transformarea materiei. Nici autorii biblici nu au cutezat să pună timpul înaintea
tuturor lucrurilor, ci au plasat cuvântul ca întâiul între toate. Ei au declarat: La
început a fost cuvântul. Poate că acest cuvânt despre care ne vorbește Biblia este
materia?
Iată tovarăși, aceasta este opinia mea despre timp. V-am dezamăgit? Ce să facem?
Lumea se schimbă. Cine știe, poate, într-un alt stadiu de evoluție a materiei,
concomitent cu lărgirea cunoștințelor omenești, societatea va avea pricepere mai
bună despre lume și despre timp. Eu însumi mă aflu într-un stadiu de transformare
continuă, iar înfățișarea mea este doar o aparență a materiei din care sunt compus,
căci, în curând, voi deveni altă creație firească a naturii, așa cum, până a fi om,
eram altă nălucă. Degradările în funcțiile cognitive ale creierului reprezintă
consecințe naturale cauzate de instabilitatea materiei din care este confecționat
cugetul uman, dar nu au legătură cu forța temporală imaginată pe vina căreia
punem neputința noastră intelectuală survenită la apogeul îmbrătânirii.
Moartea trebuie privită ca un stadiu următor în transformarea materiei din care am
fost creați. Da, este evident, decesul unei rude nu ne lasă indiferenți. Avem
suferințe și stări de anxietate, stres, ne îmbolnăvim. Dar de ce facem asta? Nu noi,
cei rămași în viață, trebuie să suferim, ci anume cel decedat, el are motive
suficiente să fie îndurerat de faptul că a plecat din viață pentru totdeauna. Moartea
unui om, a unui alt animal constituie, în realitate, modificarea materiei, adică
elementele care compun trupul ființei vii capătă o altă structură, respectiv, această
nouă înfățișare a elementelor determină perturbarea întregii construcții a ființei
anterioare. Fiindcă organismul uman este în imposibilitate să mențină aceleași
capacități vitale permanent, sub acțiunea forțelor fundamentale imparabile de a fi
stăvilite, compușii chimici, din care este clădit trupul, încept să piardă din
aptitudinile pe care le au, devin neputincioși, își redus reprezentativitatea în
structura organismului uman, pierd bătălia împotriva virușilor și altor agenți
patogeni care, pe parcursul vieții, încearcă să atace trupul uman. O parte se degajă
sub forma energiei, iar altă parte capătă o nouă structură chimică. Respectiv,
ajungând în stadiul de neputință totală, fiind învinși de forțele din exterior,
compușii chimici cedează, ceea ce duce în consecință la decesul persoanei. Dar,
ceea ce este deces în sensul obișnuit al cuvântului, reprezintă, așa cum am spus,
modificarea compușilor chimici. Trupul uman scufundat în pământ la o distanță de
peste doi metri sau incinerat în crematoriu capătă o altă formă. El devine cenușă,
pământ, mâncare pentru viermi, excremente de râmă. Așadar, timpul este ceea ce
materia modelează prin ea însăși. Nu timpul schimbă materia, ci însăși materia
produce propria transformare. Lipsa timpului nu împiedică materia să se schimbe.
Vor deveni oamenii nemuritori, tovarăși? Adică, vor dobândi ființele umanoide
aptitudinea și abilitatea de a trăi veșnic? E o întrebare pe care, cred eu, oricine și-a
pus-o, sau, cel puțin o bună parte din oamenii vii sunt interesați de ea. Unii poate,
s-au ocupat pe durata vieții cu identificarea elixirului nemuririi, dar moartea a fost
mai abilă, i-a învins până să-l găsească Dacă vorbim despre moartea fizică, adică
încetarea oricărei activități a organismului, dobândirea nemuririi este aproape
imposibilă, fiindcă natura, în felul cum este ea pe Pământ, dar poate și în zonele
apropiate din jurul sistemului nostru solar are caracteristica de transformare prin
degradare a obiectelor. În lumea academică este cunoscută noțiunea de entropie, un
concept care reprezintă numărul posibil de modalități în care pot fi aranjate
particulele atomice sau subatomice, a moleculelor particulare din componența unui
sistem mai complex. Iată, omul, privit ca o structură complexă, are în componența
lui părți mai mici, iar acestea la rândul lor se compun din alte piese la nivel
cuantic. Orânduirea pe care o au elementele microscopice, organizate într-un
anumit aranjament, au dus la apariția stratului de suprafață, exprimat în decorul
ființei umane. Dacă particulele elementare evoluau potrivit cu un alt aranjament
decât cel pe care îl avem, astăzi, probabil, ființele umane purtau o întruchipare
incompatibilă cu silueta atropomorfă.
Astfel, trupul uman, de asemenea, continuând să consume energie pe care o
folosește pentru desfășurarea activităților cotidiene, după o anumită perioadă
începe să aibă dereglări. Este asemănător cu funcționarea pieselor automobilului.
Chiar dacă le ungem regulat, le înlocuim pe cele uzate și, dacă e cazul, reparăm
acolo unde trebuie, peste o anumită perioadă, în urma acestor intervenții,
automobilul va funcționa mai greoi. Dacă schimbăm toate piesele din automobil,
atunci nu mai putem vorbi despre aceeași mașină, ci este una diferită pe măsură ce
am înlocuit cam toate piesele din ea. Însă, în cazul în care, nu intervenim deloc,
automobilul va înceta să mai funcționeze în același ritm. După o vreme se va
defecta frecvent, iar la un moment dat, va ceda în totalitate, fără a mai putea fi
pornit din loc. Astfel este cu organismul omului. Piesele din care este alcătuit,
adică compușii chimici, de asemenea, se uzează după folosirea lor îndelungată.
Organismul uman nu are organe care funcționează veșnic fără a fi necesară
intervenția în repararea lor, medicinală sau în alt mod, dar nici cea mai perfectă
metodă medicală nu este suficientă pentru a păstra veșnic aceeași stare de
funcționare a organismului. Firește, în următoarea perioadă, odată cu revoluția
imensă în era tehnologiilor și a novațiilor în domeniul medical, omul ar putea
obține succese remarcabile în reducerea gradului de îmbătrânire, poate va reuși
încetarea acestui proces. Totuși, nu putem vorbi despre imortalitate decât în limita
a ceea ce natura permite. În construcția organismului nostru există particularități
care în chip natural trag omul spre îmbătrânire. La capetele cromozomilor umani
există regiuni numite telomeri. Acestea, în linii generale, au scopul protejării
capetelor ADN-ului cromozomial de o degradare progresivă. Amintesc, tovarăși,
acesta este un caiet cu interpretările mele despre lumea înconjurătoare, deci, pentru
informații științifice ample, rog să faceți cercetări în lucrările iluștrilor noștri
savanți. Apropo, pentru descoperirea naturii specifice a telomerilor oamenii de
știință Elizabeth Blackburn, Carol Greider și Jack Szostak au primit Premiul Nobel
pentru fiziologie sau medicină în anul 2009. Pe măsură ce organismul înaintează în
vârstă, telomerii își reduc dimensiunile, se scurtează, iar această circumstanță este
asociată cu îmbătrânirea, moartea și apariția altor boli legate de îmbătrânire.
Respectiv, atunci când vorbim despre imortalitate sau, cel puțin, despre prelungirea
duratei de viață a omului până la câteva sute de ani, trebuie să gândim într-o mod
logic și consecvent, bazându-ne cercetările pe cauzele care duc la îmbrătrânire și,
în consecință, la deces. Adică, dacă una din cauzele mortalității o reprezintă
scurtăriile telomerilor, înseamnă că trebuie identificată soluția prin care aceste
regiuni își vor menține dimensiunile originale o durată mai îndelungată. Cu alte
cuvinte, fără a intra într-un domeniu extrem de complicat și, pe care eu nu îl pricep
într-atât de bine încât să ofer o descriere în detalii, voi spune că nemurirea nu-i o
ficțiune, omul poate trăi până la câteva sute de ani, însă, o asemenea abilitatea
pornește de la studierea cauzelor mortalității și identificarea căilor de a înlătura
aceste cauze. Este asemănător cu leacul inventat pentru tămăduirea bolilor
sufletești și a celor trupești. Speranța de viață a omului contemporan este net
superioară față de cea a înaintașilor datorită inovațiilor în medicină. Dacă putem
prelungi viața cuiva care suferă de o maladie prin vindecarea bolnavului cu
medicamente, atunci, putem spori speranța de viață a omului la câteva sute de ani
sau chiar atinge o stare veșnică a existenței, în considerațiunea identificării și
anihilării cauzelor îmbătrânirii. Întrebarea este, există vreun rost în a trăi mai mult?
Revenind la timp, probabil, cunoașteți despre existența clarvăzătorilor, așa-i? Acei
indivizi care își atribuie abilități și percepții extrasenzoriale. Voi fi foarte concis în
privința lor. Toți acești vrăjitori, ghicitori în cafea și în alte obiecte ciudate, precum
și alții care declarară despre deținerea puterilor supranaturale, cei care afirmă cu
nerușinare că pot citi viitorul sunt niște demagogi și, totodată, niște șarlatani dacă
iau bani sau cer alte beneficii matariale în schimbul prezicerilor. Într-adevăr, omul
poate face anumite prognoze despre viitor, dar aceste prognoze au la bază
explicații logice, experiența, observațiile și cunoștințele despre cum fenomenele
naturii se manifestă în lumea înconjurătoare. Deci, nu trebuie să credem în puterea
lor supranaturală, ci să gândim că anumiți indivizi, mânați de dorința lăuntrică în a
obține bani sau popularitate, folosesc cunoștințele și abilitățile personale pentru a
crea o atmosferă mistică în jurul activității prezicătoare. Atât. Nimic extraordinar,
doar o îndemânare bună. Vremea poate fi prognozată, avem informații în
buletinele de știri despre felul cum va fi timpul în următoarele zile. Prognoza
meteorologică este realizată prin studierea parametrilor atmosferici, cu ajutorul
tehnicilor speciale. Nu este o activitate de clarviziune. Meteorologii nu au puteri
supranaturale, ci folosesc cunoștințele, experiența și tehnologiile în scopul emiterii
unor ipoteze privind starea vremii.
Poate, tovarăși, vă întrebați dacă călătoria în timp este posibilă? Răspunsul meu, nu
cred că va uimi pe cineva. Da, am convingerea despre existența acestei posibilități
Totuși, este important să ne punem de acord în privința aceea ce înseamnă călătoria
în timp. În opinia mea, această așa zisă călătorie prin timp, constituie o deplasare a
persoanei dintr-un punct, un sistem de referință inițial în alt punct sau alt sistem de
referință, cu păstrarea tuturor caracteristicilor pe care persoana le avea în locul
inițial. Acest proces trebuie realizat imediat, adică fără să așteptăm scurgerea
aparentă a vremii. Am menționat mai sus că timpul este creat de către materie,
fiindcă timpul, efectiv, înseamnă modificarea materiei. Or, dacă nu va exista
materia, cum putem cunoaște că trece timpul, când nimic din jur nu va fi deformat
în nici un fel? Deci, prin călătoria în timp înțeleg că persoana trebuie să ajungă
dintr-un loc în altul, imediat sau cât mai curând posibil decât în mod firesc, dar cu
toate acestea, călătoria în timp nu trebuie să afecteze compoziția bio-chimică a
organismului uman. Înțelegeți foarte bine, călătoria în timp este prezentă în viața
noastră în fiecare zi. Noi călătorim la mare, munte, la serviciu, dintr-o țară în altă
țară, pe alt continent, în cosmos unii au ocazia să plece, totuși, aceste călătorii sunt
firești, naturale, consumă suficient de multe modificații ale materiei încât să nu ne
impresioneze. Prin urmare, călătoria în timp ar înseamnă folosirea unor
instrumente care permit înghețarea organismului în punctul de pornire, păstrarea
lui în această stare pe durata călătoriei în timp și, respectiv, dezghețarea lui în
punctul de destinație. Nu cunosc care este nivelul maxim al cercetărilor în acest
domeniu. Poate, călătoriile în timp sunt realizate pe ascuns. O călătorie spre un
punct oarecare din spațiu-timp încă este o enigmă pentru savanți, fiind legată, în
special, de mecanica cuantică, găurile negre pe care le-ar putea folosi ca tunele de
trecere dintr-o regiune cosmică în alta. Așadar, pentru început, dacă se va reuși
călătoria în timp, ea va începe cu deplasarea particulelor atomice și subatomice
dintr-un punct în alt punct, într-o perioadă relativ scurtă. Ulterior, odată cu evoluția
tehnologiilor, dar și prin acumularea de cunoștințe vaste, probabil, se va reuși
deplasarea nu doar a elementelor microscopice, a particulelor elementare ca
electronii, ci chiar a obiectelor mai mari, cât și a omului. Generațiile următoare vor
realiza, negreșit, această călătorie în timp. Nu este o utopie, ci o misiune extrem de
complicată, care cere multă trudă în a înțelege modul în care funcționează călătoria
în timp. Este vorba despre a pricepe felul în care materia poate fi conservată într-o
stare imuabilă pe durata călătoriei până la locul de destinație. Altfel spus, omul
trebuie să reușească păstrarea nealterată a obiectului care călătorește, atât la nivel
macro, cât și la nivel atomic și subatomic dacă intenționează să realizeze călătoria
în timp.
Vreau să închei acest caiet cu percepțiile mele de diletant referitoare la egalitarism.
Într-adevăr, tovarăși, nu sunt un adept al democrației clasice, această formă de
guvernământ, din păcate, face posibilă guvernarea societăților contemporane de
indivizi scurți în minte și nepricepuți în treburile publice. Totuși, nu înseamnă că
îmi doresc existența unui stat dictatorial. Nici dictatura, nici democrația nu sunt
potrivite pentru a aduce binele comun. Satisfacția ideală este să mi se îngăduie a
face tot ceea ce natura dă voie, dar asta m-ar duce într-o stare de sălbăticie și,
poate, n-aș mai fi om, ci un animal lipsit de rațiune. În opinia mea, menirea statului
este realizarea binelui comun, adică o satisfacție generală în care orice persoană
poate, în condiții similare cu alții, prin truda intelectuală și fizică proprie, să obțină
beneficii și alte avantaje în cantități, formă și caracteristici corespunzătoare cu
eforturile depuse. Pentru mine, cea mai bună formă de guvernământ este cea care,
în comparație cu altele, oferă individului șansele cele mai mari de a fi satisfăcut de
traiul în comunitatea în care locuiește. Deși, nu-s un adept al cetralizării puterii în
mâinile statului, totuși, în lipsa unei alternative mai potrivite, consider că
orânduirea societăților moderne trebuie pusă în sarcina autorităților decât lăsate de
izbeliște, într-o stare naturală, cu riscul revenirii omului la stadiul de ființă
primitivă. E de preferat un guvern totalitar, mărșav și asupritor decât inexistența
vreunui guvern în general. Nu e vorba că-mi doresc limitarea libertății personale,
ci, fiind conștient de propria condiție umană, de lipsa abilităților dobândirii
lucrurilor doar cu efortul propriu, accept, într-o anumită măsură, supunerea față de
stat pentru ca acesta din urmă să creeze mecanisme prin intermediul cărora eu,
individul, pot obține beneficiile pe care le doresc. Sigur, aici apare o doză de
egoism, adică, supunerea mea față de autoritățile statale este determinată de dorința
lăuntrică să-mi satisfac necesitățile proprii, nu este catalizată de o năzuință candidă
în a construi o societate folositoare tuturor. Până la urmă, interesul personal
prevalează interesului celorlalți, inclusiv în raport cu interesul comunității. Să
recunoaștem, grija pentru poftele noastre este prioritară față de nevoile celor din
jur. Este o particularitate firească, naturală și, trebuie să recunoaștem, chiar
necesară, altfel, dacă vom trudi gratuit în favoarea altora, apare riscul pierderii
identității de sine, chiar a libertății. Munca nerăsplătită se transformă în sclavie
voluntară, iar dacă devine obligatorie duce la sclavie clasică. Așadar, în situația
când nu există o alternativă mai bună pentru a înlocui democrația și alte forme de
guvernământ, consider formele democratice ca fiind cele mai potrivite modele de
organizare a vieții sociale în comunitățile umane. Însă, oricând, acest model poate
și, în viziunea mea, trebuie schimbat cu alt tip de orânduire statală dacă cel din
urmă model conține avantaje mai mari în raport cu primul.
Statul este o invenție umană. Am mai spus acest lucru. Existența statului rezidă în
închipuirea oamenilor despre această structură fictivă căreia îi oferă putere politică,
autoritate supremă, mijloace bănești și de altă natură. Legile, de asemenea, poartă
un caracter inventiv. Ele constituie voința oamenilor transpusă în norme de
conduită socială devenite obligatorii pentru lume. Aceste reguli de comportament
pot fi înlocuite cu alte norme, pot fi anulate s-au completate cu legi noi,
interpretate în diverse moduri. Elasticitatea legilor este o consecință a faptului că
normele sunt născocite, dar nu create în chip natural, fără posibilitatea intervenției
externe în conținutul și structura lor. Omul primordial, om primitiv s-a născut în
stare naturală, sălbatică. El nu cunoștea legile omenești. Limitele sale erau date de
natură. Dacă voia să ucidă, o făcea fără ezitare. Nu reușea să omoare, era el însuși
omorât de alți indivizi. Omul primitiv nu știa despre drepturile ființelor umane,
precum dreptul la viață și dreptul la integritatea fizică și psihică. Dacă e să fiu mai
direct, drepturile omului constituie o inovație apărută pe parcursul evoluției
ființelor omenești. Ele au fost inventate de anumite persoane în scopuri personale.
Ulterior, răspândindu-se în societate, drepturile omului au devenit un standard
aplicat în orice domeniul al vieții sociale. Totuși, ele constituie născocire a omului,
nu un dar al naturii sau o donație dată de către devinitate. Promovarea în
continuare a drepturilor omului este indispensabilă dezvoltării pașnice și civilizate
a comunităților umane. De aceea, îndemnul meu este să respectăm drepturile
omului chiar în considerațiunea că acestea sunt niște născociri umane. Dacă să
generalizez, toată tehnologia folosită azi de majoritatea populației este, la origini,
invenție.
Eu sunt adept modelului democratic bazat pe egalitarism. Totuși, trebuie să
precizez că e vorba de un egalitarism moderat, dar nu un egalitarism absolut. Vă
întrebați, tovarăși, ce am învedere prin acest concept de egalitarism moderat? Este
foarte simplu, cam tot atât cât face doi plus doi, dacă n-ar fi numerele iraționale.
Prin caracterul moderat al sistemului de conviețuire socială bazat pe egalitarism
am în vedere oferirea membrilor societății avantajele în egală măsură doar în raport
cu meritele lor. Altfels spus, drepturile se dobândesc nu atât în virtutea deținerii
calității de membru, cetățean, ci anume pe baza calităților personale care
învrednicesc persoana să posede drepturile și alte avantaje. Sigur, nu este o idee
nouă, meritocrația fiind o formă de guvernare abordată pe larg în literatura de
specialitate. Da, aceasta este poziția mea, susțin aplicarea modelului
egalitarismului moderat, dar nu așa cum se promovează mai recent în societățile
contemporane de către indivizi cu intenții dubioase. Se vorbește despre o egalitate
aproape absolută, în care unul, cu mintea de găină are dreptul de a participa în
alegeri, de a fi ales în anumite cazuri, chiar dreptul de a exprima opinia în același
fel precum omul de știință, un savant cu merite remarcabile și cu o minte ageră. Eu
nu pot accepta o asemenea formă de egalitarism. Înțeleg, fiecare trebuie să aibă
oportunități egale, dar ele, mai întâi, trebuie obținute prin trudă și, pe urmă, oferite
individului. Sunt anumite drepturi, cele naturale, adică inventate în acord cu firea
omului, care trebuie să le posede oricine prin simplul fapt că trăiește, este viu,
există. Dreptul la viață, la integritate și la sănătate, dreptul de a vorbi, de a se
mișca, de a mânca și privi în jur, altele similare legate strict de condiția umană.
Acestea sunt drepturi naturale, iar ele nu au nevoie de autorizarea statului pentru ca
omul să se bucure de ele. Vorbesc aici despre drepturi sub forma unor posibilități
efective de a realiza ceva. Există unele ca dreptul la pensie, la asistență socială, la
justiție, la nediscriminare, aceste drepturi sunt o invenție strict umană, ele nu au un
corespondent fidel în natură. Dacă viața, prin ea însăși este un dar natural, atunci
dreptul la justiție constituie o născocire a omului menită să îl apere împotriva
nedreptăților semenilor în cadrul proceselor de judecată. Atunci când aceste daruri
sunt folosite de individ în felul în care influențează sau pot influența viața celorlalți
din comunitate, este necesară intervenția în sensul restrângerii lor până la nivelul
care permite altora să își exercite drepturile lor, de asemenea, nestingherit.
Conceptul de egalitate, ca o stare în interiorul căreia oamenii sunt supuși aceluiași
tratament, există încă de la primele manifestări ale civilizației umane. Oamenii s-
au născut într-o stare de sălbăticie, stare naturală, unde toți erau egali între ei în
măsura în care natura le oferea această posibilitate. Cel puternic putea omorî pe
unul mai slab, iar cel slab, la fel, putea folosi șiretlicuri pentru a ucide pe altul mai
vânjos decât el. Altfel spus, în starea naturală, toți aveau oportunități egale, dar
realizarea lor efectivă era strâns legată de capacitatea, aptitudinea și iscusința
fiecăruia dintre indivizi. Consolidarea și răspândirea formelor de guvernământ
bazate pe ideologia egalitaristă au apărut, totuși, după încetarea celui de al Doilea
Război Mondial, atunci când, inclusiv monarhii și alți conducători de state au
realizat cât de periculoasă poate fi puterea pusă în mâinile unei persoane sau a unui
cerc restrâns de indivizi. În scopul acaparării puterii și, respectiv, menținerii la
guvernare cât mai mult timp, grupul era gata să comită fapte reprobabilă fără nici o
reținere.
Politicianul și gânditorul chinez Guǎn Zhòng nota, încă în secolul VII înaintea erei
noastre, că este o mare ordine atunci când monarhul și supușii săi, oricât de mari și
mici ar fi, se conformează legii. Probabil este o descrie antică a ceea ce numim
astăzi statul de drept.
Tovarăși, cărțulia mea nu este despre istoria apariției și dezvoltării statului de drept
și a principiului egalității, cum nu este nici despre vreun alt fenomen pe care să-l
cercetez amănunțit. Am precizat deseori în caietul de față. Aici îmi exprim
priceperea mea despre anumite fenomene în acord cu modul în care eu însumi
înțeleg acel fenomen, dintr-o perspectivă simplistă. Vă îndemn, încă o dată, să
căutați în cățile, materialele scrise și video ale oamenilor care și-au dedicat viața
întreagă studiului fiecăruia dintre fenomenele care vă captează interesul. Poate, voi
înșivă aveți o anumită viziune despre fenomene. Vă recomand să expuneți opinia
în scris. Munca savanților este ceea ce trebuie să ne bucure. Datorită lor, noi restul
lumii, ocupați cu îndeletniciri mediocre, dar nu neapărat inutile, avem ocazia să
cunoaștem misterele lumii în care trăim. Trebuie să înțelegem un aspect evident.
Atunci când vorbim despre era digitală din secolul XXI, în care vedem această
revoluție tehnologică, vom cădea în eroare spunând că lumea de azi este mai
deșteaptă decât lumea din antichitate, din evul mediu sau alte epoci precedente.
Firește, nu putem nega rolul pe care tehnologia îl are asupra societăților
contemporane. Telefonul, calculatorul, internetul constituie invenții ale omenirii
care permit efectuarea unor operațiuni de calcul în timp foarte scurt comparativ cu
vremea de până la fluxul tehnologic. Însă, nu este vorba de o invenție a omenirii în
general, ci o invenție particulară care a fost pusă la dispoziția celorlalți. Internetul a
fost inventat de anumiți oameni, indivizi concreți care, separat sau în comun, au
trudit pentru a născoci această rețea informativă. Orice invenție, chiar dacă este
foarte populară în societate, ca aplicațiile mobile, rețelele de socializare, gadget-
urile constituie munca anumitor persoane, este rezultatul trudei lor, dar nu o
realizare a întregii omeniri. Respectiv, oamenii, atât în antichitate, cât și în prezent,
de regulă se ocupau și continuă să se ocupe cu activității deloc ieșite din comun.
Adunarea hranei, cât și confecționarea veșmintelor este o îndeletnicire milenară.
Tot așa este transportarea călătorilor și mărfurilor dintr-un loc în altul. Or,
comerțul este activitate cunoscută încă în epoca antică. Nu este o novație a lumii
contemporane. Teatrul, muzica, poezia, de asemenea, sunt prezente în vremea
antichității. Transformarea tehnologică a societăților a fost datorată unor indivizi
nonconformiști. Telefonul este o născocire relativ nouă comparativ cu existența
îndelungată a civilizațiilor. Totuși, orice invenție își are izvorul în novațiile
precedente. Crearea rețelelor sociale a fost posibilă datorită inventării internetului,
dar însăși internetul este răspândit în lumea prin intermediul conexiunilor între
calculatoare. Calculatoare la rândul lor sunt create din piese de diverse dimensiuni,
din materiale diferite, precum și cu ajutorul unor aparate speciale. Așadar,
tehnologiile inventate astăzi reprezintă rezultatul unor novații precedente care,
combinate între ele, au rezultat într-un produs nou, mai performant. Noi,
reprezentații speciei homo sapiens, la fel suntem un produs îmbunătățit al
strămoșilor trecuți prin evoluția biologică selectivă adaptată mediului înconjurător.
Tovarăși, repet, eu îmi exprim felul meu de a pricepe lucrurile din jur, în limita
cunoștințelor pe care le am. Cea mai bună carte din lume este Străinul, autorul
căreia este scriitorul algeriano-francez Albert Camus. Aceasta este opinia mea. Pe
de altă parte, cineva, având o părere diferită, va obiecta față de părerea sus
menționată. Oricare argumente voi aduce în susținerea părerii mele, ele toate vor fi
neputincioase. Perspectiva mea nu poate fi identică cu preferințele altor oameni.
Deci, ceea ce mie îmi șade bine, nu neapărat, va plăcea celorlalți. În plus, avem noi
un cusur omenesc pe care, cam des și nesăbuit, îl trecem cu vederea fără a ne
îndrepta conduita irațională. Atunci când ridicăm o lucrare la nivelul absolut,
trebuie să ne punem întrebarea următoare. Cât de chibzuit este să acordăm cel mai
înalt titlu unei lucrări în considerațiunea când există o sumedenie altele pe care noi
nu le cunoaștem? Eu nu am citit toate cărțile din lume, deci, dacă Străinul chiar
este o carte care merită considerată cea mai bună din lume, atunci trebuie să fac
precizarea. Este cartea cea mai bună din lume dintre cărțile pe care le-am citit. Este
lipsită de judecată afirmația dacă ridic în slăvi o carte față de oricare alta fără a le
cunoaște pe celelalte. Tot așa este cu opinia omului în general. Noi exprimăm
ideile în limita cunoașterii pe care o avem. De meteahna relativității nu sunt ferite
nici cele mai celebre teze științifice. Poate, în viitor, teoria relativității, a atracției
universale, teoria evoluției vor fi rescrise pentru a corespunde cu noile descoperiri
științifice raportate la cunoștințele dobândite de către posteritate. La începtul
cărțuliei am notat, adevărul este statornic, dar percepția despre el variază în funcție
de priceperea pe care o are observatorul.
Tovarăși, vă rog să înțelegeți, în această cărțulie am pus o informație generală. În
rafturile cerebrale ale minții există gânduri care, cu neglijență, lenevie sau din
neștiință, nu le-am pus aici, dar ele, credeți-mă, există. Noi nu știm tot ceea ce
crede, gândește o persoană, ci vedem partea opinilor expuse în public, în formă
verbală sau notate pe foaie de hârtie, pe suporturi digitale. Câți dintre scriitori și-ar
rescrie lucrările dacă ar avea posibilitatea? Poate, unii dintre ei, rușinați de
gândurile așezate pe hârtie în trecut, ar prefera să nu fi scris niciodată unele dintre
texte sau chiar cărți întregi. Cu toate acestea, oricât de caraghioasă și, pe alocuri,
departe de știință este o anumită carte, în general o lucrare scrisă, ea reprezintă,
intenționat sau nu, felul de a gândi al autorului. Spun intenționat, pe motiv că,
deseori, multe dintre lucrări sunt făcute la comandă, conțin informații false, cu
intenția de a duce lumea în eroare. Cei mai cunoscuți gânditori din epoca
Antichității, dacă li s-ar oferi șansa să învie, văzând nivelul de dezvoltare al
societăților contemporane, nu ar fi tentați să respingă propriile teorii vociferate
anterior dar care, evident, sunt contrare bunului simț?
Revin la conceptul de egalitate, despre care oamenii învățați s-au interesat pe
parcusul istoriei. Filosoful francez Gabriel Bonnot de Mably, care a trăit în secolul
XVIII, spunea că egalitatea ar trebui să aducă toate beneficiile, pentru că îi unește
pe toți oamenii, le înalță sufletele și îi educă în sentimente de bunăvoință și
prietenie reciprocă. Distrugând egalitatea, imediat, concurența se va transforma în
invidie și gelozie pentru că scopurile ei nu vor fi sincere. Acest gând îl întâlnim în
lucrarea sa Despre legislație și natura legilor. Într-adevăr, abrogarea oricărei
norme care garantează egalitatea tuturor în fața legilor va dezbina societatea în mai
multe tabere. Pe de o parte, vor fi cei bogați, a căror avere se ia din truda tuturor.
Vom avea categoria de mijloc, a negustorilor și bișnițarilor, o punte dăunătoare
dintre bogați și categoria cea mai numeroasă, a muncitorilor, în interiorul căreia
vor fi toți cei care nu fac parte din primele două. Firește, oricine poate trece dintr-o
categoria în alta, benevol sau forțat de circumstanțe, însă această orânduirea
socială nu poate fi considerată potrivită cu scopul existenței statului, adică
satisfacerea binelui comun. Cei bogați vor dori întotdeauna să-și sporească averea,
fapt care, în mod inevitabil, va duce la asuprirea muncitorilor, prin impunerea unui
sistem de taxe aspru pe seama căruia să colecteze venituri pentru consumul
propriu.
Egalitarismul moderat, despre care am vorbit mai devreme, este bazat pe o
meritocrație pură. În prezent, în Moldova, dar cred că acest trend este răspândit în
majoritatea statelor lumii, toate persoane, la împlinirea unei vârste anumite, în
cazul țării noastre este vârsta de optsprezece ani, au dreptul de a alege deputații și
alți reprezentați în organele administrației publice naționale, inclusiv primarii.
Atât. Împlinirea vârstei legale dă persoanei dreptul să își aleagă căpetenia fără alte
condiționalități. Pe de o parte, este un atribut al democrației, puterea aparține
poporului și, respectiv, acesta o exercită în mod direct, de sine stătător, în cadrul
alegerilor. Pe de altă parte, mă întreb și, totodată, vă întreb pe voi tovarășii mei,
câtă încredere aveți în alegerea făcută de un netot sau de un amic pe care îl știți că
are o minte scurtă? Oare sunteți dispuși să vă puneți propria soartă în mâinile unui
neghiob? Probabil, nu. Nici eu nu-mi doresc să fiu guvernat de oameni mărunți,
mediocri și nepricepuți în treburile publice. Poate, nu sunt atât de îndemânatic să
am grijă de propria viață, dar oh, tovarăși, eu mă conduc pe mine, nu conduc o
țară. Erorile personale pe care le-am comis afectează viața mea proprie, pe când,
greșelile monarhului duc la consecințe nefaste pentru întreaga nație. Este o
nesăbuință îngrijorătoare acordarea necondiționată a dreptului de a alege oricui,
unica condiție impusă find împlinirea vârstei prevăzute de lege. Înțeleg, toate
persoanele sunt chemate să contribuie prin diverse taxe și impozite la formarea
bugetului statului, să respecte normele de conviețuire socială și, după caz, să apere
teritoriul în cazul unui pericol din exterior. Evident, fiecare își dorește să aibă el
însuși dreptul de a alege pe cei care guvernează țara. Este o dorință firească, dar
departe de a fi folositoare societății. Democrația, așa cum se manifestă în viața
cotidiană curentă permite și, pe alocuri, chiar facilitează calea de a pune pe tronul
țării indivizi dubioși, nerozi și lipsiți de moralitate. E drept, nu în totate cazuri, dar
uneori, extrem de rar, pot fi aduși la conducerea țării, prin intermediul alegerilor,
oameni sănătoși. Prin oameni sănătoși am în vedere indivizii culți, integri, lipsiți de
trufie și feriți de patima coruptibilității, mânați de un cuget pur să servească cu
loialitate țării. Cu toate acestea, cel mai des, oamenii aleg nu persoane meritoase,
ci pe acelea populare, adică acelea care le sunt cunoscute lor, chiar dacă nivelul de
inteligență al acestor personaje populare este slab dezvoltat, iar integritatea lor este
extrem de îndoielnică. Această circumstanță este un cusur al democrației. Pe de o
parte, oferă tuturor șansa să-și aleagă guvernații, dar pe de altă parte, înlesnește
calea pentru personaje mediocre să acceadă la guvernare. În acest sens, eu
personal, nu pot accepta ca oricine să aibă dreptul de vot, în condiții similare.
Votul unui om de știință nu poate fi egal cu votul unui individ netot. Cred, până a
acorda dreptul de vot, persoanele urmează să fie testate în privința nivelului de
cunoștințe pe care îl au. Nu e vorba de a restricționa nejustificat dreptul persoanei
de a-și alege monarhul, ci de a preveni o eventuală situație când în fruntea statului
vor ajunge oameni mediocri, pe considerentul că, alegătorii, având ei înșiși cu o
cultură slabă, vor face o alegere necugetată. Înțeleg, riscuri există oricând, oriunde,
oricât de bună ar fi o idee. Însă, prefer să încerc, decât să las lucrurile într-o
continuă stare de amorțeală din care nu ieșim curând. De aceea, înainte de oricare
alegeri trebuie să existe teste referitoare la verificarea nivelului de cultură al
alegătorului. Nu este vorba de o testare asemănătoare examenului la bacalaureat
sau admiterea la o universitate. Vorbesc despre niște teste care să arate, pe de o
parte, nivelul de inteligență raportat la cunoștințele generale despre stat și despre
lumea înconjurătoare și, pe de altă parte, să permită a constata nivelul de probitate
a viitorului alegător. Nu putem spera că bandiții și alți indivizi cu trecut criminal
vor vota în beneficiul comunității. Firește, chiar cel mai nemernic cetățean poate
face o alegere bună, dar nu trebuie să riscăm.
De asemenea, în ceea ce privește dreptul de a fi ales, introducerea unui test
referitor la personalitatea individului raportată la caracterul funcției ocupate este
absolut necesar, pentru a exclude măcar parțial indivizi populari, dar mediocri până
în măduva oaselor. Înțeleg, aceste teste ar putea fi neplăcute pentru cetățeni, unii,
chiar vor arăta nemulțumirea prin proteste, revolte și alte mișcări
antiguvernamentale. Mulți vor refuza să participe. Nu-i o îngrijorare mare. Dacă
soarta țării va fi decisă de o mână de oameni, însă toți aceștia vor fi cumpătați și
plini de gândire profundă, prefer acest stil de guvernare. Criticii pot considera
ideea mea ca fiind o încercare de a restrânge dreptul poporului la vot. O încercare
de a pune puterea în mâinile unui grup restrâns de oameni. Adică, se va înlătura o
mare parte din populație doar pe motiv că au o cultură politică și un nivel de
cunoștințe sub nivelul necesar. Nu este așa. Văzându-se lăsați în afara proceselor
politice, oamenii vor fi încurajați să se educe, să dobândească cunoștințe în baza
cărora să demonstreze nivelul de cultură pe care îl au și care îi califică pentru a
participa în cadrul alegerilor, atât ca alegători, cât și ca persoane candidate la
funcțiile elective. Altfel spus, introducând teste de verificare a cunoștințelor,
cetățenii vor fi motivați să crească nivelul de inteligență ceea ce le oferă
posibilitatea să participă în cadrul procesului electoral. Ne dorim o societate
educată, nu una obedientă, mânată de oamenii politici.
În egalitarismul moderat toți vor avea oportunități egale, dar nu toți vor obține
aceleași beneficii decât în acord cu eforturile personale. Acolo unde, individul, din
cauza problemelor de sănătate și alte circumstanțe legate strict de persoana sa, se
afă în imposibilitate să dobândească prin truda personală foloase materiale și de
altă natură, acestuia statul îi va asigura suportul cuvenit, în măsura în care persoana
să poate avea un trai decent. În egalitarismul moderat tuturor trebuie să li se ofere
resurse care să îi ajute în croirea drumului în viață. Fiecare individ va decide cum
acționează mai departe. Ceea ce statul trebuie să facă rezidă în a oferi acele resurse
la etapa inițială, atunci când persoana se află în stadiu incipient de dezvoltate atât
intelectuală, cât și fiziologică. Acele resurse urmează a fi valorificate de către
individ în conformitate cu propria viziune, dar în limita legilor firești care
guvernează peste comunitatea în care trăiește.
Chiar dacă prefer o stare naturală, o stare de om liber aflat în sânul naturii, îmi dau
seama despre pericolele în care mă pun singur pe mine. Firește, pot trăi în
sălbăticie, mă voi adapta condițiilor mediului înconjurător. Dacă nu din dorință
proprie, atunci de nevoie va trebui să-mi acomodez purtarea în acord cu natura
locului. Aflat în stare naturală, există riscul revenirii la stadiul primitiv, ceea ce,
recunosc, mă deranjează. Dacă poate fi imaginată o orânduire a comunităților
omenești în alt mod decât cel din prezent, fără state și organizații internaționale și,
dacă acea nouă orânduire omenească este benefică individului, cred că sunt dispus
să trăiesc în ea. În orice caz, nu-mi luați libertatea întreagă, nu îmi luați nici o
libertate dacă este posibil. Întotdeauna este posibil. Să nu căutăm vinovați în afara
noastră. Lumea este construită în felul în care o cunoaștem conform cu năravurile
și poftele oamenilor, în limitele legităților fizice diriguitoare peste existență. Statul,
legile, alte obiceiuri omenești sunt născocirile oamenilor. Lumea este așa cum o
vedem noi fiindcă așa ne-o imaginăm. Toate scopurile noastre sunt niște instincte
primare raportate la realitatea în care trăim sau, pe care, încercăm s-o clădim după
închipuirea noastră.
Tovarăși, rolul statului nu poate fi bagatelizat în societățile contemporane. Oamenii
însăși, prin propria lor percepție, i-au atribuit rol de organism suprem în fața căruia
se supun. Îngrijoarea mea este că statul își atribuie prea mult dreptul de a decide
identitatea mea. Statul face legi în baza cărora este organizată societatea, statul
asuprește pe cei care se împotrivesc normelor comunității, chiar dacă revolta se
datorează unor circumstanțe justificate. Statul, deseori, este folosit de politicieni și
alți indivizi din umbră pentru a promova interese de grup. Multe dintre viziunile
guvernelor, strategiile și hotărârile aprobate sunt, în realitate, niște mofturi
personale ale indivizilor din spatele politicienilor. Nu-mi doresc o atare orânduire
socială. Nu vreau să joc conform capriciilor altcuiva. Regulile după care
funcționează statul trebuie să aibă pornirea în voința întregii societății de a se uni
sub o coroană comună și, totodată, să ofere oportunități egale tuturor celor aflați în
situații similare.
Revin la gândul meu, la acel egalitarism moderat în care legile sunt create doar în
folosul comunității, a binelui comun și, nimeni, indiferent de poziția socială
ocupată în structurile de stat, nu are puterea de a decide decât în acord cu spiritul și
voința poporului. Meritocrația, iată principiul fundamental pe care trebuie clădită o
națiune. Din păcate, în țara noastră, în Moldova, în organele de stat, de la cele mai
mici autorități aflate în localitățile rurale până la ministere, procuratură, tribunale,
parlament și președinție lucrează indivizi cu intelect mediocru, nu au pricepere
cum să administreze treburile interne și, parcă înadins, cât îs mai proști, dar loiali
politicienilor, acești nerozi ocupă cât mai multe funcții decizionale importante în
structura de stat. Nici politicienii nu-s mari cugetători. Îndrugă atâtea tâmpenii.
Firește, în multe cazuri, dânșii joacă teatru, își construiesc imaginea publică care să
îi arate într-o lumină pozitivă în raport cu societatea, dar aceste scamatorii, de fapt,
vin în dezacord cu scopul existenței statului. Nu-i suficient să gândești curat, ci
trebuie să arăți această puritate a gândurilor în faptele pe care le faci. Dacă ești bun
fiindcă legea te obligă, nu-i o faptă lăudabilă. Fii bun din voința proprie, nealterată
de obligații exterioare sau constrâns de obiceiurile locului.
În scopul minimalizării pe cât este de posibil a riscului ca puterea să ajungă în
mâinile nerozilor, incompetenților și corupților, eu insist pe necesitatea introducerii
criteriilor de selecție a persoanelor care pot participa în alegeri, atât în calitate de
alegători, cât și în calitate de aleși. Înțeleg, tovarăși, nu există garanții absolute.
Oricând, ființa umană, obținând puterea de stat, poate face uz de ea contrar cu
interesul public. Nici cel mai înțelept dintre noi nu este ferit să cadă în ispită.
Totuși, un stat în care deciziile se iau de către cei mai pricepuți va fi mai puțin
afectat de eventuale perturbări emoționale ale guvernanților. Și, apoi, legile pot fi
corectate și armonizate în așa fel încât să nu permită nimănui care ajunge pe tronul
țării să folosească drepturile conferite în detrimentul națiunii. Până la urmă, e
vorba despre fiecare dintre noi. Individul decide normele de conviețuire socială și,
respectiv, tot el poartă răspunderea pentru felul cum le respectă. Conduita
personală influențează orânduirea societății în care trăim. Rata criminalității crește
proporțional cu nivelul fărădelegilor săvărșite de către membrii comunităților, iar
diminuarea ei este o consecință firească a numărului redus de acte delicvente
comise. La fel, o societate devine școlită în măsura în care fiecare dintre indivizi
este educat. Să ai un laureat al Premiului Nobel nu este suficient pentru a numi
educată o țară întreagă, căci, într-adevăr, acel savant cu gândire trainică aduce
lumii beneficii enorme, însă, per ansamblu, cultura în țara lui natală este redată de
nivelul mediu al alfabetizării întregii populații. Media generală a nivelului de
educație într-un grup format dintr-o mie de oameni, dintre care doar unul este
savant, iar restul sunt indivizi cu intelect mediocru va da un coeficient de
deșteptăciune foarte scăzut, chiar dacă printre acești indivizi se află unul cu
inteligență de zeci de ori mai avansată decât restul indivizilor din grupul respectiv.
Deci, până la inventarea unui model perfect de orânduire socială care să catalizeze
și impulsioneze realizarea binelui comun, consider egalitarismul moderat, bazat pe
meritocrație, tipul de organizare a comunităților omenești ca fiind cel mai aproape
de forma de guvernământ prielnică societăților contemporane. Democrația este
plină de cusururi și, odată cu evoluția tehnologiilor, tot mai mulți nepricepuți devin
celebri. Popularitatea ridicată este o cale aproape sigură pentru diletanți de a
ajunge la cârma statului. Căci, în societățile democratice, lumea este înclinată să
aleagă nu pe cei cu minte ageră și abilități, ci pe indivizi cunoscuți, dar care, în
esență, au o gândire știrbă și destructivă. Oare vă doriți să ajungă un fotbalist
conducător peste țară, să facă el legi în societate în locul unui savant, unui
cercetător? Nu spun că un fotbalist ar fi mai puțin pregătit să stea la cârma statului
decât un om de știință, ci, șansele să găsim un om sportiv dotat cu aptitudini și
capacități potrivite pentru a deveni om de stat sunt extrem de mici în comparație cu
savanții care, prin natura lor, au o pricepere profundă a fenomenelor din jur.
Penicilina, antibioticul bactericid a cărui descoperire este atribuită bacteriologului
scoțian Alexander Fleming (unii contestă această teză), un medicament din familia
betalactaminelor cu funcția principală în omorârea bacteriilor, este folosită până în
prezent, deși, descoperitorul medicamentului a decedat încă în anul 1955.
Contribuția acestui savant este de necontestat în privința impactului asupra
fiecăruia dintre noi, dar și a societății per ansamblu. Or, moartea omului de știință
nu a împiedicat lumea să facă uz de invenția sa, aceasta dăinuind zeci de ani după
plecarea în neființă a descoperitorului. Oare un om care a adus asemenea beneficii
nu este mai destoinic să ajungă pe tronul țării ori, cel puțin, să exprime opinia
privind direcția de dezvoltare a statului, iar această opinie să fie luată în
considerare în mod negreșit? Pe când atleții, odată scoși din circuitul sportiv, nu
mai influențează într-atât demult societatea. E drept, amintirea despre ei rămâne în
conștiința oamenilor, chiar dacă sportivii au pus capăt carierei, fie au decedat, însă
aceste nostalgii pentru trecutul irecuperabil nu impulsionează societatea să se
dezvolte în ritm accelerat. Nu este vorba doar despre sportivi, or, pe lângă aceștia
există droaie de indivizi făcuți celebri de populație, dar care nu pot confirma
popularitatea lor prin merite excepționale. După felul cum se fac alegerile în viață
survin consecințe pe care trebuie să le suportăm.
Câți dintre voi sunt gata să aleagă actorul favorit în calitate de președinte de țară.
Dacă, ipotetic, în calitate de candidat la funcția de deputat în Parlament ar participa
Arnold Schwarzenegger, câți sunt gata să-și dea votul pentru el? Actorul a deținut
funcția de guvernator al statului american California pentru o perioadă de peste opt
ani consecutiv. Întrebarea mea este, alegerea lui în această funcție a fost bazată pe
cunoștințele profunde și abilitățile extraordinare în domeniul managementului pe
care le are sau, totuși, celebritatea obținută în calitate de actor în filmele de acțiune
l-a propulsat în funcția de guvernator? Nu refuz dreptul oricui de a participa la
organizarea și administrarea treburilor publice, dar consider că o asemenea misiune
trebuie pusă în sarcina indivizilor care au pricepere în a lua decizii compănite,
indiferent dacă este actor, sportiv, meșter, cioban, doctor, profesor, arhitect,
programator, contabil. Poate, nu este relevantă funcția ocupată, dar personalitatea
individului trebuie studiată. Totuși, dintr-o perspectivă generală, nu aș încredința
oamenilor celebri cârma statului doar pe motivul că se bucură de popularitate
sporită în rândul populației.
Egalitarismul moderat înseamnă oportunități egale pentru toți, oriunde, oricând, ori
de câte ori este nevoie. Aceste oportunități se oferă ca un drept rezervat tuturor
membrilor comunității, însă, realizarea efectivă a oportunităților și, respectiv,
culegerea foloaselor din oportunitățile selectate vine în raport cu aptitudinea și
priceperea individului. Altfel spus, în egalitarismul moderat toți pot deveni piloți,
astronomi, chirurgi, programatori IT, orice poftesc dar numai cei care vor depune
eforturi și vor dobândi aptitudinile necesare vor exercita oricare dintre aceste
ocupații. Pentru a oferi șanse egale tuturor, statul egalitarist oferă condiții similare
și, pe cât e posibil, exclude criteriile nejustificate care pot împiedica pe unii
indivizi să acceadă într-un anume domeniu. Astfel, la înmatricularea în universități
se acceptă oricine dorește, însă, în baza criteriilor de inteligență introduși sub
formă de testare, admiși să continue studiile vor fi doar cei care susțin cu brio
testele respective. Pentru cei respinși sunt șanse să își manifeste capacitățile în alte
domenii potrivit cu priceperea pe care o au.
Egalitarismul moderat înseamnă, printre altele, distribuirea echitabilă a resurselor
statului între membrii societății. Respectiv, nimeni nu trebuie să dețină avere peste
necesitățile proprii, dacă averea respectivă este constituită din resurse
indispensabile traiului cumunității. Firește, nu vorbesc despre întoarcerea la
comunism, deși, acest curent socio-politic ar avea anumite aspecte benefice. Am în
vedere că într-o societate egalitaristă resursele naturale ca apa, pământul, pădurea,
alte zăcăminte naturale, infrastructura trebuie să fie folosite în comun de toți. Nu
putem vorbi despre oportunități egale în situația când grupuri mici sau chiar
particulari în mod individual pun stăpânire pe sute hectare de pământuri pe care le
folosesc în scopuri personale, fie iau în arendă lacuri, păduri sau chiar porțiuni de
drum. Aceste resurse sunt mijloace naturale rezervate exclusiv pentru folosul
comun al societății. Statul egalitarist depune eforturi directe, fidele și eficiente
pentru a nu admite și chiar pentru a împiedica direct grupurile mărunte și indivizi
în particular avizi să stăpânească pământuri, ape, păduri și alte resurse naturale,
cum sunt carierele de nisip, de piatră și altele asemănătoare. Orice exploatare a
resurselor naturale trebuie realizată sub supravegherea și controlul direct al
statului. Or, monarhul, ca un paznic grijuliu, trebuie să păzească și, după caz, să
apere de răufăcători bunurile comune ale națiunii. Într-un stat bazat pe egalitarism
moderat resursele naturale sunt puse la dispoziția tuturor, sub condiția limitării
justificate a cantității de bunuri pe care individul le poate lua pentru consumul
propriu și a familiei sale. Capitalismul, care se vrea a fi economie de piață,
concurență și comerț liber, în fapt, facilitează acapararea resurselor naturale de
către grupări și indivizi meschini gata să distrugă darurile naturii pentru interesul și
profitul propriu, fără a fi cumva jenați de daunele pricinuite. Protejarea resurselor
naturale înseamnă interdicția utilizării lor în general, fără autorizația statului. Mai
mult decât atât, statul nu va acorda dreptul de proprietate asupra vreunei resurse
naturale unui particular în scopul exploatării acesteia exclusiv pentru obinerea
venitului. Or, particularul, chiar dacă va fi ținut să aibă grijă de resursa respectivă,
întotdeauna va fi tentat să o mulgă într-atât de mult până o va epuiza
completamente. Uitați-vă cum dispar pădurile, fiind tăiate până la refuz. Cum
seacă lacurile și iazurile, din care este scoasă toată apa pentru irigare, ceea ce duce
la uscarea acestora și, în consecință, la uciderea vietăților din acel mediu acvatic.
Pământul nu este al nostru, al speciei homo sapiens, ci reprezintă un mediu în care
conviețuim, cu voie sau din necesitate, în paralel cu alte animale. Este casa noastră,
este casa lor, este vatra comună. Folosindu-ne de resursele naturale pământești, să
nu uităm că acestea reprezintă o sursă de existență pentru alte viețuitoare.
Distrugând mediul înconjurător prin defrișarea pădurilor, poluarea apelor oceanului
planetar, ucidere necontrolată a animalelor sălbatice, emiterea gazelor toxice în
cantități enorme în atmosferă, incendierea vegetației pe terenuri vaste, în fapt,
creăm condiții potrivite procesului de nimicere a speciei umane însăși. Planeta
noastră cunoaște vremuri tulbure, zbuciumate, mai infernale decât iadul. Iată,
acum, dânsa trăiește într-o stare de liniște moderată, legănându-și trupul în jurul
Soarelui. Planeta nu are nevoie de noi pentru a continua existența, ea va pluti în
spațiul cosmic chiar dacă toate viețuitoarele vor muri în această clipă. Ea nu va
plânge, nu va râde, nici nu va gândi despre dispariția noastră. Va rămâne
indiferentă. Pe când noi, omenirea și alte viețuitoare, îi suntem datoare planetei
pentru viața pe care o avem. Îngrijindu-ne de planetă, folosind cumpătat resursele
naturale aducem nouă înșine foloase și, totodată, menținem existența noastră vie.
În statul baza pe concepția egalitarismului moderat unim democrația și meritocrația
într-o singură celulă a societății. Puterea, care aparține poporului conform
sistemului democratic, va fi exercitată de către cei mai pricepuți dintre toți
membrii societății, cei care confirmă priceperea lor prin abilitățile și meritele
personale.
Opinia exprimată de popor va fi luată în considerare la luarea deciziilor, dar
această opinie nu va fi una obligatorie în mod absolut, fără nici o cercetare a
influenței pe care o poate avea asupra întregii comunități. Mai degrabă, opinia
poporului va fi consultativă, decât să aibă forță de impunere. Nu e vorba să
reducem voința poporului la o simplă categorie de părere pe care monarhul o poate
neglija, ci se dorește limitarea tendințelor maselor de a pune stăpânirea pe întreaga
orânduire socială, în detrimentul celor minoritare, celor care au o altă părere despre
felul cum trebuie să meargă lucrurile. Democrația este o bâtă pentru cei aflați în
minoritate, iar acest fapt nu trebuie permis. Respectiv, la adoptarea deciziilor,
trebuie să fie consultate opiniile tuturor, dar nici într-un caz, opinia majorității nu
va prevala în fața voinței celor mai puțini la număr. Ele vor fi egale și, doar în
limita trebuinței lor pentru societate, vor fi luate în considerare atunci când sunt
făcute legile. De altfel, legile trebuie create doar în acord cu voința societății, a
tuturor membrilor, luându-se în calcul toate nevoile și doleanțele indivizilor, pe cât
e posibil. Democrația este dictatura majorității, pe când egalitarismul moderat vine
să asculte voința tuturor indiferent dacă sunt mulți, puțin sau un singur individ.
Dacă opinia unui singur om este aducătoate de beneficii tuturor membrilor
comunității, această opinie, în urma prelucrării științifico-juridice, poate căpăta
statutul de lege. Așadar, în egalitarismul moderat legile se fac conform principiului
satisfacerii nevoilor tuturor, dar nu în baza principiului doleanțelor majorității.
Democrația este o armă împotriva particularilor, adică ea neglijează fără nici o
justificare voința celor aflați în minoritate, chiar dacă voința acestora din urmă este
plină de avantaje folositoare pentru comunitate. Nu vreau să trăiesc în acest fel de
sistem democratic. Vreau voința mea să fie auzită, luată în calcul și, ce este
esențial, transpusă în normele de conduită obligatorie. În sistemul democratic,
alegeri sunt câștigate de cei care au oținut majoritatea voturilor, fiind neglijată
opțiunea aleasă de cei aflați în minoritate. Nu ste deloc echitabil să lași în afara
sistemului o parte din populație, dar să ceri de la ea respectarea legilor. În
concepția egalitarismului moderat vor fi luate în considerație toate opiniile, iar
dacă o minoritate promovează idei bune, ele trebuie implementate.
În egalitarismul moderat toți au șanse, oportunități, posibilități egale, dar obținerea
foloaselor, beneficiilor, realizarea efectivă a drepturilor se va face exclusiv în baza
meritelor personale. Nimeni nu va lua mai mult decât are nevoie.
Nu putem vorbi despre egalitate în societățile moderne când persoanele se află din
start în situații inechitabile. Cineva provine dintr-o familie bogată, motiv pentru
care are șanse mai mari de a obține o învățătură de calitate, accede într-o funcție
mai bună, poate dobândi lucruri de calitate, pe când unul, născut într-o familie
sărăcăcioasă, pentru a dobândi toate cele enumerate mai sus, are nevoie să depună
eforturi considerabile, existând, totuși riscul, să nu obțină nimic. De aceea, statul
trebuie să ofere tuturor, la începuturi pe drumul vieții, resurse naturale în cantități
speciale care să ajute indivizii în a-și croi calea în viață. Cine reușește, parte își
face, cel care eșuează din nerozie, suportă consecințele nefaste. Deci, important
este să existe susținerea la etapa incipientă, iar restul eforturilor trec în
responsabilitatea indivizilor. Pe această cale, bogățiile statului, resursele trebuie
păzite cu grijă, iar orice distribuire trebuie făcută cu atenție. La împlinirea unei
vârste care permite individului să conștientizeze condiția sa umană, statul
egalitaristic moderat acordă, sub formă de bani, bunuri, concomitent cu acordarea
drepturilor, o anumită cantitate de resurse fiecăruia ca un suport în momentul
pornirii spre drumul ales în viață. Această asistență material-juridică constituie
recunoștința pe care statul o acordă individului pentru că ultimul acceptă supunerea
față de monarh, respectă legile și alte norme de conduită și, totodată, contribuie
prin muncă la dezvoltarea societății. Nimeni nu s-a născut cetățean decât în acord
cu legile omenești. Natura nu cunoaște noțiunea de cetățenie. Acestă legătură
juridică cu statul a cărei cetățenii o are reprezintă o născocire omenească. Strămoșii
noștri primitivi n-au avut nevoie de cetățenie pentru a supraviețui, dânșii căutau
hrană și locuri prielnice pentru a locui și pentru a se acunde în fața intemperiilor
vremii. Individul, atât în epoca străveche, cât și în era contemporană are
capacitatea de a dobândi hrană în diverse moduri, inclusiv prin jefuirea semenilor.
De asemenea, dânsul poate pune stăpânirea pe locuința și pământul ocupat de alți
indivizi. Așadar, recunoașterea statutului de cetățean sau lipsirea de această calitate
nu împiedică pe om să comită fapte ilegale prin care jefuiește semenii. Este același
lucru când vorbim despre drepturile omului. Aceste drepturi nu sunt un obstacol
imbatabil în calea celui care are intenția să provoace suferințe omului. Cu titlu de
exemplu, vorbim despre dreptul la viață. Garantarea lui în acte internaționale ca
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 sau în Convenția Europeană
a Drepturilor Omului din 1950, precum și transpunerea acestui drept în constituțiile
naționale ale statelor moderne constituie o măsură importantă în reducerea
numărului de atentate la viața și sănătatea persoanelor, cât și la ridicarea nivelului
de conștientizare a importanței pe care viața omului o are în rândul societăților
civilizate. Cu toate acestea, oficializarea dreptului la viață nu a dus la dispariția
omorurilor și a altor forme de infracțiune care au ca efect decesul persoanei. Fiind
o invenție omenească, respectarea drepturilor omului este condiționată de
acceptarea în comunitate, de fiecare individ în particular, de conștientizarea rolului
pe care drepturile respective le au. Opunerea rezistenței față de respectul dreptului
la viață se materializează prin faptele criminale care cauzează moartea persoanelor.
Chiar dacă drepturile omului, consfințite în documente de drept internațional,
cunosc o evoluție întinsă pe durata a peste șaptezeci de ani de când au fost scrise în
respectivele acte, atentatele la viața omului, soldate cu decese, continuă până în
ziua de azi a anului două mii douăzeci și trei. Din această perspectivă, odată ce
individul acceptă legile statului, recunoaște calitatea de comandant suprem al
monarhului peste membrii comunității, se supune benevol ordinelor
guvernatorului, contribuie prin efort propriu la menținerea și dezvoltarea statului
și, concomitent, își ține în frâu libertățile naturale dăunătoare (libertatea de a
distruge, de a fura, de a striga, de a face mizerie, de a ucide, de a lovi, etc.), statul,
la rândul său este dator să ofere suportul menit să ajute individul în a-și construi
drumul în viață.
Egalitarismul moderat este doar un model de organizare a comunităților. Acest
model nu este echivalent cu paradisul, în care oamenii trăiesc fără grijile cotidiene.
Cu toate acestea, egalitarismul moderat pune accentul pe meritocrație, crează
cadrul perfect pentru ca individul, aflat în minoritate, dar care trudește, să
dobândească toate foloasele cuvenite. Democrația de astăzi, din păcate, neglijează
fără jenă, eforturile depuse de cel care acționează în mod individual, chiar dacă
activitatea lui este benefică societății. Globalizarea trebuie să adune lumea într-o
unitate, o civilizație unită prin trăsături și idealuri comune, dar fără a restrânge sau
chiar șterge cu totul identitatea particulară a fiecăruia dintre noi. Legea nu poate să
dicteze în toate, ci doar în măsura în care să permită oricui să facă exact la fel cum
ar face oricare alt tovarăș aflat în situații similare. Dacă legea îmi acordă dreptul de
a ucide, această normă este contrară regulii „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, or,
cel pe care îl omor nu va putea, el însuși, să mă omoare pe mine. Deci, o lege
trebuie să ofere șanse egale tuturor, să aproprie oamenii de idealuri comune, fără
însă a crea oportunități în care unii dobândesc drepturi mai mari decât ceilalți când
toți sunt în situații omogene.
Egalitarismul moderat înseamnă, înainte de toate, punerea individului în prim plan.
Idealurile statului nu sunt echivalente cu năzuințele membrilor care formează
societatea. De multe ori, guvernanții, în detrimentul voinței poporului, iau hotărâri
diametral opuse. Înțeleg, o lege trebuie să aducă satisfacția potrivită comunității,
chiar dacă această normă nu este pe placul celor mai mulți dintre noi. Nimeni sau,
aproape nimeni, nu voiește să contribuie benevol prin taxe și impozite la finanțarea
visteriei statului, dar toți noi așteptăm realizări mari din partea organelor statale.
Fiindcă orice măsură întreprinsă de stat condiționează alocarea resurselor umane,
dar și financiare, în mod firesc statul va solicita membrilor săi să contribuie la
formarea acestor resurse. În acest scop, monarhul adoptă legi prin care impune
tuturor obligația generală de a da statului o parte din averea lor, sub formă
impozitelor sau în natură, cum este situația exproprierii pentru cauze de utilitate
publică.
Egaritarismul moderat permite oricui să acceadă într-o funcție publică în baza
principiului meritocrației. Regulile de accedere în funcția publică vor fi stabilite în
lege, în așa fel încât să excludă necesitatea intervenției omului în a dicta condițiile
de selectare a personalului care urmează să fie încadrat în autoritățile statului. Mai
mult decât atât, cunoscând ușurința cu care omul cade în ispita banilor, pentru a nu
admite trucarea concursurilor de ocupare a funcțiilor publice, se va utiliza cu
precădere sistemele informatice ca modalitate de selecție a persoanelor. Adică,
testele de verificare a conoștințelor și, respectiv, a competențelor candidaților vor
fi efectuate exclusiv la calculator. Întrebările acordate trebuie să fie simple, ușor de
înțeles, concentrate în special pe identificarea nivelului de creativitate a
individului, cât și felul în care dânsul poate soluționa situațiile de conflict. Cu alte
cuvinte, vor fi date studii de caz pe care candidații trebuie să le soluționeze,
răspunsul fiind apreciat pe baza logaritmilor care vor determina raportul dintre
soluția selectată de către candidat și rezultatul așteptat. Dacă, spre exemplu, trebuie
să soluționăm conflictul iscat între doi colegi, calculatorul va analiza soluția pe
care candidatul a ales-o pentru rezolvarea conflictului, consecințele care pot
surveni în cazul aplicării acestei soluții, șansele aplanării conflictului dintre colegi,
efectele pe care le va avea soluția respectivă asupra celorlalți colegi. Funcțiionarii
de stat trebuie să aibă cunoștințe vaste în domeniile în care activează, dar și în alte
sectoare ale științei. Partea cea importantă este însă felul cum acești lucrători
folosesc cunoștințele deținute în activitate lor de muncă. Creativitatea constituie un
atribut esențial în îndeplinirea misiunii lor. Or, dezvoltarea societății este în strânsă
legătură cu felul cum cei aflați la conducere iau decizii care influențează și,
respectiv, afectează soarta tuturor celor care formează comunitatea. Un demnitar
lipsit de imaginație, înclinat spre curente conservatoriste, care preferă stabilitatea
în fața progresului tehnologic va împiedica statul să evolueze în pas cu noile
realități ale vremii. Stabilitatea este o meteahnă în calea progresului. Egalitarismul
moderat nu va promova conceptul de stabilitate socială, ci din contra, va susține pe
toți cei care au idei inovative, chiar năstrușnice dacă acestea pot aduce beneficii
comunității. Inteligența artificială va fi domeniul prioritar în care statul egalitarist
moderat va depune eforturi pentru a dezvolta sectorul respectiv. Mai mult decât
atât, recunoscând rolul imens pe care inteligența artificală îl poate aduce în
medicină, justiție, câmpul muncii, securitate națională guvernul egalitarist moderat
este pregătit să creeze instituții de cercetare care se vor ocupa cu studiul în
domeniul inteligenței artificiale. Se vorbește despre introducerea în viitor a
judecătorilor-roboți, dotați cu inteligență artificială. Consider o atare măsură
benefică, dar încă riscantă. Este necesară îmbunătățirea roboților. Nu putem
încredința soarta unui om în mâinile robotului care nu are o pricepere despre cum
funcționează societățile umane, care nu cunoaște despre existența emoțiilor și a
relațiilor interumane, despre suferință, bucurie, tristețe, amărăciune, veselie. Încă
nu este vremea pentru roboți să facă justiție în condițiile când aceste mășinării pot
fi supuse atât de ușor controlului extern din partea oamenilor. Totuși, așa cum am
menționat, egalitarismul moderat acceptă novațiile, susține și chiar încurajează în
mod direct orice idei ieșite din tiparele vremii.
În egalitarimul moderat atenția este concentrată pe individ, pe încercarea statului
de a crea cele mai bune oportunități puse la dispoziția persoanei pentru ca aceasta
din urmă, prin propria trudă, pricepere, iscusință, capacitate să dobândească cele ce
dorește. Legile trebuie făcute nu pentru a crea noi obligații și restricții pentru
membrii comunității. În viziunea guvernului egalitarist moderat, toate legile au ca
scop instituirea unor reguli generale menite să ordoneze relațiile interumane, fără
însă a intra în detalii particulare care atentează la identitatea individului. Scopul
primordial al egalitarismul moderat este să arate omului calea simplă de satisfacție
și anume, că individul el însuși decide felul cum trăiește. Nu legile trebuie să fie
motivul pentru care omul devine bun, ascultător, respectuos cu semenii, ci voința
sa lăuntrică, neviciată, pură și naturală trebuie să-l determine în a adopta
comportamente sociale demne de un om civilizat.
În egalitarismul moderat se pune accentul pe individ în așa măsură încât să-i
permită acestuia accederea într-o funcție publică din postura căreia va putea
implementa cele mai bune strategii de dezvoltare a sectorului în care activează
bazându-se pe competențele deținute. În acest sens, nimeni nu va avea dreptul să
ocupe funcții decizionale decât pe durată determinată. Altfel spus, demnitarii și
orice alt funcționar care, în virtutea atribuțiilor de serviciu, iau decizii, hotărâsc
soarta altora, așa cum sunt deputații, miniștrii, conducători în autorități de stat,
precum și tot soiul de șefi de subdiviziuni în autoritățile publice vor fi înlocuiți
periodic cu alte persoane noi. O atare măsură are ca scop facilitarea dreptului de
acces a câtor mai multe persoane în funcții decizionale, dar și excluderea cazurilor
când anumiți indivizi stau ani la rând, decenii în funcții de conducere, capturând
nejustificat funcția respectivă. Statul nu este o afacere privată, nici măcar nu este o
afacere, ci o structură organizată, formată din toți membrii societății a cărui menire
constă în întreprinderea oricăror măsuri firești, adecvate, utile, necesare și adaptate
realităților curente în scopul satisfacerii binelui comun. Pe această cale consider că
egalitarismul moderat se pliază perfect la țelul pe care statul îl are. Dacă funcțiile
execuționale, adică acelea în care funcționarii îndeplinesc sarcinile la indicația
șefului, pot fi ocupate pe termen nedeterminat, această situație contribuind la
menținea în structurile de stat a profesioniștilor, celor care au experință vastă în
domeniu, atunci, pozițiile de conducere trebuie să fie ocupate temporar. Amintesc
remarca făcută de istoricul, politicianul și scriitorul englez John Emerich Edward
Dalberg Acton încă în anul 1887 „puterea corupe, iar puterea absolute corupe în
mod absolut”. Mulți demnitari, funcționari aflați în posturi de conducere permit să
folosească puterea pe care o dețin în comiterea faptelor reprobabile, necătând la
sumedeniea de pedepse care îi așteaptă pentru comportamentele ilegale admise
deliberat. Deseori, aceștia, deși sunt îndepărtați din funcție, nu poartă răspundere
pentru cele comise. O asemenea situație este inacceptabilă în conceptul
egalitarismului moderat. Nimeni nu poate folosi funcția pentru dobândirea de
avantaje și orice fel de beneficii proprii decât în măsura când legea însăși permite.
Pentru a limita năravurile funcționarilor de conducere, de orice rang, trebuie
impuse limite de timp pentru aflarea în pozițiile decizionale. Aceste limite trebuie
stabilite în așa fel încât să nu permită o așezare de durată îndelungată a aceleiași
persoane în funcția de conducere, dar nici să nu fie prea scurte încât să nu permită
individului realizarea pe deplin, efectiv și firească a atribuțiilor de serviciu. În plus,
egalitarismul moderat interzice uneia și aceleiași persoane să ocupe funcții
decizionale consecutiv. Odată ce a încetat exercitarea funcției de conducere, pe
motivul expirării termenului, individul are dreptul să ocupe orice altă funcție care
se pliază la competențele deținute, cu trecerea concursului alături de ceilalți
candidați. Totuși, persoana care s-a aflat în poziție de conducere va fi restricționată
în dreptul de a ocupa o funcție decizională timp de o anumită perioadă după
încetarea exercitării funcției de conducere precedente. Nimeni nu trebuie avantajat
prin prisma posturilor ocupate, a relațiilor cu alți funcționari și demnitari sau alte
trăsături departe de capacitățile și abilitățile profesionale. Diminuarea riscului
răspândirii favoritismului și a altor comportamente abuzive va fi realizată anume
prin înlăturarea indivizilor din posturile de conducere pentru a nu crea relații
trainice între funcționari. Tot ceea ce contează este satisfacerea binelui comun,
indiferent de identitatea funcționarului care contribuie la realizarea acestui
deziderat. Or, nu este relevant deloc cine anume ocupă o funcție de conducere în
structurile de stat în condițiile în care, prin natura sa, funcția respectivă trebuie
exercitată în beneficiul întregii comunități. Altfel spus, dacă în fiecare zi vom
înlocui toți funcționarii publici, ceilalți care vin după cei dinaintea lor trebuie să
facă același lucru, adică să înplinească atribuțiile de serviciu cu seriozitate,
sârguință, în folosul și pentru dezvoltarea națiunii. Este contrar aspirațiilor
egalitarismului moderat instalarea de lungă durată și statornică a aceleiași persoane
într-o funcție de conducere de orice rang. În aceste condiții apare riscul abuzului de
putere și a fărădelegilor. Concomitent, odată ce egalitarismul moderat își îndreaptă
atenția spre crearea oportunităților egale tuturor, este în spiritul acestei năzuințe
oferirea unei șanse efective tuturor celor merituoși să ajungă într-o poziție
decizională. Realizarea cu adevărat a acestui scop primordial nu poate fi efectuată
dacă aceeași persoană ocupă funcții de conducere pe durata întregii veți sau pe o
durată de câțiva zeci de ani. În consecință, încadrarea în funcția publică și încetarea
exercitării funcției de conducere de orice rang în cadrul structurilor de stat va fi
stabilită în raport cu un anumit termen. La expirarea perioadei respective persoana
îndată încetează să ocupe funcția respectivă, iar postul vacant este scos la concurs
pentru a oferi șansa altor membri ai societății să acceadă la poziția decizională.
Este o tâmpenie, un obicei infect să aduci laudă guvernanților. Aceștia, prin felul
lor, au obligația să întreprindă măsurile corespunzătoare în scopul realizării binelui
comun. Așadar, nu este nimic lăudabil în faptele mărețe ale demnitarilor care, în
virtutea legii, sunt responsabili de exercitarea atribuțiilor de serviciu pentru care
primesc o remunerație. Din păcate, există o pătură mare a societății tentată să
elogieze demnitarii pentru merite necuvenite. Îi ridică în slăvi pe considerentul
îndeplinirii unor misiuni importante pentru țară, trecând cu vedere un aspect
esențial. Misiunile îndeplinite constituie o obligație aferentă funcției deținute. Eu
pot, efectiv și în chip natural, de sine stătător, să semnez acorduri cu un alt stat ori
organizație internațională privind finanțarea lucrărilor referitoare construcția sau
reconstrucția integrală a clădirilor spitalelor și a edificiilor de învățământ din țară,
dar în temeiul legii, ca cetățean care nu ocupă funcția de președinte al statului, nu
pot să îmi arog asemenea competențe. Potrivit normei constituționale din articolul
86 alineatul întâi al Constituției Republicii Moldova, dreptul de a lua parte la
negocieri și de a încheia tratate internaționale în numele Republicii Moldova
aparține președintelui țării. În asemenea circumstanțe, orice act internațional
semnat de șeful de stat în numele republicii noastre trebuie înțeles nu ca o realizare
importantă și incomensurabilă pe care președintele a făcut-o din dorința lăuntrică
în beneficiul națiunii, chiar dacă are dragoste de țară, ci urmează a fi privită ca o
faptă firească, chiar necesară raportată la atribuțiile consfințite în legea supremă a
statului. Cu toate acestea, din nepricepere sau chemări lăuntrice, mulți semeni cad
în capcană. Laudă demnitarii pentru fiecare realizare pe care aceștia, de fapt, îs
obligați să o îndeplinească.
Reiterez, tovarășii, acest caiet nu pretinde sub nici o formă să fie un tratat de
politologie, cum nu este nici o lucrare de specialitate despre fenomenele descrise în
ea. Acest caiet, sub forma unui eseu, cuprinde interpretările mele, expuse într-o
formă laconică, referitoare la anumite fenomene din lumea înconjurătoare.
Respectiv, eu nu tratez pe larg temele abordate în caiet, ci vreau să-mi înțelegeți
modul propriu de reflecție asupra celor care ne înconjoară și în raport cu care am
decis să expun opinia în caietul de față. Viziunea mea cu privire la egalitarismul
moderat este una dintre chestiile descrise în caiet, viziune care cuprinde conceptele
generale caracteristice acestei ideologii. Mare parte dintre tezele invocate în
susținerea egaritarismului moderat sunt cunoscute nouă astăzi, își au reflectarea în
orânduirea socială în care ne ducem traiul cotidian. Totuși, ceea ce face diferență
între acest curent și democrația spre care tind societățile moderne, este că ideologia
egalitaristă moderată, în chip fidel, pune accentul anume pe individ ca celula
primordială pe care se clădește societatea. Nu voia majorității stă la temelia
statului, ci dorințele lăuntrice ale individului.
În egalitarismul moderat nu există partide sau alte forme de organizare colectivă a
năzuințelor politice. Or, partidul politic, prin natura sa, anihilează năzuințele
tainice adăpostite în cugetul și în trupul firav al ființei omenești. Omul, băgat
benevol sau mânat de interes într-un partid politic, ajunge să devină o cărămidă în
structura colectivă din care face parte. El nu manifestă propria viziune, nu își poate
prezenta opinia virgină și neștirbită în fața celorlalți membri sau în comunitate
decât în măsura în care partidul îi dă voie sau dacă aceste opinii vin în sprijinul
ideologiei partidului. Din acest considerent, partidul, aparent, unește oamenii sunt
sub un ideal comun. În interiorul lui, fiecare membru are repartizat un anume rol.
În realitate, partidul este calea firească de curmare a identității personale, individul
fiind constrâns să adere la ideologia de partid, or, în caz contrar, va fi trimis în exil.
Membrul partinic care, în manifestările sale, se disociază de opinia generală a
colectivului este privit cu dușmănie. Este văzut drept un inamic care urmează să fie
exclus din partid. Chiar dacă individul expune opinii aducătoare de folos societății,
prezintă teze argumentate a căror implementare va impulsiona progresul
comunității, simplul fapt că acesta a mers contra curentului firesc al partidului îl
pune în categoria dușmanilor, iar până la exilarea din colectiv rămâne un pas. De
regulă, membrii partidelor poltice ascultă docili de voința și părerea personală a
celor aflați la cârma colectivităților politice. Membrii, uneori, pentru a face pe plac
asociațiilor politice la care au aderat, preferă să treacă sub tăcere acele gânduri
revoltătoare împotriva curentului politic promovat de partid, doar pentru a fi
acceptați în continuare în cadrul colectivului respectiv. O atare circumstanță este
incompatibilă cu viziunea egalitarismului moderat. De aceea, pentru a păstra
identitatea particulară a indivizilor, creându-le oportunități egale în calea de
aspirație spre ocuparea unei funcții decizionale în structurile de stat, partidele
politice vor fi interzise, însă, va fi promovată pe larg, susținută și asistată orice
intenție personală a cetățenilor de implicare în administrarea treburilor statului.
Orice alegeri, numiri în funcție și alte căi de ocupare a posturilor publice se va face
exclusiv prin prisma evaluării calităților personale, profesionale și competențelor
individuale ale fiecăruia dintre candidați raportat la cerințele aferente funcției
vacante. Așadar, în egalitarismul moderat listele candidaților vor fi formate doar
din persoane individuale, dar nu din partide și alte forme de organizare politică a
oamenilor.
În egalitarismul moderat justiția este un sector important care trebuie să aducă
satisfacția cuvenită, dar ideologia egalitarist moderată preferă abordarea acestei
chestiuni din perspectiva prevenție izbucnirii conflictelor și a răspândirii
nedreptății decât în catalizarea rolului judecătorilor ca stăpâni ai adevărului. Pentru
societatea egalitaristă moderată individul trebuie lăsat în pace în măsura în care
dânsul n-a cerut intervenția statului să-l apere. Orice formă de control trebuie
justificată prin asigurarea binelui comun, iar dacă o atare justificare este
imposibilă, nici controlul nu poate fi realizat. Justiția nu este forma supremă a
dreptății în egalitarismul moderat, dar odată chemată să soluționeze conflictele
interpersonale, părțile solicitante nu mai au alternative pentru a-și face dreptate.
Egalitarismul moderat acceptă orice novație, cheamă, iar pe alocuri, ordonă, celor
mai deștepți să ofere priceperea lor în folosul dezvoltării comunității. Tehnologiile
moderne sunt acceptate pe larg în societatea egalitaristică moderată. Mai mult
decât atât, pentru a miniminza riscurile ispitelor omenești dăunătoare bunei
administrări a treburilor statale, curentul eglitarist moderat susține idea introducerii
proceselor automatizate în toate sferele vieții sociale, însă, cu păstrarea
alternativelor prin care serviciile publice pot fi prestate în mod clasic. Înlocuirea
funcționarilor publici cu roboți umanoizi inteligenți este una dintre aspirațiile
curentului egalitarist moderat, în măsura în care, acești roboți, vor aduce foloase
comunității. Substituirea robotizată nu trebuie privită ca o excluderea totală și
ireversibilă a oamenilor din procesele politice. Controlul asupra tuturor deciziilor
luate, supravegherea permanentă a întregului proces privind felul cum roboții
administrează treburile publice va rămâne un drept absolut garantat exclusiv
ființelor omenești. Dacă, în viitor, roboții vor căpăta o gândire, conștiință și
pricepere similară și fidelă cu gândirea umană, atunci se va pune în discuție
acordarea drepturilor cetățenești în volum deplin și identic ca oricărei alte ființe
umane.
Egalitarismul moderat înțelege cât de important este mediul înconjurător pentru
sănătatea și bunăstarea omului. Mediul ambiant curat influențează direct starea
sufletească, dar și trupească a individului, de aceea, toți cei care vor aduce daune
considerabile mediului, vor fi supuși celor mai drastice măsuri de corecție.
Ideologia egalitaristă moderată pune accentul pe reeducarea celui care, în virtutea
anumitor circumstanțe obiective sau create artificial, a cutezat să nesocotească
regulile de conduită firești după care trăiește societatea. Astfel, scopul esențial a
măsurilor coercitive luate de stat constă în corijarea efectivă, eficientă și firească a
individului căzut în ispita păcatului antisocial. Statul egalitarist moderat, sub nici o
formă, nu va aplica măsuri cauzatoare de suferințe psihice, fizice sau moartea
individului. În procesul de corecție vor fi implicați cei mai potriviți specialiști cu
experiență, cunoștințe și competențe corespunzătoare scopului urmărit. Recidiva
comisă de individ, anterior trecut prin procesul de corecție, va fi asimilată eșecului
statului în a reeduca persoana să adere la valorile comune ale societății.
Egalitarismul moderat vedere statul ca o structură apatică, imaginară, iluzorie.
Numai conștiința colectivă a populației, sedentară pe un teritoriu, face posibilă
existența organizațiilor statale. Pentru egalitarismul moderat individul este plasat
deasupra oricărei structuri. Statul este, de fapt, un instrument pus la dispoziția
individului să-și construiască calea proprie, sub rezerva statului de a interveni în
condițiile când indivizii intră în coleziune pe același drum și nu pot, de sine
stătător, să soluționeze conflictul. Nefiind modelul perfect nici pe departe,
egalitarismul moderat, totuși, este de preferat democrației contemporane, dar și
oricărei alte forme de guvernământ cunoscute. Egalitarismul moderat combină
trăsăturile democratice cu elemente totalitariste inofensive pentru a forma un
echilibru între dreptul popoarelor de a guverna de sine stătător pe de o parte și
limitarea sobră a acestui drept la casta intelectualilor pe de altă parte. Astfel,
oamenii pot alegere pe oricine doresc într-o funcție electivă, dar selecția va fi
limitată la casta intelectualilor, celor mai ageri membri ai societății. Respectiv,
această restricție, oarecum contrară spiritului democratic, are o altă menire decât
cea de a împiedica, limita abuziv lumea să ajungă la cârma țării. Fiind conștienți de
nimicnicia lor, sufletele dornice să conducă peste țară, dar cărora le-a fost refuzat
acest drept din considerentul neroziei pe care o poartă cu ei, vor fi încurajați să-și
valorifice la maxim capacitățile intelectuale, se vor avânta pe tărâmul cunoștințele,
vor dobândi experiență, competențe și alte priceperi social-utile care le deschid
drumul în casta celor deștepți și, în consecință, vor dobândi dreptul de a fi selectați
în funcții decizionale de importanță națională. Statul egalitarist moderat va depune
toate eforturile necesare adaptate la nevoile individului, pentru a oferi oportunități
egale de instruire atât în procesul educativ, cât și prin crearea și dezvoltarea
progresistă a locurilor de muncă potrivite cu tentințele curente ale societății.
Suportul statului va crește considerabil în privința indivizilor care, prin trudă
intelectuală și, după caz, muncă fizică proprie, vor dobândite cunoștințe și
competențe peste media generală, inclusiv îi va propune societății ca potențiali
candidați la ocuparea în viitor a unor posturi decizionale în structurile statale.
Egalitarismul moderat este prietenos cu știința, cooperează cu aceasta și, acolo
unde trebuie, aduce suportul necondiționat, dar, în același timp, egalitarismul
moderat este dușmanul neroziei, iar cei care vor urma calea respectivă nu vor putea
ajunge sub nici o formă la guvernare. Din acest considerent, pentru a nu pune țara
în mâinile sufletelor pline de prostie care, din nepricepe, pot distruge spiritul
identitar al nației, eglitarismul moderat neagă dreptul tuturor de a alege și,
respectiv, de a fi aleși. Unica cale acceptată este meritocrația, o calitate dobândită
prin truda proprie a individului.
Am putea vorbi multe despre felul cum trebuie să arate o societate, dar și despre
cât de trebuincios este statul. Am menționat anterior, statul este o creație a omului,
nu există efectiv, ci trăiește din imaginația colectivă a membrilor societății. Ca
orice invenție statul, puterea politică pot fi înlocuite cu alte născociri. Fiecare își
face propria sa viziune. În această cărțulie am exprimat unele dintre ideile privind
fenomenele, nu am epuizat întregul volum de cunoștințe acumulate pe durata vieții.
Criticând anumite opinii, trebuie să înțelegeți că voi nu cunoașteți toate gândurile
autorului părerii respective, nu știți dacă dânsul are alte opinii privind fenomenul
despre care și-a exprimat părerea. La fel, în această carte vedeți doar partea pe care
am vrut s-o scriu, aici nu este expusă toată priceperea mea. Zic unii, nu judecați
după copertă o carte. Eu voi adăuga, să nu judecăm nici după conținut, ci, dacă tot
vrem să facem comentarii aferente lucrării citite, atunci să le raportăm strict la
mesajele din cărțulie, fără însă a considera autorul ca fiind limitat doar la cele
scrise în lucrarea respectivă. Vreau să amintesc, cititul și, implicit, cartea este
intrumentul clasic pus la dispoziția oamenilor pentru a comunica între ei chiar dacă
nu se cunosc și nici nu se vor cunoaște vreodată. E un fel de a afla ceea ce gândesc
alții. Cititul este conversația cu noi înșine prin reflecțiile altcuiva. Autorii
comunică gândurile lor, le așează în pagină și, chiar dacă suflarea lor pe Pământ
demult s-a stins, cartea permite să cunoaștem ideile lor, părerile lăuntrice, tainice
ascunse în cutiuța cerebrală, opiniile, visele, planurile în așa mod, de parcă, însăși
autorii ne-ar povesti în carne și oase. Noi nu l-am întâlnit pe Aristotel, Marc
Aureliu sau Hafez, ori Al-Maari, pe motivul că ne-am născut după moartea lor. La
fel, nu avem ocazia să discutăm direct cu Eminescu, Creangă sau Nicolae Labiș.
Totuși, lucrările lor care au luat forma cărților, tezelor, poeziilor, poveștilor permit,
în absența fizică a acestor personalități, să aflăm ce au gândit înaintașii. De aceea,
recomand să vă înșirați gândurile pe foaie. Cândva, lumea va povesti despre voi la
trecut. Mulți, fără a cunoaște cine ați fost, vor bârfi despre personalitatea voastră.
Poate vor spune adevăruri, dar poate, mai puțin adevăruri. Cu toate acestea, cartea
pe care ați scris-o, va vorbi în locul vostru. Ea va reda efectiv gândurile pe care
posteritatea nu le-a putut cunoaște altfel decât lecturând cărțulia, autorul căreia
sunteți. Scriind, creați, precum și, totodată, protejați identitatea voastră intrinsecă
în lumea aceasta plină de nulități. Nu lăsați pe alții să povestească despre voi, ci
înșivă, luați condeiul, laptopul sau alt instrument de scris și, chiar acum, chiar dacă
aveți dubii, teamă despre ce vor spune alții, așezați tot ceea ce cade din minte pe
coala digitală sau de hârtie. Natura capătă diverse forme. Eu, ca individ, ca om care
aparține rasei umane, mă consider ființă omenească dotată cu rațiune, conștiință.
La nivel cuantic nu sunt altceva decât un anumit aranjament al atomilor, al
elementelor chimice din care sunt construit sub forma aparentă a omului.
Transformările petrecute în interiorul atomilor, sub acțiunea forțelor fundamentale
cunoscute nouă, așa ca gravitația, interacțiunea electromagnetică, forța nucleară
tare și forța nucleară slabă (plus alte forțe despre care încă nu cunoaștem), cât și
interacțiunea atomilor din corpul meu cu particule similare din mediul înconjurător
duc, în mod firesc, la modificații în structura complexă pe care o formează.
Evident, perturbațiile atomice vor cauza o deformare exponențială până când trupul
nu va mai fi înstare să-și păstreze aceleași caracteristici și aceleași abilități, ducând
la decesul fizic și moartea celulară irecuperabilă. Din acest considerent,
conștientizând decăderea la care sunt supus de către natură, am ales să-mi așez
ideile în acest caiet, idei crude încă în substanța lor, dar care, în aceste momente,
mă reprezintă.

****

Anii de școală demult s-au dus

Văd azi clădirea deformată,
Lecțiilor eu capăt le-am pus
Învățătura nu termin niciodată.

***
În minte mintea gânduri face
Despre natura înconjurătoare
Des un cuget nu îmi dă pace
Este vreun rost în lume oare?

***

Pradă cad iluziilor deșarte

Când parcă aflu de ce sunt viu,
Dar deschizând, uneori, o carte
Îmi dau seamă că nimic nu știu.

**********************************************************************