Patrick Rothfuss

Cronicile ucigasului de regi

Numele vantului / 2
Teama inteleptului / 717
Tainica iscodire a celor tacute / 2081
1
 Patrick Rothfuss

Numele vântului
Cronicile Ucigaşului-de-Regi: ziua întâi

Traducere din limba engleză:

GRAAL SOFT

Cu contribuţia lui Sandra Iulia Ronai

www.virtual-project.eu

2
Mamei mele, care m-a învăţat să iubesc cărţile şi mi-a deschis porţile
Narniei, ale Pernului şi ale Pământului de Mijloc

Şi tatălui meu, care m-a învăţat că, dacă am de gând să mă apuc de

ceva, atunci să fac bine şi să nu mă zoresc, ca să-mi iasă cum
trebuie încă de la bun început.

Mulţumirile mele se îndreaptă către…

… toţi cititorii primelor mele încercări literare. Sunteţi prea mulţi

ca să vă numesc pe fiecare în parte, dar nu prea mulţi încât să nu
vă iubesc pe toţi. Datorită încurajărilor voastre am continuat să
scriu. Datorită criticilor voastre am continuat să-mi îmbunătăţesc
scrisul. Dacă n-aţi fi fost voi, ceea ce-am scris eu n-ar fi fost destul
de bun încât să câştig…

… concursul Scriitorii Viitorului (Writers of the Future). Dacă n-ar fi

fost seminarul organizat de ei, nu m-aş fi întâlnit cu minunaţii
coautori ai volumului XVIII al antologiei şi nici cu…

… Kevin J. Anderson. Dacă nu m-ar fi sfătuit el, nu m-aş fi ales

niciodată cu…

… Matt Bialer, cel mai bun agent literar. Dacă nu m-ar fi îndrumat
el, nu i-aş fi vândut niciodată cartea lui…

… Betsy Wollheim, mult-îndrăgitul redactor şi preşedinte al DAW

Books, editura americană care a publicat ediţia originală a
romanului. Dacă n-ar fi fost ea, voi n-aţi mai ţine acum în mână
această carte. Una asemănătoare, poate, însă cartea aceasta n-ar fi
existat.

Şi, în sfârşit, către domnul Bohage, profesorul meu de istorie din

liceu. În 1989 i-am promis că-l voi menţiona în primul meu roman,
iar eu unul îmi ţin promisiunile.

3
 CUPRINS

Prolog – O întreită tăcere

Capitolul 1. Loc de duhuri rele
Capitolul 2. O zi frumoasă
Capitolul 3. Lemn şi cuvânt
Capitolul 4. Pe drumul spre Nicăurea
Capitolul 5. Bileţele
Capitolul 6. Preţul aducerii-aminte
Capitolul 7. Despre începuturi şi numele lucrurilor
Capitolul 8. Pungaşi, târfe şi eretici
Capitolul 9. În căruţa lui Ben
Capitolul 10. Alar şi tot felul de pietre
Capitolul 11. Legăluirea fierului
Capitolul 12. Cum dezlegi o ghicitoare
Capitolul 13. Interludiu – Carne cu sânge dedesubt
Capitolul 14. Numele vântului
Capitolul 15. Distracţii şi un rămas-bun
Capitolul 16. Speranţă
Capitolul 17. Interludiu – Toamna
Capitolul 18. Drumuri spre locuri ferite de primejdii
Capitolul 19. Degete şi strune
Capitolul 20. Din mâini însângerate în pumni usturători
Capitolul 21. Pivniţă, Pâine şi Găleată
Capitolul 22. Vremea demonilor
Capitolul 23. Roata Arzătoare
Capitolul 24. Umbre vii
Capitolul 25. Interludiu – Dornic de motive
Capitolul 26. Prefacerea lui Lanre
Capitolul 27. Vălul căzut de pe ochi
Capitolul 28. Ochiul veghetor al lui Tehlu
Capitolul 29. Uşile minţii
Capitolul 30. Legătura frântă
Capitolul 31. Natura nobleţei
Capitolul 32. Monede, cizmari şi mulţimi
Capitolul 33. O mare de stele
Capitolul 34. Încă nu învăţase
Capitolul 35. Când drumurile se despart
Capitolul 36. Mai puţine talente
Capitolul 37. Ochi scânteietori
4
Capitolul 38. Magie simpatetică în Ax
Capitolul 39. Destulă sfoară
Capitolul 40. La coarne
Capitolul 41. Sângele unui prieten
Capitolul 42. Fără urmă de sânge
Capitolul 43. Calea care pâlpâie
Capitolul 44. Sticla arzândă
Capitolul 45. Interludiu – Poveste de tavernă
Capitolul 46. Vântul mereu schimbător
Capitolul 47. Ghimpi
Capitolul 48. Interludiu – Alt soi de tăcere
Capitolul 49. Firea sălbăticiunilor
Capitolul 50. Negocieri
Capitolul 51. Smoală şi cositor
Capitolul 52. Arderea
Capitolul 53. Târcoale încete
Capitolul 54. Un loc unde să ard
Capitolul 55. Flacără şi tunet
Capitolul 56. Patroni, domniţe şi hidromel
Capitolul 57. Interludiu – Părţile care ne compun
Capitolul 58. Nume pentru un nou început
Capitolul 59. Ştiind toate acestea
Capitolul 60. Noroc
Capitolul 61. Măgar, măgar
Capitolul 62. Frunze
Capitolul 63. Paşi şi vorbe
Capitolul 64. Nouă în foc
Capitolul 65. Scânteia
Capitolul 66. Nestatornicie
Capitolul 67. O chestiune de îndemânare
Capitolul 68. Vântul veşnic schimbător
Capitolul 69. Vânt sau capricii femeieşti
Capitolul 70. Semne
Capitolul 71. Stranie atracţie
Capitolul 72. Coama de pârâu
Capitolul 73. Puorşi
Capitolul 74. Piatra de hotar
Capitolul 75. Interludiu – Ascultare
Capitolul 76. Obiceiurile de împerechere ale dracusului comun
Capitolul 77. Stânci
Capitolul 78. Otravă
5
Capitolul 79. Vorbe dulci
Capitolul 80. Atingerea fierului
Capitolul 81. Mândrie
Capitolul 82. Frasin şi ulm…
Capitolul 83. Întoarcerea
Capitolul 84. O furtună neaşteptată
Capitolul 85. Mâinile ridicate împotrivă-mi
Capitolul 86. Focul însuşi
Capitolul 87. Îndrăzneală
Capitolul 88. Interludiu – Căutare
Capitolul 89. O după-amiază plăcută
Capitolul 90. Case pe jumătate construite
Capitolul 91. Un ţel merituos
Capitolul 92. Muzică, descântec
Epilog – O întreită tăcere

6
7
8
 Prolog
O întreită tăcere

Se lăsase din nou seara. Hanul Piatra de Hotar era învăluit de

tăcere, şi era o tăcere întreită.
Cea mai lesne de simţit era o linişte goală şi răsunătoare, liniştea
lucrurilor care lipsesc. Dacă ar fi fost vreo adiere de vânt, ar fi
suspinat printre copaci, ar fi făcut însemnul de la intrarea în han
să scârţâie din balamale şi ar fi măturat afară tăcerea, cum mături
toamna frunzele pe uliţă. Dacă ar fi fost vreo mulţime de muşterii,
măcar o mână de oameni, ar fi umplut tăcerea cu pălăvrăgitul şi
râsetele lor, cu larma şi zarva pe care te-aştepţi să le găseşti într-o
cârciumă la ceasurile întunecate ale nopţii. Dacă ar fi fost
muzică… dar nu, de bună seamă că nu era nici o muzică. De fapt,
nu era nimic din toate astea, aşa că rămânea doar tăcerea.
Înăuntrul hanului, doi bărbaţi se înghesuiau unul într-altul la un
colţ de tejghea. Beau cu o îndârjire tăcută, ferindu-se să vorbească
prea adânc despre veşti îngrijorătoare. Prin asta, sporeau şi ei
tăcerea mai mare cu tăcerea lor măruntă şi posacă. Tăcerile se
potriveau laolaltă ca două metale topite ori ca glasurile care-şi
răspund unul altuia într-o cântare.
Cea de-a treia tăcere nu era ceva prea uşor de băgat de seamă.
Dacă ascultai un ceas întreg, începeai, poate, să o simţi în podelele
de lemn şi în butoaiele grosolane din spatele tejghelei. În negrul
dur, de piatră, al vetrei care încă mai păstra căldura unui foc
demult stins, în domolul du-te-vino al şervetului alb frecându-se
de tejghea. Şi în mâinile bărbatului aflat în spatele tejghelei,
lustruind o bucată de mahon care scânteia şi aşa în lumina
lămpilor.
Avea părul roşu adevărat, roşu ca focul. Ochii îi erau întunecaţi şi
reci, iar în mişcări avea acea abia ghicită siguranţă pe care-o
dobândeşti când ştii deja multe.
Hanul era al lui, aşa cum şi a treia tăcere tot a lui era. Şi aşa se şi
cuvenea, căci era tăcerea cea mai mare dintre toate şi le cuprindea
pe celelalte două înăuntrul său. Adâncă şi largă ca un sfârşit de
toamnă. Grea ca o piatră de râu. Sunetul răbdător, boboc-retezat,
al unui om aflat în aşteptarea morţii.

9
 Capitolul 1
Loc de duhuri rele

Era doboriş seara, iar şleahta obişnuită se adunase la Piatra de

Hotar. Cinci oameni nu erau cine ştie ce şleahtă, însă mai mult de
cinci nu prea vedea hanul în ziua de azi, la cum erau vremurile.
Moş Cob îşi intrase în rolul de povestitor şi dătător de poveţe.
Bărbaţii de la tejghea sorbeau din băuturi şi ascultau. În odaia din
spate, un hangiu tânăr stătea nevăzut după uşă, zâmbind în timp
ce asculta amănuntele unei poveşti cunoscute.
– Şi când s-a deşteptat din somn, Taborlin cel Mare s-a trezit
încuiat într-un turn înalt. Îi luaseră sabia şi-l jecmăniseră de
unelte: cheia, banul şi lumânarea îi dispăruseră. Dar, vedeţi voi,
asta nici măcar nu era partea cea mai rea…
Cob se opri o clipă, făcându-i să aştepte încordaţi.
– …căci lămpile de pe perete ardeau cu foc albastru!
Graham, Jake şi Shep dădură din cap a încuviinţare. Cei trei
prieteni crescuseră împreună, ascultându-i lui Cob poveştile şi
nebăgându-i în seamă poveţele.
Cob îl studie mai îndeaproape, cu ochi mijiţi, pe cel mai nou şi mai
atent dintre puţinii ascultători – ucenicul fierarului.
– Ai habar ce-nseamnă asta, băiete?
Toată lumea îi zicea „băiete” ucenicului de fierar, deşi era cu o
palmă mai înalt decât toţi ceilalţi. După cum se întâmplă în orice
târguşor, n-avea să fie scos din „băiete” decât după ce-i creştea
barba de-a binelea sau dacă spărgea nasul vreunuia din cauza
asta.
Băiatul dădu încet din cap.
– Chandrienii.
– Aşa e, încuviinţă şi Cob. Chandrienii. Toată lumea ştie că focul
albastru e unul din semnele lor. Şi Taborlin al nostru…
– Dar cum de l-or găsit? îi tăie vorba flăcăul. Şi de ce nu l-or
omorât când or avut prilejul?
– Taci, acolo, ţi-oi primi toate răspunsurile până la urmă, zise
Jake. Lasă-l doară să povestească.
– Nu-i nevoie să-l dojeneşti, Jake, spuse Graham. Băiatu-i numa’
curios. Vezi-ţi de băutura ta.
– Băutura mi-am băut-o, bombăni Jake. Mi-ar trebui încă una, da’
hangiu’ ăsta tot taie frunze la câini în odaia din spate.
Ridică glasul şi bătu cu halba goală în tejgheaua de mahon.
10
– Hei! Li-i sete oamenilor aici!
Hangiul se ivi cu cinci străchini de tocană şi două pâini rotunde,
calde încă. Le mai turnă un rând de bere lui Jake, Shep şi lui Moş
Cob, mişcându-se cu spor de colo până colo.
Povestea avu de aşteptat câtă vreme bărbaţii erau prinşi cu
îmbucatul. Moş Cob îşi înfuleca strachina de tocană aşa cum poate
numai cine a rămas holtei toată viaţa. Pe când ceilalţi încă mai
suflau în străchini, să nu se ardă, el îşi isprăvi şi ultima
îmbucătură de pâine şi se puse din nou pe povestit.
– Ei, şi Taborlin trebuia să scape de-acolo, da’ când s-a uitat
împrejurul său, a văzut că temniţa n-avea uşă. Şi nici ferestre. De
jur împrejur nu era decât piatră, netedă şi tare. Era o temniţă din
care nu mai scăpase nimeni. Dar Taborlin ştia numele tuturor
lucrurilor, şi-atunci toate erau la porunca lui. El a zis pietrei:
„Sfărâmă-te!” şi piatra s-a sfărâmat. Zidul s-a sfâşiat ca o foaie de
hârtie şi Taborlin a văzut cerul şi a tras în piept aerul dulce de
primăvară. A mers până la marginea temniţei, s-a uitat în jos şi,
fără să se mai gândească, a păşit în gol…
Băiatul făcu ochii mari:
– Nu se poate!
Cob încuviinţă grav din cap.
– Şi astfel, Taborlin a căzut, dar nu şi-a pierdut nicidecum
cumpătul. Căci el ştia numele vântului, şi atunci vântul îl asculta.
El a vorbit cu vântul, şi vântul l-a îmbrăţişat şi l-a legănat. L-a
purtat până la pământ, uşor ca pe un puf de păpădie, şi l-a aşezat
în picioare, gingaş ca dezmierdarea unei mame. Şi când a ajuns jos
şi a dus mâna la coastă, unde îl înjunghiaseră, a simţit că de-abia
dacă avea o zgârietură. Acuma, poate că n-a fost decât un pic de
noroc, zise Cob ducând mâna la nas cu înţeles, sau poate avea
cumva de-a face cu talismanul pe care îl purta pe sub cămaşă.
– Ce talisman? întrebă nerăbdător flăcăul, cu gura plină de tocană.
Moş Cob se aşeză mai bine în scaun, bucuros că are prilejul să
povestească mai cu de-amănuntul.
– Cu câteva zile mai-nainte, lui Taborlin îi ieşise în cale un spoitor.
Şi chiar dacă nici el n-avea mare lucru de mâncare, Taborlin şi-a
împărţit merindele cu moşneagul.
– Chiar aşa se şi cade, îi zise Graham încet băiatului. Doar ştie
toată lumea: „De miluieşti un spoitor, te răsplăteşte mai cu spor”.
– Nu, nu, mormăi Jake. Zi-o aşa cum trebuie: „La nevoie de-i dai
ajutor, ai răsplată-ndoită de la spoitor”.
Hangiul vorbi pentru prima oară în seara aceea.
11
– De fapt, vă lipseşte mai mult de jumătate, zise el, stând în
picioare în spatele tejghelei:

Spoitorul mereu datoria-şi plăteşte:

Cuvenită plată, cui cu el se tocmeşte,
Îndoită plată, celui ce-l miluieşte,
Întreită plată, pentru cine-l jigneşte.

Muşteriii mai că se mirară să-l vadă pe Kote acolo. Veneau la han

doboriş de doboriş de luni de zile, iar Kote nu deschisese niciodată
gura să zică ceva de la el. Nici că te puteai aştepta la altceva, de
bună seamă. Venise în târg abia de un an şi ceva. Era încă străin.
Ucenicul fierarului trăise aici de la unsprezece ani şi tot i se zicea
„băiatul ăla din Rannish”, de parcă Rannish ar fi fost vreo ţară
străină, nu un târg la mai puţin de nouăsprezece kilometri
depărtare.
– Aşa am auzit şi eu odată, spuse Kote ca să spargă tăcerea; se
vedea bine că se ruşinase de ce zisese.
Moş Cob încuviinţă din cap, apoi îşi drese glasul şi prinse din nou
a povesti:
– Ei, şi talismanul ăsta făcea o baniţă întreagă de coroane de aur,
da’ pentru că Taborlin se milostivise de el spoitorul i l-a vândut pe
un ban de fier, un ban de aramă şi un ban de argint. Era negru ca
miezul nopţii şi rece ca gheaţa, da’ câtă vreme îl avea la gât,
Taborlin avea să fie ferit de toate lucrurile rele. Duhuri şi de-astea.
– Ce-aş mai da şi io să am aşa ceva în ziua de azi, zise Shep
întunecat.
Toată seara, Shep băuse cel mai mult şi vorbise cel mai puţin
dintre toţi. Toată lumea ştia că se petrecuse ceva rău la el la fermă
aprinzişul trecut, dar, cum îi erau prieteni buni, ceilalţi ştiau că nu
trebuie să-l bată la cap să le dea mai multe amănunte. Cel puţin
nu cât încă era aşa devreme, nu cât încă erau cu toţii atât de treji.
– Mda, toţi am da, zise Moş Cob înţelept, luând o înghiţitură lungă
de bere.
– Nu ştiam că Chandrienii îs duhuri rele, zise băiatul. Am auzit
că…
– Păi, nici nu-s duhuri rele, zise Jake cu hotărâre. Sunt primii şase
oameni care n-or vrut să aleagă calea lui Tehlu, şi El i-o blestemat
să pribegească prin cele patru colţuri…
– Cine spune povestea asta, eu sau tu, Jacob Walker? spuse Cob
cu asprime. Dacă o zici tu, eu unul te las să-i dai-nainte.
12
Cei doi se uitară lung unul la altul, cu nişte căutături aprige. Până
la urmă, Jake îşi plecă privirea, mormăind ceva ce ar fi putut
însemna că-i pare rău.
Cob se întoarse din nou spre flăcău.
– Chiar asta-i taina Chandrienilor, lămuri el. De unde vin? Unde se
duc după ce-şi isprăvesc faptele sângeroase? Ce sunt, oameni care
şi-au vândut sufletele? Duhuri rele? Stafii? Nimeni nu ştie. Chiar
dacă, zise Cob aruncându-i lui Jake o privire plină de dispreţ, orice
neisprăvit pretinde că ştie…
De acolo, povestea lăsă locul ciondănelilor – despre adevărata fire a
Chandrienilor, despre semnele care le însoţeau venirea şi dacă
talismanul l-ar fi păzit pe Taborlin de tâlhari sau de câini turbaţi,
sau de căzăturile de pe cal. Discuţiile se aprinseseră bine de tot
când uşa de la intrarea în han se deschise brusc şi cu zgomot.
Jake se uită într-acolo.
– Era şi vremea să vii, Carter. Zi-i şi tu zevzecului ăstuia care-i
deosebirea dintre un duh rău şi-un câine. Toată lumea şt…
Jake îşi curmă vorba la jumătate şi se grăbi să ajungă la uşă.
– Doamne păzeşte, tu ce-ai păţit?
Carter păşi în lumină, cu chipul palid şi mânjit de sânge. Ţinea la
piept o pătură veche de cal. Arăta straniu şi hidos, ca şi cum ar fi
fost învelite în ea o grămadă de surcele puse alandala.
Văzând în ce hal e, prietenii lui Carter săriră de pe scaune şi se
repeziră spre el.
– N-am nimic, le zise, înaintând încet prin sala mare a hanului.
Avea un fel de tresărire sălbatică în priviri, ca la caii sperioşi.
– N-am nimic. N-am nimic.
Trânti pătura pe masa cea mai apropiată, iar bocceaua se lovi cu
zgomot de lemn, ca şi cum ar fi fost plină de pietre. Peste tot pe
haine avea numai tăieturi lungi şi drepte. Cămaşa cenuşie,
ferfeniţită, atârna pe el, mai puţin pe unde îi stătea lipită de trup,
pătată cu un roşu-închis şi posac.
Graham încercă să-l facă să se aşeze pe un scaun.
– Doamne, Maica Domnului! Şezi jos, Carter! Ce-ai păţit? Şezi,
şezi.
Carter dădu cu încăpăţânare din cap.
– V-am zis, n-am nimic. Nu-s rănit aşa rău.
– Câţi au fost? întrebă Graham.
– Unul, răspunse Carter. Dar n-a fost ce credeţi voi…
– Fir-ar să fie de treabă! Ţi-am mai spus eu ţie, Carter, izbucni Moş
Cob, cu felul acela de mânie înfricoşată pe care n-o simt decât
13
rudele şi prietenii cei mai apropiaţi. Ţi-am tot spus de luni de zile.
Nu mai poţi să te duci singur. Nici măcar până la Baeden. E plin
de primejdii.
Jake îi puse bătrânului o mână pe braţ, făcându-l să tacă.
– Şezi numai, zise Graham, care încă se chinuia să-l îndrepte pe
Carter spre scaun. Hai să dăm jos cămaşa asta de pe tine şi să te
curăţăm.
Carter dădu iar din cap.
– N-am nimic. M-am ales cu niscaiva tăieturi, dar grosul sângelui
nu-i al meu, e al lui Nelly. Pe ea a sărit. A omorât-o cam la trei
kilometri de târg, dincolo de Podul Vechi.
Vestea fu urmată de câteva clipe de tăcere gravă. Ucenicul
fierarului îi puse o mână pe umăr lui Carter, în semn de
compătimire.
– Fir-ar! Asta-i rău. Şi era aşa de blândă, ca un miel! Nu-ncerca
niciodată să muşte sau să dea cu piciorul când o aduceai s-o
potcovim. Cel mai bun cal din târg. Fir-ar! Îmi…
Nu-şi mai găsi cuvintele.
– Fir-ar! Nici nu ştiu ce să zic, isprăvi băiatul, uitându-se în stânga
şi-n dreapta neputincios.
Cob izbuti, în sfârşit, să scape din strânsoarea lui Jake.
– Ţi-am spus eu ţie, zise el din nou, dând din deget spre Carter în
semn de mustrare. Mai nou umblă tot felul de oameni, care-ar fi în
stare să te omoare şi pentru câţiva bănuţi, darămite pentru un cal
şi o căruţă. Şi acum ce-ai de gând să faci? Să tragi tu la căruţă?
Urmă o tăcere plină de stânjeneală. Jake şi Cob îşi aruncau priviri
urâte, pe când ceilalţi nu ştiau ce să mai spună şi ce să facă să-şi
mai aline prietenul.
Hangiul se mişca în vremea asta cu grijă. Cu tot felul de lucruri în
braţe, îl ocoli sprinten pe Shep şi începu să le orânduiască pe una
dintre mesele din apropiere: o strachină de apă clocotită, foarfeci,
nişte fâşii de pânză curată, câteva sticluţe, ac şi aţă de felcer.
– Nu s-ar fi întâmplat aşa ceva dacă m-ai fi ascultat tu pe mine,
mormăi Moş Cob.
Jake încercă să-l facă să tacă, dar Cob nu se lăsă cu una, cu două.
– Nu fac decât s-o spun pe-a’ dreaptă. E mai mare necazul cu
Nelly, dar măcar acum ar face bine s-asculte, altfel o păţeşte şi el.
N-ai cum să ai aşa noroc de două ori, cu oameni ca ăştia.
Carter strânse din buze, fără să zică nimic. Se întinse şi trase de
un colţ al păturii pline de sânge. Lucrul dinăuntru, orice ar fi fost,
se rostogoli şi se încurcă în pătură. Carter trase mai tare şi se auzi
14
un zornăit ca de pietre plate de râu vărsate pe masă.
Era un păianjen mare cât o roată de car şi negru ca tăciunele.
Ucenicul fierarului sări în sus şi se lovi de masa din spatele lui,
răsturnând-o, mai-mai să cadă şi el. Lui Cob îi pică faţa. Graham,
Shep şi Jake scoaseră nişte sunete neînţelese de uluire şi se
dădură la o parte, ducându-şi mâinile la gură. Carter făcu şi el un
pas înapoi, aproape smucindu-se fără să vrea. Odaia fu cuprinsă
de o tăcere rea ca o sudoare rece.
Hangiul se încruntă.
– Nu se poate să fi ajuns deja aşa de mult spre apus, spuse el
încet.
Dacă n-ar fi fost tăcerea, nu l-ar fi auzit nimeni. Dar îl auziseră. Îşi
dezlipiră privirile de la lucrul de pe masă, ca să se holbeze muţi la
bărbatul cu părul roşu.
Jake îşi recăpătă glasul primul:
– Ştii ce-i ăsta?
Hangiul avea privirile pierdute.
– Un scrael, zise el, zăpăcit. Credeam că munţii…
– Un scrael? se băgă Jake. Doamne apără şi păzeşte, Kote! Ai mai
văzut aşa ceva înainte?
– Ce? făcu hangiul cu părul roşu, uitându-se împrejur aspru, ca şi
când şi-ar fi adus dintr-odată aminte unde se află. A, nu. Nu,
fireşte că nu.
Văzând că e singurul care stă la nici un braţ depărtare de arătarea
cea neagră, făcu şi el un pas bine măsurat în spate.
– Doar am auzit şi eu.
Ceilalţi se holbau în continuare la el.
– Îl mai ţineţi minte pe neguţătorul care a venit în târg acum vreo
două răspasuri?
Încuviinţară cu toţii din cap.
– Nemernicul a-ncercat să-mi ceară douăj’ de bani pe o juma’ de
oca de sare, zise Cob imediat, spunând pesemne acelaşi lucru
pentru a suta oară.
– Mai bine-aş fi cumpărat un pic, mormăi Jake.
Graham îi dădu dreptate, încuviinţând din cap pe tăcute.
– Era un ticălos împuţit, zise Cob printre dinţi, parcă ar fi găsit
alinare în vorbele pe care le mai spusese de multe ori. Aş plăti şi
patru dacă-s vremurile grele, dar douăzeci e jaf curat.
– Nu şi dacă mai sunt multe ca ăsta pe drum, zise Shep sumbru.
Toate privirile se întoarseră spre lucrul de pe masă.
– Ei, neguţătorul ăla mi-a spus că a auzit de ei prin părţile
15
Melcombului, zise Kote repede, uitându-se la chipurile celorlalţi pe
când ei cercetau din ochi arătarea. Am crezut că înşira baliverne
numai ca să poată cere mai mult pe ce vindea.
– Şi ce-a mai zis? întrebă Carter.
Hangiul păru că stă pe gânduri, apoi ridică din umeri.
– N-am prins toată povestea. A stat în târg numai vreo două
ceasuri.
– Nu-mi plac păianjenii, zise ucenicul fierarului, care rămăsese în
spatele altei mese, la vreo cincisprezece palme depărtare. Acoperă-
l.
– Nu-i păianjen, spuse Jake. N-are ochi.
– Şi nici gură n-are, mai zise şi Carter. Pe unde mănâncă?
– Ce mănâncă? întrebă Shep sumbru.
Hangiul se tot uita cu interes la arătare. Se aplecă mai aproape,
întinzând o mână spre ea. Toată lumea se îndepărtă şi mai mult de
masă.
– Ai grijă, zise Carter. Are picioarele ascuţite ca nişte cuţite.
– Mai degrabă ca un brici, spuse Kote, trecând uşor cu degetele
sale lungi peste trupul negru, fără trăsături, al scraelului. E neted
şi dur, ca de lut ars.
– Vezi, nu-l hârâi, zise ucenicul fierarului.
Cu mare grijă, hangiul luă un picior lung şi neted şi încercă să-l
frângă, cu amândouă mâinile, ca pe o surcea.
– Ba nu-i ca lutul ars, se îndreptă el.
Îl sprijini de marginea mesei şi se lăsă cu toată greutatea pe el.
Piciorul se frânse cu un bufnit ascuţit.
– Mai degrabă ca piatra.
Se uită spre Carter.
– Cum s-a ales cu toate crăpăturile astea? întrebă el, arătând spre
liniile subţiri care străbăteau întinderea neagră şi netedă a
trupului.
– A căzut Nelly pe el, zise Carter. A sărit jos dintr-un copac şi a-
nceput să se caţăre pe ea, tăind-o peste tot cu picioarele alea. Se
mişca aşa de iute! Nici nu mi-am dat seama ce se petrece, lămuri
Carter, lăsându-se în sfârşit pe scaun, la îndemnul lui Graham. S-
a încurcat în hăţuri şi a căzut pe arătarea asta, şi i-a rupt câteva
din picioare. Apoi arătarea asta s-a luat după mine, m-a ajuns, se
târa peste tot pe mine…
Îşi încrucişă braţele la pieptul plin de sânge şi se cutremură.
– Am izbutit să-l dau jos de pe mine şi l-am izbit cât de tare am
putut. Pe urmă iar a sărit pe mine…
16
Carter îşi curmă vorba, palid la chip ca un mort.
Hangiul încuviinţă ca pentru sine, în vreme ce tot înghiontea
arătarea.
– N-are sânge. Nici măruntaie. E doar cenuşie pe dinăuntru, spuse
el, lovind-o uşor cu degetul. Ca o ciupercă.
– Tehlu milostiv, las-o în pace odată! se milogi ucenicul fierarului
de hangiu. Păianjenii se mai smucesc câteodată după ce-i omori.
– Ascultaţi la voi, izbucni Cob usturător. Păianjenii nu se fac mari
cât porcii. Ştiţi prea bine ce-i ăsta.
Se uită împrejur, prinzându-le privirile fiecăruia în parte.
– E un duh rău.
Se uitară la arătarea zdrobită.
– Ei, hai, spuse Jake, mai mult din obişnuinţa de a nu fi de acord.
Nu e ca şi cum…
Făcu un gest nedesluşit.
– Doar nu se poate să…
Toţi ştiau la ce se gândeşte. Fireşte că erau duhuri rele pe lume.
Dar erau ca îngerii lui Tehlu. Ca vitejii şi regii. Îşi aveau locul în
poveşti. Undeva, în lumea largă. Taborlin cel Mare chema foc şi
trăsnete ca să nimicească duhurile rele. Tehlu le frângea în mâinile
Sale şi le trimitea să urle în hăul cel fără de nume. Prietenul tău
din copilărie nu călca unul în picioare pe drumul spre Baedn-Bryt.
Era de-a dreptul caraghios.
Kote îşi trecu mâna prin părul roşu, apoi sparse tăcerea.
– Nu e decât o cale să ştim sigur, zise el, băgând mâna în buzunar.
Fier sau foc.
Scoase o pungă umflată, de piele.
– Şi numele Domnului, mai spuse Graham. Duhurile rele se tem
de trei lucruri: de fierul rece, de focul curat şi de sfântul nume al
Domnului.
Gura hangiului făcu o linie subţire, aproape, dar nu chiar,
încruntându-se.
– Fireşte, zise el, în vreme ce-şi golea punga pe masă şi scotocea
prin monedele amestecate: talanţi grei de argint şi firfirei subţiri de
argint, parale de aramă, bani ciobiţi şi sfanţi de fier. Are careva un
gologan?
– Foloseşte şi tu un sfanţ, zise Jake. E de fier bun.
– Nu-mi trebuie fier bun, spuse hangiul. Un sfanţ are prea mult
carbon în el. E aproape oţel.
– Are dreptate, zise ucenicul fierarului. Atâta că nu e carbon. Se
pune cocs ca să faci oţel. Cocs şi var.
17
Hangiul dădu din cap, plin de respect pentru flăcău.
– Oi ştii mai bine, tinere jupân. Doar e meseria ta, până la urmă.
Găsi, în sfârşit, un sfanţ în grămada de monede. Îl ridică.
– Ah, iată.
– Ce-o să facă? întrebă Jake.
– Fierul omoară duhurile rele, spuse Cob cu glas şovăitor, dar
ăsta-i deja mort. S-ar putea să nu-i facă nimic.
– Nu e decât o cale să aflăm.
Hangiul se uită pe rând în ochii fiecăruia, ca şi cum i-ar fi cântărit.
Apoi se întoarse hotărât spre masă, iar ei se dădură şi mai în
spate.
Kote apăsă sfanţul de fier pe spatele arătării şi urmă un pocnet
scurt şi aspru, ca un butuc de pin trosnind într-un foc fierbinte.
Toţi tresăriră, apoi se liniştiră când văzură că lucrul cel negru
rămâne nemişcat. Cob şi ceilalţi îşi aruncară zâmbete tremurate,
ca nişte băieţei băgaţi în sperieţi de o poveste cu stafii. Zâmbetele li
se pleoştiră însă când odaia se umplu cu un miros dulce şi
usturător, de flori putrezite şi păr ars.
Hangiul lăsă sfanţul să cadă pe masă, cu un zornăit ascuţit.
– Ei bine, zise el, frecându-şi mâinile de şorţ, cu asta bănuiesc că
ne-am lămurit. Şi acum ce facem?
***
Câteva ceasuri mai târziu, hangiul stătea în pragul Pietrei de
Hotar, lăsându-şi ochii să se obişnuiască cu întunericul. Urme de
lumină de la ferestrele hanului se întindeau de-a latul uliţei, până
la uşa fierăriei de peste drum. Nu era un drum prea larg şi nici
bătut de mulţi călători. Nu părea să ducă undeva, cum par alte
drumuri. Hangiul trase în piept aerul de toamnă şi se uită
neliniştit împrejur, ca şi cum ar fi aşteptat să se întâmple ceva.
Îşi spunea Kote. Îşi alesese cu mare grijă numele, când venise în
locul ăsta. Îşi luase un nume nou din toate pricinile obişnuite şi
pentru câteva mai puţin obişnuite, dintre care una era că numele
aveau mare însemnătate pentru el.
Privind în sus, văzu o mie de stele licărind în catifeaua adâncă a
unei nopţi fără lună. Le ştia pe toate, le ştia povestea şi numele. Le
ştia într-un fel apropiat, cum îşi ştia şi propriile mâini.
Privind în jos, Kote oftă fără să-şi dea seama şi se întoarse
înăuntru. Încuie uşa şi trase obloanele ferestrelor largi ale hanului,
parcă pentru a se îndepărta cât mai mult de stele şi de toate
feluritele lor nume.
Mătură podelele cu migală, prinzând toate ungherele. Şterse
18
mesele şi tejgheaua, mişcându-se priceput şi cu răbdare. După un
ceas de muncă, apa din găleată era încă destul de curată cât să se
spele o domniţă pe mâini în ea.
La sfârşit, trase un scaun înalt în spatele tejghelei şi începu să
lustruiască toată mulţimea de sticle şi sticluţe cuibărite între cele
două butoaie uriaşe. În îndeletnicirea aceasta nu puse nici pe
departe atâta sprinteneală şi pricepere cât pentru celelalte, şi se
dovedi iute că lustruitul nu era decât un prilej de a atinge şi a lua
în mână lucruri. Începu chiar să îngâne ceva, chiar dacă nici nu
băgă de seamă, şi s-ar fi oprit dacă ar fi ştiut.
Pe când întorcea sticlele în mâinile lui lungi şi graţioase, mişcarea
cunoscută îi descreţi câteva din liniile obosite de pe chip, făcându-l
să pară mai tânăr, fără îndoială mai tânăr de treizeci de ani. Cu
mult mai tânăr de treizeci. Tânăr pentru un hangiu. Tânăr pentru
un bărbat pe chipul căruia mai rămâneau încă atât de multe linii
obosite.
***
Kote urcă până în capul scărilor şi deschise uşa. Odaia lui era
simplă, aproape ca de pustnic. În mijloc se afla un şemineu de
piatră neagră, două scaune şi o masă mică de scris. Alte mobile nu
mai erau, în afară de un pat îngust şi un cufăr mare, închis la
culoare, la picioarele patului. Nimic nu împodobea pereţii, nimic
nu acoperea podeaua de lemn.
Se auziră paşi pe coridor şi un tânăr intră în odaie, aducând o
strachină de tocană aburindă, care mirosea a piper. Avea părul
negru şi era plin de şarm, cu un zâmbet uşor şi ochi vicleni.
– N-ai mai stat de mult atât de târziu, zise el, întinzându-i
strachina. Pesemne c-au fost poveşti bune în seara asta, Reshi.
Reshi era altul dintre numele hangiului, aproape un nume de alint.
Auzindu-l, un colţ al gurii i se curbă într-un zâmbet strâmb. Se
aşeză în scaunul adânc din faţa focului.
– Ei, şi ce-ai învăţat astăzi, Bast?
– Astăzi, stăpâne, am învăţat că iubăreţii cei mai mari au văzul mai
bun decât cei mai mari cărturari.
– Şi de ce e aşa, Bast? întrebă Kote, cu glasul îmbibat puţin de
haz.
Bast închise uşa şi se aşeză în al doilea scaun, întorcându-l în aşa
fel încât să fie cu faţa spre foc şi spre învăţătorul său. Avea în
mişcări ceva neobişnuit de diafan şi de graţios, ca şi cum ar fi
dansat aproape.
– Ei bine, Reshi, toate cărţile pline de învăţături stau înăuntru,
19
unde e lumină proastă. Dar fetele frumoase stau de cele mai multe
ori în lumina soarelui şi de aceea e mult mai uşor să le cercetezi pe
ele, fără să-ţi pui în primejdie văzul.
Kote încuviinţă din cap.
– Dar un studios deosebit de isteţ ar putea să ia cu el o carte afară
şi în felul acesta să-şi îmbunătăţească cunoştinţele fără teama de
a-şi înrăutăţi mult iubitul simţ al văzului.
– Aşa m-am gândit şi eu, Reshi. Fiind, de bună seamă, un studios
deosebit de isteţ.
– De bună seamă.
– Dar când am găsit un loc la soare unde să pot să citesc, pe dată
s-a ivit o fată frumoasă şi nu m-a mai lăsat să mă ocup nicidecum
cu cititul, isprăvi Bast pompos.
Kote suspină.
– Oare am dreptate să presupun că n-ai izbutit să citeşti nimic din
Celum Tinture azi?
Bast reuşi să pară cât de cât ruşinat.
Uitându-se în foc, Kote încercă în zadar să-şi ia o căutătură aspră.
– Of, Bast, sper că a fost încântătoare ca un vânt cald care bate
vara la umbră. Sunt un învăţător prost că o zic, dar mă bucur. Nici
eu nu mă simt în stare de vreun lung şir de lecţii chiar acum.
Urmă o clipă de tăcere.
– Pe Carter l-a atacat un scrael în seara asta.
Lui Bast îi pieri zâmbetul cel uşor, desprinzându-i-se de pe chip ca
o mască crăpată şi lăsându-l îngrozit şi palid.
– Scraelii? spuse el pierit, ridicându-se pe jumătate în picioare,
gata să fugă pe uşă afară, apoi se încruntă, ruşinat, şi se chinui să
se aşeze din nou pe scaun. De unde ştii? Cine i-a găsit trupul?
– Trăieşte încă, Bast. El l-a adus înapoi. N-a fost decât unul.
– Nu există aşa ceva, un singur scrael, zise Bast hotărât. Ştii doar
foarte bine.
– Ştiu, spuse Kote. Dar tot numai unul a fost.
– Şi l-a omorât? zise Bast. Nu se poate să fi fost un scrael. Poate
că…
– Bast, un scrael a fost. L-am văzut, lămuri Kote, aruncându-i o
privire gravă. A avut noroc, atâta tot. Chiar dacă a fost rănit rău de
tot. Patruzeci şi opt de copci. Aproape că mi-am folosit toată aţa de
felcer.
Kote îşi luă strachina de tocană.
– Dacă întreabă cineva, spune-le că bunicul meu a fost strajă la
convoiul unui neguţător şi m-a învăţat să curăţ şi să cos o rană. În
20
seara asta au fost prea uluiţi ca să întrebe, dar mâine s-ar putea
să-i apuce curiozitatea pe unii. Nu vreau asta.
Suflă în tocană, ridicând un norişor de abur în jurul chipului său.
– Ce-ai făcut cu trupul scraelului?
– Eu unul n-am făcut nimic cu el, zise Kote tăios. Eu unul nu-s
decât hangiu. Lucrurile de felul ăsta mă depăşesc cu totul.
– Reshi, nu poţi să-i laşi să bâjbâie prin aşa ceva de unii singuri.
Kote suspină.
– L-au dus la preot. A făcut bine tot ce trebuia, din pricini care mai
de care mai greşite.
Bast deschise gura, dar Kote vorbi mai departe înainte să apuce să
zică ceva:
– Da, am avut grijă ca groapa să fie destul de adâncă. Da, am avut
grijă să pună şi lemn de scoruş pe foc. Da, am avut grijă să ardă
mult şi bine până să arunce scraelul în foc. Şi da, am avut grijă să
nu păstreze nimeni vreo bucată din el ca amintire.
Se încruntă, aducându-şi sprâncenele laolaltă.
– Nu sunt tâmpit, să ştii.
Bast se linişti vădit, lăsându-se pe spate în scaun.
– Ştiu că nu eşti tâmpit, Reshi. Dar în mai bine de jumătate din
oamenii ăştia n-am încredere nici să-şi facă nevoile în partea în
care bate vântul.
Păru afundat în gânduri pentru o clipă.
– Nu pot să-mi închipui cum de a fost doar unul.
– Poate că au murit venind peste munţi, îşi dădu Kote cu părerea.
Toţi, în afară de ăsta unul.
– Se poate, încuviinţă Bast fără tragere de inimă.
– Poate a fost furtuna de acum două zile, mai zise Kote. O furtună
din aia care răstoarnă şi căruţele, cum spuneam noi în trupă. Cu
tot vântul şi ploaia, se poate ca unul să se fi rătăcit de turmă.
– Îmi place mai mult ce-ai zis prima dată, Reshi, zise Bast,
stânjenit. Trei sau patru scraeli ar trece prin târguşorul ăsta ca…
ca…
– Ca un cuţit fierbinte prin unt?
– Mai degrabă ca mai multe cuţite fierbinţi prin câteva zeci de
ţărani, zise Bast sec. Oamenii ăştia habar n-au să se apere. Pun
rămăşag că nu sunt nici şase săbii în tot târgul. Nu că săbiile ar fi
de mare folos în faţa scraelilor.
Urmă o lungă clipă de tăcere plină de gânduri. Apoi Bast începu să
se foiască.
– Vreo veste?
21
Kote dădu din cap.
– N-au ajuns să vorbească şi despre veşti în seara asta. Carter a
dat totul peste cap pe când încă mai spuneau poveşti. Asta e ceva,
mă gândesc. Or să vină înapoi mâine-seară. În felul ăsta o să am şi
eu ceva de făcut.
Kote se jucă leneş cu lingura prin tocană.
– Ar fi trebuit să cumpăr scraelul de la Carter, gândi el cu glas
tare. Ar fi putut să-şi cumpere alt cal cu banii ăia. Ar fi venit
oameni din toate părţile să-l vadă. Am fi avut şi noi, în sfârşit,
niscaiva treabă.
Bast îi aruncă o privire mută şi plină de groază.
– Glumesc, Bast, zise Kote împăciuitor, dând din mâna în care
ţinea lingura.
Zâmbi slab.
– Şi totuşi, ar fi fost drăguţ.
– Nu, Reshi, fără nici cea mai mică îndoială că nu ar fi fost drăguţ,
zise Bast apăsat. „Ar fi venit oameni din toate părţile să-l vadă”,
zise şi el, a bătaie de joc. Zău aşa!
– Treaba ar fi fost drăguţă, lămuri Kote. Orice treabă ar fi drăguţă.
Înfipse lingura înapoi în tocană.
– Orice ar fi drăguţ.
Rămaseră multă vreme în tăcere. Kote se încrunta în jos spre
strachina cu tocană pe care o ţinea în mână, cu privirile pierdute.
– Cred că e groaznic aici pentru tine, Bast, zise el până la urmă.
Cred că ţi-e urât de nu mai poţi.
Bast dădu din umeri.
– Sunt câteva neveste tinere prin târg. O grămadă de fete.
Rânji ca un copil.
– Îmi găsesc eu singur de lucru.
– Asta-i bine, Bast.
Urmă o altă tăcere. Kote mai luă o îmbucătură, mestecă, înghiţi.
– Ştii, au crezut că-i un duh rău.
Bast ridică iarăşi din umeri.
– S-ar putea să şi fie, Reshi. Iar pentru ei pesemne că-i cel mai
bine să creadă asta.
– Ştiu. De fapt, chiar i-am aţâţat. Dar ştii şi tu ce-nseamnă asta,
zise el, uitându-se în ochii lui Bast. Fierarul o să facă bani buni în
zilele care vin.
Bast avut mare grijă să aibă chipul de necitit.
– Aha.
Kote încuviinţă din cap.
22
– N-am să-ţi găsesc nicio vină dac-ai să vrei să pleci, Bast. Ai locuri
mai bune decât ăsta unde-ai putea să fii.
Bast rămase uluit.
– N-aş putea să plec, Reshi.
Deschise şi închise gura la loc de câteva ori, neştiind ce să zică.
– Cine m-ar mai învăţa pe mine?
Kote rânji şi, pentru o clipă, chipul său arătă cât de tânăr era de
fapt. În spatele liniilor obosite şi a privirii blajine de hangiu, nu
arăta deloc mai bătrân decât tovarăşul său cu părul negru.
– Chiar aşa, cine? răspunse Kote, arătând spre uşă cu lingura.
Hai, treci la citit atunci sau du-te şi hârjoneşte vreo fată. Ştiu bine
că ai şi lucruri mai bune de făcut decât să te uiţi la mine cum
mănânc.
– De fapt…
– Piei, duh rău! zise Kote, apoi, la jumătatea îmbucăturii de
tocană, trecu la o temică rostită destul de prost: Tehus antausa
eha!
Bast izbucni într-un râs uimit şi arătă ceva neruşinat cu mâna.
Kote înghiţi şi schimbă iar limba:
– Aroi te dennaleyan!
– Ei, hai, zise Bast dojenitor, pierzându-şi zâmbetul. Asta-i doar
jignire.
– Cu pământ şi cu piatră, mă lepăd de tine!
Kote îşi muie degetele în cana de lângă el şi aruncă nepăsător
câteva picături spre Bast.
– Departe de mine, vrajă!
– Cu suc de mere? zise Bast, înveselit şi supărat în acelaşi timp,
frecând o mărgea de suc de pe cămaşă. Ar face bine să nu păteze.
Kote mai luă o îmbucătură.
– Du-te şi pune-o la înmuiat. Dacă lucrurile iau o întorsătură cu
totul deznădăjduită, te sfătuiesc să profiţi de foloasele
numeroaselor poţiuni de curăţat care se găsesc în Celum Tinture.
Capitolul treisprezece, pare-mi-se.
– Bine, zise Bast, ridicându-se şi mergând până la uşă, cu
obişnuitul lui farmec ciudat. Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva.
Închise uşa în urma lui.
Kote mâncă încet, ştergând ultimele urme de tocană cu o bucată
de pâine. Se uita pe fereastră în timp ce mânca, sau cel puţin
încerca să se uite, căci lumina lămpii făcea sticla să fie ca o
oglindă, ascunzând întunericul din spatele ei.
Ochii i se plimbau neliniştiţi prin odaie. Vatra era făcută din
23
aceeaşi piatră neagră ca şi cea de jos. Stătea chiar în mijlocul
încăperii, o mică ispravă pe care Kote era foarte mândru că o
meşterise. Patul era mic şi umil, iar dacă îl atingeai îţi dădeai
seama că salteaua aproape că nici nu exista, atât era de subţire.
Cineva cu multă băgare de seamă ar fi văzut că era un lucru
anume de care ochii lui se fereau. Aşa cum te fereşti de privirile
unei foste ibovnice la o cină cu ştaif sau de ale unui vechi duşman
care şade în faţa ta, de partea cealaltă a unei cârciumi pline de
muşterii, târziu în noapte.
Kote încercă să se liniştească, nu izbuti, nu-şi găsi astâmpărul,
suspină, se foi în scaun şi, fără să vrea, privirea îi căzu asupra
cufărului de la picioarele patului.
Era făcut din roah, un lemn rar, tare, negru ca tăciunele şi neted
ca sticla lustruită. Mult preţuit de parfumieri şi de alchimişti, o
bucată cât un deget de mare făcea pe puţin cât greutatea sa în
aur. Să faci un cufăr întreg din roah era ceva mult mai mult decât
un simplu moft.
Cufărul era încuiat de trei ori. Avea o încuietoare de fier, o
încuietoare de aramă şi o încuietoare nevăzută. În seara aceea,
lemnul umplea odaia cu o mireasmă aproape imperceptibilă de
portocală şi fier înăbuşit.
Când căzură asupra cufărului, privirile lui Kote nu săriră iute în
lături. Nu alunecară cu viclenie într-o parte, ca şi cum s-ar fi
prefăcut că nici nu e acolo. Dar, într-o singură clipă de uitat, pe
chip îi reveniră toate liniile pe care plăcerile simple ale zilei le
descreţiseră încetul cu încetul. Alinarea pe care i-o dădeau sticlele
şi cărţile se şterse cât ai clipi din gene, lăsând în urmă doar
nimicnicie şi durere. Pentru o clipă, pe chipul lui se războiră un
dor sălbatic şi părerea de rău.
Apoi se făcură nevăzute şi locul lor îl luă chipul trudit al unui
hangiu, un om care-şi zicea Kote. Oftă din nou fără să ştie şi se
ridică cu greu în picioare.
Îi luă multă vreme până să treacă de cufăr şi să se bage în pat. Şi,
odată băgat în pat, îi luă multă vreme până să adoarmă.
***
Aşa cum ghicise Kote, în seara următoare veniră înapoi la Piatra de
Hotar, să mănânce şi să bea. Încercară de câteva ori, fără tragere
de inimă, să spună poveşti, dar se lăsară iute păgubaşi. Nimeni nu
avea chef de aşa ceva.
Aşa că era încă devreme când pălăvrăgelile se îndreptară spre
chestiuni de mare însemnătate. Începură să rumege toate
24
zvonurile care ajunseseră în târg, cele mai multe dintre ele
îngrijorătoare. Regele cel Plin de Căinţă avea greutăţi din pricina
răsculaţilor din Resavek. Asta le trezi o oarecare nelinişte, dar
numai aşa, ceva nelămurit. Resavekul era undeva departe şi până
şi Cob, cel mai cunoscător într-ale lumii ăsteia dintre toţi, ar fi
avut mare bătaie de cap să-l găsească pe hartă.
Vorbeau despre război aşa cum ştiau şi cum îi atingea pe ei. Cob
prevesti o a treia dajdie chiar după strânsul recoltelor. Nimeni nu îl
contrazise, chiar dacă de când se ştiau nu mai fusese vreun an în
care jupuitorii să vină de trei ori.
Jake îşi dădu cu presupusul că recolta avea să fie destul de bună
încât cele mai multe familii să nu fie aduse la sapă de lemn de o a
treia dajdie. Mai puţin cei din neamul Bentley, care oricum o
duceau rău şi înainte. Şi Orissonii, cărora le tot dispăreau oile. Şi
Martin Nebunu’, care semănase numai orz anul ăsta. Orice ţăran
cât de cât cu scaun la cap semănase fasole. Atâta lucru bun era şi
de pe urma tuturor luptelor ăstora – oştenii mănâncă fasole, aşa
că preţurile aveau să crească.
După încă vreo câteva pahare, începură să dea glas altor îngrijorări
mai mari. Drumurile erau pline ochi de oşteni fugiţi de la oaste şi
de alţi pierde-vară, şi până şi un drum scurt nu era lipsit de
primejdii. Drumurile erau mereu rele, fireşte, în acelaşi fel în care
iarna e mereu frig. Te plângi, te păzeşti cum poţi şi-ţi vezi mai
departe de îndeletnicirea de a trăi.
Dar acum era altfel. În ultimele două luni drumurile deveniseră
atât de rele, că oamenii nici nu se mai plângeau. Ultimul convoi
avusese două căruţe şi patru străji. Neguţătorul ceruse douăzeci
de bani pe jumătate de oca de sare şi treizeci pe o căpăţână de
zahăr. Piper n-avea deloc şi nici scorţişoară, şi nici ciocolată. Avea,
în schimb, un sac mic de cafea, dar voia doi talanţi de argint pe el.
La început, lumea râsese de preţurile lui. Apoi, când neguţătorul
nu se lăsă, oamenii scuipaseră şi îl înjuraseră.
Asta se întâmplase acum două răspasuri: adică douăzeci şi două
de zile. Pe urmă nu mai trecuse nici un alt neguţător aşa cum se
cuvine, deşi acum era vremea convoaielor. Aşa că, în ciuda celei
de-a treia dajdii care plutea ameninţătoare în minţile tuturor,
oamenii se uitau în pungă şi-şi doreau să fi cumpărat câte ceva, în
caz că venea zăpada mai devreme.
Nimeni nu vorbea de ceea ce se petrecuse noaptea trecută, de
lucrul pe care îl arseseră şi-l îngropaseră. Alţii vorbeau, de bună
seamă. Tot târgul era numai un freamăt de bârfe. Rănile lui Carter
25
făceau ca poveştile să fie luate pe jumătate în serios, dar nu mai
mult de jumătate. Se rosteau vorbele „duhuri rele”, dar cu zâmbete
pe jumătate ascunse în spatele palmelor duse la gură.
Numai cei şase prieteni văzuseră arătarea înainte să fie arsă. Unul
dintre ei fusese rănit, iar ceilalţi băuseră. O văzuse şi preotul, dar
era meseria lui să vadă duhuri rele. La preoţie, duhurile rele sunt
priincioase.
Văzuse şi hangiul, se pare. Dar el nu era de prin părţile astea. N-
avea cum să ştie adevărul care era atât de lesne de văzut pentru
toţi cei născuţi şi crescuţi în acest târguşor: aici se spun poveşti,
dar de petrecut, se petrec altundeva. Ăsta nu e loc pentru duhuri
rele.
Mai mult decât atât, lucrurile erau îndeajuns de rele şi fără să mai
cauţi necazul cu lumânarea. Cob şi ceilalţi ştiau că n-avea rost să
vorbească despre asta. Dacă ar fi încercat să-şi înduplece
cunoscuţii că a fost aievea, n-ar fi făcut decât să ajungă de râsul
lumii, ca Martin Nebunu’, care de ani de zile tot încerca să sape un
puţ chiar la el în casă.
Şi totuşi, fiecare cumpără de la fierar câte un drug de fier lucrat la
rece, greu cât abia să-l poată mânui, şi niciunul nu spunea ce avea
pe inimă. În loc de asta, se plângeau de drumuri şi de oştenii fugiţi
de la oaste, şi de dajdii, şi că n-avea să le ajungă sarea până la
primăvară. Îşi aduceau aminte cum, cu trei ani înainte, nimeni nu
s-ar fi gândit să încuie uşile noaptea, darămite să le mai şi
zăvorască.
De acolo, flecăreala merse din rău în mai rău şi, chiar dacă nimeni
nu spunea ce-avea pe suflet, seara se încheie sumbru. Cele mai
multe seri se încheiau aşa, la cum erau vremurile.

26
 Capitolul 2
O zi frumoasă

Era o zi de toamnă din acelea cu totul minunate, care se găsesc

atât de des în poveşti şi atât de rar în lumea adevărată. Vremea era
caldă şi uscată, numai bună să dea grâul şi porumbul în pârg. De
o parte şi de alta a drumului, copacii îşi schimbau culoarea. Plopii
cei înalţi se făcuseră de un galben ca untul, iar tufărişurile care se
chinuiau să se întindă spre calea bătută erau boite cu un roşu
aprins. Singurii care se încăpăţânau să nu lase vara să plece erau
stejarii cei bătrâni, cu frunzişurile lor care rămâneau pe jumătate
aurii, pe jumătate încă verzi.
Acestea fiind zise, nici că se putea o zi mai frumoasă în care o
mână de foşti ostaşi înarmaţi cu arcuri de vânătoare să te uşureze
de tot avutul tău.
– Nu e cine ştie ce cal, domnule, zise Cronicarul. Abia dacă-i mai
bun decât o gloabă de tras la căruţă şi, când plouă…
Bărbatul îi curmă vorba cu un semn aspru din mână.
– Ascultă, prietene, oastea regelui dă bani frumoşi pe orice
mârţoagă cu patru picioare şi cel puţin un ochi. Dacă erai nebun
de legat şi mergeai pe drum călare pe-un căluţ de lemn, şi pe-ăla
ţi-l luam.
Căpetenia avea ceva poruncitor în vorbă şi port. Cronicarul socoti
că, până nu demult, fusese, pesemne, vreun oştean de oareşicare
rang.
– Dă-te jos numai, zise el grav. O să isprăvim treaba iute şi pe-
urmă o să-ţi poţi vedea de drum.
Cronicarul descălecă. Mai fusese tâlhărit şi înainte şi ştia că n-
avea niciun rost să încerce să se tocmească. Oamenii ăştia ştiau
ce-aveau de făcut. Nu-şi irosiră vlaga înfoindu-se degeaba în pene
ori aruncând vorbe goale. Unul dintre ei cercetă calul, uitându-se
la copite, la dinţi şi la hăţuri. Alţi doi îi răscoliră prin boccele,
dibaci la treaba asta cum pot fi numai nişte ostaşi. Îi înşirară toată
averea lumească pe jos: două pături, o mantie cu glugă, taşca
subţire de piele şi săculeţul lui de călătorie, burduşit cu toate cele
trebuincioase.
– Asta-i tot, domnule comandant, zise unul dintre oameni. Şi mai
sunt şi vreo opt ocale de ovăz.
Căpetenia se lăsă în genunchi pe jos şi deschise taşca subţire de
piele, aruncând un ochi înăuntru.
27
– Nu-i decât hârtie şi câteva condeie acolo, zise Cronicarul.
Căpetenia se întoarse să se uite la el peste umăr.
– Atuncea eşti ceva conţopist?
Cronicarul încuviinţă din cap.
– Din asta îmi duc traiul, domnule. Iar domniei voastre nu-i sunt
de niciun folos.
Bărbatul cotrobăi prin taşcă, văzu că spusese adevărul şi o puse la
o parte. Apoi răsturnă săculeţul de călătorie pe mantia întinsă pe
jos a Cronicarului şi se uită prin lucrurile găsite. Îi luă aproape
toată sarea şi o pereche de şireturi. Apoi, spre groaza Cronicarului,
îi luă şi cămaşa pe care o cumpărase tocmai din Codrineşti. Era de
in bun, vopsită într-un albastru viu – prea bună pentru drum. Nici
măcar nu apucase să o poarte. Oftă.
Căpetenia lăsă toate celelalte lucruri pe mantie şi se ridică în
picioare. Ceilalţi veniră unul câte unul să scormonească prin
lucrurile Cronicarului.
– Tu n-ai decât o pătură, nu-i aşa, Janns? întrebă tare căpetenia.
Unul dintre bărbaţi dădu din cap că da.
– Atunci ia una din păturile lui, o să-ţi trebuiască două până la
sfârşitul iernii.
– Mantia lui e mai bună ca a mea, domnule.
– Ia-o, dar las-o pe a ta în loc. La fel şi tu, Witkins! Lasă-ţi cutiuţa
veche de iască dacă i-o iei pe a lui.
– Pe-a mea am pierdut-o, domnule, zise Witkins. Altfel i-aş fi lăsat-
o.
Totul se petrecu într-un fel neaşteptat de civilizat. Cronicarul îşi
pierdu toate acele lucruri în afară de unul singur, amândouă
perechile de şosete pe care le avea de prisos, o grămăjoară de
fructe uscate, o căpăţână de zahăr, o jumătate de sticlă de spirt şi
o pereche de zaruri de fildeş. Îi lăsară restul de haine, carnea
uscată şi o pâine de secară pe jumătate mâncată şi nemaipomenit
de râncedă. De taşca subţire de piele nu se atinseră.
Pe când bărbaţii îi puneau lucrurile la loc în săculeţul de călătorie,
căpetenia se întoarse spre Cronicar.
– Acum hai, scoate punga.
Cronicarul i-o dădu.
– Şi inelul.
– Nici nu are prea mult argint în el, mormăi Cronicarul, scoţându-
şi-l cu greutate de pe deget.
– În jurul gâtului ce ai?
Cronicarul se descheie la cămaşă, lăsând la iveală un inel de
28
metal, fără nicio strălucire, care atârna de un şnuruleţ de piele.
– E numai fier, domnule.
Căpetenia se apropie şi o frecă între degete, apoi o lăsă la loc pe
pieptul Cronicarului.
– Atunci ţine-o. Nu sunt eu ăla de să mă bag între om şi credinţa
lui, spuse el.
Apoi vărsă banii din pungă în palmă, fluierând a încântare pe când
pescuia printre monede.
– Se trăieşte mai bine decât mă aşteptam din scribălogit, zise şi
începu să le împartă oamenilor banii care li se cuveneau.
– Nu s-ar putea cumva ca domnia voastră să-mi lase din ei şi mie
doi-trei bani? întrebă Cronicarul. Doar cât să-mi ajungă să
mănânc de vreo două ori mâncare caldă?
Cei şase bărbaţi se întoarseră să se uite la Cronicar, ca şi cum nu-
şi puteau crede urechilor.
Căpetenia râse.
– Doamne, păzeşte, da’ ai îndrăzneală, nu glumă!
Fără să vrea, căpetenia vorbise cu un fel de respect.
– Păreţi om de treabă, spuse Cronicarul, ridicând din umeri. Şi
omul mai trebuie să şi mănânce.
Căpetenia zâmbi pentru prima oară.
– Cu asta pot să mă învoiesc, zise el, scoţând două monede de câte
doi bani şi fluturându-le, apoi le puse la loc în punga Cronicarului.
Uite-aici, la aşa îndrăzneală, aşa răsplată. Îi aruncă punga şi
îndesă frumoasa cămaşă albastră în propria boccea.
– Mulţumesc, domnule, spuse Cronicarul. Poate vă este de folos să
ştiţi că în sticla pe care a luat-o unul dintre oamenii domniei
voastre e alcool de lemn pe care-l folosesc să-mi curăţ condeiele. N-
are să-i fie prea bine dacă îl bea.
Căpetenia zâmbi şi încuviinţă din cap.
– Ei, vedeţi cum e dacă te porţi frumos cu lumea? le spuse el
oamenilor săi, în vreme ce încăleca. A fost o plăcere, domnule
conţopist. Dacă porneşti la drum pe dată, poţi să ajungi până la
Vadul Popii până să se întunece.
Când nu le mai auzi copitele în depărtare, Cronicarul îşi împachetă
la loc săculeţul de călătorie, având grijă ca totul să fie bine
orânduit. Apoi îşi scoase o ciubotă, îi dezlipi căptuşeala şi trase
afară o legăturică strânsă de monede, vârâte în vârf. Mută o parte
din ele în pungă, apoi îşi desfăcu pantalonii, scoase o altă
legăturică de monede de sub câteva rânduri de haine şi mută şi
din ele o parte în pungă.
29
Totul era să ştii câţi bani să ţii în pungă. Dacă erau prea puţini,
aveau să fie dezamăgiţi şi să înceapă să scotocească după mai
mult. Dacă erau prea mulţi, aveau să se bucure prea tare şi putea
să-i apuce lăcomia.
Mai era şi o a treia legăturică de monede, coaptă în pâinea cea
râncedă, pe care n-ar fi vrut-o decât cei mai deznădăjduiţi dintre
tâlhari. Pe aceea o lăsă în pace deocamdată, la fel şi talantul de
argint pe care îl ascunsese într-o călimară. După atâţia ani,
ajunsese să se gândească la el mai mult ca la un ban norocos. Pe
acela nu-l găsise nimeni.
Trebuia să recunoască, asta fusese pesemne cel mai politicos jaf
prin care trecuse vreodată. Fuseseră curtenitori, dibaci şi nu foarte
pricepuţi. Era o lovitură grea să piardă calul şi şaua, dar avea să
poată cumpăra altele la Vadul Popii, şi tot avea să-i rămână
îndeajuns cât să trăiască liniştit până să isprăvească odată cu
toată nechibzuinţa asta şi să se întâlnească în Treya cu Skarpi.
Simţind o chemare neîntârziată a firii, Cronicarul îşi croi drum
prin tufărişul sângeriu de la marginea drumului. Pe când se
încheia din nou la pantaloni, văzu dintr-odată ceva mişcându-se în
preajma lui şi o umbră neagră se ivi din nişte tufe.
Cronicarul se împletici şi scoase un strigăt speriat, apoi băgă de
seamă că nu era decât o cioară care dădea din aripi ca să-şi ia
zborul. Râzând de propria-i nesăbuire, îşi îndreptă hainele şi se
întoarse la drum prin tufăriş, dând la o parte firele nevăzute de
pânză de păianjen care îi atârnau, gâdilându-l, pe faţă.
Pe când îşi lua pe umăr săculeţul de călătorie şi taşca, Cronicarul
începu să se simtă neaşteptat de binedispus. Se întâmplase ce
putea să se întâmple mai rău şi nu fusese chiar atât de rău. O
adiere de vânt zburdă printre copaci, aruncând frunze de plop, ca
pe nişte monede de aur, pe drumul de pământ uscat şi bătătorit.
Era o zi frumoasă.

30
 Capitolul 3
Lemn şi cuvânt

Kote frunzărea alene o carte, silindu-se să nu bage în seamă

tăcerea hanului gol, când se deschise uşa, iar în odaie intră
Graham.
– De-abia am isprăvit-o, zise el, strecurându-se printre mese cu o
prea mare băgare de seamă. Aveam de gând s-o aduc seara
trecută, da’ pe urmă mi-am zis să-i mai dau o dată cu lac, s-o mai
lustruiesc şi s-o las să se usuce. Şi nu pot să zic că-mi pare rău.
Doamne Sfinte, da’-i frumoasă ca toate lucrurile care mi-au ieşit
din mâinile astea două!
Pentru o clipă, hangiului i se citi nedumerirea în sprâncene. Apoi,
văzând legătura plată din braţele bărbatului, se lumină la faţă.
– Aaaa, panoplia! zâmbi Kote obosit. Îmi pare rău, Graham! A
trecut atâta vreme! Aproape c-am uitat de ea.
Graham se uită la el puţin cruciş:
– Patru luni nu-i aşa multă vreme pentru nişte lemn adus tocmai,
hăt, de la Aryen, la cât de rele sunt drumurile.
– Patru luni, îl îngână Kote.
Văzu că Graham se uită la el şi se grăbi să vorbească mai departe:
– Poate să ţi se pară o viaţă-ntreagă, dacă stai şi aştepţi după ceva.
Încercă să zâmbească liniştitor, dar nu-i ieşi decât un surâs
bolnăvicios.
De fapt, chiar hangiul părea cam bolnăvicios. Nu neapărat bolnav,
dar… cumva scofâlcit. Vlăguit. Ca o floare care a fost mutată într-
un pământ care nu-i prieşte şi, din pricină că-i lipseşte ceva,
începe să se ofilească.
Graham băgă de seamă deosebirea asta. Gesturile nu-i mai erau la
fel de pline de viaţă. Glasul nu-i mai era la fel de puternic. Nici
chiar privirile nu-i erau la fel de luminoase cum fuseseră cu o lună
în urmă. Culoarea ochilor îi era mai ştearsă. Nu mai era verdele-
iarbă, verdele-spuma mării. Acum aduceau mai degrabă cu
buruienile de pe fundul unui râu sau cu sticla verzuie. Şi părul îi
fusese mai viu înainte, fusese ca o flacără. Acum părea doar…
roşu. Ca orice păr roşcat, nimic mai mult.
Kote dădu la o parte învelitoarea şi se uită la ce era dedesubt.
Lemnul era de culoarea închisă a cărbunelui, străbătut de vine şi
mai negre, şi era greu ca o bucată de fier. Trei pripoane închise la
culoare erau înfipte deasupra unui cuvânt scobit în lemn.
31
– Sminteala, citi Graham. Curios nume pentru o sabie.
Kote încuviinţă din cap, cu luare-aminte să-i fie chipul cât mai de
necitit.
– Cât îţi datorez? întrebă el încet.
Graham se gândi un pic.
– După ce mi-ai dat ca să plătesc şi pentru lemn…
În ochii omului se ivi o scânteiere vicleană.
– Cam unu şi trei.
Kote îi întinse doi talanţi.
– Ţine şi restul. E greu să lucrezi cu-n lemn ca ăsta.
– Asta aşa-i, zise Graham cu ceva mulţumire. Se simte ca piatra la
ferăstrău. Mai bine l-am cioplit cu dalta, ca pe fier. Pe-urmă, după
mult chin şi vai, n-am putut nici să-l ard.
– Asta am băgat de seamă, spuse Kote, cu o sclipire de curiozitate,
plimbându-şi degetul de-a lungul scobiturii mai închise la culoare
pe care o lăsaseră literele în lemn. Cum ai izbutit s-o faci?
– Ei bine, începu Graham mândru nevoie-mare, după ce-am
pierdut juma’ de zi, am luat-o şi-am dus-o la fierărie. Eu şi băiatul
am izbutit s-o pârjolim cu un fier încins. Ne-a luat mai bine de
două ceasuri până s-o vedem neagră. N-a ieşit nici urmă de fum,
dar a scos o duhoare ca de piele veche şi trifoi. Afurisită treabă! Ce
lemn e ăla de nu ia foc?
Graham aşteptă ceva, dar hangiul nu dădu niciun semn că ar fi
auzit.
– Unde-ai vrea să ţi-o agăţ?
Kote se ridică din scaun cât să se poată uita prin odaie.
– Lasă asta în seama mea, cred. Încă nu m-am hotărât unde s-o
pun.
Graham îi lăsă o mână de cuie de fier şi-i dădu hangiului ziua
bună. Kote rămase la tejghea, trecându-şi mâinile alene peste lemn
şi peste cuvânt. Nu după multă vreme, Bast ieşi din bucătărie şi se
uită peste umărul învăţătorului său.
Urmă o clipă lungă de tăcere, ca o ofrandă adusă morţilor.
Până la urmă, Bast deschise vorba:
– Pot să te-ntreb ceva, Reshi?
Kote zâmbi cu blândeţe.
– Întotdeauna, Bast.
– Chiar şi o întrebare stânjenitoare?
– De multe ori, numai astea merită să fie întrebate.
Se mai holbară la lucrul de pe tejghea încă vreo câteva clipe, în
tăcere, ca şi cum ar fi vrut să şi-l întipărească în minte. Sminteala.
32
Bast se chinui un pic, deschizând gura, apoi închizând-o la loc,
nemulţumit, şi apoi luând-o de la capăt.
– Hai, zi odată, spuse Kote până la urmă.
– Ce-a fost în mintea ta? întrebă Bast, şi uimit, şi îngrijorat.
Lui Kote îi luă mult până să răspundă:
– În mintea mea sunt cam prea multe lucruri, Bast. Cele mai mari
reuşite le-am avut atunci când n-am mai gândit, ci am făcut pur şi
simplu ce simţeam că e mai bine. Chiar dacă nu aveam nicio
socoteală pentru ce făcusem.
Zâmbi cu alean.
– Chiar şi când erau pricini foarte bune să nu fi făcut ceea ce-am
făcut.
Bast se scărpină în bărbie.
– Aşa că încerci să nu-ţi dai singur prea multe poveţe?
Kote şovăi.
– Poţi să-i spui şi aşa, recunoscu el.
– Da, Reshi, eu pot să-i spun şi aşa, zise Bast mulţumit de sine.
Tu, pe de altă parte, ai încâlcit lucrurile şi mai mult, şi încă fără
rost.
Kote ridică din umeri şi-şi întoarse din nou privirile spre panoplie.
– Eh, acum n-avem ce altceva să facem decât să găsim un loc unde
s-o punem.
– Unde? Chiar aici? întrebă Bast, îngrozit.
Kote rânji răutăcios şi pe chip i se ivi din nou un strop de viaţă.
– Bineînţeles, zise el, părând că se bucură de groaza care-l apucase
pe Bast.
Se uită gânditor la pereţi, ţuguindu-şi buzele.
– Unde-ai pus-o, totuşi?
– La mine în cameră, recunoscu Bast. Sub pat.
Kote dădu din cap fără să-l bage în seamă, tot uitându-se la pereţi.
– Atunci, du-te şi adu-o.
Îi făcu semn din mână s-o ia din loc, iar Bast se grăbi să plece, cu
o mutră tare nefericită.
Când Bast se înapoie, cu o teacă neagră atârnându-i dintr-o mână,
tejgheaua era garnisită cu fel de fel de sticle bine lustruite, iar Kote
se cocoţase pe poliţa, acum golită, dintre cele două butoaie grele de
stejar.
Pe când încerca să aşeze panoplia deasupra unuia din butoaie,
hangiul se opri deodată şi strigă, înspăimântat:
– Ai grijă, Bast! Conduci o adevărată doamnă, nu joci o fetişcană la
şezătoare!
33
Bast încremeni şi, ascultător, apucă bine sabia cu amândouă
mâinile, şi aşa veni cu ea în braţe până la tejghea.
Kote bătu două cuie, înfăşură nişte sârmă de ele şi atârnă cu grijă
panoplia pe perete.
– Dă-o-ncoace, te rog, spuse el, cu un glas puţin straniu.
Bast i-o întinse, ţinând-o tot cu amândouă mâinile; pentru o clipă,
păru un scutier care îi oferă spada unui cavaler în armură
strălucitoare. Dar aici nu era niciun cavaler, doar un hangiu, doar
un bărbat cu şorţ care-şi zicea Kote. Luă sabia de la Bast şi
rămase în picioare pe pojghiţa din spatele tejghelei.
Scoase sabia din teacă fără să facă vreo mişcare înflorită. În
lumina tomnatică din odaie, străluci un alb-cenuşiu şters. Părea
să fie o sabie nouă. N-avea nicio crestătură şi nicio urmă de
rugină. De-a lungul tăişului cenuşiu nu se zăreau niciun fel de
zgârieturi. Însă, chiar dacă era neîntinată, era veche. Şi, chiar dacă
era lesne de văzut că era o sabie, nu avea vreo formă cunoscută.
Cel puţin nimeni din târg n-ar fi recunoscut-o. Arăta de parcă un
alchimist ar fi distilat câteva zeci de săbii şi, când elixirul s-ar fi
răcit îndeajuns, asta ar fi rămas pe fundul creuzetului: o sabie în
forma ei cea mai pură. Zveltă şi plină de graţie. Şi ucigătoare ca o
piatră ascuţită dedesubtul unui vârtej de ape.
Kote ţinu sabia câteva clipe. Mâna nu îi tremură.
Apoi o aşeză pe panoplie. Metalul alb-cenuşiu strălucea pe lângă
lemnul negru de roah pe care se sprijinea. Mânerul, chiar dacă
puteai să-l zăreşti, era destul de întunecat cât abia să se poată
ghici, atât de tare semăna cu panoplia. Cuvântul de dedesubt,
negru scobit în lemn negru, părea să aducă o aspră mustrare:
Sminteala.
Kote se dădu jos şi, preţ de câteva clipe, şi el, şi Bast rămaseră
unul lângă altul, uitându-se în sus în tăcere.
Bast vorbi primul.
– Te cam izbeşte, să ştii, zise el, de parcă i-ar fi părut rău că spune
adevărul. Dar…
Tăcu, nemaiştiind ce să zică. Se cutremură.
Kote îl bătu prieteneşte pe spate, curios de binedispus.
– Nu te obosi să te tulburi tu în locul meu, îi spuse voios, de parcă
treaba pe care o făcuse i-ar mai fi dat poftă de viaţă. Mie îmi place,
rosti cu o neaşteptată hotărâre în glas şi anină şi teaca cea neagră
de unul din pripoanele panopliei.
Apoi avură lucruri de făcut. De lustruit şi de pus la loc sticlele. De
făcut de mâncare pentru prânz. De spălat vasele şi de făcut ordine.
34
Pentru o vreme, aerul fu vesel, cuprins de un freamăt plăcut. Cei
doi vorbeau de lucruri neînsemnate în timp ce munceau. Şi, chiar
dacă se mişcau de colo-colo întruna, era lesne de văzut că nu le
prea venea să isprăvească deloc ceea ce aveau de făcut, de parcă
amândoi s-ar fi gândit cu groază la clipa când treaba va fi fost
terminată, iar odaia avea să fie din nou cuprinsă de tăcere.
Apoi se petrecu ceva curios. Uşa se deschise şi în han se revărsară
zgomote, ca nişte valuri blânde. Năvăliră înăuntru oameni, vorbind
şi lăsând să le cadă din mâini boccelele. Îşi aleseră mese şi-şi
aruncară surtucele pe spătarele scaunelor. Unul dintre bărbaţi,
îmbrăcat într-o cămaşă grea de zale, îşi desfăcu sabia de la şold şi
o rezemă de perete. Alţi doi sau trei aveau câte un cuţit la
cingătoare. Patru sau cinci cerură de băut.
Kote şi Bast se uitară la ei câteva clipe, apoi începură frumos să-şi
facă treaba. Kote zâmbea şi le turna în pahare. Bast se repezi afară
să vadă dacă nu sunt cai care trebuie duşi în grajd.
Nu trecu mult şi hanul avea cu totul altă înfăţişare. Pe tejghea
zornăiră monede. Pe tăvi se aşezară brânzeturi şi fructe, iar în
bucătărie fu pus pe foc un ceaun mare de aramă. Oamenii mutau
mesele şi scaunele, aşezându-le şi potrivindu-le ca să fie bine
pentru ceata lor de zece oameni.
Kote îi cunoştea dintr-o privire, de cum intrau pe uşă. Doi bărbaţi
şi două femei, pesemne căruţaşi de meserie, aspriţi după ani de
zile de stat pe drumuri, zâmbind acum că aveau prilejul să
petreacă măcar o noapte feriţi din calea vântului. Trei străji cu
ochii aprigi, mirosind a fier. Un spoitor pântecos şi tot numai un
zâmbet, arătându-şi cei câţiva dinţi care îi mai rămăseseră. Doi
bărbaţi tineri, unul blond-închis, celălalt cu părul negru, bine
îmbrăcaţi şi cu vorbirea aleasă: călători cu destulă judecată, cât să
se însoţească la drum cu o ceată mai mare, ca să se apere mai
bine în caz de primejdie.
Le luă un ceas sau două numai să se aşeze. Se târguiră pentru
preţul odăilor. Se iscară certuri mărunte despre cine să doarmă în
odaie cu cine. Îşi aduseră câteva catrafuse de la căruţe sau din
desagi. Cerură băi şi fu pusă apă la încălzit. Cailor li se dădu fân,
iar Kote umplu lămpile cu ulei.
Spoitorul se grăbi să iasă în drum şi să se folosească de câtă
lumină mai era. Îşi plimbă pe toate străzile târgului catârul,
înhămat la un fel de cotigă mică, doar cu două roţi. Copiii se
adunară în jurul lui, cerşind dulciuri şi poveşti şi câte un gologan.
Când îşi dădură seama că spoitorul n-avea să le dea nimic pe
35
degeaba, cei mai mulţi dintre ei se lăsară păgubaşi. Făcură în
schimb un cerc, cu un băieţel la mijloc, şi începură să bată din
palme, ţinând măsura cu un cântec de copii care fusese deja vechi
de veacuri atunci când îl cântaseră şi bunicii lor:

De-i albastru focu-n vatră,

Vin furtuni şi câinii latră,
Ce să faci? Ce să faci?
Fugi degrabă! Fugi şi scapă!

Râzând, băieţelul din mijloc încercă să iasă din cerc, în vreme ce

restul copiilor îl împinseră la loc.
– Spoitor! răsună ca un clopot vocea bătrânului. Cârpesc oale!
Ascut cuţite! Găsesc apă cu rămurica de salcie! Lemn de plută!
Iarba-maicii! Năframe de mătase, din oraş aduse! Hârtie de scris!
Piper negru! Bomboane!
Acestea din urmă atraseră atenţia copiilor. Năvăliră înapoi spre el,
făcându-i un mic alai, în vreme ce el mergea de-a lungul străzii,
strigând:
– Piele de curele, aţe şi mărgele! Dantele brodate, pene colorate!
Spoitorul în târg stă oleacă: astă-seară doar, mâine pleacă! Până
nu amurgeşte, el cu drag vă serveşte! Poftiţi, cu mic, cu mare!
Pânzeturi subţiri, apă de trandafiri!
După ceva vreme îşi aşeză tărăboanţa în faţa hanului, îşi scoase
uneltele şi începu să ascută un cuţit.
Pe când oamenii mari începură să se adune în jurul bătrânului,
copiii se întoarseră la jocul lor. O fetiţă, din mijlocul cercului, îşi
puse o mână la ochi şi încercă să-i prindă pe ceilalţi copii, care
fugeau, bătând din palme şi cântând:

Are ochii negrii-corb?

N-are chip, dar nici nu-i orb?
Ce-or să facă? Ce-or să facă?
Jale, chin! Iată-i, vin!

Spoitorul luă pe toată lumea la rând, chiar şi câte doi sau trei
odată. Schimba cuţitele tocite cu unele ascuţite şi lua câte o
monedă mică pe fiecare. Vându foarfece de tuns oile şi ace de
cusut, oale de aramă şi nişte sticluţe pe care nevestele le
ascundeau iute după ce le cumpărau. Făcu negoţ cu nasturi şi cu
săculeţe de scorţişoară şi de sare. Lămâi verzi din Tinuë, ciocolată
36
din Tarbean, corn lustruit din Aerueh…
În vremea asta, copiii îi dădeau înainte cu cântecul:

Trec mereu, fără noroc,

Ca strigoi, din loc în loc.
Ce vor ei? Ce vor ei?
Chandrieni. Chandrieni.
***
După cum ghici Kote, drumeţii călătoriseră împreună cam o lună –
îndeajuns cât să se simtă în largul lor unii cu alţii, dar nu destul
cât să se ciondănească din orice nimic. Răspândeau un iz de colb
de pe drum şi de cai. Kote le trase în piept mirosul ca pe parfum.
Cel mai plăcut dintre toate era zgomotul. Scârţâitul ciubotelor de
piele. Râsetele oamenilor. Focul ardea şi trosnea. Femeile
chicoteau şi făceau ochi dulci în stânga şi-n dreapta. Cineva
răsturnă chiar un scaun. Pentru prima oară după multă vreme, nu
mai era tăcere la Piatra de Hotar. Sau, dacă era, era prea slabă ca
să fie băgată în seamă, ori prea bine ascunsă.
Kote era în mijlocul lucrurilor, mişcându-se întruna, ca cineva care
are grijă de o maşinărie mare şi foarte complicată. Era mereu cu
un pahar deja pregătit când un muşteriu cerea de băut. Vorbea şi
asculta cât trebuie. Râdea la glumele oamenilor, dădea mâna cu ei,
le zâmbea şi mătura monedele de pe tejghea de parcă ar fi avut
într-adevăr nevoie de bani.
Apoi, când veni vremea cântecelor şi fiecare cântase ce îi plăcea
mai mult, şi lumea tot mai voia şi alte cântece, Kote îi dirijă din
spatele tejghelei, bătând din palme ca să ţină ritmul. Cu focul
strălucindu-i în plete, cântă Spoitor şi tăbăcar, mai multe strofe
decât auzise vreodată vreunul din cei de acolo, şi nimeni nu se
supără câtuşi de puţin.
***
Câteva ceasuri mai târziu, sala mare a hanului avea un aer
călduros, plin de voioşie. Kote stătea în genunchi în faţa vetrei,
punând lemne pe foc, când cineva vorbi în spatele lui:
– Kvothe?
Hangiul se întoarse, purtând pe chip un zâmbet uşor uimit.
– Poftiţi, domnule?
Era unul dintre drumeţii cei bine îmbrăcaţi. Se clătina un pic pe
picioare.
– Eşti Kvothe.
– Kote, domnule, îi răspunse Kote, cu un glas îngăduitor, pe care
37
mamele îl folosesc cu copiii mici, iar hangiii, cu beţivii.
– Kvothe Ne-Nsângeratul, stărui bărbatul, cu acea neînduplecare
îndârjită a oamenilor chercheliţi. Mi s-a părut mie că semeni cu
cineva, dar tot nu-mi dădeam seama cu cine.
Zâmbi fălos şi se scărpină la nas.
– Şi pe urmă te-am auzit cântând, şi-am ştiut că eşti tu. Te-am
mai auzit o dată cântând şi în Imre. Am plâns de n-am mai ştiut
de mine, atunci. N-am mai auzit aşa ceva nici înainte, nici după.
Mi-a frânt inima.
Pe măsură ce vorbea înainte, cuvintele omului se făceau tot mai
îngălate, dar chipul îi rămânea sincer.
– Ştiam că n-are cum să fie. Dar m-am gândit că tu eşti. Chiar şi-
aşa. Că cine altul are păr ca al tău?
Dădu din cap, încercând, fără sorţi de izbândă, să-şi limpezească
gândurile.
– Am văzut locul din Imre unde l-ai omorât. Lângă fântână. Pietrele
de pavaj sunt toate săndări.
Se încruntă şi se chinui asupra cuvântului:
– Ţăndări. Se zice că nimeni nu poate să le mai facă la loc.
Tânărul cu păr blond-închis se opri din nou din vorbit. Uitându-se
chiorâş ca să vadă mai bine, păru luat prin surprindere de felul
cum îi răspunse hangiul.
Bărbatul roşcat rânjea.
– Vreţi să spuneţi că semăn cu Kvothe? Cu acel Kvothe? Mereu mi
s-a părut şi mie la fel. Am o gravură cu el în casă. Ajutorul meu
mă necăjeşte mereu cu asta. Sunteţi bun să-i spuneţi şi lui ce mi-
aţi spus acum mie?
Kote mai puse încă un butuc pe foc şi se ridică de lângă vatră.
Dar, când să facă un pas, îi zvâcni un picior şi căzu grămadă pe
jos, răsturnând şi un scaun.
Câţiva dintre drumeţi se grăbiră să-l ajute, dar hangiul era deja
înapoi pe picioarele lui, făcându-le oamenilor semn să se ducă
înapoi la locurile lor.
– Nu, nu. N-am păţit nimic. Îmi pare rău că v-am speriat pe toţi.
Cu toate că zâmbea, se vedea bine că se lovise rău. Chipul îi era
încremenit de durere şi se ţinea de un scaun ca să nu cadă la loc.
– Mi-a trecut o săgeată prin genunchi pe când treceam prin
Pădurile Bătrâne acum trei veri. Mă mai lasă piciorul la greu din
când în când.
Se strâmbă şi zise cu părere de rău:
– Din cauza asta a trebuit să renunţ la traiul bun de pe drum.
38
Se aplecă şi se frecă încet şi cu mare grijă la piciorul strâmbat.
Una dintre străjile năimite ridică glasul:
– În locul matale, mi-aş pune o prişniţă, ceva, altfel o să se umfle
rău de tot.
Kote îşi pipăi din nou rana şi dădu din cap a încuviinţare.
– Cred că aveţi dreptate, domnule.
Apoi se întoarse spre bărbatul blond care rămăsese lângă vatră,
clătinându-se un pic.
– Poţi să-mi faci un favor, tinere?
Omul dădu prosteşte din cap.
– Închide şi tu uşiţa, spuse Kote, arătând spre vatră. Bast, mă
ajuţi, te rog, să urc scările?
Bast se repezi la el şi-şi trecu braţul lui Kote pe după umeri.
Hangiul se sprijinea de el la fiecare pas, şi aşa o luară încet prin
sală şi în sus pe scări.
– Ţi-a trecut o săgeată prin picior? întrebă Bast cu glas scăzut.
Chiar aşa ruşine ţi-e că te-ai împiedicat şi tu un pic?
– Slavă Domnului că eşti şi tu la fel de credul ca şi ei, zise Kote
aspru, de îndată ce se îndepărtară destul.
Începu să înjure pe sub mustăţi pe când mai urcă nişte trepte, cu
genunchiul, se vedea bine, fără nicio rană.
Bast făcu ochii mari – apoi făcu ochii mici.
Kote se opri în capul scărilor şi se frecă la ochi.
– Unul dintre ei ştie cine sunt, se încruntă el. Bănuieşte.
– Care? întrebă Bast, pe cât de temător, pe atât de mâniat.
– Cel cu cămaşa verde şi părul blond-închis. Stă cel mai aproape
de vatră. Dă-i ceva să-l adoarmă. Deja a băut cam mult. Nu va da
nimănui de bănuit dacă se-ntâmplă să pice sub masă.
Bast se gândi puţin.
– Coama iepei?
– Mhenka.
Bast ridică dintr-o sprânceană, dar dădu din cap a încuviinţare.
Kote se îndreptă de spate.
– Ascultă-mă o dată şi înc-o dată, Bast.
Bast clipi şi încuviinţă din nou.
Kote vorbi limpede şi răspicat:
– Am fost gardă cu patalama, din Ralien. Am fost rănit pe când
apăram un convoi. Săgeată în genunchiul drept. Acum trei ani.
Vara. Un neguţător din Ceald mi-a fost recunoscător şi mi-a dat
bani să-mi deschid un han. Îl chema Deolan. Veneam din Purvis.
Aruncă vorbele astea cu nepăsare. Ai înţeles?
39
– Te-am ascultat o dată şi încă o dată, dădu Bast răspunsul
cuvenit.
– Du-te.
***
După jumătate de ceas, Bast îi aduse stăpânului său o strachină
cu mâncare în odaie, liniştindu-l că jos toate sunt cum trebuie.
Kote încuviinţă din cap şi-l instrui răspicat pe Bast cum că nu
trebuie să mai fie deranjat de nimeni până dimineaţă.
Închizând uşa după ce ieşi, Bast păru îngrijorat. Rămase ceva
vreme în capul scărilor, încercând să se gândească la ce să facă.
Era greu de spus ce îl tulbura pe Bast atât de tare. Kote nu părea
să se fi schimbat simţitor în vreun fel. Atâta doar, poate, că se
mişca un pic mai încet, iar strălucirea aceea pe care i-o
reaprinsese în priviri toată treaba din seara asta era mai slabă
acum. De fapt, abia se putea zări. De fapt, se putea să nici nu fi
fost acolo vreodată.
Kote şedea în faţa focului, mâncând fără să bage de seamă, ca şi
cum ar fi nimerit pur şi simplu un loc unde să toarne mâncarea.
După ultima îmbucătură rămase uitându-se în gol, fără să-şi
aducă aminte ce mâncase şi ce gust avusese.
Focul trosni, făcându-l să clipească şi să se uite în jurul său prin
odaie. Se uită la propriile mâini, făcute căuş, una într-alta, în
poală. După câteva clipe, le ridică şi îşi întinse palmele, ca şi cum
le-ar fi încălzit la foc. Erau pline de graţie, cu degete lungi şi
gingaşe. Se uită la ele cufundat în gânduri, aşteptându-se, poate,
să facă ceva de unele singure. Apoi şi le lăsă să-i cadă înapoi în
poală, ţinându-şi o mână în cealaltă, şi îşi îndreptă din nou
privirile asupra focului. Fără să i se citească ceva pe chip, fără să
facă nicio mişcare, şezu acolo până când nu mai rămaseră decât
cenuşa şi tăciunii strălucind mocnit.
Pe când se dezbrăca să se bage în pat, focul mai licări o dată.
Lumina roşie îi contură linii subţiri pe trup, de-a latul spatelui şi
pe braţe. Toate cicatricile erau netede şi argintii, însemnându-l cu
dungi frânte ca fulgerul, cu liniile blajinei aduceri-aminte. Toate
cicatricele erau netede şi argintii, în afară de una.
Focul pâlpâi şi se stinse. Somnul îl întâmpină ca o ibovnică într-un
pat rece şi gol.
***
Drumeţii plecară a doua zi dis-de-dimineaţă. Bast avu singur grijă
de nevoile oamenilor, lămurindu-i că genunchiul stăpânului său
era umflat destul de rău şi că nu se simţise în stare să se încumete
40
pe scări în jos aşa de devreme. Toată lumea înţelese, mai puţin fiul
de neguţător cu părul blond-închis, care era prea matolit ca să mai
priceapă mare lucru. Străjile zâmbiră pe sub mustăţi şi îşi dădură
ochii peste cap, pe când spoitorul le ţinu o predică, născocită pe
loc, despre ce înseamnă să nu fii cumpătat. Bast sugeră câteva
leacuri scârboase împotriva mahmurelii.
După ce plecară, Bast se îngriji de han, ceea ce nu era mare lucru,
cum alţi muşterii nu mai erau. Îşi petrecu cea mai mare parte din
vreme încercând să găsească cum să se distreze.
Puţin după prânz, Kote coborî în sala mare şi-l găsi spărgând
alune pe tejghea, cu marginea unei cărţi grele, legate în piele.
– Bună dimineaţa, Reshi!
– Bună dimineaţa, Bast, zise Kote. Vreo veste?
– A trecut pe aici băiatul Orrisonilor. Voia să ştie dacă ne trebuie
carne de oaie.
Kote încuviinţă din cap, aproape ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta.
– Cât ai cerut?
Bast făcu o mutră supărată.
– Urăsc carnea de oaie, Reshi. Are gust de mănuşi ude.
Kote ridică din umeri şi se îndreptă spre uşă.
– Am nişte drumuri de făcut. Te ocupi tu de treburi pe-aici, te rog?
– Asta fac mereu!
Afară, aerul zăcea încremenit şi greu deasupra drumului de
pământ bătătorit care străbătea târguşorul – şi pe care nu era
nimeni la ceasurile astea. Cerul era tot o pânză cenuşie de nori
fără nicio formă, care arătau ca şi cum ar fi vrut să plouă, dar
parcă n-aveau nici chef, nici putere.
Kote o luă în lungul străzii până la poarta deschisă a fierăriei.
Fierarul îşi purta părul tuns scurt, iar barba groasă şi stufoasă. Pe
când Kote se uita la el, trecu cu grijă două cuie prin inelul unui
tăiş de coasă, strângându-l pe un mâner de lemn, lung şi răsucit.
– Ziua bună, Caleb!
Fierarul rezemă coasa de perete.
– Ce pot să fac pentru matale, jupân Kote?
– A trecut şi pe-aici băiatul Orrisonilor?
Caleb dădu din cap că da.
– Tot le mai dispar oi? întrebă Kote.
– De fapt, unele dintre alea care le dispăruseră s-au ivit din nou.
Bucăţele-bucăţele, aproape făcute ferfeniţă.
– Lupi? întrebă Kote.
Fierarul ridică din umeri:
41
– Nu e vremea potrivită pentru lupi, dar ce altceva să fie? Vreun
urs? Bănuiesc că vând şi ei tot ce nu mai sunt în stare să
păzească, acum că nu mai au nici mână de lucru, nici nimic.
– Nu mai au mână de lucru?
– Au fost nevoiţi să-i dea drumul argatului din pricina dajdiilor, iar
băiatul cel mai mare a luat banul regelui şi s-a dus la oaste. Acum
e plecat să se lupte cu răzvrătiţii de prin Menat.
– Din Meneras, îl îndreptă Kote cu blândeţe. Dacă îl mai vezi pe
flăcăul lor cel mic, spune-i că aş vrea să cumpăr vreo trei jumătăţi.
– Aşa o să fac, spuse fierarul, aruncându-i hangiului o privire
cunoscătoare. Mai e şi altceva?
– Ei bine, începu Kote, uitându-se în altă parte, deodată ruşinat.
Mă întrebam şi eu dacă nu se întâmplă cumva să ai vreun drug de
fier pe-aici, răspunse el, fără să se uite în ochii fierarului. Nu
trebuie să fie cine ştie ce fistichiu. O bucată de fontă veche ar fi
numai bună.
Caleb râse pe înfundate.
– Nu ştiam dacă ai de gând să treci şi matale pe la mine sau nu.
Moş Cob şi ceilalţi au venit încă de alaltăieri.
Se duse până la o masă de lucru şi ridică o bucată de pânză.
– Am făcut câteva în plus, ca să fiu sigur.
Kote ridică un drug de fier lung de aproape doi coţi şi îl învârti
puţin în mână cu nepăsare.
– Deştept din partea matale.
– Îmi ştiu şi eu meseria, zise fierarul cu mândrie. Mai ai trebuinţă
şi de altceva?
– De fapt, spuse Kote pe când îşi aşeza bucata de fier mai bine pe
umăr, ar mai fi ceva. Ai cumva vreun şorţ şi vreo pereche de
mănuşi care să nu-ţi mai fie de folos?
– S-ar putea, şovăi Caleb. De ce?
– E un petic de pământ în spatele hanului, năpădit tot de
mărăcini, spuse Kote, dând din cap spre han. Mă gândeam să-l
curăţ ca să fac acolo o grădiniţă la anul. Dar n-aş vrea să mă jupoi
peste tot făcând asta.
Fierarul încuviinţă din cap şi-i făcu semn lui Kote să vină după el
în spatele fierăriei.
– Le am pe astea vechi ale mele, zise el, scotocind după o pereche
de mănuşi grele de fierărie şi după un şorţ ţeapăn de piele
tăbăcită.
Amândouă erau arse şi se făcuseră negre din loc în loc, şi mai erau
şi pătate de unsoare.
42
– Nu-s frumoase, dar or să ţină mărăcinii departe, mă gândesc.
– Cât fac astea pentru matale? întrebă Kote, scoţându-şi punga cu
bani.
Fierarul dădu din cap.
– O para ar fi mai mult decât de ajuns. Nu mă mai folosesc de ele
nici eu, nici băiatul.
Hangiul îi întinse o monedă, iar fierarul o îndesă într-un sac vechi
de rafie.
– Eşti sigur că vrei să te ocupi acum de asta? întrebă fierarul. N-a
mai plouat demult. Pământul o să fie mai moale la primăvară,
după dezgheţ.
Kote ridică din umeri.
– Bunicul meu zicea mereu că toamna e vremea să smulgi din
rădăcină tot ce nu vrei să te năpădească înapoi şi să te necăjească.
Kote vorbi mai departe, cu un glas prefăcut-tremurător, ca de om
bătrân:
– „Primăvara, toate sunt pline de viaţă. Vara, sunt prea puternice
şi n-or să se lase. Dar toamna…”
Se uită împrejur, la frunzele copacilor, care îşi schimbau culoarea.
– „Toamna e vremea potrivită. Toamna, toate cele sunt sleite de
puteri şi gata să moară.”
***
Mai târziu după-amiază, Kote îl trimise pe Bast să mai recupereze
din somnul pierdut. Apoi se fâţâi nepăsător prin han,
îndeletnicindu-se cu treburile mărunte care rămăseseră de cu o
seară înainte. Muşterii nu erau. Când se lăsă în sfârşit seara,
aprinse lămpile şi începu să răsfoiască o carte, fără nicio plăcere.
Toamna ar fi trebuit să fie cea mai multă treabă de făcut, dar mai
nou drumeţii erau din ce în ce mai rari. Kote îşi dădu seama cu
tristeţe ce iarnă lungă avea să-l aştepte.
Închise hanul devreme, ceea ce nu mai făcuse niciodată până
atunci. Nu se obosi să măture. Nu era nevoie, podelele erau curate.
Nu spălă mesele şi nici tejgheaua, niciuna nu fusese folosită.
Lustrui o sticlă sau două, încuie poarta şi se băgă în pat.
Nu era nimeni prin preajmă care să bage de seamă vreo deosebire.
Nimeni, în afară de Bast, care se tot uita la stăpânul său şi îşi
făcea griji, şi nu putea decât să aştepte.

43
 Capitolul 4
Pe drumul spre Nicăurea

Cronicarul mergea. Cu o zi înainte şchiopătase, dar acum nu mai

avea nicio bucată din talpă care să nu-l doară, aşa că n-avea
niciun rost să mai şchiopăteze. Căutase cai în Vadul Popii şi în
Rannish, gata să dea bani grei pentru orice fel de mârţoagă, cât o fi
fost ea de bătrână şi amărâtă. Dar în nişte târguşoare ca astea,
oamenii n-aveau niciun cal de prisos, mai ales că stătea să înceapă
şi vremea secerişului.
Chiar dacă mersese din greu o zi întreagă, căderea nopţii îl prinse
tot pe drum. În întunericul ce se lăsă, drumul brăzdat de făgaşe se
făcuse un loc numai bun să te împiedici de orice fel de umbre abia
pe jumătate văzute. După două ceasuri de bâjbâit prin beznă,
Cronicarul zări o luminiţă pâlpâind printre copaci şi părăsi orice
nădejde de a ajunge până la Nicăurea în acea seară; chiar şi să fie
găzduit la o fermă, se hotărî el, era destul de bine.
Se îndepărtă de drum, orbecăind printre copaci înspre lumină. Dar
focul era mai departe decât i se păruse lui la început şi era mai
mare. Nu era lumină de lampă de la vreo casă şi nici scântei de la
vreun foc de tabără. Era un rug uriaş arzând şi trosnind din
dărăpănăturile unei vechi case, din care nu mai rămăseseră decât
două ziduri de piatră, gata să se prăbuşească şi ele. Îngrămădit în
ungherul pe care îl făceau cele două ziduri stătea un om. Purta o
mantie grea, cu glugă şi încheiată până sus la gât, de parcă ar fi
fost miezul iernii, nu o seară călduroasă de toamnă.
Cronicarul se umplu de nădejde când zări şi un mic foc de gătit, cu
un ceaun atârnat deasupra. Dar, când se apropie, simţi un iz
scârbos amestecându-se cu fumul de lemn ars. Duhnea a păr ars
şi flori putrezite. Cronicarul se hotărî pe dată că, orice ar fi gătit
omul ăsta în ceaunul de fier, el unul nu voia să guste. Şi totuşi,
chiar şi să stea lângă foc era mai bine decât să se ghemuiască
singur la marginea drumului.
Păşi în lumina focului.
– Ţi-am zărit fo…
Îşi curmă brusc vorba când siluetă de lângă rug sări iute în
picioare, ţinând o sabie cu amândouă mâinile. Ba nu, nu o sabie,
ci un fel de bâtă lungă şi închisă la culoare, prea dreaptă ca să fie
o bucată de lemn.
Cronicarul încremeni.
44
– Căutam doar un loc unde să dorm, zise el iute, ducând fără să se
gândească o mână la inelul de fier pe care îl purta în jurul gâtului.
Nu vreau să dau de vreun necaz. Te las să-ţi termini cina.
Făcu un pas în spate.
Silueta păru să răsufle uşurată, iar bâta îi căzu din mână, lovindu-
se metalic de o piatră.
– Dumnezeule mare, ce cauţi aici la ceasul ăsta din noapte?
– Mă îndreptam spre Nicăurea şi ţi-am zărit focul.
– Ai venit înspre un foc străin în mijlocul codrului, noaptea? spuse
silueta cu glugă, dând din cap. Ai face bine să vii încoace.
Îi făcu semn Cronicarului să se apropie, iar conţopistul văzu că
purta mănuşi groase de piele.
– Tehlu fereşte, ai avut ghinion toată viaţa sau l-ai adunat pe tot
pentru noaptea asta?
– Nu ştiu pe cine aştepţi, zise Cronicarul, făcând încă un pas în
spate, dar nu mă îndoiesc că mai bine aştepţi singur.
– Taci şi-ascultă, spuse omul aspru. Nu ştiu câtă vreme mai avem.
Se uită în jos şi se frecă în barbă.
– Of, Doamne, niciodată nu ştiu cât să vă zic şi cât să nu vă zic.
Dacă n-ai să mă crezi, o să zici că-s nebun. Dar şi dacă ai să mă
crezi, o să te sperii şi n-o să mai fii de niciun ajutor.
Uitându-se din nou în sus, îl văzu pe Cronicar tot acolo, nemişcat.
– Treci încoace, bată-te să te bată! Dacă te-ntorci acolo eşti ca şi
mort.
Cronicarul se uită peste umăr spre întunericul pădurii.
– De ce? Ce-i acolo?
Omul râse scurt şi amar şi dădu din cap, scos din sărite.
– Sincer?
Îşi trecu mâna prin păr fără să bage de seamă, iar gluga îi alunecă
pe spate. În lumina focului, părul îi era cu neputinţă de roşu, iar
ochii îi erau de un verde izbitor de viu. Se uită la Cronicar,
măsurându-l din cap până în picioare.
– Duhuri rele, asta sunt, spuse el. Duhuri rele sub chipul unor
păianjeni uriaşi şi negri.
Cronicarul răsuflă uşurat.
– Nu există aşa ceva, duhuri rele.
După felul cum o spusese, se vedea lesne că mai zisese acelaşi
lucru de multe, multe ori.
Bărbatul roşcat râse neîncrezător.
– Ei, atunci ne putem duce cu toţii acasă, nu-i aşa?!
Îi aruncă un rânjet nebunesc Cronicarului.
45
– Ascultă, pare-mi-se că eşti om cu şcoală. Te stimez pentru asta
şi, în cea mai mare parte, ai dreptate.
Chipul îi deveni grav.
– Dar aici şi acum, în noaptea asta, te înşeli. Te înşeli cât se poate
de tare. Nu ţi-aş dori să fii de partea cealaltă a focului când o să-ţi
dai seama de asta.
Încredinţarea din glasul bărbatului îi dădu fiori reci Cronicarului.
Simţind că face un lucru cât se poate de prostesc, păşi cu grijă pe
lângă zid, până în partea cealaltă a rugului.
Bărbatul necunoscut îl luă iute în primire.
– Nu se întâmplă să ai vreo armă cu tine, nu?
Cronicarul dădu din cap că nu.
– Nici nu prea are importanţă. Nici măcar o sabie nu ţi-ar fi de
prea mare folos.
Îi dădu Cronicarului o bucată mare de lemn de foc.
– Pesemne că n-ai să fii în stare să loveşti vreunul, dar merită să
încerci. Sunt iuţi. Dacă vreunul din ei se suie pe tine, aruncă-te la
pământ. Încearcă să cazi pe el, să-l zdrobeşti cu trupul tău.
Rostogoleşte-te pe el. Dacă poţi să apuci vreunul, azvârle-l în foc.
Îşi trase din nou gluga peste cap, vorbind repede:
– Dacă mai ai şi alte haine, ia-le pe tine. Dacă ai vreo pătură pe
care poţi să ţi-o înveleşti în ju…
Îşi curmă deodată vorba şi se uită dincolo de lumina focului.
– Lipeşte-te cu spatele de zid! zise el brusc, ridicând cu amândouă
mâinile drugul de fier.
Cronicarul se uită şi el dincolo de rug. Ceva negru se mişca printre
copaci.
Intrară în lumină, târându-se jos, aproape de pământ: nişte umbre
negre, cu multe picioare şi mari cât roţile de car. Una, mai iute
decât celelalte, se aruncă în cercul de lumină fără şovăire,
mişcându-se cu iuţeala şerpuită a unui gândac.
Mai înainte să izbutească şi Cronicarul să apuce mai bine bâta de
lemn, creatura o luă împrejurul rugului şi se repezi la el, iute ca
un greier. Cronicarul îşi ridică braţele tocmai când fiinţa cea
întunecată îl lovi în piept şi în faţă. Picioarele tari şi reci încercară
să se înfigă în el, iar Cronicarul simţi dâre de durere de-a latul
braţului. Împleticindu-se să scape, îşi simţi călcâiul împotmolit în
pământul tare şi începu să se prăbuşească pe spate, dând sălbatic,
dar degeaba, din mâini.
Pe când era în cădere, mai cuprinse o dată cu privirea scena
luminată de flăcările rugului. Alte câteva creaturi negre ieşeau din
46
întuneric, într-un ritm sacadat al picioarelor trecând peste
rădăcini, pietre şi frunze. De cealaltă parte a focului, bărbatul în
mantie groasă îşi ţinea drugul de fier cu amândouă mâinile,
pregătit. Stătea într-o încremenire desăvârşită, într-o tăcere
desăvârşită, aşteptând.
Tot căzând pe spate cu creatura neagră peste el, Cronicarul simţi o
izbitură straşnică şi seacă – dăduse cu moalele capului de zidul de
piatră din spatele său. În jurul lui, lumea încetini, se înceţoşă, apoi
totul se făcu negru.
***
Cronicarul miji ochii şi nu zări decât un talmeş-balmeş de umbre
în lumina focului. Capul îi duduia. Mai multe dungi de durere
aprinsă îi brăzdau braţele, iar de fiecare dată când trăgea aer în
piept, altă durere mocnită îl apăsa în partea stângă.
Se chinui din greu să-şi adune minţile şi lumea i se mai limpezi
întru câtva. Bărbatul cel înfofolit şedea lângă el. Nu mai purta
mănuşile, iar mantia cea grea îi atârna pe trup toată numai
zdrenţe – dar, în afară de asta, părea întreg şi nevătămat. Avea
gluga ridicată, ascunzându-i chipul.
– Te-ai trezit? îl întrebă omul cu interes. Asta-i bine. Când te
loveşti la cap, nu se ştie niciodată.
Gluga se lăsă puţin într-o parte.
– Poţi să vorbeşti? Ştii unde eşti?
– Da, zise Cronicarul îngălat – trebuia să se străduiască mult prea
tare ca să scoată chiar şi numai o vorbă.
– Şi mai bine. Acum, hai şi cu-a treia, că a treia-i cea mai bună.
Crezi c-ai putea să te ridici în picioare şi să-mi dai o mână de
ajutor? Trebuie să ardem şi să îngropăm leşurile.
Cronicarul mişcă un pic din cap şi simţi cum îl apucă şi ameţeala,
şi greaţa.
– Ce s-a-ntâmplat?
– Pesemne că ţi-am rupt vreo două coaste, spune bărbatul. Unul
din ei se suise cu totul pe tine. N-am avut ce altceva să fac, zice el
ridicând din umeri. Îmi pare rău, dacă te-ajută la ceva. Ţi-am
cusut deja tăieturile de pe braţe. Ar trebui să se vindece frumos.
– Gata cu ei?
Gluga încuviinţă scurt.
– Scraelii nu dau înapoi. Sunt ca viespile într-un roi. Dau năvală
până mor.
Chipul Cronicarului fu cuprins de groază.
– E un roi întreg de arătări dintr-astea?
47
– Doamne-Dumnezeule, nu! Erau doar astea cinci. Totuşi, trebuie
să-i ardem şi să-i îngropăm, aşa, ca să stăm liniştiţi. Am tăiat deja
lemnele de foc care ne trebuie: frasin şi scoruş.
Pe Cronicar îl pufni râsul, un râs care mai-mai că dădea în
istericale.
– Ca în cântecelul ăla de copii:

Cum să faci, îţi spun eu ţie:

Sapi o groapă-adâncă-n glie,
Frasin, ulm, scoruş să fie…

– Da, chiar aşa, zise sec omul înfofolit. Nici nu-ţi trece prin cap ce
fel de lucruri se ascund în cântecelele de copii. Dar, şi dacă nu
cred că trebuie să săpăm o groapă chiar atât de adâncă, tot n-aş
spune nu la un pic de ajutor, continuă el, lăsând vorba în aer, cu
înţeles.
Cronicarul duse o mână la ceafă să-şi pipăie uşor capul, apoi se
uită la propriile degete, mirându-se că nu i s-au umplut de sânge.
– Cred că n-am nimic, zise el, rezemându-se cu grijă într-un cot,
apoi ridicându-se în capul oaselor. Ai vreo…
Ochii îi fluturară, îşi pierdu orice vlagă şi căzu pe spate ca
bolovanul. Se lovi cu capul de pământ şi rămase ţeapăn, cu faţa
într-o parte.
***
Kote rămase liniştit câteva clipe bune, uitându-se la bărbatul care-
şi pierduse cunoştinţa. Când văzu că nu mişcă deloc şi doar
pieptul i se umflă şi i se lasă încet la loc, Kote se sculă în picioare
aşa ţeapăn cum era şi se lăsă în genunchi lângă Cronicar. Îi ridică
întâi o pleoapă, apoi şi pe cealaltă, şi mormăi nemulţumit, dar nu
foarte mirat, de ce văzuse.
– Pare-mi-se că n-are rost să trag nădejde c-o să te mai trezeşti o
dată, nu? întrebă el, fără prea mare tragere de inimă.
Îl bătu pe Cronicar uşor pe obrazul gălbejit.
– Să nu trag niciun fel de…
Un strop de sânge se ivi pe fruntea Cronicarului, urmat iute de
încă unul.
Kote se îndreptă din şale astfel încât să nu mai fie aplecat
deasupra omului leşinat, şi îi şterse sângele de pe faţă cât de bine
putu – adică nu prea bine, căci şi mâinile lui erau toate pline de
sânge.
– Scuze, zise el dus pe gânduri.
48
Oftă adânc şi-şi lăsă gluga pe spate. Părul cel roşu îi era încâlcit şi
lipit de cap, iar jumătate din chip îi era mânjit de sânge închegat.
Încet-încet, începu să decojească de pe el rămăşiţele zdrenţuite ale
mantiei. Dedesubt avea un şorţ de piele aşa cum poartă fierarii,
brăzdat peste tot de tăieturi. Îl dădu şi pe acela jos, scoţând la
iveală o cămaşă cenuşie, simplă, de pânză ţesută în casă. Amândoi
umerii şi toată mâneca stângă erau negre şi ude de sânge.
Trase o clipă de nasturii cămăşii, apoi se hotărî să n-o mai dea jos.
Ridicându-se cu mare băgare de seamă în picioare, Kote îşi luă
lopata şi, încet, dureros, începu să sape.

49
 Capitolul 5
Bileţele

Trecuse bine de miezul nopţii când izbuti Kote să se întoarcă în

Nicăurea cu trupul fără vlagă al Cronicarului aruncat peste umerii
deja schilodiţi. Casele şi prăvăliile târgului erau întunecate şi
tăcute, dar Piatra de Hotar era scăldată în lumină.
Bast stătea în prag, ţopăind de pe un picior pe altul de supărare şi
nervi. Când zări silueta care se apropia, porni la fugă în josul
străzii, fluturând mânios un petic de hârtie.
– Un bileţel? Dispari pe furiş şi mie-mi laşi un bileţel? şuieră el
printre dinţi. Dar ce-s eu, târfă într-un port?
Kote se întoarse şi descărcă trupul Cronicarului în braţele lui Bast.
– Ştiam că n-ai fi făcut decât să te cerţi cu mine, Bast.
– Şi nici măcar nu-i un bileţel bine ticluit. „Dacă citeşti asta,
pesemne că eu sunt deja mort”. Ce fel de bileţel mai e şi ăsta?
bombăni Bast supărat, sprijinindu-l pe Cronicar cu uşurinţă.
– Nici n-ar fi trebuit să-l găseşti până dimineaţă, zise Kote obosit,
pe când o porniră în lungul străzii spre han.
Bast se uită la bărbatul pe care-l căra în braţe, de parcă atunci l-ar
fi văzut pentru prima oară.
– Ăsta cine mai e?
Îl scutură un pic, uitându-se la el cu băgare de seamă, apoi îl
aruncă uşor peste umăr, ca pe un sac de cartofi.
– Vreun nătărău lipsit de noroc, care s-a nimerit să fie pe drum
când nu trebuie, spuse Kote cu dispreţ. Nu-l zgâlţâi prea tare, s-ar
putea să nu-i fie capul prea bine prins în ţâţâni.
– Şi totuşi, de ce pustia te-ai strecurat afară în miezul nopţii? ceru
Bast să ştie, pe când intrau înapoi în han. Dacă ai de gând să-mi
laşi bileţel, atunci măcar ai face bine să-mi zici şi pentru ce…
Bast făcu ochii mari când îl văzu pe Kote în lumină, pierit şi mânjit
cu sânge şi cu ţărână.
– N-ai decât să-ţi faci câte griji vrei, zise Kote sec. E chiar pe atât
de rău pe cât pare.
– Te-ai dus după ei să-i vânezi, nu? şuieră Bast, apoi făcu ochii şi
mai mari. Nu. Ai ţinut o bucată din ăla pe care l-a omorât Carter.
Nu-mi vine să cred. M-ai minţit. M-ai minţit pe mine.
Kote oftă, târâindu-şi picioarele în sus pe scări.
– Ce te supără mai tare: că te-am minţit sau că nu m-ai prins?
întrebă el.
50
– Mă supăr pentru că ai crezut că nu poţi să ai încredere în mine,
îngăimă Bast.
Discuţia rămase în aer câtă vreme deschiseră una dintre multele
odăi de sus, îl dezbrăcară pe Cronicar şi-l băgară frumuşel în pat.
Taşca şi săculeţul de călătorie i le lăsară pe podea, lângă pat.
Închizând uşa după el, Kote începu:
– Am încredere în tine, Bast, dar voiam să te ştiu ferit de primejdii.
Ştiam că sunt în stare să le fac faţă.
– Aş fi putut să te-ajut, Reshi! îi reproşă Bast cu glas rănit. Ştii că
te-aş fi ajutat.
– Şi încă mai poţi să m-ajuţi, Bast, spuse Kote, îndreptându-se
spre odaia lui şi aşezându-se greu pe marginea patului îngust.
Trebuie să mi se coasă rănile, lămuri el, începând să-şi desfacă
nasturii de la cămaşă. Aş putea să mi le cos şi singur, dar mi-e
greu să ajung pe umeri şi pe spate.
– Aiurea, Reshi! Mă ocup eu.
– Am cele trebuincioase jos în pivniţă, zise Kote, arătând spre uşă.
Bast pufni din nas cu dispreţ.
– Ba nu, mulţumesc! Am să mă folosesc de propriile mele ace. Ace
din cele cinstite, de os. Nu scârboşeniile alea ale voastre de fier
zimţat, care înjunghie ca nişte raze mici de răutate.
Se cutremură.
– Stâncă şi puhoi, sunteţi atât de înapoiaţi, e ceva de speriat!
Ieşi valvârtej din odaie, lăsând uşa deschisă.
Kote îşi scoase încet cămaşa, strâmbându-se de durere şi
răsuflând printre dinţi, căci pânza îmbibată de sânge închegat i se
lipise de carne. Când Bast se întoarse în odaie cu un lighean de
apă şi începu să-i cureţe rănile, Kote avea din nou chipul neclintit.
Când sângele fu spălat, ieşi la iveală o împletitură sălbatică de
tăieturi lungi şi drepte. Roşii şi căscate, se distingeau bine pe
pielea deschisă a hangiului, de parcă ar fi fost crestat cu vreo lamă
de bărbier sau cu vreun colţ de sticlă spartă. Erau cu totul cam
douăsprezece tăieturi, cele mai multe pe umeri, câteva peste spate
şi de-a lungul braţelor. O tăietură începea în creştetul capului şi se
ducea în jos, până în spatele urechii.
– Parcă se presupunea că tu nu sângerezi, Reshi, zise Bast. Ştii tu,
„Ne-Nsângeratul” şi toate cele.
– Să nu crezi tot ce auzi în poveşti, Bast. Mint.
– Ei, măcar nu eşti pe atât de rău pe cât credeam, spuse Bast,
ştergându-se pe mâini. Deşi, după toate socotelile, ar fi trebuit să-
ţi pierzi o bucată de ureche. Erau răniţi ca ăla care l-a vătămat pe
51
Carter?
– Din ce-am văzut eu, nu, răspunse Kote.
– Câţi au fost?
– Cinci.
– Cinci? îl îngână Bast, uluit. Şi celălalt câţi a omorât dintre ei?
– L-a abătut din drum pe unul, zise Kote darnic.
– Anpauen, Reshi! spuse Bast, dând din cap în vreme ce băga într-
un ac de os un fel de fir mai subţire şi mai bun decât aţa de felcer.
Ar fi trebuit să fii mort. De două ori mort.
Kote ridică din umeri.
– Nu-i prima dată când ar fi trebuit să fiu mort, Bast. Mă pricep de
minune să mă feresc din calea morţii.
Bast se puse pe treabă.
– O să usture puţin, zise el, cu o neaşteptată blândeţe în mâini.
Cinstit, Reshi, nici nu ştiu cum ai izbutit să rămâi în viaţă atâta
vreme.
Kote mai ridică o dată din umeri şi închise ochii.
– Nici eu nu ştiu, Bast, spuse el.
Glasul îi era obosit şi cenuşiu.
***
Câteva ceasuri mai târziu, uşa de la odaia lui Kote se deschise
puţin, iar Bast aruncă un ochi înăuntru. Cum nu auzi altceva
decât un răsuflat încet şi măsurat, tânărul intră uşurel şi se opri
lângă pat, aplecându-se asupra celui ce dormea. Se uită la
culoarea din obraji, îi mirosi răsuflarea şi îl atinse gingaş pe frunte,
la încheietura mâinii şi pe gât, deasupra inimii.
Apoi, Bast îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză, privindu-şi
stăpânul, ascultându-l cum răsuflă. După câteva clipe, se întinse
să-i dezmierde părul vâlvoi, cum face o mamă cu un copil adormit.
Apoi începu să cânte încetişor, pe o melodie vioaie şi ciudată,
aproape ca un cântec de leagăn:

Ciudat, să văd mereu cum se aprinde

Scânteia vieţii vreunui muritor,
Suflet de iască: viaţa-abia-l cuprinde,
Şi vântul îl va stinge-aşa uşor…

Din focul meu, îngăduit de-ar fi,

Ţi-aş da, când văd că flacăra-ţi slăbeşte,
Şi tu arzi tot mai slab, din zi în zi…
Dar licărirea-ţi, ce ne prevesteşte?
52
Glasul lui Bast se stinse încet, până rămase nemişcat, urmărind
răsuflarea tăcută a stăpânului său, ceas după ceas, în întunericul
dimineţii.

53
 Capitolul 6
Preţul aducerii-aminte

Abia a doua zi, spre seară, coborî Cronicarul scările şi veni în sala
mare a hanului Piatra de Hotar. Era tras la faţă şi se clătina uşor
pe picioare, dar îşi ţinea taşca subţire de piele la subraţ.
Kote şedea în spatele tejghelei, răsfoind o carte.
– O, oaspetele nostru fără de voie! Cum vă mai e capul?
– Îmi zvâcneşte un pic când îl mişc prea repede, răspunse
Cronicarul ducând mâna la ceafă. Dar încă mai merge.
– Mă bucur s-aud, spuse Kote.
– Unde mă… şovăi Cronicarul, uitându-se într-o parte şi în alta.
Suntem cumva în Nicăurea?
Kote dădu din cap că da.
– Mai Nicăurea de-atât nici că se poate, răspunse el, făcând un
gest larg cu braţul. Metropolă înfloritoare. Îşi duc traiul aici
câteva… zeci de oameni.
Cronicarul se holba la bărbatul cu păr roşu din spatele tejghelei.
Se prinse de colţul mesei ca să aibă de ce să se sprijine.
– Dumnezeule cu trupul pârjolit! şopti el cu glasul tăiat. Chiar tu
eşti, nu-i aşa?
Hangiul păru din cale afară de mirat.
– Să-mi fie cu iertare?
– Ştiu că ai de gând să zici că nu-i aşa, răspunde Cronicarul. Dar
după ce-am văzut astă-noapte…
Hangiul ridică o mână, făcându-l să tacă.
– Înainte să discutăm dacă v-aţi ieşit au ba din minţi după lovitura
aceea la cap, spuneţi-mi, cum mai e drumul către Tinuë?
– Ce? sări Cronicarul, un pic mâniat. Nu spre Tinuë mă îndreptam.
Mă duceam… deh. Ei bine, chiar şi lăsând la o parte ce-a fost azi-
noapte, drumul e destul de greu. Am fost jefuit înainte de Vadul
Popii, şi de atunci am mers tot pe jos. Dar a meritat din plin, de
vreme ce tu eşti cu adevărat aici.
Conţopistul aruncă o privire spre sabia atârnată deasupra tejghelei
şi trase adânc aer în piept, în vreme ce pe chip i se aşternea o
uşoară nelinişte.
– Nu sunt aici ca să-ţi fac necazuri, să ştii.
Zâmbi obosit.
– Nu că aş fi eu în stare să-ţi fac ţie necazuri, că doar…
– Bine, bine, îi tăie vorba hangiul, scoţând un şervet alb şi
54
începând să lustruiască tejgheaua. Deci cine eşti?
– Poţi să-mi spui Cronicarul.
– Nu te-am întrebat cum pot să-ţi spun, zise Kote. Cum te
cheamă?
– Devan. Devan Lochees.
Kote se opri din lustruit şi îşi ridică privirile.
– Lochees? Eşti neam cu ducele…
Kote nu-şi mai isprăvi vorba, doar dădu din cap pentru sine.
– Da, fără îndoială că eşti. Nu un cronicar oarecare, ci chiar
Cronicarul.
Se uită bine de tot la bărbatul încărunţit din faţa sa, cercetându-l
din cap până-n picioare.
– Ca să vezi. Nimeni altul decât marele dezminţitor.
Cronicarul se mai linişti un pic – îl ungea la suflet că-i mersese
faima până aici.
– Nu voiam să fac pe deşteptul mai înainte. Dar nu m-am mai
gândit la mine însumi ca „Devan” de ani buni. Numele ăsta l-am
lăsat în urmă demult.
Îi aruncă hangiului o privire cu înţeles.
– Mă gândesc că ştii şi tu cum vine asta…
Kote se făcu doar că nu bagă de seamă întrebarea nerostită.
– Ţi-am citit cartea cu mulţi ani în urmă. Obiceiurile de
împerechere ale draccusului. Numai bună să-i deschidă ochii unui
flăcău cu mintea plină de baliverne.
Se uită în jos şi începu să frece din nou tejgheaua cu şervetul.
– Mărturisesc, am fost dezamăgit să aflu că nu există dragoni. E
greu de învăţat o asemenea lecţie când eşti copil.
Cronicarul zâmbi.
– Ca s-o spun de-a dreaptă, şi pe mine m-a dezamăgit întrucâtva.
Am plecat să caut o legendă şi am găsit o şopârlă. Nemaipomenită
şopârlă, e drept, dar tot şopârlă.
– Şi-acum eşti aici, spuse Kote. Ai venit să arăţi că nici eu nu
exist?
Cronicarul râse speriat.
– Nu. Vezi tu, noi am auzit nişte zvonuri…
– Noi? îi tăie vorba Kote.
– M-am însoţit la drum cu un vechi prieten de-al tău. Skarpi.
– Te-a luat sub aripa lui, nu? zise Kote pentru sine. Ca să vezi!
Ucenicul lui Skarpi.
– Tovarăşul, mai degrabă.
Kote dădu din cap, cu chipul la fel de neclintit.
55
– Trebuia să-mi dau seama că el o să fie primul care să dea de
mine. Nişte neguţători de zvonuri, şi tu, şi el.
Cronicarului i se oţeti zâmbetul pe buze, şi-şi înghiţi primele vorbe
care-i veniră. Se chinui câteva clipe să-şi recapete înfăţişarea
liniştită.
– Şi cu ce vă pot ajuta? întrebă Kote, lăsând din mână şervetul şi
zâmbindu-i frumos Cronicarului. Ceva de mâncat sau de băut? O
odaie pentru dormit?
Cronicarul şovăi.
– Le am pe toate aici, vorbi Kote mai departe, arătând spre tejghea.
Vin vechi, dulce şi savuros? Mied? Bere neagră? Rachiu de fructe!
De prune? De vişine? De măr verde? De mure? le înşiră Kote,
arătând sticlele câte una. Ei, hai, nu se poate să nu vreţi nimic!
Pe măsură ce vorbea, zâmbetul i se făcea tot mai larg, scoţând la
iveală cam prea mulţi dinţi pentru un hangiu prietenos. Iar în
vremea asta, ochii i se făcuseră reci şi aspri, şi plini de mânie.
Cronicarul îşi feri privirea.
– M-am gândit că…
– Te-ai gândit, zise Kote batjocoritor, încetând a se mai face că
zâmbeşte. Ba, mă-ndoiesc. Dacă nu, te-ai fi gândit (scuipă el
vorba) la ce primejdii mă supui dacă vii aici.
Cronicarul se înroşi la faţă.
– Auzisem despre Kvothe că e fără frică, spuse el fierbinte.
Hangiul ridică din umeri.
– Numai preoţii şi smintiţii sunt fără frică, iar eu unul nu m-am
avut niciodată prea bine cu Dumnezeu.
Cronicarul se încruntă, ştiind bine că i se întindea o momeală.
– Ascultă, zise el liniştit, am fost din cale-afară de atent. Nimeni în
afară de Skarpi nu mai ştie că am venit. Nu am pomenit nimănui
de tine. Nici măcar nu mă aşteptam să te găsesc.
– Vai ce m-ai liniştit, zise Kote a bătaie de joc.
– Sunt primul care recunosc că se poate să fi fost o greşeală să vin
aici, răspunse Cronicarul, foarte mâhnit.
Tăcu, lăsându-l pe Kote să-l contrazică. Dar Kote nu-l contrazise.
Cronicarul scoase un oftat şi vorbi mai departe:
– Dar ce-am făcut e bun făcut. N-ai de gând nici măcar să…
Kote dădu din cap că nu.
– A fost acum multă vreme…
– Mai puţin de doi ani! se opuse Cronicarul.
– …Şi nu mai sunt ce eram, vorbi Kote înainte.
– Şi ce erai, mai bine zis?
56
– Kvothe, spuse el simplu, fără să se lase prins în vreo altă
lămurire. Acum sunt Kote. Mă ocup de un han. Asta înseamnă că
berea e trei gologani, iar o odaie cu un singur pat costă o para.
Începu să lustruiască din nou tejgheaua cu ardoare.
– Cum ai zis: ce-i făcut e bun făcut. Poveştile au să se scrie
singure.
– Dar…
Kote ridică ochii şi, preţ de o clipă, Cronicarul văzu dincolo de
mânia care îi scânteia în privire. Preţ de o clipă, zări durerea
ascunsă acolo, vie şi sângerândă, ca o rană prea adâncă să se
vindece. Apoi Kote se uită în altă parte şi rămase doar mânia.
– Ce ai putea tu să-mi dai în schimb, să merite tot preţul aducerii-
aminte?
– Toată lumea crede că eşti mort.
– Tu chiar nu pricepi, nu? dădu Kote din cap, neştiind dacă să-l
apuce râsul sau deznădejdea. Chiar asta şi vreau. Când eşti mort,
nu te caută nimeni. Nu vin duşmanii să ducă la capăt vechi
răzbunări. Nu vine nimeni să-ţi ceară să le povesteşti, spuse el
acru.
Cronicarul nu voi să-i înfrunte privirea.
– Sunt şi unii care spun că eşti doar un basm.
– Chiar sunt un basm, spuse Kote cu uşurinţă, dând afectat din
mână. Un soi foarte aparte de basm, care se ţese singur. Cele mai
bune minciuni despre mine sunt cele pe care le-am spus eu
însumi.
– Spun că nici n-ai existat vreodată, îl corectă Cronicarul cu
blândeţe.
Kote ridică nepăsător din umeri, iar zâmbetul nu-i pieri decât
foarte puţin. Simţindu-i slăbiciunea, Cronicarul vorbi mai departe:
– În unele poveşti nu eşti nimic mai mult decât un ucigaş cu părul
roşu.
– Sunt şi asta.
Kote se întoarse la lustruit tejgheaua. Ridică din nou din umeri, cu
mai puţină uşurinţă ca înainte.
– Am omorât oameni şi creaturi care erau mai ceva ca oamenii. O
meritau, toţi până la unul.
Cronicarul clătină încet din cap.
– Poveştile te numesc ucigaş ordinar, nu erou. Kvothe Arcanistul şi
Kvothe Ucigaşul-de-Regi sunt doi oameni cu totul deosebiţi.
Kote se opri din lustruit şi se întoarse cu spatele. Dădu o dată din
cap, fără să-şi ridice privirea.
57
– Sunt şi poveşti care spun că există un nou Chandrian. O nouă
groază în noapte. Cu părul la fel de roşu ca sângele pe care-l varsă.
– Cei care contează ştiu care-i deosebirea, spuse Kote ca şi cum ar
fi vrut să se convingă pe sine, însă glasul îi era ostenit şi
deznădăjduit.
Cronicarul bufni în râs.
– Fără îndoială. Deocamdată. Dar, mai mult ca oricine, tu ar trebui
să-ţi dai seama cât de subţire e linia dintre adevăr şi o minciună
îmbietoare. Între istorie şi o poveste bine ticluită.
Cronicarul tăcu ceva vreme, lăsându-şi vorbele să pătrundă bine
în mintea hangiului.
– Ştii care o să câştige, odată cu trecerea vremii.
Kote rămase aşa, uitându-se la zidul alb, cu mâinile pe tejghea.
Avea capul uşor plecat, ca şi cum asupra lui s-ar fi aşternut o
mare apăsare. Nu spuse nimic.
Cronicarul făcu un pas îndrăzneţ în faţă, simţind că e pe cale să
învingă.
– Unii spun că a fost şi o femeie…
– Ce ştiu ei? tăie glasul lui Kote ca fierul în os. Ce ştiu ei cum s-a
petrecut?
Grăi atât de încet, încât Cronicarul trebui să-şi ţină răsuflarea ca
să înţeleagă.
– Se zice că…
Cronicarului îi rămaseră vorbele în gât, iar odaia se făcu nefiresc
de tăcută. Kote rămase întors cu spatele, cu trupul încremenit şi
cu o groaznică tăcere încleştată între fălci. Mâna dreaptă,
încurcată în şervetul cel alb, se strânse într-un pumn.
La o palmă de el se sparse o sticlă. Aerul se umplu de un miros de
căpşuni şi de sunetul sticlei făcute ţăndări. Un sunet neînsemnat
înăuntrul unei încremeniri atât de mari, dar de ajuns. De ajuns cât
să sfâşie tăcerea în fâşii mici şi ascuţite. Cronicarul se înfrigură şi
îşi dădu dintr-odată seama ce joc primejdios joacă. „Aşadar, asta-i
deosebirea dintre a spune o poveste şi a fi într-o poveste”, se gândi
el amorţit – „frica”.
Kote se întoarse.
– Ce-ar putea ei să ştie despre ea? întrebă el încet.
Cronicarului i se tăie răsuflarea când privi chipul lui Kote.
Înfăţişarea de hangiu paşnic era ca o mască sfârtecată. Dedesubtul
ei, chipul îi era hăituit, iar privirile erau numai pe jumătate în
lumea asta, şi pe jumătate altundeva, printre aduceri-aminte.
Cronicarului îi veni în minte o poveste pe care o auzise. Una între
58
atâtea altele. Se povestea cum Kvothe plecase să caute ceea ce-i
poftea inima. Trebuise să păcălească un duh rău ca să primească
ce poftea. Dar, odată primit, fusese nevoit să se lupte cu un înger
pentru a putea păstra ce primise. „Chiar cred, se pomeni
Cronicarul că gândeşte. Înainte era doar o poveste, dar acum chiar
cred. Ăsta e chipul unui om care a ucis un înger.”
– Ce ar putea ei să ştie despre mine? ceru Kote să ştie, cu mânie
amorţită în glas. Ce-ar putea ei să ştie despre toate astea?
Făcu un gest scurt şi aprig, care părea să cuprindă totul: sticla
spartă, tejgheaua, lumea întreagă.
Cronicarul înghiţi în sec, cu gâtlejul uscat.
– Numai ceea ce li se spune.
Pic-pic, pic-pic. Băutura din sticla spartă începu să bată o
darabană schimbătoare pe podea.
– Ooooof, oftă Kote un oftat adânc.
Pic-pic, pic-pic, pic.
– Şiret. Să te foloseşti de cel mai bun şiretlic al meu împotriva mea.
Să-mi iei povestea ostatică.
– Aş spune adevărul.
– Adevărul e singurul care m-ar putea zdrobi. Ce e mai greu ca
adevărul?
Pe chip îi străfulgeră un zâmbet bolnăvicios şi batjocoritor. Câteva
clipe bune, doar picuratul gingaş al stropilor pe podea mai alungă
tăcerea.
Până la urmă, Kote se îndreptă spre uşa din spatele tejghelei.
Cronicarul rămase în picioare, stingherit în odaia pustie, fără să
ştie dacă fusese izgonit sau nu.
După ceva vreme, Kote se întoarse cu o găleată de apă cu săpun.
Fără să se uite înspre povestitor, începu, domol şi temeinic, să
spele sticlele. Una câte una, Kote le ştergea fundurile de vinul de
căpşuni şi le aşeza pe tejghea, între el şi Cronicar, ca şi cum
sticlele ar fi putut să-l apere.
– Ai plecat să cauţi un basm şi ai găsit un om, zise el sec, fără să-
şi ridice privirea. Ai auzit poveştile şi acum vrei să afli cum stau de
fapt lucrurile.
Strălucind de uşurare, Cronicarul îşi puse taşca pe una dintre
mese, mirându-se că îi tremura uşor mâna.
– Am prins un zvon despre tine acum ceva vreme. Abia o şoaptă.
Nu mă aşteptam chiar să…
Cronicarul se întrerupse, dintr-odată stingherit.
– Mă aşteptam să fii mai bătrân.
59
– Sunt, zise Kote.
Cronicarul păru încurcat, dar, înainte să apuce să spună ceva,
hangiul vorbi mai departe:
– Ce te aduce în colţişorul ăsta neînsemnat de lume?
– O întrevedere cu însuşi contele de Baedn-Bryt, spuse Cronicarul,
înfoindu-se un pic în pene. De azi în trei zile, în Treya.
Hangiul se opri cu şervetul în mână.
– Tu te-aştepţi să ajungi la conacul contelui în patru zile? întrebă
el încet.
– Sunt mai în urmă decât plănuisem, mărturisi Cronicarul. Mi s-a
furat calul pe la Vadul Popii.
Aruncă o privire pe fereastră, la cerul care se întuneca.
– Dar sunt dispus să renunţ la somn. Dimineaţă o să o iau din loc
şi n-o să-ţi mai stau pe cap.
– Ei, n-aş vrea să renunţi tu la somn din pricina mea, zise Kote
batjocoritor, cu privirea înăsprindu-i-se iarăşi. Pot să-ţi spun toată
povestea dintr-o singură suflare: am colindat lumea cu trupa, am
iubit, am pierdut, mi-am pus încrederea şi mi-a fost înşelată
încrederea. N-ai decât să scrii asta şi să arzi ce-ai scris, că tot n-
are să-ţi fie de niciun folos.
– Nu trebuie s-o iei chiar aşa, spuse iute Cronicarul. Dacă vrei,
putem să ne-ntindem la vorbă toată noaptea. Şi câteva ceasuri
dimineaţă.
– Cât de darnic, sări Kote. Mă pui să-mi spun povestea într-o
seară? Fără să-mi dai răgaz să-mi aduni gândurile? Să mă
pregătesc?
Buzele i se strânseră într-o linie subţire.
– Nu. Du-te şi te ţine de fleacuri cu contele ăla al tău. Nici nu
vreau s-aud.
Cronicarul vorbi încet:
– Dacă ştii fără doar şi poate că îţi trebuie…
– Da, spuse Kote, punând o sticlă pe tejghea, cu zgomot. E de
aşteptat că are să-mi trebuiască ceva mai multă vreme. Şi n-ai s-
auzi nimic în seara asta. O poveste adevărată trebuie pregătită în
tihnă.
Cronicarul se încruntă speriat şi-şi trecu mâinile prin păr.
– Aş putea să-mi petrec toată ziua de mâine culegându-ţi
povestea…
Văzându-l pe Kote cum clatină din cap, tăcu. Apoi începu din nou,
aproape ca şi cum ar fi vorbit de unul singur:
– Dacă fac rost de-un cal în Baedn, pot să-ţi dau toată ziua de
60
mâine, aproape toată noaptea, şi o parte din ziua următoare.
Se scărpină la frunte.
– Nu-mi place defel să călăresc noaptea, însă…
– Îmi vor trebui trei zile, spuse Kote. Ştiu fără doar şi poate.
Cronicarul rămase mască.
– Dar… contele!
Kote dădu din mână cu dispreţ.
– Nimănui nu-i trebuie trei zile, spuse Cronicarul cu hotărâre. I-am
scris memoriile lui Oren Velciter. Oren Velciter, bagă de seamă! Are
optzeci de ani şi a trăit cât pentru două sute. Cinci sute, dacă e să
iei în seamă şi minciunile. Şi el m-a căutat pe mine, adăugă
Cronicarul cu afectare. Nici lui nu i-au trebuit mai mult de două
zile.
– Eu asta-ţi ofer, zise hangiul franc. Ori o fac cum se cuvine, ori n-
o mai fac deloc.
– Ia stai aşa, se lumină Cronicarul la faţă dintr-odată. M-am gândit
la toate astea pe dos, zise el, clătinând din cap la propria-i prostie.
Mă duc mai întâi să-l văd pe conte, şi apoi mă întorc. În felul ăsta,
poţi să te-ntinzi cât vrei. Aş putea să-l aduc şi pe Skarpi înapoi cu
mine.
Kote îi aruncă o privire de adânc dispreţ.
– Ce te face să crezi că aş putea să mai fiu aici când te întorci? îl
întrebă el pe Cronicar, plin de neîncredere. De fapt, ce te face să
crezi că poţi să pleci doar aşa de-aici, când ştii ceea ce ştii?
Cronicarul încremeni.
– Vrei…
Înghiţi în sec şi începu din nou:
– Vrei să zici că…
– Povestea are să dureze trei zile, îi tăie vorba Kote. Începând de
mâine. Asta vreau să zic.
Cronicarul închise ochii şi îşi trecu mâinile peste faţă. Contele avea
să-şi iasă din minţi, de bună seamă. Şi-apoi, de unde să ştie ce
avea să trebuiască să facă să-i câştige din nou bunăvoinţa? Şi
totuşi…
– Dacă asta e singura cale prin care o pot afla, atunci mă învoiesc.
– Mă bucur s-aud, se linişti hangiul cu o jumătate de zâmbet. Ei,
hai, chiar aşa de neobişnuit e trei zile?
Cronicarul îşi recăpătă înfăţişarea gravă.
– Trei zile este destul de neobişnuit. Şi cu toate astea…
O parte din înfumurare i se mai topi.
– Cu toate astea, zise el, dând din mână parcă să arate că vorbele
61
nu mai aveau niciun rost, eşti Kvothe.
Bărbatul care-şi zicea Kote îşi ridică privirile dintre sticle. Pe chip îi
înflori un zâmbet cu buzele pline. În ochi i se aprinse o scânteie.
Păru mai înalt.
– Da, socotesc că sunt, zise Kvothe, iar glasul lui răsună de fier.

62
 Capitolul 7
Despre începuturi şi numele lucrurilor

În Piatra de Hotar se revărsa lumina. O lumină rece şi proaspătă,

numai bună pentru începuturi. Trecuse pe lângă morar pe când îşi
pregătea roata să se învârtă încă o zi. Luminase cuptorul pe care
fierarul îl aprindea din nou după patru zile de lucru la rece.
Dezmierdase caii de povară înhămaţi la căruţe şi tăişurile secerilor
cu scânteieri ascuţite, gata să se apuce de muncă la începutul
unei zile de toamnă.
În Piatra de Hotar, lumina cădea de-a curmezişul pe chipul
Cronicarului şi dezmierda un început şi acolo, o coală albă
aşteptând primele vorbe dintr-o poveste. Lumina zbură peste
tejghea, împrăştie o mie de mărunte începuturi-curcubeu din
sticlele colorate şi se căţără în sus pe perete, spre sabie, ca şi cum
ar fi căutat un ultim început.
Dar când lumina atinse sabia, acolo nu fu de găsit niciun început.
De fapt, lumina pe care o răsfrângea sabia era slabă, ştearsă şi
veche de veacuri. Privind-o, Cronicarului îi veni în minte că, deşi
era începutul unei zile, mai era şi toamnă târzie şi se făcea tot mai
frig. Sabia străluci cu înţelepciunea că răsăritul era un început mic
pe lângă sfârşitul unui anotimp: sfârşitul unui an.
Cronicarul îşi dezlipi privirea de la sabie, ştiind că Kvothe spusese
ceva, dar nu şi ce.
– Să-mi fie cu iertare?
– Cum fac oamenii de obicei să-şi spună povestea? întrebă Kvothe.
Cronicarul ridică din umeri.
– Cei mai mulţi îmi spun ce-şi aduc aminte. Mai apoi, eu
consemnez întâmplările în ordinea care trebuie, scot ce e în plus,
aduc lămuriri, fac să fie mai limpede, lucruri din astea.
Kvothe se încruntă.
– Nu cred c-o să meargă în felul ăsta.
Cronicarul îi zâmbi sfios.
– Povestitorii sunt mereu altfel. Ei vor să li se lase poveştile în
pace. Dar mai vor şi ascultători cu băgare de seamă. De obicei, pe
ei îi ascult mai întâi şi scriu după aceea. Am o ţinere de minte
aproape desăvârşită.
– Aproape desăvârşită nu m-ajută la nimic, spuse Kvothe, ducând
un deget la buze. Cât de iute eşti în stare să scrii?
Cronicarul îi aruncă un zâmbet ştiutor.
63
– Mai iute decât se vorbeşte.
Kvothe ridică dintr-o sprânceană.
– Mi-ar plăcea să văd cum vine asta.
Cronicarul îşi desfăcu taşca. Scoase din ea un teanc de hârtie
bună, albă, şi o sticluţă de cerneală. După ce le aşeză frumos şi cu
grijă pe masă, înmuie un condei în cerneală şi se uită la Kvothe,
aşteptând.
Cum stăteau amândoi pe câte un scaun, Kvothe se aplecă spre
Cronicar şi vorbi repede:
– Eu sunt. Noi suntem. Ea este. El a fost. Ei vor fi.
Condeiul Cronicarului dănţuia şi zgâria pe hârtie, sub privirile lui
Kvothe.
– Eu, Cronicarul, mărturisesc prin aceasta că nu ştiu nici să scriu
şi nici să citesc. Prosternat. Cuviincios. Cocostârc. Cuarţ. Egoliant.
Lhin ta Lu soren hea. „A fost odată-n Faeton o vădană, virtutea ei
pe toţi îi întrecea. Dar într-o zi s-a dus la popă-n strană, căci
gândul tot mereu o îndrepta…”
Kvothe se aplecă să se uite cum scrie Cronicarul.
– Interesant… ei, poţi să te opreşti.
Cronicarul zâmbi din nou şi îşi şterse condeiul de o bucată de
cârpă. Coala din faţa lui cuprindea o singură linie de semne de
neînţeles.
– Să fie vreun soi de cifru? se întrebă Kvothe cu voce tare. Şi încă
unul foarte curat ticluit. Pun rămăşag că nu strici prea multă
hârtie.
Întoarse spre el coala ca să se uite mai bine la scriere.
– Nu stric niciodată hârtie, zise Cronicarul trufaş.
Kvothe dădu din cap fără să-şi ridice ochii.
– Ce vrea să zică „egoliant”? întrebă Cronicarul.
– Ce? A, nimic. E scornit de mine. Voiam să văd dacă o vorbă care
nu ţi-e cunoscută are să te facă să scrii mai încet sau nu.
Se întinse şi-şi trase scaunul mai aproape de al Cronicarului.
– De îndată ce-mi arăţi cum se citeşte asta, putem să-i dăm bătaie.
Cronicarul nu păru prea încrezător.
– Este un deosebit de întortocheat…
Văzându-l pe Kvothe că se încruntă, suspină.
– Am să încerc.
Cronicarul trase aer în piept şi începu să scrie o linie de semne în
timp ce vorbea.
– Există în jur de cincizeci de sunete pe care le folosim ca să
vorbim. I-am dat fiecăruia câte un semn, una sau două linii de
64
condei. E numai ce se aude. Aş fi în stare, îmi închipui, să
însemnez şi într-o limbă pe care nici măcar n-o înţeleg.
Arătă spre coală.
– Avem mai întâi sunetele glasnice.
– Toate numai linii de sus în jos, zise Kvothe, uitându-se încordat
la hârtie.
Cronicarul se opri, luat prin surprindere.
– Ei bine… da.
– Şi atunci neglasnicele trebuie să fie de la stânga la dreapta, nu?
Şi împreună ar veni cam aşa, nu?
Luând condeiul, Kvothe făcu şi el câteva semne pe hârtie.
– Şiret. Nu ţi-ar trebui niciodată mai mult de două sau trei pentru
un cuvânt.
Cronicarul se uita la Kvothe în tăcere.
Kvothe nu-l băgă în seamă, cufundat în semnele de pe hârtie.
– Dacă ăsta e „sunt”, atunci aşa trebuie să fie u-ul, arătă el spre
primele mâzgălituri ale Cronicarului. Şi astea, e, i, o şi a. Iar ăsta
ar trebui să fie î-ul.
Kvothe dădu din cap pentru sine şi îi întinse Cronicarului înapoi
condeiul.
– Arată-mi şi neglasnicele.
Cronicarul le scrise, înţepenit, rostindu-le pe când le şi scria. După
ceva vreme, Kvothe luă condeiul şi le isprăvi el, cerându-i uluitului
Cronicar să-l îndrepte dacă face vreo greşeală.
Cronicarul se uită la Kvothe şi-l ascultă cum duce la capăt toate
sunetele. De la un capăt la altul, toată treaba ţinu cam un sfert de
ceas. Kvothe nu făcu nicio greşeală.
– O orânduire minunat de folositoare, zise Kvothe cu respect. Cu
foarte mult sens. Ai ticluit-o chiar tu?
Cronicarului îi luă mult până să vorbească – stătea şi se holba la
rândurile de semne de pe coala de hârtie din faţa lui Kvothe. Până
la urmă, lăsând la o parte întrebarea lui Kvothe, îl întrebă şi el:
– Chiar ai învăţat limba temică într-o zi?
Kvothe zâmbi uşor şi se uită în jos la masă.
– Asta-i o poveste veche. Mai că uitasem de ea. Mi-a luat o zi şi
jumătate, de fapt. O zi şi jumătate fără să dorm deloc. De ce
întrebi?
– Am auzit despre isprava asta la Universitate. Nu i-am dat
niciodată prea multă crezare.
Se uită la hârtia pe care stătea scris propriul lui cifru, cu scriitura
ordonată a lui Kvothe.
65
– Chiar toată?
Kvothe păru mirat.
– Toată ce?
– Limba. Ai învăţat toată limba temică?
– Nu. Fireşte că nu, zise Kvothe un pic ţâfnos. Doar o parte. O
parte destul de mare, fără îndoială, dar socotesc că nici nu poţi
învăţa vreodată ceva pe de-a-ntregul. Darămite o limbă.
Îşi frecă palmele una de alta.
– Ei bine, eşti gata?
Cronicarul clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească
minţile, scoase o nouă coală de hârtie şi abia atunci încuviinţă.
Kvothe îi făcu semn Cronicarului să nu scrie încă.
– N-am mai spus niciodată povestea asta şi mă îndoiesc că o voi
mai spune vreodată.
Se aplecă spre Cronicar.
– Înainte să începem, trebuie să ţii seama că neamul meu este
Edema Ruh. Neamul nostru spune poveşti de dinainte de arderea
Caluptenei. De dinainte să existe cărţi în care să le scriem. De
dinainte să existe muzică prin care să le cântăm. Când s-a aprins
primul foc, noi, neamul Ruh, eram deja acolo, depănând poveşti,
strânşi la lumina lui tremurătoare.
Hangiul dădu din cap spre conţopist.
– Îţi cunosc faima ca mare culegător de poveşti şi însemnător de
fapte şi isprăvi. Ochii lui Kvothe se făcură duri ca de cremene şi
ascuţiţi ca sticla tăiată. Acestea fiind zise, să nu care cumva să-ţi
permiţi să schimbi vreo vorbă din ce spun. Dacă pare că mă
poticnesc, dacă pare că o iau de-a ocolişul şi mă pierd, adu-ţi
aminte că o poveste adevărată rareori ia calea cea mai dreaptă.
Cronicarul încuviinţă grav din cap, încercând să-şi închipuie
mintea care îi destrămase cifrul într-un sfert de ceas. O minte care
învăţase o limbă într-o zi.
Kvothe zâmbi cu blândeţe şi îşi plimbă privirile jur-împrejurul
odăii, ca şi cum şi-ar fi întipărit-o în minte. Cronicarul îşi înmuie
condeiul în cerneală, iar Kvothe se uită în jos, la propriile-i mâini
împreunate pe masă, vreme de cel puţin trei răsuflări adânci.
Apoi începu să grăiască.
***
– Într-un fel, totul a început când am auzit-o cântând. Cu glasul ei
care se îngemăna şi se contopea cu al meu. Glasul îi era aşa cum îi
era şi sufletul: sălbatic ca focul, ascuţit ca sticla sfărâmată, dulce
şi curat ca apa de izvor.
66
Kvothe clătină din cap.
– Nu. A început la Universitate. Mă dusesem acolo ca să învăţ
magie de soiul aceleia despre care auzi în poveşti. Magie ca a lui
Taborlin cel Mare. Voiam să învăţ numele vântului. Voiam fulgere
şi văpăi. Voiam răspunsuri la zece mii de întrebări şi să fiu lăsat în
arhivele lor. Dar ceea ce am găsit la Universitate a fost cu totul
deosebit de ce e în poveşti şi am fost dezamăgit foarte.
Suspină.
– Dar mă gândesc că adevăratul început este ceea ce m-a făcut să
mă îndrept spre Universitate. Focuri năprasnice la amurgit. Un om
cu ochi ca de gheaţă în fundul unui puţ adânc. Duhoarea de sânge
şi de păr ars. Chandrienii.
Încuviinţă din cap ca pentru sine.
– Da, bănuiesc că de aici a început totul. Aceasta este, în multe
feluri, o poveste despre Chandrieni.
Kvothe clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să se scuture de
gânduri întunecate.
– Dar mă gândesc că ar trebui s-o iau de şi mai dinainte. Dacă
asta ar trebui să semene cu o carte a isprăvilor mele, pot s-o iau
cu binişorul. Merită, dacă e să îşi aducă lumea aminte de mine,
dacă nu într-un fel care să mă măgulească, măcar cât de cât aşa
cum a fost. Dar ce-ar zice tata dacă m-ar auzi spunând o poveste
în felul ăsta? „Începe cu începutul!” Foarte bine, dacă stăm să
spunem poveşti, atunci să o facem aşa cum se cuvine.
Se aplecă şi mai mult în scaun.
– La început, după câte ştiu eu, lumea a fost depănată din hăul cel
fără de nume de către Aleph, care a dat fiecărui lucru câte un
nume. Sau, dacă e să credem altă poveste, a descoperit numele pe
care lucrurile le aveau deja.
Cronicarul lăsă să-i scape un chicotit, dar nu-şi ridică privirea şi
nu se opri din scris.
Kvothe vorbi mai departe, zâmbind pentru sine:
– Te văd că râzi. Foarte bine, ca să fie totul mai limpede, hai să
spunem că eu sunt miezul a tot ce există. Cu asta, putem trece
peste nenumărate poveşti plictisitoare: ridicări şi prăbuşiri de
imperii, epopei pline de eroism, balade de tragică iubire. Şi hai să
ajungem repede la singura poveste care chiar contează.
Zâmbi larg.
– A mea.
***
Numele meu este Kvothe şi se citeşte aşa cum se scrie, cu „th”.
67
Numele au o mare însemnătate, căci ele îţi pot spune multe despre
cineva. Iar eu unul am avut mai multe nume decât e firesc pe
lumea asta.
Cei din neamul Adem îmi spun Maedre. Ceea ce, după cum e
rostit, poate însemna „Flacăra”, „Trăsnetul” sau „Copacul
Sfârtecat”.
„Flacăra” e lesne de ghicit de ce, dacă m-ai văzut vreodată. Am
părul roşu aprins. Dacă m-aş fi născut cu câteva veacuri înainte,
m-ar fi ars pesemne pe rug ca pe un duh rău. Îl ţin scurt, dar e
mereu ciufulit. Dacă e să-l las în pace, stă vâlvoi şi mă face să arăt
de parcă aş fi luat foc.
„Trăsnetul” se leagă, cred, de glasul meu grav şi de faptul că am
avut parte de multe exerciţii de elocinţă, la o vârstă fragedă.
La „Copacul Sfârtecat” nu m-am gândit niciodată că ar putea să
însemne ceva. Deşi, privind în urmă, bănuiesc că ar putea să fie
cel puţin pe jumătate o prorocire.
Primul meu învăţător mi-a spus E’lir pentru că eram isteţ şi îmi
cunoşteam propria isteţime. Prima mea ibovnică mi-a spus Dulator
pentru că îi plăcea cum sună. Mi s-a mai spus Shadicar, Degete-
Dibace şi Şase Coarde. Mi s-a spus Kvothe Ne-Nsângeratul, Kvothe
Arcanistul şi Kvothe Ucigaşul-de-Regi. Mi-am câştigat toate aceste
nume. Am plătit pentru fiecare în parte.
Dar am crescut fiind doar Kvothe. Tata mi-a spus odată că
înseamnă „a şti”.
Fireşte, mi s-a mai spus şi în alte feluri. Cele mai multe dintre ele
ruşinoase, dar puţine nemeritate.
Am furat domniţe din ghearele regilor adormiţi. Am ars oraşul
Trebon. Am petrecut o noapte cu Felurian şi am rămas şi în viaţă,
şi întreg la minte. Am fost dat afară de la Universitate la o vârstă
mai fragedă decât sunt alţii primiţi. Am bătut la lumina lunii cărări
pe care alţii se tem să le bată şi ziua. Am vorbit cu zei, am iubit
femei şi am scris cântece care-i fac să plângă şi pe menestreli.
Se poate să fi auzit de mine.

68
 Capitolul 8
Pungaşi, târfe şi eretici

Dacă istorisirea aceasta e să semene cu o carte a isprăvilor mele,

atunci se cade să începem cu începutul. Cu miezul a ceea ce sunt
eu de fapt. Ca să facem asta, trebuie să ţinem seama că, înainte să
fiu orice altceva, am fost un vlăstar al neamului Edema Ruh.
În ciuda a ceea ce crede lumea, nu toţi artiştii călători sunt Ruh.
Cei din trupa mea nu erau nicidecum nişte măscărici amărâţi
care-şi desfăşoară caraghioslâcurile pe la răscruci de drum,
cântând câte-o cântare să capete ceva de-ale gurii. Nu, noi eram
artişti de curte, Trupa Seniorului Pârloagă-Sură. În cele mai multe
târguri, sosirea noastră era un lucru mai însemnat decât Alaiul de
Miez de Iarnă şi Jocurile Solinade la un loc. Niciodată n-aveam cu
noi mai puţin de opt căruţe cu coviltir şi eram mereu mai bine de
douăzeci de artişti: actori şi acrobaţi, scamatori şi saltimbanci,
bufoni, cântăreţi şi muzicanţi. Familia mea.
Tata era mai priceput într-ale muzicii şi actoriei decât oricare altul.
Mama avea o înzestrare aparte la potrivitul cuvintelor. Erau
amândoi frumoşi, cu plete negre şi zâmbete mereu în colţul gurii.
Ruh până în măduva oaselor – şi asta spune totul.
Atâta doar că mama, înainte să facă parte din trupă, fusese de viţă
nobilă. Mi-a spus odată că tata o ademenise să părăsească un „iad
nesuferit şi plicticos la culme” prin muzica lui dulce şi vorbele lui
încă şi mai dulci. Bănuiesc că prin iadul acela voia să zică Trei
Răscruci, moşia unde am fost în vizită la nişte rude când eram eu
foarte mic. O singură dată.
Părinţii mei nu s-au cununat de fapt niciodată – prin asta vreau să
zic că nu s-au sinchisit să-şi întărească legătura pe lângă vreo
biserică. Nu mi-e ruşine cu asta. Ei se ştiau cununaţi şi nu vedeau
de ce să mai vestească asta vreunei stăpâniri lumeşti sau cereşti. Îi
respect pentru asta. De fapt, păreau să fie mai fericiţi şi să-şi fie
mai credincioşi unul altuia decât multe alte perechi cununate cum
se cuvine pe care le-am văzut de-atunci încoace.
Ocrotitorul nostru era Baronul Pârloagă-Sură, iar numele lui ne
deschidea multe uşi, care altfel ar fi rămas închise pentru cei din
neamul Edema Ruh. Pentru asta, noi îi purtam culorile, verde şi
sur, şi îi spoream bunul renume pe oriunde mergeam. O dată pe
an, petreceam câte două răspasuri la conacul lui, încântându-l pe
el şi toată gospodăria sa.
69
Am avut o copilărie fericită, crescând în mijlocul unui bâlci fără de
sfârşit. Pe lungile drumuri de la un târguşor la altul, tata obişnuia
să-mi citească din marile monologuri. Cuvânta de cele mai multe
ori pe de rost, iar glasul îi răsuna de-a lungul drumului câte o
jumătate de kilometru. Îmi amintesc că urmăream pe carte şi
intram să citesc rolurile mărunte. Tata mă încuraja să încerc şi eu
să cuvântez bucăţile cele mai reuşite, şi în felul ăsta am învăţat să
iubesc cuvintele bine ticluite.
Mama şi cu mine obişnuiam să scornim cântecele împreună. Altă
dată, părinţii mei jucau dialoguri romantice, în vreme ce eu le
buchiseam pe carte. Pe atunci, toate astea mi se păreau jocuri.
Nici nu-mi dădeam eu seama cu câtă şiretenie eram înşcolit.
Am fost un copil curios: iute la pus întrebări şi totdeauna gata să
învăţ orice. Şi având acrobaţi şi actori pe post de învăţători, nici
nu-i de mirare că n-am ajuns niciodată să urăsc învăţătura, aşa
cum li se întâmplă celor mai mulţi copii.
În vremurile acelea, drumurile erau mai lipsite de primejdii, dar
oamenii cu băgare de seamă tot se mai întovărăşeau cu noi la
drum, aşa, ca să se ferească şi mai mult din calea primejdiei. De la
ei căpătăm tot felul de alte învăţături. Am prins o spoială de
felurite legi ale Orânduirii de la un jude călător, prea beat sau prea
plin de sine ca să-şi dea seama că ţine prelegeri unui copil de opt
ani. Am învăţat cum să mă descurc într-o pădure de la un vânător
pe nume Laclith, care a călătorit cu noi aproape un anotimp întreg.
Iţele şi încurcăturile murdare ale curţii regale din Modeg le-am
aflat de la o… curtezană. După cum zicea şi tata: „Fantelui să-i
spui fante. Popii să-i spui popă. Dar unei târfe să-i zici întotdeauna
doamnă. Şi-aşa duc un trai greu, şi nu strică niciodată să fii bine-
crescut”.
Hetera mirosea cumva nelămurit a scorţişoară şi, la nouă ani, mi
se părea captivantă fără să ştiu prea bine de ce. Ea m-a învăţat să
nu fac niciodată într-ascuns ceva despre care nu vreau să se
vorbească în văzul lumii şi m-a prevenit să nu cumva să vorbesc în
somn.
Şi-apoi a mai fost şi Abenthy, primul meu învăţător adevărat. El
m-a învăţat mai multe decât toţi ceilalţi la un loc. Dacă n-ar fi fost
el, n-aş fi devenit niciodată omul care sunt astăzi.
Vă cer să nu i-o luaţi în nume de rău. A făcut-o cu cele mai bune
gânduri.
***
– O să trebuiască să plecaţi de-aici, spuse starostele. Înşiraţi-vă
70
tabăra în afara târgului şi n-o să vă stingherească nimeni, atâta
vreme cât nici voi nu începeţi vreo încăierare şi nu o luaţi din loc
cu ceva care să nu fie al vostru.
Îi aruncă tatei o privire cu înţeles.
– Apoi n-aveţi decât să o porniţi la drum mâine. Nu daţi niciun
spectacol. Aduc mai multe belele decât lovele.
– Noi chiar avem patalama, zise tata, scoţând o bucată îndoită de
pergament din buzunarul de la piept al surtucului. Ba chiar plătim
şi dajdie ca să jucăm.
Starostele clătină din cap şi nici nu dădu să se uite la înscrisul de
la ocrotitorul nostru.
– Îi face pe oameni să se ia la harţă, zise el cu hotărâre. Ultima
dată s-a lăsat c-o bătaie crâncenă pe când se juca piesa. Prea
multă băutură şi prea multă tulburare. Oamenii au smuls din
balamale uşile sălii Sfatului şi-au frânt tăbliile meselor. Vedeţi voi,
sala ţine de târg. Târgul trebuie să plătească pentru toate
pagubele.
În vremea asta, căruţele noastre adunaseră privitori. Trip făcea
nişte scamatorii. Marion şi nevasta lui începuseră pe nepregătite o
mică demonstraţie cu păpuşi pe sfoară. Eu mă uitam la tata din
fundul căruţei noastre.
– Fireşte, nu voim să vă jignim nici pe voi, nici pe ocrotitorul
vostru, zise starostele. Cu toate astea, târguşorul nostru nu-şi
poate permite încă o seară ca aceea. Ca să îmi dovedesc buna-
credinţă, am să vă ofer câte o para la fiecare, să zicem patruzeci de
bani, doar ca să vă vedeţi de drum şi să nu ne faceţi nici nouă
niciun necaz.
Acuma, trebuie să înţelegeţi că patruzeci de bani puteau să fie o
sumă frumuşică pentru vreo trupă de zdrenţăroşi care trăiesc de
pe o zi pe alta. Dar pentru noi, aşa ceva era de-a dreptul o jignire.
Ar fi trebuit să ne ofere de două ori pe-atât numai ca să jucăm, să
ne lase să folosim sala Sfatului fără să plătim nimic şi să ne mai
dea şi câte un prânz pe cinste şi paturi la han. Pe acestea din
urmă le-am fi refuzat politicos, căci erau fără îndoială prăpădite,
iar paturile noastre din căruţe erau mai bune.
Dacă pe tata l-a mirat sau l-a jignit ce zisese starostele, n-a arătat-
o.
– Strângerea! strigă el peste umăr.
Trip îşi băgă repede mingile de scamatorii prin buzunare, fără nicio
înfloritură. Se auziră cârtelile câtorva zeci de oameni ai târgului,
dezamăgiţi când păpuşile se opriră în mijlocul glumelor şi fură
71
puse deoparte. Starostele păru uşurat, îşi scoase punga şi alese
doi bani mari de argint.
– Voi avea grijă să-i spun baronului despre dărnicia domniei
voastre, spuse tata cu băgare de seamă, pe când starostele îi
întindea banii.
Starostele se opri cu mâna în aer.
– Baronului?
– Baronul Pârloagă-Sură.
Tata îşi curmă vorba, aşteptând să apară vreun semn de
recunoaştere pe chipul starostelui.
– Seniorul Hotarelor dinspre Răsărit, al Hudumbranului de Thiren
şi al Dealurilor Videcontine.
Se uită în zare.
– Încă mai suntem în Dealurile Videcontine, nu-i aşa?
– Păi, da, zise starostele. Dar Boierul Semelan…
– A, pe moşia lui Semelan suntem! spuse tata tare, privind de jur
împrejur de parcă numai atunci s-ar fi prins unde se află. Un
domn slab cu barbişon?
Tata îşi arătă cu degetele bărbia. Starostele încuviinţă din cap
înmărmurit.
– Tare simpatic ins şi cântă şi bine. L-am întâlnit iarna trecută, pe
când îl încântam pe baron la conacul său.
– Fireşte.
Starostele tăcu câteva clipe cu înţeles.
– Aş putea să vă văd înscrisul?
L-am urmărit pe staroste în vreme ce îl citea. Îi luă ceva, căci tata
nu se obosise să numească toate titlurile baronului, ca Viconte de
Montrone şi Senior de Trelliston. Lucrurile stăteau cam aşa: era
adevărat că Boierul Semelan domnea peste acest târguşor şi peste
toate pământurile dimprejurul lui, însă acest Semelan îi era supus
de-a dreptul lui Pârloagă-Sură. Mai precis, dacă Pârloagă-Sură ar
fi fost căpitanul corabiei, Semelan ar fi frecat podelele şi i-ar fi dat
onorul.
Starostele împachetă la loc pergamentul şi i-l dădu înapoi tatei.
– Am înţeles.
Şi cu asta, basta. Îmi aduc aminte că am fost mirat la culme că
starostele nu şi-a cerut iertăciune şi nu i-a oferit tatei mai mulţi
bani.
Tata se opri şi el, apoi vorbi mai departe:
– Târgul este sub puterea domniei voastre, domnule. Dar noi tot o
să ne dăm reprezentaţia. Ori aici, ori chiar la ieşirea din târg.
72
– Nu puteţi să folosiţi sala Sfatului! zise starostele cu arţag. N-am
să las să fie iar paradită.
– Putem să jucăm chiar aici, spuse tata, arătând spre piaţa din
mijlocul târgului. Este destul loc şi în felul ăsta oamenii or să şi
rămână în târg.
Starostele se codi, iar mie nu-mi venea să-mi cred ochilor. Uneori
mai alegeam să jucăm pe vreo pajişte, când clădirile târgului nu
erau îndeajuns de încăpătoare. Două dintre căruţele noastre erau
făcute să devină scene chiar pentru astfel de cazuri. Dar în toţi cei
unsprezece ani de când mă ştiam eu pe lume, abia dacă puteam
număra pe degete de câte ori fuseserăm siliţi să jucăm pe pajişte.
Iar în afara vreunui târg nu jucaserăm niciodată.
Dar nu mai fu nevoie. Starostele dădu din cap şi-i făcu semn tatei
să vină mai aproape. M-am furişat afară din căruţă şi m-am
apropiat îndeajuns cât să prind ultimul lucru pe care i-l spusese:
– …Numai oameni cu frica lui Dumnezeu prin părţile astea. Nimic
deşănţat sau eretic. Cu ultima trupă care-a trecut pe aici am avut
parte numai de buclucuri: două încăierări, oamenilor li s-au şutit
hainele, iar una din fetele lui Branston a rămas grea.
Eram furios din cale-afară. Aşteptam ca tata să-i arate starostelui
ce limbă ascuţită poate să aibă şi să-l lămurească ce deosebire este
între nişte artişti oarecare şi Edema Ruh. Noi nu furam. N-am fi
lăsat niciodată lucrurile s-o ia atât de razna încât nişte beţivi să
distrugă sala unde jucam.
Dar tata nu zise nimic, doar încuviinţă din cap şi se întoarse la
căruţă. Făcu un semn şi Trip îşi începu iarăşi scamatoriile.
Păpuşile pe sfoară ieşiră din nou din cutii.
Înconjurând căruţa, tata mă văzu stând în picioare, pe jumătate
ascuns, lângă cai.
– După mutra pe care-o ai, bănuiesc c-ai auzit tot, zise el rânjind
strâmb. Las-o aşa, băiete. N-o fi el cel mai politicos din lume, dar
măcar merită nota zece pentru că a vorbit cinstit. Nu face decât să
spună cu glas tare ceea ce alţii gândesc într-ascuns. De ce crezi
oare că vă pun pe toţi să vă ţineţi doi câte doi când mergem să ne
vedem de-ale noastre prin câte-un târg mai mare?
Ştiam că ăsta e adevărul. Şi totuşi, nu era ceva prea uşor de
înghiţit pentru un băiat ca mine.
– Patruzeci de bani, am zis eu usturător. De parcă ne-ar fi dat de
pomană.
Asta este cel mai greu când creşti făcând parte din neamul Edema
Ruh. Suntem străini pretutindeni. Mulţi ne văd ca pe nişte
73
vagabonzi şi nişte cerşetori, în vreme ce alţii ne privesc ca nimic
altceva decât nişte pungaşi, târfe şi eretici. E greu să fii învinuit pe
nedrept, dar şi mai rău e când cei care te învinuiesc sunt nişte
prostănaci care n-au citit în viaţa lor o carte şi n-au ajuns
niciodată mai departe de douăzeci de mile de locul unde s-au
născut.
Tata râse şi-mi ciufuli părul.
– Plânge-i de milă, fiule. Noi mâine ne vedem de drum, dar el are
să fie nevoit să-şi suporte neplăcuta tovărăşie pentru tot restul
vieţii.
– E un clănţău ticălos! am zis eu amar.
Mi-a pus o mână hotărâtă pe umăr, dându-mi de înţeles că
spusesem destul.
– Pesemne aşa se-ntâmplă dacă te apropii prea mult de Atur. De
mâine o luăm spre miazăzi: păşuni mai verzi, oameni mai
cumsecade, femei mai frumoase.
Îşi puse mâna pâlnie la ureche spre căruţă şi-mi dădu un cot.
– Aud tot ce vorbiţi voi acolo, strigă mama dulce dinăuntru.
Tata rânji şi-mi făcu cu ochiul.
– Şi ce piesă o să jucăm? l-am întrebat eu. Bagă de seamă, nimic
deşănţat. Prin părţile astea sunt numai oameni cu frica lui
Dumnezeu.
Tata se uită la mine.
– Tu ce-ai alege?
Am cugetat adânc până să răspund:
– Aş juca ceva din Ciclul Brightfield. Făurirea Căii sau ceva de
genul ăsta.
Tata se strâmbă.
– Nu-i o piesă prea reuşită.
Am ridicat din umeri.
– Nici n-or să-şi dea seama. Mai mult, e plină-ochi de Tehlu, aşa că
n-o să spună nimeni că e ceva deşănţat.
M-am uitat în sus, la cer.
– Sper numai să nu înceapă să ne plouă la jumătatea piesei.
Tata se uită şi el la nori.
– Ba o să plouă. Ei, sunt şi lucruri mai rele decât să joci în ploaie.
– Cum ar fi să joci în ploaie şi să nici nu primeşti ce ţi se cuvine?
am întrebat eu.
Starostele se grăbi spre noi, tropăind la pas iute. Avea broboane de
sudoare pe frunte şi gâfâia niţel, de parcă ar fi venit alergând.
– M-am sfătuit cu câţiva bărbaţi de nădejde din Sfat şi am hotărât
74
că puteţi să vă folosiţi de sala Sfatului, dacă poftiţi.
Tata nici că putea să fi avut o poziţie şi nişte gesturi mai potrivite.
Era limpede ca lumina zilei că se simţea jignit, dar era prea
politicos ca să zică ceva.
– N-aş vrea nici pe departe să vă fac să…
– Nu, nu, nu ne stingheriţi câtuşi de puţin. Chiar vă rog!
– Foarte bine, dacă ne rugaţi.
Starostele zâmbi şi se grăbi s-o ia din loc.
– Ei, acum parcă-i un pic mai bine, suspină tata. Încă nu-i nevoie
să strângem cureaua.
***
– Un ban de cap de om. Chiar aşa. Cine n-are cap, intră pe
degeaba. Mulţumesc, domnule.
Trip stătea la uşă, având grijă ca toată lumea să plătească pentru
a vedea piesa, că nimeni nu se-nghesuie sau să se strecoare
înăuntru fără să fi dat banul.
– Un ban de cap de om. Deşi, după lucirea rozalie din obrajii
doamnei tale, ar trebui să-i cer un ban şi jumătate. Nu c-ar fi
treaba mea, eu numai zic.
Trip era cel mai iute de gură dintre toţi, ceea ce-l făcea să fie cel
mai potrivit pentru treaba asta. Cu straiele lui verzi şi sure, de
bufon, Trip putea să zică aproape orice şi să scape basma curată.
– Salutare, mămico, pentru ăsta micu’ nu plăteşti nimic, dar dacă-
ncepe să bocească, ar fi bine să-i dai iute ţâţă sau să ieşi cu el
afară, îi dădea Trip înainte cu flecăreala. Aşa-i, aşa-i, doar un ban.
Da, domnule, şi capetele seci tot un ban plătesc.
Chiar dacă era întotdeauna o veselie să te uiţi la Trip cum
lucrează, eu unul eram prins mai ales cu privitul unei căruţe care
intrase în târg pe cealaltă parte, cu un sfert de ceas înainte.
Starostele se ciondănise cu bătrânul care o mâna, apoi plecase
valvârtej. Acum îl văzusem îndreptându-se din nou spre căruţă,
împreună cu un ins înalt, cu un ciomag lung pe umăr – jandarmul,
dacă nu mă înşelam.
Vrând cu tot dinadinsul să aflu ce şi cum, m-am strecurat spre
căruţă, făcând tot ce puteam să nu fiu zărit. Până să ajung destul
de aproape încât să-i aud, starostele şi bătrânul se certau din nou.
Jandarmul stătea pe-aproape, părând mânios şi un pic neliniştit.
– …După cum v-am zis. N-am patalama. Nici n-am nevoie de vreo
patalama. Ce, neguţătorilor le trebuie vreo patalama? Spoitorilor le
trebuie vreo patalama?
– Dar nu eşti spoitor, zise starostele. Nu încerca să faci pe
75
spoitorul.
– Nu încerc să fac pe nimic, sări bătrânul. Sunt neguţător şi
spoitor, şi mai mult decât amândouă. Sunt arcanist, tremurici
nătărău ce eşti!
– Chiar asta voiam să zic, spuse starostele încăpăţânat. Suntem
oameni cu frica lui Dumnezeu prin părţile astea. Nu vrem s-avem
de-a face cu lucruri întunecate pe care e mai cuminte să le laşi în
pace. Nu ne trebuie pacostele pe care le-aduc cei de teapa ta.
– Teapa mea? zise bătrânul. Ce ştii tu despre teapa mea? Pesemne
că n-a mai trecut un arcanist prin părţile astea de mai bine de
cincizeci de ani.
– Şi aşa ne şi place. Întoarce-te dară de unde-ai venit.
– Să dea pustia dacă o să-mi petrec eu noaptea în ploaie doar că
eşti tu greu de cap, zise bătrânul, aprinzându-se. Nu trebuie să-mi
dai tu voie să-mi iau o odaie la han sau să fac negoţ în stradă.
Acum, du-te de-aici sau am să-ţi arăt eu ce fel de pacoste pot să fie
cei de teapa mea.
Pe chipul starostelui se aşternu întâi frica, apoi fu cuprins cu totul
de furie. Îi făcu semn peste umăr jandarmului.
– Atunci ai să-ţi petreci noaptea în temniţă, pentru pribegit pe
drumuri şi apucături primejdioase. O să-ţi dăm drumul dimineaţă,
dacă înveţi să-ţi ţii gura până atunci.
Jandarmul se apropie de căruţă, cu ciomagul ţinut cu băgare de
seamă într-o mână.
Bătrânul nu dădu înapoi şi ridică un braţ. Dintr-un ungher al
căruţei izvorî o lumină puternică, roşiatică.
– Rămâi pe loc, spuse el cu un glas prevestitor de rele. Altfel are să
iasă urât.
După câteva clipe de uimire, mi-am dat seama că lumina cea
neobişnuită venea de la două lămpi simpatetice, pe care bătrânul
le atârnase la căruţă. Mai văzusem una şi înainte, în biblioteca
Seniorului Pârloagă-Sură. Erau mai strălucitoare decât lămpile cu
gaz, mai statornice decât lumânările şi ţineau aproape o veşnicie.
Şi mai erau şi îngrozitor de scumpe. Puteam să pun rămăşag că
nimeni din târguşorul acela nu auzise vreodată de aşa ceva,
darămite să mai şi vadă vreuna.
Jandarmul înţepeni când lumina începu să se mărească. Dar când
nu păru să se mai întâmple nimic altceva, îşi încleştă fălcile şi
porni din nou spre căruţă.
Chipul bătrânului se nelinişti.
– Ei, stai aşa, zise el, pe când luminile roşietice dinspre căruţă
76
începeau să pălească. Nu vrem să…
– Tacă-ţi fleanca, netrebnic bătrân! zise jandarmul.
Îl smuci pe arcanist de braţ, dar cu băgare de seamă, de parcă şi-
ar fi vârât mâna într-un cuptor. Apoi, când nu se întâmplă nimic,
zâmbi şi se făcu mai viteaz.
– Să nu crezi că n-am să-ţi pocnesc una, să nu mai faci năzbâtii
de-asta păgâne.
– Foarte bine, Tom! spuse starostele, strălucind de uşurare. Adu-l
încoace şi-o să trimitem noi pe cineva să-i aducă şi căruţa.
Jandarmul rânji şi-i întoarse bătrânului braţul pe dos. Arcanistul
se îndoi de şale şi răsuflă scurt şi dureros.
De unde stăteam ascuns, i-am văzut chipul schimbându-i-se de la
neliniştite, la durere, apoi la mânie, toate într-o singură clipă. Apoi
l-am văzut mişcând din buze.
O pală furioasă de vânt izbucni din senin, ca şi cum s-ar fi
dezlănţuit vreo furtună pe neaşteptate. Vântul lovi căruţa
bătrânului, mai s-o răstoarne, ridicând-o pe două roţi înainte s-o
trântească jos înapoi pe patru. Jandarmul se clătină şi căzu de
parcă ar fi fost lovit de însăşi mâna lui Dumnezeu. Chiar şi unde
stăteam eu ascuns, la vreo treizeci de palme de ei, vântul fu destul
de straşnic cât să mă facă să mă dau cu un pas în faţă, de parcă
m-ar fi împins cineva cu putere din spate.
– Piei! urlă bătrânul mânios. Dispari din calea mea! Aprinde-ţi-voi
sângele şi te voi umple cu-o frică de gheaţă şi de fier!
Vorbele lui îmi sunau oarecum cunoscut, dar nu-mi puteam da
seama de ce.
Atât starostele, cât şi jandarmul făcură stânga împrejur şi o luară
la goană, cu ochii albi şi sălbatici ca ai cailor speriaţi.
Vântul se potoli la fel de iute cum se şi stârnise. Toată rafala nu
ţinuse mai mult de cinci clipite. Cum cei mai mulţi dintre locuitori
erau adunaţi în jurul sălii Sfatului, mă îndoiesc că o mai băgase
cineva de seamă, în afară de mine, de staroste, de jandarm şi de
măgarii bătrânului, care stăteau liniştiţi în hamurile lor, fără să se
sinchisească defel.
– De-a ta murdară fiinţă, locu-acesta să-l cureţi! bombăni
arcanistul pentru sine, pe când îi privea cum se îndepărtează. Cu-
a numelui meu putere, dau poruncă aşa ca să fie!
Mi-am dat seama în sfârşit de ce sunau atât de cunoscut vorbele
lui. Rostea stihuri din scena de alungare a duhurilor rele, din
Daeonica. Nu multă lume ştia piesa.
Bătrânul se întoarse la căruţă şi începu să înjghebe la repezeală:
77
– Ca untul într-o zi de vară să vă topiţi! Ca un poet cu sufletul de
popă să suferiţi! Am să vă umplu cu şerbet de lămâie şi-am să v-
arunc afară pe fereastră!
Scuipă.
– Nenorociţilor!
Furia păru să-l părăsească după ce suspină adânc, obosit.
– Eh, ar fi putut să iasă şi mai rău de-atâta, bodogăni el, frecându-
se la umărul pe care i-l sucise jandarmul. Crezi c-au să vină înapoi
cu o gloată întreagă după ei?
Pentru o clipă, am crezut că bătrânul vorbeşte cu mine. Apoi mi-
am dat seama că nu era aşa. Vorbea cu măgarii.
– Aşa mă gândeam şi eu, le spuse el. Dar m-am mai înşelat eu şi-
altă dată. Hai să rămânem pe la marginea târgului şi să vedem ce-
a mai rămas din ovăzul ăla, bine?
Se urcă înapoi în căruţă şi coborî cu o găleată mare şi un sac de
pânză aproape gol. Răsturnă sacul în găleată şi păru mâhnit de ce
văzu. Îşi luă şi el o mână de grăunţe, apoi împinse cu piciorul
găleata spre măgari.
– Nu vă uitaţi aşa la mine, le spuse el. Provizii puţine pentru toată
lumea. Şi-apoi, voi măcar puteţi să şi paşteţi.
Mângâie unul din măgari, în vreme ce-şi mânca boabele tari de
ovăz, oprindu-se din când în când să scuipe câte-o pleavă.
Mi se păru deosebit de trist, bătrânul acesta, singur-singurel pe
drumuri, fără să aibă cu cine să vorbească în afară de măgari. Şi
nouă, celor din neamul Edema Ruh, ne era greu, dar noi cel puţin
ne aveam unul pe altul. Omul ăsta n-avea pe nimeni.
– Ne-am avântat prea departe de lumea civilizată, băieţi. Cine are
nevoie de mine n-are încredere în mine, iar cine are încredere în
mine n-are bani de mine.
Bătrânul aruncă o privire în pungă.
– Avem trei bani, aşa că n-avem prea multe de ales. Ce vrem: să
fim uzi în noaptea asta sau flămânzi mâine? N-avem să facem
niciun negoţ, aşa că pesemne c-o să fie una din două.
M-am furişat după o clădire, să pot citi ce era scris pe o latură a
căruţei bătrânului. Scria aşa:

ABENTHY: ARCANIST NEMAIPOMENIT

Conţopist. Găsitor de apă. Spiţer. Dentist.
Bunuri rare. Tratez orice bereşug.
Găsesc ce-i pierdut. Cârpesc ce-i stricat.
Fără horoscoape. Fără filtre de dragoste. Fără faceri de rău.
78
Abenthy mă zări de cum făcui un pas de după clădirea după care
mă ascunsesem.
– Salutare, salutare! Te pot servi cu ceva?
– Aţi scris greşit „beteşug”, i-am arătat eu.
Păru uimit.
– E o glumă, de fapt, lămuri el. Mă ocup un pic şi cu băuturile
spirtoase.
– A. Bereşug – de la bere, am zis eu, dând din cap.
Mi-am scos mâna din buzunar.
– Puteţi să-mi vindeţi ceva de doi bani?
Bătrânul nu ştiu ce să facă: să râdă de mine sau să afle mai multe.
– Şi cam ce-ai căuta?
– Mi-ar plăcea nişte lacillium.
În ultima lună, jucaserăm de vreo zece ori Farien cel Frumos şi-mi
umpluse mintea fragedă cu intrigi şi omoruri.
– Te-aştepţi să te otrăvească cineva? întrebă arcanistul, luat prin
surprindere.
– Nu chiar. Dar mă gândesc că, dacă stai şi aştepţi până când ştii
că-ţi trebuie o contraotravă, atunci e deja prea târziu să mai faci
rost de vreuna.
– Bănuiesc că aş putea să-ţi vând de doi bani, zise el. Ar fi cam cât
o doză pentru cineva de statura ta. Dar e un lucru primejdios el
însuşi. Şi nu tămăduieşte decât anumite otrăvuri. Poţi să-ţi faci
rău dacă îl iei când nu trebuie.
– Ah, am zis eu. Asta n-am ştiut.
În piesă, lacilliumul era preamărit ca leac împotriva tuturor bolilor
şi otrăvilor.
Abenthy duse degetul la buze, căzut pe gânduri.
– Poţi să-mi răspunzi la o întrebare, în vremea asta?
Am dat din cap că da.
– A cui trupă e asta?
– Într-un fel, e a mea, am zis eu. Dar, în alt fel, e a tatălui meu,
pentru că el conduce spectacolele şi spune încotro să se îndrepte
căruţele. Dar mai e şi a Baronului Pârloagă-Sură, pentru că el e
ocrotitorul nostru. Suntem Trupa Seniorului Pârloagă-Sură.
Bătrânul îmi aruncă o privire înveselită.
– Am auzit de voi. Bună trupă. Aveţi un bun renume.
Am încuviinţat doar din cap – n-aveam de ce să fac pe smeritul.
– Crezi că tatăl tău ar fi dispus să mai ia încă o mână de ajutor?
întrebă el. Nu pretind c-aş fi cine ştie ce actor, dar sunt bun de
79
avut la-ndemână. Aş putea să vă fac vopseluri şi sulemeneli care
să nu fie pline de plumb, şoricioaică sau argint viu. Pot să mă ocup
şi de lumini, iute, curat şi strălucitoare. Lumini de felurite culori,
dacă vrei.
N-a trebuit să mă gândesc prea mult: lumânările erau scumpe şi
se stingeau la orice adiere, pe când torţele erau murdare şi
primejdioase. Şi toţi cei din trupă învăţau de mici cât de rele
puteau să fie sulemenelile. Era greu să ajungi artist bătrân şi
priceput, dacă o dată la trei zile te dădeai cu otravă pe faţă şi
ajungeai în schimb nebun de legat înainte să faci douăzeci şi cinci
de ani.
– S-ar putea să-mi depăşesc un pic atribuţiile, am spus eu,
întinzându-i mâna să mi-o strângă, dar permiteţi-mi să fiu primul
care să vă spună bun venit în trupa noastră!
***
Dacă e să-mi istorisesc cinstit şi pe de-a-ntregul toată viaţa şi
isprăvile, mi se pare că ar trebui să spun şi că pricinile pentru care
l-am poftit pe Ben să ni se alăture n-au fost întru totul lipsite de
interes. E drept că sulemenelile bune şi luminile curate erau bine-
venite pentru toată lumea. E drept şi că îmi păruse rău de
bătrânelul care colinda de unul singur.
Dar dincolo de toate acestea, fusesem împins de pofta de a şti. Îl
văzusem pe Abenthy făcând ceva ce nu puteam să-mi lămuresc,
ceva nemaivăzut şi minunat. Nu şiretlicul cu lămpile cu magie
simpatetică – pe care l-am recunoscut drept ceea ce era: măiestrie
de artist, o cacealma cu care să-i lase cu gurile căscate pe nişte
neşcoliţi.
Dar ceea ce făcuse după aceea fusese diferit. Chemase vântul, iar
vântul venise. Fusese magie. Magie adevărată. Soiul acela de magie
despre care auzisem în poveştile cu Taborlin cel Mare. Soiul acela
de magie în care nu mai crezusem de la şase ani. Acum nu mai
ştiam ce să cred.
Aşa că l-am poftit la noi în trupă, nădăjduind să găsesc răspunsuri
la întrebările mele. Chiar dacă, pe atunci, nu-mi dădeam seama de
asta, căutam deja numele vântului.

80
 Capitolul 9
În căruţa lui Ben

Abenthy a fost primul arcanist pe care l-am cunoscut, o figură

peste măsură de interesantă pentru un băieţel ca mine. Era
priceput în toate ştiinţele: cunoştea totul despre ierburi şi copaci,
despre aştri şi despre alcătuirea pământului, despre trupul şi
sufletul omenesc, ba chiar şi despre cum se îmbină substanţele
între ele şi cum poţi să le prefaci una într-alta…
Era bine făcut, cu ochi sclipitori care săreau iute de la una la alta.
Avea o fâşie de păr cenuşiu-închis care-i înconjura căpăţâna, însă
(şi asta-mi aduc cel mai bine aminte în legătură cu el) n-avea
sprâncene. Mai bine zis, le avea, dar erau mereu în creştere, după
ce şi le pârlea prin tot felul de iscodeli într-ale alchimiei. Aşa fără
sprâncene, părea întotdeauna uimit şi zeflemitor laolaltă.
Vorbea blând, râdea adesea şi nu-şi folosea niciodată isteţimea pe
seama altora. Înjura ca un marinar beat şi cu piciorul rupt, dar nu
suduia pe nimeni altcineva decât pe măgarii lui. Îi chema Alfa şi
Beta, iar Abenthy le dădea morcovi şi bucăţele de zahăr, când
credea că nu-l vede nimeni. Dragostea lui cea mai mare era
chimia, iar tata zicea că n-a mai văzut pe nimeni să aibă atâta
îndemânare la lucrul cu alambicul.
De a doua zi de când a intrat în trupa noastră, eu mi-am făcut
obiceiul să stau cu el în căruţă. Îi puneam tot felul de întrebări, iar
el răspundea. Apoi el mă punea să-i cânt cântece, iar eu îmi
însoţeam glasul cu o lăută pe care o luam din căruţa tatălui meu.
Din când în când, mai cânta şi Abenthy. Avea un glas limpede de
tenor, dar cam nesăbuit, care se avânta mereu, căutând sunetele
acolo unde nu le era locul. De cele mai multe ori, se oprea şi râdea
de sine însuşi când păţea asta. Era om bun, fără pic de îngâmfare.
La scurtă vreme după ce s-a întovărăşit cu noi, l-am întrebat pe
Abenthy cum e să fii arcanist.
S-a uitat la mine plin de gânduri.
– Ai mai cunoscut vreodată vreun arcanist?
– Am plătit odată unul, să ne cârpească o osie ruptă, am spus eu,
apoi m-am oprit să mă gândesc. Venea dinspre mare cu un convoi
de pescari.
Abenthy făcu un gest de dispreţ.
– Nu, nu, băiete. Vorbesc despre arcanişti. Nu vreun biet vraci
care-şi duce traiul în susul şi-n josul drumurilor pescăreşti,
81
silindu-se să ţină carnea proaspătă.
– Şi care-i deosebirea? am întrebat eu, simţind că se aşteaptă de la
mine să întreb.
– Ei bine, zise el, ar fi cam mult de lămurit…
– Am vreme cât cuprinde.
Se uită la mine cu preţuire. Asta aşteptam şi eu. Era privirea aceea
care spune: „Pari mai tânăr decât o arată vorbele tale”.
Nădăjduiam să se obişnuiască iute cu asta. E tare istovitor să ţi se
vorbească mereu ca unui copil – chiar şi când se întâmplă să fii
copil.
Abenthy trase adânc aer în piept.
– Dacă cineva ştie un şiretlic sau două, asta nu înseamnă că e
arcanist. Poate că ştie să pună la loc un os rupt sau să citească în
vintica veche. Poate ştie şi-un dram de magie simpatetică. Dar…
– Simpatetică? i-am curmat eu vorba, cât de politicos am putut.
– Probabil că i-ai spune doar „magie”, zise Abenthy fără tragere de
inimă. Dar nu e, zău!
Ridică din umeri.
– Dar nici să ştii magie simpatetică nu te face arcanist. Arcanist
adevărat e numai cine a muncit să treacă prin toate treptele din
Arcanum, la Universitate.
Când l-am auzit pomenind de Arcanum, am simţit că plesnesc cu
câteva zeci de noi întrebări. Poate nu chiar atât de multe, o să
ziceţi voi, dar, când le aduni cu cele vreo cincizeci pe care le
purtam mereu cu mine oriunde mergeam, atunci chiar că stăteam
să plesnesc. Numai printr-o mare strădanie a voinţei am izbutit să
tac din gură, aşteptând ca Abenthy să vorbească mai departe de
unul singur.
Abenthy, însă, băgă de seamă reacţia mea.
– Aşa deci, ai mai auzit de Arcanum, nu?
Părea înveselit de asta.
– Ia, atunci, spune-mi ce-ai auzit.
Mie nici că-mi trebui vreun alt îndemn:
– Am auzit de la un băiat din Viroaga Domoală că, dacă-ţi taie
cineva braţul, la Universitate ţi-l pot coase la loc. Chiar pot? Unele
poveşti spun că Taborlin cel Mare s-a dus acolo să înveţe numele
tuturor lucrurilor. Şi că au o bibliotecă unde sunt o mie de cărţi.
Chiar sunt atât de multe?
Abenthy îmi răspunse la ultima întrebare, căci celelalte îi trecuseră
pe la urechi prea repede ca să mai apuce.
– Mai bine de o mie, de fapt. De zece ori zece mii de cărţi. Mai mult
82
de atât. Mai multe cărţi decât ai putea citi într-o viaţă.
Glasul lui Abenthy se umplu de un dor nelămurit.
Mai multe cărţi decât aş fi putut eu să citesc într-o viaţă? Cumva,
mă îndoiam de asta!
Ben vorbi mai departe:
– Oamenii pe care-i vezi însoţind convoaie – vraci care fac
mâncarea să nu se strice, găsitori de apă, cititori în stele,
mâncători de broaşte – nu sunt arcanişti adevăraţi, aşa cum nici
toţi artiştii călători nu sunt Edema Ruh. Or şti ei ceva alchimie,
ceva magie simpatetică, ceva leacuri de tămăduit.
Clătină din cap.
– Dar nu sunt nicidecum arcanişti. Mulţi se dau drept arcanişti.
Poartă mantii şi-şi dau aere, ca să profite de pe urma celor
neşcoliţi şi lesne-crezători. Dar uite cum îţi poţi da seama dacă
cineva e arcanist adevărat sau nu.
Îşi scoase de la gât un lănţişor subţire şi mi-l întinse. Aceasta a
fost prima dată când am văzut un ghildar de Arcanum. Nu părea
să fie cine ştie ce, doar o bucată turtită de plumb, cu o pecete cu
nişte mâzgălituri de neînţeles.
– Ăsta e un adevărat gilthe. Sau ghildar, dacă vrei, lămuri Abenthy,
mulţumit de sine. E singura cale prin care poţi să ştii cine e şi cine
nu e arcanist. Tatăl tău mi-a cerut să i-l arăt pe al meu înainte să
mă lase să mă întovărăşesc cu trupa voastră. Dovadă că e om de
lume.
Se uită la mine hâtru, făcându-se că nu mă prea bagă în seamă.
– Cam neplăcut, nu?
Am scrâşnit din dinţi şi am încuviinţat din cap. Mâna îmi amorţise
de îndată ce atinsesem ghildarul. Voisem să cercetez însemnele de
pe amândouă părţile, dar nici nu am apucat să răsuflu de două
ori, că îmi amorţi tot braţul, până la umăr, de parcă aş fi dormit pe
el toată noaptea. M-am întrebat dacă avea să-mi amorţească tot
trupul dacă aş fi ţinut mâna pe el îndeajuns de mult.
N-aveam să aflu, căci căruţa se poticni în nişte hârtoape ale
drumului, iar mâna mea amorţită aproape că lăsă ghildarul să-i
scape. Abenthy mi-l smulse repede şi şi-l trecu din nou peste cap,
râzând înfundat.
– Cum îl suportaţi? l-am întrebat eu, frecându-mă la mână în
încercarea de a-mi recăpăta simţirea.
– Numai pentru alţii e aşa, lămuri el. Pentru stăpânul său,
ghildarul e doar călduţ. Aşa poţi să-ţi dai seama care e deosebirea
dintre un arcanist şi cineva care are vreun dar aparte la găsitul
83
apei sau ghicitul vremii.
– Are şi Trip ceva de soiul ăsta, am zis eu. Dă numai şapte la
zaruri.
– Ei, asta-i altceva, râse Abenthy. Nu e nici pe departe ceva atât de
greu de lămurit ca un dar.
Se tolăni mai bine unde şedea, pe locul vizitiului.
– Şi pesemne că e mai bine aşa. Acum vreo două veacuri, erai ca şi
mort dacă vedea lumea că ai un dar. Tehlinii le numeau semne ale
duhurilor rele şi ardeau oamenii pe rug dacă îi prindeau că le au.
Lui Abenthy păru să-i mai dispară din voia bună.
– A trebuit să-l scoatem pe Trip din temniţă de vreo două ori, am
zis eu, încercând să înveselesc discuţia. Dar n-a vrut nimeni chiar
să-l ardă pe rug.
Abenthy zâmbi obosit.
– Bănuiesc că Trip are o pereche de zaruri foarte isteţe sau o
iscusinţă la fel de isteaţă pe care-o foloseşte şi la cărţi, pesemne. Îţi
mulţumesc că m-ai avertizat din vreme, însă un dar e cu totul
altceva.
Eu unul nu suport să mi se vorbească de sus.
– Trip n-ar putea să trişeze nici ca să se scape de la moarte, am zis
eu, un pic mai aspru decât voisem. Şi oricine din trupă ştie care
sunt zaruri bune şi care sunt măsluite. Trip dă numai şapte. Nu
contează cu ale cui zaruri joacă, el dă şapte. Dacă pune rămăşag
pe cineva, acel cineva dă şapte. Dacă se întâmplă numai să se
împiedice de o masă cu zaruri pe ea, iarăşi – şapte.
– Hmmm, dădu Abenthy din cap, pentru sine. Să-mi fie cu
iertăciune, atunci. Asta pare să fie un dar. Aş fi curios să văd şi eu.
Am încuviinţat din cap.
– Luaţi-vă propriile zaruri. Nu l-am mai lăsat să joace de ani de
zile.
Un gând îmi străfulgeră prin minte.
– S-ar putea să nici nu mai meargă.
Abenthy ridică din umeri.
– Darurile nu dispar aşa uşor. Pe când eram eu copil, în Staup, am
cunoscut un tânăr care avea un dar. Era nemaipomenit de
priceput la grădinărit.
Rânjetul lui Abenthy se făcu nevăzut, în vreme ce privea în zare
către ceva ce eu nu puteam să văd.
– Roşiile i se coceau deja pe când ale altora abia dădeau vrej.
Bostanii lui erau mai mari şi mai dulci, strugurii de-abia dădeau în
pârg, că se şi făceau must.
84
Îşi curmă vorba, cu privirile pierdute.
– Şi… l-au ars pe rug? am întrebat eu, aprins de curiozitatea
bolnăvicioasă a celor tineri.
– Ce? Nu, fireşte că nu. Doar nu sunt chiar aşa de bătrân!
Se încruntă la mine, făcând pe supăratul.
– A fost o secetă şi l-au alungat din târguşor. Biata lui mamă, i-au
frânt inima.
Urmă o clipă de tăcere. Cu două căruţe înaintea noastră, îi auzeam
pe Teren şi pe Shandi repetând stihuri din Porcarul şi
privighetoarea.
Abenthy părea că ascultă şi el, în felul lui.
După ce Teren se pierdu la jumătatea monologului lui Fain din
grădină, m-am întors din nou spre el.
– Se învaţă şi arta actoricească la Universitate? l-am întrebat eu.
Abenthy clătină din cap, înveselit de întrebarea mea.
– Se învaţă multe lucruri, dar asta nu.
M-am uitat la el şi am văzut că mă priveşte la rândul lui, cu ochii
sclipitori.
– Aţi putea să mă învăţaţi câte ceva din acele multe lucruri? l-am
întrebat eu.
Abenthy zâmbi – atât de uşor îmi fu să-l conving.
***
Abenthy purcese să-mi arate cu ce se ocupă fiecare dintre ştiinţe.
Chiar dacă dragostea lui cea mare era chimia, el credea cu
străşnicie într-o învăţătură temeinică. Aşa că am învăţat să lucrez
cu sextantul, cu busola, cu rigla de făcut socoteli, cu abacul. Mai
mult decât atât, am învăţat să mă descurc şi fără.
După numai un răspas, eram în stare să recunosc orice substanţă
din căruţa lui. După două luni, eram în stare să distilez un rachiu
până se făcea prea tare ca să mai fie băut, ştiam să leg o rană, să
pun la loc un os rupt şi să recunosc o sută de boli, numai după
semnele lor. Ştiam cum se prepară patru licori pentru aţâţat
dragostea, trei împotriva naşterii de prunci, nouă care să-i dea
vigoare bărbatului şi două fierturi cărora li se spunea numai
„ajutorul fecioarei”. Abenthy nu voi să mă lămurească pentru ce se
foloseau acestea din urmă, dar aveam eu bănuielile mele.
Am învăţat formulele pentru vreo douăsprezece otrăvuri şi acizi şi
vreo sută de doftorii şi leacuri pentru orice boală, dintre care unele
chiar mergeau. Am căpătat cunoştinţe îndoite despre ierburi şi
buruieni, măcar din auzite dacă nu şi pe văzute. Abenthy începu
să-mi spună Roşcovanul, iar eu am început să-l tutuiesc şi să-i
85
spun Ben – mai întâi ca să mă revanşez, apoi cu prietenie.
Abia acum, la atâta vreme după, îmi dau eu seama cu câtă grijă
m-a pregătit Ben pentru ce avea să urmeze la Universitate. A făcut-
o într-ascuns şi cu vicleşug. O dată sau de două ori pe zi, printre
lecţiile mele obişnuite, îmi mai dădea câte o mică sarcină pe care
trebuia s-o stăpânesc cu mintea înainte să mergem mai departe cu
învăţătura. M-a făcut să joc tyrani fără tablă, ţinând minte unde se
mută fiecare piatră. Altă dată, obişnuia să se oprească deodată din
vorbit şi să mă pună să repet tot ce se spusese până atunci,
vorbuliţă cu vorbuliţă.
Toate astea erau cu mult mai presus de învăţatul pe de rost pe
care îl făceam pentru piese. Mintea mea învăţa să lucreze în alte şi
alte feluri, şi se făcea tot mai puternică. Aşa cum îţi simţi trupul
după o zi întreagă de spart lemne sau înotat, sau făcut dragoste.
Eşti sleit de puteri, îţi vine să lâncezeşti, dar te simţi aproape ca
un zeu. Aşa mă simţeam şi eu, numai că acum mintea mea era cea
care se simţea ostenită şi-şi deschidea aripile, fără vlagă, însă
fremătând de o putere ascunsă. Îmi simţeam mintea cum începe să
se trezească la viaţă.
Pe măsură ce înaintam cu învăţătura, îmi luam avânt din ce în ce
mai tare, cum face apa când ia cu sine un dig de nisip. Nu ştiu
dacă ştiţi ce-i aia progresie geometrică, dar numai aşa pot să
descriu ce se întâmpla cu mine. Iar Ben îmi tot dădea exerciţii
mentale pe care eram convins că le scornea din pură răutate.

86
 Capitolul 10
Alar şi tot felul de pietre

Ben ridică o bucată de piatră de câmp, puţin mai mare decât

pumnul lui.
– Ce-o să se-ntâmple dacă îi dau drumul?
Am stat să cuget. Întrebările lesnicioase din vremea lecţiilor nu
erau niciodată chiar atât de lesnicioase. Până la urmă, i-am dat
răspunsul cel mai firesc.
– Pesemne că are să cadă.
Ridică dintr-o sprânceană. Îl ţinusem ocupat în ultimele luni şi nu
avusese vreme să şi le pârlească din greşeală.
– Pesemne? Băiete, vorbeşti de parcă ai fi sofist. N-a căzut piatra
întotdeauna până acum?
Am scos limba la el.
– Nu încerca să mă iei cu de-astea. Asta-i o premisă falsă, o
greşeală de judecată. Chiar tu m-ai învăţat.
Rânji.
– Bun. Atunci, ar fi corect să spunem că tu crezi că are să cadă.
– Cam aşa ceva.
– Vreau să crezi că are să cadă în sus când îi dau drumul.
Rânjetul i se făcu şi mai larg.
Am încercat. Mă străduiam ca şi cum aş fi făcut un fel de
gimnastică a minţii. După ceva vreme, am încuviinţat din cap.
– Cât de tare crezi asta?
– Nu foarte tare, am recunoscut eu.
– Vreau să crezi că piatra asta o să-şi ia zborul. Crede-o cu o
credinţă care să zdruncine copacii şi să mişte munţii din loc.
Se opri şi păru să încerce altă cale.
– În Dumnezeu crezi?
– În Tehlu? Oarecum.
– Nu-i destul. În părinţii tăi crezi?
Am zâmbit.
– Uneori. În clipa asta nu-i văd.
Pufni din nas şi scoase rigla pe care o folosea ca să-i îndemne la
drum pe Alfa şi Beta când îi apuca lenevitul.
– În asta crezi, E’lir?
Îmi zicea E’lir numai când i se părea lui că sunt de o încăpăţânare
din cale afară de îndărătnică. Îmi întinse băţul să-l cercetez.
Avea o strălucire răutăcioasă în priviri. M-am hotărât să nu mă joc
87
cu soarta.
– Da.
– Bun.
Lovi marginea căruţei cu rigla, scoţând un pocnet ascuţit. Una din
urechile lui Alfa se răsuci la auzul sunetului, neştiind dacă fusese
menit pentru ea sau nu.
– Ăsta-i soiul de credinţă pe care-l vreau. Se numeşte Alar:
credinţa tare ca săgeata. Când am să-i dau drumul, piatra asta are
să-şi ia zborul, liberă ca pasărea cerului.
Făcu câteva înflorituri cu băţul.
– Şi nici să n-aud de filosofelile tale, că imediat te fac să-ţi pară rău
că te-ai apucat de jocuri dintr-astea.
Am încuviinţat din cap. Mi-am limpezit mintea folosindu-mă de
unul dintre şiretlicurile pe care le învăţasem deja, şi m-am pus pe
crezut. M-a luat cu sudori.
După aproape o şesime de ceas, am dat din nou din cap.
Abenthy dădu drumul pietrei. Piatra căzu.
Pe mine mă luă o durere de cap.
Ridică din nou piatra.
– Crezi că a zburat?
– Nu! am zis eu supărat, frecându-mă la tâmple.
– Bun. Pentru că nici n-a zburat. Niciodată să nu te păcăleşti să
vezi lucrurile cum nu sunt. E greu de mers pe drumul ăsta, iar
sympathia nu e o artă de nasul celor cu voinţa slabă.
Îmi arătă din nou piatra.
– Crezi că are să plutească?
– N-a plutit!
– Nu contează. Mai încearcă.
Scutură piatra.
– Alarul este piatra de temelie a sympathiei. Dacă ai de gând să
faci lumea înconjurătoare să facă aşa cum vrei tu, trebuie mai întâi
să pui stăpânire pe ceea ce crezi.
Am încercat iar şi iar. Era cel mai greu lucru pe care îl făcusem
vreodată. Mi-a luat aproape o după-amiază întreagă. În sfârşit, Ben
ajunse să poată da drumul pietrei, iar eu să-mi păstrez credinţa
nestrămutată că n-avea să cadă, în ciuda dovezilor de până atunci.
Am auzit bufnitura pietrei şi m-am uitat la Ben.
– M-am prins, am zis eu liniştit, simţindu-mă ceva mai mult decât
mulţumit de mine însumi.
Ben se uită la mine cu coada ochiului, de parcă nu m-ar fi crezut,
dar nici n-ar fi vrut să recunoască. Frecă piatra cu unghia, dus pe
88
gânduri, apoi ridică din umeri şi mi-o arătă din nou.
– Vreau să crezi că piatra are să cadă şi că atunci când am să-i
dau drumul – piatra nu are să cadă, zise el rânjind.
***
M-am dus la culcare târziu în seara aceea. Îmi cursese sânge din
nas şi aveam un zâmbet mulţumit întipărit pe chip. Putusem să
cuprind cele două credinţe contrare în minte şi să las nepotrivirea
lor să mă legene până să-mi amorţească toate simţurile.
Faptul că eram în stare să mă gândesc la două lucruri deodată, pe
lângă că era minunat de folositor, mai aducea oarecum cu a cânta
pe două glasuri, eu cu mine însumi. Deveni unul dintre jocurile
mele cele mai dragi. După două zile de exerciţii, eram în stare să
cânt şi pe trei glasuri. Curând, mintea mea avea aceeaşi dibăcie pe
care o au mâinile celor care trişează la cărţi sau jonglează cu mai
multe cuţite.
Mai erau şi alte lecţii, însă nici una dintre ele nu era atât de
însemnată ca Alarul. Ben mă învăţă şi Inimă de Piatră, un
exerciţiu al minţii care te făcea să-ţi laşi la o parte simţirile şi fricile
şi să te gândeşti cu capul limpede la orice voiai. Ben zicea că
cineva care stăpânea cu adevărat Inima de Piatră ar fi putut să
meargă la înmormântarea propriei surori fără să verse vreo
lacrimă.
M-a mai învăţat şi un joc numit Găseşte Piatra. Scopul era să îţi
pui o parte din minte să ascundă o piatră închipuită, într-o odaie
închipuită. Apoi îţi puneai o altă parte din minte să o găsească.
De fapt, jocul ăsta te învăţa o stăpânire a minţii nemaipomenit de
valoroasă. Dacă eşti într-adevăr în stare să joci Găseşte Piatra,
atunci îţi vei fi câştigat un Alar tare ca fierul, de soiul care îţi
trebuie pentru magia simpatetică.
Cu toate astea, chiar dacă a fi în stare să te gândeşti la două
lucruri deodată este din cale-afară de bine, până să ajungi acolo
trebuie să treci prin tot felul de învăţăminte, care în cel mai bun
caz te înfurie, iar altă dată te răscolesc de-a binelea.
Îmi aduc aminte că o dată am căutat piatra vreme de aproape un
ceas, înainte să mă învoiesc să-mi întreb cealaltă jumătate a minţii
unde o ascunsesem – ca apoi să aflu că nu o ascunsesem deloc.
Stătusem doar şi aşteptasem să văd cât o să-mi ia până să mă dau
bătut. Aţi fost vreodată supăraţi şi înveseliţi de voi înşivă,
amândouă laolaltă? E un simţământ… ieşit din comun, ca să nu
zic mai mult.
Altă dată, am ajuns să-mi cer vreun semn cât de mic şi să-mi bat
89
joc de mine însumi în ultimul hal pentru asta. Nu e de mirare că
mulţi arcanişti sunt un pic ieşiţi din comun, dacă nu ţăcăniţi de-a
binelea. După cum zicea şi Ben: magia simpatetică nu-i de nasul
celor cu mintea slabă.

90
 Capitolul 11
Legăluirea fierului

Şedeam în fundul căruţei lui Abenthy. Era un loc plin de minunăţii

pentru mine, doldora de sticluţe şi legăturici, îmbibat de o mie de
miresme. Pentru mintea mea tânără, era de obicei mai distractiv ca
în cotiga vreunui spoitor – însă nu în ziua aceea.
Plouase mult cu o noapte înainte, iar drumul era tot numai noroi
şi mocirlă. Cum trupa noastră n-avea vreme stabilită de ajuns
niciunde, ne hotărâserăm să aşteptăm o zi sau două, cât să apuce
drumurile să se usuce. Se întâmpla aşa destul de des, iar de data
asta era o ocazie minunată pentru Ben să mă înşcolească mai
departe. Aşa că şedeam la măsuţa de lemn din fundul căruţei lui
Ben şi bufneam în sinea mea că trebuie să-mi pierd ziua ascultând
lucruri pe care le pricepusem deja.
Pesemne că gândurile mele erau lesne de ghicit, căci Abenthy oftă
şi se aşeză lângă mine.
– Nu e chiar ceea ce te aşteptai să fie, nu?
M-am mai liniştit un pic, ştiind că, dacă-mi vorbea cu glasul ăsta,
însemna că lecţia avea să fie curmată o vreme. El adună o mână
de sfanţi de fier care erau împrăştiaţi pe masă şi îi zornăi într-o
mână.
Se uită la mine.
– Oare ai învăţat să jonglezi cu toate odată? Cu cinci mingi
deodată? Şi cuţite pe deasupra?
M-am înroşit, aducându-mi aminte. La început, Trip nu mă lăsase
să încerc nici cu trei mingi. Mă pusese să jonglez doar cu două. Şi
le-am mai şi scăpat de câteva ori. I-am spus asta şi lui Ben.
– Chiar aşa, spuse el. Stăpâneşte bine şiretlicul ăsta şi pe urmă
înveţi altul nou.
Mă aşteptam să se ridice şi să înceapă din nou să mă dăscălească,
dar nu o făcu.
În loc de asta, îmi arătă mâna de monede.
– Ce ştii despre astea?
Le zornăi din nou în mână.
– Din ce punct de vedere? l-am întrebat eu. Fiziceşte, chimiceşte,
istoriceşte?
– Istoriceşte, rânji el. Dă-mă pe spate cu toate amănuntele pe care
le ştii de-a fir a păr, E’lir!
Îl întrebasem odată ce înseamnă E’lir. El stătea să jure că
91
înseamnă „cel înţelept”, dar eu unul aveam bănuielile mele, după
felul cum i se ridicaseră colţurile gurii când o spusese.
– Acum multă vreme, oamenii care…
– Acum câtă vreme?
M-am încruntat la el, făcând pe durul.
– Acum aproape două mii de ani. Popoarele rătăcitoare care
colindau pe la poalele Munţilor Shalda au fost aduse sub
stăpânirea unei singure căpetenii.
– Cum îl chema?
– Heldred. Pe fiii lui îi chema Heldim şi Heldar. Vrei să-ţi înşir
întreaga spiţă a neamului lor sau pot să ajung unde trebuie? m-am
burzuluit eu la el.
– Să-mi fie cu iertăciune, domnule, zise Ben, aşezându-se mai bine
în scaun şi luându-şi o înfăţişare de atât de adâncă băgare de
seamă, că rânjirăm amândoi.
Am început din nou.
– Heldred ajunse până la urmă să stăpânească tot ţinutul de la
poalele Munţilor Shalda. Asta însemna că avea sub stăpânirea lui
munţii înşişi. Poporul lui a început să cultive pământurile, îşi
lăsară în urmă traiul rătăcitor şi începură încetul cu încetul să…
– Ajungi odată unde trebuie? întrebă Abenthy.
Aruncă sfanţii pe masă în faţa mea.
M-am străduit să nu-l bag în seamă.
– Aveau în stăpânirea lor singurul loc de unde era uşor de scos
metal, dintre toate ţinuturile din împrejurimi, şi în curând
deveniră cei mai pricepuţi în lucrarea lui. Se bucurară din plin de
foloasele acestea şi câştigară astfel multă putere şi avuţii. Până
atunci, trocul fusese cea mai obişnuită cale de a face negoţ. Unele
oraşe mai mari îşi băteau propria monedă, dar în afara oraşului
banii nu preţuiau decât atâta cât era greutatea metalului. Vergelele
de metal erau mai bune pentru făcut troc, însă erau greu de cărat
cu tine pe unde te duceai.
Ben îmi aruncă cea mai bună privire a lui de învăţăcel plictisit. Ar
fi izbutit cu totul, dacă nu şi-ar fi pârlit iarăşi sprâncenele cu vreo
două zile înainte.
– N-ai de gând să te apuci să înşirui toate meritele monedelor
valorice, nădăjduiesc.
Am tras adânc aer în piept şi mi-am făgăduit că n-aveam să-l mai
bat la cap atât de mult pe Ben atunci când mă dăscălea el pe
mine.
– Oamenii aceştia, care nu mai erau rătăcitori şi cărora li se
92
spunea deja neamul Cealdim, au fost primii care să creeze o
monedă statornicită. Tăind o vergea dintr-acelea de fier în cinci
bucăţi, te alegi cu cinci sfanţi de fier.
Am început să pun cap la cap câte două şiruri de câte cinci sfanţi,
ca să şi arăt ce spuneam. Semănau cu nişte mici drugi de fier.
– Zece sfanţi fac cât o para de aramă. Zece parale…
– Bine, bine, îmi curmă Ben vorba, speriindu-mă un pic. Deci
sfanţii ăştia doi, zise el, ridicându-mi-i la nas să-i văd mai bine, ar
putea să fie făcuţi din aceeaşi vergea, nu-i aşa?
– De fapt, acum pesemne că sunt bătuţi unul câte unul…
Prinzându-i privirea, am tăcut.
– Da, fireşte.
– Deci încă mai e ceva care să-i lege dimpreună, aşa-i?
Îmi aruncă din nou aceeaşi privire.
Nu prea eram eu de acord, însă mă învăţasem minte să nu mă bag
peste el.
– Aşa-i.
Puse amândoi sfanţii pe masă.
– Deci dacă mişti unul, ar trebui să se mişte şi al doilea, nu-i aşa?
Am încuviinţat de dragul încuviinţatului, apoi am dat să mişc unul
din sfanţi. Însă Ben îmi opri mâna, clătinând din cap.
– Mai întâi trebuie să le aduci aminte. Să-i încredinţezi de asta,
mai bine zis.
Scoase o strachină şi strecură o picătură cleioasă de răşină de pin.
Înmuie unul din sfanţi în răşină şi-l lipi pe celălalt peste el, rosti
câteva vorbe pe care nu le-am înţeles şi dezlipi încet cele două
bucăţi, cu fire de răşină întinzându-se între ele.
Puse un sfanţ pe masă, iar pe celălalt îl ţinu în mână. Apoi
murmură altceva şi se linişti.
Ridică mâna şi sfanţul de pe masă îi copie mişcarea întocmai. Îşi
plimbă mâna încoace şi-n colo, iar bucata castanie de fier dănţui şi
ea în aer.
Se uită de la mine la monedă.
– Legea magiei simpatetice e una dintre cele mai simple părţi ale
magiei. Potrivit ei, cu cât sunt mai asemănătoare două obiecte, cu
atât legătura simpatetică dintre ele este mai puternică. Cu cât e
legătura mai puternică, cu atât au o înrâurire mai mare unul
asupra celuilalt.
– Lămurirea ta se învârte în cercuri.
Abenthy puse jos moneda. Înfăţişarea de dascăl lăsă locul unui
rânjet, pe când se străduia, fără prea mari sorţi de izbândă, să-şi
93
şteargă răşina de pe mâini cu o cârpă. Stătu să cugete câteva clipe.
– Nu pare să aibă mare folos, nu ţi se pare?
Am încuviinţat şovăielnic din cap – îmi întindea deseori întrebări-
capcană în vremea lecţiilor.
– Ţi-ar plăcea mai tare să înveţi să chemi vântul? întrebă el cu ochi
sclipitori.
Murmură o vorbă, iar pânza coviltirului de la căruţă începu să
foşnească în jurul nostru.
Am simţit cum un rânjet de lup îmi cuprinde tot chipul.
– Păcat, E’lir, păcat.
Şi rânjetul lui era de lup, şi încă sălbatic.
– Trebuie să deprinzi întâi buchiile şi abia apoi înveţi să citeşti şi
să scrii. Trebuie să ştii întâi cum să ciupeşti coardele şi abia apoi
înveţi să cânţi la lăută.
Scoase o bucată de hârtie şi mâzgăli ceva pe ea.
– Şiretlicul este să ţii Alarul bine de tot în minte. Trebuie să crezi
că este o legătură între ele. Trebuie să ştii că sunt legate.
Îmi întinse hârtia.
– Uite, aici e scris cum se rosteşte. Se cheamă Legăluirea
Sympathetică a Dimpreună-Mişcării. Dă-i bătaie.
Semănă şi mai tare ca înainte cu un lup, bătrân şi sur şi fără
sprâncene.
Plecă să se spele pe mâini. Eu mi-am limpezit mintea folosindu-mă
de Inima de Piatră. Curând, pluteam într-o mare de linişte lipsită
de simţăminte. Am lipit cele două bucăţi de metal împreună cu
răşină de pin. Mi-am cuprins în minte Alarul, credinţa tare ca
săgeata, că ambii sfanţi aveau o legătură între ei. Am rostit
vorbele, am despărţit monedele, am rostit şi ultima vorbă, şi am
aşteptat.
Nu mă cuprinse nicio străfulgerare de putere. Nu mă luă nici cu
călduri, nici cu friguri. Nu mă lovi nicio rază strălucitoare de
lumină.
M-am simţit destul de dezamăgit. Cel puţin, pe cât de dezamăgit
puteam să mă simt în Inima de Piatră. Am ridicat moneda pe care
o ţineam în mână, iar cea de pe masă se ridică şi ea la fel. Era
magie, asta era dincolo de orice îndoială. Dar nu mă simţeam chiar
deloc copleşit. Din contră. Mă aşteptasem la… Nu ştiu la ce mă
aşteptasem. Dar nu la asta.
Restul zilei mi l-am petrecut exersând legăluirea uşoară pe care o
învăţasem de la Abenthy. Îmi spusese că aproape orice poate fi
legăluit. Un sfanţ de fier şi un talant de argint, o piatră şi un fruct,
94
două cărămizi, un boţ de ţărână şi unul din măgari. Îmi luă
aproape două ceasuri să mă prind că răşina de pin nu era deloc de
folos. Când l-am întrebat, Ben recunoscu că nu era decât un mic
ajutor ca să-ţi ţii minţile acolo. Cred că l-a mirat că mi-am dat
seama de asta fără să mi se spună.
Lăsaţi-mă, deci, să vă spun în ce constă magia simpatetică – pe
scurt, de vreme ce, pesemne, nu veţi avea niciodată nevoie să ştiţi
mai mult decât în mare cu ce se mănâncă lucrurile astea.
Mai întâi, energia nu poate fi nici făurită, nici nimicită. Când ridici
un sfanţ şi celălalt se ridică de pe masă, cel din mâna ta se simte
la fel de greu ca şi cum i-ai fi ridicat pe amândoi, pentru că, de
fapt, asta şi faci.
Aşa scrie la carte. De fapt, se simte de parcă ai ridica trei sfanţi.
Nicio legătură simpatetică nu e desăvârşită. Cu cât sunt obiectele
mai puţin asemănătoare, cu atât mai multă energie se pierde.
Gândiţi-vă la un jgheab mare şi crăpat, care duce apa la o moară.
O legătură simpatetică bună are foarte puţine crăpături, şi cea mai
mare parte din energie se foloseşte. O legătură proastă e plină de
găuri – puţin din sforţarea pe care o faci se duce de fapt către ceea
ce vrei tu.
De pildă, am încercat să legăluiesc o bucată de cretă de o sticlă de
apă. Nu era aproape nicio asemănare între ele, aşa că, deşi sticla
de apă n-avea mai mult de o oca, când am încercat să ridic creta,
mi s-a părut că ridic aproape treizeci de ocale. Cea mai bună
legătură pe care am găsit-o a fost între bucăţile unei crenguţe pe
care o rupsesem în două.
După ce am priceput bine partea asta de magie simpatetică, Ben
m-a mai învăţat şi altele. Mai bine de o sută de legăluiri
simpatetice. Sute de mici şiretlicuri pentru a conduce puterea.
Fiecare dintre acestea nu era decât o vorbuliţă dintr-o limbă pe
care abia acum începeam s-o vorbesc. De multe ori, era greu şi
anost, şi nu vă zic nici pe departe cât de tare.
Ben continuă să mă dăscălească puţin câte puţin şi în alte
domenii: istorie, aritmetică şi chimie. Dar eu mă repezeam să prind
tot ce puteam despre magia simpatetică. Îşi împrăştia tainele cu
mare zgârcenie, făcându-mă să-i dovedesc că stăpânesc una
înainte să mă înveţe alta. Dar păream să am un dar pentru asta,
mai presus de înclinaţia mea spre sorbitul învăţăturilor, aşa că nu
trebuia niciodată să aştept prea mult ca să aflu ceva nou.
***
N-aş vrea să se creadă că tot drumul era numai o plăcere. Aceeaşi
95
dorinţă de a şti care mă făcea să fiu un învăţăcel plin de nesaţ într-
ale învăţăturii mă făcea şi să intru în bucluc destul de des.
Într-o seară, pe când făceam focul de gătit pentru părinţii mei, m-a
prins mama fredonând un cântecel pe care îl auzisem cu o zi
înainte. Se numea Ghicitoarea Doamnei Lackless. Fără să ştiu că
era în spatele meu, m-a auzit pe când frecam surcelele de foc una
de alta şi rosteam dus pe gânduri:

Şapte lucruri Doamna Lackless are

Le ţine sub dalbe poale:
Un inel – de să nu-l porţi
Un cuvânt – să-l spui nu poţi
Şi-o cutie mare, mare,
Ladă fără-ncuietoare.
Soţu-i, are-o lumânare.
Ea – o uşă; clanţă n-are.
Are-o taină ce-o păstrează,
Nici nu doarme, doar visează.
Pe un drum, de să nu-l baţi,
Mult îi place, când ne face
Să rămânem… încurcaţi.

Îl auzisem lălăit de o fetiţă pe când sărea coarda. Îl auzisem numai

de două ori, dar îmi rămăsese în minte. Era uşor de ţinut minte,
aşa cum sunt toate cântecelele de copii.
Dar mama mă auzise şi veni să stea lângă mine la foc.
– Ce ziceai tu acolo, scumpule?
Nu avea mânie în glas, dar nici mulţumită nu era.
– Ceva ce-am auzit în Ţarinile, am zis eu, pe ocolite.
Să mă joc cu copiii de prin târguşoarele prin care treceam era ceva
în mare parte neîngăduit. „Cine nu are încredere în tine începe să
nici nu te placă, le spunea tata celor care se alăturau trupei
noastre, aşa că staţi împreună când suntem în vreun târg şi fiţi
mereu politicoşi.” Am pus nişte vreascuri mai mari pe foc şi am
lăsat flăcările să le cuprindă.
Mama tăcu o vreme, iar eu începusem să nădăjduiesc că avea s-o
lase baltă, când spuse:
– Nu e frumos să cânţi aşa ceva. Ai stat să te gândeşti despre ce e
vorba?
Nu mă gândisem, de fapt. Părea să fie un cântecel fără nicio
noimă. Dar când mi l-am mai cântat o dată în cap, am băgat de
96
seamă aluziile ruşinoase destul de lesne de ghicit.
– Acum da. Înainte nu mă gândisem.
Chipul ei se mai îmblânzi puţin şi se aplecă să-mi mângâie părul.
– Întotdeauna să te gândeşti la ce cânţi, dragul meu.
Păream să fi scăpat de bucluc, însă nu m-am putut abţine să nu
întreb:
– Dar de ce e cântecelul ăsta mai rău decât bucata aia din Dup-o
lungă aşteptare, când Fain o întreabă pe Doamna Perial despre
pălărie? „Am auzit despre pălăria domniei voastre de la atâţia
bărbaţi de seamă, încât mi-am dorit să o văd şi eu şi să încerc
dacă mi se potriveşte.” E destul de lesne de priceput despre ce
vorbeşte el de fapt.
Am văzut-o strângând din buze, nu mânioasă, dar nici mulţumită
de mine. Apoi ceva se schimbă pe chipul ei.
– Spune-mi tu de ce e mai rău, zise ea.
Uram întrebările-capcană. Era, iarăşi, lesne de priceput de ce era
mai rău: deoarece cântecelul avea să mă vâre în bucluc, pe când
vorbele din piesă, nu. Am aşteptat un pic, ca să vadă mama că mă
gândisem adânc, apoi am clătinat din cap.
Mama îngenunche uşor în faţa focului, încălzindu-şi mâinile.
– Deosebirea este… du-te şi adu-mi tripodul, te rog.
Mă înghionti cu blândeţe, iar eu am dat fuga să-l aduc din căruţă,
pe când ea vorbea mai departe:
– Deosebirea este între a spune ceva cuiva în faţă şi a spune ceva
despre cineva. Prima arată proastă-creştere, în schimb a doua se
numeşte de-a dreptul bârfă.
I-am adus tripodul şi am ajutat-o să-l pună pe foc.
– Mai mult decât atât, Doamna Perial este doar un personaj dintr-o
piesă. Doamna Lackless este o persoană reală, pe care o pot durea
astfel de vorbe.
Se uită la mine.
– N-am ştiut asta, m-am împotrivit, vinovat.
Pesemne că am făcut o mutriţă destul de smerită, căci m-a luat în
braţe şi m-a sărutat pe creştet.
– Nu e nimic de plâns, scumpul meu. Dar adu-ţi mereu aminte să
te gândeşti bine înainte să faci ceva.
Îmi dezmierdă părul şi zâmbi ca soarele.
– Îmi închipui că ai putea să-ţi speli păcatele şi faţă de mine, şi
faţă de Doamna Lackless, dacă găseşti nişte urzică-dulce pentru
ceaunul din seara asta.
Eu mă bucuram de orice prilej de a scăpa de judecată şi a merge
97
să mă joc prin hăţişurile pădurii. Am luat-o la sănătoasa înainte
să-şi fi isprăvit ea vorba.
***
Ar trebui să mai lămuresc ceva: cea mai mare parte din vremea pe
care mi-o petreceam cu Ben erau ceasurile mele libere. Aveam ca şi
până atunci îndatoririle mele în trupă. Jucam rolul tânărului paj
când era nevoie. Ajutam la vopsitul decorurilor şi la cusutul
costumelor. Ţesălam caii seara şi zgâlţâiam sănătos foaia mare şi
subţire de pleu, în culise, când era nevoie de tunete pe scenă.
Dar nu plângeam deloc după ceasurile mele libere. Pofta de viaţă şi
vigoarea de copil şi mai ales setea mea de cunoaştere au făcut din
anul ce avea să urmeze una dintre cele mai fericite perioade din
viaţa mea.

98
 Capitolul 12
Cum dezlegi o ghicitoare

Spre sfârşitul verii, am auzit din întâmplare o discuţie care m-a

scuturat bine şi mi-a alungat preafericita neştiinţă de până atunci.
Când suntem copii, arareori ne gândim la viitor. Acest soi de
nevinovăţie ne dă libertatea să ne simţim bine, aşa cum o pot face
numai puţini dintre oamenii mari. Ziua în care începem să ne
facem griji în legătură cu viitorul este ziua în care ne luăm rămas-
bun de la copilărie.
Era seară, iar trupa noastră îşi aşezase tabăra la marginea
drumului. Abenthy îmi dăduse un alt fel de sympathie la care să
lucrez: Prea-Multul Căldurii Schimbătoare Strămutate în Mişcare,
sau ceva cu nume afectat de soiul ăsta.
Era ceva încâlcit, dar îi dădusem până la urmă de cap, cum dezlegi
o ghicitoare. Îmi luase cam un sfert de ceas şi, din glasul lui
Abenthy, pesemne că se aşteptase să-mi ia trei sau patru ceasuri
pe puţin.
Aşa că m-am dus să-l caut. Pe de-o parte, ca să-mi dea o altă lecţie
nouă, pe de alta, ca să pot şi eu să mă înfoi în pene măcar un pic.
I-am dat de urme la căruţa părinţilor mei. Le-am auzit tuturor
glasurile cu mult înainte să-i zăresc. Vorbeau pe şoptite – muzica
aceea pe care o auzi dintr-o discuţie, când se vorbeşte prea încet
să distingi vorbele. Dar, pe când mă apropiam de ei, o vorbă am
auzit-o limpede: Chandrieni.
Am înţepenit când am auzit-o. Toată lumea din trupă ştia că tata
lucrează la un cântec. De mai bine de un an trăgea pe toată lumea
de limbă, să afle poveşti şi cântecele, în orice târguşor în care ne
opream.
Luni de zile, fusese vorba despre Lanre. Apoi se apucă să adune şi
vechi basme, despre năluci şi omul negru. Pe urmă începuse să
pună întrebări despre Chandrieni…
Asta se întâmplase cu câteva luni înainte. În ultima jumătate de
an, întrebase mai mult despre Chandrieni decât despre Lanre, Lyra
şi toate celelalte. Cele mai multe cântece pe care se apuca tata să
le scrie erau gata în câteva luni, pe când acesta îi luase deja
aproape doi ani.
Trebuie să ştiţi un lucru: tata nu lăsa niciodată să se audă vreo
vorbă sau vreo şoaptă măcar despre vreun cântec de-al lui, înainte
să fie gata de cântat. Numai mama îi era părtaşă la taine, căci ea
99
lua parte la orice cântec pe care-l ticluia el. Dibăcia la muzică era a
lui. Cuvintele cele mai frumoase erau ale ei.
Când ai de aşteptat câteva răspasuri sau câteva luni după un
cântec, parcă îţi sună şi mai bine. Însă după un an de zile, bucuria
aşteptării se oţeteşte de-a binelea. Trecuse mai mult de un an şi
jumătate, şi lumea aproape că o luase razna – toţi voiau să ştie.
Asta ducea din când în când la schimburi de vorbe aspre, ori de
câte ori cineva era prins făcându-şi veacul niţeluş prea aproape de
căruţa unde lucrau la cântec tata şi mama.
Aşa că m-am apropiat de focul părinţilor mei, călcând în vârful
picioarelor. Trasul cu urechea e un obicei din cale-afară de urât,
dar de-atunci am căpătat altele mult mai rele.
– …Prea multe despre ei, l-am auzit pe Ben zicând. Dar da, vreau.
– Mă bucur să discut cu un om cu atâta şcoală despre lucrul
acesta.
Glasul jos şi puternic al tatei se deosebea limpede de acela înalt al
lui Ben.
– M-am săturat de oamenii ăştia de la ţară, care cred în toate
bazaconiile şi…
Cineva puse lemne pe foc, aşa că vorbele tatei se pierdură în
pocniturile care urmară. Păşind cât de iute îndrăzneam, m-am
ascuns în umbra căruţei părinţilor mei.
– …De parc-aş umbla după năluci, cu cântecul ăsta. Să pun cap la
cap povestea asta e o nebunie. Mai bine nici nu m-aş fi apucat de
ea!
– Aiurea, zise mama. Asta are să fie cea mai bună lucrare a ta, şi
ştii asta.
– Deci voi credeţi că a fost la început o poveste din care s-au
desprins toate celelalte? întrebă Ben. Că Lanre a existat cu
adevărat?
– Toate semnele ne îndreaptă într-acolo, spuse tata. E ca şi cum
te-ai uita la doisprezece nepoţi şi ai vedea că zece dintre ei au ochi
albaştri. Ştii că şi bunica avea ochi albaştri. Am mai făcut asta şi
înainte, şi mă pricep. Tot aşa am compus şi Dincolo de ziduri.
Însă…
L-am auzit suspinând.
– Şi-atunci, unde-i greutatea?
– Povestea e mai veche, lămuri mama. E ca şi cum te-ai uita la
stră-stră-strănepoţi.
– Şi sunt împrăştiaţi în toate cele patru colţuri, se plânse tata. Şi
pe deasupra, când izbutesc să găsesc unul, are cinci ochi: doi
100
verzi, unul albastru, unul căprui şi unul roz cu picăţele. Iar al
doilea are un singur ochi, care-şi schimbă culoarea. Cum să tragi
vreo concluzie din aşa ceva?
Ben îşi drese glasul.
– Cam tulburătoare comparaţia asta, zise el. Dar te las cu plăcere
să mă iscodeşti despre Chandrieni. Am auzit multe poveşti de-a
lungul vremii.
– Primul lucru pe care trebuie să-l ştiu este câţi sunt ei până la
urmă, spuse tata. Cele mai multe poveşti spun că şapte, dar şi aici
sunt şi alte păreri. Uneori sunt trei, alteori cinci, iar în Căderea
Feliorului sunt nici mai mulţi, nici mai puţini de treisprezece: câte
unul pentru fiecare pontifet din Atur, başca unul pentru capitală.
– La asta pot să-ţi răspund, zise Ben. Şapte. De asta poţi să fii
sigur într-o oarecare măsură. E chiar şi în numele lor, de fapt.
Chaen înseamnă şapte. Chaen-dian înseamnă „cei şapte”.
Chandrian, Chandrieni.
– Asta n-o ştiam, spuse tata. Chaen. Ce limbă e asta? Yllică?
– Sună ca temma, zise mama.
– Ai ureche bună, îi spuse Ben. E limba temică, de fapt. Cam cu o
mie de ani mai veche decât temma.
– Ei, hai că acum sunt mai lămurit, l-am auzit pe tata spunând.
Îmi pare rău că nu te-am întrebat acum o lună. Bănuiesc că nu
ştii şi de ce fac ei ceea ce fac, nu?
După glasul tatălui meu, ştiam bine că nu se aşteaptă chiar să
primească un răspuns.
– Aici e întreaga taină, nu-i aşa? râse Ben pe înfundate. Cred că
asta e ceea ce-i face mult mai înfricoşători decât toate nălucile
despre care auzi în poveşti. Stafiile vor să se răzbune, duhurile rele
vor să prindă suflete în mreje, oamenii negri sunt înfometaţi şi
lipsiţi de simţire. Toate nu sunt chiar aşa de speriat. Ceea ce
pricepem putem să încercăm să şi stăpânim. Dar Chandrienii apar
ca fulgerul pe cerul senin. Prăpăd şi nimic altceva. Fără nicio
noimă.
– Cântecul meu o să aibă noimă, zise tata, cu o aspră îndârjire.
După atâta vreme, mi se pare că le-am dezgropat motivele. Am pus
cap la cap bucăţele aflate de la unii şi de la alţii. De-asta sunt atât
de amărât: pentru că am trecut de partea cea mai grea, însă toate
amănuntele astea îmi dau atâta bătaie de cap.
– Ţi se pare că ştii? zise Ben curios. Care-i judecata ta?
Pe tata aproape că-l pufni râsul.
– Nu, nu, Ben! Trebuie să aştepţi şi tu în rând cu ceilalţi. Am
101
asudat prea mult pentru cântecul ăsta, ca să dezvălui tocmai
miezul înainte să fie gata!
Glasul lui Ben era îmbibat de dezamăgire:
– Lasă că ştiu eu că ăsta nu-i decât un vicleşug ca să mă faci să
călătoresc cu voi şi de-acum înainte, bombăni el. N-am să pot să
plec până când nu aud afurisitul ăsta de cântec!
– Atunci ajută-ne să-l isprăvim! spuse mama. Semnele
Chandrienilor sunt altă bucată căreia nu-i putem da de capăt.
Toată lumea spune că sunt anumite semne care le trădează
venirea, însă fiecare spune că sunt altele.
– Hm, să ne gândim, zise Ben. Focul albastru, asta-i lesne, fireşte.
Dar eu unul n-aş spune că ăsta-i un semn al Chandrienilor în mod
deosebit. În unele poveşti e semnul duhurilor rele. În altele, al
tuturor fiinţelor neomeneşti sau al oricărui soi de magie.
– E şi semn de aer rău în mine, ţinu mama să zică.
– A, da? întrebă tata.
Mama dădu din cap că da.
– Când o lampă arde cu flacără albastră, ştii că e gaz-de-foc în aer.
– Doamne păzeşte! Gaz-de-foc într-o mină? zise tata. Ori stingi
repede lampa şi te pierzi prin întuneric, ori o laşi aprinsă şi arunci
în aer toată mina! Aşa ceva e mai înfricoşător ca orice duh rău!
– Şi eu o să mărturisesc că anumiţi arcanişti mai folosesc din când
în când lumânări şi torţe „lucrate”, ca să sperie ţăranii lesne-
crezători, zise Ben, dregându-şi glasul.
Mama râse.
– Adu-ţi aminte cu cine vorbeşti, Ben. Noi unii n-o să-i luăm asta
nimănui în nume de rău. Dacă stau să mă gândesc bine, nişte
lumânări albastre ne-ar prinde de minune data viitoare când
jucăm Daeonica. Dacă se-ntâmplă să ai vreo două uitate pe
undeva, fireşte.
– Vedem ce pot face, spuse Ben, înveselit. Alte semne… unul dintre
ei ar avea, se spune, ochi de capră sau ochi negri cu totul, sau n-
ar avea ochi deloc. Pe asta am auzit-o de mai multe ori. Am mai
auzit şi că buruienile se ofilesc când se ivesc Chandrienii. Lemnul
putrezeşte, metalul rugineşte, cărămizile se sfarmă…
Se opri câteva clipe.
– Deşi… nu ştiu dacă toate astea sunt mai multe semne sau unul
singur.
– Ei, acum vezi şi tu ce pacoste am avut eu, spuse tata morocănos.
Şi se mai pune şi întrebarea dacă au toţi aceleaşi semne sau au
fiecare câte unul, două.
102
– Ţi-am mai spus, zise mama, exasperată. Fiecare are câte un
semn al său. Se leagă mult mai bine aşa.
– Asta-i judecata la care ţine doamna mea cel mai mult, spuse
tata. Dar nu se leagă deloc. În unele poveşti, singurul semn e focul
albastru. În altele, avem animale care o iau razna, dar nicio flacără
albastră. În altele ai un om cu ochi negri şi animale care-o iau
razna şi foc albastru.
– Ţi-am zis cum se leagă toate astea, spuse ea, cu un glas supărat
după care se putea citi că mai avuseseră discuţia asta şi înainte.
Nu trebuie să fie mereu toţi împreună. Ar putea să apară câte trei
sau câte patru. Dacă unul dintre ei face focurile să se stingă, ar
părea că toţi fac focurile să se stingă. Iar asta ar lămuri deosebirile
între poveşti. Felurite semne şi ori mai mulţi, ori mai puţini –
depinde cum se întovărăşesc ei.
Tata mormăi ceva.
– Ai o nevastă tare isteaţă, Ari! spuse Ben tare, spărgând
încordarea aşternută. Cu cât o dai?
– Îmi trebuie pentru ce muncesc, din păcate. Dar dacă te
interesează să ţi-o dau cu împrumut pentru câteva zile, ne
înţelegem noi cum…
Urmă o pălitură zdravănă, urmată de nişte chicoteli pe glasul jos al
tatei.
– Alte semne care-ţi mai vin în minte?
– Se spune că, dacă pui mâna pe ei, sunt reci. Cum ar putea să
ştie cineva aşa ceva, asta nu ştiu. Am mai auzit şi că focurile nu
ard în preajma lor. Deşi asta nu se potriveşte deloc cu flăcările
albastre. S-ar putea…
Vântul se înteţi, fremătând printre copaci. Foşnetul frunzelor nu
mă lăsă să aud ce spuse mai apoi Ben. M-am folosit de prilejul
ăsta ca să mă strecor cu câţiva paşi mai aproape.
– …Că sunt „înhămaţi la umbră” – dar ce-o fi însemnând asta, nu
ştiu, l-am auzit pe tata după ce se potoli vântul.
Ben pufni din nas.
– Nici eu n-aş putea spune. Am auzit o poveste în care li s-a dat de
urmă pentru că umbrele lor erau aşternute cu susul în jos, adică
spre lumină. Şi mai e şi altă poveste în care unuia dintre ei i se
zice „sub jugul umbrei”. Era ceva ca „Nu-ştiu-cine, cel sub jugul
umbrei”. Fir-ar, că numele nu mi-l pot aduce aminte…
– Că veni vorba de nume: şi cu asta am greutăţi, zise tata. Am
adunat vreo câteva zeci şi mi-ar plăcea să-ţi cer părerea în legătură
cu ele. Cel mai…
103
– De fapt, Ari, îi curmă vorba Ben, mie mi-ar plăcea foarte tare
dacă nu le-ai rosti. Numele de oameni, adică. Poţi să le mâzgăleşti
aici în ţărână, dacă vrei, sau mă duc să-mi aduc tăbliţa, dar m-aş
simţi mult mai bine dacă nu te-ai apuca să rosteşti vreunul din ele.
Mai bine să fii cu băgare de seamă, decât să-ţi pară rău, vorba
ceea.
Urmă o tăcere adâncă. Pe când mă furişam spre ei, am încremenit
cu piciorul în aer, de teamă să nu mă audă.
– Ei, haideţi, nu vă uitaţi aşa la mine, nici tu, nici tu! zise Ben
ţâfnos.
– Ne mirăm doar, Ben, se auzi glasul blând al mamei. Nu pari să fii
soiul de om care să creadă în bazaconii.
– Nu cred, spuse Ben. Doar sunt cu băgare de seamă. E altceva.
– Fireşte, spuse tata. N-am vrut să…
– Lasă vrăjeala, Ari, îi curmă Ben vorba, cu supărare în glas. Eşti
prea bun actor ca să laşi să se vadă, dar ştiu eu bine când cineva
mă crede prostănac.
– Nu mă aşteptam, atâta doar, Ben! zise tata, parcă cerându-şi
iertăciune. Eşti om cu şcoală şi m-am săturat ca toată lumea să
pună mâna pe fier sau să verse câteva picături de bere ori de câte
ori aduc vorba despre Chandrieni. Eu nu fac decât să adun firele
unei poveşti, nu mă amestec în treburi întunecate.
– Ei bine, ascultaţi aici. Îmi sunteţi amândoi prea dragi ca să vă las
să credeţi că sunt un nătărău bătrân, zise Ben. Pe lângă asta, am
ceva ce trebuie să vorbesc cu voi mai încolo, şi pentru aia o să am
nevoie să mă luaţi în serios.
Vântul se înteţi şi mai tare, şi m-am folosit de zgomotul lui să îmi
acopăr ultimii paşi. M-am dat după marginea căruţei părinţilor mei
şi m-am uitat printre frunze. Şedeau toţi trei în jurul focului. Ben
şedea pe o buturugă, ghemuit în mantaua lui castanie şi jerpelită.
Părinţii mei şedeau în faţa lui, mama sprijinindu-se de tata, cu o
pătură în jurul amândurora.
Ben turnă ceva dintr-un urcior de lut într-o ceaşcă de piele
tăbăcită şi i-o întinse mamei.
– În Atur ce părere are lumea despre duhurile rele? întrebă el.
– Sunt speriaţi, zise tata, cu un deget la tâmple. Prea multă religie
le face minţile să se înmoaie.
– Dar în Vintas? întrebă Ben. Acolo mulţi sunt tehlini. Şi ei cred la
fel?
Mama clătină din cap.
– Ei cred că e ceva cam prostesc. Le place ca duhurile lor rele să
104
rămână… metaforice.
– Şi atunci, în Vintas de ce se teme lumea?
– De fee, zise mama.
– De morţii-umblători, zise tata în acelaşi timp.
– Aveţi amândoi dreptate – depinde în ce parte a ţării te afli, spuse
Ben. Iar aici în Orânduire oamenii râd de se prăpădesc şi de unele,
şi de altele.
Arătă spre copacii dimprejur.
– Dar prin părţile astea sunt cu mare băgare de seamă când vine
toamna, să nu vină omul negru peste ei.
– Aşa-i lumea asta, spuse tata. Jumătate din meseria de artist e să
ştii încotro se îndreaptă credinţele oamenilor care vin să te vadă
jucând.
– Încă ţi se pare că m-am ţăcănit, zise Ben, înveselit. Ascultă, dacă
mâine ajungem la Biren şi îţi zice cineva că e omul negru în
pădure, tu îl crezi?
Tata clătină din cap.
– Dar dacă ţi-ar zice doi oameni?
Tata clătină din nou din cap.
Ben se aplecă în faţă pe buturuga lui.
– Dar dacă mai bine de zece oameni ţi-ar spune, cu mâna pe
inimă, că omul negru a venit şi că mănâncă…
– Fireşte că nu i-aş crede, zise tata, nervos. E o aiureală.
– Fireşte că este, încuviinţă Ben, ridicând un deget. Dar adevărata
întrebare care se pune e: te-ai duce în pădure?
Tata şezu nemişcat câteva clipe, pierdut în gânduri.
Ben dădu din cap.
– Ar fi o prostie din partea ta să nu iei în seamă ce îţi zice jumătate
de târguşor, chiar dacă tu nu crezi ce cred şi ei. Dacă nu omul
negru, atunci de ce ţi-e frică?
– De urşi.
– De tâlhari.
– Pentru nişte artişti călători, e bine să aveţi astfel de frici, zise
Ben. Nişte frici pe care oamenii locului nu le iau în seamă. Fiecare
loc are micile lui născociri şi toată lumea râde de născocirile în
care cred cei de pe malul celălalt al râului.
Se uită la ei serios.
– Dar a auzit vreunul din voi vreun cântec sau vreo poveste în care
să fie luaţi în râs Chandrienii? Pun rămăşag că nu.
Mama clătină din cap după ce se gândi bine de tot. Tata făcu şi el
la fel, după ce luă o duşcă sănătoasă de băutură.
105
– Ei, nu zic acuma că Chandrienii există şi lovesc ca trăsnetul pe
cerul senin. Dar oamenii de prin toate părţile se tem de ei. Trebuie
să existe o pricină pentru asta.
Ben rânji şi înclină puţin cana de piele, vărsând ultimele picături
de bere pe pământ.
– Iar numele sunt ceva ciudat. Ceva primejdios.
Se uită la ei cu înţeles.
– Iar asta ştiu că e adevărat tocmai pentru că sunt om cu şcoală.
Dacă cred niţeluş şi în bazaconii…
Ridică din umeri.
– Ei bine, asta-i pentru că aşa vreau eu. Sunt bătrân. Trebuie să-
mi faceţi pe plac.
Tata încuviinţă din cap, gânditor.
– E ciudat că nu mi-am dat seama până acum că toată lumea
gândeşte la fel cu privire la Chandrieni. Ar fi trebuit să-mi dau
seama.
Clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi limpezească minţile.
– La nume ne putem întoarce mai încolo, bănuiesc. Despre ce voiai
să vorbeşti cu noi?
Eu eram gata să mă furişez de acolo înainte să fiu prins, dar ceea
ce a spus Ben m-a făcut să încremenesc unde eram, înainte să
apuc să fac vreun pas.
– Pesemne că e greu de văzut, de vreme ce sunteţi părinţii lui şi
aşa mai departe. Dar Kvothe al vostru e cam luminat la minte.
Ben îşi umplu la loc cana şi-i întinse urciorul tatei, care îl
respinse.
– De fapt, „luminat la minte” nu e nici pe departe de ajuns pentru
el.
Mama se uita la Ben pe deasupra cănii ei.
– Oricine petrece ceva vreme cu băiatul îşi dă seama de lucrul
ăsta, Ben. Nu văd de ce ar face cineva caz de asta. Tu, cu atât mai
puţin.
– Nu cred că vă daţi întru totul seama cum stă treaba, zise Ben,
întinzându-şi picioarele, aproape să şi le vâre în foc. Cât de uşor a
prins cântatul la lăută?
Tata păru un pic mirat că Ben schimbase aşa brusc subiectul.
– Destul de uşor, de ce?
– Câţi ani avea?
Tata se scărpină gânditor în barbă câteva clipe. În tăcerea care se
aşternu, glasul mamei fu ca un flaut:
– Opt.
106
– Adu-ţi aminte când ai învăţat tu să cânţi. Mai ştii câţi ani aveai?
Mai ştii ce greutăţi ai avut?
Tata se scărpina înainte în barbă, dar chipul îi era mai cugetător
acum, iar privirile, duse departe.
Abenthy vorbi în continuare:
– Pun rămăşag că a învăţat fiecare notă, fiecare ciupitură, după ce
i s-a arătat o singură dată, fără să se împiedice, fără să se plângă.
Şi dacă a făcut vreo greşeală, n-a făcut-o decât o singură dată, nu-
i aşa?
Tata păru puţin tulburat.
– În mare parte, da, dar a avut şi el greutăţi, cum are toată lumea.
Nota a cincea. A avut mult de furcă la a cincea mărită şi micşorată.
Mama se băgă şi ea, blând, în discuţie:
– Îmi aduc aminte, dragul meu, dar cred că era numai din cauză
că avea mânuţele prea mici. Era atât de mic…
– Pun rămăşag că nu l-a ţinut în loc prea multă vreme lucrul ăsta,
zise Ben încet. Chiar are nişte mâini minunate. Mama mea le-ar fi
numit mâini de magician.
Tata zâmbi.
– Le are de la maică-sa: delicate, dar puternice. Numai bune de
frecat ceaune, nu-i aşa, muiere?
Mama îl pocni, apoi îi prinse o mână într-ale ei şi îi descleştă
degetele, să vadă şi Ben.
– Le are de la tatăl lui: pline de graţie şi blândeţe. Numai bune să
vrăjească tinere fiice de nobil.
Tata se apucă să spună că nu-i aşa, dar ea nu-l băgă în seamă.
– Cu ochi ca ai lui şi cu mâinile astea, nicio femeie din lume n-are
să mai fie în siguranţă, când are să se-apuce el să alerge după
doamne.
– Se spune „le va face curte”, draga mea, o corectă blând tata.
– Doar vorbe, ridică mama din umeri. Totul e numai o cursă şi,
când e să fie gata, îi plâng de milă femeii care va fi fugit.
Se lăsă şi mai tare pe spate spre tata, ţinându-i mâna în poală. Îşi
aplecă puţin capul, iar el îi prinse semnul şi se aplecă să îi sărute
colţul gurii.
– Amin, zise Ben, ridicându-şi cana să-i salute.
Tata îşi puse şi celălalt braţ împrejurul ei şi o strânse încet.
– Tot nu pricep unde vrei s-ajungi, Ben.
– Orice face, Kvothe aşa face – iute ca săgeata, arareori făcând
câte-o greşeală. Pun rămăşag că ştie toate cântecele pe care i le-aţi
cântat vreodată. Ştie mai bine ca mine câte lucruri şi ce am în
107
căruţă.
Ridică urciorul şi-şi mai turnă bere.
– Şi nu e doar că ţine minte. Pricepe. Jumătate din lucrurile pe
care voiam să i le arăt le-a priceput deja de unul singur.
Îi reumplu şi mamei cana.
– Are unsprezece ani. Mai ştiţi voi vreun copil de vârsta lui care să
vorbească aşa cum vorbeşte el? Da, asta se datorează în mare
parte faptului că a crescut într-un mediu luminat şi deschis la
minte, spuse Ben, arătând spre căruţe. Însă, pentru cei mai mulţi
copii de unsprezece ani, cele mai adânci gânduri sunt despre cum
să scape de lecţii şi cum să tragă mai bine mâţa de coadă.
Mama izbucni într-un râs limpede ca de clopoţei, dar chipul lui
Abenthy era serios.
– Chiar aşa e, doamnă dragă! Am avut învăţăcei mult mai mari ca
el, cărora le-ar fi plăcut să se fi descurcat pe jumătate cât de bine
se descurcă el.
Rânji.
– Eu unul, dac-aş avea mâinile lui şi pe sfert din isteţimea lui, aş
mânca de pe tipsii de argint în mai puţin de-un an.
Urmă un mic răgaz. Apoi mama vorbi uşurel:
– Îmi aduc aminte când era mic, prunc doar, şi mergea de-a
buşilea pe aici. Se uita la noi, se uita mereu. Cu ochi limpezi care
arătau de parcă voiau să înghită lumea întreagă.
Mamei îi tremură un pic glasul. Tata o strânse mai tare în braţe.
Următoarea tăcere dură mai mult. Eram pe punctul să mă furişez
înapoi, când tata o sparse:
– Şi ce ne sfătuieşti să facem?
În glasul său se amestecau îngrijorarea şi mândria părintească.
Ben zâmbi blând.
– Nimic, doar să vă gândiţi ce căi puteţi să alegeţi când are să vină
vremea. Băiatul ăsta are să lase semne în lume şi are să fie unul
dintre cei mai buni.
– Cei mai buni ce? murmură tata.
– Orice alege. Dacă rămâne aici, nu mă îndoiesc că are să devină
următorul Illien.
Tata zâmbi. Illien este idolul oricărui artist călător. Singurul
Edema Ruh cu adevărat faimos din istorie. Maestru lutier, Illien a
preschimbat lăuta de curte, cea veche, firavă şi greoaie, în
minunata, rafinata lăută de artist pe care o folosim noi astăzi.
Aceleaşi poveşti mai spun şi că lăuta lui Illien ar fi avut opt coarde
cu totul.
108
– Illien. Îmi place cum sună asta, spuse mama. Să vină regi de la
mari depărtări ca să-l audă cântând pe micuţul meu Kvothe.
– Cu muzica lui care să facă să se potolească încăierările din
cârciumi şi războaiele de la hotare, zâmbi Ben.
– Şi cu femeile sălbatice care să-i stea în poală, se exaltă tata,
punându-şi sânii pe capul lui.
Urmă o clipă de tăcere înmărmurită. Apoi mama vorbi rar, cu
glasul doar puţin înţepat:
– Vrei să spui „fiare sălbatice care să-şi pună capul la el în poală”.
– Oare?
Ben tuşi şi vorbi mai departe:
– Dacă se hotărăşte să se facă arcanist, pun rămăşag că o să
ajungă la curtea vreunui rege înainte să împlinească douăzeci şi
patru de ani. Dacă îşi pune mintea să se facă neguţător, nu mă-
ndoiesc că o să aibă în stăpânire jumătate de lume până la
sfârşitul vieţii.
Tata se încruntă. Ben zâmbi şi zise:
– Nu-ţi face griji pentru asta. E prea curios ca să vrea să se facă
neguţător.
Ben se opri, cântărindu-şi următoarele vorbe cu mare băgare de
seamă.
– Ar fi acceptat la Universitate, să ştiţi. Nu câţiva ani buni de-acum
încolo, fireşte. La şaptesprezece ani e cel mai repede, dar n-am
nicio îndoială că…
N-am mai auzit ce-a mai spus Ben. La Universitate! Ajunsesem să
mă gândesc la ea aşa cum cei mai mulţi copii se gândesc la
tărâmul Fae, un loc desprins din basme, la care poţi să visezi
numai. O şcoală de mărimea unui târguşor. De zece ori zece mii de
cărţi. Oameni care să ştie răspunsurile la orice întrebare le-aş
pune…
Era tăcere când m-am întors să-i ascult din nou.
Tata se uita în jos la mama, care se cuibărise la braţul său.
– Ce zici de asta, nevastă? S-a întâmplat să ajungi în aşternutul
vreunui zeu rătăcitor, acum vreo doisprezece ani? Asta ne-ar
dezlega mica taină.
Mama îl pocni în joacă şi chipul i se făcu gânditor.
– Dacă stau să mă gândesc bine, a fost o noapte, cam acum
doisprezece ani, când a venit un bărbat la mine. M-a legat cu
sărutări şi m-a înlănţuit cu coardele lăutei sale. Mi-a luat virtutea
şi m-a furat şi pe mine.
Se opri puţin.
109
– Dar n-avea părul roşu. Nu poate să fie el.
Zâmbi buclucaş către tata, care păru puţin ruşinat. Îl sărută, iar el
o sărută înapoi.
Aşa îmi place să-mi aduc aminte de ei şi astăzi. M-am furişat de
acolo, cu gânduri despre Universitate dănţuindu-mi în minte.

110
 Capitolul 13
Interludiu – Carne cu sânge dedesubt

În hanul Piatra de Hotar domnea tăcerea. Îi înconjura pe cei doi

bărbaţi care şedeau într-o încăpere de altfel goală.
Kvothe se oprise din vorbit şi, cu toate că părea să se uite în jos la
mâinile sale de pe masă, ochii îi erau de fapt pierduţi undeva
departe în negura timpului. Când îşi ridică într-un târziu privirea,
păru aproape surprins să îl găsească pe Cronicar şezând de
cealaltă parte a mesei, cu condeiul deasupra călimării.
Kvothe răsuflă apăsat şi îi făcu semn Cronicarului să lase
condeiul. După o clipă, cel din urmă se supuse, ştergându-i vârful
de o bucată de pânză înainte să îl aşeze pe masă.
– Mi-ar pica bine ceva de băut, rosti Kvothe dintr-odată, aproape
surprins de propria-i reacţie. Nu am spus prea multe poveşti în
ultima vreme şi gâtlejul mi s-a cam uscat.
Se ridică lin de la masă şi porni prin labirintul de mese goale
înspre tejgheaua abandonată.
– Pot să-ţi ofer aproape orice, bere brună, vin alb, cidru cu
mirodenii, ciocolată caldă, cafea…
Cronicarul ridică o sprânceană.
– O cană de ciocolată caldă ar fi minunată, dacă ai. Nu mă
aşteptam să găsesc aşa ceva atât de departe de… se opri şi îşi
drese politicos glasul. Ei bine, de oriunde.
– Avem orice ne trebuie aici, la Piatra de Hotar, rosti Kvothe cu un
semn spre camera goală. În afară de muşterii, desigur.
Scoase un urcior de lut de sub tejghea. Când îl aşeză pe lemnul de
mahon, se auzi un sunet gol. Oftă, apoi începu să strige:
– Bast! Mai adu nişte cidru!
Un răspuns nedesluşit răsună printr-o uşă din capătul încăperii.
– Bast, rosti Kvothe cu o urmă de mustrare în voce, însă prea încet
ca să se facă auzit până acolo.
– Mişcă-ţi hoitul încoace şi ia-l de unul singur, putoare ce eşti!
strigă vocea de undeva din pivniţă. Eu am treabă.
– O slugă tocmită? întrebă Cronicarul.
Kvothe se propti cu coatele de tejghea şi zâmbi îngăduitor. După
câteva clipe, sunetul paşilor cuiva care urca nişte scări de lemn în
cizme cu talpă tare se revărsă prin uşa din spate. Bast îşi făcu
apariţia în cameră, mormăind ceva pentru sine.
Era îmbrăcat simplu: o cămaşă neagră cu mânecă lungă băgată în
111
pantalonii negri; pantaloni negri băgaţi în cizmele moi, tot negre.
Avea chipul ascuţit şi delicat, aproape frumos, cu ochi albaştri,
remarcabili.
Se îndreptă cu un urcior spre tejghea, mergând cu o graţie stranie,
însă plăcută.
– Un singur client? întrebă el cu o umbră de reproş. Nu puteai să
iei cidrul de unul singur? M-ai întrerupt tocmai când citeam Celum
Tinture. Asta după ce m-ai bătut la cap o lună întreagă s-o citesc.
– Bast, ştii ce se întâmplă la Universitate cu studenţii care trag cu
urechea la conversaţiile profesorilor lor? întrebă Kvothe cu viclenie.
Bast duse o mână la piept şi deschise gura, gata să protesteze că
era acuzat pe nedrept. Kvothe îl săgetă cu privirea.
– Bast.
Bast închise gura şi pentru un moment păru că era pe cale să
încerce să găsească o scuză, apoi îşi lăsă umerii să cadă.
– De unde-ai ştiut?
Kvothe chicoti.
– Ai evitat cartea aceea pentru o viaţă de muritor. Fie ai devenit
peste noapte un învăţăcel deosebit de sârguincios, fie erai pus pe
rele.
– Şi ce anume se întâmplă la Universitate cu studenţii care trag cu
urechea? întrebă Bast, curios ca un copil.
– Nu am nici cea mai vagă idee. Eu unul n-am fost niciodată prins.
Cred că dacă te fac să iei loc şi să-mi asculţi povestea până la
capăt e destulă pedeapsă. Dar să uităm de asta, rosti Kvothe,
arătând spre încăperea goală. Ne neglijăm clientul.
Cronicarul părea orice numai nu plictisit. De îndată ce Bast
intrase în cameră, Conicarul începuse să-l privească curios. Pe
măsură ce conversaţia continua, expresia sa devenise tot mai
nedumerită şi atentă.
Dacă e să fim drepţi, se cuvine menţionat ceva despre Bast. La
prima vedere, părea să fie un tânăr la fel ca oricare altul, chiar şi
chipeş cum era. Dar avea ceva diferit. De pildă, purta cizme moi şi
negre de piele. Cel puţin, dacă te uitai la el asta vedeai. Dar dacă
se întâmpla să-l zăreşti cu coada ochiului şi dacă se afla într-o
umbră, ai fi putut să vezi cu totul altceva.
Pe deasupra, dacă aveai soiul potrivit de minte, soiul de minte care
chiar vede lucrurile la care se uită, poate că ai fi observat ceva
neobişnuit la ochii lui. Dacă mintea ta avea rar întâlnitul talent de
a nu se lăsa înşelată de propriile aşteptări, ai fi observat altceva în
privinţa lor, ceva straniu şi minunat.
112
Din această pricină, Cronicarul nu-l scăpase din ochi pe tânărul
ucenic al lui Kvothe, încercând să-şi dea seama ce era deosebit la
el. În momentul în care conversaţia se sfârşi, privirea Cronicarului
putea fi socotită cel puţin intensă, dacă nu chiar necuviincioasă.
Când Bast se întoarse spre el de la tejghea, ochii Cronicarului se
lărgiră simţitor şi ce urmă de culoare mai avea pe chipul deja palid
se făcu nevăzută.
Cronicarul băgă mâna pe sub cămaşă şi trase de ceva agăţat la
gâtul său. Aşeză obiectul cu pricina pe masă la o lungime de un
braţ, între el şi Bast. Totul se petrecu în jumătate de secundă, fără
ca ochii săi să-l părăsească pe tânărul de la bar. Cu chip
imperturbabil, apăsă ferm discul de metal pe masă cu două degete.
– Fier, grăi el.
Glasul său sună cu o rezonanţă ciudată, de parcă era o poruncă.
Bast se încovoie ca lovit de un pumn în stomac, dezvelindu-şi
dinţii şi scoţând un sunet undeva între un mârâit şi un ţipăt.
Mişcându-se cu o viteză nefirească, şerpuitoare, ridică o mână
încleştată pe lângă cap şi se pregăti să salte. Totul se petrecu într-
o clipită. Totuşi, mâna cu degete lungi a lui Kvothe reuşi să-l
prindă cumva de încheietură. Fără să-şi dea seama sau fără să-i
pese, Bast se aruncă spre Cronicar doar pentru a fi tras înapoi,
căci mâna lui Kvothe era mai neclintită decât o cătuşă. Bast se
opinti cu furie să se elibereze, dar Kvothe, cu braţul întins, nici nu
se clinti îndărătul tejghelei, de nemişcat precum fierul sau piatra.
– Gata!
Glasul lui Kvothe plesni aerul ca o poruncă, iar, în liniştea care
urmă, cuvintele îi fură tăioase şi pline de mânie.
– Nu am să-mi las prietenii să se lupte între ei. Am pierdut destui
şi fără aşa ceva. Desfă cetluirea sau am să o fărâm, spuse, cu ochii
spre Cronicar.
Acesta din urmă încremeni, năucit. Apoi şopti ceva nedesluşit şi,
cu un mic tremur, îşi retrase mâna de pe cercul de metal pe care îl
pusese pe masă.
Toată încordarea părăsi trupul lui Bast şi, pentru o clipă, rămase
agăţat ca o păpuşă de cârpe de încheietura aflată în mâna lui
Kvothe. Tremurând din toate oscioarele, Bast reuşi să se ridice în
picioare şi să se proptească de tejghea. Kvothe îl cercetă îndelung
cu privirea, apoi îi dădu drumul.
Bast se prăbuşi într-un taburet fără să-şi ia ochii de la Cronicar.
Se mişca cu băgare de seamă, ca un om cu o rană deschisă. Se
schimbase. Ochii care îl priveau pe Cronicar erau încă de acel
113
neobişnuit albastru oceanic, dar acum se arătau a fi mai mult ca
nişte nestemate sau ca iazuri adânci din adâncul codrului şi
cizmele moi de piele fură înlocuite de graţioase copite despicate.
Kvothe îi făcu un semn autoritar Cronicarului să se apropie, apoi
se întoarse să ia două pahare groase şi o sticlă aleasă parcă la
întâmplare. Aşeză paharele în timp ce Bast şi Cronicarul se
priveau neîncrezător unul pe celălalt.
– Să înţelegeţi un lucru, rosti Kvothe mânios, e de înţeles cum v-aţi
purtat amândoi, dar asta nu înseamnă că v-aţi purtat cum trebuie.
Aşa că să o luăm de la început cu prezentările, spuse el şi răsuflă
adânc. Bast, el e Devan Lochees, cunoscut şi drept Cronicarul. E
bine cunoscut ca un mare narator, evocator şi adunător de poveşti.
Pe deasupra, dacă nu cumva mi-am pierdut toate minţile, pare să
mai fie şi un membru de seamă al Arcanumului, cel puţin Re’lar şi
unul dintre cei poate câţiva zeci de oameni din lume care cunosc
numele fierului. Totuşi, în ciuda acestor distincţii, pare cam necopt
în privinţa mersului lucrurilor în lume, după cum ne-a demonstrat
cu atacul lui aproape sinucigaş împotriva a ceea ce bănuiesc că e
primul membru a unei seminţii pe care a avut vreodată norocul să-
l întâlnească.
Cronicarul ascultă impasibil prezentarea lui Kvothe, privindu-l pe
Bast ca pe un şarpe.
– Cronicarule, aş vrea să faci cunoştinţă cu Bastas, fiul lui
Remmen, Prinţ al Amurgului şi al neamului Telwyth Mael. Cel mai
strălucit, iar prin asta vreau să spun singurul ucenic pe care am
avut nenorocul să-l învăţ. Descântător, cârciumar şi, nu în ultimul
rând, prietenul meu. Care, în cursul celor o sută cincizeci de ani
de viaţă, ca să nu mai spun de aproape doi ani sub oblăduirea
mea, a reuşit să evite să înveţe câteva lucruri importante. Primul
fiind acesta: să ataci un membru al Arcanumului îndeajuns de
iscusit să cetluiască1 fierul e nebunie curată.
– El m-a atacat primul! se răsti Bast indignat.
Kvothe se uită calm la el.
– N-am spus că n-ai fost îndreptăţit să o faci, ci doar nechibzuit.
– Aş fi câştigat.
– Foarte probabil. Dar n-ai fi ieşit nevătămat, iar el poate ar fi
murit. Îţi aminteşti că l-am prezentat drept oaspetele meu?
Bast nu spuse nimic, însă expresia îi rămase beligerantă.

1 Legăluire - traducere Sandra Iulia Ronai (Cetluire - traducere Graal

Soft).
114
– Ei bine, acum v-am prezentat unul altuia, concluzionă Kvothe cu
voioşie forţată.
– Încântat, rosti Bast cu răceală.
– De asemenea, i-o întoarse Cronicarul pe acelaşi ton.
– Nu e niciun motiv să fiţi altceva decât prieteni, continuă Kvothe,
cu un licăr tăios în voce. Şi nu aşa se salută prietenii între ei.
Bast şi Cronicarul se uitară unul la altul fără să schiţeze un gest.
Kvothe continuă pe glas scăzut:
– Dacă nu terminaţi cu prostia asta, puteţi să plecaţi acum. Unul
va rămâne cu o fărâmă de poveste, iar celălalt poate să-şi caute alt
învăţător. Dacă e ceva ce nu tolerez, aceea e imbecilitatea născută
din orgoliu.
Ceva în intensitatea ascunsă din vocea lui Kvothe îi făcu să nu-şi
mai ciocnească privirile. Iar când s-au întors spre el, părea că
îndărătul barului stătea cineva foarte diferit. Hangiul jovial
dispăruse, iar în locul său era cineva sumbru şi fioros.
„E atât de tânăr, se minună Cronicarul. Nu poate să aibă mai mult
de douăzeci şi cinci de ani. De ce nu mi-am dat seama înainte? M-
ar putea frânge în mâini ca pe o nuia. Cum de l-am confundat cu
un hangiu, chiar şi pentru o clipă?”
Apoi observă ochii lui Kvothe, care se întunecaseră într-un verde
atât de închis că erau aproape negri. „El e cel pe care am venit să-l
văd, îşi spuse Cronicarul, acesta e omul care a sfătuit regi şi a
străbătut drumuri străvechi călăuzit doar de agerimea minţii sale.
Acesta e cel al cărui nume a devenit atât slăvit, cât şi blestemat la
Universitate.”
Kvothe se uită pe rând la Cronicar şi la Bast; niciunul nu reuşi să-i
înfrunte privirea prea mult. După o pauză stânjenitoare, Bast
întinse mâna. Cronicarul ezită o clipită, apoi întinse şi el mâna cu
iuţeală, de parcă ar fi băgat-o în flăcări. Spre uimirea amândurora,
nimic nu se întâmplă.
– Uluitor, nu-i aşa? le vorbi Kvothe cu ironie. Cinci degete şi carne
cu sânge dedesubt. Mai să-ţi vină să crezi că la capătul acelei
mâini se găseşte un fel de… persoană.
Vinovăţia se strecură pe chipurile celor doi. Îşi dădură drumul de
mâini. Kvothe turnă ceva din sticla verde în pahare. Un gest atât
de simplu îl schimbă întru totul. Cu fiecare strop turnat în pahare
păru să se adâncească tot mai mult în sinea lui, până ce abia dacă
mai rămase o urmă din bărbatul cu ochi întunecaţi de acum
câteva clipe. Cronicarul se trezi străbătut de o senzaţie de pierdere
în timp ce-l privea pe hangiul cu o mână ascunsă într-o cârpă de
115
pânză. Kvothe împinse paharele spre ei.
– Acum, luaţi paharele, şedeţi la masă şi vorbiţi. Când mă întorc,
nu vreau să-l găsesc pe vreunul din voi mort sau clădirea în
flăcări. Aţi priceput?
Bast zâmbi stânjenit în vreme ce Cronicarul luă paharele şi se
întoarse la masă. Bast îl urmă şi aproape că se aşeză înainte să-şi
amintească să revină să ia toată sticla.
– Nu cumva să beţi prea mult, îi preveni Kvothe, care tocmai intra
în camera din spate. Nu vreau să chicotiţi încontinuu cât timp îmi
spun povestea.
Cei doi de la masă începură o conversaţie tensionată, cu
întreruperi, cât timp Kvothe trebăluia prin bucătărie. Câteva
minute mai târziu, hangiul se întoarse, aducând brânză, o pâine
de secară, pui rece şi cârnaţi, unt şi miere.
Se mutară la o masă mai mare în timp ce Kvothe scotea farfuriile şi
mai aranja pe după tejghea, ca un adevărat hangiu. Cronicarul îl
urmărea pe ascuns, abia venindu-i a crede că bărbatul care
fredona un cântec în vreme ce tăia cârnaţii putea fi acelaşi om cu
cel care îi privise dindărătul barului cu câteva minute în urmă,
sumbru şi înfiorător.
Pe când Cronicarul îşi aduna foile şi condeiele, Kvothe cercetă
gânditor poziţia soarelui prin fereastră. Într-un târziu se întoarse
spre Bast.
– Cât de mult ai reuşit să auzi?
– Aproape tot, Reshi. Am urechi bune, zâmbi Bast.
– Asta e bine. N-avem timp să reluăm povestea, spuse Kvothe şi
trase adânc aer în piept. Să ne întoarcem la firul nostru, atunci.
Ţineţi-vă bine, căci povestea e pe cale să se schimbe. O ia în jos.
Devine mai întunecată. Norii se adună în zare.

116
 Capitolul 14
Numele vântului

Iarna trece anevoios pentru o trupă rătăcitoare, însă Abenthy se

folosi de răgaz să mă înveţe în chip serios magia simpatetică.
Totuşi, aşa cum se petrece de obicei, mai ales în cazul copiilor,
aşteptările se dovediră mai captivante decât realitatea.
N-ar fi corect să spun că am fost dezamăgit de studiile de simpatie.
Dar adevărul e că am fost dezamăgit. Nu era deloc cum mă
aşteptam să fie magia.
Era folositoare. Nu aveam cum să o tăgăduiesc. Ben se folosea de
simpatie să ne lumineze spectacolele. Cu ea puteai aprinde focul
fără cremene sau să ridici lucruri foarte grele fără sfori şi pârghii.
Însă prima oară când l-am întâlnit, Ben invocase cumva vântul.
Aceea nu era simplă magie simpatetică. Era magie desprinsă din
cărţile de poveşti. Era taina pe care doream să o aflu mai mult
decât orice.
***
Primăvara alungase demult omătul, iar trupa străbătea pădurile şi
câmpurile din răsăritul Orânduirii. Ca de obicei, călătoream în
căruţa lui Ben. Vara tocmai ce se hotărâse să îşi arate din nou
chipul şi în jur totul era verde şi înflorea.
Călătorisem în tăcere vreme de aproape o oră. Ben moţăia la frâiele
căruţei, care aproape că-i lunecau din mână, când o piatră din
drum ne hurducă pe amândoi din visare. Ben se îndreptă de spate
şi începu pe un ton de ghici ghicitoarea mea.
– Cum ai face să fiarbă apa dintr-un ibric?
M-am uitat împrejur şi am zărit un ditamai bolovanul la marginea
drumului.
– Pietroiul acela ar trebui să fie cald de la cât a stat la soare. L-aş
cetlui de apa din ibric şi aş folosi căldura pietrei să aduc apa la
fierbere.
– Piatra cetluită de apă nu e o metodă prea eficientă, mă muştrului
Ben. Doar o parte din cincisprezece de apă s-ar încălzi.
– Ar merge.
– Recunosc că da. Însă ar fi cam de mântuială. Poţi mai bine de
atât, E’lir.
Apoi strigă la Alfa şi Beta, semn că era în toane bune. Îl ascultară
cu acelaşi calm pe care-l aveau de obicei, deşi îi acuza de lucruri
pe care eram sigur că nici un măgar nu le făcuse vreodată de
117
bunăvoie, mai ales nu Beta, care avea o conduită morală
ireproşabilă.
Se opri în mijlocul tiradei şi mă întrebă:
– Cum ai doborî pasărea aia din cer?
Arătă spre şoimul care plutea deasupra unui lan de grâu de la
marginea drumului.
– Probabil că nu aş face-o. Nu mi-a greşit cu nimic.
– Ipotetic.
– Spun că, ipotetic, nu aş face una ca asta.
Ben chicoti.
– Am priceput, E’lir. Cum anume nu ai face-o? Dă-mi detalii.
– L-aş pune pe Teren să o săgeteze.
Ben încuviinţă gânditor.
– Bine, bine. Totuşi, e o problemă între tine şi pasăre. Şoimul ăla a
făcut o remarcă grosolană la adresa mamei tale, gesticulă el
indignat.
– Aha. Atunci onoarea mă obligă să-i apăr reputaţia eu însumi.
– Într-adevăr.
– Am o pană de-a lui?
– Nu.
– Tehlu apără şi…
Mi-am înghiţit restul cuvintelor la privirea lui nemulţumită.
– Niciodată nu e uşor cu tine, nu-i aşa?
– E un obicei supărător pe care l-am căpătat de la un învăţăcel
care era prea deştept pentru propriul lui bine, zâmbi el. Ce-ai face
chiar dacă ai avea o pană?
– Aş cetlui-o de pasăre şi dup-aia i-aş da o săpuneală cu leşie.
Ben îşi încreţi sprâncenele.
– Ce fel de cetluire?
– Chimică. Probabil cu un catalizator de gradul doi.
Bărbatul rămase pe gânduri. Îşi scărpină bărbia.
– Catalizator de gradul doi. Să dizolvi uleiul care netezeşte pana?
Am încuviinţat.
Ben îşi ridică privirea spre pasăre.
– Nu m-am gândit niciodată la asta, rosti el cu un soi de admiraţie
mută.
Am luat-o drept un compliment.
– Cu toate astea, nu ai nicio pană, continuă el, întorcându-şi
privirea la mine. Cum o dobori?
Mi-am stors mintea vreme de câteva minute, dar nu mi-a venit nici
măcar o idee. M-am hotărât să schimb făgaşul lecţiei.
118
– Aş chema vântul şi l-aş face să pălească pasărea din cer, am
rostit cu prefăcută nepăsare.
Ben mă cercetă cu luare-aminte, semn că ştia exact ce avusesem
de gând.
– Şi cum ai face asta, E’lir?
Am avut impresia că poate era în sfârşit gata să-mi împărtăşească
secretul pe care îl ţinuse faţă de mine în toate acele luni de iarnă.
În acelaşi timp, îmi veni o idee.
Am tras adânc aer în piept şi am rostit cuvintele care să cetluiască
aerul din plămânii mei de cel de afară. Cu Alarul în suflet, mi-am
dus degetul mare şi arătătorul la buzele ţuguiate şi am suflat
printre ele.
Am simţit o briză uşoară în spate, care îmi ciufuli părul şi ridică
pentru o clipă marginile coviltirului care acoperea căruţa. Poate că
nu fusese decât o coincidenţă. Cu toate acestea, un zâmbet de
izbândă îmi răsări pe faţă. Pentru o clipă, nu am făcut decât să
rânjesc ca un zănatic spre Ben, care avea chipul împietrit,
nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Apoi am simţit o apăsare în piept, ca şi cum aş fi fost cufundat în
apă. Am încercat să iau o gură de aer, însă n-am reuşit. Puţin
nedumerit, am încercat din nou. Mă simţeam de parcă mă
prăvălisem pe spate şi tot aerul ieşise din mine.
Mi-am dat dintr-odată seama ce făcusem. Broboane reci de
sudoare îmi ţâşneau din trup şi l-am apucat pe Ben de cămaşă cu
disperare, arătând spre piept, spre gât, spre gura mea căscată. Din
uluit, chipul lui se făcu pământiu pe măsură ce se uita la mine.
Realizam cât de împietrit era totul. Nici un fir de iarbă nu se
clintea. Până şi zgomotul căruţei părea să amuţească, ca şi cum
răzbătea cu greu de undeva din depărtări. Mintea îmi fu cuprinsă
în ghearele terorii, care înăbuşea orice gând. Mi-am dus degetele
tremurânde la gât şi am început să-mi sfâşii cămaşa. Inima îmi
bubuia, întrerupând ritmat ţiuitul din urechi. Durerea îmi sfârteca
pieptul în vreme ce încercam zadarnic să respir.
Cu o agerime pe care nu aş fi bănuit-o, Ben mă apucă de franjurile
cămăşii şi sări din căruţă. Când am aterizat pe iarba de la
marginea drumului, mă trânti de pământ cu asemenea putere
încât, dacă aş mai fi avut aer în plămâni, ar fi ieşit din mine.
Îmi dădură lacrimile în vreme ce mă zbăteam fără folos. Ştiam că
am să mor. Îmi simţeam ochii încinşi şi roşii. Zgâriam înnebunit
pământul cu mâini amorţite şi reci ca moartea. Ben îngenunche
lângă mine, însă cerul de deasupra lui parcă se întunecase. Părea
119
aproape distras, ca şi cum asculta ceva ce eu nu puteam să aud.
Apoi se uită la mine. Tot ce-mi amintesc sunt ochii lui, care păreau
pierduţi în depărtări şi plini de o putere teribilă, calmi şi reci.
Mă privi. Gura i se mişcă. Invocă vântul. M-am cutremurat, ca o
frunză scuturată din copac de un fulger. Iar bubuitul tunetului pe
care l-am auzit era cernit.
***
Următorul lucru pe care mi-l amintesc e cum Ben m-a ajutat să
mă ridic în picioare. Eram conştient ca prin ceaţă de prezenţa
celorlalte căruţe şi de chipuri pline de curiozitate care ne cercetau.
Mama venise de la căruţa noastră, iar Ben o întâlni la jumătatea
drumului, chicotind şi spunându-i câteva vorbe liniştitoare. Nu i-
am desluşit cuvintele, căci eram concentrat să respir adânc.
Celelalte căruţe îşi reluară drumul şi l-am urmat pe Ben în tăcere
spre căruţa sa. Se prefăcu distras cu aranjarea sforilor care fixau
coviltirul. Mi-am revenit în fire şi-l ajutam pe cât puteam, când
ultima căruţă a trupei trecu pe lângă noi.
Când mi-am ridicat privirea spre el, am văzut mânia de pe chipul
lui Ben.
– La ce-ţi stătea mintea? şuieră el. Ei bine? Ce? Ce te gândeai?
Nu-l mai văzusem astfel, cu întregul trup încordat de furie.
Tremura, clocotea sub imperiul ei. Ridică mâna să mă lovească…
apoi se opri. După o clipă, mâna îi căzu moale de-a lungul
trupului.
Verifică metodic ultimele frânghii şi urcă înapoi în căruţă. Neştiind
ce altceva să fac, l-am urmat.
Ben trase de frâie, iar Alfa şi Beta începură să se urnească din loc.
Acum eram ultimii din şir. Ben nu-şi lua ochii de pe drum. Mi-am
pipăit cămaşa sfâşiată. Între noi se aşternuse o tăcere apăsătoare.
Cu gândul la cele care tocmai se petrecuseră, mi-am dat seama că
fusese de o prostie fără margini. Când mi-am cetluit răsuflarea de
aerul din afară, a devenit cu neputinţă să respir. Plămânii mei nu
erau îndeajuns de puternici să mişte atâta aer. Aş fi avut nevoie de
un piept ca nişte foale de fier. Aş fi avut mai mult noroc încercând
să beau un râu dintr-o sorbitură sau să ridic un munte.
Am călătorit vreme de două ore fără să scoatem o vorbă. Soarele
mângâia vârfurile copacilor când Ben trase o gură adâncă de aer în
piept şi, într-un sfârşit, dădu drumul unui oftat prelung. Îmi
întinse frâiele.
Când m-am întors spre el, am băgat pentru prima oară de seamă
cât de bătrân era. Ştiam că se apropia de amurgul vieţii, însă
120
niciodată nu-l văzusem să o arate.
– Am minţit-o pe maică-ta, Kvothe. A văzut ce s-a petrecut şi era
îngrijorată.
Ochii îi erau aţintiţi asupra căruţei dinaintea noastră pe măsură ce
vorbea.
– I-am spus că lucram la ceva pentru un număr. E o femeie de
treabă. Nu merită să fie minţită.
Ne-am urmat drumul într-o tăcere chinuitoare ce părea să nu se
mai isprăvească, însă mai erau câteva ore până la asfinţit când am
auzit mai multe voci înaintea noastră strigând: „Piatra arsă!”
Priveliştea căruţelor care o coteau pe iarbă îl trezi pe Ben din
mohoreala sa. Ridică ochii şi văzu că soarele era încă pe cer.
– De ce ne oprim atât de devreme? A crescut un copac în mijlocul
drumului?
– Piatra arsă.
Am arătat spre enorma placă de piatră ce se înălţa peste vârfurile
căruţelor dinaintea noastră.
– Ce?
– Din când în când, dăm de câte una pe drum.
Am făcut din nou un semn spre stânca ce se ridica din pâlcul de
copaci de la marginea drumului. Ca marea parte a pietrelor arse,
era un dreptunghi cioplit fără migală, înalt de câteva zeci de palme.
Trăsurile care îl împresurau păreau aproape imateriale în
comparaţie cu prezenţa solidă a pietrei.
– Am auzit că li se spune pietre ridicate, dar am văzut multe care
nu erau ridicate, doar căzute pe o parte. Dacă nu suntem în mare
grabă, întotdeauna facem popas când găsim una.
M-am oprit, fiindcă-mi dădusem seama că spuneam verzi şi
uscate.
– Eu le cunosc după alt nume. Pietre de Hotar, rosti Ben cu glas
stins.
Părea bătrân şi ostenit. După o clipă, întrebă:
– De ce vă opriţi când daţi de una?
– Aşa facem de când mă ştiu. E un răgaz de la drum.
Am rămas pe gânduri o clipă.
– Mă gândesc că ar trebui să aducă noroc.
Îmi doream să am mai multe de spus ca să menţin conversaţia, să
îi atrag interesul, dar nu îmi venea altceva în minte.
– Se poate să fie.
Ben îi călăuzi pe Alfa şi Beta într-un loc în partea îndepărtată a
pietrei, departe de celelalte căruţe.
121
– Vino la cină sau curând după ea. Trebuie să vorbim.
Se întoarse fără să-mi arunce o privire şi începu să-l dezlege pe
Alfa de la jug.
Nu-l mai văzusem pe Ben în asemenea stare. Îngrijorat că am
distrus legătura cu el, am luat-o la fugă spre căruţa părinţilor mei.
Am găsit-o pe mama în faţa focului abia aprins, punând vreascuri
să-l înteţească. Tata stătea în spatele ei şi îi masa gâtul şi umerii.
Amândoi se întoarseră la zgomotul paşilor mei ce alergau spre ei.
– Pot să mănânc cu Ben în seara asta?
Mama îşi plimbă privirea spre tatăl meu, apoi spre mine.
– Nu ar trebui să îi stai pe cap, dragule.
– El m-a invitat. Dacă mă duc acum, pot să-l ajut să se
pregătească de înnoptat.
Mama mişcă din umeri, iar tata începu din nou să-i maseze. Îmi
zâmbi.
– Foarte bine, dar să nu-l ţii treaz până se crapă de ziuă. Dă-mi un
pupic.
Îşi desfăcu braţele, iar eu m-am dus să o îmbrăţişez şi să o pup.
Tata mă sărută pe creştet la rândul lui.
– Dă-mi cămaşa. Aşa măcar am ceva de făcut câtă vreme mamă-ta
pregăteşte cina.
Mă jupui de cămaşă şi îşi băgă degetele printre marginile sfâşiate.
– Cămaşa asta e ferfeniţă, mă mir cum ai reuşit aşa ceva.
Printre bâlbâieli, am căutat să-i explic, însă el îmi făcu semn să mă
opresc.
– Ştiu, ştiu, a fost pentru o cauză dreaptă. Data viitoare, încearcă
să fii mai atent sau ai să o coşi cu mâna ta. Ai una curată în cufăr.
Dacă tot eşti acolo, adu-mi, te rog, şi un ac şi aţă.
Am ţâşnit în fundul căruţei şi am luat o cămaşă nouă. În vreme ce
cotrobăiam după ac şi aţă, am auzit-o pe mama începând să cânte:

Târziu-n-amurg când soarele apune

Din înălţimi te voi privi uşor cum treci
Ceasul venirii demult stătea să sune
Dar dragostea mi-e ne-ntinată pururi veci.

Tata îi răspunse:

Târziu-n-amurg, când razele se-nclină

Paşii mi-i-ndrept din nou spre casă
Lăsate-n vânt şi sălciile suspină
122
 Necontenit în vatră arde, flacăra pioasă.

Când am ieşit din căruţă, o ridicase în braţe şi o săruta. Am pus

acul şi aţa lângă cămaşa ruptă şi am aşteptat. Părea un sărut
meşteşugit. Am privit cu ochi iscoditor, cu gândul nedesluşit că
poate, cândva în viitor, am să vreau să sărut o doamnă. Dacă era
să se întâmple, voiam să fac o treabă bună.
După o clipă, tata băgă de seamă că îi priveam şi îi dădu drumul
mamei.
– Spectacolul te costă un ban, conaşule, începu el să râdă. Ce mai
cauţi aici, băiete? Pun rămăşag pe banul ăla că o întrebare te-a
poprit din drum.
– De ce facem popas la pietrele arse?
– Tradiţia, băiete, rosti el cu emfază şi îşi desfăcu larg braţele. Şi
superstiţiile. Sunt oricum una şi aceeaşi. Ne oprim ca să ne poarte
noroc şi pentru că toată lumea se bucură de un repaus neaşteptat.
Se opri pentru o clipă.
– Ştiam o mică poezie despre ele. Cum era…?

Piatra cerească în somn ne luminează,

Hotarul lângă vechiul drumeag
Şi calea veşnic ne-o veghează
Ne-ndrumă spre a-l feelor meleag.
Piatra drumeţilor ce cântă-n deal sau vale
Piatra cea arsă, mereu cătând spre-altă cale.

Preţ de câteva clipe, tata rămase cu privirea pierdută în zare şi îşi

prinse buza de jos între degete. Într-un sfârşit, clătină din cap.
– Nu-mi aduc aminte sfârşitul ultimului vers. Vai, cât îmi displace
poezia! Cum poate cineva să ţină minte cuvinte care nu-s însoţite
de muzică?
Fruntea i se încreţi de concentrare în vreme ce căuta în tăcere
cuvântul pe vârful buzelor.
– Ce e o piatră cerească? am întrebat.
– E un nume vechi pentru pietrele de magnetit, îmi explică mama.
Sunt bucăţi de metal stelar care trag orice alt metal spre ele. Am
văzut una acum mulţi ani, la o tarabă de curiozităţi.
Se întoarse spre tatăl meu, care încă mormăia ceva pentru sine.
– Am văzut asemenea piatră în Sacâzcoji, nu-i aşa?
– Hmm? Ce? Da, Sacâzcoji.
Întrebarea îl trezise din reverie. Se trase din nou de buză şi se
123
încruntă.
– Adu-ţi aminte un lucru, fiule, chiar de-ar fi să uiţi orice altceva.
Un poet e un muzician care nu poate să cânte. Cuvintele trebuie să
găsească mintea cuiva înainte să-i atingă inima, iar minţile unora
sunt ţinte înfiorător de mici. Muzica le atinge inimile nemijlocit,
oricât de mică sau încăpăţânată ar fi mintea celui care ascultă.
Mama pufni cam fără graţie.
– Eşti un înfumurat. Ceea ce se petrece e că îmbătrâneşti.
Oftă cu afectare.
– E într-adevăr cu atât mai tragic că al doilea lucru pe care
bărbaţii îl pierd e memoria.
Tata luă o postură indignată, însă mama nu-l băgă în seamă şi îmi
spuse:
– Pe deasupra, singura tradiţie care ţine trupe precum a noastră în
jurul pietrelor arse e trândăveala. Poemul ar trebui să sune astfel:

În câte-anotimpuri au fost şi-au să vină

Când drumuri în stânga şi dreapta străbat
Caut în piatră sau stâncă pricină
Să stau l-a ei umbră pe iarbă culcat.

Cu o scânteie întunecată în privire, tata păşi înapoia ei.

– Îmbătrânesc?
Începu să-i maseze din nou umerii şi rosti pe un ton grav:
– Femeie, mă bate gândul să-ţi dovedesc contrariul.
Mama îi zâmbi viclean.
– Domnule, mă bate gândul să-ţi dau voie.
M-am hotărât să-i las cu ale lor şi am dat să plec spre căruţa lui
Ben când l-am auzit pe tata în urmă:
– Moluşte, mâine după prânz? Şi-al doilea act din Tinbertin?
– Bine.
Am luat-o la goană. Când am ajuns la căruţa lui Ben, îi deshămase
pe Alfa şi Beta iar acum îi ţesăla. M-am pus să fac focul,
înmormântând frunzele uscate într-un morman de vreascuri şi
crengi din ce în ce mai mari. Când am terminat, m-am întors spre
Ben.
Mă întâmpină cu tăcere. Aproape că îl vedeam cum îşi alege
cuvintele când începu în final să vorbească:
– Câte ştii despre noul cântec al tatălui tău?
– Cel despre Lanre? Nu multe. Doar ştii cum e el. Nimeni nu aude
cântecul până nu e terminat. Nici măcar eu.
124
– Nu vorbesc despre cântec, cât despre povestea din spatele lui.
Povestea lui Lanre, rosti Ben.
Gândurile mi-au zburat la puzderia de poveşti pe care tata le
adunase de-a lungul anilor, căutând un fir comun.
– Lanre era un prinţ, am început eu. Sau un rege. Cineva
important. A vrut să fie mai puternic decât oricare altul de pe
lumea asta. Şi-a vândut sufletul pentru putere, dar apoi ceva nu a
mers bine şi parcă a înnebunit sau nu mai putea să adoarmă,
sau…
M-am oprit când am văzut că Ben clătina din cap.
– Nu şi-a vândut sufletul. Alea sunt născociri.
Scăpă un oftat adânc, care păru să îl dezumfle.
– N-am gândit-o bine. Lasă cântecul tatălui tău. Vorbim despre el
când îl termină. Povestea lui Lanre ar putea să-ţi dea de gândit.
Ben trase adânc aer în piept, apoi încercă din nou.
– Gândeşte-te că ai pe mâini un mucos fără minte de şase ani. Cât
rău ar putea să facă?
Am tăcut chitic, nesigur de răspunsul pe care îl aştepta de la mine.
Unul sincer ar fi probabil cel mai bun.
– Nu mult.
– Dar dacă are douăzeci şi încă nu i-a venit mintea la cap, cât de
periculos e atunci?
M-am hotărât să dau înainte cu răspunsurile evidente.
– Încă nu foarte, dar mai mult decât înainte.
– Dacă îi pui o sabie în mână?
Am întrezărit încotro bătea şi mi-am închis ochii.
– Mult, mult mai periculos. Înţeleg, Ben. Chiar înţeleg. E bine să ai
putere, iar prostia e de obicei nevătămătoare. Puterea şi prostia
puse laolaltă sunt primejdioase.
– Niciodată n-am spus prost, mă corectă Ben. Eşti isteţ. Amândoi o
ştim. Dar poţi să fii nechibzuit. Un om isteţ şi nechibzuit e unul
dintre cele mai periculoase lucruri posibile. Mai rău, ţi-am predat
nişte cunoştinţe periculoase.
Ben se uită la mănunchiul de vreascuri pe care îl pregătisem, apoi
luă o frunză de pe jos, mormăi câteva cuvinte şi privi cum o
flăcăruie se aprinde în iască. Se întoarse spre mine.
– Ai putea să-ţi faci singur de petrecanie din ceva atât de simplu.
Sau căutând numele vântului, adăugă cu un rânjet trecător.
Dădu să mai spună ceva, dar se opri şi se frecă pe faţă. Oftă din
nou adânc. Când îşi îndepărtă mâinile, părea ostenit.
– Nu-mi aduc aminte precis; câţi ani ai?
125
– Luna viitoare împlinesc doisprezece.
Clătină din cap.
– E atât de uşor să o uit. Nu te porţi ca un copil de vârsta ta, rosti
el, aţâţând focul cu un băţ. Aveam optsprezece ani când am intrat
la Universitate şi douăzeci când ştiam cam câte ştii tu acum.
Privi îndelung flăcările.
– Îmi pare rău, Kvothe. Trebuie să fiu singur în seara asta. Am
multe lucruri la care să chibzuiesc.
Am încuviinţat în tăcere. M-am dus la căruţa sa, am luat trepiedul,
o oală, apă şi ceai. Le-am aşezat rând pe rând, în deplină tăcere,
lângă Ben. Ochii îi erau încă pierduţi pe tărâmul flăcărilor când m-
am îndepărtat.
Ştiind că părinţii mei nu se aşteptau să mă întorc atât de repede,
m-am îndreptat spre pădure. Şi eu aveam multe de cugetat. Îi
datoram atât de mult lui Ben! Îmi doream să pot face mai mult.
***
Ben reveni la fireasca lui voioşie abia după câteva zile. Însă chiar şi
atunci ceva se schimbase. Eram încă prieteni la cataramă, dar un
zid nevăzut se ridicase între noi. Lecţiile înaintau cu anevoie. Îmi
întrerupse abia începutele studii de alchimie şi, în schimb, mă ţinu
doar pe tărâmurile chimiei. Refuză din capul locului să mă înveţe
scrijeldică şi, colac peste pupăză, începu să-mi dea cu linguriţa
puţinele lecţii de simpatie pe care le socotea neprimejdioase pentru
mine.
Întârzierile mă supărau, însă mi-am păstrat răbdarea, în speranţa
că, dacă mă voi arăta prevăzător şi atent în toate detaliile, avea să
se liniştească şi lucrurile vor reveni pe făgaşul firesc. Făceam parte
din aceeaşi familie şi eram convins că orice neînţelegeri aveau să
fie depăşite până la urmă. Era nevoie doar de timp. Habar n-aveam
că timpul nostru împreună era pe sfârşite.

126
 Capitolul 15
Distracţii şi un rămas-bun

Târgul se numea Necrez. Ne-am oprit pentru câteva zile fiindcă

acolo găsisem un atelier de tâmplărie foarte bun şi aproape toate
căruţele noastre aveau nevoie de reparaţii. Cât timp aşteptam, Ben
primi o ofertă pe care nu putea să o refuze.
Era văduvă, destul de avută, destul de tânără şi, pentru ochii mei
neexperimentaţi, destul de atrăgătoare. Pretextul era că avea
nevoie de un preceptor pentru tânărul ei fiu. Totuşi, oricine i-ar fi
văzut plimbându-se împreună ar fi ghicit adevărul.
Fusese nevastă de berar, dar acesta se înecase cu doi ani în urmă.
Încerca să conducă berăria cât putea ea de bine, dar nu avea
cunoştinţele necesare să facă o treabă bună…
După cum vă daţi seama, nu cred că cineva ar fi putut să-i întindă
lui Ben o cursă mai bună nici dac-ar fi încercat.
***
Planurile se schimbară şi trupa rămase în Necrez pentru încă vreo
câteva zile. Aniversarea mea de doisprezece ani fu devansată şi
ţinută laolaltă cu petrecerea de plecare a lui Ben.
Ca să înţelegeţi cum a fost, trebuie să vă daţi seama că nicio
reprezentaţie nu e mai mare decât aceea pe care nişte artişti o fac
pentru un altul din tagma lor. Artiştii buni se străduiesc să facă
fiecare reprezentaţie specială, dar trebuie să ţineţi minte că
spectacolul pe care-l vedeţi e acelaşi cu cel prezentat şi multor
altora. Până şi cele mai serioase dintre trupe mai au reprezentaţii
lipsite de strălucire, mai ales când ştiu că pot să scape basma
curată cu aşa ceva.
Târgurile mici, hanurile de ţară, asemenea locuri nu deosebesc un
spectacol reuşit de unul prost. Dar nu şi un coleg de meserie.
Gândiţi-vă atunci, cum să distrezi nişte oameni care ţi-au văzut
numărul de mii de ori? Ştergi praful de pe vechile trucuri. Încerci
unele noi. Speri că are să-ţi iasă. Şi, desigur, marile eşecuri sunt la
fel de gustate ca şi marile reuşite.
Îmi amintesc de acea seară ca de un minunat amestec de emoţie
caldă şi amar. Fluiere, lăute şi tobe, toată lumea cânta şi dansa
după pofta inimii. Îndrăznesc să spun că ne puteam lua la
întrecere cu orice sărbătoare a zânelor la care v-aţi gândi.
Am primit cadouri. Trip mi-a dăruit un cuţit de cingătoare cu
mâner de piele, spunând că toţi băieţii ar trebui să poarte ceva cu
127
care se pot răni. Shandi îmi aduse o mantie nemaipomenită pe
care o făcuse, înţesată cu mici buzunare pentru comorile unui
băiat. Părinţii mei îmi dădură o lăută frumoasă, din lemn negru şi
neted. Desigur că a trebuit să cânt la ea şi Ben a cântat cu mine.
Degetele mi-au lunecat puţin pe corzile instrumentului necunoscut
mie, iar Ben a pierdut notele de câteva ori, dar ne-a ieşit bine.
Ben a deschis un butoiaş de mied pe care-l păstrase pentru
„asemenea ocazii”. Îmi aduc aminte că gustul de mied era la fel
cum mă simţeam, dulce, amărui, trist.
Mai mulţi oameni colaboraseră să scrie „Balada lui Ben, berarul
suprem”. Tata a recitat-o pe un ton grav, de parcă era de viţă
regească modegană, şi se acompanie cu o harpă. Toată lumea a
râs până n-a mai putut, iar Ben de două ori cât ceilalţi.
La un moment dat, în toiul nopţii, mama m-a luat în braţe şi a
dansat cu mine în cercuri mari, învârtindu-mă de mama focului.
Râsetul ei era ca o melodie în vânt. Părul şi fusta ei se învârteau în
jurul meu. Avea un miros liniştitor, cum numai mamele pot să
aibă. Acel miros şi sărutul vesel pe care mi l-a dat au îndulcit
plecarea lui Ben mai mult decât toate celelalte distracţii laolaltă.
Shandi s-a oferit să facă un dans special pentru Ben, dar numai
dacă venea în cortul ei să-l vadă. Nu-l mai văzusem pe Ben să
roşească, dar s-a descurcat de minune. A ezitat şi când a refuzat-o
era clar că îi era cam la fel de uşor cum i-ar fi fost să-şi smulgă
sufletul din piept. Shandi a protestat şi s-a bosumflat drăgălaş,
spunând că îl exersase de mult timp. Până la urmă, l-a tras după
ea în cort, încurajată de urale din partea întregii trupe.
Trip şi Teren au pus în scenă un simulacru de duel, în parte
năucitoare dovadă de măiestrie cu sabia, în parte monolog
dramatic (rostit de Teren) şi în parte bufonerie pe care sunt sigur
că Trip trebuie să o fi născocit pe loc. Întreaga tabără era terenul
lor. În decursul luptei, Trip reuşi să-şi frângă spada, să se ascundă
sub fusta unei doamne, să se lupte cu un cârnat în mână şi să
execute asemenea acrobaţii fantastice încât a fost un miracol că nu
s-a rănit. Deşi i-au plesnit pantalonii pe fund.
Dax a luat foc în timp ce încerca un act foarte spectaculos de
înghiţit foc şi a trebuit să fie stins. S-a ales doar cu o părticică din
barbă arsă şi cu mândria puţin şifonată. Şi-a revenit repede după
vorbele dulci ale lui Ben, o halbă de bere şi amintirea faptului că
nu oricine putea să aibă sprâncene.
Părinţii mei au cântat „Balada lui Sir Savien Traliard”. Ca mai
toate marile cânturi, Sir Savien fusese scris de Illien şi era de
128
obicei considerat încununarea operei sale. E un cânt frumos, cu
atât mai mult cu cât nu-l auzisem pe tata cântându-l decât
arareori până atunci. E teribil de complex şi tata era probabil
singurul din trupă care putea să-l cânte aşa cum trebuie.
Deşi nu o arăta, ştiam că era dificil până şi pentru el. Mama cânta
contraarmonia, cu glas moale şi cadenţat. Până şi focul părea că
încremenise la cântecul lor. Simţeam cum inima mi se ridică şi se
cufundă în mine. Am plâns, atât pentru splendoarea celor două
voci atât de desăvârşit întrepătrunse, cât şi pentru tragedia
cântecului.
Da, am plâns la sfârşitul cântecului. Am facut-o atunci şi o fac de
fiecare dată din acea noapte încoace. Până şi a citi o poveste cu
voce tare îmi aduce lacrimi în ochi. După părerea mea, oricine nu e
mişcat de cântul acela nu e om pe dinăuntru.
După ce au terminat, pentru câtva timp s-a aşternut tăcerea în
care toată lumea se ştergea la ochi şi îşi sufla nasul. Apoi, după o
oarecare perioadă de recuperare, cineva strigă:
– Lanre! Lanre!
Strigătul fu repetat de mai multe voci.
– Da, Lanre!
Tata zâmbi şiret şi clătină din cap. Niciodată nu cânta în public o
parte a unui cântec neterminat.
– Haide, Ari! strigă Shandi. L-ai ţinut la murat destul timp. Scoate
ceva din borcan.
Clătină din nou din cap, cu zâmbetul încă pe buze.
– Nu e gata.
– Lasă-ne să gustăm puţin din el, Arliden, rosti Teren de astă dată.
– Da, de dragul lui Ben. Nu e drept să te audă atâta timp
bombănind despre cântec şi să nu apuce…
– …Ne întrebam ce faci atâta timp în căruţă cu nevastă-ta dacă
nu…
– Cântă-l!
– Lanre!
Trip organiză numaidecât întreaga trupă într-o masă ce scanda şi
urla, pe care tata a reuşit s-o suporte aproape un minut înainte să
cedeze şi să-şi ia lăuta din toc. Uralele răsăriră din toate piepturile.
Mulţimea se linişti imediat ce tata se aşeză. Acordă vreo două
strune, deşi abia ce lăsase lăuta din mână. Îşi dezmorţi degetele şi
dădu glas câtorva acorduri de încercare, apoi lunecă atât de blând
în cântec încât nici nu mi-am dat seama când a început. Glasul
tatălui meu răsună peste suişurile şi coborâşurile muzicii.
129
 Staţi jos şi-ascultaţi, căci voi cânta
O poveste din vremuri demult uitate,
A marelui conducător de armate,
Lanre, cel mândru ca primăvara
Şi tare ca fierul ce-n pumn îi scăpăra
Cânt cum a luptat, a căzut şi s-a trezit
Doar să cadă din nou, de umbre mistuit.
A fost răpus de iubire pentru ţara sa
Şi pentru-a sa Lyra, a cărei chemare
L-a răpit din a morţii îmbrăţişare
S-o strige cu renăscuta sa răsuflare.

Tata răsuflă şi se opri cu gura deschisă, parcă gata să continue.

Apoi un rânjet larg, răutăcios i se întinse pe faţă şi se aplecă să-şi
pună lăuta în toc. Cu toţii începură să se plângă, indignaţi, deşi
ştiau prea bine că fuseseră norocoşi să audă măcar atât. Altcineva
începu un cântec de dans şi protestele se stinseră unul câte unul.
Părinţii mei au început să danseze, mama cu capul pe pieptul
tatei. Amândoi aveau ochii închişi. Păreau mulţumiţi cu
desăvârşire. Dacă găsiţi pe cineva care să fie aşa cu voi, cineva pe
care să ţineţi în braţe şi să vă închideţi ochii împreună fără să vă
mai pese de lumea din jur, atunci sunteţi norocoşi. Chiar dacă
durează doar o clipă sau o zi. Chiar şi după atâţia ani, imaginea
lor, legănându-se blând în ritmul muzicii, e cum îmi închipui eu
dragostea.
După aceea, Ben a dansat cu mama, cu paşi siguri şi semeţi. Am
rămas frapat de cât de bine le şedea împreună. Ben, bătrân,
cărunt şi trupeş, cu chipul brăzdat de riduri şi sprâncene pe
jumătate pârlite. Mama, zveltă, proaspătă şi veselă, cu pielea albă
şi netedă în lumina focului. Se completau prin contrast. Mă durea
gândul că poate n-am să-i mai văd vreodată împreună.
Cerul începea deja să se lumineze în răsărit. Cu toţii se adunară
să-şi ia rămas-bun. Nu-mi amintesc ce am spus înainte să plecăm.
Ştiu că a fost groaznic de nepotrivit, dar ştiu şi că m-a înţeles. M-a
făcut să promit că nu am să mă mai bag în bucluc, jucându-mă cu
ceea ce mă învăţase.
S-a aplecat puţin şi m-a luat în braţe, după care mi-a ciufulit
părul. Nu m-am supărat. Drept răzbunare, am încercat să-i
netezesc sprâncenele, ceva ce am vrut să încerc dintotdeauna.
Reacţia lui de uimire a fost nemaipomenită. M-a îmbrăţişat din
130
nou. Apoi s-a îndepărtat.
Părinţii mei au promis să mâne trupa din nou în târg când aveam
să ne întoarcem în zonă. Restul membrilor au spus că nu vor avea
nevoie de mult mânat. Însă, chiar şi tânăr cum eram, ştiam
adevărul. Avea să treacă mult timp până să-l văd din nou. Ani.
Nu-mi amintesc cum am plecat în dimineaţa aceea, dar îmi aduc
aminte că încercam să dorm şi mă simţeam foarte singur, cu o
durere surdă, dulce-amăruie în suflet.
***
După-amiaza, când m-am trezit, am găsit un pachet lângă mine.
Era înfăşurat în pânză de sac şi legat cu sfoară, cu o bucată de
hârtie cu numele meu pe ea prins în vârf, fluturând în vânt ca un
steguleţ.
Am recunoscut cotorul cărţii în vreme ce desfăceam pachetul. Era
Retorică şi Logică, cartea pe care Ben o folosise să mă înveţe arta
argumentării. Din mica lui bibliotecă de vreo duzină de cărţi, era
singura pe care n-o citisem din scoarţă-n scoarţă. O uram. Am
deschis-o şi am văzut ceva scris pe interiorul copertei. Scria:
„Lui Kvothe,
Apără-te bine la Universitate. Fă-mă mândru de tine. Adu-ţi
aminte de cântecul tatălui tău. Nu te preta la sminteli.
Prietenul tău,
Abenthy”.
Ben şi cu mine nu discutaserăm niciodată despre mersul la
Universitate. Desigur visam ca, într-o bună zi, să ajung acolo. Dar
erau visuri pe care ezitam să le împărtăşesc părinţilor mei.
Universitatea ar fi însemnat să-mi părăsesc părinţii, trupa, pe
oricine şi orice ştiusem vreodată.
Sincer să fiu, gândul era înfiorător. Cum ar fi fost să mă stabilesc
într-un loc, nu doar pentru o seară sau câteva zile, dar pentru
luni? Ani? Fără spectacole? Fără să mai fac tumbe cu Trip sau să
joc rolul fiului râzgâiat de nobil din Trei bănuţi pentru o dorinţă?
Fără căruţe? Fără cineva cu care să cânt?
Nu o spusesem niciodată cu voce tare, dar Ben ar fi ghicit. I-am
recitit dedicaţia, am plâns puţin şi i-am promis în inima mea că
mă voi strădui să fiu un student cât mai strălucit.

131
 Capitolul 16
Speranţă

În cele câteva luni care s-au scurs de la plecarea lui Ben, părinţii
mei s-au străduit să peticească gaura pe care el o lăsase în urmă,
convingându-i pe ceilalţi membri ai trupei să-mi dea de lucru, ca
să-mi ocup timpul cu folos şi să nu mai lâncezesc abătut.
Vezi tu, vârsta nu prea conta în trupă. Dacă erai destul de zdravăn
încât să pui şaua pe cai, puneai şaua pe cai. Dacă erai iute de
mână, jonglai. Dacă erai proaspăt bărbierit şi intrai în rochie, o
jucai pe lady Rethyel în Porcarul şi privighetoarea. De obicei,
lucrurile erau într-atât de simple.
Aşa că Trip mă învăţă să jonglez şi să fac tumbe. Shandi mă iniţie
în tainele dansurilor de curte din mai bine de jumătate de duzină
de ţări. Teren mă măsură la mânerul sabiei sale şi hotărî că mă
înălţasem îndeajuns încât să învăţ meşteşugul luptei cu sabia. Nu
destul cât să mă duelez, îi linişti el pe ai mei, dar suficient să fac
un bun spectacol pe scenă.
Drumurile erau bune în acel răstimp al anului, aşa că am
cutreierat lesne în apusul Orânduirii: făceam cincisprezece,
douăzeci de kilometri pe zi în căutarea de noi aşezări în care să
jucăm. Odată cu plecarea lui Ben, am călătorit mai des cu tatăl
meu, care a început să mă instruiască serios pentru scenă.
Fireşte, ştiam deja o sumedenie de lucruri. Însă ceea ce prinsesem
era doar un talmeş-balmeş de informaţii. Tata începu să-mi
dezvăluie metodic adevăratul meşteşug al actoriei, cum o măruntă
schimbare de accent sau postură putea să facă pe cineva să pară
neghiob, viclean sau necioplit.
Cât despre mama, ea începu să mă înveţe cum să mă comport în
înalta societate. Ştiam câte ceva din rarele noastre şederi la
baronul Pârloagă-Sură şi mă credeam destul de cuviincios fără să
fiu nevoit să învăţ pe dinafară formule de adresare, maniere la
masă şi rangurile întortocheate ale nobilimii. La un moment dat, i-
am destăinuit şi mamei ofurile mele.
– Cui îi pasă dacă un viconte modegan îl depăşeşte în rang pe un
cneaz de Vintas? am protestat. Şi cui îi pasă dacă unuia i se spune
„alteţa voastră” şi altuia „luminăţia voastră”?
– Lor le pasă, răspunse mama cu hotărâre. Dacă dai un spectacol
înaintea lor, trebuie să te comporţi cu demnitate şi să înveţi să nu-
ţi vâri cotul în farfuria cu supă.
132
– Lui tata nu-i pasă ce furculiţă trebuie să folosească şi care nobil
îl depăşeşte în rang pe ălălalt, am mormăit eu.
Mama se încruntă, privindu-mă cu ochii mijiţi.
– Pe celălalt, m-am corectat cu ciudă.
– Tatăl tău ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă. Şi când nu
ştie ceva, se descurcă datorită farmecului său înnăscut. Aşa
reuşeşte să rezolve multe.
Îmi luă bărbia în palmă şi îmi întoarse faţa spre ea. Avea ochii
verzi, cu un cerc auriu în jurul pupilelor.
– Tu vrei doar să te descurci? Sau vrei să mă faci mândră de tine?
Nu-mi îngăduia să-i dau decât un răspuns. De cum am început să
mă dumiresc ce şi cum, mi-am dat seama că era doar un alt soi de
actorie. Un alt scenariu. Mama născoci nişte rime să mă ajute să
memorez elementele mai lipsite de noimă ale etichetei. Împreună,
am scris un cântecel cam necuviincios numit „Locul pontifului e
mereu sub poalele reginei”. Ne-am hlizit aproape o lună când venea
vorba de el, însă mama îmi interzise să-l cânt în faţa tatălui meu,
nu cumva într-o bună zi să-l cânte la rândul lui înaintea cui nu
trebuie şi să ne bage pe toţi în mare năpastă.
***
– Copaci! răsună un glas din primele rânduri ale convoiului. Trei
trunchiuri de stejar!
Tata se opri din monologul pe care îl recita şi oftă cătrănit.
– Ăsta ne e drumul pe ziua de azi, mormăi el şi ridică ochii spre
cer.
– Ne oprim? întrebă mama dinăuntrul căruţei.
– Încă un copac de-a curmezişul drumului, am lămurit-o eu.
– Fir-ar să fie! zise tata cu glas răstit şi mână căruţa într-un
luminiş de la marginea drumului. Oare mergem pe drumul regelui
sau nu? Parcă suntem singurii călători de-aici. Cât timp a trecut
de la ultima furtună? Două răspasuri?
– Nu tocmai, am răspuns. Şaisprezece zile.
– Şi drumul e încă blocat de copaci! Mă cam bate gândul să trimit
consulatului câte-o misivă cu nota de plată pentru fiecare copac pe
care-l tăiem şi-l târâm din cale. Aşa iar întârziem vreo trei ore.
Sări din căruţa ce tocmai se oprea.
– Cred că e mai bine aşa, rosti mama, care venea dinapoia căruţei.
Ne dă ocazia să gustăm ceva fierbinte – adăugă, aruncându-i tatei
o privire cu subînţeles – la cină. Devine supărător să te mulţumeşti
cu câteva fărâmituri la sfârşitul zilei. Trupul cere mai mult.
Mânia tatei păru să se domolească pe dată.
133
– Cam aşa e, încuviinţă el.
Mama se întoarse spre mine.
– Scumpule? Crezi că ai putea să-mi găseşti nişte salvie sălbatică?
– Nu ştiu dacă creşte prin părţile astea, am răspuns cam nesigur.
– Nu strică să cauţi, stărui ea, aruncând o privire spre tata cu
coada ochiului. Dacă găseşti îndeajuns, adu-mi un braţ de salvie.
O punem la uscat mai târziu.
Ca de obicei, nu prea conta dacă găseam sau nu ceea ce trebuia să
caut.
Îmi intrase în obicei să mă îndepărtez de restul trupei odată cu
sosirea serii. În mare parte, eram trimis cu vreo treabă oarecare
câtă vreme părinţii mei pregăteau cina. Însă era doar o scuză ca
fiecare să îşi vadă de treburile sale. Intimitatea nu e uşor de găsit
pentru cei ce sunt tot timpul pe drumuri, iar ei aveau la fel de
multă nevoie de ea ca şi mine. Aşa că dacă îmi lua o oră să adun
un braţ de vreascuri nu se supărau. Iar dacă nu întindeau cina
până să mă întorc, atunci nu greşeam cu nimic, nu-i aşa?
Sper că au petrecut bine acele ultime ore împreună. Sper că nu le-
au irosit pe treburi fără însemnătate precum aprinsul focului sau
tăiatul legumelor pentru cină. Sper că au cântat împreună, aşa
cum făceau adeseori. Sper că s-au retras în căruţa noastră şi şi-au
petrecut timpul unul în braţele celuilalt. Sper că mai apoi au
rămas întinşi umăr la umăr, sporovăind cu blândeţe despre tot
felul de nimicuri. Sper că au fost împreună, prinşi într-un răgaz de
iubire, până când le-a sosit sfârşitul.
E o speranţă mică şi poate fără nici o noimă. Sunt la fel de morţi şi
îngropaţi oricum aş lua-o. Şi totuşi, mai sper.
***
Să trecem peste timpul pe care l-am petrecut singur în pădure în
seara aceea, cu jocuri pe care copiii le născocesc ca să se distreze.
Ultimele ore petrecute în tihnă ale vieţii mele. Ultimele clipe ale
copilăriei pe cale să se stingă.
Să trecem şi peste întoarcerea mea în tabără, vegheat de pleoapa
întredeschisă, sângerie, a soarelui. Peste priveliştea trupurilor
împrăştiate de colo până colo, ca nişte păpuşi de cârpă sfâşiate de
mâna unui copil lehămeţit de ele. Peste miasma sângelui şi a
părului ars. Peste cum am început să rătăcesc fără ţintă prin
tabără, prea buimăcit încât să dau glas spaimei mele, amorţit de
groază şi oroare.
La drept vorbind, aş trece pe de-a întregul peste acea seară. Te-aş
scuti de asemenea povară dacă nu ar fi necesară poveştii mele. E
134
un moment vital. E balamaua pe care întreaga poveste se roteşte
ca o uşă care începe să se deschidă. Într-un anume fel, aici începe
povestea. Aşa că să terminăm odată cu ea.
***
Pâcle risipite de fum încă pluteau în amurg. Era o linişte
mormântală, ca şi cum toţi cei din trupă ciuleau urechea la ceva.
Ca şi cum îşi ţineau cu toţii răsuflarea. O boare leneşă mângâia
frunzele copacilor şi împingea către mine un rotocol de fum, ca un
nor rătăcit spre pământ. Am ieşit din codru şi am înaintat spre
tabără prin pânza de fum.
Am ieşit din norul înecăcios şi m-am frecat la ochi să scap de
usturime. Când am aruncat o privire în jur, am zărit cortul lui Trip
pe jumătate prăbuşit şi arzând înăbuşit în focul de lângă. Pânza
argăsită se scorojea în flăcări, iar fumul cenuşiu, înţepător abia se
ridica de la pământ în aerul tăcut al înserării.
I-am văzut trupul lui Teren întins lângă căruţa sa, cu sabia frântă
în mână. Straiele verzi şi cenuşii pe care le purta de obicei erau
umede şi înroşite de sânge. Unul dintre picioare îi era sucit în chip
nefiresc iar osul crăpat ce îi ieşea prin piele era atât, atât de alb.
Am rămas pironit locului, fără să-mi pot întoarce privirea de la
Teren, de la cămaşa sură, sângele roşu, osul albicios. Căscam
ochii de parcă încercam să înţeleg o diagramă dintr-o carte. Trupul
îmi amorţi. Simţeam că gândurile îmi înotau într-o mare de
melasă.
Cu fărâma de judecată ce-mi mai rămăsese, mi-am dat seama că
eram în stare de şoc. Mi-am repetat asta în minte fără încetare. Am
folosit toate învăţăturile lui Ben să nu bag în seamă ce se
întâmplase. Nu voiam să mă gândesc la ceea ce tocmai văzusem.
Nu voiam să ştiu ce se petrecuse aici. Nu voiam să ştiu ce
însemna.
După nu mai ştiu cât timp, un firicel de fum îmi şerpui înaintea
ochilor. M-am aşezat ca prin vis la cel mai apropiat foc. Era focul
lui Shandi, pe care lăsase un mic ceaun în care fierbeau cartofi, al
căror miros atât de familiar îmi era ca o ancoră în marea de haos
din jur.
Mi-am îndreptat întreaga atenţie spre ceaun. Era o imagine a
normalităţii de care mă agăţam. Am luat un băţ şi am împuns
cartofii să văd dacă erau gata. Un gest normal. Am ridicat micul
ceaun de pe foc şi l-am aşezat lângă trupul lui Shandi. Hainele îi
fuseseră sfâşiate de pe trup. Am căutat să îi dau părul de pe faţă şi
m-am trezit cu mâna năclăită de sânge. Limbile de foc se oglindeau
135
în ochii ei goi, fără viaţă.
M-am ridicat şi privirea a început să-mi rătăcească împrejur.
Cortul lui Trip era deja mistuit de flăcări, iar căruţa lui Shandi era
cu o roată în focul de tabără al lui Marion. Flăcările căpătaseră o
nuanţă albăstrie, ca desprinse dintr-un vis.
Am auzit glasuri. Când am strecurat o privire pe după colţul
căruţei lui Shandi, am zărit un grup de bărbaţi şi femei pe care nu
îi recunoşteam stând în jurul focului. Focul făcut de părinţii mei.
M-a cuprins ameţeala şi m-am sprijinit cu mâna de roata căruţei.
Când l-am cuprins, inelul de fier care întărea roata mi se fărâmiţă
în palmă, risipindu-se în fâşii grunţuroase de rugină brună. Numai
ce mi-am retras mâna, că roata trosni şi începu să crape. Am păşit
în spate, speriat de căruţa care se făcea ţăndări, precum lemnul
putrezit al unui buştean vechi de când lumea.
Nu se mai găsea nimic între mine şi cei din jurul focului. Unul
dintre bărbaţi se rostogoli pe spate şi ateriză în picioare, cu sabia
trasă. Agerimea mişcării sale îmi aminti de argintul viu scurgându-
se dintr-un borcan pe o masă: suplă şi fără efort. Pe chip i se citea
încordarea, însă trupul îi era destins, ca şi cum nu ar fi făcut decât
să se ridice şi să se îndrepte de spate.
Avea o sabie elegantă şi pală. Când o mişcă, tăie aerul cu un şuier
fărâmicios, care-mi aminti de liniştea ce se aşterne în cele mai
geroase zile de iarnă, când doare să respiri şi totul în jur e
încremenit.
Era la câteva zeci de paşi depărtare de mine, dar îi puteam desluşi
fără nici o greutate trăsăturile în lumina murindă a asfinţitului.
Mi-l amintesc la fel de limpede cum îmi amintesc chipul propriei
mame, uneori chiar mai bine. Faţa îi era îngustă şi ascuţită, de o
frumuseţe desăvârşită de porţelan. Părul i se revărsa pe umeri,
încadrându-i faţa cu bucle de culoarea chiciurii. Era paloarea
iernii întruchipată. Întreaga lui înfăţişare era rece, tăioasă şi albă.
În afară de ochi. Erau negri, precum ai unei capre, dar fără iris.
Erau aidoma sabiei din mâna sa, şi niciunul nu reflecta lumina
focului ori a soarelui în apus.
Se linişti când dădu ochii cu mine. Coborî vârful sabiei şi îmi
zâmbi cu dinţi perfecţi, ca de fildeş. Un zâmbet purtat doar pe
buzele unui coşmar. Am simţit cum un junghi străpunge vălul de
confuzie pe care îl strânsesem în jurul meu ca pe o pătură
ocrotitoare. Ceva îşi înfipse adânc ambele mâini în pieptul meu, iar
acum strângea cu putere. Poate că a fost prima oară în viaţa mea
când m-a cuprins cu adevărat teama.
136
Lângă foc, un bărbat chel cu barbă sură începu să chicotească.
– Se pare că ne-a scăpat un iepuraş. Bagă de seamă, Tăciune,
poate că are dinţişorii ascuţiţi.
Cel numit Tăciune îşi vârî sabia în teacă, cu zgomotul unui copac
ce se încovoaie sub greutatea gheţii. Îşi păstră distanţa şi
îngenunche. Îmi aduse din nou aminte de felul în care se mişca
mercurul. Acum că ne aflam la aceeaşi înălţime, o expresie de grijă
se contură împrejurul ochilor săi negri şi opaci.
– Cum te cheamă, băiete?
Am rămas locului, fără vreun piuit. Încremenit ca o căprioară
înspăimântată.
Tăciune oftă şi îşi coborî pentru o clipă privirea în pământ. Când o
ridică, am văzut mila scrutându-mă cu ochi pustii.
– Tinere, unde-ţi sunt părinţii? întrebă el.
Mă ţinu câteva clipe sub vraja privirii sale, apoi aruncă o privire
peste umăr către focul la care şedeau ceilalţi.
– Ştie careva unde-i sunt părinţii?
Unii din ei zâmbiră, aspru, crunt, de parcă savurau o glumă din
cale-afară de reuşită. Unul sau doi chiar izbucniră în râs. Tăciune
se întoarse spre mine şi mila îi căzu de pe chip ca o mască crăpată,
lăsând în urmă doar zâmbetul acela înspăimântător.
– Ăsta e cumva focul alor tăi? întrebă el cu o încântate cumplită în
glas.
Am încuviinţat, pe de-a întregul amorţit.
Zâmbetul îi pieri încet. Se uită până adânc în sufletul meu, fără
cea mai mică urmă de expresie întipărită pe chip. Vocea îi era
calmă, rece şi tăioasă:
– Părinţii cuiva au cântat nişte cântecele care nu trebuiau cântate,
rosti el.
– Tăciune.
Un glas rece răsună dinspre foc. Ochii lui negri se îngustară de
nemulţumire.
– Ce? şuieră el.
– Te apropii cu paşi mari de clipa când ai să mă nemulţumeşti.
Acesta nu a făcut nimic. Acoperă-l cu pătura moale şi fără de durere
a somnului de veci.
Glasul cel rece zăbovi o clipă la ultimul cuvânt, de parcă i-ar fi fost
greu să-l pronunţe.
Aparţinea unui bărbat care şedea învăluit în umbră la marginea
focului, la o parte de ceilalţi. Deşi cerul era încă îmbujorat de
lumina asfinţitului şi nu se găsea nimic între foc şi locul unde
137
şedea, umbrele îl înconjurau ca o cerneală groasă care cădea
încontinuu dintr-o călimară nevăzută. Focul trosnea şi dansa, viu
şi călduros, cu o nuanţă albăstrie, dar nici un crâmpei din lumina
lui nu îndrăznea să se apropie de el. Pâcla de umbră era mai deasă
în jurul capului său. Întrezăream prin ea o scufie lungă, de felul
celor purtate de preoţi, însă îndărătul ei umbrele erau de
nepătruns, încât aveam impresia că mă uitam într-o fântână la
miezul nopţii.
Tăciune îl cercetă în treacăt pe bărbatul înveşmântat în umbră,
apoi îi întoarse spatele.
– Eşti bun pe post de înger păzitor, Haliax, se oţărî Tăciune.
– Iar tu se pare că ţi-ai uitat scopul, răspunse bărbatul din bezna
sa, din glasul său rece ghicindu-se asprime. Sau nu cumva scopul
tău se deosebeşte de al meu?
Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu grijă şi păreau să ascundă o
însemnătate aparte.
Aroganţa îl părăsi numaidecât pe Tăciune, ca apa turnată dintr-o
găleată.
– Nu, rosti el, întorcându-se spre foc.
– Asta e bine. Mi-ar părea rău ca îndelungata noastră tovărăşie să
se sfârşească astfel.
– Şi mie.
– Tăciune, adu-mi, rogu-te, aminte care e natura relaţiei dintre noi,
rosti bărbatul din umbră, cu un licăr de mânie scăpărându-i prin
glasul răbdător.
– Sunt… sunt în slujba ta… răspunse Tăciune cu un gest
împăciuitor.
– Eşti o unealtă în mâna mea, îl întrerupse bărbatul cu blândeţe.
Nimic mai mult.
O tresărire de sfidare înflori pe chipul lui Tăciune. Făcu o pauză,
apoi începu:
– Nu am de…
Glasul cel blând deveni dintr-odată dur ca un buzdugan din oţel
Ramston.
– Ferula.
Graţia de argint-viu a lui Tăciune dispăru fără urmă. Se poticni, cu
trupul înlemnit dintr-odată din pricina durerii.
– Eşti o unealtă în mâna mea, repetă glasul cel rece. Spune-o.
Pentru o clipă, Tăciune îşi încleştă fălcile de mânie, apoi se
încovoie şi scoase un urlet de durere care aducea mai mult cu cel
al unui animal rănit decât al unui om.
138
– Sunt o unealtă în mâna ta, icni el.
– Stăpâne Haliax.
– Sunt o unealtă în mâna ta, stăpâne Haliax, completă Tăciune în
timp ce cădea tremurând în genunchi.
– Cine cunoaşte adevărata natură a numelui tău, Tăciune?
Cuvintele fură rostite pe un ton răbdător, ca al unui învăţător care
repetă o lecţie uitată.
Tăciune îşi cuprinse coastele cu braţe tremurânde şi se chirci cu
ochii închişi.
– Tu, stăpâne Haliax.
– Şi cine te păzeşte de Amiri? De psaltişti? De cei din ordinul Sithe?
De tot ce te poate vătăma pe lumea asta?
Haliax îl întreba pe un ton calm, politicos, ca şi cum ar fi fost cu
adevărat curios să îi audă răspunsul.
– Tu, stăpâne Haliax.
Glasul lui Tăciune era o văpaie mocnită de durere.
– Şi cărui scop serveşti?
– Scopului tău, stăpâne Haliax, răspunse Tăciune cu voce
sugrumată. Al tău.
Tensiunea părăsi aerul, iar corpul lui Tăciune se înmuie dintr-
odată. Se prăvăli şi se propti cu palmele de pământ. Broboane de
sudoare îi picurau de pe faţă ca un început de ploaie. Părul său alb
îi căzuse moale peste chip.
– Îţi mulţumesc, stăpâne, suspină el cu sinceritate. Nu am să mai
uit vreodată.
– Ba ai s-o faci. Îţi îndrăgeşti prea mult micile cruzimi. Cu toţii o
faceţi.
Chipul încadrat de glugă al lui Haliax se întoarse rând pe rând la
toţi cei din jurul focului, care începură să se agite.
– Mă bucur că m-am hotărât să vă însoţesc astăzi. Vă abateţi de la
cale, cădeţi pradă mofturilor voastre. Se pare că unii dintre voi au
uitat ceea ce căutăm, ce vrem să înfăptuim.
Însoţitorii săi din jurul focului păreau din cale-afară de tulburaţi.
Gluga se întoarse spre Tăciune.
– Însă mi-ai obţinut iertarea. Dacă nu mi-aţi aminti voi, poate că eu
aş fi cel ce uită.
Ultimele lui cuvinte ascundeau o ameninţare tăcută.
– Acum să terminăm ce…
Vocea lui rece amuţi, în vreme ce gluga ascunsă în umbră se ridică
încet să privească spre cer. Se aşternu o linişte încordată.
Cei care şedeau împrejurul focului aproape că încremeniră, cu
139
chipuri preocupate. Ridicară capetele la unison, parcă privind la
acelaşi punct din cerul în amurg. Mi se părea că încercau să
adulmece un miros purtat de vânt.
Am avut deodată senzaţia că sunt urmărit. Am simţit o tensiune, o
schimbare subtilă în aer. Mi-am îndreptat atenţia spre ea,
recunoscător că îmi atrăgea atenţia, că-mi mai dădea măcar câteva
momente în care să nu fiu nevoit să mă gândesc la ce se
întâmplase.
– Se apropie, rosti Haliax cu calm.
Se ridică, iar umbrele păreau că se întind în jurul său ca o negură.
– Repede. În jurul meu.
Ceilalţi se ridicară în grabă din jurul focului. Tăciune abia se ridică
şi păşi împleticit către foc.
Haliax îşi desfăcu braţele şi umbrele care-l înconjurau înfloriră ca
un boboc de trandafir. Apoi, toţi ceilalţi se întoarseră şi făcură un
pas spre Haliax, în umbra ce clocotea în jurul lui. Însă tocmai
când picioarele dădeau să atingă pământul, încetineau şi se
risipeau întocmai ca nişte statui de nisip peste care trecea
răsuflarea blândă a vântului. Doar Tăciune mai aruncă o privire în
urmă, cu o dâră de furie în ochii săi de coşmar.
Apoi se făcură nevăzuţi.
***
Nu am să te împovărez cu ce a urmat. Cum am fugit de la un
cadavru la altul, căutând înnebunit orice semn de viaţă, după cum
mă învăţase Ben. Încercarea mea fără folos de a săpa un mormânt.
Cum am scurmat pământul până când degetele au început să-mi
sângereze, până ce mi s-a dus pielea de pe ele. Cum mi-am găsit
părinţii…
Am găsit căruţa familiei mele abia în cele mai întunecate ore ale
nopţii. Calul o trăsese la mai bine de o sută de metri pe drum
înainte să piară. Totul părea atât de firesc înăuntru, atât de
ordonat şi de calm. M-a izbit cât păstrase partea din spate a
căruţei din mirosul lor.
Am aprins fiecare opaiţ şi lumânare din căruţă. Lumina nu mă
alina, însă măcar era lumina aurie a unui foc adevărat, neîntinat
de acel albastru fantomatic. Am luat cutia în care tatăl meu îşi
păstra lăuta. M-am întins în patul părinţilor mei cu lăuta lângă
mine. Perna mamei mele mirosea a părul ei, a îmbrăţişarea ei. Nu
voiam să adorm, dar somnul m-a cuprins în braţele sale.
M-am trezit tuşind, cu totul arzând în juru-mi. Lumânările
aprinseseră coviltirul, desigur. Încă amorţit din pricina şocului, am
140
adunat câteva lucruri într-o desagă. Mă mişcăm lent şi fără ţintă
când am tras cartea lui Ben de sub salteaua mea în flăcări. Ce
groază să-mi mai sădească acum în suflet un simplu foc?
Am pus lăuta tatei în cutia ei. Mă simţeam ca un hoţ, dar nu ştiam
ce altceva mi-ar fi amintit de ei. Mâinile amândurora îi atinseseră
lemnul de mii şi mii de ori.
Apoi am plecat. Am pătruns în pădure şi am continuat să merg
până când zorii începură să lumineze în răsărit. Când păsările îşi
începură ciripitul, m-am oprit şi mi-am aşezat desaga. Am luat
lăuta tatălui meu şi am strâns-o la piept. Apoi, am început să cânt.
Mă dureau degetele, dar nu m-am oprit din cântat. Am cântat
până mi-au sângerat pe coarde. Am cântat până când soarele s-a
ivit printre copaci. Am cântat până ce-am simţit că braţele-mi cad
de durere. Am cântat, căznindu-mă să nu-mi amintesc nimic, până
am adormit.

141
 Capitolul 17
Interludiu – Toamna

Kvothe îi făcu semn Cronicarului să se oprească, apoi se întoarse

spre învăţăcelul său cu o cută între sprâncene.
– Bast, nu te mai uita aşa la mine.
Pe Bast părea că aproape îl podidesc lacrimile.
– Vai, Reshi, n-am ştiut, rosti el cu glas sugrumat.
Kvothe îi făcu semn să se oprească, parcă tăind aerul cu marginea
palmei.
– Nu aveai de ce să ştii, Bast, şi n-ai de ce să faci mare vâlvă din
asta.
– Dar Reshi…
Kvothe îşi privi învăţăcelul cu asprime.
– Ce e, Bast? Ar trebui să plâng şi să-mi smulg părul din cap? Să-l
blestem pe Tehlu şi îngerii lui? Să mă bat cu pumnii în piept? Nu.
Ăla e teatru de joasă speţă.
Expresia i se îmblânzi întru câtva.
– Îţi apreciez grija, dar asta e doar o parte din poveste, nici măcar
partea cea mai rea, şi nu o spun ca să capăt simpatie.
Kvothe îşi împinse scaunul de la masă şi se ridică.
– Oricum, totul s-a petrecut acum mult timp. Timpul le vindecă pe
toate şi cele-cele, rosti el cu un gest de lehamite. Acum, mă duc să
iau destul lemn să ne ajungă peste noapte. Din câte ştiu eu tainele
vremii, are să se facă frig. Cât timp sunt plecat, poţi să pui nişte
pâini la copt şi să încerci să-ţi vii în fire. Refuz să spun restul
poveştii dacă văd că te mai uiţi cu ochi umezi de viţel la mine.
Acestea fiind zise, Kvothe se duse pe după tejghea şi în bucătărie,
spre intrarea din spate a hanului. Bast se frecă la ochi şi îşi privi
maestrul cum pleacă.
– Se simte bine atâta vreme cât e ocupat, rosti încet Bast.
– Poftim? întrebă Cronicarul din reflex.
Se mişcă stingherit în scaunul său, lăsând impresia că vrea să se
ridice în picioare, dar nu se poate gândi la o scuză politicoasă prin
care să iasă afară.
Bast îi zâmbi cu căldură, cu ochii reveniţi la albastrul omenesc.
– Eram atât de bucuros când am auzit cine eşti, că-şi va spune
povestea. A fost atât de posomorât în ultimul timp şi nimic nu-l
scoate din starea asta. Nu face nimic decât să şadă şi să clocească
gânduri negre. Eram sigur că, dacă-şi va aduce aminte de
142
vremurile bune de-odinioară, va… Bast se opri şi făcu o grimasă.
Nu vorbesc prea lămurit. Îmi pare rău pentru mai devreme. Nu mai
gândeam cum trebuie.
– N-nu, se bâlbâi Cronicarul în grabă. Eu sunt cel… a fost vina
mea, îmi pare rău.
Bast clătină din cap.
– Ai fost luat pe nepregătite, dar nu ai făcut decât să încerci să mă
cetluieşti. Nu că a fost din cale-afară de plăcut, adăugă el cu o
mină puţin îndurerată. Te simţi de parcă ai primit un şut între
picioare, doar că durerea ţi se întinde în tot corpul. Te face să te
simţi rău, slăbit, însă e doar durere. Nu e ca şi cum chiar m-ai
vătămat într-un fel. Eram pe cale să fac mai mult decât să te
rănesc. Poate că te-aş fi ucis dacă nu mă opream să mă gândesc,
spuse el stânjenit.
Înainte ca o tăcere stânjenitoare să apuce să se instaleze,
Cronicarul glumi:
– De ce nu-l credem pe cuvânt că amândoi am fost orbiţi de prostie
şi s-o lăsăm aşa?
Cronicarul reuşi să scoată un zâmbet istovit, care, în ciuda
circumstanţelor, venea din suflet.
– Pace? întinse el mâna.
– Pace.
Îşi dădură mâna cu căldură mult mai sinceră decât înainte. Când
Bast se întinse peste masă, mâneca i se ridică, dezvăluind o
vânătaie care îi înflorea în jurul încheieturii. Îşi trase mâneca la
loc.
– De când m-a apucat. E mai puternic decât pare. Nu-i spune
despre asta. O să-l necăjească.
***
Kvothe ieşi din bucătărie şi închise uşa în urmă. Privind împrejur,
păru surprins să găsească o după-amiază blândă de toamnă în
locul pădurii primăvăratice a poveştii sale. Ridică mânerele unei
roabe cu fund plat şi se îndreptă spre pădurea dindărătul hanului,
cu paşii strivind cu zgomot frunzele căzute.
Nu prea departe printre copaci se găsea provizia de lemne pentru
iarnă. Stânjen peste stânjen de lemn de stejar şi frasin erau
stivuiţi ca nişte pereţi înalţi şi strâmbi printre trunchiurile
copacilor. Kvothe aruncă butucii doi câte doi în roabă, unde loviră
fundul ca o tobă mută. Alţi doi le urmară. Mişcările îi erau precise,
chipul ca o mască, ochii undeva în depărtare. În timp ce încărca
roaba, începu să se mişte tot mai încet, ca o maşinărie care dă să
143
se oprească. Până la urmă se opri de-a binelea şi rămase locului
pentru o bună bucată de vreme, ca o stană de piatră. Abia atunci îl
părăsi stăpânirea de sine. Şi chiar fără vreun martor în preajmă,
îşi ascunse faţa în mâini şi plânse surd, cu trupul biciuit de val
după val de suspine grele, mute.

144
 Capitolul 18
Drumuri spre locuri ferite de primejdii

Poate că abilitatea de a suporta durerea e cea mai importantă

facultate a minţii noastre. Gândirea clasică ne învaţă despre cele
patru uşi ale minţii, prin care fiecare trece conform nevoilor lor.
Prima e uşa somnului. Somnul ne este liman din calea lumii şi a
durerii pe care ea o aduce. Somnul înseamnă trecerea timpului,
care ne îndepărtează de ceea ce ne-a făcut să suferim. Când cineva
e rănit, îşi va pierde adeseori cunoştinţa. De asemenea, când
cineva aude veşti îngrozitoare se întâmplă să ameţească sau să
leşine. Acesta e felul minţii de a se proteja de durere trecând
primul prag.
A doua e uşa uitării. Unele răni sunt prea adânci să se vindece sau
prea adânci să se vindece repede. Pe deasupra, multe amintiri sunt
pur şi simplu prea dureroase sau nu se pot lecui. Zicala „timpul le
vindecă pe toate” e mincinoasă. Timpul vindecă aproape toate
rănile. Celelalte sunt ascunse îndărătul acestei uşi.
Cea de-a treia uşă e nebunia. Uneori se întâmplă că mintea
primeşte o lovitură atât de oribilă încât se ascunde în demenţă.
Deşi asta nu pare un lucru benefic, uneori este. Uneori, realitatea
înseamnă numai durere, iar pentru a scăpa de durere mintea
trebuie să lase realitatea în urmă.
Ultima, e uşa morţii. Ultimul mijloc de scăpare. Nimic nu mai
poate să ne facă rău după ce murim, sau cel puţin aşa ni s-a spus.
***
După ce familia mea a fost omorâtă, am rătăcit adânc în pădure şi
m-am cufundat în somn. Trupul mi-o cerea, iar mintea a folosit
prima uşă ca să amorţească durerea. Rana era acoperită până să
sosească timpul pentru vindecare. Pentru a se apăra, o bună parte
din mintea mea s-a oprit cu totul din funcţiune. A adormit, dacă
vreţi.
În vreme ce mintea dormea, multe din părţile dureroase ale zilei
trecute fură împinse prin cea de-a doua uşă. Nu întru totul. Nu am
uitat ce s-a întâmplat, însă amintirile îmi erau înceţoşate, de parcă
vedeam totul printr-un voal gros. Dacă aş fi vrut, aş fi putut să-mi
evoc chipurile morţilor, amintirea omului cu ochii negri ca noaptea
fără lună. Dar nu am vrut să-mi amintesc. Am împins acele
gânduri într-o parte şi le-am lăsat să adune praf într-un ungher
arareori folosit al minţii mele.
145
Visam, nu despre sânge, ochi sticloşi şi miros de păr ars, ci despre
lucruri mai senine. Şi, încetul cu încetul, rana începu să-mi
amorţească…
***
Am visat că străbăteam pădurea împreună cu Laclith, pădurarul
care călătorise cu trupa noastră când eram mai mic. Mergea în
deplină linişte prin tufăriş, pe când eu făceam mai mult zgomot
decât un bou rănit ce trăgea o căruţă răsturnată.
După o lungă perioadă de tăcere tămăduitoare, m-am oprit să mă
uit la o plantă. Se apropie de mine fără să scoată vreun zgomot.
– Barba înţeleptului. Îţi dai seama după zimţi, spuse el.
Se întinse pe lângă mine şi mângâie cu blândeţe partea aceea a
frunzei. Chiar arăta ca o barbă. Am încuviinţat.
– Asta e salcie. Poţi să-i mesteci scoarţa ca să-ţi alini durerea.
Era amară şi puţin grăunţoasă.
– Aia e rădăcină râioasă, să nu-i atingi frunzele.
Nu le-am atins.
– Astea-s coacăze otrăvite. Sunt bune de mâncat când sunt roşii,
dar niciodată când trec de la verde la galben şi portocaliu. Aşa
păşeşti când vrei să mergi fără zgomot.
Mă dureau pulpele.
– Şi aşa dai tufişul la o parte în linişte, fără să laşi semne că ai
trecut pe-acolo. De aici găseşti lemn uscat. Aşa te adăposteşti de
ploaie dacă n-ai pânză la îndemână. Asta e rădăcina moşneagului.
Poţi s-o mănânci, dar are gust rău. Astea, cu dungi portocalii –
arătă cu mâna – sunt vergeţele. Să nu le mănânci niciodată. Alea
cu noduri mici sunt scaieţii beţivului. Le mănânci numai dacă
înainte ai mâncat ceva ca vergeţelele. Te face să dai afară orice ai
în stomac.
– Aşa întinzi o cursă care să nu omoare iepurele. Dar cursa asta o
să-l omoare.
Înnodă funia mai întâi într-un fel, apoi în altul. Când i-am văzut
mâinile legând sfoara, mi-am dat seama că nu mai eram cu
Laclith, ci cu Abenthy. Mergeam în căruţă şi mă învăţa cum să leg
noduri marinăreşti.
– Nodurile sunt lucruri interesante, spuse Ben în vreme ce lucra.
Nodul poate să fie ori cea mai tare, ori cea mai slabă parte a
frânghiei. Depinde întru totul de cât de bine îl legi.
Ridică mâinile să-mi arate un model incredibil de complicat întins
între degetele sale. Ochii îi sclipiră.
– Întrebări?
146
– Întrebări? rosti tata.
Ne opriserăm mai devreme în acea zi din pricina unei pietre arse.
Şedea acordându-şi lăuta şi era în sfârşit pe cale să-şi cânte
cântecul pentru mine şi mama. Aşteptaserăm de atâta vreme!
– Nu aveţi întrebări? repetă el şi se propti cu spatele de masiva
piatră arsă.
– De ce ne oprim la pietrele de hotar?
– Din obicei, în cea mai mare parte. Dar unii spun că ele
marchează drumuri străvechi – vocea tatei se schimbă şi deveni a
lui Ben – drumuri ocrotite. Uneori drumuri spre locuri ferite de
primejdii, alteori drumuri sigure ce duc drept în gura lupului.
Ben întinse mâna spre piatră, parcă simţind căldura unui foc.
– Dar în ele sălăşluieşte o putere ascunsă. Numai un prost ar
tăgădui aşa ceva.
Apoi Ben se făcu nevăzut şi în acel loc nu mai era doar o piatră de
hotar, ci multe. Mai multe decât văzusem vreodată în acelaşi loc.
Formau un cerc dublu în jurul meu. O piatră era aşezată în
lungime peste altele două, încât formau o arcadă imensă care
arunca o umbră densă pe pământul dedesubt. Am întins mâna s-o
ating.
Şi m-am trezit. Mintea mea pansase o durere proaspătă cu numele
a sute de rădăcini şi fructe de pădure, patru feluri de a aprinde
focul, nouă capcane făcute numai cu un puiet şi o funie şi unde să
găsesc apă proaspătă.
M-am gândit foarte puţin la însemnătatea visului. Ben nu apucase
să mă înveţe nodurile marinăreşti. Tata nu apucase să-şi termine
cântecul.
Am verificat ce aveam cu mine: un sac de pânză, un cuţitaş, un
ghem de aţă, nişte ceară, un ban de aramă, doi gologani de fier şi
Retorică şi Logică, cartea dăruită de Ben. În afară de hainele de pe
mine şi lăuta tatei, n-aveam nimic altceva.
Am pornit să caut apă.
– Apa mai întâi de toate, îmi spusese Laclith odinioară. Poţi să te
descurci zile întregi fără orice altceva.
M-am gândit la cum era aşezat terenul şi m-am luat după nişte
urme de animal. Când am reuşit să găsesc un mic iaz alimentat de
un izvor ascuns printre mesteceni, în urma copacilor cerul se
împurpura în culorile asfinţitului. Mi-era amarnic de sete, dar
prudenţa a câştigat şi am băut numai puţin.
După aceea am adunat vreascuri uscate din scorburi şi de sub
coroanele copacilor. Am întins o cursă simplă. Am găsit câteva
147
buruieni de iarba-maicii şi le-am întins seva pe degetele mele
însângerate. Usturimea mă ajuta să nu mă gândesc la cum mă
rănisem la degete.
Aşteptând ca seva să se usuce, am aruncat o primă privire
împrejur. Stejarii şi mestecenii se înghesuiau, în căutare de spaţiu.
Trunchiurile lor creau o ţesătură de lumini şi umbre pe sub
catapeteasma de ramuri. Din iaz se scurgea un pârâiaş, care
călătorea peste bolovani spre răsărit. Poate că era un peisaj
frumos, dar n-am observat. Nu puteam să observ. Pentru mine,
copacii însemnau adăpost, vegetaţia de sub ei era sursă de hrană
iar iazul în care se reflecta lumina lunii îmi amintea doar de cât
eram de însetat.
Lângă iaz se mai găsea şi o piatră mare, dreptunghiulară, căzută
într-o rână. Cu câteva zile înainte, aş fi recunoscut-o drept piatră
de hotar. Acum o vedeam doar ca o pavăză utilă împotriva
vântului, ceva de care să mă proptesc când dormeam.
Am văzut stelele printre ramuri. Însemna că trecuseră câteva ore
de când am încercat apa. Cum nu-mi făcuse rău, m-am gândit că
era bună de băut şi am sorbit îndelung din iaz.
În loc să mă împrospăteze, apa mă făcu să-mi dau seama de cât de
înfometat eram. M-am aşezat pe piatra de la marginea iazului. Am
rupt frunzele de pe mănunchiul de iarba-maicii şi am mâncat una.
Era aspră şi amăruie. Le-am mâncat şi pe celelalte, dar n-a ajutat.
Am mai luat o gură de apă, apoi m-am întins să mă culc, fără să-
mi pese că piatra era tare şi rece. Sau cel puţin mă prefăceam că
nu-mi pasă.
***
După ce m-am trezit, am mai băut apă şi m-am dus să verific
cursa pe care o întinsesem. Spre surprinderea mea, am găsit un
iepure ce se zbătea în laţ. Am scos cuţitul, amintindu-mi cum mă
învăţase Laclith să jupoi un iepure. Apoi m-am gândit la sânge, la
cum ar fi să-l am pe mâini. Mi s-a făcut rău şi am vomitat. Am dat
drumul iepurelui şi m-am întors la iaz. Am mai băut o gură şi m-
am aşezat pe piatră. Mă simţeam puţin ameţit şi mă întrebam dacă
nu cumva e din pricina foamei.
După o clipă, capul mi s-a limpezit şi m-am dojenit pentru prostia
mea.
Am găsit nişte mucegai care creştea pe un trunchi căzut şi, după
ce l-am spălat în iaz, l-am mâncat. Era nisipos şi avea gust de
pământ. Am mâncat tot ce găseam.
Am aşezat o nouă cursă, una care să omoare pe loc. Apoi,
148
adulmecând ploaia în aer, m-am întors la piatra arsă să-mi pun
lăuta la adăpost.

149
 Capitolul 19
Degete şi strune

La început, eram ca o maşinărie, făcând fără să mă gândesc tot ce

era necesar să supravieţuiesc.
Am mâncat al doilea iepure pe care l-am prins. Şi pe al treilea. Am
găsit o tufă de căpşuni sălbatice. Am săpat după rădăcini. La
capătul celei de-a patra zile, aveam tot ceea ce-mi trebuia ca să
supravieţuiesc: o vatră mărginită de pietre, un adăpost pentru
lăuta mea. Mi-am făcut până şi un mic stoc de alimente pe care
mă bizuiam în caz de urgenţă.
Însă aveam şi ceva de care nu aveam nevoie: timp. După ce am
avut grijă de necesităţile imediate, mi-am dat seama că nu mai
aveam ce să fac. Cred că tocmai atunci o mică parte din mintea
mea a început să se trezească încetişor.
Să nu credeţi că eram eu însumi. Cu siguranţă, nu eram acelaşi
care fusesem cu doar câteva zile mai înainte. Îmi dedicam întreaga
minte fiecărui lucru pe care-l făceam, fără să las vreo parte a ei să
zburde liberă pe tărâmul amintirii.
Slăbeam văzând cu ochii şi eram din ce în ce mai zdrenţăros.
Dormeam în ploaie sau în bătaia soarelui, pe iarba moale, pe
pământul umed sau pe pietre ascuţite, cu o supărare sau o
nepăsare pe care numai jalea o poate aduce. Băgăm în seamă ce se
întâmplă numai când ploua, pentru că nu puteam să-mi scot lăuta
şi să cânt, iar asta mă durea.
Ce altceva să fac, în afară să cânt? Era singura mea alinare.
La finele primei luni, aveam bătături tari ca piatra pe degete şi
puteam să cânt ore în şir. Cântam încontinuu toate cântecele pe
care le ştiam pe de rost. Apoi le-am cântat şi pe cele pe care nu mi
le aminteam prea bine, umplând părţile uitate cum ştiam mai bine.
În cele din urmă, puteam să cânt de când mă trezeam până când
venea vremea să mă culc. Am încetat să cânt melodiile pe care le
ştiam şi am început să născocesc unele noi. Mai făcusem asta
înainte; chiar îl ajutasem pe tata să compună un vers sau două.
Dar acum le dedicam întreaga mea atenţie. Unele dintre cântecele
acelea mi-au rămas în minte până în ziua de azi.
Nu cu mult după aceea, am început să cânt… cum să descriu? Am
început să cânt ceva diferit de cântece. Când soarele încălzeşte
iarba şi boarea vântului te răcoreşte, ai o anumită senzaţie.
Cântam până când reuşeam să cuprind acel sentiment. Cântam
150
până când suna a Iarbă Caldă şi Boare Răcoroasă.
Cântam doar pentru mine, dar eram cel mai neiertător public
dintre toate. Îmi aduc aminte că am petrecut aproape trei zile
încercând să surprind Vântul învârtind o Frunză.
La capătul celei de-a doua luni, puteam să cânt lucrurile aproape
la fel de uşor cum le vedeam sau le simţeam: Soarele apunând
îndărătul Norilor, Pasărea ce bea Apă, Roua pe Ferigi. Undeva în a
treia lună, nu am mai căutat subiecte de cântec în afara mea, ci
înăuntru. Am învăţat să cânt Drumul cu Ben în Căruţă, Cântat cu
Tata lângă Foc, Dansul lui Shandi, Cântec de Frunză când e
Frumos afară, Zâmbetul Mamei…
Nu are rost să menţionez că amintirile dureau, însă era o durere
precum cea a degetelor gingaşe pe strunele lăutei. Am sângerat
puţin în sinea mea şi speram să se depună pojghiţa pe răni, tot
aşa cum se făcuse pe degete.
Spre sfârşitul verii, una din strune se rupse, fără să o mai pot
drege cumva. Am petrecut mare parte din zi într-o stupoare mută,
neştiind ce să fac. Mintea îmi era încă amorţită, încă dormea. Cu o
umbră ştearsă din obişnuita mea isteţime, m-am aplecat asupra
problemei. După ce mi-am dat seama că nu puteam nici să fac o
coardă, nici să găsesc una nouă, m-am aşezat jos şi am început să
învăţ să cânt la şase corzi.
Într-un răstimp, cântam aproape la fel de bine la şase corzi cum
cântasem la şapte. Trei răstimpuri mai târziu, încercam să cânt
Aştept cât Plouă, când se rupse o a doua strună.
De astă dată n-am mai ezitat. Am scos struna nefolositoare şi am
început să învăţ de la capăt. Cea de-a treia strună s-a rupt cam pe
la mijlocul Secerişului. După aproape jumătate de zi de strădanii,
mi-am dat seama că trei coarde rupte era prea mult. Aşa că am
luat cuţitul care devenise aproape bont, jumătate din ghemul de
sfoară şi cartea lui Ben şi le-am vârât în sacul de pânză. Apoi am
luat lăuta tatălui meu pe umăr şi am început să merg. Încercam să
fredonez Neaua ce cade odată cu Frunzele de Toamnă Târzie;
Degete Bătătorite şi o Lăută cu patru Strune, dar nu era ca şi
atunci când le cântam.
***
Plănuiam să găsesc un drum şi să-l urmez până într-un oraş. Nu
aveam nici cea mai vagă idee cât de departe eram de oricare din
ele, în ce direcţie ar putea să fie sau cum se numeau. Ştiam că
eram undeva în sudul Orânduirii, dar poziţia exactă era îngropată,
la un loc cu celelalte amintiri pe care nu eram dornic să le dezgrop.
151
Vremea mă ajută să mă hotărăsc. Toamna răcoroasă făcea loc
frigului iernii. Ştiam că în miazăzi era mai cald. Aşa că, în lipsa
unui plan mai bun, am avut grijă să-mi ţin tot timpul soarele în
stânga şi am căutat să parcurg o distanţă cât mai mare.
Următorul răstimp fu o adevărată caznă. Puţina mâncare pe care o
adusesem cu mine se termină, aşa că eram nevoit să mă opresc şi
să caut ceva de mâncare când mă apuca foamea. În unele zile nu
găseam apă şi când găseam nu aveam în ce să o car. Micul
drumeag pentru căruţe dădu într-un drum mai mare, care la
rândul lui se uni cu unul şi mai mare. Pantofii mă rodeau la
picioare şi aveam ditamai băşicile. În unele nopţi, am fost nevoit să
îndur un frig amarnic.
Am întâlnit câteva hanuri, dar, în afară de apa pe care-o beam din
troacele cailor, obişnuiam să le ocolesc. Am zărit şi câteva
târguşoare, dar aveam nevoie de o aşezare mai mare. Fermierii nu
aveau ce face cu strune de lăută.
La început, de fiecare dată când auzeam o căruţă sau un cal
apropiindu-se, mă trezeam că şchiopătez să mă ascund la
marginea drumului. Nu vorbisem cu alt om din noaptea în care-mi
pierdusem familia. Eram mai degrabă o jivină decât un băiat de
doisprezece ani. Dar până la urmă drumurile au devenit prea mari
şi prea circulate şi petreceam mai mult timp ascunzându-mă decât
călătorind. Până la urmă m-am hotărât să iau lumea în piept şi
mi-am dat seama, spre marea mea uşurare, că nu prea eram băgat
în seamă.
***
Într-o dimineaţă, umblam de mai puţin de o oră când am auzit o
căruţă în spate. Drumul era îndeajuns de larg pentru două căruţe
una lângă alta şi cu toate acestea m-am adăpostit în iarba de la
marginea drumului.
– Hei, băiete! răsună o voce aspră de bărbat în urma mea.
Nu m-am întors.
– Sal’tare, băiete!
Am înaintat mai adânc în iarbă fără să privesc înapoi. Îmi ţineam
ochii pe pământul de sub picioare. Căruţa se opri în dreptul meu.
Vocea strigă de două ori, la fel de tare ca mai înainte:
– Băiete! Băiete!
Am ridicat privirea din pământ să zăresc un bătrân cu mâna
streaşină la ochi. Putea să aibă între patruzeci şi şaptezeci de ani,
nu-mi dădeam seama. Lângă el şedea un tânăr lat în umeri.
Bănuiam că erau tată şi fiu.
152
– Eşti surd, băiete?
Am clătinat din cap.
– Atunci, eşti mut?
– Nu.
Mi se părea ciudat să vorbesc cu cineva. Glasul îmi era aspru şi
răguşit din pricină că nu-l mai folosisem de atâta timp.
Bătrânul miji ochii.
– Mergi la oraş?
Am încuviinţat, evitând să vorbesc.
– Atunci, hai cu noi, rosti şi arătă cu capul spre căruţă. N-o să-l
doară pe Sam dacă trage şi un degeţel de om ca tine, spuse el şi îşi
bătu măgarul pe crupă.
Era mai uşor să mă învoiesc decât să fug. Şi băşicile mă usturau
de la sudoarea din încălţări. M-am dus în spatele căruţei şi am
urcat, trăgând lăuta după mine. Căruţa era plină cam pe trei
sferturi cu saci mari de rafie. O tărtăcuţă noduroasă căzuse dintr-
un sac desfăcut şi se rostogolea pe podea.
Bătrânul trase de hăţuri şi, după un „Hăis!”, măgarul începu să se
urnească fără mare tragere de inimă. Am ridicat dovleceii de pe jos
şi i-am băgat în sacul desfăcut. Bătrânul fermier îmi zâmbi peste
umăr.
– Mulţămire, băiete. Io-s Seth şi el îi Jake. Mai bine te aşezi, că
altfel mai cazi din căruţă dacă dăm peste-o piatră.
M-am aşezat pe un sac, încordat fără motiv, neştiind la ce să mă
aştept.
Bătrânul îi lăsă hăţurile fiului său şi luă o pâine mare, maronie din
sacul dintre ei. Rupse o bucată mare, întinse unt din belşug pe ea
şi mi-o întinse.
Bunătatea sa degajată îmi făcu inima să se strângă în piept.
Trecuse jumătate de an de când nu mai mâncasem pâine. Era
moale şi caldă, iar untul era dulce. Am păstrat o bucată pentru
mai târziu şi am pitit-o în sacul meu de pânză.
După un sfert de oră petrecut în linişte, bătrânul se întoarse spre
mine.
– Ştii să cânţi la chestia aia, băiete?
Arătă spre tocul lăutei.
Am strâns-o mai tare la piept.
– E ruptă.
– A, făcu el, dezamăgit.
Mă gândeam că-mi va spune să mă dau jos. În schimb, îmi zâmbi
şi îi făcu un semn cu capul fiului său.
153
– Atunci, o să cântăm noi.
Începu să cânte „Spoitor şi Tăbăcar”, un cântec de beţie vechi de
când lumea. După câteva clipe i se alătură şi fiul său. Vocile lor
aspre întreţeseau o armonie simplă, care-mi deschise rănile la
amintirea altor căruţe, altor cântece, amintirea unui cămin pe
jumătate dat uitării.

154
 Capitolul 20
Din mâini însângerate în pumni usturători

În jurul prânzului, căruţa coti pe un nou drum, lat cât un râu şi

pietruit. Abia dacă am întâlnit o mână de călători şi o căruţă sau
două, însă, după atâta vreme petrecută în singurătate, mi se părea
ditamai mulţimea de oameni.
Am pătruns mai adânc în oraş, unde clădirile pipernicite făceau loc
prăvăliilor şi hanurilor mai înalte. Copacii şi grădinile erau
înlocuite de alei şi vânzători ambulanţi. Râul cel mare şi lin care
fusese drumul nostru deveni dintr-odată sufocat ca de nişte
aluviuni de sutele de gherete şi trecători, de zeci de care şi căruţe
şi de câte vreun călăreţ răzleţit prin mulţime.
Zgomotul de copite şi strigătele oamenilor răsuna pretutindeni,
însoţit de miros de bere, sudoare, gunoaie şi smoală. Mă întrebam
în ce oraş mă aflam şi dacă mai fusesem aici înainte de, înainte…
Mi-am încleştat dinţii şi mi-am alungat gândurile negre.
– Aproape am ajuns, răsună glasul lui Seth peste zumzetul
mulţimii.
Până la urmă, drumul se desfăcu într-o piaţă. Roţile căruţelor
răsunau ca nişte tunete îndepărtate pe dalele de piatră. Eram
înconjurat de vuietul glasurilor adâncite în târguială sau gâlceavă.
Undeva în depărtare, se auzea un scâncet ascuţit de copil. Am
rătăcit fără ţintă pentru câtva timp, apoi am găsit un loc liber în
faţa unei librării.
Seth opri căruţa. Am sărit jos imediat, în vreme ce ei se
dezmorţeau după drumul îndelungat. Apoi, cu un soi de înţelegere
mută, i-am ajutat să descarce sacii greoi din dosul căruţei şi să-i
aşeze claie peste grămadă mai la o parte.
O jumătate de oră mai târziu, ne odihneam lângă maldărul de saci.
Seth mă cercetă cu privirea, cu mâna streaşină la ochi.
– Băiete, ce vrei să faci azi în oraş?
– Caut coarde pentru o lăută, am răspuns.
Abia atunci mi-am dat seama că nu ştiam unde e lăuta tatălui
meu. Am căutat împrejur cu înfrigurare. Nu era în căruţă, unde o
lăsasem, nici nu o văzusem sprijinită de perete sau printre sacii cu
dovlecei. Am rămas cu un gol imens în stomac până ce am zărit-o
sub un sac gol. M-am îndreptat în grabă spre ea şi am ridicat-o cu
mâinile tremurânde.
Bătrânul fermier rânji spre mine şi îmi întinse doi dintre dovleceii
155
noduroşi pe care îi descărcasem.
– Nu i-ar plăcea maică-tii dacă ai aduce acasă câţiva dintre cei mai
buni dovlecei din partea asta a Pădurilor Bătrâne?
– Nu, nu pot, m-am bâlbâit eu, alungând din gânduri amintirea
degetelor zdrelite ce săpau prin noroi şi mirosul de păr ars. Vreau
să z… adică deja m-aţi…
Cu glasul pierit, am strâns lăuta la piept şi m-am îndepărtat câţiva
paşi. Se uită la mine cu luare-aminte, ca şi cum mă vedea pentru
prima oară. Conştient dintr-odată de mine însumi, mi-am
închipuit cum trebuia să arăt: zdrenţăros şi lihnit de foame.
Ţinând lăuta în braţe ca pe o pavăză, m-am îndepărtat şi mai mult.
Fermierul îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă corp, iar zâmbetul îi
pieri.
– Vai, fecior, rosti el încet.
Aşeză dovleceii pe jos, apoi se întoarse spre mine şi începu cu o
seriozitate plină de blândeţe:
– Eu şi cu Jake o să fim aici la vândut de dovlecei până la asfinţit.
Dacă găseşti ce cauţi până atunci, eşti bine-venit să te întorci cu
noi la fermă. Eu şi nevastă-mea chiar am avea nevoie de o mână de
lucru. Ai fi mai mult decât bine-venit. Nu-i aşa, Jake?
Jake mă cerceta la rândul său, cu mila înscrisă pe chipul său de
om cinstit.
– Cum să nu, tată? Chiar aşa a spus, înainte să plecăm.
Bătrânul continua să mă privească atent, cu ochi gravi.
– Aici e Piaţa Dinspre Mare, rosti, arătând spre picioare. O să fim
aici până ce se întunecă, poate chiar mai mult. Întoarce-te aici
dacă vrei să vii cu noi. M-auzi? Poţi să vii cu noi, încheie el cu
privire îngrijorată.
Continuam să mă îndepărtez, pas cu pas, fără să-mi dau seama de
ce o făceam. Ştiam doar că, dacă ar fi să merg cu el, ar trebui să
dau lămuriri, ar trebui să-mi aduc aminte. Orice era mai bine
decât să deschid uşa aceea…
– Nu, nu mulţumesc, am bâiguit eu. M-aţi ajutat atât de mult. O
să fiu bine.
M-am izbit de un bărbat într-un şorţ de piele care trecea prin
spatele meu. Speriat, m-am răsucit şi am luat-o la sănătoasa.
I-am auzit strigându-mă în urmă, însă zarva mulţimii le înecă
glasurile degrabă. Am fugit, cu inima grea în piept.
Oraşul Bobcatran e într-atât de mare încât să nu ajungi de la un
capăt la altul într-o zi de mers pe jos. Nici măcar dacă reuşeşti să
nu te pierzi sau nu ţi se ţine calea în păienjenişul de străduţe care
156
şerpuiesc dintr-o parte în alta şi alei care nu duc nicăieri.
De fapt, era prea mare. Era vast, imens. Mări de oameni, codri de
clădiri, drumuri largi ca nişte râuri. Mirosea a urină, sudoare, fum
de cărbune şi smoală. Dacă aş fi fost în toate minţile n-aş fi pus
piciorul acolo.
Nu-mi luă mult până să mă pierd. Am luat o cotitură prea devreme
sau poate prea târziu, apoi am încercat să revin pe drumul mare
tăind printr-o alee ca o râpă îngustă printre două clădiri înalte. Se
lărgea, ca un defileu cioplit de un râu ce plecase să-şi găsească o
albie mai curată. Gunoiul se înălţa pe pereţi şi umplea crăpăturile
dintre zid şi uşile cu firidă. După ce am cotit de câteva ori, o
duhoare râncedă de hoit mi-a izbit nările. M-am împleticit pe după
colţul unei clădiri şi m-am sprijinit de zid, stăpânit de o năuceală
dureroasă. Am simţit cum două mâini aspre mă prind de braţ. Am
deschis ochii să găsesc lângă mine un băiat mai mare. Era de două
ori cât mine, cu păr negru şi ochi sălbatici. Murdăria îi încadra
faţa ca o barbă, dându-i o înfăţişare straniu de cruntă.
Doi alţi băieţi mă traseră de lângă zid. Am scâncit, căci unul dintre
ei îmi răsucise braţul la spate. Băiatul mai mare zâmbi la auzul
sunetului şi îşi trecu mâna prin păr.
– Ce cauţi aici, piciule? Te-ai rătăcit?
Rânjetul i se lărgi. Am încercat să mă eliberez, dar unul din băieţi
îmi răsuci încheietura.
– Nu, am răspuns cu un icnet.
– Ţeapă, eu cred că s-a rătăcit, rosti băiatul din dreapta mea.
Cel din stânga mă izbi puternic cu cotul în tâmplă, iar aleea
începu să se învârtească în jurul meu.
Ţeapă izbucni în râs.
– Caut tâmplăria, am murmurat, cuprins de panică.
O umbră ucigătoare se aşeză pe chipul lui Ţeapă. Mă apucă de
umeri.
– Te-am întrebat ceva? strigă el. Ţi-am dat voie să deschizi gura?
Îşi trânti fruntea în faţa mea. Am simţit un pârâit strident, urmat
de o explozie de durere.
– Hei, Ţeapă.
Vocea venea dintr-o direcţie pe care nu o puteam repera. Un picior
lovi uşor cutia lăutei, care căzu la pământ.
– Hei, Ţeapă, uite-aici.
Ţeapă îşi coborî privirea spre sunetul gol scos de cutie.
– Ce-ai furat acolo, piciule?
– N-am furat-o.
157
Unul din băieţii care mă ţineau de braţe hohoti cu poftă.
– Da, ţi-a dat-o unchiu-tău ca s-o vinzi şi să cumperi leacuri
pentru bunica ta bolnavă.
Continuă să râdă în vreme ce pe mine mă podideau lacrimile.
Am auzit clinchetul încuietoarelor desfăcute. Apoi zdrăngănitul
armonic, caracteristic al lăutei scoase din cutie.
– Piciule, bunicii tale o să-i pară tare rău că ai pierdut chestia asta,
rosti Ţeapă cu un calm sinistru.
– Bată-ne-ar Tehlu să ne bată! izbucni băiatul din dreapta mea.
Ţeapă, ştii cât valorează una? Aur, Ţeapă!
– Nu lua numele lui Tehlu în deşert, spuse cel din stânga.
– Ce?
– „Nu rosti numele lui Tehlu decât în clipe de restrişte, căci Tehlu
judecă fiecare gând şi faptă”, recită el.
– Tehlu şi mătărânga lui mare şi lucioasă se poate pişa pe mine
dacă asta nu valorează douăzeci de talanţi. Asta înseamnă că
putem lua cel puţin şase de la Diken. Ştii ce poţi să faci cu atâţia
bani?
– Nu o s-apuci să faci nimic dacă mai spui aşa ceva. Tehlu
veghează asupra noastră, dar e răzbunător.
Glasul celui de-al doilea băiat era evlavios şi înfricoşat.
– Iarăşi ai dormit în biserică, nu-i aşa? Religia sare pe tine cum sar
puricii pe mine.
– Vezi că te leg fedeleş.
– Mă-ta-i o curvă de două parale.
– Nu spune aşa ceva despre mama, Lin.
– Bine, atunci de un şfanţ.
Când am reuşit să-mi alung lacrimile din ochi, l-am zărit pe Ţeapă
ghemuit în mijlocul aleii. Părea fascinat de lăuta mea. Frumoasa
mea lăută. Cu privirea pierdută undeva în visare, o ridică cu
mâinile lui murdare şi o întoarse pe o parte şi pe alta. Groaza se
aşternu încet peste mine prin pâcla de teamă şi durere.
Pe măsură ce cele două glasuri dinapoia mea se înteţeau, o mânie
încinsă începu să clocotească în mine. M-am încordat. Nu puteam
să lupt cu ei, dar ştiam că, dacă reuşeam să îmi recuperez lăuta şi
să ajung într-o mulţime de oameni, puteam să-mi pierd urma şi să
fiu din nou în siguranţă.
– …Dar a continuat oricum să şi-o tragă. Dar cum era borţoasă
primea doar un şfanţ pe partidă. De-aia ai capu’ atât de moale. Ai
noroc că n-ai rămas cu adâncituri. Aşa că să nu te superi, de aia
te apucă atât de uşor gândurile religioase, încheie triumfător
158
primul băiat.
Mi-am simţit mâna stângă eliberată din strânsoare. M-am pregătit
să ţâşnesc.
– Oricum, mulţam că m-ai prevenit. Am auzit că lui Tehlu îi place
să se ascundă după ditamai maldărele de bălegar şi că…
Deodată, ambele braţe îmi erau libere, căci unul din băieţi tocmai
îl trântea pe celălalt de perete. Am săltat trei paşi până la Ţeapă,
am înşfăcat lăuta de gât şi am tras. Dar Ţeapă era mai agil decât
mă aşteptasem sau mai puternic. Nu am reuşit să-i smucesc lăuta
din mâini. Am fost tras în spate. Ţeapă se ridică în picioare.
Frustrarea şi furia mea se revărsară. Am dat drumul lăutei şi m-
am repezit la el. Înnebunit, am căutat să-i zgârii faţa şi gâtul, însă
era un veteran al prea multor bătăi de stradă încât să se lase uşor
atins. Cu una dintre unghii, i-am brăzdat o linie de sânge de la
ureche până la bărbie. Apoi m-am trezit împins cu putere până ce
m-am izbit de zidul aleii.
M-am lovit cu capul de cărămizi şi m-aş fi prăbuşit dacă Ţeapă nu
m-ar fi ţinut strâns lipit de zidul dărăpănat. Am tras o gură adâncă
de aer şi abia atunci mi-am dat seama că ţipasem tot acest
răstimp. Adversarul meu mirosea a sudoare stătută şi ulei rânced.
Mâinile sale îmi ţintuiau braţele pe lângă trup în vreme ce mă
apăsa din ce în ce mai tare de zid. Eram pe undeva conştient că
dăduse drumul lăutei. Am mai luat o gură de aer şi am început să
mă zbat din toate puterile, chiar dacă mă loveam din nou cu capul
de perete. M-am trezit cu umărul lui proptit în faţă şi am muşcat
cu putere. I-am simţit pielea sfâşiată între dinţi şi gust de sânge.
Ţeapă urlă şi se trase de lângă mine. Am răsuflat, tresărind din
pricina durerii ce îmi sfredelea pieptul.
Până să apuc să mă mişc sau măcar să gândesc, Ţeapă mă înşfăcă
din nou. Mă trânti de perete o dată, de două ori. Capul mi se
bălăngănea ca o păpuşă de cârpe, ricoşând din perete. Apoi mă
apucă de grumaz, mă răsuci şi mă aruncă la pământ.
Atunci am auzit zgomotul şi totul păru să se oprească în loc.
***
După ce toţi cei din trupă fuseseră omorâţi, mi-am visat adeseori
părinţii vii şi cântând. În visul meu, moartea lor fusese o greşeală,
o neînţelegere, o nouă scenetă pe care o repetau. Şi pentru câteva
clipe mă simţeam eliberat din strânsoarea giulgiului de jale care
mă strivea mereu. Îi îmbrăţişam şi râdeam împreună de grijile mele
prosteşti. Cântam cu ei şi pentru o clipă totul era minunat.
Minunat.
159
Însă mă trezeam mereu singur în întunericul pădurii. Ce căutam
acolo? Unde îmi erau părinţii? Apoi îmi aminteam totul, ca o rană
ce se căsca din nou şi din nou. Erau morţi, iar eu eram groaznic de
singur. Iar acea mare povară care îmi fusese ridicată de pe umeri
preţ de numai o clipă se prăbuşea din nou peste mine, mai rău
decât înainte fiindcă nu eram pregătit pentru ea. Apoi mă
întindeam pe spate, cu privirea pierdută în întunecime, cu pieptul
strâns ca în gheare şi abia respirând, ştiind adânc în sinea mea că
nimic nu avea să mai fie bine vreodată.
Când Ţeapă mă aruncă la pământ, corpul îmi era aproape prea
amorţit încât să audă cum lăuta tatălui meu era strivită sub mine.
Sunetul pe care îl scoase fu cel al unui vis în îmbrăţişarea morţii şi
retrezi în mine junghiul dureros din piept, care-mi tăia răsuflarea.
Am privit împrejur şi l-am văzut pe Ţeapă, care răsufla din greu şi
se strângea de umăr. Unul din băieţi era cu genunchiul proptit în
pieptul celuilalt. Încetaseră să se lupte şi amândoi priveau
înmărmuriţi înspre mine. Mi-am privit fără urmă de emoţie mâinile
însângerate, pline de aşchii de lemn.
– Nemernicul ăla mic m-a muşcat, spuse Ţeapă, ca şi cum nu îi
venea să creadă ce se petrecuse.
– Dă-te de pe mine, mormăi băiatul întins pe spate.
– Ţi-am spus eu să nu spui lucrurile alea. Acum uite ce s-a
întâmplat.
Chipul lui Ţeapă se schimonosi, străbătut de o paloare roşiatică.
– M-a muşcat! strigă şi dădu să-mi trântească un picior în cap.
Am încercat să mă feresc fără să distrug lăuta şi mai mult. Şutul
său mă prinse în rinichi şi mă trimise de-a dura peste rămăşiţele
lăutei.
– Vezi ce se-ntâmplă când îţi râzi de numele lui Tehlu?
– Ia mai taci cu Tehlu al tău! Dă-te de pe mine şi ia chestia aia.
Poate încă mai valorează ceva pentru Diken.
– Uite ce-ai făcut! continuă Ţeapă să urle deasupra mea.
Încă un şut în coaste mă trimise la câţiva paşi depărtare. Viziunea
începea să mi se întunece, ca un păienjeniş la marginea ochilor.
Era o adormire a văzului aproape bine-venită, căci se aşeza ca o
pavăză între mine şi ceea ce se petrecea în jur. Însă durerea mai
adâncă rămăsese încă acolo, neatinsă. Mi-am încleştat mâinile
însângerate în pumni usturători.
– Încuietorile astea încă par în regulă. Sunt argintii, pun rămăşag
că putem scoate ceva pentru ele.
Ţeapă îşi trase din nou piciorul în spate. Am încercat să-mi ridic
160
mâinile şi să mă apăr, dar braţele abia dacă zvâcniră
neputincioase şi Ţeapă mă lovi în stomac.
– Ia bucata aia de-acolo…
– Ţeapă. Ţeapă!
Ţeapă mă izbi din nou în stomac. Am vomitat pe dalele de piatră.
– Voi de-acolo, opriţi-vă! Straja oraşului! răsună un nou glas.
O linişte apăsătoare se aşternu preţ de o clipită, urmată de forfotă
şi de un ropot de paşi grăbiţi. Câteva momente mai târziu, nişte
cizme grele răsunară pe lângă mine şi se pierdură în depărtare.
Mi-am amintit de durerea în piept. Mi-am pierdut cunoştinţa.
***
Am fost smucit din beznă de cineva care îmi căuta prin buzunare.
Am încercat fără folos să-mi deschid ochii. Am auzit o voce
mormăind pentru sine:
– Atâta primesc că ţi-am salvat viaţa? O para şi câţiva gologani? De
băut pentru o seară? Pacoste mică şi fără valoare!
Tuşi gutural şi miasma stătută de băutură mă învălui.
– Să ţipi în halul ăla. Dacă nu sunai ca o fată nu mă oboseam să
fug până aici.
Am încercat să spun ceva, dar nu ieşi decât un horcăit.
– Ei bine, măcar eşti viu. Mă gândesc că e ceva.
Am auzit un geamăt când bărbatul se ridică, apoi zgomotul greu al
cizmelor sale se risipi în tăcere.
După o vreme, mi-am dat seama că-mi pot deschide ochii. Privirea
îmi era înceţoşată şi îmi simţeam nasul mai mare decât restul
capului. L-am pipăit cu grijă. Frânt. Mi-am amintit ce mă învăţase
Ben. L-am prins între degete şi l-am smucit înapoi la locul său. Am
strâns din dinţi să-mi înghit strigătul de durere şi ochii mi s-au
umplut de lacrimi.
Am clipit de câteva ori să le alung şi am fost uşurat să nu mai văd
strada prin pâcla dureroasă ce-mi cuprinsese privirea cu câteva
clipe mai înainte. Conţinutul micii mele desagi era risipit pe
pământ, în jurul meu: un ghem de aţă, un cuţitaş bont, Retorică şi
Logică şi ce mai rămăsese din bucata de pâine pe care fermierul
mi-o dăduse la prânz. Părea că trecuse o veşnicie de atunci.
Fermierul. M-am gândit la Seth şi Jake. La pâine moale şi unt. La
cântecele ce petreceau drumul în căruţă. La chemarea unui loc
sigur, a unui nou cămin…
Amintirea fulgerătoare fu urmată de o panică oribilă, încă şi mai
fulgerătoare. Am căutat din priviri pe alee, iar capul mă durea din
pricina mişcării bruşte. Am scurmat gunoiul cu mâinile să găsesc
161
nişte bucăţi de lemn dureros de cunoscute. Le-am privit în deplină
muţenie, în vreme ce întreaga lume se întuneca imperceptibil în
jurul meu. Am ridicat privirea la fâşia îngustă de cer de deasupra
mea şi am zărit solii purpurii ai asfinţitului.
Cât de târziu se făcuse? M-am grăbit să-mi adun posesiunile, cu
mult mai mare grijă pentru cartea lui Ben decât pentru celelalte, şi
am început să mă îndrept şontâc-şontâc spre ceea ce speram că
era Piaţa Dinspre Mare.
***
Ultima fâşie a apusului dispăruse de pe cer când am reuşit să
găsesc piaţa. Câteva căruţe se mişcau leneş printre puţinii clienţi
răzleţiţi pe ici, pe colo. Am şchiopătat cu înfrigurare dintr-un colţ
în altul al pieţei, căutându-l înnebunit pe bătrânul fermier care mă
dusese acolo. Încercam măcar să zăresc unul din acei dovleci urâţi
şi noduroşi.
Când am găsit într-un sfârşit librăria lângă care oprise Seth, abia
mai respiram şi mă clătinam pe picioare. Nici urmă de Seth şi
căruţa lui. M-am prăbuşit în locul gol unde fusese căruţa lor,
răpus de durerea rănilor pe care mă silisem să o ignor până
atunci.
M-au vizitat, una câte una. Mă dureau câteva coaste, deşi nu-mi
dădeam seama dacă erau rupte sau dacă se sfâşiase cartilagiul.
Când am mişcat capul prea brusc m-au cuprins ameţeala şi
greaţa, probabil o contuzie. Aveam nasul rupt şi mai multe vânătăi
şi julituri decât puteam să număr. Mai mi-era şi foame.
Cum ultima problemă era singura pe care o puteam rezolva, am
luat ce mai rămăsese din bucata de pâine pe care o primisem mai
devreme şi am mâncat-o. Nu era destul, dar era mai bine decât
nimic. Am băut dintr-o troacă de cai, îndeajuns de însetat încât să
nu-mi pese că apa era sălcie şi acră.
M-am gândit să plec, însă în starea în care eram mi-ar fi luat ore
de mers. Pe deasupra, nu mă aştepta nimic la marginea oraşului,
în afară de pământ arat cât vedeai cu ochii. Nu tu copaci care să
mă apere de vânt. Nu tu iepuri de prins în capcană. Nici rădăcini
de luat din pământ. Nici măcar buruieni din care să-mi fac culcuş.
Eram atât de înfometat încât îmi simţeam stomacul ca pe un nod.
Aici măcar mă îmbia mirosul de pui gătit pe undeva. M-aş fi dus în
căutarea mirosului, dar eram ameţit şi coastele mă dureau
amarnic. Poate că în ziua următoare cineva avea să-mi dea ceva de
mâncare. În acea clipă eram mult prea ostenit. Nu voiam decât să
adorm. Dalele de piatră pierdeau ultimele fărâme de căldură ale
162
soarelui şi vântul începea să bată. M-am adăpostit de vânt în
pragul librăriei. Aproape adormisem când proprietarul deschise
uşa şi-mi dădu un picior, spunându-mi să mă car sau are să
cheme straja. Am şchiopătat de acolo cât de repede am putut.
După aceea am găsit câteva lăzi goale într-o alee. M-am ghemuit
înapoia lor, plin de vânătăi şi istovit. Am închis ochii şi am încercat
să nu-mi amintesc cum era somnul cald şi adânc, înconjurat de
oameni care te iubesc.
A fost prima noapte din aproape trei ani petrecuţi în Bobcatran.

163
 Capitolul 21
Pivniţă, Pâine şi Găleată

Se întâmplă chiar după ora prânzului. Mai bine zis, s-ar fi

întâmplat după ora prânzului dacă aş fi avut ceva de mâncare.
Cerşeam în Cartierul Negustorilor şi până atunci singurele
profituri pe acea zi fuseseră două şuturi (un străjer, un mercenar),
trei îmbrânceli (doi căruţaşi, un marinar), o nouă înjurătură ţinând
de o configuraţie anatomică puţin probabilă (de la acelaşi marinar)
şi la un scuipat din partea unui bătrânel nu tocmai simpatic a
cărui ocupaţie nu o puteam desluşi.
Şi un gologan de fier, pe care l-am pus mai degrabă pe seama
legilor probabilităţii decât a oricărei forme de bunătate umană.
Până şi un porc orb mai găseşte câte o ghindă din când în când.
Trăiam în Bobcatran de aproape o lună şi în ziua dinainte îmi
încercasem pentru prima oară norocul la furat. Fusese un început
de rău augur. Am fost prins cu mâna în buzunarul unui măcelar.
Astfel m-am ales cu o lovitură groaznică în tâmplă, din pricina
căreia ameţeam când încercam să mă ridic sau să merg mai
repede. Descurajat de prima mea incursiune în arta hoţiei, m-am
decis că aceasta avea să fie o zi închinată cerşitului. Şi aici
întâlneam un succes limitat.
Foamea îmi zgâria stomacul şi pâinea stătută pe care aş fi
cumpărat-o cu un gologan nu ar fi fost de mare ajutor. Mă
gândeam să mă mut pe altă stradă când am zărit un băiat dând
fuga la un cerşetor mai tânăr de pe partea cealaltă a străzii. Au
vorbit cu însufleţire câteva clipe, apoi s-au îndepărtat în grabă.
I-am urmat, desigur, mânat de o scânteie aproape stinsă din
vechea mea curiozitate arzătoare. Pe deasupra, orice lucru ar fi
mânat doi inşi ca ei dintr-un colţ de stradă plin de lume în toiul
zilei cu siguranţă era demn de luat în seamă. Poate că tehlinii
dădeau din nou pâine săracilor. Sau se răsturnase o căruţă cu
fructe. Sau straja spânzura pe cineva. Asta merita jumătate de oră
din timpul meu. I-am urmărit pe cei doi băieţi pe străduţele
întortocheate până ce au luat un colţ şi au dispărut pe scările unei
pivniţe dintr-o clădire mistuită de un incendiu. M-am oprit, cu
scânteia de curiozitate înăbuşită de precauţie.
Reapărură câteva clipe mai târziu, fiecare cu câte o bucată mare de
pâine în braţe. I-am urmărit cum se îndepărtau, râzând şi
înghiontindu-se. Cel mai tânăr, nu mai mare de şase ani, mă zări
164
şi îmi făcu cu mâna.
– Mai a rămas, strigă el cu gura plină de pâine. Da’ să te grăbeşti.
Prevederea mi se risipi numaidecât, aşa că am început să cobor
tiptil scările. La capătul lor am găsit câteva scânduri putrezite, tot
ce mai rămăsese dintr-o uşă spartă. Înăuntru se întrezărea un
scurt culoar care dădea într-o cămăruţă slab luminată. O fetişcană
cu ochi aspri trecu pe lângă mine fără să-mi arunce o privire.
Ţinea strâns în mâini o altă bucată de pâine.
Am păşit peste scândurile rupte în bezna rece şi umedă. După mai
bine de zece paşi am auzit un geamăt care mi-a încremenit
picioarele în loc. Aducea cu un sunet de animal, însă auzul îmi
spuse că venea din gâtlejul unui om.
Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar nu se compara cu ce am găsit.
Două lămpi străvechi ardeau ulei de peşte, aruncând umbre slabe
pe pereţii întunecaţi de piatră. În încăpere se găseau şase paturi de
copii, toate ocupate. Doi copii, abia ieşiţi din pruncie, împărţeau o
pătură pe podeaua de piatră, iar un altul dormea ghemuit într-o
grămadă de zdrenţe. Un băiat de vârsta mea şedea într-un cotlon
întunecat, cu capul sprijinit de perete.
Unul dintre ei se mişcă puţin în patul său, de parcă de foia în
somn. Însă în mişcările sale se ghicea ceva nefiresc. Erau prea
încordate. M-am uitat mai atent şi am văzut pricina. Era legat de
pat. Cu toţii erau.
Se zbătea în frânghii şi scotea sunetul pe care îl auzisem pe culoar.
Acum era mai clar, un ţipăt prelung, gemut.
– Aaaaaaaaaaah.
Pentru o clipă, gândurile mi s-au îndreptat spre fiecare poveste pe
care o auzisem vreodată despre ducele de Gibea. Despre cum el şi
oamenii săi răpiseră şi schingiuiseră oameni vreme de douăzeci de
ani, înainte ca biserica să intervină şi să pună capăt atrocităţilor
sale.
– Ce ce, răsună un glas din încăpere.
Avea o intonaţie stranie, părea să nu pună de fapt o întrebare.
Băiatul din pat se smuci în funiile ce-l ţineau locului.
– Aaaahbeeeh.
Prin uşă se ivi un bărbat ce îşi ştergea încontinuu mâinile de haina
sa zdrenţăroasă.
– Ce ce, repetă el pe acelaşi ton fără pic de emoţie.
Glasul îi era bătrân şi cu inflexiuni sfârşite, însă miezul era plin de
răbdare. Răbdarea unei stânci sau a unei pisici cu pui. Nu genul
de voce pe care-l aşteptam de unul cu aceleaşi preocupări ca ale
165
ducelui de Gibea.
– Ce ce. Sst sst, Tanee. N-am plecat, eram doar mai încolo. Acum
sunt aici.
Picioarele îi plescăiau pe dalele de piatră. Era desculţ. Încordarea
mă părăsi încetul cu încetul. Orice se petrecea aici nu părea nici
pe departe într-atât de sinistru precum îmi închipuisem la început.
Când îl văzu pe bărbat apropiindu-se, băiatul încetă să se zbată.
– Eeeeeeaah, făcu şi trase puţin de funiile ce-l ţineau legat.
– Ce?
De data asta era o întrebare.
– Eeeeeeaah.
– Hmm?
Bătrânul se uită împrejur şi mă zări pentru prima oară.
– A. Bună.
Întoarse capul spre băiatul din pat.
– Ei, nu-i aşa că eşti isteţ? Tanee m-a strigat fiindcă avem un
oaspete!
Pe chipul lui Tanee se căscă un rânjet înspăimântător şi scoase un
şir de icnete aspre. În ciuda sunetului dureros, era evident că
râdea.
Omul desculţ se întoarse către mine şi rosti:
– Nu te recunosc. Ai mai fost pe-aici?
Am clătinat din cap.
– Ei bine, am nişte pâine veche de numai două zile. Dacă-mi aduci
nişte apă, poţi să iei cât îţi pofteşte inima să mănânci.
Mă cercetă cu privirea.
– Eşti de-acord?
Am încuviinţat.
În afară de paturi, singurele obiecte de mobilier din încăpere erau
un scaun, o masă şi un butoi deschis lângă una dintre uşi. Pe
masă erau aşezate patru pâini mari, rotunde.
Încuviinţă la rândul lui, apoi se îndreptă cu grijă spre scaun. Păşea
cu băgare de seamă, ca şi cum îl durea să pună picioarele pe
pământ.
După ce ajunse la scaun şi se aşeză, arătă către butoiul de lângă
uşă.
– Prin uşa aia ajungi la o pompă şi o găleată. Nu trebuie să te
grăbeşti, nu-i o întrecere.
În vreme ce vorbea, îşi puse un picior peste altul şi începu să-l
fricţioneze.
Circulaţie ineficientă, observă o parte demult nefolosită a minţii
166
mele. Risc crescut de infecţie şi dureri severe. Picioarele ar trebui
ridicate, masate şi unse cu o infuzie de scoarţă de salcie, camfor şi
vârfu-săgeţii.
– Nu umple găleata prea mult. Nu vreau să te oboseşti sau s-o
scapi. E îndeajuns de multă umezeală aici jos.
Îşi aşeză încet piciorul pe podea şi se aplecă să-l împăturească pe
unul dintre copilaşii care începea să se agite pe pătură.
L-am cercetat cu coada ochiului în vreme ce umpleam butoiul. Era
cărunt, dar în ciuda părului său şi a mersului încet, nu era foarte
bătrân. Avea poate patruzeci de ani, chiar mai puţin. Purta o robă
lungă, într-atât de peticită că nu-mi dădeam seama care era
culoarea sau forma ei originară. Deşi era aproape la fel de
zdrenţăros ca mine, era mai curat. Asta nu însemna că era tocmai
curat, doar mai curat decât mine. Nu era prea greu.
Îl chema Trapis. Roba peticită era singurul strai pe care îl avea.
Petrecea aproape fiecare clipă a vieţii sale în pivniţa umedă, unde
le purta de grijă celor fără de speranţă, celor care lumea le
întorsese spatele. Cei mai mulţi erau băieţi tineri. Unii, precum
Tanee, trebuiau legaţi ca să nu se rănească singuri sau să nu se
rostogolească din pat. Alţii, ca Jaspin, care cu doi ani mai înainte
îşi pierduse minţile din cauza febrei, trebuiau legaţi ca să nu facă
rău altora.
Fie că erau paralitici, schilozi, catatonici ori spasmofilici, Trapis le
purta de grijă cu răbdare nepărtinitoare şi nesfârşită. Nu l-am
auzit să se plângă de ceva, nici măcar de picioarele sale goale, care
erau întotdeauna umflate şi probabil că-l dureau încontinuu.
Ne oferea nouă, copiilor, tot sprijinul de care era în stare şi
niscaiva mâncare când avea şi el. Ca să ne câştigăm masa, îi
căram apă, curăţăm podeaua, făceam unele drumuri pentru el şi
legănam pruncii când începeau să plângă. Făceam orice ne cerea
şi, când nu era de mâncare, ne aştepta o cană cu apă, un zâmbet
istovit şi cineva care ne privea ca pe nişte oameni, nu animale în
zdrenţe.
Uneori părea că Trapis era singurul care încerca să aibă grijă de
toate făpturile fără speranţă din colţul nostru de Bobcatran. În
schimb, îl iubeam cu o ferocitate mută, cu care doar animalele pot
să rivalizeze. Dacă s-ar fi găsit cineva să ridice mâna asupra lui
Trapis, o sută de copii turbaţi l-ar fi sfârtecat în bucăţele în
mijlocul străzii.
Am coborât adeseori în pivniţa lui în acele prime luni, apoi, cu
trecerea timpului, din ce în ce mai rar. Trapis şi Tanee erau
167
tovarăşi buni. Niciunul dintre noi nu simţea nevoia să vorbească
prea mult, iar asta îmi convenea de minune. Însă ceilalţi copii ai
străzii mă nelinişteau teribil, aşa că nu vizitam prea des pivniţa,
doar când aveam nevoie disperată de ajutor sau când aveam ceva
ce puteam împărţi cu ei. În ciuda faptului că nu prea dădeam pe
acolo, mă liniştea faptul că ştiam că există măcar un loc în întregul
oraş unde nu aş fi fost lovit, alungat sau scuipat. Mă ajuta, atunci
când stăteam singur pe acoperişuri, să ştiu că Trapis şi pivniţa
erau acolo. Era aproape ca un cămin la care mă puteam întoarce.
Aproape.

168
 Capitolul 22
Vremea demonilor

Am învăţat multe lucruri în acele prime luni în Bobcatran. Am

învăţat care hanuri şi restaurante aruncau cele mai bune resturi,
şi cât de stricată putea fi mâncarea ca să îmi facă rău s-o mănânc.
Am învăţat că ansamblul de clădiri împrejmuite de ziduri din
preajma docurilor era templul lui Tehlu. Uneori, tehlinii împărţeau
pâine, cu condiţia să spunem rugăciuni înainte să ne luăm partea.
Nu mă supăra. Era mai uşor decât cerşitul. De câteva ori, preoţii
înveşmântaţi în robe cenuşii au încercat să mă convingă să vin să
mă rog în biserică, dar am auzit nişte zvonuri, aşa că fugeam de
fiecare dată când mă întrebau, fie că aveam bucata de pâine ori
nu.
Am învăţat cum să mă ascund. Aveam locul meu secret deasupra
unei vechi tăbăcării, unde acoperişurile se întâlneau, ceea ce îmi
oferea un adăpost de vânt şi ploi. Am tăinuit cartea lui Ben,
înfăşurată în pânză, sub căpriori. Era ultima amintire palpabilă a
trecutului meu, aşa că am avut deosebită grijă să o ţin în
siguranţă.
Am aflat că Bobcatranul era enorm. Nu ai avea cum să înţelegi
dacă nu l-ai văzut cu propriii ochi. E ca un ocean. Pot să-ţi
povestesc despre valuri şi apă, dar n-ai pricepe nici măcar o
fărâmă din imensitatea lui câtă vreme te-ai afla pe ţărm. Nu
înţelegi într-adevăr oceanul până nu te găseşti în mijlocul lui,
înconjurat din toate părţile de valuri care se întind la nesfârşit.
Abia atunci îţi dai seama cât de mic eşti, cât de neputincios.
Parte din imensitatea Bobcatranului e faptul că e împărţit în mii de
mici bucăţele, fiecare cu personalitatea sa. Erau Colinele Joase,
Curtea Văcarilor, Albia, Oraşul Vechi, Splaiul Seului, Uscătoria,
Docurile, Calea Catranului, Aleea Aţei… Ţi-ai putea trăi întreaga
viaţă în Bobcatran şi să nu-i ştii toate părţile în întregime. Dar,
mai practic vorbind, oraşul era împărţit în două mari zone: Malul
şi Colinele. În Mal trăiau cei săraci. Asta îi făcea cerşetori, hoţi şi
curve. În Coline îşi duceau traiul bogaţii. Asta făcea din ei avocaţi,
politicieni şi curtezane.
Eram deja de două luni în Bobcatran când mi-am încercat norocul
la cerşit în Coline. Iarna cuprinsese oraşul în ghearele sale, iar
Procesiunea Hibernală făcea străzile mai primejdioase decât de
obicei.
169
Asta mă cutremurase. În fiecare iarnă, pe întreaga durată a tinerei
mele vieţi, trupa noastră organizase Procesiunea Hibernală pentru
un oraş sau altul. Ascunşi îndărătul măştilor de demoni, îi
îngrozeam în cele şapte zile de Marele Jăluiş, spre încântarea
tuturor. Tata îl juca atât de convingător pe Encanis, de puteai jura
că îl invocase cineva. Mai important era faptul că putea fi în acelaşi
timp înfiorător şi prudent. Nimeni nu a fost vreodată rănit la
reprezentaţiile trupei noastre.
Însă în Bobcatran lucrurile stăteau altfel. Ah, amănuntele
procesiunii erau aceleaşi. Şi acolo erau bărbaţi care purtau măşti
de demoni pictate ţipător şi mişunau prin oraş, făcând tot felul de
şotii. Encanis era prezent la rândul lui, în tradiţionala mască
neagră, ţinându-se de rele mai grave. Şi, cu toate că nu-l văzusem,
nu încăpea îndoială că şi Tehlu, în mască argintie, cutreiera zonele
mai bune ale oraşului şi îşi juca rolul. După cum am spus,
amănuntele procesiunii erau aceleaşi.
Însă jocul era cu totul altul. În primul rând, Bobcatranul era prea
mare pentru ca o singură trupă să aibă destui demoni. Nici o sută
de trupe n-ar fi fost de ajuns. Aşa că, în loc să angajeze
profesionişti, aşa cum era firesc şi de bun-simţ, bisericile din
Bobcatran au ales calea mai profitabilă de a vinde măşti de duhuri.
Din această pricină, în prima zi a Marelui Jăluiş, zece mii de
duhuri rele se dezlănţuiau pe străzile oraşului. Zece mii de demoni
amatori, care aveau dreptul să facă orice şotie le trecea prin cap.
La prima vedere, părea situaţia ideală de care să profite un tânăr
hoţ, însă lucrurile stăteau de fapt invers. Demonii erau
întotdeauna mai numeroşi în Mal. Şi, cu toate că marea lor
majoritate se purtau după datini, fugind la auzul numelui lui
Tehlu şi ţinându-şi năzbâtiile în limite rezonabile, mulţi nu o
făceau. Primele zile ale Marelui Jăluiş erau primejdioase şi le-am
petrecut căutând să mă păzesc de orice mi s-ar fi putut întâmpla.
Însă când Miezul Iernii se apropie, totul se linişti. Numărul de
demoni scăzuse simţitor, căci mulţi îşi pierduseră măştile sau se
săturaseră de joc. Fără îndoială că şi Tehlu eliminase destui, dar,
mască argintie sau nu, era un singur ins. Nu avea cum să acopere
întreaga suprafaţă a oraşului în doar şapte zile.
Am ales ultima zi de Jăluiş pentru călătoria mea în Coline. În ziua
de Miezul Iernii, buna dispoziţie era întotdeauna prezentă din plin
pe străzi, iar buna dispoziţie însemna cerşit profitabil. Chiar mai
bine, rândurile demonilor păreau că se răriseră binişor, ceea ce
însemna că era cât de cât sigur să cutreier din nou străzile.
170
Am pornit la începutul după-amiezii, înfometat fiindcă nu găsisem
pâine de furat. Îmi amintesc că eram cumva entuziasmat în vreme
ce mă îndreptam spre Coline. Poate că parte din mine îşi amintea
cum fusese Miezul Iernii cu familia mea: mâncare caldă şi apoi un
pat călduros. Poate că mă intoxicasem cu fumul tufelor de
brebenel aprinse în cinstea izbânzii lui Tehlu.
În acea zi am învăţat două lucruri. Am învăţat că cerşetorii trebuie
să rămână de partea Malului şi că, orice te-ar învăţa biserica,
Miezul Iernii e vremea duhurilor rele.
***
Am ieşit dintr-o alee şi m-a izbit numaidecât deosebirea dintre
acea parte a oraşului şi cea din care tocmai venisem.
În Mal, negustorii căutau să-şi linguşească clienţii, în speranţa că
aşa îi vor ademeni în prăvăliile lor. În caz că nu le reuşea, nu se
dădeau în lături de la accese de supărare: îşi înjurau sau chiar îşi
agresau clienţii.
Aici, proprietarii de prăvălii îşi frământau nervoşi mâinile. Făceau
plecăciuni şi erau de o politeţe fără cusur. Glasurile nu erau
niciodată ridicate. După realitatea brutală a Malului, mi se părea
că dădusem din greşeală peste un bal din înalta societate. Cu toţii
erau îmbrăcaţi în straie noi. Toţi erau curaţi şi păreau să participe
la un soi de dans social din cale-afară de complicat.
Dar şi aici îşi făceau loc umbrele. În vreme ce măturam strada cu
privirea, am observat doi oameni care stăteau la pândă în aleea de
peste drum de mine. Aveau măşti de calitate, roşii ca sângele şi
fioroase. Una avea gura căscată, iar cealaltă un rânjet cu dinţi albi,
ascuţiţi. Amândoi purtau tradiţionalele robe negre, cu glugi, care-
mi plăceau. Majoritatea demonilor din Mal nu se deranjau cu
costumaţii elaborate.
Cei doi demoni se furişară pe urmele unui cuplu de tineri bine
îmbrăcaţi, care se plimbau la braţ. Îi urmăriră cu atenţie aproape o
sută de palme, apoi unul dintre ei smulse pălăria domnului şi o
azvârli într-un nămete din apropiere. Celălalt o apucă pe femeie de
mijloc şi o ridică în aer. Aceasta începu să zbiere ascuţit, în timp
ce bărbatul, evident năucit de situaţie, se lupta cu demonul pentru
bastonul său.
Din fericire, doamna reuşi să-şi păstreze stăpânirea de sine.
– Tehus! Tehus! Strigă ea. Tehus antausa eha!
La auzul numelui lui Tehlu, cei doi inşi ascunşi după măşti se
speriară şi o luară la fugă în josul străzii. Toată lumea începu să
aclame. Unul dintre negustori îl ajută pe domnul cu pricina să-şi
171
recupereze pălăria. Am rămas surprins de aerul civilizat al scenei.
Aparent, până şi demonii aveau politeţe de partea bună a oraşului.
Încurajat de ceea ce văzusem, am început să cântăresc din priviri
mulţimea de oameni, căutând cele mai bune şanse de reuşită. M-
am apropiat de o femeie tânără. Purta o rochie albastră şi avea un
şal de blană albă. Părul lung şi blond îi era ondulat cu iscusinţă în
jurul feţei. Tocmai când făceam un pas spre ea, îşi coborî privirea
la mine şi se opri. Am auzit un icnet speriat, reţinut de mâna pe
care şi-o duse la gură.
– Aveţi un ban, doamnă?
Mi-am întins mâna şi am mimat că îmi tremură. Şi vocea îmi
tremura.
– Vă rog?
Încercam să par întocmai la fel de mic şi deznădăjduit cum mă
simţeam. Săream de pe un picior pe altul în neaua subţire şi
murdară.
– Sărmanul de tine, suspină ea aproape prea încet s-o aud.
Cotrobăi prin geanta pe care o purta, neputând sau nevrând să-şi
ia ochii de la mine. După o clipă se uită în geantă şi scoase ceva.
Când mâna ei îmi îndoi degetele în jurul obiectului, am simţit
greutatea rece, liniştitoare a unei monede.
– Mulţam, doamnă, am rostit din reflex.
Am coborât privirea pentru o clipă şi am văzut un licăr de argint
printre degete. Am deschis mâna să descopăr un ban de argint. Am
căscat gura. Un ban de argint valora cât zece bani de aramă sau
cincizeci de fier. Mai mult decât atât, valora cât un stomac plin în
fiecare seară pentru jumătate de lună. Pentru un ban de fier,
puteam să dorm pentru o noapte pe podea la Ochiul Sângeriu,
pentru doi puteam să dorm în faţa vetrei, lângă tăciunii focului de
seară. Puteam să cumpăr o pătură uzată pe care să o ascund pe
acoperişuri, să-mi ţină de cald toată iarna.
Am ridicat privirea spre femeie, care încă mă privea cu ochi plini
de milă. Nu avea cum să ştie cât însemna gestul ei.
– Doamnă, vă mulţumesc, am rostit cu glas sugrumat.
Mi-am amintit una din mulţumirile pe care le aduceam clienţilor
când trăiam cu trupa.
– Fie ca toate poveştile să vă fie fericite, iar drumurile line şi
scurte.
Îmi zâmbi şi poate că ar fi spus ceva, dar am simţit ceva ciudat la
baza gâtului. Cineva mă urmărea cu privirea. Pe stradă, fie dezvolţi
o sensibilitate la anumite lucruri, fie viaţa are să-ţi fie chinuitoare
172
şi scurtă.
Am aruncat o privire împrejur şi am zărit un negustor vorbind cu o
strajă şi arătând spre mine. Nu era o strajă din Mal. Era proaspăt
ras şi se ţinea ţeapăn. Purta o vestă neagră de piele cu butoni de
metal şi purta o măciucă de alamă lungă cât braţul lui. Am prins o
frântură din ce îi spunea negustorul.
– …Clienţii. Cine-ar vrea să cumpere ciocolată cu… Făcu un gest
spre mine şi spuse ceva ce nu am reuşit să aud… te plăteşte?
Tocmai. Poate ar trebui să vorbesc cu…
Straja îşi întoarse capul spre mine. Am priceput ce se ascundea în
privirea lui. M-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la fugă.
M-am îndreptat spre prima alee pe care am văzut-o. Cu papucii
mei subţiri, alunecam pe stratul subţire de zăpadă care acoperea
pământul. Tocmai când coteam pe o a doua alee ce se despărţea de
prima, am auzit cizmele grele bocănind în urma mea.
Răsuflarea îmi ardea în piept, iar eu căutam cu disperare un loc
spre care să merg, un loc în care să mă ascund. Doar că nu
cunoşteam acea parte a oraşului. Nu existau mormane de gunoi în
care să intri ca în vizuină, nici clădiri arse prin care să urci pe un
acoperiş. Simţeam cum pietrişul ascuţit şi îngheţat tăia prin talpa
subţire a unuia din papuci. Deşi durerea îmi sfredelea piciorul, mi-
am continuat goana.
După ce am cotit pe o a treia alee, am dat de o fundătură. Urcasem
zidul pe jumătate când am simţit cum o mână îmi împresoară
glezna şi mă trage la pământ.
Am dat cu capul de dalele de piatră. Lumea începu să se învârtă în
jur în vreme ce straja mă ridică de încheietură şi de păr.
– Măi, da’ isteţ băiat mai eşti, nu? gâfâi el, cu răsuflarea caldă pe
faţa mea.
Mirosea a piele tăbăcită şi sudoare.
– Eşti destul de mare, ar trebui să ştii deja că n-are rost să fugi.
Mă zgâlţâi mânios şi aproape că-mi smulse părul. Urletul meu de
durere răsună în aleea ce se clătina laolaltă cu mine.
Mă ţinu apăsat de un perete.
– Ar trebui să ştii şi că n-ai ce căuta pe Coline. Eşti prost, băiete?
mă întrebă şi mă zgâlţâi din nou.
– Nu, am îngăimat eu în vreme ce căutam să mă proptesc de
peretele rece cu mâna liberă. Nu.
Răspunsul meu păru să-l înfurie.
– Nu? repetă el înfundat. M-ai băgat în bucluc, băiete. S-ar putea
să mi se facă raport. Dacă nu eşti prost, tre’ să te învăţ o lecţie.
173
Mă răsuci o dată şi mă aruncă la pământ. Am alunecat pe omătul
soios al aleii. Am căzut cu cotul sub trup şi braţul mi-a amorţit.
Mâna care ţinea strâns valoarea unei întregi luni de mâncare,
pături călduroase şi papuci uscaţi se desfăcu. Acel ceva preţios se
rostogoli departe de mine fără măcar un clinchet când lovi
pământul.
Abia am observat. Aerul vâjâi înainte ca măciuca lui să se aştearnă
cu o bufnitură pe piciorul meu.
– Să nu te mai prind în Coline, ai priceput? mă ameninţă el, cu un
mârâit.
Măciuca mă lovi din nou, de astă dată între omoplaţi.
– Tot ce se întinde după strada Pârloagei e teritoriu interzis pentru
voi, plozi de curvă ce sunteţi. Ai înţeles?
Îmi trânti un dos de palmă peste faţă. Gura mi se umplu de sânge
în timp ce capul îmi luneca pe dalele acoperite de nea.
M-am făcut cât un purice la auzul glasului său şuierător.
– Şi strada Morii şi Piaţa Morii sunt locurile unde-mi fac eu rondul,
aşa că… să… nu… te… mai… prind… aici.
Îşi însoţi fiecare cuvânt cu o lovitură de măciucă.
– Ai priceput?
Tremuram pe zăpada spulberată sub mine, cu speranţa că se
terminase. Cu speranţa că avea să mă lase în pace.
– Bine?
Îmi trase un picior în stomac. Am simţit cum ceva se rupe în mine.
Am urlat şi trebuie că am bolborosit ceva. Când văzu că nu mă
ridic, îmi mai dădu un şut şi se îndepărtă.
Cred că am leşinat sau mi-am pierdut luciditatea. Când mi-am
revenit până la urmă în simţiri, se lăsase seara. Frigul îmi intrase
până în măduva oaselor. M-am târât prin zăpada noroioasă şi
gunoiul umed în căutarea banului de argint, cu degetele atât de
amorţite de frig că abia puteam să le mişc.
Unul din ochi mi se umflase într-atât că nu-l puteam deschide şi
gura mi-era năclăită de sânge, dar am căutat până când ultima
fărâmă de lumină lăsă loc nopţii. Chiar şi când aleea se înnegri ca
smoala am continuat să pipăi cu mâinile prin zăpadă, deşi ştiam în
adâncul inimii că degetele îmi erau prea amorţite să simt moneda
chiar dacă dădeam peste ea.
M-am folosit de perete să mă ridic în picioare şi am început să
merg. Abia îmi trăgeam după mine piciorul vătămat. Durerea
muşca din el la fiecare pas, aşa că mă foloseam de perete ca de o
cârjă, să nu calc cu toată greutatea pe el.
174
Am ajuns la Mal, partea oraşului care îmi era mai cunoscută decât
oricare alt loc. Piciorul îmi amorţi de la frig, ca un vreasc îngropat
în zăpadă. Deşi partea din mine care-şi păstrase raţiunea se
îngrijora din această pricină, simţurile se bucurau că măcar o
bucăţică din mine nu mai durea.
Mai aveam câţiva kilometri buni până la ascunzişul meu, iar
parcursul meu şchiopătat era lent. La un moment dat, trebuie să fi
căzut. Nu-mi amintesc cum, dar îmi aduc aminte că şedeam întins
pe zăpadă şi totul îmi părea atât de tihnit. Simţeam cum somnul
mă acoperă ca o plapumă groasă, ca moartea.
Am închis ochii. Îmi amintesc tăcerea adâncă a străzii pustii pe
care zăceam. Eram prea amorţit, prea istovit ca să-mi mai fie
teamă. În delirul meu, îmi închipuiam moartea ca pe o pasăre
enormă, cu aripi de flăcări şi umbră. Plutea deasupra mea,
privindu-mă răbdător, aşteptându-mă…
Am adormit, iar pasărea uriaşă mă cuprinse cu aripile ei. Îmi
închipuiam o căldură fără margini. Apoi îşi cuibări ghearele în
mine şi mă sfârtecă în bucăţi.
Nu, era doar durerea coastelor mele zdrobite, căci o mână
nevăzută mă întoarse pe spate.
Am deschis ochii şi, ca prin ceaţă, am zărit un demon deasupra
mea. În zăpăceala mea, imaginea omului cu mască de demon mă
trezi la realitate, iar căldura ispititoare pe care o simţisem cu clipe
în urmă se risipi şi îmi lăsă trupul amorţit şi greu ca plumbul.
– Aşa e. Ţi-am spus. E un copil în zăpadă!
Demonul mă ridică în picioare.
Trezit de-a binelea, am observat că masca îi era neagră ca smoala.
Acesta era Encanis, stăpânul duhurilor rele. Mă aşeză pe picioare
şi începu să dea jos omătul care mă acoperea.
Cu ochiul cu care mai puteam vedea, am zărit în apropiere o
siluetă ce purta o mască de un verde livid.
– Hai odată… rosti grăbit celălalt demon.
Vocea ei răsuna gol dindărătul şirului de dinţi ascuţiţi. Encanis nu
o băgă în seamă.
– Eşti bine?
Nu-mi venea niciun răspuns în minte, aşa că m-am concentrat să-
mi păstrez echilibrul în vreme ce bărbatul continua să şteargă
zăpada cu mâneca robei sale negre. În depărtare, am auzit sunet
de goarnă.
Celălalt demon aruncă o privire impacientată înapoia sa.
– Dacă nu ne ţinem înaintea lor, o să dăm de necaz, sâsâi ea
175
iritată.
Cu degetele ascunse în mânuşile lui negre, Encanis dădu la o
parte zăpada din părul meu, apoi se opri şi se aplecă să mă
privească mai bine. Cu privirea mea înceţoşată, mi se părea că
masca sa neagră pluteşte straniu deasupra mea.
– Doamne Sfinte, apără şi păzeşte, cineva l-a snopit în bătaie pe
bietul băiat. Chiar în ziua de Miezul Iernii.
– Straja, am reuşit să horcăi, cu gura plină de sânge.
– Aproape ai îngheţat de frig, rosti Encanis şi începu să-mi
fricţioneze mâinile şi picioarele, încercând să-mi pună sângele în
mişcare. Trebuie să vii cu noi.
Goarnele sunară din nou, mai aproape. Se întrepătrundeau cu
zarva unei gloate de oameni.
– Nu fi prost, spuse însoţitoarea sa. Nu poate să fugă prin oraş.
– Nici aici nu poate să rămână, se răsti Encanis.
Continuă să-mi maseze viguros mâinile şi picioarele. Începeam să
le simt din nou, încet-încet, cu o căldură înţepătoare care-mi părea
o batjocură dureroasă a căldurii mângâietoare pe care o simţisem
mai înainte, când mă cufundam în somn. Durerea zvâcnea în mine
de fiecare dată când trecea cu mâna peste o vânătaie, dar corpul
îmi era prea istovit ca să mai tresară.
Duhul cu mască verde se apropie şi îşi aşeză mâna pe umărul
tovarăşului ei.
– Gerrek, trebuie să plecăm acum! O să aibă altcineva grijă de el.
Încercă să-l tragă după ea, dar fără folos.
– Dacă ne găsesc aici cu el, vor crede că noi am făcut-o.
Bărbatul cu masca neagră scăpă o sudalmă, apoi încuviinţă şi
începu să scormonească pe sub roba sa.
– Să nu te mai aşezi în zăpadă, rosti el pe ton poruncitor. Şi du-te
înăuntru. Undeva unde poţi să te încălzeşti.
Zarva mulţimii se apropiase îndeajuns încât să desluşesc glasurile
urmăritorilor, amestecate cu zgomot de copite şi scârţâit de roţi.
Bărbatul în masca neagră întinse mâna.
Mi-a luat puţin până să mă concentrez pe ce ţinea în ea. Un talant
de argint, mai gros şi mai greu decât banul pe care îl pierdusem. O
avuţie la care abia mă puteam gândi.
– Hai, ia-l.
Era întunecimea întruchipată, cu o mantie neagră cu glugă, mască
neagră, mănuşi negre. Encanis se înălţa înaintea mea, ţinând o
monedă sclipitoare de argint, în care se reflecta lumina lunii. Îmi
amintea de scena din Daeonica, în care Tarsus îşi vinde sufletul.
176
Am luat talantul, dar mâna îmi era atât de amorţită încât nu îl
puteam simţi. Am fost nevoit să mă uit în jos, să mă conving că
degetele mi se încleştaseră în jurul lui. Mi-am închipuit o căldură
care îmi radia prin braţ. I-am rânjit bărbatului în mască neagră.
– Ia-mi şi mănuşile.
Le trase de pe mâini şi mi le împinse la piept. Apoi femeia cu
mască verde îl trase după ea pe binefăcătorul meu înainte să apuc
să rostesc vreun cuvânt de mulţumire. I-am petrecut cu privirea.
Robele negre îi făceau să pară nişte umbre ce se pierd în străzile
cătrănite ale Bobcatranului scăldat în lumina lunii.
Nu trecu nici un minut până să văd torţele procesiunii luând colţul
spre mine. Vocile a sute de bărbaţi şi femei strigând şi cântând se
sparseră peste mine precum nişte talazuri. M-am dat la o parte
până am ajuns cu spatele la un perete, apoi abia m-am furişat de-
a lungul lui până ce am dat de un prag de uşă.
De acolo, am urmărit procesiunea. Oamenii se revărsau pe lângă
mine, cu strigăte şi hohote de râs. Tehlu stătea drept şi ţanţoş într-
o trăsură trasă de patru cai albi. Masca lui argintie sclipea în
lumina torţelor. Veşmintele lui erau de un alb imaculat, îmblănite
la mâneci şi gât. Preoţi în straie cenuşii păşeau în jurul trăsurii,
sunând din clopote şi psalmodiind. Mulţi dintre ei purtau lanţurile
grele de fier ale preoţilor penitenţi.
Sunetul vocilor şi al clopotelor, al cânturilor şi lanţurilor se
împletea într-un fel de muzică. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui
Tehlu. Nimeni nu mă văzu în umbra pragului de uşă. Trecură cu
toţii abia după zece minute şi doar atunci am ieşit la lumină şi am
început să mă îndrept cu atenţie spre casă. Înaintam încet, însă
moneda pe care o strângeam în mână mă însufleţea cumva. Nu
făceam nici zece paşi că aruncam o privire la talant, să mă asigur
că nu l-am scăpat din mână. Voiam să-mi pun mânuşile care îmi
fuseseră dăruite, dar mi-era teamă să nu scap moneda şi să o
pierd în zăpadă.
Nu ştiu cât timp mi-a luat să mă întorc. Mersul mă încălzi
întrucâtva, deşi încă îmi simţeam picioarele amorţite, de parcă îmi
fusese turnat plumb în oase. Când am aruncat o privire peste
umăr, mi-am dat seama că fiecare a doua urmă de picior era
însângerată. În chip straniu, asta mi-a dat un oarecare sentiment
de linişte. Un picior care sângerează e de preferat unuia degerat.
M-am oprit la primul han pe care îl cunoşteam, Omul care Râde.
Răsuna de cântec, muzică şi voie bună. Am evitat intrarea
principală şi am ocolit spre aleea din spate. Două fete tinere, care
177
probabil căutau să scape de muncă, sporovăiau în pragul uşii de la
bucătărie.
Am şchiopătat până la el, folosindu-mă de zid ca de o cârjă. Nu m-
au observat până ce era să cad peste ele. Cea mai tânără îmi
aruncă o privire şi rămase cu gura căscată.
Am mai făcut un pas spre ele.
– Puteţi să-mi aduceţi mâncare şi o pătură? Pot să plătesc.
Am întins mâna şi m-am înspăimântat de cât de tare tremura. Era
pătată cu sânge de când mă atinsesem pe faţă. Îmi simţeam cerul
gurii crud, reavăn. Durea să vorbesc.
– Vă rog?
Mă priviră preţ de o clipă într-o tăcere uluită. Apoi se uitară una la
cealaltă şi cea mai mare dintre ele o împinse pe cealaltă înăuntru.
Tânăra fată dispăru pe uşă fără să scoată o vorbă. Cea mai în
vârstă, care părea de vreo şaisprezece ani se apropie de mine şi
întinse mâna.
I-am dat moneda şi mi-am lăsat braţul să cadă greu pe lângă trup.
Se uită la argint şi dispăru înăuntru după ce mai aruncă o privire
cu coada ochiului la mine.
Prin uşa deschisă, auzeam sunetele calde, vioaie ale unui han plin
de oameni: murmurul jos al conversaţiei, întrerupt de câte un
hohot de râs, clinchetele vesele ale sticlelor ciocnite şi sunetul
înfundat al urcioarelor de lemn aşezate pe mese.
Şi, şerpuind blând printre toate, o lăută cânta în fundal. Era un
sunet slab, aproape înecat de celelalte, însă îl auzeam aşa cum o
mamă îşi aude copilul plângând de la câteva camere depărtare.
Muzica era ca o amintire a familiei, prieteniei şi a sentimentului
cald de apartenenţă. Îmi făcea stomacul să se strângă, dinţii să se
încleşteze. Pentru un moment, mâinile nu mă mai durură de frig,
cuprinse de dorul muzicii care să curgă prin ele.
Am făcut un pas încet, şovăitor. Încet, lunecând de-a lungul
zidului, m-am îndepărtat de prag până ce n-am mai auzit muzica.
Apoi am mai făcut un pas, până când mâinile îmi fură din nou
cuprinse de chinul gerului şi durerea din piept venea numai de la
coastele rupte. Erau dureri mai simple, mai uşor de îndurat.
Nu ştiu cât timp s-a scurs până să se întoarcă cele două fete. Cea
mai tânără ţinea o pătură înfăşurată în jurul unui obiect. Am luat
pătura şi am strâns-o la pieptul meu îndurerat. Părea mult prea
grea pentru mărimea ei, însă braţele îmi tremurau până şi sub
propria lor greutate, aşa că mi-era greu să îmi dau seama. Cealaltă
ţinea un săculeţ mic, plin ochi. L-am apucat şi l-am strâns atât de
178
tare că degetele-mi înfăşurate în chiciură aproape că trosniră.
Mă privi îndelung.
– Poţi să stai aici, lângă foc, dacă vrei.
Fata mai tânără încuviinţă.
– Nattie n-are să se supere.
Făcu un pas către mine şi se întinse să mă cuprindă de braţ.
M-am tras în spate atât de brusc că aproape am căzut.
– Nu! am vrut să strig, dar nu ieşi decât un croncănit slab. Nu m-
atinge.
Glasul îmi tremura, cu toate că nu-mi dădeam seama dacă era din
mânie sau teamă. M-am îndreptat clătinându-mă spre zid şi m-am
sprijinit de el. Vocea îmi suna înfundată în urechi:
– Mă descurc.
Fata începu să plângă, iar mâinile îi căzură nefolositoare pe lângă
corp.
– Trebuie să plec undeva.
Glasul mi se sparse în gâtlej. M-am răsucit şi m-am îndepărtat cât
de repede puteam. Nu eram sigur de ce anume fugeam; poate că de
apropierea oamenilor. Aceasta era o altă lecţie pe care o învăţasem
poate prea bine: oamenii însemnau durere. Am auzit câteva
scâncete înfundate îndărătul meu. Mi se păru o veşnicie până ce
am ajuns la colţ.
Într-un târziu, am ajuns la ascunzişul meu, unde acoperişurile a
două clădiri se întâlneau sub streaşina unei a treia. Nu ştiu cum
am reuşit să urc până acolo.
În pătură am găsit o butelcuţă plină de vin fiert cu mirodenii şi o
pâine proaspătă, cuibărită lângă un piept de curcan mai mare
decât ambii mei pumni puşi laolaltă. M-am înfăşurat în pătură şi
m-am adăpostit de vânt, căci ninsoarea se preschimbase în
lapoviţă. Cărămizile hornului din spatele meu erau calde,
minunate.
Prima înghiţitură de vin îmi arse gura ca focul, acolo unde întâlni
tăieturile dinăuntru. Însă a doua nu ustură nici pe departe atât de
rău. Pâinea era moale şi curcanul încă destul de cald.
M-am trezit la miezul nopţii, când toate clopotele din oraş începură
să bată. Oamenii alergau pe străzi şi strigau. Cele şapte zile ale
Marelui Jăluiş fuseseră lăsate în urmă. Miezul Iernii trecuse. Un
nou an începuse.

179
 Capitolul 23
Roata Arzătoare

Am rămas ghemuit în adăpostul meu întreaga noapte şi m-am

trezit târziu a doua zi să-mi găsesc corpul amorţit într-un nod
strâns de durere. Cum mai aveam încă mâncare şi puţin vin, am
preferat să rămân locului decât să risc să cad în încercarea de a
coborî în stradă.
Era o zi fără soare, cu un vânt umed care nu părea să mai
contenească. Lapoviţa se scurgea prin streaşina acoperişului de
deasupra. Coşul de care mă sprijineam era cald, însă nu era de
ajuns să-mi usuce pătura sau să alunge umezeala rece care îmi
pătrunsese în haine.
Am terminat vinul şi pâinea destul de devreme, iar după aceea mi-
am petrecut mai tot timpul încercând să rod ce mai rămăsese pe
oasele de curcan şi să încălzesc zăpadă în butelcuţa goală de vin,
ca să am ce să beau.
Nici una din încercările mele nu se dovedi prea reuşită, aşa că am
ajuns să mănânc zăpadă topită, care mă făcu să tremur de la
gustul de smoală din gură.
În ciuda rănilor mele, m-am lăsat cuprins de somn după-amiaza şi
m-am trezit noaptea târziu, cuprins de o căldură minunată. Am
dat pătura la o parte şi m-am rostogolit de lângă coşul acum prea
cald, doar să mă trezesc prin zori, tremurând şi ud până la piele.
Mă simţeam ciudat, ameţit, cumva cherchelit. M-am cuibărit din
nou lângă horn şi am petrecut restul zilei intrând şi ieşind dintr-
un somn agitat, febril.
Nu-mi amintesc nici cum am coborât de pe acoperiş, cuprins de
delirul febrei şi aproape schilod. Nu-mi amintesc cum mi-am făcut
drum aproape un kilometru prin Splaiul Seului şi pe la Coşuri. Îmi
aduc aminte doar cum m-am prăbuşit pe scările care duceau spre
pivniţa lui Trapis, cu punga cu bani ţinută strâns în mână. Întins
acolo, tremurând din toate oscioarele şi lac de sudoare, am auzit
plescăitul paşilor săi pe piatră.
– Ce ce, rosti el cu blândeţe în vreme ce mă ridica. Sst sst.
Trapis mă îngriji în lungile zile de febră. Mă înfăşură în pături, mă
hrăni şi când febra nu dădu semne să înceteze, folosi banii pe care
îi adusesem să cumpere un leac dulce-amărui. Îmi ştergea faţa şi
mâinile cu comprese umede şi-şi murmura răbdătorul, blândul „Ce
ce. Sst sst” în vreme ce eu ţipam, bântuit de nesfârşite coşmaruri
180
aduse de febră, cu părinţii mei morţi, cu Chandrienii şi cu un om
cu ochi goi.
M-am trezit lucid, scăpat de febră.
– Ffoooveeşcee, răsună glasul lui Tanee, din patul de care era
legat.
– Ce ce. Sst sst, Tanee, rosti Trapis, care tocmai aşeza unul dintre
bebeluşi şi se pregătea să-l ridice pe altul.
Pruncul îşi plimbă privirea prin cameră ca o bufniţă, cu ochi mari,
întunecaţi, dar nu părea în stare să-şi susţină capul de unul
singur. În cameră se aşternu tăcerea.
– Ffooooveeşceeee, făcu Tanee din nou.
Am tuşit să-mi dreg glasul.
– Ai o cană pe podea, lângă tine, zise Trapis, trecându-şi mâna pe
capul bebeluşului pe care îl ţinea.
– FFOOOOOVEEEEEEEŞCEEEEAA! mugi Tanee, cu ciudate icnete
ce-i întrerupeau strigătul.
Zgomotul îi agită pe mai mulţi dintre ceilalţi copii, care începură să
se zbată în paturile lor.
Băiatul mai mare care şedea în colţ îşi duse mâinile la urechi şi
începu să geamă. Apoi se legănă înainte şi-napoi, încet mai întâi,
dar după aceea din ce în ce mai violent, până când îşi izbi capul de
zidul de piatră.
Trapis ajunse lângă el înainte ca băiatul să se rănească. Îl
cuprinse cu braţele.
– Sst sst, Loni. Sst sst.
Legănatul încetini, însă nu încetă în întregime.
– Tanee, ştii că nu-i bine să faci atâta hărmălaie, rosti el cu glas
serios, dar lipsit de severitate. De ce faci necazuri? Loni ar putea
să se rănească.
– Ffoveşce, susură Tanee.
Mi s-a părut că simt o nuanţă de remuşcare în vocea sa.
– Cred că vrea s-audă o poveste, m-am trezit eu că spun.
– Aaaa, făcu Tanee.
– Asta vrei, Tanee?
– Aaaa.
Urmă un moment de tăcere.
– Nu ştiu poveşti, murmură Trapis.
Tanee căzu într-o tăcere încăpăţânată.
„Oricine cunoaşte o poveste, m-am gândit eu. Oricine ştie măcar
una.”
– Ffooveşcee!
181
Trapis îşi plimbă privirea prin încăperea tăcută, ca şi cum ar fi
căutat o scuză.
– Ei bine, începu el cam fără tragere de inimă, a trecut cam multă
vreme de când n-am mai auzit vreo poveste pe-aici, nu-i aşa?
Coborî ochii la băiatul pe care îl ţinea în braţe.
– Loni, ţi-ar plăcea s-auzi o poveste?
Loni încuviinţă cu asemenea entuziasm că aproape îi pocni bărbia
lui Trapis cu creştetul.
– Poţi să fii băiat cuminte şi să stai locului, ca să pot spune o
poveste?
Loni se opri din legănat aproape ca la comandă. Trapis îi dădu
drumul încet şi păşi înapoi. După ce îl privi pe băiat cu luare-
aminte, să se asigure că nu avea să-şi facă rău, se îndreptă cu
atenţie spre scaunul său.
– Binee, murmură el pentru sine şi se întinse după pruncul pe
care îl lăsase lângă scaun. Oare am eu o poveste de spus?
Vorbea foarte blând, iar copiii făcură ochii mari la el.
– Nu. Nu. Nu am. Pot să-mi amintesc una? Se pare că aş face bine
să-mi aduc aminte.
Rămase pe gânduri pentru câteva clipe, fredonându-i un cântec de
leagăn copilului din braţele sale.
– Da, cu siguranţă, rosti şi se îndreptă în scaun. Sunteţi gata?
***
Aceasta-i o poveste de tare, tare demult. Înainte ca noi să ne fi
născut. Înainte să se fi născut şi părinţii noştri. A fost acum mult
timp. Poate… poate patru veacuri. Nu, chiar mai mult. Poate o mie
de ani. Sau poate nu chiar atât de mult.
Lumea era în vremuri de restrişte. Oamenii erau înfometaţi şi
bolnavi. Foamete şi boli groaznice. Erau multe războaie şi câte şi
mai câte alte grozăvii, fiindcă nu se găsea nimeni care să le pună
capăt.
Dar cel mai rău lucru în vremea aceea era că demonii străbăteau
pământul. Unii erau mici şi aduceau necazuri mici, fiinţe care
betegeau caii şi stricau laptele. Însă erau şi mulţi demoni care
făceau grozăvii mai mari.
Duhuri care se furişau în trupurile oamenilor şi îi îmbolnăveau
sau îi scoteau din minţi, dar nici ele nu erau cele mai rele. Demoni
care arătau ca lighioane uriaşe care înhăţau oameni şi-i înfulecau
cât încă mai erau vii şi ţipau, dar nici ei nu erau cei mai răi. Unii
demoni jupuiau pielea de pe oameni şi o purtau ca pe straie, dar
nici măcar nu erau ei cei mai răi.
182
Era un demon care se ridica peste toţi ceilalţi. Encanis, bezna care
înghiţea totul. Oriunde ar fi păşit, chipul îi era întotdeauna ascuns
de umbre, iar scorpionii care îl înţepau se prăpădeau numaidecât
din pricina necurăţeniei pe care au atins-o.
Însă Tehlu, care a făurit lumea şi e stăpânul tuturor celor văzute şi
nevăzute, veghea asupra oamenilor. A văzut că duhurile rele ne
vânau, ne omorau şi ne mâncau trupurile. Pe unii i-a salvat, însă
numai pe câţiva. Căci Tehlu este drept şi îi ajută doar pe cei
vrednici, iar în acele vremuri puţini oameni făceau ceva până şi
pentru propriul lor bine, darămite pentru binele altora.
Tehlu era întristat din acea pricină. Fiindcă el crease lumea să fie
un loc bun în care oamenii să vieţuiască. Dar biserica sa căzuse
pradă viciilor şi depravării. Furau de la cei necăjiţi şi nu mai
ascultau de legile pe care el le dăduse…
Nu, staţi aşa. Încă nu era biserică şi nici preoţi. Doar bărbaţi şi
femei, dintre care numai unii ştiau cine era Tehlu. Dar până şi
aceia erau haini, aşa că, atunci când i-au cerut ajutor Stăpânului
Tehlu, el nu şi-a plecat urechea la tânguielile lor.
Dar după ani şi ani de veghe şi aşteptare, Tehlu a zărit o femeie cu
inima şi sufletul neîntinat. Numele ei era Perial. Mama ei o
crescuse să cunoască numele lui Tehlu, iar ea i se închina şi îi
aducea ofrande atât cât o lăsa sărăcia. Cu toate că propria ei viaţă
era grea, Perial se ruga doar pentru alţii şi niciodată pentru ea
însăşi.
Tehlu veghe asupra ei vreme de mulţi ani. Văzu că viaţa ei era
aspră, plină de nefericiri şi chinuri din pricina demonilor şi a
oamenilor răi. Dar ea nu i-a blestemat niciodată numele şi nu a
încetat să se roage, nici nu s-a purtat cu semenii ei decât cu
bunătate şi respect.
Aşa că, într-o noapte, Tehlu i s-a arătat într-un vis. A venit
înaintea ei şi părea făcut întru totul din foc şi pară. A venit la ea în
toată slava lui şi a întrebat-o dacă ştie cine se găsea în faţa ei.
– Cum să nu, spuse ea.
Vedeţi voi, era foarte liniştită fiindcă credea că are doar un vis
ciudat.
– Eşti Stăpânul Tehlu.
El încuviinţă şi o întrebă dacă ştia de ce venise la ea.
– Ai de gând să faci ceva pentru vecina mea, Debora? întrebă ea,
căci pentru aceasta se rugase înainte să se culce. Ai să-ţi pui mâna
peste soţul ei, Losel, să faci din el un om mai bun? Felul în care se
poartă cu ea nu e bun. Un bărbat nu ar trebui să atingă astfel o
183
femeie, ci numai în dragoste.
Tehlu îi cunoştea vecinii. Ştia că sunt oameni răi, care făceau rele.
Toţi cei din sat erau răi, în afară de ea. Toţi oamenii din lume erau
aşa. Şi tocmai asta i-a spus.
– Debora a fost dreaptă şi bună cu mine, rosti Perial. Până şi Losel,
pe care nu-l am la suflet, e totuşi unul dintre vecinii mei.
Tehlu i-a spus că Debora îşi petrecea vremea în paturile multor
bărbaţi, iar Losel se îmbăta în fiecare zi a săptămânii, până şi de
Jăluiş. Nu, staţi… încă nu se ţinea Jăluişul. Dar oricum bea foarte
mult. Uneori se mânia atât de tare că-şi bătea nevasta până ce ea
nu mai era în stare să se ridice sau măcar să scoată un sunet.
În visul ei, Perial rămase câteva clipe pe gânduri. Ştia că Tehlu
grăia adevărul, căci Perial, deşi avea inima curată ca lacrima, nu
era proastă. Bănuise că vecinii ei făceau ceea ce îi spusese Tehlu.
Chiar şi acum, că ştia cu siguranţă, încă îi păsa de binele vecinilor
ei.
– Nu ai de gând să o ajuţi?
Tehlu răspunse că bărbatul şi nevasta lui se meritau unul pe altul,
că fiecare era pedeapsa binemeritată a celuilalt. Erau haini, iar cei
haini trebuiau să fie pedepsiţi.
Perial vorbi sincer, poate fiindcă credea că visează, dar poate că ar
fi zis acelaşi lucru dacă ar fi fost trează, căci Perial spunea doar
ceea ce era în inima ei.
– Nu e vina lor că lumea e plină de alegeri greu de făcut, de
foamete şi singurătate, spuse ea. Ce poţi să aştepţi de la oameni,
când demonii le dau târcoale?
Dar, deşi Tehlu îi ascultase cuvintele înţelepte, i-a mai spus o dată
că omenirea era plină de răutate, iar cei răi ar trebui pedepsiţi.
– Cred că ştii foarte puţin despre ce înseamnă să fii om. Iar eu i-aş
ajuta dacă aş fi în stare, rosti ea cu hotărâre.
– AŞA SĂ FIE, grăi Tehlu şi îşi puse mâna deasupra inimii ei.
La atingerea lui, Perial se simţi de parcă era un mare clopot de aur
care bătea pentru întâia oară. Deschise ochii şi îşi dădu de îndată
seama că acela nu fusese un vis oarecare.
Astfel că nu fu surprinsă să descopere că rămăsese grea. În trei
luni, dădu naştere unui prunc desăvârşit, cu ochii negri ca
tăciunele. Îi puse numele Menda. În a doua zi după ce s-a născut,
Menda putea să meargă de-a buşilea. Încă două zile şi deja mergea
pe picioare. Perial era uimită, dar nu se îngrijora, pentru că ştia că
acel copil era un dar de la Tehlu.
Cu toate acestea, Perial era înţeleaptă. Ştia că toţi ceilalţi oameni
184
nu ar înţelege. Aşa că îl ţinu pe Menda aproape de ea, iar când
prietenii şi vecinii veniră să o viziteze, nu îi lăsă să intre. Dar asta
nu putea să dureze foarte mult, căci într-un mic târg nu existau
secrete. Oamenii ştiau că Perial nu avea soţ. Deşi copiii din flori
erau des întâlniţi în zilele acelea, cei care ajungeau bărbaţi în mai
puţin de două luni erau cam scumpi la vedere. Le era teamă că
poate se aşezase cu un demon şi că fiul ei era copil de demon.
Asemenea lucruri se mai petrecuseră în acele vremuri întunecate,
iar oamenii se temeau.
Aşa că, în prima zi a celui de-al şaptelea răstimp, s-au adunat cu
toţii şi s-au îndreptat spre căsuţa în care Perial trăia cu fiul ei.
Fierarul târgului, pe care-l chema Rengen, îi conducea.
– Arată-ne băiatul, strigă el, dar din casă nu veni răspuns. Adu
băiatul înaintea noastră şi arată-ne că nu e decât un copil de om.
Din casă nu răzbătu nici un sunet şi, cu toate că erau mulţi
bărbaţi printre ei, nici măcar unul nu îndrăznea să intre într-o
casă care putea să ascundă copilul unui demon. Aşa că fierarul
strigă din nou:
– Perial, scoate-l afară pe micul Menda sau ai să arzi cu tot cu casa
ta.
Uşa se deschise şi un tânăr păşi afară. Nimeni nu-şi dădea seama
cine era, pentru că Menda arăta ca un tânăr de şaptesprezece ani,
deşi nu trecuseră decât şapte răstimpuri de când se născuse. Era
înalt şi mândru, cu păr şi ochi ca tăciunele.
– Eu sunt cel pe care-l credeţi Menda, rosti el cu glas puternic şi
adânc. Ce treabă aveţi cu mine?
La auzul vocii sale, Perial icni dinăuntrul colibei. Nu numai că era
prima oară când Menda vorbea, însă vocea lui era aceeaşi ca a
celui ce îi apăruse în vis, cu luni în urmă.
– Ce vrei să spui, că te credem Menda? întrebă fierarul şi strânse
ciocanul în mâini.
Ştia că unii demoni arătau ca oamenii sau că se ascundeau sub
pielea lor, pe care o purtau ca pe nişte straie, ca un om ce se
ascunde sub o blană de oaie.
Copilul care nu era copil vorbi din nou:
– Sunt fiul lui Perial, dar nu sunt Menda. Şi nu sunt un duh rău.
– Atunci, atinge fierul ciocanului meu, căută Rengen să-l întărâte,
căci ştia că demonii se tem de două lucruri, de fierul rece şi de
focul care curăţă răul.
Îşi întinse ciocanul greu de fierar. Îi tremura în mâini, dar nimeni
nu îl nesocoti pentru asta.
185
Cel care nu era Menda înaintă şi îşi aşeză amândouă mâinile pe
capătul de fier al ciocanului. Nu se întâmplă nimic. Perial izbucni
în lacrimi din pragul uşii de unde privea, căci, deşi avea deplină
credinţă în Tehlu, nu îşi putuse stăpâni grija de mamă pentru fiul
ei.
– Nu sunt Menda, cu toate că mama mea m-a numit aşa. Eu sunt
Tehlu, stăpânul tuturor. Am venit să vă eliberez de demoni şi de
răutatea din inimile voastre. Eu sunt Tehlu, îmi sunt propriul meu
fiu. Cei cu inima rea să-mi audă vocea şi să tremure.
Şi tremurat-au. Dar unii dintre ei au refuzat să creadă. L-au făcut
demon şi l-au hulit. Unii au aruncat cu pietre şi l-au blestemat sau
au scuipat spre el şi mama sa.
Tehlu s-a mâniat şi poate că i-ar fi nimicit pe toţi, dar Perial a dat
fuga spre el şi i-a pus mâna pe umăr.
– La ce altceva să te aştepţi de la oameni care au demoni drept
vecini? întrebă ea cu blândeţe. Până şi cel mai cuminte câine are
să muşte dacă a primit destule lovituri.
Tehlu îi cântări cuvintele şi găsi că erau înţelepte. Aşa că se uită la
Rengen, se uită adânc în inima lui şi grăi:
– Rengen, fiul lui Engen, ai o ţiitoare pe care o plăteşti să se aşeze
cu tine. Unii oameni vin în fierăria ta, iar tu îi înşeli şi îi furi. Şi cu
toate că te rogi cu voce tare, nu crezi că Eu, Tehlu, am făcut lumea
şi că veghez peste toţi cei ce trăiesc.
La auzul cuvintelor sale, Rengen păli şi scăpă ciocanul din mâini.
Pentru că ceea ce spusese Tehlu era adevărat. Tehlu se uită la toţi
bărbaţii şi femeile de acolo. Privi în inimile lor şi le dezvălui ce
vedea în ele. Cu toţii erau decăzuţi, într-atât de mult încât Rengen
era unul dintre cei mai virtuoşi dintre ei. Apoi Tehlu trase pe
pământul drumului o linie care îl despărţea de cei ce veniseră.
– Drumul acesta e precum cursul şerpuitor al unei vieţi. Aveţi
două căi pe care să alegeţi să mergeţi, una lângă cealaltă. Voi cu
toţii călătoriţi deja pe partea aceea. Trebuie să alegeţi. Rămâneţi pe
calea voastră sau traversaţi pe a mea.
– Dar drumul e acelaşi, nu? Până la urmă, duce în acelaşi loc,
întrebă cineva.
– Da.
– Încotro duce drumul?
– Spre moarte. Toate vieţile se sfârşesc în moarte, în afară de una
singură. Astfel e mersul lucrurilor.
– Atunci, ce mai contează pe ce parte e un om?
Cel care punea întrebările era Rengen. Era un ins voinic, unul
186
dintre puţinii care erau mai înalţi decât Tehlu cel cu ochi negri.
Dar era cutremurat de tot ceea ce văzuse şi auzise.
– Ce se găseşte de partea noastră a drumului?
– Suferinţă. Pedeapsă, răspunse Tehlu cu glas dur şi rece ca
piatra.
– Şi pe partea ta?
– Suferinţă acum, rosti Tehlu pe acelaşi glas. Pedeapsă acum,
pentru tot ceea ce aţi înfăptuit. Nu poate fi evitată. Dar şi eu mă
aflu aici, căci este calea mea.
– Cum pot să traversez?
– Regretă, căieşte-te şi vino la mine.
Rengen trecu peste linie şi ajunse lângă zeul său. Apoi Tehlu se
aplecă să ridice ciocanul pe care fierarul îl scăpase. Însă, în loc să
i-l dea înapoi, îl păli pe Rengen de parcă ţinea un bici în mână. O
dată. De două ori. De trei. A treia lovitură îl trimise pe Rengen în
genunchi, să geamă şi să plângă de durere. Dar după cea de-a
treia lovitură, Tehlu puse ciocanul deoparte, îngenunche lângă
Rengen şi îl privi drept în ochi.
– Ai fost primul care a cutezat să treacă, şopti el la urechea
fierarului. A fost o faptă curajoasă, deloc uşoară. Sunt mândru de
tine. De acum înainte, nu te vei mai numi Rengen, acum eşti
Wereth, făuritorul căii.
Apoi Tehlu îl cuprinse cu braţele, iar atingerea lui luă mult din
durerea lui Rengen, acum numit Wereth. Însă nu toată, căci Tehlu
grăise adevărul când spusese că pedeapsa nu poate fi ocolită.
Unul după altul, oamenii trecură linia. Şi unul după altul Tehlu îi
doborî cu ciocanul. Dar după ce cădeau fiecare bărbat şi femeie,
Tehlu îngenunchea şi le vorbea, dându-le noi nume şi lecuindu-le
câtva din durere.
Mulţi dintre bărbaţi şi femei aveau demoni ce se ascunseră în ei,
care o luară la sănătoasa răcnind de mama focului la atingerea
ciocanului. Tehlu le vorbi mai mult acelor oameni, dar la sfârşit nu
pregeta să îi îmbrăţişeze, iar ei îi erau recunoscători. Unii dintre ei
dansau de bucuria de a fi eliberaţi de făpturile groaznice care
sălăşluiseră în ei.
La sfârşit, şapte dintre ei rămăseseră de cealaltă parte a liniei. De
trei ori Tehlu îi întrebă dacă vor să treacă şi de trei ori îl refuzară.
După a treia oară, Tehlu săltă peste linie şi îi lovi aprig pe fiecare.
Cu toţii se prăbuşiră la pământ.
Dar nu toţi erau oameni. Când Tehlu îl izbi pe al patrulea, se auzi
un sunet înăbuşit de fier şi se simţi miros de piele arsă. Fiindcă al
187
patrulea om nu era de fapt un om, ci un demon ce purta piele de
om. Când îşi arătă adevărata înfăţişare, Tehlu îl înhăţă şi îi frânse
trupul în mâinile sale, îi blestemă numele şi îl trimise în
întunecimea care era sălaşul celor din stirpea sa.
Ceilalţi trei se lăsară loviţi. Niciunul nu era demon, cu toate că din
trupurile lor fugiră duhuri. După ce totul se sfârşi, Tehlu nu le
vorbi celor şase care refuzaseră să treacă, nici nu îngenunche să îi
îmbrăţişeze şi să le tămăduiască rănile.
În ziua următoare, Tehlu porni la drum să sfârşească ceea ce
începuse. Cutreieră oraş după oraş, sat după sat, oferindu-le
tuturor aceeaşi alegere pe care o dăduse în acea zi. Rezultatul era
întotdeauna acelaşi, unii traversau, unii nu, unii nu erau oameni,
ci demoni pe care îi distrugea.
Însă mai rămăsese un demon care îi scăpa lui Tehlu. Encanis, cel
cu chipul învăluit în umbră. Encanis, a cărui voce era ca un ţăruş
înfipt în minţile oamenilor.
Oriunde se oprea Tehlu să aducă oamenilor alegerea căii sale,
Encanis fusese acolo înaintea sa, devastând recolte şi otrăvind
fântâni. Encanis, care îi împingea pe oameni să se ucidă unul pe
celălalt şi care fura noaptea copii din paturile lor.
La capătul celor şapte ani, paşii lui Tehlu străbătuseră întreaga
lume. Izgonise toţi demonii care ne urgiseau. În afară de unul.
Encanis era încă liber şi el singur era mai cumplit decât o mie de
demoni în ruina şi prăpădul pe care le aducea.
Aşa că Tehlu îl urmărea, iar Encanis se ferea din calea lui.
Curând, Tehlu era la două zile în urma lui, apoi două zile, apoi
jumătate de zi. În sfârşit, ajunse atât de aproape că simţea răceala
cumplită a trecerii lui Encanis şi zărea locuri unde acesta îşi
pusese mâinile şi picioarele, căci erau acoperite de o chiciură
neagră.
Cum se ştia hăituit, Encanis intră într-un mare oraş. Stăpânul
demonilor îşi adună toate puterile şi aproape că nimici oraşul.
Spera că Tehlu avea să întârzie îndeajuns încât să scape de el, însă
Zeul Pribeag se opri doar să numească preoţi care să se îngrijească
de oraşul năpăstuit. Encanis fugi vreme de şase zile şi distruse
şase oraşe în goana lui. Dar în cea de-a şaptea zi, Tehlu se apropie
de Encanis până ca acesta să apuce să-şi adune puterile şi oraşul
fu salvat. De aceea, şapte e un număr cu noroc şi asta sărbătorim
noi de Caenin.
Encanis era în mare încurcătură şi toate gândurile i se îndreptară
spre fugă. Însă în a opta zi Tehlu nu se opri nici să mănânce, nici
188
să doarmă. Astfel, la capătul doborâşului, Tehlu îl ajunse din urmă
pe Encanis. Sări asupra demonului şi îl păli cu ciocanul. Encanis
se prăbuşi ca o piatră, însă ciocanul lui Tehlu se sfărâmă şi
rămase în colbul drumului.
Tehlu cără pe umeri trupul neputincios al demonului întreaga
noapte, iar în dimineaţa celei de-a noua zile ajunse în oraşul Atur.
Când oamenii îl zăriră pe Tehlu cărând trupul demonului, socotiră
că Encanis era mort. Însă Tehlu ştia că asemenea lucru nu era
uşor de făcut. O sabie oarecare sau orice alt fel de lovitură nu îl
putea ucide. Nici gratiile de fier ale unei temniţe nu îl puteau ţine
închis.
Aşa că Tehlu îl duse pe Encanis la fierărie. Ceru fier, iar oamenii îi
aduseră tot fierul pe care îl aveau. Deşi nu se odihnise, nici nu
luase măcar o îmbucătură de mâncare, Tehlu lucră fără răgaz în a
noua zi.
În vreme ce zece oameni dădeau la foale, Tehlu făuri marea roată
de fier.
Lucră întreaga noapte şi, când primele raze ale celei de-a zecea
dimineţi îi atinseră chipul, Tehlu lovi roata cu ciocanul o ultimă
oară şi roata fu terminată. Făurită din fier negru, era mai înaltă
decât un om. Avea şase spiţe, fiecare mai groasă decât mânerul
unui baros, iar marginea obezilor sale era lată cât palma unui om
în lungime. Cântărea cât patruzeci de oameni şi era rece la
atingere. Sunetul numelui ei era groaznic şi nimeni nu putea să-l
pronunţe.
Tehlu îi adună în jurul său pe oamenii care se strânseră să-l vadă
şi alese un preot din rândurile lor. Apoi le porunci să sape o groapă
adâncă în mijlocul oraşului, lată de cinci metri şi adâncă de şapte.
Când soarele se înălţă pe cer, Tehlu aşeză trupul demonului pe
roată. La atingerea fierului, Encanis începu să se frământe în
somn. Însă Tehlu îl înlănţui strâns de roată şi cu ciocanul bătu
zalele lanţurilor, ferecându-le mai bine decât orice lacăt. Apoi
Tehlu se îndepărtă şi cu toţii îl văzură din nou pe Encanis
zbătându-se ca în ghearele unui coşmar. Apoi se cutremură şi îşi
veni în simţiri. Se opinti să scape din lanţuri, iar trupul i se arcuia
în sus în strădania de a se elibera. Simţea fierul care îi atingea
pielea ca pe cuţite, ace şi unghii, ca pe durerea aspră a degerăturii,
ca pe înţepăturile a o sută de tăuni. Encanis se zbătea pe roată şi
începu să răcnească din pricina fierului care îi muşca din trup, îl
mistuia şi îl îngheţa în acelaşi timp.
Pentru Tehlu, urletele sale erau ca un cântec de leagăn. Se întinse
189
pe pământ, lângă roată, şi căzu într-un somn adânc, pentru că era
foarte istovit.
Când se trezi, văzu că se înserase. Encanis era încă înlănţuit de
roată, dar nu mai urla şi nici nu se zbătea ca un animal încolţit.
Tehlu se aplecă şi, cu mare greutate, ridică roata şi o propti de un
copac din apropiere. Nici că se apropiase bine, că Encanis începu
să-l blesteme în limbi pe care nimeni nu le cunoştea, să caute să-l
zgârie şi să-l muşte.
– Tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta, rosti Tehlu.
În acea noapte avu loc o sărbătoare. Tehlu trimise oameni să taie
brebenei şi să-i folosească să aprindă un foc pe fundul gropii pe
care o săpaseră.
Toată noaptea, locuitorii oraşului au dansat şi cântat în jurul
focului. Ştiau că ultimul şi cel mai primejdios dintre demoni fusese
în sfârşit prins. Şi toată noaptea Encanis rămase agăţat de roată,
privindu-i nemişcat ca un şarpe.
În dimineaţa celei de-a unsprezecea zile, Tehlu veni înaintea lui
Encanis pentru o a treia şi ultimă oară. Demonul părea sfârşit şi
aproape sălbatic. Pielea îi era pământie şi slăbise într-atât încât i
se vedeau oasele pe sub ea. Însă puterea nu-l părăsise şi plutea în
juru-i ca o mantie întunecată, ascunzându-i chipul în umbră.
– Encanis, începu Tehlu. E ultima ta şansă să vorbeşti. Fă-o,
fiindcă ştiu că îţi stă în putere.
– Stăpâne Tehlu, eu nu sunt Encanis.
Pentru o scurtă clipă, glasul demonului se umplu de jale, iar toţi
cei ce-l auziră fură cuprinşi de milă. Dar apoi roata răsună ca un
clopot de fier. La auzul sunetului, trupul lui Encanis se încovoie de
durere apoi căzu, atârnat de încheieturi, atunci când roata amuţi.
– Nu căuta să mă înşeli, întunecatele. Nu rosti minciuni, spuse
aspru Tehlu, cu ochii întunecaţi şi duri precum fierul roţii.
– Atunci, ce? şuieră Encanis, cu glasul ca un scrâşnet de pietre
zgâriate una de cealaltă. Ce? Fărâma-ţi-aş oasele, ce vrei de la
mine?
– Drumul tău e foarte scurt, Encanis. Dar încă poţi să alegi partea
pe care să-l urmezi.
Encanis râse cu dispreţ.
– Vrei să-mi dai aceeaşi alegere pe care le-ai dat-o vitelor ăstora?
Atunci, da, am să trec pe calea ta. Regret şi mă căi…
Roata gemu din nou, ca un clopot enorm ce bătea îndelung şi
puternic. Encanis îşi încordă din nou corpul sub lanţuri şi sunetul
ţipătului său cutremură pământul şi sfărâmă pietre pentru câteva
190
sute de metri împrejur.
Când sunetul roţii şi ţipătul se stinseră, Encanis rămase agăţat,
răsuflând din greu şi tremurând în lanţuri.
– Te-am prevenit să nu rosteşti minciuni, Encanis, spuse Tehlu
fără fărâmă de milă.
– Atunci aleg calea mea! strigă Encanis. Nu regret nimic! Dacă ar fi
să aleg din nou, tot ce-aş schimba ar fi să fug mai repede. Oamenii
tăi nu sunt decât vite cu care se hrănesc cei din stirpea mea!
Roade-ţi-aş oasele, dacă mi-ai da jumătate de oră, aşa face
asemenea grozăvii încât ţărănoii ăştia nenorociţi care stau gură-
cască aici ar înnebuni de teamă. Le-aş bea sângele copiilor şi m-aş
îmbăia în lacrimile femeilor lor.
Poate că ar fi spus mai multe, dar nu mai avea răsuflare din
pricină că se tot zbătea în lanţurile ce-l ţineau.
– Aşa deci, rosti Tehlu şi se apropie de roată.
Preţ de o clipă, părea că are de gând să-l îmbrăţişeze pe Encanis,
dar de fapt se întindea după spiţele de fier ale roţii. Apoi se opinti
şi ridică roata deasupra capului. O cără, cu braţele întinse, spre
groapă şi îl aruncă pe Encanis înăuntru.
În timpul nopţii, zeci de tufe de brebenel ţinuseră focul aprins.
Flăcările se stinseră odată cu sosirea dimineţii, lăsând în urmă un
pat de jar încins, care lucea sub mângâierea vântului.
Roata, cu Encanis pe ea, căzu cu o bufnitură. Se cufundă cu
câteva palme adâncime în tăciunii fierbinţi, într-un nor de scântei
şi cenuşă. Encanis era ţinut deasupra lor de fierul care îl cetluia,
care îi ardea şi muşca din carne.
Deşi nu căzuse în foc, căldura era atât de puternică încât straiele
lui Encanis se înnegriră, prinzând să se fărâmiţeze fără să ia foc.
Demonul se zvârcoli în lanţurile sale, adâncindu-se şi mai mult în
tăciuni. Encanis urlă, fiindcă ştia că până şi demonii pot să moară
de la foc sau fier. Şi, cu toate că era puternic, era înlănţuit de fier
şi lăsat să ardă. Simţi cum metalul roţii se încălzeşte sub el, cum îi
înnegreşte carnea de pe mâini şi picioare. Ţipă, cuprins de durere,
dar, chiar şi atunci când pielea începu să îi fumege şi să i se
mistuie văzând cu ochii, chipul îi era încă ascuns în umbra ce se
ridica din el ca o limbă de foc întunecată.
Apoi, Encanis amuţi şi singurul sunet era sâsâitul sudorii şi al
sângelui ce picurau din trupul său. Pentru câteva clipe nespus de
lungi, totul încremeni în jur. Encanis se încordă să rupă lanţurile
ce îl legau de roată şi părea că avea să se încordeze până ce
muşchii i s-ar sfâşia de pe oase şi tendoane.
191
Se auzi un zgomot puternic, de clopot crăpat şi braţul demonului
se eliberă din strânsoare. Zalele lanţului, acum strălucind roşiatic
din pricina focului, zburară în toate părţile să aterizeze fumegând
la picioarele celor de deasupra. Singurul sunet ce urmă era cel al
râsului sălbatic al lui Encanis, ca o sticlă spartă.
Imediat, demonul îşi eliberă şi cealaltă mână, dar, înainte să mai
apuce să facă ceva, Tehlu se aruncă în groapă şi ateriză cu atâta
forţă încât fierul răsună sub el. Îi prinse mâinile demonului şi i le
apăsă înapoi pe roată. Encanis scoase un urlet de mânie şi
nedumerire, căci, deşi fusese împins din nou pe roata arzătoare şi
simţea că forţa lui Tehlu era mai mare decât cea a lanţurilor pe
care tocmai le rupsese, îl vedea pe Tehlu arzând în flăcări.
– Prostule! strigă cu glas tânguitor. Ai să mori aici cu mine. Lasă-
mă şi ai să trăieşti. Dă-mi drumul şi n-am să mai pricinuiesc rele.
Iar roata nu mai răsună, căci Encanis era într-adevăr
înspăimântat.
– Nu, rosti Tehlu. Pedeapsa ta e moartea. Şi o să ai parte de ea.
– Prostule! Nebunule! ţipă Encanis, care se zbătea în van. Arzi în
flăcări cu mine, ai să mori deodată cu mine!
– Toate lucrurile se fac cenuşă, tot astfel cum şi carnea aceasta va
arde. Dar eu sunt Tehlu. Eu îmi sunt fiu. Eu îmi sunt tată. Am fost
înainte, voi fi şi după. Dacă e să fiu o jertfă, atunci va fi o jertfă
adusă mie însumi. Şi, dacă va mai fi nevoie de mine şi voi fi
chemat după datinile mele, voi veni din nou să judec şi să
pedepsesc.
Astfel, Tehlu l-a ţinut strâns de roata arzătoare şi ameninţările şi
vaietele demonului nu-l mişcară câtuşi de puţin. Aşa s-a dus
Encanis de pe lumea asta şi odată cu el Tehlu, care era Menda.
Amândoi s-au mistuit până au ajuns un pumn de cenuşă în
groapa din Atur. De aceea, preoţii tehlini poartă robe cenuşii. Şi de
aceea ştim că Tehlu se îngrijeşte de noi, ne veghează şi ne păzeşte
de…
***
Trapis îşi întrerupse povestea când Jaspin începu să urle şi să se
zbată în laţuri. Imediat ce atenţia nu mi-a mai fost ţinută de
poveste, m-am cufundat din nou în somn. După aceea, m-a
cuprins o bănuială care nu m-a părăsit vreodată pe de-a întregul.
Oare să fi fost Trapis un preot tehlin? Roba îi era zdrenţuroasă şi
murdară, dar acum mult, mult timp poate că fusese cenuşie.
Bucăţi din poveste fuseseră istorisite cu greutate şi bâlbâieli, dar
altele cu solemnitate şi măiestrie, ca şi cum ar fi recitat din
192
amintiri pe jumătate uitate. Sau predici? Sau din ce citise din
Cartea Căii?
Nu l-am întrebat niciodată. Şi, cu toate că i-am vizitat adeseori
pivniţa în lunile care au urmat, nu l-am mai auzit pe Trapis să
spună o altă poveste.

193
 Capitolul 24
Umbre vii

Deşi majoritatea lecţiilor erau dureroase şi neplăcute, am

continuat să învăţ pe întreaga durată a şederii mele în Bobcatran.
Am învăţat cum să cerşesc. Era o aplicare foarte practică a
actoriei, cu un public foarte dificil. O făceam bine, dar în Mal
oamenii nu se grăbeau să-şi desfacă baierele pungii, iar un blid de
cerşit gol însemna o noapte rece, fără mâncare.
Printr-un primejdios proces de încercare şi eroare am învăţat cum
era mai bine să tai o pungă cu bani şi cum să scotocesc într-un
buzunar. Eram mai iscusit în cea de-a doua îndeletnicire. Nu trecu
mult că încuietori şi lacăte de tot felul îmi predară secretele lor.
Degetele mele subţiri îşi găseau foloase pe care părinţii mei sau
Abenthy nu le-ar fi ghicit vreodată.
Am învăţat să fug din calea oricui avea un zâmbet nefiresc de alb.
Răşina de danar îţi înălbeşte dinţii încetul cu încetul, aşa că dacă
un mâncător de dulce trăieşte îndeajuns să aibă dinţii de un alb
imaculat însemna că a vândut tot ce avea pentru ea. Bobcatranul e
plin de oameni periculoşi, dar niciunul mai periculos decât un
mâncător de dulce care jinduieşte cu disperare după mai multă
răşină. Ar omorî pentru câţiva gologani.
Am învăţat cum să încropesc încălţări din zdrenţe. Papucii
adevăraţi deveniseră un vis de neatins pentru mine. În primii doi
ani, picioarele îmi erau întotdeauna reci sau zdrelite, sau ambele.
Însă în al treilea an deveniră precum pielea tăbăcită şi eram în
stare să fug ore întregi cu picioarele goale pe pietrele aspre ale
oraşului şi să nu simt nimic.
Am învăţat să nu mă aştept la ajutor din partea nimănui. În părţile
rău-famate ale Bobcatranului, un strigăt după ajutor atrăgea
prădătorii ca mirosul de sânge în vânt.
***
Dormeam pe acoperiş, cuibărit în ascunzişul meu. Somnul adânc
îmi fu tulburat de un hohot aspru şi de zgomot de paşi grăbiţi pe
aleea dedesubt.
Paşii amuţiră şi alte râsete urmară sunetului de pânză sfâşiată. M-
am furişat la marginea acoperişului să iscodesc ce se petrecea în
alee. Am zărit mai mulţi băieţi mai mari, aproape bărbaţi. Erau
îmbrăcaţi ca şi mine, în zdrenţe şi murdari din cap până-n
picioare. Erau în număr de cinci, poate şase. Intrau şi ieşeau din
194
umbre de parcă erau umbre vii. Piepturile li se umflau şi se
retrăgeau ritmic de la alergătură şi sunetul răsuflării ajungea până
la mine pe acoperiş.
Victima pe care o vânau era în mijlocul aleii: un băiat de cel mult
opt ani. Unul dintre urmăritori îl ţinea trântit la pământ. Pielea
dezgolită a băiatului lucea palidă în lumina lunii. Se auzi încă un
zgomot de pânză ruptă, urmat de ţipătul băiatului, apoi de un
suspin sugrumat. Ceilalţi urmăreau şi vorbeau cu glas jos,
nerăbdător, iar pe chipuri purtau zâmbete dure, înfometate.
Şi mie mi se întâmplase de mai multe ori să fiu fugărit noaptea.
Acum câteva luni fusesem chiar prins. M-am trezit cu o ţiglă grea
în mână, gata să arunc.
Apoi m-am oprit şi mi-am întors privirea spre ascunzişul meu.
Acolo mă aşteptau o pătură zdrenţuită şi jumătate de pâine. Pe
deasupra, îmi mai ascunsesem banii de zile negre, opt bani de fier
pe care îi ţineam pentru ziua când norocul avea să mă părăsească.
Şi cea mai valoroasă posesiune a mea, cartea lui Ben. Acolo eram
în siguranţă. Chiar dacă îl loveam pe unul din ei, ceilalţi ar fi ajuns
pe acoperiş în nici două minute. Şi, chiar dacă aş fi scăpat, nu aş
fi avut unde să mă duc.
Am pus ţigla la locul ei. M-am întors la ceea ce devenise căminul
meu şi m-am ghemuit la adăpostul nişei dintre acoperişurile de
deasupra. Am strâns pătura în pumni şi mi-am încleştat dinţii,
căutând cu disperare să ignor zumzetul conversaţiei dedesubt,
întrerupte din când în când de râsete aspre şi de suspine înecate,
deznădăjduite.

195
 Capitolul 25
Interludiu – Dornic de motive

Kvothe îi făcu semn Cronicarului să-şi lase peniţa şi se întinse,

încrucişându-şi degetele deasupra capului.
– De multă vreme nu mi-am mai amintit lucrurile astea, rosti el.
Dacă eşti dornic să afli motivele pentru care am devenit acel
Kvothe despre care se spun atâtea poveşti, acolo e cel mai bine să
cauţi.
Cronicarul îşi încreţi fruntea.
– Ce anume vrei să spui?
Kvothe îşi privi mâinile, căzut pe gânduri.
– Ştii de câte ori am mâncat bătaie pe parcursul vieţii?
Cronicarul clătină din cap.
Kvothe îşi ridică ochii spre el, apoi rânji şi ridică nepăsător din
umeri.
– Nici eu. Ai crede că asemenea lucruri nu se uită prea uşor. Ai
crede că ar trebui să-mi amintesc de câte ori mi-au fost frânte
oasele. Ai crede că mi-aş aminti câte copci şi bandaje am avut.
Clătină din cap.
– Nu-mi amintesc. Dar îmi amintesc plânsetele înecate ale acelui
băiat, în întuneric. După atâţia ani, încă-mi răsună în minte ca un
clopot.
Cronicarul se încruntă.
– Chiar tu ai spus că nu aveai ce să faci.
– Puteam să fac ceva, dar n-am făcut, rosti Kvothe, posomorât. Am
făcut o alegere şi o regret până în ziua de azi. Oasele se vindecă.
Regretele nu te părăsesc niciodată.
Kvothe se lăsă pe spătarul scaunului.
– Dar de-ajuns cu partea sumbră a Bobcatranului.
Se ridică în picioare şi se întinse din nou, cu braţele deasupra
capului.
– De ce, Reshi? De ce-ai rămas acolo dacă era atât de cumplit?
izbucni Bast dintr-odată.
Kvothe încuviinţă ca pentru sine însuşi, semn că se aştepta la
asemenea întrebare.
– Bast, unde altundeva să mă fi dus? Toţi cei pe care-i cunoşteam
erau morţi şi îngropaţi.
– Nu toţi, insistă Bast. Mai era Abenthy. Puteai să mergi la el.
– Bast, Necrezul era la sute de kilometri depărtare, răspunse
196
Kvothe obosit în vreme ce se îndreptă spre cealaltă parte a
încăperii şi se duse după tejghea. La sute de kilometri fără hărţile
tatălui meu care să mă îndrume. Sute de kilometri fără căruţe în
care să călătoresc şi să dorm. Fără niciun fel de ajutor, fără bani
sau încălţări. Poate că nu era o călătorie imposibilă. Dar pentru un
copil încă marcat de pierderea părinţilor…
Kvothe clătină din cap.
– Nu. Măcar în Bobcatran puteam să cerşesc sau să fur. Abia am
reuşit să supravieţuiesc vara în pădure. Dar peste iarnă? Aş fi
murit de foame sau îngheţat.
Îşi umplu cana şi începu să adauge mirodenii din mai multe
recipiente micuţe, apoi se îndreptă îngândurat spre şemineul de
piatră.
– Ai dreptate, desigur. Oriunde ar fi fost mai bine decât în
Bobcatran.
Ridică din umeri, cu faţa la foc.
– Dar cu toţii suntem fiinţe supuse obiceiurilor. E mult prea uşor
să ne găsim adăpost, ca într-o vizuină, în deprinderile noastre.
Poate chiar mi se părea că aşa era drept. Pedeapsa mea pentru că
n-am fost acolo să ajut când au venit Chandrienii. Pedeapsa mea
că n-am murit atunci când trebuia, cu restul familiei mele.
Bast deschise gura să spună ceva, apoi se răzgândi şi privi
încruntat la masă. Kvothe aruncă o privire peste umăr şi zâmbi cu
blândeţe.
– Nu spun că a fost ceva raţional, Bast. Prin însăşi natura lor,
emoţiile scapă raţiunii. Am scăpat demult de gândurile acelea, dar
atunci mă stăpâneau întru totul. Îmi aduc aminte.
Se întoarse spre foc.
– Educaţia primită de la Ben mi-a dat o memorie atât de limpede şi
vie, atât de ascuţită încât uneori trebuie să am grijă să nu mă tai.
Kvothe luă o pietricică de pe foc menită să încălzească mirodeniile
şi o aruncă în cana de lemn. Se cufundă cu un sâsâit ascuţit.
Mirosul de cuişoare şi nucşoară umplu încăperea. Îşi amestecă
cidrul cu o lingură cu mâner lung şi se întoarse la masă.
– Mai trebuie să ţii seamă şi de faptul că nu eram în toate minţile.
În cea mai mare parte, mintea îmi adormise, ca să se protejeze din
pricina şocului suferit. Aveam nevoie de ceva sau cineva care să
mă trezească.
Făcu un semn Cronicarului, care scutură din încheietură să o
dezmorţească şi îşi deschise călimara. Kvothe se lăsă pe spate în
scaunul său.
197
– Trebuia să-mi amintesc lucruri uitate. Aveam nevoie de un motiv
să trăiesc. Au trecut ani întregi până să găsesc pe cineva care să
mă ajute să fac asta. Până să-l întâlnesc pe Skarpi, îi zâmbi el
Cronicarului.

198
 Capitolul 26
Prefacerea lui Lanre

Până atunci, deja trăisem ani buni în Bobcatran. Trei zile de

naştere trecuseră neobservate şi abia împlinisem cincisprezece ani.
Ştiam cum să supravieţuiesc în Mal. Devenisem un cerşetor şi un
hoţ priceput. Încuietori şi buzunare se deschideau la simpla mea
atingere. Ştiam ce case de amanet cumpărau bunuri vândute „de
la unchiu’ bolnav” fără să pună întrebări.
Eram încă în zdrenţe şi petreceam destule zile înfometat, dar nu
eram în pericol să mor de foame. Încet-încet, îmi adunasem banii
de zile negre. Chiar şi după o iarnă grea, când fusesem adeseori
nevoit să plătesc pentru un loc cald de dormit, rezerva mea era de
peste douăzeci de bani de fier. Pentru mine, era precum comoara
unui dragon.
Ajunsesem să mă simt destul de confortabil acolo. Dar, dincolo de
dorinţa de a avea mai mulţi bani de zile negre, nu aveam pentru ce
să trăiesc. Nimic care să mă însufleţească. Niciun lucru pe care să-
l aştepţi cu nerăbdare. Îmi petreceam zilele căutând lucruri de
furat şi feluri în care să mă distrez.
Dar asta avea să se schimbe cu câteva zile înainte, în pivniţa lui
Trapis. Am auzit o fetiţă vorbind cu entuziasm despre un
povestitor care-şi petrecea tot timpul într-o bodegă din zona
docurilor, numită Catargul Despicat. Se părea că, la fiecare al
şaselea clopot, spunea o poveste. Ştia orice poveste pe care i-o
cereai. Pe deasupra, fata spunea că făcea pariuri. Dacă nu
cunoştea povestea pe care i-o cereai, îţi dădea un întreg talant de
argint.
M-am gândit pentru tot restul zilei la ce spusese fetiţa. Mă îndoiam
că era adevărat, dar nu puteam să nu mă gândesc la ce aş putea
face cu un talant de argint. Puteam cumpăra încălţări şi poate
chiar un pumnal, să-i dau bani lui Trapis şi totuşi să-mi dublez
fondul de zile negre.
Chiar dacă fata minţea în privinţa pariului, încă eram interesat.
Nu prea aveai cum să te distrezi pe străzi. Uneori, câte o trupă
încropită de actori de duzină se mai căznea să pună o piesă în
scenă sau auzeam vreun scripcar printr-un birt. Dar distracţiile
adevărate costau bani, iar bănuţii mei câştigaţi din greu erau prea
preţioşi ca să-i arunc pe te miri ce.
Însă aveam o problemă. Docurile nu erau o zonă sigură pentru
199
mine. Ar trebui să mă explic. Cu mai bine de un an înainte, l-am
zărit pe Ţeapă umblând pe stradă. Era prima oară când îl văzusem
din prima zi petrecută în Bobcatran, când el şi prietenii săi mă
asaltaseră în alee şi distruseseră lăuta tatălui meu.
L-am urmărit cu băgare de seamă o bună parte din zi, m-am ţinut
la depărtare şi m-am ascuns în umbre. Până la urmă, s-a dus
acasă într-o mică alee din zona docurilor, unde avea şi el propria
versiune a adăpostului meu. Era un cuib de lăzi sparte pe care le
pusese laolaltă ca să se ferească de vremea rea. Am stat de veghe
pe acoperiş întreaga noapte, aşteptând până ce a plecat dimineaţa
următoare. Apoi am coborât până în adăpostul lui şi am început să
caut. Era confortabil, plin cu mărunţişuri strânse vreme de mai
mulţi ani. Avea o sticlă de bere, pe care am băut-o. Am mai mâncat
şi bucata de brânză pe care am găsit-o şi i-am furat o cămaşă care
era mai puţin zdrenţăroasă decât a mea.
La o căutare mai atentă, am găsit şi alte lucruri, o lumânare, un
ghem de aţă, nişte bile de sticlă. Mai surprinzătoare fură câteva
bucăţi de pânză cu chipul unei femei desenat în cărbune. A trebuit
să cotrobăiesc aproape zece minute până să găsesc ceea ce
căutam. Ascunsă bine sub toate celelalte lucruri era o cutiuţă de
lemn care părea că fusese întrebuinţată des. Ascundea un buchet
de violete uscate legate cu o fundă albă, un cal de jucărie care-şi
pierduse mai toată coama şi o cosiţă blondă, cârlionţată.
Îmi luă mai multe minute să aţâţ focul, doar cu nişte cremene şi
oţel. Violetele arseră ca iasca şi curând nori unsuroşi de fum se
învârtejeau înalt în aer. Am rămas să privesc cum tot ce Ţeapă
iubea era mistuit de flăcări.
Dar am zăbovit prea mult, savurând momentul. Atraşi de fum,
Ţeapă şi un tovarăş de-al său au venit în fugă pe alee şi m-am
trezit prins în capcană. Turbat, Ţeapă se aruncă asupra mea. Era
cu vreo douăzeci de centimetri mai înalt decât mine şi mai greu cu
aproape douăzeci şi cinci de ocale. Mai rău, ţinea un cuţit
improvizat dintr-o bucată de sticlă spartă înfăşurată cu sfoară.
Mă înjunghie o dată în coapsă deasupra genunchiului înainte să
apuc să-i izbesc mâna de dalele de piatră şi să fărâm cuţitul. Chiar
şi aşa m-am ales cu un ochi vânăt şi câteva coaste rupte înainte
să-i dau un şut între picioare şi să scap. A început să şchiopăteze
după mine, urlând că are să mă omoare pentru ce am făcut.
Îl credeam. După ce mi-am bandajat piciorul, mi-am luat toţi banii
de zile negre şi am cumpărat doi litri de drojdie, un rachiu ieftin,
oribil, dar îndeajuns de tare încât să-ţi ardă gura. Apoi am
200
şchiopătat până în zona docurilor şi i-am aşteptat pe Ţeapă şi
fârtaţii lui să mă zărească.
Nu a durat mult. L-am lăsat pe el şi doi tovarăşi să mă urmărească
aproape un kilometru, dincolo de Aleea Aţei, până pe Calea
Catranului. Am rămas pe străzile circulate, căci ştiam că n-ar fi
îndrăznit să mă atace ziua-n amiaza mare cu oameni în jur.
Dar când am cotit pe o alee, s-au grăbit să mă ajungă din urmă,
fiindcă bănuiau că vreau să-i pierd. Numai că atunci când au
ajuns acolo n-au găsit pe nimeni.
Ţeapă se gândi să privească în sus tocmai când turnam găleata de
drojdie pe el, de pe marginea acoperişului de deasupra. L-am
murat bine, căci tot lichidul i-a căzut pe faţă şi piept. Începu să
ţipe şi îşi acoperi ochii cu palmele, apoi căzu în genunchi. Am
aprins chibritul de fosfor pe care îl furasem şi l-am aruncat spre el,
privind cum pâlpâie cu un sfârâit în cădere.
Cuprins de ura adâncă, pură a unui copil, speram că trupul
duşmanului meu va plesni într-un stâlp de foc. Nu a făcut-o, dar a
luat foc. Ţeapă urlă din nou şi începu să se zbată, în timp ce
prietenii săi încercau să stingă flăcările. Am plecat câtă vreme erau
ocupaţi.
Asta se întâmpla cu un an înainte să aud povestea fetei şi de
atunci nu l-am mai întâlnit pe Ţeapă. Nu a încercat să dea de
mine, iar eu mă ţineam departe de docuri; uneori chiar ocoleam
kilometri buni decât să mă apropii de teritoriul lui. Era un fel de
armistiţiu. Totuşi, eram sigur că el şi prietenii săi îşi aminteau
cum arăt şi că ar fi încercat să mi-o plătească dacă m-ar fi văzut.
După ce m-am gândit mai bine, am socotit că era prea periculos.
Nici măcar perspectiva unor poveşti auzite gratis sau a unui talant
de argint nu merita riscul de a mă confrunta din nou cu Ţeapă. Pe
deasupra, ce poveste aş fi putut să cer?
Întrebarea mă bântui pentru următoarele zile. Ce poveste să cer?
M-am lovit de un docher, care m-a împins înainte să apuc să-i
strecor mâna în buzunar. Ce poveste? Am cerşit la un colţ de
stradă, peste drum de biserica lui Tehlu. Ce poveste? Am furat trei
pâini şi i-am dăruit două din ele lui Trapis. Ce poveste?
Apoi, când m-am culcat în ascunzişul meu de pe acoperiş, mi-a
venit tocmai când era să mă cufund în somn. Lanre. Desigur. Aş
putea să-i cer adevărata poveste a lui Lanre. Povestea pe care
tata…
Inima îmi gemu în piept la trezirea unor amintiri pe care le
evitasem ani de zile: tata cântând alene la lăută, mama lângă el în
201
căruţă, cântând şi ea. Instinctiv, am început să-mi alung
amintirile, ca şi cum aş alunga cu mâna o viespe gata să înţepe.
Dar, spre mirarea mea, mi-am dat seama că acele amintiri
aduceau doar o durere ştearsă, blândă, nu suferinţa adâncă la
care mă aşteptam. În schimb, simţeam cum în mine înfloreşte
încântarea, la gândul că aş auzi o poveste pe care tatăl meu ar fi
căutat-o. O poveste pe care el însuşi poate că ar fi spus-o.
Totuşi, ştiam că e nebunie curată să dau fuga la docuri de dragul
unei poveşti. Toate învăţămintele practice pe care Bobcatranul mi
le predase de-a lungul anilor mă îndemnau să stau în colţişorul
meu de lume, unde eram în siguranţă…
***
Primul lucru pe care l-am observat când am intrat în Catargul
Despicat a fost Skarpi. Şedea pe un scaun înalt la tejghea, un
bătrân cu ochi ca diamantele şi un trup de sperietoare făcută din
paie. Era slab şi zbârcit, cu păr alb şi des pe mâini, faţă şi cap.
Albeţea părului contrasta într-atât cu pielea sa oacheşă, că părea
spumă de valuri.
La picioarele sale se adunase un grup de douăzeci de copii, câţiva
de vârsta mea, cei mai mulţi mai tineri. Erau o adunătură pestriţă
ce varia de la derbedei soioşi, desculţi ca şi mine, la copii relativ
bine îmbrăcaţi şi curaţi, care probabil aveau părinţi şi case.
Nu-l recunoşteam pe niciunul, dar n-aveam de unde să ştiu dacă
printre ei nu se găsea vreun fârtat de-al lui Ţeapă. Am găsit un loc
liber lângă uşă, cu spatele la perete, şi m-am aşezat pe podea.
Skarpi îşi drese glasul într-un fel care îmi făcu sete. Apoi, cu
importanţă rituală, se uită cu jale în cana de lut care şedea în faţa
lui şi o întoarse cu fundul în sus.
Copiii se apropiară să aşeze monede pe tejghea. Am făcut o
numărătoare rapidă: doi bani, nouă gologani şi un şfanţ. Puşi
laolaltă, în Orânduire făceau puţin peste trei bani de fier. Poate că
pariul pe un talant nu mai era valabil. Mai degrabă, zvonul pe
care-l auzisem era fals.
Bătrânul făcu un semn subtil cu capul către cârciumar.
– Roşu de Ţarini.
Avea un glas adânc şi aspru, aproape hipnotic.
Insul chelios dindărătul tejghelei adună monedele de pe masă şi
turnă cu dibăcie vin în cana largă de lut a lui Skarpi.
Urmă un moment de tăcere, care-mi păru ritualic, aproape solemn.
Apoi copiii începură să bolborosească toţi deodată.
– Vreau o poveste cu zâne!
202
– …Oren şi lupta de la…
– Da Oren Velciter! Cea cu baronul…
– Lartam…
– Myr Tariniel!
– Illien şi ursul!
– Lanre, am spus eu, aproape fără să vreau.
În cârciumă se aşternu din nou tăcerea câtă vreme Skarpi sorbea
din vin. Copiii îl urmăreau cu o intensitate care îmi era cumva
familiară, însă nu puteam să o identific.
Skarpi şedea calm, fără să ia în seamă tăcerea din jurul său. Apoi,
glasu-i începu să curgă încet, ca o miere întunecată.
– Am auzit pe cineva spunând Lanre?
Se uită ţintă la mine, cu ochi albaştri, limpezi şi pătrunzători.
Am încuviinţat fără să ştiu la ce să mă aştept.
– Eu vreau să aud despre tărâmurile sterpe de după Zidul
Furtunii, se plânse una din fetele mai mici. Despre şerpii de nisip
care sar din pământ ca rechinii. Şi despre oamenii uscaţi care se
ascund sub dune şi beau sânge în loc de apă. Şi…
Îşi primi ghionturi din toate direcţiile de la copiii din jurul ei, care
îi făcură semn să tacă.
Tăcerea căzu ca o secure, iar Skarpi mai luă o înghiţitură.
Privindu-i pe copii în vreme ce ei îl priveau pe Skarpi, mi-am dat
seama de ce îmi aminteau: cineva care se uită nerăbdător la un
ceas. Am presupus că atunci când cana bătrânului se golea, se
sfârşea şi povestea lui.
Skarpi mai sorbi puţin, îşi aşeză cana pe tejghea şi se întoarse cu
faţa spre noi.
– Cine ar vrea să audă povestea unui om care şi-a pierdut un ochi,
dar a câştigat o vedere mai bună?
Ceva din tonul său şi din reacţia celorlalţi copii mă făcu să înţeleg
că era o întrebare retorică.
– Aşa deci, Lanre şi Războiul Genezei. O poveste foarte, foarte
veche.
Îşi plimbă privirea peste copii.
– Şedeţi şi ascultaţi, căci am să vorbesc despre oraşul strălucitor,
aşa cum era odinioară, acum multă vreme, peste mări şi ţări
depărtare…
***
A fost odată, acum mulţi ani şi foarte departe, Myr Tariniel. Oraşul
strălucitor. Şedea între munţii înalţi precum o nestemată pe
coroana unui rege.
203
Închipuiţi-vă un oraş mare cât Bobcatranul, dar la fiecare colţ de
stradă era o fântână strălucitoare ori un copac înalt şi verde, ori o
statuie atât de frumoasă încât să-l facă să plângă până şi pe cel
mai mândru dintre oameni dacă ar fi să o privească. Clădirile erau
înalte şi graţioase, cioplite chiar în munte, cioplite dintr-o piatră
albă, strălucitoare, care ţinea lumina soarelui mult după căderea
serii.
Stăpânitor peste Myr Tariniel era Selitos. Doar uitându-se la un
lucru, Selitos îi vedea numele ascuns şi îl înţelegea. În acele
vremuri, mulţi puteau să facă asemenea lucruri, dar Selitos era cel
mai puternic glăsuitor dintre toţi cei vii. Selitos era iubit de către
oamenii pe care-i ocrotea. Judecata sa era strictă şi dreaptă, iar
nimeni nu putea să-l înşele cu minciuni. Puterea ochilor săi era
atât de mare că putea să citească în inimile oamenilor ca într-o
carte cu litere mari.
În acele zile, un război groaznic se ducea pe teritoriul unui imperiu
imens. Războiul era numit Războiul Genezei, iar imperiul era
numit Ergen. Cu toate că de atunci lumea nu a mai văzut un
imperiu atât de mare şi un război atât de cumplit, acum
amândouă mai trăiesc doar în poveşti. Până şi cărţile de istorie
care le credeau zvonuri nedemne de încredere s-au făcut demult
praf şi pulbere.
Războiul dura de atâta timp, că oamenii abia dacă îşi mai
aminteau de vremurile când cerul nu fusese întunecat de fumul
oraşelor în flăcări. Odinioară, sute de oraşe mândre erau presărate
prin imperiu. Acum, acestea erau doar ruine înţesate de trupurile
celor morţi. Foametea şi ciuma domneau pretutindeni şi în unele
locuri deznădejdea era atât de mare că mamele nu aveau
îndeajuns speranţă încât să dea nume copiilor. Însă opt oraşe mai
rămăseseră în picioare. Erau Belen, Antus, Vaeret, Tinusa, Emlen
şi oraşele gemene Murilla şi Murella. Ultimul era Myr Tariniel, cel
mai mare dintre ele şi singurul care nu suferise în urma grelelor
veacuri de război. Era protejat de munţi şi de ostaşi bravi. Dar
adevărata pricină a păcii în Myr Tariniel era Selitos, care îşi folosea
puterea ochilor să vegheze trecătorile din munţi care duceau către
oraşul său mult iubit. Odăile sale erau în cel mai înalt turn din
oraş, încât să vadă orice atac cu mult înainte să devină o
ameninţare.
Celelalte şapte oraşe, care nu aveau pe cineva de puterea lui
Selitos, au căutat să se apere în alte feluri. Şi-au pus nădejdea în
ziduri groase, în piatră şi oţel. Şi-au pus nădejdea în tăria armelor,
204
în vitejie, curaj şi sânge. Astfel că şi-au îndreptat nădejdea spre
Lanre.
Lanre lupta încă de când a putut să ridice o sabie şi până să-i
mijească mustaţa ţinea deja piept la zece bărbaţi în toată firea. S-a
însurat cu o femeie numită Lyra, iar dragostea lui pentru ea era o
patimă mai cumplită decât mânia.
Lyra era înspăimântătoare şi înţeleaptă, căci avea o putere la fel de
mare ca a soţului ei. Însă, în vreme ce Lanre se bizuia pe forţa
braţului şi pe oamenii loiali pe care-i comanda, Lyra cunoştea
numele lucrurilor, iar puterea vocii sale putea să ucidă un om sau
să domolească o furtună.
An după an, Lanre şi Lyra au luptat cot la cot. Au apărat Belenul
de un atac surpriză şi au salvat oraşul de un duşman care i-ar fi
copleşit apărarea. Au adunat armate şi au convins celelalte oraşe
de nevoia unei alianţe. Peste ani lungi, au reuşit să împingă înapoi
duşmanii imperiului. Oamenii care amorţiseră de deznădejde au
început să simtă cum flăcăruia caldă a speranţei se aprinde în ei.
Sperau să aibă pace şi şi-au pus întreaga speranţă în Lanre.
Apoi, a venit ziua Blacului de la Drossen. Blac însemna „bătălie” în
limba lor demult apusă, iar la Drossen Tor s-a purtat cea mai mare
şi mai teribilă bătălie a acelui război mare şi teribil. Au luptat fără
răgaz vreme de trei zile, în lumina soarelui, şi trei nopţi, fără să se
oprească sub razele lunii. Nicio tabără nu putea să o dovedească
pe cealaltă şi nu voiau să se retragă nici în ruptul capului.
Despre bătălie, nu am decât un lucru de spus. La Drossen Tor au
murit mai mulţi oameni decât vieţuiesc astăzi în întreaga lume.
Lanre era mereu acolo unde lupta era mai aprigă, acolo unde era
mai multă nevoie de el. Vreme de trei zile şi trei nopţi, sabia nu i-a
părăsit vreodată mâna, nici nu i s-a odihnit în teacă. Când totul se
sfârşi, acoperit în sânge şi înconjurat de o mare de cadavre, Lanre
se văzu singur faţă în faţă cu un vrăjmaş cumplit. Era o fiară
imensă, cu solzi de fier negru, care răsufla o pâclă neagră ce-i
înăbuşea pe toţi cei din jur. Lanre se luptă cu fiara şi o nimici.
Lanre câştigase victoria, dar cu preţul vieţii sale.
Odată ce bătălia s-a încheiat, iar duşmanul a fost alungat dincolo
de marile porţi de piatră, supravieţuitorii au găsit trupul rece şi
fără de suflare al lui Lanre, lângă fiara pe care o omorâse. Vestea
morţii lui Lanre s-a răspândit cu iuţeala fulgerului, acoperind
întregul câmp de luptă ca un giulgiu al disperării. Câştigaseră
lupta şi schimbaseră soarta războiului, dar nimeni nu mai zâmbea.
Licărul speranţei la care ţineau cu toţii începu să pâlpâie şi să se
205
stingă. Îşi puseseră nădejdea în Lanre, iar Lanre era mort.
În muţenia deplină a oştii, Lyra a venit lângă trupul lui Lanre şi i-a
rostit numele. Glasul îi era o poruncă. Glasul îi era oţel şi piatră.
Glasul ei i-a spus să trăiască din nou. Însă Lanre era nemişcat şi
mort.
Cuprinsă de teamă, Lyra a îngenuncheat lângă trupul lui Lanre şi
i-a răsuflat numele. Glasul îi era o chemare. Glasul îi era dragoste
şi dor. I-a spus să trăiască din nou. Dar Lanre era rece şi mort.
Pradă deznădejdii, Lyra s-a aruncat peste trupul lui Lanre şi i-a
plâns numele. Vocea ei l-a implorat să trăiască din nou. Dar Lanre
era mort, fără suflare.
Lanre murise. Lyra plângea, scrâşnea din dinţi, îi atingea faţa cu
degete tremurătoare. Toţi bărbaţii dimprejur şi-au întors feţele,
fiindcă până şi câmpul însângerat era mai uşor de privit decât
jalea Lyrei.
Însă Lanre i-a auzit chemarea. S-ar întors spre sunetul vocii ei şi
s-a îndreptat într-acolo. Lanre s-a întors de dincolo de hotarele
morţii. A luat-o pe Lyra în braţe să o aline şi i-a rostit numele. I-a
deschis ochii şi i-a şters lacrimile cu mâna-i tremurândă. Apoi a
răsuflat adânc, un suflu de viaţă.
Cei rămaşi în urma bătăliei l-au văzut pe Lanre şi s-au minunat.
Flăcăruia speranţei pentru pace, pe care fiecare dintre ei o nutrise
pentru atâta vreme, izbucni ca un foc cald în inimile lor.
– Lanre şi Lyra! au strigat, cu glasuri precum tunetul. Dragostea
domnului nostru e mai puternică decât moartea! Vocea doamnei
noastre l-a adus înapoi! Împreună, au biruit moartea! Împreună,
cum să nu fim biruitori?
Aşa că războiul a continuat, dar, cu Lanre şi Lyra luptând cot la
cot, viitorul părea mai puţin sumbru. Curând, toată lumea
cunoştea povestea despre cum Lanre murise şi cum dragostea lui
şi puterea Lyrei îl aduseseră înapoi. Pentru întâia oară de când îşi
puteau aduce aminte, oamenii puteau vorbi despre pace fără să fie
văzuţi drept neghiobi sau smintiţi.
Trecură anii. Duşmanii imperiului erau din ce în ce mai puţini şi
descurajaţi, iar până şi cel mai cinic dintre oameni putea să vadă
că războiul avea să se sfârşească.
Apoi un zvon începu să se răspândească: Lyra era bolnavă. Lyra
fusese răpită. Lyra murise. Lanre părăsise imperiul. Lanre
înnebunise. Unii chiar pretindeau că Lanre îşi pusese capăt zilelor
şi că pornise în căutarea soţiei sale pe tărâmul umbrelor. Poveştile
erau multe, dar niciuna nu se apropia de adevărul lucrurilor.
206
În mijlocul zvonurilor, Lanre sosi în Myr Tariniel. Venise singur,
doar cu sabia sa de argint şi armura din solzi de fier negru, care îl
înfăşura ca o a doua piele de umbră. O făurise din hoitul fiarei pe
care o omorâse la Drossen Tor.
Lanre îi ceru lui Selitos să iasă cu el în afara oraşului. Selitos
acceptă, sperând să afle cauza năpastei lui Lanre şi să-i ofere câtă
alinare putea să-i dea un prieten. Cei doi obişnuiau să ţină sfat
adeseori, fiindcă amândoi erau stăpânitori peste oamenii lor.
Selitos auzise zvonurile şi era îngrijorat. Se temea pentru
sănătatea Lyrei, dar se temea mai mult pentru Lanre. Selitos era
chibzuit. Ştia cum jalea poate să întunece o inimă, cum patima
împingea oameni buni spre nebunie.
Străbătură împreună potecile de munte. Cu Lanre călărind înainte,
ajunseră într-un loc înalt, de unde puteau cuprinde zările cu
privirea. Turnurile semeţe din Myr Tariniel luceau în lumina
soarelui în apus. După o lungă tăcere, Selitos rosti:
– Am auzit zvonuri groaznice despre soţia ta.
Lanre nu scoase o vorbă şi din tăcerea lui Selitos află că Lyra
murise.
După altă pauză, Selitos încercă din nou.
– Deşi nu cunosc întreaga problemă, Myr Tariniel te poate găzdui,
iar eu te voi ajuta după toate puterile mele.
– Ai făcut destule pentru mine, vechiul meu prieten.
Lanre se întoarse şi îşi aşeză mâna pe umărul lui Selitos.
– Silanxi, te cetluiesc. Pe numele pietrei, încremeneşte ca piatra.
Aeruh, poruncesc aerului. Să se aşeze pe limbă ca plumbul.
Selitos, te numesc pe tine. Fie ca toate forţele să te lase, în afară de
văz.
Selitos ştia că în întreaga lume erau doar trei oameni care îl egalau
în tainele numelor: Aleph, Iax şi Lyra. Lanre nu era înzestrat cu
putere asupra numelor; puterea lui sălăşluia în tăria braţului. Ca
el să încerce să-l cetluiască pe Selitos ar fi fost la fel de zadarnic ca
un copil care atacă un soldat cu o nuia de trestie.
Şi totuşi, puterea lui Lanre îl apăsa ca o greutate mare, îl strângea
ca o menghină de fier, iar Selitos se trezi că nu se poate mişca ori
vorbi. Rămas nemişcat ca piatra, nu putea decât să se minuneze:
oare cum dăduse Lanre de asemenea putere?
Cuprins de confuzie şi disperare, Selitos privi cum noaptea se lasă
peste munţi. Îşi dădu seama cu groază că parte din întunecimea ce
se apropia era de fapt o mare armată care se îndrepta spre Myr
Tariniel. Mai rău, nu se auzeau clopotele de alarmă. Selitos nu
207
putea decât să privească neputincios cum armata se furişa în taină
spre oraşul său.
Myr Tariniel fu trecut prin foc şi sabie. Zidurile sale albe erau
acum înnegrite de fum şi fântânile odinioară limpezi erau umplute
cu sânge. Vreme de o noapte şi o zi, Selitos rămase neputincios
alături de Lanre, silit să privească măcelul şi să asculte ţipetele
muribunzilor, zăngănitul fierului, trosnetul de piatră crăpată.
Când zorii zilei următoare luminară turnurile înnegrite ale
oraşului, Selitos îşi dădu seama că poate să se mişte. Se întoarse
către Lanre şi de astă dată vederea nu-l înşelă. Văzu în Lanre o
mare întunecime şi un suflet tulburat. Însă Selitos încă simţea
lanţurile farmecului ce-l cetluia. Mânia şi mirarea se războiau în el
şi nu putu decât să întrebe:
– Lanre, ce ai făcut?
Lanre nu-şi luă privirea de la ruinele care până ieri fuseseră Myr
Tariniel. Îşi lăsă umerii în jos, ca apăsat de o greutate imensă.
Vorbi cu glas stins, ostenit:
– Selitos, eram socotit un om bun?
– Erai socotit cel mai bun dintre oameni. Te găseam fără de pată.
– Şi totuşi, am făcut asta.
Pe Selitos nu-l lăsă inima să îşi privească oraşul în ruină.
– Şi totuşi, ai făcut asta. De ce?
Lanre rămase pe gânduri câteva clipe.
– Soţia mea e moartă. Înşelăciunea şi trădarea mi-au împins mâna,
dar sângele ei e pe mâinile mele.
Înghiţi în gol şi se întoarse să privească pământul ce se întindea la
poalele muntelui.
Selitos îi urmări privirea. De sus din creierul munţilor, zări dâre
negre de fum ce se ridicau de pe pământul dedesubt. Selitos îşi
dădu seama, cu certitudine şi groază, că Myr Tariniel nu era
singurul oraş nimicit. Oamenii lui Lanre devastaseră ultimele
bastioane ale imperiului.
Lanre se întoarse.
– Şi eu eram socotit printre cei mai buni dintre oameni.
Chipul său era înfiorător, brăzdat de jale şi deznădejde.
– Eu, cel socotit bun şi chibzuit, am făcut toate astea! rosti şi arătă
în spatele lui. Închipuie-ţi ce grozăvii se ascund în inima tainică a
celor mai puţin virtuoşi decât mine.
Lanre se întoarse spre Myr Tariniel şi un soi de pace se pogorî
peste el.
– Măcar, pentru ei, totul s-a sfârşit. Acum, sunt în siguranţă. Feriţi
208
de miile de rele ale vieţii de zi cu zi. Feriţi de durerea unei sorţi
nedrepte.
– Feriţi de bucurii şi minunare… rosti trist Selitos.
– Bucuria e o minciună! strigă cumplit Lanre.
Pietrele din jur se fărâmară la sunetul glasului său şi la răspunsul
tăios al ecoului.
– Orice bucurie ce creşte aici e curând sugrumată de buruieni. Nu
sunt un monstru care distruge dintr-o plăcere bolnavă. Presar
câmpurile cu sare fiindcă alegerea e între buruieni şi nimic.
Selitos nu văzu decât un gol imens în ochii lui. Se aplecă să
culeagă un ciob din pietrele fărâmate de glasul lui Lanre, ascuţit la
un capăt. Lanre scoase un hohot sterp.
– Ai de gând să mă omori cu o piatră? Am vrut să te fac să înţelegi,
să ştii că nu am fost mânat de nebunie.
– Nu eşti nebun, recunoscu Selitos. Nu văd nebunie în tine.
– Speram că poate mi te vei alătura în ceea ce ţin să fac, rosti
Lanre cu alean fără de margini. Lumea asta e precum un prieten
rănit de moarte. O otravă luată repede alină durerile.
– Vrei să nimiceşti lumea? rosti Selitos ca pentru sine. Lanre, nu
eşti nebun. Eşti în ghearele a ceva mult mai cumplit decât
nebunia. Nu te pot lecui.
Apăsă cu degetul vârful ascuţit ca acul al pietrei din mână.
– Ai să mă lecuieşti ucigându-mă, vechiul meu prieten?
Lanre râse din nou, de astă dată groaznic şi fioros. Apoi îl privi pe
Selitos cu o speranţă frenetică, trezită pe neaşteptate în ochii lui
fără viaţă.
– Poţi? Poţi să mă omori, bătrâne prieten?
Cu vălul farmecului luat de pe ochi, Selitos îşi privi prietenul. Văzu
cum Lanre, aproape înnebunit de jale, căutase puterea să o
readucă pe Lyra în lumea celor vii. Din dragoste pentru Lyra,
Lanre căutase cunoaştere acolo unde cunoaşterea e mai bine să fie
evitată şi plătise un preţ îngrozitor pentru ea.
Dar, până şi în deplinătatea puterii sale atât de greu câştigate, nu
reuşi să o cheme înapoi pe Lyra. Fără ea, viaţa lui Lanre era doar o
povară şi puterea pe care o obţinuse îi ardea mintea ca un fier
încins. Ca să scape de disperare şi agonie, Lanre îşi luase viaţa.
Căutase ultimul refugiu al tuturor oamenilor, încercase să scape
dincolo de porţile morţii.
Însă, aşa cum dragostea Lyrei îl trăsese înapoi peste pragul uşii de
pe urmă, de astă dată puterea lui Lanre îi refuza somnul cel dulce.
Îl arunca din nou în trupul său, îl silea să trăiască.
209
Selitos îl privi pe Lanre şi înţelese totul. În faţa puterii ochilor săi,
tot ceea ce i se întâmplase lui Lanre plutea în jurul lui precum
nişte tapiserii întunecate.
– Te pot omorî, rosti Selitos şi îşi întoarse faţa de la Lanre, care îl
privea cu speranţă. Pentru o oră, pentru o zi. Dar ai să te întorci în
trupul tău, ca fierul tras de o piatră cerească. Numele tău arde
deodată cu puterea din tine. Pot să îl sting la fel de bine cum aş
putea să arunc o piatră şi să dobor luna cu ea.
Umerii lui Lanre se prăbuşiră.
– Am sperat, rosti el simplu. Dar cunoşteam adevărul. Nu mai sunt
Lanre cel pe care-l cunoşteai odinioară. Am un nume nou şi
groaznic. Acum sunt Haliax şi nicio uşă nu-mi poate opri trecerea.
Totul e pierdut pentru mine, Lyra, îmbrăţişarea dulce a somnului,
uitarea cea binecuvântată, până şi nebunia mi-e refuzată. Moartea
însăşi e o uşă deschisă puterii mele. Nu am scăpare. Doar
speranţa uitării după ce totul are să se sfârşească şi Aleurile au să
cadă fără nume de pe cer.
Nici nu termină de vorbit, că Lanre îşi ascunse faţa în mâini, iar
trupul i se scutură de suspine mute, sfâşietoare.
Selitos cuprinse pământul dedesubt cu privirea şi simţi o mică
scânteie de speranţă. Şase dâre de fum se ridicau din depărtări.
Myr Tariniel nu mai era şi şase oraşe fuseseră nimicite. Dar asta
nu însemna că totul era pierdut. Un oraş rămăsese neatins de
prăpădul lui Lanre…
În ciuda celor ce se petrecuseră, Selitos se uită la Lanre cu milă şi
îi vorbi cu tristeţe:
– Atunci nu a mai rămas nimic? Nicio speranţă? întrebă şi îşi aşeză
mâna pe braţul lui Lanre. Viaţa are şi dulceaţă într-însa. Chiar şi
după tot ce s-a întâmplat. Am să te ajut să o cauţi. Dacă vrei să
încerci.
– Nu, rosti Lanre.
Se îndreptă de spate, iar îndărătul brazdelor de jale se întrezărea
chipul semeţ al unui rege.
– Nimic nu mai e dulce pentru mine. Am să sădesc sare, să nu mai
crească buruieni amare.
– Îmi pare rău, rosti Selitos şi, la rândul lui, se îndreptă de spate.
Apoi rosti cu glas tunător:
– Niciodată privirea nu mi-a fost înceţoşată. Nu am reuşit să văd
adevărul din inima ta, spuse el şi trase o gură adâncă de aer.
Ochiul meu m-a înşelat, pentru întâia şi ultima oară…
Ridică piatra şi îi înfipse vârful în propriul său ochi. Urletul îi goni
210
printre pietre şi el căzu în genunchi gâfâind.
– Făgăduiesc ca niciodată să nu mai fiu atât de orb.
Se aşternu o tăcere adâncă şi lanţurile farmecului căzură de pe
Selitos. Aruncă piatra la picioarele lui Lanre şi grăi:
– Te cetluiesc prin puterea sângelui meu. Propriul tău nume să-ţi
fie blestem.
Selitos rosti numele lung ce sălăşluia în inima lui Lanre, iar la
auzul său soarele se întunecă şi vântul începu să smulgă pietre
din coasta muntelui. Apoi Selitos continuă:
– Aceasta să-ţi fie osânda. Fie ca faţa ta să se ascundă mereu în
umbră, neagră precum turnurile prăbuşite ale iubitului meu Myr
Tariniel.
Aceasta să-ţi fie osânda. Propriul tău nume va fi întors împotrivă-ţi
şi nu ai să cunoşti pacea.
Aceasta să-ţi fie osânda, ţie şi tuturor celor ce te urmează. Să
dureze până când lumea are să se sfârşească şi Aleurile vor cădea
fără de nume de pe cer.
Selitos privi cum bezna se adună împrejurul lui Lanre. Curând,
nimic nu se mai desluşea din trăsăturile sale mândre, doar
impresia vagă a nasului, gurii şi ochilor. În rest era doar umbră
neagră care nu lăsa nimic prin ea.
Apoi, Selitos se ridică şi zise:
– M-ai înfrânt o dată prin înşelăciune, dar asta nu are să se mai
întâmple. Acum te văd mai adevărat decât înainte şi nu poţi să
scapi puterii mele. Nu te pot ucide, dar te pot goni din locul acesta.
Pleacă! Eşti cu atât mai urât la vedere cu cât ştiu că erai chipeş.
Cuvintele îi amărau limba pe măsură ce le rostea. Lanre, cu chipul
învăluit de o umbră mai întunecată decât o noapte fără stele, fu
spulberat în depărtare precum fumul în bătaia vântului. Apoi
Selitos îşi plecă capul şi plânse cu lacrimi calde de sânge.
***
Abia când Skarpi se opri din vorbit am băgat de seamă cât de
pierdut fusesem în povestea lui. Îşi lăsă capul pe spate şi goli
ultimul strop de vin din pocalul său larg de lut. Îl întoarse cu
fundul în sus şi îl aşeză pe tejghea, ca un semnal că povestea se
sfârşise.
Urmă o mică larmă de întrebări, comentarii, rugăminţi şi
mulţumiri din partea copiilor care ascultaseră înmărmuriţi
povestea. Skarpi îi făcu un mic semn cârciumarului, care îi aduse
o cană de bere, în timp ce copiii începură să plece unul câte unul.
Am aşteptat până la ultimul plecat înainte să mă apropii de
211
povestitor. Îşi întoarse ochii albaştri, de diamant spre mine şi mă
făcu să mă bâlbâi.
– Mulţumesc. Am vrut să-ţi mulţumesc. Tatălui meu i-ar fi plăcut
povestea. E… Am vrut să-ţi dau asta.
Am scos un ban de fier.
– Nu ştiam ce se petrece, aşa că n-am plătit.
Vocea îmi părea ruginită. Probabil că tocmai vorbisem mai mult
decât o făcusem întreaga lună. Skarpi mă privi cercetător.
– Uite care sunt regulile, rosti şi le enumeră pe degetele noduroase.
Unu: nu vorbeşti cât timp vorbesc eu. Doi: dai o mică monedă,
dacă nu ai nevoie de ea.
Aruncă o privire la banul de pe tejghea.
Cum nu voiam să recunosc câtă nevoie aveam de ea, am căutat să
schimb subiectul.
– Cunoşti multe poveşti?
Zâmbi la întrebarea mea şi reţeaua de riduri ce îi traversa chipul
deveni şi ea parte din zâmbetul său.
– Cunosc o singură poveste. Dar adeseori mici bucăţi din ea par
poveşti de sine stătătoare.
Bău din bere.
– Povestea creşte pretutindeni în jurul nostru. În conacele
cealdimilor şi atelierele cealdarilor, peste Zidul Furtunii în marea
de nisip. În căsuţele de piatră ale Ademului, pline de conversaţii
şoptite. Şi uneori, povestea creşte în bodegile jalnice din docurile
Bobcatranului, zâmbi el.
Ochii săi vii mă sfredeliră, ca şi cum pentru el eram o carte
deschisă.
– Nu există poveste bună care să nu atingă adevărul, am spus eu,
repetând ceva ce tata obişnuia să spună, mai mult ca să umplu
tăcerea ce urmase.
Mi se părea straniu să vorbesc din nou pe îndelete cu cineva,
straniu, dar bine.
– Aici se găseşte poate la fel de mult adevăr ca oriunde altundeva.
Păcat, lumii i-ar prii mai puţin adevăr şi ceva mai mult…
M-am oprit, fără să ştiu ce voiam mai mult. Mi-am coborât privirea
la mâini şi mi-am dat seama că-mi doream să fi fost mai curate.
Bătrânul împinse banul spre mine. L-am ridicat şi i-am zâmbit.
Mâna lui aspră se aşeză uşoară ca o pasăre pe umărul meu.
– În fiecare zi, în afară de Jăluiş. Cam la al şaselea clopot.
Am dat să plec, apoi m-am oprit.
– E adevărată? Povestea. Partea pe care ai spus-o astăzi?
212
– Toate poveştile sunt adevărate. Dar aceasta chiar s-a petrecut cu
adevărat, dacă asta vrei să zici.
Bău încet din cană, apoi zâmbi din nou, iar ochii luminoşi îi
dănţuiau.
– Mai mult sau mai puţin. Trebuie să fii puţin mincinos ca să spui
o poveste aşa cum trebuie. Prea mult adevăr răstălmăceşte faptele.
Prea multă onestitate te face să suni nesincer.
– Tata obişnuia să spună acelaşi lucru.
Imediat ce l-am menţionat pe tatăl meu, o sumedenie de emoţii au
început să se învălmăşească în mine. Mi-am dat seama că mă
îndrept cu spatele către uşă doar când am observat cum Skarpi
mă petrecea cu ochii. M-am oprit şi, cu un mare efort, m-am
răsucit şi am mers spre uşă.
– Am să mai trec pe-aici, dacă pot.
Am ghicit zâmbetul din glasul dinapoia mea.
– Ştiu.

213
 Capitolul 27
Vălul căzut de pe ochi

Am părăsit bodega cu un zâmbet pe faţă, fără să mai ţin seama că

încă mă aflam în zona docurilor şi în primejdie. Eram înflăcărat de
faptul că aveam ocazia să mai ascult o poveste cât de curând.
Trecuse un amar de vreme de când aşteptasem ultima oară ceva
cu nerăbdare. M-am întors pe colţişorul meu de stradă şi mi-am
pierdut trei ore cu cerşitul, fără să câştig măcar un gologan pentru
eforturile mele. Dar nici măcar asta nu mi-a înecat corăbiile. Mâine
era Jăluişul, dar ziua următoare aveau să fie poveşti!
Totuşi, cum stăteam acolo, am simţit cum o nelinişte vagă pune
stăpânire pe mine. Senzaţia că uitasem ceva îmi umbrea bucuria
pe care o simţeam atât de rar. Am încercat să o ignor, dar s-a ţinut
scai de mine întreaga zi până în dimineaţa următoare, ca un ţânţar
pe care nu puteam să-l văd, darămite să-l strivesc. La sfârşitul zilei
eram sigur că am uitat ceva. Ceva legat de povestea spusă de
Skarpi.
Poate că ţie îţi e uşor să-ţi dai seama despre ce e vorba fiindcă auzi
o poveste aranjată şi narată foarte convenabil. Ţine cont că,
aproape trei ani, trăisem ca un animal în Bobcatran. Părţi din
mintea mea erau încă amorţite şi, dincolo de uşa uitării, se
aşternuse praf pe amintirile mele dureroase. Mă obişnuisem să le
evit, aşa cum un olog păşeşte cu băgare de seamă pe piciorul
vătămat.
A doua zi îmi zâmbi norocul, căci am reuşit să fur un maldăr de
pânze din spatele unei căruţe şi să le vând unui pânzar pentru opt
bani de fier. Prea înfometat ca să mă gândesc la ziua următoare,
am cumpărat o felie groasă de brânză şi un cârnat cald, apoi o
întreagă pâine proaspătă şi plăcintă caldă cu mere. La sfârşit,
dintr-un moft, am mers la intrarea din spate a unui han din
apropiere şi mi-am cheltuit ultimul ban pe o cană de bere.
M-am aşezat pe treptele brutăriei de peste drum de han şi am
privit cum oamenii trec prin faţa mea câtă vreme îmi savuram cea
mai bună masă pe care o avusesem de luni de zile. Curând,
amurgul făcu loc beznei, iar eu eram ameţit din pricina berii. Dar,
imediat ce mâncarea mi se aşeză mai bine în stomac, senzaţia
aceea sâcâitoare se întoarse mai puternică decât înainte. M-am
încruntat, supărat că ziua mea aproape perfectă era stricată de
asemenea lucru.
214
Noaptea se lăsă până ce ferestrele hanului dinaintea mea se
luminară. Câteva femei se fâţâiau în preajma uşii de la intrare.
Murmurau cu voce scăzută şi aruncau priviri cu înţeles bărbaţilor
care treceau pe lângă ele.
Am golit cana de bere şi eram pe cale să traversez strada ca să o
înapoiez când am zărit flacăra unei torţe. M-am uitat într-acolo şi,
când portul cenuşiu de preot tehlin mi-a sărit în ochi, m-am gândit
că era mai bine să aştept până va trece de mine. Cum eram beat în
ziua de Jăluiş, ca să nu mai vorbim cum îmi procurasem banii, cu
cât mai puţin contact aveam cu clerul, cu atât mai bine.
Avea glugă şi torţa pe care o ducea stătea între noi, aşa că nu
puteam să îi disting trăsăturile. Se apropie de grupul de femei şi le
vorbi cu glas înfundat. Am auzit clinchet de bani şi m-am retras
mai mult în umbra pragului.
Tehlinul se întoarse şi se duse înapoi pe unde a venit. N-am mişcat
un fir de păr, fiindcă nu voiam să-i atrag atenţia, să fiu nevoit să o
iau la fugă în vreme ce totul se învârtea în jurul meu. Însă, de data
asta torţa nu mai era între noi. Când întoarse capul în direcţia
mea, nu i-am văzut nimic din faţă, doar întunecimea de sub glugă,
numai umbră.
Îşi văzu de drum, fără să mă vadă sau poate fără să-i pese de
prezenţa mea. Dar eu am rămas locului, înlemnit. Imaginea omului
cu glugă, cu chipul ascuns în umbră, deschise o portiţă din mintea
mea pe care acum amintirile se grăbeau să iasă. Îmi aminteam un
bărbat cu ochi fără viaţă şi zâmbet de coşmar, îmi aminteam
sângele de pe sabia lui. Tăciune, cu glas de vifor rece şi tăios: „E
focul părinţilor tăi?”
Nu el, bărbatul din spatele lui. Cel tăcut, care şedea la foc.
Bărbatul cu chipul ascuns în umbră. Haliax. Acesta era detaliul pe
jumătate amintit care se balansa pe muchia înţelegerii mele de
când auzisem povestea lui Skarpi.
Am luat-o la goană spre acoperiş şi m-am înfăşurat în pătura mea
zdrenţăroasă. Bucăţi din poveste şi din amintire se potriveau
încetul cu încetul. Am ajuns să cred în adevăruri imposibile.
Chandrienii erau reali. Dacă povestea pe care a spus-o Skarpi era
adevărată, atunci Lanre şi Haliax erau unul şi acelaşi. Chandrienii
îmi uciseseră părinţii, întreaga trupă. De ce?
Bulele altor amintiri se ridicară la suprafaţa minţii mele. L-am
văzut cu ochii minţii pe insul cu ochi negri, pe Tăciune,
îngenunchind înaintea mea. Cu chip fără expresie, cu glas tăios şi
rece. A spus: „Părinţii cuiva au cântat nişte cântecele ce nu
215
trebuiau cântate”.
Mi-au omorât părinţii pentru că adunau poveşti despre ei. Au
trecut întreaga trupă prin tăişul sabiei doar din pricina unui
cântec. Am petrecut treaz întreaga noapte răscolit de acele
gânduri. Încet-încet, mi-am dat seama că erau adevărate. Ce am
făcut atunci? Am jurat că am să-i găsesc şi am să-i omor pentru
ceea ce făcuseră? Poate. Însă chiar dacă aş fi făcut-o, ştiam în
sinea mea că era imposibil. Bobcatranul mă învăţase cu sila să fiu
practic. Să-i omor pe Chandrieni? Să-l omor pe Lanre? De unde să
încep măcar? Aş fi avut şanse mai mari de era să fur luna de pe
cer. Măcar ştiam unde să o caut noaptea. Totuşi, îmi rămânea ceva
de făcut. Aveam de gând ca a doua zi să-l întreb pe Skarpi care era
adevărul dindărătul poveştilor sale. Nu era mult, dar era tot ce
puteam să fac. Poate că, măcar acum, răzbunarea era de
neînfăptuit. Dar aveam cel puţin speranţa că voi afla adevărul.
M-am agăţat de acea speranţă în orele întunecate ale nopţii până
la răsărit, când m-am cufundat în somn.

216
 Capitolul 28
Ochiul veghetor al lui Tehlu

Ziua următoare, m-am trezit cu greu la sunetul clopotniţei ce bătea

ceasul. Am numărat patru bătăi, dar nu ştiam câte mai fuseseră
până să mă trezesc. M-am frecat la ochi şi am căutat să ghicesc
ora după poziţia soarelui. Era cam pe la al şaselea clopot. Curând,
Skarpi îşi începea poveştile.
Am luat-o la fugă pe străzi. Tălpile goale băteau dalele aspre,
călcând prin băltoace şi luând scurtături prin alei. Vederea mi se
înceţoşa pe măsură ce luam guri mari din aerul jilav, stătut al
oraşului. Aproape că m-am prăvălit în Catargul Despicat la capătul
fugii şi m-am proptit de perete lângă uşă. Mi-am dat seama că în
cârciumă erau mai mulţi muşterii ca de obicei la asemenea oră.
Apoi, povestea lui Skarpi mă captură. M-am trezit că nu puteam să
fac nimic, afară de a-i asculta glasul adânc şi a-i privi ochii
scânteietori.
***
…Selitos Un-Ochi făcu un pas înainte şi grăi:
– Stăpâne, dacă fac lucrul acesta îmi va fi dată puterea să răzbun
pierderea oraşului strălucitor? Am să pot să distrug comploturile
lui Lanre şi ale Chandrienilor săi, care au căsăpit atâţia nevinovaţi
şi au ars până în temelii iubitul meu Myr Tariniel?
Aleph îi răspunse:
– Nu. Toate vrajbele personale trebuie lăsate la o parte şi trebuie să
pedepseşti sau să răsplăteşti numai ceea ce vezi cu ochiul tău din
această zi înainte.
Selitos îşi înclină capul.
– Îmi pare rău, dar inima îmi spune că trebuie să încerc să opresc
asemenea grozăvii înainte să fie înfăptuite, nu să aştept şi să le
pedepsesc mai târziu.
Murmure în sprijinul celor spuse de Selitos veniră din partea
unora dintre Ruahi, căci îşi aminteau de Myr Tariniel şi erau plini
de mânie şi durere din pricina trădării lui Lanre. Selitos se apropie
de Aleph şi îngenunche înaintea lui.
– Trebuie să refuz onoarea acordată, fiindcă nu pot să uit. Dar am
să mă împotrivesc lui până la sfârşitul zilelor, împreună cu aceşti
Ruahi credincioşi de lângă mine. Văd că inimile lor sunt curate ca
lacrima. Ne vom numi Amiri, în amintirea oraşului nimicit. Îl vom
vâna pe Lanre şi pe oricine îl urmează. Nimic nu ne va împiedica
217
să atingem binele suprem.
Cei mai mulţi dintre Ruahi s-au ţinut departe de Selitos. Erau
temători şi nu doreau să fie implicaţi în treburi atât de serioase.
Însă Tehlu păşi înainte şi rosti:
– Dintre toate virtuţile, dreptatea e cea mai dragă inimii mele. Am
să părăsesc lumea aceasta ca să o servesc mai bine, servindu-te pe
tine.
Îngenunche înaintea lui Aleph, cu capul plecat şi mâinile desfăcute
în lături.
Şi alţii îl urmară. Kirel cel înalt, care arsese, dar îşi păstrase viaţa
în cenuşile din Myr Tariniel. Deah, care pierduse doi soţi în lupte
şi ale cărei chip şi gură erau aspre şi reci ca piatra. Enlas, care
refuzase să poarte arme sau să mănânce carnea animalelor şi pe
care nimeni nu îl auzise să rostească vorbe de ocară. Geisa cea
mândră, care avusese o sută de peţitori în Belen înainte ca zidurile
oraşului să fie năruite. Prima femeie care să cunoască atingerea cu
sila a unui bărbat.
Lecelte, care râdea adeseori şi aproape din orice, chiar şi când
jalea se aduna precum pâcla în jurul lui. Imet, abia mai mult decât
un băieţandru, care nu cânta niciodată şi ucidea iute şi fără
lacrimi. Ordal, cea mai tânără dintre ei, care nu văzuse vreun
lucru să moară, veni curajoasă înaintea lui Aleph, cu păru-i auriu
împodobit cu funde. Iar lângă ea veni Andan, a cărui chip era o
mască cu ochi arzători, iar numele său îndemna furie.
Veniră cu toţii înaintea lui Aleph, iar el îi atinse. Le atinse mâinile,
ochii şi inimile. La ultima atingere, cu toţii se încovoiară de durere
şi din spate le răsăriră aripi, ca să poată merge oriunde doreau.
Aripi de văpaie şi umbră. Aripi de fier şi sticlă. Aripi de piatră şi
sânge.
Apoi Aleph le rosti lungile nume şi cu toţii fură încununaţi cu foc
alb, strălucitor. Focul dansă pe aripile lor şi le dădu agerime. Focul
scăpără în ochii lor şi putură să vadă adânc în inimile oamenilor.
Focul le umplu gurile şi începură să cânte cânturi de putere. Apoi
focul se aşeză pe frunţile lor şi se prefăcu în stele de argint. Aleşii
deveniră dintr-odată drepţi, înţelepţi, cu chipuri slăvite şi grozave
la vedere. După aceea, focul îi mistui şi se făcură nevăzuţi. Numai
cei din cale-afară de puternici îi pot vedea, iar asta numai cu mare
greutate şi înfruntând şi mai mari primejdii. Ei împart dreptatea în
lume iar Tehlu e cel mai slăvit dintre ei…
***
– Am auzit destul.
218
Glasul nu răsunase cu tărie, dar la fel de bine putea să strige.
Când Skarpi spunea o poveste, orice întrerupere era ca şi cum ai fi
muşcat într-o pietricică ascunsă în pâine. Doi bărbaţi înveşmântaţi
în mantii de culoare închisă se ridicară din spatele încăperii şi se
îndreptară spre tejghea. Unul era înalt şi semeţ, celălalt scund şi
cu chipul ascuns sub glugă. Pe măsură ce se apropiau, am
întrezărit un licăr de cenuşiu pe sub mantiile lor: preoţi tehlini.
Mai rău, după ei veneau alţi doi oameni cu armură ascunsă pe sub
mantie. Nu îi luasem în seamă câtă vreme stăteau la masă, dar
acum că se mişcau era dureros de evident că erau braţul armat al
bisericii. Aveau feţe sumbre şi cutele mantiilor îmi spuneau că
aveau săbii la ei.
Nu eram singurul. Copiii au zbughit-o pe uşă. Cei mai isteţi
încercau să pară degajaţi, dar unii au luat-o la picior înainte să
ajungă la uşă. Împotriva oricărei judecăţi sănătoase, trei copii au
rămas. Un băiat din neamul cealdimilor cu cămaşă dantelată, o
fetiţă desculţă şi eu.
– Cred că am auzit destul cu toţii, rosti preotul mai înalt cu
asprime reţinută.
Era zvelt, cu ochi adânciţi în orbite, care ardeau ca nişte cărbuni.
O barbă bine îngrijită de culoarea funinginii ascuţea marginile
chipului său ca o lamă de cuţit.
Îi dădu mantia sa preotului mai scund, ascuns sub glugă. Pe
dedesubt purta roba cenuşie a tehlinilor. În jurul gâtului purta o
salbă din solzi de argint. Inima aproape că mi se opri în loc. Nu
doar un preot, ci un justiţiar. I-am văzut pe ceilalţi doi copii
furişându-se spre uşă.
Justiţiarul vorbi:
– Sub ochiul veghetor al lui Tehlu, te acuz de erezie.
– Confirm ca martor, rosti cel de-al doilea preot de sub glugă.
Justiţiarul făcu un semn spre mercenari.
– Legaţi-l.
Mercenarii îşi urmară ordinul cu eficienţă aspră. Skarpi îndură
totul cu răbdare, fără să scoată un cuvânt.
Justiţiarul privi cum garda sa începu să-i lege încheieturile lui
Skarpi, apoi se întoarse puţin într-o parte, de parcă voia să-l
alunge pe povestitor din mintea sa. Cercetă îndelung încăperea şi
la sfârşit ochii i se opriră asupra insului chel, cu şorţ din spatele
tejghelei.
– B-binecuvântarea lui Tehlu fie asupra domniei voastre! se bâlbâi
exploziv patronul Catargului Despicat.
219
– Este deja, răspunse simplu justiţiarul.
Mai aruncă o privire prin încăpere. Într-un sfârşit, întoarse capul
spre cel de-al doilea preot.
– Anthony, oare un loc decent precum acesta ar adăposti eretici?
– Orice e posibil, domnule justiţiar.
– Hmm, făcu justiţiarul şi îşi plimbă din nou privirea prin cameră,
sfârşind ca întâia oară cu omul din dosul tejghelei.
– Pot să vă ofer ceva de băut domniilor voastre? Dacă doriţi… se
grăbi cârciumarul să se ofere.
I se răspunse cu tăcere.
– Vreau să spun… ceva de băut pentru domniile voastre şi fraţii
voştri. Un butoi bun de tămâioasă albă? Să-mi arăt recunoştinţa.
L-am lăsat să stea doar pentru că poveştile lui erau interesante, la
început, înghiţi el în gol şi se grăbi să adauge: dar apoi a început
să spună lucruri necurate. Mi-a fost teamă să-l dau afară, pentru
că sigur e nebun şi toată lumea ştie că Domnul îi pedepseşte din
greu pe cei ce ridică mâna asupra nebunilor…
Glasul i se frânse, lăsând dintr-odată încăperea într-o tăcere
încordată. Înghiţi din nou, atât de tare încât i-am auzit sunetul sec
al gâtului de lângă uşa unde stăteam.
– O ofertă generoasă, rosti în sfârşit justiţiarul.
– Foarte generoasă, îngână preotul mai scund.
– Cu toate acestea, băuturile tari îi ispitesc uneori pe oameni să
facă lucruri necurate.
– Necurate, şopti celălalt preot.
– Şi unii dintre fraţii noştri au făcut legământ împotriva ispitelor
cărnii. Trebuie să refuz.
Glasul justiţiarului mustea de regret evlavios.
Skarpi mă observă şi îmi zâmbi pe furiş. Mi se strânse stomacul.
Bătrânul povestitor nu părea să ştie în ce bucluc se afla. Dar în
acelaşi timp, adânc în sinea mea, ceva egoist şoptea: Dacă-ai fi
venit mai de vreme şi ai fi aflat ce voiai să ştii, acum nu ţi-ar părea
chiar atât de rău, nu-i aşa?
Cârciumarul rupse tăcerea:
– Atunci, nu aţi prefera să luaţi preţul butoiului, domnii mei? Dacă
nu butoiul în sine…
Justiţiarul părea îngândurat.
– De dragul copiilor, insistă cheliosul. Ştiu că aveţi să folosiţi banii
pentru ei.
Justiţiarul îşi ţuguie buzele.
– Foarte bine, rosti el după o clipă, de dragul copiilor.
220
– Al copiilor, răsună şi glasul preotului scund, cu un ton neplăcut.
Proprietarul abia reuşi să schiţeze un zâmbet.
Skarpi întoarse privirea spre mine şi îmi făcu cu ochiul.
– Ai crede, începu să curgă glasul lui ca mierea, că nişte demni
prelaţi precum domniile voastre ar găsi lucruri mai bune de făcut
decât să aresteze povestitori şi să stoarcă bani de la oameni
cinstiţi.
Clinchetul monedelor barmanului amuţi şi întreaga încăpere părea
să-şi ţină răsuflarea. Cu o naturaleţe studiată, justiţiarul îi
întoarse spatele lui Skarpi şi îi spuse peste umăr celuilalt preot:
– Anthony, cât e de straniu şi minunat, se pare că avem de-a face
cu un eretic curtenitor! Ar trebui să-l vindem unei trupe
ambulante din Ruh; într-un fel, se aseamănă unui câine vorbitor.
Skarpi rosti către preotul cu spatele întors:
– Nu e ca şi cum m-aş aştepta să vă duceţi în căutarea lui Haliax şi
a celor şapte. Vorba ceea: fapte mici pentru oameni mici. Îmi
imaginez cât de greu e să se găsească o treabă îndeajuns de mică
pentru oameni ca voi. Dar sunteţi descurcăreţi. Puteţi să adunaţi
gunoi sau păduchii din paturile de bordel pe care le vizitaţi.
Justiţiarul se răsuci, smuci cana de lut de pe tejghea şi o trânti în
capul lui Skarpi, spărgând-o.
– Nu îndrăzni să vorbeşti de faţă cu mine! Nu ştii nimic! răcni el.
Skarpi îşi clătină puţin capul, parcă să şi-l limpezească. Un firicel
roşu îşi făcu drum pe chipul lui brăzdat, până pe una din
sprâncenele de spumă de val.
– Poate că aşa e. Tehlu a spus întotdeauna…
– Nu-i rosti numele! strigă justiţiarul, cu faţa îmbujorată. Gura ta
îl pângăreşte. Limba ta scoate doar blasfemii.
– Nu vorbi prostii, Erlus, îl mustră Skarpi ca pe un copilaş. Tehlu
te urăşte chiar mai mult decât restul lumii, ceea ce e ceva de zis.
Toată lumea din încăpere încremeni. Justiţiarul păli la faţă.
– Domnul aibă milă de tine, spuse el cu glas rece, tremurat.
Pentru o clipă, Skarpi îi cercetă chipul fără să spună nimic. Apoi
începu să râdă. Hohote enorme, bubuitoare, neajutorate izvorau
din adâncul sufletului său.
Ochii justiţiarului scăpărară spre unul din oamenii care-l legaseră
pe povestitor. Bărbatul cu chip neîndurător îl izbi pe Skarpi cu
pumnul. O dată în rinichi şi o dată în ceafă.
Skarpi se prăbuşi la pământ. În încăpere era linişte mormântală.
Sunetul trupului său lovind scândurile podelei păru să se stingă
înaintea ecoului hohotului său. La un gest din partea justiţiarului,
221
una din gărzi îl ridică pe bătrân de ceafă. Atârna ca o păpuşă de
cârpe, cu picioarele moi pe podea.
Dar Skarpi nu îşi pierduse cunoştinţa, era doar năucit. Ochii
povestitorului se rotiră spre justiţiar.
– Milă pentru sufletul meu.
Croncăni ceva ce poate că ar fi fost un chicotit într-o zi mai
prielnică.
– Nu ştii cât de amuzant sună asta când vine de la tine.
Apoi Skarpi păru să vorbească aerului dinaintea lui:
– Kvothe, ar trebui să fugi. N-ai nimic de câştigat dacă ai de-a face
cu asemenea oameni. Îndreaptă-te spre acoperiş. Rămâi o perioadă
acolo unde nu te vor găsi. Am prieteni în biserică, care au să-mi
vină în ajutor, dar tu n-ai ce să faci aici. Du-te.
De vreme ce nu se uita la mine cât vorbi, urmă un moment de
confuzie. La un nou gest al justiţiarului, Skarpi mai primi o
lovitură în ceafă. I se văzu albul ochilor şi bărbia îi căzu în piept.
M-am furişat pe uşă şi am ieşit în stradă.
Am ascultat sfatul lui Skarpi şi eram deja pe un acoperiş când
tehlinii au părăsit cârciuma.

222
 Capitolul 29
Uşile minţii

Urcat pe acoperişuri şi revenit la ascunzişul meu, m-am înfăşurat

în pătură şi am plâns. Am plâns ca şi cum ceva din mine se
frânsese şi totul ieşea afară în valuri.
Noaptea se aşternuse peste oraş când m-am oprit, epuizat de
sughiţuri. Am rămas pe spate, cu ochii la cer, istovit dar neputând
să adorm. M-am gândit la părinţi şi la trupă şi nu mică-mi fu
mirarea să găsesc că amintirile erau mai puţin amare decât
înainte.
Pentru prima oară în ani, am folosit unul din trucurile pentru
calmarea şi ascuţirea minţii pe care mi le arătase Ben. Era mai
greu decât îmi aminteam, dar am reuşit.
Mă gândesc că ţi s-a întâmplat să dormi o noapte întreagă fără să
mişti măcar un muşchi, apoi să te trezeşti dimineaţa amorţit de
nemişcare. Dacă îţi aminteşti cum te simţi prima oară când te
întinzi, cu amestecul acela de durere şi plăcere, atunci poţi să
înţelegi cum se simţea mintea mea după atâţia ani, întinzându-se
şi trezindu-se pe acoperişurile Bobcatranului.
Mi-am petrecut restul nopţii deschizându-mi uşile minţii.
Înăuntru, am găsit lucruri demult uitate: mama potrivind versurile
unui cântec, lecţii de dicţie pentru scenă, trei reţete pentru ceai
care să calmeze nervii şi să aducă somnul, acorduri de lăută.
Muzica mea. Chiar trecuseră ani de când ţinusem o lăută în mână.
M-am gândit multă vreme la Chandrieni, la ce i-au făcut trupei
mele, la ce mi-au răpit. Mi-am adus aminte de sânge şi de mirosul
de păr ars şi am simţit o furie adâncă, apăsătoare arzându-mi în
piept. Recunosc că în acea seară m-am lăsat pradă unor gânduri
negre, răzbunătoare.
Dar anii în Bobcatran forjaseră în mine un deosebit simţ practic.
Ştiam că răzbunarea nu era mai mult decât o fantasmă
copilărească. Aveam cincisprezece ani. Ce puteam să fac?
De un singur lucru eram sigur. Îmi venise în timp ce rememoram
cele petrecute demult. Era ceva ce Haliax îi spusese lui Tăciune. Şi
cine te păzeşte de Amiri? De psaltişti? De cei din neamul Sithe? De
tot ce te poate vătăma pe lumea asta?
Chandrienii aveau duşmani. Dacă aş putea da de ei, poate m-ar
ajuta. Nu aveam idee cine erau psaltiştii sau neamul Sithe, dar
toată lumea ştia că Amirii erau cavaleri ai bisericii, puternicul braţ
223
armat al Imperiului Aturan. Din nefericire, toată lumea ştia de
asemenea şi că Amirii nu mai existau de trei secole. Fuseseră
desfiinţaţi odată cu prăbuşirea Imperiului Aturan.
Însă Haliax vorbise de parcă încă existau. Şi în povestea lui Skarpi
Amirii fuseseră înfiinţaţi de Selitos, nu de Imperiul Aturan, aşa
cum crezusem dintotdeauna. Evident, povestea lor ascundea mai
multe lucruri, pe care trebuia să le aflu.
Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât mai multe întrebări
mi-au venit în minte. Cu siguranţă că Chandrienii nu-i omorau pe
toţi cei care adunau poveşti sau care cântau despre ei. Oricine ştia
măcar o poveste sau două despre ei şi la un moment dat orice copil
a cântat versurile despre semnele lor. Ce să fi făcut cântecul
părinţilor mei atât de diferit?
Aveam întrebări. Desigur, un singur loc le putea răspunde.
Mi-am cercetat sărmanele avuţii. Aveam o pătură zdrenţăroasă şi
un sac plin cu paie care-mi servea pe post de pernă. Aveam o sticlă
de o pintă cu un dop de plută, plină pe jumătate cu apă curată. O
bucată de pânză pe care o legasem cu cărămizi, să-mi fie pavăză
împotriva vântului în nopţile reci. Două zaruri de sare ca vai de
mama lor şi un pantof găurit, care era prea mic pentru mine, dar
speram să-l dau la schimb pe altceva.
Şi douăzeci şi şapte de bani de fier. Averea de zile negre. Acum
câteva zile, mi se părea un adevărat tezaur, dar acum ştiam că nu
aveau să fie suficienţi.
Când soarele era la câteva suliţe pe cer, am luat volumul de
Retorică şi Logică din ascunzătoarea sa de sub o grindă. Am
desfăcut bucata de pânză tratată cu care îl protejam de capriciile
vremii, uşurat să văd că era uscat şi în stare bună. Am simţit
pielea sa netedă în mâini. L-am apropiat de faţă şi am simţit
mirosul căruţei lui Ben, de mirodenii şi grâu, îmbinat cu miasma
amară de acizi şi săruri. Era ultima bucată palpabilă a trecutului
meu.
Am deschis prima pagină să citesc dedicaţia pe care Ben mi-a
făcut-o cu mai bine de trei ani în urmă.

Lui Kvothe,
Apără-te bine la Universitate. Fă-mă mândru de tine. Adu-ţi
aminte de cântecul tatălui tău. Fii cuminte sau smintit.
Prietenul tău,
Abenthy.

224
Am încuviinţat şi am întors pagina.

225
 Capitolul 30
Legătura frântă

Pe plăcuţa de deasupra pragului uşii scria: Legătura frântă.

Am luat-o drept un semn de bun augur şi am intrat. Un bărbat
şedea în spatele catedrei. Am presupus că era proprietarul. Era
înalt şi subţire, cu păr rar. Îşi ridică privirea dintr-un registru,
puţin iritat de prezenţa mea.
M-am hotărât să nu exagerez cu politeţurile, aşa că m-am dus la
catedră şi i-am întins cartea.
– Cât mi-aţi da pentru asta?
O frunzări cu atenţie, palpând hârtia între degete, verificând
legătura. Ridică din umeri.
– Câteva parale de aramă.
– Valorează mai mult de atât! am spus eu revoltat.
– Valorează cât poţi tu să iei pe ea, răspunse el nepăsător. Îţi dau
un talant şi jumătate.
– Doi talanţi şi posibilitatea să o răscumpăr într-o lună.
Izbucni într-un râs scurt, lătrat.
– Mă iei drept cămătar?
Cu o mână împinse cartea pe birou spre mine, în timp ce cu
cealaltă îşi luă peniţa.
– Douăzeci de zile?
Rămase pe gânduri, apoi mai verifică volumul încă o dată şi îşi
scoase punga cu bani. Scoase doi talanţi grei de argint. Erau mai
mulţi bani de câţi văzusem laolaltă de mult, mult timp.
Îi împinse pe birou. Mi-am înfrânat pornirea să-i înşfac
numaidecât şi i-am spus:
– Vreau o chitanţă.
De data asta îmi aruncă o privire atât de lungă şi de aspră încât
am început să mă tem. Abia atunci mi-am dat seama cum arătam
în ochii lui, acoperit cu jegul de alee dosnică acumulat vreme de
un an, încercând să obţin o chitanţă pentru ceva ce era evident
furat.
Până la urmă, mai ridică o dată din umeri şi scrijeli ceva pe o foaie
de hârtie. La sfârşit trase o linie şi făcu un semn din condei.
– Semnează aici.
M-am uitat la hârtie. Scria:
Eu, prin semnătura mea, atest prin prezentul act că nu ştiu să scriu
sau să citesc.
226
Am ridicat privirea la proprietar. Pe faţa lui nu se citea nicio
emoţie. Am băgat peniţa în călimară şi am iscălit cu atenţie „A A”
ca şi cum erau iniţiale.
Vântură foaia de câteva ori, să usuce cerneala, şi împinse chitanţa
pe birou către mine.
– De la ce vine A? întrebă el, cu o minusculă urmă de zâmbet.
– Abrogare, am răspuns. Înseamnă a considera ceva drept nul şi
neavenit, de obicei un contract. Al doilea A e pentru Ardere. Care e
actul de a arunca ceva în foc.
Îmi aruncă o privire nedumerită.
– Arderea e pedeapsa pentru falsificare în Junpui. Cred că o
chitanţă falsă intră în acea categorie.
Nu am făcut vreo mişcare să iau banii sau chitanţa. Urmă o tăcere
încordată.
– Aici nu suntem în Junpui, spuse el fără să trădeze vreo emoţie.
– Într-adevăr, am recunoscut. Aveţi o bine dezvoltată atenţie la
detalii. Poate ar mai trebui să adaug un A.
Scoase încă un hohot scurt, lătrat şi zâmbi.
– M-ai convins, tinere conaş.
Scoase o foaie nouă şi mi-o întinse.
– Scrie-mi o chitanţă şi am s-o semnez.
Am luat peniţa şi am scris:
„Eu, subsemnatul, consimt să returnez cartea Retorică şi Logică cu
dedicaţia «lui Kvothe» posesorului acestei chitanţe în schimbul a
doi bani de argint, cu condiţia să prezinte respectiva chitanţă
înainte de data de…”
Am ridicat privirea.
– În ce zi suntem?
– Shuden. În treizeci şi cinci.
De mult nu mai aveam obiceiul să ţin numărul zilelor. Pe străzi, o
zi e de obicei ca alta, doar că oamenii sunt puţin mai beţi de
hepten, puţin mai generoşi de jăluiş.
Dar dacă eram în treizeci şi cinci, aveam doar cinci zile la
dispoziţie să ajung la Universitate. Ştiam de la Ben că admiterile
durau până în ziua de aprinziş. Dacă le ratam, trebuia să aştept
două luni până la începerea noului trimestru.
Am completat data pe chitanţă şi am tras o linie sub care librarul
să semneze. Părea năucit de situaţie. Pe deasupra, nu observă că
pe chitanţă scria bani de argint, nu talanţi. Talanţii valorau mult
mai mult. Asta însemna că fusese de acord să-mi dea cartea înapoi
pentru mai puţin decât preţul de cumpărare.
227
Însă toată satisfacţia mea s-a dus pe pustii când mi-am dat seama
cât de nechibzuită era întreaga situaţie. Bani sau talanţi, nu
aveam cum să fac rost de destui bani încât să răscumpăr cartea în
două răstimpuri. Dacă totul mergea ca pe roate, de mâine nici nu
aveam să mai fiu în Bobcatran.
În ciuda zădărniciei ei, chitanţa alină întru câtva durerea
despărţirii de ultimul lucru care mă lega de copilărie. Am suflat pe
foaie, am împăturit-o atent într-un buzunar şi am luat cei doi
talanţi de argint. Am fost surprins când bărbatul mi-a întins
mâna.
Îmi zâmbi smerit.
– Îmi pare rău pentru chitanţă. Dar nu păreai genul care să se
întoarcă, rosti şi ridică din umeri. Uite aici.
Îmi aşeză o para de aramă în palmă. Mi-am spus că nu era un ins
atât de hain. I-am zâmbit şi pentru o clipă aproape m-am simţit
vinovat pentru ce scrisesem în chitanţă.
M-am simţit vinovat şi pentru cele trei peniţe pe care i le furasem,
dar numai pentru o clipă. Şi, de vreme ce nu aveam cum să i le
înapoiez, am furat şi o călimară înainte să ies.

228
 Capitolul 31
Natura nobleţei

Cei doi talanţi aveau în buzunarul meu o greutate care nu avea

nimic de-a face cu cât erau de grei. Oricine a trăit fără bani pentru
o bună bucată de vreme ştie la ce mă refer. Prima mea investiţie a
fost un săculeţ bun de piele. Îl purtam pe sub haine, strâns bine
pe corp.
Al doilea a fost o masă adevărată. O întreagă farfurie de ouă calde
şi o felie de şuncă. Pâine moale şi proaspătă, miere şi unt
îndeajuns, până şi un pahar de lapte care nu părăsise ugerul vacii
de mai bine de două zile. M-a costat cinci bani de fier. A fost poate
cea mai bună masă pe care am luat-o vreodată.
Mă simţeam ciudat să stau la masă, să mănânc cu cuţit şi
furculiţă. Mă simţeam ciudat cu atâţia oameni în jur. Era ciudat să
vină cineva să mă servească.
În vreme ce întingeam rămăşiţele micului dejun cu o bucată de
pâine, mi-am dat seama că aveam o problemă.
Până şi în hanul acela puţin soios din Mal, atrăgeam atenţia.
Cămaşa mea era de fapt un sac cu găuri pentru cap şi mâini.
Pantalonii erau croiţi din pânză mâncată de vreme şi cu câteva
numere mai mari. Duhneau a fum, seu şi apă stătută de alee. Îi
legasem în jurul brâului cu o funie pe care o găsisem în gunoi.
Eram murdar, desculţ şi puţeam.
Să cumpăr haine sau să găsesc o baie? Dacă mă îmbăiam mai
întâi, după aceea aş fi fost nevoit să-mi port vechile straie. Totuşi,
dacă aş fi încercat să cumpăr haine în halul în care arătam,
probabil nici măcar nu m-ar fi lăsat să intru în prăvălie. Şi mă
îndoiam că vreun croitor s-ar fi repezit să-mi ia măsurile.
Când hangiul veni să-mi ia farfuria, m-am hotărât ca mai întâi să
fac baie, în primul rând pentru că mă săturasem să miros ca un
şobolan mort de-o săptămână. I-am zâmbit.
– Unde pot găsi o baie în apropiere?
– Aici, dacă ai câţiva bani, răspunse şi mă măsură din priviri. Sau
în schimb lucrezi o oră, o oră de lucru serios. Ai putea să cureţi
vatra.
– Am nevoie de multă apă şi de săpun.
– Atunci, două ore. Am şi un maldăr de vase. Mai întâi vatra, apoi
baia, apoi vasele. De-acord?
O oră mai târziu, umerii mă dureau îngrozitor şi vatra era curată.
229
Hangiul mă conduse spre o cameră din spatele hanului cu o cadă
mare de lemn şi un grătar pe podea. Pe pereţi erau cuiere pentru
haine şi o folie de cositor bătută în cuie de perete servea pe post de
oglindă.
Îmi aduse o perie, o găleată de apă fierbinte şi o bucată de săpun
de leşie. M-am frecat până eram roz şi plin de zgârieturi. Hangiul
mai aduse o găleată de apă, apoi o a treia. M-am rugat în sinea
mea, mulţumind cerurilor că nu părea să am păduchi. Fusesem
probabil prea jegos încât să servesc pe post de cămin pentru orice
păduche respectabil.
În vreme ce mă clăteam pentru ultima oară, am aruncat o privire
hainelor aruncate pe jos. Mai curat decât fusesem de ani buni, nu
voiam nici să le ating, darămite să le îmbrac. Dacă încercam să le
spăl, probabil mi se destrămau în mâini.
M-am uscat şi m-am folosit de peria aspră să trag prin părul
groaznic de încâlcit. Era mai lung decât părea când era murdar.
Am şters aburii aşezaţi pe oglinda improvizată şi am rămas năuc.
Arătam mai mare decât mă aşteptam. Nu doar atât, dar arătam ca
o odraslă de nobil. Chipul îmi era suplu şi arătos. Părul avea
nevoie să fie puţin tuns, dar era drept şi de lungimea umărului,
după cum era la modă. Singurul lucru care-mi lipsea erau straiele
de nobil.
Iar asta îmi dădu o idee.
Încă gol, m-am înfăşurat într-un prosop şi am ieşit pe uşa din
spate. Mi-am luat punga cu bani, dar am avut grijă să o feresc de
priviri indiscrete. Era puţin înainte de amiază şi strada gemea de
oameni. Nu mai trebuie să pomenesc câţi ochi se întorceau în
direcţia mea. Nu i-am băgat în seamă şi am pornit cu paşi mari,
fără să încerc să mă ascund. Mi-am aranjat trăsăturile într-o
mască mânioasă, dar totuşi impasibilă, fără urmă de jenă.
M-am oprit lângă un tată şi un fiu care încărcau saci de rafie într-o
căruţă. Fiul era cam cu patru ani mai în vârstă decât mine şi mai
înalt.
– Băiete, m-am răstit eu, de unde pot să cumpăr nişte haine pe-
aici? Haine decente, am adăugat, arătând spre cămaşa lui.
Se uită la mine cu un amestec de nedumerire şi mânie. Tatăl său
îşi scoase pălăria în grabă şi păşi între noi.
– Domnia voastră ar putea să încerce la Bentley. Sunt straie
simple, dar e doar la o stradă sau două depărtare.
M-am cătrănit la chip.
– E singurul loc din jur?
230
Bărbatul icni.
– Ei bine… se poate… e unul.
I-am făcut un semn de lehamite să tacă.
– Unde e? Arată-mi cu degetul, pur şi simplu, de vreme ce se pare
că mintea te-a părăsit.
Îmi arătă direcţia şi am început să păşesc grăbit într-acolo. În
vreme ce mergeam, mi-am adus aminte de unul din rolurile de paj
pe care obişnuiam să-l joc în trupă. Numele pajului era Dunstey,
un băieţel groaznic de nesuferit cu un tată important. Era perfect.
Am ridicat bărbia la o înălţime de unde puteam privi doar în jos la
cei de lângă mine, am dat umerii în spate şi am făcut câteva reglări
mentale.
Am trântit uşa magazinului şi am intrat valvârtej. Am găsit un
bărbat într-un şorţ de piele, care probabil că era Bentley. Avea pe
la patruzeci de ani, era slab şi cu început de chelie. Sări cât colo la
auzul uşii trântite de perete. Îmi aruncă o privire, nevenindu-i să-
şi creadă ochilor.
– Adu-mi o robă, tolomacule! M-am săturat ca tu şi fiecare
ţopârlan care merge la piaţă să se holbeze la mine.
M-am aruncat într-un scaun, arborând o mină bosumflată. I-am
aruncat o privire ucigătoare când am văzut că nu schiţează vreun
gest.
– M-am bâlbâit cumva? Sau poate că nevoile mele sunt atât de
puţin vădite?
Am tras de marginea prosopului ca să-mi demonstrez vorbele.
Croitorul rămase locului, cu gura căscată. Am coborât vocea,
ameninţător.
– Dacă nu-mi aduci ceva de îmbrăcat – m-am ridicat şi am strigat –
am să-ţi fac magherniţa una cu pământul! Am să-i cer tatei să-mi
facă boaşele tale cadou de Miezul Iernii! Am să-i pun câinii să-ţi
încalece hoitul. AI CEA MAI MICĂ IDEE CINE SUNT?
Bentley se făcu nevăzut pe dată în căutarea celor mai bune
veşminte pe care le avea, iar eu m-am aruncat înapoi în scaun. O
clientă pe care nu o observasem ieşi în grabă, oprindu-se preţ de o
clipă să facă o plecăciune înainte să iasă. Abia mi-am stăpânit
râsul.
După aceea, totul a fost surprinzător de uşor. L-am ţinut în fugă
înainte şi-napoi pentru o jumătate de oră, timp în care îmi aduce
haină după haină. Am ridiculizat materialul, tăietura şi
meşteşugul fiecărei haine pe care mi-a adus-o. Pe scurt, jucam
fără cusur rolul de pramatie răsfăţată. În sinea mea, nu puteam fi
231
mai mulţumit. Îmbrăcămintea erau simplă, însă bine făcută. La
urma urmei, faţă de ceea ce purtasem cu o oră mai devreme, şi un
sac curat de rafie ar fi fost o mare îmbunătăţire.
Dacă nu ai petrecut mult timp la curte sau în oraşe mari, n-ai
înţelege de ce mi-a fost atât de uşor să fac aşa ceva. Să te
lămuresc.
Fiii de nobil sunt una dintre marile forţe vătămătoare ale naturii,
ca inundaţiile şi vijeliile. Când e lovit de o asemenea catastrofă,
singurul lucru pe care un om modest îl poate face e să strângă din
dinţi şi să încerce să reducă pagubele.
Bentley ştia asta. Însemnă cămaşa şi pantalonii şi mă ajută să le
dezbrac. Am luat din nou roba pe care mi-o dăduse, iar el începu
să coasă ca şi cum Encanis însuşi îi sufla în ceafă. M-am aruncat
din nou în scaun.
– Nu te sfii să întrebi. Ştiu că mori de curiozitate.
Ridică o clipă ochii de pe cusături.
– Domnule?
– Circumstanţele care au dus la prezenta mea stare de goliciune.
– A, da, făcu el şi începu munca la pantaloni. Trebuie să recunosc
o oarecare curiozitate. Nu mai mult decât se cuvine. Nu-mi stă în
fire să-mi vâr nasul în treaba altora.
– Da, o atitudine lăudabilă, am încuviinţat, mimând dezamăgirea.
În clipele care urmară, singurul sunet fu cel al acului trecut prin
postav. Am început să mă joc cu degetele. La momentul prielnic,
am continuat ca şi cum i-aş fi răspuns la o întrebare.
– O târfă mi-a furat hainele.
– Zău aşa, domnule?
– Da, a încercat să mi le înapoieze în schimbul pungii, jigodia.
Bentley ridică privirea pentru o clipă, cu veritabilă curiozitate
întipărită pe faţă.
– Punga nu vă era laolaltă cu hainele, domnule.
M-am prefăcut şocat.
– Cu siguranţă că nu! „Mâna unui gentilom nu e niciodată departe
de punga lui.” Aşa obişnuieşte tata să spună.
I-am fluturat punga prin faţa ochilor ca să-mi dovedesc spusele.
Am remarcat cum încerca să-şi stăpânească râsul, iar asta mă
făcu să mă simt puţin mai bine. Îi făcusem viaţa un calvar omului
pentru aproape o oră, aşa că măcar puteam să-i dau o poveste pe
care s-o spună prietenilor.
– Mi-a spus că, dacă vreau să-mi păstrez demnitatea, atunci aş
face bine să-i dau punga şi să merg acasă cu hainele pe mine.
232
Am clătinat dispreţuitor din cap.
– Stricato, i-am spus eu, demnitatea unui gentilom nu rezidă în
hainele lui! Dacă ţi-aş da punga ca să fiu scutit de o situaţie
jenantă, atunci ţi-aş da demnitatea mea.
M-am prefăcut rămas pe gânduri, apoi am murmurat ca şi cum
gândeam cu voce tare:
– Rezultă în mod firesc că demnitatea unui gentilom stă în punga
lui.
M-am uitat la punga din mâini şi am făcut o pauză lungă.
– Cred că mai deunăzi l-am auzit pe tata spunând ceva de felul
ăsta.
Bentley izbucni într-un acces de râs pe care se căzni să-l ascundă
sub un tuşit, apoi se ridică şi scutură cămaşa şi pantalonii.
– Poftim, domnişorule, acum vă vin ca o mănuşă.
O urmă de zâmbet îi juca pe buze în timp ce îmi întindea straiele.
Mi-am dat jos roba şi am îmbrăcat pantalonii.
– Ei bine, mă descurc cu ei până acasă, cel puţin. Cât îţi datorez,
Bentley?
Socoti câteva clipe.
– Unul şi două jumătăţi.
Am început să-mi leg şnurul cămăşii fără să scot o vorbă.
– Îmi pare rău, domnule, se grăbi el. Am uitat cu cine am de-a
face. Înghiţi în sec. Unul e suficient.
Am luat punga şi i-am pus în mână un talant, cu ochii aţintiţi
asupra lui.
– Îmi va trebui ceva mărunţiş.
Strâmbă puţin din nas, dar încuviinţă şi îmi înapoie două parale
de aramă.
Am băgat monedele în pungă, pe care am legat-o bine pe sub
cămaşă, după care i-am aruncat croitorului o privire cu înţeles şi
am bătut-o uşor cu degetele. Zâmbetul ameninţa din nou să-i
crape buzele.
– La revedere, domnule.
Am luat prosopul, am părăsit prăvălia şi m-am întors, de astă dată
fără să mai atrag atâtea priviri, la hanul unde găsisem mâncare şi
o baie.
***
– Cu ce pot să te servesc, tinere domn? întrebă hangiul când mă
văzu că mă apropii de tejghea.
Zâmbi şi îşi şterse mâinile de şorţ.
– Un maldăr de vase murdare şi o cârpă.
233
Făcu ochii cât cepele, apoi zâmbi şi începu să râdă.
– Credeam că ai luat-o la fugă pe stradă gol puşcă.
– Nu chiar atât de gol.
Am pus prosopul pe tejghea.
– Înainte, erai mai mult mizerie decât băiat. Şi aş fi pus rămăşag o
marcă de aur că eşti brunet. Chiar nu arăţi la fel, rosti şi se
minună în tăcere câteva momente. Îţi vrei vechile haine înapoi?
Am clătinat din cap.
– Aruncă-le… sau mai bine, arde-le şi fii atent ca nu cumva să
respire careva fumul din greşeală.
Hangiul râse din nou.
– Totuşi, am avut şi alte obiecte în afară de haine, i-am amintit eu.
Încuviinţă şi se scărpină pe nas.
– Aşa e. Aşteaptă o clipă.
Se întoarse şi dispăru printr-o uşă din spatele tejghelei.
Mi-am plimbat privirea prin încăpere. Părea diferită, acum că nu
mai atrăgeam priviri duşmănoase. Şemineul de piatră cu un cazan
negru ce fierbea în el. Mirosul puţin acru de lemn lăcuit şi de bere
vărsată. Murmurul conversaţiilor…
Întotdeauna am îndrăgit tavernele. Bănuiesc că mi se trage de la
copilăria petrecută călătorind încontinuu. O cârciumă e un loc
sigur, un fel de adăpost. Mă simţeam în largul meu acolo şi atunci
m-am gândit pentru prima oară că n-ar fi o viaţă rea să deţin un
loc ca acela.
– Poftim.
Hangiul aşeză trei peniţe, o călimară şi chitanţa de la librărie.
– Astea m-au nedumerit la fel de mult ca de ce ai fugit fără haine.
– Mă duc la Universitate.
Ridică o sprânceană.
– Cam tânăr, nu crezi?
M-au cam trecut fiorii la cuvintele lui, dar mi-am păstrat
stăpânirea de sine.
– Acceptă tot felul de tineri.
Hangiul încuviinţă cu politeţe în timp ce eu îi explicam de ce am
apărut desculţ şi duhnind a alei murdare. După ce aşteptă puţin
să vadă dacă intru în amănunte, îşi turnă ceva de băut.
– Nu te supăra, dar nu prea mai arăţi ca unul care ar vrea să mai
spele vase.
Am deschis gura să protestez; un ban de fier pentru o oră de lucru
era un chilipir pe care nu prea voiam să-l ratez. O pâine întreagă
costa doi bani, iar eu nu mai ştiam de câte ori fusesem nemâncat
234
cu zilele în anul trecut.
Apoi mi-am observat mâinile pe tejghea. Erau rozalii şi curate,
aproape nu mi le recunoşteam. Mi-am dat seama că nu voiam să
spăl vase. Aveam lucruri mai importante de făcut. M-am ridicat de
la tejghea şi am scos un ban din pungă.
– Unde pot să găsesc o caravană care pleacă spre miazănoapte?
– La Drover, în Coline. La jumătate de kilometru după moara de pe
Strada Verde.
M-am neliniştit la auzul Colinelor. Am căutat să-mi alung teama
din suflet şi am încuviinţat.
– Ai un han frumos. M-aş socoti norocos dacă aş avea unul
aşijderea când voi creşte mare.
I-am întins banul. Îmi zâmbi larg şi-mi dădu banul înapoi.
– Cu asemenea complimente, eşti oricând bine venit aici.

235
 Capitolul 32
Monede, cizmari şi mulţimi

Am ieşit în stradă cam cu un ceas înainte de prânz. Soarele

strălucea şi dalele de piatră erau calde. Înconjurat de zumzetul
pieţei, încercam să mă bucur de senzaţia plăcută adusă de o burtă
plină şi un trup curat.
Dar o nelinişte vagă îmi zgâria stomacul, ca senzaţia pe care o ai
când cineva te pândeşte din spate. Mă urmări până ce mi-am
ascultat instinctul şi m-am furişat pe o alee lăturalnică iute ca un
peşte.
Senzaţia începu să dispară în vreme ce stăteam cu spatele lipit de
perete, aşteptând. După câteva minute, mă simţeam stupid.
Aveam încredere în instinctele mele, dar uneori îmi mai dădeau şi
alarme false. Am mai aşteptat câteva minute ca să mă asigur, apoi
am revenit pe stradă.
Senzaţia nedesluşită de nelinişte reveni aproape imediat. Am
ignorat-o câtă vreme încercam să-i dibui sursa. Dar după cinci
minute m-am pierdut cu firea şi am luat-o pe o străduţă
neumblată, uitându-mă la mulţime să văd cine mă urmărea.
Nimeni. Mi-a luat o jumătate de oră de încordare continuă şi încă
două alei ca să-mi dau seama ce se petrecea. Nu mă simţeam în
largul meu să merg într-o mulţime de oameni.
În decursul ultimilor ani, mulţimile deveniseră pentru mine o parte
din peisajul oraşului. Uneori, mă foloseam de o mulţime să mă
ascund de un paznic sau de un negustor. Sau mergeam printr-o
mulţime ca să ajung unde voiam să merg. Poate chiar mergeam în
aceeaşi direcţie cu mulţimea, dar niciodată nu fusesem parte din
ea.
Eram atât de obişnuit să fiu ignorat, că aproape am luat-o la fugă
din pricina primului negustor care a încercat să-mi vândă ceva.
Odată ce am aflat ce mă deranja, cea mai parte a tulburării mele
mă părăsi. De multe ori, teama vine din necunoaştere. Imediat ce
am înţeles care era problema, a devenit doar o problemă, nimic de
care să mă tem.
***
După cum am mai amintit, Bobcatranul are două mari părţi:
Colinele şi Malul. Malul era zona sărăntocilor. Colinele erau ale
bogaţilor. În Mal totul duhnea de-ţi întorcea stomacul pe dos.
Colinele erau curate ca lacrima. În Mal îşi făceau veacul hoţii.
236
Colinele aveau bancheri… scuze, bandiţi.
Am spus deja povestea aventurii mele nefericite în Coline. Aşa că
poate ai să înţelegi de ce, atunci când mulţimea dinaintea mea se
despărţi pentru o clipă, am zărit ceea ce căutam din priviri. Un
membru al gărzilor. Am ţâşnit prin uşa primei prăvălii pe care am
întâlnit-o în cale, cu inima bubuindu-mi în piept.
Am încercat să-mi spun că nu mai eram acel mic golan murdar
care fusese bătut aici cu doi ani în urmă. Eram bine îmbrăcat şi
curat. Arătam ca şi cum aparţineam locului. Dar vechile obiceiuri
dispar anevoie. M-am luptat să ţin sub control o furie adâncă, dar
nu-mi dădeam seama dacă eram furios pe mine, pe străjer, pe
lumea întreagă. Poate câte ceva din toate.
– Vin imediat, răsună o voce voioasă dindărătul unei cortine ce
acoperea intrarea în altă încăpere.
Am aruncat o privire prin prăvălie. Lumina de la fereastra din faţă
cădea peste o masă de lucru ticsită cu pantofi şi câteva rafturi cu
încălţări. M-am gândit că aş fi putut să aleg un loc mai rău în care
să intru.
– Lasă-mă să ghicesc… se auzi din nou vocea din spate.
Dindărătul cortinei apăru un bătrânel cu o bucată lungă de piele
în mâini.
– …Ai nevoie de pantofi.
Zâmbi timid, de parcă gluma sa era o pereche de cizme vechi şi
ponosite, dar prea comode ca să renunţi la ele. Coborî privirea la
picioarele mele. Nici eu nu m-am putut abţine să mă uit. Eram
desculţ, fireşte. Nu mai avusesem încălţări de atâta vreme încât
nici nu mă mai gândeam la ele. Cel puţin, nu în timpul verii. Iarna
visam la papuci.
Am ridicat privirea. Ochii bătrânului dansau, ca şi cum nu se
putea hotărî dacă a râde l-ar fi costat un client sau nu.
– Cred că într-adevăr am nevoie de pantofi.
Bătrânul râse şi mă invită să iau loc. Îmi măsură picioarele cu
mâna. Din fericire, străzile erau uscate, aşa că picioarele îmi erau
doar prăfuite de la dalele de piatră. Dacă ar fi plouat, ar fi fost
stânjenitor de murdare.
– Hai să vedem ce-ţi place şi dacă am ceva pe mărimea ta. Dacă
nu, pot să fac sau să modific o pereche într-o oră sau două. Deci,
de ce fel de încălţări ai nevoie? Pentru mers? Pentru dans? De
călărie?
Se întinse de pe scăunel şi luă o pereche de pe un raft din spatele
său.
237
– Pentru mers.
– Mă gândeam eu.
Îmi rulă cu dibăcie o pereche de şosete pe picioare, de parcă toţi
clienţii lui veneau desculţi. Îmi băgă picioarele într-o pereche de
încălţări negre, cu catarame.
– Cum se simt? Calcă mai tare să-ţi dai seama mai bine.
– Sunt…
– Strâmţi. Mă gândeam eu. Nu e nimic mai enervant decât un
pantof care te strânge.
Iute ca fulgerul, îi scoase şi îmi puse altă pereche.
– Dar aceştia?
Erau de un roşu-închis, făcuţi din catifea ori pâslă.
– Păi…
– Nu sunt tocmai ce cauţi? Nu te învinovăţesc, se uzează groaznic
de repede. Deşi au o culoare frumoasă, numai buni de alergat
după domnişoare în ei.
Urmă o a treia pereche.
– Ce spui de ăştia?
Erau simpli, de piele maro şi mi se potriveau de parcă îmi
măsurase picioarele înainte să-i facă. Am apăsat cu piciorul de
pământ şi mi se păru că pantoful mă îmbrăţişa. Uitasem cât de
bine se simte să ai încălţări bune în picioare.
– Cât costă? am întrebat temător.
În loc să-mi răspundă, bătrânul se ridică şi căută cu ochii prin
rafturi.
– Poţi să-ţi dai seama de multe lucruri despre o persoană după
picioarele ei, murmură el. Unii oameni vin aici, tot numai zâmbet,
cu pantofii curaţi şi lustruiţi, cu şosetele pudrate. Dar, când
pantofii sunt scoşi, picioarele le miros oribil. Sunt oamenii care au
ceva de ascuns. Au secrete împuţite şi încearcă să le ascundă, tot
aşa cum încearcă să-şi ascundă picioarele.
Se întoarse spre mine.
– Dar nu le merge niciodată. Singurul fel în care te scapi de
mirosul de picioare e să le laşi puţin la aer. Poate că la fel e şi cu
secretele. Deşi nu ştiu nimic despre asta. Eu ştiu doar să fac
pantofi.
Începu să cerceteze pantofii de pe masa de lucru.
– Unii din tinerii de la curte dau pe aici, făcându-şi vânt cu
evantaiul şi plângându-se despre ultima lor tragedie. Dar picioarele
lor sunt roz şi moi. Ştii că n-au mers niciodată undeva pe cont
propriu. Ştii că niciodată nu au fost într-adevăr rănite.
238
Găsi, în sfârşit, ceea ce căuta şi ridică o pereche de papuci
asemănători cu cei pe care îi purtam.
– Am găsit. Aceştia au fost ai lui Jacob al meu, când era de vârsta
ta.
Se aşeză pe scaun şi începu să dezlege şnururile încălţărilor pe
care le purtam.
– Tu unul, continuă el, ai bătături prea vechi pentru un băiat atât
de tânăr: cicatrici, degerături. Picioare ca astea pot să fugă
desculţe pe pietre cât e ziua de lungă, fără să aibă nevoie de
pantofi. Nu e decât un fel în care un băiat de vârsta ta poate să
aibă asemenea picioare.
Ridică întrebător privirea la mine. Am încuviinţat. Bătrânul îmi
zâmbi şi îşi puse mâna pe umărul meu.
– Cum te simţi în ei?
M-am ridicat să-i încerc. Erau chiar mai confortabili decât
perechea mai nouă, deşi erau puţin uzaţi.
– Acum, perechea asta, spuse şi flutură cu papucul, e nou-nouţă.
Nu au fost purtaţi deloc şi pentru papuci noi ca aceştia cer de
obicei un talant, poate un talant şi două jumătăţi.
Arătă către picioarele mele.
– Pe de altă parte, papucii aceia au fost purtaţi, iar eu nu vând
papuci purtaţi.
Îmi întoarse spatele şi începu să-şi facă ordine pe masa de lucru,
fredonând un cântec pentru el. Am recunoscut cântecul aproape
pe loc: „Pleacă din oraş, spoitorule”.
Ştiam că încerca să mă ajute şi cu o săptămână în urmă aş fi sărit
la ocazia să iau pantofi pe degeaba. Dar pentru un oarecare motiv,
nu mă simţeam bine să fac asta. Mi-am adunat lucrurile în linişte
şi i-am lăsat două monede de aramă pe scăunel înainte să plec.
De ce? Fiindcă mândria e un lucru straniu şi pentru că
generozitatea merită răsplătită cu generozitate. Dar cel mai mult
pentru că aşa am simţit că trebuie să fac, iar acesta e motiv
suficient.
***
– Patru zile. Şase dacă plouă.
Roent era cel de-al treilea căruţaş pe care îl întrebam dacă merge
în nord spre Imre, oraşul cel mai apropiat de Universitate. Era un
bărbat vânjos din neamul cealdimilor, cu o barbă neagră, stufoasă,
care îi ascundea cea mai mare parte din faţă. Îmi întoarse spatele
şi începu să-l înjure în siareză pe un bărbat care încărca suluri de
pânză într-o căruţă. Când vorbea în limba sa nativă, suna ca o
239
avalanşă furioasă.
Îşi coborî glasul aspru la un mormăit şi se întoarse din nou spre
mine.
– Două monede de aramă. Parale, nu bani. Poţi să stai în căruţă,
dacă e loc. Dacă vrei, poţi să dormi noaptea sub ea. Seara,
mănânci cu noi. La prânz avem doar pâine. Dacă o căruţă rămâne
înţepenită, ajuţi la împins.
Se mai întoarse să strige la oamenii săi. Trei căruţe erau umplute
cu bunuri de negoţ, în timp ce a patra arăta dureros de cunoscut.
Era una din acele case pe roţi în care-mi petrecusem mare parte
din copilărie. Nevasta lui Roent, Reta, şedea la hăţuri. Chipul ei
unduia de la asprime, când îi urmărea cu privirea pe cei ce
încărcau căruţele, la zâmbet, când vorbea cu o fată de lângă ea.
Am presupus că fata călătorea, la fel ca mine. Era de vârsta mea,
poate mai mare cu un an, dar un an înseamnă mare diferenţă în
acea perioadă a vieţii. Tahlii au o zicală despre copiii de vârsta
noastră: Băiatul creşte în sus, dar fata creşte la minte.
Era îmbrăcată, practic, ca de călătorie, cu pantaloni şi cămaşă
bărbătească şi era îndeajuns de tânără ca asemenea lucru să nu
pară nepotrivit. Felul ei de a fi era de aşa natură încât, dacă ar fi
fost cu un an mai în vârstă, aş fi fost nevoit să o socotesc o
doamnă. Acum, când vorbea cu Reta, oscila între graţie blândă şi
exuberanţă copilărească. Avea păr lung, negru şi….
Ce să spun, era frumoasă. Trecuse atâta vreme de când nu mai
văzusem ceva frumos!
Roent îmi urmări privirea şi continuă:
– Toată lumea ajută să aşeze tabăra când vine noaptea. Toată
lumea stă de veghe cu rândul. Dacă adormi când stai de veghe,
acolo te lăsăm. Mănânci cu noi, orice găteşte nevasta mea. Dacă te
plângi, acolo te lăsăm. Dacă mergi prea încet, acolo te lăsăm. Dacă
o superi pe fata aceea…
Îşi trecu mâna prin barba deasă, neagră.
– Au să ţi se întâmple lucruri foarte rele.
Sperând să-l fac să se gândească la altceva, l-am întrebat:
– În cât timp au să fie încărcate căruţele?
– Două ore, răspunse cu siguranţă aspră, ca şi cum îşi provoca
ajutoarele să-l contrazică.
Unul dintre bărbaţi se îndreptă de spate şi îşi duse mâna streaşină
la ochi. Vocea îi răsună peste zgomotul de cai, căruţe şi oameni
care umpleau piaţa.
– Nu-l lăsa să te sperie, flăcău! E un om de treabă după ce te
240
obişnuieşti cu tot mârâitul lui.
Roent îi făcu semn sever cu degetul, iar bărbatul se întoarse să-şi
vadă de lucru.
Nu trebuia să fiu convins de asta. Un bărbat care călătoreşte cu
soţia sa e de obicei un om de încredere. Pe deasupra, preţul cerut
era cinstit şi pleca astăzi. M-am folosit de ocazie să scot două
parale şi să i le întind.
Se întoarse spre mine.
– Două ore, rosti ridicând două degete groase ca pentru a se face
înţeles. Dacă întârzii, aici rămâi.
Am încuviinţat cu solemnitate.
– Rieusa, tu kialus A ’isha tua. Îţi mulţumesc că m-ai primit în
familia ta.
Roent ridică din sprâncenele mari, stufoase. Îşi reveni repede şi
încuviinţă cu un gest care aducea cu o mică plecăciune. Mi-am
plimbat privirea prin piaţă, încercând să mă adun.
– Cineva e plin de surprize.
M-am întors să dau cu ochii de ajutorul care strigase la mine din
căruţă. Îmi întinse mâna.
– Derrik.
I-am strâns mâna, puţin stânjenit. Trecuse atâta timp de când nu
mai conversasem cu cineva, că mă simţeam ciudat şi şovăitor.
– Kvothe.
Derrik îşi duse mâinile la spate şi se întinse cu o grimasă. Avea
vreo douăzeci de ani, era blond şi atât de înalt că abia îi ajungeam
cu creştetul la umeri.
– L-ai luat puţin prin surprindere pe Roent. De unde ai învăţat să
vorbeşti siareza?
– Un arcanist m-a învăţat câte ceva.
L-am petrecut cu privirea pe Roent, care se duse să vorbească cu
soţia sa. Fata cu păr negru privi înspre mine şi zâmbi. Mi-am ferit
privirea, neştiind ce să înţeleg din asta.
Derrik ridică din umeri.
– Am să te las să-ţi iei lucrurile, atunci. Roent latră mai mult decât
muşcă, dar nu o să aştepte odată ce căruţele sunt încărcate.
Am încuviinţat, cu toate că „lucrurile” mele nu existau. Totuşi, mai
trebuia să cumpăr câte ceva. Se spune că în Bobcatran poţi găsi
orice dacă ai destui bani. E destul de adevărat.
***
Am coborât scările care duceau în pivniţa lui Trapis. Mă simţeam
ciudat să cobor tocmai acele scări în pantofi. Când veneam în
241
vizită, eram obişnuit cu umezeala rece a pietrei de sub tălpi.
Pe când coboram scările, un băiat în zdrenţe apăru din pivniţă cu
un mic măr de iarnă în mână. Se opri brusc când dădu ochii cu
mine, apoi se încruntă, cu ochi mijiţi şi bănuitori. Trecu pe lângă
mine cu privirea în pământ.
Fără măcar să gândesc, i-am dat peste mână când a căutat să-mi
şterpelească punga şi m-am întors să mă uit la el, prea năucit să
scot o vorbă. Ţâşni afară, lăsându-mă confuz şi răscolit. Aici, nu
furam niciodată unul de la altul. Pe străzi, eram fiecare pentru el,
dar pivniţa lui Trapis era pentru noi cel mai apropiat lucru de un
sanctuar, ca o biserică. Niciunul din noi nu ar fi riscat să încalce
regula aceasta.
Am coborât ultimele trepte în încăperea principală, unde am fost
uşurat să văd că toţi ceilalţi se comportau firesc. Trapis nu era
acolo. Probabil se dusese să facă rost de donaţii care să-l ajute să
aibă grijă de copii. M-au întâmpinat şase paturi, toate pline şi mai
mulţi copii pe podea. Câţiva puşti zdrenţăroşi şedeau în jurul unui
coş de pe masă, luând mere de iarnă. Se întoarseră spre mine, cu
priviri duşmănoase. Atunci mi-am dat seama. Nici unul nu mă
recunoştea. Curat şi bine îmbrăcat, arătam ca un băiat normal
care intrase din întâmplare. Devenisem un străin.
Tocmai atunci Trapis se întoarse cu mai multe pâini sub un braţ şi
un copil ce scâncea sub celălalt.
– Ari, strigă el spre unul din băieţii de lângă coş. Vino să m-ajuţi.
Avem musafiri şi ea trebuie schimbată.
Băiatul se duse în grabă la Trapis şi îi luă copilul de sub braţ.
Trapis aşeză pâinea pe masă, lângă coş, cu ochii tuturor copiilor
aţintiţi asupra sa. Am simţit un gol în stomac. Trapis nici nu se
uitase la mine. Dacă nu mă recunoştea? Dacă avea să-mi spună să
plec? Nu ştiam cum să fac faţă unei asemenea situaţii, aşa că am
început să mă dau spre uşă.
Trapis arătă cu degetul spre copii, unul câte unul.
– Hai să vedem. David, tu goleşti şi cureţi butoiul cu apă. S-a făcut
cam sălcie. Când termini, Nathan poate să-l umple de la pompă.
– Pot să iau de două ori? întrebă Nathan. Am nevoie pentru fratele
meu.
– Fratele tău poate să vină să-şi ia singur pâinea, răspunse blând
Trapis, după care se uită la băiat cu atenţie, simţind ceva. E rănit?
Nathan încuviinţă, cu privirea în pământ.
Trapis îşi aşeză mâna pe umărul băiatului.
– Adu-l aici. Avem grijă de el.
242
– E piciorul, izbucni Nathan, podidit de lacrimi. E foarte cald şi nu
poate să meargă!
Trapis încuviinţă şi arătă spre copilul de lângă.
– Jen, ajută-l pe Nathan să-şi aducă fratele aici.
Amândoi plecară în grabă.
– Tam, acum că Nathan e plecat, ai să aduci apa.
– Kvothe, tu du-te după săpun.
Îmi întinse un bănuţ.
– Du-te la Marna, la spălătorie. Îţi dă mai ieftin dacă-i spui cine te-
a trimis.
Am simţit o gâlmă în gât. Mă recunoscuse. Nu am cuvinte să spun
cât de uşurat m-am simţit. Trapis era cel mai apropiat lucru pe
care-l aveam de o familie. Gândul că nu m-ar fi recunoscut ar fi
fost îngrozitor.
– Trapis, nu am timp să merg, am rostit şovăielnic. Plec. Merg spre
interior, spre Imre.
– Chiar aşa? întrebă, apoi se opri şi mă privi mai bine. Ei bine, se
pare că da.
Cum să nu mă fi gândit la asta! Trapis nu vedea niciodată hainele,
ci doar copilul din ele.
– M-am oprit să-ţi spun unde sunt lucrurile mele. Pe acoperişul
atelierului de lumânări e un loc unde celelalte acoperişuri se
întâlnesc. Sunt câteva lucruri acolo, o pătură, o sticlă. Nu mai am
nevoie de ele. E un loc bun de dormit dacă are cineva nevoie; e
uscat. Nimeni nu urcă acolo…
– E frumos din partea ta. Am să-l trimit pe unul dintre băieţi. Vino
aici.
Înaintă şi mă luă într-o îmbrăţişare stângace, gâdilându-mi faţa cu
barba.
– Întotdeauna mă bucur când unul din voi reuşeşte să scape, rosti
el blând. Ştiu că ai să te descurci de unul singur, dar poţi să te
întorci aici oricând dacă ai nevoie.
Una din fetele din apropiere începu să se foiască şi să geamă.
Trapis se întoarse să vadă ce se petrece.
– Ce ce, rosti în timp ce se îndrepta în grabă spre ea, plescăind pe
podea cu picioarele goale. Ce ce. Sst. Sst.

243
 Capitolul 33
O mare de stele

M-am întors în piaţa Drover cu o desagă de drum pe umăr. Avea

un schimb de haine, o pâine, nişte pastramă, o butelcuţă cu apă,
ac şi aţă, cremene şi oţel, peniţe şi cerneală. Pe scurt, tot ceea ce
un om chibzuit ia la drum în caz de nevoie.
Însă achiziţia cu care mă mândream cel mai mult era o mantie de
culoare albastru-închis pe care o cumpărasem de pe taraba unui
negustor de haine cu doar trei parale de aramă. Era călduroasă,
curată şi, dacă ghiceam corect, purtată doar de un singur om
înaintea mea.
Un lucru important de spus: când călătoreşti, o mantie bună
valorează cât toate celelalte posesiuni ale tale la un loc. Dacă n-ai
unde să dormi, poate să-ţi fie pat şi pătură. Îţi apără pielea de
ploaie şi ochii de soare. Dacă eşti deştept, poţi să ascunzi tot felul
de arme interesante pe sub ea şi orice alte chiţibuşuri dacă nu.
Dar, dincolo de toate acestea, rămân două aspecte care să facă din
mantie o posesiune deosebit de importantă. În primul rând, puţine
lucruri sunt mai impunătoare decât o mantie bine purtată,
fluturând uşor în jurul tău sub suflarea vântului. În al doilea, cele
mai bune mantii au nenumărate buzunăraşe, faţă de care am o
atracţie iraţională şi atotputernică.
După cum am spus, era o mantie bună şi avea un număr de
asemenea buzunăraşe. În ele pitisem sfoară şi ceară, un măr
uscat, o cutiuţă cu iască, o biluţă de sticlă într-un săculeţ de piele,
cârlig şi fir de pescuit.
Îmi cheltuisem dinadins toată valuta din Orânduire pe care o
adunasem cu atâta sârguinţă, pentru călătorie ţinând doar banii
cealdici. Paralele se acceptau aici în Bobcatran, dar valuta cealdică
avea valoare oriunde te-ai fi aflat în cele patru zări.
Am ajuns tocmai când se făceau pregătirile finale. Roent se plimba
în jurul căruţelor ca un animal în cuşcă, verificând totul din nou şi
din nou. Reta supraveghea muncitorii cu o privire severă şi nu
întârzia să îndrepte orice nu se făcea cum trebuie. Nu m-au băgat
în seamă până ce am părăsit oraşul, spre Universitate.
***
Cu cât ne îndepărtam mai mult, cu atât simţeam cum o grea
povară se ridica încetul cu încetul de pe umerii mei. Mă delectam
să simt pământul sub tălpile încălţărilor, cu mirosul de aer curat,
244
cu murmurul vântului care mângâia lanurile de grâu primăvăratic.
M-am trezit că rânjesc fără motiv, în afară poate de faptul că eram
fericit. Noi, ruhii, nu suntem făcuţi să stăm prea mult timp în
acelaşi loc. Am tras o gură adâncă de aer şi aproape am izbucnit în
râs.
În timpul călătoriei, mi-am văzut de ale mele, fiindcă nu eram
obişnuit cu compania altora. Roent şi mercenarii erau bucuroşi să
mă lase în pace. Derrik mai glumea cu mine din când în când, dar
în mare parte mă găsea prea rezervat pentru gusturile sale.
Mai rămânea, aşadar, cealaltă persoană care călătorea cu
caravana. I se spunea Denna. Nu ne-am vorbit până ce prima zi de
mers era aproape pe sfârşite. Eram în căruţă cu unul dintre lefegii,
decojind într-o doară scoarţa unei nuiele de salcie. În vreme ce
degetele îmi lucrau, îi cercetam trăsăturile din profil, căzut în
deplină admiraţie a liniei maxilarului, a curbei gâtului şi umărului.
Mă întrebam de ce călătoreşte de una singură şi încotro se
îndreaptă. În toiul reveriei mele, se întoarse înspre mine şi mă
prinse că mă uitam la ea.
– Oare la ce te gândeşti, atât de absorbit? întrebă, dându-şi la o
parte o şuviţă rătăcită.
– Mă întrebam doar ce faci aici, am răspuns, pe jumătate sincer.
Îmi zâmbi, privindu-mă drept în ochi.
– Mincinosule.
M-am folosit de un vechi truc actoricesc ca să nu roşesc, am
încercat să ridic cât mai nepăsător din umeri şi am coborât
privirea la salcia pe care o decojeam. După câteva minute, am
auzit-o reluându-şi conversaţia cu Reta. Eram, în mod curios,
cumva dezamăgit.
După ce am campat şi cina încă se gătea, mă plimbam printre
căruţe, cercetând ce fel de noduri folosea Roent să-şi lege
încărcătura. Am auzit zgomot de paşi în urma mea şi m-am întors
să văd că Denna se apropia de mine. Am simţit un gol în stomac şi
am fost nevoit să inspir repede ca să-mi recapăt stăpânirea de
sine.
Se opri cam la zece paşi de mine.
– Ţi-ai găsit răspunsul la întrebare?
– Poftim?
– Ce fac eu aici? Îmi zâmbi blând. Vezi tu, m-am întrebat acelaşi
lucru pentru mare parte din viaţa mea. Mă gândeam că poate ai tu
nişte idei…, rosti şi-mi aruncă o privire plină de speranţă
prefăcută.
245
Am clătinat din cap, prea nesigur pe situaţie încât să găsesc ceva
amuzant în ea.
– Tot ce mi-am dat seama e că te îndrepţi spre un loc anume.
Încuviinţă solemn.
– Cel puţin atât mi-am dat şi eu seama până acum.
Se opri să privească departe în zare. Vântul îi răvăşi părul, iar ea îl
dădu înapoi pe spate.
– Nu cumva ştii încotro mă îndrept?
Am simţit cum un zâmbet începe să mi se furişeze încet pe faţă.
Era o senzaţie atât de neobişnuită! Mă dezvăţasem să zâmbesc.
– Vrei să spui că tu nu ştii?
– Am anumite bănuieli. Deocamdată, cred că spre Anilin, spuse şi
prinse să se legene pe tălpi. Dar m-am mai înşelat înainte.
Peste conversaţia noastră se aşternu tăcerea. Denna îşi coborî
privirea spre mâini şi începu să se joace cu un inel. Lucea a argint
şi a nestemată de un albastru pal. Deodată, îşi duse mâinile de-a
lungul corpului şi mă privi drept în ochi.
– Tu încotro te duci?
– La Universitate.
Ridică o sprânceană, gest care o făcu să arate cu zece ani mai în
vârstă.
– Eşti atât de sigur pe tine!
Apoi zâmbi şi dintr-odată era din nou o fetişcană.
– Cum te simţi, ştiind încotro te îndrepţi?
Nu-mi venea niciun răspuns, dar salvarea îmi veni din partea
Retei, care ne chemă la cină. Ne-am îndreptat împreună spre focul
de tabără.
***
Începutul zilei următoare l-am petrecut încercând să o curtez în cel
mai stângaci chip cu putinţă. Dornic, dar încercând să nu par
dornic, m-am fâţâit în prejma Dennei până când, într-un sfârşit,
am găsit o scuză să petrec timp cu ea.
Pe de altă parte, Denna părea cât se poate de în largul ei. Am
petrecut restul zilei de parcă eram vechi prieteni. Am glumit şi am
povestit câte şi mai câte. I-am arătat diferitele tipuri de nori şi ce
desluşeau ei despre vremea ce urma să vină. Ea mi-a arătat
formele pe care le ascundeau: un trandafir, o harfă, o cascadă.
Aşa trecu ziua. Mai apoi, când s-a tras cu paiul să se vadă cine
avea care tură de stat de veghe, mie şi Dennei ne-au căzut primele
două ture. Fără să o convenim dinainte, am împărţit cele patru ore
de strajă împreună. Vorbind încet ca să nu-i trezim pe ceilalţi, am
246
stat lângă foc şi ne-am petrecut timpul veghindu-ne unul pe
celălalt, nicidecum împrejurimile.
A treia zi se scurse cam la fel. Am petrecut timpul în mod plăcut,
nu adânciţi în conversaţii lungi, ci mai degrabă admirând peisajul
şi spunând orice ne venea în minte. În acea noapte ne-am oprit la
un han de la marginea drumului, unde Reta a cumpărat nutreţ
pentru cai şi alte câteva provizii.
Reta se retrase mai devreme cu soţul ei, spunându-ne că vorbise
cu hangiul de cazare şi cină pentru noi. Cina fu destul de bună,
costiţă şi ciorbă de cartofi cu pâine proaspătă şi unt. Am înnoptat
în grajduri, un loc totuşi mai bun decât cele cu care eram obişnuit
din Bobcatran.
Încăperea pe care o împărţeam duhnea a fum, sudoare şi bere
vărsată. M-am bucurat când Denna m-a întrebat dacă vreau să ne
plimbăm.
Afară ne întâmpină liniştea călduţă a unei nopţi senine de
primăvară. Pierduţi în conversaţie, ne-am făcut drum agale prin
păduricea sălbatică dindărătul hanului. După un timp am ajuns la
un luminiş care dădea ocol unui iaz.
La marginea apei am găsit două pietre de hotar, care scânteiau
argintiu, sfidând bezna cerului, bezna apei. Una era în picioare, ca
un deget întins către cer. Cealaltă era căzută, cu o parte intrată în
apa iazului, ca un mic ponton de piatră. Nu era suflu de vânt care
să tulbure oglinda apei. Aşa că, pe când ne căţăram pe piatra
prăbuşită, stelele se reflectau în dublă direcţie; precum deasupra,
aşa şi dedesubt. Era de parcă înotam într-o mare de stele.
Am vorbit ore întregi, până târziu în noapte. Niciunul nu a pomenit
despre trecutul său. Am simţit că erau lucruri despre care ea nu ar
fi vrut să vorbească şi, din felul în care evita să mă întrebe, mă
gândesc că şi ea a simţit acelaşi lucru în ce mă privea. În schimb,
am vorbit despre noi, despre închipuiri dragi nouă şi lucruri
imposibile. Am arătat spre cer şi i-am spus numele stelelor şi ale
constelaţiilor. Ea mi-a spus poveşti despre ele de care nu auzisem
până atunci.
Nu îmi puteam lua ochii de la Denna. Şedea lângă mine,
îmbrăţişându-şi genunchii cu braţele. Pielea îi era mai dalbă decât
lumina lunii, ochii mai mari decât cerul, mai adânci decât apa, mai
întunecaţi ca noaptea.
Încetul cu încetul, mi-am dat seama că mă uitasem la ea în
deplină muţenie pentru cine ştie cât timp. Pierdut în gândurile
mele, pierdut în ochii ei. Nu părea nici jignită, nici amuzată.
247
Aproape părea că-mi studiază orice urmă de emoţie de pe faţă,
parcă aşteptând ceva.
Voiam s-o iau de mână. Voiam să-i mângâi obrajii cu vârfurile
degetelor. Să-i spun că era prima persoană frumoasă pe care-o
văzusem de trei ani încoace. Că imaginea ei căscând cu dosul
palmei dus la gură era îndeajuns să mă lase fără aer. Cum uneori
pierdeam noima cuvintelor ei sub vraja dulce a ciripitului ei. Voiam
să spun că, dacă ar fi întotdeauna lângă mine, atunci nimic în
viaţa mea nu ar mai fi greşit.
În acea clipă în care rămăsesem fără suflare, aproape că am
întrebat-o. Simţeam cum întrebarea îmi clocoteşte în piept. Îmi
aduc aminte cum am tras aer în piept şi apoi cum am ezitat… ce i-
aş fi putut spune? Vino cu mine? Rămâi cu mine? Hai la
Universitate? Nu. O certitudine bruscă îmi strânse pieptul ca un
pumn îngheţat. Ce puteam să-i cer? Ce puteam să-i ofer? Nimic.
Orice aş fi spus ar fi sunat prostesc, ca o fantezie de copil.
Am închis gura şi am privit peste întinderea de apă. La doar câţiva
centimetri depărtare, Denna făcu la fel. Îi simţeam căldura
trupului. Mirosea a praf de pe drum şi a miere, mireasma care
pluteşte în aer cu câteva clipe înainte de o ploaie caldă de vară.
Niciunul din noi nu vorbi. Am închis ochii. Apropierea ei era cel
mai dulce şi mai limpede lucru pe care îl cunoscusem în tânăra
mea viaţă.

248
 Capitolul 34
Încă nu învăţase

Dimineaţa următoare, m-am trezit buimac după două ore de somn,

mi-am făcut culcuş într-una dintre căruţe şi am picotit toată
dimineaţa. Abia pe la prânz mi-am dat seama că noaptea trecută
mai luasem un pasager de la han.
Îl chema Josn şi îl plătise pe Roent să-l ducă până în Anilin. Era
prietenos şi avea un zâmbet sincer. Părea un om de bună credinţă.
Nu l-am putut suferi.
Motivul era simplu. Petrecuse întreaga zi în prejma Dennei. O
măgulea exagerat şi glumea cu ea despre cum ar fi dacă i-ar deveni
una dintre soţii. Ea nu părea afectată de ora târzie la care se
culcase noaptea trecută. Era la fel de vioaie şi proaspătă ca de
obicei.
În consecinţă, mi-am petrecut întreaga zi supărat şi gelos în timp
ce mă prefăceam nepăsător. De vreme ce eram prea orgolios încât
să mă alătur discuţiei lor, am fost lăsat în plata mea. Gândurile
negre nu conteneau să mă macine şi încercam să nu bag în seamă
clinchetul vocii ei. Dar nu-mi puteam scoate din minte imaginea ei
din noaptea trecută, cu luna reflectându-se pe apă în spatele ei.
***
Plănuiam ca la noapte să o chem pe Denna la o plimbare după ce
ceilalţi aveau să se culce. Dar înainte să apuc să vorbesc cu ea,
Josn se duse într-o căruţă şi veni înapoi cu un toc mare, negru, cu
încuietori de alamă. Când l-am zărit, inima aproape mi-a ieşit din
piept.
Simţind nerăbdarea grupului, dacă nu pe a mea în special, Josn
desfăcu încet încuietorile de alamă şi îşi scoase lăuta cu
nonşalanţă studiată. Era o lăută de trubadur, cu gâtu-i lung,
graţios şi capăt rotund dureros de cunoscute.
Conştient de atenţia celor din jur, dădu capul pe spate şi acordă
lăuta, apoi se opri să asculte cum sună. După aceea, încuviinţând
pentru sine, începu să cânte.
Avea o voce decentă şi degete cât de cât dibace. Cântă o baladă,
apoi un cântec de beţie vesel şi vioi, apoi o melodie înceată şi
tristă, într-o limbă pe care nu o cunoşteam, dar bănuiam că era
yllică. La sfârşit cântă „Spoitor şi Tăbăcar” şi toată lumea i se
alătură la partea de cor. Toată lumea în afară de mine.
Am rămas încremenit cu degetele încleştate de dor. Voiam să cânt,
249
nu să ascult. A vrea nu e de ajuns să-mi descrie starea. Râvneam
să o fac tot aşa cum un om înfometat râvneşte o pâine. Nu sunt
mândru că m-am gândit să-i fur lăuta şi să plec la adăpostul
nopţii.
Îşi sfârşi cântecul cu o înfloritură, iar Roent bătu de câteva ori din
palme să atragă atenţia tuturor.
– E timpul să mergem la culcare. Dacă vă culcaţi prea târziu…
Derrik îşi vârî coada, luându-l prieteneşte peste picior:
– …Aici ne lăsaţi. Ştim, jupâne Roent. Vom fi gata de plecare cum
mijeşte de ziuă.
Josn începu să râdă şi deschise tocul lăutei cu piciorul. Dar,
înainte să o pună înăuntru, l-am strigat.
– Pot să mă uit la ea pentru o clipă?
Am încercat să-mi ascund disperarea din voce, am încercat să o
fac să sune ca un fel de curiozitate copilărească.
M-am urât pentru întrebarea pusă. A-i cere instrumentul unui
muzician era cam acelaşi lucru cu a-i cere unui bărbat să-i săruţi
soţia. Neiniţiaţii nu ar înţelege aşa ceva. Un instrument era
precum un camarad şi o iubită. Străinii obişnuiesc să sâcâie un
muzician cu asemenea cereri. Ştiam că poate cer prea mult, dar nu
m-am putut abţine.
– Doar pentru o clipă.
I-am observat încordarea, şovăiala. Dar, pentru un menestrel,
păstrarea unui aer prietenesc e la fel de importantă ca muzica.
– Cum să nu, rosti el cu o voioşie pe care eu o vedeam ca
prefăcută, dar care probabil îi convinse pe ceilalţi.
Veni la mine şi îmi întinse lăuta.
– Dar, te rog, fii atent…
Făcu doi paşi în spate şi reuşi destul de bine să mimeze relaxarea.
Dar îl vedeam cum stă cu braţele puţin îndoite, gata să salte
înainte şi să-mi smulgă lăuta din mâini dacă era cazul.
Am răsucit-o în mâini. Strict vorbind, nu era mare lucru. Tata ar fi
preţuit-o puţin mai mult decât o bucată de lemn bună de pus pe
foc. Am atins lemnul. Am cuibărit-o la piept.
– E frumoasă, am spus eu fără să ridic ochii, cu glasul înecat de
emoţie.
Era frumoasă. Cel mai frumos lucru pe care-l văzusem de trei ani
încoace. Mai frumoasă decât priveliştea unui câmp însorit
primăvara, după trei ani de trai în haznaua aia de oraş. Mai
frumoasă decât Denna. Aproape.
Pot să spun cu mâna pe inimă că nu eram eu însumi. Trecuseră
250
doar patru zile de când nu mai trăiam pe străzi. Nu mai eram
acelaşi care fusesem în vremurile când călătoream cu trupa, dar
încă nu devenisem cel despre care auzi în poveşti. Mă schimbasem
din pricina Bobcatranului. Acolo am învăţat multe lucruri pe care
mi-ar fi fost mai bine să nu le ştiu.
Însă, lângă foc, cu lăuta în mâini, am simţit cum pojghiţa dură şi
neplăcută care crescuse pe sufletul meu în Bobcatran începe să
crape. Cădea ca un mulaj de lut din jurul unei bucăţi răcite de fier,
scoţând la iveală ceva curat şi tare.
Am sunat din strune, una câte una. A treia era puţin dezacordată,
aşa că – fără să mă gândesc – am ajustat cheiţa o idee.
– Hei, nu te juca cu ele, că ai să le strici sunetul, rosti Josn cu
falsă indiferenţă.
Dar nu l-am auzit. Cântăreţul şi toţi ceilalţi nu puteau să fie mai
departe de mine nici dacă s-ar fi aflat pe fundul mării Centhe. Am
atins ultima strună şi am acordat-o puţin şi pe aceea. M-am gândit
la un acord simplu şi l-am cântat. Suna limpede, autentic. Am
mişcat un deget şi acordul căzu în gama minor într-un fel pe care
mi-l închipuiam întotdeauna ca pe felul lăutei de a spune trist. Mi-
am mişcat din nou mâinile şi lăuta făcu două coarde să îşi
şoptească una alteia. Apoi, fără să-mi dau seama, am început să
cânt.
Strunele îmi atingeau degetele în mod straniu, ca nişte vechi
prieteni care se reîntâlniseră după multă vreme şi uitaseră ce
aveau în comun. Am cântat blând şi încet, trimiţând note mai
departe de micul nostru cerc din jurul focului. Degetele şi strunele
conversau cu grijă, ca şi cum dansul lor descria pasiunea unor
iubiţi care se curtează.
Apoi am simţit cum ceva se frânge în mine şi muzica începu să se
dezlănţuie în liniştea serii. Degetele îmi dănţuiau; abile şi iuţi,
ţeseau o pânză tremurătoare în cercul de lumină al focului nostru.
Muzica se mişca asemenea unei pânze de păianjen sub suflarea
unei brize blânde, se răsucea ca o frunză în căderea-i spre pământ
şi spunea povestea celor trei ani petrecuţi în Malul Bobcatranului,
cu un gol chinuitor în suflet şi mâini muşcate de frigul nemilos.
Nu ştiu cât am cântat. Poate zece minute, poate o oră. Dar mâinile
nu-mi erau obişnuite cu asemenea sforţare. Mi-au alunecat şi
muzica se răsfiră ca un vis în pragul treziei. Am ridicat privirea să-i
zăresc pe toţi ceilalţi încremeniţi, cu şoc sau uimire întipărite pe
chipuri. Apoi, de parcă privirea mea frânse un soi de vrajă, fiecare
începu să se mişte. Roent se foi în scaunul său. Cei doi mercenari
251
se întoarseră să se privească cu sprâncene ridicate. Derrik se uita
la mine de parcă nu m-ar mai fi văzut până atunci. Reta rămase
înlemnită, cu mâna dusă la gură. Denna îşi coborî faţa în mâini şi
începu să plângă cu suspine stinse, deznădăjduite.
Josn era unde îl lăsasem la începutul cântecului. Chipul îi era
schimonosit şi palid, ca al unui ins înjunghiat.
I-am întins lăuta, fără să ştiu dacă să-i mulţumesc sau să-mi cer
scuze. O luă, ca amorţit. După o clipă, nevenindu-mi în minte
nimic de zis, i-am lăsat să stea în jurul focului şi m-am dus la
căruţe.
Şi astfel şi-a petrecut Kvothe ultima noapte înainte să meargă la
Universitate, cu mantia pe post de pătură şi pat. Cum stătea
culcat, în spatele lui ardea un cerc de foc şi înaintea lui se
adunaseră umbrele, ca o mantie. Ochii îi erau deschişi, atât e
sigur, însă cine ştie ce anume vedea în faţa lor?
Priviţi mai degrabă înapoia lui, la cercul de lumină făcut de foc şi
deocamdată lăsaţi-l pe Kvothe în plata lui. Oricine merită câteva
clipe de singurătate atunci când o doreşte. Şi, dacă cumva din ochi
îi şiroiau lacrimi, să îl iertăm. La urma urmei, era doar un copil
care încă nu învăţase ce înseamnă jalea adevărată.

252
 Capitolul 35
Când drumurile se despart

Vremea era frumoasă, ceea ce însemna că am ajuns în Imre tocmai

la asfinţit. Eram posomorât, rănit. Denna stătuse întreaga zi în
căruţă cu Josn, iar eu, prost şi mândru cum eram, m-am ţinut la o
parte.
Imediat ce căruţele se opriră, lumea începu să mişune frenetic în
jurul lor. Roent începu să se certe cu un om proaspăt bărbierit, cu
o cuşmă de catifea, înainte măcar de a-şi fi oprit căruţa. După o
târguială tensionată, vreo zece oameni începură să descarce suluri
de pânzeturi, butoaie cu melasă şi saci de iută plini cu cafea. Erau
vegheaţi de ochii severi ai Retei. Josn se agita în jurul lor, nu
cumva ca bagajele să-i fie trântite pe jos sau furate.
Propriul meu bagaj era mai uşor de manevrat, de vreme ce aveam
doar raniţa de călătorie. Am luat-o dintre nişte suluri de pânză şi
m-am îndepărtat de căruţă. Am ridicat-o pe umăr şi am pornit să o
caut pe Denna.
În schimb, am găsit-o pe Reta.
– Ai fost de mare ajutor pe drum, rosti ea.
Aturana ei era mai bună decât a lui Roent, fără urmă de accent
siarez.
– Întotdeauna mă bucur să călătoresc cu cineva care ştie să
deshame un cal fără să-l ţină cineva de mână.
Îmi întinse o monedă. Am luat-o fără să mă gândesc. Era un gest
reflex format în anii de cerşetorit. Ca opusul unui om care-şi
fereşte mâna de foc. Doar după ce moneda îmi ajunse în palmă m-
am uitat mai bine la ea. Era o întreagă para de aramă, jumătate
din cât plătisem să călătoresc cu ei în Imre. Când am ridicat ochii,
Reta deja se întorcea spre căruţe.
Nesigur ce să cred despre asta, m-am îndreptat spre Derrik, care
şedea la marginea unui jgheab pentru cai. Mă privi cu mâna dusă
streaşină la ochi, căci soarele în apus încă lumina puternic.
– Îţi vezi de drum? Aproape că mă gândeam că ai să mai stai cu noi
o vreme.
Am clătinat din cap.
– Reta tocmai ce mi-a dat o para.
Derrik încuviinţă.
– Nu sunt din cale-afară de mirat. Majoritatea călătorilor nu-s
decât balast, rosti el şi ridică din umeri. Şi i-a plăcut cum cânţi.
253
Te-ai gândit vreodată să te faci menestrel? Am auzit că Imre e un
loc prielnic pentru asta.
Am schimbat subiectul din nou la Reta.
– Nu vreau ca Roent să se supere pe ea. Pare să ia banii destul de
în serios.
Derrik începu să râdă.
– Şi ea nu?
– I-am dat banii lui Roent. Dacă voia să-mi dea înapoi o parte, mă
gândesc că ar fi făcut-o chiar el, am căutat eu să lămuresc
situaţia.
Derrik clătină din cap.
– Ăsta nu e felul lor de-a fi. Un bărbat nu dă niciodată bani de
pomană.
– Tocmai asta spuneam. Nu vreau ca ea să aibă probleme.
Derrik flutură din palmă, să mă întrerupă.
– Nu prea ştiu să explic lucrurile. Roent ştie. Poate chiar el a pus-o
să o facă. Dar un cealdim în toată firea nu poate să dea bani după
cum îi place. E un lucru văzut ca o trăsătură femeiască. Nici
măcar nu-şi cumpără lucruri dacă au de ales. N-ai observat că,
acum câteva nopţi, Reta a fost cea care s-a târguit pentru cazare şi
masă la han?
Îmi aminteam, acum că pomenise despre asta.
– Dar de ce?
Derrik ridică din umeri.
– Nu există de ce. Aşa fac ei lucrurile. Tocmai de aceea atât de
multe caravane ale cealdimilor sunt conduse în cuplu.
– Derrik! răsună glasul lui Roent din spatele căruţelor.
Derrik oftă şi se ridică.
– Înapoi la datorie. Ne mai vedem.
Am băgat paraua în buzunar şi m-am gândit la cele spuse de
Derrik. Adevărul e că trupa mea nu se aventurase atât de mult în
nord încât să ajungă în Shald. Mă irita să-mi dau seama că nu
eram atât de priceput în mersul lumii pe cât mă socotisem.
Mi-am aruncat raniţa pe umăr şi am căutat din priviri o ultimă
oară, gândindu-mă că poate ar fi mai bine să plec fără să-mi iau
rămas-bun. Denna nu era de găsit nicăieri. Nu mai era nimic de
făcut. M-am întors şi am dat să plec…
…Ca să o găsesc chiar în spatele meu. Îmi zâmbi cumva stânjenită,
cu mâinile împreunate la spate. Era mândră ca o floare şi absolut
inconştientă de asta. Am rămas dintr-odată fără suflu şi am uitat
de mine de supărarea, de durerea mea.
254
– Pleci, totuşi? întrebă ea.
Am încuviinţat.
– Ai putea să vii în Anilin, cu noi. Se spune că acolo străzile sunt
pavate cu aur. Ai putea să-l înveţi pe Josn cum să cânte la lăuta
aceea pe care-o cară după el, zâmbi ea. L-am întrebat şi a spus că
n-ar avea nimic împotrivă.
M-am gândit la invitaţia ei. Pentru o clipită, aproape că m-am
lepădat de întregul meu plan doar ca să stau cu ea puţin mai mult.
Dar momentul trecu, aşa că am clătinat din cap.
– Nu face faţa asta de parcă ţi s-au înecat corăbiile, mă dojeni ea
cu un zâmbet. Am să fiu acolo pentru o vreme, dacă aici nu-ţi
merge aşa cum îţi doreşti, rosti ea cu speranţă.
Nu ştiam ce aş fi putut să fac dacă lucrurile nu-mi mergeau bine
aici. Toate speranţele mele se agăţau de Universitate. Pe deasupra,
Anilinul era la sute de kilometri depărtare. Abia dacă-mi
aparţineau hainele de pe mine. Cum aş putea să o găsesc?
Denna trebuie să-mi fi văzut gândurile oglindite pe chip. Îmi zâmbi
ghiduş.
– Atunci se pare va trebui să te caut eu pe tine.
Noi, ruhii, suntem un neam de rătăcitori. Vieţile noastre sunt un
şir nesfârşit de întâlniri şi despărţiri, în care mai apare din când în
când câte un chip luminos, dar trecător. Din această pricină, ştiam
adevărul. Îl simţeam în stomac, greu şi inevitabil: nu aveam s-o
mai văd niciodată. Înainte să apuc să-i spun ceva, se uită agitată
în urma ei.
– Trebuie să plec. Cască ochii, nu cumva să nu mă zăreşti dacă
undeva trec pe lângă tine.
Îmi arătă din nou zâmbetul ei poznaş înainte să se întoarcă şi să
se îndepărteze.
– Aşa am să fac. Ne vedem la răscruce, unde toate drumurile se
întâlnesc, am strigat eu după ea.
Aruncă o privire înapoi şi ezită preţ de o clipă, apoi îmi făcu cu
mâna şi o luă la fugă în amurg.

255
 Capitolul 36
Mai puţine talente

Mi-am petrecut noaptea dormind dincolo de zidurile oraşului Imre,

într-un pat moale de buruieni. Ziua următoare m-am trezit târziu,
m-am spălat într-un pârâiaş din apropiere şi am luat-o spre apus,
către Universitate. Ştiam cum arăta din descrierile lui Ben: fără
ornamente, cenuşie şi pătrată ca o dală de piatră. Mai mare decât
patru grânare puse laolaltă. Nu tu ferestre, nu tu decoruri şi doar
o poartă mare de piatră. De zece ori câte zece mii de cărţi. Arhivele.
Venisem la Universitate pentru multe motive, dar nici unul mai
important ca acesta. Arhivele conţineau răspunsuri, iar eu aveam
multe, multe întrebări. În primul şi primul rând, voiam să aflu
adevărul despre Chandrieni şi Amiri. Trebuia să ştiu cât de mult
adevăr ascundea povestea lui Skarpi.
Când drumurile se întretăiară la râul Omethi, am ajuns la un
vechi pod de piatră. Nu mă îndoiesc că ştiţi despre ce vorbesc. Era
unul din acele vestigii de arhitectură străvechi, colosale,
răspândite prin întreaga lume, atât de vechi şi de solid construite
că deveniseră parte din peisaj şi niciun suflet nu se mai întreba
cine le-a ridicat ori de ce. Cel despre care vorbesc era din cale-
afară de impunător. La peste şaptezeci de metri lungime şi
îndeajuns de larg încât să încapă două căruţe una lângă alta, se
întindea peste cheile pe care râul Omethi le muşcase din stâncă.
Când am ajuns la marginea podului, am zărit Arhiva pentru întâia
oară în viaţa mea, ridicându-se peste vârfurile copacilor ca o
enormă piatră arsă.
***
În inima unui orăşel se afla Universitatea. Deşi, la drept vorbind,
mi-e greu să spun că e un oraş. Nu era deloc ca Bobcatranul, cu
aleile sale întortocheate şi mirosul de gunoi. Era mai degrabă ca
un târg, cu drumuri largi şi aer curat. Între case şi prăvălii se
găseau pajişti şi grădini.
Însă, de vreme ce târgul acesta apăruse ca să servească nevoilor
Universităţii, un observator atent putea să sesizeze mici diferenţe
în serviciile oferite. De pildă, existau două ateliere de sticlărie, trei
spiţerii bine aprovizionate, două legătorii de cărţi, patru librării,
două bordeluri şi un număr cu adevărat disproporţionat de
taverne. Una din ele avea un semn mare de lemn bătut pe uşă, pe
care scria: MAGIA SIMPATETICĂ STRICT INTERZISĂ! Mă întrebam
256
ce părere ar putea să aibă un posibil muşteriu neiniţiat în tainele
magiei despre asemenea avertisment.
Universitatea în sine era formată din cincisprezece clădiri care se
asemănau prea puţin între ele. Morişca erau ca un fel de bucşă cu
opt aripi ce se întindeau în fiecare direcţie, astfel că arăta ca o roză
de compas. Văgăuna era simplă şi pătrăţoasă, cu vitralii ce îl
arătau pe Teccam în deja clasica sa postură: stând desculţ în gura
peşterii sale şi vorbind unui grup de discipoli. Axul era cea mai
distinctă clădire din cadrul Universităţii: acoperea aproape patru
hectare de teren şi arăta de parcă fusese încropită aleatoriu dintr-
un mare număr de alte clădiri mai mici.
Când m-am apropiat de Arhivă, suprafaţa sa cenuşie, fără ferestre
îmi aminti de o imensă piatră arsă. Era greu de crezut că, după
toţi anii de aşteptare, eram în sfârşit acolo. I-am dat ocol până ce
am găsit intrarea, două porţi masive de piatră ce aşteptau larg
deschise. Deasupra lor, dăltuite adânc în piatră, erau cuvintele
Vorfelan Rhinata Morie. Nu am recunoscut limba. Nu era siareză…
poate yllică sau temmă. Încă o întrebare căreia voiam să-i găsesc
răspunsul.
Între porţile de piatră se găsea o mică anticameră cu o intrare mai
obişnuită, cu uşi de lemn. Le-am deschis şi o adiere răcoroasă,
uscată îmi mângâie tâmplele. Pereţii erau din piatră cenuşie, fără
ornamente, scăldaţi în caracteristica lumină roşie a lămpilor
simpatetice. În fundul încăperii era un birou mare de lemn pe care
zăceau deschise mai multe cărţi mari, care arătau a catastife.
La birou şedea un tânăr care părea a fi cealdim pur sânge, cu ten
arămiu şi păr şi ochi de culoare neagră.
– Pot să te ajut cu ceva? întrebă el, cu glas îmbibat în huruitul
aspru tipic accentului siarez.
– Sunt aici să intru în Arhivă, am răspuns cu nesăbuinţă.
Simţeam un gol în stomac şi palmele îmi asudau.
Mă privi curios, evident întrebându-se ce vârstă aveam.
– Eşti cumva un student?
– Curând. Încă nu am dat admiterea.
– Trebuie să faci asta mai întâi. Nu pot lăsa pe nimeni să intre
dacă nu sunt trecuţi aici.
Arătă spre catastifele de pe biroul din faţa lui.
Emoţiile mi se risipiră. Nu m-am deranjat să-mi ascund
dezamăgirea.
– Eşti sigur că nu mă pot uita doar pentru câteva minute? Am
făcut un drum cumplit de lung până aici…
257
Am aruncat o privire la cele două seturi de uşi duble ce dădeau
spre sala în care doream să pătrund, unul pe care scria TOMURI,
iar pe celălalt STIVE. În spate mai era o uşă mai mică, pe care
scria PERMIS NUMAI SCRIBILOR.
Expresia i se îndulci cumva.
– Nu pot. Aş da de necaz.
Mă cercetă din nou din cap până-n picioare.
– Chiar vrei să dai admiterea?
Scepticismul îi era evident până şi prin accent. Am încuviinţat.
– Am vrut doar să vin aici mai întâi, am spus plimbându-mi
privirea prin camera goală, cu ochii după uşile închise, gândindu-
mă cum să-l conving să mă lase să intru.
Înainte să-mi vină ceva în minte, tânărul îmi spuse:
– Dacă vrei într-adevăr să mergi la admitere, ai face bine să te
grăbeşti. E ultima zi. Uneori, nu durează cu mult peste amiază.
Inima începu să-mi bubuie în piept. Presupusesem că vor ţine
toată ziua.
– Unde se ţin?
– În Văgăună, spuse el şi arătă spre uşa exterioară. În jos, apoi la
stânga. O clădire scundă cu… ferestre colorate. Doi… copaci mari
în faţă, rosti el cu greu şi făcu o pauză. Arţari? Nu e un nume de
copac?
Am încuviinţat şi am ieşit afară în grabă. Nici n-am ieşit bine că
am luat-o la goană pe drum.
***
Două ore mai târziu, eram în Văgăună, luptând cu o durere teribilă
de stomac şi urcând pe scena goală a unui amfiteatru. Încăperea
era scăldată în întuneric, cu excepţia unui cerc întins de lumină
care înconjura masa magiştrilor. M-am oprit la marginea cercului
şi am aşteptat. Încetul cu încetul, cei nouă magiştri au încetat să
mai vorbească între ei şi s-au întors spre mine.
Şedeau la o masă enormă, în formă de semilună. Era ridicată pe o
platformă, aşa că, deşi stăteau pe scaune, se uitau în jos la mine.
Erau bărbaţi sobri la înfăţişare, de diverse vârste, de la deplină
maturitate la senectute greu de intuit.
După un lung moment de tăcere, bărbatul care şedea la centrul
semilunii îmi făcu semn să mă apropii. Am presupus că acela era
cancelarul.
– Vino aici, unde te putem vedea. Bine. Salutare. Cum te cheamă,
băiete?
– Kvothe, domnule.
258
– Şi de ce te afli aici?
L-am privit drept în ochi.
– Vreau să mă înscriu la Universitate. Vreau să devin arcanist.
M-am uitat la fiecare dintre ei. Unii păreau amuzaţi. Niciunul nu
părea din cale-afară de surprins.
– Sper că eşti conştient că Universitatea e pentru continuarea
educaţiei cuiva, nu pentru a o începe, rosti cancelarul.
– Da, domnule cancelar. Ştiu.
– Foarte bine. Îmi poţi da scrisoarea de recomandare?
Nu am ezitat.
– Mi-e teamă că nu am una, domnule. E absolut necesară?
– E o tradiţie să ai un susţinător. De preferinţă un arcanist.
Asemenea scrisoare ne spune ce ştii. În ce excelezi şi unde mai
trebuie să munceşti.
– Arcanistul de la care am învăţat se numea Abenthy, domnule.
Dar nu mi-a dat o scrisoare de recomandare. Pot să vă spun eu
însumi.
Cancelarul clătină din cap cu un aer solemn.
– Din păcate, nu avem cum să ştim că tu chiar ai studiat sub un
arcanist fără vreun fel de dovadă. Ai ceva care să-ţi poată proba
afirmaţiile? Alt fel de corespondenţă?
– Mi-a dat o carte înainte să ne despărţim, domnule. Mi-a dedicat-
o mie şi şi-a iscălit numele pe ea.
Cancelarul zâmbi.
– Ar trebui să fie suficient. O ai cu tine?
– Nu. A trebuit să o amanetez în Bobcatran, am răspuns cu
amărăciune.
Magistrul retor Hemme, care stătea la stânga cancelarului, scoase
un zgomot de dezgust la cele spuse de mine, câştigându-şi o privire
dojenitoare din partea celui de-al doilea.
– Haide, Herma, rosti Hemme şi bătu cu palma în masă. E evident
că băiatul ăsta minte. Am treburi mai importante în după-amiaza
asta.
Privirea cancelarului se înăspri considerabil.
– Nu ţi-am dat permisiunea să pleci, magistre Hemme.
Pentru o clipă, privirile lor se ciocniră cu scântei, apoi Hemme se
uită îmbufnat în altă parte.
Cancelarul se întoarse către mine, apoi prinse cu coada ochiului o
mişcare din partea unuia dintre magiştri.
– Da, magistre Lorren?
Magistrul înalt şi uscăţiv se uită în treacăt la mine.
259
– Cum se numea cartea?
– Retorică şi Logică, domnule.
– Şi unde ai amanetat-o?
– La Legătura frântă, din Piaţa Dinspre Mare.
Lorren se întoarse spre cancelar.
– Voi pleca mâine spre Bobcatran să aduc materialele necesare
pentru trimestrul care vine. Dacă e acolo, am să o aduc. Afirmaţiile
băiatului pot fi probate atunci.
Cancelarul încuviinţă aproape încet.
– Mulţumesc, magistre Lorren.
Se aşeză înapoi în scaun şi îşi încrucişă degetele mâinilor.
– Foarte bine. Atunci, ce ne-ar fi spus scrisoarea lui Abenthy, dacă
ar fi scris-o?
Am tras o gură adâncă de aer în piept.
– Ar fi spus că ştiu pe de rost primele nouăzeci de cetluiri
simpatetice. Că pot să dublu distilez, să titrez, să calcifiez, să
sublimez şi să precipitez orice soluţie. Că sunt versat în istorie,
argumentare, gramatică, medicină şi istorie.
Cancelarul se strădui să îşi ascundă amuzamentul.
– O listă impresionantă. Sigur nu ai omis ceva?
Am aşteptat o clipă.
– Probabil, mi-ar fi menţionat şi vârsta, domnule.
– Câţi ani ai, băiete?
– Kvothe, domnule.
Pe buzele cancelarului încolţi un zâmbet.
– Kvothe.
– Cincisprezece, domnule.
Toţi magiştrii începură să se foşnească la masă cu câte un gest,
schimburi de priviri, sprâncene ridicate, clătinat din cap. Hemme
îşi dădu ochii peste cap într-atât încât probabil îşi vedea ceafa.
Numai cancelarul nu reacţionă în niciun fel.
– În ce sens ţi-ar fi menţionat vârsta?
I-am zâmbit cu jumătate de gură.
– V-ar fi rugat să nu o luaţi în seamă.
Amuţiră cu toţii. Cancelarul răsuflă greu şi se lăsă în scaunul său.
– Foarte bine. Avem câteva întrebări pentru tine. Magistre
Brandeur, ai vrea să începi?
Făcu un gest spre capătul mesei în formă de semilună.
M-am întors spre Brandeur. Rotofei şi cu început de chelie, acesta
era magistrul aritmetician al Universităţii.
– Câte grâne se găsesc în treisprezece uncii?
260
– Şase mii două sute patruzeci, am răspuns numaidecât.
Ridică puţin din sprânceană.
– Dacă aş avea cincizeci de talanţi de argint şi i-aş converti în
monedă vintică şi înapoi în talanţi, cât aş avea dacă cealdimii mi-
ar lua de fiecare dată patru procente din tranzacţie?
Am început calculul greoi de conversiune între monede, apoi am
zâmbit, ca şi cum mi-aş fi dat seama că nu era necesar.
– Patruzeci şi şase de talanţi şi şase şfanţi, dacă e cinstit. Patruzeci
şi şase în cap, dacă nu.
Încuviinţă din nou, privindu-mă mai atent.
– Ai un triunghi. O latură e de doi metri şi jumătate. Cealaltă, de
unu. Un unghi e de şaizeci de grade. Cât de lungă e a treia latură?
– Unghiul e cel dintre primele două laturi?
Încuviinţă. Am închis ochii pentru mai puţin de două răsuflări,
apoi i-am redeschis.
– Doi metri şi douăzeci de centimetri. În cap.
Scoase un hmmmf şi păru surprins.
– De-ajuns de bine. Magistre Arwyl?
Arwyl îşi puse întrebarea înainte să apuc să mă întorc spre el.
– Care sunt proprietăţile medicinale ale spânzului?
– Antiinflamator, antiseptic, uşor sedativ, uşor analgezic. Purifică
sângele, am spus, ridicând privirea la bătrânul venerabil, cu
ochelari de vedere. E toxic dacă e folosit în exces. Periculos pentru
lăuze.
– Numeşte părţile din care e compusă mâna.
Am enumerat toate cele douăzeci şi şapte de oase, în ordine
alfabetică. Apoi muşchii, de la cel mai mare la cel mai mic. I-am
trecut în listă rapid, relaxat, arătându-le poziţia pe propria mea
mână ridicată.
Viteza şi precizia răspunsurilor mele îi impresionară. Unii o
ascundeau, alţii o arătau făţiş. Adevărul era că trebuia să-i
impresionez. Ştiam din discuţiile mele cu Ben că pentru a intra la
Universitate aveai nevoie fie de bani, fie de creier. Cu cât aveai mai
mult din una, cu atât aveai mai puţină nevoie de cealaltă.
Aşa că trişam. Mă furişasem în Văgăună printr-o intrare
lăturalnică, prezentându-mă drept curier. Apoi am deschis două
încuietori de uşă şi am petrecut mai bine de o oră privindu-i pe
ceilalţi candidaţi. Auzisem sute de întrebări şi mii de răspunsuri.
Mai auzisem şi cât de mari erau taxele celorlalţi studenţi. Cea mai
scăzută fusese de patru talanţi şi şase parale, dar majoritatea erau
de două ori cât atât. Unui student i se ceruseră peste treizeci de
261
talanţi pentru şcolarizare. Mi-ar fi fost mai uşor să obţin o bucată
din lună decât atâţia bani.
Aveam două parale de aramă în buzunar şi niciun fel să fac rost de
măcar un bănuţ în plus. Aşa că trebuia să-i impresionez. Chiar
mai mult. Trebuia să-i zăpăcesc cu inteligenţa mea. Să îi uluiesc.
Am terminat cu muşchii mâinii şi tocmai începusem cu ligaturile,
când Arwyl îmi făcu semn să tac şi îşi puse următoarea întrebare:
– Când sângerezi un pacient?
Întrebarea mă puse puţin în încurcătură.
– Când vrei să-l omori cu zile? am întrebat, puţin nesigur.
Încuviinţă, mai mult pentru sine.
– Magistre Lorren?
Magistrul Lorren era palid la chip şi părea nefiresc de înalt chiar şi
aşezat.
– Cine a fost primul rege în Tarvintas?
– Postum? Feyda Calanthis. Altfel, ar fi fratele lui, Jarvis.
– De ce s-a prăbuşit Imperiul Aturan?
Am rămas pe gânduri, luat prin surprindere de amploarea
întrebării. Niciunul dintre ceilalţi studenţi nu fuseseră întrebaţi
aşa ceva.
– Ei bine, domnule, am început încet, ca să am câteva clipe cât să-
mi pun ordine în gânduri, în parte a fost pentru că lordul Nalto era
un conducător inept şi nepăsător. În parte din cauza tumultului
din cadrul bisericii, care a denunţat Ordinul Amirilor, care
constituia o mare parte din forţa militară a Aturului. În parte
deoarece armata lupta trei războaie de cucerire în acelaşi timp şi
taxele mari au dus la răscoale pe teritoriile care erau deja în
imperiu.
Urmăream expresia magistrului, în speranţa că avea să-mi dea
vreun semn că auzise destul.
– Pe deasupra, şi-au devalorizat moneda, au redus din
universalitatea legii de fier şi şi-au stricat relaţiile cu ademii. Dar,
cu siguranţă, e mai complicat de atât, am ridicat eu din umeri.
Pe chipul magistrului Lorren nu se citi umbră de emoţie, dar
încuviinţă.
– Cine e cel mai mare om care a trăit vreodată?
Altă întrebare pe care nu o recunoşteam. M-am gândit preţ de o
clipă.
– Illien.
Magistrul Lorren clipi o dată, fără expresie.
– Magistre Mandrag?
262
Mandrag era proaspăt bărbierit, cu faţă netedă, cu mâini pătate de
o sută de culori diferite şi părea să fie clădit întru totul din
încheieturi şi oase.
– Dacă ai nevoie de fosfor, de unde îl iei?
Pentru o clipă, tonul său sună într-atât de mult ca al lui Abenthy,
încât am uitat de mine şi am grăit fără să gândesc:
– De la un spiţer?
Unul dintre magiştrii de la marginea mesei chicoti şi mi-am
muşcat limba prea nesăbuită. Am văzut un zâmbet şters pe buzele
lui Mandrag şi am tras o gură ştearsă de aer.
– Dacă nu ai avea acces la un spiţer.
– Aş putea să-l obţin din urină, dacă aş avea un cuptor de uscare
şi destul timp, m-am grăbit să răspund.
– De cât ai avea nevoie să obţii şaptezeci de grame de fosfor pur?
Îşi pocni absent încheieturile. Am rămas pe gânduri, fiindcă şi
această întrebare era nouă.
– Cel puţin o sută şaizeci de litri, magistre Mandrag, depinzând de
calitatea materialului.
Urmă o lungă pauză, timp în care îşi pocni pe rând fiecare
articulaţie a degetelor.
– Care sunt cele mai importante trei reguli ale unui chimist?
Asta ştiam de la Ben.
– Etichetează limpede. Măsoară de două ori. Mănâncă altundeva.
Încuviinţă, cu zâmbetul şters încă jucându-i pe buze.
– Magistre Kilvin?
Kilvin era cealdim. Umerii săi laţi şi barba neagră, ţepoasă îmi
aminteau de un urs.
– Bine, mormăi el, împăturindu-şi mâinile înaintea sa. Cum ai face
o lampă mereu-arzătoare?
Fiecare dintre ceilalţi opt magiştri scoaseră câte un sunet ori
făcură un gest exasperat.
– Ce? întrebă Kilvin, uitându-se supărat de la unul la altul. E
întrebarea mea. E rândul meu să văd ce ştie.
Îşi întoarse atenţia spre mine.
– Deci? Cum ai face-o?
– Ei bine, probabil aş începe cu un fel de pendul. Apoi l-aş cetlui
de…
– Kraem. Nu. Nu aşa.
Kilvin mormăi câteva cuvinte şi izbi cu pumnul în masă. La fiecare
lovitură, o flamă roşiatică îi ţâşnea din mână.
– Fără magie simpatetică. Nu vreau o lampă mereu-lucitoare. Vreau
263
una mereu-arzătoare.
Se uită din nou la mine şi-şi arătă dinţii, de parcă avea de gând să
mă sfâşie.
– Sare de litiu? am întrebat fără să gândesc, apoi am dat-o la
întors. Nu, un ulei cu sodiu care arde într-un recipient închis…
nu, fir-ar.
M-am oprit cu un murmur. Ceilalţi candidaţi nu fuseseră nevoiţi
să aibă de-a face cu asemenea întrebări. Magistrul îmi făcu semn
să tac cu un scurt gest din mână.
– Destul. Vorbim mai târziu. Elxa Dal.
Îmi luă o clipă-două să îmi aduc aminte că Elxa Dal era următorul
magistru. M-am întors către el. Arăta asemenea clasicului
magician rău, care părea să fie o cerinţă în atâtea şi atâtea piese
aturane de prost gust. Ochi negri şi severi, faţă suplă, barbă
neagră, scurtă. Cu toate acestea, părea destul de prietenos.
– Care sunt cuvintele pentru prima cetluire cinetică paralelă.
Le-am turuit fără să mă încurc. Nu păru deloc surprins.
– Care a fost cetluirea pe care magistrul Kilvin tocmai a folosit-o?
– Luminozitate cinetică capacatorică.
– Care e perioada sinodică?
M-am uitat ciudat la el. Întrebarea era din cu totul alt registru faţă
de primele două.
– A lunii?
Încuviinţă.
– Şaptezeci şi două, şaptezeci şi trei de zile, domnule. Mai mult sau
mai puţin.
Ridică din umeri şi-mi zâmbi viclean, ca şi cum se aşteptase să mă
prindă pe picior greşit cu ultima întrebare.
– Magistre Hemme?
Hemme mă privi peste degetele pe care şi le încrucişase sub nas.
– De cât mercur ai nevoie să reduci două sute de mililitri de sulf
alb? întrebă el pompos, probabil aşteptându-se să dau un răspuns
greşit.
Unul din lucrurile pe care le învăţasem în timpul orei de observare
a admiterilor era acesta: magistrul Hemme era nemernicul
îngâmfat al grupului. Se delecta cu stinghereala candidaţilor şi
făcea tot ce era în stare să-i hărţuiască şi să-i tulbure. Îi plăceau
întrebările capcană.
Din fericire, îl mai auzisem punând acea întrebare altor candidaţi.
Vedeţi voi, nu poţi reduce sulful cu mercur.
– Ei bine, am început, prefăcându-mă încurcat de întrebare.
264
Zâmbetul încrezut al lui Hemme creştea văzând cu ochii.
– Presupunând că vă referiţi la sulful roşu, ar fi cam un kilogram şi
o sută de grame. Domnule.
I-am întors un zâmbet tăios, cu toţi dinţii.
– Numeşte primele nouă falsităţi, izbucni el.
– Simplificarea. Generalizarea. Circularitatea. Reducţia. Analogia.
Falsa cauzalitate. Denaturarea semantică. Irelevanţa…
M-am oprit, deoarece nu-mi aminteam numele formal al ultimei.
Ben şi cu mine o botezaserăm Nalt, după împăratul Nalto. Mă
enerva peste măsură faptul că nu-mi aminteam adevăratul său
nume, dat fiind că îl citisem cu doar câteva zile înainte în Retorică
şi Logică.
Probabil că nemulţumirea mi se citea pe chip. Hemme mă privi
chiorâş şi rosti:
– Deci, până la urmă nu ştii chiar totul?
Se lăsă pe spate cu o mină triumfătoare.
– Nu aş fi aici dac-aş crede că nu mai am nimic de învăţat, i-am
întors eu înainte să apuc să mă stăpânesc.
Kilvin chicoti amuzat din cealaltă parte a mesei. Hemme deschise
gura, dar cancelarul îi luă piuitul cu o privire mustrătoare.
– Bine, începu cancelarul. Cred că…
– Aş vrea să pun şi eu nişte întrebări, rosti omul de la dreapta lui.
Avea un accent pe care nu-l puteam identifica. Sau poate că glasul
lui avea o rezonanţă aparte. Când luă cuvântul, ceilalţi se agitară
puţin, apoi se liniştiră, ca nişte frunze atinse de vânt.
– Magistre Glăsuitor, rosti cancelarul, cu egală deferenţă şi
tulburare.
Elodin era cu cel puţin un deceniu mai tânăr decât ceilalţi.
Proaspăt bărbierit şi cu ochi adânci. De înălţime şi greutate medie,
nu era nimic din cale-afară de remarcabil la persoana lui, în afară
de felul în care stătea la masă, o clipă privind intens pe cineva,
căzând apoi în plictis şi plimbându-şi privirea spre grinzile înalte
ale tavanului.
Era aproape ca un copil obligat să şadă la masa adulţilor.
Am simţit privirea magistrului Elodin asupra mea. Am simţit-o cu
toată fiinţa şi abia mi-am stăpânit un fior.
– Soheketh ka Siaru krema ’teth tu? mă întrebă. Cât de bine
vorbeşti siareză?
– Rieusa, ta krelar deala tu. Nu foarte bine, mulţumesc.
Ridică o mână, cu degetul arătător ridicat în sus.
– Câte degete am ridicat?
265
Am rămas pe gânduri, luând întrebarea mai în serios decât părea
să fie cazul.
– Cel puţin unul. Probabil nu mai multe de şase, am răspuns.
Zâmbi înveselit şi îşi ridică cealaltă mână de sub masă, cu două
degete ridicate. Le flutură în stânga şi-n dreapta ca şi ceilalţi
magiştri să vadă, clătinând copilăreşte din cap. Apoi îşi coborî
mâinile pe masă şi dintr-odată deveni serios.
– Cunoşti cele şapte cuvinte care vor face o femeie să te iubească?
M-am uitat atent la el, încercând să-mi dau seama dacă se mai
ascundea ceva în spatele întrebării. Când nimic nu păru să iasă la
iveală, am răspuns simplu:
– Nu.
– Există, mă asigură el, şi se lăsă pe spate cu mulţumirea citindu-
i-se pe chip.
– Magistre lingvist? făcu el un semn spre cancelar.
– Aparent, am acoperit majoritatea subiectelor, spuse cancelarul ca
pentru sine.
Aveam impresia că îl tulburase ceva, dar se stăpânea prea bine ca
să-mi dau seama ce anume era.
– Sper că ai să mă ierţi dacă îţi pun câteva întrebări de natură mai
puţin cărturărească?
Am încuviinţat, neavând de ales.
Îmi aruncă o privire cercetătoare, care îmi păru că se prelungise
câteva minute.
– De ce Abenthy nu ţi-a dat o scrisoare de recomandare?
Am ezitat. Nu toţi artiştii ambulanţi erau la fel de respectabili ca şi
trupa noastră, aşa că, în mod firesc, nu toată lumea îi respecta.
Dar mă îndoiam că a minţi mi-ar fi adus vreun câştig.
– A părăsit trupa din care făceam parte acum trei ani. Nu l-am mai
văzut de atunci.
Vedeam cum toţi magiştrii mă priveau cu atenţie. Aproape că
auzeam cum fac aritmetica mentală, calculându-mi vârsta de
atunci.
– Hai să fim serioşi, făcu Hemme dispreţuitor şi dădu să se ridice.
Cancelarul îl potoli încă o dată cu privirea.
– De ce vrei să studiezi la Universitate?
Am rămas năucit. Era unica întrebare pentru care eram complet
nepregătit. Ce aş fi putut să spun? Zece mii de cărţi. Arhiva
voastră. Când eram mic, visam să citesc acolo. Adevărat, dar prea
pueril. Vreau să mă răzbun pe Chandrieni. Prea dramatic. Să devin
atât de puternic încât nimeni să nu mai îmi poată face rău vreodată.
266
Prea înspăimântător.
M-am uitat la cancelar şi mi-am dat seama că nu scosesem un
cuvânt de destul timp. Nu puteam să mă gândesc la altceva, aşa că
am ridicat din umeri.
– Nu ştiu, domnule. Se pare că va trebui să învăţ şi asta.
În ochii cancelarului se citi curiozitatea, dar o dădu repede la o
parte şi spuse:
– Mai e ceva ce ai vrea să ne spui?
Îi întrebase acelaşi lucru şi pe ceilalţi candidaţi, dar niciunul nu
profitase de asta. Părea aproape retorică, un ritual după care
magiştrii urmau să discute taxa de şcolarizare.
– Da, vă rog, am spus, spre surprinderea lui. Vreau să vă cer o
favoare ce merge dincolo de o simplă admitere.
Am luat o gură adâncă de aer, lăsându-i să-şi îndrepte atenţia
asupra mea.
– Mi-au trebuit aproape trei ani să ajung aici. Poate că par tânăr,
dar sunt la fel de îndreptăţit, dacă nu chiar mai mult, să fiu aici ca
şi vreun pui de nobil care nu deosebeşte sarea de cianură nici dacă
le gustă.
Am făcut o mică pauză.
– Cu toate acestea, în momentul de faţă am doar două parale în
pungă şi niciun mod de-a face rost de mai mulţi bani. N-am nimic
care să merite vândut şi să nu fi fost vândut deja. Primiţi-mă
pentru mai mult de două parale şi nu voi putea să urmez
cursurile. Primiţi-mă pentru mai puţin şi voi fi aici în fiecare zi, în
timp ce în fiecare noapte voi face tot ce pot ca să-mi câştig traiul
cât timp voi studia aici. Voi dormi pe alei şi în grajduri, voi spăla
vase pentru resturi de mâncare, am să cerşesc ca să-mi cumpăr
peniţe. Am să fac orice trebuie să fac, am rostit eu ultimul cuvânt
cu sălbăticie, aproape mârâind la ei. Dar dacă mă admiteţi fără
plată şi îmi daţi trei talanţi ca să pot să trăiesc şi să cumpăr cele
necesare studiului, veţi avea un student cum nu s-a mai văzut
vreodată.
Cuvintele mele fură întâmpinate cu o tăcere mormântală, urmată
de hohotul bubuitor al lui Kilvin.
– Ha! mugi el. Dacă un student din zece ar avea focul lui, aş fi
nevoit să predau cu biciul şi scaunul în loc de cretă şi tablă, rosti
şi izbi cu pumnul în masă.
Aceasta fu scânteia care-i făcu pe toţi să înceapă să vorbească în
acelaşi timp pe diversele lor tonuri. Cancelarul îmi făcu semn să
mă apropii şi am profitat de ocazie să mă aşez pe scaunul de la
267
marginea cercului de lumină.
Discuţia păru să dureze mult timp. Dar, stând acolo în vreme ce
un grup de bătrâni îmi hotăra viitorul, până şi două sau trei
minute mi-ar fi părut o eternitate. Nu se vorbea cu glas ridicat,
însă cu multe gesticulaţii, provenite în mare parte de la magistrul
Hemme, care părea că avea aceeaşi antipatie faţă de mine pe care
o aveam eu pentru el.
Nu ar fi fost aşa de rău dacă aş fi înţeles ce spuneau, dar nici
măcar urechea mea antrenată nu prea putea să distingă ce se
vorbea.
Discuţia încetă brusc şi cancelarul privi în direcţia mea, după care
îmi făcu semn să mă apropii.
– Să se consemneze, începu el solemn, că Kvothe, fiul lui…
Se opri şi mă privi întrebător.
– Arliden, am răspuns eu.
După toţi acei ani, numele îmi sună straniu, aproape străin.
Magistrul Lorren mă privi şi clipi o dată.
– …Fiul lui Arliden e admis la Universitate pentru continuarea
educaţiei sale pe data de patruzeci şi trei a lunii de Nechezat. A
fost admis în Arcanum în baza faptului că a dat dovadă că şi-a
însuşit principiile fundamentale ale magiei simpatetice. Sponsorul
său oficial este Kilvin, magistru artizan. Taxa lui e stabilită la mai
puţin de trei talanţi.
Am simţit cum o greutate întunecată se pogoară peste mine. Trei
talanţi puteau la fel de bine să însemne toţi banii de pe lume la
câte şanse aveam să fac rost de ei înainte de începerea
trimestrului. Cu lucrul în bucătării sau făcând tot felul de
comisioane pentru bani de nimic aş fi economisit atât de mult într-
un an, iar asta cu mare noroc.
Mă gândeam cu disperare că poate aş fi reuşit să fur atâţia bani
dintr-o pungă sau alta. Dar ştiam că era doar un gând disperat.
Oamenii cu atâţia bani aveau de obicei mai multă minte decât să-i
ţină asupra lor într-o pungă.
Nu mi-am dat seama că magiştrii plecaseră de la masă până când
unul dintre ei se apropie de mine. Am ridicat privirea şi l-am văzut
pe magistrul arhivist înaintea mea. Lorren era mai înalt decât mi-
aş fi închipuit, avea mai bine de doi metri. Faţa şi mâinile lungi îl
făceau să pară aproape alungit de o forţă nevăzută. Când văzu că
l-am observat, întrebă:
– Ai spus cumva că pe tatăl tău îl chema Arliden?
Mă întrebase foarte calm, fără urmă de regret sau părere de rău în
268
glas. M-am înfuriat dintr-odată la gândul că, pe de o parte, mi-a
înăbuşit ambiţia de a intra la Universitate, iar, pe de alta, venea să
mă întrebe despre tatăl meu mort ca şi cum mi-ar fi spus bună
dimineaţa.
– Da, am spus printre dinţi.
– Arliden bardul?
Tatăl meu se văzuse întotdeauna ca un artist ambulant. Niciodată
nu-şi spusese bard sau menestrel. Când l-am auzit că se referă la
el în asemenea mod, m-am enervat şi mai mult, dacă era posibil.
N-am catadicsit să-i răspund şi doar am încuviinţat o dată, tăios.
Dacă mi-a crezut răspunsul necuviincios, nu a arătat-o.
– Mă întrebam din ce trupă făcea parte.
Nu m-am mai putut abţine.
– A, vă întrebaţi, am spus eu, cu tot veninul pe care limba mea
ascuţită putea să-l împroaşte. Ei, poate c-o să fiţi nevoit să vă-
ntrebaţi ceva mai multă vreme. Deocamdată, sunt cufundat în
ignoranţă. Cred că te poţi scălda şi dumneata puţin în ea. Când
vin înapoi după ce-am făcut rost de cei trei talanţi, poate că mă
poţi întreba din nou.
I-am aruncat o privire aprigă, de parcă speram să-l ard cu ochii
mei. Aproape că nu reacţionă. Abia mai târziu am aflat că a scoate
o reacţie de la magistrul Lorren era un lucru la fel de probabil cu a
vedea un stâlp de piatră clipind.
Mai întâi mă privi nedumerit, apoi puţin luat prin surprindere şi,
în vreme ce mă uitam pieziş la el, îmi zâmbi cu un colţ de gură şi
îmi întinse o foaie de hârtie fără să scoată o vorbă.
Am despăturit-o şi am citit. Scria: „Kvothe. Trimestrul de
primăvară. Taxă: -3 Tln”. Trei talanţi în minus. Evident.
Mă potopi uşurarea. Ca şi cum un mare talaz mi-ar fi luat
picioarele de sub mine, am căzut deodată pe podea şi am început
să plâng.

269
 Capitolul 37
Ochi scânteietori

Am traversat curtea, în urma lui Lorren.

– Despre asta s-a discutat în cea mai mare parte, explică
magistrul, cu glas la fel de lipsit de emoţie ca o piatră. Ai o taxă de
studii. Toată lumea o are.
Îmi recăpătasem calmul şi mi-am cerut scuze pentru lipsa mea
crasă de maniere. Magistrul încuviinţase calm şi se oferise să mă
conducă la oficiul trezorierului, ca să se asigure că nu existau
confuzii în privinţa „taxei” mele de înscriere.
– După ce s-a hotărât să fii admis în felul pe care tu l-ai propus –
Lorren făcu o pauză scurtă, dar plină de tâlc, care mă făcu să
înţeleg că nu fusese tocmai atât de simplu – ne-am confruntat cu
problema că nu exista precedent în a-i sprijini băneşte pe studenţii
noştri. Un lucru destul de neobişnuit, continuă el după altă pauză.
Mă conduse în altă clădire de piatră. Am traversat un coridor şi am
coborât nişte scări.
– Salutare, Riem.
Trezorierul era un bătrân ursuz care deveni şi mai ursuz când află
că trebuie să-mi dea bani, în loc să-i ia de la mine. După ce mi-am
primit cei trei talanţi, magistrul Lorren mă conduse afară.
Mi-am amintit ceva şi am cotrobăit prin buzunare, bucuros că
găsisem un pretext să schimb subiectul conversaţiei.
– Am o chitanţă de la Legătura frântă.
I-am înmânat foaia, întrebându-mă ce avea să creadă proprietarul
când magistrul arhivar al Universităţii va sosi să recupereze o carte
pe care i-o vânduse un mic vagabond.
– Magistre Lorren, vă sunt recunoscător pentru ajutor şi sper că
nu sunt prea îndrăzneţ dacă vă cer o altă favoare…
Lorren aruncă o privire peste chitanţă, după care o vârî în buzunar
şi mă privi cu atenţie. Nu, nu cu atenţie. Nici întrebător. Chipul
său nu trăda urmă de emoţie. Nu tu curiozitate. Nu tu agasare.
Nimic.
Dacă ochii lui nu ar fi fost îndreptaţi asupra mea, aş fi crezut că
uitase că eram acolo.
– Întreabă fără grijă.
– Cartea aceea. E tot ce mi-a rămas din… acea perioadă a vieţii
mele. Aş dori să o răscumpăr de la dumneata într-o bună zi, când
voi avea banii pentru asta.
270
Încuviinţă, tot fără emoţie.
– Se poate aranja. Nu-ţi face griji pentru siguranţa ei. Va fi
păstrată cu atenţie în Arhivă, la fel ca oricare altă carte.
Lorren ridică braţul şi făcu semn unui student care trecea prin
apropiere. Un băiat cu păr nisipiu se opri locului şi se apropie cu
emoţie.
Radiind deferenţă, făcu un salut din cap care era aproape o
plecăciune către magistrul arhivar.
– Da, magistre Lorren?
Lorren mă arătă cu una din mâinile sale lungi.
– Simmon, ele e Kvothe. Are nevoie de cineva care să-i arate
Universitatea, să-l ajute să se înscrie la cursuri şi toate cele. Kilvin
îl vrea la cursul de artizanat magic. Cât despre restul, lasă-te
condus de propria-ţi judecată. Poţi să te îngrijeşti de asta?
Simmon încuviinţă din nou şi îşi dădu părul din ochi.
– Da, domnule.
Fără alte cuvinte, Lorren se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari,
care-i făceau roba neagră de magistru să fluture după el.
***
Deşi cu câţiva ani mai mare decât mine, Simmon era tânăr pentru
un student. Mă depăşea în înălţime, dar îl trădau chipul şi
timiditatea tipică unui băieţel.
– Ţi-ai găsit unde să stai? Poate o cameră la han? întrebă în timp
ce mergeam.
– Abia am sosit. Nu prea m-am gândit la altceva în afară de
admitere.
Simmon chicoti.
– Ştiu cum e. Încă mă apucă toate năduşelile la începutul fiecărui
trimestru. Hai să mergem mai întâi la Morişcă.
Arătă în stânga, spre o alee largă străjuită de copaci. M-am oprit
din mers.
– Nu am foarte mulţi bani, am recunoscut eu.
Nu m-am gândit să închiriez o cameră. Eram obişnuit să dorm pe
afară şi ştiam că trebuia să-mi economisesc cei trei talanţi pentru
haine, mâncare, hârtie şi taxa pe trimestrul următor. Nu puteam
să contez pe generozitatea magiştrilor două trimestre la rând.
– Deci admiterea n-a mers aşa de bine? întrebă Simmon cu
simpatie.
Mă luă de cot şi mă conduse spre altă clădire cenuşie a
Universităţii. Aceasta avea trei etaje, multe ferestre şi mai multe
aripi ce se întindeau în toate direcţiile din corpul principal.
271
– Nu-ţi face gânduri negre. Eu am avut atâtea emoţii la admitere că
aproape am făcut pe mine. În sens figurat, fireşte.
– Nu m-am descurcat atât de rău, am spus, amintindu-mi dintr-
odată de cei trei talanţi din pungă. Dar cred că l-am jignit pe
magistrul Lorren. Mi s-a părut puţin…
– Rece? Distant? Ca un stâlp de piatră care nu clipeşte?
Simmon izbucni în râs.
– Lorren e aşa tot timpul. Se zvoneşte că Elxa Dal a pus la bătaie
zece mărci de aur pentru oricine îl poate face să râdă.
– Aha, am făcut eu, puţin mai relaxat. Asta e bine. E ultimul om cu
care aş vrea să mă pun rău. Sper să petrec cât mai mult timp în
Arhivă.
– Atâta vreme cât ai grijă cu cărţile te înţelegi bine cu el. De obicei
e foarte calm, dar să fii atent cu cărţile lui, rosti Simmon cu
sprâncenele ridicate şi clătină din cap. E mai fioros ca o ursoaică
cu pui. Dacă stau să mă gândesc, prefer să mă prindă o ursoaică
decât să mă vadă Lorren c-am îndoit o pagină.
Simmon şută într-o piatră, care se rostogoli departe pe pavaj.
– Bine. Ai mai multe posibilităţi în Morişcă. Cu un talant, faci rost
de un pat supraetajat şi de un bon de masă pentru întregul
trimestru. Nu-i cine ştie ce, dar măcar nu stai în ploaie. Pentru doi
talanţi, poţi să împărţi o cameră cu cineva şi pentru trei primeşti
una doar pentru tine.
– Ce e un bon de masă?
– La cantină se servesc trei mese pe zi, arătă el spre o clădire lungă
şi joasă de pe cealaltă parte a pajiştii. Mâncarea nu e prea rea,
asta dacă nu te gândeşti prea mult de unde ar putea să vină.
Am făcut un calcul rapid. Un talant pentru două luni de mese
asigurate şi un culcuş uscat suna ca poate cea mai bună afacere la
care puteam să sper. I-am zâmbit lui Simmon.
– Pare în regulă.
Simmon încuviinţă şi deschise uşa de la intrarea în Morişcă.
– Atunci, mergem la paturi. Haide să găsim un administrator şi să
te semnezi.
Paturile supraetajate pentru studenţii care nu intraseră în
Arcanum erau la al patrulea etaj din aripa de est a Moriştii, cel mai
departe de băile de la parter. Condiţiile erau precum le descrisese
Sim, nimic prea luxos. Dar patul îngust avea măcar aşternuturi
curate şi lângă el aveam un cufăr cu încuietoare unde puteam să-
mi ţin puţinele posesiuni.
Toate paturile de jos erau deja ocupate, aşa că am luat unul de
272
deasupra, în capătul îndepărtat al sălii. Numai ce am privit pe o
fereastră îngustă din vârful patului meu, că mi-am adus aminte de
ascunzişul meu de pe acoperişurile Bobcatranului. Asemănarea
era cumva mângâietoare.
La prânz am primit o strachină de ciorbă fierbinte de cartofi,
fasole, felii subţiri de slănină şi pâine proaspătă. Mesele mari de
scândură ale cantinei erau pe jumătate pline, găzduind în jur de
două sute de studenţi. Sala răsuna de murmurul tipic
conversaţiilor, întrerupt din când în când de râsete şi de sunetul
metalic al lingurilor şi furculiţelor pe tăvile de tablă.
Simmon mă conduse spre colţul din fund al sălii. Doi alţi studenţi
ridicară privirea când ne văzură apropiindu-ne.
Simmon făcu un gest cu mâna în timp ce îşi punea tava pe masă.
– Băieţi, el e Kvothe. Cel mai nou dintre bobocii care fac ochi mari
la tot ce văd în jur.
Apoi arătă de la un ins la celălalt.
– Kvothe, ei doi sunt cei mai slabi studenţi din Arcanum: Manet şi
Wilem.
– Deja ne-am cunoscut, rosti Wilem.
El era cealdimul brunet de la Arhivă.
– Chiar ai dat admiterea, constată el, puţin surprins. Credeam că
vrei să-mi vinzi fier fals. Bine-ai venit, îmi întinse el mâna.
– Pe pletele arse ale lui Tehlu, mormăi Manet, uitându-se la mine.
Avea cel puţin cincizeci de ani, cu părul zbârlit şi barbă grizonantă.
Avea un aspect puţin dezordonat, de parcă se trezise cu doar
câteva minute înainte.
– Sunt chiar atât de bătrân cum mă simt? Sau e el chiar atât de
tânăr cum pare?
– Ambele, spuse voios Simmon şi se aşeză. Kvothe, Manet al
nostru e de mai mult timp în Arcanum decât noi toţi puşi laolaltă.
Manet pufni, prefăcându-se indignat.
– Vorbele tale nu-mi fac cinste. Sunt în Arcanum încă dinainte ca
oricare dintre voi să se fi născut.
– Şi încă e un amărât de E’lir de rang jos, adăugă Wilem, al cărui
accent siarez nu-mi dădea de ştire dacă era sarcastic sau nu.
– Prefer să fiu E’lir, spuse sincer Manet. Băieţi, o să regretaţi dacă
ajungeţi la un rang mai mare. Credeţi-mă. Mai multă bătaie de cap
şi taxe mai mari.
– Ne vrem ghildarele, Manet, spuse Simmon. De preferinţă înainte
să le vedem pentru prima oară în coşciug.
– Şi cu ghildarele se face mult prea mare caz la câtă valoare au de
273
fapt, remarcă Manet, rupând o bucată de pâine şi înmuind-o în
ciorbă.
Schimbul de replici părea firesc, aşa că am presupus că era o
conversaţie purtată nu o dată.
– Cum te-ai descurcat? îl întrebă Simmon pe Wilem, nerăbdător.
– Şapte pe opt, mormăi Wilem.
Simmon păru surprins.
– Ce naiba s-a întâmplat? I-ai dat un pumn cuiva?
– Am făcut-o de oaie la calcule, răspunse Wilem posomorât. Şi
Lorren m-a întrebat despre importanţa subinfuziei asupra valutei
modegane. Kilvin a trebuit să-mi traducă. Nici atunci n-am putut
să răspund.
– Îmi plânge sufletul pentru tine, zise Sim cu un zâmbet. M-ai
făcut praf ultimele două trimestre, aşa că era cazul să câştig şi eu,
mai devreme sau mai târziu. Trimestrul ăsta am cinci talanţi în
cap la taxă. Acum plăteşte, spuse el şi întinse mâna.
Wilem scotoci în buzunar şi îi întinse lui Sim o para de aramă.
M-am uitat la Manet.
– Tu nu participi?
Bărbatul cu părul zbârlit râse şi clătină din cap.
– Şansele nu-s în favoarea mea, spuse cu gura pe jumătate plină.
– Hai spune, oftă Simmon. Cât ai taxa pe trimestrul ăsta?
– Unul şi şase parale, rânji Manet ca un lup.
Am schimbat cursul discuţiei înainte ca vreunul din ei să se
gândească să mă întrebe cât aveam eu de plătit.
– Am auzit că cineva trebuie să plătească o taxă de treizeci de
talanţi. Sunt taxele chiar atât de mari de obicei?
– Nu dacă ai destulă minte încât să rămâi într-un rang jos, mormăi
Manet.
– Doar pentru nobilime, rosti Wilem. Nemernici kraemlish care n-
au ce să caute aici. Cred că le-au umflat taxele numai ca să aibă
de ce să se plângă.
– Eu unul nu mă supăr, rânji Manet. Să le ia banii şi să-mi ţină
mie taxele mici.
Am sărit ca ars când o tavă se izbi de masă, lângă mine.
– Bănuiesc că vorbiţi despre mine.
Posesorul tăvii era chipeş, cu ochi albaştri, barbă atent îngrijită şi
pomeţi ridicaţi, de modegan. Avea straie scumpe, de culoare
închisă. La şold purta un pumnal cu mâner incrustat. Prima armă
pe care o văzusem la cineva din Universitate.
– Sovoy? Ce cauţi aici? întrebă Simmon, înmărmurit.
274
– Mă întreb acelaşi lucru, rosti Sovoy şi aruncă o privire la banca
pe care şedeam. Nu există scaune în locul ăsta?
Luă loc, mişcându-se cu o bizară combinaţie de graţie curtenească
şi demnitate scorţoasă, jignită.
– Magnific. Curând, am să mănânc dintr-o troacă şi am să arunc
oase la câini peste umăr.
– Eticheta dictează să fie umărul stâng, alteţă, rânji Manet cu gura
plină de pâine.
Ochii lui Sovoy scăpărară de mânie, dar înainte să apuce să
răspundă, Simmon se grăbi să-l întrebe:
– Ce s-a-ntâmplat?
– Taxa mea de studii era de şaizeci şi opt de strehlaumi, răspunse
el indignat.
Simmon îl privi nedumerit.
– E mult?
– Este. Foarte mult, zise Sovoy sarcastic. Şi nu pentru un motiv
întemeiat. Le-am răspuns la întrebări. Îmi poartă pică, pur şi
simplu. Mandrag nu mă-nghite. Şi nici Hemme. Oricum, toată
lumea ştie că îi storc pe nobili de bani de două ori mai rău decât pe
voi. Vor să scoată bani din piatră seacă.
– Şi Simmon face parte din nobilime, arătă Manet cu lingura spre
Sim. Şi pare să se descurce de minune.
Sovoy pufni zgomotos.
– Tatăl lui Simmon e un duce de hârtie care se închină regelui de
tinichea al Aturului. Grajdurile tatălui meu sunt de viţă mai
bătrână decât jumătate din nobilii aturani.
Simmon se încordă puţin, deşi nu-şi ridică privirea de la mâncare.
Wilem se întoarse spre Sovoy, cu o sclipire ameninţătoare în ochii
săi negri. Dar înainte să spună ceva, Sovoy se încovoie, luându-şi
faţa în palmă.
– Îmi pare rău, Sim, casa şi numele meu sunt la fel de prestigioase
ca ale tale. Doar că… lucrurile trebuiau să meargă mai bine
trimestrul ăsta, dar acum sunt mai rele. Renta mea nu-mi acoperă
nici măcar taxa şi nimeni nu mai vrea să mă împrumute. Ştii cât
de umilitor e? A trebuit să renunţ la odăile de la Poneiul de Aur.
Am ajuns la etajul al treilea din Morişcă. Mai că n-a trebuit să
împart o cameră. Ce-ar spune tatăl meu dacă ar şti?
Simmon, cu gura plină, ridică din umeri şi făcu un gest cu lingura,
gest care părea să indice că nu se simţea lezat.
– Poate că totul ţi-ar merge mai bine dacă nu te-ai duce acolo
arătând ca un păun. Lasă mătasea acasă când te duci la admitere,
275
îl sfătui Manet.
– Deci aşa stau lucrurile? făcu Sovoy într-un nou puseu de
temperament. Ar trebui să mă înjosesc? Să-mi torn cenuşă-n cap?
Să-mi sfâşii hainele?
Accentul său cadenţat devenea tot mai evident pe măsură ce se
enerva.
– Nu. Dintre ei toţi, niciunul nu e un bărbat mai bun decât mine.
Nu am de ce să îmi plec capul înaintea lor.
O tăcere stânjenitoare se aşternu la masă pentru câteva clipe. Am
observat că unii dintre studenţii din jur urmăreau spectacolul de
la mesele lor.
– Hylta tiam, continuă Sovoy. Nu e nimic în locul ăsta care să nu-
mi atragă ura. Vremea e sălbatică şi necivilizată. Religia voastră,
barbară şi puritană. Curvele voastre sunt intolerabil de ignorante
şi necioplite. Iar limba voastră abia dacă are subtilitatea să
exprime cât de mizerabil e locul acesta…
Glasul lui Sovoy devenea tot mai slab pe măsură ce vorbea, până
când aproape că părea să vorbească pentru sine.
– Sângele meu dăinuie de cincizeci de generaţii, mai vechi decât
copacul sau piatra. Şi am ajuns la asta, rosti şi luă capul în palme,
privind în jos la tava sa. Pâine de secară. Pe toţi zeii, un om
adevărat ar trebui să mănânce grâu.
Îl priveam, molfăind o bucată proaspătă de pâine maronie. Avea un
gust minunat.
– Nu ştiu la ce mi-a stat mintea, spuse Sovoy dintr-odată şi se
ridică în picioare. Nu pot să accept aşa ceva.
Ieşi din sală valvârtej, lăsându-şi tava pe masă.
– Tocmai l-ai cunoscut pe Sovoy, îmi spuse Manet în treacăt. Nu e
un băiat rău şi de obicei nu e nici pe departe atât de beat ca mai
înainte.
– E modegan?
Simmon începu să râdă.
– Nu poţi să fii mai modegan decât Sovoy.
– N-ar fi trebuit să-l înţepi aşa, îi spuse Wilem lui Manet.
Din pricina accentului, nu mi-am dat seama dacă îşi dojenea
colegul mai în vârstă, dar faţa sa oacheşă de cealdim trăda
reproşul. Ca străin, bănuiam că înţelegea problemele lui Sovoy de
a se adapta la limba şi cultura Orânduirii.
– Chiar are probleme, recunoscu Simmon. Mai ţineţi minte când a
fost nevoit să renunţe la servitorul personal?
Cu gura plină, Manet ridică mâinile şi începu să cânte la o vioară
276
imaginară. Îşi dădu ochii peste cap, cu o mină cât se poate de
lipsită de simpatie.
– De data asta, a trebuit să-şi vândă inelele, am adăugat eu.
Wilem, Simmon şi Manet se suciră spre mine, privindu-mă
nedumeriţi.
– Avea linii albe pe degete, am explicat, ridicând mâna ca să le
demonstrez.
Manet mă cercetă mai atent cu privirea.
– Măi, măi! Noul nostru coleg pare să fie un băiat isteţ, şi nu doar
la studiu.
Se întoarse spre Wilem şi Simmon.
– Flăcăi, am chef să pariez. Pun rămăşag două parale că tânărul
Kvothe are să intre în Arcanum înainte de finele celui de-al treilea
trimestru.
– Trei trimestre? am întrebat, luat prin surprindere. Mi-au spus că
tot ce trebuie să fac e să dovedesc că stăpânesc principiile de bază
ale magiei simpatetice.
Manet îmi zâmbi blând.
– Spun asta tuturor. Principiile simpatetice e unul din cursurile
prin care o să trebuiască să te târăşti pe brânci până să fii ridicat
la rang de E’lir.
Se întoarse spre Wil şi Sim.
– Ce ziceţi? Două parale.
– Pun rămăşag. Fără supărare, Kvothe, dar şansele sunt prea
bune, spuse Wilem şi ridică din umeri în semn de scuze.
– Ce ai de gând să studiezi? mă întrebă Manet în timp ce băteau
palma.
Întrebarea mă luă prin surprindere.
– Totul, probabil.
– Aşa spuneam şi eu acum treizeci de ani, chicoti Manet. Cu ce ai
de gând să începi?
– Cu Chandrienii. Vreau să ştiu cât mai multe despre ei.
Manet se încruntă, apoi izbucni în râs.
– Ei, până la urmă bănuiesc că e un subiect la fel de bun ca
oricare altul. Sim e fascinat de zâne şi nimfe. Wil aici de faţă crede
în tot soiul de prostii cu spiritele cereşti ale cealdimilor. Eu unul
prefer spiriduşii şi oamenii negri.
Simţeam că roşesc de jenă.
– Pe trupul Domnului, Manet. Ce te-a apucat? îl întrerupse Sim.
– Tocmai ce-am pariat două parale pe un băiat care vrea să
studieze poveşti de adormit copiii, bombăni Manet, arătând cu
277
furculiţa spre mine.
– Voia să spună folclor. Genul ăla de lucru, rosti Wilem şi se
întoarse spre mine. Ai de gând să lucrezi în Arhivă?
– Folclorul e doar o parte din asta, am răspuns repede, ca să nu
mă fac de râs. Vreau să văd dacă poveştile populare din culturi
diferite pot fi subsumate teoriei narative a lui Teccam.
Sim se răsuci spre Manet.
– Vezi? De ce eşti atât de pus pe harţă azi? Când ai dormit ultima
oară?
– Nu-mi vorbi pe tonul ăsta. Am dormit câteva ore noaptea trecută,
mormăi Manet.
– Şi ce noapte a fost aceea? insistă Sim.
Manet rămase pe gânduri, cu ochii pierduţi în tava sa.
– Noaptea de doborâş?
Wilem clătină din cap, murmurând ceva în siareză. Simmon părea
îngrozit.
– Manet, aseară a fost aprinzişul. N-ai dormit de două zile la rând?
– Probabil că nu. Întotdeauna pierd noţiunea timpului când vin
admiterile. Nu mai avem cursuri. Îmi dă peste cap tot orarul. Pe
deasupra, am fost ocupat cu un proiect la artizanat.
Se opri, se scărpină pe faţă, apoi se uită la mine.
– Au dreptate. Zilele astea sunt cam urâcios. Teoria lui Teccam,
folclor şi toate cele. E puţin cam rupt de practică pentru gustul
meu, dar nu e un subiect rău de studiu. N-am vrut să te jignesc.
– Nu ai făcut-o, am spus şi am dat din cap spre tava lui Sovoy. Poţi
să o împingi spre mine? Dacă tânărul nostru nobil nu se întoarce,
îi iau eu pâinea.
***
După ce Simmon m-a condus să mă înscriu la cursuri, m-am
îndreptat spre Arhivă, dornic să mă uit împrejur după atâţia ani de
visare.
De data asta când am intrat în Arhivă, am zărit un tânăr domn
care şedea la birou şi bătea cu condeiul lângă o foaie plină de
tăieturi şi corecturi.
Nici n-am apucat să fac doi paşi că se încruntă şi mai tăie un
rând. Chipul îi părea menit să se încrunte. Avea mâini albe şi
catifelate. Cămaşa de in de un alb orbitor şi vesta vopsită din
belşug cu albastru miroseau de la o poştă a bani. Partea din mine
care nu demult părăsise Bobcatranul ardea de nerăbdare să-i
golească buzunarele.
Mai bătu cu condeiul de câteva ori, apoi o lăsă cu un oftat cătrănit.
278
– Numele, spuse fără să ridice privirea.
– Kvothe.
Deschise registrul, ajunse la o pagină anume şi se încruntă.
– Nu apari aici.
Ridică privirea în treacăt, cu aceeaşi cută între sprâncene, înainte
să revină la versurile la care lucra. Când nu am dat semn că aş
pleca, mişcă din degete ca şi cum alunga un gândac.
– Simte-te liber să te duci învârtindu-te.
– Nu am vrut decât să…
Ambrose îşi aşeză din nou peniţa pe masă.
– Ascultă, începu el rar, de parcă îi explica unui prostănac. Nu eşti
înscris aici, spuse şi făcu un gest exagerat înspre catastif cu
ambele mâini. Nu ai voie înăuntru, concluzionă el cu alt gest spre
uşile interioare. Sfârşit.
– Tocmai ce am trecut de admitere…
Ridică exasperat din mâini.
– Atunci evident că nu apari în carte.
Am scotocit prin buzunar după biletul de admitere.
– Am primit asta de la magistrul Lorren în persoană.
– Nu-mi pasă dacă te-a cărat aici în cârcă, rosti Ambrose,
băgându-şi nervos condeiul în călimară. Nu-mi mai irosi timpul.
Am treburi mai bune de făcut.
– Să nu-ţi irosesc ţie timpul? Ai idee prin ce-am trecut ca să ajung
aici? am întrebat, începând în cele din urmă să-mi pierd răbdarea.
Ambrose mă privi amuzat.
– Stai, lasă-mă să ghicesc, zise el, punându-şi palmele pe masă şi
ridicându-se în picioare. Ai fost întotdeauna mai deştept decât
ceilalţi copii din Balega de Jos, sau cum se cheamă sătucul cu o
singură curvă din care vii. Abilitatea ta de a citi şi a calcula i-a
lăsat cu gura căscată pe consătenii tăi.
Am auzit uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se în
spatele meu, dar Ambrose, care ocolise biroul şi stătea sprijinit pe
partea sa din faţă, nu părea că se sinchiseşte.
– Părinţii tăi ştiau că eşti un copil deosebit, aşa că au economisit
vreme de câţiva ani, ţi-au cumpărat o pereche de papuci şi ţi-au
făcut cămaşă din pătura de piele de porc, spuse şi întinse mâna să
ia între degete materialul noilor mele straie. Ţi-a luat luni de mers,
sute de kilometri de zdruncinături în căruţe trase de măgari. Dar
până la urmă…
Se opri şi făcu un gest larg cu ambele mâini.
– Slavă lui Tehlu şi îngerilor săi! Iată-te aici! Cu ochii mari şi plin
279
de visuri!
Am auzit râsete şi m-am întors să găsesc că doi bărbaţi şi o femeie
tânără intraseră în timpul tiradei lui.
– Pe trupul Domnului, Ambrose. Ce te-a apucat?
– Boboci nenorociţi, bombăni Ambrose în timp ce îşi relua locul la
birou. Vin aici îmbrăcaţi în zdrenţe şi se poartă de parcă
Universitatea le aparţine.
Cei trei nou-veniţi se îndreptară spre uşile pe care scria STIVE. Am
încercat să-mi reţin roşeala din obraji când m-am văzut cercetat
din cap până-n picioare.
– Mai mergem la Eolian în seara asta?
Ambrose încuviinţă.
– Sigur. La al şaselea clopot.
– Nu-i verifici dacă sunt în catastif? l-am întrebat imediat ce uşa se
închise în urma celor trei.
Ambrose se întoarse către mine cu un zâmbet mare şi în niciun caz
prietenos.
– Ascultă. Am să-ţi dau un mic sfat gratis. De unde vii tu erai ceva
aparte. Aici nu eşti decât încă un copil care face gura mare. Aşa că
ai face bine să mi te adresezi cu titlul de Re’lar, să te duci în patul
tău şi să mulţumeşti oricărei zeităţi păgâne te rogi că nu eşti în
Vintas. Tatăl meu şi cu mine te-am fi legat de un stâlp, ca pe un
câine turbat. Sau nu, ridică el din umeri. Rămâi aici. Fă scandal.
Începe să plângi. Sau mai bine, încearcă să dai în mine. Te bat de
nu te vezi şi te arunc afară de-o ureche.
Acestea spuse, îşi luă peniţa şi se reapucă de ce anume scria
acolo.
Am plecat.
Aţi crede că asemenea întâlnire m-a descurajat. Aţi crede că m-am
simţit trădat, că visele copilăriei despre Universitate au fost
fărâmate cu cruzime.
Dimpotrivă. Îmi dădea încredere. Nu mă simţisem în largul meu
până când Ambrose nu mi-a dat de ştire, în felul lui, că nu era
mare diferenţă între Universitate şi străzile Bobcatranului. Oriunde
te-ai afla, oamenii sunt la fel.
În afară de asta, furia îţi poate ţine de cald noaptea şi mândria
rănită poate să împingă un om spre fapte măreţe.

280
 Capitolul 38
Magie simpatetică în Ax

Axul era cea mai veche clădire a Universităţii. De-a lungul secolelor
se întinsese în toate direcţiile, înghiţind clădiri mai mici şi curţi
interioare. Avea aspectul unui ambiţios lichen arhitectural care
încerca să acopere cât mai mult teren.
Era uşor să te pierzi în el. Culoarele coteau în chip ciudat, se
terminau dintr-odată sau ocoleau şerpuitor prin mai toată
clădirea. Putea să dureze douăzeci de minute să ajungi dintr-o
cameră în alta, deşi erau la doar cincizeci de paşi depărtare.
Studenţii mai experimentaţi ştiau scurtături, prin ce laboratoare şi
săli de curs să o taie ca să ajungă la destinaţie.
Cel puţin una din curţi fusese izolată cu desăvârşire şi se putea
ajunge în ea doar printr-o fereastră. Se zvonea că unele camere
fuseseră complet închise cu cărămizi, cât încă aveau studenţi
înăuntru şi că duhurile lor rătăceau noaptea pe coridoare,
deplângându-şi soarta şi plângându-se de mâncarea de la cantină.
Primul meu curs se ţinea în Ax. Din fericire, colegii de dormitor mă
avertizaseră că era greu să-ţi găseşti drumul prin locul acela, aşa
că, deşi m-am rătăcit de câteva ori, am ajuns totuşi la timp.
Când am reuşit în final să găsesc încăperea, am constatat cu
surprindere că semăna cu o mică sală de teatru. Scaunele se
ridicau în semicercuri suprapuse în jurul unei mici scene. În
oraşele mai mari, trupa mea dăduse spectacole în locuri
asemănătoare. Gândul acesta mă linişti, aşa că m-am dus să iau
un loc în spate.
Urmăream cu emoţie cum ceilalţi studenţi umpleau încet
amfiteatrul. Cu toţii erau mai mari decât mine cu cel puţin câţiva
ani. Mi-am repetat în minte primele treizeci de cetluiri simpatetice,
înconjurat încetul cu încetul de studenţi grăbiţi. Eram în jur de
cincizeci, umplând sala cam pe trei sferturi. Unii aveau condeie şi
foi cu mape. Alţii aveau tăblii de ceară. Nu-mi adusesem nimic, dar
asta nu mă îngrijora. Aveam o memorie excelentă.
Magistrul Hemme intră în sală şi se îndreptă spre platforma
ridicată, unde se opri îndărătul unei mese de lucru din piatră.
Arăta impresionant în straiele cernite de magistru şi forfota se
potoli în doar câteva momente.
– Deci vreţi să fiţi arcanişti? întrebă el. Vreţi să învăţaţi magii
precum cele din poveşti. Aţi ascultat cântece despre Taborlin cel
281
Mare. Pânze de foc, inele fermecate, mantii invizibile, săbii care nu
se tocesc, poţiuni care te fac să zbori, rosti şi clătină dispreţuitor
din cap. Ei bine, dacă asta căutaţi, puteţi să plecaţi acum, pentru
că nu le veţi găsi aici. Aşa ceva nu există.
Tocmai atunci un student intră înăuntru, îşi dădu seama că
întârziase şi se aşeză cât putu de repede într-un scaun liber. Dar
Hemme îl observase.
– Bună, mă bucur că ai ales să ne onorezi cu prezenţa. Cum te
cheamă?
– Gel, răspunse băiatul, speriat. Îmi cer scuze. Mi-a fost cam greu
să…
– Gel, îl întrerupse Hemme. De ce eşti aici?
Gel rămase câteva clipe cu gura căscată înainte să reuşească să
bâiguie:
– Pentru principiile simpatetice?
– Nu-mi plac întârzierile la cursul meu. Pentru mâine, trebuie să
pregăteşti o dare de seamă despre dezvoltarea ceasurilor
simpatetice, diferenţa dintre ele şi ceasurile mai vechi, mai puţin
precise, care foloseau mişcarea armonică şi efectul lor asupra
estimării precise a timpului.
Băiatul se făcu mic în scaun.
– Da, domnule.
Hemme păru satisfăcut de reacţie.
– Foarte bine. Cine poate să-mi spună ce e magia simpatetică?
Chiar atunci, un alt băiat, care strângea în mâini o mapă, apăru
pe uşă. Era tânăr, adică nu părea să fie cu mai mult de doi ani mai
mare decât mine. Hemme îl opri înainte să ajungă la un scaun.
– Salutare. Cu cine am onoarea? rosti el pe un ton exagerat de
galant.
– Basil, domnule.
Băiatul rămăsese locului pe pasajul dintre rândurile de scaune. L-
am recunoscut. Trăsesem cu urechea la testul său de admitere.
– Basil, se întâmplă cumva să fii din Yll? întrebă Hemme cu un
zâmbet tăios.
– Nu, domnule.
– Aham, făcu magistrul, simţindu-se dezamăgit. Am auzit că
triburile yllice îşi dau seama cât e ceasul după mersul soarelui şi
astfel nu cunosc conceptul de punctualitate. Totuşi, având în
vedere că nu eşti unul de-al lor, nu văd ce scuză ai avea pentru
întârziere. Tu poţi?
Basil deschise puţin gura, să dea o scuză, apoi se răzgândi.
282
– Nu, domnule.
– Pentru mâine, vei pregăti o lucrare despre calendarul lunar din
Yll în comparaţie cu cel aturan, mai precis şi mai civilizat, despre
care ar trebui să ai destule cunoştinţe. Ia loc.
Basil se cufundă fără să scoată o vorbă într-un scaun din
apropiere, ca un câine bătut.
Hemme renunţă să mai pară că va ţine o cuvântare şi îl aşteptă în
tăcere pe următorul întârziat. Astfel că întreaga sală era cufundată
într-o linişte încordată când ea păşi ezitant înăuntru. Era o tânără
în jur de optsprezece ani. O raritate. În Universitate, proporţia de
bărbaţi şi femei era cam de zece la unu.
Dispoziţia lui Hemme se îndulci imediat ce dădu cu ochii de ea.
Urcă repede scările să o întâmpine.
– Vai, draga mea! Mă bucur atât de tare că încă nu am început să
discutăm lecţia de astăzi!
Îi oferi braţul şi o conduse câteva trepte până la primul loc
disponibil. Fata era evident stingherită de atenţia pe care i-o
oferea.
– Îmi cer scuze, magistre Hemme. Axul e mai mare decât credeam.
– Nu-ţi face griji, o asigură el. Eşti aici şi asta e tot ce contează.
O ajută cu bunăvoinţă să-şi aranjeze foile şi cerneala şi apoi se
întoarse pe scenă. Odată ajuns acolo, părea pregătit să-şi înceapă
lecţia. Dar înainte să înceapă se uită din nou la fată.
– Îmi pare rău, domnişoară.
Era singura femeie din încăpere.
– Mi-am uitat bunele maniere. Cum te cheamă?
– Ria.
– Ria, vine cumva de la Rian?
– Da, aşa e, zâmbi ea.
– Rian, poţi, te rog, să stai picior peste picior?
Cererea fusese făcută pe un ton atât de direct că nici măcar un
chicotit nu răsună în sală. Nedumerită, Rian îşi încrucişă
picioarele.
– Acum că porţile iadului sunt închise, putem să începem, rosti
Hemme pe tonul său firesc, mai aspru.
Aşa şi făcu, ignorând-o pentru restul prelegerii. Ceea ce, din
punctul meu de vedere, era un gest involuntar de omenie.
Am ascultat atent vreme de două ore şi jumătate, în speranţa că
are să spună ceva ce nu învăţasem de la Abenthy. Dar nimic. Mi-
am dat seama că, deşi Hemme chiar discuta principiile magiei
simpatetice, o făcea la un nivel foarte, foarte elementar. Pentru
283
mine, cursul acela era o enormă pierdere de vreme.
După ce Hemme dădu liber clasei, am fugit pe scări şi l-am ajuns
tocmai când dădea să iasă pe uşiţa de lângă scenă.
– Magistre Hemme?
Se întoarse spre mine.
– A, da, tânărul nostru talent. Nu ştiam că eşti la cursul meu. Sper
că nu am vorbit prea repede pentru tine, nu?
Ştiam mai bine decât să răspund sincer.
– Aţi acoperit noţiunile de bază foarte clar, domnule. Principiile pe
care le-aţi menţionat astăzi vor fi o bună piatră de temelie pentru
ceilalţi studenţi de la curs.
Diplomaţia e mare parte din ceea ce înseamnă să fii artist călător.
Pufni la aparentul meu compliment, apoi mă privi mai atent.
– Ceilalţi studenţi?
– Mi-e teamă că noţiunile de bază îmi sunt deja cunoscute,
domnule. Ştiu cele trei legi şi paisprezece corolare. De asemenea,
cunosc şi primele nouăzeci…
– Da, da, înţeleg, mi-o tăie el. Sunt cam ocupat deocamdată.
Putem să vorbim mâine despre asta, înainte de curs.
Fără alte cuvinte, îmi întoarse spatele şi plecă.
Cum jumătate de pâine era mai bine decât nimic, am dat din
umeri şi m-am îndreptat spre Arhivă. Dacă nu aveam să învăţ
nimic din lecţiile lui Hemme, măcar să încep să învăţ pe cont
propriu.
***
De astă dată, când am intrat în Arhivă la birou stătea o tânără.
Era nespus de frumoasă, cu păr lung, negru şi ochi albastru-
deschis, limpezi şi scânteietori. Cu siguranţă o îmbunătăţire
considerabilă faţă de Ambrose. Îmi zâmbi când văzu că mă apropii.
– Cum te numeşti?
– Kvothe, fiul lui Arliden.
Încuviinţă şi începu să caute în catastif.
– Dar tu? am întrebat-o ca să umplu tăcerea.
– Fela, răspunse fără să ridice privirea, apoi bătu cu degetul pe
foaie. Te-am găsit, poţi să intri.
Din anticameră se putea intra pe două seturi de uşi duble, unul pe
care scria STIVE, iar pe celălalt TOMURI. Neştiind care e diferenţa
dintre cele două, m-am îndreptat spre STIVE. Asta căutam. Stive
de cărţi. Mari grămezi de cărţi. Rafturi şi rafturi de cărţi.
Tocmai apucasem mânerul când vocea Felei mă opri:
– Îmi pare rău. E prima ta oară aici, nu-i aşa?
284
Am încuviinţat, fără să dau drumul mânerului. Eram atât de
aproape! Ce avea să se întâmple acum?
– Stivele sunt doar pentru cei din Arcanum, spuse ea cam cu
părere de rău.
Se ridică de la birou şi se îndreptă spre celelalte uşi.
– Lasă-mă să te conduc.
Am dat drumul mânerului cam fără voie şi am urmat-o.
Deschise cu ambele mâini una din uşile masive, dezvăluind o sală
mare, cu tavan înalt, plină de mese lungi. Cam zece studenţi erau
împrăştiaţi prin sală, citind. Încăperea era bine luminată cu razele
neclintite ale câtorva zeci de lămpi simpatetice.
Fela se întinse spre mine şi-mi şopti:
– Aceasta e principala zonă de lectură. Aici găseşti toate tomurile
necesare pentru mai toate cursurile de începători.
Îşi propti piciorul în uşă, s-o ţină deschisă, şi arătă spre un perete
pe care se întindeau rafturi peste rafturi. Trebuie că acolo erau trei
sau patru sute de cărţi. Mai multe decât văzusem vreodată la un
loc până atunci. Fela continuă să şoptească:
– Aici liniştea e sfântă. Nu se ridică glasul mai mult de şoaptă.
Observasem că în încăpere domnea o linişte aproape nefirească.
– Dacă vrei o carte care nu e aici, poţi să laşi o cerere la birou,
spuse şi arătă încotro. Ei îţi găsesc cartea şi ţi-o aduc.
Abia când m-am întors s-o întreb ceva mi-am dat seama cât de
aproape stătea de mine. Spune multe despre dragostea mea pentru
Arhivă dacă n-am observat că una dintre cele mai atrăgătoare
femei din Universitate era la nicio palmă depărtare.
– Cât le ia de obicei să găsească o carte? am întrebat în şoaptă,
încercând să nu mă holbez la ea.
Fela îşi dădu părul lung, negru peste umăr.
– Depinde. Uneori, suntem mai ocupaţi decât alţii. Unii dintre noi
găsesc mai repede cărţile căutate.
Fata ridică din umeri şi câteva cosiţe îi căzură de pe umăr şi-mi
atinseră braţul.
– De obicei, nu mai mult de o oră.
Am încuviinţat, dezamăgit că nu voi putea să cotrobăi prin
întreaga Arhivă, dar totuşi încântat că eram acolo. O bucată de
pâine era mai bine decât nimic.
– Mulţumesc, Fela.
Am intrat înăuntru. Fela lăsă uşa să se închidă după mine, dar,
după doar câteva clipe, mă urmă în încăpere.
– Un ultim lucru, şopti ea. Probabil că e de la sine înţeles, dar cum
285
eşti prima oară aici…
Chipul ei luă o expresie preocupată.
– Cărţile nu părăsesc locul ăsta. Nimic nu iese din Arhivă.
– Bineînţeles. Mi se pare firesc, am spus, deşi habar n-avusesem
de asta.
Fela încuviinţă cu un zâmbet.
– Am vrut doar să mă asigur. Cu câţiva ani în urmă am avut un
tânăr domn care era obişnuit să ia cărţi din biblioteca tatălui său.
Înainte de asta nu-l mai văzusem pe Lorren să se încrunte sau să
ridice vocea. Dar când l-a prins pe acel băiat afară din Arhivă cu
una dintre cărţile sale…
Clătină din cap, neputând să pună în cuvinte ceea ce văzuse.
Am încercat să mi-l închipui furios pe magistrul înalt şi sumbru,
dar n-am reuşit.
– Mulţumesc că m-ai prevenit.
– Nu ai de ce.
Fela se întoarse în antreu. Am înaintat spre biroul pe care mi-l
arătase.
– Cum pot să fac o cerere pentru o carte? l-am întrebat în şoaptă
pe scribul de la birou.
Îmi arătă un catastif masiv umplut pe jumătate cu numele
studenţilor şi cererile lor. Unele erau cereri pentru cărţi cu un titlu
sau autor anume, pe când altele erau cereri pe subiecte mai
generale. Una dintre ele îmi atrase atenţia:
– Basil – Calendarul lunar yllic. Istoria calendarului aturan.
Am scrutat încăperea şi l-am zărit pe băiatul de la cursul lui
Hemme aplecat peste o carte, luând notiţe.
Am scris: Kvothe – Istoria Chandrienilor. Însemnări despre
Chandrieni şi semnele lor: ochi negri, flăcări albastre etc.
M-am dus la rafturile de alături şi am început să mă uit peste
cărţi. Am recunoscut vreo două dintre ele de pe vremea lecţiilor lui
Ben. Singurele sunete din încăpere erau cele ale ocazionalelor
însemnări cu condeiul pe hârtie sau sunetul abia auzit, ca de
bătaie de aripă, a unei pagini întoarse. În loc să mi se pară
tulburătoare, am găsit că liniştea de acolo mă calma neobişnuit de
mult. Aveam să aflu mai târziu că sala era poreclită „Cripta”
pentru tăcerea-i mormântală.
Până la urmă, o carte numită Obiceiurile de împerechere ale
dracusului comun mi-a atras atenţia şi am luat-o la una dintre
mesele de lectură. O luasem pentru că avea imaginea stilizată a
unui dragon pe copertă, dar, când am început să citesc, am
286
descoperit că era un studiu serios al mai multor mituri
asemănătoare.
Parcursesem jumătate din vinieta de titlu care explica faptul că
mitul dragonului a evoluat de la mult mai lumescul dracus, când
un scrib apăru lângă mine.
– Kvothe?
Am încuviinţat şi am primit o cărţulie cu copertă albastră, de
pânză.
Am fost dezamăgit imediat ce am deschis-o. Era o colecţie de
basme. Am răsfoit prin ea, sperând să găsesc ceva util, însă era
plină de poveşti spumoase de aventură menite să amuze copiii.
Ştiţi şi voi genul: orfani curajoşi îi păcălesc pe Chandrieni, găsesc
comori, se însoară cu prinţese şi trăiesc fericiţi până la adânci
bătrâneţi.
Am închis cartea cu un oftat. Mă cam aşteptasem la aşa ceva. Şi
eu crezusem că Chandrienii erau doar o poveste de adormit
copiii… asta până când mi-au ucis părinţii. Nu aş fi ajuns nicăieri
căutând astfel.
După ce m-am dus la birou, m-am gândit câteva clipe bune şi am
trecut o nouă cerere: Kvothe – Istoria Ordinului Amirilor. Originile
Amirilor. Practicile Amirilor. Am ajuns la capătul rândului şi, în loc
să încep unul nou, m-am uitat la scribul din spatele biroului.
– Sunt interesat de orice ţine de Amiri.
– Acum suntem puţin ocupaţi, răspunse el, arătând spre sala în
care mai veniseră încă vreo zece studenţi. Dar îţi vom aduce ceva
cât de curând putem.
M-am întors la masă şi am răsfoit din nou prin cartea de copii doar
ca să o las în favoarea bestiarului. De astă dată aşteptarea fu mai
îndelungată şi ajunsesem să citesc despre bizara hibernare pe timp
de vară a susquinienilor când am simţit o atingere uşoară pe
umăr. M-am întors, aşteptându-mă să găsesc un scrib cu o
grămadă de cărţi sau pe Basil care poate a venit să mă salute. În
schimb, m-am speriat să-l găsesc pe magistrul Lorren înălţându-se
deasupra mea în robele sale negre.
– Vino, şopti el şi îmi făcu semn să-l urmez.
Neştiind despre ce ar putea fi vorba, l-am urmat afară din sala de
lectură. Am trecut pe lângă biroul scribului şi am coborât nişte
scări ca mai apoi să intrăm într-o cămăruţă simplă, în care se
găseau doar o masă şi două scaune. Arhiva era plină de asemenea
mici încăperi, odăi de lectură, menite să dea membrilor
Arcanumului un loc în care să studieze în linişte.
287
Lorren aşeză pe masă catastiful de cereri pentru tomuri.
– Ţi-am observat cererea pe când îl asistam pe unul dintre scribii
mai noi în îndatoririle sale, spuse el. Eşti interesat de Chandrieni
şi de Amiri?
Am încuviinţat.
– Are cumva legătură cu vreo sarcină dată de unul dintre dascălii
tăi?
Pentru o clipă, m-am gândit să-i spun adevărul. Despre ce se
întâmplase cu părinţii mei. Despre povestea pe care o auzisem în
Bobcatran.
Dar reacţia lui Manet atunci când am adus vorba despre
Chandrieni îmi arătase cât de nechibzuit ar fi fost să fac asta. Până
să-i văd cu ochii mei, nici eu nu crezusem că există într-adevăr.
Dacă altcineva ar fi pretins că i-a văzut, aş fi crezut că a luat-o
razna.
În cel mai bun caz, Lorren ar fi crezut că am vedenii, în cel mai
rău, că sunt un copil neghiob. Dintr-odată, am devenit dureros de
conştient de faptul că mă aflam într-unul din bastioanele
civilizaţiei, vorbind cu magistrul arhivar al Universităţii.
Asta a pus lucrurile într-o nouă perspectivă pentru mine. Poveştile
unui bătrân dintr-o speluncă păreau foarte îndepărtate şi fără de
noimă. Am clătinat din cap.
– Nu, domnule. Voiam doar să-mi satisfac o curiozitate.
– Am un mare respect pentru curiozitatea umană, rosti Lorren fără
urmă de inflexiune. Poate că o pot satisface pe a ta în oarecare
măsură. Amirii făceau parte din biserică pe vremea când Imperiul
Aturan era încă în plină glorie. Crezul lor era Ivare Enim Euge, care
se traduce aproximativ cu „pentru binele suprem”. Aveau puteri
judiciare şi puteau să judece atât în curţile religioase, cât şi în cele
laice. Cu toţii erau, într-o mai mică sau mai mare măsură, scutiţi
de obligaţia de a da ascultare legilor.
Deja ştiam mare parte din ceea ce-mi spusese.
– Dar de unde au venit? am întrebat.
Nu îndrăzneam să mă apropii mai mult de sursa mea, povestea lui
Skarpi.
– La început, erau judecători care călătoreau din târg în târg,
aducând cuvântul legii în micile comunităţi aturane.
– Atunci, sunt originari din Atur?
– De unde altundeva să fi venit?
Nu am putut să-i zic adevărul: că din pricina poveştii unui
moşneag bănuiam că Amirii aveau rădăcini mult mai străvechi
288
decât Imperiul Aturan. Că speram că încă existau undeva în lume.
Lorren îmi luă tăcerea drept un răspuns.
– Lasă-mă să-ţi dau un sfat. Amirii sunt figuri eroice. Atunci când
suntem mici, cu toţii ne prefacem că suntem Amiri şi ne luptăm cu
săbii de lemn. E firesc ca băieţii să fie atraşi de asemenea poveşti.
Totuşi, un bărbat, un arcanist trebuie să-şi dedice atenţia zilei de
azi. Trebuie să aibă în vedere lucrurile practice.
Continuă să vorbească fără să mă scape din ochi:
– Eşti tânăr. Mulţi te vor judeca numai după acest fapt.
Am dat să răspund, dar l-am văzut ridicând mâna.
– Nu te acuz că ai fantezii de copil. Te sfătuiesc să eviţi impresia că
ai asemenea fantezii.
Mă privi cu înţeles, cu acelaşi calm impenetrabil de care dădea tot
timpul dovadă. M-am gândit la ce se întâmplase cu Ambrose şi am
încuviinţat. Simţeam cum mă îmbujorez la faţă.
Lorren luă un condei şi începu să haşureze peste scrisul meu din
catastif.
– Am un mare respect pentru curiozitate. Dar alţii nu gândesc la
fel ca mine. Mi-ar părea rău ca primul tău trimestru să fie umbrit
fără rost de asemenea lucruri. Mă aştept să-ţi fie destul de greu şi
fără probleme în plus.
Am făcut o plecăciune, simţindu-mă de parcă îl dezamăgisem
cumva.
– Înţeleg. Mulţumesc, domnule.

289
 Capitolul 39
Destulă sfoară

Ziua următoare, am ajuns la cursul lui Hemme cu zece minute mai

devreme şi m-am aşezat în primul rând. Speram să-l prind pe
Hemme înainte să înceapă cursul şi să reuşesc cumva să evit să
mai stau degeaba la una din prelegerile sale.
Din păcate, nu a venit mai devreme. Sala era deja plină când îşi
făcu apariţia pe uşiţa din faţă şi urcă trei trepte pe platforma de
lemn. Se uită prin sală, căutându-mă din priviri.
– A, da, tânărul nostru talent. Poţi să te ridici?
M-am ridicat, nesigur de ce se petrecea.
– Am veşti bune pentru toată lumea. Domnul Kvothe aici de faţă
m-a asigurat că stăpâneşte în mod deplin principiile fundamentale
ale artei simpatetice. Prin urmare, s-a oferit să ţină lecţia de azi în
locul meu.
Mă invită cu un gest alături de el pe scenă şi îmi zâmbi cu o privire
necruţătoare.
– Domnule Kvothe?
Evident că mă lua în derâdere, aşteptându-se să mă fac mic de
ruşine în scaunul meu.
Dar cunoscusem destui îngâmfaţi ca el la viaţa mea. Aşa că am
urcat pe platformă şi am dat mâna cu el. Apoi am folosit glasul de
scenă pe care-l învăţasem de mic ca să mă adresez studenţilor:
– Îi mulţumesc magistrului Hemme pentru şansa acordată. Pot
doar să sper că îi voi fi de ajutor în a face oarecare lumină în
privinţa acestui subiect deosebit de important.
Cum el începuse acest mic joc, Hemme nu putea să se oprească
fără să se facă de râs. Îmi arunca priviri de lup în vreme ce-mi
strângea mâna. Părăsi scena tot un zâmbet şi ocupă locul pe care
tocmai îl eliberasem în primul rând. Încrezător în ignoranţa mea,
era dispus să lase şarada să continue.
Nu aş fi scăpat basma curată dacă nu m-ar fi ajutat numeroasele
cusururi ale lui Hemme. În primul rând, prostia lui în a nu crede
ceea ce-i spusesem cu o zi înainte. În al doilea, dorinţa de a mă
vedea cât mai pus în încurcătură.
Pe şleau, îmi dădea destulă sfoară încât să mă spânzur cu ea.
Pesemne că nu-şi dădea seama că odată ce un laţ e legat, se
potriveşte pe mai mulţi grumaji.
M-am întors către clasă.
290
– Astăzi, vă voi prezenta un exemplu al legităţilor simpatetice.
Totuşi, deoarece timpul e limitat, voi avea nevoie de ajutor cu
pregătirile.
Am arătat la întâmplare spre un student.
– Poţi, te rog, să-mi aduci un fir de păr de la magistrul Hemme?
Hemme îşi oferi părul cu exagerată curtoazie. În vreme ce
studentul mi-l aducea, Hemme zâmbea cât se poate de mulţumit
de sine, sigur de faptul că, cu cât mai elaborate vor fi pregătirile
mele, cu atât mai mult mă voi face de râs la sfârşit.
Am profitat de mica întârziere să mă uit la instrumentele cu care
trebuia să lucrez. Într-o margine a podiumului se găsea un creuzet
şi la o privire fugară în sertarele de la masa de lucru am zărit
cretă, o prismă, chibrituri de sulf, o lupă, câteva lumânări şi nişte
bucăţi de metal cu forme neobişnuite. Am luat trei lumânări.
Am luat firul de păr al magistrului Hemme de la student, pe care l-
am recunoscut ca fiind tocmai Basil, băiatul pe care Hemme îl
ridiculizase ieri.
– Mulţumesc, Basil. Poţi să aduci creuzetul aici şi să-l aprinzi cât
poţi de repede?
Când Basil se apropie cu creuzetul, am observat cu încântare că
acesta avea ataşate şi nişte mici foale. În vreme ce colegul meu
turna alcool peste jar şi aprindea un chibrit, m-am adresat clasei:
– Conceptele simpatetice nu sunt tocmai uşor de înţeles. Însă
fiecare dintre ele poate fi rezumat la trei legi simple. Prima e
Doctrina Concordanţei, care spune că „asemănarea sporeşte
simpatia”. Al doilea e Principiul Consangvinităţii, care spune că „o
fărâmă dintr-un lucru poate să reprezinte acel lucru pe de-a
întregul”. A treia e Legea Conservării, care spune că „energia nu
poate fi nici distrusă, nici creată”. Concordanţă, Consangvinitate şi
Conservare. Cei trei C.
M-am oprit să ascult sunetul a vreo cincizeci de peniţe notând
cuvintele. Lângă mine, Basil lucra de zor la foale. Mi-am dat seama
că mi-ar plăcea să predau.
– Nu vă faceţi griji dacă încă nu aţi priceput. Demonstraţia ar
trebui să clarifice totul destul de bine.
M-am uitat la creuzet, care se încălzea bine. I-am mulţumit lui
Basil pentru ajutor şi am aşezat un taler subţire de metal peste
cărbuni, după care am aruncat două lumânări să se topească.
Am pus cea de-a treia lumânare într-un sfeşnic de pe masă şi am
aprins-o cu unul dintre chibriturile găsite în sertar. Apoi, am luat
talerul de pe foc şi am turnat cu atenţie conţinutul său, acum
291
topit, pe masă, unde a format o baltă de ceară moale de mărimea
unei palme. Am ridicat privirea spre studenţi.
– Mare parte din ceea ce mulţi ar numi „magia” simpatetică constă
în redirecţionarea energiei. Legăturile simpatetice sunt modul în
care energia călătoreşte.
Am luat un beţigaş şi am început să modelez ceara într-o formă
care aducea cu a unui om.
– Prima lege pe care am pomenit-o, „asemănarea sporeşte
simpatia”, înseamnă pur şi simplu că, cu cât două lucruri
seamănă mai mult, cu atât mai puternică va fi legătura
simpatetică dintre ele.
Am ridicat spre clasă păpuşa cam grosolană pe care o făcusem.
– Acesta e magistrul Hemme.
Prin toată sala răsunară râsete înfundate.
– De fapt, aceasta e reprezentarea mea simpatetică a magistrului
Hemme. Ar vrea careva să ghicească de ce nu e una foarte bună?
Urmă un moment de tăcere. Cu asemenea public rece, l-am lăsat
să se prelungească. Hemme îi traumatizase ieri şi răspundeau cu
întârziere. Într-un sfârşit, un student rosti din fundul sălii:
– Nu e de aceeaşi mărime?
Am încuviinţat, continuând să privesc prin sală.
– Nici nu e făcut din ceară.
Am încuviinţat din nou.
– Există o mică asemănare, în formă şi proporţii. Cu toate acestea,
e o slabă reprezentare simpatetică. Tocmai din această pricină,
orice legătură simpatetică ar fi destul de slabă la rândul ei. Poate
că eficienţa ar fi de două procente. Cum am putea să o
îmbunătăţim?
Urmă o altă tăcere, de data asta mai scurtă decât prima.
– Ai putea să o faci mai mare, sugeră cineva.
Am încuviinţat şi am aşteptat alte răspunsuri, care nu au întârziat
să apară.
– Ai putea să sculptezi faţa magistrului Hemme pe ea.
– Să o pictezi.
– Să-i pui o robă micuţă.
Toată lumea începu să râdă. Când am ridicat mâna să-i liniştesc
am rămas surprins la cât de repede mi-au dat ascultare.
– Lăsând la o parte caracterul practic al situaţiei, să presupunem
că am făcut toate aceste lucruri. O copie de doi metri, îmbrăcată şi
cioplită cu măiestrie a magistrului Hemme se află lângă mine.
Chiar şi după asemenea eforturi, nu putem spera la o legătură
292
simpatetică mai puternică de zece, cincisprezece procente. Nu prea
bine, chiar deloc bine.
Asta ne duce la cea de-a doua lege, consangvinitatea. Un mod uşor
de a ne gândi la ea ar fi „o dată împreună înseamnă împreună
pentru totdeauna”. Graţie generozităţii magistrului Hemme, am
unul din firele sale de păr.
Am ridicat firul şi l-am lipit ceremonios de capul păpuşii.
– Cu doar atât, avem o legătură simpatetică de treizeci-treizeci şi
cinci la sută.
Îl urmăream pe Hemme cu coada ochiului. Deşi la început păruse
puţin suspicios, acum avea din nou pe buze rânjetul acela
triumfător. Ştia că fără cetluirea corespunzătoare şi un Alar bine
concentrat, toată ceara şi părul din lume nu aveau să schimbe
ceva.
Convins de faptul că mă luase drept prost, am arătat spre
lumânare şi l-am întrebat:
– Cu permisiunea dumitale, magistre?
Făcu un gest mărinimos de încuviinţare şi se lăsă înapoi în scaun
cu mâinile încrucişate la piept, încrezător că nu avea să se
petreacă nimic. Evident că ştiam cetluirea. Doar îi spusesem mai
deunăzi. Şi Ben mă învăţase despre Alar când aveam doisprezece
ani.
Dar nu m-am deranjat cu niciuna din ele. Numai ce am băgat
piciorul păpuşii în focul lumânării, că şi începu să fumege. Se lăsă
o linişte încordată, în care întreg auditoriul aproape că-şi ţinu
respiraţia şi se întoarse la unison spre magistrul Hemme.
Hemme ridică din umeri, prefăcându-se uimit. Dar ochii lui erau
ca două capcane cu colţi, gata să se închidă. Un rânjet îi înflori în
colţul gurii şi dădu să se ridice.
– Nu simt nimic. Ce…
– Exact, am rostit tăios, ca un pocnet de bici, atrăgând privirile
speriate ale studenţilor din nou asupra mea. Oare de ce?
Mi-am plimbat privirea prin sală, aşteptând un răspuns.
– Din cauza celei de-a treia legi pe care am menţionat-o,
conservarea. „Energia nu poate fi creată sau distrusă, ci doar
pierdută sau găsită.” Chiar de ar fi să ţin o lumânare sub piciorul
stimatului nostru dascăl, nu s-ar întâmpla mare lucru. Şi cum
doar cam treizeci la sută din căldură este transmisă la el, nu avem
nici măcar acel mic rezultat.
M-am oprit câteva clipe, să-i las să se gândească.
– Aceasta e cea mai mare problemă a legăturii simpatetice. De
293
unde luăm energia? Aici însă, răspunsul e simplu.
Am suflat în lumânare şi am reaprins-o de la creuzet. Apoi am
murmurat câteva cuvinte, adică formula necesară următorului
pas.
– Dar dacă adăugăm o a doua legătură simpatetică între lumânare
şi un foc mai puternic…
Mi-am împărţit concentrarea, pe de o parte, la a-l cetlui pe Hemme
de păpuşă, pe de alta, în a lega lumânarea de creuzet.
– Obţinem efectul dorit.
Cu aerul cel mai firesc posibil, am coborât piciorul păpuşii de
ceară la vreo doi centimetri deasupra fitilului lumânării, unde e de
fapt cea mai caldă parte a flamei.
O exclamaţie speriată răsună din direcţia lui Hemme. Am
continuat să vorbesc clasei pe cel mai sec ton de care eram în
stare, fără să arunc o privire spre el.
– Şi se pare că am avut succes.
Întreaga clasă izbucni în râs. Am stins lumânarea.
– De asemenea, acesta e un bun exemplu al puterii pe care o
deţine un isteţ utilizator al magiei simpatetice. Imaginaţi-vă ce ar fi
fost dacă aruncam păpuşa direct în foc? am spus şi am ridicat
păpuşa deasupra creuzetului.
Ca la un semnal, Hemme dădu năvală pe scenă. Poate că mi se
năzărea, dar mi s-a părut că şchiopăta puţin din piciorul stâng.
– Se pare că magistrul Hemme doreşte să îşi reia cursul.
De astă dată, hohotele răsunară şi mai tare prin sală.
– Vă mulţumesc tuturor, studenţi şi prieteni. Astfel se încheie
umila mea prelegere.
În acel moment am folosit un truc de scenă. Există o anumită
inflexiune a vocii şi un limbaj al corpului care să semnaleze
mulţimii că trebuie să aplaude. Nu pot explica exact cum e făcută,
dar atunci a avut efectul dorit. I-am salutat cu capul, apoi m-am
întors către Hemme, în ropote de aplauze care, deşi departe de a fi
asurzitoare, erau mai mult decât primise el vreodată.
Aproape că am dat înapoi când l-am văzut apropiindu-se. Faţa îi
era înfiorător de roşie şi o venă îi pulsa pe tâmplă, gata parcă să
explodeze.
Noroc că educaţia mea de actor m-a ajutat să-mi menţin sângele-
rece. I-am răspuns cu o privire lipsită de emoţie şi i-am întins
mâna. Nu mică îmi fu satisfacţia când l-am observat aruncând o
privire rapidă spre clasa ce aplauda. Înghiţi în sec şi-mi strânse
mâna.
294
M-a strâns groaznic de tare. Poate ar fi fost chiar mai rău dacă nu
m-aş fi făcut că dau să arunc păpuşa în creuzet. Din roşul său
aprins, faţa i se făcu pământie mai repede decât credeam că e
posibil. Strânsoarea trecu printr-o prefacere similară şi mi-am
recăpătat mâna.
Cu încă un semn din cap către studenţi, am părăsit sala fără să
arunc vreo privire în urmă.

295
 Capitolul 40
La coarne

După ce magistrul Hemme şi-a încheiat cursul, vestea despre ce

făcusem se răspândi ca fulgerul prin Universitate. Am dedus din
reacţia studenţilor că magistrul Hemme nu era tocmai îndrăgit. În
vreme ce şedeam pe o bancă în faţa Moriştii, studenţi în trecere
zâmbeau înspre mine. Alţii îmi făceau cu mâna şi ridicau în sus
degetul mare.
Deşi îmi savuram faima nou dobândită, o teamă rece îmi creştea
încet în stomac. Îmi făcusem un duşman din unul dintre cei nouă
magiştri. Trebuia să aflu exact în cât de mare primejdie mă aflam.
***
Cina la cantină consta din pâine de secară cu unt, tocăniţă şi
fasole. Manet era acolo, arătând ca un lup alb cu părul său
răvăşit. Simmon şi Sovoy sporovăiau despre mâncare, speculând
ce fel de carne era în tocăniţă. Pentru mine, la nici măcar un
răstimp după ce cutreierasem străzile Bobcatranului, mâncarea
aceea era minunată.
Cu toate acestea, ceea ce am auzit de la prietenii mei mă făcu să-
mi pierd apetitul.
– Nu mă înţelege greşit, ai tupeu cât cuprinde, rosti Sovoy. Nu am
pus asta la îndoială. Cum toate astea… au să fie urmări.
– Evident, doar vorbim de o posibilă infracţiune aici, nu-i aşa?
adăugă Simon.
– Nu e mare lucru. I-am înroşit puţin piciorul, atâta tot, am spus
eu cu siguranţă mai mare decât simţeam.
– Orice fel de simpatie dăunătoare e socotită drept infracţiune.
Manet arătă spre mine cu o bucată de pâine, cu sprâncenele sale
stufoase, grizonante arcuindu-i-se cu grijă deasupra nasului.
– Trebuie să ştii ce bătălii să alegi, băiete. Pleacă-ţi capul în
preajma magiştrilor. Odată ce te-au luat la ochi, pot să-ţi facă viaţa
aici un calvar.
– El a început, am spus îmbufnat, cu gura plină de fasole.
Un băiat tânăr se apropie de masă în fugă.
– Tu eşti Kvothe?
Am încuviinţat, cu stomacul deodată întors pe dos.
– Trebuie să te prezinţi la Sala Magiştrilor.
– Unde-o găsesc? Sunt aici doar de câteva zile.
– Poate să-i arate unul din voi? întrebă băiatul, privindu-i pe cei de
296
la masă. Trebuie să-i dau de ştire lui Jamison că l-am găsit.
– O fac eu. Şi-aşa nu mi-era foame, rosti Simmon şi îşi dădu
strachina la o parte.
Mesagerul lui Jamison plecă în grabă, iar Simmon dădu să se
ridice de la masă.
– Stai puţin. N-am terminat, am spus arătând spre tavă.
Simmon mă privi îngrijorat.
– Nu-mi vine să cred că mănânci. Eu nu pot să mănânc. Cum poţi
tu?
– Mi-e foame. Nu ştiu ce mă aşteaptă în Sala Magiştrilor, dar mă
gândesc că nu strică să am stomacul plin pentru asta.
– Te duci la coarne, rosti Manet. E singurul motiv pentru care te-ar
chema la aşa oră târzie.
Nu ştiam ce vrea să spună cu asta, dar nu am vrut ca întreaga
sală să-mi ştie ignoranţa.
– Pot să aştepte până termin, am spus şi am luat o lingură de
tocăniţă.
Simmon se aşeză şi începu să se joace fără chef cu mâncarea.
Sincer să fiu, nu-mi mai era foame, dar mă supăra ideea de a fi
luat aşa de la masă după toate ocaziile când stătusem înfometat în
Bobcatran.
Când eu şi Simmon ne-am ridicat în sfârşit în picioare, larma
obişnuită a cantinei se opri şi toată lumea ne urmări cu privirea.
Ştiau încotro ne îndreptam.
Ajunşi afară, Simmon îşi vârî mâinile în buzunare şi se îndreptă în
direcţia Văgăunei.
– Gluma la o parte, ştii că eşti în mare bucluc.
– Speram că Hemme va fi prea ruşinat încât să facă gura mare, am
recunoscut eu. Dau afară mulţi studenţi pe-aici?
Am încercat să par că glumesc.
– Încă nimeni în trimestrul ăsta, răspunse Sim cu zâmbetul său
timid. Dar e abia a doua zi de cursuri. Poate că ai să stabileşti un
record.
– Nu e prea amuzant, am spus fără să-mi pot reţine un rânjet.
Simmon mă făcea întotdeauna să zâmbesc, indiferent ce se
petrecea.
Cu Sim în faţă, am ajuns în Văgăună prea curând pentru gustul
meu. Îmi făcu ezitant cu mâna când am deschis uşa şi mi-am
făcut drum înăuntru.
Am fost întâmpinat de Jamison. El era cel care administra tot ce
nu cădea sub controlul direct al magiştrilor: bucătăriile, spălătoria,
297
grajdurile, magaziile. Era agitat şi aducea cu o pasăre. Un om cu
trup de vrabie şi ochi de şoim. Mă escortă într-o încăpere mare,
fără ferestre, cu o masă în formă de semilună, precum cea de la
admitere. La fel ca şi atunci, cancelarul şedea la mijloc. Singura
diferenţă era că acum masa nu era pe un podium, aşa că magiştri
erau faţă în faţă cu mine.
M-am lovit de priviri nu tocmai prietenoase. Jamison mă duse
până în faţa mesei. Acum că o vedeam din acel unghi, am înţeles
de ce i se spunea „la coarne”. Jamison se duse la propria sa masă
mai mică şi băgă o peniţă în călimară.
Cancelarul îşi întinse degete şi vorbi fără niciun soi de introducere.
– În a patra zi de Semănat, Hemme a cerut o întrunire a
magiştrilor.
Peniţa lui Jamison dansa pe o foaie, cufundându-se ocazional în
călimara de lângă. Cancelarul continuă pe un ton formal.
– Sunt toţi magiştri de faţă.
– Magistrul tămăduitor, de faţă, rosti Arwyl.
– Magistrul arhivar, spuse Lorren, la fel de impasibil ca de obicei.
– Magistrul aritmetician, grăi Brandeur, pocnindu-şi nepăsător
articulaţiile degetelor.
– Magistrul artizan, mormăi Kilvin fără să ridice privirea din masă.
– Magistrul alchimist, spuse Mandrag.
– Magistrul retor, rosti Hemme schimonosit şi roşu la faţă.
– Magistrul simpatist, spuse Elxa Dal.
– Magistrul glăsuitor.
Elodin chiar îmi zâmbi. Nu doar cu o simplă ridicare de buze, ci cu
un rânjet prietenos, cu toţi dinţii. Am răsuflat uşurat că măcar
unul dintre cei de faţă nu părea dornic să mă vadă spânzurat de
degetele mari de la mâini.
– Şi magistrul lingvist, sfârşi cancelarul. Toţi cei opt… se opri şi îşi
încreţi fruntea. Scuze. Taie partea aceea. Toţi cei nouă magiştri
sunt de faţă. Prezintă-ţi plângerea, magistre Hemme.
Hemme începu fără ezitare.
– Astăzi, studentul în primul trimestru, care nu face parte din
Arcanum, numit Kvothe, a înfăptuit o cetluire simpatetică asupra
mea cu rea-intenţie.
– Să se înregistreze două acuzaţii făcute de către magistrul Hemme
împotriva lui Kvothe, rosti sobru cancelarul, fixându-mă cu
privirea. Prima acuză e folosirea neautorizată a simpatiei. Magistre
arhivar, care e pedeapsa cuvenită pentru asta?
– Pentru folosirea neautorizată a magiei simpatetice care duce la
298
vătămare, studentul găsit vinovat va fi biciuit de un număr de ori.
Nu mai puţin de două, nu mai multe de zece lovituri de bici i se vor
aplica peste spate, rosti Lorren de parcă citea o reţetă.
– Numărul de lovituri care este cerut?
Cancelarul întoarse privirea spre Hemme, care rămase o clipă pe
gânduri.
– Cinci, rosti el.
Simţeam cum mi se duce tot sângele din faţă şi am tras încet aer
pe nas ca să mă liniştesc.
– Are cineva vreo obiecţie?
Cancelarul îşi plimbă privirea la colegii săi, dar toţi rămaseră
tăcuţi, cu priviri serioase.
– A doua acuzaţie: infracţiunea de vătămare. Magistre arhivar?
– Între patru şi cincisprezece lovituri de bici şi exmatricularea din
cadrul Universităţii, rosti Lorren cu glas nestrăbătut de emoţie.
– Numărul de lovituri?
Hemme se uită drept la mine.
– Opt.
Treisprezece lovituri de bici şi exmatriculare. Stropi reci de sudoare
îmi curgeau pe spate şi greaţa mi se ridică din stomac. Teama nu-
mi era străină. În Bobcatran mă urmărise tot timpul îndeaproape.
Teama te ţine în viaţă. Dar nu mai simţisem asemenea neputinţă
deznădăjduită. O teamă nu doar că trupul meu ar fi rănit, ci şi că
întreaga mea viaţă ar fi distrusă. M-a apucat ameţeala.
– Înţelegi acuzaţiile care ţi se aduc? întrebă cancelarul cu
severitate.
Am inspirat adânc.
– Nu tocmai, domnule.
Mi-era silă de sunetul slab şi tremurător al vocii mele.
Cancelarul ridică mâna şi Jamison îşi ridică la rândul său peniţa
de pe foaie.
– Contravine legilor Universităţii ca un student care nu e membru
al Arcanumului să folosească magia simpatetică fără permisiunea
unui magistru. Şi întotdeauna, întotdeauna e interzis în mod
expres să faci rău prin intermediul simpatiei, mai ales unui
magistru. Acum câteva veacuri, arcaniştii erau vânaţi şi arşi pe rug
pentru acuzaţii de acest fel. Asemenea comportament nu e tolerat
aici.
Abia acum înţelegeam, din asprimea vocii sale, cât de mânios era
de fapt cancelarul. Trase aer adânc în piept.
– Acum ai înţeles?
299
Abia am reuşit să încuviinţez. Îi făcu din nou semn lui Jamison,
care aşeză peniţa pe hârtie.
– Tu, Kvothe, înţelegi acuzaţiile ce sunt aduse împotriva ta?
– Da, domnule, am spus cu puţinul calm pe care reuşisem să-l
adun.
Totul părea prea strălucitor şi picioarele îmi tremurau puţin. Am
încercat să le opresc, dar asta doar le făcu să tremure mai abitir.
– Ai ceva de spus în apărarea ta? întrebă solemn cancelarul.
Voiam numai să plec. Mă simţeam apăsat de privirile magiştrilor.
Palmele îmi erau umede şi reci. Probabil, aş fi clătinat din cap şi aş
fi şters-o din cameră dacă nu l-aş fi auzit pe cancelar adăugând:
– Ei bine? N-ai nimic de zis în apărarea ta?
Cuvintele sale atinseră o coardă în mine. Erau aceleaşi pe care Ben
le folosise de sute de ori în timp ce mă instruia la nesfârşit în
tehnica argumentaţiei. Cuvintele sale îmi răsunau în cap, ca o
mustrare: Ce? N-ai nimic de zis în apărarea ta? Orice învăţăcel de-al
meu trebuie să fie în stare să-şi apare ideile împotriva unui atac.
Oricum ţi-ai petrece viaţa, mintea are să te apere mai bine decât o
sabie. Aşa că ţine-o ascuţită!
Am mai tras o gură adâncă de aer, am închis ochii şi m-am
concentrat. După câteva clipe, m-am simţit înconjurat de
indiferenţa rece a Inimii de Piatră. M-am oprit din tremurat. Am
deschis ochii şi mi-am auzit propriul glas spunând:
– Domnule, am avut permisiunea să folosesc magia simpatetică.
Cancelarul mă scrută lung cu privirea şi întrebă:
– Poftim?
Inima de Piatră mă înconjura ca o mantie ocrotitoare.
– Am avut permisiunea magistrului Hemme, exprimată atât
răspicat, cât şi implicit.
Magiştriii se agitară nedumeriţi în scaunele lor.
Cancelarul nu părea a fi deloc mulţumit.
– Explică-te.
– L-am abordat pe magistrul Hemme după primul său curs şi i-am
spus că deja cunosc conceptele pe care le-a prezentat. Mi-a spus
că vom vorbi despre asta ziua următoare. A doua zi, când a sosit la
curs, a anunţat întreaga clasă că le voi ţine o prelegere în care voi
demonstra principiile magiei simpatetice. După ce am căutat să
văd ce ustensile aveam la îndemână, am arătat clasei prima
demonstraţie pe care mi-a făcut-o maestrul meu.
Nu era adevărat, desigur. Aşa cum v-am mai spus, prima mea
lecţie a fost cu nişte şfanţi de fier. Era o minciună, dar una
300
plauzibilă.
După reacţia magiştrilor, mi-am dat seama că asta era o veste
nouă pentru ei. Undeva, adânc în Inima de Piatră, m-am relaxat,
bucuros că supărarea magiştrilor fusese bazată pe versiunea lui
Hemme a adevărului, probabil tăiată la furie.
– Ai ţinut o demonstraţie dinaintea clasei? întrebă cancelarul
înainte să continui.
Se uită când la Hemme, când la mine.
Am făcut-o pe nevinovatul.
– Doar una simplă. E cumva neobişnuit?
– E puţin curios, răspunse el cu ochii la Hemme.
Îi simţeam din nou supărarea, dar de astă dată nu părea
îndreptată spre mine.
– Mă gândeam că acesta e modul prin care îţi dovedeşti
cunoştinţele şi ajungi la un curs mai avansat.
Încă o minciună, dar, din nou, una plauzibilă.
Elxa Dal interveni în discuţie:
– Ce a implicat demonstraţia ta?
– O păpuşă de ceară, un fir de păr al magistrului Hemme şi o
lumânare. Aş fi preferat alt fel de demonstraţie, dar materialele
disponibile erau limitate. Am crezut că şi asta făcea parte din test,
că trebuia să mă descurc doar cu ce aveam la dispoziţie, am spus
ridicând din umeri. Nu mi-a venit în minte alt fel de a demonstra
cele trei legi cu ce aveam acolo.
Cancelarul îl iscodi pe Hemme cu privirea.
– E adevărat ce spune băiatul?
Hemme deschise gura, ca pentru a nega, apoi îşi aduse probabil
aminte că o sală plină de studenţi putea depune mărturie. Nu
scoase o vorbă.
– Fir-ar, Hemme, izbucni Elxa Dal. L-ai lăsat pe băiat să te
folosească drept subiect de test şi acum îl aduci aici pentru
vătămare? Meriţi mai rău decât ce ţi s-a întâmplat.
– E’lir Kvothe nu putea să-l rănească doar cu o lumânare,
murmură Kilvin.
Îşi privi absent degetele, părând să chibzuiască adânc.
– Cel puţin, nu cu păr şi ceară. Poate cu sânge şi lut…
– Linişte.
Glasul cancelarului era prea calm ca să fie socotit un strigăt, dar
avea aceeaşi autoritate. Îi săgetă cu privirea pe Elxa Dal şi Kilvin.
– Kvothe, răspunde întrebării magistrului Kilvin.
– Am făcut o a doua cetluire între lumânare şi un creuzet, ca să
301
ilustrez legea conservării.
Kilvin nu ridică ochii de la degetele sale.
– Ceară şi păr?
Mormăi ceva, de parcă nu era întru totul satisfăcut de explicaţie. I-
am aruncat o privire pe jumătate nedumerită, pe jumătate
stânjenită şi i-am spus:
– Nici eu nu înţeleg prea bine, domnule. Ar fi trebuit să am un
transfer afectiv de cel mult zece la sută. Nu ar fi trebuit să fie
destul încât să-i facă magistrului Hemme măcar o băşică, darămite
o arsură.
M-am întors spre Hemme.
– Chiar nu am vrut să vă pricinuiesc niciun rău, domnule, am
spus pe glasul cel mai chinuit de care eram în stare. Trebuia doar
să vă facă să săriţi ca ars. Focul nu a stat aprins mai mult de cinci
minute şi nu mi-am închipuit că asemenea foc şi un transfer de la
zece la sută v-ar putea răni.
Mi-am strâns mâinile, intrat în pielea studentului căit. Era un bun
joc actoricesc. Tatăl meu ar fi fost mândru de mine.
– Ei bine, ai făcut-o, rosti Hemme înveninat. Şi unde e momâia aia
nenorocită? Îţi cer să mi-o înapoiezi de îndată!
– Mi-e teamă că nu pot, domnule. Am distrus-o. Era prea
primejdios să o las pe undeva.
Hemme îmi aruncă o privire vicleană.
– Nu e o mare grijă, mormăi el.
Cancelarul luă din nou frâiele.
– Asta schimbă lucrurile în mod drastic. Hemme, eşti încă hotărât
să-l acuzi pe Kvothe?
Hemme îl privi cu sprâncenele încreţite şi tăcu chitic.
– Atunci propun să anulăm ambele acuzaţii, spuse Arwyl.
Vocea bătrânului tămăduitor mă luă prin surprindere.
– Dacă Hemme l-a adus înaintea clasei, atunci şi-a dat
permisiunea. Şi nu are de ce să-l acuze de vătămare dacă i-a dat
propriul păr şi s-a uitat cum băiatul l-a pus pe capul momâii.
– Mă aşteptam să aibă mai mult control cu ce făcea, se apără
Hemme, trimiţându-mi priviri otrăvite.
– Nu e vătămare, insistă Arwyl, privindu-l pe Hemme dindărătul
ochelarilor, cu ridurile aduse într-o încruntătură aprigă.
– Ar cădea mai degrabă sub incidenţa folosirii nechibzuite a magiei
simpatetice, interveni calm Lorren.
– E cumva o propunere să respingem primele două acuzaţii şi să o
înlocuim cu aceasta? întrebă cancelarul, care căuta să păstreze o
302
urmă de formalitate.
– Da, rosti Arwyl, încă săgetându-l pe Hemme cu privirea prin
ochelarii săi.
– Toţi cei ce sunt pentru? întrebă cancelarul.
Urmă un cor de da-uri de la toată lumea în afară de Hemme.
– Împotrivă?
Hemme rămase tăcut.
– Magistre arhivar, care e pedeapsa pentru folosirea necugetată a
magiei simpatetice?
– Dacă cineva e rănit în urma folosirii necugetate a simpatiei,
studentul care se face vinovat va fi biciuit cu un număr maxim de
şapte lovituri.
Mă întrebam din ce carte recita.
– Numărul de lovituri cerut?
Hemme cercetă chipurile celorlalţi magiştri, dându-şi seama că
lucrurile nu mai erau în favoarea lui.
– Am băşici până la tibie, scrâşni el. Trei lovituri.
Cancelarul îşi drese glasul:
– Se opune vreun magistru acestei acţiuni?
– Da, rostiră la unison Elxa Dal şi Kilvin.
– Cine doreşte să revoce pedeapsa? Votăm ridicând mâinile.
Elxa Dal, Kilvin şi Arwyl ridicară imediat mâinile, urmaţi de
cancelar. Mandrag îşi ţinu mâna jos, la fel ca Lorren, Brandeur şi
Hemme. Elodin îmi rânji voios, dar nu-şi ridică mâna. Îmi venea
să-mi dau palme pentru recenta mea incursiune în Arhivă şi
impresia proastă pe care i-o lăsase lui Lorren. Poate că altfel ar fi
înclinat balanţa în favoarea mea.
– Patru în favoarea revocării pedepsei, rosti cancelarul după un
moment de pauză. Pedeapsa rămâne în picioare: trei lovituri de
bici, mâine, în a cincea zi a Semănatului, la amiază.
Cum eram adâncit în Inima de Piatră, tot ce simţeam era o
oarecare curiozitate analitică asupra ideii de a fi flagelat în public.
Toţi magiştri dădură să se ridice şi să plece, dar înainte ca
lucrurile să se oprească acolo, am vorbit:
– Domnule cancelar?
Bătrânul răsuflă obosit.
– Da?
– În timpul examenului de admitere, aţi menţionat că eventuala
mea intrare în Arcanum va fi condiţionată de dovezile pe care le
pot aduce că stăpânesc principiile elementare ale magiei
simpatetice. Ceea ce s-a petrecut la cursul magistrului Hemme nu
303
constituie o astfel de dovadă?
Atât Hemme, cât şi cancelarul deschiseră gura să spună ceva.
Glasul lui Hemme răsună mai puternic:
– Auzi aici, derbedeu mic!
– Hemme! se răsti cancelarul la el, apoi se întoarse la mine. Mi-e
teamă că asemenea dovadă necesită mai mult de o simplă cetluire
simpatetică.
– O dublă cetluire, îl corectă Kilvin.
Elodin luă cuvântul, părând să-i sperie pe toţi cei de la masă:
– Sunt sigur că avem destui studenţi aflaţi deja în Arcanum care
abia cu greu ar reuşi o cetluire dublă, darămite una care să-i
provoace cuiva „băşici până la tibie”.
Uitasem cum vocea limpede a lui Elodin îţi pătrundea până adânc
în piept atunci când vorbea. Îmi zâmbi din nou.
Cu toţii căzură pe gânduri, în deplină linişte.
– Într-adevăr, recunoscu Elxa Dal, scrutându-mă cu atenţie.
Cancelarul nu-şi ridică privirea de la masa goală pentru aproape
un minut. Apoi dădu din umeri, privi în sus şi zâmbi surprinzător
de binedispus.
– Toţi cei pentru recunoaşterea acuzaţiei de folosire neautorizată a
magiei simpatetice aduse studentului Kvothe drept dovadă că
stăpâneşte principiile elementare ale simpatiei votaţi ridicând
mâna.
Kilvin şi Elxa Dal ridicară imediat mâinile. Arwyl îi urmă un
moment mai târziu. Elodin îmi făcu cu mâna, deci probabil şi votul
lui conta.
– Cinci voturi în favoare introducerii lui Kvothe în Arcanum.
Demers acceptat. Şedinţă suspendată. Tehlu apără-ne, copii şi
nebuni deopotrivă.
Rostise ultimele cuvinte cu glas sfârşit, în timp ce-şi sprijinea
fruntea de podul palmei.
Hemme ieşi valvârtej, urmat îndeaproape de Brandeur. Odată ieşiţi
afară, l-am auzit pe Brandeur întrebând:
– Nu purtai un farmec de protecţie?
– Nu, nu purtam, se răsti Hemme. Şi nu-mi vorbi pe tonul ăsta, de
parc-ar fi fost vina mea. La fel de bine poţi să dai vina pe cineva
care-a fost înjunghiat într-o alee pentru că nu purta armură.
– Trebuie să ne luăm toate precauţiile, rosti Brandeur împăciuitor.
– Ştii la fel de bine ca…
Vocile dispărură îndărătul unei uşi.
Kilvin se ridică şi se întinse de spate. Privind spre locul în care
304
stăteam, îşi scărpină gânditor barba stufoasă cu ambele mâini şi
se îndreptă cu paşi mari spre mine.
– Cunoşti şi scrijeldică, E’lir Kvothe?
– Adică rune, domnule? Mi-e teamă că nu.
Kilvin îşi trecu din nou mâinile prin barbă.
– Nu-ţi bate capul cu cursul de artizanat elementar la care te-ai
înscris. În schimb, treci pe la atelierul meu. Mâine la amiază.
– Magistre Kilvin, mi-e teamă că mâine la amiază am altă
întrevedere pe care nu o pot rata.
Kilvin se încruntă.
– Hmm, da. Atunci, la primul clopot.
– Kilvin, mi-e teamă că băiatul va avea o programare la oamenii
mei curând după biciuire, rosti Arwyl cu un licăr de umor în
privire. Fiule, roagă pe cineva să te aducă la Clinică imediat ce se
termină. O să te coasem la loc.
– Mulţumesc domnule.
Arwyl mă salută scurt din cap şi părăsi încăperea. Kilvin îl petrecu
cu privirea, apoi se întoarse spre mine.
– Atelierul meu. Poimâine. La amiază.
Tonul său nu era acela al unei cereri.
– Aş fi onorat, magistre Kilvin.
Mormăi ceva drept răspuns şi plecă împreună cu Elxa Dal.
Asta mă lăsa singur cu cancelarul, care încă nu se ridicase din loc.
Ne-am uitat unul la altul în timp ce zgomotul de paşi se stingea
încet pe coridor. Am ieşit din Inima de Piatră, cu un fior de
anticipaţie amestecat cu teamă pentru tot ce se petrecuse.
– Îmi pare rău că v-am făcut atâtea necazuri atât de curând,
domnule, am început eu ezitant.
– O? Cât timp te gândeai să aştepţi?
Figura sa era mult mai puţin severă acum că eram singuri.
– Cel puţin un răstimp, domnule.
Dezastrul care trecuse atât de aproape de mine mă lăsă aproape
beat de uşurare. Simţeam un zâmbet de neoprit gâdilându-mi faţa.
– Cel puţin un răstimp, murmură el.
Cancelarul îşi frecă faţa în palme, apoi mă privi din nou şi mă luă
prin surprindere cu un zâmbet viclean. Mi-am dat seama că nu era
chiar atât de bătrân când îşi pierdea expresia severă. Probabil avea
spre cincizeci de ani.
– Nu arăţi ca unul care ştie că va fi biciuit mâine, observă el.
Am împins gândul la o parte.
– Mă gândesc că am să mă vindec, domnule.
305
Îmi aruncă o privire ciudată, şi îmi luă ceva până să-mi dau seama
că o văzusem deseori pe când trăiam cu trupa. Dădu să vorbească,
dar i-am luat cuvintele din gură.
– Nu sunt atât de tânăr precum arăt, domnule. Ştiu asta. Doar că
mi-aş dori ca şi alţii să o ştie.
– Îmi închipui că vor afla cât de curând.
Mă privi cu luare-aminte şi se ridică de la masă. Îmi întinse mâna.
– Bun venit în Arcanum.
I-am strâns mâna cu solemnitate şi ne-am văzut fiecare de drum.
Odată ieşit afară, nu mică îmi fu mirarea să văd că se făcuse
noapte. Am sorbit aerul dulce de primăvară şi am simţit cum
rânjetul îmi reiese la suprafaţă.
Tocmai atunci cineva mă atinse pe umăr. Am sărit ca ars şi abia
m-am stăpânit să nu mă năpustesc asupra lui Simmon cu furia de
urlete, zgârieturi şi muşcături care fusese singurul meu mijloc de
apărare în Bobcatran.
Păşi înapoi, speriat de expresia de pe faţa mea. Am încercat să-mi
liniştesc inima ce bubuia înnebunită.
– Simmon. Îmi pare rău. Sunt doar… încearcă să faci puţin zgomot
când te apropii de mine. Mă sperii uşor.
– Şi eu, murmură el cu un tremur în glas, ştergându-se pe frunte.
Deşi nu pot să te învinovăţesc. Chiar şi cei mai calmi dintre noi
păţesc asta când iau în mâini coarnele taurului. Cum a mers?
– S-a hotărât că voi fi flagelat şi admis în Arcanum.
Se uită curios la mine, încercând să-şi dea seama dacă glumeam.
– Îmi pare rău? Felicitări? Să-ţi fac cinste cu o bere sau cu nişte
bandaje? rosti el cu un zâmbet sfios.
I-am zâmbit înapoi.
– Ambele.
***
Până să mă întorc la al patrulea etaj al Moriştii, vestea că nu
fusesem dat afară şi ajunsesem în Arcanum se răspândise înaintea
mea. Am fost întâmpinat cu un ropot de aplauze de colegii mei de
dormitor. Hemme nu era deloc iubit. Unii dintre ei mă felicitară
plini de uimire, iar Basil veni să-mi strângă mâna.
Tocmai ce urcasem în pat şi îi explicam lui Basil diferenţa dintre
un bici cu o singură limbă şi unul cu şase, când supraveghetorul
de la etajul al treilea veni să mă caute. Îmi spuse să-mi adun
lucrurile, fiindcă studenţii din Arcanum erau găzduiţi în aripa de
vest.
Toate lucrurile mele încăpeau încă fără probleme în raniţa mea,
306
aşa că nu fu o mare bătaie de cap. Am plecat petrecut de
supraveghetor şi de un cor de urări de bine din parte colegilor mei
din primul trimestru.
Dormitorul comun din aripa de vest era asemănător cu cel pe care-
l părăsisem. Erau tot şiruri de paturi, dar aici nu erau suprapuse.
În afară de cufăr, fiecare pat mai avea şi un mic şifonier şi un
birou. Nimic extravagant, dar era cu siguranţă un pas înainte. Cea
mai mare diferenţă era în atitudinea colegilor de dormitor. Am fost
întâmpinat cu încruntături şi priviri otrăvite, deşi în cea mai mare
parte eram ignorat cu desăvârşire. Era o primire rece, mai ales în
contrast cu primirea pe care o avusem mai devreme de la foştii mei
colegi.
Era uşor de înţeles de ce. Majoritatea studenţilor petrec multe
trimestre la Universitate până să fie primiţi în Arcanum. Toţi cei
de-acolo munciseră pe brânci ca să ajungă unde erau. Eu nu.
Doar trei sferturi din paturi erau ocupate. Am ales un pat în
fundul sălii, la colţ, departe de ceilalţi. Mi-am agăţat cămaşa de
rezervă şi mantia în şifonier şi mi-am băgat raniţa în cufărul de la
capătul patului.
M-am întins pe spate şi mi-am aţintit privirea în tavan. Patul meu
se afla departe de lumina venită de la lumânările şi lămpile
simpatetice ale celorlalţi studenţi. Eram în sfârşit un membru al
Arcanumului, locul în care voisem dintotdeauna să fiu.

307
 Capitolul 41
Sângele unui prieten

Dimineaţa următoare m-am trezit devreme, m-am spălat şi am

ciugulit ceva la cantină. Apoi, cum nu aveam ceva mai bun de
făcut înainte de biciuirea de amiază, am rătăcit fără ţintă prin
Universitate. Am vizitat câteva spiţerii şi prăvălii de sticlărie, am
admirat peluzele şi grădinile bine întreţinute.
În cele din urmă, m-am aşezat pe o bancă de piatră dintr-o curte
întinsă. Prea agitat ca să fac ceva productiv, am încercat să mă
bucur de vreme, urmărind cum vântul mătură câteva bucăţi de
hârtie pe pavaj.
Nu trecu mult până când Wilem îşi făcu apariţia şi se aşeză lângă
mine fără să ceară vreo invitaţie. Părul şi ochii negri de ceald îl
făceau să pară mai în vârstă decât mine sau Simmon, dar încă
avea aerul acela cumva jenat al băiatului care încă nu se obişnuise
să fie bărbat.
– Ai emoţii? mă întrebă cu hârâitul aspru al accentului siarez.
– De fapt, încerc să nu mă prea gândesc la asta.
Wilem mormăi aprobator. Am rămas tăcuţi pentru aproape un
minut, privindu-i pe studenţii aflaţi în trecere. Unii dintre ei se
opriră din conversaţie să arate spre mine. M-am săturat repede de
atenţia primită.
– Faci ceva acum?
– Stau. Respir, răspunse el simplu.
– Abil răspuns. Văd de ce eşti în Arcanum. Eşti ocupat pentru
următoarea oră?
Ridică din umeri şi se uită la mine aşteptând să vadă ce-i propun.
– Poţi să-mi arăţi unde e magistrul Arwyl? Mi-a spus să trec pe la
el… după.
– Desigur. Clinica e de cealaltă parte a Arhivei, spuse, arătând cu
degetul spre unul din culoarele prin care se ieşea din curte.
Am ocolit clădirea masivă şi fără ferestre a Arhivei.
– Aia e Clinica, arătă Wilem cu degetul.
Era o clădire mare, cu formă neobişnuită. Arăta ca o versiune mai
înaltă şi mai puţin întortocheată decât Axul.
– E mai mare decât credeam. Doar pentru predat medicină?
Wilem clătină din cap.
– Se ocupă de îngrijirea bolnavilor. Nu refuză pe nimeni doar
pentru că nu poate plăti.
308
– Chiar aşa? m-am uitat la clădire, gândindu-mă la magistrul
Arwyl. Surprinzător.
– Nu trebuie să plăteşti în avans. După ce îţi revii – dar din pauza
lui am înţeles că era de fapt dacă îţi revii – îţi reglezi conturile.
Dacă nu ai cu ce să plăteşti, lucrezi până datoria e… Care e
cuvântul pentru sheyem? întrebă el, ţinându-şi palmele în sus şi
mişcându-le de parcă erau talgerele unei balanţe.
– Cântărită?
– Nu. Sheyem, accentuă el cuvântul, ducându-şi palmele la acelaşi
nivel.
– A, am imitat gestul. Achitată.
– Da. Lucrezi până când datoria faţă de Clinică e achitată. Puţini
pleacă fără să-şi plătească datoriile.
Am chicotit morbid.
– Nu mă miră. La ce bun să fugi dacă un arcanist are câteva
picături din sângele tău?
Am ajuns până la urmă în altă curte. În mijlocul ei se înălţa
stâlpul infamiei cu o bancă de piatră sub el. Nu trebuia să ghicesc
cine avea să fie legat de el în cam o oră. În jur de o sută de
studenţi se adunaseră în jur, dând evenimentului un aer cumva
festiv.
– De obicei, nu se adună atâta lume, dar câţiva dintre magiştri şi-
au anulat cursurile.
– Mă gândesc că Hemme şi Brandeur.
Wilem încuviinţă.
– Hemme e genul care poartă pică. O să fie acolo cu toată gaşca
lui. E cuvântul corect? Gaşcă?
Am încuviinţat, spre vaga satisfacţie a lui Wilem, care mai apoi îşi
încreţi fruntea.
– Asta mă face să-mi amintesc ceva ciudat la limba voastră.
Oamenii mă întreabă tot timpul despre drumul spre Tinuë. Zic
încontinuu „cum e drumul spre Tinuë?” Ce înseamnă?
Am zâmbit.
– E o expresie idiomatică. Adică…
– Ştiu ce e un idiom, mă întrerupse Wilem. Ce înseamnă idiomul
ăsta?
– A, am făcut puţin jenat. E doar o formă de salut. E ca şi cum ai
întreba: „Ce mai faci?” sau „Îţi merge bine?”
– Şi acelea sunt idiomuri, mormăi Wilem. Limba voastră e plină de
nonsensuri. Uneori mi-e greu să pricep cum vă înţelegeţi unul pe
altul? Îţi merge bine? Unde să meargă?
309
– În Tinuë, aparent, am rânjit eu. Tuan volgen oketh ama.
Era unul din idiomurile siareze care-mi plăceau la nebunie.
Însemna „Nu te lăsa supărat de un nimic”, dar cuvânt cu cuvânt
se traducea: „Nu-ţi băga lingura-n ochi pentru nimic”.
Ne-am îndepărtat de curte şi am cutreierat prin Universitate
pentru o vreme. Wilem îmi arătă şi alte clădiri de interes, inclusiv
câteva taverne ce meritau vizitate, laboratoarele de alchimie,
spălătoria cealdă şi bordelurile, fie ele oficiale sau nu. Ne-am
plimbat pe lângă zidurile sterpe ale Arhivei, pe lângă atelierul unui
dogar, o legătorie de cărţi, o drogherie…
Chiar atunci îmi veni o idee.
– Ai cunoştinţe bune despre ierburi medicinale?
Clătină din cap.
– Chimie, în mare parte şi din ce mai răscolesc uneori prin Arhivă
împreună cu Păpuşarul.
– Vrei să spui că răsfoieşti. A răscoli e altceva. Şi cine-i Păpuşarul?
– E greu să-l descriu. Vă fac cunoştinţă altădată. Ce vrei să ştii
despre de ierburi?
– Nimic, de fapt. Poţi să mă ajuţi cu ceva?
Încuviinţă, iar eu am arătat către drogheria din apropiere.
– Du-te să-mi cumperi două grame de nalrut. Cred că atât e de-
ajuns, am zis şi i-am întins doi sfanţi.
– De ce eu? întrebă el bănuitor.
– Pentru că nu vreau ca omul de-acolo să-mi arunce privirea aia de
„eşti cam tânăr”. Nu astăzi.
Aproape că dansam de agitaţie când Wilem se întoarse.
– Era ocupat, îmi explică văzându-mi nerăbdarea.
Îmi întinse un pacheţel de hârtie şi restul de bani.
– Ce face planta asta?
– E pentru stomac. Micul dejun nu mi-a picat prea bine şi nu prea
am chef să vomit în timp ce-mi iau bice pe spate.
Am luat două căni de cidru la o cârciumă din apropiere. Am băut-o
pe a mea ca să înghit nalrutul mai bine, încercând să nu mă
strâmb la gustul său amar. Nu trecu mult până să auzim
clopotniţa anunţând amiaza.
– Cred că trebuie să merg la curs, încercă Wil să spună cu
nonşalanţă, dar îi ieşi sugrumat.
Se uită la mine, jenat şi puţin palid sub tenul său oacheş. Îmi
zâmbi zbuciumat.
– Nu-mi place să văd sânge curgând. Sângele meu… sângele unui
prieten…
310
– Nu mi-am pus în cap să sângerez prea mult. Dar nu-ţi face griji.
M-ai ajutat să trec de partea cea mai grea, aşteptarea. Mulţumesc.
Când ne-am despărţit, m-am luptat să-mi reprim un val de
vinovăţie. Deşi mă cunoştea de numai două zile, Wil mă ajutase
fără reţineri. Ar fi putut să aleagă calea cea simplă şi să mă urască
pentru intrarea fulgerătoare în Arcanum, ca toţi ceilalţi. În schimb,
s-a purtat ca un adevărat prieten, iar eu l-am răsplătit cu
minciuni.
Mergând spre stâlpul infamiei, am început să mă simt apăsat de
privirile mulţimii. Câţi erau! Două sute? Trei? După un anumit
punct, numerele încetează să conteze şi tot ce rămâne e zidul fără
chip al gloatei. Pregătirea mea pentru scenă mă ajută să nu mă
gârbovesc sub povara privirii lor. M-am îndreptat încet şi calm spre
stâlpul infamiei, într-un noian de murmure.
Nu am mers ţanţoş, căci ştiam că asta i-ar întoarce împotriva mea.
Nu am mers nici spăşit. Am mers demn, aşa cum m-a învăţat tatăl
meu, fără frică sau regret pe faţă. În timp ce mergeam, am simţit
cum nalrutul pune stăpânire pe mine. Mă simţeam perfect treaz, în
timp ce totul în jurul meu devenise aproape dureros de strălucitor.
Timpul părea să încetinească pe măsură ce mă apropiam de
mijlocul curţii. Urmăream norişorii de praf ridicaţi de paşii mei.
Simţeam cum o adiere de vânt se agăţa de tivul mantiei mele şi se
ghemuieşte acolo, răcorind sudoarea dintre omoplaţii mei. Pentru o
clipă credeam că pot să număr toate feţele mulţimii din jurul meu,
ca nişte flori pe câmp.
Nu i-am zărit pe niciunul dintre magiştri în mulţime, cu excepţia
lui Hemme, care stătea în apropierea stâlpului, cu trufie porcină
întipărită pe faţă. Stătea cu braţele încrucişate, lăsând mânecile
robei sale de magistru să-i atârne în lături.
Când văzu că-mi prinse atenţia, gura i se strâmbă într-un zâmbet
moale, care ştiam că era menit pentru mine. M-am hotărât că mai
bine-mi muşcam limba decât să-i dau satisfacţia de a părea
speriat, sau până şi îngrijorat. În schimb, i-am arătat un zâmbet
larg, încrezător, şi am privit mai departe, de parcă persoana sa nu
mă preocupa câtuşi de puţin.
Apoi am ajuns la stâlpul infamiei. Am auzit un glas care citea ceva,
dar cuvintele erau doar un vag zumzet pentru mine. Mi-am dat jos
mantia şi am întins-o pe o bancă de piatră care stătea la baza
stâlpului. Apoi am început să mă deschei la cămaşă, atât de calm
că păream să mă pregătesc de o baie. O mână se puse pe
încheietura mea şi mă opri. Omul care citise anunţul încercă să
311
mă consoleze cu un zâmbet.
– Nu trebuie să mergi fără cămaşă, spuse el. Aşa are să te usture
mai puţin.
– Nu am de gând să stric o cămaşă bună, am spus.
Mă privi ciudat, apoi ridică din umeri şi arătă spre un inel de fier
de deasupra capetelor noastre.
– Am nevoie de mâinile tale.
L-am privit fără emoţie.
– Nu trebuie să vă faceţi griji că aş putea să fug.
– E ca să nu pici în caz că leşini.
L-am privit încruntat.
– Dacă leşin, puteţi face ce vreţi, am spus ferm. Până atunci, nu
voi fi legat.
Ceva în vocea mea îl opri. Nu s-a opus, aşa că am urcat pe banca
de piatră de sub stâlp şi m-am întins spre inelul de fier. L-am
cuprins cu fermitate cu ambele mâini. Era neted şi rece, o senzaţie
straniu de liniştitoare. M-am concentrat pe ea cât timp coboram în
Inima de Piatră.
Am auzit cum oamenii se îndepărtau de stâlp. Apoi, mulţimea se
linişti şi singurul sunet era şuierul moale şi pocnetul de bici din
spatele meu. Eram uşurat. Aveam să fiu biciuit cu un bici cu o
singură coadă. În Bobcatran văzusem ce poate face din spatele
unui om un bici cu şase cozi.
Urmă o tăcere bruscă. Apoi, înainte să mă pot pregăti, am auzit un
pocnet mai tare decât cel dinainte. Am simţit o linie de foc roşu
stins coborând pe spatele meu.
Am strâns din dinţi. Dar nu a fost atât de rău cum credeam. Chiar
şi cu măsurile de precauţie luate, mă aşteptasem la o durere mai
aprigă.
Apoi veni a doua lovitură. Pocnetul fu mai tare, şi am auzit-o mai
degrabă cu corpul decât cu urechile. Am simţit o amorţeală
ciudată peste spate. Mi-am ţinut răsuflarea, ştiind că eram sfâşiat
şi sângeram.
Totul se făcu roşu pentru o clipă şi m-am sprijinit de lemnul
aspru, smolit alt stâlpului. A treia lovitură căzu înainte să apuc să
mă pregătesc pentru ea. Îmi linse umărul stâng, apoi mă sfâşie
până jos la şoldul stâng. Mi-am încleştat dinţii în refuzul meu de a
scoate măcar un sunet. Am ţinut ochii deschişi şi am văzut cum
lumea se înnegreşte pe la margini câteva clipe, înainte să-mi revin
în simţiri. Apoi, neluând în seamă durerea care urla pe spatele
meu, mi-am aşezat bine tălpile pe bancă şi mi-am descleştat
312
degetele de pe inelul de fier. Un tânăr sări înainte ca şi cum dădea
să mă prindă. I-am aruncat o privire muşcătoare şi s-a dat înapoi.
Mi-am luat cămaşa şi mantia, le-am aşezat cu atenţie pe braţ şi
am părăsit curtea, fără să bag în seamă mulţimea tăcută din jurul
meu.

313
 Capitolul 42
Fără urmă de sânge

– Ar putea fi mai rău, atâta e clar.

Chipul rotund al magistrul Arwyl era preocupat în vreme ce-mi
cerceta rănile.
– Speram că doar ai să te învineţeşti puţin. Dar ar fi trebuit să ştiu
mai bine, cu pielea ta.
Şedeam pe marginea unei mese lungi, în interiorul Clinicii. Arwyl
mă apăsă uşor pe spate şi continuă:
– Dar, aşa cum am mai spus, putea fi mai rău. Două tăieturi, dar,
la cum sunt tăieturile de obicei, nu puteai să speri la mai bine.
Curate, superficiale şi drepte. Dacă vei face cum am să-ţi spun, vei
avea doar nişte cicatrici fine ca de argint, să le arăţi doamnelor cât
de curajos eşti.
Se opri în faţa mea şi ridică din sprâncenele albe în spatele inelelor
de la ochelarii. Expresia lui îmi stoarse un zâmbet. Îl chemă pe
tânărul care aştepta la uşă.
– Du-te şi adu următorul Re’lar de pe listă. Spune-le că trebuie să
aducă numai cele necesare pentru a repara o rană dreaptă,
superficială.
Băiatul se întoarse şi plecă, cu paşii pierzându-se din ce în ce mai
mult în depărtare.
– Vei fi un excelent subiect de practică pentru unul dintre Re’larii
mei, rosti Arwyl. Tăieturile sunt simple, cu puţine şanse de
complicaţii, dar nu pot să spun asta şi despre tine.
Îmi presă pieptul cu un deget zbârcit şi ţâţâi cu limba între dinţi.
– Doar oase şi un pic de ambalaj. Ne-ar fi mai uşor dacă am avea
mai multă carne de lucru. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna cum
ar trebui să fie, rosti şi ridică din umeri până aproape de urechi.
De aceea tinerii tămăduitori trebuie să înveţe pe rupte.
Se uită la mine ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Am încuviinţat
cu seriozitate. Păru satisfăcut de asta şi zâmbetul lui cu ochi mijiţi
îi reveni pe chip. Se întoarse să deschidă un dulăpior.
– Dă-mi doar un moment şi îţi amorţesc usturimea care trebuie că
te arde peste tot pe spate.
Ciocni câteva sticle şi scotoci pe rafturi.
– E în regulă, magistre Arwyl, am spus eu, cu stoicism. Puteţi să
mă coaseţi aşa cum sunt.
Luasem două grame de nalrut ca să mă amorţesc şi ştiam că nu
314
trebuie să amestec anestezicele între ele. Bătrânul se opri cu un
braţ vârât adânc în dulap şi trebui să-l scoată pentru a se uita la
mine.
– Ai mai avut vreodată cusături, băiatul meu?
– Da, am spus sincer.
– Fără nimic pentru a atenua durerea?
Am încuviinţat din nou. Aşa cum mă aşezasem pe masă, ochii mei
erau uşor mai sus decât ai săi. Se uită la mine cu neîncredere.
– Lasă-mă să văd, atunci, spuse el.
Mi-am tras cracul pantalonului peste genunchi, cu dinţii încleştaţi
de la durerea de spate. În cele din urmă am dezvăluit o cicatrice
cât palma pe exteriorul coapsei, mai sus de genunchi, de când
Ţeapă mă înjunghiase cu cuţitul improvizat dintr-o sticlă, acum
trei ani în Bobcatran.
Arwyl se uită la ea atent, ţinându-şi ochelarii cu o mână. Apăsă
blând cu degetul arătător.
– Neglijent, rosti el, cu un dezgust uşor.
Mă gândeam că făcusem o treabă destul de bună.
– Firul mi s-a rupt când terminasem pe jumătate. Şi nu lucram în
circumstanţe tocmai ideale.
Arwyl rămase tăcut pentru o vreme, mângâindu-şi buza superioară
cu degetul în timp ce mă privea cu ochii pe jumătate închişi.
– Şi lucrurile astea îţi fac plăcere?
Am râs, dar nu pentru mult, căci durerea îmi înflori din nou în
spate.
– Nu, domnule magistru. Doar am avut grijă de mine cât de bine
am putut.
Continuă să mă privească, încă mângâindu-şi buza.
– Arată-mi unde s-a rupt firul.
I-am arătat. Nu este genul de lucru pe care să-l uiţi.
Examină atent vechea cicatrice şi apăsă încă o dată, înainte de a
privi în sus.
– Poate chiar spui adevărul, ridică el din umeri. Nu ştiu. Dar cred
că, dacă ar fi…
Se opri şi mă privi atent drept în ochi. Se ridică şi îşi potrivi
ochelarii.
– Uită-te în sus, spuse el.
Cu fruntea încreţită din pricina a ce văzuse, Arwyl mă luă de o
mână, mă apăsă ferm de vârful unghiei şi privi cu atenţie pentru o
clipă sau două. Cutele de pe frunte se adânciră când se apropie de
mine, mă apucă de bărbie cu o mână, îmi deschise gura şi mă
315
mirosi.
– Tenasină? întrebă el, apoi îşi răspunse la propria întrebare. Nu.
Nalrut, desigur. Cred că m-am ramolit de nu am observat mai
devreme. Explică de asemenea de ce nu sângerezi peste tot pe
masa mea frumoasă şi curată.
Mă cercetă cu o privire gravă.
– Cât de mult?
Nu aveam de ce să neg.
– Două dramuri.
Arwyl rămase tăcut pentru o vreme, uitându-se la mine. După
aceea, îşi scoase ochelarii şi îi frecă violent de manşetă. Îi puse la
loc şi se uită drept spre mine.
– Nu e de mirare că un băiat s-ar putea teme de o biciuire
îndeajuns încât să ia leacuri. Dar de ce, dacă i-a fost atât de frică,
şi-ar da jos cămaşa? Ai să-mi explici toate astea. Dacă m-ai minţit
mai înainte, recunoaşte şi totul va fi bine. Ştiu că băieţii mai spun
bazaconii uneori.
Ochii săi străluceau în spatele sticlei ochelarilor.
– Dar dacă ai să mă minţi acum, nici eu, nici vreun student de-al
meu nu-ţi va coase rănile. Nu accept să fiu minţit, rosti el şi îşi
încrucişă braţele la piept. Deci explică-mi. Nu înţeleg ce se
întâmplă aici. Asta, mai mult decât orice altceva, nu-mi place.
În ultimă instanţă, am ales să spun adevărul.
– Profesorul meu, Abenthy, m-a învăţat tot ce a putut despre artele
tămăduirii, i-am explicat eu. Când am ajuns pe străzile din
Bobcatran a trebuit să am grijă de mine. Am arătat spre genunchi
şi am continuat: Nu am purtat cămaşa pentru că am doar două
cămăşi şi a trecut o bună perioadă de timp de când am avut
atâtea.
– Şi nalrutul? întrebă el.
Am oftat.
– Nu sunt prea popular aici, domnule. Sunt mai tânăr decât toţi şi
o mulţime de oameni cred că nu am ce căuta aici. Am supărat o
mulţime de studenţi fiindcă am intrat în Arcanum atât de repede.
Şi am reuşit să mi-l fac duşman pe magistrul Hemme. Toţi ceilalţi
studenţi, Hemme şi prietenii săi, mă urmăresc şi aşteaptă un semn
de slăbiciune. Am luat nalrutul pentru că nu am vrut să leşin.
Trebuia să le las impresia că nu-mi pot face rău. Am învăţat că cel
mai bun mod să rămâi teafăr e să-ţi faci duşmanii să creadă că nu
poţi fi rănit.
Suna urât să spun ceva atât de categoric, dar acesta era adevărul.
316
M-am uitat la el sfidător.
Fu o lungă tăcere, timp în care Arwyl se uită la mine cu ochii mijiţi
îndărătul ochelarilor, ca şi cum ar fi încercat să vadă ceva în
interiorul meu. Îşi mângâie din nou buza de sus cu degetul apoi
începu să vorbească alene.
– Cred că, dacă aş fi fost mai în vârstă, începu el, destul de slab
pentru a fi vorbit cu sine însuşi, aş spune că ai fost ridicol. Că
studenţii noştri sunt adulţi, nu băieţi puşi pe ceartă.
Se opri din nou, încă mângâindu-şi buza. Apoi ridică din
sprâncene şi-mi zâmbi.
– Dar nu sunt atât de bătrân. Hmmm. Nu încă. Nici pe jumătate.
Oricine crede că băieţii sunt nevinovaţi şi drăguţi nu a fost un
băiat el însuşi sau a uitat cum era. Şi oricine crede că oamenii nu
sunt răutăcioşi şi cruzi pesemne că nu prea iese din casă. Şi cu
siguranţă nu e tămăduitor. Noi vedem efectele cruzimii mai mult
decât oricare alţii.
Înainte să pot răspunde, continuă:
– Închide gura, E’lir Kvothe, sau mă voi simţi obligat să-ţi dau un
tonic cu gust scârbos. Aa, uite că vin, spuse el când doi studenţi
intrară în cameră.
Erau asistentul care mă conduse aici şi, celălalt, spre surprinderea
mea, o femeie tânără.
– A, Re’lar Mola, rosti Arwyl entuziasmat, toate semnele discuţiei
noastre dispărând uşor de pe faţa lui. Ai auzit că pacientul are
două răni drepte, curate. Ce ai adus pentru a remedia situaţia?
– Pânză de in fiartă, ac îndoit, fire, alcool şi iod, răspunse ea
concis.
Avea ochi verzi, care contrastau puternic cu chipul ei palid.
– Cum aşa? Cum rămâne cu ceara simpatetică? întrebă Arwyl cu
un zâmbet pe buze.
– Nu, magistre Arwyl, răspunse ea puţin stânjenită.
– Şi de ce nu?
Tânăra ezită.
– Pentru că nu am nevoie de ea.
Arwyl se domoli.
– Da. Desigur că nu. Foarte bine. Te-ai spălat înainte să vii aici?
Mola încuviinţă, iar părul ei scurt, blond se undui la mişcare.
– Atunci ţi-ai irosit timpul, spuse el cu asprime. Gândeşte-te la toţi
germenii pe care poate i-ai adunat în lunga plimbare prin pasaj.
Spălă-te din nou şi vom începe.
Fata se spălă cu conştiinciozitate la un bazin din apropiere. Arwyl
317
mă ajută să mă aşez pe masă cu faţa în jos.
– Pacientul a fost amorţit? întrebă ea.
Deşi nu îi puteam vedea faţa, am detectat o umbră de îndoială în
vocea ei.
– Anesteziat, o corectă Arwyl. Ai un ochi bun pentru detaliu Mola.
Nu, nu e. Acum, ce ai face dacă E’lir Kvothe te-a asigurat că nu are
nevoie de astfel de lucruri? El pretinde că ar avea mai mult control
de sine decât un lingou de oţel Ramston şi că nu se va clinti când
îl coasem, rosti Arwyl pe un ton serios, dar sub care ghiceam cât
de mult se amuza.
Mola se uită la mine, apoi la Arwyl.
– I-aş spune să nu îndruge prostii, spuse ea după o scurtă pauză.
– Şi dacă ar insista în afirmaţiile sale că nu are nevoie de
anestezic?
Urmă o pauză mai lungă, după care Mola răspunse:
– Nu pare să fi sângerat mult, aşa că m-aş apuca de lucru. Dar i-
aş spune clar că, dacă se mişcă prea mult, îl leg de masă şi-l tratez
aşa cum găsesc de cuviinţă pentru bunăstarea lui.
– Hmm, făcu Arwyl, care părea un pic surprins de răspunsul ei.
Da. Foarte bine. Deci, Kvothe, mai doreşti să renunţi la anestezic?
– Mulţumesc, am spus politicos. Nu am nevoie.
– Foarte bine, rosti Mola, care parcă se împăcase cu gândul. În
primul rând am să curăţ şi să sterilizez rana.
Alcoolul ustură, dar asta a fost cel mai rău. Am încercat să mă
relaxez în timp ce Mola spunea fiecare lucru pe care urma să-l
facă. Arwyl păstra un flux constant de comentarii şi sfaturi. Mi-am
ocupat mintea cu alte lucruri, încercând să nu tresar la
înţepăturile de ac, amorţite de nalrut.
Termină repede şi mă bandajă cu o eficienţă demnă de admirat. În
vreme ce mă ajuta să mă ridic şi mă înfăşură în in, mă întrebam
dacă toţi studenţii lui Arwyl erau la fel de bine pregătiţi ca ea.
Făcea ultimele noduri când am simţit o atingere uşoară, ca de
pană pe umărul meu, aproape imposibil de simţit prin nalrutul
care mă amorţea.
– Are o piele frumoasă, am auzit-o murmurând, probabil pentru
Arwyl.
– Re’lar! făcu Arwyl sever. Astfel de comentarii nu sunt
profesioniste. Sunt dezamăgit.
– Mă refeream la natura cicatricii pe care o va avea, răspunse ea.
Îmi închipui că nu va fi mai mult de o linie alburie, cu condiţia să
evite să-şi rupă copcile.
318
– Hmm, făcu Arwyl. Da, desigur. Şi cum ar trebui el să le evite?
Mola ocoli masa şi ajunse faţă în faţă cu mine.
– Evită mişcări ca asta, spuse întinzându-şi mâinile în faţă, sau
asta. Le duse deasupra capului şi continuă: Evită mişcări bruşte
de orice fel, alergat, sărit, căţărat. Bandajul poate fi îndepărtat
chiar şi în două zile. Nu-l uda. Privirea i se mută de la mine la
Arwyl, care încuviinţă.
– Foarte bine, Re’lar. Eşti liberă.
Se uită la băiatul care asistase la întreaga procedură în deplină
muţenie.
– Şi tu poţi să mergi, Geri. Dacă întreabă cineva, sunt în camera de
lucru. Mulţumesc.
În clipa următoare, Arwyl şi cu mine eram din nou singuri. Stătea
nemişcat, cu mâna la gură pe când încercam cu atenţie să-mi
îmbrac cămaşa. În cele din urmă, păru să ajungă la o decizie.
– E’lir Kvothe, ai vrea să studiezi aici, în Clinică?
– Foarte mult, magistre Arwyl, am spus sincer.
Încuviinţă ca pentru sine, cu mâna încă la gură.
– Întoarce-te în patru zile. Dacă eşti destul de deştept încât să nu-
ţi rupi sutura, voi fi aici, rosti el cu ochii sclipind.

319
 Capitolul 43
Calea care pâlpâie

Sub efectul stimulent ale nalrutului şi simţind foarte puţină

durere, mi-am făcut drum spre Arhivă.
Cum devenisem membru al Arcanumului, eram liber să explorez
Stivele, ceva ce am aşteptat toată viaţa să fac.
Chiar mai bine, atâta timp cât nu ceream ajutor de la scribi, nimic
nu era consemnat în catastifele Arhivei. Asta însemna ca puteam
să cercetez despre Chandrieni şi Amiri după pofta inimii şi nimeni,
nici măcar Lorren, nu trebuia să ştie vreodată despre preocupările
mele „copilăreşti”.
Intrând în lumina roşiatică a Arhivei, i-am găsit atât pe Ambrose,
cât şi pe Fela în spatele biroului de la intrare. O binecuvântare cu
două tăişuri. Ambrose stătea înclinat spre ea, vorbind cu voce
scăzută. Ea avea aerul evident stânjenit al femeii care ştie
inutilitatea unui refuz politicos. Una din mâinile lui i se odihnea pe
genunchi, pe când celălalt braţ îi înconjura spătarul scaunului, cu
mâna poposindu-i pe gât. Voia să pară tandru şi afectuos, dar
trupul ei vădea încordarea unei căprioare speriate. Adevărul era că
o ţinea acolo aşa cum ai ţine un câine de ceafă încât să nu fugă.
Am închis uşa cu zgomot şi Fela ridică privirea, îmi întâlni ochii,
apoi privi în jos şi într-o parte, ruşinată de situaţia neplăcută în
care se afla. De parcă ar fi făcut ceva. Am văzut privirea aceea de
prea multe ori pe străzile din Bobcatran. Asta stârni în mine o
veche furie.
M-am apropiat de birou, făcând mai mult zgomot decât era cazul.
Un stilou şi cerneală erau puse pe celălalt capăt al biroului, ca şi o
bucată de hârtie plină pe trei sferturi cu tăieturi şi retuşuri. Mi-am
dat seama că Ambrose încercase să compună un poem.
Am ajuns la marginea biroului şi m-am oprit o clipă. Fela se uita
peste tot numai nu la mine sau la Ambrose. Îşi schimbă poziţia în
scaun, incomodată de situaţie, dar era evident că nu dorea să facă
o scenă. Mi-am dres glasul.
Ambrose se uită peste umăr, pieziş.
– Apari în cele mai proaste momente, E’lir. Alege-ţi timpul mai bine
şi vino înapoi mai târziu.
Se întoarse din nou, fără să mă mai bage în seamă.
Am pufnit şi m-am aplecat peste birou, întinzând gâtul la foaia de
hârtie pe care o lăsase acolo.
320
– Eu să-mi aleg timpul mai bine? Te rog, aici ai treisprezece silabe
într-un vers, am bătut cu degetul pe pagină. Nu e nici iambic. Nu
ştiu dacă are ceva metrică în el.
Se întoarse din nou la mine, profund iritat.
– Ţine-şi limba, E’lir. Ziua în care am să vin la tine pentru ajutor la
poezie este ziua…
– …E ziua în care ai două ore libere, am spus. Două ore şi asta
doar pentru a începe. Nici măcar nu ştiu de unde să-ncep. Practic,
poezioara asta îşi bate joc de sine.
– Ce ştii tu despre poezie? întrebă Ambrose fără a se deranja să se
întoarcă.
– Recunosc un vers care şchioapătă când îl aud, am spus. Dar ăsta
nu e nici măcar şchiopătat. Şi şchiopătatul are ritm. Asta sună
mai degrabă ca cineva care cade pe scări. Scări strâmbe. Cu o
balegă la capăt.
– E un ritm săltat, spuse el, cu glas scorţos şi jignit. Nu mă aştept
să pricepi.
– Săltat? am întrebat şi am izbucnit într-un râs neîncrezător. Aş
înţelege dacă aş vedea un cal în călduri care să salte atât. L-aş
ucide de milă şi i-aş da foc, de teamă ca nu cumva să-i mănânce
câinii leşul şi să moară.
În cele din urmă, Ambrose se întoarse spre mine, forţat astfel să ia
mâna de pe genunchiul drept al Felei. O jumătate de victorie, dar
cealaltă mână îi rămase pe gât, ţinând-o pe scaun sub aparenţa
unei mângâieri.
– M-am gândit că s-ar putea să apari pe-aici astăzi, spuse cu
veselie prefăcută. Aşa că am verificat deja registrul. Nu eşti încă pe
liste. Va trebui să stai la tomuri sau să vii mai târziu, după ce s-au
actualizat listele.
– Fără supărare, dar poţi să verifici din nou? Nu sunt sigur că pot
avea încredere în competenţa cuiva care încearcă să rimeze „nord”
cu „cord”. Nu e de mirare că trebuie să ţii femeile cu sila ca să le
convingi să-ţi asculte balivernele.
Ambrose tresări şi braţul îi lunecă de pe scaun şi îi căzu într-o
parte. Mă privi cu chip înveninat.
– Atunci când vei fi mai în vârstă, E’lir, veţi înţelege că ceea ce un
bărbat şi o femeie fac împreună…
– Ce? În intimitatea sălii de intrare în Arhivă, am spus, arătând în
jur. Pe trupul Domnului, ăsta nu e un bordel. Şi, în cazul în care
nu ai observat, ea e studentă, nu o curviştină pe care ai plătit-o
să-ţi faci poftele. Dacă ai de gând să iei o femeie cu forţa, măcar ai
321
decenţa să o faci într-o alee. Cel puţin aşa se va simţi îndreptăţită
să strige după ajutor.
Ambrose se îmbujoră de furie şi îi luă câteva clipe să-şi găsească
cuvintele:
– N-ai habar despre femei.
– Da, măcar în privinţa asta suntem de acord. De fapt, chiar ăsta e
motivul pentru care sunt aici. Vreau să fac nişte cercetări. Să
găsesc o carte sau două pe subiect. Aşa că, te rog, caută-mi
numele şi lasă-mă să intru, am spus pe ton poruncitor, bătând cu
degetul în registru.
Ambrose deschise cartea, găsi pagina cu litera K şi întoarse
catastiful spre mine.
– Poftim. Dacă-ţi găseşti numele pe listă, eşti bine-venit să
răsfoieşti prin Stive după pofta inimii. Altfel, poţi să vii într-un
răstimp sau două. Sigur actualizăm listele până atunci.
– I-am rugat pe magiştri să-mi dea un bilet de voie tocmai în
eventualitatea că vor fi neînţelegeri privind intrarea mea în
Arcanum, am spus şi mi-am tras cămaşa peste cap, întorcându-
mă să-i arăt bandajele de pe spate. Poţi să-l citeşti de acolo sau
trebuie să mă apropii?
Ambrose tăcu mâlc, aşa că mi-am coborât cămaşa şi m-am întors
spre Fela, ignorându-l întru totul. Am făcut o plecăciune. Una nu
prea adâncă, având în vedere că spatele nu-mi permitea mai mult.
– Domniţă scrib, binevoieşti să mă ajuţi să găsesc o carte despre
femei? Am fost povăţuit de către cei mai înţelepţi decât mine că ar
trebui să mă informez despre acest subiect atât de subtil.
Fela schiţă un zâmbet şi se relaxă puţin. Până atunci stătuse
încordată tot timpul, chiar şi după ce Ambrose îşi retrăsese mâna.
Bănuiam că-l cunoştea îndeajuns de bine încât să-şi dea seama
că, dacă s-ar fi retras şi l-ar fi făcut de râs, s-ar fi răzbunat pe ea
mai târziu.
– Nu ştiu dacă avem aşa ceva.
– Atunci mă mulţumesc cu un abecedar, am zâmbit eu. Am auzit
din surse de încredere că n-am habar despre femei, aşa că orice
mi-ar deschide ochii mai mult.
– Ceva ilustrat, poate? îşi scuipă Ambrose veninul.
– Dacă ajungem să căutăm cărţi de copii, cu siguranţă îţi vom cere
ajutorul, am spus fără să mă uit la el, apoi i-am zâmbit Felei.
Poate un bestiar. Se spune că sunt dihănii solitare, foarte diferite
de oameni.
Felei îi înflori un zâmbet pe buze şi chicoti amuzată.
322
– Nu cred că strică să căutăm.
Ambrose aruncă o privire cruntă înspre ea. Fata îi făcu semn să se
domolească.
– Ambrose, toată lumea ştie că a intrat în Arcanum. Ce e rău în a-l
lăsa pur şi simplu să intre?
Ambrose o săgetă cu privirea.
– De ce nu dai fuguţa la Tomuri şi-i aduci ce-ţi cere între dinţi? Mă
descurc de unul singur aici.
Fela se ridică de la birou, luă cartea pe care încercase să o citească
şi se îndreptă spre Tomuri. Când deschise uşa, îmi trimise o privire
plină de recunoştinţă şi uşurare. Sau poate că era doar imaginaţia
mea.
Imediat ce uşa se închise în urma ei, încăperea păru să se
întunece. Nu încerc să fiu poetic. Lumina chiar păru să pălească.
M-am uitat la lămpile simpatetice agăţate prin cameră,
întrebându-mă ce se petrecea.
Dar o clipă mai încolo am simţit cum o senzaţie de arsură începe
să mi se strecoare de-a lungul spatelui şi am înţeles. Nalrutul
începea să-şi piardă efectul. Majoritatea calmantelor au efecte
secundare destul de neplăcute. Uneori, tenasina duce la stări de
delir sau leşin. Laciliul e otrăvitor. Ofalul provoacă dependenţă.
Mhenka e poate cel mai puternic dintre ele, dar sunt destule
motive pentru care i se spune „rădăcina răului”.
Nalrutul era mai slab decât acestea, dar mult mai sigur de luat. E
un anestezic slab, un stimulant şi un inhibitor vascular şi tocmai
din această cauză n-am sângerat ca un porc înjunghiat atunci
când am fost biciuit. Pe deasupra, nu avea efecte secundare prea
puternice. Odată ce-şi pierde efectul, te lasă epuizat fizic şi mental.
Nu-mi păsa, căci venisem să cercetez stivele de cărţi. Acum eram
un membru al Arcanumului şi n-aveam de gând să plec până când
nu ajungeam la Arhivă. M-am întors spre birou, cu dârzenia
înscrisă pe faţă.
Ambrose mă privi îndelung, gânditor, după care oftă.
– Fie. Ce zici de o înţelegere? Tu îţi ţii gura despre ce ai văzut aici
şi eu închid ochii şi te las să intri chiar dacă nu eşti în catastif în
mod oficial. Ce spui? întrebă el, puţin agitat.
Pe măsură ce vorbea, simţeam cum efectul stimulant al nalrutului
se disipează. Trupul îmi era greoi şi istovit, gândurile leneşe şi
vâscoase. Am dat să mă frec la ochi, tresărind de durere când
mişcarea îmi întinse copcile de pe spate.
– Foarte bine, am spus cu greu.
323
Ambrose deschise unul dintre catastife şi răsfoi prin el cu un oftat.
– De vreme ce e prima oară când intri în Arhivă, trebuie să plăteşti
taxa pentru stive.
Simţeam un gust de lămâie care-mi umplea gura. Era un efect
secundar pe care Ben nu-l menţionase. Îmi distrăgea atenţia şi
abia după câteva clipe bune am observat că Ambrose se uita
întrebător la mine.
– Ce?
Mă privi curios.
– Taxa pentru stive.
– Când am fost la Tomuri, nu mi s-a cerut nici o taxă.
Ambrose se uită la mine de parcă eram un idiot.
– Asta pentru că e taxa pentru stive. De obicei o plăteşti odată cu
taxa de intrare în Arcanum. Dar, cum ai sărit un rang în câteva
zile, trebuie să o plăteşti acum.
– Cât e? am întrebat, pipăindu-mă să-mi găsesc punga.
– Un talant. Şi chiar trebuie să plăteşti înainte să intri. Regulile
sunt reguli.
După ce mi-am plătit cazarea în Morişcă, aproape că toţi banii
care-mi mai rămăseseră se însumau la un talant. Eram conştient
că trebuie să economisesc dacă voiam să am bani pentru taxa de
trimestrul următor. Imediat ce nu aveam cum să o plătesc, eram
nevoit să părăsesc Universitatea.
Totuşi, era un preţ mic pentru ceva la care visasem aproape
întreaga mea viaţă. Am scos un talant din pungă şi i l-am întins.
– Trebuie să mă semnez?
– Nimic atât de oficial, spuse Ambrose şi deschise un sertar din
care scoase un mic obiect de metal.
Năucit de la efectul secundar al nalrutului, mi-a luat puţin până
să-mi dau seama ce era: un opaiţ simpatetic cu mâner.
– Nu e lumină la stive, mă lămuri Ambrose. E prea spaţios acolo şi
pe termen lung ar dăuna cărţilor. Opaiţele costă un talant şi
jumătate.
Am ezitat. Ambrose încuviinţă pentru sine cu o expresie
îngândurată.
– Mulţi studenţi ajung cu buzunarele goale în primul lor trimestru.
Cotrobăi printr-un alt sertar.
– Opaiţele costă un talant şi jumătate, iar eu n-am ce să fac în
privinţa asta. Dar lumânările sunt doar un ban.
Un ban pe lumânare era o afacere grozavă. Am scos banul.
– Iau două.
324
– Asta e ultima, spuse Ambrose şi se uită prevăzător în jur înainte
să mi-o întindă. Ştii ce, ţi-o dau pe nimic. Doar să nu spui
nimănui, zâmbi el. Va fi micul nostru secret.
Am luat lumânarea, nevenindu-mi să cred. Aparent, chiar îl
înfricoşasem cu scena pe care o făcusem. Ori asta, ori fiul acesta
de nobil, insolent şi arogant cum era, poate că nu era nici pe
jumătate nemernicul pe care-l crezusem.
***
Ambrose mă conduse grăbit către Stive, fără să-mi dea timp să
aprind lumânarea. Când uşile se închiseră în urma mea, m-am
trezit înconjurat de o beznă de nepătruns, cu doar o dâră de
lumină roşiatică venind de sub pragul uşilor din spate.
Cum nu aveam chibrituri, a trebuit să recurg la simpatie. În mod
normal, aş fi făcut-o cât ai bate din palme, dar mintea mea istovită
din pricina nalrutului abia găsea concentrarea necesară. Am
strâns din dinţi, mi-am liniştit Alarul în minte şi după câteva
secunde am simţit frigul pătrunzându-mi în muşchi şi am luat
suficientă căldură din corp încât să trezesc la viaţă fitilul.
Cărţi. Fără ferestre care să lase lumina soarelui înăuntru, Stivele
erau cufundate în întuneric, cu excepţia luminii ce venea de la
lumânare. Raft peste raft de cărţi se întindeau departe în beznă.
Mai multe decât aş putea să număr într-o întreagă zi. Mai multe
decât aş putea să citesc într-o viaţă.
Aerul era rece şi uscat. Mirosea a piele veche, pergament şi secrete
uitate. Mă întrebam cum reuşesc să ţină aerul proaspăt într-o
clădire fără ferestre.
Cu o mână pusă înaintea lumânării, am pornit printre rafturi,
savurând momentul pe care-l aşteptasem de atâta timp. Umbrele
dansau frenetic pe tavan, după cântecul lumânării mele, care
pâlpâia dintr-o parte în alta.
Nalrutul îşi pierduse deja orice efect. Spatele îmi pulsa de durere şi
gândurile îmi erau îmbrăcate în plumb, ca şi cum o febră pusese
stăpânire pe mine sau fusesem lovit în moalele capului. Ştiam că
nu aş fi putut să citesc foarte mult, dar nu mă lăsa inima să plec
atât de repede. Nu după toate lucrurile prin care trecusem ca să
ajung aici.
Am rătăcit fără ţintă cam un sfert de oră, explorând. Am descoperit
mai multe cămăruţe de piatră cu uşi grele de lemn şi mobilate doar
cu mese şi scaune. Erau evident menite pentru ca mici grupuri să
se întâlnească şi să discute fără să deranjeze liniştea absolută a
Arhivei.
325
Am găsit trepte care duceau în sus sau în jos. Arhiva avea şase
etaje, însă nu ştiam că are şi subsol. Cât de adânc era? Oare câte
zeci de mii de cărţi aşteptau sub picioarele mele?
Abia pot să descriu cât de alinat mă simţeam în întunecimea rece
şi tăcută. Mă simţeam împăcat, pierdut cum eram printre şiruri
fără capăt de cărţi. Mă simţeam ocrotit ştiind că răspunsurile
tuturor întrebărilor mele mă aşteptau undeva aici.
Doar din pură întâmplare am dat peste uşa cu patru discuri. Era
făcută dintr-o singură bucată de piatră cenuşie, de aceeaşi culoare
ca pereţii din jur. Tocul său era lat cât o palmă, tot cenuşiu şi tot
dintr-o singură bucată de piatră. Uşa şi tocul erau atât de bine
strânse laolaltă că nu puteai să bagi măcar un ac între ele.
Nu avea balamale. Nici mâner. Să nu mai zic de ferestre sau un
panou glisant. Doar patru discuri de aramă. Erau strâns lipite de
suprafaţa uşii, care era strâns lipită de cadrul ei, care era strâns
lipit de perete. Puteai să-ţi treci mâna pe suprafaţa uşii fără să le
simţi contururile. În ciuda acestor probleme considerabile, bucata
cenuşie de piatră era fără îndoială o uşă. Fiecare disc de aramă
avea o gaură în mijloc şi, cu toate că nu aveau o formă
convenţională, era în mod cert găuri de cheie. Uşa era încremenită
ca un munte, tăcută şi nepăsătoare precum marea într-o zi fără
vânt. Nu era o uşă menită să se deschidă, ci una care trebuia să
rămână închisă. În mijloc, între discurile lucioase de aramă, un
cuvânt era dăltuit adânc în piatră: VALARITAS. Mai văzusem uşi
încuiate în Universitate, locuri care adăposteau lucruri
primejdioase, unde dormeau secrete străvechi, tăcute şi ascunse.
Uşi a căror deschidere era interzisă. Uşi al căror prag nu era
trecut, ale căror chei fuseseră distruse, pierdute sau chiar închise
undeva la rândul lor.
Însă toate păleau în comparaţie cu uşa cu patru discuri. Mi-am
întins palma pe suprafaţa ei rece şi netedă şi am împins, sperând
cu nesăbuire că are să se deschidă la atingerea mea. Dar era la fel
de greu de urnit precum o piatră arsă. Am încercat să-mi strecor
privirea prin găurile discurilor, dar nu am zărit nimic în afară de
lumina lumânării mele.
M-am trezit sub stăpânirea impulsului de nestăvilit de a pătrunde
acolo. Poate că asta arată un aspect pervers al personalităţii mele;
că, deşi eram în sfârşit în Arhivă, înconjurat de taine nenumărate,
eram atras de singura uşă închisă pe care o găsisem. Poate că stă
în natura omului să caute să descopere lucrurile ascunse. Sau
poate că e doar natura mea.
326
Chiar atunci am zărit cu coada ochiului lumina roşie, neclintită a
unei lămpi simpatetice care se apropia printre rafturi. Era primul
semn al unui alt student. Am făcut un pas în spate şi am aşteptat,
gândindu-mă să întreb pe oricine avea să sosească ce se ascundea
îndărătul uşii. Ce însemna Valaritas.
Lumina roşie se apropie, scoţând dintre umbre doi scribi care
tocmai ce cotiră. Se opriră, şocaţi să mă vadă, apoi unul din ei
ţâşni înspre mine şi-mi smulse lumânarea, turnându-mi ceară
caldă pe mână în timp ce o stingea. Figura sa n-ar fi putut să fie
mai îngrozită nici dacă m-ar fi găsit ţinând un cap proaspăt luat de
pe umerii cuiva.
– Ce cauţi aici cu o flacără deschisă? întrebă el cu cea mai sonoră
şoaptă pe care o auzisem.
Coborî vocea şi îmi flutură lumânarea stinsă prin faţa ochilor.
– Pe trupul ars al Domnului, ce-ţi veni în minte?
Mi-am şters ceara de pe mână, încercând să-mi limpezesc mintea
din pâcla de durere şi oboseală. „Evident”, m-am gândit,
amintindu-mi zâmbetul lui Ambrose când îmi întinse lumânarea şi
mă grăbi pe uşă. „Micul nostru secret.” Evident. Ar fi trebuit să-mi
dau seama.
Unul din scribi mă petrecu afară din sala stivelor în vreme ce
colegul său dădu fuga după magistrul Lorren. Când am ajuns în
anticameră, Ambrose îşi puse pe faţă masca nedumeririi. O jucă
puţin exagerat, dar suficient de convingător pentru scribul de
lângă mine.
– Ce caută aici?
– L-am găsit rătăcind cu o lumânare, îl lămuri scribul.
– Poftim? făcu Ambrose cu o expresie îngrozită. Ei bine, eu nu i-am
semnat de intrare. Uite. Vezi cu ochii tăi, spuse el şi deschise
catastiful.
Înainte să apuc să spun ceva, Lorren intră valvârtej în încăpere.
Chipul său atât de calm era acum aspru, aproape sălbatic. Am
simţit o sudoare rece pe spate, amintindu-mi cele scrise de Teccam
în a sa Teofanie: Oamenii chibzuiţi se tem de trei lucruri: de marea
cuprinsă de furtună, de o noapte fără lună şi de mânia unui om
blând.
Lorren se înălţa peste biroul de la intrare.
– Ce se petrece? îl întrebă pe scribul cu glas clocotind de mânie.
– Micah şi cu mine eram la stive când am văzut o lumină care
pâlpâia şi ne-am dus să vedem dacă cineva avea probleme cu
lampa. L-am găsit în apropiere de scările din sud-est, cu asta.
327
Scribul ridică lumânarea. Mâna îi tremură puţin sub privirea
turbată a lui Lorren.
Magistrul se întoarse spre biroul lui Ambrose.
– Cum de s-a întâmplat aşa ceva, Re’lar?
Ambrose îşi ridică palmele, ca un mieluşel neajutorat.
– A venit mai devreme şi nu l-am lăsat înăuntru fiindcă nu figura
în registru. Ne-am certat o vreme şi Fela a fost martoră la asta.
Până la urmă i-am spus că trebuie să plece. Trebuie să se fi furişat
cât timp am mers în camera din spate după cerneală. Sau poate că
a trecut pe lângă biroul de la tomuri.
Am rămas înmărmurit. Ce fărâmă din minte nu-mi era strivită de
oboseală era preocupată cu durerea ce-mi fulgera pe spate.
– Asta… e o minciună, am spus uitându-mă la Lorren. El mi-a dat
drumul. A pus-o pe Fela să plece, apoi m-a lăsat să intru.
– Poftim?
Ambrose rămase cu gura căscată, aparent fără cuvinte de cât era
de indignat. Oricât îmi displăcea, trebuia să recunosc că îşi juca
rolul de minune.
– De ce în numele Domnului aş face aşa ceva?
– Pentru că te-am făcut de ruşine în faţa Felei. El mi-a vândut şi
lumânarea, am spus şi am clătinat din cap, să-mi limpezesc
gândurile. Nu, mi-a dat-o pe nimic.
Pe chipul lui Ambrose trona uimirea.
– Uită-te la el. Micul nemernic trebuie să fie beat sau ceva, râse el.
– Tocmai ce-am fost biciuit! am protestat eu.
Propria voce îmi ţiuia în urechi.
– Tăcere! strigă Lorren, care se înălţa peste noi ca un stâlp de furie.
Scribii păliră la auzul vocii sale. Lorren îmi întoarse spatele şi făcu
un scurt gest dispreţuitor către birou.
– Re’lar Ambrose e eliberat în mod oficial din funcţie pentru lipsă
de disciplină în îndatoririle sale.
– Ce?
De astă dată, tonul indignat al lui Ambrose nu mai era prefăcut.
Lorren îl privi crunt şi Ambrose închise gura. Se întoarse spre mine
şi rosti cu un gest categoric din palmă:
– E’lir Kvothe e proscris să mai intre în Arhivă.
Am încercat să mă gândesc la ceva ce puteam să spun în apărarea
mea.
– Magistre, nu am vrut…
Lorren se răsuci spre mine. Chipul său, întotdeauna atât de calm,
era schimonosit de o mânie atât de rece, de teribilă, că am dat în
328
spate fără să vreau.
– N-ai vrut? E’lir Kvothe, nu-mi pasă de intenţiile tale, fie că ai fost
înşelat sau nu. Tot ce contează e realitatea acţiunilor tale. Mâna ta
ţinea focul. Vina e a ta. E o lecţie pe care orice adult trebuie s-o
înveţe.
Am coborât ochii, căutând cu disperare ceva de zis. Orice fel de
dovadă. Gândurile mele plumbuite abia începeau să se urnească
atunci când Lorren ieşi din încăpere.
– Nu văd de ce să fiu eu pedepsit pentru prostia lui, i se plânse
Ambrose unuia din scribi în timp ce eu mă îndreptam cu greu spre
uşă.
Am făcut greşeala să întorc capul. Avea o mină serioasă, bine
controlată. Dar ochii îi erau peste poate de amuzaţi, plini de râs.
– Sincer, băiete, nu ştiu la ce ţi-a stat mintea, rosti el către mine.
Ai crede că un membru al Arcanumului are mai multă chibzuinţă.
***
Am ajuns cu greu la cantină, cu rotiţele gândurilor mele urnindu-
se la fel de lent ca şi trupul. Am scotocit o bună bucată de timp
după tichetul de masă şi am luat o porţie de budincă, un cârnat şi
mereu prezenta mâncare de fasole. Mi-am plimbat greoi privirea
prin sală până când i-am zărit pe Simmon şi Manet în locul lor
obişnuit din colţul de nord-est.
Am atras destulă atenţie în drumul meu spre ei. Era de înţeles,
căci nu trecuseră mai mult de două ceasuri de când fusesem pus
la stâlpul infamiei şi biciuit în public. Am auzit pe cineva şoptind:
– …N-a sângerat când l-au biciuit. Eram de faţă. Nici măcar un
strop.
Nu sângerasem din pricina nalrutului. La momentul respectiv mi
se păruse o idee atât de bună. Acum o găseam meschină şi
nesăbuită. Ambrose nu ar fi reuşit să mă ducă de nas atât de uşor
dacă firea mea, de obicei atât de suspicioasă, nu ar fi fost
adormită. Eram sigur că aş fi putut să-i explic cumva lui Lorren ce
se întâmplase dacă aş fi fost mai lucid. Pe măsură ce mă apropiam
de masă, mi-am dat seama care era adevărul. Renunţasem la
accesul în Arhivă în schimbul unei faime îndoielnice.
Totuşi, nu aveam de ales decât să mă descurc cum puteam. Dacă
în urma întregului tărăboi mă alesesem doar cu o fărâmă de
reputaţie, trebuia să fac tot ce puteam ca să mi-o măresc. Mi-am
îndreptat umerii, am ajuns în cele din urmă la Simmon şi Manet şi
mi-am pus tava pe masă.
– Nu-i aşa că nu există taxă de intrare la Stive? am întrebat în
329
timp ce mă aşezam, încercând să nu-mi trădez durerile.
Sim mă privi nedumerit.
– Taxă de intrare.
Manet chicoti cu nasul în strachina de fasole.
– N-am mai auzit chestia asta de câţiva ani. Pe vremea când
lucram ca scrib îi păcăleam pe boboci şi luam câte un ban ca să-i
lăsăm să folosească Arhiva. Am botezat-o taxă de stive.
– Groaznic, rosti Sim, aruncându-i o privire mustrătoare.
Manet ridică palmele în semn de apărare.
– Era doar o mică distracţie care n-a făcut rău nimănui, spuse el şi
se uită la mine. De aia eşti îmbufnat? Te-a jecmănit careva de un
ban de aramă?
Am clătinat din cap. N-aveam de gând să dau sfoară-n ţară că
Ambrose mă înşelase de un întreg talant.
– Ghici cine tocmai a fost dat afară din Arhivă? am rostit pe ton
grav în vreme ce rupeam coaja de pe pâine şi o aruncam pe fasole.
Se uitară nedumeriţi la mine. După o clipă, Simmon puse
întrebarea evidentă:
– Aaa… tu?
Am încuviinţat şi am început să învârt cu lingura în strachină. Nu-
mi era foame, dar speram că puţină mâncare mă ajută să-mi revin.
Oricum, nu-mi stătea în fire să refuz ocazia unei mese.
– Ai fost suspendat în prima ta zi acolo? întrebă Simmon. Asta s-ar
putea să-ţi îngreuneze studiile despre Chandrieni în folclor.
– Cam aşa.
– Pentru cât timp eşti suspendat?
– Mi-a spus că sunt proscris, am răspuns eu. Nu a spus nimic de
un termen limită.
Manet se uită ciudat la mine.
– Proscris? Nu a mai proscris pe cineva de mai bine de un deceniu.
Ce-ai făcut? Te-ai uşurat pe o carte?
– Nişte scribi m-au găsit înăuntru cu o lumânare.
– Tehlu milostiv! Bătrânul Lore trebuie să fi fost furios, spuse
Manet lăsându-şi furculiţa, cu chipul serios pentru prima oară de
când îl cunoşteam.
– Furios e cuvântul cel mai potrivit.
– Ce te-a apucat să intri acolo cu o flacără deschisă? întrebă
Simmon.
– Nu-mi permiteam o lampă, aşa că scribul de la birou mi-a dat în
schimb o lumânare.
– Nu se poate, pufni Sim. Nici un scrib n-ar…
330
– Stai aşa, interveni Manet. Era un tip brunet? Bine îmbrăcat? Cu
ditamai cuta între sprâncene? întrebă şi exemplifică încruntându-
se exagerat.
Am încuviinţat sfârşit.
– Ambrose. Ne-am întâlnit şi ieri. Nu suntem tocmai cei mai buni
prieteni din lume
– E greu să-l eviţi, rosti Manet cu precauţie, făcând un semn plin
de înţeles cu ochii spre oamenii din jur.
Am observat că mai mulţi dintre ei ne ascultau conversaţia.
– Cineva ar fi trebuit să te avertizeze să te ţii departe de el, adăugă
el mai blând.
– Maică născătoare de Tehlu, făcu Simmon. Dintre toţi oamenii cu
care nu vrei să te pui rău…
– Ei bine, a început, am spus eu sumbru.
Începusem să-mi revin. Fie efectele secundare ale nalrutului
dispăruseră, ori mânia îmi împrăştia încet pâcla de epuizare.
– Are să afle că sunt în stare să mă pun cu oricine. O să-şi
dorească să nu mă fi cunoscut vreodată, darămite să-şi fi băgat
nasul în treburile mele.
Simmon se uită puţin agitat la mine.
– N-ar trebui să-ţi ameninţi colegii, mă povăţui râzând puţin, de
parcă încerca să dea impresia că glumisem mai devreme. Nu
înţelegi. Ambrose e moştenitorul unei baronii în Vintas, adăugă el
în şoaptă.
Ezită, uitându-se la Manet.
– De unde să încep?
Manet se aplecă spre mine şi continuă cu mai mare încredere
decât Sim.
– Nu e unul dintre acei nobili care vin aici un trimestru sau două
şi după aceea duşi sunt. E aici de ani de zile şi şi-a făcut drum
până la rangul de Re’lar. Şi nici nu e al şaptelea fiu al cuiva. E
primul născut şi moştenitor de drept al baroniei tatălui său, care e
unul dintre cei mai puternici doisprezece oameni din Vintas.
– De fapt, e al şaisprezecelea în linia de succesiune la tron, ne
lămuri Sim. E familia regală, prinţul regent, Maer Alveron, ducesa
Samista, Aculeus şi Meluan…
Îşi înghiţi cuvintele la privirea aspră a lui Manet.
– Are bani, rosti Manet fără să se complice. Şi prieteni pe care
banii îi pot cumpăra.
– Şi oameni care vor să câştige favorul tatălui său, adăugă
Simmon.
331
– Ideea e că nu vrei să-l superi. Când era în primul lui an aici, a
avut o ceartă cu unul dintre alchimişti. Ambrose i-a achitat datoria
pe care o avea la un cămătar din Imre şi omul a ajuns să-i
datoreze banii lui. Când n-a putut să-i plătească, amicul nostru a
avut grijă să ajungă la închisoarea datornicilor.
Manet se opri să rupă în două o bucată de pâine şi să o ungă cu
unt.
– Până când familia lui a apucat să-l scoată de acolo, avea deja
aprindere la plămâni. Omul era o epavă. Nu s-a mai întors aici.
– Şi magiştrii au închis ochii? am întrebat eu.
– Totul a fost perfect legal, răspunse Manet cu glas scăzut.
Oricum, Ambrose n-a fost atât de prost încât să cumpere el însuşi
datoria omului.
Se uită din nou în jur şi făcu un gest de lehamite.
– A pus pe altcineva s-o facă, dar s-a asigurat ca toţi să afle că el
era în spatele întregii poveşti.
– Să nu mai vorbim de Tabetha, adăugă Simmon sumbru. Spunea
în stânga şi-n dreapta că Ambrose îi făgăduise să o ia de soţie. A
dispărut fără urmă.
Asta cu siguranţă explica de ce Fela ezitase să-l jignească. Am dat
să-l liniştesc pe Sim.
– Nu ameninţ pe nimeni, am spus eu cu nevinovăţie, având grijă
să-mi ridic vocea îndeajuns încât să fiu auzit. Doar citeam dintr-
una din piesele mele preferate. E din actul al patrulea al Deonicii,
unde Tarsus spune:

Asupră-i eu voi face azi să se coboare

Şi foc, şi foame, şi feroci furtuni,
Pân’ ce-mprejuru-i, doar cumplita pustiire
El va mai cunoaşte-o.

Şi-atunci, chiar duhurile cele rele, care

Se zbat în mult-întunecatul hău,
Uimite, recunoaşte-vor că doar
Prin moarte stinge-se-va cruntul, aprigul meu
Dor de răzbunare.

Toţi cei din jur tăcură înmărmuriţi pentru câteva clipe. Tăcerea se
răspândise prin cantină mai mult decât mă aşteptasem. Aparent,
apreciasem greşit numărul celor care trăgeau cu urechea. Mi-am
îndreptat atenţia spre mâncare, lăsând subiectul deocamdată.
332
Eram obosit şi spatele mă durea îngrozitor, aşa că nu mai aveam
chef să caut necazuri cu lumânarea.
– Nu o să ai nevoie de informaţia asta pentru o vreme, având în
vedere că ai fost dat afară din Arhivă, şopti Manet după o lungă
perioadă de tăcere. Totuşi, mă gândesc că ai vrea să ştii… continuă
el şi îşi drese glasul. Nu eşti nevoit să cumperi un opaiţ simpatetic.
Doar semnezi pentru el la birou şi-l înapoiezi când ai terminat.
Se uită la mine de parcă îi era teamă de reacţia pe care ştirea
putea să o stârnească.
Am încuviinţat cu lehamite. Avusesem dreptate. Ambrose nu era
nici pe jumătate nemernicul pe care îl crezusem. Era de zece ori pe
atât.

333
 Capitolul 44
Sticla arzândă

Artizanatul era locul în care se produceau majoritatea obiectelor de

manufactură din Universitate. Clădirea avea ateliere de sticlari, de
tâmplari, de olărit şi geamgii. Mai avea şi o fierărie şi o turnătorie
demne de fanteziile oricărui metalurgist.
Atelierul lui Kilvin se găsea în inima Artizanatului sau, după cum i
se spunea de obicei printre studenţi, Partizanatul. Era cât
interiorul unui grânar şi includea cel puţin două duzini de mese de
lucru din lemn gros, pline de nenumărate şi încă nenumite unelte
şi proiecte în lucru. Cum spuneam, atelierul era inima
Partizanatului, iar Kilvin era inima atelierului.
Când am sosit, Kilvin tocmai ce îndoia o bară de fier în ceea ce
doar presupuneam că era o formă mai dezirabilă. Când îmi văzu
capul vârât în pragul uşii, o lăsă să cadă pe masă şi veni să mă
întâmpine, ştergându-şi mâinile de şorţ. Mă cercetă cu privirea.
– Te simţi bine, E’lir Kvothe?
Ieşisem mai devreme şi găsisem nişte scoarţă de salcie pe care să o
mestec. Spatele încă mă ustura, dar era mai suportabil.
– Destul de bine, magistre Kilvin.
Bărbatul încuviinţă.
– Bine. Băieţii de vârsta ta n-ar trebui să-şi facă griji pentru
asemenea nimicuri. Curând, ai să fii mai tare ca piatra.
Încercam să mă gândesc la un răspuns politicos când privirea îmi
fu atrasă de ceva de deasupra capetelor noastre. Kilvin îmi urmări
privirea. Când îşi dădu seama la ce mă uitam, un zâmbet îi
despică figura bărboasă.
– Aaa, scumpele mele, făcu el cu mândrie paternă.
Sus, printre cele mai înalte grinzi ale atelierului, peste cincizeci de
sfere de sticlă atârnau de lanţuri. Erau de diverse mărimi, deşi
niciuna nu era cu mult mai mare decât capul unui om. Şi ardeau.
Văzându-mi uimirea, Kilvin îmi făcu semn să-l urmez.
– Vino, spuse şi mă conduse pe nişte trepte înguste făcute din fier
forjat.
Ajunşi la capătul lor, am început să mergem pe nişte platforme
înguste de fier, cam la opt metri înălţime, care şerpuiau printre
grinzile groase ale acoperişului. După ce ne-am făcut drum prin
labirintul de lemn şi metal, am ajuns la şirul de sfere de sticlă în
interiorul cărora ardea focul. Kilvin arătă spre ele şi grăi:
334
– Acestea sunt lămpile mele.
Abia atunci mi-am dat seama ce erau. Unele erau umplute cu
lichid şi aveau fitil, ca o lampă normală, dar marea lor majoritate
funcţionau într-un fel care-mi era complet străin. Una conţinea
doar un fum cenuşiu care părea în clocot şi scânteia sporadic. Altă
sferă avea un fitil care atârna de un fir argintiu, arzând cu o flamă
albă, nemişcată, în ciuda aparentei lipse de combustibil.
Două care atârnau una lângă alta erau identice, cu excepţia
faptului că una avea o flacără albastră, iar cealaltă una de un
portocaliu aprins, ca al fierului tocmai ieşit din furnal. Unele erau
mici cât o prună, altele de mărimea unui dovleac. Una conţinea
ceea ce părea a fi un cărbune şi o bucată de cretă, iar unde se
întâlneau cele două, o flacără roşie ardea turbată în toate direcţiile.
Kilvin mă lăsă să le admir pentru o bună bucată de vreme, apoi se
apropie de mine.
– Printre cealdari umblă legende despre lămpi mereu-arzătoare.
Sunt convins că asemenea faptă a fost reuşită, odinioară, de
mâinile unor meşteri iscusiţi. Vreme de zece ani am tot căutat
secretul. Am făurit multe lămpi, unele chiar foarte bune, care ard
multă, multă vreme.
Îşi întoarse privirea spre mine.
– Dar nici una mereu-arzătoare.
Înaintă pe platformă şi arătă spre una dintre sfere.
– O recunoşti pe asta, E’lir Kvothe?
Conţinea numai un pumn de ceară verde-cenuşie, care ardea cu o
limbă de foc verde-cenuşie. Am clătinat din cap.
– Hmm. Ar trebui. Sare albă de litiu. Mi-a venit ideea cu trei
răstimpuri înainte să vii la noi. Deocamdată merge bine, are
douăzeci şi patru de zile şi mă aştept la mai multe.
Mă scrută din nou cu privirea.
– Faptul că ai ghicit lucrul acesta m-a luat prin surprindere, având
în vedere că mi-a luat un deceniu să mă gândesc la asta. A doua
variantă, uleiul de sodiu, nu a fost atât de bună. Am încercat-o
acum mulţi ani. A ţinut doar unsprezece zile.
Înaintă până la capătul şirului şi arătă spre sfera goală cu flacăra
albă care nu pâlpâia.
– Şaptezeci de zile, rosti el cu mândrie. Nu sper că asta va fi ceea
ce caut, fiindcă speranţa e arma neghiobului. Dar dacă mai arde
încă şase zile, va fi cea mai bună lampă a mea în toţi aceşti zece
ani.
O contemplă pentru o vreme, cu chipul îmblânzit în mod straniu.
335
– Dar nu sper, adăugă el hotărât. Fac lămpi noi şi îmi fac calculele.
Aceasta e singura cale către progres.
Fără să mai scoată un cuvânt, mă petrecu înapoi pe podeaua
atelierului. Odată ajunşi acolo, se întoarse spre mine.
– Mâinile, ceru el poruncitor.
Îşi întinse propriile mâini spre mine. Neştiind ce anume voia, mi-
am ridicat şi eu mâinile. Mi le luă în ale sale, cu delicateţe
surprinzătoare. Le întoarse pe o parte şi pe alta, cercetându-le cu
atenţie.
– Ai mâini de cealdar, mă complimentă cu o urmă de invidie.
Îmi arătă mâinile sale. Avea degete groase şi palme late. Când le
încleştă păreau mai degrabă ciocane decât pumni.
– Am îndurat mulţi ani până ce mâinile astea au învăţat să fie
mâini de cealdar. Tu ai noroc. Ai să lucrezi aici.
Singurul lucru care făcu o invitaţie din mormăitul său autoritar fu
doar o mică înclinare din cap.
– A, da. Adică, mulţumesc, domnule. Sunt onorat că…
Îmi tăie piuitul cu un gest nerăbdător.
– Vino la mine când ai vreo idee despre lampa mereu-arzătoare.
Dacă ai mintea la fel de fină precum degetele…
Barba lui deasă ascunse ceea ce putea fi un zâmbet, însă un rânjet
îi strălucea în ochii negri. Ezită, aproape ghiduş.
– Dacă, repetă el şi ridică un deget la fel de gros ca mânerul unui
ciocan. Atunci eu şi ai mei îţi vom arăta nişte lucruri.
***
– Trebuie să te hotărăşti pe lângă cine ai să te guduri, spuse
Simmon. Trebuie să ai susţinerea unui magistru dacă vrei să
ajungi Re’lar. Aşa că ar trebui să-ţi alegi unul şi să te ţii de el ca
balega pe talpa pantofului.
– Minunată analogie, rosti Sovoy sec.
El, Wilem, Simmon şi cu mine stăteam la o masă mai ferită în
fundul tavernei numite La Anker, izolaţi de mulţimea venită pentru
noaptea de doborâş care umplea încăperea cu murmurul scăzut al
conversaţiilor. Cu două zile în urmă mă scăpasem de copci şi
sărbătoream primul meu răstimp în Arcanum.
Niciunul dintre noi nu era foarte beat. Totuşi, nu eram nici din
cale-afară de treji. Poziţionarea noastră între cele două extreme e o
problemă neesenţială de speculaţie şi nu am să irosesc timp
asupra ei.
– Eu unul mă concentrez pe a fi strălucit în ceea ce fac. Apoi aştept
ca magiştrii să-şi dea seama, se umflă Sovoy în pene.
336
– Cum ţi-a mers asta cu Mandrag? întrebă Wil cu unul din rarele
sale zâmbete.
Sovoy se strâmbă la el.
– Mandrag e un măgar.
– Asta explică de ce l-ai ameninţat cu cravaşa.
Mi-am acoperit gura să-mi opresc un hohot.
– Chiar ai făcut asta?
– Nu spun întreaga poveste, bombăni Sovoy, cu o mină de ins
jignit. M-a trecut cu vederea la o promovare în favoarea altuia. Nu
voia să mă ajute, ca să mă folosească pe post de ucenic în loc să
mă ridice la rang de Re’lar.
– Şi tu l-ai ameninţat cu cravaşa.
– Ne-am certat şi s-a întâmplat să am cravaşa în mână, explică
Sovoy cu calm.
– Ai fluturat-o înspre el, îi aminti Wilem.
– Am fost să călăresc! se aprinse Sovoy. Dacă aş fi călărit o curvă
înainte de curs şi aş fi fluturat un corset, nimeni n-ar fi spus
nimic!
Declaraţia lui ne luă piuitul.
– Cumva, nu-mi vine să cred asta, spuse Simmon înainte să
izbucnească în râs laolaltă cu Wilem.
Sovoy abia se abţinu să zâmbească şi se întoarse spre mine.
– Sim are dreptate în privinţa unui lucru. Ar trebui să-ţi îndrepţi
eforturile spre o singură disciplină. Altfel, ai să ajungi ca Manet,
eternul E’lir.
Se ridică şi îşi îndreptă straiele.
– Acum, spuneţi-mi cum arăt?
Sovoy nu era îmbrăcat la modă în cel mai strict sens, fiindcă se
agăţa cu încăpăţânare de portul modegan în defavoarea celui local,
însă nu încăpea îndoială că putea să întoarcă privirile, îmbrăcat
cum era în nuanţele închise ale mătăsurilor şi velurului său de
calitate.
– Ce contează? Vrei să-ţi dai întâlnire cu Sim? îl luă Wilem peste
picior.
Sovoy zâmbi.
– Din păcate, trebuie să vă părăsesc. Am întâlnire cu o domniţă şi
mă îndoiesc că itinerarul nostru ne va aduce în partea asta a
oraşului.
– Nu ne-ai spus că ai întâlnire, se plânse Sim. Nu putem să jucăm
colţuri doar cu trei oameni.
Oricum, faptul că Sovoy era aici cu noi era o concesie. Strâmbase
337
puţin din nas la alegerea de tavernă pe care o făcuseră Wil şi Sim.
La Anker era o cârciumă suficient de nepretenţioasă încât să aibă
băutură ieftină şi suficient de decentă încât să nu ne facem griji că
sărea cineva la bătaie sau ajungea să vomite pe noi. Îmi plăcea
locul.
– Sunteţi prieteni de nădejde şi o companie plăcută. Dar niciunul
dintre voi nu e femeie şi nici, cu posibila excepţie a lui Simmon,
chipeşi, rosti Sovoy şi îi făcu cu ochiul. Sincer, care dintre voi nu i-
ar lăsa baltă pe ceilalţi dacă ar fi aşteptat de o domniţă?
Cu toţii am mormăit un da cu jumătate de gură. Sovoy zâmbi cu
dinţii săi albi şi drepţi.
– Am s-o trimit pe fata de la tejghea să vă mai aducă un rând, ca
să îndulcesc amărăciunea plecării mele, sfârşi el şi plecă.
– Nu-i un om rău, pentru un nobil, am cugetat eu după plecarea
sa.
Wilem încuviinţă.
– E ca şi cum ştie că e mai bun decât tine, dar nu te priveşte de
sus pentru că ştie că asta nu e din vina ta.
– Deci, pe lângă cine ai să te dai? întrebă Sim, punându-şi cotul pe
masă. Bănuiesc că nu pe lângă Hemme.
– Sau Lorren, am spus eu amărât. Nenorocitul de Ambrose. Mi-ar
fi plăcut să lucrez în Arhivă.
– Şi Brandeur iese din discuţie, aminti Sim. Dacă Hemme are o
râcă, Brandeur îl ajută să-şi regleze conturile.
– De ce nu cancelarul? întrebă Wil.
– Lingvistică?
– Deja vorbeşti siareză, chiar dacă accentul tău e barbar.
Am clătinat din cap.
– Atunci Mandrag? Am destulă experienţă în chimie. Ar fi un mic
pas la alchimie.
Simon începu să râdă.
– Toată lumea crede că alchimia şi chimia sunt atât de
asemănătoare, dar în realitate nu e aşa. Nici măcar nu sunt
înrudite. Se întâmplă doar să trăiască sub acelaşi acoperiş.
– Frumos spus, remarcă Wilem şi încuviinţă lent.
– În afară de asta, Mandrag şi-a luat sub aripă douăzeci de E’liri
trimestrul trecut. L-am auzit plângându-se de cât de aglomerat e
totul.
– O să ai dureri de cap dacă vrei să mergi la Clinică, mă avertiză
Wilem. Arwyl e încăpăţânat ca un măgar de fier. N-ai cum să-l
clinteşti.
338
Făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi tocat ceva în vreme ce
continuă:
– Şase trimestre E’lir. Opt trimestre Re’lar. Zece trimestre El’the.
– Pe puţin, adăugă Simmon. Mola e Re’lar sub el de aproape trei
ani.
Mă gândeam de unde să scot bani de taxă pentru cel puţin şase
ani.
– Poate că nu am atâta răbdare pentru aşa ceva, am spus.
Fata care ne servea veni cu tava plină de băuturi. La Anker era
doar pe jumătate plin, aşa că fugise de colo până colo doar cât să
se îmbujoreze puţin.
– Prietenul vostru a plătit pentru rândul ăsta şi pentru următorul,
ne înştiinţă ea.
– Îmi place de Sovoy din ce în ce mai mult, rosti Wilem.
– Totuşi, nu a plătit pentru că mi-a pus mâna pe fund, adăugă ea
înţepat, ridicând halba destul de departe încât Wil să n-ajungă la
ea şi privindu-ne pe fiecare la rând. Sper că veţi achita datoria aia
înainte să plecaţi.
Sim încercă să se scuze printre bâlbâieli:
– Nu… nu a fost cu in… În cultura lui genul ăsta de lucru e mai
des întâlnit.
Fata dădu ochii peste cap, dar păru să se calmeze.
– Ei bine, în cultura asta un bacşiş generos înseamnă o scuză care
merită acceptată.
Îi dădu lui Wil băutura sa şi se îndepărtă cu tava goală pe un şold.
Am petrecut-o cu privirea, fiecare din noi adâncit în gândurile sale.
– Am observat că şi-a recăpătat inelele, am menţionat eu la un
moment dat.
– I-a surâs norocul la basat noaptea trecută, mă informă Simmon.
A dat şase duble la rând şi a spart casa.
Wilem îşi ridică halba de cositor deasupra capului.
– Pentru Sovoy. Fie ca norocul să-l ţină la cursuri şi pe noi în
cârciumă.
Am ciocnit şi am băut, apoi Wilem ne readuse la problema pe care
o discutam.
– Mai rămân Kilvin şi Elxa Dal, rosti şi ridică două degete.
– Cum rămâne cu Elodin? l-am întrerupt eu.
Amândoi mă priviră nedumeriţi.
– Ce-i cu el? întrebă Simmon.
– Pare de treabă. De ce n-aş putea să studiez cu el?
Simmon mai că nu pică de pe scaun de râs. Până şi Wilem rânji cu
339
toată gura.
– Ce?
– Elodin nu predă nimic, mă lămuri Sim. Poate doar ciudăţenia
pentru avansaţi.
– Trebuie să predea ceva, am protestat. Doar e magistru, nu-i aşa?
– Sim are dreptate. Elodin nu e cu toate la masă, spuse Wil şi se
bătu cu degetul pe tâmplă.
– Acasă, îl corectă Simmon.
– Acasă, repetă Wil.
– Adevărul e că pare puţin… ciudat.
– Vai, dar chiar ai un deosebit spirit de observaţie. Nu-i de mirare
că ai ajuns în Arcanum la o vârstă atât de fragedă, spuse Wil
zeflemitor.
– Mai uşor, Wil. E aici abia de un răstimp.
Simmon se întoarse spre mine.
– Cam acum cinci ani, Elodin era cancelarul aici.
– Elodin? am făcut, nevenindu-mi a crede. Dar e atât de tânăr şi…
Am tăcut, căci nu voiam să rostesc primul cuvânt care-mi venea în
minte: nebun.
Simmon îmi termină propoziţia.
– …Strălucit. Şi nu e atât de lipsit de experienţă dacă stai să te
gândeşti că a fost admis la Universitate când avea abia paisprezece
ani. A ajuns arcanist înainte să facă optsprezece. Apoi a mai stat
câţiva ani ca ghilder.
– Ghilder? l-am întrerupt eu.
– Ghilderii sunt arcanişti care rămân la Universitate, mă dumiri
Wil. Ei se ocupă cu mare parte din predarea cursurilor. Îl ştii pe
Cammar de la Partizanat?
Am clătinat din cap.
– Înalt, plin de cicatrici, un singur ochi? spuse el şi arătă spre o
parte a feţei.
Am încuviinţat grav. Cammar nu era greu de recunoscut. Partea
stângă a feţei sale era o ţesătură de cicatrici care radiau spre
exterior, lăsând fâşii golaşe în barba şi părul său negru. Purta un
petic peste orbita ochiului său stâng. Era un exemplu viu despre
cât de primejdioasă putea să fie munca în Partizanat.
– L-am văzut. E arcanist?
– E mâna dreaptă a lui Kilvin. Le predă scrijeldica studenţilor mai
noi.
Simmon îşi drese glasul:
– După cum spuneam, Elodin a fost cel mai tânăr student admis
340
vreodată, cel mai tânăr ajuns arcanist şi cel mai tânăr cancelar.
– Chiar şi aşa, trebuie să recunoşti că e cam ciudat ca să fie
cancelar.
– Nu şi atunci. Asta era înainte să se întâmple.
Când nu mai adăugă nimic, l-am întrebat:
– Ce să se întâmple?
– Ceva, ridică Wil din umeri. Nimeni nu vorbeşte despre asta. L-au
închis în Spălătorie până şi-a venit cât de cât în minţi.
– Nu-mi place să mă gândesc la asta, spuse Simmon, foindu-se în
scaun de parcă avea un păianjen pe ceafă. Adică, întotdeauna se
găsesc câţiva studenţi care să o ia razna în fiecare trimestru, nu?
Se uită la Wilem.
– Îţi mai aduci aminte de Slyhth?
Wil încuviinţă mohorât.
– I se poate întâmpla oricăruia dintre noi.
Urmă un moment de tăcere în care cei doi luară câteva guri de
băutură, fără să se uite la ceva anume. Voiam să cer detalii, dar
îmi dădeam seama că era un subiect delicat.
– Oricum, reîncepu Sim cu glas scăzut, am auzit că nu i-au dat
drumul din Spălătorie. Am auzit că a scăpat de unul singur.
– Nu mă miră. Nici un arcanist care se respectă nu poate fi ţinut
într-o celulă, am spus eu.
– Ai fost vreodată acolo? întrebă Simmon. Locul ăla e construit ca
să ţină închişi arcanişti. Cu pietre de diverse tipuri. Cu farmece la
uşi şi la ferestre. Nu-mi pot imagina cum poate cineva să scape,
chiar şi unul dintre magiştri.
– Toate chestiile astea nu au nimic de-a face cu problema noastră,
rosti Wilem cu hotărâre, aducându-ne înapoi subiectul de la care
pornisem. Kilvin ţi-a spus că eşti bine-venit în Partizanat. Dacă-l
impresionezi ai toate şansele să ajungi Re’lar.
Se uită ba la mine, ba la Sim.
– Corect?
– Corect, consimţi Simmon.
Am încuviinţat, dar rotiţele minţii mele se învârteau deja. Mă
gândeam la Taborlin cel Mare, care cunoştea numele tuturor
lucrurilor. Mă gândeam la poveştile auzite de la Skarpi, în
Bobcatran. Nu pomenise de arcanişti, doar de glăsuitori. Şi m-am
gândit la Elodin, magistru glăsuitor şi la cum aş putea să-l
abordez.

341
 Capitolul 45
Interludiu – Poveste de tavernă

La un gest din partea lui Kvothe, Cronicarul şterse vârful peniţei şi

îşi scutură mâna. Bast se întinse în scaun, arcuindu-şi braţele
peste spătar.
– Aproape c-am uitat cât de repede s-a petrecut totul, murmură
Kvothe gânditor. Acelea au fost probabil primele poveşti pe care
cineva le-a spus despre mine.
– Încă le spun la Universitate, îi dădu Cronicarul de ştire. Am auzit
trei versiuni despre cursul pe care l-ai predat de faţă cu Hemme. Şi
despre când ai fost biciuit. De aceea ţi se spune Kvothe Ne-
Nsângeratul?
– Probabil, încuviinţă Kvothe.
– Reshi, dacă tot am ajuns să-ţi punem întrebări, interveni Bast cu
sfială, mă întrebam de ce nu te-ai dus să-l cauţi pe Skarpi?
– Ce aş fi putut să fac, Bast? Să-mi mânjesc faţa cu funingine şi să
pun la cale o îndrăzneaţă evadare în miez de noapte?
Kvothe scoase un scurt hohot lipsit de umor.
– L-au luat sub acuzaţie de erezie. Tot ce puteam să fac era să sper
că avea într-adevăr prieteni în cadrul bisericii, spuse el şi oftă. Dar
cel mai simplu motiv e şi cel mai puţin mulţumitor. Adevărul e
acesta: nu trăiam într-o poveste.
– Nu cred că te înţeleg, Reshi, spuse Bast nedumerit.
– Bast, gândeşte-te la toate poveştile pe care le-ai auzit. Ai un
băiat, eroul. Părinţii lui au fost ucişi. Vrea răzbunare. Ce se
petrece după asta?
Bast ezită, vizibil încurcat. În schimb, la întrebare răspunse
Cronicarul:
– Găseşte ajutor. O veveriţă vorbitoare şi foarte isteaţă. Un bătrân
spadasin beţiv. Un pustnic nebun în păduri. Genul ăsta de lucru.
– Exact! încuviinţă Kvothe. Găseşte un pustnic nebun în pădure,
se dovedeşte demn de cunoaşterea bătrânului şi învaţă numele
secrete ale tuturor lucrurilor, întocmai ca Taborlin cel Mare. Apoi,
odată ce stăpâneşte aceste vrăji puternice, oare ce face?
Cronicarul ridică din umeri.
– Îi găseşte pe cei răi şi îi omoară.
– Desigur. Precis, iute şi uşor ca atunci când minţi. Ştim cum se
termină povestea înainte ca ea să înceapă. De aceea suntem atât
de atraşi de poveşti. Ele ne dau claritatea şi simplitatea care
342
lipseşte din vieţile noastre. Dacă asta ar fi vreo poveste de tavernă,
doar cu jumătăţi de adevăruri şi aventuri fără noimă, v-aş spune
cum mi-am petrecut timpul la Universitate cu hotărâre neîntinată.
Despre cum am învăţat numele mereu schimbător al vântului,
cum am sărit în şa şi m-am dus după Chandrieni să-mi împlinesc
setea de răzbunare. Simplu ca bună ziua, pocni el din degete. Dar,
deşi asta ar fi o poveste interesantă, nu ar fi adevărul. Ăsta e
adevărul. Jelisem moartea părinţilor mei vreme de trei ani şi toată
jalea mea se stinsese, devenind doar o durere surdă.
Kvothe făcu un gest împăciuitor cu mâna şi zâmbi.
– Nu am să vă mint. Erau nopţi în care stăteam treaz şi groaznic
de singur în patul meu din Morişcă, momente în care mă înecam
într-o mâhnire atât de necuprinsă şi de rece, de credeam că are să
mă înăbuşe. Alte momente când vedeam o mamă ţinându-şi
copilul sau un tată râzând cu fiul său şi furia se ridica în mine,
caldă şi vuitoare, cu amintirea sângelui şi a mirosului de păr ars.
Dar viaţa mea nu însemna doar răzbunare. Aveam obstacole reale
pe care trebuia să le depăşesc şi erau mult mai aproape. Sărăcia.
Condiţia mea umilă. Duşmanii pe care mi-i făcusem la Universitate
erau mai primejdioşi pentru mine decât orice Chandrian.
Îi făcu semn Cronicarului să-şi ridice condeiul.
– Dar, cu toate acestea, încă vedem că până şi cele mai fantastice
dintre povestiri au un sâmbure de adevăr, pentru că găsisem ceva
foarte asemănător cu un pustnic nebun în pădure, spuse Kvothe
zâmbind. Şi eram hotărât să învăţ numele vântului.

343
 Capitolul 46
Vântul mereu schimbător

Elodin se dovedi a fi un om greu de găsit. Avea o cameră de lucru

în Văgăună, dar nu părea să o folosească vreodată. Când am
verificat la Catastife şi Liste, am descoperit că preda un singur
curs: matematici improbabile. Cu toate astea, nu mă ajuta cu
nimic în a-i da de urmă, având în vedere că în catastif ora la care
se ţinea cursul era „acum” şi locaţia „pretutindeni”.
Până la urmă, am dat de el din pură întâmplare – sau noroc – într-
o curte aglomerată. Îşi purta roba neagră de magistru, ceea ce
pentru el era rarisim. Mă îndreptam spre Clinică, dar mi-am spus
că preferam să întârzii la curs decât să ratez ocazia de a vorbi cu
el.
Până să trec prin mulţime şi să-l ajung din urmă, eram deja în
capătul de nord al Universităţii, pe o potecă largă ce ducea în
pădure.
– Magistre Elodin, am strigat, fugind după el. Speram că pot vorbi
cu dumneata.
– Ce speranţă plăpândă şi tristă, spuse el fără să se oprească sau
să privească în direcţia mea. Ar trebui să ţinteşti mai sus. Un
tânăr ar trebui să ardă de ambiţii măreţe.
– Atunci, sper să învăţ secretele numelor, am spus, ajungând lângă
el.
– Prea sus, remarcă el. Încearcă din nou. Undeva pe la mijloc.
Poteca se curbă şi copacii ascunseră clădirile Universităţii
îndărătul coroanelor.
– Sper să mă acceptaţi drept student? am încercat din nou. Şi să
mă învăţaţi ceea ce credeţi că e mai bine?
Elodin se opri brusc din mers şi se întoarse spre mine.
– Bine. Du-te să-mi găseşti trei conuri de pin, spuse el şi făcu un
cerc cu degetul mare şi arătătorul. Atât de mari şi într-o bucată.
Se aşeză drept în mijlocul cărării şi-mi făcu semn să mă duc cu
mâna.
– Hai, du-te. Grăbeşte-te!
Am luat-o la goană către cei mai apropiaţi copaci. Mi-a luat cam
cinci minute să găsesc conurile pe care le voia. Până să ajung
înapoi pe potecă, aveam părul zburlit şi eram zgâriat din pricina
mărăcinilor. Pe Elodin parcă-l mâncase pământul. M-am uitat
stupefiat în jur, apoi am înjurat, am aruncat conurile de pin şi am
344
început să alerg înspre nord. L-am ajuns din urmă destul de
repede, căci mergea agale uitându-se la copaci.
– Ei bine, ce-ai învăţat? întrebă Elodin.
– Că vreţi să vi se dea pace?
– Chiar eşti ager la minte.
Îşi întinse teatral braţele şi intonă:
– Aici se săvârşi lecţia! Aici se săvârşi profunda mea educaţie dată
E’lirului Kvothe!
Am suspinat. Dacă plecam acum, încă puteam să prind cursul de
la Clinică, dar parte din mine bănuia că acesta putea să fie un soi
de încercare. Poate că Elodin voia să se asigure că eram într-
adevăr interesat înainte să mă accepte drept discipol. Aşa merge de
obicei în poveşti: tânărul trebuie să-şi dovedească hotărârea în faţa
sihastrului înainte să fie luat sub aripa lui.
– Puteţi să-mi răspundeţi la câteva întrebări?
– Fie, spuse el ridicând palma. Trei întrebări. Dacă eşti de acord să
mă laşi în pace după aceea.
Am stat să mă gândesc puţin.
– De ce nu vreţi să mă învăţaţi?
– Pentru că toţi cei din neamul Edema Ruh sunt studenţi
excepţional de slabi, spuse el pe nepusă masă. Se descurcă atunci
când trebuie să înveţe cântece după ureche, dar studiul numelor
presupune o râvnă pe care nişte încurcă-lume ca tine arareori o
posedă.
Era să mă pierd cu firea. Simţeam cum mă înroşesc la faţă, cum
văpaia îmi cobora din obraji în piept şi pe braţe. Mi se ridicase
părul de pe braţe. Am tras aer în piept.
– Îmi pare rău că experienţa dumnitale cu ruhii nu a fost tocmai
plăcută, am spus, măsurându-mi cuvintele. Lasă-mă să te asigur
că…
– O, zei, oftă Elodin, dezgustat. E şi lingău. Îţi lipsesc coloana
vertebrală şi tăria testiculară necesare oricărui elev de-al meu.
Înăuntrul meu clocoteau cuvinte aspre. M-am chinuit să le ţin sub
capac. Încerca să mă momească să-i răspund.
– Nu-mi spui adevărul. De ce nu vrei să mă înveţi?
– Pentru acelaşi motiv pentru care nu vreau un căţeluş! strigă el,
fluturându-şi mâinile în aer ca un fermier care încerca să alunge o
cioară. Pentru că eşti prea scund ca să fii glăsuitor. Pentru că ai
ochi verzi şi nu ai destule degete. Vino când creşti mai înalt şi-ţi
găseşti o pereche de ochi mai decentă.
Privirile ni s-au încleştat pentru o bună bucată de vreme. Până la
345
urmă, ridică din umeri şi îşi reluă drumul.
– Bine. Îţi arăt de ce.
Am urmat drumul de nord. Elodin se plimba fără griji, culegând
pietre şi aruncându-le în copaci. Sărea să smulgă frunze din
ramurile joase ale copacilor, cu roba de magistru fluturându-i
ridicol. La un moment dat se opri şi rămase nemişcat pentru
aproape jumătate de ceas, uitându-se la o ferigă ce se unduia încet
sub adierea vântului.
Dar mi-am muşcat limba. Nu l-am întrebat: „Unde mergem?”, nici:
„La ce te uiţi?”. Ştiam sute de poveşti cu băieţi care-şi iroseau
întrebările sau dorinţele fiindcă nu se puteau abţine să nu
pălăvrăgească. Mai îmi rămăseseră două întrebări şi aveam de
gând să le fac să conteze.
Până la urmă, am ieşit din pădure şi poteca se sfârşi într-o pajişte
întinsă, care ducea spre un conac imens.
Mai mare decât clădirea Artizanatului, avea contururi elegante, un
acoperiş cu ţigle roşii, ferestre înalte, uşi cu arcade şi stâlpi de
susţinere. În jur erau fântâni, flori, garduri vii…
Dar ceva nu era în regulă. Pe măsură ce ne apropiam de porţi,
ajungeam să mă îndoiesc tot mai mult că eram pe moşia unui
nobil. Poate că avea de-a face cu felul în care erau dispuse
gardurile vii sau faptul că gardul de fier forjat de la intrare avea
mai bine de trei metri înălţime şi ochiul meu de hoţ îmi spunea că
nu putea fi urcat.
Doi oameni cu priviri grave deschiseră poarta. Ne-am continuat
drumul spre uşile de la intrare. Elodin mă privi cu coada ochiului.
– Ai mai auzit de Adăpost?
Am clătinat din cap.
– Are şi alte nume: Coteţul, Spălătoria…
Era azilul Universităţii.
– E enorm. Cum…
M-am oprit înainte să pun întrebarea.
Elodin rânji, ştiind că aproape mă prinsese.
– Jeremy, strigă el spre un bărbat vânjos care stătea la uşă. Câţi
oaspeţi avem astăzi?
– Cei de la birou vă pot spune asta, domnule, spuse stânjenit
bărbatul.
– Hai, ghiceşte. Doar cu toţii suntem prieteni aici.
– Douăzeci şi trei? Douăzeci şi cinci? spuse omul ridicând din
umeri.
Elodin răpăi cu degetele în uşa groasă de lemn şi bărbatul se grăbi
346
să-i deschidă.
– Şi câţi alţii am putea să cazăm dacă e nevoie?
– Încă o sută cincizeci, pe puţin, răspunse Jeremy şi deschise uşa
masivă. Chiar mai mulţi dacă trebuie.
Elodin îmi făcu cu ochiul.
– Vezi, Kvothe? Suntem pregătiţi.
Vestibulul era uriaş, cu vitralii şi tavan boltit. Podeaua de
marmură fusese atât de lustruită că te puteai vedea ca-n oglindă.
Pretutindeni domnea o linişte sinistră. Nu puteam să pricep. Azilul
Fundătura din Bobcatran era doar o fărâmă din mărimea acestui
loc şi răsuna ca un bordel plin de mâţe în călduri. Îl auzeai de la
kilometri depărtare, peste zarva obişnuită a oraşului.
Elodin se îndreptă spre un birou masiv, îndărătul căruia şedea o
femeie tânără.
– Emmie, de ce n-a ieşit nimeni afară?
Tânăra îi zâmbi puţin tulburată.
– Sunt prea sălbatici azi, domnule. Credem că vine o furtună,
spuse ea şi deschise un registru. Şi curând va fi lună plină. Ştiţi
cum e.
– Mai bine ca oricare altul.
Elodin se ghemui şi începu să se descalţe.
– Unde l-au băgat pe Whin de data asta?
Tânăra răsfoi câteva pagini.
– La al doilea etaj, în aripa de est.
Elodin se ridică şi-şi aşeză încălţările pe birou.
– Ai grijă de astea, te rog.
Fata îi zâmbi nesigur şi încuviinţă.
Am înghiţit încă o serie de întrebări.
– Se pare că Universitatea cheltuieşte destul de mult pe locul ăsta,
am remarcat într-o doară.
Elodin nu mă băgă în seamă şi se porni să urce pe treptele largi de
marmură. Am ajuns pe un coridor lung şi alb, presărat cu uşi de
lemn. Am auzit pentru prima oară sunetele la care mă aşteptam
într-un loc ca acela. Gemete, plânset, sporovăială continuă, urlete,
dar toate foarte slabe.
Elodin urcă în pas alergător câteva trepte, apoi se opri, lunecând
în şosete pe podeaua netedă de marmură, cu roba de magistru
fluturând în urmă-i. Repetă acţiunea: câţiva paşi iuţi, apoi o
alunecare lungă cu braţele duse în laturi pentru echilibru. Am
încercat să mă ţin după el.
– Mă gândesc că magiştrii ar putea să găsească utilizări mai
347
academice pentru fondurile Universităţii.
Elodin nici nu-mi aruncă o privire în treacăt. Pas. Pas pas pas.
– Încerci să mă faci să-ţi răspund la întrebări pe care nu le pui.
Alunecare.
– N-o să-ţi meargă.
– Iar dumneata încerci să mă momeşti să le pun, i-am amintit eu.
Mi se pare un schimb corect.
Pas pas pas. Alunecare.
– Atunci, de ce naiba mă mai deranjezi? întrebă el. Kilvin te place
îndeajuns de mult. De ce nu-ţi agăţi steaua de bolta lui?
– Cred că ştii lucruri pe care nu le pot învăţa altundeva.
– Ce fel de lucruri?
– Lucruri pe care am vrut să le ştiu de când am văzut prima oară
pe cineva chemând vântul.
– Cineva care a glăsuit numele vântului, nu-i aşa?
Pas. Pas. Pas-pas-pas.
– Nu-i tocmai uşor să o faci.
Alunecaaare.
– Ce te face să crezi că ştiu ceva despre cum să chemi vântul?
– Simplu proces de eliminare. Niciunul dintre ceilalţi magiştri nu
se ocupă cu aşa ceva, deci e sub tutela dumitale.
– După logica ta, ar trebui să mă ocup şi de dansuri solinade,
croşetat şi hoţie de cai.
Am ajuns la capătul culoarului. Aflat în plină lunecare, Elodin
aproape că se ciocni cu un bărbat uriaş, cu umeri largi.
– Îmi cer scuze, domnule, spuse acesta, deşi era evident că nu
fusese de vină.
Elodin întinse arătătorul către el.
– Timothy, hai cu noi.
Elodin ne conduse prin câteva culoare mai scurte, ajungând în cele
din urmă la o uşă grea din lemn cu un panou glisant. O deschise
şi privi înăuntru.
– Cum e?
– Tăcut. Nu cred că a dormit prea mult, răspunse muntele de om.
Elodin încercă încuietoarea, apoi se întoarse spre namila lată în
umeri. Chipul îi era sumbru.
– L-aţi încuiat?
Bărbatul era cu mai bine de un cap mai înalt şi probabil cântărea
de două ori cât magistrul, dar păli sub căutătura cruntă a lui
Elodin.
– Nu eu, magistre Elodin. E…
348
Elodin îi tăie vorba cu un gest.
– Descuie.
Timothy bâjbâi cu un inel de chei. Elodin continua să-l privească
aspru.
– Alder Whin nu va fi ţinut închis. Poate să plece şi să vină după
cum pofteşte. Nu i se va pune nimic în mâncare decât dacă cere
asta în mod clar. Te ţin răspunzător pentru asta, Timothy Generoy,
spuse el şi îl împunse cu degetul în piept. Dacă aflu că Whin a fost
sedat sau încuiat, am să te călăresc gol pe străzile din Imre, ca pe
un ponei rozaliu. Acum du-te.
Omul se îndepărtă cât de repede putu fără să înceapă să alerge.
Elodin se întoarse spre mine.
– Poţi să intri, dar să nu faci zgomot sau mişcări bruşte. Nu vorbi
decât dacă îţi vorbeşte direct ţie. Dacă vorbeşti, fă-o cu glas scăzut.
Ai priceput?
Am încuviinţat şi el a deschis uşa.
Camera nu era aşa cum mă aşteptasem. Ferestre înalte lăsau
lumina să intre, dezvăluind un pat destul de mare şi o masă cu
scaune. Pereţii, tavanul şi podeaua erau căptuşite cu pânză
groasă, albă, care înăbuşea până şi sunetele slabe de pe coridor.
Păturile fuseseră trase de pe pat şi un bărbat subţire de vreo
treizeci de ani era înfăşurat în ele, ghemuit cu spatele la perete.
Elodin închise uşa şi bărbatul tresări puţin.
– Whin? Ce s-a întâmplat? întrebă el, apropiindu-se.
Alder Whin înălţă capul ca o bufniţă. Era o scândură de om, cu
pieptul dezgolit pe sub pătură, cu părul răvăşit şi ochi mari,
căscaţi. Vorbea încet, deşi vocea i se spărgea uneori.
– Eram bine. Îmi mergea bine. Dar toţi oamenii care vorbeau,
câinii, dalele de piatră… Pur şi simplu, nu pot să mă confrunt cu
aşa ceva chiar acum.
Whin se ghemui şi mai mult în perete şi pătura căzu de pe umărul
său osos. Am tresărit la vederea unui ghildar de plumb la gâtul
său. Omul acela era un arcanist.
Elodin încuviinţă.
– De ce eşti pe podea?
Whin se uită fugar spre pat, cu groaza scrisă în privire.
– Am să cad, murmură el, cu glasul prins între teamă şi
stânjeneală. Şi acolo sunt arcuri şi stinghii. Cuie.
– Cum eşti acum? întrebă Elodin cu blândeţe. Ai vrea să te întorci
cu mine?
– Nuuuu.
349
Whin dăduse glas unui scâncet deznădăjduit, strângându-şi
pleoapele şi trăgând mai bine pătura pe el. Glasul său slab, scâncit
îi făcu ruga mai cutremurătoare decât dacă ar fi urlat-o.
– E în regulă. Poţi să rămâi, îl linişti Elodin. Am să vin să te vizitez.
Whin deschise ochii la vorbele lui. Părea agitat.
– Să nu aduci tunetul, spuse el rugător.
Întinse o mână de sub pătură şi îl prinse pe Elodin de robă.
– Dar am nevoie de fluierul-pisicii şi de zori-albaştri. Şi de oase.
Oase de cort.
În glas i se citea disperarea.
– Am să ţi le aduc, îl asigură Elodin şi îmi făcu semn să-l urmez
afară din cameră.
Magistrul închise uşa după noi, sumbru la înfăţişare.
– Whin ştia în ce se bagă când a devenit ghilderul meu.
Se răsuci şi începu să meargă pe coridor.
– Tu nu ştii. Nu ştii nimic despre Universitate. Despre riscurile pe
care le presupune ocupaţia noastră. Crezi că locul ăsta e tărâmul
zânelor, că e un teren de joacă. Te înşeli.
Mi-a sărit ţandăra.
– Sigur. E un teren de joacă şi toţi ceilalţi copii sunt invidioşi
pentru că eu am putut să mă joc de-a flagelarea şi de-a datul afară
din Arhivă, şi ei nu.
Elodin se opri din mers şi se întoarse spre mine.
– Bine. Dovedeşte-mi că greşesc. Arată-mi că te-ai gândit bine la
asta. Oare de ce o Universitate cu mai puţin de o mie cinci sute de
studenţi are nevoie de un azil de mărimea unui palat regal?
Mintea îmi începu să caute febril.
– Majoritatea studenţilor provin din familii înstărite. Au trăit vieţi
uşoare. Când sunt forţaţi să…
– Greşit, mă întrerupse el şi coti pe coridor. E din cauza a ceea ce
învăţăm. Din cauza felului în care ne exersăm minţile să
gândească.
– Deci calculele şi gramatica scot oamenii din toate minţile, am
rostit, cu grijă să nu o fac să sune ca o întrebare.
Elodin se opri şi deschise larg cea mai apropiată uşă. Ţipete
îngrozite năvăliră pe culoar.
– …ÎN MINE! SUNT ÎN MINE! SUNT ÎN MINE! SUNT ÎN MINE!
Prin uşa deschisă, vedeam un tânăr care se zbătea în curelele de
piele care-l ţineau legat de pat. Era legat de încheieturi, mijloc, gât
şi glezne.
– Trigonometria şi logica nu fac asta, rosti Elodin, privindu-mă
350
drept în ochi.
– SUNT ÎN MINE! SUNT ÎN MINE! SUNT ÎN…
Ţipătul continua ca un imn neîntrerupt, ca lătratul interminabil,
fără minte, al unui unui câine pe timp de noapte.
– …MINE! SUNT ÎN MINE! SUNT ÎN MINE! SUNT…
Elodin închise uşa. Deşi încă auzeam ţipetele înfundate prin uşa
masivă, liniştea din jur era năucitoare.
– De ce crezi că locului ăstuia i se zice şi Coteţul? întrebă Elodin.
Nu ştiam ce să-i răspund.
– Pentru că aici ajungi dacă începi să cotcodăceşti, îmi zâmbi el
sălbatic, apoi izbucni într-un râs înfiorător.
***
După aceea, mă petrecu printr-o serie lungă de culoare într-o altă
aripă a Spălătoriei. Deodată, am dat un colţ şi am văzut ceva nou:
o uşă făcută pe de-a întregul din aramă. Elodin scoase o cheie din
buzunar şi o descuie.
– Îmi place să mă mai opresc pe-aici când sunt prin zonă, spuse el
nepăsător în vreme ce deschidea uşa. Îmi verific corespondenţa.
Mai ud plantele.
Îşi scoase o şosetă, o legă cu nod şi o fixă între uşă şi prag.
– Îmi mai place să vizitez locul ăsta, dar, ştii tu… spuse şi împinse
de uşă, să se asigure că nu avea să se închidă. Nu şi să rămân
peste noapte.
Primul lucru pe care l-am remarcat la încăpere era ceva ciudat în
aer. La început m-am gândit că poate era izolată fonic, ca a lui
Alder Whin, dar la o privire mai atentă am văzut că pereţii şi
tavanul erau doar piatră goală. Apoi, m-am gândit că poate aerul e
rânced, dar imediat după aceea am simţit miros de levănţică şi de
lenjerie curată. Mi se părea că simt o presiune în urechi, de parcă
eram scufundat adânc în apă, deşi, în mod evident, nu eram. Am
fluturat din mână, aproape aşteptându-mă ca aerul să fie altfel,
mai dens. Nu era.
– Destul de enervant, nu?
M-am întors să-l găsesc pe Elodin care mă urmărea amuzat.
– Sincer, sunt surprins că ai observat schimbarea. Nu mulţi o fac.
Camera era cu siguranţă mai bună decât a lui Alder Whin. Avea un
pat dublu cu baldachin, o canapea umflată, un raft de cărţi fără
cărţi şi o masă mare cu mai multe scaune. De luat în seamă mai
erau ferestrele enorme cu vedere la peluză şi grădini. Vedeam şi un
balcon, dar nu părea să existe vreo intrare la el.
– Uite aici, spuse Elodin.
351
Luă unul din scaunele cu spătar înalt, îl ridică deasupra capului,
se roti o dată şi îl aruncă spre fereastră. Geamul se zgudui, dar în
loc să aud zgomotul strident de sticlă spartă, l-am auzit doar pe cel
înfundat de lemn rupt. Scaunul căzu pe podea într-un maldăr de
lemn şi tapiserie.
– Obişnuiam să fac asta ore întregi. Ce vremuri bune, spuse Elodin
răsuflând puternic şi privind cu drag prin cameră.
M-am dus să verific ferestrele. Erau mai groase decât de obicei,
însă nu atât de groase. Totul părea normal la ele, în afară de nişte
vinişoare roşii, abia vizibile, care treceau prin ele. M-am uitat la
cadrul ferestrei. Era de asemenea din aramă. Mi-am plimbat încet
privirea prin cameră, privind cu luare-aminte pereţii de piatră,
simţindu-i aerul curios de greu. Am observat că uşa nu avea nici
măcar un mâner pe dinăuntru, darămite o încuietoare. De ce s-ar
chinui cineva să facă o uşă din aramă solidă?
M-am decis că aceasta avea să fie a doua întrebare.
– Cum ai reuşit să scapi?
– În sfârşit, rosti Elodin cu o urmă de exasperare şi se aruncă pe
canapea. Vezi tu, demult, tare demult, Elodin cel Mare s-a trezit
închis într-un turn înalt. I se luaseră toate uneltele: moneda, cheia
şi lumânarea. Pe deasupra, celula sa nu avea uşă. Şi nici fereastra
nu putea fi spartă, rosti cu un gest de lehamite spre geamuri. Până
şi numele vântului îi fusese ascuns de uneltirile viclene ale
temnicerilor săi.
Se ridică de pe canapea şi începu să meargă prin cameră.
– În jurul lui nu era decât piatră netedă şi tare. Era o celulă din
care nimeni nu reuşise să scape.
Se opri din umblet şi ridică arătătorul.
– Dar Elodin cel Mare cunoştea numele tuturor lucrurilor, astfel că
toate lucrurile îi dădeau ascultare.
Se întoarse cu faţa spre zidul cenuşiu de lângă ferestre.
– A spus pietrei: „FĂRÂMĂ-TE”, iar pia…
Elodin amuţi, cu capul plecat într-o parte, uitându-se nedumerit la
perete. Miji ochii.
– Fir-ar, l-au schimbat. Ha, murmură el ca pentru sine.
Mintea-mi începu să zburde aiurea, fără să-i mai dea atenţie. Wil şi
Sim avuseseră dreptate, omului ăstuia îi lipsea o doagă. Ce s-ar
întâmpla dacă aş zbughi-o din cameră, aş debloca uşa şi aş trânti-
o după mine? Oare ceilalţi magiştri mi-ar mulţumi?
– Aha, făcu brusc Elodin şi începu să râdă. Asta a fost oarecum
isteţ din partea lor.
352
Se îndepărtă doi paşi de perete.
– CYAERBASALIEN.
Peretele se mişcă. Mai bine zis, se undui ca un covor bătut cu
băţul pe o bară. Apoi… căzu. Ca o apă mâloasă turnată dintr-o
găleată, ceea ce trebuie să fi fost saci întregi de nisip fin, cenuşiu
se împrăştiară fulgerător pe podea, îngropându-l pe magistru până
la tibii.
Lumina soarelui şi cântecul păsărilor se revărsară în cameră. Acolo
unde mai înainte fusese un perete de piatră gros de câteva palme,
acum era o gaură îndeajuns de mare încât să treci o căruţă prin
ea.
Dar gaura nu era complet liberă, căci un ciudat material verde era
întins pe toată suprafaţa ei. Părea aproape un năvod murdar şi
încâlcit, dar era prea neregulat să fie aşa ceva. Era mai degrabă un
păienjeniş gros şi rupt pe alocuri.
– Asta nu era aici înainte, spuse Elodin în vreme ce-şi elibera
picioarele din nisipul cenuşiu. Lasă-mă să te asigur, prima oară a
fost mai dramatic.
Rămăsesem încremenit, prea buimăcit de ceea ce văzusem. Asta
nu era magie simpatetică. Era ceva ce nu mai văzusem. Singurul
lucru la care mă puteam gândi era vechea frază din o sută de
poveşti pe jumătate uitate: Şi Taborlin cel Mare spuse pietrei:
„FĂRÂMĂ-TE!” iar piatra se fărâmă…
Elodin smulse unul dintre picioarele scaunului de pe podea şi îl
folosi să spargă plasa verzuie care se întindea peste gaură. Bucăţi
din ea se rupseră cu uşurinţă sau se despicară. Unde era mai
groasă, se folosi de picior ca de o pârghie şi o îndoi la o parte.
Părţile rupte scânteiau în lumina soarelui. Şi mai multă aramă, m-
am gândit eu. Vene de aramă şerpuind prin blocurile de piatră care
alcătuiau peretele.
Elodin aruncă piciorul de scaun şi se strecură prin deschizătură.
Prin fereastră, l-am zărit cum se sprijină cu coatele pe balustrada
de piatră albă a balconului. L-am urmat afară. Imediat ce am pus
piciorul pe balcon, aerul încetă să mai fie apăsător şi stătut.
– Doi ani, rosti el, cu ochii aţintiţi spre grădini. Puteam să văd
balconul, dar nu să stau pe el. Puteam să văd vântul, dar nu şi să-
l aud sau să-l simt bătându-mi pe faţă.
Se urcă pe balustradă, apoi sări cam un metru şi ateriză pe
acoperişul plat de sub balcon. Începu să se plimbe pe acoperiş,
îndepărtându-se de clădire.
Am sărit la rândul meu şi l-am urmat până la marginea
353
acoperişului. Nu eram la o înălţime mai mare de şapte metri, dar
grădinile şi fântânile care se întindeau în toate direcţiile ofereau o
privelişte magnifică. Elodin se apropie periculos de mult de
marginea acoperişului, cu roba de magistru fâlfâind în juru-i ca o
flamură neagră. Avea o înfăţişare de-a dreptul impresionantă, dacă
nu băgăm în seamă faptul că era încălţat cu o singură şosetă.
M-am dus lângă el la marginea acoperişului. Ştiam care avea să fie
a treia întrebare.
– Ce trebuie să fac ca să mă înveţi tainele numelor?
Îmi întâlni privirea cu calm, măsurându-mă.
– Sari. Sari de pe acoperiş.
În acea clipă mi-am dat seama că totul fusese o încercare. Încă de
când ne întâlniserăm, Elodin căutase să vadă ce se ascunde în
mine. Avea un respect nemărturisit pentru tenacitatea mea şi
fusese surprins în mod plăcut că observasem ceva ciudat la aerul
din încăpere. Era cât pe ce să mă accepte ca învăţăcel. Dar avea
nevoie de mai mult, de o dovadă a hotărârii mele. O demonstraţie.
Un salt de credinţă.
În vreme ce stăteam acolo, o bucată dintr-o poveste îmi veni în
minte. Taborlin căzu, însă nu şi pradă disperării. Căci el cunoştea
numele vântului, iar vântul îi da ascultare. Îl legănă şi îi dădu
mângâiere. Îl purtă încet spre pământ, ca pe un puf de păpădie. Îl
aşeză pe picioare la fel de blând precum sărutul unei mame.
Elodin cunoştea numele vântului.
Fără să-l scap din privire, am păşit peste marginea acoperişului.
Expresia de pe faţa lui Elodin fu minunat de nostimă. N-am mai
văzut un om atât de uluit în întreaga mea viaţă. M-am răsucit
puţin în cădere, aşa că rămase în câmpul meu vizual. L-am văzut
ridicând mâinile puţin, ca şi cum ar fi încercat cu întârziere să mă
prindă.
Mă simţeam uşor ca o pană, parcă pluteam.
Apoi m-am izbit de pământ. Nu blând, ca o frunză. Mai degrabă ca
o cărămidă care loveşte caldarâmul. Am aterizat pe spate, cu
braţul stâng sub mine. Văzul mi se întunecă atunci când am lovit
pământul cu ceafa şi tot aerul ieşi din mine.
Nu mi-am pierdut cunoştinţa. Doar zăceam acolo, abia răsuflând
şi fără să mă pot mişca. Îmi aduc aminte că mă gândeam că
murisem. Sau că eram orb.
Până la urmă, vederea îmi reveni, lăsându-mă să clipesc la
strălucirea bruscă a cerului albastru. Umărul îmi gemea de durere
şi gura îmi era plină de sânge. Nu puteam să respir. Am încercat
354
să-mi mişc braţul, însă trupul nu-mi dădea ascultare. Mă
gândeam că-mi rupsesem gâtul… spatele…
După câteva clipe lungi, înfiorătoare, am reuşit să trag puţin aer în
piept, apoi încă puţin. Am scos un suspin de uşurare şi mi-am dat
seama că, pe lângă ceea ce ştiam sigur că-mi frânsesem, mai
aveam cel puţin încă o coastă ruptă. Dar am reuşit să-mi mişc
puţin degetele de la mâini, apoi pe cele de la picioare. Nu-mi
rupsesem şira spinării.
Pe când zăceam acolo, mulţumind cerurilor şi numărându-mi
coastele rupte, Elodin se aplecă asupra mea. Mă privi îndelung, cu
un amestec de uluială şi neîncredere.
– Ăsta a fost cel mai prostesc gest pe care l-am văzut vreodată, în
toată viaţa mea.
***
Acela a fost momentul când m-am decis să urmez nobila artă a
artizanului. Nu că aş fi avut de ales. Înainte să mă ajute să
şchiopătez până la Clinică, Elodin îmi spuse răspicat că oricine
îndeajuns de prost să sară de pe un acoperiş era prea nesăbuit să
ţină măcar o lingură în prezenţa lui, darămite să înveţe ceva atât
de „profund şi volatil” precum glăsuirea numelor.
Cu toate acestea, nu eram prea dezamăgit de refuzul lui Elodin. Fie
că stăpânea magii desprinse din cărţile de poveşti sau nu, nu
aveam de gând să învăţ sub oblăduirea unui nebun a cărui primă
lecţie mă lăsase cu trei coaste rupte, o contuzie uşoară şi un umăr
dislocat.

355
 Capitolul 47
Ghimpi

După începutul mai tumultuos, primul meu trimestru îşi urmă

cursul fără mari evenimente.
Studiam la Clinică, învăţând despre corpul omenesc şi cum să-l
vindec. Îmi exersam siareza cu Wilem şi în schimb îl ajutam cu
aturana.
Am intrat în rândurile artizanilor, învăţând cum să suflu în sticlă,
să amestec aliaje, să fac inscripţii în metal şi să sculptez în piatră.
Aproape în fiecare seară mergeam să lucrez în atelierul lui Kilvin.
Spărgeam cu dalta mulaje de bronz, spălam recipientele de sticlă şi
pisam minereul pentru aliaje. Nu era muncă grea, dar la sfârşitul
fiecărui răstimp Kilvin îmi dădea o para de aramă, uneori chiar
două. Îmi închipuiam că în mintea lui metodică avea un mare
panou de pontaj, în care însemna cu atenţie orele pe care le
muncea fiecare persoană.
Am învăţat şi lucruri de natură mai puţin academică. Câţiva din
colegii mei de dormitor din Arcanum mă învăţară un joc de cărţi
numit suflarea câinelui. Le-am întors favoarea cu o lecţie
improvizată de psihologie, probabilitate şi dexteritate manuală. Am
câştigat aproape doi talanţi până când nu m-au mai invitat la
jocurile lor.
Am ajuns prieten la cataramă cu Wilem şi Simmon. Aveam şi alţi
prieteni, dar nu mulţi şi niciunul atât de apropiat precum Wil şi
Sim. Ascensiunea mea rapidă la rang de E’lir îi înstrăinase de mine
pe cei mai mulţi dintre colegii mei. Fie că mă invidiau, fie că mă
admirau, majoritatea studenţilor se ţineau departe de mine.
Mai era şi Ambrose. Dacă aş spune că eram duşmani de moarte, s-
ar pierde din adevărata savoare a relaţiei noastre. Mai degrabă,
parcă intrasem într-un parteneriat de afaceri prin care să ne
urmărim mai eficient interesul reciproc de a ne urî unul pe celălalt.
Totuşi, chiar şi cu micul meu război contra lui Ambrose, aveam
destul timp liber. Deoarece nu aveam cum să-l petrec în Arhivă, l-
am petrecut îngrijindu-mă de reputaţia mea care înflorea văzând
cu ochii.
Vedeţi voi, intrarea mea dramatică la Universitate agitase binişor
apele. Ajunsesem în Arcanum în trei zile, şi nu în trei trimestre,
aşa cum era obiceiul. Eram cel mai tânăr membru cu aproape doi
ani. Sfidasem făţiş un magistru în faţa propriilor studenţi şi am
356
evitat să fiu exclus din Universitate. Când am fost biciuit, n-am
ţipat şi nici n-am sângerat.
Colac peste pupăză, se pare că reuşisem să-l înfurii atât de tare pe
magistrul Elodin că mă aruncase de pe acoperişul Spălătoriei. Am
lăsat acea poveste să circule aşa cum era, de vreme ce o preferam
adevărului mult mai stânjenitor.
Puse laolaltă, aceste poveşti au fost de ajuns să dea naştere unui
flux constant de zvonuri despre mine. Iar eu aveam de gând să
profit de asta. Reputaţia e ca un fel de armură sau ca o armă pe
care o poţi mânui la nevoie. Dacă era să devin un arcanist, de ce
să nu fiu un arcanist faimos?
Aşa că am început să strecor tot felul de informaţii: fusesem admis
fără o scrisoare de recomandare. În loc să mă facă să-mi plătesc
şcolarizarea, magiştrii îmi dăduseră trei talanţi ca să pot veni la
cursuri. Trăisem ani buni pe străzile din Bobcatran, bizuindu-mă
doar pe mintea mea ageră.
Am lansat până şi nişte zvonuri care erau pură aberaţie, minciuni
atât de sfruntate încât oamenii le repetau în ciuda faptului că erau
evident neadevărate. Prin vene îmi curgea sânge de demon. Puteam
să văd pe întuneric. Dormeam doar o oră pe noapte. Când era lună
plină, vorbeam în somn, într-o limbă stranie pe care nimeni nu o
înţelegea.
Basil, fostul meu coleg de dormitor din Morişcă, mă ajută să încep
acele zvonuri. Eu scorneam poveştile, el le spunea câtorva oameni,
iar apoi le urmăream cum se răspândesc ca un incendiu. Era o
ocupaţie haioasă.
Însă reputaţia mea fu cel mai mult alimentată de conflictul meu
neîncetat cu Ambrose. Toţi cei din jur erau uluiţi că îndrăzneam
să-l sfidez în public pe întâiul născut al unui nobil puternic. În
primul trimestru, am avut mai multe întâlniri memorabile. N-am
să vă plictisesc cu amănunte. De fiecare dată când drumurile ni se
întâlneau, făcea o remarcă suficient de tare încât toţi cei din jur să
audă. Sau căuta să mă ridiculizeze sub aparenţa unui compliment.
Lucruri precum: „Trebuie să-mi spui cine îţi tunde părul…”
Oricine avea măcar o fărâmă de simţ practic ştia cum să aibă de-a
face cu nobilii aroganţi. Croitorul pe care-l terorizasem în
Bobcatran ştiuse ce să facă. Îţi iei bobârnacele, pleci capul şi
încerci să termini totul cât mai repede posibil.
Dar eu ripostam întotdeauna şi, cu toate că Ambrose era inteligent
şi destul de bun de gură, nu putea să se pună cu limba mea de
actor. Fusesem crescut pe scenă şi mintea mea ageră de ruh îmi
357
asigura victoria în micile noastre schimburi de replici. Şi cu toate
acestea, Ambrose continua să mă atace, ca un câine prea nătâng
să evite un porc spinos. Sărea cu gura la mine şi pleca cu botul
plin de ghimpi. Şi de fiecare dată când ne despărţeam ne uram
puţin mai mult.
Oamenii observau asta şi până la finele trimestrului aveam
reputaţia unui temerar. Adevărul e că pur şi simplu nu-mi era
frică.
Vedeţi voi, există o diferenţă. În Bobcatran învăţasem ce e teama.
Mi-era frică de foame, de pneumonie, de gărzi cu cizme cu ţinte, de
băieţi mai mari cu cuţite făcute din sticlă. Nu aveam nevoie de
curaj ca să-l înfrunt pe Ambrose. Pur şi simplu, nu-mi provoca
spaimă. Îl vedeam ca pe un măscărici care se umfla în pene. Îl
credeam inofensiv.
Am fost un prost.

358
 Capitolul 48
Interludiu – Alt soi de tăcere

Bast şedea în hanul Piatra de Hotar şi încerca să-şi ţină mâinile

nemişcate în poală. Numărase cincisprezece răsuflări de când
Kvothe nu mai vorbise şi tăcerea nevinovată care se adunase ca un
iaz limpede în jurul celor trei începea să se întunece într-un alt soi
de tăcere. Bast inspiră din nou – şaisprezece – şi se pregăti pentru
clipa care se temea că avea să urmeze.
Nu i-am face dreptate lui Bast dacă ar fi să spunem că era
netemător, fiindcă doar proştii şi preoţii nu se tem niciodată. Dar e
adevărat că foarte puţine lucruri îl înspăimântau. De pildă, nu-i
prea plăceau înălţimile. Şi furtunile fioroase de vară de prin acele
părţi, care întunecau cerul şi care desprindeau stejarii din
rădăcini, îl făceau să se simtă mic şi neajutorat.
Dar la urma urmei, nimic nu-l înfricoşa într-adevăr, nici furtunile,
nici scările înalte, nici măcar scraelii. Bast era curajos fiindcă era
în mare parte neînfricat. Nimic nu-l făcea să pălească sau, dacă i
se întâmpla, îi trecea foarte repede.
A, cu siguranţă că îi displăcea gândul că s-ar găsi cineva care să-l
rănească. Să-l înjunghie cu un fier amar, să-l ardă cu cărbuni
încinşi şi alte asemenea lucruri. Dar faptul că nu-i plăcea gândul
că s-ar putea trezi sângerând nu însemna că îi era teamă de asta.
Doar că nu voia să se întâmple. Ca să te temi într-adevăr de ceva,
trebuie să-ţi rumegi teama îndelung. Şi, de vreme ce nu era nimic
care să-i bântuie astfel mintea lui Bast, nu era nimic de care să-i
fie într-adevăr frică.
Dar inimile se pot schimba. Cu zece ani în urmă, îşi pierduse
echilibrul în vreme ce urca într-un copac înalt să culeagă fructe
pentru o fată pe care o plăcea. După ce alunecase, rămăsese
agăţat cu capul în jos pentru aproape un minut înainte să cadă. În
acel minut care durase neobişnuit de mult, o mică teamă se
strecurase în el şi prinsese rădăcini care încă zvâcneau în el.
În acelaşi chip, Bast învăţase de curând o altă spaimă. Cu un an
în urmă, Bast era la fel de neînfricat cum orice om în toate minţile
speră să fie, însă acum Bast se temea de tăcere. Nu de liniştea
obişnuită care venea din lipsa de obiecte care se mişcă împrejur şi
fac zgomot. Bast se temea de tăcerea adâncă, sfârşită, care se
aduna uneori împrejurul maestrului său ca un giulgiu nevăzut.
Bast răsuflă din nou; şaptesprezece. Se căzni să nu-şi frângă
359
mâinile cât aştepta ca tăcerea adâncă să pună stăpânire pe
încăpere. O aştepta să se cristalizeze şi să-şi arate colţii la hotarul
tăcerii obişnuite care umpluse Piatra de Hotar. Ştia cum vine, ca o
chiciură care sângerează iarna din pământ, îngheţând apa limpede
lăsată de un dezgheţ timpuriu în brazdele făcute de căruţe.
Dar, înainte ca Bast să mai apuce să răsufle, Kvothe se îndreptă în
scaun şi îi făcu semn Cronicarului să lase condeiul. Lui Bast
aproape că-i dădură lacrimile când simţi că tăcerea se risipeşte ca
un stol de păsări întunecate care-şi iau zborul.
Kvothe scoase un oftat care oscila între enervare şi resemnare.
– Recunosc, spuse el, că nu ştiu cum să abordez următoarea parte
a poveştii.
Cum îi era teamă să lase tăcerea să se întindă prea mult, Bast
ciripi:
– Atunci, de ce nu vorbeşti despre părţile mai importante? După
aceea poţi să revii cu alte amănunte, dacă e nevoie.
– De parcă ar fi atât de simplu. Ce e mai important? Magia mea
sau muzica mea? Marile mele victorii sau năzbâtiile pe care le-am
făcut?
Bast se îmbujoră la faţă şi îşi muşcă buzele.
Kvothe răsuflă prelung.
– Îmi pare rău, Bast. E un sfat bun, aşa cum se întâmplă cu toate
sfaturile tale care par lipsite de sens.
Îşi împinse scaunul în spate şi adăugă:
– Dar înainte să continuăm, prezentul are anumite nevoi pe care
nu mai pot să le ignor. Scuzaţi-mă puţin.
Cronicarul şi Bast se ridicară la rândul lor, întinzându-şi picioarele
şi văzându-şi de propriile nevoi. Bast aprinse lămpile. Kvothe mai
scoase brânză, vin şi cârnaţi iuţi. Mâncară, încercând să ţină o
conversaţie de masă, însă minţile le erau altundeva, la poveste.
Bast mâncă jumătate din ce era pe masă. La rândul lui, Cronicarul
mâncă destul de mult, deşi puţin în comparaţie cu Bast. Kvothe
luă câteva îmbucături şi spuse:
– Să continuăm, deci. Muzică şi magie. Victorii şi năzbâtii. Gândiţi-
vă bine. De ce are nevoie povestea noastră? Ce element vital
lipseşte din ea?
– Femeile, Reshi, sări Bast repede. Eşti cam zgârcit cu ele.
Kvothe zâmbi.
– Nu femeile, Bast. O femeie. Femeia.
Kvothe îl privi în treacăt pe Cronicar.
– Nu mă îndoiesc că ai auzit una-alta. Am să-ţi spun adevărul
360
despre ea. Deşi mă tem că n-am să mă pot ridica la înălţimea
provocării.
Cronicarul ridică peniţa, dar, înainte să apuce să o bage în
cerneală, Kvothe ridică mâna.
– Lasă-mă să spun un lucru înainte să încep. Am mai spus poveşti
în trecut, am pictat tablouri cu cuvintele mele, am spus minciuni
crunte şi adevăruri şi mai crunte. Odată, i-am cântat culorile unui
orb din naştere. Am cântat şapte ore, dar la sfârşit le-a văzut cu
ochii minţii. Verde şi roşu şi auriu. Acea faptă îmi pare mai uşoară
decât ceea ce urmează. Să încerc să vă fac s-o înţelegeţi numai
prin cuvinte. Niciodată nu aţi văzut-o, niciodată nu i-aţi auzit
glasul. Nu aveţi cum să ştiţi.
Îi făcu semn Cronicarului să se pregătească.
– Dar am să încerc. Acum, ea se află după cortină, aşteptându-şi
semnalul. Hai să aranjăm scena pentru sosirea ei…

361
 Capitolul 49
Firea sălbăticiunilor

Aşa cum e cazul tuturor sălbăticiunilor, e nevoie de mare grijă

când te apropii de ele. Furişatul e inutil. Sălbăticiunile recunosc
furişatul drept ceea ce e de fapt, minciună şi capcană. Deşi
sălbăticiunile pot să joace jocul furişatului şi prin asta chiar să-i
cadă uneori pradă, nu sunt niciodată capturate într-adevăr cu
ajutorul lui.
Astfel că trebuie să ne apropiem de povestea unei anumite femei
cu mare prudenţă, şi nu pe furiş. Sălbăticia ei e atât de însemnată,
că mi-e teamă să mă apropii prea repede de ea până şi în poveste.
Dacă ar fi să fac mişcări necugetate, poate că am să-i sperii până
şi amintirea să-şi ia zborul.
Deci, în numele prudenţei, am să vorbesc despre cum am întâlnit-
o. Şi pentru asta trebuie să vorbesc despre împrejurările care m-au
adus, aproape fără voia mea, dincolo de râu, în oraşul Imre.
Mi-am terminat primul trimestru cu trei talanţi de argint şi o
singură para în pungă. Cu puţin timp înainte, asta mi s-ar fi părut
bănetul de pe lume. Acum speram doar că avea să fie îndeajuns
pentru taxa noului trimestru şi un pat în Morişcă.
Ultimul răstimp al fiecărui trimestru la Universitate era alocat
examenelor de admitere. Cursurile erau suspendate şi magiştrii
petreceau ore bune din zi examinând studenţii. Taxa pe trimestrul
următor era bazată pe cât de bine te descurcai la examen. Ziua şi
ora la care trebuia să te prezinţi erau stabilite prin tragere la sorţi.
Era un test de o importanţă covârşitoare. A rata câteva întrebări
putea uşor să însemne o taxă dublă. Din acea pricină, locurile care
garantau examinarea mai la sfârşitul răstimpului erau foarte
preţuite, deoarece le dădeau studenţilor mai mult timp să se
pregătească. După sfârşitul tragerii la sorţi, urma de obicei un
comerţ acerb cu ele. Se schimbau bani şi favoruri, căci fiecare
căuta o zi care să-i convină.
Am avut norocul să trag un bilet pentru amiază, de aprinziş,
ultima zi a examenelor. Dacă voiam, l-aş fi putut vinde, dar am
preferat să am mai mult timp de învăţat. Eram conştient că aveam
nevoie de o prestaţie strălucită, întrucât mai mulţi din magiştri nu
prea mă aveau la suflet. Şi de data asta nu mai puteam să-i
spionez pe ceilalţi. Ştiam că e motiv de exmatriculare şi nu puteam
să risc aşa ceva.
362
În ciuda lungilor zile de studiu petrecute cu Wil şi Sim, examenul
se dovedi dificil. Nu am avut probleme la multe din întrebări, dar
Hemme îmi era ostil pe faţă, punându-mi întrebări cu mai mult de
un răspuns, astfel încât tot ce spuneam nu era corect în opinia lui.
La fel şi Brandeur, care îl ajuta pe Hemme să-mi vină de hac.
Lorren era o carte cu coperţile închise, dar i-am simţit
dezaprobarea în loc să i-o citesc pe faţă.
După aceea, am aşteptat plin de emoţii în timp ce magiştriii îmi
discutau taxa de studii. La început, glasurile fură calme şi
înfundate, apoi deveniră din ce în ce mai ridicate. Până la urmă,
Kilvin se ridică şi îl arătă pe Hemme cu degetul în vreme ce striga
şi bătea în masă cu cealaltă mână. Hemme reuşi să-şi menţină un
calm de invidiat, mai mult decât aş fi fost eu în stare pus faţă în
faţă cu artizanul masiv, care mugea furios.
După ce cancelarul reuşi să facă linişte, am fost chemat şi mi s-a
înmânat chitanţa: „E’lir Kvothe. Trimestrul de toamnă. Taxă: 3 tln.
9 par”.
Cu opt parale mai mult decât aveam. În timp ce părăseam Sala
Magiştrilor, am căutat să nu iau în seamă golul din stomac şi am
încercat să mă gândesc la cum să pun mâna pe mai mulţi bani
până în următoarea zi, la amiază.
M-am oprit la doi cămătari cealdimi de pe acea parte a râului.
După cum bănuiam, n-au vrut să-mi împrumute nici măcar un
gologan. Deşi nu m-a surprins, nu înseamnă că nu am plecat cu
un gust amar. Îmi aminteam din nou cât de diferit eram de ceilalţi
studenţi. Aveau familii care le plăteau studiile şi le dădeau bani de
buzunar care să le acopere cheltuielile. Aveau nume cu reputaţie
pe care să le folosească dacă dădeau de necaz. Aveau bunuri pe
care să le amaneteze sau să le vândă. Şi dacă dădeau de fundul
sacului, măcar aveau case la care să se întoarcă.
Eu nu aveam nimic din aceste lucruri. Dacă nu făceam rost de
încă opt parale, nu aveam unde să mă duc. Împrumutul de la un
prieten îmi părea cea mai simplă alegere, dar îmi preţuiam
prietenii prea mult ca să risc să-i pierd din pricina banilor. Vorba
tatălui meu: „Sunt două modalităţi sigure prin care îţi pierzi un
prieten. Unul e să-i ceri împrumut, celălalt, să-i dai”.
Oricum, m-am străduit să-mi ţin sărăcia ascunsă. Mândria e
dovadă de idioţenie, dar şi o forţă propulsoare. Nu le-aş fi cerut
bani prietenilor decât dacă n-aveam de ales. M-a bătut gândul să-i
şterpelesc, dar ştiam că e o idee proastă. Dacă eram prins cu mâna
în buzunarul cuiva, m-aş fi ales cu mai mult decât cu un dos de
363
palmă peste cap. În cel mai rău caz, aş fi ajuns la coarne şi aş fi
fost dat afară pentru comportament nedemn de un membru al
Arcanumului. Nu puteam să risc aşa ceva.
Aveam nevoie de un gailet, unul dintre acei indivizi primejdioşi
care îi împrumutau pe cei disperaţi. Poate că aţi auzit despre ei.
Poeţii le spun, cu un idealism idiot, şoimi de aramă, dar de obicei li
se spune găleţi de parale sau gailăţei. Indiferent de nume, există
pretutindeni. Partea mai grea e să le dai de urmă. Tind să fie
destul de discreţi, având în vedere că afacerile lor sunt în cel mai
bun caz la limita legii.
Dar traiul în Bobcatran mă învăţase una sau alta. Am petrecut
câteva ore hoinărind prin cârciumile mai rău-famate din
împrejurimile Universităţii, făcând conversaţie, punând câteva
întrebări aparent întâmplătoare. Apoi am vizitat o casă de amanet
numită Bănuţul Îndoit, unde am mai pus nişte întrebări, de data
asta ceva mai specifice. Până la urmă am aflat unde trebuia să
merg. Peste râu, în Imre.

364
 Capitolul 50
Negocieri

Imre era la peste trei kilometri depărtare de Universitate, pe malul

de răsărit al râului Omethi. Deoarece Bobcatranul era la numai
două zile de călătorit într-o trăsură rapidă, un mare număr de
nobili, politicieni şi curteni îşi făcuseră case aici. Era îndeajuns de
aproape de scaunul puterii din Orânduire şi la o depărtare
confortabilă de mirosul de peşte stricat, de smoală încinsă şi de
vomă de marinar.
Imre era un leagăn al artelor. Peste tot găseai muzicieni,
dramaturgi, sculptori, dansatori şi alţi practicanţi ai artelor mai
neînsemnate, până şi a celei mai de jos dintre ele: poezia. Veneau
aici pentru că Imre le oferea lucrul cel mai de seamă pentru un
artist: un public larg şi generos.
Oraşul beneficia şi din apropierea sa de Universitate. Accesul la
canalizare şi lămpile simpatetice au îmbunătăţit calitatea aerului
din el. Sticla de calitate era uşor de găsit, deci geamurile şi
oglinzile erau ceva comun. Ochelarii şi alte astfel de lentile, deşi
scumpe, se găseau de vânzare.
Cu toate acestea, între cele două comunităţi săreau uneori scântei.
Majoritatea cetăţenilor din Imre nu prea înghiţeau faptul că la o
aruncătură de băţ de ei, câteva mii de minţi se jucau cu forţe
întunecate care mai bine erau lăsate în pace. Dacă ascultai un om
de pe stradă, era uşor să uiţi că această parte a lumii nu mai
văzuse un arcanist ars pe rug de aproape trei secole.
Ca să fiu sincer, trebuie să spun că şi membrii Universităţii aveau
un oarecare dispreţ pentru populaţia din Imre, privindu-i drept
decadenţi şi vicioşi. Artele, atât de preţuite în Imre, erau
considerate frivole între zidurile Universităţii. Adeseori, despre
studenţii care părăseau Universitatea se spunea că „trecuseră
râul”, insinuând că erau prea slabi de minte pentru învăţătură,
aşa că erau nevoiţi să se mulţumească să se joace de-a arta.
Şi ambele părţi erau, până la urmă, pline de ipocrizie. Studenţii se
plângeau de muzicienii frivoli şi actorii cu nasul pe sus, dar se
înghesuiau să plătească la spectacolele lor. Iar oamenii din Imre
cârteau despre practicile nefireşti ale vecinilor, dar când un
apeduct se prăbuşea sau când se îmbolnăvea cineva, dădeau
fuguţa după inginerii şi doctorii instruiţi la Universitate.
Ce să mai spun, totul era de fapt un armistiţiu vechi şi incomod, în
365
care ambele părţi se plângeau în vreme ce se tolerau în silă.
Ceilalţi aveau foloasele lor, doar că nu voiai să-ţi măriţi fiica cu
unul din ei…
De vreme ce Imre era un asemenea cuib pentru muzică şi teatru,
aţi crede că petreceam mult timp acolo, dar nimic nu poate fi mai
departe de adevăr. Fusesem acolo o singură dată. Wilem şi
Simmon mă duseseră la un han unde cânta un trio de muzicieni
iscusiţi: la lăută, flaut şi tobă. Mi-am luat o bere cu un ban şi m-
am relaxat în scaun, dorind să mă bucur de o seară cu prietenii…
Însă n-am putut. La doar câteva minute după ce muzica a început,
aproape că am ieşit în fugă. Mă îndoiesc că veţi înţelege de ce, dar
probabil trebuie să vă lămuresc dacă e ca lucrurile să capete vreun
sens.
Nu suportam să aud muzică şi să nu fiu parte din ea. Era ca şi
cum aţi vedea-o pe femeia iubită în pat cu un altul. Nu. Nu tocmai.
Era ca…
Eram ca unul dintre mâncătorii de dulce pe care-i văzusem în
Bobcatran. Răşina de danar era ilegală, desigur, dar asta nu conta
în multe părţi ale oraşului. Era vândută înfăşurată într-o hârtie
cernită, ca nişte bomboane sau caramele. Dacă o mestecai, te
simţeai plin de euforie. Extaz. Mulţumire.
Dar după câteva ore începeai să tremuri, cuprins de o foame
disperată pentru mai mult şi foamea aceea devenea mai aprigă cu
cât mai multă răşină foloseai. Odată am văzut o fată care n-avea
mai mult de şaisprezece ani, cu ochii adânciţi în orbite şi dinţii
nefiresc de albi ai celor dependenţi dincolo de orice speranţă.
Implora un marinar să-i dea răşina pe care acesta o ţinea ridicată
deasupra capului, râzându-şi de ea. Îi spuse că era a ei dacă se
dezbrăca şi dansa goală pentru el, chiar acolo în mijlocul străzii.
Fata s-a supus, fără să-i pese cine o vedea, fără să-i pese că era
aproape Miezul Iernii şi că zăpada era de două palme. Şi-a dat jos
hainele şi a început să danseze frenetic, cu picioarele subţiri şi
albe tremurând în zăpadă, cu mişcări jalnice şi smucite.
Apoi, când marinarul a izbucnit în râs, clătinând din cap, a
îngenunchiat în zăpadă, implorând şi plângând, cuprinzându-i
disperată picioarele, promiţându-i că va face orice, orice…
Aşa mă simţeam şi eu când vedeam muzicieni cântând. Nu puteam
să suport. Lipsa muzicii din viaţa mea de zi cu zi era ca o durere de
măsea cu care mă obişnuisem. Puteam să trăiesc cu ea. Dar să mi
se fluture prin faţa ochilor lucrul pe care îl visam era peste poate.
Aşa că am evitat oraşul până când problema taxei de studiu pe al
366
doilea trimestru mă forţă să trec râul. Auzisem că persoana de la
care oricine putea să se împrumute, oricât de rele ar fi fost
împrejurările, se numea Devi.
***
Aşa că am traversat râul Omethi peste podul de piatră şi m-am
îndreptat spre Imre. Aflasem că drumul spre sediul lui Devi era
printr-o alee şi urcând nişte scări înguste de balcon dindărătul
unei măcelării. Acea parte a oraşului îmi amintea de Malul din
Bobcatran. Miasma dezgustătoare de grăsime râncedă de la
măcelărie mă făcu să mulţumesc cerului pentru briza răcoroasă de
toamnă.
Am ezitat o clipă în faţa uşii, uitându-mă în alee. Eram pe cale să
mă implic în afaceri primejdioase. Un cămătar cealdim te putea da
în judecată dacă nu-i achitai împrumutul. Un gailet te-ar fi bătut
sau te-ar fi jefuit. Sau ambele. Nu era cel mai cuminte plan al
meu. Mă jucam cu focul.
Dar nu aveam de ales. Am tras o gură de aer în piept ca să mă
calmez, m-am îndreptat de umeri şi am bătut la uşă. Mi-am şters
palmele asudate de mantie, sperând să fie cât de cât uscate atunci
când aveam să dau mâna cu Devi. În Bobcatran învăţasem că
modul cel mai potrivit de a te purta cu asemenea oameni era să fii
încrezător. Doar ocupaţia lor era să profite de pe urma
slăbiciunilor altora.
Am auzit un sunet de zăvor greu tras în spate, apoi uşa se
deschise, dezvăluind o fată cu păr blond, drept, care-i încadra faţa
ca de spiriduş. Îmi zâmbi, drăguţă ca o păpuşă.
– Da?
– Îl caut pe Devi.
– Ai găsit-o. Intră.
Am păşit înăuntru. Fata închise uşa şi trase zăvorul. Încăperea nu
avea ferestre, dar era bine luminată şi mirosea a levănţică, o
schimbare bine-venită de la mirosul aleii. De pereţi atârnau tot
felul de ornamente, dar singurele obiecte de mobilier erau un mic
birou, un raft de cărţi şi un pat cu baldachin cu draperiile trase în
jur.
– Ia loc, te rog, arătă ea spre birou.
Se aşeză îndărătul biroului şi-şi împreună mâinile pe el. Felul în
care se purta mă făcu să-i regândesc vârsta. Mă înşelasem din
cauza staturii ei scunde, însă chiar şi aşa nu putea să aibă mai
mult decât douăzeci şi ceva de ani, cu greu la ce mă aşteptasem eu
să găsesc.
367
Devi clipi cu drăgălăşenie.
– Am nevoie de un împrumut, am spus.
– Ce-ar fi ca mai întâi să-mi spui cum te cheamă? zâmbi ea.
Ţinând cont că tu îmi ştii deja numele.
– Kvothe.
– Nu zău? făcu ea, ridicând din sprânceană. Am auzit câte ceva
despre tine.
Mă măsură din cap până-n picioare.
– Credeam că eşti mai înalt.
Aş fi putut să spun acelaşi lucru despre ea. Întreaga situaţie mă
descumpănise. Mă pregătisem pentru un bătăuş plin de muşchi şi
pentru negocieri marcate de ameninţări nu prea voalate şi de
bravade. Nu ştiam cum să mă port cu piticania asta zâmbăreaţă.
– Ce anume ai auzit? am întrebat să sparg tăcerea. Sper că nimic
de rău.
– Şi bune, şi rele. Dar nimic plictisitor, rânji ea.
Mi-am strâns palmele laolaltă ca să nu mă joc cu degetele.
– Deci, cum anume facem asta?
– Nu-ţi prea place să stai la taclale, nu-i aşa? spuse ea cu un oftat
scurt de dezamăgire. Foarte bine, mergem direct la afaceri. De cât
ai nevoie?
– Cam în jur de un talant. De fapt, de opt parale.
Devi clătină din cap, cu părul său blond scuturându-se dintr-o
parte în alta.
– Mi-e teamă că nu pot să fac aşa ceva. Nu se rentează să
împrumut mărunţiş.
M-am încruntat.
– Şi ce sumă se rentează?
– Patru talanţi. Suma minimă.
– Şi dobânda?
– Cincizeci la sută la fiecare două luni. Aşa că, dacă vrei să
împrumuţi cât mai puţin, asta înseamnă doi talanţi la sfârşitul
trimestrului. Poţi să-mi plăteşti întreaga datorie de şase dacă vrei.
Dar până nu primesc înapoi întreaga sumă, e doi talanţi la fiecare
trimestru.
Am încuviinţat, deloc surprins. Era cam de patru ori dobânda
fixată de cel mai hrăpăreţ dintre cămătari.
– Dar plătesc dobândă la bani de care nu am adevărată nevoie.
– Nu, rosti ea, fixându-mă cu privirea. Plăteşti dobânda la bani
împrumutaţi. Asta e înţelegerea.
– Ce spui de doi talanţi? i-am propus eu. Atunci la sfârşitul…
368
Devi îmi făcu semn să tac.
– Nu ne târguim aici. Doar te informez de condiţiile împrumutului.
Îmi cer scuze dacă n-am clarificat asta de la bun început, zâmbi ea
în semn de scuză.
Am privit-o cercetător, cum îşi ţinea umerii, cum mă privea drept
în ochi.
– Bine, am spus resemnat. Unde semnez?
Se uită la mine puţin nedumerită, cu fruntea încreţită.
– Nu e nevoie să semnezi nimic.
Deschise un sertar şi scoase o sticluţă maronie cu dop. O aşeză pe
birou, cu tot cu un ac lung.
– Doar puţin sânge.
Am îngheţat în scaun, cu braţele căzându-mi în laturi.
– Nu-ţi face griji, acul e curat, mă asigură ea. Am nevoie doar de
vreo trei picături.
Mi-am găsit în sfârşit glasul:
– Sper că glumeşti.
Devi mă privi cu capul înclinat într-o parte şi un mic zâmbet în
colţul gurii.
– Nu ştiai? Nu prea se întâmplă să vină cineva la mine fără să ştie
toată povestea.
– Nu-mi vine să cred că cineva chiar… abia am reuşit să îndrug.
– Nu toată lumea ştie. De obicei, fac afaceri cu studenţi şi foşti
studenţi. Oamenii de pe partea asta a râului ar crede că sunt un
fel de vrăjitoare sau demon, sau altă asemenea prostie. Membrii
Arcanumului ştiu exact de ce vreau sânge şi ce pot să fac cu el.
– Şi tu faci parte din Arcanum?
– Am făcut, rosti ea, cu zâmbetul pierindu-i puţin. Am ajuns Re’lar
înainte să plec. Ştiu destule lucruri încât, cu puţin sânge, să nu te
poţi ascunde de mine. Pot să te dibui oriunde ai fi.
– Printre altele, am spus, gândindu-mă la momâia de ceară pe care
i-o făcusem lui Hemme la începutul trimestrului.
Şi acela era doar păr. Sângele ar fi mult mai eficient în a crea o
legătură.
– Poţi să mă omori.
Devi mă privi compătimitor.
– Eşti cam greu de cap să fii noul student minune al Arcanumului.
Gândeşte-te bine. Aş rămâne în afaceri dacă mi-aş face obicei din
vătămare prin magie?
– Magiştrii ştiu despre asta?
Devi râse la întrebarea mea.
369
– Pe trupul Domnului, evident că nu. Şi nici conetabilul, episcopul
sau mama. Eu ştiu şi tu ştii, spuse şi arătă cu degetul între mine
şi ea. De obicei, asta e de ajuns să asigure o bună relaţie de afaceri
între noi.
– Cum rămâne cu excepţiile? Dacă nu am cum să fac rost de bani
până la sfârşitul trimestrului. Atunci ce?
Îşi desfăcu braţele şi ridică din umeri.
– Atunci ajungem la o înţelegere. Ca doi oameni raţionali. Poate
ajungi să lucrezi pentru mine. Îmi spui nişte secrete. Îmi faci o
favoare.
Zâmbi şi îşi trecu încet şi lasciv privirea peste mine, râzând de
stânjeneala mea.
– Dacă altfel nu se poate şi te dovedeşti a fi prea dificil, aş putea
să-ţi vând sângele cuiva ca să-mi recuperez pierderile. Cu toţii
avem duşmani. Dar nu s-a întâmplat niciodată să fiu nevoită s-o
fac. Simplul gând la asta îi face pe cei mai mulţi să-şi respecte
învoiala.
Îmi observă tulburarea şi coborî puţin din umeri, parcă
dezamăgită.
– Haide, rosti ea blând. Ai venit aici aşteptându-te la un gailet cu
ceafa groasă şi pumnii zdreliţi la cât a bătut la viaţa lui. Erai
pregătit să faci o înţelegere cu cineva care te-ar fi bătut de mama
focului dacă întârziai cu o zi. Metoda mea e mai bună. Mai simplă.
– Asta e nebunie curată, am spus ridicându-mă în picioare. Nici nu
mă gândesc.
Voioşia de pe chipul lui Devi se risipi.
– Vino-ţi în fire, spuse ea, evident scoasă din sărite. Te porţi ca un
ţăran care crede că încerc să cumpăr sufletul. E doar puţin sânge
care să mă ajute să-ţi dau de urmă. E ca un fel de garanţie.
Îmi făcu semn să mă calmez, parcă încercând să netezească aerul.
– Fie, uite cum facem. Poţi să împrumuţi jumătate din suma
minimă. Doi talanţi. Ţi-e mai uşor acum?
– Nu. Îmi pare rău că ţi-am irosit timpul, dar nu pot s-o fac. Mai
sunt şi alţi gaileţi prin preajmă?
– Cum să nu. Dar nu mă simt prea dispusă să-ţi dau asemenea
informaţii.
Mă privi cu capul puţin înclinat.
– Apropo, astăzi e ziua de aprinziş, nu? Nu trebuie să-ţi plăteşti
studiile până mâine la prânz?
– Găsesc pe altcineva pe cont propriu, m-am răstit eu.
– Sunt sigură că poţi, doar eşti băiat deştept.
370
Îmi făcu semn să plec cu dosul palmei.
– Ştii drumul de întoarcere. Să te gândeşti cu drag la Devi în două
luni, când o huidumă îţi zboară dinţii din căpşorul ăla frumos.
***
După ce am lăsat-o pe Devi, am luat-o la pas pe străzile din Imre,
agitat şi fierbând de supărare, încercând să-mi pun ordine în
gânduri, încercând să găsesc o soluţie la problema mea.
Aveam şanse bune să plătesc un împrumut de doi talanţi. Speram
să cresc în rang la Partizanat cât de curând. Odată ce mi s-ar fi
permis să am propriile proiecte, aş fi început să câştig bani buni.
Tot ce trebuia să fac era să mă ţin de cursuri. Era doar o chestiune
de timp.
De fapt, asta împrumutam eu: timp. Încă un trimestru. Cine ştia
ce oportunităţi aveau să apară în următoarele două luni?
Dar chiar şi în clipele când încercam să mă conving de ea, ştiam că
era o idee proastă. Căutam necazul cu lumânarea. N-aveam
încotro, trebuia să-mi înghit mândria şi să văd dacă Wil, Sim sau
Sovoy îmi puteau împrumuta cele opt parale de care aveam nevoie.
Am suspinat, resemnându-mă la gândul că aveam să petrec un
trimestru de dormit pe drumuri şi de mâncat pe unde apucam.
Măcar nu putea să fie mai rău decât în Bobcatran. Era cât pe ce să
mă îndrept spre Universitate, când paşii mă purtară pe lângă
fereastra unei case de amanet. Am simţit o durere veche în
degete…
– Cât ceri pentru lăuta cu şapte corzi? m-am trezit că întreb.
Până în ziua de azi nu-mi aduc aminte să fi intrat în prăvălie.
– Patru talanţi în cap, răspunse proprietarul cu un zâmbet larg.
Bănuiam că fie era o afacere nouă pentru el, fie era puţin beat.
Cămătarii nu sunt niciodată binedispuşi, nici măcar în oraşe
bogate ca Imre.
– Aha, am făcut, fără să mă deranjez să-mi ascund dezamăgirea.
Pot să mă uit la ea?
Bărbatul mi-o întinse. Nu era cine ştie ce. Fibrele de lemn erau
inegale, lacul era ciobit şi zgâriat. Plectrele erau făcute din catgut
şi trebuiau înlocuite, dar, cum de obicei nu mă foloseam de ele la
cântat, asta nu mă preocupa. Cutia de rezonanţă era din lemn de
trandafir, aşa că sunetul scos nu putea fi foarte melodios. Dar pe
de altă parte, lemnul de trandafir ar fi mai potrivit într-o cârciumă
aglomerată, unde s-ar ridica peste glasurile muşteriilor. Am bătut-
o cu degetul şi mi-a răspuns cu un zumzet. Sănătos, dar nu
melodic. Am început s-o acordez, ca să am o scuză să o ţin ceva
371
mai mult în mâini.
– Aş putea să o las la trei şi jumătate, spuse omul din spatele
tejghelei.
Am ciulit urechile, deoarece prinsesem ceva în tonul lui:
disperarea. Abia atunci mi-am dat seama că o lăută urâtă, folosită
nu s-ar vinde prea bine într-un oraş plin de nobili şi de muzicieni
cu dare de mână. Am clătinat din cap.
– Corzile sunt vechi.
De fapt, era un stare bună, dar speram ca el să nu ştie asta.
– Într-adevăr, spuse, asigurându-mă de ignoranţa lui, dar corzile
sunt ieftine.
– Să spunem, am rosti eu nu prea încântat.
Cu un plan în minte, am dezacordat fiecare strună doar puţin. Am
cântat câteva note şi am ascultat cu luare-aminte sunetul strident.
M-am uitat acru la gâtul lăutei.
– Cred că gâtul ar putea fi crăpat.
Am atins o notă minoră care suna chiar şi mai rău.
– Nu ţi se pare crăpat?
Am zdrăngănit încă o dată, mai tare.
– Trei şi două parale? întrebă el cu o umbră de speranţă.
– Nu e pentru mine, am spus de parcă l-aş fi corectat. E pentru
fratele meu mai mic. Mucosul nu mă lasă în pace cu asta.
Am mai cântat un acord şi m-am strâmbat.
– Poate că împieliţatul ăla mic mă calcă pe nervi, dar nu sunt atât
de nemilos încât să-i iau o lăută cu gâtul crăpat.
Am făcut o pauză cu subînţeles. Când nu spuse nimic, i-am dat un
mic imbold.
– Nu pentru trei şi două parale.
– Trei talanţi în cap? întrebă, încă agăţându-se de speranţă.
Pentru ochii lui, ţineam lăuta fără să mă sinchisesc de ea. Dar în
adâncul meu, o strângeam cu patimă, până să-mi sângereze
palmele. Nu pot să sper că veţi înţelege. Când Chandrienii mi-au
măcelărit trupa, au distrus orice fărâmă de familie şi cămin pe
care o cunoscusem vreodată. Dar, într-un fel, a fost chiar mai rău
când lăuta tatălui meu a fost sfărâmată în Bobcatran. Fusese
asemenea pierderii unui braţ, a unui ochi, a unui organ vital. Fără
muzica mea, rătăcisem ani buni prin Bobcatran, pe jumătate mort,
ca un veteran schilod sau ca un mort umblător.
– Ascultă, i-am spus sincer. Îţi dau doar doi talanţi şi două parale.
Mi-am scos punga. Poţi să-mi iei oferta sau poţi să ţii chestia asta
urâtă să adune praf pe un raft pentru următorii zece ani.
372
L-am privit drept în ochi, atent să nu mi se citească pe faţă cât de
mult ţineam să iau lăuta. Aş fi făcut orice să fie a mea. Aş fi dansat
gol în zăpadă. I-aş fi cuprins picioarele, tremurând înnebunit,
promiţându-i că fac orice, orice…
Am numărat doi talanţi şi două parale pe tejgheaua dintre noi.
Erau aproape toţi banii pe care îi economisisem pentru taxa de
trimestru. Am apăsat fiecare monedă pe masă.
Bărbatul îmi aruncă o privire lungă, iscoditoare. Am mai pus o
para şi am aşteptat. Şi am aşteptat. În final, când a dat să ia banii,
figura îi era la fel de lacomă ca a oricărui alt cămătar pe care-l
văzusem.
***
Devi deschise uşa şi-mi zâmbi.
– Măi, măi. Sincer, nu mă aşteptam să te mai văd. Intră.
Încuie uşa în spatele meu şi se îndreptă spre birou.
– Deşi nu pot să spun că sunt dezamăgită, spuse şi îmi zâmbi
ştrengăreşte peste umăr. Speram să fac o mică afacere cu tine.
Se aşeză la birou.
– Aşa deci, doi talanţi?
– De fapt, mai bine patru.
De ajuns să-mi permit să plătesc taxa şi un pat în Morişcă.
Puteam să dorm afară, în vânt şi ploaie. Lăuta mea merita mai
mult.
– Minunat, spuse ea şi scoase sticluţa şi acul.
Acum că aveam lăuta, trebuia să-mi ţin intacte vârfurile degetelor,
aşa că m-am înţepat în dosul palmei şi am lăsat trei stropi de
sânge să se adune şi să cadă în sticluţa maronie. I-am întins-o lui
Devi.
– Aruncă şi acul acolo.
Zis şi făcut.
Devi unse dopul cu o substanţă transparentă şi îl împinse în gura
sticlei.
– Un lipici foarte isteţ de la prietenii noştri de peste râu. Aşa, nu
pot să deschid sticla fără s-o sparg. Când îţi plăteşti datoria, o
primeşti înapoi şi poţi să dormi liniştit ştiind că nu ţi-am păstrat
din sânge.
– Asta dacă nu cumva ai şi solventul, am remarcat eu.
Devi mă sfredeli cu privirea.
– Nu eşti genul care să aibă încredere în alţii, nu-i aşa?
Scotoci printr-un sertar, scoase nişte ceară pentru peceţi şi începu
să o încălzească deasupra lămpii de pe birou.
373
– Bănuiesc că nu ai un sigiliu, un inel sau ceva asemănător?
întrebă în vreme ce turnă ceara peste dopul sticluţei.
– Dacă aş avea bijuterii pe care să le vând, n-aş fi aici, am
mormăit.
Am apăsat cu degetul mare pe ceară, care lăsă o urmă uşor de
recunoscut.
– Ar trebui să fie de-ajuns.
Devi luă o peniţă cu diamant şi scrijeli un număr pe sticluţă, apoi
scoase o foaie. Scrise ceva pe ea după care o flutură, aşteptând ca
cerneala să se usuce.
– Poţi să duci asta la orice cămătar, nu contează pe ce parte a
râului, spuse ea veselă şi îmi întinse foaia. E o plăcere să fac
afaceri cu tine. Ţinem legătura.
***
M-am îndreptat spre Universitate cu bani în pungă şi greutatea
mângâietoare a lăutei pe umăr. Era uzată, urâtă şi mă costase
scump în bani, sânge şi linişte sufletească.
Am iubit-o ca pe o odraslă, ca pe aerul pe care-l răsuflam, ca pe
propria mamă.

374
 Capitolul 51
Smoală şi cositor

La începutul celui de-al doilea trimestru, Kilvin îmi dădu

permisiunea să studiez scrijeldica. Lucru care ridică imediat câteva
sprâncene, dar nu şi în Partizanat, unde mă dovedisem a fi un
muncitor şi un student sârguincios.
Scrijeldica e, pe scurt, un set de unelte pentru canalizarea forţelor.
Ca un fel de simpatie materializată.
De exemplu, dacă gravez o cărămidă cu runa ule şi o alta cu runa
doch, cele două rune determină cele două cărămizi să se lipească
una de cealaltă, ca şi cum ar fi fost date cu mortar. Dar nu e atât
de simplu. Cele două rune ar zdrobi cărămizile cu forţa lor de
atracţie. Ca să prevenim aşa ceva, trebuie să adăugăm runa aru pe
fiecare din ele. Aru e runa pentru argilă şi face să stea lipite cele
două bucăţi de argilă, rezolvând problema.
Doar că aru şi doch nu se potrivesc. Sunt de forme diferite. Ca să
le potrivim, trebuie să adăugăm câteva rune de legătură, cum ar fi
gea şi teh. Apoi, pentru echilibru, trebuie să adăugăm gea şi teh şi
pe cealaltă cărămidă. Atunci, cele două cărămizi vor sta lipite fără
să se spargă.
Dar asta numai dacă toate cărămizile ar fi făcute din argilă. Unele
nu sunt. Aşa că de obicei e mai bine să amesteci fier în materialul
cărămizii înainte de ardere. Evident, asta înseamnă că trebuie să
foloseşti fehr în loc de aru. Apoi trebuie să schimbi teh şi gea între
ele ca să se potrivească la capete…
După cum vedeţi, mortarul e metoda mai simplă şi mai de nădejde
pentru a lipi cărămizi.
Am studiat scrijeldica sub Cammar. Bărbatul chior, plin de
cicatrici era portarul lui Kilvin. Numai după ce erai în stare să-i
demonstrezi că ai cunoştinţe temeinice de scrijeldică puteai să
devii ucenic la unul dintre artizanii mai experimentaţi. Îi asistai în
proiectele lor şi în schimb îţi arătau subtilităţile meşteşugului.
Runele erau în număr de o sută nouăzeci şi şapte. Era ca şi cum
trebuia să înveţi o nouă limbă, doar că era una care conţinea
aproape două sute de litere necunoscute şi de multe ori trebuia să-
ţi născoceşti propriile cuvinte. Cei mai mulţi studenţi au nevoie de
cel puţin o lună de studiu până când Cammar îi consideră
pregătiţi să treacă mai departe. Unora le ia un întreg trimestru.
De la un capăt la altul, mie mi-a luat şapte zile. Cum?
375
În primul rând, eram hotărât. Alţi studenţi îşi puteau permite să
treacă prin cursuri cu încetul. Părinţii sau patronii lor le
acopereau cheltuielile. Eu, pe de altă parte, trebuia să urc cât mai
rapid în ierarhia artizanilor, ca să câştig bani lucrând la propriile
proiecte. Prioritatea mea nu mai era taxa de studii, ci Devi.
În al doilea rând, eram strălucit. Şi nu era doar o strălucire de
toate zilele. Era o strălucire excepţională.
În ultimul rând, aveam noroc. Pur şi simplu.
***
Am călcat pe acoperişul peticit al Axului cu lăuta aruncată la
spate. Amurgul mă întâmpina şters, înnorat, dar deja ştiam pe
unde să calc. Mă ţineam pe smoală şi pe cositor, ştiind că ţiglele
roşii sau ardezia cenuşie erau înşelătoare sub paşi.
La un moment dat în reconstrucţia Axului, una dintre curţi
rămase izolată. Se putea ajunge la ea numai printr-o fereastră
înaltă din una dintre sălile de lectură sau coborând un măr
noduros, asta dacă se întâmpla să fii pe acoperiş.
Mergeam acolo să exersez la lăută. Patul meu din Morişcă nu era
locul ideal. Nu doar că muzica era considerată o activitate
deşănţată de această parte a râului, dar mi-aş fi făcut şi mai mulţi
duşmani cântând în vreme ce colegii mei încercau să doarmă sau
să înveţe. Aşa că veneam aici. Era locul ideal, retras şi practic la o
aruncătură de băţ depărtare. Tufişurile crescuseră sălbatice şi
pajiştea devenise un câmp de luptă între buruieni şi flori. Însă sub
măr se găsea o bancă numai potrivită pentru nevoile mele. De
obicei, veneam noaptea târziu, când Axul era încuiat şi pustiu. Dar
astăzi era theden, ceea ce însemna că, dacă mâncam cina în grabă,
aveam aproape o oră între cursul lui Elxa Dal şi lucrul la
Partizanat. Suficient timp să exersez.
Totuşi, când am ajuns deasupra curţii, am zărit lumini prin
ferestre. Prelegerea lui Brandeur se prelungise. Aşa că am rămas
pe acoperiş. Ferestrele sălii de conferinţe erau închise, aşadar
şansele să fiu auzit erau slabe.
M-am sprijinit cu spatele de un horn din apropiere şi am început
să cânt. După cam zece minute luminile se stinseră, dar am
preferat să rămân acolo decât să pierd timp coborând. Eram pe la
jumătatea lui „Tim Trei Bătăi”, când soarele ieşi de după nori.
Lumina aurie înghiţi acoperişul, revărsându-se de pe el în curtea
de dedesubt.
Atunci am auzit zgomotul din curte. Un foşnet brusc, ca al unui
animal speriat. Dar fu urmat de un altul, un zgomot ce nu putea
376
să fie al unei veveriţe sau a unui iepure în tufiş. Era un zgomot
surd, un pocnet uşor metalic, ca şi cum cineva scăpase o bucată
de fier.
M-am oprit din cântat, cu melodia pe jumătate terminată încă
răsunându-mi în cap. Oare să fi fost un alt student care mă
asculta? Mi-am băgat lăuta în toc şi m-am îndreptat spre buza
acoperişului să cercetez.
Nu vedeam nimic prin desişul care acoperea marginea de răsărit a
curţii. Să fi urcat un student pe fereastră?
Asfinţitul lăsa rapid loc serii şi până să cobor pe măr aproape toată
curtea era cufundată în umbră. De acolo vedeam că fereastra
înaltă era închisă; nimeni nu venise pe acolo. Deşi se întuneca
văzând cu ochii, curiozitatea îmi învinse precauţia şi am intrat în
tufişuri.
Era mult spaţiu acolo. Porţiuni întregi de tufiş erau goale,
acoperite de carapacea verde a ramurilor şi lăsau destul spaţiu să
stai ghemuit. Mi-am însemnat locul în minte drept bun loc de
dormit dacă nu aveam destui bani de cazare în Morişcă trimestrul
următor.
Chiar şi în lumina ce trăgea să moară vedeam că eram singur
acolo. Nu era loc pentru ceva mai mare de un iepure să se
ascundă. Nu puteam să observ nici ceva care să facă un zgomot
metalic.
Fredonând corul din „Tim Trei Bătăi”, m-am târât până pe cealaltă
parte a tufişului. Doar când am ajuns acolo am observat grătarul
de drenaj. Văzusem unele similare răsfirate prin Universitate, dar
acesta era mai vechi şi mai mare. De fapt, deschizătura putea fi
suficient de mare pentru ca un om să intre pe acolo, dacă ar fi dat
grilajul la o parte.
După câteva ezitări, mi-am înfăşurat degetele în jurul uneia dintre
barele reci de metal şi am tras. Grilajul greoi se deschise cam trei
degete înainte să se oprească. În lumina slabă nu-mi dădeam
seama de ce nu se ridică mai mult. Am tras mai tare, dar n-am
reuşit să-l urnesc. Până la urmă m-am dat bătut şi i-am dat
drumul. Căzu cu un zgomot surd, uşor metalic. Ca şi când cineva
ar fi scăpat o bucată de fier.
Apoi degetele simţiră ceva ce scăpase ochilor: un labirint de
crestături pe suprafaţa gratiilor. M-am uitat mai îndeaproape şi am
recunoscut câteva dintre runele pe care le învăţam de la Cammar:
ule şi doch.
Atunci ceva se petrecu în mintea mea. Corul din „Tim Trei Bătăi”
377
se potrivi cu runele pe care le studiasem în ultimele zile sub
vegherea lui Cammar.

Doch şi Ule amândouă

Ca să faci legare nouă.
Reh e pentru căutare,
Kel pentru-a găsi e tare.
Gea e cheie,
Teh e lacăt,
Pesin apă,
Resin piatră.

Înainte să continui, răsună al şaselea clopot. Sunetul îmi

întrerupse reveria. Dar când am dat să mă ridic, mâna nu-mi
atinse pământ şi frunze. Atinse ceva rotund, dur şi neted: un măr
verde.
Am ieşit dintre tufe şi m-am îndreptat spre colţul de nord-vest, de
unde se înălţa mărul. Nu am văzut nici un măr pe pământ. Era
prea devreme în an pentru asta. Pe deasupra, grilajul de fier era
tocmai în cealaltă parte a curţii. Nu putea să se fi rostogolit atât de
departe. Trebuie să fi fost cărat de cineva.
Neştiind ce să cred, dar conştient că eram în întârziere pentru tura
de seară din Partizanat, am urcat mărul, mi-am luat lăuta şi m-am
grăbit spre atelierul lui Kilvin.
Mai târziu în acea noapte, am aranjat restul runelor pe muzică.
Mi-a luat câteva ore, dar când am terminat parcă aveam un tabel
în cap. Ziua următoare, Cammar mă trecu printr-o examinare
riguroasă, pe care am trecut-o cu brio.
***
Pentru următoarea etapă a educaţiei mele în Partizanat, am
devenit ucenicul lui Manet, studentul bătrân, cu păr zbârlit pe
care-l cunoscusem în primele zile la Universitate. Manet era acolo
de aproape treizeci de ani, şi toată lumea îl cunoştea drept eternul
E’lir. Dar în ciuda faptului că aveam acelaşi rang, Manet avea mai
multă experienţă practică decât zece studenţi de rang mai mare la
un loc. Era răbdător şi amabil. În fapt, îmi amintea de vechiul meu
dascăl, Abenthy. Doar că Abenthy cutreiera lumea ca un spoitor
fără odihnă, în timp ce se ştia prea bine că Manet nu dorea altceva
decât să rămână la Universitate pentru restul zilelor.
Manet începu cu lucruri mici, învăţându-mă formule simple,
precum cele pentru sticlă întărită sau coşuri calde. Sub oblăduirea
378
lui, am învăţat meşteşugul de artizan la fel de repede cum învăţam
orice altceva şi nu trecu mult timp până să lucrăm cot la cot la
proiecte mai complexe, precum mâncătoare de căldură şi lămpi
simpatetice. Obiecte într-adevăr complexe, ca ornicele simpatetice
îmi erau încă peste posibilităţi, dar ştiam că asta era doar o
problemă de timp. Din nefericire, timpul avea să se dovedească a fi
mult prea scurt.

379
 Capitolul 52
Arderea

Acum că aveam din nou o lăută însemna că îmi recăpătasem

muzica, dar mi-am dat seama cât de curând că ruginisem în acei
trei ani. Lucrul din ultimele luni la Artizanat îmi întărise degetele,
dar nu întru totul în cele mai bune privinţe. Am petrecut câteva
zile de frustrare până să ajung să cânt confortabil pentru măcar o
oră la rând.
Poate că aş fi progresat mai repede dacă nu aş fi fost ocupat până
peste cap cu celelalte studii. Petreceam două ore pe zi la Clinică,
fugind de colo-colo sau stând să asist, o medie de două ore de
teorie şi calcule la matematică şi trei ore cu Manet în Partizanat, în
care învăţam trucurile meseriei.
Şi mai erau orele de magie simpatetică pentru avansaţi, cu Elxa
Dal. În afara sălii de clasă, Elxa Dal era fermecător, manierat şi
chiar puţin ridicol când îl apuca melancolia. Dar când preda,
personalitatea lui oscila între profetul nebun şi toboşarul de la
galerele de sclavi. În fiecare zi de curs cu el ardeam energie în
valoare de la trei la cinci ore.
Cum mai aveam şi munca plătită la atelierul lui Kilvin, abia aveam
timp să mănânc, să dorm şi să învăţ, darămite să dedic lăutei mele
timpul pe care îl merita.
Muzica e o amantă mândră, năbădăioasă. Dacă îi acorzi timpul şi
atenţia pe care o merită, e a ta. Dacă îi greşeşti, va veni o zi când o
vei chema şi nu-ţi va răspunde. Aşa că am început să dorm mai
puţin ca să-i dau timpul de care avea nevoie.
După un răstimp cu acest orar, eram puţin extenuat. După trei
răstimpuri, încă mă descurcam, însă doar graţiei hotărârii sumbre,
strângând din dinţi. Undeva în al cincilea răstimp, am început să
arăt semne clare de uzură.
***
Chiar în acea perioadă am apucat să mă bucur de ocazia rară a
unui prânz comun cu Wilem şi Simmon. Îşi luaseră prânzul de la
nişte taverne din apropiere. Eu nu-mi permiteam să arunc un
sfanţ pe o plăcintă cu carne şi mere, aşa că am şterpelit din
cantină nişte pâine de secară şi un cârnat mai ars.
Ne-am aşezat pe banca de piatră de sub stâlpul la care fusesem
biciuit. Locul mă umpluse de teroare după biciuire, dar mă
forţasem să petrec timp acolo ca să-mi dovedesc că eram în stare.
380
După ce locul încetase să mă supere, şedeam pe ea doar ca să mă
amuz de privirile studenţilor care treceau pe acolo. Acum şedeam
acolo pentru că era confortabil. Era cuibuşorul meu.
Şi, pentru că petreceam destul timp împreună, devenise şi locul de
întâlnire al lui Wilem şi Simmon. Chiar dacă îmi credeau alegerea
de loc una ciudată, nu mi-au pomenit de ea.
– Nu prea te-am mai văzut pe-aici. Ai fost bolnav? întrebă Wilem,
cu gura plină de plăcintă cu carne.
– Cum să nu. A fost bolnav o lună întreagă, observă Simmon
sarcastic.
Wilem se uită urât la el şi mormăi ceva, aducându-mi aminte de
Kilvin. Figura pe care o făcu îl amuză pe Simmon.
– Wil e mai politicos decât mine. Pun rămăşag că ţi-ai petrecut
toate orele libere până în Imre şi înapoi. Ai făcut curte unei
frumoase muziciene, spuse şi arătă spre tocul de lăută de lângă
mine.
– Arăţi de parcă ai fost bolnav, rosti Wilem cu o privire îngrijorată.
Femeia ta n-a avut grijă de tine.
– Suferă din dragoste, se băgă Sim, făcând-o pe atotştiutorul. Nu
poate să mănânce. Nu poate să doarmă. Se gândeşte la ea în timp
ce ar trebui să-şi înveţe la calcule.
Nu ştiam ce să zic.
– Vezi? făcu Simmon către Wil. I-a furat şi limba, nu doar inima.
Toate cuvintele lui sunt doar pentru urechea ei. Nu poate să ne
acorde niciunul.
– Nu poate să ne acorde nici din timpul lui, remarcă Wilem, cu faţa
în plăcinta sa ce se micşora văzând cu ochii.
Era adevărat. Îmi neglijasem prietenii chiar mai mult decât mă
neglijasem pe mine. M-am simţit cuprins de vinovăţie. Nu puteam
să le spun întregul adevăr, că trebuia să învăţ cât mai mult în
semestrul acela pentru că probabil avea să fie ultimul. Eram lefter.
Dacă nu înţelegeţi de ce nu m-a lăsat inima să le spun, atunci mă
îndoiesc că aţi fost cu adevărat săraci măcar o clipă. Mă îndoiesc
că puteţi să înţelegeţi cât de jenant e să ai doar două cămăşi de
schimb, să-ţi tai părul cât poţi de bine deoarece nu-ţi permiţi un
frizer. Am pierdut un nasture şi nu aveam un gologan ca să-mi
cumpăr unul la fel. Mi-am rupt pantalonii în genunchi şi a trebuit
să mă mulţumesc cu aţă de culoarea greşită ca să-i cos. Nu-mi
permiteam sare pentru mâncare sau să beau în rarele seri când
ieşeam cu prietenii.
Banii pe care îi câştigam în atelierul lui Kilvin se duceau pe
381
lucrurile esenţiale: cerneală, săpun, strune de lăută… Singurul
lucru pe care mi-l puteam permite era mândria. Nu suportam
gândul ca bunii mei prieteni să afle în ce situaţie mizeră mă aflam.
Dacă dădea norocul peste mine, poate aş fi reuşit să adun doi
talanţi cu care să plătesc dobânda datoriei la Devi. Dar numai prin
intervenţie divină aş fi reuşit să adun destui bani să o plătesc şi
să-mi rămână bani pentru taxa pe trimestrul viitor. După ce aveam
să fiu alungat de la Universitate şi îmi plăteam datoria la Devi nu
ştiam ce aş fi putut să fac. Poate să mă îndrept spre Anilin, să o
caut pe Denna.
M-am uitat la ei, fără să ştiu ce să le spun.
– Wil, Simmon, îmi pare rău. Doar că am fost foarte ocupat în
ultimul timp.
Simmon deveni puţin mai serios şi mi-am dat seama că fusese
într-adevăr supărat din pricina absenţei mele inexplicabile.
– Să ştii că şi noi suntem ocupaţi. Am retorică, chimie şi învăţ
siareză. Să ştii că încep să-ţi urăsc limba, nemernicule, îi spuse el
lui Wil.
– Tu kralim, îi răspunse amiabil tânărul ceald.
Simmon se întoarse din nou spre mine şi-mi vorbi cu remarcabilă
candoare.
– E doar că am vrea să te vedem mai des decât o dată la câteva zile
şi asta când dai fuga de la Ax la Partizanat. Fetele sunt minunate,
recunosc asta, dar când una din ele îmi răpeşte un prieten devin
puţin gelos. Nu că m-aş gândi la tine ca la unul, zâmbi el.
Abia am reuşit să-mi înghit nodul din gât. Nu-mi aduceam aminte
când cineva îmi simţise lipsa ultima oară. Pentru mult timp, nu
avusesem pe nimeni căruia să-i fie dor de mine. Am simţit cum
lacrimi fierbinţi dădeau să-mi izvorască.
– Sincer, nu e nici o fată. Vorbesc serios.
Am înghiţit din nou, căutând să-mi menţin stăpânirea de sine.
– Sim, cred că ne scapă ceva aici. Uită-te bine la el, spuse Wilem,
privindu-mă bănuitor.
Simmon mă privi la fel de iscoditor. Privirile lor reuşiră să mă
enerveze, împingându-mă de la hotarul lacrimilor.
– Aşa deci, începu Wilem de parcă ţinea o prelegere. De câte
trimestre e tânărul nostru E’lir la Universitate?
Înţelegerea se aşeză pe figura sinceră a lui Sim.
– Of.
– Are cineva de gând să-mi spună şi mie? am întrebat îmbufnat.
Wilem îmi ignoră întrebarea.
382
– La câte cursuri mergi?
– La toate, am spus, bucuros că aveam o scuză să mă plâng.
Geometrie, observaţie la Clinică, simpatie avansată cu Elxa Dal şi
mai am şi ucenicia la Manet, în Partizanat.
Simmon părea puţin uluit.
– Nu-i de mirare că arăţi de parcă n-ai dormit de un răstimp,
spuse el.
Wilem încuviinţă pentru sine.
– Şi încă lucrezi în atelierul lui Kilvin, nu?
– Câteva ore în fiecare noapte.
Simmon părea îngrozit.
– Şi în acelaşi timp mai înveţi să cânţi la un instrument? Eşti
nebun?
– Muzica e singurul lucru care mă ţine sănătos la minte, am spus,
aplecându-mă să-mi ating lăuta. Şi nu învăţ să cânt. Am nevoie
doar de puţin exerciţiu.
Wilem şi Simmon schimbară priviri între ei.
– Cât timp crezi că mai are?
Simmon mă privi gânditor.
– Un răstimp şi jumătate, cel mult.
– Ce vrei să spui?
Wilem se întinse spre mine.
– Cu toţii muşcăm mai mult decât putem mesteca mai devreme
sau mai târziu. Dar unii nu ştiu când să scuipe când au gura
plină. Se epuizează. Unii renunţă, alţii îşi pică examenele. Unii o
iau razna, spuse şi se bătu pe tâmplă. De obicei, li se întâmplă
studenţilor aflaţi în primul lor an.
– Nu am muşcat prea mult, am protestat eu.
– Uită-te într-o oglindă, îmi sugeră Wilem.
Am deschis gura să-i asigur că eram bine, însă tocmai atunci am
auzit semnalul de începere a orei, aşa că am avut timp numai
pentru un rămas-bun grăbit. Chiar şi aşa, a trebuit să alerg ca să
ajung la timp la cursul de magie simpatetică pentru avansaţi.
***
Elxa Dal stătea între două creuzete de mărime medie. Cu barba sa
atent tunsă şi roba neagră, încă îmi amintea de imaginea
stereotipică a vrăjitorului care apărea în atâtea piese proaste din
Atur.
– Ceea ce fiecare dintre voi trebuie să-şi amintească e că
simpatistul e legat de flacără. Noi îi suntem stăpâni şi servitori.
Îşi vârî mâinile în mânecile lungi şi reîncepu să se plimbe prin
383
sală.
– Suntem stăpânii focului, pentru că îl putem manipula.
Magistrul lovi unul dintre creuzete cu palma, făcându-l să răsune
încet. Flăcările se aprinseră în cărbuni şi îşi arătară limbile
înfometate.
– Energia din toate lucrurile aparţine arcanistului. Noi poruncim
focului, iar focul se supune.
Dal se îndreptă agale spre celălalt colţ al încăperii. Creuzetul din
spatele său se potoli, în vreme ce acela spre care se îndrepta se
trezi la viaţă şi începu să ardă. Îi apreciam apetenţa pentru
spectacol.
Dal se opri şi se întoarse către clasă.
– Dar suntem şi slugile focului. Pentru că focul e cea mai comună
formă de energie şi fără energie puterea noastră ca simpatişti e de
puţin folos.
Se întoarse cu spatele şi începu să şteargă formule de pe tablă.
– Adunaţi-vă materialele şi o să vedem cine trebuie să se pună cu
E’lir Kvothe astăzi.
Începu să scrie cu creta o listă cu numele tuturor studenţilor de
faţă. Al meu era primul. Acum trei răstimpuri, Dal începuse să ne
facă să concurăm unul împotriva altuia. Le spunea dueluri. Cu
toate că era o pauză bine-venită de la monotonia unei prelegeri,
activităţile mai recente aveau şi un aspect mai sinistru.
În fiecare an, aproape o sută de studenţi părăseau Arcanumul,
poate un sfert din ei cu ghildarele la gât. Asta însemna că în
fiecare an în lume erau încă o sută de oameni care fuseseră
instruiţi să folosească magia simpatetică. Oameni împotriva
cărora, pentru un motiv sau altul, puteai să fii nevoit să te măsori
mai târziu în viaţă. Deşi Dal nu o spusese răspicat, ştiam că eram
învăţaţi ceva ce depăşea simpla concentrare şi inventivitate. Eram
învăţaţi să luptăm.
Elxa Dal ţinea cu mare atenţie socoteala rezultatelor. Într-o clasă
de treizeci şi opt, eram singurul încă neînvins. În clipele acelea,
până şi cei mai încăpăţânaţi şi invidioşi dintre colegi erau nevoiţi
să recunoască faptul că rapida mea intrare în Arcanum nu fusese
doar o întâmplare.
De asemenea, duelurile puteau fi şi profitabile într-o mică măsură,
fiindcă se mai paria pe ascuns. Când voiam să pariem pe propriile
noastre dueluri, Sovoy şi cu mine puneam pariul unul pentru
celălalt. Asta deşi eu rar aveam bani de pariat. Astfel că nu din
vreo întâmplare ne-am ciocnit din greşeală, în vreme ce adunam
384
materiale. Am lăsat să-i pice două parale în mână. Le strecură în
buzunar fără să se uite la mine.
– Vai mie, cineva e destul de încrezător astăzi, şopti el.
Am ridicat nepăsător din umeri, deşi eram destul de agitat în sinea
mea. Începusem trimestrul fără o leţcaie şi mă descurcasem cu
greu până atunci. Dar cu o zi înainte, Kilvin îmi plătise pentru un
răstimp de lucru: două parale. Toţi banii pe care îi aveam.
Sovoy începu să scotocească printr-un sertar, scoţând ceară
simpatetică, sfoară şi câteva bucăţi de metal.
– Nu ştiu cât de mult te pot ajuta. Şansele nu sunt prea bune. Mă
gândesc că nu pot scoate mai mult de trei la unu. Eşti încă
interesat dacă sunt atât de scăzute?
Am oftat. Şansele erau scăzute datorită şirului meu de
invincibilitate. Ieri fuseseră de doi la unu, adică trebuia să pariez
două parale ca să câştig una.
– Am un mic plan. Nu paria până ce nu s-au stabilit termenii
duelului. Ar trebui să pariezi cel puţin trei la unu împotriva mea.
– Împotriva ta? murmură el în timp ce aduna un braţ de materiale.
Doar dacă nu cumva ai de gând să-l provoci pe Dal.
Mi-am ferit faţa să ascund faptul că roşisem la complimentul său.
Dal bătu din palme şi cu toţii ne luarăm locurile. Eu am fost pus
împotriva lui Fenton, un tânăr din Vintas. Era cu o treaptă sub
mine în clasamentul lui Dal. Îl respectam ca pe unul dintre puţinii
din clasă care m-ar fi putut pune în dificultate dacă situaţia îl
favoriza.
– Bine atunci, spuse Elxa Dal, frecându-şi mâinile de nerăbdare.
Fenton, eşti mai jos în rang, alege-ţi otrava.
– Lumânare.
– Şi legătura? întrebă Dal, aproape ritualic.
Cu lumânările era întotdeauna fie fitilul, fie ceara.
– Fitil, spuse şi ridică o bucată pentru ca toţi să o vadă.
Dal se întoarse spre mine.
– Legătura?
Am scormonit într-un buzunar şi mi-am dezvăluit legătura cu o
înfloritură.
– Pai.
Întreaga clasă începu să murmure la auzul alegerii mele. Era o
legătură ridicolă. În cel mai bun caz, puteam să sper la un transfer
de trei procente, poate cinci. Fitilul lui Fenton era de zece ori mai
bun.
– Pai?
385
– Pai, am repetat cu mai multă încredere decât simţeam de fapt.
Dacă asta nu-mi mărea cota de câştig, nu ştiam ce ar fi făcut-o.
– Atunci pai să fie, rosti Dal. E’lir Fenton, cum Kvothe e neînvins,
ai dreptul să alegi sursa.
Un râs înăbuşit mătură sala de clasă. Inima îmi stătu în loc. Nu
mă aşteptasem la asta. De obicei, cine nu alege jocul are dreptul să
aleagă sursa. Plănuisem să mă folosesc de un creuzet, ştiind că
enorma cantitate de căldură mi-ar anula handicapul.
Fenton rânji, ştiindu-se în avantaj.
– Nicio sursă.
Dinţii mi se încleştară. Puteam să extragem doar din căldura
noastră corporală. Lucru dificil chiar şi în cele mai bune
împrejurări, ca să nu vorbim că era şi puţin primejdios.
Nu aveam cum să câştig. Nu doar că urma să-mi sfârşesc şirul
neîntrerupt de victorii, dar nu puteam nici să-i fac semn lui Sovoy
să nu-mi mai parieze cele două parale. Am încercat să-i întâlnesc
privirea, dar era deja prins în negocieri intense, şoptite cu alţi
câţiva studenţi.
Fără cuvinte, Fenton şi cu mine ne-am pus de o parte şi de alta a
unei mese mari de lucru. Elxa Dal aşeză câte o lumânare groasă
înaintea fiecăruia. Ţinta era să aprinzi lumânarea adversarului
fără să-l laşi să facă acelaşi lucru cu a ta.
Asta însemna să-ţi împărţi mintea în două. Prima parte a minţii
încerca să menţină Alarul că fitilul (sau paiul, dacă erai prost) din
mâna ta era unul şi acelaşi cu fitilul lumânării pe care trebuia s-o
aprinzi. Apoi luai energie din sursă ca să o aprinzi.
Între timp, a doua parte a minţii era ocupată încercând să se ţină
de credinţa că bucata de fitil a adversarului nu era una şi aceeaşi
cu a lumânării tale. Dacă toate astea par dificile, credeţi-mă, nici
nu puteţi să vă imaginaţi cât.
Mai rău, niciunul dintre noi nu avea o sursă din care să tragă
căldură. Trebuia să fii atent când te foloseai pe tine pe post de
sursă. Trupul omenesc e cald din motive evidente. Răspunde foarte
rău când îşi pierde căldura.
La un semn din partea lui Elxa Dal, am început. De la bun început
mi-am dedicat întreaga minte apărării propriei lumânări, încercând
între timp să găsesc o cale să ies din impas. Nu aveam cum să
câştig. Nu contează cât de îndemânatic eşti ca spadasin, nu ai cum
să câştigi când adversarul are o sabie din oţel Ramston şi tu ai ales
să lupţi cu o nuia de trestie.
M-am coborât în Inima de Piatră. Acolo, încă lăsând cea mai mare
386
parte a minţii să apere lumânarea, am murmurat o cetluire între
lumânările noastre. Mi-am culcat lumânarea într-o parte,
forţându-l să se repeadă după propria lumânare, care căzuse la
rândul ei şi dădea să se rostogolească de pe masă.
Am încercat să profit de momentul său de neatenţie şi să-i aprind
lumânarea. Mi-am aruncat toată căldura spre ea şi am simţit cum
răceala îmi săgetează în braţul drept care ţinea paiul. Nu se
întâmplă nimic. Lumânarea lui rămase rece şi stinsă.
Mi-am dus mâna în jurul fitilului, să-l ascund de privirea lui. Era
un tertip cam josnic şi în mare parte inutil împotriva unui
simpatist iscusit, dar singura mea speranţă era să-l enervez şi să-l
facă să-şi piardă concentrarea.
– Hei Fen, ai auzit-o pe aia cu spoitorul, tehlinul, fata ţăranului şi
untul bătut în putinei?
Fen nu reacţionă. Pe chipul lui palid se citea numai o concentrare
crâncenă.
Am renunţat să-i mai distrag atenţia. Fenton era prea deştept să
fie dus de nas astfel. Oricum, îmi era deja greu să-mi menţin
concentrarea necesară ca să-mi protejez lumânarea. Am coborât şi
mai mult în Inima de Piatră şi am uitat de lumea din jur. Pentru
mine, existau doar cele două lumânări, fitilul şi paiul.
După un minut, eram acoperit în sudoare rece, lipicioasă. M-au
apucat fiorii. Fenton mă observă şi zâmbi cu buze vineţii. Mi-am
înteţit eforturile, însă lumânarea lui îmi ignoră toate încercările de
a o obliga să se aprindă.
Trecură cinci minute, iar toţi cei din clasă priveau muţi ca stanele
de piatră. De obicei, cum unul dintre combatanţi se dovedea destul
de repede a fi mai isteţ sau avea voinţă mai puternică, majoritatea
duelurilor nu durau mai mult de un minut sau două. Deja ambele
braţe parcă îmi îngheţaseră. Am zărit cum un muşchi de pe gâtul
lui Fenton pulsa spasmodic, ca şi crupa unui cal care încerca să
scape de un tăun. Era tot încordat, căci probabil încerca să se
abţină de la tremurat. Un firicel de fum începu să se înalţe din
mucul lumânării mele.
L-am oprit cu greu. Mi-am dat seama că răsuflarea îmi şuiera
printre dinţii încleştaţi, iar buzele mi se retrăseseră într-un rânjet
sălbatic. Fenton nu păru să bage de seamă. Ochii îi deveniră
sticloşi şi parcă priveau în gol.
M-a apucat un al doilea frison, atât de violent încât n-am remarcat
tremurul mâinii lui. După care capul lui Fenton începu să coboare
încet în jos doar ca să-l ridice înapoi, ca un moţăit. Pleoapele i se
387
lăsau peste ochi. Am strâns din dinţi şi, în acea clipă de disperare,
am văzut o buclă subţire de fum ridicându-se din lumânarea sa.
Fenton se uită ca înlemnit la ea, dar în loc să-şi adune forţele ca să
se apere, făcu un gest încet, greoi, de lehamite şi îşi culcă fruntea
pe braţ.
Nu-şi ridică privirea să vadă lumânarea de lângă cotul său, care se
trezi la viaţă. Urmă un scurt ropot de aplauze amestecat cu
exclamaţii de uimire.
Cineva mă bătu pe umăr.
– Ce zici de asta? S-a epuizat singur.
– Nu, am îngăimat eu şi m-am întins peste masă.
Cu degete tremurânde, i-am deschis mâna care ţinea fitilul şi am
văzut că avea sânge în palmă.
– Magistre Dal, am spus cât de repede puteam, are friguri.
Abia acum îmi dădeam seama cât de reci îmi sunt buzele. Însă Dal
era deja acolo, cu o pătură pe care o înfăşură în jurul lui Fenton.
– Tu, adu pe cineva de la Clinică. Du-te! porunci el arătând la
întâmplare spre unul dintre studenţi.
Băiatul vizat părăsi sala în fugă.
– Nesăbuit, spuse magistrul şi murmură o cetluire pentru căldură,
apoi se uită la mine. Ar trebui să umbli puţin, să te dezmorţeşti.
Nu arăţi mult mai bine ca el.
Nu s-au mai ţinut dueluri în ziua aceea. Restul clasei privi în
tăcere cum Fenton îşi reveni sub îngrijirea lui Elxa Dal. Până să
sosească un El’the mai în vârstă de la Clinică, Fenton se încălzise
îndeajuns încât să înceapă să tremure violent. După un sfert de
oră de pături calde şi simpatie atentă, tânărul reuşi să bea ceva
cald, deşi mâinile încă îi tremurau.
Era aproape al treilea clopot când se termină toată tevatura.
Magistrul Dal reuşi să-şi facă studenţii să-şi reia locurile şi să facă
linişte de ajuns cât să spună câteva cuvinte.
– Ce am văzut astăzi a fost un exemplu clasic al frigurilor pe care
le poate suferi un cetluitor. Corpul e un mecanism delicat şi câteva
grade de căldură pierdute rapid pot să afecteze întregul sistem.
Acesta a fost un caz blând de friguri. Dar cazuri mai grave pot
provoca şoc şi hipotermie. Poate cineva să-mi spună care a fost
greşeala lui Fenton? întrebă el, plimbându-şi privirea prin sală.
După câteva momente de tăcere, cineva ridică mâna.
– Da, Brae?
– A folosit sânge. Când se pierde căldură prin sânge, trupul se
răceşte ca un întreg, în timp mai îndelungat. Dar sunt şi riscuri,
388
pentru că extremităţile pot suporta temperaturi mai scăzute decât
organele interne.
– Atunci, de ce ar risca să folosească sânge?
– Eliberează căldură mai repede decât carnea.
– Câtă căldură ar fi fost chibzuit să tragă din sânge? întrebă Dal,
privind din nou prin sală.
– Două grade? spuse cineva.
– Unul şi jumătate, îl corectă Dal şi scrise câteva ecuaţii pe tablă
ca să demonstreze câtă căldură s-ar genera astfel. Ţinând cont de
simptomele lui, cât credeţi că a tras de fapt?
După o pauză apăsătoare, Sovoy ridică în sfârşit mâna.
– Opt sau nouă.
– Foarte bine. Mă bucur că măcar unul din voi s-a pregătit pentru
curs. Magia simpatetică nu e pentru cei slabi de înger, dar nici
pentru cei prea încrezători. Dacă nu am fi fost aici să-l îngrijim pe
Fenton, s-ar fi cufundat încet în somn şi ar fi murit, spuse
magistrul şi se opri puţin să lase cuvintele să-şi facă efectul. Mai
bine să vă cunoaşteţi limitele în mod sincer decât să vă
supraestimaţi abilităţile şi să vă pierdeţi controlul.
Cel de-al treilea clopot răsună şi sala îi răspunse cu zgomotul
brusc al studenţilor care se ridicară să plece. Magistrul Dal ridică
vocea îndeajuns încât să se facă auzit.
– E’lir Kvothe, poţi să rămâi puţin?
Am îngheţat în loc. Sovoy trecu pe lângă mine, mă bătu pe umăr şi
murmură:
– Noroc.
Nu-mi dădeam seama dacă se referea la victoria mea sau mă
încuraja.
După ce sala se goli de lume, Dal se întoarse şi lăsă jos cârpa pe
care o folosise să şteargă tabla.
– Deci, ţi-au surâs sorţii? întrebă el într-o doară.
Nu mă mira că ştia despre pariuri.
– Unsprezece la unu.
Câştigasem douăzeci şi două de parale. Puţin peste doi talanţi.
Prezenţa banilor în buzunar mă încălzea. Dal mă privi întrebător.
– Cum te simţi? Şi tu păreai destul de palid la sfârşit.
– Am tremurat puţin, am minţit eu.
De fapt, în vânzoleala care urmase după leşinul lui Fenton, mă
furişasem din sală să petrec câteva minute înfiorătoare pe
coridorul din spate. Fiori care dădeau în convulsii aproape că mă
doborâseră de pe picioare. Falca mi se încleştase atât de tare încât
389
mă temusem să nu mi se spargă dinţii. Din fericire, nimeni nu mă
găsise tremurând. Reputaţia mi-era intactă.
Dal mă studie bănuitor.
– Hai acolo, spuse el şi arătă spre unul dintre creuzete. Puţină
căldură n-are să-ţi strice.
Nu m-am opus. Cum am întins mâinile la foc, am simţit cum încep
să mă relaxez. Mi-am dat dintr-odată seama cât de obosit eram.
Ochii aproape îmi lăcrimau de la prea puţin somn. Îmi simţeam
trupul greoi, de parcă oasele îmi erau făcute din plumb.
Am oftat, căci nu voiam să plec de la foc. Dar mi-am retras mâinile
şi am deschis ochii. L-am găsit pe Dal încercând să-mi citească
emoţiile de pe faţă.
– Trebuie să plec, am spus cu o undă de regret. Mulţumesc pentru
căldură.
– Amândoi suntem simpatişti. Eşti bine-venit oricând, rosti el şi-mi
făcu cu mâna pe când îmi adunam lucrurile şi mă îndreptam spre
uşă.
***
Mai târziu în acea seară, în Morişcă, Wilem deschise la bătaia uşii
şi mă găsi în prag.
– Măi să fie. De două ori într-o zi. Cărui fapt datorez onoarea?
– Cred că ştii, am bombănit eu şi am trecut pe lângă el în
cămăruţa cât o celulă.
Mi-am sprijinit tocul lăutei de un perete şi m-am aruncat într-un
scaun.
– Kilvin mi-a interzis să mai lucrez în atelier.
Wilem se aşeză pe patul său.
– De ce?
I-am trimis o privire bănuitoare.
– Mă gândesc că din cauză că tu şi Simmon i-aţi făcut o vizită şi l-
aţi convins s-o facă.
Se uită la mine şi ridică din umeri.
– Ţi-ai dat seama mai repede decât mă aşteptam, spuse şi se frecă
pe obraz. Nu pari foarte supărat.
Fusesem furios. Tocmai când norocul părea să-mi surâdă, eram
nevoit să-mi las singurul loc de muncă din pricina amestecului
bine intenţionat al prietenilor. Dar în loc să dau buzna peste ei şi
să-i iau la rost, mă urcasem pe acoperişul Axului să cânt până m-
am liniştit.
Muzica mă calma, ca întotdeauna. Am stat să cântăresc lucrurile
în vreme ce cântam. Ucenicia sub Manet mergea bine, dar aveam
390
mult prea multe lucruri de învăţat: cum să aprind furnalele, cum
să dau consistenţă metalelor, ce aliaje să folosesc într-un caz sau
altul. Nu aveam cum să sper că pot să o iau pe scurtătură, aşa
cum îmi învăţasem runele. Şi nu câştigam destul în atelierul lui
Kilvin ca să-mi plătesc datoria la Devi la sfârşitul lunii, nepunând
la socoteală taxa de studiu.
– Poate aş fi, am recunoscut. Dar Kilvin m-a făcut să mă privesc
într-o oglindă. Arăt ca o ceapă, am spus cu un zâmbet obosit.
– Arăţi ca o ceapă strivită, mă corectă el apoi se opri stânjenit. Mă
bucur că nu eşti supărat.
Simmon bătu şi deschise uşa. Figura sa trecu de la surprindere la
vinovăţie când mă găsi acolo.
– Nu ar trebui să fii, ăă, în Partizanat? întrebă el neconvingător.
Am început să râd, iar uşurarea lui fu aproape palpabilă. Wilem
luă un vraf de hârtii de pe alt scaun să-i facă loc să stea.
– Totul e iertat, am spus eu mărinimos. Tot ce vă cer acum e să-mi
spuneţi tot ce ştiţi despre Eolian.

391
 Capitolul 53
Târcoale încete

Eolianul e scena pe care aşteaptă actriţa noastră atât de mult

căutată. Nu am uitat că ea e cea spre care mă îndrept. Dacă par să
dau încet târcoale subiectului, aşa e destinat, căci noi ne-am dat
mereu târcoale încete unul altuia, apropiindu-ne din ce în ce.
Din fericire, Wilem şi Simmon mai fuseseră amândoi la Eolian.
Împreună, mi-au spus restul lucrurilor pe care nu le ştiam deja. În
Imre, erau multe locuri unde te puteai duce să asculţi muzică. De
fapt, aproape fiecare han, tavernă şi pensiune avea vreun soi de
muzician care cânta în fundal. Dar Eolianul era diferit. Îi găzduia
pe cei mai buni muzicieni din oraş. Dacă puteai să deosebeşti
muzica bună de cea proastă, ştiai că acolo era cea mai bună
muzică.
Intrarea pe uşa Eolianului te costa o întreagă para de aramă.
Odată ajuns înăuntru, puteai să stai cât de mult şi să asculţi câtă
muzică doreai. Dar plata la intrare nu-i dădea unui muzician
dreptul să cânte acolo. Un muzician care urmărea să pună piciorul
pe scena Eolianului trebuia să plătească pentru acel privilegiu: un
talant de argint. Aşa e, oamenii plăteau să cânte acolo, nu invers.
De ce ar plăti cineva o sumă ridicolă de bani doar ca să cânte
muzică? Ei bine, unii dintre cei care îşi lăsau argintul acolo erau
doar nişte bogătaşi dornici de atenţie. Pentru ei, un talant era un
preţ ieftin ca să ajungă în văzul lumii. Dar şi muzicienii serioşi
plăteau. Dacă reuşeai să impresionezi îndeajuns publicul şi pe
proprietari, primeai un însemn al aprecierii lor: un micuţ nai
decorativ de argint, care putea fi montat la o broşă sau la un
colier. Naiul măiestriei era recunoscut ca simbol de distincţie în
mai toate hanurile mari până la trei sute de kilometri depărtare în
jurul oraşului.
Dacă îl obţineai, nu trebuia să plăteşti ca să intri în Eolian şi
puteai să cânţi când aveai chef. Singura povară pe care naiul
măiestriei o aducea cu sine era cea a spectacolelor de calitate.
Odată naiul câştigat, oamenii puteau să-ţi ceară să cânţi. Asta nu
era de obicei o povară, fiindcă nobilimea care frecventa locul oferea
în general bani şi alte atenţii muzicienilor care îi încântau. Era
varianta pentru clasa de sus a băuturilor făcute cinste lăutarului.
Unii muzicieni abia sperau că-şi vor câştiga naiul. Plăteau pentru
că niciodată nu ştiai cine s-ar putea afla în Eolian în acea noapte,
392
ascultând. Un singur cântec bine cântat poate că nu-ţi aducea
naiul pe tavă, dar poate îţi aducea în schimb un binefăcător
înstărit.
***
– N-o să ghiceşti ce-am auzit, spuse Simmon într-o seară, pe când
stăteam pe obişnuita bancă de sub stâlpul infamiei.
Eram singuri, căci Wilem plecase să facă ochi dulci unei ospătăriţe
de La Anker.
– Unii studenţi aud noaptea tot felul de sunete ciudate venind din
Ax.
– Nu spune, m-am făcut eu neinteresat.
Simmon continuă:
– Da. Unii spun că e duhul unui student care s-a pierdut în clădire
şi a murit de foame. Se spune că rătăceşte pe coridoare până şi
acum, fără să-şi găsească drumul afară din ea.
– Aha.
– Alţii sunt de părere că e un spirit rău. Spun că schingiuieşte
animale, mai ales pisici. Ăla e sunetul pe care studenţii îl aud
târziu, noaptea: maţe de mâţă chinuită. Am înţeles că e un sunet
foarte înspăimântător.
M-am uitat la el. Era gata să izbucnească în râs.
– Hai, spune-o odată, l-am îndemnat cu supărare prefăcută.
Continuă. O meriţi de vreme ce eşti aşa de isteţ. În ciuda faptului
că nimeni nu mai foloseşte strune din maţ în ziua de azi.
Chicoti încântat. I-am luat una din prăjituri şi am început s-o
mănânc, sperând să-i dau o lecţie de modestie.
– Continui tot aşa?
Am încuviinţat.
Simmon părea uşurat.
– M-am gândit că poate ţi-ai schimbat planurile. În ultimul timp,
nu te-am mai văzut cu lăuta la tine.
– N-am avut nevoie. Acum că am timp să exersez nu trebuie să fiu
tot timpul cu ea lângă mine, ca să exersez când am câteva minute
libere.
Un grup de studenţi trecu pe lângă noi, iar unul dintre ei îi făcu lui
Simmon cu mâna.
– Când ai de gând s-o faci?
– Jăluişul care vine.
– Atât de curând? Nici n-au trecut două răstimpuri de când îţi
făceai griji că ţi-ai ieşit din mână. Ai ajuns la fel de bun ca înainte
atât de repede?
393
– Nu chiar, am recunoscut eu. Vor mai trece ani până atunci.
Am ridicat din umeri şi am mâncat ultima bucată de prăjitură.
– Dar mi-e uşor din nou. Muzica nu mi se mai opreşte în mâini…
m-am gândit cum să-i explic, dar am lăsat-o baltă. Sunt pregătit.
Sincer, aş fi vrut să mai exersez încă o lună, încă un an până să
risc un întreg talant. Dar nu mai aveam timp. Trimestrul era pe
sfârşite. Aveam nevoie de bani ca să-mi amân datoria la Devi şi să-
mi plătesc următoarea taxă de studii. Nu mai puteam să aştept.
– Eşti sigur? Am ascultat oameni foarte talentaţi care au încercat.
La începutul trimestrului, un bătrân a cântat un cântec despre…
despre o femeie al cărei soţ a plecat la război.
– I se spune La Fierăria Din Sat.
– Mă rog, spuse Simmon nepăsător. Ceea ce vreau să spun e că
omul era foarte bun. Am plâns şi am râs până m-a durut
stomacul. Dar nu şi-a primit naiul, rosti el cu o privire temătoare.
Am încercat să-mi ascund propria teamă cu un zâmbet.
– Încă nu m-ai ascultat cântând, nu-i aşa?
– Ştii foarte bine că nu, răspunse el înciudat.
Am zâmbit. Refuzasem să le cânt lui Wilem şi lui Simmon atâta
vreme cât mai eram şubred. Părerile lor erau aproape la fel de
importante ca acelea ale publicului din Eolian.
– Ei bine, vei avea ocazia de jăluişul care vine. Ai să vii?
Simmon încuviinţă.
– Vine şi Wilem. Nu ne-ar opri nimic, poate doar un cutremur sau
o ploaie de sânge.
Am ridicat ochii spre asfinţit.
– Trebuie să plec. Mai am de exersat până ajung un maestru, am
spus, ridicându-mă în picioare.
Sim îmi făcu cu mâna, iar eu m-am îndreptat spre cantină, unde
am rămas îndeajuns cât să mănânc porţia de fasole şi să ronţăi o
bucată tare de carne gri. Mi-am luat pâinea cu mine, atrăgând
priviri ciudate din partea studenţilor din apropiere.
Am ajuns la patul meu şi mi-am scos lăuta din cufăr. Apoi,
datorită zvonurilor pe care le menţionase Sim, am ales o rută mai
complicată spre acoperişul Axului. Nu voiam să atrag atenţia
asupra activităţilor mele nocturne.
Când am ajuns în curtea izolată, se întunecase de-a binelea. Nicio
fereastră nu era luminată. M-am uitat în jos de la marginea
acoperişului, fără să văd altceva în afară de umbre.
– Auri, am strigat eu. Eşti acolo?
– Ai întârziat, veni un răspuns puţin dojenitor.
394
– Scuze. Vrei să urci?
Urmă o scurtă pauză.
– Nu. Hai tu jos.
– Nu prea se vede luna în seara asta. Eşti sigură că nu vrei să
urci? am întrebat eu, pe un ton îmbietor.
Am auzit un foşnet din tufişuri şi apoi am zărit-o pe Auri
căţărându-se în copac ca o veveriţă. Alergă pe marginea
acoperişului şi se opri la câţiva zeci de paşi de mine.
Din câte-mi dădeam seama, Auri era cu doar câţiva ani mai mare
decât mine, cu siguranţă n-avea mai mult de douăzeci. Era
îmbrăcată în straie zdrenţuite, care îi lăsau braţele şi picioarele
goale. Era mai scundă decât mine cu aproape jumătate de metru şi
subţire ca un pai. Parte din asta se datora fizicului ei pirpiriu, dar
nu numai. Obrajii îi erau scobiţi şi braţele dezgolite, descărnate.
Părul ei lung era atât de bogat că îi flutura în urmă, plutind în aer
ca un nor.
Îmi luase o bună bucată de vreme să o scot din ascunziş.
Bănuisem că cineva mă asculta din curte când exersam, dar abia
după două răstimpuri am reuşit să o întrezăresc. Văzând că era
înfometată, am început să-i aduc ce puţină mâncare puteam să
scot din cantină şi să i-o las. Chiar şi aşa, mai trecu încă un
răstimp până să mi se alăture pe acoperiş în timp ce cântam la
lăută.
În ultimele zile, începu până şi să vorbească. Mă aşteptasem să fie
ursuză şi neîncrezătoare, dar nimic nu era mai departe de adevăr.
Era visătoare şi entuziastă. Deşi nu puteam să nu-mi amintesc de
mine în Bobcatran atunci când o vedeam, nu prea era o asemănare
reală. Auri era foarte curată şi plină de veselie.
Nu îi plăceau cerul deschis, luminile puternice sau oamenii. Mă
gândeam că poate era o studentă care o luase razna şi se
adăpostise în subteran înainte să fie închisă în Adăpost. Nu am
reuşit să scot mare lucru de la ea, căci era încă sfioasă şi speriată.
Când am întrebat-o cum o cheamă, s-a şi făcut nevăzută în
subteran şi nu s-a mai întors câteva zile.
Aşa că i-am ales eu un nume, Auri. Deşi în inima mea mă
gândeam la ea ca la micuţa mea zână de sub clar de lună.
Auri se mai apropie câţiva paşi, aşteptă, apoi ţâşni din nou spre
mine. Făcu asta de câteva ori, până ajunse în faţa mea. Când se
opri, părul i se răsfiră în aer asemenea unui nimb. Îşi ţinea mâinile
înainte, chiar sub bărbie. Se întinse şi mă trase de mânecă, apoi
îşi retrase mâna.
395
– Ce mi-ai adus? întrebă ea arzând de nerăbdare.
Am zâmbit.
– Ce mi-ai adus tu mie? am tachinat-o eu cu blândeţe.
Îmi zâmbi şi întinse o mână. Ceva luci în lumina lunii.
– O cheie, spuse ea cu mândrie, aşezându-mi-o în palmă.
Am luat-o. Era grea.
– E foarte frumoasă. Ce descuie?
– Luna, rosti ea cu chip serios.
– Poate fi folositor, am spus, cercetând cheia.
– Asta m-am gândit şi eu. Aşa, dacă e o uşă în lună, o poţi
deschide.
Se aşeză picior peste picior pe acoperiş şi-mi rânji.
– Nu că aş încuraja asemenea comportament nechibzuit.
M-am aplecat să-mi iau tocul lăutei.
– Ţi-am adus nişte pâine.
I-am întins bucata de pâine de secară înfăşurată în pânză.
– Şi o sticlă cu apă.
– Şi astea sunt cadouri drăguţe, spuse ea îndatoritoare.
Sticla părea enormă în mâinile ei.
– Ce e în apă? întrebă şi scoase dopul, ducând gura sticlei la ochi.
– Flori. Şi bucata din lună care nu e pe cer în noaptea asta. Am
pus-o acolo.
Auri ridică ochii.
– Am spus lună prima, rosti cu o umbră de reproş.
– Atunci, numai flori. Şi luciul de pe spatele unei libelule. Am vrut
lumina lunii, dar n-am reuşit să găsesc nimic mai bun decât luciu
de libelulă.
Auri înclină sticla şi luă o înghiţitură.
– E minunată, spuse, dându-şi la o parte câteva fire de păr care îi
rătăceau pe faţă.
Întinse pânza pe jos şi începu să mănânce. Rupea mici bucăţi de
pâine şi le ciugulea cu delicateţe, dând o eleganţă de necrezut
împrejurărilor.
– Îmi place pâinea albă, spuse ea într-o doară printre îmbucături.
– Şi mie. Când o am.
Încuviinţă şi îşi înălţă privirea la cerul înstelat şi la luna căreia îi
lipsea o bucată.
– Îmi place şi când e înnorat. Dar şi aşa e bine. E tihnit. Ca în
Subpământ.
Arareori era atât de vorbăreaţă.
– Subpământ?
396
– Locuiesc în Subpământ, mă lămuri ea cu naturaleţe. Se întinde
cât vezi cu ochii.
– Îţi place acolo?
Ochii lui Auri se luminară.
– O, da, e minunat. Poţi să cauţi la nesfârşit. Se întoarse către
mine. Am veşti, spuse ea, căutând să-mi momească oarecare
curiozitate.
– Care-ar fi?
Luă încă o îmbucătură şi mestecă înainte să continue.
– Am ieşit noaptea trecută, zâmbi ea viclean. Deasupra.
– Chiar aşa? am întrebat, fără să caut să-mi ascund mirarea. Cum
ţi s-a părut?
– A fost minunat. Am fost să explorez, rosti, evident mulţumită de
sine. L-am văzut pe Elodin.
– Magistrul Elodin?
Auri încuviinţă.
– Era şi el deasupra lucrurilor?
Încuviinţă din nou, molfăind.
– El te-a văzut?
Zâmbetul îi îmboboci din nou, făcând-o să pară mai aproape de
optsprezece ani.
– Nimeni nu mă vede. Oricum, era ocupat să asculte vântul.
Duse mâinile pâlnie la gură şi suflă puternic.
– Noaptea trecută a fost un vânt prielnic pentru ascultat.
Pe când încercam să pricep o iotă din ce-mi spusese, Auri îşi
termină ultima bucată de pâine şi bătu încântată din palme.
– Acum cântă! Cântă! Cântă!
Mi-am luat lăuta din toc, rânjind cu toată gura. Nu puteam să sper
la un public mai entuziast ca Auri.

397
 Capitolul 54
Un loc unde să ard

– Arăţi cumva diferit azi, remarcă Simmon.

Wil mormăi în aprobator.
– Mă simt diferit, am recunoscut. Bine, dar diferit.
Mergeam împreună pe drumul spre Imre. Ziua era însorită şi
călduroasă, iar noi nu ne grăbeam în mod deosebit.
– Pari… calm, continuă Simmon, trecându-şi mâna prin păr. Aş
vrea să fiu măcar atât de calm pe cât pari tu.
– Şi eu aş vrea să fiu la fel, am murmurat.
Simmon refuză să se dea bătut.
– Arăţi mai solid. Nu. Arăţi… strâns.
Am râs, mai relaxându-mă puţin.
– Strâns? Cum poate cineva să arate strâns?
Simmon ridică din umeri.
– Doar strâns. Ca un arc gata să sară.
– E felul în care umblă, rosti Wil, ieşind din obişnuita sa tăcere
gânditoare. Stă drept, cu bărbia ridicată, cu umerii traşi în spate.
Îşi ilustră vorbele imitându-mă vag.
– Când păşeşte, întregul picior atinge pământul. Nu doar cu vârful,
ca şi cum ar fi gata să sară-n spate, nici cu călcâiul, ca şi cum ar
ezita. Păşeşte hotărât, de parcă ar pretinde bucata aceea de
pământ pentru sine.
Stânjenit de spusele lui, am căutat să mă corectez, ceea ce e
întotdeauna o încercare sortită eşecului.
Simmon îl privi cu coada ochiului.
– Cineva iar a petrecut timp cu Păpuşarul, nu?
Wilem făcu un gest în semn că da şi aruncă o piatră în copacii de
la marginea drumului.
– Cine e Păpuşarul ăsta de care tot pomeniţi? am întrebat, în parte
ca să le distrag atenţia de la mine. Sunt pe cale să mor de
curiozitate în stadiu terminal, să ştiţi.
– Dacă s-ar putea întâmpla asta, ţi s-ar petrece ţie, spuse Wilem.
– Îşi petrece cea mai mare parte a timpului în Arhivă, începu Sim
ezitant, ştiind că atinge un subiect sensibil pentru mine. Ar fi greu
să vă fac cunoştinţă, având în vedere că… ştii tu…
Am ajuns la podul de piatră, o construcţie străveche din piatră
cenuşie care se întindea peste râul Omethi, între Universitate şi
Imre. La peste şaptezeci de metri lungime de la un mal la altul şi
398
arcuindu-se cu mai bine de douăzeci în cel mai înalt punct, în
jurul său se întreţesuseră mai multe poveşti şi legende decât în
oricare alt loc din Universitate.
– Scuipă pentru noroc, ne îndemnă Wilem când am început să
urcăm şi îşi urmă propriul sfat.
Simmon îl urmă, scuipând peste balustradă cu exuberanţă
aproape copilărească.
Aproape că am spus „Norocul n-are nimic de-a face cu asta”,
cuvintele magistrului Arwyl, repetate sever de mii de ori în Clinică.
Le-am gustat o clipă pe vârful limbii, am stat la îndoială şi până la
urmă am scuipat.
***
Eolianul era în inima oraşului, cu uşile de la intrare dând spre
piaţa centrală. În piaţă am zărit bănci, câţiva copaci în floare şi o
fântână de marmură din care ţâşnea apă peste un grup statuar
reprezentând un satir fugărind un grup de nimfe pe jumătate
îmbrăcate, a căror încercare de a-i scăpa nu părea prea
convingătoare. În jur era plin de oameni bine îmbrăcaţi, aproape o
treime din ei ţinând vreun instrument muzical sau altul. Am
numărat cel puţin şapte lăute.
Cum am ajuns în faţa localului, portarul ne salută trăgând puţin
în jos de pălăria sa cu boruri late. Avea peste doi metri, era bronzat
şi plin de muşchi.
– Te costă o para, tinere conaş, zâmbi el spre Wilem, care-i întinse
o monedă.
Se întoarse spre mine cu acelaşi zâmbet binevoitor. Văzând tocul
de lăută pe care-l purtam, ridică o sprânceană.
– Mă bucur să văd o faţă nouă. Ştii regulile?
Am încuviinţat şi i-am înmânat o monedă. Portarul se răsuci şi
întinse mâna spre interiorul localului.
– Vezi barul?
Era greu să nu observi cei cincisprezece metri de lemn de mahon
care se curba spre capătul încăperii.
– Vezi unde capătul din depărtare se întoarce spre scenă?
Am încuviinţat.
– Îl vezi pe omul acela de pe scaun? Dacă te hotărăşti să încerci
pentru nai, el e cel cu care trebuie să vorbeşti. Îl cheamă
Stanchion.
Amândoi ne-am întors privirile de la încăpere în acelaşi timp.
Am ridicat lăuta mai sus pe umăr.
– Mulţumesc…
399
M-am oprit, neştiindu-i numele.
– Deoch.
Îmi zâmbi din nou în felul său relaxat. Cuprins de un impuls
brusc, i-am întins mâna.
– Deoch înseamnă „a bea”. Mă laşi să-ţi fac cinste cu un pahar mai
târziu?
Mă măsură câteva clipe, iar apoi izbucni în râs. Era un sunet
dezlănţuit, plin de veselie, care-i sălta din piept. Îmi scutură mâna
cu căldură.
– Poate că am să fac asta.
Deoch îmi lăsă mâna, privind în urma mea.
– Simmon, tu ni l-ai adus pe tânărul ăsta?
– De fapt, el m-a adus pe mine.
Simmon părea puţin descumpănit de schimbul meu de replici cu
portarul, dar nu-mi dădeam seama de ce. Îi dădu o para lui Deoch.
– Nu cred că vreun om îl poate duce undeva.
– Te cred pe cuvânt. Este ceva la el ce-mi place. Are un aer de fee.
Sper să cânte pentru noi în seara asta.
– Şi eu, am spus şi am intrat înăuntru.
Mi-am plimbat privirea prin Eolian cu fărâma de calm pe care mai
reuşeam să mi-o menţin. O scenă circulară, ridicată, ieşea din
peretele de dincolo de barul de mahon. Mai multe scări în spirală
duceau la un etaj, care arăta ca un fel de balcon. Deasupra era
vizibil un al doilea etaj, mai mic, ca un fel de mezanin care
înconjura încăperea.
Taburete şi mese împresurate de scaune erau răspândite prin
toată sala. Mesele cu bănci erau împinse în nişe făcute în pereţi.
Lămpile simpatetice erau amestecate cu lumânări, dând camerei o
lumină naturală, fără să o înece în fum.
– Abil ai mai fost, rosti Simmon apăsat. Tehlu milostiv, avertizează-
mă înainte să mai faci scamatorii din astea, bine?
– Ce? Treaba cu portarul? Simmon te sperii mai rău decât o târfă
necoaptă. Era prietenos. Mi-a plăcut de el. Ce e rău în a-i oferi
ceva de băut?
– Deoch e cel care deţine locul ăsta, spuse Simmon tăios. Şi nu
înghite muzicienii care caută să-l linguşească. Acum două
răstimpuri l-a aruncat afară de-aici pe unul care încerca să-i lase
bacşiş. Şi nu vorbesc la modul figurat. Era să-l arunce până în
fântâna de afară.
– O, am făcut, luat prin surprindere pe bună dreptate.
L-am privit pe furiş pe Deoch, care se lua peste picior cu cineva de
400
afară. I-am văzut muşchii groşi, cum se încordau şi se relaxau
când făcea un gest mai larg.
– Ţi s-a părut supărat? am întrebat.
– Nu. Tocmai asta nu înţeleg.
Wilem veni lângă noi.
– Dacă terminaţi să mai despicaţi firu-n patru şi veniţi la masă, fac
eu cinste cu primul rând, lhin?
Ne-am îndreptat spre masa aleasă de Wilem, nu prea departe de
locul în care Stanchion şedea la pult.
– Ce vreţi să beţi? întrebă Wilem în timp ce ne aşezam, iar eu îmi
puneam tocul pe scaunul liber.
– Mied cu scorţişoară, ceru Simmon fără să stea pe gânduri.
– Fetiţă, pufni Wilem şi se întoarse spre mine.
– Cidru, am spus eu. Dar să nu fie prea tare.
– Două fetiţe, spuse el şi se duse să comande.
Am făcut un semn din cap spre Stanchion.
– Cum rămâne cu el? l-am întrebat pe Sim. Credeam că el deţine
locul.
– Sunt parteneri. Stanchion se ocupă de partea cu muzica.
– Ar trebui să ştiu ceva despre el? am întrebat, îngrijorat de
posibila catastrofă cu Deoch.
Simmon clătină din cap.
– Am auzit că e de treabă, dar încă n-am vorbit cu el. Nu face
nimic prostesc şi totul ar trebui să meargă bine.
– Îţi mulţumesc prea plecat pentru sfaturi, i-am trântit eu ironic şi
m-am ridicat de la masă.
Stanchion era un bărbat de statură medie, bine îmbrăcat în straie
de culoare verde-închis şi negru. Avea o faţă rotundă încadrată de
barbă şi puţină burtă, care era vizibilă doar pentru că şedea. Îmi
zâmbi şi-mi făcu semn să mă apropii cu mâna care nu ţinea o
halbă foarte înaltă de bere.
– Salutare, rosti el voios. Ai alura unuia care arde de nerăbdare.
Eşti aici să ne cânţi ceva în seara asta?
Ridică întrebător o sprânceană. Acum că eram mai aproape, am
observat că părul său era roşcat-închis, însă nu-ţi dădeai seama
de asta dacă lumina bătea altcumva pe el.
– Sper, domnule. Deşi plănuiam să aştept puţin.
– A, desigur. Nu lăsăm pe nimeni să-şi arate talentul până nu
apune soarele.
Se opri să ia o gură de bere şi, când îşi întoarse capul, am zărit un
nai de aur agăţat de ureche. Oftă şi se şterse la gură cu dosul
401
mânecii.
– La ce cânţi, la lăută?
Am încuviinţat.
– Te-ai hotărât cu ce ai să ne faci curte?
– Depinde, domnule. A cântat cineva în ultimul timp „Balada lui
Sir Savien Traliard”?
Stanchion ridică din sprânceană şi-şi drese glasul. Rosti,
netezindu-şi barba cu mâna liberă:
– Ei bine, nu. Cineva a încercat acum câteva luni, dar s-a întins
mai mult decât îl ţinea pătura. A ratat câteva acorduri şi totul s-a
dus de râpă. Pe şleau, nu. Nu în ultimul timp. Luă încă o gură din
halbă şi înghiţi pe îndelete înainte să continue. Majoritatea găsesc
un cântec de dificultate mai moderată care să le permită să-şi
arate talentul, rosti el prevenitor.
Am înţeles unde voia să bată, însă nu m-am simţit ofensat. „Sir
Savien” era cel mai dificil cântec pe care-l auzisem. Tata era
singurul membru al trupei cu îndeajuns de multă iscusinţă cât să-
l cânte şi l-am auzit să o facă în faţa unui public doar de patru sau
cinci ori. Avea doar vreo cincisprezece minute, dar acel sfert de
ceas cerea să ciupeşti strunele atât de precis încât să cânţi din
lăută atât melodia, cât şi armonia. Era dificil, dar nu ceva dincolo
de puterile unui lăutar dibaci. Unde mai pui că „Sir Savien” era o
baladă, iar partea vocală trebuia cântată în contratimp cu
acordurile de lăută. Şi mai greu. Dacă era cântat ca la carte, cu
voce masculină şi feminină alternând versurile, cântecul era încă
şi mai mult complicat de contra armonia vocii feminine pe refren.
Dacă era făcut bine, era destul să frângă inimi.
Din nefericire, puţini muzicieni erau în stare să rămână calmi în
ochiul unei asemenea furtuni de cântec.
Stanchion mai luă o înghiţitură sănătoasă din halbă şi-şi şterse
barba cu mâneca.
– Cânţi singur? întrebă el, părând puţin interesat de idee, deşi mă
prevenise mai înainte. Sau ai adus pe cineva care să te
acompanieze? E cumva vreunul din băieţii cu care ai venit eunuc?
Abia mi-am stăpânit râsul la gândul la Wilem cântând soprană şi
am clătinat din cap.
– Nu am prieteni care pot să o cânte. Aveam de gând să repet al
treilea refren ca să dau cuiva ocazia să intre în cântec pe versurile
lui Aloine.
– După obiceiul trubadurilor călători, ei? Fiule, nu e treaba mea
să-ţi spun asta, dar chiar ai de gând să câştigi naiul cu cineva cu
402
care nici măcar n-ai exersat?
Faptul că îşi dădea seama cât de greu ar fi îmi dădu încredere.
– Câţi posesori de naiuri vor fi aici astă-seară, aproximativ?
Se gândi câteva clipe.
– Aproximativ? Opt. Poate puţin peste zece.
– Deci sunt toate şansele ca printre ei să se numere cel puţin trei
femei care şi-au arătat talentul?
Stanchion încuviinţă, privindu-mă cu curiozitate.
– Ei bine, dacă ceea ce toată lumea spune e adevărat, dacă numai
talentul adevărat poate să câştige naiuri, atunci una din acele
femei are să ştie partea lui Aloine.
Stanchion mai sorbi lung, încet, privindu-mă peste buza halbei.
Când o aşeză pe tejghea, uită să se mai şteargă la barbă.
– Ai ceva mândrie-n tine, nu-i aşa? întrebă el sincer.
Am rotit ochii prin încăpere.
– Ăsta e Eolianul, nu? Am auzit că aici mândria plăteşte în argint
şi cântă note de aur.
– Îmi place cum sună, spuse Stanchion, aproape ca pentru sine.
Cântă note de aur.
Îşi trânti halba pe tejghea, făcând să erupă un mic gheizer de
spumă.
– Fir-ar, băiete, sper că eşti cel puţin atât de bun pe cât te crezi.
Mi-ar folosi să am pe cineva cu focul lui Illien pe-aici.
Îşi trecu mâna prin propriul păr roşcat ca să sublinieze dublul
înţeles.
– Sper că e un loc pe atât de bun pe cât se spune, am zis eu cu
toată seriozitatea. Am nevoie de un loc unde să ard.
***
– Nu te-a dat afară, remarcă Simmon când m-am întors la masă.
Înţeleg că nu a mers atât de rău cum s-ar fi putut.
– Cred că a mers bine, dar nu sunt sigur.
– Cum poţi să nu ştii? L-am văzut râzând. Asta e de bine.
– Nu neapărat, rosti Wilem.
– Încerc să-mi amintesc tot ce i-am spus. Uneori mă ia gura pe
dinainte şi mintea o ajunge greu din urmă.
– Ţi se întâmplă destul de des, nu? întrebă Wilem cu unul din
rarele sale zâmbete.
– Din ce în ce mai des, am mărturisit rânjind.
Sporovăiala lor începu să mă relaxeze.
Am băut, am glumit şi am vorbit despre tot felul de lucruri, zvonuri
despre magiştri şi cele câteva studente care ne-au atras atenţia.
403
Am vorbit despre cine din Universitate ne plăcea, dar mai mult
despre cine nu ne plăcea, de ce şi ce am face în acea privinţă dacă
am avea ocazia. Aşa e firea omenească.
Aşa trecu timpul şi Eolianul începu să se umple de lume. Simmon
se lăsă întărâtat de zeflemeaua lui Wilem şi începu să bea scuten,
un vin negru tare provenit din dealurile de la poalele munţilor
Şalda, cunoscut mai mult drept taie-craci.
Simmon ne demonstră efectul fără mare întârziere, râzând mai
tare, rânjind mai larg şi agitându-se în scaun. Wilem rămase
acelaşi taciturn ca de obicei. Am făcut cinste cu următorul rând de
băuturi, trei căni mari de cidru. L-am asigurat pe Wilem, care
strâmba din nas la vederea cidrului, că, dacă îmi obţin naiul în
seara asta, am să-l duc plutind pe un izvor de taie-craci până
acasă, dar dacă oricare din ei se îmbată înainte de asta, am să-i
iau la bătaie şi am să-i arunc în râu. S-au mai potolit şi, în
schimb, au început să născocească versuri deocheate la „Spoitor şi
tăbăcar”.
Le-am dat pace, retrăgându-mă în propriile gânduri. În primul
rând, mă preocupa faptul că poate sfatul voalat al lui Stanchion
merita luat în seamă. Am încercat să mă gândesc la alte cântece,
destul de dificile încât să-mi scoată la iveală iscusinţa, dar destul
de uşoare încât să-mi lase loc de câteva înflorituri.
Vocea lui Simmon mă trase înapoi la realitate.
– Haide, eşti bun la rime… mă îndemnă el.
Mi-am evocat ultima lor fărâmă de conversaţie pe care o
ascultasem cu jumătate de ureche.
– Încearcă „în roba tehlinului”, am sugerat fără chef.
Eram prea iritat ca să mă deranjez să le explic că unul dintre
viciile tatălui meu fusese înclinaţia sa pentru poezioare deocheate.
Cei doi chicoteau amuzaţi, pe când eu încercam să găsesc alt
cântec. Nu prea făcusem mare lucru, când Wilem mă distrase din
nou.
– Ce! m-am răstit eu.
Apoi am văzut privirea gravă din ochii lui Wilem, pe care o avea
doar când vedea ceva ce nu-i plăcea deloc.
– Ce? am repetat mai rezonabil.
– Cineva pe care cu toţii îl ştim şi-l iubim de mama focului, spuse
el sumbru şi dădu din cap înspre uşă.
Nu recunoşteam pe nimeni. Eolianul era aproape plin şi numai la
parter erau peste o sută de oameni. Prin uşa deschisă am văzut că
afară se lăsase întunericul.
404
– E cu spatele la noi. Îşi încearcă farmecul slinos cu o domnişoară
fermecătoare, care probabil că nu-l cunoaşte… în dreapta
domnului acela mai plinuţ, în roşu.
– Fiu de căţea, am spus, prea uimit să mai înjur după regulile
artei.
– Mi s-a părut întotdeauna că are mai degrabă o obârşie porcină,
constată Wilem cu răceală.
Simmon rotea capul şi clipea ca o bufniţă.
– Ce? Cine-i acolo?
– Ambrose.
– Pe boaşele Domnului, făcu Simmon şi se puse cu fruntea pe
masă. Asta mai îmi trebuia. Nu v-aţi împăcat încă?
– Eu n-am treaba lui, dar de fiecare dată când mă vede, nu se
abţine să nu mă mai înţepe o dată.
– Hai, că o ceartă nu-i un monolog, spuse Simmon.
– Pe naiba. Nu-mi pasă al cui fiu e. N-o să dau din coadă ca un
căţeluş. Dacă are limba aşa de ascuţită, poate că am să i-o retez.
Am respirat adânc, să mă liniştesc şi am încercat să vorbesc mai
calm.
– Până la urmă, învaţă el să-mi dea pace.
– Ai putea să-l ignori, spuse Simmon, care nu mai părea deloc
beat. Nu-i mai răspunde şi o să se sature cât de curând.
– Nu, am spus apăsat, privindu-l pe Sim drept în faţă. N-o să facă
aşa ceva. Odată ce crede că sunt slab, o să se ia de mine de două
ori mai rău decât înainte. Cunosc genul.
Îmi plăcea de Simmon, dar uneori putea să fie atât de inocent!
– Uite-l că vine, ne făcu semn Wilem.
Ambrose mă zări înainte să ajungă în apropierea noastră. Ochii ni
se întâlniră şi era evident că nu se aşteptase să mă găsească acolo.
Spuse ceva unuia din grupul său de lingăi, care erau nedespărţiţi
de el, la care se îndreptară cu toţii prin mulţime în altă direcţie să
caute o masă. Rămas acolo, îşi plimbă privirea de la mine la
Wilem, la Simmon, la lăuta mea şi înapoi la mine. Apoi se întoarse
şi se îndreptă spre masa ocupată de prietenii săi. Mai trimise o
privire spre mine înainte să se aşeze.
Mă întărâta faptul că nu zâmbise. Înainte, îmi afişa întotdeauna
un zâmbet compătimitor, cu batjocură în privire. Apoi am observat
ceva ce numai mă zădărî şi mai mult. Avea cu el o cutie mare,
pătrată.
– Ambrose cântă la liră? mi-am întrebat prietenii.
Wilem dădu din umeri. Simmon părea încurcat.
405
– Credeam că ştii, gângăvi el.
– L-ai mai văzut aici înainte?
Sim încuviinţă.
– A cântat.
– A recitat, mai degrabă. Poezie. Recita şi mai ciupea din liră,
spuse Simmon, care arăta ca un iepure gata să o ia la sănătoasa.
– A câştigat cumva un nai? am întrebat posomorât.
M-am hotărât că, dacă Ambrose făcea parte din acel grup, nu
voiam să am nimic de-a face cu ei.
– Nu, chiţăi Simmon. A încercat, dar…
Se opri, cu pleoapele tremurând.
Wilem mă atinse pe umăr şi îmi făcu semn să mă liniştesc. Am
răsuflat adânc, am închis ochii şi am căutat să mă relaxez. Încetul
cu încetul, mi-am dat seama că nimic din toate astea nu conta. Cel
mult, făceau doar să ridice miza. Ambrose nu avea cum să mă
împiedice să cânt. Avea să fie nevoit să privească şi să asculte. Să
mă asculte cântând „Balada lui Sir Savien Traliard”, pentru că nu
mai încăpea îndoială că asta urma să cânt.
***
Festivităţile serii fură deschise de unul dintre muzicienii talentaţi
din public. Avea o lăută şi dovedi că poate să cânte la ea la fel de
bine ca oricare din neamul Edema Ruh. Al doilea cântec al său,
unul pe care nu-l mai auzisem, fu chiar mai bun.
Trecură cam zece minute până ce un alt muzician talentat fu
chemat să cânte pe scenă. Acesta avea un caval de trestie, la care
cânta mai bine decât toţi cei pe care îi auzisem până atunci. După
aceea, cântă un imn sfâşietor în cheie minoră. Fără instrument,
doar cu vocea care se înălţa şi curgea precum cavalul la care
cântase mai înainte.
Eram încântat să găsesc că măiestria muzicienilor de aici era cel
puţin cât se zvonea că ar fi. Dar, odată cu încântarea, crescu şi
neliniştea mea. Excelenţa se lasă însoţită numai de excelenţă.
Dacă nu m-aş fi hotărât deja să cânt „Balada lui sir Savien
Traliard” doar ca să-i fac în ciudă lui Ambrose, acele prestaţii m-ar
fi convins.
Mai urmă o perioadă de zece minute. Mi-am dat seama că
Stanchion lăsa aceste pauze în mod voit, să dea publicului şansa
să se mai mişte şi să discute între cântece. Omul ştia ce face. Mă
întrebam dacă nu cumva fusese şi el într-o trupă.
Apoi am avut prima încercare a serii. Un ins bărbos de vreo treizeci
de ani fu urcat pe scenă de către Stanchion şi prezentat
406
publicului. Cânta la flaut. Chiar bine. A cântat două cântece pe
care le ştiam şi unul pe care nu l-am recunoscut. A cântat aproape
douăzeci de minute în total, făcând doar o mică greşeală din ce mi-
am dat seama.
După ropotul de aplauze, flautistul rămase pe scenă în timp ce
Stanchion circula prin mulţime, adunând păreri. Un ospătar îi
aduse flautistului un pahar cu apă.
În cele din urmă, Stanchion reveni pe scenă. Încăperea se cufundă
în tăcere, cu toţii urmărind cum proprietarul se apropie şi îi dădu
solemn mâna bărbatului. Muzicianului îi căzu faţa, dar reuşi să
zâmbească stins şi să facă o plecăciune spre audienţă. Stanchion îl
conduse de pe scenă şi îi făcu cinste cu o halbă înaltă de băutură.
Următoarea care să-şi încerce talentul fu o tânără femeie cu păr
auriu, bine îmbrăcată. După ce Stanchion o prezentă, cântă o arie
pe un glas atât de limpede şi pur că pentru puţin timp am uitat de
emoţii şi m-am lăsat în mrejele cântecului ei. Pentru câteva clipe
binecuvântate, am uitat de mine şi n-am făcut decât să ascult. Se
sfârşi prea curând, lăsându-mă cu o emoţie gingaşă în piept şi o
oarecare usturime în ochi. Simmon îşi suflă nasul şi se frecă
repede la ochi.
Apoi cântă un al doilea cântec, la care se acompanie singură la o
mică harpă. Am urmărit-o cu mare atenţie şi recunosc că nu doar
din pricina priceperii la muzică. Avea părul ca grâul rumen sub
soarele de vară. Îi zăream albastrul senin al ochilor de unde
stăteam la mai bine de zece metri depărtare. Avea braţe cu piele
netedă şi mâini mici şi delicate care se mişcau cu vioiciune pe
corzi. Şi felul cum ţinea harpa între picioare mă făcea să mă
gândesc la… mă rog, lucrurile la care orice băiat de cincisprezece
ani se gândeşte fără încetare.
Glasul îi era la fel de încântător ca înainte, suficient să facă o
inimă să plângă. Din păcate, îndemânarea la harpă nu se apropia
nici pe departe de el. A încurcat acordurile pe la jumătatea
cântecului, a ezitat, apoi şi-a revenit spre sfârşit. Urmă o lungă
pauză, în care Stanchion străbătu cele trei niveluri ale Eolianului,
vorbind cu toată lumea, tânăr sau bătrân, muzician sau nu.
L-am zărit pe Ambrose trimiţându-i tinerei de pe scenă unul din
zâmbetele sale bine cunoscute, care mie îmi păreau atât de
slinoase şi femeilor atât de şarmante. Apoi, când nu se mai uită la
ea, privirea îi rătăci spre masa noastră şi ochii ni se întâlniră.
Zâmbetul i se stinse şi, pentru câteva momente bune, ne-am uitat
pur şi simplu unul la altul, fără să schiţăm vreo emoţie. Niciunul
407
din noi nu zâmbea batjocoritor, nici nu căutam să ne transmitem
mici insulte. Cu toate acestea, duşmănia noastră mocnită se
reaprinse în vâlvătăi în acele câteva minute. Nu pot spune cu
mâna pe inimă care din noi şi-a întors primul privirea.
După aproape un sfert de oră de adunat păreri, Stanchion reurcă
pe scenă. Se apropie de tânăra cu păr de aur şi, la fel cum făcuse
şi cu bărbatul de dinainte, îi întinse mâna. Asemenea celui
dinainte, şi ei îi pică faţa. Stanchion o conduse de pe scenă şi îi
dădu ceea ce părea a fi tradiţionala halbă de consolare.
Pe urmele acestui eşec veni un alt muzician talentat care cânta la
fluier, la fel de iscusit ca şi cei dinainte. Apoi, un domn mai în
vârstă, adus pe scenă de Stanchion ca şi cum era pe cale să-şi
încerce talentul. Totuşi, aplauzele care-l întâmpinară păreau să
implice că era cel puţin la fel de popular ca şi muzicienii talentaţi
care cântaseră înaintea lui, ceea ce era ciudat, având în vedere că
încă nu cântase. L-am împuns pe Simmon cu cotul.
– Ştii cine e? l-am întrebat în timp ce bărbatul cu barbă sură îşi
acorda lira.
– Threpe, îmi şopti Simmon. De fapt, contele Threpe. Cântă aici tot
timpul, de ani de zile. E un mare patron al artelor. A încetat să mai
încerce pentru nai acum trei ani. Acum doar cântă. Toată lumea îl
iubeşte.
Threpe începu să cânte. Mi-am dat repede seama de ce nu şi-a
câştigat naiul. Glasul i se spărgea şi fluctua în timp ce ciupea
corzile lirei. Ritmul era haotic şi era greu să-ţi dai seama dacă
cântase o notă greşită sau nu. Cântecul fusese evident compus de
el, o revelaţie oarecum candidă despre obiceiurile unui nobil de
provincie. Dar în ciuda lipsei de merit artistic, m-am trezit că râd
laolaltă cu restul mulţimii. Când termină, întreaga sală îl aplaudă
furtunos, unii chiar bătând în masă sau din picioare. Stanchion
urcă pe scenă şi îi strânse mâna contelui, care nu păru câtuşi de
puţin dezamăgit. Stanchion îl bătu entuziast pe spate şi-l conduse
la bar.
Venise clipa. M-am ridicat şi am luat lăuta. Wilem îmi strânse
braţul, iar Simmon îmi rânji, străduindu-se să nu îşi arate
îngrijorarea. Le-am făcut semn cu capul şi, fără alte cuvinte, m-am
îndreptat spre locul lui Stanchion de la tejghea.
Am luat între degete talantul gros şi greu din buzunar. O parte din
mine voia să-l strângă în palmă, să-l ţină pentru mai târziu. Dar
ştiam că în câteva zile un talant în plus sau în minus nu mai avea
să conteze. Cu naiul măiestriei puteam să mă întreţin cântând în
408
hanurile locale. Dacă aveam destul noroc încât să-mi găsesc un
patron, puteam să câştig destul încât să-mi plătesc datoria la Devi
şi să rămân şi cu bani de taxă. Era un risc pe care trebuia să mi-l
asum.
Stanchion tocmai venea să ia loc.
– Domnule, aş vrea să merg următorul, dacă se poate.
Speram să nu arăt atât de agitat pe cât mă simţeam. Tocul lăutei
îmi luneca din palmele pline de sudoare. Stanchion zâmbi şi
încuviinţă.
– Ştii să simţi mulţimea, băiete. E clipa prielnică pentru un cântec
trist. Încă plănuieşti să cânţi „Savien”?
Am încuviinţat. Proprietarul se aşeză şi bău câteva guri din halbă.
– Atunci, hai să le dăm câteva minute să se potolească şi să
termine de vorbit.
M-am sprijinit cu spatele de bar. Mi-am petrecut timpul rămas
până să urc pe scenă făcându-mi griji pentru lucruri pe care nu le
puteam controla. Una din cheiţele lăutei juca puţin şi nu aveam
bani s-o repar. Încă nu apăruse nicio femeie talentată pe scenă.
Am simţit un gol în stomac la gândul că aceasta ar fi una din
rarele seri când singurii muzicieni desăvârşiţi din Eolian erau
bărbaţi sau femei care nu ştiau partea lui Aloine.
Păru că trecuse doar o fracţiune de secundă până ce Stanchion se
ridică şi mă privi cu o sprânceană ridicată. I-am făcu semn cu
capul şi mi-am ridicat tocul lăutei. Dintr-odată, mi se păru
groaznic de uzat. Am urcat scările împreună. Imediat ce am pus
piciorul pe scenă, peste întreaga sală se lăsă tăcerea, întreruptă
doar de murmure izolate. În acelaşi timp, mă părăsiră toate
emoţiile, mistuite de atenţia mulţimii. Aşa fusese întotdeauna cu
mine. În afara scenei, mă trec apele de îngrijorare. Pe ea sunt calm
ca o noapte de iarnă fără vânt.
Stanchion îi pofti pe toţi să mă considere drept un candidat pentru
nai. Cuvintele sale aveau un aer liniştitor, ritualic. Când arătă spre
mine, nu se auziră ropote de aplauze, doar o tăcere atentă. Într-o
clipită, m-am văzut pe mine aşa cum probabil mă vedea audienţa.
Nu bine îmbrăcat ca toţi ceilalţi, în fapt nu departe de a fi
zdrenţăros. Tânăr, aproape un copil. Le simţeam curiozitatea tot
mai aproape.
Am lăsat-o să se acumuleze, fără să mă grăbesc să-mi desfac tocul
vechi şi uzat şi să-mi scot din el lăuta la fel de veche şi uzată. Am
simţit cum imaginea aceea familiară le captură atenţia. Am cântat
câteva acorduri, apoi am ajustat o idee cheiţele. Am mai dat două
409
acorduri de încercare, ascultând cum sună, şi am încuviinţat ca
pentru mine.
De unde şedeam eu, luminile care băteau pe scenă cufundau în
penumbră restul încăperii. Privind încolo, am văzut ceea ce păreau
a fi o mie de ochi. Simmon şi Wilem, Stanchion la bar, Deoch lângă
uşă. Am simţit un mic junghi în coaste când l-am zărit pe
Ambrose, care mă privea cu intensitatea unui cărbune încins. Mi-
am întors privirea de la el să observ un bărbat cu barbă, îmbrăcat
în roşu, pe contele Threpe, un cuplu în vârstă ţinându-se de mâini,
o fată încântătoare cu ochi negri ca mura…
I-am zâmbit publicului meu. I-am apropiat de mine şi am început
să cânt.

Opriţi! Şedeţi!
Cât aţi asculta pe ăst pământ
Ar trece vieţi făr’ s-auziţi un cânt
Cu susur mai dulce, cu miere în stihuri
Ca al lui Illien, scris în străbune evuri
Nestemata muncii sale de-o viaţă, se ştie
Despre Savien şi Aloine, ce-i va fi soţie.

Am lăsat valul de şoapte să treacă prin mulţime. Cei care

cunoşteau cântecul exclamară încet, în timp ce aceia care nu-l
ştiau îşi întrebau vecinii care era pricina agitaţiei.
Am ridicat mâna deasupra strunelor să le atrag din nou atenţia
asupra mea. Sala a încremenit, iar eu am început să cânt. Muzica
ieşea lin din mine, căci lăuta îmi era al doilea glas. Am lovit din
degete şi lăuta scoase un al treilea glas. Am cântat pe tonuri
puternice, mândre despre Savien Traliard, cel mai măreţ dintre
Amiri. Ascultătorii se mişcau sub vraja muzicii ca iarba sub suflu
de vânt. Am cântat cu glasul lui sir Savien şi am simţit cum încep
să mă iubească şi să se teamă de mine.
Eram atât de obişnuit să exersez cântecul singur că aproape am
uitat să repet al treilea refren. Dar mi-am amintit în ultima clipă
într-un şiroi fulgerător de sudoare rece. De astă dată m-am uitat în
public în vreme ce cântam, sperând că la sfârşit aveam să aud o
voce care să-mi răspundă.
Am ajuns la capătul refrenului, înainte de prima stanţă a Aloinei.
Am lovit tare primul acord şi am aşteptat. Sunetul începu să piară
fără să atragă o voce din public. Îi priveam calm, aşteptând. În
fiecare clipă ce trecea, calmul şi dezamăgirea se încleştau din ce în
410
ce mai mult în sinea mea.
Apoi o voce rătăci spre scenă, blândă ca fulguirea unei pene,
cântând…

Savien, cum de-ai ştiut

Că a sosit vremea la mine să vii?
Savien, îţi aminteşti
Cât de plăcut ne pierdeam zi după zi?
Oare cât în tine a mai rămas
Din cele ce-n suflet şi minte-mi sunt vii?

Cânta ca Aloine, iar eu ca Savien. Pe refren, vocea ei se răsucea ca

un fuior, îngemănându-se şi contopindu-se cu a mea. Parte din
mine voia să o caute cu privirea prin public, să găsească faţa
femeii cu care cântam. Am încercat o dată, dar degetele îmi şovăiră
pe strune cât căutam un chip pe măsura vocii ca lumina rece a
lunii care-mi răspundea. Distras, am atins nota greşită şi în
muzică s-a simţit un vag bâzâit.
O mică greşeală. Am strâns din dinţi şi m-am concentrat pe
cântec. Am dat curiozitatea la o parte şi am plecat capul să-mi
urmăresc degetele, atent să nu lunece pe corzi.
Şi am cântat! Vocea ei, ca argintul arzând, vocea mea, un ecou în
răspuns. Savien cânta versuri puternice, neclintite, ca ramurile
unui stejar străvechi cu scoarţa ca de piatră; Aloine era ca o
privighetoare care săgeta în cercuri în jurul braţelor mândre ale
stejarului.
Vedeam publicul ca prin vis, simţeam ca prin vis sudoarea de pe
corp. Eram atât de adânc cufundat în muzică, încât nu ştiam unde
se oprea ea şi unde începea sângele meu.
Dar s-a oprit. Cu două versuri înainte de sfârşitul cântecului,
sfârşitul a bătut la uşă. Am mângâiat acordul de început al
versului lui Savien şi am auzit un sunet strident care mă scoase
din muzică precum un peşte tras din ape adânci.
Se rupse o strună. Plesni pe gâtul lăutei şi tensiunea o trimise
peste mâna mea, pe care lăsă o dâră îngustă şi aprinsă de sânge.
M-am uitat buimac la coardă. Nu ar fi trebuit să se rupă. Niciuna
dintre ele nu erau atât de uzate. Dar s-a rupt şi, pe măsură ce
ultimele note se pierdeau în tăcere, am simţit cum publicul începe
să se trezească din visarea cu ochii deschişi pe care o ţesusem din
fire de cântec. În tăcere, am simţit cum totul se destrăma, cum
publicul se trezea dintr-un vis neîmplinit, iar toată munca mea
411
fusese zadarnică. Iar în acelaşi timp, în mine ardea cântecul,
cântecul. Cântecul!
Fără să-mi dau seama, mi-am aşezat din nou degetele pe coarde şi
m-am aruncat adânc în sinea mea. În anii demult trecuţi, când
degetele-mi aveau bătături tari ca piatra şi să cânt era la fel de
firesc cum era să respir. În vremea când căutam sunetul Vântului
învârtind o Frunză, cu o lăută cu şase strune.
Şi am început să cânt. Încet, apoi cu viteză tot mai mare pe
măsură ce mâinile mele se trezeau şi îşi aduceau aminte. Am
adunat firele risipite ale cântecului şi le-am urzit cu atenţie înapoi
în ceea ce fuseseră cu câteva clipe înainte.
Nu era perfect. Asemenea cântec complex nu putea fi cântat
ireproşabil pe şase strune în loc de şapte. Dar era deplin şi
ascultătorii oftară, se mişcară puţin în locurile lor şi căzură înapoi
în vraja cântecului.
Abia dacă ştiam că mai erau acolo şi după un minut am uitat cu
totul de ei. Mâinile îmi dansau, alergau şi lunecau pe coarde în
lupta mea să ţin cele două voci ale lăutei la unison cu a mea. Apoi,
chiar în timp ce le priveam, am uitat de ele. Am uitat totul în afară
de a-mi sfârşi cântecul.
Veni refrenul şi vocea Aloinei răsună din nou. Pentru mine, nu era
o persoană, nici măcar un glas, era doar parte a cântecului care
ardea în mine.
Şi totul s-a sfârşit. Am ridicat capul să privesc spre încăpere ca un
om care iese la suprafaţa apei să ia aer. Mi-am venit în fire şi abia
atunci am băgat de seamă că mâna îmi sângera, că eram lac de
sudoare. Apoi sfârşitul cântecului mă lovi ca un pumn în piept,
aşa cum se întâmplă de fiecare dată, indiferent de unde sau când îl
ascult. Mi-am îngropat faţa în mâini şi am plâns. Nu pentru o
coardă ruptă şi teama că aş fi dat greş. Nu pentru sângele scurs şi
mâna vătămată. Nu am plâns nici măcar pentru băieţelul care a
învăţat să cânte la şase coarde acum ani buni, singur în pădure.
Am plâns pentru sir Savien şi Aloine, pentru dragostea pierdută,
regăsită şi pierdută din nou, pentru soarta vitregă şi nesăbuinţa
omenească. Astfel, pentru o vreme, am fost pierdut în jale şi n-am
ştiut de nimic.

412
 Capitolul 55
Flacără şi tunet

Jalea pentru Savien şi Aloine ţinu câteva momente. Ştiind că sunt

încă pe scenă, mi-am adunat forţele şi m-am îndreptat în scaun
să-mi privesc publicul. Publicul meu mut.
Muzica îi sună diferit celui care o cântă. E blestemul muzicianului.
Nici nu mă ridicasem de pe scaun că sfârşitul pe care îl
improvizasem deja îmi dispărea din memorie. Apoi se strecură
îndoiala. Dacă nu a sunat atât de bine cum mi-a părut? Dacă
sfârşitul nu a transmis tragedia înduioşătoare a cântecului
nimănui în afară de mine? Dacă lacrimile mele nu păreau nimic
mai mult decât reacţia jenantă a unui copil faţă de propriul eşec?
Apoi, aşteptând, am auzit tăcerea care curgea din ei. Spectatorii
erau tăcuţi, încordaţi, ca şi cum cântecul îi arsese mai rău decât o
flacără. Fiecare îşi ţinea îndeaproape sinele rănit, strângându-şi
durerea la piept ca pe ceva preţios.
După aceea erupse un murmur de suspine eliberate şi suspine
scăpate fără voie. Suspine însoţite de lacrimi. Un foşnet de corpuri
ce ieşeau din încremenire.
Şi aplauze. Un vuiet ca o flacără ce saltă la cer, ca tunetul ce vine
după trăsnet.

413
 Capitolul 56
Patroni, domniţe şi hidromel

Mi-am înlocuit coarda ruptă de la lăută. Era o preocupare numai

bună în vreme ce Stanchion aduna păreri de la clienţi. Mâinile îmi
treceau prin rutina de a scoate struna, în vreme ce fremătam în
sinea mea. Acum că aplauzele se opriseră, îndoielile îmi dădeau
din nou târcoale. Oare cântecul fusese de ajuns să-mi dovedească
iscusinţa? Dacă reacţia spectatorilor fusese datorată puterii
cântecului, mai degrabă decât felului cum îl cântasem eu? Cum
rămânea cu finalul improvizat? Poate cântecul îmi păruse complet
numai mie…
Când am scos struna, am privit-o nedumerit şi toate gândurile îmi
căzură pe podea ca nişte mărgele. Nu era uzată sau defectă, aşa
cum crezusem. Partea unde se rupsese era netedă, ca tăiată de un
cuţit sau de nişte foarfeci.
Pentru o vreme, doar m-am uitat la ea stupefiat. Cineva umblase la
lăuta mea? Imposibil. Nu o scăpasem din ochi. Pe deasupra,
verificasem strunele înainte să plec de la Universitate şi din nou
înainte să urc pe scenă. Atunci cum?
Gândul mi se învolbura în minte când am observat că publicul
amuţeşte. Am ridicat ochii să-l văd pe Stanchion păşind pe ultima
treaptă a scenei. M-am ridicat în grabă să-l întâmpin.
Mina sa era afabilă, dar de nepătruns. Mi se strânse stomacul în
vreme ce se îndrepta spre mine. După care în locul lui rămase
numai un mare gol, căci îmi întinse mâna tot aşa cum o făcuse
pentru ceilalţi doi muzicieni care nu fuseseră la înălţime.
Mi-am afişat cu greu cel mai degajat zâmbet şi am dat să-i iau
mâna. Eram fiul tatălui meu şi membru de trupă călătoare. Aveam
de gând să accept refuzul cu demnitatea unui adevărat Edema
Ruh. Mai curând avea să se crape pământul în două şi să înghită
locul acela lucios şi plin de ifose înainte să arăt o urmă de
deznădejde. Şi undeva din public mă urmărea şi Ambrose.
Pământul putea să înghită Eolianul, oraşul Imre şi întreaga mare
Centhe înainte să-i dau măcar o fărâmă de satisfacţie.
Aşa că am zâmbit triumfător şi i-am strâns mâna lui Stanchion.
Chiar atunci am simţit ceva dur în palmă. M-am uitat să văd o
sclipire de argint. Naiul măiestriei.
Probabil că figura mea era ceva de povestit. M-am uitat năuc la
Stanchion. Ochii îi dansau şi îmi clipi cu unul din ei. M-am întors
414
spre public şi am ridicat naiul în văzul tuturor. Eolianul vui din
nou. De astă dată vui în semn de bun venit.
***
– Trebuie să-mi promiţi că n-ai să mai cânţi cântecul ăsta fără să
mă previi mai înainte, spuse cu seriozitate un Simmon cu ochii
roşii de plâns.
– Atât de rău a fost? i-am zâmbit eu ghiduş.
– Nu! aproape că strigă el. Doar că… Niciodată…
Se luptă cu sine, rămas fără cuvinte, apoi îşi plecă fruntea şi
începu să plângă în palme.
Wilem îşi puse braţul în jurul lui Simmon, care se lăsă cu capul pe
umărul lui.
– Simmon al nostru are o inimă gingaşă. Mă gândesc că voia să
spună că i-a plăcut foarte mult.
Am remarcat că şi ochii lui Wilem erau puţin roşii. I-am pus lui
Simmon mâna pe spate.
– Şi pe mine m-a lovit aşa prima oară când l-am auzit, i-am
destăinuit eu. Când aveam nouă ani, părinţii mei l-au cântat la
Alaiul de Miez de Iarnă şi am fost o epavă vreme de două ore dup-
aceea. Au trebuit să-mi taie rolul din Porcarul şi Privighetoarea
pentru că nu eram în stare să joc.
Simmon încuviinţă şi îmi dădu de înţeles printr-un semn că era
bine, dar nu se aştepta să fie în stare să vorbească prea curând şi
că ar fi mai bine să-mi văd în continuare de treburi. M-am uitat la
Wilem.
– Am uitat că-i loveşte pe oameni în felul ăsta.
– Recomand puţin scuten, spuse el fără menajamente. Sau taie-
craci, dacă insişti să fim vulgari. Dar parcă îmi amintesc că ai
promis că ne duci acasă pe un râu de băutură dacă îţi câştigi
naiul. Ceea ce poate fi nefericit pentru tine, căci se întâmplă să-mi
port încălţările de băut făcute din plumb.
L-am auzit pe Stanchion chicotind în urma mea.
– Ei trebuie să fie prietenii tăi care cu siguranţă nu-s eunuci, nu?
Simmon fu destul de luat prin surprindere de vorbele patronului
ca să-şi vină în fire întru câtva, ştergându-şi nasul cu mâneca.
– Wilem, Simmon, el e Stanchion.
Simmon îl salută din cap. Wilem făcu o mică plecăciune.
– Stanchion, poţi să ne conduci la bar? Le-am promis că le fac
cinste cu o băutură.
– I, rosti Wilem. Băuturi.
– Scuze, băuturi, am subliniat pluralul. Nu aş fi aici fără ajutorul
415
lor.
– Aha, rânji Stanchion. Patroni, înţeleg complet!
***
Halba victoriei se dovedi a fi aceeaşi cu cea a consolării. Era
pregătită pentru mine când Stanchion reuşi să ne conducă prin
marea de oameni la noile noastre locuri de la bar. Chiar insistă să
le dea scuten lui Sim şi Wil, spunând că patronii au dreptul să
revendice din laurii victoriei. I-am mulţumit din adâncul pungii ce
începea să se subţieze.
În vreme ce ne aşteptam băuturile, am încercat să arunc o privire
în halba mea, doar ca să descopăr că pentru asta trebuia să mă
ridic pe taburet.
– Hidromel, mă lămuri Stanchion. Încearcă-l şi poţi să-mi
mulţumeşti mai târziu. De unde vin eu se spune că un om s-ar
întoarce din morţi doar să mai bea din el.
I-am făcut o plecăciune cu o pălărie imaginară.
– Sunt la dispoziţia ta.
– Ba eu la a ta şi a familiei tale, replică el politicos.
Am luat o înghiţitură din halba cea înaltă ca să mai apuc să-mi
revin în fire şi ceva minunat se petrecu în gura mea: miere rece de
primăvară, cuişoare, nucşoară, scorţişoară, struguri storşi, măr
ars, pară dulce şi apă limpede de izvor. Atât am de spus despre
hidromel. Dacă nu l-aţi încercat, îmi pare rău că nu-l pot descrie
cum se cuvine. Dacă da, nu aveţi nevoie de mine să vă amintesc
cum e.
Spre uşurarea mea, taie-cracii veniră în pahare mai mici, cu unul
şi pentru Stanchion. Dacă ar fi primit halbe de vin negru, nu i-aş fi
dus peste râu pe un val de băutură, ci într-o roabă.
– Pentru Savien! închină Wilem.
– Aşa! aprobă Stanchion, ridicându-şi paharul.
– Savien… îngăimă Simmon, abia reţinându-şi un suspin.
– …Şi Aloine, am adăugat eu, ciocnind cu halba mea cât toate
zilele.
Stanchion îşi dădu peste cap scutenul cu o dezinvoltură care mă
lăsă cu gura căscată.
– Deci, începu el, înainte să te las pradă adulaţiei prietenilor tăi,
trebuie să te întreb. Unde ai învăţat să faci aşa ceva? Adică să
cânţi fără o strună.
Am rămas o clipă pe gânduri.
– Vrei povestea scurtă sau cea lungă?
– Deocamdată, pe cea scurtă.
416
Am zâmbit.
– Ei bine, în cazul ăsta, e doar ceva ce am prins din zbor. O
rămăşiţă a tinereţii mele irosite, am spus cu un gest indiferent, ca
şi cum aş fi aruncat ceva.
Stanchion mă privi lung, amuzat.
– Poate că mi-o merit. Data viitoare, am să aleg versiunea mai
lungă.
Răsuflă adânc şi îşi plimbă privirea prin tavernă, iar cercelul de
aur i se clătină şi prinse lumina din jur.
– Mă duc să mă amestec prin mulţime. Am să-i opresc să se
repeadă toţi pe tine.
– Mulţumesc, domnule, am rânjit eu.
Clătină din cap şi trimise o privire spre cineva dindărătul tejghelei,
care îi aduse halba de îndată.
– Mai devreme, „domnule” era cum se cuvine. Dar acum e
Stanchion.
Mă privi cu coada ochiului, iar eu am încuviinţat zâmbind.
– Şi ţie cum să-ţi spun?
– Kvothe, am răspuns. Doar Kvothe.
– Doar Kvothe, închină Wilem în spatele meu.
– Şi Aloine, adăugă Simmon şi începu să plângă cu fruntea pe
antebraţ.
Contele Threpe fu unul dintre primii care veni la mine. De aproape
părea mai scund şi mai bătrân. Dar avea ochii atât de vioi şi râdea
în timp ce vorbea despre cântecul meu.
– Apoi s-a rupt! spuse el, gesticulând frenetic. Şi tot ce gândeam
era: Nu acum! Nu înainte de final! Ţi-am văzut sângele pe mână şi
mi s-a făcut inima cât puricele. Te-ai uitat la noi, apoi la strune şi
am amuţit cu toţii. După care ai pus mâna din nou pe lăută şi tot
ce puteam să mă gândesc era: Curajos băiat. Prea curajos. Nu ştie
că nu poţi salva un cântec frânt cu o lăută frântă. Dar ai făcut-o!
Râse ca şi cum aş fi jucat o festă lumii întregi şi schiţă un pas de
dans. Simmon, care se oprise din plâns şi începea să se
cherchelească bine, râse laolaltă cu contele. Wilem, care părea să
nu ştie ce să creadă despre el, îl privea iscoditor.
– Într-o bună zi, trebuie să cânţi la mine acasă, spuse Threpe şi
ridică repede palma. Nu vom vorbi acum despre asta, fiindcă nu
vreau să-ţi mai răpesc din seara de care trebuie să te bucuri. Dar
înainte să plec, am o ultimă întrebare. Câţi ani a petrecut Savien
cu Amirii?
Nici măcar nu trebuia să mă gândesc.
417
– Şase. Trei ani încercând să se dovedească demn de onoarea de a
intra în ordinul lor şi trei antrenându-se.
– Ţi se pare că şase e un număr bun?
Nu-mi dădeam seama încotro bătea.
– Şase nu e tocmai un număr norocos, am ocolit eu răspunsul.
Dacă ar fi să caut un număr bun, aş urca până la şapte. Sau aş
coborî la trei.
Threpe se gândi la vorbele mele, frecându-şi bărbia.
– Ai dreptate. Dar şase ani petrecuţi cu Amirii înseamnă că în al
şaptelea s-a întors la Aloine.
Se scotoci prin buzunar şi scoase mai multe monede, care circulau
în cel puţin trei state. Sortă şapte talanţi din întreaga grămadă şi
mi-i împinse în mână.
– Domnia voastră, nu pot să vă iau banii, m-am bâlbâit eu.
Nu banii în sine mă surprinseră, cât numărul lor mare. Threpe
părea nedumerit.
– De ce nu?
Am rămas cu gura căscată, într-unul din rarele momente când nu-
mi găseam cuvintele. Threpe chicoti şi îmi închise mâna în jurul
monedelor.
– Nu e o răsplată pentru că ai cântat. Ei bine, e şi o răsplată, dar e
mai mult un imbold să continui să exersezi, să devii chiar mai
bun. E de dragul muzicii. Vezi tu, laurii au nevoie de ploaie ca să
crească. Nu pot să fac mare lucru în privinţa asta. Dar pot să am
grijă să nu le plouă-n cap câtorva muzicieni, nu? rosti el cu un
zâmbet viclean. Aşa că cerurile vor purta grija laurilor şi le vor
uda. Iar eu voi purta de grijă cântăreţilor şi îi voi feri de ploaie. Şi o
minte mai înţeleaptă va hotărî când să le aducă pe cele două
laolaltă.
Am rămas pe gânduri.
– Cred că sunteţi mai înţelept decât lăsaţi să se vadă.
– Ei bine, spuse el încercând să nu pară măgulit, nu mai spune
nimănui, altfel oamenii au să înceapă să aştepte lucruri măreţe de
la mine.
Se răsuci şi fu imediat înghiţit de mulţime. Am strecurat cei şapte
talanţi în buzunar, simţind cum o grea povară mi se lua de pe
umeri. Era ca o amânare a execuţiei. Poate chiar de-a dreptul,
având în vedere că nu ştiam cum Devi m-ar putea sili să-mi
plătesc datoria. Pentru prima oară în luni de zile, am răsuflat
uşurat. Era bine.
După plecarea lui Threpe, unul dintre muzicienii consacraţi veni
418
să mă felicite. După el veni rândul unui cămătar cealdim, care-mi
dădu mâna şi se oferi să-mi facă cinste. Apoi un nobil de provincie,
alt muzician şi o domniţă frumuşică, pe care o crezusem Aloine a
mea până să-i aud vocea. Era fiica unui cămătar local şi am vorbit
sumar despre nimicuri, înainte să-şi vadă de drum. Mi-am amintit
bunele maniere aproape prea târziu şi i-am sărutat mâna înainte
să plece.
După o vreme, cu toţii se contopiră într-o masă amorfă. Unul după
altul, veniră cu saluturi, complimente, strângeri de mână, sfaturi,
invidie sau admiraţie. Deşi Stanchion se ţinuse de cuvânt şi nu-i
lăsase să vină cu toţii deodată, nu trecu mult până să-mi fie greu
să-i deosebesc unul de altul. Nu că hidromelul ar fi ajutat. Nu ştiu
cât timp trecu până să mă gândesc să-l caut pe Ambrose din
priviri. După ce am scrutat încăperea, l-am înghiontit pe Simmon
până s-a întors spre mine de la jocul pe care el şi Wilem îl jucau cu
nişte parale.
– Unde e bunul nostru prieten?
Simmon mă privi fără reacţie şi atunci mi-am dat seama că era
prea abţiguit să mai priceapă sarcasmul.
– Ambrose? Unde e Ambrose?
– S-a dus în plata lui, anunţă Wilem puţin belicos. Imediat ce-ai
terminat de cântat. Nici n-a aşteptat să-ţi primeşti naiul.
– Ştia. Ştia, fredonă încântat Simmon. Ştia că ai să-l primeşti şi n-
a suportat să vadă.
– Arăta vai şi-amar când a plecat, spuse Wilem cu puţină răutate.
Era palid şi tremura. De parcă aflase că toată seara i-a scuipat
careva în băutură.
– Poate că cineva chiar a făcut-o. Eu aşa aş face, rosti Simmon cu
o duritate ce nu-i stătea în fire.
– Tremura? am întrebat.
Wilem încuviinţă.
– Dârdâia. Ca şi cum şi-ar fi primit un pumn la ficat. Se ţinea de
Linten când a plecat.
Simptomele păreau cunoscute, semănau cu frigurile cetluitorului.
O bănuială prinse contur în mintea mea. Mi-l închipuiam pe
Ambrose, ascultându-mă cum cântam fără greutate cea mai
frumoasă melodie pe care o auzise în viaţa lui şi dându-şi seama
că eram pe cale să-mi câştig naiul.
Nu ar fi făcut nimic evident, dar poate că găsise un fir de păr sau
de material sau o aşchie lungă din masă. Lucruri care i-ar fi dat
doar o minusculă legătură simpatetică cu struna mea: unu la sută,
419
în cel mai bun caz; poate doar o zecime din asta.
Mi-l închipuiam pe Ambrose luând din căldura propriului corp,
concentrându-se în timp ce răceala i se strecura în braţe şi
picioare. Mi-l imaginam tremurând, gâfâind, până când struna se
rupse, în cele din urmă…
Iar eu am terminat cântecul în ciuda eforturilor sale. Am rânjit la
gândul acela. Era pură speculaţie, desigur, dar ceva se întâmplase
cu struna mea şi nu mă îndoiam nici măcar o clipită că Ambrose
era în stare de aşa ceva. Mi-am îndreptat din nou atenţia spre
Simmon.
– …Duce la el şi i-aş zice: Nu ţin supărare pentru cursul din Tigel,
când mi-ai amestecat sărurile şi am fost aproape orb o zi întreagă.
Nu. Sincer, hai să bem! Ha!
Simmon râse, pierdut în propria fantezie răzbunătoare.
Noianul de încurajări se mai domoli puţin: un confrate care cânta
la lăută, un flautist priceput care cântase pe scenă, un negustor
local. Un domn foarte parfumat cu păr lung, uleios şi accent vintic
mă bătu pe spate şi-mi oferi o pungă cu bani, „pentru strune noi”.
Nu mi-a plăcut de el, dar am păstrat punga.
– De ce toată lumea pomeneşte de asta? mă întrebă Wilem.
– Ce anume?
– Jumătate din cei care vin aici să-ţi strângă mâna sunt
entuziasmaţi de cât de frumos a fost cântecul. Cealaltă jumătate
abia dacă pomenesc de cântec şi vorbesc doar despre cum ai
cântat cu o coardă ruptă. E de parcă nici n-au auzit cântecul.
– Prima jumătate nu ştie nimic despre muzică, răspunse Simmon
în locul meu. Doar cei care iau muzica în serios pot să aprecieze
într-adevăr ceea ce micul nostru E’lir a făcut în seara asta.
Wilem mormăi îngândurat:
– Atunci, ce-ai făcut e greu?
– N-am văzut pe nimeni să cânte „Veveriţa în tufiş” cu o strună
lipsă, îi spuse Sim.
– Ei bine, o faci să pară simplu, rosti Wilem. De vreme ce ţi-ai
băgat minţile în cap şi ai dat la o parte băutura aia de fructe a
yllilor, ce zici dacă te cinstesc cu un excelent scuten negru,
băutura regilor cealdimi?
Recunosc un compliment atunci când îl aud, dar, cum tocmai ce
mi se mai limpezise mintea, nu prea eram dornic să-i accept oferta.
Din fericire, am fost salvat de la nevoia să născocesc o scuză de
către Marea, care veni să mă felicite. Ea era tânăra încântătoare,
cu păr auriu, care îşi încercase iscusinţa la harpă şi eşuase.
420
Pentru o clipă, m-am gândit că ea ar putea fi vocea Aloinei, dar
după ce am auzit-o vorbind mi-am dat seama că nu avea cum să
fie.
Totuşi, era frumoasă. Chiar mai frumoasă decât păruse pe scenă,
lucru care arareori se întâmplă. Din vorbă-n vorbă, am aflat că era
fiica unuia din consilierii orăşeneşti din Imre. În contrast cu părul
auriu ce i se revărsa pe umeri, albastrul-deschis al rochiei sale era
o reflecţie a ochilor ei.
Oricât ar fi fost de drăguţă, nu-i puteam da atenţia pe care o
merita. Nu-mi doream altceva decât să plec de la bar în căutarea
vocii care o cântase pe Aloine cu mine. Am vorbit o vreme, ne-am
zâmbit şi ne-am luat rămas-bun cu vorbe binevoitoare şi
promisiunea să ne mai vorbim. Dispăru înapoi în mulţime, cu
minunatele ei forme mişcându-se domol.
– Ce-a fost cu prestaţia asta penibilă? mă întrebă Wilem după
plecarea ei.
– Ce?
– Ce? Chiar poţi să te prefaci că eşti atât de încet la minte? Dacă o
fată frumoasă ca ea s-ar fi uitat la mine cu un ochi aşa cum se
uita ea la tine cu amândoi… Deja am fi fost singuri într-o cameră,
dacă înţelegi unde bat.
– Era doar prietenoasă. Şi am vorbit. M-a rugat să-i arăt câteva
acorduri la harpă, dar a trecut mult timp de când n-am mai cântat
la harpă.
– Are să treacă încă pe-atât dacă ratezi asemenea ocazii, spuse
Wilem fără ocolişuri. Mai că nu şi-a desfăcut mai mult corsajul
pentru tine.
Sim se întinse şi-şi puse mâna pe umărul meu, cu o figură ce
întruchipa imaginea prietenului îngrijorat.
– Kvothe, voiam să-ţi vorbesc chiar despre problema asta. Dacă nu
ţi-ai dat seama că era interesată de tine, ar fi cazul să recunoşti că
e posibil să fii absolut obtuz când vine vorba de femei. Poate ar fi
bine să te gândeşti la preoţie.
– Amândoi sunteţi beţi, le-am spus să-mi acopăr roşeaţa din
obraji. V-aţi dat cumva seama din conversaţia noastră că e fiica
unui consilier?
– Ţi-ai dat cumva seama cum se uita la tine? replică Wilem pe
acelaşi ton.
Ştiam că eram jalnic de neexperimentat cu femeile, dar nu eram
nevoit s-o recunosc făţiş. Aşa că nu i-am băgat în seamă vorbele şi
am coborât de pe taburet.
421
– Cumva, mă îndoiesc că avea în minte o mică hârjoneală îndărătul
tejghelei, am spus eu, luând o gură de apă şi mi-am îndreptat
mantia. Acum, trebuie să o găsesc pe Aloine a mea şi să-i ofer
mulţumirile mele sincere. Cum arăt?
– Mai contează? întrebă Wilem.
Simmon îl atinse pe umăr.
– Nu vezi? E după o pradă mai primejdioasă decât o fiică de
consilier cam desfăcută la corsaj.
Le-am întors spatele cu un gest de dezgust şi m-am băgat în
mulţime.
Nu aveam idee cum să o găsesc. O parte caraghioasă, visătoare din
mine credea că am să o recunosc imediat ce dau ochii cu ea. Dacă
era până şi pe jumătate atât de radioasă ca şi vocea ei, ar fi
strălucit ca o lumânare într-o cameră întunecată.
Dar în vreme ce visam cu ochii deschişi, partea mai chibzuită din
mine îmi şoptea în cealaltă ureche. Nu spera, spunea ea. Să nu
îndrăzneşti să speri că vreo femeie poate să ardă la fel de strălucitor
ca vocea care a cântat partea Aloinei. Deşi vocea aceasta nu avea
darul să mă aline, o ştiam una chibzuită. Învăţasem să-i dau
ascultare pe străzile Bobcatranului, unde mă ţinuse în viaţă.
Am rătăcit pe parterul Eolianului, căutând fără să ştiu ce anume
căutam. Din când în când cineva îmi zâmbea sau îmi făcea cu
mâna. După cinci minute, văzusem toate feţele de acolo şi am
urcat la etaj. Acesta era de fapt un balcon de teatru modificat, dar
în loc de şiruri de scaune, am găsit rânduri de mese cu vedere spre
parter. Îmi făceam drum printre mese căutând-o pe Aloine, iar
vocea nu contenea să-mi murmure în ureche. Nu spera. Ai să te
alegi doar cu dezamăgire. Nu va fi la fel de frumoasă cum îţi închipui
şi atunci vei dispera.
Cum am sfârşit de căutat la primul etaj o nouă teamă se strecură
în mine. Poate că a plecat câtă vreme eu şedeam la bar,
îmbătându-mă cu hidromel şi laude. Ar fi trebuit să o caut de la
bun început, să cad în genunchi înaintea-i şi să-i mulţumesc din
toată inima. Dacă plecase? Dacă nimeni nu ştia cine era sau unde
plecase? Neliniştea începu să-mi macine stomacul, în vreme ce
urcam scările la ultimul etaj al Eolianului.
Uite unde te-a dus speranţa, rosti vocea dinăuntrul meu. S-a dus şi
tot ce ţi-a rămas e o închipuire deşartă care să te chinuiască.
Ultimul nivel era şi cel mai mic din cele trei, abia mai mult de o
semilună subţire care îmbrăţişa trei pereţi, la mare înălţime
deasupra scenei. Aici, mesele şi băncile erau mai răsfirate şi puţin
422
ocupate. Am băgat de seamă că majoritatea celor de acolo erau
cupluri şi mă întrebam dacă nu par un ciudat care merge de la
masă la masă.
Încercând să par degajat, m-am uitat la feţele celor care şedeau la
taclale sau la băut. Pe măsură ce mă apropiam de ultima masă,
deveneam tot mai neliniştit. Cum era chiar în colţ, mi-era cu
neputinţă să mă apropii ca din întâmplare. Cuplul care şedea
acolo, unul cu păr bălai şi altul cu păr negru, erau cu spatele la
mine.
Cum mă apropiam, cel cu păr blond râse şi am întrezărit un chip
mândru, cu trăsături fine. Un bărbat. Mi-am îndreptat atenţia spre
femeia cu păr lung, negru. Era ultima mea speranţă. Ştiam că era
Aloine a mea.
Am ocolit colţul mesei şi i-am văzut chipul. Amândoi erau bărbaţi.
Aloine plecase. O pierdusem şi cu acest gând inima mea se
rostogoli din locaşul ei din piept şi căzu undeva adânc în mine,
cam pe lângă călcâie.
Bărbaţii mă observară şi cel cu păr bălai îmi zâmbi.
– Uite, Thria, tânărul şase-strune a venit să ne salute, spuse el şi
mă cercetă din cap până-n picioare. Eşti frumuşel. Vrei să ni te
alături la un pahar?
– Nu, am murmurat eu, stânjenit. Doar căutam pe cineva.
– Ei bine, ai găsit pe cineva, spuse el, atingându-mă pe braţ.
Numele meu e Fallon, iar el e Thria. Hai să bei cu noi. Promit să
nu-l las pe Thria să încerce să te ia acasă. Are o slăbiciune
amarnică pentru muzicieni, zâmbi el şarmant.
Am murmurat o scuză şi am plecat, prea abătut ca să mă mai
gândesc dacă m-am făcut de râs sau nu.
În timp ce coboram înfrânt scările, sinele meu chibzuit profită de
ocazie ca să mă mustre. Asta se întâmplă când speri. Nimic bun.
Totuşi, mai bine că ai ratat-o. Nu ar fi putut să-şi egaleze vocea.
Vocea aceea, frumoasă şi straşnică, precum argintul arzând, ca
lumina lunii peste pietrele de râu, ca o pană ce-ţi mângâie buzele.
Am coborât scările cu ochii la podea, sperând să nu mă oprească
nimeni la o vorbă. Chiar atunci i-am auzit vocea, ca argintul
arzând, ca un sărut pe ureche. Am ridicat privirea şi odată cu ea şi
inima mea, căci ştiam că era Aloine. Am zărit-o şi unicul gând al
meu era: frumoasă.
Frumoasă.

423
 Capitolul 57
Interludiu – Părţile care ne compun

Bast se întinse leneş şi privi împrejur. În sfârşit, fitilul scurt al

răbdării sale se mistui.
– Reshi?
Kvothe se întoarse spre el.
– Hmm?
– Şi apoi ce s-a întâmplat, Reshi? I-ai vorbit?
– Evident că i-am vorbit. Nu aş mai avea ce povesti dacă n-aş fi
făcut-o. Partea aia e uşor de povestit. Dar mai întâi trebuie să o
descriu. Nu sunt sigur cum s-o fac.
Bast se vânzoli în loc.
Kvothe începu să râdă, iar nemulţumirea de pe chip fu înlocuită de
haz.
– Să înţeleg că pentru tine a descrie o femeie frumoasă e la fel de
uşor ca a te uita la una?
Bast coborî privirea şi roşi. Kvothe îi puse o mână pe umăr,
zâmbind.
– Necazul meu, Bast, e că ea e foarte importantă. Importantă
pentru poveste. Nu-mi dau seama cum s-o descriu fără să-i aduc
vreo nedreptate.
– Cred… cred că înţeleg, Reshi, spuse Bast împăciuitor. Am văzut-
o şi eu. O dată.
Kvothe se dădu în spate, surprins.
– Ai văzut-o, nu-i aşa? Uitasem. Atunci, tu cum ai descrie-o?
întrebă el şi îşi duse mâna la gură.
Bast abia aştepta ocazia. Se îndreptă în scaun, cu o figură
gânditoare, apoi spuse:
– Avea urechi fără cusur, făcu el un gest gingaş cu mâinile.
Urechiuşe perfecte, de parcă era sculptate din… ceva.
Cronicarul râse, după care păru puţin descumpănit, de parcă nu
auzise bine de la început.
– Urechile ei? întrebă, parcă să se asigure că auzise bine.
– Ştii doar cât e de greu să găseşti o fată drăguţă cu urechi pe
măsură, spuse Bast pe cel mai firesc dintre tonuri.
Cronicarul râse din nou, părând să găsească mai uşor de digerat
spusele lui Bast.
– Nu. Sigur nu ştiu.
Bast îi aruncă o privire plină de compătimire.
424
– Ei bine, atunci trebuie să mă crezi pe cuvânt. Avea nişte urechi
minunate.
– Bast, cred că ai bătut destul monedă pe ele, rosti Kvothe,
amuzat.
Rămase pe gânduri o clipă, iar când vorbi din nou, o făcu cu glas
rar, cu ochii undeva în depărtare:
– Problema e următoarea: nu era ca nimeni alta din câte femei am
întâlnit. Avea ceva inefabil. Ceva ademenitor, precum căldura unui
foc, avea graţie, o scânteie…
– Avea nasul coroiat, Reshi, întrerupse Bast reveria maestrului
său.
Kvothe se uită la el cu o cută de enervare între sprâncene.
– Cum?
Bast ridică palmele în apărare.
– E doar ceva ce-am observat, Reshi. Toate femeile din povestea ta
sunt frumoase. Nu pot să te contrazic întru totul, cum nu le-am
văzut pe niciuna. Dar pe ea am văzut-o. Avea nasul puţin curbat.
Şi dacă tot e să fiu sincer, avea faţa puţin prea îngustă pentru
gustul meu. Reshi, în niciun caz nu era o frumuseţe desăvârşită.
Kvothe se uită lung la el, cu o căutătură solemnă.
– Bast, suntem mai mult decât părţile care ne compun, răspunse
el fără urmă de reproş.
– Nu spun că nu era fermecătoare, Reshi, se repezi Bast să o
întoarcă. Mi-a zâmbit. Era… avea un fel de… parcă te pătrundea
până-n rărunchi, dacă pricepi.
– Înţeleg, Bast. Doar am cunoscut-o bine.
Kvothe se uită la Cronicar.
– Vezi tu, necazul izvorăşte din comparaţie. Dacă spun: „Era
brunetă”, te-ai gândit: „Am cunoscut femei brunete, unele dintre
ele foarte drăguţe”. Dar nu ai fi mai departe de adevăr, fiindcă
femeia la care te gândeşti n-are nimic în comun cu ea. Cealaltă nu
ar avea isteţimea ei, farmecul ei dezinvolt. Era altfel decât orice
femeie pe care am cunoscut-o…
Kvothe se opri, uitându-se la mâinile sale. Rămase tăcut pentru
atâta vreme, că Bast începu să se foiască, privind temător în jur.
– Până la urmă, n-are rost să mă îngrijorez, spuse Kvothe într-un
sfârşit, uitându-se la Cronicar şi făcându-i semn să scrie.
– Dacă şi aici dau greş, va fi o nimica toată pentru lumea din jur.
Cronicarul ridică peniţa şi Kvothe începu să vorbească înainte să
apuce să o bage în călimară.
– Avea ochi bruni, precum ciocolata sau cafeaua, ca lemnul
425
lustruit al lăutei tatălui meu. Sclipeau într-o faţă frumoasă, ovală.
Ca o lacrimă.
Kvothe se opri deodată, ca şi cum rămăsese fără cuvinte. Tăcerea
fu atât de bruscă şi de adâncă, încât Cronicarul ridică privirea de
pe pagina sa, ceva ce nu făcuse până atunci. Însă chiar în acea
clipă, un alt şuvoi de cuvinte izbucni din Kvothe:
– Zâmbetul ei atât de firesc putea să oprească în loc inima unui
bărbat. Avea buzele roşii. Nu roşul spoit despre care multe femei
cred că le face ademenitoare. Buzele ei erau roşii mereu, de
dimineaţa până seara. Ca şi cum, cu câteva minute înainte s-o
vezi, mâncase fragi. Sau băuse sânge din inima cuiva. Oriunde
şedea într-o cameră, era în centrul atenţiei. Să nu pricepeţi greşit,
se încruntă Kvothe. Nu era zgomotoasă sau înfumurată. Ne uităm
la foc pentru că scânteiază, pentru că luceşte. Ceea ce ne atrage
privirea e lumina, dar ce ne face să ne apropiem de el nu e
strălucirea. Ceea ce te atrage spre un foc e căldura pe care o simţi
când te apropii. Acelaşi lucru se poate spune despre Denna.
Pe măsură ce vorbea, chipul lui Kvothe se schimonosea, de parcă
fiecare cuvânt îl brăzda pe suflet. Şi, cu toate că vorbele îi erau
limpezi, îi reflectau figura, ca şi cum ar fi fost şlefuite cu o pilă
aspră înainte să-i părăsească gura.
– Ea…
Capul său era atât de plecat că părea să vorbească mâinilor din
poală.
– Ce fac aici? rosti el cu glas stins, cu gura parcă plină de cenuşă.
Ce bine poate ieşi din asta? Cum să vă fac s-o înţelegeţi dacă eu
însumi n-am înţeles măcar o părticică din ea?
Cronicarul scrisese mare parte din vorbele lui Kvothe înainte să-şi
dea seama că acesta nu o voia. Încremeni preţ de o clipă, apoi
termină restul propoziţiei. Apoi aşteptă câteva momente ce păreau
că nu se mai termină şi îl privi pe Kvothe.
Ochii lui îl prinseră şi îl ţinură în puterea lor. Erau aceiaşi ochi
întunecaţi pe care Cronicarul îi mai văzuse. Ochi ca ai unui zeu
mânios. Pentru o clipă, Cronicarul abia se ţinu să nu se ridice de
la masă. Era o tăcere apăsătoare, de gheaţă. Kvothe se ridică şi
arătă spre foaia dinaintea Cronicarului.
– Taie parte aia, mârâi el.
Cronicarul rămase cu gura căscată, cu o expresie de parcă fusese
înjunghiat. Când nu schiţă nici un gest, Kvothe se întinse peste
masă şi luă calm foaia de sub peniţa Cronicarului.
– Dacă nu te lasă inima să tai…
426
Kvothe rupse încet foaia pe jumătate scrisă. Sunetul de hârtie
ruptă îi luă Cronicarului toată culoarea din obraji.
Cu răceală teribilă, Kvothe ridică o foaie goală şi o aşeză atent în
faţa scribului înmărmurit. Împunse foaia sfâşiată cu degetul,
împrăştiind cerneala încă umedă.
– Copiază până aici, rosti pe un glas rece şi necruţător ca fierul.
Fier avea şi în privire, întunecat şi dur. Nu încăpea loc de
împotrivire. Cronicarul copie în grabă până unde degetul lui
Kvothe ţinea hârtia lipită de masă. Imediat ce termină, Kvothe
începu să vorbească limpede şi tăios, parcă muşcând sloiuri de
gheaţă.
– În ce fel era frumoasă? Îmi dau seama că nu pot să spun
îndeajuns. Deci, cum nu pot să spun îndeajuns, am să evit să
spun prea multe. Scrie atât, că avea păr negru. Avea ochi căprui şi
piele albă. Avea faţa ovală, cu maxilar puternic şi delicat. Scrie că
era demnă şi graţioasă. Atât.
Kvothe luă o gură adâncă de aer înainte să continue:
– Mai scrie că era frumoasă. Atât se merită spus. Că era frumoasă
până la măduva oaselor, în ciuda oricărui defect. Era frumoasă, cel
puţin pentru Kvothe. Cel puţin? Pentru Kvothe, era cea mai
frumoasă.
Pentru o clipă, Kvothe se încordă, parcă gata să sară şi să-i smulgă
Cronicarului şi acea foaie. Apoi se relaxă, ca o velă părăsită de
vânt.
– Dar, sincer să fiu, trebuie menţionat că era frumoasă şi în ochii
altora…

427
 Capitolul 58
Nume pentru un nou început

Ar fi frumos să spun că ochii ni s-au întâlnit şi că m-am îndreptat

spre ea ca prin vis. Ar fi frumos să spun că i-am zâmbit şi că i-am
înşirat tot soiul de dulcegării în cuplete cu ritm atent ticluit, ca un
prinţ din nu ştiu ce basm.
Din nefericire, viaţa e arareori atât de bine scrisă. Adevărul e că
am rămas înlemnit. Era Denna, tânăra pe care o întâlnisem în
caravana lui Roent acum atâta vreme.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, totul se petrecuse cu jumătate
de an mai înainte. Nu atât de mult timp când asculţi o poveste, dar
jumătate de an durează cât o viaţă, mai ales când eşti tânăr. Şi
amândoi eram foarte tineri.
Am zărit-o pe Denna tocmai când urca ultima treaptă a celui de-al
doilea etaj al Eolianului. Avea ochii plecaţi, chipul gânditor,
aproape trist. Se întoarse şi începu să meargă în direcţia mea fără
să-şi ridice ochii din podea, fără să mă vadă.
Lunile de când n-o mai văzusem o schimbaseră. Dacă înainte
fusese drăguţă, acum era şi fermecătoare. Poate că diferenţa stătea
în faptul că nu mai purta hainele de drum în care o cunoscusem,
ci o rochie lungă de gală. Dar, fără îndoială, era Denna. I-am
recunoscut până şi inelul de pe deget, de argint cu o piatră
albastră, pală.
De când drumurile noastre se despărţiseră, am ascuns gânduri
nebuneşti – dar atât de dragi mie – despre Denna într-un ungher al
inimii mele. Mă gândisem să merg în Anilin şi să-i dau de urmă,
sau să ne reîntâlnim pe drum din întâmplare, sau să mă caute ea
la Universitate. Dar, adânc în sinea mea, ştiam că nu erau altceva
decât fantasme copilăreşti. Ştiam adevărul: că nu aveam s-o mai
revăd.
Însă iat-o în faţa mea, iar eu eram total nepregătit. Oare avea să
mă ţină minte, să şi-l amintească pe băiatul stingher pe care-l
cunoscuse pentru câteva zile acum atât de multă vreme?
Denna ajunse la câţiva paşi de mine când ridică privirea şi mă
văzu. Chipul i se însenină, ca şi cum cineva aprinsese o lumânare
în ea şi strălucea de la lumina ei. Se repezi spre mine, scurtând
distanţa dintre noi în trei paşi entuziaşti.
Pentru o clipă, păru gata să se arunce drept în braţele mele, dar în
ultima clipă se opri şi se uită cu coada ochiului la cei din jur. În
428
doar jumătate de pas, îşi preschimbă fuga bucuroasă spre mine
într-un salut politicos, cu braţul întins. Totul cu graţie
ireproşabilă, dar chiar şi aşa, fu nevoită să-şi proptească cealaltă
mână de pieptul meu, căci altfel ar fi căzut peste mine din pricina
opririi bruşte.
Şi îmi zâmbi. Un zâmbet cald, dulce şi sfios, ca o floare ce îşi
desface petalele. Era prietenesc, sincer şi puţin jenat. Când mi-a
zâmbit, am simţit că…
Sincer nu ştiu cum să descriu ce-am simţit. Mi-ar fi mai uşor să
mint. Aş putea să fur dintr-o sută de poveşti şi să vă spun o
minciună atât de familiară încât aţi înghiţi-o fără să staţi pe
gânduri. Aş putea să spun că mi s-au muiat genunchii. Că mi-a
tăiat răsuflarea. Dar nu ar fi adevărat. Inima nu îmi bătea mai să-
mi iasă din piept, nici nu mi s-a oprit în loc. Acelea sunt lucruri
despre care se spune că se petrec în poveşti. Dulcegării. Hiperbolă.
Fleacuri. Şi totuşi…
Ieşiţi afară în primele zile ale iernii, după primul ger. Găsiţi un ochi
de apă cu o fâşie de gheaţă deasupra, încă proaspătă şi limpede ca
sticla. Înspre margine, gheaţa vă va ţine! Alunecaţi mai departe.
Mai departe. Până la urmă, ajungeţi în locul unde gheaţa abia dacă
vă suportă greutatea. Acolo veţi simţi ce-am simţit eu. Gheaţa se
sparge sub picioarele voastre. Priviţi în jos şi vedeţi crăpături
răspândindu-se ca o pânză de păianjen. Nu se aude un zgomot,
dar simţiţi vibraţiile prin tălpi.
Asta am simţit la zâmbetul Dennei. Nu vreau să dau de înţeles că
mă simţeam ca şi cum stăteam pe gheaţă subţire, gata să se
spargă sub mine. Nu. Mă simţeam ca gheaţa însăşi, sfărâmat
dintr-odată, cu crăpături fulgerând din locul unde mă atinsese pe
piept. Singurul motiv pentru care mai eram într-o bucată era
pentru că miile de bucăţi ale mele încă se sprijineau una de
cealaltă. Mi-era teamă că, dacă mă mişcăm, m-aş fi sfărâmat în
faţa ei.
Poate că ar trebui doar să spun că am fost prins în mrejele
zâmbetului ei. Şi, cu toate că asta sună ca desprins dintr-o carte
de basme, e foarte aproape de adevăr.
Niciodată nu mi-a fost greu să vorbesc. Chiar dimpotrivă, uneori
spun prea uşor ce am în minte şi lucrurile o iau razna din cauza
asta. Şi totuşi, acolo în faţa Dennei, eram prea năucit să scot o
vorbă. Nu aş fi putut spune ceva care să aibă o noimă nici dacă
viaţa mea ar fi depins de asta.
Fără să-mi dau seama, toate obiceiurile curteneşti pe care mama le
429
băgase în mine au ieşit la suprafaţă. Am întins mâna elegant să o
iau pe a Dennei, ca şi cum mi-ar fi oferit-o. Apoi m-am dat cu o
jumătate de pas înapoi şi am făcut o plecăciune ca la carte. În
acelaşi timp, am prins marginea mantiei cu mâna liberă şi am dat-
o la spate. Era o plecăciune politicoasă fără a fi ridicol de formală
şi numai potrivită în asemenea împrejurări.
Ce urma? Un sărut pe mână era tradiţional, dar ce fel de sărut era
potrivit? În Atur, doar te plecai deasupra mâinii. Domniţele
cealdime, precum acea fiică de cămătar cu care sporovăisem mai
devreme, se aşteptau să le atingi uşor degetele cu gura şi să scoţi
un sunet de sărut. În Modeg, îţi apăsai buzele de propriul deget
mare când apucai mâna unei femei.
Dar eram în Orânduire şi Denna nu avea accent străin. Atunci, un
sărut simplu. Mi-am apăsat uşor buzele de dosul palmei sale cât
timp îţi ia să tragi aer în piept. Pielea ei era caldă şi mirosea vag a
buruiană.
– Sunt în serviciul dumitale, doamna mea, am spus, ridicându-mă
şi lăsând-o de mână.
Pentru prima oară în viaţă, înţelegeam adevăratul scop al unui
asemenea salut formal. Îţi dă un text de urmat când n-ai nici cea
mai mică idee ce să spui.
– Doamna mea? repetă Denna, puţin surprinsă. Foarte bine, dacă
insişti.
Îşi apucă rochia cu o mână şi mimă o plecăciune, reuşind să o facă
în acelaşi timp graţioasă, ironică şi jucăuşă.
– Doamna ta.
Auzindu-i vocea, mi-am dat seama că bănuielile mele se
adeveriseră. Ea era Aloine a mea.
– Ce faci aici, în al treilea cerc, de unul singur? Sau nu eşti singur?
întrebă ea, plimbându-şi privirea prin balconul în formă de
semilună.
– Eram singur, am spus, apoi, cum nu-mi venea nimic în minte,
am împrumutat un vers din cântecul ce-mi era încă proaspăt în
memorie. Acum, pe neaşteptate, Aloine lângă mine stă.
Zâmbi, măgulită.
– Cum adică, pe neaşteptate?
– Eram aproape convins că ai plecat.
– Era cât pe ce, răspunse ea cu puţină răutate. Două ore l-am
aşteptat pe Savien al meu.
Suspină tragic, dându-şi ochii peste cap şi puţin într-o parte, ca o
statuie de sfântă.
430
– Până la urmă, cuprinsă de disperare, am decis că Aloine ar
trebui să-l găsească de data asta şi la naiba cu povestea, zâmbi ea
obraznic.
– „Deci doar nave făr’ de făclii pe timp de noapte…” am citat eu.
– „…Trecând aproape, dar neştiut unul de altul”, mă completă
Denna.
– Căderea lui Felward, am spus, cu un nou găsit respect. Nu mulţi
oameni cunosc piesa aceea.
– Eu nu sunt mulţi oameni.
– Am să-mi ard asta cu fierul în memorie.
Am plecat capul cu deferenţă exagerată. Denna pufni ironic. Am
ignorat-o şi am continuat pe un ton mai serios:
– Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns că m-ai ajutat în seara asta.
– Nu poţi? Ce păcat! Cât de mult poţi să-mi mulţumeşti?
Fără să mă gândesc, am întins mâna la gulerul mantiei mele şi am
desfăcut naiul măiestriei.
– Doar atât, am spus, întinzându-i-l.
– Nu… Denna ezită, puţin luată prin surprindere. Nu poţi să fii
serios…
– Fără tine, nu l-aş fi câştigat. Şi nu am altceva de valoare, numai
dacă nu-mi vrei lăuta.
Ochii căprui ai Dennei mă iscodiră, ca şi cum nu se putea hotărî
dacă-mi râdeam de ea sau nu.
– Nu cred că poţi să-ţi dai naiul aşa…
– De fapt, pot. Stanchion mi-a spus că, dacă îl pierd sau îl
dăruiesc, trebuie doar să câştig un altul.
I-am luat mâna, i-am desfăcut degetele şi i-am aşezat micul nai de
argint în palmă.
– Asta înseamnă că pot să fac ce poftesc cu el şi poftesc să ţi-l dau
ţie.
Denna se uită la naiul din palma ei, apoi se uită atent la mine, de
parcă abia acum mă vedea cu adevărat. Pentru o clipă, am fost
dureros de conştient de cum arătam. Mantia îmi era ponosită şi,
chiar şi în cele mai bune haine ale mele, nu eram departe de a fi
zdrenţăros.
Coborî din nou privirea şi închise încet degetele în jurul naiului.
Apoi se uită la mine, fără să i se citească ceva pe faţă.
– Cred că poate eşti o persoană minunată, spuse ea.
Am dat să-i răspund, dar mi-o luă înainte.
– Totuşi, nu pot să accept. E o răsplată prea mare pentru ajutorul
pe care ţi l-am dat. Aş ajunge eu să-ţi fiu datoare.
431
Îmi luă mâna şi-mi puse naiul în palmă.
– Prefer să mai ai de ce să-mi fii recunoscător. Aşa încă îmi
datorezi un favor, rânji ea subit.
Dintr-odată, se făcuse tăcere în încăpere. M-am uitat nedumerit
împrejur, fiindcă uitasem unde mă aflam. Denna îşi duse un deget
la buze şi arătă în jos, peste balustradă. Ne-am apropiat de
margine şi ne-am uitat jos, să vedem un bătrân care deschidea un
toc de instrument muzical cu o formă curioasă. Am rămas mut de
uimire când am văzut ce a scos din ea.
– Ce e chestia aia, întrebă Denna?
– E o veche lăută de curte, am răspuns, fără să-mi pot ascunde
uimirea. N-am mai văzut una în realitate până acum.
– E o lăută? buzele Dennei se mişcau în tăcere. Număr douăzeci şi
patru de strune. Cum funcţionează? Sunt mai multe decât la unele
harpe.
– Aşa le făceau acum mult timp, înainte să apară strunele de
metal, înainte de lăuta cu gât lung. E incredibil. În gâtul acela de
lebădă s-a pus mai multă muncă migăloasă decât în trei catedrale.
Îl urmăream pe bătrân, care îşi dădu barba într-o parte şi îşi căută
o poziţie mai comodă în scaun.
– Sper doar că a acordat-o înainte să urce pe scenă, am adăugat.
Altfel, avem de aşteptat vreo oră până învârte de toate cheiţele.
Tatăl meu povestea că menestrelii din vechime petreceau două zile
punând coardele şi două ore acordându-le doar ca să cânte două
minute la o lăută de curte.
Bătrânului îi luă doar cinci minute să-şi pună strunele în armonie.
Apoi începu să cânte. În ciuda faptului că nu mai văzusem o lăută
de curte, ca să nu mai spun că nu mai auzisem vreuna, gândurile
îmi erau prea învolburate din pricina Dennei ca să mă mai
preocupe altceva. Aşa cum stăteam unul lângă altul, cu coatele pe
balustradă, tot furişam priviri spre ea cu coada ochiului.
Nu-mi spusese pe nume, nici nu adusese vorba de întâlnirea
noastră în caravana lui Roent. Asta însemna că nu-şi aducea
aminte de mine. Până la urmă, nu prea era de mirare că îl uitase
pe băiatul zdrenţăros pe care-l cunoscuse doar câteva zile pe
drum. Totuşi, mă durea puţin, căci eu îmi amintisem cu drag de ea
pentru atâtea luni. Oricum, nu avea rost să aduc vorba despre
asta fără să par penibil. Mai bine să o iau de la început şi să sper
că de data asta era mai memorabil.
Cântecul se sfârşi înainte să bag de seamă şi am aplaudat cu
entuziasm să-mi ascund neatenţia.
432
– Am crezut că ai greşit mai devreme, când ai repetat corul, îmi
spuse Denna când aplauzele se opriră. Nu mi-a venit să cred că te
aşteptai să ţi se alăture cineva din public. Nu am mai văzut aşa
ceva decât noaptea, la focurile de tabără.
Am ridicat din umeri.
– Toată lumea îmi spune că acolo cântau cei mai buni muzicieni.
Am avut încredere că cineva ştia versurile, am spus, cu un gest
galant cu palma spre ea.
Denna arcui o sprânceană.
– Era cât pe ce să nu-ţi iasă. Am aşteptat să se bage altcineva.
Eram puţin temătoare să o fac eu.
Am privit-o nedumerit.
– De ce? Ai o voce încântătoare.
Denna făcu o grimasă timidă.
– Am auzit cântecul doar de două ori înainte de asta. Nu eram
sigură că mi-l amintesc pe tot.
– De două ori?
Denna încuviinţă.
– Şi a doua oară a fost chiar acum un răstimp. Un cuplu l-a cântat
la o cină oficială la care am participat în Etnia.
– Vorbeşti serios? am întrebat, nevenindu-mi să cred.
Îşi dădu capul pe spate şi înapoi, parcă prinsă cu ocaua mică.
Părul negru îi veni pe faţă şi îl dădu la o parte.
– Bine, poate că i-am auzit repetând puţin chiar înainte de cină…
Am clătinat uimit din cap.
– Incredibil. E o armonie grozav de dificilă. Şi să ţii minte toate
versurile… M-am minunat o clipă în tăcere. Ai o ureche
nemaipomenită.
– Nu eşti primul bărbat care-mi face asemenea compliment, rosti
ea cu viclenie. Dar eşti primul care o spune fără să se uite la ele.
Denna coborî privirea în jos, cumva stânjenită de ceea ce spusese.
M-am îmbujorat la faţă când am auzit un glas cunoscut în spatele
nostru.
– Iată-te!
M-am întors să dau cu ochii de Sovoy, înaltul şi chipeşul meu amic
şi complice de la cursul de magie simpatetică avansată.
– Iată-mă, am răspuns, surprins că mă căutase.
Chiar mai surprins că nu avuse buna-cuviinţă să mă lase în pace
când aveam o conversaţie intimă cu o tânără femeie.
– Iată-ne, zâmbi Sovoy şi se duse să-i cuprindă Dennei mijlocul cu
braţul, apoi se încruntă în joacă spre ea. Am măturat etajele de jos
433
să-ţi caut cântăreţul şi între timp amândoi eraţi aici, hoţomanilor!
– Am dat unul de altul din pură întâmplare, rosti Denna şi îşi
aşeză mâna pe a lui, care i se odihnea pe şold. Ştiam că ai să te
întorci să-ţi iei băutura, dacă nimic mai mult… spuse ea şi făcu
din cap spre o masă liberă din apropiere, pe care se găseau două
pahare de vin.
S-au răsucit şi s-au îndreptat la braţ spre masa lor. Denna se uită
la mine peste umăr şi-mi făcu din sprâncene. N-aveam nici cea
mai mică idee ce însemna gestul acela. Sovoy îmi făcu semn să mă
alătur şi trase un scaun liber de la altă masă.
– Nu mi-a venit să cred că erai tu, spuse el. Mi s-a părut că-ţi
recunosc vocea, dar… Deşi al treilea cerc oferă intimitate
cuplurilor, vederea spre scenă lasă de dorit. Habar n-aveam că ştii
să cânţi.
Îşi puse braţul peste umerii Dennei şi îi trimise zâmbetul său
fermecător, cu ochi albaştri.
– Când şi când, am răspuns în timp ce mă aşezam.
– Norocul tău că am ales Eolianul în seara asta. Altfel, te
acompaniau doar ecourile şi greierii, spuse Sovoy.
– Atunci îţi sunt dator, am înclinat eu capul.
– Suntem chit dacă-l iei partener pe Simmon data viitoare când
jucăm colţuri. Aşa, tu o să fii nevoit să te arunci când nemernicul
ăla aiurit mizează cu nimic în afară de o pereche în mână.
– S-a făcut. Deşi mă doare sufletul, am spus şi m-am întors spre
Denna. Cum rămâne cu tine? Îţi datorez o mare favoare, cum pot
să te răsplătesc? Cere-mi orice şi e al tău, dacă-mi stă în puteri.
– Orice-ţi stă în puteri, repetă ea jucăuş. Şi ce mai poţi să faci, în
afară să cânţi atât de bine că Tehlu şi îngerii lui ar plânge dacă te-
ar auzi?
– Îmi închipui că pot să fac orice, numai dacă mi-ai cere-o.
Denna izbucni în râs.
– E un lucru primejdios să-l spui unei femei, mă sfătui Sovoy. Mai
ales ăsteia. Parcă văd că te pune să-i aduci o frunză din copacul
cântător de la capătul lumii.
Denna se lăsă în spătarul scaunului şi mă iscodi cu ochi în care se
citea primejdia.
– O frunză din copacul cântător, murmură ea. Ar fi un dar frumos.
Mi-ai aduce una?
– Cu siguranţă, am spus, surprins să-mi dau seama că era
adevărul.
Păru să se gândească serios la asta, apoi clătină ghiduş din cap.
434
– N-aş vrea să te pun să călătoreşti atât de departe. Îmi păstrez
favoarea pentru altă zi.
– Deci îţi rămân îndatorat, am oftat eu.
– O, nu! Altă povară pe inima lui Savien al meu…
– Motivul pentru care inima mea e împovărată e că nu-ţi ştiu
numele. Aş crede în continuare că eşti Felurian. Dar asta ar duce
la o nefericită confuzie.
Denna mă măsură cu privirea.
– Felurian? Mi-ar plăcea asta, dacă nu te-aş socoti un mincinos.
– Un mincinos? am spus, indignat. Primul meu gând când te-am
văzut a fost: „Felurian! Ce am făcut? Adulaţia semenilor mei a fost
risipă de vreme. De-ar fi să-nviu clipele ce-am irosit, nădăjduiesc
să le petrec mai chibzuit şi să mă scald într-o lumină ce se-ntrece
cu soarele-n zenit”.
– Un mincinos şi un hoţ, zâmbi ea. Ai furat asta din cel de-al
treilea act din Daeonica.
– Ştii şi Daeonica? Sunt vinovat, recunosc. Dar asta nu înseamnă
că nu e adevărat.
Îi zâmbi lui Sovoy şi se întoarse către mine.
– Linguşelile nu mă deranjează, dar n-au să-ţi câştige numele meu.
Sovoy mi-a pomenit că ţii pasul cu el la Universitate. Asta
înseamnă că ai de-a face cu forţe întunecate care mai bine ar fi
lăsate în pace. Dacă îţi dau numele, poate ai avea putere asupra
mea.
Gura nu-i trăda nici un zâmbet, dar i-l vedeam în privire, în felul
cum îşi ţinea capul.
– Foarte adevărat, am răspuns cu egală seriozitate. Dar hai să
facem o înţelegere. Îţi dau numele meu la schimb. Aşa, şi eu am să
fiu în puterea ta.
– Mi-ai vinde şi cămaşa de pe tine. Sovoy ştie cum te cheamă.
Presupunând că nu mi-a spus deja, l-aş putea afla imediat de la el.
– Adevărat, rosti Sovoy, părând uşurat că ne aminteam de prezenţa
lui.
Îi luă mâna şi i-o sărută.
– Poate să-ţi spună numele meu, dar nu poate să ţi-l dea. Doar eu
pot să fac asta, am spus şi am trântit o palmă pe masă. Oferta
rămâne în picioare, numele meu pentru al tău. O accepţi? Sau am
să fiu nevoit să mă gândesc întotdeauna la tine ca la Aloine şi
niciodată cu adevărat la tine?
Ochii Dennei fremătau.
– Foarte bine. Dar mai întâi vreau să îl ştiu pe al tău.
435
M-am întins peste masă şi i-am făcut semn să facă la fel. Îi dădu
drumul de mână lui Sovoy şi îşi întinse urechea spre mine. I-am
şoptit solemn numele în ureche.
– Kvothe.
Mirosea vag a flori, ceea ce bănuiam că era parfum, dar sub el era
propriul ei miros, ca iarba verde, ca un drum după o ploaie uşoară
de primăvară. Apoi se dădu în spate şi păru să se gândească un
timp la numele meu.
– Kvothe, rosti ea în cele din urmă. Ţi se potriveşte. Kvothe.
Ochii îi sclipeau ca şi cum descoperise o taină. Îl rostise rar, ca şi
cum l-ar gusta, şi încuviinţă pentru sine.
– Ce înseamnă?
– Înseamnă multe lucruri, am răspuns cu un glas de Taborlin cel
Mare. Dar nu ai să mă distragi aşa de uşor. Am plătit şi acum sunt
în puterea ta. Ai de gând să-mi dai numele tău, ca să te chem pe
el?
Zâmbi şi se întinse din nou. Am făcut întocmai. Când mi-am întors
capul într-o parte, i-am simţit o şuviţă rătăcită mângâindu-mi
obrazul.
– Dianne, rosti ea şi răsuflarea ei caldă mă mângâie ca o pană pe
ureche. Dianne.
Amândoi ne-am reluat locul pe scaune. Când văzu că nu spun
nimic, mă întrebă:
– Ei bine?
– Îl am, am asigurat-o. Îl cunosc la fel de bine ca pe al meu.
– Atunci, spune-l.
– Îl păstrez. Asemenea daruri nu trebuie irosite.
Mă privi nemulţumită. M-am înduplecat.
– Dianne. Dianne. Îţi vine ca o mănuşă.
Ne-am privit lung unul pe celălalt, după care am observat că Sovoy
se uita la mine nu tocmai subtil, în semn că ar trebui să-mi văd de
treabă.
– Ar trebui să cobor, am spus ridicându-mă repede din scaun.
Trebuie să întâlnesc nişte oameni importanţi.
Mi-a venit să-mi dau pumni imediat ce mi-am dat seama ce prostie
scosesem pe gură, dar nu-mi venea în minte o cale mai puţin
jenantă prin care să mă corectez. Sovoy se ridică şi-mi strânse
mâna, fără îndoială bucuros să scape de mine.
– Felicitări pentru seara asta, Kvothe! Ne mai vedem.
M-am întors s-o găsesc şi pe Denna în picioare. Îmi întâlni privirea
şi zâmbi.
436
– Şi eu sper să ne mai vedem.
Îmi întinse mâna şi îmi zâmbi cu căldură.
– Speranţa moare ultima.
Voisem să sun plin de duh, dar cuvintele părură grosolane imediat
ce-mi părăsiră gura. Trebuia să plec înainte să mă fac şi mai mult
de râs. Am dat mâna cu ea la repezeală. Era puţin rece la atingere.
Catifelată, delicată şi totuşi puternică. Nu i-am sărutat-o, căci
Sovoy îmi era prieten, iar acesta nu e un lucru pe care îl faci faţă
de un prieten.

437
 Capitolul 59
Ştiind toate acestea

În timp, şi cu încurajări din partea lui Deoch şi Wilem, m-am

îmbătat. Astfel, cei trei studenţi făcură drum întors, cam pe şapte
cărări, spre Universitate. Priviţi-i cum merg, clătinându-se doar
puţin. E linişte şi, când clopotniţa bate ceasul târziu, nu risipeşte
tăcerea, ci doar o întăreşte. Şi greierii respectă tăcerea. Chemările
lor sunt ca nişte cusături atente în broderia ei, prea mici ca să fie
văzute.
Noaptea îi înconjoară pretutindeni, ca o catifea caldă. Stelele,
diamante arzătoare pe cerul senin, luminează drumul de sub
picioarele lor în nuanţe sure şi argintii. Universitatea şi oraşul
Imre erau inimile cunoaşterii şi ale artei, cele mai puternice din
cele patru zări ale civilizaţiei.
Aici, pe drumul dintre ele, sunt doar copaci bătrâni şi iarbă lungă
care se unduieşte sub suflarea vântului. Noaptea e desăvârşită în
sălbăticia ei, de o frumuseţe înspăimântătoare.
Cei trei băieţi, unul întunecat, unul luminos şi altul – în lipsa unui
cuvânt mai bun – înflăcărat, nu observă noaptea. Poate că doar o
părticică din ei o face, dar sunt tineri şi beţi şi ştiu în inimile lor că
niciodată n-au să îmbătrânească şi să moară.
De asemenea, ştiu că sunt prieteni şi că împărtăşesc o dragoste
care nu-i va părăsi niciodată. Băieţii ştiu multe alte lucruri, dar
niciunul nu pare mai important ca acesta. Poate că au dreptate.

438
 Capitolul 60
Noroc

Ziua următoare m-am dus la tragerea la sorţi pentru examen în

braţele primei mele mahmureli. Obosit şi venindu-mi puţină
greaţă, m-am pus la cea mai scurtă coadă şi am încercat să nu bag
în seamă sutele de studenţi care zumzăiau în jur, cumpărând,
vânzând, dând la schimb şi în general plângându-se de locurile pe
care le traseră la examen.
– Kvothe, fiul lui Arliden, am spus când am ajuns în sfârşit în faţă.
Femeia cu aer plictisit îmi scrise numele şi am tras o plăcuţă din
săculeţul de catifea neagră. Scria: „Hepten; amiază”. Mai aveam
cinci zile până atunci, suficient timp cât să mă pregătesc. Dar, pe
când mă îndreptam spre Morişcă, mă bătu un gând. De câtă
pregătire aveam într-adevăr nevoie? Mai important, cât de bine m-
aş putea pregăti fără acces la Arhivă?
În vreme ce mă gândeam la asta, mi-am ridicat mâna deasupra
capului, întinzând degetul mare şi cel mijlociu în semn că aveam
un loc în examen de azi în cinci zile şi că eram dispus să-l vând.
Nu dură mult până ce o studentă pe care nu o cunoşteam se
apropie de mine.
– A patra zi, spuse ea, arătându-şi plăcuţa. Îţi dau o para la
schimb.
Am clătinat din cap. Fata dădu din umeri şi îşi văzu de drum.
Galven, un Re’lar din Clinică se apropie de mine. Ridică arătătorul,
indicând că avea examen în acea după-amiază. Din ridurile de sub
ochi şi chipul tulburat, mă îndoiam că era prea dornic să-şi dea
testul atât de curând.
– Iei cinci parale?
– Aş vrea să iau un talant…
Galven încuviinţă, învârtindu-şi plăcuţa între degete. Era un preţ
cinstit. Nimeni nu vrea să dea nas în nas cu magiştrii din prima zi.
– Poate mai târziu. Să văd ce mai găsesc.
Cum îl petreceam cu privirea, mă minunam ce diferenţă poate să
facă o singură zi. Ieri, cinci parale mi-ar fi părut bănetul de pe
lume. Dar azi, punga mea era plină…
Eram pierdut în calcule despre câţi bani câştigasem de fapt
noaptea trecută când i-am văzut pe Wilem şi pe Simmon
apropiindu-se. Wil părea puţin palid sub tenul său oacheş de
ceald. Mă gândeam că nici el nu scăpase de consecinţele nopţii
439
noastre de destrăbălare. Sim, pe de altă parte, era vioi şi
binedispus ca întotdeauna.
– Ghici cine a tras un loc pentru dup-amiaza asta? spuse şi arătă
cu capul peste umărul meu. Ambrose şi mai mulţi din amicii lui. E
de ajuns să mă facă să cred că se face dreptate în lume.
Întorcându-mă să caut prin mulţime, i-am auzit glasul lui
Ambrose înainte să-l văd:
– …Din aceeaşi pungă, ceea ce înseamnă că au făcut o treabă de
mântuială cu amestecatul plăcuţelor. Ar trebui să refacă toată
scamatoria asta aberantă şi…
Ambrose se plimba cu câţiva din amicii săi bine îmbrăcaţi,
plimbându-şi privirea peste mulţime, căutând mâini ridicate.
Ajunse la câţiva paşi depărtare până să coboare privirea şi să-şi
dea seama că de fapt se îndrepta spre mine. Se opri încruntat,
după care dădu glas unui râset lătrat.
– Sărmanul de tine, ai la dispoziţie tot timpul din lume şi nu ştii
cum să-l petreci. Încă nu te-a lăsat Lorren să intri în Arhivă?
– Ciocan şi goarnă, rosti scârbit Wilem dinapoia mea.
Ambrose îmi zâmbi.
– Auzi. Îţi dau un bănuţ şi una din cămeşile mele mai vechi pentru
locul tău. Măcar aşa ai ceva de purtat când o speli pe aia în râu.
Câţiva dintre prietenii săi râseră din spate, privindu-mă
dispreţuitor.
Mi-am păstrat calmul, căci nu voiam să-i dau satisfacţie. E
adevărat că mă supăra faptul că aveam numai două cămăşi, iar
după două trimestre în care le purtasem zi-lumină începeau să se
ponosească. Nu că n-ar fi fost ponosite când le luasem. Mai mult,
chiar le spălam în râu, cum n-aveam bani să le duc la spălătorie.
– Prefer să nu. Cămeşile tale sunt cam prea ţipător vopsite pentru
gustul meu.
Am tras de partea din jos a cămeşii mele ca să mă fac înţeles.
Câţiva dintre studenţii din apropiere începură să râdă.
– Nu înţeleg, l-am auzit pe Sim şoptindu-i lui Wil.
– Insinuează că Ambrose are…. Wil făcu o pauză. Edamete tass, o
boală pe care o iei de la curve. Vezi tu, e o scurgere de…
– Bine, bine, se grăbi Sim să-l întrerupă. Am priceput. Câh.
Ambrose mai poartă şi verde.
Între timp, Ambrose se căzni să chicotească împreună cu lumea la
gluma mea.
– Poate că mi-am meritat-o. Foarte bine, pomana pentru săraci.
Cât vrei? întrebă el şi îşi scoase punga, zornăind-o în faţa mea.
440
– Cinci talanţi.
Mă privi buimăcit, îngheţat în actul de a-şi deschide punga. Era un
preţ ridicol de mare. Câţiva spectatori îşi dădură coate, sperând
evident că am să reuşesc cumva să-l îmbrobodesc pe Ambrose să
plătească de câteva ori în plus peste valoarea reală a plăcuţei mele.
– Scuze. Vrei să te ajut să-i converteşti? l-am întrebat.
Era bine cunoscut faptul că Ambrose eşuase lamentabil la partea
de aritmetică a examenului de trimestrul trecut.
– Cinci e ridicol, spuse el. Atât de târziu, ai noroc să te faci cu
unul.
M-am forţat să ridic nepăsător din umeri.
– M-aş mulţumi cu patru.
– Ai să te mulţumeşti cu unul. Nu sunt idiot.
Am răsuflat cu resemnare.
– Bănuiesc că nu te pot convinge să mergi peste… un talant şi
patru parale? am întrebat, dezgustat de cât de rugătoare reuşisem
să-mi fac vocea.
Ambrose zâmbi ca un rechin.
– Ştii ce, îţi dau unul şi trei parale. Nu sunt mai presus de puţină
caritate din când în când, rosti el mărinimos.
– Mulţumesc, domnule. Vă sunt profund recunoscător, am spus eu
cu supuşenie.
Simţeam dezamăgirea celor din jur faţă de felul cum dădeam din
coadă pentru banii lui Ambrose.
– N-ai de ce. Îmi face întotdeauna plăcere să-i ajut pe cei nevoiaşi,
rosti Ambrose plin de sine.
– În monede din Vintas, face doi nobili, şase firfirei, doi bani şi
patru gologani.
– Pot să calculez şi singur, se răţoi el. Am călătorit prin lume cu
suita tatălui meu de când eram mic. Ştiu destule despre bani.
– Desigur, m-am grăbit eu să plec capul. Ce prostesc din partea
mea! Ai fost şi în Modeg? am întrebat eu, părând curios.
– Evident. Am fost până şi la curtea regală din Cershaen. De două
ori, răspunse el în vreme ce se scotocea prin pungă, sortând prin
tot felul de monede.
– Atunci, e adevărat că nobilimea modegană socoteşte târguiala
drept o activitate demnă de dispreţ pentru cei de viţă nobilă? am
întrebat eu cu nevinovăţie. Am auzit că o consideră drept un semn
că persoana respectivă fie are obârşie joasă, fie a căzut pradă unor
împrejurări disperate…
Ambrose se uită la mine cu deplină stupefacţie, cu mâna
441
încremenită în pungă. Îşi miji ochii.
– Pentru că, dacă e adevărat, e foarte generos din partea ta să te
cobori la nivelul meu doar de dragul unei mici târguieli cu mine, i-
am rânjit eu. Nouă, ruhilor, ne place grozav să ne tocmim.
Mulţimea din jurul nostru izbucni într-un murmur de râs. Erau
deja câteva zeci de oameni.
– Nu e vorba de asta, spuse Ambrose.
Faţa mea deveni o mască a îngrijorării.
– Vai, îmi pare atât de rău, excelenţă! Nu ştiam că treceţi prin
vremuri de restrişte… am spus şi m-am apropiat de el, întinzându-
i plăcuţa. Poftim, poţi s-o ai pentru un bănuţ. Nici eu nu sunt mai
presus de puţină caritate.
Am ajuns drept în faţa lui, ţinând plăcuţa.
– Te rog, insist, întotdeauna e o plăcere să-i ajut pe cei nevoiaşi.
Ambrose se uită furios la mine.
– Ţine-o şi să-ţi stea în gât, şuieră el cu glas scăzut. Şi adu-ţi
aminte de un lucru cât mănânci fasole şi-ţi speli rufele în râu: încă
am să fiu aici în ziua-n care ai să pleci fără nimic, doar cu mâinile
în buzunare.
Se răsuci şi plecă, ca o adevărată întruchipare a demnităţii
insultate. În urma lui se auzi doar ropotul de aplauze de la cei din
jur. Am făcut plecăciuni în toate părţile.
– Ce notă i-ai da? îl întrebă Wil pe Sim.
– Două puncte la Ambrose. Trei la Kvothe. Sincer, nu e cea mai
bună prestaţie a ta, îmi spuse el mie.
– Nu prea am dormit astă-noapte.
– De fiecare dată când faci asta, îl faci să vrea să ţi-o plătească şi
mai rău, spuse Wil.
– Nu putem face nimic în afară să ne aruncăm vorbe otrăvite.
Magiştrii au avut grijă de asta. Orice ar depăşi anumite limite ne-
ar pune în pericol de exmatriculare pentru comportament
nepotrivit pentru un membru al Arcanumului. De ce credeţi că nu
i-am făcut viaţa un calvar?
– Eşti leneş? sugeră Wil.
– Lenea e una dintre cele mai mari calităţi ale mele. Dacă n-aş fi
leneş, poate aş încerca să traduc Edamete tass doar ca să aflu,
spre dezgustul meu, că înseamnă „edem care se prelinge”, am spus
şi am ridicat din nou mâna, întinzând degetul mare şi pe cel
mijlociu. În schimb, presupun că se traduce direct prin numele
bolii: „nemserie”, prevenind astfel orice pată adusă prieteniei
noastre.
442
Până la urmă, mi-am vândut locul unui Re’lar disperat din
Partizanat, numit Jaxin. M-am târguit la sânge, dându-mi locul
pentru şase parale şi o favoare cu care mi-era dator.
Examenul decurse cam aşa cum mă aşteptasem, având în vederea
că n-am putut să învăţ. Hemme încă nu-şi uitase vrajba împotriva
mea. Lorren era rece. Elodin îşi pusese capul pe masă şi părea să
doarmă. Taxa mea de studii ajunsese la şase talanţi în cap, ceea ce
mă punea într-o situaţie interesantă…
***
Lungul drum spre Imre era pustiu. Soarele sclipea printre copaci şi
vântul purta pe aripile sale o fărâmă din răcoarea toamnei ce urma
să vină. M-am îndreptat mai întâi spre Eolian să-mi recuperez
lăuta. Stanchion insistase să o las acolo noaptea trecută, nu
cumva să o sparg la beţie pe drumul de întoarcere acasă.
L-am zărit pe Deoch sprijinit de tocul uşii, trecându-şi o monedă
peste încheieturile degetelor. Îmi zâmbi când mă văzu.
– Salut! Credeam că tu şi prietenii tăi o să ajungeţi în râu la cum
vă împleticeaţi când aţi plecat.
– Norocul nostru că ne împleticeam în direcţii diferite, aşa că ne-
am echilibrat.
Deoch începu să râdă.
– Domniţa ta e înăuntru.
Am încercat să nu roşesc, întrebându-mă de unde ştia că speram
să o găsesc pe Denna acolo.
– Nu ştiu dacă pot chiar să-i spun domniţa mea.
La urma urmei, Sovoy îmi era prieten.
Deoch ridică din umeri.
– Oricum i-ai spune, Stanchion o are în spatele tejghelei. Aş lua-o
înainte să apuce să-şi pună degetele pe ea.
M-a cuprins mânia şi abia am reuşit să-mi înghit cuvintele care-mi
veneau la gură. Lăuta mea. Vorbea despre lăuta mea. Am intrat
repede înăuntru, spunându-mi că era mai bine ca Deoch să nu-şi
dea seama la ce mă gândisem.
Am căutat prin întreg Eolianul, dar Denna era de negăsit. Totuşi,
am dat de contele Threpe, care mă invită entuziast să iau loc
alături de el.
– Sper să te conving să mă vizitezi acasă? întrebă el. Mă gândesc
să dau o mică cină şi cunosc câţiva oameni care-ar fi încântaţi să
te cunoască. Începe să ţi se ducă vestea prin împrejurimi, spuse şi
îmi făcu cu ochiul.
Mă simţeam puţin stingherit, dar ştiam că a sta la masa bogaţilor
443
era un rău necesar.
– Aş fi onorat, excelenţă.
Threpe se schimonosi la faţă.
– Chiar trebuie să-mi spui excelenţă?
Diplomaţia e o mare parte din ceea ce înseamnă a fi artist călător
şi o mare parte din ea înseamnă respectarea cu sfinţenie a
titlurilor şi rangurilor.
– Eticheta obligă, excelenţă, am spus cu o umbră de regret.
– Mă piş pe etichetă, făcu Threpe bosumflat. Eticheta e un set de
reguli pe care oamenii îl folosesc ca să fie insolenţi unii cu alţii în
public. M-am născut mai întâi Dennais, apoi Threpe şi la sfârşit
conte. Poţi să-mi spui Denn, pe scurt? mă întrebă, privindu-mă
rugător.
Am ezitat.
– Măcar aici. Mă face să mă simt ca o buruiană într-un strat cu
flori când cineva mă face „excelenţă” pe-aici.
M-am liniştit la vorbele lui.
– Dacă asta te face bucuros, Denn.
Roşi de parcă îi făcusem cine ştie ce compliment.
– Spune-mi câte ceva despre tine. Unde locuieşti?
– Pe cealaltă parte a râului, am răspuns evaziv.
Paturile din Morişcă nu erau tocmai culmea rafinamentului.
Când Threpe mă privi nedumerit, am continuat:
– Studiez la Universitate.
– La Universitate? întrebă el, evident uluit. Predau şi muzică mai
nou?
Aproape că am râs la acel gând.
– Nu, nu. Sunt în Arcanum.
Mi-am regretat cuvintele de îndată. Contele se lăsă pe spate în
scaun şi mă privi bănuitor.
– Eşti un vrăjitor?
– O, nu. Doar studiez. Ştii tu, gramatică, matematică…
Am ales două din disciplinele mai inofensive la care mă puteam
gândi şi contele păru că se mai relaxează.
– M-am gândit că… se opri şi scutură din cap. De ce înveţi acolo?
Întrebarea mă prinse pe picior greşit.
– Păi… asta am vrut dintotdeauna. Sunt atâtea lucruri de învăţat!
– Dar n-ai nevoie de aşa ceva. Adică… se opri să-şi caute cuvintele.
Felul în care cânţi. Cu siguranţă ai un patron care te încurajează
să te concentrezi pe muzică…
– Nu am un patron, Denn, am zâmbit eu timid. Nu că mi-ar
444
displăcea ideea.
Nu mă aşteptasem la reacţia ce urmă.
– Fir-ar ghinionul meu negru ca noaptea, spuse şi îşi trânti palma
de masă. Am presupus că poate ai un patron mai timid, care te
ţine ascuns. Fir-ar. Fir-ar, spuse şi mai lovi cu pumnul în masă.
Se mai calmă puţin şi se uită la mine.
– Scuză-mă. Doar că… făcu un gest de frustrare şi oftă. Ai auzit
vreodată zicala: „O nevastă şi eşti fericit, două şi eşti istovit”…
Am încuviinţat.
– …Trei şi se urăsc una pe alta.
– …Patru şi toate te urăsc pe tine, sfârşi Threpe. Ei bine, acelaşi
lucru e chiar mai adevărat pentru patroni şi muzicienii lor. Tocmai
ce l-am luat pe al treilea, un flautist care încearcă să se afirme,
rosti contele, apoi oftă şi clătină din cap. Se ciondănesc ca nişte
pisici într-un sac, îngrijoraţi că nu primesc destulă atenţie. Dacă
numai aş fi ştiut că am să te întâlnesc, aş fi aşteptat.
– Mă măguleşti, Denn.
– Îmi dau pumni în cap, asta fac, mormăi el, apoi suspină cu un
aer vinovat. Nu e corect din partea mea. Sefran e bun la ceea ce
face. Cu toţii sunt muzicieni buni şi geloşi când vine vorba de
mine, întocmai ca nişte neveste. Dacă aş încerca să te aduc şi pe
tine, s-ar dezlănţui iadul pe pământ. Deja a trebuit să mint despre
micul dar pe care ţi l-am făcut astă-noapte.
– Deci sunt amanta ta? am rânjit.
Threpe chicoti.
– Hai să nu întrecem măsura cu analogiile. În schimb, am să fiu
peţitorul tău. Am să te ajut să-ţi găseşti un patron decent. Îi
cunosc pe toţi cei cu sânge nobil sau bani din împrejurimi, aşa că
nu ar trebui să fie prea greu.
– Mi-ar fi de mare ajutor, am spus sincer. Cercurile sociale de pe
malul acesta al râului sunt un mister pentru mine.
Tocmai atunci, îmi veni ceva în minte.
– Că tot veni vorba, noaptea trecută am cunoscut o tânără domniţă
şi nu am aflat mare lucru despre ea. Dacă ştii atât de bine oraşul…
Contele îmi aruncă o privire cu subînţeles.
– Aha. Am priceput.
– Nu nu nu, m-am grăbit să explic. E fata care a cântat cu mine.
Aloine a mea. Speram numai să o găsesc şi să-i mulţumesc.
Threpe mă privi neîncrezător, dar nu părea dispus să mă
contrazică.
– Foarte bine, cum o cheamă?
445
– Dianne.
Contele părea să aştepte mai mult.
– E tot ce ştiu.
Threpe pufni.
– Cum arăta? Cânt-o, dacă e nevoie.
Simţeam cum încep să roşesc.
– Avea păr negru, cam până pe-aici, am arătat cu mâna puţin mai
jos de umăr. E tânără, cu pielea albă ca laptele.
Threpe se uită la mine de parcă aştepta şi mai mult.
– Frumoasă.
– Înţeleg, murmură contele, frecându-şi buzele. Avea cu ea naiul
măiestriei?
– Nu ştiu. Poate.
– Trăieşte în oraş?
Am ridicat din nou din umeri în ignoranţa mea, simţindu-mă tot
mai stânjenit.
Threpe începu să râdă.
– Trebuie să-mi dai mai mult de atât, spuse şi se uită peste umăr.
Stai, putem vorbi cu Deoch. Are ochiul format pentru fete
frumoase. Deoch! strigă contele cu mâna ridicată.
– Nu e chiar atât de important, m-am grăbit să spun.
Threpe mă ignoră şi îi făcu semn bărbatului vânjos să vină la masa
noastră. Deoch ajunse la noi şi se sprijini cu mâna pe masă.
– Ce pot să fac pentru voi?
– Tânărul nostru cântăreţ are nevoie de o mică informaţie despre o
domniţă pe care a întâlnit-o noaptea trecută.
– Nu pot să zic că mă miră, am avut o adevărată recoltă de
frumuseţi. Una sau două au întrebat de tine, îmi făcu el cu ochiul.
Care ţi-a furat inima?
– Nu e vorba de asta. Era cea care a cântat armonia cu mine
noaptea trecută. Are o voce minunată şi speram s-o găsesc ca să
mai cântăm împreună.
– Cred că ştiu despre ce cântec vorbeşti, zâmbi el larg.
Am simţit că-mi vine sângele în obraji şi am deschis gura să
protestez din nou.
– Bine, potoleşte-te. Îmi ţin gura închisă despre asta. N-am să-i
spun nici măcar lui Stanchion, ceea ce ar fi ca şi cum aş spune
întregului oraş. După câteva pahare, bârfeşte ca o şcolăriţă, rosti
Deoch şi aşteptă să-i descriu pe cine căutam.
– E zveltă, cu ochi adânci, de culoarea cafelei, am spus, înainte să-
mi dau seama cum suna. Am adăugat repede înainte ca vreunul
446
din ei să apuce să facă o glumă: O cheamă Dianne.
– Aa. Ar fi trebuit să-mi dau seama, încuviinţă Deoch cu zâmbetul
devenindu-i puţin viclean.
– Trăieşte aici? întrebă Threpe. Nu cred că o cunosc.
– Ţi-ai aminti-o, spuse Deoch. Dar nu, nu cred că stă în oraş. O
mai văd din când în când. Călătoreşte tot timpul, când aici, când
acolo. Se scărpină pe ceafă şi îmi zâmbi puţin preocupat. Nu ştiu
unde ai putea s-o găseşti. Ai grijă, băiete, că poate să-ţi fure inima.
Bărbaţii îi cad la picioare ca grâul secerat.
Am ridicat din umeri ca şi cum nici nu mă gândisem la aşa ceva şi
m-am bucurat când Threpe schimbă subiectul pentru o bârfă
despre unul din consilierii locali. Am chicotit la ciondăneala lor
până ce mi-am terminat băutura, apoi mi-am luat rămas-bun şi
am plecat.
Jumătate de ceas mai târziu eram pe scările din faţa uşii lui Devi,
încercând să ignor duhoarea stătută care venea de la măcelăria de
sub ea. Mi-am numărat banii pentru a treia oară şi m-am gândit la
opţiunile mele. Îi puteam plăti întreaga datorie şi să-mi permit şi
taxa, dar asta m-ar fi lăsat calic. Aveam şi alte datorii şi, oricât aş
fi vrut să scap de Devi, nu-mi plăcea gândul că aş fi fost nevoit să
încep trimestrul cu buzunarele goale.
Uşa se deschise dintr-odată, speriindu-mă. Chipul suspicios al lui
Devi se întrezări prin uşa crăpată, apoi se lumină cu un zâmbet
când mă recunoscu.
– De ce stai la pândă aşa? Un cavaler obişnuieşte să bată.
Deschise larg uşa să mă lase să intru.
– Doar îmi cântăream alegerile, am spus în vreme ce ea zăvora uşa
îndărătul meu.
Camera ei rămăsese neschimbată de când fusese acolo pentru
prima oară, doar că acum mirosea a scorţişoară, şi nu a levănţică.
– Sper că nu te superi dacă îţi plătesc doar dobânda trimestrul
ăsta?
– Câtuşi de puţin, răspunse ea amabil. Îmi place să cred că e o
investiţie din partea mea. Pe deasupra – îmi făcu semn să iau loc –
înseamnă că am să te mai văd. Ai fi surprins câţi de puţini oaspeţi
am.
– Probabil e mai degrabă din cauza locului decât a companiei.
Devi îşi încreţi nasul.
– Ştiu. Prima oară, m-am stabilit aici fiindcă era ieftin. Acum sunt
obligată să rămân pentru că toţi clienţii mei ştiu să mă găsească
aici.
447
Am pus doi talanţi pe masă şi i-am împins spre ea.
– Te superi dacă-ţi pun o întrebare?
Se uită la mine cu un fel încântare obraznică.
– E indecent?
– Puţin. A încercat cineva să te raporteze autorităţilor?
– Ei bine, asta poate fi interpretată în diferite feluri, rosti ea cu
sprânceana ridicată peste unul din ochii de un albastru glacial. Mă
ameninţi sau eşti curios?
– Doar curios, am spus eu repede.
– Hai să-ţi spun cum facem, rosti şi făcu semn cu capul spre lăuta
mea. Tu-mi cânţi un cântec şi eu îţi spun adevărul.
Am zâmbit şi am desfăcut tocul să-mi scot lăuta.
– Ce ai vrea să asculţi?
Stătu pe gânduri o clipă.
– Poţi să cânţi „Pleacă din oraş, spoitorule”?
I-am cântat melodia, repede şi uşor. Mi se alătură încântată la cor
şi la sfârşit zâmbi şi aplaudă ca o fetişcană.
Ceea ce, privind în urmă, cred că şi era. Pe atunci, era o femeie
mai în vârstă, experimentată şi sigură pe ea. Eu, pe de altă parte,
nu aveam nici şaisprezece ani.
– Doar o dată, răspunse ea în timp ce băgăm lăuta în toc. Cu doi
ani în urmă, un tânăr E’lir s-a gândit că ar fi mai bine să-l
informeze pe conetabil în loc să-şi plătească datoria.
– Şi?
– Şi asta a fost, ridică ea indiferentă din umeri. Au venit, mi-au
pus întrebări, au cotrobăit pe-aici. Evident, nu au găsit nimic
suspect.
– Evident.
– A doua zi, tânărul a recunoscut adevărul înaintea conetabilului.
Că născocise întreaga poveste pentru că îi refuzasem avansurile.
Conetabilul nu a fost prea amuzat şi domnul în cauză a fost
amendat pentru acţiuni defăimătoare împotriva unei doamne din
oraş.
Nu mi-am putut reţine zâmbetul.
– Nu pot să spun că îmi pare foarte…
M-am oprit, căci observasem ceva pentru întâia oară. Am arătat
spre raftul ei cu cărţi.
– Aceea e cumva Fundamentul întregii materii, a lui Malcaf?
– A, da, răspunse ea cu mândrie. E nouă. O plată parţială de la un
client. Nu te sfii, făcu ea semn către raft.
M-am dus la raft şi am scos-o.
448
– Dacă aş fi învăţat din ea, nu aş fi ratat una din întrebările de la
testul de astăzi.
– Mă gândesc că ar trebui să ai mai mult decât destule cărţi în
Arhivă, spuse ea cu invidie.
Am clătinat din cap.
– Am fost dat afară de-acolo. În total, am petrecut cam două ore în
Arhivă şi jumătate din timpul acela l-am petrecut fiind scos de o
ureche.
Devi încuviinţă gânditoare.
– Am auzit, dar nu ştii niciodată ce zvonuri sunt adevărate. Atunci,
suntem cam în aceeaşi barcă.
– Aş spune că tu o duci ceva mai bine, am zis parcurgându-i raftul
cu privirea. Îl ai pe Teccam şi Heroborica.
Am citit la repezeală toate titlurile, căutând ceva despre Amiri sau
Chandrieni, dar nu era nimic promiţător.
– Ai până şi Obiceiurile de împerechere ale dracusului comun.
O citisem pe jumătate când am fost dat afară.
– E ultima ediţie, mă lămuri ea cu mândrie. Are gravuri noi şi o
secţiune despre Faen-Moite.
Mi-am trecut degetele pe spinarea cărţii, apoi am păşit înapoi.
– Ai o colecţie serioasă.
– Ei bine, dacă promiţi să fii curat pe mâini, poţi să mai treci pe-
aici şi să citeşti din când în când. Dacă-ţi aduci şi lăuta şi-mi
cânţi, poate chiar îţi împrumut câteva cărţi, atâta vreme cât le
aduci la timp. Noi, exilaţii, ar trebui să avem grijă unii de alţii, îmi
zâmbi ea ademenitor.
Am petrecut lungul drum înapoi la Universitate întrebându-mă
dacă Devi fusese doar prietenoasă sau chiar flirtase cu mine. La
capătul celor cinci kilometri, încă nu ajunsesem la ceva care măcar
să semene cu o concluzie. V-am pomenit de asta ca să vă lămuresc
de ceva. Eram înzestrat, un erou în devenire cu un Alar ca o bară
de oţel Ramston. Dar, mai înainte de toate, eram un băiat de
cincisprezece ani. Când venea vorba de femei, eram mai pierdut
decât un mieluşel în pădure.
***
L-am găsit pe Kilvin în atelierul său, scrijelind rune pe o emisferă
de sticlă pentru o nouă lampă. Am bătut încet la uşă. Magistrul
ridică privirea spre mine.
– E’lir Kvothe, arăţi mai bine.
Îmi luă ceva să-mi aduc aminte că se referea la momentul de acum
trei răstimpuri, când îmi interzisese să mai muncesc în Partizanat
449
la rugămintea lui Wilem.
– Mulţumesc, domnule. Mă simt mai bine.
Kilvin încuviinţă scurt din cap. Mi-am dus mâna la pungă.
– Vreau să-mi plătesc datoria faţă de dumneata.
– Nu-mi datorezi nimic, mormăi el şi se uită din nou la masă şi la
proiectul din mâinile sale.
– Atunci, datoria faţă de atelier, am insistat. Am profitat de destulă
vreme de generozitatea dumitale. Cât datorez pentru materialele pe
care le-am folosit în timpul uceniciei la Manet?
Kilvin continuă să lucreze.
– Un talant, şapte parale şi trei bani.
Precizia calculului său mă luă prin surprindere, căci nu-şi
verificase registrul din magazie. Mi-era teamă să mă gândesc ce-i
umbla prin minte acelui urs de om. Am scos suma cerută din
pungă şi am aşezat-o într-un colţ relativ liber al mesei de lucru.
Kilvin aruncă o privire spre monede.
– E’lir Kvothe, sper că ai câştigat banii aceştia în mod onorabil.
Tonul său era atât de serios că mă făcu să zâmbesc.
– I-am câştigat cântând în Imre noaptea trecută.
– Se câştigă atât de bine din muzică peste râu?
Mi-am înghiţit zâmbetul şi am dat din umeri.
– Nu ştiu dacă se câştigă atât de bine în fiecare noapte. La urma
urmei, a fost prima oară când am făcut aşa ceva.
Kilvin scoase un sunet între pufnet şi sforăit şi-şi îndreptă atenţia
la munca sa.
– Îngâmfarea lui Elxa Dal se cam prinde de tine.
Trasă atent o linie pe sticlă.
– Am dreptate să presupun că nu-ţi vei mai petrece serile lucrând
la noi?
Eram consternat, aşa că-mi luară câteva clipe să-mi găsesc
cuvintele.
– Nu aş… despre asta am venit să vorbesc… despre faptul că vreau
să lucrez din nou la atelier.
Nici nu-mi trecuse prin cap să nu mai lucrez pentru Kilvin.
– Aparent, muzica îţi aduce mai multe profituri decât lucrul aici,
rosti el şi privi cu înţeles monedele de pe masă.
– Dar vreau să lucrez aici! aproape că m-am lamentat eu.
Din barba lui Kilvin răsări un zâmbet mare şi alb.
– Bine. Mi-ar fi părut rău să te pierd pentru celălalt mal al râului.
Muzica e frumoasă, dar metalul dăinuie.
Lovi masa cu două degete imense ca să-şi sublinieze vorbele. Apoi
450
îmi făcu semn să mă car cu dosul mâinii care ţinea lampa
neterminată.
– Du-te. Şi să nu întârzii, altfel te pun să lustruieşti sticle şi să
macini minereu pentru încă un trimestru.
Ieşind din atelier, m-am gândit la vorbele lui Kilvin. Era primul
lucru pe care mi-l spusese şi cu care nu eram de acord. Metalul
rugineşte, muzica dăinuie pentru totdeauna, m-am gândit eu. Până
la urmă, timpul avea să dea dreptate unuia din noi.
După ce am părăsit Partizanatul, m-am dus ţintă la Patru Cai,
socotit cel mai bun han de pe malul acesta al râului. Hangiul era
un ins chel şi durduliu pe nume Caverin. I-am arătat naiul
măiestriei şi ne-am târguit în tihnă vreun sfert de oră.
Înţelegerea era următoarea: pentru trei nopţi de cântat pe răstimp,
primeam cazare şi masă gratuit. Mâncarea de la han era
delicioasă, iar camera mea era de fapt un mic apartament:
dormitor, garderobă şi cameră de zi. Un uriaş pas înainte faţă de
pătuţul din Morişcă.
Dar, mai presus de orice, aveam să câştig doi talanţi de argint pe
lună. O sumă aproape ridicol de mare pentru unul ca mine, care
fusese sărac atâta vreme. Şi nu puneam la socoteală eventualele
daruri sau bacşişul pe care se putea să mi-l lase clienţii. Cântând
aici, lucrând în Partizanat şi cu un patron înstărit la orizont, părea
că nu voi mai fi nevoit să trăiesc în mizerie. Aş fi putut să-mi
cumpăr lucruri de care aveam nevoie cu disperare: alte haine,
nişte peniţe mai acătării şi hârtie, încălţări noi…
Dacă nu aţi fost atât de săraci, mă îndoiesc că înţelegeţi uşurarea
pe care am simţit-o. Timp de luni întregi aşteptasem să mi se
prăvălească cerul în cap, ştiind că orice mic necaz mă putea ruina.
Dar acum nu mai trebuia să trăiesc fiecare zi cu grija taxei pe
trimestrul următor sau a dobânzii la datoria către Devi. Nu mai
eram în pericol să fiu forţat să plec de la Universitate.
Am luat o cină copioasă, cu friptură de vânat şi salată şi un blid de
supă de roşii bine condimentată. Mai aveam şi piersici şi prune şi
pâine albă cu iaurt. Deşi nu am cerut, mi s-au dat câteva pahare
dintr-un excelent vin negru de Vintas.
Apoi m-am retras în camera mea, unde am dormit ca un mort,
pierdut în vastitatea noului meu pat de pene.

451
 Capitolul 61
Măgar, măgar

Cu examenul în urma mea, nu mai aveam responsabilităţi până la

începutul trimestrului de toamnă. Am petrecut zilele acelea
recuperând din somn, lucrând la atelierul lui Kilvin şi savurând
noua şi luxoasa cazare de la Patru Cai.
De asemenea, petreceam mult timp pe drumul spre Imre, de obicei
cu scuza că-l vizitam pe Threpe sau mă bucuram de tovărăşia
celorlalţi muzicieni din Eolian. Dar adevărul era că speram s-o
întâlnesc pe Denna. Însă sârguinţa nu-mi aduse niciun câştig. Se
părea că dispăruse fără urmă. Am întrebat câţiva oameni în care
aveam încredere că nu aveau să mă bârfească, dar niciunul nu ştia
mai mult decât Deoch. Chiar m-am gândit să-l întreb pe Sovoy
despre ea, dar mi-am dat curând seama că era o idee proastă.
După şase călătorii fără folos în Imre, m-am hotărât să-mi încetez
căutările. După a noua m-am convins că era pierdere de vreme.
După cea de-a paisprezecea călătorie, mi-am dat într-adevăr
seama că nu aveam să o găsesc. Dispăruse de-a binelea. Din nou.
Într-una din acele vizite la Eolian am primit nişte veşti neplăcute
de la contele Threpe. Aparent, Ambrose, întâiul născut al bogatului
şi influentului baron Makar, fusese deosebit de activ în cercurile
sociale din Imre. Împrăştiase zvonuri, făcuse ameninţări şi, în
mare parte, întorsese nobilimea împotriva mea. Deşi nu putea să
mă împiedice să câştig respectul colegilor mei muzicieni, putea
foarte bine să mă împiedice să-mi găsesc un patron cu dare de
mână. Abia atunci mi-am dat cu adevărat seama câte necazuri
putea să-i facă Ambrose unuia ca mine.
Threpe era spăşit şi posomorât, în vreme ce eu ardeam de
supărare. Împreună, am băut o cantitate nesocotită de vin şi am
început să-l facem pe Ambrose cu ou şi cu oţet. La un moment dat,
Threpe fu chemat pe scenă, unde cântă o muşcătoare compoziţie
personală în care-l satiriza pe unul dintre consilierii orăşeneşti din
Imre. Cântecul fu primit cu hohote de râs şi aplauze.
De acolo nu rămase decât un pas ca noi să compunem un cântec
despre Ambrose. Threpe era un bârfitor învederat înclinat spre
aluziile de prost gust, iar eu aveam un dar pentru melodiile ce
prindeau la public. Ne luă sub o oră să compunem capodopera
noastră, pe care am intitulat-o cu dragoste „Măgar, măgar”.
La suprafaţă, era un cântecel porcos despre un măgar care voia să
452
devină arcanist. Foarte isteţul nostru joc de cuvinte era singurul
indiciu la numele de familie al lui Ambrose. Dar oricine cu măcar o
brumă de minte îşi putea da seama cui îi era dedicat.
Threpe şi cu mine am urcat pe scenă târziu în noapte şi nu eram
singurii care abia se mai ţineau pe picioare. Majoritatea publicului
hohoti cu poftă şi ceru un bis. Am mai cântat o dată şi toată lumea
ni s-a alăturat la partea de cor.
Cheia succesului acelui cântec era simplitatea sa. Puteai să-l
fluieri sau să-l fredonezi. Oricine avea măcar trei degete putea să-l
cânte la lăută şi dacă aveai o ureche bună şi o găleată puteai să
cânţi linia melodică fără probleme. Era uşor de reţinut, vulgar şi
răutăcios. S-a răspândit prin Universitate ca focul într-o holdă de
grâu.
***
Am deschis uşile exterioare ale Arhivei şi am intrat în vestibul.
Ochii mi se obişnuiră curând cu lumina roşiatică a lămpilor
simpatetice. Aerul era uscat şi rece, condimentat cu miros de praf,
piele şi cerneală învechită. Am inspirat la fel cum un om înfometat
o face într-o brutărie.
Wilem era la birou. Ştiam că era tura lui şi că Ambrose nu se afla
nicăieri în clădire.
– Am venit să vorbesc cu magistrul Lorren, i-am spus cu
repeziciune.
Wil se relaxă.
– Deocamdată e cu cineva. S-ar putea să dureze…
Un ceald înalt deschise uşa interioară de lângă birou. Spre
deosebire de majoritatea bărbaţilor cealzi, era proaspăt bărbierit şi
îşi purta părul lung, prins în coadă. Purta haine bine îngrijite de
vânătoare, o mantie de călătorie spălăcită şi cizme înalte, toate
prăfuite din pricina drumului. Nici nu închise bine uşa, că îşi duse
inconştient mâna la mânerul sabiei, să nu cumva să lovească
peretele sau biroul.
– Tetalia tu Kiaure edan A’siath, rosti el în siareză, bătându-l pe
Wilem pe spate când trecu pe lângă birou. Vorelan tua tetam.
Wil îi arătă unul dintre zâmbetele cu care era atât de zgârcit şi
ridică din umeri.
– Lhinsatva. Tua kverein.
Bărbatul începu să râdă şi, când ocoli biroul, am observat că mai
avea şi un pumnal lung în afară de sabie. Nu mai văzusem un om
înarmat la Universitate. Aici, în Arhivă, părea la fel de bătător la
ochi ca o oaie la curtea regală. Dar felul său de a fi era relaxat,
453
încrezător, de parcă se simţea ca acasă.
Când mă observă, se opri din mers. Îşi înclină puţin capul.
– Cyae tsien?
Nu recunoşteam limba.
– Poftim?
– A, scuze, rosti el într-o aturană fără cusur. Păreai să fii din
neamul yllilor. M-a păcălit părul roşcat.
Mă privi cu luare-aminte.
– Dar nu eşti, nu-i aşa? Eşti unul dintre ruhi.
Păşi spre mine şi îmi întinse mâna.
– O singură familie.
I-am dat mâna fără să mă gândesc. Avea o mână tare ca piatra, şi
tenul oacheş de ceald era chiar mai întunecat decât în mod
obişnuit, evidenţiind câteva cicatrici alburii care i se întindeau de
pe pumni până pe braţe.
– O singură familie, am repetat, prea surprins ca să spun altceva.
– Oamenii din familia noastră sunt o raritate pe-aici, spuse el,
trecând pe lângă mine. Aş mai rămâne să povestim, dar trebuie să
ajung până în Lăs’seară înainte de apus sau am să-mi pierd
corabia.
Deschise uşa exterioară şi încăperea fu inundată de lumina de
afară.
– Ne mai vedem când ajung prin părţile astea, spuse şi flutură din
mână, apoi plecă.
M-am întors spre Wilem.
– Cine e omul ăsta?
– Viari, unul dintre ghilderii lui Lorren, răspunse Wil.
– E un scrib? am întrebat, nevenindu-mi să cred.
Mă gândeam la studenţii palizi, tăcuţi care lucrau în Arhivă,
sortând, copiind şi aducând cărţi. Wil clătină din cap.
– Lucrează în achiziţii. Cei ca el aduc cărţi din toată lumea. Sunt
cu totul altă rasă.
– Mi-am cam dat seama, am spus, privind la uşa pe care ieşise.
– El era cel cu care s-a întâlnit Lorren, aşa că poţi să intri acum,
spuse Wil ridicându-se să deschidă uşa de lângă biroul masiv de
lemn.
– Mergi tot înainte până la capătul coridorului. Are o plăcuţă de
alamă pe uşă. Te-aş conduce, dar cam ducem lipsă de oameni. Nu
pot să plec de la birou.
Am încuviinţat şi am pornit pe coridor. Am zâmbit când l-am auzit
pe Wil fredonând încet melodia din „Măgar, măgar”. Apoi uşa se
454
închise în urma mea şi pe coridor se aşternu tăcerea, întreruptă
doar de răsuflarea mea. Până să ajung la uşă, palmele îmi erau
lipicioase de la transpiraţie. Am ciocănit.
– Intră, rosti Lorren dinăuntru.
Vocea lui era ca o placă netedă de piatră, fără cea mai mică urmă
de inflexiune sau emoţie.
Am deschis uşa. Lorren şedea îndărătul unui birou enorm, în
formă de semicerc. Pe pereţi erau aliniate rafturi, de la podea până
la tavan. Încăperea era atât de plină de cărţi că nu mai zăreai nici
măcar o palmă din perete.
Lorren mă privi fără emoţie. Chiar şi şezând era aproape la fel de
înalt ca mine.
– Bună dimineaţa.
– Magistre, ştiu că mi s-a interzis accesul în Arhivă, am spus
repezit. Sper că nu violez această interdicţie venind să vă văd.
– Nu şi dacă ai venit cu scopuri bune.
– Am reuşit să fac rost de nişte bani, am spus, scoţându-mi punga.
Şi speram să pot să răscumpăr exemplarul meu din Retorică şi
Logică.
Lorren încuviinţă şi se ridică în picioare. Înalt, proaspăt bărbierit şi
în roba neagră de magistru, îmi amintea de enigmaticul Doctor
Tăcut, prezent în multe piese modegane. Mi-am alungat un fior,
încercând să nu mă gândesc la faptul că apariţia Doctorului
semnala întotdeauna catastrofa ce avea să se petreacă în
următorul act.
Lorren se duse la unul din rafturi şi scoase o carte mică. Chiar şi
într-o clipită, am recunoscut-o drept a mea. O pată întunecată
sălăşluia pe copertă din vremea când se udase în timpul unei
furtuni în Bobcatran.
Abia am reuşit să desfac baierele pungii, surprins să văd că
mâinile îmi tremurau.
– A fost doi bani de argint, din câte îmi aduc aminte.
Lorren încuviinţă.
– Pot să ofer ceva în plus faţă de asta? Dacă nu o cumpăraţi
pentru mine, aş fi pierdut-o pentru totdeauna. Ca să nu mai
vorbesc că achiziţia m-a ajutat să intru în Universitate.
– Doi bani sunt de ajuns.
Când am aşezat monedele pe birou, au zornăit puţin, mărturie
clară a mâinilor mele tremurânde. Lorren îmi întinse cartea. Mi-am
şters palmele transpirate de cămaşă înainte s-o iau. Am deschis-o
să citesc dedicaţia lui Ben şi am zâmbit.
455
– Mulţumesc pentru grija purtată cărţii, magistre Lorren. E foarte
preţioasă pentru mine.
– Grija purtată încă unei cărţi nu e un deranj, spuse el reluându-şi
locul.
Am aşteptat să văd dacă are de gând să continue. Nici vorbă.
– De… vocea mi s-a oprit în gât şi am fost nevoit să înghit în sec.
De asemenea, voiam să spun că îmi pare rău… – m-am oprit la
gândul că eram pe cale să menţionez flacăra din Arhivă – … pentru
ce am făcut.
– Îţi accept scuzele, Kvothe. La revedere, spuse Lorren şi coborî
privirea în cartea pe care o citea când am intrat.
Am înghiţit din nou.
– Mă mai întrebam dacă am vreo speranţă să fiu din nou lăsat în
Arhivă.
Lorren se uită la mine.
– Ai fost prins cu o flacără printre cărţile mele, rosti el, cu mânia
ghicindu-i-se îndărătul vocii ca o sclipire de apus roşu pe după
norii cenuşii.
Tot planul atent ticluit de a-l convinge îmi zbură din cap.
– Magistre Lorren, tocmai ce fusesem biciuit în acea zi şi nu eram
tocmai lucid. Ambrose…
Lorren îşi ridică mâna cu degete lungi de pe birou, cu palma spre
mine. Gestul său mă opri mai repede decât o palmă pe obraz.
Chipul lui era lipsit de expresie, ca o pagină goală.
– Pe cine să cred? Un Re’lar cu vechime de trei ani sau un E’lir
care venise aici de două luni? Un scrib aflat în slujba mea sau un
student necunoscut, găsit vinovat de folosire necugetată a magiei
simpatetice?
Am reuşit să-mi vin cât de cât în fire.
– V-am înţeles hotărârea, magistre Lorren. Dar pot să fac ceva ca
să-mi recâştig dreptul de a intra în Arhivă? am întrebat, fără să
reuşesc întru totul să nu par disperat. Sincer, aş prefera să fiu
biciuit din nou decât să petrec încă un trimestru fără acces la
Arhivă. V-aş da toţi banii din buzunar, deşi nu sunt mulţi. Aş
lucra cât mi se cere ca scrib, fără plată, pentru privilegiul de a-mi
dovedi preocuparea. Ştiu că nu aveţi destui oameni în timpul
examenelor…
Lorren mă privi cu ochi aproape curioşi. Aveam impresia că
rugămintea mea îl impresionase.
– Toate astea?
– Toate astea, am spus sincer, cu speranţa crescându-mi în piept.
456
Şi orice altă penitenţă mi se cere.
– Nu-ţi cer decât un lucru pentru a-ţi retrage interdicţia, spuse
Lorren.
Abia am reuşit să-mi stăpânesc un rânjet de bucurie de pe faţă.
– Orice.
– Dă dovadă de răbdarea şi prudenţa de care ai dus lipsă de la bun
început, spuse sec Lorren şi reîncepu să-şi citească volumul
deschis de pe birou. La revedere.
***
Ziua următoare, unul dintre curierii lui Jamison mă trezi din
somnul dulce din patul meu din Patru Cai. Îmi aduse de ştire că
trebuia să mă prezint la coarne cu un sfert de oră înainte de
amiază. Eram acuzat de comportament nepotrivit pentru un
membru al Arcanumului. Ambrose aflase în sfârşit de cântecul
meu.
Am petrecut următoarele ore cu o vagă stare de greaţă. Era tocmai
ceea ce sperasem să evit: o ocazie pentru Ambrose şi Hemme să
facă front comun împotriva mea. Mai rău de atât, asta cu
siguranţă avea să mă coboare încă şi mai mult în ochii lui Lorren,
indiferent de rezultat.
Am sosit mai devreme în Sala Magiştrilor şi am fost uşurat să
găsesc o atmosferă mai puţin tensionată ca atunci când ajunsesem
la coarne pentru păţania cu Hemme. Arwyl şi Elxa Dal îmi
zâmbiră. Kilvin mă salută cu capul. Mă bucuram că aveam şi
prieteni printre magiştri, care să echilibreze numărul duşmanilor
pe care mi-i făcusem.
– Bine, începu cancelarul pe nepregătite. Avem zece minute până
începem admiterea. Nu prea am chef să rămânem în urmă cu
programul, aşa că să-i dăm drumul.
Magiştrii încuviinţară cu toţii.
– Re’lar Ambrose, expune-ţi plângerea. Ai grijă să o ţii sub un
minut.
– Aveţi o copie a cântecului chiar aici, rosti Ambrose roşu de
mânie. E calomnios. Îmi defăimează buna reputaţie. E un
comportament ruşinos din partea unui membru al Arcanumului.
Atât, spuse şi înghiţi în sec, cu falca încleştată.
Cancelarul se întoarse spre mine.
– Ai ceva de spus în apărarea ta?
– Domnule cancelar, recunosc că e un cântecel de prost gust, dar
nu mă aşteptam să aibă atâta trecere la public. De fapt, l-am
cântat cu o singură ocazie.
457
– Am înţeles.
Cancelarul se uită peste foaia dinainte sa. Îşi drese glasul:
– Re’lar Ambrose, eşti cumva un măgar?
Ambrose înlemni.
– Nu, domnule.
– Ai cumva o, îşi drese glasul şi citi direct de pe foaie, „mătărungă
bună doar de dus la strungă”?
Câţiva dintre magiştri abia îşi stăpâniră un zâmbet. Elodin rânji cu
toată gura.
Ambrose se făcu pară în obraji.
– Nu, domnule.
– Atunci, mi-e teamă că nu văd care e problema, spuse tăios
cancelarul, aruncând foaia pe masă. Propun ca acuzaţia de
comportament nepotrivit să fie înlocuită cu cea de şotie nedemnă.
– O susţin, rosti Kilvin.
– Toţi cei pentru?
Toate mâinile se ridicată, în afară de cele ale lui Hemme şi
Brandeur.
– Propunere aprobată. Pedeapsa constă într-o scrisoare oficială de
scuze, trimisă lui…
– Pentru numele Domnului, Arthur. Măcar să fie o scrisoare
publică, se amestecă Hemme.
Cancelarul se uită pieziş la Hemme, apoi ridică din umeri.
– …O scrisoare oficială de scuze, afişată în public până la
începerea trimestrului de toamnă. Toţi cei pentru?
Toate mâinile fură ridicate.
– Hotărâre aprobată.
Cancelarul se propti pe coate şi se uită la Ambrose.
– Re’lar Ambrose, pe viitor, te rog să te abţii de la a ne irosi timpul
cu acuzaţii nefondate.
Simţeam furia radiind din Ambrose, ca focul dintr-un furnal.
– Da, domnule.
Înainte să apuc să jubilez în sinea mea, cancelarul se întoarse spre
mine.
– Iar tu, E’lir Kvothe, sper că ai să te comporţi cu mai multă
decenţă pe viitor.
Cuvintele sale severe fură cumva îndulcite de faptul că Elodin se
apucă să fredoneze melodia din „Măgar, măgar” chiar lângă el. Am
coborât ochii în podea şi abia m-am stăpânit să nu zâmbesc.
– Da, domnule.
– Sunteţi liberi.
458
Ambrose se răsuci pe călcâie şi ieşi valvârtej, însă, chiar înainte să
iasă pe uşă, Elodin izbucni în cântat:

E un măgar bine crescut, căci trapul se educă!

Şi doar pentru un bănuţ poţi să-l gâdili sub crupă!
***
Mă înfiora gândul că eram nevoit să compun o scrisoare publică de
scuze. Dar, cum se spune, cea mai bună răzbunare e să trăieşti pe
picior mare. Aşa că m-am hotărât să-l ignor pe Ambrose şi să mă
bucur de noul trai îmbelşugat de la Patru Cai.
Însă răzbunarea mă ţinu doar două zile. În cea de-a treia, hanul
Patru Cai avea deja un nou proprietar. În scurt timp, Caverin cel
vesel fu înlocuit cu un bărbat înalt şi slab care mă informă că nu
mai era nevoie de serviciile mele. Mi s-a spus să-mi eliberez
camera până la lăsarea serii.
Era supărător, dar ştiam cel puţin patru hanuri la fel de bune pe
malul acesta al râului care ar sări la şansa de a angaja un
muzician cu naiul măiestriei. Dar hangiul de la Sfântul Tufiş
refuză să vorbească cu mine. Cei de la Inima Albă şi Coroana
Reginei erau mulţumiţi de muzicienii pe care-i aveau. La Poneiul
de Aur am aşteptat peste o oră până să-mi dau seama că eram
ignorat în mod politicos. Spumegam încă dinainte să fiu refuzat la
Stejarul Regal.
Ambrose îşi vârâse coada aici. Nu ştiam cum o făcuse, dar eram
sigur că lui aveam de ce să-i mulţumesc. Poate prin mită sau
printr-un zvon că orice han care angajează un oarecare muzician
roşcat şi-ar pierde clientela de clienţi bogaţi şi nobili.
Aşa că am cutreierat restul hanurilor de pe malul acela al râului.
Fusesem refuzat de cele mai cu pretenţii, dar rămăseseră destule
locuri respectabile. În următoarele ore am încercat la Odihna
Păstorului, Capul de Mistreţ, Câinele-n Perete, Hanul Toiegelor şi
Tunică. Ambrose fusese foarte meticulos. Nimeni nu era interesat.
Dădea să se însereze când am ajuns La Cinzeacă şi deja singurul
lucru care mă mai ducea înainte era mânia. Eram silit să încerc în
fiecare han de pe partea asta a râului înainte să mă resemnez să
plătesc din nou pentru un pat şi un bon de masă.
Când am ajuns la han, Cinzeacă însuşi era urcat pe o scară şi
bătea la loc o bucată lungă de lemn de cedru, desprinsă din perete.
Se uită în jos la mine imediat ce am ajuns la piciorul scării.
– Deci tu eşti, spuse el.
– Poftim? am întrebat, nedumerit.
459
– Un individ a dat pe-aici şi mi-a spus că, dacă angajez un tânăr
roşcovan, am să mă bag în mare bucluc. Tu trebuie să fii acela,
rosti şi făcu semn spre lăuta mea.
– Atunci, nu-ţi mai irosesc timpul, am spus şi mi-am aranjat pe
umăr cureaua tocului de lăută.
– Încă nu mi-l iroseşti, spuse el coborând de pe scară şi ştergându-
şi mâinile de cămaşă. Locul ăsta ar avea nevoie de ceva muzică.
L-am privit iscoditor.
– Nu eşti îngrijorat?
Bătrânul scuipă în scârbă.
– Tăunii ăştia mucoşi cred că pot să cumpere şi soarele de pe cer,
nu?
– Ăsta ar putea să şi-l permită, am spus posomorât. Poate
cumpăra şi luna, dacă le vrea la pereche să le folosească pe post de
semn de carte.
Cinzeacă pufni în bătaie de joc.
– Mie nu-mi poate face nimic. Nu stau după funduri ţinute în puf,
aşa că nu-mi poate speria clientela. Şi locul ăsta e al meu, deci nu
poate să-l cumpere şi să mă dea afară, cum a făcut cu sărmanul
Caverin…
– Cineva a cumpărat Patru Cai?
Cinzeacă mă privi întrebător.
– Nu ştiai?
Am clătinat încet din cap, stând o clipă să diger ce tocmai aflasem.
Ambrose cumpărase un han întreg doar ca să mă lase fără un loc
de muncă. Nu, era prea abil pentru aşa ceva. Probabil
împrumutase banii unui prieten sub pretextul unei investiţii.
Cât costase? O mie de talanţi? Cinci mii? Nici măcar nu-mi
dădeam seama cât ar valora un han ca Patru Cai. Şi mai
tulburător era cât de repede reuşise să pună totul la cale.
Asta mă făcu să regândesc lucrurile. Ştiam că Ambrose era bogat,
dar sincer, oricine era bogat în comparaţie cu mine. Nu mă
deranjasem să mă gândesc cât de bogat era sau cum se putea
folosi de bani împotriva mea. Primisem o lecţie despre influenţa pe
care putea să o aibă întâiul născut al unui baron înstărit.
Pentru prima dată, mă bucuram că Universitatea avea un cod
strict de conduită. Dacă Ambrose era dispus să meargă atât de
departe, nici nu voiam să-mi închipui ce ar fi făcut dacă nu era
nevoit să menţină o oarecare spoială de bun-simţ.
Am fost scuturat din reveria mea de o tânără care se întindea din
pragul uşii de la intrare.
460
– Mâncate-ar ciuma, Cinzeacă! strigă ea. N-am de gând să fac toată
treaba cât timp stai acolo şi te scarpini în cur! Treci aici!
Cinzeacă mormăi ceva, luă scara şi o puse într-un colţ în alee.
– Oricum, ce i-ai făcut băiatului ăstuia? Ai călărit-o pe mă-sa?
– De fapt, am scris un cântec despre el.
Cinzeacă deschise uşa şi murmurul blând al conversaţiei se
revărsă pe stradă.
– Aş fi curios să aud aşa un cântec, rânji el. De ce nu intri să-l
cânţi?
– Dacă eşti sigur, am spus, nevenindu-mi să-mi cred norocul. Ai să
te bagi în bucluc.
– Bucluc, chicoti el. Ce ştie un băiat ca tine de bucluc? Eram în
bucluc când nici nu-ţi dăduse caşul la gură. Am fost în buclucuri
pe care nici n-ai putea să le pui în cuvinte.
Se întoarse spre mine, încă stând în prag.
– A trecut ceva vreme de când n-am mai avut muzică pe-aici seară
de seară. Nu pot să zic că-i duc dorul. Dar un han cumsecade tre’
să aibă muzică.
– Trebuie să fiu de acord cu tine, am zâmbit eu.
– Adevărul e că te-aş lua doar ca să-i fac în ciudă mucosului ăluia
de bani gata. Dar dacă poţi să cânţi cât să dea careva o flegmă pe
tine…
Deschise uşa mai larg, în semn de invitaţie. Miroseam rumeguş,
sudoare cinstită şi pâine pusă la copt.
Până la sfârşitul serii totul era aranjat. În schimbul cântatului
pentru patru seri pe răstimp, am obţinut o cămăruţă la al treilea
etaj şi promisiunea că, dacă eram prin preajmă la ora mesei,
puteam să mă servesc cu câte ceva din ce găseam în căldare.
Cinzeacă a recunoscut cu gura lui că îşi angajase un muzician
talentat la un preţ de nimic, dar era o înţelegere la care bătusem
palma cu bucurie. Orice era mai bine decât să mă întorc în
Morişcă, la dispreţul tăcut al colegilor mei.
Tavanul cămăruţei mele cobora în pantă la două din colţuri,
făcând-o să pară chiar mai mică decât era de fapt. Ar fi fost mare
înghesuială dacă era mai mobilată. Aşa aveam doar un mic birou
cu un scaun de lemn şi un raft deasupra lui. Patul era la fel de
plat şi îngust ca şi cele din Morişcă.
Mi-am aşezat copia puţin uzată din Retorică şi Logică pe raftul de
deasupra biroului. Am sprijinit tocul lăutei într-un colţ. De la
fereastră, vedeam luminile Universităţii, neclintite în aerul rece de
toamnă. Eram acasă.
461
 ***
Privind în urmă, mă socotesc norocos că am ajuns La Cinzeacă.
Într-adevăr, lumea de acolo nu era atât de avută ca muşteriii de la
Patru Cai, dar mă preţuiau într-un fel pe care nobilii nu o
făcuseră. Şi, cu toate că apartamentul meu din Patru Cai fusese
luxos, mica mea încăpere de La Cinzeacă era confortabilă.
Gândiţi-vă ca la pantofi. Nu vrei cea mai mare pereche. O vrei pe
cea care ţi se potriveşte pe picior. În timp, odaia de La Cinzeacă a
ajuns să însemne acasă pentru mine mai mult decât oricare alt
loc.
Dar în acea clipă, eram furios că Ambrose îmi răpise atâtea
lucruri. Aşa că, atunci când m-am aşezat să-mi scriu scuzele
publice, scrisoarea picura de sinceritate înveninată. Era o operă de
artă. Mă băteam în piept plin de remuşcări. Mă văităm şi
scrâşneam din dinţi deoarece făcusem o nedreptate unui coleg. Am
mai inclus o copie a versurilor, plus două versuri noi şi notele
muzicale. Apoi mi-am cerut scuze în cel mai mic detaliu pentru
fiecare insinuare vulgară din cântec, explicându-le pe îndelete.
Am cheltuit patru parale din banii mei pe foi şi cerneală şi am
profitat de favoarea pe care mi-o datora Jaxim pentru că îi
dădusem la schimb plăcuţa mea de intrare în examen. Avea un
prieten care lucra la o tiparniţă şi cu ajutorul acestuia am făcut
peste o sută de copii ale scrisorii.
Apoi, cu o noapte înainte de începutul trimestrului de toamnă,
împreună cu Wil şi Sim, le-am lipit pe fiecare suprafaţă plată pe
care am găsit-o pe ambele maluri ale râului. Am folosit un drăguţ
adeziv alchimic pe care Simmon îl făcuse pentru ocazia asta. Se
întindea ca vopseaua, apoi se usca limpede ca sticla şi dur ca
oţelul. Cine voia să rupă afişele avea nevoie de ciocan şi daltă.
Privind înapoi, era un gest la fel de nesăbuit cu a necăji un taur
furios. Şi dacă ar fi să ghicesc, cred că această mică obrăznicie a
fost principalul motiv pentru care Ambrose a încercat, în cele din
urmă, să mă omoare.

462
 Capitolul 62
Frunze

Urmând mai multe sfaturi sănătoase, m-am mulţumit cu trei

discipline în semestrul următor. N-am renunţat la simpatie
avansată cu Elxa Dal, am decis să urmez cursuri la Clinică şi am
continuat ucenicia la maestrul Manet. Îmi ocupasem straşnic
timpul, dar nu mă sufocam, ca semestrul trecut.
Petreceam ceasuri nesfârşite adâncit în studiul magiei artefactelor.
Cum nu reuşisem să-mi găsesc un tutore, ştiam că, dacă doream
să-mi croiesc un drum propriu, cea mai bună soluţie era crearea
artefactelor. Momentan lucram pentru Kilvin, sarcini uşoare, prost
plătite. Odată ce-mi duceam ucenicia la bun sfârşit, urma să
primesc mai mulţi bani. Mai mult, puteam să-mi văd de-ale mele,
fără să fiu nevoit să-mi vând ideile pentru câteva parale.
Dacă o duceam la bun sfârşit. Dacă reuşeam să scap de datoria
către Devi. Dacă reuşeam să strâng bani pentru taxa de
şcolarizare. Dacă reuşeam să-mi termin ucenicia la Manet teafăr şi
într-o singură bucată, dată fiind munca periculoasă de la
Partizanat…
***
Ne-am strâns vreo cincizeci în atelier să asistăm la spectacol. Unii
se urcaseră pe mesele de lucru, pentru a vedea mai bine, iar câţiva
se cocoţaseră pe podeţele metalice ce străjuiau căpriorii şi lămpile
suspendate ale magistrului Kilvin. Manet era şi el acolo, uşor de
recunoscut după desişul din cap şi barba ţepoasă, ca să nu mai
vorbim că era cu mult mai bătrân decât toţi cei de faţă. Am urcat
scările şi m-am apropiat de el. Manet m-a întâmpinat cu un surâs
şi m-a bătut pe umăr.
– Cu ce ocazie pe-aici? l-am întrebat. Credeam că asta-i doar
pentru tinerii necopţi.
– Am hotărât să fac pe îndrumătorul în dimineaţa asta, rosti el,
ridicând din umeri. Şi pe deasupra, reprezentaţia de azi merită
urmărită. Numai când mă gândesc ce feţe o să faceţi…
Pe una dintre mesele de lucru fusese amplasat un ditamai
recipientul cilindric. Avea un metru şi ceva înălţime şi jumătate de
metru în lăţime. Pe margini nu se zăreau urme de sudură, iar
metalul lucea într-un chip ciudat, deloc specific oţelului simplu.
M-am uitat în jur şi am zărit-o pe Fela într-un pâlc de novici,
aşteptând începerea demonstraţiei.
463
– Nu ştiam că Fela lucrează aici!
– Ba cum nu, încuviinţă Manet. De vreo două semestre dacă nu
mă înşel.
– Mă mir că n-am văzut-o până acum, am spus, fără să-mi iau
ochii de la ea.
– Tare curios, chicoti Manet cu subînţeles. Nu vine foarte des pe-
aici. Sculptează şi lucrează în ceramică şi în sticlă. Probabil, a
venit pentru provizii, nu pentru scrijeldică.
Clopotul anunţă scurgerea încă unui ceas, iar Kilvin îşi fixă cu
atenţie publicul. Nu mă îndoiesc că îşi notase în minte toate
absenţele.
– Dispozitivul va rămâne o vreme în atelier, rosti el sec, făcând
semn către cilindrul metalic. Aproape patruzeci de litri de agent
transportor. Regim Ignaul Neratum.
– Numai el îi spune aşa, şopti Manet. E smoală de oase.
– Smoală de oase?
Manet încuviinţă.
– E o substanţă caustică. Dacă torni puţin pe mână, îţi roade
pielea şi carnea în câteva clipe.
Sub privirile mulţimii, Kilvin îşi trase o mănuşă groasă de piele pe
mână şi turnă câteva picături de culoarea pucioasei într-un flacon
de sticlă.
– Flaconul trebuie răcit înaintea decantării, întrucât compusul
fierbe la temperatura camerei.
Sigilă degrabă flaconul şi îl ţinu în văzul tuturor.
– Capacul de sigilare e de asemenea important, pentru că lichidul
este foarte volatil. În stare gazoasă, exercită presiune enormă şi
viscozitate, asemenea mercurului. E mai greu decât aerul şi nu se
disipează, ci, dimpotrivă, se îmbină.
Fără alte lămuriri, Kilvin aruncă flaconul în creuzetul de foc, unde
se sparse numaidecât. Creuzetul fusese curăţat special pentru
această ocazie şi, de la înălţime, arăta mai degrabă ca o piatră
rotundă, cu o gaură în mijloc.
– Păcat, nu ştie să facă spectacol, îmi şopti Manet. Elxa Dal ar fi
făcut-o cu mai mult talent.
Lichidul întunecat prinse a sfârâi şi a pocni şi în final ajunse la
starea de fierbere. Fundul creuzetului dispăru sub o pâclă groasă,
negricioasă, care nu se comporta câtuşi de puţin precum ceaţa sau
fumul. În loc să se împrăştie, marginile îşi păstrară forma iniţială,
aducând cu un norişor întunecat.
Manet mă bătu uşor pe umăr. Nici nu m-am întors bine, că
464
norişorul se preschimbă într-o văpaie care împrăştie o lumină
orbitoare în toată încăperea.
După strigătele înspăimântate ale colegilor mei mi-am dat seama
că explozia de lumină îi luase prin surprindere. Manet rânji şi îmi
făcu cu ochiul.
– Mersi.
M-am întors să privesc flăcările cu colţi roşietici care dansau pe
suprafaţa pâclei. Dogoarea flăcărilor stârni şi mai tare pâcla
întunecată, scuipând văpăi ce se înălţară peste buza creuzetului.
Chiar şi de la înălţimea podeţului simţeam arşiţa mângâindu-mi
chipul.
– Cum naiba-i spui la asta? l-am întrebat pe Manet. Ceaţă de foc?
– De ce nu? Kilvin i-ar spune o reacţiune incendiară generată de
factorii atmosferici.
Flăcările îşi dădură ultima suflare şi se făcură nevăzute, lăsând în
urmă o miasmă înţepătoare, de piatră arsă.
– Pe lângă faptul că e foarte coroziv, continuă Kilvin, reactivul în
stare gazoasă e inflamabil. Încălzit suficient de mult, va lua foc în
contact cu aerul. Căldura produsă poate genera o reacţie
exotermică în cascadă.
– Un ditamai focul în cascadă, rosti Manet.
– Faci cât un cor întreg, am şoptit, încercând să-mi ascund
zâmbetul.
– Acest recipient are menirea de-a păstra agentul sub presiune şi
la o temperatură scăzută, rosti Kilvin, făcând semn spre cilindru.
Grijă, când lucraţi în atelier. Încercaţi să nu-l expuneţi la
temperaturi ridicate.
Acestea fiind zise, Kilvin se întoarse şi intră în camera lui.
– Asta a fost tot?
– Ce mai era de zis? ridică Manet din umeri. Kilvin nu îngăduie
nimănui să lucreze în atelier fără a şti de ce să se păzească, şi
acum toţi ştiu de ce să se păzească.
– De ce l-a adus aici? La ce serveşte?
– Bagă spaima în boboci, rânji Manet.
– Un motiv mai practic n-a găsit?
– Menţinerea fricii e un motiv cât se poate de practic. Dar poate fi
folosit şi ca emiţător pentru lămpile cu magie simpatetică. În loc de
lumina roşie, obişnuită, generează o lumină albăstruie. Mai
plăcută ochiului. Faci o grămadă de bani cu ele.
Am aruncat o privire prin atelier, dar nici urmă de Fela. M-am
întors spre Manet.
465
– Ce zici, mai faci puţin pe învăţătorul şi îmi arăţi cum
funcţionează?
Manet îşi trecu mâna prin coama zbârlită şi ridică din umeri.
– Cum să nu?
***
Lăsarea nopţii m-a găsit cântând La Cinzeacă, unde am pus ochii
pe-o fată frumoasă, care şedea la o masă ticsită din fundul
localului. Semăna nespus de mult cu Denna, dar eram convins că
mi se năzărise mie. O mai zărisem de câteva ori, fugar, şi speram
s-o văd mai bine astă dată.
Am privit încă o dată într-acolo şi, într-adevăr, ochiul nu mă
înşelase. Era chiar Denna, şi cânta „Fetele lui Drover” împreună cu
jumătate din muşteriii de La Cinzeacă. Se uită în direcţia mea şi
îmi făcu cu mâna.
Apariţia ei mă uimi într-atât de tare încât degetele mele uitară
meşteşugul şi cântecul meu pieri subit. Un hohot general de râs
străbătu încăperea. Făcui o plecăciune să-mi ascund ruşinea. Preţ
de un minut am primit aplauze şi ocări deopotrivă, semn că
muşteriii savuraseră nereuşita mea mai mult decât cântecul în
sine. Aşa-i omul. Am zăbovit până uralele conteniră, apoi m-am
îndreptat spre ea, încercând să nu atrag atenţia.
Denna se ridică în întâmpinarea mea.
– Umblă vorba că pe-aici îţi câştigi pâinea. Nu-mi închipui cum te
mai ţin ăştia, dacă te încurci de fiecare dată când îţi zâmbeşte o
fetişcană.
Am simţit cum îmi năvăleşte sângele în obraji.
– Nu mi se întâmplă foarte des.
– Zâmbetul sau încurcatul?
Negăsind o replică pe măsură, m-am înroşit şi mai tare.
Denna izbucni în râs.
– Cât mai ai de cântat în seara asta?
– Nu mult, am minţit.
Îi datoram lui Cinzeacă încă un ceas, pe puţin.
Denna se lumină la chip.
– Minunat. Hai să ne plimbăm după ce termini. Vreau să vorbesc
cu tine.
Uimit că şansa mi-a surâs încă o dată, am făcut o plecăciune.
– Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Termin imediat.
M-am îndreptat spre tejghea, unde Cinzeacă turna de zor băuturi
împreună cu două slujnice. L-am prins de şorţ, să-i atrag cumva
atenţia.
466
– Pe toţi dinţii zeului, băiete, ce-ţi veni?
– Trebuie să plec, Cinzeacă. Nu pot să stau până la închidere.
Chipul hangiului se întunecă.
– Clientela nu vine aşa, de dorul lelei. Fără puţină muzichie să-i
gâdile la ureche nu stă niciunul.
– Mai cânt una. Una lungă. Dar pe urmă trebuie să plec, am spus
cu disperare în priviri. Jur că o să mă revanşez.
Hangiul mă cântări din priviri.
– Ai necazuri?
Am clătinat din cap.
– Atunci vreo fetişcană, te pomeni.
Îşi întoarse privirile spre muşteriii care cereau plinul, apoi îmi făcu
semn să plec.
– Fie, du-te. Dar vezi să fie un cântec bun. Şi lung. Îmi eşti dator,
nu uita.
M-am oprit în mijlocul încăperii şi am bătut din palme. Când zarva
se mai domoli puţin, am început să cânt. După al treilea acord, cu
toţii recunoscură piesa. Era „Spoitor şi tăbăcar”, un cântec vechi
de când lumea. Mi-am luat degetele de pe corzile lăutei şi am
început să bat din palme. În scurt timp, toţi muşteriii băteau
ritmul la unison, unii cu picioarele, alţii cu halbele de bere.
Larma de nedescris încetă brusc când am început versurile. Apoi,
pe rând, tot mai multe voci se adăugară corului care mă însoţea
strofă de strofă, cu versuri proprii sau chiar tonalităţi diferite. M-
am apropiat de o masă şi am îndemnat mulţimea să cânte
refrenul, apoi am făcut semn cuiva să născocească un vers. După
câteva clipe de nedumerire, omul înţelese despre ce-i vorba, dar
înainte să deschidă gura, un student mai abţiguit îşi făcu curaj şi
i-o luă înainte. Efortul lui fu răsplătit cu un ropot de aplauze.
Refrenul îmi îngădui să mă mut la altă masă şi să repet figura. În
puţin timp, fiecare devenise un bard în felul lui. M-am îndreptat
spre uşa din spate, unde mă aştepta Denna, şi am ieşit în noapte.
– Foarte isteţ, rosti ea, în timp ce ne îndepărtam de han. Cât crezi
c-o s-o mai ţină aşa?
– Depinde cât de repede le aduce Cinzeacă băuturile.
M-am oprit la capătul drumeagului care despărţea hanul de
brutărie.
– O clipă, să mă scap de lăută.
– Chiar aici?
– În camera mea.
M-am apropiat cu paşi tăcuţi de faţada clădirii. Dreptul pe butoiul
467
de ploaie, stângul pe pervaz, mâna stângă pe burlanul de fier şi de-
acolo sar pe acoperişul primului etaj. Încă un salt şi aterizez pe
acoperişul brutăriei. O aud pe Denna icnind de spaimă şi zâmbesc.
O căţărare scurtă urmată de un nou salt şi sunt la etajul al doilea
al hanului. Deschid fereastra, aşez lăuta pe pat şi fac cale întoarsă.
– A pus cumva Cinzeacă taxă pe scări? mă întrebă ea, înainte să
ajung jos.
Am coborât de pe butoi şi mi-am frecat mâinile de pantaloni.
– De-obicei sosesc pe la ore ciudate, i-am răspuns, ajungând-o din
urmă. Din câte-am înţeles, căutaţi un domn să vă acompanieze în
seara asta.
Un zâmbet încolţi pe buzele ei.
– Într-adevăr.
– Păcat, am oftat. Eu nu sunt domn.
Zâmbetul ei se lărgi.
– Nici departe nu eşti.
– Aş vrea să fiu cât mai domn posibil.
– Atunci însoţeşte-mă.
– Nimic nu m-ar face mai fericit. Totuşi…
Mi-am încetinit pasul şi am privit-o cu o expresie gravă.
– Cum rămâne cu Sovoy?
Zâmbetul îi pieri de pe chip.
– Să înţeleg că mă revendică?
– Nu chiar. Dar există anumite convenţii…
– O înţelegere între domni? rosti ea cu venin în glas.
– Onoare de tâlhari, dacă vrei.
Denna mă fixă cu privirile.
– Fură-mă, Kvothe, spuse ea pe un ton cât se poate de serios.
Am făcut o plecăciune şi am descris un arc cu braţul.
– La porunca dumneavoastră.
Ne-am continuat plimbarea sub razele lunii care dădeau o paloare
ciudată caselor şi prăvăliilor dimprejur.
– Ce mai ştii de Sovoy? N-am dat ochii cu el de ceva vreme.
Denna dădu uşor din mână, dorind parcă să uite de acel nume.
– Nici eu. Şi asta nu pentru că el n-ar fi încercat.
Vestea mă îmbucură.
– Chiar aşa?
Denna îşi dădu ochii peste cap.
– Trandafiri! Cred că toţi aţi învăţat să curtaţi o femeie din aceeaşi
carte ponosită. Nu zic, e frumos să oferi flori unei domnişoare. Dar
mereu trandafiri, mereu roşii, mereu boboci, atunci când aveţi de
468
unde să-i luaţi.
Îşi întoarse privirile spre mine.
– Te gândeşti la trandafiri când mă vezi?
Am mirosit capcana şi am clătinat din cap, zâmbind.
– Atunci ce vezi, dacă nu trandafiri?
Bună întrebare. Am cercetat-o din cap până-n tălpi, încercând
chipurile să mă hotărăsc.
– Cum să-ţi spun, am început eu tărăgănat, trebuie să ne ierţi pe
noi, bărbaţii. Vezi tu, când vine vorba de flori, în graba noastră
putem eflora, sau din neatenţie deflora…
Denna îmi aruncă o privire piezişă.
– Deflora? Desigur, o să-ţi iert neatenţia.
– Când oferi flori unei fete, alegerea ta poate fi interpretată în fel şi
chip. Bărbatul îţi oferă trandafiri pentru că te consideră frumoasă
sau pentru că asemuieşte delicateţea şi rotunjimea bobocului cu
buzele tale. Nu oricine-şi permite trandafiri, şi tocmai de aceea
doreşte să-ţi arate cât de mult te preţuieşte.
– Apologia trandafirilor. Minunat, dar mie nu-mi plac şi gata.
Găseşte altă floare care să mi se potrivească.
– Dar ce, oare? Trandafirul dat în dar nu e întotdeauna ce pare. Tu
crezi că el te consideră graţioasă şi fragilă. Că vede în tine o fată
drăgălaşă, şi nimic mai mult. Poate tulpina e plină de spini, semn
că mâna prea grăbită va fi rănită, sau cel puţin asta gândeşti tu că
vrea el să-ţi transmită. Dacă dă spinii jos, vei gândi că nu gustă
femeile ascuţite la minte şi la limbă. O puzderie de feluri în care
poţi interpreta gestul. Moare sărmanul bărbat de prea multă
precauţie.
Denna mă privi lung.
– Dacă pe sărmanul bărbat îl cheamă Kvothe, va încerca să mă
adoarmă cu vorbe bine meşteşugite, nădăjduind că voi uita
întrebarea. Dar nu i-ar merge. Ce floare mi se potriveşte?
– Bine, stai să mă gândesc.
M-am uitat la ea, apoi mi-am întors privirile.
– Hai să facem o listă. Păpădia de pildă. Luminoasă ca tine. Dar e o
floare obişnuită, iar tu eşti o creatură cu totul şi cu totul
neobişnuită. Trandafirii pică din start. Umbra nopţii… nu. Urzică…
de ce nu?
Denna se prefăcu revoltată şi-mi arătă limba. M-am scărpinat uşor
în bărbie, nedorind chipurile să abandonez ideea atât de lesne.
– Ai dreptate, nu ţi se potriveşte… decât poate la limbă.
Denna pufni şi-şi încrucişă braţele.
469
– Ovăz sălbatic! am exclamat, făcând-o să izbucnească în râs.
Neîmblânzit, ca tine, dar pipernicit şi sfios. Din acest motiv… mi-
am dres vocea, şi din alte motive evidente, zic să sărim peste ovăz.
– Mare păcat.
– Nici margareta nu e de lepădat, am continuat, fără s-o iau în
seamă. Înaltă şi mlădioasă, nu se sfieşte să crească la marginea
drumului. O floare energică, deloc delicată. Margareta e
independentă. Ţi s-ar potrivi… Dar să nu ne oprim aici. Irisul?
Prea ţipător. Ciulinul? Prea rece. Toporaşul? Prea simplu. Trilium?
Frumoasă floare. Greu de îmblânzit. Petalele ei au…
Cu o îndrăzneală nebănuită, am ridicat mâna şi am mângâiat-o
uşor pe gât.
– …Ceva din delicateţea pielii tale. Abia dacă se apropie. Oricum, e
prea apropiată de sol.
– Dar văd că mi-ai pregătit un buchet îmbelşugat, rosti ea cu
tandreţe.
Îşi atinse pe negândite pielea gâtului, în locul unde o mângâiasem,
apoi lăsă mâna să-i cadă moale.
Semn bun sau rău? Dorea să şteargă amintirea atingerii sau s-o
păstreze mai bine? Îndoiala mă năpădi şi hotărâi să merg drept la
ţintă, fără şovăieli nefericite. M-am oprit din mers şi am rostit
sigur:
– Floarea selas.
Denna se întoarse spre mine.
– Dintre atâtea flori, ai ales tocmai una pe care n-o cunosc? Ce e
floarea selas? De ce e specială?
– E o floare stacojie care creşte pe-un lujer puternic. Are frunze
delicate şi închise la culoare. Creşte în locuri umbroase, dar
floarea caută raze rătăcite în care să se scalde.
Am privit-o în ochi.
– Ţi se potriveşte. În tine lumina se îngemănează cu întunericul.
Floarea îşi duce veacul în inima pădurii şi se întâlneşte rar, căci
numai oamenii iscusiţi ştiu a se îngriji de ea fără s-o distrugă. Are
o mireasmă îmbătătoare, mulţi o caută, dar puţini o găsesc.
Mi-am luat răgazul s-o privesc mai atent.
– Dacă trebuie să aleg, atunci aleg floarea selas.
Denna se uită la mine, apoi îşi feri privirile.
– Ai o impresie prea bună despre mine.
– Poate impresia ta despre tine nu e suficient de bună, i-am
replicat, zâmbind.
Un surâs încolţi şi pe buzele ei.
470
– Cred că margaretele mi se potriveau mai bine. Simple şi drăguţe.
Dacă vrei să mă cucereşti, nu uita de margarete.
– N-o să uit.
Ne-am continuat plimbarea.
– Dar mie ce floare mi-ai aduce? am întrebat brusc, încercând s-o
iau pe nepregătite.
– O floare de salcie, răspunse ea fără să stea pe gânduri.
Am chibzuit pentru câteva clipe.
– Nu ştiam că sălciile fac flori…
– Nici eu.
– Cu-atât mai de preţ să primeşti una, am chicotit. De ce o floare
de salcie?
– Te văd ca pe-o salcie, rosti ea cu uşurinţă. Puternic, bine
înrădăcinat şi tăinuit. Te laşi în voia furtunii, dar niciodată mai
departe decât îţi doreşti să ajungi.
Mi-am ridicat mâinile în apărare.
– Curmă-ţi şirul gândurilor, domniţă! Încerci să mă seduci, dar nu-
ţi merge. Măgulirile tale nu-s decât vorbe în vânt!
Mă fixă cu privirea pentru câteva clipe, aşteptând să-mi termin
tirada. Un surâs înflori pe gura ei delicată.
– Spre deosebire de ceilalţi copaci, salcia se lasă pradă dorinţei
vântului.
***
Trecuseră cinci ceasuri, din ce-mi spuneau stelele, scurse pe
nesimţite, căci ne-am trezit brusc la Vâsla de Stejar, unde Denna
înnoptase. Am rămas în prag minute în şir, încercând să-mi fac
curaj s-o sărut. Gândul mă ispitise pe tot parcursul plimbării:
când ne-am oprit pe Podeţul de Piatră, să urmărim unduirile
râului în bătaia lunii, sub un tei, în grădina din Imre…
În acele clipe, tensiunea dintre noi era ca o ţesătură pe război.
Când mă privea pe sub gene, cu capul uşor înclinat, îmi
închipuiam că se aşteaptă să… fac ceva. Să-mi petrec braţul pe
după umărul ei? S-o sărut? De unde să ştiu? Cu siguranţă?
Nicio şansă. Aşa că am ţinut piept ispitei. Nu doream să presupun
prea multe, să o supăr sau să mă fac de râs. Pe deasupra, vorbele
lui Deoch îmi sădiseră îndoiala în suflet. Poate eram atras doar de
şarmul ei înnăscut.
Ca toţi băieţii de vârsta mea, eram complet neştiutor în privinţa
femeilor. Cel puţin eu eram conştient de ignoranţa mea, spre
deosebire de Simmon şi de prietenii lui, care se făceau de râs cu
avansurile lor deşucheate. Mai bine să-mi cadă cerul în cap decât
471
s-o văd râzându-mi în faţă la tentativele mele de cucerire. Urăsc să
fac lucrurile cu jumătate de măsură.
Aşa că mi-am luat rămas-bun şi am petrecut-o din priviri până se
făcu nevăzută în măruntaiele Vâslei. Am tras aer adânc în piept şi
puţin îmi lipsea să izbucnesc în râs sau să dansez ca nebunul.
Eram plin de ea, de mireasma vântului care se mlădia în părul ei,
de glasul ei, de felul în care razele lunii se jucau pe chipul ei.
Încetul cu încetul, am coborât cu picioarele pe pământ. Nici bine
nu pornisem la drum că m-am dezumflat ca burduful de foale.
Treceam pe lângă hanurile şi căsuţele întunecate şi în câteva bătăi
de inimă, jubilarea lăsă locul îndoielii.
Făcusem un pocinog de toată frumuseţea. Ce isteţe mi se păruseră
atunci vorbele dulci pe care i le spusesem, şi cât de neroade mi se
păreau acum. Era încă în mine, încercând să mă alunge cu un
oftat.
Dar am văzut-o zâmbind, râzând. Nu-şi amintise prima noastră
întâlnire, pe drumul care ducea la Bobcatran. Era şi greu să mă
ţină minte.
Fură-mă, îmi şoptise.
Trebuia să-mi fi luat inima-n dinţi şi s-o sărut. De ce n-am fost
mai atent? Vorbisem prea mult şi spusesem prea puţin.

472
 Capitolul 63
Paşi şi vorbe

Când am ajuns la locul obişnuit de întâlnire, Wilem şi Simmon îşi

devorau deja prânzul.
– Scuze, am spus, aşezând lăuta pe caldarâm, dar m-am prins cu
tocmeala.
Trecusem râul să cumpăr vreo două kilograme de mercur şi o
pungă de sare de mare. Sarea fusese tare piperată la preţ, dar
pentru prima oară nu-mi păsa de bani. Dacă îmi surâdea norocul,
urma să dobândesc o poziţie mai bună la Partizanat, şi-atunci adio
probleme băneşti. Întâmplător, trecusem pe lângă hanul unde
înnoptase Denna, dar n-am găsit-o acolo, şi nici la Eolian sau în
parcul unde sporovăisem cu o seară în urmă. Cu toate astea, mă
simţeam în largul meu. Am deschis tocul pentru a lăsa căldura
soarelui să-mi încălzească şi să-mi întindă strunele noi şi m-am
aşezat sub flamură, lângă prietenii mei.
– Unde-ai fost astă-seară? mă întrebă Simmon cât se poate de
nonşalant.
De-abia în acea clipă mi-am amintit că ar fi trebuit să ne întâlnim
cu Fenton, pentru o reprezentaţie stradală. Denna îmi alungase
complet acest gând din minte.
– Doamne, iartă-mă, Sim. Cât aţi aşteptat după mine?
Simmon îmi aruncă o privire plină de reproş.
– Îmi pare rău, am mai spus o dată, nădăjduind că vina mi se citea
pe faţă. Am uitat.
Sim rânji şi ridică din umeri.
– Nu-i bai. Când am înţeles că n-ai să mai vii, ne-am dus la
Bibliotecă să bem şi să ne uităm după fete.
– S-a supărat Fenton?
– A fost de-a dreptul furios, rosti Wilem calm, făcându-şi într-un
sfârşit loc în conversaţie. Zicea c-o să-ţi tragă o scatoalcă.
Rânjetul lui Sim se lăţi pe toată faţa.
– Zicea că eşti un E’lir bolând, fără pic de respect pentru ăştia mai
în vârstă.
– A făcut tot soiul de insinuări despre obârşia şi pornirile tale
sexuale faţă de animale, adăugă Wilem, păstrându-şi seriozitatea.
– …În sutana tehlinului! cântă Simmon cu gura plină, apoi izbucni
în râs şi aproape că se înecă.
I-am tras câteva palme peste spate.
473
– Unde-ai fost? mă întrebă Wilem, în timp ce Sim încerca să-şi
recapete suflarea. Cinzeacă zicea că ai plecat mai devreme.
Nu ştiu de ce, dar nu voiam să vorbesc despre Denna.
– M-am întâlnit cu cineva.
– Cineva mai important decât noi? rosti Wilem pe un ton sec, ce
putea fi luat drept ironie sau reproş.
– Cu o fată, am recunoscut.
Wilem ridică o sprânceană.
– Fata aia după care alergi de câtăva vreme?
– N-am alergat după nicio fată. M-a găsit ea La Cinzeacă.
– Semn bun, făcu Wilem.
Simmon încuviinţă cu luare-aminte, dar o sclipire drăcească îi
lucea în priviri.
– Şi, aţi cântat puţin? mă întrebă, arcuind din sprâncene şi dându-
mi coate. Aţi făcut un duet?
Era prea caraghios ca să mă supăr.
– N-am cântat. Avea nevoie de-un însoţitor, s-o conducă acasă.
– S-o conducă acasă? rosti el cu subînţeles, arcuind din nou din
sprâncene.
Insinuările îşi pierduseră hazul.
– Era întuneric, am spus cu un aer grav. Am însoţit-o până în
Imre.
– A, făcu Sam, dezamăgit.
– Ai plecat mai devreme de la han, rosti Wil tărăgănat. Noi te-am
aşteptat pe puţin un ceas. Îţi ia două ceasuri să mergi până în
Imre şi înapoi?
– A fost o plimbare mai lungă, am recunoscut.
– Cât de lungă putea să fie? întrebă Simmon.
– Cât să zic… mi-am ferit privirile, vreo şase.
– Şase ore? făcu Sim revoltat. Hai, cred că sunt îndreptăţit să aflu
mai multe, după ce m-ai bătut cu ea la cap vreo două răstimpuri.
– N-am bătut pe nimeni la cap, m-am zburlit la el. Ne-am plimbat
şi am vorbit. Nimic mai mult.
– Fugi d-aci! Preţ de şase ore?
Wilem îl bătu uşor pe umăr.
– Spune adevărul.
Simon îi aruncă o privire cu coada ochiului.
– De unde ştii?
– Pare mult mai sincer atunci când minte.
– Dacă vă puneţi lacăt la gură pentru două minute, vă spun toată
povestea. De-acord?
474
Mi-am lăsat privirile-n palme, încercând să-mi adun gândurile, dar
în mintea mea era o învălmăşeală groaznică.
– Am pornit spre Imre, pe calea cea lungă. Am zăbovit o vreme pe
Podul de Piatră. Ne-am oprit apoi într-un parc de la marginea
orăşelului. Am stat pe malul râului. Am povestit despre… mai
nimic. Locuri pe unde-am fost. Cântece…
Mi-am dat seama că bat câmpii şi am amuţit. Am chibzuit puţin
înainte să deschid gura:
– Aş fi vrut să fac mai mult decât să mă plimb şi să vorbesc, dar…
Habar n-aveam ce să spun.
Cei doi tăcură pentru o clipă.
– Măi să fie, se minună Wilem. Marele Kvothe, pus cu botul pe labe
de-o femeie.
– Dacă nu te-aş cunoaşte, aş putea să jur că ţi-e frică, rosti
Simmon în batjocură.
– Cum dracu’ să nu-mi fie frică? am şoptit, ştergându-mi sudoarea
din palme de pantaloni. Şi vouă v-ar tremura nădragii dacă aţi
cunoaşte-o. În clipa asta aş da o fugă până-n Imre, sperând s-o
zăresc la fereastra vreunei prăvălii sau s-o întâlnesc pe stradă.
Am zâmbit încurcat.
– Ce mai aştepţi? zâmbi Simon, îmbrâncindu-mă uşor. Drum bun!
Dacă aş cunoaşte aşa femeie straşnică, n-aş sta să mănânc
prânzul cu alde voi doi.
Îşi scoase părul din ochi şi mă împinse încă o dată.
– Hai, du-te!
Nu m-am clintit.
– Nu-i chiar atât de uşor.
– Cu tine nimic nu-i uşor, bombăni Wilem.
– E cât se poate de uşor, râse Simmon. Du-te şi spune-i ce ne-ai
spus şi nouă.
– Da, sigur, am spus sarcastic. O nimica toată. Poate nici nu vrea
s-audă de-aşa ceva. Denna e o fată deosebită. De ce s-ar încurca
ea cu unul ca mine?
Simmon mă privi în ochi.
– Ea te-a căutat. E clar că vrea ceva de la tine.
Urmă un moment de tăcere, numai bun să schimb iute subiectul.
– Manet mi-a dat voie să-mi încep proiectul de calfă.
– Deja? făcu Sim, neliniştit. Kilvin e de-acord? Din câte ştiu, nu
prea tolerează arsul etapelor.
– N-am ars nicio etapă. Aşa-s eu, prind mai repede.
Wilem pufni amuzat, iar Sim schimbă iute vorba înainte să ne
475
luăm la harţă.
– Ce-ai de gând să faci, o lampă magică?
– Toată lumea face lămpi, spuse Wilem.
Am încuviinţat.
– Aveam de gând să fac ceva diferit, o maşinărie cu rotiţe de pildă,
dar Manet mi-a zis să fac o lampă.
Clopotul dăngăni de patru ori. M-am ridicat şi mi-am vârât lăuta în
toc, gata să merg la cursuri.
– Chiar ar trebui să-i spui, mă sfătui Simmon. Dacă-ţi place o fată,
trebuie s-o ştie şi ea.
– Văd că la tine merge de minune, am răspuns, iritat de faptul că
dintre toţi oamenii, tocmai Sim îşi găsise să-mi dea poveţe despre
femei. Din toate încercările tale, câte au dat roade cu strategia
asta?
Wilem îşi aţinti brusc privirile în altă parte, pentru a evita tirul
săgeţilor.
Mi-am ferit într-un final privirile, cu un sentiment de vină în suflet.
– Ce să-i mai spun? am bombănit. Îmi place să petrec timp
împreună cu ea şi am aflat unde locuieşte. Când va fi cazul, voi şti
unde s-o găsesc.

476
 Capitolul 64
Nouă în foc

Aşa s-a întâmplat că a doua zi am mers până în Imre. Şi cum eram

prin preajmă, am dat o raită pe la Vâsla de Stejar. Hangiul nu ştia
nici o „Denna” sau „Dianne”, dar o tânără domniţă cu păr
întunecat pe nume „Dinnah” poposise acolo pentru câteva zile.
Momentan nu se afla în incită, dar dacă doream să-i las un bilet…
Acum că ştiam unde stă, ce rost mai avea? Puteam s-o găsesc cu
uşurinţă.
Şi totuşi, n-a apărut în următoarele două zile la han. În a treia zi,
hangiul mi-a spus că Denna fugise în miez de noapte cu toate
catrafusele ei, uitând bineînţeles să plătească. Am luat crâşmele la
rând, dar n-am găsit-o, aşa că m-am întors la Universitate, pe
jumătate îngrijorat, pe jumătate supărat.
După încă trei zile şi alte câteva vizite pe la han eram la fel de
nedumerit. Nici măcar Deoch sau Threpe nu ştiau nimic. Deoch
îmi povestise că Dennei îi şedea în fire să dispară aşa, brusc, şi că
n-avea niciun sens s-o mai caut. Un sfat sănătos pe care l-am
ignorat, fireşte.
Eram în odaia magistrului Kilvin, încercând să-mi ţin temerile în
frâu, pe măsură ce omul uriaş şi neîngrijit dinaintea mea cerceta
cu atenţie lampa magică. Era primul meu proiect individual ca
făuritor de artefacte. Topisem şi modelasem discurile, după care
grunduisem lentilele. Apoi vârâsem lichid în corpul radiant, având
grijă să nu mă otrăvesc cu arsenic. Mai important însă, Alarul îmi
aparţinea, la fel şi manopera complexă, care preschimbase bucăţile
lipsite de viaţă într-un lămpaş magic.
Dacă magistrul se declara mulţumit de rezultat, urma s-o vândă
pe-o sumă frumuşică, din care-mi revenea şi mie o parte. Cel mai
mult mă bucura însă faptul că urma să devin un artizan în toată
regula, chiar dacă nu eram foarte experimentat. Puteam să-mi
urmez propriile planuri şi aveam mai multă libertate de creaţie.
Asta însemna avansarea mea în rândurile Partizanatului. Mă
apropiam tot mai mult de rangul de Re’lar, ceea ce însemna printre
altele şi o situaţie financiară stabilă.
Într-un târziu, Kilvin îşi înălţă privirile.
– Frumos lucrat, E’lir Kvothe. Dar modelul e cam ciudat.
– Aşa-i, am făcut câteva modificări. Dacă-l aprindeţi, veţi observa
că…
477
Kilvin scoase un sunet gutural, ce putea să însemne amuzament
sau iritare. Aşeză lampa pe masă şi făcu înconjurul încăperii,
stingând toate lămpile mai puţin una.
– Ştii câte lămpi mi-au explodat în mână de-a lungul anilor, E’lir
Kvothe?
Am înghiţit în sec şi am clătinat din cap.
– Câte?
– Niciuna, rosti el cu seriozitate. Pentru că sunt extrem de atent şi
ştiu mereu ce ţin în mână. Trebuie să fii mai răbdător, E’lir Kvothe.
O clipă în gând face cât nouă în flăcări.
Mi-am coborât privirile, încercând să par cât mai umil.
Kilvin stinse şi ultima lampă, iar încăperea se cufundă în beznă.
După câteva clipe, o lumină roşiatică ţâşni din lămpaş, împrăştiind
umbre tremurătoare pe perete. Lumina era foarte slabă.
– Comutatorul e gradat, am rostit iute. E mai degrabă un reostat
decât un comutator.
– Isteţ, spuse Kilvin. Majoritatea nu-şi bat capul cu asemenea
detalii la lămpile mici.
Intensitatea luminii crescu, apoi scăzu, apoi crescu din nou.
– Scrijeldica e destul de bună, rosti Kilvin rar, după ce aşeză lampa
pe masă. Suferă în schimb la focalizare. Nu prea există difuzie.
Avea dreptate. În loc să lumineze întreaga încăpere, cum era
normal, lampa mea dezvăluia doar o secţiune îngustă: colţul mesei
de lucru şi jumătate din plăcuţa neagră ce anina pe perete. Restul
încăperii era întunecat.
– Am făcut-o aşa cu bună ştiinţă. Asemenea lanternelor „ochi de
pisică”.
Îndărătul lămpii, Kilvin se preschimbase într-o siluetă întunecată.
– Cunosc, E’lir Kvothe, rosti el cu o urmă de reproş în glas. Sunt
adesea folosite pentru îndeletniciri necurate. Făuritorii
profesionişti nu se amestecă în asemenea treburi.
– Credeam că foloseşte marinarilor.
– Foloseşte hoţilor. Şi spionilor, şi altora care vor să-şi tăinuiască
afacerile nocturne.
Neliniştea care mă încerca se preschimbă deodată în teamă.
Întâlnirea era doar o formalitate. Mă ştiam un făuritor priceput,
mai talentat decât mulţi foşti ucenici de-ai magistrului, care
petrecuseră multă vreme în slujba lui. Dintr-odată mi-era teamă că
irosisem treizeci de ore de lucru, ca să nu mai vorbim de banii pe
care-i investisem în materiale.
Kilvin mormăi ceva în bărbie. Şase lămpi prinseră dintr-odată
478
viaţă, luminând întreaga încăpere. Mă uluia uşurinţa cu care
magistrul reuşea să unească şase obiecte deodată. Numai el ştia
de unde absorbise energia.
– Toată lumea face lămpi magice la primul proiect, am spart eu
tăcerea. Toată lumea le face la fel. Doream să fac ceva diferit. Ceva
nou.
– Cu siguranţă să-ţi demonstrezi isteţimea, rosti Kilvin sec. Pe
lângă faptul că voiai să-ţi duci ucenicia la bun sfârşit într-un timp
foarte scurt, doreai să-mi prezinţi o lampă originală. Să nu ne
ascundem după deget, E’lir Kvothe! Ai făcut lampa asta ca să
dovedeşti că eşti mai înzestrat decât ceilalţi ucenici. Am dreptate?
Mă privi ţintă în ochi şi, pentru câteva clipe, orice urmă de visare
dispăru din privirile sale.
Parcă-mi crescuseră ciulini în gură.
Sub barba ţepoasă şi accentul profund aturan, Kilvin ascundea o
minte sclipitoare. Cum de sperasem să nu fiu prins cu mâţa-n
sac?
– Fireşte că doream să vă impresionez, magistre, am rostit cu
privirile în pământ. Asta se înţelege de la sine.
– Nu te umili în faţa mea. Nu mă impresionează falsa modestie.
M-am îndreptat de spate şi l-am privit în ochi.
– În cazul ăsta, recunosc că sunt mai bun. Învăţ mai repede.
Muncesc mai cu spor. Sunt mai agil şi mai deschis la minte. Dar
ştiţi deja lucrurile astea, nu trebuie să vi le spun eu.
Kilvin încuviinţă.
– Aşa mai merge. Într-adevăr, ştiu lucrurile astea.
Îndreptă lampa în diferite zone ale încăperii şi îşi făcu de lucru cu
reostatul.
– Ca să fim corecţi, recunosc că sunt impresionat de meşteşugul
tău. Lampa e bine lucrată, iar scrijeldica e inteligent folosită.
Gravura e corectă. Bună treabă!
Am roşit imediat la această cascadă de complimente.
– Dar arta făuritului nu stă doar în meşteşug, rosti Kilvin, aşezând
lampa pe masă. Nu pot să vând lampa. Dacă e găsită asupra unui
hoţ, întreaga breaslă a artizanilor va fi bănuită de rea voinţă. Ţi-ai
încheiat ucenicia şi te-ai dovedit a fi un artizan iscusit.
Am răsuflat uşurat.
– Din nefericire, stai mai prost cu discernământul. Lampa va fi
probabil topită şi metalul reciclat.
– Aveţi de gând să-mi topiţi lampa?
Lucrasem la ea un răstimp încheiat şi-mi cheltuisem aproape toţi
479
banii pe materialele necesare. Speram să scot ceva de pe ea, dar
acum…
Kilvin era de neînduplecat.
– Cu toţii suntem răspunzători pentru reputaţia Universităţii, E’lir
Kvothe. Ajuns pe mâini nepotrivite, un asemenea obiect ar dăuna
imaginii noastre.
Înainte să găsesc o cale de a-l face să-şi schimbe intenţiile, Kilvin
îmi făcu semn că pot să plec.
– Du-te şi spune-i lui Manet vestea cea bună.
Am ieşit descumpănit din odaia lui pentru a da piept cu zarva
ciocanelor şi a fierăstraielor din atelier. Văzduhul purta un iz de
acid, metal topit şi transpiraţie. L-am zărit pe Manet într-un colţ,
aruncând cărămizi într-un cuptor. Am aşteptat să închidă uşiţa şi
să-şi şteargă broboanele mari de sudoare cu mâneca.
– Cum a mers? Ai trecut sau trebuie să te ţin de mânuţă încă un
semestru?
– Am trecut, am rostit sec. Ai avut dreptate în privinţa
modificărilor. N-a fost prea impresionat.
– Ţi-am zis eu, făcu Manet, fără urmă de satisfacţie în glas. Nu uita
că sunt aici de când lumea. Când ţi-am zis că magiştrii sunt nişte
conservatori convinşi în adâncul lor, nu m-ai crezut. Eu nu
vorbesc în vânt.
Manet îşi trecu mâna prin barba-i deasă şi cenuşie, ţinând piept
valurilor de căldură ce izvorau din cuptor.
– Ce planuri ai acum, că ai devenit un liber-întreprinzător?
– Mă gândeam să bag nişte acid în emiţătoarele lămpilor albastre.
– Se plăteşte bine, spuse Manet cu chibzuială. Dar e periculos.
– Ştii doar că sunt atent.
– Pericolul e tot pericol. În urmă cu zece ani am îndrumat un
tânăr… cum îl chema…?
Se scărpină în bărbie, apoi ridică din umeri.
– O mică neatenţie şi…
Manet pocni tare din degete.
– …A fost suficient. S-a ars rău de tot şi a pierdut câteva degete.
Şi-a luat adio de la meserie pe urmă.
M-am uitat cu coada ochiului la Cammar, cu ochiul său lipsă şi
cicatricile oribile care-i brăzdau capul.
– Aşa-i.
Mi-am încleştat mâinile neliniştit, cu ochii la cilindrul metalic.
Două zile durase efectul demonstraţiei lui Kilvin, după care
meşteşugarii îl trataseră ca pe orice alt obiect din atelier. Adevărul
480
e că existau zece mii de feluri în care o puteai mierli în atelier, dacă
nu erai atent. Smoala de oase era doar ultima şi deocamdată cea
mai interesantă cale de-aţi găsi sfârşitul. Am hotărât să schimb
vorba.
– Pot să te întreb ceva?
– Dă-i drumul, până nu se răceşte, spuse el, aruncând priviri
sugestive spre cuptor. Te-ai prins? Până nu se răceşte.
Mi-am dat ochii peste cap.
– Zici că ştii Universitatea mai bine ca oricine?
– Ca oricine în viaţă. Toate chichiţele şi secretele.
– Deci ţi-ar sta în puteri să mă bagi în Arhive fără să prindă nimeni
de veste? am întrebat pe un ton scăzut.
– Mi-ar sta, rosti el, mijind ochii. Dar n-aş face una ca asta.
Am dat să zic ceva, dar Manet mi-o tăie scurt:
– Ascultă la mine, băiete, făcu el exasperat, am mai vorbit despre
asta. Ai şi tu răbdare! Lasă-l puţin pe Lorren, să-i mai treacă
supărarea. Abia dacă a trecut un semestru…
– A trecut jumătate de an!
Manet clătină din cap.
– Ţie ţi se pare mult, fiindcă eşti tânăr. Dar crede-mă, Lorren nu
te-a uitat. Mai impresionează-l o vreme pe Kilvin, apoi roagă-l să
vorbească în numele tău. Crede-mă, va funcţiona.
Am luat un aer abătut.
– Dar dacă tu ai…
– Nu, nu, nu. Nu-ţi arăt nimic. Nu-ţi zic nimic. Nu-ţi desenez nicio
hartă măcar.
Chipul i se destinse şi îmi aşeză o mână pe umăr, în încercarea de
a-şi îndulci refuzul.
– Pe… ce-o fi a lui Tehlu, de unde graba asta? Eşti tânăr, ai tot
timpul din lume.
Aţinti un deget dojenitor spre mine.
– Dar dacă te exmatriculează, poţi să-ţi iei adio. Şi crede-mă, asta
vei păţi dacă te prind că-ţi bagi nasul prin Arhive.
M-am cocoşat deodată.
– Ai dreptate, am spus descumpănit.
– Aşa-i, am dreptate, rosti Manet, apoi se răsuci să supravegheze
cuptorul. Hai, fugi, că fac ulcer cu tine.
Am plecat furios, cu gândul la sfatul lui Manet şi la informaţiile
care-i scăpaseră fără voia lui. Povaţa lui era bună. Dacă mă
purtam exemplar o vreme, mi s-ar fi permis să intru în Arhive. Era
calea simplă şi sigură de urmat.
481
Din nefericire, îmi era peste putinţă să fiu răbdător. Dacă nu
făceam iute rost de bani, nu mai prindeam alt semestru la
Universitate. Nu, nu-mi îngăduiam să fiu răbdător. Înainte să ies,
am aruncat o privire în odaia lui Kilvin. Stătea la masă, jucându-se
alene cu lampa mea. Avea din nou acea expresie visătoare, ce mă
făcea să cred că mintea lui umbla iarăşi pe şase cărări deodată.
Am bătut în tocul uşii, să-mi anunţ prezenţa.
– Magistre Kilvin.
Magistrul se răsuci.
– Da?
– N-aş putea să cumpăr eu lampa? Ca să citesc seara. Nu de alta,
dar dau o groază de bani pe lumânări.
Mi-aş fi împreunat mâinile în rugăciune, dar m-am gândit că ar fi
prea melodramatic.
Kilvin chibzui câteva clipe. Se auzi un păcănit scurt şi lampa
străluci din nou în nuanţe roşietice.
– Nu poţi să cumperi ceva lucrat de mâna ta. Materialele şi efortul
depus îţi aparţin.
Îmi întinse lămpaşul.
Am intrat s-o iau, dar Kilvin îşi retrase mâinile şi mă străfulgera cu
privirile.
– Să fim bine înţeleşi. Nu ai voie s-o vinzi sau s-o împrumuţi
nimănui. Nici măcar prietenilor. Dacă lampa asta se pierde, va
ajunge neîndoios pe mâna unor oameni rău intenţionaţi.
– Îmi dau cuvântul de onoare, magistre Kilvin. Numai eu o voi
folosi.
Am ieşit din atelier, atent să nu-mi dau în vileag bucuria din
suflet. Manet îmi spusese întocmai ce doream să aflu. Exista o
intrare secretă în Arhive. Dacă aşa stăteau lucrurile, aveam s-o
găsesc.

482
 Capitolul 65
Scânteia

Le-am promis prietenilor mei că-i voi cinsti dacă mă vor însoţi la
Eolian. Atâta generozitate îmi permiteam şi eu. Vedeţi voi, deşi
strâmbele lui Ambrose mă împiedicau să-mi găsesc un patron
înstărit, cunoşteam destui melomani care să mă trateze cu câte-o
bere, două.
Nu existau decât două soluţii. Fie ajungeam un beţivan incurabil,
fie foloseam un şiretlic vechi de când hanurile şi trubadurii. Ciuliţi
urechile căci tocmai urmează să vă dezvălui un vechi truc al
menestrelilor…
Să presupunem că aţi poposit la un han. Mă ascultaţi cântând.
Zâmbiţi, suspinaţi şi în genere vă minunaţi de măiestria artei mele.
Pe urmă doriţi să vă manifestaţi recunoştinţa, dar nu aveţi punga
suficient de grasă ca să-mi aruncaţi nişte galbeni. Aşa că mă
cinstiţi cu o băutură. Dar eu am băut deja o halbă. Sau mai multe.
Sau poate încerc să-mi păstrez mintea limpede. Vă refuz? Evident
că nu. Asta ar însemna să dau cu piciorul calului dat în dar şi să
vă jignesc. Şi-atunci comand mied de Greysdale sau de Sounten.
Sau un soi rafinat de vin alb. Nu contează numele băuturii. Ce
contează e că băutura nu există de fapt. Hangiul mă serveşte cu
apă. Tu îmi plăteşti băutura. Eu îţi mulţumesc din tot sufletul şi
toată lumea e fericită. După închidere, hangiul, hanul şi
muzicianul fac banii pe din trei.
Ba mai mult, unele hanuri mai sofisticate te lasă să păstrezi
băutura, drept garanţie pentru viitoare comenzi. Hanuri precum
Eolianul. Aşa se întâmplă că în ciuda sărăciei lucii în care mă
zbăteam, am reuşit să aduc o sticlă întreagă de vinegru la masa
unde mă aşteptau Wil şi Sim.
Wil aruncă priviri galeşe sticlei şi mă întrebă:
– Cu ce ocazie?
– Kilvin a acceptat lampa mea magică. De azi, staţi de vorbă cu cea
mai tânără calfă de artizan din Arcanum, am spus, incapabil să-mi
ţin mândria în frâu.
Majoritatea studenţilor nu-şi încheiau ucenicia decât după trei sau
patru semestre. Despre succesul relativ al lămpaşului nu le-am
povestit.
– Era şi cazul, rosti Wil sec. Cât ţi-a luat, trei luni? Umbla deja
vorba că ţi-ai pierdut îndemânarea.
483
– Credeam că veţi întâmpina vestea cu mai multă bucurie, am
spus în timp ce îndepărtam sigiliul de ceară. Zilele mele de maţe-
fripte se apropie de sfârşit.
Sim pufni.
– N-am ce zice, te descurci binişor.
– Fie ca iscusinţa de artizan să nu te părăsească niciodată! toastă
Wil. Atâta vreme cât ne va aduce şi alte băuturi pe viitor.
– Plus că va veni ziua în care te voi îmbăta suficient de tare ca să-
mi dai drumul în Arhivă, când vei lucra acolo.
Rostisem fraza pe un ton vesel, dar urmăream concentrat reacţia.
Wil sorbi puţin din pahar, ferindu-şi privirile.
– Nu pot.
Răspunsul lui mă descumpăni complet. Am dat jovial din mână,
mirat chipurile că mi-a luat gluma în serios.
– Fireşte, ştiu…
– M-am gândit la chestiunea asta, mă întrerupse Wil. După ce-am
văzut că te-au pedepsit pe nedrept, şi cât de supărat ai fost.
Wil sorbi o înghiţitură.
– Lorren are obiceiul să-şi suspende învăţăceii. Câteva zile dacă
sunt prea zgomotoşi în Morminte. Două-trei răstimpuri dacă sunt
neatenţi cu cărţile. Dar să le interzică total accesul… asta-i altă
mâncare de peşte. Aşa ceva nu s-a pomenit aici de ani de zile.
Toată lumea ştie. Dacă te-ar vedea cineva…
Wil clătină din cap.
– Mi-aş pierde postul de scrib. Şi ne-ar exmatricula pe amândoi.
– Nu te mâhni. Până şi faptul că te-ai gândit înseamnă enorm…
– Hai că devenim sentimentali deja, se băgă Sim, bătând cu
paharul în masă. Deschide sticla şi hai să bem în cinstea lui Kilvin
care a fost atât de impresionat încât îl va convinge pe Lorren să te
lase în Arhivă.
Am zâmbit şi am vârât tirbuşonul în dop.
– Am un plan şi mai bun. Hai să bem întru eterna confuziune şi
înciudare a celebrului Ambrose Makar.
– Asta da, rosti Wil, ridicând paharul.
– Măi să fie, şopti Simmon, uite ce-a găsit Deoch…
– Ce-a găsit? am întrebat, fără să-mi iau privirile de la dop.
– A reuşit s-o găsească pe cea mai frumoasă femeie din regiunea
asta, murmură Sim, neaşteptat de posac. La ăştia îţi vine să le dai
în cap.
– Sim, gusturile tale în materie de femei sunt îndoielnice, ca să nu
zic mai mult.
484
Dopul cedă într-un sfârşit, cu un sunet îmbietor, şi am ridicat
sticla triumfător, dar amândoi stăteau cu privirile aţintite la uşă.
M-am întors să văd şi eu şi am încremenit.
– E Denna.
– Denna? făcu Sim.
– Dianne, l-am lămurit, încruntat. Denna. Despre ea vă vorbeam
deunăzi. Fata cu care am cântat. Îşi ia tot soiul de nume. Nu ştiu
exact de ce.
Wilem mă privi cu neîncredere.
– Aia e mândra ta?
Părea să aibă mari îndoieli.
– E mândra lui Deoch, îl corectă Simmon cu delicateţe.
Cam aşa stăteau lucrurile. Deoch cel chipeş şi bine clădit îi spunea
vorbe dulci, cum făcusem şi eu nu demult. Denna izbucni în râs şi
îl îmbrăţişă amical. Am simţit că mi se pune o piatră pe inimă.
Deoch îi făcu semn în direcţia mea. Denna se întoarse, mă zări şi
surâse. I-am întors zâmbetul din simplu reflex. Inima începu să-mi
bată nebuneşte. I-am făcut semn să vină lângă mine. Denna
schimbă două vorbe cu Deoch şi îşi tăie drum prin mulţime.
Simmon mă privi cu un soi de veneraţie uluită, în timp ce dădeam
pe gât un pahar de vinegru.
Denna purta o rochie verde-închis care-i dezvăluia braţele şi
umerii. Arăta minunat, iar ea ştia asta. Zâmbi.
Ne ridicarăm cu toţii s-o întâmpinăm.
– Speram să te găsesc aici, mă salută ea.
– Speram să fiu găsit, am rostit, făcând o scurtă plecăciune. Ţi-i
prezint pe doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. Simmon.
Sim zâmbi radios şi îşi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi.
– Şi Wilem.
Wil încuviinţă uşor din cap.
– Ea e Dianne.
Denna se tolăni într-un fotoliu.
– Trei bărbaţi chipeşi la lăsarea nopţii. Ce vânt vă aduce pe-aici?
– Urzim distrugerea duşmanilor noştri, spuse Sim.
– Şi sărbătorim, am adăugat iute.
Wilem ridică paharul.
– Fie ca duşmanul să fie mai buimac ca noi.
Eu şi Simmon i-am urmat gestul, dar în acea clipă mi-am dat
seama că Denna nu avea nimic de băut.
– Îmi cer scuze. Doreşti ceva?
– Chiar speram să mă tratezi cu ceva, dar cum aş putea să te
485
smulg dintre prietenii tăi?
Căutam frenetic o cale elegantă de-a ieşi din încurcătură.
– Nu ştiu de ce presupui că-l vrem aici, rosti Wilem cu seriozitate.
Ne-ai face un mare serviciu dacă l-ai lua.
Denna se aplecă deasupra mesei. Un zâmbet îi încolţi în colţul
gurii.
– Nu zău.
Wilem încuviinţă solemn.
– Bea chiar mai mult decât vorbeşte.
Denna mă privi cu subînţeles.
– Chiar aşa de mult?
– Ca să nu mai vorbim că s-ar posomorî teribil dacă ar rata ocazia
să stea de vorbă cu tine, psalmodie Simmon cu nevinovăţie. Nu ne-
ar fi de niciun folos dacă l-ai lăsa aici.
M-am înroşit imediat la chip şi mai că nu l-am strâns de gât pe
băgăreţ. Denna râse suav.
– Atunci ar fi bine să-l iau.
Se ridică precum o salcie în bătaia vântului şi îmi întinse mâna. N-
am şovăit.
– Sper să ne mai vedem, Wilem şi Simon.
Cei doi ne făcură cu mâna în timp ce ne îndreptam spre uşă.
– Drăguţi băieţi, spuse ea. Wilem e ca o piatră în străfundul apelor.
Simmon e un băieţel care se joacă în pârâu.
Descrierea ei îmi provocă râsul.
– Mai bine n-aş fi zis-o nici eu. Ziceai ceva de cină?
– Am minţit, rosti ea cu un dram de satisfacţie. Dar aş bea cu mare
plăcere băutura pe care mi-ai promis-o.
– Hai la Cep.
Denna strâmbă din nas.
– Prea mulţi bătrâni, prea puţini copaci. Noaptea asta merită
petrecută afară.
I-am făcut semn spre uşă.
– După tine.
Am urmat-o, scăldându-mă în strălucirea ei şi în privirile
invidioase ale muşteriilor. Până şi Deoch părea uşor gelos. Dar
când am trecut pe lângă el, mi s-a părut că zăresc ceva curios în
ochii lui. Tristeţe? Milă?
Am alungat numaidecât gândul. Eram cu Denna.
***
După ce ne-am aprovizionat cu pâine neagră şi o sticlă de vin de
zmeură de Avenna, am găsit un locşor retras într-unul dintre
486
nenumăratele parcuri ce împânzeau Imre. Primele frunze căzute la
pământ dansau în adierea vântului. Denna îşi scoase pantofii şi
imită cu delicateţe vârtejul frunzelor, savurând senzaţia ierbii sub
picioarele ei.
Ne-am aşezat pe o bancă, sub cupola unei sălcii uriaşe, apoi am
hotărât să poposim la rădăcina ei. Pâinea era consistentă,
întunecată şi ţinea ocupate degetele pofticioase. Vinul era dulce şi
limpede şi după ce buzele ei sărutară gâtul sticlei, rămaseră
umede un ceas întreg.
Părea să fie ultima noapte călduroasă de vară. Am vorbit câte-n
stele şi-n lună, şi-n tot acest răstimp m-am simţit sufocat de
apropierea ei, de felul în care se mişca, de muzica vorbelor ei ce se
mlădia în vântul tomnatic.
– Te-am văzut cu privirile pierdute, spuse ea. La ce te gândeai?
Am ridicat din umeri, ca să mai câştig câteva clipe de gândire. Nu
puteam să-i spun adevărul. Ştiam că toţi bărbaţii îi făceau
complimente întruna, de-o îngropau în dulcegării. Am ales o cale
mai subtilă.
– Unul dintre magiştri mi-a spus odată că există şase cuvinte cu
care poţi câştiga inima unei femei.
Am ridicat intenţionat din umeri.
– Mă întrebam care-or fi alea.
– De aia vorbeşti aşa mult? Speri să le rosteşti la un moment dat,
din greşeală?
Am dat să răspund, dar i-am văzut ochii jucându-se pe chipul meu
şi am renunţat, ruşinat. Denna îmi aşeză o mână pe braţ.
– Nu amuţi din cauza mea, Kvothe, rosti ea cu blândeţe. Mi-ar lipsi
tare mult glasul tău.
Sorbi puţin din vin.
– Oricum, poţi să pui capăt căutărilor. Le-ai rostit în ziua în care
ne-am cunoscut. Mi-ai spus: Mă întrebam oare de ce eşti aici.
Făcu un gest îmbietor.
– Din acea clipă am fost a ta.
Mintea îmi zbură la prima noastră întâlnire, în caravana lui Roent.
Eram uluit.
– Nu mă gândeam c-o să-ţi aminteşti.
Denna smulse o bucăţică de pâine şi mă privi întrebător.
– Ce anume să-mi amintesc?
– De mine. Întâlnirea noastră din caravana lui Roent.
– Ei, hai, cum era să-l uit pe băiatul roşcat care m-a lăsat pentru
Universitate?
487
Eram prea năucit ca să-i amintesc că în realitate n-o părăsisem.
– Dar n-ai suflat o vorbă despre asta.
– Nici tu. Poate m-am gândit că tu m-ai uitat.
– Eu, să te uit? Nicio şansă.
Denna zâmbi, dar îşi ascunse privirile în palme.
– Ai fi surprins să afli câte uită bărbaţii. Apoi pe un ton mai vesel:
Sau poate că nu. Ca bărbat, cine ştie câte-ai uitat şi tu…
– Mi-am amintit numele tău, Denna.
Mă simţeam bine rostindu-l.
– Dacă nu cumva ţi-ai luat un nume nou între timp. Sau Denna
era doar numele cu care te afişai în drumul spre Anilin?
– Denna, spuse ea cu blândeţe. Aproape că uitasem de ea. Ce fată
prostuţă!
– Ca o floare care se deschide.
– De mulţi ani nu mai sunt Denna.
Îşi frecă braţele dezgolite şi aruncă priviri temătoare în jur,
speriată parcă să nu fim găsiţi aici.
– Atunci să-ţi spun Dianne? Crezi că ar fi mai bine?
Crengile salciei se mlădiară în bătaia vântului deasupra noastră.
Mă privi în ochi, în timp ce părul ei juca dansul salciei.
– Eşti un drăguţ. Dar Denna cred că e cel mai potrivit, în ce te
priveşte. Tu-l pronunţi altfel. Delicat.
– Fie, Denna atunci, am spus hotărât. Şi totuşi, ce s-a petrecut în
Anilin?
O frunză se agăţă agale în părul ei. Denna o îndepărtă, dusă pe
gânduri.
– Nimic plăcut, mărturisi ea, fără să mă privească în ochi. Şi
totodată, nimic neaşteptat.
Am întins mâna, iar ea îmi pasă bucata de pâine.
– Mă bucur că te-ai întors, Aloine a mea.
Denna scoase un fornăit nu din cale-afară de elegant.
– Hai să fim serioşi, dacă cineva dintre noi e Savien, aia sunt eu.
Eu te-am căutat. De două ori chiar.
– Şi eu te-am căutat, am protestat. Doar că n-am deloc noroc în a
te găsi.
Denna îşi dădu ochii peste cap, melodramatic.
– Dacă mi-ai sugera un moment prielnic şi un loc potrivit unde să
te caut, ar fi altă viaţă.
M-am îndepărtat uşor de ea.
– Poate mâine?
Denna mă privi pieziş şi surâse.
488
– Mereu eşti prudent. N-am întâlnit în viaţa mea un bărbat atât de
precaut.
Îmi cercetă chipul ca pe-o cimilitură ce se cerea a fi desluşită.
– Aş zice că mâine la amiază e un moment prielnic. La Eolian.
Gândul revederii îmi încălzi măruntaiele.
– Mă întrebam doar ce faci aici, am repetat, ca pentru mine,
amintindu-mi de discuţia noastră. Pe urmă m-ai făcut mincinos.
Se aplecă uşor şi mă atinse pe mână împăciuitor. Răspândea o
aromă de căpşuni, iar buzele ei erau nespus de roşii, chiar şi în
lumina palidă a lunii.
– Cât de bine te cunoşteam şi pe-atunci!
Am continuat să vorbim ceasuri întregi, încercând să-mi trădez cât
mai puţin sentimentele. Mă gândeam că şi ea face acelaşi lucru,
dar n-aş fi băgat mâna-n foc. Părea că executăm un elaborat dans
modegan, în care partenerii stau aproape lipiţi unul de altul, dar,
cu suficientă iscusinţă, nu se ating.
Aşa decurgea discuţia noastră. Pe lângă faptul că ne lipsea acel
ceva să ne îndrume, se părea că, în mod curios, eram şi puţin
surzi. Aşa că am dansat amândoi cu grijă, neştiind ce muzică aude
celălalt sau dacă dansează cu adevărat.
***
Ca de-obicei, Deoch stătea de veghe la uşă. Mă întâmpină cu
braţul sus.
– Maestre Kvothe, mi-e teamă că prietenii dumitale au plecat.
– Mă gândeam eu. De cât timp?
– Să tot fie un ceas.
Îşi întinse braţele deasupra capului, apoi, cu un oftat prelung, le
lăsă moale.
– Erau cumva supăraţi că i-am lăsat de izbelişte?
– Nu cine ştie ce, rânji el. Şi-au găsit şi ei două porumbiţe. Dar nu
la fel de fermecătoare ca a dumitale.
Pentru o clipită păru stânjenit, apoi vorbi rar, alegându-şi cu grijă
cuvintele.
– Uite, d… Kvothe. Ştiu că nu e treaba mea şi sper să nu mă
înţelegi greşit.
Privi în jur şi scuipă cu obidă.
– Drace, nu mă pricep la chestii d-astea.
Se uită înapoi şi dădu neputincios din mâini.
– Vezi tu, femeile sunt precum flăcările. Unele sunt ca lumânările,
luminoase şi prietenoase. Altele sunt ca scânteile singuratice sau
ca tăciunii, sau ca licuricii neastâmpăraţi în nopţile de vară. Unele
489
se aseamănă focurilor de tabără, ard puternic preţ de o noapte şi-
apoi vor să fie lăsate în pace. Altele se aseamănă focului mocnit
din vatră: nu oferă cine ştie ce privelişte, dar jarul care hrăneşte
flăcările nu se stinge niciodată. Însă Dianne… Dianne e ca o
cascadă de scântei ce se revarsă din piatra de moară pe care
Domnul îşi ascute sabia. Eşti vrăjit de farmecul ei şi o doreşti.
Îndrăzneşti chiar să-ţi vâri mâna în cascadă pentru câteva clipe.
Dar nu rezişti mult. Îţi va frânge inima.
Amintirea ei ardea prea puternic în mine ca să dau vreo
importanţă vorbelor sale. Am zâmbit.
– Ascultă, Deoch, inima mea nu e de sticlă. Când suliţa va lovi
într-un sfârşit, se va izbi de un scut de alamă sau de aur
amestecat cu adamant. Nu mă lua ca pe-un copil sau ca pe-o
căprioară speriată, încremenită în calea vânătorului. Ea să aibă
grijă, căci de va fi să lovească într-o bună zi, inima mea va rezona
atât de duios încât psalmul ei mi-o va aduce înapoi pe aripi de
argint.
Deoch izbucni în râs.
– Doamne, curajos mai eşti, clătină el din cap. Şi tânăr. Ce n-aş da
să fiu şi eu la fel de tânăr şi de curajos!
Fără să-şi piardă zâmbetul, se întoarse şi îmi dădu bună seara.
– Noapte bună, i-am răspuns.
Deoch îşi dorea să fie ca mine? Compliment mai mare ca ăsta rar
primisem. Dar altceva era cu adevărat important. Căutările mele
luaseră sfârşit. Mâine la amiază, în Eolian. „Prânzim, ne plimbăm
şi mai povestim”, îmi spusese. Numai gândindu-mă la întâlnirea de
a doua zi mă treceau fiori de plăcere. Ce copil eram! Cât de
nesăbuit eram! Cât de înţelept!

490
 Capitolul 66
Nestatornicie

M-am trezit la cântatul cocoşului, cu nelinişte în suflet şi cu

gândul numai la întâlnirea de la amiază. Era de prisos să pun
capul la loc în pernă, aşa că m-am dus la Partizanat. Excesele de
cu o seară în urmă mă lăsaseră cu trei bănuţi în buzunar, aşa că
eram dornic să mă pun pe treabă.
Mă obişnuisem să lucrez noaptea. Dimineaţa locul părea complet
diferit. Erau doar cincisprezece-douăzeci de oameni, fiecare
adâncit în propriile preocupări. Seara erau de două ori pe-atâta.
Kilvin era ca de obicei în odaia lui, dar atmosfera era mai destinsă,
fără zarva din timpul nopţii.
Am zărit-o şi pe Fela într-un colţ de atelier, dăltuind cu grijă o
bucată de obsidian de mărimea unei pâini. Nu-i de mirare c-o
vedeam atât de rar, dacă avea obiceiul să lucreze la ore aşa de
matinale. În pofida sfaturilor lui Manet, am hotărât să-mi încep
meseria cu un rând de emiţătoare albastre. Delicată treabă, dat
fiind că trebuia să folosesc şi smoală de oase, dar nu foarte
îndelungată şi foarte profitabilă pe termen scurt. Aveam suficient
timp să termin până la întâlnirea cu Denna şi poate primeam un
mic avans de la Kilvin, ca să nu merg cu palma-n fund.
Am strâns uneltele necesare şi am intrat într-una dintre hotele de
tiraj care mărgineau zidul răsăritean. M-am instalat lângă unul
dintre containerele de cinci sute de galoane, din sticlă dublă, care
împânzeau atelierul. Dacă intrai în contact cu vreo substanţă
periculoasă în timp ce lucrai în hotă, trăgeai mânerul
containerului şi te curăţai sub jetul de apă.
Cu puţină atenţie mă puteam lipsi de duşuri, dar nu strica să-l am
prin apropiere. Am aranjat hota de tiraj şi m-am dus după smoala
de oase. Ştiam că nu e cu nimic mai periculoasă decât fierăstrăul
de tăiat piatră sau decât maşina de sinterizare, dar cu toate astea
îmi dădea fiori. Iar azi era o situaţie diferită. În timp ce mă
îndreptam spre masa de lucru, am dat peste unul dintre cei mai
pricepuţi artizani. Jaxim avea acea figură neîmblânzită, comună
tuturor artizanilor aflaţi în miez de mare proiect, ce trăda multe
ore nedormite.
– De ce e atâta gheaţă acolo? l-am întrebat, făcând semn spre
cilindrul cu smoală.
Marginile sale erau poleite cu un strat de gheaţă, răcorind simţitor
491
aerul din jur. Jaxim îi aruncă o privire şi ridică din umeri.
– Las’ să fie mai multă, că altfel… chicoti sec, ha-ha, bum!
Trebuia să-i dau dreptate, mai ales că atelierul era mai răcoros în
zori. Cuptoarele nu erau încă aprinse, iar vetrele forjelor dormitau
posace.
Am reluat procesul de decantare în gând, atent să nu-mi scape
niciun detaliu. Era atât de răcoare în jurul cilindrului că scoteam
aburi pe gură. Sudoarea de pe mâini îngheţă şi m-am trezit cu
degetele lipite de încuietoarea cilindrului, asemenea unui copil
care-şi lipeşte limba de mânerul unei cişmele în miezul iernii.
Am decantat vreo treizeci de grame de lichid vâscos şi uleios într-
un flacon, pe care l-am sigilat iute. M-am întors la hotă şi am
început pregătirile. După câteva minute, am început lungul şi
meticulosul proces de preparare şi umplere a emiţătoarelor
albastre. Un glas m-a făcut să-mi pierd concentrarea, vreo două
ceasuri mai târziu. Nu intensitatea, ci timbrul său de neconfundat
mi-a atras atenţia.
– Doamne Sfinte, rosti el.
Datorită procesului în care eram angajat, m-am uitat numaidecât
la cilindrul de smoală şi-am simţit că mă trec toţi fiorii când am
văzut că dintr-o parte a recipientului se scurgea un firicel de lichid
negru, de-a lungul piciorului de lemn, până pe podea. Din lemnul
gros aproape că nu mai rămăsese nimic, iar lichidul de pe podea
începu să fiarbă cu pocnete şi şuierături. Mi-am amintit îndată
vorbele magistrului Kilvin: „Pe lângă faptul că e extrem de coroziv,
în stare gazoasă compusul se aprinde la contactul cu aerul”.
Chiar în acea clipă piciorul cedă şi masa de lucru se înclină
periculos. Cilindrul se rostogoli şi căzu la podea. Când întâlni
piatra, nu se îndoi, nu se ciobi, ci se frânse în mii de bucăţele.
Cantităţi uriaşe de lichid întunecară podeaua atelierului, care se
umplu de pocnete şi trăsnete, pe măsură ce smoala se încălzea tot
mai tare. În urmă cu mulţi ani, înţeleptul constructor dotase
Partizanatul cu douăzeci şi patru de găuri de scurgere, menite să
îndepărteze substanţele vărsate. Pe deasupra, podeaua atelierului
era uşor vălurită, pentru a permite jgheaburilor formate să
conducă lichidul spre acele scurgeri. Astfel, nici bine nu se sparse
cilindrul, că lichidul vâscos se repezi spre două găuri de scurgere.
În acelaşi timp continua să fiarbă, împrăştiind nori grei şi negri ca
smoala, gata să izbucnească în flăcări. Iar Fela, care lucrase de
una singură la o masă izolată, se găsea prinsă între cele două
braţe de ceaţă întunecată. Stătea cu gura căscată, încremenită de
492
spaimă. Purta haine de lucru, pantaloni subţiri şi o cămaşă de
pânză strânsă la coate. Părul ei lung şi întunecat era prins într-o
coadă ce-i mângâia umărul. Avea să ardă ca o torţă.
Pe măsură ce oamenii îşi dădeau seama ce se petrece, zarva din
atelier creştea în intensitate. Unii dădeau ordine, alţii strigau pur
şi simplu. Fela nu striga după ajutor, ceea ce însemna că numai
eu eram conştient de primejdia care-o păştea. Gândindu-mă la
demonstraţia lui Kilvin, atelierul urma să se transforme într-un
ocean de flăcări în nici un minut. Nu mai era timp…
Am aruncat o privire în jur, în speranţa că voi descoperi ceva de
folos. Degeaba. Blocuri de bazalt, bobine de cupru, un glob de
sticlă sortit probabil lămpilor lui Kilvin…
Şi dintr-odată ştiam ce trebuie să fac. Am înşfăcat globul de sticlă
şi l-am azvârlit într-un bloc de bazalt. Globul s-a spart în sute de
bucăţele, iar eu am rămas cu o bucată de sticlă de mărimea
palmei. Cu cealaltă mână mi-am apucat mantia şi am răzbit prin
pătura de fum.
Mi-am împuns degetul mare cu bucata de sticlă şi am fost imediat
recompensat de o durere crâncenă. Mi-am plimbat degetul
însângerat pe luciul sticlei şi am rostit un descânt de unire. Chiar
în faţa containerului am aruncat sticla la podea şi am strivit-o cu
călcâiul. Un pumnal de gheaţă mai rece ca moartea mă săgetă de
sus până jos. Nu era acel frig pe care-l simţi iarna, ci unul care te
izbeşte precum fulgerul. Îl simţeam în limbă, în plămâni şi în ficat.
Dar am reuşit să-mi duc planul la bun sfârşit. Stratul dublu al
sticlei containerului se fărâmiţă în mii de bucăţi, iar eu mi-am
închis ochii înainte să explodeze. O avalanşă de apă mă izbi
asemenea unui pumn uriaş, târându-mă înapoi şi udându-mă
până la piele. Am luat-o la goană printre mese. Eram iute, dar nu
suficient de iute. Într-un colţ, pâcla luă foc cu o explozie
strălucitoare şi slobozi limbi ascuţite de culoarea sângelui. Focul
urma să încălzească şi mai mult smoala, ceea ce însemna mai
multă ceaţă, mai mult foc şi mai multă căldură.
Flăcările se răspândiră, luând calea celor două şiroaie de smoală
care se scurgeau în canalizare. Văpăile se înălţară la tavan cu o
violenţă ieşită din comun, izolând complet colţul îndepărtat al
atelierului. Flăcările mă întreceau deja în înălţime şi erau în
continuă creştere.
Fela părăsise masa de lucru şi se îndrepta spre o gaură de
scurgere. Smoala se revărsa în gaura de canal, astfel că se crease o
porţiune până la perete ferită de ceaţă şi flăcări. Fela tocmai se
493
pregătea să ţâşnească pe-acolo, dar chiar atunci ceaţa întunecată
începu să fiarbă la gura canalului. Ţipă scurt şi se retrase.
Flăcările năpădiră gura de canal, extinzându-se pretutindeni în
jur.
Am trecut de ultima masă şi, fără să încetinesc, am închis ochii şi
am sărit peste ceaţă, atent să nu mă mânjesc pe picioare cu acea
substanţă corozivă. Un val de căldură îmi pârjoli mâinile şi chipul,
dar umezeala din haine împiedică flăcările să mă cuprindă. Aveam
ochii închişi, aşa că am aterizat greşit, lovindu-mă la şold. Fără să
bag de seamă durerea, m-am îndreptat spre Fela.
Se retrăsese din calea flăcărilor, lângă zidul din spatele atelierului,
şi se holba la mine, cu mâinile pe jumătate ridicate, pentru a se
proteja.
– Lasă mâinile jos! i-am strigat în timp ce goneam spre ea, cu
mantia deschisă.
Nu ştiu dacă mă auzise, dar înţelese planul meu. Îşi lăsă braţele
jos şi se îndreptă spre mantie.
În timp ce mă apropiam de ea, am aruncat o privire în urmă.
Flăcările se răspândiseră chiar mai iute decât mă aşteptam. Ceaţa
acoperea asemenea unui covor podeaua, groasă de jumătate de
metru şi neagră ca noaptea. Flăcările se înălţaseră într-atât de sus,
încât nu zăream celălalt capăt al atelierului şi cu greu aş fi putut
ghici grosimea zidului de foc.
– Trebuie să te duc de-aici, i-am strigat în timp ce-o acopeream cu
mantia. O să-ţi ia picioarele foc dacă încerci să străbaţi atelierul.
Fela bolborosi ceva, dar postavul umed şi trosnetul flăcărilor
acoperiră cuvintele ei. Am ridicat-o de la pământ, nu în braţe, ca
eu ştiu ce prinţ şarmant, ci peste umăr, asemenea unui sac de
cartofi. Şoldul ei se lipi strâns de umărul meu şi împreună ne
avântarăm spre miezul flăcărilor. Arşiţa îmi dogorea trupul şi mi-
am dus imediat mâna liberă la faţă, trăgând nădejde că umezeala
din pantaloni mă va feri de efectele corozive ale ceţii.
Am tras aer adânc în piept chiar înainte să intru în foc, dar cu
toate astea am simţit miasma înţepătoare, caustică din încăpere.
Am tuşit din reflex şi o nouă gură de arşiţă îmi năpădi pieptul.
Ceaţa ce-mi dădea târcoale picioarelor mă străpunse ca un sloi de
gheaţă. Am continuat să fug prin flăcări, trăgând tot mai mult aer
încins în plămâni. Am început să ameţesc. Aveam gust de amoniac
pe limbă. Vocea îndepărtată a raţiunii mele îmi spunea: Fireşte,
pentru a fi volatilă.
Apoi nimic.
494
 ***
Primul gând care mi-a străbătut mintea când m-am trezit ar putea
să vă surprindă. Poate nu chiar aşa tare, dacă aţi fost şi
dumneavoastră tineri.
– Cât e ora? am întrebat cu nerăbdare.
– Un ceas după amiază, rosti glasul unei femei. Nu te ridica.
M-am întins din nou pe pat. Trebuia să mă fi întâlnit cu Denna la
Eolian în urmă cu un ceas.
Posomorât şi cu un gol în stomac, am aruncat câteva priviri în jur.
Izul antiseptic din aer m-a făcut să mă gândesc numaidecât că
sunt în Medica. Patul îşi trăda de asemenea originea. Suficient de
confortabil ca să poţi dormi, dar nu într-atât încât să lâncezeşti
acolo. Mi-am răsucit capul şi am fost întâmpinat de doi ochi verzi,
mărginiţi de un păr bălai tăiat scurt.
– A, bună, Mola, am spus eu, lăsându-mi capul pe pernă.
Mola stătea lângă una dintre mesele înalte ce mărgineau
încăperea. Nuanţele negre în care erau înveşmântaţi lucrătorii din
Medica îi scoteau şi mai mult în evidenţă paloarea.
– Bună, Kvothe, spuse ea, fără a se opri din scris.
– Am auzit că ai fost în sfârşit promovată la El’the, am spus.
Felicitări! Cu toţii spun că de mult trebuia să se întâmple asta.
Mola îşi înălţă privirile, iar pe chipul ei înmuguri un surâs.
– Se pare că dogoarea nu ţi-a ars dulceaţa de pe limbă.
Lăsă stiloul din mână.
– Cum te simţi în rest?
– Picioarele sunt în regulă, dar amorţite, ceea ce înseamnă că am
arsuri de care te-ai ocupat deja.
Am ridicat cearşaful, m-am uitat puţin dedesubt, apoi l-am pus cu
grijă la loc.
– Şi văd că sufăr de o stare acută de dezbrăcare.
Pentru câteva clipe m-am alarmat.
– Fela cum e?
Mola încuviinţă cu seriozitate şi se apropie de marginea patului.
– S-a ales cu câteva vânătăi, de când ai scăpat-o, şi are câteva
arsuri în jurul gleznelor. Dar a scăpat mai ieftin ca tine.
– Şi ceilalţi din Partizanat?
– În chip surprinzător, destul de bine, dacă ne gândim la ce s-a
petrecut. Câte-o arsură ici-colo, de la dogoare sau substanţe acide.
Avem un caz de otrăvire cu metal, dar nimic serios. De-obicei,
fumul e cel mai mare inamic al omului într-un incendiu, dar acum
se pare că n-a ieşit fum deloc.
495
– Au ieşit totuşi nişte vapori de amoniac, am spus. Dar nu cred că
mi-am pârjolit plămânii. Am tras de trei ori aer în piept înainte să
leşin.
Cineva bătu la uşă, apoi căpăţâna lui Sim apăru în încăpere.
– Sper că nu eşti în pielea goală.
– Aproape. Dar părţile periculoase sunt acoperite.
În urma lui apăru Wilem, cu un aer stânjenit.
– Nu mai eşti atât de rozaliu ca înainte. Semn bun.
– O să-l mai doară picioarele o vreme, dar o să-i treacă.
– Am adus haine curate, rosti Sim vesel. Poţi să-ţi iei adio de la
cele pe care le purtai.
– Sper că ai ales cu mare atenţie din vasta mea garderobă, am
rostit sec, ca să-mi ascund ruşinea.
Sim ridică din umeri.
– Ai ajuns fără încălţări aici, dar n-am găsit altă pereche în
dormitorul tău.
– N-am altă pereche, am recunoscut, luând hainele de la Sim. Nu
contează, am mai mers desculţ şi în trecut.
***
Această mică aventură nu-mi lăsase urme permanente. Dar în acel
moment nu cred să fi existat parte din mine care să nu mă doară.
Aveam arsuri minore pe mâini şi pe gât şi arsuri acide pe pulpe şi
glezne, de când străbătusem ceaţa de foc.
Cu toate astea, am şontâcăit cinci kilometri până în Imre, sperând
că Denna mă aşteaptă încă.
Deoch mă urmări cu curiozitate pe măsură ce traversam curtea
spre Eolian. Mă cercetă din creştet până-n tălpi şi rosti:
– Doamne Sfinte, băiete, arăţi de parcă te-a trântit calul. Unde ţi-s
pantofii?
– Bună dimineaţa şi ţie, am spus sarcastic.
– Bună ziua, mă corectă el, aruncând o privire lungă spre soare.
Am dat să trec de el, dar Deoch mă opri cu o mână.
– Mi-e teamă că a plecat.
– Băga… la naiba, am spus, neştiind cum să-mi blestem norocul
mai bine.
Deoch îmi aruncă un surâs înţelegător.
– A întrebat de tine, rosti el, încercând să mă consoleze. Te-a
aşteptat ceva… aproape un ceas. N-am văzut-o până acum să stea
atât de mult într-un loc.
– A plecat cu cineva?
Deoch îşi coborî privirile în palme, unde îşi făcea de lucru cu un
496
bănuţ din aramă.
– Nu-i genul de fată care să stea singură… Îmi zâmbi cu blândeţe:
I-a refuzat pe câţiva, dar în cele din urmă a plecat cu unul la braţ.
Nu cred că era într-adevăr cu el, dacă înţelegi ce vreau să zic. De
mult îşi căuta un patron, iar individul ăsta avea prestanţă. Cărunt,
bogat… ştii genul.
Am oftat.
– Dacă o vezi… ai putea să-i spui că…
Nu ştiam cum să explic tot incidentul.
– Ai putea să faci cuvântul „reţinut” să sune mai poetic?
– Cred că da. O să-i povestesc cât de plouat erai şi n-o să uit nici
de pantofi. Ai grijă să te încalţi cu ceva.
– Mersi, am spus, zâmbind în ciuda tristeţii ce mă bântuia.
– Vrei să-ţi fac cinste? mă întrebă. E cam devreme pentru mine,
dar fac o excepţie când vine vorba de-un prieten.
Am clătinat din cap.
– E cazul să mă întorc. Am treabă.
***
Am şontâcăit înapoi spre Anker, unde lumea vorbea entuziasmată
despre incendiul de la Partizanat. Nu doream să dau lămuriri, aşa
că m-am strecurat la o masă mărginaşă şi am comandat un bol de
supă cu pâine.
În timp ce mâncam, urechile mele fine prinseră frânturi de
discuţie. De-abia în acel moment, auzind din gura altora, am
înţeles ce făcusem. Eram obişnuit ca oamenii să mă vorbească pe
la spate. După cum am mai spus, mi-am construit încetul cu
încetul notorietatea. Dar asta era diferit. Era real. Unii înfloreau
deja povestea, dar miezul povestirii rămăsese neschimbat. O
salvasem pe Fela. Trecusem prin flăcări şi o scăpasem de la pieire.
Asemenea prinţişorilor viteji din basme. Gustam pentru prima oară
din pocalul eroului. Şi gustul îmi era pe plac.

497
 Capitolul 67
O chestiune de îndemânare

După un prânz la Cinzeacă, m-am decis să mă întorc la Partizanat

şi să văd pagubele. Din zvonurile auzite am aflat că focul a fost
adus sub control în timp util. Dacă era adevărat, aş fi putut chiar
să-mi termin lucrul la emiţătorii albaştri. Dacă nu, poate aş fi
putut să-mi recuperez măcar mantia lipsă.
Surprinzător, mare parte din Partizanat scăpase neatinsă de foc,
dar secţiunea de nord a sălii era practic distrusă. Nu rămăsese
decât un talmeş-balmeş de piatră spartă şi sticlă şi scrum. Pete viu
colorate de cupru şi argint se întindeau pe suporturi şi porţiuni
unde bucăţi de metal se topiseră din cauza căldurii focului.
Şi mai tulburător decât dărâmăturile era faptul că locul era
părăsit. Nu mai găsisem locul gol până acum.
Am bătut la uşa biroului lui Kilvin, apoi, deschizând-o încet, am
examinat atent interiorul. Nu era nimeni. Avea o logică. Fără
Kilvin, nimeni nu avea să se pună pe curăţat.
Până să termin emiţătoarele, se scurseră ore neaşteptat de lungi.
Rănile îmi distrăgeau atenţia şi bandajul de la degetul mare mă
stingherea în lucrul meu. Când vine vorba de munca de artizan,
două mâini sănătoase fac toată diferenţa. Până şi prezenţa minoră
a unui bandaj devenea o piedică serioasă.
Cu toate astea, am terminat proiectul fără vreun incident şi tocmai
când mă pregăteam să testez emiţătoarele, l-am auzit pe Kilvin pe
culoar, înjurând în siareză. Am privit peste umăr la timp pentru a-l
vedea tropăind spre biroul lui, urmat de unul dintre ghilderii
maestrului Arwyl.
Am închis trapa de evacuare şi m-am îndreptat spre biroul lui
Kilvin, încercând să calc cu grijă printre dărâmături. Prin
fereastră, puteam să-l vad pe Kilvin dând din mâini ca un fermier
care încerca să gonească nişte ciori. Mâinile îi erau învelite în
bandaje albe până aproape de coate.
– Destul, spuse. Mă ocup şi singur de ele.
Omul ţinu de una din ele mâinile lui Kilvin şi potrivi bandajele.
Kilvin îşi feri mâinile şi le ridică în aer, departe de omul care voia
să lucreze la ele.
– Lhinsatva. Destul, mi-a ajuns.
Omul spuse ceva prea încet pentru ca eu să înţeleg, dar Kilvin
dădu în continuare din cap.
498
– Nu. Şi gata cu leacurile tale. Am dormit suficient de mult.
Kilvin îmi făcu semn cu capul să intru.
– E’lir Kvothe. Trebuie să-ţi vorbesc.
Fără să ştiu la ce să mă aştept, am pătruns în biroul lui. Kilvin mă
privi sumbru.
– Vezi ce am găsit după ce focul a fost stins?
Făcu un semn spre grămada cenuşie de pânză de pe masa lui de
lucru. Kilvin o ridică atent de un colţ cu mâna sa bandajată şi am
recunoscut-o îndată ca fiind ce mai rămăsese din mantia mea.
Kilvin o scutură o dată, scurt şi lampa mea de mână căzu din ea şi
se rostogoli ciudat pe masă.
– Am vorbit despre lampa hoţului acum nici două zile. Şi iată că
astăzi o găsesc într-un loc de unde orice om cu caracter dubios o
poate fura. Ce ai de spus despre asta? spuse el, uitându-se
supărat la mine.
Am rămas pe gânduri.
– Îmi pare rău, magistre Kilvin. Eram… m-au dat afară de acolo.
Se uită pieziş la picioarele mele, încă încruntat.
– Şi de ce eşti desculţ? Chiar şi un E’lir ar trebui să aibă mai mult
bun-simţ decât să umble în picioarele goale într-un loc ca ăsta.
Purtarea ta din ultima vreme a fost cam nesăbuită. Sunt
dezamăgit.
Până să mă scotocesc de o explicaţie, expresia lui Kilvin se lărgi
dintr-odată într-un zâmbet.
– Glumesc cu tine, spuse el cu blândeţe. Îţi datorez multe
mulţumiri pentru faptul că ai scos-o pe Re’lar Fela dintre flăcări.
Dădu să mă bată pe umeri, dar îşi aduse aminte de mâinile
bandajate. Mi-am simţit trupul uşurat. Am luat lampa şi am
întors-o în mâini. Nu părea să fie distrusă de foc sau roasă de
catran. Kilvin scoase de asemenea un săculeţ şi îl aşeză pe masă.
– Lucrurile astea erau şi ele în mantia ta. Multe lucruri.
Buzunarele tale erau pline ca ale unui spoitor.
– Păreţi a fi binedispus, maestre Kilvin, am spus atent, gândindu-
mă la calmantele pe care le primise în Clinică.
– Da, sunt, zise el voios. Cunoşti zicala Chan Vaen edan Kote?
Am încercat să-i dau de capăt.
– Şapte ani… nu ştiu cum, Kote.
– Aşteaptă-te la năpastă o dată la şapte ani. Este o vorbă veche,
cât se poate de adevărată. Deja am depăşit termenul cu doi ani.
Arătă cu mâna spre ruina atelierului lui cu o mână bandajată.
– Iar acum că a venit, se dovedeşte un mic dezastru. Lămpile mele
499
nu au fost distruse. Nimeni nu a fost ucis. Dintre toate rănile, ale
mele au fost cele mai grave, aşa cum ar trebui.
I-am privit bandajele, stomacul strângându-mi-se la gândul că
mâinile lui pline de har ar putea fi distruse.
– Cum sunteţi? am întrebat grijuliu.
– Arsuri de gradul doi, zise şi dădu la o parte exclamaţia mea,
înainte să înceapă bine. Doar băşici. Dureros, dar nu până la os,
după un timp voi putea lucra cu ele ca şi cum nu ar fi fost nimic.
Totuşi, nu am să pot lucra mare lucru pentru următoarele trei
răstimpuri, spuse cu un aer exasperat.
– Dacă aveţi nevoie de mâini, le aveţi pe ale mele, magistre Kilvin.
Înclină respectuos din cap.
– Frumos din partea ta, E’lir. Dacă ar fi vorba doar de mâini aş
accepta. Dar mare parte din muncă presupune folosirea
scrijeldicii, lucru care ar fi… făcu o pauză pentru a-şi căuta bine
cuvintele… nechibzuit pentru ca un E’lir să-şi bage coada.
– Atunci ar trebui să mă promovaţi ca Re’lar, magistre Kilvin, am
spus zâmbind. Aşa aş putea să vă servesc mai bine.
– Poate că aşa aş face. Dacă vei continua să faci o treabă bună,
chicoti înfundat.
Am ales să schimb subiectul, în loc să-mi forţez norocul.
– Ce nu a fost în regulă cu canistra?
– Prea rece, spuse Kelvin. Metalul era doar un strat protector,
ascunzând înăuntrul lui containerul de sticlă şi ţinând
temperatura joasă. Am început să suspectez că scrijeldica de pe
canistră a fost deteriorată pentru a face recele şi mai rece. Când
reactivul a îngheţat…
Am dat din cap, înţelegând într-un final.
– A spart containerul de sticlă. Ca o sticlă de bere când îngheaţă.
Apoi a consumat încet metalul canistrei.
Kilvin încuviinţă.
– Deocamdată, Jaxim are ghinionul să nu se afle în bunele mele
graţii, zise el sumbru. Mi-a spus că i-ai dat de înţeles asta.
– Eram sigur că focul va arde clădirea din temelii, am spus. Nu îmi
imaginez cum aţi reuşit să controlaţi situaţia atât de uşor.
– Uşor? întrebă el vag amuzat. Rapid, da. Dar nu mi-am dat seama
să fi fost uşor.
– Cum aţi reuşit?
– Bună întrebare! Tu cum crezi? zise şi zâmbi.
– Ei bine, am auzit un student spunând că aţi sărit din birou şi că
aţi rostit numele focului, exact ca Taborlin cel Mare. Aţi spus: „Foc,
500
fii pe pace”, şi focul v-a ascultat.
Kilvin a dat să râdă copios.
– Îmi place povestea aia, rânji el în barbă. Dar vreau să te întreb
ceva pe tine. Cum ai reuşit să treci prin foc? Reactivul produce o
flacără foarte puternică. Cum se face că nu eşti rănit?
– M-am udat cu containerul cu apă, magistre Kilvin.
Kilvin mă privi gânditor.
– Jaxim te-a văzut sărind prin flăcări câteva clipe după ce reactivul
s-a vărsat. Containerul cu apă e rapid, dar nu atât de rapid.
– Din păcate, a trebuit să îl distrug. Părea singura cale.
Kilvin privi cu ochi mijiţi pe fereastra biroului său, încruntându-se,
apoi plecă din birou şi traversă încăperea spre capătul opus al
atelierului unde containerul de apă stătea zdrobit. Aplecându-se,
luă o bucată de sticlă dinţată cu degetele bandajate.
– Pe cele patru colţuri, cum de ai reuşit să-mi distrugi containerul
cu apă, E’lir Kvothe?
Tonul său era atât de mirat că am început să râd.
– Ei bine, magistre Kilvin, după spusele studenţilor, l-am străpuns
cu o singură lovitură măiastră.
Kilvin rânji din nou.
– Îmi place şi mie povestea, dar nu o cred.
– Surse mai credibile spun că am folosit o bară de fier de pe una
dintre mesele alăturate.
Kilvin încuviinţă.
– Eşti un băiat pe cinste, dar sticla aia dură a fost făcută de
propriile mele mâini. Cammar cel lat în umeri nu ar putea s-o
spargă cu un ciocan de fierar, zise el ridicându-se şi aruncând
bucata de sticlă. Lasă-i pe ceilalţi să creadă ce vor, dar între noi
doi să nu fie secrete.
– Nu e mare mister, am recunoscut. Cunosc scrijeldica pentru
sticlă dură. Ce pot să fac, pot să şi desfac.
– Dar care ţi-a fost sursa? Nu puteai să încropeşti nimic în atât de
puţin timp…
Am ridicat degetul mare.
– Sânge, spuse el, părând surprins. Să foloseşti căldura sângelui
tău poate fi un gest prostesc, E’lir Kvothe. Cum rămâne cu frigurile
pecetluitorului? Dacă făceai hipotermie?
– Nu aveam multe opţiuni, magistre Kilvin.
– Destul de impresionant, să desfaci ce am măiestrit cu nimic
altceva decât cu sânge.
Îşi duse mâna în barbă, apoi se încruntă iritat când bandajele nu îi
501
dădură voie.
– Dar dumneata, magistre Kilvin? Cum aţi reuşit să ţineţi focul sub
control?
– Nu folosind numele focului, recunoscu. Dacă Elodin ar fi fost
aici, lucrurile ar fi fost mai simple. Dar cum numele focului nu îmi
este cunoscut, mi-am folosit meşteşugul propriu.
I-am adresat o privire prudentă, nefiind sigur dacă făcea din nou o
glumă sau nu. Câteodată umorul sec al lui Kilvin era greu de
prins.
– Elodin ştie numele focului?
Kilvin încuviinţă.
– Ar mai putea fi încă o persoană sau două aici la Universitate, dar
Elodin îl stăpâneşte cel mai bine, zise maestrul.
– Numele focului, am spus încet. Şi l-ar fi putut chema, făcând ce
i-ar fi zis ei, ca Taborlin cel Mare?
Kilvin încuviinţă din nou.
– Dar astea sunt doar poveşti, am protestat.
– De unde crezi că vin poveştile, E’lir Kvothe? mă întrebă cu o
privire amuzată. Fiecare poveste are o rădăcină undeva în lumea
asta.
– Ce fel de nume este? Cum funcţionează?
Kilvin ezită pentru o clipă. Apoi ridică din umerii săi masivi.
– E greu de explicat în limba asta. În orice limbă. Întreabă-l pe
Elodin, el îşi face un obicei din a studia aşa ceva.
Ştiam pe pielea mea cât de săritor putea fi Elodin.
– Şi până la urmă, cum aţi oprit focul? am întrebat.
– Nu e mare mister, zise el. Eram pregătit pentru un asemenea
accident şi aveam o mică fiolă cu reactivul în biroul meu. Am
folosit-o ca pe o legătură şi am furat căldura din reactivul vărsat.
Reactivul a devenit prea rece apoi şi nu a mai fiert, iar fumul
rămas s-a consumat singur. Cea mai mare parte a reactivului a
mers pe scurgeri, iar Jaxim şi ceilalţi au aruncat nisip ca să stingă
ce a rămas.
– Nu se poate să vorbiţi serios. Era o topitorie aici. Nimeni nu era
în stare să mute atâţia thaumi de căldură. Unde să-i fi ascuns?
– Aveam un mâncător de căldură gol, pregătit exact pentru
asemenea momente. Focul este cel mai puţin problematic pericol
pentru care sunt pregătit.
I-am uitat repede explicaţia.
– Dar şi aşa, nu se poate. Trebuie să fi fost… am încercat să
calculez cât de multă căldură ar fi trebuit să mute, dar m-am găsit
502
într-un impas, neştiind de unde să încep.
– Estimez că valoarea ar fi de opt sute cincizeci de milioane de
thaumi, spuse Kilvin. Deşi cred că ar trebui să verificăm capcana
dacă vrem un număr mai apropiat de adevăr.
Am rămas fără glas.
– Dar… cum?
– Repede, dădu el de înţeles cu un semn din mâna bandajată, dar
nu uşor.

503
 Capitolul 68
Vântul veşnic schimbător

M-am târât desculţ în ziua următoare, descoperit şi mustind de

gânduri sinistre despre viaţa mea. Joaca ciudată de-a eroul se
şterse curând în lumina stării mele. Aveam un rând jerpelit de
haine. Arsurile erau minore, dar durerea neîncetată. Nu aveam
bani să-mi cumpăr nici calmante, nici haine noi. Am mestecat
scoarţă amară de salcie şi amară îmi era şi dispoziţia.
Sărăcia îmi atârna de gât precum o piatră grea. Niciodată nu
fusesem mai conştient de diferenţele dintre mine şi ceilalţi
studenţi. Fiecare student care frecventa Universitatea avea o plasă
de siguranţă în care să pice. Părinţii lui Sim erau nobili aturani.
Wil provenea dintr-o familie de negustori bogaţi din Shald. Dacă
situaţia se înăsprea pentru ei, puteau întotdeauna să se
împrumute din creditul familiilor sau să trimită o scrisoare acasă.
Eu, pe de altă parte, nu-mi permiteam pantofi. Aveam o singură
cămaşă. Cum puteam spera să rămân la Universitate toţi anii care
erau necesari pentru a deveni un Arcanist în toată puterea
cuvântului? Cum puteam spera să avansez neavând acces la
Arhivă?
Până la miezul zilei reuşisem să ajung într-o stare atât de
mohorâtă încât m-am răstit la Sim în timpul prânzului şi ne-am
ciorovăit ca o pereche de bătrânei căsătoriţi. Wilem nu şi-a dat
deloc cu părerea, ţinându-şi privirea aţintită în bolul cu mâncare.
Într-un final, într-o evidentă încercare de a-mi risipi toanele
proaste, m-au invitat să vedem Trei bănuţi pentru o dorinţă, care se
juca dincolo de râu în seara următoare. Am acceptat, auzind că
actorii puneau în scenă originalul lui Feltemi, şi nu una din
versiunile tăiate. Se potrivea de minune cu starea mea, plină de
umor negru, tragedii şi trădări.
După prânz am aflat că Kilvin vânduse deja jumătate din emiţătorii
mei. De vreme ce erau ultimii emiţători albaştri pentru o vreme,
preţul era ridicat şi partea mea era puţin peste un talant şi
jumătate. Bănuiam că Kilvin umflase preţul puţin, ceea ce avu
darul de a-mi roade mândria, dar nu eram în poziţia de a căuta la
dinţi calul de dar.
Dar nici măcar asta nu mi-a îmbunătăţit starea de spirit. Acum îmi
permiteam pantofi şi o mantie la mâna a doua. Şi dacă munceam
ca un câine pentru tot restul trimestrului puteam să câştig
504
îndeajuns de mult pentru a adăuga ceva la dobânda lui Devi, cât şi
pentru taxă.
Gândul nu-mi aduse nicio bucurie. Mai mult ca niciodată,
înţelegeam acum fragilitatea situaţiei în care mă aflam. Eram la o
suflare de dezastru.
Starea mea de spirit o luase în jos într-un mod ameţitor şi am sărit
peste cursul de magie simpatetică avansată pentru a trece râul,
spre Imre. Gândul de a o vedea pe Denna era singurul lucru care
putea să-mi îmbunătăţească dispoziţia cu puţin. Trebuia să îi
explic de ce lipsisem de la întâlnirea noastră de la prânz.
În drum spre Eolian am cumpărat o pereche de ghete joase, bune
pentru umblat şi destul de călduroase pentru lunile de iarnă care
urmau. Aproape că îmi golisem punga din nou. Mi-am numărat
banii ursuz după ce am plecat de la cizmar: trei parale şi un sfanţ.
Aş fi avut mai mulţi bani dacă trăiam pe străzile din Bobcatran.
***
– Ai ajuns numai bine astăzi, zise Deoch când mă apropiam de
Eolian. Avem pe cineva care te aşteaptă.
Am simţit cum un rânjet prostesc mi se întinde pe chip, l-am bătut
pe umăr şi m-am îndreptat spre uşă.
În loc de Denna, am văzut-o pe Fela stând la o masă de una
singură. Stanchion stătea în apropiere, sporovăind cu ea. Când mă
văzu apropiindu-mă, îmi făcu un semn cu mâna şi se îndreptă
spre locul său obişnuit de la bar, bătându-mă cu prietenie pe
umăr când trecu pe lângă mine.
Văzându-mă, Fela se ridică în picioare şi se grăbi să vină spre
mine. Preţ de o secundă am crezut că se va arunca în braţele mele
ca şi când am fi fost o pereche de îndrăgostiţi regăsiţi, dintr-o
tragedie de aturană prea mult jucată. Dar se opri brusc, cu părul
negru legănându-i-se în aer. Era fermecătoare ca întotdeauna, dar
o vânătaie grea şi purpurie îi înnegrea pomeţii înalţi.
– O, nu, am spus, ducându-mi mâna la faţă în solidaritate cu
durerea ei. Asta e de când te-am scăpat? Îmi pare atât de rău.
Îmi aruncă o privire sceptică, după care izbucni în râs.
– Îţi ceri scuze pentru că m-ai tras afară dintr-un iad aprins?
– Doar pentru partea în care am leşinat şi te-am scăpat. A fost o
imbecilitate desăvârşită. Am uitat să-mi ţin respiraţia şi am inhalat
aer rău. Te-ai mai rănit şi altundeva?
– Nu în locuri pe care le pot dezvălui în public, spuse cu o grimasă
uşoară, mişcându-şi şoldurile într-o manieră care mă zăpăci.
– Nimic grav, sper.
505
Fela afişă o expresie feroce.
– Da, păi… Sper să faci o treabă mai bună data viitoare. Dacă
salvezi o fată, se va aştepta să te porţi mai blând din toate punctele
de vedere.
– De acord, am spus, relaxat. Vom trata incidentul acesta ca pe o
rundă de practică.
Trecut un moment de linişte cât o bătaie de inimă şi zâmbetul Felei
se stinse puţin. Întinse mâna spre mine, apoi ezită şi o lăsă să
cadă înapoi.
– Serios, Kvothe. Eu… a fost cel mai groaznic moment din întreaga
mea viaţă. Foc peste tot… Se uită în jos, clipind. Ştiam că aveam
să mor. Chiar o ştiam. Stăteam acolo ca un… ca un iepure speriat.
Privi în sus, clipind pentru a scăpa de lacrimi şi zâmbetul ei
izbucni din nou, orbitor ca întotdeauna.
– Apoi ai apărut tu, fugind prin foc. A fost cel mai extraordinar
lucru pe care l-am văzut vreodată. Semăna cu… ai văzut vreodată
Daeonica?
Am încuviinţat şi am zâmbit.
– Era ca şi cum l-aş fi văzut pe Tarsus apărând din iad. Ai venit
prin foc şi am ştiut că totul avea să fie bine.
Făcu jumătate de pas spre mine şi îşi odihni mâna pe braţul meu.
Îi puteam simţi căldura prin cămaşă.
– Aveam să mor acolo… se opri, stânjenită. Nu fac altceva decât să
mă repet.
Am scuturat din cap.
– Nu e adevărat. Te-am văzut. Căutai o cale de ieşire.
– Nu. Pur si simplu stăteam acolo. Ca o fată prostuţă din basmele
pe care mi le citea mama. Întotdeauna le-am urât. Obişnuiam să
întreb: „De ce nu o împinge pe vrăjitoare pe fereastră? De ce nu
otrăveşte mâncarea căpcăunului?”
Fela se uita la picioare acum, cu părul căzut ascunzându-i chipul.
Vocea îi deveni tot mai moale şi mai blândă până când de abia mai
răsuna.
– De ce stă acolo, aşteptând să fie salvată? De ce nu se salvează
singură?
Mi-am pus mâna peste a ei, într-un fel care speram să fie
încurajator. Când am făcut-o, am observat că mâna ei nu era
delicată, fragilă, aşa cum mă aşteptam. Era puternică şi bătătorită,
asemenea celei unui sculptor care cunoscuse multe ore de muncă
cu ciocanul şi dalta în mână.
– Asta nu e mâna unei fecioare, am spus.
506
Se uită la mine, cu ochii aprinşi de începutul unor lacrimi. Tresări
într-un râset care era pe jumătate suspin.
– Eu… ce?
M-am îmbujorat de ruşine când am înţeles ce spusesem, dar am
continuat:
– Asta nu e mâna vreunei prinţese leşinate care stă şi lucrează la o
dantelă, aşteptând un prinţ care să o salveze. E mâna unei femei
care ar urca pe frânghia propriului păr spre libertate, care l-ar
ucide pe căpcăun în somn, am spus uitându-mă în ochii ei. Şi e
mâna unei femei care ar fi izbutit să iasă din foc de una singură
dacă eu n-aş fi fost acolo. Pârjolită poate, dar în siguranţă.
I-am dus mâna la buze şi i-am sărutat-o. Părea cel mai potrivit
lucru.
– Oricum, sunt bucuros că am fost acolo să te ajut. Deci… ca
Tarsus?
Zâmbetul ei mă orbi din nou.
– Ca Tarsus, prinţul galant şi Oren Velciter puşi laolaltă, spuse,
râzând, şi mă luă de mână. Hai să vezi. Am ceva pentru tine.
Fela mă trase înspre masa la care stătea şi îmi înmână o legătură
de haine.
– I-am întrebat pe Sim şi pe Wil ce aş putea să-ţi dăruiesc, şi asta
părea cumva nimerit…
Dintr-odată, se sfii şi nu mai scoase o vorbă.
Era o mantie. De culoarea verzuie a unei păduri adânci, o ţesătură
bogată cu tăietură fină. Şi nici nu era cumpărată de pe taraba
vreunui negustor de vechituri. Era genul de îmbrăcăminte pe care
nu mi l-aş fi permis niciodată.
– E minunată, am spus.
Zâmbetul îi ţâşni ca o lumină din nou.
– A trebuit să-ţi ghicesc măsurile, recunoscu ea. Să vedem dacă ţi-
e bună.
Luă mantia din mâinile mele, se apropie de mine şi mi-o întinse
peste umeri, braţele ei înconjurându-mă în ceea ce aducea cu o
îmbrăţişare.
Stăteam acolo, ca să folosesc expresia Felei, ca un iepure speriat.
Era îndeajuns de aproape de mine pentru a-i simţi căldura şi, când
se aplecă să aranjeze conturul mantiei, unul din sâni îmi atinse
uşor braţul. Stăteam nemişcat, ca o statuie. Peste umărul Felei l-
am văzut pe Deoch rânjind de unde se sprijinea pe cadrul uşii.
Fela făcu un pas în spate, mă privi cu un ochi critic, după care se
apropie din nou şi ajustă puţin felul în care mantia îmi stătea
507
peste piept.
– Ţi se potriveşte, spuse ea. Culoarea îţi scoate în evidenţă ochii.
Nu că ar fi nevoie de aşa ceva. Sunt cel mai verde lucru pe care l-
am văzut azi. Ca o fărâmă de primăvară.
În timp ce Fela se îndepărta pentru a-şi admira meşteşugul am
văzut o formă cunoscută părăsind Eolianul pe uşa din faţă. Denna.
I-am zărit doar fugar profilul, dar am recunoscut-o la fel de sigur
precum mi-aş recunoaşte palmele. Ce văzuse şi ce concluzii a tras
pot doar să ghicesc. Primul meu imbold a fost să dau buzna afară
după ea. Să-i explic de ce am ratat întâlnirea cu ea acum două zile.
Să-i spun că-mi pare rău. S-o lămuresc că femeia care mă
îmbrăţişa îmi dăruise ceva, nimic mai mult.
Fela îmi netezi mantia la umeri şi mă privi cu ochi care cu câteva
momente în urmă erau luminaţi de izvorul unor lacrimi.
– Se potriveşte perfect, am spus, prinzând ţesătura între degete şi
vânturând-o pe o parte. E mai mult decât merit şi nu ar fi trebuit
să faci asta, dar îţi mulţumesc.
– Am vrut să-ţi arăt cât de mult apreciez ceea ce ai făcut, rosti şi se
întinse din nou să-mi atingă braţul. Asta e nimic, serios. Dacă pot
face orice pentru tine, oricând. Orice favoare. Poţi să treci pe la…
S-a oprit, privindu-mă întrebătoare. Eşti bine?
M-am uitat în treacăt către intrare. Denna putea fi oriunde acum.
N-aş mai fi fost în stare să o prind.
– Sunt bine, am minţit.
***
Fela îmi luă ceva de băut şi am mai sporovăit o vreme despre
lucruri mărunte. Am fost uimit să aflu că lucra cu Elodin de câteva
luni. Făcuse câteva sculpturi pentru el în schimbul cărora el
încerca ocazional să o instruiască. Fela îşi dădu ochii peste cap. O
trezise în toiul nopţii şi o dusese la o carieră abandonată, la nord
de oraş. Îi pusese lut ud în papuci şi o făcuse să umble toată ziua
în ei. Chiar şi… Fela roşi şi clătină din cap, alungând povestea.
Deşi curios, n-am vrut să continui ca să nu o fac să se simtă prost,
şi am căzut de acord că Elodin era mai mult decât smintit. În tot
acest timp, stăteam îndreptat spre uşă, sperând în van că Denna
s-ar putea întoarce şi că i-aş putea explica întreaga situaţie.
Până la urmă Fela s-a îndreptat spre Universitate, pentru
Matematică Abstractă. Eu am rămas la Eolian, îngrijindu-mă de
băutura mea şi încercând să-mi dau seama cum aş fi putut să
îndrept lucrurile cu Denna. Mi-ar fi plăcut să am parte de o beţie
bună şi sentimentală, dar nu mi-o permiteam, aşa că m-am
508
îndreptat încet şi fără vlagă spre partea cealaltă a râului, pe
măsură ce soarele apunea.
Abia când mă pregăteam să fac una dintre vizitele mele obişnuite
pe acoperişurile Axului mi-am dat seama de însemnătatea a ceva
ce îmi spusese Kilvin. Dacă majoritatea catranului se dusese jos
înspre cămine… Auri. Trăia în tunelurile de sub Universitate. Am
ţâşnit spre Clinică, mişcându-mă cât de repede puteam, având în
vedere starea picioarelor mele, frânt şi epuizat. Pe la jumătatea
drumului, am dat de un noroc neaşteptat şi am observat-o pe Mola
traversând curtea. Am strigat şi mi-am fluturat mâinile ca să-i
atrag atenţia.
Mola mă privea suspect pe măsură ce mă apropiam.
– Nu ai de gând să-mi faci o serenadă, nu?
Mi-am dat în spate lăuta, sfios, şi am clătinat din cap.
– Am nevoie de o favoare, am spus. Am o prietenă care s-ar putea
să fie rănită.
Mola scoase un oftat obosit.
– Ar trebui să…
– Nu mă pot duce la Clinică pentru ajutor. Îmi lăsasem neliniştea
să mi se furişeze în voce. Te rog, Mola? Promit că nu va dura mai
mult de jumătate de oră, dar trebuie să mergem acum. Mi-e teamă
că s-ar putea să fie deja prea târziu.
Ceva din tonul meu a convins-o.
– Ce nu e în regulă cu prietena ta?
– Poate arsuri, poate acid, poate fum. La fel ca oamenii care au fost
prinşi ieri in Partizanat. Poate mai rău.
Mola început să se îndepărteze.
– Mă duc să-mi iau trusa din cameră.
– Eu te aştept aici, dacă nu te deranjează, am spus aşezându-mă
pe o bancă din apropiere. Nu vreau să te încetinesc.
M-am aşezat şi am încercat să ignor diversele arsuri şi vânătăi, şi
când Mola s-a întors am condus-o spre partea sud-vestică a
Axului, unde era un grup de trei coşuri decorative.
– Ne putem folosi de ele pentru a ajunge pe acoperiş.
Îmi aruncă o privire curioasă, dar se mulţumi să-şi păstreze
întrebările pentru alt moment. Am început încet să-mi croiesc
drum pe coş în sus, folosindu-mă de bucăţile reliefate de piatră ca
sprijin pentru mâini şi picioare. Îl alesesem pe acela pentru că nu
cunoşteam abilităţile de căţărare ale Molei, dar şi pentru că rănile
mă făcuseră să mă simt mai puţin atletic. Mola mi se alătură pe
acoperiş. Încă purta uniforma neagră a Clinicii, dar adăugase şi o
509
mantie gri pe care şi-o luase din cameră. Am ales o cale mai ocolită
pentru a rămâne pe porţiunile mai sigure ale Axului. Era o noapte
senină şi o lună argintie ne lumina calea.
– Dacă n-aş şti mai bine, spuse Mola în timp ce ne croiam drum pe
lângă un coş înalt, de cărămidă, aş crede că mă atragi într-un loc
liniştit cu un scop sinistru.
– Ce te face să crezi că nu fac asta? am întrebat neserios.
– Nu pari genul, a spus. De altfel, abia poţi să mergi. Dacă ai
încerca ceva, te-aş împinge de pe acoperiş.
– Nu-mi cruţa sentimentele, am spus, cu un chicot. Chiar dacă n-
aş fi pe jumătate infirm, tot m-ai putea arunca de pe acoperiş.
M-am împiedicat uşor de o bordură şi aproape că am picat, doar
pentru că trupul meu bătut era prea încet în reacţii. M-am aşezat
pe o bucată de acoperiş puţin mai înaltă decât restul şi am
aşteptat ca ameţeala de moment să-mi treacă.
– Te simţi bine? mă întrebă Mola.
– Probabil ca nu, am răspuns, străduindu-mă să mă ridic în
picioare. E chiar aici, la următorul acoperiş, am spus. Ar fi poate
mai bine dacă ai rămâne în spate puţin şi ai păstra tăcerea. Pentru
orice eventualitate.
Mi-am făcut drum spre marginea acoperişului. Am privit în jos la
garduri şi la măr. Ferestrele erau întunecate.
– Auri? am chemat-o calm. Eşti acolo? Am aşteptat, devenind din
ce în ce mai agitat cu fiecare secundă. Auri, eşti rănită?
Nimic. Am început să înjur în barbă.
Mola îşi încrucişă braţele.
– Bun, cred că am fost destul de răbdătoare până acum. Vrei să-mi
explici ce se întâmplă?
– Vino cu mine şi o să-ţi explic.
M-am îndreptat spre măr şi am început să cobor cu atenţie. Am
ocolit gardul către poarta de fier. Mirosul de amoniac de la catran
se ridica dinspre gratii, slab, dar persistent. Am tras zdravăn de
gratii şi s-au ridicat câţiva centimetri înainte de a se prinde de
ceva.
– Mi-am făcut o prietenă acum câteva luni, am spus, agitat, cu
mâna alunecându-mi printre gratii. Trăieşte aici jos. Sunt
îngrijorat că ar putea fi rănită. O bună parte din soluţia de la
Partizanat a ajuns în canale.
Mola rămăsese tăcută o vreme.
– Tu vorbeşti serios.
Am pipăit pe sub gratii pe întuneric, încercând să-mi dau seama
510
cum reuşea Auri s-o ţină închisă.
– Ce fel de persoană ar trăi aici, jos?
– O persoană înfricoşată, am spus. O persoană căreia îi este teamă
de zgomote puternice, de oameni şi de cerul deschis. Mi-a luat
aproape o lună să o conving să iasă din tunele, ca să nu mai spun
despre cât mi-a luat să mă apropii destul de mult încât să vorbesc
cu ea.
Mola oftă.
– Dacă nu te deranjează, o să mă aşez, spuse şi se îndreptă spre
bancă. Am stat în picioare toată ziua.
Am continuat să pipăi pe sub gratii, dar oricât aş fi încercat, nu
reuşeam să găsesc un cârlig nicicum. Devenind din ce în ce mai
frustrat, am apucat grătarul şi am început să-l zdruncin puternic
de mai multe ori. S-au auzit câteva bufnituri metalice, dar nu s-a
desprins.
– Kvothe?
M-am uitat în sus spre marginea acoperişului şi am văzut-o pe
Auri, o siluetă pe fundalul cerului de noapte, cu părul fin
încolăcindu-i-se pe cap, precum un nor.
– Auri! Tensiunea se scurse din mine, lăsându-mă slăbit şi moale.
Unde ai fost?
– Erau nori, spuse ea firesc, plimbându-se dinspre marginea
acoperişului spre măr. Aşa că am ieşit să te caut deasupra. Dar
ieşea luna, aşa că m-am întors.
Auri se repezi în jos spre pom, dar se opri brusc când văzu silueta
învelită în mantie a Molei pe bancă.
– Am adus pe cineva în vizită, Auri, am spus cu cel mai blând ton
cu putinţă. Sper că nu te deranjează.
O pauză lungă.
– E prietenos?
– E o ea. Şi da, e prietenoasă.
Auri s-a calmat puţin şi s-a apropiat cu câţiva paşi de mine.
– Ţi-am adus o pană cu vântul primăverii în ea, dar pentru că ai
întârziat… spuse privindu-mă grav, vei primi o monedă în loc.
O ridică la lungimea braţului, strânsă între degetul mare şi
arătător.
– Îţi va purta de grijă noaptea. Atât cât o poate face orice obiect,
vreau să zic.
Avea forma unui bănuţ aturan, dar în lumina lunii strălucea
precum argintul. Nu mai văzusem asemenea monedă.
Îngenunchind, am deschis tocul lăutei şi am scos dinăuntru un
511
pacheţel.
– Ţi-am adus roşii, boabe şi încă ceva, ceva special.
Am ridicat săculeţul pe care îmi cheltuisem aproape toţi banii cu
două zile în urmă, înainte ca toate necazurile mele să înceapă.
Sare de mare.
Auri le luă şi se uită în micul sac de piele.
– Păi, asta e minunat, Kvothe. Ce trăieşte în sare?
„Minerale, m-am gândit. Crom, bazalt, maliu, iod… tot ce-i trebuie
corpului tău, dar pe care nu le poate lua din mere şi pâine şi ce
mai reuşeşti să şterpeleşti de deasupra când nu te pot găsi.”
– Vise de peşte, am spus. Şi cântecele marinarilor.
Auri încuviinţă, satisfăcută, şi se aşeză pe jos, întinzând mica
pânză şi aranjându-şi mâncarea cu grijă, ca întotdeauna. Am
urmărit-o cum mânca, înmuind o boabă verde în sare înainte de a
lua o îmbucătură. Nu părea rănită, dar era greu de spus la lumina
palidă a lunii. Trebuia să fiu sigur.
– Eşti bine, Auri?
Îşi înălţă capul spre mine, curioasă.
– A fost un foc mare. Mare parte din el s-a dus jos, spre focare. L-ai
văzut?
– Vai, da, spuse, cu ochii măriţi. Era peste tot şi toţi chiţcanii şi
ratonii fugeau în toate direcţiile, încercând să iasă afară.
– Pe tine te-a atins? am întrebat. Ai fost arsă?
Scutură din cap, rânjind viclean ca un copil.
– O, nu. Pe mine nu m-a putut prinde.
– Erai aproape de foc? am întrebat-o. Ai inhalat fumul?
– De ce aş inhala fum? Auri mă privi ca şi cum totul era foarte
simplu. Întregul Dedesubt miroase a urină de pisică acum,
strâmbă ea din nas. Mai puţin spre Scobitură şi Brizant.
M-am relaxat oarecum, dar am văzut-o pe Mola foindu-se pe
bancă.
– Auri, poate prietena mea să vină aici?
Auri înlemni cu o boabă la jumătatea drumului spre gură, după
care se linişti şi încuviinţă cu o mişcare a capului, azvârlindu-şi
părul delicat într-un vârtej. I-am făcut semn Molei, care a început
să se aproprie încet de noi. Eram puţin îngrijorat de cum va
decurge întâlnirea lor. Mie îmi luase mai mult de o lună de
încercări blajine pentru a o scoate pe Auri afară din tunelele de
sub Universitate unde trăia. Îmi era teamă că o reacţie nepotrivită
din partea Molei ar putea să o sperie şi să o trimită înapoi în
subteran, unde nu aş mai avea nicio şansă de a o găsi. Am făcut
512
un gest spre Mola.
– Ea este prietena mea, Mola.
– Bună, Mola. Auri se uită în sus şi zâmbi. Ai un păr însorit, la fel
ca mine. Vrei un măr?
Expresia Molei era studiat inexpresivă.
– Mulţumesc, Auri. Da, mi-ar plăcea un măr.
Auri sări în sus şi fugi spre mărul care atârna pe marginea
acoperişului. Apoi se întoarse în fugă înapoi spre noi, cu părul
fluturându-i ca un steag. Îi întinse mărul Molei.
– Acesta are o dorinţă înăuntru, spus pe un ton firesc. Ai grijă să
ştii ce îţi doreşti înainte de a muşca din el.
Acestea fiind spuse, se aşeză din nou pe jos şi mâncă încă o boabă,
mestecând afectat. Mola se uită la măr o bucată de timp, înainte
de a lua o muşcătură.
Auri îşi terminase masa în scurt timp şi legă la loc săculeţul cu
sare.
– Cântă acum! spuse, entuziasmată. Cântă!
Zâmbind, mi-am scos lăuta şi mi-am trecut mâinile peste strune.
Din fericire degetul rănit era la mâna cu care ţineam acordul, unde
avea să fie o inconvenienţă minoră. M-am uitat la Mola în timp ce
acordam instrumentul.
– Poţi să pleci dacă vrei, i-am spus. Nu aş vrea să îţi fac o
serenadă, din greşeală.
– Oh, nu trebuie să pleci. Auri se întorsese spre Mola cu o expresie
serioasă pe chip. Vocea lui e ca o furtună, iar mâinile sale cunosc
toate secretele ascunse adânc sub pământul rece şi întunecat.
Gura Molei se întinse într-un zâmbet.
– Cred că aş putea rămâne pentru asta.
Aşa că am cântat pentru amândouă, în timp ce deasupra noastră
stelele îşi continuau mişcarea ritmică.
***
– De ce n-ai spus nimănui? mă întrebă Mola pe drum spre
acoperişuri.
– Nu pare a fi problema nimănui, am spus. Dacă ar fi vrut ca
oamenii să ştie că e aici, îmi imaginez că le-ar fi spus ea însăşi.
– Ştii la ce mă refer, spuse Mola, iritată.
– Ştiu ce vrei să spui, am oftat. Dar ce ar ieşi bun din asta? E
fericită acolo unde e.
– Fericită? Molei nu-i venea să creadă. E zdrenţuroasă şi pe
jumătate lihnită de foame. Are nevoie de ajutor. De mâncare şi de
haine.
513
– Îi aduc eu mâncare, am spus. Şi o să-i aduc şi haine, de îndată
ce… Am ezitat, nu voiam să-mi mărturisesc abjecta sărăcie, cel
puţin nu în atâtea cuvinte. De îndată ce voi reuşi.
– De ce să aştepţi? Dacă ai spune cuiva…
– Sigur, am spus sarcastic. Sunt sigur că Jamison s-ar grăbi să
vină aici cu o cutie de ciocolată şi un pat cu puf dacă ar şti că sub
Universitatea lui trăieşte un student flămând şi pe jumătate
dement. Ar distruge-o şi ştii asta.
– Nu neapărat…
Nu se mai obosi să termine, pentru că ştia că ceea ce spusesem
era adevărat.
– Mola, dacă vor veni oameni să o caute, se va retrage în tunele ca
un iepure speriat. O vor speria şi voi pierde şi ce şansă mai am
acum de a o ajuta.
Mola se uită în jos la mine, cu braţele încrucişate peste piept.
– Foarte bine. Deocamdată. Dar va trebui să mă mai aduci aici. O
să-i aduc o parte din hainele mele. O să-i fie mari, dar vor fi mai
bune decât ce are acum.
Am clătinat din cap.
– Nu o să meargă. I-am adus o rochie la mâna a doua acum ceva
timp. A zis că e dezgustător să porţi hainele altcuiva.
Mola părea intrigată.
– Nu părea cealdă. Nici pe departe.
– Poate aşa a fost crescută.
– Te simţi mai bine?
– Da, am minţit.
– Tremuri. Sprijină-te pe mine, spuse ea şi-mi întinse o mână.
Mi-am tras mantia cea nouă în jurul meu, am luat-o de braţ şi am
pornit încet înapoi spre hanul lui Cinzeacă.

514
 Capitolul 69
Vânt sau capricii femeieşti

În următoarele două răstimpuri noua mea mantie mi-a ţinut de

cald în ocazionalele mele plimbări spre Imre, unde eşuam mereu în
tentativele de a o găsi pe Denna. Aveam tot timpul motive ca să
trec râul: să împrumut o carte de la Devi, să mă întâlnesc cu
Threpe la prânz, să cânt la Eolian. Dar Denna era adevăratul
motiv.
Kilvin vânduse şi restul de emiţători, iar dispoziţia mi s-a
îmbunătăţit pe măsură ce arsurile mi se vindecau. Aveam bani în
plus pentru articole de lux precum un săpun, şi o a doua cămaşă
care s-o înlocuiască pe cea pe care o pierdusem. Azi mersesem la
Imre pentru nişte umpluturi de bazal de care aveam nevoie pentru
noul meu proiect: o lampă simpatetică mare pentru care foloseam
doi emiţători pe care îi păstrasem pentru mine. Speram să câştig
un profit frumuşel din asta.
Ar putea părea ciudat că îmi cumpăram materialele pentru
artizanat magic de peste râu, dar adevărul era că negustorii din
apropierea Universităţii profitau de comoditatea studenţilor şi
creşteau preţurile. Pentru mine merita drumul dacă puteam
economisi câţiva bănuţi.
După ce mi-am terminat treaba, m-am îndreptat spre Eolian.
Deoch era la postul său obişnuit, sprijinindu-se de cadrul uşii.
– Am fost cu ochii în patru după fata ta, zise el.
– Nu e fata mea, am mormăit, iritat de cât de transparent eram.
Deoch îşi dădu ochii peste cap.
– În ordine. Fata. Denna, Dianne, Dyanae, cum şi-o fi zicând zilele
astea. N-am zărit-o defel. Am şi întrebat de ea, nimeni nu a mai
văzut-o de mai bine de un răstimp. Asta înseamnă că probabil a
părăsit oraşul. E felul ei. Face asta cât ai zice peşte.
Încercam să nu las să mi se vadă dezamăgirea.
– Nu trebuia să te oboseşti, am spus. Dar mulţumesc oricum.
– Nu întrebam numai de hatârul tău, recunoscu Deoch. Am şi eu o
afecţiune pentru ea.
– Zău aşa? am întrebat cât de indiferent eram în stare.
– Nu-mi arunca aşa o privire. Nu-ţi sunt rival, zâmbi el strâmb. Nu
de data asta oricum. N-oi fi eu unul dintre oamenii voştri de la
Universitate, dar pot să văd luna într-o noapte senină şi sunt
destul de deştept ca să nu-mi bag mâna în acelaşi foc de două ori.
515
M-am străduit să-mi recompun expresia, mai mult decât stânjenit.
De obicei nu-mi afişam sentimentele pe chip.
– Deci tu şi Denna…
– Stanchion încă îmi face zile fripte pentru că alerg după o fată
care-i pe jumătate din vârsta mea. Ridică din umerii laţi cu
sfioşenie. Chiar şi aşa, mi-e dragă. Zilele astea, îmi aminteşte de
sora mea mai mică mai mult decât oricine altcineva.
– De cât timp o cunoşti? am întrebat, curios.
– N-aş putea spune că o cunosc, băiete. Dar am întâlnit-o acum
cât, doi ani? Nu aşa de mult, poate un an şi jumătate.
Deoch îşi trecu mâinile prin părul blond şi îşi arcui spatele cu o
sforţare, muşchii de la mâini încordându-i-se prin cămaşă. Apoi se
relaxă cu un oftat exploziv şi trecu cu privirea peste curtea aproape
goală.
– La uşă nu va fi aglomeraţie pentru încă ceva timp. Haide şi oferă-
i unui bătrân o scuză să se aşeze la bar şi să bea, făcu el semn cu
capul spre uşă.
M-am uitat la Deoch: înalt, musculos şi bronzat.
– Un bătrân? Încă mai ai tot părul şi dinţi în gură, nu? Cât ai,
treizeci de ani?
– Nimic nu poate face un om să se simtă mai bătrân ca o femeie
tânără.
Îmi puse o mână pe umăr.
– Hai, bea ceva cu mine.
Când ne făceam drum spre lungul bar de mahon, Deoch mormăi,
uitându-se spre sticle.
– Berea înceţoşează memoria, tăria o pune pe foc, dar vinul e cel
mai potrivit pentru chinurile unei inimi îndurerate, rosti bărbatul,
apoi făcu o pauză şi se întoarse spre mine, cu o sprânceană
încreţită. Nu-mi mai aduc aminte restul. Tu?
– Nici n-am mai auzit-o vreodată, am spus. Dar Teccam pretinde
că, dintre toate băuturile, numai vinul este potrivit pentru
amintiri. Spunea că vinul bun îngăduie claritate şi concentrare,
dar în acelaşi timp dă şi puţină culoare amintirii.
– În regulă, spuse, căutând printre rafturi înainte să aleagă o
sticlă, ţinând-o la lampă şi cercetând-o cu atenţie. Hai s-o vedem
într-o lumină rozalie, ce zici?
Luă două pahare şi mă conduse într-o cabină izolată într-un colţ al
camerei.
– Deci, o cunoşti pe Denna de ceva vreme, l-am îndemnat în timp
ce ne turna în pahare vinul roşu, palid.
516
Se rezemă cu spatele de perete.
– Oarecum. Mai degrabă deloc, dacă sunt sincer.
– Cum era înainte?
Deoch se gândi câteva lungi momente la răspuns, acordând
întrebării mele mai multă consideraţie decât mă aşteptam. Sorbi
din vin.
– La fel, spuse într-un final. Presupun că era mai tânără, dar nu
pot spune că pare mai bătrână acum. Întotdeauna mi s-a părut că
e mai bătrână decât pare. Se încruntă. Sau nu bătrână, mai
degrabă…
– Matură? am sugerat.
– Nu. Nu găsesc un cuvânt potrivit pentru asta. E ca şi cum te-ai
uita la un stejar mare. Nu-l apreciezi pentru că e mai bătrân decât
restul copacilor sau pentru că e mai înalt. Are ceva ce copacii mai
tineri nu au. Complexitate, rezistenţă, însemnătate.
Deoch se încruntă, iritat.
– Să fiu al naibii dacă asta nu e cea mai proastă comparaţie pe
care am făcut-o vreodată.
Un zâmbet mi se ivi pe faţă.
– Mă linişteşte să văd că nu sunt singurul care are probleme să o
ţintuiască în cuvinte.
– Nu e genul pe care s-o poţi ţintui într-un loc, încuviinţă Deoch şi
îşi termină vinul.
Ridică sticla şi o lovi uşor cu gura de paharul meu. L-am golit şi a
mai turnat vin pentru amândoi.
– Era atât de neliniştită atunci, şi sălbatică, continuă Deoch. La fel
de frumoasă, îţi uimea ochii şi îţi făcea inima să o ia razna, spuse
şi ridică din nou din umeri. Cum spuneam, aproape la fel. O voce
minunată, agerimea piciorului, o limbă ascuţită, bărbaţii o adorau,
iar femeile o dispreţuiau în egală măsură.
– Dispreţ? am întrebat.
Deoch mă privi de parcă nu înţelegea ce întrebam.
– Femeile o urăsc pe Denna, spuse simplu, repetând parcă ceva ce
ştiam deja amândoi.
– O urăsc? Ideea mă uluia. De ce?
Deoch se uită la mine neîncrezător, apoi izbucni în râs.
– Cerule, tu chiar nu ştii nimic despre femei, nu-i aşa?
În mod normal comentariul său m-ar fi deranjat, dar Deoch era de
bună credinţă.
– Gândeşte-te. E frumoasă şi fermecătoare. Bărbaţii roiesc în jurul
ei precum cerbii în rut, spuse cu un gest uşuratic. E normal ca
517
femeilor să le displacă.
Mi-am adus aminte ce îmi spusese Sim despre Deoch acum ceva
timp. Reuşise să pună mâna pe cea mai frumoasă femeie din nou.
E de ajuns să te facă să urăşti un bărbat.
– Întotdeauna am avut impresia că e singuratică, m-am oferit.
Poate asta e cauza.
Deoch încuviinţă.
– E un adevăr şi în asta. N-o văd niciodată în compania altor femei,
şi cu bărbaţii are la fel de mult noroc ca şi… făcu o pauză, căutând
o comparaţie. Ca şi… la naiba.
Oftă frustrat.
– Ştii cum se spune: a găsi analogia potrivită e la fel de greu ca…
mi-am compus o expresie contemplativă. Ca…
Am făcut un gest stângaci, de lucru scăpat printre degete.
Deoch râse şi mai turnă vin. Începeam să mă relaxez. Era un soi
de camaraderie mai rar întâlnită, poate doar între bărbaţii care au
luptat de aceeaşi parte împotriva unui inamic şi care au cunoscut
aceleaşi femei.
– Obişnuia să dispară şi atunci? am întrebat.
– Niciun semn, doar dispărea deodată. Câteodată pentru un
răstimp. Câteodată cu lunile.
– Nu există nestatornicie mai mare ca a vântului sau a capriciilor
femeieşti, am citat.
Trebuia să fie o cugetare, dar a sunat cumva aspru.
– Ai vreo idee de ce?
– M-am gândit la asta, spuse Deoch filosofic. În parte, cred că e în
natura ei. Se poate ca pur şi simplu să aibă sânge de pribeag.
Iritarea mea se mai potolise la cuvintele lui. În trupa mea, tatăl
meu obişnuia din când în când să ne urnească din loc să părăsim
oraşul, în ciuda faptului că eram bine primiţi şi oamenii generoşi.
Mai târziu, mi-a explicat motivele: o privire duşmănoasă a
administratorului, prea multe oftaturi afectuoase venind din partea
soţiilor din oraş… Dar câteodată nu avea niciun motiv. Noi, ruhii,
suntem meniţi să călătorim, fiule. Când sângele îmi spune să
cutreier, ştiu să-i dau ascultare.
– Circumstanţele în care se află sunt probabil de vină pentru tot,
continuă Deoch.
– Circumstanţe? am întrebat, curios.
Cât am fost împreună nu vorbise niciodată de trecutul ei, iar eu
am fost mereu atent să nu o presez.
– Nu are familie sau un mijloc de a se întreţine. Nu are prieteni de
518
durată care să o ajute la ananghie dacă se iveşte nevoia.
– Nici eu nu am niciunul dintre lucrurile astea, am bombănit,
puţin posac din pricina vinului.
– E mai mult decât o mică diferenţă aici, spuse Deoch cu o urmă
de reproş. Un bărbat are multe ocazii pentru a-şi croi un drum în
viaţă. Tu ţi-ai găsit un loc la Universitate, şi chiar şi dacă n-ai fi
făcut-o, tot ai fi avut de ales, zâmbi parcă ştiind o taină despre
mine. Ce oportunităţi are o tânără femeie, frumoasă şi fără familie?
Fără zestre? Fără casă?
Începuse să numere pe degete.
– Avem cerşitul şi prostituţia. Sau opţiunea de a fi amanta vreunui
lord, care e o altă felie din aceeaşi pâine. Şi ştim că Denna nu e
genul de femeie întreţinută sau târfuliţa cuiva.
– Mai sunt şi altele, am spus, numărând şi eu pe degete.
Cusătoreasă, ţesătoare, servitoare…
Deoch răsuflă zgomotos, aruncându-mi o privire dezgustată.
– Haide, flăcău, eşti mai deştept de atât. Ştii cum sunt locurile
alea. Şi ştii că de o fată frumoasă fără familie se profită la fel de
des ca de o târfă şi e plătită şi mai puţin pentru efort.
Am roşit uşor la mustrarea lui, mai puternic decât era normal,
pentru că simţeam vinul trecând prin mine. Îmi amorţiseră buzele
şi buricele degetelor.
Deoch umplu din nou paharele.
– Nu merită să fie dispreţuită doar pentru că merge oriunde o duce
vântul. Trebuie să profite de ocazii oriunde le găseşte. Dacă are
norocul să călătorească cu oameni cărora le place cum cântă sau
cu un negustor care speră că faţa ei drăgălaşă îi poate vinde mai
bine zorzoanele, cine poate s-o învinuiască pentru că pleacă şi
părăseşte oraşul? Şi dacă joacă şi cartea farmecului feminin, nu o
voi învinui nici pentru asta. Tinerii o curtează, îi cumpără daruri,
rochii, bijuterii.
Dădu din umerii laţi.
– Dacă le vinde pe toate pentru a-şi duce traiul, nu e nimic rău în
asta. Sunt cadouri dăruite cu generozitate şi poate face cu ele ce
doreşte.
Deoch se uită la mine cu ochi mari.
– Dar ce e de făcut când unii bărbaţi devin prea intimi? Sau se
înfurie când li se refuză ceva ce ei consideră că a fost deja plătit?
Are ea la cine să se-ntoarcă? Nu are o familie, nu are prieteni, nu
are o poziţie. Nu are de ales. Nu are altă opţiune decât să se
dăruiască, fără nicio dorinţă să facă asta… rosti Deoch sumbru.
519
Sau să plece. Să plece cât mai repede şi să găsească locuri mai
bune. E vreo surpriză atunci că e mai greu să dai de ea decât de o
frunză purtată de vânt?
Clătină din cap, uitându-se în jos la masă.
– Nu îi invidiez stilul de viaţă. Dar nici nu o judec.
Tirada îl lăsă vlăguit şi uşor emoţionat. Nu se uită la mine când
vorbi.
– Chiar şi aşa, aş ajuta-o, dacă m-ar lăsa.
Îmi aruncă o privire şi un zâmbet trist.
– Dar nu e în firea ei să aparţină cuiva. Câtuşi de puţin.
Oftă şi picură ultimele picături din sticlă în egală măsură în
paharele noastre.
– Mi-ai arătat-o într-o lumină nouă, am spus, cu sinceritate. Sunt
jenat că nu le-am observat pe toate singur.
– Eu am avut un avantaj, spuse calm. O cunosc de mai mult timp.
– Oricum, îţi mulţumesc, am spus, ridicând paharul.
– Pentru Dyanae, spuse. Cea mai inimoasă.
– Pentru Denna, plină de încântare.
– Tânără şi de nesupus.
– Strălucitoare şi pură.
– Mereu căutată, mereu singură.
– Înţeleaptă şi nesăbuită, am spus. Veselă şi totuşi tristă.
– Zei ai străbunilor mei, spuse Deoch cu respect. Aveţi grijă să
rămână întotdeauna neschimbată, de neînţeles pentru mine, şi
departe de necaz.
Am băut amândoi şi am pus jos paharele.
– Lasă-mă să cumpăr eu următoarea sticlă, am spus.
Urma să rămân fără bani din creditul încet acumulat pe care îl
aveam la bar, dar devenisem din ce în ce mai ataşat de Deoch şi
nu concepeam să nu plătesc şi eu un rând.
– Izvor, piatră, cer, jură el, frecându-şi faţa. Nu îndrăznesc. Încă o
sticlă şi o să ne tăiem venele în râu înainte de apus.
Am făcut semn unei servitoare.
– Aiurea, am spus. Vom trece doar pe ceva mai puţin sentimental
ca vinul.
***
Nu observasem că eram urmărit când mă întorceam la
Universitate. Probabil, mintea îmi era atât de plină de Denna că nu
mai era loc şi pentru altceva. Poate că trăisem civilizat destul de
mult încât reflexele câştigate cu greu în Bobcatran se estompau.
Probabil că de vină era şi tăria de afine. Am discutat cu Deoch ceva
520
vreme, timp în care băuserăm aproape jumătate de sticlă. Ce a mai
rămas luasem cu mine, ştiind că Simon avea gust pentru aşa ceva.
Nu prea contează de ce nu i-am văzut, presupun. Rezultatul ar fi
fost acelaşi. Hoinăream printr-o parte prost luminată a unei
străduţe când ceva ascuţit mă lovi în moalele capului şi am fost
târât pe o alee din apropiere, pe jumătate leşinat. Am rămas
buimăcit pentru o secundă şi, până să-mi revin în simţire, aveam
deja o mâna grea apăsată pe gură.
– În ordine, amice, spuse uriaşul din spatele meu. Am un cuţit
îndreptat spre tine. Dacă te zbaţi, te înţep. Şi-atât.
Am simţit o împunsătură uşoară în coastele de sub braţul drept.
– Verifică găsitorul, îi spuse partenerului său.
Tot ce puteam distinge în lumina palidă de pe alee era o formă
înaltă. Dădu din cap, privindu-şi mâna.
– Nu pot spune.
– Aprinde un chibrit atunci. Trebuie să fim siguri.
Neliniştea mi se prefăcu în panică. Nu era vorba de o simplă
ciomăgire pe o alee lăturalnică. Nici nu-mi verificaseră buzunarele.
Era vorba despre altceva.
– Ştim că e el, spuse cel înalt, nerăbdător. Hai să o facem şi să
terminăm cu asta odată. Mi-e frig.
– Aiurea. Verifică acum, cât e aproape. L-am mai pierdut de două
ori deja. N-am nevoie de încă o confuzie ca în Anilin.
– Urăsc treaba asta, zise cel înalt, căutându-se prin buzunare,
după un chibrit, probabil.
– Eşti un idiot, spuse cel din spatele meu. E mai curat aşa. Mai
simplu. Fără descrieri încurcate. Fără nume. Fără să ne facem griji
că poate s-a deghizat. Urmezi acul, găseşti omul şi termini treaba.
Caracterul practic din tonul lor mă îngrozi. Oamenii ăştia erau
profesionişti. Mi-am dat seama cu certitudine că Ambrose se
asigurase într-un final că nu aveam să-l mai deranjez niciodată.
Mintea mi-o luă la goană o secundă, după care am făcut singurul
lucru la care mă puteam gândi: am scăpat sticla pe jumătate plină
din mână. Se făcu bucăţele pe caldarâm şi umplu aerul nopţii cu
un iz de afine.
– Grozav, sâsâi omul înalt. Nu vrei să tragi şi un clopot cumva?
Cel din spatele meu îşi înteţi strânsoarea pe gâtul meu şi mă
scutură cu putere o singură dată. La fel cum ai face cu un căţel
neascultător.
– Fără d-astea, spuse, iritat.
Mi-am lăsat trupul flasc, sperând să-l păcălesc, apoi m-am
521
concentrat şi am început să bolborosesc o cetluire sub mâna sa
groasă.
– Ghinion, replică el. Dacă ai călcat în cioburi e vina taaaaaaah!
Scoase un strigăt uimit pe când băltoaca de tărie din jurul
picioarelor noastre luă foc. Am profitat de scurtul moment de
confuzie şi m-am răsucit din prinsoarea lui. Dar nu am fost destul
de rapid. Cuţitul îmi sfâşie o linie dureroasă pe coaste în timp ce
mă retrăgeam şi mă grăbeam în josul aleii. Dar evadarea mea avu
o viaţă scurtă. Aleea se închidea cu un zid de cărămidă. Nu erau
uşi, geamuri, nimic în spatele căruia să mă ascund sau de care să
mă sprijin pentru a sări pe partea cealaltă. Eram prins.
M-am întors ca să-i văd pe cei doi blocând deschizătura aleii. Cel
mai solid bătea furios din picior, încercând să stingă focul.
Piciorul meu ardea şi el, dar nu m-am gândit deloc la asta. O
arsură ar fi fost cea mai mică dintre problemele mele dacă nu
reuşeam să fac ceva curând. M-am uitat din nou în jur, dar aleea
era descurajant de curată. Nu era nici măcar destul gunoi din care
să improvizez o armă. Am căutat înnebunit prin buzunarele
mantiei, încercând cu disperare să-mi fac un soi de plan. Câteva
sârme de cupru care nu-mi foloseau la nimic. Să le arunc sare în
ochi? Nu. Un măr uscat, peniţă şi cerneală, o bilă de sticlă, sfoară,
ceară.
Omul masiv reuşi într-un final să stingă focul şi amândoi
începuseră să vină încet spre josul aleii. Flacăra cercului de tărie
care ardea se reflecta în cuţitele lor.
Încă sperând să găsesc ceva în buzunare, am dat peste un
ghemotoc pe care nu-l recunoşteam. Apoi mi-am amintit: săculeţul
cu bucăţi de bazal pe care-l cumpărasem pentru lampa
simpatetică. Bazalul e un metal uşor, argintiu, util în anumite
aliaje pe care voiam să le folosesc la construcţia lămpii. Manet,
profesor prudent, ne explicase cu minuţiozitate pericolele fiecărui
material pe care îl foloseam. Dacă devine prea fierbinte, bazalul
arde cu o flacără albă, intensă.
Am desfăcut punga, grăbit. Necazul era că nu ştiam dacă puteam
să fac ce-mi propusesem. Fitilurile de lumânări sau alcoolul erau
uşor de aprins. Aveau nevoie doar de o scânteie de căldură pentru
a le aprinde. Bazalul era diferit. Avea nevoie de multă căldură
pentru a fi stârnit, motiv pentru care îl ţineam în buzunar fără
griji.
Cei doi se apropiau cu paşi înceţi. Am azvârlit aşchiile de bazal
într-un arc larg. Am încercat să-l arunc cât mai aproape de feţele
522
lor, dar nu speram prea multe. Aşchiile nu aveau cine ştie ce
greutate, era ca şi cum aş fi aruncat un bulgăre de zăpadă.
Coborând o mână spre flăcările care-mi cuprinseră piciorul, mi-am
concentrat Alarul. Balta mare de alcool arzând din spatele celor doi
se stinse, lăsând aleea într-un întuneric de smoală. Dar încă nu
era de-ajuns de multă căldură. Disperarea mă împinse spre fapte
necugetate. Mi-am atins partea sângerândă, concentrat, şi am
simţit un frig teribil sfâşiindu-mă pe măsură ce trăgeam mai multă
căldură din sânge. O explozie de lumină albă, orbitoare sfârtecă
întunecimea aleii. Îmi închisesem ochii, dar chiar şi aşa, printre
pleoape, bazalul arzând lumina sfredelitor. Unul din bărbaţi ţipă,
înspăimântat. Când mi-am deschis ochii nu vedeam nimic în afară
de stafii albastre care dănţuiau peste privirea mea. Ţipătul se
transformase într-un geamăt uşor şi am auzit o bufnitură, ca şi
cum unul din cei doi ar fi căzut. Bărbatul înalt începu să
bolborosească, cu vocea înfricoşată trădând un plâns cu suspine.
– Văleu! Tam, ochii mei. Sunt orb.
În timp ce-i ascultam, vederea mi s-a curăţat îndeajuns încât să
desluşesc foarte vag contururile aleii. Vedeam siluetele întunecate
ale celor doi bărbaţi. Unul din ei îngenunchease, cu mâinile în faţa
chipului, celălalt se întinsese pe jos, nemişcat, mai în josul aleii.
Arăta de parcă ar fi fugit cu capul înainte într-o bârnă de lemn la
gura aleii şi s-ar fi izbit în ea, rămânând inconştient. Împrăştiate
pe pavaj, rămăşiţele de bazal sfârâiau ca nişte steluţe albe
albăstrui. Omul îngenuncheat era orbit doar momentan, dar avea
să dureze câteva minute, îndeajuns de mult ca să-mi dea prilejul
să mă îndepărtez. M-am mişcat încet pe lângă el, păşind fără
zgomot. Mi-a sărit inima în gât când vorbi din nou:
– Tam?
Vocea îi era înaltă şi temătoare.
– Îţi jur, Tam, sunt orb. Băiatul a pogorât fulgerul pe mine.
L-am urmărit îngenunchind şi încercând să simtă ceva în jur cu
palmele.
– Aveai dreptate, nu trebuia să venim aici. Nu iese nimic bun când
te amesteci cu genul ăsta de oameni.
Fulgere. Bineînţeles. Nu avea habar de magia reală. Îmi dădu o
idee. Am tras aer adânc în piept, liniştindu-mi nervii.
– Cine te-a trimis? întrebasem cu o voce de Taborlin cel Mare. Nu
eram la fel de priceput ca tatăl meu la a-l imita, dar eram destul de
bun. Omul cel solid scoase un geamăt mizerabil şi se opri din
pipăit.
523
– Vai, domnule. Nu ne faceţi nimic să…
– Nu o să repet întrebarea, i-am tăiat-o nervos. Spune-mi cine te-a
trimis. Dacă minţi, îmi dau seama.
– Nu ştiu numele, spuse repede. Noi primim jumătate din bani şi
un fir de păr. Nu ştim nume. Nu ne întâlnim niciodată. Jur…
Un fir de păr. Lucrul pe care îl numea găsitor era probabil un soi
de busolă simpatetică. Deşi eu nu puteam să construiesc ceva atât
de avansat, cunoşteam principiile pe care le implica. Cu un fir de
păr de-al meu, ar fi arătat spre mine, oriunde aş fi fugit.
– Dacă vă mai văd vreodată, am să chem asupra voastră ceva mult
mai groaznic decât fulgere şi foc, am spus ameninţător,
îndreptându-mă spre capătul aleii.
Dacă aş pune mâna pe găsitorul lor nu ar mai trebui să-mi fac griji
că îmi vor da de urmă din nou. Era destul de întuneric şi gluga
mantiei îmi era trasă pe cap. S-ar fi putut ca nici măcar să nu ştie
cum arătam.
– Mulţumim, domnule, îngăimă el. Vă promit că nu mai vedeţi
urmă de noi după seara asta. Mulţumim…
Am privit în jos către omul căzut. Îi vedeam una din mâini pe
pavaj, dar era goală. M-am uitat în jur, întrebându-mă dacă nu
cumva o scăpase. Era mult mai probabil să se fi întâmplat aşa
decât s-o fi ascuns. M-am apropiat şi mai mult, ţinându-mi
respiraţia. Mi-am băgat mâna în mantia lui, căutând buzunarele,
dar mantia îi era prinsă sub corp. L-am prins uşor de umăr şi l-am
împins încetişor.
Chiar atunci, suspină adânc şi se învârti pe spate de unul singur.
Un braţ i se prăbuşi pe caldarâm, lovindu-se de piciorul meu.
Mi-ar plăcea să pot spune că am făcut un pas în spate, ştiind că
bărbatul înalt avea să fie ameţit şi pe jumătate orb. Mi-ar plăcea să
vă spun că am rămas calm şi am făcut tot ce am putut pentru a-i
intimida în continuare, sau cel puţin că am spus ceva dramatic
sau plin de duh înainte să plec.
Dar nu ar fi adevărat. Adevărul e că am fugit ca o căprioară
speriată. Am fugit aproape o jumătate de kilometru înainte ca
întunericul şi vederea orbită să mă trădeze, moment în care am
gonit cu capul înainte într-un pripon pentru cai, şi am căzut la
pământ într-un morman dureros de carne. Cu vânătăi, sângerând
şi pe jumătate orb, am rămas acolo. Numai atunci mi-am dat
seama că de fapt nu mă urmărea nimeni.
M-am ridicat cu greutate, blestemându-mă pentru cât de prost
puteam să fiu. Dacă mi-aş fi păstrat calmul, puteam să le iau
524
busola simpatetică, să ştiu cu certitudine că eram în siguranţă.
Dar aşa eram obligat să-mi iau anumite precauţii.
M-am întors la La Cinzeacă, dar când am ajuns toate ferestrele
hanului erau întunecate şi uşa era închisă. Aşa că, pe jumătate
beat şi rănit, am urcat până la fereastra mea, am decuplat
încuietoarea şi am smucit-o… dar nu se deschidea.
Trecuseră cel puţin câteva zile de la ultima dată când am ajuns
atât de târziu la han, că am fost nevoit să folosesc fereastra. Să fi
ruginit balamalele?
M-am proptit de perete, am scos lampa de mână şi am fixat-o la
cea mai slab luminată setare. Numai atunci am observat ceva
înţepenit puternic în crăpătura ferestrei. Mi-o fi blocat Cinzeacă
fereastra?
Dar când am atins-o am realizat că nu era din lemn. Era o bucată
de hârtie, îndoită de mai multe ori. Am tras-o de acolo şi fereastra
se deschise uşor. M-am căţărat înăuntru.
Cămaşa îmi era distrusă, dar când mi-am dat-o jos, m-am liniştit.
Tăietura nu era foarte adâncă. Era dureroasă şi murdară, dar mai
puţin gravă ca atunci când fusesem biciuit. Mantia de la Fela era
şi ea sfâşiată, ceea ce mă scotea din sărite. Dar, cu toate astea,
avea să fie mai uşor să peticesc mantia decât un rinichi. Mi-am
făcut o notă mentală să-i mulţumesc Felei pentru că alesese o
ţesătură groasă.
Cusătura putea să aştepte. În ceea ce mă privea, era posibil ca cei
doi să-şi fi revenit din sperietură şi să fie deja din nou pe urmele
mele.
Am coborât pe fereastră, lăsând mantia în urmă, ca să nu o mai
pătez cu sânge. Speram ca ora târzie şi talentul meu la furişat să
mă ţină ascuns vederii. Nici nu-mi puteam imagina ce zvonuri s-ar
stârni dacă cineva m-ar vedea fugind pe acoperişuri, târziu în
noapte, sângerând şi cu pieptul gol.
Am adunat o mână de frunze în drumul meu spre acoperişul
ţesătoriei, de unde puteam să văd curtea de pedeapsă a Arhivei.
În scânteierea rece a lunii, zăream contururile întunecate, difuze
ale umbrelor care dansau în cercuri peste dalele cenuşii de
dedesubt. Mi-am trecut cu furie degetele prin păr şi am rămas cu
câteva fire printre ele. Apoi am scormonit cu unghia printr-o
încreţitură a acoperişului să iau puţină smoală şi m-am folosit de
ea să lipesc firele de o frunză. Am repetat gestul de mai multe ori,
aruncând frunzele de pe acoperiş, privind cum vântul se juca cu
ele nebuneşte de colo-colo prin curte.
525
Am zâmbit la gândul că poate cineva m-ar fi văzut cum încercam
să discern zecile de semnale contradictorii ale frunzelor care se
roteau în toate direcţiile.
Alesesem tocmai această curte fiindcă acolo vântul se mişca în
chip straniu. Am băgat de seamă abia după ce frunzele de toamnă
au început să se desprindă din copaci. Era un dans complex,
haotic, când într-o parte, când într-alta, niciodată aşa cum te
aşteptai.
Odată observate învolburările ciudate ale vântului, îmi era greu să
le trec cu vederea. De fapt, privit de pe acoperiş, dansul frunzelor
era aproape hipnotic. La fel ca atunci când flăcările unui foc de
tabără reflectate într-un ochi de apă îţi vrăjesc privirea.
Urmărindu-le în acea noapte, rănit şi istovit, era de-a dreptul
reconfortant. În fapt, am început să ghicesc un tipar mai profund,
ascuns în mişcările vântului prin curte. Părea haotic doar ca
urmare a vastei şi minunatei sale complexităţi. Ba mai mult, părea
să fie în perpetuă schimbare. Era…
– Ţi-ai găsit o oră cam târzie pentru studiu, spuse o voce joasă din
spatele meu.
Trezit din reverie, m-am speriat. Corpul mi s-a încordat ca un arc,
gata să ţâşnească. Cum putuse cineva să urce aici sus fără ca eu
să îmi dau seama?
Era Elodin. Magistrul Elodin. Era îmbrăcat cu o pereche de
pantaloni peticiţi şi o cămaşă largă. Flutură leneş cu mâna spre
mine şi se ghemui cu picioarele încrucişate la marginea
acoperişului, la fel de dezinvolt ca şi când ne-am fi întâlnit la o
bere în tavernă. Privi jos în curte.
– Este deosebit de frumos în seara asta, nu-i aşa?
Mi-am încrucişat braţele, încercând în zadar să-mi acopăr pieptul
gol, însângerat. Abia atunci mi-am dat seama că sângele de pe
mâini mi se uscase. Oare cât timp stătusem aici, încremenit,
privind vântul?
– Magistre Elodin, am început eu, apoi am ezitat, căci habar n-
aveam ce aş fi putut să spun într-o situaţie ca asta.
– Te rog, suntem toţi prieteni aici. Simte-te liber să îmi spui pe
numele mic: Magistre.
Îmi trânti un rânjet leneş şi privi din nou jos în curte.
Oare nu băgase de seamă starea în care mă aflam? Era oare
politicos? Poate… am clătinat din cap. Nu avea rost să stau să
ghicesc. Ştiam mai bine decât oricine că îi lipseau mai multe doage
decât unui butoi scăpat într-o râpă.
526
– Demult, începu Elodin pe un ton amical, fără să îşi mute privirea
de pe curte, când oamenii vorbeau diferit, locul ăsta se numea
Quoyan Hayel. Mai târziu l-au numit Sala Întrebărilor, iar elevii
obişnuiau să scrie întrebări pe bileţele, lăsându-le apoi să
hălăduiască în voie. Umbla vorba că puteai să invoci răspunsurile
în funcţie de calea pe care o apucau afară din curte. Da. Nu. Poate.
Altundeva. Curând, spuse şi arătă spre cărările care dădeau
printre clădirile gri.
Magistrul privi în linişte curtea întunecată, apoi ridică din umeri.
– Au greşit cuvântul. Tălmăcire proastă. Credeau că Quoyan e
rădăcina cuvântului quetentan: întrebare. Dar nu e. Quoyan
înseamnă „vânt”. Locul ăsta e numit de fapt Casa Vântului.
Am aşteptat un moment, să văd dacă avea de gând să mai spună
ceva. Când am văzut că nu mai rosteşte nimic, m-am ridicat încet
în picioare.
– Interesant, magistre… am ezitat, nesigur cât de serios fusese
până acum. Ar trebui totuşi să plec.
Elodin încuviinţă absent şi schiţă un gest pe jumătate salut, pe
jumătate semn că pot să plec, fără ca ochii să-i părăsească deloc
curtea de sub noi, urmărind cu privirea vântul mereu schimbător.
***
Întors în camera mea de La Cinzeacă, m-am întins pe pat în
întuneric, încercând să-mi dau seama ce am de făcut. Gândurile
îmi erau tulburi. Eram frânt de oboseală, rănit şi încă puţin ameţit
de băutură. Energia care mă ţinuse pe picioare se risipea acum.
Coastele mă ardeau şi mă înţepau.
Am luat o gură adâncă de aer, încercând să-mi pun ordine în
gânduri. Acţionasem din instinct suficient, dar acum sosise vremea
pentru idei bine gândite.
Puteam să apelez la magiştri pentru ajutor. Pentru un moment
speranţa mi-a înflorit în piept, pentru ca în secunda următoare să
piară. Nu. Nu aveam nicio dovadă că Ambrose era de vină. Cu atât
mai mult, dacă le-aş fi spus toată povestea, ar fi trebuit să
recunosc că m-am folosit de magie simpatetică pentru a-mi arde şi
orbi atacatorii. Autoapărare sau nu, ceea ce am făcut se numea
vătămare. Mulţi studenţi au fost exmatriculaţi pentru mai puţin,
doar de dragul de a menţine intactă reputaţia Universităţii.
Nu. Nu puteam să risc să fiu exmatriculat. Dacă aş fi mers la
Clinică, mi s-ar fi pus prea multe întrebări. De asemenea, vorba
despre rana mea ar circula dacă aş merge s-o cos. Asta ar însemna
ca Ambrose să înţeleagă cât de aproape fusese să-şi vadă planurile
527
împlinite. Ar fi mai bine să dau de înţeles că am scăpat neatins.
Habar nu aveam de când erau ucigaşii lui Ambrose pe urmele
mele. Unul din ei spusese: „Deja l-am ratat de două ori”. Asta
înseamnă că poate ştiau că am o cameră aici. S-ar putea ca nici
aici să nu fiu în siguranţă.
Am închis fereastra şi am tras perdelele înainte să-mi aprind
lampa cu mâner. Lumina îmi dezvălui o bucată de hârtie care
fusese prinsă în geam. Am despăturit-o şi am citit:

Kvothe,
Să ajung la tine a fost la fel de distractiv pe cât mi-ai arătat tu.
Totuşi, să îţi sar pe geam a fost altă treabă. Sper că nu te superi,
dar pentru că nu te-am găsit acasă am luat hârtie şi cerneală să îţi
scriu acest bilet. Cum nu te joci în curte sau nu dormi cuminte în
patul tău, o persoană cinică s-ar putea întreba pe unde hălăduieşti
la ora asta, sau dacă te ţii de prostii. Vai, am să fiu nevoită să mă
întorc acasă în noaptea asta fără siguranţa braţului tău sau
plăcerea companiei tale. Ţi-am simţit lipsa de doborâşul ăsta la
Eolian, dar, deşi văduvită de prezenţa ta, am avut norocul să
întâlnesc pe cineva foarte interesant. E un domn cu adevărat
neobişnuit şi sunt nerăbdătoare să îţi spun mai multe despre el. Pe
când ne vom revedea.
Acum stau la Lebăda şi vâlceaua (sau e vâlcica?).
Te rog, dă-mi un semn înainte de ziua de douăzeci şi trei a lunii şi
vom lua cina noastră mult aşteptată. După aceea voi avea ceva
treabă.
Prietena şi ucenica ta spărgătoare de case,
Denna,
Pstscript: Fii încredinţat că nu am băgat de seamă condiţia
deplorabilă în care ţi-era lenjeria de pat şi că nu ai scăzut în ochii
mei pentru asta.

Astăzi era douăzeci şi opt a lunii. Scrisoarea nu avea o dată, dar

probabil că era acolo de cel puţin un răstimp şi jumătate. Probabil
că o lăsase la numai câteva zile după incendiul din Partizanat.
Am încercat repede să-mi sortez sentimentele. Flatat că mă
căutase? Furios că găsisem biletul abia acum? Cât despre
„domnul” pe care îl întâlnise…
Era mult prea mult pentru mine în acest moment, epuizat, rănit şi
cumva încă mahmur. În schimb, am spălat cât am putut de bine la
lighean tăietura nu foarte adâncă. Ba chiar aş fi cusut-o, dar nu
528
ajungeam la ea cum ar trebui. A început să sângereze din nou, aşa
că mi-am tăiat bucăţile mai curate ale cămăşii distruse ca să
improvizez un bandaj.
Sânge. Bărbaţii care au încercat să mă ucidă aveau încă busola
simpatetică şi cu siguranţă aveau acum şi sângele meu pe lamă.
Sângele era mult mai eficient pentru o busolă simpatetică decât un
fir de păr; asta înseamnă că, deşi nu ştiau încă unde locuiesc,
aveau posibilitatea să mă găsească, în ciuda precauţiilor mele.
M-am învârtit repede prin cameră, îndesând tot ce credeam
important şi trebuincios, neavând de unde să ştiu când puteam să
mă întorc în siguranţă. Sub un teanc de hârtie am găsit un briceag
de care uitasem, după ce l-am câştigat de la Sim la un joc de
colţuri. Nu ar fi contat într-o luptă, dar era mai bine decât nimic.
Apoi mi-am înşfăcat lăuta şi mantia şi m-am furişat jos, prin
bucătărie, unde, spre norocul meu, am găsit o carafă goală de vin
Velegen, cu gura largă. Era un mic noroc, dar eram fericit pentru
orice aş fi găsit în acest moment.
Am luat-o spre est şi am trecut râul, dar nu am intrat direct în
Imre. În schimb, am luat-o puţin spre sud, unde câteva docuri, un
han ca vai de el şi câteva case priveau de sus de pe malul
Omethiului. Era un mic port care ţinea de Imre, prea mic pentru a
avea un nume.
Am băgat cămaşa pătată de sânge în carafa de vin, pe care am
izolat-o la gură cu ceară simpatetică.
Apoi am aruncat-o în râul Omethi, privind-o plutind uşor în josul
râului. Dacă încercau să dea de urma sângelui meu, aş fi părut că
mă îndrept spre sud, fugind. Speram că aveau să o urmeze.

529
 Capitolul 70
Semne

M-am trezit dintr-odată, devreme ziua următoare. Nu ştiam exact

unde mă aflam, doar că nu mă aflam unde ar fi trebuit şi că ceva
nu era în regulă. Mă ascundeam. Cineva era pe urmele mele.
Eram ghemuit în colţul unei camere mici. Stăteam pe o pătură şi
eram învelit cu mantia mea. Eram într-un han… îmi aduceam
încet aminte. Închiriasem o cameră la un han de lângă docurile din
Imre.
M-am ridicat în picioare, lungindu-mă cu grijă astfel încât să nu
îmi agravez rana. Proptisem dulapul de singura uşă a încăperii şi
avusesem grijă să închid fereastra cu o bucată de frânghie, în
ciuda faptului că era prea mică pentru ca un bărbat în toată firea
să treacă prin ea.
Văzându-mi precauţiile în lumina albastră şi rece a dimineţii
timpurii, m-am simţit puţin stânjenit. Nu-mi aminteam dacă
dormisem pe podea de frica asasinilor sau a păduchilor. Oricum,
era clar că nu gândisem limpede spre sfârşitul nopţii.
Mi-am cules raniţa şi lăuta şi am coborât la parter.
Avem de făcut planuri, dar înainte de asta, aveam nevoie de un
mic dejun şi de o baie.
***
În ciuda nopţii mele agitate, abia reuşisem să dorm până puţin
după răsărit, aşa că nu era altcineva la băi.
După ce m-am curăţat şi mi-am refăcut bandajul din jurul brâului,
m-am simţit din nou aproape om.
După o farfurie cu ouă, câteva bucăţi de cârnat şi nişte cartofi
prăjiţi, am simţit că pot să gândesc raţional la situaţia mea.
Este uimitor cât de uşor e să gândeşti sănătos când burta ţi-e
plină.
Stăteam în colţul îndepărtat al micului han de lângă docuri şi
sorbeam o cană cu cidru de mere. Nu mai eram îngrijorat că nişte
ucigaşi plătiţi aveau să-mi sară în spate. Totuşi, stăteam cu
spatele la perete fără să scap uşa din ochi.
Ziua de ieri mă lăsase atât de zdruncinat pentru că nu fusesem
pregătit pentru asta. În Bobcatran trăiam zi după zi cu teama că
oamenii vor încerca să mă omoare. Atmosfera civilizată a
Universităţii mă atrăsese spre un fals sentiment de siguranţă.
Acum un an nu m-ar fi luat nimeni prin surprindere.
530
Cu siguranţă, nu aş fi fost surprins de atac în sine.
Cu greu câştigatele mele instincte din Bobcatran îmi cereau să fug.
Părăseşte acest loc. Lasă-l pe Ambrose şi vendeta lui departe în
urmă.
Dar acelei bucăţi sălbatice din mine îi pasă doar de siguranţa mea.
Nu avea niciun plan de viaţă. Nu puteam să plec. Investisem prea
mult aici. Studiile mele. Speranţele mele deşarte de a obţine un
patron şi tot mai deşartele mele speranţe de a pătrunde în Arhivă.
Puţinii şi preţioşii mei prieteni. Denna…
Marinari şi muncitori la docuri începură să se strecoare înăuntru
pentru micul dejun, şi în curând camera se umplu de zgomotul
moale al conversaţiei. Am auzit un dangăt nedesluşit în depărtare
şi mi-am dat seama că tura mea în Clinică avea să înceapă într-o
oră. Arwyl îmi va observa absenţa, şi nu obişnuia să fie iertător cu
asemenea lucruri. Am luptat cu impulsul de a da fuga înapoi la
Universitate. Era bine ştiut faptul că studenţii absenţi erau
pedepsiţi cu mărirea taxelor de studiu pentru trimestrul următor.
Ca să îmi ocup timpul cât meditam la situaţia mea, am luat
pelerina şi acul cu aţă. Noaptea trecută cuţitul o tăiase curat, cam
cât două palme în lungime. Am început să o cos, făcând cusături
mici astfel încât tăietura să nu fie evidentă.
Cât mâinile-mi lucrau, mintea îmi rătăcea. Puteam să îl înfrunt pe
Ambrose? Să îl ameninţ? Puţin probabil. Ştia că nu pot să aduc
dovezi împotriva lui. Dar poate că aş reuşi să-i conving pe câţiva
dintre magiştri spunându-le ce s-a întâmplat cu adevărat.
Kilvin ar fi indignat gândindu-se la ucigaşi plătiţi care să
folosească o busolă simpatetică, poate chiar şi Arwyl…
– …Ardea cu foc albastru. Toţi morţi, aruncaţi care-ncotro ca nişte
păpuşi de cârpe şi casa se năruia în jurul lor. Sper să nu mai văd
locul ăla cât oi trăi. Atâta îţi spun cu mâna pe inimă.
Mi-am înţepat degetul când urechile auziră discuţia ce venea de
undeva din întunericul ce învăluia camera.
Câteva mese mai departe, doi bărbaţi beau bere. Unul din ei era
înalt şi cu început de chelie, celălalt era gras şi cu barbă roşie.
– Eşti o babă, râse grasul. Ai asculta orice bârfă.
Bărbatul înalt dădu din cap sumbru.
– Eram în tavernă când au venit cu veştile. Adunau oameni în
căruţă ca să meargă după trupuri. Toţi nuntaşii erau morţi ca
pielea de bătut. Peste treizeci de oameni înjunghiaţi ca animalele şi
locul ars din temelie de foc albastru. Şi nu a fost ultima ciudăţenie
din ce-am…
531
Omul îşi domoli vocea şi am pierdut restul în gălăgia generală a
camerei.
Gâtul îmi era uscat, aşa că am înghiţit. Am legat încet ultima
cusătură de pe mantie şi am pus-o jos. Am zărit cu coada ochiului
degetul sângerând şi, dus pe gânduri, l-am băgat în gură. Am luat
o gură adâncă de aer. Am luat o gură din băutură.
Apoi m-am dus la masă unde cei doi bărbaţi stăteau de vorbă.
– Nu cumva să fi venit domniile voastre în jos pe râu?
Cei doi mă priviră, evident iritaţi că mă băgasem peste ei.
Făcusem greşeala să-i numesc „domnii”, ar fi trebuit să le spun
băieţi, tovarăşi. Cheliosul dădu din cap.
– Aţi venit pe drumul dinspre Măduvă? am întrebat, alegând un
oraş din nord la întâmplare.
– Nu, spuse grasul. Venim din Trebon.
– Vai, Doamne. Mintea îmi alerga după o minciună plauzibilă. Am
rude prin acele părţi. Aveam de gând să le vizitez.
Mintea mi se golise încercând să găsesc o cale prin care să îi cer
detaliile povestirii auzite.
Palmele îmi erau asudate.
– Se pregătesc pentru sărbătoarea recoltei sau am ratat deja
festivalul? am încheiat jalnic.
– Sunt încă în pregătiri, spuse cheliosul şi îşi întoarse umărul spre
mine cu un gest pronunţat.
– Am auzit despre o nuntă de prin acele părţi, unde au fost nişte
probleme.
Chelul întoarse privirea către mine.
– Ei bine, nu ştiu cum de ai auzit asta. Despre astea am aflat ieri-
noapte, iar noi am debarcat acum zece minute, rosti apăsat şi-mi
aruncă o privire rece. Nu ştiu ce gogoşi vrei să ne vinzi, băiete. Nu
cumpăr. Dispari sau te snopesc.
M-am întors la locul meu, ştiind că mi-am dat cu stângul în
dreptul. M-am aşezat, apăsându-mi palmele pe masă ca să le
opresc din tremurat. Un grup de oameni ucişi cu brutalitate. Foc
albastru. Ciudăţenii…
Chandrieni.
Acum nicio zi Chandrienii dăduseră iama în Trebon.
***
Mi-am terminat băutura mai mult din inerţie, apoi m-am ridicat şi
am mers la bar.
Mi-am dat repede seama care era realitatea situaţiei.
După toţi aceşti ani, aveam în sfârşit ocazia să aflu ceva despre
532
Chandrieni. Şi nu doar o descriere stearpă dintre paginile unei
cărţi din Arhivă. Aveam ocazia să le văd roadele muncii cu propriii
ochi. Era o ocazie cu care poate nu aveam să mă mai întâlnesc.
Dar trebuia să ajung în Trebon cât mai repede, cât timp totul era
proaspăt în minţile oamenilor. Înainte ca oamenii curioşi sau
superstiţioşi de acolo să distrugă până şi ultimele urme de dovezi.
Nu ştiam la ce să mă aştept că voi găsi acolo, dar orice aş avea de
descoperit era mai mult decât ce cunoşteam acum. Şi de era să am
o şansă să găsesc ceva folositor, ar trebui să ajung acolo cât mai
curând. Astăzi.
Muşterii de dimineaţă o ţineau pe hangiţă ocupată, aşa că a
trebuit să pun un sfanţ pe bar pentru a-i atrage atenţia. După
plata pentru o cameră noaptea trecută şi pentru mic dejun şi o
baie în dimineaţa asta, sfanţul devenise o parte sănătoasă a averii
mele lumeşti, aşa că am ţinut degetul apăsat pe el.
– Cu ce te servesc? întrebă, venind înspre mine.
– Cât de departe e până în Trebon? am întrebat.
– În susul râului? Câteva zile.
– N-am întrebat cât de mult îmi ia. Vreau să ştiu cât de departe…
am spus, apăsând ultimul cuvânt.
– Nu te răţoi, spuse ea, ştergându-şi mâinile de şorţul murdar. Pe
râu ai de mers cam patruzeci de leghe. Ar putea ţine mai mult de
două zile. Depinde dacă eşti pe barjă sau pe barcă cu pânze, şi de
vreme.
– Cât de departe pe drum? am întrebat.
– Bate-mă de ştiu, bodogăni ea şi strigă peste bar: Rudd, cât e
până-n Trebon pe drum?
– Trei sau patru zile, spuse un bărbat asprit fără a-şi lua privirea
de la halba lui.
– Am întrebat cât de departe, se răsti ea. E mai mult decât pe râu?
– Ba bine că nu. Cam douăzeci şi cinci de leghe pe drum. Şi un
drum greu, la deal în sus.
Pe toţi zeii, cine mai măsura în leghe în vremurile noastre? După
locul de baştină al omului, o leghe putea fi oricât între doi şi trei
kilometri şi jumătate. Tatăl meu spunea mereu că o leghe nu e cu
adevărat o unitate de măsură, doar o cale prin care ţăranii
aproximau vag distanţa în capul lor.
Cu toate astea, îmi dădu de înţeles că Trebon era undeva între
cincizeci şi optzeci de kilometri spre nord. Era probabil mai
sănătos să presupun ce e mai rău, cel puţin şaptezeci de kilometri.
De dincolo de bar femeia se întoarse din nou spre mine.
533
– Asta e, acum ştii. Acum te pot servi cu ceva?
– Am nevoie de un burduf, dacă aveţi unul, şi dacă nu, o sticlă cu
apă. Şi nişte mâncare pentru drum. Cârnat afumat, brânză,
pâine…
– Mere? întrebă ea. Dimineaţa asta am nişte mere roşii foarte
bune. Bune de drum.
Am încuviinţat.
– Şi orice aveţi de-i bun de drum şi ieftin.
– Cu un sfanţ nu ajungi departe… spuse ea privind jos pe bar.
Mi-am luat punga şi am fost surprins să găsesc patru sfanţi şi un
bănuţ de aramă pe care nu îi băgasem în seamă. Devenisem
deodată bogat.
Mi-a cules banii şi a mers din nou în bucătărie.
Mi-am înfrânt şocul de moment că mă găseam din nou sărac şi mi-
am făcut în minte o listă rapidă a lucrurilor avute în raniţă.
Femeia se întoarse cu două pâini, un cârnat gros şi tare mirosind a
usturoi, o bucată de brânză mică în ceară, o sticlă de apă, o mână
sănătoasă de mere roşii minunate şi un săculeţ de morcovi şi
cartofi. I-am mulţumit amabil şi am umplut raniţa.
Cam o sută de kilometri. Aş putea ajunge astăzi dacă aş avea un
cal bun. Dar caii buni costă bani…
Când am bătut la uşa lui Devi, mirosul rânced de grăsime îmi
înţepa deja nările. Am aşteptat un minut, luptând cu nerăbdarea.
Nu ştiam dacă Devi era trează la o oră atât de timpurie, dar era un
risc pe care trebuia să îl asum.
Devi deschise uşa şi îmi aruncă un zâmbet.
– Măi să fie, ce surpriză plăcută, spuse şi deschise uşa mai mult.
Vino înăuntru. Stai jos.
I-am trimis cel mai frumos zâmbet pe care-l puteam scoate pe
buze.
– Devi, eu doar…
Se încruntă.
– Vino înăuntru, spuse hotărâtă. Nu discut afaceri pe prispă.
Am intrat înăuntru, iar ea închise uşa în urma mea.
– Ia un loc. Asta dacă nu îţi place mai mult să te întinzi, făcu un
semn ghiduş spre patul uriaş cu baldachin din colţul camerei. Nu
ţi-ar veni să crezi ce poveste am auzit dimineaţa asta, spuse ea cu
o urmă de râs în voce.
În ciuda agitaţiei pe care o simţeam, m-am forţat să mă calmez.
Devi nu era genul pe care să o grăbeşti, iar dacă aş fi încercat,
doar s-ar fi enervat.
534
– Ce ai auzit?
Se aşeză pe partea ei de birou şi îşi împreună palmele.
– Aparent noaptea trecută doi nemernici au încercat să uşureze un
tânăr student de pungă. Spre disperarea lor, s-a dovedit că tânărul
era Taborlin în devenire. A chemat foc şi fulgere asupra lor. Pe
unul l-a orbit şi pe celălalt l-a pălit atât de straşnic că încă nu s-a
trezit.
Am stat liniştit pentru moment, încercând să digerez informaţia.
Acum o oră, ar fi fost cea mai bună veste pe care puteam să o aud.
Acum nu era mai mult decât un nimic. Totuşi, în ciuda
importanţei misiunii mele, nu puteam să ignor şansa de a strânge
informaţii despre ce mi se petrecuse ieri.
– Nu aveau de gând doar să mă jefuiască.
– Ştiam că eşti tu! spuse Devi râzând. Nu ştiau nimic despre el în
afară de faptul că era roşcat. Dar asta a fost suficient pentru mine.
– L-am orbit cu adevărat? Şi celălalt încă nu e treaz?
– Sincer nu ştiu, recunoscu Devi. Veştile circulă repede printre
oamenii fără de căpătâi ca noi, dar sunt bârfe în mare parte.
Mintea mi se învârtea repede după un plan nou.
– Te-ar supăra dacă ai răspândi o mică bârfă de-a ta?
– Depinde, spuse ea cu un zâmbet păcătos. E al naibii de
interesant?
– Aminteşte-mi numele, ca din întâmplare. Dă-le de înţeles exact
cine a fost. Dă-le de înţeles că sunt nebun de legat şi că am să-i
omor pe toţi cei care vin după mine. Am să-i omor pe cei care vin
după mine, pe complici, familiile lor, orătăniile lor, pe toţi.
Expresia fericită a lui Devi se stinse lăsând loc pentru ceva ce
aducea a silă.
– Puţin cam sumbru, nu crezi? Îmi place că ţii la punga ta şi nu e
ca şi cum n-aş avea interesul să fie aşa, spuse ea cu un zâmbet
jucăuş. Dar nu e…
– Nu erau hoţi. Au fost plătiţi să mă ucidă.
Devi îmi oferi o privire neîncrezătoare. Am tras de colţul cămăşii,
cu gândul să îi arăt bandajul.
– Vorbesc serios. Îţi pot arăta unde unul din ei m-a tăiat înainte să
scap.
Încruntându-se, se ridică în picioare şi dădu colţul biroului spre
mine.
– Ei bine, arată-mi.
Am ezitat, apoi m-am gândit că ar fi mai bine să îi fac pe plac, cât
mai aveam de cerut favoruri. Mi-am dat cămaşa jos şi am pus-o pe
535
birou.
– Bandajul e murdar, scapă de el, spuse de parcă era o ofensă
personală.
Merse la dulapul din fundul camerei şi se întoarse cu o trusă de
tămăduitor şi cu un lighean. Îşi spălă mâinile, apoi se uită la rană.
– Nici măcar nu te-ai cusut, spuse fără a-i veni să-şi creadă
ochilor.
– Am fost prea ocupat, fugind mâncând pământul şi ascunzându-
mă toată noaptea.
Nu mă băgă în seamă şi se puse să îmi cureţe rana cu o eficienţă
imperturbabilă, care îmi dădu de înţeles că studiase în Clinică.
– E murdară, dar nu adâncă. În unele locuri, nici n-a apucat să
treacă de piele. Se ridică şi începu să scotocească prin geantă. Tot
vei avea nevoie de cusături.
– Le-aş fi făcut singur, dar…
– …Dar eşti un idiot care nici măcar nu s-a deranjat să-şi cureţe
rana. Dacă s-ar infecta, ţi-ai merita soarta.
Termină de curăţat rana şi îşi spălă mâinile în vas.
– Vreau să ştii că fac asta pentru că am o simpatie pentru băieţii
drăguţi, cei săraci cu mintea şi pentru cei care îmi datorează bani.
Încerc să-mi protejez investiţiile.
– Da, doamnă.
Am strâns din dinţi când mă unse cu antiseptic.
– Şi eu care credeam că nu poţi sângera. Încă o legendă ce se
dovedeşte falsă.
– Că tot vorbim de asta…
Încercând să mă mişc cât mai puţin, m-am întins să iau cartea din
raniţă şi am pus-o pe masă.
– Ţi-am adus înapoi Obiceiurile de împerechere ale dracusului
comun. Ai avut dreptate, gravurile au făcut tot deliciul.
– Ştiam că o să-ţi placă.
Urmă un moment de tăcere, în care începu să mă coasă. Când
vorbi din nou, aproape toată candoarea din voce dispăruse.
– Kvothe, chiar crezi că erau puşi să te omoare?
– Aveau o busolă simpatetică şi puţin păr de-al meu. Aşa ştiau că
sunt roşcat.
– Doamne, Kilvin ar face spume la gură, spuse ea dând din cap.
Eşti sigur că nu erau plătiţi doar ca să te sperie? Să te
scărmănească puţin, să-ţi ştii lungul nasului? spuse ea oprindu-se
din lucru şi ridicând privirea în sus la mine. Nu ai fost un nătărău
să împrumuţi bani de la Heffron şi de la băieţii lui, nu-i aşa?
536
Am clătinat din cap.
– Devi, eşti singura căreia îi dau voie să îmi ciugulească oasele, i-
am zâmbit eu. De fapt, pentru asta am dat pe la tine azi…
– Săraca de mine, credeam că-ţi place compania mea. Lasă-mă să
termin mai întâi, spuse cu o urmă de iritare în voce şi se întoarse
la cusut.
Pentru o clipă lungă m-am gândit la vorbele ei. Lunganul spusese
„hai să-l facem”, ceea ce putea însemna multe lucruri.
– Se poate să nu fi încercat să mă omoare, am recunoscut. Totuşi,
avea un cuţit. Nu ai nevoie de un cuţit dacă vrei să îi dai cuiva o
bătaie.
– Nici eu nu am nevoie de sângele oamenilor ca să îi fac să-şi ţină
minte datoriile, pufni Devi din nas, dar cu siguranţă ajută.
M-am pus pe gânduri în timp ce ea sfârşi ultimele cusături şi
începu să mă bandajeze ca nou. Poate că fusese o simplă bătaie.
Un mesaj anonim de la Ambrose spunându-mi să-mi văd de lungul
nasului. Poate că fusese o simplă tentativă de intimidare. Am oftat,
încercând să nu mă mişc atât de mult.
– Mi-ar plăcea să cred asta, dar sincer nu cred că este cazul. Cred
că erau puşi pe fapte mari. Aşa am simţit.
Expresia ei deveni dintr-odată gravă.
– Dacă aşa stau lucrurile, am să răspândesc puţin vorba. Nu ştiu
ce să zic despre partea cu omorâtul orătăniilor, dar pot să arunc
câteva vorbe în moara de zvonuri, aşa încât oricine să se
gândească mai bine înainte să vină după tine. De fapt, după
noaptea trecută, deja se gândesc ei mai bine. Chestia asta îi va
face să se gândească şi mai bine, chicoti ea gutural.
– Îţi sunt recunoscător.
– Nicio problemă, spuse ea expeditiv în timp ce se ridică şi îşi
scutură genunchii. O mică favoare ca să-mi ajut un prieten.
Îşi spălă mâinile în vas, apoi le şterse neglijent de cămaşă.
– Să te aud, spuse ea în timp ce se aşeză în spatele biroului cu un
aer formal.
– Am nevoie de un cal rapid.
– Pleci din oraş? ridică ea din sprânceană. Nu mi-ai dat de înţeles
că ai fi genul de individ care fuge de probleme.
– Nu fug. Dar trebuie să ajung repede undeva în apropiere, să fac
mai bine de o sută de kilometri până puţin după-amiază.
Devi ridică din sprâncene.
– Un cal capabil de o asemenea călătorie are să te coste. De ce nu
mergi cu poştalionul? Ai schimba cu cai odihniţi până ajungi acolo.
537
Mai rapid şi mai ieftin.
– Poştalionul nu merge încotro mă îndrept. Trebuie s-o iau în susul
râului şi apoi printre dealuri. Un târg mic numit Trebon.
– În regulă. De cât ai nevoie?
– Am nevoie de un cal rapid fără multă târguială. Şi bani de cazare,
masă, poate şi de mită… Douăzeci de talanţi.
Devi izbucni în râs, apoi îşi veni în fire acoperindu-şi gura cu
mâna.
– Îmi pare rău, dar nu. Oi fi având eu o slăbiciune pentru tineri
fermecători ca tine, dar nu mă leg la cap cu aşa ceva.
– Am lăuta, am spus, împingând tocul cu piciorul. Pe post de
zălog. Plus tot ce am aici.
Mi-am pus raniţa pe birou.
Devi trase aer în piept, ca şi cum avea de gând să mă refuze, apoi
ridică din umeri şi începu să scormonească prin raniţă. Scoase
volumul meu de Retorică şi Logică şi, un moment mai târziu,
lampa mea simpatetică cu mâner.
– Hopa, spuse ea curioasă, apăsând pe întrerupător şi proiectând
lumina către perete. Interesantă găselniţă.
– Orice în afară de lampă. I-am promis lui Kilvin că nu am s-o
vând orice-ar fi. Mi-am dat cuvântul.
Se uită la mine cu sinceritate.
– Ai auzit vreodată expresia: cerşetorii nu fac mofturi?
– Mi-am dat cuvântul de onoare, am repetat.
Mi-am desfăcut naiul măiestriei de pe mantie şi l-am aşezat pe
birou lângă Retorică şi Logică.
– Nu dai uşor peste aşa ceva, ştii asta.
Devi se uită la lăută, la carte şi la insignă, şi scoase un oftat lung
şi domol.
– Kvothe, îmi dau seama că e important pentru tine, dar nu pot să
risc. Nu faci atâţia bani. Abia de o poţi scoate la capăt cu cei patru
talanţi pe care mi-i datorezi deja.
Erau vorbe usturătoare, în mare parte pentru că erau adevărate.
Devi se gândi mai bine, apoi scutură din cap hotărât.
– Nu, doar dobânda… În două luni mi-ai datora peste treizeci şi
cinci de talanţi.
– Sau ceva cu aceeaşi valoare la schimb.
– Şi ce crezi că ai în valoare de treizeci şi cinci de talanţi? zâmbi ea
curtenitor.
– Acces în Arhivă, pentru tine.
Devi se aşeză, cu zâmbetul ironic încremenit pe faţă.
538
– Minţi.
– Ştiu că mai e o cale înăuntru. Încă nu am găsit-o, dar am s-o fac.
– Cam multe dacă.
Devi vorbea pe ton sceptic. Dar ochii îi erau plini de ceva mai mult
decât simpla dorinţă. Era ceva asemănător cu foamea, cu patima.
Simţeam că dorea să intre în Arhivă la fel de mult ca mine. Poate
chiar mai mult.
– Asta e oferta mea. Dacă îţi pot da banii înapoi, o voi face. Dacă
nu, atunci când găsesc calea în Arhivă, am să-ţi dau de ştire.
Devi privi spre tavan, ca şi cum calcula o sumedenie de
probabilităţi.
– Cu lucruri de genul ăsta ca garanţie şi cu perspectiva accesului
în Arhivă, îţi pot împrumuta vreo doisprezece talanţi.
M-am ridicat şi mi-am aruncat raniţa peste umăr.
– Îmi pare rău, dar acum nu ne târguim. Doar îţi spun care sunt
termenii împrumutului tău, am zâmbit cu tâlc. Fie douăzeci de
talanţi, fie nimic. Îmi pare rău că nu ţi-am spus clar de la început.

539
 Capitolul 71
Stranie atracţie

Trei minute mai târziu, am intrat pe uşa celui mai apropiat loc
unde se vindeau cai. Un ceald bine îmbrăcat îmi zâmbi şi-mi veni
în întâmpinare.
– A, tinere domn, spuse, întinzând mâna. Numele meu e Kaerva.
Pot să întreb…
– Am nevoie de un cal, am spus, strângându-i mâna în grabă.
Sănătos, odihnit şi bine hrănit. Unul care să reziste la şase ore de
drum încontinuu.
– Desigur, desigur, spuse Kaerva, frecându-şi mâinile şi
încuviinţând. Toate lucrurile sunt posibile cu voia Domnului. Aş fi
încântat să…
– Ascultă, l-am întrerupt din nou. Sunt în grabă, aşa că sărim
peste tatonări. Eu n-am să mă prefac neinteresat. Tu n-ai să-mi
iroseşti timpul cu o paradă de mârţoage. Dacă n-am cumpărat un
cal în zece minute, plec şi iau unul de altundeva. Lhinsatva?
Cealdului nu-i venea să-şi creadă urechilor.
– Domnule, cumpărarea unui cal nu trebuie niciodată grăbită. Nu
ţi-ai alege o nevastă în zece minute şi pe drum un cal e mai
important decât o nevastă, zâmbi el. Până şi Domnul însuşi nu…
I-am tăiat vorba din nou:
– Nu Domnul cumpără un cal de la tine, ci eu.
Cealdul uscăţiv se opri să-şi adune gândurile.
– Bine, spuse el cu glas scăzut, mai mult pentru el. Lhin, vino să
vezi ce avem.
Mă conduse în faţa grajdurilor, la un mic ţarc. Arătă spre marginea
gardului.
– Iapa aceea pătată e mai tare pe picioare decât mulţi cai. Te va
duce…
Nu l-am băgat în seamă şi mi-am plimbat privirea peste cele şase
mârţoage care stăteau leneş în ţarc. Deşi nu aveam nici mijloacele,
nici motiv să ţin un cal, deosebeam unul bun de unul prost şi
nimic din ce vedeam acolo nu era nici pe departe bun pentru ce
aveam eu nevoie.
Vedeţi voi, membrii unei trupe călătoare trăiesc şi mor în funcţie
de caii care le trag căruţele, iar părinţii mei nu neglijaseră să mă
educe în această privinţă. Până să fac opt ani, deja ştiam să
estimez cât de bun era un cal. Orăşenii încercau mereu să ne
540
vândă gloabe pe jumătate moarte, ştiind că până să ne descoperim
greşeala am fi fost la zile depărtare. Un om care i-ar fi vândut un
cal bolnav unui vecin ar fi avut mari necazuri, dar ce ar fi fost rău
în a trage pe sfoară un ruh murdar şi necinstit?
M-am întors încruntat spre negustor.
– Tocmai mi-ai irosit două minute preţioase din timp, deci nu cred
că m-ai înţeles prea bine. Lasă-mă să-ţi explic cât mai simplu
posibil. Am nevoie de un cal rapid gata să fie călărit astăzi. Pentru
aşa ceva, îţi plătesc pe loc, în bani peşin şi fără să mă plâng.
Am ridicat punga doldora de bani şi am scuturat-o, ştiind că are să
recunoască zornăitul de argint cealdic.
– Dacă-mi vinzi un cal care pierde o potcoavă sau începe să
şchiopăteze, sau se sperie de umbre, voi rata o ocazie foarte
importantă pentru mine. O ocazie cu care n-am să mă mai
întâlnesc. Dacă aşa ceva se întâmplă, nu mă întorc să-mi cer banii
înapoi. Nu fac plângere la şerif. Am să mă întorc în Imre în chiar
seara asta şi am să-ţi dau foc la casă. Apoi, când ai să ieşi în fugă
pe uşă, în pijamale, te omor, te frig la proţap şi te mănânc. Chiar
acolo, de faţă cu toţi vecinii tăi.
L-am privit sumbru.
– Asta e afacerea pe care o propun, Kaerva. Dacă nu-ţi convine,
spune-mi şi caut în altă parte. Altfel, lasă-mă cu gloabele şi arată-
mi un cal adevărat.
Cealdul cel scund se uită la mine mai degrabă uimit decât îngrozit.
Vedeam că încerca să înţeleagă situaţia. Probabil credea că sunt fie
dus cu pluta, fie fiul unui nobil de vază. Sau ambele.
– Foarte bine, spuse el, lăsând la o parte glasul mieros. Cât drum
vrei să faci azi?
– Mult. Peste o sută de kilometri într-o zi. Pe drumuri de ţară.
– Ai nevoie şi de şa, şi hamuri?
– Da. Nimic pretenţios. Nimic nou.
Bărbatul răsuflă adânc.
– Bine, şi cât eşti dispus să cheltuieşti?
Am clătinat din cap, cu un zâmbet în colţul gurii.
– Arată-mi calul şi cere-mi un preţ. Un vaulder ar fi numai bun.
Nu-i nimic dacă e puţin nărăvaş, atâta vreme cât are rezistenţă.
Chiar şi o corcitură de vaulder e bună, sau un cal din rasa
khershaen.
Kaerva încuviinţă şi mă conduse spre uşile largi ale grajdului.
– Am un khershaen. Unul pur-sânge, spuse el şi făcu semn către
unul dintre argaţi. Adu-l pe prietenul nostru negru, repede.
541
Băiatul ţâşni în grajd. Negustorul se întoarse spre mine.
– E un animal superb. L-am încercat înainte să-l cumpăr, doar ca
să mă asigur. A făcut doi kilometri în galop şi abia dacă a asudat.
Are un pas mai lin decât orice alt cal pe care l-am călărit şi nu aş
minţi-o pe domnia voastră despre aşa ceva.
Am încuviinţat. Un khershaen pur-sânge era exact ce aveam
nevoie. Avea o anduranţă legendară, dar şi un preţ pe măsură. Un
asemenea cal bine dresat valora bine peste zece talanţi.
– Cât ceri pe el?
– Vreau două mărci de aur, spuse fără urmă de ezitare sau
târguială în voce.
Tehlu milostiv, douăzeci de talanţi. Ar fi trebui să aibă potcoave de
argint ca să merite atât.
– Kaerva, nu am chef să mă târguiesc cu tine.
– Domnia ta mi-a atras atenţia despre asta. Îţi spun sincer preţul.
Ai să vezi de ce.
Băiatul ieşi în grabă din grajd, trăgând de hăţuri un monstru de
cal. Înalt de cel puţin optsprezece palme, cu capul ridicat mândru
şi negru de la nas până-n vârful cozii.
– Îi place să alerge, spuse Kaerva cu afecţiune sinceră şi îşi trecu
mâna pe gâtul neted şi negru al calului. Şi uită-te la culoare. Nici
măcar o mustaţă albă şi de aceea valorează douăzeci de talanţi.
– Nu-mi pasă de culoare, am spus în timp ce mă uitam după
semne de răni sau bătrâneţe.
N-am găsit nimic. Era lucios, tânăr, în putere.
– Trebuie doar să meargă repede.
– Înţeleg, spuse el spăşit. Dar nu pot să ignor culoarea. Dacă
aştept un răstimp sau două, vreun nobil tânăr îl cumpără doar
pentru cum arată.
Ştiam că avea dreptate.
– Are un nume? l-am întrebat, în vreme că mă apropiam încet de
armăsar, lăsându-l să-mi miroasă mâinile şi să se obişnuiască cu
mine.
Târguielile pot fi grăbite, dar nu şi câştigarea încrederii unui cal.
Doar un prost se grăbeşte să încalece un khershaen tânăr şi focos.
– Nici unul care să-i fi rămas.
– Cum te cheamă, băiete? am întrebat blând, ca să-l obişnuiesc cu
vocea mea.
Îmi adulmecă delicat mâna, urmărindu-mă atent cu un ochi mare,
inteligent. Nu se dădu înapoi, dar nici nu era foarte calm. Am
continuat să-i vorbesc pe măsură ce mă apropiam, sperând să se
542
relaxeze la sunetul vocii mele.
– Meriţi un nume bun. N-aş vrea să văd că vreun pui de bogătaş
care se crede deştept nevoie mare îţi dă un nume tâmpit, ca
Miezdenoapte sau Funingine, sau Codiţă.
M-am apropiat şi i-am pus mâna pe gât. Pielea îi tresări, dar nu se
trase înapoi. Trebuia să fiu sigur de temperamentul lui la fel de
mult ca de rezistenţă. Nu-mi permiteam riscul să sar în cârca unui
cal capricios.
– Unii, care mai au o brumă de minte, ţi-ar spune Smoală sau
Tăciune, nume de rău-augur. Sau Ardezie, un nume cam sedentar.
Ferească cerul să-ţi spună Negruţ, un nume mai nepotrivit pentru
un prinţ ca tine nici că s-ar putea.
Tatăl meu obişnuia să vorbească aşa cu caii noi, într-un fel de
litanie ce avea darul să-i liniştească. I-am mângâiat gâtul,
continuând să-i vorbesc fără să mă gândesc la ce spuneam. Nu
cuvintele contează pentru un cal, ci tonul vocii.
– Vii de departe. Ar trebui să ai un nume mândru, ca oamenii să
nu te creadă de obârşie joasă. Vechiul tău stăpân era ceald? Ve
vanaloi. Tu teriam keta. Palan te?
Am simţit cum se relaxă puţin la auzul unei limbi familiare. M-am
dus pe cealaltă parte, încă uitându-mă atent la el şi lăsându-l să
se obişnuiască cu prezenţa mea.
– Tu Ketha? l-am întrebat. Să fii cărbune? Tu mahne? Să fii umbră?
Voiam să-i spun amurg, dar nu-mi venea în minte cuvântul siarez
pentru asta. În loc să mă opresc, am ţinut-o tot înainte uitându-
mă să văd dacă avea copitele ciobite sau crăpate.
– Tu Keth-Selhan? Eşti prima noapte?
Armăsarul vânjos îşi coborî capul şi îşi frecă nasul de mâna mea.
– Îţi place numele ăsta, nu? am întrebat râzând puţin, căci ştiam
că adulmecase mirosul de mere uscate pe care le aveam într-unul
din buzunarele mantiei.
Cel mai important lucru era că acum mă recunoştea. Dacă nu se
sfia să mă adulmece de mâncare, ne-am fi înţeles şi pentru o zi de
călărit.
– Keth-Selhan pare un nume potrivit, am spus, întorcându-mă
spre Kaerva. Altceva ce-ar trebui să ştiu?
Kaerva părea tulburat.
– Se teme puţin să o ia la dreapta.
– Puţin.
– Doar puţin. Evident că e posibil să se sperie de lucruri care vin
pe partea aceea, dar nu l-am văzut să o facă.
543
– Cum e dresat? La frâu din scurt sau pentru călătorie?
– Scurt.
– Bine. Mai avem un minut să batem palma. E un animal bun, dar
nu plătesc douăzeci de talanţi pe el.
Am vorbit cu siguranţă în glas, dar fără cea mai mică speranţă în
inimă. Era un animal superb şi numai pielea neagră îl făcea să
valoreze douăzeci de talanţi. Totuşi, speram să-l iau cumva la
nouăsprezece. Măcar aşa aş fi avut bani de masă şi cazare în
Trebon.
– Fie, spuse Kaerva. Şaisprezece.
Numai anii de pregătire pentru scenă mă împiedicară să fac ochii
cât cepele la o scădere atât de dramatică a preţului.
– Cincisprezece, am spus, prefăcându-mă iritat. Şi asta include şa,
frâu şi o desagă de ovăz.
Am început să-mi scot banii din pungă ca şi cum înţelegerea era
deja terminată. De necrezut, dar Kaerva încuviinţă şi îşi chemă un
ajutor să aducă harnaşamentul. Am numărat banii în mâna lui
Kaerva în timp ce ajutorul lui înşeua armăsarul. Cealdul părea să
se ferească să-mi întâlnească privirea.
Dacă nu ştiam atâtea despre cai, aş fi crezut că sunt tras pe
sfoară. Poate că armăsarul era furat sau omul avea nevoie
disperată de bani.
Oricare-ar fi fost motivul, nu-mi păsa. Era şi cazul să mai am
noroc. Mai presus de toate, asta însemna că puteam să revând
calul pentru puţin profit când aveam să ajung în Trebon. Sincer,
eram nevoit să-l vând cât mai repede, chiar dacă era să pierd bani
la înţelegere. Nu-mi permiteam să-l ţin.
Mi-am legat raniţa de o desagă, am verificat chinga şi scările, apoi
m-am suit în spatele lui Keth-Selhan. Calul o luă puţin spre
dreapta, dornic să o ia la galop. Nu era singurul. Am dat din frâie
şi duşi am fost.
Majoritatea problemelor cu caii nu au legătură cu caii înşişi. Se
trag de la ignoranţa călăreţilor, care îi potcovesc rău, nu ştiu cum
să îi înşeueze, îi hrănesc prost, ca mai apoi să se plângă că li s-a
vândut o gloabă pe jumătate şchioapă, adusă de spinare şi cu
năravuri.
Cunoşteam totul despre cai. Părinţii mei mă învăţaseră cum să-i
călăresc şi cum să le port de grijă. Deşi avusem mai mult de-a face
cu rase mai solide, crescute să tragă, şi nu să alerge, ştiam cum să
acopăr o distanţă mare în cel mai scurt timp posibil.
Când se grăbesc, mulţi oameni îşi îmboldesc caii mult prea
544
devreme. O iau direct la galop, apoi se trezesc cu un cal şchiop sau
mort de oboseală în nici măcar o oră. Dobitocie curată. Numai un
nemernic îşi tratează calul astfel.
Dar, de e să fiu sincer pe de-a întregul, l-aş fi călărit pe Keth-
Selhan până îşi dădea duhul dacă aşa aş fi ajuns la timp în
Trebon. Mai am momente când sunt dispus să fiu un ticălos. Aş fi
omorât zeci de cai dacă asta m-ar fi ajutat să obţin mai multe
informaţii despre Chandrieni şi de ce mi-au ucis părinţii.
Însă, la urma urmei, nu avea rost să gândesc astfel. Un cal mort
nu m-ar fi dus în Trebon. Doar unul viu. Aşa că l-am ţinut pe
Keth-Selhan la pas, ca să-l încălzesc puţin. Abia aştepta să meargă
mai repede, probabil simţindu-mi propria nerăbdare şi asta nu ar
fi fost o problemă dacă trebuia să mergem câţiva kilometri. Dar
trebuia să mă ducă în spinare pentru cel puţin optzeci, poate chiar
o sută, iar asta însemna să am răbdare.
După vreun kilometru, l-am îmboldit la trap. Mersul său era lin,
chiar şi pentru un khershaen, dar trapul te zgâlţâie orice-ar fi şi
simţeam cum mi se întind noile copci. L-am pus la un mic galop
pentru încă doi kilometri. Abia după şase-şapte kilometri depărtare
de Imre şi când am ajuns pe o fâşie dreaptă şi netedă de drum, l-
am îmboldit la un galop sănătos.
Cum i se dădu în sfârşit şansa să alerge, ţâşni ca o săgeată.
Soarele tocmai mistuise roua dimineţii şi ţăranii care secerau grâul
şi orzul de pe holde se opreau să ne privească atunci când treceam
ca fulgerul. Keth-Selhan era atât de iute că vântul îmi dădu mantia
pe spate, desfăşurând-o ca pe un steag. În ciuda faptului că
probabil arătam ca un erou din poveşti, nu trecu mult până să mă
simt sugrumat, aşa că mi-am dat jos mantia şi am băgat-o într-o
desagă.
Când am ajuns într-un crâng, l-am adus pe Selhan la trap. Aşa se
mai odihnea şi el puţin şi nu riscam să luăm un colţ şi să dăm
peste un copac căzut sau peste o căruţă. Când am ieşit pe păşune
şi puteam să văd drumul bine, i-am dat din nou bice şi aproape că
am zburat.
După o oră şi jumătate, Selhan asuda şi răsufla greu, dar tot se
ţinea mai bine ca mine. Picioarele parcă-mi erau din cauciuc.
Eram tânăr şi în toate puterile, dar nu mai călărisem de ani buni.
Călăritul foloseşte alţi muşchi decât mersul pe jos şi a călări un cal
în galop e la fel de greu ca a fugi dacă nu vrei să-ţi faci calul să
depună efort dublu pe fiecare kilometru.
Să spunem doar că am fost recunoscător când am dat peste
545
următorul crâng. Am sărit din şa şi am mers pe lângă armăsar,
dându-ne amândurora o pauză binemeritată. Am tăiat un măr în
două şi i-am dat lui bucata mai mare. Socoteam că făcusem deja
cam cincizeci de kilometri şi soarele încă nu era la zenit.
– Până aici a fost uşor, i-am spus, mângâindu-l cu drag pe gât.
Vai, dar frumos mai eşti! Încă n-ai obosit nici pe jumătate, nu-i
aşa?
Am mers vreme de vreo zece minute, apoi am avut noroc să dăm
peste un mic pârâu cu un pod de lemn trecând peste. L-am lăsat
să bea apă aproape un minut, după care l-am tras ca să nu bea
prea mult.
Apoi am încălecat şi l-am dus treptat până la galop. Picioarele îmi
ardeau şi mă dureau peste tot cât mă aplecam pe gâtul lui. Bătaia
copitelor era ca un contrapunct la cântecul lent al vântului ce-mi
ardea fără răgaz pe la urechi.
Prima problemă apăru cam peste o oră, când a trebuit să
traversăm un pârâu mai lat. Apa nu era repede sau adâncă, dar
am preferat să dau şaua de pe el şi să car totul în spate decât să
risc să se ude. Nu puteam să-l călăresc ore în şir cu un
harnaşament umed.
Pe cealaltă parte a pârâului l-am uscat cu pătura şi l-am înşeuat.
Totul îmi luă o jumătate de oră, ceea ce însemna că nu mai era
doar odihnit, ci se cam răcise, aşa că a trebuit să-l încălzesc cu
încetul, de la mers la pas la trap şi la un galop uşor. Pârâul acela
m-a costat cam o oră cu totul. Eram îngrijorat că, dacă mai
dădeam de unul, lui Selhan i-ar intra frigul în muşchi. Dacă s-ar fi
întâmplat aşa ceva, nici Tehlu însuşi nu l-ar mai fi făcut să
galopeze.
După o oră, am trecut printr-un mic târg, cu nu mai mult de o
biserică şi o cârciumă, care se întâmplau să se afle una lângă alta.
M-am oprit îndeajuns să-l las pe Selhan să bea dintr-o troacă. Mi-
am întins braţele amorţite şi m-am uitat neliniştit la soare.
După aceea, câmpurile şi fermele deveniră din ce în ce mai puţine
şi mai răsfirate. Copacii, în schimb, erau tot mai mulţi şi mai
denşi. Drumul se îngustă şi nu era în stare bună, pe alocuri
pietros, pe altele mâlos. Înaintam din ce în ce mai anevoios. Dar,
între noi fie vorba, nici eu, nici Keth-Selhan nu prea mai aveam
forţă pentru galop.
Am mai dat de un pârâu care tăia drumul. Apa nu ajungea nici
până la genunchi, dar avea un miros înţepător, neplăcut, din care
mi-am dat seama că în amonte se găsea o tăbăcărie sau o
546
rafinărie. N-am zărit niciun pod, iar Keth-Selhan înaintă încet prin
apă, punându-şi atent copitele pe fundul plin de pietre. Mă
întrebam dacă îl făcea să se simtă bine, ca atunci când îţi legeni
picioarele în apă după o zi lungă de mers.
Pârâul nu ne încetini mult, dar în următoarea jumătate de oră am
fost nevoiţi să-l trecem de trei ori, cum şerpuia de-a lungul
drumului. Era sâcâitor mai mult decât orice altceva, niciodată mai
adânc de jumătate de metru. De fiecare dată când îl traversam,
miasma acră a apei devenea tot mai rea. Solvenţi şi acizi. Dacă nu
era o rafinărie, atunci măcar o mină. Ţineam mâinile pe frâie,
pregătit să-i trag în sus capul lui Selhan dacă încerca să bea, dar
armăsarul era prea deştept ca să facă una ca asta.
După un galop mai lung am ajuns în vârf de deal şi m-am uitat în
jos la răspântia din capătul unei mici văi înverzite. Chiar sub
stâlpul de lemn pe care erau bătute în cuie plăcuţe cu direcţia
drumurilor, am zărit un spoitor cu o pereche de măgari, unul atât
de încărcat cu desagi şi baloturi că părea gata să se răstoarne, iar
celălalt bătător la ochi de despovărat. Păştea la marginea drumului
cu un mic munte de marfă îngrămădit lângă el.
Spoitorul şedea descurajat pe un scăunel. Faţa i se lumină când
mă zări coborând dealul.
Am citit plăcuţele când am ajuns în apropiere. Trebonul era la
nord. La sud erau Cascadele. Am tras de frâu când m-am apropiat.
Şi eu, şi Keth-Selhan aveam nevoie de puţină odihnă şi nu eram
atât de grăbit încât să fiu nepoliticos faţă de un spoitor. Nici pe
departe. Dacă nimic altceva, măcar omul putea să-mi spună cât
mai aveam până să ajung în Trebon.
– Salutare! strigă el, privindu-mă cu mâna streaşină la ochi. Arăţi
ca un flăcău care vrea ceva.
Era mai în vârstă, cu început de chelie şi figură rotundă,
prietenoasă. Am râs.
– Vreau multe lucruri, spoitorule, dar nu cred că ai nici măcar
unul dintre ele prin bagajele tale.
Îmi zâmbi mieros.
– Hai acum, nu presupune…
Se opri şi privi gânditor în jos. Când îmi întâlni din nou privirea,
chipul îi era încă binevoitor, dar mai serios decât mai înainte.
– Ascultă, fiule, o să fiu sincer cu tine. Măgarul meu s-a lovit la
picior de o piatră şi nu mai poate căra bagajele. Sunt blocat aici
până nu găsesc pe cineva care să-mi vină în ajutor.
– Te-aş ajuta cu bucurie, spoitorule, dar trebuie să ajung în Trebon
547
cât mai repede.
– Nu-ţi ia mult, spuse el şi arătă cu capul peste dealul din nord.
Nu ai nici măcar un kilometru. Dacă vântul ar bate spre miazăzi,
ai simţi mirosul de fum.
M-am uitat încotro arătase bătrânul şi am văzut fum de la coşurile
caselor înălţându-se dinapoia dealului. Un mare val de uşurare se
abătu peste mine. Am ajuns şi era abia cu o oră după-amiază.
Spoitorul continuă:
– Trebuie să ajung la docurile din Lăs’seară, spuse şi arătă spre
răsărit. Am aranjat să iau o navă în josul râului şi tare mi-ar
plăcea s-o prind la timp. Dar am nevoie de un nou animal de
povară care să-mi care marfa…
Se uită cu înţeles la armăsarul meu. Părea că în sfârşit îmi zâmbea
norocul. Selhan era un cal bun, dar acum că urma să ajung în
Trebon, nu ar fi fost decât o povară pentru resursele mele limitate.
Totuşi, nu e înţelept să te grăbeşti să vinzi ceva.
– Ar fi păcat de calul ăsta să fie folosit la cărat poveri, am spus
bătându-l pe gât. E khershaen pur-sânge şi pot să-ţi spun cu
mâna pe inimă că n-am văzut cal mai bun de când mă ştiu.
Neîncrezător, spoitorul îl măsură din priviri.
– Şi eu pot să-ţi spun cu mâna pe inimă că e frânt. Nu mai poate
să facă nici trei sute de paşi.
Am sărit din şa, clătinându-mă puţin când picioarele mele de
cauciuc aproape că se încovoiară sub mine.
– N-ar trebui să-l nesocoteşti, spoitorule. Astăzi m-a dus în spinare
tocmai din Imre.
Spoitorul chicoti.
– Te pricepi să minţi, băiete, dar ar trebui să ştii când să te opreşti.
Dacă momeala e prea mare, peştele nu muşcă.
Nu era nevoie să mă fac indignat.
– Îmi cer scuze că nu m-am prezentat cum se cuvine, am spus şi i-
am întins mâna. Mă cheamă Kvothe, sunt trubadur călător din
neamul Edema Ruh. Nici în cea mai neagră zi a vieţii mele nu aş
minţi un spoitor.
Spoitorul îmi scutură mâna.
– Ei bine, spuse el, puţin încurcat, scuzele mele ţie şi familiei tale.
Mai rar vezi pe unul din voi singur pe drum.
Se mai uită iscoditor la cal.
– Tocmai din Imre, spui tu?
Am încuviinţat.
– Cât ar veni asta, cam o sută de kilometri? A naibii goană…
548
Se uită la mine cu un zâmbet ce trăda că ştie cum mă simţeam.
– Cum stai cu picioarele?
I-am rânjit înapoi.
– Hai să spunem că mă bucur să am din nou pământul sub tălpi.
Calul mai poate merge vreo zece kilometri, aş spune. Dar nu pot să
spun asta şi pentru mine.
Spoitorul se mai uită o dată la cal şi răsuflă sonor.
– Ei bine, după cum am spus, m-ai prins la strâmtoare. Cât vrei
pentru el?
– Păi, Keth-Selhan al meu e khershaen pur-sânge şi are o culoare
superbă, trebuie să recunoşti. N-are nici măcar un petic care să nu
fie negru. Nici măcar o mustaţă albă…
Spoitorul izbucni în râs.
– Îmi retrag cuvintele. Habar n-ai să minţi.
– Nu văd ce-i aşa de amuzant, am spus puţin enervat.
Spoitorul se uită ciudat la mine.
– Nici măcar o mustaţă albă, nu.
Arătă spre picioarele din spate ale lui Selhan.
– Dacă e numai negru, atunci eu sunt Oren Velciter.
M-am întors să mă uit şi abia atunci am văzut că piciorul din
stânga al lui Keth-Selhan avea o pată albă care-i venea până pe la
mijlocul pulpei. Stupefiat, m-am dus până la cal şi m-am aplecat
să mă uit mai bine. Nu era alb curat, mai degrabă un gri spălăcit.
Miroseam urme din miasma râului prin care trecusem în ultima
parte a călătoriei: solvenţi.
– Ticălosul ăla. Mi-a vândut un cal vopsit.
– Nu ţi-a dat de gândit numele lui? chicoti spoitorul. Keth-Selhan?
Băiete, cineva te-a luat peste picior.
– Numele lui înseamnă amurg.
Spoitorul clătină din cap.
– Nu stai prea bine cu siareza. Ket-Selem ar însemna „primă
noapte”. Selhan înseamnă „şosetă”. Numele lui e „O şosetă”.
Mi-am amintit de reacţia negustorului de cai când am ales numele.
Nu era de mirare că păruse atât de tulburat. Nu era de mirare că
scăzuse preţul atât de repede şi fără să crâcnească. Credea că-i
ştiam micul secret.
Spoitorul râse de figura mea uluită şi mă bătu pe spate.
– Nu te supăra, flăcău! Li se întâmplă din când în când şi celor mai
buni dintre noi. Cred că am ceva ce ţi-ar plăcea. Hai să facem un
schimb.
Se răsuci şi începu să scotocească prin marfă. Se întoarse şi-mi
549
întinse ceva negru şi noduros ca o bucată de lemn plutitor. I-am
luat-o din mână şi m-am uitat curios la ea. Era grea şi rece.
– O bucată de fier? Ce, ai rămas fără boabe de fasole vrăjite?
Spoitorul ridică un ac cu cealaltă mână. Îl ţinu cam la o palmă
depărtare de bucata de fier şi îi dădu drumul. În loc să cadă, acul
fu tras într-o parte şi se lipi de bucata de fier negru.
Am icnit de uimire.
– O piatră de magnetit? N-am mai văzut una până acum.
– Tehnic vorbind, e o piatră din Trebon, deci i-aş spune trebonită.
Prin apropiere de Imre, se găsesc destui oameni interesaţi de aşa o
frumuseţe…
Am încuviinţat în timp ce o întorceam pe toate părţile. Întotdeauna
dorisem să văd o piatră cerească, încă de când eram mic. Am tras
de ac, simţind strania atracţie pe care o avea pentru metalul
negru. M-am minunat. O bucată de fier din stele în mâinile mele.
– Cât crezi c-ar valora? l-am întrebat.
Spoitorul îşi ţuguie buzele.
– Ei bine, aici şi acum valorează cam cât un măgar de povară din
rasa khershaen pur-sânge…
Am mai răsucit-o în mână, am tras acul la o parte şi l-am lăsat să
ţâşnească spre piatră precum o săgeată la ţintă.
– Spoitorule, necazul e că m-am îndatorat la o femeie periculoasă
ca să cumpăr calul. Dacă nu-l vând pe un preţ bun, mă aşteaptă
multe dureri de cap.
Bărbatul încuviinţă.
– O bucată de fier ceresc de mărimea asta, dacă ceri mai puţin de
optsprezece talanţi îţi găureşti propria pungă. Poţi să-l vinzi la
bijutieri sau la bogătaşi cu gust pentru ciudăţenii. Dar dacă mergi
la Universitate, scoţi un preţ mai bun. Artizanii sunt înnebuniţi
după magnetită. La fel şi alchimiştii. Dacă găseşti unul mai
generos, poate te faci cu o mică avere.
Era o afacere bună. Manet mă învăţase că magnetita era destul de
valoroasă şi greu de găsit. Nu doar pentru proprietăţile ei
galvanice, dar pentru că bucăţile de fier ceresc ca aceasta aveau
adeseori metale rare amestecate cu fierul. I-am întins mâna.
– Cred că am ajuns la o înţelegere.
Am bătut palma solemn, dar, tocmai când spoitorul dădu să apuce
frâiele, l-am întrebat.
– Şi ce îmi dai pentru şa şi hăţuri?
Eram puţin îngrijorat că s-ar simţi jignit că încercam să scot cât
mai mult din afacerea asta, dar în schimb îmi zâmbi şiret.
550
– Isteţ flăcău, chicoti el. Îmi place un om care nu se teme să mai
forţeze nota. Ce-ai vrea? Am o foarte bună pătură de lână. Sau
nişte sfoară?
Scoase un colac de sfoară dintr-una din desagile de pe măgar.
– O bucată de sfoară îţi poate fi întotdeauna de folos. A, sau poate
asta?
Se întoarse cu o sticlă în mână şi-mi făcu cu ochiul.
– Am un vin de fructe din Avenna. E foarte bun. Îţi dau trei sticle
pe harnaşament.
– Mi-ar folosi o pătură de schimb, am recunoscut, apoi un gând
îmi trecu prin minte. Ai cumva haine pe mărimea mea? În ultimul
timp, parcă nu mă mai ţin cămăşile.
Bătrânul se opri cu sticla şi funia în mâini, apoi ridică din umeri şi
începu să cotrobăiască în desăgi.
– Ai auzit ceva despre o nuntă prin împrejurimi? l-am întrebat.
De obicei, spoitorilor nu le scapă nicio veste.
– Nunta familiei Mauthen? întrebă, în vreme ce lega la loc un
săculeţ şi începea să caute prin altul. Îmi pare rău să-ţi spun, dar
ai ratat-o. A fost ieri.
Mi se strânse stomacul la auzul tonului său degajat. Dacă avuse
loc un masacru, cu siguranţă spoitorul ar fi auzit despre asta.
Dintr-odată, mă cuprinse teama că mă băgasem în datorii şi
aproape că intrasem în munţi luându-mă după un zvon.
– Ai fost acolo? S-a întâmplat ceva ciudat?
– Am găsit! exclamă spoitorul şi se întoarse ţinând o cămaşă
simplă de pânză cenuşie. Mi-e teamă că nu-i prea grozavă, dar e
nouă. Mă rog, destul de nouă.
Mi-o întinse peste piept să-şi dea seama dacă mi se potrivea.
– Nunta? i-am adus eu aminte.
– Ce? A, nu. N-am fost acolo. A fost ditamai sărbătoarea, din ce-am
înţeles. E singura fiică a lui Mauthen şi a vrut s-o dea aşa cum
trebuie. A plănuit totul cu luni înainte.
– Deci n-ai auzit să se fi întâmplat nimic ciudat? am întrebat cu
inima cât un purice.
Bătrânul ridică din umeri.
– Cum am mai spus, nu am fost acolo. De câteva zile încoace, am
luat la picior toate fierăriile, spuse el, arătând spre vest. Am făcut
negoţ cu căutătorii de aur şi cu cei de pe stânca înaltă, rosti, apoi
se bătu pe tâmplă ca şi cum tocmai şi-ar fi amintit ceva. Era să
uit, am găsit ceva bun de prin dealuri.
Scotoci din nou prin bagaje şi scoase o sticlă plată şi groasă.
551
– Dacă nu-ţi place vinul, poate ceva puţin mai tare…?
Era să clatin din cap când mi-am dat seama că nişte rachiu de
casă mi-ar fi de folos să-mi curăţ rana.
– Poate… Depinde de oferta pe care o pui pe masă.
– Ce tânăr sincer am întâlnit, spuse el impresionat. Îţi dau pătura,
două sticle şi bucata de sfoară.
– Generos din partea ta, spoitorule. Dar mai degrabă aş lua
cămaşa în loc de sfoară şi vin. Ar fi doar o greutate în plus în
raniţa mea şi mă aşteaptă un drum lung.
Cam strâmbă din nas, dar nu mai insistă.
– Tu hotărăşti, desigur. Pătură, cămaşă, rachiu şi trei parale.
Am bătut palma şi l-am ajutat să-l încarce pe Keth-Selhan pentru
că aveam impresia că-l jignisem refuzându-i prima ofertă. Zece
minute mai târziu, el se îndrepta spre răsărit, iar eu am luat-o la
pas spre nord, peste dealurile înverzite ale Trebonului.
Îmi prindea bine să merg ultimul kilometru pe picioare, care
începeau să se mai dezmorţească şi spatele odată cu ele. Când am
ajuns pe creasta dealului, am zărit Trebonul întinzându-se
dedesubt, cuibărit într-o depresiune joasă, între dealuri. Nu era un
târg mare, avea poate o sută de clădiri răsfirate pe câteva străzi
întortocheate şi pline de praf.
În zilele mele cu trupa, învăţasem cum să măsor un oraş la prima
vedere. Seamănă mult cu a-ţi citi publicul atunci când cânţi într-o
tavernă. Miza e totuşi mai mare. Dacă muşteriilor din cârciumă nu
le convenea cântecul, te huiduiau, dar dacă judecai greşit un
întreg oraş, lucrurile puteau să ia o întorsătură foarte urâtă.
Aşa că m-am pus să văd care era povestea Trebonului. Era departe
de drumurile mai umblate, la jumătate de drum între o aşezare
minieră şi una de ferme. Mă îndoiam că erau din capul locului
bănuitori cu străinii, dar era destul de mic încât oricine să ştie că
nu eşti de pe acolo numai uitându-se la tine.
Am constatat cu mirare că lumea îşi mai punea oameni negri
umpluţi cu paie lângă case. Asta însemna că, în ciuda apropierii de
Imre şi Universitate, Trebon încă era o comunitate înapoiată.
Fiecare târg are un festival al recoltei sau altul, dar în zilele
noastre oamenii se mulţumesc să aprindă un foc mare în aer liber
şi să se îmbete. Faptul că încă urmau vechi tradiţii din popor
însemna că oamenii din Trebon erau mai superstiţioşi decât mă
aşteptasem.
Cu toate astea, mi-a plăcut imaginea oamenilor negri. Mi-e drag de
festivalurile tradiţionale ale recoltei, de superstiţii şi toate cele.
552
Până la urmă, sunt o altă formă de teatru.
Biserica tehlină era cea mai impunătoare clădire din târg, înaltă de
trei etaje şi făcută din pietre mari, aduse dintr-o carieră. Nimic
ciudat la asta, dar, fixată deasupra uşilor de la intrare, mult
deasupra pământului, era una dintre cele mai mari roţi de fier pe
care le văzusem. Şi era chiar din fier, nu din lemn pictat. Avea vreo
trei metri şi trebuie să fi cântărit o tonă. În mod normal, o
asemenea privelişte mi-ar fi făcut pielea de găină, dar având în
vedere că Trebonul era un târg de mineri, m-am gândit că era mai
degrabă o imagine a mândriei locale, şi nu a unei evlavii fanatice.
Mai toate celelalte clădiri din târg erau joase, ridicate din lemn
neşlefuit şi cu jgheaburi din cedru la acoperiş. Totuşi, hanul era
destul de respectabil, cu două etaje, pereţi tencuiţi şi ţigle roşii de
argilă. Cu siguranţă găseam acolo pe cineva care ştia mai multe
despre nuntă.
Înăuntru am găsit o mână de oameni, deloc surprinzător de vreme
ce eram în plină recoltă şi mai erau cinci sau şase ore de lumină.
Am afişat o figură îngrijorată şi m-am dus la tejghea, unde şedea
hangiul.
– Scuză-mă. Nu vreau să te deranjez, dar caut pe cineva.
Hangiul era un ins brunet cu o cută adâncă între sprâncene.
– Pe cine?
– O rudă de-a mea a fost aici la o nuntă şi am auzit că au fost nişte
necazuri.
La cuvântul nuntă, încruntătura hangiului se făcu de piatră.
Vedeam cu coada ochiului că cei doi bărbaţi care şedeau mai
încolo la tejghea nu se uitau la mine. Mai bine zis, evitau să se uite
în direcţia mea. Era adevărat. Ceva groaznic chiar se întâmplase.
Hangiul întinse mâna şi apăsă cu degetele pe tejghea. Mi-a luat o
clipă să-mi dau seama că atingea capul de fier al unui cui bătut în
lemn.
– Urâtă treabă. Nimic despre care să vreau să vorbesc, rosti el
tăios.
– Te rog, am spus, lăsându-mi îngrijorarea să sângereze din glas.
Îmi vizitam rudele din Cascade când am auzit un zvon că s-a
întâmplat ceva. Cu toţii sunt ocupaţi cu recolta, aşa că le-am
promis că vin aici să văd care e necazul.
Hangiul mă măsură din cap până-n picioare. Ar fi putut să refuze
un gură-cască, dar nu-mi putea tăgădui dreptul de a şti ce s-a
întâmplat cu un membru al familiei.
– Avem pe cineva la etaj care a fost acolo. Nu e de pe-aici. Ar putea
553
fi ruda ta.
Un martor! Am deschis gura să mai întreb ceva, însă hangiul
clătină din cap.
– Nu ştiu nimic despre asta. Şi nici nu-mi pasă, rosti el apăsat.
Se întoarse brusc şi îşi găsi de lucru cu cepurile butoaielor de bere.
– Sus, la capătul coridorului, pe stânga, îmi aruncă indicaţiile
peste umăr.
Am traversat încăperea şi am început să urc scările. Simţeam cum
toţi se feresc să se uite la mine. Tăcerea lor şi tonul hangiului mă
asigurară că oricine s-ar fi aflat la etaj nu era unul din cei mulţi
care fuseseră acolo, ci era singurul. Mai rămăsese un
supravieţuitor.
Am ajuns la capătul culoarului şi am bătut la uşă. Încet mai întâi,
apoi din nou, mai tare. Am deschis uşa cu grijă ca oricine era acolo
să nu se sperie.
Era o cameră îngustă cu un pat aşijderea. Pe el era întinsă o
femeie, cu toate hainele pe ea şi un braţ bandajat. Avea capul
întors spre fereastră, aşa că nu am văzut-o decât din profil. Şi
totuşi, am recunoscut-o. Denna.
Trebuie să fi făcut vreun zgomot, fiindcă se întoarse deodată spre
mine. Făcu ochii mari şi, pentru prima oară, ea era cea care nu-şi
găsea cuvintele.
– Am auzit că ai dat de necaz, aşa că m-am gândit să-ţi vin în
ajutor, am spus cu nonşalanţă.
Pentru o clipă, făcu ochii şi mai mari, apoi îi miji.
– Minţi, spuse ea, încreţindu-şi buzele cu şiretenie.
– Da, am recunoscut. Dar e o minciună drăguţă.
Am intrat în cameră şi am închis uşa după mine.
– Aş fi venit dacă ştiam.
– Oricine poate să vină după ce a auzit veştile. Doar un om
deosebit apare când e un necaz despre care nici nu ştie.
Se ridică în capul oaselor şi se întoarse spre mine, împingându-şi
picioarele la marginea patului. Acum că o vedeam mai
îndeaproape, am remarcat că, pe lângă braţul bandajat, mai avea o
vânătaie la tâmplă. Am făcut un pas spre ea.
– Eşti bine?
– Nu, răspunse ea fără ocolişuri. Dar aş fi putut să ajung mult mai
rău.
Se ridică încet în picioare, parcă nesigură cât de bine se putea ţine
pe ele. Făcu doi paşi cu prudenţă şi păru mai mult sau mai puţin
mulţumită.
554
– Bine. Pot să merg. Hai s-o ştergem de-aici.

555
 Capitolul 72
Coama de pârâu

Când ieşi din cameră, Denna o luă la stânga în loc s-o ia la

dreapta. La început, am crezut că era dezorientată, dar când
ajunse la scările din spate mi-am dat seama că încerca să plece
fără să treacă prin mica tavernă de la parter. Găsi uşa care dădea
în aleea din spate, dar era încuiată.
Aşa că ne-am dus prin faţă. Imediat ce am intrat în încăpere am
simţit cum atenţia tuturor era aţintită asupra noastră. Pereţii
camerei aproape năduşeau de încordare. Denna se duse drept spre
ieşire, mergând încet, dar hotărât, ca un nor de furtună.
Aproape ieşirăm când bărbatul dindărătul tejghelei strigă după
noi:
– Hei! Staţi aşa!
Ochii Dennei scăpărară într-o parte. Strâmbă puţin din gură şi
continuă să meargă spre uşă de parcă nu auzise nimic.
– Am eu grijă de el, i-am şoptit. Aşteaptă-mă afară. Vin imediat.
M-am dus la hangiu, care era mai încruntat decât când venisem.
– Deci ea e ruda ta? întrebă el. I-a dat şeriful voie să plece?
– Credeam că nu vrei să ştii nimic despre asta.
– Aşa e. Dar a ocupat o cameră, a avut de mâncare şi am adus
doctorul s-o bandajeze.
I-am aruncat o privire scârbită.
– Dacă în târgul ăsta e un doctor care să facă mai mult de o para,
atunci eu sunt regele Vântului.
– Am cheltuit jumătate de talant cu totul, insistă el. Bandajele nu
cresc în pomi şi am tocmit o femeie să stea cu ea şi s-o îngrijească
până se trezeşte.
Mă îndoiam că ar fi cheltuit măcar jumătate din suma asta, dar n-
aveam chef de probleme cu şeriful. De fapt, nu voiam niciun fel de
întârziere. Ţinând cont de obiceiurile Dennei, eram îngrijorat că,
dacă o pierd din vedere până şi un minut, avea să se facă
nevăzută, ca negura din zori.
Am scos cinci parale din pungă şi le-am împrăştiat pe tejghea.
– Găinarii profită şi de pe urma ciumei, i-am spus usturător şi am
plecat.
Nu v-ar veni să credeţi cât de uşurat m-am simţit să o găsesc pe
Denna aşteptând afară, rezemată de bârna de priponit caii. Avea
ochii închişi şi faţa spre soare. Oftă mulţumită şi se întoarse la
556
auzul paşilor mei.
– Chiar aşa de rău a fost?
– La început, au fost destul de cumsecade, recunoscu ea, ridicând
braţul bandajat. Dacă nu ar fi fost baborniţa care tot venea să
vadă cum o duc.
Se încruntă şi dădu pletele pe spate, lăsând să se vadă vânătaia
care se întindea de la tâmplă şi i se pierdea în păr.
– Ştii genul, o păinjeniţă care-şi urzeşte bârfele, cu o gură spurcată
ca un cur de mâţă.
Am izbucnit în râs, iar zâmbetul neaşteptat al Dennei era ca
soarele ieşind de după nori. Apoi chipul ei se posomorî şi continuă:
– Se tot uita ciudat la mine. Ca şi cum ar fi trebuit să am buna-
cuviinţă să mor laolaltă cu ceilalţi. Ca şi cum totul ar fi fost din
vina mea.
Denna clătină din cap.
– Dar măcar n-a fost ca moşnegii ăia nenorociţi. Şeriful a început
să mă pipăie pe picior! rosti ea, cuprinsă de un fior. A venit până şi
primarul, cloncănind de parcă îi păsa de mine, dar era acolo doar
ca să mă bată la cap cu întrebări. „Ce căutai acolo? Ce s-a
întâmplat? Ce-ai văzut?…”
Dispreţul din glasul ei mă făcu să-mi înghit propriile întrebări atât
de repede că aproape mi-am înghiţit şi limba odată cu ele. Îmi
stătea în fire să pun întrebări, ca să nu mai zic că scopul goanei
mele nebune la poalele dealurilor fusese tocmai să aflu ce se
petrecuse.
Însă tonul din glasul Dennei îmi dădu de ştire că n-avea chef să
dea răspunsuri chiar atunci. Mi-am ridicat raniţa mai bine pe
umăr şi atunci ceva îmi fulgeră prin minte.
– Stai. Lucrurile tale. Le-ai lăsat în cameră.
Denna ezită o clipită.
– Nu cred că am ceva acolo, spuse ea de parcă nici măcar nu se
mai gândise la asta.
– Eşti sigură că nu vrei să te întorci să verifici?
Clătină ferm din cap.
– Plec de unde nu sunt bine-venită. În rest, mă descurc din mers.
Denna începu să meargă spre capătul străzii şi eu după ea. Coti pe
o străduţă lăturalnică ce dădea spre vest. Am trecut pe lângă o
bătrână care agăţa un om negru făcut din snopi de ovăz. Îi pusese
o pălărie veche de paie şi o pereche de pantaloni din sac.
– Încotro ne îndreptăm? am întrebat-o.
– Trebuie să văd dacă lucrurile-mi mai sunt la ferma familiei
557
Mauthen. Dup-aceea, sunt deschisă la propuneri. Unde plănuiai
să mergi înainte să mă găseşti?
– Sincer, şi eu mă îndreptam spre fermă.
Denna mă iscodi cu coada ochiului.
– Foarte bine. Mai avem ceva mai mult de un kilometru până acolo.
Putem să plecăm de-acolo înainte să se însereze.
Pământul din jurul Trebonului era sălbatic, în mare parte pădure
deasă întreruptă de stânci. Apoi drumul cotea şi în faţa noastră se
deschidea câte un mic câmp de grâu auriu ascuns între copaci sau
cuibărit într-o vale înconjurată de faleze de piatră sură. Fermierii şi
argaţii lor lucrau câmpul, acoperiţi de pleavă şi mişcându-se cu
oboseala unora care ştiau că mai aveau în faţă încă jumătate de zi
de recoltă.
Nu mersesem de mult timp când am auzit bufnituri de copite din
urma noastră. M-am întors să văd o căruţă mică, fără acoperiş,
care înainta încet pe drum, zguduindu-se din toate încheieturile ei
de lemn. Denna şi cu mine ne-am dat la o parte pe iarbă, căci
drumul abia dacă era destul de larg să lase căruţa să treacă. Un
fermier istovit se uită bănuitor la noi de pe capră, unde şedea
cocoşat peste frâie.
– Ne îndreptăm spre ferma Mauthen, strigă Denna când se apropie
de noi. Poţi să ne iei şi pe noi?
Bărbatul ne cercetă mohorât, apoi făcu semn spre spatele căruţei.
– Mă duc peste Pârâiaşul Târgului. Tre’ să vă descurcaţi de-acolo.
Denna şi cu mine ne-am cocoţat în căruţă, cu picioarele
bălăbănindu-ne peste margine. Nu era mult mai rapid decât
mersul pe jos, dar amândoi eram bucuroşi să ne odihnim
picioarele.
Am mers în tăcere. Era clar că Denna nu voia să discute ce se
întâmplase de faţă cu fermierul, iar eu aveam nevoie de răgaz să-
mi pun ordine în gânduri. Plănuisem să spun orice minciună era
nevoie să obţin informaţiile necesare de la martor. Denna complica
lucrurile. Nu voiam s-o mint, dar în acelaşi timp nu aveam de gând
să risc spunându-i prea multe. Ultimul lucru pe care-l doream era
să o fac să creadă că înnebunisem din cauza poveştilor despre
Chandrieni…
Aşa că am mers în tăcere. Mă bucuram doar să mă aflu în preajma
ei. Nu v-ar veni să credeţi că o fată în bandaje şi cu un ochi vânăt
ar fi frumoasă, dar Denna era. Fermecătoare ca luna: nu fără
cusururi, dar perfectă.
Fermierul vorbi, întrerupându-mi reveria:
558
– Am ajuns la Coama de pârâu.
M-am uitat împrejur după pârâu, dar nu l-am zărit. Păcat, căci mi-
ar fi plăcut să beau o gură de apă rece şi să mă spăl puţin. Orele
de mers călare mă lăsaseră năduşit şi mirosind a cal.
I-am mulţumit fermierului şi am sărit din căruţă. Denna o luă
înainte pe drumul de ţară care şerpuia pe coasta dealului, printre
copaci şi peticele de bolovani cenuşii, mâncaţi de vreme. Părea că
se ţine mai bine pe picioare decât atunci când părăsiserăm
taverna, dar îşi ţinea ochii aţintiţi asupra drumului, păşind cu
atenţie ca şi cum îi era teamă să nu-şi piardă echilibrul.
Un gând îmi trecu brusc prin minte.
– Ţi-am primit misiva, am spus, scoţând foaia împăturită dintr-un
buzunar al mantiei. Când ai lăsat-o pentru mine?
– Aproape acum două răstimpuri.
M-am schimonosit la faţă.
– Am primit-o abia astă-noapte.
Denna încuviinţă pentru sine.
– Mi-am făcut griji când n-ai mai apărut. M-am gândit că poate a
căzut sau s-a udat atât de mult că n-ai mai putut să o citeşti.
– Nu mi-am prea folosit fereastra în ultimul timp.
Denna ridică nepăsător din umeri.
– A fost prostesc din partea mea să presupun că ai face-o.
Îmi storceam creierul să mai adaug ceva, prin care să-i explic ceea
ce văzuse când Fela îmi dăduse mantia în Eolian. Nu mi-a venit
nimic în minte.
– Îmi pare rău c-am ratat prânzul.
Denna mă privi amuzată.
– Deoch mi-a spus că te jucai cu focul sau ceva. Mi-a spus că
arătai absolut jalnic.
– Mă simţeam jalnic. Mai mult din cauză că nu te-am întâlnit decât
din a focului…
Îşi dădu ochii peste cap.
– Sunt sigură că ai fost groaznic de ocupat. Oricum, mi-ai făcut o
favoare, într-un fel. Cât stăteam acolo… singură… prăpădindu-mă
de dorul tău…
– Am spus că-mi pare rău.
– …Un domn mai în vârstă mi s-a prezentat. Am vorbit, am apucat
să ne cunoaştem mai bine… Denna ridică din umeri şi se uită
aproape timid spre mine. M-am tot întâlnit cu el de atunci înainte.
Dacă lucrurile merg ca pe roate, cred că are să fie patronul meu
până la sfârşitul anului.
559
– Chiar aşa? am întrebat, cu un val de uşurare care trecu peste
mine ca apa rece. E minunat şi cam era cazul. Cine e?
Denna clătină din cap, iar părul negru îi căzu în jurul feţei.
– Nu pot să spun. E obsedat de intimitatea lui. Nu mi-a spus
numele lui pentru mai bine de un răstimp. Nici acum nu ştiu dacă
numele pe care mi l-a dat e adevărat sau nu.
– Dacă nu ştii cine e cu adevărat, de unde ştii că e un domn?
Era o întrebare stupidă. Amândoi ştiam răspunsul, dar mi-l dădu
oricum.
– Bani. Haine. Ţinută. Chiar dacă e doar un negustor bogat, tot ar
fi un patron bun.
– Dar nu unul deosebit. Familiile de negustori nu au aceeaşi
stabilitate…
– …Şi numele lor nu au aceeaşi greutate, termină ea fraza ridicând
din nou din umeri. Jumătate de pâine e mai bine decât nimic, iar
eu m-am săturat să n-am pâine deloc, spuse şi oftă. Am lucrat din
greu să-l momesc. Dar e atât de alunecos… Niciodată nu ne
întâlnim de două ori în acelaşi loc şi niciodată în public. Uneori,
aranjează o întâlnire şi nici nu mai apare. Nu că asta ar fi ceva nou
în viaţa mea…
Denna se clătină când o piatră îi alunecă sub picior. Am prins-o în
braţe, iar ea m-a apucat de braţ şi de umăr înainte să apuce să
cadă. Pentru o clipă, am stat lipiţi unul de celălalt, iar eu îi
simţeam freamătul trupului, care căuta să-şi recapete echilibrul.
Am sprijinit-o şi apoi ne-am îndepărtat. Dar, chiar şi după ce îşi
recăpătă siguranţa paşilor, îşi lăsă mâna să se odihnească uşor pe
braţul meu. Mergeam cu băgare de seamă, ca şi cum o pasăre
sălbatică aterizase acolo şi mi-era teamă să n-o sperii şi să-şi ia
zborul. M-am gândit să-mi pun braţul în jurul ei, în parte să o
sprijin şi în parte din motive mai evidente. Am renunţat repede la
idee. Încă îmi aminteam privirea de pe faţa ei când vorbise de
nemernicul de şerif care pusese mâna pe picior. Ce m-aş fi făcut
dacă reacţiona la fel?
Bărbaţii se îmbulzeau în jurul Dennei şi ştiam din discuţiile
noastre cât de obositoare le găsea ea atenţia. Nu suportam gândul
că aş fi putut să fac aceleaşi greşeli ca şi ei doar pentru că nu
ştiam cum să mă port cu ea. Mai bine să nu risc s-o jignesc, mai
bine să fiu prevăzător. Cum am mai spus, e o mare diferenţă între
a fi netemător şi a fi curajos.
Am urmat cărarea, care şerpuia tot mai în sus pe deal. Totul era
tăcere, în afară de vântul care dansa prin iarba înaltă.
560
– Deci, e discret? am întrebat cu blândeţe, îngrijorat că tăcerea
risca să devină cât de curând stânjenitoare.
– Discret e puţin spus, răspunse Denna, dându-şi ochii peste cap.
Odată, o femeie mi-a oferit bani pentru informaţii despre el. Am
făcut-o pe proasta şi, mai târziu când i-am vorbit despre asta, mi-a
spus că fusese o încercare să vadă cât de mult putea să se
încreadă în mine. Altă dată, nişte bărbaţi m-au ameninţat.
Bănuiesc că acela a fost alt test.
Din spusele ei, individul îmi părea cam sinistru, ca unul care fugea
de braţul legii sau care se ascundea de familia sa. Eram pe cale să
i-o spun, când am văzut-o privindu-mă temător. Era îngrijorată, se
temea că poate coborâse în ochii mei din cauză că înghiţea toanele
unui boiernaş care nu era cu toate oalele acasă.
M-am gândit la discuţia cu Deoch, la faptul că, oricât de grea îmi
era viaţa, a ei era fără îndoială mai grea. Câte aş înghiţi eu dacă
aşa mi-aş câştiga patronajul unui nobil influent? Prin câte aş trece
ca să găsesc pe cineva care să-mi dea bani pentru strune la lăută,
să aibă grijă să fiu bine hrănit şi îmbrăcat şi să mă protejeze de
nemernici ca Ambrose?
Mi-am înghiţit vorbele pe care eram pe cale să i le spun şi i-am
rânjit complice.
– Măcar să fie îndeajuns de bogat încât să merite bătăile de cap. Să
aibă pungi peste pungi de bani. Căldări de bani.
Buzele i se încreţiră într-un colţ. Am simţit că se relaxase,
bucuroasă că nu o judecam.
– Ei bine, asta ar însemna să fiu indiscretă, nu-i aşa? rosti ea, dar
ochii îi dansau, spunând: da. Din cauza lui sunt aici. Mi-a spus să
vin la nunta asta. E o zonă mai rurală decât m-aş fi aşteptat, dar…
ridică din nou din umeri, într-un fel de remarcă tăcută despre
dorinţele inexplicabile ale nobilimii. Mă aşteptam ca acela care e
să-mi fie patron să fie de faţă…
Se opri, începând să râdă.
– Asta a avut măcar vreun sens?
– Atunci, mai bine inventează-i un nume, i-am sugerat.
– Alege tu unul. Nu vă învaţă despre nume la Universitate?
– Annabelle, am propus.
– Nu am să mă refer la potenţialul meu patron ca la Annabelle,
spuse ea râzând.
– Ducele de Banigata.
– Nu mai fi atât de flecar. Încearcă din nou.
– Spune-mi când ajung la unul care-ţi place. Frederik cel Flecar.
561
Frank. Feran. Forue. Fordale…
Clătină din cap. Tocmai ajunsesem pe coama dealului. Când am
ajuns în vârf, o rafală de vânt ne lovi drept în faţă. Denna mă
strânse de braţ să-şi ţină echilibrul, iar eu mi-am dus mâna la ochi
să mă apăr de praf şi frunze. Am început să tuşesc ca un bezmetic,
căci vântul îmi suflase o frunză drept în gură şi mă înecasem.
Dennei i se păru deosebit de amuzant.
– Bine, bine, am spus în vreme ce-mi pescuiam frunza din gură.
Era galbenă, ca un vârf de suliţă.
– Vântul a hotărât pentru noi. Jupânul Frasin.
– Eşti sigur că nu e Jupânul Ulm? întrebă ea cu ochii la frunză. E
o greşeală destul de comună.
– Are gust de frasin. Pe deasupra, ulm e un cuvânt cam scurt
pentru gustul meu.
Denna încuviinţă cu seriozitate, deşi ochii îi dansau de
amuzament.
– Atunci, Frasin rămâne.
Pe când ne vedeam de drum pe vârful dealului, printre copaci,
vântul bătu din nou, lovindu-ne cu praf şi frunze. Denna făcu un
pas într-o parte, mormăind şi frecându-se la ochi. Locul de pe
braţul meu unde-şi odihnise mâna parcă mi se răci dintr-odată.
– Fir-ar, mi-a intrat pleavă-n ochi, spuse ea, frecându-se pe faţă.
– Nu pleavă. Cenuşă, am spus, privind peste vârful dealului.
La nici douăzeci de metri depărtare, vedeam un grup de clădiri
arse ce fuseseră odată ferma Mauthen.
***
Am condus-o pe Denna într-un desiş care o ascundea de vânt şi de
imaginea fermei. I-am dat butelcuţa mea de apă şi ne-am aşezat pe
un copac doborât, cât timp îşi curăţa ochii.
– Ştii, nu trebuie să mergi acolo, am spus şovăitor. Mă duc eu să-ţi
caut lucrurile dacă-mi spui unde le-ai lăsat.
Îşi îngustă ochii puţin.
– Nu-mi dau seama dacă eşti îngrijorat sau mă iei de gâsculiţă…
– Nu ştiu ce ai văzut noaptea trecută. Aşa că nu-mi dau seama cât
de delicat ar trebui să fiu.
– De obicei nu am nevoie de multă delicateţe. Nu sunt o margaretă
care roşeşte din orice.
– Margaretele nu roşesc.
Denna se uită la mine, clipind din ochii roşii.
– Probabil că te gândeai la „panseluţă” sau „fecioară care roşeşte”.
Oricum ai lua-o, margaretele sunt albe. Nu pot să roşească…
562
– Acum m-ai luat de gâsculiţă, rosti ea apăsat.
– Păi, mă gândeam să-ţi spun cum arată. De dragul comparaţiei.
Ca să nu mai fii nedumerită când încerc să fac un gest de bun-
simţ.
Ne-am uitat lung unul la altul, apoi ea privi într-o parte, frecându-
se la ochi.
– Foarte bine, spuse ea.
Îşi dădu capul pe spate şi îşi mai turnă apă pe faţă, clipind furios.
– Oricum, nu am văzut prea mult, mărturisi ea în timp ce se
ştergea cu mâneca. Am cântat înainte de nuntă şi din nou când se
pregăteau de cină. Îmi tot aşteptam… zâmbi stins… pe jupânul
Frasin să apară, dar n-am îndrăznit să întreb despre el. La cum îl
ştiam, totul putea să fie doar o altă încercare de-a lui.
Se opri, cu o cută între sprâncene.
– Are un fel prin care-mi dă semnale. Un fel prin care-mi dă de
ştire că e prin preajmă. M-am scuzat de la masă şi l-am găsit lângă
hambar. Ne-am îndreptat puţin spre pădure şi mi-a pus întrebări.
Cine era acolo, câţi erau, cum arătau. Acum că mă gândesc mai
bine, cred că acela a fost adevăratul test. Voia să ştie cât spirit de
observaţie am.
– Din ce-mi spui, sună de parcă ar fi un spion.
Denna ridică din umeri.
– Ne-am plimbat pentru aproape jumătate de oră, vorbind. Apoi a
auzit ceva şi mi-a spus să-l aştept acolo. S-a îndreptat spre fermă
şi a fost plecat pentru câtva timp.
– Cât de mult?
– Zece minute? Nu-mi dau seama. Ştii cum e când aştepţi pe
cineva. Era întuneric şi-mi era frig şi foame.
Îşi înfăşură braţele în jurul pântecelui şi se aplecă puţin.
– Pe toţi zeii, şi acum mi-e foame. Ar fi trebuit să…
Am scos un măr din raniţă şi i l-am întins. Era splendid, roşu ca
sângele, dulce şi crocant. Soiul acela de mere la care visezi tot
anul, dar pe care le găseşti doar pentru un răstimp sau două în
timpul toamnei.
Denna mă privi curios.
– Obişnuiam să călătoresc mult, am lămurit-o în timp ce luam
unul şi pentru mine. Şi am petrecut mult timp cu foamea-n
stomac. Aşa că am de obicei ceva de mâncare la mine. Îţi gătesc
ceva înainte să înnoptăm.
– Mai şi găteşte…
Denna muşcă o bucată de măr şi luă o gură de apă, să o înghită
563
mai lesne.
– Mă rog, mi s-a părut că am auzit strigăte, aşa că m-am îndreptat
spre fermă. Când am dat pe după o stâncă, am auzit clar ţipete şi
strigăte. Apoi m-am apropiat şi m-a lovit mirosul de fum. Şi am
văzut lumina focului printre copaci…
– Ce culoare avea? am întrebat cu gura plină de bucăţi de măr.
Denna îmi aruncă o privire tăioasă, devenind dintr-odată
bănuitoare.
– De ce întrebi?
– Scuze că te-am întrerupt, am spus, înghiţind. Termină-ţi
povestea şi îţi spun după.
– Am vorbit cam mult. Şi tu n-ai pomenit deloc de ce te afli în
colţişorul ăsta de lume.
– Magiştrii de la Universitate au auzit nişte zvonuri ciudate şi m-au
trimis aici să văd dacă-s adevărate.
Nu fusese urmă de stinghereală sau ezitare în minciuna mea. Nici
măcar nu mă gândisem la asta, sincer, doar mi-a ieşit pe gură.
Nevoit să iau o decizie de moment, n-am vrut să risc să-i spun
adevărul despre căutările mele pe urmele Chandrienilor. M-ar fi
durut ca Denna să mă creadă bătut în cap.
– Universitatea se ocupă cu aşa ceva? Credeam că doar staţi toată
ziua să citiţi cărţi.
– Unii dintre noi doar asta fac. Dar când auzim zvonuri ciudate,
cineva trebuie să meargă să afle ce s-a întâmplat de fapt. Când
oamenii încep să devină superstiţioşi, se uită spre Universitate şi
se gândesc: Oare cine de pe-aici are de-a face cu puteri tenebroase,
pe care mai bine le-ar lăsa neatinse? Pe cine ar trebui să aruncăm
pe rug?
– Deci faci des chestia asta? Cercetezi întâmplări ciudate? întrebă
ea, arătând spre mine cu mărul pe jumătate mâncat.
Am clătinat din cap.
– Doar dacă un magistru nu mă prea înghite. S-a asigurat că am
tras paiul cel mai scurt pentru călătoria asta.
Nu era o minciună rea, mai ales că-mi venise pe loc. Chiar ar fi
stat în picioare dacă Denna ar fi întrebat pe ici, pe colo, având în
vedere că părţi din ea erau adevărate.
Când situaţia mi-o cere, sunt un mincinos strălucit. Nu cea mai
nobilă dintre abilităţi, dar folositoare. Se întreţese cu actoria şi
spunerea de poveşti şi le-am învăţat pe toate trei de la tatăl meu,
care era un maestru la ele.
– Eşti plin de rahat, remarcă Denna ca şi cum ar fi spus cel mai
564
firesc lucru din lume.
Am încremenit cu dinţii în măr. Mi-am dat capul în spate, lăsând
urme albe în pielea roşie a mărului.
– Poftim?
– Nu mă supăr dacă nu vrei să-mi spui. Dar nu scorni poveşti
dintr-o dorinţă nechibzuită să mă linişteşti sau să mă
impresionezi.
Am tras aer în piept, am şovăit şi i-am spus:
– Nu vreau să te mint despre motivul pentru care sunt aici. Dar nu
ştiu ce ai să crezi despre mine dacă-ţi spun adevărul.
Denna mă privi cu ochi întunecaţi, gânditori şi care nu trădau
nimic.
– Foarte bine. Asta pot să cred, spuse ea, încuviinţând aproape
imperceptibil.
Muşcă din măr şi se uită lung la mine, fără să-şi ia privirea de la
ochii mei. Buzele-i erau umede şi mai roşii ca mărul.
– Am auzit nişte zvonuri şi voiam să ştiu ce s-a petrecut aici, am
spus în cele din urmă. Atâta tot. Voiam doar…
– Ascultă, Kvothe. Îmi pare rău, suspină ea, trecându-şi mâna prin
păr. Nu ar fi trebuit să te sâcâi. Oricum, nu e treaba mea. Ştiu
cum e să ai secrete.
Era să-i spun totul. Întreaga poveste despre părinţii mei, despre
Chandrieni, despre bărbatul cu ochi negri ca smoala şi zâmbet
desprins dintr-un coşmar. Dar mi-era teamă că ar fi părut
scornelile unui copil prins cu ocaua mică. Aşa că am ales calea
laşului şi am tăcut chitic.
– Aşa, nu ai să-ţi găseşti niciodată dragostea adevărată, spuse
Denna.
M-am trezit din visare, buimăcit.
– Scuze, ce?
– Mănânci şi cotorul mărului, spuse ea, amuzată. Îl mănânci
împrejur, apoi de sus în jos. N-am mai văzut pe cineva să facă
asta.
– E un nărav vechi, am spus eu nepăsător, nevoind să-i
mărturisesc adevărul.
Că pentru o bună parte din viaţă, cotorul era singura parte dintr-
un măr pe care o găseam şi mă bucuram s-o găsesc.
– Ce-ai vrut să spui mai înainte?
– Nu ai jucat niciodată jocul ăsta?
Ţinu cotorul ridicat şi apucă de codiţă cu două degete.
– Te gândeşti la o literă şi învârţi codiţa. Dacă nu se rupe, te
565
gândeşti la altă literă şi mai învârţi o dată. Când se rupe codiţa… –
a ei se rupse – ştii prima literă din numele persoanei de care ai să
te îndrăgosteşti.
M-am uitat la bucăţica de măr care-mi mai rămase. Codiţa era
prea mică să o pot apuca. Am mâncat ultima fărâmă de măr şi am
aruncat codiţa.
– Poate-s sortit să n-am parte de iubire.
– Iarăşi cu cele şapte cuvinte ale tale, zâmbi ea. Îţi dai seama că
faci asta tot timpul?
Îmi luă ceva până să-mi dau seama la ce se referea, dar înainte să
răspund, Denna schimbă subiectul.
– Am auzit că seminţele îţi fac rău. Că au arsenic în ele.
– Alea-s poveşti de adormit copiii, am spus ştiind prea bine, căci
fusese una dintre miile de întrebări pe care i le pusesem lui Ben.
Nu e arsenic. E cianidă şi nu e destulă încât să-ţi facă rău, decât
dacă mănânci găleţi de seminţe.
– Aha.
Denna se uită contemplativ la cotor, apoi începu să-l mănânce de
jos în sus.
– Îmi spuneai ce s-a întâmplat cu jupânul Frasin înainte să te
întrerup atât de nepoliticos.
Denna ridică din umeri.
– Nu prea e mult de zis. Am văzut focul, m-am apropiat, am mai
auzit strigăte şi larmă…
– Şi focul?
Ezită puţin şi răspunse:
– Albastru.
Am simţit un soi de nerăbdare sumbră. Satisfacţia că eram în
sfârşit pe cale să găsesc răspunsuri despre Chandrieni, teamă la
gândul că poate încă erau pe aproape.
– Cum arătau cei care te-au atacat? Cum au scăpat?
Denna râse amar.
– Nimeni nu m-a atacat. Am văzut siluete la lumina focului şi am
fugit mâncând pământul, spuse şi îşi atinse tâmpla cu braţul
bandajat. Probabil că am intrat cu capul într-un copac şi mi-am
pierdut cunoştinţa. Dimineaţa când m-am trezit, eram în oraş. Am
venit şi din cauza asta. Nu ştiu dacă jupânul Frasin mai e pe-aici.
Nu am auzit pe nimeni în târg vorbind despre un cadavru în plus,
dar nu puteam să întreb fără să trezesc bănuieli…
– Iar lui nu i-ar plăcea aşa ceva.
Denna încuviinţă.
566
– Fără îndoială că o să transforme toată povestea într-un test, să
vadă cât de bine pot să-mi ţin gura. Şi că tot vorbim despre asta…
– Dacă găsim pe cineva, am să mă asigur că par foarte surprins.
Nu-ţi face griji.
Denna zâmbi agitată.
– Mulţumesc. Sper doar că e în viaţă. Am investit două răstimpuri
încercând să-i intru în graţii.
Mai luă o înghiţitură de apă şi îmi înapoie butelcuţa.
– Ce zici dacă ne uităm împrejur?
Denna se ridică cu greutate în picioare. O pândeam cu coada
ochiului în timp ce-mi băgam butelcuţa în raniţă. Lucrasem la
Clinică pentru o bună parte din an. Denna fusese lovită în tâmplă
destul de rău încât să o învineţească de la ochi până dincolo de
ureche. Braţul drept îi era bandajat şi, din felul în care se mişca,
bănuiam că avea nişte vânătăi serioase pe partea stângă, dacă nu
cumva chiar nişte coaste rupte. Dacă se lovise cu adevărat de un
copac înseamnă că era un copac cu o formă foarte ciudată.
Şi totuşi, nu am adus vorba despre asta. Nu am insistat. Cum să o
fi făcut? Şi eu ştiam cum e să ai secrete.
***
La fermă nu am găsit nici pe departe o privelişte atât de groaznică
pe cât mă aşteptasem. Din hambar mai rămăsese doar un maldăr
de cenuşă şi scânduri. Într-o parte se zărea o covată lângă o moară
de vânt care fusese mistuită de flăcări. Vântul încerca să învârtă
roata, dar mai avea numai trei aripi şi doar se clătina înainte şi
înapoi, înainte şi înapoi.
Nu am găsit cadavre. Doar urmele adânci de roţi pe care căruţele
le lăsaseră pe pajişte când plecaseră încărcate de morţi.
– Câţi oameni erau la nuntă?
– Douăzeci şi şase, numărând şi mirii.
Denna lovi cu piciorul o scândură carbonizată, îngropată pe
jumătate în cenuşă.
– Bine măcar că pe-aici plouă seara sau toată partea asta de
munte ar fi încă în flăcări…
– Aveau vrajbe mocnite cu cineva? am întrebat. Duşmănii între
familii? Un alt pretendent în căutare de răzbunare?
– Cum să nu? Într-un târguleţ ca ăsta, aşa ceva ţine lucrurile în
mişcare. Oamenii ăştia ţin râcă cincizeci de ani pentru ce a zis
Tom al lor despre Kari a noastră. Dar nu ar ajunge la omor. Erau
oameni normali.
Normali, dar înstăriţi, m-am gândit în timp ce ne îndreptam spre
567
fermă. Era genul de clădire pe care doar o familie bogată îşi
permitea să o ridice. Fundaţia şi pereţii de la parter erau dure ca
piatra arsă. La etaj, avea lemn cu tencuială, cu armătură de piatră
pe la colţuri.
Cu toate acestea, pereţii erau înclinaţi spre interior şi parcă gata
să se dărâme. Acolo unde înainte fuseseră geamuri şi uşi, acum se
căscau găuri cu urme negre de fum pe la margini. Am aruncat o
privire prin uşă şi am văzut că pietrele cenuşii ale zidurilor
deveniseră negre ca smoala. Printre rămăşiţele de mobilă şi
scândurile podelei se găseau şi cioburi de la vasele de lut.
– Dacă lucrurile tale erau aici, cred că-ţi poţi lua rămas-bun de la
ele, i-am spus Dennei. Pot să intru să mă uit…
– Nu fi prost. Toată clădirea e pe cale să se prăbuşească.
Ciocăni în tocul uşii, care sună a gol.
Curios de sunetul scos, m-am dus să mă uit mai bine. Am apucat
o bucată din prag cu degetele şi o aşchie de mărimea palmei se
decoji fără rezistenţă.
– Pare mai degrabă furnir decât lemn masiv. După ce au dat atâţia
bani pe casă, de ce să se zgârcească la un toc de uşă?
– Poate că e aşa din cauza căldurii focului?
Am încuviinţat neatent şi am continuat să mă plimb prin încăpere,
căutând un indiciu. M-am aplecat să iau o bucată de şindrilă
carbonizată şi am murmurat o cetluire. O mică răcoare mi se
răspândi în braţe şi o flacără se ridică pe marginea lemnului.
– Nu vezi aşa ceva în fiecare zi, rosti Denna.
Vocea îi era calmă, dar era un calm forţat, de parcă încerca să pară
nonşalantă. Abia atunci mi-am dat seama despre ce vorbea. O
asemenea formă simplă de magie simpatetică era atât de comună
la Universitate, că nici nu m-am gândit cum i-ar părea unui
neiniţiat.
– Doar o mică înţelegere cu forţe tenebroase pe care ar fi mai bine
să le laşi în pace, am spus, ridicând şindrila în flăcări. Ai spus că
focul era albastru astă-noapte?
– Da. Ca flacăra gazului de cărbune. Ca lămpile pe care le au în
Anilin.
Flacăra mea era de un portocaliu firesc, voios. N-avea urmă de
albastru, dar flăcările care mistuiseră mare parte din ea noaptea
trecută puteau fi albastre. Am aruncat şindrila şi am stins-o sub
cizmă.
Am mai dat un ocol prin casă. Ceva mă deranja, dar nu-mi
dădeam seama ce anume. Mă gândeam să ies afară şi să mă mai
568
uit în jur.
– Focul n-a fost chiar aşa de rău, i-am strigat Dennei. Ce ai lăsat
înăuntru?
– Nu aşa de rău? întrebă ea nevenindu-i să creadă în timp ce venea
de după colţ. Au mai rămas doar zidurile din ea.
– Focul n-a intrat prin acoperiş, poate numai în jurul hornului.
Asta înseamnă că focul nu s-a răspândit prea mult la etaj. Ce aveai
acolo?
– Câteva haine şi lira pe care pe care mi-a cumpărat-o jupânul
Frasin.
– Cânţi la liră? am întrebat surprins. Câte strune?
– Şapte. Tocmai învăţ. Mă rog, învăţam, rosti şi râse amar. Sunt
destul de bună pentru o nuntă de ţară şi cam atât.
– Nu-ţi irosi talentul pe liră. E un instrument arhaic, care nu lasă
loc de subtilitate. Nu vreau să-ţi critic alegerea de instrument, m-
am grăbit să adaug. Doar că vocea ta merită un acompaniament
mai bun decât cel pe care poate să ţi-l ofere o liră. Dacă vrei un
instrument cu coarde pe care să-l cari după tine, alege o harpă
mică.
– Eşti un dulce. Dar nu eu am ales-o, ci jupânul Frasin. Data
viitoare, îl bat la cap pentru o harpă, spuse Denna, apoi privi în jur
fără ţintă şi suspină. Dacă mai e viu.
Am dat să mă uit înăuntru printr-o fereastră, doar să mă trezesc
cu o bucată din pragul ei în mână.
– Şi asta s-a făcut aproape tăciune, am spus, fărâmând-o în mâini.
Denna mă apucă de braţ şi mă trase de la fereastră.
– Tocmai. Locul ăsta e pe cale să cadă pe noi. Nu merită să intri.
Cum ai spus şi tu, e doar o liră.
Am lăsat-o să mă ducă de mână.
– Poate că trupul patronului tău e acolo.
Denna clătină din cap.
– Nu-i stă în fire să dea fuga într-o clădire în flăcări şi să rămână
blocat acolo. Oricum, ce crezi că poţi să găseşti acolo? întrebă ea,
cu o privire bănuitoare.
– Nu ştiu. Dar dacă nu mă duc înăuntru, nu ştiu unde altundeva
să caut indicii despre ce s-a întâmplat aici cu adevărat.
– Ce zvonuri ai auzit tu de fapt?
– Nu multe, am recunoscut, gândindu-mă la ce spusese barcagiul.
O mulţime de oameni au fost omorâţi la o nuntă. Morţi cu toţii,
sfârtecaţi ca nişte păpuşi de cârpe. Foc albastru.
– De fapt, n-au fost sfârtecaţi, spuse Denna. Din ce-am auzit în
569
târg, le-au venit de hac pumnale şi săbii.
De când am păşit în oraş, nu văzusem pe nimeni care să poarte
măcar un cuţit la cingătoare. Singurele „arme” pe care le văzusem
erau coase şi seceri. M-am uitat peste umăr la fermă, sigur că
ratasem ceva…
– Tu ce crezi că s-a întâmplat aici? întrebă ea.
– Nu ştiu. Aproape că mă aşteptam să nu găsesc nimic. Ştii doar
cum zvonurile capătă viaţă proprie. Aş fi socotit şi că flacăra
albastră e tot un zvon, dacă n-ai fi fost aici să-mi confirmi.
– Au văzut-o şi alţi oameni. Lucrurile încă mai ardeau când au
venit după cadavre şi m-au găsit pe mine.
M-am uitat împrejur, enervat. Încă simţeam că îmi scapă ceva, dar
nu-mi dădeam seama ce putea să fie.
– Ce se aude prin oraş?
– Oamenii n-au fost prea vorbăreţi în jurul meu, răspunse ea cu
amărăciune. Dar am prins un crâmpei de conversaţie între şerif şi
primar. Şuşoteau despre demoni. Din cauza focului albastru. Unii
vorbeau despre oameni negri. Mă aştept ca festivalul recoltei să fie
mai tradiţional decât de obicei anul ăsta. Multe focuri, cidru şi
oameni de paie…
Încă mai cercetam împrejurimile. Rămăşiţele hambarului prăbuşit,
moara de vânt cu trei aripi şi scheletul incendiat al casei. Mi-am
trecut mâinile prin păr de frustrare, încă sigur că-mi scăpase ceva.
Mă aşteptasem să găsesc… ceva. Orice.
Mi-am dat seama dintr-odată cât de prosteşti erau speranţele mele.
Ce speram să găsesc? O urmă de picior? O bucată de pânză din
mantia cuiva? Un bileţel mototolit, cu informaţii cheie, pus în mod
convenabil undeva la vedere? Aşa ceva se întâmplă doar în poveşti.
Am scos butelcuţa şi am băut ultima gură de apă.
– Ei bine, nu mai am ce face aici, am spus, îndreptându-mă spre
covata de apă. Tu ce vrei să faci în continuare?
– Vreau să mai caut puţin prin împrejurimi. Se poate ca prietenul
meu să fie pe undeva, rănit.
Mi-am plimbat privirea peste dealurile line, aurite cu frunze de
toamnă şi ogoare de grâu, înverzite de păşuni şi desişuri de pini şi
brazi. Pe ele mai erau răsfirate şi cicatricile sure ale stâncilor.
– Ai mult teren de bătut la picior…
Denna încuviinţă resemnată.
– Trebuie măcar să încerc.
– Vrei să te ajut? Ştiu puţin pădurărit…
– Cu siguranţă, nu mi-ar displăcea compania ta. Mai ales ţinând
570
cont că se spune c-ar fi o hoardă de demoni puşi pe harţă prin
părţile astea. Oricum, te-ai oferit deja să-mi găteşti cina în seara
asta.
– Cam aşa.
M-am dus până la moara arsă, la pompa de fier. Am apucat
mânerul, m-am lăsat cu toată greutatea pe el şi era să cad atunci
când se rupse. M-am uitat la mânerul rupt. Era mâncat de rugină
până în centru şi se fărâma în fâşii grunjoase şi roşii. Dintr-odată,
mă fulgeră amintirea întoarcerii din pădure la tabăra trupei mele,
în noaptea în care fuseseră măcelăriţi. Îmi aminteam cum mi-am
întins mâna să mă sprijin, doar ca să simt cum inelul de fier de pe
roata căruţei se spulberă în mici fâşii de rugină. Îmi aminteam
cum lemnul gros şi tare se făcu bucăţi la atingerea mea.
– Kvothe?
Chipul îngrijorat al Dennei era la o palmă de mine.
– Eşti bine? Pe Tehlu înnegrit, aşază-te până nu cazi. Te-ai lovit?
M-am dus să mă aşez pe marginea covatei, dar lemnul gros se
rupse sub greutatea mea ca un buştean putrezit. Am căzut jos pe
iarbă din inerţie. I-am arătat Dennei mânerul mâncat de rugină al
pompei. Se încruntă când îl văzu.
– Pompa era nouă. Tatăl fetei se lăuda cât îl costase să sape o
fântână aici în vârf de deal. Spunea că nu-şi lasă el fata să care
găleţi la deal de trei ori pe zi.
– Ce crezi că s-a întâmplat aici? Sincer.
Se uită în jurul ei, iar vânătaia de pe tâmplă contrasta puternic cu
chipul ei palid.
– Cred că atunci când termin să-mi caut viitorul patron, am să mă
spăl pe mâini de locul ăsta, fără să mai privesc în urmă.
– Nu e un răspuns. Ce crezi că s-a întâmplat?
Se uită îndelung la mine înainte să răspundă.
– Ceva rău. Nu am mai văzut un demon şi mă îndoiesc că am să
văd vreunul. Dar nu l-am văzut nici pe regele Vântului…
– Ştii cântecul acela pentru copii?
Denna mă privi nedumerită, aşa că am început să cânt:

De-i albastru focu-n vatră,

Vin furtuni şi câinii latră,
Ce să faci? Ce să faci?
Fugi degrabă! Fugi şi scapă!
Când rugina mistuieşte
Sabia ce străluceşte,
571
 Cui te-ncrezi? Cui te-ncrezi?
Grijă, cui! Nimănui!

Denna păli şi mai mult când pricepu încotro băteam. Încuviinţă şi

cântă aproape în şoaptă partea de cor:

Palid chip, privire seacă?

Taci şi vino, taci şi pleacă!
Ce vor ei? Ce vor ei?
Chandrieni. Chandrieni.

Ne-am aşezat împreună la umbra copacilor de toamnă, care

mascau imaginea fermei în ruină. Chandrieni. Chandrienii chiar au
fost aici. Încercam să-mi adun gândurile, când Denna mă întrebă:
– Asta te aşteptai să găseşti?
– Asta căutam.
Chandrienii au fost aici nici acum o zi.
– Dar nu mă aşteptam la asta. Ştii, când eşti copil şi sapi după
comori îngropate, nu te aştepţi chiar să găseşti ceva. Cutreieri
pădurea, în căutare de mâncători de danar şi zâne, dar nu găseşti
nimic.
Mi-au trecut întreaga trupă prin tăişul sabiei, iar acum au făcut la fel
cu nuntaşii.
– Hei, e ca şi cum aş merge tot timpul în Imre în căutarea ta, dar
asta nu înseamnă că mă aştept să te şi găsesc…
M-am oprit, dându-mi seama că băteam câmpii. Denna râse şi mai
scăpă de zbuciumul prin care trecea. În râsul ei nu era urmă de
răutate, ci doar bună dispoziţie.
– Deci, sunt o comoară îngropată sau o zânişoară?
– Amândouă. Eşti ascunsă, preţioasă, mult căutată şi arareori
găsită.
M-am uitat la ea, cu mintea prea puţin atentă la ce-mi ieşea pe
gură.
– Ai şi trăsături de zână.
Sunt reali. Chandrienii există cu adevărat.
– Nu eşti niciodată unde te caut, apoi apari pe neaşteptate. Ca un
curcubeu.
De un an încoace, o teamă mută mi se furişase în inimă. Eram
îngrijorat că moartea membrilor trupei mele şi Chandrienii
fuseseră doar un soi de vis născut din jale, prin care mintea mea
încercase să suporte pierderea întregii mele lumi. Dar acum aveam
572
ceva cât de cât palpabil. Erau aievea. Memoria nu mă înşelase. Nu
eram nebun.
– Când eram mic copil, într-o seară, am urmărit un curcubeu
aproape o oră. M-am rătăcit în pădure. Părinţii mei erau disperaţi.
Mă gândisem că-l puteam prinde. Vedeam unde ar fi trebuit să
atingă pământul. Aşa eşti şi…
Denna îmi cuprinse braţul. Îi simţeam căldura mâinii prin cămaşă.
Am tras aer pe nări şi i-am simţit mirosul părului, încălzit de
soare, mirosul ierbii verzi şi al sudorii ei curate, al răsuflării ei şi al
merelor. Vântul suspina printre copaci şi îi ridica părul, care mă
gâdila pe faţă.
Doar când luminişul se umplu de tăcere mi-am dat seama că nu
făcusem decât să sporovăiesc prosteşte vreme de câteva minute.
M-am înroşit de jenă şi m-am uitat în jur, amintindu-mi dintr-
odată unde ne aflam.
– Păreai puţin tulburat, spuse ea blând. Nu cred că te-am mai
văzut să te pierzi cu firea până acum.
– Tot timpul mă pierd cu firea. Doar că nu o arăt.
– Asta spuneam şi eu.
Se ridică, iar mâna îi lunecă pe braţul meu până se desprinse.
– Acum ce?
– Păi… nu am nici o idee, am spus cu ochii pierduţi în depărtare.
– Nici asta nu-ţi stă în fire.
– Aş vrea să beau o gură de apă, am spus, rânjind sfios la cât de
copilăros vorbisem.
Denna îmi rânji ca în oglindă.
– E un bun început, mă tachină ea. După aceea?
– Aş vrea să ştiu de ce au atacat Chandrienii tocmai aici.
– Ce vor ei? Nu prea e loc de cale de mijloc cu tine, nu-i aşa? Tot
ceea ce vrei e o gură de apă şi răspunsul la întrebarea care i-a
frământat pe oameni de… ei bine, dintotdeauna.
– Ce crezi că s-a întâmplat aici? Cine i-a omorât pe oamenii ăştia?
Denna îşi încrucişă braţele la piept.
– Nu ştiu. Puteau să fie tot felul de…
Se opri, muşcându-şi buza de jos.
– Nu. Aş minţi. Ştiu că pare ciudat, dar cred că ei au fost. Pare
ceva rupt dintr-o poveste, aşa că nu aş vrea să cred. Dar o fac.
Mă privi tulburată. M-am ridicat şi m-am dus spre ea.
– Asta mă face să mă simt mai bine. Credeam că sunt puţin
nebun.
– Poate că eşti. Nu sunt cel mai bun cântar pe care să măsori dacă
573
eşti în toate minţile.
– Te crezi nebună?
Clătină din cap, cu un zâmbet în colţul buzelor.
– Nu. Dar tu?
– Nu în mod deosebit.
– Asta e fie de bine, fie de rău. Depinde de situaţie. Cum propui să
rezolvăm misterul veacurilor?
– Trebuie să mă gândesc mai mult la asta. Până una-alta, hai să-l
găsim pe misteriosul tău jupân Frasin. Mi-ar plăcea să-i pun
câteva întrebări despre ce a văzut la ferma familiei Mauthen.
Denna încuviinţă.
– Mă gândeam să mă întorc acolo unde m-a lăsat, îndărătul stâncii
aceleia, apoi să caut între locul acela şi fermă. Nu e cine ştie ce
plan…
– Ne dă un loc de unde să începem. Dacă s-a întors şi a văzut că
nu erai acolo, poate a lăsat un semn.
Denna mă conduse prin pădure. Era mai cald pe aici. Copacii
opreau bătaia vântului, dar soarele pătrundea prin coroanele lor în
mare parte despuiate. Doar stejarii înalţi ţineau cu dinţii de
frunzele lor, ca nişte bătrâni care se tem că-şi pierd părul. În
vreme ce mergeam, încercam să-mi dau seama ce motiv puteau să
aibă Chandrienii să îi ucidă pe oamenii aceia. Ce asemănări erau
între nuntaşi şi membrii trupei mele?
Părinţii cuiva au cântat nişte cântecele ce nu trebuiau cântate…
– Ce ai cântat noaptea trecută? am întrebat. La nuntă.
– Ce cânt de obicei, spuse Denna dând cu piciorul într-o grămadă
de frunze. Chestii vesele. „Fluierul de un bănuţ.” „Hai spală-te în
râu.” „Ulceaua cu fund de aramă.” „Plosca mătuşii Ema”…
Începu să chicotească.
– Nu se poate. La o nuntă?
Denna dădu din umeri pe când ne făceam drum printr-un tufiş
des.
– Un bunicuţ beat mi-a cerut-o. Au mai fost şi sprâncene ridicate,
dar puţine. Pe aici, oamenii sunt mai din topor.
Am mai mers câtva timp în tăcere. Vântul vuia peste crengile înalte
de deasupra noastră, dar jos la noi abia dacă era o şoaptă.
– Nu cred că am mai auzit „Hai, spală-te” până acum…
– Aş fi crezut… Denna mă privi peste umăr. Încerci cumva să mă
păcăleşti să cânt pentru tine?
– Fireşte.
Se întoarse spre mine, cu părul căzându-i peste faţă, şi îmi zâmbi
574
cald.
– Poate mai târziu. Îţi cânt în schimbul cinei.
Am dat de un petic de stânci. Era mai răcoare aici, unde nu
ajungeau razele soarelui.
– Cred că aici m-a lăsat, spuse ea, privind nesigură în jur. Totul
arată altfel în timpul zilei.
– Vrei să căutăm pe drumul spre fermă sau să măturăm zona din
jurul stâncilor?
– Măturăm. Dar trebuie să-mi arăţi după ce să mă uit. Sunt fată
de oraş.
I-am arătat pe scurt ce trebuia să ştie. I-am arătat pe ce fel de
pământ lasă urme o cizmă. I-am mai adus aminte şi cum grămada
de frunze prin care mersese erau deja călcate în picioare şi cum
ramurile prin care se strecurase erau rupte dinainte.
Am stat unul lângă altul, căci patru ochi sunt mai buni decât doi
şi oricum niciunul din noi nu era prea dornic să meargă de unul
singur. Am mers înainte şi înapoi, îndepărtându-ne de stânci în
cercuri din ce în ce mai mari.
După cinci minute, am început să-mi dau seama de zădărnicia
eforturilor noastre. Era pur şi simplu prea multă pădure. Îmi
dădeam seama că şi Denna ajunsese la aceeaşi concluzie. Indiciile
desprinse dintr-o carte de poveşti pe care speraserăm să le găsim
nu se arătau nicăieri. Nu tu fâşii rupte de pânză agăţate în crengi,
nu tu urme adânci de cizme sau vetre de foc părăsite. Însă am
găsit ciuperci, ghinde, ţânţari şi căcăreze de raton ascunse cu
dibăcie pe sub ácele de pin.
– Auzi cumva apă? întrebă Denna.
Am încuviinţat.
– Nu mi-ar strica puţină apă de băut. Şi o mică baie.
Ne-am îndepărtat fără vorbe unul de altul, niciunul din noi
nevrând să recunoască faptul că eram gata să o lăsăm baltă,
simţind amândoi cât de zadarnic era. Am urmărit sunetul apei în
josul dealului până când am răzbit printr-un desiş de pini să
găsim în faţa noastră un pârâu adânc, cam de şapte metri lăţime.
În apa aceasta nu se simţea miros de reziduuri de la rafinărie, aşa
că am băut şi mi-am umplut butelcuţa.
Cunosc prea bine forma unei poveşti. Când un cuplu tânăr ajunge
la un râu, întrezăreşti forma a ce avea să se petreacă. S-ar
întâmpla ca Denna să se îmbăieze pe o bucată nisipoasă de ţărm,
după un brad din apropiere, ferită de privirea mea. Eu m-aş
apropia la o distanţă discretă, fără s-o văd, dar îndeajuns de
575
aproape încât să îi vorbesc fără să strig.
Apoi… ceva s-ar petrece. Ar aluneca şi şi-ar suci glezna sau s-ar
tăia la picior într-o piatră ascuţită şi aş fi nevoit să mă reped în
ajutorul ei. Şi atunci…
Însă aceasta nu era povestea a doi tineri îndrăgostiţi care se
întâlnesc la râu. Aşa că mi-am dat cu apă pe faţă şi mi-am
schimbat cămaşa îndărătul unui copac. Denna îşi cufundă capul
în apă să se răcorească, îşi stoarse părul lucios şi întunecat
precum cerneala.
Apoi ne-am aşezat pe o piatră, bălăcindu-ne picioarele în apă şi
vorbind verzi şi uscate cât timp ne odihneam. Am împărţit un măr,
muşcându-l pe rând, ceea ce e aproape un sărut, dacă nu te-ai
sărutat vreodată.
Apoi, după ce am tot bătut-o la cap, Denna mi-a cântat. Un vers
din „Hai, spală-te”, unul pe care nu îl mai auzisem până atunci, pe
care bănuiesc că l-a născocit pe loc. Nu am să vi-l repet, căci mi l-a
cântat mie, nu vouă. Şi, cum aceasta nu e povestea a doi tineri
iubiţi care se întâlnesc la râu, nu îşi are rostul spusă aici, iar eu o
voi ţine pentru mine.

576
 Capitolul 73
Puorşi

Nu mult după ce am sfârşit de mâncat mărul, ne-am scos

picioarele din apă şi ne-am pregătit de plecare. M-am gândit să nu-
mi încalţ cizmele, cum tălpile mele, care alergaseră desculţe pe
acoperişurile din Bobcatran, nu erau în primejdie să se rănească
nici în cea mai aspră dintre păduri. Dar nu voiam să par grosolan,
aşa că mi-am tras şosetele, în ciuda faptului că erau ude şi
lipicioase de la sudoare.
Tocmai ce îmi încheiam cizma când am auzit un zgomot slab în
pădure, în urma unui desiş de pini. Fără să scot o vorbă, m-am
întins spre Denna, am atins-o uşor pe umăr să-i atrag atenţia şi
mi-am dus degetul la buze.
– Ce? întrebă ea şoptit.
M-am apropiat cu grijă, că fac cât mai puţin zgomot.
– Cred că am auzit ceva, i-am spus la ureche. Mă duc să arunc o
privire.
– Pe naiba te duci, şopti ea, palidă la faţă în umbra pinilor. Exact
asta a zis Frasin astă-noapte, înainte să plece. Nici nu mă gândesc
să te pierd şi pe tine.
Înainte să răspund, am mai auzit ceva mişcându-se printre copaci.
Foşnet de tufiş, sunetul ascuţit al unui vreasc uscat de pin ce se
frânse sub pasul cuiva. Pe măsură ce zgomotul devenea tot mai
tare, am desluşit răsuflarea apăsată a unei creaturi mari. Apoi un
grohăit înfundat de animal.
Nu era om. Nici Chandrian. Uşurarea îmi fu de scurtă durată, căci
am auzit încă un grohăit şi pufnete. Probabil un mistreţ care se
îndrepta spre pârâu.
– Treci în spatele meu, i-am spus Dennei.
Cei mai mulţi nu-şi dau seama cât de periculoşi pot fi mistreţii,
mai ales toamna, când masculii se luptă pentru teritoriu. Magia
simpatetică nu mi-ar fi fost de niciun folos. Nu aveam sursă, nici
legătură. Nu aveam nici măcar un ciomag mai sănătos. Oare i-aş fi
distras atenţia dacă îi aruncam ultimele mere pe care le mai
aveam?
Mistreţul ieşi dintre ramurile joase ale unui pin din apropiere,
gâfâind şi pufnind. Cântărea probabil de două ori cât mine. Când
ne observă scoase un grohăit sonor, gutural. Îşi ridică râtul şi
mişcă din el, încercând să ne adulmece mirosul.
577
– Dacă fugi, se va lua după tine, am şoptit şi am trecut încet în
faţa Dennei.
Cum nu aveam altceva mai bun la mine, mi-am scos briceagul şi l-
am deschis cu degetul mare.
– Dă-te încet înapoi şi intră în râu. Nu ştiu să înoate prea bine.
– Nu cred că e periculoasă, spuse Denna dinapoia mea, pe un ton
firesc. Pare mai degrabă curioasă decât supărată. Nu că n-aş
aprecia pornirile tale nobile şi toate cele, adăugă după o mică
pauză.
La o a doua privire mi-am dat seama că Denna avea dreptate. Era
de fapt o scroafă şi sub platoşa de noroi am zărit pielea rozalie a
unui porc domestic, nu pe cea zbârlită a unui mistreţ. Plictisită,
scroafa coborî capul şi începu să scurme prin tufărişul de sub pini.
Abia atunci mi-am dat seama că stăteam pe jumătate aplecat, cu o
mână înainte, parcă gata să mă iau la trântă. În cealaltă mână
ţineam briceagul meu jalnic, atât de mic că aveam nevoie de câteva
încercări să tai un măr mai mare în două. Chiar mai rău, purtam o
singură cizmă. Arătam ridicol: mai nebun ca Elodin în cea mai
proastă zi a sa. Simţeam cum mi se încălzesc obrajii şi trebuie să fi
fost roşu ca racul.
– Tehlu mare şi milostiv, mă simt ca un idiot.
– De fapt, mă simt măgulită. În afară de câţiva gogomani care se
dădeau mari prin taverne, nu cred că până acum chiar a mai sărit
cineva în apărarea mea.
– Da, sigur. Doar e visul fiecărei fete să fie salvată din colţii
porcului cel rău care-a scăpat din curtea cuiva.
Îmi ţineam privirea plecată în timp ce-mi trăgeam şi cealaltă cizmă,
prea jenat să o privesc în ochi.
– Vorbesc serios.
M-am uitat la ea şi am văzut doar puţin amuzament pe chipul ei,
dar nici urmă de batjocură.
– Păreai… fioros. Ca un lup cu blana ridicată, rosti ea, uitându-se
la părul meu. Sau o vulpe, mai degrabă. Eşti prea roşcovan să fii
lup.
M-am mai relaxat. Un vulpoi zbârlit era de preferat unui idiot
încălţat doar pe un picior.
– Totuşi, ţii rău cuţitul, spuse ea dezinvolt, arătând spre mâna
mea. Dacă ar fi să înjunghii pe cineva, ţi-ar aluneca mâna şi te-ai
tăia la deget.
Îmi apucă degetele şi le mişcă puţin.
– Dacă îl ţii aşa, degetul mare ţi-e în siguranţă. Partea proastă e că
578
îţi pierzi mobilitatea în încheietură.
– Ai avut multe lupte cu cuţite, nu? am întrebat, surprins.
– Nu atâtea pe cât ai crede, răspunse cu un zâmbet viclean. E încă
o pagină din cartea uzată pe care voi, bărbaţii, o folosiţi când ne
curtaţi. Nu pot să număr bărbaţii care au încercat să-mi răpească
virtutea învăţându-mă cum să mi-o apăr, spuse şi îşi dădu ochii
peste cap, exasperată.
– Nu te-am văzut să porţi un cuţit la tine. De ce?
– De ce să port un cuţit? Doar sunt o floare delicată şi toate cele. O
femeie care poartă un cuţit la ea caută necazuri cu lumânarea.
Denna vârî mâna într-un buzunar şi scoase o bucată lungă şi
subţire de metal, care lucea pe o parte.
– Totuşi, o femeie care ascunde un cuţit e pregătită de necazuri. De
obicei, e mai bine să pari inofensivă. Mai puţine necazuri pentru
toată lumea.
Doar faptul că era atât de dezinvoltă mă făcu să-mi păstrez calmul.
Cuţitul ei nu era cu mult mai mare ca al meu, dar nu era un
briceag. Era o bucată dreaptă de metal cu mâner înfăşurat în piele.
Era evident că nu fusese făcut pentru mâncat sau pentru tot felul
de îndeletniciri la focul de tabără. Arăta mai degrabă ca unul din
cuţitele chirurgicale ascuţite ca briciul pe care le-am văzut în
Clinică.
– Cum ţii aşa ceva în buzunar fără să te tai?
Denna se întoarse într-o parte ca să-mi arate.
– Buzunarul e cusut pe dinăuntru. Are o curea cu care îl leg de
picior. De aceea e aşa de plat. Ca să nu observi cuţitul.
Apucă mânerul de piele şi îşi ţinu cuţitul în faţă, ca să văd bine ce
făcea.
– Aşa. Trebuie să-ţi ţii degetul mare pe muchie.
– Încerci să îmi răpeşti virtutea învăţându-mă cum să mi-o apăr?
– De parcă ai avea virtute, râse ea. Încerc să îţi arăt cum să nu-ţi
tai mâinile frumoase data viitoare când încerci să salvezi o fată de
un porc. Că tot vorbim de asta, ştii că de fiecare dată când te
enervezi, ochii tăi…
– Ăăăi, puorşi!
Un glas răsună printre copaci, însoţită de dangătul gros al unei
tălăngi.
– Puorc puorc puorc…
Scroafa ciuli urechile şi o luă prin tufişuri după sunetul vocii.
Denna îşi ascunse cuţitul în grabă în timp ce eu îmi luam raniţa.
Am urmărit scroafa printre copaci până ce am zărit un bărbat în
579
josul râului, înconjurat de câteva scroafe mari. Mai era şi un porc
bătrân şi o grămadă de godaci ce hoinăreau prin jur.
Porcarul se uită bănuitor la noi.
– Salâtare! strigă el. N-avieţi ciamă. No vă muşche.
Era uscăţiv oacheş de la statul în soare, cu o barbă ţepoasă. O
talangă rudimentară de bronz îi agăţa de toiagul lung şi purta o
traistă zdrenţăroasă pe umăr. Mirosea mai bine decât ne
aşteptasem, deoarece porcii lăsaţi să cutreiere pe coclauri erau mai
curaţi decât cei ţinuţi în cocină. Şi chiar de-ar fi mirosit a cocină
nu i-aş fi luat-o în nume de rău, de vreme ce fără îndoială că eu
mirosisem mai rău la viaţa mea.
– Me gângiam io c-am audzit şeva presce ape, rosti el cu un accent
atât de gros şi slinos că puteai să-l guşti.
Mama îi spunea accent de vale uitată, fiindcă îl găseai doar în
aşezările care nu aveau mult contact cu lumea din afară. Până şi
în târguri de ţară ca Trebonul, oamenii îşi pierduseră accentul în
mare parte. Trăind atâta timp în Bobcatran şi Imre, nu mai
auzisem un asemenea dialect de ani buni. Omul trebuie să fi
crescut într-un loc cu adevărat izolat de lume, probabil în creierii
munţilor.
Urcă spre noi, cu asprime pe figura sa brăzdată de soare şi cu
ochii mijiţi.
– Şe faşeţi vuoi doi pi-aşilea? întrebă suspicios. Mi-o părut c-am
audzit un cântiec.
– Iăra vărşoară-mia, am spus, arătând spre Denna. Nu-i aşe că ari
o voşe streşnică? Tare mi-s bocuros să ce vigem, dom’le. Io-s
Kowthe, am spus şi i-am întins mâna.
Păru surprins când mă auzi vorbind şi o bună parte din asprime i
se risipi de pe faţă.
– Bocuros ge cunoşcinţă, meşcere Kowthe, spuse şi-mi scutură
mâna. Ge mult n-om mai vădzut un om cari mai vorveşce cum
trebie. Uaminii ge prin părţâle ăscia zişi că au gura plin’ ge lână.
Am început să râd.
– Tăcicu-miu zişia: „Lână ăn gură şî lână ăn căpcăţână”.
Rânji şi-mi mai scutură mâna.
– Mă chiamă Skoivan Schiemmelpfenneg.
– Oi un nume gestul ge mare cât chentru un reje, am zâmbit. Ce-ai
zupăra tare de ţî l-aş tăia la Schiem?
– Tăţi priecenii ămi dzic aşe, rânji el şi mă bătu pe umăr. Schiem îi
numa ghine chentru uamini cineri ca vuoi.
Îşi plimba privirea de la Denna la mine. Denna, spre lauda ei, nici
580
măcar nu clipise la brusca mea schimbare de dialect.
– Îţ cer iertăşiune, am spus, făcând un gest spre ea. Schiem,
aşiasta îi vărşoara me scumpă.
– Dinnaeh, se prezentă Denna.
Mi-am coborât glasul şi i-am şoptit teatral:
– Îi fătucă dulşe, da’ aşe ge ruşânoasă. Mi-i ciamă că n-aibi să
audzi nişi pâs ge la ia…
Denna îşi intră în rol fără ezitare, uitându-se la picioare şi
jucându-se emotivă cu degetele. Ridică privirea îndeajuns să-i
zâmbească sfios porcarului, apoi îşi coborî ochii din nou. Era o
icoană a sfioşeniei şi m-ar fi prostit până şi pe mine.
Schiem îşi duse mâna la frunte şi aplecă din cap cu politeţe.
– Bocuros, ge ăntâlnire, Dinnaeh. N-am mai audzit aşe voşe ge
formoasă în tătă vieaţa me, spuse el, împingându-şi pălăria
diformă puţin pe cap.
Cum Denna încă nu se uită la el, se întoarse spre mine.
– Formoasă şireadă ai colea.
Am arătat spre porcii răsfiraţi care încolo printre copaci. Porcarul
clătină din cap, chicotind.
– Aşeea nu-i o şireadă. Vaşile merg ăn şireadă. Puorşii îs ăn turmă.
– Nu dzi? Priecene Schiem, îi vo şeansă să-ţ compăr un godăşel?
Vărşoară-me şî cu mine n-om mâncat cina adzi…
– Poace, spuse el precaut, cu ochii scăpărând la punga mea.
– Dacă ni-l şî giupoi, îţ dau patru parali, am spus, ştiind că era un
preţ generos. Da’ numa’ dacă şedzi cu noi şî mâncăm tustrei.
Încercam apele. Oamenii cu ocupaţii solitare, ca păstorii sau
porcari, erau de două feluri: fie se mulţumeau cu propria lor
companie, fie abia aşteptau să aibă cu cine să vorbească. Speram
că Schiem făcea parte din a doua categorie. Aveam nevoie de
informaţii despre nuntă şi în târg nimeni nu părea dispus să
vorbească.
I-am zâmbit mucalit şi am vârât mâna în raniţă, de unde am scos
sticluţa de rachiu pe care o cumpărasem de la spoitor.
– Am pân’ ş-un dram ge şeva să ne umedzim gâtlegiu. Dacă n-ai
triabă să ghiei o duşcă cu doi streini aşe ge gevreme…
Denna prinse semnalul şi ridică ochii la timp să-i întâlnească pe ai
lui Schiem, să zâmbească timid şi să-i coboare la loc.
– No, păi măicuţa me m-o crescut aşe cum tre’, rosti pios porcarul,
ducându-şi palma la piept. Nu beu gecât când mi-i sece şî când
bace vântu’.
Cu un gest surprinzător de teatral, îşi dădu jos de pe cap pălăria
581
diformă şi făcu o plecăciune spre noi.
– Vă sococesc să fiţă uamini ge năgejge. Mi-o plăşea să ieu şina cu
vuoi.
***
Schiem alese un godac şi îl duse mai într-o parte unde îl omorî şi-l
jupui cu un cuţit lung pe care îl scoase din traistă. Am dat frunzele
la o parte şi am pus nişte pietre să fac o vatră cât mai repede.
După un minut, Denna apăru cu un braţ de vreascuri.
– Bănuiesc că mulgem cât mai multe informaţii de la omul ăsta?
mă întrebă în şoaptă peste umăr.
– Da. Scuze despre povestea cu verişoara sfioasă, dar…
– Nu, ai gândit-o bine. Nu vorbesc fluent ţopârlana şi mai degrabă
se deschide unuia care vorbeşte pe limba lui.
Ochii îi scăpărară într-o parte.
– Aproape că a terminat, spuse şi se îndepărtă către râu.
Am folosit pe ascuns nişte magie simpatetică să aprind focul cât
timp Denna cioplea câteva frigărui din nişte ramuri de salcie.
Schiem se întoarse cu godacul gata tranşat.
Am trecut sticluţa de rachiu din mână în mână cât timp carnea de
porc se prăjea la foc, fumegând şi picurând grăsime peste jar. M-
am prefăcut că beau, doar ridicând sticla şi udându-mi puţin gura.
Deşi Denna luă la rândul ei doar guri mici, obrajii începeau să i se
îmbujoreze. Schiem era om de cuvânt şi, cum vântul bătea, nu-i
luă mult până să aibă un nas roşu ca un ardei.
Am sporovăit cu el până ce porcul se făcu crocant. Cu cât îl
ascultam mai mult, cu atât nu îi mai băgăm de seamă accentul şi
nu trebuia să mă străduiesc să mi-l menţin pe al meu. Până ce
carnea se făcu bine, abia dacă mai eram conştient de el.
– Eşci tare prişeput cu cuţâtu’, l-am complimentat. Da’ m-o mirat
că i-ei vinit ge hac ălui mic cu puorşii aşe ge aprope…
Schiem clătină din cap.
– Puorşii îs nişce cicăloşi răi ge inemă.
Arătă spre una dintre scroafe care căuta pe peticul de pământ pe
care jupuise godacul.
– Vedzi? Îi dopă luminile ălui mic. Puorcu’ îi geşcept, da’ n-are pic
ge suflet.
După ce declară că porcul e aproape gata, Schiem aduse o bucată
mare de pâine şi o împărţi în trei.
– Oaie, mormăi el pentru sine. Şine vre’ oaie când poace să înfuleşe
o halcă bună ge slană?
Se ridică şi începu să taie din porc cu cuţitul său lung.
582
– Şe ţ-ar plăce, domniţă? o întrebă Schiem pe Denna.
– N-oi făşea io muofturi. Oi lua orişe ai acole, spuse ea.
Mă bucuram că Schiem nu se uita la mine când Denna vorbi.
Accentul ei nu era perfect, puţin prea lung pe o-uri şi prea
încordat, dar era destul de bun.
– N-ai ge şe să ce ruşânedzi. Îi mult să ne-agiungă, o asigură
Schiem.
– Tăt timpu’ mi-or plăcut părţâle mai gin spate, răspunse Denna,
apoi roşi stingherită şi privi în jos.
De data asta, o-urile îi ieşiră mai bine.
Schiem dovedi că era un cavaler, abţinându-se de la orice remarcă
nepotrivită în timp ce punea o felie groasă de carne peste bucata ei
de pâine.
– Vedzi să nu ce ardzi la deşte. Dă-i şeva vreme să se răşească.
Am mâncat ca lihniţi. Schiem mai ne tăie câte o bucată de carne,
apoi încă una. Nu trecu mult până să ne lingem degetele de
grăsime. M-am hotărât să trec la subiect. Dacă Schiem nu avea
chef de o mică bârfă acum, nu avea să fie vreodată.
– Mi-s mirat să ce văd pe-acilea cu tăt tărăbuoiu’ gin dzilele ăscea.
– Ce tărăbuoi? întrebă el.
Nu aflase încă de masacru. Perfect. Deşi nu-mi putea da detalii
despre atac în sine, asta însemna că ar fi mai dispus să vorbească
despre evenimentele dinaintea nunţii. Chiar dacă aş fi găsit pe
cineva în oraş care să nu fie speriat până în măduva oaselor, mă
îndoiam că ar fi vorbit cu toată sinceritatea despre morţi.
– Să dzice că o fo’ năpastă mare la ferma lu’ Mauthen, am spus cât
mai vag posibil.
Porcarul pufni.
– Nu mi să pare şeva ge mirare.
– Cum aşe?
Schiem scuipă într-o parte.
– Mauthenii îs o adunătură ge năpârci şî îs puşi pre rele, clătină el
din cap. Mă feresc ge Coama ge păhău că am o fărâmă ge bun-
sâmţ pă care mumă-mea l-o bâgat în mine. Mauthen nişi atăt n-
are.
Abia când l-am auzit pe Schiem pronunţând numele locului cu
accentul său gros am înţeles de ce nu văzusem nici un pârâu pe
unde trecusem cu căruţaşul. Nu era coama de pârâu. N-avea nimic
de-a face un un pârâu. Era coama de pe hău.
– Nişi macar nu mă duc cu puorşii să pască p-acolea, da’
nimernicu’ aşela scrântit îş faşe casă presce el…
583
Clătină din cap, dezgustat.
– N-o înşercat nime’ să-l opriască? întrebă Denna.
Porcarul scoase un sunet indignat.
– Mauthen nu ascultă pre nime’. I-o intrat banii pre urechi.
– Da’ e numa’ o casă. Nu văd şe rău să hie în asta, am spus pe un
ton nepăsător.
– Omu’ vru să-i ge la fie-sa o casă mândră cu privelişce şî asta îi
formos. Da’ când săpi la fundaţâie şî dai ge oase ge uom şî nu ce
opreşci… asta îi mare nărodzâie.
– Nu se poate! exclamă Denna îngrozită, uitându-şi accentul.
Schiem, care nu păru să observe, încuviinţă.
– Şî asta nu-i tăt. Nu să lasă gin săpat şî dă ge chietre. Da’ să
opresce? pufni el. Înşepe să le scoată, să cauce mai alcele mai jos
ca să le pună la casă!
– De şe nu vru să folosască chietrele pe care le-o găsât? l-am
întrebat.
Schiem se uită la mine de parcă eram smintit.
– Şine să-ş’ facă casă gin chietre ge muormânt? Ai scoace şeva
gintr-un muormânt şî l-ai dăge fie-tii ca dar ge nuntă?
– O găsit şeva? Şe era? l-am întrebat, dându-i sticla.
– Ei, asta-i taina mare, nu-i aşe? spuse Schiem cu ciudă şi mai luă
o duşcă. Din şe aud, fu p-acolea, săpă fundaţâia şî scoase
chietrele. După, o găsât o cămăruţă de chiatră tăt ghine închisă.
Da i-o făcut pre tăţi să-ş ţână pliscu’ gespră şe găsi acolea că vru
să-i facă fie-sii ditai surpridza, la nuntă.
– Şeva comoară?
Porcarul clătină din cap.
– Nu bănet. Mauthen nu-ş ţâne pliscu’ gespre aşe ceva. O fo’ poate
un fel ge… – gura i se deschise puţin şi se închise repede la loc, în
căutarea unui cuvânt – … cum să dzice la şeva vechiu pre care
bogătanii îl pun pre raft ca să se gea mari la priatinii lor?
Am ridicat din umeri, nevenindu-mi nimic în minte.
– O podoabă? întrebă Denna.
Schiem îşi puse degetul pe nas, apoi arătă spre ea, zâmbind.
– Aşe. O chestiuţă luşitoare care să ie ochii lumii. Mauthen îi un
niememic lăudăros.
– Atunşea nime’ nu scia şe era?
Schiem încuviinţă.
– Numa’ o mână ge uamini. Mauthen şî frăţâne-su, doi din fişiori şî
poace nevastă-sa. Toţi să lăudau cu taina, plini ge ei dă dzici că
erau popi.
584
Asta arunca totul într-o nouă lumină. Trebuia să mă întorc la
fermă şi să caut din nou.
– Vădzuşi adzi pre careva pren părţâle cestea? întrebă Denna. Îl
cătăm pre uncheşu’ nostru.
Schiem clătină din cap.
– N-am vădzut pre nime’.
– Îs tare îngrijită ge el, insistă ea.
– N-am să ce mint, drăguţă. Ai prişină să ce îngrijeşci dacă-i singur
ăn pădure.
– Îs uameni răi pre-acilea? am întrebat.
– Nu din aşeia la cri ce gângeşci. Nu scobor aci gecât o dată-n an,
toamna. Puorşii au şe să mânce şi ge asta vin. Îs lucruri spărioase
în pădurile cestea. Mai ales în maidzănoapce.
Se uită la Denna, apoi la picioarele sale, nesigur dacă ar trebui să
continue sau nu. Asemenea lucruri erau exact ce căutam, aşa că
am încercat să-l iau peste picior, sperând să-l provoc.
– Ia nu spune povesci ge adărmit copchii, Schiem!
Porcarul se încruntă.
– Acu’ două nopţi, când m-am dus să – ezită, aruncând o privire
spre Denna – să-mi văz ge nevoi, am vădzut lumini ginspre
miadzănoapce. Ditamai flăcăruia albastră. Mare cât un rug, da’
dintr-odată, pocni el din degete. După care nemic. Să petrecu ge
trei ori. M-o apucat fiorii pre spinare.
– Acu’ două nopţi? am întrebat.
Nunta fusese noaptea trecută.
– Doar am dzis două nopţi, nu? Ge atunşea, m-am pogorât tăt spre
sud. Nu vreu să am parce ge orişe face foc albastru noapcea.
– Schiem, chiar aşe? Foc albastru?
– Fişior, nu-s un ruh minşinos, care să toarcă povesci să ce sparie
ge bani, spuse el, vizibil iritat. Îs ge-o viaţă în gealurile cestea. Tătă
lumea scie că e şeva în stânşile de la nord. Oamenii nu s-apropie
dintr-o pricină.
– Nu-s ferme pe acolea?
– Nu-i loc ge cultivat pre stânşi, gecât dacă vrei să cresci chietre, se
stropşi el. Credzi că nu conosco lumânare sau un fuoc ge tabără
când ved unu’? Iera albastru, îţi dzic. Cu flăcări mari, făcu el un
gest larg cu braţele. Ca şî când tămi rachiu pre foc.
Am lăsat-o baltă şi am schimbat subiectul. Nu mai dură mult până
ce Schiem oftă adânc şi se ridică.
– Puorşii tre’ c-au lăsat locu’ cesta gol-golaş, spuse el.
Îşi luă toiagul şi îl scutură. Talanga începu să vuiască. Porcii
585
începură să se adune ascultători din toate direcţiile.
– Haai, puorşi! strigă el. Puorşi puorşi puorşi! ’Aida, măi boiernaşi!
Am înfăşurat ce mai rămase din carne într-o bucată de pânză, iar
Denna se duse de câteva ori la râu cu butelcuţa şi stinse focul.
Până să terminăm, Schiem îşi făcuse ordine în turmă. Era mai
mare decât crezusem. Peste douăzeci de scroafe, plus godacii şi
porcul cu spate sur. Ne făcu cu mâna şi, fără alte cuvinte, se
îndepărtă, cu talanga de pe toiag dăngănind şi cu porcii săi
urmându-l în dezordine.
– N-ai fost tocmai subtil, spuse Denna.
– A trebuit să-l împing puţin. Oamenii superstiţioşi nu prea
vorbesc despre lucrurile de care le e frică. Era cât pe ce să se
închidă şi trebuia să ştiu ce a văzut în pădure.
– Puteam să o scot eu de la el. Prinzi mai multe muşte cu miere.
– Probabil că ai fi putut, am recunoscut în vreme ce-mi luam
raniţa. Dar credeam că nu vorbeşti ţopârlana.
– Am ureche bună. Prind lucrurile din zbor.
– M-ai luat prin surpringere…
Am scuipat.
– Fir-ar! Parcă văd că-mi ia un răstimp să mă scap de accentul
ăsta. Ca de-un zgârci prins între dinţi.
Denna se uita atent la împrejurimi.
– Cred c-ar trebui să ne întoarcem la căutarea noastră. Să-mi
găsesc patronul şi tu nişte răspunsuri.
– N-are rost.
– Ştiu, dar nu puteam renunţa fără să încercăm măcar.
– Nu la asta mă refeream. Uite…
Am arătat spre prăpădul lăsat în urmă de colţii porcilor.
– Şi-a lăsat porcii să pască peste tot. Chiar dacă ar fi o urmă, nu
am găsi-o.
Denna oftă istovită.
– Mai e ceva în sticla aia? Încă mă doare capul de la lovitură.
– Sunt un idiot, am spus, uitându-mă în stânga şi în dreapta.
Trebuia să-mi pomeneşti mai demult că te deranjează.
M-am îndreptat spre un mesteacăn tânăr şi am tăiat câteva fâşii de
scoarţă. I le-am adus Dennei.
– Interiorul scoarţei e un calmant destul de bun.
– E bine să am pe cineva ca tine în preajmă.
Decoji o bucată de scoarţă şi o băgă în gură. Strâmbă din nas.
– Amar.
– Aşa ştii că e un leac adevărat. Dacă are gust bun e doar o
586
bomboană.
– Nu aşa merge lumea? Vrem lucruri dulci, dar avem nevoie de cele
neplăcute.
Zâmbi când o spuse, dar numai cu gura.
– Vorbind de asta, cum să-mi găsesc patronul? Sunt deschisă la
sugestii.
– Am eu o idee, am spus, ridicându-mi raniţa mai bine pe umăr.
Dar mai întâi trebuie să ne întoarcem la fermă. Trebuie să mai
verific ceva.
***
Am urcat din nou pe Coama de pe hău şi am înţeles de unde şi-a
luat numele. Mormane ciudate, neregulate se ridicau şi cădeau ca
în hău, în ciuda faptului că nu se găseau alte pietre în apropiere.
Acum că ştiam ce să caut, erau imposibil de ratat.
– Ce trebuie să verifici? întrebă Denna. Îţi dai seama că, dacă
încerci să intri în casă, s-ar putea să fiu nevoită să te leg de un
copac.
– Uită-te la casă. Acum, uită-te la stânca aceea care iese dintre
copaci, în spatele ei. Pietrele de-aici sunt aproape negre…
– …Şi pietrele din care e clădită casa sunt gri, mă completă ea.
Am încuviinţat.
– Şi asta înseamnă ce, anume? Cum a spus porcarul, au găsit
pietre de mormânt?
– Nu. Pe-aici nu se găsesc morminte ascunse în movile. Oamenii
ridică tumuli în Vintas, unde aşa e obiceiul sau în locuri
mlăştinoase unde nu poţi să sapi un mormânt. Ne aflăm la sute de
kilometri depărtare de orice tumul adevărat.
M-am apropiat de fermă.
– Oricum, la tumuli de obicei nu se folosesc pietre. Chiar dacă se
folosesc, nu ar fi pietre tăiate, ca din carieră. Piatra asta a fost
adusă de departe, am spus, trecându-mi mâna pe suprafaţa
netedă a zidului. Pentru că cineva a vrut să clădească ceva care să
dureze. Ceva trainic. Cred că aici e îngropat un vechi fort, am
spus, întorcându-mă spre Denna.
Se gândi o clipă la vorbele mele.
– De ce ar crede că movilele alea sunt tumuli?
– Probabil, pentru că oamenii de pe-aici nu au văzut un tumul,
doar au auzit de ele din poveşti. Când găsesc un deal cu coame pe
el… am arătat eu spre ciudatele ridicături. Coama de pe hău.
– Dar de ce să ridice un fort aici? Nu suntem nici pe departe într-
un loc important pe hartă…
587
– Poate acum. Dar atunci când a fost construit?
Am arătat spre o cărăruie printre copacii de la nord de fermă.
– Hai aici puţin. Vreau să-ţi arăt altceva.
Trecând de copacii de pe coasta de nord a dealului, am ajuns într-
un loc din care aveam o panoramă superbă a zonei. Frunzele de
toamnă, colorate în roşu şi galben, îmi tăiau răsuflarea. Vedeam
câteva case şi hambare răsfirate pe dealuri, înconjurate de
câmpuri galbene sau păşuni verzi, cu mici puncte albe care puteau
fi numai oi. Vedeam pârâul în care eu şi Denna ne scăldaserăm
picioarele. La nord, zăream stâncile de care vorbise Schiem.
Pământul arăta mai aspru acolo.
– Poţi să vezi până la cincizeci de kilometri în toate direcţiile.
Singurul deal de unde ai vedere mai bună e acela, am arătat eu
spre un deal înalt, ce-mi ascundea în parte stâncile din nord. Iar
acela e mult prea îngust în vârf ca să ridici o fortificaţie de mărime
cât de cât decentă.
Denna privi îngândurată, apoi încuviinţă.
– Foarte bine, m-ai convins. Aici a fost odată un fort. Acum ce e?
Am arătat spre dealul înalt şi îngust care ascundea stâncile din
vederea mea.
– Ei bine, aş vrea să ajungem în vârful dealului ăluia înainte să
facem tabăra la noapte. Sunt doar doi-trei kilometri şi, dacă e să se
întâmple ceva ciudat pe stâncile de nord, vom avea o vedere
nestingherită de acolo. Pe deasupra, dacă Frasin e prin apropiere,
poate să ne vadă focul şi să vină la noi. Chiar dacă nu vrea să se
facă remarcat şi ocoleşte oraşul, s-ar putea totuşi să vină la un foc
de tabără.
Denna încuviinţă.
– Cu siguranţă e mai bine decât să orbecăim prin tufişuri.
– Am clipele mele de glorie. Te rog, doamnele mai întâi, am spus cu
un gest larg spre deal.

588
 Capitolul 74
Piatra de hotar

În ciuda oboselii, am mers bine şi am ajuns în vârful dealului din

nord chiar înainte ca soarele să coboare în spatele munţilor. Deşi
copacii îmbrăcau dealul, vârful era la fel de pleşuv ca ţeasta unui
preot. Priveliştea fără de margini îţi tăia răsuflarea. Singurul meu
regret era că norii dănţuiseră de-a lungul urcuşului nostru, lăsând
cerul gri şi neinteresant ca o placă de ardezie.
Înspre miazăzi, vedeam câteva căsuţe. Câteva râuri şi drumuleţe
tăiau şerpuitoare printre păduri. Munţii din vest se zăreau în
depărtare asemenea unui zid. La miazăzi şi răsărit, puteam să văd
fum întinzându-se peste văi şi spre cer şi clădirile din Trebon.
Privind spre miazănoapte, am văzut că ceea ce ne povestise
porcarul era adevărat. Nu era pic de semn de om prin acele locuri.
Nici un drum sau gospodării, sau fum de coş, doar un teren tot
mai sălbatic, stânci golaşe şi copaci agăţându-se de pante.
Singurul lucru care se iţea în vârf de deal era o mână de pietre de
hotar. Trei dintre pietrele masive se ţineau una de alta pentru a
forma un arc imens, ca un portal masiv. Altele două se lăfăiau în
iarba înaltă. Găseam că pietrele erau un alin pentru mine, ca
prezenţa neaşteptată a unor vechi prieteni.
Denna se aşeză pe una dintre pietre, în timp ce eu priveam în zare.
Am simţit gâdilatul ploii pe faţă şi am îngânat o înjurătură,
trăgându-mi gluga mantiei peste cap.
– Nu va ţine mult. A fost la fel în fiecare noapte. Nori pe cer,
prăpăd pentru jumătate de oră, şi apoi gata.
– Bine, am spus. Urăsc somnul în ploaie.
Mi-am pus raniţa pe latura expusă a uneia dintre pietrele de hotar
şi apoi ne-am pregătit pentru campat. Amândoi trebăluiam fără de
ştirea celuilalt ca şi cum am fi făcut asta de sute de ori.
Denna aranjă un loc pentru foc şi adună pietre. Am venit cu o
mână bună de lemne şi am pornit repede focul. La următoarea
plimbare, am strâns salvie şi am smuls câteva cepe sălbatice pe
care le-am zărit pe marginea drumului.
Ploaia căzu greu peste noi, apoi se domoli pe când am dat să
prepar mâncarea. Am folosit oala cea mică să gătesc o tocană din
resturile de porc de la prânz, nişte morcovi, cartofi şi ceapa pe care
o găsisem. Am asezonat totul cu sare, piper şi salvie, apoi am prăjit
o bucată de pâine la foc şi am desfăcut brânza din învelişul de
589
ceară. La urmă, am băgat două mere printre pietrele încinse ale
focului. Aveau să fie gata la timp pentru desert.
Până să fie gata cina, Denna îngrămădise un mic munte de lemne
de foc. I-am întins pătura să se aşeze şi ne-am pus să mâncăm.
Denna începu să molfăie cu poftă.
– O domniţă s-ar putea obişnui cu aşa o viaţă, spuse Denna după
ce am terminat de mâncat. Dacă ai avea lăuta aici, ai putea să-mi
cânţi până adorm şi totul ar fi perfect, spuse ea mulţumită,
întinzându-se şi rezemându-şi spatele de una dintre pietre.
– Azi-dimineaţă, am întâlnit un spoitor pe drum, care a încercat
să-mi vândă o sticlă de vin de fructe. Cât aş fi vrut acum să-l bag
mai mult în seamă.
– Iubesc vinul de fructe, spuse ea. Era din căpşuni?
– Cred că da, am încuviinţat.
– Ei bine, aşa îţi trebuie dacă nu bagi în seamă un spoitor când
eşti pe drum, îmi reproşă ea somnoroasă. Un băiat deştept ca tine
cunoaşte destule poveşti ca să ştie mai bine… Priveşte! spuse ea
ridicându-se brusc şi arătând peste umărul meu.
– Ce trebuie să văd? am întrebat întorcându-mă.
Cerul era încă acoperit de nori, aşa că priveliştea era doar o mare
neagră.
– Stai aşa. Poate că va… Acolo!
Am văzut la ce se referea. O scânteiere de lumină albastră în
depărtare. M-am ridicat în picioare şi am stins focul din spatele
meu astfel încât să am o vedere mai clară. Denna veni lângă mine
şi am aşteptat ţinându-ne respiraţia pentru un moment. Încă o
pâlpâire de lumină albastră, mai puternică.
– Ce crezi că e? am întrebat.
– Sunt sigură că minele de fier sunt undeva spre vest. Nu poate fi
de la ele, căzu Denna pe gânduri.
Încă o sclipire. Părea că luminează dinspre stânci, ceea ce însemna
că, dacă era o flacără, era una mare. Măcar de câteva ori mai mare
decât focul nostru.
– Ai spus că patronul tău are felul lui de a te chema, am spus
încet. Nu vreau să fiu iscoditor, dar nu cumva…
– Nu. Nu are de-a face cu focul albastru, îşi râse ea de jena mea.
Ar fi prea sinistru, până şi pentru el.
Am mai privit pentru o vreme, dar nu se mai întâmplă nimic. Am
luat o creangă groasă cam cât degetul meu, am rupt-o în două şi
apoi am bătut cu o piatră ambele bucăţi în pământ ca pe beţele de
cort. Denna ridică o sprânceană, întrebătoare.
590
– Am pus beţele în direcţia în care venise lumina. Nu pot vedea
niciun punct de reper pe întuneric, dar dimineaţă ne putem lua
după ele.
Ne-am întors la foc şi am aruncat mai multe lemne, stârnind
scântei pâlpâitoare în aer.
– Unul din noi ar trebui să stea probabil cu ochii pe foc. În caz că
apare cineva.
– Oricum nu am de gând să dorm toată noaptea. Nu ar trebui să
fie o problemă.
– Ai probleme cu somnul?
– Visez, zise ea pe un ton ce dădea de înţeles că atât avea de spus.
Am cules un scaiete de pe mantie şi l-am aruncat în foc.
– Cred că ştiu ce s-a întâmplat la ferma Mauthen.
– Te rog, spuse ea ciulind urechile.
– Întrebarea este: De ce ar ataca Chandrienii în acel loc şi în acel
moment?
– Nunta, evident.
– Dar de ce tocmai acea nuntă? De ce noaptea cu pricina?
– De ce nu îmi spui şi gata? zise Denna frecându-şi fruntea. Nu
încerca să mă conduci spre cine ştie ce adevăr de parcă ai fi un
mare înţelept.
– Îmi pare rău, m-am înroşit din nou de ruşine.
– Nu trebuie. În mod normal mi-ar plăcea un joc plin de vorbe de
duh cu tine, dar am avut o zi lungă şi mă doare capul. Sari, te rog,
la sfârşit.
– E vorba despre ce a găsit Mauthen în timp ce săpa printre ruinele
vechiului fort, căutând după pietre. A scos ceva din ruine şi a
trăncănit despre asta luni în şir. Chandrienii au auzit şi au venit
să o fure, am terminat eu, fluturându-mi braţele.
– Nu se leagă. Dacă tot ce doreau a fost acel obiect, puteau să
aştepte până după nuntă şi să îi omoare doar pe miri. Mult mai
uşor, spuse Denna cu o căutătură piezişă.
Asta m-a cam dezumflat.
– Ai dreptate.
– Mi se pare mai degrabă că au vrut să şteargă orice urmă despre
acel lucru. Ca bătrânul rege Celon când se gândea că regentul avea
să îl dea în vileag. I-a ucis întreaga familie şi a dat foc conacului,
ca să fie sigur că nu rămâne nicio urmă şi că nimeni nu va ciripi.
Denna făcu un semn cu mâna înspre miazăzi.
– Cum toată lumea care ştia secretul era probabil la nuntă,
Chandrienii au venit, i-au ucis pe toţi şi fie au distrus, fie au furat
591
ceea ce căutau. Dintr-o lovitură.
Am rămas năucit. Nu din cauza vorbelor Dennei, care aveau mai
multă noimă decât presupunerile mele. Îmi adusesem aminte ce se
întâmplase cu trupa mea. Părinţii cuiva au cântat nişte cântecele
care nu trebuiau cântate. Nu mi-au ucis doar părinţii. I-au
măcelărit pe toţi cei care au fost suficient de aproape încât să audă
măcar o fărâmă de cântec.
Denna se înveli în pătura mea şi se puse cu spatele la foc.
– Ai permisiunea să meditezi la vasta mea înţelepciune câtă vreme
dorm. Trezeşte-mă când ai nevoie de lămuriri.
Am stat treaz printr-un efort de voinţă. Avusem parte de o zi lungă
şi grea, călărind mai mult de nouăzeci de kilometri şi umblând
unsprezece. Dar Denna era rănită şi avea mai multă nevoie de
somn. Oricum, voiam să fiu atent după orice alt semn de lumină
albastră dinspre nord.
Nu s-au mai arătat altele. Am aţâţat focul şi mă întrebam dacă Wil
şi Sim erau îngrijoraţi de absenţa mea subită de la Universitate.
Dar Arwyl şi Elxa şi Kilvin? Se întrebau ce mi se întâmplase? Ar fi
trebuit să las un bilet…
Norii încă acopereau stelele, aşa că nu puteam să-mi dau seama
de timp. Hrănisem focul de cel puţin şase ori când Denna,
înţepenită, se trezi brusc. Nu se ridică, dar am auzit-o icnind şi
privind dezorientată în jur.
– Scuze, am spus, mai mult să-i dau de ştire unde eram. Te-am
trezit?
– Nu. Eu… nu, spuse ea, ridicându-se în picioare vizibil mai
relaxată. Deloc. Am cam terminat cu somnul. Vrei să te pui la
somn? zise, frecându-şi ochii şi privindu-mă peste limbile focului.
Ce întrebare prostească! Arăţi ca naiba. Ţine, spuse ea,
despăturindu-se.
– Ţine-o tu. Mantia îmi e de ajuns.
Mi-am pus gluga peste cap şi m-am întins pe iarbă.
– Ce domn, mă tachină uşor, învelindu-se mai bine.
Mi-am sprijinit capul în mână şi, până să mă gândesc la un
răspuns isteţ, am adormit.
***
M-am trezit dintr-un vis neclar în care mergeam ca prin ceaţă pe o
stradă aglomerată, s-o găsesc pe Denna privindu-mă, îmbujorată
şi în puternic contrast cu lumina focului. Una peste alta, era un
mod plăcut de a mă trezi.
Mă pregăteam să spun ceva, când îmi apăsă un deget pe buze,
592
făcându-mă să uit de toate.
– Linişte, spuse şoptit. Ascultă.
M-am ridicat.
– Auzi? întrebă ea după puţin timp.
– Doar vântul…
Clătină din cap şi arătă într-o parte.
– De-acolo!
De data asta am auzit. La început, am crezut că sunt nişte pietre
desprinse de pe deal, dar nu, zgomotul nu se pierdea în depărtare.
Ceva era târât pe coasta dealului.
M-am ridicat şi am început să privesc în jur. Cât timp dormisem,
cerul se eliberase de nori şi acum luna lumina împrejurimile în
argint. Vatra noastră largă dădea pe din afară de cărbuni încinşi.
Chiar atunci, nu departe pe coasta dealului în jos, am auzit… dacă
spun că am auzit o creangă rupându-se, aş greşi. Când un om
care merge prin pădure rupe o creangă, ea face un zgomot scurt şi
ascuţit. Asta pentru că orice creangă ruptă din întâmplare e destul
de subţire pentru a se rupe uşor.
Ce am auzit nu era o ramură pocnind. Era un trosnet lung. Era
sunetul pe care îl face o cracă atunci când este ruptă din pom:
crââc-cârrrca-crrraccc.
Apoi, întorcându-mă spre Denna, am auzit celălalt zgomot.
Cum să îl descriu?
Când eram mic, mama mă dusese să văd o menajerie în Senarin. A
fost singura dată când am văzut un leu şi singura dată când am
apucat să aud unul răgând. Toţi ceilalţi copii din mulţime erau
speriaţi, dar eu am râs încântat. Sunetul era atât de adânc şi de
gutural că îl simţeam huruind în piept. Am iubit acel moment şi
îmi aduc bine aminte de el.
Sunetul pe care îl auzisem pe dealul de lângă Trebon nu era
răgetul unui leu, dar îl simţisem la fel în piept. Era un fel de
grohăit, dar mai adânc decât răgetul unui leu. Asemănător cu
sunetul tunetului în depărtare.
Altă cracă dădu să se rupă, aproape de vârful dealului. M-am uitat
în acea direcţie şi am văzut o formă enormă vag desluşită de
lumina focului. Am simţit pământul tremurând uşor sub picioare.
Denna se întoarse să mă privească cu ochi îngroziţi.
Am tras-o de mână şi am fugit în partea opusă a dealului. Denna
se ţinu bine pe lângă mine la început, apoi se opri când văzu
încotro vreau să mă îndrept.
– Nu fi tâmpit, şuieră ea. Ne vom rupe gâturile dacă vrem să fugim
593
într-acolo pe întuneric.
Îşi aruncă privirea în toate direcţiile şi apoi la pietrele de hotar de
lângă noi.
– Ajută-mă să urc şi, după aia, te trag eu sus.
Mi-am împreunat degetele ca să-i ţin scară. Îşi fixă piciorul şi am
împins-o atât de tare că am aruncat-o în aer de unde putea să se
agaţe de buza stâncii.
Am aşteptat un scurt moment până urcă, apoi mi-am aruncat
raniţa peste umăr şi am început să mă caţăr pe latura masivă de
piatră. Mai exact, căutam cu disperare un loc de care să mă prind.
Piatra era netedă, roasă de vreme şi timp şi nu exista niciun
asemenea loc. Alunecam mereu, mâinile orbecăindu-mi în van.
Am ţâşnit către celălalt capăt al arcului, am sărit pe una dintre
pietrele mai mici şi am făcut încă un salt.
M-am lovit de piatră cu putere, pe toată lungimea trupului, tăindu-
mi răsuflarea şi lovindu-mă la genunchi. Mi-am agăţat mâinile de
creastă, dar nu am putut să găsesc o scobitură… Denna mă
prinse. Dacă asta ar fi o baladă eroică, v-aş spune cum m-a prins
strâns de mână şi m-a tras la adăpost. Dar adevărul e că mă
prinse cu o mână de cămaşă şi cu cealaltă de părul meu. Trase cu
putere ca să nu cad, suficient de mult să găsesc o prinsoare şi să
mă târăsc în vârful pietrei lângă ea.
Găsindu-ne cu greu respiraţia, am privit peste marginea pietrei.
Jos pe vârful dealului, forma începea să se desluşească în lumina
focului nostru. Umbrit în mare parte de întunericul nopţii, părea
mai mare decât orice animal pe care îl văzusem, mare cât un car
plin de fân. Era negru, cu un trup masiv, ca de taur. Se apropia,
mişcându-se într-un fel ciudat şi ezitant, nu ca un taur sau un cal.
Vântul înteţi focul, făcându-l să se umfle şi am apucat să văd că
avea trupul gros, târât de pământ pe picioarele laterale, ca de
şopârlă.
Când pătrunse mai mult în lumină, comparaţia era imposibil de
evitat. Era o reptilă uriaşă. Nu arăta a şarpe, era chircită, ca o
cărămidă neagră, cu gâtul gros care se termina într-un cap mare şi
lat, ca de broască.
Parcurse jumătate din distanţa de la vârful dealului până la focul
nostru dintr-o singură izbucnire spasmodică. Şopârla grohăi din
nou, cu un huruit adânc ca de fulger, pe care l-am simţit în piept.
Venind tot mai aproape, dădu pe lângă cealaltă piatră de hotar
care stătea căzută în iarbă şi mi-am dat seama că ochii nu îmi
jucau feste. Era mai mare decât piatra de hotar. Mai bine de doi
594
metri în umeri şi cam şapte metri în lungime. Mare cât un vagon.
Masiv cât o duzină de tauri legaţi la un loc.
Îşi mişca capul gros înainte şi înapoi, închizând şi deschizând gura
largă, adulmecând.
Apoi dădu drumul unui suflu de foc albastru. Lumina spontană
era orbitoare şi am auzit-o pe Denna icnind. Mi-am ferit capul,
simţind cum o pală de aer cald trece peste noi.
Frecându-mă la ochi, am privit din nou jos şi am văzut că dihania
se apropiase de foc. Era neagră, cu platoşă de solzi, mătăhăloasă.
Horcăi din nou ca un fulger şi-şi împinse capul înainte aruncând
încă o şarjă de flăcări albastre.
Era un dragon.

595
 Capitolul 75
Interludiu – Ascultare

În hanul Piatra de Hotar, Kvothe se opri aşteptând o reacţie. Pauza

se întinse până când Cronicarul îşi ridică privirea din foaie.
– Ai ocazia să spui ceva… ceva de genul „Asta nu se poate”! Nu
există asemenea lucru ca un dragon…
– Nu e treaba mea să îmi dau cu părerea despre poveste, spuse
placid Cronicarul, curăţându-şi vârful peniţei. Dacă spui că ai
văzut un dragon…
Ridică din umeri.
Kvothe îi aruncă o privire profund dezamăgită.
– Asta venind de la autorul Obiceiurilor de împerechere ale
dracusului comun? De la acel Devan Lochees, marele preot al
raţiunii?
– Asta venind de la acel Devan Lochees care a fost de acord să nu
modifice niciun cuvânt din povestea pe care o consemnează, spuse
Cronicarul, care îşi puse jos peniţa şi îşi masă mâna. Pentru că
astea erau condiţiile pentru ca el să pună mâna pe o poveste mult
dorită.
– Ai auzit vreodată de termenul „revoltă albă”? întrebă Kvothe
afişându-i o privire ternă.
– Am auzit, răspunse Cronicarul cu un zâmbet subţire.
– Pot să o spun eu, Reshi, zise Bast înflăcărat. Nu am avut nicio
înţelegere cu tine.
Kvothe privi de la unul la altul şi apoi suspină.
– Sunt puţine lucruri mai greţoase ca obedienţa absolută. Aţi face
bine să ţineţi minte amândoi asta, spuse Kvothe şi îi semnală
Cronicarului să îşi ia peniţa. Aşa deci…
Era un dragon.

596
 Capitolul 76
Obiceiurile de împerechere ale dracusului comun

– Un dragon, şopti Denna. Tehlu să ne aibă în pază. E un dragon.

– Nu e un dragon, am spus eu. Nu există aşa ceva.
– Uită-te la el, şuieră spre mine. E chiar acolo! Priveşte numai ce
dragon mare cât casa!
– Este un dracus.
– E al naibii de mare! spuse Denna cu o urmă de isterie în voce. E
un dragon al naibii de mare şi o să vină încoace să ne mănânce.
– Nu e carnivor. E erbivor. Un fel de vacă mai mare.
Denna îşi întoarse privirea la mine şi începu să râdă. Nu un râs
isteric, ci râsul necontrolat al omului care aude ceva atât de
amuzant încât nu se poate abţine. Îşi puse mâna la gură,
scuturându-se din tot corpul, tot ce răzbătea fiind un zgomot surd,
scăpat printre degete.
Încă o fulgerare de foc albastru apăru. Denna încremeni cu râsul
pe buze, apoi îşi luă mâna de pe gură. Se uită la mine cu ochi mari
şi spuse încet cu un tremur uşor în voce:
– Muuu.
Amândoi trecuserăm atât de repede de la teroare la siguranţă, că
oricum era să râdem doar din cauza uşurării. Aşa că, atunci când
Denna începu din nou să tremure de râs, acoperindu-şi gura cu
mâna, am început să râd şi eu, fără să fac zgomot. Stăteam acolo
râzând ca doi copii, cât timp sub noi dihania grohăia şi pufnea foc
în jur, trimiţând din când în când flăcări în sus.
După minute bune, ne-am venit în fire.
Denna îşi şterse lacrimile din ochi şi trase adânc aer în piept. Se
apropie de mine până când partea stânga a corpului ei se lipi de
partea mea dreaptă.
– Ascultă, spuse ea încet în timp ce priveam amândoi peste buza
pietrei. Chestia aia nu paşte, spuse ea. E uriaşă. Nu ar putea găsi
suficientă mâncare. Şi uită-te ce gură are. Ce dinţi are.
– Exact. Sunt tociţi, nu ascuţiţi. Mănâncă doar copaci. Copaci
întregi. Uite cât e de mare. Unde ar putea găsi suficientă carne? Ar
trebui să mănânce zece căprioare pe zi. Nu ar avea cum să
supravieţuiască!
– De unde naiba ştii tu asta? spuse ea întorcând capul spre mine.
– Am citit despre asta la Universitate. O carte numită Obiceiurile de
împerechere ale dracusului comun. Se foloseşte de foc pentru
597
ritualul de împerechere. E un fel de penaj păsăresc.
– Vrei să spui că dihania aia de jos, murmură ceva, căutându-şi
cuvintele, are de gând să ne călărească focul?
Privi o secundă ca şi cum ar apuca-o din nou râsul, dar trase
adânc aer în piept, înfiorându-se şi recăpătându-şi calmul.
– Ei bine, pe asta trebuie să o văd…
Deodată, am simţit amândoi piatra cutremurându-se din pământ.
În acelaşi timp, lumea se întunecă simţitor.
Privind jos, am văzut dracusul rostogolindu-se în foc ca un porc
într-o băltoacă. Pământul se cutremură în vreme ce dihania se
rostogolea, strivind focul sub ea.
– Chestia aia trebuie să cântărească… se eschivă Denna, clătinând
din cap.
– Cinci tone, am estimat eu. Cel puţin cinci.
– Ar putea să vină după noi. Ar putea împinge pietrele astea.
– Nu ştiu ce să zic, am spus plesnind piatra cu mâna şi încercând
să par mai sigur pe mine decât eram în realitate. Astea au fost aici
de multă vreme. Suntem în siguranţă.
Rostogolindu-se în vatra noastră largă, dracusul împrăştie bucăţi
arzânde de lemn peste tot în jur. Se îndreptă agale către un
buştean pe jumătate ars din iarbă. Dracusul pufni, apoi se
rostogoli, zdrobind buşteanul de pământ. Apoi punându-se pe
picioare, pufni spre buştean din nou şi îl mâncă. Nu îl mestecă.
Înfulecă buşteanul întreg, aşa cum o broască înghite un greiere
întreg.
Repetă gestul de mai multe ori, mişcându-se în cerc în jurul
focului acum împrăştiat. Pufni, se rostogoli pe bucăţile arzânde de
lemn şi apoi, odată stinse, le înghiţi.
– Presupun că acum are o logică, zise Denna, privind totul.
Trăieşte în păduri şi le aprinde. Dacă nu i-ar spune ceva în cap că
trebuie să stingă focurile, n-ar supravieţui foarte mult.
– Probabil de asta a venit aici, am spus. A văzut focul nostru.
După câteva minute de pufnit şi rostogolit, dracusul se întoarse la
culcuşul lui din cărbune care nu demult fusese focul nostru. Îi
dădu târcoale de câteva ori, apoi se puse deasupra şi se aşeză. M-
am crispat, dar nu am reuşit decât să mă bâţâi înainte şi înapoi ca
o cloşcă pe cuib. Vârful dealului de sub noi era acum învelit în
întuneric, cu excepţia luminii palide a lunii.
– Cum de nu am auzit niciodată de asemenea chestii, zise Denna.
– Sunt foarte rari. Oamenii găsesc de cuviinţă să îi omoare pentru
că nu îşi dau seama că sunt relativ inofensivi. Şi nu se reproduc
598
foarte repede. Cel de acolo are probabil două sute ani, mai mare
nu se mai face. L-am admirat câteva clipe în tăcere. Pun pariu că
nu sunt mai mult de câteva sute de exemplare în întreaga lume.
Am mai privit pentru câteva minute, dar nimic nu se mişca sub
noi. Denna căscă mai să-i sară fălcile.
– Doamne, sunt epuizată. Nu există nimic care să te trezească
precum sentimentul morţii iminente.
Se puse pe spate, încercând să se facă comodă, apoi pe lateral,
apoi întorcându-şi faţa către mine.
– Pe Tehlu, dar frig mai e aici, spuse tremurând vizibil. Acum ştiu
de ce s-a culcat pe focul nostru.
– Am putea coborî să luăm pătura, am sugerat.
– Nu prea cred, pufni ea.
Tremura vizibil, îmbrăţişându-şi trupul.
– Ţine, m-am ridicat şi mi-am dat jos mantia. Înveleşte-te cu asta.
Nu e mult, dar e mai bine decât piatra de sub tine, am spus,
întinzându-i-o. Te veghez cât timp dormi şi am grijă să nu cazi.
Se uită un moment lung la mine şi am crezut că are să mă refuze.
Întinse mâna după mantie şi şi-o înfăşură în jurul trupului.
– Jupâne, cu siguranţă ştii să tratezi o domniţă.
– Aşteaptă până la dimineaţă, am spus. De-abia am început.
Am rămas în linişte, încercând să nu dârdâi. La un moment dat,
am observat cum respiraţia Dennei se linişteşte. Am privit-o
dormind, cu calmul împăcat al copilului care nu are habar ce
prostuţ e sau ce năpaste aveau să dea peste el ziua următoare.

599
 Capitolul 77
Stânci

M-am trezit fără să-mi amintesc când adormisem. Denna mă

scutura încetişor.
– Nu te mişca prea brusc. E cale lungă până jos.
M-am întins încet, cu aproape fiecare muşchi din corp plângându-
se despre cum fusese tratat ieri. Coapsele şi pulpele îmi erau
noduri strânse de durere.
Abia atunci am realizat că-mi purtam din nou mantia.
– Te-am trezit? am întrebat-o pe Denna. Nu-mi amintesc…
– Ai făcut-o, într-un fel. Te-ai întors şi ai căzut chiar peste mine.
Nici măcar n-ai tremurat din geană când te-am dat de pe mine…
Denna amuţi când mă văzu cât de greu mă ridic.
– Vai de mine, ai zice că eşti un bunicuţ cu artrită.
– Ştii cum e. Întotdeauna eşti cel mai ţeapăn când te trezeşti.
Denna rânji.
– Mi-e teamă că noi, femeile, suntem construite să n-avem
asemenea „problemă”.
Deveni serioasă când mă privi mai atent.
– Chiar vorbeşti serios, nu?
– Ieri am călărit cam o sută de kilometri înainte să ne întâlnim. Nu
sunt prea obişnuit cu aşa ceva. Şi când am sărit astă-noapte, m-
am lovit de piatră destul de rău.
– Eşti rănit?
– Fără doar şi poate. Mai ales peste tot.
– Vai, icni ea, ducându-şi mâinile la gură. Mâinile tale Inimoase!
M-am uitat la ele şi am văzut la ce se referea. Se pare că mi le
rănisem destul de rău în încercarea mea frenetică de a urca piatra
arsă. Bătăturile de muzician îmi protejaseră degetele în cea mai
mare parte, dar articulaţiile lor erau julite rău, acoperite cu o
crustă de sânge. Cum mă durea tot restul trupului, nici măcar nu
băgasem de seamă.
Inima mi se făcu cât un purice la vederea lor, dar când mi-am
deschis şi închis mâinile mi-am dat seama că erau doar rău
jupuite, nu rănite serios. Ca muzician, mă îngrijorasem
dintotdeauna că s-ar putea să mi se întâmple ceva la mâini şi
munca de artizan doar sporise acea spaimă.
– Arată mai rău decât sunt de fapt. De cât timp e plecat dracusul?
– De cel puţin câteva ore. A pornit puţin după răsărit.
600
M-am uitat în jos din cuibul meu de pe piatra arsă. Aseară, coama
dealului fusese o întindere uniformă de iarbă. Dimineaţa asta
arăta ca un câmp de luptă. Iarba era strivită pe alocuri, arsă până
la rădăcină în altele. Şopârla lăsase brazde adânci pe acolo pe
unde trecuse.
Mi-am dat seama că era mai greu să cobor de pe piatra arsă decât
fusese să urc. Vârful arcadei era pe la patru metri înălţime de
pământ, mai mult decât ar fi fost indicat pentru a sări de-acolo. În
mod normal, nu mi-aş fi făcut multe griji, dar în starea mea,
amorţit şi lovit cum eram, mi-era teamă să nu aterizez greşit şi să-
mi sucesc glezna.
Până la urmă, am coborât folosindu-ne de o bretea de la raniţă şi o
funie improvizată. M-am coborât, în vreme ce Denna ţinea de un
capăt al sforii. Raniţa mi s-a rupt, împrăştiindu-mi toate lucrurile,
dar am ajuns jos fără să păţesc nimic mai serios decât o pată de
iarbă pe pantaloni. Apoi Denna se agăţă de buza stâncii şi, cu
mine acolo să o ţin de picioare, se lăsă să alunece uşor. Deşi eram
plin de vânătăi pe toată partea din faţă, faptul că o ţineam pe
Denna strâns de mine făcu minuni să-mi revigoreze starea de
spirit.
Mi-am adunat lucrurile şi m-am aşezat să-mi cos raniţa. Denna se
întoarse după o mică expediţie printre copaci şi luă pătura pe care
o abandonasem pe jos. Era sfâşiată în mai multe locuri de ghearele
dracusului, de atunci când călcase pe ea.
– Ai mai văzut aşa ceva? am întrebat-o, întinzându-mi mâna.
Mă privi cu o sprânceană ridicată.
– De câte ori n-am mai auzit asta?
Cu un rânjet pe faţă, i-am pus în mână bucata de fier negru pe
care o luasem de la spoitor. Se uită la ea cu curiozitate.
– E cumva o magnetită?
– Mă mir că o recunoşti.
– Ştiu pe unul care foloseşte aşa ceva pe post de greutate pentru
hârtii, oftă ea. Ţinea morţiş să sublinieze că, deşi e atât de
valoroasă şi foarte rară, el o folosea să-i ţină hârtiile în loc. Era un
bou. Ai cumva fier la tine?
– Pescuieşte pe-acolo. Trebuie să găseşti ceva, am arătat spre
maldărul de lucruri.
Denna se aşeză pe o piatră arsă şi se jucă cu magnetita şi o
cataramă ruptă de fier. Mi-am cusut raniţa cu grijă, apoi i-am
prins breteaua cu destule cusături încât să nu se desfacă.
Denna era fascinată de piatra cerească.
601
– Cum funcţionează? întrebă, trăgând de cataramă şi apoi lăsând-o
să revină pe suprafaţa bucăţii de fier. De unde vine atracţia?
– E un tip de forţă galvanică, am spus, apoi am şovăit. Ceea ce e
un mod pretenţios de a spune că n-am nici cea mai mică idee.
– Mă întreb dacă îi place numai fierul fiindcă e făcută din fier,
gândi ea cu voce tare, atingând-o fără efect cu inelul de argint.
Dacă s-ar găsi o magnetită făcută din alamă, i-ar plăcea alama?
– Poate că i-ar plăcea cuprul şi zincul. Alama e făcută din ele.
Am culcat raniţa într-o parte şi am început să-mi încarc lucrurile.
Denna îmi înapoie magnetita şi se îndreptă spre ce mai rămăsese
din vatră.
– A mâncat tot lemnul înainte să plece, spuse ea.
M-am dus acolo să văd cu ochii mei. Zona din jurul vetrei era un
dezastru. Părea că o întreagă armată de cavalerie trecuse peste ea.
Am împuns cu vârful cizmei un maldăr de pământ răscolit, apoi m-
am aplecat să ridic ceva.
– Uită-te aici.
Denna se apropie să vadă ce găsisem. Era unul dintre solzii
dracusului, neted şi negru, aproape cât palma mea şi în formă de
lacrimă. La mijloc avea cam jumătate de centimetru grosime şi se
subţia spre margini.
I l-am întins Dennei.
– Pentru tine, domniţa mea. O amintire.
Îl cântări în mână.
– E greu, spuse ea. Mă duc să găsesc unul şi pentru tine…
Se duse să caute prin cenuşa vetrei.
– Cred că a mâncat şi pietre cu tot cu lemnul. Ştiu că am adunat
mai multe de atât pentru vatră.
– Şopârlele obişnuiesc să mănânce pietre. Aşa îşi digeră mâncarea.
Pietrele o macină în stomacul lor.
Denna mă privi cu neîncredere.
– E adevărat. Şi găinile o fac.
Clătină din cap şi privi în altă parte în timp ce scotocea cu piciorul
în pământul răscolit.
– Ştii, la început speram să compui un cântec despre o asemenea
întâlnire. Dar, cu cât vorbeşti mai mult despre dihania asta, nu
mai sunt atât de sigură. Vaci şi găini. Unde ţi-e flerul pentru
dramatic?
– Nu cred că are nevoie de exagerări. Solzul acela e de fier în cea
mai mare parte, dacă nu mă înşel. Cum pot să fac aşa ceva mai
dramatic decât e deja?
602
Denna ridică solzul, privindu-l îndeaproape.
– Glumeşti.
– Pietrele de-aici sunt pline de fier. Dracusul mănâncă pietrele şi le
mistuie încetul cu încetul în stomac. Apoi metalul e absorbit în
oase şi în solzi.
Am luat solzul şi am mers către una dintre pietrele arse.
– Năpârleşte an după an, apoi îşi mănâncă pielea, ţinându-şi fierul
în corp. După două sute de ani…
Am bătut cu solzul de piatră. Scoase un sunet ascuţit, undeva
între un clopot şi o bucată de ceramică. I l-am dat înapoi.
– Înainte să se modernizeze mineritul, probabil că erau vânaţi
pentru fier. Chiar şi acum bănuiesc că un alchimist ar da bani
buni pentru solzi sau oase. Fierul organic e o raritate. Ar putea să
facă o mulţime de lucruri cu el.
Denna privi cu luare-aminte solzul din mâna sa.
– Ai câştigat. Te cred în stare să scrii cântecul.
Ochii îi scăpărară cu o idee.
– Lasă-mă să văd magnetita.
Am scos-o din raniţă şi i-am înmânat-o. Apropie solzul de ea şi cele
două corpuri se lipiră imediat una de alta, scoţând acelaşi sunet
ciudat, de ceramică. Denna rânji şi se duse la vatră, unde începu
să plimbe piatra cerească peste rămăşiţe, în căutare de alţi solzi.
Mi-am întors privirea spre stâncile din nord.
– Nu-mi place să dau veşti rele, am spus, arătând spre un firicel de
fum care se ridica dintre copaci, dar ceva arde acolo. Parii pe care
i-am înfipt azi-noapte nu mai sunt, dar cred că dintr-acolo am
văzut focul albastru.
Denna mişca magnetita înainte şi-napoi peste ruinele vetrei.
– Nu cred că dracusul a dat foc fermei Mauthen. Acolo nu erau
asemenea urme, spuse şi arătă spre pământul răscolit.
– Nu mă gândesc la fermă. Mă gândesc că patronul cuiva s-a
încălzit noaptea trecută la un foc de tabără…
Denna rămase înmărmurită.
– Şi dracusul a văzut focul.
– Nu mi-aş face griji. Dacă e atât de isteţ precum spui, e mai în
siguranţă decât într-o casă.
– Arată-mi tu o casă care e-n siguranţă cu dihania aia, spuse ea,
dându-mi magnetita. Hai să mergem să vedem despre ce e vorba.
***
Erau doar câţiva kilometri până la firicelul de fum, dar am ajuns
cu greu acolo. Eram obosiţi şi ne dureau toate oasele, iar niciunul
603
din noi nu avea mari speranţe pentru ce aveam să găsim acolo.
Am împărţit din mers ultimul meu măr şi jumătate de pâine. Am
tăiat fâşii de scoarţă de mesteacăn şi am început să le ronţăim.
După cam o oră, muşchii de la picioare începură să mi se relaxeze,
iar mersul încetă să fie o corvoadă.
Încetineam pe măsură ce ne apropiam de destinaţia noastră.
Dealurile domoale fură înlocuite de stânci abrupte şi pante
acoperite cu grohotiş. Trebuia să ne căţărăm sau să ocolim, uneori
să ne întoarcem de unde am pornit până să găsim o cale de acces.
Mai erau şi lucruri care ne distrăgeau atenţia. Am dat de câteva
tufe de coacăze coapte, care ne-au încetinit aproape jumătate de
ceas. Nu mult după aceea, am găsit un izvor şi ne-am oprit să
bem, să ne mai odihnim şi să ne spălăm. Din nou, speranţele mele
la o idilă de poveste fură năruite de faptul că pârâul avea doar cam
două palme adâncime. Nu era tocmai ideal pentru îmbăiere.
Se făcuse deja după-amiază când am ajuns, în sfârşit, la sursa
fumului şi ne-am dat seama că nu era deloc ceea ce ne
aşteptasem.
***
Am ajuns într-o vale izolată, tăinuită între stânci. Spun vale, dar
era mai degrabă un defileu larg între dealuri.
Într-o parte se întindea un perete abrupt de stânci sure, iar în
cealaltă o râpă adâncă. Am găsit o cale de acces abia după ce am
încercat din alte două unghiuri, care se dovediseră inabordabile.
Din fericire, nu bătea vântul şi fumul se înălţa drept, ca un stâlp,
spre cerul senin. Dacă nu ar fi fost acolo să ne luăm după el,
probabil că nu am fi găsit locul cu pricina.
Deşi probabil că nu demult fusese un petic bucolic de pădure,
acum arăta de parcă fusese lovit de un vârtej. Copacii erau rupţi,
dezrădăcinaţi, arşi şi striviţi. Brazde imense de pământ şi piatră
fuseseră săpate pretutindeni, ca de mâna unui ţăran uriaş în care
dăduse strechea în timp ce-şi ara câmpul. Cu două zile în urmă, n-
aş fi ghicit ce putea să facă asemenea prăpăd. Dar după ce-am
văzut noaptea trecută…
– Parcă spuneai că sunt inofensivi. A pustiit locul ăsta, spuse
Denna, întorcându-se spre mine.
Am înaintat cu băgare de seamă peste trunchiurile căzute. Fumul
alb se înălţa din gaura adâncă lăsată de un arţar înalt care fusese
doborât. Focul nu era altceva decât tăciuni care ardeau mocnit pe
fundul gropii, acolo unde fuseseră rădăcinile.
Am împins câţiva bulgări de ţărână în groapă cu vârful cizmei.
604
– Aşa, vestea bună e că patronul tău nu e aici. Vestea proastă…
M-am oprit, adulmecând aerul.
– Îţi miroase ceva?
Denna inspiră adânc şi încuviinţă, strâmbând din nas.
Am urcat pe trunchiul căzut al arţarului şi m-am uit împrejur.
Vântul începu să bată spre noi şi mirosul se simţi mai puternic.
Duhnea a ceva mort şi putrezit.
– Parcă spuneai că nu mănâncă niciun fel de carne, spuse Denna,
privind îngrijorată în stânga şi-n dreapta.
Am sărit de pe trunchi şi m-am îndreptat spre peretele de stâncă.
Zărisem acolo o colibă mică, făcută praf şi pulbere. Mirosul de
putreziciune era tot mai puternic.
– Bine. Asta nu arată deloc ca opera unei creaturi inofensive,
spuse Denna cu ochii aţintiţi la coliba năruită.
– Nu ştim dacă dracusul e răspunzător pentru asta. Dacă
Chandrienii au atacat aici, poate că dracusul a fost atras de foc şi
a dărâmat totul cât încerca să îl stingă.
– Crezi că Chandrienii au făcut asta? Nu se potriveşte deloc cu ce-
am auzit despre ei. Se spune că lovesc ca fulgerul, apoi dispar fără
urmă. Nu-ţi bat la uşă, fac un foc, apoi se duc să-ţi facă nişte
cumpărături.
Am început să caut printre ruine.
– Nu ştiu ce să mai cred. Dar două case nimicite… Are sens să
cred că e o legătură între ele.
Denna icni. I-am urmat privirea şi am zărit un braţ ieşind de sub
câţiva buşteni. M-am apropiat. Muştele roiau în jur şi mi-am
acoperit gura într-o încercare zadarnică de a opri duhoare să-mi
intre până în creier.
– E mort de aproape două răstimpuri.
M-am aplecat să ridic o încâlceală de lemn şi metal strivit.
– Uită-te la asta.
– Adu-o aici, că eu nu mă apropii.
M-am întors la Denna. Obiectul era atât de frânt că greu îl mai
recunoşteai.
– O arbaletă.
– Nu prea i-a făcut cine ştie ce bine, rosti ea.
– Întrebarea e, de ce avea aşa ceva la el?
M-am uitat cu atenţie la bucata groasă de oţel albastru care
alcătuia traversa.
– Ăsta nu e un arc de vânătoare. Aşa ceva foloseşti ca să omori un
om în armură pe un câmp de luptă. Sunt ilegale.
605
Denna pufni.
– Ştii doar că nu are cine să aplice asemenea legi prin părţile astea.
– Oricum ai lua-o, e o maşinărie scumpă. De ce ar avea cineva care
trăieşte într-o colibă fără podea o arbaletă care valorează zece
talanţi?
– Poate că ştia despre dracus, spuse Denna, privind agitată în jur.
Sincer, nu m-ar deranja să am o arbaletă în momentul de faţă.
Am clătinat din cap.
– Dracuşii sunt prudenţi. Se ţin departe de oameni.
Denna mă privi iritată, arătând sarcastic spre coliba dărâmată.
– Gândeşte-te la orice sălbăticiune din pădure. Toate evită
contactul cu oamenii. După cum ai spus chiar tu, nici măcar n-ai
auzit de dracus până acum. Există motive pentru asta.
– Poate că e turbat.
Nu mă gândisem la asta. Mi-am plimbat privirea peste peisajul
răvăşit.
– Ar fi îngrozitor. Cum ai putea să răpui aşa ceva? Oare poate o
şopârlă să turbeze?
Denna călca încontinuu când pe un picior, când pe altul, fără a
înceta să scruteze fiecare colţişor de stâncă.
– Mai vrei să te uiţi la ceva pe-aici? Pentru că eu m-am dus. Nu am
de gând să fiu prin apropiere când dihania aia se întoarce.
– O parte din mine îmi spune că ar trebui măcar să-l îngropăm
cum se cuvine…
Denna scutură din cap.
– Eu nu stau aici atât de mult. Putem să le spunem celor din târg
să vină şi să aibă grijă de asta. Bestia se poate întoarce în orice
clipă.
– Dar de ce? De ce se tot întoarce aici? Copacul acela e rupt de
câteva răstimpuri, dar cel de-acolo a fost scos din rădăcini doar
acum câteva zile…
– De ce-ţi pasă?
– De Chandrieni, am răspuns apăsat. Vreau să ştiu de ce au fost
aici. Poate că ei controlează cumva dracusul.
– Nu cred că au fost aici. Poate la ferma lui Mauthen, da. Dar asta
e doar opera unei şopârle turbate, care se-ntâmplă să fie cât un
taur.
Mă cercetă îndelung cu privirea.
– Nu ştiu ce vrei să cauţi aici. Dar nu cred că ai să găseşti ceva.
Am clătinat din cap, cu ochii dintr-un loc în altul.
– Simt că trebuie să fie o legătură cu ferma.
606
– Eu cred că vrei să fie o legătură, spuse ea împăciuitor. Dar omul
ăsta e mort de multă vreme. Chiar tu ai spus-o. Îţi mai aduci
aminte de tocul uşii, de pompa şi de covata de la fermă?
Se aplecă şi ciocăni într-unul din buştenii rămaşi din coliba
dărâmată. Scoase un sunet solid.
– Şi numai uită-te la arbaletă… metalul nu e ruginit. Nu au fost
aici.
Am simţit un gol în piept. Ştiam că are dreptate. În sinea mea,
ştiam că nu făcusem decât să visez cai verzi pe pereţi. Totuşi, nu
voiam să renunţ fără să încerc tot ce se putea.
Denna mă apucă de mână.
– Haide. Să mergem.
Îmi zâmbi şi trase de mine. Îi simţeam atingerea rece şi netedă.
– Avem lucruri mai bune de făcut decât să vânăm…
Deodată, în copaci se auzi un trosnet: crrrraaac. Denna îmi lăsă
mâna şi se răsuci spre locul de unde venise zgomotul.
– Nu… făcu ea. Nu nu nu…
Ameninţarea imediată a dracusului mă readuse cu picioarele pe
pământ.
– Suntem în siguranţă, am spus. Nu poate să urce. E prea greu.
– Ce să urce? Un copac? Nu vezi că-i dărâmă ca pe nimic?
– Stâncile.
Am arătat spre peretele de stâncă care străjuia acea parte din
pădure.
– Hai…
Am urcat spre piciorul stâncilor, poticnindu-ne printre scânduri şi
sărind peste trunchiuri căzute. În spatele nostru, am auzit un
grohăit bubuitor, ca de tunet. Am aruncat o privire peste umăr,
însă dracusul era încă undeva printre copaci.
Am ajuns la baza stâncii şi am început să caut un loc pe unde să
putem să ne căţărăm amândoi. După un minut de fugă panicată,
am ieşit dintr-un desiş de scumpii ca aproape să cădem într-o
groapă de pământ scormonit la o parte. Dracusul săpase aici.
– Uite!
Denna arătă spre o spărtură în stâncă, o crăpătură adâncă, de nici
un metru lăţime. Era destul de lată încât un om se putea strecura
prin ea, dar prea îngustă pentru reptila imensă. Pe lângă ea se
vedeau urme de gheare şi pietre crăpate, împrăştiate prin
pământul răscolit.
Ne-am strecurat prin deschizătura îngustă. Era întuneric, căci
singura lumină venea de la o fâşie îngustă de cer albastru de
607
deasupra noastră. Pe măsură ce înaintam, în unele locuri am fost
nevoiţi să ne întoarcem într-o parte ca să intrăm. Când mi-am luat
mâinile de pe pereţi, am văzut că palmele mi-erau acoperite de
funingine. Cum nu reuşise să-şi sape drum înăuntru, poate pe
urmele cuiva, se pare că dracusul răsuflase foc în pasajul îngust.
După câteva zeci de paşi, crevasa începu să se mai lărgească.
– Uite o scară, spuse Denna. Mă duc în sus. Dacă chestia aia
începe să scuipe foc după noi, o să vină ca apa de ploaie printr-un
canal.
Urcă, iar eu am urmat-o. Scara era rudimentară, dar solidă şi
după vreo şapte metri dădea într-un fel de peşteră. Eram
înconjuraţi de piatră din trei părţi, dar vedeam cu uşurinţă coliba
distrusă şi copacii căzuţi dedesubt. Lângă un perete de stâncă
fusese aşezată o cutie de lemn.
– Îl vezi? întrebă Denna, privind în jos. Spune-mi că nu mi-am julit
genunchii fugind de nimic.
Am auzit un hump şi am simţit un val de aer cald pe spate.
Dracusul mormăi din nou şi încă o limbă enormă de foc se izbi de
peretele de stâncă de sub noi. Apoi se auziră sunete bruşte,
furioase, ca nişte unghii pe o tablă. Fără îndoială, era dracusul
care zgâria înnebunit pereţii stâncii.
Denna mă privi acuzator.
– Inofensiv.
– Nu e după noi. Ai văzut doar. Încerca să intre prin peretele acela
cu mult înainte să ajungem noi aici.
– Ce-i locul ăsta? întrebă ea şi se aşeză pe jos.
– Un fel de foişor. Poţi să vezi întreaga vale de-aici.
– Evident că e un foişor, oftă ea. Mă refeream la întregul loc.
Am deschis cutia de lemn care era lipită de stâncă. Înăuntru am
găsit o pătură aspră de lână, un burduf plin de apă, nişte carne
uscată şi o duzină de săgeţi de arbaletă, foarte ascuţite.
– Nici eu nu ştiu. Poate că mortul nostru era un fugar.
Zgomotul încetă dedesubt. Ne-am uitat jos la valea devastată. Până
la urmă, dracusul se îndepărtă de stâncă. Mergea încet, cu trupul
uriaş lăsând o brazdă neregulată pe pământ.
– Nu se mişcă aşa de repede ca azi-noapte, am spus. Poate chiar e
bolnav.
Denna ridică privirea la mine.
– Sau poate e doar obosit după o zi întreagă în care ne-a luat urma
şi a încercat să ne omoare. Stai jos. Mă agiţi. Nu plecăm nicăieri
pentru o vreme.
608
M-am aşezat şi ne-am uitat împreună cum dracusul îşi ara calea
prin mijlocul văii. Trecu pe lângă un copac de cam zece metri
înălţime şi îl dărâmă fără un efort vizibil. Apoi începu să mănânce.
Frunze, mai întâi. Apoi molfăi crengi groase cât încheietura mea la
fel de uşor ca o oaie la păscut. Când trunchiul rămase fără urmă
de creangă, am bănuit că avea să se oprească. Însă reptila îşi
căscă gura enormă şi plată, apucă partea de jos a trunchiului şi îşi
suci gâtul masiv. Trunchiul se îndoi şi se rupse, iar dracusul
începu să înfulece îmbucături mari din el.
Denna şi cu mine am profitat de ocazie să mâncăm la rândul
nostru. Puţină pâine, cârnat şi ce îmi mai rămăsese din morcovi.
Nu aveam încredere în mâncarea din cutie, căci cine ştie de unde
provenea carnea, de vreme ce era foarte posibil ca insul care trăise
aici să nu fi fost în toate minţile.
– Încă mă uimeşte că nimeni de pe-aici nu l-a văzut vreodată,
remarcă Denna.
– Sunt sigur că l-au întrezărit din când în când. Porcarul a spus că
toată lumea ştie că e ceva primejdios în pădurile astea. Probabil au
presupus că e cine ştie ce demon sau alte prostii.
Denna mă privi amuzată.
– Asta de la unul care a venit aici în căutarea Chandrienilor.
– Aia e altceva, am protestat cu indignare. Nu sunt un tolomac
care îndrugă poveşti de adormit copiii şi ţine o bucată de fier la el
tot timpul. Sunt aici ca să aflu adevărul. Ca să găsesc informaţii
mai de încredere decât din poveşti spuse din gură-n gură.
– N-am vrut să ating un punct sensibil, se scuză Denna, puţin
speriată de reacţia mea.
Privi din nou în jos.
– E într-adevăr un animal incredibil.
– Când am citit despre el, nu am prea crezut partea cu focul. Mi se
părea puţin cam exagerată.
– Mai exagerată decât o şopârlă cât o căruţă?
– Asta e doar o problemă de mărime. Dar focul nu e un lucru
firesc. La urma urmei, unde ţine focul? Cu siguranţă, nu-i arde în
măruntaie.
– Nu au explicat asta în cartea pe care ai citit-o?
– Autorul făcea câteva presupuneri, dar atât. Nu a putut să prindă
un dracus şi să-l disece.
– E de înţeles, spuse Denna în timp ce privea cum dracusul
începea să mănânce alt copac pe care îl doborâse. Ce fel de plasă
sau cuşcă l-ar putea ţine?
609
– Autorul avea totuşi nişte teorii interesante. Ştii că bălegarul de
vacă are gaze care ard?
Denna se întoarse spre mine şi râse.
– Nu. Chiar aşa?
Am încuviinţat cu un rânjet pe faţă.
– Copiii de la ţară dau cu amnarul peste balegi proaspete şi se uită
cum ard. De aceea fermierii sunt atât de atenţi cu grămezile de
îngrăşământ. Gazul se poate acumula şi explodează.
– Sunt fată de la oraş, chicoti ea. Nu ne jucam asemenea jocuri.
– Ei bine, ai ratat o distracţie grozavă. Autorul sugera că dracusul
reţine gazul într-un fel de vezică. Adevărata întrebare e cum
aprinde gazul. Autorul avea o idee interesantă despre arsenic. Care
are sens, din punct de vedere chimic. Arsenicul combinat cu gazul
de cărbune explodează. Aşa apar focurile din mlaştini. Dar nu cred
că e posibil. Dacă ar avea atâta arsenic în corp, s-ar otrăvi.
– Aham, făcu Denna absentă, încă uitându-se după dracus.
– Dar dacă te gândeşti mai bine la asta, are nevoie doar de o mică
scânteie care să aprindă gazul. Şi sunt multe animale care pot să
genereze suficientă forţă galvanică pentru o scânteie. Ţiparii
electrici, de pildă, pot genera de ajuns încât să omoare un om şi
abia dacă au un metru lungime. Ceva atât de mare, am arătat eu
spre dracus, cu siguranţă poate să genereze destulă pentru o
scânteie.
Speram că Denna va fi impresionată de ingeniozitatea mea, dar
părea distrasă de scena de dedesubt.
– Tu nu mă prea asculţi, nu-i aşa?
– Nu prea, spuse ea cu un zâmbet. Nu ştiu, pentru mine are tot
sensul din lume. Mănâncă lemn. Lemnul arde. De ce n-ar răsufla
foc?
În timp ce eu încercam să-i găsesc un răspuns, ea făcu semn către
vale.
– Uită-te la copacii de acolo. Nu ţi se par ciudaţi?
– În afară de faptul că sunt dărâmaţi şi în cea mai mare parte
mâncaţi? Nu neapărat.
– Uite cum sunt aranjaţi. E greu să-ţi dai seama, pentru că totul e
devastat, dar arată ca şi cum creşteau în şiruri. Cineva i-a plantat.
Acum că o menţionase, chiar părea că o mare parte din copaci
fuseseră în şiruri înainte de venirea dracusului. O duzină de şiruri
de cam douăzeci de copaci fiecare. Din ele mai rămăseseră în mare
parte doar buturugi şi găuri goale.
– De ce să planteze cineva copaci în mijlocul pădurii? întrebă ea
610
gânditoare. Nu e o livadă… Vezi fructe pe undeva?
– Nu.
– Şi copacii aceia sunt singurii pe care dracusul îi mănâncă. E
bucata aia pleşuvă din mijloc. Pe ceilalţi copaci doar îi doboară,
dar pe aceia îi şi mănâncă. Ce soi de copac mănâncă acum?
întrebă ea cu ochii mijiţi.
– Nu-mi dau seama de aici. Arţar? Îi place dulcele?
Ne-am mai uitat o vreme, apoi Denna se ridică în picioare.
– Ei bine, ce e important e că nu are de gând să dea fuga aici şi să
ne sufle foc în ceafă. Hai să mergem să vedem ce e la celălalt capăt
al crăpăturii. Mă gândesc că e o ieşire.
Am coborât scara şi am înaintat încet de-a lungul micii crevase
întortocheate. Am mers aproape în zigzag încă vreo şapte metri şi
am ieşit într-un canion micuţ, cu pereţi abrupţi ce se înălţau
împrejur.
Nu era o ieşire, dar se vedea clar că fusese folosit în anumite
scopuri. Toate buruienile şi plantele fuseseră plivite. Două vetre
lungi fuseseră săpate şi peste ele, pe nişte platforme de cărămidă,
erau puse tăvi mari de metal. Semănau puţin cu ciuberele în care
se ţinea seul. Dar acestea erau late, cu fundul plat şi nu prea
înalte, ca nişte tăvi pentru copt plăcinte enorme.
– Chiar îi place dulcele! râse Denna. Mortul nostru făcea
bomboane cu arţar aici. Sau sirop.
M-am apropiat să mă uit mai bine. Pe jos erau trântite mai multe
găleţi, de felul celor folosite pentru căratul sevei de arţar la fiert.
Am deschis uşa unui mic şopron părăginit şi am găsit alte găleţi,
câteva făcăleţe lungi de lemn, pentru a amesteca seva, raclete
pentru curăţatul tăvilor…
Dar ceva nu-mi mirosea a bine. Erau destui arţari în pădure. Nu
avea rost să-i cultivi. Şi de ce să alegi un loc atât de ferit?
Poate că omul era pur şi simplu nebun. Am apucat o racletă şi m-
am uitat la ea. Marginile erau înnegrite, de parcă ar fi râcâit
smoală…
– Câh! făcu Denna mai în spate. E amar. Cred că l-au ars.
M-am întors să o văd pe Denna lângă una din vetre. Luase o
bucată mare de material lipicios dintr-o tavă şi muşcase din ea.
Era neagră, nu de brunul-închis al bomboanelor de arţar.
Mi-am dat imediat seama ce se petrecea de fapt aici.
– Nu!
Se uită nedumerită la mine.
– Nu e chiar aşa de rea, spuse ea, cu glasul înfundat de la melasa
611
pe care o mesteca. E ciudată, dar nu chiar neplăcută.
M-am repezit la ea şi i-am dat peste mână. Ochii îi scăpărară
furios la mine.
– Scuip-o! am strigat. Acum! E otravă!
Chipul îi trecu într-o clipită de la mânie la groază. Căscă gura şi
lăsă un cocoloş negru să cadă pe pământ. Apoi scuipă. Saliva îi era
groasă şi neagră. I-am pus butelcuţa în mâini.
– Clăteşte-ţi gura. Clăteşte şi scuipă.
Luă sticla, doar ca să ne dăm seama că era goală. Băusem toată
apa la prânz. Am luat-o la fugă, lovindu-mă cu coatele de pereţii
pasajului îngust. Am urcat scara în grabă, am înhăţat burduful,
apoi m-am întors în micul canion.
Denna şedea pe jos, palidă şi cu ochii căscaţi de teamă. I-am
împins burduful în mâini. Înghiţi apa atât de repede că se înecă,
apoi îi veni puţin să vomite când scuipă.
M-am dus repede la vatră şi am scotocit până la coate în cenuşă
până am găsit cărbunii care nu arseseră. I-am adus un pumn de
cărbuni. Am dat cenuşa la o parte, apoi i-am întins cărbunii.
– Mănâncă.
Se uită înmărmurită la mine.
– Fă-o! i-am scuturat eu pumnul de cărbuni în faţa ochilor. Dacă
nu îi mesteci şi-i înghiţi, îţi dau una şi ţi-i bag pe gât cu forţa!
Mi-am băgat câţiva cărbuni în gură.
– Uite, e-n regulă. Doar fă-o, am spus, mai mult ca o rugă decât
poruncitor. Denna, ai încredere în mine.
Luă nişte cărbuni şi îi băgă în gură. Cu chipul palid şi ochii în
lacrimi, îi mestecă şi luă o gură de apă să-i spele în jos pe gât.
– Recoltau ofalul aici. Sunt un idiot că nu mi-am dat seama mai
devreme.
Denna dădu să spună ceva, dar i-am tăiat vorba din gură.
– Nu vorbi. Continuă să mănânci. Cât de mult poţi să înduri.
Încuviinţă solemn, cu ochii mari. Mestecă, se înecă puţin şi înghiţi
cărbunele cu altă gură de apă. Mâncă vreo zece bucăţi, una după
alta, apoi îşi clăti din nou gura.
– Ce e ofalul? întrebă ea cu glas stins.
– Un drog. Ăia erau copaci de danar. Tocmai ai înghiţit o
îmbucătură de răşină de danar.
M-am aşezat lângă ea. Mâinile îmi tremurau. Le-am întins pe
genunchi, ca să-i ascund cât de tulburat eram. Denna nu scotea o
vorbă.
Toată lumea ştia despre răşina de danar. În Bobcatran, negustorii
612
de seu veneau să culeagă trupurile ţepene ale mâncătorilor de
dulce care muriseră de supradoză pe aleile şi în pragurile uşilor
din zona docurilor.
– Cât ai înghiţit?
– Doar o mestecam ca pe o caramea, spuse, apoi se îngălbeni din
nou la faţă. Mi-a mai rămas printre dinţi.
Am luat burduful.
– Continuă să-ţi clăteşti gura.
Îşi trecu apa de la un obraz la altul înainte să scuipe, apoi repetă
procesul. Încercam să-mi dau seama cât din drog îi intrase în
organism, dar erau prea multe variabile. Nu ştiam cât înghiţise, cât
de bine rafinată era răşina sau dacă cultivatorii căutaseră să o
filtreze sau să o purifice.
Denna îşi plimbă limba peste dinţi, să vadă dacă mai avea resturi.
– Bine, sunt curată.
M-am silit să râd.
– Eşti orice, doar nu curată. Gura ţi-e neagră ca tuciul. Arăţi ca un
copil care s-a jucat prin silozul de cărbuni.
– Nici tu n-arăţi mai bine. Parcă eşti un coşar.
Îmi atinse umărul gol. Trebuie să-mi fi rupt cămaşa de pietre, în
graba mea de a ajunge la burduful cu apă. Îmi zâmbi stins, însă în
ochii ei încă se citea frica.
– De ce am burta plină de cărbuni?
– Cărbunele e ca un burete chimic. Absoarbe drogurile şi otrava.
Chipul i se lumină.
– De tot?
Am fost tentat să mint, dar m-am gândit că era mai bine să-i spun
adevărul.
– În cea mai mare parte. Ai băgat răşina în tine destul de repede.
Dar mult din ce-ai înghiţit are să se absoarbă.
– Cât de mult?
– Cam şase părţi din zece. Poate chiar puţin mai mult. Cum te
simţi?
– Speriată. Tremur toată. Dar în rest, nu mă simt diferit.
Se mişcă agitată şi îşi puse din greşeală mâna pe bucata lipicioasă
de răşină pe care o aruncasem mai devreme. O împinse la o parte
şi se şterse repede de pantaloni.
– Cât durează până o să ştim?
– Nu ştiu cât au rafinat-o. Dacă e încă în stare brută, ia mai mult
până îţi ajunge în sânge. Ceea ce e mai bine, pentru că efectele se
diluează pe o perioadă mai lungă de timp.
613
I-am luat pulsul la gât. Îi bubuia, ceea ce nu-mi spunea nimic. Şi
inima mea bătea nebuneşte.
– Uită-te aici.
Am ridicat un deget şi am început să-l mişc în stânga şi-n dreapta,
urmărindu-i ochii. Pupilele îi răspundeau la lumină cu întârziere.
Mi-am pus mâna pe capul ei şi, sub pretextul că-i ridicam puţin
pleoapa, i-am apăsat tare cu degetul pe vânătaia de pe tâmplă. Nici
măcar n-a tresărit, nici n-a arătat cea mai mică urmă că o durea.
– Credeam că-mi închipui, spuse Denna, uitându-se la mine, dar
ochii tăi chiar îşi schimbă culoarea. De obicei, sunt verzi-deschis,
cu un inel auriu pe interior…
– I-am moştenit de la mama mea.
– Dar m-am uitat cu atenţie la ei. Ieri, când ai rupt mânerul
pompei, erau de un verde opac, noroios. Şi când porcarul i-a vorbit
de rău pe ruhi, s-au întunecat pentru o clipă. Credeam că era doar
din cauza luminii, dar acum văd că nu.
– Mă miră că ai observat, am spus. Singurul om care mi-a mai
spus asta a fost un vechi învăţător de-al meu. Şi el era arcanist,
ceea ce înseamnă că era treaba lui să observe lucruri.
– Ei bine, treaba mea e să observ lucruri despre tine. Probabil că
oamenii nu-ţi observă ochii din cauză că sunt distraşi de părul
tău. E atât de lucios! E minunat… de roşu. Şi faţa ta e atât de
expresivă! Dar o controlezi întotdeauna, chiar şi felul în care ţi se
comportă ochii. Dar nu şi culoarea, zâmbi ea stins. Acum sunt
palizi. Ca gheaţa verde. Mă gândesc că ţi-e teamă.
– Mai degrabă sunt în ghearele pasiunii mistuitoare, am spus pe
ton gutural. Nu mi se întâmplă adesea ca o fată inimoasă să mă
lase atât de aproape de ea.
– Întotdeauna îmi spui cele mai frumoase minciuni, rosti ea,
coborându-şi privirea de la mine şi spre mâinile ei. Am să mor?
– Nu, am spus hotărât. Cu siguranţă că nu.
– Ai putea… mă privi din nou cu ochi umezi, dar nu podidiţi de
lacrimi şi zâmbi. Ai putea să mi-o spui cu glas tare?
– Nu ai să mori, am spus, ridicându-mă în picioare. Hai să vedem
dacă amicul nostru mare şi negru a plecat cu coada între picioare.
Voiam să o ţin în mişcare şi să-i distrag atenţia, aşa că am mai
băut câte o gură de apă şi ne-am întors în foişorul improvizat în
stâncă.
Dracusul dormea la soare.
Am profitat de ocazie să îndes pătura şi carnea uscată în raniţă.
– Înainte, mă simţeam vinovat să fur de la morţi, am spus. Dar
614
acum…
– Măcar acum ştim de ce se ascundea în mijlocul pustietăţii, cu
arbaletă, foişor şi toate cele. Am rezolvat un mic mister.
Am dat să-mi iau raniţa, dar apoi m-am gândit să iau şi săgeţile.
– De ce le iei? întrebă ea.
– Valorează destul de mult. Am o datorie la o persoană
primejdioasă. Nu-mi strică niciun bănuţ de care fac rost…
M-am oprit, cu un gând în minte. Denna se uită la mine şi îmi
dădeam seama că ajunsese la aceeaşi concluzie.
– Ştii cât ar valora atâta răşină? întrebă ea.
– Nu prea, am răspuns gândindu-mă la cele treizeci de tăvi, fiecare
plină de bucăţi închegate de răşină neagră, lipicioasă, mari cât o
farfurie. Mă gândesc că mult. Al naibii de mult.
Denna se bălăbăni înainte şi înapoi pe tălpi.
– Kvothe, nu ştiu cum să mă simt în legătură cu asta. Am văzut
fete care luau chestia asta. Am nevoie de bani. Acum, nu mai am
nici măcar un al doilea rând de haine, spuse ea şi râse cu
amărăciune. Dar nu ştiu dacă am nevoie de ei atât de mult.
– Mă gândeam la spiţeri, am spus repede. Ar rafina-o şi ar face
leacuri din ea. E un calmant puternic. Preţul n-ar fi nici pe departe
atât de bun ca şi cel luat de la alt fel de oameni, dar totuşi
jumătate de pâine…
Denna zâmbi larg.
– Nu mi-ar strica jumătate de pâine. Mai ales că, pare-se,
nemernicul meu de patron secretos a dispărut fără urmă.
Ne-am întors în canion. De data asta vedeam tăvile în altă lumină.
Acum, fiecare din ele era echivalentul unei monede grele în
buzunarul meu. Taxa pe trimestrul următor, haine noi, eliberarea
de datoria către Devi…
Am văzut-o pe Denna privind tăvile cu aceeaşi fascinaţie, deşi ochii
ei erau mai sticloşi.
– Aş putea să trăiesc confortabil un an de zile din banii ăştia,
spuse ea. Şi să nu mai trebuiască să depind de nimeni.
M-am dus în şopron şi am luat câte o racletă pentru fiecare. După
câteva minute de lucru, adunasem toate bucăţile negre, lipicioase
într-o grămadă de mărimea unui dovleac.
Denna se înfioră puţin, apoi se uită la mine, zâmbind. Obrajii îi
erau împurpuraţi.
– Dintr-odată, mă simt mult mai bine.
Îşi încrucişă braţele peste piept şi începu să şi le frece cu mâinile.
– Foarte, foarte bine. Şi nu cred că e doar de la gândul la bani.
615
– E răşina. E un semn bun că a luat atât să te afecteze. Mi-aş fi
făcut griji dacă s-ar fi petrecut mai repede. Acum ascultă la mine.
Trebuie să-mi spui dacă simţi greutate în piept sau dacă ai
probleme să respiri. Atâta vreme cât aşa ceva nu se întâmplă, ar
trebui să fii în regulă.
Denna încuviinţă, apoi trase aer în piept şi îi dădu drumul.
– Scumpule înger Ordal din ceruri, mă simt grozav.
Mă privi temător, dar fără să-şi poată stăpâni rânjetul larg.
– O să devin dependentă de asta?
Am clătinat din cap şi răsuflă uşurată.
– Ştii care e cel mai bizar lucru? Sunt speriată, dar nu-mi pasă că
sunt speriată. Nu m-am mai simţit aşa. Nu-i de mirare că prietenul
nostru mare şi cu solzi tot vine pe-aici…
– Tehlu mare şi milostiv! Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. De
asta încerca să intre aici. Simte mirosul de răşină. A tot mâncat la
copaci un răstimp întreg, câte trei sau patru pe zi.
– Cel mai mare mâncător de dulce dintre toţi, care tot se întoarce
să-şi facă damblaua, râse Denna, apoi se opri îngrozită. Câţi
copaci au mai rămas?
– Doi sau trei, am răspuns, gândindu-mă la şirurile de găuri şi
buturugi rupte. Dar poate că a mai mâncat unul de când suntem
aici.
– Ai văzut vreodată un mâncător de dulce când îl apucă foamea? O
iau razna, spuse Denna, cu faţa crispată.
– Ştiu, am spus cu gândul la fata pe care o văzusem în Bobcatran,
dansând goală în zăpadă.
– Ce crezi că o să facă atunci când rămâne fără copaci?
Am rămas puţin pe gânduri.
– Se duce să mai caute. Şi o să-l apuce disperarea. Şi ştie că
ultimul loc unde a găsit copaci era o căsuţă care mirosea a om…
Trebuie să-l omorâm.
– Să-l omorâm?
Denna izbucni în râs, apoi îşi duse repede mâinile la gură.
– Cu ce? Cu vocea mea de înger şi bravura ta bărbătească?
Începu să chicotească incontrolabil, deşi îşi ţinea ambele mâini la
gură.
– Uff, îmi pare rău, Kvothe. Cât timp am să fiu aşa?
– Nu ştiu. Efectele ofalului sunt euforia…
– Da, îmi făcu ea cu ochiul, rânjind.
– Urmată de manie, puţin delir şi, dacă doza e destul de mare,
extenuare.
616
– Cine ştie, poate am şi eu în sfârşit o noapte întreagă de somn. Nu
poţi să te gândeşti serios că poţi să omori chestia asta. Ce-o să
foloseşti? Un băţ ascuţit?
– Nu pot să-l las să o ia razna pe unde vede cu ochii. Trebonul e la
o aruncătură de băţ de aici. Şi mai sunt şi ferme prin apropiere.
Gândeşte-te câte pagube ar putea să facă.
– Dar cum? repetă ea. Cum omori asemenea bestie?
M-am întors spre şopron.
– Dacă avem noroc, omul ăsta a avut destulă minte să-şi cumpere
o arbaletă de rezervă…
Am început să cotrobăi pe jos, aruncând pe uşă tot ce-mi pica în
mână. Făcăleţe, găleţi, raclete, o cazma, mai multe găleţi, un
butoi…
Butoiul era de mărimea unuia de bere. L-am cărat afară din
şopron şi i-am dat jos capacul. Înăuntru am găsit un sac de
muşama, plin de răşină, de cel puţin patru ori mai mult decât ce
eu şi Denna adunasem deja.
Am scos sacul şi l-am pus pe pământ, deschizându-l şi pentru
Denna, care aruncă o privire înăuntru, icni şi începu să salte de
bucurie.
– Acum pot să cumpăr un ponei! spuse ea râzând.
– Nu ştiu despre ponei, am spus, făcându-mi deja calcule. Dar cred
că înainte să împărţim banii ar trebui să-ţi luăm o harpă bună. Nu
o liră stupidă.
– Da! exclamă Denna şi-şi aruncă braţele în jurul meu într-o
îmbrăţişare încântată. Şi ţie îţi luăm… se uită curios la mine, cu
faţa la doar câţiva centimetri depărtare de a mea. Ce îţi doreşti?
Înainte să apuc să spun ceva, să fac ceva, dracusul răcni.

617
 Capitolul 78
Otravă

Răcnetul dracusului se auzi ca o goarnă, dacă v-aţi putea închipui

o goarnă mare cât un cal, făcută din piatră, trăsnete şi plumb
topit. Nu l-am simţit în piept. L-am simţit în tălpi, căci pământul
însuşi se cutremurase.
Amândoi am sărit ca arşi. Denna îmi dădu din greşeală un cap în
nas. M-am clătinat, orbit de durere. Ea nu băgă de seamă, fiindcă
era ocupată să se împiedice şi să cadă lată, fără să se poată opri
din râs.
În timp ce o ajutam să se ridice, am auzit o bufnitură în depărtare.
Ne-am urcat cu băgare de seamă în foişor. Dracusul… se zbenguia,
ţopăind ca un câine beat, dărâmând copaci cu uşurinţa unui băiat
care culcă la pământ tulpini de porumb într-un câmp.
Am urmărit cu răsuflarea tăiată cum se apropie de un stejar
secular, mare cât o piatră arsă. Dracusul se ridică pe labele din
spate şi le aşeză pe cele din faţă pe o ramură mai joasă, voind să
se urce. Ramura, care ea însăşi era cât un copac, se frânse în
bucăţi.
Dracusul se ridică din nou, aproape căzând pe copac. Eram sigur
că are să se înfigă în ramura ruptă, dar vârful crestat, de lemn dur
abia dacă i se adânci puţin în piept înainte să se spargă. Dracusul
se izbi de trunchi, care, deşi nu se rupse, pârâi cu un zgomot ca
tunetul.
Dracusul se aruncă din nou, săltă şi căzu, rostogolindu-se peste
pintenii crestaţi ai pietrelor. Râgâi o vâlvătaie enormă şi se repezi
din nou spre trunchiul crăpat, izbindu-l cu capul său mare şi
bont. De astă dată, dărâmă copacul, ale cărui rădăcini se
desprinseră provocând o explozie de pământ şi piatră.
Mă gândeam numai la zădărnicia încercării de a răni asemenea
creatură. Îşi putea face singură mai mult rău din joacă decât i-aş fi
făcut eu în zece ani de încercări.
– Nu avem cum să-l omorâm. Mai degrabă am reuşi să atacăm o
furtună. Cum l-am putea răni?
– O ademenim peste marginea prăpastiei, veni soluţia Dennei.
– O? am întrebat. Ce te face să crezi că e o ea?
– Ce te face să crezi că e un el? replică ea, apoi scutură din cap, ca
pentru a-şi limpezi mintea. Mă rog, nu contează. Ştim că e atrasă
de focuri. Facem un foc şi-l agăţăm de o cracă, spuse şi arătă spre
618
câţiva copaci ce ieşeau cu ramurile de pe marginea versantului de
dedesubt. Apoi, când se grăbeşte să stingă focul…
Întinse o palmă şi cu degetele celeilalte mâini mimă mersul
dracusului spre pieire.
– Chiar crezi că aşa ceva l-ar răni? am întrebat, neîncrezător.
– Ei bine, începu Denna, când dai un bobârnac unei furnici de pe o
masă, nu se răneşte, chiar dacă pentru ea e ca şi cum ar cădea
într-o râpă. Dar dacă unul din noi am sări de pe un acoperiş, ne-
am răni pentru că suntem mai grei. Mi se pare logic ca un lucru
mai mare să cadă şi mai greu. Şi mai mare de atât nu prea găseşti,
arătă ea spre creatură.
Avea dreptate, desigur. Se referea la raportul cubului la pătrat,
deşi nu ştia cum să-i spună.
– Ar trebui măcar să se rănească, continuă ea. Apoi, nu ştiu,
împingem bolovani peste ea sau ceva.
Se uită la mine şi-mi văzu dezaprobarea de pe faţă.
– Ce? E ceva greşit la ideea mea?
– Nu e foarte eroică. Mă aşteptam la ceva cu mai mult fler, am
răspuns, cam dispreţuitor.
– Vai, scuză-mă, mi-am uitat acasă armura şi calul de luptă. Eşti
doar supărat că creierul tău mare, îndopat la Universitate, nu s-a
gândit la nimic şi că planul meu e strălucit.
Arătă în spatele nostru, spre canion.
– Facem focul în una din tăvile alea de metal. Sunt destul de late şi
joase şi pot să suporte căldura. Ai găsit sfoară în şopron?
Am simţit că-mi cade cerul în cap, amintindu-mi cum refuzasem
sfoara de la spoitor.
– Nu… Nu cred.
Denna mă bătu pe braţ.
– Nu face faţa aia. Când pleacă, noi căutăm prin coliba de jos. Pun
pariu că găsim sfoară pe-acolo, spuse şi se uită la dracus. Sincer,
ştiu cum se simte. Şi mie-mi vine să fug de nebună şi să sar pe
chestii.
– Asta e mania despre care vorbeam.
După un sfert de oră, dracusul părăsi valea. Doar atunci am ieşit
din ascunzătoare, eu cu raniţa în spinare, ea cu sacul de mucava
în care băgasem toată răşina găsită, aproape o baniţă întreagă.
– Dă-mi magnetita, spuse, lăsând sacul jos. Tu găseşte sfoară. Eu
mă duc să-ţi fac un cadou.
Îmi luă piatra din mână şi se îndepărtă, cu părul negru
fluturându-i pe urme.
619
Am căutat repede prin casă, ţinându-mi răsuflarea cât puteam de
mult. Am găsit o toporişcă, urcioare sparte, un butoi de făină cu
viermi, o rogojină de paie mucegăită, un ghem de aţă, dar nu şi
frânghie.
Denna ţipă încântată dindărătul copacilor, fugi până la mine şi îmi
împinse un solz negru în mână. Era cald de la soare, puţin mai
mare decât al ei, dar mai degrabă oval decât în formă de lacrimă.
– Îţi mulţumesc prea plecat, domniţă.
Rânji şi făcu o plecăciune încântătoare.
– Funie?
Am ridicat ghemul de aţă aspră.
– Asta e tot ce am găsit. Scuze.
Denna se încruntă, apoi ridică din umeri.
– Asta e. E rândul tău să vii cu un plan. Nu ştii vreo magie ciudată
şi minunată de la Universitate? Vreo putere întunecată care mai
bine-ar fi lăsată în pace?
Am răsucit solzul în mâini, cu gândul la asta. Aveam ceară şi
solzul era o legătură la fel de bună ca orice fir de păr. Puteam să
fac o reprezentare a dracusului, dar apoi ce? O arsură la picior nu
avea să deranjeze o fiinţă care se simţea atât de bine pe un pat de
cărbuni încinşi.
Însă erau şi lucruri mai sinistre pe care le puteai face cu o
momâie. Lucruri pe care niciun arcanist cuminte nu ar fi trebuit
să le facă. Lucruri cu ace şi cuţite, care să sângereze până la
moarte chiar dacă se afla la câteva oraşe depărtare. Vătămare
adevărată.
M-am uitat la solzul din mâna mea, rumegând o idee. Era din fier
în cea mai mare parte şi mai gros decât palma mea pe lateral.
Chiar şi cu o momâie şi un foc puternic ca sursă de energie, nu
ştiam dacă puteam să pătrund prin solzi ca să-i fac vreun rău. Mai
rău, chiar dacă încercam nu aveam de unde să ştiu dacă funcţiona
de fapt. Nu suportam ideea să stau aiurea lângă foc, înfigând ace
într-o păpuşă de ceară, în timp ce la kilometri depărtare un dracus
turbat se tăvălea în ruinele arzânde ale fermei unei familii
nevinovate.
– Nu. Cel puţin nu vreo magie despre care să ştiu.
– Atunci, mergem la şerif să-i spunem că trebuie să adune o poteră
cu arcuri, să vină să omoare un dragon-găină mare cât casa şi
turbat de la droguri.
O idee îmi fulgeră în minte.
– Otravă. Trebuie să-l otrăvim.
620
– Ai cumva un litru de arsenic la tine? întrebă ea neîncrezătoare. Şi
de-ai avea, ar fi destul pentru o dihanie atât de mare?
– Nu arsenic.
Am împuns sacul de mucava cu vârful piciorului. Denna coborî
privirea.
– A, făcu ea, descurajată. Cum rămâne cu poneiul meu?
– Cred că trebuie să-l scoţi din lista de cadouri. Dar ne rămâne
destul pentru harpă. De fapt, pun rămăşag că putem face chiar
mai mulţi bani de pe cadavrul dracusului. Solzii ar valora o avere.
Şi naturaliştii de la Universitate s-ar da peste cap dacă…
– Bine. Nu trebuie să mă convingi. Ştiu că e ceea ce trebuie să
facem. Oricum, zâmbi ea, aşa ajungem eroi şi omorâm dragonul.
Comoara lui e doar un câştig în plus.
Am râs.
– Bine atunci, cred că ar trebui să ne îndreptăm spre dealul cu
pietre arse şi să facem un foc ca să-l momim.
Denna părea nedumerită.
– De ce? Ştim că are să se întoarcă aici. De ce nu facem un foc aici
şi aşteptăm?
– Uită-te câţi copaci de danar au mai rămas.
Denna privi în jur.
– I-a mâncat pe toţi?
– Da. Dacă îl omorâm în seara asta, ajungem în Trebon până se
lasă noaptea. M-am săturat să dorm pe-afară. Vreau o baie, o
masă caldă şi un pat adevărat.
– Minţi din nou, spuse ea voios. Începi să te descurci mai bine, dar
pentru mine eşti străveziu ca un izvor adânc de-o palmă. Spune-mi
adevărul, îmi ceru ea, bătându-mă cu degetul pe piept.
– Vreau să te văd ajunsă în Trebon. În caz că ai mâncat prea multă
răşină. N-aş avea încredere în niciun doctor care trăieşte pe-aici,
dar probabil au leacuri pe care pot să le folosesc. În caz că e
nevoie.
– Eroul meu, zâmbi Denna. Eşti un dulce, dar mă simt bine.
Mi-am întins mâna şi i-am dat un bobârnac peste ureche,
puternic.
Îşi duse repede mâna la cap, cu o mină indignată.
– Auu… oh.
Părea nedumerită.
– Nu doare deloc, nu?
– Nu.
– Uite care-i adevărul. Cred că ai să fii bine, dar nu pot să ştiu
621
sigur. Nu ştiu câtă răşină mai ai în sânge. O să-mi fac o idee mai
clară într-o oră, dar, dacă se întâmplă ceva rău, prefer să fii mai
aproape de Trebon. Nu de alta, dar n-aş vrea să te car tot drumul,
am glumit, apoi am privit-o drept în ochi. Nu risc cu vieţile celor la
care ţin.
Mă ascultă cu chipul mohorât. Apoi rânjetul îi înflori înapoi pe
faţă.
– Îmi place bravura ta bărbătească. Mai fă-o.

622
 Capitolul 79
Vorbe dulci

Ne luă cam două ore să ne întoarcem la dealul cu pietre arse. Am fi

ajuns mai repede, dar mania Dennei devenea tot mai puternică şi
surplusul ei de energie era mai degrabă o piedică decât un ajutor.
Era distrasă de orice şi se ducea după orice îi atrăgea interesul.
Am trecut acelaşi mic pârâu pe care-l trecusem la venire şi, în
ciuda faptului că apa nu ajungea mai sus de glezne, Denna insistă
să se îmbăieze. M-am spălat şi eu puţin, apoi m-am îndepărtat la o
distanţă cuviincioasă şi am ascultat-o cântând mai multe cântece
deocheate. Făcu şi câteva aluzii nu tocmai subtile că ar trebui să
mă alătur.
Nu are rost să mai spun că am păstrat distanţa. Există nume
pentru cei ce profită de femei care nu sunt în deplin control asupra
propriilor emoţii şi niciunul din acele nume nu are să-mi fie
vreodată atribuit pe bună dreptate.
***
Odată ajunşi pe vârful dealului, am profitat de surplusul de
energie al Dennei şi am trimis-o să adune lemne de foc în timp ce
am făcut o vatră chiar mai mare decât prima. Cu cât focul era mai
mare, cu atât mai repede avea să atragă atenţia dracusului.
M-am aşezat lângă sacul de mucava şi l-am deschis. Răşina
mirosea a pământ. Denna se întoarse pe culmea dealului şi trânti
un braţ de lemne.
– Câtă răşină ai să foloseşti?
– Încă trebuie să-mi dau seama. Nu-i chiar o ştiinţă exactă.
– Dă-i-o pe toată. Măcar să ştim ceva sigur.
Am clătinat din cap.
– N-avem de ce să exagerăm. Am irosi-o aşa. Oricum, e un calmant
puternic atunci când e rafinată cum trebuie. Leacul le-ar fi de folos
oamenilor…
– …Şi ţie ţi-ar fi de folos banii.
– Nu neg. Dar mă gândeam mai degrabă la harpa ta. Ţi-ai pierdut
lira în focul acela. Ştiu cum e să trăieşti fără un instrument.
– Ai auzit vreodată povestea despre băiatul cu săgeţi de aur?
întrebă Denna. Întotdeauna m-a deranjat când eram mică. Trebuie
să vrei destul de mult să omori pe cineva ca să tragi cu o săgeată
de aur. De ce să nu ţii aurul şi să te duci acasă?
– Cu siguranţă, ai dat un luciu nou poveştii, am spus, uitându-mă
623
la sac.
Bănuiam că atâta răşină ar fi valorat cel puţin cincizeci de talanţi,
vândută unui spiţer. Poate chiar şi o sută, depinzând de cât de
rafinată era.
Denna ridică din umeri şi se întoarse printre copaci să caute mai
multe vreascuri. Între timp, eu încă socoteam de câtă răşină
aveam nevoie să otrăvesc o şopârlă de cinci tone. Era un coşmar,
complicat de faptul că nu aveam cum să fac măsurători precise.
Am început cu o bucăţică de mărimea unghiei de la degetul mic,
cam cât credeam că înghiţise de fapt Denna. Însă ea luase mult
cărbune, care tăia efectul în jumătate. Rămâneam cu un bob de
răşină puţin mai mare decât unul de mazăre.
Dar era doar cantitatea necesară să facă o fată să fie euforică şi
plină de energie. Eu voiam să omor dracusul. Pentru asta, am
triplat doza, după care am mai triplat-o o dată. Rezultatul era un
bob de mărimea unui strugure copt.
Bănuiam că dracusul cântărea cinci tone şi vreo opt sute de ocale.
Mă gândeam că Denna cântărea cam cincizeci şi două, cincizeci şi
patru de ocale. Asta însemna că trebuia să înmulţesc cu o sută
doza de mărimea unui strugure ca să omor bestia. Am făcut zece
bobiţe de mărimea strugurelui, apoi le-am tercit împreună. Era de
mărimea unei caise. Am făcut încă nouă bile de mărimea caisei şi
le-am pus într-o găleată de lemn pe care o adusesem de pe
plantaţia de danar. Denna mai aduse un braţ de lemne şi se uită
în găleată.
– Atât? întrebă ea. Nu pare prea mult.
Avea dreptate. Nu arăta mult în comparaţie cu statura gigantică a
dracusului. I-am explicat cum îmi făcusem estimarea. Încuviinţă.
– Pare suficient, mă gândesc. Dar nu uita că a mâncat copaci de
danar pentru o bună parte a lunii. Probabil, are toleranţă.
I-am dat dreptate şi am mai adăugat cinci bulgări în găleată.
– Şi ar putea să fie mai rezistent decât crezi. Poate răşina nu are
acelaşi efect la şopârle.
I-am dat din nou dreptate şi am pus încă cinci bulgări. Apoi, după
o clipă de gândire, am mai pus unul.
– Aşa ajungem la douăzeci şi unu. Un număr norocos. Trei de
şapte.
– Nu-i nimic rău în a avea norocul de partea ta, fu Denna de acord.
– Vrem şi să moară repede. E mai milos faţă de dracus şi mai sigur
pentru noi.
Denna se uită la mine.
624
– Aşa că o dublăm?
Am încuviinţat şi ea se făcu din nou nevăzută printre copaci, câtă
vreme eu am făcut încă douăzeci şi unu de bile şi le-am aruncat în
găleată. Reveni cu mai multe vreascuri tocmai când făceam ultima
bilă.
Am turtit răşina de fundul găleţii.
– Ar trebui să fie mai mult decât suficient, am spus eu. Atât de
mult ofal ar putea să omoare întreaga populaţie a Trebonului de
două ori.
Ne-am uitat la găleată. Conţinea cam o treime din toată răşina pe
care o găsisem. Ce rămăsese în sac era destul să-i poată cumpăra
Dennei o harpă, să-mi plătească datoria la Devi şi să ne rămână
suficienţi bani cât să trăim confortabil câteva luni bune. Mă
gândeam deja la haine noi, un set întreg de strune şi la o sticlă de
vin de fructe din Avenna…
Apoi m-am gândit la dracusul care dădea trunchiuri de copac la o
parte ca pe paie, sfărâmându-le fără să-şi dea seama cu greutatea
sa.
– Ar trebui s-o dublăm din nou, rosti Denna, ca un ecou al
gândurilor mele, doar ca să ne asigurăm.
Am dublat-o din nou, rulând încă patruzeci şi două de bile, în timp
ce Denna aducea vreascuri.
Am făcut focul tocmai când începu să plouă. Focul era mai mare
decât ultimul, în speranţa că aşa va atrage dracusul mai repede.
Voiam s-o ştiu pe Denna în relativa siguranţă a Trebonului cât mai
curând posibil.
La sfârşit, am încropit o scară folosind toporişca şi ghemul de
sfoară pe care-l găsisem. Era urâtă, dar folositoare. Am sprijinit-o
de marginea pietrei arse. De data asta, aveam o cale rapidă până
sus.
***
Cina noastră nu fu nici pe departe atât de fastuoasă ca noaptea
trecută. Ne-am mulţumit cu ultimele bucăţi de pâine deja râncedă,
carne uscată şi câţiva cartofi copţi la marginea focului.
În timp ce mâncam, i-am spus Dennei întreaga poveste a focului
din Partizanat. O făcusem în parte pentru că eram tânăr, în
călduri şi voiam cu disperare să o impresionez, dar voiam de
asemenea să o fac să înţeleagă că nu putusem să vin la întâlnirea
noastră din pricina unor împrejurări pe care nu le-aş fi putut
controla. A fost publicul perfect, atentă şi icnind atunci când era
cazul.
625
Nu mai eram îngrijorat că era în pericol. După ce adunase un mic
munte de surcele, mania începea să-i dispară, lăsând-o într-o
letargie mulţumită, aproape visătoare. Ştiam însă că efectele
secundare aveau s-o lase extenuată. Voiam să ajungă în siguranţă
într-un pat în Trebon şi să se recupereze.
După ce am terminat de mâncat, m-am dus după ea. Se aşezase
cu spatele sprijinit de o piatră arsă.
– Bine, trebuie să te verific, am spus pompos.
Îmi zâmbi leneş, cu ochii pe jumătate închişi.
– Chiar te pricepi să spui vorbe dulci unei fete, nu-i aşa?
I-am luat pulsul cu degetele pe scobitura gâtului suplu. Era încet,
dar constant. Se dădu în spate la atingerea mea.
– Mă gâdili.
– Cum te simţi?
– Obosită, răspunse cu glas adormit. Bine şi obosită şi mi-e puţin
rece…
Deşi era de aşteptat, era totuşi puţin surprinzător, având în vedere
că eram la doar câţiva metri de un foc care ardea în vâlvătăi. I-am
adus pătura din raniţă. Se băgă repede sub ea.
M-am apropiat ca să-i văd ochii mai bine. Pupilele îi erau încă largi
şi încete, dar nu mai mult decât înainte. Îmi puse o mână pe
obraz.
– Ai cea mai dulce faţă, îmi spuse, uitându-se visător la mine. E ca
bucătăria perfectă.
M-am căznit să nu zâmbesc. Era în delir. Avea să intre şi să iasă
din el până ce extenuarea o făcea să adoarmă. Dacă îi vezi pe unii
vorbind singuri tot felul de lucruri fără noimă, se prea poate să nu
fie ţicniţi, ci doar nişte mâncători de dulce îmbuibaţi de danar.
– O bucătărie?
– Da. Totul se potriveşte şi bolul cu zahăr e exact unde ar trebui să
fie.
– Cum te simţi când respiri?
– Normal. Puţin greu, dar normal.
Inima îmi bătu puţin mai tare când am auzit-o.
– Ce vrei să spui cu asta?
– Am probleme să respir. Uneori mi se strânge pieptul, de parcă
respir prin budincă, zise şi începu să râdă. Am spus budincă?
Voiam să spun melasă. Ca o budincă dulce de melasă.
M-am abţinut să strig mânios la ea că i-am zis să mă anunţe dacă
avea probleme să respire.
– Acum ţi-e greu să respiri?
626
Ridică indiferent din umeri.
– Trebuie să-ţi ascult răsuflarea. Dar nu am instrumente aici, aşa
că te rog să te deschizi puţin la cămaşă. Trebuie să-mi lipesc
urechea de pieptul tău.
Denna dădu ochii peste cap şi îşi desfăcu mai mult din cămaşă
decât era nevoie.
– Asta e o noutate. Nimeni n-a mai încercat asta cu mine până
acum, spuse ea puţin acid, vorbind pentru o clipă aşa cum o făcea
de obicei.
M-am aplecat şi mi-am pus urechea pe sternul ei.
– Cum îmi sună inima?
– Înceată, dar puternică. Ai o inimă bună.
– Nu spune nimic?
– Nimic ce aş putea să aud.
– Ascultă mai bine.
– Respiră adânc şi nu vorbi, am rugat-o. Trebuie să-ţi ascult
răsuflarea.
Am ascultat. Aerul îi intră în piept şi i-am simţit un sân apăsându-
mi braţul. Expiră şi suflul ei îmi mângâie ceafa. Mi se făcu toată
pielea de găină.
Îmi închipuiam privirea dojenitoare a lui Arwyl. Am închis ochii şi
am încercat să mă concentrez pe ceea ce făceam. Înăuntru şi afară,
parcă ascultam vântul trecând printre copaci. Înăuntru şi afară,
auzeam un pârâit slab, ca o hârtie mototolită, ca un suspin
sugrumat. Dar nu umezeală, nici pocnituri.
– Părul îţi miroase frumos, spuse ea.
M-am ridicat.
– Eşti bine. Spune-mi dacă te simţi rău sau diferit.
Încuviinţă, zâmbind visător.
Enervat că dracusul părea să nu aibă chef să-şi facă apariţia, am
aruncat mai multe vreascuri pe foc. M-am uitat spre stâncile de
nord, dar nu am zărit nimic în lumina ştearsă, în afară de
contururile copacilor şi pietrelor.
Denna râse dintr-odată.
– Ţi-am făcut cumva faţa un bol de zahăr sau ceva? întrebă,
privindu-mă cu ochii întredeschişi. Spun măcar ceva cu noimă?
– E doar puţin delir, am liniştit-o. Are să-ţi tot vină şi să-ţi treacă
până să adormi.
– Sper că te distrezi la fel de mult ca mine, spuse ea, înfăşurându-
se mai bine în pătură. E ca un vis moale, dar nu prea cald.
Am urcat scara până pe piatra arsă, unde ne-am pus lucrurile. Am
627
luat un pumn de răşină din sac, am coborât şi am aruncat-o la
marginea focului. Arse cu fum negru, acru, pe care vântul îl purtă
spre nord şi spre vest, spre stâncile nevăzute. Speram că dracusul
avea să-i prindă mirosul şi să vină încoace mâncând pământul.
– Am avut pneumonie, când eram doar cât un pumn, spuse Denna
fără inflexiune în glas. De aceea plămânii mei nu sunt prea buni. E
groaznic să nu poţi răsufla uneori. Continuă să vorbească ţinând
ochii pe jumătate închişi, aproape ca şi cum ar fi gândit cu voce
tare: N-am mai respirat două minute şi-am murit. Uneori mă
întreb dacă nu e cumva o greşeală la mijloc, dacă nu ar trebui să
fiu moartă. Dar dacă nu e o greşeală, trebuie să fiu aici cu un
scop. Dar care e acesta, nu ştiu.
Era foarte posibil ca nici măcar să nu-şi dea seama că vorbea şi o
chiar mai mare posibilitate ca unele din cele mai importante părţi
ale creierului ei să fi adormit deja, iar ea să nu-şi amintească
nimic dimineaţa. Pentru că nu ştiam ce să răspund, am încuviinţat
pur şi simplu.
– E primul lucru pe care mi l-ai spus. Mă întrebam oare de ce eşti
aici? Cele şapte cuvinte ale mele. Şi eu mă întreb asta de atâta
vreme.
Soarele, demult ascuns îndărătul norilor, apuse în sfârşit după
munţii de est. În mijlocul întunecimii care se pogora peste lume,
culmea dealului părea ca o insulă în marele ocean al nopţii.
Denna începu să moţăie, cu capul cufundându-i-se încet în piept,
apoi tresărind înapoi. M-am dus la ea şi i-am întins mâna.
– Haide, dracusul trebuie să apară curând. Ar trebui să urcăm pe
piatră.
Încuviinţă şi se ridică, cu păturile încă înfăşurate în juru-i. Am
urmat-o până la scară, unde urcă încet şi cu greu până pe piatra
arsă. Era răcoare acolo pe piatră, departe de foc. Am aşternut o
pătură pe jos şi am ajutat-o să se aşeze, înfofolită în cealaltă
pătură. Frigul păru să o trezească puţin şi se uită supărată în jur,
tremurând.
– Găină nenorocită! Vino şi mănâncă-ţi cina. Mi-e frig.
– Speram ca până acum să te bag într-un pat cald în Trebon. S-a
zis cu planul meu strălucit.
– Întotdeauna ştii unde faci, mormăi ea, delirând puţin. Eşti
important, cu ochii tăi verzi, care mă privesc de parcă însemn
ceva. Nu mă supăr că ai lucruri mai bune de făcut. Mă bucur să te
am pentru mine din când în când. Ştiu că sunt norocoasă pentru
asta, să te am măcar puţin.
628
Am încuviinţat să-i fac pe plac, în vreme ce căutam pe coline vreo
urmă de dracus. Am rămas aşa împreună, cu ochii pierduţi în
întuneric pentru câtăva vreme. Denna moţăi puţin, apoi se trase în
sus, străbătută de un alt fior violent.
– Ştiu că nu te gândeşti la mine…
E indicat să le faci pe plac celor care delirează, ca nu cumva să
devină violenţi.
– Mă gândesc la tine tot timpul, Denna.
– Nu mă lua de sus, spuse supărată, apoi vocea i se îmblânzi din
nou. Nu te gândeşti aşa la mine. E-n regulă. Dar dacă şi ţie ţi-e
frig, ai putea să vii aici să-ţi pui braţele în jurul meu. Doar puţin.
Cu inima bătându-mi în gât, m-am apropiat şi m-am aşezat în
spatele ei, cuprinzând-o cu braţele.
– Ce bine e, spuse, relaxându-se. Mă simt ca şi cum mi-a fost frig
de când mă ştiu.
Am stat acolo, privind spre nord. Se lăsă pe mine, adorabilă în
braţele mele. Respiram blând, nedorind să o deranjez.
Denna se agită puţin, murmurând.
– Eşti atât de blând! Niciodată nu insişti…
Se opri din nou, odihnindu-şi capul pe umărul meu. Apoi se
dezmetici din nou.
– Ai putea, ştii tu, să insişti mai mult. Doar puţin.
Şedeam acolo, în întuneric, ţinându-i trupul adormit în braţe. Era
moale şi caldă, nedescris de preţioasă inimii mele. După câteva
clipe, spatele începu să mă doară de la presiunea de a-i suporta
atât greutatea ei, cât şi pe a mea. Piciorul începu să-mi
amorţească. Părul ei îmi gâdila nasul. Şi cu toate astea, n-am
mişcat un muşchi, de teamă să nu spulber cel mai minunat
moment al vieţii mele.
Denna se foi în somn, apoi începu să alunece într-o parte şi se
trezi cu o smucitură.
– Întinde-te, spuse ea, cu voce din nou limpede.
Se luptă cu pătura, trăgând-o la o parte ca să nu mai fie între noi.
– Hai sub pătură. Şi ţie trebuie să-ţi fie frig. Nu eşti preot, aşa că
n-ai să ai necazuri pentru aşa ceva. Vom fi bine. Doar puţin bine,
în frig.
Mi-am pus din nou braţele în jurul ei, iar Denna trase pătura peste
amândoi.
Şedeam pe-o parte, ca două linguri într-un sertar. Braţul meu îi
ajunse sub cap, ca o pernă. Se cuibări în mine, iar trupul ei se lipi
atât de uşor şi firesc de al meu de parcă fusese menită să fie astfel.
629
Cum şedeam acolo, mi-am dat seama că greşisem mai înainte,
acesta era cel mai minunat moment al vieţii mele.
Denna se agită în somn.
– Ştiu că nu ai vorbit serios, spuse ea cu glas limpede.
Vocea îi era diferită, îşi pierduse oboseala şi visarea. Mă întrebam
dacă nu cumva vorbea în somn.
– Ce anume? am întrebat şoptit.
– Ce ai spus înainte. Că-mi dai una şi mă faci să mănânc cărbuni.
Nu m-ai lovi niciodată, spuse şi întoarse puţin capul spre mine. Nu
ai face-o, nu? Nici dacă ar fi pentru propriul bine?
Mă cuprinse un fior.
– Ce vrei să zici?
Urmă o pauză lungă, în care începusem să cred că adormise din
nou.
– Nu ţi-am spus totul. Ştiu că Frasin n-a murit la fermă. M-a găsit
când mă îndreptam spre foc. A venit la mine şi mi-a spus că toţi
nuntaşii sunt morţi. A spus că oamenii ar fi bănuitori dacă aş fi
singura care să supravieţuiască…
Am simţit o furie mocnită, sumbră, ridicându-se în mine. Ştiam ce
avea să-mi spună, dar am lăsat-o să vorbească. Nu voiam să aud,
dar ştiam că avea nevoie să o spună cuiva.
– Nu a făcut-o din senin, continuă ea. S-a asigurat că era ceea ce-
mi doream. S-a asigurat că voiam într-adevăr să o facă. M-a pus
să-l rog să mă lovească. Numai ca să fie sigur. Şi a avut dreptate,
rosti fără să mişte un muşchi. Chiar şi aşa au crezut că am ceva
de-a face cu tot ce s-a întâmplat. Dacă n-ar fi făcut-o, acum aş fi
fost în temniţă. M-ar fi spânzurat.
Stomacul mi-era mistuit de amar.
– Denna, un om care poate să-ţi facă aşa ceva… nu te merită. Nici
pe departe. Nu mai e o problemă de jumătate de pâine. E o pâine
râncedă. Meriţi mai mult.
– Cine ştie ce merit? Nu e cea mai bună pâine a mea. E singura. E
el sau foamea.
– Ai şi alte opţiuni, am spus, apoi m-am oprit, amintindu-mi de
discuţia cu Deoch. Trebuie… trebuie să…
– Te am pe tine, spuse ea visător, cu glas cald şi somnoros, ca de
copil pus la culcare. Vei fi tu prinţul meu din poveşti, care să mă
apere de porci? Să-mi cânţi? Să mă iei în braţe şi să mă duci în
copaci înalţi…
– Îţi jur, am spus, dar, după greutatea capului ei pe braţ, ştiam
deja că adormise în sfârşit.
630
 Capitolul 80
Atingerea fierului

Stăteam treaz, simţind răsuflarea blândă a Dennei pe braţ. Nu aş fi

putut să dorm nici dacă aş fi vrut. Apropierea ei mă umplea de
energie, de căldură, de un zumzet nedesluşit. Am rămas treaz,
savurând fiecare moment, preţuindu-l ca pe o nestemată.
Apoi am auzit zgomotul îndepărtat al unei crengi frânte. Apoi, un
altul. Mai devreme, abia aşteptam ca dracusul să vină în grabă la
focul nostru. Acum, mi-aş fi dat şi mâna dreaptă să-l fac să-şi
vadă de drum măcar pentru alte cinci minute.
Însă veni. Am început să mă ridic uşor de lângă Denna. Abia dacă
se mişcă în somn.
– Denna?
Am scuturat-o blând, apoi tot mai tare. Nu mă mira. Puţine lucruri
erau mai adânci decât somnul unui mâncător de dulce.
Am acoperit-o cu pătura şi i-am pus raniţa într-o parte şi sacul în
cealaltă. Dacă se rostogolea în somn, avea să dea de una din ele
înainte să se apropie de marginea pietrei arse.
M-am dus pe cealaltă parte a pietrei şi m-am uitat spre
miazănoapte. Norii erau încă deşi, aşa că nu vedeam mai nimic
dincolo de cercul de lumină al focului.
Pipăind atent, am găsit bucata de sfoară întinsă pe piatră. Celălalt
capăt era legat de mânerul găleţii de jos, pusă exact între foc şi
piatra arsă. Marea mea frică fusese ca dracusul să strivească din
neatenţie găleata înainte să o miroasă. Plănuiam să o trag sus
dacă era cazul şi să o cobor mai apoi. Denna râsese de planul meu,
numindu-l pescuit de găini.
Dracusul apăru pe culmea dealului, mişcându-se cu zgomot prin
tufăriş. Se opri chiar în afara cercului de lumină. Ochii lui
întunecaţi aveau un licăr roşu şi roşu îi lucea şi pe solzi. Pufni
zgomotos şi începu să dea târcoale focului, legănând încet din cap.
Suflă un nor de foc în ceea ce era fie o formă de salut, fie o
provocare. Se aruncă spre foc. Deşi îl urmărisem destul de mult
până acum, încă mă uluia viteza enormului animal. Se opri chiar
lângă foc, pufni din nou şi se îndreptă spre găleată.
Deşi găleata era făcută din lemn gros şi cu o capacitate de vreo opt
litri, arăta ca o ceşcuţă pe lângă capul masiv al dracusului.
Adulmecă din nou, apoi împinse uşor găleata cu nasul şi o
răsturnă. Găleata se rostogoli într-un semicerc, însă nu mă
631
îngrijoram pentru că lipisem bine răşina de fundul ei. Dracusul
mai făcu un pas, pufni şi o înghiţi într-o clipită.
Eram aşa de uşurat că aproape am uitat să dau drumul sforii. Îmi
fu smucită din mâini de dracusul care mestecă găleata puţin,
strivind-o în fălcile-i puternice. Apoi începu să-şi tot ridice şi să-şi
coboare capul, împingând melasa pe gâtlej. Am oftat de uşurare şi
m-am aşezat să privesc dracusul, care reîncepu să ocolească focul.
Scuipă un potop de foc albastru, apoi încă unul, după care începu
să se rostogolească în vatră, împrăştiind jarul împrejur.
Odată ce stinse focul, dracusul urmă acelaşi tipar ca înainte.
Căută limbile risipite de foc, le stinse sub greutatea sa, apoi mâncă
lemnele. Aproape îmi imaginam cum fiecare vreasc şi cracă îi
împingea răşina mai adânc în stomac, amestecând-o, fărâmând-o,
forţând-o să se dizolve.
Am aşteptat un sfert de oră să-şi termine ritualul. Speram să-l
apuce deja efectele răşinii. După estimările mele, mâncase de şase
ori cantitatea unei doze letale. Ar fi trebuit să ajungă repede la
fazele iniţiale de euforie şi manie. Apoi aveau să urmeze delirul,
paralizia, coma şi moartea. După calculele mele, totul trebuia să se
sfârşească într-o oră, iar eu speram chiar că mai devreme.
Mă simţeam măcinat de regret, uitându-mă la el cum îşi vedea de
treabă şi stingea flăcările împrăştiate. Era un animal magnific. Îmi
părea rău să-l omor chiar mai mult decât îmi părea rău pentru cei
şaizeci de talanţi pierduţi pe care i-aş fi luat pe ofal. Dar ştiam
prea bine ce s-ar fi întâmplat dacă lăsam lucrurile să-şi urmeze
cursul. Nu voiam să am pe conştiinţă moartea unor oameni
nevinovaţi.
Nu trecu mult până să se oprească din mâncat. Doar se tăvălea
peste ramurile răsfirate, stingându-le. Începuse să se mişte mai
vioi, semn că răşina de danar îşi făcea efectul. Mormăia lung şi
adânc. Mrrrr. Mrrrr. Un noian de foc albastru. Se rostogoli. Mrrrr.
Iar se rostogoli.
Curând, nu mai rămase nimic în afară de patul de tăciuni. Ca şi
data trecută, dracusul se culcă pe el, stingând orice urmă de
lumină de pe culme. Rămase locului o vreme, fără să scoată un
sunet. Apoi mormăi din nou. Mrrrr. Mrrrr. Încă o pală de foc.
Începu să se mişte cu neastâmpăr pe patul de cărbuni. Dacă
aceasta era declanşarea maniei, venea cam târziu pentru placul
meu. Speram să fie deja în delir. Oare greşisem dozajul?
Când ochii mi se obişnuiră cu bezna, mi-am dat seama că mai era
o sursă de lumină prin apropiere. La început, am crezut că norii
632
începeau să se spargă şi că ieşise luna. Dar când mi-am întors
privirea de la dracus şi m-am uitat în spatele meu am înţeles
adevărul.
În sud-vest, la doar trei kilometri depărtare, Trebonul era luminat
de focuri. Nu era lumina slabă a lumânărilor din ferestre, ci flăcări
înalte ce se înălţau pretutindeni. Preţ de o clipă, am crezut că
târgul luase foc.
Apoi mi-am dat seama ce se întâmpla de fapt: festivalul recoltei.
Oamenii ridicaseră un rug uriaş în mijlocul târgului şi altele mai
mici în faţa caselor unde îi cinsteau cu cidru pe muncitorii osteniţi.
Probabil că se îmbătau şi aruncau oameni negri în foc. Paiaţe
făcute din snopi, din ovăz, paie şi pleavă. Paiaţe făcute să ia foc
repede şi tare, într-un ritual care celebra sfârşitul anului, o
perioadă ce trebuia să ţină demonii la depărtare.
În spatele meu, dracusul grohăi. M-am uitat la el. La fel cum
făcusem şi eu, era cu spatele la Trebon, cu ochii aţintiţi spre
stâncile de nord.
Nu sunt un individ religios, dar atunci m-am rugat. M-am rugat lui
Tehlu şi îngerilor săi ca dracusul să moară, să adoarmă împăcat
fără să se întoarcă spre focurile târgului, ce luminau în noapte.
Am aşteptat câteva minute. La început, am crezut că dracusul
adormise. Dar când ochii mi se obişnuiră chiar mai mult cu bezna,
mi-am dat seama că se clătina încontinuu dintr-o parte în alta.
Focurile din Trebon păreau să se înteţească. Trecuse o oră de când
mâncase răşina. De ce nu murise?
Voiam să-i arunc şi restul răşinii, dar nu îndrăzneam. Dacă
dracusul se întorcea spre mine, ar fi fost cu faţa spre sud, spre
târg. Şi chiar dacă i-aş fi aruncat sacul de răşină chiar înaintea
nasului, poate că s-ar fi sucit să-şi facă un culcuş mai bun pe jar
şi tot ar fi văzut focurile. Poate că…
Dracusul dădu glas unui răcnet bubuitor şi adânc, ca înainte. Nu
mă îndoiam că se auzise până în Trebon. Nu m-ar fi surprins dacă
s-ar fi auzit hăt până-n Imre. M-am uitat la Denna. Se foi în somn,
dar nu se trezi.
Fiara se ridică de pe culcuşul de cărbuni, întinzându-se ca un
căţeluş. Cărbunii mai luceau pe alocuri şi, la lumina lor aproape
stinsă vedeam cum uriaşul se întoarce, muşcând din aer…
– Nu, am spus. Nu nu nu.
M-am uitat spre Trebon. M-am mai uitat înapoi la dracus: vedeam
flăcările vioaie ale oraşului reflectate în ochii săi enormi. Răsuflă o
altă vâlvătaie. Acelaşi gest pe care îl făcuse mai înainte: salut sau
633
provocare.
Apoi o luă la goană, aruncându-se cu capul înainte în jos pe
coasta dealului. Auzeam cum dărâma copacii în calea sa. Încă un
răcnet.
Mi-am aprins lampa simpatetică şi m-am dus la Denna. Am
început s-o scutur cu toată puterea.
– Denna. Denna! Scoală-te!
Abia dacă se urni o idee.
I-am ridicat o pleoapă şi i-am verificat pupila. Nu mai arăta semne
de încetineală şi se micşoră prompt ca răspuns la lumină. Însemna
că răşina începea să-i părăsească organismul. Era simplă
extenuare, nimic altceva. Doar ca să mă asigur, am mai repetat
procesul cu ambele pupile.
Da. Pupilele îi erau în regulă. Şi ea era în regulă. Ca într-o
confirmare, Denna se strâmbă din pricina luminii şi mormăi ceva
care cu siguranţă nu se potrivea unei doamne. Nu am prea înţeles
ce spunea, dar repetă de câteva ori cuvintele „curvarule” şi „’te-n
mă-ta”.
Am ridicat-o cu pături cu tot şi am coborât cu atenţie. Ajuns între
pietrele arse, am acoperit-o din nou bine cu păturile. Păru să se
trezească din pricina vânzolelii.
– Denna?
– Moteth? bolborosi ea, cu ochii abia mişcându-se pe sub pleoape.
– Denna! Dracusul se îndreaptă spre Trebon! Trebuie să…
M-am oprit. În parte pentru că era evident că se cufundase din
nou în somn, dar şi fiindcă nu eram sigur ce puteam să fac.
Dar trebuia să fac ceva. În mod normal, dracusul ar fi evitat târgul,
dar înnebunit de răşină cum era, n-aveam idee cum avea să
reacţioneze la focurile de recoltă. Dacă făcea prăpăd prin oraş, ar fi
fost numai din vina mea. Nu puteam să stau cu mâinile în sân. Am
urcat în grabă în vârful pietrei, am luat raniţa şi sacul şi am
coborât. Am deşertat raniţa pe pământ. Am înhăţat săgeţile, le-am
înfăşurat în cămaşa mea sfâşiată şi le-am băgat înapoi în raniţă.
Am băgat şi solzul tare ca fierul, apoi am pus sticla de rachiu în
sacul de mucava, care ajunse şi el în raniţă.
Cum aveam gura uscată, am luat o înghiţitură din burduf, pe care
i l-am lăsat Dennei. Avea să fie însetată nevoie mare.
Mi-am aruncat raniţa pe umăr şi am strâns-o bine. Apoi mi-am
aprins lampa simpatetică, am luat toporişca şi dus am fost.
Trebuia să omor un dragon.
***
634
Am fugit nebuneşte prin pădure, cu lampa simpatetică săltându-
mi în mână, dezvăluind obstacole cu doar o clipită înainte să dau
peste ele. Nu-i de mirare că m-am împiedicat şi m-am dus de-a
berbeleacul în jos pe deal. Când m-am ridicat, mi-am găsit repede
lampa, dar nu m-am mai deranjat să caut toporişca, ştiind în sinea
mea că nu avea să fie de niciun folos împotriva fiarei.
Am mai căzut de două ori până să ajung la drum, apoi mi-am
băgat bărbia în piept şi m-am îndreptat în goană spre luminile
îndepărtate ale târgului. Ştiam că dracusul se mişca mai repede
decât mine, dar speram că avea să fie încetinit de copaci sau
dezorientat. Dacă ajungeam înaintea lui, puteam să-i avertizez pe
oameni, să-i fac să se pregătească…
Dar nici n-am ieşit bine dintre copaci că am văzut că focurile
deveniseră mai sălbatice, mai strălucitoare. Casele ardeau.
Auzeam mugetele aproape neîntrerupte ale dracusului, însoţite de
strigăte şi ţipete disperate.
Am încetinit când m-am apropiat de oraş, căutând să-mi trag
răsuflarea. Apoi m-am căţărat anevoie pe zidul unei case cu două
etaje să ajung pe unul dintre puţinele acoperişuri mai înalte, de
unde puteam să văd mai bine ce se petrecea.
Rugul din piaţa târgului fusese împrăştiat pretutindeni. Câteva
case şi prăvălii din apropiere aveau pereţii sparţi, ca nişte butoaie
putrezite şi erau mistuite de flăcări. Limbi de foc jucau pe
jgheaburile de lemn ale acoperişurilor. De nu ar fi plouat cu puţin
înainte, tot oraşul ar fi fost pradă flăcărilor şi nu doar câteva
clădiri răsfirate. Totuşi, era doar o problemă de timp.
Încă nu zărisem dihania, dar auzeam zgomotele pe care le scotea
în vreme ce se tăvălea prin ruinele unei case în flăcări. Am văzut o
coloană de foc albastru ridicându-se deasupra acoperişurilor şi i-
am auzit din nou răgetul. Sunetul îmi trimise fiori reci pe spinare.
Cine ştie ce-i trecea prin mintea îmbuibată de răşină?
Vedeam oameni pretutindeni unde mă uitam. Unii stăteau locului,
nedumeriţi, alţii erau cuprinşi de panică şi fugeau la biserică,
sperând să găsească adăpost îndărătul zidurilor înalte de piatră şi
a roţii imense de fier care le promitea să le ofere ocrotire împotriva
demonilor. Dar uşile bisericii erau ferecate şi fură nevoiţi să caute
adăpost altundeva. Unii doar priveau, îngroziţi şi cu ochii în
lacrimi, de la ferestrele lor. Însă o bună parte din ei îşi păstraseră
calmul şi formaseră un şir de cărat găleţi de la bazinul de apă al
târgului, aflat deasupra primăriei, până la o clădire în flăcări din
apropiere.
635
Şi atunci mi-am dat seama ce trebuia să fac. Era ca şi cum aş fi
păşit dintr-odată pe scenă. Teama şi ezitarea mă părăsiseră. Tot
ce-mi mai rămânea era să-mi joc rolul.
Am sărit pe un acoperiş din apropiere, apoi mi-am croit drum
peste câteva altele până când m-am apropiat de o casă din
apropierea pieţei, al cărei acoperiş fusese aprins de o flacără
răzleaţă din rug. Eram la numai două acoperişuri depărtare când
am alunecat. Îmi dădusem seama prea târziu că mergeam pe
acoperişul hanului, care nu avea şindrile de lemn, ci ţigle
alunecoase de la ploaie. Mi-am aplanat alunecarea cu călcâiele şi
degetele şi m-am oprit abia la marginea acoperişului, cu inima
bubuind în piept. Cu răsuflarea tăiată, mi-am dat jos cizmele să
mă pot mişca mai în voie. Apoi, cu senzaţia cunoscută a
acoperişului sub tălpile pline de bătături, am început să alerg, să
sar, să alunec şi să sar din nou. La sfârşit, m-am aruncat spre o
streaşină, m-am balansat cu o mână pe ea şi am aterizat pe
acoperişul plat de piatră al primăriei.
Cu o bucată de şindrilă în flăcări în mână, am urcat scara până
deasupra rezervorului de apă şi am şoptit o mulţumire oricui îl
lăsase descoperit. În fuga mea pe acoperişuri, flacăra care juca pe
şindrilă se stinsese, lăsând doar o linie roşiatică pe marginea ei.
Am suflat atent şi imediat flacăra zglobie se trezi din nou la viaţă.
Am rupt lemnul la mijloc şi am aruncat jumătate din el.
Întorcându-mă să scrutez oraşul, am numărat focurile cele mai
mari. Erau şase într-adevăr grave, ce se înălţau spre cerul
întunecat. Elxa Dal obişnuia să spună că toate focurile sunt de
fapt un foc şi că astfel toate focurile pot da ascultare unui
simpatist. Foarte bine atunci, toate focurile erau un foc. Focul
acesta. Bucata aceasta de şindrilă în flăcări. Am murmurat o
cetluire şi mi-am concentrat Alarul. Cu unghia de la degetul mare
am scrijelit în grabă runa ule pe bucata de lemn, apoi doch şi
pesin. Într-o clipită, întreaga şindrilă ardea mocnit şi fumega în
mâna mea.
Mi-am agăţat piciorul de ultima stinghie a scării şi m-am aplecat în
rezervor, cufundând şindrila în apă. Pentru un moment, apa rece
îmi înconjură mâna, apoi se încălzi cu repeziciune. Deşi bucata de
lemn era sub apă, încă vedeam dâra roşie de tăciune fierbinte pe
marginea ei.
Mi-am scos briceagul cu cealaltă mână şi l-am înfipt prin şindrilă
în peretele de lemn al bazinului, ţintuind improvizaţia mea de
scrijeldică sub apă. Nu aveam nicio îndoială că era mâncătorul de
636
căldură cel mai la repezeală făcut vreodată.
După ce m-am tras înapoi pe scară, am văzut că o beznă
binecuvântată se aşternuse asupra oraşului. Flăcările scăzuseră şi
în cele mai multe locuri rămăseseră doar cărbuni încinşi. Nu
stinsesem focurile, doar le slăbisem îndeajuns ca să dau oamenilor
timp să le stingă cu găleţile.
Dar treaba mea era doar pe jumătate făcută. Am coborât de pe
acoperiş şi am luat cealaltă bucată de şindrilă pe care o
aruncasem. Apoi m-am prins de un burlan şi am alunecat pe el în
stradă, după care am traversat piaţa, către biserica tehlină.
M-am oprit sub un stejar imens, care se ridica în faţa uşilor
bisericii, încă refuzând să se despartă de frunzele sale arămii.
Îngenunchind, mi-am deschis raniţa şi am scos sacul cu răşină.
Am turnat sticla de rachiu peste răşină şi i-am dat foc cu şindrila.
Începu să ardă repede, cu rotocoale de fum ce ridicau în aer un
miros înţepător şi dulce.
Apoi am prins bucata de şindrilă în dinţi, am sărit să mă prind de
o cracă şi am urcat în copac. Era mai uşor decât să urc pereţii
unei clădiri şi am ajuns destul de sus încât să sar pe pervazul larg
de piatră al unei ferestre de la etajul bisericii. Am rupt o rămurică
şi am băgat-o în buzunar. Mi-am făcut drum pe pervaz, către roata
enormă de fier care era ţintuită de zid. Era mai uşor de urcat decât
o scară, deşi spiţele de fier erau neobişnuit de reci sub palmele
mele încă ude.
Am ajuns în vârful roţii şi de acolo pe streaşina celui mai înalt
acoperiş din târg. Focurile fuseseră stinse în mare parte şi
strigătele deveniseră plânsete şi murmure repezite. Am luat bucata
de şindrilă dintre dinţi şi am suflat până s-a reaprins. Apoi m-am
concentrat, am şoptit o altă cetluire şi am ridicat rămurica de
stejar deasupra flăcării. M-am uitat spre târg să văd că tăciunii
începeau să pâlpâie tot mai puţin.
Trecu o singură clipă. Stejarul izbucni dintr-odată în flăcări
strălucitoare. Ardea mai luminos ca o mie de torţe laolaltă, cu
toate frunzele aprinse în acelaşi timp.
În lumina lui am văzut capul dracusului ridicându-se la două
străzi depărtare. Mugi şi scuipă un nor de foc albastru, apoi
începu să tropăie spre stejarul în flăcări. Luă colţul prea repede şi
se izbi cu râna în zidul unei prăvălii, trecând prin el ca printr-o
uşă deschisă.
Încetini pe măsură ce se apropia de copac, aruncând flăcări
încontinuu. Frunzele se mistuiră, căzând ca nişte fulgi
637
incandescenţi, iar copacul arăta ca un uriaş candelabru stins.
În lumina vagă, roşiatică, dracusul era aproape o umbră. Dar încă
vedeam că fiara adulmeca aerul cu atenţie, acum că flăcările
fuseseră stinse. Capul său, ca un ciocan gigantic, se legăna înainte
şi înapoi, înainte şi înapoi. Am înjurat în şoaptă. Nu era destul de
aproape…
Apoi dracusul pufni suficient de tare ca să-l aud de la mai bine de
treizeci de metri deasupra lui. Îşi rotea capul şi trăgea cu nări
hulpave fumul dulce al răşinii. Pufni, mormăi şi mai făcu un pas
spre sacul de răşină. Fără urmă de stăpânire, tăbărî asupra
sacului care fumega şi îl luă în gura-i căscată larg.
Am tras aer în piept şi mi-am scuturat capul, căutând să alung din
toropeala care mă cuprinsese. Tocmai ce făcusem două cetluiri
simpatetice destul de obositoare una după alta şi efortul se făcea
simţit.
Şi eram pe cale să încep cea de-a treia cetluire. Mi-am rupt mintea
în două părţi, apoi, cu oarecare dificultate, într-o a treia. Pentru
ceea ce aveam de gând să fac, îmi trebuia o cetluire triplă.
În vreme ce dracusul molfăia, încercând să dea pe gât maldărul
cleios de răşină, am scotocit în raniţă după solzul lui negru şi am
luat magnetita dintr-un buzunar al mantiei. Am rostit cetluirile cu
voce tare şi mi-am concentrat Alarul. Am ridicat solzul şi piatra şi
le-am apropiat până când am simţit că se atrag. Cu mintea numai
la ce făceam, am dat drumul magnetitei. Ţâşni ca o săgeata spre
solzul negru.
Sub picioarele mele, roata uriaşă de fier se desprinse din zidul
bisericii într-o explozie de pietre. O tonă de fier forjat căzu spre
pământ. Dacă ar fi fost martori, ar fi băgat de seamă că roata
cădea mai repede decât ar fi fost firesc. Ar fi văzut că nu cădea
direct în jos, ci într-un unghi, ca şi cum era atrasă spre dracus. De
parcă Tehlu însuşi o mâna spre fiară cu mâna lui răzbunătoare.
Dar nu era nimeni care să vadă adevărul. Şi cel care o mâna nu
era cine ştie ce zeu, ci numai eu.

638
 Capitolul 81
Mândrie

La mare distanţă sub mine, dracusul rămase ţintuit sub roata cea
mare de fier. Stătea întins şi nemişcat în faţa bisericii, negru ca o
umbră. Deşi ştiam că nu avusesem de ales, mă cuprinse regretul
pentru uciderea sărmanei fiare.
Mi-am luat un răgaz lung. Aerul nopţii de toamnă era proaspăt şi
dulce, în ciuda mirosului de lemn ars şi sub tălpi simţeam
atingerea rece a acoperişului de piatră. Mândru de mine, am băgat
solzul şi magnetita în raniţă. Am răsuflat adânc, cu satisfacţie, şi
mi-am plimbat privirea peste micul târg pe care tocmai îl salvasem.
Apoi am auzit un zgomot înfiorător şi am simţit cum acoperişul se
mişcă sub picioarele mele. Partea din faţă a bisericii se lăsă în jos
şi se fărâmă, iar eu mă clătinam în timp ce lumea cădea odată cu
mine. Am căutat din priviri un acoperiş pe care să sar, dar
niciunul nu era destul de aproape. Am dat să o iau în spate, dar
tocmai atunci acoperişul se nărui.
Cu un ultim gest de disperare, am sărit spre ramurile arse ale
stejarului. M-am prins de una, dar s-a rupt sub greutatea mea. M-
am prăbuşit printre crengi, m-am lovit la cap şi bezna s-a lăsat
peste mine.

639
 Capitolul 82
Frasin şi ulm…

M-am trezit într-un pat. Într-o cameră. Într-un han. Mai mult de
atât nu îmi era clar. Mă simţeam exact ca unul care fusese lovit
peste cap cu o biserică.
Eram curat şi bandajat. Chiar foarte atent bandajat. Cineva se
ocupase de toate rănile mele, indiferent cât de neînsemnate erau
unele dintre ele. Pânza albă de in îmi înconjura capul, pieptul, un
genunchi şi laba unui picior. Cineva îmi curăţase şi bandajase
micile tăieturi de pe mâini şi rana de cuţit pe care o primisem cu
trei zile în urmă de la bătăuşii tocmiţi de Ambrose să mă omoare.
Cel mai rău mă durea cucuiul de pe cap. Zvâcnea cu durere şi mă
lăsa ameţit când ridicam capul. Mişcatul era o adevărată lecţie de
anatomie, dată de un dascăl necruţător. Mi-am dus picioarele la
marginea patului şi am constatat cu faţa schimonosită de durere:
traumă adâncă a ţesutului la piciorul drept. M-am ridicat în capul
oaselor: sfâşiere oblică a cartilajului dintre coastele inferioare. M-am
ridicat în picioare: mică luxaţie a sub… trans… fir-ar, cum îi
spunea? Mi-l închipuiam pe Arwyl, încruntându-se îndărătul
ochelarilor săi rotunzi.
Straiele îmi fuseseră spălate şi cârpite. Le-am îmbrăcat încet,
nevoit să savurez toate mesajele încântătoare pe care mi le trimitea
trupul. Mă bucuram că în cameră nu erau oglinzi, ştiind că arătam
ca vai de lume. Bandajul din jurul capului era cam incomod, dar
mi-am spus că mai bine îl las. La cum mă simţeam, poate era
singurul lucru care-mi ţinea capul într-o bucată.
M-am dus la fereastră. Cerul era înnorat şi târgul arăta jalnic în
lumina sură, cotropit de funingine şi cenuşă. Prăvălia de peste
drum fusese strivită ca o casă de păpuşi sub cizma unui soldat.
Oamenii se mişcau încet, căutând prin ruine. Norii erau atât de
deşi că nu-mi dădeam seama cât era ceasul.
Uşa se deschise cu o pală uşoară de aer care îmi mângâie ceafa.
Când m-am întors, înaintea mea era o fată. Tânără, drăguţă, la
locul ei, genul de fată care lucra tot timpul în asemenea hanuri: o
Nellie. Nell. Genul de fată care-şi ducea viaţa tresărind încontinuu,
fiindcă hangiul era iute la mânie, rău de gură şi nu se ferea să-i
arate dosul palmei. Icni când dădu ochii cu mine, surprinsă să mă
găsească sculat din pat.
– A fost cineva omorât? am întrebat.
640
Fata clătină din cap.
– Băiatul familiei Liram şi-a rupt braţul destul de rău. Şi unii
oameni au arsuri…
Mi-am simţit întregul corp relaxându-se la veste.
– Nu ar trebui să vă ridicaţi, domnule. Doctorul a zis că sunt
puţine şanse să vă mai treziţi. Ar trebui să vă odihniţi.
– S-a întors cumva… verişoara mea în târg? Fata care a fost la
ferma Mauthen? E şi ea aici?
– Nu. Sunteţi doar dumneavoastră.
– Cât e ceasul?
– Cina încă nu e gata, domnule. Dar pot să vă aduc ceva de
mâncare.
Raniţa îmi fusese pusă într-un colţ al camerei, lângă pat. Am
ridicat-o pe umăr. Mi se părea atât de straniu să o car aşa goală
cum era, cu nimic înăuntru decât solzul şi magnetita. Mi-am
căutat cizmele din priviri, până să-mi aduc aminte că le
descălţasem noaptea trecută, să am mai multă stabilitate când
fugeam pe acoperişuri.
Am părăsit încăperea cu fata pe urme şi am coborât scările spre
camera comună. La tejghea era acelaşi ins, cu aceeaşi privire
încruntată. M-am dus la el.
– Verişoara mea a venit cumva în oraş?
Barmanul îşi întoarse privirea chiorâşă de la mine şi spre uşa pe
care tocmai ce ieşea fata.
– Nell, în numele cerului, cum poţi să-l laşi să se ridice? Jur că ai
mai puţină minte decât un câine.
Deci chiar o chema Nell. În alte circumstanţe, aş fi găsit asta
amuzant.
Hangiul se întoarse spre mine şi îmi aruncă un zâmbet care era de
fapt un alt soi de încruntătură.
– Văleu, băiete, nu te doare faţa? Că pe mine mă omoară, spuse el
şi hohoti la propria încercare de glumă.
M-am uitat urât la el.
– Am întrebat despre verişoara mea.
– Nu s-a întors. Drum bun, cale bătută, în ce mă priveşte pe mine.
– Adu-mi pâine, fructe şi orice fel de carne ai aici. Şi o sticlă de vin
de Avenna. De căpşuni, dacă ai.
Hangiul se aplecă peste tejghea şi ridică o sprânceană. Mutra acră
i se formă într-un mic zâmbet superior.
– N-are rost să te grăbeşti, fiule. Şeriful are să vrea să-ţi vorbească,
acum că te-ai trezit.
641
Am strâns din dinţi ca să nu spun chiar ce-mi venea la gură şi am
luat o gură mare de aer.
– Ascultă, am avut câteva zile nespus de supărătoare, capul mă
doare în feluri care al tău nu te duce să le pricepi şi am o prietenă
care poate e în primejdie, i-am spus cu o privire îngheţată. Nu
vreau să cauzez neplăceri. Deci, te întreb dacă binevoieşti să-mi
aduci ce ţi-am cerut. Te rog, am adăugat, scoţând punga.
Se uită la mine, cuprins încet-încet de furie.
– Măi, mucos guraliv ce eşti. Dacă nu-mi arăţi puţin respect, te leg
de-un scaun până vine şeriful.
I-am aruncat un şfanţ pe tejghea, ţinând un altul încleştat în
pumn.
Hangiul se uită pieziş la monedă.
– Ce-i cu asta?
M-am concentrat şi am simţit imediat un fior rece pe braţ.
– E bacşişul tău pentru servirea rapidă şi plină de politeţe, am
spus în timp ce un firicel de fum se ridica din sfanţ.
Lacul de pe tejghea începu să facă bulbuci şi să ardă într-un inel
negru în jurul şfanţului. Omul privea cu ochi mari, mut de uimire
şi îngrozit.
– Acum, adu-mi ce ţi-am cerut, am spus privindu-l drept în ochi.
Şi un burduf cu apă. Dacă nu, am să ard locul ăsta şi am să
dansez pe cenuşă şi pe oasele tale înnegrite.
***
Am ajuns în vârful dealului cu pietre de hotar cu raniţa plină.
Eram desculţ, fără de suflare şi capul îmi pulsa de durere.
Denna nu era nicăieri.
Căutând repede şi la întâmplare locul nostru, mi-am găsit toate
lucrurile împrăştiate. Amândouă păturile. Sacul de mucava era în
mare parte gol, dar în rest totul era la locul lui.
Poate că Denna se dusese mai încolo ca să-şi facă nevoile.
Am aşteptat. Am aşteptat mai mult decât era sănătos.
Apoi am strigat-o, încet la început, apoi mai tare, deşi capul îmi
bubuia când o strigam. Într-un final am renunţat. Tot ce puteam
să văd era Denna umblând singură, în durere, însetată şi
dezorientată. Oare la ce se gândea?
Am mâncat apoi, gândindu-mă la ce puteam să fac.
M-am gândit să deschid sticla de vin, dar ştiam că era o idee rea,
pentru că aveam cu siguranţă o mică contuzie. Mi-am respins frica
iraţională cum că Denna o luase delirând la goană prin pădure şi
că ar trebui să merg în căutarea ei. M-am gândit să aprind un foc
642
pentru ca ea să îl vadă şi să se întoarcă…
Dar nu. Ştiam că pur şi simplu a plecat. Se trezise, văzuse că nu
eram acolo şi o luase din loc. Spusese cu gura ei când am părăsit
hanul din Trebon: „Plec de unde nu sunt bine-venită. În rest, mă
descurc din mers”. Oare crezuse că am abandonat-o?
Oricum, simţeam că era de mult plecată de aici. Mi-am împachetat
raniţa. Apoi, în caz că mă înşelam, i-am scris un bilet explicând ce
se întâmplase şi că aveam să o aştept în Trebon vreme de o zi. Am
folosit o bucată de cărbune pentru a-i scrie numele pe una dintre
pietrele de hotar, apoi am desenat o săgeată spre locul în care
lăsasem toată mâncarea rămasă, o sticlă de apă şi una din pături.
Apoi am plecat. Dispoziţia mea era proastă. Gândurile nu îmi erau
foarte drăgăstoase.
***
Când am ajuns în Trebon, amurgul cădea peste târg. Mi-am făcut
avânt spre acoperişuri, dar mai poticnit şi reţinut ca de obicei. Nu
voi fi capabil să mă încred în echilibrul meu, până când capul meu
avea să se vindece.
Cu toate astea, nu a fost o mare încercare să ajung pe acoperişul
hanului. Din acest loc, în lumina difuză, oraşul părea posomorât.
Frontispiciul bisericii se dărâmase complet şi aproape o treime din
târg fusese atins de foc. Unele clădiri erau doar pârlite, dar altele
nu erau mai mult decât scrum şi pulbere. În ciuda eforturilor mele,
focul trebuie să fi scăpat de sub control după ce mi-am pierdut
cunoştinţa.
Am privit spre nord şi am văzut vârful dealului cu pietrele de
hotar. Speram să văd licărirea unui foc, dar nu era nimic, bine-
nţeles.
Mi-am croit drum până pe acoperişul plat al primăriei şi am urcat
scara bazinului. Era aproape gol. Puţin peste un metru de apă
rămăsese în cisternă, cu mult sub locul în care cuţitul meu ţintuia
o bucată de şindrilă în peretele bazinului. Asta explica starea în
care se afla târgul. Când nivelul apei coborâse sub scrijeldica mea
improvizată, focul izbucnise din nou. Totuşi, acţiunile mele îl
ţinuseră sub control. Dacă nu ar fi fost asta, poate că nu mai era
niciun târg.
La han, o mulţime de oameni sumbri şi murdari se strânseseră să
bea şi să bârfească. Prietenul meu mânios nu era de găsit, dar o
grămadă de oameni era strânşi la bar, discutând emoţionaţi despre
ce au văzut acolo.
Primarul şi şeriful erau şi ei acolo. De cum m-au zărit, mă grăbiră
643
într-o cameră privată ca să vorbim. Eram posomorât şi scump la
vorbă, iar după evenimentele din ultimele zile nu eram uşor de
intimidat de autoritatea a doi bărbaţi bătrâni şi burtoşi. Au înţeles
şi asta îi făcu nervoşi.
Aveam o migrenă şi nu eram în dispoziţia de a da explicaţii,
simţindu-mă foarte bine în liniştea care urmă.
Din cauza asta, au vorbit destul de puţin, iar din întrebările lor,
am aflat mai tot ce aveam nevoie să ştiu.
Pagubele oraşului erau mici, slavă zeilor. Pentru că festivalul
recoltei era în toi, nimeni nu fusese prins de foc în timp ce dormea.
Multe vânătăi, păr pârlit şi oameni care au inhalat prea mult fum
pentru binele lor, dar dincolo de câteva locuri arse bine şi de un
ins care îşi pierduse o mână, năpasta nu făcuse mai multe.
Erau siguri dincolo de orice dubiu că dracusul era un demon. Un
demon imens şi negru care sufla foc şi pară. Dacă ar fi existat şi
cea mai mică urmă de îndoială, fusese risipită când bestia a fost
doborâtă de însăşi roata lui Tehlu.
Se conveni şi asupra faptului că tot bestia demonică fusese
răspunzătoare pentru distrugerea fermei Mauthen. O concluzie
satisfăcătoare, dar care era total greşită. Ar fi fost o pierdere inutilă
de vreme să încerc să îi conving de asta.
Am fost găsit inconştient pe roata de fier care omorâse demonul.
Gluma aia de doftor local mă cârpise cât putuse mai bine şi,
neştiind cât de tare eram de cap, se întrebase cu seriozitate dacă
mă voi mai trezi vreodată.
La prima vedere se presupusese că eram un observator ghinionist
sau că reuşisem cumva să smulg roata de pe faţa bisericii. În orice
caz, recuperarea mea miraculoasă, combinată cu faptul că
arsesem o gaură în barul din han, îi încurajă în sfârşit pe oameni
să bage în seamă un tânăr şi o babă, care spuneau toată ziua:
„Atunci când bătrânul stejar s-a aprins ca o torţă, am văzut pe
cineva stând pe acoperişul bisericii. Era luminat de focul dedesubt.
Braţele lui erau întinse înainte, ca şi cum s-ar fi rugat…”
Într-un final, primarul şi şeriful au rămas fără vorbe care să umple
liniştea şi pur şi simplu priveau neliniştiţi înainte şi înapoi de la
unul la altul.
Mi-a venit dintr-odată în minte faptul că ei nu mă vedeau ca pe un
băiat zdrenţăros şi fără de un şfanţ. Ei vedeau imaginea
misterioasă şi acoperită de răni a celui care omorâse un demon.
Nu am găsit niciun motiv să-i conving de altceva. De fapt, era
vremea să trag ceva foloase. Dacă mă considerau un fel de erou
644
sau om sfânt, acum aveam toate uneltele necesare.
– Ce aţi făcut cu corpul demonului? i-am întrebat şi se relaxară
văzând cu ochii.
Până atunci nu spusesem mai mult de câteva cuvinte,
răspunzându-le la întrebări cu tăcere sumbră.
– Nicio grijă, domnule, spuse şeriful. Am ştiut ce avem de făcut.
Stomacul mi se-nnodă. Am ştiut înainte să îmi spună: îl arseseră
şi îl îngropaseră. Creatura era o minune a ştiinţei şi ei îl arseseră şi
îl îngropaseră ca pe gunoi. Ştiam scribi din Arhivă care se ocupau
cu ştiinţele naturii şi care şi-ar fi dat o mână ca să studieze o
creatură atât de rară. Sperasem chiar, adânc în sufletul meu, că
aducând o asemenea descoperire în atenţia tuturor, îmi voi câştiga
din nou accesul în Arhivă.
Solzii şi oasele. Sute de kilograme de fier denaturat, pe care
alchimiştii s-ar fi bătut ca vulturii…
Primarul încuviinţă cu înflăcărare şi cântă:

Sapi o groapă, arunci ţăruşi

Frasin, ulm, chiar şi scoruş.

Îşi drese glasul şi continuă:

– Deşi cu siguranţă trebuia să fi fost o groapă mai mare decât în
cântec. Fiecare a muncit cu schimbul ca să termine cât mai
repede.
Ţinu mâna la vedere, arătând cu mândrie bătăturile recent
dobândite.
Am închis strâns ochii, luptându-mă cu impulsul de a arunca cu
ce vedeam în ei şi să-i blestem în toate limbile. Asta explica de ce
târgul se afla încă în starea asta deplorabilă. Toată lumea fusese
ocupată cu arsul şi îngropatul creaturii ce valora cât comoara unui
rege.
Totuşi, nu mai era nimic de făcut. Mă îndoiam că recent dobândita
mea reputaţie m-ar fi salvat dacă mă prindeau încercând să sap
după rămăşiţe.
– Fata care-a supravieţuit nunţii familiei Mauthen. A văzut-o
cineva astăzi?
Primarul se uită întrebător către şerif.
– Nu din câte să fi auzit. Crezi că ar fi vreo legătură între ea şi
bestie?
– Ce? Întrebarea era atât de absurdă că nu am înţeles-o la început.
Nu, nu fiţi ridicoli, am spus încruntat, căci ultimul lucru pe care
645
voiam să-l fac era să o implic pe Denna în toate astea. Mă ajuta în
munca mea, am spus, atent să menţin lucrurile neclare.
Primarul privi confuz către şerif, apoi din nou către mine.
– Este… munca ta de-aici terminată? întrebă încet, atent parcă să
nu mă jignească. Cu siguranţă, nu vreau să mă bag în treburile
dumitale… dar… îşi linse buzele cu nervozitate. De ce s-a
întâmplat asta? Suntem în siguranţă?
– Sunteţi pe-atât de protejaţi pe cât îmi dau eu silinţa, am zis
ambiguu.
Era parcă ceva vitejesc, spus dintr-o poveste. Dacă tot ceea ce
aveam să câştig din toată tărăşenia era puţină reputaţie, ar fi fost
bine să o fac să conteze. Apoi îmi veni o idee.
– Dacă vreţi să vă ştiţi în continuare în siguranţă, vreau să ştiu un
lucru. Vreau să ştiu ce a dezgropat Mauthen sus pe Coama de pe
hău, am spus aplecându-mă înainte şi împreunându-mi degetele.
I-am văzut privind de la unul la celălalt, gândind: De unde ştie
despre asta?
M-am aşezat din nou în scaun, reţinându-mi un zâmbet împieliţat.
– Dacă aş şti ce a găsit Mauthen acolo sus, aş putea face în aşa fel
ca lucruri de genul ăsta să nu se mai întâmple. Ştiu că e un secret,
dar cineva din târg trebuie să ştie mai multe. Răspândeşte vorba şi
adu-mi pe oricine ştie ceva.
M-am ridicat cu o mişcare lină, cu efort măsurat ca să nu icnesc
de durere.
– Fă-i să vină repede. Am să plec mâine-seară. Am treburi serioase
spre sud.
Apoi am ieşit pe uşă, cu mantia fluturându-mi în urmă într-un
mod aproape dramatic. Sunt trubadur până în măduva oaselor şi
când îmi fac ieşirea din scenă, o fac în stil mare.
***
Mi-am petrecut ziua următoare mâncând bine şi moţăind în perne
moi. Am făcut o baie, mi-am îngrijit rănile şi în mare parte am avut
parte de o binemeritată odihnă. Câţiva oameni au trecut pe la mine
să îmi spună ceea ce ştiam deja. Mauthen dezgropase tumuli şi
găsise ceva acolo. Ce era? Doar ceva. Nimeni nu ştia mai mult de
atât.
Stăteam pe lângă pat jucându-mă cu ideea de a scrie un cântec
despre dracus, când o bătaie timidă se auzi la uşă, atât de timidă
că era să o ratez.
– Intră.
Uşa se deschise, timid la început, apoi mai larg. O fată tânără, de
646
vreo treisprezece ani, se uită agitată împrejur şi înaintă, închizând
uşa încetişor după ea. Avea părul castaniu şi o faţă palidă pătată
pe amândoi obrajii. Ochii îi erau întunecaţi şi goi, de parcă ar fi
plâns, sau nu dormise, sau amândouă.
– Ai vrut să ştii ce dezgropase Mauthen? se uită de colo-colo.
– Cum te cheamă? am întrebat uşor.
– Verainia Panăsură, a zis cu ea cu un aer oficios, apoi făcu o
plecăciune ţinând privirea în pământ.
– Ce nume frumos. O veraină e o floare mică şi roşie, am zâmbit,
încercând să o liniştesc. Ai văzut vreodată una?
Dădu timidă din cap, cu ochii încă în podea.
– Bănuiesc că nimeni nu-ţi spune Verainia, nu-i aşa? Îţi spun
Nina?
– Aşa îmi zice bunica, spuse ea cu o urmă de lumină pe faţa-i
obosită.
– Hai, stai jos, Nina, am zis, făcând cu capul spre patul care era
singurul loc unde puteai să te aşezi.
Se aşeză, frecându-şi palmele în poală cu o urmă de nervozitate.
– Am văzut-o. Chestia pe care au scos-o din groapă, se uită la mine
şi apoi din nou în podea. Jimmy, băiatul cel mai mic al lui
Mauthen, mi-a arătat.
Inima îmi începu să bată mai tare.
– Ce era?
– Era o urnă mare şi frumoasă. Cam atât de mare.
Ţinu mâna cam la un metru de la podea. Tremura.
– Avea tot felul de inscripţii şi desene pe ea. Şi câteva dintre culori
erau argintii şi aurii.
– Ce fel de desene? am spus, încercând să nu mă agit.
– Oameni. Mai mulţi oameni. Era o femeie care ţinea o sabie ruptă,
un bărbat lângă un pom uscat şi un alt bărbat muşcat de picior de
un câine… vocea ei se pierdu.
– Era şi unul cu păr alb şi ochi negri?
Mă privi cu ochi mari, încuviinţând.
– M-a speriat, a spus tremurând.
Chandrienii. Era o urnă cu imagini ale Chandrienilor şi ale
semnelor lor.
– Îţi mai aduci aminte şi altceva despre desene? Nu te grăbi,
gândeşte-te bine.
A stat să se gândească.
– Era unul fără de chip, doar o glugă fără nimic care să se vadă
înăuntru. Era o oglindă la picioarele lui şi câteva luni plutind
647
deasupra lui. Ştii ce zic, lună plină, lună nouă, semilună. Şi mai
era o femeie, spuse ea roşind toată. Fără de haine pe ea.
– Îţi mai aduci aminte de ceva? Dar înscrisurile?
Nina clătină din cap.
– Era grai străin. Nu-mi spunea nimic.
– Crezi că ai putea să desenezi vreun semn dintre cele de acolo?
– Le-am văzut doar pentru puţin timp, spuse ea dând şi mai tare
din cap. Ştiam că, dacă vom fi prinşi, ne-am fi luat-o pe spinare,
ochii ei se umplură de lacrimi. Vor veni demonii să mă ia pentru că
am văzut-o?
Am scuturat din cap, asigurând-o că nu, dar ea a început să
plângă din nou.
– Mă bântuie încă ceea ce s-a întâmplat la ferma Mauthen,
suspină ea. Am tot felul de vise. Ştiu că vor veni după mine.
M-am dus să şed lângă ea pe pat şi mi-am pus mâinile în jurul
umerilor ei, spunând cuvinte liniştitoare. Suspinele ei se mai
potoliră.
– Nimic nu va veni să-ţi facă rău.
Se uită în sus la mine. Nu mai plângea, dar puteam să văd
adevărul în ochii ei. Sub toate cele, era încă îngrozită. Oricât de
multe vorbe bune aş fi spus, tot nu o puteau convinge că va fi în
siguranţă. M-am ridicat şi m-am dus la mantia mea.
– Hai să-ţi dau ceva, şi am băgat mâna într-unul dintre buzunarele
mantiei.
Am scos o bucată din lampa simpatetică la care lucram în
Partizanat. Era o bucată de metal lucitor, acoperită pe o parte cu
rune complicate.
– Am acest talisman din Veloran. De departe, de peste Zidul
furtunii. E un talisman foarte bun pentru protecţia împotriva
demonilor.
I-am luat mâna ca să i-l dau. Nina privi în palmă la el, apoi la
mine.
– Nu ai nevoie de el?
– Am alte căi prin care să mă apăr.
Îl strânse cu putere, lacrimi dând să-i curgă din nou pe obraji.
– Ah, mulţumesc. Îl voi ţine mereu la mine, zise strângând şi mai
tare de el.
Avea să-l piardă. Nu curând, dar poate într-un an, poate doi, poate
zece. Era natura umană, iar atunci când avea să se întâmple, va fi
şi mai tristă ca acum.
– Nu e nevoie să-l ţii mereu la tine. Uite cum funcţionează, am
648
spus, luându-i în pumni mâinile albite de strânsoare. Închide
ochii.
Nina închise ochii, iar eu am recitat primele zece versuri din Ve
Valora Sartane. Nu foarte la locul ei, dar nu îmi venise altceva în
minte. Tema este o limbă cu sonoritate impresionantă, mai ales
dacă ai o voce adâncă de bariton, iar eu o aveam.
Când am terminat, fata deschise ochii şi în ei am văzut uimire, nu
lacrimi.
– Acum e legată de tine. Nu contează cum, nu contează unde, te va
proteja şi te va feri de rele. Ai putea chiar s-o rupi şi s-o topeşti,
farmecul te va însoţi.
Fata sări la pieptul meu şi mă sărută pe obraji. Apoi se opri,
îmbujorându-se pe loc. Nu mai era palidă şi abătută, iar ochii îi
străluceau. Nu băgasem de seamă înainte, dar era frumoasă.
Plecă la puţin timp după şi eu am rămas stând pe pat, gândindu-
mă.
De o lună încoace salvasem o femeie de flăcările mistuitoare.
Chemasem focul şi fulgerul peste duşmanii mei şi scăpasem teafăr.
Omorâsem chiar ceea ce ar putea fi un dragon sau un demon,
dacă este să crezi pe unul sau pe altul.
Acolo, în acea cameră, am simţit pentru prima oară ce ar putea să
simtă un erou. Dacă veţi urmări motivele pentru care am ajuns pe
urmă să fiu şi să fac ce am făcut, dacă veţi căuta un început, acolo
să-l căutaţi.

649
 Capitolul 83
Întoarcerea

În acea seară, mi-am strâns lucrurile şi am coborât în camera de

oaspeţi. Ţăranii mă priveau curioşi şi murmurau emoţionaţi între
ei. Am auzit câteva vorbe în timp ce mă îndreptam spre bar şi mi-
am dat seama că ieri toţi mă văzuseră învelit în bandaje, din câte
se spunea având răni groaznice. Astăzi bandajele lipseau şi tot
ceea ce puteau să vadă erau nişte vânătăi mici. Alt miracol. M-am
abţinut să nu zâmbesc.
Hangiul îmi spuse ursuz că nu putea să-mi ceară bani, gândindu-
se că tot târgul îmi era dator. Am insistat. Nu, nu. Categoric nu.
Nu voia să audă de aşa ceva. Întrebă dacă ar putea face ceva
pentru a-şi arăta recunoştinţa.
Mi-am pus o mină gânditoare. Cum tot pomenise de asta, am
întrebat dacă nu cumva mai are o sticlă din acel vin minunat de
căpşuni…
Mi-am croit drum spre docurile din Lăs’seară şi m-am îmbarcat pe
un şlep care mergea în josul râului. Cât stăteam, am întrebat dacă
nu cumva vreun docher a văzut zilele trecute o tânără doamnă
venind p-aici. Păr negru, drăguţă…
O văzuseră. Venise ieri înspre seară şi luase barca în jos pe râu. O
piatră mi se luă de pe suflet, ştiind că era în siguranţă şi cât se
poate de bine. Dar mai mult de atât, nu ştiam ce să cred. De ce nu
venise în Trebon? Crezuse oare că o abandonasem? Uitase tot ce
am vorbit în acea noapte, stând împreună pe piatra de hotar?
Am debarcat în Imre şi m-am dus direct la Devi. După negocieri
aprinse, i-am dat magnetita şi un talant ca să şterg împrumutul pe
termen foarte scurt de douăzeci de talanţi. Tot mai aveam datoria
iniţială, dar după toate prin câte trecusem, o datorie de patru
talanţi nu mai părea atât de ameninţătoare. Cu toate astea, punga
mea dădea din nou să se golească.
A fost nevoie de o vreme să pun totul în ordine. Lipsisem doar
patru zile, dar a trebuit să-mi cer scuze şi să dau explicaţii unuia
şi altuia. Ratasem o întâlnire cu contele Threpe, două întâlniri cu
Manet şi un prânz cu Fela. Cinzeacă rămăsese fără un muzician
pentru două nopţi. Chiar şi Auri îmi reproşă că nu o vizitasem.
Ratasem cursuri cu Kilvin, Elxa Dal şi Arwyl. Toţi mi-au acceptat
scuzele cu dezaprobare politicoasă. Am ştiut că atunci când
cursurile din trimestrul următor vor fi alese, voi avea de plătit
650
pentru spontana şi parţial inexplicabila mea dispariţie.
Cei mai importanţi erau Wil şi Sim. Auziseră zvonuri despre atacul
asupra unui student pe o alee. Văzându-i figura lui Ambrose, mai
arogantă decât de obicei, se aşteptau să mă afle fugit din oraş sau,
mai rău, legat cu bolovani de picioare pe fundul Omethiului.
Au fost singurii care au aflat ce se întâmplase cu adevărat. Deşi nu
le-am spus tot ce ţinea de interesul meu pentru Chandrieni, le-am
spus toată povestea şi le-am arătat solzul. Evident, erau uimiţi,
deşi mi-au dat de înţeles să las un bilet data viitoare sau iadul o să
mă înghită.
Am căutat-o pe Denna, sperând că voi putea să dau cea mai
importantă explicaţie dintre toate. Dar cum se întâmplă, să cauţi
nu înseamnă să şi găseşti.

651
 Capitolul 84
O furtună neaşteptată

Într-un final am găsit-o pe Denna din pură întâmplare, aşa cum

păţesc de obicei.
Mă grăbeam, cu mintea în alte locuri, când, luând un colţ, mai
aveam puţin să dau cap în cap cu ea.
Am rămas amândoi muţi pentru o secundă, speriaţi şi fără de grai.
În ciuda faptului că i-am căutat chipul în fiecare colţ de umbră şi
pe fiecare geam de caleaşcă, imaginea ei mă lăsă buimac. Îi ştiam
forma ochilor, dar nu greutatea lor. Întunecimea lor, dar nu
profunzimea lor. Apropierea ei mă lăsă fără aer, ca şi cum aş fi fost
aruncat dintr-odată sub valuri adânci.
Mă gândisem ore îndelungi la momentul acesta şi cum avea să
decurgă. Am văzut scena de nenumărate ori în capul meu. Îmi era
teamă că avea să fie distantă, rezervată. Că mă va dispreţui pentru
că o lăsasem singură în pădure. Că-şi va ascunde durerea
îndărătul unui zid sumbru şi posomorât. Îmi era frică să nu plângă
sau să mă blesteme, sau pur şi simplu să se întoarcă şi să plece.
Denna afişă un zâmbet încântat.
– Kvothe! spuse şi îmi luă mâna într-a ei. Mi-a fost dor de tine. Pe
unde ai umblat?
O povară mi se luă de pe suflet.
– A, ştii tu. Pe ici, pe colo, am spus cu un gest nonşalant. Prin
împrejurimi.
– M-ai lăsat baltă ieri la docuri, spuse cu seriozitate prefăcută. Am
aşteptat, dar valul nu a mai venit.
Mă pregăteam să îi înşir o sumedenie de explicaţii, când Denna
arătă către un bărbat care stătea lângă ea.
– Iartă-mi lipsa de politeţe. Kvothe, dânsul este Lentaren.
Lentaren, Kvothe.
Nici măcar nu băgasem de seamă prezenţa lui. Lentaren era înalt
şi bine făcut. Cu braţe sănătoase, bine îmbrăcat şi de neam bun.
Avea dinţi albi şi drepţi, iar bărbia sa ar fi fost mândria oricărui
sculptor. Arăta ca prinţul din poveste. Mirosea a bani.
Îmi zâmbi cu un fel de-a fi natural, prietenos.
– Încântat de cunoştinţă, Kvothe, spuse cu o uşoară înclinare a
capului.
– La dispoziţie, Lentaren, am spus, oferindu-i un zâmbet
fermecător şi înclinându-mă mai mult din reflex.
652
Mi-am întors privirea către Denna.
– Ar trebui să luăm prânzul într-una din zilele astea, am spus cu
veselie în glas, dar ridicând o idee din sprânceană, întrebând prin
asta: el e jupânul Frasin? Am o mulţime de poveşti interesante
pentru tine.
– Sigur că da, clătină din cap uşor, spunându-mi: Nu. Ai plecat
înainte s-o termini pe ultima pe care mi-ai spus-o. Am fost teribil
de dezamăgită că nu am aflat finalul. De-a dreptul devastată.
– A, era doar eterna poveste cu prinţul cel viteaz. Prinţul ucide
dragonul, dar pierde comoara şi prinţesa.
– A, o tragedie, spuse Denna privind în pământ. Nu e finalul pe
care l-aş fi sperat, dar bănuiesc că era de aşteptat.
– Ar fi cu adevărat o tragedie dacă s-ar termina aşa, am
recunoscut. Dar cu siguranţă depinde de felul în care priveşti
lucrurile. Prefer să cred că este genul de poveste care numai ce
aşteaptă un deznodământ înălţător.
O caleaşcă trecuse în viteză pe lângă noi şi Lentaren se feri din
drum, lipindu-se de Denna.
Îl prinse de mână fără să se gândească la asta.
– Nu îmi plac în mod deosebit poveştile care au o urmare, spuse ea
cu o expresie aparent serioasă şi de nedescifrat. Dar mi-am mai
schimbat părerea despre lucruri de genul ăsta şi înainte. Poate mă
convingi tu de asta, zise şi dădu din umeri cu o urmă de zâmbet
şiret.
Am făcut un gest către lăuta de pe umerii mei.
– Încă mai cânt La Cinzeacă aproape toate nopţile, dacă vrei să
treci pe-acolo…
– Voi fi acolo, rosti Denna, privi în sus înspre Lentaren şi oftă. Deja
am întârziat, nu-i aşa?
– Da, am întârziat, spuse el şi privi soarele cu coada ochiului
încuviinţând. Dar îi putem prinde din urmă dacă ne grăbim.
Denna se întoarse către mine.
– Îmi pare rău, avem o întâlnire la călărie.
– Nu aş îndrăzni să te reţin, am spus dându-mă graţios la o parte
din calea lor.
Am schimbat amabilităţi cu Lentaren.
– Am să te caut cât mai curând, spuse ea, întorcându-şi privirea
spre mine în timp ce traversau.
– Te rog, nu mă lăsa să te reţin.
Au trecut pe lângă mine. I-am privit păşind pe străzile pavate din
Imre. Împreună.
653
 ***
Wil şi Sim mă aşteptau. Revendicaseră deja o bancă cu vedere
bună la fântâna din faţa Eolianului. Apa se juca în jurul nimfelor
împietrite, urmărite de un satir.
Mi-am sprijinit tocul lăutei lângă bancă şi, fără să bag de seamă,
am deschis capacul, gândindu-mă că lăutei mele i-ar plăcea ca
soarele să-i mângâie corzile. Dacă nu eşti muzician n-ai cum să
înţelegi.
Wil îmi întinse un măr. M-am aşezat lângă ei. Vântul mlădia prin
piaţetă şi priveam firele de apă din fântână devenind perdele
delicate de stropi. Câteva frunze roşii de arţar dansau în cercuri pe
pietrele pavajului. Le-am privit în timp ce zburătăceau, desenând
tipare ciudate şi complicate în aer.
– Bănuiesc că ai dat într-un final de Denna? întrebă Wilem după
ceva vreme.
Am încuviinţat fără să-mi mut privirea de la frunze. Nu eram
dispus să dau explicaţii.
– Îmi dau seama din tăcerea ta.
– Nu a mers prea bine? întrebă Sim încet.
– Nu a mers aşa cum speram, am spus.
Dădură din cap cu tâlc, urmat de un moment de tăcere.
– M-am gândit la ce ne-ai spus, zise Wil. La ce a spus Denna. Ceva
nu e în regulă cu povestea ei.
Eu şi Sim am privit către el, curioşi.
– A spus că îşi căuta patronul, ne lămuri Wilem. Aţi călătorit
împreună ca să-l găsiţi. Dar după aceea a spus că ştia că e în
siguranţă, pentru că… – Wil ezită – se întâlnise cu el când mergea
spre fermă. Nu se potriveşte. De ce ar fi mers în căutarea lui dacă
ştia că e bine sănătos?
Nu mă gândisem la asta. Înainte să mă gândesc la un răspuns,
Simon clătină din cap.
– A inventat doar un pretext ca să petreacă puţin timp cu tine,
spuse el ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles.
Wilem se încruntă.
Sim se uită de la mine la Wil, evident surprins că trebuia să
continue explicaţia.
– E clar ca lumina zilei că ţine la tine, spuse el, începând să
numere pe degete. Te caută La Cinzeacă. A venit după tine în
noaptea când beam în Eolian. Găseşte scuze să bântuie pustietăţi
cu tine pentru câteva zile…
– Sim, am spus exasperat. Dacă ar fi interesată aş fi în stare să îi
654
dau de urmă de mai multe ori pe lună.
– Ăsta este un raţionament greşit, sări Sim înfocat. Premisă falsă.
Tot ce dai de înţeles e că nu te pricepi să te ascunzi, sau că ea se
ascunde bine. Nu înseamnă că nu e interesată.
– Mai mult, clarifică Wilem, luând acum partea lui Simmon, din
moment ce te găseşte din ce în ce mai mult înseamnă că şi ea te
caută mult la rândul ei. Nici tu nu eşti uşor de găsit. Şi mie îmi
pare că i-ai căzut cu tronc.
M-am gândit la biletul pe care mi-l lăsase şi, pentru un moment,
am nutrit speranţa că Sim avea dreptate. Amintindu-mi de
noaptea în care stătusem pe piatra de hotar, am simţit cum
speranţa îmi învie plăpândă în piept.
Apoi mi-am adus mai bine aminte de noaptea aceea şi de delirul
plin de spaime al Dennei. Mi-am adus aminte de ea şi de Lentaren
mergând braţ la braţ.
M-am gândit la Lentaren, înalt, arătos şi bogat. M-am gândit la
nenumăraţii bărbaţi care ar fi putut să-i pună lumea la picioare.
Oricum, ceva mai mult decât o voce bună şi bravadă avântată.
– Ştii că am dreptate! Simmon îşi dădu părul de pe frunte într-o
parte şi râse copilăros. Ştii că nu ai cum să ieşi din asta. E de-a
dreptul ameţită după tine. Iar tu eşti ameţit de felul tău, aşa că vă
potriviţi de minune.
Am oftat.
– Sim, sunt fericit că o am ca prietenă. E o persoană încântătoare
şi sunt bucuros să-mi petrec timpul cu ea. Asta e tot.
Am încercat să fiu cât mai jovial şi neabătut cu putinţă, pentru ca
Sim să mă creadă pe cuvânt şi să renunţe pe moment la subiect.
Sim se uită la mine pentru o clipă, apoi dădu din umeri
netulburat.
– Dacă aşa stau lucrurile, spuse el, agitând bucata lui de carne,
Fela vorbeşte despre tine tot timpul. Te crede un tip dat naibii. Mai
e şi faptul că i-ai salvat viaţa. Sigur că ai avea o şansă cu ea.
Am dat din umeri, privind volutele făcute de vânt cu stropii de apă
ai fântânii.
– Ştii ce ar trebui să… se poticni Sim, uitându-se înmărmurit peste
umărul meu.
M-am întors să-i urmăresc privirea şi am văzut cutia lăutei goală.
Lăuta mea dispăruse. Am cercetat disperat cu privirea, gata să sar
în picioare în căutarea ei. Nu era nevoie, pentru că la câţiva paşi
depărtare era Ambrose, înconjurat de câţiva dintre prietenii săi, cu
ea în mână.
655
– Of, Tehlu mare şi milostiv, murmură Simmon în spatele meu.
Apoi pe un ton normal: Dă-o înapoi, Ambrose.
– Taci, E’lir, se răsti Ambrose. Asta nu e treaba ta.
M-am ridicat în picioare, ţintuindu-l cu privirea, pe el şi lăuta mea.
Crezusem că Ambrose era mai înalt decât mine, dar când m-am
ridicat am observat că nici unul din noi nu putea să îl privească pe
celălalt de sus. Ambrose păru şi el puţin derutat.
– Dă-mi-o, am spus, întinzând mâna.
Mi-am dat seama cu surprindere că nu-mi tremura. Tremuram
înăuntru-mi: jumătate teamă, jumătate furie.
Două părţi din mine voiau să vorbească în acelaşi timp. Prima
parte îl implora: Te rog, nu-i face nimic. Nu din nou. Nu o rupe. Te
rog dă-mi-o înapoi. Nu o ţine aşa de gât. Cealaltă parte din mine
urla: Te urăsc, te urăsc, te urăsc, scuipând parcă sânge pe gură.
– Dă-mi-o, am făcut un pas înainte.
Vocea-mi suna ciudat în urechi, fără sentiment şi măsurată.
Hotărâtă ca palma mea întinsă. Am încetat să mai tremur pe
dinăuntru.
Se opri pentru o secundă, surprins de tonul meu. Îi simţeam
neliniştea; nu mă comportam aşa cum s-ar fi aşteptat. În spatele
meu puteam să-i simt pe Wilem şi pe Simmon ţinându-şi
respiraţia. În spatele lui Ambrose, prietenii lui ezitară, neliniştiţi.
– Dar am scris un cântec pentru tine şi îl vreau acompaniat, spuse
Ambrose ridicând din sprânceană.
Strânse lăuta brutal şi zdrăngăni în bătaie de joc. Oamenii se
opriră când începu să cânte:

A fost odată un student numit Kvothe

Un încurcă-lume cu limba ca briciul
Magiştrii l-au crezut foarte isteţ
Şi l-au răsplătit darnic cu biciul.

Deja se adunaseră destui gură-cască, zâmbind şi râzând la micul

spectacol al lui Ambrose. Încurajat, Ambrose făcu o plecăciune
adâncă.
– Toată lumea! strigă el, ridicându-şi braţele ca un dirijor de
orchestră şi ţinând ritmul cu lăuta mea.
Am făcut un pas în faţă.
– Dă-o-ncoa sau te omor.
În acel moment, eram cât se poate de sincer.
Tăcerea se lăsă din nou. Văzând că nu poate să scoată reacţia
656
dorită de la mine, Ambrose se prefăcu neafectat.
– Unii oameni nu au simţul umorului, a zis cu un oftat. Prinde.
Aruncă lăuta spre mine, dar lăutele nu sunt mingi. Se răsuci
ciudat în aer şi, când am dat s-o prind, nu ajunse nimic în mâinile
mele. Că o fi fost stângaci sau nesimţit, nicio diferenţă pentru
mine. Lăuta lovise pavajul cu burta şi scoase un vaiet sfâşietor.
Zgomotul îmi aduse aminte de sunetul groaznic pe care îl făcuse
lăuta tatălui meu, pe care o strivisem cu trupul meu pe aleile
murdare din Bobcatran. Ridicând-o, scoase un sunet de animal
rănit. Ambrose mă privi pe jumătate întors şi o umbră de
amuzament îi străbătu chipul.
Am deschis gura ca să urlu, să plâng, să îl blestem. Dar altceva
îmi ieşi din gât, un cuvânt pe care nu îl ştiam sau pe care nu
ţineam minte să-l fi auzit undeva.
Tot ce am auzit pe urmă a fost sunetul vântului. Urlă în curte, ca o
furtună neaşteptată. O caleaşcă din apropiere se prăbuşi pe o
parte, caii nechezând panicaţi. Partitura cuiva zbură pe lângă noi,
unduindu-se într-un cântec subţire şi tulburător. Am fost împins
înainte un pas. Toată lumea a fost împinsă de vânt. Toată lumea
cu excepţia lui Ambrose, lipit de pavaj ca lovit de urgia divină.
Liniştea se aşternu apoi. Zburau hârtii peste tot, sucindu-se în
cădere ca frunzele toamnei.
Oamenii priveau în jur, năuciţi, ciufuliţi şi cu hainele în
neorânduială. Câţiva oameni se clătinau nesiguri pe picioare şi
căutau sprijin pentru furtuna care nu voia să mai apară.
Gâtul mă durea. Lăuta mea era distrusă.
Ambrose se chinui să se ridice în picioare. Îşi ţinea mâna lipită
ciudat de corp şi sângele i se ivi pe pielea capului. Privirea lui
confuză şi sălbăticită de frică mă umplu pe moment cu o dulce
plăcere. M-am gândit să urlu din nou la el, curios ce s-ar întâmpla.
Oare ar mai veni vântul? Ar fi oare înghiţit de pământ?
Un cal se smucea panicat. Oamenii dădeau să iasă din Eolian şi
din celelalte clădiri care înconjurau piaţeta. Muzicienii priveau
speriaţi în jur şi vorbeau toţi în acelaşi timp.
– …fost asta?
– …foile peste tot. Ajută-mă până nu…
– …a făcut-o. Cel de-acolo, cu părul roş…
– …demon. Un demon de vânt şi…
Priveam în jur confuz şi mut, până când Wilem şi Simmon mă
grăbiră de-acolo.
***
657
– Nu ştiam unde să îl ducem, îi spuse Simmon lui Kilvin.
– Spune-mi totul din nou, rosti Kilvin cu calm. Încearcă să uneşti
cuvintele într-un şir mai ordonat.
Ne aflam în biroul lui Kilvin. Uşa era închisă şi perdelele trase.
Wilem începu să explice ce s-a întâmplat. Vorbea din ce în ce mai
repede, până o dădu pe siareză. Kilvin aproba, dând din cap
gânditor. Simmon asculta atent, sărind din când în când ca să
confirme entuziast.
Stăteam pe un scaun din apropiere. Mintea-mi era un vârtej
confuz de gânduri şi idei. Gâtlejul îmi era uscat. Corpul, slăbit şi
plin de tensiune dureroasă. În tot amestecul acesta, pieptul îmi
pulsa de furie adâncă, o bucată din mine ardea ca un cărbune
încins. Trupul îmi era greu şi inert ca al unei muşte prinse într-un
chihlimbar gros.
Kvothe nu mai exista, doar confuzia, furia şi moleşeala care-l
înveleau ca într-un cocon de ceară. Eram ca o rândunea pe vreme
de furtună, incapabil să găsesc o creangă de care să mă prind.
Incapabil să-mi controlez mişcările în cădere.
Wilem era pe cale să termine de explicat când Elodin intră în
cameră fără să bată la uşă sau să anunţe. Wilem se opri din vorbit.
Abia dacă i-am aruncat magistrului glăsuitor o privire în treacăt şi
mi-am întors ochii spre lăuta ruptă din poala mea. Tot întorcând-o
de pe o parte pe alta, mi-am tăiat degetul într-o muchie ascuţită.
Cu privirea pierdută, mă uitam la sângele care se scurgea pe
podea.
– Kvothe?
Elodin veni şi se aşeză chiar în faţa mea, nebăgându-i în seamă pe
ceilalţi.
– Ceva nu-i bine cu el. A amuţit. Nu scoate un cuvânt, spuse
Simmon cu vocea sugrumată de grijă.
Auzeam cuvintele şi ştiam că au însemnătate, le ştiam chiar
însemnătatea, dar nu puteam să le pun cap la cap.
– Cred că s-a lovit la cap, spuse Willem. Se uită la tine, dar nu-i
nimeni acasă. Are privirea unui câine.
– Kvothe? repetă Elodin.
Cum n-am răspuns şi nu mi-am ridicat privirea de la lăută, se
aplecă să-mi ridice bărbia până i-am întâlnit ochii.
– Kvothe.
Am clipit. Se uită la mine. Ochii lui întunecaţi mă sprijineau, îmi
calmau furtuna din suflet.
– Aerlevsedi. Spune-o.
658
– Ce? zise Simon undeva în fundal. Vânt?
– Aerlevsedi, repetă Elodin cu răbdare, urmărindu-mă atent cu
privirea.
– Aerlevsedi, am spus ameţit.
Elodin închise împăcat ochii pentru câteva clipe. Ca şi cum ar fi
ascultat un acord purtat uşor de o briză de vânt.
Cum nu-i mai vedeam ochii, mintea începu din nou să-mi
rătăcească. Am dat să-mi cobor privirea spre lăuta ruptă din braţe,
dar înainte ca ochii să-mi ajungă prea departe, mă luă din nou de
bărbie.
Mă fixă cu ochii. Amorţeala începea să dispară, dar furtuna încă se
învârtejea în capul meu. Apoi ochii lui Elodin se schimbară. Nu se
mai uită la mine, ci înăuntrul meu. Numai aşa pot s-o descriu. Privi
adânc în sinea mea, nu în ochi, dar dincolo de ei. Privirea lui mă
pătrunse şi mi se aşeză cu hotărâre în piept, ca şi cum şi-ar fi
băgat mâinile în mine, atingându-mi plămânii, simţindu-mi inima,
furia mistuitoare, firele furtunii care se zbăteau înăuntru.
Se aplecă înainte şi buzele lui îmi şoptiră în ureche. A spus… şi
apoi furtuna s-a oprit. Am revenit pe pământ.
E un joc pe care orice copil îl încearcă la un moment dat. Îţi întinzi
braţele şi te învârţi, din nou şi din nou, privind cum lumea se face
tot mai neclară în jurul tău. La început eşti dezorientat, dar, dacă
te învârţi suficient de mult, parcă prinzi lumea din urmă şi nu mai
eşti ameţit, căci te învârţi odată cu ea.
Apoi dai să te opreşti, dar ameţeala te plesneşte în creştet ca un
trăsnet; totul se mişcă şi săltă. Lumea se înclină într-o parte cu tot
cu tine.
Asta se întâmplă când Elodin îmblânzi furtuna din capul meu.
Cuprins de o ameţeală violentă, am dat să strig şi să întind mâinile
ca să nu cad într-o parte, să nu cad pe spate, să nu cad în mine.
M-am simţit prins în braţe, căci tocmai ce dădeam să cad de pe
scaun.
A fost îngrozitor, dar a trecut. Când mi-am venit în fire, Elodin nu
mai era nicăieri.

659
 Capitolul 85
Mâinile ridicate împotrivă-mi

Simmon şi Wilem m-au dus în camera mea de La Cinzeacă, unde

am căzut în pat şi-am petrecut optsprezece ore îndărătul uşilor
somnului. Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, mă simţeam
neaşteptat de bine, având în vedere că dormisem îmbrăcat şi că
vezica mi se umflase cât un pepene.
Îmi zâmbi norocul, dându-mi destul timp la dispoziţie să iau masa
şi să fac o baie până când unul dintre emisarii lui Jamison dădu
de mine. Mi se solicita prezenţa la Sala Magiştrilor. În jumătate de
oră, eram aşteptat la coarne.
***
Ambrose şi cu mine stăteam înaintea mesei magiştrilor. Mă
acuzase de vătămare. Drept pentru care îl acuzasem la rândul meu
de furt, distrugerea proprietăţii şi comportament necorespunzător
pentru un membru al Arcanumului. După ultima prezentare la
coarne, mă familiarizasem cu regulamentul oficial al Universităţii,
Rerum Codex. Îl citisem de două ori ca să fiu sigur cum se făceau
lucrurile pe-aici. Le ştiam ca pe propriu-l buzunar.
Din nefericire, asta însemna că ştiam şi în ce belea mă aflam.
Acuzaţia de vătămare era foarte gravă. Dacă mă găseau vinovat că
l-aş fi vătămat pe Ambrose cu rea-voinţă, aş fi fost biciuit şi dat
afară din Universitate.
Nu încăpea urmă de îndoială că îl rănisem pe Ambrose. Era plin de
vânătăi şi şchiopăta. În jurul frunţii avea o faşă înroşită. Avea şi
braţul legat după gât, dar eram destul de sigur că era doar un
artificiu menit să atragă mila magiştrilor.
Problema era că nu aveam nici cea mai mică idee ce se întâmplase.
Nu avusesem ocazia să vorbesc cu nimeni. Nici măcar să-i
mulţumesc lui Elodin că mă ajutase în atelierul lui Kilvin.
Magiştrii ne ascultară pe rând. Ambrose se purta ca un mieluşel,
adică era foarte politicos atunci când vorbea. Şi nu părea să aibă
mare chef să vorbească. După un timp, am început să bănuiesc că
apatia lui se datora abuzului de calmante. Din privirea sa
sticloasă, mă gândeam că luase laudanum.
– Propun să cercetăm acuzaţiile în ordinea gravităţii, rosti
cancelarul după ce auzi ambele versiuni ale poveştii.
Magistrul Hemme făcu un gest şi cancelarul îi dădu cuvântul.
– Ar trebui să mai reducem din acuzaţii înainte să votăm.
660
Plângerile lui E’lir Kvothe sunt redundante. Nu poţi să acuzi un
student atât de furt, cât şi de distrugerea proprietăţii. E ori una,
ori alta.
– Ce vă face să spuneţi asta, magistre? am întrebat politicos.
– Furtul implică deţinerea proprietăţii altcuiva, răspunse el
rezonabil. Cum poţi să deţii ceva ce deja ai distrus? Una din
acuzaţii ar trebui respinsă.
Cancelarul se uită la mine.
– E’lir Kvothe, doreşti să renunţi la una din plângeri?
– Nu, domnule.
– Atunci, propun un vot să se renunţe la acuzaţia de furt, rosti
Hemme.
Cancelarul se uită dojenitor la Hemme fiindcă vorbise fără să i se
dea voie, apoi se întoarse spre mine.
– E’lir Kvothe, încăpăţânarea în faţa raţiunii nu e ceva lăudabil.
Magistrul Hemme aduce un argument convingător.
– Magistrul Hemme aduce un argument invalid, am răspuns fără
emoţie. Furtul implică obţinerea proprietăţii altuia. E ridicol să
consideri că nu poţi distruge ceea ce ai furat.
Câţiva din magiştri îmi încuviinţară vorbele, dar Hemme insistă.
– Magistre Lorren, care e pedeapsa pentru furt?
– Studentul primeşte nu mai mult de două lovituri de bici peste
spate şi trebuie să returneze proprietatea sau preţul acelei
proprietăţi, plus o amendă de un talant de argint, recită Lorren.
– Şi pedeapsa pentru distrugerea proprietăţii?
– Studentul trebuie să plătească înlocuirea sau repararea
proprietăţii.
– Vedeţi? E posibil să plăteşti de două ori pentru aceeaşi lăută. Nu
e nicio dreptate în asta. L-am pedepsi de două ori pentru acelaşi
lucru.
– Nu, magistre Hemme, m-am băgat eu, l-aţi pedepsi pentru furt şi
pentru distrugerea proprietăţii.
Cancelarul îmi dădu aceeaşi privire pe care i-o aruncase lui
Hemme atunci când acesta vorbise când nu îi era rândul, dar nu l-
am luat în seamă.
– Ar fi o singură acuzaţie dacă i-aş fi împrumutat lăuta şi ar fi
rupt-o. Dacă ar fi furat-o şi ar fi lăsat-o intactă, ar fi o alta. Nu e
una sau alta. Sunt ambele.
Cancelarul bătu în masă ca să ne facă să tăcem.
– Să înţeleg că nu ai de gând să renunţi la una din acuzaţii?
– Aşa e.
661
Hemme ridică mâna şi i se dădu cuvântul.
– Cer un vot pentru retragerea acuzaţiei de furt.
– Toţi pentru? întrebă cancelarul cu lehamite.
Hemme se grăbi să ridice mâna, urmat de Brandeur, Mandrag şi
Lorren.
– Cinci şi jumătate la patru: acuzaţia rămâne.
Cancelarul continuă înainte ca altcineva să mai tergiverseze
lucrurile.
– Cine îl găseşte pe Re’lar Ambrose vinovat de distrugerea
proprietăţii?
Toată lumea ridică mâna în afară de Hemme şi Brandeur.
Cancelarul se uită la mine.
– Cât ai plătit pentru lăuta ta?
– Nouă talanţi şi şase parale, am minţit, ştiind că era un preţ
rezonabil.
Ambrose sări ca ars.
– Hai să fim serioşi. N-ai ţinut zece talanţi în mână toată viaţa ta.
Enervat, cancelarul bătu în masă din pricina întreruperii. Însă
Brandeur ridică mâna să vorbească.
– Re’lar Ambrose ridică o întrebare pertinentă. Cum de un student
care a venit la noi ca un nevoiaş are atâţia bani?
Câţiva dintre magiştri se uitară întrebător la mine. Am coborât
ochii, ca şi cum aş fi fost stânjenit.
– I-am câştigat la un joc de colţuri, domnilor.
Magiştrii răspunseră cu un cor de murmure amuzate. Elodin râse
cu toată gura. Cancelarul bătu din nou în masă.
– Re’lar Ambrose va fi amendat cu nouă talanţi şi şase parale. Se
opune cineva?
Hemme fu singurul care să ridice mâna.
– Pentru acuzaţia de furt, numărul de lovituri cerute?
– Niciuna, am spus, ridicând câteva sprâncene.
– Cine îl găseşte pe Re’lar Ambrose vinovat de furt?
Hemme, Brandeur şi Lorren ţinură mâinile jos.
– Re’lar Ambrose va fi amendat cu zece talanţi şi şase parale. Se
opune cineva?
De data asta până şi Hemme îşi ţinu mâna jos, cu o faţă
posomorâtă.
Cancelarul răsuflă uşurat.
– Magistre arhivar, care e pedeapsa pentru comportament
necorespunzător pentru un membru al Arcanumului?
– Studentul poate fi amendat, biciuit, suspendat din Arcanum sau
662
exclus din Universitate, depinzând de gravitatea faptei, rosti calm
Lorren.
– Pedeapsa căutată?
– Suspendarea din Arcanum, am spus, de parcă era cel mai firesc
lucru din lume.
Ambrose îşi pierdu calmul.
– Cum? strigă el fără să-i vină a crede, întorcându-se spre mine.
Hemme interveni.
– Herma, devine deja ridicol.
Cancelarul mă privi cu o urmă de reproş.
– E’lir Kvothe, mi-e teamă că trebuie să fiu de acord cu magistrul
Hemme. Nu cred că aşa ceva poate să fie motiv de suspendare.
– Nu sunt de acord, am spus, invocându-mi toată forţa de
convingere. Gândiţi-vă doar la ce aţi auzit. Pentru niciun alt motiv
în afară de aversiunea lui personală faţă de mine, Ambrose a ales
să mă umilească în public, apoi să fure şi să distrugă singurul
lucru de valoare pe care îl deţineam. E cumva acesta genul de
comportament pe care să-l afişeze un membru al Arcanumului? E
cumva aceasta atitudinea pe care doriţi s-o cultivaţi în ceilalţi
Re’lari? Sunt cumva ranchiuna şi meschinăria caracteristici pe
care le încurajaţi la studenţii care caută să devină arcanişti? Au
trecut două secole de când ultimul arcanist a fost ars pe rug. Dacă
nişte copii răzgâiaţi precum acesta – am făcut semn spre Ambrose
– reuşesc să pună mâna pe ghildare, lunga tradiţie de pace şi
siguranţă se va sfârşi în nici măcar câţiva ani.
Reuşisem să-i conving. O citeam pe chipurile lor. Ambrose se agita
lângă mine, cu ochii săgetând de la o faţă la alta.
După un moment de tăcere, cancelarul ceru votul.
– Toţi cei în favoarea suspendării Re’larului Ambrose?
Arwyl ridică mâna, urmat de Lorren, Elodin, Elxa Dal… Urmă un
moment de tensiune. Mă uitam când la Kilvin, când la cancelar,
sperând să văd una din mâinile lor alăturându-se celorlalte.
Momentul trecu.
– Cerere respinsă.
Ambrose răsuflă uşurat.
Eram doar puţin dezamăgit. De fapt, eram mai degrabă surprins că
reuşisem să ajung atât de departe.
– Acum, rosti cancelarul, de parcă se pregătea pentru un mare
efort, plângerea de vătămare împotriva E’lirului Kvothe.
– De la patru la cincisprezece lovituri de bici şi expulzarea
obligatorie din Universitate, recită Lorren.
663
– Numărul căutat de lovituri?
Ambrose se întoarse spre mine. Parcă vedeam cum i se învârtesc
rotiţele minţii, încercând să calculeze cât de mult să mă facă să
plătesc şi totuşi să nu cadă din graţiile magiştrilor.
– Şase.
Simţeam cum o teamă de plumb mi se cuibărea în stomac. Nu-mi
păsa de numărul de bice. Aş fi îndurat cât ar fi fost nevoie doar ca
să nu fiu exmatriculat. Dacă eram dat afară de la Universitate,
viaţa mea se sfârşea.
– Domnule cancelar? am întrebat.
Mă privi obosit, dar blajin. Ochii săi îmi spuneau că înţelegea, dar
că nu avea de ales decât să ducă lucrurile până la capăt. Mila
blândă din ochii săi mă înspăimânta. Ştia ce avea să se întâmple.
– Da, E’lir Kvothe?
– Pot să spun câteva lucruri?
– Ţi-ai spus deja pledoaria de apărare, răspunse el ferm.
– Dar nici măcar nu ştiu ce-am făcut! am izbucnit eu, copleşit de
panică.
– Şase lovituri şi expulzarea, continuă cancelarul pe un ton oficial,
ignorându-mi ieşirea. Toţi cei pentru?
Hemme îşi ridică mâna. Brandeur şi Arwyl îl urmară. Inima îmi
stătu în loc când l-am văzut pe cancelar ridicându-şi mâna, apoi şi
pe Lorren, pe Kilvin şi pe Elxa Dal. Mai era doar Elodin, care-mi
zâmbi leneş şi mişcă din degetele mâinii ridicate, ca în semn de
rămas-bun. Toate cele nouă mâini, ridicate împotrivă-mi. Urma să
fiu exmatriculat de la Universitate. Viaţa mea se sfârşise.

664
 Capitolul 86
Focul însuşi

– Şase lovituri de bici şi expulzarea, rosti sever cancelarul.

„Expulzare”, m-am gândit eu, cu mintea amorţită de şoc, de parcă
nu mai auzisem cuvântul. A expulza, a alunga în mod violent. Îi
simţeam satisfacţia lui Ambrose radiind spre mine. Pentru o clipă,
m-am temut să nu mă apuce greaţa înaintea tuturor magiştrilor.
– Se opune vreun magistru acestei acţiuni? întrebă cancelarul
ritualic în timp ce eu mă uitam la picioarele mele.
– Eu.
Glasul acela copleşitor putea fi doar al lui Elodin.
– Toţi cei pentru suspendarea expulzării?
Am ridicat ochii la timp să văd mâna lui Elodin. Pe a lui Elxa Dal.
A lui Kilvin, a lui Lorren, a cancelarului. A tuturor în afară de
Hemme. Aproape că am râs din pură uluire. Elodin îmi zâmbi din
nou ştrengăreşte.
– Expulzarea respinsă, rosti cancelarul, iar eu simţeam cum
satisfacţia lui Ambrose se risipea lângă mine. Mai sunt alte cereri?
Mi se păru că aud ceva ciudat în vocea cancelarului. Aştepta ceva.
Elodin vorbi din nou:
– Propun ca Kvothe să fie ridicat la rang de Re’lar.
– Toţi pentru?
Toate mâinile în afară de a lui Hemme se ridicară la unison.
– Kvothe e ridicat la rang de Re’lar sub îndrumarea lui Elodin în
data de cinci ale Pârloagei. Şedinţă încheiată.
Cancelarul se ridică de la masă şi se îndreptă spre ieşire.
– Ce? răcni Ambrose, privind împrejur de parcă nu-şi dădea seama
pe cine să întrebe.
Până la urmă, ieşi cu coada între picioare după Hemme, care se
grăbea în spatele cancelarului şi a majorităţii celorlalţi magiştri.
Am băgat de seamă că nu mai şchiopăta nici pe departe atât de
rău ca la începutul procesului.
Am rămas zăpăcit locului până ce Elodin veni să-mi strângă mâna.
– Nedumerit? Hai să facem o mică plimbare. Am să-ţi explic.
Lumina caldă a soarelui de după-amiază era un şoc ieşind din
răcoarea umbroasă a Văgăunei. Elodin îşi trase roba de magistru
peste cap. Dedesubt purta o cămaşă albă simplă şi o pereche de
pantaloni cam jerpeliţi, legaţi cu o sfoară. Am observat pentru
prima oară că era desculţ. Picioarele sale aveau acelaşi bronz
665
sănătos ca şi faţa şi braţele.
– Ştii ce înseamnă Re’lar? întrebă el.
– Se traduce cu „vorbitor”.
– Dar ştii ce înseamnă? apăsă el pe ultimul cuvânt.
– Nu tocmai.
Elodin inspiră adânc.
– A fost odată ca niciodată o Universitate. Era construită pe ruinele
fără de viaţă ale unei Universităţi mai vechi. Nu era foarte mare,
abia dacă erau cincizeci de oameni în ea. Dar era cea mai bună
universitate din câte se găseau, aşa că oamenii au început să vină,
să înveţe şi să plece. Acolo se adunase un grup mic de oameni.
Oameni a căror cunoaştere mergea dincolo de matematică,
gramatică sau retorică. Au format un grup de elită înăuntrul
Universităţii. I-au spus Arcanumul şi era un lucru foarte mic,
foarte tainic. Printre ei, aveau un sistem de ranguri, în care te
ridicai doar prin merit şi nimic altceva. În grupul lor intrau numai
cei care dovedeau că pot să vadă lucrurile drept ceea ce sunt într-
adevăr. Au devenit E’liri, care înseamnă văzători. Cum crezi că
deveneau Re’lari? întrebă şi se uită la mine aşteptând să răspund.
– Vorbind.
Elodin râse.
– Tocmai! spuse el, apoi se opri şi se întoarse spre mine. Dar ce
spuneau? întrebă, cu ochi limpezi şi pătrunzători.
– Cuvinte?
– Nume, spuse el entuziast. Numele sunt ceea ce dă formă lumii,
iar cel ce poate să le rostească ajunge să aibă putere. La
începuturi, Arcanumul era un mic grup de oameni care înţelegeau
natura ascunsă a lucrurilor. Oameni care cunoşteau nume de
putere. Învăţau câţiva studenţi, încet, încurajându-i să găsească
putere şi înţelepciune. Şi magie. Magie adevărată.
Elodin se uită la clădiri şi la studenţii care forfoteau în jur.
– În acele zile, Arcanumul era un lichior tare. Acum, e un vin bine
subţiat cu apă.
Am aşteptat până am fost sigur că terminase.
– Magistre Elodin, ce s-a întâmplat ieri?
Mi-am ţinut răsuflarea, sperând cu disperare că avea să-mi dea un
răspuns care să aibă o noimă.
Se uită amuzat la mine.
– Ai glăsuit numele vântului, spuse el de parcă răspunsul era
evident.
– Dar ce înseamnă asta? Şi ce vrei să spui prin nume? E cumva
666
doar un nume, precum „Kvothe” sau „Elodin”? Sau e mai degrabă
ca „Taborlin cunoştea numele multor lucruri”.
– Ca ambele, răspunse el, făcându-i cu mâna unei fete drăguţe
care se apleca pe o fereastră de la etaj.
– Dar cum poate un nume să facă aşa ceva? „Kvothe” şi „Elodin”
sunt doar sunete pe care le scoatem, nu au putere în sine.
Elodin ridică din sprânceană la auzul celor spuse de mine.
– Chiar aşa? Priveşte.
Se uită pe stradă.
– Nathan! strigă el.
Un băiat se întoarse înspre noi. Era unul dintre emisarii lui
Jamison.
– Nathan, vino-ncoace!
Băiatul se apropie şi ridică privirea spre Elodin.
– Da, domnule?
Elodin îi întinse roba de magistru.
– Nathan, poţi, te rog, să-mi duci roba în odăile mele?
– Cum să nu, domnule.
Băiatul luă roba şi se îndepărtă în grabă. Elodin se uită la mine.
– Ai văzut? Numele cu care ne chemăm unul pe altul nu sunt
Nume. Dar totuşi au oarecare putere.
– Asta nu e magie, am protestat. A trebuit să-ţi dea ascultare. Eşti
un magistru.
– Iar tu eşti un Re’lar, rosti el implacabil. Ai chemat vântul şi
vântul ţi-a dat ascultare.
Mă chinuiam să înţeleg conceptul.
– Vrei să spui că vântul e viu?
– Într-un fel. Majoritatea lucrurilor sunt vii, într-un fel sau altul.
M-am hotărât să iau altă cale.
– Cum am chemat vântul dacă nu ştiam cum să o fac?
Elodin bătu zgomotos din palme.
– Asta e o întrebare excelentă! Răspunsul e că fiecare dintre noi
are două minţi: o minte trează şi una adormită. Mintea noastră
trează e cea care gândeşte, vorbeşte şi-şi pune întrebări. Însă
mintea care doarme e mult mai puternică. Vede adânc în inima
lucrurilor. E partea din noi care visează. Îşi aduce aminte totul. Ne
dă intuiţie. Mintea ta trează nu pricepe natura numelor. Mintea ta
adormită o face. Cunoaşte deja multe lucruri pe care mintea ta
trează încă nu le-a aflat. Îţi aminteşti cum te-ai simţit după ce ai
chemat numele vântului?
Am încuviinţat, amintindu-mi cu prea puţină plăcere.
667
– Când Ambrose ţi-a frânt lăuta, ţi-a trezit mintea adormită. Ca un
urs care hiberna şi tocmai ce a fost împuns cu un vătrai încins, s-a
sculat şi a răcnit numele vântului, rosti magistrul fluturând
frenetic din mâini şi atrăgându-şi priviri ciudate de la studenţii în
trecere. După care mintea ta trează n-a mai ştiut ce să facă. S-a
trezit singură cu un urs furios.
– Ce ai făcut? Nu-mi aduc aminte ce mi-ai şoptit.
– A fost un nume. Un nume care a potolit ursul furios, care l-a
cufundat din nou în somn. Dar acum nu mai doarme atât de
profund. Trebuie să-l trezim încetul cu încetul şi să-l aducem sub
controlul tău.
– De aceea ai cerut suspendarea expulzării?
Elodin făcu semn că nu.
– Nu erai în adevărat pericol să fii exmatriculat. Nu eşti primul
student care să cheme vântul la mânie, deşi eşti primul de mulţi
ani încoace. De obicei, mintea adormită e trezită pentru prima oară
de o emoţie puternică. Prima oară când am glăsuit numele
vântului a fost când mă certam cu Elxa Dal. Când l-am strigat,
creuzetele i-au explodat într-un nor de tăciuni şi cenuşă, chicoti el.
– Ce-a făcut ca să te înfurie atâta?
– A refuzat să mă înveţe cetluirile avansate. Aveam doar
paisprezece ani şi eram E’lir. Mi-a spus că trebuie să aştept până
ajung Re’lar.
– Există cetluiri avansate?
Elodin rânji.
– Chiar secrete, Re’lar Kvothe. Asta înseamnă să fii arcanist. Acum
că eşti Re’lar, ai dreptul să cunoşti unele lucruri ce ţi-au fost
ascunse până acum. Cetluirile simpatetice avansate, natura
numelor. Nişte rune mai dubioase, dacă Kilvin te crede pregătit.
Speranţa mi se ridică în piept.
– Asta înseamnă că voi avea din nou acces la Arhivă?
– A, nu. Câtuşi de puţin. Vezi tu, Arhiva e domeniul lui Lorren,
regatul lui. Secretele acelea nu sunt ale mele de dat.
La cuvântul secrete, mintea mi se opri asupra unuia care mă
deranja de luni întregi. Secretul din inima Arhivei.
– Cum rămâne cu uşa de piatră din Arhivă? Uşa cu cele patru
discuri. Acum că sunt Re’lar, poţi să-mi spui ce e îndărătul ei?
Elodin râse.
– O, nu. Nu, nu. Tu nu ştii să ţinteşti după secrete mici, nu-i aşa?
Mă bătu pe spate ca şi cum făcusem o glumă deosebit de bună.
– Valaritas. Zei, încă îmi aduc aminte cum era să stau acolo
668
uitându-mă la uşă, întrebându-mă ce se ascunde după ea.
Elodin râse din nou.
– Tehlu mare şi milostiv, aproape că m-a omorât. Nu. N-ai voie să
treci de uşa cu patru discuri. Dar, se uită el complice la mine, de
vreme ce ai ajuns Re’lar…
Privi în toate părţile, ca şi cum îi era teamă că cineva trăgea cu
urechea. M-am apropiat de el.
– De vreme ce eşti un Re’lar, recunosc că există.
Îmi făcu solemn cu ochiul. Chiar dezamăgit cum eram, nu mi-am
putut stăpâni un zâmbet. Ne-am plimbat o vreme în deplină
tăcere, pe lângă Ax, pe lângă hanul lui Cinzeacă.
– Magistre Elodin?
– Da?
Ochii îi urmăreau o veveriţă care trecu drumul şi se căţără într-un
copac.
– Încă nu înţeleg despre nume.
– Am să te învăţ să înţelegi. Natura numelor nu poate fi descrisă,
doar simţită şi înţeleasă.
– De ce nu poate fi descrisă? Dacă înţelegi un lucru, atunci poţi să-
l şi descrii.
– Poţi să descrii toate lucrurile pe care le înţelegi? mă întrebă,
privindu-mă cu coada ochiului.
– Desigur.
Elodin arătă înainte, spre stradă.
– Ce culoare are cămaşa băiatului aceluia?
– Albastru.
– Ce vrei să spui prin albastru? Descrie-l.
Am încercat pentru o clipă, fără sorţi de izbândă.
– Deci, albastru e un nume?
– E un cuvânt. Cuvintele sunt doar umbre palide ale numelor
uitate. După cum numele au putere, aşa şi cuvintele au putere.
Cuvintele pot aprinde focuri în minţile oamenilor. Cuvintele pot
smulge lacrimi din cele mai împietrite inimi. Sunt şapte cuvinte
care să facă o persoană să te iubească. Sunt zece cuvinte care să
frângă voinţa unui om puternic. Dar un cuvânt nu e nimic decât
un foc pictat, încremenit şi rece. Un nume e focul însuşi.
Mintea îmi înota în ape străine.
– Încă nu înţeleg.
Elodin îmi puse o mână pe umăr.
– A folosi cuvinte ca să vorbeşti despre cuvinte e ca şi cum ai folosi
un creion să desenezi o imagine a lui chiar pe el. Imposibil.
669
Zăpăcitor. Frustrant.
Îşi ridică braţele deasupra capului, de parcă ar fi vrut să se întindă
până la cer.
– Dar sunt şi alte căi de-a înţelege! strigă, râzând ca un copil.
Îşi aruncă ambele braţe spre peticul de cer fără nori de deasupra
noastră, încă râzând.
– Uite! strigă dându-şi capul pe spate. Albastru! Albastru!
Albastru!

670
 Capitolul 87
Îndrăzneală

– E dus cu pluta, le-am spus lui Simmon şi lui Wilem mai târziu în
după-amiaza aceea, La Cinzeacă.
– E un magistru, răspunse Sim cu tact. Şi îndrumătorul tău. Şi din
ce ne-ai spus, el e motivul pentru care n-ai fost exmatriculat.
– Nu spun că nu e inteligent şi l-am văzut făcând lucruri pe care
nici măcar nu pot să încep să le explic. Dar asta nu schimbă faptul
că e scrântit. Vorbeşte în cercuri despre nume şi cuvinte şi putere.
Sună bine cât timp o spune el. Dar nu înseamnă nimic.
– Nu te mai plânge, spuse Simmon. Ne-ai întrecut pe amândoi şi ai
ajuns Re’lar, chiar dacă îndrumătorul tău e scrântit. Şi ai primit
arginţi cu ghiotura fiindcă i-ai rupt braţul lui Ambrose. Ai scăpat
liber ca pasărea cerului. Aş vrea să am măcar jumătate din norocul
tău.
– Nu chiar liber ca pasărea. Tot am să fiu biciuit.
– Ce? Nu ai spus că ţi-au suspendat pedeapsa?
– Mi-au suspendat expulzarea, nu biciuirea.
Simmon rămase cu gura căscată.
– Pe zei, de ce nu?
– Vătămare, rosti Wilem cu glas scăzut. Nu pot să lase un student
să scape basma curată după ce l-au votat vinovat de vătămare.
– Asta a spus şi Elodin, am mormăit eu şi am luat două guri de vin
una după alta.
– Nu-mi pasă, spuse Simmon înfierbântat. E un obicei barbar.
Îşi însoţise ultimul cuvânt cu un pumn în masă, dărâmându-şi
paharul şi vărsând un şuvoi întunecat de vinegru.
– Rahat.
Se ridică şi încercă să oprească vinul să curgă pe podea cu
mâinile.
Am râs până mi-au dat lacrimile şi m-a durut stomacul. Am simţit
o povară ridicându-mi-se de pe suflet şi mi-am recăpătat calmul.
– Te iubesc, Sim, am spus sincer. Uneori cred că eşti singurul om
cinstit pe care îl ştiu.
Se uită la mine cercetător.
– Eşti beat.
– Nu, e adevărul. Eşti un om bun. Mai bun decât am să fiu eu
vreodată.
Mă privi de parcă nu ştia dacă-mi băteam joc de el sau nu. O
671
servitoare veni la noi cu cârpe ude, şterse masa şi spuse câteva
replici usturătoare. Sim avu decenţa să pară stingherit cât pentru
toţi trei.
***
Se lăsase întunericul până să ajung înapoi la Universitate. M-am
oprit scurt La Cinzeacă să iau câteva lucruri, apoi mi-am văzut de
drum spre acoperişul Axului.
Am fost surprins să o găsesc pe Auri aşteptându-mă pe acoperiş în
ciuda cerului senin. Şedea pe un horn scund de cărămidă,
legănându-şi picioarele. Părul îi forma un nor diafan în jurul
trupului micuţ.
Sări jos când mă văzu că mă apropii şi făcu un mic pas în lateral,
aproape ca o plecăciune.
– Bună seara, Kvothe.
– Bună seara, Auri. Cum eşti?
– Sunt minunată, rosti ea cu hotărâre, şi e o noapte minunată.
Îşi ţinea mâinile la spate şi călca de pe un picior pe altul.
– Ce mi-ai adus în seara asta? am întrebat-o.
Îmi răspunse cu zâmbetul ei drăgălaş.
– Ce mi-ai adus tu mie?
Am scos o sticlă îngustă de sub mantie.
– Ţi-am adus nişte vin de miere.
Auri apucă sticla cu ambele mâini şi se uită cu ochi mari la ea.
– Vai, dar ce cadou costisitor! Gândeşte-te numai la toate albinele
cherchelite.
Scoase dopul şi mirosi.
– Ce e înăuntru?
– Rază de soare, am răspuns. Şi un zâmbet şi o întrebare.
Duse gura sticlei la ureche şi îmi rânji.
– Întrebarea e la fund, am lămurit-o.
– Grea întrebare, remarcă ea şi îmi întinse mâna. Ţi-am adus un
inel.
Era cald, făcut din lemn neted.
– Ce face?
– Păstrează secrete.
L-am dus la ureche.
Auri clătină cu seriozitate din cap, părul unduindu-i-se în jur.
– Nu le spune, le păstrează.
Se apropie de mine, îmi luă inelul şi mi-l puse pe deget.
– E de ajuns să ai un secret, mă mustră ea. Mai mult de atât e
lăcomie.
672
– Se potriveşte, am spus, cumva mirat.
– Sunt secretele tale. Cui altcuiva să i se potrivească?
Auri îşi dădu părul pe spate şi făcu din nou acel ciudat mic pas în
lături. Aproape ca o plecăciune, aproape ca un dans micuţ.
– Kvothe, mă întrebam dacă mi te vei alătura în seara asta la cină.
Am adus mere şi ouă. De asemenea, pot să-ţi ofer şi un minunat
vin de miere.
– Aş fi încântat să iau cina cu tine, Auri, am răspuns, formal. Am
adus pâine şi brânză.
Auri coborî până în curte şi în câteva minute se întoarse cu o
ceşcuţă delicată de porţelan pentru mine. Turnă vinul de miere
pentru noi, bându-l pe al ei într-o serie de mici sorbituri dintr-o
căniţă de argint abia mai mare ca un degetar.
M-am aşezat pe acoperiş şi ne-am împărţit mâncarea. Eu aveam o
bucată mare de pâine de secară şi un triunghi de brânză albă şi
tare de Dalonir. Auri avea mere pârguite şi o mână de ouă cu pete
maronii pe care reuşise cumva să le fiarbă. Le-am mâncat cu sare,
pe care am scos-o dintr-un buzunar al mantiei.
Am luat cea mai mare parte din masă în tăcere, doar bucurându-
ne de compania celuilalt. Auri şedea picior peste picior, cu spatele
drept şi părul unduindu-i în toate părţile. Ca de obicei, delicateţea
ei făcea ca masa noastră improvizată pe un acoperiş să pară o cină
formală în conacul unui nobil.
– În ultimul timp, vântul a adus frunze în Dedesubt, mă informă
Auri spre sfârşitul mesei. Prin grilaje şi tuneluri. Se aşază în
Fundătură, aşa că totul e ruginiu acolo.
– Chiar aşa?
– Da. Şi acolo s-a mai mutat şi o mamă bufniţă. Şi-a făcut cuibul
chiar în mijlocul celor Douăsprezece Cenuşii, cu un curaj cum mai
rar ţi-e dat să vezi.
– Să înţeleg că e o raritate?
– Cu siguranţă. Bufniţele sunt înţelepte. Sunt atente şi răbdătoare.
Chibzuinţă înainte de îndrăzneală.
Sorbi din păhărelul pe care-l ţinea de toartă între degetul mare şi
arătător.
– De aceea bufniţele nu sunt bune de eroi.
Chibzuinţă înainte de îndrăzneală. După recenta aventură din
Trebon, trebuia să fiu de acord.
– Dar aceasta se aventurează? Explorează?
– A, da, spuse Auri cu ochi mari. E neînfricată. Are faţa ca o lună
rea.
673
Îşi umplu din nou micuţa ceaşcă de argint cu vin de miere şi îmi
turnă în cană ce mai rămăsese în sticlă. După ce întoarse sticla cu
fundul în sus, îşi ţuguie buzele şi suflă de două ori deasupra ei,
imitând chemarea bufniţei.
– Unde e întrebarea pentru mine?
Am ezitat, nesigur cum avea să răspundă la cererea mea.
– Auri, mă întrebam dacă ai putea să-mi arăţi Dedesubtul?
Auri îşi feri privirea, devenind dintr-odată sfioasă.
– Kvothe, te credeam un cavaler, spuse ea, trăgându-şi în jos
poalele rochiei zdrenţuite. Imaginează-ţi numai, să ceri unei fete
să-ţi arate dedesubtul.
Privi în jos, ascunzându-şi faţa în palme.
Aproape că am rămas fără suflare alegându-mi atent cuvintele ca
nu cumva să o sperii şi să fugă în subsol. Cât timp mă gândeam,
Auri strecură o privire spre mine prin cortina ei de păr.
– Auri, glumeşti cumva cu mine?
Ridică privirea şi rânji.
– Da, spuse cu mândrie. Nu-i aşa că e minunat?
***
Auri mă conduse prin grilajul greu de metal din curtea abandonată
până în Dedesubt. Mi-am scos lampa de mână să luminez drumul.
Auri avea propria lumină, ceva ce ţinea în mâinile făcute căuş şi
care emana o lumină moale, verde-albăstruie. Eram curios ce ţinea
în mână, dar nu voiam să o descos de prea multe secrete dintr-
odată.
La început, Dedesubtul fu exact ce mă aşteptam să fie. Tuneluri şi
ţevi. Ţevi de canalizare, de apă, de abur şi de gaz de cărbune. Ţevi
mari de fier negru prin care se putea târî un om, ţevi mici de alamă
lucioasă, nu mai groase decât degetul mare.
Era o reţea vastă de tuneluri de piatră care se despărţeau şi se
uneau în unghiuri neobişnuite. În caz că locul avea un plan de
construcţie, acela îmi scăpa cu desăvârşire.
Auri îmi făcu un tur val vârtej, mândră ca o mamă şi încântată ca
o fetiţă. Entuziasmul ei era molipsitor şi nu îmi luă mult să mă
pierd în plăcerea descoperirii, uitându-mi motivele iniţiale pentru
care voiam să explorez locul. Nimic nu e mai încântător de
misterios decât un secret ascuns în propria ta curte.
Am coborât trei scări în spirală, făcute din fier forjat, ca să
ajungem în cele Douăsprezece Cenuşii. Era ca şi cum aş fi ajuns
pe fundul unui canion. Dacă priveam în sus, întrezăream lumina
lunii pătrunzând prin grilajele de scurgere. Mama bufniţă plecase,
674
dar Auri îmi arătă cuibul.
Cu cât coboram mai mult, cu atât lucrurile deveneau mai stranii.
Tunelurile rotunde pentru scurgere şi ţevi fură înlocuite cu
coridoare pătrate şi scări pline de pietriş. Uşi putrezite de lemn
atârnau de balamale ruginite, iar îndărătul lor găseam camere pe
jumătate năruite, cu mese şi scaune în plină descompunere. Una
dintre încăperi avea două ferestre închise cu cărămizi, deşi eram,
după estimările mele, la cel puţin optsprezece metri sub pământ.
Chiar mai adânc, am ajuns în Prinpuţ, o încăpere ca o catedrală,
atât de mare că nici lumina albăstrie, nici cea roşie a mea nu
ajungeau până la tavan. Peste tot în jurul nostru erau maşinării
străvechi, gigantice. Unele erau sfărâmate în bucăţi: mecanisme
stricate mai înalte decât un om, curele de piele mâncate de vreme,
traverse mari de lemn acoperite cu un gard viu de fungi albi.
Alte maşinării erau intacte, dar măcinate de veacuri de neglijenţă.
M-am apropiat de un bloc de fier, mare cât coliba unui ţăran şi am
rupt de pe el o singură bucată, cam cât o farfurie. Dedesubt era
numai rugină. Nu departe, vedeam trei stâlpi enormi, acoperiţi de o
cocleală verzuie atât de groasă că arăta ca lichenii. Multe dintre
maşinăriile enorme erau dincolo de orice identificare, părând mai
degrabă topite decât putrezite. Dar am văzut ceva care aducea cu o
moară cu apă, cât două etaje în înălţime. Zăcea într-un canal secat
care şerpuia ca o râpă în mijlocul încăperii. Aveam doar o vagă
idee la ce ar fi putut să servească maşinile. Nu-mi dădeam seama
de ce fuseseră lăsate în paragină şi uitare pentru nenumărate
secole aici, adânc sub pământ.
Nu părea să…

675
 Capitolul 88
Interludiu – Căutare

Zgomotul de cizme grele în faţa uşii de la intrare îi făcu să tresară

pe cei trei bărbaţi din hanul Piatra de Hotar. Kvothe sărise în
picioare în mijlocul propoziţiei şi era îndărătul tejghelei, atunci
când uşa se deschise şi primii oaspeţi din noaptea de doborâş
intrară pe uşă.
– Kote, ai oameni lihniţi la uşă! strigă Cob în timp ce deschidea
uşa.
Era urmat de Shep, Jake şi Graham.
– Poate că mai avem ceva în spate, spuse Kote. Mă duc imediat să
vă aduc de mâncare. Asta dacă nu vreţi de băut, mai întâi.
Bărbaţii îşi luară locurile la tejghea cu un cor de aprobări.
Schimbul de replici avea o notă veche şi confortabilă, ca nişte
încălţări purtate de mult timp.
Cronicarul îl urmărea pe bărbatul roşcat din spatele barului. Nu
rămăsese nicio urmă de Kvothe în el. Era doar un hangiu:
prietenos, servil şi atât de discret că era aproape invizibil.
Jake luă o duşcă serioasă înainte să-l observe pe Cronicar în
fundul încăperii.
– Ia te uită la tine, Kote! Ai un nou client. Avem noroc că am prins
locuri libere.
Shep chicoti. Cob se întoarse pe taburet şi se uită spre locul în
care Cronicarul şedea lângă Bast, cu peniţa încă peste hârtie.
– E scrib sau ceva?
– Aşa e, se grăbi Kote să răspundă. A venit în târg noaptea trecută.
Cob miji ochii spre ei.
– Ce scrie?
Kote îşi coborî glasul, atrăgând atenţia clienţilor înspre el.
– Vă mai amintiţi călătoria pe care Bast a făcut-o la Baedn?
întrebă, iar ei încuviinţară cu toţii. Ei bine, a făcut vărsat şi de-
atunci l-au cam ajuns anii din urmă. S-a gândit că e mai bine să-şi
scrie testamentul cât mai apucă.
– În zilele astea, e semn de chibzuinţă, rosti Shep posomorât. Mai
dă-mi una, spuse după ce bău ultima gură de bere şi culcă halba
pe lateral.
– Puţinii bani pe care i-am pus deoparte pentru ceasul morţii au să
se ducă la văduva Sage, spuse Bast cu glas tare din cealaltă parte
a încăperii. Să o ajute să-şi crească cele trei fiice şi să le lase o
676
zestre, căci curând ajung numai bune de măritiş. Îi aruncă
Cronicarului o privire jenată. E „măritiş” un cuvânt?
– Micuţa Katie a crescut văzând cu ochii de anul trecut, nu-i aşa?
rosti Graham gânditor.
Ceilalţi încuviinţară.
– Angajatorului meu îi las cea mai bună pereche de cizme,
continuă Bast mărinimos. Şi oricare din pantalonii mei găseşte că i
se potrivesc.
– Bast are o pereche bună de cizme. Aşa ştiam eu, îi spuse Cob lui
Kote.
– Părintelui Leoden îi las restul bunurilor lumeşti, spre a fi
distribuite la cei din parohia sa, fiindcă am să fiu un suflet tern şi
nu mai voi avea nevoie de ele.
– Vrei să spui etern, nu-i aşa? întrebă Cronicarul nesigur.
Bast dădu din umeri.
– Atât, deocamdată.
Cronicarul încuviinţă şi îşi băgă cu repeziciune hârtia, peniţele şi
călimara în tolba de piele.
– Atunci veniţi încoace, rosti Cob. N-o faceţi pe străinii.
Cronicarul rămase locului câteva clipe, apoi se îndreptă încet către
bar.
– Cum te cheamă, băiete?
– Devan, începu el, apoi se schimonosi puţin la faţă şi îşi drese
glasul. Scuze, Carverson. Devan Carverson.
Cob făcu prezentările la tejghea şi se întoarse spre nou-venit.
– Dincotro vii, Devan? întrebă Cob.
– Tocmai ce-am trecut prin Vadul Popii mai deunăzi.
– Vreo veste din părţile alea?
Cronicarul începu să se agite în scaun, în timp ce Kote se uita
sumbru la el de pe cealaltă parte a tejghelei.
– Ei bine… drumurile sunt cam rele…
Atât îi trebui să aprindă un cor de plângeri din partea muşteriilor,
iar Cronicarul se mai linişti. Cât încă se ciondăneau, uşa se
deschise şi pe ea intră ucenicul fierarului, un băiat lat în umeri şi
cu miros de cărbuni în păr. Un drug lung de fier i se odihnea pe
umăr. Îi ţinu uşa deschisă lui Carter.
– Arăţi ca un prost, băiete, mormăi Carter în timp ce intra pe uşă,
umblând cu amorţeala grijulie a unuia ce fusese rănit de curând.
Dacă mai umbli mult cu chestia aia după tine, lumea o să te
vorbească la fel ca despre Martin nebunul. Ai să fii cunoscut drept
băiatul nebun din Rannish. Vrei să-ţi auzi asta pentru următorii
677
cincizeci de ani?
Ucenicul fierarului strânse mai vârtos de drug.
– Lasă-i să vorbească, bombăni el cu o urmă de sfidare în glas. De
când m-am dus să am grijă de Nelly am tot avut vise despre
păianjenul ăla, spuse şi clătină din cană. Fir-ar, mă mir că nu ţii
un drug în fiecare mână. Dihania aia putea să te omoare.
Carter nu-l băgă în seamă şi se îndreptă cu băgare de seamă spre
tejghea, strângând evident din dinţi.
– Carter, mă bucur să te văd din nou pe picioare, strigă Shep,
ridicându-şi halba. Credeam că mai rămâi la pat o zi, două.
– Nu mă ţin pe mine la pat câteva cusături, rosti Carter.
Bast făcu mare spectacol din a-i lăsa locul său omului rănit şi se
mută cât mai departe putea de ucenicul fierarului. Toată lumea le
dădu bineţe celor doi.
Hangiul se făcu nevăzut în camera dindărătul tejghelei şi se
întoarse în câteva minute cu o tavă încărcată cu pâine caldă şi
străchini aburinde cu friptură.
Cu toţii îl ascultau pe Cronicar.
– Dacă ţin eu bine minte, Kvothe era în Severen când s-a
întâmplat. Mergea acasă, când…
– Nu era la Severen, i-o tăie moş Cob. Era la Universitate.
– Tot ce se poate, cedă Cronicarul. Oricum, se îndrepta singur
către casă într-o noapte, când nişte bandiţi l-au atacat într-o alee.
– Era ziua-n amiaza mare, spuse Cob apăsat. Era în mijlocul
oraşului. Treceau tot felul de oameni pe-acolo şi toţi au văzut.
Cronicarul clătină din cap cu încăpăţânare.
– Eu îmi aminteam de-o alee. Oricum, bandiţii l-au luat pe Kvothe
prin surprindere. Voiau să-i ia calul, spuse el şi se opri, bătându-
se cu degetele pe frunte. Staţi, nu era aşa. Ce să caute cu calul pe
o alee? Poate că era în drum spre Severen.
– Ţi-am mai spus că nu era Severen! se burzului Cob şi bătu cu
palma în tejghea, vizibil enervat. Pe Tehlu, mai bine opreşte-te. Le-
ai amestecat ca pe terci.
Cronicarul roşi stingherit.
– Am auzit-o doar o dată, acum mulţi ani.
Săgetându-l pe Cronicar cu privirea, Kote aşeză cu zgomot tava pe
tejghea şi povestea fu uitată pe moment. Moş Cob mânca atât de
repede că aproape se înecă şi luă o înghiţitură zdravănă de bere ca
să alunece totul mai bine pe gâtlej.
– Având în vedere că încă te baţi cu mâncarea, îi spuse el deloc
subtil Cronicarului în timp ce se ştergea cu mâneca la gură, te
678
superi dacă am să continui eu povestea? Doar ca s-o audă şi
băiatul?
– Dacă ştii sigur că o cunoşti… spuse Cronicarul ezitant.
– Evident c-o cunosc, mormăi Cob şi se întoarse spre publicul său.
Bine. Când Kvothe era doar un băieţandru, s-a dus la Universitate.
Dar, vedeţi voi, nu a trăit chiar la Universitate, fiindcă era doar un
om de rând. Nu-şi permitea traiul bogătanilor de pe-acolo.
– Cum aşa? întrebă ucenicul de fierar. Înainte, ai spus că era atât
de deştept că l-au plătit să rămână chiar dacă avea doar zece ani.
I-au dat o pungă plină cu aur şi un diamant cât degetul lui mare şi
un cal nou-nouţ cu frâie şi cu şa noi şi papuci noi şi un sac plin cu
ovăz şi câte şi mai câte.
Cob încuviinţă împăciuitor.
– Adevărat. Dar asta se petrecea la un an după. Şi, vedeţi voi,
dăduse mare parte din aur unor sărmani cărora le arsese casa.
– Chiar în timpul nunţii lor, completă Graham.
Cob încuviinţă.
– Şi Kvothe trebuia să mănânce, să ţină o cameră în chirie şi să
mai cumpere ovăz la cal. Aşa că, până atunci îşi cheltuise tot
aurul. Aşa că…
– Cum rămâne cu diamantul? insistă flăcăul.
Moş Cob se încruntă niţel.
– Dacă tre’ să ştii, diamantul l-a dat cuiva la care ţinea tare mult.
O domniţă care-i era tare dragă. Dar asta-i altă poveste decât cea
pe care o spun acum.
Se uită urât la băiat, care coborî privirea în strachină şi luă o
lingură de friptură. Cob continuă:
– Cum Kvothe nu-şi permitea traiul bogat de la Universitate, s-a
mutat într-un oraş din apropiere, un loc numit Amary, spuse şi-l
privi acru pe Cronicar. Kvothe avea o cameră într-un han, în care
stătea fără să plătească pentru că văduva care ţinea locul îl plăcea
şi o ajuta cu treburile.
– Cânta şi muzică acolo, adăugă Jake. Era foarte priceput cu lăuta.
– Jacob. Ia mai bagă-ţi mâncarea-n guşă şi lasă-mă să termin, se
răsti Cob. Toată lumea ştie cât de priceput era Kvothe cu lăuta. De
aia l-a plăcut văduva atât de mult de la bun început şi cântatul în
fiecare seară era parte din treburile cu care o ajuta prin han.
Cob bău repede un gât de bere şi continuă:
– Aşa că, într-o bună zi, Kvothe era prin oraş cu treabă din partea
văduvei, când un om scoate un cuţit şi îi spune lui Kvothe că, dacă
nu-i dă banii primiţi de la văduvă, îl spintecă şi-l lasă cu maţele-n
679
stradă.
Cob îi puse un cuţit imaginar în coaste şi-l privi ameninţător.
– Acum, trebuie să ţineţi minte că Kvothe era doar un băieţandru.
N-avea sabie şi, chiar de-ar fi avut, încă nu învăţase cum să se
bată cum trebuie de la ademi.
– Şi ce-a făcut Kvothe? întrebă ucenicul.
– Ei bine, începu Cob şi se lăsă pe spate, ca şi cum ar fi văzut
scena aievea, era ziua-n amiaza mare şi ei erau chiar în mijlocul
pieţei din Amary. Kvothe era cât pe ce să strige după şerif, dar,
vedeţi voi, tot timpul îşi ţinea ochii larg deschişi. Aşa că a băgat de
seamă că tâlharul acela avea dinţi albi, albi…
Băiatul făcu ochii cât cepele.
– Era mâncător de dulce.
Cob încuviinţă.
– Şi chiar mai rău, începuse să asude ca un cal alergat trei zile şi
trei nopţi, ochii mai că-i ieşeau din cap şi mâinile…
Cob căscă ochii şi îşi ridică mâinile, făcându-le să tremure.
– Deci Kvothe ştia că îl apucase foamea de răşină şi că ar fi
înjunghiat-o şi pe mă-sa pentru un bănuţ îndoit.
Cob mai bău din bere pe îndelete, cu grijă să prelungească
tensiunea.
– Şi ce-a făcut atunci? întrebă Bast cu sufletul la gură de la
capătul barului, strângându-şi mâinile cu prefăcută nerăbdare.
Hangiul îi aruncă o privire împietrită învăţăcelului său. Cob
continuă:
– Păi, mai întâi şovăie şi omul se apropie cu cuţitul, iar Kvothe îşi
dă seama că nu are să-l mai întrebe din nou. Aşa că Kvothe
foloseşte o magie neagră pe care a găsit-o tăinuită într-o carte
secretă la Universitate. Rosteşte trei cuvinte groaznice, secrete şi
cheamă un demon…
– Un demon? aproape că scheună ucenicul. Era ca şi acela…
Cob clătină încet din cap.
– A, nu, ăsta nu era deloc ca un păianjen. Era mai rău. Ăsta era
închegat numai din umbre şi când s-a aruncat pe tâlhar l-a
muşcat de piept, chiar deasupra inimii şi a băut tot sângele din el,
ca zeama dintr-o piersică.
– Pe mâinile înnegrite, Cob, rosti Carter cu glas plin de reproş. Ai
să-i dai coşmaruri băiatului. O să care nenorocitul ăla de băţ de
fier după el un an întreg dacă îi mai împui capul cu prostii.
– Nu aşa am auzit că s-a petrecut, rosti Graham dintr-odată. Am
auzit că o femeie rămăsese fără scăpare într-o casă în flăcări şi
680
Kvothe a chemat demonul să-l păzească de foc. Apoi a dat fuga
înăuntru şi a ieşit cu domniţa în braţe, fără ca ea să se fi ars deloc.
– Ia mai ascultaţi-vă cum vorbiţi, spuse Jake dezgustat. Parcă
sunteţi nişte copii de Miezul Iernii. „Demonii mi-au furat păpuşa.”
„Demonii mi-au vărsat laptele.” Kvothe nu era prieten cu demonii.
Era la Universitate, învăţând tot felul de nume, nu? Bărbatul ăla a
venit la el cu un cuţit, iar el a chemat focul şi fulgerul, întocmai ca
Taborlin cel Mare.
– Era un demon, Jake, spuse Cob mânios. Altfel povestea n-are
nici o boabă de sens. A chemat un demon, care i-a băut sângele
tâlharului şi toţi care au fost acolo au rămas cu minţile tulburate.
Cineva s-a dus la un preot, după care preoţii au mers la şerif şi
şeriful s-a dus noaptea să-l scoată pe Kvothe pe fereastra hanului.
L-au aruncat în temniţă pentru că a făcut înţelegere cu forţe
întunecate.
– Probabil că oamenii au văzut focul şi s-au gândit că e un demon,
insistă Jake. Ştii cum e lumea.
– Nu, Jacob, nu ştiu, spuse Cob răspicat, încrucişându-şi braţele
la piept şi rezemându-se cu spatele de tejghea. De ce nu-mi spui tu
cum e lumea? Şi dacă tot ai început, de ce nu spui tu nenorocita
de poveste cât…
Cob se opri la auzul de paşi grei pe preşul de lemn de afară. După
o pauză, cineva bâjbâi după clanţă.
Cu toţii se întoarseră curioşi spre uşă, căci toţi muşteriii care
veneau de obicei erau deja acolo.
– Două feţe noi într-o zi. Kote, se pare că ţi se întoarce norocul,
rosti Graham precaut, ştiind că era un subiect delicat.
– Drumurile probabil că s-au mai uscat, mormăi Shep în halba sa,
cu o urmă de uşurare. Era şi timpul să ne mai bată norocul la uşă.
Clanţa coborî şi uşa se deschise încet, până lovi peretele. Un
bărbat stătea afară, în întuneric, de parcă încerca să se hotărască
dacă să intre sau nu.
– Bun venit la Piatra de Hotar, strigă hangiul din dosul tejghelei.
Ce putem să facem pentru tine?
Bărbatul înaintă în lumină şi încântarea celor prezenţi fu repede
înăbuşită la vederea armurii de piele şi a sabiei grele de mercenar.
Un mercenar singuratic nu era o veste bună, nici măcar în vremuri
paşnice. Toată lumea ştia că diferenţa între un mercenar fără
ocupaţie şi un bandit era în mare parte una de împrejurări.
Mai mult, era evident că mercenarul acesta trecea prin vremuri
grele. Iedera i se agăţase pe turul pantalonilor şi pe pielea aspră a
681
şnururilor de la cizme. Purta o cămaşă scumpă de in, vopsită într-
un albastru-închis, dar plină de noroi şi sfâşiată de spini. Avea
părul încâlcit şi soios. Ochii îi erau uscaţi şi intraţi în orbite, de
parcă nu dormise de zile. Mai făcu câţiva paşi înainte, lăsând uşa
să se închidă după el.
– Se pare că ai fost mult pe drum, îi spuse Kvothe cu bunăvoinţă.
Vrei ceva de băut sau cina?
Când mercenarul nu răspunse, adăugă:
– Nimeni nu ţi-ar găsi vină dacă vrei să dormi. Pare că ai avut
câteva zile de pomină.
Kvothe aruncă o privire cu coada ochiului spre Bast, care se
ridicase de pe taburet şi se apropia încet de intrare. După ce îşi
plimbă privirea peste toţi cei ce şedeau la bar, mercenarul se aşeză
în scaunul dintre Cronicar şi Moş Cob. Kvothe îşi afişă zâmbetul
exersat de hangiu când mercenarul se aplecă peste tejghea şi
bolborosi ceva. Pe partea cealaltă a încăperii, Bast împietri cu
mâna pe clanţă.
– Poftim? întrebă Kvothe, aplecându-se spre el.
Mercenarul ridică privirea, ochii săi îi întâlniră pe ai lui Kvothe, iar
apoi începură să măture rafturile dindărătul tejghelei. I se mişcau
cu greu, ca unuia care fusese lovit în moalele capului.
– Aethin tseh cthystoi scthaiven vei.
Kvothe se întinse spre el.
– Scuză-mă, ce ai spus?
Când mercenarul nu răspunse, hangiul se uită la ceilalţi.
– A priceput careva ce-a zis?
Cronicarul îl măsura pe mercenar cu privirea, uitându-se la
armura lui, la tolba de săgeţi goală, la cămaşa albastră de in.
Privirea scribului era intensă, dar mercenarul nu părea să bage de
seamă.
– E siareză, făcu Cob pe atotştiutorul. Ciudat, nu arată a sfanţar.
Shep începu să râdă, clătinând din cap.
– Aiurea. E doar beat. Şi unchiu-meu vorbea aşa la beţie, spuse şi
îl înghionti pe Graham. Îţi mai aduci aminte de unchiul meu, Tam?
Mă jur, n-am mai văzut pe careva să bea aşa ca el.
De lângă uşă, Bast făcu un gest agitat pe furiş, însă Kvothe era cu
ochii la mercenar.
– Vorbeşti aturana? Ce doreşti? întrebă Kvothe rar.
Ochii mercenarului se opriră pentru o clipă asupra hangiului.
– Avoi… începu, apoi închise ochii şi dădu capul pe spate, de parcă
asculta. Când îi deschise din nou rosti: Eu… vreau… începu cu
682
glas rar şi poticnit. Eu… caut…
Se opri şi privirea începu să-i rătăcească prin încăpere.
– Îl cunosc pe omul ăsta, rosti Cronicarul.
Toată lumea se întoarse spre el.
– Ce? întrebă Shep.
Cronicarul părea furios.
– Omul ăsta şi patru tovarăşi de-ai săi m-au jefuit cu cinci zile în
urmă. Nu l-am recunoscut de la început. Atunci era proaspăt
bărbierit, dar el e.
Ajuns în spatele străinului, Bast făcu încă un semn spre maestrul
său, dar Kvothe se uita cu toată atenţia la bărbatul tulburat.
– Eşti sigur?
Cronicarul râse aspru, fără umor.
– Îmi poartă cămaşa. Mi-a şi distrus-o. M-a costat un talant. Nici
măcar n-am avut ocazia s-o port.
– Era aşa şi înainte?
– Deloc. Era aproape bine simţit, pentru un brigand. Bănuiesc că a
fost un ofiţer de rang inferior înainte să dezerteze.
Bast renunţă să mai facă semne.
– Reshi! strigă el cu o dâră de disperare în glas.
– Stai o clipă, Bast, spuse Kvothe, care încerca să-i atragă cumva
atenţia mercenarului.
Flutură mâna prin faţa lui şi pocni din degete.
– E careva acasă?
Ochii omului îi urmăreau mâna, însă părea să nu remarce nimic
din ce se spunea în jurul său.
– Eu… sunt… caut, rosti el cu greutate. Eu caut…
– Ce? Ce-ai fi căutând? întrebă Cob, ajuns la capătul răbdărilor.
– Căutând… îl îngână cu glas stins mercenarul.
– Mă gândesc că mă căuta să-mi înapoieze calul, rosti calm
Cronicarul.
Făcu jumătate de pas spre străin şi îi apucă mânerul sabiei. O
trase cu o mişcare bruscă sau, mai bine zis, încercă să o tragă.
Înainte să lunece cu uşurinţă afară din teacă, se înţepeni pe la
mijloc.
– Nu! strigă Bast.
Mercenarul se uită ca prin ceaţă la Cronicar, dar nu dădu să se
împotrivească. Într-o postură nefirească, încă ţinând strâns de
sabie, scribul trase mai tare şi sabia ieşi încet. Lama ei lată era
plină de sânge uscat şi rugină.
Cronicarul făcu un pas înapoi, îşi recăpătă stăpânirea de sine şi
683
duse sabia la pieptul mercenarului.
– Şi calul meu e doar pentru început. După aceea, cred că are de
gând să-mi dea banii înapoi şi să aibă o discuţie amicală cu şeriful.
Mercenarul se uită la vârful sabiei care tremura nesigur în faţa
pieptului său. Ochii săi urmăriră îndelung legănatul blând.
– Dă-i pace! şuieră Bast. Te rog!
Cob încuviinţă.
– Devan, băiatul are dreptate. Omu’ ăsta nu e-n toate minţile. Nu-i
ţine sabia la gât, că poate leşină şi cade în ea.
Mercenarul ridică o mână imperturbabil.
– Îl caut… rosti el, dând sabia la o parte ca pe o ramură ce-i stătea
în cale.
Cronicarul îşi ţinu răsuflarea şi trase sabia înapoi tocmai când
mâna străinului luneca pe tăiş. Începu să sângereze.
– Vezi? întrebă Moş Cob. Ce ţi-am zis? Nemernicul e un pericol
pentru sine.
Capul mercenarului coborî într-o parte. Un şiroi mic de sânge îşi
făcea încet drum pe degetul lui mare, unde se aduna şi se umfla
preţ de o clipă, ca mai apoi să cadă pe podea. Mercenarul inspiră
adânc pe nări şi ochii săi sticloşi deveniră dintr-odată tăioşi,
pătrunzători.
Îi zâmbi cu toţi dinţii Cronicarului, cu toată sfârşeala dispărută de
pe chip.
– Te varaiyn aroi Seathaloi vei mela, spuse el cu glas adânc.
– Nu… nu înţeleg, se bâlbâi Cronicarul, speriat.
Zâmbetul bărbatului se nărui. Ochii i se împietriră, cu sclipiri de
furie.
– Te-tauren sciyrloet? Amauen.
– Nu înţeleg ce zici, dar nu-mi place tonul tău, zise Cronicarul.
Aduse din nou sabia între ei, îndreptând-o spre pieptul
mercenarului.
Bărbatul se uită la sabia grea, ciobită, cu o cută de nedumerire pe
frunte. Apoi parcă îşi dădu seama ce se petrece şi zâmbetul îi
reveni. Dădu capul pe spate şi hohoti. Nu era un sunet omenesc.
Era ca ţipătul sălbatic şi triumfător al unui şoim.
Apoi ridică braţul ce fusese tăiat şi apucă vârful sabiei cu
asemenea viteză că până şi metalul răsună surprins. Încă
zâmbind, strânse mâna şi lama fu nevoită să se plece înaintea lui.
Sângele îi curgea din mână şi se prelingea pe tăişul sabiei, ca mai
apoi să picure pe podea.
Toţi martorii scenei priveau nevenindu-le să-şi creadă ochilor.
684
Singurul sunet ce se auzea în încăpere era cel al oaselor de la
degetele sale care se încleştau pe tăişul armei.
Privindu-l pe Cronicar drept în faţă, mercenarul îşi răsuci mâna cu
iuţeală, iar sabia se frânse cu un zgomot de clopot sfărâmat. În
timp ce Cronicarul se holba încremenit la arma spulberată,
mercenarul făcu un pas înainte şi îşi aşeză uşor mâna liberă pe
umărul său.
Scribul ţipă ca sugrumat şi se trase în spate ca şi cum fusese
împuns cu un vătrai încins. Învârti înnebunit sabia frântă, dând
mâna la o parte şi împlântând-o adânc în braţul mercenarului.
Chipul acestuia nu trăda durere sau teamă, nici măcar vreun
semn că îşi dădea seama că fusese rănit.
Încă ţinând vârful rupt al sabiei în mâna însângerată, bărbatul mai
făcu un pas spre Cronicar. Apoi Bast ajunse lângă ei într-o clipită,
izbindu-se cu umărul în mercenar cu asemenea forţă că trupul
acestuia zdrobi un taburet până să se lovească de barul de mahon.
Iute ca fulgerul, Bast îi prinse capul între mâini şi începu să-l
trântească de muchia barului. Cu buzele trase într-o grimasă
neomenească, Bast împinse sălbatic capul bărbatului în lemnul de
mahon: o dată, de două ori…
Apoi, de parcă fapta lui Bast îi trezi pe toţi dintr-un vis, haosul
erupse în cameră. Moş Cob se dădu cât colo de la tejghea,
trântindu-şi scaunul. Graham începu să strige ceva despre şerif.
Jake încercă să fugă la uşă, se împiedică de scaunul căzut al lui
Cob şi pică lat. Ucenicul fierarului dădu să-şi ia drugul de fier, dar
reuşi doar să-l facă să cadă pe podea, unde se rostogoli într-un arc
larg şi ajunse sub o masă.
Bast scoase un scâncet speriat şi se trezi aruncat cu putere până
în celălalt perete al încăperii, unde căzu peste una dintre mesele
din lemn masiv. Masa se rupse sub greutatea lui, lăsându-l întins
printre bucăţile de lemn, moale ca o păpuşă de cârpă. Mercenarul,
plin de sânge care-i şiroia pe partea stângă a feţei, se ridică în
picioare. Părea să nu-l bage în seamă pe Cronicar, căci îi întoarse
spatele, încă ţinând în mână vârful rupt al sabiei.
În spatele lui, Shep apucă un cuţit de lângă roata de brânză pe
jumătate mâncată. Era doar un cuţit de bucătărie, cu lama nu mai
lungă de o palmă. Cu hotărâre sumbră, ţăranul păşi în spatele
mercenarului şi îl înjunghie adânc, împlântând întreaga lamă în
trupul străinului, chiar acolo unde umerii întâlnesc grumazul.
În loc să se prăbuşească, mercenarul se răsuci şi îi sfâşie faţa lui
Shep cu tăişul crestat al sabiei. Shep îşi duse mâinile la faţă.
685
Sângele îi ţâşnea printre degete. Apoi, mişcându-se atât de repede
că ai fi crezut că abia a tresărit, mercenarul întoarse bucata de
metal şi o îngropă în pieptul bărbatului. Shep se împletici înapoi
până dădu cu spatele de tejghea, apoi se prăbuşi pe jos, cu vârful
rupt al sabiei încă printre coaste.
Mercenarul îşi duse mâna la ceafă şi pipăi curios mânerul cuţitului
ce îi era înfipt în gât. Trase de el, cu o figură mai mult nedumerită
decât furioasă. Când cuţitul nici nu se clinti, izbucni într-un nou
hohot de râs sălbatic, ca de pasăre.
Luându-şi privirea de la omul care icnea şi sângera pe podea,
mercenarul păru nedumerit, de parcă uitase tot ce făcuse. Îşi
plimbă încet privirea prin cameră, trecând-o leneş peste mesele
rupte, vatra din piatră neagră, butoaiele mari de stejar. Într-un
sfârşit, îşi pironi privirea asupra bărbatului roşcat din spatele
tejghelei. Kvothe nu îşi feri ochii nicio clipită. Privirile li se ciocniră.
Ochii mercenarului îşi recăpătară ascuţimea, concentrându-se
asupra lui Kvothe. Îi reapăru şi zâmbetul larg şi lipsit de emoţie,
acum şi macabru din pricina sângelui de pe faţă.
– Te aithiyn Seathaloi? întrebă el. Te Rhintae?
Cu o mişcare aproape firească, Kvothe apucă de pe raft o sticlă
închisă la culoare şi o aruncă peste tejghea. Îl lovi pe mercenar
drept în gură şi se sparse. Aerul se umplu de mirosul înţepător de
soc, care îi acoperea capul încă rânjind şi umerii bărbatului.
Kvothe întinse mâna şi băgă un deget în băutura care se vărsase
pe bar. Mormăi ceva în şoaptă, cute de concentrare apărându-i pe
frunte. Se uită intens la străinul însângerat de pe cealaltă parte a
barului.
Nu se întâmplă nimic.
Mercenarul se întinse peste bar şi îl prinse de mânecă. Hangiul
rămase locului, fără teamă, furie sau mirare pe chip. Părea doar
istovit, amorţit şi descurajat.
Înainte ca mercenarul să reuşească să-l apuce pe Kvothe de braţ,
se poticni, căci Bast se aruncase asupra lui de la spate. Bast reuşi
să-i cuprindă grumazul cu braţul, iar cu mâna liberă începu să-l
pocnească în faţă. Mercenarul îi dădu drumul lui Kvothe şi prinse
braţul din jurul gâtului său cu ambele mâini, încercând să-l
sucească. La atingerea lui, faţa lui Bast deveni o mască a durerii.
Cu dinţii dezveliţi de buze, căută frenetic să-i zgârie faţa
mercenarului cu mâna liberă.
La capătul îndepărtat al tejghelei, ucenicul fierarului îşi recuperă
în sfârşit drugul de fier de sub masă şi se înălţă de şale. Se
686
năpusti peste scaunele căzute şi trupurile de pe podea. Mugind,
ridică drugul deasupra umărului.
Încă ţinându-se de mercenar, Bast căscă ochii de panică la vederea
ucenicului. Îi dădu drumul bărbatului şi făcu un pas înapoi, doar
ca picioarele să i se împotmolească în lemnele taburetului frânt.
Căzu pe spate şi, de pe podea, se opinti cu înfrigurare să se
îndepărteze cât mai repede de ei.
Mercenarul se întoarse la timp să vadă cum băiatul cel înalt se
repezea spre el. Zâmbi şi îşi întinse mâna însângerată cu o mişcare
graţioasă, aproape leneşă.
Ucenicul îl izbi peste braţ. Când drugul de fier îl atinse, zâmbetul îi
pieri de pe buze. Îşi aduse braţul la piept, sâsâi şi scuipă ca o
pisică.
Băiatul lovi din nou, trăsnindu-l pe mercenar în coaste. Forţa
loviturii îl aruncă pe acesta cât colo. Străinul căzu pe mâini şi pe
genunchi, ţipând ca un miel sub cuţit. Ucenicul fierarului apucă
drugul cu amândouă mâinile şi îl coborî peste spatele
mercenarului ca pe un topor. Sunetul de oase crăpate pârâi
sinistru prin încăpere. Drugul de fier vibră încet, ca dangătul unui
clopot îndepărtat, înăbuşit de ceaţă.
Cu spatele frânt, omul însângerat căută să se târască spre intrare.
Chipul îi era inexpresiv, dar gura-i deschisă scotea încontinuu un
urlet la fel de neîntrerupt şi fără de judecată ca vântul prin copaci
pe timp de iarnă. Ucenicul îl lovi din nou şi din nou, fluturând
drugul greu deasupra capului ca pe o joardă de salcie. Lăsă o
urmă adâncă în podeaua de lemn, apoi rupse un braţ, un picior,
câteva coaste. Şi totuşi, mercenarul nu-şi contenea târâşul spre
uşă, şuierând şi gemând, mai mult fiară decât om.
Până la urmă, băiatul reuşi să-l izbească în cap şi trupul
mercenarului rămase inert. Urmă un moment de linişte nealterată,
apoi mercenarul tuşi adânc şi vomită un lichid care duhnea
groaznic, gros ca smoala şi negru precum cerneala.
Băiatul se opri să mai lovească în leşul nemişcat abia după ceva
vreme şi, chiar şi atunci, rămase cu drugul ridicat pe umăr,
răsuflând din greu şi privind sălbatic în jur. Abia când începu să-şi
recapete suflul se auziră în cameră rugăciunile murmurate de Moş
Cob, ghemuit după piatra neagră a căminului.
După câteva minute, până şi rugăciunile se opriră şi tăcerea se
întoarse în hanul Piatra de Hotar.
***
Pentru următoarele ore, Piatra de Hotar fu în centrul atenţiei
687
târgului. Sala de mese gemea de lume, şoapte, întrebări
murmurate şi suspine. Oamenii mai puţin curioşi sau cu mai mult
bun-simţ rămăseseră afară, cu feţele lipite de ferestrele largi şi
bârfind despre ce auziseră prin ele.
Încă nu apăruseră poveştile, doar o melasă tulbure de zvonuri.
Mortul era un bandit venit să jefuiască hanul. Venise să caute
răzbunare împotriva Cronicarului, care-i deflorase sora în Vadul
Popii. Era un pădurar care turbase. Era o veche cunoştinţă de-a
hangiului, venit să recupereze o datorie. Era un fost soldat, care
înnebunise în luptele cu rebelii din Resavek.
Jake şi Carter îşi amintiră de zâmbetul mercenarului şi, cu toate
că dependenţa de danar era o problemă întâlnită mai degrabă la
oraş, oamenii auziseră de mâncătorii de dulce până şi aici. Tom
Trei-degete ştia despre asemenea lucruri, de vreme ce luptase sub
stindardul regelui cu aproape treizeci de ani în urmă. Le explică
oamenilor din jur că, doar cu patru boabe de răşină de danar, un
om putea să îndure amputarea unui picior fără ca măcar să
tresară de durere. Cu opt grame, ar fi tăiat cu firizul prin os cu
propria mână. Cu douăsprezece boabe, ar fi sărit de pe pat şi ar fi
săltat într-un picior, cântând „Spoitor şi tăbăcar”.
Trupul lui Shep fu acoperit cu o pătură şi un preot se rugă pentru
sufletul său. Mai târziu şeriful îl examină, dar era evident că
situaţia îl depăşea şi că se uita la cadavru pentru că simţea că era
de datoria sa, nu pentru că se aştepta să găsească acolo ceva.
Mulţimea începu să se răsfire cam după o oră. Fraţii lui Shep
veniră cu o căruţă să-i ridice trupul. Privirile lor sumbre, înroşite
de lacrimi, îi alungară pe restul spectatorilor care mai rămăseseră.
Totuşi, mai era mult până departe. Şeriful încercă să pună cap la
cap ceea ce se petrecuse de la martori şi de la spectatorii mai
guralivi. După o oră de speculaţii, povestea începu să se închege.
Până la urmă se ajunse la concluzia că omul era un dezertor şi un
dependent de danar, ajuns în micul lor târg tocmai la timp ca să o
ia razna.
Nimeni nu se îndoia că ucenicul fierarului făcuse ceea ce trebuia,
ba chiar o ispravă de curaj. Totuşi, legea de fier cerea un proces,
aşa că avea să se ţină unul într-o lună, când curtea de judecată
ajungea prin părţile acestea.
Şeriful se duse acasă la nevastă şi copii. Preoţii luară rămăşiţele
mercenarului la biserică. Bast se descotorosi de mobila ruptă,
adunând-o lângă uşa de la bucătărie, spre a fi folosită pe post de
lemn de foc. Hangiul spălă podeaua hanului de şapte ori, până
688
când apa din găleată nu mai era roşie la clătit. Până la urmă, chiar
şi cei mai înrăiţi gură-cască se duseră pe la casele lor.
Jake, Cob şi ceilalţi încercară să converseze normal, vorbind de
orice altceva în afară de ce se petrecuse, agăţându-se unii de alţii
şi găsind alinare în lucrurile mărunte.
Unul după altul, extenuarea îi alungă din Piatra de Hotar. Până la
urmă, rămase doar ucenicul, care-şi privea palmele încontinuu.
Drugul de fier odihnea lângă cotul lui, pe tejgheaua de mahon.
Trecu aproape o oră fără ca vreunul dintre ei să scoată o vorbă.
Cronicarul şedea la o masă din apropiere, prefăcându-se că
mănâncă o strachină de friptură. Kvothe şi Bast îşi făceau de lucru
cu una, cu alta. O tensiune nedesluşită plutea prin încăpere şi cei
doi îşi aruncau priviri cu subînţeles, aşteptând ca băiatul să plece.
Hangiul se duse la băiat, ştergându-şi mâinile cu o cârpă curată de
pânză.
– Ei bine, băiete, cred…
– Aaron, îl întrerupse el, fără să-şi ia ochii din cana cu băutură.
Mă cheamă Aaron.
Kvothe încuviinţă grav.
– Aaron, atunci. Ţi-ai câştigat dreptul.
– Nu cred că era danar, spuse Aaron dintr-odată.
Kvothe se opri, surprins.
– Poftim?
– Nu cred că omul acela era mâncător de dulce.
– Atunci, îl crezi pe Cob? Crezi că era turbat? întrebă Kvothe.
– Cred că avea un demon în el, rosti băiatul după câteva momente
de gândire, ca şi cum îşi rumegase cuvintele acelea multă vreme.
N-am spus nimic mai devreme, pentru că n-am vrut ca lumea să
mă socotească scrântit la cap, ca pe Martin. Dar tot cred că avea
un demon în el.
Kvothe îi zâmbi blând şi le făcu semn lui Bast şi Cronicarului.
– Nu-ţi faci griji că şi noi vom gândi la fel?
Aaron clătină din cap.
– Nu sunteţi de pe-aici. Aţi văzut lumea. Ştiţi ce fel de lucruri sunt
în lume. Mi se pare că şi dumneata ştii că era un demon, spuse el,
privindu-l pe Kvothe drept în ochi.
Lângă vatră, Bast încremeni cu mătura în mână. Kvothe îşi plecă
puţin capul într-o parte, fără să-şi ferească privirea.
– De ce spui asta?
Ucenicul arătă înspre tejghea.
– Ştiu că ai ditamai pălitorul de beţivi din lemn de stejar sub
689
tejghea. Şi, ei bine…
Ochii îi săgetară spre sabia agăţată pe perete în spatele tejghelei.
– Nu e decât un singur motiv pentru care ai apuca o sticlă în loc de
bâtă. N-ai vrut să-i zbori dinţii din cap. Ai vrut să-i dai foc. Doar că
n-ai avut chibrituri, nici lumânări prin apropiere. Mama obişnuia
să-mi citească din Cartea Singurei Căi, continuă el. Acolo se spune
despre mulţi demoni. Unii se ascund în trupurile oamenilor, ca şi
când noi ne ascundem sub o piele de oaie. Cred că era doar un om
ca oricare altul care avea un demon în el. De-aia nimic nu-i făcea
rău. Ar fi ca şi cum cineva ţi-ar face găuri în cămaşă. Şi de-aia nu
înţelegeam ce spune. Vorbea pe graiul demonilor.
Ochii lui Aaron lunecară înapoi spre cana pe care o ţinea în mâini
şi încuviinţă ca pentru sine.
– Cu cât mă gândesc mai mult, cu atâta mi se pare că are sens.
Fier şi foc. De asta se tem demonii.
– Mâncătorii de dulce sunt mai zdraveni decât crezi, rosti Bast din
celălalt capăt al camerei. Odată am văzut…
– Ai dreptate. Era un demon, spuse Kvothe.
Aaron privi în sus să-i întâlnească ochii, apoi încuviinţă şi se uită
din nou în cană.
– Şi n-ai spus nimic pentru că eşti nou-venit în oraş şi afacerea
nu-ţi merge aşa de bine.
Kvothe încuviinţă.
– Şi nu are rost să spun nimănui, nu-i aşa?
Kvothe trase aer adânc în piept apoi răsuflă încetişor.
– Probabil că nu.
Aaron îşi dădu ultima înghiţitură de bere peste cap şi împinse cana
goală pe tejghea.
– Bine. Trebuia doar s-o aud. Trebuia să ştiu că nu am luat-o
razna.
Se ridică şi culese drugul greu de fier cu o mână, apoi îl aşeză pe
umăr şi se întoarse spre uşă.
Nimeni nu spuse nimic cât timp băiatul traversă încăperea şi ieşi,
închizând uşa în urmă. Cizmele sale sunară a gol pe podeţul de
lemn de afară, apoi se aşternu liniştea.
– Băiatul acela are mai mult în el decât aş fi ghicit, remarcă Kvothe
într-un sfârşit.
– E din cauză că e atât de mare, îl dumiri Bast, care renunţase să
se mai prefacă ocupat cu măturatul. Voi, oamenii, sunteţi tot
timpul înşelaţi de aparenţe. Eu unul l-am ochit de ceva vreme. E
mai deştept decât îl ia lumea. Întotdeauna se uită atent la ce se
690
întâmplă şi pune întrebări. Mă sperie, rosti el, ducând mătura
îndărătul barului.
Kvothe părea amuzat.
– Te sperie? Pe tine?
– Băiatul duhneşte a fier. Îşi petrece fiecare zi lovindu-l, înroşindu-
l, răsuflându-i fumul. Apoi vine aici cu ochi isteţi. Nu e firesc,
spuse el dezaprobator.
– Firesc? răsună glasul Cronicarului, cu oarecare isterie într-însul.
Ce ştii tu despre firesc? Tocmai am văzut un demon omorând un
om; ţi se pare asta firesc? Ce naiba căuta chestia aia aici? întrebă
el, întorcându-se spre Kvothe.
– Căuta, aparent, rosti Kvothe. Atât am priceput. Dar tu, Bast? Ai
putut să-l înţelegi?
Bast scutură din cap.
– Am recunoscut sunetul mai mult decât orice altceva, Reshi. Avea
o dicţie străveche, arhaică. N-am putut să o pun cap la cap.
– Bine. Căuta, rosti abrupt Cronicarul. Ce anume căuta?
– Pe mine, probabil, răspunse sumbru Kvothe.
– Reshi, vorbeşti aiurea. Asta nu-i vina ta.
Kvothe îşi privi vlăguit învăţăcelul.
– Ştii mai bine, Bast. Toate astea sunt din vina mea. Scraelii,
războiul. Totul e din vina mea.
Bast păru că vrea să protesteze, dar nu-şi găsi cuvintele. După
câteva clipe, privi în altă parte, înfrânt.
Kvothe se rezemă cu coatele de bar, oftând.
– Până la urmă, ce crezi că era?
Bast clătină din cap.
– Părea să fie unul dintre Mahaeluret, Reshi. Un dansator în piele.
Se încruntă puţin, nepărând prea sigur pe cele spuse. Kvothe
ridică o sprânceană.
– Atunci, nu e unul din neamul tău?
Mina de obicei afabilă a lui Bast se schimonosi într-una feroce.
– Nu era din „neamul meu”, rosti el indignat. Maelii nici măcar nu
au graniţă comună cu noi. În Fae sau pe tărâmul Feelor, cum îi
spuneţi voi, nici că sunt două neamuri mai departe unul de altul.
Kvothe încuviinţă în semn de scuze.
– Am presupus doar că ştiai ce e. N-ai ezitat să-l ataci.
– Toţi şerpii muşcă, Reshi. Nu trebuie să le ştiu numele ca să ştiu
că sunt periculoşi. L-am recunoscut ca făcând parte din maeli. Mi-
a fost destul.
– Aşa deci, probabil un dansator în piele? murmură Kvothe. Nu mi-
691
ai spus că nu s-a mai auzit nimic de ei de un amar de vreme?
Bast încuviinţă.
– Şi părea cumva… prost. Nici măcar n-a încercat să scape într-un
alt trup. Oricum, suntem încă vii. Asta ar însemna că era altceva.
Cronicarul asista înmărmurit la conversaţia lor.
– Vreţi să spuneţi că niciunul din voi nu ştie ce era? întrebă şi se
uită la Kvothe. I-ai spus băiatului că era un demon!
– Pentru băiat, e un demon, pentru că aşa îi vine mai uşor să
înţeleagă şi e destul de aproape de adevăr, rosti Kvothe şi începu
să lustruiască tejgheaua. Pentru toţi ceilalţi, e un mâncător de
dulce, gând care-i va lăsa să doarmă liniştiţi la noapte.
– Atunci, şi pentru mine e un demon, fiindcă parcă mi-a îngheţat
umărul când m-a atins, rosti apăsat Cronicarul.
Bast se grăbi să ajungă lângă el.
– Am şi uitat că te-a atins. Lasă-mă să văd.
Kvothe trase obloanele câtă vreme Cronicarul îşi dădu jos cămaşa;
pe braţele sale mai erau bandajele care stăteau mărturie rănilor
primite de la scraeli, cu trei nopţi în urmă. Bast se uită cu luare-
aminte la umărul lui.
– Poţi să mişti din el?
Cronicarul încuviinţă şi-şi roti braţul.
– A durut de mama focului când m-a atins, ca şi cum ceva s-a rupt
în mine.
Clătină din cap, supărat de propria descriere.
– Acum, doar îl simt puţin ciudat. Amorţit. De parcă doarme.
Bast apăsă pe umăr cu degetul, cu o privire suspicioasă.
Cronicarul se întoarse spre Kvothe.
– Băiatul a avut dreptate despre foc, nu? Până când n-a amintit de
el, n-aaaaaah! urlă scribul, trăgându-se înapoi din mâinile lui
Bast. Ce numele Domnului a fost asta?
– Plexul nervului brahial, probabil, spuse sec Kvothe.
– Trebuia să-mi dau seama cât de adâncă e rana, spuse Bast,
neafectat de reacţia Cronicarului. Reshi? Poţi, te rog, să-mi aduci
nişte grăsime de gâscă, usturoi, muştar… Avem câteva din
chestiile alea verzi care miros precum ceapa, dar nu sunt ceapă?
– Keverale? Cred că au mai rămas câteva.
– Adu-mi-le. Şi nişte bandaje. Ar trebui să pun şi alifie.
Kvothe încuviinţă şi ieşi pe uşa din spatele barului. Imediat ce se
făcu nevăzut, Bast se apropie de urechea Cronicarului.
– Nu-l întreba despre asta, şuieră el tăios. Să nu-i mai pomeneşti
când se întoarce.
692
Cronicarul părea nedumerit.
– Despre ce vorbeşti?
– Despre sticlă. Despre magia simpatetică pe care a încercat-o.
– Deci chiar încerca să dea foc creaturii ăleia? De ce n-a
funcţionat? Cum…
Bast îşi înteţi strânsoarea, iar degetul mare îi săpă în scobitura de
sub clavicula Cronicarului. Scribul scânci din nou speriat.
– Nu vorbi despre asta, îi mârâi Bast la ureche. Nu pune întrebări.
Îl apucă de ambele braţe şi îl scutură bine, ca un părinte supărat
pe odrasla sa încăpăţânată.
– Ce faci, Bast? Îl aud cum urlă tocmai din spate, se auzi glasul lui
Kvothe din bucătărie.
Bast se îndreptă de spate şi îl împinse pe Cronicar în scaunul său
tocmai când hangiul intra pe uşă.
– Pe Tehlu, e alb ca un cearşaf. O să se facă bine?
– Nu e ceva cu mult mai serios decât o degerătură uşoară. Nu e
vina mea dacă ţipă ca o fetiţă, rosti Bast dispreţuitor.
– Mă rog, fii mai grijuliu cu el, spuse Kvothe, aşezând o oală cu
grăsime şi un pumn de căţei de usturoi pe masă. Va mai avea
nevoie de braţul ăla pentru cel puţin câteva zile.
Kvothe decoji şi zdrobi usturoiul. Bast amestecă alifia urât
mirositoare şi o unse pe umărul scribului, apoi îl înfăşură cu un
bandaj. În acest răstimp Cronicarul nu mişcă un muşchi.
– Te simţi în stare să mai scrii puţin în seara asta? întrebă Kvothe
după ce scribul îşi luă cămaşa. Mai aveam câteva zile până la
sfârşitul adevărat, dar pot măcar să leg câteva iţe înainte să
mergem toţi la culcare.
– Mai pot s-o duc câteva ore.
Cronicarul se grăbi să-şi desfacă tolba, fără măcar să-i arunce o
privire lui Bast.
– Şi eu, rosti Bast şi se întoarse spre Kvothe, cu chipul vesel şi
dornic. Vreau să ştiu ce-ai găsit sub Universitate.
Pe faţa lui Kvothe se întrezări umbra unui zâmbet.
– Mă gândeam eu că asta vrei, Bast, spuse şi luă un loc. Sub
Universitate am găsit ceea ce voiam eu cel mai mult, şi totuşi, nu
era ce mă aşteptam să găsesc. Aşa cum se întâmplă de obicei când
îţi găseşti acel ceva după care inima ta tânjeşte.
Îi făcu semn Cronicarului să îşi ridice condeiul.

693
 Capitolul 89
O după-amiază plăcută

A doua zi m-au biciuit în marea piaţă presărată cu dale, care purta

odinioară numele de Quoyan Hayel. Casa Vântului. În mod curios,
mi se părea un nume potrivit. Aşa cum era de aşteptat, lumea nu
se lăsă prea mult invitată. Sute de studenţi umplură piaţa până la
refuz. Unii priveau din uşă, alţii de pe la ferestre. Câţiva se
căţărară chiar pe acoperişuri, pentru o privelişte mai bună. Nu-i
puteam învinovăţi. E greu să întorci spatele unui spectacol gratuit.
Am fost flagelat de şase ori pe spate. Nu doream să-mi dezamăgesc
publicul, aşa că am repetat performanţa. N-am urlat, n-am
sângerat şi n-am leşinat. Am părăsit piaţa pe propriile picioare şi
cu capul sus.
După ce Mola mi-a dăruit cincizeci şi şapte de cusături pe spate,
am făcut un drum de consolare la Imre, unde am cheltuit toţi banii
lui Ambrose pe o lăută nemaipomenită, două rânduri de veşminte
pe măsura mea, o sticluţă cu sângele meu şi o rochie călduroasă
pentru Auri.
Una peste alta, o după-amiază foarte plăcută.

694
 Capitolul 90
Case pe jumătate construite

În fiecare noapte mergeam cu Auri să explorăm pasajele subterane.

Am descoperit multe lucruri interesante, unele pe care le voi
aminti mai târziu, dar deocamdată voi spune că mi-a arătat toate
cotloanele Dedesubtului. M-a dus la Scobitură, la Cavouri, la
Păduri, la Săpăioagă, la Izvorul Greierelui, la Gropi, la Lumânările
Înalte…
Numele cu care le înzestrase, lipsite de noimă când le auzeai, se
potriveau de minune. Pădurile nu semănau deloc cu o pădure.
Erau doar o serie de coridoare şi încăperi părăginite, ale căror
tavane erau ţinute în loc cu bârne groase de lemn. Izvorul
Greierelui era într-adevăr un fir subţire de apă care se scurgea pe
unul dintre pereţi. Umezeala ademenise o ceată de greieri, al căror
cântec răsuna de-a lungul coridoarelor. Cavourile desemnau un
coridor îngust cu podeaua brăzdată de trei fisuri adânci. Am
înţeles semnificaţia numelui de-abia după ce am urmărit-o pe Auri
sărind peste toate trei în trei salturi legate.
De-abia peste câteva zile m-a dus la Bizant, un labirint de tuneluri
încrucişate. În ciuda faptului că se aflau la zeci de metri sub
pământ, tunelurile erau străbătute necontenit de o adiere care
purta iz de piele şi praf.
Adierea era indiciul perfect. Ştiam că eram aproape să descopăr
ceea ce-mi propusesem. Cu toate astea, numele mă nedumerea
încă… îmi scăpa ceva.
– De ce îi spui „Bizant”? am întrebat-o pe Auri.
– Ăsta-i numele locului.
Pletele îi jucau în vânt, asemenea unei flamuri străvezii.
– Îi spui unui loc pe nume. De aia există numele, nu?
Am zâmbit, cu toate că eram încurcat.
– De ce poartă taman numele ăsta? Mi se pare că totul vuieşte pe-
aici.
Se întoarse şi mă privi uimită. Adierea îi suflă părul peste chip, iar
ea îl îndepărtă cu un gest iute.
– Nu e Bizant, ci Bizant.
N-am perceput nicio diferenţă.
– Bizar? am întrebat.
Auri râse, încântată.
– Bună asta, rânji ea. Mai încearcă.
695
– Îmi aduce aminte de foale. N-ar fi un nume mai potrivit?
Auri se gândi pentru o clipă, apoi clătină uşor din cap.
– Nu merge, e un loc liniştit.
Îmi apucă marginea mantiei cu mânuţa ei şi o ţinu în bătaia
vântului, până se umflă ca o pânză.
Auri mă privi în ochi, rânjind mulţumită, de parcă tocmai reuşise
un truc magic.
Brizant, fireşte. Am zâmbit şi am izbucnit în râs. Acum că
descoperisem tâlcul cimiliturii, am început cercetarea meticuloasă
a Brizantului. După câteva ceasuri, m-am simţit pătruns de
spiritul locului, înţelegând calea pe care trebuia s-o apuc. Mai
trebuia să descopăr tunelul potrivit. Îţi venea să te iei cu mâinile
de cap. Tunelurile se întortocheau ceva de speriat, şi adesea te
purtau spre o fundătură. Când găseam un tunel bun, era blocat.
Unele pasaje o luau în sus, altele în jos, iar eu rămâneam cu buza
umflată. Un coridor era blocat de câteva bare metalice, împlântate
adânc în stâncă. Altul se îngusta tot mai mult, până la o palmă
lăţime. Un al treilea era blocat de o grămadă de lemne şi pământ.
După nesfârşite zile de căutări, am găsit într-un final o uşă
străveche, dărăpănată. Când am încercat s-o deschid, se făcu
aşchii. Auri strâmbă din nas şi clătină din cap.
– O să-mi lustruiesc genunchii.
Mi-am aprins lampa simpatetică şi am alungat întunericul din
spatele uşii. Am înţeles îndată la ce se referea. Tavanul încăperii
cobora până la un metru deasupra solului.
– Mă aştepţi? am întrebat-o după ce mi-am dat jos mantia şi mi-
am suflecat mânecile. Nu cred că pot să ajung la suprafaţă fără
ajutorul tău.
Auri încuviinţă, dar pe chipul ei se citea îngrijorarea.
– Intrările sunt mai uşoare ca ieşirile. Sunt locuri tare înguste pe-
aici. Te-ai putea înţepeni pe undeva.
Încercam să nu mă gândesc la asemenea primejdii.
– Mă duc s-arunc un ochi. Mă întorc în jumătate de ceas.
Auri mă privi pieziş.
– Şi dacă nu te întorci?
Am zâmbit.
– Va trebui să mă salvezi.
Încuviinţă cu solemnitate, ca un copil de treabă.
Mi-am vârât lampa în gură, împrăştiind raze roşietice prin
întunecimea din faţa mea. Apoi m-am lăsat în patru labe şi am
luat-o înainte, frecându-mi genunchii de stânca aspră.
696
După câteva cotituri, tavanul coborî şi mai jos, făcând mersul în
patru labe impracticabil. Am chibzuit o vreme, apoi m-am lăsat pe
burtă şi am continuat să străbat pasajul, împingând lampa mereu.
La fiecare răsucire îmi agăţam într-un fel sau altul copcile ce-mi
brăzdau spatele.
Dacă n-aţi fost niciodată în adâncurile pământului, mă îndoiesc că
vă puteţi închipui aşa grozăvie. Bezna e absolută, aproape
palpabilă. Pândeşte la hotarele luminii, aşteptând parcă să
năvălească asemenea unui râu scăpat din matcă. Aerul e
încremenit şi rânced. Liniştea e la fel de absolută, cu excepţia
zgomotelor pe care le faci tu. Propria răsuflare te surzeşte. Inima-ţi
bate precum o tobă. Şi gândul că mii de tone de pământ şi piatră
stau să cadă pe tine nu te părăseşte nicio clipă.
Mi-am continuat cu toate astea viermuirea, avansând centimetru
cu centimetru. Aveam palmele soioase şi sudoarea îmi picura în
ochi. Culoarul deveni şi mai îngust. Din neatenţie, am reuşit să-mi
imobilizez unul din braţe. Broboane reci de sudoare îmi scăldară
brusc trupul şi disperarea mi se strecură în inimă. M-am zbătut
din toate puterile, încercând să-l duc în faţă.
După câteva minute de groază am reuşit să-mi eliberez braţul.
Într-un final, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am continuat
drumul, tremurând tot… şi am găsit ceea ce căutam.
***
Am ieşit din Dedesubt şi m-am strecurat printr-o fereastră şi o uşă
încuiată în aripa femeiască a Moriştii. Am bătut uşor la uşa Felei,
atent să nu trezesc pe nimeni din greşeală. Bărbaţii nu aveau
acces în această zonă neînsoţiţi, mai ales după căderea nopţii.
Am bătut de trei ori, după care am auzit un foşnet încet în camera
ei. După un moment, Fela deschise uşa, cu părul ei lung ciufulit.
Cu ochii încă pe jumătate închişi de somn, scoase nedumerită
capul pe hol. Clipi când mă văzu, neaşteptându-se cu adevărat să
găsească pe cineva.
Era fără tăgadă goală, având un cearşaf învelit în jurul trupului.
Trebuie să recunosc că imaginea superbă, cu sâni plini a Felei, a
fost una dintre cele mai încărcate de erotism momente din tânăra
mea viaţă.
– Kvothe? zise ea, cu o remarcabilă reţinere.
A încercat să se acopere mai bine, trăgând cearşaful în sus pe gât,
dar expunând măsura scandalos de atractivă a picioarelor ei lungi.
– Cât e ora? Cum ai intrat aici?
– Ai spus că, dacă voi avea nevoie de ajutor, voi putea să-ţi cer o
697
favoare, am spus grăbit. Vorbeai serios?
– Păi… da. Sigur. Doamne, arăţi de parcă ai fi fost călcat de-o
căruţă. Ce ai păţit?
De-abia atunci am văzut în ce hal eram. Plin de funingine, plin de
praf de la marşul meu pe burtă. Îmi rupsesem pantalonii la un
genunchi şi se părea că sângerez. Eram atât de entuziasmat că nici
nu mă gândisem să mă schimb înainte să vin.
Fela se dădu un pas înapoi, deschizând uşa pentru ca eu să pot
intra. Când uşa se deschise, făcu puţin vânt, care îi lipi cearşaful
de trup, lăsându-i să se întrevadă pentru un moment profilul
perfect.
– Vrei să vii înăuntru?
– Nu pot sta, am spus fără să mă gândesc, luptându-mă cu nevoia
de-a mă holba prosteşte. Vreau să te întâlneşti cu un prieten de-al
meu mâine-seară în Arhivă. La al cincilea clopot, la uşa cu patru
discuri. Poţi să faci asta?
– Am cursuri. Dar dacă este important, pot să sar peste ele.
– Mulţumesc, am spus încet, în timp ce dădeam să plec.
Ca să vă închipuiţi ce descoperire făcusem în tunelurile de sub
universitate, gândiţi că de-abia peste minute bune am realizat că
refuzasem invitaţia Felei, cea pe jumătate despuiată.
***
A doua zi, Fela rată cursul de Geometrie avansată şi se duse spre
Arhive. Coborî un şir de scări şi merse printr-un adevărat labirint
de coridoare şi rafturi pentru a găsi singura porţiune de zid din
toată clădirea neacoperit de cărţi. Uşa cu patru plăcuţe stătea
tăcută şi neclintită ca un munte: Valaritas. Fela privi împrejur
agitată, legănându-se când pe-un picior când pe-altul.
După o vreme, o siluetă cu gluga trasă peste faţă ieşi din umbre
venind către lumina arămie a lămpii.
Zâmbi încordată.
– Bună, spuse ea încet. Un prieten m-a rugat să… făcu o pauză,
aplecându-se uşor, încercând să vadă chipul de sub întunericul
glugii.
Probabil că nu aţi fi surprinşi să vedeţi ce a văzut ea.
– Kvothe? spuse ea nevenindu-i să creadă, uitându-se panicată în
jur. Doamne, ce cauţi aici?
– Am intrat de capul meu, am spus obraznic.
Mă trase după ea în labirintul de rafturi până am dat de una
dintre alcovele pentru citit din Arhivă. Mă împinse înăuntru şi
închise bine uşa, pe care apoi se rezemă.
698
– Cum ai ajuns înăuntru? Lorren o să facă o criză de nervi! Vrei să
fim exmatriculaţi amândoi?
– Nu te vor exmatricula, am spus cu seninătate. Eşti vinovată în
cel mai rău caz de complicitate. Nu te pot exmatricula pentru asta.
Probabil că o să scapi numai bine, din moment ce nu biciuiesc
femei, am zis, mişcându-mi umerii cu greu din cauza copcilor.
Ceea ce îmi pare puţin nedrept.
– Cum ai intrat aici? repetă ea. Te-ai furişat pe lângă birou?
– Prefer să nu ştii.
A fost Brizantul, bine-nţeles. Odată ce am dat de mirosul de praf şi
pergament, am ştiut că sunt aproape. Ascunsă bine în labirintul
tunelurilor, se afla o uşă care dădea exact spre cele mai de jos
niveluri ale Stivelor. Pe acolo aveau scribii acces uşor spre sistemul
de ventilaţie. Uşa era încuiată, bineînţeles, dar uşile încuiate nu au
fost niciodată o provocare pentru mine. Şi cu asta am încheiat
povestea.
Nu i-am spus Felei nimic din toate astea. Ştiam că pasajul meu
secret era bun, atâta vreme cât rămânea secret. Spunându-i unui
scrib, chiar şi unuia care-mi era dator, era pur şi simplu o idee
proastă.
– Ascultă, am spus repede, e cât se poate de sigur. Sunt de ceasuri
bune aici şi nimeni nu s-a apropiat de mine până acum. Fiecare e
cu lampa lui, deci e uşor de evitat.
– M-ai luat prin surprindere, rosti Fela, dându-şi părul negru peste
umeri. Dar cred că ai dreptate. S-ar putea să fim mai în siguranţă
acolo.
Deschise uşa şi aruncă un ochi, să vadă dacă nu vine cineva.
– Scribii verifică adesea alcovurile de citit, să se asigure că nimeni
nu doarme sau că nu şi-o trag unii pe acolo.
– Poftim?
– Sunt multe lucruri pe care nu le ştii despre Arhive, surâse ea şi
deschise uşa până la capăt.
– Tocmai de aia am nevoie de ajutorul tău. Locul ăsta mă
năuceşte.
– Ce cauţi?
– Vreo mie de chestii, am răspuns sincer. Să începem cu istoria
Amirilor. Sau orice izvoare despre Chandrieni. Orice despre Amiri
sau Chandrieni. Până acum n-am găsit nimic.
N-am încercat să-mi ascund frustrarea din glas. Gândul că m-am
chinuit atâta amar de vreme să intru în Arhive de pomană mă
scotea din minţi.
699
– Credeam că arhivele sunt mai bine organizate, am bombănit.
Fela chicoti.
– Ai şti tu să le organizezi mai bine?
– Am chibzuit la asta în ultimele ceasuri. Le-aş sorta după
conţinut: istorii, memorii, gramatici…
Fela se opri din mers şi oftă adânc.
– Hai să terminăm cât mai repede cu treaba asta.
Scoase la întâmplare un volum subţire de pe raft.
– Care e, de pildă, conţinutul acestei cărţi?
Am deschis volumul şi am răsfoit puţin. Se distingea stilul arhaic
şi împăienjenit al scribului.
– Pare a fi un volum de memorii.
– Ce tip de memorii? Cum o clasezi în raport cu alte memorii?
Am mai întors câteva pagini şi am zărit o hartă minuţios
executată.
– Mda, pare mai degrabă un jurnal de călătorie.
– Bun, unde o pui în cadrul secţiunii de memorialistică-jurnale-de-
călătorie?
– Le-aş organiza din punct de vedere geografic, am răspuns, prins
de joc.
Am mai răsfoit puţin.
– Atur, Modeg şi… Vint?
M-am uitat nedumerit la cotorul cărţii.
– Cât de veche e cartea asta? Imperiul Aturan a înghiţit Vintul în
urmă cu trei sute de ani.
– Patru sute, mă corectă ea. Şi-atunci, unde introduci un jurnal de
călătorii care vorbeşte despre un loc care nu mai există la ora
asta?
– E mai degrabă o istorie, am rostit eu tărăgănat.
– Ce te faci dacă nu e o istorie exactă? nu se lăsă Fela. Bazată pe
mărturii indirecte, nu pe experienţă personală. Dacă e complet
inventată? Acum două sute de ani, jurnalele de călătorie închipuite
erau la modă în Modeg.
Am închis cartea şi am vârât-o încet pe raft.
– Încep să înţeleg problema.
– Nici pe departe, rosti Fela cu sinceritate. Nici măcar nu te-ai
apropiat de marginile problemei.
Făcu un semn spre sutele de volume ce ne împresurau.
– Să spunem că mâine ai deveni Magistru Arhivist. Cât crezi că ţi-
ar lua să reorganizezi întreaga bibliotecă?
Am aruncat o privire spre rândurile nesfârşite de cărţi ce se
700
pierdeau în beznă.
– O viaţă întreagă.
– Din câte-am văzut până acum, mai multe vieţi de om, rosti ea
sec. Avem aproape opt sute de mii de volume aici, fără să punem la
socoteală tăbliţele de lut sau pergamentele din Caluptena.
Dădu mâhnită din mână.
– Îţi petreci ani de zile punând la punct un sistem perfect de
organizare, unul care poate găsi locul perfect pentru jurnalul tău
istoric de memorii de călătorie, după care, decenii la rând, stai să
sortezi cărţile împreună cu scribii tăi.
Mă săgetă cu privirile.
– Şi-apoi dai ortul popii. Ce se întâmplă atunci?
Începeam să înţeleg încotro bate.
– Păi, într-o lume ideală, următorul Magistru Arhivist ar continua
munca mea.
– Ce bine că trăim într-o lume ideală, rosti Fela sarcastic, după
care mă conduse printre rafturi.
– Mă gândesc că noul Magistru Arhivist are propriile planuri de
organizare.
– Nu tot timpul, recunoscu Fela. Uneori sunt mai mulţi Magiştri
care urmează acelaşi plan. Dar mai devreme sau mai târziu se
trezeşte unul cu o idee mai bună şi organizarea începe de la zero.
– Câte sisteme de organizare au funcţionat până acum?
Am zărit o luminiţă roşiatică pâlpâind pe un raft îndepărtat şi am
avertizat-o pe Fela, care schimbă imediat direcţia.
– Depinde cum le numeri, rosti ea încet. Au fost cel puţin nouă în
ultimii trei sute de ani. Cel mai rău a fost în urmă cu cincizeci de
ani, când Magiştrii se schimbau cam din cinci în cinci ani. Drept
urmare, s-au creat trei partide de scribi şi fiecare dintre ele folosea
un alt sistem de catalogare, fiecare susţinând superioritatea
metodei sale.
– Sună a război civil.
– Război sfânt mai degrabă. O cruciadă discretă în care fiecare
dintre părţi încerca să apere sufletul nemuritor al Arhivelor. Scribii
obişnuiau să-şi fure unul altuia cărţile care fuseseră deja arhivate.
Pe unele le ascundeau, iar pe altele le puneau greşit la raft.
– Cât a durat nebunia asta?
– Aproape cincisprezece ani. Conflictul ar fi durat până-n ziua de
azi dacă scribii Magistrului Tolem n-ar fi reuşit să fure cataloagele
larkinilor şi să le dea foc. După această lovitură, larkinii s-au dat
bătuţi.
701
– Tâlcul povestirii e că unii se înflăcărează când vine vorba de
cărţi? am tachinat-o. De unde şi nevoia de a depista lacunele în
lectură?
Fela scoase limba.
– Tâlcul povestirii e harababura totală din Arhivă. Am „pierdut”
aproape două sute de mii cărţi odată cu arderea cataloagelor
larkinilor. Erau singurele care păstrau evidenţa acelor cărţi. Cinci
ani mai târziu, Tolem a murit. Ghici ce s-a petrecut pe urmă?
– Noul Magistru Arhivar a venit cu un sistem complet diferit?
– E ca un lanţ nesfârşit de case pe jumătate construite, rosti ea,
exasperată. E uşor să găseşti o carte după sistemul vechi şi deci le
vine la îndemână să creeze unul nou. Cei care lucrează la noile
case fură materiale de construcţii de la cele construite deja. Dacă
te uiţi atent, vei găsi rămăşiţele vechilor sisteme în cel nou. Mai
găsim încă volume tăinuite de scribi în urmă cu cincizeci de ani.
– Am senzaţia că e o problemă spinoasă pentru tine, am zâmbit.
Am ajuns la un şir de trepte. Fela se opri şi se uită la mine.
– E o problemă spinoasă pentru toţi scribii care rezistă mai mult de
două zile în Arhivă. Cei de la Tomuri se plâng, de pildă, că ne ia un
ceas să le aducem materialele de care au nevoie. Nu înţeleg că e
puţin mai dificil decât o simplă plimbare până la raftul de „Istorie
Amiră”.
Se răsuci şi începu să urce treptele. Am urmat-o în tăcere,
încântat de această nouă înţelegere dobândită.

702
 Capitolul 91
Un ţel merituos

De acolo trimestrul de toamnă se instală într-o rutină confortabilă.

Fela mă iniţie în treburile Arhivei şi îmi petreceam cât timp puteam
strecurându-mă de colo-colo, încercând să dau răspunsuri miilor
de întrebări pe care le aveam.
Elodin făcea ceva ce nici măcar nu putea fi numit predat şi părea
mai mult interesat să mă inducă în eroare, decât să mă lumineze
cu privire la glăsuitul numelor. Progresul meu era inexistent, iar
eu mă întrebam adeseori dacă ar fi cu adevărat ceva de învăţat.
Timpul pe care nu îl petreceam studiind sau în Arhivă, îl
petreceam pe drumul spre Imre, înfruntând vântul rece de iarnă,
dacă nu chiar căutându-i numele. Eolianul era întotdeauna cel
mai bun loc pentru a o găsi pe Denna şi, cum vremea se
înrăutăţea, o găseam acolo din ce în ce mai mult. Până să cadă
prima zăpadă, am apucat să o prind de mai multe ori.
Din nefericire, rar puteam să o fac să stea numai cu mine, fiind tot
timpul însoţită de cineva. După cum spusese şi Deoch, nu era
genul care să petreacă mult timp singură.
Totuşi, am continuat să vin. De ce? Pentru că de fiecare dată când
mă vedea, o lumină se aprindea în sinea ei, făcând-o să
strălucească pentru un moment.
Sărea în picioare, fugea spre mine şi mă prindea de braţ. Apoi,
zâmbind, mă ducea la masa ei şi îmi prezenta noul ei personaj
masculin.
Am ajuns să-i cunosc pe majoritatea dintre ei. Niciunul nu era
suficient de bun pentru ea, aşa că îi dispreţuiam şi îi uram. În
schimb, ei mă urau şi le era frică de mine.
Dar eram ceremonioşi unul cu celălalt. Întotdeauna curtenitori.
Era un fel de joc. El mă invita să stau jos, iar eu îi cumpăram o
băutură. Începeam o conversaţie, iar ochii lui deveneau treptat
întunecaţi, privind-o zâmbind către mine. Zâmbetul lui se stingea
pe măsură ce mă vedea cum îi vorbesc, cum îi cânt şi cum ea râde
la glumele mele.
Reacţionau întotdeauna la fel, încercând să dovedească faptul că o
deţin cu mărunţişuri. Ţinând-o de mână, un sărut, o atingere prea
comună pe umărul ei.
Se agăţau de ea cu o încăpăţânare disperată. Unora le displăcea
prezenţa mea, mă priveau ca pe un rival. Iar unii aveau în sân o
703
frică premonitorie, ascunsă de la început adânc în ochii lor. Ştiau
că va pleca şi nu înţelegeau de ce. Aşa că se agăţau de ea ca nişte
marinari naufragiaţi, se agăţau de stânci, în ciuda faptului că se
loveau până la moarte de ele. Aproape că îmi era milă de ei.
Aproape. Aşa că mă urau şi asta se vedea în ochii lor, mai ales
când Denna nu ne privea. M-aş fi oferit să mai cumpăr un rând de
băuturi, dar el ar insista să plătească şi eu acceptam cu graţie,
mulţumeam şi zâmbeam.
O cunosc de mai mult timp, spunea zâmbetul meu. Adevărat, eşti
înconjurat de braţele ei, i-ai gustat buzele, i-ai simţit căldura,
aceasta sunt lucruri pe care eu nu le-am împărtăşit. Dar există o
parte a ei care e numai pentru mine. Nu o poţi atinge, nu contează
cât de mult încerci. Şi după ce te va părăsi, eu voi fi tot aici, o voi
face să râdă. Lumina mea va străluci în ea. Eu voi fi tot aici, mult
după ce îţi va fi uitat numele.
Erau mai mult de câţiva. Trecea prin ei ca un creion prin hârtia
udă. Îi părăsea, dezamăgită. Sau frustraţi, o abandonau ei, lăsând-
o profund întristată, dar niciodată până la lacrimi.
Se mai iveau lacrimi o dată, de două ori. Dar nu pentru bărbatul
care o părăsise sau pe care îl părăsise ea. Erau lacrimi tăcute
pentru sufletul ei, pentru că era ceva în interiorul ei care fusese
rănit. Nu puteam să ştiu ce anume şi nu îndrăzneam să întreb. În
schimb, spuneam ce puteam să spun pentru a-i lua supărarea şi
să o întăresc împotriva restului lumii.
***
Câteodată, le vorbeam despre Denna lui Wilem şi Simmon. Pentru
că erau prieteni adevăraţi, îmi dădeau sfaturi practice şi simpatie
în măsuri egale.
Simpatia o apreciam tare mult, dar sfaturile nu erau bune de
nimic. Mă îndemnau să apelez la adevăr, să mă deschid ei. Să mă
lupt pentru ea. Să-i scriu poezii. Să-i trimit trandafiri.
Trandafiri. Nu o cunoşteau. În ciuda faptului că îi uram, bărbaţii
Dennei mă învăţaseră o lecţie pe care poate nu aş fi învăţat-o
niciodată.
– Ceea ce nu bagi de seamă, i-am explicat lui Simmon într-o după-
amiază stând sub stâlpul infamiei, este că bărbaţii mor după
Denna. Îţi imaginezi cum trebuie să se simtă? Cât de obositor
trebuie să fie? Sunt unul dintre puţinii ei prieteni. N-am să risc
aşa ceva. Nu mă voi arunca pe ea. Nu o doreşte. Nu voi fi unul
dintre sutele de idioţi care fac ochi mari, sticloşi de bovină şi mai
că-şi sucesc gâturile după ea pe stradă.
704
– Nu pot să pricep ce vezi la ea, spuse Sim cu prudenţă. Îi cunosc
prea bine farmecul. Fascinant şi toate cele. Dar pare puţin, ezită el,
crudă.
Am încuviinţat.
– Da, e.
Simmon mă privi nerăbdător şi, într-un final, zise:
– Cum? Nu o aperi?
– Nu. Crud e un cuvânt bun pentru ea. Dar când spui crudă cred
că te gândeşti la nemiloasă. Denna nu e rea, imorală sau
duşmănoasă. E crudă.
Sim tăcu pentru o vreme până să răspundă.
– Cred că ar putea fi câteva dintre celelalte lucruri, şi de-asemenea
crudă.
Bunul Sim, cel sincer şi blând. Nu poate să spună niciodată
lucruri rele despre cineva, doar să insinueze. Şi asta a fost dificil
de făcut pentru el.
Se uită în sus la mine.
– Am vorbit cu Sovoy. Încă nu i-a trecut amarul. A iubit-o cu
adevărat. A tratat-o ca pe o prinţesă. Ar fi făcut orice pentru ea.
Dar ea l-a părăsit oricum, fără explicaţii.
– Denna e o fiinţă sălbatică, am încercat să explic. Ca o ciută sau
ca o furtună de vară. Dacă o furtună îţi dărâmă casa sau doboară
un pom, nu spui că furtuna este rea. A fost crudă. Şi-a urmat firea
şi, din păcate, cineva a fost rănit. La fel şi cu Denna.
– Ce-i o ciută?
– O căprioară.
– Credeam că e un căprior.
– O ciută e o căprioară femelă. O căprioară sălbatică. Ştii prea bine
cât îţi serveşte să fugăreşti o sălbăticiune. Deloc. Totul se întoarce
împotriva ta. Tot ce poţi să faci este să stai cuminte locului şi să
speri că în timp ciuta va veni la tine.
Sim încuviinţă, dar mi-am dat seama că nu pricepuse cu adevărat.
– Ştiai că odată numeau locul ăsta Sala Întrebărilor? am spus,
evident vrând să schimb subiectul. Studenţii scriau întrebări pe
bucăţi de hârtie şi lăsau vântul să le care în voie. Primeai
răspunsuri diferite după calea pe care o apucau afară din piaţă,
am făcut semn cu mâna spre spaţiile dintre clădirile gri, pe care mi
le arătase Elodin. Da. Nu. Poate. Altundeva. Curând.
Turnul cu ceas bătu şi Simmon suspină, ştiind că era fără rost să
mai continue conversaţia.
– Jucăm colţuri diseară?
705
– Da.
După ce a plecat am băgat mâna în buzunarul pelerinei şi am scos
biletul pe care Denna îl lăsase în geamul meu. L-am citit din nou,
încet. Am rupt cu grijă marginea de jos a paginii unde se semnase.
Am pliat fâşia îngustă de foaie cu numele Dennei scris pe ea, am
răsucit-o şi am încredinţat-o mereu-prezentului vânt să o poarte
printre puţinele frunze rămase ale toamnei.
Dansă deasupra dalelor de piatră. Zbura şi se răsucea, desenând
rune de scrijeldică prea nebuneşti ca să le înţeleg. Am aşteptat
până cerul se întunecă, dar vântul nu cărase bileţelul deloc. După
ce am plecat, întrebarea mea încă pribegea fantomatic în Casa
vântului, fără să-mi dea niciun răspuns, dar sugerându-mi multe.
Da. Nu. Poate. Altundeva. Curând.
***
Nu în ultimul rând, era conflictul meu continuu cu Ambrose.
Mergeam ca pe ace în fiecare zi, aşteptând ca răzbunarea lui să
cadă asupra mea. Dar lunile trecură şi nu se întâmplă nimic. Până
la urmă, am ajuns la concluzia că îşi învăţase în sfârşit lecţia şi că
se ţinea departe de mine.
Greşeam, evident. Nici că puteam să mă înşel mai mult. Ambrose
învăţase doar să aştepte momentul prielnic. A reuşit să se răzbune
pe mine până la urmă, iar atunci am fost prins total nepregătit şi
forţat să părăsesc Universitatea.
Dar, aşa cum se spune, aceea e o poveste pentru altă zi.

706
 Capitolul 92
Muzică, descântec

– Ar trebui să fie de ajuns pentru acum, rosti Kvothe, făcându-i

semn Cronicarului să pună jos peniţa. Am terminat treaba de
salahori. Acum, avem temelia pe care povestea mea are să se
înalţe.
Kvothe se ridică şi el în picioare, îşi roti umerii şi se întinse de şale.
– Mâine, am să vă spun câteva dintre poveştile mele preferate.
Călătoria mea la curtea lui Alveron. Cum am învăţat să lupt de la
ademi. Felurian…
Ridică o pânză curată de in şi se întoarse spre Cronicar.
– Mai ai nevoie de ceva înainte să dăm stingerea?
Cronicarul clătină din cap, căci îşi dădea seama când cineva nu
mai voia să aibă de-a face cu el, chiar dacă i-o spunea politicos.
– Nu, mulţumesc. Sunt bine.
Îşi adună toate lucrurile în tolba îngustă de piele şi urcă la etaj
spre camera sa.
– Şi tu, Bast. Am grijă eu de curăţenie, spuse şi făcu un gest de
alungare cu dosul palmei, care preveni protestele studentului său.
Du-te. Am nevoie de răgaz ca să mă gândesc la povestea de mâine.
Ştii doar că lucrurile astea nu vin de la sine.
Bast ridică din umeri şi urcă scările la rândul său. Paşii îi băteau
grei pe scările de lemn.
Kvothe îşi începu ritualul nocturn. Scoase cenuşa din vatra
enormă de piatră şi aduse lemne pentru focul din ziua următoare.
Ieşi afară să stingă lămpile de lângă pancarta cu hanul Piatra de
Hotar, doar ca să-şi dea seama că uitase să le aprindă mai
devreme, când venise seara. Încuie uşa hanului şi, după o clipă de
gândire, lăsă cheia în uşă, în caz că Cronicarul s-ar fi trezit mai
devreme şi ar fi vrut să iasă afară.
Apoi mătură podeaua, spălă mesele şi curăţă tejgheaua, totul cu
eficienţă metodică. La sfârşit veni lustruitul sticlelor. Cât timp
repeta aceeaşi mişcare, ochii îi erau pierduţi în depărtări, pierduţi
în amintire. Nu fredona, nu fluiera. Nu cânta.
În camera sa, Cronicarul se plimba agitat în cercuri, istovit şi
totuşi prea plin de energia pe care ţi-o dă neliniştea ca să lase
somnul să se coboare asupra-i. Scoase paginile terminate din tolbă
şi le puse în siguranţă în cufărul de lemn. Apoi curăţă toate
vârfurile peniţelor şi le puse la uscat. Îşi dădu jos cu grijă
707
bandajul, plin cu alifie puturoasă, de pe umăr şi îl aruncă în
plosca din cameră. La urmă, îşi spălă umărul în ligheanul pentru
spălat mâinile.
Căscând, se duse la fereastră şi privi spre micul târg, dar nu avea
ce să vadă. Nici urmă de lumină, de mişcare. Lăsă fereastra
crăpată, să intre aerul proaspăt de toamnă. Trase draperiile şi se
dezbrăcă pentru culcare, lăsându-şi hainele pe speteaza unui
scaun. În cele din urmă, îşi dădu jos roata simplă de fier, prinsă de
un lănţişor în jurul gâtului, şi o lăsă pe noptieră.
Când dădu pătura la o parte, Cronicarul observă mirat că
cearşafurile fuseseră schimbate cândva în timpul zilei. Lenjeria era
curată şi mirosea plăcut a levănţică.
După o scurtă ezitare, se duse la uşa camerei şi o încuie. Lăsă
cheia tot pe noptieră, apoi se încruntă şi îşi puse roata de fier
stilizată înapoi în jurul gâtului, după care stinse lampa şi se băgă
în pat.
Pentru mai bine de o oră, Cronicarul, pe care somnul îl uitase, se
întoarse agitat într-o parte şi-n alta în patul său frumos mirositor.
Până la urmă, oftă şi dădu cuverturile la o parte. Reaprinse lampa
cu un chibrit de sulf şi se coborî din pat. Apoi se îndreptă spre
cufărul greoi de lângă fereastră şi îl împinse. La început, nici nu se
clinti. Abia când se propti cu spatele în el şi împinse din călcâie
reuşi să-l mişte încet pe podeaua netedă de lemn.
După un minut, cufărul era lipit de uşa camerei. Atunci Cronicarul
se urcă înapoi în pat, stinse lampa şi căzu numaidecât într-un
somn adânc şi împăcat.
***
În cameră era întuneric beznă atunci când Cronicarul se trezi cu
ceva moale apăsându-l pe faţă. Se zbătu disperat, mai mult din
reflex decât încercând să scape. Ţipătul său înfricoşat era înăbuşit
de o mână care-i astupa gura. După panica iniţială, Cronicarul se
linişti şi încetă să se mai zbată. Răsuflând tare pe nas, rămase
nemişcat, cu ochii căscaţi spre întunecime.
– Sunt numai eu, şopti Bast fără să-şi ia mâna.
Cronicarul spuse ceva înăbuşit.
– Trebuie să vorbim.
Bast îngenunche lângă pat, cu ochii la silueta întunecată a
Cronicarului, chircit în păturile sale.
– Am să aprind lampa, iar tu n-ai să scoţi niciun zgomot. Bine?
Cronicarul încuviinţă cu greu, împotriva mâinii apăsate a lui Bast.
O clipă mai târziu, un chibrit pâlpâi, umplând încăperea cu lumină
708
roşie şi cu mirosul acru de sulf.
Tremurând uşor, Cronicarul se ridică în capul oaselor şi îşi propti
mâna de perete. Văzându-se gol de la brâu în sus, trase păturile
pentru a se acoperi şi ochi uşa. Cufărul greu era la locul lui.
Bast îi urmări privirea.
– Asta arată lipsa ta de încredere, zise el sec. Sper că nu i-ai
zgâriat podelele. Se enervează rău când vine vorba de astfel de
lucruri.
– Cum ai intrat aici? ceru să ştie Cronicarul.
Bast îşi agită frenetic mâinile spre Cronicar.
– Linişte! şuieră el. Trebuie să facem linişte. Are urechi ca ale unui
şoim.
– Şoimii nu au urechi.
– Cum? zise Bast cu o mină întrebătoare.
– Ai spus că are urechi ca ale unui şoim. Nu are nicio logică.
Bast se încruntă şi făcu un gest de respingere.
– Ştii ce vreau să spun. Nu trebuie să ştie că sunt aici.
Bast şedea pe pat şi îşi curăţa pantalonii cu băgare de seamă.
Cronicarul aruncă deoparte grămada de pături.
– De ce eşti aici?
– După cum am mai spus, trebuie să vorbim, zise Bast uitându-se
cu seriozitate la Cronicar. Trebuie să vorbim despre motivul pentru
care eşti aici.
– Asta e ceea ce fac, spuse Cronicarul iritat. Culeg poveşti. Şi, când
am ocazia, investighez zvonuri stranii să văd dacă au un adevăr în
spatele lor.
– Din curiozitate, despre ce zvon vorbeşti? întrebă Bast.
– Aparent te-ai îmbătat muci şi te-ai scăpat unui căruţaş. Cam
neglijent, aş zice.
Bast îi arunca Cronicarului o privire plină de compătimire.
– Uită-te la mine, zise Bast, de parcă ar vorbi unui copil. Gândeşte-
te. Ar putea un birjar să mă îmbete? Pe mine?
Cronicarul deschise gura. O închise.
– Atunci…
– Era mesajul meu aruncat în lume, către cine are urechi să audă.
Unul dintre multele. S-a întâmplat ca tu să fii primul care să afle
unul şi să te pui pe căutat.
Cronicarului îi trebui ceva vreme să digere informaţia.
– Credeam că voi doi vă ascundeaţi.
– O, ne ascundem, nu glumă, spuse Bast amărât. Ne ascundem
atât de bine că ne pierdem în peisaj.
709
– Cred că înţeleg de ce eşti atât de sufocat aici. Dar sincer, nu
înţeleg ce au de-a face toanele maestrului tău cu preţul untului.
Ochii lui Bast se aprinseră.
– Totul se leagă! scuipă el printre dinţi. Şi nu-i doar o toană,
ignorantule, anhautfehn nenorocit! Locul ăsta îl omoară cu zile.
Cronicarul se albi în faţa ieşirii lui Bast.
– Stai… Nu voiam…
Bast închise ochii, făcând un efort evident să se calmeze.
– Chiar nu îţi dai seama ce se întâmplă, spuse el, vorbindu-şi sieşi
la fel cât şi Cronicarului. De asta am venit, să-ţi explic. Am
aşteptat luni întregi pe cineva să vină. Oricine. Chiar şi-un vechi
duşman, pus pe răzbunare, e mai bine-venit decât moartea asta
înceată. Dar cu tine e mai bine decât mă aşteptam. Eşti perfect.
– Perfect pentru ce? întrebă Cronicarul. Nici măcar nu înţeleg care-
i problema.
– E ca şi cum… ai auzit vreodată de povestea lui Martin făuritorul
de măşti?
Cronicarul clătină din cap şi Bast oftă dezamăgit.
– Dar piese de teatru? Ai văzut Fantoma şi Fata cu gâştele sau
Regele de două parale?
– E cumva cea în care regele îşi oferă coroana băiatului orfan?
Bast încuviinţă.
– Şi băiatul devine un rege mai bun decât predecesorul lui. Fata
gâscarului se îmbracă în straie de prinţesă şi toată lumea se
minunează de frumuseţea şi graţia ei, spuse el ezitând şi încercând
să-şi găsească cuvintele. Vezi tu, există o relaţie fundamentală
între a părea şi a fi. Orice pui de zână ştie asta, dar voi, muritorii,
nu băgaţi niciodată de seamă. Noi înţelegem cât de periculoasă
poate fi o mască. În timp, devenim cu toţii ceea ce pretindem că
suntem.
Cronicarul se mai relaxă puţin, simţindu-se în ape cunoscute.
– E la mintea cocoşului. Dacă îmbraci un cerşetor în straie de
prinţ, oamenii îl vor trata ca atare, iar el se va comporta pe
măsură.
– Asta-i doar o mică parte din adevăr, zise Bast. Adevărul este mai
adânc de atât. E… Bast se încurcă pentru o clipă. E ca şi cum
toată lumea şi-ar povesti povestea vieţii în capul lor. Întotdeauna.
Tot timpul. Povestea aceea te face ceea ce eşti. Ne clădim din
mrejele acelei poveşti.
Încruntându-se, Cronicarul vru să spună ceva, dar Bast ridică o
mână.
710
– Nu, ascultă. I-am dat de capăt. Întâlneşti o fată. E timidă,
reţinută. Dacă îi spui că e frumoasă, te va crede drăguţ, dar poate
nu te va crede. Ştie că frumuseţea e în ochiul privitorului. Şi
câteodată asta e de-ajuns, spuse el ridicând încordat din umeri.
Ochii i se luminară.
– Dar e o cale mai bună. Îi arăţi că e frumoasă. Îţi faci oglinzi din
ochi şi îi aduci rugăciuni cu mâinile pe trup. E greu, foarte greu,
dar când ajunge să te creadă cu adevărat… Dintr-odată, povestea
pe care şi-o spune în propriul ei cap se schimbă. Se transformă.
Nu mai e văzută drept frumoasă. Ea e frumoasă, aşa cum e văzută.
– Ce-ar mai trebui să însemne şi asta? se răsti Cronicarul. Acum
nu faci decât să îndrugi tâmpenii fără noimă.
– Ba îţi îndrug atâta noimă că nici nu poţi s-o cuprinzi cu mintea,
răspunse Bast apăsat. Dar capul te duce îndeajuns încât să-ţi dai
seama ce vreau să spun. Gândeşte-te la ce-a zis azi. Oamenii l-au
văzut ca pe un erou, iar el şi-a jucat rolul. Întâi, doar a purtat
masca eroului, dar până la urmă a ajuns să se şi creadă unul. A
devenit adevăr… Dar acum…
– Acum oamenii îl văd ca pe un hangiu.
– Nu, murmură Bast. Oamenii îl vedeau ca pe un hangiu cu ani în
urmă. Îşi dădea jos masca aceea imediat ce ieşeau pe uşă. Acum el
însuşi se vede ca pe un hangiu. Şi încă un hangiu ratat. Ai văzut
cum a fost când Cob şi ceilalţi au venit seara asta. În seara asta,
îndărătul tejghelei ai văzut doar umbra străvezie a unui om.
Obişnuia să fie doar un rol…
Bast ridică privirea emoţionat.
– Dar tu eşti perfect. Îl poţi face să-şi aducă aminte de cum era
odinioară. Nu l-am văzut atât de plin de viaţă de luni întregi. Ştiu
că poţi s-o faci.
Cronicarul se încruntă puţin.
– Nu sunt sigur…
– Ştiu că are să meargă, rosti Bast, plin de avânt: Am încercat ceva
asemănător acum câteva luni. L-am convins să înceapă să-şi scrie
memoriile.
Cronicarul se lumină la faţă.
– Şi-a scris memoriile?
– A început să le scrie. Era atât de încântat, n-a vorbit despre
altceva câteva zile în şir. Se întreba de unde-ar trebui să-şi înceapă
povestea. După prima noapte în care s-a pus să scrie, a revenit la
cum era ca pe vremuri. Părea să fie mai înalt cu un metru şi pe
umeri îi jucau fulgere. Dar ceva s-a întâmplat, oftă Bast. Ziua
711
următoare a citit ce scrisese şi a căzut din nou în toanele lui
mohorâte. A pretins că toată tărăşenia a fost cea mai proastă idee
din viaţa lui.
– Cum rămâne cu paginile pe care le-a scris?
Bast mototoli nişte foi nevăzute şi le aruncă la podea.
– Ce scria în ele? întrebă Cronicarul.
Bast clătină din cap.
– Nu le-a aruncat la gunoi. Doar le-a… aruncat. Sunt pe masa lui
de lucru de luni bune.
Curiozitatea Cronicarului aproape că-i ieşea prin pori.
– Nu ai putea să… ştii tu, să faci un pic de ordine?
Bast păru îngrozit de asemenea gând.
– Anpauen. Nu. A fost mânios după ce le-am citit, spuse, cuprins
de un fior. N-ai idee cum e când îl apucă într-adevăr mânia. Nu
sunt îndeajuns de nesăbuit ca să-l supăr atât de tare.
– Mă gândesc că tu ar trebui să ştii cel mai bine, îl înţepă
Cronicarul.
Bast încuviinţă energic.
– Exact. Tocmai de aceea am venit să vorbim. Pentru că ştiu cel
mai bine. Trebuie să-l distragi de la amintirile dureroase. Dacă
nu…
Bast ridică din umeri şi repetă gestul de hârtii mototolite.
– Dar eu îi caut povestea vieţii. Adevărata poveste. Fără părţile mai
dureroase nu e decât o prostie de…
Cronicarul înlemni şi duse ochii într-o parte.
Bast rânji ca un copil care prinsese un preot în mijlocul unei
înjurături.
– Hai, te rog, îl îndemnă cu ochi încântaţi şi aspri şi
înspăimântători. Spune-o.
– O prostie de basm cu Fae, termină Cronicarul, cu glas palid şi
subţire ca o foaie de hârtie.
Bast îi zâmbi cu gura până la urechi.
– Nu ai habar despre Fae dacă crezi că poveştile noastre n-au
partea lor mai întunecată. Lăsând asta la o parte, să ştii că e o
poveste pentru Fae, fiindcă o scrii pentru mine.
Cronicarul înghiţi în sec şi păru să-şi recapete câtăva din
stăpânirea de sine.
– Ceea ce vreau să spun e că el evocă o poveste adevărată şi toate
poveştile adevărate au părţile lor neplăcute. În ele nu merge totul
ca pe roate, sunt încâlcite şi…
– Ştiu că nu-l poţi face să le lase la o parte, spuse Bast. Dar poţi
712
să-l faci să treacă mai în grabă peste ele. Poţi să-l ajuţi să stăruie
asupra lucrurilor bune: aventurile lui, femeile, luptele, călătoriile
lui, muzica lui…
Bast se opri abrupt.
– Poate… nu şi muzica. Să nu-l întrebi despre asta, nici de ce nu
mai face magie.
Cronicarul se încruntă.
– De ce nu? Muzica lui pare…
Bast îi aruncă o căutătură piezişă.
– Doar să nu o faci, rosti el apăsat. Nu sunt subiecte prea
roditoare. Te-am oprit mai devreme, îl bătu el pe Cronicar pe umăr,
pentru că era cât pe ce să-l întrebi ce-a mers rău la simpatia lui.
Nu aveai de unde să ştii. Acum ai. Apleacă-te pe faptele lui eroice,
pe isteţimea lui. Genul acela de lucruri, sfârşi el fluturând din
mână.
– Nu e treaba mea să-l mân într-o direcţie sau alta, rosti înţepat
Cronicarul. Eu doar înregistrez. Sunt aici doar pentru poveste. La
urma urmei, povestea e cea importantă.
– Fac ceva pe povestea ta, replică Bast tăios. Faci ce-ţi spun sau te
frâng ca pe-o surcică.
Cronicarul încremeni.
– Deci vrei să spui că lucrez pentru tine?
Chipul lui Bast luă o mină neînduplecată.
– Spun că-mi aparţii. Până-n măduva oaselor. Te-am adus aici să-
mi serveşti scopurilor. Ai mâncat la masa mea şi ţi-am salvat
pielea, arătă el spre pieptul Cronicarului. Îmi aparţii în trei chipuri.
Asta te face al meu cu totul. Eşti o unealtă a voinţei mele. Ai să
faci cum îţi spun.
Cronicarul ridică puţin bărbia şi figura i se împietri.
– Fac cum cred eu de cuviinţă, spuse, ridicând încet mâna la
bucata de metal de pe pieptul său dezgolit.
Ochii lui Bast scăpărară în jos, apoi din nou la el. Parcă nu îi
venea să îşi creadă ochilor.
– Crezi că ăsta-i un joc? Crezi că fierul are să te protejeze?
Bast se întinse, îi dădu Cronicarului peste mână şi înhăţă cercul
de metal înainte ca scribul să schiţeze măcar un gest. Braţul i se
încleştă numaidecât şi ochii i se strânseră într-o grimasă de
durere. Când îi deschise, erau de un albastru-închis, ca al apelor
adânci sau al cerului la apus.
Bast făcu un pas în faţă, aducându-şi faţa aproape de a
Cronicarului. Acesta se panică şi căută să scape în lateral, pe
713
lângă pat, dar Bast îl apucă de umăr şi îl ţinu locului.
– Ascultă-mă bine, omuleţule, şuieră el. Să nu mă confunzi cu
masca mea. Vezi lumina care luceşte la suprafaţa apei şi uiţi de
frigul şi întunericul de dedesubt.
Tendoanele lui Bast pocniră când strânse cercul de fier în palmă.
– Ascultă. Nu mă poţi vătăma. Nu poţi să fugi sau să te ascunzi. În
privinţa asta, nu-ţi permit să mă sfidezi.
Pe măsură ce vorbea, ochii lui Bast deveniră tot mai deschişi, până
ce se făcură albaştri ca un cer limpede de amiază.
– Jur pe toată sarea din mine: dacă mi te împotriveşti, restul
scurtei tale vieţi de muritor are să fie o orchestră de chinuri. Mă
jur pe piatră, pe stejar şi pe ulm: am să te vânez. Am să te
urmăresc nevăzut şi am să-ţi înăbuş orice licăr de bucurie găseşti.
N-ai să cunoşti atingerea femeii, o urmă de răgaz, o clipă de linişte.
Ochii lui Bast erau acum de culoarea alb-albăstruie a fulgerului,
iar glasul fioros şi apăsat.
– Şi mă jur pe cerul de noapte şi pe luna cea mereu-mişcătoare:
dacă-l arunci pe maestrul meu în ghearele disperării, te despic şi
te joc în picioare, ca un copil într-o baltă cu mâl. Îţi leg maţele
strune la o scripcă şi te fac să cânţi cât eu dansez pe melodia
nenorocirii tale.
Bast se apropie până ce feţele lor se aflau la câţiva centimetri
depărtare, cu ochii albi ca opalul, albi ca două luni pline.
– Eşti om educat. Ştii bine că nu există demoni, zâmbi el
îngrozitor. Sunt doar cei din stirpea mea, spuse Bast, apropiindu-
se într-atât că scribul mirosea flori în răsuflarea lui. Nu eşti de-
ajuns de chibzuit încât să-mi ştii de teamă aşa cum ar trebui. Nu
pricepi nici măcar prima notă din muzica sub vraja căreia mă
mişc.
Bast se împinse de lângă Cronicar şi făcu câţiva paşi înapoi. La
marginea luminii pâlpâitoare a lumânării, deschise mâna şi lăsă
cercul de fier să cadă pe podea. După o clipă, răsuflă adânc. Îşi
trecu mâinile prin păr. Cronicarul rămăsese locului, palid şi
năduşit. Bast se aplecă să ridice cercul de funia ruptă, pe care o
înnodă nespus de repede.
– Ascultă, nu avem de ce să nu fim prieteni, rosti el degajat şi îi
întinse colierul Cronicarului.
Ochii săi îşi recăpătaseră nuanţa omenească de albastru, iar
zâmbetul îi era cald şi fermecător.
– Nu avem de ce să nu ajungem cu toţii la ceea ce vrem. Tu ajungi
să-ţi primeşti povestea. El ajunge să ţi-o spună. Tu ajungi să
714
cunoşti adevărul. El ajunge să-şi aducă aminte cine e de fapt.
Toată lumea câştigă şi ne vedem toţi de drum, mulţumiţi nevoie.
Cronicarul dădu să ia laţul descântecului tehlin, cu mână
tremurătoare.
– Şi tu ce ajungi să primeşti? întrebă cu glas stins ca o şoaptă. Ce
urmăreşti în toată povestea asta?
Întrebarea păru să-l prindă pe Bast pe picior greşit. Rămase
nemişcat şi stângaci pentru o clipă, toată graţia sa fluidă
dispărând fără urmă. Păru aproape gata să izbucnească în lacrimi.
– Ce vreau? Vreau numai să-l am pe Reshi al meu înapoi. Vreau să
fie aşa cum era înainte, rosti cu glas stins şi rătăcit.
Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. Bast îşi frecă faţa cu
mâinile şi înghiţi sonor.
– Am fost plecat prea mult timp, spuse dintr-o dată, mergând la
fereastră şi deschizând-o.
Se opri cu un picior pe pervaz şi se întoarse spre Cronicar.
– Să-ţi aduc ceva înainte să mergi la culcare? O bonetă? Mai multe
pături?
Cronicarul clătină amorţit din cap, iar Bast îi flutură cu mâna în
semn de rămas-bun şi ieşi pe fereastră, închizând-o încet în urma
sa.

715
 Epilog
O întreită tăcere

Era din nou noapte. Hanul Piatra de Hotar era cufundat în tăcere.
O tăcere întreită.
Prima parte era o linişte găunoasă, răsunătoare, construită din tot
ce lipsea. Dacă ar fi fost cai în hambar, ar fi călcat-o în copite şi ar
fi rumegat-o în bucăţi. Dacă hanul ar fi avut oaspeţi, până şi o
mână de oaspeţi care să înnopteze, răsuflarea lor grea şi
întrepătrunderea de sforăituri ar fi dezgheţat-o blând, ca un vânt
cald de primăvară. Dacă ar fi fost muzică… dar nu, desigur că nu
era muzică. De fapt, nu era niciunul din aceste lucruri şi tăcerea
era singurul lucru rămas.
Înăuntrul Pietrei de Hotar, un bărbat stătea întins în patul său
adânc, cu miros dulce. Nemişcat, aşteptând să adoarmă, stătea cu
ochii larg deschişi în întuneric. Astfel, adăuga o tăcere mică,
înspăimântată, celei mai mari şi găunoase. Împreună erau ca un
aliaj, o armonie mută.
Cea de-a treia tăcere nu era uşor de observat. Dacă ascultai pentru
o oră, poate ajungeai să o simţi în pereţii goi de piatră ai sălii de
mese goale şi în metalul cenuşiu al sabiei agăţate îndărătul
tejghelei. Juca în flacăra slabă a lumânării care arunca umbre
dănţuitoare pe pereţii unei anume camere de la etaj… Forma ei se
întrezărea în tiparul nebun al unor memorii mototolite, care
rămăseseră aruncate, dar neuitate, pe o masă. Şi era în mâinile
unui bărbat care şedea acolo, ignorând cu toată puterea sa
paginile pe care le scrisese şi de care se lepădase cu atâta timp în
urmă.
Bărbatul avea părul roşu adevărat, roşu ca văpaia. Ochii îi erau
întunecaţi şi pierduţi în depărtări. Felul în care se mişca era
stăpânit de calmul istovit al unuia care cunoaşte multe.
Piatra de Hotar era a sa, la fel şi cea de-a treia tăcere. Aşa se
cuvenea, căci era cea mai mare şi mai apăsătoare tăcere dintre
toate cele trei şi se înfăşură în jurul celorlalte. Era adâncă şi
cuprinzătoare ca un sfârşit de toamnă. Grea ca o piatră de râu.
Era sunetul răbdător, boboc-retezat, al unui om care aşteaptă să
moară.

716
717
 PATRICK ROTHFUSS

TEAMA ÎNŢELEPTULUI
CRONICILE UCIGAŞULUI-DE-REGI: ZIUA A DOUA

Traducere din limba engleză:

GRAAL SOFT

718
 CUPRINS

Mulţumirile mele se îndreaptă către…

Prolog – O tăcere întreită
Cap. 1 – Măr şi soc
Cap. 2 – Stejar
Cap. 3 – Noroc
Cap. 4 – Catran şi tinichea
Cap. 5 – Eolian
Cap. 6 – Iubire
Cap. 7 – Admiteri
Cap. 8 – Întrebări
Cap. 9 – Limbaj politicos
Cap. 10 – A fi preţuit
Cap. 11 – Refugiu
Cap. 12 – Mintea adormită
Cap. 13 – Vânătoarea
Cap. 14 – Oraşul ascuns
Cap. 15 – Fapt interesant
Cap. 16 – Teamă nerostită
Cap. 17 – Interludiu – Părţi
Cap. 18 – Vin şi sânge
Cap. 19 – Gentilomi şi hoţi
Cap. 20 – Vântul nestatornic
Cap. 21 – Muncă în acord
Cap. 22 – Alunecare
Cap. 23 – Principii
Cap. 24 – Clinchete
Cap. 25 – Deţinere ilegală
Cap. 26 – Încredere
Cap. 27 – Presiune
Cap. 28 – Aprindere
Cap. 29 – Furt
Cap. 30 – Mai mult decât sarea
Cap. 31 – Creuzet
Cap. 32 – Sânge şi cenuşă
Cap. 33 – Incendiu

719
Cap. 34 – Gablonţ
Cap. 35 – Secrete
Cap. 36 – Toate aceste cunoştinţe
Cap. 37 – O bucată de foc
Cap. 38 – Esenţe de adevăr
Cap. 39 – Contradicţii
Cap. 40 – Păpuşă
Cap. 41 – Pentru mai bine
Cap. 42 – Pocăinţă
Cap. 43 – Fără un cuvânt sau avertisment
Cap. 44 – Prinzător
Cap. 45 – Consorţiu
Cap. 46 – Interludiu – Un pic de vioară
Cap. 47 – Interludiu – Versetele cânepii
Cap. 48 – O absenţă importantă
Cap. 49 – Ignorantul edema
Cap. 50 – Vânare de vânt
Cap. 51 – Toţi înţelepţii se tem
Cap. 52 – O călătorie scurtă
Cap. 53 – Perpendiculara
Cap. 54 – Mesagerul
Cap. 55 – Graţie
Cap. 56 – Putere
Cap. 57 – O mână de fier
Cap. 58 – A face curte
Cap. 59 – Scop
Cap. 60 – Instrumentele înţelepciunii
Cap. 61 – Urzică-moartă
Cap. 62 – Criză
Cap. 63 – Colivia aurită
Cap. 64 – Fuga
Cap. 65 – Un frumos joc
Cap. 66 – La îndemână
Cap. 67 – Feţele povestitului
Cap. 68 – Preţul unei pâini
Cap. 69 – Atâta nebunie
Cap. 70 – Agăţarea

720
Cap. 71 – Interludiu – Cufărul trinchis
Cap. 72 – Cai
Cap. 73 – Sânge şi cerneală
Cap. 74 – Zvonuri
Cap. 75 – Jucătorii
Cap. 76 – Iască
Cap. 77 – Bănuţul Lăudat
Cap. 78 – Alt drum, altă pădure
Cap. 79 – Semne
Cap. 80 – Ton
Cap. 81 – O lună geloasă
Cap. 82 – Barbari
Cap. 83 – Lipsa vederii
Cap. 84 – Marginea hărţii
Cap. 85 – Interludiu – Garduri
Cap. 86 – Drumul stricat
Cap. 87 – Lethani
Cap. 88 – Ascultare
Cap. 89 – Pierzând lumina
Cap. 90 – Să cânţi un cântec despre asta
Cap. 91 – Flacără, tunet, copac rupt
Cap. 92 – Taborlin cel Mare
Cap. 93 – Toţi mercenarii
Cap. 94 – Peste pietre şi rădăcini
Cap. 95 – Vânat
Cap. 96 – Însuşi focul
Cap. 97 – Sânge şi regrete amare
Cap. 98 – Cântecul lui Felurian
Cap. 99 – Un alt tip de magie
Cap. 100 – Shaed
Cap. 101 – Suficient de aproape pentru a o atinge
Cap. 102 – Luna mereu în mişcare
Cap. 103 – Suficient de aproape pentru a atinge
Cap. 104 – Cthaehul
Cap. 105 – Interludiu – O anumită dulceaţă
Cap. 106 – Revenire
Cap. 107 – Foc

721
Cap. 108 – Rapid
Cap. 109 – Barbari şi nebuni
Cap. 110 – Frumuseţe şi ramificaţie
Cap. 111 – Un mincinos şi un hoţ
Cap. 112 – Ciocanul
Cap. 113 – Limba barbară
Cap. 114 – Săgeata lui unică şi ascuţită
Cap. 115 – Furtună şi piatră
Cap. 116 – Înălţime
Cap. 117 – Iscusinţa barbară
Cap. 118 – Scop
Cap. 119 – Mâini
Cap. 120 – Bunătate
Cap. 121 – Când vorbele dau greş
Cap. 122 – Plecări
Cap. 123 – Frunza în Vrie
Cap. 124 – Al numelor
Cap. 125 – Cezura
Cap. 126 – Prima piatră
Cap. 127 – Furie
Cap. 128 – Nume
Cap. 129 – Interludiu – Zgomotul şoaptei
Cap. 130 – Vin şi apă
Cap. 131 – Negru din lumina lunii
Cap. 132 – Cercul rupt
Cap. 133 – Vise
Cap. 134 – Drumul spre Levinshir
Cap. 135 – Sosirea acasă
Cap. 136 – Interludiu – Aproape de uitare
Cap. 137 – Întrebări
Cap. 138 – Bilete
Cap. 139 – Lockless
Cap. 140 – Doar recompense
Cap. 141 – O călătorie de întoarcere
Cap. 142 – Acasă
Cap. 143 – Ne-nsângeratul
Cap. 144 – Sabie şi shaed

722
Cap. 145 – Poveşti
Cap. 146 – Eşecuri
Cap. 147 – Datorii
Cap. 148 – Poveştile pietrelor
Cap. 149 – Încurcat
Cap. 150 – Sminteală
Cap. 151 – Încuietori
Cap. 152 – Soc
Epilog – O tăcere întreită

723
 Mulţumirile mele se îndreaptă către…

Fanii mei răbdători, pentru că mi-au citit blogul şi mi-au

spus că îşi doresc cu adevărat o carte excelentă, chiar dacă e
nevoie de un pic mai mult timp.

Cititorii mei beta inteligenţi, pentru ajutorul lor nepreţuit şi

pentru tolerarea secretomaniei mele paranoice.

Agentul meu senzaţional, pentru că a ţinut lupii la uşă în

mai multe moduri.

Editorul meu înţelept, pentru că mi-a dat timpul şi spaţiul

pentru a scrie o carte care mă umple de mândrie.

Familia mea iubitoare, pentru că m-a sprijinit şi mi-a amintit

că e bine să mai şi ies din casă din când în când.

Prietena mea înţelegătoare, pentru că nu m-a părăsit atunci

când stresul reviziei finale m-a făcut să fiu ilogic şi
monstruos.

Scumpul meu copil, pentru că-şi iubeşte tatăl chiar dacă

trebuie să plec şi să scriu tot timpul. Chiar şi atunci când ne
distrăm la nebunie. Chiar şi atunci când vorbim despre raţe.

724
725
726
 PROLOG
O tăcere întreită

Veneau zorii. Hanul Piatra de Hotar era tăcut. Şi era o tăcere

întreită.
Partea cea mai evidentă era o linişte mare, ca un ecou al
lucrurilor care lipseau. Dacă ar fi fost o furtună, picăturile de
ploaie s-ar fi lovit şi ar fi răpăit pe viţa-de-vie din spatele
hanului. Tunetul ar fi murmurat şi ar fi bubuit şi ar fi
alungat tăcerea de pe drum asemenea frunzelor căzute
toamna. Dacă ar fi existat călători agitaţi în camerele lor,
aceştia ar fi exagerat şi ar fi mormăit tăcerea asemenea
viselor destrămate, pe jumătate uitate. Dacă ar fi fost muzică
acolo… Dar nu, sigur că nu exista niciun fel de muzică. De
fapt, nu era nimic din toate astea, şi aşa tăcerea rămânea.
În interiorul Pietrei de Hotar, un bărbat brunet închise în
urma sa uşa din spate. Mişcându-se prin întunericul perfect,
el se strecură prin bucătărie în cârciumă şi în jos pe scări, la
subsol. Cu uşurinţa dată de o îndelungată experienţă, el
evita scândurile nefixate, care puteau geme sau ofta sub
greutatea lui. Fiecare pas făcut încet însemna doar o mică
bătaie în podea. Făcând asta, el adăuga, pe furiş, mica sa
tăcere mai marelui ecou. Era ca un fel de amalgam, un
contrapunct.
Cea de-a treia tăcere nu era uşor de observat. Dacă ai fi
ascultat destul de mult, ai fi început s-o simţi în frigul
geamului şi în tencuiala pereţilor netezi din camera
hangiului. Era lada întunecată de la piciorul patului tare şi
îngust. Şi era în mâinile omului care zăcea acolo, nemişcat,
uitându-se după primul indiciu palid de lumină a zorilor.
Omul avea părul cu adevărat roşu, roşu ca flacăra. Ochii lui
erau întunecaţi şi distanţi, şi el stătea lungit, cu aerul
resemnat al cuiva care renunţase de mult la orice speranţă
de somn.
Piatra de Hotar era al lui, la fel cum şi cea de-a treia tăcere

727
era a lui. Aşa şi trebuia, aceasta fiind cea mai mare tăcere
dintre cele trei, care le încorpora pe celelalte. Era adâncă şi
întinsă ca finalul de toamnă. Era grea ca o piatră mare de la
confluenţa apelor. Era sunetul răbdător, de floare tăiată, al
unui om care aşteaptă să moară.

728
 CAPITOLUL 1
Măr şi soc

Bast se gârbovi plictisit peste tejgheaua lungă de mahon.

Privi prin camera goală, oftă şi scotoci în jur până găsi o
cârpă curată. Apoi, cu privirea resemnată, începu să
lustruiască o porţiune din tejghea.
După o clipă, Bast se aplecă şi se chiorî la un fir minuscul de
praf. Îl râcâi şi se încruntă la vederea petei uleioase lăsate de
deget. Se aplecă mai aproape, aburi tejgheaua cu răsuflarea
şi o lustrui vioi. Se opri, răsuflă cu putere pe lemn şi scrise
un cuvânt obscen pe locul aburit.
După ce aruncă deoparte cârpa, Bast îşi croi calea printre
mesele şi scaune goale spre ferestrele largi ale hanului.
Rămase acolo o vreme îndelungată, uitându-se la drumul
murdar care trecea prin centrul oraşului.
Bast oftă din nou şi începu să se plimbe prin cameră. Se
mişca elegant ca un dansator şi cu nonşalanţa perfectă a
unei pisici. Dar când îşi trecu mâinile prin părul negru,
mişcarea era agitată. Ochii albaştri dădeau târcoale camerei
la nesfârşit, ca şi cum ar fi căutat o ieşire. Ca şi cum ar fi
căutat ceva ce nu mai văzuse de o sută de ori până atunci.
Dar nu era nimic nou. Mese şi scaune goale. Scaune goale la
bar. Două butoaie uriaşe se aflau pe tejgheaua din spatele
barului, unul pentru whisky, celălalt pentru bere. Între
butoaie se afla o panoplie plină de sticle: toate culorile şi
formele. Deasupra sticlelor atârna o sabie.
Ochii lui Bast căzură din nou pe sticle. Le fixă cu privirea
pentru un moment lung, speculativ, apoi se duse în spatele
barului şi aduse o cană grea de lut. Respiră adânc, îndreptă
un deget către prima sticlă din rândul de jos şi începu să
cânte numărând pe linie.

Arţar şi prăjină
Prinde în mână

729
 Cenuşă în foc
Boabe de soc

Termină de cântat, apoi se îndreptă către o sticlă verde

bondoacă. Răsuci capacul de plută, luă o înghiţitură de
probă, făcu apoi o faţă acră şi tresări. Lăsă repede sticla jos
şi luă alta, roşie, curbată. Sorbi şi din aceasta, îşi frecă
buzele umede una de alta, gânditor, apoi dădu din cap şi
turnă cu generozitate în cană.
Arătă cu degetul următoarea sticlă şi începu din nou
numărarea:

Lână. Nevastă.
Luna pe cer.
Răchită. Fereastră.
O lumânare.

De data aceasta, fu o sticlă transparentă, cu conţinut lichid

galben pal. Bast smulse dopul şi turnă cu spor în cană, fără
ca măcar să guste mai întâi. Puse sticla deoparte, luă cana şi
o răsuci serios înainte de a lua o înghiţitură. Zâmbi cu un
zâmbet strălucitor şi ciocăni noua sticlă cu degetul, făcând-o
să răsune uşor înainte de a începe cântecul din nou:

Butoi. Orz.
Piatră şi doage.
Vânt şi apă…

Parchetul scârţâi, şi Bast se uită într-acolo, zâmbind

strălucitor.
— Bună dimineaţa, Reshi.
Hangiul cu părul roşu era la baza scărilor. Îşi trecu degetele
lungi peste şorţul curat şi mânecile lungi pe care le purta.
— Oaspetele nostru încă nu s-a sculat?
Bast dădu din cap.
— Niciun foşnet sau scârţâit.
— A avut câteva zile grele, zise Kote. Cred că asta îşi spune

730
cuvântul.
Ezită, apoi ridică capul şi mirosi.
— Ai băut?
Întrebarea era mai mult din curiozitate decât acuzatoare.
— Nu, zise Bast.
Hangiul ridică o sprânceană.
— Am gustat, declară Bast, subliniind cuvântul. Gustatul
vine înaintea băutului.
— A, zise hangiul. Deci te pregăteai să bei, atunci?
— Zei mărunţi, da, zise Bast. Până nu mai pot. Ce naiba să
fac altceva aici?
Bast scoase cana de sub bar şi se uită în ea.
— Speram să fie de soc, dar am luat un fel de pepene galben.
Învârti cana speculativ. Plus ceva picant.
Luă o altă înghiţitură şi îngustă ochii gânditor.
— Scorţişoară? întrebă, uitându-se la rândurile de sticle.
Oare mai avem vreun pic de soc?
— E pe-acolo pe undeva, zise hangiul, fără să se obosească
să se uite la sticle. Opreşte-te o clipă şi ascultă, Bast. Trebuie
să vorbim despre ce-ai făcut noaptea trecută.
Bast amuţi.
— Ce-am făcut, Reshi?
— Ai oprit creatura de la Mael, zise Kote.
— A!
Bast se relaxă, făcând un gest de desconsiderare.
— Doar l-am încetinit, Reshi. Atât.
Kote clătină din cap.
— Ţi-ai dat seama că nu era vreun nebun oarecare. Ai
încercat să ne avertizezi. Dacă n-ai fi fost atât de iute de
picior…
Bast se încruntă.
— N-am fost chiar atât de rapid, Reshi. L-a prins pe Shep.
Se uită în jos, la parchetul bine lustruit de lângă bar.
— Îmi plăcea Shep.
— Toată lumea va crede că ucenicul fierarului ne-a salvat,
zise Kote. Şi aşa e probabil cel mai bine. Dar eu ştiu
adevărul. Dacă nu erai tu, toată lumea de-aici ar fi fost

731
măcelărită.
— O, Reshi, dar nu-i adevărat, zise Bast. Tu l-ai fi ucis ca pe-
un pui. Doar că am ajuns eu înaintea ta.
Hangiul îl dezaprobă.
— Ultima noapte m-a pus pe gânduri, zise. Mă întreb ce am
putea face pentru ca lucrurile să fie un pic mai sigure pe-aici.
Ai auzit vreodată de Vânătoarea călăreţului alb?
Bast zâmbi.
— A fost cântecul nostru înainte de a fi al tău, Reshi.
Trase aer în piept şi cântă cu voce plăcută de tenor:

Călăreau caii albi ca zăpada.

Arcul din corn alb, iar din argint le era lama.
Purtau ramuri proaspete şi suple,
Roşu şi verde aveau pe frunte.

Hangiul aprobă.
— Exact la versul ăsta mă gândeam. Crezi că te poţi ocupa de
asta în timp ce pregătesc lucrurile pe-aici?
Bast dădu din cap cu entuziasm şi se repezi de-a dreptul,
oprindu-se în uşa bucătăriei.
— Nu-ncepi fără mine, nu? întrebă el cu nerăbdare.
— Începem imediat ce oaspetele mănâncă şi se satură, zise
Kote.
Apoi, văzând expresia de pe faţa elevului său, se potoli un
pic.
— Îmi imaginez că toate astea îţi vor lua vreo două ore.
Bast se uită pe uşă, apoi înapoi. Amuzamentul licări pe faţa
hangiului.
— Şi voi anunţa eu când începem.
Îl concedie cu un semn al mâinii.
— Acum du-te.
•••
Omul care îşi spunea Kote trecu la rutina din hanul Piatra de
Hotar. Se mişca asemenea unui ceas, a unei căruţe coborând
pe un drum cu făgaşe bine conturate.
Prima fu pâinea. Amestecă făină, zahăr şi sare cu mâinile,

732
fără să se deranjeze să măsoare. Frământă aluatul, rotunji
apoi pâinile şi le lăsă să dospească. Puse cu lopata cenuşă
din soba din bucătărie şi aprinse focul. Apoi se duse în
camera de zi şi aprinse focul în căminul din piatră neagră,
măturând cenuşa din vatra masivă de-a lungul peretelui
nordic.
Turnă apă, se spălă pe mâini şi aduse o bucată de carne de
oaie de la subsol. Tăie surcele, le aruncă pe foc, bătu pâinea
crescută şi o mută mai aproape de o sobă proaspăt încălzită.
Şi apoi, brusc, nu mai era nimic de făcut. Totul era gata.
Totul era curat şi aranjat.
Omul cu părul roşu stătea în spatele barului, iar ochii lui se
întoarseră încet din depărtări, concentrându-se pe aici şi
acum, la han în sine.
Privirea i se opri pe sabia care atârna pe peretele de deasupra
sticlelor. Nu era o sabie deosebit de frumoasă, nu era
ornamentată şi nici nu avea ceva care să ia ochii. Era
ameninţătoare într-un fel. În felul în care e ameninţătoare o
stâncă înaltă. Era cenuşie, netedă şi rece la atingere. Era
ascuţită ca sticla spartă. În lemnul negru al panopliei era
cioplit un singur cuvânt: Sminteala.
Hangiul auzi paşi grei pe palierul exterior de lemn. Zăvorul
uşii se zgudui, urmat de un salut puternic şi un bubuit în
uşă.
— O clipă! strigă Kote.
Grăbindu-se către uşa din faţă, întoarse cheia grea în
încuietoarea uşii de aramă lustruită.
Graham stătea gata să bată în uşă cu mâna lui groasă. Faţa
încreţită i se despică într-un zâmbet când îl văzu pe hangiu.
— Iar a deschis Bast în locul tău în dimineaţa asta? întrebă
el.
Kote zâmbi tolerant.
— E băiat bun, declară Graham.
— Doar un pic cu căpuţul. Credeam că ai închis pentru azi.
Îşi drese glasul şi se uită la picioare pentru un moment. N-aş
fi fost surprins.
Kote puse cheia în buzunar.

733
— Deschis ca de obicei. Ce pot face pentru tine?
Graham se aşeză în uşă şi făcu semn din cap spre stradă,
unde, într-o căruţă din apropiere, se aflau trei butoaie. Erau
noi, din lemn pal, lustruit şi cu cercuri strălucitoare de
metal.
— Ştiam că nu voi avea parte de somn noaptea trecută, aşa
că am asamblat unul pentru tine. În plus, am auzit că
Bentonii vin astăzi cu primul transport de mere târzii.
— Îţi mulţumesc.
— Numai bune să te ţină toată iarna. Graham se duse şi se
sprijini cu mândrie de un butoi. Nimic nu se compară cu un
măr iernatic dacă e să previi2 foamea.
Se uită cu o licărire în ochi şi lovi din nou marginea
butoiului.
— Te-ai prins? Butoi?
Kote gemu un pic, frecându-şi faţa.
Graham chicoti şi îşi trecu o mână peste una dintre
strălucitoarele cercuri metalice ale butoiului.
— N-am mai făcut până acum un butoi cu aramă, dar acesta
a ieşit mai frumos decât am sperat. Să-mi spui dacă nu se
ţin bine. Voi avea eu grijă de ele.
— Mă bucur că n-au fost prea multe probleme, zise hangiul.
Pivniţa se umezeşte. Mă tem că fierul ar rugini în câţiva ani.
Graham dădu din cap.
— Asta-i de-a dreptul sensibil, zise el. Nu se gândesc prea
mulţi la viitor.
Îşi frecă mâinile.
— Îmi dai o mână de ajutor? N-aş vrea să scap vreunul şi să-
ţi zgârii podelele.
Se puseră pe treabă. Două dintre butoaiele de aramă fură
duse la subsol, în timp ce cel de-al treilea fu manevrat prin
spatele barului, prin bucătărie şi în cămară.
După aceea, bărbaţii îşi făcură drum înapoi în camera de zi,
fiecare pe partea lui de bar. Se aşternu un moment de tăcere,

2Joc de cuvinte (engl.); to stave off – a preveni, a întârzia ceva;

stave – doagă de butoi. (n. tr.)
734
timp în care Graham se uită prin berăria goală. La bar erau
cu două scaune mai puţin decât ar fi trebuit şi exista un
spaţiu gol lăsat de o masă lipsă. Într-o berărie ordonată, aşa
ceva era la fel de evident ca o strungăreaţă.
Graham îşi luă privirea de la o bucată de podea bine curăţată
de lângă bar. Băgă mâna în buzunar şi scoase cu mână
tremurândă o pereche de lame tocite de fier.
— Dă-mi, te rog, o bere mică, Kote, zise el cu voce aspră. Ştiu
că e devreme, dar o să am o zi lungă. Îi ajut pe cei din familia
Murrion să-şi aducă grâul de pe câmp.
Hangiul scoase berea şi i-o înmână tăcut. Graham bău
jumătate dintr-o înghiţitură lungă. Ochii îi erau roşii pe
margini.
— Proastă noapte pentru afaceri, zise el, fără a-l privi în ochi,
apoi luă o altă înghiţitură.
Kote dădu din cap. Proaste afaceri noaptea trecută. Şanse
erau, fu tot ce Graham avea de spus despre moartea unui om
pe care-l cunoştea dintotdeauna.
Aceşti oameni ştiau totul despre moarte. Îşi uciseseră
şeptelul. Pieriseră din pricina febrei, a unei căderi sau a unor
oase rupte nevindecate. Moartea era ca un vecin neplăcut.
Nu vorbeai despre el, de teamă că te-ar putea auzi şi s-ar
hotărî să vină în vizită.
Cu excepţia poveştilor, desigur. Poveştile cu regi otrăviţi şi
dueluri şi războaie vechi erau în regulă. Îmbrăcau moartea în
alte straie şi o trimiteau departe de uşa ta. Un horn în flăcări
sau un fum înecăcios erau îngrozitoare. Dar procesul lui
Gibea sau asediul Enfastului erau altceva. Erau ca
rugăciunile, ca farmecele murmurate noaptea târziu, când
mergeai singur prin întuneric. Poveştile erau ca amuletele de
un bănuţ cumpărate de la un negustor ambulant, doar aşa,
ca să fie.
— Cât timp va mai fi scribul prin zonă? întrebă Graham după
un moment, cu vocea răsunând în cană. Poate că ar trebui
să dau şi eu comandă de vreo scriere, în caz că aş avea
nevoie.
Se încruntă un pic.

735
— Tata le zicea de obicei hârtii de îngropăciune. Nu-mi
amintesc cum se numesc de fapt.
— Dacă e vorba să ai grijă doar de bunurile tale, e o
dispoziţie de proprietate, zise hangiul ca un lucru bine ştiut.
Dacă se referă la alte lucruri, se numeşte mandat de voinţă
declarată.
Graham ridică o sprânceană la hangiu.
— Aşa am auzit, în orice caz, zise hangiul, privind în jos şi
frecând tejgheaua cu o cârpă albă curată. Scribul a amintit
ceva în sensul ăsta.
— Mandat… murmură Graham în cana lui. Cred că voi cere
doar hârtii de îngropăciune şi oficial o să-l las pe el să facă
toate astea, după bunul plac.
Se uită la hangiu.
— Şi alţii probabil vor vrea şi ei aşa ceva, vremurile fiind cum
sunt.
Preţ de o clipă păru că hangiul se încruntă iritat. Dar nu, el
nu făcu nimic de acest gen. În picioare în spatele barului,
afişa, ca întotdeauna, expresia lui calmă şi plăcută. Dădu
uşor din cap.
— A zis că va fi disponibil în jurul amiezii, zise Kote. A fost
un pic tulburat de ce s-a întâmplat noaptea trecută. Oricine
ar apărea înainte de prânz, am impresia că va fi dezamăgit.
Graham ridică din umeri.
— N-ar trebui să fie nicio diferenţă. Oricum nu vor fi decât
zece oameni în tot oraşul până la prânz.
Mai luă o înghiţitură de bere şi se uită pe fereastră.
— Azi e zi de mers la câmp şi asta e sigur.
Hangiul păru să se relaxeze un pic.
— Va fi aici şi mâine. Deci nu este nevoie ca toată lumea să
se grăbească azi. Nişte nelegiuiţi i-au furat calul pe la Vadul
Popii, iar el încearcă să găsească unul nou.
Graham ţâţâi înţelegător.
— Bietul de el. Nu va găsi un cal nici de drag, nici pentru
bani în toiul recoltei. Nici Carter n-a putut s-o înlocuiască pe
Nelly după ce chestia aia care seamănă cu un păianjen l-a
atacat în apropierea podului Vechii Pietre.

736
Clătină din cap.
— Nu e în regulă ca ceva de genul ăsta să se întâmple la nu
mai mult de două mile de uşa noastră. Pe vremea când…
Graham se opri.
— Pe bunii zei, parcă sunt bătrânul meu tată.
Îşi puse bărbia în piept şi adoptă un ton morocănos.
— Pe când eram eu copil, aveam vreme cum trebuie. Morarul
nu mânărea cântarul şi lumea ştia să-şi vadă de treabă.
Pe faţa hangiului apăru un zâmbet nostalgic.
— Tatăl meu spunea că berea era mai bună, iar drumurile
aveau mai puţine şanţuri.
Graham zâmbi, dar zâmbetul dispăru repede. Privi în jos,
parcă jenat de ceea ce era pe cale să spună.
— Ştiu că nu eşti de pe-aici, Kote. Asta e greu. Unii cred că
un străin abia dacă ştie ceasurile zilei.
Trase aer adânc în piept, tot fără să-l privească pe hangiu în
ochi.
— Dar îmi închipui că ştii lucruri pe care alţii nu le ştiu. Vezi
lucrurile altfel.
Ridică privirea, cu ochii serioşi şi obosiţi, întunecaţi pe
margini de la lipsa de somn.
— E situaţia atât de sumbră cum pare în ultima vreme?
Drumurile aşa de rele. Oamenii jefuiţi şi…
Cu un efort evident, Graham se abţinu din nou să se uite la
porţiunea goală din încăpere.
— Toate impozitele astea noi fac lucrurile aşa de grele. Băieţii
Grayden sunt pe cale să piardă ferma. Şi păianjenul ăla.
Luă încă o înghiţitură de bere.
— E situaţia aşa de rea cum pare? Sau am îmbătrânit ca tata
şi acum totul are un gust mai amar faţă de atunci când eram
copil?
Kote şterse îndelung tejgheaua, de parcă simţea o repulsie să
vorbească.
— Cred că situaţia e rea de obicei, într-un fel sau altul, zise
el. Se poate ca doar noi, cei mai în vârstă, să o vedem aşa.
Graham începu să dea din cap, apoi se încruntă.
— Doar că tu nu eşti în vârstă, nu? De multe ori uit asta.

737
Îl studie din cap până-n picioare pe bărbatul cu părul roşu.
— Vreau să spun că te mişti ca un moş, vorbeşti ca un moş,
dar nu eşti bătrân, nu? Pun pariu că ai jumătatea vârstei
mele.
Se încruntă la hangiu.
— Totuşi, câţi ani ai?
Hangiul zâmbi obosit.
— Destul de mulţi ca să mă simt bătrân.
Graham pufni.
— Prea tânăr pentru a te văicări ca un moş. Ar trebui să fii
afară curtând femei şi intrând în necazuri. Lasă-ne pe noi,
cei mai în vârstă, să ne plângem de cum se înmoaie
articulaţiile lumii.
Bătrânul dulgher se ridică de la bar şi se întoarse pornind
spre uşă.
— Mă întorc în pauza de masă de la prânz, ca să vorbesc cu
scribul tău. Nu-s singurul. O mulţime de lume vrea să obţină
unele acte oficiale, dacă tot au ocazia.
Hangiul inspiră profund şi expiră încet.
— Graham?
Omul se întoarse cu o mână pe uşă.
— Nu doar tu crezi asta, zise Kote. Situaţia e proastă şi
instinctul îmi spune că va deveni şi mai proastă. N-ar strica
nimănui să se pregătească pentru o iarnă grea. Şi să vadă
dacă se poate apăra la nevoie.
Hangiul ridică din umeri.
— Oricum, asta e doar ce-mi spune instinctul.
Gura lui Graham era o linie sumbră. Îşi înclină o singură
dată capul, într-o aprobare serioasă.
— Mă bucur că nu e doar instinctul meu.
Apoi zâmbi forţat şi începu să-şi suflece mânecile,
îndreptându-se spre uşă.
— Trebuie să faci fân cât străluceşte soarele, totuşi, zise el.
•••
Curând după aceea, Bentonii se opriră cu o căruţă plină cu
mere târzii.
Hangiul cumpără jumătate din ceea ce aveau şi-şi petrecu

738
următoarea oră cu sortarea şi stocarea acestora. Cele mai
verzi şi mai tari intrau în butoaie, în subsol, mâinile lui
blânde aşezându-le cu atenţie în locul stabilit şi ambalându-
le în rumeguş înainte de a închide capacele. Cele aproape
coapte erau duse în cămară, iar cele lovite sau cu porţiuni
maro erau sortite să devină cidru, fiind tăiate în sferturi şi
aruncate într-un vas mare de tablă.
Cât sorta şi ambala, bărbatul cu părul roşu părea mulţumit.
Dar dacă te-ai fi uitat mai atent, ai fi observat că în timp ce
mâinile îi erau ocupate, ochii lui priveau departe. Şi chiar
dacă expresia lui era una calmă, chiar plăcută, nu exista
nicio bucurie în ea. Nu fredona şi nu fluiera în timp ce lucra.
Nu cânta.
Când termină de sortat ultimele mere, duse vasul metalic
prin bucătărie şi pe uşa din spate.
Era o dimineaţă rece de toamnă şi în spatele hanului era o
grădină mică, privată, adăpostită de copaci.
Kote turnă o grămadă de mere în presa de lemn pentru cidru
şi întoarse capacul invers până când se înţepeni.
Kote îşi suflecă mânecile lungi până din sus de coate, apoi
cuprinse mânerele presei cu mâinile sale lungi, graţioase, şi
trase. Presa se înşurubă, mai întâi strângând bine merele,
apoi zdrobindu-le. Învârti şi prinse iar. Învârti şi prinse iar.
Dacă ar fi fost cineva să vadă, ar fi observat că braţele lui nu
erau braţele păstoase ale unui hangiu. Când trase de
mânerele de lemn, muşchii antebraţelor se profilară, întinşi
ca nişte cabluri răsucite. Cicatrice vechi îi străbăteau pielea
în toate direcţiile. Cele mai multe erau palide şi subţiri ca
nişte fisuri în gheaţă. Altele erau roşii şi furioase, ieşind în
evidenţă.
Mâinile hangiului cuprinseră şi traseră, cuprinseră şi
traseră. Singurele sunete erau scârţâitul ritmic al lemnului şi
răpăitul lent al cidrului de mere în găleată. Exista un ritm în
asta, dar nu muzică, şi ochii hangiului erau îndepărtaţi şi
lipsiţi de bucurie, de un verde atât de pal, că aproape băteau
în gri.

739
 CAPITOLUL 2
Stejar

Cronicarul ajunse la baza scărilor şi intră în camera de zi a

Pietrei de Hotar cu traista de piele plată pe umăr.
Se opri în uşă, privindu-l pe hangiul cu părul roşu cocoşat de
tot peste ceva de pe bar.
Cronicarul îşi drese glasul când intră în încăpere.
— Îmi pare rău că am dormit până atât de târziu, zise el. Nu
e…
Se poticni când văzu ceea ce era pe bar.
— Faci o plăcintă?
Kote ridică privirea, ondulând marginea crustei cu degetele.
— Plăcinte, zise el, subliniind pluralul. Da. De ce?
Cronicarul deschise gura, apoi o închise. Ochii lui licăriră la
vederea sabiei care atârna, cenuşie şi tăcută, în spatele
barului, apoi înapoi la omul cu părul roşu care înţepa cu
grijă aluatul pe lângă marginea tăvii.
— Ce fel de plăcintă?
— De mere.
Kote se îndreptă şi tăie cu atenţie trei fante în crusta care
acoperea plăcinta.
— Ştii cât e de greu să faci o plăcintă bună?
— Nu chiar, recunoscu Cronicarul, apoi se uită în jur nervos.
— Unde ţi-e asistentul?
— Doar zeii înşişi pot ghici astfel de lucruri, zise hangiul. E
destul de greu. Să faci plăcinte, vreau să spun. N-ai crede,
dar e un proces destul de lung. Pâinea e uşor de făcut. Supa
e uşor de făcut. Budinca e uşor de făcut. Dar cu plăcinta e
complicat. E ceva de care nu-ţi dai seama până când nu
încerci şi tu.
Cronicarul dădu din cap, aprobând vag, părând nesigur cu
privire la ce altceva ar putea să se aştepte de la el. Îşi ridică
traista de pe umăr şi o puse pe o masă din apropiere.
Kote îşi şterse mâinile pe şorţ.

740
— Ştii pulpa care mai rămâne după ce storci mere pentru
cidru?
— Tescovina?
— Tescovină, zise Kote cu o uşurare profundă. Aşa se
numeşte. Ce fac oamenii cu ea, după ce scot toată zeama?
— Din tescovina de struguri se poate face un vin slab, zise
Cronicarul. Sau ulei, dacă ai multă. Dar tescovina de mere
este destul de inutilă. O poţi folosi ca îngrăşământ sau ca
muici, dar nici pentru aia nu-i prea bună. De obicei oamenii
îşi hrănesc animalele cu ea.
Kote dădu din cap, privind atent.
— Nu prea o aruncă pur şi simplu. Găsesc o întrebuinţare
pentru toate, într-un fel sau altul, pe-aici. Tescovină.
Vorbea de parcă ar fi savurat cuvântul.
— Asta mă nedumereşte de vreo doi ani.
Cronicarul îl privi fără să înţeleagă.
— Oricine din oraş ar fi putut să-ţi spună asta.
Hangiul se încruntă.
— Dacă e ceva ştiut de toată lumea, nu-mi pot permite să
întreb, zise el.
Se auzi un sunet de uşă trântită, urmat de un fluierat vesel,
mirat. Bast ieşi din bucătărie cărând un braţ plin de crengi
de stejar învelite într-un cearşaf alb.
Kote dădu din cap serios şi-şi frecă mâinile.
— Minunat. Acum, cum facem…
Ochii i se îngustară.
— Alea sunt cearşafurile mele bune?
Bast se uită în jos la mănunchi.
— Păi, Reshi, depinde, zise el încet. Ai şi cearşafuri rele?
Ochii hangiului fulgerară furios pentru o secundă, apoi el
oftă.
— Nu mai contează.
Se întinse şi trase o singură surcea din mănunchi.
— Chiar, ce facem cu astea?
Bast ridică din umeri.
— N-am nici cea mai vagă idee, Reshi. Ştiu că Sithe
obişnuiau să meargă purtând coroane de stejar atunci când

741
vânau dansatorii din piele…
— Nu putem merge pe aici purtând coroane de stejar, zise
Kote ironic. Ne-am auzi vorbe.
— Nu-mi pasă ce crede norodul, murmură Bast şi începu să
împletească mai multe ramuri lungi, flexibile. Când un
dansator îţi intră în corp, eşti ca o păpuşă. Te pot face să-ţi
muşti limba. Ridică o jumătate de cerc deasupra capului,
verificând dacă se potriveşte.
Îşi încreţi nasul.
— Înţepător.
— În poveştile pe care le-am auzit, şi stejarul îi prinde în
corp, zise Kote.
— N-am putea doar să purtăm fier? întrebă Cronicarul.
Cei doi bărbaţi din spatele barului se uitară miraţi la el, ca şi
cum ar fi uitat că e şi el acolo.
— Vreau să spun, dacă e o creatură patetică.
— Nu spune patetic, zise Bast cu dispreţ. Face să pară că
vorbeşti ca un copil. E o creatură ca o zână. Faen, dacă vrei.
Cronicarul ezită pentru un moment înainte de a continua.
— În cazul în care această creatură alunecă în corpul cuiva
care poartă fier, n-ar durea-o? N-ar face-o să sară afară?
— Te poate face să muşti. Propria. Limbă, repetă Bast, ca şi
cum ar fi vorbit cu un copil deosebit de prost. Odată ajunşi
în tine, îţi vor folosi mâna pentru a-ţi scoate ochiul la fel de
uşor cum ai culege o floare. Ce te face să crezi că n-ar avea
timp să dea jos o brăţară sau un inel?
Clătină din cap, privind în jos în timp ce mai punea o ramură
de stejar de un verde-deschis în cercul pe care îl ţinea.
— În plus, m-ar lua naiba dacă aş purta ceva de fier.
— Dacă pot sări din corp, de ce n-a părăsit corpul omului din
noaptea trecută? zise Cronicarul. De ce n-a sărit într-unul
dintre noi?
Fu un lung moment de tăcere până când Bast îşi dădu
seama că ceilalţi doi bărbaţi se uită la el.
— Pe mine mă întrebaţi?
Râse neîncrezător.
— N-am nici cea mai vagă idee. Anpauen. Ultimii dintre

742
dansatori au fost vânaţi cu sute de ani în urmă. Cu mult
înainte de a mă naşte eu. Am auzit doar poveşti.
— Atunci de unde ştim că n-a sărit afară? zise Cronicarul
încet, aproape ezitând să întrebe. De unde ştim că nu e încă
aici?
Stătea foarte ţeapăn pe scaun.
— De unde ştim că nu e într-unul dintre noi chiar acum?
— Se pare că a murit odată cu trupul mercenarului, zise
Kote. L-am fi văzut plecând.
Se uită la Bast.
— Se presupune că arată ca o umbră sau ca un fum atunci
când părăsesc corpul, nu-i aşa?
Bast dădu din cap.
— În plus, dacă ar fi sărit afară, ar fi început să omoare
oamenii cu noul corp. Asta fac de obicei. Trec dintr-unul într-
altul până când toată lumea e moartă.
Hangiul îi zâmbi liniştitor Cronicarului.
— Vezi? Ar fi putut chiar să nu fie un dansator. Poate că era
doar ceva asemănător.
Cronicarul arăta un pic sălbatic în jurul ochilor.
— Dar cum putem fi siguri? Ar putea fi în corpul oricui din
oraş chiar acum…
— Ar putea fi în mine, zise nonşalant Bast. Poate că doar
aştept să laşi garda jos şi apoi să te muşc de piept, chiar de
inimă, şi să beau tot sângele din tine. Ca şi cum aş suge
zeama dintr-o prună.
Gura Cronicarului se făcu o linie subţire.
— Nu e amuzant.
Bast ridică privirea şi-i zâmbi rapid, cu toţi dinţii,
Cronicarului. Dar era ceva în neregulă cu expresia lui. Dură
un pic prea mult. Zâmbetul era prea larg. Ochii se focusau
mai degrabă într-o parte a scribului decât direct pe el.
Bast rămase nemişcat pentru un moment, degetele lui
oprindu-se să mai ţeasă cu agilitate printre frunzele verzi. Îşi
privi mâinile curios, apoi scăpă pe bar cercul de stejar pe
jumătate terminat. Zâmbetul îi dispăru treptat într-o expresie
goală, şi el privi tâmp în jurul berăriei.

743
— Te veyan? zise cu o voce ciudată, cu ochii sticloşi şi
confuzi. Te-tanten ventelanet?
Apoi, mişcându-se cu o viteză uimitoare, Bast se aruncă din
spatele barului către Cronicar. Scribul sări din scaunul său,
aruncându-se nebuneşte într-o parte.
Deranjă două mese şi şase scaune înainte ca picioarele să i
se încurce şi să se prăvălească grămadă pe podea, dând din
mâini şi din picioare, în timp ce-şi făcea frenetic drum spre
uşă.
Agitat, Cronicarul aruncă o privire rapidă peste umăr, cu faţa
palidă şi îngrozită, doar pentru a vedea că Bast nu făcuse
mai mult de trei paşi. Tânărul brunet stătea lângă bar,
încovoiat şi tremurând de râs fără să se poată abţine. O
mână îi acoperea jumătate de faţă, în timp ce pe cealaltă o
îndreptase către Cronicar. Râdea atât de tare, că abia mai
putea respira. După o clipă, trebui să întindă mâna şi să se
sprijine de bar.
Cronicarul era livid.
— Nesimţitule! strigă în timp ce se ridica cu greu în picioare.
Eşti… eşti un nesimţit!
Încă respirând cu greu din cauza râsului, Bast ridică mâinile
şi făcu gesturi moi, de sfâşiere cu unghiile, ca un copil care
pretinde că e un urs.
— Bast, îl dojeni hangiul. Haide! Chiar aşa!?
Dar în timp ce vocea lui Kote era severă, ochii lui erau
luminoşi de la râs. Buzele îi tremurau, luptându-se să nu se
curbeze.
Cu demnitatea rănită, Cronicarul îşi făcu de lucru punând
mesele şi scaunele la locul lor, dar trântindu-le mai mult
decât ar fi fost cazul.
Când reveni la masa lui, se aşeză ţeapăn. Între timp, Bast se
întoarse în spatele barului, respirând greu şi concentrându-
se pe crengile de stejar din mâinile sale.
Cronicarul se chiora la el şi îşi freca genunchiul. Bast
înăbuşi ceva care putea fi, teoretic, o tuse.
Kote chicoti în sinea lui şi trase o altă creangă de stejar din
mănunchi, adăugând-o la funia lungă pe care o făcea. Se uită

744
să prindă privirea Cronicarului.
— Să nu uit, oamenii vor trece pe-aici să se folosească de
serviciile tale de scrib.
Cronicarul păru surprins.
— Aşa!?
Kote dădu din cap şi suspină iritat.
— Da. Vestea s-a răspândit, aşa că nu mai poţi face nimic.
Vom avea de-a face cu ei pe măsură ce vor veni. Din fericire,
toată lumea cu două mâini harnice va fi ocupată pe câmp
până la prânz, aşa că nu va trebui să ne facem griji pentru
asta până atunci…
Degetele hangiului se împleticiră, rupând creanga de stejar şi
înfigând adânc un spin în partea cărnoasă a degetului. Omul
cu părul roşu nu clipi şi nu blestemă, ci doar se strâmbă
furios la mână, în timp ce un fir de sânge se ivi, strălucitor ca
o bacă.
Încruntat, hangiul duse degetul la gură. Tot râsul dispăruse
din expresia lui şi ochii îi erau grei şi întunecaţi. Aruncă la o
parte funia de stejar aproape terminată, cu un gest atât de
accentuat, încât era aproape înfricoşător.
Se uită la Cronicar, iar vocea lui era perfect calmă.
— Vreau să spun că ar trebui să ne folosim bine timpul,
înainte de a fi întrerupţi, zise el. Dar, mai întâi, îmi imaginez
că doreşti ceva la micul dejun.
— Dacă nu e prea mare deranjul, zise Cronicarul.
— Nicidecum, zise Kote, întorcându-se şi îndreptându-se
către bucătărie.
Bast îl privi cum pleacă, cu o expresie îngrijorată.
— Ar fi bine să iei cidrul de mere de pe cuptor şi să-l pui să
se răcească în spate, strigă Bast la el. Ultima serie e mai
apropiată de gem decât de suc. Şi am găsit şi câteva plante
cât am fost plecat. Sunt pe butoiul cu apă de ploaie. Ar
trebui să te uiţi la ele, să vezi dacă sunt bune de ceva pentru
cină.
Rămaşi singuri în cârciumă, Bast şi Cronicarul se priviră
îndelung peste bar. Singurul sunet fu acela al uşii din spate
închizându-se.

745
Bast făcu o ajustare finală la coroana din mâinile sale,
privind-o din toate părţile. Şi-o aduse în faţă, ca şi cum ar fi
vrut s-o miroasă. În schimb, luă o gură mare de aer, închise
ochii şi suflă pe frunzele de stejar atât de încet, că abia se
mişcară.
Deschizând ochii, Bast zâmbi fermecător, ca şi cum şi-ar fi
cerut iertare, şi merse către Cronicar.
— Uite.
Îi întinse coroana de stejar bărbatului aşezat.
Cronicarul nu se clinti pentru a o lua.
Zâmbetul lui Bast nu păli.
— N-ai observat pentru că ai fost prea ocupat să cazi pe jos,
zise el cu voce joasă şi liniştită. Dar, de fapt, el a râs când ai
fugit. Trei hohote bune, direct din burtă. Are un râs de-a
dreptul minunat. E ca un fruct. Ca muzica. Nu l-am mai
auzit de luni întregi.
Bast întinse din nou coroana de stejar, zâmbind timid.
— Asta e pentru tine. Am pus în ea ce gramatică am avut.
Aşa că va rămâne verde şi vie mai mult decât crezi. Am
adunat crengile de stejar aşa cum trebuie şi le-am modelat
cu propriile mâini. Căutat, fasonat şi pus la treabă.
O ţinu un pic mai departe, ca un băiat emoţionat cu un
buchet de flori.
— Uite. Este un dar dat de bunăvoie. Ţi-l ofer fără vreo
obligaţie, chirie sau gaj.
Ezitant, Cronicarul se întinse şi luă coroana. O privi,
întorcând-o în mâini. Fructe roşii de pădure îşi făcuseră cuib
în frunzele de culoare verde-închis, ca pietrele preţioase, şi
era meşteşugit împletită, astfel încât spinii ieşeau în afară. El
o puse cu mare grijă pe cap şi se potrivi perfect pe fruntea
lui.
Bast rânji.
— Trăiască Lordul Dezordinii! strigă el, ridicând mâinile.
Râse cu poftă.
Un zâmbet apăru pe buzele Cronicarului, în timp ce îşi
scoase coroana.
— Deci, zise el încet, în timp ce-şi lăsa mâinile în poală. Asta

746
înseamnă că totul e în regulă între noi?
Bast înclină capul, nedumerit.
— Poftim?
Cronicarul păru stingherit.
— Cu ceea ce am vorbit… noaptea trecută…
Bast păru surprins.
— O, nu, zise el serios, clătinând din cap. Nu. Chiar deloc.
Îmi aparţii până în măduva oaselor. Eşti un obiect al
dorinţelor mele.
Bast aruncă o privire spre bucătărie, expresia lui devenind
amară.
— Şi ştii ce vreau. Fă-l să-şi amintească de faptul că e mai
mult decât un hangiu care coace plăcinte.
Scuipă efectiv ultimul cuvânt.
Cronicarul se foi neliniştit în scaunul lui, uitându-se într-o
parte.
— Tot nu înţeleg ce pot face.
— Vei face tot ce poţi, zise Bast cu voce joasă. Îl vei scoate
din el însuşi. Îl vei trezi. Rosti ultimele cuvinte cu
înverşunare.
Bast puse o mână pe umărul Cronicarului, şi ochii lui
albaştri parcă nu se îngustaseră vreodată atât de uşor.
— Tu îl vei face să-şi amintească. Tu.
Cronicarul ezită pentru un moment, apoi privi în jos, la
cercul de stejar din poala lui şi dădu uşor din cap.
— Voi face tot ce pot.
— Asta e tot ce fiecare dintre noi poate face, zise Bast,
plesnindu-l amical peste spate. Ce-ţi face umărul, apropo?
Cronicarul îl răsuci, mişcarea părând stranie, din moment ce
restul corpului său rămase rigid şi nemişcat.
— Amorţit. Rece. Dar nu doare.
— Asta era de aşteptat. În locul tău, nu mi-aş face griji, îi
zâmbi Bast încurajator. Viaţa e prea scurtă pentru ca lumea
să se agite pentru chestii mărunte.
•••
Micul dejun veni şi trecu. Cartofi, pâine prăjită, roşii şi ouă.
Cronicarul înghiţi o porţie respectabilă şi Bast mâncă

747
suficient pentru trei persoane.
Kote ocoli, aducând mai multe lemne pentru foc, pregătind
cuptorul pentru plăcinte şi umplând cănile cu cidru rece.
Căra două căni către bar, când zgomot de cizme răsună pe
prispa din lemn a hanului, mai puternic decât orice ciocănit.
O clipă mai târziu, ucenicul fierarului dădu buzna pe uşă.
Abia dacă avea 16 ani, dar era unul dintre cei mai înalţi
bărbaţi din oraş, cu umeri largi şi braţe groase.
— Bună ziua, Aaron, zise hangiul calm. Închide uşa, te rog. E
plin de praf afară.
În timp ce ucenicul fierarului se întorcea către uşă, hangiul
şi Bast vârâră sub bar aproape toate crengile de stejar,
mişcându-se rapid şi în linişte.
Până când ucenicul fierarului se întoarse cu faţa către ei,
Bast se juca deja cu ceva ce putea fi o coroniţă de flori
aproape terminată. Ceva făcut pentru a ţine ocupate degetele
împotriva plictiselii.
Aaron nu părea să fi observat nimic diferit, în timp ce se
grăbea către bar.
— Domnule Kote, daţi-mi, vă rog, ceva de mâncare pentru
călătorie, zise el emoţionat.
Flutură un sac gol de pânză groasă.
— Carter zice că ştiţi ce înseamnă asta.
Hangiul dădu din cap.
— Am nişte pâine, brânză, cârnaţi şi mere.
Îi făcu semn lui Bast, care luă sacul şi alergă în bucătărie.
— Carter pleacă undeva azi?
— Plecăm împreună, zise băiatul. Orrisonii vând astăzi nişte
oi în Treya. Ne-au angajat pe mine şi pe Carter să mergem,
pe motiv că drumurile sunt rele şi d-asta.
— Treya, medită hangiul. Deci nu vă întoarceţi până mâine.
Ucenicul fierarului aşeză cu grijă o monedă subţire de argint
pe lemnul de mahon lustruit al barului.
— Carter speră şi să găsească un înlocuitor pentru Nelly. Dar
dacă nu poate veni pe cal, zice că va lua, probabil, moneda
regelui.
Sprâncenele lui Kote se ridicară.

748
— Carter are de gând să se înroleze?
Băiatul schiţă un zâmbet în care era un amestec ciudat de
rânjet şi groază.
— Spune că nu-i mai rămâne altceva de făcut, dacă nu poate
veni cu un cal pentru căruţă. Zice că în armată au grijă de
tine, te hrănesc şi poţi călători peste tot şi d-astea.
Ochii tânărului erau tulburaţi în timp ce vorbea, expresia lui
era undeva între entuziasmul unui băiat şi îngrijorarea
serioasă a unui bărbat.
— Şi nu le dau oamenilor pentru înrolare doar un noblu de
argint, ca până acum. Zilele astea îţi înmânează o coroană de
aur atunci când semnezi. O întreagă coroană de aur.
Expresia hangiului deveni sumbră.
— Carter e singurul care se gândeşte să ia moneda, nu?
Îl privi pe băiat în ochi.
— Coroana înseamnă o grămadă de bani, recunoscu
ucenicul, zâmbind viclean. Şi vremurile sunt grele de când a
murit tata, iar mama s-a mutat din Rannish.
— Şi ce va spune mama ta dacă iei moneda regelui?
Faţa băiatului căzu.
— Acum nu-i ţineţi partea, se plânse el. Am crezut că veţi
înţelege. Sunteţi bărbat, ştiţi cum trebuie să se poarte un
băiat cu mama lui.
— Ştiu că mama ta te-ar vrea mai degrabă acasă, în
siguranţă, decât să înoţi într-o cadă cu aur, băiete.
— M-am săturat ca lumea să-mi zică „băiete”, izbucni
ucenicul fierarului, cu faţa roşie. Pot face ceva bun în
armată. După ce îi vom face pe rebeli să-i jure loialitate
Regelui Pocăit, situaţia va începe să se îmbunătăţească.
Taxarea se va opri. Familia Bentley nu-şi va mai pierde
pământurile. Drumurile vor fi sigure din nou.
Apoi expresia lui deveni sumbră, iar pentru o clipă faţa lui nu
mai păru deloc tânără.
— Şi apoi mama nu va mai trebui să se îngrijoreze când nu
sunt acasă, zise el cu voce întunecată. Nu se va mai trezi de
trei ori pe noapte să verifice închizătorile ferestrelor şi bara
de la uşă.

749
Aaron întâlni ochii hangiului şi se îndreptă de mijloc. Când
nu stătea gârbovit, era cu aproape un cap mai înalt decât
hangiul.
— Uneori, un bărbat trebuie să vină în ajutorul regelui şi al
ţării.
— Şi Rose? întrebă hangiul liniştit.
Ucenicul roşi şi se uită în jos, jenat. Umerii i se înmuiară din
nou şi se dezumflă, ca o velă atunci când vântul iese din ea.
— Doamne, ştie cineva de noi?
Hangiul dădu din cap cu un zâmbet blând.
— Nu există secrete într-un oraş ca acesta.
— Păi, fac asta şi pentru ea, zise Aaron hotărât. Pentru noi.
Cu moneda mea şi cu plata pe care am păstrat-o, ne putem
cumpăra o casă sau îmi pot face atelierul meu, fără să fiu
nevoit să mă duc la vreun cămătar.
Kote deschise gura, apoi o închise din nou. Păru gânditor cât
luă o gură zdravănă de aer, apoi vorbi ca şi cum şi-ar fi ales
cuvintele cu foarte mare atenţie.
— Aaron, ştii cine e Kvothe?
Ucenicul fierarului îşi dădu ochii peste cap.
— Nu sunt idiot. Spuneam poveşti despre el chiar noaptea
trecută, vă amintiţi?
Se uită peste umărul hangiului spre bucătărie.
— Uite, trebuie să-mi văd de drum. Carter se va înfuria ca o
găină udă dacă nu mă…
Kote făcu un gest de calmare.
— Să facem o înţelegere, Aaron. Ascultă ce am de zis şi îţi voi
da mâncarea pe degeaba.
Împinse moneda de argint înapoi pe bar.
— Apoi, o poţi folosi pentru a-i cumpăra ceva frumos Rosei în
Treya.
Aaron dădu din cap cu prudenţă.
— Destul de corect.
— Ce ştii despre Kvothe din poveştile pe care le-ai auzit? Ce
se crede despre el?
Aaron râse.
— În afară de faptul că e mort?

750
Kote zâmbi slab.
— În afară de faptul că e mort.
— Ştia tot felul de secrete magice, zise Aaron. Ştia şase
cuvinte pe care, dacă le şoptea la urechea unui cal, îl putea
face să alerge o sută de mile. Putea transforma fierul în aur
şi putea prinde fulgerul într-un borcan, pentru a-l păstra
pentru mai târziu. Ştia un cântec care deschidea orice lacăt
şi putea scoate din ţâţâni, cu o singură mână, o uşă
zdravănă de stejar…
Aaron se ambală.
— Totul depinde de poveste, într-adevăr. Uneori, el e
personajul bun, la fel ca Făt-Frumos. Odată a salvat nişte
fete de un grup de căpcăuni…
Un alt zâmbet slab.
— Ştiu.
— … dar în alte poveşti e un adevărat nemernic, continuă
Aaron. A furat secrete magice de la Universitate. Ştiţi că ăsta
e motivul pentru care l-au dat afară. Şi ei nu-l numesc
Kvothe Ucigaşul-de-Regi, pentru că era un bun cântăreţ la
lăută.
Zâmbetul dispăru, dar hangiul dădu din cap.
— Destul de adevărat. Dar cum era el?
Fruntea lui Aaron se încruntă un pic.
— Avea părul roşu, dacă asta vreţi să spuneţi. Toate poveştile
spun asta. Un adevărat diavol cu sabie. Era teribil de
inteligent. Şi avea o limbă aurită, putea convinge pe oricine.
Hangiul dădu din cap.
— Bun. Deci, dacă ai fi tu Kvothe, şi teribil de inteligent, cum
spui. Şi brusc capul tău ar valora o mie de monede regale şi
un ducat pentru cine-l taie, ce-ai face?
Ucenicul fierarului clătină din cap şi ridică din umeri, în mod
clar ca o pierdere.
— Păi, dacă eu aş fi Kvothe, mi-aş înscena moartea, mi-aş
schimba numele şi aş găsi un oraş mic în mijlocul a nicăieri,
zise hangiul. Apoi, mi-aş deschide un han şi aş face tot
posibilul să dispar.
Se uită la tânăr.

751
— Asta aş face.
Ochii lui Aaron licăriră la părul roşu al hangiului, la sabia
care atârna deasupra barului, apoi înapoi la ochii hangiului.
Kote dădu din cap încet, apoi făcu semn către Cronicar.
— Acest om nu e doar un scrib obişnuit. E un fel de istoric,
venit aici pentru a scrie povestea adevărată a vieţii mele. Ai
ratat începutul, dar, dacă doreşti, poţi rămâne pentru restul
poveştii.
Zâmbi uşor.
— Pot să vă spun poveşti pe care nimeni nu le-a auzit
vreodată. Povestiri pe care nimeni nu le va mai auzi vreodată.
Povestiri despre Felurian, despre cum am învăţat să lupt de
la ademi. Adevărul despre Prinţesa Ariel.
Hangiul se întinse peste bar şi atinse braţul băiatului.
— Adevărul este, Aaron, că îmi e drag de tine. Cred că eşti
neobişnuit de inteligent şi nu mi-ar plăcea să văd că îţi
risipeşti viaţa.
Inspiră profund şi îl privi în faţă pe ucenic. Ochii lui erau de
un verde uimitor.
— Ştiu cum a început acest război. Ştiu adevărul despre el.
Odată ce ai să auzi asta, n-ai să mai fii atât de dornic să fugi
şi să mori în luptă în mijlocul lui.
Hangiul făcu semn către unul dintre scaunele goale de lângă
masa unde stătea Cronicarul şi zâmbi cu un zâmbet atât de
fermecător şi relaxat, că părea rupt dintr-o carte de poveşti
cu prinţi.
— Ce spui?
Aaron se holbă serios, îndelung la hangiu, cu ochii aţintiţi la
sabie, apoi înapoi în jos.
— Dacă sunteţi cu adevărat…
Vocea îi deraie, dar expresia lui se transformă într-o
întrebare.
— Sunt cu adevăr, îl reasigură Kote blând.
— … atunci vă pot vedea mantia fără o culoare anume?
întrebă ucenicul cu un rânjet pe faţă.
Zâmbetul fermecător al hangiului deveni rigid şi fragil ca un
ciob de sticlă spartă.

752
— Îl confunzi pe Kvothe cu Taborlin cel Mare, zise
Cronicarul, ca un fapt divers, din cealaltă parte a încăperii.
Taborlin avea o mantie fără o culoare anume.
Expresia lui Aaron era nedumerită când se întoarse să se uite
la scrib.
— Ce avea Kvothe atunci?
— O mantie invizibilă, zise Cronicarul. Dacă îmi amintesc
bine.
Băiatul se întoarse spre bar.
— Puteţi să-mi arătaţi mantia invizibilă, atunci? întrebă el.
Sau un pic de magie? Întotdeauna am vrut să văd aşa ceva.
Doar un pic de foc sau un fulger ar fi de-ajuns. N-aş vrea să
vă obosesc.
Până să poată răspunde hangiul, Aaron izbucni brusc în râs.
— Glumesc cu dumneavoastră, domnule Kote.
Zâmbi din nou, mai larg decât înainte.
— Pe zei, în viaţa mea n-am mai auzit aşa un mincinos. Nici
chiar unchiul meu, Alvan, n-ar putea spune una ca asta fără
să râdă.
Hangiul privi în jos şi murmură ceva de neînţeles.
Aaron se întinse peste bar şi puse o mână zdravănă pe
umărul lui Kote.
— Înţeleg că vreţi să mă ajutaţi, domnule Kote, zise el cu
căldură. Sunteţi un om bun şi mă voi gândi la ceea ce aţi
spus. Nu mă grăbesc să mă înrolez. Vreau doar să-mi revăd
opţiunile.
Ucenicul fierarului clătină din cap cu tristeţe.
— Jur. Toată lumea m-a luat la trei păzeşte azi. Mama zice că
s-a săturat de cât se consumă. Rose mi-a zis că e
însărcinată.
Îşi trecu o mână prin păr, râzând.
— Dar asta e panglica câştigătoare a lotului, trebuie să
recunosc.
— Păi, ştii…
Kote zâmbi bolnăvicios.
— N-aş fi putut s-o privesc în ochi pe mama ta dacă n-aş fi
încercat.

753
— Aţi fi avut o şansă dacă aţi fi ales ceva mai uşor de
înghiţit, zise el. Dar toată lumea ştie că sabia lui Kvothe era
făcută din argint.
Îşi aruncă ochii spre sabia care atârna pe perete.
— Şi nici nu se numea Sminteala. Se numea Kaysera, poetul-
ucigaş.
Hangiul se dădu în spate la auzul acestor cuvinte.
— Ucigaşa poetului?
Aaron dădu din cap cu încăpăţânare.
— Da, domnule. Şi cărturarul dumneavoastră are dreptate.
Avea mantia făcută din pânze de păianjen şi umbre şi purta
inele pe toate degetele. Cum e? Pe prima mână purta inele de
piatră, fier, chihlimbar, lemn şi os. Erau…
Ucenicul fierarului se încruntă.
— Nu-mi amintesc restul. Era ceva despre foc…
Expresia hangiului era imposibil de citit. Privi în jos, către
mâinile aşezate pe bar, şi după un moment începu să recite:

Erau inele nevăzute pe a doua mână.

Unul era sânge într-o-nşiruire.
Unul din aer, o şoaptă subţire,
Dar avea un cusur inelul de gheaţă.
O strălucire slabă în inelul de foc
Şi ultimul inel n-avea nume deloc.

— Asta e, zise Aaron zâmbind. N-aveţi vreunul din astea în

spatele barului, nu?
Se ridică pe vârfurile picioarelor, încercând să vadă mai bine.
Kote zâmbi tremurând, ruşinat.
— Nu. Nu, nu pot să zic că am.
Amândoi se speriară când Bast trânti sacul gros de pânză pe
bar.
— Astea ar trebui să vă ajungă ţie şi lui Carter timp de două
zile şi să mai şi rămână, zise Bast brusc.
Aaron luă sacul pe umăr şi se pregăti să plece, apoi ezită şi
privi din nou la cei doi din spatele barului.
— Nu-mi place să cer favoruri. Bătrânul Cob zice că va avea

754
grijă de mama în locul meu, dar…
Bast merse pe lângă bar şi-l conduse pe Aaron spre uşă.
— Mă aştept să fie bine. Mă voi duce eu s-o văd pe Rose,
dacă vrei.
Îi zâmbi larg, lasciv.
— Doar ca să mă asigur că nu e singură sau ceva.
— Aş aprecia asta, zise Aaron cu o uşurare în voce. Era într-o
proastă stare de spirit când am plecat. I-ar prinde bine
puţină companie.
Bast opri la jumătate deschizătura uşii hanului şi îl privi pe
băiat absolut uluit. Apoi, clătină din cap şi deschise uşa de
tot.
— Bine, du-te. Distrează-te în marele oraş. Nu bea apă.
Bast închise uşa şi îşi puse fruntea pe lemn, ca şi cum ar fi
obosit brusc.
— I-ar prinde bine puţină companie? repetă neîncrezător. Îmi
retrag cuvintele pe care le-am spus despre băiat că ar fi
inteligent.
Se întoarse cu faţa către bar şi ridică un deget acuzator către
uşa închisă.
— Aici duce riscul de a lucra cu fier în fiecare zi, zise el cu
fermitate către toţi cei din încăpere.
Hangiul chicoti fără umor când se rezemă de bar.
— Cam atât despre legendarul meu talent al vorbelor.
Bast scoase un sforăit peiorativ.
— Băiatul e idiot, Reshi.
— Ar trebui să mă simt mai bine fiindcă n-am fost în stare să
conving un idiot, Bast?
Cronicarul îşi drese glasul încet.
— Pare că ai dat aici mai mult o dovadă de talente actoriceşti,
zise el. Ai jucat atât de bine rolul hangiului, încât nu se pot
gândi la tine ca la altcineva.
Arătă spre hanul gol.
— Sincer, sunt surprins că ai fi dispus să-ţi rişti viaţa de aici
doar pentru a-l ţine pe băiat departe de armată.
— Nu l-aş numi risc, zise hangiul. N-aş numi-o viaţă.
Se îndreptă şi merse în faţa barului, croindu-şi drum până la

755
masa unde stătea Cronicarul.
— Eu sunt răspunzător pentru toţi cei care mor în acest
război stupid. Speram să salvez măcar unul. Se pare că şi
asta mă depăşeşte.
Se aşeză pe scaunul din faţa Cronicarului.
— Unde am rămas ieri? N-are sens să mă repet, dacă nu e
cazul.
— Tocmai ai chemat vântul şi i-ai dat lui Ambrose ceea ce
merita, zise Bast de unde stătea, de la uşă. Şi erai ocupat cu
obsesia pentru iubirea ta pătimaşă.
Kote îşi ridică privirea.
— N-am obsesii, Bast.
Cronicarul îşi luă traista de piele plată şi scoase o foaie de
hârtie umplută trei sferturi cu scris mic, precis.
— Pot să-ţi citesc ultima bucată, dacă vrei.
Kote întinse mâna.
— Îmi amintesc cifrul tău destul de bine ca să citesc şi
singur, zise el obosit. Dă-ncoace. Poate că merită efortul.
Se uită la Bast.
— Vino şi stai, dacă ai de gând să asculţi. Nu vreau să te
fâţâi pe-aici.
Bast se grăbi să ia loc, în timp ce Kote inspiră profund şi se
uită peste ultima pagină din povestea de ieri. Hangiul rămase
tăcut un lung moment. Gura lui se mişcă în ceea ce ar fi
putut fi începutul unei nemulţumiri, apoi în ceva ca o uşoară
umbră de zâmbet.
Dădu din cap gânditor, cu ochii încă pe pagină.
— Atât de mult din viaţa mea de tânăr am petrecut-o în
încercarea de a intra la Universitate, zise el. Am vrut să merg
acolo, chiar înainte ca trupa mea să fie ucisă. Înainte de a şti
că Chandrienii erau mai mult decât poveşti de tabără. Înainte
de a începe căutarea amirilor.
Hangiul se lăsă pe spate în scaun, expresia lui obosită
dispărând, el devenind, în schimb, gânditor.
— Am crezut că odată ajuns acolo lucrurile vor fi mai uşoare.
Că voi învăţa magie şi voi găsi răspunsuri la toate întrebările.
M-am gândit că totul va fi simplu ca-n cărţile de poveşti.

756
Kvothe zâmbi uşor jenat, expresia făcându-i faţa să arate
surprinzător de tânără.
— Şi ar fi putut să fie, dacă n-aş avea talentul de a-mi face
duşmani şi de a mă băga în necazuri. N-am vrut decât să-mi
cânt muzica, să particip la cursuri şi să găsesc răspunsuri.
Tot ce voiam era la Universitate. N-am vrut decât să rămân.
Dădu din cap pentru sine.
— De-acolo ar trebui să începem.
Hangiul îi înapoie foaia de hârtie Cronicarului, care o luă
absent cu o singură mână. Cronicarul deşurubă călimara cu
cerneală şi băgă condeiul în ea. Bast se aplecă cu nerăbdare,
rânjind ca un copil încântat.
Ochii luminoşi ai lui Kvothe licăreau privind în jur, prin
încăpere, absorbind totul. Expiră profund şi fulgeră un
zâmbet brusc, iar pentru o clipă nu mai semănă deloc cu un
hangiu. Ochii lui erau limpezi şi strălucitori, verzi ca un fir de
iarbă.
— Gata?

757
 CAPITOLUL 3
Noroc

Fiecare semestru la Universitate începea în acelaşi mod:

loteria de admiteri, urmată de o perioadă plină de interviuri.
Erau un fel de rău necesar.
Nu mă îndoiesc că procesul a început anevoios. Pe vremea
când Universitatea era mai mică, îmi imaginez că erau nişte
interviuri reale. O şansă pentru un student de a avea o
conversaţie cu profesorii despre ceea ce a învăţat.
Un dialog. O discuţie.
Dar în aceste zile Universitatea era gazda a peste o mie de
studenţi. Nu era timp pentru discuţii. În schimb, fiecare
student trebuia să răspundă la o multitudine de întrebări în
doar câteva minute. Aşa scurte cum erau interviurile, un
singur răspuns greşit sau o ezitare mai lungă putea avea un
impact dramatic asupra şcolarizării tale.
Înainte de interviuri, studenţii studiau obsesiv. După aceea
beau, pentru a sărbători sau pentru a se consola. Din
această cauză, în timpul celor unsprezece zile de admiteri,
majoritatea studenţilor păreau, în cel mai bun caz, temători
şi epuizaţi. În cel mai rău caz, mişunau prin Universitate
dezorientaţi, cu ochii duşi în fundul capului şi traşi la faţă de
la prea puţin somn, prea multă băutură sau de la ambele.
Mie, unuia, mi s-a părut ciudat cât de în serios luau toţi
ceilalţi întregul proces. Marea majoritate a studenţilor erau
nobili sau proveneau din familii de negustori bogaţi. Pentru
ei, o taxă de şcolarizare mare era un inconvenient, lăsându-i
fără bani de buzunar de cheltuit pe cai şi dame de companie.
Pentru mine, mizele erau mai mari. După ce profesorii
stabileau taxa de şcolarizare, aceasta nu mai putea fi
schimbată. Deci, dacă taxa de şcolarizare era prea mare
pentru mine, îmi era interzisă intrarea în Universitate până
când puteam plăti.
•••

758
Prima zi de admiteri avea întotdeauna un aer festiv. Loteria
admiterii ocupa prima jumătate a zilei, ceea ce însemna că
studenţii ghinionişti care trăgeau primele piese erau obligaţi
să treacă prin interviuri la doar câteva ore după aceea.
Când am ajuns, cozi lungi şerpuiau prin curte, în timp ce
studenţii care deja trăseseră se plângeau, încercând să
cumpere, să vândă sau să facă schimb de piese.
Nu-l vedeam nicăieri pe Wilem sau pe Simmon, aşa că m-am
aşezat la cea mai apropiată coadă şi am încercat să nu mă
gândesc la cât de puţin aveam în traistă: un talant şi trei
firfirei. La un moment dat în viaţa mea, aceştia păreau să fie
toţi banii din lume. Taxa de şcolarizare de la Butfor nu era
nici pe-aproape.
Erau căruţe împrăştiate care vindeau cârnaţi şi castane,
cidru fierbinte şi bere. Mi-a mirosit a pâine caldă şi a untură
de la o căruţă din apropiere. Era plină cu plăcinte cu carne
de porc pentru oamenii care îşi permiteau astfel de lucruri.
Loteria avea loc întotdeauna în cea mai mare curte a
Universităţii. Aproape toată lumea o numea piaţa-fanion, deşi
câţiva oameni cu memorie mai lungă se refereau la ea ca la
Sala Întrebărilor. Eu o ştiam cu un nume chiar mai vechi,
Casa Vântului.
Am urmărit câteva frunze care se rostogoleau pe caldarâm şi
când am ridicat privirea, am văzut-o pe Fela uitându-se la
mine din locul unde stătea, la treizeci sau patruzeci de
oameni mai aproape de partea din faţă a cozii. Mi-a zâmbit
cald şi mi-a făcut cu mâna. I-am făcut şi eu cu mâna, iar ea
şi-a părăsit locul şi a venit unde stăteam eu.
Fela era frumoasă. Genul de femeie pe care te-ai aştepta s-o
vezi într-o pictură. Fără să fie frumuseţea îngrijită, artificială
pe care o poţi vedea de multe ori în rândul nobilimii, Fela era
simplă şi dezinvoltă, cu ochii mari şi gura plină, care zâmbea
încontinuu. Aici, la Universitate, unde bărbaţii erau mai
numeroşi decât femeile în proporţie de zece la unu, ea se
remarca asemenea unui cal într-o stână.
— Te deranjează dacă aştept cu tine? a întrebat ea,
aşezându-se lângă mine. Nu-mi place să n-am cu cine să

759
vorbesc.
Le-a zâmbit fermecător celor doi bărbaţi care aşteptau în
spatele meu.
— Nu mă bag în faţă, a explicat ea. M-am aşezat mai în
spate.
Ei n-au avut nimic de obiectat, deşi ochii lor licăreau de la
Fela la mine şi înapoi la ea. Aproape i-am putut auzi
întrebându-se cum de una dintre cele mai frumoase femei
din Universitate renunţase la locul ei de la coadă pentru a
sta lângă mine. Era o întrebare firească. Şi eu eram curios.
M-am tras într-o parte, pentru a-i face loc. Am stat umăr
lângă umăr pentru un moment, niciunul din noi nespunând
nimic.
— Ce vei studia în acest semestru? am întrebat.
Fela şi-a dat părul pe spate.
— Îmi voi continua munca la Arhive, cred. Ceva chimie. Şi
Brandeur m-a invitat la cursul de matematici diverse.
Am tremurat un pic.
— Prea multe cifre. Mi-ar ieşi pe nas.
Fela a ridicat din umeri şi buclele lungi, negre, pe care le
dăduse deoparte, se rostogoliră înapoi, acoperindu-i faţa.
— Nu e aşa de greu după ce le dai de cap. E mai mult un joc
decât altceva.
A făcut un semn cu capul către mine.
— Dar tu?
— Observaţii la Clinică, am spus. Studiu şi munca în
Partizanat. Şi Simpatetică, dacă Dal mă va accepta. Ar trebui
să-mi îmbunătăţesc şi limba siareză.
— Vorbeşti siareza? a întrebat ea, părând surprinsă.
— Mă descurc, am spus. Dar Wil spune că gramatica mea
este jenant de proastă.
Fela a dat din cap, apoi s-a uitat la mine cu capul într-o
parte, muşcându-şi buza.
— Elodin m-a invitat să merg şi la cursurile lui, a zis ea cu o
voce plină de înţelegere.
— Elodin ţine un curs? am întrebat. Nu credeam că-l mai
lasă să predea.

760
— Începe de semestrul ăsta, a zis ea, aruncându-mi o privire
curioasă. Credeam că vei lua şi tu parte la curs. Nu el te-a
susţinut financiar ca să ajungi re’lar?
— Ba da, am spus.
— O!
A părut stingherită, apoi a adăugat repede:
— Probabil că încă nu te-a întrebat. Sau vrea să te îndrume
separat.
I-am respins comentariul, deşi m-a durut gândul că am fost
lăsat pe dinafară.
— Cine poate şti ce gândeşte Elodin? i-am zis. Dacă nu e
nebun, e cel mai bun actor pe care l-am întâlnit.
Fela a început să spună ceva, apoi s-a uitat în jur agitată şi a
venit mai aproape de mine. Umărul ei l-a atins pe-al meu, iar
părul creţ mi-a gâdilat urechea, în timp ce a întrebat încet:
— Chiar a aruncat în aer acoperişul Olăriei?
Am chicotit jenat.
— E o poveste complicată, i-am spus, apoi am schimbat
subiectul, mai degrabă stângaci.
— Cum se numeşte clasa lui?
S-a scărpinat pe frunte şi a râs cu frustrare.
— N-am nici cea mai vagă idee. A zis că numele clasei e
numele clasei.
S-a uitat la mine.
— Ce înseamnă asta? Când merg la Registre şi la Liste, va fi
acolo sub numele de Numele Clasei?
Am recunoscut că nu ştiu, şi de acolo a fost un pas mic până
la a-i împărtăşi poveşti despre Elodin. Fela a zis că un scrib îl
surprinsese gol în Arhive. Eu auzisem că într-o vreme mergea
legat la ochi prin Universitate. Fela auzise că ar fi inventat o
întreagă limbă de la zero. Eu auzisem că începuse o bătaie cu
pumnii într-una dintre tavernele locale nepăzite, pentru că
cineva insista să spună „utiliza” în loc de „folosi”.
— Am auzit şi eu asta, a zis Fela râzând. Doar că era la Cal şi
Patru şi era un baronet care nu se oprea din a folosi cuvântul
„altminteri”.
Înainte să-mi dau seama, am ajuns în faţă la coadă.

761
— Kvothe, fiul lui Arliden, am spus.
Femeia plictisită a făcut un semn în dreptul numelui meu şi
eu am tras o piesă de fildeş din sacul de catifea neagră. Am
citit: DOBORÂŞ-AMIAZĂ.
A opta zi de admiteri, o grămadă de timp pentru a mă
pregăti.
Fela şi-a tras şi ea piesa şi am plecat de lângă masă.
— Ce-ai tras? am întrebat.
Mi-a arătat mica piesă de fildeş. A patra jumătate de oră la
Aprinziş.
Era o tragere incredibil de norocoasă, una dintre cele mai
recente piese disponibile.
— O! Felicitări!
Fela a ridicat din umeri şi a băgat piesa în buzunar.
— Mi-e indiferent. Nu-mi bat capul cu învăţatul. Cu cât mă
pregătesc mai mult, cu atât mai rău fac. Îmi dă emoţii.
— Atunci ar trebui să faci schimb, i-am spus, arătând către
mulţimea de studenţi. Cineva ar putea plăti un întreg talant
pentru a obţine piesa asta. Poate chiar mai mult.
— Nu sunt nici un bun negociator, a zis ea. Presupun că
orice piesă aş trage e norocoasă şi ţin de ea.
Acum, că nu mai stăteam la coadă, n-aveam nicio scuză să
mai rămânem împreună. Dar mă bucuram de compania ei,
iar ea nu părea foarte dornică să plece, aşa că am rătăcit
amândoi prin curte fără o ţintă anume, cu mulţimea
agitându-se în jurul nostru.
— Mor de foame, a zis Fela brusc. Vrei să mergi undeva, să
mănânci de prânz mai devreme?
Eram dureros de conştient de cât de subţire îmi era
buzunarul. Dacă aş fi fost doar ceva mai sărac, ar fi trebuit
să pun o piatră în traistă, ca să n-o bată vântul. Mesele mele
erau gratuite, la Cinzeacă, unde cântam. Deci, să cheltui
bani pe mâncare în altă parte, mai ales atât de aproape de
admiteri, ar fi fost o prostie cruntă.
— Mi-ar plăcea, am spus sincer.
Apoi am minţit.
— Dar ar trebui să caut pe-aici un pic şi să văd dacă e cineva

762
dispus să facă schimb de piese cu mine. Am noroc de
chilipiruri de când mă ştiu.
Fela a pescuit prin buzunare.
— Dacă eşti în căutare de timp în plus, ia-o pe-a mea.
M-am uitat extrem de tentat la piesa ţinută între degetul
mare şi arătător. Două zile suplimentare pentru pregătire
erau mană cerească. Sau puteam obţine un talant dacă o
vindeam. Poate doi.
— N-aş vrea să-ţi iau norocul, am spus, zâmbind. Şi, cu
siguranţă, nu vrei vreo parte din al meu. În plus, deja ai fost
prea bună cu mine.
Mi-am tras mantia peste umeri, semnificativ.
Fela a zâmbit la auzul acestor cuvinte, lovindu-mă cu
pumnul în umăr.
— Mă bucur că-ţi place. Dar, în ceea ce mă priveşte, îţi
rămân datoare.
Şi-a muşcat buzele nervoasă, apoi şi-a lăsat mâna să cadă.
— Promite-mi că mă anunţi dacă te răzgândeşti.
— Promit.
A zâmbit din nou, a făcut o jumătate de gest cu mâna şi a
ieşit din curte. Urmărind-o trecând prin mulţime, era ca şi
cum vedeam vântul mergând pe suprafaţa unui lac. Doar că,
în locul valurilor pe apă, capetele tinerilor se întorceau
pentru a o vedea trecând.
Încă mă mai uitam după ea, când Wilem a venit lângă mine.
— Ai terminat de flirtat cu ea? a întrebat el.
— Nu flirtam, am spus.
— Ar fi trebuit, a zis el. Ce rost mai avea să aştept politicos,
fără să vă întrerup, dacă tu dai cu piciorul la o astfel de
oportunitate?
— Nu e asta, am spus. E doar prietenoasă.
— Evident, a zis el, cu accentul său cealdiz aspru, care făcea
ca sarcasmul din vocea lui să pară de două ori mai puternic.
Ce-ai tras?
I-am arătat piesa.
— Eşti o zi mai târziu decât mine.
Mi-a întins piesa lui.

763
— Fac schimb pentru un firfiric.
Am ezitat.
— Haide, a zis el. Nu e ca şi cum poţi studia în Arhive ca noi,
ceilalţi.
M-am uitat fix la el.
— Empatia ta e copleşitoare.
— Îmi păstrez empatia pentru cei suficient de inteligenţi să
evite transformarea Arhivei Principale într-o furie spumoasă,
a zis el. Pentru oameni ca tine am doar un firfiric la schimb.
Îl vrei sau nu?
— Aş vrea doi firfirici, am spus, cercetând mulţimea, în
căutare de studenţi cu o sălbăticie disperată în ochi. Dacă-i
pot obţine.
Wilem şi-a îngustat ochii negri.
— Un firfiric şi trei bănuţi, a zis.
M-am uitat la el, privindu-l cu atenţie.
— Un firfiric şi trei, am zis. Şi îl iei pe Simmon ca partener
data viitoare când mai jucăm cărţi.
A începu să râdă în hohote şi a dat din cap. Am făcut schimb
de piese şi am vârât banii în geantă: un talant şi patru. Un
mic pas mai aproape. După un moment de gândire, am băgat
piesa în buzunar.
— N-ai de gând să te mai tocmeşti? m-a întrebat Wil.
Am dat din cap.
— Cred că voi păstra această piesă.
S-a încruntat.
— De ce? Ce să faci în patru zile, în afară de agitat şi jucat cu
degetele?
— La fel ca toată lumea, am zis. Să mă pregătesc pentru
interviul de admiteri.
— Cum? a întrebat el. Încă ai interzis la Arhive, nu?
— Există şi alte tipuri de pregătire, am spus misterios.
Wilem a pufnit.
— Asta nu sună deloc suspect, a zis el. Şi te mai întrebi de ce
vorbesc oamenii despre tine.

764
 CAPITOLUL 4
Catran şi tinichea

Oraşul care se ridicase în jurul Universităţii de-a lungul

secolelor nu era mare. De fapt, abia dacă îl puteai numi oraş.
În ciuda acestui fapt, comerţul dădea roade la capătul nostru
al Marelui Drum de Piatră. Neguţătorii aduceau în căruţe
câteva materii prime: catran şi lut, piatră moale, potasiu şi
sare de mare. Aduceau produse de lux, cum ar fi cafea
Lanetti şi vin vintic. Aduceau cerneală dintr-un negru fin de
la Arueh, nisip alb pur pentru fabricile noastre de sticlă şi
arcuri şi şuruburi cealdice fabricate cu grijă.
Când aceşti neguţători plecau, căruţele lor erau încărcate cu
lucruri pe care nu le-ai fi putut găsi decât la Universitate.
Clinica făcea medicamente. Medicamente reale, nu apă de
ploaie colorată sau remedii de doi bani. Complexul de
alchimie îşi producea minunile, de care eram doar vag
conştient, precum şi materii prime, cum ar fi gaz lampant,
sulf şi sare de lămâie.
Poate că ţin cu ursul, dar cred că e corect să spun că cele
mai multe minuni create la Universitate veneau de la
Partizanat. Lentile de sticlă. Lingouri de wolfram şi oţel
Glantz. Foiţe de aur atât de subţiri, că se rupeau ca un
şerveţel.
Dar făceam mult mai mult decât atât. Lămpi simpatetice şi
telescoape. Mâncătoare de căldură. Pompe de sare. Busole
Trifoii. Douăsprezece versiuni ale manivelei Teccam şi axul
lui Delevari.
Artizanii ca mine au făcut aceste lucruri, şi atunci când
neguţătorii le-au cumpărat am luat şi noi un comision:
şaizeci la sută din vânzare. Acesta era singurul motiv pentru
care aveam bani. Şi, din moment ce nu existau cursuri în
perioada admiterii, am avut o întreagă perioadă de timp
pentru a lucra la Partizanat.
•••

765
M-am dus la Stocuri, depozitul de unde artizanii
împrumutau unelte şi materiale. Am fost surprins să văd un
student înalt, palid, stând la fereastră şi arătând profund
plictisit.
— Jaxim? am întrebat. Ce faci aici? Asta e munca de jos.
Jaxim a dat din cap morocănos.
— Kilvin are un pic… boală pe mine, a zis el. Ştii şi tu. Focul
şi restul.
— Îmi pare rău să aud asta, am spus.
Jaxim era un re’lar get-beget, ca şi mine. Putea de-acum să
desfăşoare oricâte proiecte pe cont propriu. Să-i impui o
sarcină dezonorantă ca asta nu era doar plictisitor, îl umilea
pe Jaxim public, în timp ce-l costa bani şi îi stagna studiile.
Ca pedeapsă, era deosebit de grea.
— Ce ne lipseşte? am întrebat.
Era o artă în alegerea proiectelor la Partizanat. Nu conta dacă
făceai cea mai strălucitoare lampă simpatetică sau cel mai
eficient furnal din istoria Artefactelor. Până când nu-l
cumpăra cineva, nu făceai niciun ban din comision.
Pentru o mulţime de alţi lucrători, asta nu era o problemă. Îşi
puteau permite să aştepte. Eu, pe de altă parte, aveam nevoie
de ceva care să se vândă repede.
Jaxim se aplecă pe tejgheaua dintre noi.
— Caravana ne-a cumpărat toate lămpile de pus pe punte,
zise el. O mai avem doar pe aia urâtă, din stânga lui Veston.
Am dat din cap. Lămpile simpatetice erau perfecte pentru
nave. Greu de spart, mai ieftine pe termen lung decât uleiul
şi nu trebuia să-ţi faci griji că va lua foc nava.
Am făcut calculele în cap. Puteam face două lămpi imediat,
economisind ceva timp prin dublarea efortului, şi puteam să
fiu suficient de sigur că aveam să le vând înainte de a trebui
să plătesc taxa.
Din păcate, lămpile pentru punte erau trudă curată.
Patruzeci de ore de muncă migăloasă, şi dacă făceam treabă
de mântuială, lămpile pur şi simplu n-ar fi funcţionat. Apoi,
nu mi-ar mai fi rămas nimic să arăt cu ce mi-am ocupat
timpul, cu excepţia unei datorii la Stocuri pentru materialele

766
irosite.
Totuşi, n-aveam prea multe opţiuni.
— Atunci, cred că voi face lămpi, am spus.
Jaxim a dat din cap şi a deschis registrul. Am început să
dictez din memorie ce aveam nevoie.
— Am nevoie de douăzeci de emiţătoare brute medii. Două
seturi de ornamente înalte. Un beţigaş de diamant. Un pahar
de tenten. Două creuzete medii. Patru grame de staniu. Şase
grame de oţel finisat. Două grame de nichel…
Dând din cap pentru sine, Jaxim a notat în registru.
•••
Opt ore mai târziu am intrat pe uşa din faţă a lui Cinzeacă,
mirosind a bronz încins, a catran şi a fum de cărbune. Era
aproape miezul nopţii, iar încăperea era goală, cu excepţia
unei mâini de beţivi împătimiţi.
— Arăţi ca dracu’, zise Cinzeacă pe când mă îndreptam spre
bar.
— Mă simt ca dracu’, am spus. Bănuiesc că n-a mai rămas
nimic în oală.
Clătină din cap.
— Le-a fost foame în seara asta. Am nişte cartofi reci, pe care
aveam de gând să-i arunc în supa de mâine. Şi dovleac pe
jumătate copt, cred.
— Bun şi ăla, am zis. Deşi aş fi recunoscător şi pentru puţin
unt sărat.
A dat din cap şi s-a depărtat de bar.
— Nu te obosi să-l încălzeşti, am spus. Îl voi lua cu mine în
cameră.
Aduse un vas cu trei cartofi măricei şi o jumătate de dovleac
auriu în formă de clopot. În mijlocul dovleacului era o bucată
generoasă de unt, în locul unde fuseseră scoase seminţele.
— Am să iau şi o sticlă de bere Bredon, am zis în timp ce
luam bolul. Cu capacul pus. Nu vreau s-o vărs pe scări.
Am făcut trei drumuri până în cămăruţa mea. După ce am
închis uşa, am întors cu atenţie dovleacul cu susul în jos în
bol, am pus sticla pe partea de sus a acestuia şi am
împachetat totul într-o bucată de pânză de sac,

767
transformând totul într-un pachet pe care îl puteam duce la
subraţ.
Apoi am deschis fereastra şi am ieşit pe acoperişul hanului.
De acolo era doar o săritură mică până pe brutăria de dincolo
de alee.
O bucată de lună atârna pe cer, dându-mi suficientă lumină
pentru a vedea, fără a mă face să mă simt urmărit. Nu că aş
fi fost prea îngrijorat. Se apropia miezul nopţii, iar străzile
erau liniştite. În plus, aţi fi uimiţi să aflaţi cât de rar privesc
oamenii în sus.
Auri stătea pe un coş larg de fum din cărămidă, aşteptându-
mă. Purta rochia pe care i-o cumpărasem eu şi-şi legăna
încet picioarele goale, în timp ce privea în sus, la stele. Părul
ei era atât frumos, iar lumina făcea o aură în jurul capului ei,
mişcându-se la cea mai mică şoaptă a unei brize.
Am păşit cu atenţie pe mijlocul unei bucăţi de acoperiş plat
de tablă. Un zgomot surd s-a auzit sub piciorul meu, ca o
tobă blândă, îndepărtată. Picioarele lui Auri s-au oprit din
legănat, iar ea a rămas nemişcată ca un iepure speriat. Apoi
m-a văzut şi a zâmbit. I-am făcut cu mâna.
Auri a sărit de pe horn şi, cu părul fluturând în vânt, a venit
unde eram eu.
— Bună, Kvothe.
A făcut o jumătate de pas înapoi.
— Puţi.
Am zâmbit cel mai frumos din ziua respectivă.
— Bună, Auri, am zis. Miroşi ca o tânără drăguţă.
— Aşa e, a recunoscut fericită.
S-a dat un pic într-o parte, apoi din nou înainte, mişcându-
se uşor pe călcâiele goale.
— Ce mi-ai adus? a întrebat ea.
— Tu ce mi-ai adus? am replicat.
A zâmbit.
— Am un măr care se crede pară, a zis ea, ţinându-l în sus.
Şi o chiflă care se crede pisică. Şi o lăptucă ce se crede
lăptucă.
— Atunci e o lăptucă isteaţă.

768
— Nu prea, a zis ea cu un sforăit delicat. De ce ar crede
cineva isteţ că e o lăptucă?
— Chiar dacă e lăptucă? am întrebat.
— Mai ales atunci, a zis ea. E destul de rău să fii lăptucă. Ce
îngrozitor să crezi că eşti lăptucă!
A clătinat din cap cu tristeţe, părul ei mişcându-se de parcă
ar fi fost sub apă.
Am desfăcut pachetul.
— Am adus nişte cartofi, o jumătate de dovleac şi o sticlă de
bere care se crede o bucată de pâine.
— Dovleacul ce crede că e? a întrebat curioasă, uitându-se la
el.
Îşi ţinea mâinile împreunate la spate.
— Ştie că e dovleac, am spus. Dar se pretinde apus de soare.
— Şi cartofii? a întrebat ea.
— Ei dorm, am spus. Şi mă tem că le e frig.
Se uită la mine cu ochii ei blânzi.
— Nu te teme, a zis şi a întins mâna şi şi-a pus pentru o
clipă degetele pe obrazul meu, cu o atingere mai uşoară decât
a unei pene. Sunt aici. Eşti în siguranţă.
•••
Noaptea era friguroasă, aşa că decât să mâncăm pe
acoperişuri, ca de obicei, Auri m-a dus în jos pe burlanul de
fier şi în reţeaua de tuneluri de sub Universitate.
Ea ducea sticla, ţinând ceva de mărimea unei monede, care
dădea o blândă lumină verzuie. Eu căram bolul şi lampa
simpatetică pe care o făcusem chiar eu, una pe care Kilvin o
numise lampa hoţilor. Lumina ei roşiatică era o completare
ciudată a celei pe care o ducea Auri, de un turcoaz-deschis.
Auri ne-a dus într-un tunel cu ţevi de toate formele şi
dimensiunile, care se întindeau de-a lungul pereţilor. Unele
dintre cele mai mari conducte de fier care transportau abur,
chiar şi învelite în material izolator, furnizau o căldură
constantă. Auri a aranjat cu grijă cartofii pe un cot al
conductei, unde izolaţia era decojită. Ţinea locul unei sobiţe.
Am folosit traista pe post de masă, ne-am aşezat pe jos şi am
împărţit cina.

769
Pâinea era un pic cam veche, dar avea în ea nuci şi
scorţişoară. Legătura de lăptuci era surprinzător de
proaspătă şi mă întrebam unde o găsise. Avea o ceaşcă de
ceai din porţelan pentru mine şi o ceaşcă argintie, ca a unui
cerşetor, pentru ea. A turnat bere atât de solemn, încât ai fi
crezut că bea ceai cu regele.
N-am vorbit în timpul cinei. Era una dintre regulile pe care le
învăţasem prin încercare şi eroare. Fără atingeri. Fără
mişcări bruşte. Fără întrebări cu caracter personal. Nu o
puteam întreba nici despre salată, nici despre moneda verde.
Aşa ceva ar fi făcut-o s-o ia la sănătoasa prin tuneluri şi n-aş
mai fi văzut-o zile întregi după aceea.
Adevărul e că nu-i ştiam numele real. Mi-a venit mie să-i
spun Auri, dar în inima mea mă gândeam la ea ca la mica
mea Zâna Lună.
Ca întotdeauna, Auri mânca delicat. Stătea cu spatele drept,
luând înghiţituri mici. Avea o lingură pe care am folosit-o
pentru a mânca dovleac, dând-o de la unul la altul.
— Nu ţi-ai adus lăuta, a zis ea după ce am terminat de
mâncat.
— Trebuie să citesc în seara asta, am spus. Dar o voi aduce
în curând.
— Cât de curând?
— Peste şase nopţi, am spus. Voi termina cu examenele până
atunci şi nu va mai avea sens să învăţ.
Faţa ei mică se încruntă.
— Şase zile nu înseamnă prea curând, a zis ea. Mâine este
curând.
— Şase zile sunt curând pentru o piatră, am spus.
— Atunci cântă pentru o piatră în şase zile, a zis ea. Şi cântă
pentru mine mâine.
— Cred că poţi fi o piatră timp de şase zile, am spus. E mai
bine decât să fii o lăptucă.
Zâmbi la asta.
— Aşa-i.
După ce am terminat ultimul măr, Auri m-a condus prin
Subsol.

770
Am mers repede prin Nod, am sărit în drumul nostru prin
Bolţi, apoi am intrat în Valuri, un labirint de tuneluri în care
sufla un vânt slab, constant. Cred că m-aş fi descurcat, dar
am preferat ca Auri să fie ghid. Ştia Subsolul aşa cum
cârpaciul îşi ştie peticele.
Wilem avea dreptate, aveam interzis la Arhive. Dar am avut
mereu talentul de a intra în locuri unde n-ar fi trebuit să fiu.
Mai mult prin efracţie.
Arhiva era un bloc imens de piatră, fără ferestre, care forma o
clădire. Dar studenţii din interior aveau nevoie de aer
proaspăt pentru a respira şi cărţile aveau nevoie de mai mult
decât atât. Dacă aerul era prea umed, cărţile putrezeau şi
mucegăiau. Dacă aerul era prea uscat, pergamentul devenea
fragil şi se sfărâma.
Mi-a luat ceva timp pentru a descoperi cum ajungea în
Arhive aerul proaspăt. Dar chiar şi după ce am găsit tunelul
care trebuie, n-a fost simplu să intru în el. Presupunea un
lung mers târâş printr-un tunel înspăimântător de îngust,
frecându-mă un sfert de oră cu burta de piatra murdară. Am
păstrat un rând de haine în Subsol şi după vreo
douăsprezece drumuri erau complet distruse, iar genunchii
şi coatele aproape în întregime zdrelite.
Totuşi, plăteam astfel un preţ mic pentru a obţine accesul la
Arhive.
Dădeam de dracu’ dacă eram vreodată prins. Aş fi fost dat
afară, pe puţin. Dar dacă mă descurcam prost la examenul
de admiteri şi primeam o taxă de douăzeci de talanţi, aş fi
fost ca şi eliminat. Deci, chiar n-aveam de-ales.
Totuşi, nu-mi făceam griji că puteam fi prins. Singurele
lumini din Stive erau aduse de către studenţi şi scribi. Asta
însemna că era întotdeauna întuneric în Arhive, iar eu
întotdeauna mă simţeam mai confortabil pe timp de noapte.

771
 CAPITOLUL 5
Eolian

Zilele se scurgeau. Am lucrat la Partizanat până mi-au

amorţit degetele, apoi am citit în Arhive până când mi s-au
înceţoşat ochii.
În a cincea zi de admiteri mi-am terminat, în sfârşit, lămpile
pentru punte şi le-am dus la Stocuri, sperând să se vândă
repede. M-am gândit să mai încep lucrul la încă două, dar
ştiam că nu voi avea timp să le termin înainte de termenul de
plată a taxei de şcolarizare.
Aşa că am stabilit să fac bani în alte moduri. Am cântat o
noapte în plus la Cinzeacă, câştigând băuturi gratuite şi o
mână de bani mărunţi de la audienţa apreciativă. Am făcut
mărunţişuri la Partizanat, obiecte simple şi utile, precum
unelte de aramă şi panouri de sticlă dublu rezistente. Astfel
de lucruri puteau fi vândute imediat atelierului, cu un mic
profit.
Apoi, întrucât profiturile mici nu erau de ajuns, am făcut
două loturi de emiţătoare galbene. Obişnuit să fac lămpi
simpatetice, lumina lor era de un galben plăcut, foarte
asemănător cu lumina soarelui. Valorau ceva bani, căci
ungerea lor se făcea cu materiale periculoase. Metalele grele
şi vaporii acizi erau ultimele dintre ele. Compuşii alchimici
bizari erau cei cu adevărat înfricoşători. Erau agenţi
transportatori care puteau trece prin piele fără a lăsa vreun
semn, apoi mâncau rapid calciul din oase. Alţii stăteau pur şi
simplu la pândă în corpul tău, fără să facă nimic luni de zile,
până când începeau să-ţi sângereze gingiile şi îţi cădea părul.
Ceea ce se producea în Complexul de Alchimie făcea ca
arsenicul să pară ca zahărul din ceai.
Eram atent din cale-afară, dar în timp ce lucram la al doilea
lot de emiţători, sticla mea de tenten a crăpat şi picături mici
de agent transportator au stropit sticla hotei unde lucram.
Niciunul nu mi-a atins pielea de fapt, dar o singură picătură

772
a aterizat pe cămaşa mea, deasupra manşetei lungi a
mănuşilor din piele pe care le purtam.
Mişcându-mă încet, am folosit un etrier din apropiere ca să
prind bucata de cămaşă şi s-o îndepărtez de corp. Apoi,
mişcându-mă ciudat, am tăiat bucata de material, aşa că n-a
avut ocazia să-mi atingă pielea. Incidentul m-a marcat şi m-a
făcut să transpir şi am decis că existau şi alte modalităţi mai
bune de a câştiga bani.
I-am ţinut locul unui student în tura de observare la Clinică,
în schimbul unui firfirel şi am ajutat un negustor să descarce
trei căruţe de var pentru un ban fiecare. Apoi, mai târziu în
acea noapte, am găsit o mână de jucători acerbi care doreau
să mă alătur jocului lor rapid. Pe durata a două ore am
reuşit să pierd optsprezece bani şi nişte bucăţi de fier. Deşi
mă durea sufletul, mi-am făcut curaj să plec de la masă
înainte de a mai pierde şi alţi bani.
La sfârşitul experienţei, aveam mai puţin în traistă decât la
început.
Din fericire, mai aveam un truc în mânecă.
•••
Am început să-mi mişc picioarele pe largul drum pietruit care
duce la Imre.
Mă însoţeau Simmon şi Wilem. Wil terminase de vândut
ultima piesă unui scrib disperat, pentru un profit frumuşel,
astfel încât ambii terminaseră cu admiterea şi erau lipsiţi de
griji ca nişte pisoi. Taxa de şcolarizare a lui Wil fusese fixată
la şase talanţi şi opt firfirei, în timp ce Sim nu mai putea de
fericire pentru impresionant de scăzuta taxă de şase talanţi
şi doi firfirei.
În traista mea erau un talant şi trei firfirei. Un număr cu
ghinion.
Manet completa cvartetul nostru. Părul lui cenuşiu sălbatic
şi hainele de regulă şifonate îl făceau să arate uşor năuc, de
parcă abia se trezise şi nu-şi putea aminti unde era. L-am
luat cu noi mai mult pentru că aveam nevoie de o a patra
persoană la cărţi şi pentru că simţeam că e obligaţia noastră
să-l scoatem din când în când pe bietul om din Universitate.

773
Tuspatru am urmat drumul pe la marele arc al Podului de
Piatră, peste Râul Omethi şi în Imre. Toamna îşi dădea
ultima suflare şi purtam mantia, ca să nu-mi fie frig. Lăuta
mea atârna confortabil pe spate.
În inima oraşului Imre am traversat o curte mare şi pietruită
şi am trecut pe lângă fântâna centrală, plină cu statui de
satiri vânând nimfe. Stropi de apă se răspândeau în briză, în
timp ce intram pe drumul ce ducea la Eolian.
Când am ajuns la uşă, am fost surprins să văd că Deoch nu
era acolo. În locul lui era un om scurt, sumbru, cu un gât
gros. A întins mâna.
— Te costă o para, domnişorule.
— Pardon, am dat într-o parte cureaua de la lăută şi i-am
arătat setul de mici tuburi argintii fixat de mantia mea.
Am făcut un semn către Wil, Sim şi Manet.
— Ei sunt cu mine.
Se chiorî suspicios la tuburi.
— Arăţi teribil de tânăr, a zis el, uitându-se iar în ochii mei.
— Sunt teribil de tânăr, am spus încet. Face parte din
farmecul meu.
— Teribil de tânăr pentru a avea tuburi, a precizat el,
acuzându-mă rezonabil de politicos.
Am ezitat. Deşi arătam mai în vârstă decât eram, însemna că
arătam cu câţiva ani mai mult decât cei 15 ani ai mei. Din
câte ştiam, eram cel mai tânăr muzician de la Eolian. În mod
normal, asta era în favoarea mea, căci devenisem o noutate.
Dar acum…
Înainte de a mă putea gândi la ceva de spus, în spatele
nostru s-a auzit o voce.
— Nu e făcătură, Kett.
O femeie înaltă care ducea o vioară a arătat din cap către
mine.
— Şi-a câştigat tuburile în timp ce tu erai plecat. E pe bune.
— Mulţumesc, Marie, am spus în timp ce portarul ne făcea
semn să intrăm.
Am ocupat tuspatru o masă lângă peretele din spate, cu o
vedere bună la scenă.

774
Am privit feţele din apropiere şi am dat din cap cu
dezamăgire, căci Denna nu se vedea nicăieri.
— Care a fost treaba la uşă? a întrebat Manet, uitându-se în
jur, la scenă şi la tavanul înalt, boltit. Oamenii plătesc să
intre aici?
M-am uitat la el.
— Eşti student de 30 de ani, dar n-ai venit niciodată la
Eolian?
— Păi, ştii… A făcut un gest vag. Am fost ocupat. Eu nu trec
prea des pe partea asta a râului.
Sim a râs, aşezându-se.
— Lasă-mă să formulez cât să înţelegi, Manet. Dacă muzica
ar avea o Universitate, asta ar fi, şi Kvothe ar fi un veritabil
arcan.
— Proastă analogie, a zis Wil. Asta e o curte nobiliară unde
se cântă şi Kvothe e unul dintre nobili. Noi îi ţinem trena.
Ăsta e motivul pentru care i-am tolerat compania
supărătoare atât de mult timp.
— O para întreagă doar pentru a intra? a întrebat Manet.
Am dat din cap.
Manet a mormăit uitându-se în jur, zărind nobilii bine
îmbrăcaţi adunaţi în turmă în balconul de deasupra.
— Bine atunci, a zis el. Cred că am învăţat ceva azi.
•••
Eolian tocmai începea să se umple, aşa că ne-am petrecut
timpul jucând cărţi. Era doar un joc amical, o mână
monotonă, dublă, pentru imitare, dar sărac cum eram, toate
mizele mi se păreau mari. Din fericire, Manet a jucat cu
precizia unui ceas: fără şmecherii, fără pariuri nebune, fără
ghicit.
Simmon a cumpărat primul rând de băuturi şi Manet pe-al
doilea. De cum luminile de la Eolian şi-au pierdut din
intensitate, Manet şi cu mine am fost cu zece mâini înainte,
în mare parte datorită tendinţei lui Simmon de a supralicita
cu entuziasm. Am băgat în buzunar, cu satisfacţie feroce,
banul de aramă. Un talant şi patru parale.
Un bărbat mai în vârstă şi-a făcut drum pe scenă. După o

775
scurtă prezentare făcută de Stanchion, a cântat la mandolină
o frumoasă versiune a melodiei de suflet Ziua târzie a lui
Taetn. Degetele lui erau uşoare, rapide şi sigure pe corzi. Dar
vocea…
Cele mai multe lucruri se duc odată cu vârsta. Mâinile şi
spinările ne înţepenesc. Privirea ni se întunecă. Pielea se
înăspreşte şi frumuseţea dispare. Singura excepţie este
vocea. Îngrijită corespunzător, o voce devine mai dulce cu
vârsta şi poate fi folosită în mod regulat.
A lui era ca un vin îndulcit cu miere. A terminat cântecul în
aplauze inimoase şi după un moment luminile s-au aprins şi
sala s-a umplut de forfotă.
— Sunt pauze între reprezentaţii, i-am explicat lui Manet. Ca
lumea să poată merge să cumpere băuturi. Tehlu şi toţi
îngerii lui nu vor putea să te apere dacă vorbeşti în timpul
reprezentaţiei cuiva.
Manet s-a enervat.
— Nu-ţi face griji că te fac de râs. Nu sunt barbar.
— Doar te-am avertizat cinstit, am spus. Tu îmi spui ce e
periculos în Artizanatul magic. Eu îţi spun ce e periculos aici.
— Lăuta lui era diferită, a zis Wilem. Suna diferit de-a ta. Şi
era mai mică.
M-am chinuit să zâmbesc şi am decis să nu fac mare tam-
tam din asta.
— Acel fel de lăută se numeşte mandolină, am spus.
— Ai de gând să cânţi, nu? a întrebat Simmon, agitându-se
în scaun ca un căţeluş nerăbdător. Ar trebui să cânţi
cântecul pe care l-ai compus despre Ambrose.
A fredonat un pic, apoi a cântat:

Un catâr poate învăţa magie, un catâr poate avea ceva clasă,

Căci spre deosebire de tânărul Rosey, el e doar pe jumătate
măgar.

Manet a chicotit în cană. Wilem şi-a rupt un zâmbet rar.

— Nu, am spus ferm. Am terminat-o cu Ambrose. Nu mai
avem nicio treabă unul cu altul, din punctul meu de vedere.

776
— Sigur, a zis Wil cu faţa nemişcată.
— Vorbesc serios, i-am zis. Nu-mi iese nimic din asta. Acest
dus-întors doar îi irită pe profesori.
— A irita e un cuvânt mai degrabă uşor, zise sec Manet. Nu e
chiar cel pe care l-aş fi ales eu.
— Îi eşti dator, a zis Sim cu ochii sclipind de furie. În plus,
nu te vor pedepsi cu Procedura de Nedevenire Membru al
Arcanului doar pentru că ai cântat un cântec.
— Nu, a zis Manet. Îi vor mări taxa de şcolarizare.
— Ce!? a spus Simmon. Nu pot face asta. Taxa de şcolarizare
se bazează pe interviul de admiteri.
Ecoul sforăitului lui Manet s-a auzit sec în cană, în timp ce
mai lua o înghiţitură.
— Interviul e doar o bucată din întregul joc. Dacă ai bani, te
storc un pic. La fel dacă le faci necazuri.
M-a privit serios.
— O s-o încasezi din două direcţii de data asta. De câte ori ai
fost adus de coarne în ultimul semestru?
— De două ori, am recunoscut. Dar a doua oară n-a prea fost
vina mea.
— Desigur, mi-a aruncat Manet o privire francă. Şi de-asta
te-au legat şi te-au biciuit până a dat sângele, nu? Pentru că
n-a fost vina ta?
M-am foit neliniştit pe scaun, simţind de-a lungul spinării
cicatricele pe jumătate vindecate.
— În mare parte n-a fost vina mea, am adăugat.
Manet a ridicat din umeri.
— Nu vina e problema. Un arbore nu provoacă o furtună, dar
orice nebun ştie unde va lovi fulgerul.
Wilem a dat din cap serios.
— La mine acasă e o vorbă: cel mai lung cui se înfige primul.
S-a încruntat. Suna mai bine în siareză.
Sim părea tulburat.
— Dar interviul de admiteri încă determină procentul din
taxa de învăţământ, nu?
Din tonul lui am ghicit că Sim nici nu lua în considerare
posibilitatea ca râca personală sau politica să intre în

777
ecuaţie.
— Pentru cea mai mare parte, a admis Manet. Dar profesorii
îşi aleg propriile întrebări şi fiecare dintre ei are un cuvânt de
spus.
A început să-şi cureţe degetele.
— Lui Hemme nu-i pasă de tine şi poate duce ranchiună cât
de două ori greutatea lui. Ai reuşit să-l calci pe nervi pe
Lorren şi te-a ţinut minte. Faci numai necazuri. Ai pierdut o
grămadă de ore spre sfârşitul ultimului semestru. Niciun
avertisment înainte sau vreo explicaţie după aceea.
M-a privit cu înţeles.
Am lăsat capul în jos, ştiind al naibii de bine că mai multe
dintre orele ratate erau parte a uceniciei mele sub
îndrumarea lui Manet în Artizanatul magic.
După o clipă, Manet a ridicat din umeri şi a continuat.
— Mai presus de toate, te vor testa ca pe un re’lar de data
asta. Taxa de şcolarizare devine mai mare în anii superiori.
Există un motiv pentru care eu am rămas E’lir în tot acest
timp.
Mi-a aruncat o privire adâncă.
— Pronosticul meu? Vei fi norocos dacă vei plăti mai puţin de
zece talanţi.
— Zece talanţi.
Sim a tras aer printre dinţi şi a clătinat din cap cu simpatie.
— Bine că ai bani.
— Nu atât de mulţi, am spus.
— Dar de ce? a întrebă Sim. Profesorii l-au amendat pe
Ambrose cu aproape douăzeci de talanţi după ce ţi-a rupt
lăuta. Ce-ai făcut cu toţi acei bani?
M-am uitat în jos şi am lovit uşor cu piciorul cutia lăutei.
— I-ai dat pe o lăută nouă? a întrebat îngrozit Simmon.
Douăzeci de talanţi? Ştii ce ai fi putut cumpăra cu atâţia
bani?
— O lăută? a întrebat Wilem.
— Nu ştiam că se poate cheltui atât de mult pe un
instrument, a zis Simmon.
— Poţi plăti mai mult de-atât, a zis Manet. Sunt asemenea

778
cailor.
Aici conversaţia s-a împiedicat un pic. Wil şi Sim s-au întors
să se uite la el, confuzi.
Am râs.
— De fapt, comparaţia e bună.
Manet a dat din cap cu înţelepciune.
— Ştii, există o categorie largă de cai. Poţi cumpăra un cal
bătrân, care a tras la plug, pentru mai puţin de un talant.
Sau poţi cumpăra un Vaulder iute cu patruzeci.
— Puţin probabil, a mormăit Wil. Nu pentru un Vaulder
adevărat.
Manet a zâmbit.
— Ba aşa e. Oricât ştii tu că a dat cineva pe un cal vreodată,
cu uşurinţă putea cumpăra o harpă fină sau o vioară.
Simmon a părut uimit de asta.
— Dar tatăl meu a plătit odată 250 pe un Kaepcaen înalt, a
zis el.
M-am aplecat într-o parte şi am subliniat.
— Blondul de colo are o mandolină de două ori mai scumpă.
— Dar, a zis Simmon. Dar caii au istorie. Poţi să creşti un cal
şi apoi să-l vinzi.
— Şi mandolina are o istorie, am spus. A fost realizată de
însuşi Antressor. Are circa 150 de ani.
Mă uitam cum Sim absoarbe informaţia, privind în jur la
toate instrumentele din încăpere.
— Totuşi, a zis Sim. Douăzeci de talanţi.
A clătinat din cap.
— De ce n-ai aşteptat până după admiteri? Ai fi putut cheltui
pe lăută ce-ţi mai rămânea.
— Am avut nevoie de ea ca să cânt la Cinzeacă, i-am explicat.
Am primit gratuit o cameră şi am fost făcut muzician al
casei. Dacă nu cânt, nu pot sta acolo.
Era adevărat, dar nu întru totul. Cinzeacă ar fi lăsat-o mai
moale dacă i-aş fi explicat situaţia mea. Dar dacă aş fi
aşteptat, ar fi trebuit să stau două semestre fără lăută. Ar fi
fost ca şi cum mi-ar fi lipsit un dinte sau un picior. Ar fi fost
ca şi cum aş fi stat două semestre cusut la gură. Ar fi fost de

779
neconceput.
— Şi n-am cheltuit toţi banii pe lăută, am spus. Am mai avut
şi alte cheltuieli. Concret, am plătit gailetul de la care am
împrumutat bani. Au fost şase talanţi, dar faptul că am
scăpat de datoria la Devi îmi luase o piatră de pe inimă.
Dar acum am simţit aceeaşi greutate punându-se înapoi.
Dacă bănuiala lui Manet era doar pe jumătate adevărată,
stăteam mai rău decât m-aş fi gândit.
Din fericire, luminile se diminuaseră şi în încăpere se făcuse
linişte, salvându-mă de alte explicaţii. Am privit cum
Stanchion a adus-o pe Marie sus, pe scenă. A stat de vorbă
cu publicul din apropiere, în timp ce ea şi-a acordat vioara şi
cei din încăpere au început să se aşeze.
Îmi plăcea Marie. Era mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor,
mândră ca o pisică şi vorbea cel puţin patru limbi. Mulţi
dintre muzicienii din Imre făceau tot posibilul să fie în pas cu
moda, sperând să se confunde cu nobilimea, dar Marie purta
haine de stradă. Pantaloni de muncă, cizme cu care puteai
merge douăzeci de mile.
Nu vreau să spun că era lipsită de rafinament, dacă mă
înţelegeţi. Nu iubea moda sau zorzoanele. Hainele erau
adaptate în mod evident pentru ea, mulate şi măgulitoare. În
seara asta, purta vişiniu şi maro, culorile patroanei ei, Lady
Jhale.
Noi, cei patru, am privit scena.
— Trebuie să recunosc, a zis încet Wilem. Cred că Marie
merită toate laudele.
Manet a chicotit încet.
— Asta e o femeie şi jumătate, a zis el. Ceea ce înseamnă că e
de cinci ori mai femeie decât ar şti oricare dintre voi ce să
facă cu ea.
Altă dată o astfel de afirmaţie ne-ar fi forţat pe noi trei să
protestăm. Dar Manet a zis-o fără nicio urmă de ironie în
voce, aşa că am lăsat-o să treacă. Mai ales că era, probabil,
adevărată.
— Nu şi în ceea ce mă priveşte, a zis Simmon. Mereu arată ca
şi cum ar fi gata să se lupte cu cineva. Sau să se ducă să

780
încalece un cal sălbatic.
— Aşa pare.
Manet a chicotit din nou.
— Dacă am trăi vremuri mai bune, s-ar construi un templu
pentru o femeie ca asta.
Am tăcut când Marie a terminat de acordat vioara şi a
început o melodie drăguţă, încet şi blând ca o briză moale de
primăvară.
Deşi n-am avut timp să-i spun, Simmon avea mai mult decât
dreptate.
Odată, în Cremene şi Scaiete, am văzut-o pe Marie lovind cu
pumnul în gât un bărbat care o numise „cântăreaţa asta
curvă şi guralivă”. L-a lovit şi cât era la pământ. Dar numai o
dată şi nu undeva unde să-l doară mult timp.
Marie a continuat melodia, ritmul lent şi dulce a crescut
treptat, până când a ajuns la un trap vioi. Genul de ton care
te duce cu gândul la dans dacă ai piciorul excepţional de
uşor sau eşti incredibil de beat.
L-a lăsat să crească până dincolo de puterea oricui de a mai
dansa pe el.
Nu mai era un ţopăit acum. Sprinta, rapid ca doi copii
alergând. M-am minunat de câtă acurateţe şi claritate erau
sub degetele ei, în ciuda ritmului frenetic.
Mai repede. Rapid ca o căprioară cu un câine sălbatic pe
urme. Am început să mă emoţionez, ştiind că era doar o
chestiune de timp înainte ca ea să scape sau să piardă o
notă. Dar, cumva, ea a continuat, cu fiecare notă perfectă,
clară şi puternică şi dulce. Degetele-i tremurânde se arcuiau
înalt pe corzi. Încheietura mâinii cu care cânta atârna liberă
şi leneşă, în ciuda vitezei teribile.
Şi mai rapidă. Faţa ei era înflăcărată. Braţul abia se mai
vedea. Şi mai rapidă. Se pregăti, cu picioarele ei lungi înfipte
ferm pe scenă, cu vioara proptită de bărbie. Fiecare notă era
ascuţită ca ciripitul păsărilor dimineaţa devreme. Şi mai
rapidă.
A terminat în grabă şi a făcut o plecăciune, fără o singură
greşeală.

781
Nu eram singurul. Wil şi Sim aveau sclipiri de transpiraţie pe
frunţi.
Degetele lui Manet erau albe unde ţinuse strâns marginea
mesei.
— Milostivule Tehlu, a zis el cu sufletul la gură. Au muzică
de-asta în fiecare noapte?
I-am zâmbit.
— E încă devreme, am spus. Nu m-ai auzit pe mine cântând.
•••
Wilem a cumpărat următorul rând de băuturi şi discuţia
noastră s-a transformat într-o bârfă la adresa Universităţii.
Manet fusese mult prin preajma a mai mult de jumătate
dintre profesori, aşa că ştia mai multe poveşti scandaloase
decât noi toţi trei la un loc.
Un lăutist cu o barbă sură, deasă a cântat o versiune agitată
a cântecului En Faeant Morie.
Apoi, două femei frumoase, una de patruzeci şi ceva de ani şi
cealaltă suficient de tânără pentru a-i fi fiică, au cântat un
duet despre Din-nou-tânărul Laniel, pe care nu-l mai
auzisem înainte.
Marie a fost chemată din nou pe scenă, pentru a cânta o
bufonerie cu atâta entuziasm, că i-a făcut pe oameni să
danseze printre mese. Manet s-a ridicat pe finalul melodiei şi
ne-a surprins cu picioarele lui iuţi. L-am aclamat, iar când a
luat loc din nou, era stors şi respira greu.
Wil i-a cumpărat o băutură, şi Simmon s-a întors către mine
cu emoţie în ochi.
Nu, am spus.
— Da? N-am de gând s-o cânt. Ţi-am spus deja.
Sim s-a dezumflat, cu o dezamăgire atât de profundă, încât
nu m-am putut abţine să nu râd.
— Am o idee. Voi da un ocol pe-aici. Dacă-l văd pe Threpe, îl
pun la curent.
Mi-am făcut loc încet prin camera aglomerată şi în timp ce-l
căutam din ochi pe Threpe, adevărul e că o căutam pe
Denna. N-am văzut-o venind pe uşa din faţă, dar din cauza
muzicii, a oamenilor şi în general a forfotei erau şanse s-o fi

782
ratat pur şi simplu.
Mi-a luat un sfert de oră să-mi croiesc drum cu grijă prin
aglomeratul etaj principal, aruncând o privire la toate feţele
şi oprindu-mă pe drum ca să discut cu câţiva muzicieni.
Mi-am făcut drum până la al doilea nivel, în timp ce luminile
se micşorară. M-am sprijinit de balustradă, pentru a urmări
un flautist yllish cântând pe un ton trist, cadenţat.
Când luminile au revenit, mi-am continuat căutarea la al
doilea etaj al Eolian: un balcon larg, în trepte. Căutarea mea
era mai mult un ritual.
Era inutil s-o caut pe Denna, era ca şi cum te-ai fi rugat
pentru vreme frumoasă.
Dar în seara asta a fost excepţia de la regulă. Cum mă
plimbam la al doilea nivel, am zărit-o cu un bărbat înalt,
brunet. Mi-am schimbat drumul printre mese, ca să-i
întâlnesc ca din întâmplare.
Denna m-a zărit jumătate de minut mai târziu. A zâmbit
luminos, entuziasmată, şi şi-a luat mâna de pe braţul
domnului, apropiindu-se de mine.
Bărbatul de lângă ea era mândru ca un uliu şi frumos, cu o
linie a maxilarului ca o cărămidă cenuşie. Purta o cămaşă de
mătase de un alb orbitor şi o jachetă de piele de căprioară
vopsită în culoarea sângelui. Cusături de argint. Cataramă şi
manşetă din argint.
Semăna leit cu un gentilom modegan. Costul hainelor sale,
fără a pune la socoteală inelele, mi-ar fi plătit taxa de
şcolarizare pentru un an întreg.
Denna juca rolul fermecătoarei şi atractivei însoţitoare. În
trecut o văzusem îmbrăcată la fel ca şi mine: cu haine
simple, destinate purtatului zilnic şi în călătorii. Dar în seara
asta purta o rochie lungă de mătase verde. Părul ei închis la
culoare era ondulat artistic în jurul feţei şi lăsat pe umeri. La
gât avea un pandantiv de smarald în formă de lacrimă
netedă. Se asorta atât de bine cu rochia, că nu putea fi o
coincidenţă.
M-am simţit un pic ponosit pe lângă ea. Mai mult decât un
pic. Toate hainele mele dintotdeauna puse la un loc erau

783
patru cămăşi, două seturi de pantaloni şi câteva chestii
diverse. Toate la mâna a doua şi banale într-un fel. În seara
asta purtam ce aveam mai bun, dar sunt sigur că aţi înţeles
că spunând cel mai bun, nu însemna că era deosebit de
rafinat.
Singura excepţie era pelerina, darul de la Fela. Era
călduroasă şi minunată, făcută pe măsura mea, în verde şi
negru, cu numeroase buzunare în căptuşeală. Nu era
elegantă sub nicio formă, dar era cel mai bun lucru pe care îl
aveam.
Pe măsură ce m-am apropiat, Denna a făcut un pas înainte
şi mi-a întins mâna să i-o sărut, gest care părea arogant.
Expresia feţei sale era reţinută, zâmbind politicos. Pentru un
observator întâmplător, semăna leit din toate punctele de
vedere cu o doamnă gingaşă, amabilă cu un tânăr muzician
sărac.
Din toate, cu excepţia ochilor. Erau negri şi profunzi, de
culoarea cafelei şi a ciocolatei. Ochii ei dansau cu
amuzament, plini de voioşie. În spatele ei, domnul a avut un
mic semn de încruntare atunci când ea mi-a oferit mâna. N-
am ştiut ce joc făcea Denna, dar am putut să-mi ghicesc
rolul în el.
Aşa că m-am aplecat peste mâna ei, sărutând-o uşor într-o
aplecare joasă. Am fost învăţat de la o vârstă fragedă
manierele de la Curte, aşa că ştiam ce să fac. Oricine se
poate îndoi de la mijloc, dar o aplecare bună cere
îndemânare.
Aceasta fusese plină de har şi măgulitoare, şi când am atins
dosul mâinii cu buzele, am aruncat mantia la o parte cu o
simplă mişcare delicată din încheietură. Ultima parte era cea
mai dificilă şi am pierdut multe ore exersând-o în oglinda din
baie, pentru a obţine o mişcare care să arate suficient de
firesc.
Denna a făcut o reverenţă graţioasă, ca o frunză în cădere, şi
a păşit înapoi, alături de domn.
— Kvothe, acesta este Lordul Kellin Vantenier. Kellin, Kvothe.
Kellin m-a privit din cap până-n picioare, făcându-şi o opinie

784
despre mine mai repede decât ai respira o dată scurt şi
ascuţit. Expresia lui a devenit dispreţuitoare şi m-a salutat
sec. Nu-mi e străin dispreţul, dar am fost surprins de cât de
mult m-a iritat acest mărunţiş.
— La dispoziţia dumneavoastră, domnul meu.
Am făcut o plecăciune politicoasă şi am schimbat poziţia
corpului, astfel că mantia a căzut de pe umăr, descoperindu-
mi naiul măiestriei.
Era pe cale să se uite în altă parte, cu dezinteresul obişnuit,
când privirea i s-a agăţat de bucata luminoasă de argint. Nu
era nimic special în materie de bijuterii, dar aici avea o
semnificaţie. Wilem avea dreptate: la Eolian, eram unul
dintre nobili.
Şi Kellin ştia asta. După o clipă de evaluare, mi-a întors
gestul. Era mai mult un semn, de fapt. Suficient pentru a fi
politicos.
— Numai bine ţie şi familiei tale, a zis într-o aturană
perfectă.
Vocea lui era mai groasă decât a mea, un bas cald şi cu
accent modegan, care ducea la o uşoară muzicalitate.
Denna şi-a înclinat capul în direcţia lui.
— Kellin m-a învăţat să cânt la harpă.
— Sunt aici pentru a-mi câştiga naiul, a zis el cu vocea lui
profundă, plină de încredere.
Cât am vorbit, femeile de la mesele din jur se întorseseră să
se uite în direcţia lui cu poftă, cu ochii pe jumătate închişi.
Vocea lui avea un efect opus vocii mele. Că era şi bogat, şi
frumos era destul de rău. Dar să aibă, mai presus de toate, şi
o voce ca mierea pe pâinea caldă era de neiertat. Sunetul
vocii lui m-a făcut să mă simt ca o pisică apucată de coadă şi
trasă de păr cu o mână udă.
M-am uitat la mâinile lui.
— Deci, cântaţi la harpă?
— Harpist se numeşte, a adăugat ţeapăn. Cânt la
Pendenhale. Regina instrumentelor.
Am respirat pe jumătate şi apoi am închis gura. Minunata
harpă din Modegan era regina instrumentelor de cinci sute

785
de ani. În aceste zile era o curiozitate antică. Am lăsat să
treacă, evitând cearta de dragul Dennei.
— Vă veţi încerca norocul în seara asta? am întrebat.
Ochii lui Kellin s-au îngustat.
— Norocul n-are nicio legătură atunci când cânt. Dar nu. În
seara asta mă bucur de compania doamnei mele Dinael.
A ridicat mâna Dennei la buze şi a sărutat-o distant. A privit
în jur autoritar la mulţimea murmurândă, ca şi cum i-ar fi
aparţinut.
— Cred că aici voi avea o companie demnă.
M-am uitat la Denna, dar mi-a evitat privirea. Capul îi era
înclinat într-o parte, în timp ce se juca cu un cercel mai
devreme ascuns în păr, un smarald mic în formă de lacrimă
care se potrivea cu pandantivul de la gât.
Kellin m-a privit din nou. Hainele care veneau prost pe mine.
Părul prea scurt pentru a fi la modă, prea lung pentru a fi
altceva decât sălbatic.
— Iar tu eşti… flautist?
Cel mai lipsit de expresivitate instrument.
— Flautist, am zis uşor. Nu. Prefer lăuta.
Sprâncenele i se ridicară.
— Cânţi la lăuta de la Curte?
Zâmbetul meu a devenit rigid, în ciuda eforturilor mele.
— La lăuta membrului unei trupe de teatru.
— A! a zis el râzând, ca şi cum lucrurile căpătau sens dintr-
odată. Muzică populară!
Am lăsat să treacă şi asta, mai uşor decât înainte.
— Aţi găsit unde să staţi? am întrebat tare. Câţiva dintre noi
au luat o masă mai jos, cu o vedere bună la scenă. Sunteţi
bine-veniţi să staţi cu noi.
— Domnişoara şi cu mine avem deja o masă la al treilea
balcon. Kellin a dat din cap înspre Denna. Prefer compania
de sus.
Fără ca el să vadă, Denna şi-a dat ochii peste cap către mine.
Mi-am păstrat cumpătul şi am făcut o nouă reverenţă
politicoasă către el, puţin mai mult decât un dat din cap.
— N-aş vrea să vă reţin.

786
M-am întors către Denna.
— Doamnă. Pot să te caut peste o vreme?
A oftat, arătând ca o persoană de societate din toate punctele
de vedere, cu excepţia ochilor, care încă mai râdeau de toată
ridicola formalitate a schimbului de replici.
— Sunt sigură că înţelegi, Kvothe. Programul meu este destul
de plin în următoarele zile. Dar ai putea să vii în vizită
aproape de sfârşitul pauzei, dacă doreşti. Am închiriat
camere la Grey Man.
— Eşti prea amabilă, am spus şi am făcut o reverenţă către
ea, mult mai arcuită decât cea pentru Kellin.
În acel moment, ea şi-a dat ochii peste cap la mine.
Kellin şi-a ridicat braţul, întorcând în acel moment umărul
către mine, şi cei doi au plecat în mulţime. Privindu-i
împreună, mişcându-se cu graţie prin mulţime, era uşor să
crezi că locul era proprietatea lor sau că măcar se gândiseră
probabil să-l cumpere, pentru a-l folosi drept locuinţă de
vară. Numai vechii nobili se mişcau cu o asemenea aroganţă
naturală, simţind adânc în sufletul lor că totul în lume există
doar pentru a-i face pe ei fericiţi. Denna se prefăcea minunat,
dar pentru Lordul Kellin înfumuratul era la fel de firesc ca
respiratul.
I-am privit până când au ajuns la jumătatea scărilor, în
drumul către balconul de la etajul trei. Acolo Denna s-a oprit
şi şi-a dus o mână la cap. Apoi s-a uitat îngrijorată pe podea.
Cei doi au vorbit scurt şi ea i-a arătat podeaua. Kellin a dat
din cap şi a dispărut pe scări în sus.
Având o presimţire, m-am uitat spre podea şi am zărit o rază
de argint în locul în care stătea Denna, lângă balustradă. M-
am dus şi am stat peste aceasta, obligând doi negustori
cealdizi să mă ocolească.
M-am prefăcut că privesc mulţimea de mai jos, până când
Denna a venit mai aproape de mine şi mi-a pus mâna pe
umăr.
— Kvothe, a zis ea îngrijorată. Îmi pare rău că te deranjez,
dar se pare că mi-am pierdut un cercel. Eşti drăguţ să mi-l
cauţi? Sunt sigură că l-am avut la ureche până mai

787
adineauri.
Am fost de acord şi în curând ne-am bucurat de un moment
de intimitate, cercetând decent podeaua, cu capetele
apropiate. Din fericire, rochia Dennei era în stil modegan,
care curge liber şi în jurul picioarelor. Dacă ar fi avut o
tăietură pe-o parte, cum e acum la modă în Orânduire,
imaginea cu ea ghemuită pe podea ar fi fost scandaloasă.
— Pe trupul lui Tehlu, am murmurat. Unde l-ai găsit?
Denna a chicotit încet.
— Şşş. Tu mi-ai sugerat să învăţ să cânt la harpă. Kellin e un
profesor destul de bun.
— Pedala harpei din Modegan cântăreşte de cinci ori mai
mult ca tine, am spus. E un instrument de cameră. Nu-l vei
putea lua cu tine la drum.
S-a oprit din a pretinde că mai caută cercelul şi mi-a aruncat
o privire tăioasă.
— Şi cine spune că nu voi avea o cameră în care să cânt la
harpă?
M-am uitat din nou la podea şi am ridicat din umeri cât am
putut de mult.
— E destul de bun pentru a învăţa, cred. Cum îţi place până
acum?
— E mai bine decât la liră, zise ea. Deja pot vedea asta. Deşi
abia dacă pot să cânt Veveriţa pe acoperiş.
— E bun de ceva? i-am zâmbit viclean. Cu mâinile, vreau să
spun.
Denna s-a înroşit un pic şi m-a privit ca şi cum ar fi vrut să
mă lovească. Dar şi-a amintit unde se află şi s-a mulţumit
să-şi îngusteze ochii.
— Eşti îngrozitor, a zis ea. Kellin a fost un adevărat
gentleman.
— Tehlu să ne ferească pe toţi de un adevărat gentilom, am
zis.
A clătinat din cap.
— Am zis-o în adevăratul sens al cuvântului, spuse ea. N-a
părăsit niciodată Modegul. E ca un pui într-un coteţ.
— Deci, eşti Dinael acum? am întrebat.

788
— Pentru moment. Şi doar pentru el, a zis ea, privindu-mă
dintr-o parte, cu un zâmbet usturător. Din partea ta încă îmi
place mai mult Denna.
— E bine de ştiut, am spus, apoi am ridicat mâna de pe
podea, dezvăluind smaraldul în formă de lacrimă de la cercel.
Denna a jucat spectacolul găsirii, ţinându-l în sus pentru a
prinde lumina.
— A! Ia te uită!
M-am ridicat în picioare şi am ajutat-o şi pe ea. Şi-a dat
părul pe spate şi s-a aplecat spre mine.
— Sunt stângace cu astfel de lucruri, a zis ea.
— Te superi?
Am păşit spre ea să-i înmânez cercelul. Mirosea slab a flori
sălbatice. Dar dincolo de asta mirosea a frunze de toamnă.
Asemenea părului ei negru, asemenea prafului de pe drum şi
a aerului înaintea unei furtuni de vară.
— Deci, ce este? i-am spus moale. Al doilea fiu al cuiva?
A dat din cap imperceptibil şi o şuviţă de păr i-a căzut,
mângâindu-mi mâna.
— E un lord adevărat.
— Skethe te retaa van, am înjurat eu. Păziţi-vă fiii şi fiicele.
Denna a râs din nou, în linişte. Corpul ei s-a zdruncinat,
încercând să se abţină.
— Stai nemişcată, i-am spus, punând stăpânire pe urechea
ei.
Denna a inspirat profund şi a expirat, liniştindu-se. Am
introdus cercelul prin lobul urechii şi m-am dat deoparte. Ea
a ridicat o mână să verifice, apoi s-a tras înapoi şi a făcut o
reverenţă.
— Îţi mulţumesc din suflet pentru tot ajutorul dat.
Am făcut încă o plecăciune către ea. Era la fel de cizelată ca
cea de mai devreme, dar era mult mai cinstită.
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnă.
Denna a zâmbit cu căldură şi s-a întors să plece, cu ochii
râzând din nou.
•••
Am terminat explorarea de formă a celui de-al doilea etaj, dar

789
Threpe nu părea să fie pe acolo. Nu voiam să risc stânjeneala
celei de-a doua întâlniri cu Denna şi lorduleţul, aşa că am
decis să nu mă mai duc şi la etajul trei.
Sim părea plin de viaţă, ca de obicei după cea de-a cincea
sticlă. Manet era tolănit pe scaun, cu ochii întredeschişi, cu
cana odihnindu-i-se pe burta umflată. Wil arăta la fel ca
întotdeauna, cu ochii negri imposibil de citit.
— Threpe nu-i de găsit, am spus când m-am aşezat. Îmi pare
rău.
— Păcat, a zis Sim. A avut noroc să-ţi găsească un
finanţator?
Am dat din cap cu amărăciune.
— Ambrose a ameninţat sau a mituit toţi nobilii de pe o rază
de câteva sute de mile de aici. Nu vor să aibă de-a face cu
mine.
— De ce nu te ia Threpe? a întrebat Wilem. Te place destul de
mult.
Am dat din cap.
— Threpe sprijină deja alţi trei muzicieni. Patru chiar, dar doi
dintre ei sunt un cuplu căsătorit.
— Patru? a zis Sim îngrozit. E o minune că-şi mai permite să
mănânce.
Wil a întins gâtul curios şi Sim s-a aplecat să-i explice.
— Threpe e conte. Dar proprietăţile lui nu sunt chiar atât de
extinse. Să sprijine patru muzicieni cu venitul său e un pic…
extravagant.
Wil s-a încruntat.
— Băuturile şi corzile nu sunt chiar atât de scumpe.
— Un finanţator e răspunzător pentru mai mult de-atât.
Sim a început să înşire pe degete cheltuielile.
— Există un document al patronajului în sine. Apoi, oferă
cazare şi masă pentru muzicienii săi, un salariu anual, un
costum de haine în culorile familiei sale.
— Două costume de haine, în mod tradiţional, am intervenit.
În fiecare an. Crescând în trupă, n-am apreciat hainele pe
care ni le-a dat Seniorul Pârloagă-Sură. Dar zilele astea nu
m-am putut abţine să nu mă gândesc cât s-ar îmbunătăţi

790
garderoba mea cu două noi rânduri de haine.
Simmon a zâmbit când a venit un copil servitor, nelăsând
nicio îndoială cu privire la cine era răspunzător pentru
paharele cu vin de mure din faţa fiecăruia dintre noi. Sim a
ridicat paharul într-un toast tăcut şi a băut o înghiţitură
zdravănă. Am ridicat şi eu paharul, aşa cum a făcut şi
Wilem, deşi, evident, îl durea. Manet a rămas nemişcat şi am
început să-l suspectez că a aţipit.
— Ceva tot nu e bine, a zis Wilem, lăsând jos paharul. Toţi
finanţatorii rămân cu buzunarele goale.
— Finanţatorul câştigă reputaţie, i-am explicat. De aceea
muzicienii îi poartă uniforma. În plus, are animatori la
semnul şi cuvântul său: petreceri, dansuri, ceremonii.
Uneori, ei scriu la cererea lui melodii sau piese de teatru.
Wil a părut încă sceptic.
— Totuşi, mi se pare că finanţatorul ia o bucată destul de
mică.
— Asta pentru că vezi doar jumătate din imaginea de
ansamblu, a zis Manet, ridicându-se în scaun. Eşti băiat
crescut la oraş. Nu ştii cum e să creşti într-un sat construit
pe moşia cuiva.
— Asta e moşia Lordului Poncington, a zis Manet, folosind un
pic de bere vărsată pentru a desena un cerc în centrul mesei.
Unde trăieşti ca un om de rând ce eşti. Manet a ridicat
paharul gol al lui Simmon şi l-a pus în interiorul cercului.
— Într-o zi, un bărbat se plimba prin oraş purtând culorile
Lordului Poncington.
Manet a luat paharul plin cu vin şi l-a împins pe masă până
când a ajuns lângă cel gol al lui Sim, în interiorul cercului.
— Şi acest om cânta pentru toţi cei de la hanul local.
Manet a turnat o parte din vin în paharul lui Sim.
Fără vreun îndemn, Sim a zâmbit şi l-a băut.
Manet a făcut aceeaşi mişcare şi cu paharul său şi a intrat
din nou în cerc.
— Luna viitoare au mai venit încă doi purtând culorile sale şi
au pus de-un spectacol de păpuşi.
A turnat mai mult vin, şi Simmon l-a răsturnat înapoi.

791
— Luna viitoare se va ţine o piesă de teatru. Din nou.
Acum, Manet şi-a luat cana de lemn şi a târât-o pe masă în
cerc.
— Apoi a apărut omul cu taxele, purtând aceleaşi culori.
Manet îşi izbi plin de draci cana goală de masă.
Sim a rămas nedumerit pentru o clipă, apoi şi-a ridicat cana
şi şi-a turnat nişte bere în ea.
Manet l-a privit şi a izbit din nou cana, sever.
Sim a turnat restul de bere în cana lui Manet, râzând.
— Îmi place mai mult vinul de mure, oricum.
— Lordului Poncington îi plac şi mai mult taxele, a zis Manet.
Şi oamenilor le place să se distreze. Şi omului cu taxe îi place
să nu fie otrăvit şi îngropat într-un mormânt puţin adânc în
spatele morii vechi.
A luat o gură de bere.
— Aşa că toată lumea e fericită.
Wil a privit schimbul de replici cu ochii lui negri, serioşi.
— Asta are mai mult sens.
— Nu e întotdeauna atât de mercenar, am spus. Threpe vrea
cu adevărat să ajute muzicienii la îmbunătăţirea
meşteşugului. Unii nobili îi tratează pe artişti ca pe nişte cai
într-un grajd, am oftat eu. Chiar şi asta ar fi mai bun decât
ceea ce am acum, care nu e nimic.
— Nu te vinde ieftin, a zis Sim vesel. Aşteaptă şi vei găsi un
finanţator bun. Ai merita. Eşti la fel de bun ca oricare
muzician de-aici.
Am tăcut, prea mândru să le spun adevărul. Eram sărac într-
un fel pe care restul l-ar fi putut înţelege cu greu. Sim era
nobil aturan, iar familia lui Wil era de negustori de lână de la
Ralien. Ei credeau că a fi sărac înseamnă să n-ai suficienţi
bani pentru a merge să bei de câte ori vrei.
Cu taxa de şcolarizare la orizont, nu îndrăzneam să cheltui
nici măcar un bănuţ găurit. Nu puteam cumpăra lumânări,
cerneală sau hârtie. N-aveam nicio bijuterie s-o amanetez,
nici alocaţie, nici părinţi cărora să le scriu acasă. Niciun
cămătar respectabil nu mi-ar fi dat nici o para chioară. Deloc
surprinzător, pentru că eram un orfan edema ruh fără

792
rădăcini, ale cărui bunuri încăpeau într-un sac. Nici măcar
unul prea mare.
M-am ridicat în picioare înainte ca discuţia să ajungă în zone
prea puţin plăcute.
— E timpul să fac nişte muzică.
Mi-am ridicat cutia lăutei şi m-am îndreptat spre locul în
care stătea Stanchion, la colţul barului.
— Ce ai pentru noi în seara asta? a întrebat el, trecându-şi
mâna prin barbă.
— O surpriză.
Stanchion s-a oprit din acţiunea de a lua un scaun.
— E genul de surpriză care va provoca un scandal sau va
face oamenii să incendieze localul? a întrebat el.
Am clătinat din cap, zâmbind.
— Bine.
A zâmbit şi el şi s-a îndreptat spre scenă.
— În cazul ăsta, îmi plac surprizele.

793
 CAPITOLUL 6
Iubire

Stanchion m-a condus pe scenă şi a scos un scaun fără

spătar. Apoi, a mers în faţa scenei pentru a discuta cu
publicul. Mi-am pus mantaua pe spătarul scaunului, pe
când luminile începeau să se stingă.
Am pus cutia ponosită a lăutei pe podea. Era chiar mai
sărăcăcioasă decât mine. Fusese destul de frumoasă odată,
dar cu mulţi ani în urmă şi la mile depărtare. Acum,
mânerele din piele erau crăpate şi scorţoase, iar carcasa avea
petice în unele locuri. Mai rămăsese numai una dintre
clemele originale, una delicată, lucrată din argint. Pe celelalte
le înlocuisem cu orice putusem curăţa, aşa că acum cutia
purta ostentativ cleme nepotrivite de aramă strălucitoare şi
fier tocit.
Dar în interiorul ei era cu totul altceva. În interior era
motivul pentru care mă luptam să obţin taxa de şcolarizare
de mâine. Făcusem o adevărată afacere cu ea, dar chiar şi
aşa mă costase mai mulţi bani decât cheltuisem eu vreodată
pe un obiect. Atât de mulţi bani, că nu mi-am putut permite
o cutie care să i se potrivească şi a trebuit s-o căptuşesc cu
zdrenţe pe cea pe care o aveam.
Lemnul era de culoarea cafelei închise, a pământului
proaspăt întors. Curba concavă se asemăna perfect cu şoldul
unei femei. Era un ecou tăcut şi o încordare strălucită şi
zdrăngăneală. Lăuta mea. Sufletul meu tangibil.
Auzisem că poeţii scriu despre femei. Fac rime şi rapsodiază
şi mint. Am urmărit marinari pe mal privind tăcuţi la cum se
umflă marea încet. Am văzut soldaţi cu inima de fier cum li
se umplu ochii de lacrimi la culorile regelui lor fluturând în
vânt. Ascultaţi la mine: aceşti oameni nu ştiu nimic despre
iubire.
N-o găseşti în cuvintele poeţilor sau în dorul din ochii
marinarilor. Dacă vrei să cunoşti iubirea, uită-te la mâinile

794
unui muzician care cântă. El ştie.
M-am uitat la publicul meu, care încă mai sporea lent.
Simmon mi-a făcut cu mâna entuziasmat şi i-am zâmbit în
schimb. Am văzut părul alb al contelui Threpe, la balconul de
la al doilea etaj acum. Vorbea serios cu un cuplu bine
îmbrăcat, gesticulând în direcţia mea. Încă mai făcea
campanie pentru mine, deşi ştiam amândoi că era o cauză
pierdută.
Am scos lăuta din cutia ei ponosită şi am început s-o
acordez. Nu era cea mai bună lăută din Eolian. Nici pe
departe. Gâtul ei era uşor îndoit, dar nu încovoiat. Una
dintre chei era slăbită şi predispusă la schimbarea tonului.
Am ciupit un acord moale şi am dus urechea la corzi. Am
ridicat privirea şi am putut vedea chipul Dennei, limpede ca
luna. Mi-a zâmbit entuziasmată şi şi-a mişcat degetele sub
masă, unde domnul ei n-o putea vedea.
Am atins cu grijă cheia slăbită, trecându-mi mâinile peste
lemnul cald al lăutei. Lacul era tocit şi zgâriat pe alocuri.
Fusese tratată nemilos înainte, dar asta nu o făcea mai puţin
minunată.
Deci, da. Avea defecte, dar ce mai contează când totul se
rezumă la ce ne dictează inima? Iubim ceea ce iubim. Nu
trebuie să existe un motiv. În multe feluri, iubirea prostească
este iubire adevărată. Oricine poate iubi un lucru dintr-un
motiv. E la fel de uşor ca a pune un ban în buzunar. Dar a
iubi ceva în ciuda defectelor… Să le cunoşti şi să le iubeşti şi
pe ele… asta e şi rar şi pur şi perfect.
Stanchion a arătat cu mâna către mine. Au fost aplauze
scurte, urmate de o tăcere atentă.
Am ciupit două note şi am simţit publicul aplecându-se către
mine. Am atins o coardă, am acordat-o uşor şi am început să
cânt. Înainte ca o mână de note să răsune, toată lumea a
prins tonul. Era Clopoţelul berbecului. O melodie pe care
păstorii o fluierau de zece mii de ani. Cea mai simplă dintre
melodii. O melodie pe care oricine ar putea s-o cânte cu o
găleată. O găleată e prea mult, de fapt. Două palme ţinute
căuş ar fi de-ajuns. O singură mână. Două degete chiar.

795
Era pur şi simplu muzică populară.
Există câteva sute de cântece scrise pe ritmul Clopoţelului
berbecului. Cântece de dragoste şi de război. Cântece
umoristice, tragice şi desfrânate. Nu m-am obosit cu
niciunele dintre ele. Fără cuvinte. Doar muzică. Doar sunet.
Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Lordul Înfumurat cum se
apleacă mai aproape de Denna, făcând un gest de dispreţ.
Am zâmbit, tachinând cu atenţie corzile lăutei.
Dar nu după mult timp zâmbetul meu a devenit tensionat.
Sudoarea a început să-mi şiroiască pe frunte. M-am cocoşat
peste lăută, concentrându-mă la ce trebuia să fac cu mâinile.
Degetele mi s-au repezit, apoi au dansat, apoi au zburat.
Am cântat tare ca o furtună cu grindină, ca o bătaie de
ciocan pe aramă. Am cântat moale ca soarele pe grâul de
toamnă, blând ca o frunză singură în bătaia vântului. Nu
după mult timp, respiraţia a început să-mi obosească. Buzele
mi s-au îngustat, devenind palide.
Înaintând spre refrenul de la mijloc, am scuturat din cap
pentru a-mi da părul din ochi. Sudoarea a zburat într-un arc
peste lemnul scenei. Am respirat greu, cu pieptul lucrând ca
un burduf, încordat ca un cal care aleargă în spume.
Cântecul răsuna, cu fiecare notă veselă şi clară. Aproape m-
am încurcat o dată. Ritmul s-a poticnit o fracţiune de
secundă… Apoi mi-am revenit într-un fel, l-am dus mai
departe şi am reuşit să termin linia de final, ciupind notele
dulci şi uşoare, în ciuda faptului că degetele mele erau un
blur obosit.
Apoi, tocmai când era evident că n-am cum să mai rezist încă
un moment, ultimul acord a răsunat în încăpere şi eu m-am
prăbuşit în scaun, epuizat.
Publicul a izbucnit în aplauze furtunoase.
Dar nu tot publicul. Împrăştiate prin încăpere, câteva zeci au
izbucnit în râs, lovind cu pumnii în masă şi tăvălindu-se pe
jos, strigându-şi amuzamentul.
Aplauzele s-au risipit şi au murit aproape instantaneu.
Bărbaţii şi femeile s-au oprit cu mâinile la jumătatea
aplauzelor ca să se uite la cei care râdeau. Unii păreau

796
furioşi, alţii nedumeriţi. Mulţi erau ofensaţi în mod clar în
numele meu şi murmure furioase au început să cutreiere
prin încăpere.
Înainte ca orice discuţie serioasă să prindă rădăcini, am
produs o singură notă înaltă şi am ridicat o mână, captându-
le din nou atenţia. Nu terminasem. Nici pe jumătate.
M-am foit în scaun şi mi-am rotit umerii. Am lovit coarda cu
degetul mare o dată, am atins cheia care se slăbise şi am
trecut fără efort la a doua melodie.
Era una scrisă de Illien: Tintatatornin. Mă îndoiesc că aţi
auzit de ea. E o ciudăţenie în comparaţie cu alte lucrări ale
lui Illien. În primul rând, n-are versuri.
În al doilea rând, deşi e un cântec frumos, nu te atrage sau
nu te mişcă asemenea celor mai cunoscute ale lui.
Cel mai important, e din cale afară de dificil de cântat. Tatăl
meu îl numea cel mai bun cântec scris vreodată pentru
cincisprezece degete. El m-a pus să-l cânt când eram prea
plin de mine şi simţea că am nevoie de un pic de smerenie. E
suficient să spun că am repetat cu regularitate, uneori mai
mult decât o dată pe zi.
Aşa că am cântat Tintatatornin. M-am aplecat din nou în
scaun şi mi-am încrucişat gleznele, pentru a mă relaxa un
pic. Mâinile mi s-au plimbat alene pe corzi. După primul
refren, am tras o gură de aer şi am oftat scurt, ca un băieţel
rămas în casă într-o zi însorită. Ochii au început să-mi
rătăcească fără ţintă prin încăpere, plictisiţi.
Cântând încă, m-am mişcat nervos în scaun, încercând să
găsesc o poziţie confortabilă şi n-am reuşit. M-am încruntat,
m-am ridicat şi m-am uitat la scaun ca şi cum acesta era de
vină. Apoi mi-am reluat locul, cu o expresie de disconfort pe
faţă.
În tot acest timp, zecile de mii de note ale Tintatatorninului au
dansat şi au petrecut. Am făcut o pauză între două refrene,
pentru a mă scărpina leneş după ureche.
Eram atât de profund implicat în rolul pe care-l jucam, încât
simţeam cum mă umflă căscatul. L-am lăsat să iasă pe
deplin, atât de larg şi de lung, că cei din rândul din faţă mi-

797
au putut număra dinţii. Am dat din cap ca să-l alung şi mi-
am şters lacrimile din ochi cu mâneca.
În tot acel timp, Tintatatornin a zburdat prin aer. Armonia
nebună şi contrapunctul s-au împletit şi apoi s-au distanţat.
Toate fără cusur, dulci şi uşoare ca respiraţia. Când a venit
sfârşitul, punând împreună o duzină de fire încurcate din
cântec, n-am făcut nicio înfloritură. Pur şi simplu m-am oprit
şi m-am frecat un pic la ochi. Nu tu crescendo. Nu tu arc. Nu
tu nimic. Mi-am desprins degetele distrat şi m-am aplecat
pentru a pune lăuta înapoi în cutie.
De data asta mai întâi s-a râs. Aceleaşi persoane ca mai
devreme, urlând şi bătând cu pumnii în mese de două ori
mai tare ca înainte. Oamenii mei. Muzicanţii. Am lăsat
deoparte plictiseala care mi se citea pe faţă şi le-am zâmbit
anume.
Aplauzele au urmat câteva bătăi de inimă mai târziu, dar
erau împrăştiate şi confuze. Chiar şi după ce luminile din
încăpere s-au aprins, atmosfera se transformase într-o sută
de murmure prin toată camera.
Marie s-a repezit să mă felicite cât coboram scările, cu faţa
zâmbitoare. Mi-a strâns mâna şi m-a bătut pe spate. A fost
prima dintr-un şir lung de muzicanţi. Înainte de a mă
împotmoli, Marie m-a luat de braţ şi m-a condus înapoi la
masă.
— Doamne, băiete, a zis Manet. Eşti ca un mic rege aici.
— Asta nu e nici pe jumătate din atenţia obişnuită, a zis
Wilem. În mod normal, încă mai e ovaţionat când ajunge
înapoi la masă. Fetele se calcă în picioare şi-i presară flori în
cale.
Sim s-a uitat curios prin încăpere.
— Reacţia e… a bâjbâit după un cuvânt. Mixtă. Oare de ce?
— Pentru că tânărul şase-corzi de aici e atât de iscusit, că
abia se abţine să nu se taie, a zis Stanchion făcându-şi drum
spre masa noastră.
— Ai observat şi tu? a întrebat sec Manet.
— Taci, zise Marie. A fost genial.
Stanchion a oftat şi a clătinat din cap.

798
— Eu, unul, aş vrea să ştiu despre ce discutăm, a punctat
Wilem.
— Kvothe a cântat aici cel mai banal cântec din lume şi a dat
impresia că toarce aur pe fuior, a zis Marie. Apoi a luat o
bucată de melodie adevărată, ceva ce numai o mână de
oameni ar putea cânta, şi a făcut-o să pară atât de uşoară,
de parcă şi un copil ar fi putut s-o cânte la un fluier de
tinichea.
— Nu neg că a fost cântată cu talent, a zis Stanchion.
Problema e modul în care a făcut-o. Toţi cei care au sărit să
aplaude prima melodie se simt ca nişte fraieri. Simt că s-a
jucat cu ei.
— Şi ăsta e adevărul, a subliniat Marie. Un interpret
manipulează publicul. Ăsta e rolul glumei.
— Oamenilor nu le place să fie păcăliţi, a răspuns Stanchion.
De fapt, urăsc asta. Nimănui nu-i place să i se facă o farsă.
— Practic vorbind, a intervenit rânjind Simmon, a cântat3
gluma la lăută.
Toată lumea s-a întors să se uite la el, şi zâmbetul lui a pălit.
— Înţelegeţi? A făcut o glumă. Pe lăută.
Şi-a lăsat privirea în jos, zâmbetul i-a dispărut, iar faţa i s-a
îmbujorat.
— Scuze.
Marie a râs încet.
Manet a ridicat glasul.
— Deci, e mai mult o problemă de două feluri de public, a zis
el încet. Sunt cei care ştiu destulă muzică pentru a înţelege
gluma şi cei care au nevoie de cineva să le-o explice.
Marie a făcut un gest triumfător spre Manet.
— Exact, a zis ea către Stanchion. Dacă vii aici şi nu eşti în
stare să înţelegi singur gluma, atunci meriţi să fii dus un pic
de nas.
— Doar că multe dintre aceste persoane fac parte din mica
nobilime, a zis Stanchion. Şi deşteptul ăsta încă n-are
sponsor.

3 Joc de cuvinte; to play (engl.) – a cânta, a te juca. (n.tr.)

799
— Cum aşa? a zis Marie. Threpe a dat de veste de luni bune.
Cum de nu te-a săltat nimeni?
— Ambrose Makar, i-am explicat.
Pe faţa ei nu s-a văzut că l-ar şti.
— E muzician?
— Fiul unui baron, a zis Wilem.
S-a încruntat perplexă.
— Cum e posibil să te ţină departe de un finanţator?
— Mult timp liber şi de două ori mai mulţi bani decât
Dumnezeu, am spus sec.
— Tatăl lui e unul dintre cei mai puternici oameni din Vintas,
a adăugat Manet, apoi s-a întors spre Simmon. Al câtelea e,
al şaisprezecelea în linie la tron?
— Al treisprezecelea, a zis Simmon ursuz. Întreaga familie
Surthen a pierit pe mare în urmă cu două luni. Ambrose nu
mai tace zicând că tatăl lui e la douăsprezece locuri de a fi
rege.
Manet s-a întors către Marie.
— Ideea e că acest fiu al baronului a primit toată puterea şi
nu-i e frică s-o arate.
— Ca să fiu sincer până la capăt, trebuie să menţionez şi că
tânărul Kvothe nu e cel mai monden din Orânduire, a zis
Stanchion.
Şi-a dres glasul.
— După cum a reieşit din reprezentaţia din seara asta.
— Nu-mi place când mi se spune tânărul Kvothe, i-am zis lui
Sim aparte.
Mi-a aruncat o privire înţelegătoare.
— Eu tot cred că a fost genial, a zis Marie, întorcându-se spre
Stanchion şi punând ferm piciorul în prag. E cel mai
inteligent gest pe care l-a făcut cineva aici în ultima lună, şi
tu ştii asta.
I-am pus mâna pe braţ lui Marie.
— Are dreptate, am spus. A fost o prostie.
Am ridicat din umeri şovăielnic.
— Sau cel puţin ar fi dacă aş avea cea mai mică speranţă să
fac rost de un sponsor. L-am privit pe Stanchion în ochi. Dar

800
n-am. Amândoi ştim că Ambrose a otrăvit acel puţ pentru
mine.
— Puţurile nu rămân otrăvite veşnic, a zis Stanchion.
Am ridicat din umeri.
— Atunci ce zici de asta? Aş prefera să cânt piese care să-mi
amuze prietenii mai degrabă decât să le fac pe plac celor care
nu mă privesc cu ochi buni din cauza zvonurilor.
Stanchion a luat o gură de aer, apoi s-a grăbit să răspundă.
— Mi se pare corect, a zis el, zâmbind uşor.
În scurta acalmie care a urmat, Manet şi-a dres serios glasul
şi privirea i-a ţâşnit în jurul mesei. Am înţeles indiciul şi am
făcut o rundă de prezentări.
— Stanchion, i-ai cunoscut deja pe colegii mei Wil şi Sim. El
este Manet, student şi uneori mentorul meu la Universitate.
Toată lumea, acesta este Stanchion: gazdă, proprietar şi
stăpân al Eolianului.
— Încântat de cunoştinţă, a zis Stanchion, dând politicos din
cap înainte de a privi emoţionat în jur. Că ai pomenit de
gazdă, eu ar trebui să-mi văd de treabă.
M-a mângâiat pe spate când s-a întors să plece.
— Să văd dacă pot stinge câteva incendii, dacă tot m-am
apucat.
I-am zâmbit în semn de mulţumire, apoi am făcut un gest
amplu.
— Toată lumea, ea este Marie. După cum deja aţi auzit cu
urechile voastre, cel mai bun muzician la Eolian. După cum
puteţi vedea cu propriii ochi, cea mai frumoasă femeie pe o
rază de o mie de mile. După cum vă discerne mintea, cea mai
înţeleaptă dintre…
Zâmbind, a intervenit peste mine.
— Dac-aş fi înţeleaptă pe jumătate cât sunt de înaltă, n-aş
mai face niciun pas să te apăr, a zis ea. Bietul Threpe chiar a
ieşit la tăiere pentru tine în tot acest timp?
Am dat din cap.
— I-am spus că e o cauză pierdută.
— Este, dacă te strâmbi la oameni, a zis ea. Jur că n-am mai
întâlnit pe nimeni care să aibă talentul tău de a enerva

801
lumea. Dacă n-ai fi avut un farmec înnăscut, cineva te-ar fi
înjunghiat până acum.
— Presupui tu, am murmurat.
Marie s-a întors cu faţa la prietenii mei de la masă.
— E o plăcere să vă cunosc pe toţi.
Wil a dat din cap şi Sim a zâmbit. Manet totuşi s-a ridicat în
picioare cu o mişcare lină şi a întins mâna. Marie i-a luat-o,
iar Manet a strâns-o călduros într-a lui.
— Marie, a zis el. Mă intrigi. E vreo şansă să-ţi cumpăr o
băutură şi să mă bucur de plăcerea unei conversaţii cu tine
la un moment dat în seara asta?
N-am putut face nimic altceva decât să mă holbez la el.
Stând acolo, cei doi arătau ca nişte încheieri ale unor cărţi
care nu se potriveau. Marie era cu aproape zece centimetri
mai înaltă decât Manet, iar cizmele îi făceau picioarele să
pară şi mai lungi decât erau.
Manet, pe de altă parte, arăta ca de obicei, cărunt şi despletit
şi mai bătrân decât Marie cu cel puţin un deceniu.
Marie a clipit şi a întins capul un pic, ca şi cum ar fi bătut-o
gândul.
— Sunt cu nişte prieteni acum, a zis ea. Ar putea să se facă
târziu până termin cu ei.
— Nu contează pentru mine, a zis Manet uşor. Sunt dispus
să renunţ la o parte din somn pentru asta. Nici nu-mi mai
amintesc ultima dată când am avut parte de compania unei
femei care ştie să vorbească ferm şi fără ezitare. Genul tău de
femeie nu se găseşte pe toate drumurile.
Marie l-a privit din nou.
Manet i-a întâlnit ochii şi i-a trimis un zâmbet atât de
încrezător şi de fermecător, că locul lui ar fi fost pe scenă.
— Nu vreau să te ţin departe de prieteni, a zis el. Dar eşti
prima cântăreaţă din ultimii zece ani care îmi face picioarele
să joace. Mi se pare că să-ţi ofer o băutură e cel mai mărunt
gest pe care pot să-l fac.
Marie i-a zâmbit şi ea, pe jumătate amuzată, pe jumătate
crispată.
— Sunt la al doilea etaj momentan, a zis ea, arătând spre

802
trepte. Dar ar trebui să scap în, să zicem, două ore…
— Eşti teribil de bună, a zis el. Să vin eu să te caut?
— Aşa ar trebui, a zis ea.
Apoi i-a aruncat o privire atentă, în timp ce se întorcea să
plece.
Manet şi-a reluat locul pe scaun şi a luat o înghiţitură.
Simmon părea la fel de uluit ca noi toţi.
— Ce naiba a fost asta? a întrebat el.
Manet a chicotit în barbă şi s-a lăsat pe spate în scaun,
sprijinindu-şi cana pe piept.
— Asta, a zis mândru, e ceva ce eu înţeleg şi voi, băieţeii, nu
înţelegeţi. Luaţi-vă notiţe. Luaţi aminte.
•••
Când membrii nobilimii doresc să-i arate unui muzician
aprecierea lor, îi dau bani. Când am început să cânt la
Eolian, am primit câteva cadouri şi pentru un timp acestea
au fost suficiente pentru a mă ajuta la plata taxei de
şcolarizare şi pentru a-mi ţine măcar puţin capul la
suprafaţă. Dar Ambrose a insistat în campania lui împotriva
mea şi au trecut luni întregi de când nu mai primisem ceva
de genul ăsta.
Muzicanţii sunt mai săraci decât mica nobilime, dar încă se
mai bucură de un spectacol. Deci, când îţi apreciază
reprezentaţia, îţi cumpără băuturi. Ăsta era motivul real
pentru care eram în seara asta la Eolian.
Manet s-a dus să aducă o cârpă umedă de la bar, să cureţe
masa, ca să putem juca încă o partidă de cărţi. Înainte de a
se întoarce, un tânăr flautist cealdiz a venit să întrebe dacă
erau şanse să ne facă cinste cu un rând.
I-am oferit şansa până la urmă. I-a făcut cu ochiul unei
chelneriţe din apropiere şi fiecare dintre noi a comandat ce-i
plăcea cel mai mult, şi în plus, o bere pentru Manet.
Am băut, am jucat cărţi şi am ascultat muzică. Manet şi cu
mine am avut o serie de cărţi proaste şi am pierdut trei mâini
la rând. Mi-a afectat starea de spirit, dar nici pe departe la fel
de mult ca bănuielile lui Stanchion, care putea avea dreptate
cu ceea ce zisese.

803
Un sponsor bogat mi-ar fi rezolvat multe dintre probleme.
Chiar şi un sponsor sărac ar fi putut să-mi dea un mic
spaţiu pentru a respira, din punct de vedere financiar. Dacă
nici asta, măcar cineva de la care să pot împrumuta bani
când eram strâns cu uşa, în loc să fac afaceri cu oameni
periculoşi.
În timp ce mintea îmi era ocupată, am mizat greşit şi am mai
pierdut o mână, ceea ce ne-a dus la patru mâini pierdute la
rând, cu pierderea jocului la orizont.
Manet se chiora la mine, în timp ce făcea cărţile.
— Uite un abecedar pentru intrarea în joc.
A ridicat mâna, împungând nervos aerul cu trei degete.
— Să presupunem că ai trei cărţi de pică în mână şi că jos
sunt cinci de pică.
Ridică şi cealaltă mână, cu degetele răsfirate.
— Câte cărţi de pică sunt în total?
S-a lăsat pe spate în scaun, cu braţele încrucişate.
— Nu te grăbi.
— Încă nu a revenit după ce a văzut că Marie e dispusă să
bea ceva cu tine, a spus sec Wilem. Şi noi la fel.
— Nu şi eu, a ciripit Simmon. Ştiam că eşti în stare.
Am fost întrerupţi de sosirea lui Lily, una dintre chelneriţele
obişnuite de la Eolian.
— Ce se întâmplă aici? a zis ea jucăuş. Dă cineva o petrecere
frumoasă?
— Lily, dacă ţi-aş cere să bei un pahar cu mine, ai fi de
acord? a întrebat Simmon.
— Sigur, a zis ea cu uşurinţă. Dar nu pentru foarte mult
timp.
I-a pus mâna pe umăr.
— Domnilor, aveţi noroc. Un admirator anonim de muzică
bună s-a oferit să facă cinste cu un rând de băuturi.
— Un carcalete pentru mine, a zis Wilem.
— Mied, a zis Simmon zâmbind.
— Eu vreau un şpriţ, am spus.
Manet a ridicat o sprânceană.
— Un şpriţ, da? a întrebat el, zgâindu-se la mine. Vreau şi eu

804
unul.
I-a aruncat chelneriţei o privire cu subînţeles şi a făcut un
semn cu capul către mine.
— La fel ca al lui, desigur.
— Serios? a zis Lily, apoi a ridicat din umeri. Vine într-o
clipită.
— Acum, că ai impresionat pe toată lumea, te poţi distra, da?
a întrebat Simmon. Cu ceva despre un catâr…?
— Pentru ultima dată, nu, am spus. Am terminat cu
Ambrose. Nu mai câştig nimic dacă-l contrez.
— I-ai rupt mâna, a zis Wil. Cred că mai contrat de-atât nu
poate fi.
— Mi-a spart lăuta, am spus. Suntem chit. Eu sunt gata să
las trecutul în urmă.
— Pe naiba, a zis Sim. I-ai turnat jumătate de kilogram de
unt rânced în lampă. I-ai slăbit chingile de la şa…
— Gura, mâini negre! am spus, privind în jur. Asta a fost cu
aproape o lună în urmă şi nimeni în afară de voi doi nu ştie
c-am fost eu. Şi acum Manet. Şi toată lumea în jur.
Sim s-a înroşit jenat şi conversaţia s-a oprit până când Lily s-
a întors cu băuturile noastre. Carcaletele lui Wil era în
paharul lui obişnuit din piatră. Miedul lui Sim strălucea
auriu într-un pahar înalt. Manet şi cu mine am primit căni
din lemn.
Manet a zâmbit.
— Nu-mi amintesc ultima dată când am comandat un şpriţ,
a meditat el. Nu cred că am comandat vreodată vreunul
pentru mine.
— Tu eşti singura persoană pe care o cunosc să mai fi băut
vreodată, a zis Sim. Kvothe, prezent aici, le dă pe gât ca
nimeni altul. Trei sau patru într-o noapte.
Manet a ridicat o sprânceană stufoasă către mine.
— Ei nu ştiu? a întrebat el.
Am scuturat din cap în timp ce beam din cană, neştiind dacă
să mă amuz sau să mă ruşinez.
Manet a împins cana în faţa lui Simmon, care a ridicat-o şi a
luat o înghiţitură. S-a încruntat şi a mai luat una.

805
— Apă?
Manet a dat din cap.
— E un truc vechi al curvelor. Le ţii de vorbă în cârciuma de
la bordel şi vrei să le arăţi că nu eşti ca ceilalţi. Că eşti un
bărbat rafinat. Deci, te oferi să le cumperi o băutură.
S-a întins peste masă şi a luat cana înapoi de la Sim.
— Dar sunt la muncă. Nu vor să bea. Vor mai degrabă banii.
Aşa că ele comandă un şpriţ sau altceva. Tu dai banii,
barmanul le dă apă şi la sfârşitul nopţii împart banii cu
acesta. Dacă sunt bune ascultătoare, pot face la fel de mulţi
bani în bar ca în pat.
Am fost de acord.
— De fapt, împărţim în trei. O treime ia gazda, o treime
barmanul şi a treia eu.
— Îţi iei ţeapă în cazul ăsta, a zis Manet sincer. Barmanul ar
trebui să-şi ia partea de la gazdă.
— Nu te-am văzut să-i comanzi şpriţ lui Cinzeacă, a zis Sim.
— Acolo trebuie să fie mied Greysdale, a zis Wil. Comanzi
doar din acela.
— Şi eu am comandat Greysdale, a protestat Sim. Are gust
de castraveţi dulci şi pipi. În afară de asta…
Sim o luase pe arătură.
— E foarte scump? a întrebat Manet zâmbind. N-ar avea sens
să treci prin toate astea pentru o bere scurtă, nu?
— Ei ştiu ce vreau când comand Greysdale la Cinzeacă, i-am
spus. Dacă aş fi comandat ceva care de fapt nu exista, te-ai fi
prins uşor.
— Cum de ştii despre asta? l-a întrebat Sim pe Manet.
Manet a chicotit.
— Nu există trucuri noi pentru un câine bătrân ca mine, a
zis el.
Luminile au început să se stingă şi ne-am întors cu faţa spre
scenă.
•••
Noaptea a luat-o razna din acel moment. Manet a plecat
după păşuni mai verzi, în timp ce Wil, Sim şi cu mine am
făcut tot posibilul să păstrăm masa fără pahare, în timp ce

806
muzicanţii ne cumpărau rând după rând de băuturi. Un
număr obscen de băuturi, într-adevăr. Mai multe decât aş fi
îndrăznit să sper vreodată.
Am băut în general şpriţ, pentru că scopul mersului la Eolian
era să strâng bani pentru taxa de şcolarizare. Wil şi Sim au
comandat şi ei câteva rânduri, acum, că ştiau trucul. Am fost
dublu recunoscător, căci altfel aş fi fost obligat să-i duc
acasă într-o roabă.
În cele din urmă, tustrei ne-am săturat de muzică, bârfă şi,
în cazul lui Sim, de urmărirea fără folos a chelneriţelor.
Înainte să plecăm, m-am oprit pentru o conversaţie discretă
cu barmanul, în care am adus în discuţie diferenţa dintre o
jumătate şi o treime. La sfârşitul negocierii noastre, am
încasat un talant întreg şi şase firfirei. Majoritatea banilor
erau din băuturile pe care colegii mei muzicanţi mi le
cumpăraseră în seara asta.
Am adunat monedele din traistă: trei talanţi întregi.
Negocierile mi-au adus profit şi două sticle maronii.
— Ce-i asta? m-a întrebat Sim când vâram sticlele în cutia
lăutei.
— Bere Bredon.
Am mutat zdrenţele pe care le foloseam să înfăşor lăuta, ca
să nu se zgârie.
— Bredon e mai apropiată de pâine decât de bere, a zis Wil
cu glas gros, dispreţuitor.
Sim a dat din cap a acord, făcând o faţă.
— Nu-mi place să-mi mestec băutura.
— Nu e chiar atât de rea, am spus defensiv. În micile regate,
o beau femeile însărcinate. Arwyl a amintit asta într-una
dintre prelegerile sale. Fac o infuzie cu polen de flori, ulei de
peşte şi sâmburi de cireşe. Are tot felul de substanţe
nutritive.
— Kvothe, nu te judecăm.
Wilem mi-a pus mâna pe umăr, cu îngrijorare pe faţă.
— Pe mine şi pe Sim nu ne deranjează faptul că eşti o gravidă
yllish.
Simmon a făcut ca porcul, apoi a râs de faptul că a făcut ca

807
porcul.
Tustrei ne-am pornit înapoi spre Universitate, trecând peste
bolta Podului de Piatră. Şi cum nu era nimeni prin preajmă
să ne audă, am cântat pentru Sim Catârule, catârule.
Wil şi Sim au mers uşor împleticit spre camerele lor din
Morişcă. Dar eu nu voiam să mă culc şi am continuat să
rătăcesc pe străzile goale ale Universităţii, respirând aerul
rece al nopţii.
Am trecut pe lângă faţadele întunecate ale magazinelor de
pomezi, ale sticlăriilor şi legătoriilor de cărţi. Am trecut peste
un gazon tăiat meticulos, mirosind aroma clară, prăfuită a
frunzelor de toamnă şi cea a ierbii verzi de dedesubt. Aproape
toate hanurile şi bodegile erau în întuneric, dar în bordeluri
luminile ardeau.
Piatra cenuşie din Sala Magiştrilor era argintată de lumina
lunii. O singură lumină slabă ardea în interior, luminând
fereastra cu vitralii înfăţişându-l pe Teccam în poziţia sa
clasică: în picioarele goale la intrarea peşterii sale, vorbind
unei mulţimi de tineri studenţi.
Am trecut de Creuzete, cu nenumăratele sale coşuri iţindu-se
întunecate şi negre de fum pe cerul luminat de lună. Chiar şi
pe timp de noapte mirosea a amoniac şi a flori carbonizate, a
acid şi a alcool: o mie de mirosuri amestecate, care se
infiltraseră de-a lungul secolelor în piatra clădirii.
Ultimele erau Arhivele. Înalte de cinci etaje şi fără ferestre,
îmi aminteau de un turn uriaş de piatră. Uşile sale masive
erau închise, dar am putut vedea lumina roşiatică a lămpilor
simpatetice ţâşnind pe la marginile uşii.
Pe timpul admiterii, Magistrul Lorren ţinea Arhivele deschise
pe timpul nopţii, astfel încât toţi membrii Arcanumului să
poată studia cât le poftea inima. Toţi membrii, cu excepţia
unuia, desigur.
M-am întors la Cinzeacă şi am găsit hanul întunecat şi tăcut.
Aveam o cheie pentru uşa din spate, dar decât să mă
împiedic prin întuneric, am preferat să mă îndrept către aleea
din apropiere. Piciorul drept pe butoiul cu apă de ploaie,
piciorul stâng pe pervazul ferestrei, mâna stângă pe grilajul

808
de fier. M-am căţărat în linişte până la al treilea etaj, unde
era fereastra mea, am tras cu o sârmă de zăvorul de la geam
şi am intrat.
Era beznă şi eram prea obosit ca să mă mai duc să iau
lumină din şemineul de jos. Aşa că am atins fitilul de la
lampa de lângă patul meu, punând un pic de ulei pe degete.
Apoi am murmurat o legătură şi mi-am simţit braţul răcindu-
se, în timp ce căldura îl părăsea. Iniţial nu s-a întâmplat
nimic şi m-am încruntat, concentrându-mă să risipesc
negura vagă de alcool. Frigul s-a stabilit adânc în braţ,
făcându-mă să tremur, dar în cele din urmă fitilul s-a aprins.
Înfrigurat acum, am închis fereastra şi m-am uitat prin
cămăruţa cu tavan înclinat şi pat îngust. Surprinzător, mi-
am dat seama că n-aş fi vrut să fiu nicăieri altundeva în cele
patru zări. M-am simţit aproape ca acasă.
Poate vouă asta nu vi se pare ciudat, dar pentru mine era
ciudat. Crescând printre edema ruh, pentru mine acasă nu
era niciodată un loc. Acasă era un grup de căruţe şi de
cântece în jurul unui foc de tabără. Uciderea trupei mele a
însemnat pentru mine mai mult decât pierderea familiei şi a
prietenilor din copilărie. A fost ca şi cum întreaga mea lume
fusese arsă din temelii.
Acum, după aproape un an la Universitate, începusem să mă
simt ca şi cum aparţineam de aici. Era un sentiment ciudat
ataşamentul acesta pentru un loc. Într-un fel era
reconfortant, dar ruhul din mine era agitat, se revolta ca o
plantă la gândul înrădăcinării.
Ducându-mă să mă culc, m-am întrebat ce-ar crede tatăl
meu despre mine.

809
 CAPITOLUL 7
Admiteri

În dimineaţa următoare mi-am dat cu apă pe faţă şi m-am

târât la parter. Cârciuma lui Cinzeacă începea să se umple
cu oameni care căutau un prânz devreme, iar câţiva studenţi
neconsolaţi îşi începeau ziua bând.
Încă epuizat de la lipsa de somn, m-am aşezat la masa mea
obişnuită din colţ şi am început să mă frământ cu privire la
interviul care urma.
Kilvin şi Elxa Dal nu mă îngrijorau. Eram pregătit pentru
întrebările lor. Acelaşi lucru era valabil în mare măsură şi
pentru Arwyl. Dar ceilalţi profesori reprezentau pentru mine
mistere mai mari sau mai mici.
În fiecare semestru, fiecare profesor punea o selecţie de cărţi
la avizierul din Tomuri, sala de lectură din Arhive. Pentru
studiul e’lirilor de rang inferior erau texte de bază, iar pentru
re’lari şi el’the erau lucrări din ce în ce mai complexe.
Aceste cărţi dezvăluiau ceea ce erau considerate de profesori
cunoştinţe valoroase.
Erau cărţile pe care un student inteligent le citea înainte de
admiteri.
Dar eu nu puteam umbla în Tomuri, ca toţi ceilalţi. Eram
singurul student din ultimele câteva zeci de ani care avea
interzis la Arhive şi toată lumea ştia despre asta. Tomuri era
singura cameră bine iluminată din întreaga clădire şi pe
timpul admiterilor acolo erau întotdeauna oameni citind.
Aşa că am fost nevoit să găsesc copii ale textelor dorite de
profesori îngropate în Stive.
Aţi fi uimiţi cât de multe versiuni ale aceleiaşi cărţi pot
exista. Dacă aveam noroc, volumul pe care-l găseam era
identic cu cel pe care profesorul îl pusese deoparte în Tomuri.
De cele mai multe ori însă, versiunile găsite de mine erau
expirate, epurate sau prost traduse.
Am citit cât am putut în ultimele câteva nopţi, dar

810
vânătoarea cărţilor mi-a luat timp preţios şi eram încă teribil
de nepregătit.
Eram pierdut în aceste gânduri anxioase, când vocea lui
Cinzeacă mi-a atras atenţia.
— De fapt, uite-l pe Kvothe chiar acolo, a zis el.
M-am uitat într-acolo pentru a vedea o femeie stând la bar.
Nu era îmbrăcată ca o studentă. Purta o rochie vişinie
elaborată, cu fuste lungi, strâmte în talie, şi mănuşi până la
coate, asortate cu rochia.
Mişcându-se fără grabă, reuşi să coboare de pe scaun fără
să-şi încurce picioarele şi se îndreptă spre masa mea. Părul
ei blond era ondulat artistic şi buzele îi erau vopsite într-un
roşu-aprins. Nu m-am putut abţine să nu mă întreb ce făcea
una ca ea la Cinzeacă.
— Tu eşti cel care i-a rupt mâna puştiului Ambrose Makar? a
întrebat ea.
Vorbea aturana cu un accent modegan gros şi muzical. Deşi
asta o făcea un pic greu de înţeles, aş minţi dacă aş spune că
nu l-am considerat atrăgător. Accentul modegan emana
practic sexualitate.
— Aşa am făcut, am spus. N-a fost neapărat intenţionat. Dar
aşa am făcut.
— Atunci ar trebui să mă laşi să-ţi cumpăr ceva de băut, zise
ea cu tonul unei femei care ştie cum stă treaba.
I-am zâmbit, dorindu-mi să rămân treaz mai mult de zece
minute înainte să mă zăpăcească.
— Nu eşti prima care îmi cumpără de băut din acest motiv,
am zis onest. Dacă insişti, voi lua un mied Greysdale.
Am privit-o întorcându-se la bar. Dacă era studentă, era
nouă. Dacă ar fi fost aici de mai mult de câteva zile, aş fi
auzit de ea de la Sim, care cunoştea toate fetele frumoase din
oraş, făcându-le curte cu entuziasm sincer.
Femeia modegană se întoarse o clipă mai târziu şi se aşeză în
faţa mea, împingând o cană de lemn pe masă. Cinzeacă abia
o spălase, pentru că degetele mănuşii ei vişinii erau umede în
locul cu care cuprinsese mânerul.
Şi-a ridicat paharul umplut cu un vin de un roşu-aprins.

811
— Pentru Ambrose Makar, a zis ea cu o ferocitate bruscă. Să
cadă într-un puţ şi să moară.
Am luat cana şi am băut o înghiţitură, întrebându-mă dacă
mai era vreo femeie pe o rază de cincizeci de mile faţă de
Universitate pe care Ambrose să n-o fi tratat urât. Mi-am
şters discret mâna pe pantaloni.
Femeia a luat o înghiţitură zdravănă şi a trântit paharul.
Pupilele ei erau imense. Devreme cum era, apucase să bea
destul de mult.
Am simţit brusc miros de nucşoară şi prune. Am mirosit
cana, apoi m-am uitat pe masă, gândindu-mă că cineva ar fi
putut vărsa o băutură. Dar nu era nimic.
Femeia din faţa mea izbucni dintr-odată în lacrimi. Nu-l
puteai numi plânset blând. Era ca şi cum cineva dăduse
drumul la robinet.
Se uită în jos, la mâinile ei înmănuşate şi clătină din cap. O
dădu jos pe cea udă, mă privi şi suspină câteva cuvinte în
modegană.
— Îmi pare rău, am rostit neputincios. Eu nu vorbesc…
Dar era deja în mişcare şi se îndepărta de masă. Ştergându-
şi faţa, a fugit către uşă.
Cinzeacă se holba la mine din spatele barului, la fel ca toţi
ceilalţi prezenţi.
— N-a fost vina mea, am spus arătând spre uşă. Singură a
luat-o razna.
Aş fi putut s-o urmez şi să încerc să aflu totul, dar era deja
afară şi interviul meu de admiteri era peste mai puţin de-o
oră. În plus, dacă aş fi încercat să ajut fiecare femeie
traumatizată vreodată de Ambrose, n-aş mai fi avut timp nici
să mănânc sau să dorm.
Pe de altă parte, bizara întâlnire părea să-mi fi limpezit
mintea şi nu mă mai simţeam leşinat din lipsă de somn. Am
decis să profit de întâmplare şi să termin cu admiterile. Cu
cât începi mai repede, cu atât termini mai repede, cum
obişnuia să spună tatăl meu.
•••
În drum spre Văgăună, m-am oprit să cumpăr de la un

812
vânzător ambulant o plăcintă cu carne maro aurie. Ştiam că
am nevoie de fiecare bănuţ pentru această taxă semestrială
de şcolarizare, dar preţul unei mese decente nu conta atât de
mult. Era caldă şi bună, plină cu carne de pui, morcov şi
salvie. Am mâncat-o în timp ce mergeam, savurând mica
libertate de a cumpăra ceva pe gustul meu, mai degrabă
decât să mănânc ce se întâmpla să aibă la-ndemână
Cinzeacă.
Când am terminat ultima bucată de crustă, mi-a mirosit a
migdale cu miere. Mi-am cumpărat o lingură mare, într-o
pungă ingenios făcută dintr-o foaie uscată de porumb. M-a
costa patru sfanţi, dar nu mai mâncasem de ani buni
migdale cu miere şi nu strică puţin zahăr în sânge atunci
când trebuie să răspunzi la întrebări.
Coada pentru admiteri ieşea din curte. Nu anormal de lungă,
dar, cu toate acestea, iritantă. Am văzut o faţă familiară din
Partizanat şi m-am dus lângă o tânără cu ochii verzi care
stătea şi ea la coadă.
— Bună ziua, am zis. Tu eşti Amlia, nu?
Mi-a zâmbit emoţionată şi a dat din cap.
— Sunt Kvothe, am spus, făcând o plecăciune.
— Ştiu cine eşti, a zis ea. Te-am văzut la Artizanat.
— Ar trebui să-i spui Partizanat, am zis.
Am întins punga.
— Vrei o migdală cu miere?
Amlia a clătinat din cap.
— Sunt foarte bune, am spus, jonglându-le provocator în
punga din foaie de porumb.
S-a întins cu ezitare şi a luat una.
— Asta e coada pentru prânz? am întrebat, gesticulând.
Ea a dat din cap.
— Mai avem două minute la dispoziţie să ne aliniem cum
trebuie.
— E ridicol că ne fac să stăm aşa dezorganizaţi, am zis. Ca
oile într-un padoc. Tot procesul e o pierdere de timp pentru
toţi şi în plus insultător.
Am văzut o pâlpâire de anxietate pe faţa Amliei.

813
— Ce-i? am întrebat-o.
— Vorbeşti un pic cam tare, a zis ea, privind în jur.
— Nu mi-e frică să spun ceea ce gândeşte toată lumea, am
zis. Întregul proces de admiteri e găunos până la imbecilitate
orbitoare. Maestrul Kilvin ştie de ce sunt în stare. La fel şi
Elxa Dal. Brandeur nu mă ştie nici de bun, nici de rău. De ce
ar trebui să aibă un cuvânt de spus în egală măsură în
legătură cu taxa mea de şcolarizare?
Amlia a ridicat din umeri, fără să mă privească în ochi.
Am muşcat dintr-o altă migdală şi am scuipat-o repede pe
caldarâm.
— Feah!
Le-am întins către ea.
— Nu ţi se pare că astea au gust de prune?
Ea mi-a aruncat o privire vag dezgustată, apoi ochii i s-au
focusat pe ceva din spatele meu.
M-am întors şi l-am văzut pe Ambrose venind spre noi. Făcea
o impresie bună, ca întotdeauna, îmbrăcat în haine din
pânză albă imaculată, catifea şi brocart. Purta o pălărie cu o
pană albă înaltă, şi vederea acesteia m-a supărat în mod
nejustificat. În ciuda obiceiului, era singur, lipsit de
anturajul lui obişnuit de lingăi şi pupincurişti.
— Minunat, am spus imediat ce a ajuns într-o zonă unde
putea să mă audă. Ambrose, prezenţa ta e glazura de rahat
de pe tortul de rahat care e procesul interviurilor de admiteri.
Surprinzător, Ambrose mi-a zâmbit.
— A, Kvothe. Şi eu mă bucur să te văd.
— Ţi-am întâlnit azi una dintre fostele iubite, am zis. Se
confruntă cu traume emoţionale profunde, care presupun că
vin din faptul că te-a văzut dezbrăcat.
Expresia lui a dat de înţeles că asta l-a durut un pic, iar eu
m-am aplecat să-i vorbesc Amliei în şoaptă, ca la o piesă de
teatru.
— Mi s-a spus nu numai că Ambrose are un penis mic, mic
de tot, dar că i se scoală numai în prezenţa unui câine mort,
a unui tablou cu Ducele de Ghibea şi a unui toboşar la
bustul gol de pe galeră.

814
Expresia Amliei era îngheţată.
Ambrose s-a uitat la ea.
— Ar trebui să pleci, a zis el încet. N-ai de ce să stai să
asculţi aşa ceva.
Amlia a fugit pur şi simplu.
— Trebuie să recunosc, am spus, uitându-mă la ea cum
pleacă. Nimeni altcineva nu poate face o femeie să fugă aşa
cum o faci tu. Mi-am scos o pălărie imaginară. Ai putea da
lecţii. Ai putea-o preda la clasă.
Ambrose doar stătea acolo, dând din cap mulţumit, şi mă
privea într-un mod ciudat, ca şi cum i-aş fi aparţinut.
— Pălăria asta te face să arăţi ca un băieţel extravagant, am
adăugat. Şi am de gând să ţi-o zbor din cap dacă nu dispari.
M-am uitat la el. Că tot veni vorba, ce-ţi mai face mâna?
— E mult mai bine acum, a zis el mulţumit. S-a frecat absent
cât a stat acolo zâmbind.
Am aruncat o altă migdală în gură, apoi m-am strâmbat şi
am scuipat din nou.
— Care-i problema? a întrebat Ambrose. Nu-ţi plac prunele?
Apoi, fără să mai aştepte răspuns, s-a întors şi a plecat.
Zâmbea.
În mintea mea s-a creat o legătură, în timp ce-l priveam
confuz cum pleacă. Am dus punga la nas şi am inspirat o
dată adânc. Am simţit miros de praf de foaie de porumb, de
miere şi scorţişoară. Nimic care să se asemene prunei sau
nucşoarei. Cum de putea şti Ambrose…?
Apoi, totul mi s-a rostogolit în cap. În acelaşi timp, a sunat
clopotul de prânz şi toată lumea cu o piesă similară cu a mea
s-a aşezat la coada lungă ce se întindea prin curte. Era
timpul pentru examenul meu de admiteri.
Am părăsit curtea în fugă.
•••
Am bătut frenetic la uşă, abia mai respirând de la alergatul
până la etajul al treilea de la Mews.
— Simmon! am strigat. Deschide uşa şi vorbeşte cu mine!
Uşile de pe hol s-au deschis şi studenţii au ieşit afară la
auzul agitaţiei. Unul dintre capetele care s-au ivit era al lui

815
Simmon, cu părul îmbâcsit şi dezordonat.
— Kvothe? a zis el. Ce faci? Asta nici măcar nu e uşa mea.
M-am îndreptat spre el, l-am împins în camera lui şi am
închis uşa după noi.
— Simmon. Ambrose m-a drogat. Cred că e ceva în neregulă
în capul meu, dar nu-mi dau seama ce.
Simmon a rânjit.
— M-am gândit că pentru un…
A deviat de la discuţie, expresia devenindu-i neîncrezătoare.
— Ce faci? Nu scuipa pe podeaua mea!
— Am un gust ciudat în gură, i-am explicat.
— Nu-mi pasă, a zis el, furios şi confuz. Ce-ai? Te-ai născut
într-un hambar?
L-am plesnit tare peste faţă, trimiţându-l clătinându-se către
perete.
— De fapt, chiar într-un hambar m-am născut, am spus cu
tristeţe. E ceva în neregulă cu asta?
Sim stătea cu o mână proptită de perete şi cu cealaltă se
freca pe obraz. Era uluit.
— Ce naiba ai?
— Nimic, i-am spus. Dar ai grijă ce zici. Te plac destul de
mult, dar doar pentru că eu n-am părinţi bogaţi nu înseamnă
că eşti mai bun ca mine.
M-am încruntat şi am scuipat din nou.
— Doamne, ce scârbos, urăsc nucşoara. De când eram copil.
O revelaţie bruscă a trecut peste faţa lui Sim.
— Gustul din gura ta e de prune şi condimente? a zis el.
Am dat din cap.
— E dezgustător.
— Pe cenuşa lui Dumnezeu, a zis Sim, cu vocea devenită
şoaptă sumbră. Da. Ai dreptate. Ai fost drogat. Ştiu ce e.
A lăsat-o mai moale când m-am întors să deschid uşa.
— Ce faci?
— Mă duc să-l omor pe Ambrose, am spus. Pentru că m-a
otrăvit.
— Nu e otravă. E…
S-a oprit brusc din vorbit, apoi a continuat cu o voce

816
echilibrată, calmă.
— De unde ai luat cuţitul ăla?
— Îl ţin legat de picior, pe sub pantaloni, am spus. Pentru
situaţii de urgenţă.
Sim a tras aer adânc în piept, apoi l-a eliberat.
— Mă laşi să-ţi explic un minut înainte de a te duce să-l ucizi
pe Ambrose?
Am ridicat din umeri.
— Bine.
— N-ai vrea să te aşezi cât timp vorbim?
Mi-a arătat un scaun.
Am oftat şi m-am aşezat.
— Bine. Dar grăbeşte-te. Am examenul de admitere în
curând.
Sim a dat calm din cap şi s-a aşezat pe marginea patului, cu
faţa la mine.
— Bine. Ştii cum e când cineva e băut şi îi intră în cap să
facă ceva nesăbuit? Şi nu-l poţi convinge să nu facă, deşi e în
mod evident o idee proastă?
Am râs.
— Ca atunci când te-ai dus să vorbeşti cu fata care cânta la
harpă, afară, la Eolian, şi ai vomitat pe calul ei?
A dat din cap.
— Exact aşa. Există ceva în alchimie care poate face acelaşi
lucru, dar mult mai extrem.
Am scuturat din cap.
— Nu mă simt deloc ca şi cum aş fi băut. Capul meu e
limpede ca cerul.
Sim a dat din nou din cap.
— Nu e ca şi cum ai fi beat, a zis el. E doar o parte din
senzaţie. Nu te face să te simţi nici ameţit şi nici obosit. Dar
te împinge să faci mai uşor un gest stupid.
Am stat o clipă să mă gândesc.
— Nu cred că e asta, am spus. Nu simt că vreau să fac vreo
prostie.
— Există o singură modalitate să ne dăm seama, a zis Sim.
Poţi să te gândeşti chiar acum la ceva care pare o idee

817
proastă?
M-am gândit o clipă, atingând alene lama cuţitului pe
marginea cizmei.
— Ar fi o idee rea să…
A lăsat-o moale.
M-am gândit mai mult de-o clipă. Sim se uita la mine
aşteptând.
— … să sar de pe acoperiş?
Vocea mi s-a schimbat la final şi a făcut să sune ca o
întrebare.
Sim tăcea. Continua să se uite la mine.
— Văd unde e problema, am spus încet. Pare că n-am niciun
filtru de comportament.
Simmon a zâmbit uşurat şi a dat din cap încurajator.
— Exact asta e. Toate inhibiţiile tale s-au şters atât de bine,
încât nici nu-ţi mai dai seama că lipsesc. Dar toate celelalte
sunt la fel. Eşti echilibrat, articulat şi raţional.
— Mă dădăceşti, am spus, arătând spre el cu cuţitul. N-o
face.
El a clipit.
— Corect. Te poţi gândi la o soluţie pentru această problemă?
— Sigur. Am nevoie de un fel de piatră de temelie pentru
comportament. Ar trebui să fii pe post de busolă pentru
mine, pentru că tu încă ai filtrele la locul lor.
— Şi eu m-am gândit la fel, a zis el. Deci, o să ai încredere în
mine?
Am dat din cap.
— Doar când vine vorba de femei nu. Te porţi ca un idiot cu
femeile.
Am luat un pahar cu apă de pe o masă din apropiere şi mi-
am clătit gura cu ea, scuipând-o pe podea.
Sim mi-a zâmbit dezaprobator.
— Corect. În primul rând, nu te poţi duce să-l omori pe
Ambrose.
Am ezitat.
— Eşti sigur?
— Sunt sigur. De fapt, orice te-ai gândi să faci cu cuţitul e o

818
idee proastă. Ar trebui să mi-l dai mie.
Am ridicat din umeri şi l-am întors în palmă, mânuindu-i
mânerul improvizat din piele.
Sim a părut surprins de asta, dar l-a luat în posesie.
— Milostivule Tehlu, a zis el, cu un oftat profund, lăsând
cuţitul pe pat. Îţi mulţumesc.
— A fost un caz atât de special? l-am întrebat, clătindu-mi
din nou gura. Ar trebui să avem probabil un fel de sistem de
clasificare. Ca un calificativ de la 1 la 10.
— Scuipatul apei pe podeaua mea înseamnă 1, a zis el.
— O, am zis. Scuze.
Am pus paharul înapoi pe biroul lui.
— Nu-ţi face griji, a zis el cu uşurinţă.
— 1 e calificativul mic sau mare? am întrebat.
— Mic, a zis el. Să-l omori pe Ambrose e 10.
A ezitat.
— Poate 8.
S-a foit pe loc.
— Sau 7.
— Serios? am spus. Atât de mult? Bine atunci.
M-am aplecat în scaun.
— Trebuie să-mi dai câteva sfaturi pentru admitere. Trebuie
să mă întorc la coadă înainte de a fi prea târziu.
Simmon a clătinat din cap cu fermitate.
— Nu. Asta e o idee foarte proastă. 8.
— Serios?
— Serios, a zis el. E o situaţie socială delicată. O mulţime de
lucruri ar putea merge prost.
— Dar dacă…
Sim a oftat, dându-şi părul îmbâcsit din ochi.
— Sunt piatra ta de temelie sau nu? Va deveni plictisitor
dacă va fi nevoie să-ţi spun de trei ori ceva ca să bagi la cap.
M-am gândit o clipă.
— Ai dreptate, mai ales dacă sunt pe cale să fac ceva
potenţial periculos.
M-am uitat în jur.
— Cât de mult va dura?

819
— Nu mai mult de opt ore.
A deschis gura să continue, apoi a închis-o.
— Ce e? am întrebat.
Sim a oftat.
— S-ar putea să apară şi unele efecte secundare. E o
substanţă insolubilă, aşa încât va sta ceva la tine în corp. Vei
simţi mici recidive ocazionale din cauza stresului, a emoţiilor
intense, efortului… M-a privit parcă scuzându-se.
— Va fi ceva asemănător micilor ecouri.
— Îmi voi face griji pentru asta mai târziu, am spus.
Am întins mâna.
— Dă-mi piesa ta de admiteri. Poţi intra tu acum. Iau eu
piesa ta.
A deschis braţele neputincios.
— Am fost deja, a explicat el.
— Ţâţele şi dinţii lui Tehlu, am blestemat. Bine. Du-te şi adu-
o pe Fela.
Şi-a fluturat mâinile violent în faţă.
— Nu. Nu, nu, nu. 10.
Am râs.
— Nu pentru asta. Ea are o piesă pentru perioada
Aprinzişului.
— Crezi că va face schimb cu tine?
— Deja s-a oferit s-o facă.
Sim s-a ridicat in picioare.
— Mă duc s-o caut.
— Voi rămâne aici, am spus.
Sim a făcut un semn entuziasmat şi s-a uitat agitat prin
cameră.
— Ar fi mai sigur să nu faci nimic cât sunt plecat, a zis el
când a deschis uşa. Ţine-ţi mâinile acasă până mă întorc.
•••
Sim a fost plecat doar timp de cinci minute, ceea ce a fost
probabil, cel mai bine.
S-a auzit un ciocănit în uşă.
— Eu sunt, s-a auzit prin uşă vocea lui Sim. E totul în regulă
acolo?

820
— Ştii ce e ciudat? i-am zis prin uşă. Am încercat să mă
gândesc la ceva amuzant de făcut cât timp ai fost plecat, dar
n-am reuşit.
M-am uitat prin cameră.
— Cred că asta înseamnă că umorul are rădăcini în social.
Eu nu pot avansa, fiindcă nu-mi pot da seama ce e
inacceptabil în societate. Mie totul îmi pare la fel.
— S-ar putea să ai dreptate, a zis el, apoi a întrebat: Deci, ai
găsit ceva de făcut?
— Nu, am spus. Am decis să fiu cuminte. Ai găsit-o pe Fela?
— Am găsit-o. E aici. Dar înainte de a intra, trebuie să
promiţi că n-o să faci nimic fără a-mi cere voie. Corect?
Am râs.
— Destul de corect. Doar nu mă provoca să fac chestii
stupide în faţa ei.
— Promit, a zis Sim. De ce nu stai tu jos? Doar ca să fim
siguri.
— Sunt deja aşezat, am zis.
Sim a deschis uşa. Am putut-o vedea pe Fela cercetând peste
umărul lui.
— Bună, Fela, am spus. Trebuie să fac schimb de piese cu
tine.
— În primul rând ar trebui să-ţi pui cămaşa înapoi pe tine, a
zis Sim. Asta e cam de 2.
— O, am zis. Îmi pare rău. Îmi era cald.
— Ai fi putut deschide o fereastră.
— M-am gândit că e mai sigur să-mi limitez interacţiunea cu
obiectele exterioare, am spus.
Sim a ridicat o sprânceană.
— Asta e, de fapt, o idee foarte bună. Doar că de data asta te-
a dus într-o direcţie un pic greşită.
— Uau, am auzit vocea Felei de pe hol.
— Vorbeşte serios?
— Cât se poate de serios, a zis Sim. Sincer? Nu cred că e
sigur pentru tine să intri.
Mi-am tras cămaşa pe mine.
— Îmbrăcat, am spus. Voi sta şi în mâini dacă te va face să te

821
simţi mai bine.
Chiar asta am făcut, punându-le în locul picioarelor.
Sim a lăsat-o pe Fela să intre, apoi a închis uşa în urma ei.
— Fela, eşti absolut minunată, am zis. Ţi-aş da toţi banii din
geantă, numai să mă pot uita la tine goală pentru două
minute. Aş da tot ce am. Totul, cu excepţia lăutei.
Era greu de spus care dintre ei s-a înroşit mai tare. Cred că
Sim.
— Nu trebuia să spun asta, nu? am zis.
— Nu, a zis Sim. Asta e un 5.
— Dar asta n-are niciun sens, am spus. Femeile sunt goale
în tablouri. Lumea cumpără tablouri, nu? Femeile pozează
pentru ele.
Sim a dat din cap.
— Asta e-adevărat. Dar chiar şi-aşa. Stai o clipă şi nu spune
sau nu face nimic. Bine?
Am dat din cap.
— Nu-mi vine să cred, a zis Fela, cu roşeaţa dispărându-i din
obraji. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că voi doi vreţi să-
mi faceţi o farsă elaborată.
— Aş vrea eu să fie aşa, a zis Simmon. Chestia asta e teribil
de periculoasă.
— Cum de-şi aminteşte de tablouri cu femei goale şi nu-şi
aminteşte că trebuie să ţină cămaşa pe el în public? l-a
întrebat ea pe Sim fără să mă piardă din ochi.
— Pur şi simplu nu mi s-a părut foarte important, am spus.
Îmi dădeam cămaşa jos când eram biciuit. Şi era spaţiu
public. Mi se pare ciudat să intru în bucluc pentru aşa ceva.
— Ştii ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să-l înjunghii pe
Ambrose? a întrebat Simmon.
M-am gândit pentru o clipă. Era ca şi cum aş fi încercat să-
mi amintesc ce-am mâncat la micul dejun acum o lună.
— Ar fi un proces, bănuiesc, am zis încet. Şi oamenii mi-ar
cumpăra băuturi.
Fela şi-a înăbuşit râsul în palmă.
— Ce zici? m-a întrebat Simmon. Ce e mai rău, furatul unei
plăcinte sau uciderea lui Ambrose?

822
Am stat puţin pe gânduri.
— O plăcintă cu carne sau o plăcintă cu fructe?
— Uau, a zis Fela cu sufletul la gură. Asta e… A clătinat din
cap. Mi se face pielea de găină.
Simmon a dat din cap.
— E un produs terifiant al alchimiei. E o variaţie a unui
sedativ numit sâmbure de prună. Nici măcar nu trebuie să-l
înghiţi. E absorbit direct prin piele.
Fela s-a uitat la el.
— Cum de ştii atât de multe despre asta?
Sim mi-a zâmbit uşor.
— Mandrag ţine prelegeri despre asta la fiecare oră de
alchimie. Am auzit povestea de douăsprezece ori până acum.
Este exemplul lui preferat despre cum se poate abuza de
alchimie. Un alchimist a folosit-o pentru a distruge vieţile
mai multor oficiali guvernamentali din Atur, acum aproape
cincizeci de ani. A fost prins numai fiindcă o contesă drogată
a fugit în mijlocul unei nunţi, a omorât doisprezece oameni
şi…
Sim s-a oprit, clătinând din cap.
— Mă rog, a fost rău. Atât de rău, încât amanta alchimistului
l-a dat pe mâna gărzilor.
— Sper că a primit ce merita.
— Şi ceva în plus, a zis Sim aspru. Ideea e că fiecare
reacţionează diferit. Nu e doar o simplă scădere a inhibiţiei. E
şi o amplificare a emoţiilor. O eliberare a dorinţei ascunse,
combinată cu un tip ciudat de memorie selectivă, aproape ca
o amnezie morală.
— Nu mă simt rău, am spus. Mă simt destul de bine, de fapt.
Dar sunt îngrijorat în legătură cu admiterile.
Sim a făcut un gest.
— Vezi? Îşi aminteşte de admiteri. Sunt importante pentru el.
Dar altele sunt doar… dispărute.
— Există leac? a întrebat Fela nervoasă. N-ar trebui să-l
ducem la Clinică?
Simmon a părut nervos.
— Nu prea cred. Ar putea încerca să-i dea un purgativ, dar

823
nu există un medicament care să acţioneze în sine. Nu aşa
funcţionează alchimia. E sub influenţa principiilor libere. Nu
se poate scăpa de ele cum ai încerca să scapi de mercur sau
ophalum.
— Purgativul nu sună prea distractiv, am adăugat. Dacă mai
contează şi opinia mea.
— Şi există şi şansa să creadă că s-a drogat din cauza
stresului admiterilor, îi zise Sim Felei. Aşa se întâmplă cu
câţiva studenţi în fiecare semestru. Îl ţin în Adăpost până
sunt siguri…
Stăteam în picioare, cu pumnii încleştaţi.
— Mai bine mă taie în bucăţi în iad decât să mă las închis în
Adăpost, am zis furios. Chiar şi pentru o oră. Chiar şi pentru
un minut.
Sim s-a albit şi a făcut un pas înapoi, ridicând mâinile
defensiv, cu palmele în afară. Dar vocea îi era fermă şi calmă.
— Kvothe, ţi-am spus de trei ori: ajunge!
M-am oprit.
Fela s-a uitat la mine cu ochii mari, speriaţi.
Simmon a continuat ferm.
— Kvothe, ţi-am spus de trei ori: stai jos.
M-am aşezat.
În picioare în spatele lui, Fela se uita surprinsă la Simmon.
— Mulţumesc, a zis Simmon graţios, lăsând mâinile în jos.
Sunt de acord. Clinica nu e cel mai bun loc pentru tine. Ne
putem ocupa de asta aici.
— Asta sună mai bine şi pentru mine, am spus.
— Chiar dacă lucrurile ar merge fără probleme la Clinică, mă
aştept să spui mai mult ca de obicei ce-ţi trece prin minte, a
adăugat Simmon.
A zâmbit scurt, strâmb.
— Secretele sunt pietrele de temelie ale civilizaţiei şi ştiu că
tu ai mai multe decât mulţi oameni.
— Nu cred că am niciun secret, am spus.
Sim şi Fela au izbucnit în râs în acelaşi timp.
— Mă tem că tocmai i-ai dat motive să creadă asta, a zis Fela.
Ştiu că ai cel puţin câteva.

824
— Ca şi mine, a zis Sim.
— Tu eşti piatra mea de temelie, am ridicat din umeri.
Apoi i-am zâmbit Felei şi am scos portofelul.
Sim a clătinat din cap la mine.
— Nu, nu, nu. Ţi-am spus deja. S-o vezi goală ar fi cel mai
rău lucru din lume în acest moment.
Ochii Felei s-au îngustat uşor la auzul acestor cuvinte.
— Care-i problema? am întrebat. Eşti îngrijorat c-o voi trânti
la pământ şi-o voi silui? am râs eu.
Sim s-a uitat la mine.
— Ai face-o?
— Bineînţeles că nu, am spus.
S-a uitat la Fela, apoi la mine din nou.
— Îmi poţi spune de ce? a întrebat el curios.
M-am gândit la asta.
— Pentru că…
Am ezitat, apoi am clătinat din cap.
— Pentru că… pur şi simplu nu pot. Ştiu că nu pot mânca o
piatră sau nu pot trece printr-un perete. E acelaşi lucru.
M-am concentrat la asta o secundă şi m-a luat ameţeala. Am
pus o mână la ochi şi am încercat să ignor vertijul brusc.
— Vă rog, spuneţi-mi că am dreptate, am cerut brusc speriat.
Nu pot mânca o piatră, nu?
— Ai dreptate, a zis Fela repede. Nu poţi.
M-am oprit, încercând să-mi scotocesc în minte după
răspunsuri şi ciudatul vertij a dispărut.
Sim s-a uitat la mine cu atenţie.
— Aş vrea să ştiu ce-a însemnat asta, a zis el.
— Mi-a venit o idee, a murmurat Fela moale.
Am scos piesa de fildeş pentru admiteri din traistă.
— Voiam să facem schimb, am spus. Asta dacă nu cumva
eşti dispusă să mă laşi să te văd goală.
Am ridicat traista cu cealaltă mână şi am privit-o pe Fela în
ochi.
— Sim zice că greşesc, dar e un idiot în ceea ce priveşte
femeile. Capul meu poate că nu e atât de bine pus pe umeri
cum aş vrea, dar îmi amintesc asta clar.

825
 •••
Au trecut patru ore până când inhibiţiile au început să-mi
revină şi două până când s-au ancorat la loc. Simmon şi-a
petrecut întreaga zi cu mine, răbdător ca un preot, explicând
că nu, n-ar trebui să cumpăr o sticlă de vin. Nu, n-ar trebui
să lovesc câinele care latră peste drum. Nu, n-ar trebui să
merg la Imre şi s-o caut pe Denna. Nu. De trei ori nu.
Când a apus soarele, m-am întors la vechea personalitate, pe
jumătate morală.
Simmon m-a interogat consecvent înainte de-a mă conduce
în camera mea de la Cinzeacă, unde m-a făcut să jur pe
laptele mamei mele că nu-mi voi părăsi camera până
dimineaţă. Am jurat.
Dar ceva tot mă sâcâia. Emoţiile mele încă erau fierbinţi,
aprinzându-se la cel mai mărunt stimul. Mai rău, memoria
nu mi-a revenit pur şi simplu la normal, ci a făcut-o cu un
entuziasm viu şi de necontrolat.
Cât a fost Simmon prin preajmă, nu s-a manifestat aşa.
Prezenţa lui era o plăcută distragere a atenţiei. Dar singur în
camera mea din mica mansardă de la Cinzeacă, eram la mila
propriei memorii. Era ca şi cum mintea mea era hotărâtă să
ia la bani mărunţi fiecare aspect violent şi dureros pe care-l
văzusem vreodată.
Ai putea crede că amintirile cele mai neplăcute erau cele cu
uciderea trupei mele. Cum m-am întors în tabără şi am găsit
totul în flăcări. Umbrele nenaturale pe care corpurile
părinţilor mei le aruncau în amurgul întunecat. Mirosul de
ars şi de pânză pârjolită, de sânge şi de păr ars. Amintirea
celor care i-au ucis. A Chandrienilor. A oamenilor cu care am
vorbit, cărora le-am zâmbit în tot acest timp. A lui Cinder.
Acestea erau amintirile neplăcute, dar de-a lungul anilor le
scosesem şi le învârtisem atât de des, că era greu să mai fi
fost ceva trecut cu vederea. Mi-am amintit intensitatea şi
timbrul vocii lui Haliax la fel de clar ca pe-ale tatălui meu.
Îmi puteam aduce cu uşurinţă aminte faţa lui Tăciune. Dinţii
perfecţi, zâmbind. Părul lui alb, creţ. Ochii lui negri ca
picăturile de cerneală. Glasul lui rece ca iarna, spunând:

826
Părinţii cuiva au cântat nişte cântecele care nu trebuiau
cântate.
Ai crede că acestea erau cele mai urâte amintiri. Dar ar fi
greşit.
Nu. Cele mai urâte erau amintirile din tinereţe. Drumul lent
şi denivelat parcurs cu căruţa, tatăl meu care ţinea frâiele
slab. Mâinile lui puternice pe umerii mei, arătându-mi cum
să stau pe scenă, astfel încât corpul să inspire mândrie sau
tristeţe sau timiditate. Degetele lui corectându-le pe-ale mele
pe corzile lăutei lui.
Mama pieptănându-mă. Atingerea braţelor ei în jurul
corpului lui. Modul perfect în care capul meu se încadra în
curba gâtului ei. Cum stăteam ghemuit în poala ei lângă foc
pe timp de noapte, somnoros şi fericit şi în siguranţă.
Astea erau cele mai urâte amintiri. Preţioase şi perfecte.
Ascuţite ca o buză spartă de pahar. Stăteam întins în pat
tremurând, incapabil să dorm, incapabil să-mi mut mintea
către altceva, neputându-mă opri să-mi amintesc. Din nou.
Şi din nou. Şi din nou.
A urmat o bătaie scurtă în fereastră. Un sunet atât de mic,
încât nu l-am observat până când nu s-a oprit. Apoi am auzit
fereastra deschizându-se cu uşurinţă în spatele meu.
— Kvothe? a zis Auri încet.
Am strâns din dinţi să nu suspin şi am rămas cât am putut
de nemişcat, sperând că va crede că am adormit şi va pleca.
— Kvothe? a strigat din nou. Am adus…
A fost un moment de tăcere, apoi a zis:
— O!
Am auzit un sunet moale în spatele meu. Lumina lunii i-a
reflectat umbra mică pe perete când s-a urcat pe fereastră.
Am simţit patul mişcându-se când s-a aşezat pe el. O mână
mică, rece mi-a mângâiat obrazul.
— E-n regulă, a zis ea încet. Vino aici.
Am început să plâng încet şi ea mi-a desfăcut uşor nodul
până când capul mi-a ajuns în poala ei. A murmurat, dându-
mi părul de pe frunte cu mâinile reci pe faţa mea fierbinte.
— Ştiu, a zis ea cu tristeţe. E rău uneori, nu?

827
Mi-a mângâiat uşor părul şi m-a făcut să plâng şi mai tare.
Nu-mi aminteam când mă atinsese cineva ultima dată în
felul acesta plin de iubire.
— Ştiu, a zis ea. Ai o piatră pe inimă şi în unele zile e atât de
grea, că nu e nimic de făcut. Dar nu trebuie să fii singur în
asta. Ar fi trebuit să vii la mine. Eu înţeleg.
Corpul mi s-a încleştat şi gustul de prune mi-a umplut brusc
gura din nou.
— Mi-e dor de ea, am spus înainte să-mi dau seama că
vorbesc.
Apoi am tăcut, înainte de a mai spune şi altceva. Mi-am
încleştat dinţii şi am clătinat din cap cu furie, ca un cal ce se
luptă cu frâiele.
— Poţi s-o spui, a zis Auri uşor.
Am dat din nou din cap, cu gust de prune în gură, şi deodată
cuvintele au început să curgă din mine.
— Mi-a spus că am cântat înainte să încep să vorbesc. Mi-a
spus că atunci când eram bebeluş obişnuia să-mi fredoneze
când mă legăna. Nu ceva asemănător unui cântec. Doar o
terţă în coborâre. Doar un sunet liniştitor. Apoi, într-o zi mă
plimba prin tabără şi m-a auzit îngânând-o. Cu două octave
mai sus. O terţă mică la flaut. Zicea că a fost prima mea
melodie. Am cântat-o unul pentru altul. Ani de-a rândul.
M-am sufocat şi mi-am încleştat dinţii.
— Poţi s-o spui, a zis Auri încet. E-n regulă s-o spui.
— N-o voi mai revedea niciodată, am zis sufocându-mă.
Apoi am început să plâng serios.
— Totul e bine, a zis Auri moale. Sunt aici. Eşti în siguranţă.

828
 CAPITOLUL 8
Întrebări

Următoarele câteva zile n-au fost nici plăcute, nici

productive. Piesa pentru admiteri dată de Fela era pentru
sfârşitul perioadei, aşa că am încercat să folosesc pentru
ceva productiv timpul rămas. Am încercat la Partizanat, dar
m-am întors repede în camera mea când m-a luat plânsul la
jumătatea procedurii de gravare a unui coş de căldură. Nu
numai că n-am putut să asigur Alarul potrivit, dar ultimul
lucru de care aveam nevoie era ca lumea să creadă că m-a
făcut ţăndări stresul admiterilor.
Mai târziu în acea noapte, când am încercat să mă târăsc în
Arhive prin tunelul îngust, gustul de prune mi-a inundat
gura şi m-a cuprins o teamă absurdă de spaţiul închis,
limitat. Din fericire, am mers doar câţiva metri, dar chiar şi
aşa, aproape am suferit un şoc în timp ce mă luptam să ies
din tunel şi palmele mi s-au frecat până a dat sângele,
târându-mă panicat pe piatră.
Aşa că am petrecut următoarele două zile pretinzând că sunt
bolnav şi am rămas în cămăruţa mea. Am cântat la lăută, am
dormit pe săturate şi am nutrit gânduri negre în ceea ce-l
privea pe Ambrose.
•••
Cinzeacă făcea curăţenie când am ajuns jos.
— Te simţi mai bine? a întrebat el.
— Un pic, am spus. Ieri am simţit doar de două ori gust de
prune şi n-a durat mult. E mai bine totuşi, am reuşit să
dorm toată noaptea. Se pare c-a trecut ce era mai rău.
— Ţi-e foame?
Am dat din cap.
— Admiteri astăzi.
Cinzeacă s-a încruntat.
— Atunci ar trebui să mănânci ceva. Un măr.
A năvălit în spatele barului, apoi a scos o oală şi o cană grea.

829
— Ia şi nişte lapte. Trebuie să fac ceva cu el până nu se
prinde. Nenorocitul de refrigerator şi-a dat duhul acum două
zile. Trei talanţi întregi m-a costat. Ştiam că nu trebuie să
risipesc bani pe el cu gheaţa atât de ieftină prin zona asta.
M-am aplecat peste bar şi m-am uitat la cutia lungă de lemn
ascunsă printre căni şi sticle.
— Aş putea să mă uit eu la el, m-am oferit.
Cinzeacă a ridicat o sprânceană.
— Poţi să-i faci ceva?
— Pot să mă uit, am spus. Poate e ceva simplu, pe care pot
să-l repar.
Cinzeacă a ridicat din umeri.
— N-ai cum să-l strici mai rău de-atât.
Şi-a şters mâinile pe şorţ şi m-a condus în spatele barului.
— O să-ţi pregătesc două ouă cât te uiţi tu. Şi pe-astea
trebuie să le folosesc.
A deschis cutia cea lungă, şi-a umplut mâinile de ouă, apoi a
plecat în bucătărie.
M-am strecurat pe lângă colţul barului şi am îngenuncheat
să mă uit la refrigerator.
Era o cutie de piatră de mărimea unui bagaj mic de călătorie.
Oriunde altundeva în afară de Universitate ar fi fost un
miracol al Artizanatului, un obiect de lux. Aici, unde astfel de
obiecte erau uşor de găsit, era doar o altă bucată de prisos a
lui Dumnezeu, care nu funcţiona corespunzător.
Era cea mai simplă piesă care putea fi făcută la Artizanat.
Fără părţi mobile, doar două benzi late de staniu acoperite cu
scrijeldică, care duceau căldura de la un capăt la altul al
benzii de metal. Nu era nimic mai mult decât un ineficient
sifon lent de căldură.
M-am ghemuit şi mi-am pus degetele pe benzile de tablă. Cea
din dreapta era caldă, ceea ce însemna că trebuia ca
jumătate din interior să fie rece. Dar cea din stânga era la
temperatura camerei. Mi-am întins gâtul, pentru a vedea
scrijeldică şi am zărit o zgârietură adâncă în cutie, crestată
între două caractere.
Asta era explicaţia. O bucată din scrijeldică e o propoziţie cu

830
mai multe înţelesuri. Dacă elimini două cuvinte, pur şi
simplu nu mai are niciun sens. Aş spune că nici în mod
normal n-ar avea niciun sens. Uneori, o bucată de scrijeldică
deteriorată poate face ceva cu adevărat neplăcut. M-am
încruntat spre cutie. Era un obiect de artizanat magic făcut
neglijent. Caracterele ar fi trebuit să fie pe interiorul benzii,
unde nu s-ar fi putut deteriora.
Am scotocit prin jur până când am găsit în spatele unui
sertar un ciocan pentru gheaţă scos din uz, apoi am lovit cu
atenţie cele două caractere deteriorate, netezind suprafaţa
moale a cutiei. Apoi m-am concentrat şi, cu vârful unui cuţit
pentru decojit, le-am gravat apoi în banda groasă de metal.
Cinzeacă a ieşit din bucătărie cu o farfurie plină cu ouă şi
roşii.
— Ar trebui să funcţioneze acum, am spus.
Am început să mănânc din politeţe, apoi mi-am dat seama că
de fapt îmi era foame.
Cinzeacă s-a uitat la cutie, ridicând capacul.
— Atât de uşor a fost?
— La fel ca orice altceva, am spus, cu gura pe jumătate plină.
Uşor dacă ştii ce faci. Ar trebui să funcţioneze. Lasă-l o zi şi
vezi dacă răceşte cum trebuie.
Am terminat de mâncat farfuria plină cu ouă şi am băut
laptele cât am putut de repede, fără a părea nepoliticos.
— Trebuie să încasez azi banii pe care-i am de luat de la bar,
am zis. Taxa de şcolarizare va fi mare semestrul ăsta.
Cinzeacă a dat din cap şi a verificat un registru mic pe care îl
ţinea sub bar, în care contabilizase toate miedurile Greysdale
pe care pretinsesem în ultimele două luni că le beau. Apoi şi-
a scos portofelul şi a numărat zece parale de cupru pe masă.
Un talant întreg: de două ori mai mult decât mă aşteptam.
M-am uitat la el, nedumerit.
— Unul dintre băieţii lui Kilvin mi-ar fi cerut cel puţin o
jumătate de talant ca să vină să repare asta, a explicat
Cinzeacă, lovind uşor refrigeratorul.
— Nu ştiu…
Mi-a făcut cu mâna tăcut.

831
— Dacă nu e reparat, îţi iau din salariul pe luna viitoare, a
zis el. Sau mă voi folosi de asta ca să te constrâng să cânţi şi
în noaptea de Pustiiş.
A zâmbit.
— O consider o investiţie.
Am adunat banii din traistă: patru talanţi.
•••
Mă îndreptam către Artizanat, pentru a vedea dacă lămpile
mele s-au vândut până la urmă, când am prins cu coada
ochiului o faţă familiară trecând prin curte, cineva care purta
roba întunecată a magiştrilor.
— Magistre Elodin! l-am strigat când l-am văzut că se apropie
de o uşă laterală a Sălii Magiştrilor.
Era una dintre puţinele clădiri în care nu mi-am petrecut
prea mult timp, căci găzduia mai mult de un sfert dintre
magiştrii care locuiau aici, ghilderii rezidenţi şi camerele de
oaspeţi pentru arcanii vizitatori.
S-a întors când şi-a auzit numele. Apoi, când m-a văzut
alergând către el, şi-a dat ochii peste cap şi s-a întors înapoi
către uşă.
— Magistre Elodin, am spus, respirând cam greu. Pot să vă
pun o întrebare rapidă?
— Statistic vorbind, e destul de probabil, a zis el descuind
uşa cu o cheie strălucitoare de aramă.
— Atunci pot să vă pun o întrebare?
— Mă îndoiesc că vreo putere cunoscută de om te-ar putea
opri.
A împins uşa şi a intrat înăuntru.
Deşi nu fusesem invitat, am intrat după el. Elodin era greu
de găsit şi mi-a fost teamă că o să ratez această şansă, că iar
nu voi mai putea să-l văd încă mult timp.
L-am urmat printr-un coridor îngust de piatră.
— Am auzit un zvon că aţi adunat un grup de studenţi să
înveţe glăsuiri, am spus cu precauţie.
— Asta nu e o întrebare, a zis Elodin în timp ce urca nişte
scări lungi şi înguste.
M-am abţinut cu greu să nu-i dau una-n cap şi, în schimb,

832
am inspirat profund.
— E-adevărat că predaţi un astfel de curs?
— Da.
— Şi aveţi de gând să mă includeţi şi pe mine?
Elodin s-a oprit pe scări şi s-a întors cu faţa la mine. Arăta
de pe altă lume în roba lui întunecată de magistru. Părul îi
era ciufulit şi faţa prea tânără, aproape băieţească.
S-a uitat la mine un minut lung. Mă privea de sus în jos ca şi
cum aş fi fost un cal pe care voia să parieze sau o bucată de
carne de vită pe care voia s-o vândă la bucată.
Dar asta nu s-a comparat cu momentul în care m-a privit în
ochi. Pentru o clipă a fost pur şi simplu tulburător. Apoi,
aproape am simţit că lumina de pe scară începe să pălească.
Sau că fusesem brusc aruncat adânc sub apă şi că presiunea
mă împiedica să iau o gură de aer.
— Naiba să te ia, idiotule.
Am auzit o voce cunoscută, care părea să vină de departe.
— Dacă ai de gând să faci din nou o criză, ai decenţa s-o faci
în Adăpost şi să ne scuteşti să-ţi cărăm până acolo carcasa
cu spume. În afară de-asta, dă-te la o parte.
Elodin şi-a luat privirea de la mine şi dintr-odată totul era
limpede şi luminos din nou. M-am luptat să nu oftez adânc.
Magistrul Hemme a năvălit pe scări, lovindu-l cu umărul pe
Elodin să se dea la o parte. Când m-a văzut, a sforăit.
— Desigur. Idiotul e şi el aici. Să-ţi recomand o carte pentru
o lectură atentă? E o bucată frumoasă numită Holurile, forma
şi funcţiile lor: Introducere pentru debili mintal.
S-a holbat la mine, şi când nu m-am dat imediat la o parte
mi-a zâmbit neplăcut.
— A, dar încă ai interzis la Arhive, nu? Ar trebui să-ţi prezint
principalele informaţii într-o formă mai potrivită pentru cei ca
tine? Poate un număr de pantomimă sau un fel de teatru de
păpuşi?
M-am dat la o parte, şi Hemme a trecut ca vijelia pe lângă
mine, mormăind pentru sine. Elodin arunca pumnale cu
privirea în spatele celuilalt magistru. Numai după ce Hemme
a dat colţul, atenţia lui Elodin a revenit la mine. A oftat.

833
— Poate ar fi mai bine dacă ţi-ai urma celelalte studii, Re’lar
Kvothe. Dal are o slăbiciune pentru tine, şi la fel şi Kilvin. Se
pare că stai bine cu ei.
— Dar, domnule, i-am spus, încercând să-mi alung
disperarea din voce. Dumneavoastră sunteţi cel care mi-a
finanţat promovarea la rangul de re’lar.
S-a întors şi a început să urce scările din nou.
— Atunci ar trebui să-mi apreciezi sfatul înţelept, nu?
— Dar dacă le predaţi altor studenţi, de ce nu şi mie?
— Pentru că eşti prea avid ca să stai liniştit cum trebuie, a
flecărit el. Eşti prea mândru pentru a mă asculta bine. Şi eşti
şi foarte deştept. Asta-i cel mai rău.
— Unii magiştri preferă studenţii deştepţi, am mormăit în
timp ce pătrundeam pe un hol larg.
— Da, a zis Elodin. Lui Dal, Kilvin şi Arwyl le plac studenţii
deştepţi. Du-te şi studiază cu unul dintre ei. Aşa, vieţile
amândurora vor fi mult mai uşoare.
— Dar…
Elodin s-a oprit brusc în mijlocul holului.
— Bine, a zis el. Dovedeşte că eşti în stare să înveţi.
Demonstrează-mi contrariul.
A început să-şi scotocească hainele, ca şi cum căuta ceva
pierdut într-un buzunar.
— Spre uimirea mea, mă găsesc în situaţia de a nu avea cum
să trec de această uşă. I-a dat un pumn. Tu ce-ai face în
această situaţie, Re’lar Kvothe?
Am zâmbit, în ciuda stării mele de iritare. N-ar fi putut alege
o provocare mai perfect adaptată talentelor mele. Am scos o
bucată lungă şi subţire de sârmă din oţel dintr-un buzunar
al mantiei, apoi am îngenuncheat în faţa uşii şi am privit prin
gaura cheii. Încuietoarea era zdravănă, făcută să reziste. Dar
deşi lacătele mari şi grele arată impresionant, sunt de fapt
mai uşor de deschis dacă sunt bine întreţinute.
Acesta aşa a fost. Mi-a luat timpul a trei respiraţii lente să-l
desfac cu un satisfăcător împins delicat. M-am ridicat, m-am
şters în genunchi şi am deschis uşa cu eleganţă.
La rândul lui, Elodin a părut oarecum impresionat.

834
Sprâncenele i s-au ridicat când s-a deschis uşa.
— Deşteaptă treabă, a zis el intrând.
L-am urmat. Niciodată nu mă întrebasem cum arată
camerele lui Elodin. Dar dacă ar fi fost să ghicesc, nu arătau
aşa cum mi le-aş fi imaginat. Erau imense şi încăpătoare, cu
tavane înalte şi covoare groase. Lambriuri de lemn vechi pe
pereţi, ferestre înalte lăsând lumina să intre în zori de zi.
Avea picturi în ulei şi piese masive de mobilier vechi din
lemn. Era bizar de banală.
Elodin a trecut rapid de intrare, printr-o cameră de zi de bun
gust, apoi în dormitor. Era imens, cu un pat mare cât o
barcă. Elodin a deschis un şifonier şi a început să scoată mai
multe haine lungi, negre, similare cu cea pe care o purta.
— Uite.
Elodin mi-a umplut braţele cu haine până când n-am mai
putut duce.
Unele erau din bumbac obişnuit, dar altele aveau cusături
fine sau erau din catifea moale şi bogată. Şi-a pus şi el câteva
pe braţ şi s-a îndreptat cu ele spre camera de zi.
Am trecut pe lângă biblioteca veche, burduşită cu sute de
cărţi, şi pe lângă un birou mare, lustruit. Un perete era
ocupat de un şemineu de piatră suficient de mare pentru a
frige un porc, deşi nu ardea acolo decât un foc mic, mocnit,
care ţinea la distanţă frigul instalat devreme al toamnei.
Elodin a ridicat un decantor de cristal de pe o masă şi s-a
dus să stea în faţa şemineului. Mi-a aruncat în braţe hainele
pe care le ţinea, aşa că abia mă mai vedeam din ele. Ridicând
delicat partea de sus a decantorului, a sorbit din conţinut şi
a ridicat apreciativ o sprânceană, ridicându-l la lumină.
M-am decis să încerc din nou.
— Magistre Elodin, de ce nu vreţi să mă învăţaţi glăsuiri?
— Ai pus greşit întrebarea, a zis el şi a pus decantatorul pe
cărbunii care mocneau în şemineu.
În timp ce flăcările se zbăteau cu lăcomie, şi-a luat înapoi
braţul de haine şi a împins încet în foc una de catifea. S-a
aprins repede, iar când aproape s-a făcut scrum, a înteţit
focul cu restul, într-o succesiune rapidă. Rezultatul a fost o

835
grămadă mare de haine arse, care a trimis în sus pe coş
talazuri de fum gros.
— Încearcă din nou.
Nu m-am putut abţine să-l întreb ceva evident.
— De ce vă ardeţi hainele?
— Ne! Nici măcar pe-aproape de întrebarea corectă, a zis în
timp ce continua să ia haine de pe braţul meu şi să le
îngrămădească în şemineu.
Apoi Elodin a apucat mânerul hornului şi a tras, închizându-
l cu un zăngănit metalic. Nori mari de fum au început să se
reverse în cameră. Elodin a tuşit un pic, apoi a făcut un pas
înapoi şi s-a uitat în jur cu o vagă satisfacţie.
Brusc mi-am dat seama ce se întâmplă.
— Doamne, am spus. Al cui e apartamentul ăsta?
Elodin a dat din cap mulţumit.
— Foarte bine. Aş fi acceptat şi De ce nu aveţi o cheie de la
camera asta? sau Ce facem noi aici?
M-a privit serios.
— Uşile sunt încuiate cu un motiv. Există un motiv pentru
care oamenii care n-au chei ar trebui să rămână afară.
A împins cu un picior grămada de pânză arsă, de parcă ar fi
vrut să se asigure că va rămâne în vatră.
— Ştii că eşti deştept. Asta e slăbiciunea ta. Crezi că ştii în ce
te bagi, dar nu e aşa.
Elodin s-a întors cu faţa la mine, cu ochii negri serioşi.
— Crezi că poţi avea încredere în mine că o să te învăţ, a zis
el. Crezi că te voi ţine în siguranţă. Dar asta e cea mai mare
prostie.
— Al cui e apartamentul ăsta? am repetat tâmp.
Mi-a zâmbit brusc cu toţi dinţii.
— Al Magistrului Hemme.
— De ce îi ardeţi toate hainele lui Hemme? am întrebat,
încercând să ignor faptul că încăperea se umplea rapid cu un
fum amar.
Elodin s-a uitat la mine ca la un idiot.
— Pentru că-l urăsc.
A luat decantorul de cristal de la mantie şi l-a izbit violent de

836
şemineu, unde s-a spulberat. Focul s-a aprins mai puternic
de la ceea ce mai rămăsese în interior.
— Omul e un jegos. Nimeni nu-mi vorbeşte în halul ăsta.
Fumul continua să năvălească în cameră. Dacă n-ar fi fost
tavanele înalte, ne-am fi sufocat deja de la el. Chiar şi aşa,
devenise greu de respirat până când ne-am îndreptat spre
uşă. Elodin a deschis-o, şi fumul a ieşit pe hol.
Am stat în faţa uşii, uitându-ne unul la altul, în timp ce
fumul se rostogolea afară. Am decis să pun problema altfel.
— Vă înţeleg ezitarea, Magistre Elodin. Uneori nu gândesc
lucrurile până la capăt.
— Evident.
— Şi recunosc că au fost momente când acţiunile mele au
fost…
M-am oprit, încercând să mă gândesc la ceva mai mult umil
decât nepotrivit.
— Stupide dincolo de puterea de înţelegere a oricărui
muritor? a zis Elodin în completare.
Starea mea de spirit a luat foc, topindu-mi scurta tentativă
de smerenie.
— Păi, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt singurul de-aici care
a luat vreodată o decizie proastă în viaţa lui! i-am spus, abia
stăpânindu-mi vocea să nu se transforme într-un strigăt.
L-am privit adânc în ochi.
— Să ştiţi că am auzit poveşti despre dumneavoastră. Se
spune că v-aţi evidenţiat pe vremea când eraţi student aici.
Expresia amuzată a lui Elodin a pălit un pic, de parcă
înghiţise ceva şi-i rămăsese în gât.
Am continuat.
— Dacă mă credeţi nesăbuit, faceţi ceva în legătură cu asta.
Arătaţi-mi calea cea dreaptă! Modelaţi-mi îngusta minte de
tânăr…
Am luat o gură de fum şi am început să tuşesc, ceea ce m-a
obligat să-mi întrerup tirada.
— Faceţi ceva, naiba să vă ia!
M-am sufocat.
— Învăţaţi-mă!

837
Nu strigam cu adevărat, dar chiar şi aşa, am rămas fără
suflu. Starea mea de spirit s-a stins la fel de rapid cum a
izbucnit şi am început să-mi fac probleme că aş fi mers prea
departe.
Dar Elodin doar s-a uitat la mine.
— Ce te face să crezi că nu te învăţ? a întrebat el nedumerit.
În afară de faptul că refuzi să înveţi.
Apoi s-a întors şi a plecat pe hol.
— Aş pleca de-aici dac-aş fi în locul tău, a zis el peste umăr.
Lumea va dori să afle cine e răspunzător pentru aşa ceva şi
toţi ştiu că tu şi Hemme nu vă înţelegeţi foarte bine.
Am simţit că mă trec toate transpiraţiile.
— Ce?
— M-aş spăla dacă aş avea admiteri, a zis el. N-ar da bine să
te prezinţi acolo mirosind a fum. Eu stau aici, a zis Elodin,
scoţând o cheie din buzunar şi descuind o uşă de la capătul
holului. Care e scuza ta?

838
 CAPITOLUL 9
Limbaj politicos

Părul mi-era încă umed atunci când mergeam printr-un

culoar scurt, apoi în sus pe scări, pe scena unui teatru gol.
Ca întotdeauna, camera era întunecată, cu excepţia mesei
uriaşe în formă de semilună. M-am dus la marginea luminii
şi am aşteptat politicos.
Cancelarul mi-a făcut semn să înaintez şi m-am îndreptat
către centrul mesei, întinzându-i piesa. Apoi am păşit înapoi,
pentru a sta în cercul de lumină puţin mai strălucitoare
dintre cele două coame ieşite în afară ale mesei.
Cei nouă magiştri se uitau la mine. Mi-ar plăcea să spun că
arătau dramatic, ca nişte corbi pe un gard sau ceva de genul
ăsta. Dar, deşi toţi purtau robele formale, nu semănau între
ei, pentru a-i băga în aceeaşi categorie.
Mai mult, am putut vedea pe ei semne de oboseală. Numai
atunci m-a străbătut gândul că aşa cum studenţii urăsc
admiterile, nici pentru magiştri acestea nu înseamnă o
plimbare de plăcere.
— Kvothe, fiul lui Arliden, a zis formal Cancelarul. Re’lar.
A făcut un gest către colţul din dreapta depărtat al mesei.
— Magistre Medic?
Arwyl m-a privit, cu faţa îmbătrânită în spatele ochelarilor
rotunzi.
— Care sunt proprietăţile medicinale ale mhenka? a întrebat
el.
— Anestezic puternic, am spus. De blocaj psihomotor.
Potenţial purgativ. Am ezitat. Are o mulţime de efecte
secundare. Să le înşir pe toate?
Arwyl a clătinat din cap.
— Un pacient vine la Clinică şi se plânge de dureri în
articulaţii şi de dificultăţi de respiraţie. Gura îi e uscată şi
pretinde că are un gust dulce în gură. Se plânge de frisoane,
dar de fapt e transpirat şi are febră. Care e diagnosticul?

839
Am inspirat, apoi am ezitat.
— Nu pun diagnostice la Clinică, Magistre Arwyl. Aş aduce
un el’the de-al dumneavoastră pentru a face asta.
Mi-a zâmbit cu ochii închişi.
— Corect, a zis. Dar, de dragul argumentului, ce crezi că ar
putea avea?
— Pacientul e student?
Arwyl a ridicat o sprânceană.
— Ce-are asta a face cu povestea noastră?
— Dacă lucrează la Partizanat, ar putea fi gripa oţelarului,
am spus.
Arwyl a ridicat o sprânceană la mine şi am adăugat.
— La Partizanat te poţi alege cu tot felul de intoxicaţii cu
metale grele. Pe-aici e rar pentru că studenţii sunt bine
instruiţi, dar oricine lucrează cu bronz fierbinte poate inhala
destul fum pentru a se sinucide, dacă nu e suficient de atent.
L-am văzut pe Kilvin aprobându-mă şi eram bucuros că nu
fusesem nevoit să mărturisesc faptul că singurul motiv
pentru care ştiam asta era că o păţisem chiar eu, într-o
formă uşoară, cu o lună înainte.
Arwyl a pufăit, apoi a făcut semn către cealaltă parte a mesei.
— Magistre Matematician?
Brandeur era aşezat pe partea stângă a mesei.
— Presupunând că cel care schimbă ia patru la sută, în câţi
bănuţi poţi să împarţi un talant?
A pus întrebarea fără a-şi ridica privirea din hârtiile din faţă.
— Ce fel de bănuţi, Magistre Brandeur?
Şi-a ridicat privirea, încruntându-se.
— Încă suntem în Orânduire, dacă îmi amintesc bine.
Am jonglat cu numerele în cap, având în minte cifrele din
cărţile pe care le retrăsesem din circuitul Arhivelor. Nu erau
ratele de schimb reale pe care ţi le-ar fi oferit un cămătar,
erau cele oficiale, pe care orânduirile şi finanţatorii le
utilizează astfel încât să aibă o bază comună pentru a se
minţi unul pe celălalt.
— În bănuţi de fier. Trei sute cincizeci, am spus, apoi am
continuat. Unu. Şi jumătate.

840
Brandeur s-a uitat în jos la hârtii înainte de a termina de
vorbit.
— Busola indică aur la două sute douăzeci de puncte, platină
la o sută douăsprezece puncte şi cobalt la treizeci şi două de
puncte. Unde te afli?
Am fost încurcat de întrebare. Orientarea prin trifoil necesita
hărţi detaliate şi triunghiulare minuţioasă. Aceasta era
practicată de obicei de către căpitanii de corăbii şi de
cartografi, iar ei foloseau hărţi detaliate pentru a face
calculele. Văzusem o busolă trifoil doar de două ori în viaţa
mea.
Ori era o întrebare luată dintr-una din cărţile lui Brandeur
pe care nu le studiasem, ori era concepută special pentru a-
mi băga beţe-n roate. Având în vedere că Brandeur şi Hemme
erau prieteni, m-am gândit că ultima variantă.
Am închis ochii, mi-am proiectat în cap o hartă a lumii
civilizate şi am ales ce mi s-a părut mai aproape de realitate.
— Bobcatran? am spus. Poate că undeva în Yll? am deschis
eu ochii. Sincer, n-am nici cea mai vagă idee.
Brandeur a făcut un semn pe o bucată de hârtie.
— Magistre Glăsuitor, a zis el fără să se uite în sus.
Elodin mi-a zâmbit complice şi şiret şi am fost cuprins brusc
de teama că ar putea dezvălui contribuţia mea la ceea ce
făcusem în apartamentul lui Hemme în acea dimineaţă.
În schimb, a ridicat teatral trei degete.
— Ai trei cărţi de pică în mână, a zis el. Şi au fost jucate cinci
cărţi de pică.
Ţinea ridicate degetele şi se uita la mine serios.
— Câte cărţi de pică înseamnă?
— Opt cărţi de pică, am spus.
Ceilalţi magiştri s-au agitat uşor în locurile lor. Arwyl a oftat.
Kilvin s-a gârbovit. Hemme şi Brandeur au mers atât de
departe, încât şi-au dat ochii peste cap unul către altul. Toţi
la un loc au dat impresia de exasperare.
Elodin i-a privit posomorât.
— Ce? a întrebat, vocea lui ajungând în toate colţurile. Vreţi
să iau acest cântec şi dans mai în serios? Vreţi să-i pun

841
întrebări la care numai un glăsuitor poate răspunde?
Ceilalţi magiştri au amuţit la auzul acestor cuvinte, părând
incomodaţi şi ferindu-se să-l privească în ochi. Hemme a fost
excepţia şi el l-a privit deschis.
— Bine, a zis Elodin, întorcându-se către mine.
Ochii lui erau negri, iar vocea lui avea o rezonanţă ciudată.
Nu era puternică, dar când vorbea părea să umple toată sala.
Nu mai lăsa loc pentru niciun alt sunet.
— Unde dispare luna când nu mai e pe cerul nostru? a
întrebat sever Elodin.
Încăperea a părut nefiresc de tăcută când a terminat de
vorbit. Ca şi cum vocea lui lăsase o gaură în lume.
Am aşteptat să văd dacă terminase de pus întrebarea.
— N-am nici cea mai vagă idee, am recunoscut.
După vocea lui Elodin, a mea părea destul de subţire şi deloc
puternică.
Elodin a ridicat din umeri, apoi a gesticulat graţios peste
masă.
— Magistre Simpatetist.
Elxa Dal era singurul care părea să se simtă cu adevărat
confortabil în robele sale formale. Ca de obicei, barba neagră
şi faţa slabă m-au făcut să mă gândesc la magicianul rău din
atât de multele piese proaste jucate în aturană. Mi-a aruncat
o mică privire de simpatie.
— Ce zici de cetluirea atracţiei lineare galvanice? a zis el
dezinvolt.
Am trecut repede şi peste asta.
A dat din cap.
— Care e distanţa de degradare insurmontabilă pentru fier?
— Cinci mile şi jumătate, am spus, dând răspunsul din
carte, în ciuda faptului că mă enerva cuvântul
insurmontabil. Deşi era adevărat că mişcarea mai mult de
şase mile a oricărei cantităţi semnificative de energie era
statistic imposibilă, puteai folosi simpateticul pentru a atinge
distanţe mult mai mari.
— Dacă fierbi un gram de apă, de câtă căldură e nevoie
pentru a se evapora?

842
Am încercat să-mi amintesc tabelele de vaporizare cu care
lucrasem în Artizanat.
— 180 de thaumi.
Am răspuns cu mai multă încredere decât cea pe care o
simţeam.
— Suficient de bine din partea mea, a zis Dal. Magistre
Alchimist?
Mandrag a făcut un semn demobilizator cu mâna.
— Mă abţin.
— Se pricepe la întrebări cu cărţi de pică, a sugerat Elodin.
Mandrag s-a încruntat la Elodin.
— Magistre Arhivist.
Lorren m-a privit cu faţa lui lungă apatică.
— Care sunt regulile la Arhive?
La auzul acestei întrebări m-am înroşit şi am lăsat privirea-n
jos.
— Mersul în linişte, am spus. Respectul faţă de cărţi.
Ascultarea scribilor. Fără apă. Fără mâncare. Am înghiţit în
sec. Fără foc.
Lorren a dat din cap. Nimic din tonul sau comportamentul
lui nu indica vreun fel de dezaprobare, dar asta era şi mai
rău. Privirea i s-a îndreptat către cealaltă parte a mesei.
— Magistre Artizan.
Am blestemat în sinea mea. În ultima vreme citisem toate
cele şase cărţi pe care Magistrul Lorren le pusese deoparte
pentru a fi studiate de re’lari. Numai Imperiul căzut al lui
Feltemi Reis îmi luase zece ore. Aş fi vrut ceva mai mult decât
regulile de acces la Arhive şi am sperat cu disperare să-l
impresionez pe Magistrul Lorren răspunzând la orice
întrebare s-ar fi gândit să pună. Dar n-am avut noroc. M-am
întors cu faţa la Kilvin.
— Transferul galvanic de cupru, şi-a pieptănat barba marele
Magistru bărbos.
Îl făcusem în cinci locuri. Trebuise să-l folosesc pentru a face
calculele pentru lămpile de punte.
— Coeficientul de conductor al galiului.
Trebuia să ştiu asta pentru a unge emiţătorii pentru lampă.

843
Îmi punea Kilvin întrebări simple? Am dat răspunsul.
— Corect, a zis Kilvin. Magistre Orator.
Am inspirat adânc, întorcându-mă către Hemme. Apucasem
să citesc trei dintre cărţile lui, deşi am o puternică antipatie
pentru retorică şi filosofie fără rost.
Totuşi, puteam să-mi stăpânesc dezgustul pentru două
minute şi să joc rolul unui student bun şi umil. Sunt un ruh,
pot să joc un rol.
Hemme mă privea ameninţător, cu faţa rotundă ca o lună
furioasă.
— Tu mi-ai dat foc apartamentului, încurcă-lume ce eşti?
Întrebarea m-a prins cu garda complet lăsată. Eram pregătit
pentru întrebări imposibil de grele sau întrebări-capcană,
sau întrebări cu care putea face ca orice răspuns să pară
greşit. Dar această acuzaţie bruscă m-a prins pe picior greşit.
Încurcă-lume e un termen pe care-l dispreţuiesc în mod
deosebit. Un talmeş-balmeş de emoţii m-a străbătut şi mi-a
adus brusc gustul de prune în gură. În timp ce o parte din
mine se gândea în continuare la cel mai plăcut mod de a
răspunde, m-am trezit vorbind.
— Nu eu am dat foc apartamentului dumneavoastră, i-am
spus sincer. Dar mi-ar fi plăcut s-o fac. Şi mi-aş fi dorit ca
dumneavoastră să fi fost acolo când o făceam, dormind
profund.
Expresia lui Hemme s-a transformat din ameninţătoare într-
una uluită.
— Re’lar Kvothe! a cedat Cancelarul. Te rog să foloseşti un
limbaj politicos, altfel te voi acuza chiar eu de Conduită
Deplasată!
Gustul de prune a dispărut la fel de repede cum a venit,
lăsându-mă uşor ameţit şi transpirat de frică şi ruşine.
— Îmi cer scuze, domnule Cancelar, am spus repede, lăsând
privirea în jos. Am vorbit la mânie. Încurcă-lume e un termen
pe care ai mei îl consideră deosebit de jignitor. Utilizarea lui
desconsideră sacrificarea sistematică a mii de ruhi.
Între sprâncenele Cancelarului a apărut o expresie ciudată.
— Recunosc că nu-i ştiam etimologia asta specială, a meditat

844
el. Cred că mă voi interesa.
— Stai aşa, l-a întrerupt Hemme. N-am terminat.
— Ba ai terminat, a zis Cancelarul, cu voce tare şi fermă. Eşti
la fel de rău ca băiatul, Jasom, şi cu mai puţine scuze. Ai
arătat că nu te poţi manifesta într-un mod profesionist, aşa
că tacă-ţi gura şi consideră-te norocos că nu cer o cenzură
oficială.
Hemme s-a albit de furie, dar şi-a ţinut gura.
Cancelarul s-a întors cu faţa la mine.
— Magistrul Lingvist, s-a prezentat el în mod oficial. Re’lar
Kvothe: Care este etimologia locuţiunii încurcă-lume.
— Vine de la epurările iniţiate de împăratul Alcyon, am spus.
El a emis o proclamaţie care spunea că orice grup care
circulă pe drumuri e supus amendării, închisorii sau
expulzării fără judecată. Pe scurt, printr-o encliziţie
metaplasmică, e numit încurcă-lume.
A ridicat o sprânceană la asta.
— Chiar aşa?
Am dat din cap.
— Deşi mă gândesc şi că ar putea să existe şi o conexiune cu
termenul încurcătură, cu referire la hainele în dezordine ale
trupelor de spectacol aflate pe drum.
Cancelarul a dat din cap formal.
— Mulţumesc, Re’lar Kvothe. Ia loc până ajungem la o
concluzie.

845
 CAPITOLUL 10
A fi preţuit

Taxa de studiu a fost stabilită la nouă talanţi şi cinci firfirei.

Mai bine decât cei zece talanţi pe care îi prezisese Manet, dar
mai mult decât aveam în traistă. Până a doua zi la prânz
trebuia să-mi achit taxa la trezorier sau eram obligat să ratez
un întreg semestru.
N-ar fi fost o tragedie să-mi amân studiile. Dar numai
studenţilor li se permitea accesul la resursele Universităţii,
de genul echipamentului din Artizanat. Asta însemna că dacă
nu-mi plăteam taxa, mi-ar fi fost interzisă munca în atelierul
lui Kilvin, singurul loc unde puteam câştiga destul de mulţi
bani pentru a plăti şcolarizarea.
M-am oprit la Stocuri, şi Jaxim mi-a zâmbit când m-am
apropiat de fereastra deschisă.
— Tocmai ţi-am vândut lămpile în dimineaţa asta, a zis el.
Am scos şi ceva în plus pe ele, fiindcă erau ultimele rămase.
A răsfoit prin registru până a găsit pagina corespunzătoare.
— Şaizeci la sută ale tale înseamnă patru talanţi şi opt
parale. După ce scădem materialele şi mâna de lucru…
A dus degetul în jos pe pagină.
— Îţi mai rămân doi talanţi, trei parale şi opt sfanţi.
Jaxim a notat în registru, apoi mi-a scris o chitanţă. Am pliat
hârtia cu atenţie şi am băgat-o în traistă. N-aveam cantitatea
satisfăcătoare de monede, dar îmi ridicau totalul la mai mult
de şase talanţi. O grămada de bani, dar încă nu suficient.
Dacă nu mi-aş fi pierdut cumpătul cu Hemme, taxa de
şcolarizare ar fi putut să fie suficient de scăzută. Şi aş fi
putut studia mai mult sau aş fi putut câştiga mai mulţi bani
dacă n-aş fi fost obligat să mă ascund în camera mea
aproape două zile întregi, plângând şi furios, cu gust de
prune în gură.
M-a străbătut un gând.
— Cred c-ar trebui să încep ceva nou, am spus la întâmplare.

846
Am nevoie de un creuzet de mici dimensiuni. Optzeci şi cinci
de grame de staniu. Cincizeci şi şase de grame de bronz. O
sută treisprezece grame de argint. O bobină de sârmă de aur
fin. Cupru…
— Stai o secundă, m-a întrerupt Jaxim.
Şi-a dus degetul înapoi la numele meu în registru.
— N-ai voie să iei aur sau argint.
S-a uitat la mine.
— E o greşeală?
Am ezitat, nevrând să mint.
— Nu ştiam că ai nevoie de autorizaţie, am spus.
Jaxim mi-a zâmbit în cunoştinţă de cauză.
— Nu eşti primul care încearcă aşa ceva, a zis el. Taxă de
şcolarizare grea?
Am dat din cap.
S-a strâmbat.
— Îmi pare rău. Kilvin ştie că dacă nu-i atent Stocurile se pot
transforma într-un paradis al cămătarilor.
A închis registrul.
— Va trebui să te duci la amanet, ca toţi ceilalţi.
Am ridicat mâinile şi i-am arătat degetele, ca să-i demonstrez
lipsa mea de bijuterii.
Jaxim a tresărit.
— Greu. Ştiu un cămătar decent la Curtea de Argint, care
cere dobândă de numai zece la sută pe lună. Tot e ca şi cum
ţi-ar scoate dinţii din gură, dar e mai bine decât la ceilalţi.
Am dat din cap şi am oftat. Curtea de Argint era locul în care
breasla cămătarilor îşi avea magazinele. Ei nu mi-ar fi spus
nici cât e ceasul.
— Cu siguranţă e mai bine decât ce-am primit în trecut, am
spus.
•••
Mi-am analizat situaţia în timp ce mergeam la Imre, cu
greutatea bine cunoscută a lăutei mele odihnindu-mi-se pe
umăr.
Eram prins cu uşa, dar nu teribil de rău. Niciunul din
breasla cămătarilor nu i-ar împrumuta bani unui orfan

847
edema ruh fără garanţii, dar aş fi putut împrumuta bani de
la Devi. Totuşi, aş fi vrut să nu se ajungă la asta. Nu numai
că dobânda ei era exorbitantă, dar mă îngrijorau favorurile pe
care mi le-ar fi putut cere dacă nu puteam înapoia banii. Mă
îndoiam că ar fi fost mici. Sau uşoare. Sau în întregime
legale. Aşa cum erau şi gândurile mele când am trecut peste
Podul de Piatră.
M-am oprit la o farmacie, apoi m-am dus la Omul Cenuşiu.
Deschizând uşa, am văzut că Omul Cenuşiu era o pensiune.
N-avea nicio încăpere comună în care oamenii să se adune şi
să bea. În schimb era acolo un salon mic, bogat mobilat, la
care se adăuga un portar bine îmbrăcat, care m-a privit cu
un aer dezaprobator, ca să nu zic de-a dreptul dezgustat.
— Pot să te ajut cu ceva, domnişorule? a întrebat el de cum
am intrat pe uşă.
— Caut o domnişoară, am spus. O cheamă Dinael.
A dat din cap.
— Mă duc să văd dacă-i aici.
— Nu te deranja, am spus, îndreptându-mă spre scări. Mă
aşteaptă.
Omul s-a pus în calea mea.
— Mă tem că nu se poate, a zis el. Dar voi fi bucuros să
verific dacă doamna e aici.
A întins mâna. M-am uitat la ea.
— Cardul dumitale de chemare? a întrebat. Ca să i-l arăt
domnişoarei?
— Cum i-l poţi arăta domnişoarei dacă nu eşti sigur că-i aici?
am întrebat.
Portarul mi-a zâmbit din nou. A fost amabil, politicos şi atât
de neplăcut de scrupulos, că l-am ţinut minte, întipărindu-
mi-l pe creier. Un zâmbet ca ăsta e o operă de arta. Ca cineva
care a crescut pe scenă, l-am putut aprecia pe mai multe
niveluri. Un zâmbet ca ăsta e ca un cuţit în anumite cadre
sociale şi era posibil să am nevoie de el într-o zi.
— A, a zis portarul. Doamna e aici, a zis el, cu un accent
anume. Dar asta nu înseamnă neapărat că este disponibilă şi
pentru tine.

848
— Spune-i că o caută Kvothe, am spus, mai mult amuzat
decât ofensat. Voi aştepta.
N-a trebuit să aştept prea mult. Portarul a coborât pe scări
cu o expresie iritată pe faţă, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să
mă arunce afară.
— Pe-aici, a zis.
L-am urmat la etaj. A deschis o uşă şi am trecut pe lângă el
cu ceea ce am sperat să fie o cantitate iritantă de avânt
dispreţuitor.
Era o cameră de zi cu ferestre largi, care permiteau soarelui
după-amiezii târzii să intre, suficient de mare pentru a părea
spaţioasă, în ciuda scaunelor şi a canapelelor risipite. Un
ţambal era aşezat lângă un perete îndepărtat şi un colţ al
camerei era în întregime ocupat de o harpă mare din
Modegan.
Denna stătea în centrul camerei, purtând o rochie de catifea
verde. Părul ei era aranjat astfel ca să-i scoată în evidenţă
gâtul elegant, dezvăluind cerceii în formă de lacrimă de
smarald care se asortau cu colierul de la gât.
Stătea de vorbă cu un tânăr care era… cel mai bun cuvânt
care îmi vine în minte e drăguţ. Avea o faţă dulce, proaspăt
bărbierită, şi nişte ochi mari, negri.
Avea aspectul unui tânăr nobil care ar fi trebuit să aibă prea
mult noroc pentru ca asta să fie ceva temporar. Haina lui era
fină, dar şifonată. Părul închis la culoare era tăiat într-un stil
menit să fie evident ondulat, dar nu aranjat de curând. Ochii
lui erau adânciţi în orbite, ca şi cum n-ar fi dormit bine.
Denna mi-a întins mâinile.
— Kvothe, a zis ea. Vino să-l cunoşti pe Geoffrey.
— Îmi pare bine de cunoştinţă, Kvothe, a zis Geoffrey. Dinael
mi-a povestit câte ceva despre tine. Eşti… cum se zice?
Vrăjitor?
Zâmbetul lui era deschis şi extrem de sincer.
— Arcanist, de fapt, am spus cât se poate de politicos.
Vrăjitor aminteşte prea mult de cărţile de poveşti absurde.
Oamenii se aşteaptă să purtăm haine negre şi să aruncăm în
jur cu măruntaie de pasăre. Dar tu?

849
— Geoffrey e poet, a zis Denna. Şi unul bun, deşi el neagă
asta.
— Aşa fac, a recunoscut el, apoi zâmbetul i-a pălit. Trebuie
să plec. Am o întâlnire cu oameni care n-ar trebui să stea să
mă aştepte.
I-a dat Dennei un sărut pe obraz, mi-a strâns mâna călduros
şi a plecat.
Denna a privit uşa închizându-se în spatele lui.
— E un băiat dulce.
— O zici de parcă regreţi, am spus.
— Dacă ar fi fost un pic mai puţin dulce, ar fi fost capabil să-
şi bage două gânduri în cap în acelaşi timp. Poate s-ar fi
frecat unul de altul şi ar fi făcut o scânteie. Chiar şi un pic de
fum ar fi bine, fiindcă atunci cel puţin ar arăta că se
întâmplă ceva acolo.
A oftat.
— E chiar aşa de greu de cap?
Ea a clătinat din cap.
— Nu. E doar de încredere. N-are nici măcar un oscior
făţarnic în corp şi n-a făcut decât alegeri proaste de când a
ajuns aici în urmă cu o lună.
Am băgat mâna în mantie şi am scos două pacheţele învelite
în pânză: unul albastru, unul alb.
— Ţi-am adus un cadou.
Denna s-a întins să le ia, părând uşor nedumerită.
Ceea ce părea o idee bună cu câteva ore în urmă acum părea
mai degrabă o nebunie.
— Sunt pentru plămânii tăi, i-am spus, brusc jenat. Ştiu că
ai probleme uneori.
Şi-a înclinat capul într-o parte.
— Spune-mi, te rog, de unde ştii asta?
— Ai zis-o când eram în Trebon, am zis. Am făcut unele
cercetări.
I-am arătat.
— Pe asta o poţi pune într-un ceai: de muşcătură de egretă,
urzică-moartă, lohatm… Am arătat către cealaltă. Ăleia îi
fierbi frunzele în apă şi respiri vaporii.

850
Denna a-ntors pachetele pe toate părţile.
— Am scris instrucţiunile pe bucăţelele de hârtie din interior.
Pe cel albastru trebuie să-l fierbi şi să-i inspiri vaporii, am
spus. Albastru ca apa, vezi.
S-a uitat la mine.
— Ceaiul nu se face tot cu apă?
Am clipit când am auzit-o, apoi m-am îmbujorat şi am
început să spun ceva, dar Denna a râs şi a clătinat din cap.
— Te tachinez, a zis ea încet. Mulţumesc. E cel mai drăguţ
lucru pe care l-a făcut cineva pentru mine de multă vreme.
Denna s-a dus către un scrin cu sertare şi a ascuns cu grijă
cele două pachete într-o cutie ornamentată din lemn.
— Pare că te descurci destul de bine, i-am spus, arătând
către camera frumos finisată.
Denna a ridicat din umeri, privind indiferentă prin cameră.
— Kellin se descurcă, a zis ea. Eu doar stau în lumina
reflectată de el.
Am dat din cap cu înţelegere.
— Am crezut că poate ţi-ai găsit un sponsor.
— Nimic mai formal de-atât. Kellin şi cu mine doar ne
petrecem timpul împreună, cum se spune în Modeg, îmi
arată drumul pe harpă.
A făcut semn cu capul în direcţia în care instrumentul stătea
în colţ.
— Vrei să-mi arăţi ce-ai învăţat? am întrebat.
Denna a clătinat din cap jenată. Părul i-a alunecat pe umeri
din această mişcare.
— Încă nu sunt foarte bună.
— Îmi voi suprima nevoia obişnuită de a batjocori şi a huidui,
am zis cu graţie.
Denna a râs.
— Bine. Doar un pic.
S-a dus în spatele harpei şi şi-a tras un scaun înalt pe care
să stea. Apoi a ridicat mâinile pe corzi, a făcut o pauză lungă
şi a început să cânte.
Melodia era o variantă a Clopoţelului berbecului. I-am zâmbit.
Cânta lent, aproape impunător. Prea mulţi oameni cred că

851
viteza este indiciul unui muzician bun. E de-nţeles. Ceea ce
făcuse Marie la Eolian fusese uimitor. Dar cât de repede poţi
atinge notele cu degetele e cea mai mică parte a muzicii.
Adevărata cheie este sincronizarea. E ca şi cum ai spune o
glumă. Oricine îşi poate aminti cuvintele. Oricine o poate
repeta. Dar ca să faci pe cineva să râdă e nevoie de mai mult
de-atât. Dacă spui o glumă mai repede, asta n-o face mai
amuzantă. În multe situaţii, ezitarea e mai bună decât graba.
De aceea există atât de puţini muzicanţi adevăraţi. O
mulţime de oameni pot cânta la vioară sau o pot folosi ca pe
un ferăstrău. O cutiuţă muzicală poate cânta perfect un
cântec, din nou şi din nou.
Dar să ştii notele nu-i de-ajuns. Trebuie să ştii cum să le
cânţi.
Viteza vine cu timpul şi cu practica, dar cu sincronizarea te
naşti. O ai sau nu.
Denna o avea. Se mişca încet pe muzică, dar nu era greoaie.
A cântat încet ca un sărut luxuriant. Nu că aş fi ştiut ceva
despre săruturi în acel moment din viaţa mea. Dar cum
stătea cu braţele în jurul harpei, cu ochii întredeschişi,
concentraţi, cu buzele uşor încreţite, am ştiut că într-o zi voi
vrea să fiu sărutat cu această grijă deliberat lentă.
Şi era frumoasă. Nu cred că ar trebui să surprindă faptul că
am o slăbiciune deosebită pentru femeile prin care circulă
muzica. Dar când a început să cânte, am văzut-o pentru
prima dată în acea zi. Înainte, atenţia îmi fusese distrasă de
schimbarea din părul ei, de croiala rochiei. Dar în timp ce
cânta, toate astea dispăruseră din vedere.
Am divagat. E suficient să spun că a fost impresionant, deşi,
evident, încă mai învăţa.
A greşit câteva note, dar n-a clipit şi nu s-a întors. După cum
se spune, un bijutier ştie bijuteria nefinisată. Şi eu sunt. Şi
ea era. Şi aşa mai departe.
— Ai depăşit stadiul Veveriţei pe acoperişul de paie, i-am
spus liniştit după ce a cântat notele de sfârşit.
A ridicat din umeri la complimentul meu, fără să mă
privească în ochi.

852
— Nu prea am altceva de făcut decât să exersez, a zis ea. Şi
Kellin spune că am un pic de talent.
— De cât timp exersezi? am întrebat.
— E a treia şedinţă?
A rămas pe gânduri, apoi a dat din cap.
— Un pic mai puţin de trei şedinţe.
— Maica lui Dumnezeu, am spus, dând din cap. Să nu spui
niciodată nimănui cât de repede prinzi. Alţi muzicanţi te vor
urî pentru asta.
— Degetele mele nu sunt încă obişnuite cu aşa ceva, a zis ea,
uitându-se la ele. Nu pot exersa cât de mult vreau.
M-am întins şi i-am apucat una dintre mâini, întorcându-i
palma în sus, ca să-i pot vedea vârful degetelor. Erau băşici
aproape trecute.
— Ai…
Mi-am ridicat privirea şi mi-am dat seama cât de aproape
stătea de mine. Mâna ei era liniştită într-a mea. Se uita la
mine cu ochii mari, negri. Una din sprâncene era uşor
ridicată.
Nu arcuită şi nici chiar jucăuşă, doar uşor curioasă. Mi-am
simţit brusc stomacul ciudat şi slab.
— Ce să am? a întrebat ea.
Mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee ce
voisem să spun. M-am gândit să spun ceva, dar n-avem nicio
idee ce. Apoi mi-am dat seama că n-aş fi putut spune decât
ceva stupid. Aşa că n-am mai spus nimic.
Denna s-a uitat în jos şi mi-a luat mâna, întorcând-o.
— Mâinile tale sunt moi, a zis ea, apoi mi-a atins uşor vârful
degetelor. Am crezut că bătăturile sunt aspre, dar nu sunt.
Sunt fine.
Cum ochii ei nu mai erau fixaţi într-ai mei, mi-am recăpătat
o mică parte din inteligenţă.
— Este nevoie doar de timp, am spus.
Denna şi-a ridicat privirea spre mine şi a zâmbit timid.
Mintea mea s-a golit ca o hârtie albă.
După o clipă, Denna mi-a dat drumul la mână şi a trecut pe
lângă mine pentru a ajunge în centrul camerei.

853
— Doreşti ceva de băut? a întrebat ea în timp ce se aşeza
graţios într-un scaun.
— Ar fi drăguţ din partea ta, i-am spus pur şi simplu din
reflex.
Mi-am dat seama că mâna încă îmi atârna prosteşte în aer şi
am lăsat-o să cadă pe lângă corp.
A făcut semn către un scaun din apropiere şi m-am aşezat.
— Ia uite aici.
A luat un clopoţel de argint de pe o masă din apropiere şi a
sunat din el încet. Apoi, a ridicat mâna cu toate cele cinci
degete întinse. A îndoit degetul mare, apoi degetul arătător,
numărând. Înainte de a îndoi şi degetul mic, s-a auzit o
bătaie în uşă.
— Intră, a strigat Denna, şi portarul bine îmbrăcat a deschis
uşa. Aş dori nişte ciocolată de băut, a zis ea. Şi Kvothe…
S-a uitat la mine, aşteptând un răspuns.
— Ciocolată de băut sună minunat, am spus.
Portarul a dat din cap şi a dispărut, închizând uşa după el.
— Uneori o fac doar ca să-l pun să alerge, a recunoscut
Denna prosteşte, uitându-se la clopoţel. Nu-mi pot imagina
cum de-l aude. Un timp, am fost convinsă că stă pe hol, cu
urechea lipită de uşa mea.
— Pot să văd clopoţelul? am întrebat.
Mi l-a dat. Părea normal la prima vedere, dar când l-am
întors cu susul în jos am văzut o mică scrijeldire pe
suprafaţa lui interioară.
— Nu are el auzul ascuţit, am spus, dându-i-l înapoi. Există
un alt clopoţel jos care sună în acelaşi timp cu acesta.
— Cum? a întrebat ea, răspunzând apoi la propria întrebare.
Prin magie?
— Ai putea s-o numeşti aşa.
— Cu asta te ocupi tu acolo?
A făcut semn cu capul în direcţia râului şi dincolo spre
Universitate.
— Pare un pic… ţipător.
— Este modul cel mai frivol de utilizare a scrijeldicii pe care l-
am văzut vreodată, i-am spus.

854
Denna a izbucnit în râs.
— Pari atât de ofensat, a zis ea. Deci, se numeşte scrijeldică?
— Să faci aşa ceva se numeşte artizanat magic, am spus.
Scrijeldică este scrierea sau fasonarea caracterelor care o fac
să funcţioneze.
Ochii Dennei s-au aprins la asta.
— Deci, e o magie în care scrii pe lucruri? a întrebat ea,
aplecându-se în scaun. Cum funcţionează?
Am ezitat. Nu numai pentru că era o întrebare imensă, ci şi
pentru că Universitatea avea reguli foarte specifice legate de
dezvăluirea secretelor din Arcanum.
— E destul de complicat, am spus.
Din fericire, în acel moment s-a auzit o altă ciocănitură în
uşă şi ciocolata noastră a ajuns în pahare aburinde. Mi-a
lăsat gura apă la mirosul ei. Bărbatul a lăsat tava pe o masă
din apropiere şi a plecat fără să scoată o vorbă.
Am sorbit şi am zâmbit la consistenţa ei dulce.
— N-am mai gustat ciocolată de ani, am spus.
Denna şi-a ridicat paharul şi a privit în jurul camerei.
— E ciudat să crezi că unii oameni îşi trăiesc aşa întreaga
viaţă, a meditat ea.
— Nu e pe placul tău? am întrebat surprins.
— Îmi plac ciocolata şi harpa, a zis ea. Dar aş putea să
trăiesc şi fără clopoţel şi fără o cameră întreagă doar pentru a
sta în ea.
Gura i s-a curbat în ceva ce începea să fie o încruntare.
— Şi urăsc să ştiu că sunt păzită, de parcă aş fi o comoară şi
cineva ar încerca s-o fure.
— Atunci n-ar trebui să fii preţuită?
Şi-a îngustat ochii peste buza paharului, de parcă n-ar fi fost
sigură cât de serios vorbeam.
— Nu mă dau în vânt să fiu ţinută sub cheie, m-a lămurit, cu
o notă sumbră în voce. Nu mă deranjează să mi se dea
camere, dar nu sunt cu adevărat ale mele dacă nu sunt
liberă să vin şi să plec.
Am ridicat o sprânceană la asta, dar înainte de a putea
spune ceva, a încheiat discuţia fluturând mâna.

855
— Nu-i chiar aşa, a oftat. Dar nu mă îndoiesc că Kellin e
informat în legătură cu venirile şi plecările mele. Ştiu că
portarul îi spune cine vine să mă caute. Mă roade puţin,
asta-i tot, a zâmbit ea strâmb. Cred că par teribil de
nerecunoscătoare, nu?
— Chiar deloc, am spus. Când eram mai mic, trupa mea
călătorea peste tot. Dar în fiecare an petreceam o vreme la
reşedinţa sponsorului nostru, ţinând spectacole pentru
familia şi invitaţii lui.
Mi-am scuturat capul la această amintire.
— Baronul Pârloagă-Sură era o gazdă plăcută. Stăteam la
masa lui. Ne dădea daruri…
M-am abătut, amintindu-mi un regiment de soldăţei de
plumb pe care mi-i dăduse. Mi-am scuturat capul, să alung
gândul.
— Dar tatăl meu ura asta. Se urca pe pereţi. Nu putea suferi
sentimentul de a fi la cheremul cuiva.
— Da! a zis Denna. Exact asta e! Dacă Kellin spune că ar
putea veni în vizită într-o seară sau alta, dintr-odată mă simt
cu un picior pironit de podea. Dacă aş pleca, aş fi refractară
şi nepoliticoasă, dar dacă stau, mă simt ca un câine care
aşteaptă la uşă.
Am stat o clipă în linişte. Denna învârtea cu gândul în altă
parte inelul pe deget, în timp ce lumina soarelui se reflecta în
piatra acestuia, de culoare albastru-deschis.
— Totuşi, am spus, privind în jur. E un apartament frumos.
— E frumos când eşti tu aici, a zis ea.
•••
Câteva ore mai târziu urcam un rând de scări înguste din
spatele unei măcelării. Era un miros slab, omniprezent, de
grăsime râncedă de pe aleea de mai jos, dar zâmbeam. O
după-amiază cu Denna numai pentru mine fusese un deliciu
rar, iar pasul meu era surprinzător de uşor pentru cineva pe
cale să încheie o afacere cu un demon.
Am bătut la uşa din lemn masiv din capul scărilor şi am
aşteptat. Niciunul din breasla cămătarilor n-avea încredere în
mine să-mi dea un ban găurit, dar existau întotdeauna

856
oameni dispuşi să împrumute bani. Poeţii şi alţi romantici îi
numeau şoimi din aramă sau iscusiţi, dar gailet e un termen
mai bun. Sunt periculoşi, iar oamenii înţelepţi se feresc de ei.
Uşa se deschise puţin, apoi larg, scoţând la iveală o tânără
cu faţă de zână şi păr blond-căpşuniu.
— Kvothe! a exclamat Devi. Îmi făceam griji că n-o să te văd
semestrul ăsta.
Am păşit înăuntru, iar Devi a încuiat uşa în urma mea.
Camera mare, fără ferestre, mirosea plăcut a fructe de cinna
şi a miere, o schimbare reconfortantă faţă de mirosul de pe
alee.
O parte a camerei era ocupată de un imens pat cu baldachin,
cu perdelele negre trase. Pe cealaltă parte era un şemineu,
un birou mare din lemn şi o bibliotecă plină pe trei sferturi.
Mi-am plimbat privirea peste titluri, în timp ce Devi încuia şi
bara uşa.
— E nou exemplarul ăsta de Malcaf? am întrebat.
— Da, a zis ea venind să stea lângă mine. Un tânăr alchimist
care nu şi-a putut plăti datoria m-a lăsat să arunc un ochi
prin biblioteca lui ca să încheiem socotelile.
Devi a tras cu atenţie cartea de pe raft, dezvăluind Viziune şi
reviziune cu frunze aurite pe copertă. S-a uitat la mine,
zâmbind ca un drăcuşor.
— Ai citit-o?
— Nu, am zis. Aş fi vrut s-o studiez pentru admitere, dar n-
am găsit niciun exemplar în Stive. Doar am auzit de ea.
Devi a stat pe gânduri un moment, apoi mi-a înmânat-o.
— Când termini, vino înapoi şi vom discuta pe baza ei. Îmi
lipseşte teribil orice conversaţie interesantă zilele astea. Dacă
avem o dezbatere decentă, poate îţi mai împrumut şi alta.
După ce cartea a ajuns în mâinile mele, ea a lovit coperta
uşor cu un deget.
— Carte asta valorează mai mult decât tine. A zis-o fără nicio
urmă de glumă în voce. Dacă o aduci deteriorată, te pun s-o
plăteşti.
— Voi fi foarte atent, am spus.
Devi a dat din cap, apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre birou.

857
— Bine, atunci la treabă.
S-a aşezat.
— Ai cam lăsat totul la urmă, nu? a întrebat ea. Taxa de
şcolarizare trebuie plătită până mâine înainte de prânz.
— Trăiesc o viaţă periculoasă şi interesantă, am spus
ducându-mă să mă aşez pe un scaun în faţa ei. Şi oricât de
mult mă încântă compania ta, speram să-ţi evit serviciile
semestrul ăsta.
— Cum ţi se pare taxa ca re’lar? a întrebat ea cunoscătoare.
Cât de greu te-au lovit?
— Asta e o întrebare destul de personală, am spus.
Devi mi-a aruncat o privire sinceră.
— Suntem pe cale să intrăm într-un aranjament destul de
personal, a punctat ea. Mie nu mi se pare că întrec deloc
limita.
— Nouă şi jumătate, am spus.
A pufnit în bătaie de joc.
— Credeam că eşti deştept din cale-afară. Eu n-am depăşit
niciodată şapte cât am fost re’lar.
— Ai avut acces la Arhive, am subliniat.
— Am avut acces la resurse vaste de intelect, a zis ea realist.
În plus, sunt drăguţă foc.
A zâmbit, scoţând la iveală gropiţele din ambii obraji.
— Eşti strălucitoare ca un bănuţ nou, am recunoscut. Niciun
bărbat nu poate spera să te întreacă.
— Şi unele femei au probleme să se ţină după mine, a zis ea.
Zâmbetul i s-a schimbat uşor, trecând de la adorabil la
neastâmpărat şi apoi trecând bine graniţa înspre viclean.
N-aveam nici cea mai mică idee cum să răspund la asta, aşa
că am schimbat subiectul.
— Mă tem că am nevoie să împrumut patru talanţi, am spus.
— A, a zis Devi.
Intrând brusc în afaceri, şi-a pus mâinile pe birou.
— Mă tem că recent am făcut câteva modificări la afacerea
mea, a zis ea. În prezent, dau doar împrumuturi de la şase
talanţi în sus.
Nu m-am obosit să-mi ascund uimirea.

858
— Şase talanţi? Devi, datoria asta în plus îmi va fi ca o piatră
de moară atârnată de gât.
A scos un oftat care a sunat cel puţin uşor a scuză.
— Uite care-i problema. Când dau un împrumut, îmi asum
anumite riscuri. Risc să-mi pierd investiţia, în cazul în care
debitorul meu moare sau încearcă să fugă. Risc să fiu dată în
gât. Risc să fiu adusă în faţa legii de fier sau, mai rău, a
breslei cămătarilor.
— Ştii că n-aş face niciodată aşa ceva, Devi.
— Dovezile rămân, a continuat Devi. Riscul meu e acelaşi,
indiferent dacă împrumutul e mic sau mare. De ce mi-aş
asuma riscurile astea pentru împrumuturi mici?
— Mici? am întrebat. Aş putea trăi un an cu patru talanţi!
A lovit biroul cu un deget, mustăcind.
— Riscul amândurora?
— Ca de obicei, i-am spus, oferindu-i zâmbetul meu cel mai
bun. Farmecul meu fără margini.
Devi sforăi grosolan.
— Pentru farmec fără margini şi trei picături de sânge poţi
împrumuta şase talanţi la dobânda mea standard. Cincizeci
la sută pentru două luni.
— Devi, am spus insinuant. Ce să fac cu banii în plus?
— Dă o petrecere, a sugerat ea. Petrece o zi în Cataramă.
Găseşte-ţi un joc de cărţi cu miză mare.
— Jocul de cărţi e o modalitate de a-i taxa pe cei care nu ştiu
să calculeze probabilităţile, am spus.
— Atunci du-i la bancă şi ia dobânda, a zis ea. Cumpără-ţi
ceva frumos şi poartă-l data viitoare când vii să mă vezi.
M-a privit de sus până jos cu ochi periculoşi.
— Poate atunci voi fi dispusă să-ţi fac o reducere.
— Ce zici de şase talanţi pentru o lună, cu douăzeci şi cinci
la sută dobândă? am întrebat.
Devi a clătinat din cap, deloc blând.
— Kvothe, îţi respect impulsul de a face afaceri, dar n-ai
nimic la mână. Eşti aici pentru că s-a umplut paharul.
— Sunt aici pentru a valorifica această situaţie.
Şi-a desfăcut braţele într-un gest neajutorat.

859
— Aşa-mi câştig existenţa. Faptul că ai o faţă dulce, nu prea
se pune.
Devi mi-a aruncat o privire serioasă.
— În schimb, dacă un cămătar din breaslă te-ar fi băgat în
seamă, nu m-aş fi aşteptat să mai vii aici doar pentru că sunt
frumoasă şi că îţi place culoarea părului meu.
— E o culoare frumoasă, am spus. Noi ăştia mai înflăcăraţi
ar trebui să rămânem împreună.
— Aşa ar trebui, a fost ea de acord. Eu propun să rămânem
împreună la dobânda de cincizeci la sută pe o perioadă de
două luni.
— Bine, i-am spus prăbuşindu-mă în scaun. Ai câştigat.
Devi mi-a zâmbit cuceritor, gropiţele arătându-se din nou.
— Câştig doar dacă jucăm amândoi.
A deschis un sertar de la birou, scoţând un flacon mic de
sticlă şi un ac lung cu gămălie.
M-am întins să le iau, dar în loc să le pună pe masă mi-a
aruncat o privire atentă.
— Acum, dacă stau mai bine să mă gândesc, ar mai fi o
opţiune.
— Mi-ar plăcea o altă opţiune, am recunoscut.
— Ultima dată când am vorbit, ai bătut un apropo că poţi
intra în Arhive, a zis încet Devi.
Am ezitat.
— Chiar aşa am făcut.
— Această informaţie ar putea valora destul de mult pentru
mine, a zis încântată peste măsură.
Deşi a încercat s-o ascundă, i-am putut vedea o foame
pătimaşă în ochi.
M-am uitat în jos la mâini şi n-am zis nimic.
— Îţi dau zece talanţi chiar acum, a zis răspicat Devi. Nu cu
împrumut. Voi cumpăra direct informaţia. Dacă voi fi prinsă
în Stive, nu voi spune nimic de tine.
M-am gândit la tot ce-aş fi putut face cu zece talanţi. Haine
noi. O cutie pentru lăută, care să nu fie pe cale să se face
bucăţi. Hârtie. Mănuşi pentru iarna care venea.
Am oftat şi am clătinat din cap.

860
— Douăzeci de talanţi, a zis Devi. Şi rate ca la breaslă pentru
orice împrumut vei dori în viitor.
Douăzeci de talanţi ar fi însemnat o jumătate de an fără grija
taxei de şcolarizare. Îmi puteam vedea de proiectele mele la
Partizanat fără să fiu nevoit să fac lămpi de punte. Aş fi putut
cumpăra haine pe comandă. Fructe proaspete. Aş fi putut
duce hainele la o spălătorie, în loc să mi le spăl singur.
Am inspirat reticent.
— Eu…
— Patruzeci de talanţi, a zis Devi cu lăcomie. Rate ca la
breaslă. Şi mă culc cu tine.
Cu patruzeci de talanţi îi puteam cumpăra Dennei propria
harpă mică. Puteam…
Am ridicat privirea şi am văzut-o pe Devi uitându-se la mine
de dincolo de birou. Buzele îi erau ude, ochii de un albastru-
deschis plini de intensitate. Îşi trăgea umerii înainte şi înapoi
într-o mişcare lentă, inconştientă, ca o pisică înainte să
atace.
M-am gândit la Auri, în siguranţă şi fericită în Subsol. Ce-ar
fi făcut dacă micul ei regat ar fi fost invadat de un străin?
— Îmi pare rău, am spus. Nu pot. E… complicat să intri. Asta
presupune să ai un prieten şi nu cred că ar fi cineva dispus.
M-am decis să ignor cealaltă parte din oferta ei, pentru că n-
aveam nici cea mai mică idee ce să spun despre ea.
A fost un moment lung, tensionat.
— Dracu’ să te ia, a zis Devi în sfârşit. Vorbeşti de parcă ai
spune adevărul.
— Aşa-i, am spus. E tulburător, ştiu.
— La naiba.
S-a încruntat şi a împins sticla şi acul pe birou.
M-am înţepat pe dosul mâinii şi am privit cum sângele se
umflă şi se rostogoleşte de pe mână în flacon. După trei
picături am înfipt şi acul în gura sticlei.
Devi a tamponat un adeziv în jurul dopului şi l-a îndrumat
furioasă în flacon. Apoi a băgat mâna într-un sertar şi a scos
un beţigaş de diamant.
— Ai încredere în mine? m-a întrebat cât grava un număr pe

861
sticlă. Sau vrei s-o sigilez?
— Am încredere în tine, am spus. Dar tot aş vrea s-o sigilezi.
A topit o pecete de ceară pe partea de sus a sticlei. Am apăsat
cu naiul măiestriei, lăsând o urmă recognoscibilă.
Băgând mâna într-un alt sertar, Devi a scos şase talanţi şi i-a
zdrăngănit pe birou. Mişcarea ar fi putut părea nerăbdătoare
dacă ochii ei n-ar fi fost atât de grei şi de furioşi.
— Voi intra acolo într-un fel sau altul, zise ea cu voce calmă.
Vorbeşte cu prietenul tău. Dacă vei fi tu cel care mă ajută nu
vei regreta.

862
 CAPITOLUL 11
Refugiu

Am revenit la Universitate cu spiritul împăcat, în ciuda

poverii noii mele datorii. Am făcut câteva cumpărături, am
luat lăuta şi m-am dus peste acoperişuri.
Din interior, Axul era un coşmar de trecut: un labirint de
holuri fără sens şi scări care nu duceau nicăieri. Dar să te
deplasezi peste acoperişurile sale amestecate era mai uşor ca
orice. Am făcut drumul printr-o mică curte, care la un
moment dat, la o clădire în construcţie, a devenit complet
inaccesibil, eu fiind prins ca o muscă în chihlimbar.
Auri nu mă aştepta, dar acesta era primul loc în care o
întâlnisem şi în nopţile senine venea uneori să se uite la
stele. M-am asigurat că sălile de clasă cu vedere la curte erau
întunecate şi goale, apoi am scos lăuta şi am început s-o
acordez.
Cântam de aproape o oră, când am auzit un foşnet în grădina
crescută peste măsură de mai jos. Apoi a apărut Auri,
urcându-se în mărul crescut prea mare şi apoi pe acoperiş.
Fugea spre mine, cu picioarele goale sărind uşor peste
gudron, cu părul fluturându-i pe spate.
— Te-am auzit! a zis în timp ce se apropia. Te-am auzit tot
drumul de la Boltă încoace.
— Parcă-mi amintesc că aveam de gând să cânt pentru
cineva, am spus încet.
— Pentru mine!
Şi-a dus ambele mâini aproape de piept, zâmbind. S-a mutat
de pe un picior pe altul, aproape dansând de dorinţă.
— Cântă pentru mine! Am fost răbdătoare cât două pietre la
un loc, a spus ea. Ai ajuns la timp. Nu puteam să fiu la fel de
răbdătoare ca trei pietre.
— Păi, am zis ezitant. Cred că totul depinde de ceea ce mi-ai
adus.
Ea a râs, ridicându-se de călcâie, cu mâinile încă împreunate

863
aproape de piept.
— Tu ce mi-ai adus?
Am îngenuncheat şi am început să-mi dezleg pachetul.
— Ţi-am adus trei lucruri, am zis.
— Cât de tradiţional, a zis ea, zâmbind. Eşti un adevărat
gentilom în seara asta.
— Sunt.
Am ridicat o sticlă mare, neagră.
A luat-o cu ambele mâini.
— Cine a făcut-o?
— Albinele, am spus. Şi berarii din Bredon.
Auri a zâmbit.
— Asta înseamnă trei albine, a spus, şi a lăsat sticla jos, la
picioare. Adusesem o pâine rotundă, proaspătă, din orz. A
întins mâna şi a atins-o cu un deget, apoi a dat din cap
aprobator.
În cele din urmă, am adus un somon afumat întreg. Costase
patru sfanţi numai el, dar eram îngrijorat că Auri nu mânca
suficientă carne din ce reuşea să fure când nu eram prin
zonă. Avea să-i prindă bine.
Auri l-a privit curioasă, înclinând capul pentru a se uita la
ochiul unic holbat.
— Bună, domnule peşte, a spus ea.
Apoi s-a uitat din nou la mine.
— Are vreun secret?
Am dat din cap.
— Are o harpă în loc de inimă.
S-a uitat iar la el.
— Nu e de mirare că arată atât de surprins.
Auri mi-a luat peştele din mână şi l-a pus cu grijă pe
acoperiş.
— Acum ridică-te. Am şi eu trei lucruri pentru tine, cum e şi
corect. M-am ridicat şi mi-a întins ceva înfăşurat într-o
bucată de pânză. Era o lumânare groasă care mirosea a
levănţică.
— Ce-i înăuntru? am întrebat.
— Vise frumoase, a spus ea. Le-am pus acolo pentru tine.

864
Am răsucit lumânarea în mâini, cu suspiciune.
— Tu ai făcut-o?
Ea a dat din cap şi a zâmbit încântată.
— Eu am făcut-o. Sunt teribil de isteaţă.
Am băgat-o cu grijă într-unul dintre buzunarele hainei.
— Mulţumesc, Auri.
Auri a devenit serioasă.
— Acum închide ochii şi apleacă-te, ca să-ţi pot da cel de-al
doilea cadou.
Nedumerit, am închis ochii şi m-am aplecat de mijloc,
întrebându-mă dacă mi-a făcut şi o pălărie.
I-am simţit mâinile pe lateralele feţei mele, apoi mi-a dat un
sărut mic, delicat, în mijlocul frunţii.
Surprins, am deschis ochii. Dar ea era deja la câţiva paşi de
mine, cu mâinile împreunate nervos la spate. N-am ştiut ce
să spun.
Auri a făcut un pas înainte.
— Eşti o persoană specială pentru mine, a spus ea serioasă,
cu faţa gravă. Vreau să ştii că voi avea mereu grijă de tine.
S-a întins într-o doară şi mi-a şters obrajii.
— Nu. Altceva nimic în seara asta. Iată cel de-al treilea cadou
pentru tine. Dacă lucrurile merg prost, poţi veni să stai cu
mine în Subsol. E frumos acolo şi vei fi în siguranţă.
— Mulţumesc, Auri, am spus cât de repede am putut. Şi tu
eşti specială pentru mine.
— Sigur că sunt, a spus ea firesc. Sunt la fel de frumoasă ca
luna.
M-am adunat în timp ce Auri a sărit peste o bucată dintr-o
conductă metalică care ieşea dintr-un coş de fum şi a folosit-
o pentru a desface capacul de la sticlă. Apoi a adus-o înapoi,
ţinând-o cu grijă cu ambele mâini.
— Auri, am întrebat. Nu ţi-au îngheţat picioarele?
Ea s-a uitat în jos la ele.
— Gudronul e plăcut, a spus ea, mişcându-şi degetele de la
picioare. Încă e cald de la soare.
— Vrei o pereche de pantofi?
— Ce-ar avea în ei? a întrebat ea.

865
— Picioarele tale, am spus. Vine iarna în curând.
Ea a ridicat din umeri.
— Îţi vor îngheţa picioarele.
— Eu nu mă caţăr pe nimic iarna, a spus ea. Nu-i foarte
plăcut.
Înainte de a putea răspunde, Elodin a păşit pe lângă un coş
mare de fum din cărămidă, ca şi cum ar fi ieşit la o plimbare
de după-amiază.
Ne-am uitat toţi trei unul la altul pentru un moment, fiecare
dintre noi speriat în felul lui. Elodin şi cu mine am fost
surprinşi, dar cu colţul ochiului am văzut-o pe Auri stând
perfect nemişcată, ca o căprioară gata să fugă pentru se pune
în siguranţă.
— Magistre Elodin, am spus cu cel mai blând şi prietenos
ton, sperând cu disperare că nu va face ceva care s-o pună
pe Auri pe fugă. Ultima dată când se speriase, fugise în
subteran şi îi luase o grămadă de timp să iasă iar. Ce drăguţ
să vă întâlnesc!
— Salutare, a zis Elodin, potrivindu-şi perfect tonul prietenos
cu al meu, ca şi cum nu era nimic ciudat că noi trei ne
întâlneam pe un acoperiş, în mijlocul nopţii.
Deşi, din câte am reuşit să-mi dau seama, lui nu i se părea
deloc ciudat.
— Magistre Elodin.
Auri a pus un picior desculţ în spatele celuilalt şi a tras de
marginile zdrenţuite ale rochiei, într-o mică reverenţă.
Elodin a rămas în umbra lunii căzute pe după înaltul coş de
cărămidă. A făcut şi el o ciudată plecăciune formală. Nu-i
puteam vedea faţa în detaliu, dar mi-am putut imagina ochii
lui curioşi examinând picioarele desculţe ale fetei fără casă,
cu o aureolă plutitoare de păr.
— Şi voi doi ce treabă aveţi afară în noaptea asta frumoasă?
a întrebat Elodin.
M-am încordat. Întrebările erau periculoase cu Auri de faţă.
Din fericire, asta nu părea s-o deranjeze.
— Kvothe mi-a adus lucruri minunate, a spus ea. Mi-a adus
bere de albine şi pâine de orz şi un peşte afumat, cu o harpă

866
în locul în care trebuia să fie inima.
— A, a zis Elodin, depărtându-se de coş.
Şi-a pipăit haina până a găsit ceva într-un buzunar. I l-a
întins.
— Mă tem că eu ţi-am adus doar un fruct de cinna.
Auri a făcut un pas mic de dans înapoi, fără să se ducă să-l
ia.
— Ai adus ceva şi pentru Kvothe?
Asta a părut să-l prindă pe Elodin pe picior greşit. A rămas
stingherit un moment, cu braţul întins.
— Mă tem că nu, a zis el. Dar îmi imaginez că nici Kvothe n-a
adus nimic pentru mine.
Ochii lui Auri s-au îngustat şi ea s-a încruntat uşor, a
dezaprobare.
— Kvothe a adus muzică pentru toată lumea, a spus ea
sever.
Elodin s-a oprit din nou şi trebuie să recunosc că m-am
bucurat să-l văd măcar o dată în încurcătură din cauza
comportamentului altcuiva. S-a întors şi a făcut o jumătate
de plecăciune în direcţia mea.
— Scuzele mele, a zis el.
Am făcut un gest graţios.
— Nicio problemă.
Elodin s-a întors către Auri şi a întins mâna către ea a doua
oară.
Ea a făcut doi paşi mici înainte, a ezitat, apoi a mai făcut
încă doi. A întins mâna uşor, a lăsat-o pe micul fruct, apoi a
făcut mai multe ţopăieli mărunte în spate, aducându-şi
ambele mâini strânse la piept.
— Mulţumesc frumos, a spus ea, făcând o altă mică
reverenţă. Acum, te poţi alătura nouă dacă doreşti. Şi după
aceea, dacă te porţi frumos, poţi să stai şi să-l asculţi pe
Kvothe cântând.
Şi-a înclinat capul un pic, făcând-o să pară că a întrebat.
Elodin a ezitat, apoi a dat din cap.
Auri a luat-o la fugă pe cealaltă parte a acoperişului, apoi în
jos, în curte, pe ramurile fără frunze ale mărului.

867
Elodin a privit-o plecând. Când a înclinat capul, lumina lunii
mi-a fost de-ajuns pentru a-i vedea expresia gânditoare. Am
simţit nişte noduri bruşte în stomac, din cauza emoţiilor.
— Magistre Elodin?
S-a întors cu faţa la mine.
— Hmm?
Ştiam din experienţă că ei nu i-ar fi luat decât trei sau patru
minute să aducă ce avea de gând din Subsol. Trebuia să
vorbesc repede.
— Ştiu că pare ciudat, am spus. Dar trebuie să fiţi atent. E
foarte fricoasă. Nu încercaţi s-o atingeţi. Nu faceţi mişcări
bruşte. O vor speria.
Faţa lui Elodin era ascunsă din nou în umbră.
— Serios? a zis el.
— Zgomotele puternice la fel. Chiar şi un râs puternic. Şi n-o
puteţi întreba nimic personal. Va fugi dacă faceţi asta.
Am inspirat adânc, cu mintea vâjâind. Am un discurs bun şi,
cu suficient timp la dispoziţie, am încredere în capacitatea
mea de a convinge pe oricine de orice.
Dar Elodin era pur şi simplu mult prea imprevizibil pentru a
fi manipulat.
— Nu puteţi spune nimănui că e aici.
Cuvintele au ieşit mai puternic decât ar fi trebuit şi am
regretat imediat alegerea lor. Nu eram pe poziţia de a-i da
ordine unuia dintre magiştri, chiar dacă era pe jumătate
nebun.
— Vreau să spun că aş lua-o ca pe o mare favoare personală
dacă n-aţi spune nimănui de ea, am zis repede.
Elodin mi-a aruncat o privire lungă, speculativă.
— Şi de ce să fac asta, Re’lar Kvothe?
Am simţit că mă trec toate transpiraţiile la auzul tonului său
amuzat.
— O vor băga în Adăpost, am spus. Dumneavoastră, dintre
toţi oamenii… m-am abătut, cu gâtul uscat.
Elodin m-a privit, cu faţa un pic mai mult în umbră, dar i-am
simţit furia.
— Eu dintre toţi oamenii ce, Re’lar Kvothe? Crezi că-mi ştii

868
sentimentele faţă de Adăpost?
Mi-am simţit toată eleganta persuasiune, pe jumătate
planificată, făcându-mi-se zdrenţe la picioare. Şi am simţit
brusc că eram din nou pe străzile din Bobcatran, cu
stomacul un nod tare de foame, cu pieptul plin de speranţă
disperată, agăţându-mă de mânecile marinarilor şi ale
neguţătorilor, cerşind bani… Cerşind orice, cât să-mi pot
cumpăra ceva de mâncare.
— Vă rog, i-am spus. Vă rog, Magistre Elodin, dacă o caută,
se va ascunde şi nu voi putea s-o mai găsesc. Nu e prea
zdravănă la cap, dar e fericită aici. Şi eu pot avea grijă de ea.
Nu mult, doar un pic. Dacă ei o prind, va fi chiar mai rău.
Refugiul ar ucide-o. Vă rog, Magistre Elodin, voi face tot ce
doriţi. Doar nu spuneţi nimănui.
— Taci, a zis Elodin. Vine.
S-a întins să-mi pună mâna pe umăr şi lumina lunii i-a căzut
pe faţă. Expresia lui nu era deloc încrâncenată şi grea. Era
doar nedumerită şi îngrijorată.
— Pe zei, tremuri. Respiră adânc şi ia-ţi faţa de scenă. O
sperii dacă te vede aşa.
Am inspirat adânc şi m-am străduit să mă relaxez. Expresia
îngrijorată a lui Elodin dispăruse şi el a făcut un pas înapoi,
dându-mi drumul la umăr.
M-am întors la timp pentru a o vedea pe Auri ţopăind spre
noi pe acoperiş, cu braţele pline. S-a oprit la o distanţă
scurtă, cât să ne vadă pe amândoi, înainte de a parcurge
restul drumului păşind cu atenţia unei dansatoare până în
locul unde stătuse înainte. Apoi s-a aşezat uşor pe acoperiş,
încrucişându-şi picioarele sub ea. Elodin şi cu mine ne-am
aşezat şi noi, deşi nici pe departe la fel de graţios.
Auri a despăturit o cârpă, a pus-o cu atenţie între noi trei,
apoi a aşezat în mijloc un platou mare, neted, din lemn. A
scos fructul de cinna şi l-a mirosit, privind pe deasupra
acestuia.
— Ce-i în asta? l-a întrebat pe Elodin.
— Raze de soare, a spus el cu uşurinţă, ca şi cum s-ar fi
aşteptat la întrebare. Şi razele soarelui de dimineaţa devreme

869
în asta.
Se cunoşteau. Desigur. Din cauza asta nu fugise la început.
Mi-am simţit tensiunea dintre umeri uşurându-se puţin.
Auri a mirosit fructul din nou şi pentru o clipă a părut
gânditoare.
— E minunat, a zis ea. Dar lucrurile de la Kvothe sunt şi mai
frumoase.
— Asta mi se pare logic, a zis Elodin. Mă aştept ca Kvothe să
fie o persoană mai drăguţă decât mine.
— Asta fără îndoială, a spus Auri afectat.
Auri a servit cina, împărţind pâinea şi peştele pentru fiecare
dintre noi. A scos şi un borcan cu măsline murate. M-am
bucurat să văd că putea avea grijă de ea şi când nu eram eu
prin preajmă.
Auri a turnat bere în ceaşca mea de ceai din porţelan. Elodin
a primit un borcănel de sticlă folosit pentru a ţine gemul în
el. I-a umplut paharul prima dată, dar nu şi a doua. Am stat
să mă întreb dacă nu ajungea s-o facă sau dacă era un semn
subtil că nu-i face plăcere.
Am mâncat fără să vorbim. Auri lua, delicat, muşcături mici,
ţinând spatele drept.
Elodin îmi arunca ocazional, cu prudenţă, o privire, ca şi
cum nu era sigur cum să se comporte. Am ghicit din asta că
nu mai mâncase cu Auri până atunci.
Când am terminat cu toate, Auri a scos un cuţit mic,
strălucitor, şi a împărţit fructul de cinna în trei bucăţi. De
îndată ce a pătruns coaja, am putut să-i simt mirosul în aer,
dulce şi pătrunzător. Mi-a lăsat gura apă. Fructul de cinna
venea de departe şi era mult prea scump pentru oamenii ca
mine.
Mi-a întins bucata şi am luat-o uşor.
— Mulţumesc frumos, Auri.
— Cu mare plăcere, Kvothe.
Elodin se uita când la unul, când la altul.
— Auri?
Am aşteptat ca el să termine întrebarea, dar asta părea să fie
tot.

870
Auri a înţeles înaintea mea.
— E numele meu, a zis ea, zâmbind cu mândrie.
— Chiar aşa? a zis Elodin curios.
Auri a dat din cap.
— Kvothe mi l-a dat.
S-a uitat în direcţia mea.
— Nu e minunat?
Elodin a dat din cap.
— E un nume frumos, a zis el politicos. Şi ţi se potriveşte.
— Aşa e, a fost ea de acord. E ca şi cum aş avea o floare în
inimă.
L-a privit serioasă pe Elodin.
— Dacă numele tău devine prea greu, ar trebui să-l rogi pe
Kvothe să-ţi dea unul nou.
Elodin a dat din cap din nou şi a luat o muşcătură din
fructul său. Cât mesteca, s-a întors să se uite la mine. I-am
văzut ochii în lumina lunii. Erau liniştiţi, grijulii şi complet
sănătoşi.
•••
După ce-am terminat cina, am cântat câteva melodii şi ne-
am luat la revedere.
Elodin şi cu mine am plecat împreună. Ştiam cel puţin şase
moduri de a coborî de pe acoperişul Axului, dar l-am lăsat pe
el să meargă în faţă.
Ne-am făcut drum pe lângă un observator rotund din piatră,
care ieşea prin acoperiş şi se întindea pe o suprafaţă
acoperită cu o fâşie lungă de foi de plumb.
— De cât timp te întâlneşti cu ea? a întrebat Elodin.
Am stat să mă gândesc.
— Jumătate de an? Depinde de când începi să socoteşti. A
fost o perioadă de joacă înainte de-a o putea zări, cu mult
înainte de-a avea încredere în mine cât să-mi vorbească.
— Ai avut mai mult noroc decât mine, a zis el. Au trecut
mulţi ani. Asta e prima dată când s-a apropiat la zece paşi de
mine. Abia dacă am vorbit zece cuvinte, şi asta în zilele bune.
Ne-am căţărat pe un coş de fum mare şi lat şi apoi pe o pantă
uşoară din lemn gros acoperit cu straturi de smoală. În timp

871
ce mergeam, deveneam din ce în ce mai îngrijorat. De ce
încerca să se apropie de ea?
M-am gândit la perioada în care mersesem cu Elodin la
Adăpost pentru a-şi vizita ghildarul, Arin Whin. M-am gândit
la Auri acolo. Mica Auri, legată de un pat cu curele de piele
groase pentru a nu se răni singură sau pentru a nu face
mizerie când i se dă de mâncare.
M-am oprit din mers. Elodin mai înaintă câţiva paşi, apoi se
opri să se uite la mine.
— E prietena mea, am spus încet.
El a dat din cap.
— Măcar asta e evident.
— Şi n-am chiar atât de mulţi prieteni pentru a-mi permite
să pierd unul, am spus. Nu pe ea. Promiteţi-mi că nu veţi
spune nimănui despre ea şi că n-o trimiteţi pachet la
Adăpost. Nu e locul potrivit pentru ea. Am înghiţit ca să-mi
alung uscăciunea din gât. Am nevoie de promisiunea
dumneavoastră.
Elodin şi-a înclinat capul într-o parte.
— Mi se pare mie sau aud şi o ameninţare? a zis el cu
amuzament în voce. Chiar dacă n-o spui de fapt. Am nevoie
de promisiunea dumneavoastră sau…
Un colţ al gurii i s-a curbat într-un mic zâmbet crispat.
Când a zâmbit, am simţit o sclipire de furie amestecată cu
anxietate şi cu frică. A fost urmată de un gust brusc şi cald
de prune şi nucşoară în gură şi am devenit foarte conştient
de cuţitul legat de coapsa mea pe sub pantaloni. Mi-am
simţit mâna alunecând încet în buzunar.
Apoi am văzut marginea acoperişului la şase picioare în
spatele lui Elodin şi mi-am simţit picioarele mişcându-se
uşor, gata să sprintez şi să-l plachez, prăbuşindu-ne pe
acoperiş şi apoi pe pavajul dur de jos.
Am simţit brusc o transpiraţie rece pe corp şi am închis
ochii. Am respirat adânc, lent, şi gustul din gura mea s-a
stins.
Am deschis ochii din nou.
— Am nevoie să-mi promiteţi, am spus. Sau, altfel, voi face

872
probabil ceva stupid, dincolo de puterea de pricepere a
oricărui muritor.
Am înghiţit.
— Şi amândoi vom sfârşi rău.
Elodin s-a uitat la mine.
— Ce ameninţare remarcabil de cinstită, a zis el. În mod
normal, astea se fac mult mai pe mârâite şi mai cu dinţii
strânşi.
— Mai cu dinţii strânşi? am întrebat. Vreţi să spuneţi printre
dinţi?
— Amândouă, a zis el. De obicei, există o mulţime de îţi rup
picioarele, îţi rup gâtul.
A ridicat din umeri.
— Mă face să mă gândesc la dinţi.
— A, am spus. Înţeleg.
Ne-am uitat o clipă unul la altul.
— N-am de gând să trimit pe nimeni s-o ia, a zis în cele din
urmă. Adăpostul e locul potrivit pentru unii oameni. E locul
pentru o mulţime dintre ei. Dar nu vreau băgat acolo un
câine turbat, dacă există o variantă mai bună.
S-a întors şi a început să meargă mai departe. Pentru că nu
l-am urmat, s-a întors să se uite înapoi la mine.
— Nu e de-ajuns, am zis. Vreau o promisiune.
— Jur pe laptele mamei mele, a zis Elodin. Jur pe numele şi
pe puterea mea. Jur pe luna veşnic în mişcare.
Am început să mergem din nou.
— Are nevoie de haine mai groase, am spus. Şi de şosete şi
pantofi. Şi de o pătură. Şi trebuie să fie noi. Auri nu poartă
ceva ce a mai fost purtat de altcineva. Am încercat.
— Nu le va lua de la mine, a zis Elodin. Am lăsat lucruri
pentru ea. Nu s-a atins de ele. S-a întors să se uite la mine.
Dacă ţi le dau ţie, i le dai?
Am dat din cap.
— În cazul ăsta, mai are nevoie şi de vreo douăzeci de talanţi,
de un rubin de mărimea unui ou şi de un set nou de
instrumente de gravat.
Elodin chicoti cinstit, pământesc.

873
— N-are nevoie şi de corzi de lăută?
Am dat din cap.
— Două perechi, dacă le puteţi obţine.
— De ce Auri? a întrebat Elodin.
— Pentru că n-are pe nimeni, am spus. La fel ca mine. Dacă
n-avem grijă unul de altul, cine să aibă?
A clătinat din cap.
— Nu. De ce ai ales numele ăsta pentru ea?
— A, am zis jenat. Pentru că e atât de luminoasă şi de
drăguţă. N-are niciun motiv să fie, dar este. Auri înseamnă
însorit.
— În ce limbă? a întrebat el.
Am ezitat.
— Siareză, cred.
Elodin a clătinat din cap.
— În siareză, însorit se spune leviriet.
Am încercat să mă gândesc unde învăţasem cuvântul.
Dădusem peste el în Arhive…?
Înainte de a-mi aduce aminte, a vorbit Elodin.
— Mă pregătesc să predau un curs pentru cei interesaţi de
arta delicată şi subtilă a Glăsuirii, a zis el în trecere.
M-a privit dintr-o parte.
— Mă gândesc că n-ar fi o pierdere totală de timp pentru
tine.
— Aş putea fi interesat, am spus cu grijă.
A dat din cap.
— Ar trebui să citeşti Principiile fundamentale ale lui Teccam
pentru a te pregăti. N-are multe pagini, dar e stufoasă, dacă
mă înţelegi.
— Dacă-mi daţi un exemplar, nimic nu mi-ar plăcea mai
mult decât să-l citesc, am zis. Altfel, am o problemă.
S-a uitat la mine, fără să înţeleagă.
— Am fost exclus de la Arhive.
— Ce? Încă eşti suspendat? a întrebat Elodin, surprins.
— Încă.
Părea indignat.
— Cât a trecut? O jumătate de an?

874
— Trei sferturi de an ca trei zile, am spus. Magistrul Lorren
şi-a arătat clar sentimentele cu privire la problema revenirii
mele.
— Asta-i un rahat, a zis Elodin cu o ciudată protectivitate în
glas. Eşti re’larul meu de-acum.
Elodin a schimbat direcţia, mergând pe o bucată de acoperiş
pe care de obicei o evitam, întrucât era acoperită cu ţigle de
lut. De-acolo am trecut pe o alee îngustă, ne-am îndreptat
spre acoperişul înclinat al unui han şi am urcat pe un
acoperiş larg de piatră finisată.
În cele din urmă am ajuns la o fereastră mare, prin care se
zărea strălucirea caldă a unor lumânări. Elodin a bătut în
geamul de sticlă la fel de puternic ca şi cum ar fi fost o uşă.
Privind în jur mi-am dat seama că eram deasupra Sălii
Magiştrilor.
După o clipă, am văzut silueta înaltă, subţire a Magistrului
Lorren blocând lumina lumânărilor din spatele ferestrei. A
ridicat zăvorul şi întreaga fereastră s-a deschis pe o balama.
— Elodin, ce pot face pentru tine? a întrebat Lorren.
N-am putut citi pe faţa lui dacă întreaga situaţie i se părea
ciudată.
Elodin a arătat brusc cu degetul mare peste umăr, spre
mine.
— Băiatul ăsta zice că încă are interzis la Arhive. Aşa e?
Ochii impasibili ai lui Lorren s-au mutat pe mine, apoi înapoi
pe Elodin.
— Aşa e.
— Păi, dă-i permisiunea, a spus Elodin. Are nevoie să
citească. Te-ai făcut înţeles.
— E nesăbuit, a zis categoric Lorren. Am planificat să-l ţin
afară un an şi-o zi.
Elodin a oftat.
— Da, da, conform obiceiului. De ce nu-i acorzi o a doua
şansă? Garantez eu pentru el.
Lorren m-a privit îndelung. Am încercat să par cât mai
responsabil, ceea ce nu prea mi-a reuşit, având în vedere că
stăteam pe un acoperiş, la miezul nopţii.

875
— Bine, a zis Lorren. Numai în Tomuri.
— Tomuri e pentru sugarii care nu-şi pot mesteca singuri
mâncarea, a zis Elodin indiferent. Băiatul meu e re’lar. Face
cât douăzeci de bărbaţi! Are nevoie să exploreze Stivele şi să
descopere tot felul de lucruri inutile.
— Nu pentru băiat îmi fac eu griji, a zis Lorren cu un calm
neclintit. Îmi fac griji pentru Arhive în sine.
Elodin s-a întins şi m-a apucat de umăr, împingându-mă un
pic înainte.
— Ce zici de asta? Dacă-l mai prinzi făcând năzbâtii, te las
să-i tai degetele mari. Asta ar trebui să dea un exemplu, nu
crezi?
Lorren ne-a privit pe amândoi lent. Apoi a dat din cap.
— Foarte bine, a zis el şi a închis fereastra.
— Uite c-am rezolvat, a zis Elodin întinzându-se.
— Ce naiba? am întrebat, frângându-mi mâinile. Am… Ce
naiba?
Elodin s-a uitat la mine nedumerit.
— Ce? Poţi intra. Problemă rezolvată.
— Nu-l puteţi lăsa să-mi taie degetele! am zis.
A ridicat o sprânceană.
— Ai de gând să încalci iar regulile? a întrebat sarcastic.
— Ce… Nu. Dar…
— Atunci n-ai de ce să-ţi faci griji, a zis.
S-a întors şi a continuat drumul pe acoperiş.
— Probabil aş acţiona mai atent dac-aş fi în locul tău. Nu-mi
dau seama când Lorren glumeşte.
•••
De îndată ce m-am trezit a doua zi, am trecut pe la biroul
trezorierului şi i-am achitat datoria lui Riem, omul cu obraji
proeminenţi care administra fondurile Universităţii. Mi-am
plătit cei nouă talanţi şi cinci firfirei munciţi cu greu,
asigurându-mi locul la Universitate pentru încă un semestru.
M-am dus apoi la Registre şi Liste, unde am semnat pentru
un control la Clinică, precum şi la Fizionomie şi Fizic.
Următoarea a fost Metalurgia feroasă şi de cupru, cu
Cammar, în Partizanat. Ultima a venit Expertiza Simpatetică,

876
cu Elxa Dal.
Atunci mi-am dat seama că nu ştiam numele cursului lui
Elodin. Am răsfoit registrul până când am văzut numele lui
Elodin, apoi am dus degetul în locul în care titlul materiei era
scris cu cerneală neagră proaspătă:
— Introducere în a nu fi un măgar prost.
Am oftat şi mi-am scris numele în singurul spaţiu liber de
dedesubt.

877
 CAPITOLUL 12
Mintea adormită

Când m-am trezit tulburat a doua zi, primul meu gând a fost
la cursul lui Elodin. Simţeam o emoţie fâlfâindu-mi în
stomac. După lungi luni de încercare de a-l convinge pe
Magistrul Glăsuitor să mă înveţe, aveam, în sfârşit, şansa de
a studia glăsuiri. Magie reală. Marea magie Taborlin.
Dar munca vine înainte de distracţie. Cursul lui Elodin nu
începea până la prânz. Cu datoria la Devi atârnând deasupra
capului, a trebuit să înghesui şi câteva ore de muncă la
Partizanat.
•••
Intrând în atelierul lui Kilvin, zgomotul familiar a cincizeci de
mâini ocupate m-a învăluit ca o muzică. Deşi era un loc
periculos, atelierul mi s-a părut ciudat de relaxat. Multor
studenţi le displăcea rapida mea creştere în grad la Arcanum,
dar câştigasem respectul invidios al celorlalţi artizani.
L-am văzut pe Manet lucrând în apropierea cuptoarelor şi mi-
am făcut loc printre bancurile de lucru ca să ajung la el.
Manet ştia întotdeauna ce fel de muncă e plătită mai bine.
— Kvothe!
În încăperea imensă s-a lăsat liniştea, şi m-am întors să-l
văd pe Magistrul Kilvin stând în uşa biroului său. A făcut un
gest scurt şi a intrat înapoi.
Zgomotul a umplut încet camera când studenţii s-au întors
la treabă, dar i-am putut simţi cum mă priveau când am
trecut prin cameră, făcând slalom printre bancurile de lucru.
Cât m-am apropiat, l-am văzut pe Kilvin prin fereastra largă
a biroului său, scriind pe o tablă prinsă de perete. Era cu
cincisprezece centimetri mai înalt decât mine, cu pieptul ca
un butoi. Din cauza bărbii mari şi ţepoase şi a ochilor negri,
arăta chiar mai mare decât era cu adevărat.
Am bătut politicos la uşă, şi Kilvin s-a întors, lăsând creta
jos.

878
— Re’lar Kvothe. Intră. Închide uşa.
Emoţionat, am păşit în cameră şi am tras uşa după mine.
Zgomotul şi zarva atelierului s-au diminuat atât de mult,
încât am bănuit că Magistrul Kilvin avea o scrijeldică
şmecheră pentru a înăbuşi zgomotul. Rezultatul a fost o
linişte aproape stranie în încăpere.
Kilvin a luat o bucată de hârtie de pe masa de lucru din colţ.
— Am auzit ceva dureros, a zis el. Acum câteva zile, a venit o
fată la Stocuri. Era în căutarea unui tânăr care-i vânduse o
amuletă.
M-a privit în ochi.
— Ştii ceva despre asta?
Am dat din cap.
— Ce voia?
— Nu ştim, a zis Kilvin. E’lirul Basil lucra în Stocuri în acel
moment. A zis că fata era tânără şi că părea destul de
abătută. Căuta…
S-a uitat în jos la hârtie.
— Un tânăr vrăjitor. Nu-i ştia numele, dar l-a descris ca fiind
tânăr, cu părul roşu şi drăguţ.
Kilvin a lăsat din mână bucata de hârtie.
— Basil spunea că se supăra din ce în ce mai rău în timp ce
vorbeau. Părea speriată, şi când a încercat să-i afle numele, a
fugit plângând.
Şi-a încrucişat braţele pe piept, cu faţa severă.
— Aşa că te întreb deschis. Le-ai vândut amulete tinerelor?
Întrebarea m-a luat prin surprindere.
— Amulete? am întrebat. Amulete pentru ce?
— Asta ar trebui să-mi spui tu, a zis Kilvin întunecat.
Amulete pentru dragoste sau pentru noroc. Pentru a ajuta o
femeie să rămână gravidă sau pentru a preveni asta. Amulete
împotriva demonilor şi a altor creaturi.
— Pot fi făcute astfel de lucruri? am întrebat.
— Nu, a zis ferm Kilvin. De aceea nici nu le vindem.
Ochii lui negri s-au lăsat grei pe mine.
— Aşa că te întreb din nou: le-ai vândut amulete locuitorilor
ignoranţi ai oraşului?

879
Am fost atât de nepregătit pentru acuzaţie, încât nu m-am
putut gândi la nimic de bun-simţ să spun în apărarea mea.
Apoi m-a izbit ridicolul situaţiei şi am izbucnit în râs.
Ochii lui Kilvin s-au îngustat.
— Nu-i amuzant, Re’lar Kvothe. Nu numai că aşa ceva e
interzis în mod expres de către Universitate, dar un student
care vinde amulete false… Kilvin s-a abătut, clătinând din
cap. Arată un profund defect de caracter.
— Magistre Kilvin, uitaţi-vă la mine, am spus, trăgându-mă
de cămaşă. Dacă păcăleam locuitorii să le iau banii, n-ar mai
fi trebuit să port zdrenţe la mâna a doua.
Magistrul Kilvin m-a privit ca şi cum mi-ar fi observat hainele
pentru prima dată.
— Asta-i adevărat, a zis el. Cu toate astea, s-ar putea crede
că un student sărac ar fi mult mai tentat să facă astfel de
gesturi.
— M-am gândit la aşa ceva, am recunoscut. Cu fier în valoare
de un bănuţ şi zece minute de scrijeldică, puteam face uşor o
amuletă rece la atingere. Nu e greu să vinzi un astfel de
obiect. Am ridicat din umeri. Dar sunt foarte conştient de
faptul că aş intra sub incidenţa Aprovizionării Frauduloase.
N-aş risca asta.
Kilvin s-a încruntat.
— Un membru al Arcanumului evită un astfel de
comportament pentru că e greşit, Re’lar Kvothe. Nu pentru că
e riscul prea mare.
I-am zâmbit oropsit.
— Magistre Kilvin, dacă aţi avea atâta încredere în bazele
mele morale, n-am mai avea această conversaţie.
Expresia i s-a înmuiat un pic şi mi-a zâmbit uşor.
— Recunosc, nu m-aş aştepta la asta de la tine. Dar am mai
fost surprins. Aş fi neglijent în meseria mea dacă n-aş
investiga astfel de lucruri.
— Fata a venit să se plângă de amuletă? am întrebat.
Kilvin a clătinat din cap.
— Nu. Aşa cum am spus, n-a lăsat niciun mesaj. Dar nu mi-
am dat seama de ce altceva o tânără abătută, cu o amuletă,

880
ar veni să te caute, ştiind descrierea ta, dar nu şi numele.
A ridicat o sprânceană la mine, făcând-o întrebare.
Am oftat.
— Vreţi părerea mea sinceră, Magistre Kilvin?
Kilvin a ridicat ambele sprâncene la asta.
— Întotdeauna, Re’lar Kvothe.
— Ştiu că cineva încearcă să-mi facă probleme, am spus.
Comparativ cu otrăvirea mea cu o substanţă alchimică,
răspândirea zvonurilor făceau parte practic din
comportamentul lui Ambrose.
Kilvin a dat din cap, netezindu-şi barba cu o mână, cu
gândul în altă parte.
— Da. Înţeleg.
A ridicat din umeri şi a luat bucata de cretă.
— Bine, atunci. Consider această problemă rezolvată pentru
moment.
S-a întors iar cu faţa la tablă şi s-a uitat peste umăr la mine.
— Sper că nu voi fi deranjat de o hoardă de femei gravide
fluturând amulete din fier şi blestemându-ţi numele?
— Voi lua măsuri pentru a evita asta, Magistre Kilvin.
•••
Mi-am petrecut câteva ore făcând piese la Partizanat, apoi
mi-am făcut drum spre sala din Ax unde se ţinea cursul lui
Elodin. Era programat să înceapă la amiază, dar am fost
acolo cu o jumătate de oră mai devreme, ajungând primul.
Ceilalţi studenţi s-au prelins lent înăuntru. Eram şapte în
total. Primul a venit Fenton, rivalul meu prietenos din
Simpatetica Avansată. Apoi, a sosit Fela, împreună cu Brean,
o fată drăguţă de 20 de ani, cu părul de culoarea nisipului,
tunsă băieţeşte.
Am stat de vorbă şi am făcut prezentările. Jarret era un
modegan timid, pe care îl văzusem în Clinică. Am
recunoscut-o pe tânăra cu ochii albaştri-deschis şi părul de
culoarea mierii, pe care o chema Inyssa, dar mi-a luat ceva
timp să-mi amintesc de unde o ştiam.
Era una dintre nenumăratele relaţii de scurtă durată ale lui
Simmon. Ultimul era Uresh, de aproape 30 de ani, un el’the

881
autentic. Aspectul şi accentul său îl făceau să pară că
provine din îndepărtatul Lanett.
A sunat clopoţelul de amiază, dar Elodin nu era de găsit
nicăieri.
Au trecut cinci minute. Apoi zece. La o jumătate de oră după
prânz, Elodin a ţâşnit în sală, cărând un braţ de lucrări. Le-a
aruncat pe-o masă şi a început să se plimbe înainte şi-napoi
prin faţa noastră.
— Ar trebui să vă fie perfect clare câteva aspecte înainte de a
începe, a zis el fără nicio introducere sau scuze pentru
întârziere. În primul rând, trebuie să faceţi cum spun eu.
Trebuie s-o faceţi cât puteţi de bine, chiar şi atunci când nu
vedeţi motive pentru asta. Întrebările sunt acceptate, dar, în
final: eu spun, tu faci.
S-a uitat în jur.
— S-a înţeles?
Toţi am dat din cap şi am murmurat afirmativ.
— În al doilea rând, trebuie să mă credeţi când vă spun
anumite lucruri. Unele dintre lucrurile pe care o să vi le spun
poate nu vor fi adevărate. Dar trebuie să le credeţi oricum,
până când vă spun eu să n-o mai faceţi.
S-a uitat la fiecare dintre noi.
— S-a înţeles?
M-am întrebat vag dacă începea fiecare curs în acest fel.
Elodin a observat lipsa unui răspuns afirmativ din partea
mea. S-a uitat la mine, iritat.
— Încă n-am ajuns la partea mai grea, a zis el.
— Voi face tot ce pot să încerc, am spus.
— Cu răspunsuri de genul ăsta te vom face avocat în cel mai
scurt timp, a zis el sarcastic. De ce nu faci pur şi simplu, în
loc să faci tot ce poţi pentru a încerca?
Am dat din cap. Asta a părut să-l liniştească şi s-a întors cu
faţa la toată clasa.
— Două lucruri trebuie să ţineţi minte. În primul rând,
numele noastre ne modelează şi noi le modelăm la rândul
nostru.
S-a oprit din mers şi s-a uitat la noi.

882
— În al doilea rând, chiar şi cel mai simplu nume este atât de
complex, încât mintea voastră nu va putea să-i simtă limitele,
darămite să-l înţeleagă destul de bine pentru a-l defini.
A urmat un moment lung de tăcere. Elodin a aşteptat,
uitându-se la noi.
În cele din urmă, Fenton a muşcat momeala.
— Dacă aşa se pune problema, cum poate fi cineva glăsuitor?
— Bună întrebare, a zis Elodin. Răspunsul evident este că nu
se poate. Nici chiar cel mai simplu dintre nume nu ne e la
îndemână.
A ridicat o mână.
— Fiţi atenţi, nu vorbesc despre substantivele comune pe
care le folosim în fiecare zi. Nume de lucruri, cum ar fi
„copac”, „foc” şi „piatră”. Vorbesc despre cu totul altceva.
A băgat mâna într-un buzunar şi a scos o piatră de râu
netedă şi închisă la culoare.
— Descrieţi-i forma exactă. Spuneţi-mi despre greutatea şi
presiunea care au forjat-o din nisip şi sedimente. Spuneţi-mi
cum se reflectă lumina în ea. Spuneţi-mi cum atârnă lumea
în masa ei, cum vântul o învăluie când se mişcă prin aer.
Spuneţi-mi cum urmele de fier vor simţi chemarea pietrei
cereşti. Toate astea şi încă o sută de mii de alte aspecte fac
numele acestei pietre.
A întins-o către noi la o lungime de braţ.
— Numai această singură piatră simplă.
Elodin şi-a coborât mâna şi s-a uitat la noi.
— Vedeţi cât de complex este acest lucru simplu? Dacă l-aţi
studia o lună, poate aţi reuşi să-l cunoaşteţi suficient de bine
pentru a zări marginile exterioare ale numelui său. Poate.
Asta e problema cu care se confruntă glăsuitorii. Trebuie să
înţelegem lucruri care sunt dincolo de înţelegerea noastră.
Cum se poate face asta?
N-a aşteptat un răspuns şi, în schimb, a luat o bucată din
hârtia pe care o adusese cu el, dându-ne fiecăruia mai multe
coli.
— În cincisprezece minute voi arunca această piatră. Eu voi
sta aici, s-a pus el bine pe picioare. Cu faţa aşa.

883
Şi-a îndreptat umerii.
— O voi arunca pe sub mână cu aproximativ trei puteri de
prindere aplicate ei. Vreau să calculaţi în ce mod se va
deplasa prin aer, astfel încât să aveţi mâna unde trebuie
atunci când va veni momentul.
Elodin a pus piatra pe un birou.
— Începeţi.
M-am aşezat viguros pe problemă. Am desenat triunghiuri şi
arce, am calculat, ghicind formule pe care nu mi le-am putut
aminti prea bine. N-a trecut mult timp înainte să încep să mă
frustrez de imposibilitatea rezolvării sarcinii. Erau prea multe
necunoscute, prea multe pur şi simplu imposibil de calculat.
După cinci minute pe cont propriu, Elodin ne-a încurajat să
lucrăm în grup.
Atunci am văzut pentru prima dată talentul lui Uresh cu
numerele. Calculele sale le-au depăşit pe-ale mele atât de
mult, că nu puteam înţelege ce face. Fela era în aceeaşi
situaţie, deşi a schiţat şi ea o serie detaliată de arce
parabolice.
Toţi şapte am discutat, am argumentat, am încercat, n-am
reuşit, am încercat din nou. La sfârşitul celor cincisprezece
minute, eram frustraţi. Mai ales eu. Urăsc problemele pe care
nu le pot rezolva.
Elodin s-a uitat la noi ca la un grup.
— Deci, ce-mi puteţi spune?
Unii dintre noi au început să dea jumătăţi de răspunsuri sau
cele mai bune presupuneri, dar ne-a făcut semn cu mâna să
tăcem.
— Ce-mi puteţi spune cu certitudine?
După un moment, a vorbit Fela.
— Nu ştim cum va cădea piatra.
Elodin a aplaudat aprobator.
— Bine! Ăsta e răspunsul corect. Acum priviţi.
S-a dus la uşă şi a scos capul afară.
— Henri! a strigat. Da, tu. Vino aici pentru o secundă.
S-a dat înapoi din uşă şi l-a poftit înăuntru pe unul dintre
curierii lui Jamison, un băiat care n-avea mai mult de opt

884
ani.
Elodin a făcut şase paşi în spate şi s-a întors cu faţa la băiat.
Şi-a îndreptat umerii şi a zâmbit cu un zâmbet de nebun.
— Prinde! a zis, aruncând piatra către băiat.
Speriat, băiatul a prins-o din aer.
Elodin a aplaudat sălbatic, apoi l-a felicitat pe băiatul
dezorientat înainte de a recupera piatra şi a-l scoate repede
înapoi pe uşă.
Profesorul s-a întors cu faţa la noi.
— Deci, a întrebat Elodin. Cum o face? Cum a putut el să
calculeze într-o secundă ce şapte membri geniali ai
Arcanumului n-au putut calcula într-un sfert de oră? Oare
ştie mai multă geometrie decât Fela? Este numărătoarea lui
mai rapidă decât cea a lui Uresh? Ar trebui să-l aducem
înapoi şi să-l facem re’lar?
Am râs un pic, relaxându-ne.
— Ideea mea este următoarea. În fiecare dintre noi există o
minte pe care o folosim pentru toate faptele de zi cu zi. Dar
există, de asemenea, şi o altă minte, adormită. Şi este atât de
puternică, încât mintea adormită a unui copil de opt ani
poate realiza într-o secundă ceea ce mintea trează a şapte
membri ai Arcanumului nu poate realiza în cincisprezece
minute.
A făcut un gest larg.
— Mintea voastră adormită e suficient de largă şi sălbatică
pentru a reţine numele lucrurilor. Ştiu asta, pentru că uneori
această cunoaştere scoate bule la suprafaţă. Inyssa a rostit
numele fierului. Mintea ei obişnuită nu ştie, dar mintea ei
adormită e mai înţeleaptă. Ceva adânc în interiorul Felei
înţelege numele de piatră.
Elodin a arătat către mine.
— Kvothe a adus în discuţie vântul. Dacă vrem să credem în
scrierile celor morţi demult, a lui este calea tradiţională.
Vântul era numele pe care cei care voiau să devină glăsuitori
îl căutau şi-l găseau atunci când lucrurile se studiau aici, cu
mult timp în urmă.
A tăcut pentru o clipă, uitându-se la noi serios, cu braţele

885
încrucişate.
— Vreau ca fiecare dintre voi să se gândească la ce nume
doreşte să găsească. Ar trebui să fie un nume mic. Ceva
simplu: fier sau foc, vânt sau apă, lemn sau piatră. Ar trebui
să fie ceva pentru care să simţiţi o afinitate.
Elodin a mers spre tabla mare montată pe perete şi a început
să scrie o listă de titluri. Scrisul lui era surprinzător de
ordonat.
— Astea sunt cărţi importante, a zis el. Citiţi una dintre ele.
După o clipă, Brean a ridicat mâna. Apoi şi-a dat seama că
era inutil, pentru că Elodin încă era cu spatele la noi.
— Magistre Elodin? a întrebat ezitant. Pe care ar trebui s-o
citim?
S-a uitat peste umăr, neoprindu-se nicio clipă din scris.
— Nu-mi pasă, a zis el, în mod clar iritat. Alegeţi una. Peste
celelalte ar trebui să treceţi măcar. Uitaţi-vă la poze. Măcar
mirosiţi-le.
S-a întors cu faţa la tablă.
Toţi cei şapte ne-am uitam unul la altul. Singurul sunet din
cameră era făcut de creta lui Elodin lovind tabla.
— Care e cea mai importantă? am întrebat.
Elodin a scos un sunet de dezgust.
— Nu ştiu, a zis el. Nu le-am citit.
A scris En Temerant Voistra pe tablă şi a încercuit.
— Nici măcar nu ştiu dacă asta e în Arhive.
A pus un semn de întrebare lângă ea şi a continuat să scrie.
— Vă voi spune asta. Niciuna dintre ele nu este în Tomuri.
Am avut eu grijă de asta. Va trebui să le vânaţi în Stive. Va
trebui să munciţi pentru ele.
A terminat de scris ultimul titlu şi a făcut un pas înapoi,
dând din cap pentru sine. Erau douăzeci de cărţi în total. A
desenat astericsuri lângă trei dintre ele, a subliniat alte două
şi a desenat un chip trist lângă ultima de pe listă.
Apoi a plecat, ieşind din cameră fără vreun alt cuvânt,
lăsându-ne cu gândul la natura numelor şi întrebându-ne în
ce ne-am băgat.

886
 CAPITOLUL 13
Vânătoarea

Hotărât să fac o impresie bună la cursul lui Elodin, l-am

căutat pe Vil Wilem şi am negociat un schimb de viitoare
băuturi contra ajutorului său în navigarea prin Arhive.
Am mers împreună pe străzile pietruite ale Universităţii, cu
vântul bătând în rafale şi cu forma mare fără ferestre a
Arhivelor planând deasupra noastră până dincolo de curte.
Deasupra uşilor masive din piatră erau cioplite cuvintele
Vorfelan Rhinata Morie.
Pe măsură ce ne apropiam, am realizat că mâinile îmi erau
transpirate.
— Lorzi şi domniţe, staţi o secundă, am zis în timp ce m-am
oprit din mers.
Wil a ridicat o sprânceană la mine.
— Am emoţii ca o curvă nouă, am zis. Lasă-mă o clipă.
— Ai spus că Lorren a ridicat interdicţia în urmă cu două
zile, a zis Wilem. Am crezut că vei intra imediat ce ai
permisiunea.
— Am aşteptat să reactualizeze registrele.
Mi-am şters mâinile umede pe cămaşă.
— Ştiu că ceva se va întâmpla, am zis emoţionat. Numele
meu nu va fi în carte. Sau Ambrose va fi la birou şi voi avea
un fel de recidivă de otravă din prune şi se va încheia cu
mine în genunchi, strângându-l de gât şi urlând.
— Mi-ar plăcea să văd asta, a zis Wil. Dar Ambrose nu
lucrează azi.
— Asta e ceva, am recunoscut, relaxându-mă puţin.
Am arătat cu degetul cuvintele de deasupra uşii.
— Ştii ce înseamnă?
Wil s-a uitat în sus.
— Dorinţa de cunoaştere modelează omul, a zis el. Sau ceva
de genul ăsta.
— Îmi place asta.

887
Am respirat adânc.
— Bine. Să mergem.
Am deschis uşile imense de piatră şi am intrat într-o
anticameră mică, apoi Wil a deschis uşile interioare şi am
păşit pe holul de la intrare. În mijlocul camerei era un birou
imens din lemn, cu o serie de registre mari, din piele,
deschise pe el. Mai multe uşi impunătoare duceau în diferite
direcţii.
Fela stătea în spatele biroului, cu părul ondulat legat la spate
într-o coadă. Lumina roşie de la lămpile simpatetice o făceau
să arate diferit, dar nu mai puţin drăguţă. A zâmbit.
— Bună, Fela, am zis, încercând să nu par emoţionat, cum
mă simţeam. Am auzit că m-am întors în graţiile lui Lorren.
Poţi să verifici asta pentru mine?
A dat din cap şi a început să răsfoiască registrul dinaintea ei.
Faţa i s-a luminat şi a punctat. Apoi, expresia ei s-a
întunecat.
Am simţit o senzaţie de gol în stomac.
— Ce e? am întrebat. E ceva în neregulă?
— Nu, a zis ea. Nu-i nimic în neregulă.
— Arăţi de parcă ar fi ceva în neregulă, a mormăit Wil. Ce
scrie acolo?
Fela a ezitat, apoi a întors registrul, aşa că am putut citi:
„Kvothe, fiul lui Arliden. Cu părul roşcat. Constituţie atletică
bună. Tânăr”.
Lângă asta, în margine, într-o listă alăturată, erau scrise
cuvintele „Bastard ruh”.
Am zâmbit la asta.
— Adevărate toate. Pot să intru?
A dat din cap.
— Aveţi nevoie de lămpi? a întrebat ea, deschizând un sertar.
— Da, a zis Wil, deja scriindu-şi numele într-un registru
separat.
— Eu o am pe-a mea, i-am zis, trăgând lampa mică dintr-un
buzunar al mantiei.
Fela a deschis registrul de admitere şi ne-a trecut numele
acolo. Mâna mi-a tremurat când am scris, mişcând jenant

888
peniţa condeiului, aşa că am stropit pagina cu cerneală.
Fela a şters pata şi a închis cartea. Mi-a zâmbit.
— Bine-ai revenit, a zis ea.
•••
L-am lăsat pe Wilem să-mi arate drumul prin Stive şi am
făcut tot posibilul să par cu adevărat uimit. Nu era un rol
greu de jucat. Din moment ce nu aveam acces la Arhive de
ceva timp, fusesem forţat să mă strecor ca un hoţ. Am ţinut
lampa pe poziţia cea mai puţin strălucitoare şi am evitat
holurile principale, de teamă să nu dau accidental peste
cineva.
Rafturile acopereau fiecare bucată a zidurilor de piatră. Unele
holuri erau largi şi cu tavane înalte, în timp ce altele formau
benzi înguste, suficient de largi pentru ca două persoane să
treacă, dacă ambele se întorceau în lateral. Aerul era greu, cu
miros de piele şi de praf, de pergament vechi şi de lipici.
Mirosea a secrete.
Wilem m-a condus printre rafturi răsucite, pe nişte scări,
apoi printr-un hol lung şi lat pe care erau rânduite cărţi cu
coperte identice din piele roşie. În cele din urmă am ajuns la
o uşă cu o slabă lumină roşie pe margini.
— Sunt camere rezervate studiului privat, a zis Wilem încet.
Bârloguri în care să citeşti. Sim şi cu mine o folosim pe-asta
foarte mult. Nu ştie multă lume de ea.
Wil a bătut scurt în uşă înainte de-a o deschide, pentru a
dezvălui o cameră fără ferestre, doar cu puţin mai mare decât
masa şi scaunele pe care le conţinea.
Sim era aşezat la masă, lumina roşie de la lampa simpatetică
făcându-i faţa să arate mai îmbujorată ca de obicei. A făcut
ochii mari când m-a văzut.
— Kvothe? Ce faci aici?
S-a întors către Wilem, îngrozit.
— Ce face aici?
— Lorren i-a ridicat interdicţia, a zis Wilem. Tânărul nostru
are o listă de lecturi. Plănuieşte vânătoarea primei sale cărţi.
— Felicitări! a radiat Sim către mine. Pot fi de folos? Adorm
aici.

889
A întins mâna.
Mi-am ciocănit tâmpla.
— În ziua în care nu voi mai putea memora douăzeci de
titluri, nu voi mai face parte din Arcanum, am zis.
Deşi era adevărat doar pe jumătate. Adevărul complet era că
deţineam doar şase preţioase coli de hârtie. Nu-mi puteam
permite să irosesc una pe aşa ceva.
Sim a scos din buzunar o bucată de hârtie împăturită,
împreună cu un crâmpei de creion.
— Trebuie să mi le scrii pe ceva, a zis el. Nu toţi memorăm
balade pentru distracţie.
Am ridicat din umeri şi am început să le notez.
— Ne vom mişca mai repede dacă împărţim lista în trei, am
zis.
Wilem mi-a aruncat o privire.
— Chiar crezi că poţi să te duci singur să găseşti cărţile?
S-a uitat la Sim, care zâmbea larg.
Desigur. Se presupunea că nu trebuia să ştiu nimic despre
aspectul Stivelor. Wil şi Sim nu ştiau că mă strecuram
noaptea înăuntru de aproape o lună.
Nu că n-aveam încredere în ei, dar Sim nu putea minţi
pentru a-şi salva viaţa şi Wil lucra ca scrib. N-am vrut să-l
oblig să aleagă între secretul meu şi datoria lui faţă de
Magistrul Lorren.
Aşa că am decis să fac pe prostul.
— O, voi orbecăi pe-aici, am zis nonşalant. Nu poate fi chiar
atât de greu să-mi dau seama.
— Sunt atât de multe cărţi în Arhive, că ţi-ai ocupa timpul
numai citind toate titlurile, a zis Wil încet.
S-a oprit, privindu-mă înflăcărat.
— Unsprezece zile pline, fără pauză de masă sau de somn.
— Serios? a întrebat Sim. Atât de mult?
Wil a dat din cap.
— Am lucrat la asta cu un an în urmă. M-am ajutat cu E’liri,
care trebuiau să mă aştepte să le aduc câte o carte.
S-a uitat la mine.
— Există şi cărţi fără titluri. Şi suluri. Şi argile. Şi mai multe

890
limbi.
— Ce e un lut? am întrebat.
— Tăbliţe de lut, a explicat Wil. Sunt unele dintre puţinele
lucruri care s-au păstrat după ce a ars Caluptena. Unele au
fost transcrise, dar nu toate.
— Nu contează, a intervenit Sim. Problema e organizarea.
— Catalogarea, a zis Wil. Au fost mai multe sisteme diferite
de-a lungul anilor. Unii magiştri preferă unul, alţii altul.
S-a încruntat.
— Unii îşi creează propriile sisteme de organizare a cărţilor.
Am râs.
— Vorbeşti de parcă ar trebui să fie puşi la stâlpul infamiei
pentru aşa ceva.
— Poate, mormăi Wil. Nu mă plâng de aşa ceva.
Sim s-a uitat la el.
— Nu poţi învinovăţi un magistru că încearcă să organizeze
lucrurile cât mai bine posibil.
— Ba pot, a zis Wilem. Dacă Arhivele sunt organizate prost, e
neplăcut pentru toată lumea să lucreze cu ele. Dar au existat
atât de multe sisteme diferite în ultimii cincizeci de ani. Cărţi
etichetate greşit. Titluri traduse greşit.
Şi-a trecut mâinile prin păr, vocea sunându-i brusc obosită.
— Şi vin tot timpul cărţi noi, care trebuie catalogate.
Întotdeauna E’lirii leneşi de la Tomuri vor să muncim pentru
ei. E ca şi cum ai încerca să sapi o groapă pe fundul unui
râu.
— Deci, vrei să spui că tu consideri timpul petrecut ca scrib
plăcut şi plin de satisfacţii, am zis încet.
Sim şi-a înăbuşit râsul în mâini.
— Şi apoi sunteţi şi voi.
Wil s-a uitat la mine, cu voce periculoasă şi joasă.
— Studenţii îşi iau libertate în Stive. Ai venit, ai citit o
jumătate de carte, apoi o ascunzi, ca s-o poţi continua mai
târziu, în confortul propriu.
Mâinile lui Wil se mişcau ca şi cum ar fi prins pe cineva de
pieptul cămăşii.
Sau poate de gât.

891
— Apoi, uitaţi unde aţi pus-o şi cartea dispare ca şi cum i-aţi
da foc.
Wil a arătat cu un deget spre mine.
— Dacă descopăr vreodată că ai făcut aşa ceva, niciun zeu
nu te mai apără de mine, a zis el cu furie mocnită.
M-am simţit vinovat pentru vreo trei cărţi pe care le
ascunsesem chiar în acest fel în timp ce studiam pentru
examene.
— Promit, am zis. Nu voi face niciodată aşa ceva.
Nu din nou.
Sim s-a ridicat de la masă, frecându-şi mâinile cu vioiciune.
— Corect. Pe scurt, e o mizerie aici, dar dacă rămânem la
cărţile trecute în catalogul Tolem, ar trebui să găsiţi ce
căutaţi. Tolem e sistemul pe care-l folosim acum. Wil şi cu
mine îţi vom arăta unde sunt păstrate registrele.
— Şi alte câteva lucruri, a zis Wil. Tolem e destul de greu de-
nţeles. Unele dintre cărţile tale ar putea necesita săpături
mai adânci.
S-a întors să deschidă uşa.
•••
S-a dovedit că doar patru cărţi din lista mea erau în
registrele Tolem. După aceea, am fost obligaţi să părăsim
secţiunile bine organizate din spatele Stivelor.
Wil părea să ia lista ca pe o provocare personală, aşa că am
învăţat foarte multe despre Arhive în acea zi. Wil m-a dus la
Registrele Moarte, la Scara din Spate, la Baza Aripilor.
Chiar şi aşa, la sfârşitul a patru ore am reuşit să dăm doar
de urma a şapte cărţi. Wil părea frustrat din cauza asta, dar
i-am mulţumit din toată inima, spunându-i că mi-a dat tot ce
aveam nevoie pentru a continua căutarea pe cont propriu.
În următoarele câteva zile mi-am petrecut în Arhive aproape
fiecare moment liber pe care l-am avut, vânând cărţile de pe
lista lui Elodin. Nu voiam decât să încep cu dreptul acest
curs şi eram hotărât să citesc toate cărţile pe care ni le
dăduse.
Prima a fost o carte de călătorii pe care am găsit-o destul de
plăcută. A doua a fost ceva poezie destul de proastă, dar a

892
fost scurtă şi m-am forţat s-o citesc strângând din dinţi şi
închizând ocazional câte un ochi, ca să nu-mi deteriorez în
totalitate creierul. A treia a fost o carte de filosofie retorică,
scrisă într-un stil greoi.
Apoi a venit o carte care vorbea detaliat despre florile
sălbatice din nordul Aturului. Un manual de scrimă, cu
unele ilustraţii destul de confuze. O altă carte de poezie, de
data asta groasă ca o cărămidă şi chiar mai indulgentă cu ea
însăşi decât prima.
A fost nevoie de ore, dar le-am citit pe toate. Am mers chiar
atât de departe, că am luat notiţe pe două dintre preţioasele
mele coli de hârtie.
Apoi a venit, atât cât pot spune, jurnalul unui nebun. Deşi
sună interesant, chiar a fost doar o durere de cap presată
între coperţi. Omul scrisese într-un fel strâns, fără spaţii
între cuvinte. Nu existau pauze între paragrafe. Nici semne
de punctuaţie. Nici gramatică sau ortografie coerente.
Apoi am început să răsfoiesc. A doua zi, când m-am
confruntat cu două cărţi scrise în modegană, o serie de
eseuri privind rotaţia culturilor şi o monografie despre
mozaicurile vintice, am încetat să mai iau notiţe.
Ultima mână de cărţi le-am tratat doar superficial,
întrebându-mă de ce ar fi vrut Elodin să ne pună să citim un
registru vechi de două sute de ani, cu impozitele baronilor
din Micile Regate, un vechi text medical şi o piesă de
moravuri prost tradusă.
Deşi mi-am pierdut repede fascinaţia pentru citirea cărţilor
lui Elodin, încă eram încântat să le vânez. Am enervat mai
mult de câţiva scribi cu mereu aceleaşi întrebări: Cine a fost
răspunzător de rearanjarea cărţilor pe rafturi? Unde sunt
păstrate dictoanele vintice? Cine are cheile de la depozitul de
pergamente de la al patrulea nivel de la subsol? Unde sunt
recondiţionate cărţile deteriorate?
În final, am găsit nouăsprezece cărţi. Toate, cu excepţia En
Temerant Voistra. Şi nu că n-aş fi încercat. Am evaluat că mi-
am petrecut aproape cincizeci de ore căutând şi citind.
Am ajuns la următorul curs al lui Elodin cu zece minute mai

893
devreme, mândru ca un preot. Am adus cele două pagini de
note atente, dornic să-l impresionez pe Elodin cu dedicaţia şi
meticulozitatea mea.
Toţi cei şapte ne-am prezentat la curs înainte de clopotul de
prânz. Uşa sălii de lectură era închisă, aşa că am stat în hol,
aşteptându-l pe Elodin.
Ne-am povestit unii altora despre căutările prin Arhive şi am
speculat de ce Elodin considera importante aceste cărţi. Fela
fusese scrib mai mulţi ani şi ea găsise doar şaptesprezece
cărţi. Nimeni nu găsise En Temerant Voistra sau măcar o
menţiune despre ea.
Elodin încă nu sosise când clopotul a bătut de prânz şi după
cincisprezece minute am obosit să stau pe hol şi am încercat
uşa de la sala de curs. La prima încercare, mânerul nu s-a
mişcat deloc, dar când am ţopăit de frustrare, dispozitivul s-a
deblocat şi uşa s-a crăpat.
— Credeam că e încuiată, a zis Inyssa încruntându-se.
— Doar blocată, am zis, împingând-o să se deschidă.
Am intrat în camera mare, goală, şi am coborât scările din
faţa rândului de scaune. Pe tabla mare din faţa noastră,
Elodin scrisese îngrijit, cu ciudatul lui scris de mână, un
singur cuvânt: „Discuţii”.
Ne-am aşezat la locurile noastre şi am aşteptat, dar Elodin
nu era nicăieri.
Ne-am uitat la tablă, apoi unul la altul, întrebându-ne ce
trebuia să facem mai exact. După expresiile celorlalţi vedeam
că nu eram singurul iritat. Petrecusem cincizeci de ore de
săpat după cărţile alea inutile, îmi făcusem partea mea de
treabă. El de ce nu şi-o făcea pe-a lui?
Toţi şapte am aşteptat următoarele două ore discutând leneş,
aşteptându-l pe Elodin.
N-a venit.

894
 CAPITOLUL 14
Oraşul ascuns

Deşi orele pe care le-am irosit vânând cărţile lui Elodin m-au
iritat profund, m-am ales după această experienţă cu o solidă
cunoaştere a muncii în Arhive. Cel mai important lucru pe
care l-am învăţat era că nu e doar un depozit plin cu cărţi.
Arhiva era un oraş în sine. Cu drumuri şi cărări şerpuite. Cu
alei şi scurtături.
La fel ca un oraş, zone ale Arhivelor mişunau de activitate.
Scriptoriumul avea rânduri de bănci în care scribii trudeau
peste traduceri sau copiau în cărţi noi texte aproape şterse,
cu cerneală neagră proaspătă. Sala de Sortare zumzăia de
activitatea scribilor care alegeau şi puneau cărţile pe rafturi.
Slavă Domnului, Gândăcăria nu era ce mă aşteptam. În
schimb, s-a dovedit a fi locul unde cărţile noi erau
decontaminate înainte de a fi adăugate la colecţie. Se pare că
tot felul de creaturi iubesc cărţile, unele devorând pielea şi
pergamentele, altora plăcându-le hârtia sau lipiciul.
Viermii de bibliotecă erau ultimii pe listă, şi după ce am
ascultat câteva dintre poveştile lui Wilem, nu mai voiam
nimic altceva decât să mă spăl pe mâini.
Colivia cataloagelor, Legătoria, Şuruburile, Pergamentele
refolosibile, toate erau ocupate ca stupii de albine, pline cu
scribi tăcuţi şi harnici.
Dar alte părţi ale Arhivelor erau opusul ocupatului. Biroul de
achiziţii, de pildă, era mic şi mereu întunecat. Prin fereastră
am putut vedea că un perete întreg de la birou nu era nimic
altceva decât o hartă uriaşă, cu oraşele şi drumurile marcate
în detaliu, astfel încât semăna cu un miraj. Harta era
acoperită cu un strat de lac alchimic transparent şi erau
făcute semne în diferite puncte, cu un creion roşu de ceară,
dezvăluind zvonuri despre cărţi dorite şi ultimele locuri
cunoscute ale diferitelor echipe de achiziţie.
Tomurile erau ca o mare grădină publică. Orice student era

895
liber să vină şi să citească din cărţile păstrate acolo. Sau
putea depune o cerere către scribi, care se duceau în Stive să
găsească dacă nu exact cartea dorită, măcar ceva apropiat.
Dar Stivele cuprindeau vasta majoritate a Arhivelor. Acolo era
locul în care cărţile trăiau de fapt. Şi, la fel ca în orice oraş,
erau cartiere bune şi rele.
În cartierele bune, totul era organizat în mod corespunzător
şi catalogat. În aceste locuri, un registru de intrare te putea
duce la o carte la fel de simplu ca arătatul cu degetul.
Apoi, erau cartierele rele. Secţiuni ale Arhivelor care erau
uitate, neglijate sau pur şi simplu prea supărătoare pentru a-
mi bate capul cu ele la acel moment. Acestea erau locurile în
care cărţile fuseseră organizate în cataloage vechi sau în
niciun catalog.
Erau pereţi cu rafturi ca gurile cu dinţi lipsă, unde scribi de
mult plecaţi dezmembraseră în scopul reutilizării un catalog
vechi de cărţi, pentru a-l reface în sistemul care era la modă
la vremea aceea. În urmă cu treizeci de ani, două etaje întregi
se transformaseră din cartier bun în cartier rău, după ce
registrele de cărţi Larkin fuseseră arse de către un grup rival
de scribi.
Şi, desigur, era şi uşa cu patru straturi. Secretul din inima
oraşului.
Era frumos să mergi la plimbare în cartierele bune. Era
plăcut să mergi să cauţi o carte şi s-o găseşti exact acolo
unde trebuia să fie. Era uşor. Reconfortant. Rapid.
Dar şi cartierele rele erau fascinante. Cărţile erau prăfuite şi
scoase din uz. Când deschideai una, puteai citi cuvinte pe
care nu le mai văzuseră ochii de sute de ani. Era o comoară
acolo, printre gunoaie.
În acele locuri am căutat să aflu despre Chandrieni.
Am căutat ore şi zile. O mare parte din motivul pentru care
venisem la Universitate era că voiam să descopăr adevărul
despre ei. Acum, că aveam în sfârşit acces uşor la Arhive, am
recuperat timpul pierdut.
Dar, în ciuda orelor lungi de căutări, n-am găsit mai nimic.
Erau mai multe cărţi de poveşti pentru copii care-i prezentau

896
pe Chandrieni făcând pozne, cum ar fi să fure plăcinte şi să
prindă laptele. Altele îi puneau în postura de demoni în
spectacolele de moravuri în aturană.
Câteva fire de adevăr erau împrăştiate prin aceste povestiri,
dar nimic din ce nu ştiam deja. Chandrienii erau blestemaţi.
Unele semne le arătau prezenţa: flacăra albastră, putregaiul
şi rugina, un fior în aer.
Vânătoarea mea era şi mai dificilă, pentru că nu puteam cere
ajutorul nimănui. Dacă se răspândea vorba că-mi petrec
timpul citind poveşti pentru copii, asta nu mi-ar fi
îmbunătăţit reputaţia.
Mai important, unul dintre puţinele lucruri pe care le ştiam
despre Chandrieni era că lucraseră pentru a reprima violent
orice dovadă despre propria lor existenţă.
Mi-au ucis trupa pentru că tatăl meu scrisese un cântec
despre ei. În Trebon au distrus o nuntă întreagă fiindcă unii
dintre oaspeţi văzuseră reprezentaţii cu ei pe o bucată de
ceramică veche.
Având în vedere această situaţie, să vorbesc despre
Chandrieni nu părea cel mai înţelept lucru.
Aşa că am cercetat pe cont propriu. După câteva zile, am
abandonat speranţa că voi găsi ceva atât de util ca o carte
despre Chandrieni sau chiar ceva atât de semnificativ ca o
monografie. Totuşi, am citit în continuare, în speranţa de a
găsi o firimitură de adevăr ascunsă pe undeva. O faptă. Un
indiciu. Orice.
Dar poveştile pentru copii nu sunt prea bogate în detalii şi
puţinele pe care le găsisem erau evident fanteziste. Unde
trăiau Chandrienii? În nori. În vise. Într-un castel făcut din
bomboane. Care erau semnele lor? Fulgerul. Partea
întunecată a lunii. O poveste menţiona chiar şi curcubeiele.
Cine ar scrie aşa ceva? De ce să faci un copil să fie îngrozit de
curcubeie?
Nume erau mai uşor de găsit, dar toate erau evident furate
din alte surse. Aproape toate erau nume de demoni
menţionate în Cartea Căii sau în unele piese de teatru, în
special Daeonica. O poveste alegorică dureroasă numea

897
Chandrienii după şapte bine cunoscuţi împăraţi din vremea
Imperiului Aturan. Asta măcar mi-a provocat un râs scurt,
amar.
În cele din urmă am descoperit un volum subţire, numit
Cartea secretelor, adânc îngropat în Registrele Moarte. Era o
carte ciudată: aranjată ca un bestiar, dar scrisă ca un
abecedar pentru copii. Avea poze cu creaturi de basm, cum
ar fi căpcăunii, trolii şi dennerlingii. Fiecare pagină avea o
descriere, însoţită de un scurt poem insipid.
Desigur, Chandrienii erau singurii fără nicio descriere, fără
nicio imagine. În locul lor era doar o pagină goală, încadrată
cu ornamentaţii decorative. Poemul care o însoţea era mai
mult decât inutil:

Chandrienii se mută din loc în loc,

Dar nu lasă niciun smoc.
Îşi ţin bine ascunse secretele,
Dar niciodată nu-şi arată feţele.
Nu luptă şi nu se agită.
În fapt, cu noi frumos se poartă.
Vin şi pleacă cât ai clipi,
Ca un fulger pe cer se vor risipi.

Pe cât de supărător era să citesc aşa ceva, versurile tot au

scos însă ceva la iveală foarte clar. Pentru restul lumii,
Chandrienii nu erau nimic mai mult decât basme copilăreşti.
Cu nimic mai reali ca Baba Cloanţa şi unicornii.
•••
Eu ştiam altceva, desigur. Îi văzusem cu ochii mei. Vorbisem
cu Tăciune cel cu ochii negri. Îl văzusem pe Haliax purtând
umbre peste tot în jurul lui, ca o mantie.
Aşa că mi-am continuat căutarea zadarnică. Nu conta ce
credea restul lumii. Eu ştiam adevărul şi niciodată n-am fost
genul care să se lase cu una cu două.
•••
Am intrat în ritmul noului semestru. Ca şi înainte, am
participat la cursuri şi am cântat la Cinzeacă. Dar cel mai

898
mult timp l-am petrecut în Arhive. Tânjisem după ele atât de
mult timp, încât să pot intra pe uşile din faţă când voiam
părea aproape nefiresc.
Nici eşecul meu în a găsi ceva despre Chandrieni nu-mi
strica experienţa. Pe măsură ce căutarea înainta, deveneam
din ce în ce mai distras de alte cărţi pe care le găseam. O
carte scrisă de mână despre ierburi medicinale, cu imagini în
acuarelă ale diferitelor plante. O cărticică cu patru piese de
teatru de care nu auzisem. O biografie extrem de incitantă a
lui Hevred Neîncrezătorul.
Mi-am petrecut după-amiezi întregi în bârlogurile pentru
citit, sărind peste mese şi neglijându-mi prietenii. De mai
multe ori am fost ultimul student care ieşea din Arhive
înainte ca scribii să încuie uşile peste noapte. Aş fi dormit
acolo, dacă aşa ceva ar fi fost permis.
În unele zile, dacă programul meu era prea încărcat ca să
petrec mult timp citind, mergeam pur şi simplu prin Stive,
pentru câteva minute între cursuri.
Am fost atât de nebuneşte îndrăgostit de noile libertăţi, încât
n-am mai trecut mai multe zile peste râu, în Imre. Când m-
am întors la Omul Cenuşiu, am adus o carte de vizită pe care
o făcusem din resturi de pergament. Am crezut că o va
amuza pe Denna.
Dar când am ajuns, portarul băgăcios din taverna Omului
Cenuşiu mi-a spus că nu, nu va putea oferi cartea mea de
vizită. Nu, tânăra nu mai era în reşedinţă. Nu, nu putea
prelua un mesaj pentru ea. Nu, nu ştia unde a plecat.

899
 CAPITOLUL 15
Fapt interesant

Elodin a intrat cu paşi mari în sala de curs cu aproape o oră

întârziere. Hainele îi erau acoperite cu pete de iarbă şi avea
frunze uscate încurcate în păr.
Zâmbea.
Astăzi doar şase dintre noi îl aşteptau. Jarret nu se mai
arătase la ultimele două ore. Având în vedere observaţiile
tăioase pe care le făcuse înainte să dispară, mă îndoiam că
avea să se mai întoarcă.
— Acum! strigă Elodin fără preambul. Spuneţi-mi fapte!
Era noua lui modalitate de a ne face să ne pierdem timpul.
La începutul fiecărui curs, cerea să i se spună un fapt
interesant de care nu auzise. Desigur, Elodin însuşi era
singurul arbitru care stabilea ce era interesant, iar dacă
faptul pe care i-l spuneai prima dată nu-l mulţumea sau îl
ştia deja, cerea altul şi altul, până când veneai în cele din
urmă cu ceva care-l amuza.
A arătat spre Brean.
— Spune!
— Păienjenii pot să respire sub apă, a zis ea cu
promptitudine.
Elodin a dat din cap.
— Bine.
El s-a uitat la Fenton.
— Există un râu la sud de Vintas care curge greşit, a spus
Fenton. E un râu cu apă sărată care curge din Marea Centhe
spre interior.
Elodin a clătinat din cap.
— Ştiu deja despre asta.
Fenton a privit în jos la o bucată de hârtie.
— Împăratul Ventoran a trecut o dată o lege…
— Plictisitor, a intervenit Elodin, tăindu-i vorba.
— Dacă bei mai mult de o jumătate de litru de apă de mare

900
vomiţi? a întrebat Fenton.
Elodin deschise gura apoi o închise, ca şi cum ar fi încercat
să-şi scoată o bucată de cartilaj dintre dinţi. Apoi a dat un
cap mulţumit.
— Asta e una bună.
A arătat către Uresh.
— Poţi împărţi infinitul de un număr infinit de ori, iar piesele
rezultate vor fi în continuare infinit de mari, a spus Uresh cu
ciudatul său accent Lenatti. Dar dacă împarţi un număr non-
infinit de un număr infinit de ori, piesele rezultate vor fi non-
infinit de mici. Din moment ce acestea sunt non-infinit de
mici, dar există un număr infinit din ele, dacă le pui din nou
împreună, suma lor este infinită. Asta presupune că orice
număr este, de fapt, infinit.
— Uau, a zis Elodin, după o lungă pauză.
Îşi îndreptă un deget grav către bărbatul din Lenatti.
— Uresh, următoarea ta sarcină e să faci sex. Dacă nu ştii
cum se face, întreabă-mă pe mine după oră.
S-a întors să se uite la Inyssa.
— Populaţia Yllish n-are un limbaj scris, a zis ea.
— Nu-i adevărat, a zis Elodin. Au folosit un sistem de noduri
ţesute.
A făcut o mişcare complexă cu mâinile, ca şi cum ar fi
împletit ceva.
— Şi au făcut-o cu mult înainte de a începe noi să zgâriem
pictograme pe pieile de ovine.
— N-am zis că n-aveau un limbaj înregistrat, a murmurat
Inyssa. Am zis limbaj scris.
Elodin a reuşit să-şi transmită vasta plictiseală printr-o
simplă ridicare din umeri.
Inyssa s-a încruntat la el.
— Bine. În Sceria există o rasă de câini care fată printr-un
penis vestigial, a zis ea.
— Uau, a zis Elodin. Bine. Da.
A arătat către Fela.
— Cu optzeci de ani în urmă, Clinica a descoperit cum se
poate elimina cataracta de la ochi, a zis Fela.

901
— Ştiu deja, a spus Elodin, fluturând mâna demobilizator.
— Lăsaţi-mă să termin, a continuat Fela. Când au reuşit să
facă asta, şi-au dat seama că i-ar fi putut face să vadă şi pe
oameni care nu văzuseră niciodată. Nu orbiseră, se
născuseră orbi.
Elodin şi-a ridicat capul curios.
Fela a continuat.
— După ce au putut vedea, li s-au arătat obiecte. O minge,
un cub, o piramidă, toate aşezate pe o masă.
Fela modela formele cu mâinile în timp ce vorbea.
— Apoi medicii i-au întrebat care dintre cele trei obiecte e
rotund.
Fela a făcut o pauză de efect, privind la noi toţi.
— Ei n-au putut spune doar uitându-se la obiecte. Aveau
nevoie să le atingă mai întâi. Numai după ce au atins mingea
şi-au dat seama că era rotundă.
Elodin şi-a dat capul pe spate şi a râs încântat.
— Serios? a întrebat-o.
Ea a dat din cap.
— Fela câştigă premiul! a strigat Elodin, ridicând mâinile în
sus.
A căutat în buzunar şi a scos ceva maro şi alungit, punându-
i-l apăsat în mâini.
Ea s-a uitat la el curioasă. Era o păstaie de laptele-cucului.
— Kvothe n-a vorbit încă, a zis Brean.
— Nu contează, a zis Elodin dezinvolt. Kvothe e varză la Fapt
interesant.
M-am încruntat cât de tare am putut.
— Bine, a zis Elodin. Spune-mi ce ai.
— Mercenarii Adem au o artă secretă numită Lethani, am zis.
Asta e cheia care îi face războinici atât de feroce.
Elodin şi-a lăsat capul într-o parte.
— Serios? a întrebat el. Care e?
— Nu ştiu, i-am dat eu un bobârnac, sperând să-l irit. Cum
am spus, e secret.
Elodin a părut să se gândească la asta o clipă, apoi a clătinat
din cap.

902
— Nu. Interesant, dar nu ca fapt. E ca şi cum ai spune de
cămătarii cealdizi că au o artă secretă numită Financia, care
îi face bancheri atât de cumpliţi. Nu e nicio substanţă aici.
S-a uitat la mine din nou, aşteptând.
Am încercat să mă gândesc la altceva, dar n-am putut. Capul
meu era plin de poveştile cu zâne şi de capetele de mort
găsite în cercetare, la secţiunea despre Chandrieni.
— Vezi? i-a zis Elodin lui Brean. E varză.
— Eu chiar nu ştiu de ce ne pierdem timpul cu aşa ceva, am
cedat.
— Ai altceva mai bun de făcut? a întrebat Elodin.
— Da! am explodat furios. Am o mie de lucruri mult mai
importante de făcut! Cum ar fi să învăţ despre numele
vântului!
Elodin a ridicat un deget, încercând să pozeze în înţelept şi
ratând din cauza frunzelor din păr.
— Faptele mici duc la marea ştiinţă, a intonat. Aşa cum
numele mici duc la nume mari.
A bătut din palme şi şi le-a frecat cu nerăbdare.
— Corect! Fela! Deschide-ţi premiul şi îi vom da lui Kvothe
lecţiile pe care le doreşte atât de mult.
Fela a spart coaja uscată a păstăii de laptele-cucului. Un puf
alb de seminţe plutitoare i s-a vărsat în mâini.
Magistrul Glăsuitor i-a făcut semn să le arunce în aer. Fela
le-a aruncat şi toată lumea a privit masa de puf alb plutind
spre tavanul înalt al sălii de curs, apoi căzând în mare
măsură înapoi.
— La naiba, a zis Elodin.
El a urmărit cum seminţele o iau în sus, fluturând puternic,
până când aerul s-a umplut de pufuri uşoare, plutitoare, de
seminţe de laptele-cucului.
Apoi Elodin a început să vâneze sălbatic seminţele prin
încăpere, încercând să le prindă cu mâinile din aer. S-a
căţărat peste scaune, a fugit pe podium şi a sărit pe masa
din faţă.
Totul în timp ce prindea seminţele. La început a făcut-o cu o
singură mână, ca şi cum ar fi prins o minge. Dar cum n-a

903
avut succes, a început să le prindă între palme, cum ai
prinde o muscă. Când nici asta n-a mers, a încercat să le
prindă cu ambele mâini, aşa cum un copil prinde în cupa
palmelor un licurici din aer.
Dar n-a putut face rost de niciuna. Cu cât le vâna mai mult,
cu atât mai frenetic devenea, mai repede fugea, mai sălbatic
apuca.
Asta a continuat un minut întreg. Două minute. Cinci
minute. Zece.
Ar fi durat toată ora, dar în cele din urmă el s-a împiedicat de
un scaun şi s-a prăbuşit dureros pe pardoseala de piatră, cu
cracul pantalonilor rupt şi cu sânge în genunchi.
Ţinându-se strâns de picior, s-a aşezat pe jos şi a slobozit un
şir de blesteme furioase, cum nu mai auzisem în viaţa mea. A
strigat şi a mârâit şi a scuipat. A trecut prin cel puţin opt
limbi, şi chiar şi atunci când nu puteam înţelege cuvintele pe
care le folosea, sunetul îmi făcea stomacul să se strângă şi să
mi se ridice părul de pe braţe şi de pe picioare. Zicea lucruri
care mă făceau să năduşesc. Zicea lucruri care îmi făceau
greaţă. Zicea lucruri pe care nu ştiam că e posibil să le spui.
Mă aşteptam ca asta să continue, dar în timp ce respira
furios a supt una din seminţele plutitoare de laptele-cucului
în gură şi a început să tuşească şi să se sufoce violent.
În final a scuipat afară sămânţa absorbită, s-a ridicat în
picioare şi a pornit şchiopătând prin sala de curs, fără a mai
spune niciun cuvânt.
Asta nu era o zi de clasă deosebit de ciudată prin perspectiva
Magistrului Elodin.
•••
După ora lui Elodin, am mâncat un pic la masa de prânz la
Cinzeacă, apoi m-am dus la schimbul de la Clinică, să văd
nişte el’the mai experimentaţi diagnosticând şi tratând
pacienţii în ambulatoriu. După asta, m-am dus peste râu, cu
speranţa de-a o găsi pe Denna. Era cea de-a treia mea
călătorie în tot atâtea zile, dar era o zi senină, însorită, şi
după tot timpul petrecut în Arhive simţeam nevoia să-mi
întind un pic picioarele.

904
M-am oprit mai întâi la Eolian, deşi era mult prea devreme
pentru ca Denna să fie acolo.
Am stat de vorbă cu Stanchion şi Deoch înainte de a trece pe
la alte câteva hanuri pe care ştiam că le frecventează
ocazional: Robinete, Baril şi Balot şi Câine în Perete. Nu era
la niciunul dintre acestea.
M-am plimbat prin câteva grădini publice, cu copaci aproape
în întregime lipsiţi de frunze. Apoi am vizitat toate magazinele
de instrumente pe care le-am găsit, mângâind lăute şi
întrebând dacă au văzut o brunetă drăguţă uitându-se la
harpe.
Nu văzuseră.
Între timp, s-a întunecat. Aşa că m-am oprit la Eolian din
nou şi am rătăcit încet prin mulţime. Denna încă nu era pe
nicăieri, dar l-am întâlni pe Contele Threpe. Am băut ceva
împreună şi am ascultat câteva piese înainte de a pleca.
Mi-am strâns mantia în jurul umerilor şi am plecat înapoi la
Universitate. Străzile din Imre erau mai aglomerate acum
decât în timpul zilei şi, în ciuda aerului rece, în oraş era un
festival.
O duzină de diferite tipuri de muzică bubuia prin uşile
hanurilor şi de teatrelor. Mulţimile se înghesuiau înăuntrul şi
în afara restaurantelor şi sălilor de expoziţie.
Apoi am auzit cum un râs se ridică înalt şi sclipitor peste
murmurul pe ton jos al mulţimii. L-aş fi recunoscut oriunde.
Era râsul Dennei. Îl ştiam ca pe dosul propriilor mâini.
M-am întors, simţind cum un zâmbet mi se răspândeşte pe
faţă. Asta era întotdeauna calea. Părea că sunt în măsură s-o
găsesc după ce renunţam la speranţă.
Am cercetat feţele din mulţimea fremătândă şi am găsit-o
uşor. Denna stătea în uşa unei mici cafenele, purtând o
rochie lungă de catifea bleumarin.
Am făcut un pas spre ea, apoi m-am oprit. Am privit cum
Denna vorbea cu cineva din spatele uşii deschise a unei
trăsuri. Singura parte din companionul ei pe care o vedeam
era vârful capului. Purta o pălărie cu o pană albă înaltă.
O clipă mai târziu, Ambrose a închis uşa trăsurii. I-a zâmbit

905
larg, fermecător, şi a zis ceva care a făcut-o să râdă. Lumina
lămpii strălucea pe brocartul de aur de pe jacheta lui, iar
mănuşile îi erau vopsite în acelaşi întunecat purpuriu regal
ca şi cizmele. Culoarea ar trebuit să pară stridentă pe el, dar
nu părea.
Cum mă uitam, a trecut o căruţă de fier cu doi cai care
aproape m-a trântit şi m-a călcat, ceea ce ar fi fost corect,
căci stăteam în picioare în mijlocul drumului. Vizitiul a
blestemat şi a plesnit din bici când a trecut. M-a atins pe
ceafă, dar nici măcar n-am simţit.
Mi-am recăpătat echilibrul şi am privit din nou, la timp
pentru a-l vedea pe Ambrose sărutându-i mâna Dennei. Apoi,
s-au deplasat cu graţie, el oferindu-i braţul şi intrând
împreună în cafenea.

906
 CAPITOLUL 16
Teamă nerostită

După ce i-am văzut pe Ambrose şi pe Denna în Imre, am

căzut într-o stare proastă. Pe drumul înapoi la Universitate,
capul îmi era plin de gânduri despre ei. Ambrose făcea asta
numai din ciudă? Cum s-a-ntâmplat? Ce-a fost în capul
Dennei?
După o noapte în mare parte de nesomn, am încercat să nu
mă mai gândesc. În schimb, m-am îngropat adânc în Arhive.
Cărţile sunt un substitut slab pentru compania unei femei,
dar sunt mai uşor de găsit. M-am consolat vânând după
Chandrieni prin colţurile întunecate ale Arhivelor. Am citit
până când ochii au început să-mi ardă şi capul mi s-a
îngreunat şi a căzut.
Aproape trecuse semestrul şi făcusem prea puţine, în afară
de a participa la cursuri şi a devaliza Arhivele. M-am ales cu
plămânii plini de praf, dureri de cap persistente de la orele de
citit la lumina lămpii simpatetice şi cu un nod între omoplaţi
din cauza încovoierii peste o masă joasă, în timp ce dădeam
paginile şterse ale registrelor Gilean.
Am găsit şi o singură menţiune despre Chandrieni. Era într-o
octavo scrisă de mână intitulată Un compendiu străvechi de
credinţe populare. După părerea mea, cartea avea două sute
de ani.
Era o colecţie de poveşti şi superstiţii adunate de către un
istoric amator din Vintas. Spre deosebire de Obiceiurile de
împerechere ale Draccusilor obişnuiţi, nu exista nicio
încercare de a dovedi sau a infirma aceste credinţe. Autorul
pur şi simplu colectase şi organizase poveştile, cu scurte
comentarii ocazionale despre cum convingerile păreau să se
schimbe de la o regiune la alta.
Era un volum impresionant, care cuprindea, în mod evident,
ani de cercetare. Erau patru capitole despre demoni. Trei
capitole despre zâne: unul din ele era dedicat în întregime

907
poveştilor din Felurian. Erau pagini cu Baba Cloanţa,
Sfarmă-piatră şi troli. Autorul înregistrase cântece despre
doamnele cenuşii şi călăreţii albi. O secţiune lungă despre
maeştrii magicieni. Erau şase capitole de magie populară: opt
moduri de a vindeca negii, douăsprezece modalităţi de a vorbi
cu morţii, douăzeci şi două de farmece de dragoste…
Toată introducerea despre Chandrieni avea mai puţin de o
jumătate de pagină:
„Despre Chandrieni sunt puţine de spus. Fiecare Bărbat ştie
despre ei. Fiecare copil le cântă cântecul. Cu toate acestea,
lumea nu spune poveşti.
Pentru preţul unei beri mici, un Fermier îţi va vorbi două ore
despre Dannerlingi. Dar adu în discuţie Chandrienii, şi gura
lui se face mică asemenea fundului unei balerine, apucă de
spătar şi împinge scaunul.
Mulţi cred că le aduce ghinion să vorbească despre zâne, dar
oamenii de rând încă o fac. Ce-i face pe Chandrieni diferiţi,
habar n-am. Unul destul de beat din Tanner, aflat în oraşul
Văgăuna, a şoptit:
— Dacă vorbeşti despre ei, vin după tine.
Asta pare să fie teama nerostită a oamenilor de rând.
Aşa că am scris ce am cules, lucruri simple şi nespecifice.
Chandrienii se constituie în grupuri de mărimi diferite.
(Probabil şapte, având în vedere numele lor.) Apar şi comit
diverse violenţe fără niciun motiv clar.
Există semne care le vestesc sosirea, dar nu există un acord
unanim cu privire la acestea. Flacăra albastră e cea mai
obişnuită, dar am auzit şi de vinul care se oţeteşte, de orbire,
de recolte ofilite, de furtuni neobişnuite, de avort spontan şi
de soare întunecându-se pe cer.
Puse cap la cap, le-am considerat o zonă Frustrantă şi
Nefolositoare a Cercetării.”
Am închis cartea. Frustrant şi nefolositor suna cunoscut.
Cea mai rea parte nu era faptul că ştiam deja tot ce era scris
în introducere. Cea mai rea parte era că asta era cea mai
bună sursă de informaţii pe care reuşisem s-o descopăr în
peste o sută de ore de căutare.

908
 CAPITOLUL 17
Interludiu – Părţi

Kvothe ridică mâna şi Cronicarul săltă condeiul de pe hârtie.

— Să ne oprim aici un moment, zise Kvothe, dând din cap
spre fereastră. Îl văd pe Cob venind pe drum.
Kvothe se opri şi îşi şterse cu mâna partea din faţă a
şorţului.
— V-aş sugera amândurora să luaţi o pauză, să vă liniştiţi,
făcu el semn cu capul către Cronicar. Arăţi de parcă ai făcut
ceva ce nu trebuie.
Kvothe se duse calm în spatele barului.
— Nimic nu e mai departe de adevăr, desigur. Cronicare, te-
ai plictisit aşteptând ceva de muncă. N-ai echipamentul de
scris. Ai fi vrut să nu te fi blocat fără un cal în oraşul ăsta de
nicăieri. Dar te-ai blocat şi vei profita cât poţi de mult de
asta.
Bast rânji.
— Oo! Zi-mi şi mie ceva!
— Joacă-ţi punctele forte, Bast, spuse Kvothe. Ai băut cu
clientul nostru pentru că eşti un leneş şi un pierde-vară
căruia nimeni nu s-ar gândi vreodată să-i ceară ajutorul pe
câmp.
Bast rânji cu nerăbdare.
— Şi eu mă plictisesc?
— Bineînţeles, Bast. Ce altceva ai putea face aici?
Împături cârpa şi o lăsă pe bar.
— Eu, în schimb, sunt prea ocupat ca să mă plictisesc. Mă
mişc cu spor şi fac faţă la o sută de sarcini mici care fac
hanul să meargă fără probleme.
Îi privi pe cei doi. Cronicarul se lăsă în scaun.
— Bast, dacă nu te poţi opri din rânjit, cel puţin spune-i
prietenului nostru povestea cu cei trei preoţi şi fiica
morarului.
Bast zâmbi larg.

909
— Asta-i una bună.
— Are toată lumea ce-i trebuie?
Kvothe îşi luă cârpa de pe bar şi intră pe uşa de la bucătărie,
zicând:
— Intră, Bătrâne Cob! Ia-o în stânga.
Se auzi o troncăneală de picioare pe prispa de lemn, apoi
Bătrânul Cob intră iritat în hanul Piatra de Hotar. Se uită
peste mese, unde Bast stătea zâmbind şi făcând gesturile
care însoţesc o poveste, apoi îşi făcu drum spre bar.
— Hei! Eşti acolo, Kote?
După o secundă, hangiul ieşi energic din bucătărie,
ştergându-şi mâinile ude pe şorţ.
— Salut, Cob. Ce pot face pentru tine?
— Graham l-a trimis pe micul Owens să mă cheme, zise Cob
iritat. Ai vreo idee de ce sunt aici în loc să fiu la căratul
ovăzului?
Kote clătină din cap.
— Am crezut că aduce grâul din Murrions astăzi.
— Fir-ar să fie de tâmpenie, murmură Cob. Ne trage o ploaie
în seara asta şi eu stau aici, cu ovăzul uscat în căpiţe pe
câmp.
— Dacă tot eşti aici, pot să te servesc cu cidru de mere? zise
hangiul cu speranţă. Presat proaspăt în dimineaţa asta.
O parte din semnele de iritare dispărură de pe faţa afectată
de vreme a bătrânului.
— Dacă tot aştept, zise el. O cană de cidru de mere chiar ar fi
bună.
Kote se duse în camera din spate şi se întoarse cu o cană de
lut.
Se auzi sunetul a mai multe picioare pe prispă, şi Graham
intră pe uşă cu Jake, Carter şi cu ucenicul fierarului în urma
sa.
Cob se întoarse să se uite la ei.
— Ce naiba e atât de important de mă izgoniţi în oraş aşa de
dimineaţă? ceru el o explicaţie. Lumina zilei străluceşte…
La masa unde stăteau Cronicarul şi Bast se produse o
explozie bruscă de râs. Toată lumea se întoarse să-l vadă pe

910
Cronicar roşind, râzând şi acoperindu-şi gura cu mâna. Şi
Bast râdea, lovind cu pumnii în masă.
Graham îi conduse pe ceilalţi la bar.
— Am aflat că Carter şi băiatul îi ajută pe Orrisoni să ducă
oile la piaţă, zise el. Până la Baedn, nu?
Carter şi ucenicul fierarului dădură din cap.
— Înţeleg.
Bătrânul Cob se uită în jos, la mâini.
— Deci veţi lipsi de la înmormântarea lui.
Carter dădu solemn din cap, dar expresia lui Aaron părea
afectată. Îi privi pe fiecare în parte, dar toată lumea stătea
nemişcată, uitându-se la bătrânul fermier de la bar.
— Bine, zise Cob în cele din urmă, uitându-se la Graham. E
bine că ne-ai strâns.
Văzu faţa băiatului şi pufni.
— Arăţi de parcă ţi-a murit pisica, băiete. Oile trebuie duse la
piaţă. Shep ştia asta. Nu-şi va face despre tine o părere mai
proastă dacă faci ce trebuie.
Se întinse să-i dea o palmă pe spate ucenicului fierarului.
— Vom bea împreună pentru treaba asta. Asta e cel mai
important. Ce se întâmplă în biserică în seara asta e doar o
grămadă de vorbărie preoţească. Noi ştim cum să ne luăm la
revedere mai bine de-atât.
Se uită în spatele barului.
— Adu-ne puţin din preferata lui, Kote.
Hangiul era deja în mişcare, luând căni de lemn şi
umplându-le cu o bere maro dintr-un butoi mai mic din
spatele barului.
Bătrânul Cob îşi ridică halba şi ceilalţi îi urmară exemplul.
— Pentru Shep al nostru.
Graham vorbi primul.
— Când eram copii, mi-am rupt piciorul la vânătoare, zise el.
I-am spus să fugă după ajutor, dar n-a vrut să mă
părăsească. A făcut o sanie mică din mai nimic şi
încăpăţânare. M-a tras pe ea tot drumul înapoi până în oraş.
Toată lumea luă o duşcă.
— El mi-a făcut cunoştinţă cu nevastă-mea, spuse Jake. Nu

911
ştiu dacă i-am mulţumit cum trebuie pentru asta.
Toată lumea luă o duşcă.
— Când eram bolnav de anghină, a venit să mă viziteze în
fiecare zi, spuse Carter. Nu mulţi au făcut-o. Mi-a adus şi
supă făcută de soţia lui.
Toată lumea luă o duşcă.
— S-a purtat frumos cu mine când am venit prima dată aici,
spuse ucenicul fierarului. Obişnuia să-mi spună glume. Şi
odată am stricat două căruţe pe care le adusese la mine să le
repar şi nu i-a spus niciodată meşterului Caleb.
Înghiţi în sec şi se uită în jur emoţionat.
— Chiar l-am plăcut.
Toată lumea luă o duşcă.
— A fost mai curajos decât noi toţi, spuse Cob. El a fost
primul care a înfipt cuţitul în tipul ăla noaptea trecută. Dacă
nenorocitul ar fi fost cât de cât normal, aşa ceva l-ar fi
terminat.
Vocea lui Cob tremură un pic şi pentru o clipă păru mic,
obosit şi la fel de bătrân cum era.
— Dar n-a fost cazul. Astea nu sunt vremuri bune să fii un
om curajos. Dar a fost curajos chiar şi în condiţiile astea. Îmi
doresc să fi fost eu curajos şi mort în schimb, şi el acasă
chiar acum, sărutându-şi tânăra soţie.
Se auzi un murmur din partea celorlalţi şi toţi băură până
ajunseră la fundul cănilor. Graham tuşi un pic înainte de a-
şi lăsa paharul pe bar.
— Nu ştiu ce să mai spun, zise ucenicul fierarului.
Graham îl bătu pe spate, zâmbind.
— Te-ai descurcat bine, băiete.
Hangiul îşi drese glasul şi ochii tuturor se întoarseră spre el.
— Sper să nu-mi cereţi prea multe, spuse el. Eu nu l-am
cunoscut atât de bine ca voi. Nu suficient pentru primul
toast, dar poate suficient pentru al doilea.
Se juca cu şireturile de la şorţ, ca şi cum i-ar fi fost jenă să
vorbească.
— Ştiu că e devreme, dar mi-aş dori foarte mult să împart cu
voi un rând de whisky în memoria lui Shep.

912
Ei murmurară a asentiment şi hangiul scoase paharele de
sub bar şi începu să le umple. Nu cu whisky din sticlă.
Bărbatul cu părul roşu îl scoase dintr-unul dintre butoaiele
masive de pe bufetul din spatele barului. Whisky-ul din butoi
costa un bănuţ înghiţitura, aşa că şi-au ridicat paharele cu
mai multă căldură decât ar fi fost altfel cazul.
— Atunci pentru ce să fie acest toast? întrebă Graham.
— Pentru sfârşitul unui an enervant? spuse Jake.
— Ăsta nu e toast, mormăi Bătrânul Cob către el.
— Pentru rege? spuse Aaron.
— Nu, zise hangiul cu voce surprinzător de fermă.
Îşi ridică paharul.
— Pentru prietenii vechi care meritau mai mult decât au
primit.
Bărbaţii de pe cealaltă parte a barului dădură din cap cu
solemnitate şi dădură băuturile pe gât.
— Doamnelor şi domnilor, e un salt minunat, spuse cu
respect Bătrânul Cob, cu ochii uşor umezi. Eşti un mare
domn, Kote. Şi mă bucur să te cunosc.
Ucenicul fierarului lăsă jos paharul, înclinându-l pe-o parte
şi rostogolindu-l pe bar. Îl prinse înainte să cadă peste
margine şi îl întoarse cu capul în jos, privindu-i suspicios
fundul.
Jake râse ca un ţăran cu voce tare la zăpăceala acestuia, în
timp ce Carter se făcu înţeles prin punerea paharului pe bar
cu susul în jos.
— Nu ştiu cum o fac în Rannish, îi spuse Carter băiatului.
Dar pe-aici e un motiv pentru care o numim întoarcere.
Ucenicul fierarului arăta de-a dreptul ruşinat şi întoarse
paharul invers, pentru a fi în rând cu celelalte de pe bar.
Hangiul îi zâmbi liniştitor înainte de a strânge paharele şi
dispăru în bucătărie.
— Bine atunci, zise vioi Bătrânul Cob, frecându-şi mâinile.
Vom avea o seară întreagă la fel ca asta după ce vă întoarceţi
voi doi de la Baedn. Dar vremea nu stă după mine şi nu mă
îndoiesc că Orrisonii sunt dornici să plece la drum.
După ce ei au spart gaşca la Piatra de Hotar, Kvothe ieşi din

913
bucătărie şi se întoarse la masa unde stăteau Bast şi
Cronicarul.
— L-am plăcut pe Shep, spuse liniştit Bast. Poate că e un
bătrânel aspru, dar Cob cam ştie despre ce vorbeşte.
— Cob nu ştie nici jumătate din ce crede că ştie, spuse
Kvothe. Tu ai salvat pe toată lumea aseară. Dacă nu erai tu,
ar fi trecut prin cameră ca un agricultor care treieră grâul.
— Nu-i adevărat, Reshi, zise Bast pe un ton clar ofensat. Tu
l-ai fi oprit. Cu asta te ocupi.
Hangiul ridică din umeri, respingând comentariul, nedorind
să ducă discuţia mai departe. Gura lui Bast formă o linie
dură, furioasă, iar ochii i se îngustară.
— Totuşi, spuse încet Cronicarul, ai rupt tensiunea înainte
de a deveni prea groasă.
— Cob avea dreptate. A fost un gest curajos. Trebuie să
respecţi asta.
— Ba nu, spuse Kvothe. Cob a avut dreptate cu altceva.
Astea nu sunt vremuri bune să fii curajos.
Îi făcu semn Cronicarului să ridice condeiul.
— Totuşi, îmi doresc să fi fost mai curajos şi Shep să fi fost şi
el acasă, sărutându-şi tânăra soţie.

914
 CAPITOLUL 18
Vin şi sânge

În cele din urmă, Wil şi Sim m-au smuls din îmbrăţişarea

caldă a Arhivelor. M-am luptat şi i-am blestemat, dar au fost
fermi în convingerile lor şi tustrei am înfruntat vântul rece pe
drumul spre Imre.
Am trecut pe la Eolian, cerând o masă lângă şemineul estic,
de unde puteam vedea scena şi ne puteam menţine spatele
cald. După vreo două băuturi, am simţit că pasiunea mea
pentru cărţi păleşte, transformându-se într-o durere surdă.
Am stat de vorbă tustrei şi am jucat cărţi, iar în cele din
urmă am început să mă simt bine, în ciuda faptului că
Denna era, fără îndoială, undeva acolo, agăţată de braţul lui
Ambrose.
După câteva ore, stăteam gârbovit în scaunul meu, somnoros
şi încălzit de la focul din apropiere, în timp ce Wil şi Sim se
certau dacă marele regele din Modeg era monarh adevărat
sau doar o marionetă. Aproape adormisem, când o sticlă grea
a fost trântită cu zgomot pe masa noastră, urmată de
clinchetul delicat al paharelor de vin.
Denna stătea lângă masa noastră.
— Prefă-te cum îţi spun, a zis ea în şoaptă. M-ai aşteptat. Am
întârziat şi eşti supărat.
Confuz, m-am luptat să mă ridic de jos şi am încercat să
clipesc, pentru a mă trezi.
Sim a răspuns provocării.
— A trecut o oră, a zis el furios, cu înverşunare.
Bătea ferm în masă, cu două degete.
— Nu cred că dacă-mi cumperi de băut se rezolvă
problemele. Vreau o scuză.
— Nu e doar vina mea, a zis Denna, radiind jenă.
S-a întors şi a făcut semn la bar.
M-am uitat, îngrijorat că l-aş putea vedea pe Ambrose stând
acolo, privindu-mă şi trăgând concluzii pripite de sub

915
blestemata lui de pălărie. Dar era doar un cealdiz chel. El a
făcut o plecăciune scurtă, ciudată, spre noi, la jumătatea
distanţei între recunoaştere şi scuze.
Sim l-a privit ameninţător, apoi s-a întors la Denna şi a făcut
un gest de invitaţie spre scaunul gol de lângă mine.
— Bine. Deci, jucăm cărţi sau ce?
Denna s-a scufundat în scaun, stând cu spatele la încăpere.
Apoi s-a aplecat spre Simmon să-l sărute pe frunte.
— Perfect, a zis ea.
— Am fost prea ameninţător, a zis Wilem.
Denna i-a trecut sticla.
— Şi pentru asta, tu o să torni.
Ea a aşezat pahare în faţa fiecăruia dintre noi.
— Un cadou de la prea insistentul meu pretendent.
A suspinat iritată.
— Mereu vor să ofere câte ceva.
M-a privit speculativ.
— Eşti curios de mut.
Mi-am şters faţa cu mâna.
— Nu mă aşteptam să te văd în seara asta, am zis. M-ai prins
aproape moţăind.
Wilem a turnat un vin de culoare roz, apoi a împărţit
paharele, în timp ce Denna examina înscrisul de pe dopul
sticlei.
— Cerbeor, a meditat ea. Nu ştiu nici măcar dacă are o
vârstă decentă.
— N-are, de fapt, a zis Simmon, în timp ce-şi lua paharul.
— Cerbeor e aturan. Numai vinurile de Vintas au vârstă, din
punct de vedere tehnic.
A luat o înghiţitură.
— Serios? am întrebat, uitându-mă la paharul meu.
Sim a dat din cap.
— E un abuz comun de folosire a cuvântului.
Denna a luat băutura şi a dat din cap către sine însăşi.
— Un vin bun, totuşi, a zis ea. E încă la bar?
— Da, am zis fără să mă uit.
— Bine, atunci, a zâmbit ea. Se pare că v-aţi blocat din cauza

916
mea.
— Ai jucat vreodată cărţi? a întrebat Sim cu speranţă.
— Mă tem că nu, a zis Denna. Dar învăţ repede.
Sim i-a explicat regulile cu ajutorul lui Wil şi al meu. Denna
a pus câteva întrebări ţintite, arătând că a înţeles esenţa. Am
fost bucuros. Din moment ce se aşezase la masă lângă mine,
avea să fie partenera mea de joc.
— Cum jucaţi de obicei? a întrebat ea.
— Depinde, a zis Wil. Uneori, jucăm câte o mână. Alteori, un
set.
— Pe un set de mâini, atunci, a zis Denna. Cât de mult?
— Putem face primul set de încercare, a zis Sim, dându-şi
părul din ochi. Din moment ce abia înveţi.
Ochii ei s-au îngustat.
— N-am nevoie de niciun tratament special.
A băgat mâna într-un buzunar şi a pus o monedă pe masă.
— O para e prea mult pentru voi, băieţi?
Pentru mine era prea mult, mai ales cu un partener care abia
învăţa să joace.
— Fii atentă cu ăştia doi, am zis. Ei joacă la sânge.
— De fapt, sângele nu mi-e de niciun folos, aşa că joc pe
bani, în schimb, a zis Wilem.
A scotocit prin pungă până când a găsit o para, pe care a
pus-o ferm pe masă.
— Eram dispus să joc un joc de încercare, dar dacă ea
găseşte propunerea jignitoare, am s-o bat şi am să-i iau orice
e dispusă să pună pe masă.
Denna a zâmbit la asta.
— Eşti genul meu de om, Wil.
Prima mână a mers destul de bine. Denna a plasat greşit o
levată, dar n-am fi putut câştiga oricum, căci cărţile fuseseră
împotriva noastră. Dar la mâna a doua a făcut o greşeală
când a pariat. Apoi, când Sim a corectat-o, ea s-a agitat şi a
pariat sălbatic. Apoi, i-a trecut rândul, nu o greşeală mare,
dar a arătat valetul de inimă roşie, şi toată lumea a ştiut
exact ce-avea în mână. Şi-a dat seama şi ea şi am auzit-o
distinct murmurând ceva impropriu pentru o doamnă.

917
Ţinându-se de cuvânt, Wil şi Sim au profitat fără milă de
situaţie.
Având în vedere cărţile slabe din mâna mea, n-am prea avut
ce face, decât să stau şi să privesc cum câştigă următoarele
două partide şi încep s-o încolţească precum nişte lupi
înfometaţi.
Doar că n-au putut face asta. Ea a tras o carte la derută,
apoi a jucat regele de inimă roşie, care nu mai avea niciun
sens, din moment ce încercase să joace mai înainte cu
valetul. Apoi a jucat şi un as.
Mi-am dat seama înaintea lui Wil şi a lui Sim că jocul ei prost
fusese o înşelăciune. Am reuşit să-mi păstrez chipul serios,
până când am văzut pe expresiile lor că înţeleseseră şi ei.
Apoi am început să râd.
— Nu fi aşa satisfăcut, mi-a zis ea. Te-am păcălit şi pe tine.
Arătai de parcă te îmbolnăviseşi când am arătat valetul.
Şi-a pus mâna la gură şi a făcut ochii mari şi nevinovaţi.
— O, n-am mai jucat înainte cărţi. Aţi putea să mă învăţaţi?
E adevărat că uneori se joacă pe bani?
Denna a mai trântit o carte pe masă şi a compus levata.
— Vă rog. Ar trebui să fiţi tare bucuroşi că v-am oferit o
palmă peste mână, în loc de noaptea întreagă de jupuială pe
care o meritaţi.
Ea a adunat restul cu mână necruţătoare şi ne-a dat astfel
un avans atât de solid, că restul setului a fost o concluzie
trasă de mult. Denna n-a ratat nicio levată după asta şi a
jucat viclenia cu suficient fler pentru a-l face pe Manet să
pară prin comparaţie ca un cal de căruţă.
— Asta a fost o lecţie, a zis Wil, trecându-i Dennei paraua lui.
Am nevoie să-mi ling un pic rănile.
Denna şi-a ridicat paharul într-un salut.
— Pentru credulitatea celor bine-crescuţi.
Am ciocnit cu ea şi am băut.
— Aţi fost mult timp curios de absenţi, a zis Denna. M-am tot
uitat după voi timp de două săptămâni.
— De ce? a întrebat Sim.
Denna le-a aruncat lui Wil şi Sim o privire evaluativă.

918
— Şi voi doi sunteţi studenţi la Universitate, nu? Specialii
care învaţă magia?
— Ăştia suntem noi, a zis Sim agreabil. Suntem plini de
secrete magice.
— Umblăm cu forţe întunecate pe care mai bine le-am lăsa în
pace, a zis Wil nonşalant.
— Se numeşte Arcanum, apropo, am punctat eu.
Denna a dat din cap serioasă, aplecându-se înainte, cu
intenţia de a vorbi.
— Dintre voi trei, presupun că tu ştii cum funcţionează multe
dintre vorbele astea.
S-a uitat la noi.
— Deci, ia spune-mi. Cum funcţionează?
— Vorbele astea? am întrebat.
— Magice, a zis ea. Vorbele astea cu adevărat magice.
Wil, Sim şi cu mine am schimbat priviri.
— E mai complicat, am zis.
Denna a ridicat din umeri şi s-a lăsat pe spate în scaunul ei.
— Am tot timpul din lume, a zis ea. Şi am nevoie să ştiu cum
funcţionează. Arată-mi. Fă ceva magic.
Tustrei ne-am foit incomodaţi pe locurile noastre. Denna a
râs.
— N-avem voie, am zis.
— Ce? a întrebat ea. Ar deranja vreun echilibru cosmic?
— I-ar deranja pe jandarmi, am zis. Ei nu privesc cu
amabilitate astfel de lucruri pe-aici.
— Şi la fel pe magiştrii de la Universitate, a zis Wil. Sunt
foarte grijulii cu reputaţia Universităţii.
— Zău aşa, a zis Denna. Am auzit o poveste despre cum
Kvothe al nostru a chemat un fel de vânt demon. A smucit
degetul mare spre uşa din spatele ei. Chiar în curtea de-
afară.
Oare Ambrose îi zisese asta?
— A fost doar un vânt, am zis. N-a fost implicat niciun
demon.
— Şi l-au şi bătut pentru asta, a zis Wil.
Denna s-a uitat la el, neştiind dacă a fost glumă, apoi a

919
ridicat din umeri.
— Păi, n-aş vrea să bag pe nimeni în necaz, a zis ea cu
flagrantă nesinceritate. Dar sunt tare curioasă. Şi am secrete
pe care sunt dispusă să le ofer la schimb.
Sim ciuli urechile.
— Ce fel de secrete?
— Toate secretele vaste şi variate ale părţii femeieşti, zise ea
cu un zâmbet. Se întâmplă să ştiu mai multe lucruri care pot
ajuta la îmbunătăţirea relaţiilor tale dezamăgitoare cu sexul
frumos.
Sim s-a aplecat mai aproape de Wil şi l-a întrebat în şoaptă.
— A zis dezamăgitoare sau falimentare?
Wil a arătat spre pieptul lui, apoi spre al lui Sim.
— Eu: dezamăgitoare. Tu: falimentare.
Denna a ridicat o sprânceană şi şi-a întors capul într-o parte,
uitându-se la noi trei, aşteptând.
Mi-am dres vocea incomodat.
— Suntem descurajaţi să împărtăşim secretele Arcanumului.
Nu e chiar împotriva legilor Universităţii.
— Ba e, de fapt, m-a întrerupt Simmon, privindu-mă a scuză.
A mai multor legi.
Denna a oftat dramatic, privind în sus la tavanul înalt.
— M-am gândit şi la asta, a zis ea. E reputaţia ta în joc.
Recunoaşte, nu poţi transforma crema în unt.
— Se întâmplă să ştiu, de fapt, că Sim poate transforma
crema în unt, am zis. Doar că nu prea-i place s-o facă,
pentru că e leneş.
— Eu nu vă cer să mă învăţaţi magie, a zis Denna. Vreau
doar să ştiu cum funcţionează.
Sim s-a uitat la Wil.
— Asta n-ar intra sub incidenţa Divulgării Nesancţionate,
nu?
— A Revelaţiei Ilicite, a zis Wil cu tristeţe.
Denna s-a aplecat conspirativ, sprijinindu-şi coatele pe
masă.
— În acest caz, sunt dispusă şi să finanţez o noapte de beţie
extravagantă, mult deasupra şi dincolo de sticla simplă pe

920
care o vedeţi înaintea voastră, a zis ea.
Ea şi-a întors privirea către Wil.
— Unul dintre barmanii de aici a descoperit recent o sticlă
prăfuită de piatră în subsol. Nu numai că e o fină băutură
veche, băută de regii din Cealdim, ci este şi un Merovani.
Expresia lui Wilem nu s-a schimbat, dar ochii lui negri
străluceau.
M-am uitat în jurul camerei în mare parte goală.
— Orden e o noapte lentă. N-ar trebui să avem nicio
problemă, dacă ţinem lucrurile în linişte.
M-am uitat la ceilalţi doi.
Sim a zâmbit cu zâmbetul lui băieţesc.
— Pare rezonabil. Secret contra secret.
— Dacă e cu adevărat o Merovani, sunt dispus să risc să
ofensez cumva sensibilitatea magiştrilor, a zis Wilem.
— Bine atunci, a zis Denna cu un zâmbet larg. Tu primul.
Sim s-a aplecat înainte în scaun.
— Simpatetica e probabil cea mai uşoară pentru a obţine o
aderenţă, a zis el, apoi s-a oprit ca şi cum nu era sigur cum
să procedeze.
Am păşit înainte.
— Ştii cum un sistem de scripeţi îţi permite să ridici ceva
prea greu ca să ridici în mână?
Denna a dat din cap.
— Simpatetica ne permite să facem lucruri de genul ăsta, am
zis. Dar fără toate acele corzi ciudate şi scripeţi.
Wilem a aruncat pe masă doi sfanţi de fier şi a bolborosit o
vrajă. A împins moneda din dreapta cu un deget, iar pe cea
din stânga a lăsat-o în acelaşi timp să alunece sub masă,
mimând mişcarea.
Ochii Dennei se măriră uşor la asta şi în timp ce suspină,
respiră o dată lung pe nas. Abia atunci mi-am dat seama că
ea nu mai văzuse probabil aşa ceva. Având în vedere studiile
mele, era uşor să uit că cineva putea trăi la doar câteva mile
de Universitate fără a se întâlni vreodată măcar cu vreo
formă de bază a simpateticii.
Spre meritul ei, Denna îşi reveni din surprindere fără să

921
piardă nimic.
Doar cu o mică ezitare, ea întinse un deget pentru a atinge
una dintre monede.
— Aşa funcţionează clopoţelul din camera mea, a meditat ea.
Am dat din cap.
Wil i-a dat sfanţii lui peste masă şi Denna i-a luat. Cealaltă
monedă a apărut şi ea de sub masă, săltând în aer.
— E grea, a zis ea, apoi a dat din cap pentru sine însăşi.
— Corect, pentru că e ca un scripete. Se ridică amândouă.
— Căldura, lumina, mişcarea, toate sunt doar energie, am
zis. Noi nu putem crea energie şi nici n-o putem face să
dispară. Dar simpatetica ne permite să le mutăm din loc sau
să le transformăm dintr-un tip în altul.
Ea a pus din nou moneda pe masă, iar cealaltă a urmat-o.
— Şi la ce foloseşte asta?
Wil a mormăit, vag amuzat.
— E o roată de apă utilă? a întrebat el. Dar o moară de vânt?
Am căutat în buzunarul hainei mele.
— Ai văzut vreodată o lampă simpatetică? am întrebat.
Ea a dat din cap.
I-am dat lampa mea peste masă.
— Funcţionează pe acelaşi principiu. Ia un pic de căldură şi o
transformă în lumină. Se converteşte un tip de energie în
altul.
— Ca la un schimb de bani, a zis Wil.
Denna a răsucit lampa în mâini, curioasă.
— De unde ia căldura?
— Metalul în sine are căldură, i-am explicat. Dacă o laşi, o să
simţi în cele din urmă că metalul se răceşte. Dacă se răceşte
prea mult, nu va funcţiona.
I-am arătat.
— Eu am făcut-o pe asta, aşa că e destul de eficientă. Doar
căldura mâinii tale ar trebui să fie suficientă ca s-o facă să
funcţioneze.
Denna a răsucit întrerupătorul şi lumina roşie mată a
început să strălucească într-un arc îngust.
— Înţeleg că lumina şi căldura sunt legate, a zis ea pe

922
gânduri. Soarele e luminos şi cald. La fel şi o lumânare.
S-a încruntat.
— Dar mişcarea nu se încadrează în aşa ceva. Un foc nu
poate împinge nimic.
— Gândeşte-te la frecare, a interveni Sim în discuţie. Când
freci ceva, devine fierbinte.
A făcut o demonstraţie, trecându-şi viguros mâna înainte şi-
napoi pe ţesătura pantalonilor.
— Aşa.
El a continuat să-şi frece coapsa cu entuziasm, deloc
conştient de faptul că, din moment ce se întâmpla sub
nivelul mesei, părea destul de obscen.
— Totul e doar energie. Dacă vei continua să faci asta, vei
simţi cum se înfierbântă.
Denna şi-a menţinut cumva faţa nemişcată. Dar Wilem a
început să râdă, acoperindu-şi faţa cu o mână, de parcă era
jenat să stea la aceeaşi masă cu Sim.
Simmon a îngheţat şi a roşit de jenă.
Am sărit să-l salvez.
— E un exemplu bun. Butucul unei roţi de căruţă e cald la
atingere. Această căldură vine de la mişcarea roţii. Un
simpatist poate face ca energia să se transforme în alt mod,
din căldură în mişcare.
Am arătat spre lampă.
— Sau din căldură în lumină.
— Bine, a zis ea. Sunteţi case de schimb de energie. Dar cum
faci să se întâmple asta?
— Există un mod special de gândire numit Alar, a zis Wilem.
Crezi în ceva atât de puternic, că se întâmplă.
El a ridicat o monedă şi cealaltă a urmat-o.
— Eu cred că aceste două drabe sunt conectate, aşa că şi
sunt.
Dintr-odată, cealaltă monedă a căzut cu un clinchet pe masă.
— Dacă nu mai cred, încetează să mai fie.
Denna a ridicat moneda.
— Deci e asemenea credinţei? a zis ea cu scepticism.
— Mai mult asemenea puterii voinţei, a spus Sim.

923
Ea şi-a ridicat capul.
— Atunci de ce n-o numeşti putere a voinţei?
— Alar sună mai bine, a zis Wilem.
Am dat din cap.
— Dacă n-am avea nume impresionante pentru lucruri,
nimeni nu ne-ar lua în serios.
Denna a dat din cap apreciativ, punând un zâmbet în
colţurile gurii ei minunate.
— Şi asta-i tot, atunci? Energie şi puterea voinţei?
— Şi legătura simpatetică, am zis. Analogia lui Wil cu roata
de apă e bună. Legătura e ca o conductă care duce la roată.
O legătură rea e ca un tub plin de găuri.
— Ce face bună o legătură? a întrebat Denna.
— Cu cât sunt mai asemănătoare două obiecte, cu atât
legătura e mai bună. Uite aşa.
Am turnat un pic de vin deschis la culoare în paharul meu şi
mi-au înmuiat degetul în el.
— Aici e o legătură perfectă pentru vin, am zis. O picătură de
vin în sine.
M-am ridicat şi m-am dus lângă şemineul din apropiere. Am
murmurat o vrajă şi am lăsat să cadă picătura de pe deget pe
metalul încins al suportului pentru buştenii incandescenţi.
M-am aşezat la loc chiar în momentul în care vinul din
paharul meu a început să scoată aburi, apoi să fiarbă.
— Iată de ce nu trebuie să laşi niciodată un simpatist să-ţi ia
o picătură de sânge, a zis Wilem cu tristeţe.
Denna s-a uitat la Wilem, apoi înapoi la sticlă, pălind.
— Mâini negre, Wil, a zis Simmon cu o privire îngrozită. Cum
să spui aşa ceva?
A privit-o pe Denna.
— Un simpatist n-ar face niciodată aşa ceva, a zis el cu
sinceritate. Se numeşte încălcarea legii, şi noi n-o facem.
Niciodată.
Denna a reuşit să zâmbească, deşi era un pic tensionată.
— Dacă nimeni n-o face, de ce există un nume pentru ea?
— S-a făcut înainte, am zis. Dar nu se mai face. De o sută de
ani.

924
Am lăsat vraja să se stingă şi vinul s-a oprit din fierbere.
Denna s-a întins şi a atins sticla din apropiere.
— De ce nu fierbe şi vinul ăsta? a întrebat ea nedumerită. E
acelaşi vin.
Mi-am ciocănit tâmpla.
— Alar. Mintea mea prevede focalizarea şi direcţia.
— Dacă asta e o legătură bună, care e legătura rea? a
întrebat ea.
— Uite, permite-mi să-ţi arăt.
Mi-am scos punga, presupunând că monedele vor părea mai
puţin alarmante după comentariul lui Wilem.
— Sim, ai un ban greu?
Avea, şi am aranjat pe masă, în faţa Dennei, două linii de
monede. I-am arătat o pereche de sfanţi de fier şi am
murmurat o vrajă.
— Ridic-o, i-am zis.
Ea a luat o monedă, iar cealaltă a urmat-o.
Am arătat spre a doua pereche: un sfanţ şi singurul talant de
argint care-mi mai rămăsese.
— Acum, pe asta.
Denna a luat al doilea sfanţ şi talantul a urmat-o în aer. Şi-a
mişcat ambele braţe în sus şi-n jos, ca braţele unei balanţe.
— A doua e mai grea.
Am dat din cap.
— Metale diferite. Sunt mai puţin similare, astfel că trebuie
să folosească mai multă energie.
I-am arătat un sfanţ şi un bănuţ de argint şi am murmurat o
treia vrajă.
Denna a pus primii doi sfanţi în mâna stângă şi l-a luat pe al
treilea cu dreapta. Bănuţul de argint a urmat-o în aer. Ea a
dat din cap pentru sine însăşi.
— Şi asta e mai grea, fiindcă sunt forme şi metale diferite.
— Exact, am zis.
I-am arătat la a patra şi ultima pereche: un sfanţ şi o bucată
de cretă.
Denna aproape n-a putut să ridice cu degetele sfanţul.
— E mai grea decât toate celelalte împreună, a zis ea. Cred că

925
are trei kilograme!
— Între fier şi cretă e o legătură proastă, a zis Wilem. Un
transfer prost.
— Dar ai spus că energia nu poate fi creată sau distrusă, a
zis Denna. Dacă trebuie să lupte pentru a ridica această
bucăţică de cretă, unde merge plusul de energie?
— Inteligentă, a chicotit Wilem. Atât de inteligentă. Mie mi-a
luat un an înainte să mă gândesc să întreb asta.
A privit-o cu admiraţie.
— O parte din energie se pierde în aer.
El a fluturat o mână.
— O parte se duce în obiecte în sine şi o parte intră în corpul
simpatistului care controlează legătura.
S-a încruntat.
— Asta poate fi plin de periculozitate.
— Periculos, s-a corectat Simmon uşor.
Denna s-a uitat la mine.
— Deci acum trebuie să credem că fiecare dintre aceşti sfanţi
e conectat la fiecare dintre celelalte lucruri?
Am dat din cap.
Ea şi-a mişcat mâinile. Monedele şi creta s-au agitat în aer.
— E… greu să faci asta?
— E greu, a zis Wilem. Dar Kvothe al nostru e un pic
maestru.
— De-asta am fost atât de tăcut, a spus Sim. Nu ştiam că
poţi să faci patru legături deodată. Asta e al naibii de
impresionant.
— Pot să fac şi cinci dacă vreau, am zis. Dar cam asta mi-e
limita.
Sim i-a zâmbit Dennei.
— Încă ceva. Uită-te la asta!
A arătat către bucata plutitoare de cretă.
Nu s-a întâmplat nimic.
— Haide, a zis Sim jalnic. Încerc să-i arăt ceva.
— Atunci arată-i, i-am zis îngâmfat, lăsându-mă pe spate pe
scaun.
Sim a inspirat adânc şi s-a uitat fix la bucata de cretă.

926
Tremura.
Wil s-a aplecat spre Denna şi i-a explicat.
— Un simpatist se poate opune unui alt Alar, a zis el. E doar
o chestiune de credinţă fermă că un sfanţ nu e deloc acelaşi
lucru cu un bănuţ de argint.
Wil a arătat cu mâna şi bănuţul a căzut cu clichet pe masă.
— Greşit, am protestat râzând. Doi contra unu, nu-i corect.
— Ba e, în cazul ăsta, a zis Simmon şi creta a tremurat din
nou.
— Bine, am zis, respirând adânc. Daţi tot ce aveţi.
Creta a căzut pe masă rapid, urmată de sfanţ. Dar talantul
de argint a rămas acolo unde era.
Sim s-a aşezat la loc pe scaun.
— Eşti înfiorător, a zis el clătinând din cap. Bine, ai câştigat.
Wilem a dat din cap şi s-a relaxat şi el.
Denna s-a uitat la mine.
— Deci, Alarul tău e mai puternic decât ale lor puse laolaltă?
— Probabil că nu, am zis binevoitor. Dacă ar exersa mai mult
împreună, m-ar putea bate, probabil.
Privirea ei s-a plimbat peste monedele împrăştiate.
— Deci, asta-i tot? a întrebat ea, părând uşor dezamăgită.
Totul e doar un schimb de energie?
— Mai sunt şi alte arte, am zis. Sim face alchimie, de
exemplu.
— În timp ce eu mă ocup să fiu drăguţ, a zis Wilem.
Denna se uită din nou la noi, cu ochii ei serioşi.
— Există un tip de magie, care e doar… A rotit degetele vag.
Doar un fel de a scrie ceva?
— Scrijeldică, am zis. Asemenea clopoţelului din camera ta. E
ca o simpatetică permanentă.
— Dar e tot o casă de schimb, nu? a întrebat ea. Doar
energie?
Am dat din cap.
Denna părea jenată întrebând:
— Dar dacă cineva v-ar spune că ştie un tip de magie care
face mai mult de-atât? O magie în care scrii ceva şi tot ce ai
scris se adevereşte?

927
A privit în jos nervoasă, degetele ei urmărind modelele de pe
masă.
— Apoi, dacă cineva vede ce-ai scris, chiar dacă nu poate citi,
devine adevărat pentru el. Crede în ceva sau acţionează într-
un anumit fel, în funcţie de ceea ce spune înscrisul.
Ne-a privit din nou, cu un amestec ciudat de curiozitate,
speranţă şi incertitudine.
Tustrei ne-am uitat unul la altul. Wilem a ridicat din umeri.
— Pare mai simplu decât afurisita de alchimie, a zis Simmon.
Mai degrabă aş face asta decât să-mi petrec toată ziua
dezvrăjind principii.
— Sună ca o magică poveste cu zâne, am zis. Chestii din
cărţile de poveşti care nu există cu adevărat. Cu siguranţă n-
am auzit despre aşa ceva la Universitate.
Denna s-a uitat în jos la masă, unde degetele ei urmăreau în
continuare modelele din lemn. Gura îi era uşor încreţită,
ochii distanţi.
Nu puteam spune dacă era dezamăgită sau pur şi simplu
gânditoare.
— De ce întrebi?
Denna s-a uitat la mine, şi expresia ei a alunecat repede într-
un zâmbet strâmb. A ridicat din umeri la întrebare.
— Doar fiindcă am auzit eu de aşa ceva, a zis ea în cele din
urmă. Cred că e prea frumos să fie adevărat.
A privit peste umăr.
— Se pare că i-am supravieţuit prea entuziastului meu
pretendent, a zis ea.
Wil a ridicat palma.
— Făcusem o înţelegere, a zis el. Era implicată băutură şi un
secret al femeii.
— O să vorbesc cu barmanul înainte să plec, a zis Denna cu
ochii jucându-i amuzaţi. Cât priveşte secretul: în spatele tău
stau două doamne. Nu şi-au luat ochii de la voi aproape
toată seara. Cea în verde îl place pe Sim, iar cea blondă, cu
părul scurt pare să aibă o slăbiciune pentru cealdizii drăguţi.
— Le-am văzut deja, a zis Wilem fără să se întoarcă să se
uite. Din păcate, sunt deja în compania unui tânăr modegan.

928
— Domnul nu e cu ele în vreun sens romantic, a zis Denna.
În timp ce doamnele erau cu ochii pe voi, domnul lăsa foarte
clar de înţeles că îl preferă pe roşcat.
Şi-a pus mâna posesiv pe braţul meu.
— Din păcate pentru el, e luat deja.
M-am luptat cu nevoia de a mă uita către masă.
— Vorbeşti serios? am întrebat.
— Nu vă faceţi griji, le-a zis ea lui Wil şi lui Sim. Îl trimit pe
Deoch să-i distragă atenţia modeganului. Asta va lăsa uşa
deschisă pentru voi doi.
— Ce-o să facă Deoch? a zis Simmon râzând. O să jongleze?
Denna i-a aruncat o privire francă.
— Ce? a zis Simmon. Ce… Deoch nu e din ăia.
Denna i-a făcut cu ochiul.
— El şi Stanchion deţin împreună Eolianul, a zis ea. Nu
ştiai?
— Deţin locul, a zis Sim. Nu sunt, cum s-ar zice, împreună.
Denna a râs.
— Bineînţeles că sunt.
— Dar Deoch are femei până peste cap, a protestat Simmon.
Nu… nu poate…
Denna s-a uitat la el ca la un nărod, apoi la Wil şi la mine.
— Voi doi ştiaţi, nu?
Wilem a ridicat din umeri.
— Eu habar n-aveam. Dar nu e de mirare că e un Basha. E
destul de atrăgător.
Wil a ezitat, încruntându-se.
— Basha. Cum se spune asta aici? Un bărbat care e intim şi
cu femeile şi cu bărbaţii?
— Norocos? a sugerat Denna. Obosit? Ambidextru?
— Bisexual, am corectat.
— Asta nu se face, m-a dojenit Denna. Dacă nu punem nume
care să sune impresionant, nu ne ia nimeni în serios.
Sim i-a făcut cu ochiul, în mod evident în imposibilitatea de-
a se pune cu situaţia.
— Vezi tu, a zis Denna încet, ca şi cum îi explica unui copil.
Totul e doar energie. Şi o putem direcţiona în moduri diferite.

929
Un zâmbet strălucitor i-a înflorit pe faţă, căci găsise
modalitatea perfectă de a-i explica situaţia.
— E ca atunci când faci asta.
A început să-şi frece energic mâinile în sus şi-n jos pe
coapse, imitând mişcarea lui de mai devreme.
— Totul e doar energie.
În acel moment, Wilem şi-a ascuns faţa în mâini, cu umerii
agitându-i-se de un râs tăcut. Expresia lui Simmon era încă
neîncrezătoare şi confuză, dar de-acum roşise furios.
M-am ridicat în picioare şi am luat-o pe Denna de cot.
— Lasă-l în pace pe bietul băiat, i-am zis orientând-o uşor
spre uşă. E din Atur. Cei din părţile alea sunt un pic mai
conservatori.

930
 CAPITOLUL 19
Gentilomi şi hoţi

Era târziu când eu şi Denna am plecat de la Eolian, iar

străzile erau goale. De la distanţă am auzit muzică de vioară
şi tropăit surd de copite de cal pe caldarâm.
— Deci, sub ce piatră te-ai ascuns? a întrebat ea.
— Piatra obişnuită, am spus, apoi mi-a venit un gând. Ai
venit să mă cauţi la Universitate? La clădirea mare, pătrată,
care miroase a fum de cărbune?
Denna a clătinat din cap.
— N-aş şti de unde să încep să te caut acolo. E ca un
labirint. Dacă nu reuşesc să te prind cântând la Cinzeacă,
ştiu că am ghinion.
S-a uitat la mine curioasă.
— De ce?
— Cineva a venit să mă caute, am spus cu un gest de
desconsiderare. A spus că i-am vândut o amuletă. M-am
gândit că ai fi putut să fii tu.
— Am venit mai demult să te caut, a zis ea. Dar n-am
menţionat farmecul tău abundent.
Conversaţia s-a calmat şi tăcerea s-a aşternut între noi. Nu-
mi puteam lua gândul de la imaginea ei mergând braţ la braţ
cu Ambrose. Nu voiam să ştiu mai multe, dar în acelaşi timp
doar asta aveam în cap.
— Am venit să te văd la Omul Cenuşiu, i-am spus doar
pentru a rupe tăcerea. Dar plecaseşi deja.
Ea a dat din cap.
— Kellin şi cu mine am avut o perioadă mai proastă.
— Nimic rău, sper.
Am arătat către gâtul ei.
— Am observat că încă mai ai colierul.
Denna a atins fără să-şi dea seama smaraldul în formă de
lacrimă.
— Nu. Nimic teribil. Poţi spune despre Kellin că e

931
tradiţionalist. Când dă un cadou, nu-l cere înapoi. A spus că
mă avantajează culoarea şi că ar trebui să păstrez şi cerceii.
A oftat.
— M-aş simţi mai bine dacă n-ar fi fost atât de amabil.
Totuşi, e bine să-i am. Cam ca o plasă de siguranţă. Îmi vor
face viaţa mai uşoară dacă nu mă caută sponsorul meu prea
curând.
— Încă mai speri că te va căuta? am întrebat. După tot ce s-a
întâmplat în Trebon? După ce ai rămas fără contract mai
bine de o lună fără niciun cuvânt?
Denna a ridicat din umeri.
— Ăsta e felul lui de-a fi. Ţi-am spus, e genul secretos. Nu e
ciudat pentru el să dispară perioade lungi.
— Am un prieten care încearcă să-mi găsească un sponsor,
am spus. I-aş putea spune să caute şi pentru tine.
S-a uitat la mine, cu ochii de necitit.
— E frumos din partea ta să crezi că merit mai mult, dar nu
merit. Am o voce bună, dar cam asta e tot. Cine ar angaja un
muzicant pe jumătate instruit, fără măcar un instrument al
lui?
— Oricine cu urechi să te audă, i-am spus. Oricine care are
ochi să vadă.
Denna a lăsat privirea în jos, părul căzându-i pe lângă faţă
ca o cortină.
— Eşti un dulce, a spus încet, agitându-şi ciudat mâinile.
— De ce s-au stricat lucrurile cu Kellin? am întrebat-o,
ducând conversaţia într-o direcţie cumva mai sigură.
— Am petrecut prea mult timp distrând gentilomii care mă
căutau, a spus ea sec.
— Ar fi trebuit să-i explici că nu sunt nici pe departe un
gentilom, am spus. Asta l-ar fi relaxat.
Dar ştiam că nu puteam fi eu problema. Abia reuşisem s-o
vizitez o singură dată. O fi fost Ambrose care o tot căuta?
Puteam să mi-l imaginez destul de uşor în sala ei de primire
somptuoasă. Pălăria aceea afurisită agăţată la întâmplare pe
un colţ de scaun şi el bând ciocolată şi spunând glume.
Gura Dennei s-a strâmbat.

932
— Geoffrey a contat cel mai mult, a zis ea. Se pare că trebuia
să stau liniştită şi singură în cutiuţa mea până venea el să
mă caute.
— Ce mai face Geoffrey? am întrebat din politeţe. A reuşit
până la urmă să-şi bage şi un al doilea gând în cap?
M-am aşteptat să obţin un râs, dar Denna doar a oftat.
— A reuşit, dar niciunul dintre ele nu e din cale-afară de
bun.
A clătinat din cap.
— A venit la Imre pentru a-şi face un renume cu poezia lui,
dar şi-a pierdut cămaşa pariind.
— Am mai auzit povestea asta, am spus. Se întâmplă tot
timpul la Universitate.
— Ăsta a fost doar începutul, a zis ea. Sigur că s-a gândit că
şi-ar putea câştiga banii înapoi. Primul a venit amanetul.
Apoi a împrumutat bani şi i-a pierdut şi pe-ăia.
A făcut un gest împăciuitor.
— Deşi pe ăştia nu i-a jucat. L-a tras pe sfoară o târfă. L-a
înşelat jucând rolul văduvei înlăcrimate.
M-am uitat la ea, nedumerit.
— Ce-a făcut?
Denna s-a uitat la mine dintr-o parte, apoi a ridicat din
umeri.
— E o şarlatanie simplă, a zis ea. O tânără stă în faţa unui
amanet supărată şi înlăcrimată, iar când un domn bogat vine
să vadă ce are, îi explică cum a venit ea în oraş să-şi vândă
verigheta. Are nevoie de bani pentru taxe sau pentru a-i
rambursa unui cămătar.
A fluturat din mână nerăbdătoare.
— Detaliile nu contează. Ceea ce contează e că atunci când
ajunge în oraş, roagă pe cineva să amaneteze inelul pentru
ea. Pentru că ea nu ştie nimic despre negociere, desigur.
Denna s-a oprit din mers în faţa unei ferestre de amanet,
luându-şi faţa de victimă.
— Am crezut că pot avea încredere în el, a zis ea. Dar l-a
amanetat şi a fugit cu banii! Inelul e acolo.
A arătat cu degetul cu un gest dramatic către fereastra

933
magazinului.
— Dar, continuă Denna ţinând un deget ridicat, din fericire a
vândut inelul pentru numai o parte din cât face. E o bijuterie
de familie în valoare de patruzeci de talanţi, dar amanetarul o
vinde cu patru.
Denna s-a apropiat şi mi-a pus mâna în piept, uitându-se la
mine cu ochii mari, imploratori.
— Dacă aţi cumpăra inelul, l-am putea vinde cu cel puţin
douăzeci. V-aş da imediat înapoi cei patru talanţi. S-a dat
înapoi şi a ridicat din umeri. Asta i-a făcut.
M-am încruntat.
— Cum e asta o şarlatanie? Mi-aş da seama imediat ce am
ajunge la evaluator.
Denna şi-a dat ochii peste cap.
— Nu aşa merge treaba. Stabilim să ne întâlnim mâine la
prânz. Dar până să ajung acolo, tu l-ai cumpărat deja şi ai
fugit cu el.
Am înţeles brusc.
— Şi împarţi banii cu proprietarul amanetului?
M-a bătut pe umăr.
— Ştiam că te vei prinde mai devreme sau mai târziu.
Nu părea să aibă vreun cusur, cu o singură excepţie.
— Se pare că ai nevoie de o combinaţie specială de încredere
şi escrocherie cu partenerul tău de la amanet.
— E-adevărat, a recunoscut. De obicei ăştia sunt marcaţi.
Denna a arătat către partea de sus a uşii amanetului din
apropiere. Erau mai multe marcaje care puteau fi uşor
confundate cu zgârieturi întâmplătoare ale vopselei.
— A, am ezitat o jumătate de secundă înainte de a continua.
În Bobcatran, marcajele de genul ăsta însemnau că acolo e o
ascunzătoare sigură pentru…
Am căutat un eufemism corespunzător.
— … bunuri achiziţionate prin metode discutabile.
Dacă Denna a fost surprinsă de mărturisirea mea, n-a dat
niciun semn. A clătinat doar din cap şi a arătat mai
îndeaproape marcajele, ducând degetul peste acestea în timp
ce citea.

934
— Asta spune „proprietar de încredere. Deschis pentru
înşelătorii simple. Împărţim pe jumate”.
A privit de jur împrejurul uşii şi la însemnul magazinului.
— Nimic despre ascunderea bunurilor luate de la neni.
— N-am ştiut niciodată cum să le citesc, am recunoscut.
M-am uitat la ea cu capul strâmb, atent să înlătur orice
judecată de valoare din ton.
— Şi tu cum de ştii cum merg astfel de lucruri?
— Am citit într-o carte, a zis ea sarcastic. Cum crezi că ştiu
despre ele?
Şi-a continuat mersul. M-am alăturat ei.
— De obicei nu joc rolul văduvei, a spus Denna aproape ca o
concluzie. Sunt prea tânără pentru asta. În cazul meu e
inelul mamei. Sau al bunicii.
A ridicat din umeri.
— Schimbi cum îţi vine în momentul ăla.
— Ce se întâmplă dacă domnul e cinstit? Dacă pot să întreb.
Ce se întâmplă dacă apare la prânz, dispus să ajute?
— Nu se întâmplă prea des, a zis cu gura strâmbă. Numai o
dată mi s-a întâmplat. M-a luat complet prin surprindere.
Acum stabilesc lucrurile în prealabil cu proprietarul, în caz
de ceva. Sunt fericită să înşel nenorociţii lacomi care încearcă
să profite de o tânără. Dar eu nu sunt genul care să ia bani
de la cineva care încearcă să ajute. Devenise serioasă. Spre
deosebire de târfa care a pus mâna pe Geoffrey.
— A apărut la amiază, nu-i aşa?
— Bineînţeles c-a apărut, a spus ea. Doar i-a dat banii. Nu
trebuie să mi-i dai înapoi, doamnă. Du-te şi salvează ferma
familiei.
Denna s-a luat cu mâinile de cap, uitându-se în sus, la cer.
— Ferma! N-are nicio noimă! De ce ar avea soţia unui fermier
un colier cu diamante?
Mi-a aruncat o privire.
— De ce sunt bărbaţii drăguţi atât de idioţi când vine vorba
de femei?
— E nobil, am spus. Nu poate să scrie acasă?
— N-a fost niciodată în relaţii bune cu familia lui, a zis ea.

935
Cu atât mai puţin acum. Ultima scrisoare nu conţinea bani,
ci doar vestea că mama lui e bolnavă.
Ceva în vocea ei mi-a atras atenţia.
— Cât de bolnavă? am întrebat.
— Bolnavă.
Denna n-a ridicat privirea.
— Foarte bolnavă. Şi, desigur, îşi vânduse deja calul şi-şi
putea permite să se îmbarce pe-un vas.
A oftat din nou.
— E ca şi cum ai privi derulându-se una dintre cumplitele
drame tehline. Calea a III-a – Alesul sau ceva de genul ăsta.
— Dacă aşa se pune problema, nu trebuia decât să intre într-
o biserică la sfârşitul actului IV, am spus. Se ruga, îşi învăţa
lecţia şi-şi trăia restul zilelor ca un băiat curat şi virtuos.
— Ar fi fost altceva dacă venea la mine pentru sfaturi.
A făcut un gest de frustrare.
— Dar nu, nu-mi mai spune după aceea ce-a făcut. Breasla
cămătarilor i-a tăiat creditul, şi ce crezi c-a făcut?
Stomacul mi s-a răsucit.
— A mers la un gailet, am zis.
— Şi era fericit când mi-a spus.
Denna s-a uitat la mine, cu faţa disperată.
— Ca şi cum găsise în cele din urmă o cale de ieşire din
această încurcătură.
A început să tremure.
— Să mergem acolo.
A arătat către o grădină mică.
— În seara asta bate vântul mai tare decât mă aşteptam.
Am lăsat jos cutia de la lăută şi mi-am dat jos de pe umeri
mantia.
— Uite, mie mi-e bine.
Denna a părut o clipă că are ceva de obiectat, dar s-a
abţinut.
— Şi spui că nu eşti un gentilom, m-a dojenit.
— Nu sunt, am spus. Ştiu doar că va mirosi mai bine după
ce-o vei purta tu.
— A, a spus ea cu înţelepciune. Şi apoi o vei vinde unei

936
parfumerii şi vei face avere.
— Ăsta a fost planul meu în tot acest timp, am recunoscut. O
schemă vicleană şi elaborată. Sunt mai mult hoţ decât domn,
ca să ştii.
Ne-am aşezat pe o bancă unde nu bătea vântul.
— Cred că ai pierdut o cataramă, a spus ea.
M-am uitat în jos la cutia lăutei. Capătul îngust era crăpat şi
catarama de fier nicăieri.
Am oftat şi, fără să-mi dau seama, am băgat mâna într-unul
din buzunarele interioare ale mantiei.
Denna a scos un mic sunet. Nu tare, doar o suflare speriată,
uitându-se brusc la mine cu ochii ei mari şi negri în lumina
lunii.
Am tras ca ars mâna, bâlbâind o scuză.
Denna a început să râdă în linişte.
— Păi e cam jenant, a spus încet pentru sine.
— Îmi pare rău, am spus repede. Eram cu gândul în altă
parte. Am câteva sârme pe-acolo pe care le pot folosi pentru a
o ţine închisă pentru moment.
— O, a zis ea. Desigur.
Mâinile i-au dispărut pentru un moment în interiorul
mantiei, apoi mi-a întins o bucată de sârmă.
— Îmi pare rău, am spus din nou.
— Am fost doar surprinsă, a zis ea. Nu credeam că eşti genul
care pune mâna pe o doamnă fără s-o prevină.
M-am uitat în jos, la lăută, jenat, şi mi-am ocupat mâinile
trecând sârma prin gaura de la catarama care lipsea şi
legând-o strâns.
— E o lăută minunată, a zis Denna după un lung moment de
linişte. Dar cutia e un dezastru absolut.
— A trebuit să dau prioritate cumpărării lăutei în sine, am
spus, apoi am ridicat privirea ca şi cum mă lovise brusc o
idee.
— Ştiu! Îi voi cere lui Geoffrey să-mi dea numele gailetului
său! Apoi îmi voi putea permite două cutii!
M-a lovit jucăuş şi eu m-am mutat mai aproape de ea pe
bancă.

937
S-a făcut linişte pentru o clipă, apoi Denna s-a uitat în jos la
mâini şi a repetat un gest neastâmpărat pe care-l făcuse de
mai multe ori în timpul conversaţiei. Abia acum mi-am dat
seama ce făcea.
— Inelul? am întrebat. Ce s-a întâmplat cu el?
Denna mi-a aruncat o privire ciudată.
— Ai un inel de când te ştiu.
I-am explicat.
— Din argint, cu o piatră bleu.
Fruntea i s-a încreţit.
— Ştiu cum arăta. Tu cum de ştii?
— Îl purtai tot timpul, am spus, încercând să par nonşalant,
ca şi cum nu ştiam toate detaliile despre ea. Ca şi cum nu-i
ştiam obiceiul de a-l răsuci pe deget când era emoţionată sau
pierdută în gânduri. Ce s-a întâmplat cu el?
Denna s-a uitat în jos la mâini.
— A ajuns la un tânăr domn, a zis ea.
— A, am spus.
Apoi, pentru că nu m-am putut abţine, am adăugat:
— La cine?
— Mă îndoiesc că tu…
S-a oprit, apoi s-a uitat la mine.
— De fapt, s-ar putea să-l cunoşti. Şi el merge la
Universitate. Ambrose.
Stomacul mi s-a umplut brusc cu acid şi gheaţă.
Denna s-a uitat departe.
— Are un farmec dur, a explicat ea. Mai mult dur decât
farmec, e-adevărat. Dar…
S-a abătut şi a ridicat din umeri.
— Înţeleg, am spus. Atunci, trebuie că e destul de serios.
Denna mi-a aruncat o privire întrebătoare, apoi înţelegerea i
s-a răspândit pe faţă şi a izbucnit în râs. A clătinat din cap,
fluturând violent mâinile a negaţie.
— O, nu! Dumnezeule, nu! Nimic de genul ăsta. A venit să
mă caute de câteva ori. Am mers la o piesă de teatru. M-a
invitat la dans. Îşi mişca picioarele incredibil de uşor.
A inspirat adânc şi a lăsat să iasă un suspin.

938
— În prima noapte a fost foarte binevoitor. Chiar spiritual. În
a doua noapte, mai puţin.
Ochii i s-au îngustat.
— În a treia noapte a devenit insistent. Lucrurile au mers
prost după aceea. A trebuit să-mi părăsesc camerele de la
Capul de Mistreţ, pentru că îmi tot aducea mărunţişuri şi
poezii.
M-a cuprins un vast sentiment de uşurare. Pentru prima
dată în ultimele zile am simţit că eram în stare să iau o gură
plină de aer. Am simţit un zâmbet care ameninţa să-mi
izbucnească pe faţă şi l-am oprit, temându-mă că va fi atât
de mare, încât aş arăta a nebun de-a binelea.
Denna m-a privit ciudat.
— Ai fi uimit de cât de asemănătoare sunt la prima vedere
aroganţa şi încrederea. Şi era generos şi bogat, ceea ce e o
combinaţie frumoasă.
Şi-a întins mâna goală.
— Îmi ieşea de pe deget şi s-a oferit să mi-l repare.
— Mă gândesc că n-a mai fost atât de generos când lucrurile
au început să meargă prost?
Gura ei roşie a dat la iveală un alt zâmbet crispat.
— Nici pe-aproape.
— Cred că pot face ceva în legătură cu asta, am spus. Dacă
inelul e important pentru tine.
— Era important, a zis Denna, aruncându-mi o privire
sinceră. Dar ce-ai face mai exact? Să-i reaminteşti, ca de la
un gentilom la altul, că ar trebui să trateze femeile cu
demnitate şi respect? Şi-a dat ochii peste cap. Mult noroc.
I-am oferit pur şi simplu zâmbetul meu cel mai fermecător. Îi
spusesem deja adevărul: nu eram un gentilom. Eram un hoţ.

939
 CAPITOLUL 20
Vântul nestatornic

Următoarea seara m-a găsit la Poneiul de Aur, probabil cel

mai bun han de pe malul râului pe care se afla Universitatea.
Se fălea cu bucătării elaborate, cu un grajd frumos şi un
personal calificat slugarnic. Era genul de local snob la care se
duceau numai studenţii cu bani.
Nu eram înăuntru, desigur. Stăteam ghemuit în umbrele
adânci ale acoperişului, încercând să nu mă blochez la
gândul că planul meu trecea dincolo de limitele Conduitei
Inadecvate. Dacă eram prins intrând în camerele lui
Ambrose, aş fi fost fără îndoială dat afară de la Universitate.
Era o noapte senină de toamnă, cu vânt puternic. Un
amestec binecuvântat. Foşnetul frunzelor acoperea orice
zgomot făceam, dar m-am îngrijorat că poalele fluturânde ale
mantiei mele puteau atrage atenţia.
Planul nostru era simplu. Am strecurat o scrisoare sigilată pe
sub uşa lui Ambrose. Era o cerere nesemnată, cochetă,
pentru o întâlnire în Imre. Wil o scrisese, căci eu şi Sim
consideraserăm că el avea scrisul de mână cel mai feminin.
Era absurd, dar m-am gândit că Ambrose va muşca
momeala. Aş fi preferat ca cineva să-i distragă atenţia, dar cu
cât mai puţină lume implicată, cu atât mai bine. I-aş fi putut
cere Dennei să mă ajute, dar am vrut să fie o surpriză când
aveam să-i returnez inelul.
Wil şi Sim ţineau de şase, Wil în camera comună, Sim pe
aleea de la uşa din spate. Misiunea lor era să mă anunţe
când părăsea Ambrose clădirea.
Mai important, ei mă avertizau dacă venea înainte de a-mi
termina căutarea în camerele lui.
Am simţit o smucitură puternică în buzunarul din dreapta,
când ramura de stejar s-a mişcat de două ori brusc. După un
moment, semnalul s-a repetat. Wilem mă avertiza că
Ambrose a părăsit hanul.

940
În buzunarul din stânga era o bucată de mesteacăn. Simmon
avea şi el una similară unde stătea de strajă la uşa din spate
a hanului. Era un sistem simplu, eficient, de semnalizare
dacă ştiai suficientă simpatetică pentru a-l face să
funcţioneze.
M-am târât pe panta acoperişului, mişcându-mă cu atenţie
de-a lungul ţiglelor grele de lut. Ştiam din vremea tinereţii
mele petrecute în Bobcatran că acestea au tendinţa să crape
şi să alunece şi să te facă să-ţi pierzi aderenţa.
Am ajuns în vârful acoperişului, la cinci metri de sol. Cu greu
o poţi numi o înălţime ameţitoare, dar era mai mult decât
suficientă pentru a-ţi rupe un picior sau gâtul. O bucată de
acoperiş îngust aluneca pe sub lungul şir de ferestre de la al
doilea etaj. Erau zece în total, iar cele patru din mijloc îi
aparţineau lui Ambrose.
Mi-am îndoit degetele de vreo două ori pentru a le dezmorţi,
apoi am început să merg pe margine, de-a lungul fâşiei
înguste de acoperiş.
Secretul e să te concentrezi pe ceea ce faci. Să nu te uiţi în
jos. Să nu te uiţi peste umăr. Să ignori lumea şi să te încrezi
că şi ea va face la fel. Ăsta era motivul real pentru care
purtam mantia. Dacă eram văzut, nu eram nimic mai mult
decât o siluetă întunecată în noapte, imposibil de identificat.
Speram asta.
Prima fereastră era întunecată, iar a doua avea perdelele
trase. Dar a treia era slab luminată. Am ezitat. Dacă ai pielea
albă, ca a mea, nu vrei să priveşti într-o fereastră pe timp de
noapte. Faţa ta va ieşi în evidenţă în întuneric ca luna plină.
În loc să arunc o privire înăuntru, am săpat în buzunarele
hainei, până când am găsit o bucată de tablă din resturile de
la Partizanat, pe care am transformat-o într-o oglindă
improvizată. Apoi am folosit-o ca să privesc cu grijă pe după
colţ şi pe fereastră.
Înăuntru erau câteva lămpi luminând slab şi un pat cu
baldachin la fel de mare ca întreaga mea cameră de la
Cinzeacă. Patul era ocupat. Ocupat activ. Ba mai mult,
păreau să fie mai multe picioare goale decât ar avea două

941
persoane. Din păcate, piesa mea de cositor era mică şi n-am
putut vedea scena în întreaga sa complexitate, ocazie cu care
aş fi putut învăţa unele chestii foarte interesante.
Am hotărât repede să mă întorc şi să ajung la camerele lui
Ambrose din cealaltă parte, dar vântul s-a înteţit brusc,
trimiţând frunze de-a lungul caldarâmului şi încercând să
mă tragă de pe îngusta cărare. Inima îmi bătea tare, aşa că
am decis să risc să trec de această fereastră. M-am gândit că
oamenii din interior aveau lucruri mai bune de făcut decât să
se uite la stele.
Mi-am tras gluga mantiei pe cap şi i-am ţinut marginile cu
dinţii, acoperindu-mi faţa şi lăsându-mi mâinile libere. Astfel
acoperit, am trecut tiptil de fereastră, ascultând cu atenţie
după orice semne aş fi văzut. Au fost câteva sunete de
surpriză, dar nu păreau să aibă nimic de-a face cu mine.
Prima fereastră a lui Ambrose avea vitralii elaborate.
Drăguţă, dar nu proiectată să se deschidă. Următoarea era
perfectă: o fereastră mare, dublă. Am tras o bucată subţire
de sârmă dintr-unul din buzunarele hainei şi am folosit-o
pentru a trage de închizătoare.
Când am văzut că nu se deschide fereastra, mi-am dat seama
că Ambrose a adăugat şi un zăvor. Mi-a ocupat câteva
minute lungi de lucru dificil, cu o singură mână, în întuneric
aproape total. Din fericire, vântul s-a potolit, cel puţin pentru
moment.
Apoi, deşi trecusem de zăvor, fereastra tot nu se clintea. Am
început să înjur paranoia lui Ambrose, încercând să caut a
treia încuietoare, bâjbâind aproape zece minute înainte să-mi
dau seama că fereastra era pur şi simplu înţepenită.
Am tras de ea de câteva ori, ceea ce nu e atât de uşor cum ar
părea. Nu se pun mânere şi pe exterior, vă daţi seama. În
cele din urmă am devenit prea entuziast şi am tras prea tare.
Fereastra s-a deschis şi punctul meu de sprijin s-a mutat
înapoi. M-am aplecat peste marginea acoperişului, luptându-
mă cu fiecare reflex care mă îndemna să pun piciorul în
spate şi să-mi recapăt echilibrul, ştiind că acolo nu era nimic
altceva decât cinci metri de gol.

942
Ştiţi sentimentul pe care îl ai când te legeni cu scaunul prea
mult şi începi să cazi pe spate? Senzaţia era asemănătoare,
amestecată cu autoînvinuire şi frică de moarte. Am dat din
braţe, ştiind că nu mă ajută, iar mintea mi s-a golit brusc, de
la panică.
M-a salvat vântul. A bătut în rafale în timp ce mă legănam pe
marginea acoperişului, oferindu-mi doar atâta impuls cât să-
mi recapăt echilibrul. Unul din braţele din care dădeam a
prins fereastra acum deschisă şi m-am căţărat cu disperare
înăuntru, fără să-mi pese cât zgomot făceam.
Odată intrat pe fereastră, m-am ghemuit pe podea, respirând
greu. Inima abia începuse să mi se liniştească atunci când
vântul a prins fereastra şi a trântit-o deasupra capului meu,
făcând-o să bată iar cu putere.
Am scos lampa simpatetică, am apăsat cu degetul mare pe
modul uşor şi am aruncat o boltă de lumină în cameră.
Kilvin avea dreptate s-o numească lampa hoţului. Era
perfectă pentru a te furişa.
Erau kilometri întregi până la Imre şi înapoi şi aveam
încredere în curiozitatea lui Ambrose că îl va ţine cel puţin o
jumătate de oră în aşteptarea admiratoarei lui secrete. În
mod normal, căutarea pentru ceva atât de mic ca un inel ar fi
luat o zi de muncă. Dar am presupus că Ambrose nu s-a
gândit să-l ascundă. În mintea lui nu era ceva furat. Îl
considera fie un breloc, fie un trofeu.
Am început să caut metodic prin camerele lui Ambrose.
Inelul nu era nici în sertarele dulapului, nici în noptiere. Nu
era nici în sertarele biroului, nici în cutia cu bijuterii din
şifonier. Nici măcar nu avea o cutie de bijuterii încuiată, dacă
nu te superi, doar o cutie cu tot felul de ace, inele şi lanţuri
împrăştiate neglijent prin ea.
Am lăsat totul cum era, ceea ce nu înseamnă că nu mi-a
trecut prin cap să-l jefuiesc pe nenorocit. Cu doar câteva
bijuterii îmi puteam plăti taxa pe un an. Dar ar fi contravenit
planului meu: intră, găseşte inelul şi ieşi. Cât timp nu lăsam
nicio dovadă a vizitei mele, m-am gândit că Ambrose va
presupune pur şi simplu că a pierdut inelul, asta în cazul în

943
care ar fi observat că lipseşte. Era genul de infracţiune
perfectă: nicio suspiciune, nicio urmărire, nicio consecinţă.
În plus, e foarte dificil să doseşti bijuterii într-un oraş atât de
mic ca Imre. Ar fi fost mult prea uşor ca cineva să le dea de
urmă la mine.
Cu toate astea, n-am pretins că aş fi uşă de biserică şi au
existat o mulţime de oportunităţi de a călca strâmb în
camerele lui Ambrose. Aşa că mi-am permis. În timp ce
verificam prin buzunarele lui Ambrose, am slăbit câteva
cusături, altfel ca să i se rupă pantalonii în fund data viitoare
când avea să se aşeze sau să se urce pe cal. Am slăbit
mânerul de la coşul de fum, astfel încât avea să cadă în cele
din urmă, iar camera avea să se umple cu fum cât timp el se
va lupta să-l pună la loc.
Mă gândeam ce-aş putea să-i fac iritantei lui pălării cu pană,
când crenguţa de stejar din buzunar s-a scuturat violent,
făcându-mă să tresar. Apoi s-a scuturat din nou şi s-a rupt
brusc de la jumătate. Am blestemat cu amărăciune printre
dinţi.
Nu se putea ca Ambrose să fi plecat de mai mult de douăzeci
de minute. Ce l-o fi făcut să se întoarcă acasă atât de repede?
Am stins lampa simpatetică şi am îndesat-o în mantie. Apoi
am fugit în camera de alături pentru a ieşi pe fereastră. Era
enervant să trec prin toate acele probleme ca să intru doar ca
să plec din nou, dar din moment ce Ambrose nu ştia că
cineva intrase în camerele lui, puteam pur şi simplu să mă
întorc în altă noapte.
Dar fereastra nu s-a deschis. Am împins mai tare,
întrebându-mă dacă s-a blocat când a trântit-o vântul.
Apoi am zărit o fâşie subţire de aramă care se mişca de-a
lungul interiorului ferestrei. N-am putut citi scrijeldică în
lumina slabă, dar recunosc vrăjile de apărare când le văd.
Asta explica de ce Ambrose venise aşa de repede. Ştia că
cineva pătrunsese înăuntru. Ba mai mult, cele mai bune vrăji
de apărare nu doar avertizează că e un intrus, ci pot ţine
închisă o uşă sau o fereastră pentru a-l bloca înăuntru.
M-am îndreptat spre uşă, cu mâinile scotocind prin

944
buzunarele hainei, în căutarea a ceva lung şi subţire care
putea fi folosit pentru a sparge lacătul. Negăsind ceva
potrivit, am smuls un toc de pe masa de scris, l-am blocat în
gaura cheii, apoi l-am scuturat tare în lateral, rupând vârful
metalic în interiorul broaştei. O clipă mai târziu am auzit un
zgomot de grilaj metalic, când Ambrose a încercat să descuie
uşa de pe partea lui, dibuind şi înjurând când n-a putut băga
cheia înăuntru.
În acel moment eram deja din nou la fereastră, luminând cu
lampa înainte şi înapoi de-a lungul benzii de aramă şi
murmurând caractere. Era destul de simplu. Urma s-o
dezacordez prin zgârierea câtorva caractere care făceau
conexiunea, apoi aveam să deschid fereastra şi să evadez.
M-am grăbit înapoi în sufragerie şi am luat deschizătorul de
scrisori de pe biroul lui, răsturnând în grabă călimara cu
dop. Eram pe cale să înlătur caracterele, când am realizat cât
de proastă ar fi fost ideea. Orice hoţ mărunt putea intra în
camerele lui Ambrose, dar numărul celor care ştiau să rupă o
vrajă era mult mai mic. Puteam la fel de bine să-mi scriu
numele pe rama ferestrei.
Mi-am luat un moment să-mi adun gândurile, apoi am pus
înapoi pe birou deschizătorul de scrisori şi am ridicat
călimara. M-am întors şi am examinat banda de aramă mai
de-aproape. Să spargi ceva e simplu, înţelegerea lui e mai
grea.
E de două ori adevărat când te confrunţi cu sunete de
blestem murmurate din spatele unei uşi, însoţite de
trăncăneala şi huruiala făcute de cineva care încearcă să
deblocheze o încuietoare.
Apoi pe hol s-a făcut linişte, ceea ce era şi mai neliniştitor.
Am reuşit să dezleg înţelesul vrăjilor folosite imediat ce am
auzit mai multe perechi de paşi pe hol. Mi-am rupt mintea în
trei bucăţi şi m-am concentrat la Alarul meu, în timp ce
împingeam fereastra. Mâinile şi picioarele mi s-au răcit când
am tras căldură din corp pentru a contracara vraja,
încercând să nu intru în panică atunci când am auzit o
bufnitură tare în uşă.

945
Fereastra a pivotat deschizându-se şi am sărit înapoi pe
cercevea şi pe acoperiş când ceva a lovit din nou uşa şi am
auzit lemnul fisurându-se brusc. Încă mai puteam ajunge
departe în siguranţă, dar când am pus piciorul drept pe
acoperiş, am simţit o ţiglă de lut plesnind sub greutatea mea.
Când piciorul mi-a alunecat, am apucat pervazul ferestrei cu
ambele mâini, pentru a mă stabiliza.
Atunci o rafală de vânt a prins fereastra deschisă şi mi-a
aruncat-o în cap. Am ridicat braţul pentru a-mi proteja faţa
şi mi-a lovit în schimb cotul, plesnind unul dintre gemuleţe.
Impactul m-a împins într-o parte, pe piciorul drept, care a
făcut să alunece restul căii de ieşire de sub mine.
Apoi, din moment ce toate celelalte opţiuni ale mele păreau
epuizate, am decis că cel mai bine era să cad de pe acoperiş.
Acţionând din instinct pur, mâinile mele s-au agăţat
nebuneşte. Am dislocat câteva ţigle de lut, apoi m-am prins
de buza acoperişului. Priza nu era bună, dar m-a încetinit şi
m-a răsucit, aşa că n-am aterizat în cap sau pe spate. În
schimb, am aterizat cu faţa în jos, ca o pisică.
Doar că picioarele unei pisici au toate aceeaşi lungime. Am
aterizat pe mâini şi pe genunchi. Mâinile doar s-au înţepat,
dar genunchii lovindu-se de caldarâm s-au rănit mai rău
decât orice altceva din tânăra mea viaţă. Durerea m-a orbit şi
m-am auzit schelălăind ca un câine lovit.
O secundă mai târziu, o grindină de ţigle grele de pe
acoperişurile roşii au căzut lângă mine. Cele mai multe s-au
spulberat de caldarâm, dar una mi s-a spart de ceafă, iar alta
m-a lovit în cot, făcând ca întreg antebraţul să-mi
amorţească.
Nu m-am gândit să mă cruţ nicio clipă. Un braţ rupt se
vindeca, dar exmatricularea de la Universitate putea dura o
viaţă. Mi-am tras gluga şi m-am forţat să mă ridic în picioare.
Am folosit o mână ca să-mi ţin gluga mantiei pe loc şi am
făcut câţiva paşi, până când am ajuns sub streaşina
Poneiului de Aur, în afara razei vizuale de la fereastra de sus.
Apoi am fugit, am fugit, am fugit…
•••

946
În cele din urmă mi-am parcurs atent, şchiopătând, drumul
pe acoperişuri şi m-am lăsat pe fereastră în camera mea. A
fost un parcurs lent, dar n-am avut de-ales. Nu puteam trece
prin toată lumea din berărie ciufulit, şchiopătând şi arătând
în general de parcă aş căzut de pe un acoperiş.
După ce mi-am recăpătat suflul şi am petrecut ceva timp
certându-mă singur pentru mai multe tipuri de orbire
prostească, mi-am inventariat rănile. Vestea bună era că nu-
mi rupsesem niciun picior, dar aveam vânătăi splendide
înflorite sub fiecare genunchi. Ţigla care îmi julise capul
lăsase în urmă un cucui, dar nu mă tăiase. Şi în timp ce
cotul îmi clocotea de o durere surdă, mâna nu-mi mai era
amorţită.
S-a auzit o bătaie în uşă. Am îngheţat pentru o clipă, apoi am
tras de nuiaua de mesteacăn din buzunar, am murmurat o
vrajă rapidă şi am scuturat-o înainte şi înapoi.
Am auzit un zgomot de tresărire pe hol, urmat de râsul jos al
lui Wilem.
— Asta nu e amuzant, l-am auzit spunând pe Sim. Lasă-ne
să intrăm.
I-am lăsat să intre. Simmon s-a aşezat pe marginea patului,
iar Wilem a luat scaunul de la birou. Am închis uşa şi m-am
aşezat pe cealaltă jumătate a patului. Chiar şi cu noi toţi
aşezaţi, cămăruţa era aglomerată.
Ne-am privit sobru unii pe alţii pentru un moment, apoi
Simmon a vorbit.
— Se pare că Ambrose a surprins un hoţ în apartamentul lui
în seara asta. Tipul a preferat să sară pe fereastră decât să
fie prins.
Am râs scurt, lipsit de umor.
— Nu prea. Eram aproape afară când s-a închis peste mine
fereastra suflată de vânt. Am gesticulat penibil. M-a trântit
pe acoperiş.
Wilem a lăsat să-i scape un oftat uşurat.
— Credeam că mi-am făcut eu vraja de mântuială.
Am dat din cap.
— Am fost avertizat din plin. Eu n-am fost suficient de atent.

947
— De ce s-a întors atât de devreme? a întrebat Simmon
uitându-se la Wilem. Ai auzit ceva când a venit?
— A fost de vină probabil scrisul meu nu deosebit de feminin,
a zis Wilem.
— Avea avertizoare la ferestre, am spus. Probabil legate de un
inel sau de altceva ce purta cu el. Cred că a fost avertizat de
îndată ce am deschis fereastra.
— L-ai luat? a întrebat Wilem.
Am scuturat din cap.
Simmon şi-a întins gâtul pentru a arunca o privire mai
atentă la braţul meu.
— Eşti bine?
I-am urmărit privirea, dar n-am văzut nimic. Apoi mi-am tras
cămaşa şi am observat că aceasta s-a oprit pe partea din
spate a braţului meu. Cu toate celelalte dureri ale mele, eu
nu-l observasem.
Mişcându-mă prudent, mi-am tras cămaşa până deasupra
capului. Cotul cămăşii era rupt şi pătat de sânge. Am
blestemat amar. Aveam doar patru cămăşi, iar acum asta era
distrusă.
Am încercat să văd rana, dar curând mi-am dat seama că n-
aveam cum să-mi văd partea din spate a cotului, oricât de
mult aş fi vrut.
În cele din urmă, l-am ţinut pentru inspecţia lui Simmon.
— Nu e mare, a zis el ţinând degetele desfăcute un pic mai
mult de doi centimetri. E doar o tăietură şi nu sângerează
rău. Restul sunt doar mărunţişuri. Se pare că te-ai frecat rău
de ceva.
— Au căzut pe mine ţiglele de lut de pe acoperiş, am spus.
— Norocos, a mormăit Wilem. Cine altcineva ar putea să
cadă de pe un acoperiş şi să nu se aleagă decât cu câteva
zgârieturi?
— Am în genunchi nişte vânătăi cât merele, am spus. Voi fi
norocos dacă voi putea să mai merg mâine.
Dar în sinea mea ştiam că avea dreptate. Ţiglele de lut care-
mi aterizaseră pe cot mi-ar fi putut rupe cu uşurinţă braţul.
Marginile rupte ale ţiglelor de lut erau uneori ascuţite ca

948
nişte cuţite, aşa că dacă m-ar fi lovit altfel, m-ar fi putut tăia
până la os. Urăsc ţiglele de lut de pe acoperişuri.
— Păi, ar fi putut fi mai rău, a zis Simmon vioi, în timp ce se
ridica în picioare.
— Să mergem la Clinică să te panseze.
— Nu la Kraem, a zis Wilem. Nu poate merge la Clinică. Vor
cere să vadă dacă a fost cineva rănit.
Simmon s-a aşezat din nou.
— Desigur, a spus el, părând vag dezgustat de el însuşi.
Ştiam. M-a privit. Cel puţin n-ai nicio rană la vedere.
M-am uitat la Wilem.
— Ai o problemă cu sângele, nu?
Expresia lui a devenit uşor ofensată.
— N-aş putea spune…
Privirea lui s-a îndreptat rapid către cotul meu şi a pălit uşor,
în ciuda tenului lui cealdiz, închis la culoare. Gura lui a
devenit o linie subţire.
— Da.
— Destul de corect.
Am început să-mi tai în fâşii cămaşa de pânză distrusă.
— Felicitări, Sim. Ai fost promovat vindecător.
Am deschis un sertar şi am scos acul cârlig şi aţă, iod şi o
oală mică cu grăsime de gâscă.
Sim s-a uitat la ac, apoi înapoi la mine, cu ochii mari.
I-am arătat zâmbetul meu cel mai bun.
— E simplu. Îţi spun eu cum.
•••
M-am aşezat pe podea, cu braţul deasupra capului, în timp
ce Simmon îmi spăla, îmi cosea şi-mi bandaja cotul. M-a
surprins cu faptul că nu era nici pe departe atât de sensibil
cum m-aş fi aşteptat. Mâinile lui erau mult mai atente şi mai
încrezătoare decât ale multora dintre studenţii de la Clinică
care făceau asta tot timpul.
— Deci, noi trei am fost aici, jucând jocuri toată noaptea? a
întrebat Wil, evitând să se uite în direcţia mea.
— Sună bine, a spus Sim. Putem să spunem că am câştigat
eu?

949
— Nu, am spus. Probabil că Wil a fost văzut la Ponei. Mint şi
ei mă prind sigur.
— O, a zis Sim. Atunci ce vom spune?
— Adevărul.
Am arătat către Wil.
— Ai fost la Ponei în timpul distracţiei, apoi ai venit aici ca
să-mi povesteşti despre ea.
Am dat din cap către masa mică, pe care mai multe unelte,
arcuri, şuruburi erau răspândite în dezordine.
— V-am arătat ceasul armonie pe care l-am găsit şi voi doi
mi-aţi dat sfaturi cum să-l repar.
Sim părea dezamăgit.
— Nu e prea interesant.
— Minciunile simple sunt cele mai bune, i-am spus,
ridicându-mă în picioare.
— Vă mulţumesc din nou amândurora. Dacă voi doi n-aţi fi
avut grijă de mine, ar fi mers teribil de prost.
Simmon a ajuns în picioare şi a deschis uşa. S-a ridicat şi
Wil, dar nu s-a întors să plece.
— Am auzit un zvon ciudat noaptea trecută, a zis el.
— Ceva interesant? am întrebat.
El a dat din cap.
— Foarte. Îmi amintesc că am auzit că nu te vei mai lua de
un anumit membru puternic al nobilimii. Am fost surprins de
faptul că ai decis în cele din urmă să laşi câinii să doarmă.
— Zău, Wil, a spus Simmon. Ambrose nu doarme. El e un
câine cu spume la gură, care merită să fie doborât.
— Seamănă mai mult cu un urs furios, a zis Wilem. Unul pe
care pari decis să-l zgândări cu un fier încins.
— Cum poţi spune asta? a zis Sim înfierbântat. În doi ani ca
scrib ţi-a zis el vreodată altfel decât shim jegos? Şi ce zici
despre faptul că pe mine aproape m-a orbit amestecându-mi
sărurile? Kvothe tot se mai luptă cu gustul de prune…
Wil a ridicat mâna şi a dat din cap pentru a confirma ce
spunea Simmon.
— Ştiu că e adevărat, motiv pentru care m-am lăsat atras
într-o astfel de nebunie. Eu doar vreau să mă fac înţeles. S-a

950
uitat la mine. Îţi dai seama că ai sărit bine calul cu privire la
fata asta, Denna, nu?

951
 CAPITOLUL 21
Muncă în acord

Durerea din genunchi nu m-a lăsat să dorm mai deloc în

acea noapte. Prin urmare, când pe cerul care se vedea pe
fereastra mea s-a arătat prima lumină palidă a zorilor, am
renunţat, m-am îmbrăcat şi am pornit încet, dureros, către
marginea oraşului, în căutare de scoarţă de salcie, pentru a o
mesteca. Pe drum am descoperit mai multe vânătăi noi,
interesante, de care n-avusesem cunoştinţă în noaptea
dinainte.
Plimbarea pe jos a fost agonie pură, dar eram bucuros c-o
făceam în întunericul zorilor, când străzile erau goale. Nu
eram obligat să discut prea mult despre distracţia de cu
seară, de la Poneiul de Aur. Dacă cineva mă vedea
şchiopătând, ar fi fost uşor să ajungă la concluziile corecte.
•••
Din fericire, călătoria mi-a slăbit rigiditatea picioarelor, iar
coaja de salcie a calmat durerea. Până când soarele a ajuns
sus pe cer, mă simţeam suficient de bine ca să apar în
public. Aşa că am plecat la Partizanat, în speranţa de a
obţine câteva ore de muncă în acord înainte de Simpatetică
Avansată. Trebuia să încep să câştig bani pentru taxa de
şcolarizare din următorul semestru şi pentru datoria la Devi,
ca să nu mai vorbim de bandaje şi o cămaşă nouă.
•••
Jaxim nu era la Stocuri când am ajuns, dar l-am recunoscut
pe studentul de acolo.
Intrasem la Universitate în acelaşi timp şi într-o vreme
stătusem aproape unul de altul în Morişcă. Îl plăceam. Nu
era unul dintre nobilii care se lasă mânaţi la şcoală de
numele de familie şi de bani. Părinţii lui erau negustori de
lână şi el lucra pentru a-şi plăti cheltuielile de şcolarizare.
— Basil, credeam că te-au făcut E’lir ultima dată, am spus.
Ce faci în Stocuri?

952
El a roşit uşor, părând jenat.
— M-a prins Kilvin că am pus apă în acid.
Am dat din cap, încruntându-mă posomorât.
— Asta e contrar procedurii, E’lir Basil, i-am zis, coborându-
mi vocea cu o octavă. Un artizan trebuie să se mişte cu grijă
perfectă în toate.
Basil a zâmbit.
— Parcă eşti el.
El a deschis registrul.
— Ce să-ţi aduc?
— Nimic nu mi se pare mai complicat acum decât munca în
acord, am spus. Ce zici de…
— Stai, m-a întrerupt Basil, încruntându-se în timp ce se
uita în registru.
— Ce e?
A răsucit registrul către mine şi mi-a arătat.
— E o notă lângă numele tău.
M-am uitat. Înscrisul mâzgălit cu ciudatul scris de copil al lui
Kilvin spunea: „Nu materiale sau unelte pentru Re’lar Kvothe.
Trimite-l la mine. Klvn”.
Basil mi-a aruncat o privire de simpatie.
— E acid în apă, a glumit el uşor. Ai uitat şi tu?
— Aş vrea să fi uitat, am spus. Aşa aş fi ştiut ce se întâmplă.
Basil s-a uitat în jur agitat, apoi s-a aplecat înainte şi a vorbit
cu voce scăzută.
— Ascultă, am văzut fata din nou.
Am clipit la el prosteşte.
— Ce?
— Fata care a venit aici să te caute, a precizat el. O tânără
care îl căuta pe vrăjitorul cu părul roşu care i-a vândut o
amuletă.
Am închis ochii şi mi-am frecat faţa.
— A venit din nou?
Era ultimul lucru de care aveam nevoie acum.
Basil a clătinat din cap.
— N-a venit aici, a zis el. Cel puţin, nu din câte ştiu eu. Dar
am văzut-o de câteva ori afară. Pierdea timpul prin curte.

953
A arătat din cap spre ieşirea sudică a Partizanatului.
— Ai spus cuiva? am întrebat.
Basil arăta profund jignit.
— Nu ţi-aş face aşa ceva, a zis el. Dar se poate să fi vorbit cu
altcineva. Chiar ar trebui să scapi de ea. Kilvin va face spume
dacă va crede că ai vândut amulete.
— N-am vândut, am spus. Habar n-am cine e. Cum arată?
— Tânără, a zis Basil cu o ridicare din umeri. Nu e cealdiză.
Cred că are părul deschis la culoare. Poartă o mantie bleu cu
glugă. Am vrut să mă duc şi să vorbesc cu ea, dar a fugit.
Mi-am frecat fruntea.
— Minunat.
Basil a ridică din umeri cu simpatie.
— M-am gândit să te avertizez. Dacă vine aici şi întreabă de
tine, va trebui să-i spun lui Kilvin.
Se strâmbă a scuză.
— Îmi pare rău, dar am destule probleme şi fără asta.
— Înţeleg, am spus. Mulţumesc pentru avertisment.
•••
Când am intrat în atelier, am fost imediat lovit de calitatea
ciudată a luminii din încăpere. Primul lucru pe care l-am
făcut a fost să privesc în sus, să văd dacă Kilvin montase
între căpriori vreo lampă nouă din gama sferelor de sticlă.
Am sperat că schimbarea de lumină avea drept cauză o
lampă nouă.
Starea de spirit a lui Kilvin era mereu proastă când vreuna
dintre lămpile sale era neaşteptat de întunecată.
Uitându-mă la căpriori, n-am văzut nicio lampă întunecată.
Mi-a luat destul de mult ca să-mi dau seama că lumina
ciudată se datora faptului că lumina soarelui cădea oblic prin
ferestrele mici de pe peretele estic. De obicei, eu nu veneam
să lucrez decât târziu.
Atelierul era aproape straniu de tăcut în această dimineaţă
devreme. Incinta imensă părea goală şi lipsită de viaţă, cu
doar o mână de studenţi care lucrau la proiecte. Asta,
combinată cu lumina ciudată şi cu neaşteptata notă a lui
Kilvin, m-a făcut să mă simt destul de stingherit în timp ce

954
traversam încăperea spre biroul lui Kilvin.
În ciuda faptului că era devreme, în colţul biroului lui Kilvin
fusese deja instalată o mică forjă. Căldura a năvălit peste
mine când m-am oprit în uşa deschisă. Era plăcută, după
frigul începutului de iarnă de afară. Kilvin stătea cu spatele
la mine, lucrând la burduf într-un ritm susţinut. Am bătut
tare în tocul uşii pentru a-i atrage atenţia.
— Magistre Kilvin? Am încercat să scot materiale din Stocuri.
E vreo problemă?
Kilvin a aruncat o privire în direcţia mea.
— Re’lar Kvothe. Numai o clipă. Intră.
Am intrat în biroul lui şi am închis uşa grea în urma mea.
Dacă era să dau de necaz, mai bine să nu audă nimeni.
Kilvin a continuat să lucreze mult la foale. Numai când a
scos un tub lung mi-am dat seama că nu o forjă ardea acolo,
ci o mică sticlărie. Mişcându-se abil, el a tras o pată de sticlă
topită la capătul tubului, apoi a început să sufle bule din ce
în ce mai mari de sticlă.
După un minut, sticla şi-a pierdut strălucirea portocalie.
— Foale, a zis Kilvin fără să se uite la mine, punând tubul
înapoi în gură.
M-am supus, dând la foale într-un ritm constant, până când
sticla a început să strălucească portocalie din nou. Kilvin mi-
a făcut semn să mă opresc, a scos-o afară şi a suflat în tub
un alt moment lung, răsucind sticla până când balonul a
ajuns de mărimea unui pepene.
S-a întors la lucrul cu sticla, iar eu am pompat la foale fără
să-mi mai ceară. A treia oară când am repetat asta eram
fleaşcă de transpiraţie. Îmi doream să nu fi închis uşa lui
Kilvin, dar nu voiam să plec de lângă burduf ca să mă duc s-
o deschid.
Kilvin nu părea să observe căldura. Balonul de sticlă
crescuse mare cât capul meu, apoi mare cât un dovleac. Dar
a cincea oară când a aspirat din căldură şi a început să sufle,
capătul tubului s-a îndoit, dezumflându-se şi căzând la
podea.
— Kist, crayle, en Kote, a înjurat el cu furie.

955
A aruncat tubul de metal, care a zdrăngănit ascuţit pe
pardoseala de piatră.
— Kraemet brevetan Aerin!
M-am luptat cu nevoia bruscă de a râde. Siareza mea nu era
perfectă, dar eram destul de sigur că Kilvin zisese Un rahat în
barba lui Dumnezeu.
Magistrul bărbos a stat nemişcat mult timp, privind în jos, la
sticla risipită pe podea. Apoi, a inspirat adânc, iritat, pe nas,
şi-a scos ochelarii şi s-a întors să se uite la mine.
— Trei seturi de clopote sincronizate, aramă, a zis el fără
preambul. O atinge şi prinde, fier. Patru pâlnii de căldură,
fier. Şase sifoane, cositor. Douăzeci şi două de ochiuri de
geam de sticlă dublă şi altele asemenea.
Era lista obiectelor pe care le lucrasem eu în Partizanat.
Obiecte simple, pe care le puteam termina şi vinde la Stocuri
cu un profit rapid.
Kilvin s-a uitat la mine cu ochii lui negri.
— Te-a mulţumit activitatea asta, Re’lar Kvothe?
— Proiectele au fost destul de simple, Magistre Kilvin, am
spus.
— Acum eşti re’lar, a spus el cu vocea încărcată de reproş.
Eşti mulţumit să lucrezi în dorul lelii, făcând jucării pentru
bogaţii leneşi? a întrebat el. Aşa vrei să-ţi petreci timpul la
Partizanat? Cu munci uşoare?
Am simţit sudoarea udându-mi părul şi scurgându-mi-se pe
spate.
— Sunt destul de şiret să mă aventurez pe cont propriu, am
zis. Nu mă încântă în mod special modificările pe care le-am
făcut la lampa mea de mână.
— Astea sunt vorbele unui laş, a zis Kilvin. Nu mai ieşi din
casă fiindcă ai fost certat o dată?
S-a uitat la mine.
— Te întreb din nou. Clopote. Piese turnate. Te mulţumesc,
Re’lar Kvothe?
— Gândul că voi plăti următoarea taxă de şcolarizare mă
mulţumeşte, Magistre Kilvin.
Transpiraţia mi se scurgea pe faţă. Am încercat s-o şterg cu

956
mâneca, dar cămaşa mi-era deja udă. M-am uitat la uşa
biroului lui Kilvin.
— Şi munca în sine? a întrebat Kilvin prompt.
Avea sudoare pe pielea închisă la culoare a frunţii, dar altfel
el nu părea deranjat de căldură.
— Sincer, Magistre Kilvin? am întrebat, simţind apărând un
pic de lumină.
El a părut un pic ofensat.
— Eu pun valoare pe adevăr în orice, Re’lar Kvothe.
— Adevărul este că am făcut opt lămpi de punte în ultimul
an, Magistre Kilvin. Dacă mai fac una, o să mor de
plictiseală.
Kilvin scoase ceva care ar fi putut fi un râs, apoi mi-a zâmbit
larg.
— Bine. Asta trebuie să simtă un re’lar.
A îndreptat un deget gros spre mine.
— Eşti deştept şi ai mâini bune. Mă aştept la lucruri mari de
la tine. Nu la corvoadă. Fă ceva inteligent şi vei câştiga mai
mult decât pe o lampă. Desigur, mai mult decât la munca în
acord. Pe-asta lasă-le-o E’lirilor.
A făcut un gest sumar către fereastra care dădea în atelier.
— Voi face tot posibilul, Magistre Kilvin, am spus.
Vocea mea îmi suna ciudat în urechi, distantă şi subţire.
— Vă deranjează dacă deschid uşa şi las să intre aici o gură
de aer proaspăt?
Kilvin a mormăit un acord şi am făcut un pas spre uşă. Dar
mi-am simţit picioarele moi, iar capul mi s-a învârtit. M-am
împiedicat şi aproape am căzut cu capul de podea, dar am
reuşit să mă agăţ de marginea bancului de lucru şi am ajuns
în genunchi. A fost un chin când genunchii răniţi s-au lovit
de pardoseala de piatră. Dar n-am strigat şi n-am ţipat. De
fapt, durerea părea să vină de undeva de departe.
•••
M-am trezit confuz, cu gura la fel de uscată ca rumeguşul.
Ochii îmi erau umflaţi şi gândurile atât de lente, că mi-a luat
destul de mult să recunosc mirosul înţepător distinctiv de
antiseptic din aer. Asta, combinat cu faptul că eram întins

957
gol sub un cearşaf, m-a lămurit că eram la Clinică.
Am întors capul şi am văzut părul scurt, blond, şi uniforma
neagră de medic.
M-am relaxat înapoi pe pernă.
— Bună, Mola, am croncănit.
Ea s-a întors şi m-a privit serioasă.
— Kvothe, a zis ea pe un ton formal. Cum te simţi?
Încă confuz, mi se părea.
— Vâscos, am spus şi am continuat: însetat.
Mola mi-a adus un pahar şi m-a ajutat să beau. Era dulce şi
nisipos. Mi-a luat ceva să-l termin, dar pe măsură ce-o
făceam, mă simţeam din nou pe jumătate uman.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
— Ai leşinat în Artizanatul magic, a zis ea. Kilvin te-a adus el
însuşi aici. A fost destul de înduioşător, de fapt. A trebuit să-l
alung.
Mi-am simţit întregul corp roşind de ruşine la gândul că
fusesem cărat pe străzile Universităţii de uriaşul magistru.
Trebuie că arătam ca o păpuşă de cârpă în braţele lui.
— Am leşinat?
— Kilvin mi-a explicat că ai stat într-o cameră cu multă
căldură, a spus Mola. Şi ai transpirat prin haine. Erai fleaşcă
de sudoare.
A făcut un semn spre locul unde cămaşa şi pantalonii
stăteau pe masă.
— Epuizare din cauza căldurii? am spus.
Mola a ridicat o mână să mă facă să tac.
— Ăsta a fost primul meu diagnostic, a zis ea. La o examinare
mai atentă, am decis că suferi de fapt de un caz acut de
cădere de la o fereastră noaptea trecută.
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
Am devenit brusc conştient de mine. Nu de goliciunea mea
aproape completă, ci de leziunile evidente cu care mă
alesesem când căzusem de pe acoperişul de la Poneiul de
Aur. M-am uitat la uşă şi am fost uşurat să văd că era
închisă. Mola stătea şi se uita la mine, cu o expresie atent
neutră.

958
— A mai văzut cineva? am întrebat.
Mola a clătinat din cap.
— Am fost ocupaţi astăzi.
M-am relaxat un pic.
— Asta e bine atunci.
Expresia ei era sumbră.
— Arwyl a dat ordin în dimineaţa asta să fie raportate orice
leziuni suspecte. Nu e un secret de ce. Ambrose însuşi a
oferit o recompensă considerabilă pentru oricine îl ajută să
prindă hoţul care a pătruns în apartamentul lui şi a furat
mai multe obiecte de valoare, inclusiv un inel pe care mama
lui i l-a dat pe patul de moarte.
— Nenorocitul, am zis cu ardoare. N-am furat nimic.
Mola a ridicat o sprânceană.
— Atât de uşor a fost? Nicio negare? Nici… ceva?
Am expirat pe nas, încercând să-mi ţin nervii sub control.
— N-am de gând să-ţi insult inteligenţa. E destul de evident
că n-am căzut pe scări.
Am tras adânc aer în piept.
— Uite, Mola. Dacă spui cuiva, mă vor expulza. N-am furat
nimic. Aş fi putut, dar n-am făcut-o.
— Atunci de ce…
A ezitat, în mod evident stingherită.
— De ce ai făcut-o?
Am oftat.
— Mă crezi dacă-ţi spun că am vrut să fac o favoare unui
prieten?
Mola mi-a trimis o privire vicleană, ochii ei verzi căutându-i
pe-ai mei.
— Păi, în ultima vreme pari să faci numai favoruri.
— Să… ce? am întrebat, gândirea mea fiind prea lentă ca să
urmărească ce spusese.
— Ultima dată când ai ajuns aici, te-am tratat pentru arsuri
şi inhalare de fum după ce o scoseseşi pe Fela dintr-un
incendiu.
— O, am zis. Asta nu e chiar o favoare. Oricine ar fi făcut la
fel.

959
Mola mi-a aruncat o privire cercetătoare.
— Chiar crezi asta, nu-i aşa?
A clătinat uşor din cap, apoi a luat o agendă şi a notat ceva
în ea, fără îndoială completarea raportului ei de tratament.
— Ba eu consider că e o favoare. Fela şi cu mine am stat
împreună pe vremea când eram noi aici. În ciuda a ceea ce
crezi tu, nu mulţi ar fi făcut-o.
S-a auzit un ciocănit şi de pe hol a venit vocea lui Sim.
— Putem să intrăm?
Fără să aştepte răspunsul, a deschis uşa şi l-a condus în
salon pe un Wilem stingherit.
— Am auzit…
Sim s-a oprit şi s-a întors să se uite la Mola.
— Se face bine, nu?
— Se face bine, a zis Mola. Cu condiţia să-i scadă febra.
A luat un termometru şi mi l-a înfipt în gură.
— Ştiu c-o să-ţi fie greu, dar încearcă să ţii gura închisă timp
de un minut.
— În cazul ăsta, am auzit că Kilvin te-a dus într-un loc privat
şi ţi-a arătat ceva care te-a făcut să leşini ca o fetiţă, a zis
Simmon cu un zâmbet.
M-am uitat urât la el, dar mi-am ţinut gura.
Mola s-a întors către Wil şi Sim.
— Îl vor mai durea picioarele o vreme, dar nu există niciun
prejudiciu permanent. Şi cotul ar trebui să fie bine, deşi
cusătura e o mizerie. Oricum, ce naiba aţi făcut, măi băieţi,
în apartamentul lui Ambrose?
Wilem s-a uitat pur şi simplu la ea, cu ochii lui caracteristici,
închişi la culoare şi stoici.
Nu acelaşi noroc l-am avut cu Sim.
— Kvothe trebuia să ia inelul iubitei lui, a ciripit el vesel.
Mola s-a întors să se uite la mine cu o expresie furioasă.
— Ai al dracu’ de mult tupeu să mă minţi în faţă, a zis ea cu
ochii ei plaţi şi furioşi ca de pisică. Slavă Domnului că n-ai
vrut să-mi insulţi inteligenţa sau ceva.
Am respirat adânc şi am scos termometrul din gură.
— La naiba, Sim, am spus supărat. Într-o zi am de gând să te

960
învăţ să minţi.
Sim s-a uitat când la unul, când la celălalt, roşind de panică
şi jenă.
— Kvothe are o slăbiciune pentru o fată de peste râu, a spus
el defensiv. Ambrose i-a luat un inel şi nu i-l mai dă înapoi.
Noi doar…
Mola i-a tăiat vorba cu un gest ascuţit.
— De ce nu mi-ai spus aşa? m-a întrebat iritată. Toată lumea
ştie cum e Ambrose cu femeile!
— De-asta n-am vrut să-ţi spun, am zis. Suna ca o minciună
foarte convenabilă. Şi ar mai fi şi faptul că asta nu e nici
măcar un pic treaba ta.
Expresia i-a împietrit.
— Ai devenit destul de mare şi de puternic pentru…
— Stop. Opriţi-vă, a zis Wilem. Terminaţi cu cearta.
S-a întors către Mola.
— Când Kvothe a ajuns aici inconştient, ce i-ai făcut mai
întâi?
— I-am verificat pupilele, pentru semne de traume la cap, a
spus Mola în mod automat.
— Ce dracu’ are asta de-a face?
Wilem a făcut un gest în direcţia mea.
— Uită-te la ochii lui acum.
Mola s-a uitat la mine.
— Sunt întunecaţi, a spus ea, părând surprinsă. De culoare
verde-închis. Ca o creangă de pin.
Wil a continuat.
— Nu te certa cu el când ochii i se întunecă aşa. Nu anunţă
nimic bun.
— E ca zgomotul făcut de un şarpe cu clopoţei, a zis Sim.
— Mai mult ca blana sculată de pe spatele unui câine, l-a
corectat Wilem. Arată că e gata să muşte.
— Puteţi să vă duceţi toţi direct la dracu’, am spus. Sau
puteţi să-mi daţi o oglindă, ca să văd şi eu despre ce vorbiţi.
Nu-mi pasă ce alegeţi.
Wil m-a ignorat.
— Micul nostru Kvothe are un temperament scăpărător, dar

961
dacă îl lasă un minut să se răcească, îşi dă seama de adevăr.
Wilem mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Nu e supărat că n-ai încredere în el sau că l-ai păcălit pe
Sim. E supărat că ai aflat cât de profund e dispus să meargă
pentru a impresiona o femeie.
S-a uitat la mine.
— E profund cuvântul potrivit?
Am inspirat adânc şi am expirat.
— Destul de potrivit, am recunoscut.
— L-am ales pentru că sună ca un fund, a zis Wil.
— Ştiam că voi doi trebuia să fi fost implicaţi, a zis Mola cu
un indiciu de scuze în glas. Sincer, toţi trei sunteţi mincinoşi
şi hoţi, şi vreau să spun că e valabil în toate diversele sensuri
inteligente.
A dat ocol patului şi s-a uitat critic la cotul meu rănit.
— Care dintre voi l-a cusut?
— Eu, s-a strâmbat Sim. Ştiu că am făcut o mizerie.
— Mizerie e un termen generos, a spus Mola uitându-se
critic. Parcă ai încercat să-ţi coşi numele pe el şi ai făcut
greşeli de scriere.
— Eu cred că s-a descurcat destul de bine, a zis Wil, privind-
o în ochi. Având în vedere lipsa lui de pregătire şi faptul că
ajuta un prieten în împrejurări departe de a fi ideale.
Mola a roşit.
— N-am vrut să sune aşa, a zis ea repede. Lucrând aici, e
uşor să uiţi că nu toată lumea…
S-a întors către Sim.
— Scuză-mă.
Sim şi-a trecut mâna prin părul nisipiu.
— Presupun că ai putea să mă laşi să-mi iau revanşa, a zis el
zâmbind copilăreşte. Poate mâine după-amiază? Lăsându-mă
să-ţi fac cinste cu masa de prânz?
S-a uitat la ea cu speranţă.
Mola a dat ochii peste cap şi a oftat, undeva între amuzament
şi exasperare.
— Bine.
— Eu mi-am făcut treaba, a zis Wil grav. Plec. Nu-mi place

962
locul ăsta.
— Mulţumesc, Wil, am spus.
El ne-a făcut în treacăt cu mâna peste umăr şi a tras uşa
după el.
•••
Mola a fost de acord să nu amintească în raport leziuni
suspecte şi a rămas la diagnosticul ei iniţial, de epuizare. A
tăiat şi cusăturile făcute de Sim, apoi a curăţat din nou, a
cusut la loc şi a rebandajat braţul. N-a fost o experienţă
plăcută, dar am ştiut că se va vindeca mult mai repede sub
îngrijirea ei experimentată.
În final, m-a sfătuit să beau mai multă apă, să dorm mai
mult şi m-a sfătuit ca pe viitor să mă abţin de la activitate
fizică obositoare într-o cameră încinsă, a doua zi după o
cădere de pe un acoperiş.

963
 CAPITOLUL 22
Alunecare

Până în acest punct al semestrului, Elxa Dal ne învăţase

teoria la Simpatetică Avansată. Câtă lumină putea fi produsă
din zece thaumi de căldură continuă folosind fier? Dar
folosind bazalt? Dar folosind trupul uman? Am memorat
tabele de cifre şi am învăţat cum să calculez unghiuri în
creştere, momentul cinetic şi degradarea agravată.
Era pur şi simplu noaptea minţii.
Nu mă înţelegeţi greşit. Ştiam că era o informaţie esenţială.
Legături de genul celor pe care i le arătasem Dennei erau
simple. Dar apoi lucrurile s-au complicat, fiind necesar ca un
simpatist calificat să facă unele calcule destul de complicate.
În termeni de energie, nu există o diferenţă mare între a
aprinde o lumânare şi a o topi într-o baltă de seu. Singura
diferenţă este una de concentrare şi de control. Când
lumânarea se află în faţa ta, asta e uşor. Te uiţi pur şi simplu
la fitil şi opreşti revărsarea de căldură când vezi pâlpâind
prima flacără. Dar dacă lumânarea e la un sfert de milă
depărtare sau în altă cameră, focalizarea şi controlul sunt
exponenţial mai greu de întreţinut.
Şi e mai rău când lumânări topite aşteaptă un simpatist
neglijent. Întrebarea de la Eolian a Dennei era foarte
importantă:
— Unde se duce plusul de energie?
Aşa cum a explicat Wil, o parte se duce în aer, o parte se
duce în elementele legate, iar restul intră în corpul
simpatistului. Termenul tehnic pentru aşa ceva este
supraîncărcare thaumică, dar chiar şi Elxa Dal avea tendinţa
s-o numească alunecare.
Aproape în fiecare an, câte un simpatist neglijent cu un Alar
puternic îşi străpungea temperatura corpului cu căldura
obţinută printr-o legătură destul de rea şi ajungea la nebunia
febrei. Dal ne-a spus de un caz extrem, în care un student

964
reuşise să se coacă de la interior spre exterior.
I-am spus despre asta lui Manet a doua zi după ce Dal
împărtăşise povestea cu clasa noastră. Mă aşteptam să mi se
alăture să râdem sănătos, dar s-a dovedit că Manet fusese de
fapt chiar în spatele studentului atunci când se întâmplase.
— Mirosea a carne de porc, a spus Manet cu tristeţe.
Blestemat lucru. Mi-a părut rău pentru el, desigur, dar
pentru un idiot nu poţi să simţi decât milă. Un pic de
alunecare ici şi colo abia o observi, dar el trebuie c-a
alunecat două sute de mii de thaumi în două secunde.
Manet a clătinat din cap, fără să-şi ridice privirea de la
bucata de tablă pe care o grava.
— Toată aripa Axului a puţit. Nimeni n-a mai putut folosi
încăperile alea un an întreg.
M-am uitat la el.
— Alunecarea termică e destul de obişnuită, totuşi, a
continuat Manet. Pe când alunecarea kinetică…
A ridicat sprâncenele apreciativ.
— Acum douăzeci de ani, un el’the al naibii de prost s-a
îmbătat şi a-ncercat să ridice un coş cu gunoi de grajd pe
acoperişul Sălii Magiştrilor, în urma unui pariu. Şi-a smuls
braţul din umăr.
Manet s-a aplecat la loc peste bucata lui de tablă, gravând
atent un caracter.
— Numai un tip anume de prost face ceva de genul ăsta.
A doua zi am fost deosebit de atent la ceea ce a avut Dal de
spus.
Ne-a instruit fără milă. Calcule pentru entalpie. Grafice care
arată distanţa de degradare. Ecuaţii care descriu curbele
entropice ale nevoii simpatiştilor calificaţi de a înţelege la un
nivel aproape instinctiv.
Dar Dal nu era prost. Aşa că înainte de a ne plictisi şi a
deveni neglijenţi, a transformat totul într-o competiţie.
Ne-a făcut să tragem căldură din surse ciudate, din fiare de
călcat încinse, din blocuri de gheaţă, din propriul nostru
sânge. Să aprinzi lumânări în camere îndepărtate era cel mai
simplu dintre toate. Să aprinzi dintr-odată o duzină de

965
lumânări identice era mai greu. Să aprinzi o lumânare pe
care de fapt n-ai văzut-o unde e… era ca şi cum ai fi jonglat
în întuneric.
Au fost concursuri de precizie. Concursuri de fineţe.
Concursuri de concentrare şi de control. După două
semestre, eram cel mai bine clasat student din clasa noastră
de douăzeci şi trei de re’lari. Fenton era imediat în spatele
meu, pe locul al doilea.
Cu norocul meu, a doua zi după asaltul în apartamentul lui
Ambrose a fost ziua în care am început duelul în Simpatetică
Avansată. Duelul necesita toată subtilitatea şi controlul
concursurilor noastre anterioare, adăugându-se provocarea
ca un alt student să se opună activ Alarului tău.
Deci, în ciuda vizitei mele recente la Clinică, din cauza
epuizării de căldură, am topit o gaură printr-un bloc de
gheaţă dintr-o cameră îndepărtată. În ciuda a două nopţi cu
somn insuficient, am ridicat temperatura într-o cupă cu
mercur cu exact zece grade. În ciuda vânătăilor pulsânde şi a
mâncărimii care-mi înţepa braţul bandajat, am rupt regele de
pică în jumătate, lăsând celelalte cărţi din pachet neatinse.
Toate astea le-am făcut în mai puţin de două minute, în
ciuda faptului că Fenton şi-a folosit întregul Alar ca să mi se
opună. Nu degeaba a început să mi se zică Kvothe Arcanul.
Alarul meu era ca o lamă de oţel Ramston.
•••
— E destul de impresionant, mi-a zis Dal după curs. Sunt
ani de când n-am mai avut un student neînvins atât de mult
timp. Va mai paria măcar cineva împotriva ta?
Am dat din cap.
— Dorinţa asta a secat cu mult timp în urmă.
— Preţul faimei.
Dal a zâmbit, apoi s-a uitat un pic mai serios.
— Am vrut să te avertizez înainte să anunţ clasa. Semestrul
următor voi începe probabil să pun studenţi în perechi
împotriva ta.
— Va trebui să concurez în acelaşi timp împotriva lui Fenton
şi Brey? am întrebat.

966
Dal a clătină din cap.
— Vom începe cu doi duelişti mai slab cotaţi. Va fi o
introducere drăguţă în exerciţiile de lucru în echipă pe care le
vom face mai târziu în semestru.
A zâmbit.
— Şi te va ajuta să nu-ţi crească exagerat mulţumirea de
sine.
Dal mi-a aruncat o privire ascuţită, iar zâmbetul a pălit.
— Eşti bine?
— Doar un fior, am spus neconvingător, tremurând. Putem
să mergem să stăm lângă foc?
Am stat cât de aproape am putut, cât să nu mă lipesc de
metalul fierbinte, întinzându-mi mâinile peste bolul
strălucitor cu cărbuni încinşi. După o clipă, frigul a trecut şi
am observat că Dal se uită la mine curios.
— Mai devreme am ajuns la Clinică cu un pic de epuizare de
la căldură, am recunoscut. Trupul meu e doar un pic confuz.
Sunt bine acum.
S-a încruntat.
— N-ar fi trebuit să vii la curs dacă nu te simţeai bine, a zis
el. Şi, cu siguranţă, n-ar fi trebuit să fie dueluri. Simpatetica
de acest fel stresează corpul şi mintea. N-ar fi trebuit să rişti
să combini asta cu o boală.
— M-am simţit bine când am venit la clasă, am minţit.
Trupul meu doar îmi aminteşte că-i datorez o noapte de
somn bun.
— Ai grijă să i-o dai, a zis cu asprime, întinzându-şi şi el
mâinile deasupra focului. Dacă tragi de tine prea tare, vei
plăti pentru asta mai târziu. Arăţi un pic tuflit în ultima
vreme. Nu tuflit e cuvântul potrivit, e-adevărat.
— Obosit? am ghicit.
— Da. Obosit.
M-a privit speculativ, netezindu-şi barba cu o mână.
— Ai un talent pentru cuvinte. E unul dintre motivele pentru
care ai terminat-o cu Elodin, presupun.
Eu n-am spus nimic la asta. Trebuie s-o fi spus şi destul de
tare, că Dal mi-a aruncat o privire curioasă.

967
— Cum merg studiile tale cu Elodin? a întrebat el firesc.
— Destul de bine, m-am eschivat eu.
S-a uitat la mine.
— Nu atât de bine cum aş fi sperat, am recunoscut. Studiul
cu Magistrul Elodin nu e ceea ce m-am aşteptat.
Dal a dat din cap.
— Poate fi un om dificil.
O întrebare a răsărit în mine.
— Ştiţi vreun nume, Magistre Dal?
El a dat din cap solemn.
— Ce sunt acelea? am insistat.
El s-a blocat puţin, apoi s-a relaxat şi şi-a răsucit mâinile
înainte şi-napoi peste foc.
— Asta nu prea e o întrebare politicoasă, a zis el încet. Bine,
nu e nici nepoliticoasă. E doar genul de întrebare la care nu
răspunzi. Ca atunci când întrebi un bărbat cât de des face
dragoste cu soţia lui.
— Scuzaţi-mă.
— Nu e cazul, a zis el. N-ai niciun motiv să ştii. E o rămăşiţă
din vremuri mai vechi, cred. De pe vremea când aveam mai
multe motive să ne temem de colegii noştri arcanişti. Dacă
ştiai ce nume ştie duşmanul tău, îi puteai ghici forţele,
slăbiciunile.
Am tăcut amândoi un moment, încălzindu-ne la cărbuni.
— Foc, a spus el după un lung moment. Ştiu numele foc. Şi
încă unul.
— Doar două? mi-a scăpat fără să mă gândesc.
— Dar tu câte ştii? m-a tachinat el blând. Da, doar două. Dar
în zilele noastre doi e un număr mare de nume cunoscute.
Elodin spune că acum mai multă vreme era altfel.
— Elodin câte ştie?
— Chiar dacă aş şti, ar fi extrem de urât din partea mea să-ţi
spun, a zis el cu o nuanţă de dezaprobare. Dar nu e nicio
problemă să-ţi spun că ştie câteva.
— Puteţi să-mi arătaţi ceva cu numele de foc? am întrebat.
Dacă nu e o problemă?
Dal a ezitat un moment, apoi a zâmbit. A privit atent în

968
mangalul dintre noi, a închis ochii, apoi a gesticulat către
mangalul stins prin cameră.
— Foc.
A rostit cuvântul ca o poruncă şi mangal îndepărtat a vuit
într-un stâlp de foc.
— Foc? am zis nedumerit. Asta-i tot? Numele de foc e focul?
Elxa Dal a zâmbit şi a clătinat din cap.
— De fapt, nu asta am spus. O parte din tine doar a
completat într-un cuvânt familiar.
— Mintea mea adormită a tradus?
— Mintea adormită? m-a privit nedumerit.
— Aşa numeşte Elodin partea din noi care ştie numele, i-am
explicat.
Dal a ridică din umeri şi şi-a trecut o mână peste barba
neagră scurtă.
— Spune-i cum vrei. Faptul că m-ai auzit spunând ceva e,
probabil, un semn bun.
— Uneori nu ştiu de ce-mi bat capul cu glăsuirea, am
mormăit. Aş fi putea aprinde mangalul cu simpatetica.
— Nu degeaba, a punctat Dal. Fără o vrajă, o sursă de
energie…
— Pare totuşi lipsit de sens, am spus. Am învăţat lucruri în
fiecare zi la clasa dumneavoastră. Lucruri utile. N-am nimic
de arătat după tot timpul petrecut la glăsuiri. Ieri ştiţi despre
ce-a vorbit Elodin?
Dal a clătinat din cap.
— Despre diferenţa între a fi gol şi a fi nud, i-am spus abătut.
Dal a izbucnit în râs.
— Vorbesc serios. M-am luptat să fiu în clasa lui, dar acum
nu mă gândesc decât la timpul pe care-l pierd acolo, când l-
aş fi putut consuma pe multe alte lucruri practice.
— Sunt lucruri mai practice decât numele, a admis Dal. Dar
uite.
S-a concentrat din nou la mangalul din faţa noastră, apoi
privirea i-a devenit distantă. A vorbit din nou, de data asta în
şoaptă, apoi s-a aplecat încet, până când mâna i-a ajuns la
un centimetru deasupra cărbunilor încinşi.

969
Apoi, cu o expresie intensă pe faţă, Dal şi-a apăsat mâna
adânc în inima focului, cuibărindu-şi degetele în cărbunii
portocalii, ca şi cum aceştia n-ar fi fost nimic mai mult decât
niscai pietriş.
Mi-am dat seama că-mi ţineam răsuflarea şi i-am dat drumul
încet, nevrând să-i rup concentrarea.
— Cum?
— Nume, a zis Dal ferm şi şi-a scos mâna din foc.
Era murdară de frasin alb, dar perfect nevătămată.
— Numele reflectă înţelegerea adevărată a unui lucru şi
atunci când înţelegi cu adevărat un lucru, ai putere asupra
lui.
— Dar focul nu e un lucru în sine, am protestat. E pur şi
simplu o reacţie chimică exotermă. Asta…
Bolboroseam fără oprire.
Dal a inspirat şi pentru o clipă a părut că vrea să explice. În
schimb a râs, ridicând neputincios din umeri.
— N-am suficient spirit să-ţi explic de ce. Întreabă-l pe
Elodin. El pretinde că înţelege astfel de lucruri. Eu doar
lucrez aici.
•••
După cursul lui Dal, mi-am făcut drum peste râu, la Imre. N-
am găsit-o pe Denna la han, unde trăsese, aşa că m-am dus
la Eolian, în ciuda faptului că am ştiut că era prea devreme
pentru a o găsi acolo.
Nu erau decât o duzină de oameni în interior, dar eu am
văzut un chip familiar la capătul barului, vorbind cu
Stanchion. Contele Threpe mi-a făcut semn şi m-am dus să
mă alătur lor.
— Kvothe, băiatul meu, a zis Threpe cu entuziasm. Nu te-am
văzut în epoca muritorilor.
— Lucrurile au fost destul de agitate pe partea cealaltă a
râului, am spus, lăsând jos cutia lăutei.
Stanchion m-a cercetat.
— Se vede, a zis el sincer. Eşti palid. Ar trebui să faci rost de
mai multă carne roşie. Sau de mai mult somn.
A arătat un scaun din apropiere.

970
— Pe lângă asta, îţi voi da o cană de hidromel.
— Îţi voi mulţumi pentru asta, am spus, aşezându-mă pe
scaun.
A fost minunat să îmi iau greutatea de pe picioarele mele
dureroase.
— Dacă ai nevoie de carne şi somn, ar trebui să vii la cină la
moşia mea, a spus Threpe agreabil. Promit mâncare
minunată şi conversaţie atât de plictisitoare, că vei putea să
dormitezi în timpul ei şi nu va trebui să-ţi faci griji că ai
pierdut ceva.
Mi-a aruncat o privire imploratoare.
— Vino acum. Te voi ruga dacă trebuie. Nu vor fi mai mult de
zece persoane. Tânjesc după reprezentaţia ta de luni întregi.
Am luat cana de hidromel şi m-am uitat la Threpe. Sacoul de
catifea era de un albastru regal, iar cizmele din piele de
căprioară fuseseră vopsite pentru a se potrivi. Nu puteam
apărea la o cină oficială la el acasă îmbrăcat în haine la
mâna a doua, singurul tip de care aveam.
Nu era nimic ostentativ la Threpe, dar el era nobil din
naştere. Probabil că lui nici nu-i trecea prin minte că eu n-
avem niciun fel de haine frumoase.
Nu-i făceam un reproş din asta. Marea majoritate a
studenţilor de la Universitate erau cât de cât bogaţi. Cum
altfel şi-ar fi putut permite să plătească taxa de şcolarizare?
Adevărul era că nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult decât o
cină bună şi şansa de a interacţiona cu unii dintre nobilii
locali. Mi-ar fi plăcut să fac glume printre băuturi, să repar o
parte din daunele pe care Ambrose le adusese reputaţiei mele
şi poate să atrag atenţia unui potenţial sponsor.
Dar eu pur şi simplu nu-mi puteam permite preţul admiterii.
Un costum de haine pasabil fin costa cel puţin un talant şi
jumătate, chiar dacă-l cumpăram de la solduri. Haina nu
face pe om, dar ai nevoie de costum adecvat dacă vrei să te
integrezi.
Din spatele lui Threpe, Stanchion a făcut o mişcare
exagerată, dând din cap.
— Mi-ar plăcea să vin la cină, i-am spus lui Threpe. Promit.

971
Imediat ce se aranjează un pic lucrurile la Universitate.
— Excelent, a zis Threpe entuziasmat. Am de gând să mă ţin
de capul tău şi cu asta. Nu da înapoi. Îţi găsesc eu un
patron, băiatul meu. Unul bun. Jur.
În spatele lui, Stanchion a dat din cap aprobator.
Le-am zâmbit amândurora şi am mai luat un pahar de
hidromel. M-am uitat la scara de la al doilea nivel.
Stanchion mi-a văzut privirea.
— Nu e aici, a zis el a scuză. De fapt, n-am văzut-o de câteva
zile.
O mână de oameni au intrat pe uşa de la Eolian şi au strigat
ceva în yllish. Stanchion le-a făcut cu mâna şi s-a ridicat în
picioare.
— Mă cheamă datoria, a zis el, ducându-se să-i salute.
— Vorbind de patroni, i-am spus lui Threpe. Aş vrea să-ţi cer
opinia într-o privinţă.
Mi-am coborât vocea.
— Ceva ce aş prefera să rămână între noi doi.
Ochii lui Threpe au strălucit curioşi în timp ce se apleca mai
aproape.
Mi-am mai luat un pahar cu hidromel în timp ce-mi adunam
gândurile. Băutura m-a lovit mai repede decât m-aş fi
aşteptat. A fost destul de drăguţ, de fapt, căci îmi atenua şi
durerea numeroaselor mele leziuni.
— Presupun că tu ştii toţi potenţialii sponsori pe câteva sute
de kilometri de aici.
Threpe a ridicat din umeri, fără să se deranjeze să facă pe
modestul.
— Destul de mulţi. Pe oricine e serios. Pe oricine are bani,
oricum.
— Am o prietenă, am spus. O muzicantă care e doar la
început. Are un talent natural, dar nu prea multă pregătire.
Cineva a abordat-o cu o ofertă de ajutor şi o promisiune de
eventual patronaj…
M-am oprit, neştiind cum să-i explic restul.
Threpe a dat din cap.
— Vrei să ştii dacă el e legitim, a spus el.

972
— O preocupare rezonabilă. Unii sunt de părere că un patron
are dreptul la mai mult decât la muzică.
A arătat spre Stanchion.
— Dacă vrei poveşti, întreabă-l despre vremea când Ducesa
Samista a venit aici în vacanţă.
A chicotit într-un fel care era aproape de geamăt, frecându-se
la ochi.
— Zeişorii să mă ajute, femeia aia era îngrozitoare.
— Asta e grija mea, am spus. Nu ştiu dacă e demn de
încredere.
— Pot să întreb dacă vrei, a zis Threpe. Cum îl cheamă?
— Asta face parte din problemă, am spus. Nu-i ştiu numele.
Cred că nici ea nu-l ştie.
Threpe s-a încruntat la asta.
— Cum se poate să nu-i cunoască numele?
— El i-a spus un nume, am zis. Dar nu ştiu dacă e real.
Aparent, el îşi protejează intimitatea şi i-a dat instrucţiuni
stricte să nu spună nimănui despre el, am zis. Nu se
întâlnesc de două ori în acelaşi loc. Niciodată în public. El a
dispărut câteva luni la un moment dat.
M-am uitat la Threpe.
— Cum ţi se pare?
— Păi, nu e deloc ideal, a zis Threpe, cu dezaprobare grea în
glas. Sunt şanse mari ca omul ăsta să nu fie deloc sponsor.
Se pare că el a profitat de prietena ta.
Am dat din cap cu un aer posomorât.
— Aşa m-am gândit şi eu.
— Încă o dată, a zis Threpe. Unii sponsori lucrează în secret.
Dacă găsesc pe cineva cu talent, nu e nefiresc pentru ei să-l
hrănească în privat şi apoi… A făcut o înfloritură teatrală cu
mâna. E ca un truc magic. Scoţi din pălărie un muzicant
genial.
Threpe mi-a zâmbit cu bunătate.
— Am crezut că aşa a făcut cineva cu tine, a recunoscut el.
Ai venit de nicăieri şi ai primit naiul. Am crezut că cineva te-a
ţinut ascuns departe până când ai fost gata pentru marea
apariţie.

973
— Nu m-am gândit la asta, am spus.
— Se întâmplă, a spus Threpe. Dar locurile ciudate de
întâlnire şi faptul că ea nu e sigură de numele lui?
A clătinat din cap, încruntându-se.
— Dacă nu altceva, e cel puţin destul de necuviincios. Fie
acest om are parte de un pic de distracţie, pretinzând a fi
haiduc, fie e cu adevărat dubios.
Threpe a părut să se gândească un moment, bătând cu
degetele pe bar.
— Spune-i prietenei tale să fie atentă şi să-şi păstreze
inteligenţa. E cumplit când un patron profită de o femeie.
Asta e o trădare. Am cunoscut bărbaţi care au făcut puţin,
dar au pozat în susţinători pentru a câştiga încrederea unei
femei.
S-a încruntat.
— Asta e mai rău.
•••
Eram la jumătatea drumului înapoi la Universitate, abia
păşisem pe Podul de Piatră, când am început să simt o
căldură neplăcută, cu înţepături, cuprinzându-mi braţul. La
început am crezut că durerea venea de la cotul meu cusut de
două ori, care mă mâncase şi mă arsese toată ziua.
Dar în loc să scadă, căldura a continuat să mi se
răspândească în braţ şi de-a lungul părţii stângi a pieptului.
Am început să transpir, de parcă aş fi fost cuprins de o febră
bruscă.
Mi-am dezbrăcat haina, lăsând aerul rece să mă răcorească
şi am început să-mi deschei cămaşa. Briza toamnei a ajutat
şi mi-am făcut vânt cu mantia. Dar căldura a crescut mai
intensă, dureroasă chiar, de parcă mi-aş fi vărsat apă
clocotită peste piept.
Din fericire, această secţiune de drum mergea în paralel cu
un curs de apă care se vărsa în râul Omethi din apropiere.
Nefiind în stare să mă gândesc la un plan mai bun, mi-am
scos cizmele, am dat jos lăuta de pe umăr şi am sărit în apă.
Apa rece m-a făcut să oftez şi să pufăi, dar mi-a răcit pielea
încinsă. Am stat acolo, încercând să nu mă simt ca un idiot,

974
în timp ce a trecut un cuplu tânăr, ţinându-se de mâini şi
ignorându-mă.
Ciudata căldură mi s-a mişcat prin corp ca şi cum ar fi fost
un incendiu în interiorul meu, încercând să găsească o cale
de ieşire. A început de-a lungul părţii stângi, apoi a hoinărit
în jos, la picioare, apoi din nou prin braţul stâng. Când s-a
mutat la cap, m-am scufundat sub apă.
S-a oprit după câteva minute şi eu am ieşit din apă.
Tremurând, m-am înfăşurat în mantie, bucuros că nu mai
era nimeni altcineva pe drum. Apoi, cum nu mai aveam
nimic altceva de făcut, mi-am pus lăuta pe umăr şi am
început din nou lunga plimbare înapoi la Universitate, cu apa
picurând de pe mine şi teribil de înfricoşat.

975
 CAPITOLUL 23
Principii

— I-am zis Molei, am spus în timp ce amestecam cărţile. Ea a

zis că totul era în capul meu şi m-a împins pe uşă afară.
— Păi, eu pot doar să ghicesc ce simte ea, a zis Sim cu
amărăciune. Am ridicat ochii, surprins de claritatea
neobişnuită din glasul lui, dar înainte de a mă putea întreba
care-i problema, Wilem mi-a prins privirea şi a clătinat din
cap, avertizându-mă. Cunoscând trecutul lui Sim, am ghicit
că fusese un alt final rapid şi dureros al unei alte relaţii
rapide şi dureroase.
Mi-am ţinut gura şi am inspirat din nou. Tustrei ne omoram
timpul aşteptând să se umple încăperea înainte de a începe
să cânt pentru mulţimea obişnuită dintr-o seară de Doborâş
de la Cinzeacă.
— Care crezi că-i problema? a întrebat Wilem.
Am ezitat, îngrijorat de faptul că, dacă le rostesc cu voce tare,
temerile mele s-ar putea adeveri.
— S-ar putea să mă fi expus la ceva periculos în Partizanat.
Wil s-a uitat la mine.
— Cum ar fi?
— Unii dintre compuşii pe care-i folosim, am zis. Trec direct
prin piele şi pot să te omoare în optsprezece moduri lente.
M-am gândit din nou la ziua în care sticla mea de tenten se
spărsese în Partizanat. La singura picătură de agent de
transport care aterizase pe cămaşa mea. Fusese doar o
picătură mică, doar cu un pic mai mare decât floarea unui
cui. Fusesem atât de sigur că nu-mi atinsese pielea!
— Sper că nu e asta.
Dar nu ştiam ce altceva ar fi putut fi.
— Ar putea fi un efect persistent de la bobul de prune, a zis
Sim aspru. Ambrose nu e cine ştie ce alchimist. Şi din câte
am înţeles, unul dintre ingredientele principale pe care le
foloseşte e plumbul. Dacă o fabrică singur, o serie de

976
principii latente ar putea să-ţi afecteze sistemul. Ai mâncat
sau ai băut ceva diferit astăzi?
Am stat să mă gândesc.
— Am băut destul hidromel la Eolian, am recunoscut.
— Asta nu îmbolnăveşte pe nimeni, a zis Wil întunecat.
— Îmi place asta, a zis Sim. Dar e, practic, o înşelătorie în
sine. Există o mulţime de tincturi diferite care intră în
compoziţie. Nimic alchimic, doar nucşoară, cimbru, cuişoare,
tot felul de condimente. Se poate ca una dintre acestea să fi
declanşat unele dintre principiile libere ale sistemului tău.
— Minunat, am mormăit. Şi cum repar asta, mai exact?
Sim şi-a deschis braţele a neputinţă.
— Aşa mă gândeam şi eu, am zis. Totuşi, sună mai bine
decât intoxicaţia cu metale.
Simmon a luat patru levate la rând cu o carte inteligentă şi la
sfârşitul mâinii zâmbea din nou. Sim nu rămânea niciodată
trist prea mult.
Wil a tăiat cărţile şi eu mi-am împins scaunul în spate de la
masă.
— Cânt-o p-aia despre vaca beată şi putineiul cu unt, a zis
Sim.
Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
— Poate mai târziu, am zis, luându-mi din ce în ce mai
ponosita cutie a lăutei şi pornind spre şemineu, în sunet de
aplauze dispersate, familiare. Mi-a luat mult să deschid
cutia, detorsionând sârma de cupru pe care o folosisem ca să
ţină loc de-o cataramă.
În următoarele două ore am cântat. Am cântat: Ultima
monedă pentru pot, Creanga de liliac şi Cada mătuşii Emme.
Publicul a râs şi a bătut ritmul şi a ovaţionat.
Pe măsură ce degetele mele cântau, am simţit cum grijile mi
se îndepărtează. Cântatul a fost întotdeauna cel mai bun
remediu pentru stările mele întunecate. Cântând, chiar şi
vânătăile păreau să doară mai puţin.
Apoi am simţit un fior, ca şi cum un vânt puternic de iarnă
sufla în jos pe coşul de fum din spatele meu. M-am luptat să
nu tremur şi am terminat ultimul vers de la Jack şi merele,

977
pe care l-am cântat până la urmă ca să-l fac pe Sim fericit.
Când am lovit ultima coardă, mulţimea a aplaudat şi
conversaţia a început să umple treptat încăperea din nou.
M-am uitat în spate, la şemineu, dar focul ardea vesel, fără
niciun semn de vânt. Am plecat de lângă vatră, sperând că o
mică plimbare îmi va alunga frigul. Dar de cum am făcut
câţiva paşi, mi-am dat seama că nu era cazul. Frigul îmi
intrase direct în oase. M-am întors la şemineu, întinzându-mi
mâinile să se încălzească.
Wil şi Sim au apărut lângă mine.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Sim. Arăţi de parcă o să ţi se
facă rău.
— Ceva de genul ăsta, am zis, strângând din dinţi ca să nu
mai clănţăne.
— Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Cinzeacă că sunt bolnav şi
trebuie să termin devreme în seara asta. Apoi, aprindeţi o
lumânare din focul ăsta şi duceţi-o în camera mea.
M-am uitat la feţele lor serioase.
— Wil, mă ajuţi să plec de-aici? Nu vreau să fac o scenă.
Wilem a dat din cap şi mi-a dat braţul. M-am sprijinit de el şi
m-am străduit să mă abţin să nu tremur pe drumul spre
scări. Nimeni nu ne-a dat prea multă atenţie. Probabil
păream mai degrabă beat. Mâinile îmi erau amorţite şi grele.
Buzele îmi erau reci ca gheaţa.
După primul etaj de scări, nu mi-am mai putut ţine
tremuratul sub control. Mergeam în continuare, dar muşchii
groşi ai picioarelor se contractau la fiecare pas.
Wil s-a oprit.
— Ar trebui să mergem la Clinică.
Deşi nu suna diferit, accentul lui cealdiz era mai gros, iar el
coborâse tonul. Semn că era cu adevărat îngrijorat.
Am scuturat ferm din cap şi m-am aplecat înainte, ştiind că
ar trebui să mă ajute în sus pe scări sau să mă lase să cad.
Wilem şi-a pus un braţ în jurul meu şi, jumătate pe
picioarele mele, jumătate cărat, am făcut restul de drum.
Odată ajuns în cămăruţa mea, m-am întins pe pat. Wil mi-a
înfăşurat o pătură în jurul umerilor.

978
S-au auzit paşi pe hol şi Sim a apărut nervos în cadrul uşii.
Ţinea un ciot de lumânare, adăpostind flacăra cu cealaltă
mână în timp ce mergea.
— Am adus. La ce-ţi trebuie, totuşi?
— Acolo.
Am arătat către masa de lângă pat.
— Ai aprins-o din foc?
Privirea lui Sim era speriată.
— Buzele tale, a zis el. Au o culoare ciudată.
M-am uitat pe furiş după o aşchie de lemn brut de pe
noptieră şi mi-am lovit tare dosul mâinii. S-a umplut de
sânge şi am trecut aşchia lungă prin acesta, udând-o.
— Închide uşa, am zis.
— Să nu faci ce cred eu că faci, a zis Sim hotărât.
Am împlântat aşchia lungă în ceara moale a lumânării, lângă
fitilul cu flacăra. A trosnit un pic, apoi flacăra s-a înfăşurat
în jurul ei. Am mormăit două vrăji, imediat una după
cealaltă, vorbind atât de încet, că buzele mele amorţite n-au
atins cuvintele.
— Ce faci? a întrebat Sim. Vrei să te coci?
Cum nu i-am răspuns, a păşit în faţă, ca şi cum ar fi vrut să
lovească lumânarea.
Wil i-a prins braţul.
— Are mâinile ca de gheaţă, a zis el liniştit. E rece. Foarte
rece.
Ochii lui Sim s-au plimbat nervos între noi doi. A făcut un
pas înapoi.
— Măcar… măcar să fii atent.
Dar eu deja îl ignoram. Am închis ochii şi am luat lumânarea
aprinsă la focul de la parter. Apoi am făcut cu grijă a doua
legătură între sângele de pe aşchie şi sângele din corpul meu.
Era destul de asemănător cu ce făcusem cu picătura de vin
de la Eolian. Cu excepţia evidentă că nu voiam să-mi fierb
sângele.
La început a fost doar o scurtă gâdilătură de căldură, nici pe
departe suficientă. M-am concentrat mai mult şi am simţit
tot corpul relaxându-se, în timp ce căldura mă inunda. Am

979
ţinut ochii închişi, supraveghind atent legătura, până când
am putut să inspir de mai multe ori adânc, fără să tremur
sau să mă agit.
Am deschis ochii şi mi-am văzut prietenii privindu-mă. Le-
am zâmbit.
— Sunt bine.
Dar înainte să rostesc cuvintele, am început să transpir. Mi-a
fost brusc prea cald, dezgustător de cald. Am rupt ambele
legături la fel de repede cum ţi-ai smulge mâna de pe o sobă
fierbinte de fier.
Am inspirat adânc de câteva ori, apoi m-am ridicat în
picioare şi m-am dus la fereastră. Am deschis-o şi m-am
sprijinit puternic pe pervaz, bucurându-mă de aerul rece de
toamnă, care mirosea a frunze moarte şi a ploaie care vine.
S-a aşternut un lung moment de tăcere.
— Au semănat cu frisoanele de legătură, a zis Simmon.
Foarte rele frisoane de legătură.
— Le-am simţit ca frisoane, am zis.
— Poate corpul tău şi-a pierdut capacitatea de a-şi regla
temperarea? a sugerat Wilem.
— Temperatura, l-a corectat Sim absent.
— Asta n-ar explica arderea din piept, am zis.
Sim şi-a ridicat capul.
— Arderea?
Eram ud de transpiraţie acum, aşa că am fost bucuros să
găsesc o scuză pentru a-mi descheia cămaşa şi a o trage
peste cap. O mare parte din piept şi partea superioară a
braţului erau de un roşu aprins, un contrast puternic cu
pielea mea de obicei palidă.
— Mola a zis că e o erupţie pe piele şi m-am agitat ca o babă.
Dar nu era acolo înainte să sar în râu.
Simmon s-a aplecat mai aproape să se uite.
— Eu tot cred că sunt principiile nelegate, a zis el. Astea pot
acţiona bizar asupra cuiva. Semestrul trecut am avut un E’lir
care n-a fost atent la ceea ce făcea. A ajuns până acolo că nu
mai era capabil să doarmă sau să-şi focalizeze privirea la
aproape două palme distanţă.

980
Wilem s-a gârbovit într-un scaun.
— Cum ajunge cineva să fie rece, apoi fierbinte, apoi din nou
rece?
Sim a zâmbit fără tragere de inimă.
— Sună ca o ghicitoare.
— Nu-mi plac ghicitorile, am zis îmbrăcând cămaşa.
Apoi am scheunat, strângându-mi bicepsul gol al braţului
stâng. Printre degete îmi ţâşnea sânge.
Sim a sărit în picioare, privind în jur frenetic, neştiind în mod
evident ce să facă.
Am simţit cum sunt înjunghiat de un cuţit invizibil.
— Dumnezeule! Umbre întunecate! La naiba!
Am scrâşnit din dinţii încleştaţi. Am tras mâna deoparte şi
am văzut rănile mici, rotunde, din braţ, apărute de nicăieri.
Expresia lui Simmon era îngrozită, ochii larg deschişi,
mâinile îi acopereau gura. A zis ceva, dar eram prea ocupat
să mă concentrez pentru a asculta. Oricum, ştiam deja ce
spune: malfezanţă. Desigur. Asta fusese tot o malfezanţă.
Cineva mă ataca.
M-am coborât în Inima de Piatră şi am adus tot Alarul meu
să suporte.
Dar atacatorul necunoscut n-a pierdut vremea. O durere
ascuţită a apărut în piept, lângă umăr. N-a mai rupt pielea
de data asta, dar am văzut o pată albastru-închis înflorindu-
mi sub piele.
Mi-am întărit Alarul şi la următoarea înjunghiere am simţit
puţin mai mult decât un vârf de cuţit. Apoi mi-am rupt
repede mintea în trei bucăţi, iar la două dintre acestea le-am
dat sarcina de a menţine Alarul care mă proteja. Numai
atunci am lăsat să-mi iasă un oftat adânc.
— Sunt bine.
Simmon a râs într-un fel sufocat care s-a încheiat într-un
suspin. Mâinile încă îi acopereau gura.
— Cum poţi spune asta? a întrebat el de-a dreptul îngrozit.
M-am uitat în jos la mine. Sângele încă îmi ţâşnea printre
degete, scurgându-mi-se pe dosul mâinii şi pe braţ.
— E adevărat, i-am zis. Sincer, Sim.

981
— Dar malfezanţa e în afara legii, a zis el. Pur şi simplu nu se
face.
M-am aşezat pe marginea patului, menţinând presiunea pe
rană.
— Cred că avem o dovadă destul de clară, de altfel.
Wilem s-a aşezat înapoi.
— Sunt de acord cu Simmon. N-aş fi crezut niciodată aşa
ceva.
A făcut un gest furios.
— Arcaniştii nu mai fac asta. E o nebunie.
S-a uitat la mine.
— De ce zâmbeşti?
— Mă simt uşurat, am zis sincer. Eram îngrijorat că m-am
otrăvit cu cadmiu sau că am o boală misterioasă. Dar e doar
cineva care încearcă să mă omoare.
— Cum ar putea face cineva aşa ceva? a întrebat Simmon.
Nu din punct de vedere moral, vreau să spun. Cum a făcut
cineva rost de sânge sau de păr?
Wilem s-a uitat la Simmon.
— Ce-ai făcut cu bandajele după ce l-ai cusut?
— Le-am ars, a zis Sim defensiv. Nu sunt tâmpit.
Wil a făcut un gest de calmare.
— Doar elimin posibilităţile. Probabil că nu e nici Clinica.
Sunt atenţi cu privire la astfel de lucruri.
Simmon s-a ridicat.
— Trebuie să spun cuiva.
S-a uitat la Wilem.
— O mai fi Jamison încă la birou la ora asta din noapte?
— Sim, am zis. Ce-ar fi să mai aşteptăm un timp?
— Ce? a zis Simmon. De ce?
— Sigura dovadă pe care o am sunt doar leziunile mele, am
zis. Asta înseamnă că vor vrea ca cineva de la Clinică să mă
examineze. Şi când se va întâmpla…
Cu o mână încă fixată pe braţul meu însângerat, am făcut
semn la cotul bandajat.
— Arăt remarcabil de mult ca cineva care a căzut de pe un
acoperiş cu doar câteva zile în urmă.

982
Sim s-a aşezat din nou în scaunul său.
— Au trecut doar trei zile, nu?
Am dat din cap.
— Aş fi exmatriculat. Şi Mola ar avea probleme că n-a amintit
leziunile mele. Magistrul Arwyl e neiertător cu privire la aşa
ceva. Şi voi doi aţi fi probabil implicaţi. Nu vreau asta.
Am rămas tăcut un moment. Singurul sunet era doar zarva
îndepărtată din berăria aglomerată de jos. M-am aşezat pe
pat.
— Chiar e nevoie să discutăm cine face asta? a întrebat Sim.
— Ambrose, am zis. Întotdeauna e Ambrose. Probabil că a
găsit ceva sânge de-al meu pe vreo bucată de ţiglă de pe
acoperiş. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta cu zile în urmă.
— De unde să fi ştiut că era al tău? a întrebat Simmon.
— Pentru că-l urăsc, am zis cu amărăciune. Sigur că ştie că
era al meu.
Wil a clătinat încet din cap.
— Nu, nu seamănă cu el.
— Nu seamănă cu el? a întrebat Simmon. El a trimis-o la
Kvothe pe femeia aia cu bob de prune. Ăsta e la fel de rău ca
otrava. El i-a angajat pe bărbaţii ăia să sară pe Kvothe pe
alee în ultimul semestru.
— Mai exact vreau să spun că nu Ambrose îi face chestii lui
Kvothe, a zis Wilem. Angajează pe alţii să le facă. A trimis o
femeie cu doza. A plătit criminali să te înjunghie. Chiar mă
aştept ca el nici măcar să nu fi făcut asta. Pun pariu că
altcineva a făcut-o pentru el.
— Tot aia, am zis. Ştim că el e în spate.
Wilem s-a încruntat la mine.
— Nu gândeşti corect. Nu că Ambrose nu e un ticălos. E. Dar
e al naibii de deştept. El are grijă să se distanţeze de tot ce
face.
Sim părea nesigur.
— Wil are dreptate. Când erai angajat ca muzicant la Cai şi
Patru, n-a cumpărat locul ca să te concedieze pe tine. A
făcut-o ginerele baronului Petre. El n-are nici cea mai mică
legătură cu asta.

983
— Nicio legătură nici aici, am zis. Asta e ideea cu
simpatetica. E indirectă.
Wil a clătinat din cap din nou.
— Dacă te-ar fi înjunghiat cineva într-o alee, lumea ar fi fost
şocată. Dar astfel de lucruri se întâmplă tot timpul peste tot
în lume. Dar dacă tu ai cădea în public şi ar începe să-ţi
ţâşnească sângele din cauza malfezanţei? Lumea ar fi
îngrozită. Magiştrii ar suspenda orele. Comercianţii bogaţi şi
nobilii ar auzi şi ei şi şi-ar retrage copiii de la studii. Ar aduce
jandarmi de la Imre.
Simmon şi-a frecat fruntea şi s-a uitat în sus la tavan,
gânditor. Apoi a dat din cap, la început încet, apoi cu mai
multă certitudine.
— Are sens, a zis el. Dacă Ambrose ar fi găsit urme de sânge,
i le-ar fi putut preda lui Jamison şi l-ar fi dat în vileag pe hoţ.
N-ar mai fi fost nevoie de cei de la Clinică să se uite după
leziuni suspecte şi alte chestii de genul ăsta.
— Lui Ambrose îi place răzbunarea, am punctat aspru. Ar fi
putut ascunde sângele de Jamison. Să-l păstreze pentru
sine.
Wilem a clătinat din cap.
Sim a oftat.
— Wil are dreptate. Nu sunt prea mulţi simpatişti şi toată
lumea ştie că Ambrose îţi poartă ranchiună. E prea atent
pentru a face ceva de genul ăsta. Ar duce drept la el.
— În plus, cât a trecut înainte ca asta să se întâmple? Zile şi
zile, a zis Wilem. Voi chiar credeţi sincer că Ambrose ar putea
sta atât de mult fără să-şi bage nasul? Nici măcar un pic?
— Ai dreptate, am recunoscut fără tragere de inimă. Nu e
stilul lui.
Ştiam că trebuie să fie Ambrose. Simţeam asta adânc în
stomac.
Într-un fel ciudat, aproape că voiam să fie el. Asta ar fi făcut
ca lucrurile să fie mult mai simple.
Dar n-are sens să-ţi doreşti ceva. Am inspirat adânc şi m-am
silit să gândesc raţional.
— Ar fi nesăbuit din partea lui, am recunoscut în final. Şi el

984
nu e genul să-şi murdărească mâinile.
Am oftat.
— Bine. Minunat. Ca şi cum faptul că cineva încearcă să-mi
distrugă viaţa nu era de-ajuns.
— Cine ar putea fi? a întrebat Simmon. Persoana ta de mediu
nu poate face aşa ceva cu părul, nu?
— Dal ar putea, am zis. Sau Kilvin.
— E probabil clar că niciunul dintre maeştri nu încearcă să
te omoare.
— Apoi, trebuie să fie cineva care are sângele lui, a zis Sim.
Am încercat să ignor senzaţia de scufundare care îmi săpa în
stomac.
— Are cineva sângele meu, am zis. Dar nu cred că ea poate fi
făcută răspunzătoare.
Wil şi Sim s-au întors să se uite la mine şi am regretat
imediat că am vorbit.
— De ce ar avea cineva sângele tău? a întrebat Sim.
Am ezitat, apoi mi-am dat seama că în clipa aceea n-aveam
cum să evit să le spun.
— Am împrumutat bani de la Devi la începutul trimestrului.
Niciunul dintre ei n-a reacţionat cum m-am aşteptat. Trebuie
spus că niciunul n-a reacţionat defel.
— Cine e Devi? a întrebat Sim.
Am început să mă relaxez. Poate că nu auziseră de ea. Asta
făcea, cu siguranţă, lucrurile mai uşoare.
— E o gailetă care locuieşte peste râu, am zis.
— Bun, a zis Simmon uşor. Ce e o gailetă?
— Îţi aminteşti când ne duceam să vedem Duhul şi Fata-
gâscă? l-am întrebat. Ketler era gailet.
— O, un şoim de cupru, a zis Sim cu faţa strălucind de
revelaţie, apoi întunecându-se din nou, când şi-a dat seama
de implicaţii. Nu ştiam că sunt pe-aici oameni de genul ăla.
— Oameni de genul ăla sunt peste tot, am zis. Lumea n-ar
funcţiona fără ei.
— Stai, a zis Wilem brusc, ridicând mâna. Ai spus că…
S-a oprit, luptându-se să-şi amintească cuvântul
corespunzător în aturană.

985
— Creditoarea ta, cea căreia îi datorezi bani, o cheamă Devi?
Accentul lui cealdiz era gros rostind numele ei, aşa că a
sunat ca David.
Am dat din cap. A venit reacţia pe care o aşteptam.
— O, Doamne, a zis Simmon îngrozit. Vrei să spui Demon
Devi, nu?
Am oftat.
— Deci, ai auzit de ea.
— Dacă am auzit de ea? a zis Sim cu vocea stridentă. A fost
exmatriculată în primul meu semestru! A făcut o adevărată
impresie.
Wilem a închis pur şi simplu ochii şi a clătinat din cap ca şi
cum nu suporta să se uite la cineva aşa prost ca mine.
Sim şi-a ridicat mâinile în aer.
— A fost exmatriculată pentru malfezanţă! Ce-a fost în capul
tău?
— Nu, i-a zis Wilem lui Simmon. A fost exmatriculată pentru
urâtă purtare. N-a fost nicio dovadă de încălcare a legii.
— Chiar nu cred că a fost ea, am zis. E destul de drăguţă, de
fapt. Prietenoasă. În plus, e doar un împrumut de şase
talanţi şi n-am întârzieri de plată. N-avea niciun motiv să
facă aşa ceva.
Wilem m-a privit lung, neclintit.
— Doar pentru a explora toate posibilităţile, vrei să faci ceva
pentru mine? a zis el încet.
Am dat din cap.
— Gândeşte-te la ultimele tale discuţii cu ea, a zis Wilem.
Stai o clipă şi cerne-le bucată cu bucată şi vezi dacă-ţi
aminteşti dacă ai făcut sau ai spus ceva care ar fi putut s-o
jignească sau s-o supere.
M-am gândit la ultima noastră conversaţie, derulând-o în
capul meu.
— A fost interesată de anumite informaţii pe care nu i le-am
dat.
— Cât de interesată?
Vocea lui Wilem a fost lentă şi liniştită, ca şi cum el ar fi
vorbit cu un copil destul de retardat.

986
— Destul de interesată, am zis.
— Destul nu indică un grad de intensitate.
Am oftat.
— Bine. Extrem de interesată. Suficient de interesată ca să…
M-am oprit. Wilem a arcuit o sprânceană cunoscătoare către
mine.
— Da? Ce ţi-ai amintit?
Am ezitat.
— S-a oferit şi să se culce cu mine, am zis.
Wilem a dat din cap calm, ca şi cum s-ar fi aşteptat la ceva
de genul ăsta.
— Şi tu cum ai răspuns ofertei generoase a acestei tinere
femei?
Mi-am simţit obrajii înfierbântându-se.
— Am… Am ignorat-o.
Wilem a închis ochii, expresia lui transmiţând o mare,
obosită disperare.
— Asta e la fel de rău ca Ambrose, a zis Sim, prinzându-şi
capul în mâini. Devi nu trebuie să-şi facă griji cu privire la
magiştri sau la altceva. Se spune că poate face o vrajă în opt
părţi! Opt!
— Eram strâns cu uşa, am zis pe un ton un pic iritat. Nu
aveam nimic să ofer garanţie. Recunosc că n-a fost o idee
grozavă. Dar asta e, putem face un simpozion despre cât de
prost am fost. Dar acum putem trece mai departe?
Le-am aruncat o privire pledantă.
Wilem s-a frecat la ochi cu o mână şi a dat din cap obosit.
Simmon a făcut un efort să scape de expresia îngrozită, dar
doar cu un succes modest. A înghiţit.
— Corect. Ce ne facem?
— Acum nu contează prea mult cine e răspunzător, am zis,
verificând cu precauţie dacă mi s-a oprit sângerarea de la
braţ.
Se oprise şi am curăţat sângele.
— Am de gând să-mi iau nişte măsuri de precauţie.
Am făcut un gest de uşuire.
— Voi doi duceţi-vă la culcare.

987
Sim s-a frecat pe frunte, chicotind în sinea lui.
— Pe toţi zeii, eşti enervant uneori. Ce faci dacă te atacă din
nou?
— S-a întâmplat deja de două ori cât am stat aici, am zis cu
uşurinţă. Sunt cam ca nişte furnicături.
Am zâmbit la expresia lui.
— Sunt bine, Sim. Sincer. Există un motiv pentru care sunt
în fruntea listei dueliştilor la cursul lui Dal. Sunt în perfectă
siguranţă.
— Cât timp eşti treaz, a intervenit Wilem, cu ochii negri
serioşi.
Rânjetul meu a devenit rigid.
— Cât timp sunt treaz, am repetat. Normal.
Wilem s-a ridicat şi şi-a dat cu mâna pe haine.
— Deci. Curăţă-te şi ia-ţi măsuri de precauţie.
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Tânărul magistru Simmon şi cu mine să-l aşteptăm pe
duelistul fruntaş de la cursul lui Dal în seara asta în camera
mea?
Am simţit că roşesc de jenă.
— De ce nu!? Asta ar fi foarte apreciat.
Wil mi-a făcut o plecăciune exagerată, apoi a deschis uşa şi a
ieşit pe hol.
Sim zâmbea larg de-acum.
— Atunci avem o întâlnire amoroasă. Dar pune pe tine o
cămaşă înainte să vii. Voi veghea asupra ta în seara asta ca
asupra unui copil cu colici, cum eşti, dar refuz s-o fac dacă
insişti să dormi gol.
•••
După ce Wil şi Sim au plecat, m-am dus la fereastră şi pe
acoperişuri. Mi-am lăsat cămaşa în cameră, fiindcă eram plin
de sânge şi nu voiam s-o stric. Aveam încredere în noaptea
întunecată şi în ora târzie, sperând că nimeni nu mă va
vedea alergând pe acoperişurile Universităţii pe jumătate gol
şi plin de sânge.
E relativ uşor să te protejezi de simpatetică, dacă ştii ce faci.
Cineva încerca să mă ardă sau să mă înjunghie, sau trăgea

988
din corpul meu căldură până când aveam să colapsez în
hipotermie, toate astea cu aplicarea simplă, directă a forţei,
astfel că era simplu să te opui. Am fost sigur acum că ştiu ce
se întâmplă şi am reuşit să mă apăr.
Noua mea grijă era ca nu cumva cine mă ataca să se
descurajeze şi să încerce altceva. Ceva de genul atacului
ocult asupra locului unde mă aflam şi apoi recurgerea la un
tip mult mai lumesc de atac, unul pe care n-aş fi putut să-l
opresc cu un efort de voinţă.
Malfezanţa e înspăimântătoare, dar un criminal cu un cuţit
ascuţit te va ucide de zece ori mai repede dacă te prinde pe o
alee întunecată. Şi să capturezi pe cineva cu garda jos e
extrem de uşor dacă-i poţi urmări fiecare mişcare folosindu-
te de sângele lui.
Aşa că am luat-o peste acoperişuri. Planul meu era să iau un
pumn de frunze de toamnă, să le însemnez cu sângele meu şi
să le trimit să se învârtă la nesfârşit în jurul Casei Vântului.
Era un truc pe care îl mai folosisem.
Dar de cum am sărit peste o alee îngustă, am văzut că
fulgera şi mirosea a ploaie în aer. Urma să vină o furtună. Nu
numai că ploaia dobora frunzele, răsucindu-le în jurul meu,
dar îmi spăla şi sângele.
Stând acolo, pe acoperiş, am simţit ca şi cum m-ar fi bătut
cele douăsprezece culori ale iadului, aducând ecouri
neliniştitoare ale anilor mei în Bobcatran. M-am uitat pentru
o clipă la fulgerul îndepărtat şi am încercat să nu las
sentimentul să mă copleşească. M-am silit să-mi amintesc că
nu mai eram copilul neajutorat şi flămând de atunci.
Am auzit un sunet slab, bătând pe bucata aplecată de
acoperiş de tablă din spatele meu. M-am încordat, apoi m-am
relaxat auzind vocea lui Auri:
— Kvothe?
M-am uitat în dreapta mea şi i-am văzut forma mică stând la
vreo zece metri distanţă.
Norii ascunseseră luna, dar i-am putut ghici zâmbetul din
voce când a zis:
— Te-am văzut alergând prin vârful lucrurilor.

989
M-am întors complet cu faţa spre ea, bucuros că nu era mai
multă lumină. Nu-mi plăcea să mă gândesc cum ar fi
reacţionat Auri văzându-mă pe jumătate gol şi acoperit de
sânge.
— Bună, Auri, am zis. Se apropie o furtună. N-ar trebui să fii
pe vârful lucrurilor în seara asta.
Ea şi-a înclinat capul.
— Tu eşti, a zis ea pur şi simplu.
Am oftat.
— Eu sunt. Dar numai…
Un fulger ca un păianjen mare a luminat cerul, iluminând
totul o secundă lungă. Apoi a dispărut, lăsându-mă orbit.
— Auri? am întrebat, îngrijorat că vederea mea a speriat-o.
A mai fost o pâlpâire de fulger şi am văzut-o stând în picioare
mai aproape. Arăta către mine, zâmbind încântată.
— Arăţi ca un Amir, a zis ea. Kvothe e un ciridae.
M-am uitat în jos la mine şi la următoarea fulgerare am
înţeles ce voise să zică. Sângele uscat îmi curgea de pe dosul
mâinii când încercam să-mi opresc hemoragia rănilor. Se
părea că vechile tatuaje ale Amirilor erau folosite pentru a-i
însemna pe membrii cei mai înalţi în rang.
Am fost atât de surprins de comparaţia ei, că am uitat primul
lucru pe care îl aflasem despre Auri. Am uitat să fiu atent
cum îi pun întrebări.
— Auri, de unde ştii despre ciridae?
N-am primit niciun răspuns. Pâlpâirea următoare de fulger
mi-a arătat doar un acoperiş gol şi un cer neiertător.

990
 CAPITOLUL 24
Clinchete

Am stat pe acoperişuri cu furtuna pâlpâind deasupra

capului, cu inima grea în piept. Am vrut s-o urmez pe Auri,
ca să-mi cer scuze, dar am ştiut că n-aveam nicio nădejde.
Genul greşit de întrebări o făcuse să plece, iar atunci când
Auri fugea, era ca un iepure care intra într-o gaură. Erau o
mie de locuri în care putea să se ascundă în Subsol. N-aveam
nicio şansă s-o găsesc.
În plus, mă aşteptau probleme vitale. Chiar acum cineva
putea să-mi detecteze prezenţa. Pur şi simplu n-aveam timp.
Am mers aproape o oră peste acoperişuri.
Lumina tremurătoare a furtunii îngreuna mai degrabă decât
să uşureze demersul, orbindu-mă pentru mult timp după
fiecare fulger. Totuşi, am ajuns în cele din urmă şchiopătând
pe acoperişul de la Ax unde mă întâlneam de obicei cu Auri.
Ţeapăn, am coborât din măr în curtea îngrădită. Eram gata
să strig prin grilajul de metal greu care ducea în Subsol,
când am văzut o scânteie de mişcare în umbra tufişurilor din
apropiere.
M-am chiorât în întuneric, neputând să văd nimic în afara
unei siluete vagi.
— Auri? am întrebat uşor.
— Nu-mi place să spun, a zis ea încet, cu vocea încărcată de
lacrimi.
Dintre toate lucrurile îngrozitoare la care luasem parte în
aceste ultime zile, ăsta era, fără îndoială, cel mai rău.
— Îmi pare rău, Auri, am spus. Nu te voi mai întreba. Promit.
S-a auzit un mic suspin din umbră, care mi-a îngheţat inima
şi a frânt o bucată din ea.
— Ce făceai pe acoperişul lucrurilor în seara asta? am
întrebat. Ştiam că era o întrebare care n-o supăra. O mai
întrebasem de multe ori până atunci.
— Mă uitam la fulgere, a zis ea, trăgându-şi nasul. Apoi, am

991
văzut unul care semăna cu un copac.
— Ce era în fulger? am întrebat încet.
— Ionizare galvanică, a zis ea. Apoi, după o pauză, a
adăugat: Şi gheaţă de râu. Şi balansul pe care îl face o
papură.
— Îmi doresc să fi văzut una, am spus.
— Tu ce făceai pe acoperişuri?
S-a oprit şi a râs cu un mic sughiţ.
— Toate nebune şi în cea mai mare parte dezbrăcate?
Inima a-nceput să mi se dezgheţe un pic.
— Căutam un loc să-mi pun sângele, am zis.
— Cei mai mulţi oameni îl păstrează în corp, a spus ea. E
mai simplu.
— Vreau să păstrez restul acestuia în interior, i-am explicat.
Dar sunt îngrijorat că cineva ar putea fi în căutarea mea.
— O, a zis ea, ca şi cum ar fi înţeles perfect.
I-am văzut silueta uşor mai întunecată mişcându-se în
întuneric, ridicată în picioare.
— Ar trebui să vii cu mine la Clinchete.
— Nu cred că am văzut Clinchetele, am zis. M-ai mai dus
acolo?
Am văzut o mişcare care ar fi putut fi agitarea unui cap.
— E privat.
Am auzit un zgomot metalic, apoi un foşnet, apoi am văzut o
lumină turcoaz aprinzându-se la poarta deschisă. Am
coborât şi m-am întâlnit cu ea în tunelul de dedesubt.
Lumina din mână îi scotea în evidenţă petele de pe faţă,
probabil unde-şi ştersese lacrimile. Era prima dată când o
vedeam murdară pe Auri. Ochii ei erau mai întunecaţi decât
de obicei şi nasul îi era roşu.
Auri şi-a tras nasul şi şi-a frecat faţa pătată.
— Eşti îngrozitor de murdar, a spus ea grav.
M-am uitat în jos la mâinile şi pieptul însângerat.
— Aşa e, am fost de acord.
Apoi, mi-a oferit un zâmbet mic, curajos.
— N-am fugit prea departe de data asta, a spus înclinându-şi
bărbia cu mândrie.

992
— Mă bucur, am spus. Şi îmi pare rău.
— Nu.
A dat din cap puţin şi ferm.
— Tu eşti ciridaeul meu, aşa că nu pot să-ţi reproşez nimic.
A întins mâna ca să-mi atingă cu un deget centrul pieptului
plin de sânge.
— Ivare enim euge.
•••
Auri m-a condus prin labirintul de tuneluri care cuprindea
Subsolul. Am mers mai departe în jos, prin Bolţi, am trecut
de Clinchete. Apoi am trecut prin mai multe coridoare
întortocheate şi din nou în jos, folosind o scară din piatră în
spirală, pe care n-o mai văzusem.
Mi-a mirosit a piatră umedă şi când am coborât am auzit
sunetul scăzut şi lin al apei. Din când în când se auzea
sunetul granulos al sticlei pe piatră sau clinchet de sticlă pe
sticlă.
După vreo cincizeci de paşi, scara largă spiralată a dispărut
într-un bazin mare, înghiţită de apa neagră. M-am întrebat
cât mai continuau scările mai jos de suprafaţă.
Nu era miros de putregai sau de murdărie. Era de apă
proaspătă, şi am văzut cum valurile se învârteau în casa
scării şi se răspândeau în întuneric dincolo de locul în care
puteau ajunge luminile noastre. Am auzit din nou clinchet de
sticlă şi am văzut două sticle învârtindu-se şi intrând şi
ieşind la suprafaţă, mergând într-o direcţie şi apoi în alta.
Una a intrat la fund şi n-a mai ieşit.
Un sac de pânză groasă era agăţat de un braţ al torţei de
aramă montate pe perete. Auri a băgat mâna în sac şi a scos
o sticlă grea cu dop în care ar fi putut fi odată bere Bredon.
Mi-a dat sticla.
— Au dispărut de un ceas. Sau o clipă. Uneori zile. Uneori nu
mai vin înapoi deloc.
A mai scos o sticlă din sac.
— Bine măcar că sunt cel puţin patru deocamdată. În acest
fel, statistic, ar trebui să ai tot timpul două în mişcare.
Am dat din cap şi am tras un fir de pânză groasă din sacul

993
zdrenţuit şi l-am mânjit cu sângele care îmi acoperea mâna.
Am scos dopul sticlei şi i-am dat drumul în interior.
— Şi fire de păr, a zis Auri.
Am tras câteva din cap şi le-am băgat pe gura sticlei.
Apoi am băgat dopul tare şi am lăsat-o să plutească. Plutea
prin apa făcând haotic cercuri.
Auri mi-a mai dat o sticlă şi am repetat procesul. Când a
patra sticla a fost luată de apa turbionară, Auri a dat din cap
şi şi-a bătut vioi mâinile prăfuite una de cealaltă.
— Gata, a zis ea pe un ton de imensă satisfacţie. E bine.
Suntem în siguranţă.
•••
Câteva ore mai târziu, spălat, bandajat şi considerabil mai
puţin dezbrăcat, m-am îndreptat spre camera lui Wilem din
Morişcă. În noaptea aceea, şi în multe dintre cele care aveau
să vină, Wil şi Sim au făcut cu schimbul, păzindu-mă în timp
ce dormeam, ţinându-mă în siguranţă cu Alarurile lor.
Erau cel mai bun fel de prieteni. Cei la care toată lumea
speră, dar nimeni nu-i merită, cu atât mai puţin eu.

994
 CAPITOLUL 25
Deţinere ilegală

În ciuda a ceea ce spuneau Wil şi Sim, n-am putut să cred că

Devi era răspunzătoare pentru malfezanţa împotriva mea. În
timp ce eram dureros de conştient de faptul că nu ştiam
aproape nimic despre femei, ea fusese întotdeauna
prietenoasă cu mine.
Chiar dulce uneori.
E-adevărat, avea o reputaţie sinistră. Dar ştiam mai bine
decât oricine cât de repede câteva zvonuri se pot transforma
în poveşti cu zmei.
M-am gândit că e mult mai probabil ca agresorul meu
necunoscut să fi fost pur şi simplu un student crud, căruia
nu i-a convenit avansarea mea în Arcanum. Cei mai mulţi
studenţi studiau ani de-a rândul înainte de-a ajunge re’lari,
şi eu reuşisem în mai puţin de trei semestre. Ar fi putut fi
chiar cineva care pur şi simplu îi ura pe cei din neamul
edema ruh. N-ar fi fost prima dată când mă alegeam cu o
bătaie din pricina asta.
Din anumite puncte de vedere, chiar nu conta cine era
răspunzător pentru atacuri.
Aveam nevoie de o modalitate de a le opri. Nu mă puteam
aştepta ca Wil şi Sim să aibă grijă de mine pentru tot restul
vieţii. Aveam nevoie de o soluţie permanentă. Aveam nevoie
de un gram.
Un gram e o bucată inteligentă de artizanat magic, conceput
special pentru acest tip de problemă. E un fel de armură
simpatetică care împiedică pe oricine să facă o vrajă
împotriva corpului tău. Nu ştiam cum funcţionează, dar
ştiam că există.
Şi ştiam unde să caut să aflu cum să fac unul.
•••
Kilvin a ridicat privirea când m-am apropiat de biroul lui. Am
fost uşurat să văd că sticlăria lui era rece şi întunecată.

995
— Te-ai făcut bine, Re’lar Kvothe? a întrebat fără să se ridice
de la bancul de lucru. Ţinea o sferă mare de sticlă într-o
mână şi un beţigaş de diamant în cealaltă.
— Da, Magistre Kilvin, am minţit.
— Te-ai gândit la următorul tău proiect? a întrebat el. Ai avut
vise inteligente?
— Sunt, de fapt, în căutarea unei scheme pentru un gram,
Magistre Kilvin. Dar n-o găsesc în niciunul dintre bârloguri
sau în cărţile din bibliografie.
Kilvin s-a uitat la mine curios.
— Şi de ce ai avea nevoie de un gram, Re’lar Kvothe? O astfel
de dorinţă nu denotă încredere în colegii tăi arcanişti.
Nefiind sigur dacă glumeşte sau nu, am decis să-i spun
drept.
— Am învăţat despre alunecare la cursul de Simpatetică
Avansată. M-am întrebat dacă un gram lucrează pentru a
nega afinităţile din afară…
Kilvin a chicotit pe ton scăzut.
— Dal a băgat frica-n voi. Bun. Şi ai dreptate, un gram ajută
la protejarea împotriva alunecării.
Ochii negri de cealdiz m-au privit serioşi.
— Până la un punct. Cu toate astea, se pare că un student
inteligent şi-ar putea învăţa pur şi simplu lecţiile şi ar putea
să evite alunecarea prin mare băgare de seamă şi prudenţă.
— Asta şi vreau, Magistre Kilvin, am zis. Totuşi, mi se pare
că e util să deţii un gram.
— E-adevărat, a admis Kilvin, dând din capul lui
nepieptănat. Cu toate astea, cu reparaţiile şi ocuparea cu
comenzile de toamnă, avem lipsă de personal.
A fluturat o mână spre fereastra care dădea în atelier.
— Nu-mi pot permite să pun niciun muncitor să facă aşa
ceva. Şi chiar dacă mi-aş permite, e o problemă de costuri. E
muncă delicată, iar pentru încrustare e nevoie de aur.
— Aş prefera să mi-l fac singur, Magistre Kilvin.
Kilvin a clătinat din cap.
— Există un motiv pentru care schema nu e în cărţile din
bibliografie. Nu eşti suficient de avansat ca să ţi-l faci singur.

996
Trebuie să fii atent când se amestecă scrijeldica cu propriul
sânge.
Am deschis gura să spun ceva, dar mi-a tăiat vorba.
— Mai important, scrijeldica necesară pentru un astfel de
dispozitiv e încredinţată numai celor care au ajuns la nivelul
de el’the. Caracterele pentru sânge şi oase au un potenţial
prea mare de utilizare greşită.
Tonul lui mi-a dat de-nţeles că nu puteam câştiga prin
argumente, aşa că am ridicat din umeri ca şi cum prea puţin
îmi păsa.
— Nu e nicio problemă, Magistre Kilvin. Am alte proiecte cu
care îmi pot ocupa timpul.
Kilvin mi-a zâmbit larg.
— Sunt sigur de asta, Re’lar Kvothe. Aştept cu mare
nerăbdare să văd ce-mi vei face.
M-a lovit un gând.
— În acest scop, Magistre Kilvin, aş putea folosi unul dintre
atelierele private? Aş prefera să nu se uite toată lumea peste
umărul meu în timp ce cârpesc.
Sprâncenele lui Kilvin s-au ridicat la asta.
— Acum, eu sunt şi mai curios.
A lăsat jos sfera de sticlă, s-a ridicat în picioare şi a deschis
un sertar de la biroul lui.
— Îţi e pe plac un atelier de la primul etaj? Sau e vreo şansă
să explodeze ceva? Îţi voi da unul la etajul al treilea, dacă e
cazul. Sunt mai răcoroase, dar au un acoperiş mai potrivit
pentru aşa ceva.
M-am uitat la el pentru o clipă, încercând să-mi dau seama
dacă glumeşte.
— O cameră la primul etaj e foarte bună, Magistre Kilvin. Dar
o să am nevoie de un cuptor mic de topit şi de încă o
cămăruţă, pentru respirat.
Kilvin a murmurat ceva pentru sine, apoi a scos o cheie.
— Cât de mult vrei să respiri? Camera 27 are cinci sute de
metri pătraţi.
— Sunt suficienţi, am spus. De asemenea, s-ar putea să am
nevoie de permisiune să iau metale preţioase din Stocuri.

997
Kilvin a chicotit la asta şi a dat din cap când mi-a dat cheia.
— Voi vedea ce pot face, Re’lar Kvothe. Aştept cu nerăbdare
să văd ce vei face pentru mine.
•••
Era exasperant că schema de care aveam nevoie era
restricţionată. Dar există întotdeauna alte moduri de a găsi
informaţii şi există întotdeauna oameni care ştiu mai mult
decât ar trebui să ştie.
De exemplu, nu mă îndoiam că Manet ştia cum să facă un
gram. Toată lumea ştia că era E’lir numai cu numele. Dar în
niciun caz nu avea să-mi împărtăşească informaţiile
împotriva voinţei lui Kilvin. Universitatea era casa lui Manet
de treizeci de ani şi el era, probabil, singurul student care se
temea mai mult decât mine de exmatriculare.
Asta însemna că opţiunile mele erau limitate. În afara unei
căutări îndelungate în Arhive, nu m-am putut gândi la nicio
altă modalitate de a obţine o schemă pe cont propriu. Deci,
după câteva minute de stors creierul pentru o opţiune mai
bună, m-am dus la Balot şi Orz.
Balotul era una dintre multele taverne rău famate de pe
această parte a râului.
La Cinzeacă nu era ca vai de lume în cel mai strict sens, pur
şi simplu era lipsită de pretenţii. Era curat, fără miros de flori
şi ieftină, fără a fi împopoţonată.
Oamenii veneau la Cinzeacă pentru a mânca, a bea, a
asculta muzică şi uneori pentru o luptă amicală.
Balotul era pe mai multe trepte în jos pe scară. Era mai
jegos, muzica nu era o prioritate, iar luptele erau de obicei
distractive doar pentru una dintre persoanele implicate.
Atenţie, Balotul nu era mai rău ca jumătate dintre locurile
din Bobcatran. Dar era cel mai rău pe care-l puteai găsi atât
de aproape de Universitate. Deci, în ciuda faptului că era vai
de lume, avea podele din lemn şi geamuri de sticlă. Şi dacă
adormeai de beat ce erai şi te trezeai fără traistă, te puteai
mulţumi cu faptul că nimeni nu te-a înjunghiat şi nu ţi-a
furat şi cizmele.
Pentru că era încă devreme, erau doar o mână de oameni

998
împrăştiaţi prin încăperea comună. Am fost bucuros să-l văd
pe Sleat stând în spate. Nu făcusem cunoştinţă cu el, dar
ştiam cine era. Auzisem poveşti.
Sleat era unul dintre oamenii rari, indispensabili, cu talent
organizatoric. Din câte am auzit, fusese student şi se tot
lăsase în ultimii zece ani.
În acel moment vorbea cu un bărbat care părea agitat şi
ştiam că nu era bine să-i întrerup. Aşa că am cumpărat două
halbe mici de bere şi m-am făcut că beau dintr-una cât
aştept.
Sleat era chipeş, cu părul negru şi ochii negri. Deşi n-avea
barba caracteristică, mă aşteptam să fie măcar pe jumătate
cealdiz. Limbajul corpului său denota autoritate. Se mişca
astfel încât dădea impresia că ar controla tot ce se întâmpla
în jurul lui.
Ceea ce nu m-ar fi surprins, de fapt. Din câte ştiam, el
deţinea Balotul. Oamenilor ca Sleat nu le erau străini banii.
Sleat şi tânărul agitat au ajuns în cele din urmă la un fel de
acord.
Sleat a zâmbit cu căldură când au dat mâna şi l-a bătut pe
umăr când a plecat.
Am aşteptat o clipă, apoi m-am îndreptat spre masa lui. Cum
m-am apropiat, am observat că era o porţiune de podea
liberă între masa lui şi celelalte din încăperea comună. Nu
era mare, doar suficient cât să facă dificil trasul cu urechea.
Sleat şi-a ridicat privirea când m-am apropiat.
— Mă întrebam dacă am putea vorbi, i-am zis.
A făcut un gest larg către scaunul gol.
— Asta e un pic surprinzător, a zis el.
— De ce?
— Nu primesc prea multe vizite de la oameni inteligenţi.
Primesc de la oameni disperaţi.
S-a uitat la căni.
— Amândouă sunt pentru tine?
— Poţi lua una sau pe amândouă.
Am arătat către cea din dreapta.
— Dar am luat deja o gură din asta.

999
S-a uitat la căni cu prudenţă pentru o fracţiune de secundă,
apoi a zâmbit larg, alb, şi a luat băutura din stânga.
— Din câte am auzit, nu eşti genul care să otrăvească
oameni.
— Pare că ştii o grămadă de lucruri despre mine, am zis.
Ridicarea lui din umeri a fost atât de naturală, încât am
bănuit că fusese exersată.
— Ştiu multe despre toată lumea, a zis el. Dar ştiu mai multe
despre tine.
— Cum aşa?
Sleat s-a aplecat înainte, sprijinindu-se de masă şi vorbind
pe un ton confidenţial.
— Ai idee cât de plictisitor e studentul mediocru? Jumătate
dintre ei sunt turişti bogaţi cărora nu le pasă mai deloc de
cursurile lor.
Şi-a dat ochii peste cap şi a făcut un gest ca şi cum ar fi
aruncat ceva peste umăr.
— Cealaltă jumătate sunt nişte tocilari care au visat la locul
ăsta atât de mult, încât abia mai pot respira când ajung aici.
Merg cu grijă, blânzi ca popii. Speriaţi ca nu cumva magiştrii
să le arunce vreo privire dezaprobatoare.
A pufnit dispreţuitor şi s-a lăsat pe spate în scaun.
— E de-ajuns să spun că eşti o gură de aer proaspăt. Toată
lumea spune…
S-a oprit şi a ridicat din nou din umeri în stilul exersat.
— Păi, ştii.
— De fapt, nu ştiu, am recunoscut. Ce spune lumea?
Sleat mi-a zâmbit ascuţit, frumos.
— A, asta e problema, nu? Toată lumea ştie reputaţia unui
om, cu excepţia omului însuşi. Majoritatea bărbaţilor nu
sunt deranjaţi de asta. Dar unii dintre noi muncim pentru
reputaţia noastră. Mi-am construit-o pe-a mea cărămidă cu
cărămidă. E un instrument util.
Mi-a aruncat o privire vicleană.
— Cred că înţelegi despre ce vorbesc.
Mi-am permis un zâmbet.
— Poate.

1000
— Atunci ce se spune despre mine? Spune-mi, şi-ţi voi
întoarce favoarea.
— Păi, am spus. Eşti bun să găseşti lucruri, am zis. Eşti
discret, dar scump.
A fluturat din mâini, iritat.
— Capricii. Detaliile sunt oasele poveştii. Dă-mi oase.
M-am gândit.
— Am auzit că ai reuşit să vinzi mai multe flacoane de Regim
Ignaul Neratum semestrul trecut. După incendiul din
atelierul lui Kilvin, unde se presupunea că totul fusese
distrus.
Sleat a dat din cap, expresia lui nedezvăluind nimic.
— Am auzit că ai reuşit să-i trimiţi un mesaj tatălui lui
Veyane în Emlin, în ciuda faptului că erau sub asediu.
Un alt dat din cap.
— I-ai făcut rost unei tinere prostituate care lucrează în
Buttons de un set de documente care atestau că era
verişoara îndepărtată pe linie de sânge cu baronul Gamre,
permiţându-i să se căsătorească fără mare tam-tam cu un
tânăr domn.
Sleat a zâmbit.
— Am fost mândru de asta.
— Când erai E’lir, ai fost suspendat pentru două semestre,
sub acuzaţia de Deţinere ilegală, am continuat. Doi ani mai
târziu, ai fost amendat şi suspendat din nou, pentru Utilizare
greşită a echipamentelor Universităţii în Creuzet. Am auzit că
Jamison ştie ce fel de afaceri faci, dar e plătit ca să închidă
ochii. N-o cred pe ultima, apropo.
— Corect, a zis el uşor. Nici eu.
— În ciuda activităţilor tale multiple, ai fost adus în faţa legii
de fier doar o dată, am continuat. Transport cu substanţe de
contrabandă, nu-i aşa?
Sleat şi-a dat ochii peste cap.
— Ştii care e cel mai al naibii lucru? Eram, de fapt, nevinovat
de data aia. Băieţii lui Heffron plătiseră un poliţist să falsifice
unele dovezi. Acuzaţiile au fost retrase după doar două zile.
S-a încruntat.

1001
— Nu că magiştrilor le-ar fi păsat. I-a interesat doar faptul că
prihăneam bunul nume al Universităţii.
Tonul lui era amar.
— Taxa de şcolarizare mi s-a triplat dup-aia.
Am decis să forţez un pic.
— Cu câteva luni în urmă ai otrăvit-o cu Venitasin pe tânăra
fiică a unui conte şi i-ai dat antidotul numai după ce a
semnat documente referitoare la moştenirea celei mai mari
părţi a domeniilor. Apoi ai făcut să pară că a pierdut-o la un
joc de cărţi cu miză mare.
A ridicat o sprânceană la asta.
— Au spus şi de ce?
— Nu, am zis. Am presupus că a încercat să te tragă pe
sfoară cu datoria pe care o avea la tine.
— Există ceva adevăr în asta, a zis el. Deşi a fost un pic mai
complicat de-atât. Şi n-a fost Venitasin. Asta ar fi fost extrem
de nechibzuit.
A părut ofensat şi şi-a periat mâneca, în mod clar iritat.
— Altceva?
M-am oprit, încercând să mă decid dacă voiam să obţin
confirmarea a ceva ce suspectam de ceva timp.
— Numai în acest ultim semestru l-ai pus pe Ambrose Makar
în legătură cu doi bărbaţi cunoscuţi că omoară oameni
pentru bani.
Expresia lui Sleat a rămas neclintită în continuare, cu corpul
liber şi relaxat. Dar i-am văzut o uşoară tensiune în umeri.
Foarte puţine îmi scapă atunci când mă uit atent.
— Aşa se spune, nu?
Ridicarea mea din umeri o bătea pe a lui. A fost atât de
nonşalantă, că ar fi făcut şi o pisică geloasă.
— Sunt muzicant. Cânt trei nopţi pe săptămână într-o
tavernă aglomerată. Aud tot felul de lucruri.
M-am întins după cană.
— Tu ce-ai auzit despre mine?
— Poveştile pe care toată lumea le ştie, desigur. I-ai convins
pe magiştri să te admită la Universitate, deşi, fără supărare,
eşti doar un copil. Apoi, două zile mai târziu, l-ai făcut de râs

1002
pe Magistrul Hemme în propria sală de curs şi ai scăpat
nepedepsit.
— Cu excepţia unei biciuiri.
— Cu excepţia unei biciuiri, a recunoscut el. În timpul căreia
nu te-ai deranjat să strigi sau să sângerezi, nici măcar un
pic. N-aş fi crezut dacă n-ar fi fost câteva sute de martori.
— Am atras o mulţime decentă ca număr, am zis. Era vreme
bună pentru o biciuire.
— Am auzit că unii oameni extrem de dramatici din popor îţi
spun Kvothe Ne-nsângeratul din această cauză, a zis el. Deşi
am ghicit că o parte din asta vine de la faptul că eşti edema
ruh, ceea ce înseamnă că eşti cât se poate de departe de
sângele unui nobil.
I-am zâmbit.
— Un pic din amândouă, mă aştept.
S-a uitat atent.
— Am auzit şi că tu şi Magistrul Elodin v-aţi luptat în
Adăpost. Magii vaste şi teribile s-au dezlănţuit, şi în final a
câştigat el, aruncându-te printr-un zid de piatră, apoi de pe
acoperişul clădirii.
— Ţi s-a spus şi pentru ce ne-am luptat? am întrebat.
— Tot felul de lucruri, a zis el indiferent. O insultă. O
neînţelegere. Ai încercat să-i furi magia. El a încercat să-ţi
fure femeia. Aiurelile obişnuite.
Sleat s-a frecat pe faţă.
— Să mă gândesc. Cânţi la lăută destul de bine şi eşti
mândru ca o pisică lovită cu piciorul. Eşti prost crescut,
clonţos şi nu dai dovadă de respect pentru superiorii tăi,
adică practic toată lumea, având în vedere nivelul jos din
societate pe care-l ai prin naştere.
Am simţit că roşesc de furie şi înţepături calde mi-au
străbătut tot corpul.
— Sunt cel mai bun muzicant pe care-l vei întâlni vreodată
sau îl vei vedea de la distanţă, am spus cu calm forţat. Şi
sunt edema ruh până în măduva oaselor. Asta înseamnă că
sângele meu e roşu. Asta înseamnă că respir aer liber şi
umblu unde mă duc picioarele. Nu mă dau înapoi şi nu dau

1003
din coadă ca un câine la titlul unui om. Asta arată a mândrie
pentru oamenii care şi-au petrecut viaţa cultivând şire ale
spinării suple.
Sleat a zâmbit domol şi am realizat că mă momea.
— Eşti şi temperamental, din câte am auzit. Şi mai sunt o
grămadă de alte prostii asemănătoare care plutesc în jurul
tău. Dormi doar o oră în fiecare noapte. Ai sânge de demon.
Poţi vorbi cu morţii…
M-am aplecat înainte, curios. Ăsta nu era unul dintre
zvonurile pe care le stârnisem eu.
— Serios? Vorbesc cu spiritele sau pretind că dezgrop
cadavrele?
— Presupun că spiritele, a zis el. N-am auzit pe nimeni
menţionând ceva de morminte jefuite.
Am dat din cap.
— Altceva?
— Doar că în ultimul semestru ai fost încolţit pe o alee de doi
ucigaşi plătiţi. Şi în ciuda faptului că aveau cuţite şi că te-au
prins destul de nepregătit, l-ai orbit pe unul şi l-ai bătut măr
pe celălalt, folosind foc şi fulgere ca Marele Taborlin.
Ne-am uitat mult timp unul la altul. Nu era o linişte
confortabilă.
— L-ai pus pe Ambrose în legătură cu ei? am întrebat în cele
din urmă.
— Asta nu e o întrebare bună, a zis sincer Sleat. Ar însemna
să discut despre înţelegeri private după ce s-au petrecut.
Mi-a aruncat o privire lipsită de expresie, fără vreo urmă de
zâmbet aproape pe buze sau în ochi.
— În plus, ai încredere în mine că-ţi voi răspunde sincer?
M-am încruntat.
— Pot să spun totuşi că din cauza acestor poveşti nu mai e
nimeni interesat să facă o astfel de meserie, a zis Sleat
familiar. Nu că ar fi mulţi chemaţi pentru o astfel de meserie
pe-aici, ca să mă înţelegi. Suntem cu toţii teribil de civilizaţi.
— Nici n-ai şti despre asta, chiar dacă s-ar întâmpla.
Zâmbetul i-a revenit.
— Exact.

1004
S-a aplecat în faţă.
— Destul cu pălăvrăgeala, atunci. Ce cauţi?
— Am nevoie de o schemă pentru o bucată de artizanat
magic.
Şi-a pus coatele pe masă.
— Şi…
— Conţine scrijeldica pe care Kilvin le-o dă numai celor de
rang el’the şi mai mare.
Sleat ştia despre ce era vorba.
— Şi cât de repede îţi trebuie? Ore? Zile?
M-am gândit la Wil şi Sim care stăteau nopţile să mă
păzească.
— Cât de repede.
Sleat a stat pe gânduri, cu ochii rătăciţi.
— Va costa ceva şi nu există nicio garanţie că voi fi în stare
să-l fac după un program exact.
M-a privit atent.
— De asemenea, dacă eşti prins, vei fi acuzat de Deţinere
ilegală, cel puţin.
Am dat din cap.
— Şi ştii care sunt sancţiunile?
— „Pentru Deţinerea ilegală a arcanului care nu duce la
prejudicierea altuia, studentul ofensator poate fi amendat cu
nu mai mult de douăzeci de talanţi, biciuit de nu mai mult de
zece ori, suspendat din Arcanum sau exmatriculat de la
Universitate”, am recitat.
— M-au amendat cu toţi cei douăzeci de talanţi şi m-au
suspendat două semestre, a zis Sleat cu tristeţe. Şi era doar
o alchimie la nivel de re’lar. Va fi mai rău pentru tine dacă e
ceva de nivel el’the.
— Cât? am întrebat.
— Ca să faci rost de ea în câteva zile…
S-a uitat la tavan pentru un moment.
— Treizeci de talanţi.
Am simţit o gaură-n stomac, dar mi-am păstrat faţa calmă.
— Există vreo posibilitate să negociem?
A zâmbit din nou ascuţit, cu dinţii lui foarte albi.

1005
— Fac afaceri şi pe favoruri. Dar o favoare de treizeci de
talanţi va fi una mare.
S-a uitat la mine gânditor.
— Am putea găsi ceva care să se potrivească. Dar mă simt
obligat să menţionez că atunci când eu numesc o favoare
datorie, e datorie. Din acel moment nu mai există nicio
negociere.
Am dat din cap cu calm, ca să-i arăt că am înţeles. Dar am
simţit un nod rece formându-mi-se în burtă. Era o idee
proastă. Am ştiut până în măduva oaselor.
— Mai eşti dator la altcineva? a întrebat Sleat. Şi nu mă
minţi, pentru că-mi voi da seama.
— Şase talanţi, am spus nonşalant. Până la sfârşitul
semestrului.
A dat din cap.
— Bănuiesc că n-ai reuşit să-i iei de la un cămătar. Ai mers
la Heffron?
Am dat din cap.
— Devi.
Pentru prima dată în conversaţia noastră, Sleat şi-a pierdut
calmul, iar zâmbetul fermecător i-a dispărut cu totul.
— Devi?
S-a ridicat de pe scaun, cu corpul brusc tensionat.
— Nu. Nu cred că putem ajunge la un acord. Dacă ai avea
bani, ar fi ceva.
A clătinat din cap.
— Dar nu. Dacă Devi deţine deja o bucată din tine…
Reacţia lui m-a îngheţat, apoi mi-am dat seama că încerca să
obţină mai mulţi bani.
— Ce se întâmplă dacă ar fi să împrumut bani de la tine ca
să-mi plătesc datoria la ea?
Sleat a clătinat din cap, recâştigându-şi o bucată din
nonşalanţă.
— Asta e însăşi definiţia braconajului, a zis el. Devi are un
interes în curs de desfăşurare în tine. O investiţie.
A luat o gură din băutură şi şi-a dres glasul semnificativ.
— Nu vede bine pe cineva care intervine în cererea ei.

1006
Am ridicat o sprânceană.
— Cred că am fost tras pe sfoară de reputaţia ta, am spus.
Fraierul de mine, într-adevăr.
Pe faţa lui a crescut încruntarea.
— Ce vrei să spui?
Am fluturat mâinile concludent.
— Te rog, acordă-mi credit că sunt cel puţin pe jumătate atât
de inteligent cât ai auzit, am zis. Dacă nu-mi poţi da ce
vreau, măcar recunoaşte. Nu-mi irosi timpul stabilind preţul
lucrurilor care nu-mi sunt la îndemână şi nu veni cu scuze
elaborate.
Sleat părea că nu e sigur dacă trebuie să se simtă jignit.
— Care parte ţi se pare elaborată?
— Haide, zău, am zis. Eşti dispus să încalci legile de la
Universitate, riscând mânia magiştrilor, a jandarmilor şi legii
de fier din Atur. Dar o aşchiuţă de fată te face să-ţi tremure
genunchii?
Am mirosit şi am imitat gestul pe care-l făcuse mai înainte,
prinzând mingea undeva sus şi aruncând-o peste umăr.
S-a uitat la mine o clipă, apoi a izbucnit în râs.
— Da, exact aşa stau lucrurile, a zis el, ştergându-şi lacrimile
de râs adevărat din ochi. Se pare că şi eu am fost păcălit de
reputaţia ta. Dacă crezi că Devi e o aşchiuţă de fată, nu eşti
nici pe departe aşa de inteligent cum am crezut.
Privind peste umărul meu, Sleat a dat din cap la cineva pe
care eu nu-l puteam vedea şi a fluturat mâna concluziv.
— Du-te de-aici, a zis el. Eu fac afaceri cu oameni raţionali,
care ştiu pe ce lume sunt. Îmi iroseşti timpul.
M-am umplut de iritare, dar m-am silit să n-o arăt.
— Am nevoie şi de o arbaletă, am zis.
El a clătinat din cap.
— Nu, ţi-am spus deja. Nu ofer împrumuturi sau favoruri.
— Îţi pot oferi bunuri în schimb.
El s-a uitat la mine cu scepticism.
— Ce fel de arbaletă?
— Orice fel, am zis. Nu trebuie să fie de lux. Trebuie doar să
funcţioneze.

1007
— Opt talanţi, a zis el.
I-am aruncat o privire dură.
— Nu mă insulta. E obiect de contrabandă. Pun pariu zece
bani la unul că în două ore poţi face rost de una. Dacă
încerci să mă tragi pe sfoară, mă duc peste râu şi iau una de
la Heffron.
— Ia una de la Heffron şi va trebui s-o duci înapoi la Imre, a
zis el.
— Comisarului i-ar plăcea să vadă asta.
Am ridicat din umeri şi am început să mă ridic în picioare.
— Trei talanţi şi cinci, a zis el. E folosită, dacă nu te superi.
Şi e cu etrier, nu cu manivelă.
Am calculat în cap.
— Accepţi o uncie de argint şi o bobină de sârmă fină de aur?
am întrebat, scoţându-le din buzunare.
Ochii întunecaţi ai lui Sleat s-au defocusat uşor, în timp ce-şi
făcea propriile calcule.
— Ai conduce bine o afacere.
A luat bobina de sârmă strălucitoare şi micul lingou de
argint.
— În spatele tăbăcăriei e un butoi cu apă de ploaie. Arbaleta
să fie acolo în cincisprezece minute.
Mi-a aruncat o privire de om insultat.
— Două ore? Nu ştii nimic despre mine, la urma-urmelor.
•••
Câteva ore mai târziu, Fela a apărut dintre rafturile din
Arhive şi m-a prins cu o mână în uşa cu patru plăci. N-o
împingeam, mai exact. Doar apăsam. Doar ca să verific dacă
era bine închisă. Era.
— Nu cred că spun scribilor ce e în spatele ăsteia, nu? am
întrebat-o fără nicio speranţă.
— Dacă o fac, mie nu mi-au spus încă, a zis Fela,
apropiindu-se şi trecându-şi degetele de-a lungul şanţurilor
înscrisurilor în piatră: Valaritas.
— Am visat o dată uşa, a zis ea. Se făcea că Valaritas era
numele unui bătrân rege mort. Mormântul lui era în spatele
uşii.

1008
— Uau, am zis. Asta e mai bine decât visele pe care le am eu
despre ea.
— Cum sunt ale tale? a întrebat ea.
— O dată am visat că am văzut lumină prin găuri, am spus.
Dar în general doar stau aici, cu ochii la ea, încercând să
intru.
M-am încruntat la uşă.
— Să stau afară cât sunt treaz e destul de frustrant, dar o fac
şi în timp ce dorm.
Fela a râs încet, apoi s-a întors cu faţa la uşă.
— Am luat notă, a zis ea. Care e proiectul de cercetare care te
derutează?
— Să mergem undeva să vorbim în privat, i-am zis. Este un
pic de povestit.
Ne-am dus spre unul dintre bârlogurile de lectură şi, odată
uşa închisă, i-am spus toată povestea, stânjenelile şi toate
celelalte. Cineva comisese malfezanţă împotriva mea. Nu
puteam merge la magiştri, de teamă că ar trebui să dezvălui
că eu fusesem cel care îi spărsese apartamentul lui Ambrose.
Aveam nevoie de un gram pentru a mă proteja, dar nu ştiam
suficientă scrijeldică pentru a face unul.
— Malfezanţă, a zis ea cu o voce scăzută, scuturând încet din
cap cu spaimă. Eşti sigur?
Mi-am descheiat cămaşa şi am dat-o jos de pe umăr,
dezvăluind vânătăile întunecate de pe umăr, obţinute în
urma atacului pe care reuşisem să-l opresc doar parţial.
Ea s-a aplecat să se uite.
— Şi tu chiar nu ştii cine ar putea fi?
— Nu prea, am zis, încercând să nu mă gândesc la Devi.
Deocamdată voiam să păstrez această decizie atât de proastă
doar pentru mine.
— Îmi pare rău să te trag în aşa ceva, dar tu eşti singura…
Fela şi-a fluturat mâinile a negaţie.
— Stai liniştit. Ţi-am spus să ceri dacă ai nevoie vreodată de
vreo favoare, şi mă bucur că ai făcut-o.
— Mă bucur că te bucuri, am zis. Dacă mă scoţi din asta, îţi
rămân dator. Mă descurc mai bine să găsesc ce vreau aici,

1009
dar sunt încă nou.
Fela a dat din cap.
— E nevoie de ani ca să înveţi drumul în Stive. E ca un oraş.
I-am zâmbit.
— Aşa cred şi eu. N-am trăit aici destul de mult ca să învăţ
scurtăturile.
Fela s-a strâmbat un pic.
— Şi presupun că ai nevoie de ele. În cazul în care Kilvin
consideră scrijeldica într-adevăr periculoasă, cele mai multe
dintre cărţile pe care le vrei sunt în biblioteca lui privată.
Am simţit că mi se face rău de la stomac.
— Biblioteca privată?
— Toţi magiştrii au biblioteci private, a zis Fela simplu. Ştiu
ceva alchimie, aşa că am urmărit cărţile cu formule ale lui
Mandrag să nu ajungă în mâini greşite. Scribii care cunosc
scrijeldică au făcut la fel pentru Kilvin.
— Atunci n-are niciun rost, am zis. În cazul în care Kilvin are
toate acele cărţi încuiate, nu e nicio şansă să găsesc ce caut.
Fela a zâmbit, clătinând din cap.
— Sistemul nu-i perfect. Doar circa o treime din Arhive sunt
catalogate în mod corespunzător. Ce cauţi e probabil încă
undeva în Stive. Nu trebuie decât s-o găseşti.
— Nici măcar n-aş avea nevoie de toată schema, am zis. Dacă
ştiu doar câteva dintre caracterele adecvate, pot face probabil
restul.
Ea m-a privit îngrijorată.
— E asta cu adevărat înţelept?
— Înţelepciunea e un lux pe care nu mi-l pot permite, i-am
spus. Wil şi Sim m-au vegheat deja două nopţi. Nu vor putea
să doarmă în schimburi în următorii zece ani.
Fela a inspirat adânc, apoi a expirat încet.
— Bine. Putem să începem cu cărţile catalogate. Poate că
ceea ce ai nevoie a fost inventariat de scribi.
Am adunat câteva zeci de cărţi despre scrijeldică şi ne-am
închis într-un bârlog de lectură de la etajul al patrulea. Apoi
am început să trecem prin ele pe rând.
Am început cu speranţa că vom găsi o schemă completă

1010
pentru gram, dar pe măsură ce orele treceau, speranţele
noastre se reduceau. Dacă nu o schemă, poate o descriere a
unuia. Poate o trimitere la secvenţa de caractere utilizate.
Numele unui singur caracter. Un pont. Un indiciu. O
însemnare. Unele piese de puzzle.
Am închis ultima carte pe care o adusesem în bârlogul de
lectură. S-a auzit o bufnitură puternică atunci când paginile i
s-au închis.
— Nimic? a întrebat ea obosită.
— Nimic.
Mi-am frecat faţa cu ambele mâini.
— M-a cam lăsat norocul.
Fela a ridicat din umeri, strâmbându-se la jumătatea
mişcării, apoi şi-a întins capul într-o parte ca să scape de
nodul din gât.
— Avea sens să începi din locurile cele mai evidente, a zis ea.
Dar astea s-ar putea să fie cele pe care scribii le-au terminat
de pieptănat pentru Kilvin. Va trebui doar să săpăm mai
adânc.
Am auzit sunetul îndepărtat al clopotului din turn şi am fost
surprins de cât de multe ori a lovit acesta. Fusese o căutare
de peste patru ore.
— Ai pierdut ora, am zis.
— Era doar Geometrii, a zis ea.
— Eşti o persoană minunată, am zis. Care e cea mai bună
opţiune a noastră acum?
— Un pescuit cu năvodul, lung, lent, prin Stive, a zis ea. Dar
va fi ca şi cum ai cerne după aur. Zeci de ore, şi asta cu noi
doi lucrând împreună, astfel ca să nu ni se suprapună
eforturile.
— Pot să-i aduc şi pe Wil şi Sim să ne ajute, am zis.
— Wilem lucrează aici, a zis Fela. Dar Simmon n-a fost
niciodată scrib. Probabil doar ne va încurca.
I-am aruncat o privire ciudată.
— Îl ştii foarte bine pe Sim?
— Nu foarte, a recunoscut ea. L-am văzut pe-aici.
— Îl subestimezi, am zis. Aşa se întâmplă mereu cu toţi. Sim

1011
e inteligent.
— Toată lumea de-aici e inteligentă, a zis Fela. Şi Sim e
drăguţ, dar…
— Asta e problema, am spus. E drăguţ. E delicat, ceea ce
oamenii văd ca slăbiciune. Şi e vesel, ceea ce oamenii văd ca
prostie.
— N-am vrut să spun asta, a zis Fela.
— Ştiu, am zis frecându-mi faţa. Scuze. Am avut nişte zile
rele. Am crezut că Universitatea va fi diferită de restul lumii,
dar e la fel ca peste tot: oameni pompoşi, nemernici
nepoliticoşi ca Ambrose, în timp ce sufletele bune ca Simmon
sunt catalogate drept fraiere.
— Tu care eşti? a zis Fela cu un zâmbet, începând să aşeze
cărţile. Ticălos pompos sau suflet bun?
— Voi cerceta mai târziu, am zis. Acum am griji mult mai
presante.

1012
 CAPITOLUL 26
Încredere

Deşi eram destul de sigur că nu Devi era în spatele

abuzurilor, trebuia să fiu prost ca să ignor că ea avea sângele
meu. Deci, când a devenit clar că fabricarea unui gram avea
să solicite mult timp şi energie, mi-am dat seama că a venit
timpul să-i fac o vizită şi să mă asigur că nu ea era
răspunzătoare pentru malfezanţă.
Era o zi mizerabilă: friguroasă, cu un vânt rece şi umed care-
mi pătrundea prin haine.
N-aveam mănuşi sau pălărie şi a trebuit să mă mulţumesc
să-mi pun gluga pe cap şi să-mi înfăşor mâinile în mantie,
strângând-o mai tare în jurul umerilor.
Când am traversat Podul de Piatră, mi-a venit un gând nou:
poate că cineva a furat sângele meu de la Devi. Asta avea mai
mult sens decât orice altceva. Trebuia să mă asigur că
sticluţa cu sângele meu era în siguranţă. Dacă încă îl mai
avea şi nu era umblat la el, puteam să ştiu că nu era
implicată.
M-am dus către marginea de vest din Imre, unde m-am oprit
la o tavernă să cumpăr o bere mică şi să mă încălzesc la foc.
Apoi am mers prin aleea de-acum familiară şi pe scara
îngustă din spatele măcelăriei.
În ciuda frigului şi a ploii recente, mirosul de grăsime
râncedă încă plutea în aer.
Am inspirat adânc şi am bătut la uşă.
S-a deschis după un minut, apoi faţa lui Devi a apărut în uşa
crăpată.
— Salutare, salutare, a zis ea. Eşti aici pentru afaceri sau
pentru plăcere?
— Mai mult afaceri, am recunoscut.
— Păcat. A deschis uşa larg.
Când am intrat în cameră, m-am împiedicat de prag,
împleticindu-mă cu stângăcie spre ea şi punându-i mâna

1013
pentru scurt timp pe umăr, ca să mă echilibrez.
— Scuze, am zis jenat.
— Arăţi ca dracu’, a zis ea încuind uşa. Sper că n-ai venit
pentru mai mulţi bani. Nu le împrumut oamenilor care arată
de parcă ar veni după o beţie de trei zile.
M-am aşezat obosit pe un scaun.
— Ţi-am adus cartea înapoi, i-am spus, scoţând-o de sub
mantie şi punând-o pe birou.
A dat din cap, zâmbind un pic.
— Ce părere ai despre bătrânul Malcaf?
— Uscat. Băţos. Plictisitor.
— Şi n-a avut nici poze, a zis ea sec. Dar asta e irelevant.
— Teoriile lui despre percepţie ca forţă activă sunt
interesante, am recunoscut. Dar scrie ca şi cum i-ar fi frică
de faptul că cineva chiar l-ar putea înţelege.
Devi a dat din cap, cu gura încreţită.
— Cam la asta m-am gândit şi eu. S-a întins peste birou şi a
tras cartea mai aproape de ea. Ce părere ai de capitolul
despre propriocepţie?
— Părea să argumenteze dintr-o profundă fântână de
ignoranţă, am spus. Am cunoscut oameni în Clinică cu
membrele amputate. Nu cred că Malcaf a cunoscut vreunul.
Am privit-o pentru a vedea un semn de vinovăţie, un indiciu
că ar fi făcut abuzuri împotriva mea. Dar nu era nimic. Părea
perfect normală, veselă şi clonţoasă ca de obicei. Dar am
crescut printre actori. Ştiu în cât de multe moduri îţi poţi
ascunde sentimentele adevărate.
Devi s-a încruntat exagerat.
— Pari atât de serios. La ce te gândeşti?
— Aveam două întrebări, am spus evaziv. Nu aşteptam cu
nerăbdare asta. Nu despre Malcaf.
— Aşa am obosit să fiu apreciată pentru intelectul meu! S-a
lăsat pe spate şi şi-a întins braţele deasupra capului. Oare
când voi fi în stare să-mi găsesc un băiat frumos care să mă
vrea doar pentru trupul meu?
S-a întins senzual, dar s-a oprit la jumătatea drumului,
aruncându-mi o privire nedumerită.

1014
— Aştept un calambur. De obicei eşti mai rapid de-atât.
I-am zâmbit slab.
— Am multe pe cap. Nu cred că astăzi îmi pot compara
inteligenţa cu a ta.
— Nu te-am suspectat niciodată că ai putea să-ţi compari
inteligenţa cu a mea, a zis ea. Dar îmi place câte un joc de
cuvinte din când în când.
S-a aplecat şi şi-a strâns mâinile deasupra biroului.
— Ce fel de întrebări?
— Ai făcut multă scrijeldică la Universitate?
— Întrebări personale. A ridicat dintr-o sprânceană. Nu, nu
m-a interesat. Prea multe prostii pentru gustul meu.
— Nu pari genul de femeie pe care ar deranja-o să facă
prostii, am spus, reuşind un zâmbet slab.
— Aşa mai merge, a zis ea aprobator. Ştiam că poţi.
— Pot să presupun că nu ai nicio carte despre scrijeldică
avansată? am întrebat. Genul de lucruri nepermise unui
re’lar?
Devi a clătinat din cap.
— Nu, dar am nişte texte interesante despre alchimie. Chestii
pe care nu le găseşti în preţioasele tale Arhive.
Amărăciunea era grea în vocea ei atunci când a rostit ultimul
cuvânt.
Atunci totul s-a legat la mine în cap. Devi n-ar fi fost
niciodată atât de neglijentă să lase pe cineva să-mi fure
sângele. Nu l-ar vinde pentru a-l transforma în profit rapid.
N-avea nevoie de bani. Nu păstra ranchiună împotriva mea.
Dar Devi şi-ar fi vândut şi mama pentru a intra în Arhive.
— E amuzant că ai adus vorba de alchimie, am spus pe cât
de calm posibil. Ai auzit vreodată de ceva numit bob de
prune?
— Am auzit, a zis ea cu uşurinţă. Urât lucru. Cred că am
formula.
S-a întors un pic pe scaun, cu faţa spre raft.
— Eşti interesat s-o vezi?
Faţa n-a trădat-o, dar cu suficientă practică oricine îşi poate
controla mimica. Nici limbajul corpului n-a dat-o de gol. A

1015
fost doar o foarte mică tensiune în umeri, doar un indiciu de
ezitare.
Erau ochii ei. Când am menţionat bobul de prune, am văzut
o pâlpâire acolo. Nu doar recunoaştere. Vina. Desigur. Îi
vânduse formula lui Ambrose.
Şi de ce n-ar fi făcut-o? Ambrose era un scrib de rang înalt. O
putea strecura în Arhive. La naiba, cu resursele pe care le
avea la dispoziţie, nici măcar atât n-ar fi trebuit să facă.
Toată lumea ştia ca Lorren le acorda ocazional acces în
Arhive cărturarilor care nu erau membri ai Arcanului, în
special când sponsorii lor erau dispuşi să deschidă calea cu o
donaţie generoasă. Ambrose cumpărase odată un han întreg
doar pentru a-mi face în ciudă. Cât de mult ar fi fost dispus
să plătească pentru a face rost de sângele meu?
Nu. Wil şi Sim aveau dreptate. Ambrose nu era genul care să
se murdărească pe mâini, dacă poate evita asta. Mult mai
simplu pentru el era s-o angajeze pe Devi să facă munca
murdară pentru el. Era oricum exmatriculată. N-avea nimic
de pierdut şi toate secretele din Arhive de câştigat.
— Nu, mulţumesc, am zis. Nu fac prea multă alchimie.
Am inspirat o dată profund şi am decis să sar direct la
subiect.
— Dar trebuie să-mi văd sângele.
Lui Devi i-a îngheţat pe faţă expresia veselă. Buzele îi
zâmbeau în continuare, dar ochii îi erau reci.
— Poftim?
Nu era tocmai o întrebare.
— Trebuie să văd sângele pe care l-am lăsat aici la tine, am
zis. Trebuie să ştiu că e în siguranţă.
— Mă tem că nu-i posibil.
Zâmbetul îi dispăruse complet şi gura i se făcuse o linie
subţire, plată.
— Nu aşa fac eu afaceri. În plus, crezi că aş fi atât de stupidă
să păstrez aşa ceva aici?
Am simţit o senzaţie de gol în stomac, încă nevoind să cred
ce aud.
— Putem merge unde îl păstrezi, i-am zis calm. Cineva a

1016
făcut malfezanţă împotriva mea. Trebuie să mă asigur că nu
s-a umblat la el. Asta-i tot.
— De parcă ţi-aş arăta pur şi simplu unde ţin un astfel de
lucru, a zis Devi cu sarcasm nimicitor. Te-ai lovit la cap sau
ceva?
— Mă tem că trebuie să insist.
— Continuă să te temi, a zis Devi aspru. Continuă să insişti.
Pentru mine nu contează.
Ea era. N-avea niciun alt motiv ca să-l ascundă de mine.
— Dacă refuzi să mi-l arăţi, voi trage concluzia că mi-ai
vândut sângele sau că ţi-ai făcut propria momâie din mine
pentru un motiv anume, am continuat, încercând să-mi
menţin vocea normală şi calmă.
Devi s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a încrucişat braţele cu
nonşalanţă, în mod deliberat.
— Poţi să tragi orice concluzie stupidă vrei. Îţi vei vedea
sângele doar atunci când îţi vei achita datoria la mine şi
niciun moment mai devreme.
Am scos o păpuşă de ceară de sub mantie şi am pus mâna pe
birou astfel încât s-o vadă ea.
— Asta sunt eu? a zis ea. Cu şoldurile alea?
Dar cuvintele erau doar coaja de la o glumă, o acţiune din
reflex. Tonul ei era plat şi furios. Ochii îi erau grei.
Cu cealaltă mână am scos un fir de păr scurt blond-căpşuniu
şi l-am înfipt în capul păpuşii. Devi a dus mâna inconştient
la păr, cu o expresie şocată.
— Cineva m-a atacat, am zis. Trebuie să mă asigur că
sângele meu e…
În timp ce am menţionat sângele meu, i-am văzut ochii
pâlpâind către unul dintre sertarele biroului. Degetele ei
avusese un mic tic nervos.
I-am întâlnit privirea.
— Nu face asta, am zis cu tristeţe.
Mâna lui Devi s-a repezit spre sertar, smucindu-l.
Nu m-am îndoit nicio secundă că în sertar era o momâie pe
care o făcuse, reprezentându-mă pe mine. Nu puteam s-o las
s-o ia. M-am concentrat şi am murmurat o cetluire.

1017
Mâna lui Devi s-a oprit tremurând la jumătatea drumului
către sertarul deschis.
Nu i-am făcut nimic care s-o doară. Fără foc, fără durere,
nimic din ce-mi făcuse ea mie în ultimele zile. Era doar
cetluirea care s-o ţină nemişcată.
Când mă oprisem la tavernă să mă încălzesc, luasem un pic
de cenuşă din vatra lor. Nu era o sursă extraordinară şi era
mult prea departe de ce-mi doream, dar era mai bine decât
nimic. Totuşi, o puteam ţine aşa probabil numai pentru
câteva minute, înainte să trag atât de multă căldură de la foc
încât s-o sting. Dar ar fi trebui să-mi fie de-ajuns pentru a
obţine adevărul de la ea şi a lua momâia pe care o făcuse.
Ochii lui Devi au devenit sălbatici cât s-a luptat să se mişte.
— Cum îndrăzneşti? a strigat ea. Cum îndrăzneşti?
— Tu cum îndrăzneşti? am răspuns şi eu, furios. Nu-mi vine
să cred că am avut încredere în tine! Te-am apărat în faţa
prietenilor mei…
M-am pierdut când inimaginabilul s-a întâmplat. În ciuda
cetluirii mele, Devi a început să se mişte, mâna ei făcându-şi
drum încet în sertarul deschis.
M-am concentrat mai tare şi mâna lui Devi s-a oprit. Apoi,
încet, a început să alunece din nou înainte, dispărând în
sertar. Nu-mi venea să cred.
— Crezi că poţi să vii aici şi să mă ameninţi? a zis Devi
printre dinţi, având pe faţă o mască de furie. Crezi că eu nu
pot să am grijă de mine? Am ajuns re’lar înainte să mă dea
afară, măi riglă. Am meritat să ajung. Alarul meu e ca un
ocean în furtună.
Mâna ei era acum aproape complet în interiorul sertarului.
Am simţit o sudoare rece şi umedă ţâşnindu-mi pe frunte şi
mi-am despicat mintea de încă trei ori. Am murmurat din
nou şi fiecare bucată de minte a făcut separat o cetluire,
concentrându-se s-o ţină în continuare nemişcată. Am tras
căldură din corpul meu, simţind frigul târându-mi-se prin
braţe în timp ce o ţineam pe ea. Erau cinci cetluiri în total.
Limita mea exterioară.
Devi a rămas nemişcată ca piatra şi a chicotit adânc în gât,

1018
rânjind.
— O, eşti foarte bun. Acum aproape cred poveştile despre
tine. Dar ce te face să crezi că poţi face ceea ce un Elxa Dal
n-ar putea? De ce crezi că m-au dat afară? Se temeau că o
femeie ar putea ajunge la acelaşi nivel cu un magistru în al
doilea ei an.
Transpiraţia îi făcuse părul deschis la culoare să i se agaţe de
frunte. Şi-a încleştat dinţii, cu faţa ei de zână sălbatică de
hotărâre. Mâna a început să i se mişte din nou.
Apoi, cu o explozie bruscă de mişcare şi-a smuls mâna din
sertar ca şi cum ar fi tras-o dintr-un noroi gros. A ridicat
ceva rotund şi metalic şi l-a pus pe birou, făcând flacăra
lămpii să salte şi să pâlpâie. Nu era o momâie. Nu era o sticlă
cu sângele meu.
— Ticălosule, a zis ea, aproape cântând cuvintele. Crezi că eu
nu sunt pregătită pentru aşa ceva? Crezi că eşti primul care
încearcă şi profită de mine?
A răsucit partea de sus a sferei de metal cenuşiu. S-a auzit
un clic distinct şi ea a tras mâna încet. În ciuda eforturilor
mele, n-am putut s-o ţin nemişcată.
Am recunoscut aparatul scos din sertar. Îl studiasem cu
Manet în ultimul semestru. Kilvin numise asta acceleratoare
exoterme de sine-stătătoare, dar toată lumea le zicea
încălzitoare de buzunar sau sărăntoci.
Funcţionau cu kerosen sau naftalină sau zahăr. Odată
activat, un sărăntoc ardea în interior combustibil,
revărsându-l sub formă de căldură, asemenea unei forje,
pentru circa cinci minute. Apoi trebuia să fie dezmembrat,
curăţat şi reumplut. Era murdar şi periculos şi avea tendinţa
de a se strica uşor, din cauza încălzirii şi răcirii rapide. Dar
pentru o perioadă scurtă îi dădea unui simpatist o anumită
cantitate de energie din foc.
M-am coborât în Inima de Piatră şi am mai scindat o bucată
din mintea mea, murmurând cetluirea. Apoi am încercat şi o
a şaptea şi am eşuat. Eram obosit şi rănit. Frigul îmi supsese
braţele, şi trecusem prin atâtea în ultimele zile. Dar mi-am
încleştat dinţii şi m-am forţat să murmur încet cuvintele.

1019
Devi nici măcar nu părea să observe cea de-a şasea cetluire.
Mişcându-se încet ca limba unui ceas, ea îşi trăsese un fir
liber din mânecă. Sărăntocul a gemut, a scârţâit metalic şi
căldura a început să se rostogolească prin el în valuri
sclipitoare.
— N-am o legătură cumsecade cu tine acum, a zis Devi,
mutând încet cu mâna firul înapoi, spre sărăntoc. Dar dacă
nu-ţi retragi cetluirea, îl voi folosi pentru a arde orice urmă
de îmbrăcăminte de pe corpul tău şi voi zâmbi în timp ce tu
vei ţipa.
E ciudat ce gânduri îţi fulgeră prin cap în astfel de situaţii.
Primul lucru la care m-am gândit nu fusese că voi fi ars
oribil. Ci că mantia pe care mi-o dăduse Fela se va strica şi
că voi rămâne cu doar două cămăşi.
Privirea mi-a ţâşnit pe biroul lui Devi, unde smalţul deja
începuse să facă băşici într-un inel în jurul sărăntocului.
Puteam să simt căldura radiindu-mi pe faţă.
Ştiu când sunt bătut. Am rupt cetluirea, mintea mea
adunându-se din nou laolaltă.
Devi şi-a rotit umerii.
— Las-o, a zis ea.
Am deschis mâna şi păpuşa de ceară s-a răsturnat ca beată
pe birou. Am stat cu mâinile în poală şi am rămas foarte
liniştit, nedorind s-o sperii sau s-o ameninţ în vreun fel.
Devi s-a ridicat şi s-a aplecat peste birou. A întins o mână şi
a trecut-o prin părul meu, apoi a făcut-o pumn, smulgând
câteva fire. Am ţipat fără să vreau.
Aşezându-se înapoi, Devi a luat păpuşa şi a înlocuit părul ei
cu mai multe fire dintr-al meu. A murmurat o cetluire.
— Devi, nu înţelegi, am zis. Am nevoie doar să…
Când o legasem pe Devi, mă concentrasem pe braţe şi
picioare. E cel mai eficient mod de a împiedica pe cineva. Am
lucrat cu căldură limitată şi nu mi-am putut irosi energia pe
altceva.
Dar Devi avea căldură disponibilă chiar acum şi cetluirea ei
făcea să fiu prins ca într-o menghină de fier. Nu mi-am putut
mişca braţele şi picioarele, maxilarul sau limba. Abia puteam

1020
să respir, luând doar mici guri de aer superficiale, care nici
nu-mi mişcau pieptul. A fost oribil, ca şi cum aş fi avut mâna
cuiva în jurul inimii.
— Am avut încredere în tine.
Vocea lui Devi era scăzută şi aspră, ca a unui bun chirurg de
dinţi care vede amputându-se un picior.
— Am avut încredere în tine.
Mi-a aruncat o privire în care era furie pură şi dezgust.
— De fapt, a venit cineva aici ca să-ţi cumpere sângele. Pe
cincizeci şi cinci de talanţi. L-am alungat. Am negat chiar că
te cunosc, fiindcă noi doi aveam o relaţie de afaceri. Eu m-am
ţinut de înţelegerea pe care am făcut-o.
— Cine? am vrut să strig.
Dar n-am putut să scot decât un sunet nearticulat, huuu
huuu.
Devi s-a uitat la păpuşa de ceară pe care o ţinea, apoi la
sărăntocul cu inelul întunecat carbonizat de pe biroul ei.
— Relaţia noastră de afaceri s-a încheiat acum, a zis ea
sever. Îţi cer să-mi plăteşti datoria. Ai termen până la
sfârşitul semestrului să-mi dai banii. Nouă talanţi. Dacă
întârzii o jumătate de respiraţie, îţi vând sângele pentru a-mi
recupera investiţia şi mă spăl pe mâini de tine.
M-a privit cu răceală.
— Asta e mai mult decât meriţi. Încă am sângele tău. Dacă te
duci la magiştrii de la Universitate sau la poliţia din Imre, se
termină prost pentru tine.
De pe biroul ei se înălţa acum fum şi Devi a dus mâna să
pună momâia peste metalul încins al sărăntocului.
A murmurat şi eu am simţit un val de căldură străbătându-
mi tot corpul. Am simţit exact aceeaşi febră bruscă care mă
afectase în ultimele zile.
— Când am să desfac această cetluire, vei spune „Am înţeles,
Devi.” Apoi, vei pleca. La finalul termenului, vei trimite pe
cineva cu banii datoraţi. Să nu vii tu. Nu vreau să te mai văd.
Devi s-a uitat la mine cu un asemenea dispreţ, că-mi vine să
mă pitesc şi acum amintindu-mi. Apoi, m-a scuipat, pete
mici de salivă lovind sărăntocul şi şuierând, transformate în

1021
abur.
— Dacă te zăresc din nou, fie şi cu coada ochiului, se
termină prost pentru tine.
A ridicat momâia de ceară deasupra capului, apoi a trântit-o
brusc pe birou, turtind-o. Dacă aş fi fost capabil să mă
eschivez sau să strig de spaimă, aş fi făcut-o.
Momâia s-a spulberat, cu braţele şi picioarele rupte, cu capul
rostogolindu-se pe birou şi apoi pe podea. Am simţit un
impact brusc, neplăcut, ca şi cum aş fi căzut câţiva metri şi
aş fi aterizat pe o podea de piatră. A fost uimitor, dar nici pe
departe la fel de rău cum ar fi putut fi. În mijlocul terorii, o
părticică din mine se mira de precizia şi controlul ei.
Cetluirea s-a dezlegat şi am respirat adânc.
— Am înţeles, Devi, am spus. Dar poate…
— Ieşi! a strigat ea.
Am ieşit. Mi-ar plăcea să spun că a fost o ieşire demnă, dar
n-ar fi adevărat.

1022
 CAPITOLUL 27
Presiune

Wil şi Sim mă aşteptau în spatele hanului lui Cinzeacă. Am

adus două căni cu bere şi o tavă încărcată cu pâine
proaspătă, brânză şi unt, fructe şi boluri cu supă fierbinte,
pline cu carne şi napi.
Wilem şi-a frecat un ochi cu palma. Părea puţin ofilit sub
aspectul lui întunecat de cealdiz, dar în rest nu arăta cu mult
mai rău, date fiind cele trei nopţi de somn scurt.
— Cu ce ocazie?
— Vreau doar să vă ajut să vă păstraţi energia, am zis.
— Ţi-am luat-o înainte, a zis Sim. Am tras un pui de somn
revigorant în timpul prelegerii mele de sublimare. Ochii lui
erau cam întunecaţi pe margini, dar nu cu mult mai rău
decât s-ar fi frecat.
Wilem a început să-şi umple cu vârf farfuria.
— Ai spus că ai veşti. Ce fel de veşti?
— Amestecate, am zis. Pe care le vreţi prima dată, pe cele
bune sau pe cele rele?
— Veştile rele primele, a zis Simmon.
— Kilvin nu vrea să-mi dea planurile de care am nevoie
pentru a-mi face propriul gram. Este implicată scrijeldica.
Caractere pentru sânge, oase şi altele. Crede că sunt prea
periculoase pentru a fi predate unui re’lar.
Simmon a privit curios.
— Ţi-a spus şi de ce?
— Nu, am recunoscut. Dar pot să ghicesc. Le-aş putea folosi
pentru a face tot felul de lucruri neplăcute. Cum ar fi un disc
mic de metal cu o gaură în el. Pe care, dacă pui o picătură
din sângele cuiva pe el, îl poţi folosi pentru a-l arde de viu.
— Dumnezeule, cât de groaznic, a zis Sim, lăsând lingura jos.
Tu ai avut vreodată şi gânduri frumoase?
— Oricine din Arcanum ar putea să facă asta cu magie
simpatetică de bază, a punctat Wilem.

1023
— Există o diferenţă mare, am zis. Odată ce am făcut acel
aparat, l-ar putea folosi oricine. Din nou şi din nou.
— E o nebunie, a zis Simmon. De ce ar face cineva aşa ceva?
— Pentru bani, a zis Wilem cu tristeţe. Oamenii fac tot timpul
lucruri stupide pentru bani.
Mi-a aruncat o privire cu subînţeles.
— Cum ar fi să se împrumute de la gatesorii însetaţi de
sânge.
— Ceea ce-mi aminteşte de a doua serie de veşti, am spus
incomodat. M-am confruntat cu Devi.
— Singur? a zis Simmon. Eşti prost?
— Da, am spus. Dar nu din motivele pe care le crezi tu.
Lucrurile au devenit neplăcute, dar acum ştiu că nu era ea
răspunzătoare pentru atacuri.
Wilem s-a încruntat.
— Dacă nu ea, atunci cine?
— Un singur lucru are sens, am spus. E Ambrose la mijloc.
Wil a clătinat din cap.
— Am trecut deja prin asta. Ambrose n-ar risca niciodată.
El…
Am ridicat o mână să-l opresc.
— N-ar risca niciodată violenţa împotriva mea, am fost de
acord. Dar nu cred că ştia pe cine atacă.
Wilem a închis gura şi a privit atent.
Am continuat.
— Ia gândiţi-vă. Dacă Ambrose suspecta că am fost eu, m-ar
fi acuzat în faţa magiştrilor. A mai făcut-o.
Mi-am frecat braţul rănit.
— Mi-ar descoperi leziunile şi aş fi prins.
Wil a privit în jos la masă.
— Kraem, a zis el. Are sens. Ar putea să bănuiască faptul că
ai angajat un hoţ, dar nu că ai intrat tu. El n-ar face
niciodată aşa ceva.
Am dat din cap.
— Probabil încearcă să-l găsească pe cel care a pătruns în
apartamentul lui. Sau doar să se răzbune puţin. Asta explică
de ce atacurile au devenit mai puternice. Probabil crede că

1024
hoţul a fugit în Imre sau în Bobcatran.
— Trebuie să mergem să le spunem asta magiştrilor, a zis
Simmon. Ei pot să-i caute prin apartament în seara asta. Va
fi exmatriculat pentru asta şi biciuit.
Un zâmbet larg, vicios i s-a răspândit pe faţă.
— Dumnezeule, aş da zece talanţi ca să ţin eu biciul.
Am chicotit la tonul lui însetat de sânge. Era nevoie de mult
pentru a scoate la iveală partea rea din Sim, dar odată ce ai
făcut-o, nu mai era cale de-ntors.
— Nu putem, Sim.
Sim m-a privit cu neîncredere pură.
— Nu poţi vorbi serios. Nu poate să scape cu asta.
— În primul rând, aş fi dat afară fiindcă am intrat în
apartamentul lui. Comportament nepotrivit.
— Nu te vor da afară pentru asta, a zis Sim, dar vocea lui era
departe de a fi sigură.
— Nu sunt dispus să-mi asum riscul, am zis. Hemme mă
urăşte. Brandeur urmează ordinele lui Hemme. Încă sunt în
cărţile proaste ale lui Lorren.
— Şi cumva încă găseşte puterea de a face un joc de cuvinte,
a murmurat Wilem.
— Sunt trei voturi împotriva mea dintr-un foc.
— Cred că nu-i dai suficient credit lui Lorren, a zis Wilem.
Dar ai dreptate. Te-ar exmatricula. Dacă nu pentru alt motiv,
ar face-o pentru a netezi lucrurile cu Baronul Makar.
Sim s-a uitat la Wilem.
— Chiar crezi asta?
Wil a dat din cap.
— E posibil chiar să nu-l dea afară pe Ambrose, a zis el
aspru. E preferatul lui Hemme, şi magiştrii ştiu ce probleme
ar putea face tatăl lui Universităţii.
Wil a pufnit.
— Gândiţi-vă ce probleme ar putea face Ambrose atunci când
va moşteni.
Wilem şi-a coborât ochii şi a clătinat din cap.
— Sunt de acord cu Kvothe aici, Sim.
Simmon a oftat lung, obosit.

1025
— Minunat, a zis el.
Apoi s-a uitat la mine cu ochii îngustaţi.
— Ţi-am spus, a zis el. Ţi-am spus de la-nceput să-l laşi în
pace pe Ambrose. Să intri într-o luptă cu el e ca şi cum ai
călca într-o capcană de urs.
— O capcană de urs? am zis gânditor.
A dat din cap ferm.
— Piciorul intră destul de uşor, dar niciodată nu-l mai scoţi.
O capcană de urs, am repetat. Exact de aşa ceva am nevoie.
Wilem a chicotit întunecat.
— Vorbesc serios, am zis. De unde pot să iau o capcană de
urs?
Wil şi Sim s-au uitat la mine ciudat şi eu am decis să nu-mi
forţez norocul.
— Glumesc, am minţit, nedorind să complic lucrurile mai
rău. Pot să găsesc una şi singur.
— Trebuie să ne asigurăm că Ambrose e de vină, a spus
Wilem.
Am dat din cap.
— Dacă se încuie în apartament în următoarele câteva dăţi
când sunt atacat, ar trebui să fie suficient de evident.
Conversaţia s-a întrerupt un pic şi timp de câteva minute am
mâncat în linişte, fiecare dintre noi cufundat în propriile
gânduri.
— Bine, a zis Simmon, părând a fi ajuns la unele concluzii.
Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Încă ai nevoie de un
gram. Corect?
S-a uitat la Wil, care a dat din cap, apoi din nou la mine.
— Acum grăbeşte-te cu veştile bune înainte de a mă
sinucide.
Am zâmbit.
— Fela a fost de acord să mă ajute să caut schema în Arhive.
Am făcut semn spre ei.
— Dacă voi doi vreţi să ne ajutaţi, veţi avea parte de ore lungi
şi istovitoare în vecinătatea celei mai frumoase femei de pe
această parte a râului Omethi.
— Aş putea să-mi fac ceva timp, a zis Wilem relaxat.

1026
Simmon a zâmbit.
•••
Aşa a început căutarea noastră în Arhive.
Surprinzător, la început a fost distractiv, aproape ca un joc.
Tuspatru ne-am împrăştiat în diferite secţiuni ale Arhivelor,
apoi ne-am întors şi am cercetat amănunţit prin cărţi ca un
grup. Am petrecut ore vorbind şi glumind, bucurându-ne de
provocare şi de compania celorlalţi.
Dar când orele s-au transformat în zile de căutări zadarnice,
exaltarea a dispărut, lăsând loc doar unei hotărâri sumbre.
Wil şi Sim au continuat să mă păzească noaptea, protejându-
mă cu Alarul lor. Noapte după noapte au dormit mai puţin,
ceea ce i-a făcut să devină ursuzi şi iritaţi. Mi-am redus
somnul la cinci ore pe noapte, pentru a le uşura misiunea.
În condiţii obişnuite, cinci ore de somn mi-ar fi fost de ajuns,
dar încă mă mai recuperam în urma rănilor. Şi, mai mult,
trebuia să menţin constant Alarul care mă ţinea în siguranţă.
A fost obositor psihic.
În a treia zi de căutări, am aţipit în timp ce învăţam la
metalurgie. Am aţipit doar pentru o jumătate de minut
înainte să-mi atârne capul, trezindu-mă speriat. Dar frica
rece m-a urmărit apoi tot restul zilei. Dacă Ambrose ar fi
atacat în acel moment, aş fi putut fi ucis.
Deci, chiar dacă nu-mi puteam permite, am băgat mâna în
traista tot mai subţiată, pentru a-mi cumpăra cafea. Multe
dintre hanurile şi cafenelele din apropierea Universităţii se
alimentau pentru gusturile nobililor, aşa că era disponibilă,
dar cafeaua nu era niciodată ieftină. Nalrutul era mai puţin
costisitor, dar avea efecte secundare mai dure, pe care nu
voiam să le risc.
Între reprizele de cercetare, ni s-au confirmat bănuielile că
Ambrose era răspunzător de atacuri. În acest sens, dacă nu
altceva, am avut noroc. Wil l-a urmărit pe Ambrose revenind
în cameră după cursul lui de retorică şi în acelaşi timp am
fost nevoit să-mi opresc frisoanele cetluirii. Fela l-a privit
terminând un prânz târziu şi revenind în apartamentul lui şi
un sfert de oră mai târziu am simţit un ghimpe de căldură de

1027
transpiraţie de-a lungul spatelui şi al braţelor.
Mai târziu în acea seară l-am privit întorcându-se în
apartamentul lui de la Poneiul de Aur, după ce trecuse pe la
Arhive. Nu mult timp după, am simţit o presiune slabă în
ambii umeri, care mi-a dat de înţeles că a încercat să mă
înjunghie. După episodul cu umerii au urmat alte câteva
împunsături, într-o zonă mult mai personală.
Wil şi Sim au fost de acord că astea nu puteau fi coincidenţe:
Ambrose era la mijloc. Vestea cea bună era că, indiferent ce
folosea Ambrose împotriva mea, îl ţinea în apartamentul lui.

1028
 CAPITOLUL 28
Aprindere

Atacurile n-au fost deosebit de frecvente, dar au venit fără

niciun avertisment.
În a cincea zi după ce am început căutarea schemei, când
Ambrose trebuie să se fi simţit din cale-afară enervat sau
plictisit, au fost opt: unul m-a trezit în camera lui Wilem,
două au fost în timpul prânzului, două în timp ce studiam
fizionomia la Clinică, apoi trei în succesiune rapidă în timp
ce lucram cu fier în Partizanat.
A doua zi n-au fost atacuri deloc. În unele feluri, era mai rău.
Nimic altceva decât ore de aşteptare ca şi celălalt pantof să
cadă.
Aşa că am învăţat să menţin un Alar tare, de fier, în timp ce
mâncam şi făceam baie, precum şi când participam la
cursuri şi discutam cu profesorii şi cu prietenii mei. L-am
menţinut chiar şi în timpul duelurilor de la Simpatetică
Avansată.
În a şaptea zi de căutare a noastră, această distragere şi
epuizarea mea generală au condus la prima mea înfrângere
de către doi dintre colegii mei, care mi-au pus capăt şirului
perfect de dueluri câştigate.
Aş putea spune că am fost prea obosit ca să-mi pese, dar
asta n-ar fi în întregime adevărat.
•••
În ziua a noua de căutare, Wilem, Simmon şi cu mine
pieptănam cărţi în bârlogul nostru de lectură, când uşa s-a
deschis şi a intrat Fela.
Aducea o singură carte, în loc de obişnuitul braţ plin. Respira
agitat.
— Am găsit, a zis ea cu ochii luminoşi. Vocea atât de
entuziasmată îi era aproape fioroasă. Am găsit un exemplar.
A împins cartea către noi, aşa că am putut citi frunza de aur
de pe pielea groasă a cotorului: Facci-am Scrivani Moen.

1029
Învăţasem despre Scrivani la începutul căutării noastre. Era
o vastă colecţie de scheme, a unui artizan magic mort de
mult, numit Surthur. Douăsprezece volume groase de
diagrame şi descrieri detaliate. Când am găsit indexul, am
crezut că era aproape terminată căutarea, fiindcă era
enunţat: Diagrame detaliate pentru construirea a cinci grame
minunate, dovedite ca cele mai eficiente în prevenirea
simpateticii malefice. Locul de amplasare: volumul IX, pagina
82.
Depistaserăm opt versiuni ale Scrivanilor în Arhive, dar nu
găsiserăm niciodată tot setul. Volumele VII, IX şi XI lipseau
de fiecare dată, ascunse, fără îndoială, în biblioteca privată a
lui Kilvin.
Ne-am petrecut două zile întregi înainte de a renunţa în final
la Scrivani. Dar acum Fela găsise nu doar o piesă a puzzle-
ului, ci totul.
— E ce ne trebuie? a întrebat Simmon, cu un amestec de
entuziasm şi neîncredere în voce.
Fela şi-a îndepărtat încet mâna de pe coperta inferioară,
dezvăluind înscrisul auriu luminos: IX.
Am sărit de pe scaun, aproape răsturnându-l în graba mea
de a ajunge la ea. Dar ea a zâmbit şi a ridicat cartea cea mare
deasupra capului.
— Întâi trebuie să-mi promiţi că dai o cină, a zis ea.
Am râs şi m-am întins după carte.
— Cum terminăm, vă duc pe toţi la cină.
Ea a oftat.
— Şi trebuie să-mi spui că sunt cel mai bun scrib care a
existat vreodată.
— Eşti cel mai bun scrib care a existat vreodată, am spus.
Eşti de două ori mai bună decât ar putea fi Wil vreodată,
chiar dacă el ar avea o duzină de mâini şi o sută de ochi în
plus.
— Iac!
Mi-a dat cartea.
— Ia-o!
M-am grăbit către masă şi am deschis cartea.

1030
— Lipsesc pagini sau ceva de genul ăsta, i-a zis Simmon cu o
voce scăzută lui Wil. Nu poate fi aşa uşor, după tot acest
timp. Ştiu că ceva ne va înţepa roata.
M-am oprit de la întorsul paginilor şi m-am frecat la ochi. M-
am uitat saşiu la scris.
— Ştiam eu, a zis Sim, dând scaunul în spate pe două
picioare şi acoperindu-şi ochii obosiţi cu mâinile. Lasă-mă să
ghicesc, are putregai cenuşiu. Sau viermele cărţilor, sau pe
amândouă.
Fela s-a apropiat şi s-a uitat peste umărul meu.
— O, nu! a zis ea trist. Nici măcar nu mă uit. Eram atât de
entuziasmată. S-a uitat la noi. Ştie vreunul dintre voi să
citească în vintica veche?
— Am citit păsăreasca ciripită pe care voi, oamenii, o numiţi
aturană, a zis Wilem acru. Mă consider suficient de poliglot.
— Numai o spoială, am spus. Câteva zeci de cuvinte.
— Eu ştiu, a zis Sim.
— Serios?
Am simţit cum speranţa îmi creşte din nou în piept.
— Când ai învăţat?
Sim şi-a răsturnat scaunul pe podea venind să se uite la
carte.
— În primul meu semestru ca E’lir am auzit nişte poezii în
vintica veche. Am studiat-o timp de trei semestre cu
Cancelarul.
— Eu n-am avut niciodată aplecare spre poezie, am spus.
— Pierderea ta, a zis Sim absent, în timp ce întorcea câteva
pagini. Poeziile în vintica veche sunt răsunătoare. Te dărâmă.
— În ce metru sunt? l-am întrebat, curios fără să vreau.
— Nu ştiu nimic despre metru, a zis Simmon distrat, în timp
ce îşi plimba un deget în jos pe pagina din faţa lui. E aşa:

Căutat-am în Scrivani scrierea lui Surthur

De mult pierdut în registrul tuturor speranţelor ce-au cusur.
Cu toate astea, rapid găsit-am graţie prieteniei aducătoarea de
carte,
Îmbujorată-a devenit vânătoreasa Fela, care a roşit găsind

1031
 Cu pieptul nemişcat de respiraţie, cu sângele fierbând
înroşindu-i obrazul cu roşia floare de frumuseţe.

— Cam aşa ceva, a zis Simmon absent, cercetând în

continuare paginile în faţa lui.
Am văzut-o pe Fela întorcând capul să se uite la Simmon,
aproape ca şi cum ar fi fost surprinsă să-l vadă stând acolo.
Nu, era ca şi cum până în acel moment el ar fi fost pentru ea
doar o piesă de mobilier. Dar, de data asta, când s-a uitat la
el, l-a văzut aşa cum era. Părul nisipiu, linia maxilarului său,
lăţimea umerilor sub cămaşă. De data asta, când l-a privit,
chiar l-a văzut.
Daţi-mi voie să spun asta. A meritat tot timpul îngrozitor,
enervant, petrecut căutând în Arhive doar ca să văd
întâmplându-se asta. A meritat sângele şi frica de moarte ca
s-o văd îndrăgostindu-se de el. Doar un pic. Doar prima
pâlpâire slabă de iubire, atât de slabă încât pesemne nici ea
însăşi n-o observase. N-a fost dramatic, ca un fulger urmat
de tunet. A fost mai mult ca atunci când cremenea loveşte
oţelul şi scânteile dispar aproape prea repede pentru a le
vedea. Totuşi, tu ştii că sunt acolo, deşi nu vezi focul.
— Cine ţi-a citit ţie poezii în vintica veche? a întrebat Wil.
Fela a clipit şi s-a întors la carte.
— Păpuşă, a zis Sim. Prima dată când l-am întâlnit.
— Păpuşă!
Wil arăta ca şi cum voia să-şi smulgă părul din cap.
— Dumnezeu să mă bată, de ce n-am mers la el pentru asta?
Dacă există o traducere în aturană a acestei cărţi, el va şti
unde este!
— M-am gândit la asta de o sută de ori în ultimele zile, a zis
Simmon. Dar el nu se simte prea bine în ultima vreme. N-ar
fi de prea mare ajutor.
— Şi Păpuşă ştie ce e pe lista restrânsă, a zis Fela. Mă
îndoiesc să fi dat peste ceva de genul ăsta.
— Toată lumea îl cunoaşte pe acest Păpuşă, numai eu nu?
am întrebat.
— Scribii îl cunosc, a zis Wilem.

1032
— Cred că pot pune cap la cap cea mai mare parte a acesteia,
a zis Simmon, întorcându-se să se uite în direcţia mea.
Diagrama asta are vreun sens pentru tine? Pentru mine e un
nonsens perfect.
— Astea sunt caractere, i-am arătat. Clar ca lumina zilei. Iar
astea sunt simboluri metalurgice.
M-am uitat mai aproape.
— Restul… Nu ştiu. Poate abrevieri. Probabil le vom rezolva
din mers.
Am zâmbit şi m-am întors către Fela.
— Felicitări, încă eşti cel mai bun scrib care a existat
vreodată.
•••
Cu ajutorul lui Simmon, mi-a luat două zile să descifrez
schemele din Scrivani. Sau mai degrabă ne-a luat o zi să
descifrăm şi o zi să ne verificăm munca de două-trei ori.
După ce am aflat cum să-mi construiesc gramul, am început
să joc un fel ciudat de-a v-aţi ascunselea cu Ambrose. Aveam
nevoie de toată concentrarea cât timp lucram la scrijeldică
pentru gram. Asta însemna să las garda jos. Deci, am putut
lucra la gram numai când am fost sigur că Ambrose era
ocupat cu altceva.
Gramul era o treabă delicată, gravură măruntă, fără nicio
marjă de eroare. Şi n-a ajutat faptul că am fost nevoit să fur
timp pe bucăţele. O jumătate de oră în timp ce Ambrose bea
cafea cu o femeie tânără într-o cafenea publică. Patruzeci de
minute când participa la o prelegere de logică simbolică. O
oră şi jumătate în timp ce lucra la recepţie în Arhive.
Când nu puteam să lucrez la gram, lucram la proiectul meu
pentru acasă. În unele privinţe, fusesem norocos că Kilvin
mă provocase să fac ceva demn de un re’lar. Îmi oferise o
scuză perfectă pentru timpul petrecut în Partizanat.
Restul de timp l-am petrecut lenevind în sala comună de la
Poneiul de Aur. Fusesem nevoit să devin client obişnuit
acolo. Aşa, lucrurile păreau mai puţin suspecte.

1033
 CAPITOLUL 29
Furt

În fiecare noapte mă retrăgeam în cămăruţa mea din

mansarda lui Cinzeacă. Apoi încuiam uşa, urcam pe
fereastră şi intram fie în camera lui Wil, fie în cea a lui Sim,
în funcţie de cine mă păzea primul în noaptea respectivă.
Rea cum era situaţia, ştiam că va deveni infinit mai rea dacă
Ambrose îşi va da seama că eu am fost cel care a intrat în
camerele sale. Până mi se vindecau leziunile, acestea erau
mai mult decât suficiente pentru a mă incrimina. Aşa că am
lucrat din greu pentru a menţine aparenţa că totul e-n
regulă.
Deşi era atât de târziu în noapte, am pătruns în hanul lui
Cinzeacă cu toată vigoarea vioaie a unui şchiop. Am făcut o
încercare slabă de a purta o discuţie banală cu noua
servitoare a lui Cinzeacă, apoi am luat o jumătate de felie de
pâine şi am dispărut în sus pe scări.
Un minut mai târziu eram înapoi în berărie. Eram acoperit
într-o sudoare de panică, îmi simţeam inima bătându-mi în
urechi.
Fata şi-a ridicat privirea.
— Deci, te-ai răzgândit în legătură cu băutura? a zâmbit.
Am scuturat din cap aşa de repede, că părul mi-a biciuit faţa.
— Mi-am lăsat lăuta aici noaptea trecută, după ce am
terminat de cântat? am întrebat frenetic.
A clătinat din cap.
— Ai plecat cu ea, la fel ca de obicei. Îţi aminteşti că te-am
întrebat dacă nu vrei o bucată de sfoară ca să legi cutia?
M-am repezit înapoi pe scări, rapid ca un peşte. Apoi, eram
din nou jos în mai puţin de un minut.
— Eşti sigură? am întrebat, respirând greu. Vrei să te uiţi în
spatele barului, ca să fim siguri?
S-a uitat, dar lăuta nu era acolo. Nu era nici în cămară. Nici
in bucătărie. Am urcat scările şi am deschis uşa cămăruţei

1034
mele. Nu erau multe locuri în care s-ar fi potrivit o cutie de
lăută într-o cameră de dimensiunea aia. Nu era sub pat.
Nu era sprijinită pe peretele de lângă biroul meu mic. Nu era
în spatele uşii.
Cutia de la lăută era prea mare pentru a încăpea în cufărul
vechi de la piciorul patului. Dar m-am uitat oricum. Nu era
în cufăr. M-am uitat din nou sub pat, doar pentru a fi sigur.
Nu era sub pat.
Apoi m-am uitat la fereastră. La zăvorul simplu pe care-l
păstram bine uns cu ulei, ca să-l pot deschide stând pe
acoperişul de afară.
M-am uitat din nou după uşă. Lăuta nu era după uşă. Apoi
m-am aşezat pe pat. Dacă aş fi fost obosit înainte, atunci
acum eram cu totul altfel. Mă simţeam de parcă eram făcut
din hârtie umedă. Simţeam că abia mai puteam respira, ca şi
cum cineva mi-ar fi furat inima din piept.

1035
 CAPITOLUL 30
Mai mult decât sarea

— Astăzi vom vorbi despre lucruri despre care nu se poate

vorbi, a zis Elodin deschis. Concret, vom discuta de ce unele
lucruri nu pot fi discutate.
Am oftat şi am lăsat jos creionul. În fiecare zi speram că
acest curs avea să fie unul în care Elodin ne va învăţa totuşi
ceva. În fiecare zi îmi adusesem o carte cu coperţi groase şi
una dintre puţinele mele foi preţioase de hârtie, gata să profit
de un moment de claritate. În fiecare zi o parte din mine
aştepta ca Elodin să râdă şi să admită că doar ne-a testat
tăria de caracter cu nonsensurile lui fără sfârşit.
Şi în fiecare zi eram dezamăgit.
— Majoritatea lucrurilor importante nu pot fi spuse pur şi
simplu, a zis Elodin. Nu în mod explicit. Ele pot fi numai
sugerate.
S-a uitat la mâna lui de studenţi din sala de curs, de altfel
goală.
— Numiţi ceva care nu poate fi explicat.
A arătat către Uresh.
— Spune.
Uresh s-a gândit un moment.
— Umorul. Dacă explici o glumă, nu mai e glumă.
Elodin a dat din cap, apoi i-a făcut semn lui Fenton.
— Glăsuirea? a întrebat Fenton.
— Ăsta e un răspuns ieftin, Re’lar, a spus Elodin cu o urmă
de reproş. Dar ai anticipat corect tema seminarului meu, aşa
că îl voi accepta.
A arătat către mine.
— Nimic nu poate fi de neexplicat, i-am spus ferm. Dacă ceva
poate fi înţeles, poate fi şi explicat. Cineva ar putea să nu fie
în măsură să explice corect. Dar asta înseamnă doar că-i e
greu, nu că-i e imposibil.
Elodin a ridicat un deget.

1036
— Nu e greu sau imposibil. E pur şi simplu inutil. Unele
lucruri pot fi doar deduse. Mi-a zâmbit furios. Apropo,
răspunsul tău ar fi trebuit să fie „muzica”.
— Muzica se explică prin ea însăşi, am spus. E drumul şi e
harta care arată drumul. E suma lor.
— Dar poţi explica cum funcţionează muzica? a întrebat
Elodin.
— Desigur, am zis, deşi nu eram sigur de niciunul de astfel
de lucruri.
— Poţi să explici cum funcţionează muzica fără a utiliza
muzica?
M-a lăsat fără cuvinte. În timp ce încercam să mă gândesc la
un răspuns, Elodin s-a întors către Fela.
— Iubirea? a întrebat ea.
Elodin a ridicat o sprânceană ca şi cum ar fi fost uşor
scandalizat, apoi a dat din cap aprobator.
— Staţi o clipă, am spus. N-am terminat. Nu ştiu dacă aş
putea explica muzica fără s-o utilizez, dar nu asta contează.
Asta nu e explicaţia, e traducerea.
Faţa lui Elodin s-a luminat.
— Exact! a zis el. Traducerea. Toate cunoaşterea explicită e
traducerea cunoştinţelor şi toate traducerile sunt imperfecte.
— Deci, toată cunoaşterea explicită e imperfectă? am
întrebat. Spuneţi-i Magistrului Brandeur că geometria e
subiectivă. Mi-ar plăcea să fiu martor la această discuţie.
— Nu toată cunoaşterea, a admis Elodin. Dar cea mai mare
parte.
— Demonstraţi-ne, am zis.
— Nu se poate dovedi nonexistenţa, a intervenit Uresh într-
un mod direct.
Părea exasperat.
— Logică greşită.
Am scrâşnit din dinţi la asta. Era logică greşită. N-aş fi făcut
niciodată această greşeală dacă aş fi fost mai odihnit.
— Demonstraţi-ne asta, atunci, am spus.
— Bine, bine.
Elodin a mers în locul în care stătea Fela.

1037
— Vom folosi exemplul Felei.
A luat-o de mână şi a făcut-o să se ridice în picioare,
făcându-mi semn să-i urmez.
M-am ridicat şi eu, fără tragere de inimă, în picioare şi Elodin
ne-a aşezat faţă-n faţă, cu profilul spre clasă.
— Avem aici doi tineri minunaţi, a zis el. Ochii lor s-au
întâlnit peste bănci.
Elodin m-a împins de umăr şi am ajuns cu jumătate de pas
mai în faţă.
— El spune „Bună”. Ea spune „Bună.” Ea zâmbeşte. El se
mută neliniştit de pe un picior pe altul.
M-am oprit să mai fac asta şi s-a auzit un murmur slab de
râs dinspre ceilalţi.
— E ceva efemer în aer, a spus Elodin, mutându-se în spatele
Felei.
I-a pus mâinile pe umeri, întinzându-se aproape de urechea
ei.
— Îi iubeşte formele, a zis el încet. E curioasă în legătură cu
forma gurii lui. Se întreabă dacă ar putea fi el Acela, dacă şi-
ar putea deschide cămăruţele secrete ale inimii pentru el.
Fela şi-a coborât privirea, cu obrajii de un roşu aprins.
Elodin a venit să stea în spatele meu.
— Kvothe se uită la ea şi pentru prima oară înţelege impulsul
care i-a făcut pe oameni să picteze prima dată. Să sculpteze.
Să cânte.
Ne-a dat ocol din nou, în cele din urmă stând în picioare
între noi, ca un preot gata să oficieze o nuntă.
— Există între ei ceva fragil şi delicat. Amândoi pot simţi. Ca
electricitatea în aer. Slab ca şi cum ar fi îngheţat.
M-a privit fix în faţă. Ochii lui negri erau serioşi.
— Acum. Ce faci?
M-am uitat la el pierdut cu totul. Dacă exista ceva pe care
să-l ştiu mai puţin decât glăsuirile, asta era să curtez femeile.
— Există trei căi aici, a zis Elodin către clasă.
A ridicat un deget.
— Primul. Tinerii noştri iubăreţi pot încerca să exprime ceea
ce simt. Ei pot încerca să cânte piesa pe jumătate auzită

1038
cântată de inimile lor.
Elodin a făcut o pauză de efect.
— Asta e calea prostului cinstit şi va merge prost. Ce e între
voi e prea sfios pentru a vorbi despre asta. E o scânteie atât
de slabă, încât chiar şi cea mai atentă respiraţie o poate
stinge. Magistrul Elodin a clătinat din cap. Chiar dacă eşti
deştept şi te pricepi la cuvinte, eşti mototol în privinţa asta.
Fiindcă în timp ce gurile voastre ar putea vorbi aceeaşi limbă,
inimile voastre n-o fac.
S-a uitat la mine cu atenţie.
— E o problemă de traducere.
Elodin a ridicat două degete.
— A doua cale este mult mai atentă. Vorbiţi de lucruri
mărunte. Vreme. Un joc familiar. Vă puteţi petrece timpul
împreună. Vă ţineţi de mâini. Astfel, veţi învăţa încet
sensurile ascunse ale cuvintelor celuilalt. În acest fel, atunci
când va veni momentul veţi putea folosi cuvintele cu sens
subtil, astfel încât să fie înţelese de ambele părţi.
Elodin a făcut un gest larg spre mine.
— Apoi, există a treia cale. Calea lui Kvothe.
A venit cu paşi mari să stea umăr la umăr cu mine, faţă în
faţă cu Fela.
— Tu simţi ceva între voi. Ceva minunat şi delicat.
A oftat romantic, bolnav de iubire.
— Şi pentru că vrei certitudine în toate, te decizi să forţezi
problema. Alegi cel mai scurt traseu. Cel mai simplu e cel
mai bun, te gândeşti.
Elodin şi-a întins mâinile şi a făcut propuneri sălbatice în
direcţia Felei.
— Deci te-ai întins şi ai atins sânii acestei tinere.
Toată lumea a izbucnit într-o explozie de râs, cu excepţia
Felei şi a mea.
M-am încruntat. Ea şi-a adus braţele în faţa pieptului şi
roşeaţa feţei i s-a răspândit în jos, pe gât, până unde i-a fost
ascunsă de cămaşă.
Elodin s-a întors cu spatele şi m-a privit în ochi.
— Re’lar Kvothe, a zis el serios. Am încercat să-ţi trezesc

1039
mintea adormită pentru limbajul subtil pe care lumea îl
şopteşte. Am încercat să te seduc în înţelegere. Am încercat
să te învăţ.
S-a aplecat înainte, până când faţa lui aproape a atins-o pe-a
mea.
— Încetează să mă mai apuci de ţâţe.
•••
Am plecat de la cursul lui Elodin într-o stare de spirit
mizerabilă.
Deşi, ca să fiu sincer, în ultimele zile starea mea de spirit
fusese mizerabilă în diferite variante. Am încercat să ascund
asta de prietenii mei, dar începusem să clachez sub povară.
Dispariţia lăutei le pusese capac. Orice altceva aş fi putut să
duc. Înţepăturile care mă ardeau în piept, durerea constantă
din genunchi, lipsa de somn, teama persistentă că putea să-
mi scape Alarul la momentul nepotrivit şi că aş fi început
brusc să vomit sânge.
Aş fi făcut faţă la tot. Sărăciei mele disperate, frustrării de la
cursul lui Elodin. Chiar noului vârtej de anxietate care venea
din cunoaşterea faptului că Devi aştepta pe partea cealaltă a
râului cu inima plină de furie, cu trei picături din sângele
meu şi cu un Alar ca oceanul în furtună.
Dar dispariţia lăutei fusese prea mult. Nu era doar că aveam
nevoie de ea pentru a-mi câştiga camera şi locul în trupa lui
Cinzeacă. Nu era doar faptul că lăuta ar fi fost axul în jurul
căruia mi-aş fi croit o altă viaţă dacă aş fi fost forţat să
părăsesc Universitatea.
Nu. Era simplul fapt că muzica mea mă ajuta să fac faţă la
restul. Muzica mea era liantul care mă ţinea întreg. Încă
două zile fără ea şi mă prăbuşeam.
După cursul lui Elodin, n-am mai suportat gândul a mai
multe ore de stat cocoşat peste o masă de lucru în
Partizanat. Mâinile mă dureau la gândul ăsta şi ochii îmi
erau plini de nisip, de la lipsa de somn.
Deci, m-am întors în schimb la Cinzeacă, pentru un prânz
devreme. Cred că arătam destul de jalnic, pentru că el mi-a
adus o felie dublă de şuncă alături de supă şi, în plus, o bere

1040
scurtă.
— Cum a fost cina, dacă nu te superi că întreb? m-a întrebat
Cinzeacă, rezemat de bar.
M-am uitat la el.
— Poftim?
— Cu tânăra doamnă, a zis el. Eu nu sunt genul să tragă cu
ochiul, dar curierul pur şi simplu l-a scăpat. A trebuit să-l
citesc, pentru a vedea pentru cine e.
I-am oferit lui Cinzeacă cea mai albă privire a mea.
Cinzeacă m-a privit nedumerit, apoi s-a încruntat.
— Nu ţi-a dat Laurel biletul?
Am scuturat din cap şi Cinzeacă a blestemat amarnic.
— Jur, în unele zile lumina trece direct prin capul fetei
ăsteia.
A început să scotocească în spatele barului.
— Curierul a lăsat un bilet pentru tine alaltăieri. I-am spus
să ţi-l dea când vii. Uite-l.
Ţinea în mână o bucată de hârtie umedă şi mai degrabă
murdară de noroi, pe care mi-a întins-o.
Am citit:

Kvothe,
M-am întors în oraş şi m-ar bucura foarte mult compania unui
domn fermecător la cina din seara asta. Din păcate, nu e niciunul
disponibil. Vrei să vii tu cu mine la Doage Sparte?
Aşteptând, a ta D.

Starea de spirit mi s-a îmbunătăţit un pic. Biletele de la

Denna erau un deliciu rar şi ea nu mă mai invitase la cină
până atunci.
În timp ce eram supărat că o ratasem, ştiind că ea era din
nou în oraş şi dornică să mă vadă, starea de spirit mi s-a
schimbat considerabil în bine.
Mi-am hăpăit masa de prânz şi am decis să sar peste
prelegerea de la siareză, în favoarea unei călătorii la Imre. N-
o mai văzusem pe Denna de o vreme şi să petrec timpul cu ea
era singurul lucru la care mă puteam gândi că mi-ar putea
îmbunătăţi starea de spirit.
1041
Entuziasmul mi s-a înmuiat un pic pe drumul peste râu. Era
o plimbare lungă şi genunchii începuseră să mă doară chiar
înainte de a trece peste Podul de Piatră. Soarele era strident
de luminos, dar nu destul de cald pentru a combate frigul
vântului de început de iarnă. Praful de pe drum îmi intra în
ochi şi mă sufoca.
Denna nu era la niciunul dintre hanurile la care trăgea
ocazional. Nu asculta muzică la Robinete sau la Capra în
Uşă. Nici Deoch, nici Stanchion n-o văzuseră. M-am
îngrijorat că ar fi putut părăsi oraşul de tot cât timp fusesem
eu ocupat. Putea să fi plecat pentru luni de zile. Putea să fi
plecat pentru totdeauna.
Apoi am dat un colţ şi am văzut-o stând sub un copac dintr-o
mică grădină publică. Avea o scrisoare într-o mână şi o pară
pe jumătate mâncată în cealaltă. Unde găsise o pară atât de
târziu în sezon?
Făcusem jumătate din drumul spre grădină când mi-am dat
seama că plânsese. M-am oprit unde eram, neştiind ce să
fac. Voiam s-o ajut, dar nu voiam să mă bag în sufletul ei.
Poate că cel mai bine ar fi fost să…
— Kvothe!
Denna a aruncat restul de pară, a sărit în picioare şi a fugit
peste gazon spre mine. Era zâmbitoare, dar ochii îi erau tiviţi
cu roşu. Şi-a şters obrajii cu o mână.
— Eşti bine? am întrebat.
Ochii i s-au umplut din nou cu lacrimi, dar înainte ca
acestea să cadă, a strâns din ochi şi a clătinat brusc din cap.
— Nu, a zis ea. Nu în totalitate.
— Pot să te ajut? am întrebat.
Denna şi-a şters ochii cu mâneca.
— Mă ajuţi şi doar fiind aici.
A împăturit scrisoarea într-un pătrat mic şi a îndesat-o în
buzunar. Apoi, a zâmbit din nou. Nu era un zâmbet forţat,
genul pe care-l adopţi ca mască. Era un zâmbet adevărat,
minunat, în ciuda lacrimilor.
Apoi, şi-a înclinat capul într-o parte şi m-a privit mai atent,
zâmbetul dispărându-i sub o mină îngrijorată.

1042
— Ce-i cu tine? a întrebat ea. Arăţi un pic copleşit.
I-am zâmbit slab. Zâmbetul meu era forţat şi ştiam asta.
— Am trăit clipe grele în ultima vreme.
— Sper că nu te simţi aşa rău cum arăţi, a zis ea încet. Ai
dormit suficient?
— N-am dormit, am recunoscut.
Denna a tras aer să vorbească, apoi s-a oprit şi şi-a muşcat
buza.
— Vrei să vorbim despre ceva anume? a întrebat ea. Nu ştiu
dacă pot face ceva să te ajut, dar…
A ridicat din umeri şi şi-a mutat uşor greutatea de pe un
picior pe altul.
— Nici eu nu dorm bine. Ştiu cum e.
Oferta ei de ajutor m-a prins nepregătit. Asta m-a făcut să
mă simt… Nu pot să spun exact cum m-a făcut să mă simt.
Nu e uşor să găseşti cuvintele.
N-a fost oferta de ajutor în sine. Prietenii mei munciseră
neobosit pentru a mă ajuta de zile întregi. Dar dorinţa lui
Sim de-a mă ajuta era diferită de asta. Ajutorul lui mi-era
indispensabil ca pâinea. Dar să ştii că Denna îmi purta de
grijă era ca o înghiţitură de vin cald într-o noapte de iarnă.
Puteam să-i simt căldura dulce în piept.
I-am zâmbit. Un zâmbet adevărat. Expresia părea ciudată pe
faţa mea şi m-am întrebat cât de mult va rezista înainte să
dispară.
— Mă ajuţi şi doar fiind aici, i-am spus sincer. Doar faptul că
te văd face minuni pentru starea mea de spirit.
Şi-a dat ochii peste cap.
— Desigur. Vederea feţei mele pătate e un panaceu.
— Nu sunt multe de spus, am zis. Ghinionul s-a împletit cu
deciziile mele proaste şi plătesc pentru asta.
Denna a scos un chicotit, care plutea pe marginea de a fi un
suspin.
— Eu nu ştiu nimic despre genul ăsta de lucruri, a zis ea,
buzele răsucindu-i-se ciudat. Cel mai rău e când de vină e
propria prostie, nu?
Mi-am simţit gura imitând-o pe-a ei.

1043
— Aşa e, am zis. Ca să spun drept, aş prefera să povestesc
unei urechi care mă ascultă cu simpatie.
— Asta îţi pot oferi, a zis ea, luându-mă de braţ. Dumnezeu
ştie de câte ori ai făcut şi tu până acum acelaşi lucru pentru
mine.
Am păşit alături de ea.
— Aşa am făcut?
— La nesfârşit, a zis ea. E uşor să uiţi când eşti tu prin
preajmă.
S-a oprit din mers pentru un moment şi a trebuit să mă
opresc şi eu, căci braţul ei era legat de-al meu.
— Asta nu-i adevărat. Adică să spui că atunci când sunt în
preajmă e uşor să uiţi. Să uiţi ce?
— Totul, a zis ea, şi pentru o clipă vocea ei n-a mai fost la fel
de jucăuşă. Toate părţile rele din viaţa mea. Cine sunt eu. E
drăguţ să scap eu de mine din când în când. Tu ai ajutat la
asta. Tu eşti portul meu de siguranţă la o mare nesfârşită,
furtunoasă.
Am chicotit.
— Aşa sunt?
— Aşa eşti, a zis ea cu uşurinţă. Eşti salcia mea umbrită
într-o zi însorită.
— Tu eşti o muzică dulce într-o cameră îndepărtată, am
spus.
— Asta e bine, a zis ea. Tu eşti un tort neaşteptat într-o
după-amiază ploioasă.
— Tu eşti cataplasma care scoate otrava din inima mea, am
zis.
— Hmm.
Denna a părut nesigură.
— Nu ştiu ce să zic despre asta. O inimă plină de otravă nu e
un gând prea seducător.
— Da, am recunoscut. De fapt, suna mai bine înainte s-o
spun.
— Asta se întâmplă când îţi amesteci metaforele, a zis ea.
O pauză.
— Ai primit biletul meu?

1044
— L-am primit azi, i-am spus, lăsând tot regretul să se
reverse în vocea mea. Cu doar câteva ore în urmă.
— A, a zis ea. Păcat, a fost o cină bună. Am mâncat eu şi
porţia ta.
Am încercat să mă gândesc să spun ceva, dar ea pur şi
simplu a zâmbit şi a clătinat din cap.
— Te tachinez. Cina era doar un pretext, de fapt. Voiam să-ţi
arăt ceva. Eşti un om greu de găsit. Am crezut că va trebui să
aştept până mâine, când vei cânta la Cinzeacă.
Am simţit o puternică strângere de inimă, atât de puternică
încât nici chiar prezenţa Dennei n-a copleşit-o în întregime.
— Noroc că m-ai prins azi, am zis. Nu sunt sigur c-o să cânt
mâine.
A ridicat capul la mine.
— Cânţi mereu la Doborâş seara. Nu schimba asta. Şi-aşa
mi-e destul de greu să te găsesc.
— Uite cine vorbeşte, i-am zis. Nu te găsesc de două ori în
acelaşi loc.
— O, da, sunt sigură că mereu te uiţi după mine, a zis ea
hotărât, apoi a izbucnit într-un râs agitat. Dar asta e altceva.
Haide. Sunt sigură că asta îţi va distrage atenţia.
A început să meargă mai repede, trăgându-mă de braţ.
Entuziasmul ei era contagios şi m-am trezit zâmbind, în timp
ce-o urmam pe străzile întortocheate din Imre.
În cele din urmă am ajuns la un mic magazin. Denna a păşit
în faţa mea, aproape ţopăind de încântare. Toate semnele de
plâns dispăruseră şi ochii îi erau strălucitori. Şi-a pus
mâinile reci peste faţa mea.
— Închide ochii, a zis ea. E o surpriză!
Am închis ochii şi ea m-a condus de mână câţiva paşi.
Interiorul magazinului era întunecat şi mirosea a piele. Am
auzit un glas de bărbat spunând „El e?” urmat de sunet de
obiecte mişcate de colo-colo.
— Eşti gata? a zis Denna în urechea mea.
I-am auzit zâmbetul din voce.
Respiraţia ei îmi gâdila firele de păr de pe ceafă.
— Habar n-am, am zis sincer.

1045
I-am simţit suflarea, cum râdea înăbuşit în urechea mea.
— Bine. Deschide-i!
Am deschis ochii şi am văzut un bărbat mai în vârstă, slab,
în picioare în spatele unei tejghele lungi de lemn. O cutie
goală de lăută era deschisă ca o carte în faţa lui. Denna îmi
cumpărase un cadou. O cutie pentru lăuta mea. O cutie
pentru lăuta mea furată.
Am făcut un pas mai aproape. Cutia goală era lungă şi
subţire, acoperită cu piele neagră netedă. N-avea balamale.
Avea pe margine şapte cleme strălucitoare de oţel, astfel că
partea de sus era asemenea capacului unei cutii.
În interior avea catifea moale. Am întins mâna s-o ating şi am
găsit capitonarea moale, dar rezistentă, ca un burete. Pluşul
de catifea era gros de aproape o jumătate de centimetru şi
era de un vişiniu intens.
Omul din spatele tejghelei a zâmbit subţire.
— Doamna dumneavoastră are gusturi bune, a zis el. Şi ştie
clar ce vrea.
A ridicat capacul. Piele era unsă cu ulei şi ceară. Existau
două secţiuni cu arcuri tari de arţar. El şi-a trecut un deget
de-a lungul jumătăţii de jos a cutiei, apoi a arătat spre
canelura corespunzătoare de pe capac.
— Se potrivesc perfect, astfel ca aerul să nu poată intra sau
ieşi. Deci nu trebuie să vă faceţi griji când ieşiţi dintr-o
cameră caldă, umedă într-o noapte îngheţată.
A început să fixeze încuietorile în jurul cutiei.
— Doamna n-a vrut aramă. Deci, sunt din oţel fin. Şi odată
ce sunt puse la loc, capacul e ţinut cu o garnitură. Şi dacă o
scufundaţi într-un râu, catifeaua din interior va rămâne
uscată. A ridicat din umeri. Până la urmă apa va pătrunde
prin piele, desigur. Dar numai atât am putut face.
Răsucind cutia, a ciocănit încheietura tare din partea de jos,
rotunjită.
— Am pus arţar subţire, ca să nu fie voluminoasă sau grea şi
am întărit-o cu benzi de oţel Glantz.
A făcut un gest către locul în care Denna stătea zâmbind.
— Doamna a vrut oţel Ramston, dar i-am explicat că

1046
Ramston, deşi e puternic, e şi destul de fragil. Oţelul Glantz e
mai uşor şi îşi păstrează forma.
M-a privit din cap până-n picioare.
— Dacă tânărul magistru doreşte, pe vas va putea să stea pe
cutie fără s-o sfărâme. Gura lui s-a încreţit uşor şi s-a uitat
în jos la picioarele mele. Deşi aş prefera să n-o facă.
A întors din nou cutia cu partea dreaptă în sus.
— Trebuie să spun că asta e probabil cea mai bună cutie pe
care am făcut-o în douăzeci de ani.
S-a întors spre mine.
— Sper s-o găsiţi satisfăcătoare.
Am rămas fără cuvinte. O raritate. Am ajuns afară şi mi-am
trecut mâna peste piele. Era caldă şi netedă. Am atins inelul
de oţel de care era ataşată cureaua de umăr. M-am uitat la
Denna, care dansa efectiv de încântare.
Denna a păşit înainte cu nerăbdare.
— Asta e partea cea mai bună, a zis ea, deschizând clemele
cu o uşurinţă familiară, pe care pot spune că n-o avea
înainte. A scos capacul şi a împuns un deget în interior.
Capitonarea e gândită să fie schimbată şi modificată. Deci,
indiferent ce lăută o să ai în viitor, tot se va potrivi. Şi uite!
A apăsat catifeaua pe locul în care ar fi trebuit să stea gâtul,
răsucind degetele şi făcând să apară un capac, dezvăluind o
ascunzătoare. A zâmbit din nou.
— A fost tot ideea mea. E ca un buzunar secret.
— Pe corpul lui Dumnezeu, Denna, am zis. Cred că te-a
costat o avere.
— Păi, ştii, a zis ea cu un aer de modestie afectată. Am avut
ceva pus deoparte.
Mi-am trecut mâna de-a lungul interiorului, atingând
catifeaua.
— Denna, vorbesc serios. Cutia asta probabil că e la fel de
valoroasă ca lăuta mea…
N-am mai continuat şi stomacul mi s-a răsucit neplăcut.
Lăuta pe care nici n-o mai aveam.
— Dacă nu vă supăraţi, aşa am zis şi eu, domnule, a zis
bărbatul din spatele tejghelei. Doar dacă aveţi o lăută din

1047
argint masiv, care am presupus că merită această cutie de o
valoare al naibii de mare.
Mi-am trecut din nou mâinile peste capac, cu o stare de rău
din ce în ce mai mare la stomac. N-am reuşit să spun niciun
cuvânt. Cum aş fi putut să-i spun ei că cineva îmi furase
lăuta, după ce trecuse prin toate astea ca să-mi facă acest
cadou frumos?
Denna a zâmbit încântată.
— Hai să vedem cum se potriveşte lăuta ta!
A făcut un semn şi omul din spatele tejghelei a scos lăuta
mea şi a pus-o în cutie.
— I se potriveşte ca o mănuşă.
Am început să plâng.
•••
— Dumnezeule, e jenant, am zis, suflându-mi nasul.
Denna mi-a atins uşor braţul.
— Îmi pare rău, a repetat ea pentru a treia oară.
Ne-am aşezat amândoi pe bordura din faţa micului magazin.
Fusese destul de rău să izbucnesc în lacrimi în faţa Dennei.
Am vrut să mă adun fără să se uite la mine şi negustorul.
— Am vrut doar să se potrivească în mod corespunzător, a
zis Denna cu o expresie lovită. Am lăsat un bilet. Trebuia să
vii la cină, ca să pot să te surprind. Nici n-ai fi ştiut că a
dispărut.
— E-n regulă, am zis.
— În mod evident, nu e, a zis Denna, iar ochii au început să i
se umple de lacrimi. Când n-ai venit, nu ştiam ce să fac.
Aseară m-am uitat după tine peste tot. Ţi-am bătut la uşă,
dar n-ai răspuns.
S-a uitat în jos, la picioare.
— Niciodată nu te găsesc atunci când te caut.
— Denna, am zis. Totul e bine.
A clătinat puternic din cap, refuzând să se uite la mine, în
timp ce lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
— Nu e bine. Ar fi trebuit să ştiu. Ţii la ea ca la copilul tău.
Dacă cineva s-ar fi uitat vreodată în viaţa mea la mine cum te
uiţi tu la ea, aş…

1048
Vocea Dennei s-a rupt şi a înghiţit greu înainte ca vorbele ei
să înceapă să curgă din nou.
— Ştiam că e cel mai important lucru din viaţa ta. De aceea
am vrut s-o păstrezi undeva în siguranţă. Doar că n-am
crezut că va fi atât de…
A înghiţit din nou, strângând pumnii. Corpul îi era atât de
tensionat, că aproape tremura.
— Dumnezeule! Sunt atât de proastă! Nu gândesc niciodată.
Mereu fac aşa. Stric totul.
Dennei îi căzuse părul în jurul feţei, aşa că nu-i puteam
vedea expresia.
— Ce e-n neregulă cu mine? a spus ea cu voce joasă şi
furioasă. De ce sunt atât de tâmpită? De ce nu pot să fac
măcar un lucru cum trebuie în viaţa mea?
— Denna.
Trebuia s-o întrerup, pentru ca măcar să se oprească şi să
respire. I-am pus mâna pe braţ şi ea a devenit rigidă şi
calmă.
— Denna, n-ai de unde să ştii, am întrerupt-o. De când n-ai
mai cântat? O lună? Măcar ai avut vreodată un instrument al
tău?
A clătinat din cap, cu faţa în continuare ascunsă în păr.
— Am avut o liră, a spus ea încet. Dar numai pentru câteva
zile înainte de incendiu.
A ridicat privirea până la urmă, cu o expresie de-a dreptul
chinuită. Ochii şi nasul îi erau roşii.
— Aşa mi se-ntâmplă mereu. Eu încerc să fac ceva bun, dar
tot intervine ceva şi mă încurcă. Mi-a aruncat o privire
nefericită. Tu nu ştii cum e.
Am râs. M-am simţit incredibil de bine să râd din nou. Râsul
a fiert până adânc în burta mea şi a izbucnit din gât ca
notele unui corn de aur. Şi numai râsul ăsta valora cât trei
mese calde şi douăzeci de ore de somn.
— Ştiu exact cum e, am zis, simţind vânătăile din genunchi
şi cicatricele pe jumătate vindecate de pe spatele meu.
M-am gândit dacă să-i spun câtă mizerie am făcut în
încercarea de a-i recupera inelul. Apoi am decis că probabil

1049
starea ei nu s-ar îmbunătăţi dacă i-aş explica cum Ambrose a
încercat să mă omoare.
— Denna, eu sunt regele ideilor bune care sfârşesc cumplit
de prost.
Ea a zâmbit la asta, şi-a tras nasul şi s-a frecat cu mâneca la
ochi.
— Suntem un cuplu minunat de idioţi plângăcioşi, nu-i aşa?
— Da, am spus.
— Îmi pare rău, a zis ea din nou, cu zâmbetul pălindu-i. Am
vrut doar să fac ceva drăguţ pentru tine. Dar nu sunt prea
pricepută la aşa ceva.
I-am luat mâna Dennei într-a mea şi i-am sărutat-o.
— Denna, am zis cu sinceritate perfectă. E cel mai drăguţ
gest pe care l-a făcut cineva vreodată pentru mine.
Ea a pufnit nedelicat.
— E adevărul pur, am zis. Tu eşti bănuţul meu strălucitor de
pe marginea drumului. Valorezi mai mult decât sarea sau
decât luna într-o noapte lungă de plimbare. Tu eşti ca vinul
dulce în gura mea, ca un cântec în gâtul meu şi ca râsul în
inima mea.
Denna a roşit, dar am continuat fără grijă.
— Eşti prea bună pentru mine, am zis. Eşti un lux pe care
nu mi-l pot permite. În ciuda acestui fapt, insist să vii cu
mine azi. Voi face cinste cu cina şi voi petrece ore admirând
entuziasmat întinderea de minunăţie care eşti.
M-am ridicat şi am tras-o în picioare.
— Voi cânta muzica ta. Îţi voi cânta cântece. Pentru restul
după-amiezii, restul lumii nu ne va putea atinge.
Am ridicat capul întrebător.
Gura Dennei s-a curbat.
— Sună frumos, a zis ea. Mi-ar plăcea să scap de lume timp
de o după-amiază.
•••
Câteva ore mai târziu m-am întors din nou la Universitate cu
pas arcuit. Am fluierat. Am cântat. Lăuta de pe umărul meu
era uşoară ca un sărut. Soarele era cald şi liniştitor. Briza
era rece.

1050
Norocul începea să mi se schimbe.

1051
 CAPITOLUL 31
Creuzet

Cu lăuta din nou în mâinile mele, restul vieţii mi-a alunecat

uşor înapoi în echilibru. Munca mea în Partizanat era mai
uşoară. Cursurile zburau. Chiar şi Elodin părea că are mai
mult sens.
Aveam inima uşoară când l-am vizitat pe Simmon în
complexul de alchimie. A deschis uşa când am ciocănit şi mi-
a făcut semn să intru.
— A mers, a zis el emoţionat.
Am închis uşor uşa şi el m-a condus la o masă unde erau
aranjate mai multe sticle, tuburi şi arzătoare de gaz de
cărbune. Sim a zâmbit cu mândrie şi a ridicat un borcan mic,
puţin adânc, asemănător cu ceva folosit pentru a stoca
farduri sau rujuri.
— Poţi să-mi arăţi? am întrebat.
Sim a aprins un mic arzător de gaz de cărbune şi flacăra s-a
răspândit pe fundul unei tigăi de fier puţin adânci. Am stat
în linişte pentru un moment, ascultându-i şuieratul.
— Mi-am luat cizme noi, a zis Sim ca să rupă tăcerea,
ridicând un picior ca să le văd.
— Sunt frumoase, am zis automat, apoi m-am oprit şi m-am
uitat mai de aproape. Alea sunt ţinte? am întrebat
neîncrezător.
A rânjit vicios. Am râs.
Tigaia de fier s-a încins, iar Sim a deşurubat borcanul,
apăsând în interior cu buricul degetului arătător substanţa
translucidă. Apoi, cu o mică înfloritură în gest, a ridicat
mâna şi a apăsat cu vârful degetului pe suprafaţa tigăii
fierbinţi de fier.
M-am înfiorat. Sim a zâmbit mândru şi a stat acolo timp de o
clipă lungă înainte de a-şi scoate degetul.
— Incredibil, am zis. Voi faceţi nişte lucruri nebuneşti pe-
aici. Un scut termic.

1052
— Nu, a zis Sim serios. E un mod absolut greşit de gândire.
Ăsta nu e un scut. Nu e un izolator. E ca un strat
suplimentar de piele, care arde înainte ca pielea ta reală să
se înfierbânte.
— Ca şi cum ai avea apă pe mâini, am zis.
Sim a clătinat din nou din cap.
— Nu, apa conduce căldura. Asta n-o face.
— Deci, e un izolator.
— Bine, a zis Sim exasperat. Trebuie să taci şi să asculţi.
Asta e alchimie. Nu ştii nimic despre alchimie.
Am făcut un gest de împăcare.
— Ştiu. Ştiu.
— Spune-o, atunci. Spune „Nu ştiu nimic despre alchimie”.
M-am încruntat la el.
— Alchimia nu e doar chimie cu unele părţi suplimentare, a
zis el. Asta înseamnă că dacă nu mă asculţi, te vei arunca la
concluzii proprii şi vei greşi mortal. Mort şi greşit.
Am inspirat o dată profund şi am lăsat aerul să iasă.
— Bine. Spune-mi.
— Va trebui s-o întinzi repede, a zis el. Vei avea doar vreo
zece secunde s-o distribui uniform pe palme şi antebraţe.
A făcut semn către antebraţ.
— Nu se va da deoparte, dar vei pierde un pic dacă îţi freci
mâinile prea mult. Nu-ţi atinge faţa sub nicio formă. Nu te
freca la ochi. Nu te scobi în nas. Nu-ţi muşca unghiile. E
într-un fel otrăvitoare.
— Într-un fel? am întrebat.
Nu m-a băgat în seamă, ridicând degetul pe care îl presa pe
tigaia fierbinte de fier.
— Nu e asemenea mănuşilor de la armură. De îndată ce eşti
expus la căldură, începe să ardă.
— Va apărea vreun miros? am întrebat. Ceva care să dea de
gol?
— Nu, nu arde în sens tehnic. Pur şi simplu se descompune.
— În ce se descompune?
— În chestii, a zis Simmon pe ton iritat. Se descompune în
chestii complicate pe care nu le poţi înţelege dacă nu ştii

1053
nimic despre alchimie.
— E sigur să respiri? m-am corijat.
— Da. Nu ţi-aş da-o altfel. Asta e o formulă veche. Prin
încercare şi eroare. Acum, pentru că aceasta nu transmite
căldura, mâinile tale vor ajunge să simtă direct de la a fi reci
la a fi apăsate cu putere pe ceva foarte fierbinte.
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Te sfătuiesc să nu mai atingi lucruri calde înainte de a fi
dispărut în totalitate.
— Cum pot să-mi dau seama când e pe cale să dispară?
— Nu poţi, a zis el simplu. De aceea, te sfătuiesc să foloseşti
altceva decât mâinile goale.
— Minunat.
— Dacă se amestecă cu alcool, se transformă în acid. Doar
puţin periculos. Vei avea o grămadă de timp la dispoziţie să-l
speli. În cazul în care se amestecă cu puţină apă, cum ar fi
sudoarea ta, e-n regulă. Dar dacă se amestecă cu multă apă,
să zicem o sută de părţi la una, va deveni inflamabil.
— Şi dacă o amestec cu urină se transformă în bomboane
delicioase, nu? am râs. Ai făcut pariu cu Wilem despre cât de
mult din poveştile astea pot să înghit? Nimic nu devine
inflamabil când se amestecă cu apă.
Ochii lui Sim s-au îngustat. A luat un creuzet gol.
— Bine, a zis el. Umple-l atunci.
Încă zâmbind, m-am dus la canistra cu apă din colţul
camerei. Era identică cu cele din Partizanat. Apa pură e şi ea
importantă pentru artizanarea magică, mai ales atunci când
amesteci pământ şi metale călite şi nu vrei să fie
contaminate.
Am turnat apă în creuzet şi i l-am adus înapoi lui Sim. A
băgat vârful degetului în el, a amestecat şi l-a turnat într-o
tigaie fierbinte de fier.
Flăcări groase, portocalii au vâjâit, arzând la un metru
înălţime, până când au licărit şi au murit. Sim a lăsat jos
creuzetul gol, cu un clinchet uşor, şi s-a uitat grav la mine.
— Zi!
M-am uitat în jos la picioare.

1054
— Nu ştiu nimic despre alchimie.
Sim a dat din cap, părând mulţumit.
— Bine, a zis el întorcându-se la bancul de lucru. Să trecem
şi peste asta.

1055
 CAPITOLUL 32
Sânge şi cenuşă

Frunzele îmi foşneau sub picioare când m-am îndreptat spre

pădurea de la nord de Universitate. Lumina palidă a lunii
filtrată prin copacii goi nu era suficientă pentru a vedea clar,
dar făcusem această călătorie de mai multe ori în ultima
perioadă şi ştiam drumul pe de rost. Am mirosit fum de lemn
cu mult timp înainte să aud voci şi să zăresc focul printre
copaci.
Nu era chiar o defrişare, ci doar un spaţiu liniştit ascuns în
spatele unui afloriment stâncos.
Câteva bucăţi de piatră de câmpie şi trunchiul unui copac
căzut ofereau locuri improvizate. Săpasem eu însumi groapa
de foc, cu câteva zile înainte. Avea circa o jumătate de metru
adâncime şi doi metri lungime şi era căptuşită cu pietre.
Împiedica răspândirea micului foc de tabără care ardea acolo
în prezent.
Toată lumea era deja acolo. Mola şi Fela împărţeau banca din
trunchi.
Wilem se ghemuise pe o piatră. Sim se aşezase cu picioarele
încrucişate pe pământ, zgândărind focul cu un băţ.
Wil a ridicat privirea când am apărut dintre copaci. În
pâlpâirea focului, ochii lui păreau întunecaţi şi adânciţi. El şi
Sim mă păzeau de aproape două perioade întregi.
— Ai întârziat, a zis el.
Sim s-a uitat să mă vadă, vesel ca de obicei, dar pe faţa lui se
vedeau semne de epuizare.
— E gata? a întrebat el entuziasmat.
Am dat din cap. Deschizându-mi manşeta, mi-am suflecat
mânecile cămăşii pentru a scoate la vedere un disc de fier
puţin mai mare decât un bănuţ din Orânduire. Era acoperit
cu o scrijeldică fină şi încrustat cu aur. Recent terminatul
gram. Era legat plat pe interiorul antebraţului meu, cu o
pereche de corzi din piele.

1056
O încurajare s-a auzit dinspre grup.
— Un mod interesant de a-l purta, a zis Mola. La modă într-
un fel pentru un invadator barbar.
— Funcţionează mai bine în contact cu pielea, i-am explicat.
Şi trebuie să-l ţin departe de priviri, din moment ce n-ar
trebui să ştiu cum să fac unul.
— Practic şi elegant, a zis Mola.
Simmon l-a cercetat cu privirea, întinzându-se să-l atingă cu
un deget.
— Pare atât de mic… Aaaahh! a strigat Sim sărind înapoi,
răsucindu-şi mâna. Drace negru, a înjurat el jenat. Îmi pare
rău. M-a speriat, asta-i tot.
— Tunete şi fulgere, am spus, cu inima la trap. Care-i
problema?
— Ai atins vreodată un ghildar al unui arcanist? a întrebat el.
Cele pe care ţi le dau când ajungi arcanist complet?
Am dat din cap.
— E un fel de bâzâit. Mi-a făcut mâna să amorţească, ca şi
cum ar fi adormit.
Sim a dat din cap spre gram, cu mâna tremurând.
— Ăsta e sentimentul. M-a surprins.
— Nu ştiam ca şi ghildarele joacă rol de gram, am zis. Deşi
are sens.
— L-ai testat? a întrebat Wilem.
Am scuturat din cap.
— Mi s-a părut un pic ciudat să-l testez de unul singur, am
recunoscut.
— Vrei s-o facă unul dintre noi? a râs Simmon. Ai dreptate, e
perfect normal.
— Şi m-am gândit că ar fi convenabil să am un medic prin
apropiere. Am făcut semn din cap în direcţia Molei. În caz că
e nevoie.
— Nu ştiam că în seara asta va fi nevoie de capacitatea mea
profesională, a protestat Mola. Nu mi-am adus trusa.
— N-ar trebui să fie nevoie, am zis în timp ce scoteam o
bucată de ceară simpatetică din mantie şi o afişam. Cine vrea
să facă onorurile?

1057
S-a aşternut un moment de linişte, apoi Fela a ridicat mâna.
— Fac eu păpuşa, dar n-o înţep cu acul.
— Nici io, a zis Wilem.
Simmon a ridicat din umeri.
— Bine, o fac eu. Cred.
I-am înmânat bucata de ceară Felei şi a început s-o
încălzească în mâini.
— Foloseşti păr sau sânge? a întrebat ea moale.
— Ambele, am zis, încercând să nu las să mi se vadă emoţiile
crescânde. Vreau să fiu absolut sigur de asta dacă vreau să
mai pot dormi noaptea.
Am scos un ac de pălărie, mi-am înţepat mâna şi am privit
crescând un şirag de mărgele strălucitoare de sânge.
— Nu va merge, a zis Fela, încă prelucrând bucata de ceară.
Sângele nu se va amesteca cu ceara. Doar va şiroi şi va fi
scuipat afară.
— Şi de unde ţi-a trecut bârfa asta pe la ureche? a tachinat-o
Simmon stânjenit.
Fela s-a înroşit, pitindu-şi capul un pic, ceea ce a făcut ca
părul ei lung să-i cadă pe umeri.
— De la lumânări. Când faci lumânări colorate, nu poţi folosi
o vopsea pe bază de apă. Trebuie să fie praf sau ulei. E o
problemă de solubilitate. Aliniamente polare şi nonpolare.
— Iubesc Universitatea, a zis Sim către Wilem, care era situat
de cealaltă parte a focului.
— Femeile educate sunt mult mai atrăgătoare.
— Mi-aş dori să pot spune acelaşi lucru, a zis Mola sec. Dar
n-am cunoscut niciun bărbat educat.
M-am aplecat şi am luat un pic de cenuşă din groapă, de la
foc, apoi am presărat-o pe dosul mâinii, absorbind sângele.
— Aşa ar trebui să funcţioneze, a zis Fela.
— Carnea aceasta va arde. În ţărână se întorc toate, a
intonat Wilem cu o voce sumbră, apoi s-a întors spre
Simmon. Nu aşa se spune în cartea ta sfântă?
— Nu e cartea mea sfântă, a zis Simmon. Dar eşti pe-
aproape. „În cenuşă se întorc toate, cum şi această carne va
arde.”

1058
— Voi doi chiar vă distraţi, a observat Mola sec.
— Mă gândesc buimac la o noapte întreagă de somn, a zis
Wilem.
O seară de divertisment e ca o cafea după tort.
Fela a ridicat o bilă de ceară moale şi am apăsat cenuşa
umedă în ea. A frământat din nou, apoi a început s-o
modeleze, degetele ei turtind-o într-o păpuşă în formă de
bărbat din câteva mişcări îndemânatice. A ridicat-o s-o vadă
toţi din grup.
— Capul lui Kvothe e mai mare de-atât, a zis Simmon cu
zâmbetul lui de băieţel.
— Şi am şi organe genitale, am zis când am luat momâia de
la Fela şi i-am fixat un fir de păr în vârful capului. Dar de la
un anumit punct realismul devine neproductiv.
M-am îndreptat către Sim şi i-am dat atât simulacrul, cât şi
acul lung de pălărie.
A luat una în fiecare mână, uitându-se neliniştit când la una
când la alta.
— Eşti sigur că vrei să faci asta?
Am dat din cap.
— Destul de sigur.
Sim a respirat adânc şi şi-a îndreptat umerii. Fruntea i s-a
încreţit de la concentrare în timp ce se uita la păpuşă.
M-am prefăcut, ţipând şi apucându-mi piciorul.
Fela a rămas uimită. Wilem a sărit în picioare. Simmon a
deschis ochii larg, de panică, ţinând păpuşa şi acul departe
unul de altul. A privit în jur sălbatic la toată lumea.
— Eu… Eu n-am făcut…
M-am îndreptat, scuturându-mi cămaşa.
— Doar exersam, am zis. A fost un ţipăt prea de fată?
Simmon s-a înmuiat cu relaxare.
— Să te ia dracu’, a zis el râzând slab. Asta nu e distracţie,
nemernicule.
A continuat să râdă neputincios, în timp ce-şi ştergea
sclipirea de sudoare de pe frunte.
Wilem a mormăit ceva în siareză şi s-a întors la locul lui.
— Voi trei parcă aţi fi o trupă în turneu, a spus Mola.

1059
Simmon a tras adânc aer în piept, apoi a expirat. Şi-a relaxat
umerii şi şi-a adus păpuşa şi acul în faţă. Mâna îi tremura.
— Tehlu oricum, a zis el. M-ai speriat ca dracu’. Nu mai pot
face asta acum.
— Of, Doamne!
Mola s-a ridicat şi a ocolit groapa cu foc, ca să stea lângă
Simmon. Şi-a întins mâinile.
— Dă-mi-o mie.
A luat momâia şi acul şi s-a întors să mă privească în ochi.
— Eşti gata?
— Stai o secundă.
După două intervale de vigilenţă constantă, am renunţat la
Alarul care mă proteja şi mă făcea să mă simt ca atunci când
deschid un pumn amorţit fiindcă a fost ţinut strâns prea
mult timp.
După o clipă, am dat din cap. M-am simţit ciudat fără Alar.
Aproape dezbrăcat.
— Să n-ai nicio reţinere, dar loveşte-mă în picior, pentru
orice eventualitate.
Mola s-a oprit, murmurând o cetluire şi a băgat acul în
piciorul păpuşii.
Linişte. Toată lumea mă privea nemişcată.
Nu simţisem nimic.
— Sunt bine, am zis.
Toată lumea a început să respire din nou, aruncându-i Molei
o privire curioasă.
— Doar atâta poţi?
— Nu, a zis Mola sincer, în timp ce trăgea acul din piciorul
păpuşii şi îngenunchea să-l ţină deasupra focului. A fost un
test uşor. N-am vrut să-ţi aud din nou strigătul de fată.
A tras acul din foc şi s-a ridicat în picioare.
— De data asta te voi ataca pe bune.
A echilibrat acul pe păpuşă şi s-a uitat la mine.
— Eşti gata?
Am dat din cap. A închis ochii pentru o clipă, apoi a
murmurat o cetluire şi a înfipt acul fierbinte în piciorul
momâii. Gramul de metal s-a răcit pe interiorul braţului meu

1060
şi am simţit o presiune scurtă la muşchii gambei, ca şi cum
cineva mă împunsese cu un deget. M-am uitat în jos, pentru
a fi sigur că Simmon nu voise să se răzbune împungându-mă
cu vreun băţ.
Pentru că nu mă uitam, n-am văzut ce-a mai făcut Mola, dar
am simţit încă trei împunsături mai uşoare, câte una în
fiecare braţ şi cealaltă în muşchiul gros chiar deasupra
genunchiului. Gramul s-a răcit şi mai mult.
Am auzit-o pe Fela suspinând şi mi-am ridicat privirea la
timp pentru a o vedea pe Mola sumbră şi hotărâtă, aruncând
momâia în inima focului de tabără, murmurând o altă
cetluire.
Cât păpuşa făcea un cerc prin aer, Simmon a scos un
scheunat speriat. Wilem a sărit din nou în picioare, aproape
aruncându-se spre Mola, dar prea târziu pentru a o opri.
Momâia a aterizat printre cărbunii roşii cu o explozie de
scântei. Gramul era aproape dureros de rece pe braţ şi am
râs nebuneşte.
Toată lumea s-a întors să se uite la mine, cu expresii în
diferite stadii de groază şi de neîncredere.
— Sunt bine, am spus. Totuşi, dă o senzaţie foarte ciudată.
Tremurătoare. Ca şi cum ai sta în picioare într-un vânt cald
şi gros.
Gramul a devenit ca de gheaţă pe braţul meu, apoi senzaţia
ciudată a dispărut când păpuşa s-a topit, distrugând
legătura simpatetică. Focul s-a înălţat când ceara a început
să ardă.
— Te-a durut? a întrebat Simmon cu nerăbdare.
— Niciun pic, am zis.
— Şi asta a fost tot ce-am avut, a zis Mola. Ca să fac mai
mult mi-ar fi trebuit o forjă.
— Şi e el’the, a zis Simmon îngâmfat. Pun pariu că e de trei
ori mai mare arcanist decât Ambrose.
— Cel puţin de trei ori, am zis. Dar dacă e ca cineva să-şi
pună în gând să găsească un foc de forjă, acela e Ambrose.
Poţi să copleşeşti un gram dacă arunci suficient în el.
— Deci, continuăm mâine? a întrebat Mola.

1061
Am dat din cap.
— Mai bine în siguranţă decât în chinuri.
Simmon a înfipt un băţ în locul în care a aterizat păpuşa în
foc.
— Dacă Mola face ce poate mai rău şi chiar n-are efect
asupra ta, ar putea fi suficient pentru a o ţine şi pe Devi
departe de tine. Să-ţi lase loc să respiri.
S-a aşternut un scurt moment de tăcere. Mi-am ţinut
respiraţia, sperând ca Fela şi Mola să nu bage în seamă
comentariul lui.
Mola a ridicat o sprânceană la mine.
— Devi?
M-am uitat strâmb la Simmon şi mi-a întors o privire demnă
de milă, ca un câine care ştie că va fi luat la şuturi.
— Am împrumutat nişte bani de la un gailet pe nume Devi, i-
am spus, în speranţa că se va mulţumi cu asta.
Mola a continuat să se uite la mine.
— Şi?
Am oftat. De regulă aş fi evitat subiectul, dar Mola avea
tendinţa de a fi insistentă în legătură cu genul ăsta de lucruri
şi aveam nevoie disperată de ajutorul ei pentru planul de a
doua zi.
— Devi a fost membru al Arcanum, i-am explicat. I-am dat o
parte din sângele meu, ca garanţie pentru un împrumut de la
începutul semestrului. Când Ambrose a început să mă atace,
m-am hazardat la concluzia greşită şi am acuzat-o de abuz.
Relaţia noastră s-a stricat după aceea.
Mola şi Fela au schimbat o privire.
— Faci tot posibilul să-ţi faci viaţa interesantă, nu? a zis
Mola.
— Am recunoscut deja că a fost o greşeală, am spus iritat. Ce
mai vrei de la mine?
— Eşti în stare să-i returnezi datoria? a intervenit Fela în
conversaţie, înainte ca lucrurile să se încingă între mine şi
Mola.
— Sincer, nu ştiu, am recunoscut. Cu câteva şanse şi câteva
nopţi lungi în Partizanat aş putea fi în stare să strâng

1062
suficient până la sfârşitul semestrului.
Nu spusesem tot adevărul. Deşi aş fi putut avea o şansă de a
câştiga suficient pentru a-i plăti lui Devi, n-aveam nicio
şansă să strâng şi pentru taxă în acelaşi timp. N-am vrut să
le stric seara tuturor recunoscând că Ambrose câştigase.
Obligându-mă să-mi petrec atât de mult timp vânând după
un gram, m-a condus efectiv afară din Universitate.
Fela şi-a înclinat capul într-o parte.
— Ce se întâmplă dacă n-o poţi plăti?
— Nimic bun, a zis Wilem întunecat. Nu i se spune degeaba
Demon Devi.
— Nu sunt sigur, am zis. Mi-ar putea vinde sângele. A zis că
ştie pe cineva dispus să-l cumpere.
— Sunt sigură că n-ar face asta, a spus Fela.
— N-aş învinui-o, am zis. Ştiam în ce mă bag când am făcut
afacerea.
— Dar ea…
— Aşa funcţionează lumea, am zis ferm, nedorind să
discutăm mai mult decât era necesar pe acest subiect.
Voiam ca seara să se termine într-o notă pozitivă.
— Eu, unul, aştept cu nerăbdare o noapte de somn bun în
patul meu.
M-am uitat în jur pentru a-i vedea pe Wil şi Sim dând din cap
obosiţi a aprobare.
— Ne vedem cu toţii mâine. Să nu întârziaţi.
•••
Mai târziu în acea noapte, am dormit în luxul patului îngust
din cămăruţa mea. La un moment dat m-am trezit agitat,
târât în conştient de senzaţia de metal rece pe piele. Am
zâmbit, m-am întors pe partea cealaltă şi am alunecat înapoi
în somnul fericit.

1063
 CAPITOLUL 33
Incendiu

În seara următoare mi-am făcut bagajele cu atenţie,

îngrijorat că aş putea uita vreo piesă-cheie a echipamentului.
Am verificat totul pentru a treia oară, când s-a auzit o bătaie
în uşă.
Am deschis şi am văzut un băiat de vreo zece ani stând acolo
în picioare, respirând greu.
Ochii lui au căutat la părul meu şi a părut uşurat.
— Tu eşti Koath?
— Kvothe, am spus. Şi da, eu sunt.
— Am un mesaj pentru tine.
A căutat într-un buzunar şi a scos o bucată de hârtie
murdară de noroi.
Am întins mâna şi băiatul s-a dat un pas înapoi, clătinând
din cap.
— Doamna a zis că-mi dai un sfanţ fiindcă ţi l-am adus.
— Mă îndoiesc, am zis, întinzând mâna. Dă-mi biletul. Îţi dau
o jumătate de bănuţ dacă e într-adevăr pentru mine.
Băiatul m-a privit posomorât şi mi l-a dat cu părere de rău.
Nici măcar nu era sigilat, ci numai pliat de două ori. Şi era
uşor umed.
Văzând băiatul scăldat în sudoare, puteam ghici de ce.
Am citit:

Kvothe,
Prezenţa ta e solicitată graţios pentru cina din seara asta. Mi-e dor
de tine. Am veşti interesante. Vino, te rog, să ne întâlnim la Butoi
şi Mistreţ la al cincilea clopot.
A ta,
Denna
P.S. I-am promis o jumătate de bănuţ băiatului.

— Al cincilea clopot? am întrebat. Pe mâinile negre ale lui

Dumnezeu! Cât ţi-a luat să ajungi aici? E trecut deja de al

1064
şaselea clopot.
— Nu fuse vina mea, a zis el furios, cu înverşunare. Am
căutat peste tot de ore. Ea a zis Ancore. Du-i-l lui Koath la
Cincizeci, pe partea cealaltă a râului. Dar locul ăst nu e la
docuri deloc. Şi nu există număr în semnul de afară. Cum
era să găsesc locul?
— Trebuia să întrebi pe cineva! am strigat. Blestemat de
băiat, cât de nesimţit poţi să fii?
M-am luptat cu nevoia reală de a-l sugruma şi am respirat
adânc. M-am uitat pe fereastră la lumina care pălea. În mai
puţin de o jumătate de oră urma ca prietenii mei să se adune
în jurul gropii de foc din pădure. N-aveam timp pentru o
călătorie la Imre.
— Bine, am zis cât de calm am putut.
Am căutat un ciot de creion şi am zgâriat un bilet pe cealaltă
parte a bucăţii de hârtie.

Denna,
Îmi pare teribil de rău. Curierul tău nu m-a găsit până după al
şaselea clopot. E un nesimţit complet.
Şi mie mi-e dor de tine şi mâine mă pun în întregime la dispoziţia
ta, la orice oră din zi sau din noapte. Trimite băiatul înapoi cu
răspunsul, ca să ştiu când şi unde.
Cu drag,
Kvothe.
P.S. Dacă băiatul încearcă să obţină bani de la tine, dă-i una după
ceafă. Va primi banii când se întoarce cu biletul tău la Cinzeacă,
presupunând că nu-l va confunda şi nu-l va mânca pe drum.

L-am mai pliat o dată şi am presat un bob de ceară moale

peste îndoitură.
Mi-am pipăit geanta. În ultima lună consumasem încet cei
doi talanţi suplimentari împrumutaţi de la Devi. Îi risipisem
pe produse de lux, cum ar fi bandaje, cafea, precum şi pe
materiale pentru planul din seara respectivă.
Ca urmare, tot ce mai aveam erau patru bănuţi şi un sfanţ
singuratic. Mi-am pus bagajul pe umăr şi i-am făcut semn
băiatului să mă urmeze.

1065
Am dat din cap către Cinzeacă, pe care l-am văzut în spatele
barului, apoi m-am întors spre băiat.
— Bine, am zis. Ai bulibăşit lucrurile venind aici, dar am de
gând să-ţi dau o şansă de îndrepţi asta.
Am scos trei bănuţi şi i-am arătat.
— Du-te înapoi la Butoi şi Mistreţ, găseşte-o pe femeia care
te-a trimis şi dă-i ăsta.
I-am arătat biletul.
— Ea va trimite înapoi un răspuns. Îl aduci aici şi i-l dai lui.
I l-am arătat pe Cinzeacă.
— Şi el îţi va da banii.
— Eu nu-s idiot, a zis băiatul. Vreau prima jumătate de
bănuţ.
— Nici eu nu-s idiot, am zis. Vei primi trei bănuţi întregi
când aduci biletul ei înapoi.
S-a zgâit la mine, apoi a dat ursuz din cap. I-am dat hârtia,
şi el a ţâşnit pe uşă afară.
— Băiatul părea un pic zăpăcit când a venit, a zis Cinzeacă.
Am scuturat din cap.
— E prost ca o oaie, i-am spus. Eu nu l-aş folosi la aşa ceva,
dar ştie cum arată ea.
Am oftat şi am pus cei trei bani pe bar.
— Mi-ai face o favoare dacă ai citi biletul, ca să te asiguri că
băiatul nu l-a contrafăcut.
Cinzeacă a părut un pic incomodat.
— Şi dacă e, mmm, de natură personală?
— Atunci voi executa o baladă un pic mai veselă, am zis. Dar,
între noi fie vorba, e prea puţin probabil să fie aşa.
•••
Soarele apusese până am ajuns în pădure. Wilem era deja
acolo, aprinzând focul în groapa mare. Am lucrat împreună
un sfert de oră, adunând lemn suficient pentru a păstra un
foc aprins mai multe ore.
Simmon a ajuns câteva minute mai târziu, trăgând după el o
cracă lungă uscată.
Tustrei am rupt-o în bucăţi şi am conversat un pic nervos
până când s-a ivit Fela dintre copaci.

1066
Părul ei lung era prins în sus, lăsându-i gâtul elegant şi
umerii goi.
Ochii ei erau închişi la culoare şi gura puţin mai roşie ca de
obicei. Rochia lungă, neagră era strânsă pe talia îngustă şi pe
şoldurile frumos rotunjite. Afişa şi cea mai spectaculoasă
pereche de sâni pe care o văzusem până în acel moment al
vieţii mele tinere.
Toţi am rămas cu ochii holbaţi, dar Simmon a rămas şi cu
gura căscată.
— Uau, a zis el. Vreau să spun, eşti cea mai frumoasă femeie
pe care am văzut-o până acum. Nu cred că se poate mai bine.
A râs cu râsul lui de băieţel şi a făcu un gest cu ambele
mâini către ea.
— Uită-te la tine. Eşti incredibilă!
Fela a roşit şi a privit în altă parte, în mod evident
mulţumită.
— Tu ai cea mai grea misiune în seara asta, i-am spus. Nu-
mi place să întreb, dar…
— Dar tu eşti singura femeie irezistibil de atractivă pe care o
ştim, a intervenit Simmon. Planul nostru de rezervă era să-l
îmbrăcăm pe Wilem într-o rochie. Nimeni nu vrea asta.
Wilem a dat din cap.
— De acord.
— Numai pentru tine.
Gura Felei a afişat un zâmbet ironic.
— Când am spus că-ţi datorez o favoare, n-am ghicit că o să-
mi ceri să mă duc la o întâlnire cu alt bărbat. Zâmbetul i-a
devenit un pic acru. Mai ales cu Ambrose.
— Nu e nevoie să stai cu el decât o oră sau două. Încearcă
să-l duci în Imre dacă poţi sau, oricum, la cel puţin o sută de
metri de Ponei.
Fela a oftat.
— Cel puţin eu mă aleg din asta cu cina.
S-a uitat la Simmon.
— Îmi plac cizmele tale.
El a zâmbit.
— Sunt noi.

1067
M-am întors la sunetul paşilor care se apropiau. Mola era
singura dintre noi care nu venise, dar am auzit murmur de
voci amestecat cu sunet de paşi şi mi s-au strepezit dinţii.
Era probabil o pereche de tineri îndrăgostiţi care se bucura
de vremea neobişnuit de caldă.
Grupul nostru nu trebuia să fie văzut împreună în seara
asta. Ar fi ridicat prea multe întrebări. Eram aproape să mă
grăbesc să-i interceptez, când am recunoscut vocea Molei.
— Aşteaptă aici, până-i explic eu, a zis ea. Te rog. Doar
aşteaptă. Asta va simplifica lucrurile.
— Lasă să-l apuce ameţeala.
O voce cunoscută de femeie a ieşit din întuneric.
— Să-şi verse ficatul, d-aia nu mai pot eu.
M-am oprit. Mi-era cunoscută vocea a doua, dar nu-mi
puteam da seama de unde.
Mola a apărut dintre copacii întunecaţi. Lângă ea era o
siluetă mică, cu păr scurt blond-căpşuniu. Devi.
Am rămas uimit, în timp ce Mola se apropia, cu mâinile într-
un gest conciliant şi vorbind repede.
— Kvothe, o ştiu de mult pe Devi. Ea mi-a arătat cum merg
lucrurile când eram nouă aici. Înainte, până să… plece.
— Să fiu exmatriculată, a zis Devi cu mândrie. Nu mi-e
ruşine cu asta.
Mola a continuat în grabă.
— După ce ai spus ieri, se pare că acolo a fost o neînţelegere.
Când m-am oprit s-o întreb despre asta…
A ridicat din umeri.
— Întreaga poveste s-a lămurit. Ea vrea să ajute.
— Vreau o bucată din Ambrose, a zis Devi.
Era multă furie rece în vocea ei când i-a rostit numele.
— Ajutorul meu e în mare parte accidental.
Wilem şi-a dres glasul.
— Ar fi corect să presupunem…
— Îşi bate târfele, a zis Devi, întrerupându-l brusc. Şi dacă aş
fi putut să-l omor pe acest ticălos arogant şi să scap de el, aş
fi făcut-o cu ani în urmă.
S-a uitat plat la Wilem.

1068
— Şi da, avem un trecut. Şi nu, nu e treaba ta. E un motiv
suficient pentru tine?
S-a aşternut o tăcere tensionată. Wilem a dat din cap, cu faţa
lipsită de orice expresie.
Devi s-a întors să se uite la mine.
— Devi.
I-am făcut o scurtă plecăciune.
— Îmi pare rău.
Ea a clipit surprinsă.
— Ei, la naiba, a zis ea cu vocea ascuţită de sarcasm. Poate
că tot ai o jumătate de creier în cap.
— Nu credeam că pot să am încredere în tine, am zis. Am
greşit şi regret. N-am gândit cel mai limpede din viaţa mea.
M-a privit îndelung.
— Nu suntem prieteni, a zis ea tăios, cu expresia încă de
gheaţă. Dar dacă încă eşti în viaţă la sfârşitul a toate astea,
mai vorbim.
Devi s-a uitat dincolo de mine şi expresia i s-a înmuiat.
— Mica Fela!
A trecut pe lângă mine şi a îmbrăţişat-o pe Fela.
— Ai tot crescut!
S-a dat înapoi şi a ţinut-o pe Fela la o lungime de braţ,
privind-o apreciativ.
— Doamne, arăţi ca o târfă de la Modegan! Te va place.
Fela a zâmbit şi s-a răsucit un pic, astfel că poalele rochiei
au sclipit.
— E drăguţ să ai o scuză să te găteşti din când în când.
— Ar trebui să te găteşti şi pe cont propriu, a zis Devi. Şi
pentru bărbaţi mai buni decât Ambrose.
— Am fost ocupată. N-am avut timp de găteală. Mi-a luat o
oră să-mi amintesc cum să-mi aranjez părul. Vreun sfat?
Şi-a dat braţele în lături şi a făcut o piruetă lentă.
Devi a privit-o de sus până jos cu un ochi critic.
— Eşti deja mai bine decât merită el. Dar eşti goală toată. De
ce n-ai nicio sclipire pe tine?
Fela a privit în jos la mâini.
— Inelele nu merg cu mănuşi, a zis ea. Şi n-am avut nimic

1069
suficient de frumos să meargă cu rochia.
— Uite aici atunci, a înclinat Devi capul şi a căutat în părul
ei, întâi într-o parte, apoi în cealaltă.
Apoi, s-a apropiat de Fela.
— Doamne, eşti înaltă. Apleacă-te!
Când Fela s-a îndreptat din nou, purta o pereche de cercei
care se învârteau şi reflectau lumina focului.
Devi s-a dat înapoi şi a scos un oftat exasperat.
— Şi arată mai bine pe tine, desigur.
A clătină din cap cu iritare.
— Dumnezeule, femeie. Dacă aş avea sâni ca ai tăi, aş deţine
acum propria jumătate de lume.
— Noi doi împreună, a zis Sim cu entuziasm.
Wilem a izbucnit în râs, apoi şi-a acoperit faţa şi a plecat de
lângă Sim, clătinând din cap şi făcând tot posibilul să arate
că n-are nici cea mai mică idee cine e cel care stătea lângă el.
Devi s-a uitat la zâmbetul necenzurat, de băieţel, al lui Sim,
apoi înapoi la Fela.
— Cine e idiotul?
Am prins privirea Molei şi m-am apropiat de ea ca să putem
vorbi.
— Nu trebuia, dar mulţumesc. E o uşurare să ştiu că nu
complotează împotriva mea.
— Fii sigur, a zis Mola cu tristeţe. N-am mai văzut-o
niciodată atât de supărată. Doar că mi se părea o ruşine ca
voi doi să fiţi certaţi. Semănaţi aşa de mult!
Am aruncat o privire peste groapa de foc, unde Wil şi Sim se
apropiau cu prudenţă de Devi şi Fela.
— Am auzit multe despre tine, a zis Wilem uitându-se la
Devi. Mă gândeam că eşti mai înaltă.
— Cum funcţionează asta la tine? a întrebat Devi sec.
Gândirea, vreau să spun.
Mi-am fluturat mâinile pentru a atrage atenţia tuturor.
— E târziu, am zis. Trebuie să ne ocupăm poziţiile.
Fela a dat din cap.
— Vreau să fiu acolo devreme, pentru orice eventualitate.
Şi-a îndreptat mănuşile nervos.

1070
— Uraţi-mi noroc.
Mola a înaintat şi a îmbrăţişat-o rapid.
— Va fi bine. Stai undeva în public cu el. Se va comporta mai
bine dacă se uită lumea la el.
— Întreabă-l despre poezia lui, a sfătuit-o Devi. Va vorbi mult
timp.
— Dacă devine nerăbdător, comandă vin, a adăugat Mola.
Spune ceva de genul „O, mi-ar plăcea un pahar, dar mă tem
să nu mi se urce direct la cap”. Va cumpăra o sticlă şi va
încerca s-o toarne în tine.
Devi a dat din cap.
— Asta o să-l ţină cu tine încă o jumătate de oră, cel puţin.
S-a întins şi a tras un pic în sus partea superioară a rochiei
Felei.
— Începi prin a fi conservatoare, apoi din ce în ce mai puţin
spre sfârşitul cinei. Apleacă-te. Foloseşte-ţi umerii. Dacă va
continua să vadă din ce în ce mai mult, va crede că va ajunge
undeva. Asta-l va face să nu se grăbească.
— E cel mai înspăimântător lucru pe care l-am văzut
vreodată, a zis Wilem liniştit.
— Că toate femeile din lume îşi cunosc secretele una alteia? a
întrebat Sim.
— Pentru că asta explică multe.
— Suntem doar o sută în Arcanum, a zis Devi sarcastic. Ne-
au rezervat o singură aripă la Morişcă, fie că vrem sau nu să
locuim acolo. Cum să nu ne cunoaştem între noi?
M-am dus la Fela şi i-am dat o ramură subţire de stejar.
— Îţi semnalez când terminăm. Tu trimite-mi semn dacă
pleacă de lângă tine.
Fela şi-a arcuit o sprânceană.
— O femeie ar putea să ia asta ca pe o ofensă, a zis ea, apoi a
zâmbit şi şi-a pus crenguţa într-una dintre mănuşile lungi,
negre. Cerceii s-au răsucit şi au reflectat din nou lumina.
Erau smaralde. Lacrimi netede de smarald.
— Minunaţi cercei, i-am zis lui Devi. De unde i-ai luat?
Ochii i s-au micşorat, ca şi cum încerca să se decidă dacă să
ia asta ca ofensă sau nu.

1071
— Un băiat drăguţ i-a folosit pentru decontarea datoriilor, a
zis ea. Nici asta nu e treaba ta.
Am ridicat din umeri.
— Eram doar curios.
Fela ne-a făcut cu mâna şi a plecat, dar înainte să fi făcut
zece metri, Simmon a prins-o din urmă. Zâmbea penibil,
vorbind şi făcând câteva gesturi emfatice înainte de a-i
înmâna ceva. Ea a zâmbit şi a ascuns obiectul în mănuşile
lungi, negre.
M-am întors către Devi.
— Presupun că ştii planul.
Ea a dat din cap.
— Cât de departe e camera lui?
— Un pic mai mult de o jumătate de milă, am spus
scuzându-mă. Alunecarea…
Devi mi-a tăiat vorba cu un gest.
— Eu îmi fac propriile calcule, a zis ea brusc.
— Bine.
Am făcut semn către bagajul meu care era aproape de
marginea gropii cu foc.
— Avem ceară şi lut acolo.
I-am dat ei o crenguţă subţire de mesteacăn.
— Îţi voi semnala când suntem pe poziţie. Începi cu ceara. Fă
asta din greu o jumătate de oră, apoi trimite semnal şi
schimbă pe lut. Pentru lut alocă cel puţin o oră.
Devi a pufnit.
— Cu focul de tabără din spatele meu? Îmi va lua
cincisprezece minute, maximum.
— S-ar putea să nu fie ascuns în sertarul lui cu ciorapi, îţi
dai seama. Ar putea fi încuiat undeva fără prea mult aer.
Devi a fluturat din mână.
— Ştiu ce am de făcut.
Am făcut o jumătate de plecăciune.
— Las totul în mâinile tale capabile.
— Asta-i tot? a întrebat Mola indignată. M-ai interogat o oră!
M-ai chestionat!
— Nu e timp, am spus pur şi simplu. Şi tu vei fi aici ca

1072
antrenor, dacă va avea nevoie. În plus, se întâmplă să
suspectez că Devi e unul dintre puţinii simpatişti mai buni ca
mine.
Devi mi-a aruncat o privire întunecată.
— Să suspectezi? Te-am bătut ca pe un fiu vitreg cu părul
roşu. Ai fost păpuşica mea simpatetică de mână.
— Asta a fost în urmă cu două intervale, am zis. Am învăţat
multe de-atunci.
— Păpuşă de mână? l-a întrebat Sim pe Wilem.
Wil a făcut un gest explicativ şi amândoi au izbucnit în râs.
I-a făcut semn lui Wilem.
— Să mergem.
Înainte să pornim, Sim mi-a înmânat un borcănel.
I-am aruncat o privire surprinsă. Aveam deja amestecul
alchimic ascuns în mantie.
— Ce e asta?
— E doar un unguent, în caz că te arzi, a explicat el. Dar
dacă-l amesteci cu urină se transformă în bomboane.
Faţa lui Sim era ca o mască.
— Bomboane delicioase.
Am dat din cap serios.
— Da, domnule.
Mola s-a holbat confuză. Devi ne ignora şi începuse să pună
lemne pe foc.
•••
O oră mai târziu, Wilem şi cu mine jucam cărţi la Poneiul de
Aur. Salonul era aproape plin şi un harpist cânta o versiune
acceptabilă a melodiei Secară dulce de iarnă. Încăperea era
plină de murmurul conversaţiei clienţilor bogaţi care jucau,
beau şi vorbeau despre ce vorbesc oamenii bogaţi. Despre
cum să bată în mod corespunzător un băiat de la grajduri,
presupun. Sau despre tehnicile de urmărire a cameristei prin
casă.
Poneiul de Aur nu era locul meu preferat. Clientela era prea
de soi, băuturile prea scumpe, muzicanţii mai plăcuţi pentru
ochi decât pentru ureche. În ciuda tuturor acestor lucruri,
veneam aici la aproape două intervale, simulând tentativa de

1073
a urca pe scara socială. În acest fel, nimeni nu putea spune
că era ciudat că mă aflam acolo în acea noapte specială.
Wilem a luat o băutură şi cărţile au fost amestecate. Băutura
mea stătea pe jumătate terminată şi caldă. Fusese doar o
bere simplă, dar, având în vedere preţurile de la Ponei,
rămăsesem acum literalmente fără niciun ban.
Wil a împărţit încă o mână. Am luat cărţile cu grijă, căci
amestecul alchimic al lui Simmon făcuse ca degetele mele să
fie uşor lipicioase. Am fi putut să jucăm la fel de bine cu cărţi
goale. Am jucat şi am aruncat la întâmplare, pretinzând că
mă concentrez asupra jocului, când de fapt eram în
aşteptare, ascultând.
Am simţit o uşoară gâdilătură în colţul ochiului şi am dus
degetele să mă frec, dar m-am surprins în ultima secundă cu
mâna ridicată. Wilem s-a uitat la mine peste masă, alarmat,
şi a dat scurt, ferm din cap. Am stat nemişcat pentru o clipă,
apoi am lăsat încet mâna jos.
Eram atât de ocupat încercând să par nonşalant, că atunci
când s-a auzit strigătul de afară, am fost chiar surprins. Un
ţipăt a tăiat murmurul scăzut de conversaţie, cum doar o
voce ascuţită încărcată de panică poate s-o facă.
— Foc! Foc!
Toată lumea de la Ponei a îngheţat pentru o clipă. Aşa se
întâmplă întotdeauna când oamenii sunt speriaţi şi confuzi.
Le ia o secundă să se uite în jur, adulmecă în aer şi se
gândesc la chestii de genul „Tocmai a zis cineva că arde?”
sau „Foc? Unde? Aici?”
N-am ezitat. Am sărit în picioare şi m-am prefăcut că privesc
în jur sălbatic, încercând în mod evident să găsesc focul. În
timp ce toţi ceilalţi din încăperea comună au început să se
mişte, eu urcam deja elegant pe scări.
— Foc! au continuat să se audă ţipete de-afară. Oh,
Dumnezeule! Foc!
Am zâmbit auzindu-l pe Basil cum îşi exagerează micul rol.
Nu-l cunoşteam suficient de bine ca să-l implic în tot planul,
dar fusese vital ca cineva să observe focul devreme, aşa încât
eu să pot intra în acţiune. Ultimul lucru pe care-l voiam era

1074
să dau foc din greşeală la jumătate din han.
Am ajuns în vârful scărilor şi am privit etajul superior al
Poneiului de Aur. Deja urcau pe scări şi alţii în spatele meu.
Câţiva locatari bogaţi îşi deschiseseră uşile, scrutând cu
privirea holul.
Fuioare slabe de fum se răsuceau pe sub uşa apartamentului
lui Ambrose. Perfect.
— Cred că e pe-aici! am strigat, strecurând o mână într-unul
din buzunarele mantiei, în timp ce alergam spre uşă.
În zilele lungi petrecute căutând în Arhive, am găsit referiri la
nenumărate piese interesante de artizanat magic. Una dintre
acestea era o piesă elegantă numită piatră de asediu.
Funcţiona pe baza celui mai simplu principiu simpatetic. O
arbaletă stochează energie şi o foloseşte pentru a arunca o
săgeată la o distanţă lungă, cu o viteză mare. O piatră de
asediu e o bucată de plumb inscripţionată, care stochează
energie şi o foloseşte pentru a se mişca şase centimetri cu
forţa unui berbec.
Ajungând la mijlocul holului, mi-am fixat legăturile şi am
forţat uşa lui Ambrose cu umărul. Am lovit-o şi cu piatra de
asediu pe care o ţineam ascunsă în pumn.
Uşa din lemn gros s-a făcut doage, ca un butoi lovit cu
ciocanul.
S-au auzit suspine speriate şi exclamaţii de la toată lumea
care era pe hol. M-am grăbit înăuntru, încercând cu
disperare să-mi îndepărtez de pe faţă zâmbetul de maniac.
Camera de zi a lui Ambrose era întunecată şi se înceţoşase şi
mai tare din cauza fumului din aer. Am văzut focul pâlpâind
în interior, undeva în stânga. De la vizita mea anterioară
ştiam că acolo era dormitorul.
— Hei! am strigat. E toată lumea bine?
Mi-am controlat cu atenţie vocea: curajoasă, dar îngrijorată.
Fără panică, desigur. Eram, la urma-urmelor, eroul acelei
scene.
Fumul ieşea gros din dormitor, peste focul portocaliu, şi-mi
înţepa ochii. Pe perete era un dulap din lemn masiv cu
sertare, mare cât un banc de lucru din Partizanat. Flăcările

1075
lingeau şi licăreau în jurul marginilor sertarelor. Se părea că
Ambrose îşi ţinea momâia în sertarul cu şosete.
Am luat un scaun din apropiere şi l-am folosit pentru a
sparge geamul pe care mă urcasem cu câteva nopţi în urmă.
— Goliţi strada! am strigat către cei de jos.
Sertarul din stânga jos părea că arde mai tare, şi când am
tras să-l deschid, hainele care ardeau mocnit înăuntru au
prins aer şi au izbucnit în flăcări. Am simţit miros de păr ars
şi am sperat că nu era de la sprâncenele mele. Nu voiam să-
mi petrec următoarea lună arătând mereu surprins.
După furia iniţială, am respirat adânc, am păşit înainte şi am
tras cu mâinile goale sertarul greu, din lemn, al biroului. Era
plin de haine mocnite, înnegrite, dar în timp ce alergam la
fereastră, am putut auzi ceva greu pe fundul sertarului
făcând zgomot pe lemn. S-a rostogolit când l-am aruncat pe
fereastră, hainele în flăcări fiind luate de vânt.
Apoi am smuls sertarul din dreapta sus. De îndată ce l-am
tras, fumul şi flacăra s-au revărsat într-o formă aproape
solidă. Odată plecate aceste două sertare, tot spaţiul gol din
interiorul biroului a format un coş de fum brut, care a dat
focului tot aerul de care avea nevoie. După ce am ridicat şi al
doilea sertar pe fereastră, am auzit cum incendiul se
răspândeşte rapid prin lemnul lăcuit şi prin hainele din
interior.
Jos, în stradă, oamenii se agitau pentru a face tot posibilul
să stingă resturile. În mijlocul unei mici mulţimi, Simmon
călca zdrenţele sub cizmele lui cele noi cu ţinte, sfărâmându-
le ca un băieţel care stropeşte prin băltoace după prima
ploaie de primăvară. Chiar dacă momâia ar fi supravieţuit
căderii, n-ar fi supravieţuit la aşa ceva.
Asta era mai mult decât o simplă meschinărie. Devi îmi
semnalase în urmă cu douăzeci de minute, anunţându-mă că
încerca deja momâia de ceară. Cum nu se vedea niciun
rezultat, asta însemna că Ambrose îmi folosise fără îndoială
sângele, pentru a-mi face o momâie din lut. N-avea s-o
distrugă un simplu incendiu.
M-am apucat de alte sertare şi le-am aruncat în stradă unul

1076
câte unul, oprindu-mă ca să trag jos perdelele groase de
catifea din jurul patului lui Ambrose, pentru a-mi proteja
mâinile de căldura focului. Şi asta putea părea drăguţ, dar
nu era. Eram îngrozit de perspectiva arderii mâinilor. Toate
talentele mele se învârteau în jurul acestora.
Urât a fost când am lovit oala de noapte pe drumul înapoi la
birou. Era una scumpă, de ceramică fină. S-a răsturnat şi s-
a rostogolit nebuneşte pe podea, până când s-a lovit de
şemineu şi s-a spart. E suficient să spun că pe covoarele lui
Ambrose nu s-au vărsat bomboane delicioase.
Flacăra ardea deschis în spaţiile în care fuseseră sertarele,
iluminând camera, în timp ce geamul spart lăsa să pătrundă
aer curat. În cele din urmă, cineva a fost suficient de curajos
să intre în cameră. A folosit una dintre păturile din patul lui
Ambrose ca să-şi protejeze mâinile şi m-a ajutat să arunc şi
ultimele sertare în flăcări pe fereastră. A fost o muncă
fierbinte, acoperită de funingine, şi chiar cu ajutor, tuşeam în
momentul în care şi ultimul sertar s-a rostogolit în stradă.
S-a terminat în mai puţin de trei minute. Câţiva barmani cu
gândire iute au adus apă în urcioare şi au udat scheletul
încă arzând al biroului gol. Am aruncat draperii de catifea
mocninde pe fereastră, strigând „Atenţie acolo jos!”, deci
Simmon a ştiut că trebuie să-mi recupereze piatra de asediu
din grămada de material încurcat.
Lămpile s-au aprins şi fumul subţiat de aerul rece al nopţii a
ieşit prin fereastra spartă. Oamenii au intrat în cameră
pentru a ajuta sau a căsca gura sau a bârfi. Un grup de
spectatori s-au adunat uimiţi în jurul uşii făcute ţăndări a lui
Ambrose, cu mâinile-n sân şi întrebându-se ce fel de zvonuri
s-ar putea naşte din întâmplarea din seara respectivă.
Odată camera luminată corespunzător, m-am minunat ce
pagube făcuse focul.
Scheletul biroului nu era mai mult decât o colecţie de beţe
carbonizate, iar pe peretele din spate tencuiala se exfoliase şi
se băşicase de la căldură. Tavanul alb fusese pictat cu un
evantai mare de funingine.
Mi-am surprins reflecţia în oglinda vestiarului şi am fost

1077
încântat să-mi văd sprâncenele mai mult sau mai puţin
intacte. Eram răvăşit puternic, cu părul în dezordine şi faţa
pătată de sudoare şi cenuşă întunecată. Albul ochilor mi se
vedea foarte luminos pe faţa neagră.
Wilem mi s-a alăturat şi m-a ajutat să-mi bandajez mâna
stângă. Nu era chiar arsă, dar ştiam că ar fi părut ciudat să
plec neatins de-acolo.
În afară de un pic de păr pierdut, cel mai mare prejudiciu
suferit erau de fapt găurile carbonizate în mânecile mele
lungi. Încă o cămaşă distrusă. În ritmul ăsta, aveam să
rămân dezbrăcat de tot până la sfârşitul semestrului.
M-am aşezat pe marginea patului şi am urmărit cum oamenii
aduc mai multă apă pentru a stropi biroul. Le-am arătat un
fascicul de plafon carbonizat şi l-au udat şi pe acela,
provocând un fâsâit ascuţit şi un nor de abur şi fum. Lumea
a continuat să se fâţâie când înăuntru, când afară, uitându-
se la ruine şi mormăind între ei, în timp ce-şi agitau capetele.
De cum Wil a încheiat bandajarea mea, prin fereastra spartă
s-a auzit sunet de copite galopând pe caldarâm, copleşit
temporar de zgomot de tropăit înverşunat de cizme cu ţinte.
În mai puţin de un minut, l-am auzit pe Ambrose pe hol.
— Ce se întâmplă aici, pentru numele lui Dumnezeu? Ieşiţi
afară! Afară!
Blestemând şi împingând oamenii, Ambrose şi-a făcut
intrarea. Când m-a văzut stând pe pat, s-a oprit brusc.
— Ce faci în apartamentul meu? a întrebat.
— Ce? am întrebat, apoi m-am uitat în jur. Ăsta e
apartamentul tău?
N-a fost uşor să menţin o cantitate corespunzătoare de
exasperare în ton, căci vocea mi se înăsprise de la fum.
— Mă ard încercând să-ţi salvez lucrurile?
Ochii lui Ambrose s-au îngustat, apoi s-a dus la ruinele
carbonizate ale biroului.
Ochii i-au scânteiat din nou la mine, apoi şi-a dat seama
brusc. M-am luptat cu nevoia de a zâmbi.
— Pleacă de-aici ruh jegos şi hoţ, a scuipat veninos. Jur că
dacă lipseşte ceva vin cu poliţia după tine. Te bag în legea de

1078
fier şi te văd spânzurat.
Am tras aer să răspund, apoi am început să tuşesc
incontrolabil şi a trebuit să mă mulţumesc să-l fixez cu
privirea.
— Bună treabă, Ambrose, a zis Wilem sarcastic. L-ai prins.
Ţi-a furat focul.
Unul dintre privitori a repetat:
— Da, să-l pună înapoi!
— Ieşi afară! a strigat Ambrose roşu şi furios. Şi ia şi nimicul
ăsta jegos cu tine sau vă trag la amândoi bătaia pe care o
meritaţi.
M-am uitat la spectatorii care se holbau la Ambrose, îngroziţi
de comportamentul lui.
L-am privit lung, mândru, jucând scena pentru tot ce merita.
— Cu plăcere, am zis cu demnitatea rănită şi atingându-l cu
umărul în timp ce treceam pe lângă el şi silindu-l să se dea
din drum.
În timp ce plecam, un om gras, roşu, într-o vestă, privea prin
uşă apartamentul ruinat al lui Ambrose. L-am recunoscut.
Era proprietarul Poneiului de Aur.
— Ce naiba se petrece aici? a întrebat el.
— Lumânările sunt obiecte periculoase, i-am spus.
M-am uitat peste umăr şi am întâlnit privirea lui Ambrose.
— Sincer, băiete, i-am zis. Nu ştiu ce-a fost în capul tău. Ai
crede că un membru al Arcanumului are mai multă minte.
•••
Wil, Mola, Devi şi cu mine ne-am aşezat în jurul a ce mai
rămăsese din foc, atunci când am auzit trosnituri de paşi
venind printre copaci. Fela era încă îmbrăcată elegant, dar
părul i se desfăcuse. Sim mergea grijuliu alături de ea,
ridicându-i absent crengile din cale când treceau pe lângă
tufişuri.
— Şi unde aţi fost voi doi? a întrebat Devi.
— A trebuit să mă întorc la Imre, a explicat Fela. M-am
întâlnit cu Sim la jumătatea drumului. Nu-ţi face griji,
mamă, a fost un gentleman perfect.
— Sper că n-a fost prea rău pentru tine, am zis.

1079
— Cina a fost cum te aşteptai, a admis Fela. Dar partea a
doua a făcut să merite totul.
— Partea a doua? a întrebat Mola.
— Pe drumul de întoarcere, Sim m-a dus să văd ruinele de la
Ponei. M-am oprit să vorbesc cu Ambrose. Nu m-am mai
distrat niciodată atât de mult. Zâmbetul Felei era răutăcios.
Am fost perfect irascibilă.
— Aşa a fost, a zis Simmon. A fost genial.
Fela s-a uitat la Sim şi şi-a pus mâinile-n şolduri.
— Fugi de mine, ai?
Sim s-a încruntat exagerat şi a făcut un gest sălbatic.
— Muiere smintită, mi-a luat foc apartamentul! a zis el,
imitând corect accentul vintic al lui Ambrose.
Fela s-a întors, ridicând mâinile.
— Nu mă minţi! Ai fugit ca să fii cu vreo târfă. N-am fost mai
umilită niciodată în viaţa mea! Nici nu vreau să te mai văd!
Am aplaudat. Fela şi Sim s-au luat de braţ şi au făcut o
plecăciune.
— În interesul adevărului istoric, Ambrose n-a folosit
cuvintele „muiere smintită”, a zis Fela dezinvoltă.
N-a dat drumul braţului lui Sim.
Simmon a părut un pic jenat.
— Da, bine. Sunt unele lucruri pe care nu i le zici unei
doamne, nici chiar în glumă.
Cu părere de rău, a lăsat-o pe Fela şi s-a dus să se aşeze pe
un trunchi de copac căzut. Fela s-a aşezat lângă el.
Fela s-a aplecat spre el şi i-a şoptit ceva. Sim a râs, clătinând
din cap.
— Te rog! a cerut Fela, punându-i mâna pe braţ. Kvothe n-
are lăuta. Cineva trebuie să ne distreze.
— Bine, bine, a zis Simmon, în mod evident un pic ameţit.
A închis ochii pentru o clipă, apoi a vorbit cu o voce sonoră:

Iute-a venit Fela noastră, cu ochii arzând,

Pe pietre oblu, cu paşi mari, traversând.
La Ambrose, cel cu cenuşă-n jur, apărând.
Cumplită-i era încruntarea de hapsân,

1080
 Însă Fela nu s-a temut, iar curajosul ei sâ…

Simmon s-a oprit brusc înainte să spună cuvântul „sân” şi s-

a înroşit ca o sfeclă. Devi a chicotit în barbă, de unde era
aşezată, de cealaltă parte a focului.
Încă bun prieten, Wilem a intervenit cu o întrebare pentru a
distrage atenţia.
— De ce faci pauză? a întrebat el. Pare că ţi-ai pierdut suflul.
— L-am întrebat şi eu, a zis Fela zâmbind.
— E ceva care se utilizează în versificaţia din vintica veche, a
explicat Sim. E o pauză în linie numită cezură.
— Eşti periculos de bine informat despre poezie, Sim, am
spus. Sunt aproape gata să-mi pierd respectul pentru tine.
— Taci, a zis Fela. Eu cred că e minunat. Eşti doar gelos că el
o poate face spontan.
— Poezia e un cântec fără muzică, am spus mândru. Un
cântec fără muzică e ca un trup fără suflet.
Wilem a ridicat mâna înainte ca Simmon să poată răspunde.
— Înainte de a ne împotmoli în discuţii filosofice, am o
mărturisire de făcut, a zis Wilem sobru. Am lăsat o poezie pe
holul din faţa apartamentului lui Ambrose. Era un acrostih
care vorbea despre afecţiunea sa puternică pentru Magistrul
Hemme.
Am râs cu toţii, dar mai ales Simmon părea să găsească asta
deosebit de amuzant. I-a luat mult timp să-şi recapete suflul.
— Nu putea fi mai perfect nici dacă planificam, a zis el. Eu
am cumpărat câteva piese de îmbrăcăminte pentru femei şi
le-am amestecat cu ce era pe stradă. Satin roşu. Bucăţi de
dantelă. Un os de balenă din corset.
Au fost şi mai multe râsete. Apoi toţi ochii s-au întors spre
mine.
— Tu ce-ai făcut? a întrebat Devi cu promptitudine.
— Doar ce-am stabilit, am zis sobru. Doar ce era necesar
pentru a distruge momâia, ca să dorm în siguranţă noaptea.
— Ai dat peste oala lui de noapte, a zis Wilem.
— Adevărat, am recunoscut. Şi am găsit asta.
Am arătat o bucată de hârtie.

1081
— Dacă e una din poeziile lui, aş sugera s-o arzi repede şi să
te speli pe mâini, a zis Devi.
Am desfăşurat hârtia şi am citit-o cu voce tare.
— Registrul marca 4535: Inel. Aur alb. Piatră albastru
fumuriu. Remontare şi lustruire.
Am împăturit-o cu grijă şi am pus-o într-un buzunar.
— Pentru mine, asta e mai bună decât un poem, am zis.
Sim s-a ridicat în poziţie verticală.
— E un bon de amanet pentru inelul doamnei tale?
— E o cerere către un bijutier, dacă nu mă-nşel. Dar da, e
pentru inelul ei, am zis. Şi, apropo, nu e doamna mea.
— M-aţi pierdut, a zis Devi.
— Aşa a început totul, a zis Wilem. Kvothe a încercat să
recupereze un mic obiect care îi aparţine fetei cu care are el
fantezii.
— Cineva ar trebui să mă pună la curent, a zis Devi. Se pare
că eu am picat în mijlocul poveştii.
M-am lăsat pe spate pe o bucată de lespede, mulţumit să-i
las pe prietenii mei să spună povestea. Bucata de hârtie nu
fusese în sertarele comodei lui Ambrose. Nu fusese pe
şemineu sau pe noptiera lui. Nu fusese pe tava de bijuterii
sau pe biroul lui de scris.
Fusese, de fapt, în punga lui Ambrose. I-o luasem într-un
acces de ciudă, la o jumătate de minut după ce mă făcuse
ruh jegos şi hoţ. Fusese aproape un gest reflex, când mă
frecasem de el ca să ies din apartamentul lui de la Ponei.
Printr-o coincidenţă stranie, punga conţinea şi bani. Aproape
şase talanţi.
Nu mare lucru pentru Ambrose. Suficient pentru o noapte
extravagantă cu o doamnă. Dar pentru mine erau o grămadă
de bani, atât de mulţi, că aproape m-am simţit vinovat că am
luat-o. Aproape.

1082
 CAPITOLUL 34
Gablonţ

N-am găsit niciun mesaj de la Denna când m-am întors la

Cinzeacă în acea noapte. Nici de dimineaţă nu mă aştepta
vreunul. M-am întrebat dacă băiatul a mai găsit-o să-i dea
mesajul meu sau pur şi simplu s-a lăsat păgubaş ori l-a
scăpat în râu sau l-a mâncat.
În dimineaţa următoare am decis că starea mea de spirit era
prea bună ca s-o stric cu nebunia inevitabilă a cursului lui
Elodin. Aşa că mi-am pus lăuta pe umăr şi m-am dus peste
râu s-o caut pe Denna. Durase mai mult decât îmi
planificasem, dar eram nerăbdător să-i văd expresia feţei
când mă întorceam în cele din urmă cu inelul ei.
•••
Am intrat în magazinul bijutierului şi i-am zâmbit bărbatului
scund care stătea în picioare în spatele unei vitrine joase.
— Gata inelul?
Fruntea i s-a încreţit.
— Îmi… îmi cer scuze, domnule?
Am oftat şi am căutat în buzunar, în cele din urmă scoţând
bucata de hârtie.
S-a uitat la ea, apoi faţa i s-a luminat a înţelegere.
— A, da. Desigur. Doar o clipă.
A ieşit prin uşa din spate a magazinului.
M-am relaxat un pic. Era al treilea magazin pe care-l vizitam.
Celelalte convorbiri nu merseseră nici pe departe atât de
bine.
Bărbatul slăbuţ a venit în grabă din camera din spate.
— Iată, domnule.
Ţinea în sus inelul.
— Bun ca ploaia din nou. Drăguţă piatră, de asemenea, dacă
nu vă supăraţi.
L-am ţinut în lumină. Era inelul Dennei.
— Bună treabă, am zis.

1083
El a zâmbit la asta.
— Mulţumesc, domnule. Şi ca să spunem totul, manopera se
ridică la patruzeci şi cinci de penny.
Am scos un oftat mic, tăcut. Ar fi fost prea mult să sper că
Ambrose plătise manopera în avans. Am jonglat cifrele în
capul meu şi am numărat un talant şi şase sfanţi pe vitrină.
Cât am făcut-o, am observat că avea textura uşor uleioasă a
sticlei duble. Mi-am trecut mâna peste ea, întrebându-mă
alene dacă era una dintre piesele pe care le făcusem eu la
Partizanat.
Cât bijutierul a adunat monedele, am observat altceva. Ceva
în interiorul vitrinei.
— Un gablonţ v-a atras privirea? a întrebat el calm.
Am arătat către un colier din centrul vitrinei.
— Aveţi un gust excelent, a zis el, trăgând o cheie şi descuind
un panou din partea din spate a vitrinei. E o piesă de
excepţie. Nu doar decoraţiune elegantă, ci şi piatra în sine e
remarcabil de fină. Nu vezi de multe ori un smarald de
această calitate în formă de lacrimă lungă.
— E făcut aici? am întrebat.
Bijutierul a oftat dramatic.
— Din păcate, nu pot pretinde această distincţie. O tânără l-a
adus cu mai mult timp în urmă. Avea nevoie mai mare de
bani decât de podoabe, se pare, şi am ajuns la un acord.
— Cât costă? l-am întrebat cât mai indiferent.
Mi-a spus. Era o sumă impresionantă. Mai mulţi bani decât
văzusem eu vreodată într-un singur loc. Suficienţi bani
pentru ca o femeie să poată trăi confortabil în Imre, timp de
mai mulţi ani. Destul de mulţi bani pentru o harpă fină
nouă. Suficienţi pentru o lăută din argint masiv sau, dacă
dorea, pentru o cutie pentru o astfel de lăută.
Bijutierul a oftat din nou, clătinând din cap la starea tristă a
lumii.
— E o ruşine, a spus el. Cine poate spune ce duce femeile
tinere la astfel de lucruri. Apoi a privit în sus şi a zâmbit,
ţinând smaraldul în formă de lacrimă în lumină, cu o
expresie de aşteptare.

1084
— Totuşi, pierderea ei e câştigul tău.
•••
Cum Denna menţionase Butoi şi Mistreţ în mesajul ei, am
decis să încep de-acolo căutarea ei. Cutia de la lăută îmi
atârna greu pe umăr acum, că ştiam la ce renunţase ca s-o
plătească. Totuşi, o faptă bună merită o alta şi am sperat că
întoarcerea cu inelul ei ar aduce echilibrul între noi.
Dar Butoi şi Mistreţ nu era un han, ci abia dacă era un
restaurant. Fără nicio speranţă reală, am întrebat gazda dacă
cineva a lăsat un mesaj pentru mine. Nimeni nu lăsase.
L-am întrebat dacă îşi aminteşte de o femeie care fusese
acolo cu o noapte înainte? Brunetă? Drăguţă?
A dat din cap la asta.
— A aşteptat o vreme, a zis el. Îmi amintesc că-mi spuneam
„Cine o lăsa o femeie ca asta să aştepte?”
Aţi fi uimiţi câte hanuri şi pensiuni există, chiar şi într-un
orăşel ca Imre.

1085
 CAPITOLUL 35
Secrete

Două zile mai târziu mă îndreptam spre Partizanat, sperând

ca munca cinstită să-mi limpezească mintea şi să mă facă în
stare să tolerez două ore de măgării de-ale lui Elodin. Eram
la trei paşi de uşă când am văzut o tânără într-o mantie
albastră grăbindu-se în curte spre mine. Sub glugă, faţa ei
era un amestec uimitor de entuziasm şi emoţie.
Ne-am uitat unul în ochii celuilalt şi s-a oprit din mers. Apoi,
încă privindu-mă, a făcut o mişcare atât de ascunsă şi de
rigidă, că n-am putut înţelege ce înseamnă până când n-a
repetat-o: voia s-o urmez.
Nedumerit, am dat din cap. S-a întors şi a ieşit din curte,
deplasându-se cu rigiditatea cuiva care încearcă cu disperare
să fie nepăsător.
Am urmat-o. În alte circumstanţe, aş fi crezut că era un
complice care mă atrăgea într-o alee întunecată, unde golanii
urmau să mă lovească cu picioarele în dinţi şi să-mi ia
portofelul. Dar nu erau alei atât de periculoase în apropierea
Universităţii şi, în afară de asta, era o după-amiază însorită.
În cele din urmă, a intrat pe o porţiune de drum pustiu, în
spatele unui fabrici de sticlă şi al unui atelier de ceasuri. A
privit în jur agitată, apoi s-a întors, cu faţa radiind de sub
glugă.
— În sfârşit, te-am găsit! a zis ea cu sufletul la gură.
Era mai tânără decât îmi imaginasem. N-avea mai mult de 14
ani. Buclele de păr castanii îi încadrau faţa palidă şi se
luptau să iasă de sub glugă. Totuşi, nu ştiam de unde s-o
iau…
— Am pus un toboşar la un moment dat să te urmărească, a
zis ea. Petrec atât de mult timp aici, încât mama crede că am
un iubit la Universitate, a zis ea aproape timid, cu gura
curbându-se uşor.
Am deschis gura să recunosc că n-am nici cea mai mică idee

1086
cine e. Dar înainte să scot un cuvânt, a vorbit din nou.
— Nu-ţi face griji, a zis ea. Nu spun nimănui că vin să te văd.
Ochii ei luminoşi se închiseseră la culoare de teamă, ca o
piscină atunci când soarele intră în nori.
— Ştiu că e mai sigur aşa.
Numai când faţa i s-a întunecat de griji am recunoscut-o. Era
fata pe care o întâlnisem în Trebon când plecasem să
investighez zvonurile despre Chandrieni.
— Nina, am zis. Ce faci aici?
— Te caut pe tine. Şi-a scos bărbia în afară cu mândrie.
Ştiam că trebuie să fii pe-aici, pentru că ştii tot felul de
magii.
A privit în jur.
— Dar e mai mare decât am crezut. Ştiam că n-ai dat
nimănui din Trebon numele tău, pentru că atunci ei ar avea
putere asupra ta, dar trebuie să recunosc că asta te face
foarte greu de găsit.
Chiar nu spusesem nimănui numele meu în Trebon? Unele
dintre amintirile din acea perioadă erau vagi, ca şi cum m-aş
fi lovit la cap. Era, probabil, mai bine că-l ţinusem numai
pentru mine, dat fiind faptul că eram răspunzător de arderea
unei părţi considerabile din oraş.
— Îmi pare rău că te-am pus la atâta muncă, am zis, încă
neştiind despre ce e vorba.
Nina a făcut un pas mai aproape.
— Am avut nişte vise după ce ai plecat, a zis ea cu voce joasă
şi tainică. Coşmaruri. Credeam că au venit după mine pentru
ceea ce ţi-am spus.
M-a privit cu înţeles.
— Dar apoi am început să dorm cu amuleta pe care mi-ai
dat-o. Mi-am făcut rugăciunile în fiecare noapte, iar visele au
dispărut. Una din palmele ei se juca absentă cu o bucată de
metal strălucitor care-i atârna în jurul gâtului pe un şnur de
piele.
Mi-am dat seama brusc vinovat că îl minţisem fără să vreau
pe Magistrul Kilvin. Nu vândusem nimănui o amuletă şi nu
făcusem nimic care să arate ca una. Dar îi dădusem Ninei o

1087
bucată de metal gravat şi îi spusesem că era o amuletă, ca s-
o liniştesc. Înainte de asta, era pe marginea isteriei,
îngrijorată de faptul că demonii voiau s-o omoare.
— Deci a funcţionat? am întrebat, încercând să nu par
vinovat.
Ea a dat din cap.
— Cum o pun sub pernă şi spun rugăciunile, dorm ca un
prunc la ţâţă. Când am început să am visul special, am visat
oala aceea mare pe care Jimmy mi-a arătat-o înainte ca acei
oameni să fie omorâţi la ferma Mauthen, a zis ea şi mi-a
zâmbit.
Am simţit cum îmi creşte speranţa în piept. Nina era singura
persoană în viaţă care văzuse vechea piesă de ceramică. Era
acoperită cu imagini ale Chandrienilor, şi ei sunt geloşi pe
secretele lor.
— Îţi aminteşti ceva despre oala cu şapte persoane pictate pe
ea? am întrebat emoţionat.
A ezitat o clipă, încruntându-se.
— Erau opt, a zis ea. Nu şapte.
— Opt? am întrebat. Eşti sigură?
A dat din cap cu seriozitate.
— Credeam că ţi-am mai spus.
Speranţa din piept mi-a căzut brusc în stomac, unde a rămas
grea şi amară. Erau şapte Chandrieni. Era una dintre
puţinele informaţii pe care le ştiam cu siguranţă despre ei.
Dacă erau opt persoane pictate pe vas, Nina văzuse…
Nina a continuat să vorbească, fără să-mi vadă dezamăgirea.
— Am visat oala trei nopţi la rând, a zis ea. Şi nu era deloc
un coşmar. Mă trezeam odihnită şi fericită în fiecare noapte.
Am ştiut atunci ce-mi spunea Dumnezeu să fac.
A început să caute adânc prin buzunare şi a scos o bucată de
corn lustruit, mai mare decât o lungime de palmă deschisă şi
groasă cât degetul meu mare.
— Mi-am amintit ce curios erai să afli lucruri despre oală.
Dar nu-ţi pot spune nimic, pentru că am văzut-o doar pentru
un moment.
Mi-a dat bucata de corn cu mândrie.

1088
M-am uitat la bucata cilindrică de corn din mâinile mele,
nefiind sigur ce ar trebui să fac cu ea. Am privit-o confuz.
Nina a oftat nerăbdătoare şi a luat cornul înapoi. L-a răsucit,
dându-i la o parte capătul ca pe un capac.
— Fratele meu a făcut asta pentru mine, a spus, trăgând cu
atenţie o bucată de pergament din interiorul cornului. Nu-ţi
face griji. El nu ştie pentru ce e.
Mi-a înmânat pergamentul.
— Nu e foarte bun, a zis ea nervos. Mama mă lasă s-o ajut să
picteze vasele, dar asta e altceva. E mai greu să faci persoane
decât flori şi modele. Şi e greu să realizezi ceva ce poţi să vezi
doar în capul tău.
Eram uimit că mâinile nu-mi tremurau.
— Asta era pictat pe vas? am întrebat.
— E o parte din ce era, a zis ea. La ceva rotund de genul ăsta
poţi să vezi doar o treime când te uiţi dintr-o parte.
— Deci ai visat câte o parte diferită în fiecare noapte? am
întrebat.
A clătinat din cap.
— Doar această parte. Trei nopţi la rând.
Am desfăcut încet bucata de hârtie şi l-am recunoscut
instantaneu pe bărbatul pe care îl pictase. Ochii lui erau
negri în totalitate. În spatele lui era un copac gol, iar el stătea
într-un cerc albastru, cu câteva linii ondulate pe acesta.
— Asta ar trebui să fie apă, a zis ea, arătând cu degetul.
Totuşi, e greu să pictezi apa. Şi el ar trebui să stea în ea.
Erau şi nămeţi de zăpadă în jurul lui şi părul lui era alb. Dar
n-am putut să lucrez cu vopsea albă. Amestecarea vopselelor
pentru hârtie e mai grea decât smalţul pentru vase.
Am dat din cap, neavând încredere în mine să vorbesc. Era
Tăciune, cel care îmi ucisese părinţii. Îi puteam vedea faţa în
mintea mea, fără prea mult efort. Chiar fără să închid ochii.
Am derulat hârtia în continuare. Era un al doilea bărbat, sau
mai degrabă silueta unui bărbat, într-o mantie mare cu
glugă. În interiorul glugii nu era nimic în afară de întuneric.
Deasupra capului erau trei luni. O lună plină, o jumătate de
lună şi una care era doar o semilună. Lângă el erau două

1089
lumânări. Una galbenă, cu o flacără portocalie strălucitoare.
Cealaltă lumânare era aşezată sub mâna întinsă: era gri, cu
o flacără neagră, iar spaţiul din jurul ei era pătat şi
întunecat.
— Asta ar trebui să fie umbra, cred, a zis Nina, arătând spre
zona de sub mâna lui. Era mult mai evidentă pe oală. A
trebuit să folosesc cărbune pentru asta. N-am putut s-o fac
bine cu vopsea.
Am dat din cap din nou. Acesta era Haliax. Liderul
Chandrienilor. Când îl văzusem, era înconjurat de o umbră
nefirească. Focul din jurul lui era ciudat estompat şi gluga
pelerinei lui era neagră ca fundul unei fântâni.
Am terminat de derulat hârtia, dezvăluind un al treilea
personaj, mai mare decât celelalte două. Purta armură şi un
coif deschis în faţă. Pe pieptul lui era o emblemă luminoasă,
care se asemăna cu o frunză de toamnă, roşie pe exterior,
luminându-se spre portocaliu aproape de mijloc, cu coada
neagră.
Pielea feţei era cafenie, dar mâna pe care o ţinea în sus era
de un roşu-aprins. Cealaltă mână era ascunsă de un obiect
mare, rotund, pe care Nina reuşise cumva să-l coloreze cu un
bronz metalic. M-am gândit că era scutul lui.
— El a ieşit cel mai rău, a zis Nina cu voce abătută.
M-am uitat la ea. Faţa ei părea sumbră şi m-am gândit că
mi-a interpretat greşit tăcerea.
— N-ar trebui să spui asta, am zis. Ai făcut o treabă
minunată.
Nina a zâmbit slab.
— Nu e ceea ce am vrut, a zis ea. A fost greu de făcut. Am
făcut bronz destul de bine aici.
I-a atins scutul.
— Dar acest roşu – degetul ei a atins mâna ridicată – se
presupune că e sânge. Are sânge peste tot pe mână.
I-a bătut cu degetul pe piept.
— Şi ăsta era mai deschis, ca un lucru care arde.
Atunci l-am recunoscut. Nu era o frunză pe pieptul lui. Era
un turn înconjurat de flăcări. Sângeroasa lui mână întinsă

1090
nu demonstra ceva. Făcea un gest de mustrare spre Haliax şi
restul. Ridica mâna pentru a-i opri. Acest bărbat era unul
dintre amiri. Un ciridae.
Fata a tremurat şi şi-a tras mantia în jurul ei.
— Tot nu-mi place să mă uit la el, a zis ea. Toţi erau greu de
privit. Dar el era cel mai rău. Nu pot să fac feţele bine, dar a
lui era teribil de sumbră. Părea atât de furios. Arăta de parcă
era gata să ardă întreaga lume.
— Dacă asta e o parte, restul ţi-l aminteşti? am întrebat-o.
— Nu aşa. Îmi amintesc că era o femeie fără haine şi o sabie
ruptă, şi un foc…
A părut că se gândeşte, apoi a clătinat din cap din nou.
— Cum ţi-am spus, am văzut-o doar pentru o secundă,
atunci când mi-a arătat-o Jimmy. Cred că un înger m-a
ajutat să-mi amintesc această piesă într-un vis, ca s-o pot
picta şi să ţi-o aduc ţie.
— Nina, am spus. E cu adevărat uimitor. N-ai idee cât de
incredibil e.
Faţa ei s-a luminat din nou de un zâmbet.
— Mă bucur. M-am chinuit ceva să fac asta.
— De unde ai luat pergamentul? am întrebat, observându-l
pentru prima dată.
Era pergament adevărat, lucru de înaltă calitate. Cu mult
mai bun decât orice mi-aş fi putut permite eu.
— Am exersat pe nişte planşete la început, a zis ea. Dar am
ştiut că nu va merge. În plus, am ştiut că va trebui să-l
ascund. Aşa că m-am strecurat în biserică şi am tăiat câteva
pagini dintr-o carte.
A spus ultimul cuvânt fără nici cea mai mică umbră de jenă.
— Ai tăiat asta din Cartea Căii? am întrebat-o, oarecum
îngrozit.
Nu sunt în mod deosebit o persoană religioasă, dar am un
sentiment profund al proprietăţii. Şi, după atâtea ore în
Arhive, gândul de a tăia pagini dintr-o carte mă îngrozea.
Nina a dat din cap cu uşurinţă.
— Părea cel mai bun lucru, din moment ce un înger mi-a dat
visul. Şi ei nu pot încuia biserica bine pe timp de noapte, de

1091
când tu ai dărâmat partea din faţă a clădirii şi ai ucis acel
demon.
S-a întins şi şi-a trecut un deget peste hârtie.
— Nu e atât de greu. Nu trebuie decât să iei un cuţit şi să
râcâi cu el un pic, şi toate cuvintele se şterg.
A punctat.
— Am fost totuşi atentă să nu râcâi şi numele lui Tehlu. Sau
al lui Andan, sau a oricăruia dintre ceilalţi îngeri, a adăugat
cu evlavie.
M-am uitat mai de-aproape şi am văzut că era adevărat.
Pictase amirul astfel încât cuvintele Andan şi Ordal să stea
fix pe umerii lui, câte unul pe fiecare parte. Aproape ca şi
cum ar fi sperat ca numele să-l tragă în jos sau să-l
încătuşeze.
— În plus, ai spus că n-ar trebui să spun nimănui ce-am
văzut, a zis Nina. Şi pictura e ca şi cum ai spune cu imagini
în loc de cuvinte. Aşa că m-am gândit că ar fi mai sigur să
folosesc pagini din cartea lui Tehlu, pentru că niciun demon
nu s-ar uita vreodată la o pagină din această carte. Mai ales
la una cu numele Tehlu încă scris peste tot.
S-a uitat la mine cu mândrie.
— A fost ingenios făcută, am spus aprobator.
Ceasul din turn a început să bată ora exactă şi expresia Ninei
s-a umplut brusc de panică.
— O, nu! a zis ea înspăimântată. Trebuia să mă fi întors la
docuri până acum. Mama o să mă bată cu nuiaua!
Am râs. În parte pentru că eram complet uimit de această
bucată de noroc neaşteptat. Şi parţial la gândul că o fată era
destul de curajoasă să sfideze Chandrienii, dar încă îngrozită
că îşi va înfuria mama. Asta e calea lumii.
— Nina, mi-ai făcut o favoare minunată. Dacă ai nevoie
vreodată de ceva sau dacă ai un alt vis, mă poţi găsi la un
han numit La Cinzeacă. Cânt acolo.
Ochii ei s-au deschis larg.
— E muzică magică?
Am râs din nou.
— Unii aşa cred.

1092
A privit în jur agitată.
— Chiar trebuie să plec! a zis ea, apoi mi-a făcut cu mâna şi
a luat-o la fugă spre râu, vântul dându-i pe spate gluga în
timp ce alerga.
Am rulat la loc cu atenţie bucata de hârtie şi am ascuns-o
înapoi în piesa goală de corn. Mintea mea se învârtea de la
ceea ce auzisem. M-am gândit la ce înţelesesem că-i spusese
Haliax lui Tăciune în urmă cu toţi acei ani: „Cine te ţine în
siguranţă de amiri, psaltişti, sithe?”
După luni de căutări, eram destul de sigur că Arhivele nu
conţineau decât basme despre Chandrieni. Nimeni nu-i
considera mult mai reali decât pe Baba Cloanţa sau pe zâne.
Dar toată lumea ştia despre amiri. Fuseseră cavaleri luminoşi
ai Imperiului Aturan. Fuseseră mâna puternică a Bisericii
timp de două sute de ani. Făceau obiectul a o sută de
povestiri şi cântece.
Îmi ştiam istoria. Amirii fuseseră înfiinţaţi de către Biserica
Tehlină la începuturile Imperiului Aturan.
Dar ceramica pe care Nina o văzuse era mai veche de-atât.
Îmi ştiam istoria. Amirii fuseseră condamnaţi şi desfiinţaţi de
către Biserică înainte de căderea imperiului.
Dar ştiam că Chandrienilor încă le era frică de ei şi astăzi.
Părea că povestea nu se termină acolo.

1093
 CAPITOLUL 36
Toate aceste cunoştinţe

Zilele au trecut şi i-am invitat pe Wil şi Sim peste râu, pentru

a sărbători campania noastră de succes împotriva lui
Ambrose.
Eu n-am fost cine ştie ce băutor, dar Wil şi Sim au fost
suficient de amabili pentru a demonstra fineţurile acestei
arte. Am vizitat mai multe taverne, pentru variaţie, dar în
cele din urmă am ajuns înapoi la Eolian. Eu o preferam din
cauza muzicii, Simmon din cauza femeilor şi Wilem fiindcă
servea carcalete.
Am trecut prin ceva emoţii când am fost chemat pe scenă,
dar e nevoie de mai mult de un pic de alcool ca să mă facă să
scapăr degetele. Doar pentru a dovedi că nu sunt beat, am
atacat Spre destinaţie cu el, cu Withee, un cântec destul de
dificil de articulat atunci când eşti sobru ca o piatră.
Publicului i-a plăcut şi şi-a arătat aprecierea în mod adecvat.
Şi, din moment ce nu am băut mied în acea noapte, o mare
parte din seară mi s-a şters din memoria vie.
•••
Ne-am întors tustrei pe lungul drum de la Eolian. Era o
claritate în aer care anunţa iarna, dar toţi trei eram tineri şi
încălziţi pe interior de multe băuturi. O adiere mi-a zburat
mantia înapoi şi am inspirat complet, fericit.
Apoi, m-a cuprins o panică bruscă.
— Unde mi-e lăuta? am întrebat mai tare decât îmi
propusesem.
— Ai lăsat-o la Stanchion, la Eolian, a zis Wilem. I-a fost
teamă că ai putea să cazi peste ea şi să-i rupi gâtul.
Simmon s-a oprit în mijlocul drumului. M-am lovit de el, mi-
am pierdut echilibrul şi am căzut la pământ. El abia părea să
observe.
— Ei bine, a zis el serios. Eu cu siguranţă nu mă simt în
stare de asta chiar acum.

1094
Podul Vechi se ridica în faţa noastră: şaizeci de metri de la
un capăt la altul, cu un arc mare, care se înălţa cât cinci
etaje deasupra râului. Era o parte din Marele Drum de
Piatră, drept ca un cui, plat ca o masă şi mai vechi decât
Dumnezeu. Ştiam că atârnă mai mult decât un munte. Ştiam
că are un parapet de un metru de-a lungul ambelor margini.
În ciuda tuturor acestor cunoştinţe, m-am simţit profund
neliniştit la gândul de a încerca să-l traversez. Am urcat
nesigur pe picioarele mele.
În timp ce toţi trei studiam podul, Wilem a început să se
aplece încet într-o parte.
M-am întins să-l prind şi în acelaşi timp Simmon m-a apucat
de braţ, deşi nu ştia sigur dacă o făcuse ca să mă ajute pe
mine sau ca să se stabilizeze pe el.
— Eu cu siguranţă nu mă simt în stare să fac asta chiar
acum, a repetat Simmon.
— E aici un loc unde să stai, a zis Wilem. Kella trelle Turen
navor Ka.
Simmon şi cu mine am râs înăbuşit şi Wilem ne-a dus
printre copaci într-un mic luminiş, la nici cincisprezece metri
de piciorul podului. Spre surprinderea mea, în mijlocul
acestuia stătea o piatră arsă înaltă, arătând spre cer.
Wil a pătruns în luminiş cu o familiaritate calmă. Am
încetinit mersul, privind curios. Pietrele arse sunt speciale
pentru oamenii de trupă şi văzând-o, în mine s-au născut
sentimente amestecate.
Simmon a eşuat în iarba deasă, în timp ce Wilem s-a sprijinit
cu spatele de trunchiul unui mesteacăn înclinat.
M-am dus la piatra arsă şi am atins-o cu vârful degetelor.
Era caldă şi familiară.
— N-o împinge, a zis Simmon nervos. O s-o răstorni.
Am râs.
— Piatra asta e aici de o mie de ani, Sim. Nu cred că
respiraţia mea o să-i facă vreun rău.
— Hai, stai departe de ea. Astea nu sunt lucruri bune.
— E o piatră arsă, am zis, dându-i o lovitură prietenoasă.
Marca vechile drumuri. Dacă nu altceva, măcar suntem mai

1095
în siguranţă stând lângă ea. Pietrele arse marcau şi locurile
sigure. Toată lumea ştie asta.
Sim a clătinat din cap cu încăpăţânare.
— Sunt relicve păgâne.
— Pe un sfanţ că am dreptate, am zis în batjocură.
— Ha!
Încă stând pe spate, Sim a ridicat o mână. M-am dus s-o
lovesc, formalizând pariul nostru.
— Mergem la Arhive şi rezolvăm mâine, a zis Sim.
M-am aşezat lângă piatra arsă şi tocmai începeam să mă
relaxez, când am fost cuprins de o panică bruscă.
— Pe corpul lui Dumnezeu! am zis. Lăuta mea!
Am încercat să sar în picioare şi n-am reuşit, aproape dând
cu creierul de piatra arsă în timpul acţiunii.
Simmon a încercat să se ridice şi să mă calmeze, dar
mişcarea bruscă a fost prea mult pentru el şi a căzut la
rândul lui penibil şi a început să râdă neputincios.
— Nu e amuzant! am strigat.
— E la Eolian, a zis Wilem. Ai întrebat de ea de patru ori de
când am plecat.
— Ba nu, am zis cu o convingere mai mare decât simţeam cu
adevărat.
Mi-am frecat capul unde se lovise de piatra arsă.
— N-ai niciun motiv să-ţi fie ruşine.
Wilem a fluturat o mână conciliantă.
— E în natura omului să insiste asupra lucrurilor care se află
aproape de inima lui.
— L-am auzit şi pe Kilvin acum câteva luni la Robinete cum
nu mai tăcea despre noua lui lampă cu sulf rece, a zis
Simmon.
Wil a pufnit.
— Lorren tot flecăreşte despre comportamentul adecvat.
Controlează-ţi coloana vertebrală. Controlează-ţi coloana
vertebrală.
A mormăit şi a făcut mişcări de prindere cu ambele braţe.
— Dacă îl mai aud zicând o dată, îi controlez eu lui coloana
vertebrală.

1096
Brusc mi-am amintit ceva.
— Milostive Tehlu, am zis, brusc îngrozit. Am cântat Spoitor
şi tăbăcar în seara asta la Eolian?
— Da, a zis Simmon. Nu ştiam că are atâtea versuri.
Mi-am încreţit fruntea, încercând cu disperare să-mi
amintesc.
— Am cântat versul cu tehlinul şi oile? Nu e un vers bun
pentru o companie politicoasă.
— Nia, a zis Wilem.
— Slavă Domnului! am zis.
— A fost o capră, a reuşit Wilem să rămână serios înainte de
a izbucni în râs.
— „… în sutana tehlinului!” a cântat Simmon, apoi i s-a
alăturat lui Wilem în râs.
— Nu, nu, m-am lamentat, lăsându-mi capul în mâini. Mama
îl punea pe tata să doarmă sub căruţă când îl cânta în
public. Stanchion o să mă bată cu un băţ şi o să-mi ia naiul
cu prima ocazie.
— Le-a plăcut, m-a asigurat Simmon.
— L-am văzut pe Stanchion cântându-l, a adăugat Wilem.
Avea nasul un pic roşu în momentul ăla.
S-a aşternut un lung moment de linişte confortabilă.
— Kvothe? a zis Simmon.
— Da?
— Chiar eşti edema ruh?
Întrebarea m-a prins nepregătit. În mod normal, m-ar fi
înspăimântat, dar pe moment n-am ştiu ce simt în legătură
cu asta.
— Contează?
— Nu. Doar mă întrebam.
— O.
Un timp am continuat să mă uit la stele.
— De ce te întrebai?
— Nu dintr-un motiv anume, a zis el. Ambrose te-a numit
ruh de câteva ori, dar el te mai insultase şi altfel până acum.
— Nu e o insultă, am zis.
— Vreau să spun că ţi-a zis chestii care nu sunt adevărate, a

1097
zis Sim repede. Nu vorbeşti despre familia ta, dar ai spus
câte ceva care m-a făcut să mă întreb.
A ridicat din umeri, încă întins pe spate, uitându-se la stele.
— N-am cunoscut niciun edema. Nu bine, oricum.
— Ce-ai auzit nu-i adevărat, am zis. Nu furăm copii şi nu ne
închinăm zeilor întunecaţi sau altceva de genul ăsta.
— N-am crezut niciodată una ca asta, a zis el repede, apoi a
adăugat: Dar câte ceva din ce se spune trebuie să fie
adevărat. Eu n-am auzit pe nimeni cântând ca tine.
— Asta n-are nimic de-a face cu faptul că sunt edema ruh,
am zis, apoi am reconsiderat: Poate doar un pic.
— Dansezi? a întrebat Wilem aparent din senin.
În cazul în care comentariul ar fi venit de la oricine altcineva
sau într-un alt moment, probabil că ar fi început o bătaie.
— Ăsta e doar modul în care ne văd oamenii. Cântând la nai
şi la viori. Dansând în jurul focurilor noastre de tabără. Asta
când nu furăm tot ce nu e prins în cuie, desigur.
Un pic de amărăciune s-a strecurat în tonul meu când am
spus ultima parte.
— Nu asta înseamnă să fii edema ruh.
— Dar ce înseamnă? a întrebat Simmon.
M-am gândit pentru o clipă, dar eram prea mahmur pentru o
astfel de sarcină.
— Suntem doar oameni reali, am zis în cele din urmă. Doar
că noi nu stăm prea mult într-un singur loc şi toată lumea ne
urăşte.
Tustrei ne-am uitat la stele în linişte.
— Chiar îl trimitea să doarmă sub căruţă? a întrebat
Simmon.
— Ce?
— Ai zis că mama ta îl trimitea pe tatăl tău să doarmă sub
căruţă când cânta versul despre oi. Chiar aşa făcea?
— E mai mult o figură de stil, am zis. Dar o dată chiar l-a
trimis.
Nu prea mă gândeam la primii mei ani de viaţă în trupa mea,
la vremea când părinţii mei erau în viaţă. Evitam subiectul,
la fel cum un infirm învaţă să nu-şi lase greutatea pe piciorul

1098
rănit. Dar întrebarea lui Sim adusese un clocot de memorie
la suprafaţa minţii mele.
— Nu fiindcă ar fi cântat Spoitor şi tăbăcar, m-am trezit
spunând. Era un cântec scris de el despre ea…
Am tăcut îndelung. Apoi am zis:
— Laurian.
Era pentru prima dată în ultimii ani când rosteam numele
mamei mele. Prima dată de când fusese ucisă. L-am simţit
ciudat în gura mea.
Apoi, fără să vreau cu adevărat, am început să cânt.

Bruneta Laurian, soţia lui Arliden,

Are o faţă ca lama de cuţit
Are o voce ca un sfredel ascuţit
Dar îţi ia banii dublu, ca la o camătă.
Dulcea mea Tally nu ştie să gătească.
Dar ea ţine un registru ordonat
Cu toate cusururile ei frumos aranjat
Merită să-mi dau viaţa pentru ea
Pentru că e soţia mea
Să socotească mai puţin cred că trebuia…

M-am simţit straniu de amorţit, deconectat de la propriul

meu corp. Ciudat, în timp ce amintirile erau puternice, nu
era dureros.
— Observ cum îşi poate câştiga un bărbat un loc sub căruţă,
a zis Wilem grav.
— N-a fost asta, m-am auzit spunând. Era frumoasă şi
amândoi o ştiau. Obişnuiau să se tachineze reciproc tot
timpul. Era poezia. Ea ura poezia îngrozitor.
Nu mai vorbisem niciodată despre părinţii mei, şi să mă refer
la ei la timpul trecut nu era plăcut. Era chiar neloial.
Wil şi Sim n-au fost surprinşi de revelaţia mea.
Oricine mă cunoştea putea spune că n-am avut nicio familie.
Niciodată nu spusesem nimic, dar ei îmi erau prieteni buni.
Ei ştiau.
— În Atur dormim în cuşti când soţiile noastre se supără, a

1099
zis Simmon, împingând conversaţia înapoi pe un teritoriu
mai sigur.
— Melosi rehu eda Stiti, a murmurat Wilem.
— Aturană! a strigat Simmon, cu vocea clocotind de
amuzament. Gata cu măgăriile!
— Eda Stiti? am repetat. Dormi lângă foc?
Wilem a dat din cap.
— Protestez oficial în legătură cu cât de repede aţi prins
siareza, a zis Sim, ridicând un deget. Eu am studiat un an
înainte să ajung cât de cât bun. Un an! Voi aţi îngânat-o
după un singur semestru.
— Am învăţat mult crescând, am spus. Semestrul ăsta doar
mi-am clarificat nişte fineţuri.
— Accentul tău e mai bun, i-a spus Wil lui Sim. Al lui Kvothe
sună ca al unui negustor din sud. Foarte jos. Tu pari mult
mai rafinat.
Sim a părut potolit de asta.
— Lângă foc, a repetat el. Nu e ciudat că există bărbaţi care
dorm tot timpul în altă parte?
— E destul de evident că femeile deţin controlul asupra
patului, am zis.
— Nu e un gând neplăcut, a zis Sim. Depinde de femeie.
— Distrel e drăguţă, a zis Sim.
— Keh, a zis Wil. Prea palidă. Fela.
Simmon a clătinat trist din cap.
— Nu e din liga noastră.
— E modegană, a zis Wilem, cu un zâmbet atât de mare, că
era aproape demonic.
— Serios? a întrebat Sim.
Wil a dat din cap, purtând cel mai mare zâmbet pe care-l
văzusem vreodată pe faţa lui. Sim a oftat nefericit.
— Aşa se pare. Era şi-aşa destul de rău că e cea mai
frumoasă fată din Orânduire, dar n-am ştiut nici că e
modegană.
— Te las să spui că e cea mai frumoasă fată de pe partea ei
de râu, l-am corectat. Pe partea asta, e…
— Ai pomenit deja de Denna ta, a intervenit Wil. De cinci ori.

1100
— Ascultă, a zis Simmon, tonul său devenind brusc serios.
Trebuie să faci mişcarea. Fata asta, Denna, e în mod evident
interesată de tine.
— N-a spus nimic în tot timpul ăsta.
— Ele nu spun niciodată că sunt interesate.
Simmon a râs la o aşa absurditate.
— Sunt mici jocuri. E ca un dans.
A ridicat amândouă mâinile, punându-le să vorbească una
cu alta. „O, ce surpriză să te întâlnesc aici.” „Hei, bună, mă
duceam la masa de prânz.” „Ce fericită coincidenţă, şi eu la
fel. Pot să-ţi car eu cărţile?”
L-am apucat de mână să-l opresc.
— Putem să sărim la finalul acestui spectacol de teatru de
păpuşi, acolo unde plângi tu mai multe zile în paharul cu
bere?
Simmon s-a uitat urât la mine. Wilem a râs.
— Are destui curtezani, am zis. Vin şi pleacă la fel ca… M-am
încordat să găsesc o analogie şi n-am reuşit. Prefer să fiu
prietenul ei.
— Ar trebui să fii mai degrabă aproape de inima ei, a zis
Wilem fără nicio inflexiune specială. Ar trebui mai degrabă să
ai bucuria de a fi în braţele ei. Dar te temi că te va respinge.
Te temi că va râde şi că te vei simţi prost.
Wilem a ridicat uşor din umeri.
— N-ai fi tu primul care se simte aşa. Nu e nicio ruşine în
asta.
Această lovitură incomodă a căzut aproape de ţintă şi mult
timp n-am găsit nimic de spus în replică.
— Sper, am recunoscut în linişte. Dar nu vreau să-mi asum
riscul. Am văzut ce se întâmplă cu bărbaţii care şi-l asumă
prea mult şi se agaţă de ea.
Wilem a dat solemn din cap.
— Ţi-a cumpărat cutia aia de lăută, a sărit Sim în ajutor.
Asta trebuie să însemne ceva.
— Pare să însemne, dar ce? i-am spus. Pare interesată, dar
dacă e doar o iluzie din partea mea? Şi ceilalţi bărbaţi
probabil că se gândesc că e interesată. Dar ei greşesc, în mod

1101
evident. Dacă greşesc şi eu?
— Nu ştii niciodată până nu încerci, a zis Sim cu o tuşă
amară în voce. Aşa aş zice eu în mod normal. Dar ştii ce?
Asta nu valorează nici cât o ceapă degerată. Le-am urmărit şi
mi-au dat cu piciorul ca unui câine la masa de seară. Am
obosit să mă mai străduiesc.
A oftat obosit, încă întins pe spate.
— Nu vreau decât pe cineva care să mă placă.
— Nu vreau decât un semn clar, am zis.
— Eu vreau un cal magic care încape în buzunar, a zis Wil.
Şi un inel cu chihlimbar roşu, care să-mi dea putere asupra
demonilor. Şi o sursă nesfârşită de prăjituri.
A urmat încă un moment de linişte confortabilă. Vântul
trecea uşor prin copaci.
— Se spune că ruhii cunosc toate poveştile din lume, a zis
Simmon după un timp.
— Probabil că e adevărat, am recunoscut.
— Spune-ne una, a zis el.
L-am privit cu ochii mijiţi.
— Nu te mai uita aşa la mine, a protestat el. Sunt în starea
de spirit pentru o poveste, asta-i tot.
— Suntem oarecum lipsiţi de divertisment, a zis Wilem.
— Bine, bine. Să mă gândesc.
Am închis ochii şi o poveste cu amiri a ieşit ca bulele de aer
la suprafaţă. Deloc surprinzător. Ei erau constant în mintea
mea de când mă găsise Nina.
M-am ridicat în picioare.
— Bine, am luat o gură, apoi m-am oprit.
— Dacă vreunul dintre voi trebuie să facă pipi, s-o facă
acum. Nu-mi place să mă opresc la jumătatea drumului.
Linişte.
— Bine.
Mi-am dres vocea.
— Există un loc pe care nu mulţi l-au văzut. Un loc ciudat,
numit Faeriniel. Dacă e să crezi poveştile, două lucruri fac ca
Faeriniel să fie unic. În primul rând, aici se întâlnesc toate
drumurile din lume.

1102
În al doilea rând, nu e un loc pe care să-l găsească oricine
căutându-l. Nu e un loc unde să călătoreşti, e locul unde
ajungi în drum spre altundeva. Se spune că oricine
călătoreşte suficient de mult timp va ajunge acolo. Asta e o
poveste despre acel loc şi despre un bătrân pe un drum lung,
şi despre o noapte lungă şi singuratică, fără lună…

1103
 CAPITOLUL 37
O bucată de foc

Faeriniel era o mare răscruce de drumuri, dar nu exista

niciun han unde drumurile se întâlneau. În schimb, erau
poieni între copaci, unde călătorii îşi aşezau taberele să
treacă peste noapte.
Odată, cu ani în urmă şi la kilometri depărtare, cinci grupuri
de călători au venit la Faeriniel. Şi-au ales poienile şi au
aprins focul când soarele a început să apună, oprindu-se în
drumul lor de aici până acolo.
Mai târziu, după ce soarele a apus şi noaptea s-a stabilit
ferm pe cer, un cerşetor bătrân, într-o mantie zdrenţuită, a
început să meargă pe drum. Se mişca lent, cu grijă,
sprijinindu-se într-un toiag.
Bătrânul mergea dinspre nicăieri spre nicăieri. N-avea nicio
pălărie pe cap şi nicio traistă pe spate. N-avea niciun ban sau
o pungă în care să-l pună. Abia dacă avea un nume al lui, şi
chiar şi acela devenise nesemnificativ şi banal de-a lungul
anilor.
Dacă-l întrebai cine e, el ar fi spus „Nimeni”. Dar ar fi greşit.
Bătrânul şi-a făcut drum în Faeriniel. Îi era foame ca unui
foc aproape stins şi era obosit până-n măduva oaselor. Îl
ţinea în mişcare doar speranţa că cineva ar putea să-i dea un
pic de cină şi o bucată din focul lor.
Aşa că atunci când bătrânul a văzut pâlpâirea focului, a
părăsit drumul şi s-a dus obosit spre el. Curând a văzut
patru cai înalţi printre copaci. Argint era lucrat în ham şi
argint era amestecat cu fierul din potcoavele lor. În apropiere,
cerşetorul a văzut o duzină de catâri încărcaţi cu marfă: stofă
din lână, bijuterii elegante şi săbii fine din oţel.
Dar cerşetorului i-a atras atenţia mai ales carnea de
deasupra focului, aburindă şi picurând grăsime pe cărbuni.
Aproape a leşinat la mirosul ei dulce, pentru că mersese pe
jos toată ziua, cu nimic de mâncare, în afară de un pumn de

1104
ghinde şi un măr stricat pe care-l găsise pe marginea
drumului.
Păşind în poiană, bătrânul cerşetor a strigat la cei trei
bărbaţi cu bărbi negre care stăteau în jurul focului.
— Bună seara, a zis el. N-aveţi în plus un pic de carne şi o
bucată de foc?
S-au întors, cu lanţurile de aur strălucind în lumina focului.
— Sigur, a zis liderul lor. Ce ai la tine? Sfanţi sau bănuţi?
Inele sau strehlaumi? Sau ai monede cealdize care sună
frumos şi pe care noi le preţuim mai presus de toate
celelalte?
— N-am niciuna dintre acestea, a spus bătrânul cerşetor,
deschizându-şi mâinile să arate că erau goale.
— Atunci nu vei găsi confort aici, au zis ei, şi el i-a privit cum
încep să taie bucăţi groase din pulpa care atârna pe foc.
— Fără supărare, Wilem. Aşa e povestea.
— N-am zis nimic.
— Părea că ai de gând să zici.
— S-ar putea să zic. Dar aştept până după.
Bătrânul a mers mai departe, urmărind lumina de la un alt
foc dintre copaci.
— Bună seara! a strigat bătrânul cerşetor când a intrat în al
doilea luminiş.
A încercat să sune vesel, deşi era obosit şi îl dureau toate.
— N-aveţi în plus un pic de carne şi o bucată de foc?
Erau patru călători acolo, doi bărbaţi şi două femei. La
sunetul vocii lui au sărit în picioare, dar niciunul dintre ei n-
a vorbit. Bătrânul a aşteptat politicos, încercând să pară
plăcut şi inofensiv. Dar liniştea s-a întins pe o perioadă lungă
şi tot nu s-a spus niciun cuvânt.
Fireşte, bătrânul a devenit nervos. Era obişnuit ca lumea să
se ferească de el sau să fie izgonit, dar oamenii ăştia abia
dacă stăteau locului. Erau tăcuţi şi agitaţi, trecând de pe un
picior pe altul în timp ce mâinile le tremurau nervos.
Chiar când era pe cale să plece bosumflat, focul a izbucnit şi
cerşetorul a văzut că cei patru purtau haine roşii-sângerii
care arătau că sunt mercenari ademi.

1105
Atunci bătrânul a-nţeles. Ademii sunt numiţi oamenii tăcuţi
şi ei vorbesc doar rareori.
Bătrânul ştia multe poveşti despre ademi. Auzise că posedă
un meşteşug secret numit lethani. Acesta le permitea să-şi
poarte tăcerea ca pe-o armură care întoarce din drum o lamă
sau opreşte o săgeată în aer. Acesta era motivul pentru care
rareori vorbeau. Îşi păstrau cuvintele în interior ca pe nişte
cărbuni în burta unui cuptor.
Aceste cuvinte adunate îi umpleau atât de mult cu energie
agitată, încât aveau mereu spasme şi nu puteau sta locului.
Când luptau, îşi foloseau meşteşugul secret pentru a arde
aceste cuvinte asemenea combustibilului în interiorul lor.
Asta îi făcea puternici ca urşii şi iuţi ca şerpii.
Când cerşetorul a auzit prima dată aceste zvonuri, a crezut
că sunt poveşti de adormit copii la foc de tabără. Dar cu ani
în urmă văzuse în Modeg o femeie adem luptându-se cu
garda oraşului. Soldaţii aveau arme şi scuturi şi braţe şi
piepturi groase. Au cerut să vadă sabia femeii în numele
regelui, şi, deşi ezitantă, le-a prezentat-o. De cum au luat-o
în mâinile lor, au început să se uite lacomi la ea şi să se
poarte urât, făcând sugestii nelegiuite despre ce ar trebui să
facă ea dacă o vrea înapoi.
Erau bărbaţi înalţi, cu armură strălucitoare, şi săbiile lor
erau ascuţite. Au căzut ca grâul de toamnă în faţa ei. A ucis
trei dintre ei rupându-le oasele cu mâinile goale.
Rănile ei erau minore în comparaţie cu ale lor, o vânătaie de-
a lungul unui obraz, un şchiopătat uşor, o tăietură
superficială pe o mână. Chiar şi după toţi aceşti ani, bătrânul
şi-a adus aminte cum ea îşi linsese sângele de pe dosul
palmei, ca o pisică.
La asta se gândea bătrânul cerşetor când i-a văzut pe ademi
stând acolo. Toate gândurile de mâncare şi foc l-au părăsit şi
s-a întors încet la adăpostul copacilor din jur.
Apoi a pornit spre următorul foc, în speranţa că a treia oară
va avea noroc.
În acest luminiş erau mai mulţi aturani care stăteau în jurul
unui măgar mort, lângă o căruţă. Unul dintre ei l-a văzut pe

1106
bătrân.
— Uite! a arătat. Prinde-l! Îl vom înhăma la căruţă şi-l vom
pune să tragă!
Bătrânul s-a tras înapoi între copaci şi după ce a alergat
încoace şi-ncolo, aturanii i-au pierdut urma, el ascunzându-
se sub un morman de frunze căzute.
Când zgomotul făcut de aturani s-a stins, bătrânul s-a tras
din frunze şi şi-a găsit toiagul. Apoi, cu genul de curaj
caracteristic unuia sărac şi flămând, a pornit către al
patrulea foc pe care l-a văzut în depărtare.
Poate acolo găsea ce căuta, pentru că în jurul focului erau
negustori din Vintas. Poate că de data asta va fi diferit, l-ar
putea invita, zicând: Unde mănâncă şase, pot mânca şi
şapte.
Dar acum, bătrânul era o adevărată apariţie. Părul murdar
era într-o dezordine sălbatică. Roba, zdrenţăroasă înainte,
era acum ruptă şi murdară. Faţa lui era palidă de frică, iar
respiraţia înfiorată şi răguşită în piept.
Din această cauză, vinţii s-au speriat şi au început să
gesticuleze.
Credeau că era un draug barrow, vedeţi voi, unul dintre
morţii neliniştiţi despre care vinţii superstiţioşi credeau că
circulă noaptea.
Fiecare dintre vinţi avea câte un gând diferit cu privire la
cum l-ar putea opri.
Unii se gândeau că o să-l sperie focul, unii se gândeau că
sarea împrăştiată pe iarbă l-ar ţine la distanţă, unii se
gândeau că fierul va tăia sforile care îi ţineau legat sufletul de
trupul său mort.
Ascultându-i cum nu se pun de acord, bătrânul cerşetor şi-a
dat seama că indiferent la ce concluzie ar fi ajuns, n-ar fi fost
bine pentru el. Aşa că s-a întors în grabă la adăpostul
copacilor.
Bătrânul a găsit o stâncă pe care să stea şi şi-a curăţat cât
de mult a putut frunzele moarte şi murdăria. După ce a stat
un timp, s-a gândit să încerce o ultimă tabără, ştiind că nu
era nevoie decât de un călător generos ca să-şi umple burta.

1107
A fost încântat să vadă un om singuratic stând la ultimul foc.
Venind mai aproape, a văzut ceva care l-a impresionat dar l-a
şi înfricoşat, căci deşi cerşetorul trăise mulţi ani, nu mai
vorbise până atunci cu unul dintre amiri.
Cu toate acestea, ştia ca amirii erau o parte a Bisericii Tehlu
şi…
— Nu erau parte a Bisericii, a zis Wilem.
— Ce? Sigur că erau.
— Nu, erau birocraţi aturani. Aveau… puteri judecătoreşti
Vecarum.
— Erau numiţi Sfântul Ordin al Amirilor. Erau puternica mână
dreaptă a Bisericii.
— Pui pariu pe-un sfanţ?
— Pun. Dacă asta te va ţine cu gura închisă pentru restul
poveştii.
Bătrânul cerşetor era încântat, fiindcă ştia că amirii erau o
parte a Bisericii Tehlu şi Biserica era uneori generoasă cu
săracii.
Amirul s-a ridicat în picioare când s-a apropiat bătrânul.
— Cine-i acolo? a întrebat el.
Vocea lui era mândră şi puternică, dar şi obosită.
— Vezi că eu sunt din Ordinul Amirilor. Nimeni nu trebuie să
intervină între mine şi sarcinile mele. Voi acţiona pentru
binele tuturor, deşi zeii şi oamenii ar putea să-mi stea în
drum.
— Domnule, am doar speranţa unui foc la care să mă
încălzesc şi a ceva de pomană pentru drumul lung, a zis
cerşetorul.
Amirul i-a făcut semn bătrânului să se apropie. Era îmbrăcat
într-o armură de oţel luminos şi sabia lui era cât statul unui
om. Tabarul lui era de un alb strălucitor, dar din coate
culoarea se întuneca înspre roşu, ca şi cum ar fi fost
scufundat în sânge. În mijlocul pieptului purta simbolul
amirilor: turnul negru cuprins într-o flacără roşie.
Bătrânul s-a aşezat aproape de foc şi a oftat când căldura i-a
înmuiat oasele.
După o clipă, amirul a vorbit.

1108
— Mi-e teamă că nu-ţi pot oferi nimic de mâncare. Calul meu
a mâncat mai bine decât mine în seara asta, dar asta nu
înseamnă că a mâncat bine.
— Orice ar fi un ajutor minunat, a zis bătrânul. Nimicurile
sunt mai mult decât ce am eu. Nu sunt fudul.
Amirul a oftat.
— Mâine trebuie să călăresc vreo cincizeci de mile pentru a
opri un proces. Dacă nu reuşesc sau ezit, o femeie nevinovată
va muri. Asta e tot ce am.
Amirul a făcut semn către o bucată de pânză cu o coajă de
pâine şi o feliuţă de brânză. Împreună, abia dacă i-ar fi ajuns
pe-o măsea bătrânului. Era o cină sărăcăcioasă pentru un
bărbat mare ca amirul.
— Mâine trebuie să călăresc şi să lupt, a zis bărbatul în
armură. Am nevoie de toată forţa. Aşa că trebuie să pun în
balanţă noaptea ta de flămânzit cu viaţa femeii.
În timp ce vorbea, amirul şi-a ridicat mâinile şi a ţinut
palmele în sus, ca pe talerele unei balanţe.
Când a făcut această mişcare, bătrânul cerşetor i-a văzut
dosul mâinilor şi pentru o secundă a crezut că amirul s-a
tăiat şi că sângele îi curgea printre degete şi pe braţe în jos.
Apoi focul s-a mişcat şi cerşetorul a văzut că era doar un
tatuaj, deşi tot a tresărit la semnele sângeroase de pe mâinile
şi braţele amirului.
Ar fi făcut mai mult decât să tresară dacă ar fi ştiut ce
înseamnă toate acele semne. Însemnau că amirul se bucura
de atât de multă încredere din partea Ordinului, că acţiunile
sale n-aveau să fie niciodată puse la îndoială. Şi cum Ordinul
stătea în spatele lui, nici Biserica, nicio instanţă, niciun rege
n-ar fi putut face nimic împotriva lui. Pentru că el era un
ciridae, cel mai înalt rang al amirilor.
Dacă ucidea un om neînarmat, nu se chema crimă în ochii
Ordinului. Dacă strangula o femeie gravidă în mijlocul
străzii, nimeni n-ar fi vorbit împotriva lui. Dacă ardea o
biserică sau dărâma un pod vechi de piatră, imperiul l-ar fi
ţinut fără prihană, încrezându-se că tot ce-a făcut el era în
serviciul unui bine suprem.

1109
Dar cerşetorul nu ştia nimic despre asta, aşa că a încercat
din nou.
— Dacă n-aveţi nimic de mâncare de dat, poate aveţi un
bănuţ sau doi?
Se gândea la tabăra cealdiză şi la cum ar putea cumpăra o
felie de carne sau pâine.
Amirul a clătinat din cap.
— Dacă aş fi avut, ţi-aş fi dat cu plăcere. Dar cu trei zile în
urmă i-am dat ultimii mei bani unei proaspete văduve cu un
copil flămând. De atunci, sunt la fel de sărac cum eşti tu
dintotdeauna.
A clătinat din cap, cu o expresie obosită şi plină de regret.
— Mi-aş dori ca împrejurările să fi fost diferite. Dar eu acum
trebuie să dorm, aşa că trebuie să pleci.
Bătrânul n-a fost prea mulţumit de asta, dar ceva din vocea
amirului îl făcea să fie precaut. Aşa că s-a ridicat cu greu din
nou pe picioare şi a lăsat focul în urmă.
Înainte ca şi căldura focului amirului să-l părăsească,
bătrânul şi-a strâns centura mai tare şi şi-a pus în minte să
meargă pur şi simplu până se făcea dimineaţă, sperând ca la
capătul drumului său să găsească mai mult noroc sau cel
puţin să întâlnească nişte oameni mai prietenoşi.
Aşa că a mers prin centrul Faerinielului şi cât a făcut asta a
văzut un cerc de pietre mari, gri. În interiorul cercului era
lumina slabă a focului ascuns într-o groapă bine săpată.
Bătrânul a observat că nu mirosea niciun firicel de fum şi a
înţeles ca oamenii folosiseră lemn rennel, care arde fierbinte
şi puternic, dar nu face fum şi nici nu miroase.
Apoi bătrânul a văzut că două dintre siluetele uriaşe nu erau
deloc pietre. Erau căruţe. O mână de oameni se
îngrămădiseră în jurul unei oale, în lumina slabă a focului.
Dar bătrânului nu-i mai rămăsese nicio fărâmă de speranţă,
aşa că a continuat să meargă. Aproape trecuse de pietre,
când o voce a strigat:
— Stai aşa! Cine eşti şi de ce treci aşa tăcut prin noapte?
— Nu sunt nimeni, a zis bătrânul. Doar un cerşetor bătrân,
urmându-mi drumul până la sfârşit.

1110
— De ce mergi, în loc să-ţi faci culcuşul? Drumurile astea nu
sunt sigure pe timp de noapte, a replicat vocea.
— N-am pat, a zis bătrânul. Şi în seara asta nu pot pentru
nimic în lume să cerşesc sau să împrumut un ban.
— E unul aici pentru tine dacă vrei. Şi un pic de cină, dacă
vrei s-o împărţim. Nimeni n-ar trebui să umble şi ziua şi
noaptea.
Un bărbat frumos, cu barbă a ieşit din ascunzătoarea de
pietre gri, înalte. L-a luat pe bătrân de cot şi l-a dus spre foc,
strigând spre cineva.
— Avem un oaspete în seara asta.
S-a creat o mică agitaţie în faţa lor, dar noaptea era fără lună
şi focul lor era ascuns adânc într-o groapă, astfel că
cerşetorul n-a putut să vadă mai mult din ceea ce se
întâmpla. Curios, a întrebat.
— De ce v-aţi ascuns focul?
Gazda lui a oftat.
— Nu toată lumea e plină de iubire faţă de noi. Mai bine ne
ferim din calea răului. În plus, focul nostru e mic în seara
asta.
— De ce? a întrebat cerşetorul. Cu atât de mulţi copaci,
lemnul ar trebui să fie uşor de găsit.
— Am fost să adunăm mai devreme, a explicat bărbatul cu
barbă. Dar oamenii ne-au numit hoţi şi au tras cu săgeţi în
noi.
A ridicat din umeri.
— Aşa că am improvizat şi mâine ne vom ocupa de asta.
A clătinat din cap.
— Dar vorbesc prea mult. Pot să-ţi ofer ceva de băut, tataie?
— Un pic de apă, dacă aveţi.
— Prostii, vei bea vin.
Trecuse ceva vreme de când cerşetorul gustase din vin şi
doar gândul era suficient pentru a-i lăsa gura apă. Dar ştia
că vinul nu era cel mai bun lucru după ce umblase toată ziua
cu stomacul gol, aşa că a zis:
— Eşti bun, să trăieşti. Dar apa mi-ajunge.
Omul de lângă cotul lui a zâmbit.

1111
— Atunci şi apă şi vin, orice doreşti.
Şi spunând asta l-a dus pe cerşetor la butoiul lor cu apă.
Bătrânul cerşetor s-a aplecat şi a luat un polonic cu apă.
Când i-a atins buzele, era rece şi dulce, dar cât a tras
polonicul în sus n-a putut să nu observe că butoiul era
aproape gol.
În ciuda acestui fapt, gazda lui l-a îndemnat:
— Mai ia unul şi spală-te de praf pe mâini şi pe faţă. Îmi dau
seama că ai făcut un drum lung şi obositor.
Aşa că bătrânul cerşetor a luat un al doilea polonic cu apă şi
de îndată ce şi-a curăţat mâinile şi faţa, s-a simţit mult mai
odihnit.
Apoi, gazda lui l-a luat din nou de cot şi l-a dus lângă foc.
— Cum te cheamă, tataie?
Din nou, cerşetorul a fost surprins. Trecuseră ani de când
cuiva îi păsase suficient de el cât să-i ceară numele. Trecuse
atât de mult timp, încât a trebuit să se oprească şi să se
gândească o clipă.
— Sceop, a zis el într-un final. Mi se spune Sceop. Dar ţie?
— Numele meu e Terris, a zis gazda lui cât l-a adus pe bătrân
mai aproape de foc. Ea e Silla, soţia mea, şi el e Wint, fiul
nostru. Aceştia sunt Shari, Benthum, Lil, Peter şi Fent.
Apoi Terris i-a adus vin lui Sceop. Silla i-a dat un polonic
mare cu supă de cartofi, o felie de pâine caldă şi o jumătate
de dovleac auriu de vară cu unt dulce în interior. Era ceva
obişnuit şi nu era prea mult, dar lui Sceop i s-a părut o
desfătare. Şi, cât a mâncat, Wint i-a păstrat paharul plin cu
vin şi i-a zâmbit şi a stat lângă genunchiul lui şi l-a numit
bunicule.
Ultima a fost prea mult pentru bătrânul cerşetor şi a început
să plângă încet.
Poate pentru că era bătrân şi avusese o zi lungă. Poate
pentru că el nu era obişnuit cu această bunătate. Poate că
era vinul de vină. Oricare ar fi fost motivul, lacrimile au
început să i se prelingă pe faţă şi să se piardă în barba lui
albă, deasă.
Terris a văzut asta şi a întrebat repede:

1112
— Tataie, ce s-a întâmplat?
— Sunt un bătrân neghiob, a zis Sceop mai mult pentru sine.
Ai fost mai bun cu mine decât oricine în ultimii ani şi îmi
pare rău că nu te pot răsplăti.
Terris a zâmbit şi a pus o mână pe spatele bătrânului.
— Chiar vrei să plăteşti?
— Nu pot. N-am nimic să-ţi dau.
Terris a zâmbit larg.
— Sceop, noi suntem edema ruh. Noi cel mai mult preţuim
ceva ce toată lumea posedă.
Sceop a văzut feţele din jurul focului uitându-se una câte
una la el, aşteptând. Terris a spus:
— Ne poţi spune povestea ta.
Neştiind ce altceva să facă, Sceop a început să vorbească. A
povestit cum a ajuns la Faeriniel. Cum a mers de la un foc la
altul, în speranţa de a primi de pomană. La început s-a
bâlbâit şi povestea se împiedica, pentru că era singur de mult
timp şi nu mai era obişnuit să vorbească. Dar în curând
vocea lui a devenit mai puternică, cuvintele mai îndrăzneţe şi
cât focul a licărit şi s-a reflectat în ochii lui de un albastru-
deschis, mâinile sale au dansat împreună cu bătrâna sa voce
uscată. Chiar şi edema ruh, care ştiau toate poveştile din
lume, nu puteau decât să stea şi să asculte cu mirare. Când
povestea a ajuns la final, membrii trupei s-au agitat ca şi
cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Pentru moment, n-au
făcut nimic altceva decât să stea şi să se uite unul la altul,
apoi s-au uitat la Sceop.
Terris ştia ce gândeau.
— Sceop, încotro te îndreptai când te-am oprit în seara asta?
a întrebat el delicat.
— Mă duceam la Tinuë, a zis Sceop, care era un pic jenat de
modul în care fusese prins de poveste. Faţa lui era aprinsă şi
roşie şi se simţea penibil.
— Noi mergem spre Belenay, a zis Terris. N-ai vrea să te
gândeşti să vii cu noi în schimb?
Pentru un moment, faţa lui Sceop s-a aprins de speranţă, dar
apoi s-a stins.

1113
— N-aş fi decât o povară. Chiar şi un cerşetor are mândria
lui.
Terris a râs.
— Le vorbeşti unor edema despre mândrie? Noi nu-ţi cerem
asta din milă. Îţi cerem pentru că faci parte din familia
noastră şi ne-ai putea spune sute de poveşti în anii care vor
urma.
Cerşetorul a clătinat din cap.
— Sângele meu nu e ca al vostru. Nu fac parte din familia
voastră.
— Ce-are a face cu preţul untului? a întrebat Terris. Noi,
ruhii, decidem cine face parte din familia noastră şi cine nu.
Tu faci parte dintre ai noştri. Uită-te în jur şi vezi dacă mint.
Sceop a ridicat privirea către cercul de feţe şi a văzut că ce
zisese Terris era adevărat.
Şi astfel bătrânul a rămas şi a trăit cu ei mulţi ani înainte de
a se despărţi. Multe a văzut şi multe poveşti a spus şi toată
lumea a fost mai înţeleaptă la final datorită lui.
Asta s-a întâmplat, deşi era la ani şi mile depărtare. Eu am
auzit povestea din gurile edema ruhilor şi astfel ştiu că e
adevărată.

1114
 CAPITOLUL 38
Esenţe de adevăr

— Aşa se termină? a întrebat Simmon după o pauză

politicoasă.
Stătea pe spate, uitându-se la stele.
— Da.
— Nu s-a terminat cum credeam eu, a zis el.
— La ce te aşteptai?
— Mă aşteptam să aflu cine era cu adevărat cerşetorul. M-am
gândit că de îndată ce cineva se va purta frumos cu el, se va
dovedi că e Taborlin cel Mare. Apoi, le va da toiagul lui de
mers şi un sac de bani şi… Nu ştiu. Ar face să se întâmple
ceva magic.
Wilem a ridicat vocea.
— Ar spune: „De câte ori eşti în pericol, bate cu acest băţ în
pământ şi spune Băţule rapidule” şi apoi băţul s-ar învârti în
jurul lor şi i-ar apăra de oricine i-ar ataca.
Şi Wilem era culcat pe spate în iarba înaltă.
— Nu prea cred că era un cerşetor bătrân.
— Cerşetorii bătrâni din poveşti nu sunt niciodată cu
adevărat cerşetori bătrâni, a zis Simmon cu o umbră
acuzatoare în voce. Sunt întotdeauna o vrăjitoare sau un
prinţ sau un înger sau ceva.
— În viaţa reală, cerşetorii bătrâni sunt aproape întotdeauna
cerşetori bătrâni, am punctat. Dar ştiu la ce fel de poveste vă
gândiţi voi doi. Alea sunt poveştile pe care le spunem altor
oameni ca să-i distrăm. Povestea asta e diferită. E una pe
care ne-o spunem între noi.
— De ce ai spune o poveste dacă nu e distractivă?
— Pentru că ne ajută să ne reamintim. Pentru a ne învăţa…
Am făcut un gest vag.
— Chestii.
— Cum ar fi să exagerezi stereotipurile? a întrebat Simmon.
— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat iritat.

1115
— „Leagă-l la căruţă şi pune-l să tragă”? a făcut Simmon un
zgomot dezgustat. Aş fi jignit dacă nu te-aş cunoaşte.
— Dacă nu te-aş cunoaşte, eu aş fi jignit, am spus cu
ardoare. Ştiai că aturanii obişnuiau să ucidă oamenii dacă îi
găseau trăind pe stradă? Unul dintre împăraţii voştri a spus
că asta e în detrimentul imperiului. Mulţi erau puţin mai
mult decât cerşetori şi îşi pierduseră casele din cauza
războaielor şi a impozitelor. Mulţi erau pur şi simplu luaţi cu
arcanul în armată.
Am tras de pieptarul cămăşii mele.
— Dar în special edema erau căutaţi. Ne-au vânat ca pe
vulpi. Timp de o sută de ani, vânătoarea ruhilor a fost
modalitatea favorită de petrecere a timpului liber pentru
clasa superioară aturană.
O linişte profundă s-a aşternut. Mă durea gâtul şi mi-am dat
seama că ţipasem.
Vocea lui Simmon era înăbuşită.
— N-am ştiut.
Mi-am făcut mustrări de conştiinţă şi am oftat.
— Îmi pare rău, Simmon. E o… S-a întâmplat cu mult timp
în urmă. Şi nu e vina ta. E o poveste veche.
— Aşa şi trebuie să fie, ca să aibă o trimitere la amiri, a zis
Wilem, încercând în mod evident să schimbe subiectul. Când
s-au risipit? Acum trei sute de ani?
— Totuşi, am spus. Există ceva adevăr în cele mai multe
stereotipuri. O sămânţă de la care au încolţit.
— Basil e din Vintas, a zis Wil. Şi are nişte ciudăţenii.
Doarme cu un bănuţ sub pernă, chestii de genul ăsta.
— Pe drumul meu spre Universitate am călătorit cu doi
mercenari adema, a zis Simmon. Nu vorbeau cu nimeni, ci
doar între ei. Erau neliniştiţi şi agitaţi.
Wilem a vorbit ezitant.
— Admit că ştiu mulţi cealdizi care au mare grijă să-şi
împodobească ciorapii cu argint.
— Pungile, l-a corectat Simmon. Ciorapii se pun în picioare.
A rotit un picior, pentru a ilustra.
— Ştiu ce sunt ciorapii, a zis Wilem supărat. Eu vorbesc

1116
acest limbaj vulgar mai bine decât tine. Ciorap spunem noi,
patuii. Banii din pungă sunt pentru cheltuieli. Banii pe care
ai de gând să-i păstrezi îi pui la ciorap.
— O, a zis Simmon gânditor. Înţeleg. Ca şi cum ai economisi
bani albi pentru zile negre, cred.
— Ce faci cu banii într-o zi întunecată? a întrebat Wilem, de-
a dreptul nedumerit.
— Şi mai e din poveste mai mult decât credeţi, am intervenit
rapid, înainte ca lucrurile să degenereze şi mai mult.
Povestea are un sâmbure de adevăr. Dacă promiteţi să
păstraţi secretul, vi-l spun.
Am simţit că le-am reţinut atenţia.
— Dacă acceptaţi vreodată ospitalitatea unei trupe de
călătorie şi vi se oferă mai întâi vin, înseamnă că sunt edema
ruhi. Acea parte din poveste e adevărată.
Am ridicat un deget pentru a-i atenţiona.
— Dar nu luaţi vin.
— Dar îmi place vinul, a zis Simmon deplorabil.
— Asta nu contează, am zis. Gazda îţi oferă vin, dar tu
insistă pentru apă. S-ar putea transforma chiar într-un
concurs de genul gazda oferă din ce în ce mai grandios,
oaspeţii refuză din ce în ce mai politicos. Dacă faceţi asta, ei
vor şti că sunteţi prieteni cu un ruh, că ştiţi căile noastre. Vă
vor trata ca pe membri ai familiei pentru noapte, spre
deosebire de cealaltă situaţie, când aţi fi doar oaspeţi.
Conversaţia a intrat într-un moment de acalmie cât ei au
rumegat această informaţie. M-am uitat în sus, la stele,
urmărind constelaţiile familiare din capul meu. Ewan
vânătorul, creuzetul, tânăra mamă din nou, vulpea cu limbă
de foc, turnul dărâmat…
— Unde te-ai duce dacă te-ai putea duce oriunde?
Întrebarea lui Simmon a venit din senin.
— Peste râu, am zis. În pat.
— Nu, nu, a protestat el. Adică, dacă ai putea merge oriunde
în lume.
— Acelaşi răspuns, am zis. Am fost într-o mulţime de locuri.
Ăsta e locul unde mi-am dorit întotdeauna să ajung.

1117
— Dar nu pentru totdeauna, a zis Wilem. Nu vrei să rămâi
aici pentru totdeauna, nu?
— Eu aşa aş vrea, a adăugat Simmon. Noi toţi vrem să fim
aici. Dar niciunul dintre noi nu vrea să fie aici pentru
totdeauna.
— Cu excepţia lui Manet, a zis Wil.
— Unde te-ai duce? şi-a urmărit Simmon ideea cu
încăpăţânare. Pentru aventură?
M-am gândit pentru o clipă, în linişte.
— Cred că m-aş duce la Tahlenwald, am zis.
— Printre tahli? a întrebat Wilem. Sunt un popor primitiv
nomad, din câte am auzit.
— Tehnic vorbind, edema ruh sunt un popor nomad, am zis
sec. Am auzit odată o poveste care spunea că liderii triburilor
lor nu sunt mari războinici, sunt psaltişti. Cântecele lor îi pot
vindeca pe cei bolnavi şi pot face copacii să danseze.
Am ridicat din umeri.
— Aş merge acolo şi aş afla dacă e adevărat.
— Eu m-aş duce la Curtea Faen, a zis Wilem.
Simmon a râs.
— Nu poţi să alegi asta.
— De ce nu? a zis Wilem înfuriindu-se rapid. Dacă Kvothe
poate merge la un copac cântător, pot merge şi eu în Faen şi
să dansez cu Embrula… cu femeile faen.
— Tahl e real, a protestat Simmon. Basmele cu zâne sunt
pentru beţivi, idioţi şi copii.
— Tu unde te-ai duce? l-am întrebat pe Simmon ca să-l
împiedic să se certe cu Wilem.
S-a aşternut o pauză lungă.
— Nu ştiu, a zis el cu o voce ciudat de goală de orice
inflexiune. Chiar n-am fost nicăieri. Am venit doar la
Universitate, fiindcă după ce fraţii mei moştenesc şi surorile
mele îşi iau zestrea, nu mai rămâne mare lucru pentru mine,
în afară de numele de familie.
— Tu n-ai vrut să vii aici? l-am întrebat cu voce colorată de
neîncredere.
Sim a ridicat din umeri fără să dea amănunte şi eram pe cale

1118
să-l întreb altceva, când am fost întrerupt de zgomotul făcut
de ridicarea lui Wilem în picioare.
— Trecem podul acum?
Mi-am simţit capul extrem de limpede. Am ajuns în picioare
cu doar o clătinare uşoară.
— Eu n-am nimic împotrivă.
— Numai o secundă.
Simmon a început să-şi descheie pantalonii ducându-se spre
copaci.
De cum ne-a ieşit din raza vizuală, Wilem s-a aplecat spre
mine.
— Nu întreba despre familia lui, a zis el liniştit. Nu-i e uşor
să vorbească despre asta. Şi e mai rău atunci când e beat.
— Ce…
El a făcut o mişcare bruscă cu mâna, clătinând din cap.
— Mai târziu.
Simmon se încheia la loc în luminiş şi tustrei am pornit
mersul nostru tăcut, mai întâi pe drum, apoi peste Podul de
Piatră şi în Universitate.

1119
 CAPITOLUL 39
Contradicţii

Târziu în dimineaţa următoare, Wil şi cu mine ne-am dus la

Arhive, să ne întâlnim cu Sim şi să ne validăm pariurile din
noaptea trecută.
— Problema e tatăl lui, mi-a explicat Wilem pe ton scăzut pe
drumul dintre cele două clădiri cenuşii. Tatăl lui Sim deţine
un ducat în Atur. Teritoriu bun, dar…
— Stai, l-am întrerupt. Tatăl micului nostru Sim e duce?
— Micul Sim e cu trei ani mai în vârstă decât tine şi cu cinci
centimetri mai înalt, a zis Wilem sec.
— Care ducat? am întrebat. Şi nu e cu atât de mult mai înalt.
— Dalonir, a zis Wilem. Dar ştii cum e. Sânge nobil din Atur.
Nu-i de mirare că nu vorbeşte despre asta.
— Haide, l-am dojenit, arătând spre studenţii care umpleau
strada în jurul nostru. Universitatea are atmosfera cea mai
deschisă la minte, de când Biserica a ars Caluptena.
— Am observat că tu nu strigi în gura mare că eşti edema
ruh.
M-am zbârlit.
— Insinuezi că mi-e ruşine cu asta?
— Eu spun că nu anunţi în gura mare, a zis Wil calm,
privindu-mă neclintit. Şi nici Simmon. Presupun că amândoi
aveţi motivele voastre.
Reducându-mi iritarea, am dat din cap.
Wilem a continuat.
— Dalonir e în nordul Aturna, astfel că ei sunt destul bine
situaţi. Dar el are trei fraţi mai mari şi două surori. Primul
fiu moşteneşte. Tatăl a cumpărat un al doilea mandat,
militar. Al treilea a fost pus în biserică. Simmon…
Wilem a tăcut sugestiv.
— Mi-e greu să mi-l imaginez pe Sim preot, am recunoscut.
Sau soldat, dacă mă gândesc mai bine.
— Şi aşa a sfârşit Sim prin a ajunge la Universitate, a

1120
terminat Wilem. Tatăl lui spera că va deveni diplomat. Apoi,
Sim a descoperit că-i plac alchimia şi poezia şi a intrat în
Arcanum. Tatăl lui nu e prea mulţumit.
Wilem mi-a aruncat o privire încărcată de semnificaţii şi am
văzut că el înţelesese foarte bine situaţia.
— E remarcabil să fii arcanist! am protestat. Mult mai
impresionant decât să fii un linguşitor parfumat pe la curţile
altora.
Wilem a ridicat din umeri.
— I se plăteşte taxa de şcolarizare. Alocaţia lui continuă să
vină.
S-a oprit să salute pe cineva de pe cealaltă parte a curţii.
— Dar Simmon nu se duce acasă. Nici chiar pentru o scurtă
vizită. Tatălui lui Sim îi place să vâneze, să lupte, să bea şi să
umble cu târfe. Bănuiesc că blândul, studiosul nostru Sim n-
a primit, probabil, dragostea pe care un fiu inteligent o
merită.
•••
Wil şi cu mine ne-am întâlnit cu Sim în bârlogul nostru
obişnuit de lectură şi am clarificat detaliile pariurilor făcute
la beţie. Apoi am luat-o pe drumuri separate.
O oră mai târziu, eu m-am întors cu un braţ modest de cărţi.
Căutarea fusese considerabil uşurată întrucât cercetasem
amirii de când venise Nina şi-mi dăduse sulul ei de papirus.
Am bătut încet la uşa bârlogului de lectură, apoi am intrat.
Wil şi Sim erau deja aşezaţi la masă.
— Eu primul, a zis Simmon fericit.
A consultat o listă, apoi a scos o carte din stiva lui.
— Pagina 152.
A răsfoit până când a găsit pagina şi apoi a început s-o
treacă în revistă.
— Aha! „Fata a făcut atunci un calcul pentru tot… Bla bla
bla… Şi i-a dus în locul unde a dat peste un păgân care se
zbenguia.”
S-a uitat în sus, arătând la pagină.
— Vezi? Se spune păgân acolo.
M-am aşezat.

1121
— Să vedem şi restul.
A doua carte a lui Sim era cam acelaşi lucru. Dar a treia a
venit cu un fel de surpriză.
— „O preponderenţă mare de pietre de marcaj din apropiere
sugera că acest domeniu ar fi fost traversat de drumuri
comerciale într-un trecut uitat…”
A tăcut, apoi a ridicat din umeri şi mi-a predat mie cartea.
— Asta pare a fi de partea ta.
Nu m-am putut abţine să nu râd.
— N-ai citit asta înainte de-a o aduce aici?
— Într-o oră? A râs şi el. Nu prea, doar am folosit un scrib.
Wilem i-a aruncat o privire întunecată.
— Nu, nu. L-ai întrebat pe Păpuşă, nu?
Simmon a afişat o expresie inocentă, care pe chipul lui
nevinovat nu făcea decât să-l arate profund vinovat.
— S-ar putea să mă fi oprit să-l văd, a admis el. Şi e posibil
ca el să-mi fi sugerat vreo două cărţi care conţin informaţii
despre pietrele arse.
Văzând expresia lui Wilem, a ridicat o mână.
— Nu mă privi de sus. Oricum faptul e consumat.
— Păpuşă din nou, am mormăit. N-aveţi de gând să mi-l
prezentaţi odată? Amândoi sunteţi aşa de secretoşi în
legătură cu el.
Wilem a ridicat din umeri.
— Vei înţelege când o să-l întâlneşti.
Cărţile lui Sim erau împărţite în trei categorii. Unele
sprijineau punctul lui de vedere, vorbind despre rituri păgâne
şi sacrificii de animale. Altele speculau despre o civilizaţie
veche care le folosise ca borne de poziţie pe drumuri, în ciuda
faptului că unele erau amplasate pe versanţi perpendiculari
sau pe fundul râurilor, unde nu putea fi un drum.
Ultima lui carte era interesantă din alte motive:
— „… o pereche de monoliţi de piatră cu un al treilea în vârf,
a citit Simmon. Localnicii se referă la asta pe post de uşă. În
timp ce primăvara şi vara sunt decoraţi şi se dansează în
jurul pietrei, părinţii le interzic copiilor lor să-şi petreacă
timpul pe lângă aceasta când e lună plină. Unii bătrâni

1122
altminteri respectaţi şi întregi la minte susţin…”
Sim şi-a întrerupt lectura.
— Mă rog, a zis el dezgustat şi a vrut să închidă cartea.
— Ce susţin? a întrebat Wilem, cu curiozitatea stârnită.
Simmon şi-a dat ochii peste cap şi a continuat să citească.
— „Susţin că în anumite momente oamenii ar putea să treacă
prin uşa de piatră în frumosul tărâm unde locuieşte însăşi
Felurian, iubind şi distrugând bărbaţii cu îmbrăţişarea ei.”
— Interesant, a murmurat Wilem.
— Nu, nu e. Sunt baliverne copilăreşti, superstiţioase, a spus
Simmon pe un ton iritat. Şi nimic din toate astea nu ne duce
mai aproape de a decide cine are dreptate.
— Cum le evaluezi, Wilem? am întrebat. Tu eşti judecătorul
nostru imparţial.
Wilem s-a mutat la masă şi s-a uitat prin cărţi. Sprâncenele
lui negre s-au mişcat în sus şi-n jos, în timp ce le evalua.
— Şapte pentru Simmon. Şase pentru Kvothe. Trei
neconcludente. Ne-am uitat scurt la cele patru cărţi pe care
le adusesem eu. Wilem a tras una din teanc, ceea ce a adus
pe răboj şapte pentru Simmon şi zece pentru mine.
— Nu prea concludente, a meditat Wilem.
— Am putea să declarăm remiză, am sugerat mărinimos.
Simmon a privit posomorât. Fire bună sau nu, nu-i plăcea să
piardă un pariu.
— Corect, a zis el.
M-am întors la Wilem şi am privit insinuant perechea de cărţi
încă neatinsă de pe masă.
— Pariul nostru se pare că va fi tranşat un pic mai repede,
nu?
Wilem a afişat un rânjet de prădător.
— Foarte repede.
A ridicat o carte.
— Am aici o copie a proclamaţiei care a desfiinţat amirii.
A deschis la o pagină marcată şi a început să citească.
— „Acţiunile lor vor fi de-acum înainte în acord cu legile
imperiului. Niciun membru al Ordinului nu va avea
îndrăzneala să ia asupra lui dreptul să asculte un caz sau să

1123
judece în instanţă.”
S-a uitat în sus, trăgând concluzii pripite.
— Vezi? Dacă li s-au revocat competenţele, înseamnă că le-
au avut înainte. Deci, ajungem la concluzia că au făcut parte
din birocraţia aturană.
— De fapt, am spus scuzându-mă, Biserica a avut
întotdeauna competenţe juridice în Atur.
Am luat una din cele două cărţi.
— E amuzant că ai adus Alpura Prolycia Amyr. Şi eu am
adus-o. Decretul a fost dat de către Biserică.
Expresia lui Wilem s-a întunecat.
— Ba nu. E enumerat aici ca al 63-lea decret al împăratului
Nalto.
Nedumerit, am comparat cele două cărţi şi le-am găsit
contradictorii.
— Păi, cred că astea se anulează reciproc, a zis Sim. Ce
altceva aţi mai adus, băieţi?
— E Feltemi Reis. Luminile istoriei, a mormăit Wilem. E
varianta definitivă. Nu cred că mai e nevoie de nicio altă
dovadă.
— Vă deranjează pe vreunul asta? Am aruncat cele două
cărţi contradictorii pe masă. N-ar trebui să spună lucruri
diferite.
— Eu tocmai am citit douăzeci de cărţi care spun diferit
lucrurile, a punctat Simmon. De ce-aş avea o problemă cu
încă două?
— Scopul pietrelor arse e speculativ. E firesc să fie o varietate
de opinii. Dar Alpura Prolycia Amyr era un decret deschis. A
scos în afara legii mii dintre cei mai puternici bărbaţi şi femei
din Imperiul Aturan. A fost unul dintre principalele motive
pentru care a căzut imperiul. Nu există niciun motiv să
conţină informaţii contradictorii.
— Ordinul a fost desfiinţat de mai bine de trei sute de ani, a
zis Simmon. Suficient timp să apară unele contradicţii.
Am scuturat din cap, lovind uşor cele două cărţi.
— Opiniile contradictorii sunt una. Faptele contradictorii
sunt alta.

1124
Am ridicat cartea mea.
— Asta este Căderea imperiului, de Grigorie cel Mic. Era un
fanfaron şi un bigot, dar era cel mai bun istoric al epocii sale.
Am ridicat cartea lui Wilem.
— Feltemi Reis nu e nici pe departe istoric, dar e de două ori
mai mare savant decât Grigorie şi era meticulos cu privire la
faptele sale.
M-am uitat când la o carte, când la cealaltă, încruntându-
mă.
— N-are niciun sens.
— Deci, ce facem acum? a zis Sim. Încă o remiză? E
dezamăgitor.
— Avem nevoie de cineva care să arbitreze, a zis Wilem. O
autoritate mai mare.
— Mai mare decât Feltemi Reis? am întrebat. Mă îndoiesc că
Lorren poate fi deranjat ca să ne valideze pariul.
Wil a clătinat din cap, apoi a stat şi şi-a mângâiat cutele de
pe cămaşă.
— Asta înseamnă că îl vei cunoaşte până la urmă pe Păpuşă.

1125
 CAPITOLUL 40
Păpuşă

— Cel mai important e să fii politicos, a zis Simmon pe un

ton liniştit, în timp ce străbăteam un hol îngust, căptuşit cu
cărţi.
Lămpile noastre simpatetice aruncau raze de lumină printre
rafturi şi făceau umbrele să danseze nervos.
— Dar nu-l trata de sus. E un pic ciudat… dar nu e idiot. Aşa
că tratează-l ca pe oricine altcineva.
— Plus să fiu politicos, am zis sarcastic, obosit de atâtea
sfaturi.
— Exact, a zis Simmon serios.
— Unde mergem, oricum? am întrebat, mai ales pentru a opri
dădăceala lui Simmon.
— La nivelul trei de la subsol, a zis Wilem coborând un şir
lung de trepte de piatră.
Secolele de utilizare tociseră piatra, făcând scările să arate
încovoiate ca şi cum ar fi fost împovărate de rafturi. Pe
măsură ce coboram, umbrele făceau treptele să arate netede
şi întunecate şi nesfârşite, ca o albie abandonată de râu
săpată în stâncă.
— Eşti sigur că e acolo?
Wil a dat din cap.
— Nu cred că pleacă prea des din apartament.
— Apartament? am întrebat. Locuieşte aici?
Niciunul dintre ei n-a zis nimic, în timp ce Wilem ne-a
condus pe încă un rând de scări, apoi printr-o fâşie lungă de
hol larg, cu plafon jos. În cele din urmă am ajuns la o uşă
oarecare, ascunsă într-un colţ. Dacă n-aş fi ştiut, aş fi
presupus că era unul dintre nenumăratele bârloguri de citit
împrăştiate de-a lungul Stivelor.
— Să nu faci nimic să-l superi, a zis Simmon nervos.
Mi-am compus cea mai politicoasă expresie a mea, în timp ce
Wilem bătea în uşă. Clanţa a început să se mişte aproape

1126
imediat. Uşa s-a crăpat, apoi a fost deschisă larg. Păpuşă
stătea în cadrul uşii, mai înalt decât oricare dintre noi.
Mânecile hainei lui negre fluturau vizibil în curentul produs
de deschiderea uşii.
S-a uitat la noi cu trufie pentru o clipă, apoi s-a uitat
nedumerit şi a dus o mână la cap.
— Stai, mi-am uitat gluga, a zis el şi a trântit uşa închizând-
o.
Oricât de ciudată a fost scurta lui apariţie, am observat ceva
mai îngrijorător.
— Pe trupul ars al lui Tehlu, am şoptit. Are lumânări acolo.
Lorren ştie?
Simmon deschisese gura să răspundă, când uşa s-a deschis
larg din nou.
Păpuşă a umplut cadrul uşii, haina lui întunecată
conturându-se pe fondul luminii calde a lumânărilor din
spatele lui. Avea capul acoperit acum şi braţele ridicate.
Mânecile lungi ale hainei sale se agitau în vânt şi fluturau
impresionant. Acelaşi curent de aer îi cuprinsese gluga şi i-o
zburase pe jumătate de pe cap.
— Fir-ar, a zis el cu o voce distrasă.
Gluga stătea jumătate pe cap, jumătate căzuse, acoperindu-i
parţial un ochi. A trântit uşa din nou.
Feţele lui Wilem şi Simmon au rămas nemişcate. Eu m-am
abţinut de la orice comentariu.
S-a aşternut un moment de linişte. În cele din urmă, de
cealaltă parte a uşii s-a auzit un glas înăbuşit.
— Te superi dacă baţi din nou? Nu prea pare în regulă.
Supus, Wilem s-a tras în spate şi a bătut. O dată, de două
ori, apoi uşa s-a deschis şi ne-am trezit faţă-n faţă cu o
siluetă estompată, într-o robă întunecată. Gluga îi umbrea
faţa şi mânecile lungi ale robei fluturau în vânt.
— Cine îl strigă pe Taborlin cel Mare?
Păpuşă intona cu voce rezonantă, dar uşor înfundată de
gluga adâncă. Cu o mână gesticula teatral!
— Tu! Simmon!
A făcut o pauză şi vocea lui şi-a pierdut rezonanţa dramatică.

1127
— Te-am văzut deja astăzi, nu?
Simmon a dat din cap. Am simţi cum râsul clocotea în el,
încercând să găsească o cale de ieşire.
— Cu cât timp în urmă?
— Aproape o oră.
— Hmm.
Gluga s-a mişcat când a dat din cap.
— Am fost mai bine de data asta?
S-a întins să-şi dea gluga pe spate şi am observat că haina
era prea mare pentru el, mânecile atârnându-i peste degete.
Când faţa i-a apărut de sub glugă, zâmbea ca un copil
îmbrăcat în hainele părinţilor lui.
— N-ai mai fost Taborlin până acum, a admis Simmon.
— O!
Păpuşă părea un pic confuz.
— Cum am fost de data asta? Ultima dată, vreau să spun.
Am fost un Taborlin bun?
— Destul de bun, a zis Simmon.
Păpuşă s-a uitat la Wilem.
— Mi-a plăcut haina, a zis Wil. Dar mi l-am imaginat
întotdeauna pe Taborlin cu o voce blândă.
— O!
În cele din urmă s-a uitat la mine.
— Bună ziua.
— Bună ziua, am zis pe cel mai politicos ton al meu.
— Nu te cunosc. O pauză. Cine eşti?
— Sunt Kvothe.
— Pari atât de sigur de asta, a zis el, privindu-mă cu atenţie.
O altă pauză. Mie, ei îmi spun Păpuşă.
— Care „ei?”
— Cine sunt ei! m-a corectat, ridicând un deget.
I-am zâmbit.
— Cine sunt ei, atunci?
— Cine au fost ei atunci!
— Cine sunt ei acum? am clarificat, cu zâmbetul în creştere
sălbatică.
Păpuşă a reflectat distras zâmbetul meu, ca într-o oglindă, şi

1128
a făcut un gest vag cu o singură mână.
— Ştii tu, ei. Oamenii.
A continuat să se holbeze la mine aşa cum examinez eu o
piatră interesantă sau un anume tip de frunză nemaivăzut
înainte.
— Tu cum îţi spui? am întrebat.
A părut un pic surprins şi ochii lui s-au focusat pe mine într-
un mod mult mai obişnuit.
— Asta am spus, bănuiesc, a zis el cu o notă de reproş.
S-a uitat tăcut la Wilem şi Simmon.
— Ar trebui să intraţi acum.
S-a întors şi a mers în interior.
Camera nu era din cale-afară de mare. Dar părea bizar de
nelalocul ei, amplasată în burta Arhivelor. Erau acolo un
scaun capitonat adânc, o masă mare de lemn şi o pereche de
uşi care duceau în alte camere.
Erau cărţi pretutindeni, revărsându-se din rafturile
bibliotecii. Erau îngrămădite pe podea, împrăştiate pe mese
şi stivuite pe scaune. M-a surprins o pereche de draperii
trase pe un perete. Mintea mea s-a luptat cu impresia că
trebuie să existe o fereastră în spatele lor, în ciuda faptului
că ştiam că suntem adânc sub pământ.
Camera era luminată cu lămpi şi lumânări, lumânări lungi şi
înguste şi groase care picurau ceară. Fiecare limbă de flacără
m-a umplut vag de anxietate, gândindu-mă la un foc deschis
într-o clădire plină cu sute de mii de cărţi preţioase.
Şi erau acolo păpuşi. Atârnau din rafturi şi din cuiele de pe
pereţi. Stăteau mototolite prin colţuri şi pe sub scaune. Unele
erau în curs de a fi construite sau reparate, împrăştiate
printre sculele de pe masă. Erau rafturi pline de figurine,
fiecare inteligent sculptată şi pictată în formă de om.
Pe drumul său spre masă, Păpuşă şi-a ridicat de pe umeri
roba neagră şi a lăsat-o să cadă neglijent pe podea. Era
îmbrăcat pe dedesubt cu cămaşă albă şifonată, pantaloni
închişi la culoare şifonaţi şi şosete nepotrivite, reparate în
mod repetat la călcâie.
Mi-am dat seama că era mai în vârstă decât crezusem. Faţa îi

1129
era netedă şi fără riduri, dar părul lui era de un alb pur şi rar
în vârful capului.
Păpuşă a eliberat un scaun pentru mine, mutând cu grijă un
şir mic de păpuşi pe un raft din apropiere. Apoi a luat şi el
loc la masă, lăsându-i pe Wilem şi Simmon în picioare. Spre
cinstea lor, ei n-au părut foarte tulburaţi.
Săpând un pic în dezordinea de pe masă, el a scos o bucată
de lemn cu o formă neregulată şi un cuţitaş. Mi-a privit mult,
cercetător chipul, apoi a început să cioplească metodic,
buclele de lemn căzând pe masă.
Mi s-a părut destul de ciudat şi am simţit dorinţa de a
întreba pe cineva ce se întâmplă. Când pui atât de multe
întrebări ca mine, înveţi care sunt adecvate.
În plus, ştiam răspunsurile. Păpuşă era unul dintre talentaţii
nu-chiar-zdraveni-la-cap oameni care găsiseră o nişă pentru
ei înşişi la Universitate.
Pregătirea de la Arcanum face chestii nefireşti cu mintea
studenţilor. Cea mai importantă dintre aceste chestii nefireşti
e capacitatea de a face ceea ce majoritatea oamenilor numesc
magie şi noi numim simpatetică, scrijeldică, alchimie,
glăsuire şi plăcere.
Unele minţi o iau mai uşor, altele au dificultăţi. În cel mai
rău caz, poţi să înnebuneşti şi să sfârşeşti în Adăpost. Dar
cele mai multe minţi n-o iau razna de tot atunci când sunt
supuse stresului de aici, ci doar se smintesc un pic. Uneori,
aceste sminteli se prezintă în forme uşoare: ticuri faciale,
bâlbâială. Alţi studenţi aud voci, devin uituci, orbesc, se
împiedică… Uneori doar pentru o oră sau o zi. Alteori pentru
totdeauna.
Am presupus că Păpuşă fusese un student care se smintise
cu ani în urmă. Ca şi Auri, el părea să-şi fi găsit un loc al lui,
deşi m-am minunat că Lorren îl lăsa să locuiască aici.
— Mereu arată aşa? i-a întrebat Păpuşă pe Wilem şi Simmon.
O grămăjoară de aşchii de lemn deschis la culoare se
adunase în jurul mâinilor sale.
— Aproape, a zis Wilem.
— Cum aşa? a întrebat Simmon.

1130
— Ca şi cum ar gândi următoarele trei mişcări într-un joc de
tirani şi îşi dă seama cum o să te bată.
Păpuşă a mai aruncat o privire lungă la faţa mea şi a mai ras
o fâşie subţire de lemn.
— E destul de iritant, într-adevăr.
Wilem a râs ca un lătrat.
— Asta e faţa lui de gânditor, Păpuşă. O poartă mult, dar nu
tot timpul.
— Ce e tirani? a întrebat Simmon.
— Un gânditor, a meditat Păpuşă. La ce te gândeşti acum?
— Mă gândesc că probabil eşti un foarte atent observator de
oameni, Păpuşă, am spus politicos.
Păpuşă a pufnit fără să ridice privirea.
— Ce sens are să porţi de grijă? La ce bun să te uiţi după ce
contează? Oamenii se uită mereu după lucruri. Ei ar trebui
să vadă. Eu văd lucrurile la care mă uit. Sunt un văz-ător.
S-a uitat la bucata de lemn din mână, apoi la faţa mea.
Aparent mulţumit, a prins sculptura în căuşul mâinilor, dar
nu înainte de a-mi zări propriul profil meşteşugit lucrat în
lemn.
— Ştii ce-ai fost, ce eşti acum şi ce vei fi? a întrebat el.
Suna ca o ghicitoare.
— Nu.
— Un văz-ător, a zis el cu certitudine. Pentru că asta
înseamnă E’lir.
— Kvothe e, de fapt, re’lar, a zis Simmon cu respect.
Păpuşă a pufnit cu dispreţ.
— Nu prea, a zis el, privindu-mă cu atenţie. O să fii un văz-
ător în cele din urmă, dar nu încă. Acum eşti un privit-or. Vei
fi un adevărat E’lir la un moment dat. Dacă înveţi să te
relaxezi.
A ridicat faţa sculptată în lemn.
— Ce vezi aici?
Nu mai era o bucată neregulată de lemn. Trăsăturile mele,
blocate în contemplare gravă, se uitau din fibra lemnului. M-
am aplecat înainte să mă uit mai de-aproape.
Păpuşă a râs şi a ridicat mâinile.

1131
— Prea târziu! a exclamat el, semănând cu un copil pentru o
clipă. Te-ai uitat prea atent şi n-ai văzut destul. Prea mult
privit poate duce la văzut, înţelegi?
Păpuşă a pus faţa sculptată pe masă, astfel că părea că se
holbează la una dintre păpuşile culcate.
— Îl vezi pe micul Kvothe din lemn? Îl vezi privind? Asta
intenţionează. Atât de dedicat. Va privi pentru o sută de ani,
dar va vedea el vreodată ce e în faţa lui? Păpuşă s-a dat pe
spate în scaun, cu ochii rătăcind prin cameră într-un fel
mulţumit.
— E’lir înseamnă văz-ător? a întrebat Simmon. Şi celelalte
ranguri înseamnă ceva?
— Ca student cu acces deplin la Arhive, îmi imaginez că poţi
să afli asta şi singur, a zis Păpuşă.
Atenţia lui se concentrase pe o păpuşă de pe masa din faţa
lui. A lăsat-o pe podea cu atenţie, pentru a evita încurcarea
sforilor. Era miniatura perfectă a unui preot tehlin cu robă
cenuşie.
— Ai un sfat de unde ar putea începe să se uite? am întrebat,
având o bănuială.
— Dictonul lui Renfalque.
Mânuită de Păpuşă, păpuşa tehlin s-a ridicat de la podea şi
şi-a mişcat fiecare dintre membre ca şi cum le întindea după
un somn lung.
— Nu sunt familiarizat cu aşa ceva.
Păpuşă a răspuns cu voce distrasă.
— E la etajul al doilea, în colţul de sud-est. Al doilea rând,
poliţa a doua, raftul al treilea, rândul din partea dreaptă,
legată în piele roşie.
Miniatura preotului tehlin mergea încet în jurul picioarelor
lui Păpuşă. Într-o mână ţinea strâns o mică replică a Cărţii
Căii, perfect realizată, având pictată pe copertă, în dreapta
jos, mica roată cu spiţe.
Tustrei îl urmăream pe Păpuşă cum trage sforile micului
preot, făcându-l să se plimbe înainte şi-napoi, înainte să se
aşeze în cele din urmă pe unul din picioarele lui Păpuşă.
Wilem şi-a dres respectuos glasul.

1132
— Păpuşă?
— Da? a răspuns Păpuşă fără să-şi ridice ochii de la picioare.
Ai o întrebare. Sau mai degrabă Kvothe are o întrebare şi vă
gândiţi să întrebaţi pentru el. El e aşezat uşor înainte, în
scaunul său. Are o brazdă între sprâncene şi strângere a
buzelor care-l dă de gol. Lasă-l să mă întrebe el. S-ar putea
să-i prindă bine.
Am îngheţat în loc, surprinzându-mă făcând tot ce
menţionase.
Păpuşă a continuat să mânuiască sforile micului său tehlin.
A căutat atent, cu teamă, în zona din jurul picioarelor,
fluturând cartea în faţă, înainte de a păşi în jurul picioarelor
mesei şi de a se băga în pantofii abandonaţi ai lui Păpuşă.
Mişcările au fost stranii şi m-au distras până într-acolo încât
am uitat că sunt stingherit şi am simţit că mă relaxez.
— Mă întrebam în legătură cu amirii, de fapt.
Ochii mei au rămas pe scena în desfăşurare de la picioarele
lui Păpuşă. O altă marionetă a aderat la spectacol, o fată
tânără într-o rochie de ţărăncuţă. Ea s-a apropiat de tehlin şi
a întins o mână, ca şi cum ar fi încercat să-i dea ceva. Nu, îi
punea o întrebare. Tehlinul i-a întors spatele. Timidă, ea i-a
pus o mână pe braţ. El s-a îndepărtat arogant cu un pas.
— Mă întrebam cine i-a desfiinţat. Împăratul Nalto sau
Biserica.
— Tot mai cauţi, mă admonestă el mai uşor decât înainte.
Trebuie să te duci să vânezi vântul o vreme, prea eşti serios.
Asta te va băga în belea.
Tehlinul s-a întors brusc spre fată. Tremurând de furie, a
ameninţat-o cu cartea. Speriată, ea a făcut un pas înapoi şi a
căzut în genunchi.
— Biserica i-a desfiinţat, desigur. Numai un edict de la
Pontifex avea capacitatea să-i afecteze.
Tehlinul a lovit fata cu cartea. O dată, de două ori, trântind-o
la pământ, unde ea a zăcut teribil de nemişcată.
— Nalto n-ar fi putut să le spună nici să treacă strada.
O uşoară mişcare i-a atras privirea lui Păpuşă.
— Oh, vai şi vai, a zis el întorcând capul spre Wilem. Uite ce-

1133
am văzut. Capul uşor plecat. Maxilarul încordat, dar ochii
nefixaţi pe nimic, păstrându-şi iritarea pentru sine. Dacă aş
fi genul de persoană care judecă după aspect, aş zice că
Wilem tocmai a pierdut un pariu. Nu ştii că Biserica şi-a
exprimat nemulţumirea faţă de jocurile de noroc?
La picioarele lui Păpuşă, preotul şi-a ridicat ameninţător
cartea spre Wilem.
Tehlinul şi-a împreunat mâinile şi s-a întors de la femeia
făcută mototol. A făcut vreo doi paşi impunători,
îndepărtându-se, şi şi-a plecat capul ca şi cum se ruga.
Am reuşit să-mi sustrag atenţia de la tablou şi să mă uit la
gazda noastră.
— Păpuşă, ai citit Luminile istoriei, de Reis Feltemi? l-am
întrebat.
L-am văzut pe Simmon aruncându-i o privire îngrijorată lui
Wilem, dar Păpuşă n-a părut să găsească nimic ciudat în
legătură cu întrebarea. Tehlinul de la picioarele lui s-a ridicat
şi a început să danseze şi să se zbenguie.
— Da.
— De ce-ar spune Reis că Alpura Prolycia Amyr a fost al
şaizeci şi treilea decret al împăratului Nalto?
— Reis n-ar spune aşa ceva, a zis Păpuşă fără să-şi ridice
privirea de la marioneta de la picioarele lui. Ăsta e un
nonsens pur.
— Dar am găsit un exemplar al Luminilor care a spus fix asta,
am punctat.
Păpuşă a ridicat din umeri, urmărind dansul tehlinului de la
picioarele lui.
— Ar putea fi o greşeală de transcriere, a meditat Wilem. În
funcţie de ediţia cărţii, Biserica în sine ar putea fi
răspunzătoare pentru schimbarea acestei bucăţi de
informaţie. Împăratul Nalto este biciuitorul favorit al istoriei.
S-ar putea ca Biserica să fi încercat să se distanţeze ea însăşi
de amiri. Ei au făcut unele lucruri teribile spre final.
— Isteţ, isteţ, a zis Păpuşă.
La picioarele lui, tehlinul a schiţat o plecăciune în direcţia lui
Wilem.

1134
Am fost lovit de o idee bruscă.
— Păpuşă, nu ştii ce e în spatele uşii încuiate de la etajul de
mai sus de ăsta? am întrebat. Marea uşă de piatră?
Tehlinul s-a oprit din dans şi Păpuşă s-a uitat în sus. Mi-a
aruncat o privire lungă, severă. Ochii lui erau gravi şi
limpezi.
— Nu cred că uşa cu patru plăci ar trebui să preocupe vreun
student. Nu?
Am simţit că roşesc.
— Nu, domnule.
M-am uitat în altă parte.
Tensiunea de moment a fost destrămată de sunetul
îndepărtat al ceasului din turn. Simmon a blestemat încet.
— Eu am întârziat, a zis el. Îmi pare rău, Păpuşă, trebuie să
plec.
Păpuşă s-a ridicat şi l-a atârnat pe tehlin pe perete.
— E timpul să mă întorc la cititul meu, a spus el.
S-a dus la scaunul capitonat, s-a aşezat şi a deschis o carte.
— Adu-l înapoi pe ăsta la un moment dat.
A făcut un semn în direcţia mea, fără să se uite la carte.
— Mai am mult de lucru la el.

1135
 CAPITOLUL 41
Pentru mai bine

M-am uitat la Simmon şi am şoptit:

— Ivare enim euge.
Sim a oftat disperat.
— Tu ar fi trebuit să-ţi studiezi fizionomia.
Trecuse un span complet de când dădusem foc camerei lui
Ambrose şi iarna îşi arăta în cele din urmă dinţii, acoperind
Universitatea cu troiene până la genunchi de zăpadă
viscolită. Ca întotdeauna când vremea se strica, Arhivele
erau pline ochi cu studenţi harnici.
Cum toate bârlogurile de lectură erau ocupate, Simmon şi cu
mine am fost nevoiţi să ne ducem cu cărţile noastre la
Tomuri. Încăperea cu tavan înalt, fără ferestre era mai mult
de jumătate plină în acel moment, dar era liniştită ca o
criptă. Toată piatra întunecată şi şoaptele mute făceau locul
uşor straniu, devenind evident de ce studenţii se refereau la
el ca la Morminte.
— Îmi studiez fizionomia, am protestat moale. M-am uitat la
nişte diagrame Gibea. Uite ce-am găsit!
I-am ţinut o carte s-o vadă.
— Gibea? a şopti Simmon îngrozit. Jur că singurul motiv
pentru care studiezi cu mine e ca să mă poţi întrerupe.
S-a îndepărtat de cartea pe care i-o oferisem.
— Nu e nimic grotesc, am protestat. Doar… aici. Uită-te la ce
se spune aici.
Simmon a împins cartea şi temperamentul meu a luat foc.
— Ia vezi! am şuierat. Ăsta e unul dintre originale. L-am găsit
în spatele altor cărţi, îngropat în Registrele Moarte. Lorren
îmi taie degetele dacă i se întâmplă ceva.
Sim s-a ferit de carte, de parcă ar fi fost fierbinte.
— Un original? Milostive Tehlu, e scris probabil pe piele
umană. Ţine-l departe de mine!
Aproape am glumit despre modul în care pielea umană

1136
probabil n-ar absorbi cerneala, dar am decis să renunţ când
am văzut expresia de pe faţa lui Sim. Cu toate astea, expresia
mea trebuia dată mai departe.
— Eşti pervers, s-a bâlbâit el, cu vocea ridicându-se la
niveluri inacceptabile. Pentru numele zeilor, nu ştii că au
tăiat nişte oameni vii, pentru a le urmări activitatea
organelor? Eu refuz să mă uit la orice e făcut de un
asemenea monstru.
Am pus cartea jos.
— Atunci, ai putea foarte bine să renunţi să studiezi
medicina, am spus cât de drăguţ am putut. Cercetarea Gibea
pe corpul uman e cea mai aprofundată făcută vreodată.
Jurnalele sale sunt coloana vertebrală a medicinii moderne.
Faţa lui Simmon a rămas îndârjită şi el s-a aplecat înainte,
astfel încât să vorbească încet, şi totuşi să fie auzit.
— Când amirii s-au mişcat împotriva ducelui, au găsit oasele
a douăzeci de mii de oameni. Gropi mari cu oase şi cenuşă.
Femei şi copii. Douăzeci de mii!
Simmon a bolborosit un pic înainte de a putea continua.
— Şi astea au fost doar cele găsite.
L-am lăsat să se calmeze un pic înainte de a-i spune:
— Gibea a scris douăzeci şi trei de volume cu privire la
maşinăria care e corpul uman, am punctat cât de delicat am
putut.
— Când amirii au pornit împotriva lui, o parte din moşie i-a
ars, iar patru dintre aceste volume, precum şi toate notele
sale s-au pierdut. Întreabă-l pe Magistrul Arwyl ce n-ar da să
mai aibă aceste volume.
Simmon a lovit tare cu mâna în masă, făcând mai mulţi
studenţi să se uite în direcţia noastră.
— La dracu’, a şuierat el. Am crescut la treizeci de mile de
Gibea! În zilele senine, de pe dealurile tatălui meu se văd
ruinele!
Asta m-a liniştit. Dacă moşiile familiei lui Sim erau atât de
aproape, strămoşii lui fuseseră probabil fideli Gibea. Asta
însemna că erau obligaţi să-l ajute să adune subiecte pentru
experimentele sale. O parte din familia lui era posibil să fi

1137
ajuns ea însăşi în gropile cu oase şi cenuşă.
Am aşteptat îndelung înainte de a şoptit din nou:
— N-am ştiut.
Şi-a recăpătat cea mai mare parte din calm.
— Noi nu vorbim despre asta, a zis el ţeapăn, îndepărtându-
şi părul din ochi.
Am plecat la studiile noastre şi a trecut o oră înainte ca
Simmon să vorbească din nou.
— Ce-ai găsit? a întrebat el cam prea neglijent, ca şi cum nu
voia să admită că era curios.
— Aici, pe interiorul frunzei, am şoptit emoţionat.
Am deschis coperta şi faţa lui Sim s-a răsucit reflex în timp
ce se uita pe pagină, ca şi cum cartea mirosea a moarte.
— … s-a vărsat peste tot, am auzit o voce, în timp ce o
pereche de studenţi mai mari se plimbau prin sală.
După hainele lor luxoase am văzut că erau din nobilime şi,
deşi nu strigau, nu făceau niciun efort ca să păstreze
liniştea.
— Anisat l-a făcut să cureţe mizeria înainte să-l lase să spele.
O să miroasă a uree mai multe zile.
— Ce e de văzut aici? a întrebat Simmon, uitându-se pe
pagină. Sunt doar numele lui şi datele.
— Nu în mijloc, uită-te în partea de sus. Pe marginea paginii.
I-am arătat ornamentele decorative.
— Chiar acolo.
— Aş paria un sfanţ că potaia se va otrăvi singur înainte să
treacă termenul, a zis altul. Noi suntem vreodată atât de
proşti?
— Eu tot nu văd nimic, a zis Simmon încet, făcând un gest
uimit cu ambele coate pe masă. Sunt destul de frumoase,
dacă-ţi place genul ăsta de lucruri, dar eu nu sunt un mare
fan al textelor luminoase.
— Am putea merge la Doi Bănuţi.
Conversaţia a continuat la câteva mese depărtare, atrăgând
privirile deranjate ale studenţilor din jur.
— Au adus o fată care cântă la nai, jur că n-aţi mai văzut aşa
ceva. Şi Linten spune că dacă-i dai un pic de argint, ea…

1138
Vocea lui a scăzut conspirativ.
— Ea ce? l-am întrebat, intervenind în conversaţia lor cât se
poate de nepoliticos.
N-a fost nevoie să strig. În Tomuri o voce normală se auzea în
întreaga încăpere.
— Mă tem că n-am prins ultima parte.
Doi dintre ei m-au privit cu afront, dar n-au răspuns.
— Ce faci? a şuierat Sim la mine, jenat.
— Am încercat să-i fac să tacă, am zis.
— Doar ignoră-i, a zis el. Uite, mă uit la afurisita ta de carte.
Arată-mi ce vrei să văd.
— Gibea îşi schiţa toate jurnalele proprii, am spus. Ăsta e un
original, deci e logic să aibă propriile decoraţiuni
ornamentale, nu?
Sim a dat din cap şi şi-a dat părul din ochi.
— Ce vezi acolo?
Am arătat încet de la o decoraţiune ornamentală la alta.
— O vezi?
Sim a clătinat din cap.
I-am arătat din nou, mai precis.
— Acolo, am spus. Şi acolo, în colţ.
Ochii lui s-au mărit.
— Litere! I… v…
A făcut o pauză, ca să le asambleze.
— Ivare enim euge.
Despre asta sporovăiam noi. A împins cartea deoparte.
— Deci, ce vrei să spui, în afară de faptul că era aproape
analfabet în temică?
— Nu e temică, am punctat. E tema. O utilizare arhaică.
— Cam ce-ar vrea să spună?
A ridicat privirea din carte, încruntat.
— Spre marele bine?
Am dat din cap.
— Pentru mai bine, am corectat. Îţi sună cunoscut?
— Nu ştiu cât va mai fi ea acolo, a continuat unul din cei doi
gălăgioşi. Dacă o ratezi, o să-ţi pară rău.
— Ţi-am spus, nu pot în seara asta. Poate de Doborâş. Voi fi

1139
liber de Doborâş.
— Ar trebui să te duci mai repede, i-am zis. La Doi Bănuţi e
aglomerat de Doborâş.
Mi-au aruncat o privire iritată.
— Vezi-ţi de treaba ta, riglă, a zis cel mai înalt.
Asta m-a provocat chiar şi mai mult să răspund.
— Îmi pare rău, nu vorbeaţi cu mine?
— Ţi se pare că vorbim cu tine? a zis el caustic.
— Aşa pare, am zis. Dacă eu pot auzi la trei mese distanţă,
probabil că vrei să iau parte la conversaţie. Mi-am dres
vocea. Singura alternativă ar fi că eşti prea nesimţit ca să
vorbeşti încet în Tomuri.
A roşit şi probabil ar fi răspuns, dar prietenul lui i-a spus
ceva la ureche, şi-au adunat cărţile şi au plecat. S-au auzit
aplauze răzleţe în linişte când uşa s-a închis în urma lor. I-
am zâmbit publicului meu şi i-am făcut cu mâna.
— Ar fi avut scribii grijă de asta, mi-a reproşat încet Sim,
aplecându-se peste masă pentru a vorbi.
— Scribii n-au avut grijă de asta, am punctat. În plus, e din
nou linişte, şi doar asta contează. Acum, de ce îţi aminteşte
„pentru mai bine”?
— De amiri, desigur, a zis el. Numai amiri ai în cap în ultima
vreme. Tu ce crezi?
— Ideea e dacă Gibea a fost un membru secret al Ordinului
Amirilor, am şoptit emoţionat.
Sim mi-a aruncat o privire sceptică.
— E un pic exagerat, dar cred că se potriveşte. Asta a fost cu
circa cincizeci de ani înainte să fie denunţaţi de Biserică.
Ajunseseră să fie destul de corupţi de atunci.
Voiam să subliniez faptul că Gibea nu fusese neapărat
corupt. Acesta urmărise scopul amirilor, pentru mai bine.
Deşi experimentele sale fuseseră oribile, datorită activităţii
sale medicina avansase într-un fel aproape imposibil de
înţeles. Munca sa salvase, probabil, de zece ori mai multe
vieţi în sutele de ani care urmaseră.
Cu toate astea, m-am îndoit că Sim ar aprecia punctul meu
de vedere.

1140
— Corupt sau nu, a fost membru secret al Ordinului
Amirilor. De ce altceva i-ar ascunde credo-ul între coperţile
jurnalelor sale?
Simmon a ridicat din umeri.
— Bine, a fost unul dintre amiri. Ce-are asta a face cu preţul
untului?
Mi-am ridicat mâinile de frustrare şi m-am luptat să-mi
păstrez vocea scăzută.
— Asta înseamnă că ordinul avea membri secreţi înainte ca
Biserica să-l denunţe! Asta înseamnă că atunci când
Pontifexul i-a desfiinţat, amirii aveau aliaţi ascunşi. Aliaţi
care ar fi putut să-i păstreze teferi. Asta înseamnă că amirii
ar putea exista şi astăzi, în secret, desfăşurându-şi activităţi
în moduri subtile.
Am observat o schimbare pe faţa lui Simmon. La început am
crezut că era pe cale să fie de acord cu mine. Apoi am simţit
o usturătură pe ceafă şi am realizat care era adevărul.
— Bună ziua, Magistre Lorren, am salutat respectuos, fără să
mă întorc.
— Nu e permis să vorbeşti cu studenţii de la alte mese, a zis
el din spatele meu. Eşti suspendat cinci zile.
Am dat din cap şi amândoi ne-am ridicat în picioare şi ne-am
adunat lucrurile.
Fără nicio expresie pe faţă, Magistrul Lorren a întins o mână
lungă spre mine.
I-am dat jurnalul Gibea fără comentarii şi un minut mai
târziu clipeam în lumina îngheţată a soarelui de iarnă, în faţa
uşilor Arhivei. Mi-am strâns mantia pe lângă mine şi am
păşit în zăpadă.
— Suspendat, a zis Simmon. Asta a fost inteligent.
Am ridicat din umeri, mai jenat decât eram dispus să
recunosc. Am sperat că unul dintre ceilalţi studenţi îi va
explica cum de fapt am încercat să menţin liniştea, mai
degrabă decât s-o tulbur.
— Doar am încercat să fac ce trebuie.
Simmon a râs, în timp ce ne îndreptam spre Cinzeacă. A lovit
jucăuş cu un bulgăraş de zăpadă.

1141
— Lumea are nevoie de oameni ca tine, a zis Simmon cu un
ton al vocii care îmi sugera că o dă pe filosofie. Rezolvi
treburile. Nu întotdeauna în cel mai bun mod sau în cel mai
sensibil, dar le rezolvi. Eşti o creatură rară.
— Cum adică? l-am întrebat cu curiozitatea stârnită.
Sim a ridicat din umeri.
— Ca, de exemplu, azi. Ceva te deranjează, cineva te
ofensează, şi deodată eşti oprit.
A făcut o mişcare rapidă cu palma.
— Ştii exact ce ai de făcut. Niciodată nu eziţi, doar vezi şi
reacţionezi. A stat atent pentru un moment. Îmi imaginez că
aşa sunt amirii. Oamenii mărunţi sunt înspăimântaţi de ei.
— Eu nu sunt mereu atât de teribil de sigur de mine, am
recunoscut.
Simmon a zâmbit.
— Asta mi se pare ciudat de liniştitor.

1142
 CAPITOLUL 42
Pocăinţă

Pe când studiul nu mai era o opţiune şi iarna acoperea totul

cu zăpadă spulberată, am decis că e momentul perfect să
rezolv câteva probleme pe care le neglijasem.
Am încercat să-i fac o vizită lui Auri, dar pe acoperişuri era
gheaţă şi curtea unde ne întâlneam de obicei era plină de
zăpadă troienită. M-am bucurat că n-am văzut urme de paşi,
fiindcă nu credeam că Auri poartă pantofii, nemaivorbind de
haină sau de pălărie. Trebuia să mă duc s-o caut în Subsol,
dar grătarul de fier din curte era blocat şi îngheţat.
Am lucrat câteva ture duble la Clinică şi am cântat o noapte
în plus la Cinzeacă, în compensaţie pentru seara în care
plecasem mai devreme. Am lucrat ore lungi în Partizanat,
calculând, făcând teste şi alegând aliaje de turnare pentru
proiectul meu. Mi-am propus, de asemenea, să recuperez
luna de somn pierdută. Dar ar fi fost prea mult de dormit
pentru o singură persoană, aşa că din a patra zi de
suspendare am renunţat la scuze. Deşi n-aş fi vrut, trebuia
să vorbesc cu Devi.
Când mi-am pus în gând să mă duc, vremea s-a încălzit
suficient, astfel că zăpada căzută s-a transformat într-un
strat de lapoviţă îngheţată.
A fost o plimbare mizerabilă la Imre. N-aveam pălărie sau
mănuşi, iar lapoviţa mi-a înmuiat mantia în primele cinci
minute. În zece minute eram ud până la piele şi îmi doream
să aştept sau să cheltui nişte bani pe o trăsură.
Lapoviţa topise zăpada de pe drum şi noroiul era gros.
M-am oprit pe la Eolian să mă încălzesc un pic, înainte de-a
apărea în faţa lui Devi. Dar clădirea era încuiată şi
întunecată pentru prima dată de când o ştiam. Nu era de
mirare. Ce nobil ar fi venit pe vremea asta? Ce muzician şi-ar
fi expus instrumentul la umezeala îngheţată?
Aşa că am luat în piept drumul pe străzile pustii, ajungând

1143
în cele din urmă pe aleea din spatele măcelăriei. Era pentru
prima dată de când îmi aminteam când scara nu mirosea a
grăsime râncedă.
Am bătut la uşa lui Devi, alarmat de faptul că îmi amorţise
mâna. Abia îmi puteam simţi degetele lovind uşa. Am
aşteptat mult timp, apoi am bătut din nou, îngrijorat că ea
putea să nu fie înăuntru şi că astfel aş fi venit degeaba.
Uşa s-a deschis doar un pic. Prin crăpătură se vedeau
lumina caldă a lămpii şi un singur ochi de gheaţă albastru,
privind afară. Apoi, uşa s-a deschis larg.
— Pe ţâţele şi dinţii lui Tehlu, a zis Devi. Ce cauţi aici?
— M-am gândit…
— Nu, nu te-ai gândit, a zis ea cu dispreţ. Treci încoace!
Am păşit înăuntru, picurând, cu gluga mantiei turtită pe cap.
Ea a închis uşa după mine, apoi a încuiat-o şi a zăvorât-o.
Privind în jur, am observat că adăugase un al doilea rând de
rafturi, deşi erau încă în mare parte goale. M-am mişcat, şi o
grămadă de noroi umed a căzut de pe mantie şi s-a
împrăştiat, udând podeaua.
Devi a privit lung, dezinteresat, peste mine. Puteam să văd
focul trosnind în şemineu în cealaltă parte a camerei,
aproape de biroul ei, dar ea n-a făcut nicio aluzie că ar trebui
să merg mai departe în încăpere. Aşa că am rămas unde
eram, picurând şi tremurând.
— Nu faci niciodată lucrurile simplu, nu? a zis ea.
— Se poate şi simplu? am întrebat.
N-a râs.
— Dacă tu crezi că dacă apari aici pe jumătate îngheţat şi
arătând ca un câine bătut îmi voi schimba părerea despre
tine, eşti teribil de…
S-a oprit şi s-a uitat la mine gânditoare pentru un alt lung
moment.
— Voi fi damnată, a zis ea parcă surprinsă. Mie îmi place, de
fapt, să te văd aşa. Îmi îmbunătăţeşte starea de spirit până la
un nivel aproape iritant.
— Nu prea a fost asta intenţia mea, am zis. Dar asta e. Ar
ajuta dacă aş lua o răceală cumplită?

1144
Devi a stat să se gândească.
— S-ar putea, a recunoscut ea. Pocăinţa implică o anumită
cantitate de suferinţă.
Am dat din cap, nefiind nevoie să mă străduiesc să arăt
mizerabil. Am căutat în pungă cu degete stângace şi am scos
o monedă mică de bronz pe care o câştigasem de la Sim
jucând jocuri pe mize mici cu câteva nopţi în urmă.
Devi a luat-o.
— Un ban de pocăinţă, a zis ea impresionată. Ar trebui să fie
simbolic?
Am ridicat din umeri, stropind podeaua cu şi mai mult noroi.
— Oarecum, am zis. M-am gândit să mă duc la casa de
schimb şi să rezolv cu toată datoria la tine în monede de
pocăinţă.
— Ce te-a oprit? a întrebat ea.
— Mi-am dat seama că doar te-ar irita, am zis. Şi n-aveam de
gând să plătesc comision la casa de schimb.
M-am luptat cu nevoia de a mă uita cu jind la şemineu.
— Am petrecut o grămadă de timp încercând să mă gândesc
la un gest cu care mi-aş putea cere în mod potrivit scuze la
tine.
— Ai decis că cel mai bine ar fi să vii aici în timpul celei mai
nefavorabile stări a vremii de peste an?
— Am decis că cel mai bine ar fi dacă am vorbi, am zis.
Vremea a fost doar un accident fericit.
Devi s-a uitat posomorâtă şi s-a întors spre şemineu.
— Intră, atunci.
S-a dus către dulapul cu sertare de lângă patul ei şi a adus
un halat gros de bumbac albastru. Mi l-a dat şi mi-a făcut
semn spre o uşă închisă.
— Du-te şi schimbă-te de hainele ude. Stoarce-le în bazin, ca
să nu aştepţi o veşnicie să se usuce.
Am făcut cum mi-a zis, apoi am adus hainele şi le-am
atârnat în cârlige în faţa focului. M-am simţit minunat să
stau atât de aproape de şemineu. În lumina focului am văzut
că pielea de sub unghiile mele era de fapt un pic albastră.
Oricât aş fi vrut să lenevesc şi să mă încălzesc, m-am

1145
alăturat lui Devi la birou. Am observat că partea de sus a
acestuia fusese şlefuită şi lăcuită, deşi încă se mai vedea
inelul de cărbune negru în locul unde sărăntocul arsese
lemnul.
M-am simţit destul de vulnerabil stând acolo fără să port
nimic altceva decât haina pe care mi-o dăduse ea, dar nu era
nimic de făcut în privinţa asta.
— După… întâlnirea noastră anterioară.
M-am luptat să nu mă uit la inelul carbonizat de pe biroul ei.
— M-ai informat că la sfârşitul termenului trebuie să-ţi
plătesc valoarea totală a creditului datorat. Eşti dispusă să
renegociem asta?
— Puţin probabil, a zis Devi imediat. Dar te asigur că dacă
nu vei fi în măsură să-ţi reglezi conturile în monedă, eu sunt
încă interesată de anumite informaţii.
A zâmbit ascuţit, flămând.
Am dat din cap. Încă voia acces la Arhive.
— Speram că ai putea fi dispusă să te mai gândeşti acum, că
ştii toată povestea, am zis. Cineva a comis malfezanţă
împotriva mea. Aveam nevoie să ştiu că sângele meu era în
siguranţă.
Am privit-o interogativ. Devi a ridicat din umeri, fără a lua
coatele pe birou, cu o expresie de vastă indiferenţă.
— Mai mult, am spus, privind-o în ochi. E foarte posibil ca
purtarea mea iraţională să se datoreze parţial efectului
persistent al unei otrăvi alchimice la care fusesem supus mai
înainte.
Expresia lui Devi a devenit rigidă.
— Ce?
Însemna că nu ştiuse. Asta a fost un fel de uşurare.
— Ambrose a aranjat să mi se administreze bob de prune cu
circa o oră înainte de interviul de admitere, am spus. Şi tu i-
ai vândut formula.
— Cât tupeu ai! a zis Devi ultragiată şi cu mica ei faţă
indignată, dar n-a fost convingătoare.
O zăpăcisem şi se străduia prea mult.
— Ce am e un gust persistent de prune şi nucşoară în gură şi

1146
o dorinţă iraţională de a sugruma ocazional oameni care nu-
mi fac nimic mai ofensator decât să mă înghesuie pe stradă,
am zis calm.
Furia ei falsă s-a stins.
— Nu poţi dovedi nimic, a zis ea.
— N-am nevoie să dovedesc ceva, am zis. N-am nicio dorinţă
să te văd în conflict cu magiştrii sau încălcând legea de fier.
M-am uitat la ea. Am crezut că ai putea fi interesată să fiu
otrăvit.
Devi era foarte liniştită. Se lupta să-şi menţină calmul, dar
vina se insinua în expresia ei.
— A fost rău?
— A fost, am zis liniştit.
Devi s-a uitat în altă parte şi şi-a încrucişat braţele pe piept.
— Nu ştiam că e pentru Ambrose, a zis ea. Au venit nişte
nimeni bogaţi. Au făcut o ofertă incredibil de bună…
S-a uitat din nou la mine. Acum, că furia rece o părăsise,
părea surprinzător de mică.
— Nu fac niciodată afaceri cu Ambrose, a zis ea. Şi nu ştiam
că era pentru tine. Jur.
— Ai ştiut că e pentru cineva, am zis.
S-a aşternut un lung moment de tăcere, întrerupt doar de
trosnituri ocazionale ale focului.
— Uite cum văd eu lucrurile, am zis. De curând am făcut
ceva mai degrabă prostesc. Ceva ce regret. Am strâns halatul
mai tare în jurul umerilor. Şi deşi cele două lucruri cu
siguranţă nu se anulează reciproc, se pare că acestea au
stabilit un fel de echilibru.
Am întins mâinile ca şi cum ar fi fost talerele unei balanţe.
Devi mi-a zâmbit uşor, jenată.
— Poate că m-am grăbit cerând rambursarea integrală.
I-am întors zâmbetul şi am simţit că mă relaxez.
— Ce-ar fi să ne întoarcem la condiţiile iniţiale ale
împrumutului nostru?
— Pare corect.
Devi a întins mâna peste birou şi i-am strâns-o. Ultima urmă
de tensiune din cameră s-a evaporat şi am simţit cum un nod

1147
de griji de lungă durată din piept mi se deznoadă.
— Ai mâna sloi, a zis Devi. Hai să stai lângă foc.
Ne-am mutat şi am stat în linişte timp de câteva minute.
— Pe zeii de jos, a zis Devi cu un oftat exploziv. Am fost atât
de furioasă pe tine.
A clătinat din cap.
— Nu ştiu dacă am mai fost vreodată în viaţa mea aşa
supărată pe cineva.
Am dat din cap.
— N-am crezut cu adevărat că te vei coborî la încălcarea legii,
am zis. Am fost atât de sigur că nu puteai fi tu! Dar toată
lumea vorbeşte despre cât de periculoasă eşti. Spune poveşti.
Iar când nu m-ai lăsat să-mi văd sângele…
M-am oprit, ridicând din umeri.
— Chiar mai primeşti ecouri de la bobul de prune? a întrebat
ea.
— Mici fulgere, am zis. Şi se pare că-mi pierd cumpătul mult
mai uşor. Dar asta ar putea să fie doar de la stres. Simmon
spune că am probabil principii nelegate în sistemul meu.
Orice o însemna asta.
Devi s-a încruntat.
— Eu nu lucrez aici tocmai cu echipamentul ideal, a zis ea
arătând spre o uşă închisă. Şi îmi pare rău. Dar colegii mi-au
oferit un set complet de Vautium Tegnostae.
A fluturat mâna spre rafturi.
— În mod normal n-aş face aşa ceva, dar copiile ne-expurgate
sunt practic imposibil de găsit.
M-am întors să mă uit la ea, surprins.
— Tu l-ai preparat pentru el?
— E mai bine decât să-i predau formula, a zis Devi defensiv.
O parte din mine a simţit că ar trebui să fiu supărat, dar per
ansamblu eram atât de fericit că mi-era cald şi eram uscat,
că nu mă pândea niciun pericol de moarte. Am ridicat din
umeri.
— Simmon spune că nu poţi să amesteci nici cât să chiorăşti
un şoarece, am zis de dragul conversaţiei.
Devi a privit în jos la mâinile ei.

1148
— Nu sunt mândră că vând aşa ceva, a recunoscut ea.
Apoi, după un moment, a ridicat din nou privirea, zâmbind.
— Dar Tegnostae are ilustraţii superbe.
Am râs.
— Arată-mi.
•••
Câteva ore mai târziu hainele mele erau uscate şi lapoviţa se
transformase într-o zăpadă blândă.
Podul de Piatră părea o foaie solidă de gheaţă, dar chiar şi
aşa, drumul spre casă avea să fie mult mai plăcut.
Când am ieşit de la baie, am văzut-o pe Devi aşezată la biroul
ei.
M-am dus într-acolo şi i-am întins halatul.
— N-o să te compromit întrebându-te de ce ai un halat mult
prea lung şi larg în umeri pentru o tânără doamnă delicată
ca tine.
Devi a pufnit nedelicat şi şi-a dat ochii peste cap.
M-am aşezat şi mi-am tras ghetele. Erau minunat de calde
după ce stătuseră lângă foc. Apoi mi-am scos punga şi am
lăsat trei talanţi grei de argint pe birou, împingându-i spre
ea. Devi s-a uitat curioasă la ei.
— Am făcut rost recent de nişte bani, am zis. Nu sunt de-
ajuns ca să-mi lichidez datoria la tine. Dar pot să fac această
restituire anticipată.
Am fluturat o mână spre monede.
— Un gest de bună-credinţă.
Devi a zâmbit şi a împins monedele înapoi pe masă.
— Mai ai două perioade înainte de sfârşitul termenului, a zis
ea. Cum am spus, hai să rămânem la înţelegerea noastră
iniţială. M-aş simţi rău să-ţi iau banii mai devreme.
•••
Deşi i-am oferit banii lui Devi ca ofertă onestă de pace, am
fost bucuros să păstrez cei trei talanţi. E o mare diferenţă
între a avea nişte monede şi a nu avea niciuna. Când ai
punga goală te simţi tare neajutorat.
E ca şi cu grânele. La sfârşitul unei ierni lungi, dacă îţi
rămân ceva grâne, le poţi folosi de sămânţă. Ai control

1149
asupra vieţii tale. Poţi utiliza grânele şi pentru a face planuri
de viitor. Dar dacă nu ai grâne de sămânţă în primăvară, eşti
neajutorat.
Nicio muncă grea sau bună intenţie nu va face recoltele să
crească dacă n-ai seminţe cu care să începi.
Aşa că am cumpărat haine: trei cămăşi, o pereche nouă de
pantaloni şi şosete groase de lână. Mi-am cumpărat o pălărie,
mănuşi şi fular, pentru a mă apăra de frigul iernii.
Pentru Auri am cumpărat o pungă de sare de mare, un sac
de mazăre uscată, două borcane de conserve de piersici şi o
pereche de papuci călduroşi. Am cumpărat un set de corzi de
lăută, cerneală şi o jumătate de duzină de foi de hârtie.
Am cumpărat, de asemenea, zăbrele de bronz robust şi le-am
montat în rama ferestrei cămăruţei mele din pod. Puteam
împiedica destul de uşor intrarea, dar voiam să-mi păstrez
posesiunile în siguranţă chiar şi faţă de ce mai bine
intenţionaţi hoţi.

1150
 CAPITOLUL 43
Fără un cuvânt sau avertisment

Priveam pe fereastra din faţă a lui Cinzeacă, uitându-mă la

zăpada care cădea şi învârteam în dorul lelii inelul Dennei pe
deget. Iarna grea căzuse peste Universitate şi Denna plecase
de mai mult de o lună.
Mai aveam trei ore până la cursul cu Elodin şi încercam să
decid dacă slaba şansă de o găsi pe Denna merita drumul
lung, friguros, până la Imre.
Cum stăteam la fereastră, a intrat pe uşă un bărbat cealdiz,
scuturându-şi zăpada de pe cizme şi căutând în jur curios.
Era încă devreme şi eu eram singura persoană din încăperea
comună.
A venit la mine, cu fulgii topindu-i-se în barbă până când
deveneau mărgele strălucitoare de apă.
— Îmi pare rău că te deranjez. Caut un om, a zis el,
surprinzându-mă cu lipsa totală a orice ar fi semănat cu un
accent cealdiz.
A căutat în haina lungă şi a scos un plic gros, cu un sigiliu
de sângeriu.
— Ka-voth-ee.
A citit lent, apoi a întors plicul spre mine, ca să-i văd faţa.

Kvothe – La Hanul lui Cinzeacă.

Universitate. (Două mile vest de Imre.)
Belenay-Barren
Orânduirea Centrală.

Era scrisul de mână al Dennei.

— Eu sunt Kvothe, de fapt, am zis absent. E-ul e mut.
El a ridicat din umeri.
— Tu eşti el?
— Eu sunt, am spus.
El a dat din cap, mulţumit.
— Păi, am luat ăsta din Bobcatran cu un interval în urmă. L-
1151
am cumpărat de la un camarad pe un bănuţ tare. El a zis că
l-a cumpărat de la un marinar, în Junpui, pentru o monedă
vintică de argint. N-a pomenit numele oraşului din care îl
luase marinarul, dar era de undeva din interior.
Bărbatul mi-a întâlnit privirea.
— Îţi spun asta ca să nu crezi că încerc să fac vreo afacere cu
tine. Am plătit un bănuţ greu întreg, apoi am venit la Imre,
deşi nu era în drumul meu.
S-a uitat prin salon.
— Deşi bănuiesc că un om cu un aşa han bun ca ăsta nu se
va da înapoi să-i dea unui om partea lui.
Am râs.
— Nu e hanul meu, am zis. Am doar o cameră aici.
— O, a zis el în mod evident un pic dezamăgit. Pari a fi
proprietarul cum stai acolo. Totuşi, sunt sigur că înţelegi că
trebuie să-mi iau banii pe ăsta.
— Înţeleg, am zis. Cât crezi că e corect?
M-a cercetat de sus până jos, cu ochii la hainele mele.
— Cred că aş fi fericit dacă mi-aş recupera bănuţul tare şi aş
lua încă un bănuţ moale în plus.
Mi-am scos punga şi am pescuit în ea. Din fericire, jucasem
cărţi cu câteva nopţi înainte şi aveam nişte monede aturane.
— Pare echitabil, am zis dându-i banii.
A dat să plece, apoi s-a întors.
— De curiozitate, a întrebat el. Ai fi plătit doi bănuţi grei pe
el?
— Probabil, am recunoscut.
— Dace, a înjurat, apoi a ieşit trăgând uşa după el.
Plicul era din pergament greu, şifonat şi pătat de multa
manipulare. Sigiliul reprezenta un cerb agresiv în faţa unui
butoi şi a unei harpe. L-am apăsat tare între degete,
spărgându-l, în timp ce mă aşezam.
Scrisoarea spunea:

Kvothe,
Îmi pare rău că plec din Imre fără un cuvânt sau avertisment.
Am trimis un mesaj la Tine în noaptea plecării mele, dar presupun

1152
că nu l-ai primit.
Am plecat în străinătate în căutarea unor păşuni mai verzi şi a
unei mai bune Oportunităţi. Îmi place foarte mult Imre şi m-am
bucurat de plăcerea companiei tale Ocazionale, deşi Sporadice, dar
e un oraş scump în care să trăieşti şi perspectivele mele au fost
slabe în ultima vreme.
Yll e minunat, cu toate dealurile lui. Vremea e destul de pe placul
meu, e mai caldă şi aerul miroase a mare. Pare că voi putea trece o
iarnă întreagă fără a fi doborâtă la pat de plămâni. Prima dată în
ultimii ani.
Am petrecut ceva timp în Micile Regate şi am văzut o încăierare
între două bande de călăreţi. O astfel de Prăbuşire şi Ţipete de Cai
n-ai auzit niciodată. Am petrecut şi ceva timp navigând şi am
învăţat să fac tot felul de noduri de marinar şi cum să scuip corect.
De asemenea, Vocabularul meu a devenit mult mai bogat.
Dacă mă rogi politicos, când ne întâlnim data viitoare aş putea să-
ţi demonstrez abilităţile mele nou dobândite.
Am văzut primul mercenar adema din viaţa mea. (Aici li se spune
cămăşi însângerate.) Ea e doar cu puţin mai mare decât mine, cu
cei mai remarcabili ochi cenuşii. E drăguţă, dar ciudată şi liniştită,
cu convulsii nesfârşite. N-am văzut-o în luptă şi nu sunt sigură că
mi-aş dori asta. Deşi sunt curioasă.
Sunt încă înamorată de harpă. Şi sunt găzduită în prezent de un
domn priceput (pe care nu-l voi numi), pentru continuarea
studiului meu în acest sens.
Beau nişte vin în timp ce Scriu această scrisoare. Am menţionat
asta pentru a-mi scuza ortografierea de mai sus a cuvântului
Continuitatea. Continuarea. Drace. Ştii ce vreau să spun.
Îmi cer scuze că nu ţi-am scris mai devreme, dar a fost mare lucru
că am călătorit şi până acum n-am avut mijloace să scriu o
scrisoare. Acum, că am făcut-o, mă aştept să treacă destul înainte
să găsesc un călător de încredere ca să trimit această misivă pe
lungul drum spre tine.
Mă gândesc la tine de multe ori şi cu drag.
A ta,
D.

P.S. Sper că ţi-e de folos cutia lăutei.

•••
Cursul lui Elodin a început ciudat în acea zi.

1153
Măcar de data asta, Elodin a ajuns la timp. Asta ne-a prins
nepregătiţi, căci cei şase studenţi rămaşi se obişnuiseră să-şi
petreacă primele douăzeci-treizeci de minute de curs
trăncănind, jucând cărţi şi constatând cât de puţine învăţam.
Nici măcar nu l-am observat pe Magistrul Elodin până n-a
ajuns la jumătatea treptelor din sala de curs, bătând din
palme pentru a ne atrage atenţia.
Al doilea lucru ciudat a fost că Elodin era îmbrăcat în hainele
lui formale. Îl mai văzusem purtându-le înainte când o
ceruse ocazia, dar întotdeauna o făcuse cu părere de rău.
Chiar şi în timpul interviurilor de admitere era de obicei
ciufulit şi neîngrijit.
De data asta, le purta ca şi cum aveau un înţeles. Păreau
severe şi proaspăt spălate. Părul lui nu mai era în starea sa
normală, ciufulit. Părea că se tunsese şi se pieptănase.
Ajungând în sala de curs, s-a urcat pe podium şi s-a dus să
stea în spatele pupitrului. Mai mult decât orice, asta a făcut
pe toată lumea să se ridice în picioare şi să-l remarce. Elodin
nu mai folosise niciodată pupitrul.
— Cu mult timp în urmă, acesta era un loc în care oamenii
veneau să înveţe lucruri secrete, a zis el fără niciun
preambul. Bărbaţii şi femeile veneau la Universitate pentru a
studia lumea.
Elodin s-a uitat la noi.
— În această Universitate veche n-a existat nicio calificare
mai căutată decât glăsuirea. Toate celelalte se bazau pe
metale. Glăsuitorii treceau pe aceste străzi ca nişte mici zei.
Ei au făcut lucruri teribile, minunate, şi toţi ceilalţi i-au
invidiat. Numai prin specializare în glăsuire urcă studenţii în
rang. Un alchimist fără nicio calificare în glăsuire era privit
ca un lucru trist, nu mai respectat decât un bucătar.
Simpatetica aici a fost inventată, dar simpatist care nu e şi
glăsuitor poate fi şi un vizitiu. Un artizan magic fără a fi
glăsuitor în activitatea lui e doar un pic mai mult decât un
cizmar sau un fierar. Cu toţii au venit să înveţe numele
lucrurilor, a zis Elodin, cu ochii negri intenşi, cu voce
rezonantă şi tulburătoare. Dar glăsuirea nu poate fi predată

1154
prin reguli sau mecanic. Să înveţi pe cineva să fie glăsuitor e
ca şi cum l-ai învăţa să se îndrăgostească. N-ai nicio şansă.
Nu se poate face aşa ceva.
Magistrul Glăsuitor a zâmbit un pic, apoi pentru prima dată
a arătat cum arăta de obicei.
— Totuşi, studenţii au încercat să înveţe. Şi profesorii au
încercat să-i înveţe. Şi uneori au reuşit.
Elodin a punctat.
— Fela!
I-a făcut semn să se apropie.
— Vino-ncoace!
Fela s-a dus, părând emoţionată în timp ce urca să i se
alăture pe podium.
— Aţi ales cu toţii numele pe care speraţi să îl învăţaţi, a zis
Elodin rotindu-şi ochii peste noi. Şi v-aţi urmat cu toţii
studiile cu diferite grade de dăruire şi de succes.
M-am luptat cu nevoia de a privi în altă parte, ruşinat, ştiind
că eforturile mele fuseseră făcute cu jumătate de tragere de
inimă, în cel mai bun caz.
— Unde voi aţi ratat, Fela a reuşit, a zis Elodin. Ea a găsit
numele pietrei…
S-a întors într-o parte, să se uite la ea.
— De câte ori?
— De opt ori, a zis ea, uitându-se în jos, în timp ce-şi
frământa mâinile nervos în faţă.
S-a auzit un murmur de uimire reală de la noi toţi. Ea nu
menţionase asta în frecventele noastre discuţii.
Elodin a dat din cap, ca şi cum aproba reacţia noastră.
— Când glăsuirea încă se mai preda, noi, glăsuitorii, eram
mândri de priceperea noastră. Un student care lua în
stăpânire un nume purta un inel care stătea mărturie pentru
calificarea lui.
Elodin a întins o mână în faţa Felei şi a deschis-o, dezvăluind
o piatră de râu, netedă şi închisă la culoare.
— Asta va face Fela acum, ca dovadă a abilităţii ei.
Uimită, Fela s-a uitat la Elodin. Ochii ei au licărit înainte şi
înapoi între el şi piatră, cu faţa tot mai înspăimântată şi mai

1155
palidă.
Elodin i-a zâmbit încurajator.
— Haide acum, a zis el delicat. Ştii în inima ta că eşti în stare
de asta. Şi de mai mult de-atât.
Fela şi-a muşcat buzele şi a luat piatra. Părea mai mare în
mâna ei decât fusese într-a lui. Ea a închis ochii o clipă şi a
inspirat lung, adânc. A lăsa aerul să iasă încet, a ridicat
piatra şi a deschis ochii, astfel că a fost primul lucru pe care
l-a văzut.
Fela s-a uitat la piatră şi s-a aşternut un lung moment de
tăcere. Tensiunea din încăpere a crescut, până a ajuns
întinsă asemenea corzilor de harpă. Făcea aerul să vibreze.
A trecut un minut. Două minute lungi. Trei minute teribil de
lungi.
Elodin a oftat mânios, rupând tensiunea.
— Nu, nu, nu, a zis el, trecându-şi degetele prin faţa ei
pentru a-i reţine atenţia.
I-a presat o mână peste ochii, ca şi cum ar fi legat-o.
— Te uiţi la ea. Nu te uiţi la ea. Uită-te la ea!
Şi-a tras mâna.
Fela a ridicat piatra şi a deschis ochii. În acelaşi moment,
Elodin i-a tras o palmă peste ceafă.
Ea s-a întors spre el, ofensată. Dar Elodin arăta către piatra
pe care ea încă o ţinea în mână.
— Uite! a zis el emoţionat.
Privirea Felei s-a dus către piatră şi ea a zâmbit ca şi cum îşi
revedea un vechi prieten. A acoperit-o cu o mână şi a
apropiat-o de gură. Buzele i s-au mişcat.
S-a auzit un sunet brusc, ascuţit, de fisurare, ca şi cum un
strop de apă căzuse într-o tigaie cu grăsime fierbinte. Au
urmat alte multe zeci, atât de clare şi de rapide, că sunau ca
şi cum un bătrân îşi trosnea degetele sau ca şi cum o furtună
de grindină lovea un acoperiş de ţiglă grea.
Fela a deschis mâna şi nisipul şi pietrişul s-au revărsat. A
căutat cu două degete în talmeş-balmeşul de piatră şi a scos
un inel de piatră neagră pură. Era rotund ca o ceaşcă şi
neted ca sticla şlefuită.

1156
Elodin a râs triumfător înainte de-a o îmbrăţişa entuziasmat
pe Fela.
La rândul ei, Fela şi-a aruncat sălbatic braţele în jurul lui.
Au făcut împreună câţiva paşi rapizi, jumătate zigzag,
jumătate dans.
Încă zâmbind, Elodin a întins mâna. Fela i-a dat inelul şi el
s-a uitat cu atenţie înainte de a da din cap.
— Fela, a zis el serios. O să te promovez la rangul de re’lar.
A ridicat inelul.
— Mâna.
Aproape timid, Fela şi-a întins mâna. Dar Elodin a clătinat
din cap.
— Mâna stângă, a zis el ferm. Dreapta înseamnă cu totul
altceva. Niciunul dintre voi nu sunteţi nici pe aproape gata
pentru asta.
Fela a întins cealaltă mână, şi Elodin a făcut inelul de piatră
să-i alunece cu uşurinţă pe deget. Restul clasei a izbucnit în
aplauze, grăbindu-se să se apropie ca să se uite mai de
aproape la ceea ce făcuse ea.
Fela a zâmbit strălucitor şi a întins mâna pentru ca noi toţi
s-o putem vedea. Inelul nu era neted, cum crezusem iniţial.
Era acoperit cu o mie de mici faţete plate. Se încercuiau
reciproc într-un model subtil, de rotire, diferit de orice altceva
văzusem înainte.

1157
 CAPITOLUL 44
Prinzător

În ciuda problemelor cu Ambrose, a obsesiei mele pentru

Arhive şi a nenumărate drumuri inutile la Imre, în căutarea
Dennei, am reuşit să-mi termin proiectul în Partizanat.
Mi-ar fi plăcut să mai am un interval de zile pentru a face
câteva teste şi a mă mai juca cu el. Dar am rămas pur şi
simplu fără timp. Loteria de admitere venea în curând şi taxa
de şcolarizare trebuia plătită nu mult după aceea. Înainte de
a-mi putea pune proiectul în vânzare, era nevoie ca Kilvin să-
mi aprobe modelul.
Deci nu puţine îmi erau emoţiile când am bătut la uşa
biroului lui Kilvin.
Magistrul Artizan era cocoşat peste bancul lui de lucru,
scoţând cu grijă şuruburile din carcasa de bronz a unei
pompe de compresie. N-a ridicat privirea când a vorbit.
— Da, Re’lar Kvothe?
— Am terminat, Magistre Kilvin, am spus pur şi simplu.
El s-a uitat la mine, clipind.
— Ai terminat acum?
— Da, speram să mă programaţi să vă fac o demonstraţie.
Kilvin a pus şuruburile într-o tavă şi şi-a scuturat mâinile
una de alta.
— Pentru asta, sunt disponibil acum.
Am dat din cap şi l-am condus prin atelierul aglomerat, am
trecut de Stocuri, spre atelierul privat pe care mi-l atribuise
Kilvin. Am scos cheia şi am descuiat uşa grea din lemn.
Era mare cât un atelier de lucru, cu propria sursă de foc, cu
nicovală, hotă, duş şi alte produse proprii comerţului cu
artizanat magic. Am împins bancul de lucru într-o parte,
pentru a lăsa jumătate de cameră goală, cu excepţia unor
baloturi groase de paie aşezate lângă perete.
În faţa baloturilor era o sperietoare de ciori rudimentară,
agăţată de tavan. O îmbrăcasem în cămaşa mea arsă şi într-o

1158
pereche de pantaloni de pânză de sac. O parte din mine şi-ar
fi dorit să fi făcut ceva mai multe teste în momentul în care
cususem pantalonii şi alte chestii pe omul de paie. Dar până
la urmă eu sunt în primul rând un membru al unei trupe de
teatru şi chiar şi în al doilea rând. Ca atare, n-am putut
ignora şansa de a face un pic de spectacol.
Am închis uşa în spatele nostru, în timp ce Kilvin se uita
curios prin încăpere.
Hotărât să las munca mea să vorbească de la sine, am scos
arbaleta şi i-am dat-o.
Expresia uriaşului Magistru s-a întunecat.
— Re’lar Kvothe, a zis el cu voce grea de dezaprobare. Spune-
mi ce nu ţi-ai risipit munca mâinilor ca să îmbunătăţeşti un
astfel de obiect brutal.
— Aveţi încredere în mine, Magistre Kilvin, am zis, luându-i-
o.
M-a privit lung, apoi a luat arbaleta şi a început s-o
examineze cu grija meticuloasă a cuiva care îşi petrecuse
toată viaţa lucrând cu echipamente care provoacă moartea. A
pipăit coarda bine ţesută şi a privit braţul curbat de metal al
arcului.
După câteva minute lungi, a dat din cap, a pus un picior pe
etrier şi a armat fără niciun efort vizibil. M-am întrebat în
trecere cât de puternic era Kilvin. Pe mine mă dureau umerii
şi făcusem băşici la mâini luptându-mă în ultimele câteva
zile cu greoiul obiect.
I-am dat săgeţile grele şi el le-a examinat şi pe acestea. L-am
văzut uitându-se nedumerit. Am ştiut de ce. Arcul n-avea
vreo modificare evidentă sau vreo scrijeldică. Nici săgeţile.
Kilvin a pus săgeata în arbaletă şi a ridicat o sprânceană la
mine.
Am făcut un gest expansiv către omul de paie, încercând să
arăt mai multă încredere decât simţeam. Mâinile îmi erau
transpirate şi stomacul meu era plin de porumbei. Testele
sunt bune şi frumoase. Testele sunt importante. Testele sunt
ca o repetiţie. Dar contează cu adevărat doar ce se întâmplă
atunci când se uită publicul. E un adevăr pe care toţi

1159
membrii trupelor îl ştiu.
Kilvin a ridicat braţele şi a ţintit cu arbaleta. Părea mică, aşa
cum stătea pregătită pe umărul lui larg, şi el s-a oprit un
moment pentru a privi cu atenţie de-a lungul părţii de sus a
acesteia. Am fost surprins să-l văd cum trage calm o
jumătate de respiraţie, apoi expiră lent în timp ce apasă pe
trăgaci.
Arbaleta s-a scuturat, coarda a zbârnâit, săgeata s-a
estompat.
S-a auzit un zăngănit aspru, metalic, şi săgeata s-a oprit în
aer ca şi cum ar fi lovit un zid invizibil. A troncănit pe
pardoseala de piatră, în mijlocul camerei, la cinci metri de
omul de paie.
N-am putut să mă abţin să nu râd şi să ridic triumfător
braţele în aer.
Kilvin a ridicat sprâncenele şi s-a uitat la mine. Aveam un
zâmbet nebunesc pe faţă.
Magistrul a luat săgeata de pe podea şi a examinat-o din
nou. Apoi a reîncărcat arbaleta orbeşte şi a apăsat pe trăgaci.
Clanc. Săgeata a căzut pe pardoseală pentru a doua oară,
rostogolindu-se rapid într-o parte.
De data asta, Kilvin a descoperit sursa zgomotului. În colţul
îndepărtat al camerei era agăţat de plafon un obiect de metal
de mărimea unui felinar mare. Acesta se mişca înainte şi
înapoi şi se legăna uşor, ca şi cum cineva suflase spre el.
L-am luat din cârlig şi i l-am adus Magistrului Kilvin, care
aştepta la bancul de lucru.
— Ce e asta, Re’lar Kvothe? a zis el curios.
L-am aşezat pe masă, cu un sunet surd greu.
— În termeni generali, Magistre Kilvin, e un dispozitiv care
declanşează în mod automat o opoziţie cinetică, i-am
transmis cu mândrie. Mai precis, opreşte săgeţi.
Kilvin s-a aplecat să se uite la el, dar n-avea ce vedea, cu
excepţia unor plăci de fier închis la culoare. Cel mai mult,
creaţia mea semăna cu un felinar mare, făcut în întregime
din metal, cu opt feţe.
— Şi cum l-ai numit?

1160
Asta era o parte din invenţia mea pe care nu reuşisem s-o
termin. Mă gândisem la o sută de nume, dar nici unul nu
părea să i se potrivească. Capcană de săgeţi era banal.
Prietenul călătorilor era prozaic. Spaima bandiţilor era ridicol
de melodramatic. N-aş mai fi putut să mă uit niciodată în
ochii lui Kilvin dacă aş fi încercat să-l numesc aşa.
— Am ceva probleme cu numele, am recunoscut. Dar până
acum i-am zis prinzător de săgeţi.
— Hmmph, a mormăit Kilvin. Nu prea prinde săgeata.
— Ştiu, am zis, exasperat. Dar era ori asta, ori să-i zic Clank.
Kilvin s-a uitat la mine dintr-o parte, ochii lui zâmbind un
pic.
— S-ar crede că un student de-al lui Elodin ar trebui să
dovedească mai multă uşurinţă la numiri, Re’lar Kvothe.
— Delivari a făcut-o cu uşurinţă, Magistre Kilvin, am zis. El a
făcut doar un ax mai bun şi şi-a trecut numele pe el. Aş
putea foarte bine să-l numesc „Kvothe”.
Kilvin a chicotit.
— Chiar aşa!
S-a întors la prinzătorul de săgeţi, privindu-l curios.
— Cum funcţionează?
Am zâmbit şi am adus un sul mare de hârtie acoperit cu
diagrame, scrijeldică complicată, simboluri metalurgice şi
formule de conversie cinetică.
— Există două părţi principale, am zis. Prima e scrijeldica,
cea care formează automat o cetluire simpatetică cu orice
bucată de metal subţire, cu mişcare rapidă, de până la şapte
metri distanţă. Nu mă feresc să vă spun că mi-a luat două
zile lungi ca s-o schiţez.
Am arătat spre caracterele corespunzătoare de pe foaia de
hârtie.
— La început am crezut că ar putea fi suficient în sine. Am
sperat că dacă leg un vârf de săgeată de o bucată staţionară
de fier, aceasta va absorbi impulsul săgeţii şi o va face
inofensivă.
Kilvin a clătinat din cap.
— S-a mai încercat asta.

1161
— Ar fi trebuit să-mi dau seama chiar înainte de a încerca,
am spus. În cel mai bun caz se absoarbe doar o treime din
impulsul săgeţii şi oricare două treimi de lovitură de săgeată
tot fac rău.
Am arătat către altă diagramă.
— Aveam nevoie de ceva care putea împinge cu adevărat
săgeata înapoi. Şi trebuia s-o împingă foarte rapid şi din
greu. Am ajuns să folosesc oţel de arc de la o capcană de urs.
Modificat, desigur.
Am luat un vârf de săgeată de rezervă de pe bancul de lucru
şi am simulat că se mişcă spre prinzătorul de săgeţi.
— În primul rând, săgeata se apropie şi stabileşte cetluirea.
În al doilea rând, ritmul de intrare al săgeţii porneşte de la
declanşare, la fel ca păşitul într-o capcană.
Mi-am lovit degetele brusc.
— Atunci energia stocată a arcului împinge înapoi săgeata,
oprind-o sau chiar împingând-o înapoi.
Kilvin a dat din cap îndelung.
— Dacă trebuie resetat după fiecare utilizare, cum de-a oprit
a doua mea săgeată?
Am arătat către centrul diagramei.
— N-ar fi de prea mare folos dacă ar opri o singură săgeată,
am spus. Sau dacă ar opri numai săgeţile care vin dintr-o
singură direcţie. Am proiectat-o să aibă opt arcuri într-un
cerc. Ar trebui să fie capabilă să oprească săgeţile din mai
multe direcţii odată.
Am ridicat din umeri a scuză.
— În teorie. N-am avut cum să testez asta.
Kilvin s-a uitat la omul de paie.
— Ambele mele trageri au venit din aceeaşi direcţie, a zis el.
Cum de s-a oprit a doua dacă arcul fusese deja declanşat?
Am luat inelul prinzătorului de săgeţi, pe care-l prevăzusem
în partea de sus, şi i-am arătat cum se putea roti liber.
— Se atârnă de un inel pivotant, am spus. Şocul primei
săgeţi îl învârte uşor, aducând un nou arc în aliniament.
Chiar dacă nu s-ar întâmpla aşa, energia săgeţii următoare
tinde să se învârtă în jurul celui mai apropiat arc descărcat,

1162
ca giruetele în vânt.
Ultima n-o planificasem, de fapt. Fusese un accident
norocos, dar nu vedeam niciun motiv să-i spun asta lui
Kilvin.
Am atins punctele roşii vizibile pe două din cele opt feţe de
fier ale prinzătorului de săgeţi.
— Astea arată ce arcuri au fost declanşate.
Kilvin le-a luat de la mine şi le-a răsucit în mâini.
— Cum resetezi arcurile?
Am luat un dispozitiv de metal de sub bancul de lucru, ceva
mai mult decât o bucată de fier cu o pârghie lungă ataşată.
Apoi i-am arătat lui Kilvin faţa cu opt găuri, în partea de jos a
prinzătorului de săgeţi. Am potrivit prinzătorul de săgeţi în
dispozitiv şi am presat în jos pârghia cu piciorul, până când
am auzit un clic ascuţit. Apoi am rotit prinzătorul de săgeţi şi
am repetat procesul.
Kilvin s-a aplecat să-l ridice şi l-a răsucit în mâinile lui
uriaşe.
— Greu, a comentat el.
— E nevoie să fie robust, am spus. O săgeată de arbaletă
poate trece printr-o scândură de stejar de cinci centimetri.
Trebuie să trag arcul înapoi cu o forţă de cel puţin trei ori
mai mare pentru a opri săgeata.
Kilvin a scuturat neglijent prinzătorul de săgeţi, ţinându-l de
cap. Acesta n-a făcut niciun zgomot.
— Şi dacă săgeţile nu sunt făcute din metal? a întrebat el. Se
spune că tâlharii vi sembi utilizează săgeţi de silex sau
obsidian.
M-am uitat în jos, la mâini, şi am oftat.
— Păi… am zis încet. Dacă săgeţile nu sunt de fier,
prinzătorul de săgeţi nu se va declanşa când vin de la mai
puţin de şapte metri.
Kilvin a scos un mormăit neînţeles şi a pus prinzătorul de
săgeţi înapoi pe masă, cu o bufnitură.
— Dar când se apropie la cinci metri, orice bucată de piatră
ascuţită sau de sticlă poate declanşa un set diferit de cetluiri,
am zis vioi.

1163
Am indicat spre schema mea.
Eram mândru de asta, cum eram şi de faptul că avusesem
grijă să însemnez piesele de obsidian cu scrijeldică pentru
sticlă dublă. În felul acesta, nu s-ar fi spart la impact.
Kilvin s-a uitat la schemă, apoi a zâmbit şi a chicotit mândru
din adâncul pieptului.
— Bine. Bun. Ce se întâmplă dacă săgeata are cap de os sau
de fildeş?
— Caracterele pentru oase nu sunt date pe încredere unui
re’lar umil ca mine, am zis.
— Şi dacă ar fi fost? a întrebat Kilvin.
— Nici atunci nu le-aş fi folosit, am zis. Ca nu cumva vreun
copil să facă vreo cetluire cu prinzătorul de săgeţi, din cauza
unei mici mişcări rapide a craniului.
Kilvin a aprobat din cap.
— Eu mă gândeam la un cal în galop, a zis el. Dar ţi-ai arătat
înţelepciunea în asta. Ai dovedit că ai mintea atentă a unui
artizan.
M-am întors la schemă şi am subliniat.
— Asta spune, Magistre Kilvin, că la trei metri o piesă
cilindrică din lemn în mişcare rapidă va declanşa prinzătorul
de săgeţi.
Am oftat.
— Nu e o cetluire bună, dar e suficientă pentru a opri
săgeată sau cel puţin pentru a o devia.
Kilvin s-a aplecat să examineze schema mai îndeaproape, cu
ochii rătăcind pe pagina aglomerată timp de două minute
lungi.
— Doar fier? a întrebat el.
— Mai aproape de oţel, Magistre Kilvin. M-am temut că fierul
ar fi prea fragil pe termen lung.
— Şi fiecare dintre aceste optsprezece cetluiri sunt
inscripţionate pe fiecare dintre arcuri? a întrebat el
gesticulând.
Am dat din cap.
— E o dublare a efortului, a zis Kilvin, pe un ton mai degrabă
de conversaţie decât acuzator. Unii ar spune că aşa ceva e

1164
exagerat de elaborat.
— Prea puţin îmi pasă ce cred alţii, Magistre Kilvin, am zis.
Îmi pasă doar ce credeţi dumneavoastră.
El a mormăit, apoi şi-a ridicat privirea de pe hârtie şi s-a
întors cu faţa la mine.
— Am patru întrebări.
Am dat din cap aşteptând.
— Înainte de toate, de ce-ai făcut asta? a întrebat el.
— Nimeni n-ar trebui să moară vreodată într-o ambuscadă
pe drum, am spus ferm.
Kilvin a aşteptat, dar n-am mai avut nimic de spus în această
privinţă.
După o clipă, a ridicat din umeri şi a gesticulat spre cealaltă
parte a încăperii.
— În al doilea rând, de unde ai luat…
Fruntea i s-a încreţit uşor.
— Tevetbem. Arbaletă dreaptă?
Stomacul mi s-a încleştat la întrebare. Nutream speranţa
deşartă că Kilvin, fiind cealdiz, nu ştia că acestea erau ilegale
aici, în Orânduire.
Exclude astea, speram că va spune pur şi simplu.
— Le-am… procurat, Magistre Kilvin, am zis evaziv. Aveam
nevoie pentru a testa prinzătorul de săgeţi.
— De ce n-ai folosit un simplu arc vânătoresc? a zis Kilvin cu
asprime. Şi de ce n-ai evitat astfel achiziţiile ilegale?
— Ar fi fost prea slab, Magistre Kilvin. Trebuia să fiu sigur că
proiectul meu va opri orice săgeată, şi o arbaletă trage cu
săgeata mai puternic decât orice altceva.
— Un arc lung modegan e egal cu o arbaletă dreaptă, a zis
Kilvin.
— Dar n-am abilităţi să-l utilizez, am zis. Şi cumpărarea unui
arc modegan e cu mult peste posibilităţile mele.
Lui Kilvin i-a scăpat un oftat adânc.
— Înainte când făceai lampa hoţilor, făceai un lucru rău într-
un mod bun. Asta nu-mi place.
A privit în jos, la schemă.
— De data asta ai făcut un lucru bun într-un mod rău. Asta

1165
e mai bine, dar nu în totalitate. Cel mai bine e să faci un
lucru bun într-un mod bun. De acord?
Am dat din cap.
Şi-a pus o mână masivă pe arbaletă.
— Te-a văzut cineva cu ea?
Am scuturat din cap.
— Atunci vom spune că e a mea şi că ai procurat-o sfătuit de
mine. Se va alătura echipamentului din Stocuri.
Mi-a aruncat o privire dură.
— Şi pe viitor să vii la mine dacă ai nevoie de astfel de
lucruri.
Asta a durut un pic, fiindcă planificasem să i-o vând înapoi
lui Sleat. Totuşi, ar fi putut fi mai rău. Ultimul lucru pe care-
l voiam era să încalc legea de fier.
— În al treilea rând, nu văd nicio menţiune din sârmă de aur
sau de argint în schema ta, a zis el. Nici nu-mi pot imagina
vreo utilizare pentru acestea în dispozitivul tău. Explică de ce
ai scos aceste materiale de la Stocuri.
Am devenit brusc conştient de metalul rece al gramului de pe
interiorul braţului meu. Încrustaţiile erau de aur, dar nu
puteam să-i spun asta.
— Am avut nevoie de bani, Magistre Kilvin. Şi de materiale
care nu se găseau la Stocuri.
— Cum ar fi arbaleta ta dreaptă.
Am dat din cap.
— Şi paie şi capcana de urs.
— Greşitul atrage greşit, a zis Kilvin dezaprobator. Stocurile
nu sunt case de schimb valutar şi n-ar trebui folosite ca
atare. Îţi revoc autorizaţia pentru metale preţioase.
Am plecat capul, sperând că par corespunzător de căit.
— Vei lucra, de asemenea, douăzeci de ore în Stocuri drept
pedeapsă. Dacă cineva va întreba, îi vei spune ce-ai făcut. Şi
vei explica faptul că drept pedeapsă vei fi obligat să
rambursezi valoarea metalelor, plus un supliment de
douăzeci la sută. Dacă utilizezi Stocurile ca pe o casă de
schimb valutar, ţi se percepe dobândă ca la o casă de schimb
valutar.

1166
M-am crispat la asta.
— Da, Magistre Kilvin.
— Ultima, a zis Kilvin, întorcând-se să pună o mână uriaşă
pe prinzătorul de săgeţi. Crezi că un astfel de lucru s-ar
vinde, Re’lar Kvothe?
Inima mi-a crescut în piept.
— Asta înseamnă că aprobaţi vânzarea, Magistre Kilvin?
Uriaşul artizan magic, mare cât un urs, m-a privit nedumerit.
— Sigur c-o aprob, Re’lar Kvothe. E un lucru minunat. E o
îmbunătăţire a lumii. De fiecare dată când cineva va vedea
aşa ceva, va vedea cum artizanatul magic e folosit pentru a
ţine oamenii în siguranţă. Vor avea o părere bună despre
toate artizanatele magice care produc astfel de lucruri.
A privit în jos la prinzătorul de săgeţi, încruntându-se pe
gânduri.
— Dar dacă vrem să-l vindem, trebuie să aibă un preţ. Cât
sugerezi?
Îmi puneam această întrebare de şase perioade. Adevărul
simplu era că speram să-mi aducă destui bani pentru a-mi
plăti taxa de şcolarizare şi datoria la Devi. Suficienţi pentru a
mă menţine în Universitate cât mai mult.
— Sincer, nu ştiu, Magistre Kilvin, am zis. Cât de mult aţi
plăti pentru a evita ca o săgeată lungă de frasin să vă treacă
prin plămâni?
El a chicotit.
— Plămânii mei sunt destul de valoroşi, a zis el. Dar să
gândim în alţi termeni. Materialele ajung la…
S-a uitat la schemă.
— Aproximativ nouă sfanţi, corect?
Ciudat de corect. Am dat din cap.
— Câte ore ţi-a luat ca să-l faci?
— Cam o sută, am spus. Poate o sută douăzeci. Dar multe au
fost pentru experimente şi teste. Aş putea să fac încă unul în,
probabil, cincizeci sau şaizeci de ore. Mai puţin dacă fac o
matriţă.
Kilvin a dat din cap.
— Eu sugerez douăzeci şi cinci de talanţi. Ţi se pare

1167
rezonabil?
Suma mi-a tăiat respiraţia. Chiar şi după ce rambursam
materialele la Stocuri şi plăteam comisionul de patruzeci la
sută, era de şase ori mai mult decât aş fi câştigat făcând
lămpi de punte. O sumă aproape ridicolă de bani.
Începusem să aprob cu entuziasm, apoi un gând şi-a făcut
loc în mine. Deşi m-a durut, am scuturat încet din cap.
— Sincer, Magistre Kilvin. Aş prefera să le vând mai ieftin de-
atât.
El a ridicat o sprânceană.
— Vor da banii, m-a asigurat el. Am văzut oameni plătind
mai mult pentru lucruri mai puţin utile.
Am ridicat din umeri.
— Douăzeci şi cinci de talanţi înseamnă o mulţime de bani,
am zis. Siguranţa şi pacea minţii n-ar trebui să fie
disponibile doar pentru cei cu punga groasă. Cred că opt ar fi
de-ajuns.
Kilvin s-a uitat la mine îndelung, apoi a dat din cap.
— Cum zici. Opt talanţi.
Şi-a trecut mâna peste partea de sus a prinzătorului de
săgeţi, aproape mângâindu-l.
— Cu toate astea, cum acesta e primul şi unicul, voi plăti
douăzeci şi cinci pe el. Va intra în colecţia mea personală.
A întors capul spre mine.
— Lhinsatva?
— Lhin, am zis cu recunoştinţă, simţind o anxietate grea
ridicându-mi-se de pe umeri.
Kilvin a zâmbit şi a dat din cap spre masă.
— Şi aş vrea să examinez schema în timpul meu liber. Vrei
să-mi faci o copie?
— Pentru douăzeci şi cinci talanţi puteţi avea originalul, am
zis, zâmbind, în timp ce împingeam hârtia pe masă.
•••
Kilvin mi-a scris o chitanţă şi a plecat, strângând prinzătorul
de săgeţi ca un copil o jucărie nouă.
M-am grăbit la Stocuri cu bucăţica mea de hârtie. Trebuia
să-mi lichidez datoria de materiale, inclusiv pentru sârma de

1168
aur şi lingourile de argint. Dar chiar şi după ce am plătit
comisionul, am plecat cu aproape unsprezece talanţi.
Am petrecut restul zilei rânjind şi fluierând ca un idiot. Cum
se spune: punga grea face inima uşoară.

1169
 CAPITOLUL 45
Consorţiu

M-am aşezat lângă vatra de la Cinzeacă cu lăuta în poală.

Încăperea era caldă şi liniştită, plină cu lume care venise să
mă audă cântând.
De Doborâş era noaptea mea obişnuită la Cinzeacă şi mereu
era aglomerat. Nici chiar pe cea mai urâtă vreme nu erau
scaune suficiente, iar cei care veneau târziu erau siliţi să se
grupeze în jurul barului şi să se rezeme de pereţi. În ultimul
timp, Cinzeacă fusese nevoit să mai aducă o fată în noaptea
de Doborâş, doar ca să grăbească servirea cu băuturi în
încăpere.
În afara hanului, iarna încă strângea Universitatea, dar
înăuntru aerul era cald şi dulce, cu miros de bere şi de pâine
şi de supă. Cu trecerea lunilor, îmi obişnuisem treptat
publicul să fie atent în timp ce cântam, astfel încât camera
era cufundată în tăcere în timp ce degetele mele îşi croiau
drumul prin versul al doilea de la Aşteptarea Violetei.
Eram într-o formă bună în acea noapte. Publicul meu îmi
cumpărase o jumătate de duzină de băuturi şi, într-un acces
de generozitate, un scrib cherchelit aruncase un bănuţ greu
în cutia lăutei, iar acesta strălucea alături de plictisitoarele
monede de fier şi cupru. Îl făcusem pe Simmon să plângă de
două ori şi fata cea nouă de la servire a lui Cinzeacă îmi
zâmbise şi roşise cu o aşa frecvenţă, încât chiar nu puteam
rata semnalul. Avea ochi frumoşi.
Pentru prima dată de când mă ştiam, simţeam că am, de
fapt, un oarecare control asupra vieţii mele. Aveam bani în
pungă. Studiile mergeau bine. Aveam acces la Arhive şi, în
ciuda faptului că fusesem forţat să lucrez la Stocuri, toată
lumea ştia că Kilvin fusese foarte mulţumit de mine.
Nu-mi lipsea decât Denna.
M-am uitat la mâini, în timp ce atacam refrenul din finalul
melodiei Aşteptarea Violetei.

1170
Băusem puţin mai mult decât eram obişnuit şi nu voiam s-o
feştelesc. În timp ce-mi priveam degetele, am auzit uşa
berăriei deschizându-se şi am simţit un curent de aer rece
străbătând încăperea. Focul a pâlpâit şi a dansat alături de
mine, în timp ce auzeam cizme mergând pe podeaua de lemn.
Camera era liniştită când am cântat:

Ea stă la fereastră
Şi soarbe din ceaşcă
Aşteptând ca iubitul
Să sosească pe mare.
Pretendenţi îs cu bulucul.
Priveşte cum valurile se mişcă
Şi tot ce Violet face e să stea-n aşteptare.

Am cântat acordul final, dar în loc de aplauzele furtunoase la

care mă aşteptam, n-a fost decât un ecou liniştit. Am ridicat
privirea şi am văzut patru bărbaţi înalţi în picioare în faţa
vetrei. Umerii hainelor lor grele erau uzi de zăpadă topită.
Feţele lor erau sumbre.
Trei dintre ei purtau bonete întunecate rotunde care arătau
că sunt jandarmi.
Şi dacă acesta n-ar fi fost un indiciu suficient cu privire la
identitatea lor, fiecare dintre ei avea câte un toiag de lemn de
stejar legat în fier.
M-au privit cu ochi duri de şoim.
Al patrulea bărbat stătea deoparte de ceilalţi. El nu purta
bonetă de jandarm şi nu era nici pe departe atât de înalt sau
de lat în umeri, în ciuda acestui fapt, el emana o autoritate
de necontestat. Faţa lui era slabă şi sumbră, când a
desfăşurat o bucată de pergament greu, decorat cu mai
multe sigilii negre, oficiale.
— Kvothe, fiul lui Arliden, a citit el tare în încăpere, cu voce
clară şi puternică. În faţa acestor martori te leg să stai pe
cont propriu în faţa legii de fier. Eşti acuzat de asociere cu
puterile demonice, de utilizare frauduloasă a artelor
nenaturale, de atac neprovocat şi de încălcarea legii.

1171
Inutil să spun, am fost prins complet pe picior greşit.
— Ce? am zis stupid.
Aşa cum am spus, băusem ceva mai mult de câteva băuturi.
Omul sumbru m-a ignorat şi s-a întors către unul dintre
jandarmi.
— Leagă-l.
Unul dintre jandarmi a clămpănit un lanţ lung de fier. Până
în acel moment fusesem prea uimit pentru a-mi fi cu
adevărat frică, dar văzându-l pe omul cu faţă sumbră că
trage o pereche de cătuşe întunecate de fier dintr-un sac, m-
am umplut de o teamă care mi-a transformat oasele în apă.
Simmon s-a ivit lângă vatră, împingând în drumul lui
jandarmii care stăteau în faţa celui de-al patrulea bărbat.
— Ce anume se întâmplă aici? a întrebat Sim cu voce tare şi
furioasă.
A fost singura dată când l-am auzit vorbind ca un fiu de
duce.
— Explică.
Omul care ţinea pergamentul l-a privit cu calm pe Simmon,
apoi a căutat în interiorul mantiei şi a scos un toiag de fier
solid, cu câte o bandă de aur în jurul fiecărui cap. Sim a pălit
un pic când omul acesta sumbru l-a ridicat, pentru ca toată
lumea din încăpere să-l vadă. Nu era numai o măciucă de
jandarm, tija era un simbol inconfundabil al autorităţii sale.
Bărbatul era un portărel al instanţelor Orânduirii. Şi nu un
portărel oarecare. Benzile de aur însemnau că putea ordona
oricui să stea în faţa legii de fier: preoţilor, oficialilor
guvernamentali, chiar şi membrilor nobilimii până la rangul
de baron.
În acest punct, Cinzeacă şi-a făcut şi el drum prin mulţime.
El şi Sim s-au uitat peste documentul portărelului şi au
constatat că e foarte legitim şi oficial. Era semnat şi ştampilat
de către tot felul de oameni importanţi din Imre.
Nu era nimic de făcut. Urma să fiu dus şi pus împotriva legii
de fier.
Toată lumea de la Cinzeacă a văzut cum eram înlănţuit de
mâini şi de picioare. Unii dintre ei păreau şocaţi, unii

1172
confuzi, dar cei mai mulţi erau pur şi simplu speriaţi. Când
jandarmii m-au târât prin mulţime spre uşă, doar câţiva
dintre cei din public au vrut să se uite în ochii mei.
Au mărşăluit cu mine pe lungul drum înapoi la Imre. Peste
Podul de Piatră şi în jos, pe întinderea plată a marelui drum
pietruit. Tot drumul, vântul rece al iernii a îngheţat fierul din
jurul mâinilor şi picioarele mele, până când a început să ardă
şi să muşte şi să-mi îngheţe pielea.
•••
În dimineaţa următoare, Sim a sosit cu Elxa Dal şi problema
a început să se clarifice. Trecuseră luni de când chemasem
numele vântului în Imre, după ce Ambrose îmi spărsese
lăuta. Magiştrii mă acuzaseră de abuz şi mă biciuiseră în
public la Universitate. Trecuse atât de mult timp, că urmele
de bici de pe spatele meu nu mai erau nimic mai mult decât
nişte cicatrice palide de argint. Crezusem că problema e
rezolvată.
Se părea că nu. Din moment ce incidentul avusese loc în
Imre, cădea sub jurisdicţia instanţelor Orânduirii.
Trăim într-o epocă civilizată şi doar câteva locuri sunt mai
civilizate decât Universitatea şi împrejurimile sale imediate.
Dar părţi din legea de fier au rămas din vremuri mai
întunecate. Trecuseră o sută de ani de când cineva fusese ars
ultima oară de către Consorţiul Artelor Nefireşti, dar legile
erau încă în vigoare. Cerneala pălise, dar cuvintele erau
clare.
Ambrose nu era direct implicat, desigur. Era mult prea
inteligent pentru asta.
Acest tip de proces era rău pentru reputaţia Universităţii.
Dacă Ambrose ar fi deschis acest caz împotriva mea, i-ar fi
înfuriat pe Magiştri. Ei munciseră din greu pentru a proteja
numele bun al Universităţii în general şi al Arcanumului, în
special.
Deci Ambrose n-avea niciun fel de legătură cu acuzaţiile. În
schimb, cazul fusese adus în faţa instanţelor din Imre de
către o mână de nobili influenţi din oraş.
O, cu siguranţă că-l cunoşteau pe Ambrose, dar asta nu era

1173
incriminatoriu. La urma urmelor, Ambrose ştia pe toată
lumea cu putere, sânge sau bani de pe fiecare parte a râului.
Astfel, am fost adus în faţa legii de fier. Pentru şase zile, asta
a fost o extraordinară sursă de iritare şi nelinişte pentru
mine. Îmi întrerupea studiile, munca mea la Partizanat intra
în impas şi bătea ultimul cui în coşciugul în care îmi
îngropam speranţele că voi găsi vreodată un sponsor local.
Ceea ce a început ca o experienţă terifiantă a devenit rapid
un proces plictisitor, plin de fast şi ritual. Peste patruzeci de
scrisori cu mărturii au fost citite cu voce tare, confirmate şi
copiate în registrele oficiale. Au fost zile umplute cu nimic
altceva decât discursuri lungi. Citate din legea de fier.
Elemente de procedură. Moduri formale de adresare. Bătrâni
citind din cărţi vechi.
M-am apărat la cel mai înalt nivel al meu, în primul rând în
faţa instanţei Orânduirii, apoi în instanţele bisericeşti. Arwyl
şi Elxa Dal au vorbit în numele meu. Sau mai degrabă au
scris scrisori, apoi le-au citit cu voce tare la tribunal.
În final, am fost eliberat de orice vină. Am crezut că am fost
achitat. Am crezut că am câştigat…
Dar eram încă teribil de naiv din mai multe puncte de vedere.

1174
 CAPITOLUL 46
Interludiu – Un pic de vioară

Kvothe se ridică încet în picioare şi se întinse scurt.

— Să ne oprim aici deocamdată, zise el. Cred că azi vom avea
mai multă lume ca de obicei la masa de prânz. Trebuie să
văd de supă şi să mai rezolv câteva treburi.
Dădu din cap către Cronicar.
— Poate şi tu vrei asta.
Cronicarul rămase aşezat.
— Stai o clipă, zise el. Ăsta a fost procesul tău de la Imre?
Privea în jos la pagină, tremurând. Ăsta?
— Ăsta, zise Kvothe. Nu mare lucru, într-adevăr.
— Dar asta a fost prima poveste pe care am auzit-o despre
tine când am venit la Universitate, protestă Cronicarul. Cum
ai învăţat tema într-o singură zi. Cum ţi-ai construit întreaga
apărare în versuri şi ei te-au aplaudat după aceea. Cum tu…
— Presupun că o mulţime de prostii, zise Kvothe în timp ce
se întorcea la bar. Ai scheletul poveştii.
Cronicarul privi în jos la pagină.
— Se pare că nu i-ai oferit decât prea puţină atenţie.
— Dacă eşti disperat de toate detaliile, le poţi găsi în altă
parte, zise Kvothe. Zeci de oameni au văzut procesul. Există
deja două relatări complete scrise. Nu văd de ce am adăuga-o
pe-a treia.
Cronicarul fu luat prin surprindere.
— Ai vorbit deja cu un istoric despre asta?
Kvothe chicoti.
— Vorbeşti ca un amant părăsit.
Începu să scoată de sub bar stive de boluri şi farfurii.
— Fii sigur că tu eşti primul căruia îi spun povestea mea.
— Ai zis că există relatări scrise, zise Cronicarul.
Apoi, ochii i se măriră.
— Vrei să spui că ai scris un memoriu?
Era o notă ciudată în vocea scribului, ceva aproape ca

1175
foamea.
Kvothe se încruntă.
— Nu, nu chiar.
Oftă furtunos.
— Începusem ceva de genul ăsta, dar am lăsat-o baltă, că era
o idee proastă.
— Ai scris totul despre procesul din Imre? zise Cronicarul,
uitându-se la hârtia din faţa lui.
Doar atunci îşi dădu seama că încă ţinea stiloul pregătit
deasupra paginii. Începu să-l deşurubeze şi să-i cureţe peniţa
de aramă pe o cârpă, cu un aer de mare iritare.
— Dacă ai consemnat deja toate astea în scris, ai fi putut să
mă scuteşti de crampe la mână în ultima zi şi jumătate.
Pe fruntea încreţită a lui Kvothe se citea confuzia.
— Ce?
Cronicarul freca peniţa vioi cu o cârpă, în fiecare mişcare
ţipând demnitatea jignită.
— Ar fi trebuit să ştiu, zise el. Prea se potrivesc lin toate
împreună.
Privi fix în sus.
— Ştii cât mă costă hârtia aceasta?
Făcu un gest furios spre mapa cu paginile finite.
Kvothe doar se uită la el pentru o clipă, apoi râse, înţelegând
brusc.
— Ai înţeles greşit. Am renunţat la memoriu cam după o zi.
Am scris o mână de pagini. Nici măcar atât.
Iritarea dispăru de pe faţa Cronicarului, lăsând loc unei
expresii blege.
— O!
— Parcă ai fi mama răniţilor, zise Kvothe amuzat.
Dumnezeule, calmează-te! Povestea mea e virgină. Mâinile
tale o vor atinge primele.
Clătină din cap.
— E cumva diferit să scrii o poveste. Eu nu par să am talent
pentru asta. Totul iese greşit.
— Mi-ar plăcea să văd ce ai scris, zise Cronicarul, aplecându-
se înainte în scaun. Chiar dacă sunt doar câteva pagini.

1176
— A fost cu destul timp în urmă, spuse Kvothe. Nu ştiu dacă
îmi amintesc pe unde sunt foile.
— Sunt în camera ta, Reshi, zise Bast puternic. Pe birou.
Kvothe scoase un oftat adânc.
— Încercam să fiu politicos, Bast. Adevărul e că nu e nimic în
ele care să merite să fie văzut de cineva. Dacă aş fi scris ceva
care merita citit, aş fi continuat să scriu. Intră în bucătărie şi
se auziră sunete discrete, pline de viaţă, de la camera din
spate.
— Bună încercare, a zis Bast încet. Dar e o cauză pierdută.
Eu am încercat.
— Nu mă învăţa tu, zise Cronicarul pe ton iritat. Eu ştiu cum
să scot o poveste de la cineva.
Mai multe lovituri se auziră din camera din spate, un jet de
apă, un sunet de uşă care se închide.
Cronicarul se uită la Bast.
— Nu te duci să-l ajuţi?
Bast ridică din umeri, tolănindu-se mai departe în scaun.
După o clipă, Kvothe ieşi din camera din spate cu un fund şi
un bol plin de legume proaspăt curăţate.
— Mă tem că sunt încă confuz, zise Cronicarul. Cum se poate
să existe două rapoarte scrise, dacă nu le-ai scris singur şi n-
ai vorbit cu niciun istoric?
— N-ai fost niciodată la un proces, nu? zise Kvothe amuzat.
Instanţele Orânduirii ţin evidenţe meticuloase, iar Biserica
este chiar mai obsesivă. Dacă ai o dorinţă disperată pentru
detalii, poţi săpa în registrele lor, respectiv în cărţile cu acte.
— S-ar putea să fie cazul, zise Cronicarul. Dar raportul tău
de la proces…
— Ar fi plictisitor, zise Kvothe.
El termină de curăţat morcovii şi începu să-i taie.
— Discursuri oficiale fără sfârşit şi lecturi din Cartea Căii. A
fost obositor să trec prin asta şi ar fi obositor să se repete.
Puse feliile de morcov de pe fundul de lemn într-un vas din
apropiere.
— Oricum, probabil că am insistat prea mult pe timpul
petrecut la Universitate, zise el. Avem nevoie de timp şi

1177
pentru altceva. Pentru lucruri pe care nimeni nu le-a văzut
sau auzit.
— Nu, Reshi, strigă Bast alarmat, împietrind cum stătea pe
scaun.
Expresia lui era jalnică în timp ce arăta către bar.
— Sfeclă?
Kvothe se uită în jos, la rădăcina roşu-închis de pe tocător,
ca şi cum ar fi fost surprins s-o vadă acolo.
— Nu pune sfeclă în supă, Reshi, zise Bast. E greţoasă.
— Multor oameni le place sfecla, Bast, zise Kvothe. Şi e
sănătoasă. E bună pentru sânge.
— Mie nu-mi place sfecla, zise Bast îmbufnat.
— Păi, din moment ce am terminat supa, va trebui să aleg ce
am pus în ea, zise Kvothe calm.
Bast se ridică în picioare şi porni spre bar.
— Voi avea eu grijă de asta, atunci, zise el nerăbdător, făcând
o mişcare de alungare. Tu du-te şi adu nişte cârnaţi şi una
dintre brânzeturile astea.
Îl împinse pe Kvothe spre scările de la subsol, înainte de a
lua cu asalt bucătăria, mormăind. Curând, se auzi un
hodoronc-tronc din camera din spate.
Kvothe se uită la Cronicar şi zâmbi larg, leneş.
•••
Lumea începu să se scurgă spre Hanul Piatra de Hotar.
Veneau câte doi-trei, mirosind a sudoare şi a cai şi a grâu
proaspăt cosit. Râdeau şi vorbeau şi aduceau pleavă pe
podeaua curată din lemn.
Cronicarul făcu o afacere rapidă. Oamenii se aplecau în faţă
în scaunele lor, uneori gesticulând cu mâinile, alteori vorbind
deliberat lent. Faţa scribului era impasibilă, în timp ce stiloul
zgâria pe pagină, oprindu-se ocazional ca să ia cerneală.
Bast şi omul care îşi spunea Kote lucrară în echipă. Serviră
supă şi pâine. Mere, brânză şi cârnaţi. Mai multe tipuri de
bere şi apă rece de la pompa din spate. A mai fost şi o oaie
friptă, pentru cei care doreau, şi plăcintă proaspătă cu mere.
Bărbaţii şi femeile zâmbeau şi se relaxau, bucuroşi să stea
jos, în umbră. Încăperea era plină de zumzet blând de

1178
conversaţie, oamenii bârfind cu vecinii pe care îi cunoşteau
de-o viaţă. Insulte familiare, moi şi inofensive ca untul erau
aruncate înainte şi înapoi, şi prietenii se contrau relaxaţi
despre al cui e rândul să cumpere bere.
Dar dincolo de toate acestea, în încăpere plutea o tensiune.
Un străin n-ar fi observat, dar era acolo, întunecată şi tăcută
ca un vârtej. Nimeni nu vorbea despre taxe sau despre
armate, sau despre cum începuseră să-şi blocheze uşile peste
noapte. Nimeni nu vorbea despre ceea ce se întâmplase în
han cu o noapte înainte. Nimeni nu se uita la porţiunea bine
frecată a podelei de lemn, pe care nu se mai vedea nicio urmă
de sânge.
În schimb, glumeau şi spuneau poveşti. O tânără soţie şi-a
sărutat soţul, stârnind fluierături şi huiduieli în restul
încăperii. Bătrânul Benton a încercat să ridice cu bastonul
tivul fustei văduvei Creel, cotcodăcind atunci când ea îl lovi.
Două fetiţe se alergau în jurul meselor, ţipând şi râzând în
timp ce toată lumea le privea şi zâmbea. Asta a ajutat un pic.
Era tot ce se putea face.
•••
Uşa hanului se dădu de perete. Bătrânul Cob, Graham şi
Jake intrară din lumina soarelui strălucitor al amiezii.
— Hei, Kote! strigă Bătrânul Cob, privind în jur, la oamenii
răspândiţi prin han. Azi ai un pic de lume aici!
— Ai ratat aglomeraţia mai mare, zise Bast. A fost de-a
dreptul frenetică la un moment dat.
— A mai rămas ceva pentru nişte hoinari? întrebă Graham,
în timp ce se aşeza pe scaun.
Înainte de a putea răspunde, un om cu umeri de taur făcu să
clincăne o farfurie goală pe bar şi puse uşor o furculiţă lângă
aceasta.
— A fost o plăcintă al naibii de bună, zise el cu o voce extrem
de expansivă.
Lângă el stătea o femeie slabă, cu faţa ciupită.
— Nu înjura, Elias, zise ea brusc. Nu e cazul.
— O, dulceaţă, zise uriaşul. N-o lua ca pe-o înjurătură.

1179
Damfine4 e un fel de măr, nu?
Zâmbi către cei care stăteau la bar.
— Un sortiment de mere străine din afara Aturului? A fost
botezat după baronul Damfine, dacă-mi amintesc corect.
Graham îi zâmbi şi el.
— Cred că am auzit şi eu.
Femeia se holbă la toţi.
— Le-am primit de la Bentoni, zise hangiul blajin.
— O, zise agricultorul uriaş cu un zâmbet. Greşeala mea
atunci.
El luă un miez de crustă de pe farfurie şi o mestecă
speculativ.
— Aş fi putut să jur că e plăcintă Damfine. Poate Bentonii au
luat niscai mere Damfine şi nu ştiu.
Soţia lui pufni, apoi îl văzu pe Cronicar liber la masa lui şi
trase de bărbatul ei.
Bătrânul Cob îi urmări cum pleacă, clătinând din cap.
— Nu ştiu de ce-o avea nevoie femeia asta în viaţă ca s-o facă
un pic fericită, spuse el. Dar sper că va descoperi asta înainte
de a-l seca de sânge pe bătrânul Eli.
Jake şi Graham îi întăriră vag spusele.
— Mă bucur să văd că oamenii umplu locul.
Bătrânul Cob se uită la omul cu părul roşu din spatele
barului.
— Eşti un bucătar bun, Kote. Şi ai luat cea mai bună bere de
pe o rază de douăzeci de mile. Lumea n-are nevoie decât de o
scuză ca să se oprească.
Bătrânul Cob îşi lovi speculativ partea dreaptă a nasului.
— Ştii, îi zise el hangiului. Ar trebui să aduci serile un
cântăreţ sau ceva. Drace, chiar şi băiatul lui Orrison poate să
cânte un pic la vioara lu’ taică-su. Pun pariu că ar fi bucuros
să vină pe banii pe două băuturi. Privi prin han. De un pic de
muzică are nevoie locul ăsta.
Hangiul dădu din cap. Expresia lui era atât de uşoară şi de

4Joc de cuvinte în limba engleză: damn fine – al naibii de

bun(ă). (n. tr.)
1180
amabilă, că aproape nu era expresie.
— Cred că ai dreptate, zise Kote.
Vocea lui era perfect calmă. O voce perfect normală. Incoloră
şi limpede ca sticla geamului.
Bătrânul Cob deschise gura, dar înainte să mai spună ceva,
Bast ciocăni o dată tare în bar.
— Băuturi? îi întrebă el pe bărbaţii care stăteau la bar.
Presupun că doriţi cu toţii ceva înainte de a vă aduce o gură
de mâncare.
Ei voiau şi Bast trecu în spatele barului, trăgând bere în căni
şi punându-le în mâinile care aşteptau. După o clipă, hangiul
veni în tăcere să i se alăture ajutorului său, îndreptându-se
spre bucătărie pentru a aduce supa. Şi pâine cu unt. Şi
brânză. Şi mere.

1181
 CAPITOLUL 47
Interludiu – Versetele cânepii

Cronicarul zâmbi şi se duse spre bar.

— Asta e muncă zdravănă de o oră, zise el cu mândrie, luând
un scaun. N-a mai rămas nimic în bucătărie şi pentru mine?
— Sau ceva din plăcinta de care zicea Eli? întrebă Jake plin
de speranţă.
— Şi eu vreau plăcintă, zise Bast, stând alături de Jake şi
pregătindu-şi o băutură.
Hangiul zâmbi, ştergându-şi mâinile pe şorţ.
— S-ar putea să-mi fi amintit să păstrez una, în
eventualitatea că voi trei aţi fi venit mai târziu decât ceilalţi.
Bătrânul Cob îşi frecă mâinile.
— Nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată plăcintă cu
mere caldă, zise el.
Hangiul se întoarse în bucătărie. Scoase plăcinta din cuptor,
o felie şi aranjă bucăţile pe farfurii. În timp ce le ducea în
berărie, auzi ridicându-se voci în cealaltă cameră.
— Şi a fost şi un demon, Jake, zise Bătrânul Cob furios. Ţi-
am spus aseară şi îţi voi spune de încă o sută de ori. Eu nu
sunt din ăia de se răzgândesc des cum îţi schimbi ciorapii.
Ridică un deget.
— A chemat un demon şi l-a muşcat pe omul ăla şi l-a supt
cum sugi sucul dintr-o prună. Am auzit de la un tip care a
cunoscut o femeie care a văzut chiar ea. De-aia jandarmii şi
deputaţii au venit şi l-au cărat afară. Amestecul cu forţele
întunericului e împotriva legii peste tot în Amary.
— Eu tot mai spun că omul doar a crezut că e un demon,
insistă Jake. Ştii cum sunt oamenii.
— Ştiu cum sunt oamenii, se posomorî Bătrânul Cob. Sunt
pe lumea asta mai demult decât tine, Jacob. Şi îmi ştiu şi
povestea mea.
La bar se aşternu un lung moment de tăcere tensionată,
înainte ca Jake să se uite în altă parte.

1182
— Ziceam şi eu, murmură el.
Hangiul împinse un bol de supă în faţa Cronicarului.
— Ce e asta, atunci?
Scribul îi aruncă hangiului o privire vicleană.
— Cob ne va spune despre procesul lui Kvothe din Imre, zise
el, cu un indiciu de tâmpeală în voce. Îţi aminteşti?
El începuse povestea noaptea trecută, dar ajunsese doar la
jumătate.
— Acum.
Cob se uită în jur ca şi cum n-ar fi avut curaj să-i întrerupă.
— Era destul de grea situaţia. Kvothe ştia că dacă ar fi fost
găsit vinovat, l-ar fi legat şi l-ar fi lăsat să atârne în ştreang.
Cob făcu un gest într-o parte cu gâtul, ca şi cum era în laţ,
înclinând capul într-o parte.
— Dar Kvothe citise o mulţime de cărţi de când intrase la
Universitate şi ştia un truc.
Bătrânul Cob se opri să ia o furculiţă plină cu plăcintă şi
închise ochii pentru un moment, în timp ce o mesteca.
— O, doamnelor şi domnilor, zise el. Asta e o plăcintă bună.
Jur că e mai bună decât făcea mămicuţa mea. Ea se zgârcea
mereu la zahăr.
Mai luă o muşcătură, o expresie fericită întinzându-i-se pe
faţă.
— Deci Kvothe ştia un truc? întrebă Cronicarul prompt.
— Ce? A!
Cob păru să-şi amintească.
— Aşa. Vedeţi voi, există două rânduri în Cartea Căii şi dacă
le poţi citi cu voce tare în vechea Tema pe care doar preoţii o
ştiu, atunci legea de fier spune că vei fi tratat ca un preot.
Asta înseamnă că niciun judecător de-al Orânduirii nu se
poate atinge de tine. Dacă citeşti aceste rânduri, cazul tău
trebuie să fie decis de către instanţele bisericeşti.
Bătrânul Cob mai luă o muşcătură de plăcintă şi mestecă
încet înainte s-o înghită.
— Aceste două rânduri sunt numite Versetele cânepii, pentru
că, dacă le cunoşti, te feresc să fii legat. Vedeţi voi, instanţele
bisericeşti nu pot lega un om.

1183
— Care sunt rândurile? întrebă Bast.
— Ce-aş mai vrea să ştiu, zise Bătrânul Cob trist. Dar eu nu
vorbesc Tema. Nici Kvothe n-o ştia. Dar el a memorat
versetele înainte. Apoi, a pretins că le citeşte şi instanţa
Orânduirii a trebuit să-l elibereze. Kvothe ştia că peste două
zile un judecător Tehlin venea la Amary. Deci, el a decis să
înveţe Tema. A citit cărţi şi a exersat o zi şi-o noapte întreagă.
Şi era atât de inteligent, că la sfârşitul studiului vorbea Tema
mai bine decât cei care făcuseră asta toată viaţa lor. Apoi, cu
o zi înainte ca judecătorul să vină, Kvothe a amestecat o
poţiune. O făcuse din miere şi o piatră specială care se
găseşte în creierul unui şarpe şi dintr-o plantă care creşte
numai pe fundul mării. Când a băut poţiunea, şi-a făcut
vocea atât de dulce, încât oricine l-ar fi ascultat n-ar fi putut
să se abţină să nu fie de acord cu orice spunea el. Deci, când
în cele din urmă judecătorul s-a arătat, tot procesul a durat
doar cincisprezece minute, a chicotit Cob. Kvothe a ţinut un
discurs bun într-o Tema perfectă, toată lumea a fost de acord
cu el şi toţi au plecat acasă.
— Şi a trăit fericit până la adânci bătrâneţi, a zis moale omul
cu părul roşu din spatele barului.
•••
Lucrurile se liniştiseră la bar. Afară, aerul era uscat şi cald,
plin de praf şi miros de pleavă. Lumina soarelui era grea şi
luminoasă ca un lingou de aur.
În interiorul Pietrei de Hotar era întuneric şi răcoare. Bărbaţii
tocmai terminaseră ultimele bucăţi de plăcintă şi mai aveau
un pic de bere în căni. Deci, au mai rămas vreme îndelungată
gârboviţi la bar, cu un aer vinovat, de oameni prea mândri
pentru a fi leneşi în mod corespunzător.
— Eu nu mi-am prea bătut niciodată capul cu poveştile lui
Kvothe, zise hangiul pur şi simplu, adunând farfuriile
tuturor.
Bătrânul Cob îşi ridică privirea de la berea lui.
— Cum aşa?
Hangiul ridică din umeri.
— Dacă tot e să fie o poveste cu magie, mi-ar plăcea să aibă

1184
un vrăjitor adecvat în ea. Cineva ca Taborlin cel Mare sau ca
Serapha sau precum Cronicarul.
La capătul barului, scribul nu se sufocă şi nici nu tresări.
Făcu totuşi o pauză de o jumătate de secundă, înainte să
scufunde lingura din nou în cel de-al doilea castron cu supă.
În încăpere se aşternu din nou liniştea confortabilă, când
hangiul adună ultimele farfurii goale şi se duse în bucătărie.
Dar înainte să iasă pe uşă, vorbi Graham.
— Cronicarul? zise el. N-am auzit de el.
Hangiul se întoarse surprins.
— N-ai auzit?
Graham clătină din cap.
— Sunt sigur că ai auzit, zise hangiul. Poartă cu el o carte
mare şi orice scrie în acea carte devine adevărat.
Se uită la toţi, aşteptând. Jake clătină şi el din cap.
Hangiul se întoarse către scribul de la capătul barului, care
se concentra la mâncarea lui.
— Tu sigur ai auzit de el, zise Kote. I se spune Lordul
Poveştilor şi dacă îţi află vreun secret, poate scrie în cartea
lui ce vrea despre tine. Se uită la scrib. N-ai auzit niciodată
de el?
Cronicarul lăsă ochii în jos şi clătină din cap. Puse coajă de
pâine în supă şi mâncă fără să vorbească.
Hangiul păru surprins.
— Când eram mic, Cronicarul îmi plăcea mai mult decât
Taborlin sau decât oricare dintre ceilalţi. Are un pic de sânge
de zână în el, iar asta îl face mai deştept decât un om
normal. El poate să vadă de la o sută de mile într-o zi
noroasă şi poate să audă o şoaptă printr-o uşă groasă de
stejar. Poate să urmărească un şoarece prin pădure într-o
noapte fără lună.
— Eu am auzit de el, zise Bast cu nerăbdare. Sabia lui se
cheamă Fulie, iar lama acesteia e făcută dintr-o singură
bucată de hârtie. E uşoară ca o pană, dar atât de ascuţită, că
dacă te taie vezi sângele chiar înainte de a simţi.
Hangiul dădu din cap.
— Şi dacă îţi află numele, îl poate scrie pe lama sabiei şi

1185
poate folosi asta pentru a te ucide de la o mie de mile
depărtare. Dar trebuie să-l scrie cu propriul lui sânge,
adăugă Bast. Şi nu mai e chiar atât de mult spaţiu pe sabie.
El a scris deja şaptesprezece nume pe ea, deci n-a mai rămas
prea mult loc.
— Era membru al Curţii marelui rege din Modeg, zise Kote.
Dar el s-a îndrăgostit de fiica marelui rege.
Graham şi Bătrânul Cob dădură din cap acum. Erau pe un
teritoriu familiar.
Kote continuă.
— Când Cronicarul a cerut-o în căsătorie, marele rege s-a
supărat. Deci, i-a dat Cronicarului o sarcină, ca să
dovedească dacă e demn de…
Hangiul se întrerupse cu efect dramatic.
— Cronicarul se putea căsători cu ea numai dacă găsea ceva
mai preţios decât prinţesa şi îi aducea marelui rege.
Graham scoase un zgomot apreciativ.
— Asta e peste puteri. Ce să facă omul? Să aducă ceva şi să
spună: „Uite, asta valorează mai mult decât fetiţa ta…”
Hangiul a dat din cap grav.
— Deci, Cronicarul a rătăcit prin lume în căutare de comori
antice şi vechi magii, în speranţa că va găsi ceva să-i aducă
regelui.
— De ce n-a scris pur şi simplu despre rege în cartea lui
magică? întrebă Jake. De ce n-a scris „Şi apoi regele a încetat
să mai fie un ticălos şi ne-a lăsat să ne căsătorim”?
— Pentru că nu ştia niciun secret de-al regelui, explică
hangiul. Şi regele din Modeg ştia ceva magie şi se putea
proteja. Mai mult, el ştia punctele slabe ale Cronicarului. Ştia
că dacă-l păcăleşti pe Cronicar să bea cerneală, îţi
îndeplineşte trei dorinţe. Şi, mai important, ştia că nu poţi fi
controlat de Cronicar dacă ai numele ascuns undeva în
siguranţă. Numele regelui era scris într-o carte de sticlă,
ascunsă într-o cutie de aramă. Şi acea cutie era încuiată
într-un dulap mare de fier, pe care nimeni nu-l putea atinge.
Fu un moment de pauză, când toată lumea s-a gândit la
asta. Apoi, Bătrânul Cob a început să dea din cap gânditor.

1186
— Bucata asta din urmă mi-a gâdilat memoria, zise el.
— Parcă-mi amintesc o poveste despre cum acest Cronicar a
căutat un fruct magic. Cine mânca fructul, ştia brusc numele
tuturor lucrurilor şi avea puteri ca Taborlin cel Mare.
Hangiul şi-a frecat bărbia încet, dând din cap.
— Şi eu cred că am auzit despre asta, zise el. Dar a fost cu
mult timp în urmă şi nu pot spune că-mi amintesc toate
detaliile…
— A, bine, zise Bătrânul Cob în timp ce-şi bău restul de bere
şi lăsă cana jos. Nimic de care să-ţi fie ruşine, Kote. Unii
oameni sunt buni să-şi amintească, iar alţii nu. Tu faci
plăcintă bună, dar ştim cu toţii cine e povestitorul aici.
Bătrânul Cob coborî ţeapăn de pe scaun şi le făcu semn lui
Graham şi Jake.
— Haideţi, atunci. Putem merge împreună până la Byres. O
să vă spun totul despre asta. Cronicarul ăsta e înalt şi palid
şi slab ca o şină de cale ferată, cu părul negru ca cerneala.
Uşa hanului Piatra de Hotar se închise cu o bufnitură.
— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce e vorba? întrebă
Cronicarul.
Kvothe privi într-o parte la Cronicar. Zâmbi uşor, ascuţit.
— Cum e să vezi că lumea spune poveşti despre tine? întrebă
el.
— Nu spun poveşti despre mine, zise Cronicarul. Sunt doar o
grămadă de prostii.
— Nu sunt prostii, zise Kvothe, părând un pic ofensat. Dacă
nu sunt adevărate, asta nu înseamnă că sunt prostii.
Se uită la Bast.
— Mi-a plăcut sabia de hârtie.
Bast radia.
— Sarcina regelui a fost o tuşă frumoasă, Reshi. Deşi nu ştiu
despre sângele de zână.
— Sânge de demon ar fi fost prea sinistru, zise Kvothe.
Aveam nevoie de poftă de mâncare.
— Cel puţin nu va trebui să-l aud spunând-o, zise Cronicarul
ursuz, lovind cu lingura o bucată de cartof.
Kvothe se uită la el, apoi chicoti întunecat.

1187
— Nu înţelegi, nu? O poveste proaspătă ca asta într-o zi de
recoltă? O vor primi ca un copil o jucărie nouă. Bătrânul Cob
va vorbi despre Cronicar cu o duzină de oameni, în timp ce ei
vor cosi fânul şi vor bea apă la umbră. În seara asta, la
priveghiul lui Shep, lume din zece oraşe va auzi despre
Lordul Poveştilor. Se va răspândi ca un foc pe pârloagă.
Cronicarul privi când la unul, când la altul, cu o expresie vag
îngrozită.
— De ce?
— E un dar, zise Kvothe.
— Crezi că vreau eu asta? zise Cronicarul neîncrezător.
Faimă?
— Nu faimă, zise Kvothe cu tristeţe. Perspectivă. Scotoceşti în
vieţile altor oameni. Auzi zvonuri şi sapi după adevărul
dureros sub minciuni frumoase. Crezi că ai dreptul la asta.
Dar n-ai.
Se uită dur la scrib.
— Când cineva îţi spune o bucată din viaţa lui, îţi face un
cadou, nu îţi plăteşte o datorie.
Kvothe îşi şterse mâinile pe o cârpă curată.
— Ţi-am spus povestea mea cu toate adevărurile murdare
intacte. Cu toate greşelile şi idioţeniile care m-au aşezat gol
în lumină. Dacă decid să trec peste unele bucăţele, fiindcă
mă plictisesc, am tot dreptul. Eu nu pot fi obligat să mă
răzgândesc din cauza poveştii unui fermier. Nu sunt idiot.
Cronicarul privea în jos, la supă.
— Ţi-am forţat un pic mâna, nu?
— Da, zise Kvothe.
Cronicarul ridică privirea cu un oftat şi zâmbi uşor, jenat.
— Păi, nu poţi să mă învinuieşti că am încercat.
— De fapt, pot, zise Kvothe. Dar cred că m-am făcut înţeles.
Cât despre asta, îmi pare rău pentru orice problemă pe care
poate ţi-am provocat-o.
Făcu un gest spre uşă şi spre fermierii plecaţi.
— S-ar putea să fi exagerat un pic. Nu prea reacţionez bine la
manipulare.
Kvothe ieşi din spatele barului, aşezându-se la masă, lângă

1188
vatră.
— Haideţi acum, amândoi. Procesul în sine a fost o afacere
plictisitoare. Dar a avut repercusiuni importante.

1189
 CAPITOLUL 48
O absenţă importantă

Am trecut prin loteria admiterii şi am fost suficient de

norocos pentru a trage un termen târziu. Am fost bucuros
pentru timpul suplimentar, căci procesul îmi lăsase prea
puţine posibilităţi de a studia pentru examene.
Totuşi, nu eram foarte îngrijorat. Aveam timp să studiez şi
aveam acces gratuit la Arhive. Mai mult, pentru prima oară
de când venisem la Universitate, nu mai eram un cerşetor.
Aveam treisprezece talanţi în pungă. Chiar şi după ce i-am
plătit lui Devi dobânda la împrumut, mi-a rămas destul
pentru taxa de şcolarizare.
Cel mai bine dintre toate, în orele lungi petrecute în căutarea
gramului, învăţasem foarte multe despre Arhive. Poate nu
ştiam la fel de multe ca un scrib experimentat, dar eram
familiarizat cu multe dintre colţurile ascunse şi destul de
secrete. Deci, în timp ce studiam, pregătindu-mă pentru
admitere, mi-am luat libertatea de a face şi alte lecturi.
•••
Am închis cartea pe care mă aplecasem. O bine scrisă şi
cuprinzătoare istorie a Bisericii Aturane. La fel de
nefolositoare ca toate celelalte.
Wilem a ridicat privirea când am închis cartea cu zgomot.
— Nimic? a întrebat el.
— Mai puţin decât nimic, am zis.
Amândoi studiam într-unul din bârlogurile de lectură de la
etajul al patrulea, mai mic decât locul nostru obişnuit de la
etajul al treilea, dar având în vedere cât de aproape eram de
admitere, fuseserăm norocoşi, la urma-urmelor, să găsim o
cameră privată.
— De ce n-o laşi baltă? a sugerat Wil. Ai dat în amirii ăştia ca
într-un cal mort timp de cât? De două intervale?
Am dat din cap, nevrând să admit că cercetarea mea asupra
amirilor începuse, de fapt, cu mult înainte ca pariul nostru

1190
să ne ducă la Păpuşă.
— Şi ce-ai găsit până acum?
— Rafturi de cărţi, am spus. Zeci de povestiri. Menţiuni într-o
sută de istorii.
M-a privit plat.
— Şi bogăţia asta de informaţii te irită.
— Nu, am zis. Lipsa de informaţii mă deranjează. Nu e nicio
informaţie cum trebuie despre amiri în niciuna dintre aceste
cărţi.
— Niciuna? a zis Wilem sceptic.
— O, toţi istoricii din ultimii trei sute de ani vorbesc despre
ei, am spus. Speculează cu privire la modul în care amirii au
influenţat declinul imperiului. Filosofii vorbesc despre
implicaţiile etice ale acţiunilor lor.
Am făcut semn spre cărţi.
— Asta îmi spune ce cred oamenii despre amiri. Nu-mi spune
nimic despre amirii înşişi.
Wilem s-a încruntat la teancul meu de cărţi.
— Nu pot fi toţi istorici şi filosofi.
— Există şi poveşti, am spus. La început poveştile vorbesc
despre marile greşeli pe care le-au îndreptat. Mai târziu,
descoperi poveşti despre lucrurile teribile pe care le-au făcut.
Un amir în Renere a ucis un judecător corupt. Un altul, din
Junpui, a înăbuşit o revoltă ţărănească. Un al treilea, din
Melithi, a otrăvit jumătate din nobilimea oraşului.
— Şi astea nu sunt informaţii solide? a întrebat Wilem.
— Sunt poveşti călduţe, am spus. La a doua sau a treia
mână. Trei sferturi sunt pur şi simplu zvonuri. Nu pot să le
coroborez cu nimic. De ce nu pot găsi nicio menţiune de
judecător corupt în evidenţele Bisericii? Numele trebuiau
înregistrate în fiecare caz. Care a fost data acelei răscoale
ţărăneşti şi de ce n-o găsesc menţionată în nicio altă istorie?
— A fost cu trei sute de ani în urmă, a zis Wilem cu reproş.
Nu te poţi aştepta ca toate acele mici detalii să
supravieţuiască.
— Mă aştept ca unele dintre micile detalii să supravieţuiască.
Ştii cât de pedanţi sunt tehlinii cu privire la înregistrările lor,

1191
i-am spus. Avem o mie de ani de documente din instanţă,
dintr-o sută de oraşe diferite, ascunse pe două niveluri de la
subsol. Camere pline…
Mi-am fluturat mâinile concluziv.
— Dar bine, hai să renunţăm la micile detalii. Sunt întrebări
imense la care nu găsesc niciun răspuns. Când a fost fondat
Ordinul Amirilor? Câţi amiri au fost acolo? Cine i-a plătit şi
cât? De unde veneau banii? Unde au fost instruiţi? Cum au
ajuns să facă parte din Biserica Tehlină?
— Feltemi Reis a răspuns la asta, a spus Wilem. Au crescut
în tradiţia judecătorilor mendicanţi.
Am luat o carte la întâmplare şi am aruncat-o pe masă, în
faţa lui.
— Găseşte-mi o fărâmă de dovadă care susţine această
teorie. Găseşte-mi o înregistrare care arată că un judecător
mendicant a fost promovat din rândurile amirilor. Arată-mi o
înregistrare a unui amir angajat de către o instanţă. Găseşte-
mi un document al Bisericii care arată că un amir a prezidat
într-un caz.
Mi-am încrucişat războinic braţele pe piept.
— Haide, aştept.
Wilem a ignorat cartea.
— Poate că n-au fost chiar atât de mulţi amiri cum se crede.
Poate că au fost doar câţiva şi propria reputaţie le-a scăpat
de sub control.
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Trebuie să înţelegi cum funcţionează.
— Nu, am zis. E o absenţă importantă. Uneori, negăsind
nimic găseşti ceva.
— Ai început să vorbeşti ca Elodin, a zis Wilem.
M-am încruntat la el, dar am decis să nu muşc momeala.
— Nu, ascultă-mă un minut. De ce ar exista atât de puţine
informaţii concrete despre amiri? Există doar trei posibilităţi.
Am ridicat degetele să le indic.
— Unu: nimic n-a fost scris. Cred că putem respinge liniştiţi
asta. Erau mult prea importanţi pentru a fi complet neglijaţi
de către istorici, de către funcţionari, precum şi de

1192
documentaţia obsesivă a Bisericii.
Am dat degetul deoparte.
— Doi. Printr-o şansă ciudată, exemplarele cărţilor care
conţin aceste informaţii n-au ajuns niciodată aici, în Arhive.
Dar asta e ridicol. E imposibil să crezi că în toţi aceşti ani
nimic despre acest subiect n-a ajuns în cea mai mare
bibliotecă din lume.
Am pliat al doilea deget.
— Trei, am punctat cu degetul rămas. Cineva a eliminat
aceste informaţii, le-a modificat sau le-a distrus.
Wilem s-a încruntat.
— Cine ar face asta?
— Cine, într-adevăr? am zis. Cine ar beneficia cel mai mult
de pe urma distrugerii informaţiilor despre amiri?
Am ezitat, lăsând tensiunea să crească.
— Cine altcineva dacă nu amirii înşişi?
Mă aşteptam să-mi respingă ideea, dar n-a făcut-o.
— Interesant mod de a gândi, a zis Wilem. Dar de ce
presupui că amirii au pus asta la cale? E mult mai raţional
să te gândeşti că Biserica însăşi e răspunzătoare. Cu
siguranţă că tehlinilor nu le-ar plăcea nimic mai mult decât
să şteargă în tăcere atrocităţile amirilor.
— Adevărat, am recunoscut. Dar Biserica nu e foarte
puternică aici, în Orânduire. Iar cărţile provin din toată
lumea. Un istoric cealdiz n-ar avea nicio remuşcare să scrie o
istorie a amirilor.
— Un istoric cealdiz ar avea prea puţin interes în scrierea
unei istorii a unei ramuri eretice a unei biserici păgâne, a
punctat Wilem. În plus, cum ar putea nişte amiri discreditaţi
să facă ceva ce Biserica în sine nu putea realiza?
M-am aplecat înainte.
— Cred că amirii sunt mult mai vechi decât Biserica Tehlină,
am zis. În timpul Imperiului Aturan, o mare parte din
puterea lor publică era cu Biserica, dar ei erau mai mult
decât doar un grup de judecători rătăcitori.
— Şi ce te conduce la această convingere? a zis Wil.
Din expresia lui Wilem, am văzut că mai degrabă îi

1193
pierdusem sprijinul decât să-l obţin.
O bucată de ceramică veche, m-am gândit. O poveste pe care
am auzit-o de la un bătrân din Bobcatran. Ştiu asta fiindcă
Chandrienilor le-a scăpat după ce i-au ucis pe toţi cei pe care
i-am cunoscut.
Am oftat şi am clătinat din cap, ştiind cât de nebun aş părea
dacă i-aş spune adevărul. De asta scotocisem Arhivele.
Aveam nevoie de dovezi tangibile care să-mi sprijine teoria,
ceva care să nu mă facă de râs.
— Am găsit copii ale documentelor judiciare din momentul în
care amirii au fost denunţaţi, am spus. Ştii câţi amiri au fost
înregistraţi în Bobcatran?
Wil a ridicat din umeri.
Am ridicat un singur deget.
— Unul. Un singur amir în tot Bobcatranul. Şi grefierul a
scris clar în procesul-verbal pe care l-a întocmit că omul era
un nătărău care nu înţelegea ce i se întâmplă.
Am văzut încă îndoială pe faţa lui Wilem.
— Gândeşte-te la asta, l-am rugat. Dovezile pe care le-am
descoperit sugerează că erau cel puţin trei mii de amiri în
imperiu, înainte ca acesta să fie desfiinţat. Trei mii de oameni
foarte bine instruiţi, puternic înarmaţi, bărbaţi bogaţi şi
femei cu totul dedicate pentru mai bine. Apoi, într-o zi
Biserica i-a denunţat, dizolvând întregul ordin şi
confiscându-le proprietăţile.
Am pocnit din degete.
— Şi trei mii de fanatici implacabili, obsedaţi de justiţie au
dispărut pur şi simplu? S-au dat la fund şi au decis să lase
pe altcineva să poarte de grija pentru mai bine? Fără să
protesteze? Nicio rezistenţă? Nimic?
I-am aruncat o privire dură şi am clătinat ferm din cap.
— Nu. E împotriva firii omeneşti. În plus, n-am găsit nici
măcar o înregistrare a faptului că un membru al amirilor ar fi
fost adus în faţa justiţiei Bisericii. Niciuna. E atât de
scandalos să cred că ar fi decis să se ascundă, să-şi continue
activitatea într-un mod mai secret? Şi dacă asta e rezonabil –
am continuat înainte să mă întrerupă – nu are sens şi că ar

1194
putea încerca să păstreze în secret cu grijă istoria din ultimii
trei sute de ani?
A fost o pauză lungă.
Wilem n-a mai făcut niciun gest de respingere.
— O teorie interesantă, a zis el încet. Dar asta mă conduce la
o ultimă întrebare.
M-a privit serios.
— Ai băut?
M-am prăbuşit în scaun.
— Nu.
S-a ridicat în picioare.
— Atunci ar trebui să începi. Ai petrecut prea mult timp
printre cărţile astea. Ai nevoie să-ţi cureţi praful de pe creier.
Deci, ne-am dus să bem, dar eu încă îmi rumegam
bănuielile. Cu prima ocazie, i-am avansat ideea lui Simmon.
El a acceptat-o mult mai uşor decât Wilem. Ceea ce nu
înseamnă că m-a crezut, ci doar că a acceptat posibilitatea. A
zis că ar trebui să-i menţionez despre asta lui Lorren.
N-am făcut-o. Magistrul Arhivist cu faţa albă încă îmi dădea
emoţii şi îl evitam de fiecare dată, de frică să nu-i ofer vreo
scuză ca să-mi interzică accesul la Arhive. Ultimul lucru pe
care voiam să-l fac era să sugerez că preţioasele lui Arhive
fuseseră curăţate încet în ultimii trei sute de ani.

1195
 CAPITOLUL 49
Ignorantul edema

L-am văzut pe Elxa Dal ridicând o mână în semn de salut

peste curte.
— Kvothe! a zâmbit el călduros. Chiar omul pe care speram
să-l văd! Îmi împrumuţi un moment din timpul tău?
— Desigur, am zis.
Deşi îmi plăcea Magistrul Dal, nu intrasem prea mult în
contact în afara sălii de curs.
— Pot să vă fac cinste cu o băutură sau cu o gustare de
prânz? Voiam să vă mulţumesc cum se cuvine că aţi vorbit în
favoarea mea la proces, dar am fost ocupat…
— Şi eu la fel, a zis Dal. De fapt, voiam să vorbesc cu tine de
mai multe zile, dar lipsa de timp m-a împiedicat.
A privit în jur.
— Nu m-aş da înapoi de la o gustare, dar probabil că va
trebui să renunţ la băutură. Am de supravegheat o admitere
în mai puţin de o oră.
Am intrat la Cerbul Alb. Abia dacă văzusem interiorul
locului, căci era mult prea luxos pentru cei ca mine.
Elxa Dal a fost recunoscut în roba lui întunecată de magistru
şi gazda s-a gudurat un pic în timp ce ne conducea la o masă
privată. Dal părea perfect în largul lui când s-a aşezat pe
scaun, dar eu eram din ce în ce agitat. Nu-mi puteam
imagina de ce m-ar căuta Magistrul Simpatetist pentru o
conversaţie.
— Ce vă aduc? a întrebat bărbatul înalt şi slab, după ce ne-
am ocupat scaunele. Băuturi? O selecţie de brânzeturi? Avem
şi un delicios păstrăv cu lămâie.
— Păstrăv şi brânzeturi ar fi drăguţ, a zis Dal.
Gazda s-a întors către mine.
— Şi tu?
— Voi încerca şi eu păstrăvul, am zis.
— Minunat, a zis el frecându-şi mâinile în anticipare. Şi de

1196
băut?
— Cidru, am zis.
— Aveţi vreun fel de roşu de Ţarinile? a întrebat Dal ezitant.
— Avem, a zis gazda. Şi e şi dintr-un an minunat, dacă pot
să spun aşa.
— Vreau o cupă, a zis Dal uitându-se la mine. O cupă n-are
cum să-mi afecteze prea rău judecata.
Gazda s-a grăbit, lăsându-mă singur la masă cu Elxa Dal. M-
am simţit ciudat stând cu el la masă. M-am foit nervos.
— Deci, ce mai faci? a întrebat Dal relaxat.
— Bine, am zis. Am avut o perioadă bună, exceptând…
Am făcut un gest spre Imre.
Dal a chicotit fără umor.
— Asta a fost o întoarcere în vremurile vechi, nu?
A clătinat din cap.
— Aliere cu Demonii. Doamne!
Gazda s-a întors cu băuturile noastre şi ne-a părăsit fără
niciun cuvânt.
Magistrul Dal şi-a luat cupa lui largă de lut şi a ridicat-o în
aer.
— Pentru a nu fi arşi de vii de către superstiţioşi, a zis el.
Am zâmbit, în ciuda disconfortului meu şi am ridicat cana
mea de lemn.
— Pentru o bună tradiţie.
Am băut amândoi, Dal oftând recunoscător pentru vin.
Dal s-a uitat la mine peste masă.
— Spune-mi, te-ai gândit vreodată ce-ai de gând să faci după
ce termini aici? a zis el. După ce o să ai paralele tale, vreau
să spun.
— Nu prea mult, am recunoscut sincer. Pare că mai e un
drum lung până atunci.
— La cât de repede urci în rang, ar putea să nu fie chiar atât
de lung. Eşti deja re’lar la… aminteşte-mi, câţi ani ai?
— 17, am minţit fără probleme.
Eram sensibil cu privire la vârsta mea. Mulţi studenţi aveau
aproape 20 când se înscriau la Universitate, să nu mai
vorbim ca să se alăture Arcanumului.

1197
— 17, a meditat Dal încet. E atât de uşor să uităm asta. Eşti
atât de înalt.
Ochii lui păreau că privesc departe.
— Pe toţi zeii, eu eram un dezastru la 17 ani. Studiile,
încercarea de a-mi găsi locul în lume. Femeile… A clătinat
încet din cap. Să ştii că va fi mai bine. Aşteaptă trei sau
patru ani şi toate se vor mai linişti un pic.
A ridicat scurt către mine cupa lui de lut, înainte de a mai
lua o înghiţitură.
— Nu că ai părea să ai mari probleme. Re’lar la 17 ani. Un
semn de distincţie destul de important.
Am roşit un pic, neştiind ce să spun.
Gazda s-a întors şi a început să aşeze vasele pe masă. O
farfurie mică, cu diferite tipuri de brânzeturi feliate. Un bol
cu bucăţele de pâine prăjită. Un bol cu căpşuni conservate.
Un bol cu gem de afine. Un vas mic cu sâmburi de nucă.
Dal a luat o bucăţică de pâine şi o felie de brânză albă
sfărâmicioasă.
— Eşti un simpatist destul de bun, a zis el. Sunt destule
şanse în lume pentru cineva talentat ca tine.
Am pus o căpşună pe o bucată de brânză şi pâine prăjită,
apoi am băgat-o în gură, ca să-mi iau timp să mă gândesc.
Oare Dal ar fi vrut să mă concentrez mai mult pe studiul
simpateticii? Avea el de gând să mă sponsorizeze ca să ajung
el’the?
Elodin îmi sponsorizase ridicarea la rangul de re’lar, dar
ştiam că lucrurile se schimbaseră. Ocazional, magiştrii se
luptau pe studenţii deosebit de promiţători.
Mola, de pildă, fusese scrib înainte ca Arwyl s-o răpească la
Clinică.
— Îmi place destul de mult să studiez simpatetica, am spus
cu grijă.
— Asta e foarte clar, a zis Dal cu un zâmbet. Unii dintre
colegii tăi şi-ar dori să-ţi placă ceva mai puţin, te asigur de
asta.
A mai mâncat o bucată de brânză, apoi a continuat.
— Asta spune că e posibil să exagerezi. Nu zice Teccam că

1198
prea mult studiu îi dăunează studentului?
— Ertram cel Înţelept, de fapt, am zis. E într-una dintre
cărţile pe care Magistrul Lorren le-a pus deoparte pentru ca
re’larii s-o studieze în acest semestru.
— E adevărat, în orice caz, a zis el. Ar trebui să te gândeşti să
iei în considerare să te şi odihneşti un pic. Să călătoreşti un
pic, să stai la soare.
A mai luat o înghiţitură.
— Nu e bine să vezi un edema ruh fără un pic de bronz.
N-am ştiut ce să spun la asta. Nu mă bătuse niciodată
gândul să iau o vacanţă de la Universitate. Unde era să mă
duc?
Gazda a sosit cu farfurii cu peşte, aburind şi mirosind a
lămâie şi unt. O vreme ne-am concentrat la mâncare. M-am
bucurat că am o scuză să nu vorbesc. De ce să mă fi felicitat
Dal pentru studiile mele şi apoi m-a încurajat să plec?
După un timp, Elxa Dal a scos un oftat mulţumit şi şi-a
împins farfuria înapoi.
— Să-ţi spun o mică poveste, a zis el. O poveste pe care îmi
place s-o numesc Ignorantul edema.
Am ridicat privirea la asta, mestecând încet peştele din gură.
Mi-am păstrat o expresie atent compusă.
El a arcuit o sprânceană, ca şi cum aştepta să vadă dacă am
ceva de zis. Cum nu aveam, a continuat.
— Odată, exista un arcanist învăţat. Ştia totul despre
simpatetică şi scrijeldică şi alchimie. Avea zeci de nume
ascunse cu grijă în cap, vorbea opt limbi şi avea o caligrafie
exemplară. Adevărul e că nu-l împiedicau să fie magistru
decât slaba coordonare şi o anumită lipsă a charismei.
Dal a mai luat o înghiţitură de vin.
— Deci tipul ăsta s-a dus o vreme să vâneze vânt, în speranţa
că-şi va găsi norocul în lumea largă. Şi în timp ce el era în
drumul spre Tinuë, a ajuns la un lac pe care trebuia să-l
treacă.
Dal a zâmbit larg.
— Din fericire, era acolo un barcagiu edema care s-a oferit
să-l treacă pe partea cealaltă. Arcanistul, văzând că drumul

1199
va dura mai multe ore, a încercat să înceapă o conversaţie.
— Ce crezi despre teoria lui Teccam, care spune că energia e
o substanţă elementară mai degrabă decât o proprietate a
materialului? l-a întrebat el pe barcagiu.
Barcagiul a răspuns că el nu crede deloc în aşa ceva. Mai
mult, nici n-avea de gând s-o facă.
— Desigur, educaţia ta include Botezul lui Teccam? a
întrebat arcanistul.
— Eu n-am primit niciodată ceea ce se poate numi o
educaţie, domnia voastră, a zis barcagiul. Şi nu-l ştiu pe
acest Teccam de care ziceţi, decât dacă s-a arătat să
târguiască ace de la nevastă-mea.
Curios, arcanistul i-a pus câteva întrebări şi edema a
recunoscut că nu ştie cine a fost Feltemi Reis sau ce a făcut
un gearwin. Arcanistul a continuat o oră întreagă, mai întâi
cu curiozitate, apoi cu spaimă. Cireaşa de pe tort a venit
atunci când a descoperit că barcagiul nici măcar nu ştia să
scrie şi să citească.
— Zău, domnule, e de datoria fiecăruia să se perfecţioneze.
Un om fără beneficiile educaţiei nu e cu mult mai bun decât
un animal, a zis arcanistul îngrozit.
Dal a zâmbit.
— Păi, după cum ghiceşti, conversaţia n-a mai continuat
mult după aceea. În următoarea oră au mers într-o tăcere
tensionată, dar pe când se apropiau să vadă ţărmul, a
izbucnit o furtună. Valurile au început să biciuiască mica
barcă, făcând lemnul să scârţâie şi să geamă. Edema a
aruncat o privire dură către nori şi a zis:
— În cinci minute va fi cu adevărat rău, apoi răul va trece pe
lângă noi înainte. Barca mea nu va rezista până la urmă. Va
trebuie să înotăm un pic pe ultima porţiune.
Şi cu asta barcagiul şi-a scos cămaşa şi şi-a legat-o în jurul
taliei.
— Dar eu nu ştiu să înot, a zis arcanistul.
Dal a băut şi ultima înghiţitură de vin, întorcând cana cu
susul în jos şi punând-o ferm pe masă. A fost un moment de
tăcere în expectativă, în timp ce mă privea cu o expresie vag

1200
mulţumită de sine pe faţă.
— Nu e o poveste rea, am recunoscut. Accentul ruh a fost un
pic exagerat.
Dal s-a îndoit de mijloc cu o plecăciune rapidă,
batjocoritoare.
— Apreciez asta, a zis el, apoi a ridicat un deget şi m-a privit
conspirativ. Povestea mea nu e menită numai să încânte şi să
distreze, ci există şi un sâmbure de adevăr ascuns în ea, pe
care doar cel mai inteligent student îl poate găsi.
Expresia lui a devenit misterioasă.
— Tot adevărul din lume e cuprins în poveşti, să ştii.
•••
Mai târziu în acea seară, am povestit întâmplarea la
întâlnirea cu prietenii mei, în timp ce jucam cărţi la
Cinzeacă.
— Ţi-a oferit un indiciu, greule de cap, a zis Manet iritat.
Cărţile fuseseră împotriva noastră toată seara şi eram în
urmă cu cinci mâini.
— Doar că tu ai refuzat să-l auzi.
— E o aluzie că ar trebui să plec să studiez o vreme
simpatetica? am întrebat.
— Nu, mi-o tăie Manet. Ţi-a spus ce eu îţi spusesem deja de
două ori. Eşti regele idioţilor dacă te duci la admitere
semestrul ăsta.
— Ce? am întrebat. De ce?
Manet şi-a aşezat cărţile jos cu un calm profund.
— Kvothe. Tu eşti un băiat inteligent, dar ai o căruţă de
probleme să asculţi ceva ce nu vrei să auzi.
S-a uitat în dreapta şi-n stânga, apoi la Wilem şi Simmon.
— Încercaţi să-i spuneţi?
— Ia-ţi un semestru liber, a zis Wilem fără să-şi ridice ochii
din cărţile sale.
Apoi a adăugat:
— Greu de cap.
— Chiar trebuie, a zis Sim cu sinceritate. Toată lumea încă
vorbeşte despre proces. Numai despre asta vorbeşte toată
lumea.

1201
— Despre proces? am râs. Asta a fost cu mai mult de un
interval în urmă. Vorbesc despre cum am fost găsit complet
nevinovat. Exonerat în ochii legii de fier şi ai însuşi
milostivului Tehlu.
Manet a pufnit cu voce tare, împărţind cărţile.
— Ar fi fost mai bine dacă te-ai fi făcut vinovat într-un mod
liniştit, mai degrabă decât să fii un nevinovat atât de
gălăgios.
S-a uitat la mine.
— Ştii cât timp a trecut de când un arcanist n-a mai fost pus
sub acuzare de Consorţiu?
— Nu, am recunoscut.
— Nici eu, a zis el. Ceea ce înseamnă că a trecut mult, mult
de tot. Eşti nevinovat. Minunat pentru tine. Dar procesul a
aşezat o mare pată neagră pe Universitate. Le-a reamintit
oamenilor din popor că, chiar dacă tu nu meriţi să fii ars, alţi
arcanişti ar merita.
A clătinat din cap.
— Poţi fi sigur că şi magiştrii sunt la fel de înnebuniţi din
cauza asta.
— Nici unii studenţi nu sunt prea mulţumiţi, a adăugat Wil
întunecat.
— Nu-i vina mea că a fost un proces! am protestat, apoi m-
am răzgândit un pic. Nu în întregime. Ambrose a stârnit asta.
El a fost în culise în tot acest timp, râzând în mânecă.
— Chiar şi aşa, a zis Wil. Ambrose e suficient de raţional ca
să evite admiterea semestrul ăsta.
— Cum? am întrebat surprins. Nu se duce la admitere?
— Nu, a zis Wilem. A plecat acasă acum două zile.
— Dar nu exista nimic care să-l lege de proces, am zis. De ce
ar pleca?
— Fiindcă magiştrii nu sunt idioţi, a zis Manet. Voi doi aţi
sărit unul la altul ca nişte câini turbaţi de când v-aţi întâlnit
prima dată.
Şi-a ţuguiat buzele gânditor, cu o expresie plină de
nevinovăţie exagerată.
— Să spunem că asta mă face să-mi amintesc. Ce făceai la

1202
Poneiul de Aur în noaptea când camera lui Ambrose a luat
foc?
— Jucam cărţi, am zis.
— Sigur că da, a zis Manet pe un ton plin de sarcasm. Aţi
aruncat cu pietre unul în altul un an întreg şi una dintre ele
a lovit în cele din urmă un cuib de viespi. Singurul lucru
raţional pe care trebuie să-l faceţi este să fugiţi la o distanţă
sigură şi să aşteptaţi până se opreşte bâzâitul.
Simmon şi-a dres glasul timid.
— Nu-mi place să mă alătur corului, a zis el scuzându-se.
Dar zvonul a ajuns până acolo încât se spune că ai fost văzut
luând masa de prânz cu Sleat.
S-a strâmbat.
— Şi mi-a spus Fela că ea a auzit că… hm… o curtezi pe
Devi.
— Ştii că nu e adevărat cu Devi, am zis. Am vizitat-o doar ca
să menţinem pacea. O vreme a fost la un milimetru să-mi
mănânce ficatul. Şi am avut doar o discuţie cu Sleat. Nu mai
lungă de cincisprezece minute.
— Devi? a exclamat Manet cu groază. Devi şi Sleat? O
exmatriculată şi celălalt nu cel mai bun lucru?
A aruncat cărţile.
— De ce te-ai văzut cu oamenii ăştia? De ce sunt eu văzut cu
tine?
— Haide, zău!
M-am uitat când la Wil, când la Sim.
— E de rău?
Wilem şi-a lăsat jos cărţile.
— Eu prezic că, dacă te duci la admitere, vei primi o taxă de
şcolarizare de cel puţin treizeci şi cinci de talanţi, a zis el
calm.
S-a uitat când la Sim, când la Manet.
— Pariez o marcă de aur întreagă. Se bagă cineva?
Niciunul dintre ei nu i-a acceptat oferta.
Am simţit o gaură în stomac.
— Dar asta nu se poate… am zis. Asta…
Sim şi-a pus şi el cărţile jos, cu o expresie sumbră în locul

1203
feţei lui prietenoase.
— Kvothe, a zis el formal. Nu-ţi mai spun şi-a treia oară. Ia-ţi
un semestru liber.
•••
În cele din urmă, mi-am dat seama că prietenii mei îmi
spuneau adevărul. Din păcate, asta m-a lăsat în întregime
derutat. Nu mai aveam examene pentru care să studiez şi n-
ar fi fost decât o nebunie să încep alt proiect în Partizanat.
Chiar gândul de a căuta în Arhive informaţii despre
Chandrieni sau amiri era prea puţin atrăgător. Căutasem
atât de mult şi găsisem atât de puţin.
Am cochetat cu ideea de a căuta în altă parte. Existau şi alte
biblioteci, desigur.
Fiecare casă de nobil avea cel puţin o colecţie modestă, care
conţinea rapoarte casnice şi istoria terenurilor lor şi a
familiei. Cele mai multe biserici aveau înregistrări ample din
urmă cu sute de ani, care detaliau procese, căsătorii şi
dispoziţii. Acelaşi lucru era valabil în orice oraş mai mare.
Amirii nu puteau să fi distrus orice urmă a existenţei lor.
Nu cercetarea în sine era partea cea mai grea. Greu era în
primul rând accesul la biblioteci. Nu puteam să mă arăt în
Renere îmbrăcat în zdrenţe şi plin de praful drumului,
solicitând să răsfoiesc prin arhivele palatului.
Ăsta era un alt exemplu de ce un patron ar fi fost nepreţuit.
Un patron mi-ar fi putut scrie o scrisoare de recomandare,
care mi-ar fi deschis tot felul de uşi. Mai mult, cu sprijinul
patronului aş fi putut trăi decent cât timp călătoream. Multe
oraşe mici nici nu te primeau să cânţi la un han local fără un
titlu de patronaj.
Universitatea fusese centrul vieţii mele pentru un an solid.
Acum, confruntat cu necesitatea de a pleca, eram extrem de
confuz, fără nicio idee despre ce aş fi putut face cu viaţa mea.

1204
 CAPITOLUL 50
Vânare de vânt

I-am dat piesa de admitere Felei, spunându-i că sper să-i

aducă noroc. Şi aşa semestrul de iarnă a ajuns la final.
Dintr-odată, trei sferturi din viaţa mea pur şi simplu au
dispărut. N-aveam niciun curs cu care să-mi ocup timpul,
nicio tură la Clinică. Nu mai puteam scoate materiale de la
Stocuri, nu mai puteam utiliza uneltele din Partizanat şi nu
mai puteam intra în Arhive.
La început nu a fost aşa de rău. Ceremonia grandioasă din
mijlocul iernii era minunat de distractivă, şi fără grija muncii
şi a studiului am fost liber să mă simt bine şi să-mi petrec
timpul în compania prietenilor mei.
Apoi a început semestrul de primăvară. Prietenii mei erau
încă acolo, dar erau ocupaţi cu propriile studii. M-am trezit
trecând râul din ce în ce mai des. Denna încă nu era de găsit,
dar Deoch şi Stanchion erau întotdeauna dispuşi să împartă
o băutură şi ceva bârfe fără temei.
Threpe era şi el prezent şi, în timp ce mă bătea la cap
ocazional să particip la o cină în casa lui, mi-am dat seama
ca inima lui nu era acolo. Procesul meu nu mulţumise nici
oamenii de pe această parte a râului şi încă mai spuneau
poveşti despre el. N-aveam să mai fiu binevenit în niciun cerc
social respectabil pentru o lungă perioadă de timp, dacă
aveam să mai fiu vreodată.
Am cochetat cu ideea de a părăsi Universitatea. Ştiam că
oamenii vor uita de proces mult mai repede dacă nu eram
prin preajmă. Dar unde să mă duc? Singurul gând care mi-a
venit în minte era să mă îndrept spre Yll, cu speranţa deşartă
de-a o găsi pe Denna. Dar ştiam că nu era decât o nebunie.
Din moment ce nu era nevoie să economisesc bani pentru
studii, m-am dus să-i restitui banii lui Devi. Dar, pentru
prima dată, n-am putut s-o găsesc. În câteva zile am devenit
tot mai agitat. Chiar i-am băgat pe sub uşă mai multe

1205
scrisori cu scuze, până când am auzit de la Mola că plecase
în vacanţă şi că se întorcea în curând.
•••
Zilele treceau. Şi am rămas inactiv până când iarna s-a
retras încet de la Universitate.
Gheaţa a părăsit colţurile geamurilor, troienele de zăpadă s-
au topit şi copacii au început să-şi arate primii muguri verzi.
În cele din urmă, Simmon a zărit un prim picior gol sub o
rochie învolburată şi a declarat că primăvara a sosit oficial.
Într-o după-amiază, când m-am aşezat să beau hidromel cu
Stanchion, Threpe a intrat pe uşă practic fierbând de
entuziasm. M-a dus pe sus către o masă privată de la al
doilea etaj, părând gata să izbucnească din cauza ştirilor pe
care le avea.
Threpe şi-a împreunat mâinile pe masă.
— Din moment ce n-am avut prea mult noroc să-ţi găsesc un
sponsor local, am început să-mi întind năvoadele mai
departe. E frumos să ai un sponsor local. Dar dacă ai
suportul unui domn cu adevărat influent nu prea contează
unde locuieşte.
Am dat din cap. Trupa mea mersese peste tot în cele patru
colţuri, sub protecţia numelui Lordului Pârloagă-Sură.
Threpe a zâmbit.
— Ai fost vreodată la Vintas?
— Posibil, am zis.
Apoi, văzându-i privirea nedumerită, am explicat.
— Am călătorit destul de mult când eram tânăr. Nu-mi
amintesc dacă am ajuns vreodată atât de departe spre est.
A dat din cap.
— Ştii cine e maerul Alveron?
Ştiam, dar am văzut că Threpe era nerăbdător să-mi spună el
însuşi.
— Îmi amintesc ceva… i-am spus vag.
Threpe a zâmbit.
— Ştii vorba bogat ca regele Vintului?
Am dat din cap.
— Ei bine, el e. Stră-străbunicii lui au fost regii Vintului

1206
înainte ca imperiul să calce totul în picioare, convertindu-i pe
toţi la legea de fier şi la Cartea Căii. Dacă n-ar fi fost câteva
capricii ale sorţii acum o duzină de generaţii, Alveron ar fi
fost familia regală a Vintasului, nu Calanthis, şi prietenul
meu, maerul, ar fi fost rege.
— Prietenul tău? i-am spus apreciativ. Îl ştii pe maerul
Alveron?
Threpe a făcut un gest şovăielnic.
— Prieten poate că e un pic exagerat, a recunoscut. Am
corespondat câţiva ani, făcând schimb de ştiri din diferite
colţuri ale lumii unde ne aflam, făcându-ne reciproc vreo
două favoruri. Ar fi mai potrivit să spun că suntem
cunoştinţe.
— O cunoştinţă impresionantă. Cum e el?
— Scrisorile lui sunt destul de politicoase. Niciodată nu e nici
măcar un pic snob, chiar dacă stă destul de bine mai sus în
rang ca mine, a zis Threpe modest. E ca un rege, cu excepţia
titlului şi coroanei, ştii. Când s-a format Vintas, familia lui a
refuzat să predea vreuna dintre puterile plenare. Asta
înseamnă că maerul are autoritatea de a face aproape orice
face şi regele Roderic însuşi: să acorde titluri, să ridice o
armată, să bată monedă, să fixeze taxe…
Threpe a clătinat din cap brusc.
— A, am uitat ce fac, a spus, începând să se caute prin
buzunare. Am primit chiar ieri o scrisoare de la el.
A scos o bucată de hârtie, a desfăcut-o, şi-a dres glasul şi a
citit:
— Ştiu că sunteţi plini de poeţi şi muzicanţi acolo şi eu am
nevoie de un tânăr care se pricepe la vorbe. Nu găsesc pe
nimeni să se potrivească aici, în Severen. Şi, ca s-o spunem
pe-a dreaptă, l-aş prefera pe cel mai bun.
Ar trebui să se priceapă la vorbe mai presus de toate, poate
un muzician de un anumit fel. Apoi, mi-aş dori să fie
inteligent, bun de gură, manierat, educat şi discret. La citirea
acestei liste poţi vedea de ce n-am avut noroc să găsesc
singur un astfel de om. Dacă se întâmplă să cunoşti pe
cineva de acest fel rar, îndeamnă-l să apeleze la mine. Ţi-aş

1207
spune ce am de gând să-l pun să facă, dar problema e de
natură privată…
Threpe a studiat scrisoarea pentru câteva clipe.
— Mai e un pic. Apoi spune: în problema pe care am
menţionat-o mai înainte, mă cam grăbesc. Dacă nu există
niciunul adecvat în Imre, te rog să-mi trimiţi o scrisoare prin
poştă. Dacă se întâmplă să trimiţi pe cineva la mine,
îndeamnă-l să se grăbească.
Ochii lui Threpe au cercetat hârtia pentru încă un moment,
buzele mişcându-i-se în tăcere.
— Asta e tot, a zis el în cele din urmă şi a băgat-o înapoi într-
un buzunar. Ce zici?
— Îmi faci o mare…
— Da, da.
A fluturat nerăbdător o mână.
— Eşti flatat. Treci peste toate astea.
S-a aplecat înainte serios.
— Faci asta? Studiile tale – a făcut un gest de desconsiderare
spre vest, spre Universitate – îţi permit o absenţă de un sezon
sau aşa ceva?
Mi-am dres vocea.
— De fapt, chiar am luat în considerare să-mi fac studiile
peste hotare pentru un timp.
Contele a zâmbit larg şi a lovit braţul scaunului.
— Bine! a râs el. Am crezut că va trebui să te smulg din
preţioasa ta Universitate ca pe un bănuţ din pumnul unui
shim mort! E o oportunitate minunată, îţi dai seama. O dată
în viaţă, într-adevăr.
Mi-a făcut şiret cu ochiul.
— În plus, unui tânăr ca tine i-ar fi foarte greu să găsească
un sponsor mai bun decât un om care e mai bogat decât
regele Vintului.
— Există ceva adevăr în asta, am recunoscut cu voce tare.
În secret, m-am gândit, puteam spera la o mai bună
asistenţă în cercetarea mea despre amiri?
— E mult adevăr în asta, a chicotit el. Cât de repede poţi fi
gata de plecare?

1208
Am ridicat din umeri.
— Mâine?
Threpe a ridicat o sprânceană.
— Nu prea laşi praful să se aşeze, nu?
— Spune că se grăbeşte şi aş prefera să ajung mai devreme
decât mai târziu.
— Adevărat. Adevărat.
A scos din buzunar un ceas mecanic de argint, s-a uitat la el,
apoi a oftat când l-a închis.
— Va trebui să sar peste ceva somn în seara asta, ca să
compun o scrisoare de recomandare pentru tine.
M-am uitat spre fereastră.
— Încă nu e întuneric, am zis. Cât de mult te aştepţi să-ţi ia?
— Taci, a spus el supărat. Eu scriu încet, mai ales atunci
când trimit o scrisoare către cineva atât de important ca
maerul. În plus, trebuie să te descriu, şi nu e o sarcină
uşoară.
— Atunci, lasă-mă să te ajut, am zis. N-are sens să-ţi pierzi
somnul din cauza mea. Am zâmbit. În plus, dacă e ceva la
care mă pricep cel mai bine, mă pricep la propriile mele
calităţi.
•••
A doua zi am trecut în fugă să-mi iau rămas-bun de la toată
lumea pe care o ştiam de la Universitate. Am primit strângeri
de mână din toată inima de la Wilem şi Simmon şi un
fluturat de mână de la Auri.
Kilvin a mormăit fără să-şi ridice ochii de la gravura lui şi mi-
a spus să scriu cât sunt plecat orice idei mi-ar veni pentru
lampa veşnic arzătoare.
Arwyl m-a privit lung, pătrunzător, prin ochelarii lui şi mi-a
spus că va fi un loc pentru mine în Clinică atunci când o să
mă întorc.
Elxa Dal a fost înviorător după răspunsurile rezervate ale
celorlalţi magiştri. A râs şi a recunoscut că e un pic gelos pe
libertatea mea. M-a sfătuit să profit din plin de fiecare şansă,
cât de măruntă, care se arată. Dacă o mie de mile nu erau
de-ajuns pentru a-mi păstra escapadele secrete, a zis el,

1209
atunci nimic nu e.
N-am avut noroc să-l găsesc pe Elodin şi m-am mulţumit să-i
bag o scrisoare pe sub uşa biroului. Cu toate că, după cum
părea să nu folosească locul, puteau trece luni înainte s-o
găsească.
Am cumpărat o traistă nouă şi alte câteva lucruri care nu
trebuiau să-i lipsească unui simpatist: ceară, coarde şi
sârmă, cârlig şi strună. Hainele mele erau uşor de
împachetat, pentru că nu aveam multe.
Cât mi-am încărcat traista, mi-am dat seama încet că nu
puteam lua totul cu mine.
A venit ca un fel de şoc. Atât de mulţi ani cărasem după mine
tot ce aveam şi de obicei îmi rămânea şi o mână liberă.
Dar, de când mă mutasem în această cămăruţă din pod,
începusem să colecţionez nimicuri şi proiecte pe jumătate
terminate. Ajunsesem acum la luxul de a deţine două pături.
Erau pagini cu note, o bucată rotundă de tablă pe jumătate
inscripţionată din Partizanat, un ceas mecanic defect, de la
care am luat bucăţi ca să văd dacă pot să-l îmbin din nou.
Am terminat încărcarea traistei, apoi am băgat restul în
cufărul de la picioarele patului. Câteva unelte uzate, o bucată
ruptă de ardezie pe care o folosisem pentru cifrare, o cutiuţă
din lemn cu o mână de mici comori, pe care mi-o dăduse
Auri…
Apoi m-am dus la parter şi l-am întrebat pe Cinzeacă dacă l-
ar deranja dacă mi-aş depozita posesiunile în subsol până
mă întorc. A recunoscut că se simte un pic vinovat că,
înainte ca eu să fi început să dorm acolo, cămăruţa cu tavan
înclinat stătuse goală ani de-a rândul şi fusese folosită numai
pentru depozitare. Era dispus s-o lase neînchiriată dacă
promiteam că vom continua înţelegerea noastră actuală,
cameră-pentru-muzică, după ce revin. Am acceptat cu
bucurie şi aruncându-mi cutia lăutei pe umăr, am ieşit pe
uşă afară.
•••
N-am fost întru totul surprins să-l găsesc pe Elodin pe Podul
de Piatră. Foarte puţine mă mai surprindeau în ultima vreme

1210
la Magistrul Elodin. Era aşezat pe buza înaltă de piatră a
podului, dând din picioarele goale deasupra hăului de zeci de
metri până la râul de dedesubt.
— Salutare, Kvothe, a zis el fără să-şi ia ochii de la apa
învolburată.
— Salutare, Magistre Elodin, am zis. Mă tem că voi pleca de
la Universitate pentru un semestru sau două.
— Chiar te temi?
Am observat o urmă de amuzament în vocea lui rezonantă,
liniştită.
Mi-a luat un moment ca să-mi dau seama la ce se referea.
— E doar un fel de-a spune. Modurile noastre de a vorbi sunt
asemenea imaginilor numelor. Nume vagi, slabe, dar, cu
toate astea, nume. Fii conştient de ele.
A ridicat privirea la mine.
— Aşază-te lângă mine pentru un moment.
Am început să mă scuz, apoi am ezitat. Fusese sponsorul
meu, la urma-urmelor. Am lăsat lăuta şi traista pe piatra
plată a podului. Un zâmbet afectuos s-a ivit pe faţa de băieţel
a lui Elodin şi a lovit cu palma parapetul de piatră de lângă
el, oferindu-mi un loc.
M-am uitat peste margine, cu o urmă de nelinişte.
— Aş prefera să nu, Magistre Elodin.
M-a privit cu reproş.
— Precauţia i se potriveşte unui arcanist. Asigurarea i se
potriveşte unui glăsuitor. Frica nu i se potriveşte niciunuia.
Nu ţi se potriveşte nici ţie. A lovit din nou cu palma piatra,
mai hotărât de data asta.
M-am urcat cu atenţie pe parapet şi mi-am aruncat picioarele
peste margine. Panorama era spectaculoasă, captivantă.
— Vezi vântul?
Am încercat. Pentru un moment a părut ca şi cum… Nu. Nu
era nimic. Am scuturat din cap.
Elodin a ridicat din umeri cu nonşalanţă, deşi am simţit o
urmă de dezamăgire.
— E un loc bun pentru un glăsuitor. Spune-mi de ce.
M-am uitat în jur.

1211
— Vânt răspândit, apă puternică, piatră veche.
— Bun răspuns.
Am auzit plăcere reală în vocea lui.
— Dar mai e un motiv. Piatră, apă, vânt sunt şi în alte părţi.
Ce are diferit acest loc?
M-am gândit pentru o clipă, m-am uitat în jur şi am clătinat
din cap.
— Nu ştiu.
— Alt răspuns bun. Să-l ţii minte.
Am aşteptat ca el să continue. Când n-a făcut-o, l-am
întrebat:
— Ce face din acesta un loc bun?
S-a uitat îndelung la apă înainte de a răspunde.
— E o muchie, a zis în sfârşit. E un loc înalt cu perspectiva
de a se prăbuşi. Lucrurile sunt mult mai uşor de privit de pe
margine. Pericolul deşteaptă mintea adormită. Face unele
aspecte clare. Să vezi lucrurile e o parte din a fi glăsuitor.
— Cum adică să se prăbuşească? am întrebat.
— Dacă e să te prăbuşeşti, te prăbuşeşti, a ridicat din umeri
Elodin. Uneori şi prăbuşitul ne învaţă lucruri. În vis de multe
ori te prăbuşeşti înainte să te trezeşti.
Am rămas amândoi tăcuţi cu gândurile noastre pentru un
timp. Am închis ochii şi am încercat să ascult numele
vântului. Am auzit apa de dedesubt, am simţit piatra podului
sub palme. Nimic.
— Ştii ce se spune când un student pleacă de la Universitate
pentru un semestru? a întrebat Elodin.
Am scuturat din cap.
— Se spune că vânează vânt, a chicotit el.
— Am auzit expresia.
— Ai auzit-o? Ce pare să însemne?
M-am oprit un moment să-mi aleg cuvintele.
— Are o savoare frivolă. Ca şi cum studenţii aleargă fără un
scop precis.
Elodin a dat din cap.
— Majoritatea studenţilor pleacă din motive frivole sau ca să
urmărească lucruri frivole.

1212
S-a aplecat să se uite direct în jos, la râul de dedesubt.
— Dar nu ăsta e de fiecare dată sensul.
— Nu?
— Nu.
S-a ridicat din nou.
— Cu mult timp în urmă, pe când toţi studenţii aspirau să fie
glăsuitori, situaţia era diferită.
Şi-a lins un deget şi l-a ridicat în aer.
— Numele pe care cei mai noi glăsuitori erau încurajaţi să-l
găsească era cel al vântului. După ce găseau numele, minţile
lor adormite se deşteptau şi găsirea altor nume era mai
uşoară.
— Dar unii studenţi aveau dificultăţi în a găsi numele
vântului. Sunt prea puţine muchii aici, iar riscul prea mic.
Aşa că plecau în ţinuturi sălbatice, necivilizate. Îşi căutau
norocul, trăiau aventuri, vânau secrete şi comori…
S-a uitat la mine.
— Dar erau, de fapt, în căutarea numelui vântului.
Conversaţia ni s-a întrerupt când cineva a venit pe pod. Era
un bărbat cu părul închis la culoare şi faţa ciupită. Ne-a
privit cu coada ochiului, fără a întoarce capul, şi cât a mers
prin spatele nostru, am încercat să nu mă gândesc la cât de
uşor i-ar fi fost să mă împingă de pe pod.
Apoi a trecut de noi. Elodin a oftat obosit şi a continuat.
— Situaţia s-a schimbat. Sunt şi mai puţine muchii acum
decât erau înainte. Lumea e mai puţin sălbatică. Există mai
puţină magie, mai multe secrete şi doar o mână de oameni
care cunosc numele vântului.
— Îl ştiţi, nu-i aşa? am întrebat.
Elodin a dat din cap.
— Se schimbă de la un loc la altul, dar ştiu cum să-i ascult
schimbarea formei.
A râs şi m-a bătut pe umăr.
— Ar trebui să pleci. Să vânezi vânt. Nu-ţi fie teamă de riscul
ocazional.
A zâmbit.
— Cu moderaţie.

1213
Mi-am tras picioarele în spate, am sărit de pe peretele gros şi
mi-am repus lăuta şi traista pe umăr. Dar în timp ce am
pornit spre Imre, m-a oprit vocea lui Elodin.
— Kvothe.
M-am întors şi l-am văzut pe Elodin aplecat peste marginea
podului. A zâmbit ca un şcolar.
— Un scuipat pentru noroc.
•••
Devi mi-a deschis uşa şi a făcut ochii mari, în stare de şoc.
— Doamne, a zis ea, apăsând pe piept în mod dramatic o
bucată de hârtie.
Am recunoscut-o ca fiind una dintre scrisorile băgate de
mine pe sub uşa ei.
— E admiratorul meu secret.
— Încercam să-mi achit datoria, am zis. Am făcut patru
drumuri.
— Mersul pe jos îţi face bine, a zis ea cu o voioasă lipsă de
simpatie în timp ce îmi făcea semn să intru, încuind uşa
după mine. Camera mirosea a…
Am adulmecat.
— A ce miroase? am întrebat.
Expresia ei era mâhnită.
— Trebuia să fie pere.
Am lăsat jos cutia lăutei şi traista şi am luat loc la biroul ei.
În ciuda celor mai bune intenţii ale mele, ochii îmi erau
captivaţi de inelul negru carbonizat.
Devi şi-a mişcat brusc capul cu păr blond-căpşuniu şi m-a
privit în ochi.
— Ce zici de o revanşă? a întrebat ea cu gura curbată. Pot să
te fac, cu gram sau fără gram. Pot să te fac şi dacă sunt
moartă.
— Recunosc că sunt curios, am spus. Dar trebuie să mă
concentrez pe afaceri.
— Foarte bine, a zis ea. Chiar ai de gând să-mi plăteşti toată
suma? Ţi-ai găsit până la urmă un sponsor?
Am scuturat din cap.
— Cu toate astea, mi s-a ivit o şansă nemaipomenită. Şansa

1214
de a obţine un patron într-adevăr bun.
M-am oprit.
— În Vintas.
A ridicat o sprânceană.
— E un drum destul de lung, a zis ea apăsat. Mă bucur că
te-ai oprit să-ţi achiţi datoria înainte de a te plimba prin
cealaltă parte a lumii. Cine ştie când mai vii înapoi.
— Chiar aşa, am zis. Deci. Mă aflu într-o situaţie un pic
ciudată, financiar vorbind.
Devi deja dădea din cap înainte de a termina de vorbit.
— Categoric, nu. Deja îmi datorezi nouă talanţi. Nu-ţi mai
împrumut bani în ziua în care părăseşti oraşul.
Am ridicat mâinile în semn de apărare.
— Ai înţeles greşit, am zis.
Am deschis traista şi am vărsat talanţi şi firfirei pe masă. A
căzut şi inelul Dennei şi l-am oprit înainte de a se rostogoli
de pe masă.
Am arătat către grămada de monede din faţa mea, puţin
peste treisprezece talanţi.
— Ăştia sunt tot ce am pe lume, am zis. Cu ei trebuie să
ajung la Severen cât mai repede. O mie de mile, cu ceva de
rezervă. Asta înseamnă traversare pe cel puţin o navă.
Mâncare. Cazare. Bani pentru diligenţă sau poştalion.
Cât am enumerat fiecare dintre aceste lucruri, am trecut
suma corespunzătoare de bani dintr-o parte a biroului în
alta.
— Când o să ajung în cele din urmă în Severen, va trebui să-
mi cumpăr haine care să-mi permită să mă plimb prin curte
fără să arăt ca muzicantul zdrenţăros care sunt.
Am mai tras nişte monede.
Am arătat la cele câteva monede rămase.
— Astea nu sunt suficiente pentru a lichida datoria la tine.
Devi m-a privit peste degetele ei lungi.
— Înţeleg, a zis ea serios. Trebuie să găsim o alternativă ca
să-ţi plăteşti datoria.
— Aşa mă gândesc, am zis. Pot să las o garanţie că mă
întorc.

1215
Ochii ei au licărit la silueta subţire, întunecată a cutiei lăutei
mele.
— Nu lăuta, am zis repede. Am nevoie de ea.
— Ce, atunci? a întrebat ea. Mereu ai zis că n-ai garanţii.
— Am câteva lucruri, am zis, scotocind în traistă şi scoţând o
carte.
Ochii lui Devi se aprinseră. Apoi, a citit pe cotor.
— Retorică şi logică?
A făcut o faţă.
— Aşa simt şi eu, am zis. Dar valorează ceva. Mai ales pentru
mine. De asemenea… Am căutat în buzunarul mantiei şi am
scos lampa de mână.
— Am asta. O lampă simpatetică după designul meu. Are un
fascicul focalizat şi un comutator gradat.
Devi s-a ridicat de pe birou, dând din cap.
— Mi-aduc aminte de asta, a zis ea. Ziceai că nu poţi să
renunţi la ea din cauza unei promisiuni pe care i-ai făcut-o
lui Kilvin. S-a schimbat asta?
I-am arătat un zâmbet strălucitor, care era două treimi
mincinos.
— Această promisiune face, de fapt, lampa o piesă perfectă
ca garanţie, am zis. Dacă îi duc lampa asta lui Kilvin, am
toată încrederea că va plăti o sumă generoasă doar pentru a
nu cădea în…
Mi-am dres vocea.
— Mâini dezgustătoare.
Devi a atins comutatorul în dorul lelii, cu degetul mare, dând
lumina de la slab la puternic şi din nou înapoi.
— Şi îmi imaginez că asta e o prevedere pe care o ceri? Să i-o
restitui eu lui Kilvin?
— Mă cunoşti atât de bine, am zis. E aproape jenant.
Devi a pus lampa înapoi pe masă, lângă cartea mea, şi a tras
aer pe nas.
— O carte care are valoare doar pentru tine, a zis ea. Şi o
lampă care are valoare doar pentru Kilvin.
A clătinat din cap.
— Nu e o ofertă prea atrăgătoare.

1216
Am simţit o strângere de inimă când am căutat pe umăr, am
luat naiul măiestriei şi l-am pus şi pe el pe masă.
— Ăsta e argint, am zis. Şi e greu de găsit. Cu el poţi şi să
intri la Eolian gratuit.
— Ştiu ce e.
Devi l-a luat şi s-a uitat la el cu o privire ascuţită. Apoi, a
punctat.
— Aveai un inel.
Am îngheţat.
— Nu e al meu ca să-l dau.
Devi a râs.
— E în buzunarul tău, nu?
Şi-a plesnit degetele.
— Haide, zău! Dă-mi-l să-l văd.
L-am scos din buzunar, dar nu i l-am dat.
— Am trecut printr-o mulţime de probleme pentru el, am zis.
E inelul pe care Ambrose i l-a luat unei prietene de-a mea.
Mă pregătesc să i-l restitui.
Devi stătea în tăcere, cu mâna întinsă. După o clipă, i-am
pus inelul în palmă.
L-a ţinut aproape de lampă şi s-a aplecat înainte,
cercetându-l cu un ochi închis pe faţa ei mică.
— Drăguţă piatră, a zis ea apreciativ.
— E montată recent, am spus nefericit.
Devi a pus inelul cu atenţie pe cartea mea, lângă nai şi lampa
de mână.
— Asta e o afacere, a zis ea. Voi păstra astea ca garanţie
pentru actuala datorie de nouă talanţi. Pentru o perioadă de
un an.
— Un an şi o zi, am zis.
Un zâmbet i-a curbat colţul gurii.
— I-auzi! Foarte bine. Asta va amâna plata pentru un an şi o
zi. Dacă nu-mi rambursezi datoria până la sfârşitul perioadei,
aceste obiecte vor fi reţinute, iar datoria noastră va fi ştearsă.
Zâmbetul ei deveni ascuţit. Deşi aş putea fi convinsă să le
restitui în schimbul anumitor informaţii.
Am auzit clopotul din turn în depărtare şi am oftat adânc. N-

1217
aveam prea mult timp pentru negociere, căci întârziasem deja
la întâlnirea cu Threpe.
— Bine, am zis iritat. Dar inelul va fi păstrat undeva în
siguranţă. Nu poţi să-l porţi până când nu devine al tău.
Devi s-a încruntat.
— Nu mă…
— Nu negociez cu asta, am zis serios. Îi aparţine unei
prietene. E preţios pentru ea. N-aş vrea să-l văd pe mâna
altcuiva. Nu după tot ce am făcut ca să-l iau înapoi de la
Ambrose.
Devi n-a zis nimic, pe faţa ei mică apărând o expresie
sumbră. Am afişat şi eu o expresie sinistră şi i-am întâlnit
privirea. Ştiu să-mi compun o bună expresie sumbră atunci
când e nevoie.
Un lung moment de tăcere s-a aşternut între noi.
— Bine, a zis ea în final.
Am dat mâna.
— Un an şi o zi, am zis.

1218
 CAPITOLUL 51
Toţi înţelepţii se tem

M-am oprit la Eolian, unde Threpe mă aştepta dansând

practic de nerăbdare. Găsise, mi-a spus, o corabie care se
îndrepta în aval în mai puţin de-o oră. Mai mult, îmi plătise
deja drumul până la Bobcatran, unde puteam să găsesc cu
uşurinţă o legătură către est.
Ne-am grăbit spre docuri, ajungând chiar când vasul făcea
ultimele pregătiri. Threpe, roşu la faţă, suflând greoi în urma
alergăturii, s-a grăbit să-mi dea în decurs de trei minute
sfaturi cât pentru o viaţă.
— Maerul are sânge vechi-vechi, a spus el. Nu cum sunt cei
mai mulţi dintre nobilii din părţile astea, care nu pot spune
cine erau stră-străbunicii lor. Aşa că tratează-l cu respect.
Mi-am dat ochii peste cap. De ce toată lumea se aştepta să
fac o impresie proastă?
— Şi nu uita, a zis el. Dacă dai impresia că eşti în căutare de
bani, te vor privi ca pe un provincial. Dacă se întâmplă aşa,
nu te va lua nimeni în serios. Eşti acolo ca să intri în graţiile
cuiva. E un joc cu miză ridicată. În plus, averea urmează
favoarea, cum se spune. Dacă obţii una, o vei avea şi pe
cealaltă. Cum a scris şi Teccam. „Costul unui pâini e doar un
amănunt, şi astfel pâinea e căutată adesea”…
— „Dar unele aspecte sunt nepreţuite: râsul, ţara şi
dragostea nu sunt niciodată cumpărate”, am încheiat eu.
Era, de fapt, un citat din Gregorie cel Mic, dar nu m-am
deranjat să-l corectez.
— Hei, tu! a strigat către noi un bărbat bronzat, cu barbă, de
pe puntea navei. Aşteptăm un cioflingar şi căpitanul e furios
ca o târfă urâtă. Jură că va pleca dacă nu e aici în două
minute. Ai face bine să fii la bord până atunci.
A plecat fără să aştepte răspuns.
— Adresează-te cu Alteţă, a continuat Threpe ca şi cum n-am
fi fost întrerupţi. Şi nu uita: vorbeşte puţin dacă vrei să fii

1219
auzit mai des. O!
A scos o scrisoare sigilată din buzunarul de la piept.
— Iată scrisoarea ta de recomandare. Voi trimite o copie prin
poştă, doar ca să ştie că vii.
I-am zâmbit larg şi i-am cuprins braţul.
— Mulţumesc, Denn, am zis sincer. Pentru tot. Apreciez toate
astea mai mult decât îţi dai seama.
Threpe a respins comentariul.
— Ştiu că vei reuşi splendid. Eşti un băiat isteţ. Ţine minte
că trebuie să găseşti un croitor bun când ajungi acolo. Moda
va fi diferită. Cum se spune: cunoşti o femeie după maniere,
iar un bărbat după haine.
•••
Am îngenuncheat şi am deschis cutia lăutei. Am dat lăuta
deoparte, am apăsat capacul compartimentului secret şi l-am
deschis. Am băgat scrisoarea sigilată de la Threpe în interior,
unde s-a alăturat cornului cu gaură în care era desenul Ninei
şi unui săculeţ cu poame pe care-l depozitasem acolo. Nu era
nimic special cu poamele, dar în opinia mea dacă ai un
compartiment secret în cutia în care ţii lăuta şi nu-l foloseşti
pentru a ascunde lucruri, e ceva teribil, teribil de în neregulă
cu tine.
Am închis clemele, fixând capacul la loc, apoi m-am ridicat şi
mi-am adunat lucrurile, gata să mă urc la bordul corăbiei.
Threpe m-a prins brusc de umăr.
— Aproape că am uitat! Alveron a menţionat într-una dintre
scrisori că tinerii de la curtea lui pariază la jocurile de noroc.
Crede că e un obicei deplorabil, aşa că fereşte-te. Şi
aminteşte-ţi, micile dezgheţuri fac marile inundaţii, astfel
încât fii de două ori mai atent să ai un sezon în schimbare
lentă.
Am văzut pe cineva alergând de-a lungul docului, spre noi.
Era omul cu faţa ciupită care trecuse mai devreme pe lângă
mine şi Elodin pe Podul de Piatră. Strângea sub braţ un
pachet înfăşurat în pânză.
— Bănuiesc că el e marinarul care lipseşte, am zis repede. Aş
face bine să urc la bord.

1220
L-am îmbrăţişat rapid pe Therpe şi am încercat să scap
înainte de a putea să-mi mai dea şi alte sfaturi.
Dar m-a prins de mânecă, pe când mă întorceam.
— Fii atent la drumul până acolo, a zis el cu o expresie
neliniştită. Aminteşte-ţi: de trei lucruri se tem toţi oamenii
înţelepţi: de furtuna pe mare, de o noapte fără lună şi de
mânia unui om blând.
Marinarul a trecut pe lângă noi şi a păşit pe scândura de
urcare la bord, neatent la cum sălta şi zăngănea aceasta sub
picioarele sale. I-am zâmbit liniştitor lui Threpe şi m-am dus
pe urmele lui. Doi bărbaţi cu pielea aspră au tras scândura şi
eu i-am făcut cu mâna lui Threpe.
Erau strigate ordine, oamenii se agitau, iar vasul a început
să se mişte. M-am întors cu faţa spre aval, spre Bobcatran,
spre mare.

1221
 CAPITOLUL 52
O călătorie scurtă

Ruta mea a fost una simplă. Am mers la Bobcatran în aval,

prin Strâmtoarea Refting, în josul coastei spre Junpui, apoi
pe râul Arrand. Am ocolit mai mult decât dacă aş fi mers pe
uscat, dar era mai bine pe termen lung. Chiar dacă luam
poştalionul şi schimbam caii la fiecare ocazie, tot mi-ar fi
trebuit aproape trei opriri pentru a ajunge la Severen pe
uscat. Şi cea mai mare parte a timpului aş fi petrecut-o în
sudul Aturului şi în Micile Regate. Numai preoţii şi nebunii
se aşteaptă ca drumurile din acea parte a lumii să fie sigure.
Ruta pe apă adăuga câteva sute de mile distanţei parcurse,
dar navele nu-şi fac griji pe mare pentru răsucirile şi
cotiturile unui drum. Şi în timp ce un cal bun poate stabili
un ritm mai bun decât o corabie, nu puteai merge zi şi
noapte pe cal fără să te opreşti pentru odihnă. Ruta pe apă
dura cam douăsprezece zile, în funcţie de vreme.
Şi curiozitatea mea era bucuroasă să ia calea mării. Nu
fusesem pe nicio apă mai mare decât un râu. Singura mea
grijă era că mă puteam plictisi doar cu vântul, valurile şi
marinarii drept companie.
•••
În timpul călătoriei au apărut mai multe complicaţii
nefericite.
Pe scurt, au fost o furtună, piraterie, trădare şi naufragiu,
deşi nu în această ordine. E, de asemenea, de la sine înţeles
că am făcut foarte multe lucruri, unele eroice, unele
nerecomandate, unele inteligente şi îndrăzneţe. De-a lungul
călătoriei am fost jefuit, înecat şi lăsat fără niciun ban pe
străzile din Junpui. Pentru a supravieţui, am cerşit coji de
pâine, am furat pantofii unui om şi am recitat poezii. Ultimul
gest ar trebui să demonstreze mai mult decât restul cât de cu
adevărat disperată devenise situaţia mea.
Dar cum aceste evenimente au prea puţin de-a face cu inima

1222
poveştii, trebuie să trec peste ele, în favoarea aspectelor mult
mai importante. Pe scurt, mi-a luat şaisprezece zile să ajung
la Severen. Un pic mai mult decât planificasem, dar în niciun
moment din timpul călătoriei n-am fost vreodată plictisit.

1223
 CAPITOLUL 53
Perpendiculara

Am păşit prin porţile Severenului zdrenţuros, fără niciun ban

şi înfometat. Foamea nu-mi e străină. Cunosc nenumăratele
forme goale pe care le ia în tine. Această foame nu era una
teribilă în mod special. Mâncasem două mere şi nişte şuncă
cu o zi înainte, astfel că această foame era doar puţin
dureroasă. Nu era foamea cea rea care te lasă slab şi
tremurând. Eram departe de asta pentru cel puţin vreo opt
ore.
În ultimele două zile, tot ce deţinusem fusese pierdut,
distrus, furat sau abandonat. Singura excepţie era lăuta.
Minunata cutie de la Denna îşi plătise de zece ori valoarea în
timpul călătoriei. Pe lângă faptul că mi-a salvat viaţa o dată,
mi-a protejat lăuta, scrisoarea de recomandare a lui Threpe
şi nepreţuitul desen al Ninei cu Chandrienii.
Observaţi că nu includ nicio haină pe lista mea de bunuri.
Există două motive pentru asta. Primul e că nu puteai numi
cu adevărat haine zdrenţele murdare pe care le purtam fără a
trage de adevăr până la punctul de rupere.
În al doilea rând, le furasem, aşa că nu pare corect să pretind
că erau ale mele.
Cea mai iritantă era pierderea mantiei de la Fela. Fusesem
forţat s-o rup şi s-o folosesc pentru bandaje în Junpui.
Aproape la fel de rău era faptul că gramul pentru care
muncisem mult era undeva adânc sub apele reci şi
întunecate ale Mării Centhe.
•••
Oraşul Severen era împărţit în două părţi inegale de-o stâncă
înaltă, albă.
Majoritatea afacerilor desfăşurate în oraş aveau loc în partea
mai mare a acestuia, la poalele acestei stânci pe bună
dreptate numită Perpendiculara.
În vârful Perpendicularei era o bucată mult mai mică de oraş.

1224
Aceasta consta mai ales din moşii şi conace aparţinând
aristocraţiei şi negustorilor bogaţi.
Erau prezenţi şi numeroşi croitori, servitori, teatre şi
bordeluri necesare pentru a asigura nevoile lumii bune.
Stânca fermă de piatră albă părea aruncată spre cer pentru a
oferi nobilimii o panoramă mai bună asupra zonei. Cum se
întindea spre nord-est şi sud, pierduse din înălţime şi
statură, dar în locul unde intersecta Severenul avea cel puţin
două sute de picioare şi era abruptă ca un zid care
înconjoară o grădină.
În centrul oraşului, din Perpendiculara se ivea o largă
peninsulă de stâncă.
Cocoţată pe această bucată de stâncă ieşită în afară era
moşia maerului Alveron. Zidurile sale din piatră deschisă la
culoare erau vizibile de oriunde din oraşul de jos. Efectul era
descurajant, ca şi cum ancestrala casă a maerului se holba
de sus la tine.
A fost destul de intimidant s-o văd fără să am nicio monedă
în buzunar sau haine cât de cât onorabile pe mine.
Planificasem să duc scrisoarea de la Threpe direct la maer, în
ciuda stării mele răvăşite, dar uitându-mă în sus la zidurile
înalte de piatră, mi-am dat seama că probabil nu m-ar lăsa
să intru pe uşa din faţă. Arătam ca un cerşetor murdar.
Aveam puţine resurse şi chiar mai puţine opţiuni din care să
aleg. Cu excepţia lui Ambrose, la câteva mile spre sud, la
baronia tatălui său, nu ştiam niciun singur suflet în tot
Vintasul.
Mai cerşisem şi furasem. Dar numai când nu avusesem alte
opţiuni. Acestea sunt ocupaţii periculoase şi doar un mare
prost le încearcă într-un oraş necunoscut, nemaivorbind de o
ţară cu totul nouă. Aici, în Vintas, nu ştiam ce legi puteam
încălca.
Aşa că am strâns din dinţi şi am ales singura opţiune
disponibilă. M-am plimbat cu picioarele goale pe străzile
pietruite ale Severenului de Jos, până când am găsit un
amanet într-una din cele mai bune zone ale oraşului.
Am stat peste drum aproape o oră, privind oamenii cum vin

1225
şi pleacă, încercând să mă gândesc la o opţiune mai bună.
Dar pur şi simplu n-aveam niciuna. Aşa că am scos
scrisoarea de la Threpe şi desenul Ninei din compartimentul
secret al cutiei lăutei, am traversat strada şi mi-am amanetat
lăuta şi cutia pentru opt arginţi nobli şi o notă pe termen
scurt.
Dacă voi aţi dus genul de viaţă uşoară care nu v-a dus
niciodată la amanet, lăsaţi-mă să vă explic. Nota era ca o
chitanţă şi cu ea îmi puteam cumpăra lăuta înapoi pentru
aceeaşi sumă de bani, cât timp o făceam în termen de
unsprezece zile.
În ziua a douăsprezecea, devenea proprietatea cămătarului,
care, fără mustrări de conştiinţă, o putea vinde cu de zece ori
acea sumă.
Ajuns înapoi pe stradă, am cântărit monedele. Păreau subţiri
şi lipsite de substanţă faţă de cele cealdize sau de bănuţii
grei din Orânduire cu care eram familiarizat. Totuşi, banii se
cheltuiesc la fel în toată lumea şi cu şapte nobli mi-am
cumpărat un frumos costum de haine, din cele pe care le
poartă un domn, împreună cu o pereche de cizme din piele
moale. Cu ce-a rămas, m-am tuns, m-am bărbierit, m-am
îmbăiat şi am luat prima masă îndestulătoare din ultimele
trei zile. După aceea eram iar sărac, dar mă simţeam mult
mai sigur pe mine.
Totuşi, ştiam că va fi dificil să ajung la maer. Bărbaţii de
rangul lui au mai multe straturi de protecţie. Există mai
multe moduri obişnuite, graţioase, pentru a penetra aceste
straturi: recomandări şi audienţe, mesaje şi inele, carduri de
chemare şi pupincurism.
Dar cu doar unsprezece zile la dispoziţie pentru a-mi scoate
lăuta de la amanet, timpul meu era prea preţios pentru aşa
ceva. Trebuia să intru rapid în contact cu Alveron.
Aşa că m-am dus la poalele Perpendicularei şi am găsit o
cafenea micuţă care deservea o clientelă binevoitoare. Am
folosit una dintre preţioasele mele monede rămase pentru a
cumpăra o cană cu ciocolată şi un scaun cu vedere la
negustoria de mărunţişuri de peste drum.

1226
În următoarele câteva ore am ascultat bârfa care curgea prin
astfel de locuri. Chiar mai bine, am câştigat încrederea
băiatului isteţ care lucra la cafenea, gata să-mi reumple cana
dacă doream. Cu ajutorul lui şi a trasului cu urechea, într-
un interval scurt de timp am auzit foarte multe despre curtea
maerului.
În cele din urmă, umbrele au crescut şi am decis că era
timpul să plec. Am chemat băiatul şi i-am arătat cu degetul
peste drum.
— Îl vezi pe domnul ăla? Cel cu vestă roşie?
— Da, domnule.
— Ştii cine e?
— Nobilul Bergon, vă rog.
Aveam nevoie de cineva mai important de-atât.
— Dar tipul care se uită chiorâş, cu pălărie galbenă
îngrozitoare?
Băiatul ascunse un zâmbet.
— Ăsta e Baronetul Pettur.
Perfect. M-am ridicat şi l-am bătut pe Jim pe spate.
— O să te descurci de minune în viaţă cu o aşa memorie. Ai
grijă de tine.
I-am dat o jumătate de bănuţ şi m-am dus la baronet,
trecând cu degetele peste un sul de catifea de un verde
intens.
E de la sine înţeles că nimeni nu e mai mic în rang decât un
edema ruh. Chiar lăsând deoparte moştenirea mea, eram un
om din popor fără pământ. Asta însemna, în ceea ce priveşte
statutul social, că baronetul era atât de sus faţă de mine, că
dacă ar fi fost o stea, n-aş fi putut să-l văd cu ochiul liber. O
persoană în poziţia mea trebuia să i se adreseze cu lordul
meu, evitând contactul vizual şi făcând o plecăciune
profundă şi umilă.
Ca să spun drept, cineva cu statutul meu social nu trebuia
să i se adreseze deloc.
Situaţia era diferită în Orânduire, desigur. Şi Universitatea în
sine era deosebit de egalitaristă. Dar chiar şi acolo nobilimea
era tot bogată şi puternică şi bine conectată. Oamenii ca

1227
Ambrose îi călcau întotdeauna în picioare pe cei ca mine. Şi
dacă situaţia se complica, puteau întotdeauna să
muşamalizeze lucrurile sau să mituiască un judecător pentru
a ieşi din necaz.
Dar eram în Vintas acum. Aici Ambrose n-avea nevoie să
mituiască judecătorul. Dacă mă ciocneam accidental de
Baronetul Pettur pe stradă, în timp ce eram încă desculţ şi
murdar de noroi, ar fi putut să mă biciuiască până la sânge,
apoi să cheme jandarmul să mă aresteze pentru că eram o
pacoste publică. Jandarmul ar fi făcut-o şi el cu un zâmbet şi
un semn din cap.
Lăsaţi-mă să încerc să spun asta mai succint. În Orânduire,
mica nobilime e formată din oameni cu putere şi bani. În
Vintas, mica nobilime avea putere, bani şi privilegii. Multe
reguli pur şi simplu nu i se aplicau.
Asta însemna că în Vintas rangul social era cel puţin
important.
Asta însemna că dacă baronetul ştia că eram sub el, domnea,
literalmente, peste mine.
Pe de altă parte…
Traversând drumul spre baronet, mi-am îndreptat umerii şi
mi-am ridicat un pic bărbia. Am întărit gâtul şi am mijit uşor
ochii. Priveam în jur ca şi cum deţineam întreaga stradă şi
momentan era ceva care mă nemulţumea.
— Baronetul Pettur? am zis repede.
Omul a ridicat privirea, zâmbind vag, ca şi cum nu putea să
decidă dacă mă recunoaşte sau nu.
— Da?
Am făcut un gest scurt spre Perpendiculară.
— I-aţi face maerului un mare serviciu dacă m-aţi escorta la
proprietatea sa cât mai curând posibil.
Mi-am păstrat expresia gravă, aproape furioasă.
— Păi, cu siguranţă.
Părea a fi oricum, mai puţin sigur. Puteam simţi întrebările,
scuzele începând să clocotească în el.
— Unde…
L-am fixat pe baronet cu cea mai arogantă privire. Edema

1228
poate fi pe cea mai joasă treaptă a scării sociale, dar nu
există actori mai pricepuţi pe lume. Fusesem crescut pe
scenă şi tatăl meu putea juca atât de magnific rolul unui
rege, încât am văzut publicul scoţându-şi pălăriile când îşi
făcea intrarea.
Mi-am făcut privirea dură ca piatra şi l-am privit de sus până
jos pe bărbatul rumen, ca şi cum era un cal pe care nu eram
sigur dacă să pariez sau nu.
— Dacă n-ar fi o problemă urgentă, nu m-aş fi impus astfel.
Am ezitat, apoi am adăugat un „sir” reticent şi rigid.
Baronul Pettur m-a privit în ochi. Era uşor debusolat, dar
atât de mult cât speram. Ca majoritatea nobililor, era centrat
pe sine ca un giroscop şi singura care-l ţinea să nu
pufnească şi să mă desconsidere era incertitudinea lui. M-a
privit, încercând să decidă dacă putea risca să mă jignească
întrebându-mă numele şi cum ne-am cunoscut.
Dar tot mai aveam un ultim truc în mânecă. Am scos
zâmbetul subţire, ascuţit, al portarului de la Omul Cenuşiu,
pe care l-am folosit când mersesem s-o caut pe Denna, cu
mai multe luni în urmă. Aşa cum am spus, era un zâmbet
bun: milostiv, politicos şi mai arogant decât dacă m-aş fi
întins şi l-aş fi mângâiat pe cap ca pe un câine.
Baronetul Pettur a rezistat sub greutatea zâmbetului aproape
o secundă. Apoi, s-a spart ca un ou, umerii rotunjindu-i-se
un pic şi manierele sale devenind atât de uşor slugarnice.
— Orice serviciu îi pot face maerului e un serviciu pe care mă
bucur să-l aduc, a zis. Vă rog, permiteţi-mi.
A preluat conducerea, îndreptându-se spre poalele stâncii.
Urmându-l, am zâmbit.

1229
 CAPITOLUL 54
Mesagerul

Am reuşit să blufez şi să trec rapid de majoritatea pazei

maerului. Baronetul Pettur m-a ajutat prin simpla lui
prezenţă.
Să fiu escortat de către un membru recunoscut al nobilimii
era de ajuns pentru a pătrunde adânc în interiorul
proprietăţii lui Alveron. După aceea, acesta şi-a pierdut
repede utilitatea şi l-am abandonat.
După ce a ieşit din scenă, mi-am pus expresia cea mai
nerăbdătoare, i-am cerut unui servitor ocupat să-mi arate
drumul şi m-am dus până la uşile camerei de audienţe a
maerului, înainte de a fi oprit de un om modest, de vârstă
medie. Era corpolent, cu faţa rotundă şi, în ciuda hainelor
bune, mi s-a părut că arată a băcan.
Dacă n-aş fi petrecut atât de multe ore strângând informaţii
în Severenul de Jos, aş fi făcut o greşeală teribilă şi aş fi
încercat să blufez ca să trec de acest bărbat, considerându-l
nimic mai mult decât un servitor bine îmbrăcat.
Dar asta era, de fapt, persoana pe care o căutam: valetul
maerului, Scăriţă. Deşi arăta ca un băcan, avea aura
adevăratei autorităţi. Aspectul lui era liniştit şi sigur, spre
deosebire de cel arogant, obraznic, pe care-l folosisem eu
pentru a-l intimida pe baronet.
— Cu ce vă pot ajuta? a întrebat Scăriţă.
Tonul lui era perfect politicos, dar alte întrebări ieşeau la
suprafaţa de sub cuvintele sale. Cine eşti? Ce cauţi aici?
Am scos scrisoarea contelui Threpe şi i-am înmânat-o cu o
uşoară plecăciune.
— Mi-ai face un mare serviciu dacă i-ai da asta maerului, am
zis. Mă aşteaptă.
Scăriţă m-a privit rece, subliniind prin asta faptul că dacă
maerul m-ar fi aşteptat, el ar fi ştiut despre asta cu zece zile
în urmă. Şi-a frecat bărbia cât m-a privit şi am văzut că

1230
purta un inel de fier moale, împodobit cu litere de aur.
În ciuda îndoielii sale evidente, Scăriţă a luat scrisoarea şi a
dispărut printr-un set de uşi duble. Am rămas pe hol pentru
un minut plin de nervozitate, înainte de a se întoarce şi a mă
conduce înăuntru, cu o atitudine încă vag dezaprobatoare.
Am trecut printr-un culoar scurt, apoi am ajuns la un al
doilea set de uşi ranforsate, flancate de gărzi. Nu erau
paznicii formali pe care îi vezi în public, stând ţepeni şi
ţinând halebarde. Aceştia purtau culorile maerului, dar sub
safire şi fildeş aveau platoşe funcţionale, cu inele de oţel şi
piele. Fiecare bărbat purta o sabie lungă şi un cuţit lung. M-
au privit serios când m-am apropiat.
Valetul maerului a făcut un semn din cap către mine şi una
dintre gărzi m-a percheziţionat bărbăteşte într-un mod rapid,
competent, trecându-şi mâinile de-a lungul braţelor şi
picioarelor şi în jurul pieptului, căutând arme ascunse. Eram
brusc foarte bucuros pentru unele dintre nenorocirile
călătoriei mele, în special pentru cea care se încheiase cu
pierderea perechii de cuţitaşe pe care obişnuiam să le port pe
sub haine.
Garda a dat din cap şi s-a tras înapoi. Apoi, Scăriţă mi-a
aruncat o altă privire iritată şi a deschis uşa interioară.
Înăuntru erau doi bărbaţi aşezaţi la o masă plină de hărţi.
Unul era înalt şi chel, cu privirea grea, afectată de vreme, a
unui veteran. Alături de el şedea maerul.
Alveron era mai în vârstă decât mă aşteptam. Avea un chip
serios, mândru în jurul gurii şi ochilor. Barba înspicată,
tunsă îngrijit mai avea doar foarte puţin negru, dar părul lui
era încă bogat şi gros. Şi ochii păreau să-i dezmintă vârsta.
Erau de un cenuşiu-deschis, inteligenţi şi pătrunzători. Nu
erau ochii unui bătrân.
Maerul a întors acei ochi către mine când am intrat în
cameră. Ţinea într-o mână scrisoarea lui Threpe.
Am făcut numărul standard de trei plecăciuni. Mesagerul,
cum îl numea tatăl meu. Joase şi formale, potrivite pentru
statura marelui maer. Respectuoase, dar nu slugarnice. Doar
pentru că îl călcam tare pe proprietar pe bătături nu însemna

1231
că nu puteam juca jocul atunci când era de utilitate pentru
mine.
Ochii maerului au licărit în jos, la scrisoare, apoi înapoi în
sus.
— Kvothe, nu? Te-ai mişcat rapid pentru a ajunge în timp
util. Nu m-am aşteptat nici la un răspuns aşa de grabnic de
la conte.
— M-am grăbit cât am putut de tare pentru a mă pune la
dispoziţia dumneavoastră, Alteţă.
— Într-adevăr.
M-a privit cu atenţie.
— Şi pare să se justifice opinia contelui despre inteligenţa ta,
dacă ai ajuns până la uşa mea cu nimic altceva în afară de o
scrisoare sigilată în mână.
— M-am gândit că e bine să mă arăt cât mai curând posibil,
Alteţă, i-am spus neutru. Scrisoarea dumneavoastră sugera
că sunteţi cumva în grabă.
— Şi ai făcut din asta o treabă impresionantă, a zis Alveron,
uitându-se la bărbatul înalt aşezat la masă lângă el. Nu crezi,
Dagon?
— Da, Alteţă.
Dagon m-a privit cu ochii întunecaţi, imperturbabili. Faţa lui
era dură, ascuţită şi lipsită de emoţii. Mi-am suprimat un
fior.
Alveron s-a uitat din nou în jos la scrisoare.
— Threpe are, cu siguranţă, unele lucruri măgulitoare de
spus despre tine aici, a zis el. Bun de gură. Şarmant. Cel mai
talentat muzicant pe care l-a cunoscut în ultimii zece ani…
Maerul a continuat să citească, apoi a ridicat privirea, cu
ochi vicleni.
— Pari un pic cam tânăr, a zis el ezitant. Abia ai trecut de 20,
nu-i aşa?
Trecuse o lună de când împlinisem 16. Un fapt pe care îl
omisesem dinadins în scrisoare.
— Sunt tânăr, Alteţă, am recunoscut, ocolind minciuna. Dar
am făcut muzică de când aveam patru ani.
Am vorbit cu încredere liniştită, de două ori mai bucuros de

1232
hainele mele cele noi. În zdrenţele mele, nu puteam face
nimic ca să nu arăt ca un arici mort de foame. Aşa cum era
situaţia, eram bine îmbrăcat şi bronzat de la zilele petrecute
pe mare, iar ridurile fine de pe faţă îmi adăugau ani la
înfăţişare.
Alveron m-a privit un moment lung, speculativ, apoi a dat
din cap, aparent mulţumit.
— Foarte bine, a zis el. Din păcate, sunt destul de ocupat
acum. Mâine ar fi convenabil pentru tine?
Nu era tocmai o întrebare.
— Ai găsit cazare în oraş?
— N-am făcut încă aranjamente, Alteţă.
— Vei sta aici, a zis pe un ton egal. Scăriţă? a strigat cu o
voce puţin mai ridicată decât tonul său normal, şi bărbatul
corpolent cu aspect de băcan a apărut aproape instantaneu.
Du-l pe noul nostru oaspete undeva în aripa de sud, lângă
grădini.
S-a întors către mine.
— Să-ţi trimit şi bagajele?
— Mă tem că toate bagajele mi s-au pierdut pe drum, Alteţă.
Naufragiu.
Alveron a ridicat o sprânceană scurt.
— Scăriţă va avea grijă să fii îmbrăcat cum trebuie.
A pliat scrisoarea lui Threpe şi a făcut un gest de alungare.
— Bună seara.
Am făcut o plecăciune rapidă şi l-am urmat pe Scăriţă afară
din cameră.
•••
Apartamentul era cel mai opulent pe care-l văzusem
vreodată, să nu mai zic de trăit într-unul, plin de lemn vechi
şi de piatră şlefuită. Patul avea saltea cu fulgi, groasă de o
jumătate de metru, şi când am tras perdelele şi am văzut
interiorul, părea la fel de mare cât toată camera mea de la
Cinzeacă.
Apartamentul meu era atât de plăcut, încât mi-a luat
aproape o zi întreagă ca să îmi dau seama cât de mult îl
uram.

1233
Trebuie să facem din nou o analogie cu pantofii. Nu vrei cea
mai mare pereche. Vrei o pereche care ţi se potriveşte. Dacă
pantofii sunt prea mari, picioarele ţi se freacă şi faci băşici.
Tot aşa, apartamentul meu îmi stătea pe creier. Erau acolo
un şifonier gol imens, dulapuri goale. Camera mea de la
Cinzeacă era mică, dar aici mă simţeam ca un bob de mazăre
uscat zăngănind într-o cutie goală de bijuterii.
Dar în timp ce apartamentul era prea mare pentru bunurile
mele inexistente, era prea mic pentru mine. Eram obligat să
rămân acolo, aşteptând să mă cheme maerul. Din moment ce
n-aveam nicio idee când se putea întâmpla asta, eram efectiv
prins în cursă.
În apărarea ospitalităţii maerului, am să menţionez câteva
aspecte pozitive.
Mâncarea era excelentă, deşi se răcea oarecum până ajungea
de la bucătării. Exista, de asemenea, o minunată cadă de
aramă. Servitorii aduceau apă caldă, care de scurs se
scurgea printr-o serie de conducte. Nu mă aşteptasem să
găsesc astfel de facilităţi atât de departe de influenţa
civilizatoare a Universităţii.
Am fost vizitat de unul dintre croitorii maerului, un omuleţ
nervos care m-a măsurat într-o sută de moduri diferite în
timp ce pălăvrăgea despre bârfele Curţii. A doua zi, un curier
a adus două costume de haine în culori cu care îmi stătea
bine.
Într-un fel, fusesem norocos că întâmpinasem probleme pe
mare. Îmbrăcămintea pe care croitorii lui Alveron mi-o
furnizau era mult mai bună decât orice mi-aş fi putut
permite, chiar şi cu ajutorul lui Threpe. Drept urmare, am
făcut o impresie destul de bună în timpul şederii mele în
Severen.
Cel mai bine din toate, în timp ce verifica dacă mi se
potrivesc hainele, croitorul vorbăreţ menţionase că mantiile
erau la modă. Am avut posibilitatea să exagerez puţin în
legătură cu mantia pe care mi-o dăduse Fela, regretând
pierderea ei.
Rezultatul a fost o mantie bogată, de culoare bordo. Nu ţinea

1234
de ploaie nici de-a naibii, dar eram destul de mândru de ea.
Nu numai că mă făcea să arăt mai degrabă elegant, dar era,
desigur, plină de buzunărele inteligente.
Deci, eram îmbrăcat, hrănit şi trăiam în lux. Dar, în ciuda
acestei dărnicii, a doua zi la prânz dădeam târcoale prin
apartament ca o pisică într-o ladă. Voiam să fiu afară, să-mi
iau lăuta de la amanet, pentru a descoperi de ce maerul avea
nevoie de serviciul cuiva inteligent, bun de gură şi, mai
presus de toate, discret.

1235
 CAPITOLUL 55
Graţie

L-am privit pe maer prin gaura unui gard viu. Era aşezat pe o
bancă de piatră sub un copac care făcea umbră în grădinile
sale, arătând până la cel mai mic detaliu ca un domn, cu
mânecile lui largi şi cu vestă. Purta culorile casei de Alveron:
safir şi fildeş. Dar deşi hainele sale erau fine, nu erau
ostentative. Purta un inel cu pecete de aur, şi cam atât. În
comparaţie cu mulţi alţii de la curtea sa, maerul era îmbrăcat
aproape simplu.
La prima vedere, asta părea să sugereze că Alveron
dispreţuia moda curţii sale.
Dar după o clipă am văzut adevărul. Fildeşul cămăşii sale era
catifelat şi fără cusur, safirul vestei vibrant. Mi-aş fi pariat
degetele că nu fuseseră purtate de mai mult de şase ori.
Cât priveşte afişarea averii, era subtil şi aproape incredibil.
Era ceva să-ţi poţi permite haine fine, dar cât costa să menţii
o garderobă care nu arăta nici cel mai mic indiciu de
purtare? M-am gândit la ce spusese Contele Threpe despre
Alveron: bogat ca regele Vintului.
Maerul însuşi arăta la fel ca înainte. Înalt şi subţire. Cărunt
şi impecabil îngrijit. Am sesizat liniile obosite ale feţei sale,
tremuratul uşor al mâinilor, postura. Pare bătrân, mi-am
spus. Dar nu e.
Ceasul din turn a început să bată ora exactă. M-am dat
înapoi din spatele gardului şi am mers pe lângă colţ, să-l
întâlnesc pe maer.
Alveron a dat din cap, privindu-mă cu atenţie cu ochi reci.
— Kvothe, speram să vii.
Am făcut o jumătate de plecăciune.
— Am fost încântat să primesc invitaţia dumneavoastră,
Alteţă.
Alveron n-a făcut niciun gest să mă aşez, aşa că am rămas în
picioare. M-am gândit că îmi testează manierele.

1236
— Sper că nu te deranjează întâlnirea noastră afară. Ai văzut
grădinile până acum?
— N-am avut ocazia, Alteţă.
Fusesem prins în blestematul meu de apartament până când
trimisese după mine.
— Permite-mi să-ţi arăt împrejurimile.
A luat în mână un baston lustruit care se odihnea la umbra
unui copac.
— Întotdeauna am constatat că o gură de aer e bună,
indiferent de problemele pe care le are un corp, dar alţii nu
sunt de acord cu mine.
S-a aplecat ca şi cum ar fi vrut să se ridice, dar o umbră de
durere i-a trecut pe faţă şi a tras o respiraţie slabă printre
dinţi. Bolnav. Mi-am dat seama. Nu bătrân, bolnav.
Am fost lângă el într-o clipită şi i-am oferit braţul.
— Daţi-mi voie, Alteţă.
Maer a zâmbit rigid.
— Dacă eram mai tânăr, ţi-aş fi respins cu uşurinţă oferta, a
oftat. Dar mândria e luxul celui puternic.
A pus o mână slabă pe braţul meu şi s-a folosit de sprijinul
meu pentru a se ridica în picioare.
— În schimb, trebuie să mă mulţumesc să fiu elegant.
— Eleganţa e luxul înţeleptului, am zis uşor. Deci, se poate
observa că înţelepciunea dumneavoastră vă dă eleganţă.
Alveron a scos un chicotit ciudat şi mi-a mângâiat braţul.
— Cred că asta o face un pic mai uşor de suportat.
— Vreţi bastonul, Alteţă? am întrebat. Sau mergem braţ la
braţ?
A scos acelaşi chicotit uscat.
— „Mergem braţ la braţ.” Ai formulat-o delicat.
Şi-a luat bastonul în mâna dreaptă, în timp ce mâna stângă
şi-o ţinea pe braţul meu, într-o priză surprinzător de
puternică.
— Doamnelor sfinte, a bombănit încet. Urăsc să fiu văzut
abia târându-mă. Dar e mai puţin iritant să mă sprijin pe
braţul unui tânăr decât să şchiopătez de unul singur. E oribil
să-ţi cedeze corpul. Niciodată nu te gândeşti la asta când eşti

1237
tânăr.
Am început să mergem, iar conversaţia a luat o pauză când
am ascultat sunetul stropilor de apă din fântâni şi păsările
cântând în frunzişuri.
Din când în când, maerul arăta o anumită piesă statuară şi
spunea care dintre strămoşii lui o comandase, o făcuse sau
(a vorbit despre asta pe un ton mai liniştit, politicos) o jefuise
din ţările străine pe timp de război.
Ne-am plimbat prin grădini aproape o oră. Greutatea lui
Alveron pe braţul meu a scăzut treptat şi în curând m-a
folosit mai mult pentru balans decât pentru suport. Am
trecut pe lângă mai mulţi nobili care s-au plecat sau au făcut
semn din cap în faţa maerului. Când nu ne mai puteau auzi,
îmi spunea cine erau, ce rang aveau la curte, precum şi vreo
două fragmente de bârfă amuzantă.
— Se întreabă cine eşti, a zis el după ce un astfel de cuplu a
trecut prin spatele unui gard viu. Până diseară numai despre
asta se va vorbi. Oi fi un ambasador din Renere? Un tânăr
nobil care caută o feudă bogată şi o soţie care să i se
potrivească? Poate că eşti fiul meu pierdut, o rămăşiţă din
tinereţea mea sălbatică.
A chicotit şi mi-a mângâiat braţul. Poate ar fi continuat, dar
s-a împiedicat de o lespede proeminentă de piatră şi aproape
a căzut. L-am stabilizat rapid şi l-am aşezat pe o bancă de
piatră de pe marginea potecii.
— Ei drăcia dracului, a blestemat, în mod evident jenat. Cum
ar fi fost asta, ca maerul să bâjbâie ca un gândac căzut pe
spate?
S-a uitat în jur supărat, dar părea să fim singuri.
— Vrei să-i faci o favoare unui bătrân?
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Alteţă.
Alveron m-a privit subtil.
— Chiar eşti? Păi, e o nimica toată. Păstrează secret cine eşti
şi cu ce te ocupi. Va face minuni pentru reputaţia ta. Cu cât
le spui mai puţin, cu atât vor fi mai interesaţi de tine.
— Aşa voi face, Alteţă. Dar aş putea evita cu mai mult succes
să spun de ce sunt aici dacă aş şti asta…

1238
Expresia lui Alveron a devenit vicleană.
— Adevărat. Dar aici e un loc prea public. Ai arătat suficientă
răbdare până în prezent. Mai exerseaz-o o vreme. M-a privit.
Eşti bun să mă conduci până în apartamentul meu?
Am întins braţul.
— Desigur, Alteţă.
•••
La întoarcerea în apartamentul meu, mi-am scos jacheta
brodată şi am atârnat-o în dulapul sculptat din lemn de
trandafir. Imensa piesă de mobilier era căptuşită cu cedru şi
lemn de santal, parfumând aerul. Oglinzi mari, fără cusur
erau agăţate pe partea interioară a uşilor.
Am mers pe pardoseala de marmură lustruită şi m-am aşezat
pe un divan roşu de catifea. M-am întrebat alene cam cum
puteai lenevi stând întins. Nu-mi aminteam s-o fi făcut. După
încă un moment de gândire, am decis că a lenevi era probabil
similar cu a te relaxa, dar cu mai mulţi bani în buzunar.
Neliniştit, m-am ridicat în picioare şi m-am învârtit prin
cameră. Erau picturi pe pereţi, portrete şi scene pastorale
făcute cu pricepere în ulei. Pe un perete atârna o tapiserie
uriaşă, care prezenta o mare bătălie navală într-un detaliu
încâlcit. Mi-a captivat atenţia timp de aproape o jumătate de
oră.
Mi-era dor de lăuta mea.
Fusese teribil de greu s-o amanetez, ca şi cum mi-aş fi tăiat o
mână. Mă aşteptam pe deplin să-mi petrec următoarele zece
zile mort de frică, îngrijorat că n-o să fiu în stare s-o cumpăr
înapoi.
Dar, fără să vrea, maerul însuşi m-a liniştit. În garderoba
mea atârnau şase costume de haine suficient de bune pentru
orice lord. Când mi-au fost livrate, m-am relaxat. Primul meu
gând când le-am văzut n-a fost că acum mă puteam
amesteca mai uşor cu lumea de la curte. M-am gândit că, în
caz că ce e rău devine şi mai rău, puteam să le fur, să le vând
unui negustor de mărunţişuri şi să obţin cu uşurinţă
suficienţi bani pentru a-mi revendica lăuta.
Desigur, dacă aş fi făcut asta, mi-aş fi tăiat toate legăturile

1239
cu maerul. Întreaga călătorie la Severen ar fi devenit inutilă
şi l-aş fi făcut pe Threpe atât de rău de râs, încât ar fi putut
să nu-mi mai vorbească niciodată. Totuşi, faptul că ştiam că
aveam posibilitatea asta mi-a dat un fir subţire de care să mă
agăţ şi să am control asupra situaţiei.
Era suficient ca să mă împiedice să înnebunesc complet din
cauza grijilor.
Mi-era dor de lăuta mea, dar dacă aş fi câştigat sponsorizarea
maerului, drumul vieţii mele ar fi devenit brusc neted şi
drept. Maerul avea destui bani pentru a-mi continua studiile
la Universitate. Legăturile sale mă puteau ajuta să-mi
continui cercetarea despre amiri.
Poate cea mai importantă era puterea numelui său. Dacă
maerul îmi era patron, aş fi fost sub protecţia lui. Poate că
tatăl lui Ambrose era cel mai puternic baron din tot Vintasul,
la doisprezece paşi de rangul regal, dar Alveron era, practic,
rege de-a binelea. Cât de mult mi s-ar fi simplificat viaţa fără
Ambrose băgându-mi beţe-n roate la nesfârşit? Era un gând
ameţitor.
Mi-era dor de lăuta mea, dar toate lucrurile au un preţ.
Pentru şansa de a-l avea pe maer ca patron, eram dispus să
scrâşnesc din dinţi şi să petrec o perioadă plictisit şi
îngrijorat, fără muzică.
S-a dovedit că Alveron avea dreptate în legătură cu natura
curioasă a curţii sale.
După ce m-a chemat în biroul lui în acea seară, zvonul a
explodat în jurul meu ca un tufiş în flăcări. Am înţeles de ce
se bucură maerul la aşa ceva. Era ca şi cum ai fi privit cum
se nasc poveştile.

1240
 CAPITOLUL 56
Putere

În ziua următoare, Alveron a trimis din nou după mine şi în

curând ne plimbam din nou amândoi pe poteca din grădină,
mâna lui odihnindu-se uşor pe braţul meu.
— Hai să ne îndreptăm spre sud.
Maerul a arătat cu bastonul.
— Am auzit că selasul va înflori în curând de tot.
Am luat-o prin stânga potecii şi el inspiră adânc.
— Există două tipuri de putere: înnăscută şi acordată, a zis
Alveron, făcându-mi cunoscut subiectul de conversaţie pe
ziua respectivă. Puterea înnăscută o posezi ca pe-o parte din
tine. Puterea acordată e împrumutată sau conferită de către
alte persoane.
S-a uitat la mine dintr-o parte. Am dat din cap.
Văzând că sunt de acord, maerul a continuat.
— Puterea înnăscută e ceva evident. Puterea corpului.
Mi-a mângâiat braţul de sprijin.
— Puterea minţii. Puterea personalităţii. Toate astea se află
într-o persoană. Ne definesc. Ne determină limitele.
— Nu în întregime, Alteţă, am protestat uşor. Un bărbat se
poate perfecţiona mereu pe sine.
— Astea ne limitează, a zis maerul ferm. Un om cu o singură
mână nu va lupta niciodată în ring. Un om cu un singur
picior nu va alerga la fel de repede ca unul cu două.
— Un războinic adem cu o singură mână poate fi mai mortal
decât un războinic obişnuit, cu două, Alteţă, am punctat. În
ciuda handicapului său.
— Adevărat, adevărat, a zis maerul supărat. Ne putem
îmbunătăţi, ne putem antrena corpurile, ne putem educa
minţile, ne putem purta de grijă cu atenţie.
Şi-a pieptănat cu mâna barba frumos înspicată.
— Chiar şi aspectul e un tip de putere. Dar există
întotdeauna limite. În timp ce un om cu o singură mână ar

1241
putea deveni un războinic acceptabil, n-ar putea să cânte la
lăută.
Am dat din cap încet.
— Aveţi dreptate, Alteţă. Puterea noastră are limite pe care le
putem extinde, dar nu la infinit.
Alveron a ridicat un deget.
— Dar ăsta e doar primul tip de putere. Suntem limitaţi dacă
ne bazăm doar pe puterea pe care o posedăm. Mai e şi tipul
de putere care ne e dată. Înţelegi ce vreau să spun prin
putere acordată?
M-am gândit o clipă.
— Taxe?
— Hmm, a zis maerul surprins. Ăsta e un exemplu destul de
bun, de fapt. Te-ai mai gândit până acum la asta?
— Un pic, am recunoscut. Dar niciodată în aceşti termeni.
— E ceva dificil, a zis el, părând mulţumit de răspunsul meu.
Care crezi că e tipul mai important de putere?
M-am gândit doar o secundă.
— Înnăscută, Alteţă.
— Interesant. De ce spui asta?
— Pentru că o putere pe care o posezi nu-ţi poate fi luată,
Alteţă.
— A!
A ridicat un deget ca şi cum m-ar fi avertizat.
— Dar am convenit deja că acest tip de putere e sever
limitată. Puterea acordată n-are limite.
— Nicio limită, Alteţă?
Alveron a dat din cap cu îngăduinţă.
— Foarte puţine limite, atunci.
Tot nu eram de acord, maerul trebuie s-o fi văzut pe faţa
mea, pentru că s-a aplecat spre mine pentru a explica.
— Să zicem că am un duşman tânăr şi puternic. Să zicem că
mi-a furat ceva, nişte bani. Mă urmăreşti?
Am dat din cap.
— Niciun fel de antrenament nu mă va face egalul unui
arţăgos de 20 de ani. Deci, ce fac? Îl iau pe unul dintre
prietenii mei tineri şi puternici ca să meargă şi să-i tragă una

1242
după ceafă. Cu puterea asta pot realiza fapta care mi-ar fi
fost altfel imposibilă.
— Inamicul dumneavoastră i-ar putea trage el una după
ceafă prietenului, în schimb, am punctat în timp ce dădeam
un colţ.
Un pod arcuit de lemn făcea ca poteca dinaintea noastră să
intre într-un tunel umbrit de frunze de un verde-închis.
— Să zicem că am trei prieteni la un loc, s-a corectat maerul.
Dintr-odată, am puterea a trei bărbaţi! Duşmanul meu, chiar
dacă e foarte puternic, n-are cum să fie la fel de puternic ca
ei. Uită-te la selas. Mi s-a spus că e foarte dificil de cultivat.
Am intrat în umbra tunelului podului de lemn, unde sute de
petale grena înfloriseră în umbra frunzelor şi a boltei. Mirosul
era dulce şi tremurător. Mi-am trecut o mână peste una
dintre florile grena. Era nespus de moale. M-am gândit la
Denna.
Maerul a revenit la discuţia noastră.
— Nu vezi ce e evident, oricum. Delegarea de putere e doar
un mic exemplu. Unele tipuri de putere nu pot fi decât
conferite.
A făcut un gest discret către un colţ de grădină.
— Îl vezi acolo pe Contele Farlend? Dacă-l întrebi despre
titlul lui, va spune că-l posedă. Va pretinde că face parte din
el la fel de mult ca propriul sânge. Ca o parte din sângele lui,
de fapt. Aproape orice nobil ar spune la fel. Ar susţine că
descendenţa lor le-a conferit dreptul de a conduce.
Maerul s-a uitat la mine, cu ochii strălucindu-i de
amuzament.
— Dar n-au dreptate. Nu e putere înnăscută. E acordată. I-aş
putea lua terenurile şi să-l las cerşetor pe stradă.
Alveron mi-a făcut semn să mă apropii şi m-am aplecat un
pic.
— Aici e un mare secret. Chiar şi titlul meu, bogăţiile mele,
controlul meu asupra oamenilor şi a terenurilor. E doar
putere acordată, îmi aparţin la fel de mult cât îmi aparţine şi
forţa braţului tău.
Mi-a mângâiat mâna şi mi-a zâmbit.

1243
— Dar eu ştiu diferenţa, şi de aceea sunt mereu în control.
S-a îndreptat şi a vorbit pe un ton normal.
— Bună ziua, Conte. Minunată zi pentru a sta la soare, nu
crezi?
— Într-adevăr, Alteţă. Selasul e impresionant.
Contele era un om gras, cu fălci şi cu o mustaţă groasă.
— Complimentele mele.
După ce contele a trecut de noi, Alveron a continuat.
— Ai observat că mi-a complimentat selasul? N-am pus mâna
în viaţa mea pe o lopăţică de grădinărit.
M-a privit pieziş, cu o expresie uşor îngâmfată.
— Tot mai crezi că puterea înnăscută e mai bună dintre cele
două?
— Aveţi un punct de vedere convingător, Alteţă, i-am spus.
Cu toate astea…
— Eşti genul greu de convins. Un ultim exemplu, atunci.
Putem fi de acord că nu voi fi niciodată în măsură să dau
naştere unui copil?
— Cred că e sigur de afirmat, Alteţă.
— Cu toate astea, dacă o femeie îmi acordă dreptul să mă
căsătoresc cu ea, pot da naştere unui fiu. Prin puterea
acordată, un bărbat poate deveni rapid ca un cal, puternic ca
un taur. Poate puterea înnăscută să facă asta pentru tine?
Nu puteam să-l contrazic.
— Mă înclin în faţa argumentului dumneavoastră, Alteţă.
— Mă închin în faţa înţelepciunii tale de a-l accepta.
A chicotit şi, în acelaşi timp, sunetul slab de oră exactă a
trecut prin grădină.
— La naiba, a zis maerul, cu o expresie mâhnită. Trebuie să
mă duc să-mi iau medicamentul ăla îngrozitor, altfel
Caudicus va fi imposibil de suportat pentru câteva zile.
L-am privit curios şi mi-a explicat.
— A descoperit cumva că am aruncat doza de ieri în oala de
noapte.
— Alteţa Voastră ar trebui să fie atent la sănătatea sa.
Alveron s-a încruntat.
— Întreci măsura, mi-a tăiat-o el.

1244
Am roşit jenat, dar înainte de a-mi putea cere scuze, mi-a
făcut semn cu mâna să tac.
— Ai dreptate, desigur. Ştiu ce am de făcut. Dar parcă ai fi el.
Un Caudicus mi-e de-ajuns.
S-a oprit pentru a da din cap spre un cuplu care se apropia.
Bărbatul era înalt şi chipeş, cu câţiva ani mai în vârstă decât
mine. Femeia avea probabil 30 de ani, cu ochi negri şi o gură
elegantă, vicioasă.
— Bună ziua, Lady Hesua. Sper că tatăl tău se simte mai
bine.
— O, da, a zis ea. Chirurgul spune că ar trebui să se pună pe
picioare curând.
Mi-a prins privirea şi a susţinut-o pentru un scurt moment,
gura ei roşie curbându-se într-un zâmbet de recunoaştere.
Apoi a trecut de noi. M-am trezit transpirând un pic.
Dacă maerul a observat, a ignorat.
— Teribilă femeie. Câte un bărbat nou la fiecare câteva zile.
Tatăl ei a fost rănit într-un duel cu Boierul Higton pentru o
remarcă „nepotrivită”. O remarcă adevărată, dar nu mai
contează odată ce săbiile sunt scoase.
— Cu boierul ce s-a întâmplat?
— A murit a doua zi. Păcat. Era un om bun, doar că nu prea
ştia să-şi ţină gura.
A oftat şi s-a uitat la ceasul din turn.
— Cum spuneam. Un medic mi-e de-ajuns. Caudicus mă
bate la cap ca o cloşcă. Nu-mi place să iau medicamente
când sunt deja în curs de vindecare.
Maerul părea mai bine astăzi. Nu prea a avut nevoie să se
sprijine pe braţul meu cât am mers. Am simţit că se apleca
spre mine doar ca să avem o scuză să vorbim atât de aproape
unul de altul.
— Îmbunătăţirea sănătăţii dumneavoastră pare a fi o dovadă
suficientă că ajutorul său îşi face treaba în a vă vindeca, am
spus.
— Da, da. Leacurile lui alungă boala pentru câteva zile.
Uneori, pentru câteva luni. A oftat amar. Dar vine mereu
înapoi. Să beau poţiuni pentru tot restul vieţii?

1245
— Poate că nevoia de ele va trece, Alteţă.
— Şi eu am sperat la fel. În călătoriile sale recente, Caudicus
a adunat unele plante care au lucrat minunat de bine.
Ultimul lui tratament m-a ţinut zdravăn aproape un an. Am
crezut că fusesem în cele din urmă vindecat.
Maerul s-a încruntat la bastonul său.
— Cu toate astea, iată-mă!
— Dacă voi putea ajuta în vreun fel, Alteţă, o voi face.
Alveron şi-a întors capul să mă privească în ochi. După o
clipă, a dat din cap pentru sine.
— Chiar cred că vrei, a zis el. Extraordinar!
•••
Au urmat mai multe schimburi de cuvinte de acelaşi fel. Mi-
am dat seama că maerul încerca să-şi dea seama ce fel de om
sunt. A condus conversaţia în moduri subtile, cu toate
abilităţile învăţate în patruzeci de ani de intrigi la curte,
aflându-mi opiniile, stabilind dacă eram sau nu demn de
încrederea lui.
Chiar dacă nu aveam experienţa maerului, eram un partener
de discuţie destul de bun. Eram mereu atent la răspunsurile
mele, întotdeauna politicos. După câteva zile, un respect
reciproc a început să crească între noi. Nu o prietenie, cum
aveam cu Contele Threpe. Maerul nu m-a încurajat să nu ţin
seama de titlul său sau să mă aşez în prezenţa lui, dar ne
apropiaserăm. În timp ce Threpe era un prieten, maerul era
ca un bunic îndepărtat: blând, dar în vârstă, serios şi
rezervat.
Aveam impresia că maerul era un om singur, forţat să
rămână departe de supuşii şi membrii Curţii sale. Aproape că
bănuiam că-i trimisese lui Threpe scrisoarea ca să-i ceară un
companion. Cineva inteligent, dar scos din politicile Curţii, ca
să poată purta o conversaţie sinceră din când în când.
La început am respins o astfel de idee ca fiind puţin
probabilă, dar zilele au continuat să treacă şi maerul încă
evita orice menţiune despre planurile pe care le avea cu
mine.
Dacă aş fi avut lăuta, aş fi petrecut timpul mai plăcut, dar

1246
încă se afla în Severenul de Jos, la şapte zile distanţă de a
aparţine amanetului. Deci, nu era nicio muzică, doar
apartamentul meu care producea ecou şi nenorocita de
pierdere de vreme.
Când zvonurile despre mine s-au răspândit, diferiţi membri
ai Curţii au venit să mă viziteze. Unii s-au făcut că vin să-mi
ureze bun venit. Alţii s-au prefăcut că se aşteaptă să bârfim.
Am suspectat chiar că au existat câteva tentative de seducţie,
dar în acel moment din viaţa mea ştiam atât de puţine despre
femei, încât eram imun la astfel de jocuri.
Un domn chiar a încercat să împrumute bani de la mine şi
m-am abţinut cu greu să nu-i râd în faţă.
Au spus diferite poveşti şi au folosit grade diferite de
subtilitate, dar toţi erau acolo pentru acelaşi motiv: pentru a
culege informaţii despre mine. Dar, din moment ce urmam
instrucţiunile maerului să-mi ţin gura, toate convorbirile au
fost scurte şi nesatisfăcătoare.
Toate, în afară de una, ar trebui să spun. Excepţia confirmă
regula.

1247
 CAPITOLUL 57
O mână de fier

L-am întâlnit pe Bredon în cea de-a patra mea zi la Severen.

Era devreme, dar deja mă învârteam prin apartament,
aproape nebun de plictiseală. Am luat micul dejun şi mai
erau ore înainte până la prânz.
În acea zi convenisem cu trei curteni să vină să tragă cu
ochiul la mine. M-am ocupat de ei abil, eşuând conversaţiile
cu fiecare ocazie. Deci, de unde eşti, băiete? O, ştii cum e. Mai
călătorim. Şi părinţii tăi? Da, de fapt. I-am avut. Doi, de fapt.
Ce te-a adus la Severen? O trăsură cu patru cai, cea mai mare
parte a drumului. Deşi am mers şi un pic pe jos. Face bine la
plămâni, ştii. Şi ce faci aici? Mă bucur de o conversaţie bună,
desigur. Cunosc oameni interesanţi. Serios? Pe cine? De tot
felul. Inclusiv pe domnia voastră, Lord Praevek. Sunteţi un tip
fascinant…
Şi aşa mai departe. Nu trecea mult înainte ca până şi cel mai
tenace bârfitor să se ridice obosit şi să plece.
Cel mai rău dintre toate era că aceste scurte schimburi de
replici ar fi putut fi partea cea mai interesantă din ziua mea,
dacă maerul nu mă chema. Până în acel moment, ne
conversaserăm la un prânz uşor, de trei ori în timpul unor
scurte plimbări prin grădină şi o dată noaptea târziu, când
majoritatea oamenilor înţelepţi sunt în pat. De două ori
trimisul lui Alveron mă trezise din somn înainte ca cerul să
înceapă să se coloreze în albastrul zorilor.
Ştiu când sunt testat. Alveron a vrut să vadă dacă sunt cu
adevărat dispus să mă pun la dispoziţia lui, la orice oră
rezonabilă din zi sau din noapte.
S-a uitat să vadă dacă devin nerăbdător sau iritat că mă
foloseşte ocazional.
Aşa că am jucat jocul. Am fost fermecător şi infailibil de
politicos. M-am dus când a cerut şi am plecat imediat ce a
terminat cu mine. N-am pus nicio întrebare impertinentă, nu

1248
i-am cerut nimic şi mi-am petrecut restul zilei scrâşnind din
dinţi, plimbându-mă prin apartamentul meu
supradimensionat şi încercând să nu mă gândesc la câte zile
au mai rămas înainte ca nota pe termen scurt pentru lăută
să expire.
Nu e de mirare că un ciocănit în cea de-a a patra zi m-a
trimis rapid la uşă. Am sperat că era o chemare de la maer,
dar în acel moment orice distragere a atenţiei era bine-venită.
Am deschis uşa, descoperind acolo un om mai în vârstă, un
gentilom până în măduva oaselor.
Hainele spuneau totul despre el, cu siguranţă, dar mai
important era faptul că el îşi purta bogăţia cu indiferenţa
confortabilă a cuiva născut cu ea.
Nou-apăruţii nobili, pretendenţi şi negustori bogaţi pur şi
simplu n-o purtau în acelaşi mod.
Valetul lui Alveron, de pildă, avea haine mai bune decât
jumătate din mica nobilime, dar în ciuda siguranţei de sine
pe care Scăriţă o poseda, el arăta ca un brutar care-şi purta
hainele cele bune de vacanţă.
Datorită croitorilor lui Alveron, eu eram îmbrăcat la fel ca
oricine. Culorile îmi veneau bine, frunza verde, negru şi
bordo, cu lucrătură de argint pe manşetă şi guler. Cu toate
astea, spre deosebire de Scăriţă, eu purtam hainele cu
uşurinţa obişnuită a nobililor. Adevărat, brocartul mă rodea.
Adevărat, butoanele, cataramele şi straturile fără sfârşit
făceau toate ţinutele rigide şi incomode ca un costum de piele
de-al mercenarilor. Dar le purtam la fel de uşor ca şi cum mi-
ar fi fost o a doua piele.
Era un costum, înţelegeţi, şi mi-am jucat partea mea aşa
cum doar un membru al unei trupe de teatru poate.
Cum spuneam, am deschis uşa, descoperind pe hol un domn
mai în vârstă.
— Deci tu eşti Kvothe, nu? a întrebat el.
Am dat din cap, prins uşor pe picior greşit. În nordul
Vintasului, era obiceiul de a trimite un slujitor înainte pentru
a solicita o întâlnire. Curierul aducea un bilet şi un inel cu
numele nobilului inscripţionat pe el. Trimiteai un inel de aur

1249
pentru a solicita o întâlnire cu un nobil cu rang mai mare
decât tine, de argint cu cineva de aproximativ acelaşi rang şi
de fier cu cineva sub tine.
Eu n-aveam niciun rang, desigur. Niciun titlu, nici terenuri,
nicio familie şi nici sângele potrivit. Aveam o origine modestă,
dar nimeni de acolo nu ştia asta. Toată lumea presupunea că
misteriosul tip cu părul roşu care îşi petrecea timpul cu
Alveron avea o anume nobleţe, şi originea şi poziţia mea au
fost un subiect mult dezbătut.
Cel mai important era că nu fusesem prezentat oficial la
Curte. Ca atare, n-aveam niciun rang oficial. Asta însemna
că toate inelele care mi-au fost trimise erau de fier. Şi o
cerere trimisă cu un inel de fier nu se refuză de obicei, dacă
nu vrei să jigneşti vreun potentat.
Deci a fost destul de surprinzător să-l văd pe acest domn mai
în vârstă stând în faţa uşii. Evident un nobil, dar neanunţat
şi neinvitat.
— Poţi să-mi spui Bredon, a zis el privindu-mă în ochi. Ştii să
joci tak?
Am scuturat din cap, nefiind sigur ce însemna asta.
El a oftat uşor, dezamăgit.
— A, bine, te pot învăţa eu.
A aruncat un sac de catifea neagră spre mine şi l-am prins
cu ambele mâini. Părea plin cu pietricele netede.
Bredon a făcut un semn în spatele lui şi doi tineri au dat
năvală în camera mea cărând o măsuţă. M-am dat din calea
lor şi Bredon a intrat pe uşă călcându-le pe urme.
— Puneţi-o la fereastră, le-a indicat, arătând cu bastonul de
mers pe jos. Şi aduceţi nişte taburete. Nu, nişte scaune cu
spătar.
În scurt timp, totul a fost aranjat cum a vrut el. Cei doi
slujitori au plecat şi Bredon s-a întors către mine cu o privire
politicoasă.
— Sper că vei ierta intrarea dramatică a unui bătrân.
— Desigur, am spus cu graţie. Vă rog să luaţi loc.
Am făcut un gest către noua masă de la fereastră.
— Atâta aplomb, a chicotit el, sprijinindu-şi bastonul de mers

1250
pe jos de pervazul ferestrei.
Lumina soarelui strălucea în mânerul de argint lustruit,
lucrat în formă de cap de lup care-şi arată colţii.
Bredon era mai în vârstă. Nu neapărat moş, ci ceea ce eu
consider un bunic bătrân. Culorile sale nu erau culori deloc,
doar cenuşă gri şi cărbune întunecat. Părul şi barba lui erau
de un alb pur şi toate erau tăiate la aceeaşi lungime,
încadrându-i faţa. Aşa cum stătea acolo, scrutându-mă cu
privirea cu ochii vii, căprui, îmi amintea de o bufniţă.
M-am aşezat pe un scaun vizavi de el şi m-am întrebat în
treacăt cum o avea de gând să încerce să scoată informaţii de
la mine. Evident, adusese un joc. Poate că încerca să-l joace
cu mine. Asta cel puţin era o abordare nouă.
Mi-a zâmbit. M-am trezit că-i întorc un zâmbet sincer înainte
să-mi dau seama ce fac.
— Cred că acum ai ditamai colecţia de inele, a zis el.
Am dat din cap.
S-a aplecat înainte curios.
— Te superi dacă arunc o privire peste ele?
— Deloc.
M-am dus în altă cameră şi am adus un pumn de inele,
aşezându-le pe masă.
El s-a uitat peste ele, dând din cap ca pentru sine.
— Toţi bârfitorii noştri au tăbărât pe tine. Veston, Praevek şi
Temenlovy au venit să pălăvrăgească.
Sprâncenele i s-au ridicat văzând numele de pe un alt inel.
— Praevek de două ori. Şi niciunul n-a primit nicio fărâmă
despre tine. Nimic nici pe jumătate de consistent ca o şoaptă.
Bredon s-a uitat la mine.
— Asta îmi spune că îţi ţii limba strânsă între dinţi şi că eşti
bun la asta. Fii sigur că eu nu sunt aici pentru vreo încercare
zadarnică de a-ţi afla secretele.
Nu l-am crezut în întregime, dar a fost drăguţ să-l aud
spunând asta.
— Recunosc că e o uşurare.
— Ca o scurtă precizare, a menţionat el firesc. Voi menţiona
că inelele se ţin de regulă în camera de zi, lângă uşă. Sunt

1251
afişate ca un însemn de statut.
Nu ştiam, dar n-am vrut să recunosc. Dacă nu eram
familiarizat cu obiceiurile locale, ar fi ştiut fie că eram străin,
fie că nu făceam parte din nobilime.
— Nu e niciun statut real într-o mână de fier, am zis
tranşant.
Contele Threpe îmi explicase înainte de a pleca din Imre
regulile de bază în ceea ce priveşte inelele. Dar el nu era din
Vintas şi, evident, nu cunoştea detaliile fine.
— E ceva adevăr în asta, a zis Bredon uşor. Dar nu întregul
adevăr. Inelele de aur înseamnă că cei de mai jos de tine
umblă să obţină o favoare din partea ta. Cele de argint indică
o relaţie sănătoasă de lucru cu cei de seama ta.
A înşirat inelele pe masă.
— În sfârşit, cele de fier înseamnă că ai parte de atenţia
superiorilor tăi. Asta indică faptul că eşti dezirabil.
Am dat din cap încet.
— Desigur, am zis. Un inel trimis de maer va fi unul de fier.
— Exact.
Bredon a dat din cap.
— Să ai un inel de la maer e un semn de mare favoare.
A împins inelele spre mine pe masa de marmură şlefuită.
— Dar nu există niciun astfel de inel aici, iar asta înseamnă
şi ea ceva.
— Se pare că nu eşti străin de politica de la curte, am
punctat.
Bredon a închis ochii şi a dat din cap obosit, a aprobare.
— Eram destul de mândru de asta când eram tânăr. Aveam
chiar şi ceva putere, în ordinea lucrurilor. Dar în prezent nu
mai am nicio maşinaţiune de făcut. Asta ia ceva din savoarea
manevrelor.
S-a uitat la mine din nou, întâlnindu-mi ochii direct.
— Am gusturi simple acum. Călătoresc. Mă bucur de vinuri
şi de conversaţia cu oameni interesanţi. Am învăţat chiar să
dansez.
A zâmbit din nou, călduros, şi a lovit uşor tabla.
— Totuşi, mai mult decât orice îmi place să joc tak. Deşi

1252
cunosc prea puţini oameni care au timpul sau inteligenţa să-
l joace cum trebuie.
A ridicat o sprânceană la mine.
Am ezitat.
— Se presupune că cineva atât de calificat în arta subtilă a
conversaţiei ar putea folosi lunga perioadă de pălăvrăgeală
inactivă pentru a culege informaţii de la o victimă credulă.
Bredon a zâmbit.
— După numele de pe aceste inele, pot spune că nu i-ai
văzut decât pe cei mai de prost gust şi mai bârfitori dintre
noi. E uşor de înţeles de ce eşti aşa sperios în ceea ce
priveşte secretele tale, oricare ar fi acestea.
S-a aplecat înainte.
— Ia în considerare asta, în schimb. Cei care te-au abordat
sunt ca nişte coţofene. Croncăne şi bat din aripi în jurul tău,
în speranţa că vor smulge ceva luminos să ducă acasă.
Şi-a dat ochii peste cap cu dispreţ.
— Ce câştigă din asta? Unii un pic de notorietate, cred. Alţii
un mic avantaj în faţa unuia dintre colegii lui bârfitori, de
prost gust.
Bredon şi-a trecut o mână peste barba albă.
— Eu nu sunt coţofană. N-am nevoie de nimic strălucitor şi
nici nu mă interesează ce cred bârfitorii de prost gust. Eu joc
un joc mai mare, mai subtil.
A început să desfacă cordonul sacului de catifea neagră.
— Eşti un om de spirit. Ştiu asta, fiindcă maerul nu pierde
timpul cu proştii. Ştiu şi că eşti în graţiile maerului sau că ai
şansa să câştigi aceste graţii. Deci, iată planul meu.
A zâmbit din nou cu un zâmbet cald.
— Vrei să auzi planul meu?
M-am trezit zâmbindu-i şi eu fără să vreau, ca mai înainte.
— Asta va fi neobişnuit pentru tine. Planul meu e să mă
strecor acum în graţiile tale. Mă voi face util şi distractiv. Îţi
voi oferi conversaţie şi o modalitate de a-ţi petrece timpul.
A vărsat un set de pietre rotunde pe masa de marmură.
— Apoi, când steaua ta va urca pe cerul maerului, am să mă
aflu în posesia unui prieten neaşteptat de util.

1253
A început să sorteze pietrele pe culori.
— Şi dacă steaua ta nu va urca, eu tot o să fiu mai bogat cu
mai multe jocuri de tak.
— Îmi imaginez şi că nu-ţi va strica reputaţia să petreci mai
multe ore singur cu mine, am menţionat. Având în vedere că
toate celelalte conversaţii ale mele au fost sterile şi n-au
durat mai mult de un sfert de oră.
— E ceva adevăr şi în asta, a zis el în timp ce începea să
aranjeze pietrele.
Curioşii lui ochi căprui mi-au zâmbit din nou.
— O, da, cred că o să am parte de ceva distracţie jucând cu
tine.
•••
Mi-am petrecut următoarele câteva ore învăţând să joc tak.
Chiar dacă n-aş fi fost aproape nebun de plictiseală, tot mi-ar
fi plăcut. Tak e cel mai bun gen de joc: cu reguli simple, cu
strategie complexă. Bredon m-a bătut serios în toate cele
cinci jocuri pe care le-am jucat, dar sunt mândru să spun că
nu m-a bătut de două ori la fel.
După al cincilea joc, s-a lăsat pe spate cu un oftat satisfăcut.
— Ăsta s-a apropiat de un joc bun. Ai acţionat isteţ în colţul
ăsta.
Şi-a rotit degetele pe marginea tablei.
— Nu destul de isteţ.
— Isteţ totuşi. Ceea ce ai încercat se numeşte cascadă, ca să
ştii.
— Şi strategia prin care ai scăpat cum se numeşte?
— Eu o numesc apărarea lui Bredon, a zis el, zâmbind
fugitiv.
— Iar asta e ceea ce eu numesc orice manevră ca să ies dintr-
un colţ înghesuit, fiind neobişnuit de isteţ.
Am râs şi am început să aranjez din nou pietrele.
— Altul?
Bredon a oftat.
— Din păcate, am o întâlnire inevitabilă. Nu e nevoie să mă
grăbesc, dar nici nu mai am timp pentru încă un joc. Nu
pentru unul cum trebuie.

1254
Ochii lui căprui m-au privit cum începusem să adun pietrele
în sacul de catifea.
— Nu te voi insulta întrebându-te dacă eşti familiarizat cu
obiceiurile locale, a zis Bredon. Cu toate astea, cred că aş
putea să-ţi dau câteva sfaturi generale, în speranţa că ar
putea să-ţi fie de ajutor.
Mi-a zâmbit.
— Bine ar fi să le asculţi, desigur. Dacă refuzi, o să-ţi
dezvălui cunoştinţele despre aşa ceva.
— Desigur, am spus cu o faţă fără expresie.
Bredon a tras sertarul mesei şi a scos mâna de inele din fier
pe care o dădusem deoparte pentru a goli tabla pentru joc.
— Prezentarea inelelor e foarte importantă. Dacă sunt
amestecate într-un bol, de pildă, denotă dezinteres pentru
aspectele sociale ale curţii.
A aranjat inelele cu numele gravate spre mine.
— Aranjează-le cu atenţie, căci ele arată că eşti mândru de
conexiunile tale.
A ridicat privirea şi a zâmbit.
— Oricum, unul nou-sosit e lăsat de obicei singur în camera
de zi, cu un pretext oarecare. Asta le dă lor posibilitatea să-şi
bage ghearele prin colecţia ta, ca să-şi satisfacă curiozitatea.
Ridicând din umeri, Bredon a împins inelele spre mine.
— Te-ai oferit, desigur, de fiecare dată să le restitui inelele
proprietarilor lor.
A fost atent să nu sune ca o întrebare.
— Desigur, am zis sincer.
Threpe ştia atâta lucru.
— Aşa e politicos.
S-a uitat la mine, cu ochii căprui scrutându-mă ca o bufniţă
din aura de păr şi barbă albe.
— Ai purtat vreunul în public?
Am ridicat mâinile goale.
— Purtarea unui inel poate indica o datorie sau faptul că
încerci să te dai bine pe lângă cineva.
S-a uitat la mine.
— Dacă maerul refuză vreodată să-şi ia inelul înapoi, va fi un

1255
indiciu că e dispus să facă legătura cu tine ceva mai formală.
— Şi a nu-i purta inelul ar fi privit ca desconsiderare, am zis.
Bredon a zâmbit.
— Poate. Una e să afişezi un inel în camera ta de zi şi cu
totul alta să-l afişezi pe mână. Purtarea inelului cuiva
superior ţie poate fi privită ca destul de îndrăzneaţă. De
asemenea, dacă porţi inelul altui nobil în timpul vizitei
maerului, el ar putea să ţi-o ia în nume de rău. Ca şi cum
cineva te-ar fi braconat din pădurea lui.
S-a lăsat pe spate în scaun.
— Am menţionat toate astea ca aspecte generale,
presupunând că informaţiile îţi sunt deja bine cunoscute şi
că tu ai lăsat politicos un bătrân să bată câmpii, a zis el.
— Poate că încă nu mi-am revenit din seria de înfrângeri
suferite la tak, am zis.
El mi-a respins comentariul cu o fluturare de mână şi am
observat că nu purta niciun fel de inel pe degete.
— Ai luat-o repede, ca un baron la un bordel, cum se spune.
Mă aştept să fii o provocare decentă după circa o lună.
— Aşteaptă şi vei vedea, am zis. Te voi bate data viitoare când
vom juca.
Bredon a chicotit.
— Îmi place să aud asta.
A băgat mâna în buzunar şi a scos un sac mai mic de catifea.
— Am adus şi un mic cadou.
— Nu se poate, i-am spus din reflex. Mi-ai oferit deja o după-
amiază de distracţie.
— Te rog, a zis el, împingând punga pe masă. Insist. Sunt ale
tale, fără nicio obligaţie, chirie sau gaj. Un cadou pur şi
simplu.
Am răsturnat sacul şi în palmă mi-au căzut trei inele. Aur,
argint şi fier. Fiecare dintre ele avea numele meu gravat în
metal: Kvothe.
— Am auzit un zvon că ţi s-a pierdut bagajul, a zis Bredon. Şi
m-am gândit că astea s-ar putea dovedi utile.
A zâmbit.
— Mai ales dacă mai vrei încă un joc de tak.

1256
Mi-am pus inelele pe mână, întrebându-mă în treacăt dacă
inelul de aur era masiv sau pur şi simplu placat.
— Şi ce inel să-i trimit noii mele cunoştinţe dacă îmi doresc
compania lui?
— Păi, asta e complicat, a zis Bredon încet. Prin graba mea şi
indecenta năvălire în apartamentele tale, am neglijat să mă
prezint adecvat şi să te informez cu privire la titlul şi rangul
meu.
Ochii căprui s-au uitat la mine serioşi.
— Şi ar fi teribil de nepoliticos din partea mea să te
interoghez despre astfel de lucruri, am zis încet, nefiind prea
sigur ce joc face.
A dat din cap.
— Deci, de acum trebuie să presupunem că n-am niciun titlu
sau rang. Asta ne pune într-o poziţie curioasă: tu neprezentat
la curte şi eu neprezentat la tine. Ca atare, ar fi potrivit să-mi
trimiţi un inel de argint, dacă vei dori să luăm împreună
prânzul sau să pierzi cu graţie încă un joc de tak.
Mi-am rotit inelul de argint pe deget. Dacă îl trimiteam la el,
s-ar fi răspândit zvonul că pretind că sunt cam de acelaşi
rang cu el, iar eu n-aveam nicio idee despre ce rang era
vorba.
— Ce va spune lumea?
Ochii i-au săltat un pic.
— Chiar, ce?
•••
Deci, zilele au continuat să treacă. Maerul m-a chemat
pentru pălăvrăgeala urbană.
Nobilii coţofene şi-au trimis biletele şi inelele şi s-au întâlnit
cu refuzul unei conversaţii politicoase.
Doar Bredon mă împiedica să înnebunesc de plictiseală
închis în cuşcă.
A doua zi i-am trimis noul meu inel de argint, cu un bilet în
care îi scriam: Când ai timp. În apartamentul meu.
Cinci minute mai târziu, venea cu masa lui de tak şi cu sacul
cu pietre. Mi-a restituit inelul şi l-am acceptat cât mai graţios
posibil. Nu m-ar fi deranjat să-l păstreze. Dar, cum ştia şi el,

1257
aveam doar unul.
Al cincilea nostru joc a fost întrerupt atunci când am fost
chemat de maer, inelul lui de fier zăcând întunecat pe tava
de argint lustruită a curierului.
M-am scuzat la Bredon şi m-am grăbit spre grădini.
Mai târziu în acea seară, Bredon mi-a trimis propriul lui inel
de argint şi un bilet în care spunea: După cină. La tine. I-am
scris încântat pe bilet şi l-am trimis înapoi.
Când a venit, i-am oferit inelul înapoi. A refuzat politicos şi
acesta s-a alăturat celorlalte din bolul de la uşa mea. L-am
aşezat acolo pentru ca toată lumea să vadă argintul luminos
strălucind prin grămada de fier.

1258
 CAPITOLUL 58
A face curte

Maerul nu m-a chemat timp de două zile.

Eram blocat în camerele mele şi aproape înnebunisem de
plictiseală şi iritare. Cel mai rău era că nu ştiam de ce nu mă
căutase maerul. Era ocupat? Îl jignisem? M-am gândit să-i
trimit un bilet, împreună cu inelul de aur pe care mi-l
dăduse Bredon. Dar dacă Alveron îmi testa răbdarea, putea fi
o greşeală gravă.
Dar eram nerăbdător. Mă dusesem acolo pentru a obţine un
patron sau cel puţin un ajutor în cercetarea mea despre
amiri. Până la acel moment, tot ce avusesem de arătat în
serviciul maerului era un fund complet aplatizat. Dacă n-ar fi
fost Bredon, jur că aş fi făcut spume la gură de nervi.
Mai rău, lăuta şi minunata cutie a Dennei erau la doar două
zile distanţă de a deveni proprietatea altcuiva. Speram ca
până în acel moment să-i fi făcut pe plac maerului, ca să-i
pot cere banii de care aveam nevoie pentru a lua lucrurile de
la amanet. Aş fi vrut ca el să-mi fie dator, nu invers. Odată
ce-i datorezi ceva unui membru al nobilimii, e foarte dificil să
scapi de datorie.
Dar dacă faptul că Alveron nu mă chemase era vreun indiciu,
mi se părea că eram departe de graţiile sale. Mi-am chinuit
memoria, încercând să mă gândesc la ce spusesem în timpul
ultimei noastre conversaţii care l-ar fi putut ofensa.
Am scos o hârtie din sertar şi am încercat să mă gândesc la o
modalitate politicoasă de a-i cere maerului bani, când în uşă
s-a auzit o lovitură. Gândindu-mă că mi-a venit masa de
prânz mai devreme, i-am strigat băiatului s-o lase pe masă.
O pauză semnificativă m-a trezit din reverie. M-am grăbit la
uşă şi am fost uimit să-l văd pe Scăriţă, valetul maerului,
stând afară. Convocările lui Alveron erau întotdeauna trimise
printr-un curier.
— Maerul doreşte să te vadă, a zis el.

1259
Am observat că valetul părea răpus de oboseală. Ochii îi erau
obosiţi, ca şi cum nu dormise suficient.
— În grădină?
— În apartamentul său, a zis Scăriţă. Te voi conduce acolo.
Dacă era să te iei după bârfitorii Curţii, Alveron primea
rareori vizitatori în apartamentul său. Cât am mers în urma
lui Scăriţă, nu m-am putut abţine să nu mă simt uşurat.
Orice era mai bun decât aşteptarea.
•••
Alveron se sprijinea ridicat în patul lui mare din fulgi. Părea
mai palid şi mai slăbit decât când îl văzusem ultima dată.
Ochii lui încă erau limpezi şi precişi, dar în acea zi aveau
altceva, o emoţie puternică.
A făcut semn către un scaun din apropiere.
— Kvothe. Vino. Stai jos.
Şi vocea îi era mai slabă, dar încă mai purta greutatea
autorităţii.
M-am aşezat la căpătâiul lui, simţind că nu era momentul
potrivit să-i cer privilegii.
— Ştii câţi ani am, Kvothe? a zis el fără preambul.
— Nu, Alteţă.
— Câţi crezi? Cât de bătrân par?
Am prins din nou emoţia grea din ochii lui: furie. O furie
lentă, mocnită, cum sunt cărbunii încinşi sub un strat
subţire de cenuşă.
Mintea mea a luat-o la trap, încercând să decidă care putea fi
cel mai bun răspuns. N-am vrut să risc să jignesc, iar
linguşirea îl irita pe maer, cu excepţia cazului în care era
făcută cu desăvârşită subtilitate şi pricepere.
Ultima variantă, atunci. Onestitatea.
— 51, Alteţă. Poate 52.
A dat din cap încet, mânia lui părând să dispară ca un tunet
în depărtare.
— Niciodată nu întreba un tânăr despre vârsta ta. Am 40 de
ani, pe care îi împlinesc zilele următoare. Ai dreptate totuşi,
arăt de 50. Unii ar putea spune chiar că ai fost generos.
Mâinile sale netezeau pătura, pe când el era cu gândul în altă

1260
parte.
— E cumplit să îmbătrâneşti înainte de vreme.
A înţepenit de la durere, făcând o grimasă. După o clipă a
trecut şi el a inspirat adânc. O sclipire slabă de sudoare i-a
acoperit faţa.
— Nu ştiu cât voi putea să vorbesc cu tine. Nu prea mă simt
bine azi.
M-am ridicat.
— Să-l chem pe Caudicus, Alteţă?
— Nu, a scuipat el. Stai jos.
Aşa am făcut.
— Blestemata asta de boală m-a mistuit în ultima lună,
adăugând ani şi făcându-mă să-i simt. Mi-am petrecut viaţa
conducându-mi teritoriile, dar am fost neglijent într-o
privinţă. N-am nici familie, nici moştenitori.
— Vreţi să vă căsătoriţi, Alteţă?
S-a încovoiat în perne.
— S-a răspândit zvonul, nu-i aşa?
— Nu, Alteţă. Am ghicit din ce aţi spus în unele dintre
conversaţiile noastre.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Sincer? O presupunere, şi nu un zvon?
— Sincer, Alteţă. Există zvonuri, o ditamai curtea, dacă-mi
scuzaţi expresia.
— „Ditamai curtea.” Sună bine.
A zâmbit pe-ascuns.
— Dar cele mai multe se referă la un vizitator misterios din
vest.
Am făcut o mică plecăciune de pe scaun.
— Nimic despre căsătorie. Toată lumea vă vede ca pe primul
burlac din lume.
— A, a zis el, văzându-i-se pe faţă relaxarea. Aşa eram
înainte. Tatăl meu a încercat să mă căsătorească de când
eram mai tânăr. La acea vreme mă ţineam tare să nu-mi iau
o soţie. Asta e o altă problemă cu puterea. Dacă ai prea
multă, lumea nu îndrăzneşte să-ţi arate unde greşeşti.
Puterea poate fi ceva cumplit.

1261
— Îmi imaginez, Alteţă.
— Îţi ia posibilitatea de a alege, a zis el. Îţi oferă oportunităţi,
dar în acelaşi timp îţi ia alte lucruri. Pe scurt, situaţia mea e
dificilă.
De-a lungul vieţii mi-a fost foame de prea multe ori ca să
simt prea multă empatie cu nobilimea. Dar maerul părea atât
de palid şi slăbit cum stătea acolo, încât am simţit o pâlpâire
de simpatie.
— Care e situaţia, Alteţă?
Alveron s-a luptat să se ridice pe perne.
— Dacă e să mă căsătoresc, trebuie să fie cineva potrivit.
Cineva dintr-o familie bună, ca a mea. Nu numai asta, dar
nu poate fi o căsătorie din alianţă. Fata trebuie să fie
suficient de tânără ca să…
Şi-a dres uşor glasul.
— … facă un moştenitor. Mai mulţi, dacă se poate.
S-a uitat la mine.
— Începi să-mi înţelegi problema?
Am dat încet din cap.
— În mare, Alteţă. Câte astfel de fiice există?
— Doar câteva, a zis Alveron cu o urmă din vechea
înflăcărare revenită în voce. Dar nu poate fi una dintre
tinerele de sub controlul regelui. Negociatoare de bani şi
încheietoare de tratate. Familia mea s-a luptat încă de la
fondarea Vintasului să deţină întreaga putere. Nu voi negocia
cu ticălosul de Roderic pentru o soţie. Nu-i voi da niciun bob
de putere.
— Câte femei sunt în afara controlului regelui, Alteţă?
— Una.
Cuvântul a căzut greu.
— Şi asta nu e cea mai proastă parte. Femeia e perfectă din
toate punctele de vedere. Familia ei e respectabilă. E educată.
Tânără. Frumoasă.
Ultimul cuvânt părea să-i fi ieşit greu.
— E căutată de un stol de curteni îndrăgostiţi, tineri,
puternici, cu miere pe limbă. O vor pentru fiecare motiv,
pentru numele ei, pentru pământurile ei, pentru inteligenţa

1262
ei.
A făcut o pauză lungă.
— Cum va răspunde ea la curtarea unui bătrân bolnav care
umblă cu un baston când nu poate să meargă deloc?
Gura i s-a deformat, ca şi cum cuvintele erau amare.
— Dar, cu siguranţă, poziţia dumneavoastră… am început.
A ridicat o mână şi m-a privit făţiş în ochi.
— Te-ai căsători cu o femeie pe care ai cumpărat-o?
Am lăsat ochii în jos.
— Nu, Alteţă.
— Nici eu. Gândul de a-mi folosi poziţia pentru a convinge
această fată să se căsătorească cu mine e… de prost gust.
Am rămas tăcuţi pentru un moment. Am văzut afară, pe
fereastră, două veveriţe care se alergau în jurul unui trunchi
înalt de frasin.
— Alteţă, vă voi ajuta să-i faceţi curte acestei domnişoare…
Am simţit căldura furiei maerului înainte de a mă întoarce
să-l văd.
— Îmi cer iertare, Alteţă. Am întrecut măsura.
— Şi asta e tot una dintre presupunerile tale?
— Da, Alteţă.
A părut să se lupte cu el însuşi pentru un moment. Apoi a
oftat şi tensiunea din cameră s-a stins.
— Trebuie să-ţi cer iertare. Durerea asta sfâşietoare îmi
consumă nervii şi nici nu-mi stă în obicei să discut probleme
personale cu străinii, cu atât mai puţin cele pe care ei le
ghicesc despre mine. Spune-mi ce-ai mai ghicit. Fii îndrăzneţ
dacă trebuie.
Am răsuflat un pic mai uşurat.
— Cred că vreţi să vă căsătoriţi cu această femeie. Ca să vă
faceţi datoria în primul rând, dar şi pentru că o iubiţi.
A fost o altă pauză, nu aşa de rea ca ultima, dar cu toate
acestea tensionată.
— Iubirea e un cuvânt pe care nesăbuiţii îl folosesc prea des,
a zis el lent. E vrednică de iubire, asta e sigur. Şi am o
slăbiciune pentru ea.
Părea jenat.

1263
— Asta e tot ce voi spune.
S-a întors să se uite la mine.
— Pot conta pe discreţia ta?
— Desigur, Alteţă. Dar de ce sunteţi atât de secretos în
privinţa asta?
— Prefer să acţionez la un moment ales de mine. Zvonurile
ne obligă să acţionăm înainte de a fi gata sau ruinează o
situaţie înainte de se coace pe deplin.
— Am înţeles. Care e numele domnişoarei?
— Meluan Lackless, i-a spus numele cu atenţie. Acum am
descoperit şi singur că eşti fermecător şi manierat. Ba mai
mult, Contele Threpe mă asigură că şi compui şi cânţi grozav
muzică. Exact de asta am nevoie. Vrei să intri în serviciul
meu?
Am ezitat.
— Cum anume mă va folosi Alteţa Voastră?
M-a privit cu scepticism.
— Cred că e destul de evident pentru un excelent ghicitor ca
tine.
— Ştiu că speraţi să-i faceţi curte domnişoarei, Alteţă. Dar
nu ştiu cum. Vreţi să-i compun vreo două scrisori? Să-i scriu
cântece? Mă voi urca pe balcoane la lumina lunii să-i las flori
pe pervazul ferestrei? Să dansez cu ea purtând o mască,
spunându-mi numele ca fiind al dumneavoastră? I-am
zâmbit şters. Nu prea mă pricep la dans, Alteţă.
Alveron a râs profund şi sincer, dar chiar şi din sunetul plin
de bucurie am putut vedea că râsul l-a durut.
— Mă gândeam mai mult la primele două, a recunoscut,
lăsându-se înapoi pe perne, cu ochii grei.
Am dat din cap.
— Trebuie să ştiu mai multe despre ea, Alteţă. Poate fi mai
rău decât o nebunie să încerci să curtezi o femeie fără s-o
cunoşti.
Alveron a dat din cap obosit.
— Caudicus te va pune la curent. Ştie foarte multe despre
istoria familiilor. Familia e fundamentul pe care stă cineva.
Trebuie să ştii de unde provine înainte de-a o curta.

1264
Mi-a făcut semn să mă apropii şi mi-a întins un inel de fier,
cu braţul tremurând de la efortul de a-l ţine în aer.
— Arată-i-l lui Caudicus şi va şti că îmi faci treaba.
L-am luat repede.
— Ştie că aveţi de gând să vă căsătoriţi?
— Nu!
Ochii lui Alveron s-au deschis brusc.
— Nu vorbi despre asta cu nimeni! Inventează un motiv
pentru întrebările tale. Adu-mi medicamentele.
S-a lăsat pe spate, închizând ochii.
Când am plecat, l-am auzit vorbind slab:
— Uneori, nu se lasă cu bună-ştiinţă, uneori nu se lasă de
bunăvoie. Totuşi… toată puterea.
— Da, Alteţă, i-am spus, dar deja căzuse într-un somn
zbuciumat înainte de a ieşi eu din cameră.

1265
 CAPITOLUL 59
Scop

Părăsind apartamentul maerului, m-am gândit să trimit

înainte, la Caudicus, un curier cu un bilet şi cu inelul. Apoi
am respins ideea. Îi făceam un comision maerului. Asta sigur
scuza o mică încălcare a etichetei.
De la fabrica de zvonuri ştiam că arcanistul lui Alveron făcea
parte din curtea maerului de mai bine de o duzină de ani.
Dar altceva decât faptul că locuia într-unul din turnurile de
locuinţe din sud n-aveam nicio idee la ce să mă aştept de la
om.
Am bătut la uşa groasă din lemn.
— Aşteaptă o clipă, a strigat vocea stins.
S-a auzit sunetul unei închizători trase înapoi şi uşa s-a
deschis, descoperind un bărbat slab, cu un nas lung,
vulturesc şi cu păr negru ondulat. Purta o haină lungă,
întunecată, amintind vag de roba de magistru.
— Da?
— Mă întreb dacă îmi puteţi acorda un moment, domnule? i-
am zis cu o nervozitate doar pe jumătate mimată.
El m-a măsurat din priviri, observând hainele mele fine.
— Nu fac poţiuni de dragoste. Găseşti aşa ceva în Severenul
de Jos.
Uşa grea a început să se închidă.
— Deşi ar fi mai bine cu un pic de dans şi cu nişte trandafiri,
dacă mă întrebi pe mine.
— Sunt aici pentru altceva, am zis repede. Pentru două
lucruri, de fapt. Unul pentru maer şi unul pentru mine.
Mi-am ridicat mâna, dezvăluind inelul de fier din palma mea,
cu numele lui Alveron gravat în aur strălucitor pe faţă.
Uşa şi-a oprit închiderea.
— Ai face mai bine să intri, atunci, a zis Caudicus.
Camera arăta ca o mică Universitate conţinută într-o singură
cameră. Luminate cu lumina roşie, familiară, de lămpi

1266
simpatetice, erau acolo rafturi de cărţi, mese pline de sticlă
răsucită şi mult în spate, pe jumătate ascuns de peretele de
curbare a turnului, mi s-a părut că văd un mic furnal sau
cuptor.
— Dumnezeule mare! am exclamat, acoperindu-mi gura cu o
mână. E un dragon?
I-am arătat un uriaş crocodil împăiat care atârna de una
dintre grinzile tavanului. Trebuie să înţelegeţi, unii arcanişti
sunt mai teritoriali decât rechinii, în special cei care au reuşit
să obţină poziţii de lux la curte, ca acesta. N-aveam nicio idee
despre cum ar putea reacţiona Caudicus dacă un tânăr
arcanist în formare intra pe teritoriul lui, aşa că am decis că
era mai sigur să joc rolul unui şters plăcut, al unui inofensiv
nobil sărac.
Caudicus a închis uşa după mine, chicotind.
— Nu. E un aligator. Destul de inofensiv, te asigur.
— M-a speriat un pic la început, am zis. La ce foloseşte aşa
ceva?
— Sincer?
A privit în sus.
— Nu prea ştiu. I-a aparţinut unui arcanist care a locuit aici
înaintea mea. Mi s-ar părea o ruşine să-l arunc.
Impresionant specimen, nu crezi?
L-am privit nervos.
— Destul de impresionant.
— Ce e cu afacerea pe care ai menţionat-o?
A făcut un gest către un scaun mare, moale, şi s-a aşezat şi
el într-unul similar în faţa mea.
— Mă tem că n-am decât câteva minute la dispoziţie. Până să
mă ocup de altceva, timpul meu este al tău…
A tăcut întrebător.
Am observat că ştia destul de bine cine sunt: tânărul
misterios cu care se întâlnea maerul. Am ghicit că era la fel
de dornic ca restul să afle de ce eram în Severen.
— Kvothe, am zis. De fapt, medicamentul maerului e doar
jumătate din afacere.
Am văzut o linie slabă, iritată, apărându-i între sprâncene şi

1267
m-am grăbit să corectez orice ar fi putut gândi el.
— Am vorbit cu maerul mai devreme.
Am făcut o pauză abia observată, ca şi cum aş fi fost
nejustificat de mândru de această situaţie.
— Şi m-a întrebat dacă aş putea să-i aduc şi lui
medicamentul după ce termin de vorbit cu tine.
Linia a dispărut.
— Desigur, a zis Caudicus uşor. M-ai scuti de drumul până
în apartamentul său. Dar despre ce vrei să vorbeşti cu mine?
— Păi, m-am aplecat înainte emoţionat. Fac cercetări despre
istoriile familiilor nobile din Vintas. Mă gândesc să scriu o
carte, înţelegi.
— O genealogie?
Am văzut cum plictiseala începe să-i înceţoşeze ochii.
— O, nu. Există genealogii din belşug. Mă gândeam la o
colecţie de povestiri legate de marile familii.
Am fost destul de mândru de această minciună. Nu numai că
avea să-mi satisfacă curiozitatea în legătură cu familia
Meluan, ci îi furniza şi lui un motiv pentru care petreceam
aşa de mult timp cu maerul.
— Istoria tinde să fie destul de uscată, dar toată lumea se
bucură de o poveste.
Caudicus a dat din cap pentru el însuşi.
— Isteaţă idee. Ar putea ieşi o carte interesantă.
— Voi scrie o scurtă prefaţă cu istoricul fiecărei familii, ca o
introducere la poveştile care vor urma. Maerul mi-a spus că
eşti o autoritate în materie de familii vechi şi a zis că i-ar
plăcea să apelez la tine.
Complimentul a avut efectul scontat şi Caudicus s-a umflat
de mândrie mai tare ca niciodată.
— Nu ştiu dacă pot să mă consider o autoritate, a zis el cu
falsă modestie. Dar sunt un pic istoric.
A ridicat o sprânceană la mine.
— Probabil că îţi dai seama că familiile însele ar fi, probabil,
o sursă mai bună de informaţii.
— Aşa s-ar crede, am spus cu o privire piezişă. Dar familiile
tind să fie reticente când e vorba să împărtăşească poveştile

1268
lor cele mai interesante.
Caudicus a zâmbit larg.
— Probabil.
Zâmbetul s-a stins la fel de repede.
— Dar sunt sigur că nu ştiu nicio poveste de acest gen
despre familia maerului, a zis el serios.
— Oh, nu, nu, nu, mi-am fluturat mâinile într-o negaţie
violentă. Maerul e un caz special. Nici n-aş visa…
Am tăcut, înghiţind vizibil.
— Speram să fii în măsură să mă luminezi în ceea ce priveşte
familia Lackless. Despre ei nu prea am informaţii.
— Serios? a zis el surprins. Nu mai sunt ce erau odată, dar
sunt o comoară de poveşti.
Ochii lui s-au concentrat departe şi şi-a bătut distrat buzele
cu degetele.
— Ce zici de asta, le voi cerceta istoria şi te poţi întoarce
mâine pentru o discuţie mai lungă. Aproape a venit timpul
pentru medicamentul maerului şi n-ar trebui să fie amânată
administrarea.
S-a ridicat în picioare şi a început să-şi suflece mânecile.
— Îmi amintesc fără greutate cum să fac asta, dacă nu te
supără fâţâiala mea în timp ce pregătesc medicamentul
maerului.
— N-am văzut niciodată cum se face o poţiune, am zis cu
entuziasm. Dacă nu cumva îţi distrag atenţia…
— Deloc. Aş putea să-l pregătesc şi-n somn.
S-a mutat în spatele unei mese de lucru şi a aprins o pereche
de lumânări cu flacără albastră. Am avut grijă să par
suficient de impresionat, chiar dacă ştiam că doar jucam un
rol.
Caudicus a sfărâmat nişte frunze uscate pe o mică balanţă
de mână şi le-a cântărit.
— Ai probleme să asculţi zvonuri în timpul cercetării?
— Nu şi dacă sunt interesante.
A tăcut în timp ce a măsurat cu atenţie o cantitate mică de
lichid limpede dintr-un recipient de sticlă cu dop.
— Din câte am înţeles, familia Lackless are bijuterii de

1269
familie. Ei bine, nu chiar bijuterii, dar un lucru vechi care
datează de la începutul liniei lor.
— Nu-i prea ciudat. Familiile vechi sunt pline cu amintiri de
familie.
— Taci, a zis el pe un ton iritat. E mai mult de-atât.
A turnat lichidul într-un bol plat de plumb, cu unele
simboluri brute sculptate pe exterior. Acesta a făcut bule şi a
şuierat, umplând aerul cu un miros slab, acru.
El a decantat lichidul într-o tigaie, peste lumânări. A adăugat
frunzele uscate, un vârf de cuţit de ceva şi o măsură de
pulbere albă. A adăugat un strop de lichid, care am presupus
că era pur şi simplu apă, a agitat şi a turnat rezultatul
printr-un filtru şi într-un flacon curat de sticlă, astupând cu
un dop de plută.
A ţinut rezultatul pentru mine, să-l văd: un lichid galben
clar, cu o uşoară tentă verzuie.
— Uite-l. Aminteşte-i să bea tot.
Am luat flaconul cald.
— Ce e cu bijuteriile astea de familie?
Caudicus s-a spălat pe mâini într-un vas de porţelan şi le-a
scuturat să se usuce.
— Am auzit că în cele mai vechi zone ale terenurilor Lackless,
în cea mai veche parte a bunurilor lor ancestrale, există o
uşă secretă. O uşă fără mâner sau balamale.
Mă urmărea să se asigure că am fost atent.
— Nu e nicio cale de deschidere. Aceasta e blocată, dar în
acelaşi timp fără încuietoare. Nimeni nu ştie ce e pe partea
cealaltă.
A dat din cap spre flaconul în mâna mea.
— Acum, du-i asta maerului. Bine ar fi s-o bea cât e caldă.
M-a escortat la uşă.
— Întoarce-te mâine, a rânjit el un pic. Ştiu o poveste despre
Menebras care-ţi va albi părul roşu.
— O, lucrez cu o singură familie la un moment dat, am spus,
nevrând să risc să mă împotmolesc în nesfârşitele bârfe de la
curte. Maximum două. Chiar acum lucrez la Alveron şi
Lackless. Nu pot să mă hotărăsc să încep şi cu a treia.

1270
I-am zâmbit insipid.
— Aş face tot un talmeş-balmeş.
— Păcat, a zis Caudicus. Eu călătoresc destul de mult, mă-
nţelegi. Multe dintre casele nobile sunt dornice să-l
găzduiască pe arcanistul maerului.
M-a privit viclean.
— Asta face să mă întâlnesc în privat cu unele fapte destul
de interesante.
A deschis uşa.
— Gândeşte-te la asta. Şi întoarce-te mâine. Voi avea mai
multe despre Lackless, în orice caz.
Am ajuns la uşile maerului înainte ca flaconul să aibă timp
să se răcească.
Scăriţă a deschis uşa la ciocănitul meu şi m-a dus în
apartamentul maerului.
Maerul Alveron dormea în aceeaşi poziţie în care îl lăsasem.
Când Scăriţă a închis uşa după mine, unul din ochii
maerului s-a deschis şi el a făcut un semn slab să mă
apropii.
— Ai pierdut timpul.
— Alteţă, eu…
Mi-a făcut semn să înaintez, de data asta mult mai brusc.
— Dă-mi medicamentul, a zis el gros. Apoi pleacă. Sunt
obosit.
— Mă tem că e destul de important, Alteţă.
Ambii ochi s-au deschis şi furia mocnea acolo din nou.
— Ce? a cedat el.
M-am mutat lângă pat şi m-am aplecat aproape. Înainte ca el
să protesteze la necuviinţa mea, am şoptit:
— Alteţă, Caudicus vă otrăveşte.

1271
 CAPITOLUL 60
Instrumentele înţelepciunii

Ochii maerului s-au mărit la cuvintele mele, apoi s-au

micşorat din nou. Chiar şi în plină infirmitate, spiritul lui
Alveron era puternic.
— Ai avut dreptate să vorbeşti aşa aproape şi moale, a zis el.
Calci pe un teren periculos. Dar vorbeşte, te ascult.
— Alteţă, cred că Threpe n-a menţionat în scrisoarea lui că
eu sunt şi student la Universitate, nu numai muzicant.
Ochii maerului n-au arătat nicio licărire de recunoaştere.
— Care universitate? a întrebat el.
— Universitatea, Alteţă, i-am zis. Sunt un membru al
Arcanumului.
Alveron s-a încruntat.
— Eşti mult prea tânăr pentru a face o astfel de cerere. Şi de
ce ar fi neglijat Threpe să menţioneze asta?
— Nu eraţi în căutarea unui arcanist, Alteţă. Şi există un
anumit stigmat ataşat acestui gen de studiu atât de departe
în est.
Am fost cât pe ce să spun adevărul: că vinţii sunt
superstiţioşi până la imbecilitate.
Maerul a clipit încet, expresia lui devenind dură.
— Foarte bine, a zis el. Fă nişte magii, dacă eşti ce spui.
— Sunt doar un arcanist în formare, Alteţă. Dar dacă doriţi
să vedeţi un pic de magie…
M-am uitat la cele trei lămpi care se aliniau pe pereţi, mi-am
lins degetele, concentrat, şi am ciupit fitilul lumânării aşezate
pe noptiera lui.
Camera s-a întunecat şi l-am auzit cum respiră speriat. Mi-
am scos inelul de argint şi după un moment acesta a început
să strălucească cu o lumină albastru-argintie.
Mâinile mi s-au răcit, căci nu aveam nicio altă sursă de
căldură în afara propriului meu corp.
— Merge, a spus Maerul.

1272
Dacă era oarecum enervat, nu exista niciun indiciu în vocea
lui.
Am traversat camera şi am deschis ferestrele cu obloane.
Lumina soarelui a inundat camera. Se insinuau miros de
floare de selas şi ciripit de păsări.
— Întotdeauna am considerat că o gură de aer curat e bună,
orice probleme ar avea un organism, deşi alţii nu sunt de
acord.
I-am zâmbit.
Nu mi-a întors zâmbetul.
— Da, da. Eşti foarte deştept. Vino aici şi stai jos.
Aşa am făcut, trăgând un scaun lângă patul lui.
— Acum explică-te.
— I-am spus lui Caudicus că vreau să compilez o colecţie de
povestiri din casele nobile, am zis. O scuză la îndemână, care
explică şi de ce îmi petrec timpul cu domnia voastră.
Expresia maerului a rămas sumbră. Am văzut cum durerea îi
tulbura ochii, ca un nor care trece prin faţa soarelui.
— Dovada că eşti un mincinos calificat greu te face să-mi
câştigi încrederea.
Un nod rece a început să mi se formeze în stomac. Mă
gândisem că maerul va accepta adevărul mai uşor de-atât.
— Chiar aşa, Alteţă. L-am minţit pe el şi vă spun adevărul
dumneavoastră. Din moment ce el a crezut că nu sunt nimic
mai mult decât un nobil sărac şi leneş, m-a lăsat să mă uit în
timp ce făcea medicamentul.
Am ridicat flaconul de chihlimbar. Lumina soarelui a făcut
curcubeie pe sticlă.
Alveron a rămas nemişcat. Ochii lui în mod normal limpezi s-
au aburit de confuzie şi durere.
— Îţi cer dovezi şi tu îmi spui o poveste. Caudicus a fost zeci
de ani un slujitor credincios. Totuşi, voi lua în considerare ce
ai spus.
Tonul lui sugera că va fi o analiză scurtă, nemiloasă. A
ridicat mâna să ia flaconul.
Am simţit o mică flacără de furie izbucnind în mine. Asta m-a
ajutat să uşurez frica rece instalată în măruntaiele mele.

1273
— Alteţa Voastră vrea o dovadă?
— Îmi vreau medicamentul, mi-a tăiat-o el. Şi vreau să dorm.
Te rog să faci…
— Alteţă, pot…
— Cum îndrăzneşti să mă întrerupi?
Alveron s-a luptat să stea în şezut în patul lui, cu voce
furioasă.
— Mergi prea departe! Lasă-mă acum şi poate iau încă în
considerare să te păstrez în serviciul meu.
Tremura de furie, întinzând mâna în continuare pentru a
ajunge la flacon.
S-a aşternut un moment de tăcere. Am întins flaconul, dar
înainte de a putea înţelege, am spus:
— Aţi vomitat de curând. Ceva alb şi lăptos.
Tensiunea a crescut brusc în cameră, dar maerul a rămas
neclintit când a auzit ce-am spus.
— Vă simţiţi limba groasă şi mai grea. Gura vă e uscată şi
plină cu un gust ciudat, ascuţit. Aţi avut poftă de dulciuri, de
zahăr. Vă treziţi în timpul nopţii şi descoperiţi că nu vă puteţi
mişca, că nu puteţi vorbi. Sunteţi lovit de paralizie, cu colici
şi o panică nerezonabilă.
Pe măsură ce vorbeam, mâna maerului s-a tras încet departe
de flacon. Expresia lui nu mai era lividă şi furioasă. Ochii lui
păreau nesiguri, aproape speriaţi, dar se limpeziseră din nou,
ca şi cum teama trezise unele precauţii adormite.
— Ţi-a spus Caudicus, a zis maerul, dar nu părea deloc
sigur.
— Ar discuta Caudicus cu un străin detaliile bolii Domniei
Voastre? am întrebat sarcastic. Pe mine mă preocupă viaţa
dumneavoastră, Alteţă. Dacă trebuie să întrec buna-cuviinţă
ca să vă salvez, aşa voi face. Acordaţi-mi două minute să
vorbesc şi vă voi da dovada.
Alveron a făcut un semn lent.
— N-o să pretind că ştiu exact ce este.
Am făcut un gest către flacon.
— Dar în general vă otrăveşte plumbul. Acesta dă rigiditate,
durere în muşchi şi în viscere. Vărsături şi paralizie.

1274
— N-am avut niciun fel de paralizie.
— Hmmm.
L-am privit cu un ochi critic.
— Mare noroc. Dar e mai mult decât simplu să se ajungă la
aşa ceva. Bănuiesc că asta conţine o cantitate frumoasă de
ophalum, care nu e chiar otrăvitor.
— Ce e de făcut atunci?
— E mai mult decât un medicament sau un drog.
— Ce e, atunci? mi-a tăiat-o el. Otravă sau medicament?
— Alteţa Voastră a luat vreodată laudanum?
— Odată, când eram mai tânăr, să mă ajute să dorm cu
durerea de la un picior rupt.
— Ophalumul e un medicament similar, dar de obicei este
evitat, fiindcă dă dependenţă mare.
M-am oprit.
— I se mai spune şi răşină de danar.
Maerul a pălit la asta şi în acel moment ochii i s-au limpezit
aproape de tot. Toată lumea ştia despre mâncătorii de
dulciuri.
— Bănuiesc că l-a adăugat fiindcă nu vă luaţi medicamentul
cu regularitate, am zis. Ophalumul vă face să-l aşteptaţi cu
nerăbdare în timp ce vă diminuează durerea. Asta contribuie
şi la pofta de zahăr, la transpiraţii şi orice vise ciudate aţi
avut. Ce altceva a mai pus aici?
Am meditat la asta.
— Probabil rădăcină de stitch sau mannum, ca să vă
păzească de vărsături prea mari. Isteţ. Oribil şi isteţ.
— Nu atât de isteţ.
Maerul a făcut un rictus.
— N-a reuşit să mă omoare.
Am ezitat, apoi am decis să-i spun adevărul.
— Ar fi fost simplu să vă omoare, Alteţă. Ar fi putut să dizolve
destul plumb în acest flacon cât să vă omoare.
L-am ţinut în lumină.
— Să vă dea suficient cât să vă îmbolnăvească, fără să vă
ucidă sau să vă facă să paralizaţi, e cu adevărat dificil.
— De ce? De ce m-ar otrăvi, dacă nu să mă omoare?

1275
— Alteţa Voastră ar avea mai mult noroc să rezolve
ghicitoarea. Ştiţi mai multe despre politicile implicate.
— De ce să mă otrăvească, la urma-urmelor?
Maerul părea cu adevărat nedumerit.
— L-am plătit cu generozitate. E membru de seamă al curţii.
Are libertatea de a-şi urmări propriile proiecte şi de a călători
oricând doreşte. A trăit aici zeci de ani. De ce acum?
A clătinat din cap.
— Îţi spun că n-are sens.
— Pentru bani? i-am sugerat. Se spune că orice om are un
preţ.
Maer a continuat să dea din cap. Apoi, a ridicat brusc
privirea.
— Nu. Mi-am amintit. Am căzut bolnav cu mult înainte ca
acest Caudicus să înceapă să mă trateze.
S-a oprit să se gândească.
— Da, aşa e. L-am solicitat pentru a vedea dacă el mi-ar
putea trata boala. Simptomele pe care le-ai menţionat n-au
apărut decât după luni de când a început să mă trateze. Nu
poate fi el.
— Plumbul lucrează încet în doze mici, Alteţă. Dacă şi-a pus
de gând să vă otrăvească, nu cred că ar fi vrut să vomitaţi
sânge la zece minute după ce aţi băut medicamentul lui.
Brusc mi-am amintit cu cine vorbesc.
— Asta a fost urât spus, Alteţă. Îmi cer scuze.
El a aprobat rigid din cap.
— Prea multe din ceea ce spui tu sunt prea aproape de ce mi
s-a întâmplat pentru a ignora aşa ceva. Cu toate astea, nu
pot să cred că Caudicus ar face aşa ceva.
— L-am putea pune la încercare, Alteţă.
S-a uitat la mine.
— Cum aşa?
— Daţi ordin să vă fie aduse în apartament o jumătate de
duzină de păsări. Sorbitori ar fi ideal.
— Sorbitori?
— Chestiile alea mici, strălucitoare, galben şi roşu, am spus,
ţinând degetele depărtate la cinci centimetri. Sunt multe în

1276
grădinile dumneavoastră. Culeg nectar de la florile voastre
selas.
— A! Noi le zicem fâţâitori.
— Vom amesteca medicamentul cu nectarul lor şi vom vedea
ce se întâmplă.
Expresia lui a devenit sumbră.
— Dacă plumbul lucrează încet, aşa cum spui, ar dura luni
întregi. Nu stau fără medicamentul meu luni de zile pentru
fanteziile tale slab susţinute.
I-am simţit în voce temperamentul arzând aproape de
suprafaţă.
— Cântăresc mult mai puţin decât dumneavoastră, Alteţă, şi
metabolismul lor e mult mai rapid. Am putea să vedem
rezultatele într-o zi sau două cel mult.
Speram.
A părut să se gândească la asta.
— Foarte bine, a zis el, ridicând un clopoţel de pe noptieră.
Am vorbit repede, înainte să sune.
— Pot s-o rog pe Alteţa Voastră să inventeze un motiv pentru
care ar avea nevoie de aceste păsări? Un pic de precauţie ne-
ar prinde bine.
— Îl cunosc pe Scăriţă dintotdeauna, a zis maerul ferm, cu
privirea mai limpede şi mai ascuţită decât o văzusem
vreodată. Am încredere în el cu terenurile mele, cu zăvorul
meu şi cu viaţa mea. Nu vreau să te aud niciodată insinuând
că e altceva decât omul perfect de încredere.
În vocea lui era o credinţă de nezdruncinat.
Mi-am plecat ochii.
— Da, Alteţă.
A sunat clopoţelul şi nici după două secunde corpolentul
valet a deschis uşa.
— Da, domnule?
— Scăriţă, mi-e dor să fiu în stare să merg în grădini. Poţi să-
mi găseşti o jumătate de duzină de fâţâitori?
— Fâţâitori, domnule?
— Da, a zis maerul ca şi cum ar fi comandat masa de prânz.
Sunt chestii frumoase. Cred că sunetul lor mă va ajuta să

1277
dorm.
— Să văd ce pot face, domnule.
Înainte de a închide uşa, Scăriţă m-a privit ameninţător.
După ce s-a închis uşa, m-am uitat la maer.
— Pot s-o întreb pe Alteţa Voastră de ce?
— Ca să-l scutesc să mintă. N-are talent pentru asta. Şi e
înţelept ce-ai spus. Precauţia e întotdeauna instrumentul
înţelepciunii.
Am văzut cum un strat subţire de sudoare îi acoperă faţa.
— Dacă nu mă înşel, Alteţă, veţi avea o seară grea.
— Toate nopţile mele sunt grele în ultima vreme, a zis el cu
amărăciune. Ce-o va face pe asta mai rea decât pe cea
anterioară?
— Ophalumul, Alteţă. Corpul dumneavoastră tânjeşte după
el. Următoarele două zile ar trebui să fie cele mai rele de
până acum, dar până atunci veţi simţi un considerabil…
disconfort.
— Vorbeşte clar.
— Veţi simţi dureri de maxilar şi de cap, transpiraţii, greaţă,
crampe şi spasme, în special la nivelul picioarelor şi al
spatelui. Aţi putea pierde controlul asupra intestinelor şi vor
fi perioade alternante de sete intensă şi vărsături.
M-am uitat în jos, la mâini.
— Îmi pare rău, Alteţă.
Expresia lui Alveron era destul de chinuită la sfârşitul
descrierii mele, dar el a dat din cap cu graţie.
— Prefer să ştiu.
— Există câte ceva care va face totul puţin mai tolerabil,
Alteţă.
S-a luminat un pic.
— Cum ar fi?
— Laudanumul, de pildă. Doar un pic, pentru a vă uşura
pofta corpului. Şi alte câteva lucruri. Numele lor sunt lipsite
de importanţă. Vi le pot amesteca într-un ceai. O altă
problemă e că încă mai aveţi o cantitate frumoasă de plumb
în organism, care n-o să dispară de la sine.
Asta a părut să-l alarmeze mai mult decât orice altceva îi

1278
spusesem până atunci.
— Nu dispare pur şi simplu?
Am scuturat din cap.
— Metalele sunt otrăvuri perfide. Se prind de corpul
dumneavoastră. Numai printr-un efort deosebit putem
îndepărta plumbul.
Maerul s-a uitat urât.
— Ei, drăcia dracului! Urăsc lipitorile.
— E o figură de stil, Alteţă. Numai imbecilii şi mâncătorii de
broaşte râioase mai utilizează lipitori în ziua de azi. Plumbul
trebuie scos.
M-am gândit dacă să-i spun adevărul, şi anume că cel mai
probabil nu va scăpa de tot de el, dar am decis să păstreze
pentru mine o parte de informaţie.
— Poţi să faci asta?
M-am gândit îndelung.
— Eu sunt, probabil, cea mai bună opţiune, Alteţă. Suntem
departe de Universitate. Pariez că niciunul din zece medici de
aici n-are o pregătire cumsecade şi nu ştiu care dintre ei ar
putea să-l cunoască pe Caudicus.
M-am gândit pentru o clipă, apoi am clătinat din cap.
— Ştiu cincizeci de oameni mai potriviţi pentru treaba asta,
dar toţi sunt la o mie de mile depărtare.
— Îţi apreciez sinceritatea.
— Cele mai multe din ce am nevoie le găsesc în Severenul de
Jos. Cu toate astea… am tăcut, sperând că maerul va
înţelege şi mă va scuti de jena de a cere bani.
S-a uitat la mine cu indiferenţă.
— Cu toate astea?
— Voi avea nevoie de bani, Alteţă. Lucrurile de care aveţi
trebuinţă nu sunt uşor de găsit.
— O, desigur.
A scos o pungă şi mi-a dat-o. Am fost un pic surprins să
descopăr că maerul avea cel puţin o pungă plină la
îndemână, lângă pat. Pe neaşteptate, mi-am amintit tirada
mea în faţa unui croitor din Bobcatran, cu ani în urmă. Ce i-
am zis? Un gentleman nu stă niciodată departe de punga lui?

1279
M-am luptat cu pornirea nepotrivită de a râde.
Scăriţă a revenit la scurt timp după aceea. Printr-o
surprinzătoare ingeniozitate, prinsese o duzină de sorbitori
într-o colivie pe roţi, de mărimea unui dulap.
— Pe cuvântul meu, Scăriţă, a exclamat maerul când valetul
lui a intrat cu colivia de plasă fină pe uşă. Te-ai întrecut pe
tine.
— Unde s-ar potrivi cel mai bine, domnule?
— Las-o acolo deocamdată. Mi-o aşază Kvothe.
Scăriţă a arătat uşor rănit.
— Nu e nicio problemă.
— Ştiu că o faci bucuros, Scăriţă. Dar speram ca tu să-mi
aduci în schimb o cană proaspătă cu infuzie de mere. Cred
că mi-ar face bine la stomac.
— Desigur.
S-a grăbit să iasă din nou, închizând uşa după el.
De îndată ce uşa s-a închis, m-am dus la cuşcă. Păsărelele
ca nişte giuvaere ţâşneau din creangă-n creangă în viteză.
— Drăguţe chestii, l-am auzit murmurând pe maer. Am fost
fascinat de ele de când eram copil. Îmi amintesc că mă
gândeam ce minunat trebuie să fie să nu mănânci toată ziua
nimic altceva în afară de zahăr.
Erau trei canale de alimentare în afara cuştii, tuburi de sticlă
umplute cu apă îndulcită. Două dintre ele aveau burlane în
formă de floricele de selas, în timp ce a treia era un iris
stilizat. Animale de companie perfecte pentru nobilime. Cine
altcineva şi-ar fi putut permite să-şi hrănească în fiecare zi
animalele de companie cu zahăr?
Am deşurubat vârfurile alimentatoarelor şi am turnat în
fiecare câte o treime din medicamentul maerului. Am ridicat
flaconul golit spre Alveron.
— Ce faceţi în mod normal cu ăsta?
L-a pus pe masa de lângă patul lui.
Am supravegheat cuşca până când am văzut una dintre
păsări zburând la un alimentator şi bând.
— Dacă îi spuneţi lui Scăriţă că vreţi să le hrăniţi singur, se
va mai amesteca în hrănirea lor?

1280
— Nu. Face întotdeauna exact cum îi spun.
— Bine. Să le scurgeţi alimentatoarele înainte de a le umple
din nou. Astfel, vor primi mai bine doza şi vom vedea
rezultate mai rapid. Unde vreţi să pun colivia?
S-a uitat în jurul camerei, cu ochii mişcându-se circular.
— Lângă dulapul cu sertare din camera de zi, a zis el în cele
din urmă. Ar trebui să pot s-o văd de aici.
Am dus cu atenţie colivia în camera de alături. Când m-am
întors, l-am găsit pe Scăriţă turnându-i maerului un pahar
cu infuzie de mere.
I-am făcut o plecăciune lui Alveron.
— Cu permisiunea dumneavoastră, Alteţă.
El a făcut un gest de concediere.
— Scăriţă, Kvothe se va întoarce mai târziu în această după-
amiază. Lasă-l să intre chiar dacă se întâmplă să dorm.
Scăriţă a dat din cap ţeapăn şi mi-a aruncat o altă privire
dezaprobatoare.
— S-ar putea să-mi aducă şi câteva lucruri. Te rog să nu
spui nimănui.
— Dacă aveţi nevoie de ceva…
Alveron a zâmbit obosit.
— Ştiu că mi-ai da, Scăriţă. Dar pur şi simplu îi găsesc
băiatului o utilitate. Pe tine vreau să te am mai degrabă la
îndemână.
Alveron i-a mângâiat braţul valetului său şi Scăriţă a părut
să se potolească. Am ieşit.
•••
Călătoria mea în Severenul de Jos mi-a luat mai multe ore
decât trebuia. Deşi am fost iritat din cauza întârzierii, a fost
necesar s-o fac. Cum mă plimbam pe străzi, am observat că
oamenii îmi aruncau priviri curioase.
N-am fost surprins. Din ce văzusem la curtea maerului cea
plină de bârfitori, mă aşteptam să am pe urme vreo doi
servitori care să observe ce comisioane fac în Severenul de
Jos. Cum am spus, în acel moment curtea maerului era
destul de curioasă în ceea ce mă privea, şi n-aveţi idee cât de
rău se plictisea nobilimea, încât mergea până acolo că îşi

1281
băga nasul în afacerile altora.
În timp ce zvonurile în sine nu prezentau niciun interes
pentru mine, efectele lor puteau fi catastrofale. Ce-ar fi făcut
Caudicus dacă ar fi auzit că m-am dus la cumpărături prin
farmacii după ce l-am vizitat pe maer? Oricine doreşte să-l
otrăvească pe maer nu va ezita să mă stingă ca pe o
lumânare.
Deci, pentru a evita suspiciunile, primul lucru pe care l-am
făcut când am ajuns la Severen a fost să iau cina. Tocană
bună, caldă şi pâine tare. Mi se scârbise de alimentele
elegante care se răceau până ajungeau în apartamentul meu.
După aceea mi-am cumpărat două sticle în genul celor
utilizate pentru coniac.
Apoi am petrecut o jumătate de oră de relaxare, urmărind o
mică trupă itinerantă care juca la un colţ de stradă finalul de
la Duhul şi Fata-gâscă. Nu erau edema ruh, dar făceau
treabă bună. Punga maerului a fost generoasă cu ei când au
trecut cu pălăria.
În cele din urmă am găsit o farmacie bine aprovizionată. Am
cumpărat mai multe lucruri, într-o manieră nervoasă,
întâmplătoare. După ce am luat tot ce aveam nevoie şi câteva
lucruri de care nu aveam nevoie, l-am interogat stingherit pe
proprietar în legătură cu ce ar trebui să ia un bărbat ca să
nu… aibă anumite probleme… în dormitor.
Chimistul a dat din cap serios şi a recomandat câteva lucruri
cu o faţă perfect nemişcată. Am cumpărat câte un pic din
fiecare, apoi am încercat să-l ameninţ şi să-l mituiesc să
tacă. În momentul în care am plecat în cele din urmă, l-am
lăsat insultat şi foarte iritat. Dacă îl întreba cineva, ar fi spus
rapid povestea unui domn nepoliticos, interesat să-şi trateze
impotenţa. Nu prea era ceva pe care să fiu dornic să mi-o
adaug la reputaţie, dar cel puţin nicio poveste despre faptul
că am cumpărat laudanum, urzică-moartă, acid alb şi alte
medicamente la fel de suspecte n-avea să ajungă la
Caudicus.
În cele din urmă, mi-am răscumpărat lăuta de la amanetar,
cu o zi întreagă înainte de termen. Punga maerului era

1282
aproape goală, dar asta fusese ultima mea misiune. Soarele a
apus în timp ce am pornit pe drumul înapoi de la poalele
Perpendicularei.
Nu existau decât câteva opţiuni pentru a face drumul între
Severenul de Sus şi Severenul de Jos. Cele mai folosite erau
cele două scări înguste, care tăiau faţa Perpendicularei înapoi
şi înainte. Erau vechi, roase şi înguste pe alocuri, dar erau
gratis şi, prin urmare, erau alegerea obişnuită pentru
oamenii de rând care locuiau în Severenul de Jos.
Pentru cei care nu se împăcau cu gândul de a urca şaizeci de
metri de scară îngustă, existau şi alte opţiuni. Ascensoarele
de marfă erau conduse de doi foşti studenţi de la
Universitate. Nu arcanişti compleţi, dar oameni isteţi, care
cunoşteau destulă simpatetică şi inginerie pentru a gestiona
sarcina mai lumească de tracţiune a căruţelor şi cailor în sus
şi-n jos pe Perpendiculară, pe o platformă mare de lemn.
Pentru pasageri, un drum costa un bănuţ urcarea şi o
jumătate de bănuţ coborârea, deşi trebuia să aştepţi
ocazional ca vreun negustor să-şi termine de încărcat sau
descărcat mărfurile, înainte ca ascensorul să pornească.
Nobilimea nu folosea platforma. Suspiciunea vinticilor faţă de
tot ce era mişcat prin magie i-a determinat să facă
ascensoarele cu cai. Acestea erau puse în mişcare de
douăzeci de cai înhămaţi la o serie complexă de scripeţi. Asta
însemna că ascensoarele cu cai erau un pic mai rapide şi
costau un întreg argint. În plus, aproape în fiecare lună câte
un nobil sărac beat cădea şi murea, crescându-i
popularitatea, arătând cât de cunoscătoare era clientela sa.
Cum banii din punga mea nu erau ai mei proprii, am decis
să folosesc ascensoarele cu cai.
M-am alăturat celor patru domni şi unei doamne care erau
deja la rând, aşteptând ascensorul să coboare, apoi mi-am
plătit moneda subţire de argint şi am urcat la bord.
Nu era mai mult decât o cutie deschisă în faţă şi-n spate, cu
o şină pe margine. Cabluri groase de cânepă erau legate la
colţuri, dându-i o oarecare stabilitate, dar orice mişcare
extremă făcea ascensorul să se legene cât se poate de

1283
deranjant. Un băiat îmbrăcat elegant mergea în sus şi-n jos
cu fiecare transport de pasageri, deschizând poarta şi
semnalizându-le conducătorilor de cai din partea de sus când
să înceapă să tragă.
Exista obiceiul ca nobilimea să stea cu spatele la Severen
când era în ascensoare. Holbatul prostesc era pentru cei din
popor. Fără să-mi pese ce gândesc nobilii despre mine, eu am
stat cu faţa. Stomacul meu a reacţionat ciudat când ne-am
ridicat de la sol.
Am privit Severenul care se întindea mai jos. Era un oraş
vechi şi mândru. Zidul înalt de piatră care îl înconjura vorbea
de vremurile tulburi de mult trecute. Spunea multe şi despre
maer, căci chiar şi în aceste vremuri paşnice, fortificaţiile
erau păstrate într-o stare excelentă. Toate cele trei porţi erau
păzite şi erau închise în fiecare noapte, la apusul soarelui.
Pe măsură ce ascensorul se ridica, am putut vedea diferitele
secţiuni ale Severenului la fel de clar ca şi cum m-aş fi uitat
pe o hartă. Era un cartier bogat, parcelat cu grădini şi
parcuri, cu toate clădirile din cărămidă şi piatră veche. Era
un cartier sărac, cu străzi înguste şi întortocheate, unde
toate acoperişurile erau din şindrilă de lemn cu smoală. La
poalele falezei o cicatrice neagră marca locul pe unde un
incendiu tăiase oraşul la un moment dat, lăsând în urmă
puţin mai mult decât scheletele carbonizate ale clădirilor.
Călătoria s-a sfârşit prea repede. I-am lăsat pe ceilalţi să
debarce şi m-am aplecat pe balustradă, privind peste oraşul
de mult mai jos.
— Domnule? a zis prompt, obosit, băiatul care însoţea
ascensorul. Toată lumea jos.
M-am întors, am coborât din ascensor şi am văzut-o pe
Denna în capul cozii.
Înainte de a avea timp să fac şi altceva decât să mă holbez a
mirare, ea s-a întors şi mi-a întâlnit ochii. Faţa i s-a aprins.
M-a strigat, a fugit către mine şi s-a cuibărit în braţele mele
înainte să ştiu ce se întâmplă. Mi-am încolăcit braţele în
jurul ei şi mi-am odihnit obrazul lângă urechea ei. Ne-am
apropiat cu uşurinţă, ca şi cum am fi fost dansatori. Ca şi

1284
cum am fi exersat asta de o mie de ori. Era caldă şi moale.
— Ce faci aici? a întrebat.
Inima îi bătea tare şi o simţeam palpitând pe pieptul meu.
Am rămas mut, în timp ce ea s-a tras înapoi. Abia atunci am
observat o vânătaie veche, decolorată în galben, pe mare
parte din obrazul ei. Chiar şi aşa, ea era cel mai frumos lucru
pe care-l văzusem în două luni şi o mie de mile.
— Ce faci aici? am întrebat.
A râs cu râsul ei argintiu şi s-a întins să-mi atingă braţul.
Apoi a privit peste umărul meu şi faţa i-a căzut.
— Stai! a strigat ea la băiatul care închidea poarta
ascensorului. Trebuie să-l prind pe ăsta, altfel întârzii, a zis
ea, cu scuze îndurerate pe toată faţa, în timp ce trecea pe
lângă mine să urce în ascensor.
— Caută-mă!
Băiatul a închis poarta în spatele ei şi inima mea a căzut ca
ascensorul care a început să dispară din raza mea vizuală.
— Unde să te caut? am păşit mai aproape de marginea
Perpendicularei, uitându-mă la ea cum coboară.
Ea s-a uitat în sus, cu faţa albă în întuneric, cu părul o
umbră în noapte.
— A doua stradă la nord de Principală: Strada Tinichigiilor.
Umbra a înghiţit-o şi, brusc, am rămas singur. Am rămas pe
loc, cu mirosul ei încă în aerul din jurul meu, cu căldura ei
abia dispărându-mi din palme. Puteam să-i simt încă
tremurul inimii, ca şi cum o pasăre dintr-o colivie se zbătuse
la pieptul meu.

1285
 CAPITOLUL 61
Urzică-moartă

După călătoria mea la Severen, am dus cutia cu lăuta în

camera mea şi m-am îndreptat cât am putut de repede spre
apartamentul privat al lui Alveron. Scăriţă n-a fost încântat
să mă vadă, dar mi-a făcut semn să intru cu aceeaşi eficienţă
ca întotdeauna.
Alveron zăcea într-o amorţire transpirată, cu cearşafurile
înfăşurate în jurul lui. Atunci am observat cât slăbise.
Braţele şi picioarele îi erau subţiri şi tenul îi devenise din
palid cenuşiu. M-a privit când am intrat în cameră.
Scăriţă i-a aranjat pătura maerului într-un mod mai simplu
şi l-a ajutat să se ridice în şezut, sprijinindu-l de perne.
Maerul a îndurat cu stoicism acest ajutor, apoi a zis
Mulţumesc, Scăriţă, pe un ton concluziv. Valetul a plecat
încet, aruncându-mi o privire clar nepoliticoasă.
M-am apropiat de patul maerului şi am scos mai multe
chestii din buzunarele mantiei mele.
— Am găsit tot ce aveam nevoie, Alteţă. Deşi nu tot ce-am
sperat. Cum vă simţiţi?
Mi-a aruncat o privire care vorbea de la sine.
— Ţi-a luat al naibii de mult timp să te întorci. A venit
Caudicus cât ai fost plecat.
Am simţit un val de îngrijorare.
— Ce s-a întâmplat?
— M-a întrebat cum mă simt şi i-am spus adevărul. S-a uitat
în ochii mei şi în gât şi m-a întrebat dacă am vomitat. I-am
spus că da şi că vreau mai multe medicamente şi să fiu lăsat
în pace. A plecat şi a trimis câteva.
Am simţit că intru în panică.
— Le-aţi băut?
— Dacă ai fi fost plecat şi mai mult timp, le-aş fi băut, şi la
dracu’ cu basmele tale.
A scos o altă sticluţă de sub pernă.

1286
— Nu văd ce rău ar mai putea face. Deja mă simt pe moarte.
A aruncat-o furios spre mine.
— Aş putea să îmbunătăţesc situaţia, Alteţă. Amintiţi-vă, în
seara asta va fi cel mai dificil. Mâine va fi rău. După aceea,
totul ar trebui să fie bine.
— Dacă mai trăiesc până atunci, a bombănit.
Era doar mormăitul unui om bolnav, dar s-a reflectat în
gândurile mele atât de precis, încât un sloi de gheaţă mi-a
alunecat pe spate. Până atunci nu considerasem că maerul
ar putea muri chiar dacă interveneam eu. Dar când l-am
privit în acel moment, fragil şi cenuşiu şi tremurând, mi-am
dat seama de adevăr: putea să nu apuce dimineaţa.
— În primul rând, e asta, Alteţă. Am scos sticluţa pentru
tărie.
— Coniac? a zis cu o anticipare tăcută.
Am scuturat din cap şi am deschis-o.
Şi-a încreţit nasul de la miros şi s-a lăsat la loc pe perne.
— Pe dinţii lui Dumnezeu. De parcă faptul că mor nu era
suficient de rău. Ulei din ficat de cod?
Am dat din cap serios.
— Luaţi două înghiţituri mari, Alteţă. Face parte din
tratamentul dumneavoastră.
N-a făcut niciun gest să ia.
— N-am fost niciodată în stare să înghit astfel de prostii şi în
ultimul timp vomit chiar şi de la ceai. Doar nu m-o pune
dracu’ s-o beau doar ca să mă simt din nou rău.
Am dat din cap şi am înşurubat dopul.
— Vă voi da ceva pentru a opri asta.
Era o oală cu apă pe noptieră şi am început să-i pregătesc o
ceaşcă de ceai.
S-a cocoşat puţin ca să vadă ce fac.
— Ce pui acolo?
— Ceva care să vă împiedice să mai fiţi bolnav şi ceva care să
vă ajute să scoateţi otrava din sistem. Un pic de laudanum
pentru a vă uşura pofta. Şi ceai. Alteţa Voastră doreşte
zahăr?
— În mod normal, nu. Dar fără, cred că va avea un gust

1287
mizerabil.
Am adăugat o linguriţă cu vârf, am amestecat şi i-am dat
ceaşca.
— Tu primul, a zis Alveron.
Palid şi sumbru, m-a privit cu ochi cenuşii crânceni. A
zâmbit cumplit.
Am ezitat, dar numai pentru un moment.
— În sănătatea dumneavoastră, Alteţă, am zis şi am luat o
înghiţitură zdravănă.
M-am strâmbat şi am mai adăugat o linguriţă cu zahăr.
— Alteţa Voastră a avut dreptate. E mizerabil.
A luat ceaşca cu ambele mâini şi a început să bea câteva
înghiţituri rapide, hotărâte.
— Îngrozitor, a zis simplu. Dar mai bine decât nimic. Ştii ce
rău e să-ţi fie sete, dar să nu poţi bea de teamă că vomiţi? N-
aş dori asta nici unui câine.
— Staţi un pic să-şi facă efectul, l-am avertizat. În câteva
minute ar trebui să vă liniştească stomacul.
M-am dus în cealaltă cameră şi am pus noul flacon cu
medicamente în mâncarea păsărilor. Am fost uşurat să văd
că încă beau nectarul cu medicamente.
Eram îngrijorat că l-ar fi putu evita din cauza unei modificări
de aromă sau a vreunui instinct de autoconservare.
Eram, de asemenea, îngrijorat de faptul că plumbul putea să
nu fie otrăvitor pentru sorbitori. Eram îngrijorat că putea
dura o vreme înainte de a vedea vreun efect negativ,
îngrijorându-mă că nu vor trece multe zile şi toanele
maerului vor creşte. Eram îngrijorat de boala lui. Eram
îngrijorat de posibilitatea de a fi greşit cu privire la tot ceea ce
bănuiam.
M-am întors la patul maerului şi l-am găsit legănând ceaşca
goală în poală. Am amestecat o a doua ceaşcă la fel ca prima
şi el a băut-o repede. Apoi am stat în tăcere cam
cincisprezece minute.
— Cum vă simţiţi, Alteţă?
— Mai bine, a recunoscut morocănos.
Am detectat o uşoară tristeţe în discursul său.

1288
— Mult mai bine.
— Datorită laudanumului, probabil, am comentat. Dar
stomacul ar trebui să vi se fi liniştit până acum.
Am luat sticluţa cu ulei din ficat de cod.
— Două înghiţituri zdravene, Alteţă.
— Chiar e singura variantă? a întrebat cu scârbă.
— Dacă aş fi avut acces la farmaciile din apropierea
Universităţii, aş fi găsit ceva mai gustos, dar în momentul de
faţă e singura variantă.
— Mai adu-mi o ceaşcă de ceai să-i spăl gustul de pe limbă.
A luat sticluţa, a luat două înghiţituri şi mi-a dat-o înapoi,
gura strâmbându-i-se oribil.
Am oftat din rărunchi.
— Dacă aveţi de gând s-o sorbiţi, vom sta aici toată noaptea.
Două înghiţituri zdravene, cum beau marinarii whisky ieftin.
S-a încruntat.
— Nu-mi vorbi de parcă aş fi copil.
— Atunci purtaţi-vă ca un bărbat, am zis aspru, făcându-l să
împietrească în tăcere. Două înghiţituri la fiecare patru ore.
Sticluţa ar trebuie să fie goală până mâine.
Ochii lui cenuşii s-au îngustat periculos.
— Trebuie să-ţi reamintesc cu cine vorbeşti.
— Vorbesc cu un om bolnav, care nu vrea să-şi ia
medicamentele, am zis de la egal la egal.
Furia mocnea în spatele ochilor lui amorţiţi din cauza
laudanumului.
— O jumătate de litru de ulei de peşte nu e medicament, a
rostit printre dinţi. E o cerere răutăcioasă şi nerezonabilă. Nu
se poate.
L-am fixat cu privirea mea cea mai usturătoare şi i-am luat
sticluţa din mână.
Fără să-mi mut privirea, am băut totul. Înghiţitură după
înghiţitură de ulei a trecut prin gâtul meu cât am ţinut ochii
fixaţi în ochii maerului. I-am văzut expresia trecând de la
furie la dezgust, apoi la uimire mută, îngreţoşată. Am golit
sticluţa, am băgat degetul în interiorul acesteia şi l-am lins.
Am scos o a doua sticluţă dintr-un buzunar al mantiei.

1289
— Asta trebuia să fie doza de mâine, dar va trebui s-o folosiţi
în seara asta. Dacă vi se pare mai uşor, o înghiţitură la
fiecare două ore ar fi suficient.
I-am întins-o, încă privindu-l în ochi.
A luat-o mut, a băut două înghiţituri zdravene şi a închis
sticluţa cu o hotărâre sumbră. Mândria e întotdeauna o mai
bună pârghie împotriva nobilimii decât raţiunea.
Am pescuit într-unul din buzunarele mantiei bordo şi am
scos inelul maerului.
— Am uitat până acum să vi-l returnez, Alteţă.
I l-am întins.
A întins mâna să-l ia, apoi s-a oprit.
— Păstrează-l, a zis el. Mă gândesc că ai câştigat măcar atât.
— Vă mulţumesc, Alteţă, i-am spus, atent să nu-mi dau de
gol sentimentele.
Nu-mi spusese să port inelul, dar faptul că-mi permitea să-l
păstrez era un pas concret în relaţia noastră. Fără să conteze
cum o să decurgă curtea făcută lui Lady Lackless, îi făcusem
o impresie bună în acea zi.
I-am turnat mai mult ceai şi am decis să termin
instrucţiunile cât încă mai aveam parte de atenţia lui.
— Ar trebui să beţi în seara asta ce-a mai rămas în oală,
Alteţă. Dar ţineţi minte, e tot ce veţi avea până mâine. Când o
să trimiteţi după mine, vă voi pregăti ceva mai mult. În seara
asta ar trebuie să încercaţi să beţi cât mai multe lichide.
Lapte ar fi cel mai bine. Puneţi nişte miere în el şi va merge
mai uşor.
A fost de acord şi părea să-l fure somnul. Ştiind ce noapte
dificilă va avea, l-am lăsat să adoarmă. Mi-am adunat
catrafusele înainte să ies.
Scăriţă aştepta în apartamentul exterior. I-am spus că
maerul a adormit şi i-am zis să nu arunce ceaiul din oală,
pentru că Alteţa Sa dorea să-l bea când avea să se trezească.
Când am plecat, privirea pe care mi-a aruncat-o Scăriţă n-a
mai fost rece ca până atunci. Era încărcată de ură, practic
veninoasă. Numai după ce a închis uşa după mine mi-am dat
seama cum arăta situaţia în ochii lui. Presupunea că mă

1290
foloseam în avantajul meu de momentele de boală ale
maerului.
Sunt foarte mulţi oameni de acest fel în lume, medici care
călătoresc şi exploatează fără scrupule temerile bolnavilor
disperaţi. Cel mai bun exemplu în acest sens e Urzică-
moartă, vânzătorul de poţiuni din Trei bănuţi dorinţa. De
departe unul dintre cele mai dispreţuite personaje din toată
piesa de teatru, neexistând public care să nu se bucure când
Urzică-moartă e pus la stâlpul infamiei în actul al patrulea.
Cu asta în minte, a început să mă deprime gândul la cât de
fragil şi palid părea maerul. Trăind în Bobcatran, văzusem
tineri sănătoşi ucişi de sevrajul cu ophalum, iar maerul nu
era nici tânăr, nici sănătos.
Dacă murea, a cui avea să fie vina? Desigur, nu a lui
Caudicus, sfătuitorul de încredere.
Desigur, nu a lui Scăriţă, preaiubitul valet…
A mea. Pe mine s-ar da vina. Starea lui se înrăutăţise imediat
după ce venisem eu. Nu mă îndoiam că Scăriţă ar scoate
rapid la iveală faptul că petrecusem timpul singur cu maerul
în apartamentul său. Că-i fiersesem o oală cu ceai chiar
înainte de a avea o noapte traumatizantă.
În cel mai bun caz, aş arăta ca un Urzică-moartă tânăr. În cel
mai rău, ca un asasin.
La asta mă gândeam când străbăteam pe proprietatea
maerului înapoi spre apartamentul meu, oprindu-mă doar ca
să mă aplec pe una dintre ferestrele cu vedere la Severenul
de Jos, să vomit uleiul din ficat de cod.

1291
 CAPITOLUL 62
Criză

A doua zi de dimineaţă m-am dus în Severenul de Jos înainte

ca soarele să fie sus pe cer. Am mâncat un mic dejun cald,
ouă şi cartofi, în timp ce am aşteptat să se deschidă o
farmacie. Când am terminat, am mai cumpărat un litru de
ulei de ficat de cod şi câteva alte mărunţişuri la care nu mă
gândisem cu o zi înainte.
Apoi am traversat toată lungimea Străzii Tinichigiilor,
sperând să dau din întâmplare peste Denna, în ciuda
faptului că era mult prea devreme ca ea să se fi trezit.
Căruţele şi şaretele fermierilor se băteau să-şi facă loc pe
străzile pietruite.
Cerşetori ambiţioşi se stabiliseră în cele mai aglomerate
colţuri, în timp ce vânzătorii îşi atârnau firmele şi îşi
deschideau larg obloanele.
Am numărat douăzeci şi trei de hanuri şi pensiuni pe Strada
Tinichigiilor. După ce am descoperit unele pe care Denna le-
ar fi găsit, probabil atrăgătoare, m-am întors la proprietatea
maerului. De data asta am luat liftul de marfă, în parte
pentru a deruta pe oricine m-ar fi urmărit, dar şi pentru că
punga pe care mi-o dăduse maerul era aproape goală.
Cum trebuia să păstrez aparenţele, am rămas în
apartamentul meu, aşteptând ca maerul să trimită după
mine. Am trimis bilet şi inel la Bredon şi în curând el stătea
în faţa mea, învingându-mă la tak şi spunând poveşti.
— … aşa că maerul l-a agăţat în spânzurătoare. Chiar lângă
poarta de est. A stat spânzurat acolo o zi, urlând şi
blestemând. Spunând că e nevinovat. Spunând că nu e
corect şi că voia proces.
Nu prea reuşeam să-l cred.
— O spânzurătoare?
Bredon a dat din cap serios.
— O spânzurătoare adevărată, de fier. Cine ştie unde a reuşit

1292
s-o găsească la vremea respectivă. A fost ceva ca dintr-un joc.
Am căutat să spun ceva relativ neutru. Deşi ar fi sunat
grotesc, am ştiut şi că era mai bine decât să-l critic deschis
pe maer.
— Păi, actele de banditism sunt chestii cumplite, am spus.
Bredon a vrut să pună o piatră pe tablă, apoi s-a răzgândit.
— Destul de multă lume a crezut că totul a fost destul de…
Şi-a dres glasul. De prost gust. Dar nimeni n-a spus-o chiar
cu voce tare, dacă înţelegi ce vreau să spun. A fost ceva
hidos. Dar şi-a atins ţinta.
A ales în cele din urmă unde să plaseze piatra şi un timp am
jucat în linişte.
— E ciudat, am zis. Zilele trecute am dat peste cineva care
nu ştia ce poziţie ocupă Caudicus în schema generală.
— Nu e deloc surprinzător, a făcut Bredon semn către tablă.
Datul şi primitul de inele seamănă mult cu takul. Pe de-o
parte, regulile sunt simple. Execuţia devine destul de
complicată.
A lăsat jos o piatră, ochii negri făcând riduri de amuzament.
— De fapt, zilele trecute i-am explicat complexitatea
obiceiului unui străin care nu era familiarizat cu aşa ceva.
— Ăsta e genul tău, am spus.
Bredon a dat un cap cu graţie.
— Pare simplu la prima vedere, a zis el. Un baron e mai sus
ca un baronet. Dar uneori banii noi valorează mai mult decât
sângele vechi. Uneori, controlul asupra unui râu e mai
important decât câţi soldaţi poţi trimite pe câmpul de bătălie.
Uneori, o persoană e, de fapt, mai mult decât o singură
persoană, tehnic vorbind. Contele de Svanis e, printr-o
ciudată moştenire, şi viconte de Tevn. Un singur om, dar
două entităţi politice diferite.
Am zâmbit.
— Mama mi-a spus odată că ştia pe cineva care îşi datora
fidelitate sie însuşi, am spus. Îşi datora o parte din impozite
în fiecare an şi dacă ar fi fost vreodată ameninţat, existau
tratate prin care i se cerea să-şi ofere sprijin militar prompt şi
loial.

1293
Bredon a dat din cap.
— Se întâmplă mai des decât îşi pot da seama oamenii de
rând, a spus el. Mai ales în familiile vechi. În Scăriţă, de
pildă, coexistă mai multe capacităţi distincte.
— În Scăriţă? am întrebat. Dar el e doar un valet, nu?
— Păi, da, a zis Bredon lent. Dar nu prea e doar un valet.
Familia lui e destul de veche, dar el n-are niciun titlu al lui.
Tehnic vorbind, nu e mai sus decât un bucătar. Dar el deţine
terenuri substanţiale. Are bani. Şi e valetul maerului. Se
cunosc de când erau copii. Toată lumea ştie că e urechea lui
Alveron.
Ochii negri ai lui Bredon m-au privit.
— Cine ar îndrăzni să insulte un astfel de om cu un inel de
fier? Du-te în camera lui şi ai să vezi adevărul: n-are decât
aur în bol.
•••
Bredon s-a scuzat la scurt timp după joc, susţinând că
trebuie să ajungă la un angajament anterior. Din fericire,
aveam acum lăuta cu care să-mi ocup timpul. Am verificat
starea în care se întorsese la mine, i-am verificat ornamentele
şi am umblat la cheia de racordaj care se slăbea constant.
Fusesem destul departe unul de altul şi era nevoie de timp ca
să ne reacomodăm.
Orele treceau. M-am trezit cântând distrat Urzică-moartă de
Lament şi mi-am impus să mă opresc. Amiaza a venit şi a
trecut. Masa de prânz a fost livrată şi îndepărtată. Am
reacordat lăuta şi am cântat câteva game. Fără să-mi dau
seama, m-am trezit cântând Părăseşte oraşul, spoitorule. Abia
atunci mi-am dat seama ce încercau mâinile mele să-mi
spună. Dacă maerul era încă în viaţă, m-ar fi chemat până
atunci.
Am lăsat lăuta să cadă uşor şi am început să gândesc foarte
repede. Trebuia să plec. Acum. Scăriţă mă văzuse aducându-
i medicamentul maerului. Aş fi putut fi chiar acuzat de
manipulare, cu flaconul pe care l-am adus din apartamentul
lui Caudicus.
Încet, frica a început să-mi înnoade măruntaiele când mi-am

1294
înţeles situaţia neajutorată. Nu ştiam proprietatea maerului
suficient de bine pentru a încerca o evadare inteligentă. Pe
drumul spre Severenul de Jos din acea dimineaţă ajunsesem
să mă întorc şi să mă opresc ca să întreb încotro s-o iau.
Bătaia în uşă a fost mai puternică decât de obicei, mult mai
puternică decât cea a băiatului care venea în mod normal să-
mi aducă invitaţia maerului. Gărzile. Am îngheţat în loc. Ar fi
fost mai bine să răspund la uşă şi să spun adevărul? Sau să
sar pe fereastră în grădină şi să încerc cumva să fug?
Bătaia s-a auzit din nou, mai tare.
— Domnule? Domnule?
Vocea era înăbuşită de uşă, dar nu era vocea uneia dintre
gărzi. Am deschis uşa şi am văzut un băiat tânăr care aducea
o tavă cu inelul de fier al maerului şi cu biletul.
Le-am luat. Biletul conţinea un singur cuvânt scris cu o
mână tremurătoare: Imediat.
•••
Scăriţă arăta neobişnuit de agitat şi m-a salutat cu o privire
de gheaţă. Cu o zi înainte părea că mă voia mort şi îngropat.
De data asta privirea lui sugera că doar m-ar fi îngropat.
Dormitorul maerului era generos decorat cu flori de selas.
Mirosul lor delicat era aproape suficient pentru a acoperi
mirosuri care ar fi trebuit ascunse. Combinat cu aspectul lui
Scăriţă, am ştiut că previziunile mele în legătură cu
neplăcerile nopţii se apropiaseră de adevăr.
Alveron şedea în şezut în patul lui. Arăta cum mă aşteptam,
adică epuizat, dar nu mai era transpirat şi chinuit de durere.
De fapt, arăta aproape angelic. Se scălda într-un dreptunghi
de lumină, soarele făcând ca pielea lui să capete o
transluciditate fragilă şi ca părul în dezordine să-i
strălucească în jurul capului ca o coroană de argint.
De cum am păşit mai aproape de el, a deschis ochii,
spulberând iluzia beatifică. Niciun înger n-a avut vreodată
ochi atât de inteligenţi ca ai lui Alveron.
— Pot să sper că Alteţa Voastră se simte bine? l-am întrebat
politicos.
— Acceptabil, a răspuns el.

1295
Dar a fost doar un fel de a face conversaţie, fără să spună
nimic.
— Cum vă simţi? am întrebat pe un ton mult mai serios.
Mi-a aruncat o privire lungă, prin care îmi transmitea că nu e
de acord să-l abordez aşa de neprotocolar, apoi a spus.
— Bătrân. Mă simt bătrân şi slăbit. A inspirat adânc. Cu
toate astea, mă simt mai bine decât în ultimele câteva zile. O
uşoară durere şi sunt obosit. Dar mă simt… curat. Cred că
am depăşit criza.
Nu l-am întrebat despre ultima noapte.
— Vreţi să mai pregătesc o oală cu ceai?
— Te rog.
Tonul lui era măsurat şi politicos. În imposibilitatea de a-i
ghici starea, m-am grăbit cu pregătirile şi i-am dat cana.
S-a uitat la mine după ce a gustat.
— Are alt gust.
— Am pus mai puţin laudanum în el, i-am explicat. Prea
mult ar fi dăunător pentru Alteţa Voastră. Corpul ar deveni
dependent de el la fel cum a râvnit ophalumul.
A dat din cap.
— O să vezi că păsările mele se simt bine, a zis el pe un ton
prea neprotocolar.
M-am uitat prin uşă şi am văzut sorbitorii zburând prin
colivia lor aurită, mai plini de viaţă ca niciodată. Am simţit
un fior la insinuarea din comentariul lui. Tot nu credea că
Caudicus îl otrăveşte.
Am fost prea uimit ca să răspund rapid, dar după vreo două
respiraţii am reuşit să spun:
— Sănătatea lor nu mă preocupă nici pe departe atât de mult
ca a dumneavoastră. Vă simţiţi mai bine, nu, Alteţă?
— Aşa e boala mea. Vine şi pleacă.
Maerul a lăsat jos cana de ceai, încă plină pe trei sferturi.
— În cele din urmă dispare în întregime şi Caudicus e liber
să plece să hoinărească luni de-a rândul, adunând elemente
pentru amuletele şi poţiunile sale. Că tot veni vorba, a zis el
împreunându-şi mâinile în poală. Vrei să-mi faci favoarea să-
mi aduci medicamentul de la Caudicus?

1296
— Desigur, Alteţă.
Mi-am întins un zâmbet pe faţă, încercând să ignor
disconfortul instalat în piept. Am curăţat ce deranjasem cât
făcusem ceaiul, punând ambalajele şi mănunchiurile de
plante înapoi în buzunarele mantiei mele bordo.
Maerul a dat din cap cu graţie, apoi a închis ochii şi a părut
să se cufunde din nou într-un somn liniştit, scăldat în soare.
•••
— Istoricul nostru novice, a zis Caudicus făcându-mi semn
să intru şi oferindu-mi un loc. Dacă mă scuzi o clipă, mă
întorc imediat.
M-am scufundat într-un scaun căptuşit şi am observat apoi
inelele etalate pe masa din apropiere. Caudicus mersese atât
de departe, încât le făcuse un suport special.
Fiecare era aşezat cu numele orientat spre exterior. Erau
multe, de argint, de fier şi de aur.
Inelul meu de aur şi cel de fier, de la Alveron, erau aşezate pe
o tăviţă de pe masă. Le-am recuperat, luând act de acest fel
destul de graţios de a returna fără cuvinte un inel.
M-am uitat prin camera mare din turn cu o curiozitate mută.
Ce motiv ar avea să-l otrăvească pe maer?
Acest loc ar fi fost visul oricărui arcanist care şi-a
restricţionat accesul la Universitate.
Curios, m-am ridicat în picioare şi am pornit printre rafturi.
Caudicus avea o bibliotecă respectabilă, cu aproape o sută de
cărţi aglomerând spaţiul. Am recunoscut multe dintre titluri.
Unele erau referinţe chimice. Unele erau alchimice. Altele se
ocupau cu ştiinţele naturale, de fitologie, fiziologie,
bestiologie. Cele mai multe păreau să fie de natură istorică.
Mi-a venit un gând. Poate reuşeam să fac superstiţiile
vinticilor să lucreze în avantajul meu. Dacă Caudicus era un
savant serios, chiar şi pe jumătate superstiţios ca nativ vint,
ar fi putut să ştie ceva despre Chandrieni. Cel mai bine
dintre toate, de când jucam rolul ştersului nobil sărac, era că
nu mai trebuia să-mi fac griji că-mi stric reputaţia.
Caudicus a venit de după colţ şi a părut oarecum surprins să
mă vadă în picioare printre rafturi. Dar s-a mobilizat repede

1297
şi mi-a zâmbit politicos.
— Ai văzut ceva care te interesează?
M-am întors, scuturând din cap.
— Nu în mod deosebit, am zis. Ştii ceva despre Chandrieni?
Caudicus s-a uitat la mine fără expresie pentru un moment,
apoi a izbucnit în râs.
— Ştiu că n-or să vină noaptea în camera ta, să te fure din
pat, a spus el, mişcând din degete spre mine, în felul în care
şicanezi un copil.
— Nu studiezi mitologia, atunci? l-am întrebat, luptându-mă
să scap de valul de dezamăgire stârnit de reacţia lui.
Am încercat să mă consolez cu faptul că asta îmi consolidase
ferm în mintea lui imaginea de nobil sărac idiot.
Caudicus a pufnit.
— Asta nu prea e mitologie, a precizat el. Unii abia dacă l-ar
numi folclor. Sunt baliverne superstiţioase, iar eu nu-mi
pierd timpul cu ele. Niciun savant serios n-o face.
A început să se învârtă prin cameră, punând din nou
dopurile la sticle şi îndesându-le în dulapuri, îndreptând
stive de ziare şi repunând cărţi în rafturile lor.
— Apropo de cercetarea serioasă, dacă îmi amintesc bine,
erai curios în legătură cu familia Lackless, nu?
M-am uitat la el pur şi simplu pentru un moment. Cu tot ce
se întâmplase de atunci, uitasem cu totul pretextul
genealogiei anecdotice, inventat cu o zi în urmă.
— Dacă nu e niciun deranj, am zis repede. Aşa cum am spus,
nu ştiu, practic, nimic despre asta.
Caudicus a dat din cap serios.
— În acest caz, ai putea fi mai umil când le spui numele.
A pus o lampă cu alcool sub un alambic fierbinte de sticlă, în
mijlocul unei game impresionante de tuburi de cupru. Orice
ar fi distilat, am ghicit că nu era rachiu de piersici.
— Vezi tu, numele îţi poate spune foarte multe despre ceva.
Am zâmbit la asta, apoi m-am luptat să-mi înăbuş expresia
Nu mai spune!
S-a întors cu faţa la mine chiar când îmi puneam lacăt la
gură.

1298
— O, da, a zis el. Vezi tu, numele se bazează uneori pe alte
nume, mai vechi. Cu cât numele e mai vechi, cu atât mai
aproape se află la adevăr. Lackless e un nume de familie
relativ nou, nu mult mai vechi de şase sute de ani.
Măcar de data asta n-a mai trebuit să mă prefac uimit.
— Şase sute de ani înseamnă nou?
— Lackless e o familie veche.
S-a oprit din plimbare şi s-a aşezat într-un fotoliu ros.
— Mult mai veche decât casa de Alveron. Cu o mie de ani în
urmă, familia Lackless s-a bucurat de o putere cel puţin la fel
de mare ca a lui Alveron. Bucăţi din ceea ce sunt acum
Vintas, Modeg şi o mare parte din micile regate, toate au fost
la un moment dat terenurile familiei Lackless.
— Cum s-a numit înainte de asta? am întrebat.
A tras în jos o carte groasă şi a răsfoit-o nerăbdător.
— Uite aici. Familia s-a numit Loeclos, sau Loklos, sau
Loeloes. Toate se traduc la fel, Lockless. Felul cum era scris
era mai puţin important în acele vremuri.
— Ce vremuri au fost acelea? am întrebat.
A consultat din nou cartea.
— Cu circa nouă sute de ani în urmă, dar am văzut alte
istorii care menţionează familia Loeclos cu o mie de ani
înainte de căderea Aturului.
Am şovăit la gândul că o familie e mai veche decât imperiile.
— Deci, familia Lockless a devenit familia Lackless? Ce motiv
ar avea o familie să-şi schimbe numele?
— Există istorici care şi-ar tăia mâinile ca să poată răspunde
la asta, a zis Caudicus. E general acceptat că există un fel de
declin în care familia se scindează. Fiecare ramură ia un
nume separat. În Atur au devenit familia Lack-key. Au fost
numeroase, dar au trecut prin vremuri grele. De aici vine
cuvântul „lacheu”, ştii. Toţi cei din nobilimea pauperă au fost
forţaţi să devină umili şi servili ca să aibă ce mânca. În sud,
au devenit Lacliths, care au mers în spirală spre obscuritate.
La fel şi Kaepcaen, în Modeg. Cea mai mare parte a familiei a
fost aici, în Vintas, doar că Vintasul nu mai există.
A închis cartea şi mi-a întins-o.

1299
— Ţi-o împrumut dacă vrei.
— Mulţumesc. Am luat cartea. Eşti prea amabil.
S-a auzit sunetul îndepărtat al ceasului dintr-un turn.
— Am tărăgănat-o prea mult, a zis. Am tot vorbit şi nu ţi-am
dat nimic util.
— Doar istoria face o mare diferenţă, am spus cu
recunoştinţă.
— Eşti sigur că nu te interesează să-ţi spun şi câteva poveşti
din alte familii? a întrebat, ducându-se la o masă de lucru.
Nu cu mult timp în urmă am iernat cu familia Makar.
Baronul e văduv, ştii. Destul de bogat şi oarecum excentric.
A ridicat ambele sprâncene la mine, în ochii larg deschişi
citindu-i-se scandalul.
— Sunt sigur că mi-aş aminti câteva aspecte interesante,
dacă îmi asiguri anonimatul.
Am fost tentat să-mi ies din rol pentru asta, în schimb am
scuturat din cap.
— Poate că după ce termin de lucrat la secţiunea Lackless,
am spus cu toată importanţa de sine a cuiva dedicat unui
proiect cu adevărat inutil. Cercetarea mea e destul de
delicată. Nu vreau să mi se încurce în cap.
Caudicus s-a încruntat un pic, apoi a ridicat din umeri,
suflecându-şi mânecile şi începând să-i prepare
medicamentul maerului.
L-am privit cum parcurge din nou paşii preparării. Nu era
alchimie. Ştiam asta după ce-l văzusem pe Simmon la treabă.
Abia dacă era chimie. Amestecarea unui astfel de
medicament era mai aproape de a urma o reţetă decât orice.
Dar care erau ingredientele?
L-am privit parcurgând procesul pas cu pas. Frunzele uscate
erau probabil acid alb. Lichidul din borcanul cu capac era,
fără îndoială, muratum sau aqua forte, un fel de acid, în
orice caz. Atunci când făcea bulbuci şi scotea abur în bolul
de plumb, dizolva o cantitate mică de plumb, poate doar o
jumătate de gram. Pulberea de culoare albă era probabil
ophalumul. A adăugat un vârf de cuţit din ingredientul final.
N-am putut nici să ghicesc ce era. Semăna cu sarea, dar la

1300
urma urmelor, aproape totul seamănă cu sarea.
În timp ce se mişca, Caudicus trăncănea bârfe de la curte.
Fiul cel mare al lui DeFerre îşi rupsese piciorul sărind de la
fereastra unui bordel. Cel mai recent iubit al lui Lady Hesua
era yllish şi nu vorbea nicio iotă de aturană.
Se auzise un zvon că sunt tâlhari pe drumul regelui spre
nord, dar mereu există zvonuri despre bandiţi, astfel că nu
era nimic nou.
Nu mă interesa niciun pic bârfa, dar ştiu să mimez interesul
când trebuie. Asta în timp ce urmăream mişcările lui
Caudicus căutând un indiciu. Vreo şoaptă de nervozitate,
mărgele de sudoare, un moment de ezitare. Dar nu era nimic.
Nici cel mai mic indiciu că pregăteşte o otravă pentru maer.
Era perfect relaxat, fără nicio grijă.
Să-l fi otrăvit accidental pe maer? Imposibil. Orice arcanist
adevărat ştie suficientă chimie pentru a…
Apoi mi-am dat seama. Poate Caudicus nu era deloc arcanist.
Poate că era pur şi simplu un om într-o robă neagră, care nu
ştia diferenţa dintre un aligator şi un crocodil. Poate că era
doar un impostor isteţ, care s-a întâmplat să-l otrăvească pe
maer din simplă ignoranţă.
Poate că în distileria lui chiar era rachiu de piersici.
A pus dop de plută flaconului cu lichid galben şi mi l-a dat.
— Uite, a zis. Asigură-te că-l ia imediat. Cel mai bine e să-l ia
cât încă e cald.
Temperatura unui medicament nu face niciun pic diferenţa.
Orice medic ştia asta.
Am luat flaconul şi am arătat către pieptul lui ca şi cum
observasem ceva.
— Ia te uită, asta e o amuletă?
A părut confuz la început, apoi şi-a scos şiretul de piele de
sub haine.
— Cam aşa, a zis el cu un zâmbet tolerant.
La o privire superficială, bucata de plumb pe care o purta în
jurul gâtului arăta foarte mult ca o monedă de-a
Arcanumului.
— Te protejează de spirite? am întrebat cu voce şoptită.

1301
— O, da, a zis el guraliv. De toate tipurile.
Am înghiţit nervos.
— Pot s-o ating?
A ridicat din umeri şi s-a aplecat înainte, arătându-mi-l.
Am apucat-o timid cu degetul mare şi cel arătător, apoi m-
am dat un pas înapoi.
— M-a muşcat! am zis, fixându-mi vocea undeva între
indignare şi teamă, în timp ce mă strângeam de mână.
L-am văzut luptându-se cu un zâmbet.
— A, da. Mi se pare că trebuie s-o hrănesc.
A ascuns-o înapoi sub haine.
— Du-te acum.
A făcut o mişcare de uşuire spre uşă.
•••
M-am întors în apartamentul maerului, încercând să-mi
readuc prin masaj simţurile în degetele amorţite. Era o
monedă Arcanum autentică. Era un arcanist adevărat. Ştia
exact ce face.
M-am întors în apartamentul maerului şi m-am angajat la
cinci minute de flecăreală dureros de oficială în timp ce
umpleam alimentatoarele zburătoarelor cu medicamentul
cald încă.
Păsările erau enervant de energice, fredonând şi ciripind
dulce.
În timp ce vorbeam, maerul a sorbit o ceaşcă de ceai, cu ochii
după mine, în linişte, din pat. Când am terminat treaba cu
păsările, mi-am luat rămas-bun şi am plecat cât de repede
permitea bunul-simţ.
Deşi conversaţia noastră nu atinsese nimic mai serios decât
vremea, am putut citi mesajul de bază mai clar decât dacă
mi-ar fi fost scris. Deţinea controlul. Îşi păstra opţiunile
deschise. N-avea încredere în mine.

1302
 CAPITOLUL 63
Colivia aurită

După scurta savurare a libertăţii, eram din nou prins în

apartamentul meu.
Deşi speram că maerul trecuse peste ce era mai rău din
recuperarea lui, tot trebuia să fiu prin preajmă dacă starea
lui se agrava şi trimitea după mine. Nu puteam justifica nici
măcar o scurtă călătorie în Severenul de Jos, indiferent cât
de disperat eram să mă întorc pe Strada Tinichigiilor, cu
speranţa de a mă întâlni cu Denna.
Aşa că l-am chemat pe Bredon şi am petrecut o după-amiază
plăcută jucând tak. Am jucat joc după joc şi l-am pierdut pe
fiecare în moduri noi şi incitante. De data asta, când ne-am
despărţit, a lăsat masa de joc la mine, susţinând că slujitorii
lui se săturaseră s-o tot care înainte şi-napoi între
apartamentele noastre.
În plus faţă de takul cu Bredon şi muzica mea, mai aveam o
distracţie, chiar dacă era una iritantă. Caudicus era cât se
poate de bârfitor şi s-a răspândit vorba despre povestea mea
cu genealogiile. Deci acum, pe lângă curtenii care încercau să
tragă informaţii despre mine, eram invadat de un flux
constant de oameni dornici să divulge treburile murdare ale
celorlalţi.
I-am descurajat pe cei pe care am putut şi i-am încurajat în
special pe cei turbaţi să-şi scrie poveştile şi să mi le trimită.
Surprinzător de mulţi oameni şi-au făcut timp pentru asta şi
o grămadă de poveşti calomnioase au început să se strângă
pe un birou dintr-una din camerele mele nefolosite.
•••
În ziua următoare, când m-a chemat, l-am găsit pe Alveron
aşezat pe un scaun lângă pat, citind un exemplar din Cererea
regilor, de Fyoren, în original, în vintica veche. Avea o culoare
remarcabil de bună şi n-am văzut niciun tremurat în mâinile
sale când dădea pagina. N-a ridicat privirea când am intrat în

1303
cameră.
În tăcere, am pregătit o oală nouă de ceai cu apa fierbinte
care mă aştepta pe noptiera maerului. Am turnat o ceaşcă şi
am pus-o pe masă, lângă cotul lui.
Am verificat cuşca aurită din camera de zi. Păsările se
repezeau înainte şi-napoi la alimentatoare, jucând ameţitoare
jocuri aeriene care le făceau greu de numărat. Totuşi, eram
destul de sigur că erau douăsprezece. Nu păreau să se simtă
mai rău, în ciuda celor trei zile de dietă otrăvitoare. Am
rezistat tentaţiei de a bate uşor în colivie.
În cele din urmă, am înlocuit sticluţa maerului cu ulei din
ficat de cod şi am constatat că era încă pe trei sferturi plină.
Încă un semn al credibilităţii mele în scădere.
Fără să scot niciun cuvânt, mi-am adunat lucrurile şi m-am
pregătit să plec, dar înainte de a ajunge la uşă, maerul şi-a
ridicat ochii din carte.
— Kvothe?
— Da, Alteţă?
— Se pare că nu-mi e atât de sete cum credeam. Vrei să bei
tu asta în locul meu?
A făcut un gest către ceaşca de ceai neatinsă de pe masă.
— În sănătatea dumneavoastră, Alteţă, am spus şi am băut o
înghiţitură.
M-am strâmbat şi am pus o linguriţă de zahăr, am amestecat
şi am băut restul, în timp ce maerul se uita la mine.
Ochii lui erau calmi, inteligenţi şi prea cunoscători pentru a
fi buni în întregime.
•••
Caudicus m-a condus înăuntru şi mi-a zis să mă aşez pe
acelaşi scaun ca înainte.
— Scuză-mă o clipă, a zis. Trebuie să asist la un experiment,
altfel mă tem că va fi compromis.
S-a grăbit să urce câteva trepte către o altă parte a turnului.
Cum n-aveam nimic altceva să-mi ocup atenţia, am privit din
nou vitrina cu inele, realizând că cineva ar putea face o
presupunere corectă despre poziţia sa la Curte folosind
inelele ca reper.

1304
Caudicus s-a întors chiar când mă gândeam alene să-i fur
unul dintre inelele de aur.
— Nu eram sigur dacă voiai inelele înapoi, a zis Caudicus,
gesticulând.
M-am uitat pe masă şi le-am văzut aşezate pe o tavă. Mi s-a
părut ciudat că nu le observasem până atunci. Le-am luat şi
le-am băgat într-unul din buzunarele interioare ale mantiei.
— Mulţumesc frumos, am zis.
— Şi îi vei duce din nou medicamentul maerului astăzi? a
întrebat el.
Am dat din cap, umflându-mă-n pene.
Când am dat din cap, mişcarea m-a ameţit. Abia atunci mi-
am dat seama care era problema: băusem o ceaşcă întreagă
din ceaiul maerului. Nu era mult laudanum în ea. Sau mai
degrabă nu era mult laudanum dacă aveai dureri şi erai uşor
slăbit de la o dependenţă în creştere de ophalum.
Dar era destul de mult laudanum pentru cineva ca mine. I-
am putut simţi efectele cuprinzându-mă încet, o oboseală
caldă trecându-mi prin oase. Totul părea să se mişte un pic
mai încet ca de obicei.
— Maerul părea dornic să-şi ia medicamentul azi, am zis,
având grijă sporită să vorbesc clar. Mă tem că n-am prea
mult timp să stau de vorbă.
Nu eram în stare să joc pentru prea mult timp rolul nobilului
idiot.
Caudicus a dat din cap serios şi s-a retras la biroul lui. L-am
urmat ca întotdeauna, afişând cea mai bună expresie de
curiozitate.
L-am privit cu coada ochiului pe Caudicus cum amesteca
medicamentul. Dar inteligenţa mea era ameţită de la
laudanum şi ce mai rămăsese se concentra la alte chestiuni.
Maerul abia îmi mai vorbea. Scăriţă n-a avut încredere în
mine încă de la început şi păsările erau mai sănătoase ca
niciodată. Cel mai rău dintre toate, eram prins în
apartamentul meu în timp ce Denna mă aştepta pe Strada
Tinichigiilor, fără îndoială întrebându-se de ce nu m-am dus
s-o vizitez.

1305
Am ridicat privirea, conştient de faptul că Caudicus mi-a pus
o întrebare.
— Poftim?
— Îmi dai, te rog, acidul? a repetat Caudicus când a terminat
de măsurat o parte din frunze în mojarul şi pistilul lui.
Am luat decantorul de sticlă şi m-am întins să i-l dau,
înainte de a-mi aminti că eram doar un nobil ignorant. Nu
puteam face diferenţa între sare şi sulf. Nici măcar nu ştiam
ce era un acid.
N-am roşit şi nu m-am poticnit. N-am transpirat şi nu m-am
bâlbâit. Sunt edema ruh prin naştere, şi chiar drogat şi
ameţit, sunt actor până-n măduva oaselor.
L-am privit în ochi şi l-am întrebat:
— Asta, nu? Sticla transparentă urmează.
Caudicus m-a privit lung, speculativ.
I-am oferit un zâmbet strălucitor.
— Am ochi buni pentru detalii, am spus mândru. Te-am
urmărit trecând prin astea de două ori până acum. Pun pariu
că aş putea amesteca medicamentul maerului de unul
singur, dacă aş vrea.
Mi-am pus în voce toată ignoranta încredere în sine pe care
am putut-o aduna. Ăsta e adevăratul semn distinctiv al
nobililor. Credinţa de nezdruncinat că pot face orice: să
tăbăcească piele, să bată potcoave, să învârtă roata olarului,
să are un câmp… dacă într-adevăr ar vrea.
Caudicus s-a uitat la mine încă o clipă, apoi a început să
măsoare acidul.
— Îndrăznesc să spun că ai putea, domnişorule.
Trei minute mai târziu mergeam pe hol cu o sticluţă caldă cu
medicament în palma transpirată. Chiar nu conta dacă îl
păcălisem sau nu. Conta doar că, pentru un motiv oarecare,
Caudicus mă suspecta de ceva.
Scăriţă mi-a aruncat pumnale în spate cu privirea când am
intrat în camerele maerului şi Alveron m-a ignorat când am
turnat noua doză de otravă în farfuria păsărilor. Drăguţele
creaturi făceau zgomot cu furie energică.
Am parcurs drumul lung spre apartamentul meu încercând

1306
să simt mai bine întinderea proprietăţii maerului. Aveam deja
o cale de evadare pe jumătate planificată, dar suspiciunea lui
Caudicus m-a încurajat să fac ultimele retuşuri. Dacă
păsările nu erau moarte până a doua zi, era probabil în
interesul meu să dispar din Severen cât mai repede şi cât mai
în linişte posibil.
•••
Mai târziu în acea noapte, când am fost suficient de sigur că
maerul nu va mai trimite după mine, am ieşit pe fereastra
camerei mele şi am făcut o explorare amănunţită a
grădinilor. Nu erau paznici atât de târziu în noapte, dar a
trebuit să evit şase cupluri care se plimbau la lumina lunii.
Mai erau alte două cupluri care aveau o conversaţie
romantică, aproape unul de celălalt, unul într-un umbrar,
celălalt într-un foişor. Aproape am dat peste ultimul cuplu în
timp ce treceam printr-un gard viu. Nu se plimbau, nici nu
vorbeau în vreun sens convenţional, dar activităţile lor erau
romantice. Nu m-au observat.
În cele din urmă am ajuns pe acoperiş. De acolo am putut
vedea pământurile care împrejmuiau proprietatea. Graniţa de
vest era scoasă din discuţie, desigur, pentru că era aproape
de marginea Perpendicularei, dar ştiam că trebuie să fie alte
oportunităţi de evadare.
Explorând capătul sudic al proprietăţii, am văzut luminile
strălucind într-unul din turnuri. Ba mai mult, aveau tenta
roşie distinctivă a unei lămpi simpatetice. Caudicus era încă
treaz.
M-am apropiat şi-am riscat o privire în interior, uitându-mă
în jos spre turn.
Caudicus nu lucra pur şi simplu târziu. Vorbea cu cineva.
Mi-am lungit gâtul, dar n-am putut să văd cu cine. Ba mai
mult, fereastra era plumbuită şi n-am putut nici să aud
nimic.
Eram pe cale să mă mut la o altă fereastră, când Caudicus s-
a ridicat şi a pornit către uşă. Cealaltă persoană a intrat în
cadru şi chiar şi din acel unghi abrupt am putut recunoaşte
figura corpolentă şi modestă a lui Scăriţă.

1307
Scăriţă era în mod clar deranjat de ceva. A făcut un gest
emfatic, cu o singură mână, cu faţa foarte serioasă. Caudicus
a dat din cap de mai multe ori a aprobare, înainte de a
deschide uşa pentru a-l conduce pe valet afară.
Am observat că Scăriţă nu căra nimic cu el când a plecat. Nu
trecuse să ia vreun medicament. Nu se oprise să împrumute
o carte.
Scăriţă se oprise în mijlocul nopţii pentru a avea o
conversaţie privată cu omul care încerca să-l omoare pe
maer.

1308
 CAPITOLUL 64
Fuga

Deşi nicio familie nu se poate lăuda cu un trecut cu adevărat

paşnic, familia Lackless a fost deosebit de bătută de soartă.
Printre altele: asasinat, invazie, revoltă ţărănească şi furt.
Mai grăitoare e nenorocirea care vine din interior: cum poate o
familie să prospere când cel mai în vârstă moştenitor renunţă
la toate îndatoririle de familie?
Mică e mirarea că sunt adesea numiţi Luckless5 de către
detractorii lor.

Pare un testament de putere a sângelui lor că au supravieţuit

atât de mult timp. Într-adevăr, dacă n-ar fi ars Caluptena, am
fi avut înregistrări ale urmelor familiei Lackless îndeajuns de
vechi cât să rivalizeze cu linia regală Modeg la vechime…

Am aruncat cartea pe masă într-un mod care l-ar fi făcut pe

Magistrul Lorren să scuipe sânge. Dacă maerul credea că
astfel de informaţii erau de ajuns pentru a curta o femeie,
avea nevoie de ajutorul meu mai mult decât credea.
Dar aşa cum stăteau lucrurile în acel moment, mă îndoiam
că maerul îmi va mai cere ajutorul în vreo privinţă, cu atât
mai mult în ceva atât de sensibil ca a face curte.
Cu o zi înainte nu mă chemase deloc în apartamentul lui.
Eram în mod clar scos din graţiile sale şi am simţit că Scăriţă
îşi vârâse coada în asta. Având în vedere ceea ce văzusem cu
două nopţi în urmă în turnul lui Caudicus, era destul de
evident că Scăriţă lua parte la complotul otrăvirii maerului.
Deşi însemna să-mi petrec toată ziua închis în apartament,
am rămas unde eram.
Ştiam bine că aş fi agravat părerea deja proastă pe care şi-o
făcuse Alveron despre mine dacă m-aş fi dus la el fără să fiu

5 Ghinioniştii. (n. tr.)

1309
chemat.
Cu o oră înainte de prânz, Vicontele Guermen a trecut pe la
apartamentul meu, cu câteva pagini cu bârfe scrise de mână.
A adus şi un pachet de cărţi, aparent gândindu-se să ia o
pagină din cartea lui Bredon. S-a oferit să mă înveţe să joc
sturzul şi, pe când învăţam, am fost de acord să joc pentru
neînsemnata miză de un argint la fiecare mână.
A făcut greşeala de a mă lăsa să amestec cărţile şi i-a sărit
un pic muştarul după ce am câştigat optsprezece mâini la
rând. Presupun că aş fi putut să fiu mai subtil. Aş fi putut să
mă joc cu el precum cu un peşte pe strună şi să-l înşel
pentru preţul a jumătate de moşie, dar n-aveam chef.
Gândurile mele nu erau deloc plăcute şi preferam să fiu lăsat
singur cu ele.
•••
La o oră după prânz, am decis că nu mă mai interesa să mă
dau bine pe lângă maer. Dacă Alveron voia să aibă încredere
în valetul lui trădător, era treaba lui. Să fiu al naibii dacă îmi
voi mai petrece vreun minut stând degeaba în camera mea,
aşteptând la uşă ca un câine bătut.
Mi-am pus mantia, am luat cutia lăutei şi am decis să fac o
plimbare pe Strada Tinichigiilor. Dacă maerul avea nevoie de
mine cât eram plecat, putea naibii să lase un bilet.
Aproape ieşisem pe hol când am văzut paznicul stând vigilent
la uşa mea. Era unul din cei ai lui Alveron însuşi, îmbrăcat
în safir şi fildeş.
Am rămas nemişcaţi pentru o clipă. N-avea niciun sens să-l
întreb dacă era acolo pentru mine. Uşa mea era singura pe o
rază de şase metri în orice direcţie.
L-am privit in ochi.
— Şi tu cine eşti?
— Jayes, domnule.
Încă mai eram evaluat ca… domn. Asta însemna ceva.
— Şi eşti aici pentru că…?
— Trebuie să vă însoţesc dacă părăsiţi camera, domnule.
— Corect. Am păşit înapoi în camera mea şi am închis uşa
după mine.

1310
Erau ordinele lui Alveron sau ale lui Scăriţă? Nu prea conta
cu adevărat.
Am ieşit pe fereastră, în grădină, peste pârâiaşul mic, în
spatele unui gard viu şi pe o secţiune de zid din piatră
decorativă. Mantia mea bordo n-avea cea mai bună culoare
pentru a mă strecura prin grădină, dar şi-a făcut destul de
bine treaba pe ţiglele roşii ale acoperişului.
După aceea am mers pe acoperişul grajdurilor, printr-o şură
şi pe uşa din spate a unui hambar nefolosit. De acolo era
doar o chestiune de sărit un gard, şi ieşeam de pe
proprietatea maerului. Simplu.
M-am oprit la douăsprezece hanuri de pe Strada Tinichigiilor
înainte de a-l găsi pe cel la care stătea Denna. Nu era acolo,
aşa că am continuat să merg de-a lungul străzii, ţinându-mi
ochii deschişi şi încrezându-mă în norocul meu.
Am văzut-o o oră mai târziu. Stătea la marginea unei
mulţimi, urmărind o reprezentaţie la colţ de stradă a piesei,
credeţi sau nu, Trei bănuţi dorinţa.
Pielea ei era mai închisă decât când o văzusem ultima dată la
Universitate, bronzată de la drum, şi purta o rochie strânsă
pe gât, după moda locală. Părul negru îi cădea într-o coadă
dreaptă pe spate, în afară de o singură împletitură subţire,
care-i atârna aproape de faţă.
Am privit-o în ochi chiar când Urzică-moartă striga prima
replică din piesă:

Am leacuri pentru ce te doare!

Produsele mele nu te lasă!
Am poţiuni pentru bănuţi, rezultate garantate!
Deci, dacă ai o inimă bolnăvioară
Sau nu-i poţi desface cele picioare,
Vino imediat la căruţa mea,
Vei găsi tot ce vei căuta!

Denna a zâmbit când m-a văzut. Am fi putut rămâne la toată

reprezentaţia, dar ştiam cum se termină.

1311
Câteva ore mai târziu, Denna şi cu mine mâncam struguri
vintici dulci, la umbra Perpendicularei. Nişte pietrari harnici
sculptaseră o nişă puţin adâncă în piatra albă a stâncii,
netezind locuri în piatră pentru şezut. Era un loc confortabil,
pe care-l descoperisem în timp ce cutreieram oraşul. Eram
singuri şi m-am simţit cel mai norocos om din lume.
Singurul meu regret era că n-aveam inelul ei cu mine. Ar fi
fost cadoul perfect neaşteptat care să meargă cu întâlnirea
noastră neaşteptată. Ba mai rău, nici nu i-am putut spune
Dennei despre el. Dacă aş fi făcut-o, aş fi fost forţat să
recunosc că l-am folosit ca garanţie pentru împrumutul meu
la Devi.
— Se pare că o duci destul de bine, a zis Denna, frecând
marginea mantiei mele bordo între degete. Ai renunţat la
viaţa studioasă?
— Mi-am luat o vacanţă, am asigurat-o. Chiar acum îl ajut pe
maerul Alveron cu vreo două treburi.
Ochii ei s-au mărit apreciativ.
— Ia zi!
M-am uitat în altă parte, incomodat.
— Mă tem că nu pot. Probleme delicate şi d-astea.
Mi-am dres vocea şi am încercat să schimb subiectul.
— Tu ce mai zici? Se pare că şi tu o duci destul de bine.
Mi-am trecut două degete peste broderia care-i decora gâtul
înalt al rochiei.
— Păi, eu nu-mi frec coatele cu maerul, a zis ea, făcând un
gest exagerat de respectuos în direcţia mea. Dar, aşa cum am
menţionat în scrisorile mele, am…
— Scrisori? am întrebat. Ai trimis mai mult de una?
Ea a dat din cap.
— Trei de când am plecat, a spus ea. Eram pe cale s-o încep
pe-a patra, dar m-ai scutit de efort.
— Am primit doar una, am spus.
Denna a ridicat din umeri.
— E mai bine să-ţi spun faţă-n faţă, oricum.
A făcut o pauză dramatică.
— Am, în sfârşit, patronul meu oficial.

1312
— Da? i-am zis încântat. Denna, e o veste minunată!
Denna a rânjit cu mândrie. Dinţii îi erau albi în comparaţie
cu pielea de culoarea nucii de pe faţa bronzată de la drum.
Buzele ei, ca întotdeauna, erau roşii fără ajutorul vreunei
vopsele.
— E cineva de aici, de la Curtea din Severen? am întrebat.
Cum îl cheamă?
Zâmbetul Dennei a dispărut într-o privire serioasă, un
zâmbet confuz jucându-i în jurul gurii.
— Ştii că nu pot să-ţi spun, m-a dojenit. Ştii cât de strâns îşi
păzeşte intimitatea.
Entuziasmul meu a dispărut şi am îngheţat.
— O, nu, Denna! Nu e acelaşi ca înainte, nu? Cel care te-a
trimis să cânţi la nunta din Trebon?
Denna părea nedumerită.
— Sigur că e! Nu-ţi pot spune numele lui real. Cum îi ziceai
înainte? Magistrul Ulm?
— Magistrul Frasin, am zis şi am simţit aşchii în gură când
am vorbit. Măcar îi ştii numele? Ţi-a spus măcar atât înainte
de a semna contractul?
— Mă aştept să-i ştiu numele real, a ridicat din umeri,
trecându-şi o mână prin păr.
Când degetele au atins împletitura, a părut surprinsă s-o
găsească acolo şi a început s-o desfacă repede, degetele ei
iuţi netezind părul.
— Chiar dacă nu-l ştiu, ce contează? Toată lumea are
secrete, Kvothe. Nu-mi pasă în mod special care sunt ale lui,
cât timp continuă să facă afaceri cinstite. A fost foarte
generos.
— Nu e doar secretos, Denna, am protestat. Din modul în
care l-ai descris, aş spune că e paranoic sau încurcat în
afaceri periculoase.
— Nu ştiu de ce-i porţi o astfel de pică.
Nu mi-a venit să cred că a putut să spună asta.
— Denna, te-a bătut până ai leşinat.
A rămas nemişcată.
— Nu.

1313
Mâna i s-a dus la vânătaia aproape vindecată de pe obraz.
— Nu m-a bătut. Ţi-am spus. Am căzut în timp ce călăream.
Prostul de cal n-a făcut diferenţa între un băţ şi-n şarpe.
Am dat din cap.
— Vorbeam despre toamna trecută, în Trebon.
Mâna Dennei a căzut înapoi în poală, unde a făcut un gest de
rotire a inelului, fără să-şi dea seama că nu era acolo. S-a
uitat la mine cu faţa goală.
— De unde ştii despre asta?
— Tu mi-a spus. În noapte aceea pe deal, aşteptând să vină
draccusul.
A privit în jos, clipind.
— Eu… nu-mi amintesc să fi spus asta.
— Erai un pic confuză în acel moment, am spus încet. Dar ai
făcut-o. Mi-ai spus totul. Denna, n-ar trebui să stai cu unu
ca ăsta. Dacă ţi-a făcut aşa ceva…
— A făcut-o pentru binele meu, a zis ea, iar ochii negri au
început să-i pâlpâie furioşi. Ţi-am spus şi asta? Stăteam
acolo fără nicio zgârietură şi toţi ceilalţi de la nuntă erau
morţi de-a binelea. Ştii cum e în oraşele mici. Chiar şi după
ce m-au găsit inconştientă, tot au crezut că am avut ceva de-
a face cu ăia. Îţi aminteşti.
Am lăsat capul în jos şi l-am scuturat ca un bou pe care-l
deranjează jugul.
— Nu-mi vine să cred. Ar fi trebuit să fie altă cale de a rezolva
situaţia. Aş fi găsit altă cale.
— Păi, cred că nu suntem toţi inteligenţi ca tine, a zis ea.
— Inteligenţa n-are nimic de a face cu asta! aproape că am
strigat. Ar fi putut să te ia de-acolo! Ar fi trebuit să aibă un
cuvânt de spus şi să garanteze pentru tine!
— Nu putea să spună nimănui că e acolo, a zis Denna. A
zis…
— Te-a bătut.
Şi de cum am rostit cuvintele, am simţit cum mă înfurii
teribil. Nu era o furie înfierbântată, cum tind să fie unele
dintre fulgerările mele de temperament. Era diferită, lentă şi
rece. Şi de îndată ce am simţit-o, mi-am dat seama că era

1314
acolo, în mine, de mult, cristalizându-se ca un iaz care
îngheaţă lent într-o noapte lungă de iarnă.
— Te-a bătut, i-am zis din nou, şi am simţit în mine un bloc
solid de furie îngheţată. Nimic din ce spui nu poate schimba
situaţia. Şi dacă îl voi vedea vreodată, mai degrabă voi
împlânta probabil un cuţit în el decât să-i strâng mâna.
Denna s-a uitat la mine, apoi iritarea i-a dispărut de pe faţă.
M-a privit cu un amestec de duioşie blândă şi milă. Cam cum
te uiţi la un căţel când mârâie crezându-se teribil de fioros.
Mi-a pus mâna uşor pe obraz, şi am simţit că roşesc
puternic, brusc jenat de propria melodramă.
— Putem să nu ne certăm din cauza asta? a întrebat ea. Te
rog? Nu azi? A trecut atât de mult de când nu te-am mai
văzut…
Am decis s-o las baltă decât să risc s-o îndepărtez. Ştiam ce
se întâmplă când bărbaţii o presează prea tare.
— Corect, am zis. Azi. Poţi să-mi spui măcar de ce te-a adus
patronul aici?
Denna s-a lăsat pe spate în scaunul ei, zâmbind larg.
— Îmi pare rău, probleme delicate şi d-astea, m-a imitat ea.
— Nu fi aşa, am protestat. Eu ţi-aş spune dacă aş putea, dar
maerul pune foarte mare preţ pe intimitatea lui.
Denna s-a aplecat din nou pentru a-şi pune mâna pe a mea.
— Bietul Kvothe, n-o fac în ciuda ta. Patronul meu e cel
puţin la fel de secretos ca maerul. Mi-a spus foarte clar că
iese prost dacă fac vreodată publică relaţia noastră. A fost
destul de autoritar în privinţa asta. Expresia i-a devenit
serioasă. E un om puternic.
A părut că ar vrea să spună mai mult, apoi s-a oprit.
Deşi n-am vrut, am înţeles. Ciocnirea mea recentă cu furia
maerului mă învăţase să fiu prudent.
— Ce-mi poţi spune despre el?
Denna şi-a bătut gânditoare un deget pe buze.
— E un dansator surprinzător de bun. Cred că pot spune
asta fără să-l dau de gol. E destul de graţios, a zis ea, apoi a
râs din cauza expresiei mele. Fac unele cercetări pentru el,
caut în genealogii vechi şi în istorii. Mă ajută să scriu câteva

1315
melodii, ca să-mi pot face un renume…
A ezitat, apoi a dat din cap.
— Cred că e tot ce pot spune.
— Pot să ascult şi eu melodiile după ce le termini?
Mi-a zâmbit timid.
— Cred că pot aranja asta.
A sărit în picioare şi m-a apucat de braţ, trăgându-mă în
picioare.
— Gata cu vorba. Hai să ne plimbăm!
Am zâmbit, căci entuziasmul ei era la fel de molipsitor ca al
unui copil. Dar când m-a tras de mână, a scos un scheunat
mic, tresărind şi apăsându-se cu mâna într-o parte. Într-o
secundă eram în picioare lângă ea.
— Care-i problema?
Denna a ridicat din umeri şi mi-a zâmbit fragil, ţinându-şi
braţul aproape de coaste.
— De când am căzut, a zis ea. Prostul ăla de cal. Mă
înjunghie când uit şi mă mişc prea repede.
— Te-a examinat cineva?
— E doar o vânătaie, a zis ea. Şi la ce fel de doctor îmi
permit, n-aş avea încredere să mă atingă.
— Dar patronul tău? am întrebat. El ar putea aranja ceva, cu
siguranţă.
S-a îndreptat încet.
— Chiar nu e nicio problemă.
Şi-a ridicat braţele deasupra capului şi a făcut un pas rapid,
ingenios de dans, apoi a râs la expresia mea gravă.
— Să nu mai vorbim de secrete. Hai să ne plimbăm. Spune-
mi bârfe întunecate şi îngrozitoare de la curtea maerului.
— Foarte bine, am spus începând să mergem. Am auzit că
maerul se recuperează minunat după o boală de lungă
durată.
— Eşti un bârfitor nepriceput, a zis ea. Toată lumea ştie asta.
— Baronetul Bramston a jucat noaptea trecută o serie
dezastruoasă de stos.
Denna şi-a dat ochii peste cap.
— Plictisitor.

1316
— Contesa DeFerre şi-a pierdut virginitatea în timp ce
participa la un spectacol cu Daeonica.
— O! şi-a dus Denna mâna la gură, oprind râsul. Chiar aşa?
— Cu siguranţă n-o mai avea după pauză, am spus în
şoaptă. Dar se pare că şi-o lăsase în apartament. Deci, a fost
pur şi simplu rătăcită, nu chiar pierdută. Au găsit-o servitorii
peste două zile, când au făcut curat. Se pare că se rostogolise
sub un dulap cu sertare.
Expresia Dennei a devenit indignată.
— Nu pot să cred că te-am crezut! m-a lovit ea, apoi s-a
strâmbat din nou, trăgând ascuţit aer printre dinţi.
— Ştii că am fost instruit la Universitate, am zis încet. Nu
sunt medic, dar ştiu un tratament bun. Mi-aş putea arunca o
privire pentru tine.
Ea m-a privit lung, ca şi cum nu era destul de sigură cum să
ia oferta mea.
— Cred că asta e metoda cea mai precaută prin care cineva a
încercat vreodată să-mi dea jos hainele, a zis ea într-un final.
— Am… Am simţit că roşesc furios. N-am vrut…
Denna a râs de zăpăceala mea.
— Dacă ar fi să las pe cineva să se joace de-a doctorul cu
mine, pe tine te-aş lăsa, Kvothe al meu, a zis ea. Dar mă
îngrijesc singură deocamdată.
M-a luat de braţ şi ne-am continuat plimbarea pe stradă.
— Ştiu suficient cât să am grijă de mine.
•••
Câteva ore mai târziu m-am întors pe proprietatea maerului,
urmând drumul direct, în loc s-o iau peste acoperişuri. Când
am ajuns în holul care ducea la camera mea, am găsit acolo
doi paznici în loc de unul, cum era înainte. Am ghicit că
descoperiseră evadarea mea.
Nici chiar asta nu mi-a putut atenua prea mult starea de
spirit, căci timpul petrecut cu Denna îmi lăsase senzaţia că
eram cu trei metri mai înalt. Mai mult, mă întâlneam cu ea a
doua zi, ca să mergem să călărim. Faptul că ştiam un anumit
moment şi loc era un deliciu neaşteptat în situaţia în care era
Denna în cauză.

1317
— Bună seara, domnilor, am spus în timp ce veneam pe hol.
S-a întâmplat ceva interesant cât am fost plecat?
— Ar trebui să rămâneţi în apartamentul dumneavoastră, a
zis Jayes cu tristeţe.
Am observat că de data asta renunţase la „domnule”.
M-am oprit cu mâna pe clanţă.
— Poftim?
— Veţi rămâne în apartamentul dumneavoastră până la noi
ordine, a zis el. Şi unul din noi va sta tot timpul cu
dumneavoastră.
Am simţit cum mă înfurii.
— Alveron ştie? am întrebat brusc.
Ei s-au uitat unul la altul, nesiguri.
Însemna că Scăriţă dăduse ordinele. Această incertitudine
mi-a fost de-ajuns ca să-i ţin în mână.
— Hai să vedem chiar acum, am spus şi am plecat pe hol cu
pas vioi, lăsând gărzile să mă prindă din urmă cu armurile
clămpănind.
Furia mi s-a aprins mai tare în timp ce străbăteam holurile.
În cazul în care credibilitatea mea în faţa maerului era cu
adevărat distrusă, preferam să termin cu asta chiar atunci.
Dacă nu mai puteam avea parte de bunăvoinţa maerului,
măcar aş fi avut libertate şi posibilitatea de-a o vedea pe
Denna când voiam.
Am dat colţul tocmai la timp pentru a-l vedea pe maer ieşind
din apartamentul său. Arăta mai sănătos de cum îl văzusem
vreodată, purtând un teanc de hârtii sub braţ.
Când m-am apropiat, i-a fulgerat pe faţă iritarea şi m-am
gândit că ar putea să pună pur şi simplu gărzile să mă
îndepărteze. Cu toate astea, m-am apropiat de el cu
îndrăzneală, de parcă aş fi avut o invitaţie scrisă.
— Alteţă, i-am zis cu cordialitate veselă. Se poate să vorbim
un moment?
— Desigur, a răspuns el pe un ton similar, întorcându-se să
deschidă uşa pe care era gata s-o închidă. Intră.
L-am privit în ochi şi am văzut o furie la fel de fierbinte ca a
mea. O mică, sensibilă parte din mine s-a speriat, dar

1318
temperamentul meu şi-a urmat scopul cu hotărâre şi a
galopat nebuneşte înainte.
Am lăsat gărzile uluite în anticameră şi Alveron m-a condus
prin al doilea set de uşi în apartamentul său personal.
Liniştea plutea periculos în aer, precum calmul dinaintea
unei furtuni neaşteptate de vară.
— Nu pot să cred cât eşti de obraznic, a şuierat maerul odată
ce uşile au fost închise. Acuzaţiile tale nesăbuite. Pretenţiile
tale ridicole. Nu-mi place să-mi arăt public neplăcerea, aşa
că de asta ne vom ocupa mai târziu.
A făcut un gest imperios.
— Întoarce-te în apartamentul tău şi nu-l părăsi până nu
decid ce să fac cu tine.
— Alteţă…
Mi-am dat seama după mişcarea umerilor că era gata să
apeleze la gărzi.
— Nu vreau s-aud nimic, a zis el categoric.
Atunci mi-a întâlnit privirea. Ochii lui erau duri precum
cremenea şi am văzut cât era de furios. Nu era furia unui
patron sau a unui angajator. Nu era cineva iritat de lipsa
mea de respect pentru ordinea socială. Era un om care
condusese totul în jurul lui de la vârsta de 16 ani. Acest om
nu se dăduse înapoi să atârne pe cineva într-o spânzurătoare
de fier pentru a se face înţeles. Era un om care, printr-o
întorsătură a istoriei, ar fi putut fi acum regele întregului
Vintas.
Firea mea a sfârâit şi s-a stins ca o lumânare, lăsându-mă
înfrigurat. Am realizat atunci că am judecat greşit situaţia
mea proastă.
Când eram copil fără adăpost pe străzile din Bobcatran,
învăţasem să mă descurc cu oamenii periculoşi: cu docherii
beţi, cu gardiştii, chiar şi cu un copil fără adăpost cu un cuţit
din ciob de sticlă ce te putea ucide.
Cheia de a rămâne în siguranţă era cunoaşterea regulilor
situaţiei. Un paznic nu te bate în mijlocul străzii. Un docher
nu te urmăreşte dacă fugi.
Acum, cu claritate subită, mi-am dat seama de greşeala mea.

1319
Maerul nu era legat de nicio regulă. El putea ordona să fiu
ucis şi apoi corpul să-mi fie atârnat de porţile oraşului. Putea
să mă arunce în închisoare şi să uite de mine. Putea să mă
lase acolo în timp ce flămânzeam şi mă îmbolnăveam. N-
aveam nicio poziţie, niciun prieten să intervină pentru mine.
Eram neajutorat ca un copil cu o sabie dintr-o ramură de
salcie.
Mi-am dat seama de asta într-o clipă şi am simţit o teamă
surdă stabilindu-mi-se în burtă. Trebuia să fi rămas în
Severenul de Jos când avusesem ocazia. N-ar fi trebuit să vin
aici de la bun început şi să mă amestec în treburile
oamenilor puternici ca acesta.
Chiar atunci Scăriţă a dat buzna din dormitorul maerului.
Văzându-ne, expresia lui în mod normal calmă a licărit scurt
a panică şi surpriză. Şi-a revenit repede.
— Îmi cer scuze, domnilor, a zis el şi s-a întors în grabă să
plece de unde venise.
— Scăriţă, a strigat maerul înainte ca el să plece. Vino-
ncoace.
Scăriţă a revenit descumpănit în cameră. Îşi frământa
mâinile nervos. Avea aspectul afectat al unui om vinovat, un
om prins în mijlocul a ceva necinstit.
Vocea lui Alveron era aspră.
— Scăriţă, ce-ai acolo?
Privind mai de-aproape, am văzut că valetul nu-şi frământa
mâinile, ci strângea ceva.
— Nimic…
— Scăriţă! a lătrat maerul. Cum îndrăzneşti să mă minţi?
Arată-mi imediat!
Imperturbabil, corpolentul valet şi-a deschis mâinile. O
păsărică precum o bijuterie luminoasă îi zăcea lipsită de
viaţă în palmă. Faţa lui pierduse orice urmă de culoare.
Niciodată în istoria lumii moartea a ceva atât de minunat n-a
adus atâta uşurare şi bucurie. Eram sigur de trădarea lui
Scăriţă de câteva zile şi aici era dovada de necontestat a
acesteia.
Cu toate astea, am tăcut. Maerul trebuia să vadă cu propriii

1320
ochi.
— Ce-nseamnă asta? a întrebat maerul lent.
— Nu e bine să ne gândim la aşa ceva, domnule, a zis repede
valetul. Şi mai rău, să ne oprim mult pe ele. Vă aduc alta. Va
cânta la fel de dulce.
A fost o pauză lungă. L-am putut vedea pe Alveron luptându-
se să-şi stăpânească furia care fusese gata să se dezlănţuie
împotriva mea. Tăcerea a continuat să se întindă.
— Scăriţă, am zis încet. Câte păsări ai înlocuit zilele astea?
Scăriţă s-a întors la mine, indignat.
Înainte de a putea vorbi el, maerul a rupt tăcerea.
— Răspunde-i, Scăriţă.
Vocea lui părea aproape sufocată.
— Au mai fost şi altele?
Scăriţă l-a privit pe maer îndurerat.
— O, Rand, n-am vrut să te tulbur. Te-ai simţit atât de rău în
ultima vreme. Apoi ai cerut păsările şi ai avut noaptea aia
groaznică. Apoi, a doua zi una dintre ele a murit.
Privind în jos la păsărica din mâna lui, cuvintele ieşeau mai
repede şi mai repede, aproape se rostogoleau unele peste
altele. Prea stângace pentru a fi sincere.
— N-am vrut să te bat la cap cu vorbe despre păsări moarte.
Aşa că le-am strecurat afară şi am adus altele. Apoi, ai
început să te simţi mai bine şi au început să cadă câte patru
sau cinci pe zi. De fiecare dată când mă uitam, era câte una
căzută în colivie ca o floricică tăiată. Dar te simţeai atât de
bine. N-am vrut să pomenesc despre asta.
Scăriţă a acoperit pasărea moartă cu mâna făcută căuş.
— A fost ca şi cum au renunţat la sufletele lor mici pentru a
te face bine din nou. Ceva în interiorul omului a cedat brusc
şi a început să plângă. Cele mai adânci suspine fără speranţă
ale unui om cinstit care era speriat şi neajutorat pentru o
lungă perioadă de timp, privind moartea lentă a unui iubit
prieten.
Alveron a stat nemişcat şi uluit pentru o clipă, toată furia
dispărându-i. Apoi, şi-a pus braţele în jurul valetului său.
— O, Scăriţă, a zis el încet. Chiar aşa au făcut, într-un fel. N-

1321
ai făcut nimic pentru care să fii blamat.
Am plecat în linişte din cameră şi m-am ocupat de golirea
alimentatoarelor din colivia aurită.
•••
O oră mai târziu, mâncam tustrei o cină liniştită în
apartamentul maerului. Alveron şi cu mine i-am spus lui
Scăriţă tot ce se întâmplase în ultimele zile. Acesta era
aproape ameţit, atât de sănătatea stăpânului său, cât şi la
gândul că va continua să se însănătoşească.
Cât despre mine, după ce suferisem câteva zile din cauza
supărării lui Alveron, să fiu atât de brusc, din nou, în graţiile
lui era o uşurare. Totuşi, eram cutremurat de cât de aproape
fusesem de dezastru.
Am fost sincer cu maerul în legătură cu suspiciunea mea
greşită în ceea ce-l privea pe Scăriţă şi i-am oferit valetului
scuzele mele sincere. Iar el, la rândul lui, şi-a admis îndoielile
cu privire la mine. În final am dat mâna şi ne-am făcut o
părere mai bună unul despre celălalt.
În timp ce vorbeam şi mai aveam câteva înghiţituri din cină,
Scăriţă a ridicat capul, s-a scuzat şi s-a grăbit să iasă.
— Uşa exterioară, a explicat Maer. Aude ca un câine. E
straniu.
Scăriţă a deschis uşa, lăsându-l să intre pe bărbatul înalt, cu
capul ras, care se uita pe hărţile cu Alveron când ajunsesem
eu prima oară, comandantul Dagon.
Când Dagon a păşit în cameră, ochii lui au cercetat fiecare
colţ, fereastră, cealaltă uşă, puţin pe mine, apoi înapoi pe
maer. Când ochii lui m-au atins, toate instinctele sălbatice
profunde care m-au ţinut în viaţă pe străzile din Bobcatran
mi-au spus să fug. Să mă ascund. Să fac orice să stau
departe de acest bărbat.
— A, Dagon! a zis maerul vesel. Te simţi bine în această zi
frumoasă?
— Da, Alteţă.
Era atent, fără a-l privi în ochi pe maer.
— Vrei să fii bun să-l arestezi pe Caudicus pentru trădare?
A fost o pauză de o jumătate de bătaie de inimă.

1322
— Da, Alteţă.
— Opt oameni ar trebui să fie de-ajuns, cu condiţia să nu fie
susceptibili de a intra în panică într-o situaţie complicată.
— Da, Alteţă.
Am început să simt diferenţe subtile în răspunsurile lui
Dagon.
— În viaţă, a răspuns Alveron, ca şi cum ar fi fost întrebat.
Dar nu e nevoie să fii blând.
— Da, Alteţă.
Acestea fiind spuse, Dagon s-a întors să plece.
Am vorbit rapid.
— Alteţă, dacă e cu adevărat arcanist, trebuie să luaţi
anumite măsuri de precauţie.
Am regretat cuvântul „trebuie” de îndată ce l-am spus.
„Trebuie” era îndrăzneţ. Trebuia să spun „se cuvine să luaţi
în considerare anumite măsuri de precauţie”.
Alveron a părut să nu observe pasul meu greşit.
— Da, desigur. Pune un hoţ să prindă un hoţ. Dagon, înainte
de a-l coborî pe scări, leagă-i mâinile şi picioarele cu un lanţ
de fier bun. Ţine minte, din fier pur. Pune-i căluş şi leagă-l la
ochi…
S-a gândit o clipă, atingându-şi buzele cu un deget.
— Şi taie-i degetele mari.
— Da, Alteţă.
Alveron s-a uitat la mine.
— Crezi că e suficient?
M-am luptat cu un val de greaţă şi m-am forţat să nu-mi
frâng mâinile în poală. Nu ştiam ce era mai tulburător, tonul
vesel cu care Alveron dădea comenzi sau cel plat, fără emoţii,
cu care le accepta Dagon. Cu un arcanist get-beget nimic nu
era de joacă, dar am găsit gândul de a schilodi mâinile
omului mai terifiant decât însăşi uciderea lui.
Dagon a plecat şi după ce uşa s-a închis Scăriţă s-a
cutremurat.
— Doamne sfinte, Rand, mă ia cu transpiraţii pe şira spinării
din cauza lui. Mi-aş dori să scapi de el.
Maerul a râs.

1323
— Ca să-l ia altcineva? Nu, Scăriţă. Îl vreau aici. Câinele meu
turbat într-o lesă scurtă.
Scăriţă s-a încruntat. Dar înainte de a mai putea face ceva,
ochii i-au fost atraşi prin uşa din camera de zi.
— O, încă una.
S-a dus la cuşcă şi s-a întors cu o altă pasăre moartă,
ţinându-i corpul mic cu blândeţe când a scos-o din
apartament.
— Ştiu că era nevoie să testezi medicamentul pe ceva, a spus
din camera cealaltă. Dar e un pic cam dur pe sărăcuţele
calanthis.
— Poftim? am întrebat.
— Scăriţă al nostru e de modă veche, a explicat Alveron cu
un zâmbet. Şi mai educat decât vrea să recunoască.
Calanthis e numele lor în vintica veche.
— Aş putea să jur că am mai auzit cuvântul în altă parte.
— E şi numele de familie al liniei regale a Vintasului, a spus
Alveron dojenitor. Pentru cineva care ştie atât de multe, eşti
ciudat de neştiutor în unele situaţii.
Scăriţă şi-a întins gâtul pentru a privi din nou în colivie.
— Ştiu că trebuia s-o faci, a zis el. Dar de ce n-ai folosit
şoareci sau pe nesuferitul de căţel al Contesei DeFerre?
Înainte de a-i putea răspunde, s-a auzit o bufnitură dinspre
camerele exterioare şi o gardă a intrat pe uşa interioară
înainte ca Scăriţă să se poată ridica în picioare.
— Alteţă, a zis bărbatul cu sufletul la gură, sărind la singura
fereastra a camerei şi trântindu-i obloanele.
Apoi a alergat în camera de zi şi a făcut la fel cu fereastra de
acolo. Au urmat alte zgomote similare în camerele mai
îndepărtate, pe care nu le văzusem până atunci. S-a auzit un
sunet slab de mobilier mutat.
Scăriţă părea nedumerit şi s-a ridicat pe jumătate în picioare,
dar maerul a scuturat din cap şi i-a făcut semn să rămână
jos.
— Locotenente? a strigat el cu o nuanţă de iritare în glas.
— Mă scuzaţi, Alteţă, a zis garda când a reintrat în cameră,
respirând greu. Ordinele lui Dagon. Trebuie să vă securizez

1324
apartamentul imediat.
— Bănuiesc că nu e totul în regulă, a zis sec Alveron.
— N-a răspuns nimeni când am ciocănit la uşa turnului.
Dagon ne-a pus să forţăm uşa. Era… Nu ştiu ce era, Alteţă.
Nişte spirite ostile. Anders e mort, Alteţă. Caudicus nu e
nicăieri în apartament, dar Dagon îl caută.
Faţa lui Alveron s-a întunecat.
— La naiba! a tunat, lovind braţul scaunului cu pumnul.
Fruntea i s-a încreţit şi a lăsat să-i scape un oftat exploziv.
— Foarte bine.
I-a făcut semn să plece.
Garda a înţepenit pe loc.
— Domnule, Dagon a zis să nu vă las nepăzit.
Alveron s-a uitat la el periculos.
— Foarte bine, dar stai acolo.
A arătat către un colţ al camerei.
Garda a părut perfect fericită să dispară în fundal. Alveron s-
a aplecat, apăsându-şi fruntea cu vârfurile degetelor.
— Cum, pentru numele lui Dumnezeu, a bănuit?
Întrebarea părea retorică, dar făcea ca rotiţele minţii mele să
se mişte.
— Alteţa Voastră şi-a luat ieri medicamentul?
— Da, da. Am făcut totul la fel ca până acum.
Doar că nu m-a mai trimis pe mine să-i aduc medicamentul, m-
am gândit.
— Mai aveţi încă sticluţa? am întrebat.
O avea. Scăriţă mi-a adus-o. Am scos dopul şi am băgat un
deget de-a lungul interiorului sticlei.
— Ce gust are medicamentul, Alteţă?
— Ţi-am spus. Sălciu, amar.
Am privit ochii maerului făcându-se mari când am dus
degetul la gură şi l-am atins uşor cu vârful limbii.
— Eşti nebun? a zis Alveron sceptic.
— Dulce, am spus simplu.
Apoi mi-am clătit gura cu apă şi am scuipat-o cât mai delicat
posibil, într-un pahar gol. Am scos un pacheţel de hârtie din
buzunarul vestei, am turnat în palmă şi am mâncat,

1325
strâmbându-mă.
— Ce e asta? a întrebat Scăriţă.
— Liguellen, am minţit, ştiind că răspunsul adevărat,
cărbune, ar fi atras mai multe întrebări.
Am luat o gură de apă şi am scuipat-o şi pe aia. De data asta
era neagră, iar Alveron şi Scăriţă s-au uitat la ea speriaţi.
Am făcut o speculaţie.
— Ceva trebuie să-l fi făcut să suspecteze că nu v-aţi luat
medicamentul, Alteţă. Dacă brusc avea un gust diferit, l-aţi fi
întrebat.
Maerul a dat din cap.
— L-am văzut aseară. S-a interesat de sănătatea mea.
A bătut cu pumnul încet în braţul scaunului.
— Al naibii noroc. Dacă e deştept, a plecat acum o jumătate
de zi. Nu-l mai prindem.
M-am gândit să-i reamintesc că dacă m-ar fi crezut din capul
locului, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, apoi m-am
gândit mai bine.
— I-aş sfătui pe oamenii dumneavoastră să stea departe de
turnul lui, Alteţă. A avut timp să pregătească multe rele
acolo, capcane şi altele asemenea.
Maerul a dat din cap şi şi-a pus mâna pe ochi.
— Da. Desigur. Ocupă-te de asta, Scăriţă. Cred că mă
odihnesc un pic. Treaba poate dura un timp până se rezolvă.
M-am pregătit să plec. Dar maerul mi-a făcut semn să rămân
pe loc.
— Kvothe, stai o clipă şi fă-mi o oală de ceai înainte să pleci.
Scăriţă a chemat servitorii. În timp ce strângeau resturile
mesei noastre de prânz, se uitau la mine curioşi. Nu numai
că stăteam jos în prezenţa maerului, dar luam masa cu el, în
apartamentul său. Zvonul avea să se răspândească pe
proprietate în mai puţin de zece minute.
După ce servitorii au plecat, i-am mai făcut maerului o oală
de ceai. Mă pregăteam să plec, când a vorbit peste cană, prea
încet ca să-l audă gărzile.
— Kvothe, te-ai dovedit a fi perfect de încredere şi regret orice
fel de îndoieli pe care le-am avut scurt timp despre tine.

1326
A sorbit şi a înghiţit înainte de a continua.
— Din păcate, nu pot permite ca ştirile despre otrăvirea mea
să se răspândească. Mai ales că cel care m-a otrăvit a scăpat.
M-a privit cu subînţeles.
— Ar interfera cu ce am discutat înainte.
Am dat din cap. Răspândirea informaţiei că arcanistul lui
aproape îl ucisese nu-l ajuta deloc pe Alveron să câştige
mâna femeii cu care spera să se căsătorească.
A continuat.
— Din păcate, această nevoie de linişte se opune şi oferirii
unei recompense pe care o meriţi din plin. Dacă era alta
situaţia, aş fi luat în considerare un dar sub formă de
terenuri, în semn de mulţumire. Ţi-aş fi oferit şi un titlu.
Familia mea încă mai păstrează puterea aceasta, fără
controlul regelui.
Ameţisem din cauza a ceea ce spunea maerul, când a
continuat.
— Dar, dacă ar fi să fac aşa ceva, ar fi nevoie de explicaţii. Şi
numai explicaţii nu-mi pot permite.
Alveron a întins mâna şi mi-a luat un moment înainte să-mi
dau seama că intenţionează să mi-o strângă pe-a mea. De
obicei nu se strânge mâna maerului Alveron. Am regretat
imediat că singura persoană care ne vedea era garda. Speram
să fie un bârfitor.
I-am luat mâna solemn şi Alveron a continuat.
— Îţi sunt profund dator. Dacă te vei găsi vreodată în impas,
vei avea la dispoziţie tot ajutorul pe care un lord
recunoscător ţi-l poate oferi.
Am dat din cap cu graţie, încercând să-mi menţin o expresie
calmă, în ciuda entuziasmului.
Exact la aşa ceva speram. Cu resursele maerului, puteam
face o căutare susţinută despre amiri. Îmi putea da acces la
arhivele mănăstirilor, la biblioteci private, în locuri în care
documentele importante nu fuseseră curăţate şi editate, ca la
Universitate.
Dar ştiam că nu era timpul potrivit să i-o cer. Alveron îmi
promisese ajutorul lui.

1327
Puteam să aştept pur şi simplu şi să aleg ce fel de ajutor
voiam cel mai mult.
Când am ieşit din apartamentul maerului, Scăriţă m-a
surprins cu o îmbrăţişare bruscă, fără cuvinte. Expresia de
pe faţa lui n-ar fi putut fi mai recunoscătoare nici dacă i-aş fi
scos familia dintr-o clădire în flăcări.
— Domnişorule, mă îndoiesc că ştii cât de dator îţi sunt.
Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.
Mi-a strâns mâna, mişcând-o în sus şi în jos cu entuziasm.
În acelaşi timp, am simţit apăsându-mi ceva în palmă.
Apoi m-am trezit pe hol. Am deschis mâna şi am văzut un
inel de argint fin, cu numele lui Scăriţă gravat pe faţă. Alături
de acesta era şi un al doilea inel, care nu era deloc din metal.
Era neted şi alb, având şi el numele valetului gravat cu litere
brute pe suprafaţă. N-aveam nicio idee ce-ar putea să
semnifice aşa ceva.
M-am întors în apartament, aproape ameţit de norocul meu
subit.

1328
 CAPITOLUL 65
Un frumos joc

În ziua următoare, mărunţişurile mele au fost mutate în alt

apartament, considerat mai potrivit pentru cineva aflat ferm
în favorurile maerului. Erau cinci camere în total, trei
ferestre având vedere spre grădină.
Era un gest frumos, dar nu puteam să nu mă gândesc că
aceste camere erau chiar mai departe de bucătării. Mâncarea
avea să fie rece ca piatra până ajungea la mine.
Eram acolo doar de o oră, când a venit un curier să aducă
inelul de argint al lui Bredon şi un bilet pe care scria:
Camerele tale cele noi şi glorioase. Când?
Am întors biletul invers şi am scris: Când vrei şi trimite
băiatul la treaba lui.
Am pus inelul de argint pe o tavă din camera mea de zi. Bolul
de lângă el avea acum două inele strălucitoare de argint, pe
lângă cele de fier.
Am deschis uşa şi am văzut ochii negri ai lui Bredon
privindu-mă bulbucaţi din aura bărbii şi a părului său alb. A
zâmbit şi a făcut o plecăciune, cu bastonul sub braţ. I-am
oferit un scaun, apoi m-am scuzat politicos şi l-am lăsat o
clipă singur în camera de zi, aşa cum era frumos.
Aproape trecusem de uşă când i-am auzit râsul bogat venind
din cealaltă cameră.
— Ho ho! a zis el. Ia te uită!
Când m-am întors, Bredon stătea la birou ţinând cele două
inele pe care le primisem recent de la Scăriţă.
— E clar că s-a schimbat norocul, a spus el. Se pare că am
judecat greşit lucrurile ieri, când curierul mi-a fost întors de
la uşa ta de către un paznic de-a dreptul arogant.
I-am zâmbit.
— Au fost două zile interesante, i-am spus.
Bredon şi-a ascuns bărbia şi a chicotit, semănând chiar mai
mult decât de obicei cu o bufniţă.

1329
— Îndrăznesc să spun, a spus el, ridicând inelul de argint.
Ăsta spune o poveste pe cinste. Dar ăsta…
A făcut un gest cu bastonul către inelul alb.
— Ăsta e cu totul altceva…
Am tras un scaun în faţa lui.
— Voi fi sincer cu tine, am zis. Nu pot decât să ghicesc din ce
e făcut, să nu mai vorbim de ce semnifică.
Bredon a ridicat o sprânceană.
— Eşti remarcabil de direct.
Am ridicat din umeri.
— Mă simt oarecum mai în siguranţă din poziţia mea, am
admis. Suficient cât să fiu puţin mai relaxat cu oamenii care
au fost amabili cu mine.
A chicotit din nou, punând inelul de argint pe birou.
— În siguranţă, a zis el. Îndrăznesc să spun că aşa eşti.
A luat inelul alb.
— Totuşi, nu e ciudat că nu ştii care-i treaba cu ăsta.
— Am crezut că există doar trei tipuri de inele, am zis.
— Asta e adevărat în mare parte, a spus Bredon. Dar datul
de inele are o istorie încâlcită. Oamenii de rând o făceau cu
mult înainte de a deveni un joc pentru nobilime. Şi în timp ce
Scăriţă poate respira aerul rarefiat cu noi ceilalţi, familia lui e
incontestabil una obişnuită.
Bredon a lăsat inelul alb pe birou şi şi-a îndoit mâinile peste
el.
— Aceste inele erau făcute din ce găseau oamenii obişnuiţi la
îndemână. Un tânăr îndrăgostit îi putea da celei pe care o
curta un inel făcut din iarbă verde. Un inel din piele promitea
deservire. Şi aşa mai departe.
— Şi un inel din corn?
— Un inel din corn reprezintă duşmănie, a zis Bredon.
Duşmănie puternică şi de durată.
— A, am zis, luat oarecum prin surprindere. Înţeleg.
Bredon a zâmbit şi a ţinut inelul pal în lumină.
— Dar ăsta nu e din corn, a spus el. Fibra e greşită, iar
Scăriţă n-ar da un inel din corn alături de unul din argint.
A clătinat din cap.

1330
— Nu. Dacă nu greşesc, e un inel din os.
Mi l-a înmânat.
— Minunat, am zis cu un aer posomorât, învârtindu-l în
palmă. Şi asta ce înseamnă? Că mă va înjunghia în ficat şi
mă va împinge într-o fântână?
Bredon mi-a zâmbit larg, cald.
— Un inel din os indică o datorie profundă şi de durată.
— Înţeleg.
L-am frecat între degete.
— Trebuie să spun că prefer să-mi datoreze cineva o favoare.
— Nu doar o favoare, a spus Bredon. În mod tradiţional, un
inel ca ăsta e sculptat din osul unui membru decedat al
familiei.
A ridicat o sprânceană.
— Şi deşi mă îndoiesc că e cazul acum, îţi face înţeles
mesajul.
Am ridicat privirea, încă uşor ameţit de la toate astea.
— Care e…?
— Că aceste obiecte nu sunt date uşor. Nu face parte din
jocul micii nobilimi şi nu e genul de inel pe care poţi să-l
afişezi.
M-a privit.
— Dacă aş fi în locul tău, l-aş ascunde în siguranţă.
L-am pus cu grijă în buzunar.
— Mi-ai fost de mare ajutor, i-am spus. Aş vrea să te pot
răsplăti… A ridicat o mână, oprindu-mă la jumătatea frazei.
Apoi, mergând cu grijă solemnă, a întins un deget în jos, a
strâns pumnul şi a lovit în tabla de tak.
Am zâmbit şi am scos pietrele.
•••
— Cred că încep să prind jocul, am zis o oră mai târziu, după
ce am pierdut la mustaţă.
Bredon şi-a împins scaunul de la masă, cu o expresie de
dezgust.
— Nu, a zis el. Din contră. Ai baza, dar nu vezi imaginea de
ansamblu.
Am început să aranjez pietrele.

1331
— Ideea e că sunt în sfârşit aproape să te bat, după tot acest
timp.
— Nu, a zis Breton. Asta nu e tot. Tak e un joc subtil. De
aceea am probleme să găsesc cu cine să joc. Chiar acum îl
calci în picioare ca un criminal. Dacă vrei să ştii, stai ceva
mai rău decât acum două zile.
— Recunoaşte, am zis. Aproape te-am bătut data trecută.
S-a încruntat puţin şi a indicat imperios spre masă.
M-am pregătit cu voinţă, zâmbind şi fredonând, sigur că în
acea zi aveam să-l bat în sfârşit.
Dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Bredon şi-a
poziţionat pietrele fără milă, fără nicio urmă de ezitare între
mutări. M-a sfâşiat la fel de uşor cum ai rupe o hârtie în
jumătate.
Jocul s-a terminat atât de repede, încât m-a lăsat fără
suflare.
— Din nou, a zis Bredon cu o notă de comandă în voce pe
care n-o mai auzisem înainte.
Am încercat să mă mobilizez, dar jocul următor a fost mai
rău. M-am simţit ca un căţeluş care se luptă cu un lup. Nu!
Eram un şoarece la mila unei bufniţe. Nici măcar n-o puteai
numi luptă. Nu puteam decât să fug.
Dar nu puteam fugi suficient de repede. Jocul acesta a fost
gata mai devreme decât ultimul.
— Din nou, a cerut el.
Şi am jucat din nou. De data aceasta, n-am fost nici măcar o
vietate. Bredon era calm şi liniştit ca un măcelar cu un cuţit
de dezosare. Jocul a durat aproximativ cât e nevoie pentru a
scoate maţele şi oasele unui pui.
La sfârşitul jocului, Bredon s-a încruntat şi şi-a scuturat
mâinile vioi peste ambele părţi ale tablei, ca şi cum le-ar fi
spălat şi ar fi încercat să le scuture pentru a se usca.
— Bine, am zis, sprijinindu-mă înapoi în scaun. Am înţeles.
M-ai luat uşor.
— Nu, a zis Bredon cu o privire sumbră. Eşti departe de ce
vreau să-ţi transmit.
— Atunci ce?

1332
— Am încercat să te fac să înţelegi jocul, a zis el. Întregul joc,
nu doar fleacurile cu pietre. Ideea nu e de a juca cât mai
strâns posibil. Ideea e de a fi îndrăzneţ. De a fi periculos. De
a fi elegant.
A lovit biroul cu două degete.
— Orice om pe jumătate treaz poate observa o capcană care a
fost pusă pentru el. Dar a parcurge îndrăzneţ, cu un plan
pentru a o dejuca, e ceva minunat.
A zâmbit fără ca îndârjirea să-i părăsească faţa.
— Punând o capcană şi ştiind că cineva se apropie precaut,
înarmat cu propriul truc, atunci îl baţi. Asta e de două ori
minunat.
Expresia lui Bredon s-a înmuiat şi vocea lui a devenit
aproape ca o rugăminte.
— Takul reflectă transformarea subtilă a lumii. E o oglindă
care ne ţine în viaţă. Nimeni nu câştigă un dans, băiete.
Motivul dansului e mişcarea pe care o face trupul. O partidă
de tak bine jucată dezvăluie mişcarea unei minţi. Există o
frumuseţe în aşa ceva, pentru cei care au ochi s-o vadă.
A gesticulat către aşezarea scurtă şi brutală a pietrelor dintre
noi.
— Uită-te la asta. De ce aş dori vreodată să câştig un joc ca
ăsta?
M-am uitat în jos la birou.
— Ideea nu e să câştigi? l-am întrebat.
— Ideea e de a juca un joc frumos, a zis grandios Bredon.
Şi-a ridicat mâinile şi şi-a încordat muşchii, faţa lui
transformându-se într-un zâmbet încântat.
— De ce aş vrea să câştig altceva decât un joc frumos?

1333
 CAPITOLUL 66
La îndemână

Mai târziu în acea seară stăteam singur în ceea ce credeam

că e sufrageria. Sau poate camera mea de zi. Sincer, nu prea
sunt sigur care e diferenţa.
Am fost surprins să constat că-mi plăcea destul de mult noul
meu apartament. Nu pentru spaţiul suplimentar. Nu pentru
că avea o privelişte mai bună spre grădină. Nu pentru că
mozaicul podelei de marmură era mai plăcut ochiului. Nici
măcar pentru că avea propriul bufet excepţional de bine
aprovizionat cu vin, deşi asta era destul de plăcut.
Nu. Noile mele camere erau de preferat fiindcă aveau mai
multe taburete capitonate, care erau perfecte pentru a cânta
la lăută pe ele. E incomod să cânţi, indiferent cât de mult,
într-un scaun cu cotiere. În camera mea de dinainte
ajunsesem să stau aşezat pe podea.
Am decis să-mi botez camera cu scaune bune lăutărie. Sau
poate muzicărie. Aveam nevoie de o vreme pentru a veni cu
ceva suficient de pretenţios.
E de la sine înţeles că eram mulţumit cum mi se schimbase
situaţia în urma evenimentelor recente. Ca să sărbătoresc,
am deschis o sticlă de vin negru bun Feloran, m-am relaxat
şi am scos lăuta.
Am început rapid şi agil, cântând în felul meu Tintatatornin,
ca să-mi dezmorţesc degetele. Apoi am cântat frumos şi uşor
pentru un timp, începând să mă refamiliarizez lent cu lăuta
mea. Când am ajuns la jumătatea sticlei, aveam picioarele
ridicate şi muzica era moale şi mulţumită ca o pisică în razele
soarelui.
Atunci am auzit zgomot în spatele meu. M-am oprit printr-un
zdrăngănit de corzi şi-am sărit în picioare, aşteptându-mă să
fie Caudicus sau paznicii, sau alte probleme arzătoare.
Am dat peste maer, zâmbind jenat ca un copil căruia tocmai i
s-a făcut o farsă.

1334
— Sper că noul apartament e pe gustul tău.
M-am recules şi-am făcut o mică plecăciune.
— E cam mult pentru mine, Alteţă.
— E prea puţin, având în vedere datoria mea faţă de tine, a
zis Alveron.
S-a aşezat pe o canapea din apropiere şi a făcut un gest
graţios, care indica faptul că ar trebui să mă simt liber să iau
loc.
— Ce cântai adineauri?
M-am aşezat din nou pe scaun.
— Nu era chiar o melodie, Alteţă. Doar mă jucam.
Maerul a ridicat o sprânceană.
— Era compusă de tine?
Am dat din cap şi el a făcut semn către mine.
— Îmi pare rău că te-am întrerupt. Te rog, continuă.
— Doriţi să ascultaţi, Alteţă?
— Mi-a ajuns la ureche că Meluan Lackless e pasionată de
muzică şi de cuvinte dulci, a zis el. Sau aşa ceva.
— Există mai multe tipuri de dulce, Alteţă, i-am spus.
Am cântat începutul de la Aşteptarea Violetei. Notele sunau
uşor şi dulce şi trist. Apoi am schimbat cu Lamentul lui
Savien, degetele mele deplasându-se rapid prin gama
complexă, făcând să se vadă cât de grea e.
Alveron a clătinat din cap pentru sine, expresia lui devenind
tot mai mulţumită când asculta.
— Şi poţi să şi compui?
Am dat uşor din cap.
— Pot, Alteţă. Deşi e nevoie de timp pentru a face aşa ceva
cum trebuie.
— Cât de mult timp?
Am ridicat din umeri.
— O zi sau două, sau trei. În funcţie de genul de melodie pe
care o doriţi. Măsurile sunt mai uşoare.
Maerul se aplecă.
— Mă bucură faptul că lauda lui Threpe n-a fost exagerată, a
spus el. Trebuie să recunosc că te-am mutat în acest
apartament având mai mult decât recunoştinţa în minte. Îl

1335
leagă de-al meu un pasaj. Va trebui să ne întâlnim frecvent,
pentru a discuta despre avansurile mele.
— Ar trebui să se dovedească mai convenabil, Alteţă, i-am
spus, apoi mi-am ales cu atenţie următoarele cuvinte. Am
aflat istoria familiei ei, dar asta nu prea ajută la curtarea
unei femei.
Alveron a chicotit.
— Cred că mă consideri prost, a zis el blând. Ştiu că trebuie
să te întâlneşti cu ea. Va veni aici în două zile, în vizită,
împreună cu o serie de alţi nobili. Am decretat o lună de
festivităţi pentru a sărbători vindecarea după îndelungata
mea boală.
— Isteţ, l-am felicitat.
A ridicat din umeri.
— Voi aranja într-un fel să vă aduc împreună mai devreme.
Ai nevoie de ceva pentru a-ţi exercita arta?
— O cantitate mare de hârtie ar trebui să fie de-ajuns, Alteţă.
Cerneală şi condeie.
— Nimic mai mult de-atât? Am auzit poveşti despre poeţi
care aveau nevoie de anumite extravaganţe să-i ajute în
munca lor.
A făcut un gest incoerent.
— Un anumit tip de băutură sau de peisaj? Am auzit de un
poet, destul de celebru în Renere, care are un cufăr cu mere
stricate pe care-l ţine la-ndemână. Ori de câte ori îi fuge
inspiraţia, deschide capacul şi le adulmecă mirosul.
Am râs.
— Eu sunt muzicant, Alteţă. Să-i lăsăm pe poeţi cu
superstiţiile lor. N-am nevoie decât de instrument, de două
mâini bune şi de cunoaşterea persoanei.
Ideea a părut să-l tulbure pe Alveron.
— Nimic pentru a-ţi ajuta inspiraţia?
— Aş putea avea nevoie de acordul dumneavoastră să umblu
liber pe proprietate şi prin Severenul de Jos, după bunul
plac, Alteţă.
— Desigur.
Am ridicat uşor din umeri.

1336
— În acest caz, am tot ce-mi trebuie pentru inspiraţie.
•••
Abia am pus piciorul pe Strada Tinichigiilor, că am şi văzut-
o. După toate căutările zadarnice din ultimele luni, părea
ciudat că acum o găsisem atât de uşor.
Denna se mişca prin mulţime cu graţie lentă. Nu cu
rigiditatea care trece drept graţie la curte, ci cu naturaleţe în
mişcare. O pisică nu se gândeşte la întindere, se întinde pur
şi simplu. Iar un copac nici măcar asta nu face. Un copac
pur şi simplu se clatină, fără efortul de a se mişca singur.
Aşa se mişca ea.
Am prins-o din urmă cât de repede am putut, fără a atrage
atenţia.
— Scuzaţi-mă, domnişoară?
S-a întors. Faţa i s-a luminat când m-a văzut.
— Da?
— În mod normal n-aş aborda aşa o femeie, dar n-am putut
să nu observ că aveţi ochii cuiva de care am fost îndrăgostit
nebuneşte.
— Ce păcat să iubeşti doar o singură dată, a zis ea arătându-
şi dinţii albi într-un zâmbet răutăcios. Am auzit că unii
bărbaţi pot s-o facă de două sau chiar de mai multe ori.
Am ignorat gluma răutăcioasă.
— M-am păcălit o singură dată. Niciodată nu voi mai iubi.
Expresia ei a devenit moale şi şi-a pus uşor mâna pe braţul
meu.
— Bietul de tine! Trebuie să te fi rănit teribil.
— Doamne, m-a rănit în mai multe moduri.
— Dar aşa ceva e de aşteptat, a zis direct. Cum s-ar putea
abţine o femeie să nu iubească un bărbat atât de
extraordinar ca tine?
— Nu ştiu, am zis cu modestie. Dar s-ar putea să nu, dacă
m-a prins cu un zâmbet uşor, apoi a fugit fără să scoată un
cuvânt. Ca roua din zori în lumina palidă.
— Ca un vis dinainte să te trezeşti, a adăugat Denna cu un
zâmbet.
— Ca o zână zburând printre copaci.

1337
Denna a tăcut o clipă.
— Trebuie că a fost într-adevăr minunată dacă te-a prins pe
de-a-ntregul, a zis ea, privindu-mă serios.
— Era mai presus de orice comparaţie.
— O, haide.
A devenit jovială.
— Ştim cu toţii că atunci când luminile se sting, toate sunt la
fel!
A chicotit aspru şi mi-a dat un cot cu înţeles în coaste.
— Nu-i adevărat, am zis cu convingere fermă.
— Păi, cred că va trebui să te cred pe cuvânt, a zis ea încet.
S-a uitat la mine.
— Poate că în timp vei reuşi să mă convingi.
M-am uitat în castaniul profund al ochilor ei.
— Asta a fost speranţa mea dintotdeauna.
Denna a zâmbit şi inima mea a luat-o pieziş prin piept.
— Păstreaz-o.
M-a luat de braţ şi a mers cu mine la pas.
— Pentru că fără speranţă, ce ne mai rămâne?

1338
 CAPITOLUL 67
Feţele povestitului

Am petrecut o bună parte din următoarele două zile sub

tutela lui Scăriţă, acesta asigurându-se că ştiu eticheta
corespunzătoare pentru o cină oficială. Eram deja familiarizat
din copilărie cu o mare parte din toate astea, dar m-am
bucurat de privirea retrospectivă. Obiceiurile diferă de la un
loc la altul şi de la an la an, şi chiar micile abateri pot duce la
o mare gafă.
Deci, Scăriţă a supravegheat o cină doar pentru noi doi, apoi
m-a informat despre o duzină de greşeli mici, dar importante,
pe care le făcusem. Aşezatul jos al unui tacâm murdar era
considerat lipsă de cultură, de pildă. Asta însemna că era
perfect acceptabil să-ţi lingi cuţitul. De fapt, dacă nu voiai să-
ţi murdăreşti şervetul, era singurul gest decent de făcut.
Nu era frumos să mănânci toată felia de pâine. Câteva bucăţi
trebuiau lăsate întotdeauna pe farfurie, de preferinţă mai
mult decât coaja. Acelaşi lucru era valabil şi pentru lapte:
ultima înghiţitură trebuia să rămână întotdeauna în sticlă.
În ziua următoare, Scăriţă a pus în scenă o altă cină şi-am
făcut şi mai multe greşeli.
Să comentezi despre mâncare nu era nepoliticos, ci
mitocănesc. La fel şi cu mirosirea vinului. Şi se pare că
brânzica moale cu care fusesem servit avea o crustă. O
crustă pe care orice persoană civilizată ar fi recunoscut-o ca
fiind necomestibilă şi ar fi îndepărtat-o.
Barbarul de mine a mâncat tot. Avea şi un gust destul de
bun. Totuşi, am băgat la cap şi m-am resemnat să arunc o
jumătate din bucata perfectă de brânză dacă-mi era pusă în
faţă. Acesta e preţul civilizaţiei.
•••
M-am dus la banchet îmbrăcat într-un costum de haine
special adaptat pentru această ocazie. Culorile îmi plăceau,
verde ca frunza şi negru. Era prea mult brocart pentru gustul

1339
meu, dar în seara respectivă am cedat în faţa modei, pentru
că mă aşezam în partea stângă a domnişoarei Meluan
Lackless.
În ultimele trei zile, Scăriţă organizase pentru mine şase
mese formale şi m-am simţit pregătit pentru orice. Când am
ajuns la uşa sălii banchetului, mă aşteptam ca cea mai grea
parte a serii să fie simularea dezinteresului faţă de mâncare.
Dar în timp ce poate eram pregătit pentru masă, nu eram
pregătit s-o văd pe Meluan Lackless. Din fericire, pregătirea
mea pe scenă a pus stăpânire pe mine şi am trecut lin prin
ritualul zâmbitului şi oferitului braţului.
Ea a dat din cap politicos şi ne-am aşezat la masă împreună.
Pe masă erau candelabre înalte, cu zeci de lumânări.
Urcioare de argint gravate ţineau apa caldă pentru spălatul
pe mâini şi apa rece pentru băut. Vaze vechi cu aranjamente
florale elaborate îndulceau aerul. Belşugul abunda cu fructe
bine lustruite. Personal, mi s-a părut de prost gust. Dar era
tradiţional, o expunere a bogăţiei gazdei.
Am condus-o pe Lady Lackless la masă şi i-am ţinut scaunul.
Am evitat să mă uit în direcţia ei când am traversat camera
împreună, dar după ce am ajutat-o să se aşeze, faţa ei m-a
lovit cu o puternică asemănare, neputându-mă abţine să nu
mă holbez. O cunoşteam, eram sigur de asta. Dar pentru
nimic în lume nu-mi aduceam aminte de unde…
Când m-am aşezat la locul meu, am încercat să-mi amintesc
unde puteam s-o fi văzut înainte. Dacă proprietatea Lackless
nu era la peste o mie cinci sute de mile distanţă, aş fi crezut
că o cunoşteam de la Universitate. Dar asta era ridicol.
Moştenitoarea Lackless n-ar fi studiat atât de departe de
casă.
Ochii mei au rătăcit peste caracteristicile înnebunitor de
familiare. Se putea s-o fi întâlnit la Eolian? Părea puţin
probabil. Mi-aş fi amintit. Era izbitor de minunată, cu o
bărbie puternică şi ochi căprui-închis. Sunt sigur că dacă aş
fi văzut-o acolo…
— Ai văzut ceva care te interesează? a întrebat ea fără să se
întoarcă să se uite la mine.

1340
Tonul era plăcut, dar se simţea în el acuzaţia.
Mă holbam. După niciun minut la masă deja îmi băgasem
cotul în unt.
— Îmi cer scuze. Dar sunt un fin observator de chipuri, şi al
dumneavoastră mi-a atras atenţia.
Meluan s-a întors să se uite la mine, iritarea dispărându-i un
pic.
— Eşti turagior?
Turagiorii pretindeau că sunt în măsură să-ţi spună
personalitatea sau viitorul uitându-se la faţa ta, la ochi şi la
forma capului. Superstiţie vintică pură.
— Mă ocup un pic şi de asta, domnişoară.
— Serios? Ce-ţi spune faţa mea, atunci?
A ridicat privirea şi s-a uitat în altă parte.
M-am prefăcut că-i privesc trăsăturile lui Meluan, luând act
de pielea ei palidă şi de părul castaniu ondulat artistic. Gura
ei era plină şi roşie, fără a se da cu ruj. Linia gâtului era
mândră şi graţioasă.
Am dat din cap.
— Pot vedea în ea o bucată din viitorul dumneavoastră,
domnişoară.
Una din sprâncenele ei s-a ridicat un pic.
— Spune.
— În curând veţi primi scuze de la cineva. Iertaţi-mi ochii,
zboară ca păsările, din loc în loc. Nu-i pot ţine departe de faţa
dumneavoastră înfloritoare.
Meluan a zâmbit, dar n-a roşit. Nu era imună la linguşeală,
dar nici străină de ea. Am băgat la cap informaţia.
— Asta e o previziune destul de uşor de făcut, a zis ea. Mai
vezi şi altceva?
I-am analizat faţa încă un moment.
— Încă două aspecte, domnişoară. Îmi spune că sunteţi
Meluan Lackless şi că sunt la dispoziţia dumneavoastră.
A zâmbit şi mi-a dat mâna să i-o sărut. Am luat-o în mâna
mea şi mi-am plecat capul peste ea. N-am sărutat-o cu
adevărat, aşa cum ar fi fost corespunzător în Orânduire, ci
mi-am presat în schimb buzele scurt pe degetul meu

1341
arătător, care-i ţinea mâna. De fapt, sărutatul mâinii ar fi
fost teribil de îndrăzneţ în această parte a lumii.
Tachinarea noastră a fost întreruptă de sosirea supelor,
patruzeci de servitori punându-le înaintea celor patruzeci de
oaspeţi, toţi odată. Am gustat-o pe-a mea. De ce, pentru
Dumnezeu, ar face cineva o supă dulce?
Am mâncat o altă lingură şi m-am prefăcut că-mi place. Cu
colţul ochiului l-am privit pe vecinul meu, un omuleţ mai în
vârstă pe care-l ştiam a fi viceregele de Bannis.
Faţa şi mâinile îi erau zbârcite şi pătate, părul o dezordine
cenuşie. L-am văzut băgând un deget în supă fără pic de
jenă, gustând-o, apoi împingând castronul deoparte.
S-a scotocit prin buzunare şi şi-a deschis mâna să-mi arate
ce-a găsit.
— Mereu aduc un buzunar plin de migdale dulci la aşa ceva,
a zis el într-o şoaptă conspirativă, cu ochii la fel de şireţi ca
ai unui copil. Nu ştii niciodată cu ce vor încerca să te
hrănească.
A întins mâna.
— Ia dacă vrei.
Am luat una, i-am mulţumit şi-am dispărut din atenţia lui
pentru tot restul serii. Când m-am uitat înapoi peste câteva
minute, mânca nestingherit din buzunar şi se certa cu soţia
lui dacă poate sau nu ţărănimea să facă pâine din ghinde.
Din ce-am auzit, mi-am dat seama că era doar o mică parte
dintr-o ceartă mai mare pe care o purtaseră întreaga lor
viaţă.
În dreapta lui Meluan era un tânăr cuplu yllish, vorbind în
limba lor cadenţată. Asta, împreună cu decoraţiunile plasate
strategic care îi făcea dificil de văzut pe oaspeţii de pe
cealaltă parte a mesei, făcea ca Meluan şi cu mine să fim mai
singuri decât dacă ne-am fi plimbat împreună prin grădini.
Maerul gândise bine acest aranjament.
Supa a fost luată şi înlocuită cu o bucată de carne care cred
că era fazan acoperit cu un sos gros de smântână. Am fost
surprins să văd că era exact pe gustul meu.
— Deci, cum crezi că am ajuns să fim aşezaţi aşa? a întrebat

1342
Meluan conversaţional. Domnule…
— Kvothe.
Am făcut o plecăciune mică, stând aşezat.
— Ar putea fi din cauză că maerul doreşte să vă distreze, iar
eu sunt uneori bun pentru divertisment. Destul de bun. Sau
poate pentru c-am plătit o incredibilă sumă de bani
maestrului de ceremonii.
Zâmbetul i-a licărit din nou, când a luat o gură de apă.
Îi place îndrăzneala, m-am gândit.
Mi-am şters degetele şi aproape c-am lăsat şervetul pe masă,
ceea ce ar fi fost o greşeală teribilă. Era semnalul de
strângere a oricărui fel de mâncare servit. Făcut prea repede,
însemna o critică aspră adusă ospitalităţii gazdei. Am simţit
un şirag de mărgele de sudoare începând să mi se scurgă pe
spate, când am pliat şerveţelul în mod deliberat şi l-am pus
în poală.
— Deci, cum îţi ocupi timpul, domnule Kvothe?
Nu m-a întrebat cu ce mă ocup, ceea ce însemna că
presupunea că eram un membru al nobilimii. Din fericire,
pusesem deja bazele poveştii.
— Scriu un pic. Genealogii. Vreo două piese. Vă place
teatrul?
— Ocazional. Depinde.
— Depinde de piesă?
— Depinde de actori, a zis ea, cu o tensiune ciudată
atingându-i vocea.
N-aş fi observat dacă n-aş fi privit-o atât de îndeaproape. Am
decis să schimb subiectul pe un teren mai sigur.
— Cum vi s-au părut drumurile până la Severen? am
întrebat.
Toată lumea iubeşte să se plângă de drumuri. E un subiect
la fel de sigur ca vremea.
— Am auzit că au fost unele dificultăţi cu bandiţii în nord.
Speram să stârnesc un pic conversaţia. Cu cât vorbea mai
mult, cu atât puteam ajunge s-o cunosc mai bine.
— Drumurile sunt întotdeauna pline de bandiţi ruhi în
perioada asta a anului, a zis Meluan cu răceală.

1343
Nu doar bandiţi, bandiţi ruhi. Spusese cuvântul cu atâta
greutate de ură rece în voce, încât m-au trecut fiori. Îi ura pe
ruhi. Nu simplul dezgust pe care majoritatea oamenilor îl
simt pentru noi, ci o ură adevărată, cu dinţii ascuţiţi.
Am fost scutit să răspund de sosirea produselor de patiserie
cu fructe congelate. În stânga mea, viceregele se certa despre
ghinde cu soţia lui. În dreapta mea, Meluan rupea încet în
jumătate un pateu cu căpşuni, cu faţa palidă ca o mască de
fildeş. Privindu-i unghiile impecabil lustruite rupând pateul,
am ştiut că gândurile îi rămăseseră la ruhi.
•••
În afară de scurta ei menţionare a ruhilor, seara a mers
destul de bine.
Am făcut-o încet pe Meluan să se simtă în largul ei, vorbind
relaxat despre mărunţişuri. Cina pretenţioasă a durat două
ore, oferindu-ne suficient timp pentru discuţii. Am descoperit
că era exact cum sugerase Alveron: inteligentă, atractivă şi
bună de gură. Chiar şi cunoscând faptul că-i ura pe ruhi, nu
m-am putut abţine în totalitate să nu mă bucur de compania
ei.
M-am întors în apartamentul meu imediat după cină şi-am
început să scriu. Până când a venit maerul să mă caute,
aveam trei ciorne dintr-o scrisoare, o schiţă a unui cântec şi
cinci foi pline cu adnotări şi fraze pe care speram să le
folosesc mai târziu.
— Intraţi, Alteţă.
M-am uitat la el când a intrat. Abia dacă mai părea acelaşi
cu omul bolnăvicios, care abia se mişca şi pe care îl făcusem
bine. Se mai îngrăşase şi arăta cu cinci ani mai tânăr.
— Ce părere ai despre ea? a zis Alveron. Ţi-a menţionat de
vreun pretendent când aţi vorbit?
— Nu, Alteţă, i-am spus, dându-i o bucată de hârtie
împăturită. Aici e prima scrisoare pe care veţi dori să i-o
trimiteţi. Am încredere că puteţi găsi o modalitate de a i-o
oferi în secret?
A despăturit-o şi a-nceput să citească, buzele mişcându-i-se
în tăcere. Am compus o altă strofă din cântec, zdrăngănind

1344
din corzi alături de cuvinte.
În cele din urmă maerul a ridicat capul.
— Nu crezi că e cam mult? a zis el stânjenit.
— Nu.
M-am oprit din scris suficient pentru a gesticula cu condeiul
spre o altă bucată de hârtie.
— Aceea e prea mult. Cea din mâna dumneavoastră e
suficientă. Are o dâră de romantism în ea. Vrea să fie
cucerită, deşi probabil ar nega asta.
Expresia maerului era încă neîncrezătoare, aşa că m-am tras
de la masă şi-am lăsat pana jos.
— Alteţă, aţi avut dreptate. E o femeie demnă de urmărit. În
câteva zile, o duzină de bărbaţi de rang vor vrea s-o ia de
soţie. Am dreptate?
— Există deja o duzină, a zis el aspru. În curând vor fi trei
duzini.
— Adăugaţi o duzină cu care se va întâlni la cină sau la
mersul prin grădină. Apoi, o altă duzină care o va curta de
dragul vânătorii. Dintre aceste zeci, câţi îi vor scrie scrisori şi
poezii? Îi vor trimite flori, brelocuri, simboluri de afecţiune. În
curând va primi un potop de atenţie. Aveţi o şansă, pe cea
mai bună.
I-am arătat scrisoarea.
— Acţionaţi rapid. Acea scrisoare îi va aprinde imaginaţia,
curiozitatea. În vreo două zile, când celelalte scrisori se vor
aglomera pe biroul ei, ea o va aştepta pe-a doua de la noi.
A părut să ezite o clipă, apoi umerii i s-au lăsat.
— Eşti sigur?
Am clătinat din cap.
— Nu există certitudini în aşa ceva, Alteţă. Numai speranţă.
E cel mai mult din ce pot să vă ofer.
Alveron a ezitat.
— Nu ştiu nimic despre asta, a zis cu o nuanţă de
irascibilitate. Aş vrea să existe o carte de reguli pe care un
bărbat să le urmeze.
Pentru o clipă, a semănat foarte mult cu un om obişnuit şi
foarte puţin cu maerul Alveron.

1345
Sincer, eram şi eu destul de îngrijorat. Tot ce ştiam despre
curtarea femeilor intra confortabil într-un degetar, fără a
scoate degetul din el.
Pe de altă parte, aveam vaste cunoştinţe secundare. Zeci de
mii de cântece romantice, piese de teatru, povestiri, şi toate
luate la un loc trebuia să valoreze ceva.
Partea proastă era că-l văzusem pe Simmon urmărind
aproape toate femeile pe-o rază de cinci kilometri de la
Universitate cu entuziasmul sortit eşecului al unui copil care
încearcă să zboare. Ba mai mult, văzusem o sută de bărbaţi
spărgându-se în bucăţi în faţa Dennei, ca navele care
încearcă să ignore mareea.
Alveron s-a uitat la mine cu o îngrijorare onestă pe faţă.
— Crezi că o lună va fi de-ajuns?
Când am vorbit, am fost surprins de încrederea din vocea
mea.
— Alteţă, dacă nu vă pot ajuta s-o cuceriţi în termen de-o
lună, atunci nu mai e nimic de făcut.

1346
 CAPITOLUL 68
Preţul unei pâini

Zilele care au urmat au fost plăcute. Am petrecut ore însorite

cu Denna, în Severenul de Jos, explorând oraşul şi satele
dimprejur. Ne-am petrecut timpul călărind, înotând, cântând
sau pur şi simplu vorbind cât era după-amiaza de lungă. Am
curtat-o nesăbuit şi fără speranţă, căci numai un prost ar fi
sperat s-o cucerească.
Apoi m-am întors în apartamentul meu şi am pus pe hârtie
scrisoarea pe care o construisem în minte toată ziua. Sau mi-
am turnat torentul de cântec în ea. Şi în acea scrisoare sau
melodie am spus tot ce nu îndrăznisem să-i spun Dennei
toată ziua. Lucrurile care ştiam că ar speria-o.
După ce terminam scrisoarea sau melodia, o scriam din nou.
Mai atenuam vreo câteva sincerităţi. O netezeam şi o
potriveam până când era perfectă pentru Meluan Lackless ca
o mănuşă din piele de viţel.
A fost idilic. Aveam mai mult noroc s-o găsesc pe Denna în
Severen decât avusesem vreodată în Imre. Am petrecut
împreună ore în şir, uneori mai mult decât o dată pe zi,
uneori trei-patru zile la rând.
Deşi, ca să spunem tot adevărul, nu totul era perfect. Au
existat câteva cute în pătură, cum obişnuia tatăl meu să
spună.
În primul rând a fost un tânăr domn pe nume Gerred, care a
însoţit-o pe Denna la una dintre primele noastre întâlniri în
Severenul de Jos. El n-o cunoştea ca Denna, desigur. Îi zicea
Ălora, şi aşa am făcut şi eu în acea zi.
Ajunsesem să cunosc foarte bine expresia resemnată de pe
faţa lui Gerred. O cunoştea pe Denna de suficient de mult
timp pentru a se îndrăgosti de ea, şi tocmai începuse să-şi
dea seama că nu prea mai avea timp la dispoziţie.
Am văzut cum şi el făcea aceleaşi greşeli pe care le mai
văzusem la alţii înaintea lui.

1347
Îşi pusese braţul în jurul ei, posesiv. Îi dăruise un inel. În
timp ce ne plimbam prin oraş, se oferea să-i cumpere orice
părea să-şi dorească pentru mai mult de trei secunde.
Încercase să-i smulgă promisiunea unor întâlniri viitoare. Un
dans la casa parohială a lui DeFerre? Cină la Pensiunea de
Aur? Oamenii Contelui Abelard joacă mâine Regele Zece-
bănuţi…!?
Luată separat, oricare dintre aceste propuneri ar fi fost bună.
Poate chiar fermecătoare. Dar luate împreună, trădau
disperare pură. Se agăţa de Denna ca şi cum s-ar fi înecat şi
ea era o scândură de lemn salvatoare.
Când ea nu se uita, el se zgâia la mine, şi când Denna şi-a
luat la revedere de la amândoi în acea seară, faţa i-a căzut şi
a pălit de parcă ar fi fost deja mort de două zile.
A doua cută a fost mai rea. După ce l-am ajutat pe maer să-
şi curteze doamna aproape două intervale, Denna a dispărut.
Fără urmă şi fără niciun cuvânt de avertisment. Fără niciun
bilet de adio sau de scuze. Am aşteptat timp de trei ore la
grajdul unde stabiliserăm să ne întâlnim. După aceea m-am
dus la hanul ei, unde am aflat că se mutase cu toate
lucrurile cu o noapte înainte.
M-am dus în parcul unde luasem prânzul în ziua precedentă,
apoi în alte câteva locuri unde obişnuiam să mergem
împreună. Era aproape de miezul nopţii când am luat
ascensorul înapoi spre partea de sus a Perpendicularei.
Chiar şi atunci o parte din mine spera prosteşte ca ea să mă
salute din vârf, alergând din nou în braţele mele cu
entuziasmul ei sălbatic.
Dar nu era acolo.
În noaptea aceea n-am scris nicio scrisoare sau cântec
pentru Meluan.
A doua zi am bântuit mai multe ore prin Severenul de Jos,
îngrijorat şi rănit. Mai târziu în acea noapte, în apartamentul
meu, am transpirat şi am blestemat şi am mototolit vreo
douăzeci de coli de hârtie înainte de a produce trei scurte,
doar pe jumătate tolerabile paragrafe, pe care i le-am dat
maerului să facă ce vrea cu ele.

1348
În a treia zi, inima îmi era ca o piatră în piept. Am încercat să
termin cântecul pe care-l scriam pentru maer, dar din
eforturile mele n-a ieşit nimic care să merite. În prima oră,
notele pe care le cântam erau de plumb şi fără viaţă. În a
doua oră, au devenit discordante şi şovăielnice. Am insistat
până când fiecare sunet scos de lăuta mea a devenit un cuţit
strâns între dinţi.
În final, mi-am lăsat biata lăută torturată să tacă,
amintindu-mi ceva ce tatăl meu spusese cu mult timp în
urmă: „Cântecele îşi aleg singure ora şi momentul. Când
armonia sună ca o cutie de conserve, există un motiv. Tonul
armoniei e ardoarea inimii tale şi nu există apă limpede într-
o fântână noroioasă. Nu poţi decât să laşi nămolul să se
decanteze, altfel muzica ta va fi seacă precum un clopot
spart”.
Am pus lăuta în cutia ei, conştient de acest adevăr. Am avut
nevoie de câteva zile înainte de a mă putea întoarce productiv
la curtarea lui Meluan în numele maerului.
Lucrarea era prea delicată pentru a forţa sau a falsifica.
Pe de altă parte, ştiam că maerului nu i-ar fi plăcut să
întârzii. Aveam nevoie de o diversiune, iar cum maerul era
enervant de inteligent, trebuia să fie cel puţin pe jumătate
justificată.
•••
Am auzit şuieratul curentului de aer care semnala că maerul
deschisese uşa pasajului secret din camera mea de toaletă.
Am făcut tot posibilul să mă plimb nervos în timp ce intra el
pe uşă.
Alveron continuase să se întremeze în ultimele două
răstimpuri, iar chipul lui nu mai era tras şi cenuşiu. Avea
chiar siluetă în găteala lui, o cămaşă şi un sacou de culoarea
cremoasă a fildeşului şi o jachetă rigidă de un profund
albastru safir.
— Am primit mesajul tău, a zis el brusc. Deci ai terminat
melodia?
M-am întors spre el.
— Nu, Alteţă. Ceva mai important decât melodia mi-a intrat

1349
în atenţie.
— În ce te priveşte, nu există nimic mai important decât
cântecul, a zis maerul ferm, trăgându-şi manşeta cămăşii, s-
o îndrepte. Am auzit de la mai multe persoane că Meluan a
fost foarte mulţumită de primele două. Ar trebui să-ţi
concentrezi toate eforturile în această direcţie.
— Alteţă, sunt extrem de conştient de faptul că…
— Spune, nu te lenevi, a zis Alveron nerăbdător, ridicându-şi
faţa la ceasul care stătea în colţul camerei. Trebuie să ajung
la nişte întâlniri.
— Viaţa vă e în continuare în pericol din partea lui Caudicus.
Dacă maerul se descurca cu asta, ar fi putut să trăiască pe
scenă. Singura breşă în calmul lui a fost o scurtă ezitare
când şi-a tras şi cealaltă manşetă la loc.
— Cum aşa? a întrebat el, aparent indiferent.
— Mai există şi alte moduri de a vă face rău în afară de
otravă. Ceva ce poate fi făcut de la distanţă.
— O vrajă, vrei să spui, a zis Alveron. Ar putea să evoce ceva
şi să facă o trimitere ca să mă dea peste cap?
Tehlu ai milă, vrăji şi trimiteri. Mi-era uşor să uit că acest om
inteligent, subtil şi altfel educat era doar un pic mai mult
decât un copil când venea vorba de chestiuni misterioase. El
probabil credea în zâne şi morţi vii. Bietul nătărău.
Oricum, încercarea de a-l reeduca ar fi fost obositoare şi
contraproductivă.
— Există şi posibilitatea asta, Alteţă. Precum şi alte
ameninţări, mai directe.
A renunţat să simuleze indiferenţa şi m-a privit în ochi.
— Ce-ar putea fi mai direct decât o trimitere?
Maerul nu era genul de om care să fie convins doar prin
cuvinte, aşa că am luat un măr dintr-un bol de fructe şi l-am
lustruit pe mânecă înainte de a i-l înmâna.
— Vreţi să ţineţi asta o clipă, Alteţă?
El l-a luat, suspicios.
— Despre ce e vorba, atunci?
M-am dus spre minunata mea mantie bordo atârnată pe
perete şi am extras un ac dintr-unul din multele sale

1350
buzunare.
— Vă arăt genul de lucruri de care e capabil Caudicus,
Alteţă.
Am întins mâna după măr.
Mi l-a dat înapoi şi l-am privit. Ţinându-l într-un unghi de
lumină, am văzut ceea ce speram, o pată pe coaja lucioasă a
mărului. Am murmurat o cetluire, concentrat pe Alarul meu,
şi am împins acul în centrul amprentei vagi pe care degetul
lui arătător o lăsase în coaja mărului.
Alveron s-a smucit şi a scos un sunet mut de surpriză,
holbându-se la mâna lui ca şi cum, să zicem, s-ar fi înţepat
în mod neaşteptat cu un ac.
M-am aşteptat pe jumătate să mă mustre, dar n-a făcut
nimic de genul ăsta.
Ochii i s-au deschis larg, iar el a pălit. Apoi expresia i-a
devenit îngrijorată, în timp ce urmărea mărgelele de sânge
scurgându-i-se din deget.
Şi-a umezit buzele şi şi-a pus încet degetul în gură.
— Înţeleg, a zis el liniştit. Te poţi păzi împotriva a aşa ceva?
Nu era chiar o întrebare.
Am dat din cap, menţinându-mi expresia gravă.
— Oarecum, Alteţă. Cred că pot crea o… vrajă pentru a vă
proteja. Regret doar că nu m-am gândit la asta mai devreme,
dar m-am luat cu una şi alta…
— Da, da.
Maer mi-a făcut semn cu mâna în tăcere.
— Şi de ce ai nevoie pentru o astfel de vrajă?
Era o întrebare cu mai multe straturi. La suprafaţă întreba
de ce materiale am nevoie. Dar maerul era un om practic. Mă
întreba şi preţul meu.
— În atelierul de lucru din turnul lui Caudicus ar trebui să
fie tot ce am nevoie, Alteţă. Materialele pe care nu le are el, aş
putea să le găsesc în Severen, dacă mi se lasă timp.
Apoi m-am oprit, evaluând partea a doua a întrebării,
gândindu-mă la sute de lucruri pe care mi le-ar fi putut
acorda maerul: bani să înot în ei, o lăută nouă, în genul celor
pe care numai regii şi le-ar putea permite. Am simţit cum mă

1351
străbate un fior la acest gând. O lăută Antressor. Nu mai
văzusem niciuna, dar văzuse tatăl meu. Cântase cu una o
dată, în Anilin, şi uneori, la o cană de vin, vorbea despre
asta, mâinile lui descriind forme blânde în aer.
Maerul ar putea aranja asta cât ai clipi. Toate astea şi multe
altele, desigur. Alveron putea aranja accesul la o sută de
biblioteci private. Niciun patronaj oficial n-ar fi fost ceva
mărunt venind din partea lui. Numele maerului ar fi deschis
uşile la fel de repede ca al regelui.
— Ar fi câte ceva, am zis lent. Aveam speranţa să discut cu
Alteţa Voastră. Am un proiect care necesită ajutor pentru a-l
realiza corespunzător. Şi am o prietenă, o muzicantă
talentată, care s-ar putea folosi de un patron bine situat…
M-am oprit semnificativ.
Alveron a dat din cap, ochii lui cenuşii arătând că a înţeles.
Maerul nu era prost. Ştia preţul unei pâini.
— O să-l trimit pe Scăriţă cu cheile de la turnul lui Caudicus,
a zis el. Cât va dura să produci vraja?
M-am oprit să fac o evaluare.
— Cel puţin patru zile, Alteţă.
Ăsta era timpul în care apele noroioase ale creativităţii mele
s-ar fi curăţat. Sau timpul în care Denna s-ar fi putut
întoarce din orice misiune ar fi îndepărtat-o brusc.
— Dacă aş fi fost sigur de echipamentul lui, aş fi putut spune
că mai devreme, dar va trebui să mă mişc cu grijă. Nu se ştie
ce-ar fi putut să facă Caudicus ca să întineze lucrurile
înainte de a fugi.
Alveron s-a încruntat auzind asta.
— O să fii în stare să-ţi continui şi proiectele actuale?
— Nu, Alteţă. Va fi destul de obositor şi consumator de timp.
Mai ales că presupun că preferaţi să fiu discret în timp ce
adun materiale din Severenul de Jos.
— Da, desigur.
A expirat greu, pe nas.
— Ei, drăcia dracului, lucrurile mergeau aşa de bine! Pe cine
să pun să-mi scrie scrisori cât eşti tu ocupat?
A spus ultima parte îngândurat, mai mult pentru sine.

1352
Trebuia să opresc acel gând înainte să prindă rădăcini. Nu
voiam să împart cu nimeni favoarea curtării lui Meluan.
— Nu cred că va fi necesar, Alteţă. Acum şapte-opt zile,
probabil că ar fi fost. Dar acum, cum aţi spus, i-am captat
interesul. E încântată, dornică de următorul contact. Dacă
trec câteva zile fără nimic de la noi, va fi dezamăgită. Dar,
mai important, va fi îngrijorată că v-a ieşit din atenţie.
Maerul şi-a netezit barba cu o mână, cu o expresie
meditativă. M-am gândit că face o comparaţie cu a prinde un
peşte în plasă, dar m-am îndoit că maerul fusese implicat
vreodată în ceva atât de rustic ca pescuitul.
— Nu ştiu dacă pot îndrăzni, Alteţă. Dar în tinereţea
dumneavoastră aţi încercat vreodată să câştigaţi afecţiunea
vreunei domniţe?
Alveron a zâmbit la frazarea mea grijulie.
— Poţi îndrăzni.
— Pe care aţi găsit-o mai interesantă? Pe cea care v-a sărit în
braţe imediat sau pe cea care a fost mai dificilă, mai
reticentă, chiar indiferentă faţă de demersul dumneavoastră?
Ochii maerului erau pierduţi în amintiri.
— Asta e valabil şi în cazul femeilor. Unele nu pot suporta ca
un bărbat să se agaţă de ele. Şi toate apreciază spaţiul,
pentru a-şi face propriile alegeri. E greu cu ceva care e mereu
acolo.
Alveron a dat din cap.
— E ceva adevăr în asta. Absenţa hrăneşte afecţiunea.
A dat din cap mai ferm.
— Foarte bine. Trei zile.
S-a uitat din nou la ceas.
— Şi acum trebuie să fiu…
— Încă ceva, Alteţă, am zis repede. Vraja pe care o voi face
trebuie reglată în mod special pentru dumneavoastră. Va fi
nevoie să cooperaţi.
Mi-am dres vocea.
— Mai precis, o parte din dumneavoastră…
Mi-am dres vocea.
— Esenţa.

1353
— Vorbeşte clar.
— O cantitate mică de sânge, salivă, piele, păr şi urină.
Am oftat în sinea mea, ştiind că pentru cineva educat în
superstiţiosul Vintic asta suna ca o reţetă pentru o trimitere
sau pentru altceva la fel de ridicol.
Aşa cum mă aşteptam, ochii lui Maer s-au îngustat la auzul
listei.
— Deşi nu sunt expert, astea par să fie tocmai lucrurile de
care ar trebui să evit să mă despart, a zis el încet. Pot să am
încredere în tine?
Aş fi putut să-mi susţin loialitatea amintind de serviciul meu
din trecut sau aducându-i la cunoştinţă că i-am salvat deja
viaţa. Dar în ultima lună ajunsesem să ştiu cum lucrează
mintea maerului.
I-am oferit cel mai bun zâmbet al meu.
— Sunteţi un om inteligent, Alteţă. Sunt sigur că ştiţi
răspunsul fără să vi-l spun eu.
Mi-a întors zâmbetul.
— Înveseleşte-mă, atunci.
Am ridicat din umeri.
— Mort nu-mi sunteţi de niciun folos, Alteţă.
Ochii lui cenuşii i-au căutat pe-ai mei pentru o clipă, apoi a
dat din cap, satisfăcut.
— Foarte adevărat. Trimite un mesaj când ai nevoie de acele
lucruri.
S-a întors să plece.
— Trei zile.

1354
 CAPITOLUL 69
Atâta nebunie

Am făcut mai multe drumuri până în Severenul de Jos,

pentru a aduna materiale pentru gramul lui Alveron. Aur
brut. Nichel şi fier. Cărbune şi acizi erodanţi. Am făcut rost
de bani pentru aceste achiziţii prin vânzarea a diverse piese
de echipament din atelierul lui Caudicus. I-aş fi putut cere
bani maerului, dar îmi plăcea să creadă mai degrabă că sunt
bani din resurse independente decât că sunt o epuizare
financiară în desfăşurare.
Printr-o coincidenţă, în decursul cumpărărilor şi vânzărilor,
am vizitat multe dintre locurile în care petrecusem timp
împreună cu Denna.
Mă obişnuisem atât de mult s-o întâlnesc, încât mi se părea
c-o văd şi când nu era acolo. În fiecare zi, inima mea plină de
speranţă creştea la vederea ei trecând pe lângă un colţ,
intrând într-o cizmărie, ridicând mâna s-o fluture de pe
partea cealaltă a curţii. Dar nu era niciodată cu adevărat ea,
şi în fiecare seară mă întorceam pe proprietatea maerului
mai nefericit decât cu o zi înainte.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, Bredon părăsise
Severenul în urmă cu câteva zile, pentru a-şi vizita nişte rude
apropiate. Nu-mi dădusem seama cât de mult ajunsesem să
depind de el până când n-a plecat.
Aşa cum am spus deja, un gram nu e deosebit de dificil de
făcut dacă ai echipamentul adecvat, o schemă şi-un Alar ca o
lamă din oţel Ramston.
Instrumentele de prelucrare a metalelor din turnul lui
Caudicus erau funcţionale, deşi nici pe departe la fel de bune
ca cele din Partizanat. Nici schema nu era dificilă, pentru că
am o memorie bună pentru aşa ceva.
În timp ce lucram la gramul maerului, am început şi un al
doilea, pentru a-l înlocui pe cel pe care-l pierdusem. Din
păcate, având în vedere starea relativ rudimentară a

1355
echipamentului cu care lucram, n-am avut timp să-l termin
cum trebuie.
Am terminat gramul maerului la trei zile după ce-am vorbit
cu maerul şi la şase zile după dispariţia subită a Dennei. În
ziua următoare mi-am abandonat căutarea inutilă şi m-am
plantat într-una din cafenelele în aer liber, unde mi-am băut
cafeaua şi-am încercat să găsesc inspiraţie pentru melodia pe
care i-o datoram maerului. Zece ore am petrecut acolo, şi
singurul act de creaţie realizat a fost de a transforma în mod
miraculos aproape patru litri de cafea într-un minunat pipi
aromat.
În noaptea aceea am băut o cantitate neînţeleaptă de
carcalete şi-am adormit cu capul pe birou. Cântecul pentru
Meluan nu era încă terminat. Maerul n-a fost tocmai
mulţumit.
•••
Denna a reapărut în ziua a şaptea, când căutam prin
vizuinile noastre din Severenul de Jos. În ciuda tuturor
căutărilor mele, ea m-a văzut prima şi a fugit râzând până
lângă mine, încântată să-mi povestească despre o melodie pe
care o auzise cu o zi înainte. Am petrecut ziua împreună la
fel de uşor ca şi cum n-ar fi fost plecată.
N-am întrebat-o despre dispariţia ei subită. O ştiam pe
Denna de mai bine de un an şi înţelesesem câteva dintre
cotiturile ascunse ale inimii ei. Ştiam că îşi preţuia
intimitatea. Ştiam că avea secrete.
În acea noapte eram într-o grădiniţă care împrejmuia
Perpendiculara. Ne-am aşezat pe o bancă de lemn, uitându-
ne peste oraşul întunecat de mai jos: o întindere murdară de
lumini de lămpi, felinare cu gaz, câteva puncte de lumină
simpatetică răspândite pe întreg teritoriul.
— Îmi pare rău, ştii, a zis ea încet.
Stătuserăm şi ne uitaserăm în linişte la luminile oraşului
timp de aproape un sfert de oră. În cazul în care continua
vreo conversaţie anterioară, nu-mi aminteam care era aceea.
— Poftim?
Cum Denna n-a zis nimic pe moment, m-am întors să mă uit

1356
la ea. Nu era lună pe cer, iar noaptea era întunecată. Faţa ei
era slab luminată de la miile de lumini de mai jos.
— Uneori plec, a zis ea în cele din urmă. Rapid şi în tăcere în
noapte.
Denna nu se uita la mine când vorbea, ţinându-şi ochii negri
fixaţi pe oraşul de mai jos.
— Aşa fac eu, a continuat cu voce liniştită. Plec. Fără niciun
cuvânt sau avertisment. Fără nicio explicaţie după. Uneori
doar asta pot face.
Apoi s-a întors pentru a mă privi în ochi, cu faţa serioasă în
lumina slabă.
— Sper că ştii fără să-ţi spun, a zis ea. Sper că nu e nevoie
să-ţi spun…
Denna s-a întors să se uite la luminile sclipitoare.
— Dar pentru cât contează, îmi pare rău.
Apoi am mai stat un timp, bucurându-ne de o tăcere
confortabilă. Aş fi vrut să spun ceva. Aş fi vrut să spun că nu
m-a deranjat, dar ar fi fost o minciună. Aş fi vrut să-i spun
că pentru mine conta cu adevărat doar c-a venit înapoi, dar
eram îngrijorat c-ar putea fi mult prea adevărat.
Deci, decât să risc să spun ceva greşit, n-am zis nimic. Ştiam
ce se-ntâmplă cu bărbaţii care se agăţau prea tare de ea.
Asta era diferenţa între mine şi ceilalţi. Nu mă agăţam de ea,
încercând s-o posed. Nu mi-am trecut braţul în jurul ei, nu i-
am şoptit la ureche şi n-am sărutat-o pe neaşteptate pe
obraz.
Desigur, mă gândisem la asta. Încă îmi aminteam de căldura
ei, atunci când îşi aruncase braţele în jurul meu în apropiere
de ascensorul cu cal. Erau momente în care mi-aş fi dat
mâna dreaptă s-o pot ţine din nou în braţe.
Dar apoi mă gândeam la feţele altor bărbaţi când realizau că
Denna îi părăsea. M-am gândit la toţi ceilalţi care încercaseră
s-o ţină în loc şi nu reuşiseră. Aşa că am rezistat să-i arăt
cântecele şi poeziile pe care le scrisesem, ştiind că prea mult
adevăr poate compromite atâta efort.
Şi dacă asta însemna că nu era în întregime a mea, ce? Eram
cel la care putea reveni întotdeauna fără teama că o judec şi

1357
că-i pun întrebări. Aşa că n-am încercat s-o câştig şi m-am
mulţumit cu un joc frumos.
Dar exista mereu o parte din mine care spera la mai mult,
deci mereu o parte din mine era proastă.
•••
Zilele au trecut, şi am explorat împreună cu Denna străzile
din Severen. Am lenevit în cafenele, am văzut piese de teatru,
am fost să călărim. Ne-am urcat pe faţa Perpendicularei
folosind drumul pe jos doar pentru a spune c-am făcut-o şi
pe-asta. Am vizitat pieţele docurilor, o menajerie ambulantă
şi mai multe magazine cu obiecte rare.
În unele zile n-am făcut nimic altceva decât să stăm şi să
vorbim, şi în acele zile nimic nu ne-a umplut conversaţiile la
fel de mult ca muzica.
Am petrecut nenumărate ore discutând despre acest
meşteşug. Despre cum se potrivesc melodiile una cu alta.
Despre cum se suprapun refrenele şi versurile, despre ton şi
mod şi ritm.
Acestea erau lucruri pe care eu le învăţasem de la o vârstă
fragedă şi la care mă gândisem de multe ori. Şi deşi Denna
era nouă la această lecţie, într-un anumit fel asta era în
avantajul ei. Eu am aflat despre muzică dinainte de-a putea
vorbi. Ştiam zece mii de moduri de a face strofe şi versuri mai
bine decât îmi ştiam dosul mâinilor.
Denna nu ştia. Într-un fel asta a împiedicat-o, dar în altul i-a
făcut muzica ciudată şi minunată…
Nu mă pricep să explic asta. Gândiţi-vă că muzica ar fi un
oraş întortocheat ca Bobcatranul. În anii cât am trăit acolo,
ajunsesem să-i cunosc străzile. Nu doar străzile principale.
Nu doar aleile. Ştiam scurtăturile şi acoperişurile şi bucăţi
din canalizare. Din acest motiv, mă puteam deplasa prin oraş
ca un iepure într-o vizuină. Eram rapid, viclean şi isteţ.
Denna, pe de altă parte, nu fusese niciodată antrenată. Nu
ştia nimic despre scurtături. Ai fi crezut că va fi obligată să
rătăcească prin oraş, pierdută şi neajutorată, prinsă într-un
labirint întortocheat din piatră de mortar.
În schimb, ea pur şi simplu trecea prin pereţi. Nu ştia

1358
altceva. Nimeni nu-i spusese vreodată că nu poate. Din
această cauză, trecea prin oraş ca o creatură de basm.
Străbătea drumuri pe care nimeni altcineva nu le putea
vedea, şi asta îi făcea muzica sălbatică şi ciudată şi liberă.
•••
În final a fost nevoie de douăzeci şi trei de scrisori, şase
cântece şi, deşi mi-e ruşine s-o spun, un poem.
A fost mai mult de-atât, desigur. Scrisorile în sine nu pot
câştiga inima unei femei. Alveron a contribuit şi el cu o
bucată considerabilă de curtare. Şi după ce i s-a arătat lui
Meluan ca pretendentul ei anonim, a făcut cea mai mare
parte a trebii, atrăgând-o încet pe Meluan de partea lui cu
respectul blând pe care-l simţea pentru ea.
Dar scrisorile mele îi atrăseseră atenţia. Cântecele mele o
aduseseră suficient de aproape pentru ca Alveron să-şi arate
farmecul lent şi gureş.
Chiar şi aşa, îmi pot revendica doar o bucăţică din meritul
pentru scrisori şi cântece. Cât despre poem, un singur lucru
pe lume mă putea împinge spre o astfel de nebunie.

1359
 CAPITOLUL 70
Agăţarea

M-am întâlnit cu Denna în faţa hanului ei de pe Aleea Cretei,

un locşor numit Patru Lumânări. Când am dat colţul şi am
văzut-o stând în lumina felinarului agăţat deasupra uşii din
faţă, am simţit o bucurie crescândă, la simpla plăcere de-a o
găsi când o caut.
— Am primit biletul de la tine, i-am spus. Imaginează-ţi cât
m-am bucurat.
Denna a zâmbit şi a făcut o reverenţă cu o singură mână.
Purta o fustă, nu o rochie complicată, ca cele ale femeilor din
nobilime, ci o simplă bucată de pânză pe care ai putea-o
purta în timp ce strângi fânul sau cu care te duci la dans în
şopron.
— Nu eram sigură că ajungi, a zis ea. A trecut ora când
majoritatea oamenilor normali se bagă-n pat.
— Recunosc c-am fost surprins, am zis. Dacă eram băgăreţ,
aş fi întrebat ce te-a ţinut ocupată până la ora asta
neobişnuită.
— Afacerile, a zis ea cu un oftat dramatic. O întâlnire cu
patronul meu.
— S-a întors în oraş? am întrebat-o.
A dat din cap.
— Şi a vrut să vă întâlniţi la miezul nopţii? am întrebat-o.
Asta e… ciudat.
Denna a ieşit de sub firma hanului şi am pornit împreună pe
stradă.
— Mâna care ţine punga… a zis ea, ridicând neputincioasă
din umeri. Orele ciudate şi locurile incomode sunt regula
pentru Magistrul Ulm. O parte din mine bănuieşte că e pur şi
simplu un nobil singur, plictisit de patronajul obişnuit. Mă
întreb dacă nu cumva condimentează situaţia pretinzând că
e implicat într-o intrigă întunecată, nu doar că-mi plăteşte
melodiile.

1360
— Deci, care-i planul pentru seara asta? am întrebat-o.
— Să-mi petrec timpul în plăcuta ta companie, a zis Denna,
întinzându-se să mă ia de braţ.
— În cazul ăsta, am ceva să-ţi arăt, am spus. E o surpriză.
Va trebui să ai încredere în mine.
— Am mai auzit asta de zeci de ori.
Ochii negri ai Dennei străluceau răutăcioşi.
— Dar niciodată toate odată şi nu de la tine.
A zâmbit.
— Îţi acord prezumţia de nevinovăţie şi o să-mi păstrez ironia
plictisitoare pentru mai târziu. Du-mă unde vrei.
Aşa că ne-am îndreptat spre Severenul de Sus cu ascensorul
tras de cal, din care ne-am holbat la luminile oraşului de mai
jos pe timp de noapte, ca nişte cretini de speţă joasă ce eram.
Am luat-o la o plimbare lungă pe străzile pietruite, pe lângă
magazine şi grădiniţe. Apoi am lăsat în urmă clădirile, ne-am
urcat pe un gărduleţ de lemn şi ne-am îndreptat spre silueta
întunecată a unui hambar gol.
Văzând asta, Denna n-a mai putut să tacă.
— Ei bine, ai făcut-o, a spus ea. M-ai surprins.
I-am zâmbit şi am continuat s-o conduc în întunericul
hambarului. Era plin de miros de fân şi de lipsa animalelor.
Am condus-o către o scară care dispărea în întuneric
deasupra capetelor noastre.
— O şură? a întrebat, cu voce sceptică.
S-a oprit şi mi-a aruncat o privire ciudată, curioasă.
— Mă confunzi, în mod evident, cu o fată de 14 ani de la o
fermă veche pe nume…
Gura i s-a mişcat fără să scoată niciun sunet pentru un
moment.
— Ceva de la ţară.
— Gretta, am sugerat.
— Da, a zis ea. M-ai confundat în mod evident cu o fetiţă
nedezvoltată de la o fermă numită Gretta.
— Stai liniştită, i-am spus. Dacă aş încerca să te seduc, nu
aşa aş proceda.
— Serios? a zis ea, trecându-şi mâna prin păr.

1361
Degetele ei au început să împletească părul, apoi s-a oprit şi
l-a îndreptat.
— Atunci ce facem aici?
— Ai spus cât de mult ţi-au plăcut grădinile, i-am zis. Şi
grădinile lui Alveron sunt deosebit de frumoase. M-am gândit
că te-ar putea bucura un tur prin locul ăsta.
— În miez de noapte, a zis Denna.
— O plimbare fermecătoare sub clar de lună, am corectat-o.
— Nu e nicio lună pe cer în seara asta, a punctat ea. Sau
dacă e, abia dacă e o feliuţă subţire.
— Fie cum o fi, i-am spus, refuzând să mă descurajez. De cât
de multă lumină a lunii e nevoie, de fapt, ca să te bucuri de
mirosul delicat al florilor de iasomie?
— Într-o şură, a zis Denna cu vocea plină de neîncredere.
— Şura e cel mai simplu mod de a ajunge pe acoperiş, am
zis. De-acolo, pe proprietatea maerului. De-acolo, în grădină.
— Dacă te afli în serviciul maerului, de ce nu i-ai cerut pur şi
simplu să te lase să intri? a zis ea.
— Ah, am zis în mod dramatic, ţinând un deget ridicat. În
asta constă aventura. O sută de bărbaţi te-ar fi putut plimba
pur şi simplu prin grădinile maerului. Dar unul singur te
poate strecura înăuntru.
I-am zâmbit.
— Ce-ţi ofer eu, Denna, e o ocazie unică.
Mi-a zâmbit.
— Îmi ştii atât de bine străfundul sufletului.
Am întins mâna ca şi cum eram pe cale s-o ajut să urce într-
o trăsură.
— Domnişoară.
Denna mi-a luat mâna, apoi s-a oprit de îndată ce-a pus
piciorul pe prima treaptă a scării.
— Stai, nu eşti un domn. Încerci să mi te uiţi sub rochie.
M-am uitat la ea cât am putut de jignit, apăsându-mi mâna
pe piept.
— Domnişoară, ca gentleman vă asigur…
S-a făcut spre mine.
— Mi-ai spus deja că nu eşti un gentleman, a zis ea. Eşti un

1362
hoţ şi încerci să furi o privire.
S-a dat înapoi şi mi-a parodiat gestul curtenitor de mai
devreme.
— Domnule…
Ne-am dus prin şură pe acoperiş şi-n grădină.
Aşchia ascuţită a lunii de deasupra era subţire ca o şoaptă,
atât de palidă, încât nu micşora deloc lumina stelelor.
Grădinile erau surprinzător de liniştite pentru o astfel de
noapte caldă şi frumoasă.
De obicei, chiar şi la acea oră întârzie cuplurile se plimbau pe
cărări sau şuşoteau pe băncile arcuite. M-am întrebat dacă
vreun bal sau treburi de la Curte îi îndepărtaseră pe toţi.
Grădinile maerului erau vaste, cu cărări cotite şi garduri vii
plasate viclean, făcându-le să pară mai mari. Denna şi cu
mine am mers braţ la braţ, ascultând suspinul vântului
printre frunze. Mă simţeam ca şi cum eram singurii oameni
din lume.
— Nu ştiu dacă-ţi aminteşti de-o conversaţie pe care am
avut-o cu ceva timp în urmă, am zis încet, nedorind să stric
liniştea. Am vorbit despre flori.
— Îmi amintesc, a zis ea la fel de moale.
— Ai zis că tu crezi că toţi bărbaţii şi-au învăţat lecţiile
despre curtat din aceeaşi carte uzată.
Denna a râs în linişte, mai mult o mişcare decât un sunet.
Şi-a pus mâna la gură.
— O, am uitat. Aşa am zis, nu?
Am dat din cap.
— Ai zis că toţi ţi-au adus trandafiri.
— Tot aşa fac şi-acum, a zis ea. Mi-aş dori să găsească o
carte nouă.
— M-ai pus să aleg o floare care ţi s-ar potrivi mai bine, i-am
spus.
Mi-a zâmbit timid.
— Îmi amintesc, te-am testat.
Apoi, s-a încruntat.
— Dar m-ai învins alegând ceva de care nici n-auzisem, să
nu mai zic de văzut.

1363
Am dat un colţ şi poteca ne-a condus spre tunelul verde-
închis al unui umbrar boltit.
— Nu ştiu dacă le-ai mai văzut până acum, am zis. Dar aici e
floarea ta, selas.
Numai stelele ne luminau calea. Luna era atât de subţire,
încât dădea impresia că nu există deloc. Sub spalier era
negrul părului Dennei.
Ochii noştri erau larg deschişi şi se întindeau prin întuneric,
iar pe unde lumina stelelor cădea pieziş pe frunze, se vedeau
sute de flori de selas deschizându-se în noapte. Dacă mirosul
de selas n-ar fi fost atât de delicat, ar fi fost copleşitor.
— Of, a oftat Denna, privind în jur cu ochi mari.
Sub boltă, pielea ei era mai strălucitoare decât luna. Şi-a
întins ambele mâini.
— Sunt atât de moi!
Ne-am plimbat în tăcere. Peste tot în jurul nostru viţele
selasului se ţeseau prin spalier, agăţându-se de lemn şi de
sârmă, ascunzându-şi feţele de cerul nopţii. Când în cele din
urmă am ieşit pe partea cealaltă, părea la fel de luminos ca la
lumina zilei.
Tăcerea s-a întins până când am început să mă simt
inconfortabil.
— Deci, acum îţi ştii floarea, i-am zis. Era păcat să nu fi
văzut niciodată una. E destul de dificil de cultivat, din câte-
am auzit.
— Poate că chiar mi se potriveşte, a zis Denna moale, privind
în jos. Nici eu nu prind rădăcini uşor.
Am continuat să ne plimbăm, până când poteca s-a întors şi
a ascuns bolta din spatele nostru.
— Mă tratezi mai bine decât merit, a zis Denna în sfârşit.
Am râs de ridicolul acestor vorbe. Numai respectul pentru
liniştea grădinii m-a împiedicat să scot un râs puternic. În
schimb, l-am înăbuşit cât mai mult posibil, deşi efortul m-a
dat peste cap şi m-a făcut să mă împiedic.
Denna m-a privit de la un pas distanţă, cu un zâmbet apărut
pe buze.
În cele din urmă mi-am revenit.

1364
— Tu, cea care a cântat cu mine în noaptea în care am
câştigat naiul. Tu, cea care mi-a dat cel mai frumos cadou pe
care l-am primit vreodată.
M-a străbătut un gând.
— Cutia ta pentru lăută mi-a salvat viaţa, ştiai? am spus.
Zâmbetul s-a răspândit şi a crescut, larg ca o floare.
— Serios?
— Serios, am zis. Nu pot spera vreodată să te tratez la fel de
bine cum meriţi. Având în vedere ce-ţi datorez, asta nu e
decât cea mai mică plată.
— Păi, eu cred că e un început adorabil.
S-a uitat la cer şi a inspirat lung, adânc.
— Mi-au plăcut întotdeauna mai mult nopţile fără lună. E
mai uşor să spui lucruri în întuneric. E mai uşor să fii tu
însuţi.
A început să meargă din nou şi mi-am potrivit paşii cu ai ei.
Am trecut de o fântână, de o piscină, de un perete cu iasomie
palidă deschisă în noapte. Am traversat un podeţ de piatră,
care ne-a condus înapoi la adăpostul gardurilor vii.
— Poţi să-ţi pui mâna în jurul meu, să ştii, a zis pur şi
simplu. Ne plimbăm prin grădini, singuri. În lumina lunii,
aşa cum e ea.
Denna s-a uitat la mine pieziş, un colţ al gurii răsucindu-i-se
în sus.
— Sunt permise astfel de lucruri, îţi dai seama.
Brusca ei schimbare de comportament m-a prins cu garda
jos. De când ne întâlniserăm în Severen, o curtasem printr-
un grandios spectacol sălbatic, fără speranţă, şi ea mă
încurajase fără să rişte nimic. Îmi întorsese fiecare
compliment, fiecare vorbă de duh, fiecare tachinare, nu într-
un ecou, ci într-o armonie. Acest dus-întors al nostru fusese
ca un duet.
Dar asta era altceva. Tonul ei fusese mai puţin jucăuş şi mai
simplu. Fusese o schimbare atât de bruscă, încât mă lăsase
fără cuvinte.
— Acum patru zile mi-am scrântit piciorul pe o lespede de
piatră, a zis ea încet. Îţi aminteşti? Ne plimbam pe Mincet

1365
Lane. Piciorul mi-a alunecat şi m-ai prins aproape înainte să
ştiu că m-am poticnit. Asta m-a făcut să mă întreb cât de
atent mă priveai ca să vezi aşa ceva.
Am cotit pe cărare şi Denna a continuat să vorbească fără să
se uite la mine. Vocea ei era moale şi meditativă, aproape ca
şi cum ar fi vorbit singură.
— Mi-ai întins mâna atunci, sigur pe tine, sprijinindu-mă.
Aproape că ţi-ai pus braţul în jurul meu. Ar fi fost atât de
uşor pentru tine atunci. O chestiune de centimetri. Dar când
am ajuns pe picioarele mele, ţi-ai tras mâinile. Fără nicio
ezitare. Fără să insişti. Nimic din ce aş fi putut lua în nume
de rău.
A început să se întoarcă cu faţa la mine, apoi s-a oprit şi a
privit din nou în jos.
— E ceva, a zis ea. Atât de mulţi bărbaţi încearcă la nesfârşit
să mă pună jos. Şi unul dintre ei încearcă exact opusul. Se
asigură că am picioarele ferme, ca să nu cad.
Aproape timid, a întins mâna.
— Când ţi-am luat braţul, ai acceptat cu uşurinţă. Chiar ţi-ai
pus şi mâna pe a mea, ca şi cum voiai s-o păstrezi acolo.
Mi-a explicat mişcarea exact aşa cum fusese şi m-am luptat
să nu fac gestul să devină dintr-odată ciudat.
— Dar asta a fost tot. Niciodată nu forţezi. Niciodată nu
insişti. Ştii cât de ciudat e asta pentru mine?
Ne-am uitat unul la altul pentru un moment, acolo, în
grădină, în lumina tăcută a lunii. I-am simţit căldura, cum
stătea aproape de mine, agăţată cu mâna de braţul meu.
Lipsit de experienţă cu femeile cum eram, chiar am putut să
citesc acest semn. Am încercat să mă gândesc la ce să spun,
dar n-am putut decât să mă întreb legat de buzele ei. Cum de
puteau să fie atât de roşii? Chiar şi selasul era întunecat în
lumina palidă a lunii. Cum de erau buzele ei atât de roşii?
Atunci Denna a îngheţat. Nu că ne-am fi mişcat prea mult,
dar într-o clipă ea a trecut de la nemişcată la liniştită,
ridicând capul ca un cerb încordat, pentru a prinde un sunet
pe jumătate auzit.
— Vine cineva, a zis ea. Haide!

1366
Agăţându-se de braţul meu, m-a tras de pe potecă peste o
bancă de piatră, apoi printr-un spaţiu mic, îngust, în gardul
viu.
S-a oprit în cele din urmă să se odihnească în mijlocul unor
tufişuri groase. Era acolo o scobitură convenabilă, în care
aveam loc amândoi ghemuiţi. Datorită eforturilor
grădinarilor, nu existau nici mărăcini, nici frunze uscate sau
ramuri care să pârâie sau să ne plesnească peste mâini şi
genunchi. De fapt, iarba în acel loc adăpostit era deasă şi
moale ca orice gazon.
— O mie de fete s-ar plimba cu tine pe cărările din grădină
sub clar de lună, a zis Denna cu sufletul la gură. Dar una
singură s-ar ascunde în tufişuri cu tine.
Mi-a zâmbit, vocea gâlgâindu-i amuzată.
Denna s-a uitat la potecă peste gardul viu şi eu m-am uitat la
ea. Părul îi căzuse ca o perdea într-o parte şi vârful urechii ei
trăgea cu ochiul prin acesta. Era, la acel moment, cel mai
minunat lucru pe care-l văzusem vreodată.
Apoi am auzit scrâşnet slab de paşi pe potecă. Cu sunet
moale de voci, veneau pe lângă gardul viu un bărbat şi-o
femeie. După o clipă, au apărut după colţ, braţ la braţ. I-am
recunoscut imediat.
M-am întors şi m-am aplecat aproape, respirând încet în
urechea Dennei.
— Ăsta e maerul, am spus. Şi tânăra lui iubită.
Denna tremura, aşa că mi-am ridicat de pe umeri mantia
bordo, aşezându-i-o pe spate.
M-am uitat înapoi la cei doi. Am văzut-o pe Meluan râzând la
ceva spus de el şi odihnindu-şi mâna pe a lui, pe braţul ei.
Mă îndoiam că va mai avea nevoie mult de serviciile mele,
dacă erau deja în asemenea relaţii familiare.
— Nu pentru tine, draga mea, l-am auzit pe maer spunând
clar când au trecut aproape de noi. Tu nu vei primi decât
trandafiri.
Denna s-a întors să se uite la mine, cu ochii larg deschişi. Şi-
a apăsat ambele mâini pe gură, înăbuşindu-şi râsul.
După încă o clipă, au trecut pe lângă noi, plimbându-se

1367
încet, la pas.
Denna şi-a dat mâinile la o parte şi a respirat de câteva ori
adânc, cutremurându-se.
— Şi el are o copie a aceleiaşi cărţi uzate, a zis ea cu ochii
jucându-i în cap.
Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
— Aşa se pare.
— Deci ăsta e maerul, a zis ea încet, cu ochii ei negri ivindu-
se dintre frunze. E mai scund decât mi-am imaginat.
— Vrei să-l întâlneşti? am întrebat. Aş putea să te prezint.
— O, ar fi minunat, a zis ea cu o urmă blândă de batjocură.
A chicotit, dar cum nu m-am alăturat râsului ei, s-a uitat la
mine şi s-a oprit.
— Vorbeşti serios?
Şi-a aplecat capul într-o parte, cu o expresie între
amuzament şi confuzie.
— Probabil n-ar trebui să-i sărim în faţă prin gardul viu, am
recunoscut. Dar am putea să ieşim pe partea cealaltă şi să
facem o buclă ca să-l întâlnim.
Am făcut un gest cu mâna la traseul pe care îl puteam urma.
— Nu spun că ne va invita la cină sau ceva. Dar putem să
facem o plecăciune politicoasă când îl întâlnim pe cărare.
Denna a continuat să se holbeze la mine, sprâncenele
strângându-i-se în începutul slab al unei încruntări.
— Vorbeşti serios, a repetat ea.
— Ce faci…
M-am oprit când mi-am dat seama ce însemna expresia ei.
— Ai crezut că am minţit că lucrez pentru maer, am zis. Ai
crezut că te-am minţit că sunt în măsură să te invit aici.
— Bărbaţii spun poveşti, a zis ea dispreţuitor. Le place să se
laude un pic. Eu nu mai cred niciuna, mai puţin dacă-mi
spui un pic de poveste fantastică.
— Nu te-aş minţi, am spus, apoi am reconsiderat. Nu, asta
nu-i adevărat. Te-aş minţi. Meriţi să fii minţită. Dar nu te-am
minţit. Meriţi şi să ştii adevărul.
Denna mi-a zâmbit tandru.
— Asta e mai greu de găsit, oricum.

1368
— Deci, vrei? am întrebat. Să-l întâlneşti, vreau să spun?
S-a uitat peste gardul viu la cărare.
— Nu.
Când a scuturat din cap, părul i s-a mişcat ca nişte umbre în
derivă.
— Te cred. Nu e nevoie.
S-a uitat în jos.
— În plus, am pete de iarbă pe rochie. Ce-ar crede?
— Eu am frunze în păr, am recunoscut. Ştiu exact ce-ar
crede.
Am ieşit din spatele gardului viu. Mi-am cules frunzele din
păr, şi Denna şi-a periat cu mâinile partea din faţă a fustei,
tresărind un pic când a ajuns la petele de iarbă.
Am ajuns pe cărare şi am pornit să ne plimbăm din nou. M-
am gândit să-mi pun braţul în jurul ei, dar n-am făcut-o. Nu
eram eu cel mai bun judecător pentru astfel de lucruri, dar
mi s-a părut că momentul trecuse.
Denna a ridicat privirea când am trecut pe lângă statuia unei
femei care culegea o floare. A oftat.
— A fost mai interesant când nu ştiam că avem voie, a
recunoscut ea cu un pic de regret în voce.
— Întotdeauna e aşa, am fost de acord.

1369
 CAPITOLUL 71
Interludiu – Cufărul trinchis

Kvothe îşi ridică mâna, făcându-i semn Cronicarului să se

oprească. Acesta îşi şterse vârful condeiului pe o cârpă din
apropiere şi îşi roti umărul ţeapăn.
Fără cuvinte, Kvothe scoase un pachet vechi de cărţi şi
începu să le împartă în jurul mesei. Bast şi le ridică pe-ale lui
şi le privi curios.
Cronicarul se încruntă.
— Ce…
Se auziră paşi pe prispă şi uşa hanului Piatra de Hotar se
deschise, dezvăluind un bărbat chel şi gras, purtând o vestă
brodată.
— Primare Lant! zise hangiul, punând jos cărţile şi
ridicându-se în picioare. Ce pot face pentru tine? O băutură?
O mâncărică?
— Un pahar de vin ar fi bine-venit, zise primarul în timp ce
străbătea încăperea. Ai vreun pic de Gremsby roşu?
Hangiul clătină din cap.
— Mă tem că nu, zise el. Drumurile, ştii. E greu să faci
stocuri.
Primarul dădu din cap.
— Atunci voi bea ceva roşu, spuse el. Dar nu de mai mult de-
un bănuţ, dacă nu te superi.
— Bineînţeles că nu, domnule, a zis hangiul binevoitor,
frângându-şi uşor mâinile. Ceva de mâncare?
— Nu, a zis chelul. De fapt, sunt aici pentru că am nevoie de
scrib. M-am gândit să aştept până se mai potolesc un pic
lucrurile, ca să avem un pic de intimitate.
Se uită prin încăperea goală.
— Presupun că nu te-ar deranja să-mi împrumuţi localul
pentru o jumătate de oră, nu?
— Nu, deloc.
Hangiul zâmbi agreabil. Îi făcu semn lui Bast să plece.

1370
— Dar aveam chintă! protestă Bast fluturându-şi cărţile.
Hangiul se încruntă la asistentul lui, apoi se duse înapoi în
bucătărie.
Primarul îşi scoase vesta şi şi-o puse pe spătarul unui scaun,
în timp ce Bast aduna mormăind restul cărţilor.
Hangiul aduse un pahar cu vin roşu, apoi încuie uşa din faţă
cu o cheie mare de aramă.
— Iau băiatul cu mine sus, ca să vă ofer puţină intimitate, îi
spuse el primarului.
— E extrem de drăguţ din partea ta, zise primarul când se
aşeză în faţa Cronicarului. Te strig când termin.
Hangiul dădu din cap şi îl mână pe Bast din camera comună
în sus pe scări. Kvothe deschise uşa de la camera lui şi îi
făcu semn lui Bast să intre.
— Mă întreb ce vrea bătrânul Lant să păstreze secret, zise
Kvothe de îndată ce uşa se închise în spatele lor. Sper că nu-i
va lua prea mult.
— Are doi copii cu văduva Creel, spuse Bast firesc.
Kvothe ridică o sprânceană la asta.
— Serios?
Bast ridică din umeri.
— Toată lumea din oraş ştie.
Kvothe râse de asta când se aşeză pe un scaun mare, tapiţat.
— Noi ce facem o jumătate de oră? întrebă el.
— Au trecut ani de când n-am mai luat lecţii.
Bast trase un scaun de lemn de la birouaş şi se aşeză pe
marginea lui.
— M-ai putea învăţa ceva.
— Lecţii, medită Kvothe. Ai putea să citeşti Celum Tinture.
— Reshi, zise Bast pe un ton rugător. E atât de plictisitor. Nu
mă deranjează lecţiile, dar trebuie să fie din cărţi?
Tonul lui Bast îi stoarse un zâmbet lui Kvothe.
— O lecţie despre enigme atunci?
Faţa lui Bast izbucni într-un rânjet.
— Foarte bine, lasă-mă să mă gândesc o secundă.
Îşi lovi degetele de buze şi ochii îi rătăciră prin cameră. Nu
trecu mult înainte ca privirea să-i fie atrasă de cufărul

1371
întunecat de la piciorul patului.
Făcu un gest familiar.
— Cum mi-ai deschide cufărul dacă ţi-ai propune?
Expresia lui Bast deveni uşor receptivă.
— Cufărul tău trinchis, Reshi?
Kvothe se uită la elevul lui, apoi îl umflă râsul.
— Al meu ce? întrebă el neîncrezător.
Bast roşi şi îşi coborî privirea.
— Aşa mă gândesc eu la el, murmură.
— Aşa cum sună numele… ezită Kvothe, cu un zâmbet
jucându-i în jurul gurii. Păi, e un pic cam ca-n poveşti, nu
crezi?
— Tu l-ai făcut, Reshi, zise Bast ursuz. Trei lacăte şi lemn
scump şi toate astea. Nu e vina mea că sună ca-n cărţile de
poveşti.
Kvothe se aplecă şi îşi puse o mână pe genunchiul lui Bast, a
scuze.
— E un nume bun, Bast. Doar că m-ai prins cu garda jos,
asta-i tot.
Se lăsă pe spate din nou.
— Deci. Cum ai încerca să jefuieşti cufărul trinchis al lui
Kvothe Ne-sângeratul?
Bast zâmbi.
— Semeni c-un pirat când o spui aşa, Reshi.
Privi speculativ cufărul din cealaltă parte a camerei.
— Presupun că iese din discuţie să-ţi cer cheile, nu? întrebă
în cele din urmă.
— Corect, zise Kvothe. În sprijinul scopului nostru, să
presupunem c-am pierdut cheile. Şi mai bine, să
presupunem că sunt mort, iar acum eşti liber să-ţi bagi
nasul în toate lucrurile mele secrete.
— Asta e un pic cam sumbru, Reshi, îi reproşă Bast delicat.
— Viaţa e un pic sumbră, Bast, zise Kvothe fără nicio urmă
de râs în voce. Ai face bine să te obişnuieşti cu ea.
Flutură o mână spre cufăr.
— Haide, sunt curios să văd cum te descurci să spargi
castana.

1372
Bast îl privi plat.
— Jocurile de cuvinte sunt mai rele decât lecţiile din cărţi,
Reshi, zise el ducându-se spre cufăr.
Îl înghionti alene cu piciorul, apoi se aplecă şi se uită la cele
două încuietori separate, una din fier negru, cealaltă din
aramă deschisă la culoare.
Bast împinse capacul rotunjit cu un deget, încreţindu-şi
nasul.
— Nu pot spune că-mi fac griji pentru lemn, Reshi. Şi
încuietoarea de fier e de-a dreptul nedreaptă.
— Ce lecţie utilă a fost deja, zise Kvothe sec. Ai dedus un
adevăr universal: lucrurile sunt, de obicei, nedrepte.
— Şi n-are nici balamale! exclamă Bast, uitându-se în spatele
cufărului! Cum poţi să ai capac fără balamale?
— Mi-a luat o vreme până mi-a ieşit, admise Kvothe cu un
dram de mândrie.
Bast se lăsă pe mâini şi pe genunchi şi se uită prin gaura
cheii de aramă.
Ridică o mână şi o presă pe suprafaţa plană a plăcii de
aramă. Apoi închise ochii şi rămase nemişcat, ca şi cum ar fi
ascultat.
După un moment, se aplecă şi suflă spre lacăt. Cum nu se
întâmplă nimic, gura lui începu să se mişte. Deşi cuvintele
erau rostite prea încet pentru a fi auzite, aveau un ton de
netăgăduit de implorare.
După un moment lung, Bast se aşeză din nou pe coapse,
încruntându-se. Apoi, zâmbi jucăuş, întinse o mână şi bătu
în capacul cufărului. Abia dacă scoase un sunet, ca şi cum
ar fi bătut cu pumnul într-o piatră.
— Din curiozitate, întrebă Kvothe. Ce-ai fi făcut dacă ceva ţi-
ar fi răspuns la bătaie?
Bast se ridică din nou în picioare, ieşi din cameră şi se
întoarse o clipă mai târziu cu o droaie de unelte. Se lăsă într-
un genunchi şi, folosind o bucată de sârmă îndoită, gâdilă
încuietoarea de aramă timp de câteva minute lungi. În cele
din urmă, începu să înjure încet. Când îşi schimbă poziţia
pentru a obţine un unghi diferit, mâna îi trecu peste masca

1373
moale de fier a încuietorii şi se trase înapoi, şuierând şi
scuipând.
Revenind în picioare, Bast aruncă sârma şi aduse o rangă
lungă de metal strălucitor. Încercă să vâre capul subţire sub
capac, dar nu reuşi să bage ranga în fanta subţire ca un fir
de păr. După câteva minute, abandonă şi asta.
Apoi, Bast încercă să răstoarne cufărul pe-o parte, pentru a
examina partea de jos, dar eforturile lui nu reuşiră decât să-l
împingă cam doi centimetri pe podea.
— Cât cântăreşte, Reshi? exclamă Bast, părând mai degrabă
exasperat. Trei sute de livre?
— Peste patru sute când e gol, spuse Kvothe. Îţi aminteşti cât
ne-am chinuit să-l urcăm pe scări?
Oftând, Bast examină cufărul pentru încă un moment lung,
cu faţă aprigă. Apoi scoase un topor din trusa de scule. Nu
era dur ca securea pe care o foloseau să taie surcele în
spatele hanului. Era subţire şi ameninţător, făcut dintr-o
singură bucată de metal. Forma lamei amintea vag de-o
frunză.
Răsuci arma uşor în palmă, ca şi cum i-ar fi testat greutatea.
— Cu ăsta aş continua, Reshi. Dacă aş fi cu adevărat
interesat să-l deschid.
I-a aruncat profesorului său o privire curioasă.
— Dar dacă nu vrei să…
Kvothe făcu un gest neajutorat.
— Nu te uita la mine, Bast. Sunt mort. Fă cum vrei.
Bast zâmbi şi lăsă toporul să cadă pe partea de sus,
rotunjită, a cufărului. Se auzi un zgomot ciudat, moale, ca
un clinchet, ca şi cum un clopot căptuşit fusese lovit într-o
cameră îndepărtată.
Bast se opri, apoi porni o ploaie în rafale de lovituri furioase
asupra capacului cufărului. La început un avânt sălbatic cu
o singură mână, apoi folosindu-şi ambele mâini, în mişcări
ample de tocare, ca şi cum ar fi tăiat lemne.
Lama strălucitoare, în formă de frunză refuza să muşte în
lemn, fiecare lovitură ricoşând, ca şi cum Bast ar fi încercat
să taie ditamai bucata de stâncă.

1374
În cele din urmă Bast se opri, respirând greoi, şi se întinse să
se uite la partea de sus a cufărului, trecându-şi mâna pe
suprafaţa lui înainte de a-şi îndrepta atenţia spre lama
toporului.
Oftă.
— Faci treabă bună, Reshi.
Kvothe zâmbi şi-şi scoase o pălărie imaginară.
Bast privi lung cufărul.
— Aş încerca să-i dau foc, dar ştiu că roahul nu arde. Aş
avea mai mult noroc încălzindu-l suficient, astfel ca
încuietoarea de aramă să se topească. Dar ca să fac asta,
trebuie să răstorn măgăoaia în focul dintr-un furnal.
Se uită la cufăr, mare cât bagajul de călătorie al unui
gentilom.
— Dar ar trebui să fie o forjă mai mare decât cea pe care o
avem aici în oraş. Şi nu ştiu nici cât de mult trebuie încălzită
arama pentru a se topi.
— Informaţia asta ai găsi-o, fără îndoială, într-o lecţie din
cărţi, spuse Kvothe.
— Şi mă aştept să-ţi fi luat măsuri de precauţie împotriva
chestiilor de genul ăsta.
— Aşa am făcut, admise Kvothe. Dar e o idee bună. Arată
gândire laterală.
— Dar acidul? zise Bast. Ştiu că avem nişte chestii puternice
jos…
— Acidul formic e inutil împotriva roahului, spuse Kvothe. La
fel şi acidul clorhidric. S-ar putea să ai ceva noroc cu aqua
regius. Dar lemnul e destul de gros, iar noi nu avem prea
multă la îndemână.
— Nu mă gândeam la lemn, Reshi. Mă gândeam tot la
încuietori. Cu suficient acid aş putea trece prin ele ca prin
unt.
— Presupunând că ar fi în întregime din aramă şi fier, spuse
Kvothe. Şi chiar dacă ar fi, ar fi nevoie de o grămadă de acid
şi va trebui să-ţi faci griji cu privire la acidul care cade în
cufăr, distrugând ce-i înăuntru. Asta e valabil şi cu focul,
desigur.

1375
Bast se uită la cufăr un alt moment lung, mângâindu-şi
buzele gânditor.
— Asta-i tot ce am, Reshi. E nevoie să mă gândesc la asta
ceva mai mult.
Kvothe dădu din cap.
Părând oarecum descurajat, Bast îşi adună sculele şi le duse
afară. Când se întoarse, împinse cufărul din cealaltă parte,
mişcându-l înapoi câţiva milimetri, până când ajunse din
nou în dreptul piciorului patului.
— A fost o încercare bună, Bast, îl asigură Kvothe. Foarte
metodică. Te-ai comportat aşa cum aş fi făcut şi eu.
— Heei? veni sec vocea primarului din camera de jos. Am
terminat.
Bast sări în sus şi se grăbi spre uşă, împingând înapoi
scaunul de la birou. Mişcarea bruscă deranjă una dintre
colile de hârtie mototolite care zăceau acolo, făcând-o să cadă
la podea, de unde a sărit şi s-a rostogolit sub scaun.
Bast se opri, apoi se aplecă s-o ridice.
— Nu, zise Kvothe crunt. Las-o.
Bast se opri cu mâna întinsă, apoi se ridică şi ieşi din
cameră.
Kvothe îl urmă, închizând uşa în urma lui.

1376
 CAPITOLUL 72
Cai

La câteva zile după ce Denna şi cu mine ne-am plimbat sub

clar de lună prin grădină, am terminat un cântec pentru
Meluan, numit Nimic altceva, doar trandafiri. Maerul îl
solicitase expres şi am sărit pe proiect cu voinţă, ştiind că
Denna va râde să moară când aveam să i-l cânt.
Am pus cântecul Maerului într-un plic şi m-am uitat la ceas.
Crezusem că voi fi ocupat toată noaptea să-l definitivez, dar îl
scrisesem cu o surprinzătoare uşurinţă.
În consecinţă, am avut liber restul serii. Era târziu, dar nu
foarte târziu. Nu e târziu pentru o noapte de Aprinziş într-un
oraş plin de viaţă ca Severenul. Poate că nu era prea târziu
pentru a o găsi pe Denna.
M-am schimbat într-un rând de haine curate şi am părăsit în
grabă proprietatea. Cum banii din punga mea proveneau din
vânzarea unor piese din echipamentul lui Caudicus şi din
jocul de cărţi cu nobilii care ştiau mai multe despre modă
decât despre statistici, am plătit o monedă întreagă pentru
ascensorul cu cal, apoi am alergat vreun kilometru până în
strada Newell. Am încetinit pasul la ultimele câteva blocuri.
Entuziasmul e măgulitor, dar nu voiam să ajung la hanul
Dennei gâfâind şi transpirat ca un cal înspumat.
N-am fost surprins că n-am găsit-o la Patru Lumânări.
Denna nu era genul să stea şi să-şi frângă degetele doar
pentru că eram eu ocupat. Dar noi doi petrecuserăm cea mai
mare parte a unei luni explorând împreună oraşul şi
ghicisem de câteva ori unde aş fi putut-o găsi.
Cinci minute mai târziu, am zărit-o. Mergea pe strada
aglomerată cu un scop bine definit, ca şi cum avea de ajuns
undeva important.
Am pornit spre ea, apoi am ezitat. Unde mergea atât de
hotărâtă, singură, atât de târziu în noapte?
Se ducea să-şi întâlnească patronul.

1377
Aş vrea să pot spune că am stat în cumpănă înainte de a
decide s-o urmăresc, dar chiar n-am stat.
Tentaţia de a afla în cele din urmă identitatea patronul ei era
pur şi simplu prea puternică.
Aşa că mi-am ridicat gluga mantiei şi am pornit fantomatic
prin mulţimea din spatele Dennei. E extrem de uşor, dacă ai
un pic de practică. În Bobcatran obişnuiam să mă joc,
exersând cât de departe pot urmări pe cineva fără să fiu
văzut. A ajutat şi faptul că Denna nu era proastă să rămână
în zonele bune ale oraşului, unde străzile erau aglomerate, şi
în lumina slabă mantia mea părea de un negru indefinit.
Am urmărit-o o jumătate de oră. Am trecut de vânzătorii de
castane şi de plăcinte grase din carne. Gărzile se amestecau
în mulţime, iar străzile erau luminoase, cu felinare stradale
împrăştiate şi felinare atârnate în uşile hanurilor.
Un muzician stradal cânta cu pălăria în faţă, iar mai încolo o
trupă de mimi dădea un spectacol într-o piaţetă pătrată.
Apoi Denna a cotit şi a lăsat străzile mai bune în urmă.
Curând erau mai puţine lumini şi petrecăreţi piliţi.
Muzicanţii lăsaseră loc cerşetorilor, care strigau sau te
apucau de haine când treceai pe lângă ei. Prin ferestrele
crâşmelor şi ale hanurilor din apropiere încă se vedea lumină
de lampă, dar strada nu mai era aşa plină de viaţă.
Oamenii se grupaseră câte doi sau câte trei, femeile purtând
corsete şi bărbaţii având ochi duri.
Aceste străzi nu erau periculoase, strict vorbind. Sau mai
degrabă erau periculoase în felul sticlei sparte în drum. Sticla
spartă n-o va lua din loc ca să-ţi facă vreun rău. Poţi chiar s-
o atingi, dacă eşti atent. Unele străzi sunt periculoase
precum câinii cu spume la gură, iar pe acestea, oricâtă grijă
aveai, nu puteai fi în siguranţă.
Începusem să devin nerăbdător, când am văzut-o pe Denna
oprindu-se brusc la intrarea pe o alee întunecată. Şi-a lungit
gâtul o clipă, ca şi cum ar fi ascultat ceva. Apoi, după ce a
scrutat întunericul cu privirea, s-a avântat în el.
Oare aici urma să se întâlnească cu patronul ei? O lua
cumva pe o scurtătură spre o altă stradă? Sau pur şi simplu,

1378
urmând instrucţiunile patronului ei paranoic, se asigura că
n-o urmăreşte nimeni?
Am început să blestem în tăcere. Dacă aş fi urmat-o pe alee
şi ea m-ar fi văzut, ar fi fost evident c-o urmăresc. Dar dacă
n-aş fi urmat-o, aş fi pierdut-o. Şi chiar dacă nu era o zonă
chiar periculoasă a oraşului, nu voiam s-o las să treacă pe-
acolo singură, atât de târziu în noapte.
Aşa că am cercetat clădirile din apropiere şi am reperat un
perete din faţă al unei case, cu pietre căzute. După o privire
rapidă în jur, am urcat pe el repede ca o veveriţă, o altă
abilitate utilă din tinereţea mea grea.
Odată ajuns pe acoperiş, n-a fost decât o chestiune simplă s-
o iau peste acoperişurile mai multor clădiri, apoi să cobor pe
furiş în umbra unui coş de fum, înainte de a apărea jos, pe
alee. Era doar o feliuţă de lună deasupra capului meu şi am
aşteptat s-o văd pe Denna venind cu paşi mari pe scurtătură
sau având o întâlnire discretă şi ascunsă cu patronul ei
dubios.
Dar n-am văzut nimic de genul ăsta. Lumina obscură a
lămpii de la o fereastră de la etaj arăta o femeie nemişcată
întinsă la pământ. Inima mi-a bătut tare de mai multe ori
până când am realizat că nu era Denna. Denna era
îmbrăcată în cămaşă şi pantaloni. Rochia albă a acelei femei
era mototolită în jurul ei, picioarele ei goale întinzându-se pe
piatra întunecată a străzii.
Mi-am aruncat ochii în jur, până când am văzut-o pe Denna
în lumina de-afară a ferestrei. Stătea aproape de un om
spătos, cu lumina lunii strălucindu-i pe capul chel. Îl
îmbrăţişase? Să fie acesta patronul ei?
În cele din urmă ochii mi s-au acomodat suficient cât să pot
vedea adevărul: cei doi stăteau în picioare, foarte aproape şi
liniştiţi, dar ea nu se ţinea de el. Îi pusese o mână grea în gât
şi am văzut o sclipire albă a lunii pe metal, ca o stea
îndepărtată.
Femeia de la pământ a început să se agite şi Denna a strigat
la ea. Femeia s-a ridicat nesigură în picioare, clătinându-se
un pic în timp ce-şi aranja rochia, apoi s-a îndreptat spre ei

1379
pe margine, păstrându-se aproape de perete pe drumul spre
capătul aleii.
Când femeia a ajuns în spatele ei, Denna a zis ceva. Eram
prea departe ca să aud vreun cuvânt, dar vocea ei era
suficient de dură şi de furioasă pentru a-mi ridica părul de
pe braţe.
Denna s-a tras departe de bărbat şi el s-a dat în spate,
ţinând o mână la gât. El a început să-i blesteme depravarea,
să scuipe şi să facă mişcări acaparatoare cu mâna liberă.
Vocea lui era mai tare decât a ei, dar suficient de neclară cât
să nu înţeleg mare lucru din ce zicea, deşi am identificat de
mai multe ori cuvântul „târfă”.
Dar în timpul întregii discuţii, el nu s-a apropiat nicicum de
ea.
Denna stătea pur şi simplu în faţa lui, cu picioarele bine
fixate în pământ. Ţinea cuţitul în faţă, înclinat în unghi.
Postura ei era aproape naturală. Aproape.
După ce a blestemat mai bine de un minut, bărbatul a făcut
o jumătate de pas înainte, agitând un pumn. Denna a zis
ceva şi a făcut un gest scurt, ascuţit, cu cuţitul spre vintrea
omului. Tăcerea a umplut aleea şi umerii bărbatului s-au
mişcat un pic. Denna a făcut gestul din nou, iar omul a
început să blesteme mai încet, întorcându-se şi plecând pe
alee, cu mâna încă presând pe laterala gâtului.
Denna l-a privit plecând, apoi s-a relaxat şi şi-a pus cuţitul
cu grijă în buzunar. S-a întors şi a mers către capătul aleii.
Am fugit mâncând pământul către partea din faţă a clădirii.
Pe stradă le-am văzut pe Denna şi pe cealaltă femeie în
picioare sub un felinar. În lumina mai bună am văzut că
femeia era mult mai tânără decât crezusem, abia ieşită din
copilărie, iar umerii i se zguduiau de hohote. Denna a
mângâiat-o liniştitor pe spate, iar fata s-a calmat încet. După
un moment, au început să umble pe stradă.
M-am grăbit înapoi pe alee, unde am văzut un burlan vechi
de fier, o modalitate relativ uşoară de a ajunge jos, pe stradă.
Dar chiar şi aşa m-a costat două minute lungi şi mai multă
piele de pe degete pentru a simţi iar caldarâmul sub picioare.

1380
Numai printr-un pur efort de voinţă m-am abţinut să nu fug
pe alee, ca să le prind din urmă pe Denna şi pe fată. Ultimul
lucru pe care mi-l doream era ca Denna să descopere că o
urmăream.
Din fericire, nu se mişcau foarte repede şi le-am zărit cu
uşurinţă.
Denna a condus-o pe fată înapoi în partea mai frumoasă a
oraşului, apoi au intrat într-un han cu aspect respectabil, cu
un cocoş pictat pe firmă.
Am stat afară pentru un minut, cercetând interiorul hanului
printr-una dintre ferestre. Apoi mi-am tras mai bine gluga pe
faţă, îndreptându-mă cu mers normal spre partea din spate a
hanului şi aşezându-mă pe un scaun pe partea cealaltă a
peretelui despărţitor, chiar după colţ faţă de unde erau
Denna şi cu fata.
Dacă aş fi vrut, m-aş fi putut apleca în faţă, ca să mă uit la
masa lor, dar aşa cum stăteam, niciunul dintre noi nu-l
putea vedea pe celălalt.
Cârciuma era în cea mai mare parte goală şi o chelneriţă a
venit la mine aproape imediat după ce mi-am ocupat locul. A
privit la ţesătura bogată a mantiei mele şi a zâmbit.
— Ce să vă aduc?
Am privit colecţia impresionantă de sticlă şlefuită din spatele
barului. I-am făcut semn chelneriţei să se apropie şi am
vorbit încet, cu o răguşeală, ca şi cum mă recuperam după o
laringită.
— Voi lua o gură din cel mai bun whisky al vostru, am spus.
Şi un pahar de Feloran roşu bun.
Ea a dat din cap şi a plecat.
Mi-am făcut urechea pâlnie spre masa vecină.
— … accentul tău, am auzit-o pe Denna spunând. De unde
eşti?
A fost o pauză şi un murmur, apoi fata a vorbit. Cum stătea
cu spatele la mine, n-am auzit ce zicea.
— Asta e în vest, nu? a întrebat Denna. Eşti departe de casă.
Fata a murmurat ceva. Apoi o pauză lungă în care n-am mai
auzit nimic. Nu puteam să spun dacă tăcea sau dacă vorbea

1381
prea încet ca să aud eu. M-am luptat cu nevoia de a mă
apleca în faţă şi a le vedea masa.
Apoi a revenit murmurul, foarte moale.
— Ştiu că ţi-a spus că te iubeşte, a zis Denna cu voce blândă.
Toţi spun asta.
Chelneriţă mi-a aşezat paharul înalt cu vin în faţă şi mi-a
turnat înghiţitura într-un păhărel.
— Două monede.
Milostivule Tehlu! Cu aşa preţuri, nu era de mirare că locul
era aproape gol.
Am dat pe gât whisky-ul dintr-o singură înghiţitură,
luptându-mă cu nevoia de a tuşi, căci mă ardea pe gât. Apoi
am scos un întreg argint rotund din pungă, aşezând moneda
grea pe masă, şi am pus păhărelul gol peste aceasta.
I-am făcut semn chelneriţei să se apropie din nou.
— Am o propunere pentru tine, am zis liniştit. Acum nu mai
vreau nimic altceva decât să stau aici în linişte, să-mi beau
vinul şi să mă gândesc la problemele mele.
Am lovit păhărelul răsturnat cu moneda de dedesubt.
— Dacă am voie să fac asta fără întrerupere, toată asta, mai
puţin costul băuturilor, e a ta.
Ochii ei s-au mărit un pic, privind moneda din nou.
— Dar dacă vine cineva la mine şi mă deranjează, chiar şi
pentru ceva util, chiar ca să mă întrebe dacă vreau ceva de
băut, voi plăti pur şi simplu şi voi pleca.
M-am uitat în sus la ea.
— Poţi să mă ajuţi să obţin un pic de intimitate în seara
asta?
A dat din cap cu nerăbdare.
— Mulţumesc, am spus.
S-a grăbit să plece şi s-a dus imediat la o altă femeie care
stătea în picioare în spatele barului, gesticulând de câteva ori
în direcţia mea. M-am relaxat un pic, destul de sigur că nu
voi atrage atenţia asupra mea.
Am sorbit din vin şi am ascultat.
— … face tatăl tău? a întrebat Denna.
I-am recunoscut timbrul vocii. Era acelaşi ton scăzut, blând,

1382
pe care tatăl meu îl folosea când vorbea cu animalele
sperioase. Un ton folosit pentru a calma pe cineva şi a-l face
să se simtă în largul lui.
Fata a murmurat şi Denna a răspuns.
— E o slujbă bună. Atunci tu ce faci aici?
Un alt murmur.
— Ai fost molestată, nu? a zis Denna pur şi simplu. Păi, asta
e soarta copiilor mai mari din familie.
Fata a vorbit din nou, de data asta cu ceva înflăcărare în
voce, deşi eu tot nu înţelegeam nimic din ce zicea.
Am lustruit un pic paharul de vin cu poala mantiei, apoi l-am
aplecat şi l-am îndepărtat un pic de mine. Vinul era atât de
roşu, că aproape bătea în negru. Asta făcea acea parte a
paharului să fie ca o oglindă. Nu era o oglindă minunată, dar
puteam vedea siluetele mici de la masa de după colţ.
Am auzit-o pe Denna suspinând, întrerupând murmurul
scăzut al vocii fetei.
— Lasă-mă să ghicesc, a zis Denna exasperată. Ai furat
argintărie sau ceva de genul ăsta, apoi ai fugit la oraş.
Mica reflecţie a fetei doar stătea acolo.
— Dar n-a fost cum te-ai gândit, nu? a zis Denna, mai blând
de data asta.
Am văzut umerii fetei începând să se agite şi am auzit o serie
de suspine slabe, sfâşietoare. Mi-am mutat privirea de la
paharul de vin şi l-am aşezat înapoi pe masă.
— Ia de-aici.
S-a auzit sunetul unui pahar pus pe masă.
— Bea asta, a zis Denna. Te va ajuta un pic. Nu prea mult.
Dar un pic.
Hohotele s-au oprit. Fata a tuşit surprinsă, înecându-se un
pic.
— O, biata, prostuţa de tine, a zis Denna moale. Să te
întâlnesc pe tine e mai rău decât să privesc într-o oglindă.
Pentru prima dată, fata a vorbit destul de tare ca s-o aud şi
eu.
— M-am gândit că dacă o să mă ia oricum şi gratis, aş putea
la fel de bine să mă duc undeva unde să pot alege şi să fiu

1383
plătită pentru asta…
Vocea i s-a atenuat până când n-am mai putut discerne
niciun cuvânt, rămânând doar tonul ascuţit al vocii ei
înăbuşite.
— Regele Zece-bănuţi? a întrerupt-o Denna neîncrezătoare.
Tonul ei era mai veninos decât oricare altul auzit de la ea
până atunci.
— Fir-ar să fie, urăsc piesa asta blestemată. Basm modegan
– poveste de rahat. Nu aşa funcţionează lumea.
— Dar… a început fata.
Denna i-a tăiat-o.
— Nu e acolo niciun tânăr prinţ îmbrăcat în zdrenţe, care să
aştepte să te salveze. Chiar dacă ar fi, tu unde ai fi? Ai fi ca
un câine pe care el îl găseşte în şanţ. Ai fi proprietatea lui.
După ce te-ar duce acasă, de el cine te-ar salva?
Un moment de tăcere. Fata a tuşit din nou, dar numai un
pic.
— Deci, ce ne facem cu tine? a zis Denna.
Fata a pufnit şi a spus ceva.
— Dacă ai fi putut să ai grijă de tine, n-am fi stat acum aici,
a zis Denna.
Un murmur.
— E o opţiune, a zis Denna. Îţi vor lua jumătate din ce faci,
dar e mai bine decât nimic şi cu gâtul tăiat. Bănuiesc că ţi-ai
dat seama şi singură în seara asta.
S-a auzit foşnet de pânză pe pânză. Am înclinat paharul de
vin ca să arunc o privire, dar n-am văzut-o decât pe Denna
făcând câteva mişcări neclare.
— Să vedem ce avem aici, a zis ea.
A urmat zgomotul familiar de monede răsturnate pe o masă.
Fata a scos un murmur uimit.
— Nu, nu sunt, a zis Denna. Nu e chiar atât de mult când
sunt toţi banii pe care-i ai pe lume. Ar fi trebuit să ştii până
acum cât de scump e să-ţi croieşti drumul singură în oraş.
Un murmur care a crescut la final. O întrebare.
Am auzit-o pe Denna inspirând, apoi lăsând aerul să iasă
încet.

1384
— Pentru că cineva m-a ajutat o dată, când am avut nevoie, a
zis ea. Şi pentru că dacă nu te ajută nimeni, vei fi moartă în
câteva zile. Află asta de la cineva care a avut partea ei de
decizii proaste.
S-a auzit sunet de monede care se rostogolesc pe masă.
— Bine, a zis Denna. Prima opţiune. Te băgăm ucenică. Eşti
un pic cam mare şi va costa, dar am putea s-o facem. Nimic
extravagant. Ţesut. Cusut. Te vor munci din greu, dar vei
avea casă şi masă şi vei învăţa o meserie.
Un murmur interogativ.
— Cu accentul tău? a întrebat Denna poznaş. Ştii să faci
cârlionţi în părul unei doamne? Să-i pictezi faţa? Să-i
cârpeşti rochia? Să-i pui dantelă?
O pauză.
— Nu, nu trebuie să te pregăteşti să fii servitoare, iar eu ştiu
pe cine să mituiesc.
Sunet de monede adunate.
— Opţiunea a doua, a zis Denna. Îţi luăm o cameră până îţi
dispar vânătăile.
Monede puse pe masă.
— Apoi cumpărăm un loc acasă la un preparator.
Mai multe monede.
— Vei fi plecată o lună. Asta e perioada perfectă ca să se
îngrijoreze serios. Când o să revii acasă, vor fi doar fericiţi că
eşti în viaţă.
Murmur.
— Spune-le cum vrei, a zis Denna. Dar dacă ai o jumătate de
creier în cap, o vei face delicat. Nimeni n-o să creadă că ai
întâlnit vreun prinţ care te-a trimis acasă.
Un murmur atât de moale, că abia l-am auzit.
— Bineînţeles că va fi greu, fetiţă prostuţă, a zis Denna
brusc. Vei avea asta pe cap pentru tot restul vieţii tale.
Lumea va şuşoti când vei merge pe stradă. Va fi greu să-ţi
găseşti un soţ. Îţi vei pierde prietenii. Dar ăsta e preţul pe
care va trebui să-l plăteşti dacă vrei să ai din nou o viaţă
normală.
Monedele au clincănit când au fost adunate din nou.

1385
— A treia opţiune. Dacă eşti sigură că vrei să te faci târfă,
putem aranja astfel încât să nu termini moartă într-un şanţ.
Ai o faţă frumoasă, dar vei avea nevoie de haine adecvate.
Monedele căzură pe masă.
— Şi de cineva care să te înveţe bunele maniere.
Mai multe monede.
— Şi de altcineva care să te scape de accentul ăsta al tău.
Monede din nou.
Murmur.
— Fiindcă e singurul mod raţional de a face aşa ceva, a zis
categoric Denna.
Un alt murmur.
Denna a oftat tare, iritată.
— Bine. Grăjdarul tatălui tău, corect? Gândeşte-te la ce fel de
cai deţine baronul: de plug, de trăsură, de vânătoare…
Murmur emoţionat.
— Exact, a zis Denna. Deci, dacă ar fi să alegi, ce fel de cal ai
vrea să fii? Un cal de plug lucrează din greu, dar primeşte el
cea mai bună boxă? Cea mai bună mâncare?
Murmur.
— Asta-i drept. Asta e valabil pentru caii de lux. Ei primesc
mângâieri şi sunt hrăniţi şi trebuie să lucreze doar când e o
paradă sau când cineva merge la vânătoare.
Denna a continuat:
— Deci, dacă ai de gând să fii târfă, fă-o inteligent. Nu vrei să
fii o curvă mohorâtă de la docuri, vrei să fii o ducesă. Vrei ca
bărbaţii să te curteze. Să-ţi trimită cadouri.
Murmur.
— Da, cadouri. Dacă te plătesc, vor simţi că le aparţii. Ai
văzut în seara asta în ce se transformă aşa ceva. Îţi poţi
păstra accentul şi corsetul căzut şi o să te plătească
marinarii cu o jumătate de bănuţ slobozirea. Sau poţi învăţa
bunele maniere, să-ţi faci părul şi să începi să-i distrezi pe
domnii care te solicită. Dacă eşti interesantă şi drăguţă şi ştii
să asculţi, bărbaţii îţi vor dori compania. Vor vrea să te ia să
dansezi la fel de mult cum vor vrea să te ia în pat. Apoi, tu
deţii controlul. Nimeni nu-i plăteşte unei ducese o cameră în

1386
avans. Nimeni nu apleacă o ducesă peste un butoi pe o alee,
apoi o loveşte de-i sar dinţii afară după ce s-a distrat cu ea.
Murmur.
— Nu, a zis Denna cu voce sumbră.
S-a auzit sunet de monede ciocnindu-se încet într-o pungă.
— Nu te minţi singură. Chiar şi cel mai rafinat cal e tot un
cal. Asta înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei fi
călărită.
Un murmur interogativ.
— Atunci pleci, a zis Denna. Dacă vrei mai mult decât eşti
dispusă să dai, asta e singura cale. Pleci, repede şi în linişte,
în noapte. Dar dacă faci asta, îţi vei arde căile de întoarcere.
Ăsta e preţul pe care-l plăteşti.
Un murmur ezitant.
— Nu pot să-ţi spun asta, a zis Denna. Trebuie să decizi
singură ce vrei pentru tine. Vrei să mergi acasă? E un preţ.
Vrei controlul asupra vieţii tale? E un preţ. Vrei libertatea de
a spune nu? E un preţ. Întotdeauna e un preţ.
S-a auzit sunetul unui scaun împins de la masă şi eu m-am
lipit de zid când le-am auzit pe cele două ridicându-se în
picioare.
— E ceva ce toată lumea trebuie să facă pe cont propriu, a zis
Denna, cu vocea tot mai îndepărtată. Ce vrei tu mai mult
decât orice altceva? Ce vrei aşa de tare, că ai da orice să ai?
Am mai stat multă vreme după ce-au plecat, încercând să-mi
beau vinul.

1387
 CAPITOLUL 73
Sânge şi cerneală

În Teofanie, Teccam scrie despre secrete, numindu-le comori

dureroase ale minţii. El explică faptul că ceea ce majoritatea
oamenilor cred despre secrete chiar nu e nimic de genul ăsta.
Misterele, de exemplu, nu sunt secrete. Nici faptele puţin
cunoscute sau adevărurile uitate. Un secret, explică Teccam,
e adevărata cunoaştere ascunsă voit.
Filosofii au despicat firu-n patru cu definiţia lui de secole. Ei
au scos în evidenţă problemele ei logice, lacunele, excepţiile.
Dar în tot acest timp niciunul dintre ei n-a reuşit să vină cu
o definiţie mai bună. Asta, probabil, ne spune mai mult decât
toate explicaţiile la un loc.
Într-un capitol ulterior, mai puţin susţinut şi mai puţin
celebru, Teccam explică faptul că există două tipuri de
secrete. Există secrete ale vorbelor şi secrete ale inimii.
Cele mai multe sunt secretele vorbelor. Bârfa împărtăşită şi
micile scandaluri şoptite. Aceste secrete au fost făcute
demult, pentru a fi eliberate în lume. Un secret al vorbelor e
ca o piatră în cizmă. La început abia dacă eşti conştient de
ea. Apoi începe să te irite, mai apoi devine de nesuportat.
Secretele vorbelor se măresc dacă le păstrezi mai mult, se
umflă până când îţi apasă pe buze. Se luptă pentru a fi lăsate
libere.
Secretele inimii sunt diferite. Acestea sunt personale şi
dureroase, şi nu dorim nimic mai mult decât să le ascundem
de ceilalţi. Ele nu se umflă şi nu apasă pe buze. Ele trăiesc în
inimă şi cu cât sunt păstrate mai mult, cu atât devin mai
grele.
Teccam susţine că e mai bine să ai otravă în gură decât un
secret al inimii. Orice prost va scuipa otrava, spune el, dar
noi strângem aceste comori dureroase. Le înghiţim greu în
fiecare zi, le forţăm să rămână adânc în interiorul nostru. Ele
stau acolo, devenind mai grele, purulente. Dacă le oferim

1388
timp suficient, ele nu se vor putea abţine să nu zdrobească
inima care le ţine.
Filosofii moderni îl dispreţuiesc pe Teccam, dar ei sunt ca
vulturii care ciugulesc oasele unui uriaş. Poţi despica firu-n
patru cât doreşti, dar Teccam a înţeles forma lumii.
•••
A doua zi după ce-am urmărit-o pe Denna prin oraş, mi-a
trimis un bilet şi ne-am întâlnit în faţă la Patru Lumânări. Ne
întâlniserăm acolo de zeci de ori în ultima vreme, dar în acea
zi era ceva diferit. În acea zi Denna a purtat o rochie lungă,
elegantă, fără jupoane şi înaltă pe gât, cum era moda, dar
strânsă şi deschisă la gât. Era de un albastru-închis, şi când
a făcut un pas am putut zări pe dedesubt o porţiune lungă
din piciorul ei gol.
Cutia harpei sale era rezemată de peretele din spatele ei, iar
ea avea o aură de aşteptare în ochi. Părul negru îi lucea în
lumina soarelui, natural, cu excepţia a trei împletituri
înguste legate cu sforicele albastre. Era desculţă, şi picioarele
îi erau pătate de iarbă. A zâmbit.
— E gata, a zis ea, cu entuziasmul zăngănindu-i în voce ca
un tunet îndepărtat. Suficient pentru a cânta o piesă la orice
nivel. Vrei s-auzi?
Am prins un pic de timiditate bine ascunsă în vocea ei.
Pentru că lucram amândoi pentru patroni care puneau preţ
pe intimitatea lor, Denna şi cu mine nu discutaserăm de
multe ori despre munca noastră. Ne-am comparat degetele
pătate de cerneală şi ne-am plâns de dificultăţile noastre, dar
numai vag.
— N-aş dori nimic mai mult decât s-o aud, i-am zis, când
Denna a luat cutia harpei şi a început să meargă pe stradă.
Am luat-o la pas alături de ea.
— Dar nu se va supăra patronul tău?
Denna a ridicat din umeri cam prea liniştită.
— El spune că vrea ca prima mea piesa să fie ceva ce se va
cânta o sută de ani, aşa că mă îndoiesc că va vrea s-o păstrez
încuiată pentru totdeauna. M-a privit strâmb. Vom merge
într-un loc ascuns şi te voi lăsa s-asculţi. Cât timp nu te duci

1389
s-o strigi de pe acoperişuri, ar trebui să fiu în siguranţă.
Am început să mergem spre poarta de vest fără a ne
consulta.
— Mi-aş fi adus lăuta, dar am găsit, în sfârşit, un lutier de
încredere, i-am spus. Îmi va drege cheia aia care se mişcă.
— Îmi vei servi cel mai bine ca public astăzi, a zis ea. Stând
absorbit de admiraţie când voi cânta. Mâine te voi privi eu pe
tine, cu ochii înrouraţi de uimire. Mă voi minuna de
priceperea şi inteligenţa şi farmecul tău.
Şi-a mutat harpa pe celălalt umăr şi mi-a zâmbit.
— Cu condiţia să nu ţi-o dregi la magazin.
— Sunt mereu gata pentru un duet, am sugerat. Harpă şi
lăută e rar, dar nu nemaiauzit.
— E delicat formulat. S-a uitat strâmb la mine. O să mă
gândesc la asta.
Aşa cum am mai făcut-o de zeci de ori înainte, mi-am învins
nevoia să-i spun că i-am recuperat inelul de la Ambrose. Am
vrut să-i spun povestea şi greşelile şi toate alea. Dar eram
destul de sigur că impactul romantic al gestului meu va fi
diminuat de sfârşitul poveştii, în care efectiv i-am amanetat
inelul înainte de a pleca din Imre.
Mai bine să ţin secret pentru moment şi o surprind cu inelul în
sine, m-am gândit.
— Deci, ce crezi despre a-l avea pe maerul Alveron ca patron?
am întrebat.
Denna s-a oprit din mers şi s-a întors să se uite la mine.
— Cum?
— Momentan sunt în graţiile lui cele bune, i-am spus. Şi-mi
datorează vreo două favoruri. Ştiu că erai în căutarea unui
patron.
— Am un patron, a zis ea ferm. Unul pe care mi l-am găsit
singură.
— Ai o jumătate de patron, am protestat. Unde ţi-e contractul
de patronaj? Magistrul Frasin al tău o fi în măsură să-ţi ofere
sprijin financiar, dar jumătatea mai importantă a unui
patron e numele lui. E ca armura. E ca o cheie care
deschide…

1390
— Ştiu cum funcţionează un patronaj, a zis Denna
întrerupându-mă.
— Atunci ştii că al tău te trage-n piept, am spus. Dacă
maerul ţi-ar fi fost patron când lucrurile au mers prost la
nuntă, nimeni din acel orăşel ponosit n-ar fi îndrăznit să
ridice vocea la tine, ca să nu mai vorbim de mână. Chiar şi
de la o mie de mile numele maerului te-ar fi protejat. Te-ar fi
ţinut în siguranţă.
— Un patron poate oferi mai mult decât un nume şi bani, a
zis Denna cu o ascuţime în voce. Sunt bine şi fără protecţia
unui titlu, şi, sincer, aş fi iritată dacă cineva ar vrea să mă
îmbrace în culorile sale. Patronul meu îmi dă alte lucruri.
Ştie chestiile pe care trebuie să le cunosc.
M-a privit iritată în timp ce şi-a aruncat brusc părul peste
umăr.
— Am mai purtat toată discuţia asta. Sunt mulţumită de el
pentru moment.
— De ce să nu-i ai pe-amândoi? i-am sugerat. Maerul oficial
şi Magistrul Frasin al tău în secret. Cu siguranţă n-ar avea
nimic împotrivă. Alveron l-ar putea verifica pe băiatul ăsta al
tău, asigurându-se că nu încearcă să te câştige cu false…
Denna m-a privit îngrozită.
— Nu. Dumnezeule, nu.
S-a întors către mine, cu privirea serioasă.
— Promite-mi că nu vei încerca să afli nimic despre el. Asta
ar putea strica totul. Eşti singurul din lume căruia i-am
spus, iar el ar fi furios dacă ar şti că l-am adus în discuţie.
I-am simţit o strălucire bizară de mândrie spunând asta.
— Dacă într-adevăr nu vrei…
Denna s-a oprit din mers şi a lăsat cutia harpei pe caldarâm,
cu o bufnitură seacă. Expresia ei era foarte serioasă.
— Promite-mi.
Probabil n-aş fi fost de acord dacă n-aş fi petrecut jumătate
din noaptea anterioară urmărind-o prin oraş cu speranţa de
a descoperi acest lucru. Dar am făcut-o. Apoi am şi spionat-
o. Aşa că în acea zi transpiram, practic, vinovăţie.
— Promit, am spus.

1391
Cum privirea ei îngrijorată nu s-a evaporat, am adăugat:
— N-ai încredere-n mine? Voi jura, dacă te va ajuta să te
linişteşti.
— Pe ce ai jura? a întrebat ea, începând să zâmbească din
nou. Ce e suficient de important ca să te facă să-ţi ţii
cuvântul?
— Numele şi puterea mea? i-am spus.
— Eşti cineva, a zis ea sec. Dar nu eşti Taborlin cel Mare.
— Mâna mea dreaptă cea bună? i-am sugerat.
— Doar o mână? a întrebat ea jucăuşă, revenind la tonul
obişnuit.
S-a întins şi mi-a luat ambele mâini într-ale ei, întorcându-le
şi prefăcându-se că le cercetează îndeaproape.
— Mi-ar plăcea mai bine stânga, a decis ea. Jură pe-aia.
— Pe mâna mea stângă cea bună? am întrebat-o îndoit.
— Bine, a zis ea. Dreapta. Eşti atât de tradiţionalist.
— Jur că nu voi încerca să-l deconspir pe patronul tău, i-am
spus cu amărăciune. Jur pe numele şi pe puterea mea. Jur
pe mâna mea stângă cea bună. Jur pe luna mereu în
mişcare.
Denna s-a uitat atentă la mine, ca şi cum nu era sigură dacă
râdeam de ea.
— Bine, a zis ea ridicând din umeri şi luându-şi harpa. Mă
consider reasigurată.
Am început să mergem din nou, trecând prin poarta de vest
şi ieşind din oraş. Tăcerea dintre noi s-a întins, începând să
crească inconfortabil.
Lucrurile îngrijorătoare devin ciudate, aşa că am spus primul
lucru care mi-a venit în minte.
— Deci, vreun bărbat nou în viaţa ta?
Denna a chicotit înfundat.
— Acum semeni cu Magistrul Ulm. Mereu întreabă de ei. Nu
crede că vreunul dintre pretendenţii mei e suficient de bun
pentru mine.
Nu puteam fi mai de acord, dar am decis c-ar fi imprudent s-
o spun.
— Şi despre mine ce crede?

1392
— Poftim? a întrebat ea confuză. O! Nu ştie de tine, a spus
ea. De ce-ar şti?
Am încercat să ridic din umeri nepăsător, dar nu puteam fi
foarte convingător, căci ea a izbucnit în râs.
— Bietul Kvothe. Te tachinez. Îi spun doar despre cei care
dau târcoale gâfâind şi adulmecând ca nişte câini. Tu nu eşti
ca ei. Mereu ai fost diferit.
— Întotdeauna m-am mândrit cu lipsa mea de gâfâit şi de
adulmecat.
Denna şi-a întors umărul şi a lăsat harpa să se ciocnească de
mine jucăuş.
— Ştii ce vreau să spun. Vin şi se duc c-un mic câştig sau c-
o pierdere. Tu eşti aurul din spatele cenuşii suflate de vânt.
Magistrul Ulm ar putea crede că are dreptul să ştie despre
afacerile mele personale, despre venirile şi plecările mele.
S-a încruntat un pic.
— Dar n-are. Sunt dispusă să admit o parte din ele,
momentan…
S-a întins şi m-a luat de braţ posesivă.
— Dar tu nu faci parte din afacere, a zis ea cu voce aproape
feroce. Tu eşti al meu. Numai al meu. Nu intenţionez să te
împart cu nimeni.
Tensiunea de moment a trecut şi ne-am plimbat pe largul
drum spre vest, departe de Severen, râzând şi vorbind despre
mărunţişuri. La o milă de ultimul han al oraşului era un pâlc
liniştit de copaci, cu o singură piatră cenuşie înaltă în
centru. Îl găsisem în timp ce căutam fragi, şi devenise unul
dintre locurile noastre preferate pentru a scăpa de zgomotul
şi de duhoarea oraşului.
Denna s-a aşezat la baza pietrei cenuşii şi s-a sprijinit cu
spatele de aceasta. Apoi a scos harpa din cutia sa şi a tras-o
la piept, făcând ca rochia să i se ridice şi să expună o parte
scandaloasă din picior. A ridicat o sprânceană la mine şi a
rânjit ca şi cum ştia exact la ce mă gândeam.
— Frumoasă harpă, am spus lejer.
A pufnit nedelicat.
M-am aşezat unde eram, întinzându-mă confortabil pe iarba

1393
înaltă şi răcoroasă. Am tras câteva fire din pământ şi am
început să le-mpletesc leneş într-o panglică.
Sincer, eram emoţionat. Deşi petrecuserăm mare parte din
timp împreună în ultima lună, n-o auzisem pe Denna
cântând nimic din propria-i creaţie. Cântasem împreună şi
ştiam că are o voce ca mierea pe pâinea caldă. Ştiam că
degetele ei erau sigure şi că avea ritm de muzicant…
Dar să compui un cântec nu e la fel cu a cânta unul. Dacă al
ei nu era bun de nimic? Ce-aveam să-i spun?
Denna şi-a răsfirat degetele pe corzi şi grijile mele au
dispărut în fundal.
Găsisem întotdeauna ceva puternic erotic în modul în care o
femeie îşi pune mâinile pe o harpă. A început să-şi plimbe
degetele în jos pe corzi, de la notele înalte la cele joase.
Sunetul era ca de ciocane pe clopote, ca de apă peste pietre,
ca ciripitul păsărilor în aer.
S-a oprit şi şi-a strâns o coardă. A ciupit-o, a acordat-o. A
lovit o coardă ascuţită, o coardă tare, o coardă persistentă,
apoi s-a întors să se uite la mine, îndoindu-şi degetele
emoţionată.
— Eşti gata?
— Eşti incredibilă, am spus.
Am văzut-o înroşindu-se un pic, apoi şi-a dat părul pe spate
pentru a-şi ascunde reacţia.
— Fraiere. Încă n-am cântat nimic.
— Eşti incredibilă chiar şi aşa.
— Taci.
A lovit o coardă tare şi a lăsat-o să dispară într-o melodie
liniştită. Aşa cum s-a ridicat şi a căzut, a făcut introducerea
la cântecul ei. Am fost surprins de o astfel de deschidere
tradiţională. Surprins, dar mulţumit. Modalităţile vechi sunt
cele mai bune.

Adună-te lume şi-ascultă bine, c-am să-ţi spun o tragedie.

Cânt despre umbra-ntinsă peste lume
Peste o ţară şi peste un bărbat
Care şi-a-ntins mâna spre un ţel ce de puţini poate fi suportat.

1394
 Frumosul Lanre: lipsit de soţie, de viaţă, de mândrie,
Dar ţelul său niciodată clătinat.
Care-a luptat cu valul, şi-a căzut, şi-a fost trădat.

Dar înainte ca zeci de versuri să-i treacă pe buze, am fost

uimit din diferite motive.
Cânta povestea căderii lui Myr Tariniel. Despre trădarea lui
Lanre. Era povestea pe care eu o auzisem de la Skarpi, în
Bobcatran.
Dar versiunea Dennei era diferită. În cântecul ei, Lanre era
schiţat în tonuri tragice, un erou folosit greşit. Cuvintele lui
Selitos erau crude şi muşcătoare, Myr Tariniel era un gardian
potrivit pentru focul purificator. Lanre nu era trădător, ci un
erou căzut.
Atât de mult contează când opreşti o poveste, iar a ei s-a
încheiat când Lanre fusese blestemat de Selitos. Acesta era
finalul perfect pentru o tragedie. În povestea ei, Lanre fusese
nedreptăţit, înţeles greşit. Selitos era un tiran, un monstru
nebun care îşi smulsese ochiul de furie, la viclenia inteligentă
a lui Lanre. Era îngrozitor şi dureros de greşit.
În ciuda acestui fapt, avea primele sclipiri de frumuseţe în
ea. Corzile bine alese.
Rima subtilă şi puternică. Piesa era încă foarte crudă şi avea
bucăţi nearanjate din belşug, dar i-am putut simţi forma. Am
văzut ce-ar putea deveni. Ar da peste cap mintea oamenilor.
Chiar c-ar cânta-o o sută de ani.
Probabil că aţi auzit-o, de fapt. Mulţi au auzit-o. A ajuns să i
se spună Cântecul celor şapte amărăciuni. Da. Denna l-a
compus, iar eu am fost primul care l-am auzit cântat în
întregime.
Când ultimele acorduri au dispărut în aer, Denna şi-a
coborât mâinile, evitând să mă privească în ochi.
Stăteam încă tăcut şi nemişcat pe iarbă.
Pentru ca asta să aibă sens, trebuie să înţelegeţi ceva ce
fiecare muzicant ştie. Să cânţi un cântec nou e ceva
emoţionant. Ba mai mult de-atât. E înspăimântător.
E ca şi cum te-ai dezbrăca pentru prima dată în faţa unei noi

1395
iubite. E un moment delicat.
Trebuia să spun ceva. Un compliment. Un comentariu. O
glumă. O minciună.
Orice era mai bun decât tăcerea.
Dar n-aş fi putut fi mai şocat nici dacă ar fi scris un imn de
laudă pentru ducele de Gibea. Şocul era pur şi simplu prea
mare pentru mine. M-am simţit aspru ca un pergament
reutilizat, ca şi cum fiecare strofă din cântecul ei era o
răsucire de cuţit, râcâind până când mă golea în întregime şi
mă lăsa fără cuvinte.
M-am uitat în jos, ca tontul, la mâini. Încă ţineam inelul din
iarbă verde pe jumătate terminat pe care-l împletisem când
începuse melodia. Era un disc plat şi larg împletit, începând
să ia forma unui inel.
Încă uitându-mă în jos, am auzit foşnetul fustei Dennei când
s-a mişcat. Trebuia să spun ceva. Deja aşteptasem prea
mult. Era prea multă linişte în aer.
— Numele oraşului nu era Mirinitel, i-am spus fără a-mi
ridica privirea.
Nu era cel mai rău lucru pe care-l puteam spune. Dar nici cel
mai indicat.
Se lăsă o pauză.
— Poftim?
— Nu era Mirinitel, am repetat. Oraşul pe care Lanre l-a ars
se numea Myr Tariniel. Îmi pare rău să-ţi spun asta.
Să schimbi un nume e muncă grea. Asta avea să distrugă
rima din al treilea vers. Am fost surprins de cât de liniştită
îmi fusese vocea, cât de plată şi de moartă a sunat în
urechile mele.
Am auzit-o inspirând surprinsă.
— Ai mai auzit povestea asta?
M-am uitat la Denna, la faţa ei încântată. Am dat din cap,
încă simţindu-mă ciudat de lipsit de inspiraţie. Gol. Sec ca o
tărtăcuţă uscată.
— Ce te-a făcut să alegi tema asta pentru melodie? am
întrebat-o.
Nici asta nu era bine să-ntreb. Cred că dacă în acel moment

1396
aş fi spus lucrul potrivit, totul ar fi fost altfel. Dar chiar şi
acum, după ani de gândire, nu-mi pot imagina ce-aş fi putut
să spun ca să îndrept lucrurile.
Entuziasmul ei s-a stins uşor.
— Am găsit o versiune a ei într-o carte veche, când am făcut
cercetări genealogice pentru patronul meu, a spus ea.
Aproape nimeni nu şi-o aminteşte, deci e perfectă pentru o
melodie. Nu e ca şi cum lumea are nevoie de o altă poveste
despre Oren Velciter. Nu mă voi face cunoscută prin
repetarea a ceea ce alţi muzicanţi au discutat deja de peste o
sută de ori. Denna m-a privit curioasă. Am crezut că te voi
surprinde cu ceva nou. Nu m-aş fi gândit c-ai auzit de Lanre.
— Am auzit-o cu ani în urmă, i-am spus amorţit. De la un
povestitor bătrân, în Bobcatran.
— Dacă aş fi avut jumătate din norocul tău…
Denna a clătinat din cap cu disperare.
— A trebuit s-o pun cap la cap dintr-o sută de restuleţe.
A făcut un gest împăciuitor.
— Eu şi cu patronul meu, ar trebui să spun. M-a ajutat.
— Patronul tău, am zis.
Am simţit o scânteie de emoţie când l-a menţionat.
Gol cum eram, a fost surprinzător cât de repede mi s-a
răspândit amărăciunea prin intestin, ca şi cum cineva ar fi
aprins un foc în mine.
Denna a dat din cap.
— Se crede a fi un mic istoric, a spus ea. Cred că aleargă
după o întâlnire la Curte. N-ar fi primul care se pune în
evidenţă aruncând o lumină asupra cuiva demult dispărut,
cu un trecut eroic. Sau poate că încearcă să-şi inventeze
chiar lui un strămoş erou. Asta ar explica cercetarea făcută
în vechile genealogii.
A ezitat o clipă, muşcându-şi buzele.
— Adevărul e că suspectez pe jumătate că melodia e pentru
Alveron însuşi, a zis ea ca şi cum ar fi mărturisit ceva.
Magistrul Ulm a bătut un apropo c-ar fi în relaţii cu maerul.
Mi-a zâmbit răutăcios.
— Cine ştie? Poate mi-ai întâlnit deja patronul în cercurile în

1397
care te învârţi tu şi nici măcar nu ţi-ai dat seama.
Mintea mi-a licărit la sutele de nobili şi curteni pe care îi
întâlnisem în trecere în luna anterioară, dar îmi era greu să
mă concentrez la feţele lor. Focul din măruntaie mi se
răspândise până îmi umpluse întregul piept.
— Dar destul despre asta, a zis Denna fluturându-şi mâinile
nerăbdătoare.
A dat harpa deoparte şi şi-a încrucişat picioarele să stea pe
iarbă.
— Mă tachinezi. Ce părere ai de asta?
M-am uitat la mâini şi m-am jucat alene cu panglica plată
din iarbă verde pe care-o împletisem. Era moale şi răcoroasă
între degetele mele. Nu-mi amintesc cum mi-am propus să-
mbin capetele pentru a forma un inel.
— Ştiu că are nişte bucăţi nearanjate, am auzit-o pe Denna
spunând cu voce plină de emoţie. Va trebui să modific partea
cu numele, dacă eşti sigur că e cel corect. Începutul e
nearanjat, iar versul al şaptea e un dezastru, ştiu. Trebuie să
vorbesc mai mult despre lupte şi despre relaţia lui cu Lyra.
Finalul trebuie scurtat. Dar, în general, ce părere ai?
Odată netezit, ar fi fost genial. Un cântec atât de bun, ca şi
cum ar fi fost scris de părinţii mei, dar asta îl înrăutăţea.
Mâinile îmi tremurau şi eram uimit de cât de greu îmi era să
le opresc. Mi-am ridicat privirea la Denna. Încântarea agitată
i-a dispărut când mi-a văzut faţa.
— Va trebui să refaci mai mult decât un nume.
Am încercat să-mi păstrez vocea calmă.
— Lanre n-a fost un erou.
S-a uitat la mine ciudat, ca şi cum nu-şi dădea seama dacă
glumeam sau nu.
— Poftim?
— Ai înţeles greşit întreaga poveste, am spus. Lanre era un
monstru. Un trădător. Trebuie să schimbi textul.
Denna şi-a aruncat capul pe spate şi a râs. Cum nu m-am
alăturat ei, şi-a ridicat capul nedumerită.
— Vorbeşti serios?
Am dat din cap.

1398
Faţa Dennei a rămas rigidă. Ochii i s-au îngustat şi gura i-a
devenit o linie subţire.
— Trebuie să fie o glumă.
Gura i s-a mişcat tăcută pentru un moment, apoi a scuturat
din cap.
— N-ar avea niciun sens. Întreaga poveste se destramă dacă
nu e Lanre eroul.
— Nu e vorba de ce face o poveste bună, am spus. E vorba de
ce e adevărat.
— Adevărat? s-a uitat la mine neîncrezătoare. E doar o
poveste populară veche. Niciunul dintre locuri nu-i real.
Niciunul dintre oameni nu-i real. Ai putea la fel de bine să te
simţi jignit că vin cu-n vers nou la Spoitor şi tăbăcar.
Am simţit cuvintele ridicându-mi-se până în gât, fierbinţi ca
focul dintr-un şemineu. Am înghiţit greu, să le opresc.
— Unele poveşti sunt doar poveşti, am fost de acord. Dar nu
asta. Nu e vina ta. N-aveai cum…
— Păi, mulţumesc, a zis ea muşcător. Mă bucur că nu-i vina
mea.
— Bine, am zis brusc. E vina ta. Ar fi trebuit să cercetezi mai
mult.
— Ce ştii tu despre cercetarea făcută de mine? a întrebat ea.
N-ai nici cea mai mică idee! Am fost peste tot în lume să
dezgrop bucăţi din povestea asta!
Aşa făcuse şi tatăl meu. Începuse să scrie un cântec despre
Lanre, dar cercetările sale l-au dus la Chandrieni. A petrecut
ani de-a rândul urmărind povestiri pe jumătate uitate şi a
dezgropat zvonuri. A vrut să spună adevărul în cântecul lui
despre ei şi ei mi-au ucis întreaga trupă, pentru a-l
împiedica.
M-am uitat în jos, la iarbă, şi m-am gândit la secretul păstrat
atât de mult timp. M-am gândit la mirosul de sânge şi de păr
ars. M-am gândit la rugină şi la focul albastru şi la corpurile
sfâşiate ale părinţilor mei. Cum aş putea să explic ceva atât
de zguduitor şi de oribil? De unde ar trebui să încep? Puteam
simţi secretul adânc în mine, imens şi greu ca o piatră.
— În varianta poveştii pe care am auzit-o eu, Lanre a devenit

1399
unul dintre Chandrieni, am spus, atingând marginea
îndepărtată a secretului. Ar trebui să ai grijă. Unele poveşti
sunt periculoase.
Denna s-a uitat la mine îndelung.
— Chandrieni? a zis ea neîncrezătoare.
Apoi a râs. Nu era obişnuitul ei râs încântător. Acesta era
puternic şi plin de batjocură.
— Ce fel de copil eşti şi tu?
Ştiam exact cât de copilăresc sunase ce zisesem. Am simţit
că roşesc de jenă, întregul meu corp fiind acoperit dintr-
odată de sudoare. Am deschis gura să vorbesc şi am simţit că
deschid uşa unui cuptor.
— Sunt ca un copil? am scuipat. Nu ştii de capul tău,
proasto…
Aproape că mi-am muşcat limba ca să nu-i strig cuvântul
târfă.
— Crezi că ştii totul, nu-i aşa? a întrebat. Ai fost la
Universitate şi crezi că noi, restul, suntem…
— Nu mai căuta scuze să fii supărată şi ascultă-mă! m-am
dezlănţuit.
Cuvintele se revărsau din mine ca fierul topit.
— Faci crize ca o fetiţă răsfăţată!
— Să nu-ndrăzneşti!
A ridicat un deget la mine.
— Nu vorbi cu mine ca şi cum aş fi o fată imbecilă de la ţară.
Ştiu lucruri care nu sunt predate la Universitatea ta
preţioasă! Lucruri secrete! Nu sunt idioată!
— Te porţi ca o idioată! am strigat atât de tare, încât
cuvintele mi-au rănit gâtul. Nu taci suficient pentru a mă
asculta! Încerc să te ajut!
Denna stătea în centrul unei tăceri reci. Ochii ei erau duri şi
plaţi.
— Deci despre asta e vorba, nu? a zis ea cu răceală.
Şi-a trecut degetele prin păr, cu fiecare gest al degetelor sale
rigid de la iritare. Şi-a dezlegat împletiturile, le-a netezit,
apoi, neatentă, a-nceput să împletească un nou model.
— Nu-ţi convine că nu-ţi primesc ajutorul. Nu poţi suporta că

1400
nu te las să repari fiecare lucruşor din viaţa mea, nu-i aşa?
— Păi, poate că cineva trebuie să-ţi repare viaţa, am cedat. Ai
făcut o mizerie din ea până acum, nu-i aşa?
A continuat să stea nemişcată, cu ochi furioşi.
— Ce te face să crezi că ştii ceva despre viaţa mea?
— Ştiu că-ţi e atât de frică ca cineva să nu se apropie de tine,
că nu poţi sta în acelaşi pat patru zile la rând, i-am spus,
nemaiştiind ce-mi ieşea pe gură.
Cuvintele nervoase se revărsau din mine ca sângele dintr-o
rană.
— Ştiu că-ţi petreci întreaga viaţă arzând căile de întoarcere
în urma ta. Ştiu că-ţi rezolvi problemele fugind…
— Oricum, ce te face să crezi că sfatul tău valorează doi
bani? a izbucnit Denna. Acum o jumătate de an erai cu un
picior în şanţ. Ciufulit şi cu trei cămăşi jerpelite. Nu e nobil
pe o rază de o sută de mile de Imre care să facă pipi pe tine
dacă ai lua foc. A trebuit să alergi o mie de mile ca să ai o
şansă de patron.
Faţa mi-a luat foc de ruşine la menţionarea celor trei cămăşi
şi am simţit că încep să clocotesc din nou.
— Ai dreptate, desigur, i-am spus usturător. Mai bine fără.
Sunt sigur că patronul tău ar fi perfect fericit să facă pipi pe
tine.
— Acum ajungem la ce ne doare, a zis ea, aruncându-şi
mâinile-n aer. Nu-ţi place patronul meu pentru că-mi poţi
obţine unul mai bun. Nu-ţi place cântecul meu pentru că e
diferit de cel pe care-l ştii tu.
S-a întins după cutia harpei, cu mişcări rigide şi furioase.
— Eşti la fel ca toţi ceilalţi.
— Încerc să te ajut!
— Încerci să mă repari, a zis Denna rece când a luat harpa.
Încerci să mă cumperi. Pentru a-mi repara viaţa. Vrei să mă
ţii de parcă aş fi animalul tău de companie. Ca şi cum aş fi
câinele tău credincios.
— Nu m-am gândit niciodată la tine ca la un câine, i-am
spus, oferindu-i un zâmbet strălucitor şi fragil. Un câine ar
şti să asculte. Un câine are bunul-simţ să nu muşte o mână

1401
care încearcă să-l ajute.
Conversaţia noastră a luat-o în jos în spirală.
•••
În acest moment al povestirii sunt tentat să mint. Să spun c-
am rostit toate astea cu o furie scăpată de sub control. Că
eram copleşit de durerea amintirii familiei mele ucise. Sunt
tentat să spun c-am simţit gust de prune şi nucşoară. Atunci
aş avea o scuză…
Dar erau cuvintele mele. În final, eu am fost cel care a spus
acele lucruri.
Numai eu.
Denna a răspuns în acelaşi fel, rănită şi furioasă şi clonţoasă
ca şi mine. Eram amândoi mândri şi furioşi şi plini de
certitudinea de nezdruncinat a tinerilor.
Am spus lucruri pe care niciodată nu le-aş fi spus, şi când
am plecat, n-am plecat împreună.
Temperamentul meu era încins şi amar ca o bară de fier
topită. M-a ars tot drumul înapoi la Severen. Mă ardea cât
am mers prin oraş şi-am aşteptat ascensorul de marfă.
Mocnea când am ajuns pe proprietatea maerului şi-am
trântit uşa apartamentului în spatele meu.
Au trecut doar câteva ore până m-am răcorit suficient pentru
a-mi regreta cuvintele. M-am gândit ce-aş fi putut să-i spun
Dennei. M-am gândit să-i spun cum trupa mea fusese ucisă,
despre Chandrieni.
Am decis să-i scriu o scrisoare. I-aş fi explicat totul,
indiferent cât de prostesc sau de necrezut ar fi părut.
Am scos condeiul şi cerneala şi-am pus o coală de hârtie
albă, fină pe birou.
Am înmuiat condeiul şi-am încercat să mă gândesc de unde
aş putea începe.
Părinţii mei fuseseră ucişi când eu aveam 11 ani. Fusese un
eveniment atât de dureros şi de înfricoşător, încât aproape
mă făcuse să înnebunesc. De atunci, nu mai povestisem
nimănui despre acele evenimente. Nici măcar nu şoptisem
vorbele într-o cameră goală. Era un secret încleştat atât de
puternic şi de atât de mult timp, încât atunci când am

1402
îndrăznit să mă gândesc la el m-a apăsat atât de greu pe
piept, de abia mai puteam respira.
Am înmuiat din nou condeiul, dar cuvintele n-au venit. Am
deschis o sticlă de vin, gândindu-mă că aşa aş fi putut scoate
mai uşor secretul din mine. Că avea să-mi dea putere
suficientă în degete ca să-l pot forţa să iasă. Am băut până
când camera a ajuns să se învârtă cu mine şi vârful
condeiului a făcut o crustă de cerneală uscată.
Câteva ore mai târziu, foaia albă încă se mai holba la mine şi
am bătut cu pumnul în birou de furie şi frustrare, lovind atât
de tare, încât mâna mi-a sângerat. Atât de greu poate deveni
un secret. Poate face să curgă sânge mai uşor decât cerneală.

1403
 CAPITOLUL 74
Zvonuri

A doua zi după ce m-am certat cu Denna, m-am trezit târziu,

spre după-amiază, simţindu-mă mizerabil pentru toate
motivele evidente. Am mâncat şi am făcut baie, dar mândria
m-a împiedicat să mă duc în Severenul de Jos s-o caut pe
Denna. I-am trimis un inel lui Bredon, dar curierul s-a întors
cu vestea că acesta era încă departe de proprietate. Aşa că
am deschis o sticlă de vin şi am început să răsfoiesc grămada
de poveşti care se acumulase încet în camera mea.
Majoritatea erau lucruri scandaloase, răutăcioase. Dar
meschinăria lor se potrivea cu starea mea de spirit şi-mi
distrăgea atenţia de la propria mizerie.
Astfel, am aflat că fostul Conte Banbride nu murise de
tuberculoză, ci din cauza unui sifilis contractat după o
partidă de amor într-un grajd. Lordul Veston era dependent
de răşina de dyanas şi banii destinaţi pentru întreţinerea
drumurilor regelui se duseseră pe viciul lui. Baronul Makar
plătise mai mulţi oficiali, pentru a evita scandalul, atunci
când fiica sa cea mică fusese descoperită într-un bordel.
Existau două versiuni ale poveştii, una în care ea era de
vânzare şi alta în care ea cumpăra. Am pus această
informaţie deoparte, pentru o utilizare viitoare.
Am început o a două sticlă de vin, în timp ce citeam că
tânăra Netalia Lackless fugise cu o trupă de artişti itineranţi.
Părinţii ei o renegaseră, desigur, lăsând-o pe Meluan singura
moştenitoare a moşiilor Lackless. Asta explica ura lui Meluan
pentru ruhi şi m-a făcut să mă bucur dublu că nu-mi
făcusem cunoscut public acolo, în Severen, sângele de
edema.
Existau trei poveşti separate despre cum ducele de
Cormisant se înfuriase la beţie şi bătuse pe oricine se
întâmplase să fie în apropiere, inclusiv pe soţia şi pe fiul lui
şi câţiva oaspeţi veniţi la cină. Era şi o mică speculaţie legată

1404
de faptul că regele şi regina organizau orgii în grădinile lor
private, ascunse de ochii curţii regale.
Chiar şi Bredon apărea acolo. Se spunea că oficiază ritualuri
păgâne în pădurile izolate din afara moşiilor lui nordice. Erau
descrise cu detalii atât de extravagante şi de meticuloase, că
m-am întrebat dacă nu cumva fuseseră copiate direct din
paginile unor vechi poveşti aturane de dragoste.
Am citit conştiincios până seara şi mai era jumătate prin
teancul de poveşti când am terminat sticla de vin. Era gata
să trimit un curier să-mi aducă alta, când am auzit şuieratul
moale de aer din cealaltă cameră, care anunţa intrarea lui
Alveron în apartamentul meu, prin trecerea lui secretă.
M-am prefăcut surprins când a intrat în cameră.
— Bună ziua, Alteţă, i-am spus, ridicându-mă în picioare.
— Stai jos dacă vrei, a zis el imediat.
Am rămas în picioare din respect, căci învăţasem că era mai
bine să exagerez cu formalismul în prezenţa maerului.
— Cum progresează relaţia dumneavoastră cu doamna? l-am
întrebat.
Din bârfa încântată a lui Scăriţă, ştiam că se avansa rapid
spre deznodământ.
— Ne-am promis o fidelitate formală de astăzi, a zis el distrat.
Am semnat hârtii şi toate cele. S-a făcut.
— Vă rog să mă iertaţi că spun asta, Alteţă, dar nu păreţi
foarte mulţumit.
El a zâmbit acru.
— Presupun că ai auzit despre problemele cu drumurile?
— Doar zvonuri, Alteţă.
A pufnit.
— Cu zvonurile am încercat să păstrez tăcerea. Cineva i-a
pândit pe colectorii mei de taxe pe drumul de nord.
Asta era ceva serios.
— Colectorii, Alteţă? l-am întrebat, subliniind pluralul. Cât
au reuşit să ia?
Maerul m-a privit sever şi am înţeles că întrebarea mea era
inadecvată.
— Destul. Mai mult decât suficient. E a patra oară când îmi

1405
dispar bani. Peste jumătate din taxele mele din nord sunt
luate de tâlhari.
M-a privit serios.
— Moşiile Lackless sunt în nord, ştii.
— Credeţi că cei din familia Lackless vă pândesc colectorii?
M-a privit uluit.
— Ce? Nu, nu. Sunt bandiţi în Eld.
Am roşit un pic de ruşine.
— Aţi trimis patrule, Alteţă?
— Sigur că am trimis patrule, a zis el repede. Am trimis zeci.
N-au găsit decât un foc de tabără.
S-a oprit şi s-a uitat la mine.
— Bănuiesc că cineva din garda mea e în cârdăşie cu ei.
Expresia lui era gravă.
— Presupun că Alteţa Voastră le-a dat escorte colectorilor.
— Două, a zis el. Ştii cât costă să înlocuieşti câteva zeci de
gărzi? Armuri, arme, cai?
A oftat.
— Cel mai rău e că doar o parte din impozitele furate erau ale
mele, restul aparţinea regelui.
Am dat din cap a înţelegere.
— Nu cred că e prea mulţumit.
Alveron a fluturat o mână dispreţuitor.
— O, Roderic îşi va primi banii oricum. El mă consideră pe
mine răspunzător de zeciuiala lui. Deci, sunt obligat să
trimită din nou colectorii, ca să adune a doua oară partea
Majestăţii Sale.
— Nu-mi imaginez că asta le pică foarte bine celor mai mulţi
oameni, am zis.
— Nu.
S-a aşezat într-un scaun tapiţat şi şi-a frecat faţa obosit.
— Nu mai am nicio soluţie în privinţa asta. Ce va crede
Meluan văzând că nu-mi pot ţine drumurile în siguranţă?
M-am aşezat şi eu, cu faţa la el.
— Dar Dagon? l-am întrebat. Nu i-a găsit?
Alveron a dat să râdă scurt, lipsit de umor.
— O, Dagon i-ar găsi. El le-ar pune capetele în ţăruşi în mai

1406
puţin de zece zile.
— Atunci de ce nu-l trimiteţi? l-am întrebat nedumerit.
— Pentru că Dagon e dintr-o bucată. El ar distruge zeci de
sate şi ar da foc la mii de acri din Eld ca să-i găsească.
A clătinat din cap în serios.
— Chiar dacă m-am gândit că e potrivit pentru misiunea
asta, acum e plecat în căutarea lui Caudicus. În plus, s-ar
putea să fie ceva magie în treaba asta, în Eld, şi asta
depăşeşte cunoaşterea lui Dagon. Suspectez doar magia
împotriva a jumătate de duzină de arcuri mondegane
robuste. Dar e în firea oamenilor să se plângă de magie de
câte ori se confruntă cu ceva ce nu pot explica cu uşurinţă,
mai ales în Vintas.
Alveron s-a aplecat înainte în scaunul său.
— Pot să mă bazez pe ajutorul tău în privinţa asta?
Nu era decât un singur răspuns la asta.
— Desigur, Alteţă.
— Te descurci cu supravieţuirea în sălbăticie?
— Am studiat-o cu un soldat când eram mai tânăr, am
exagerat, ghicind că el caută pe cineva care să inventeze ceva
să-i apere mai bine colectorii. Ştiu suficient pentru a urmări
un om şi a mă ascunde.
Alveron a ridicat o sprânceană la asta.
— Serios? Ai o educaţie destul de diversă, nu?
— Am dus o viaţă interesantă, Alteţă.
Sticla de vin băută mă făcuse mai îndrăzneţ decât de obicei şi
am adăugat:
— Am vreo două idei pe care s-ar putea să le găsiţi de ajutor
în problema cu bandiţii.
S-a aplecat în faţă în scaunul său.
— Spune.
— Aş putea să concep o protecţie arcanistă pentru oamenii
Domniei Voastre.
Am făcut o înfloritură cu degetele lungi de la mâna dreaptă,
sperând să pară suficient de mistică. Am jonglat cifre în
capul meu şi m-am întrebat cât timp mi-ar lua să creez un
prinzător de săgeţi folosind doar echipamentul din turnul lui

1407
Caudicus.
Alveron a dat din cap gânditor.
— Ar putea fi suficient dacă mă preocupă numai siguranţa
colectorilor mei. Dar acesta este drumul regelui, o arteră
majoră a schimburilor comerciale. Trebuie să scap de bandiţi
în sine.
— În acest caz, aş forma un mic grup care să ştie cum să
meargă în linişte printr-o pădure, am spus. N-ar trebui să
aibă prea mare dificultate să vă localizeze bandiţii. Iar când o
vor face, ar trebui să fie o chestiune simplă să trimită garda
să-i prindă.
— N-ar fi mai simplu să organizăm o ambuscadă şi să-i
ucidem? a zis Alveron încet, căutând să-mi vadă reacţia.
— Sau aşa, am admis. Alteţa Voastră e braţul legii.
— Moartea e pedeapsa pentru actele de banditism. Mai ales
pe drumul regelui, a zis ferm Alveron. Ţi se pare dur?
— Nu prea, am zis privindu-l drept în ochi. Drumurile sigure
sunt scheletul civilizaţiei.
Alveron m-a surprins cu un zâmbet brusc.
— Planul tău e similar cu al meu. Am adunat o mână de
mercenari pentru a face aşa cum ai sugerat. A trebuit să-i
aduc în secret, că nu se ştie cine le-ar putea trimite
avertismente acestor bandiţi. Dar am patru oameni buni gata
să plece mâine: un urmăritor, doi mercenari cu abilităţi în
pădure şi un mercenar adem. Nici ultimul nu venise pe
degeaba.
Am făcut un semn de felicitare.
— Deja aţi planificat-o mai bine decât aş fi făcut-o eu, Alteţă.
Nici nu pare că mai aveţi nevoie de ajutorul meu, la urma
urmelor.
— Dimpotrivă, a zis el. Am nevoie de cineva cu un pic de
intuiţie ca să-i conducă.
S-a uitat la mine insinuant.
— Cineva care înţelege magia. Cineva în care să am
încredere.
Am simţit o bruscă senzaţie de scufundare.
Alveron s-a ridicat în picioare, zâmbind călduros.

1408
— De două ori m-ai servit până acum mai presus de toate
aşteptările. Eşti familiarizat cu expresia „a treia oară plăteşte
pentru tot”?
Din nou, exista doar un singur răspuns rezonabil la
întrebare.
— Da, Alteţă.
•••
Alveron m-a dus în apartamentul său şi ne-am uitat peste
hărţi ale zonei rurale unde se pierduseră oamenii lui. O
porţiune lungă din drumul regelui trecea printr-o bucată de
Eld care era deja veche când Vintasul nu era nimic mai mult
decât un potop de ceruri între regi. Era la un pic mai puţin
de optzeci de mile depărtare. Puteam fi acolo în patru zile de
mers întins.
Scăriţă mi-a oferit un sac nou de călătorie şi mi-am
împachetat lucrurile cât de bine am putut. Mi-am luat câteva
din cele mai practice haine din garderoba mea, deşi ar fi fost
mai potrivite pentru o sală de bal decât pentru drum. Am
împachetat câteva elemente pe care le furasem din
laboratorul lui Caudicus cu o perioadă în urmă şi i-am dat
lui Scăriţă o listă cu câteva elemente esenţiale care-mi
lipseau, iar el a făcut rost de toate mai repede decât un
băcan dintr-un magazin.
În cele din urmă, la ora când doar oamenii disperaţi şi cei
necinstiţi nu sunt în pat, Alveron mi-a dat o pungă care
conţinea o sută de monede de argint.
— E o modalitate de manipulare murdară, a zis Alveron. În
mod normal, ţi-aş fi dat o scrisoare prin care să-ţi fie oferite
asistenţă şi ajutor.
A oftat.
— Dar folosind aşa ceva în genul ăsta de călătorie, ar fi ca şi
cum am sufla într-o trâmbiţă ca să vă anunţăm sosirea.
Am dat din cap.
— Dacă au fost destul de isteţi ca să aibă un spion în garda
dumneavoastră, e clar că au legături şi cu localnicii, Alteţă.
— Ar putea să fie chiar localnicii, a zis el întunecat.
Scăriţă m-a condus în afara proprietăţii prin acelaşi pasaj

1409
secret pe care îl folosea maerul ca să intre în apartamentul
meu. Ducând o lampa hoţului acoperită, m-a purtat prin mai
multe pasaje răsucite, apoi în jos, pe o scară lungă,
întunecoasă, sfredelită adânc în piatra Perpendicularei.
Astfel, m-am trezit stând singur în pivniţa îngheţată a unui
magazin părăsit din Severenul de Jos. Era în zona oraşului
distrusă de foc cu câţiva ani în urmă, şi cele câteva grinzi
transversale rămase din clădiri păreau nişte oase întunecate
în lumina palidă a primilor zori.
Am ieşit din scheletul ars al clădirii. Sus, proprietatea
maerului stătea cocoţată pe marginea Perpendicularei ca o
pasăre de pradă.
Am scuipat, nu prea mulţumit de situaţia mea, forţat să
intru în serviciul mercenarilor. Simţeam nisip în ochi după
noaptea albă şi după lunga mea călătorie prin pasajul
întortocheat de piatră din Perpendiculară. Vinul pe care-l
băusem nu îmbunătăţea nici el situaţia, în ultimele câteva
ore simţisem că mă trezesc şi că devin tot mai mahmur. N-
am fost deloc complet treaz în timpul întregului proces şi nu
era plăcut. Reuşisem să menţin aparenţele în faţa lui Alveron
şi a lui Scăriţă, dar problema era că simţeam acreală în
măruntaie şi gândurile îmi erau groase şi lente.
Aerul rece dinaintea zorilor mi-a limpezit un pic capul şi
după o sută de paşi am început să mă gândesc la lucruri pe
care uitasem să le trec pe lista pe care i-o dădusem lui
Scăriţă.
Vinul nu-mi făcuse nicio favoare în privinţa asta. N-aveam
nici cutie cu iască, nici sare, nici cuţit… Lăuta mea. N-o
luasem de la lutier după ce îi reparase cheia slăbită. Cine ştia
cât putea să dureze vânătoarea de bandiţi a maerului. Cât de
mult va sta nerevendicată înainte ca omul să decidă că a fost
abandonată?
M-am abătut două mile din drum, dar am găsit magazinul
lutierului în întuneric şi lipsit de viaţă. Am ciocănit la uşă
fără niciun rezultat. Apoi, după un moment de ezitare, am
intrat şi am furat-o. Deşi părea greu s-o fur, din moment ce
era lăuta mea şi plătisem deja pentru reparaţie.

1410
A trebuit să urc pe un perete, să forţez o fereastră şi să sparg
două încuietori. A fost destul de simplu, dar având în vedere
capul meu nedormit şi plin de vin, am avut probabil noroc că
n-am căzut de pe acoperiş şi nu mi-am rupt gâtul. Dar în
afară de o bucată de ţiglă care a alunecat şi mi-a făcut inima
s-o ia la trap, lucrurile au mers bine şi în douăzeci de minute
am plecat din nou la drum.
Cei patru mercenari ai lui Alveron se adunaseră şi aşteptau
într-o tavernă la trei mile nord de Severen. Am făcut scurt
prezentările şi am plecat imediat spre nord, pe drumul
regelui.
Gândirea mea era atât de lentă, că eram la câteva mile la
nord de Severen când am început să reconsider câteva
lucruri. Numai atunci mi-am dat seama că maerul s-ar fi
putut să nu fi fost complet sincer în tot ce-mi spusese cu o
seară înainte.
Eram, într-adevăr, cea mai potrivită persoană pentru a
conduce câţiva urmăritori într-o pădure necunoscută, pentru
a ucide o bandă de tâlhari? Credea cu adevărat maerul atât
de mult în mine?
Nu. Bineînţeles că nu. Fusesem flatat, dar pur şi simplu nu
era adevărat. Maerul avea acces la resurse mai bune de-atât.
Adevărul era, probabil, că voia să-şi îndepărteze din drum
asistentul cu vorbă dulce, acum, că o avea pe Lady Lackless
lângă el. Fusese o prostie că nu-mi dădusem seama mai
devreme.
Deci, mă trimisese într-o misiune prostească, să alerg după
potcoave de cai morţi. Se aştepta să petrec o lună vânând
gâştele lui sălbatice în pădurea adâncă din Eld, apoi să mă
întorc cu mâna goală. Şi punga cu bani avea acum mai mult
sens. O sută de monede ne-ar fi ţinut mai bine de-o lună.
Apoi, când aş fi rămas fără bani, aş fi fost obligat să mă
întorc în Severen, unde maerul ar fi plescăit din limbă a
dezamăgire şi s-ar fi folosit de eşecul meu ca scuză pentru a
şterge unele dintre favorurile acumulate până atunci.
Pe de altă parte, dacă aveam noroc şi găseam bandiţii, cu
atât mai bine. Era exact genul de plan cu care l-aş fi creditat

1411
pe maer. Indiferent ce se întâmpla, primea ceva ce-şi dorea.
Era enervant. Dar nu prea mă mai puteam întoarce la
Severen ca să-l înfrunt. Acum, că o comisesem, nu mai era
nimic de făcut decât să fac faţă cât mai bine situaţiei.
Cum mergeam spre nord, cu capul trepidând şi cu gura plină
de nisip, am decis să-l surprind din nou pe maer. Să-i vânez
bandiţii.
Apoi, a treia oară ar fi plătit pentru toate, şi maerul Alveron
mi-ar fi fost bine şi cu adevărat îndatorat.

1412
 CAPITOLUL 75
Jucătorii

În următoarele câteva ore de mers, am făcut tot posibilul să-i

cunosc pe bărbaţii cu care mă împovărase Alveron. Vorbesc
la figurat, desigur, căci unul dintre ei era femeie şi toţi cinci
am mers pe jos.
Tempi mi-a atras primul privirea şi mi-a menţinut-o cel mai
mult, căci era primul mercenar adem pe care-l întâlneam.
Departe de a fi impunător, cu ochi duri, de ucigaş, cum m-aş
fi aşteptat, Tempi era destul de greu de definit, nici deosebit
de înalt, nici cu o constituţie puternică. Avea pielea albă, păr
deschis la culoare şi ochii de un cenuşiu pal. Expresia lui era
goală ca hârtia proaspătă. Ciudat de goală. Studiat de goală.
Ştiam că mercenarii adema purtau haine roşii-sângerii ca un
fel de semn distinctiv. Dar ţinuta lui Tempi era diferită de
ceea ce mă aşteptasem. Avea cămaşa strânsă pe trup cu o
serie de curele din piele moale. Şi pantalonii erau strânşi în
curele pe coapse, la gambe şi la genunchi. Totul era de
acelaşi roşu luminos şi sângeriu şi i se potrivea perfect, ca
mănuşa unui gentleman.
Pe măsură ce se încălzea afară, am început să transpir. După
ce trăise în aerul rece, rarefiat, de la Stormwal, lui vremea
trebuie să i se fi părut disproporţionat de fierbinte. Cu o oră
înainte de prânz, şi-a slăbit curelele din piele ale cămăşii şi
le-a dat jos, folosindu-le pentru a-şi şterge sudoarea de pe
faţă şi mâini. Nu prea părea să conştientizeze că merge pe
drumul regelui gol până la brâu.
Pielea lui Tempi era atât de palidă, că avea aproape culoarea
crem, iar trupul lui era slab şi elegant ca al unui câine de
curse, muşchii jucându-i sub piele cu graţia celor ai unui
animal. Am încercat să nu mă holbez, dar ochii mei nu se
puteau abţine să nu se uite la cicatricele subţiri, palide, care-
i traversau braţele, pieptul şi spatele.
N-a scos o vorbă ca să se plângă de căldură. Cuvintele de

1413
orice fel păreau rare la el şi la cele mai multe întrebări
răspundea cu un dat din cap sau cu un scuturat din cap.
Căra un sac de călătorie ca al meu, şi sabia lui, departe de a
intimida, părea destul de scurtă şi de neimpresionantă.
Dedan era diferit de Tempi cât poate fi un om de altul. Era
înalt, lat, cu pieptul lat şi gâtul gros. Avea o sabie grea, un
cuţit lung şi purta o armură nepotrivită din piele fiartă,
destul de grea cât să-l bată şi să fie nevoie să fie reparată de
multe ori. Dacă aţi văzut vreodată un paznic de rulote, atunci
l-aţi văzut pe Dedan sau cel puţin pe cineva croit din acelaşi
material.
El mânca cel mai mult, se plângea cel mai mult, înjura cel
mai mult şi avea o latură încăpăţânată mai rezistentă decât o
scândură lată de stejar. Dar ca să fiu cinstit, avea şi un mod
prietenos de a fi şi râdea uşor. Am fost tentat să-mi fac o
părere proastă despre el, din cauza manierelor şi a
dimensiunilor lui, dar Dedan avea un spirit vioi când se
deranja să-l folosească.
Hespe era femeia mercenar. O creatură nu chiar atât de rară
cum cred unii. În aspectul şi modul ei de a se echipa, era
aproape o oglindă pentru Dedan. Piele, sabie grea, uşor
ponosită şi cu atitudine de om înţelept umblat prin lume.
Avea umeri largi, mâini puternice şi o faţă mândră, cu o falcă
precum zidul de cărămidă. Avea părul blond şi fin, însă tăiat
scurt, după moda bărbaţilor.
Dar a fost o greşeală s-o văd ca pe versiunea feminină a lui
Dedan. Ea era rezervată unde Dedan brava. Şi în timp ce
Dedan era relaxat când n-avea motive de enervare, Hespe
mocnea în ea o vagă duritate, de parcă se aştepta tot timpul
ca cineva să-i facă necazuri.
Marten era cel mai bătrân dintre noi, căutătorul nostru de
urme. El purta un pic de piele, mai moale şi mai bine îngrijită
decât cele ale lui Dedan sau Hespe. Avea un cuţit lung, unul
scurt şi un arc de vânătoare.
Marten fusese vânător înainte de a cădea în dizgraţia
baronetului ale cărui păduri le păzea. Slujba de mercenar era
un loc de muncă mai modest, prin comparaţie, dar îi dădea

1414
să mănânce. Talentul său de a trage cu arcul îl făcea valoros,
în ciuda faptului că el nu era la fel de impozant fizic precum
Dedan sau Hespe.
Cei trei formaseră un parteneriat liber cu câteva luni în urmă
şi de-atunci îşi vindeau serviciile ca grup. Marten mi-a spus
că îi mai făcuseră şi alte servicii maerului, cea mai recentă
fiind explorarea unora dintre terenurile de lângă Tinuë.
Mi-a luat aproximativ zece minute până să-mi dau seama că
Marten trebuia să fie conducătorul acelei expediţii. El avea
mai multă experienţă în pădure decât noi, ceilalţi, la un loc şi
chiar vânase de vreo două ori oameni pentru recompensă.
Când am menţionat asta, a clătinat din cap şi a zâmbit,
spunându-mi că a fi în stare să faci ceva şi a dori s-o faci
erau, într-adevăr, două lucruri foarte diferite.
Ultimul eram eu: liderul lor neînfricat. Scrisoarea de
prezentare a maerului mă descria ca pe un tânăr priceput, cu
o bună educaţie şi cu diverse calităţi utile. Deşi asta era
perfect adevărat, mă făcea să par cel mai inutil şi mizerabil
filfizon care exista la Curte.
Nu ajuta nici faptul că eram mai tânăr decât oricare dintre ei
şi purtam haine mai potrivite pentru o petrecere decât pentru
drum. Căram după mine lăuta şi punga maerului. N-aveam
nici sabie, nici armură, nici cuţit.
Îndrăznesc să spun că nu prea ştiau ce să se facă cu mine.
•••
Soarele mai avea cam o oră până să apună, când am trecut
pe drum pe lângă un căldărar ambulant. Purta roba
tradiţională cafenie, încinsă cu o funie. N-avea căruţă, ci
mâna un măgar atât de încărcat cu baloturi de resturi, că
arăta ca o ciupercă.
A trecut încet pe lângă noi, cântând:

Chiar dacă n-ai nevoie de nimic de reparat şi de cârpit,

Un înţelept vede mereu momentul potrivit pentru cheltuit.
Bucură-te de soare
Şi te va face să simţi vigoare,
Dar vei regreta dacă acum nu te opreşti.

1415
 E mai bine să plăteşti
Şi pentru o zi ploioasă să te pregăteşti,
Dar când eşti ud la căldărar să te gândeşti.

Am râs şi am aplaudat. Adevăraţii căldărari ambulanţi sunt o

specie rară, iar eu sunt mereu bucuros să văd unul. Mama
mea îmi spunea că poartă noroc şi tatăl meu îi aprecia că
veneau cu ştiri. Faptul că aveam nevoie disperată de câteva
lucruşoare făcea această întâlnire de trei ori bine-venită.
— Ho, căldărarule, a zis Dedan zâmbind. Am nevoie de foc şi
o halbă. Cât mai avem până să dăm de-un han?
Căldărarul a arătat înapoi pe drumul pe care venise.
— Nici douăzeci de minute de plimbare.
L-a privit pe Dedan.
— Dar să nu-mi spui că n-ai nevoie de nimic altceva, a
admonestat el. Toată lumea are nevoie de ceva.
Dedan a clătinat din cap politicos.
— Îmi pare rău, căldărare. Punga mea e prea subţire.
— Dar tu? m-a privit căldărarul de sus până jos. Arăţi ca un
băiat care ar vrea câte ceva.
— Am nevoie de câteva lucruri, am admis.
Văzându-i pe ceilalţi privind cu dor de drum, le-am făcut
semn.
— Duceţi-vă, le-am spus. Vă prind din urmă în câteva
minute.
Când se îndepărtau, căldărarul şi-a frecat mâinile, rânjind.
— Deci, ce vrei?
— Nişte sare pentru început.
— Şi o cutie în care s-o pui, a zis el începând să scotocească
în bagajul măgarului.
— Aş vrea şi un cuţit, dacă ai unul la îndemână.
— Mai ales dacă te duci spre nord, a zis el la fel de sigur de
sine. Periculos drum. N-ar trebui făcut fără un cuţit.
— Ai avut ceva probleme? l-am întrebat, în speranţa că ştia
ceva care ne-ar fi putut ajuta să-i găsim pe bandiţi.
— O, nu, a zis scotocind prin pachete. Lucrurile nu stau
chiar atât de rău încât să viseze cineva să pună mâna pe un

1416
căldărar. Totuşi, e o porţiune de drum rău.
A scos un cuţit lung, îngust, într-o teacă de piele şi mi l-a
dat.
— Oţel Ramston.
L-am scos din teacă şi am privit lama mai atent. Era oţel
Ramston.
— N-am nevoie de ceva chiar atât de bun, am zis, dându-i-l
înapoi. Vreau unul pentru utilizarea de zi cu zi, mai mult
pentru mâncare.
— Ramston e bun pentru treburile de zi cu zi, a zis
căldărarul, împingându-l înapoi în mâinile mele. Poţi să-l
foloseşti ca să te dichiseşti frumos, apoi poţi să te razi cu el,
dacă vrei. Nu se toceşte niciodată.
— S-ar putea să fie nevoie să-l pun la grea încercare, am
clarificat. Şi Ramston e fragil.
— Asta aşa e, a recunoscut căldărarul cu uşurinţă. Tatăl
meu obişnuia să spună că e „cel mai bun cuţit pe care l-ai
avut vreodată, până când se rupe”. Dar la fel se poate spune
despre orice cuţit. Şi, ca să spun drept, e singurul cuţit pe
care-l am.
Am oftat. Ştiu când sunt jupuit.
— Şi o cutie cu iască.
Mi-a întins una aproape înainte să termin de spus.
— N-am putut să nu observ că ai un pic de cerneală pe
degete.
A arătat la mâinile mele.
— Am aici nişte hârtie de bună calitate. Şi condei şi cerneală.
Nimic nu e mai rău decât să-ţi vină o idee pentru un cântec
şi să nu fii în stare s-o notezi.
A ridicat un pachet de piele cu hârtie, condeie şi cerneală.
Am scuturat din cap, ştiind că punga maerului nu se întinde
chiar atât.
— Cred că pentru o vreme am terminat cu scrisul melodiilor,
căldărare.
A ridicat din umeri, încă ţinând pachetul.
— Pentru scrisori, atunci. Ştiu un tip care odată a trebuit să-
şi taie o venă ca să-i scrie un bilet iubitei lui. Dramatic, e-

1417
adevărat. Simbolic, cu siguranţă. Dar, de asemenea, dureros,
nesănătos şi mai mult decât uşor macabru. Acum ia cu el
condei şi cerneală oriunde se duce.
Am simţit cum mi se scurge culoarea din obraji, căci
cuvintele căldărarului îmi amintiseră de altceva ce uitasem în
graba mea de a părăsi Severenul: Denna. Toate gândurile la
ea îmi fugiseră din minte după discuţia cu maerul despre
bandiţi, după două sticle de vin tare şi o noapte nedormită.
Plecasem fără o vorbă după cearta noastră teribilă. Ce-ar fi
crezut după ce îi vorbisem atât de crud, apoi dispărusem pur
şi simplu? Eram deja la o zi întreagă de Severen. Nu mă
puteam întoarce pur şi simplu doar să-i spun că plec, nu?
M-am gândit o clipă. Nu. Pe de altă parte, Denna însăşi
dispăruse cu zilele fără un cuvânt de avertizare. Cu siguranţă
ar înţelege dacă aş face la fel…
Prost. Prost. Prost. Gândurile mi se învârteau în cerc,
încercând să decid între cele câteva variante neplăcute.
Răgetul aspru al măgarului căldărarului mi-a speriat un
gând.
— Te duci la Severen, căldărare?
— Mai mult trec prin el, a zis acesta. Dar da.
— Mi-am amintit că trebuie să trimit o scrisoare. Dacă ţi-aş
da-o ţie, ai putea s-o livrezi la un anumit han?
El a dat din cap încet.
— Aş putea, a zis el. Având în vedere că vei avea nevoie de
hârtie şi cerneală…
A zâmbit, fluturând din nou pachetul.
M-am strâmbat.
— Bine, căldărare. Dar cât mă costă atât de multe?
El s-a uitat la elementele acumulate.
— Sare şi cutie: patru monede. Cuţit: cincisprezece monede.
Hârtie, condeie şi cerneală: optsprezece monede. Cutie cu
iască: trei monede.
— Şi livrarea, am zis.
— O livrare de urgenţă, a zis căldărarul cu un pic de zâmbet.
Către o doamnă, dacă nu mă înşală privirea din ochii tăi.
Am dat din cap.

1418
— Corect, şi-a frecat el bărbia. De obicei, aş împinge la circa
treizeci şi cinci, dar a fost o tocmire frumoasă, pe îndelete, şi
m-ai convins să las la treizeci.
Preţul era rezonabil, mai ales având în vedere cât de greu era
să găseşti hârtie bună. Totuşi, era o treime întreagă din banii
pe care mi-i dăduse maerul. Aveam nevoie de banii ăia
pentru mâncare, cazare, precum şi pentru alte consumabile.
Dar înainte să mai zic ceva, căldărarul a continuat:
— Acum pot să spun că e prea mult pentru posibilităţile tale,
a zis el. Şi cred că nu te aştepţi să spun asta, dar porţi o
mantie bunicică. Eu sunt mereu dispus să fac schimb cu un
semen.
Mi-am tras cu timiditate de pe umeri frumoasa mea mantie
vişinie.
— Aş fi dispus să fac schimbul, i-am zis, nu fără regret în
voce. Dar în cazul ăsta rămân de tot fără mantie, la urma
urmelor. Ce mă fac dacă plouă?
— Nicio problemă, a zis căldărarul.
A tras un pachet de pânză dintr-un pachet şi mi l-a ţinut să-l
văd. Fusese neagră la un moment dat, dar îndelunga purtare
şi mai multe spălări o decoloraseră spre un verzui întunecat.
— E cam amărâtă, am zis, ajungând cu un deget la cusătura
destrămată.
— E doar ruptă, atâta tot, a zis el cu uşurinţă, aşezându-mi-
o peste umeri. Ţi se potriveşte. E o culoare bună pentru tine,
îţi scoate ochii în evidenţă. În plus, doar nu vrei să arăţi prea
bine, cu toţi bandiţii ăştia pe drum.
Am oftat.
— Ce-mi dai în schimb? l-am întrebat, predându-i frumoasa
mea mantie. Asta e o mantie nu mai veche de o lună, ţine
minte, şi niciodată n-a văzut nici măcar o picătură de ploaie.
Căldărarul şi-a întins mâinile spre frumoasa mea mantie.
— Are tot felul de buzunărele! a zis el cu admiraţie. E de-a
dreptul minunată!
Am pipăit cârpa subţire a mantiei căldărarului.
— Dacă îmi dai ac şi aţă, schimb mantia mea pe ce e aici, i-
am spus cu inspiraţie bruscă. Plus că-ţi mai dau un bănuţ

1419
de fier, unul de cupru şi unul de argint.
Am zâmbit. Era ceva derizoriu. Dar asta cer căldărarii în
poveşti când iau la schimb un fabulos obiect magic de la fiul
naiv al vreunei văduve plecat în lume să facă avere.
Căldărarul a dat capul pe spate şi a râs.
— Chiar asta voiam să-ţi sugerez şi eu, a zis el.
Apoi şi-a aruncat mantia mea pe braţ şi mi-a strâns mâna cu
fermitate.
Am cotrobăit în punga mea şi am dat peste un sfanţ de fier,
două jumătăţi de mărunţiş vintiş şi, spre plăcuta mea
surprindere, un bănuţ aturan greu. Ultimul a fost norocos
pentru mine, căci valora o fracţiune dintr-un argint vintiş.
Am golit zecile de buzunare ale mantiei mele vişinii în sacul
de călătorie şi mi-am luat noile achiziţii de la căldărar.
Apoi i-am scris Dennei o scrisoare rapidă, explicându-i că
patronul meu m-a trimis departe în mod neaşteptat. Îmi
ceream scuze pentru ce zisesem la mânie şi-i spuneam că ne
întâlnim imediat ce mă întorc în Severen. Mi-ar fi plăcut să
am mai mult timp s-o compun. Mi-ar fi plăcut să mă scuz
mai subtil, să-i dau o explicaţie mai detaliată, dar căldărarul
terminase de ambalat frumoasa mea mantie şi era evident
nerăbdător să-şi vadă de drum.
Neavând ceară să sigilez scrisoarea, am folosit un truc pe
care-l inventasem în timp ce scriam bilete în numele
maerului. Am pliat hârtia, apoi am împachetat-o într-un mod
care ar fi necesitat ruperea pentru a o desfăşură din nou.
I-am dat-o căldărarului.
— Trebuie dusă la o brunetă drăguţă pe nume Denna. Stă la
Patru Lumânări, în Severenul de Jos.
— Asta-mi aduce aminte de ceva, a exclamat el, ascunzând
scrisoarea mea într-un buzunar. Lumânări.
A căutat într-o desagă şi a scos un pumn de lumânări din
seu.
— Toată lumea are nevoie de lumânări.
Ciudat era că aveam nevoie de câteva, dar nu pentru ce
credea el.
— Mai am şi nişte ceară pentru cizme, a continuat el,

1420
dibuind prin pachetele sale. Plouă înfiorător în perioada asta
a anului.
Am ridicat mâinile, râzând.
— Îţi dau o monedă pe patru lumânări, dar nu-mi mai pot
permite nimic altceva. Dacă o ţinem aşa, va trebui să-ţi
cumpăr măgarul ca să pot să duc tot bagajul cu mine.
— Cum vrei, a zis el cu un uşor ridicat din umeri. A fost o
plăcere să fac afaceri cu tine, domnişorule.

1421
 CAPITOLUL 76
Iască

Soarele începuse să apună la ora la care am găsit un loc bun

pentru a face tabără în a doua noapte. Dedan a căutat lemne
de foc. Marten a început să taie morcovi şi cartofi şi a trimis-
o pe Hespe să umple cu apă o oală pentru gătit.
Am folosit cazmaua mică a lui Marten ca să sap o groapă
pentru foc.
Fără să întrebe, Tempi a luat o creangă şi şi-a folosit sabia ca
să radă fâşii subţiri de lemn uscat, să le folosească drept
iască. Nici scoasă din teacă sabia lui nu părea prea
impresionantă. Dar având în vedere cât de uşor cioplea fâşiile
subţiri ca hârtia, trebuie să fi fost ascuţită ca un brici de ras.
Am terminat să căptuşesc groapa cu pietre. Fără cuvinte,
Tempi mi-a întins o mână de iască.
Am dat din cap.
— Vrei să foloseşti cuţitul meu? l-am întrebat, sperând să-l
atrag într-o mică conversaţie.
Abia dacă schimbasem câteva cuvinte cu el în ultimele două
zile.
Ochii de un cenuşiu pal ai lui Tempi s-au uitat la cuţitul de
la centura mea, apoi din nou la sabia lui. A clătină din cap,
agitându-se nervos.
— Nu-i strici tăişul? l-am întrebat.
Mercenarul a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.
Am început să pregătesc focul şi atunci am făcut prima mea
greşeală.
Aşa cum am spus, aerul era rece şi noi toţi eram obosiţi.
Deci, în loc să petrec o jumătate de oră îngrijindu-mă încet
să transform o scânteie într-un foc de tabără decent, am
aranjat nuiele în jurul iascăi lui Tempi, apoi am aranjat
progresiv beţe mai mari în jurul acesteia, făcând un grup
compact de lemn.
Tocmai când terminam, Dedan s-a întors cu un alt braţ de

1422
lemn de foc.
— Superb, a mormăit el destul de liniştit cât să poată
pretinde că vorbeşte singur, dar suficient de tare cât să audă
toată lumea. Şi asta datorită ţie. Superb.
— Acuma ce mai frămânţi în dinţi? a întrebat Marten obosit.
— Băiatul a făcut un mic fort de lemn, nu un foc.
Dedan a oftat dramatic, apoi a adoptat un ton pe care-l
credea probabil patern, dar a devenit profund condescendent.
— Uite, te ajut eu. De asta nu se prinde nicio scânteie. Ai
silex şi oţel? Am să-ţi arăt cum să le foloseşti.
Nimănui nu-i place să i se vorbească de sus, dar eu am o
aversiune aparte pentru aşa ceva.
Dedan arătase clar în ultimele două zile că mă considera un
idiot.
Am oftat obosit. Cel mai bătrân şi mai obosit de povara lumii
oftat. Asta era nevoie să joc. Mă credea tânăr şi inutil.
Trebuia să-i dovedesc că nimic de genul ăsta nu era
adevărat.
— Dedan, ce ştii tu despre mine? l-am întrebat.
Mi-a aruncat o privire goală.
— Ştii un singur lucru despre mine, am zis calm. Ştii că
maerul m-a pus şef. L-am privit în ochi. E maerul un idiot?
Dedan a făcut un gest de desconsiderare.
— Bineînţeles că nu, ziceam doar că…
M-am ridicat şi am regretat că am făcut-o, fiindcă eram într-
un contrast puternic cu înălţimea lui.
— M-ar fi pus maerul la conducere dacă aş fi fost un idiot?
Mi-a zâmbit nesincer, încercând să treacă cele două zile de
boscorodeală depreciativă sub semnul unui fel de
neînţelegere.
— Acuma nu răsuci totul…
Am ridicat mâna.
— Nu e vina ta. Tu chiar nu ştii nimic despre mine. Dar să
nu ne pierdem timpul cu asta în seara asta. Suntem cu toţii
obosiţi. Află că nu sunt un copil de ţâţă bogat, plecat să facă
pozne.
Am luat între degete o bucată subţire din iasca lui Tempi şi

1423
m-am concentrat. Am tras mai multă căldură decât aveam
nevoie şi am simţit cum braţul mi se răceşte până în umăr.
— Şi fii sigur că ştiu să aţâţ un foc.
Aşchiile de lemn s-au aprins, focul a izbucnit fierbinte şi
brusc, cuprinzând restul de iască şi făcând ca flăcările să se
ridice aproape instantaneu.
Aş fi vrut să fie un gest dramatic, astfel ca Dedan să înceteze
să se mai gândească la mine ca la un băiat inutil. Dar timpul
petrecut la Universitate mă plictisise de aşa ceva. Să aţâţ un
foc ca ăsta era la fel de simplu cu a-ţi pune cizmele ca să
devii membru al Arcanumului.
Dedan, pe de altă parte, nu întâlnise niciodată un arcanist şi
probabil că nu ajunsese niciodată la mai puţin de opt sute de
mile de Universitate. Tot ce ştia despre magie era din
poveştile din jurul focului de tabără.
Aşa că atunci când focul a izbucnit, a pălit ca o foaie de
hârtie şi a făcut brusc vreo câţiva paşi înapoi. Pentru toată
lumea el arăta de parcă mă văzuse invocând o perdea de foc
hohotitor, ca Taborlin cel Mare.
Apoi am văzut că şi Marten şi Hespe aveau aceeaşi expresie,
superstiţia nativă vintiş fiind scrisă clar pe feţele lor. Priveau
la focul pâlpâitor, apoi înapoi la mine. Eram unul dintre ăia.
Colaboram cu puteri întunecate. Chemam demoni. Mâncam
brânzica întreagă, inclusiv coaja.
Privindu-le feţele încremenite, mi-am dat seama că orice-aş
spune nu-i va linişti uşor. Nu chiar atunci. Deci, în schimb,
am oftat şi am început să-mi pregătesc locul pentru dormit
peste noapte.
Deşi n-a fost prea multă conversaţie veselă în jurul focului în
acea noapte, n-a mai fost nici niciun mormăit din partea lui
Dedan. Voiam respect, dar, în lipsa acestuia, un pic de teamă
sănătoasă putea fi bună la drum lung, pentru a face lucrurile
să meargă bine.
•••
Două zile fără alte demonstraţii dramatice din partea mea au
ajutat pe toată lumea să se relaxeze.
Dedan încă mai blufa şi brava, dar a renunţat să-mi mai zică

1424
„băiat” şi nu s-a mai plâns decât pe jumătate, aşa că am
considerat că repurtasem o victorie.
Scăldat în acest succes călduţ, am decis să fac o încercare de
a-l atrage pe Tempi într-o conversaţie. Dacă trebuia să
conduc micul grup, era nevoie să ştiu mai multe despre el.
Cel mai important era să ştiu dacă el putea lega mai mult de
cinci cuvinte.
Aşa că, atunci când ne-am oprit pentru masa de prânz, m-
am apropiat de mercenarul adem. Se aşezase uşor deoparte.
Nu era distant. Doar că noi, restul, stăteam şi vorbeam în
timp ce mâncam. Tempi doar mânca.
Dar în acea zi îmi propusesem să mă aşez lângă el, cu masa
mea de prânz: o bucată de cârnat uscat şi nişte cartofi reci.
— Salut, Tempi.
A ridicat privirea şi a dat din cap. Pentru o secundă am prins
o sclipire în ochii lui cenuşiu-deschis. Apoi s-a uitat în altă
parte, foindu-se. Şi-a trecut mâna prin păr şi pentru o
secundă mi-a amintit de Simmon. Amândoi aveau aceeaşi
alură subţire şi păr nisipiu. Simmon nu era totuşi atât de
tăcut. Uneori, abia dacă puteam să scot un cuvânt cu Sim.
Sigur că mai încercasem să vorbesc cu Tempi şi înainte. Mici
discuţii obişnuite: despre vreme, despre picioare umflate
după o zi lungă de mers pe jos, despre mâncare.
Nu duseseră la nimic. În cel mai bun caz, un cuvânt sau
două. Mai des un dat din cap sau o ridicare din umeri. Dar
cel mai frecvent, o privire goală, urmată de agitaţie şi de
refuzul încăpăţânat de a face atât de mare lucru şi să mă
privească în ochi.
Aşa că în acea zi am avut o conversaţie gen gambit6.
— Am auzit poveşti despre lethani, am zis. Mi-ar plăcea să
ştiu mai multe. Vrei să-mi spui despre asta?
Ochii decoloraţi ai lui Tempi i-au privit pentru scurt timp pe-
ai mei, cu o expresie încă goală. Apoi, s-a uitat din nou în

6 Gambit – mod de a începe un joc de şah, constând în

sacrificarea unui pion sau a altei piese de mică valoare, pentru a
obţine o poziţie favorabilă de atac. (n. tr.)
1425
altă parte. A tras de una dintre curelele roşii din piele care-i
ţineau cămaşa pe corp şi şi-a agitat mâneca.
— Nu. Nu voi vorbi despre lethani. Asta nu e pentru tine. Nu
întreba.
S-a uitat departe de mine din nou, în jos, la pământ.
Am numărat în gând. Treisprezece cuvinte. Cel puţin
primisem răspuns la una dintre întrebările mele.

1426
 CAPITOLUL 77
Bănuţul Lăudat

Se lăsa amurgul când am luat o curbă pe drum. Am auzit

aplauze şi tropăieli, amestecate cu muzică, strigăte şi hohote
de râs.
După zece ore de mers pe jos, rumoarea asta mi-a redat
parţial veselia.
Situat la ultima mare intersecţie din sud a Eldului, hanul
Bănuţul Lăudat era enorm. Construit din lemn necioplit,
avea două etaje pline şi mai multe frontoane care formau un
etaj mai mic deasupra, la nivelul al treilea. Prin ferestre am
întrezărit bărbaţi şi femei dansând, în timp ce un lăutar
nevăzut cânta o muzică nebună şi neostoită.
Dedan a tras adânc aer în piept.
— Simţi mirosul? Îţi spun eu, e o femeie aici care ar putea
găti o piatră şi m-ar face s-o rog să gătească mai multe.
Dulcea Peg. Pe mâinile mele, sper că încă se-nvârte pe-aici.
A făcut un gest răsucit, arătând sensul dublu al cuvintelor
sale, împungându-l pe Marten cu un cot.
Ochii lui Hespe s-au îngustat, în timp ce se uita la ceafa lui
Dedan.
Fără să-şi dea seama de asta, Dedan a continuat:
— Diseară voi dormi cu burta plină de miel şi de rachiu. Deşi
mai puţin somn s-ar putea dovedi un pic mai distractiv, dacă
ar fi să mă iau după ultima mea vizită aici.
Am văzut furtuna de pe faţa lui Hespe şi am intervenit.
— Ce e în oală şi un pat pentru fiecare dintre noi, i-am spus
ferm. Orice altceva plăteşti din buzunarul tău.
Dedan m-a privit ca şi cum nu-şi putea crede urechilor.
— Las-o mai moale. Am dormit prost de zile întregi. În plus,
nu-s banii tăi, nu fi un shim zgârcit cu ei.
— Încă nu ne-am făcut treaba, am zis calm. Nici măcar o
bucată din ea. Nu ştiu cât timp vom sta aici, dar ştiu că nu
sunt bogat. Dacă trecem prea repede prin punga maerului,

1427
va trebui să vânăm ca să avem ce mânca.
M-am uitat în jur la toată lumea.
— Asta dacă nu cumva are altcineva suficienţi bani să ne
ţină sătui şi să vrea să-i împartă.
Marten a zâmbit cu tristeţe la sugestie. Hespe n-avea ochi
decât pentru Dedan, care continua să se uite în direcţia mea.
Tempi se foia, cu faţa la fel de inexpresivă ca întotdeauna.
Evitându-mi privirea, s-a uitat la toată lumea pe rând, cu
expresia goală. Privirea lui s-a mutat nu de la o faţă la alta, ci
de la mâinile lui Dedan la picioarele lui Dedan. Apoi la
picioarele lui Marten, apoi la ale lui Hespe, apoi la ale mele.
Şi-a schimbat centrul de greutate al corpului şi s-a mutat o
jumătate de pas mai aproape de Dedan.
Sperând să risipesc tensiunea, am înmuiat tonul şi-am spus:
— După ce terminăm treaba, împărţim ce mai rămâne în
pungă. Aşa, fiecare dintre noi va avea un pic în plus în
buzunar chiar înainte de a ne întoarce la Severen. Ne vom
puteam cheltui banii cum dorim. Atunci.
Am putut să-mi dau seama că Dedan nu era mulţumit şi am
aşteptat să văd dacă va insista. În schimb, a vorbit Marten.
— După o zi de mers mult, ar prinde bine o băutură, a zis el
cu o voce contemplativă, ca şi cum ar fi vorbit singur.
Dedan s-a uitat la prietenul lui, apoi înapoi la mine,
aşteptând.
— Cred că punga poate să suporte un rând de băuturi, am
recunoscut cu un zâmbet. Nu cred că maerul încearcă să
facă din noi călugări, nu?
Asta i-a declanşat un râs gutural lui Hespe, în timp ce
Marten şi Dedan au zâmbit. Tempi s-a uitat la mine cu ochii
lui palizi, s-a foit şi a privit în altă parte.
•••
Câteva minute de tocmeală relaxată ne-au adus tuturor cinci
paturi supraetajate la comun, o cină simplă şi un rând de
băuturi, contra unui singur ban de argint. După ce-am
rezolvat cu asta, am găsit o masă într-un colţ liniştit al
încăperii şi mi-am pitit lăuta departe de priviri rele, sub
bancă. Apoi m-am aşezat, obosit până-n măduva oaselor, şi

1428
m-am întrebat ce i-aş putea face lui Dedan ca să nu mai facă
aşa pe cocoşelul fanfaron.
Asta mi-a distras gândurile până când cina mi-a fost pusă în
faţă pe masă. Mi-am ridicat privirea pentru a vedea chipul
femeii şi pieptul scos în evidenţă, încadrat de o avalanşă de
bucle de culoare roşu-deschis. Pielea ei era albă ca o cremă,
cu doar câteva urme de pistrui. Buzele îi erau de un roz
palid, savuros.
Ochii ei verzi sclipeau periculos.
— Mulţumesc, am spus, oarecum întârziat.
— Cu plăcere, iubitule.
A zâmbit jucăuş cu ochii şi şi-a aruncat părul înapoi peste
umerii goi.
— Zici că eşti gata să adormi pe scaun.
— Eram aproape gata. O zi lungă şi un drum lung.
— Ce păcat, a zis cu regret jucăuş, frecându-se pe ceafă.
Dacă aş crede că încă mai eşti în picioare peste o oră, te-aş
pune jos.
S-a întins şi şi-a răsucit degetele uşor prin părul meu.
— Noi doi am fi de-ajuns pentru a aprinde un foc.
Am îngheţat ca un cerb speriat. Nu pot să spun de ce. Poate
doar pentru că eram obosit după multele zile pe drum. Poate
pentru că nu mai fusesem abordat atât de direct până
atunci. Poate…
Poate pentru că eram tânăr şi teribil de lipsit de experienţă.
Să rămânem la asta.
Am căutat cu disperare ceva de spus, dar până când mi-am
găsit limba, ea făcuse o jumătate de pas în spate şi mă privea
subtil. Mi-am simţit faţa încălzindu-se, făcându-mă de râs în
continuare. Fără să mă gândesc, m-am uitat în jos la masă şi
la cina pe care mi-o adusese. Supă de cartofi, m-am gândit
amorţit.
A râs încet, în linişte, şi m-a atins blând pe umăr.
— Îmi pare rău, băiete. Părea că eşti un pic mai…
S-a oprit, ca şi cum şi-ar fi reconsiderat cuvintele, apoi a
început din nou.
— Mi-a plăcut prospeţimea ta, dar nu credeam că eşti chiar

1429
atât de tânăr.
Deşi vorbea cu blândeţe, îi puteam auzi zâmbetul din voce.
Asta mi-a făcut faţa să ardă şi mai tare, până la urechi. În
cele din urmă, părând să înţeleagă că orice va mai spune mă
va face în continuare să mă simt stingherit, şi-a luat mâna de
pe umărul meu.
— Mă întorc mai târziu să văd dacă mai ai nevoie de ceva.
Am dat din cap prosteşte şi am privit-o plecând. Plecarea ei
era plăcută, dar am fost distras de sunetele de râs dimprejur.
M-am uitat în jur şi am văzut feţele distrate ale bărbaţilor
care stăteau la mesele lungi din vecinătate.
Un grup a ridicat cănile într-un salut tăcut, batjocoritor. Un
alt bărbat s-a aplecat să mă bată consolator pe spate, zicând:
— N-o lua personal, băiete, la toţi ne-a făcut aşa.
Simţindu-mă ca şi cum toată lumea din încăpere era cu ochii
pe mine, mi-am păstrat ochii mici şi am început să-mi
mănânc cina. În timp ce rupeam bucăţi de pâine şi le
înmuiam în supă, am compus un catalog mental al gradului
meu de imbecilitate. Pe furiş, am privit-o pe chelneriţa cu
părul roşu distrând şi respingând şiretlicurile a zeci de
bărbaţi, în timp ce ducea băuturi de la o masă la alta.
Mi-am recăpătat un pic din calm când Marten s-a aşezat pe
un scaun de lângă mine.
— Ai făcut o treabă bună acolo, cu Dedan, a zis el fără
preambul.
Starea de spirit mi s-a înviorat un pic.
— Zău?
Marten a dat din cap uşor, în timp ce ochii lui ascuţiţi
rătăceau peste mulţimea care umplea încăperea.
— Majoritatea oamenilor încearcă să-l intimideze, făcându-l
să se simtă prost. Ţi-ar fi plătit problemele înzecit dacă ai fi
făcut şi tu la fel.
— Era prost, am punctat. Şi dacă stai mai bine să te
gândeşti, chiar l-am intimidat.
A fost rândul lui să ridice din umeri.
— Dar ai făcut-o isteţ, aşa că în continuare va asculta de
tine.

1430
A luat o gură din băutură şi s-a oprit, schimbând subiectul.
— Hespe s-a oferit să împartă camera cu el în seara asta, a
zis el relaxat.
— Serios? am zis, mai mult decât uşor surprins. Devine mai
îndrăzneaţă.
A dat din cap lent.
— Şi? am cerut.
— Şi nimic. Dedan a zis că să fie al naibii dacă dă el bani pe-
o cameră care ar trebui să fie gratis.
Şi-a mutat ochii spre mine şi a ridicat o sprânceană.
— Nu vorbeşti serios, i-am zis categoric. Trebuie să ştie. Face
pe prostul doar fiindcă n-o place.
— Nu cred, a zis Marten, întorcându-se spre mine şi
coborându-şi un pic vocea. Acum trei luni am terminat o
treabă la caravana din Ralien. Fusese un drum lung, iar
Dedan şi cu mine aveam buzunarele pline de monede şi
nimic anume de făcut cu ele, aşa că până la sfârşitul nopţii
am stat în taverna asta portuară murdară, prea beţi să ne
ridicăm şi să plecăm. Şi a-nceput să vorbească despre ea.
Marten a clătinat din cap încet.
— A trăncănit o oră şi n-ai fi recunoscut femeia descrisă ca
fiind Hespe a noastră, cea cu ochii duri. Practic, îi cânta
imnuri de slavă. A oftat. Crede că e prea bună pentru el. Şi e
convins că dacă doar se va uita la ea dintr-o parte, se va trezi
cu braţul rupt în trei locuri.
— De ce nu i-ai spus?
— Ce să-i spun? Asta era înainte ca ea să ajungă să se uite la
el cu ochi de viţică. Am crezut că grijile lui erau destul de
rezonabile la vremea aia. Ce crezi că ţi-ar face Hespe dacă ar
fi să-i dai prieteneşte o palmă peste oricare dintre părţile ei
mai atrăgătoare?
M-am uitat spre locul unde stătea Hespe la bar. Un picior
lovea aproape în timp pe ritmul de vioară. În afară de asta,
felul cum îşi ţinea umerii, ochii, linia bărbiei erau dure,
aproape războinice. Era o diferenţă mică, dar notabilă între
ea şi bărbaţii care o flancau la bar.
— Probabil că nici eu nu mi-aş risca braţul, am admis. Dar

1431
trebuia să ştie până acum. Nu-i orb.
— Nu e mai rău decât noi, ceilalţi.
Am început să protestez, apoi m-am uitat la chelneriţa cu
părul roşu.
— Am putea să-i spunem, am zis. Tu ai putea. Are încredere
în tine.
Marten şi-a supt dinţii cu limba.
— Ne, a zis el, lăsând ferm paharul jos. Doar ar complica
lucrurile. Fie va vedea, fie nu. În timpul şi-n felul său.
A ridicat din umeri.
— Sau nu, şi soarele tot va răsări dimineaţa.
O vreme am rămas tăcuţi. Marten privea sala plină de viaţă
peste cana lui, ochii devenindu-i distanţi. Eu am lăsat
zgomotul locului să dispară într-un reconfortant tors scăzut,
în timp ce m-am rezemat de perete, moţăind.
Şi aşa cum gândurile mele libere tind să facă, au rătăcit la
Denna. M-am gândit la mirosul ei, la arcul gâtului ei lângă
ureche, la modul în care îşi mişca mâinile când vorbea. M-am
întrebat unde era în seara aia, dacă era bine. M-am întrebat
doar un pic dacă gândurile ei or rătăci vreodată în
contemplaţie caldă la mine…
•••
— … vânând bandiţi n-ar trebui să fie greu. În plus, ar fi
frumos să te implici în aşa ceva pentru o schimbare, bastarzii
naibii nelegiuiţi.
Cuvintele m-au scos din somnolenţa mea caldă ca pe un
peşte smuls dintr-un bazin.
Lăutarul a încetat să mai cânte ca să-şi ia o băutură, şi în
liniştea relativă a camerei vocea lui Dedan s-a auzit tare ca
un zbieret de măgar. Am deschis ochii şi l-am văzut pe
Marten privind şi el în jur uşor alarmat, fără îndoială trezit
de aceleaşi cuvinte care îmi prinseseră mie urechea.
Mi-a luat doar o secundă să-l găsesc pe Dedan. Era aşezat la
două mese distanţă, purtând o conversaţie între oameni beţi
cu un fermier cu părul cărunt.
Marten era deja în picioare. Nevrând să atrag atenţia asupra
situaţiei, am şuierat Ia-l! şi m-am forţat să mă aşez înapoi la

1432
locul meu.
Am scrâşnit din dinţi în timp ce Marten se strecura repede
printre mese, bătându-l pe Dedan pe umăr şi arătând cu un
deget spre masa unde stăteam eu.
Dedan a mormăit ceva ce mă bucur că n-am auzit şi s-a
ridicat cu părere de rău în picioare.
M-am silit să mă uit prin sală, în loc să-l urmăresc pe Dedan.
Tempi era uşor de identificat, în roşul lui de mercenar. Era în
faţa şemineului, uitându-se cum lăutarul îşi acorda vioara.
Pe masa din faţa lui erau mai multe pahare goale şi el îşi
slăbise benzile din piele de pe cămaşă. Îl privea pe lăutar cu o
intensitate stranie.
În timp ce priveam, o chelneriţă a mai adus o băutură. El a
privit-o, ochii lui decoloraţi privind apăsat în sus şi-n jos pe
corpul ei. Ea a zis ceva şi el i-a sărutat dosul mâinii la fel de
lin ca un curtean. Ea a roşit şi i-a împins jucăuş umărul.
Una din mâinile lui s-a mutat treptat la curba taliei ei şi a
rămas acolo. Pe ea nu părea s-o deranjeze.
Dedan s-a apropiat de masa mea, eclipsându-mi vederea lui
Tempi, în timp ce lăutarul a ridicat arcul şi a început să
cânte o bufonerie. Zeci de oameni s-au ridicat în picioare,
dornici să danseze.
— Ce? a întrebat Dedan în timp ce se aşeza în faţa mea la
masă. M-ai chemat aici să-mi spui că se făcu târziu? Că
mâine am o zi plină şi că ar trebui să mă bag în pătuţ?
S-a aplecat înainte pe masă, punându-şi ochii la acelaşi nivel
cu ai mei. Am prins un miros acru în respiraţia lui: dreg. Un
lichior ieftin, respingător, cu care poţi aţâţa focul.
Am râs dispreţuitor.
— La naiba, nu sunt maică-ta.
De fapt, chiar asta fusesem gata să-i spun şi am scormonit în
minte după altceva cu care să-i distrag atenţia. Ochii mi-au
căzut pe roşcata care-mi servise cina mai devreme şi m-am
aplecat înainte din locul în care stăteam.
— Mă întrebam dacă ai putea să-mi spui ceva, am zis pe cel
mai bun ton conspirativ al meu.
Încruntarea lui a lăsat loc curiozităţii şi eu mi-am mai

1433
coborât vocea un pic.
— Ai mai fost pe-aici înainte, nu?
El a dat din cap, sprijinindu-se ceva mai aproape.
— Ştii cum o cheamă pe fată?
Am arătat din cap în direcţia roşcatei.
Dedan a aruncat o privire exagerat de atentă peste umăr,
care cu siguranţă i-ar fi atras atenţia ei, dacă n-ar fi fost cu
spatele la noi.
— Blonda din separeul ademului? a întrebat Dedan.
— Roşcata.
Fruntea largă a lui Dedan s-a încreţit în timp ce se străduia
să-şi focalizeze atenţia în cealaltă parte a încăperii.
— Losine? a întrebat el încet. S-a întors către mine, încă
uitându-se cruciş. Micuţa Losi?
Am ridicat din umeri şi am început să-mi regret alegerea
tacticii de diversiune.
Un râs exploziv a izbucnit din uriaş şi el pe jumătate a căzut,
pe jumătate a alunecat sub banca de vizavi de mine.
— Losi, a chicotit el un pic mai tare decât mi-a plăcut.
Kvothe, te-am judecat greşit. A lovit cu palma masa şi a râs
din nou, aproape răsturnându-se înapoi pe bancă.
— A, ai ochi bun, băiete, dar n-ai nicio şansă cât de mică.
Mândria mea jumulită a ciulit urechile la asta.
— De ce nu? Nu e, mă rog…
M-am oprit, făcând un gest nearticulat.
El a reuşit cumva să înţeleagă ce vreau să spun.
— O târfă? a întrebat el neîncrezător. Dumnezeule, băiete,
nu. Sunt vreo două pe-aici.
A făcut un gest de luat gândul, apoi a coborât vocea la un
nivel mai privat.
— Nu chiar târfe, dacă nu te superi. Doar fete pe care nu le
deranjează un pic de extra noaptea.
S-a oprit, clipind.
— Bani. Extra-bani. Şi alte chestii extra.
A chicotit.
— Mă gândeam… am început slab.
— Mda, ca orice bărbat care a avut vreodată ochi şi ouă te-ai

1434
gândit.
S-a aplecat un pic mai aproape.
— E una de-alea mici, robuste. Se duce cu un bărbat care-i
place, dar nu poate fi tocmită sau cumpărată ca s-o bagi în
pat. Dacă ar fi vrut, ar fi fost bogată ca regele Vintului.
S-a uitat în direcţia ei.
— Cât ar merita o tăvăleală cu ea? Eu i-aş da…
S-a uitat saşiu în direcţia ei, buzele mişcându-i-se ca şi cum
făcea în tăcere un calcul aritmetic complex. După o clipă, a
ridicat din umeri.
— Mai mult decât am.
S-a uitat înapoi la mine, ridicând din umeri din nou.
— Totuşi, nu e o dorinţă bună. Scuteşte-te de probleme.
Dacă vrei, ştiu eu o doamnă aici căreia nu-i e nicio ruşine să
se uite spre aşa ceva. Ar putea să fie dispusă să-ţi
înveselească seara.
A început să se uite prin încăpere.
— Nu!
Mi-am pus mâna pe braţul lui să-l opresc.
— Eram doar curios, asta-i tot.
A sunat nesincer şi o ştiam.
— Mulţumesc că mi-ai spus.
— Pentru puţin.
S-a ridicat cu atenţie în picioare.
— O, am zis, de parcă tocmai îmi venise un gând. Poţi să-mi
faci o favoare?
El a dat din cap şi i-am făcut semn să se apropie.
— Îmi fac griji că Hespe ar putea sfârşi prin a vorbi despre
munca noastră pentru maer. În cazul în care bandiţii aud că
îi vânăm, lucrurile vor fi de zece ori mai dificile.
O privire vinovată i-a fulgerat pe faţă.
— Sunt destul de sigur că n-ar menţiona asta, dar ştii cum le
place femeilor să vorbească.
— Am înţeles, a zis repede, în timp ce se ridica. Vorbesc eu
cu ea. Mai bine să fim atenţi.
Lăutarul cu faţă de şoim şi-a încheiat bufoneria şi toată
lumea a bătut din palme şi a trântit şi a lovit cu cănile goale

1435
pe mese. Am oftat şi mi-am frecat faţa cu mâinile. Când mi-
am ridicat privirea, l-am văzut pe Marten la masa de lângă
mine. Şi-a atins fruntea cu degetele şi a salutat uşor din cap.
I-am făcut o mică plecăciune, aşezat. Întotdeauna e frumos
să ai un public care te apreciază.

1436
 CAPITOLUL 78
Alt drum, altă pădure

Înainte ca soarele să fie pe deplin pe cer, în dimineaţa

următoare, am simţit plăcerea întunecată de a-l vedea pe
Dedan destul de mahmur pe drum. Uriaşul se mişca cu grijă,
dar ca să spun drept, nu s-a plâns, cu excepţia câte unui
ocazional geamăt pe ton jos, care putea fi considerat un
cuvânt.
Acum, că m-am uitat mai atent, am zărit semne de pasiune
la Dedan. Modul în care-i rostea numele lui Hespe. Glumele
grosiere pe care le făcea când vorbea cu ea. La fiecare câteva
minute găsea o scuză pentru a arunca o privire în direcţia ei.
Întotdeauna sub vreun pretext: o întindere, o privire leneşă
pe drum, un gest către copacii din jurul nostru.
În ciuda acestui fapt, Dedan rămânea orb la curtarea
sporadică pe care Hespe i-o returna. Uneori era amuzant de
privit, de parcă era o tragedie modegană bine regizată. Alteori
îmi venea să-i strâng de gât pe amândoi.
Tempi mergea pe lângă noi fără să scoată o vorbă, ca un
căţeluş mut, bine crescut. Privea totul: copacii, drumul,
norii. Dacă n-ar fi fost privirea inteligentă din ochii lui, până
atunci aş fi tras, fără îndoială, concluzia că-i un naiv. Cele
câteva întrebări pe care i le pusesem fuseseră întâmpinate cu
o agitaţie ciudată, cu dat din cap, cu ridicări din umeri sau
cu bâţâieli de cap.
În tot acest timp, curiozitatea nu-mi dădea pace. Ştiam că
lethanii erau doar o prostie din cărţile de poveşti, dar o parte
din mine nu se putea abţine să nu se întrebe. Chiar făcea
economie de cuvinte? Îşi folosea cu adevărat tăcerea ca pe-o
armură? Să se mişte rapid, ca un şarpe? Adevărul era că,
după ce văzusem ce puteau face Elxa Dal şi Fela prin
apelarea numelor focului şi pietrei, gândul că cineva îşi
păstrează cuvintele pentru a le arde ca pe-un combustibil nu
mai părea la fel de prostesc.

1437
 •••
Toţi cinci am ajuns să ne cunoaştem reciproc în amănunt,
familiarizându-ne cu ciudăţeniile fiecăruia. Dedan aranja cu
atenţie pământul unde-şi făcea culcuşul, nu doar aruncând
nuielele şi pietrele, ci aplatizând fiecare smoc de iarbă sau
bulgăre de pământ. Hespe fluiera aiurea când credea că
nimeni n-o ascultă şi îşi curăţa dinţii metodic după fiecare
masă. Marten nu mânca nicio bucată de carne care avea cea
mai mică pată roz şi nu bea apă care nu fusese fiartă sau
amestecată cu vin. Ne spunea nouă, celorlalţi, de cel puţin
două ori pe zi că suntem fraieri că nu facem la fel.
Dar în materie de comportamente stranii, Tempi era
câştigătorul premiului cel mare. Nu mă privea în ochi. Nu
zâmbea. Nu se încrunta. Nu vorbea.
De când plecasem de la Bănuţul Lăudat, făcuse un singur
comentariu din proprie voinţă.
— Ploaia ar face acest drum un alt drum, această pădure o
altă pădure.
Spusese fiecare cuvânt distinct, ca şi cum s-ar fi gândit la
această afirmaţie toată ziua. Din câte-mi dădeam seama, aşa
făcuse.
Se spăla obsesiv. Noi, restul, profitam să facem o baie când
ne opream la vreun han, dar Tempi se spăla în fiecare zi.
Dacă exista un curs de apă la îndemână, se scălda atât
seara, cât şi când se trezea. Altfel, se spăla folosind o cârpă şi
o parte din apa lui de băut. Şi de două ori pe zi, fără greş,
oficia un întreg ritual elaborat, mâinile lui făcând în aer
forme şi modele atente. Îmi amintea de dansurile lente de la
Curtea din Modeg.
Asta, evident, îl menţinea flexibil, dar era ciudat de privit.
Hespe făcea glume despre cum bandiţii or să ne ceară să
dansăm, iar mercenarul nostru frumos mirositor ne va fi de
mare ajutor. Dar o spunea încet, când Tempi nu putea s-o
audă.
În ceea ce priveşte ciudăţeniile, nu cred că eram eu în
măsură să arăt cu degetul. Cântam la lăută în majoritatea
serilor, când nu eram prea obosit de la mersul pe jos.

1438
Îndrăznesc să spun că asta nu le-a îmbunătăţit opinia
celorlalţi despre mine ca lider tactic sau ca arcanist.
Cu cât ne apropiam de destinaţia noastră, cu atât deveneam
mai nerăbdător. Marten era singurul dintre noi cu adevărat
potrivit pentru această treabă. Dedan şi Hespe ar fi fost buni
într-o luptă, dar era dificil de lucrat cu ei. Dedan era certăreţ
şi încăpăţânat. Hespe era leneşă. Ajuta foarte rar la
pregătirea mesei sau la curăţenie după aceea, şi doar dacă i
se cerea, şi chiar şi atunci ajutorul ei era atât de ranchiunos,
că abia dacă-l puteai numi ajutor, la urma urmelor.
Şi apoi era Tempi, un ucigaş plătit care nu mă privea în ochi
şi nu purta nicio conversaţie. Un mercenar despre care
credeam cu tărie că putea să aibă o carieră decentă în teatrul
modegan…
•••
La cinci zile după plecarea din Severen, am ajuns în zona în
care se petreceau atacurile. O porţiune de douăzeci de mile
de drum care trecea prin Eld: niciun oraş, niciun han, nici
măcar o fermă abandonată. O porţiune complet izolată din
drumul regelui, în mijlocul unei nesfârşite păduri bătrâne.
Habitatul natural al urşilor, pustnicilor nebuni şi
braconierilor. Paradisul tâlharului.
Marten a plecat în recunoaştere, în timp ce noi, restul, am
ridicat tabăra. O oră mai târziu, a ieşit dintre copaci gâfâind,
dar în toane bune. Ne-a asigurat că n-a găsit niciun semn
lăsat de altcineva în apropiere.
— Nu-mi vine să cred că-i apăr pe colectorii de taxe, a
murmurat Dedan dezgustat.
Hespe a râs gutural.
— Aperi lumea civilizată, am corectat. Şi menţii drumurile în
siguranţă. În plus, maerul Alveron face lucruri importante cu
aceste taxe.
Am rânjit.
— Cum ar fi, să ne plătească pe noi.
— Pentru asta mă lupt, a zis Marten.
După cină, le-am prezentat singura strategie pe care fusesem
în stare s-o pun la cale după cinci zile lungi de gândire. Cu

1439
un băţ, am tras o linie curbă pe pământ.
— Bun. Ăsta e drumul, vreo douăzeci de mile.
— Mile.
Vocea moale era a lui Tempi.
— Poftim? l-am întrebat.
Era primul lucru pe care îl auzisem spunându-l într-o zi şi
jumătate.
— Miile?
Accentul lui era atât de grav în jurul cuvântului nefamiliar,
încât mi-a luat o clipă să înţeleg că spune mile.
— Mile, am zis clar.
Am arătat în direcţia drumului şi am ridicat un deget.
— De-aici până-n drum e o milă. Azi am mers cincisprezece
mile.
A dat din cap o dată.
M-am întors la desenul meu.
— Putem să presupunem că bandiţi sunt pe o distanţă de
zece mile de drum.
Am desenat o casetă în jurul schiţei mele brute a drumului.
— Asta înseamnă că avem o sută de mile pătrate de pădure
de scotocit.
A fost un moment de tăcere, în care toată lumea a absorbit
acea informaţie. În cele din urmă, Tempi a vorbit:
— Mult.
Am dat din cap serios.
— Vom avea nevoie de câteva luni pentru a scotoci atât de
mult teritoriu, dar va trebui s-o facem.
Am mai tras două linii în desenul meu.
— În fiecare zi Marten va pleca în recunoaştere în faţa
noastră.
M-am uitat la el.
— Cât de mult teren poţi acoperi într-o zi în condiţii de
siguranţă?
S-a gândit o clipă, uitându-se la copacii din jurul nostru.
— În pădurea asta? Cu atât de multe tufişuri? Circa o milă
pătrată.
— Cât de multe, dacă eşti grijuliu?

1440
A zâmbit.
— Mereu sunt grijuliu.
Am dat din cap şi am tras o linie paralelă cu drumul.
— Marten va cerceta o bandă lată de aproximativ jumătate de
milă, la circa o milă de drum. Va fi cu ochii după tabăra lor
sau după santinele, astfel ca noi, restul, să nu dăm peste ei
din greşeală.
Hespe a clătinat din cap.
— Nu e bine. Nu sunt atât de aproape de drum. Dacă vor să
stea ascunşi, vor fi mai departe. La cel puţin două, trei mile.
Dedan a dat din cap.
— Eu m-aş asigura că sunt la cel puţin trei mile de la drum
înainte de a-mi face adăpost şi un obicei din a ucide oameni.
— Şi eu cred la fel, am fost de acord. Dar va trebui să iasă la
drum mai devreme sau mai târziu. Trebuie să-şi pună
oameni să stea de veghe şi să umble încolo şi-ncoace pentru
ambuscade. Trebuie să se reaprovizioneze. Din moment ce
sunt aici de mai multe luni, sunt şanse să fi lăsat ceva urme.
Am adăugat cu băţul un mic detaliu hărţii mele de pe
pământ.
— După ce Marten a terminat de cercetat, doi dintre noi vor
merge şi vor face o căutare atentă în spatele lui. Vom acoperi
o fâşie subţire de pădure, căutând orice semn al urmelor
lăsate de ei. Ceilalţi doi vor supraveghea tabăra. Putem
acoperi cam două mile pe zi. Vom începe cu partea de nord a
drumului şi vom căuta de la vest la est. Dacă nu găsim un
traseu, vom traversa pe partea de sud a drumului şi vom
merge înapoi, de la est la vest.
Am terminat de desenat pe pământ şi m-am dat înapoi.
— Le vom găsi urmele în câteva zile. Poate în mai multe, în
funcţie de noroc. M-am lăsat pe spate şi am băgat băţul în
pământ.
Dedan s-a uitat mohorât la schiţă.
— Vom avea nevoie de mai multe provizii.
Am dat din cap.
— Ne mutăm tabăra la fiecare cinci zile. Doi dintre noi vor
merge înapoi la Crosson, pentru a lua provizii. Ceilalţi doi vor

1441
muta tabăra. Marten se va odihni.
A vorbit Marten.
— Va trebui să fim atenţi şi cu focurile noastre de-acum
înainte, a zis el. Mirosul de fum ne va da de gol dacă suntem
în direcţia opusă vântului faţă de ei.
Am dat din cap.
— Avem nevoie de o groapă pentru foc în fiecare noapte şi va
trebui să căutăm copaci de rennel.
M-am uitat la Marten.
— Ştii cum arată rennelul, nu-i aşa?
Expresia lui era surprinsă.
Hespe s-a uitat când la unul, când la celălalt.
— Ce e rennelul? a întrebat ea.
— E un copac, a zis Marten. Bun pentru foc. Arde curat şi
fierbinte. Nu scoate fum şi aproape că nici nu miroase deloc.
— Chiar şi când lemnul e verde, am zis. La fel şi cu frunzele.
Sunt lucruri utile. Nu cresc peste tot, dar am văzut câţiva
prin jur.
— Cum de ştie asta un băiat de la oraş ca tine? a întrebat
Dedan.
— Cu cunoaşterea lucrurilor mă ocup, am zis serios. Şi ce
anume pe lumea asta te face să crezi c-am crescut la oraş?
Dedan a ridicat din umeri, uitându-se în altă parte.
— Ăsta ar trebui să fie singurul lemn pe care să-l ardem de-
aici încolo, am zis. Dacă nu se găseşte mult, îl păstrăm
pentru gătit. Dacă nu avem deloc, va trebui să mâncăm
mâncarea rece. Aşa că fiţi cu ochii-n patru.
Toată lumea a dat din cap, Tempi puţin mai târziu decât
restul.
— În cele din urmă, am face bine să ne punem de acord
poveştile, pentru cazul în care dau peste noi în timp ce-i
căutăm.
Am arătat spre Marten.
— Ce-ai de gând să spui dacă cineva te prinde când eşti
plecat în recunoaştere?
A părut surprins, dar abia dacă a ezitat cu răspunsul.
— Sunt un braconier.

1442
A arătat către arcul lui şubred rezemat de un copac.
— Nu pare departe de adevăr.
— Şi de unde eşti?
A fost o licărire de ezitare.
— Crosson, la doar o zi spre vest de aici.
— Şi numele tău care e?
— M-Meris, a zis el buimac.
Dedan a râs.
Am zâmbit uşor.
— Nu minţi în legătură cu numele tău. E greu să fii
convingător. Dacă te prind şi te lasă să pleci, bine. Doar nu-i
conduce la tabăra noastră. Dacă vor să te ia cu ei, scoate ce-i
mai bun din treaba asta. Prefă-te că doreşti să li te alături.
Nu încerca să fugi.
Marten părea incomodat.
— Să rămân cu ei pur şi simplu?
Am dat din cap.
— Se vor aştepta să fugi din prima noapte, dacă vor crede că
eşti prost. Dacă te vor crede deştept, se vor aştepta să fugi în
a doua noapte. Iar din a treia noapte ar trebui să prindă un
pic de încredere în tine. Aşteaptă până la miezul nopţii, apoi
începi un fel de tulburare. Dă foc la câteva corturi sau ceva.
Vom aştepta confuzia şi-i vom nimici din exterior.
M-am uitat în jur la ceilalţi trei.
— Planul e acelaşi pentru oricare dintre voi. Aşteptaţi până în
a treia noapte.
— Cum le vei găsi tabăra? a întrebat Marten, cu un strat
subţire de sudoare pe frunte.
Nu l-am învinuit. Ne cam jucam cu focul.
— Dacă mă prind, nu voi fi acolo ca să vă ajut să le daţi de
urmă.
— Nu-i voi găsi pe ei, am zis. Te voi găsi pe tine. Pot să vă
găsesc pe fiecare dintre voi în pădure.
M-am uitat în jurul focului, aşteptându-mă la cel puţin un
văicărit de la Dedan, dar niciunul dintre ei n-a părut să se
îndoiască de abilităţile mele de arcanist. Într-o doară, m-am
întrebat de cât de multe mă credeau capabil.

1443
Adevărul era că în ultimele zile colectasem pe furiş câte un fir
de păr de la fiecare dintre ei. Aşa că puteam să creez cu
uşurinţă un pendul biogeofizic improvizat pentru oricine din
grup, în mai puţin de un minut. Având în vedere superstiţiile
vintice, m-am îndoit că ar fi fost fericiţi să ştie detalii.
— Cum ar trebui să sune poveştile noastre?
Hespe l-a lovit pe Dedan peste piept cu dosul palmei, degetele
ei făcând un zgomot gol pe vesta de piele tare.
— Crezi că ai putea să-i convingi că eşti un paznic de
caravane nemulţumit, care a decis să se transforme într-un
bandit?
Dedan a pufnit.
— La naiba, m-am gândit la asta de vreo două ori.
Privind-o pe Hespe, a pufnit.
— Nu-mi spune că n-ai făcut la fel. Zi după zi de mers pe jos
prin ploaie, mâncând fasole, dormind pe pământ. Totul
pentru un bănuţ pe zi?
A ridicat din umeri.
— Pe dinţii lui Dumnezeu. Mă surprinde că jumătate dintre
noi n-o ia la sănătoasa.
I-am zâmbit.
— Te vei descurca.
— Şi el?
Hespe a arătat cu degetul mare către Tempi.
— Nimeni nu va crede c-a înnebunit. Adema câştigă de zece
ori mai mult decât noi într-o zi de muncă.
— De douăzeci de ori, a mormăit Dedan.
La asta mă gândeam şi eu.
— Tempi, ce vei face dacă vei fi prins de către bandiţi?
Tempi s-a foit un pic, dar n-a zis nimic. S-a uitat la mine
scurt, apoi a rupt contactul vizual, uitându-se în jos şi într-o
parte. Nu mi-am putut da seama dacă se gândea sau pur şi
simplu era confuz.
— Dacă n-ar fi roşul ademilor lui, n-ar arăta cu nimic
special, a zis Marten. Nici sabia nu arată deosebit.
— Nu arată de douăzeci de ori mai bun ca mine, asta e sigur.
Vocea lui Dedan era scăzută, dar nu atât de scăzută încât

1444
nimeni să nu audă.
Şi eu eram îngrijorat de hainele lui Tempi.
Încercasem de mai multe ori să-l atrag pe adem într-o
conversaţie, cu speranţa de a discuta problema, însă era ca
şi cum aş fi încercat să port o discuţie cu o pisică.
Dar faptul că nu cunoştea cuvântul „milă” m-a făcut să
înţeleg ceva la care ar fi trebui să mă gândesc cu mult timp
înainte. Aturana nu era limba lui maternă. După recenta
strădanie de a vorbi fluent în siareză la Universitate,
înţelegeam impulsul de a păstra tăcerea, în loc să vorbesc şi
să mă fac de râs.
— Ar putea să intre în joc la fel ca noi, a zis Hespe dubios.
— E greu să minţi convingător când nu te descurci cu limba,
am zis.
Ochii decoloraţi ai lui Tempi au trecut de la unul la altul
când am vorbit, dar el n-a comentat nimic.
— Oamenii subestimează o persoană care nu poate vorbi
bine, a zis Hespe. Poate că ar putea doar să… facă pe
prostul? Să se prefacă confuz, ca şi cum s-ar fi rătăcit?
— N-ar trebui să facă pe prostul, a continuat Dedan cu voce
joasă. Ar putea fi prost şi-atât.
Tempi s-a uitat la Dedan, încă fără nicio expresie, dar cu mai
multă intensitate. A inspirat lent, în mod deliberat, înainte de
a vorbi.
— Tăcut nu înseamnă prost, a zis el cu voce plată. Tu?
Vorbeşti mereu. Bla bla bla bla.
A făcut o mişcare cu o singură mână, ca o gură deschizându-
se şi închizându-se.
— Tot timpul. Ca un câine care latră toată noaptea la un
copac, încerci să fii mare. Nu. Doar zgomot. Doar câine.
N-aş fi râs, dar m-a prins complet cu garda jos. În parte
pentru că îl crezusem pe Tempi atât de liniştit şi de pasiv, şi
în parte pentru că avea absolută dreptate. Dacă Dedan ar fi
fost câine, ar fi fost un câine care lătra la nesfârşit către
nimic. Lătra doar să se audă lătrând.
Totuşi, n-ar fi trebuit să râd. Dar am făcut-o. Hespe a râs şi
ea şi a-ncercat să ascundă asta, ceea ce s-a dovedit a fi şi

1445
mai rău.
Faţa lui Dedan s-a înnegrit de furie şi s-a ridicat în picioare.
— Vino aici şi spune asta.
Încă fără nicio expresie, Tempi s-a ridicat şi a ocolit focul
până a ajuns lângă Dedan. Ei bine… dacă spun că stătea
lângă el, v-aţi putea face o impresie greşită. Cei mai mulţi
oameni stau la un metru distanţă când vorbesc unii cu alţii.
Dar Tempi a mers până la mai puţin de jumătate de metru
depărtare de Dedan. Mai aproape de-atât, l-ar fi îmbrăţişat
sau s-ar fi urcat pe el.
Aş putea minţi şi dacă spun că s-a întâmplat prea repede
pentru ca eu să intervin, căci n-ar fi adevărat. Adevărul
simplu era că nu m-am putut gândi la o modalitate uşoară să
destind atmosfera. Dar adevărul mai complicat era că şi eu
mă săturasem deja de Dedan.
Ba mai mult, fusese cea mai lungă durată în care îl auzisem
pe Tempi vorbind. Pentru prima dată de când îl cunoşteam,
se comporta ca o persoană, nu doar ca o păpuşă mută
ambulantă.
Şi eram curios să-l văd luptându-se. Auzisem o mulţime de
lucruri despre priceperea legendară a ademilor şi speram să-l
văd scoţându-i lui Dedan aerele din căpăţână.
Tempi s-a dus până la Dedan, stând suficient de aproape
pentru a-l cuprinde cu braţele. Dedan era cu un cap mai
înalt, mai larg în umeri şi cu pieptul mai gros. Tempi se uita
în sus la el, fără nicio urmă din ceea ce te-ai putea aştepta să
vezi pe faţa lui. Nu tu bravadă. Nu tu zâmbet batjocoritor. Nu
nimic.
— Doar câine, a zis Tempi încet, fără nicio inflexiune
specială. Dulău zgomotos.
A ridicat mâna şi a imitat din nou cu ea o gură.
— Bla bla bla.
Dedan a ridicat o mână şi l-a împins puternic pe Tempi în
piept.
Văzusem mişcarea asta de nenumărate ori în tavernele din
apropierea Universităţii. Era un fel de mişcare care trimite
uluitor un om înapoi, îl dezechilibrează, iar el se împiedică şi

1446
cade.
Doar că Tempi nu s-a clătinat. El doar… a păşit într-o parte.
Apoi s-a întins lejer şi l-a lovit cu pumnul pe Dedan pe
laterala capului, în felul în care un părinte îşi pocneşte un
copil neastâmpărat în piaţă. N-a fost destul de tare cât să-i
mute capul lui Dedan, dar cu toţii am auzit un pufăit moale,
iar părul lui Dedan s-a umflat ca o păpădie când suflă cineva
spre ea.
Dedan s-a oprit pentru un moment, ca şi cum nu înţelegea ce
se-ntâmplă. Apoi, s-a încruntat şi l-a împins pe Tempi mai
violent, cu ambele mâini. Tempi a păşit într-o parte şi de data
asta, apoi l-a pocnit pe Dedan în partea cealaltă a capului.
Dedan s-a încruntat, a mormăit şi şi-a ridicat mâinile,
strângând din pumni. Era un bărbat bine făcut şi hainele lui
de mercenar au scârţâit şi s-au tensionat la umeri când şi-a
ridicat braţele. A aşteptat un moment, sperând, evident, ca
Tempi să facă primul pas, apoi a păşit în faţă, şi-a tras braţul
înapoi şi a aruncat un pumn dur şi greu, ca un fermier care
agită un topor.
Tempi l-a văzut venind şi s-a îndepărtat pentru a treia oară.
Dar la jumătatea încercării sale stângace, totul la Dedan s-a
schimbat. S-a ridicat pe vârfurile picioarelor şi pumnul lui de
ţăran greoi a dispărut. Dintr-odată nu mai arăta ca un taur
în jug, şi în schimb s-a aruncat înainte şi a plesnit trei
pumni rapizi ca aripa unei păsări în zbor.
Tempi a evitat unul, l-a dat cu palma pe celălalt într-o parte,
dar al treilea l-a lovit sus în umăr, răsucindu-l într-o parte şi
dându-l în spate. S-a retras cu doi paşi rapizi din raza de
acţiune a lui Dedan, şi-a recâştigat echilibrul şi s-a scuturat
uşor. Apoi, a râs tare şi încântat.
Sunetul i-a înmuiat expresia lui Dedan, şi a rânjit în schimb,
deşi nu şi-a coborât mâinile şi nici nu s-a coborât pe călcâie.
În ciuda acestui fapt, Tempi a făcut un pas în faţă, a evitat o
altă lovitură şi l-a lovit pe Dedan cu palma peste faţă. Nu
peste obraz, cum se ceartă doi iubiţi pe scenă. Mâna lui
Tempi a venit de sus în jos şi l-a lovit pe Dedan peste ochi, de
la frunte până la bărbie.

1447
— Arrhhgh! a strigat Dedan. La naiba!
S-a dat deoparte, strângându-se de nas.
— Ce dracu’ ai? Mă pălmuieşti?
L-a privit pe Tempi din spatele mâinii.
— Te baţi ca o femeie.
Pentru o clipă, Tempi a părut să aibă ceva de obiectat. Apoi,
a afişat primul zâmbet văzut vreodată la el, a dat un pic din
cap şi a ridicat din umeri.
— Da. Mă bat ca o femeie.
Dedan a ezitat, apoi a râs şi l-a bătut pe umăr pe Tempi. Mă
aşteptam ca Tempi să se ferească de atingerea lui, dar
ademul i-a întors gestul chiar până în punctul în care l-a
prins de umăr pe Dedan şi l-a înghiontit jucăuş.
Ce vedeam mi s-a părut ciudat venind de la cineva care
fusese atât de rezervat în ultimele zile, dar am decis să nu
caut la dinţi calul de dar. Altceva decât tăcerea nervoasă a
ademului era o binecuvântare.
Chiar mai bine, aveam acum o măsură din capacitatea de
luptă a lui Tempi. Indiferent dacă Dedan voia sau nu să
recunoască, Tempi făcuse ce voise cu el. M-am gândit că
reputaţia ademilor era mai mult decât vorbe goale.
Marten l-a privit pe Tempi întorcându-se la locul lui.
— Hainele astea tot sunt o problemă, a zis pădurarul ca şi
cum nimic nu se întâmplase.
Se uita la cămaşa şi la pantalonii roşii ca sângele ai lui
Tempi.
— Ar putea la fel de bine să alerge prin jur fluturând un
steag decât să poarte aşa ceva printre copaci.
— Voi vorbi cu el despre asta, le-am spus celorlalţi.
Dacă Tempi era prea jenat de aturana lui, m-am gândit că
dialogul nostru ar fi mers mult mai lin fără martori.
— Şi mă voi gândi la ce să facă dacă se întâlneşte cu bandiţii.
Voi trei puteţi să vă duceţi să vă instalaţi şi să pregătiţi cina.
Cei trei s-au răspândit, mergând să-şi revendice locul unde
să-şi aştearnă patul. Tempi i-a privit plecând, apoi s-a întors
să se uite la mine. S-a uitat în jos la pământ şi a făcut un
mic pas ezitant în spate.

1448
— Tempi?
Şi-a ridicat capul şi s-a uitat la mine.
— Trebuie să vorbim despre hainele tale.
S-a întâmplat din nou, de îndată ce-am început să vorbesc.
Atenţia lui a alunecat încet departe de mine, cu ochii în jos şi
într-o parte. Ca şi cum nu s-ar fi sinchisit să asculte. Ca şi
cum ar fi fost un copil îmbufnat.
Nu trebuie să vă spun cât de enervant e să încerci să porţi o
discuţie cu cineva care nu te priveşte în ochi. Totuşi, nu-mi
permiteam luxul să-l ofensez sau să-l oblig să vorbească.
Deja întârziasem prea mult această discuţie.
— Tempi.
M-am luptat cu nevoia de a pocni din degete ca să-i atrag
atenţia spre mine.
— Hainele tale sunt roşii, i-am spus, încercând să fac totul
cât mai simplu posibil. Uşor de văzut. Periculos.
Mult timp n-a dat niciun răspuns. Apoi, ochii lui decoloraţi s-
au aruncat într-ai mei şi a dat din cap simplu.
Am început să am oribila suspiciune că era posibil ca el să
nu fi înţeles, de fapt, ce făceam noi aici, în Eld.
— Tempi, tu ştii ce facem noi aici în pădure?
Ochii lui Tempi s-au mutat la schiţa mea din praf, apoi din
nou în sus, la mine. A ridicat din umeri şi a făcut un gest
vag, cu ambele mâini.
— Ce sunt unii, dar nu cei mai mulţi?
La început am crezut că-mi pune o întrebare ciudată,
filosofică, apoi mi-am dat seama că întreba despre un
cuvânt. Am ridicat mâna şi m-am apucat de două degete.
— Unii?
Am luat trei degete.
— Cei mai mulţi?
Tempi mi-a privit cu atenţie mâinile, dând din cap.
— Cei mai mulţi, a zis el, stând locului. Ştiu cei mai mulţi.
Vorbitul e rapid.
— Căutăm nişte bărbaţi.
Ochii lui au alunecat deoparte de îndată ce-am început să
vorbesc şi m-am luptat cu nevoia de a ofta.

1449
— Încercăm să găsim nişte bărbaţi.
Dat din cap.
— Da. Vânăm oameni.
A subliniat cuvântul.
— Vânăm visantha.
Cel puţin ştia de ce eram acolo.
— Roşu?
M-am întins şi am atins cureaua din piele roşie care-i ţinea
cămaşa strânsă pe corp. Era surprinzător de moale.
— Pentru vânătoare? Ai alte haine? Nu roşii?
Tempi s-a uitat în jos, la hainele lui, stând locului. Apoi a dat
din cap, s-a dus la traista lui şi a scos o cămaşă de un gri
simplu, ţesută în casă. Mi-a arătat-o.
— Pentru vânătoare. Dar nu pentru luptă.
Nu eram sigur ce însemna distincţia, dar eram dispus s-o las
să treacă deocamdată.
— Ce vei face dacă visantha te va găsi în pădure? l-am
întrebat. Vei vorbi sau vei lupta?
A părut să se gândească la asta pentru un moment.
— Nu mă descurc prea bine cu vorbitul, a recunoscut el.
Visantha? Luptă.
Am dat din cap.
— Cu un bandit lupţi. Cu doi vorbeşti.
A ridicat din umeri.
— Pot lupta cu doi.
— Poţi lupta şi câştiga?
A ridicat din umeri nepăsător şi a arătat către locul în care
Dedan culegea cu grijă crengi de pe jos.
— Ca el? Trei sau patru.
Şi-a întins mâna, cu palma în sus, ca şi cum mi-ar fi oferit
ceva.
— Dacă trei bandit, lupt. Dacă patru, încerc mai bine
vorbesc. Aştept până în a treia noapte. Apoi…
A făcut un gest ciudat, elaborat, cu ambele mâini.
— Foc în corturi.
M-am relaxat, bucuros că urmărise discuţia noastră
anterioară.

1450
— Da. Bine. Mulţumesc.
Toţi cinci am avut o cină liniştită, cu supă, pâine şi o destul
de puţin impresionantă brânză cleioasă pe care o
cumpărasem în Crosson. Dedan şi Hespe s-au certat
prieteneşte şi am speculat cu Marten despre ce fel de vreme
ne-ar putea aştepta în zilele următoare.
În afară de asta, n-a fost multă pălăvrăgeală. Doi dintre noi
ajunseseră deja la lovituri. Ne aflam la o sută de mile de
Severen şi eram cu toţii conştienţi de munca înverşunată
care urma.
— Stai aşa, a zis Marten. Ce se întâmplă dacă te prind pe
tine?
S-a uitat la mine.
— Cu toţii avem un plan în cazul în care ne găsesc bandiţii.
Mergem cu ei şi ne găseşti în a treia zi.
Am dat din cap.
— Şi nu uita de distragere.
Marten părea nervos.
— Dar ce se întâmplă dacă te prind? Eu n-am nicio magie.
Nu pot să garantez că voi fi în măsură să te găsesc în a treia
noapte. Probabil, normal. Dar urmărirea nu e ceva cert…
— Sunt doar un muzicant inofensiv, l-am asigurat. Am intrat
în nişte probleme cu nepoata Baronetului Banbride şi m-am
gândit că ar fi mai bine dacă aş merge prin pădure pentru o
vreme.
Am rânjit.
— M-ar putea jefui, dar cum n-am prea multe, mă vor lăsa
probabil să plec. Sunt un tip persuasiv şi nu par o
ameninţare.
Dedan a mormăit ceva şi am fost bucuros că n-am putut
auzi.
— Şi dacă? a continuat Hespe. Marten are dreptate. Ce se
întâmplă dacă te iau cu ei?
La aşa ceva nu mă gândisem, dar ca să nu închei seara într-o
notă acră, am zâmbit cu zâmbetul meu cel mai încrezător.
— Dacă mă duc în tabăra lor, ar trebui să reuşesc să-i omor
singur fără prea multe probleme.

1451
Am ridicat din umeri cu o nonşalanţă exagerată.
— Ne-ntâlnim în tabără după ce treaba e gata.
Am bocănit pe pământul de lângă mine, rânjind.
Voiam să fie o glumă, sigur că Marten, cel puţin, va jubila la
răspunsul meu frivol. Dar subestimam cât de adânc tindeau
să meargă superstiţiile vintice, şi comentariul meu a fost
întâmpinat cu o tăcere stânjenită.
S-a mai vorbit puţin după aceea. Am tras la sorţi pentru
statul de veghe, am acoperit focul şi unul câte unul am
adormit.

1452
 CAPITOLUL 79
Semne

După micul dejun, Marten a început să ne înveţe pe Tempi şi

pe mine cum să căutăm urmele bandiţilor.
Oricine poate observa o bucată de cămaşă ruptă agăţat de o
creangă sau o urmă în praf, dar aşa ceva nu se întâmplă în
viaţa reală. Sunt subiecte convenabile în piese de teatru, dar,
serios, când ţi-ai rupt vreodată hainele atât de rău că ţi-ai
lăsat o bucată din ele în urmă?
Niciodată. Oamenii pe care îi vânam erau isteţi, deci nu
puteam conta pe faptul că vor face vreo greşeală evidentă.
Asta însemna că Marten era singurul dintre noi care avea
idee ce anume căutam.
— Orice creangă ruptă, a zis el. Mai ales în locurile unde
lucrurile sunt dese şi încâlcite: cele înalte până la brâu sau
gleznă.
A făcut un gest ca şi cum s-ar fi frecat de ceva stufos şi ar fi
împins lucrurile deoparte cu mâinile.
— E greu să vezi ruptura, aşa că mai bine uită-te la frunze.
A făcut un gest spre un tufiş din apropiere.
— Ce vezi acolo?
Tempi a indicat o creangă joasă. Purta în acea zi cămaşa gri
ţesută, şi fără roşul lui de mercenar arăta chiar mai puţin
impunător.
M-am uitat spre locul unde arătase Tempi şi am văzut
ramura plesnită, dar nu destul de tare pentru a se rupe.
— Deci a fost cineva pe-aici? am întrebat.
Marten şi-a ridicat arcul mai sus pe umăr.
— Eu am fost. Am făcut asta azi-noapte.
S-a uitat la noi.
— Vedeţi cum chiar şi frunzele care nu atârnă ciudat încep
să se ofilească?
Am dat din cap.
— Asta înseamnă că cineva a trecut pe-acolo cam cu o zi în

1453
urmă. Dacă a trecut de două sau trei zile, frunzele sunt
îngălbenite şi mor. Au legătură una cu alta…
S-a uitat la mine.
— Înseamnă că cineva s-a mişcat prin zonă de mai multe ori
în zilele trecute.
El a dat din cap.
— Din moment ce eu o să explorez şi o să fiu cu ochii după
bandiţi, voi veţi sta cu nasul în pământ. Când găsiţi ceva de
genul ăsta, strigaţi-mă.
— Să te strigăm? şi-a făcut Tempi mâinile pâlnie la gură şi şi-
a întors capul în diferite direcţii.
A făcut un gest larg la copacii din jur şi a pus mâna la
ureche, pretinzând că ascultă.
Marten s-a încruntat.
— Ai dreptate. Nu puteţi să mă strigaţi.
Şi-a frecat ceafa cu frustrare.
— La naiba, nu ne-am gândit la asta tot drumul.
I-am zâmbit.
— M-am gândit eu şi am cioplit azi noapte un fluier de lemn
dur, i-am spus. N-are decât două note, dar n-avem nevoie de
mai mult.
L-am pus la gură şi a cântat. Ta-ta DEE. Ta-ta DEE.
Marten a rânjit.
— Asta e Văduva lui Will, nu? Tonul e numai bun.
Am dat din cap.
— Cu asta mă ocup.
Şi-a dres glasul.
— Din păcate, Văduvei lui Will i se mai zice şi pasăre de
noapte.
S-a strâmbat a scuză.
— Pasăre de noapte, dacă nu te superi. Ăsta prinde ca o
undiţă urechea oricărui pădurar experimentat, dacă sufli în
el când vrei să vin să arunc o privire la ceva.
M-am uitat în jos, la fluier.
— Porcăria dracului, am înjurat. Ar fi trebuit să mă gândesc
la asta.
— E o idee bună, a zis el. Doar că avem nevoie de unul

1454
pentru o pasăre de zi. Poate o becaţă aurie.
A fluierat două note.
— Asta ar trebui să fie destul de simplu. Voi ciopli altul
diseară, i-am spus, apoi m-am întins după o crenguţă. Am
rupt-o şi i-am dat jumătate lui Marten.
— Asta o vom folosi azi, dacă e nevoie să semnalizăm.
El s-a uitat ciudat la băţ.
— Cum anume ne va ajuta asta?
— Când vom avem nevoie de părerea ta în legătură cu ceva
pe care l-am găsit, voi face aşa.
M-am concentrat, am mormăit o cetluire şi am mişcat
jumătatea mea de băţ.
Marten a sărit pe ambele picioare un metru jumate înapoi,
scăpând băţul. Spre meritul lui, n-a strigat.
— Ce din zece iaduri a fost asta? a şuierat el, strângându-se
de mână.
Reacţia lui m-a speriat şi inima mi-a luat-o la trap.
— Marten, îmi pare rău. E doar un pic de simpatetică.
Am văzut cuta dintre sprâncenele lui şi am cotit-o.
— Doar o mică magie. E o mică legare magică laolaltă a două
lucruri.
Mi l-am imaginat pe Elxa Dal înghiţindu-şi limba la această
descriere, dar am insistat.
— Pot să leg aceste lucruri împreună, aşa că atunci când trag
de-al meu…
M-am mutat în locul unde jumătatea lui de crenguţă zăcea
pe pământ. Am ridicat jumătatea mea, şi jumătate de pe jos
s-a ridicat în aer.
Demonstraţia a avut efectul dorit. Mişcându-se împreună,
cele două ramuri arătau ca cea mai brută, cea mai serioasă
sfoară de marionete din lume. Nimic înspăimântător.
— E doar un fel de sfoară invizibilă, numai că asta nu se
încurcă şi nu se prinde de nimic.
— Cât de greu va trage la mine? a întrebat el cu precauţie.
Nu vreau să mă trosnească de vreun copac când mă scutură.
— Sunt doar eu la celălalt capăt al sforii, am spus. Doar o să
tremure un pic. Ca o plută la pescuit.

1455
Marten s-a oprit să se strângă de mână şi s-a relaxat un pic.
— Doar m-ai surprins, asta-i tot, a zis el.
— E vina mea, i-am spus. Trebuia să te fi avertizat.
Am luat băţul, manipulându-l cu o uşurinţă deliberată. Ca şi
cum n-ar fi fost nimic mai mult decât un băţ obişnuit.
Desigur, nu era nimic mai mult decât un băţ obişnuit, dar
Marten trebuia asigurat în privinţa asta. Cum spunea
Teccam, nimic pe lume nu e mai greu decât să convingi pe
cineva de un adevăr nefamiliar.
•••
Marten ne-a arătat cum să urmărim dacă frunzele sau acele
au fost deranjate, cum să observăm când s-a traversat peste
pietre, cum să vedem dacă muşchii sau lichenii au fost
deterioraţi de trecerea cuiva.
Bătrânul vânător era un profesor surprinzător de bun. Nu s-
a încurcat în explicaţii, nu ne-a vorbit de sus şi nu l-au
deranjat întrebările. Nici chiar problemele lui Tempi cu limba
nu i-au creat frustrări.
Chiar şi aşa, a durat ore. O întreagă jumătate de zi. Apoi,
când am crezut că în sfârşit terminasem, Marten s-a întors şi
ne-a condus înapoi în tabără.
— Am mai fost pe-aici, am zis. Dacă e să exersăm, hai să
exersăm într-o direcţie bună.
Marten m-a ignorat şi a continuat să meargă.
— Spune-mi ce vezi.
Douăzeci de paşi mai târziu, Tempi a punctat.
— Muşchi, a zis el. Piciorul meu. Am mers.
M-a străfulgerat şi am început să văd toate urmele lăsate de
mine şi de Tempi.
În următoarele trei ore, Marten a mers cu noi pas cu pas
printre copaci, arătându-ne tot ce făcusem ca să ne trădăm
prezenţa acolo: o frecare de un lichen pe un trunchi de
copac, o bucată de piatră proaspăt ruptă, răscolirea acelor de
pin decolorate.
Cel mai rău dintre toate au fost cele câteva frunze lucioase
verzi care fuseseră mărunţite pe jos într-un semicerc
ordonat. Marten a ridicat o sprânceană şi eu am roşit. Le

1456
smulsesem dintr-un tufiş din apropiere, mărunţindu-le leneş
în timp ce-l ascultam pe Marten.
— Gândiţi de două ori şi păşiţi cu atenţie, a spus Marten. Şi
uitaţi-vă şi după ceilalţi.
S-a uitat înainte şi-napoi între mine şi Tempi.
— Jucăm un joc periculos aici.
Apoi Marten ne-a arătat cum să ne acoperim urmele. A
devenit repede clar că o urmă prost ştearsă e de multe ori
mult mai evidentă decât dacă o laşi pur şi simplu în pace.
Aşa că în următoarele două ore am învăţat cum să ne
ascundem greşelile şi să descoperim greşelile pe care alţii au
încercat să le ascundă.
Abia atunci, când după-amiaza cotea spre seară, Tempi şi cu
mine am început să cercetăm această porţiune de pădure
mai mare decât cele mai multe baronii. Ne-am plimbat
împreună, aproape unul de altul, în zigzag, înainte şi-napoi,
în căutarea oricărui semn lăsat pe traseu de bandiţi.
M-am gândit la zilele lungi care ne aşteptau. Crezusem că să
cauţi în Arhive era plictisitor. Dar căutarea unei crenguţe
rupte în această pădure mare făcea vânătoarea după gram să
pară ca mersul la brutar după o chiflă.
În Arhive avusesem şansa de a face descoperiri accidentale.
În Arhive îi avusesem pe prietenii mei: conversaţie, glume,
afecţiune. Privindu-l dintr-o parte pe Tempi, mi-am dat
seama că pot număra cuvintele pe care le spusese în acea zi
(douăzeci şi patru) şi numărul de dăţi când ni se întâlniseră
privirile (trei).
Cât de mult va dura? Zece zile? Douăzeci? Milostive Tehlu,
voi putea petrece o lună aici fără să înnebunesc?
Cu aşa gânduri, când am văzut nişte talaş de pe un copac şi
un smoc de iarbă aplecat în mod greşit, am fost cuprins de
uşurare.
Fără să renunţ la speranţe, i-am făcut semn lui Tempi.
— Vezi ceva aici?
El a dat din cap, făcând să i se agite gulerul cămăşii, apoi a
arătat la iarba reperată de mine. Apoi a arătat la rădăcina
expusă, un pic zgâriată, pe care n-o observasem.

1457
Aproape ameţit de emoţie, am scos crenguţa de stejar şi i-am
semnalizat lui Marten. Am scuturat foarte uşor, fiindcă nu
voiam să-l fac să intre din nou în panică.
În nici două minute, Marten a ieşit dintre copaci, dar în acest
timp eu făcusem deja trei planuri cu privire la modul în care
să urmărim şi să ucidem bandiţii, compusesem cinci
monoloage de scuze pentru Denna şi decisesem ca atunci
când aveam să mă întorc la Severen, să-mi donez banii
Bisericii Tehlin, drept mulţumire pentru acest miracol
tangibil.
Mă aşteptam ca Marten să fie iritat că-l chemasem înapoi aşa
de repede. Dar expresia lui era firească când a venit să ni se
alăture.
Am arătat către iarbă, coajă şi rădăcină.
— Tempi a reperat-o pe ultima, am zis, dând creditul cui i se
cuvenea.
— Bine, a zis el serios. Bună treabă. Mai e şi o ramură
aplecată acolo.
A făcut un gest la câţiva paşi spre dreapta.
M-am întors cu faţa în direcţia pe care părea s-o indice.
— Ciudat e că par să fie la nord de-aici, am spus. Mai
departe de drum. Crezi c-ar fi mai bine să scotocim un pic
acum, sau să aşteptăm până mâine, când suntem odihniţi?
Marten m-a privit strâmb.
— Doamne, băiete. Astea nu sunt semne reale. Atât de
evidente, atât de aproape împreună.
M-a privit lung.
— Eu le-am lăsat. Trebuia să mă asigur că n-aveţi de gând să
treceţi mai departe după doar câteva minute de căutare.
Exaltarea mi-a scăzut în piept şi mi-a aterizat la picioare,
spărgându-se ca un borcan de sticlă căzut din vârful unui
raft înalt. Expresia mea trebuie să fi fost demnă de milă,
după zâmbetul de scuză al lui Marten.
— Îmi pare rău. Trebuia să-ţi spun. O să tot fac asta în
fiecare zi. E singura şansă să rămânem în alertă. Nu sunt la
prima vânătoare de ace în carul cu fân, să ştii.
•••

1458
A treia oară când l-am chemat pe Martin, el a sugerat să
facem un pariu. Tempi şi cu mine am fi câştigat o jumătate
de bănuţ pentru fiecare semn găsit şi el ar fi câştigat o
monedă de argint pentru fiecare ratat. Am fost de acord cu
oferta. Nu numai că ne ajuta să ne menţinea în mână, dar
cota de cinci la unu părea destul de generoasă.
Asta a făcut ca restul zilei să treacă mai repede. Eu şi Tempi
am ratat câteva semne: o buturugă mutată din loc, nişte
frunze risipite şi o pânză de păianjen ruptă. Am considerat că
cea din urmă fusese un pic nedreaptă, dar chiar şi aşa, până
am ajuns înapoi în tabără în acea seară, eu şi Tempi aveam
deja doi bănuţi.
În timpul cinei, Marten ne-a spus o poveste despre fiul unei
văduve tinere, care plecase de-acasă ca să facă avere. Un
căldărar îi vânduse o pereche de cizme magice, care-l
ajutaseră să salveze o prinţesă dintr-un turn înalt din munţi.
Dedan a dat din cap în timp ce mânca, zâmbind ca şi cum o
mai auzise. Hespe a râs în unele locuri, a icnit în altele, a fost
publicul perfect. Tempi a stat perfect nemişcat, cu mâinile
îndoite în poală, nearătând deloc vreo nelinişte nervoasă,
cum m-aş fi aşteptat din partea lui. A rămas aşa toată
povestea, ascultând, în timp ce cina i s-a răcit.
Povestea era bună. Era cu un gigant flămând şi cu o
ghicitoare. Dar fiul văduvei era isteţ şi în cele din urmă a
adus prinţesa înapoi şi s-a căsătorit cu ea.
Era o poveste familiară şi ascultând-o mi-am amintit de zile
de mult apuse, de vremea când aveam o casă, o familie.

1459
 CAPITOLUL 80
Ton

În ziua următoare, Marten a plecat cu Hespe şi cu Dedan, în

timp ce Tempi şi cu mine am rămas să păzim tabăra.
Neavând altceva cu care să-mi ocup timpul, am început să
adun mai multe lemne de foc. Apoi am căutat ierburi utile în
tufişuri şi am adus apă de la izvorul din apropiere. Apoi m-
am ocupat cu despachetarea, sortarea şi rearanjarea
lucrurilor din traista mea.
Tempi şi-a dezasamblat sabia, a curăţat-o meticulos şi i-a
uns toate piesele. Nu părea plictisit, dar, din nou, el nu părea
niciodată în nici un fel.
La amiază aproape că înnebunisem de plictiseală. Aş fi citit,
dar nu-mi adusesem nicio carte. Aş fi cusut buzunare la
mantia mea simplă, dar n-aveam material în plus. Aş fi
cântat la lăută, dar o lăută a unei trupe de teatru e gândită
să cânte într-un bar zgomotos. Aici, sunetul ei putea străbate
mile întregi.
Aş fi stat de vorbă cu Tempi, dar a încerca să ai o conversaţie
cu el era ca şi cum ai fi jucat prinselea cu o fântână.
Totuşi, asta părea singura mea opţiune. M-am dus în locul
unde stătea Tempi. Terminase de curăţat sabia şi făcea mici
ajustări mânerului din piele.
— Tempi?
Tempi a pus sabia deoparte şi s-a ridicat în picioare. Stătea
incomod de aproape de mine, cu doar ceva mai mult de
douăzeci de centimetri distanţă între noi. Apoi, a ezitat şi s-a
încruntat. Nu era o încruntare foarte mare, abia o subţiere a
buzelor şi o linie uşoară între sprâncene, dar pe faţa ca o
foaie goală a lui Tempi s-a remarcat ca un cuvânt scris cu
cerneală roşie.
S-a tras în spate vreo doi paşi, apoi a privit la pământul
dintre noi şi a păşit puţin în faţă.
Am înţeles dintr-odată.

1460
— Tempi, cât de aproape stau ademii?
Tempi s-a uitat la mine fără expresie pentru o secundă, apoi
a izbucnit în râs. Un zâmbet timid a licărit pe faţa lui,
făcându-l să pară foarte tânăr. I-a părăsit gura repede, dar a
zăbovit în jurul ochilor.
— Isteţ. Da. Diferit la ademi. Pentru tine, aproape.
A păşit incomod de aproape, apoi s-a retras.
— Pentru mine? l-am întrebat. E diferit pentru persoane
diferite?
A dat din cap.
— Da.
— Cât de aproape pentru Dedan?
S-a fâstâcit.
— Complicat.
Am simţit o curiozitate familiară pâlpâind în mine.
— Tempi, vrei să mă înveţi aceste lucruri? l-am întrebat. Să
mă înveţi limba ta?
— Da, a zis el.
Şi, deşi faţa lui nu trăda nimic, am putut auzi o mare
uşurare în vocea lui.
— Da. Te rog. Da.
•••
Până la sfârşitul după-amiezii, învăţasem o adunătură
sălbatică, inutilă, de cuvinte în ademă. Gramatica era încă
un mister, dar aşa începe mereu. Din fericire, limbile sunt ca
instrumentele muzicale: cu cât ştii mai multe, cu atât e mai
uşor să prinzi unele noi. Adema era a patra mea limbă.
Problema noastră majoră era că aturana lui Tempi nu era
foarte bună, ceea ce ne dădea puţine baze comune. Aşa că
am desenat pe pământ, am punctat şi-am fluturat mâinile
destul de mult. De mai multe ori, când gesturile simple nu
erau de-ajuns, ajungeam să facem ceva apropiat de
pantomimă sau de piesă de teatru de păpuşi, ca să ne facem
înţeleşi. A fost mai distractiv decât m-aş fi aşteptat.
Am avut o poticnire în prima zi. Învăţasem câteva zeci de
cuvinte şi m-am gândit la altul care ar fi fost util. Am făcut
un pumn şi m-am făcut că-l arunc spre Tempi.

1461
— Freaht, a spus el.
— Freaht, am repetat.
A clătinat din cap.
— Nu. Freaht.
— Freaht, am zis cu atenţie.
— Nu, a zis el cu fermitate. Freaht e…
Şi-a arătat dinţii şi şi-a mişcat maxilarul ca şi cum ar muşca
ceva.
— Freaht.
S-a lovit cu pumnul în palmă.
— Freaht, am spus.
— Nu.
Am fost uimit de greutatea bunăvoinţei din glasul lui.
— Freaht.
Faţa mi s-a înfierbântat.
— Asta spun. Freaht! Freaht! Fre…
Tempi s-a întins şi m-a lovit cu palma peste faţă. La fel cum
îl lovise pe Dedan cu o seară înainte, în felul în care tatăl
meu mă plesnea când făceam pe nebunul în public. Nu era
tare ca să doară, era doar surprinzător. Nimeni nu-mi mai
făcuse asta de ani de zile.
Chiar mai surprinzător era faptul că abia văzusem mâna
venind. Mişcarea era moale şi leneşă şi mai rapidă decât ai
pocni din degete. Nu intenţionase să fie ceva jignitor. Încerca
doar să-mi atragă atenţia.
Şi-a ridicat părul nisipiu şi a făcut semn către ureche.
— Ascultă, a zis el cu fermitate.
— Freaht.
Şi-a arătat dinţii din nou, făcând o mişcare de muşcat.
— Freaht.
A ridicat pumnul.
— Freaht. Freaht.
Şi l-am auzit. Nu era sunetul cuvântului în sine, era cadenţa
cuvântului.
— Freaht? am zis.
M-a răsplătit cu un zâmbet mic, rar.
— Da. Bine.

1462
Atunci a trebuit să mă întorc şi să reînvăţ toate cuvintele,
dându-mi seama de ritmul lor.
Nu-l auzisem cu adevărat înainte, doar mimasem. Încet, am
descoperit că fiecare cuvânt putea avea mai multe sensuri, în
funcţie de cadenţa sunetului care-l compunea.
Am învăţat toate frazele importante „Ce înseamnă asta?” şi
„Explică-mi mai rar”, pe lângă cele peste douăzeci de cuvinte:
Luptă. Privire. Sabie. Mână. Dans. Spectacolul prostesc pe
care a trebuit să-l fac pentru a-l face să-l înţeleagă pe ultimul
dintre acestea ne-a făcut pe amândoi să râdem.
Era fascinant. Diferitele cadenţe ale fiecărui cuvânt
însemnau că limba în sine avea un fel de muzică a ei. Nu m-
am putut abţine să nu întreb…
— Tempi? l-am întrebat. Cum sunt melodiile voastre?
S-a uitat la mine fără expresie pentru un moment şi m-am
gândit că se putea să nu fi înţeles întrebarea abstractă.
— Poţi să-mi cânţi un cântec adem?
— Ce e cântecul? a întrebat el.
În ultima oră, Tempi învăţase de două ori mai multe cuvinte
decât mine.
Mi-am dres vocea şi-am cântat:

Micuţa Jenny desculţă la o plimbare dusă de vânt a plecat.

În căutarea unui băiat arătos să râdă şi s-o facă să
zâmbească.
Pe cap avea o pălărie din pene, pe buze un fluierat.
Buzele îi erau umede şi dulci ca mierea. Limba ca un spin de
ascuţită.

Ochii lui Tempi s-au deschis larg cât am cântat. Practic, a

rămas cu gura deschisă.
— Tu? i-am cerut, arătând spre piept. Poţi să cânţi un cântec
adem?
Faţa lui s-a înroşit cu un roşu aprins şi o grămadă de emoţii
au alergat sălbatic şi nedeghizat pe faţa lui: uimire, groază,
jenă, şoc, dezgust. S-a ridicat în picioare, s-a întors şi a
bombănit ceva în ademă, mult prea repede pentru mine ca

1463
să-l urmăresc. Arăta ca şi cum i-aş fi cerut să se dezbrace în
pielea goală şi să danseze pentru mine.
— Nu, a zis el, reuşind să se adune cât de cât.
Faţa lui îşi regăsise calmul, dar pielea lui frumoasă încă era
de-un roşu violent.
— Nu.
Privind în pământ, şi-a atins pieptul, clătinând din cap.
— Fără cântec. Fără cântec adem.
M-am ridicat şi eu în picioare, neştiind ce-am făcut greşit.
— Tempi. Îmi pare rău.
Tempi a clătinat din cap.
— Nu, nimic rău.
A inspirat adânc şi a clătinat din cap când s-a întors şi a
plecat.
— Complicat.

1464
 CAPITOLUL 81
O lună geloasă

În acea seară, Marten a vânat trei iepuri graşi. Am dezgropat

rădăcini şi-am cules câteva ierburi şi, înainte ca soarele să
apună, toţi cinci stăteam aşezaţi la o masă întregită cu două
bucăţi mari de pâine proaspătă, cu unt şi cu o brânză
sfărâmicioasă, prea din partea locului pentru a avea un
nume specific.
Starea de spirit era animată după o zi cu vreme bună şi,
astfel, odată cu cina au venit mai multe poveşti.
Hespe a spus o poveste surprinzător de romantică despre o
regină care a iubit un servitor. A spus povestea cu o pasiune
blândă. Şi dacă povestea ei n-a arătat o inimă delicată, a
făcut-o privirea pe care i-a aruncat-o lui Dedan când a vorbit
despre dragostea reginei.
Dedan, cu toate acestea, n-a reuşit să vadă semnele de
dragoste din ea. Şi cu o nebunie pe care foarte rar am văzut-
o egalată, el a început să spună o poveste pe care o auzise la
hanul Bănuţul Lăudat. O poveste despre Felurian.
— Băiatul care mi-a spus-o era cam de-o vârstă cu Kvothe, a
zis Dedan. Şi dacă l-aţi fi auzit vorbind, aţi fi văzut că nu era
genul de om care să inventeze o astfel de poveste.
Mercenarul şi-a lovit tâmpla cu sens.
— Dar ascultaţi şi judecaţi voi dacă merită să credeţi.
Aşa cum am spus, Dedan avea o limbă bună în cap şi o
inteligenţă mai clară decât te-ai fi gândit, când se hotăra s-o
folosească. Din păcate, asta a fost una dintre acele dăţi când
prima a lucrat şi cea din urmă nu.
— Din vremuri uitate, oamenii s-au ferit de această porţiune
de pădure. Nu de teama oamenilor nelegiuiţi sau fiindcă s-ar
fi putut rătăci.
A clătinat din cap.
— Nu. Se spune că oamenii cinstiţi îşi făceau casele aici.
Spirite satanice dansau când era lună plină. Chestii

1465
întunecate, cu degete lungi, care fură bebeluşii din pătuţuri.
Multe sunt femeile, soţii bătrâne sau tinere, care lasă afară
pâine şi lapte pe timp de noapte. Şi mulţi sunt bărbaţii care
se asigură că-şi construiesc casa cu toate uşile într-un rând.
Unii i-ar putea numi superstiţioşi, dar ei ştiu adevărul. E mai
sigur să le eviţi pe zâne, dar vrei şi să rămâi în graţiile lor.
Asta e o poveste despre Felurian. Doamna Amurgului.
Doamna Primei Linişti. Felurian, care e moartea pentru
bărbaţi. Dar o moarte bucuroasă, una la care se duc de
bunăvoie.
Tempi trase aer în piept. A fost o mişcare mică, dar mi-a sărit
în ochi mai ales pentru că obişnuia să stea nemişcat pe
durata poveştilor de seară. Acum, asta avea mai mult sens
pentru mine. Era liniştit.
— Felurian, a întrebat Tempi. Moartea bărbaţilor. E…
A făcut o pauză.
— E o sentină?
A ridicat mâinile în faţa lui şi a făcut un fel de gest de
prindere. Ne-a privit răbdător. Apoi, văzând că n-am înţeles,
a atins sabia care era prinsă într-o parte.
Am înţeles.
— Nu, am spus. Nu e una dintre ademi.
Tempi a clătinat din cap şi a arătat către arcul lui Marten.
Am clătinat din cap.
— Nu. Nu e nici războinică. Ea…
M-am pierdut, incapabil să mă gândesc cum i-aş putea
explica cum ucide Felurian bărbaţii, mai ales dacă eram
forţaţi să recurgem la gesturi. Disperat, m-am uitat la Dedan
pentru ajutor.
Dedan n-a ezitat.
— Sex, a zis el sincer. Ştii sexul?
Tempi a clipit, apoi şi-a aruncat capul pe spate şi a râs.
Dedan părea că încearcă să decidă dacă să se simtă sau nu
jignit. După un moment, Tempi şi-a revenit.
— Da, a zis el simplu. Da. Ştiu sex.
Dedan a zâmbit.
— Aşa ucide ea bărbaţii.

1466
Pentru un moment, Tempi a părut mai lipsit de expresie
decât de obicei, apoi o groază lentă i s-a răspândit pe faţă.
Nu, nu groază, era dezgust brut şi repulsie, care arătau cu
atât mai rele cu cât faţa lui era de obicei atât de lipsită de
expresie. Mâna i s-a încleştat în mai multe gesturi
neobişnuite pentru el.
— Cum? s-a înecat spunând cuvântul.
Dedan a început să spună ceva, apoi s-a oprit. Apoi a început
să facă un gest şi s-a oprit iar, uitându-se timid la Hespe.
Hespe a chicotit înfundat şi s-a întors către Tempi. S-a gândit
o clipă, apoi a făcut un gest ca şi cum ar ţine pe cineva în
braţe, sărutându-l. Apoi a început să se bată pe piept ritmic,
imitând o bătaie de inimă.
Bătea din ce în ce mai repede, apoi s-a oprit, strângându-şi
mâna într-un pumn şi făcând ochii mari. Şi-a încordat tot
corpul, apoi a mers şchiopătat, lăsând capul să-i pice într-o
parte.
Dedan a râs şi i-a aplaudat reprezentaţia.
— Asta e. Dar, uneori…
Şi-a lovit tâmpla, apoi a pocnit din degete, încrucişându-şi
ochii şi scoţând limba.
— Nebunie.
Tempi s-a relaxat.
— Oh, a spus el, clar uşurat. Bine. Da.
Dedan a dat din cap şi şi-a continuat povestea.
— Bun. Felurian. Cea mai dragă dorinţă a tuturor bărbaţilor.
Frumuseţe dincolo de orice comparaţie.
În beneficiul lui Tempi, a făcut un gest ca şi cum ar fi periat
părul lung.
— Cu douăzeci de ani în urmă, tatăl acestui băiat şi unchiul
lui erau la vânătoare în această foarte întinsă porţiune de
pădure, când soarele a început să apună. Au întârziat mai
mult decât ar fi trebuit, apoi au decis să facă drumul spre
casă scurtând direct prin pădure, în loc să folosească
drumul, ca oamenii normali.
Nu ajunseseră prea departe, când au auzit un cântec în
depărtare. S-au dus într-acolo, crezând că era aproape de

1467
drum, dar, în schimb, s-au trezit la marginea unei poieniţe.
Şi acolo stătea Felurian cântând încet pentru sine:

Cae-Lanion Luhial
di mari Felanua
Kreata Tu ciar
tu alaran di
Dirella. Amauen.
Loesi un delan
tu ani vor ruhlan
Felurian thae.

Deşi Dedan a cântat chinuit, am tremurat la sunetul

melodiei.
Era stranie, convingătoare şi cu totul nefamiliară. N-am
recunoscut nici limba. Chiar deloc.
Dedan a dat din cap când mi-a văzut reacţia.
— Mai mult decât orice, cântecul ăsta dă credibilitate poveştii
băiatului. Nu ştiu sensul cuvintelor, dar mi-au rămas în cap
chiar dacă le-a cântat o singură dată. Deci, cei doi fraţi s-au
înghesuit la marginea luminişului. Şi, datorită lunii, au putut
vedea ca şi cum era prânz, nu noapte. N-avea nimic pe ea şi,
deşi părul îi ajungea până la talie, era destul de evident că
era la fel de goală ca luna de pe cer.
Mă bucurau întotdeauna poveştile despre Felurian, dar când
m-am uitat la Hespe, anticiparea mea s-a domolit. Se uita la
Dedan, şi-n timp ce el vorbea, ochii ei se îngustau.
Dedan nu reuşea să vadă asta.
— Era înaltă, cu picioare lungi, graţioase. Talia ei era subţire,
şoldurile curbate ca şi cum ar fi cerşit după o atingere de
mână. Abdomenul ei era perfect şi neted, ca o bucată fără
cusur de coajă de mesteacăn, şi gropiţa buricului ei părea
făcută pentru sărutat.
Ochii lui Hespe erau fante periculoase la acel moment. Dar şi
mai grăitoare îi era gura, care formase o linie dreaptă subţire.
Am un sfat pentru voi. Dacă vedeţi vreodată privirea aia pe
chipul unei femei, opriţi-vă din vorbit şi staţi cu braţele

1468
încrucişate. Poate că nu vă repară problemele, dar cel puţin
vă împiedică să le înrăutăţiţi.
Din păcate pentru el, Dedan a continuat, mâinile lui groase
gesticulând în lumina focului.
— Sânii ei erau plini şi rotunzi, ca piersicile care aşteaptă să
fie culese din pom. Nici chiar luna geloasă, care fură culorile
tuturor lucrurilor, n-a putut ascunde rozul…
Hespe a scos un sunet dezgustat şi s-a ridicat în picioare.
— Eu voi pleca, a zis ea.
Vocea ei avea o răceală pe care nici chiar Dedan n-a putut-o
rata.
— Ce?
S-a uitat la ea, încă ţinându-şi mâinile în faţă, îngheţate în
gestul de apucare a unei perechi de sâni imaginari.
Ea a plecat ca o furtună, mormăind.
Dedan şi-a lăsat mâinile să-i cadă în poală. Expresia lui s-a
transformat din confuză în rănită, apoi în supărată, în
decurs de-o respiraţie. După o clipă, s-a ridicat în picioare,
scuturându-şi frunzele şi crenguţele de pe pantaloni şi
bolborosind pentru sine. Adunându-şi pătura, s-a îndreptat
spre cealaltă parte a micului nostru luminiş.
— S-a terminat cu ambii fraţi alergând după ea şi tatăl
băiatului rămânând în urmă? am întrebat.
Dedan s-a uitat înapoi la mine.
— Deci ai auzit-o deja. Ai fi putut să mă opreşti dacă…
— Doar am presupus, am zis repede. Urăsc să nu aud finalul
unei poveşti.
— Tatăl a scăpat piciorul într-o gaură de iepure, a zis Dedan
scurt. Şi-a luxat glezna. Nimeni nu l-a mai văzut pe unchi.
A ieşit din cercul de lumină al focului cu o expresie tristă.
Am aruncat o privire imploratoare către Marten, care clătina
din cap.
— Nu, a zis el încet. Nu mă bag. Pentru nimic în lume.
Încercând să ajut acum, ar fi ca şi cum aş încerca să sting
un foc cu mâinile goale. Dureros şi fără rezultate reale.
Tempi a început să-şi facă culcuşul. Marten a făcut un gest
circular cu un singur deget şi m-a privit întrebător, voind să

1469
ştie dacă vreau să stau primul de pază. Am dat din cap, şi el
şi-a adunat aşternuturile, zicând:
— Atractive cum sunt unele lucruri, trebuie să-ţi măsori
riscurile. Cât de mult le vrei, cât de rău eşti dispus să te arzi?
Am stins focul şi-n curând întunericul adânc al nopţii s-a
lăsat în luminiş. M-am întins pe spate, uitându-mă la stele şi
gândindu-mă la Denna.

1470
 CAPITOLUL 82
Barbari

A doua zi, Tempi şi cu mine am mutat tabăra, în timp ce

Dedan şi Hespe s-au dus la Crosson pentru provizii. Marten
a plecat în recunoaştere într-o zonă plată, izolată, aproape de
apă. Aşa că am împachetat şi am mutat totul, am săpat
latrina, am construit groapa de foc şi în general am aranjat
totul.
Tempi era dispus să vorbească în timp ce lucram, dar eu
eram nervos. Îl jignisem întrebându-l despre lethani la un
moment dat, aşa că ştiam că trebuie să evit acest subiect.
Dar dacă era deranjat de o întrebare simplă despre cântat,
cum aş fi putut să ghicesc ce l-ar putea deranja?
Din nou, expresia lui goală şi refuzul de a stabili contact
vizual erau principalele probleme. Cum să port o conversaţie
inteligentă cu cineva, când n-aveam nicio idee cum se simte?
Era ca şi cum ai încerca să te plimbi legat la ochi printr-o
casă necunoscută.
Aşa că am urmat calea cea mai sigură şi i-am cerut simplu
să-mi spună cuvinte în timp ce lucram. Obiecte, în cea mai
mare parte, pentru că aveam amândoi mâinile prea ocupate
pentru pantomimă.
Cel mai bine dintre toate, Tempi ajunsese să-şi exerseze
aturana, în timp ce eu îmi construiam vocabularul ademic.
Am observat că cu cât făceam eu mai multe greşeli în limba
lui, cu-atât devenea mai relaxat în încercările lui de a se
exprima.
Asta însemna, desigur, că făceam multe greşeli. De fapt,
eram pe alocuri atât de greu de cap, încât Tempi era forţat să
explice de mai multe ori, în mai multe moduri diferite. De
fiecare dată în aturană, desigur.
Am terminat de ridicat tabăra aproape de prânz. Marten a
plecat la vânătoare, iar Tempi s-a întins şi a început să se
mişte în dansul lui lent. A făcut-o de două ori la rând şi am

1471
început să bănuiesc că era şi el oarecum plictisit. Când a
terminat, era acoperit cu un luciu de sudoare şi mi-a spus că
vrea să se spele.
Cu tabăra numai a mea, am topit lumânările de la căldărar,
pentru a face două mici simulacre de ceară. Aşteptam să fac
asta de zile, dar chiar şi la Universitate crearea unei momâi
era un comportament îndoielnic. Aici, în Vintas… Suficient
să spun că am considerat că era mai bine să fiu discret.
Nu era o muncă elegantă. Seul nu e nici pe departe la fel de
convenabil ca ceara simpatetică, şi chiar şi cea mai nefinisată
momâie poate fi ceva devastator. Odată băgate în traistă, m-
am simţit mult mai bine pregătit.
Îmi curăţăm ultima bucată de seu de pe degete, când s-a
întors Tempi de la baie, gol ca un bebeluş. Anii de pregătire
pe scenă mi-au permis să-mi păstrez o expresie calmă, dar
doar cu greu.
După ce şi-a pus hainele ude să se usuce pe-o ramură din
apropiere, Tempi a venit spre mine fără să arate nici cea mai
mică urmă de jenă sau pudoare.
Ţinea sus mâna dreaptă, cu degetul mare şi arătătorul lipite.
— Ce e asta?
Şi-a deschis degetele uşor, pentru a mă lăsa să văd.
M-am uitat atent, bucuros de a avea ceva la care să-mi
concentrez atenţia.
— E o căpuşă.
Atât de aproape fiind, nu m-am putut abţine să nu-i observ
din nou cicatricele, linii subţiri care-i traversau braţele şi
pieptul. Puteam desluşi cicatrice din vremea petrecută la
Clinică, şi ale lui nu erau roz, largi şi încreţite, care ar fi
putut indica o rană adâncă de tăiere prin straturile de piele,
grăsime şi muşchi de dedesubt. Acestea erau răni
superficiale. Cu zecile. N-am putut să nu mă întreb de cât
timp era mercenar pentru a avea cicatrice atât de vechi. Nu
arăta mult mai în vârstă de 20 de ani.
Neobservându-mi cercetarea atentă, Tempi se uita la vietatea
dintre degetele lui.
— Muşcă. Din mine. Muşcă şi stă.

1472
Expresia îi era goală ca întotdeauna, dar tonul lui era
nuanţat cu dezgust. Mâna stângă i se agita.
— În Ademre nu sunt căpuşe?
— Nu.
A încercat s-o prindă între degete.
— Nu se rupe.
I-am arătat cum s-o zdrobească între unghii şi a făcut-o cu o
anumită savoare. A aruncat-o şi s-a dus la culcuşul lui. Apoi,
încă gol, a început să-şi scoată toate hainele şi să le scuture
viguros.
Mi-am ferit privirea, ştiind în adâncul inimii că în acel
moment Dedan şi Hespe se vor întoarce de la Crosson.
Din fericire, n-au făcut-o. După aproape un sfert de oră,
Tempi şi-a pus o pereche de pantaloni uscaţi, inspectându-i
mai întâi cu atenţie.
La bustul gol, a venit înapoi unde stăteam eu.
— Urăsc căpuşele, a declarat el.
Când a vorbit, mâna stângă a făcut un gest brusc, de parcă
ar fi scuturat firimiturile de pe partea din faţă a cămăşii,
lângă şold. Doar că nu purta nicio cămaşă şi nu era nimic pe
pielea lui goală pentru a fi măturat. Ba mai mult, mi-am dat
seama că făcuse acelaşi gest şi mai devreme.
De fapt, acum, că mă gândeam mai bine, îl văzusem făcând
acel gest de şase ori în ultimele zile, deşi niciodată atât de
violent.
Am avut o suspiciune bruscă.
— Tempi? Ce înseamnă asta?
Am imitat gestul de scuturat.
A dat din cap.
— E asta.
Şi-a crispat faţa într-o expresie exagerată de dezgust.
Mintea mi-a zburat înapoi la ultimele zile, gândindu-mă de
câte ori îl văzusem pe Tempi agitându-se neîncetat în timp ce
vorbeam. Am oscilat gândindu-mă.
— Tempi, l-am întrebat. Aşa e cu totul?
Am făcut un gest către faţă, apoi am zâmbit, m-am încruntat
şi mi-am dat ochii peste cap.

1473
— Astea se fac cu mâinile în Ademre?
A dat din cap şi a făcut un gest în acelaşi timp.
— Asta! am arătat spre mâna lui. Ce-i asta?
A ezitat, apoi a zâmbit forţat şi ciudat.
Am copiat gestul, lăţindu-mi mâna şi apăsând uşor cu
degetul mare pe interiorul degetului mijlociu.
— Nu, a zis el. Cealaltă mână. Stânga.
— De ce?
S-a întins şi m-a bătut pe piept, chiar în stânga sternului:
Tum-tump. Tum-tump. Apoi a dus un deget în jos, pe mâna
mea stângă. Am dat din cap, pentru a-i arăta c-am înţeles.
Era cel mai aproape de inimă. A ridicat mâna dreaptă şi a
făcut un pumn.
— Această mână e puternică.
A ridicat stânga.
— Această mână e inteligentă.
Avea sens. Acesta era motivul pentru care majoritatea
cântăreţilor din lăută apasă corzile cu mâna stângă şi cu
dreapta le lovesc. Mâna stângă e mai agilă, de regulă.
Am făcut gestul cu mâna stângă, cu degetele depărtate.
Tempi a clătinat din cap.
— Asta e asta.
Şi-a strâmbat jumătate din gură într-un rânjet.
Expresia părea atât de nelalocul ei pe faţa lui, încât tot ce
puteam face era să mă uit prostit. M-am uitat mai atent la
mâna lui şi mi-am ajustat uşor poziţia degetelor.
A dat din cap aprobator. Faţa lui n-avea nicio expresie, dar
pentru prima dată am înţeles de ce.
În orele care au urmat, am aflat că gesturile ademice ale
mâinilor nu reprezentau, de fapt, expresii faciale. Nu era atât
de simplu. De exemplu, un zâmbet putea însemna că eşti
amuzat, fericit, recunoscător sau mulţumit. Puteai să
zâmbeşti pentru a alina pe cineva. Puteai zâmbi pentru că
erai mulţumit sau pentru că erai îndrăgostit. O grimasă sau
un rânjet arată similar cu un zâmbet, dar spun lucruri
complet diferite.
Imaginaţi-vă că încercaţi să învăţaţi pe cineva să zâmbească.

1474
Imaginaţi-vă că încercaţi să-i descrieţi ce înseamnă să
zâmbească diferit şi când exact să folosească un anume
zâmbet într-o conversaţie.
E mai greu decât să-l înveţi să meargă.
Dintr-odată, atât de multe căpătau sens. Desigur, Tempi nu
mă privea în ochi. N-aveai nimic de câştigat uitându-te la
faţa persoanei cu care vorbeai. Îi asculţi vocea, dar te uiţi la
mână.
Mi-am petrecut următoarele ore încercând să învăţ
elementele de bază, dar era înnebunitor de dificil. Cuvintele
sunt lucruri destul de simple. Poţi arăta către o piatră. Poţi
arăta alergatul sau săritul. Dar aţi încercat vreodată să
gesticulaţi îngăduinţa? Respectul? Sarcasmul? Mă îndoiesc
că până şi tatăl meu s-ar fi descurcat lesne cu aşa ceva.
Din această cauză, progresul meu era frustrant de lent, dar
nu mă puteam abţine să nu fiu fascinat. Era ca şi cum,
dintr-odată, mi s-ar fi dat o a doua limbă. Şi era ceva secret,
de fel. Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru secrete.
A fost nevoie de trei ore pentru a învăţa câteva gesturi, dacă
înţelegeţi jocul de cuvinte. Progresul meu părea îngheţat, dar
când am învăţat, în sfârşit, limbajul semnelor pentru
„subestimare”, am simţit o strălucire de mândrie, care abia
dacă poate fi descrisă.
Cred că şi Tempi a simţit-o.
— Bine, a zis el cu o aplatizare a mâinii de care eram destul
de sigur că indică aprobarea.
Şi-a rotit umerii şi s-a ridicat în picioare, întinzându-se. S-a
uitat la soare printre crengile de deasupra.
— Mâncare acum?
— În curând.
Era o întrebare care mă rodea.
— Tempi, de ce faci toată treaba asta? l-am întrebat. Un
zâmbet e uşor. De ce zâmbeşti cu mâinile?
— Şi cu mâinile e uşor. Mai bine. Mult mai…
A făcut o versiune uşor modificată a gestului de scuturat
cămaşa folosit mai devreme.
— Nu dezgust, iritare?

1475
— Care-i cuvântul pentru persoane care locuiesc împreună.
Drumuri. Lucruri corecte.
Şi-a dus degetul mare de-a lungul claviculei, era asta
frustrare?
— Care e cuvântul pentru a trăi bine împreună? Nimeni nu-
şi face nevoile în fântână.
Am râs.
— Civilizaţie?
A dat din cap, deschizându-şi degetele: distracţie.
— Da, a zis el. Să vorbeşti cu mâinile e civilizat.
— Dar zâmbitul e natural, am protestat. Toată lumea
zâmbeşte.
— Natural nu înseamnă civilizat, a zis Tempi. Să găteşti
carne e civilizat. Să speli putoarea e civilizat.
— Deci, în Ademre voi mereu zâmbiţi cu mâinile?
Aş fi vrut să ştiu gestul pentru disperare.
— Nu. Zâmbitul cu faţa bun cu familia. Bun cu un prieten.
— De ce numai cu familia?
Tempi a repetat gestul cu degetul mare pe claviculă.
— Când faci asta.
Şi-a apăsat palma pe partea laterală a feţei şi a suflat în ea,
făcând un zgomot puternic flatulent.
— Asta e natural, dar n-o faci aproape de alţii. Grosolan. Cu
familia…
A ridicat din umeri. Amuzament.
— … civilizat nu e important. Mai natural cu familia.
— Despre râs ce zici? l-am întrebat. Te-am văzut râzând.
Am făcut un sunet ha-ha, astfel încât să ştie despre ce
vorbeam. A ridicat din umeri.
— Râsul e.
Am aşteptat un moment, dar nu părea înclinat să continue.
Am încercat din nou.
— De ce nu râzi cu mâinile?
Tempi a clătinat din cap.
— Nu. Râsul e diferit.
A venit mai aproape şi şi-a folosit două degete pentru a-mi
atinge pieptul, în zona inimii.

1476
— Zâmbet?
A dus degetul în jos, pe braţul meu stâng.
— Furios?
Mi-a lovit inima din nou. A făcut o expresie speriată, una
confuză şi şi-a strâmbat buza într-o bosumflare ridicolă. De
fiecare dată mă bătea pe piept.
— Dar râsul?
M-a presat cu palma pe stomac.
— Aici locuieşte râsul.
A dus degetul drept în sus, la gura mea şi şi-a desfăcut
degetele.
— Să împingi înapoi râsul nu e bine. Nu e sănătos.
— La fel şi plânsul? l-am întrebat.
Am trasat cu un deget o lacrimă imaginară pe obraz.
— La fel şi plânsul.
Şi-a pus mâna pe burtă.
— Ha, ha, ha, a zis el, presând cu mâna, să-mi arate
mişcarea stomacului.
Apoi expresia lui s-a schimbat în tristeţe.
— Huh, huh, huh, s-a clătinat cu suspine exagerate,
apăsându-şi din nou stomacul.
— Acelaşi loc. Nu e sănătos să împingi înapoi.
Am dat din cap încet, încercând să-mi imaginez cum se simte
Tempi, tot timpul asaltat de oameni prea grosolani pentru a-
şi păstra expresiile pentru ei.
Oamenii ale căror mâini fac tot timpul gesturi fără sens.
— Trebuie să fie foarte greu pentru tine aici.
— Nu aşa de tare.
Subestimare.
— Când plec din Ademre, ştiu asta. Nu civilizaţie. Barbarii
sunt nepoliticoşi.
— Barbarii?
A făcut un gest larg, cuprinzând luminişul nostru, pădurea,
tot Vintasul.
— Toată lumea de aici e asemenea câinilor.
A făcut o expresie grotescă, exagerată, de furie, arătând toţi
dinţii, rânjind şi mişcându-şi ochii nebuneşte.

1477
— Asta e tot ce ştiţi.
A ridicat nonşalant din umeri, a acceptare, ca şi cum voia să
spună că nu ne poartă pică.
— Ce zici de copii? l-am întrebat. Copiii zâmbesc înainte de a
vorbi. E greşit?
Tempi a clătinat din cap.
— Toţi copiii sunt barbari. Toţi zâmbesc cu faţa. Toţi copiii
sunt nepoliticoşi. Dar cresc. Privesc. Învaţă.
S-a oprit gânditor. Alegându-şi cuvintele.
— Barbarii n-au nicio femeie să-i înveţe civilizaţie. Barbarii
nu pot învăţa.
Mi-am dat seama că nu vrea să jignească, dar m-a convins
mai mult ca niciodată să învăţ particularităţile limbajului
semnelor ademe cu mâna.
Tempi s-a ridicat şi a-nceput să-şi facă încălzirea cu un
număr de întinderi similare celor utilizate de acrobaţii din
trupa mea de când eram mic. După cincisprezece minute de
răsucire în fel şi chip, şi-a început pantomima lentă ca un
dans. Deşi nu ştiam la vremea aia, aceasta era numită Ketan.
Încă enervat de ce-a zis Tempi – barbarii nu pot învăţa –, m-
am decis să mă alătur lui. La urma urmelor, n-aveam nimic
mai bun de făcut.
Când am încercat să-l imit, am devenit conştient de cât de
diabolic de complex era: păstrarea mâinilor împreunate,
picioarele poziţionate corect. În ciuda faptului că Tempi se
mişca cu o încetineală aproape glacială, mi s-a părut
imposibil să-i imit graţia. Tempi nu s-a întrerupt niciodată şi
nu s-a uitat în direcţia mea. N-a oferit niciun cuvânt de
încurajare şi niciun sfat.
Era obositor, şi-am fost bucuros când s-a terminat. Apoi am
aprins focul şi-am ancorat împreună un trepied. Fără
cuvinte, Tempi a scos un cârnat uscat şi mai mulţi cartofi, pe
care a început să-i decojească atent cu sabia.
Am fost surprins de asta, căci Tempi veghea asupra sabiei lui
cam la fel cum făceam eu cu lăuta. Odată, când Dedan a
luat-o, ademul a avut o izbucnire emoţională destul de
dramatică. Dramatică pentru Tempi, mai bine zis. A rostit

1478
două propoziţii întregi şi s-a încruntat un pic.
Tempi m-a văzut cu ochii pe el şi şi-a întins capul curios. I-
am arătat.
— Sabia? l-am întrebat. Ca să tai cartofi?
Tempi s-a uitat în jos la cartoful pe jumătate decojit dintr-o
mână, cu sabia în cealaltă.
— E ascuţită.
A ridicat din umeri.
— E curată.
Am ridicat şi eu din umeri, nedorind să fac o problemă din
asta. În timp ce-am lucrat împreună, am învăţat cuvintele
pentru fier, nod, frunze, scânteie şi sare.
Aşteptând apa să fiarbă, Tempi s-a ridicat, s-a bâţâit şi a-
nceput să se întindă pentru a doua oară. L-am urmat din
nou. Era mai greu de data asta. Muşchii de la braţe şi
picioare mi-erau slăbiţi şi şubreziţi de la efortul meu anterior.
Spre sfârşit a trebuit să mă lupt să nu tremur, dar am tânjit
după mai multe secrete.
Tempi a continuat să mă ignore, dar nu m-a deranjat.
Întotdeauna eram atras de o provocare.

1479
 CAPITOLUL 83
Lipsa vederii

— Aşa Taborlin era ţinut prizonier adânc sub pământ, a zis

Marten. Nu i-au lăsat nimic mai mult decât hainele din
spinare şi câţiva centimetri de lumânări mizere pentru a
îndepărta întunericul.
Regele-vrăjitor şi-a pus în gând să-l ţină pe Taborlin prins
până când foamea şi setea aveau să-i slăbească voinţa.
Scyphus ştia că dacă Taborlin jurase să-l ajute, vrăjitorul îşi
va respecta promisiunea, pentru că Taborlin nu-şi călcase
niciodată cuvântul.
Cel mai rău dintre toate, Scyphus i-a luat toiagul şi sabia lui
Taborlin, şi fără ele puterea lui era slabă şi găunoasă. I-a
luat chiar şi mantia de nicio culoare anume a lui Taborlin,
dar el… hâc… Scuze. Dar… îhhm. Hespe, eşti drăguţă să-mi
dai plosca?
Hespe i-a aruncat lui Marten plosca cu apă şi el a luat o gură
mare.
— Aşa e mai bine.
Şi-a dres glasul.
— Unde rămăsesem?
Eram în Eld de douăsprezece zile, iar lucrurile decăzuseră
într-un ritm constant. Marten schimbase miza rămăşagului,
reflectând abilităţile noastre în creştere. Mai întâi la zece la
unu, apoi la cincisprezece la unu, acelaşi aranjament pe
care-l avea şi cu Dedan şi Hespe.
Înţelegerea mea pentru semnele făcute cu mâna în limba
ademă era în creştere şi, ca rezultat, Tempi devenise altceva
decât un om ca o pagină goală, frustrantă. Pe măsură ce
învăţam să-i citesc limbajul trupului, el începea să prindă
contur.
Era grijuliu şi blând. Dedan îl frecase degeaba. Iubea
glumele, deşi multe de-ale mele cădeau în gol, iar unele
dintre cele pe care încerca el să le spună invariabil n-aveau

1480
niciun sens în traducere.
Asta nu însemna că lucrurile erau perfecte între noi. Încă îl
jigneam pe Tempi ocazional, făcând gafe sociale pe care nu le
puteam înţelege nici chiar după ce erau consumate. În
fiecare zi continua să execute dansul lui ciudat şi în fiecare zi
mă ignora vădit.
— Acum Taborlin trebuia să scape, a zis Marten,
continuându-şi povestea. Dar când s-a uitat în jurul peşterii,
n-a văzut nicio uşă. Nu existau ferestre. În jurul lui nu era
nimic altceva decât piatră netedă, grea. Dar Taborlin cel Mare
ştia numele tuturor lucrurilor, astfel încât toate lucrurile
erau la comanda sa. El i-a spus pietrei: „Sparge-te!”, şi piatra
s-a spart. Peretele s-a crăpat ca o bucată de hârtie şi prin
gaură Taborlin a văzut cerul şi a respirat aerul dulce de
primăvară. Taborlin a ieşit din peşteri în castel şi în cele din
urmă a ajuns chiar la uşile sălii regale. Uşile fuseseră
blocate, pentru ca el să nu intre, aşa că a zis: „Arzi!”, şi au
izbucnit flăcări şi în curând n-a mai fost nimic mai mult
decât cenuşă gri fină. Taborlin a păşit în sală şi l-a văzut pe
regele Scyphus stând acolo cu cincizeci de paznici. Împăratul
a zis: „Capturaţi-l!” Dar gărzile tocmai văzuseră uşile arzând
până la cenuşă, aşa că s-au mutat mai aproape, dar niciunul
dintre ei nu s-a apropiat prea mult, dacă înţelegi ce vreau să
spun. Regele Scyphus a zis: „Laşilor! Voi lupta cu Taborlin cu
magie şi-l voi învinge”. Şi lui îi era frică de Taborlin, dar o
ascundea bine. În plus, Scyphus avea oamenii lui, iar
Taborlin n-avea pe nimeni. Atunci Taborlin a zis: „Dacă eşti
aşa de curajos, dă-mi înapoi bastonul înainte de-a ne duela.”
„Desigur”, a zis Scyphus, chiar dacă nu prea voia să-i dea
înapoi, veţi vedea. „E chiar lângă tine, în lada de-acolo.”
Marten a privit în jur, la noi, conspirativ.
— Vedeţi voi, Scyphus ştia că lada era încuiată şi exista o
singură cheie. Şi cheia aceea era chiar în buzunarul lui. Deci,
Taborlin s-a dus la ladă, dar era încuiată. Atunci Scyphus a
râs şi la fel au făcut şi câţiva dintre paznici. Asta l-a supărat
pe Taborlin. Şi înainte ca vreunul dintre ei să poată face
ceva, a lovit partea de sus a lăzii cu mâna şi a strigat: „Edro!”

1481
Lada s-a deschis şi el şi-a luat mantia fără nicio culoare
anume, aruncând-o peste umeri.
Marten şi-a dres glasul din nou.
— Scuzaţi-mă, a zis el şi s-a oprit să ia încă o înghiţitură
lungă.
Hespe s-a întors către Dedan.
— Ce culoare crezi că avea mantia lui Taborlin?
Fruntea lui Dedan s-a încreţit un pic, aproape ca începutul
unei încruntări.
— Ce vrei să spui? Nu era de nicio culoare anume, aşa cum
se spune.
Gura lui Hespe a devenit plată.
— Ştiu asta. Dar când te gândeşti în capul tău, cum arată?
Trebuie să-ţi imaginezi că arată cumva, nu-i aşa?
Dedan a părut că se gândeşte un moment.
— Întotdeauna mi-am imaginat-o cumva strălucitoare, a zis
el. Cam cum e caldarâmul din faţa unei fabrici de seu după o
ploaie grea.
— Eu am crezut întotdeauna că e de un gri murdar, a zis ea.
Ca şi cum a tot fost spălată după ce a stat pe drumuri tot
timpul.
— Asta are sens, a zis Dedan şi a privit-o din nou cu gingăşie
pe Hespe.
— Albă, şi-a oferit Tempi părerea. Eu cred că era albă. Nicio
culoare.
— Eu am crezut întotdeauna că e un fel de albastru pal, a
admis Marten, ridicând din umeri. Ştiu că n-are niciun sens.
Doar că aşa mi l-am închipuit.
Toată lumea s-a întors să se uite la mine.
— Uneori cred că e ca o cuvertură, am zis. Făcută în
întregime din petice, o grămadă de cârpe colorate diferit şi de
resturi. Dar cea mai mare parte a timpului mă gândesc la ea
ca fiind neagră. Care e, într-adevăr, o culoare, dar e prea
întunecată ca cineva s-o vadă.
Când eram mic, poveştile despre Taborlin mă lăsau cu ochii
mari de uimire.
Acum, că ştiam adevărul despre magie, le savuram la un

1482
nivel diferit, undeva între nostalgie şi amuzament.
Dar păstram un loc special în inima mea pentru mantia lui
Taborlin de nicio culoare anume. Bastonul lui conţinea mare
parte din puterea lui. Sabia lui era mortală. Cheia, moneda şi
lumânările erau instrumente valoroase. Dar mantia era la
inima lui Taborlin. Era o deghizare când avea nevoie, îl ajuta
să se ascundă când era în necaz. Îl proteja. De ploaie. De
săgeţi. De foc.
Putea ascunde lucruri în ea şi avea multe buzunare pline cu
obiecte minunate. Un cuţit. O jucărie pentru un copil. O
floare pentru o doamnă. Orice ar fi avut nevoie Taborlin se
găsea undeva în mantia lui de nicio culoare anume. Aceste
poveşti mă făcuseră să mă rog de mama pentru prima mea
mantie când eram mic…
Mi-am strâns mantia pe mine. Mantia mea urâtă,
sărăcăcioasă, decolorată, luată de la căldărar. La unul din
drumurile noastre în Crosson, după provizii, luasem nişte
material de rezervă şi-i cususem cu stângăcie câteva
buzunare pe interior. Dar tot nu se compara cu mantia
vişinie bogată sau cu cea de un minunat negru cu verde pe
care mi-o dăruise Fela.
Marten şi-a dres glasul din nou şi s-a lansat din nou în
povestea lui.
— Deci, Taborlin a lovit cufărul cu mâna şi a strigat. „Edro!”
Capacul lăzii s-a deschis şi el şi-a luat mantia de nicio
culoare anume şi bastonul. A invocat patru mănunchiuri de
fulgere şi a ucis douăzeci de paznici. Apoi a invocat o perdea
de foc şi a mai ucis douăzeci. Ceilalţi rămaşi au aruncat
săbiile şi au cerut îndurare.
Atunci Taborlin şi-a adunat restul lucrurilor la piept. Şi-a
luat cheia şi moneda şi le-a ascuns în siguranţă. În cele din
urmă, a scos sabia de aramă, Skyaldrin, şi a pus-o la curea…
— Ce? l-a întrerupt Dedan râzând. Ai căpiat. Sabia lui
Taborlin nu era de aramă.
— Mai taci din gură, Den, i-a tăiat-o Marten, iritat de
întrerupere. Era cât se poate de de aramă.
— Tu să taci, i-a răspuns Dedan. Cine-a mai auzit de-o sabie

1483
de aramă? Arama nu taie. Ar fi ca şi cum ai încerca să omori
pe cineva cu un bănuţ mare.
Hespe a râs la asta.
— Era, probabil, o sabie de argint, nu crezi, Marten?
— Era o sabie de aramă, a insistat Marten.
— Poate că era încă la începutul carierei, i-a spus Dedan în
şoaptă tare lui Hespe. Poate nu-şi permitea decât o sabie de
aramă.
Marten a aruncat o privire furioasă la cei doi.
— Aramă, naiba să te ia. Dacă nu-ţi place asta, o să poţi doar
ghici finalul.
Şi-a încrucişat braţele în faţă.
— Bine, a zis Dedan. O să ni-l spună Kvothe. O fi el pui, dar
ştie cum să spună o poveste bună. Sabie de aramă, pe
fundul meu.
— De fapt, aş vrea să aud sfârşitul lui Marten, am spus.
— O, n-ai decât, a zis bătrânul urmăritor cu amărăciune. N-
am niciun chef s-o termin acum. Şi mai degrabă te-aş
asculta pe tine decât să aud măgarul ăsta hihăind printr-o
poveste de-a lui.
Povestirile de noapte fuseseră unul dintre cele câteva
momente când puteam sta ca un grup, fără să cădem în
certuri mărunte. Acum, chiar şi ele deveniseră tensionate.
Mai mult, ceilalţi începuseră să conteze pe mine pentru
divertismentul de seară. Sperând să pun capăt tendinţei, am
adunat o grămadă de idei în povestea pe care aveam de gând
să le-o spun în seara aia.
— A fost odată ca niciodată, am început. A fost odată un
băieţel care s-a născut într-un orăşel. Era perfect, sau cel
puţin aşa credea mama lui. Dar un lucru era diferit la el.
Avea un şurub de aur în buric. Doar capul acestuia ieşea în
afară. Acum, mama lui era bucuroasă pur şi simplu fiindcă
avea toate degetele la mâini şi la picioare. Dar cum creştea
băiatul, el îşi dădea seama că nu toată lumea avea şuruburi
în buric, ce să mai vorbim de aur. El a întrebat-o pe mama
lui de ce, dar ea nu ştia. Apoi l-a întrebat pe tatăl său, dar
tatăl nu ştia. I-a întrebat pe bunicii lui, dar nici ei nu ştiau.

1484
S-a liniştit după o vreme, dar gândul a continuat să-l sâcâie.
În cele din urmă, când a ajuns destul de mare, şi-a strâns
lucrurile şi a plecat, sperând să găsească pe cineva care să
ştie adevărul despre asta.
A mers din loc în loc, întrebându-i pe toţi cei care pretindeau
că ştiu ceva despre orice. A întrebat moaşe şi medici, dar n-
au putut să-i dea de cap sau de coadă. Băiatul a întrebat
arcanişti, căldărari şi pustnici bătrâni care trăiau în pădure,
dar nimeni nu văzuse vreodată aşa ceva. S-a dus să-i întrebe
şi pe negustorii cealdizi, gândindu-se că dacă cineva ştie
despre aur, atunci ei sunt aceia. Dar nici negustorii cealdizi
nu ştiau. S-a dus la arcaniştii de la Universitate, gândindu-
se că dacă cineva ştie despre şuruburi şi la ce se folosesc ele,
ei sunt aceia. Dar arcaniştii nu ştiau. Băiatul a urmat
drumul peste Munţii furtunoşi, ca să le întrebe pe vrăjitoarele
din Tahl, dar niciuna dintre ele n-a putut să-i dea un
răspuns. În cele din urmă s-a dus la regele Vintului, cel mai
bogat rege din lume. Dar regele nu ştia. A mers la împăratul
Aturului, dar, cu toată puterea lui, nici împăratul n-a ştiut. A
mers în fiecare din micile regate, unul câte unul, dar nimeni
nu i-a putut spune nimic.
În cele din urmă, băiatul a mers la marele rege al Modegului,
cel mai înţelept dintre toţi regii din lume. Marele regele s-a
uitat atent la capul şurubului de aur din buricul băiatului.
Apoi marele rege a făcut un gest şi postelnicul lui a adus o
pernă de mătase de aur. Pe această pernă era o cutie de aur.
Marele rege şi-a luat o cheie de aur de la gât, a deschis cutia
şi în interior era o şurubelniţă de aur. Marele rege a luat
şurubelniţa şi i-a făcut semn băiatului să se apropie.
Tremurând de emoţie, băiatul s-a apropiat. Atunci marele
rege a luat şurubelniţa de aur şi a pus-o în buricul băiatului.
M-am oprit să iau o înghiţitură lungă de apă. Am putut simţi
micul meu public aplecat spre mine.
— Atunci marele rege a răsucit cu atenţie şurubul de aur. O
dată: nimic. De două ori: nimic. Apoi, a răsucit a treia oară,
şi fundul băiatului a căzut.
S-a aşternut un moment de tăcere uluită.

1485
— Ce? a întrebat Hespe neîncrezătoare.
— I-a căzut fundul, am repetat cu o faţă absolut nemişcată.
A fost o lungă tăcere. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra mea.
Focul trosnea, aruncând în sus scântei roşii plutitoare din
tăciuni.
— Şi apoi ce s-a întâmplat? a întrebat Hespe în cele din
urmă.
— Nimic, am zis. Asta e tot. Final.
— Ce? a zis ea din nou, mai tare. Ce fel de poveste e asta?
Eram gata să răspund, când Tempi a izbucnit în râs. Şi a
continuat să râdă; zguduielile de râs îl lăsau fără suflare.
Curând am început să râd şi eu, în parte din cauza lui
Tempi, în parte pentru că întotdeauna considerasem că e o
amuzantă poveste ciudată.
Expresia lui Hespe s-a schimbat periculos, ca şi cum ea era
obiectul glumei.
Dedan a vorbit primul.
— Nu-nţeleg. De ce a făcut…? s-a oprit el.
— I-au pus fundul băiatului înapoi? a intervenit Hespe.
Am ridicat din umeri.
— Povestea nu spune.
Dedan a gesticulat sălbatic, cu o expresie frustrată.
— Şi care-i poanta?
Mi-am luat o faţă nevinovată.
— Credeam că doar spunem poveşti.
Uriaşul s-a încruntat la mine.
— Poveşti de bun-simţ! Poveşti cu final. Nu poveşti care au
doar un fund de băiat…
A clătinat din cap.
— Asta e ridicol. Mă duc să mă culc.
S-a dus să-şi facă culcuşul. Hespe s-a dus şi ea la locul ei.
Am zâmbit, convins în mod rezonabil că niciunul dintre ei nu
mă va mai deranja să le spun vreo poveste.
Tempi s-a ridicat şi el în picioare. Apoi, în timp ce trecea pe
lângă mine, a zâmbit şi m-a îmbrăţişat brusc. Asta m-ar fi
şocat cu mai multe zile în urmă, dar de-acum ştiam că
printre ademi contactul fizic nu era deosebit de ciudat.

1486
Totuşi, am fost surprins că a făcut-o în faţa celorlalţi. I-am
întors îmbrăţişarea cât mai bine am putut, simţindu-i pieptul
încă agitat de râs.
— I-a căzut fundul, a zis el liniştit, apoi s-a dus spre culcuş.
Ochii lui Marten l-au urmărit pe Tempi, apoi m-au privit
lung, speculativ.
— Unde ai auzit asta? a întrebat el.
— Tatăl meu mi-a spus-o când eram mic, am spus sincer.
— O poveste ciudată de spus unui copil.
— Am fost un copil ciudat, am spus. Când am mai crescut,
mi-a mărturisit că el făcea poveştile, ca să mă ţină liniştit.
Obişnuiam să-l bat la cap cu întrebări. Oră după oră.
Spunea că singurul lucru care mă ţinea liniştit era un fel de
puzzle. Dar dezlegam ghicitorile ca pe şireturi, şi i se cam
terminaseră cele pe care le ştia.
Am ridicat din umeri şi am început să-mi pregătesc culcuşul.
— Deci compunea poveşti care semănau a puzzle-uri şi mă
întreba dacă am înţeles ce înseamnă.
Am zâmbit un pic melancolic.
— Îmi amintesc că m-am gândit la asta cu băiatul cu şurub
în buric zile şi zile, încercând să-i găsesc sensul.
Marten s-a încruntat.
— Ăsta e un truc crud pe care să i-l joci unui copil.
Comentariul m-a surprins.
— Ce vrei să spui?
— Te păcălea doar ca să obţină un pic de pace şi linişte. E
meschin.
Am fost luat prin surprindere.
— N-o făcea din răutate. Mi-a plăcut. Mi-a dat ceva la care să
mă gândesc.
— Dar e inutil. Imposibil.
— Nu inutil, am protestat. Din întrebările la care nu putem
răspunde învăţăm cel mai mult. Ele ne învaţă cum să
gândim. Dacă dai cuiva un răspuns, nu câştigă mare lucru.
Dar dă-i o întrebare, şi va căuta răspunsuri proprii.
Mi-am întins pătura pe pământ şi mi-am tras mantia mea
banală de la căldărar ca să mă învelesc.

1487
— Aşa, când va găsi răspunsuri, acestea vor fi preţioase
pentru el. Cu cât e mai grea întrebarea, cu atât mai greu vom
vâna. Cu cât vânăm mai greu, cu atât mai multe aflăm. O
întrebare imposibilă…
Am tăcut, înţelegerea izbucnind în mine. Elodin. Asta făcuse
Elodin. Tot ce făcuse la cursul lui. Jocuri, indicii, enigme
criptice. Toate erau întrebări, într-un fel.
Marten a clătinat din cap şi s-a îndepărtat, dar eu eram
pierdut în gânduri şi abia am observat. Voisem răspunsuri şi,
în ciuda a tot ce gândisem, Elodin încercase să mi le dea.
Ceea ce luasem drept cripticism rău intenţionat din partea
lui era, de fapt, un persistent îndemn spre adevăr. M-am
aşezat acolo, tăcut şi uimit de domeniul de aplicare al
instrucţiunilor lui. De lipsa mea de înţelegere. De lipsa mea
de viziune.

1488
 CAPITOLUL 84
Marginea hărţii

Ne-am continuat încet drumul prin Eld. Fiecare zi începea cu

speranţa de a găsi urme. În fiecare noapte, se încheia cu
dezamăgire.
Strălucirea pierise, iar grupul nostru devenise încet iritat şi
clevetitor. Orice teamă simţise vreodată Dedan pentru mine
se subţiase ca hârtia, şi el mă presa constant. A vrut să
cumpere o sticlă de calitate folosind punga maerului. Am
refuzat. A considerat că nu era nevoie de veghea de noapte, ci
doar să punem o sfoară, să se împiedice de ea oricine ar veni.
N-am fost de acord.
Cu fiecare mică luptă pe care o câştigam, mă pisa şi mai
mult. Şi uşoara lui nemulţumire a crescut constant pe
măsură ce căutarea noastră rămânea fără rezultate. N-a fost
niciodată ceva atât de îndrăzneţ ca o confruntare directă, ci
doar comentarii răutăcioase presărate sporadic şi
nesupunere ursuză.
Pe de altă parte, Tempi şi cu mine ne îndreptam încet spre
un fel de prietenie. Aturana lui era din ce în ce mai bună, iar
ademica mea progresase până în punctul în care aş fi putut fi
considerat până la urmă incoerent, spre deosebire de doar
confuz.
Am continuat să-l imit pe Tempi în timp ce-şi executa dansul
şi el a continuat să mă ignore. De-acum, că îl făceam de-o
vreme, am recunoscut un indiciu de artă marţială în acesta.
O mişcare lentă a unui braţ dădea impresia unui pumn, o
ridicare glacială a piciorului semăna cu o lovitură. Braţele şi
picioarele nu-mi mai tremurau în timpul efortului de le a
muta încet, odată cu el, dar eram încă iritat de cât eram de
neîndemânatic. Nimic nu mă supără mai mult decât să fac
ceva prost.
Spre exemplu, era o parte pe la jumătate care părea uşoară
ca respiratul. Tempi se întorcea, îşi mişca braţele în cerc şi

1489
făcea un pas mic. Dar de câte ori am încercat să fac la fel, eu
m-am poticnit negreşit. Am încercat să-mi aşez picioarele în
câteva moduri diferite, dar n-a fost nicio diferenţă.
Dar a doua zi după ce am spus povestea cu „şurubul
desfăcut”, cum ajunsese Dedan să-i spună, Tempi a încetat
să mă ignore. De data asta, după ce m-am poticnit, s-a oprit
şi m-a urmărit. A plesnit din degete: dezaprobare, iritare.
— Înapoi, a zis el aşezându-se în poziţia de dans de dinainte
de poticnirea mea.
M-am pus în aceeaşi poziţie şi am încercat să-l imit. Mi-am
pierdut echilibrul din nou şi a trebuit să-mi împleticesc
picioarele pentru a împiedica poticnirea.
— Picioarele mele sunt proaste, am murmurat în ademică,
îndoind degetele de la mâna stângă: jenă.
— Nu.
Tempi mi-a prins şoldurile între mâinile sale şi le-a răsucit.
Apoi mi-a împins umerii înapoi şi mi-a pălmuit genunchiul,
făcându-mă să-l îndoi.
— Da.
Am încercat din nou să mă mişc şi am simţit diferenţa. Tot
mi-am pierdut echilibrul, dar doar un pic.
— Nu, a zis el din nou. Uită-te.
S-a bătut pe umăr.
— Ăsta.
Stătea chiar în faţa mea, la doar o jumătate de metru
distanţă, şi a repetat mişcarea. S-a întors, mâinile au făcut
un cerc în lateral şi umărul lui a împins în pieptul meu. Era
mişcarea pe care o faci când încerci să deschizi o uşă
împingând-o cu umărul.
Tempi nu s-a mişcat foarte repede, dar umărul lui m-a
împins ferm într-o parte.
N-a fost dur sau brusc, dar forţa a fost irezistibilă, ca atunci
când un cal se atinge de tine pe o stradă aglomerată.
Am încercat din nou, concentrându-mă asupra umărului. Nu
m-am poticnit.
Din moment ce eram singuri în tabără, mi-am păstrat
zâmbetul de pe faţă şi am gesticulat: fericire.

1490
— Mulţumesc.
Subestimare.
Tempi n-a zis nimic. Faţa lui era goală, mâinile lui liniştite.
Pur şi simplu s-a întors unde stătuse înainte şi şi-a luat de la
capăt dansul, fără să se uite la mine.
Am încercat să rămân stoic în faţa schimbării, dar am luat
asta drept un mare compliment. Dacă aş fi ştiut mai multe
despre ademi, mi-aş fi dat seama că era mult mai mult de-
atât.
•••
Tempi şi cu mine am trecut peste un deal şi l-am găsi pe
Marten aşteptându-ne. Era prea devreme pentru masa de
prânz, deci speranţa a crescut în pieptul meu, gândindu-mă
că în sfârşit, după toate acele lungi zile de căutare, ar fi
putut să fi luat urmele bandiţilor.
— Am vrut să-ţi arăt asta, a zis Marten, făcând un gest la o
plantă înaltă, dezordonată, asemănătoare cu feriga, care era
la câţiva zeci de metri distanţă de noi. E ceva destul de rar.
Sunt ani de când n-am mai văzut una.
— Ce e?
— Se numeşte lama lui An, a zis el cu mândrie, privind-o. Ar
trebui să stai cu ochii pe ea. Nu multă lume ştie despre ele şi
s-ar putea să ne dea un indiciu dacă există mai multe.
Marten s-a uitat cu nerăbdare când la unul, când la celălalt.
— Ei? a zis el în cele din urmă.
— Ce e atât de special la asta? l-am întrebat respectuos.
Marten a zâmbit.
— Lama lui An e interesantă fiindcă nu poate tolera oamenii,
a zis el. Dacă orice parte a acesteia se atinge de pielea ta, în
câteva ore devine roşie ca frunzele căzute. Mai roşie de-atât.
Strălucitoare ca roşul tău de mercenar, a făcut Marten semn
spre Tempi. Şi apoi întreaga plantă se usucă şi moare.
— Serios? l-am întrebat, nemaifiind nevoie să mă prefac
interesat.
Marten a dat din cap.
— Şi un strop de sudoare o ucide la fel. Ceea ce înseamnă de
cele mai multe ori că va muri doar de la atingerea hainelor

1491
unei persoane. Sau a unei armuri. Sau a unui băţ pe care-l
ţii. Sau a unei săbii.
A făcut un gest către şoldurile lui Tempi.
— Unii spun că moare şi dacă respiri mai mult spre ea, a zis
Marten. Dar nu ştiu dacă e adevărat.
Marten s-a întors să ne conducă departe de lama lui An.
— Asta e o bucată bătrână-bătrână de pădure. Nu vezi lama
nicăieri aproape de locul unde s-a stabilit populaţia. Aici
suntem la marginea hărţii.
— Nu prea suntem la marginea hărţii, am zis. Ştim exact
unde suntem.
Marten a pufnit.
— Hărţile nu au doar margini exterioare. Au şi în interior
margini. Găuri. Oamenilor le place să pretindă că ştiu totul
despre lume. Mai ales cei bogaţi. Hărţile sunt grozave pentru
asta. De partea asta a liniei e domeniul baronului Taxeduble,
de partea asta e moşia contelui Banujos.
Marten a scuipat.
— Nu poţi să ai spaţii albe pe hărţi, aşa că oamenii care le-au
desenat au haşurat o bucată şi au scris „Eld”.
A clătinat din cap.
— Ai putea la fel de bine să arzi o gaură chiar prin hartă, în
acelaşi scop. Pădurea asta e mare cât Vintasul. E a nimănui.
Dacă o iei în direcţia greşită de aici, vei merge o sută cincizeci
de mile şi nu vei vedea vreun drum, să nu mai vorbim de un
câmp arat sau o casă. Sunt locuri de pe-aici care n-au simţit
picior de om şi nu i-au auzit sunetul vocii.
M-am uitat în jur.
— Pare cam la fel cu cele mai multe din celelalte păduri pe
care le-am văzut.
— Un lup seamănă cu un câine, a zis Marten simplu. Dar nu
e. Un câine e…
S-a oprit.
— Care e cuvântul pentru animalele care sunt pe lângă
oameni tot timpul? Vaci, oi şi de-astea.
— Domestice?
— Aşa, a zis el, privind în jur. O fermă e domestică. O

1492
grădină. Un parc. Şi cele mai multe păduri. Oameni caută
ciuperci sau taie lemn de foc sau îşi aduc iubitele pentru o
mică tăvăleală.
A clătinat din cap şi s-a întins să atingă coaja aspră a unui
copac din apropiere.
Gestul a fost ciudat de blând, aproape iubitor.
— Nu şi locul ăsta. Locul ăsta e bătrân şi sălbatic. Nu dă doi
bani pe noi. Dacă oamenii ăştia pe care-i vânăm sar pe noi,
nu vor trebui nici să ne îngroape corpurile. Vom zăcea pe
pământ o sută de ani şi nimeni nu va veni atât de aproape
cât să se împiedice de oasele noastre.
M-am întors de unde stăteam, privind la dealurile şi văile
terenului. La pietrele roase, la rândurile nesfârşite de arbori.
Am încercat să nu mă gândesc la cum maerul mă trimisese
aici ca şi cum ar fi mutat o piatră pe o tablă de tak. Mă
trimisese într-o gaură din hartă. Într-un loc unde nimeni nu
mi-ar fi găsit vreodată oasele.

1493
 CAPITOLUL 85
Interludiu – Garduri

Kvothe stătea drept pe scaunul său, întinzându-şi gâtul

pentru a vedea mai bine pe fereastră. Ridică mâna către
Cronicar când auzi un tropăit rapid, uşor, pe prispă. Prea
rapid şi prea moale pentru a fi de la cizmele grele ale
fermierilor; fu urmat de un mare hohot de râs copilăresc.
Cronicarul uscă repede pagina pe care o scrisese, apoi o
ascunse sub un teanc de hârtii goale, iar Kvothe se ridică în
picioare şi se îndreptă spre bar.
Bast se lăsă pe spate, înclinându-şi scaunul pe două
picioare.
După o clipă, uşa se deschise şi intră în han un tânăr cu
umeri largi şi o barbă subţire, invitând cu grijă prin uşă,
înaintea lui, o fetiţă blondă, în spatele lui era o tânără care
căra un băieţel în braţe.
Hangiul zâmbi, ridicând o mână.
— Mary! Hap!
Tânărul cuplu schimbă un cuvânt scurt înainte ca fermierul
înalt să meargă la Cronicar, tot împingând uşor fetiţa în faţa
lui. Bast se ridică în picioare şi-i oferi scaunul lui Hap.
Mary se apropie de bar, descâlcind liniştită una din mâinile
băieţelului din părul ei. Era tânără şi drăguţă, cu gura
zâmbitoare şi ochii obosiţi.
— Bună ziua, Kote.
— Nu v-am mai văzut pe voi doi de mult timp, zise hangiul.
Pot să te servesc cu nişte cidru de mere? L-am stors proaspăt
în dimineaţa asta.
Ea dădu din cap, iar hangiul turnă trei căni. Bast cără două
la Hap şi la fiica lui. Hap o luă pe-a lui, dar fetiţa se ascunse
în spatele tatălui ei, uitându-se timid pe lângă umărul lui.
— Doreşte domnişorul Ben cana sa proprie? întrebă Kote.
— Ar dori, zise Mary zâmbind la băiatul care-şi sugea
degetele. Dar nu i-aş da-o dacă nu eşti nerăbdător să cureţi

1494
podeaua.
Băgă mâna în buzunar.
Kote clătină ferm din cap, ridicând o mână.
— Nici nu vreau s-aud, zise el. Hap nu mi-a luat nici
jumătate din cât făcea când mi-a reparat gardurile din spate.
Mary zâmbi obosită şi neliniştită şi-şi săltă cana.
— Mulţumesc frumos, Kote.
Se duse spre locul unde stătea soţul ei, vorbind cu
Cronicarul. Vorbi cu scribul, balansându-se uşor înainte şi-
napoi, săltând copilul pe un singur şold. Soţul ei dădu din
cap ascultând, intervenind ocazional cu vreo două cuvinte.
Cronicarul îşi înmuie condeiul şi începu să scrie.
Bast se duse înapoi la bar şi se aplecă pe el, privind curios
masa îndepărtată.
— Tot nu înţeleg toate astea, zise el. Ştiu că Mary ştie să
scrie. Mi-a trimis scrisori.
Kvothe se uită curios la ucenicul lui, apoi ridică din umeri.
— Mă gândesc că scrie testamente şi dispoziţii, nu scrisori.
Vrei să vezi aşa ceva făcut cu o mână sigură, scris corect şi
fără nicio confuzie.
Făcu semn către Cronicarul care apăsa un sigiliu greu pe o
foaie de hârtie.
— Vezi? Asta arată că e un oficial de la Curte. La tot ce e
martor are greutate juridică.
— Dar preotul face asta, zise Bast. Abatele Grimes e tot un
fel de oficial. Scrie înregistrările de căsătorie şi fapta atunci
când cineva cumpără o parcelă de teren. Ai spus-o chiar tu,
îşi iubesc înregistrările.
Kvothe dădu din cap.
— Adevărat, dar unui preot îi place când laşi bani la biserică.
Dacă el îţi scrie testamentul şi tu nu dai bani bisericii, nici
măcar un bănuţ îndoit…
Ridică din umeri.
— Asta poate face viaţa grea într-un orăşel ca ăsta. Şi dacă
nu ştii să citeşti… Ei bine, atunci preotul poate să scrie ce
vrea, nu? Şi cine să se mai certe cu el după ce mori?
Bast păru şocat.

1495
— Abatele Grimes n-ar face una ca asta!
— Probabil că el n-ar face-o, recunoscu Kvothe. Grimes e
genul de preot decent. Dar poate vrei să laşi o bucată de
teren pentru o văduvă tânără din josul uliţei şi ceva bani
pentru al doilea ei fiu?
Kvothe ridică o sprânceană semnificativ.
— Ăsta e genul de lucru pe care un tip nu-l vrea scris de
preotul lui. Mai bine să se afle după ce eşti mort şi îngropat
adânc.
Înţelegerea se ivi în ochii lui Bast şi el se uită la tânărul
cuplu ca şi cum ar fi încercat să ghicească ce secrete
încearcă să ascundă.
Kvothe scoase o cârpă albă şi începu să lustruiască barul cu
gândul în altă parte.
— De cele mai multe ori e mai simplu. Unii doresc doar să-i
lase lui Ellie caseta muzicală şi nu vor s-o audă pe sora ei
bocind din cauza asta în următorii zece ani.
— Ca atunci când a murit văduva Graden?
— Exact ca atunci când a murit văduva Graden. Ai văzut
cum s-a destrămat familia în lupta pentru lucrurile ei.
Jumătate dintre ei încă nu-şi vorbesc.
De partea cealaltă a încăperii, fetiţa se dusese mai aproape
de mama ei şi o trăgea cu insistenţă de rochie. O clipă mai
târziu, Mary veni la bar cu fetiţa legată de ea.
— Micuţa Syl trebuie să-şi facă nevoile, zise ea scuzându-se.
Am puteam să…?
Kote dădu din cap şi arătă către uşa din apropierea scării.
Mary se întoarse şi-i întinse băieţelul lui Bast.
— Vrei să-l ţii tu?
Mişcându-se mai mult din reflex, Bast întinse ambele mâini
pentru a ţine băiatul, apoi rămase acolo neîndemânatic, în
timp ce Mary îşi ducea fiica la treaba ei.
Băieţelul se uită în jur ager, neştiind ce să creadă despre
noua situaţie. Bast se întoarse cu faţa la Kvothe, ţinând
copilul ţeapăn în faţă.
Expresia copilului deveni încet din curioasă şovăielnică, apoi
nefericită. În cele din urmă începu să scoată un zgomot

1496
moale, speriat. Părea că se mai gândeşte dacă vrea sau nu să
plângă şi începe să realizeze că da, de fapt vrea.
— O, pentru numele lui Dumnezeu, Bast, zise Kvothe cu o
voce exasperată. Ia.
Păşi în faţă şi-l luă în braţe pe băiat, aşezându-l pe bar şi
ţinându-l ferm cu ambele mâini.
Băiatul părea fericit acolo. Frecă curios cu o mână partea de
sus a tejghelei lustruite, lăsând o pată. Se uită la Bast şi
zâmbi.
— Câine, a spus el.
— Minunat, zise Bast cu voce seacă.
Micul Ben începu să-şi sugă degetele şi privi din nou în jur,
de data asta cu mai multe intenţii.
— Mama, zise el. Mamamama.
Apoi începu să pară îngrijorat şi făcu acelaşi zgomot uşor
speriat de mai înainte.
— Ridică-l, zise Kvothe ducându-se direct în faţa băieţelului.
După ce Bast îl ţinu ferm, hangiul îi apucă picioarele
băiatului şi începu un cântec.

Cizmarule, cizmarule, măsoară-mi piciorul.

Fermierule, fermierule, plantează-mi grâul.
Brutarule, brutarule, coace-mi pâinea.
Croitorule, coase-mi pălăria.

Băieţelul privi cum Kvothe face o mişcare diferită din mână la

fiecare vers, pretinzând că plantează grâu şi frământă pâine.
La ultimul vers, băieţelul râse încântat şi bolborosi bătându-
se cu palmele-n cap împreună cu omul cu părul roşu.

Morarule, ia degetul de pe cântar.

Lăptăreaso, lăptăreaso, pune în ciubăr,
Olarule, olarule, învârte un urcior,
Copile, îmbrăţişează-l pe tatăl tău uşor!

Kvothe nu făcu niciun gest pentru ultimul vers, în schimb îşi

înclină capul, privindu-l răbdător pe Bast.

1497
Bast stătea acolo confuz. Apoi înţelegerea i se ivi pe faţă.
— Reshi, cum ai putea să crezi asta? întrebă el cu voce uşor
ofensată.
Arătă spre băieţel.
— E blond!
Privind înainte şi-napoi între cei doi bărbaţi, băiatul decise
că, de fapt, ar vrea să plângă puţin. Faţa i se înnoură şi
începu să bocească.
— E vina ta, zise Bast categoric.
Kvothe ridică băieţelul de pe bar şi-l legănă, într-o încercare
aproape reuşită de a-l calma. O clipă mai târziu, când Mary a
revenit la tejghea, copilul urla şi mai tare şi se întinse spre ea
cu ambele mâini.
— Îmi pare rău, zise Kvothe, părând ruşinat.
Mary îl luă înapoi şi el se linişti instantaneu, doar cu
lacrimile şiroindu-i pe obraz.
— Nu e vina niciunuia, zise ea. E doar dependent de mama
lui, atât.
Îi atinse nasul zâmbind şi copilul scoase un nou bolborosit
încântat de râs.
•••
— Cât le-ai luat? întrebă Kvothe întorcându-se la masa
Cronicarului.
Cronicarul ridică din umeri.
— Un bănuţ şi jumătate.
Kvothe se opri din mişcarea de a sta jos. Ochii i se îngustară.
— Asta nu va acoperi nici costul hârtiei.
Cronicarul întrebă:
— Am urechi, nu? Ucenicul fierarului a zis că familia Bentley
trăieşte vremuri grele. Şi chiar dacă n-aş fi auzit, încă mai
am ochi. Bărbatul avea cusături în ambii genunchi şi cizmele
tocite aproape de tot. Rochia fetiţei e prea scurtă pentru ea şi
mai e şi pe jumate cârpită.
Kvothe dădu din cap cu o expresie sumbră.
— Terenul lor din sud a fost inundat doi ani la rând. Şi le-au
murit ambele capre în primăvara asta. Chiar şi dacă ar fi
vremuri bune, pentru ei tot ar fi un an prost. Cu bebeluşul…

1498
A inspirat adânc şi a lăsat aerul să iasă într-un oftat lung,
meditativ.
— Mai sunt şi taxele. Deja două anul ăsta.
— Vrei să stric gardul din nou, Reshi? zise Bast cu
nerăbdare.
— Mai taci cu asta, Bast.
Un zâmbet licări în jurul gurii lui Kvothe.
— O s-avem nevoie de altceva de data asta.
Zâmbetul i se stinse.
— Înainte de următoarea taxă.
— Poate că nu va mai fi alta, zise Cronicarul.
Kvothe clătină din cap.
— Nu va veni decât după recoltare, dar va veni. Cei care
percep impozitul sunt destul de răi, dar ştiu bine când să se
uite în altă parte. Ştiu că vor veni din nou anul viitor şi
următorul. Dar lipitorile…
Cronicarul dădu din cap.
— Sunt diferiţi, zise el aspru.
Apoi recită: „Dacă ar putea, ploaia ar lua. Dacă nu pot lua
aurul, îţi vor lua hambarul”.
Kvothe zâmbi subţire şi continuă:

Dacă n-ai cereale, îţi iau capra.

Îţi iau haina şi lemnele.
Dacă ai pisică, iau şoarecele.
Şi în final, îţi iau casa.

— Toată lumea urăşte lipitorile, consimţi Cronicarul

întunecat. Dacă e de ceva, nobilii îi urăsc de două ori mai
mult.
— Mi se pare greu de crezut, zise Kvothe. Ar trebui s-auzi
vorbele de pe aici. Dacă ultimul nu era păzit cu arma, nu
cred că ar fi plecat viu din oraş.
Cronicarul zâmbi strâmb.
— Ar fi trebuit să-l auzi pe tatăl meu cum obişnuia să-i
numească, zise el. Şi a avut doar două taxe de plătit în
douăzeci de ani. Zicea că preferă o invazie de lăcuste urmată

1499
de un incendiu decât lipitorile regelui pe pământurile sale.
Cronicarul se uită la uşa hanului.
— Sunt prea mândri să ceară ajutor?
— Mai mândri decât atât, zise Kvothe. Cu cât eşti mai sărac,
cu atât mândria ta valorează mai mult. Cunosc sentimentul.
Nu i-am putut cere bani unui prieten. Mai degrabă muream
de foame.
— Un împrumut? întrebă Cronicarul.
— Cine are bani de dat cu-mprumut în zilele noastre? întrebă
Kvothe aspru. Deja se anunţă o iarnă cu foamete pentru
majoritatea oamenilor. Dar după un al treilea impozit, familia
Bentley va împărţi păturile şi va mânca grânele de sămânţă
înainte de topirea zăpezii. Asta dacă nu cumva îşi pierd şi
casa…
Hangiul se uită în jos, la mâinile de pe masă, şi păru
surprins că una dintre ele se închisese într-un pumn. O
deschise încet şi îşi răspândi ambele mâini cu palmele pe
masă. Apoi ridică privirea la Cronicar, cu un zâmbet trist pe
faţă.
— Ştiai că n-am plătit niciodată impozite până să vin aici?
Edema nu deţin terenuri, de regulă.
Făcu un gest către han.
— Nu înţelesesem niciodată cât de exasperant poate fi. Nişte
nenorociţi înfumuraţi cu un registru vin în oraş şi te fac să
plăteşti impozit pentru privilegiul de a deţine ceva.
Kvothe îi făcu semn Cronicarului să-şi ridice condeiul.
— Acum, desigur, înţeleg adevărul lucrurilor. Ştiu ce fel de
dorinţe întunecate determină un grup de oameni să aştepte
lângă drum şi să-i omoare pe colectorii de impozite, sfidându-
l deschis pe rege.

1500
 CAPITOLUL 86
Drumul stricat

Am terminat căutările în nordul drumului regelui şi-am

început cu jumătatea sudică. Adesea, singurele care
delimitau o zi de următoarea erau poveştile pe care le
spuneam în jurul focului noaptea. Poveşti despre Oren
Velciter, Laniel Din-nou-tânăr şi Illien. Poveşti despre ciobani
de nădejde şi despre norocul fiilor căldărarului. Povestiri
despre demoni şi zâne, despre ghicitori şi morţi umblători.
Edema Ruh ştiu toate poveştile din lume şi eu sunt un
edema până în măduva oaselor. Când eram mic, părinţii mei
spuneau poveşti în jurul focului în fiecare noapte. Am
crescut privind poveşti spuse prin pantomimă, ascultându-le
în cântece şi jucându-le pe scenă.
Având în vedere aşa ceva, nu era surprinzător că ştiam deja
poveştile pe care Dedan, Hespe şi Marten le spuneau în acea
noapte. Nu orice detaliu, dar ştiam despre ce era vorba.
Ştiam ideile generale şi cum se termină.
Nu mă înţelegeţi greşit. Încă îmi făcea plăcere să le ascult.
Poveştile nu trebuie să fie noi pentru a te bucura de ele.
Unele poveşti sunt ca prietenii cunoscuţi. De unele eşti
dependent ca de pâine. Totuşi, o poveste pe care n-am mai
auzit-o e ceva rar şi preţios. Şi după douăzeci de zile de
scotocire a Eldului, am fost recompensat cu una.
•••
— Odată, cu mult timp în urmă şi departe de aici, era un
băiat pe nume Jax, iar el s-a îndrăgostit de lună, a spus
Hespe când ne-am aşezat în jurul focului, după cină. Jax era
un băiat ciudat. Un băiat grijuliu. Un băiat singur. Trăia într-
o casă veche, la capătul unui drum stricat. El…
Dedan a întrerupt-o.
— Ai spus un drum stricat?
Gura lui Hespe a rămas neclintită. Nu că s-a încruntat, dar
părea că strânge toate bucăţile unei mânii într-un singur loc,

1501
doar în eventualitatea că va avea grabnic nevoie de ele.
— Aşa am spus. Un drum stricat. Aşa mi-a spus mama
povestea asta de sute de ori când eram mică.
Pentru un minut, a părut că Dedan are de gând să mai pună
o întrebare. În schimb, s-a arătat de o precauţie rară şi a dat
simplu din cap.
Fără tragere de inimă, Hespe a pus bucăţile mâniei deoparte.
Apoi şi-a privit mâinile, încruntându-se. Gura i s-a mişcat
pentru o clipă în tăcere, apoi a dat din cap pentru sine şi a
continuat.
•••
Toată lumea care-l văzuse pe Jax putea spune că era ceva
diferit la el. Nu se juca. Nu alerga să intre în bucluc. Şi
niciodată nu râdea. Unii au zis: La ce să te aştepţi de la un
băiat care locuieşte singur într-o casă dărăpănată la capătul
unui drum stricat? Unii au spus că problema era că n-avea
părinţi. Unii au spus că avea un strop de sânge de zână în el
şi asta îl împiedica să cunoască bucuria. Era un băiat
ghinionist. Nu puteai să negi asta. Când primea o cămaşă
nouă, o găurea. Dacă îi dădeai ceva dulce, îl scăpa pe jos.
Unii ziceau că băiatul se născuse sub o stea rea, că era
blestemat, că avea un demon pe umbră. Altora pur şi simplu
le părea rău pentru el, dar nu atât de mult cât să-l ajute.
Într-o zi, un căldărar a venit în jos pe drum, spre casa lui
Jax. Era surprinzător, căci drumul era stricat, aşa că nimeni
nu-l folosea niciodată.
— Salutare, băiete! a strigat căldărarul, sprijinindu-se în
baston, îi poţi da unui bătrân ceva de băut?
Jax a scos nişte apă într-o cană spartă de lut. Căldărarul a
băut şi s-a uitat la băiat.
— Nu pari fericit, fiule. Care-i problema?
— Nu-i nicio problemă, a zis Jax. Mi se pare că ai nevoie de
ceva pentru a fi fericit, iar eu n-am nimic de felul ăsta.
Jax a spus asta pe un ton atât de plat şi de resemnat, că i-a
frânt inima căldărarului.
— Pun pariu că am ceva în traista mea care să te facă fericit,
i-a spus băiatului. Ce zici de asta?

1502
— Aş spune că dacă mă faci fericit, chiar voi fi recunoscător,
a spus Jax. Dar n-am bani de cheltuit, nici vreun bănuţ să
împrumut sau să cerşesc.
— Păi, asta e o problemă, a zis căldărarul. Eu fac afaceri,
înţelegi.
— Dacă găseşti ceva în traistă care mă face fericit, îţi dau
casa mea, a spus Jax. E veche şi dărăpănată, dar valorează
ceva.
Căldărarul s-a uitat la imensa casă veche, la un pas de a fi
un conac.
— Cam aşa e, a zis el.
Atunci Jax s-a uitat la căldărar, cu feţişoara lui serioasă.
— Şi dacă nu mă poţi face fericit, ce se-ntâmplă? Îmi dai
traistele din spinare, bastonul din mână şi pălăria de pe cap?
Acum, căldărarul era pasionat de rămăşaguri şi recunoştea
unul bun când îl vedea. În plus, traistele lui erau pline de
comori din toate cele Patru Colţuri şi era convins că va putea
impresiona un băieţel. Deci, a fost de acord, iar cei doi au
bătut palma.
Prima dată căldărarul a scos o pungă cu mărgele, toate din
culorile soarelui. Dar nu l-au făcut fericit pe Jax. Căldărarul
a scos o minge legată de-o cupă. Dar asta nu l-a făcut fericit
pe Jax.
— Mingea legată de-o cupă nu face pe nimeni fericit, a
murmurat Marten. E cea mai proastă jucărie făcută vreodată.
Nimeni întreg la minte nu se bucură de aşa ceva.
Căldărarul a terminat de scotocit în prima traistă. Fusese
plină de lucruri obişnuite care ar fi mulţumit un băiat
obişnuit: zaruri, marionete, un briceag, o minge de cauciuc.
Dar nimic nu-l făcuse fericit pe Jax.
Deci căldărarul a trecut la a doua traistă. Ţinea în ea obiecte
rare. Un soldat înarmat care mărşăluia dacă-l loveai. Un set
luminos de vopsele cu patru pensule diferite. O carte de
secrete. O bucată de fier care căzuse din cer…
A continuat toată ziua şi până târziu în noapte, şi în cele din
urmă căldărarul a început să-şi facă griji. Nu era îngrijorat
de pierderea bastonului. Dar traistele sale îl ajutau să-şi

1503
ducă traiul şi era destul de mândru de pălăria lui.
În cele din urmă, şi-a dat seama că e nevoit să deschidă a
treia traistă. Era mică şi avea doar trei obiecte în ea. Dar
erau obiecte pe care le arăta doar clienţilor săi bogaţi. Fiecare
dintre ele era mai valoroasă decât o casă dărăpănată. Totuşi,
s-a gândit c-ar fi mai bine să piardă una decât să piardă totul
şi pălăria pe deasupra.
Chiar când căldărarul se întindea după a treia traistă, Jax a
arătat cu degetul.
— Ce-i asta?
— Ăia sunt ochelari, a zis căldărarul. Sunt ca o a doua
pereche de ochi care ajută pe cineva să vadă mai bine. I-a
luat de jos şi i-a pus pe faţa lui Jax.
Jax a privit în jur.
— Lucrurile arată la fel, a zis el.
Apoi a privit în sus.
— Ce sunt astea?
— Alea sunt stele, a spus căldărarul.
— Nu le-am mai văzut până acum.
S-a întors, încă uitându-se în sus. Apoi, a rămas nemişcat.
— Ce-i aia?
— Aia e luna, a spus căldărarul.
— Cred că asta m-ar face fericit, a spus Jax.
— Aşa, a zis căldărarul uşurat. Ai ochelarii…
— Nu să mă uit la ea mă face fericit, a spus Jax. Nu mai
mult decât să mă uit la cina care mă satură. O vreau. O
vreau numai pentru mine.
— Nu-ţi pot da luna, a spus căldărarul. Nu-mi aparţine. Îşi
aparţine numai sieşi.
— Numai luna m-ar face fericit, a spus Jax.
— Păi, nu te pot ajuta cu asta, a spus căldărarul cu un oftat
greu. Traistele mele şi tot ce e în ele sunt ale tale.
Jax a dat din cap, fără a zâmbi.
— Şi uite şi bastonul. E unul robust, de asemenea.
Jax l-a luat în mână.
— Te-ar deranja să-mi laşi pălăria? a zis căldărarul cu părere
de rău. Sunt destul de mândru de ea…

1504
— E a mea de drept, a spus Jax. Dacă eşti aşa mândru de ea,
n-ar fi trebuit să pariezi pe ea.
Căldărarul s-a încruntat când i-a dat pălăria.
Tempi a scos un sunet încet şi a clătinat din cap. Hespe a
zâmbit şi a dat din cap. Se pare că până şi ademii ştiau că
aduce ghinion să fii nepoliticos cu un căldărar.
Aşa că Jax şi-a pus pălăria pe cap, a luat bastonul în mână
şi a adunat traistele căldărarului.
Când a găsit-o pe-a treia, încă nedesfăcută, a întrebat:
— Ce-i aici?
— Ceva care să-ţi stea-n gât, a scuipat căldărarul.
— Nu e cazul să fii iritat pentru o pălărie, a zis băiatul. Eu
am mai mare nevoie de ea decât tine. Am un drum lung de
făcut dacă vreau să găsesc luna şi s-o fac a mea.
— Dar contra pălăriei ai fi putut avea parte de ajutorul meu
în prinderea ei, a zis căldărarul.
— Îţi voi lăsa casa dărăpănată, a zis Jax. Valorează ceva.
Deşi va depinde de tine s-o repari.
Jax şi-a pus ochelarii pe faţă şi a pornit înspre lună. A mers
toată noaptea, oprindu-se numai când ea nu se mai vedea în
spatele munţilor. Aşa că Jax a mers zi de zi, căutând la
nesfârşit…
•••
Dedan a pufnit.
— Nu sună un pic prea familiar? a mormăit el destul de tare
ca toată lumea să audă. Mă întreb dacă şi el îşi pierdea
timpul aiurea, ca noi?
Hespe s-a uitat la el, cu muşchii maxilarului încleştându-i-
se.
Am oftat în linişte.
— Ai terminat? a întrebat Hespe sarcastic, uitându-se lung la
Dedan.
— Ce? a întrebat Dedan.
— Taci din gură până-ţi spun despre ce e povestea mea, a zis
Hespe.
— Toţi ceilalţi au avut un cuvânt de spus!
Dedan s-a ridicat în picioare indignat.

1505
— Chiar şi mutul a zăngănit ceva.
A fluturat o mână către Tempi.
— Cum se face că eu sunt singurul care te înfurie?
Hespe a clocotit pentru un moment, apoi a zis:
— Pentru că încerci să porneşti o ceartă în mijlocul poveştii
mele.
— A spune adevărul nu înseamnă a începe o ceartă, a
mormăit Dedan. Cineva trebuie să vorbească cu sens pe-aici.
Hespe şi-a aruncat mâinile în aer.
— Tot nu termini! Nu poţi s-o laşi baltă pentru o seară? Cu
fiecare ocazie trebuie să te plângi ca o femeie!
— Când nu sunt de acord, cel puţin spun ce cred, a zis
Dedan. Nu fac pe laşul.
Ochii lui Hespe l-au străfulgerat, şi-n pofida instinctului
meu, am decis să intervin.
— Bine, i-am întrerupt, uitându-mă la Dedan. Dacă ai o idee
mai bună cum să-i găsim pe oamenii ăştia, s-o auzim. Hai să
vorbim ca nişte adulţi.
Intervenţia mea nu l-a domolit pe Dedan niciun pic. Pur şi
simplu l-a întors în direcţia mea.
— Ce ştii tu despre adulţi? a zis el. M-am săturat până peste
cap să-mi închidă gura un băiat căruia probabil nu i-a
crescut încă păr pe ouă.
— Sunt sigur că dacă maerul ar fi ştiut cât de păroase sunt
ouăle tale, te-ar fi pus la conducere, am spus cu ceea ce am
sperat să fie un calm enervant. Din păcate, se pare că a ratat
această informaţie şi a decis să mă pună pe mine în schimb.
Dedan a respirat adânc, dar Tempi l-a întrerupt înainte de a
putea începe.
— Ouă, a zis ademul curios. Ce ouă?
Tot aerul a ieşit din Dedan în grabă şi s-a întors să se uite la
Tempi, pe jumătate iritat şi pe jumătate amuzat. Uriaşul
mercenar a chicotit şi a făcut o mişcare foarte clară între
picioare, cu o mână făcută căuş.
— Ştii tu. Ouă, a zis el fără nicio urmă de jenă.
În spatele lui, Hespe şi-a dat ochii peste cap, clătinând capul.
— A, a zis Tempi, dând din cap pentru a-şi arăta înţelegerea.

1506
De ce se uită maerul la ouă păroase?
După o pauză, o furtună de râsete a cuprins tabăra noastră,
explodând cu toată forţa tensiunii înăbuşite, gata să se
transforme într-o luptă. Hespe a râs până a rămas fără aer,
ţinându-se de burtă. Marten îşi ştergea lacrimile de la ochi.
Dedan a râs atât de tare, că nu mai putea să stea în picioare
şi a ajuns să îngenuncheze, cu o mână pe pământ, ca să nu
cadă.
Până la sfârşit, toţi stăteam în jurul focului, respirând greu şi
rânjind ca nişte idioţi. Tensiunea care fusese groasă ca ceaţa
pe timp de iarnă dispăruse pentru prima dată după multe
zile. Numai atunci Tempi m-a privit în ochi pentru scurt
timp. Degetul mare şi cel arătător se frecau uşor unul de
celălalt. Bucurie? Nu.
Satisfacţie. Înţelegerea mi s-a ivit când i-am întâlnit din nou
ochii şi expresia lui era goală ca întotdeauna. Sârguincios de
goală. Deci atât de goală încât era aproape îngâmfată.
— Ne putem întoarce la povestea ta, iubito? a întrebat-o
Dedan pe Hespe. Aş vrea să ştiu cum bagă băiatul ăsta luna
în pat.
Hespe i-a zâmbit, primul zâmbet sincer pe care o văzusem
dându-i-l lui Dedan de câteva zile.
— Am uitat unde-am rămas, a zis ea. Are un ritm al ei, ca un
cântec. Aş putea s-o spun de la început, că dacă aş începe de
la mijloc, m-aş încurca.
— O începi din nou mâine dacă promit să-mi ţin gura?
— Aşa voi face, dacă promiţi, a fost ea de acord.

1507
 CAPITOLUL 87
Lethani

A doua zi m-am dus cu Tempi la Crosson după provizii. A

însemnat o zi lungă de mers pe jos, dar nefiind nevoie să
căutăm urme la fiecare pas, simţeam că parcă zbor pe drum.
În timp ce mergeam, Tempi şi cu mine am făcut schimb de
cuvinte. Am învăţat cuvintele pentru vis, miros şi oase. Am
aflat că în ademică erau cuvinte diferite pentru fier şi fierul
din care se face sabia.
Apoi am avut o lungă oră de conversaţie zadarnică, încercând
să mă ajute să înţeleg ce însemna când îşi freca sprânceana
cu degetele.
Părea să fie aproape acelaşi gest cu ridicatul din umeri, dar a
făcut clar că nu era la fel. Era indiferenţă? Ambiguitate?
— E sentimentul pe care-l ai când cineva îţi oferă
posibilitatea de a alege? am încercat din nou.
— Cineva îţi oferă un măr sau o prună?
Am ţinut ambele mâini ridicate în faţa mea.
— Dar îţi plac în aceeaşi măsură.
Am împreunat degetele şi le-am netezit peste sprânceană de
două ori.
— Acest sentiment?
Tempi a clătinat din cap.
— Nu.
S-a oprit pentru o clipă, apoi a reluat. La el, mâna stângă
spunea: lipsă de onestitate.
— Ce e pruna?
Atenţie.
Confuz, m-am uitat la el.
— Cum?
— Ce înseamnă prună?
A făcut gestul din nou: Profund serios. Atent.
Mi-am îndreptat atenţia către copaci şi-am auzit imediat:
mişcare în tufişuri.

1508
Zgomotul a venit din partea de sud a drumului. Partea în
care nu căutasem încă. Bandiţii. Emoţia şi teama mi s-au
umflat în piept. Ne vor ataca? Mă îndoiam că arătam a ţintă
în mantia mea zdrenţăroasă, dar îmi căram lăuta, în cutia sa
neagră şi scumpă.
Tempi se schimbase înapoi în hainele sale strâmte, roşii, de
mercenar pentru drumul în oraş.
Ar descuraja asta un om cu un arc? Sau m-ar face să par un
menestrel suficient de bogat pentru a angaja o gardă de corp
ademă? Am fi putut arăta ca fructele coapte pentru cules.
M-am gândit cu dor la prinzătorul de săgeţi pe care i-l
vândusem lui Kilvin şi mi-am dat seama că avea dreptate.
Oamenii ar plăti scump pentru ele. Aş fi dat orice bănuţ din
buzunar pentru unul chiar atunci.
I-am semnalat lui Tempi: Acceptare. Necinste. Acord.
— Pruna e un fruct dulce, i-am spus, ciulindu-mi urechile
după vreo vorbă dintre copacii care ne înconjurau.
Ar fi trebuit să fugim spre copaci, să ne adăpostim, sau ar fi
fost mai bine să ne prefacem că nu ştiam de ei? Ce-aş fi
putut să fac dacă ne atacau? Aveam la curea cuţitul pe care-l
cumpărasem de la căldărar, dar n-aveam nicio idee cum să-l
folosesc. Am devenit brusc conştient de cât de cumplit de
nepregătit eram. Ce făceam aici, pentru numele lui
Dumnezeu? N-aveam ce căuta în această situaţie. De ce mă
trimisese maerul pe mine?
Chiar când începusem să transpir serios, am auzit o
trosnitură bruscă şi un foşnet din tufişuri. Un cerb
încornorat a ţâşnit dintre copaci traversând drumul din trei
sărituri uşoare. O clipă mai târziu l-au urmat două căprioare.
Una s-a oprit în mijlocul drumului şi s-a întors să se uite la
noi curioasă, cu urechea ei lungă zvâcnind. Apoi a luat-o la
fugă şi s-a pierdut printre copaci.
Inima îmi galopa şi am scăpat un râs mic, nervos. M-am
întors cu faţa la Tempi, găsindu-l cu sabia scoasă. Degetele
de la mâna stângă s-au îndoit a jenă, apoi a făcut mai multe
gesturi rapide pe care nu le-am putut înţelege.
A băgat sabia în teacă fără a înflori în vreun fel gestul. Un

1509
gest normal, ca şi cum ţi-ai băga mâna în buzunar.
Frustrare.
Am dat din cap. Bucuros cum eram că nu mi-au încolţit
săgeţi pe spinare, însă o ambuscadă ne-ar fi dat măcar un
indiciu cu privire la locul în care erau bandiţii.
Acord. Subestimare.
Ne-am continuat drumul spre Crosson în tăcere.
•••
Crosson nu era aşa de mare ca un oraş. Douăzeci sau treizeci
de clădiri, cu pădure deasă pe fiecare parte. Dacă n-ar fi fost
pe drumul regelui, probabil că n-ar fi avut nume.
Dar din moment ce era pe drumul regelui, exista un magazin
aprovizionat acceptabil, care avea produse pentru călători şi
pentru fermele risipite prin apropiere. Avea o mică staţie de
poştalion, care era şi grajd pentru cai şi potcovărie, şi o
bisericuţă care era, de asemenea, berărie.
Şi un han, desigur. Deşi Luna Râzăreaţă avea abia o treime
din dimensiunea hanului Bănuţul Lăudat, era la înălţimea
aşteptărilor pe care le puteai avea pentru un oraş ca ăsta.
Era înalt de două caturi, cu trei camere private şi o baie. Un
semn mare pictat de mână arăta o lună bombată purtând o
vestă, ţinându-se de burtă în timp ce se strica de râs.
Îmi adusesem lăuta în acea dimineaţă în speranţa că puteam
cânta în schimbul unui mic prânz. Dar asta era doar o scuză.
Eram disperat să găsesc orice scuză ca să cânt. Tăcerea mea
silită mă rodea la fel de mult ca bolboroseala lui Dedan. Nu
mai stătusem atât fără muzica mea de când rămăsesem fără
adăpost pe străzile din Bobcatran.
Tempi şi cu mine i-am lăsat lista de produse unei bătrâne
care avea grijă de magazin. Patru pâini mari, două sute de
grame de unt, o sută de grame de sare, făină, mere uscate,
cârnaţi, o bucată de slănină, un sac de napi, şase ouă, doi
nasturi, pene pentru a repara săgeţile de vânătoare ale lui
Marten, şireturi, săpun şi o nouă piatră de ascuţit, pentru a
o înlocui pe cea pe care o spărsese Dedan. Toate adunate
ajungeau la opt monede de argint din punga rapid subţiată a
maerului.

1510
Tempi şi cu mine ne-am dus la han pentru masa de prânz,
ştiind că va dura o oră-două până să fie gata comanda.
Surprinzător, am auzit de peste drum zgomotul din
cârciumă. Locurile de acest gen erau, de obicei, ocupate
seara, când călătorii se opreau pentru noapte, nu în mijlocul
zilei când toată lumea era pe câmp sau pe drum.
S-a făcut linişte când am deschis uşa. La început am sperat
că muşteriii se bucurau că văd un muzicant, apoi am văzut
că toţi n-aveau ochi decât pentru Tempi, în hainele lui
strâmte, roşii, de mercenar.
Erau cincisprezece sau douăzeci de oameni leneşi în
cârciumă. Unii cocoşaţi pe bar, alţii grupaţi în jurul meselor.
Nu era atât de aglomerat cât să nu găseşti o masă să stai,
dar au trecut câteva minute până ca singura chelneriţă,
hărţuită de toţi, să vină la masa noastră.
— Ce să fie atunci? a întrebat ea, dându-şi de pe faţă o
şuviţă de păr transpirată. Avem supă de mazăre cu şuncă şi
budincă simplă.
— Sună minunat, i-am spus. Putem să luăm şi nişte mere şi
brânză?
— De băut?
— Cidru moale pentru mine, am spus.
— Bere, a zis Tempi, apoi a făcut un gest cu două degete pe
masă. Whisky mici. Whisky bun.
Ea a dat din cap.
— Să vă văd banii.
Am ridicat o sprânceană.
— Ai avut probleme în ultima vreme?
Ea a oftat şi şi-a dat ochii peste cap.
I-am dat trei jumătăţi de bănuţ şi ea s-a grăbit să plece. Între
timp, am devenit sigur că nu-mi imaginam: bărbaţii din
încăpere îi aruncau lui Tempi priviri întunecate.
M-am întors spre un om de la masa de lângă noi, care îşi
mânca în linişte supa din castron.
— E zi de târg sau ceva de genul ăsta?
El s-a uitat la mine ca şi cum eram idiot şi am văzut că avea
o vânătaie violetă pe maxilar.

1511
— Nu e nicio zi de târg în Crosson. Nu e nici târg.
— Am mai venit pe-aici acum ceva vreme şi era linişte. Ce
face toată lumea aici?
— La fel ca întotdeauna, a zis el. Caută de lucru. Crosson e
ultima oprire înainte de bunul şi marele Eld. Câte o caravană
rapidă mai ia câte unu sau doi, ca gărzi.
A luat o înghiţitură de băutură.
— Dar prea mulţi oameni s-au pierdut printre copaci în
ultima vreme. Caravanele nu vin prea des.
M-am uitat prin încăpere. Nu purtau armură, dar acum, că
mă uitam, am văzut semnele distinctive ale vieţii de mercenar
la cei mai mulţi dintre ei. Arătau mai duri decât locuitorii
obişnuiţi ai oraşului. Mai multe cicatrice, nasuri rupte, mai
multe cuţite, mai multă fanfaronadă.
Omul a lăsat lingura în castronul gol şi s-a ridicat în
picioare.
— Luaţi voi locul dacă vreţi, că pe mine nu mă mai
interesează, a zis el. Sunt aici de şase zile şi am văzut venind
doar patru căruţe. În plus, numai un idiot s-ar duce spre
nord ca zilier.
A luat o traistă mare şi-a pus-o pe umeri.
— Şi cu toţi oamenii dispăruţi, numai un idiot ar veni să-şi ia
ajutor dintr-un loc ca ăsta. Vă spun asta gratis, jumătate
dintre nemernicii ăştia împuţiţi ţi-ar lua, pesemne, gâtul în
prima noapte pe drum.
Un om spătos, cu o barbă neagră, sălbatică a lăsat să-i scape
un râs batjocoritor, de unde stătea, la bar.
— Ba s-avem pardon, doar căci nu poci tu s-arunci un zar,
nu mă face pe mine criminal, a zis el cu un accent nordic.
Da, mai zi asta o dată şi-ţi dau îndoit dăcât asară. Başca
dobândă.
Tipul cu care vorbisem a făcut un gest pe care nu trebuia să
fii adem să-l înţelegi şi a ieşit afară pe uşă. Bărbosul a râs.
Tocmai atunci au apărut băuturile noastre. Tempi a băut
jumătate din whisky dintr-o singură înghiţitură şi l-a lăsat să
se scurgă cu un oftat lung, satisfăcut, gârbovindu-se în
scaun. Am sorbit din cidrul meu. Sperasem să cânt o oră,

1512
două în schimbul mesei noastre. Dar nu eram chiar atât de
prost să cânt într-o încăpere în care se aflau exclusiv
mercenari frustraţi.
Aş fi putut s-o fac, dacă nu te superi. Într-o oră, aş fi putut
să râd şi să cânt. În două aş fi putut să-i fac să plângă în
berea lor şi să-şi ceară scuze de la chelneriţă. Dar nu pentru
preţul unei mese. Cu excepţia cazului în care n-aveam
opţiuni mai bune. Încăperea asta puţea de necazuri. O luptă
stătea să înceapă. Niciun om dintr-o trupă de teatru nu-şi
merita sarea dacă nu putea să vadă asta.
Omul spătos a luat o cană de lemn şi agale, cu nepăsare
teatrală, s-a îndreptat spre masa noastră, unde şi-a tras un
scaun. A zâmbit, un zâmbet larg, nesincer, prin barba
neagră, groasă, şi şi-a blocat mâna în direcţia lui Tempi.
— Hăi, a zis el suficient de tare ca toată lumea din bar să
audă. Io-s Tam. Mata?
Tempi s-a întins şi a dat noroc, mâna lui părând mică şi
palidă în cea a uriaşului păros.
— Tempi.
Tam a rânjit la el.
— Şi ce ca’ţi în oraş?
— Doar treceam pe-aici, am spus. Ne-am întâlnit pe drum şi
el a fost destul de amabil să meargă cu mine.
Tam m-a măsurat dispreţuitor de sus până jos.
— N-am vorbitără cu tine, flăcău, a mârâit el. Vezi-ţi d-ale
tale.
Tempi a rămas tăcut, uitându-se la uriaş cu aceeaşi expresie
placidă, atentă, pe care o avea mereu. Am văzut mâna lui
stângă ducându-se la ureche, într-un gest pe care nu l-am
recunoscut.
Tam a început să bea, fără să-şi ia privirea de la Tempi. Când
a lăsat cana jos, barba închisă la culoare din jurul gurii era
udă şi şi-a şters faţa cu antebraţul, pentru a o usca.
— Întotdeauna m-am întrebat, mă ademule, cât face un
flăcău d-ăsta fistichiu? a zis el suficient de tare cât să se
audă în toată încăperea.
Tempi s-a uitat la mine, cu capul înclinat uşor într-o parte.

1513
Mi-am dat seama că probabil nu înţelege accentul gros al
omului.
— Vrea să ştie câţi bani câştigi, i-am explicat.
Tempi a făcut o mişcare ezitantă cu o mână.
— Complicat.
Tam s-a aplecat peste masă.
— Da dacă, mă, te tocmeşte să păzeşti o caravană? Câte
parale iei pă zi?
— Doi sfanţi. Tempi a ridicat din umeri. Trei.
Tam a scos un râs ostentativ, atât de tare, că i-am mirosit
răsuflarea. M-aşteptam să pută, dar nu puţea. Mirosea a
cidru de mere, dulce, cu aromă de mirodenii.
— Auzirăţi, mă, flăcăi? a strigat peste umăr. Trei sfanţi pe zi.
Şi d-abea dacă vorbeşte!
Cei mai mulţi dintre ei se uitau şi ascultau deja, şi informaţia
asta a adus un murmur scăzut, iritat, în încăpere.
Tam s-a întors la masă.
— Cei mai mulţi dintre noi ajungem la un bănuţ pe zi, asta
când primim de muncă. Io iau doi, că-s bun cu caii şi ridic o
căruţă din spate dacă e musai.
Şi-a rotit umerii largi.
— Birui tu, mă, douăj’ dă oameni într-o luptă?
Nu ştiu cât a înţeles Tempi, dar a părut să dea curs destul de
bine ultimei întrebări.
— Douăzeci? s-a uitat el în jur evaluativ. Nu. Patru. A mişcat
ezitant mâna înainte şi-napoi, a incertitudine. Cinci.
Asta n-a contribuit la îmbunătăţirea atmosferei din încăpere.
Tam a clătinat din cap cu un amuzament exagerat.
— Chiar că am crezut, mă, o clipită, a zis el. Da’ asta
înseamnă, mă, că ar trebui să faci patru sau cinci bănuţi pe
zi. Nu douăzeci. Dac…
Mi-am pus zâmbetul meu cel mai linguşitor şi m-am băgat în
vorbă.
— Ascultă, eu…
Cana lui Tam s-a trântit grea pe masă, făcând ca o
împroşcare de cidru de mere să sară în sus, în aer. Mi-a
aruncat o privire periculoasă, care n-avea în ea nimic din

1514
falsul aspect jucăuş arătat lui Tempi.
— Flăcău, a zis el. Mai întrerupe-mă tu, şi-ţi zbor dinţii
mintenaş.
A zis asta fără nicio intonaţie deosebită, ca şi cum m-ar fi
anunţat că dacă sar în râu, o să mă ud precis.
Tam s-a întors la Tempi.
— Ce te face să crezi că meriţi trei sfanţi pe zi?
— Cine mă cumpără, cumpără asta.
Tempi a ridicat mâna.
— Şi asta.
A arătat la mânerul sabiei lui.
— Şi asta.
A lovit o curea de piele care lega strâns pe piept hainele sale
roşii distinctive de adem.
Uriaşul a lovit greu masa cu palma.
— Aşadară ăsta-i secretul, a zis el. Trebuie să-mi aduc o
cămaşă roşie!
Asta a produs un chicotit în încăpere.
Tempi a clătinat din cap.
— Nu.
Tam s-a aplecat în faţă şi a tras cu un deget gros de una
dintre curelele de pe umărul lui Tempi.
— Îmi spui, mă, că nu-s îndeajuns de bun să port o cămaşă
roşie fistichie ca a ta?
A tras cureaua din nou.
Tempi a dat din cap uşor.
— Da. Nu eşti îndeajuns de bun.
Tam a rânjit nebuneşte.
— Şi dacă spun că mă-ta a fost curvă, mă, ce faci?
Liniştea din încăpere a crescut. Tempi s-a întors să se uite la
mine. Curiozitate.
— Ce e curvă?
Fireşte, nu era unul dintre cuvintele pe care le împărtăşisem
în ultimele zile. Pentru o jumătate de clipă m-am gândit să
mint, dar n-am găsit nicio modalitate s-o fac.
— El spune că mama ta e o persoană căreia bărbaţii îi dau
bani pentru a face sex cu ea.

1515
Tempi s-a întors spre mercenar şi a dat din cap cu graţie.
— Eşti foarte amabil. Îţi mulţumesc.
Expresia lui Tam s-a întunecat, suspectând că e luat în
batjocură.
— Mă, laşule. Pentru un bănuţ îndoit, ţi-aş trage o
chelfăneală, mă, de ţi-ai purta ciocănitoarea la spate.
Tempi s-a întors spre mine din nou.
— Nu-l înţeleg pe acest om, a zis el. Încearcă să cumpere sex
cu mine? Sau vrea să se lupte?
Râsetele au zgâlţâit încăperea şi, sub barbă, faţa lui Tam s-a
înroşit ca sângele.
— Sunt destul de sigur că vrea să lupte, i-am spus,
încercând să mă abţin să nu râd.
— A, a zis Tempi. De ce nu spune aşa? De ce toată această…
A plesnit din degetele înainte şi-napoi şi mi-a aruncat o
privire întrebătoare.
— Panseluţăreală? i-am sugerat.
Încrederea lui Tempi avea un efect relaxant asupra mea şi nu
era departe de a-i da un ghiont alei mele. După ce văzusem
cât de uşor se descurcase ademul cu Dedan, aşteptam cu
nerăbdare să-l văd tăindu-i din nas acestui fund de cal.
Tempi l-a privit pe uriaş.
— Dacă vrei să te lupţi, termină acum cu panseluţăreala.
Ademul a făcut un gest larg prin încăpere.
— Du-te şi găseşte pe cineva să se lupte cu tine. Adu destule
femei ca să te simţi în siguranţă. Bine?
Scurtul meu moment de relaxare s-a evaporat când Tempi s-
a întors spre mine, cu o mare exasperare în voce.
— Voi, oamenii, tot vorbiţi.
Tam s-a dus la masa unde prietenii lui aruncau zaruri.
— S-a gătat de-amu. L-aţi auzit, mă. Răhăţelul pe băţ zice că
face cât patru dintre noi, ia haideţi să-i arătăm câte pagube îi
pot face patru dintre noi. Brenden, Ven, Jane, vă băgaţi?
Un bărbat chel şi o femeie înaltă s-au ridicat în picioare,
zâmbind. Dar al treilea a fluturat mâna dispreţuitor.
— Sunt prea beat ca să mă bat cum trebuie. Dar nu sunt nici
pe jumătate atât de beat cât mi-ar trebui ca să mă dau la o

1516
cămaşă roşie. Ei sunt nenorociţi într-o luptă. S-a văzut.
Nu eram străin de luptele din baruri. Ai crede că sunt rare
într-un loc ca Universitatea, dar lichiorul e un puternic
catalizator. După şase sau şapte băuturi zdravene, există o
diferenţă foarte mică între un morar în ceartă cu nevasta şi
un tânăr alchimist care a picat examenele. Ambii sunt la fel
de dornici să-şi julească degetele de dinţii cuiva.
Chiar Eolian, elegant cum era, îşi avusese cota lui de
încăierări. Dacă rămâi până suficient de târziu, ai o şansă
destul de mare să vezi doi nobili spilcuiţi sărind unul la gâtul
celuilalt.
Vreau să spun că atunci când eşti muzicant vezi o mulţime
de lupte. Unii se duc la bar să bea. Unii să joace zaruri. Unii
se duc acolo cu gândul să se bată, iar alţii în speranţa de a
asista la o bătaie.
Oamenii nu se rănesc atât de rău cum te-ai aştepta.
Vânătăile şi buzele umflate sunt de obicei ce e mai rău. Dacă
eşti ghinionist, îţi pierzi un dinte sau îţi rupi o mână, dar
există o mare diferenţă între o bătaie prietenească în bar şi
una pe o alee dosnică. O bătaie în bar are reguli şi o serie de
judecători neoficiali în jur pentru a le pune în aplicare. Dacă
lucrurile scapă de sub control, spectatorii sar rapid şi
întrerup bătaia, pentru că asta ai vrea să facă cineva pentru
tine.
Există şi excepţii, desigur. Se mai întâmplă accidente, şi am
văzut prea bine, pe când eram la Clinică, ce uşor era să
capeţi o entorsă la încheietură sau să-ţi disloci un deget.
Astea poate sunt leziuni minore la un negustor de vite sau la
un hangiu, dar pentru mine, care mă bazam atât de mult pe
mâinile mele abile, gândul de a-mi rupe un deget era
terifiant.
Stomacul mi s-a înnodat când l-am văzut pe Tempi luând
încă o înghiţitură de whisky şi ridicându-se în picioare.
Problema era că eram străini aici. În cazul în care lucrurile
ieşeau urât, aş fi putut conta pe mercenarii iritaţi să vină şi
să pună capăt lucrurilor? Trei împotriva unuia nu era nici pe
departe o luptă dreaptă, iar în cazul în care ieşea urât, ieşea

1517
urât repede.
Tempi a luat o gură de bere şi s-a uitat la mine calm.
— Păzeşte-mi spatele, a zis el, apoi s-a îndreptat spre ceilalţi
mercenari.
Pentru o clipă am fost pur şi simplu impresionat de utilizarea
corectă a aturanei. De când îl cunoscusem, ajunsese de la
practic mut la utilizarea vorbirii idiomatice. Dar mândria s-a
stins repede, când am încercat să mă gândesc la ce-aş fi
putut face pentru a opri lupta în cazul în care lucrurile
scăpau de sub control.
Nu m-am putut gândi la niciun lucru. Nu prevăzusem asta şi
n-aveam trucuri isteţe în mânecă. În lipsa unor opţiuni mai
bune, mi-am scos cuţitul din teacă şi l-am ţinut sub nivelul
mesei. Ultimul lucru pe care l-aş fi vrut era să înjunghii pe
cineva, dar puteam cel puţin să ameninţ cu el şi să câştig
suficient timp ca să ieşim pe uşă.
Tempi i-a cântărit din ochi pe cei trei mercenari. Tam era cu
centimetri buni mai înalt decât el, cu umeri ca de bou. Era
chelul, cu o faţă zgâriată şi un rânjet rău. Ultima era o femeie
blondă, cu cinci degete mai înaltă decât Tempi.
— E o singură femeie, a zis Tempi, privindu-l pe Tam în ochi.
E de-ajuns? Mai poţi să aduci una.
Femeia mercenar s-a zbârlit:
— Măi cocoşel lăudăros, a scuipat ea. O să-ţi arăt ce poate să
facă o femeie în luptă.
Tempi a dat politicos din cap.
Continua lui lipsă de interes începuse să mă relaxeze.
Auzisem, desigur, poveşti despre cum un singur mercenar
adem învinsese o duzină de soldaţi activi. Oare chiar putea
Tempi să-i învingă în luptă pe cei trei în acelaşi timp? El, cu
siguranţă, părea să creadă asta…
Tempi s-a uitat la ei.
— Asta e prima mea luptă de acest fel. Cum se începe?
Palma mea a început să transpire pe mânerul cuţitului.
Tam a păşit înainte, astfel că piepturile lor erau la numai
câţiva centimetri distanţă. Îl domina pe Tempi.
— Întâi şi-ntâi te biciuim până dă sângele. P-ormă îţi tragem

1518
şuturi. P-ormă ne întoarcem şi repetăm, ca să fim siguri că
n-am uitat nimic.
Când a rostit ultimul cuvânt, l-a lovit pe Tempi cu fruntea-n
faţă.
Respiraţia mi-a rămas în piept şi înainte de-a mi-o relua,
lupta se încheiase.
Când mercenarul bărbos a lovit cu capul înainte, mă
aşteptam să-l văd pe Tempi rostogolindu-se pe spate, cu
nasul rupt şi cu sângele ţâşnind. Dar Tam a fost cel care s-a
clătinat, urlând şi strângându-şi faţa, cu sângele ţâşnindu-i
de sub mâini.
Tempi a păşit înainte, a pus o mână pe ceafa uriaşului şi l-a
ridicat fără efort de jos, unde aterizase într-un amestec
dezordonat de braţe şi picioare.
Fără nicio ezitare, Tempi s-a întors şi a lovit-o pe femeia
blondă făţiş în şold, făcând-o să şovăie. În timp ce se clătina,
Tempi a lovit-o brusc în partea laterală a capului, iar ea a
căzut dezarticulată la pământ.
Când chelul a intervenit, braţele i s-au răspândit ca ale unui
luptător. Rapid ca un şarpe, el a pus o mână pe umărul lui
Tempi şi cealaltă pe gâtul lui.
Sincer, nu mai pot spune ce s-a întâmplat în continuare. A
fost o rafală de mişcări şi Tempi i-a prins omului încheietura
mâinii şi umărul. Chelul a mârâit şi s-a luptat. Dar Tempi i-a
răsucit pur şi simplu braţul, până când l-a făcut să se
aplece, cu ochii holbaţi, la podea. Apoi Tempi a lovit piciorul
omului de sub el, făcându-l pe acesta să se rostogolească la
pământ.
Totul în mai puţin timp decât am avut nevoie să povestesc.
Dacă n-aş fi fost atât de uimit, aş fi izbucnit în aplauze.
Tam şi femeia zăceau nemişcaţi de parcă ar fi fost morţi,
complet inconştienţi.
Dar omul chel mârâia ceva şi începuse să se ridice nesigur în
picioare. Tempi s-a apropiat, l-a lovit în cap cu precizie, în
treacăt, apoi l-a privit cum cade fără vlagă la pământ.
Acesta fusese, m-am gândit într-o doară, cel mai politicos
pumn pe care-l văzusem vreodată. Era lovitura atentă a unui

1519
tâmplar calificat care bate un cui: destul de grea cât să-l
înfigă deplin, dar nu atât de tare cât să zdrobească lemnul
din jur.
Încăperea a fost foarte tăcută după aceea. Apoi, bărbatul
înalt care refuzase să lupte şi-a ridicat cana a salut, vărsând
un pic din ea.
— În cinstea ta! i-a zis cu voce tare lui Tempi, râzând. Nimeni
nu-şi va schimba părerea despre tine dacă-i vei arată lui Tam
un pic din cizma ta cât stă întins acolo. Domnul ştie că a
făcut destule la viaţa lui.
Tempi a privit în jos ca şi cum s-ar fi gândit la asta, apoi a
clătinat din cap şi s-a întors liniştit la masa noastră. Toţi
ochii erau încă pe el, dar privirile nu mai erau nici pe departe
la fel de întunecate ca mai înainte.
Tempi s-a întors la masă.
— Mi-ai păzit spatele?
M-am uitat la el alb, apoi am dat din cap.
— Ce-ai văzut?
Abia atunci am înţeles cu adevărat ce voise să spună.
— Spatele tău a fost foarte drept.
Aprobare.
— Spatele tău nu e drept.
A ţinut o mână plată, înclinată într-o parte.
— Ăsta e motivul pentru care ai greşit la Ketan. E…
Privind în jos, s-a oprit, observând cuţitul pe jumătate
ascuns în mantia mea sărăcăcioasă. S-a încruntat. De fapt,
s-a încruntat cu faţa. Era prima dată când îl vedeam făcând-
o şi a fost uimitor de intimidant.
— Vom vorbi despre asta mai târziu, a zis el.
A gesticulat: Dezaprobare vastă.
Simţindu-mă mai pedepsit decât dacă aş fi petrecut o oră pe
jar, mi-am înclinat scurt capul şi am ascuns cuţitul.
•••
Merseserăm pe jos în linişte ore bune, cu pachetele noastre
grele cu provizii, când Tempi a vorbit în cele din urmă.
— Trebuie să te învăţ ceva.
Seriozitate.

1520
— Sunt întotdeauna bucuros să învăţ, am spus, făcând un
gest care speram să însemne zelos.
Tempi s-a dus la marginea drumului, şi-a lăsat jos traista
grea şi s-a aşezat pe iarbă.
— Trebuie să vorbim despre Lethani.
Mi-am folosit tot autocontrolul ca să nu izbucnesc într-un
zâmbet brusc, ameţitor. Aşteptasem să abordez subiectul de
mult timp, iar acum eram mult mai aproape decât când îl
întrebasem prima dată. Dar n-am vrut să risc să-l ofensez
din nou. Am stat liniştit pentru un moment, parţial pentru a-
mi menţine calmul, dar şi pentru a-i permite lui Tempi să
trateze subiectul cu respect.
— Lethani, am repetat cu atenţie. Ai zis că nu trebuie să te
întreb de asta.
— Nu trebuia atunci. Acum, poate. Eu…
Incertitudine.
— Sunt tras în mai multe direcţii. Dar acum trebuie.
Am aşteptat încă un moment să văd dacă va continua pe
cont propriu. Cum n-a făcut-o, i-am pus întrebarea evidentă.
— Ce înseamnă lethani?
Seriozitate. Tempi s-a uitat la mine îndelung, apoi a izbucnit
brusc în râs.
— Nu ştiu. Şi nu pot să-ţi spun.
A râs din nou.
Subestimare.
— Totuşi trebuie să vorbim de asta.
Am ezitat, întrebându-mă dacă e una dintre glumele lui
ciudate, pe care nu părea să le înţeleg niciodată.
— E complicat, a zis el. Greu în limba mea. A ta?
Frustrare.
— Spune-mi ce ştii tu despre lethani.
Am încercat să mă gândesc la cum aş putea descrie ce
auzisem de lethani folosind doar cuvintele pe care le ştia.
— Am auzit că lethani e ceva secret care face un adem
puternic.
Tempi a dat din cap.
— Da. E adevărat.

1521
— Se spune că dacă ştii lethani, nu poţi pierde o luptă.
Un alt dat din cap.
Am scuturat din cap, ştiind că nu-mi atinsesem scopul.
— Se spune că lethani e o putere secretă. Ademii îşi
păstrează cuvintele în interior. Am făcut un gest ca şi cum aş
fi tras lucruri lângă corp şi le-aş fi strâns. Atunci, aceste
cuvinte sunt ca lemnul într-un foc. Focul cuvântului îi face
pe ademi foarte puternici. Foarte rapizi. Cu pielea ca de fier.
Ăsta e motivul pentru care puteţi lupta cu mai mulţi
adversari şi câştigaţi.
Tempi s-a uitat la mine cu atenţie. A făcut un gest pe care nu
l-am recunoscut.
— Asta e vorbire nebună, a zis el în cele din urmă. E
cuvântul corect? Nebună? A scos limba şi şi-a rotit ochii şi
şi-a încovoiat şi descovoiat degetele pe lateralele capului.
Nu m-am putut abţine şi am râs nervos în faţa demonstraţiei.
— Da. Nebună e cuvântul. Dar şi smintită.
— Atunci ce ai zis e vorbire nebună, dar şi smintită.
— Dar ce-am văzut azi, când nasul tău nu s-a rupt când a
lovit capul omului, nu e ceva firesc, am zis.
Tempi a clătinat din cap, ridicându-se în picioare.
— Vino. Stai.
Am stat şi Tempi a păşit aproape de mine.
— Lovirea cu capul e isteaţă. E rapidă. Poate surprinde dacă
adversarul nu e gata. Dar eu nu sunt gata.
A păşit încă mai aproape, până când am fost aproape să ne
atingem piepturile.
— Tu eşti omul cu voce tare, a zis el. Capul tău e greu. Nasul
meu e moale.
S-a întins şi mi-a apucat capul cu amândouă mâinile.
— Vrei asta.
Mi-a adus capul în jos, încet, până când fruntea mea i-a
apăsat nasul.
Tempi a dat drumul capului meu.
— Lovirea cu capul e rapidă. Pentru mine, puţin timp. Pot să
mişc?
Mi-a mutat capul în jos, în timp ce-l trăgea într-o parte şi de

1522
data asta fruntea mea a venit, în schimb, în contact cu gura
lui, ca şi cum m-ar fi sărutat.
— Asta nu e bine. Gura e moale.
A dat din nou capul pe spate.
— Dacă sunt foarte rapid…
S-a dat un pas înapoi şi mi-a tras capul în jos mai departe,
până când fruntea mea i-a atins pieptul. Mi-a dat drumul şi
am revenit la loc.
— Asta tot nu e bine. Pieptul meu nu e moale. Dar omul ăsta
are un cap mai greu decât mulţi.
Ochii lui au licărit un pic şi am chicotit, realizând că făcuse o
glumă.
— Aşa, a zis Tempi, păşind înapoi de unde fusese înainte. Ce
poate face Tempi?
A făcut un semn.
— Să lovească cu capul. Lent. Arăt.
Vag agitat, am lăsat încet capul în jos, ca şi cum încercam
să-i sparg nasul.
Potrivindu-se cu viteza mea lentă, Tempi s-a aplecat înainte
şi a ascuns un pic bărbia. Nu era mare schimbare, dar de
data asta când am lăsat capul în jos, nasul meu s-a întâlnit
cu vârful capului lui.
Tempi s-a dat înapoi.
— Vezi? Isteţime. Nu gândire nebună despre cuvânt foc.
— A fost foarte rapid, am zis, simţindu-mă uşor jenat. N-am
putut să văd.
— Da. Lupta e rapidă. Te antrenezi să fie rapidă. Te
antrenezi, nu cuvânt foc.
A făcut un gest serios şi mi-a întâlnit privirea, o raritate
pentru el.
— Am spus asta pentru că eşti conducătorul. Ai nevoie de
cunoaştere. Dacă tu crezi că am căi secrete şi piele de fier…
S-a uitat în altă parte, clătinând din cap.
— Periculos.
Amândoi ne-am lăsat pe spate lângă traistele noastre.
— Am auzit despre asta într-o poveste, i-am spus cu titlu de
explicaţie. O poveste pe care o spuneam în jurul focului

1523
noaptea.
— Dar tu ai focul în mâinile tale, a arătat el pentru mine.
Ai…
A pocnit din degete, apoi a făcut un gest ca un foc izbucnit
brusc.
— Faci asta şi crezi că ademii au cuvinte foc în ei?
Am ridicat din umeri.
— Ăsta e motivul pentru care întreb de lethani. Pare
nebunesc, dar am văzut lucruri nebuneşti care erau
adevărate şi sunt curios.
Am ezitat înainte să pun cealaltă întrebare.
— Ai spus că cine ştie lethani nu poate pierde o luptă.
— Da. Dar nu cu cuvânt foc. Lethani e un tip de cunoaştere.
Tempi s-a întrerupt, alegându-şi, în mod evident, cuvintele
cu atenţie.
— Lethani e cel mai important lucru. Toţi ademii învaţă.
Mercenarii învaţă de două ori. Shehynii învaţă de trei ori. Cel
mai important. Dar complicat. Lethani este… multe lucruri.
Dar nimic atins sau arătat. Ademii îşi petrec toată viaţa
gândindu-se la lethani. Foarte greu.
— Problema e că nu e locul meu să-l învăţ pe conducătorul
meu, a spus el. Dar eşti elevul meu la limbă. Femeile predau
lethani. Eu nu sunt femeie. E o parte a civilizaţiei şi tu eşti
barbar.
Durere delicată.
— Dar tu vrei să fii civilizat. Şi ai nevoie de lethani.
— Explică-l, am zis. Voi încerca să înţeleg.
A dat din cap.
— Lethani înseamnă a face lucrurile corecte.
Am aşteptat cu răbdare ca el să continue. După un minut, a
făcut un semn, frustrare.
— Acum tu pui întrebări.
El a respirat adânc şi a repetat.
— Lethani înseamnă a face lucrurile corecte.
Am încercat să mă gândesc la un exemplu arhetipal de ceva
bun.
— Deci, lethani îi dă unui copil flămând mâncare să

1524
mănânce.
A făcut o mişcare ezitantă care însemna da şi nu.
— Lethani nu face ceva. Lethani este ceea ce ne arată.
— Lethani înseamnă regulile? Legile?
Tempi a clătinat din cap.
— Nu.
A făcut un gest spre pădurea din jurul nostru.
— Legea este din exterior, controlul. Asta e… metalul din
gura calului. Şi curelele de pe cap.
Interogativ.
— Căpăstrul şi zăbala? am sugerat, făcând o mişcare ca şi
cum aş fi tras un cap de cal cu o pereche de hăţuri.
— Da. Legea este căpăstrul şi zăbala. Controlează din afară.
Lethani…
A arătat între ochii lui, apoi către piept.
— … trăieşte în interior. Lethani ajută la decizii. Legea a fost
făcută fiindcă mulţi n-au înţeles deloc lethani.
— Deci, cu lethani o persoană n-are nevoie să urmeze legea.
Pauză.
— Poate.
Frustrare.
A scos sabia şi a ţinut-o paralel cu solul, cu tăişul îndreptat
în sus.
— Dacă am fi mici şi am merge pe sabia asta, ar fi ca lethani.
— Dureros pentru picioare? am întrebat, încercând să
înseninez un pic starea de spirit.
Amuzament.
Furie. Dezaprobare.
— Nu. Dificil de mers. Uşor de căzut într-o parte. Dificil de
rămas.
— Lethani e foarte dreaptă?
— Nu.
Pauză.
— Cum se numeşte atunci când sunt mai mulţi munţi şi un
singur loc pentru mersul pe jos?
— O potecă? O trecătoare?
— Trecătoare.

1525
Tempi a dat din cap.
— Lethani e ca o trecătoare în munţi. Curbe. Complicată.
Trecătoarea e drumul uşor. Singura cale de trecere. Dar nu e
uşor de văzut. Poteca pe care e uşor de mers de multe ori nu
trece prin munţi. Uneori nu merge pe nicăieri. Mori de foame.
Cazi într-o gaură.
— Deci, lethani e drumul corect prin munţi.
Acord parţial. Încântare.
— E drumul corect prin munţi. Dar lethani e şi cunoaşterea,
calea cea dreaptă. Ambele. Şi munţii nu sunt doar munţi.
Munţii sunt totul.
— Deci, lethani e civilizaţia.
Pauză. Da şi nu. Tempi a clătinat din cap. Frustrare.
M-am gândit la ceea ce spusese despre mercenarii care
trebuie să înveţe lethani de două ori.
— E luptă lethani? am întrebat.
— Nu.
A spus asta cu o certitudine atât de absolută, că a trebuit să
întreb opusul pentru a mă asigura.
— Nu e luptă lethani?
— Nu. Cine ştie lethani ştie când să lupte şi când să nu
lupte. Foarte important.
Am decis să schimb direcţia.
— Pentru tine a fost în afara lethani lupta de azi?
— Da. Pentru a arăta că ademii nu se tem. Ştim că dacă nu
lupţi cu barbarii eşti considerat laş. Laş înseamnă slab. Nu e
bine ca ei să gândească aşa. Deci, cu mare grijă, lupţi. De
asemenea, pentru a arăta că un adem are valoarea a mai
mulţi.
— Ce se întâmplă dacă ei câştigă?
— Atunci barbarii ştiu că Tempi n-are valoarea a mai mulţi.
Uşor amuzament.
— Dacă ar fi câştigat, ar mai fi fost lupta de azi în afara
lethani?
— Nu. Dacă tu cazi şi-ţi rupi un picior în trecătoarea din
munţi, tot trecătoare e. Dacă eu nu reuşesc urmând lethani,
tot lethani e.

1526
Seriozitate.
— De-asta vorbim acum. Astăzi. Cu cuţitul tău. Asta n-a fost
lethani. Asta n-a fost corect.
— M-am temut că vei fi rănit.
— Lethani n-are rădăcini în frică, a spus el, sunând de parcă
ar fi recitat.
— Ar fi lăsat lethani să fii rănit?
O ridicare din umeri.
— Poate.
— Ar fi fost în afara lethani să fii…
Extremă emfază.
— Rănit?
— Poate că nu. Dar ei nu mi-au făcut asta. Să ai pregătit
cuţitul nu e din lethani. Dacă e să câştigi şi ai avut cuţitul
pregătit, nu câştigi.
Vastă dezaprobare.
N-am putut înţelege ce voise să spună la final.
— Nu-nţeleg, am spus.
— Lethani este acţiunea corectă. Calea cea dreaptă.
Momentul potrivit.
Faţa lui Tempi s-a aprins brusc.
— Bătrânul negustor, a spus el cu entuziasm vizibil. În
poveştile cu traiste. Care e cuvântul?
— Căldărarul?
— Da. Căldărarul. Cum trebuie să tratezi astfel de oameni?
Ştiam, dar am vrut să văd ce crede ademul.
— Cum?
S-a uitat la mine, strângându-şi degetele cu iritare.
— Trebuie să fii bun şi să le ajuţi. Şi să vorbeşti frumos.
Întotdeauna politicos. Întotdeauna.
Am dat din cap.
— Şi dacă acestea îţi oferă ceva, trebuie să iei în considerare
să cumperi.
Tempi a făcut un gest triumfător.
— Da! Poţi să faci multe lucruri când întâlneşti un căldărar.
Dar nu există decât un singur lucru corect.
S-a calmat un pic.

1527
Atenţie.
— Dar numai să-l faci nu e lethani. În primul rând îl cunoşti,
apoi îl faci. Asta e lethani.
M-am gândit la asta pentru un moment.
— Deci, să fii politicos e lethani?
— Nu politicos. Nu bun. Nu bine. Nu datoria. Lethani nu e
nimic din toate astea. Fiecare moment. Fiecare alegere. Toate
diferit.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Ai înţeles?
— Nu.
Fericire. Aprobare.
Tempi s-a ridicat în picioare, dând din cap.
— E bine că ştii că nu. E bine că ai spus. Şi asta e tot
lethani.

1528
 CAPITOLUL 88
Ascultare

Împreună cu Tempi am revenit şi am găsit tabăra

surprinzător de veselă. Dedan şi Hespe îşi zâmbeau, iar
Marten reuşise să vâneze un curcan sălbatic pentru cină.
Aşa că am mâncat şi am glumit. Şi după ce-am spălat vasele,
Hespe ne-a spus povestea despre băiatul care a iubit luna,
începând din nou cu începutul.
În mod miraculos, Dedan şi-a ţinut gura închisă şi am
îndrăznit să sper că micul nostru grup începea, în sfârşit, să
devină o echipă.
•••
Jax n-a avut probleme să urmeze luna, căci în vremurile alea
luna era întotdeauna plină. Atârna pe cer, rotundă ca o
ceaşcă, strălucitoare ca o lumânare, mereu neschimbată.
Jax a mers zi după zi până când picioarele au început să-l
doară. A mers lună după lună, şi spatele îi obosise sub
greutatea traistelor. A mers an după an, şi a crescut înalt şi
suplu şi dur şi înfometat.
Când avea nevoie de mâncare, vindea din traistele
căldărarului. Când pantofii i se subţiau, făcea la fel. Jax a
făcut ce-a vrut şi a crescut isteţ şi viclean.
Jax trecea prin toate astea gândindu-se la lună. Când
începea să creadă că nu mai poate să facă încă un pas, îşi
punea ochelarii şi privea în sus la ea, rotundă pe cer. Şi când
o vedea, simţea o uşoară agitaţie în piept. Şi în timp ajunsese
să creadă că e îndrăgostit.
În cele din urmă drumul urmat de Jax a trecut prin Tinuë,
aşa cum fac toate drumurile. Dar el a mers în continuare,
urmând drumul mare de piatră spre est, spre munţi.
Drumul a urcat şi a urcat. El a mâncat ultima pâine şi
ultima bucată de brânză. A băut ultima înghiţitură de apă şi
de vin. A umblat zile întregi fără nimic din toate astea, luna
crescând mai mare pe cerul nopţii de deasupra lui.

1529
Chiar când puterile îl lăsau, Jax a urcat un deal şi a găsit un
bătrân stând la gura unei peşteri. Avea o barbă cenuşie
lungă şi o pelerină cenuşie lungă. N-avea păr pe cap sau
pantofi în picioare. Ochii îi erau deschişi şi gura închisă.
Faţa i s-a luminat când l-a văzut pe Jax. S-a ridicat în
picioare şi i-a zâmbit.
— Bună, bună, a zis el cu voce veselă şi amuzată. Eşti
departe de oriunde. Cum e drumul spre Tinuë?
— E lung, a spus Jax. Şi greu şi obositor.
Bătrânul l-a invitat pe Jax să se aşeze. I-a adus apă şi lapte
de capră şi fructe să mănânce. Jax a mâncat cu poftă, apoi i-
a oferit omului o pereche de încălţări de la el din traistă.
— Nu-i nevoie, nu-i nevoie, a zis bătrânul fericit, agitând
degetele de la picioare. Dar mulţumesc oricum.
Jax a ridicat din umeri.
— Cum vrei. Dar ce faci aici, atât de departe de tot?
— Am găsit această peşteră când vânam vântul, a spus
bătrânul. Am decis să rămân, pentru că acest loc e perfect
pentru ceea ce fac.
— Şi ce faci? a întrebat Jax.
— Eu sunt ascultător, a spus bătrânul. Ascult chestii pentru
a vedea ce au de spus.
— A, a spus Jax cu atenţie. Şi ăsta e un loc bun pentru asta?
— Destul de bun. Chiar excelent, a spus bătrânul. Trebuie să
te îndepărtezi de oameni ca să înveţi să asculţi cum trebuie.
A zâmbit.
— Ce te aduce în colţuleţul meu de cer?
— Încerc să găsesc luna.
— Asta e destul de uşor, a zis bătrânul, gesticulând spre cer.
Am văzut-o aproape în fiecare noapte, dacă vremea a
îngăduit.
— Nu, încerc s-o prind. Dacă aş fi cu ea, cred că aş putea fi
fericit.
Bătrânul s-a uitat la el serios.
— Vrei s-o prinzi, nu? De cât timp o vânezi?
— Mai mulţi ani şi mile decât pot număra.
Bătrânul şi-a închis ochii pentru o clipă, apoi a dat din cap

1530
pentru sine.
— O pot auzi în vocea ta. Asta nu e o fantezie trecătoare.
S-a aplecat mai aproape şi a pus urechea pe pieptul lui Jax.
Şi-a închis ochii pentru o clipă şi a rămas nemişcat.
— O, a zis el încet. Ce trist. Inima ţi-e frântă şi nici măcar n-
ai avut ocazia s-o foloseşti.
Jax s-a mutat deoparte, un pic incomodat.
— Dacă nu te superi că întreb, cum te cheamă? a zis Jax.
— Nu mă supăr că întrebi, cât timp nu te superi că nu-ţi
spun, a zis bătrânul. Dacă mi-ai şti numele, aş fi sub puterea
ta, nu-i aşa?
— Serios? a întrebat Jax.
— Desigur.
Bătrânul s-a încruntat.
— Ăsta e mersul lucrurilor. Deşi nu pari a fi vreun
ascultător, mai bine să fiu atent. Dacă ai reuşi să prinzi chiar
şi o bucată din numele meu, ai avea tot felul de puteri
asupra mea.
Jax s-a întrebat dacă omul ăsta ar putea fi în măsură să-l
ajute. Deşi nu părea a fi foarte obişnuit, Jax ştia că nici el nu
e într-o misiune obişnuită. Dacă ar încerca să prindă o vacă,
i-ar cere ajutorul unui fermier. Dar pentru a prinde luna,
poate avea nevoie de ajutorul unui bătrân ciudat.
— Ai spus că vânai vântul, a zis Jax. L-ai prins vreodată?
— Într-un fel da, a spus bătrânul. În alt fel, nu. Există mai
multe moduri de a privi această întrebare, înţelegi.
— Mă poţi ajuta să prind luna?
— Ţi-aş putea da un sfat, a zis bătrânul fără tragere de
inimă. Dar mai întâi ar trebui să te gândeşti la asta, băiete.
Atunci când iubeşti ceva, trebuie să te asiguri că eşti iubit la
rândul tău, altfel nu vei avea nicio finalitate la deranjul de a
vâna.
Hespe nu s-a uitat la Dedan când a spus asta. Privea peste
tot în jur, mai puţin la el. Din această cauză, n-a văzut
privirea afectată, neajutorată de pe faţa lui.
— Cum pot afla dacă ea mă iubeşte? a întrebat Jax.
— Ai putea încerca să asculţi, a zis bătrânul, aproape timid.

1531
Face minuni, să ştii. Te-aş putea învăţa cum s-o faci.
— Cât timp va dura?
— Doi ani, a spus bătrânul. Mai mult sau mai puţin. Depinde
dacă ai talent pentru asta. Să asculţi corect e treabă
complicată. Dar odată ce-ai reuşit, vei cunoaşte luna până la
tălpi.
Jax a clătinat din cap.
— Prea mult. Dacă o pot prinde, pot vorbi cu ea. Pot face…
— Păi, uite o parte din problema ta chiar aici, a zis bătrânul.
Nu vrei cu adevărat s-o prinzi. Nu chiar. O vei urma pe cer?
Desigur că nu. Vrei s-o întâlneşti. Asta înseamnă că trebuie
ca luna să vină la tine.
— Cum pot face asta? a zis el.
Bătrânul a zâmbit.
— Păi, asta e întrebarea, nu? Ce ai din ce luna şi-ar putea
dori? Ce-i poţi oferi lunii?
— Doar ce am în traistele astea.
— Nu asta vreau să spun, a murmurat bătrânul. Dar am
putea la fel de bine să aruncăm o privire şi la ce-ai adus.
Pustnicul bătrân a căutat în prima traistă şi a găsit multe
lucruri practice.
Conţinutul celei de-a doua era mai scump şi mai rar, dar nu
şi mai util.
Atunci bătrânul a văzut a treia traistă.
— Şi acolo ce ai?
— N-am fost niciodată în stare s-o deschid, a spus Jax.
Nodul e prea strâns pentru mine.
Pustnicul a închis ochii pentru o clipă, ascultând. Apoi a
deschis ochii şi s-a încruntat la Jax.
— Nodul spune că ai tras de el. L-ai înţepat cu un cuţit. L-ai
muşcat.
Jax a fost surprins.
— Aşa am făcut, a recunoscut el. Ţi-am spus, am încercat
totul pentru a-l deschide.
— Nu chiar totul, a zis pustnicul cu dispreţ.
A ridicat traista până când sfoara înnodată a ajuns în faţa
ochilor lui.

1532
— Îmi pare cumplit de rău, a zis el. Dar vrei să te deschizi?
S-a oprit.
— Da. Îmi cer scuze. N-o va mai face.
Nodul s-a dezlegat şi pustnicul a deschis traista. Uitându-se
înăuntru, ochii i s-au mărit şi a scos încet un fluierat.
Dar când bătrânul a răsturnat traista pe pământ, umerii lui
Jax au căzut. Spera la bani sau pietre preţioase, la unele
comori pe care le-ar fi putut face cadou lunii. Dar traista nu
conţinea decât o bucată de lemn îndoit, un fluier de piatră şi
o cutie mică de fier.
Dintre toate, numai fluierul i-a atras atenţia lui Jax. Era
făcut dintr-o piatră verde pal.
— Am avut un fluier când eram mai tânăr, a zis Jax. Dar s-a
rupt şi nu l-am mai putut repara.
— Toate sunt destul de impresionante, a zis pustnicul.
— Fluierul e destul de frumos, a zis Jax ridicând din umeri.
Dar ce folos o bucată de lemn şi o cutie prea mică pentru
ceva practic?
Pustnicul a clătinat din cap.
— Nu poţi să le auzi? Cele mai multe obiecte şoptesc. Acestea
strigă.
A arătat către bucata strâmbă de lemn.
— Asta e o casă pliantă, dacă nu mă înşel. Una destul de
frumoasă.
— Ce e o casă pliantă?
— Ştii cum pliezi o bucată de hârtie şi de fiecare dată ea
devine mai mică?
Bătrânul a făcut semn către bucata strâmbă de lemn.
— O casă pliantă e la fel. Doar că e o casă, desigur.
Jax a luat bucata de lemn strâmbă şi a încercat s-o îndrepte.
Dintr-odată, ţinea în mână două bucăţi de lemn care
semănau cu începutul unui toc de uşă.
— N-o desface aici! a strigat bătrânul. Nu vreau o casă în faţa
peşterii mele, să-mi blocheze lumina soarelui!
Jax a încercat să împingă cele două bucăţi de lemn din nou
unul în altul.
— De ce nu le pot plia înapoi?

1533
— Pentru că nu ştii cum, mă gândesc, a zis clar bătrânul. Îţi
sugerez să aştepţi până când vei şti unde doreşti s-o pui,
înainte s-o desfaci de tot.
Jax a lăsat jos, cu atenţie, bucata de lemn, apoi a luat
fluierul.
— Şi ăsta e special?
L-a dus la gură şi a suflat un simplu tril, gen Văduva lui Will.
Hespe a zâmbit amăgitor, a ridicat un fluier obişnuit de lemn
la buze şi a suflat:
— Ta-ta DEE. Ta-ta DEE.
Acum, toată lumea ştie că Văduva lui Will e numită şi
caprimulgă nocturnă. Deci nu iese afară când soarele
străluceşte. În ciuda acestui fapt, douăsprezece caprimulgi
au zburat şi au aterizat în jurul lui Jax, uitându-se la el
curioase şi clipind în lumina puternică a soarelui.
— Pare că e mai mult decât un fluier obişnuit, a zis bătrânul.
— Şi cutia?
Jax s-a întins şi a ridicat-o. Era neagră şi rece şi suficient de
mică pentru a o putea cuprinde în palmă.
Bătrânul s-a înfiorat şi s-a uitat de la distanţă la cutie.
— E goală.
— Cum poţi să spui asta fără să te uiţi înăuntru?
— Ascultând-o, a spus el. Sunt uimit că n-o poţi auzi şi
singur. E cel mai gol lucru pe care l-am auzit vreodată. Are
ecou. E menită să ţină lucruri în interior.
— Toate cutiile sunt făcute să ţină lucruri în interior.
— Şi toate fluierele sunt menite să redea muzică seducătoare,
a subliniat bătrânul. Dar fluierul ăsta e mai mult. Asta e
valabil şi pentru această cutie.
Jax s-a uitat la cutie pentru o clipă, apoi a lăsat-o jos cu
atenţie şi a-nceput să lege a treia traistă cu cele trei comori
în interior.
— Cred că voi pleca mai departe, a spus Jax.
— Eşti sigur că nu vrei să rămâi vreo două luni? a zis
bătrânul. Ai putea învăţa să asculţi un pic mai atent. Un
lucru util, ascultatul.
— Mi-ai dat câte ceva la care să mă gândesc, a zis Jax. Şi

1534
cred că ai dreptate, n-ar trebui să vânez luna. Ar trebui să
fac luna să vină la mine.
— N-am spus asta, a murmurat bătrânul.
Dar a făcut-o într-un mod resemnat. Ascultător priceput cum
era, ştia că nu fusese ascultat.
Jax a pornit la drum în dimineaţa următoare, urmând luna
sus în munţi.
În cele din urmă a găsit o bucată mare, plată, de pământ
amplasată pe cele mai înalte vârfuri.
Jax a scos bucata strâmbă de lemn şi, bucată cu bucată, a
început să desfăşoare casa. Cu toată noaptea în faţă, spera
să termine cu mult înainte ca luna să răsară.
Dar casa era mult mai mare decât s-a gândit, mai mult un
conac decât o simplă colibă. Ba mai mult, desfăşurarea era
mult mai complicată decât se aştepta. Când luna a ajuns în
vârful cerului, era încă departe de a fi terminat.
Poate că Jax se grăbea din această cauză. Poate că era
nesăbuit. Sau poate că era doar faptul că Jax era ghinionist
ca întotdeauna.
La final, rezultatul a fost acelaşi: conacul era magnific, uriaş
şi întins. Dar nu se îmbinase corespunzător. Erau scări care
duceau în lateral în loc de în sus. Unele camere aveau prea
puţine ziduri sau prea multe. Multe camere n-aveau tavan,
iar deasupra arătau un cer plin de stele ciudate, nefamiliare.
Totul din acel loc era uşor înclinat. Dintr-o cameră puteai
privi pe fereastră la florile de primăvară, în timp ce în capătul
holului ferestrele erau acoperite cu gheaţă. Putea fi timpul
pentru micul dejun în sala de bal, în timp ce amurgul
umplea un dormitor din apropiere.
Pentru că nimic din casă nu era corect, niciuna dintre uşi
sau ferestre nu se potrivea bine. Puteau fi închise, chiar şi
încuiate, dar niciodată repede. Şi, la cât de mare era, conacul
avea o mulţime de uşi şi de ferestre, aşa că erau o mulţime
de feluri atât de a intra, cât şi de a ieşi.
Jax nu şi-a bătut capul cu asta. În schimb, a alergat în cel
mai înalt turn şi şi-a dus fluierul la buze. A cântat un cântec
frumos sub cerul nopţii senine. Nu era un simplu tril de

1535
pasăre, era o melodie care venea din inima lui frântă. Era
puternică şi tristă. Flutura ca o pasăre cu o aripă ruptă.
Auzind-o, luna a coborât la turn. Palidă şi rotundă şi
frumoasă, a stat înaintea lui Jax în toată splendoarea ei şi,
pentru prima dată în viaţa lui, a simţit o singură suflare de
bucurie.
Au vorbit atunci în vârful turnului. Jax povestindu-i viaţa lui,
pariul şi călătoria lungă de unul singur. Luna l-a ascultat şi
a râs şi a zâmbit.
Dar în cele din urmă s-a uitat cu dor spre cer.
Jax ştia ce înseamnă.
— Rămâi cu mine, a insistat. Nu pot fi fericit decât dacă tu
eşti a mea.
— Trebuie să plec, a zis ea. Cerul e casa mea.
— Am făcut o casă pentru tine, a zis Jax arătând spre
conacul vast de mai jos. E suficient cer pentru tine aici. Un
cer gol, care e numai al tău.
— Trebuie să plec, a zis ea. Am fost plecată prea mult timp.
A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o apuce, dar s-a oprit.
— Timpul e cum ni-l facem, a zis el. Dormitorul tău poate fi
iarna sau primăvara, după cum doreşti.
— Trebuie să plec, a zis ea privind în sus. Dar mă voi
întoarce. Sunt veşnică şi neschimbătoare. Şi dacă o să-mi
cânţi din fluier, te voi vizita din nou.
— Ţi-am dat trei lucruri, a zis el. O melodie, o casă şi inima
mea. Dacă trebuie să pleci, îmi dai trei lucruri în schimb?
Ea a râs, dându-şi mâinile în lături. Era goală ca luna.
— Ce pot avea să-ţi las? Dar dacă e ceva al meu de dat, cere
şi ţi se va da.
Jax a observat că gura îi era uscată.
— Prima dată voi cere o atingere a mâinii tale.
— O mână o cuprinde pe alta şi am să-ţi îndeplinesc cererea.
S-a întins către el, cu mâna netedă şi puternică. La început a
părut rece, apoi minunat de caldă. Se făcuse pielea de găină
în sus şi-n jos pe braţele lui Jax.
— În al doilea rând, te-aş ruga pentru un sărut, a spus el.
— O gură o savurează pe alta şi am să-ţi îndeplinesc cererea.

1536
S-a aplecat mai aproape de el. Respiraţia ei era dulce, buzele
tari ca un fruct. Sărutul i-a tras lui Jax aerul din plămâni, şi
pentru prima dată în viaţa lui gura i s-a curbat în începutul
unui zâmbet.
— Şi care e al treilea lucru? a întrebat luna.
Ochii ei erau negri şi înţelepţi, zâmbetul ei era plin şi
cunoscător.
— Numele tău, a expirat Jax. Cu care să te numesc.
— Un corp… a început luna, păşind înainte cu nerăbdare.
Apoi s-a oprit.
— Doar numele meu? a întrebat ea trecându-şi mâna în jurul
taliei lui.
Jax a dat din cap.
Ea s-a aplecat şi i-a vorbit cu căldură aproape de ureche.
— Ludis.
Şi Jax a scos cutia neagră de fier, închizând capacul şi
prinzându-i numele în interior.
— Acum am numele tău, a zis el cu fermitate. Deci, am pus
stăpânire peste tine. Şi eu spun că trebuie să stai cu mine
pentru totdeauna, ca să pot fi fericit.
Şi aşa a fost. Caseta nu mai era rece în mâna lui. Era caldă
şi în interior îi putea simţi numele, zburând ca o molie care
se loveşte de un geam.
Poate că Jax fusese prea lent în închiderea cutiei. Poate că a
bâjbâit cu încuietoarea. Sau poate pur şi simplu avea ghinion
în toate lucrurile. Dar în final, a reuşit să prindă doar o
bucată din numele lunii, nu pe tot.
Deci, Jax putea s-o păstreze pentru un timp, dar ea mereu
aluneca departe de el. De la conacul lui stricat înapoi la
lumea noastră. Totuşi, el are o bucată din numele ei, şi aşa
ea trebuie să se întoarcă mereu.
•••
Hespe a privit în jur, la noi, zâmbind.
— Şi de asta luna se schimbă mereu. Şi acolo o ţine Jax când
ea nu e pe cerul nostru. A prins-o şi o ţine în continuare. Dar
dacă e sau nu fericit, doar el ştie.
S-a aşternut un lung moment de tăcere.

1537
— Asta e o poveste dată dracului, a zis Dedan.
Hespe s-a uitat în jos şi deşi lumina focului a făcut dificil de
spus, aş fi pariat un bănuţ că roşea. Hespe cea tare, pe care
n-aş fi bănuit-o capabilă de vreun strop de roşeaţă.
— Mi-a luat mult timp să mi-o amintesc pe toată, a zis ea.
Mama obişnuia să mi-o spună când eram mică. În fiecare
noapte, mereu la fel. Spunea că a învăţat-o de la mama ei.
— Păi, va trebui să faci tot posibilul să le-o spui şi fiicelor
tale, a zis Dedan. O poveste ca asta e prea bună ca să fie
lăsată să cadă pe marginea drumului.
Hespe a zâmbit.
•••
Din păcate, acea seară domoală a fost ca liniştea dinaintea
furtunii. A doua zi Hespe a făcut un comentariu care i-a
provocat lui Dedan un acces de furie şi timp de două ore abia
dacă s-au uitat unul la altul fără să şuiere ca pisicile
furioase.
Dedan a încercat să convingă pe toată lumea că ar trebui să
renunţăm la căutare şi, în schimb, să ne angajăm pe post de
gardieni pentru caravane, sperând că bandiţii vor ataca.
Marten a spus că asta are la fel de mult sens ca încercarea
de a găsi o capcană de urs punându-ţi piciorul în ea. Marten
avea dreptate, dar asta nu i-a împiedicat pe Dedan şi pe
căutător să se dea unul la altul timp de două zile.
Două zile mai târziu, Hespe a scos un strigăt de alarmă
surprinzător de caracteristic unei fete în timp ce se scălda.
Am alergat în ajutorul ei, aşteptându-ne să dăm peste
bandiţi, dar, în schimb, l-am găsit pe Tempi gol în apa până
la genunchi. Hespe stătea pe jumătate îmbrăcată pe mal, cu
apa picurând de pe ea. Lui Marten i s-a părut hilar. Lui
Hespe nu.
Şi singurul lucru care l-a ţinut pe Dedan să nu izbucnească
furios şi să-l atace pe Tempi a fost faptul că nu şi-a putut da
seama cum ar putea să atace un om gol fără să se uite în
direcţia lui sau fără să-l atingă.
În ziua următoare, vremea a devenit ceţoasă şi umedă,
modificând starea de spirit a tuturor şi încetinindu-ne

1538
căutarea şi mai mult.
Apoi a început să plouă.

1539
 CAPITOLUL 89
Pierzând lumina

Ultimele patru zile au fost acoperite de nori şi de-o ploaie

nesfârşită. La început, copacii ne-au oferit adăpost, dar am
descoperit curând că frunzele de deasupra capului doar
reţineau apa şi cea mai mică rafală de vânt trimitea în jos
picăturile grele de ploaie care se adunaseră în timp. Asta
însemna că şi dacă ploua, şi dacă nu, eram picuraţi şi
stropiţi.
Poveştile de după cină s-au oprit. Pe Marten îl prinsese
răceala şi când i s-a înrăutăţit, a devenit ursuz şi sarcastic.
Şi cu două zile în urmă pâinea se umezise.
Poate că nu pare mare lucru, dar dacă aţi încercat vreodată
să mâncaţi o bucată de pâine umedă după o zi de mers prin
ploaie, ştiţi în ce fel de stare de spirit te aduce.
Dedan devenise de-a dreptul imposibil de controlat. Ezita şi
se plângea la cele mai simple sarcini. Ultima dată când
plecase în oraş după provizii, cumpărase o sticlă de poşircă
în loc de cartofi, unt şi coardă pentru arc. Hespe îl lăsase în
urmă la Crosson şi el nu venise înapoi în tabără până
aproape de miezul nopţii, beat mort şi cântând destul de tare
pentru a face şi morţii să-şi astupe urechile.
Nu m-am deranjat să-i fac observaţie. Ascuţită cum era limba
de actor, el era, evident, imun la ea. În schimb, am aşteptat
până a adormit, am turnat poşirca rămasă pe foc şi-am lăsat
sticla în cărbuni, ca s-o vadă. După aceea şi-a oprit
mormăitul la adresa mea şi a rămas într-o tăcere soră cu
moartea. Deşi liniştea era drăguţă, ştiam că era un semn
rău.
Având în vedere iritarea în creştere a tuturor, am decis ca
fiecare dintre noi să caute semne pe cont propriu. Asta în
parte din cauză că mersul pe urmele cuiva pe terenul umed
era un mod sigur de a rupe în bucăţi pământul şi a lăsa o
urmă. Dar un alt motiv era că am ştiut că dacă-i trimit pe

1540
Dedan şi Hespe împreună, eventuala lor ceartă ar fi alertat
orice bandit pe-o distanţă de cincisprezece mile.
•••
M-am întors în tabără ud leoarcă şi mizerabil. Se părea că
cizmele pe care le cumpărasem în Severen nu aveau nicio
pojghiţă care să ţină apa departe, astfel încât absorbeau apa
de ploaie ca nişte bureţi. Seara puteam să le usuc la căldura
focului şi cu un pic de magie simpatetică discretă. Dar cum
făceam trei paşi, se udau din nou. Astfel, mai presus de
toate, picioarele mele erau reci şi umede de zile întregi.
Era a douăzeci şi noua zi în Eld, şi când am trecut peste
creasta mică după care ascunsesem de curând tabăra, i-am
văzut pe Dedan şi Hespe aşezaţi pe părţi opuse ale focului,
ignorându-se reciproc. Hespe îşi ungea sabia. Dedan înţepa
pământul din faţa lui cu un băţ ascuţit.
Nici eu n-aveam chef de făcut conversaţie. Sperând ca
liniştea să ţină, m-am dus lângă foc fără să spun nimic.
Doar că nu exista niciun foc.
— Ce s-a întâmplat cu focul? am întrebat stupid.
Era destul de evident ce se întâmplase. Fusese lăsat până
când beţele se arseseră şi cenuşa se umezise.
— Nu e rândul meu să aduc lemne, a spus Hespe sarcastic.
Dedan înţepa pământul cu băţul său. Am observat
începuturile unei vânătăi sus pe obrazul lui.
Nu voiam decât ceva fierbinte de mâncare şi zece minute cu
picioarele uscate. Nu m-ar fi făcut fericit, dar m-ar fi adus
mai aproape de fericire decât fusesem toată ziua.
— Sunt surprins că voi doi puteţi face pipi fără ajutor, am
scuipat.
Dedan s-a uitat la mine.
— Ce vrei să spui?
— Când Alveron m-a rugat să-i fac acest serviciu, mi-a dat de
înţeles că voi fi ajutat de adulţi, nu de-o mână de copii de
şcoală.
Dedan a plesnit.
— Nu ştii ce a…
L-am întrerupt.

1541
— Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de ce vă certaţi. Nu-mi pasă ce ţi-
a zis. Îmi pasă că focul e stins. Tehlu din ceruri, un câine
dresat ar fi de mai mult ajutor!
Expresia lui Dedan a înţepenit într-o tensiune cunoscută.
— Poate dacă…
— Taci din gură, am zis. Aş asculta mai degrabă un măgar
cum rage decât să-mi pierd timpul cu ce vrei să spui. Când
m-am întors în tabără m-am aşteptat să găsesc foc şi ceva de
mâncare. Dacă vă depăşeşte, voi face tot posibilul să găsesc
un copil de cinci ani, să vină din Crosson să aibă grijă de voi
doi.
Dedan a rămas pe loc. Vântul a bătut peste copacii de
deasupra noastră, trimiţând în jos picături grele, care au
răpăit pe pământ.
— Eşti pe drumul spre o masă pe care n-o vei putea digera,
băiete.
Mâinile i s-au încleştat în pumni, iar eu mi-am băgat mâna
în buzunar pentru a scoate momâia făcută pentru el cu două
zile în urmă. Mi-am simţit stomacul strângându-se de frică şi
furie.
— Dedan, dacă faci un singur pas spre mine, voi pune o atât
de mare durere pe tine, încât mă vei implora să te omor.
L-am privit drept în ochi.
— Acum sunt iritat. Nici nu te gândi să mă faci să fiu furios.
S-a oprit şi aproape l-am putut auzi gândindu-se la fiecare
poveste pe care o auzise vreodată despre Taborlin cel Mare.
Foc şi fulgere.
A fost un moment lung de tăcere, în care ne-am uitat unul la
altul fără a clipi.
Din fericire, în acel moment Tempi s-a întors în tabără,
risipind tensiunea. Simţindu-mă un pic ridicol, m-am dus la
jăratic, ca să văd dacă-l puteam reaprinde. Dedan s-a dus
printre copaci, am sperat că în căutare de lemne. În acel
moment nu-mi păsa dacă era rennel sau altceva.
Tempi s-a aşezat alături de focul stins. Poate că dacă n-aş fi
fost ocupat, aş fi putut să observ ceva ciudat în felul cum se
mişca. Sau, din nou, poate că nu. Chiar dacă pentru un

1542
barbar semieducat ca mine stările de spirit ale ademilor sunt
dificil de citit.
Când am reuşit să readuc focul încet la viaţă, am început să
regret felul în care gestionasem situaţia. Numai acel gând m-
a oprit să-l lovesc pe Dedan când s-a întors cu un braţ de
lemne ude şi le-a lăsat la marginea focului meu abia aprins,
împrăştiindu-l.
Marten s-a întors la scurt timp după ce am reconstruit focul
a doua oară. S-a aşezat la marginea lui şi şi-a desfăcut
mâinile. Ochii lui erau scufundaţi şi întunecaţi.
— Te simţi mai bine? l-am întrebat.
— Mult mai bine.
Vocea lui scârţâia udă în piept, sunând mai rău decât în acea
dimineaţă. Îmi făceam griji pentru sunetul pe care-l făcea
respiraţia lui, pentru pneumonie, pentru febră.
— Îţi voi face un ceai care îţi va mai linişti gâtul un pic, am
sugerat fără prea multă speranţă.
Îmi respinsese toate ofertele de ajutor din ultimele zile.
A ezitat, apoi a dat din cap. Când am încălzit apa, a avut o
criză de tuse violentă, care a durat aproape un minut. Dacă
ploaia nu se oprea în seara aia, eram nevoiţi să mergem în
oraş şi să aşteptăm ca el să se recupereze. Nu puteam risca
să facă pneumonie sau să ne dea de gol poziţia în faţa
santinelelor bandiţilor tuşind.
I-am dat ceaiul şi Tempi s-a agitat în locul unde stătea la
marginea focului.
— Am ucis doi oameni azi, a zis el.
A fost un moment lung de tăcere uluită. Ploaia lovea
pământul din jurul nostru. Focul şuiera şi scuipa.
— Poftim? l-am întrebat neîncrezător.
— Am fost atacat de doi bărbaţi din spatele copacilor, a zis
calm Tempi.
Mi-am frecat ceafa.
— La naiba, Tempi, de ce n-ai spus nimic până acum?
M-a privit de la egal la egal şi degetele lui au făcut un cerc
necunoscut.
— Nu e uşor să omori doi oameni, a spus el.

1543
— Eşti rănit? a întrebat Hespe.
Tempi şi-a întors privirea spre ea. Ofensat. Îi înţelesesem
greşit comentariul anterior. Nu lupta în sine o găsise dificilă.
Ci faptul că ucisese doi oameni.
— Am avut nevoie de timp ca să-mi pun gândurile în ordine.
Şi am aşteptat să fie toţi aici.
Am încercat să-mi amintesc gestul pentru scuze, dar a
trebuit să mă mulţumesc cu tristeţe, în schimb.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat calm, în timp ce jonglam
cu nervii întinşi la maximum.
Tempi a făcut o pauză ca să-şi aleagă cuvintele.
— Încercam să găsesc urme, când doi bărbaţi au sărit din
copaci.
— Cum arătau? a întrebat Dedan, luându-mi-o înainte cu
întrebarea.
O altă pauză.
— Unul cât tine, cu braţele mai lungi decât ale mele, mai
puternic decât mine, dar lent. Mai lent ca tine.
Expresia lui Dedan s-a întunecat, ca şi cum nu putea decide
dacă a fost insultat.
— Celălalt era mai mic şi mai rapid. Ambele lor săbii erau
mari şi groase. Cu tăişuri pe ambele muchii. Atât de lungi.
Şi-a deschis mâinile la aproape un metru.
M-am gândit că descrierea releva mai multe despre Tempi
decât despre bărbaţii cu care se luptase.
— Unde s-a întâmplat? Acum cât timp?
A arătat în direcţia în care căutasem.
— Cam un kilometru jumate. La mai puţin de-o oră.
— Crezi că te aşteptau?
— Nu erau acolo când am trecut eu, a zis Marten defensiv.
A tuşit cu stropi, rupând tusea adânc în piept şi scuipând
ceva gros pe pământ.
— Dacă aşteptau, n-o făceau de mult.
Tempi a ridicat din umeri elocvent.
— Ce fel de armură aveau? a întrebat Dedan.
Tempi a rămas tăcut pentru un moment, apoi s-a întins să-
mi atingă cizma.

1544
— Asta?
— Piele? i-am sugerat.
A dat din cap.
— Piele. Tare şi cu ceva de metal.
Dedan s-a relaxat un pic.
— Măcar ştim ceva.
S-a gândit, apoi s-a uitat brusc la Hespe.
— Ce? Ce-a fost privirea asta pe care mi-ai aruncat-o?
— Nu m-am uitat la tine, a zis Hespe rece.
— Ba aşa ai făcut. Ţi-ai dat ochii peste cap.
S-a uitat la Marten.
— Ai văzut-o dându-şi ochii peste cap, nu?
— Tăceţi. Din gură, am mârâit la ei.
Surprinzător, s-a aşternut liniştea. Mi-am apăsat palmele pe
ochi şi am dat situaţiei noastre un moment de gândire
neîntreruptă.
— Marten, câtă lumină mai avem?
S-a uitat la cerul de culoarea ardeziei.
— Cam o oră şi jumătate, a scârţâit el. Destul să le dăm de
urmă. Apoi, poate un sfert de oră de lumină slabă după
aceea. Soarele va coborî rapid în spatele norilor ăstora.
— Te simţi în stare să alergi puţin azi? l-am întrebat.
Rânjetul lui m-a surprins.
— Dacă-i putem găsi pe ticăloşi în seara asta, hai s-o facem.
M-au ţinut destul prins în locul ăsta uitat de Dumnezeu.
Am dat din cap, m-am întins şi am luat un vârf de cuţit de
cenuşă umedă din foculeţul jalnic. Am frecat-o între degete
gânditor, apoi m-am şters pe o cârpă mică şi am băgat-o în
mantie. N-ar fi fost o sursă bună de căldură, dar orice era
mai bine decât nimic.
— Bine, am zis. Tempi ne va conduce la cadavrele lor, apoi
vom vedea dacă putem să le găsim urmele spre tabără.
M-am ridicat.
— Hei! a zis Dedan, ridicând mâinile. Cum rămâne cu noi?
— Tu şi Hespe staţi aici şi păziţi tabăra.
Mi-am muşcat limba să nu adaug şi încercaţi să ţineţi focul să
nu se stingă.

1545
— De ce? Haideţi să mergem cu toţii. Le putem face felul în
seara asta!
S-a ridicat în picioare.
— Şi ce facem dacă sunt doisprezece? l-am întrebat cu cel
mai tăios ton al meu.
S-a oprit, dar n-a dat înapoi.
— Vom avea elementul-surpriză.
— Nu vom avea elementul-surpriză dacă mergem toţi cinci
tropăind, i-am spus aprig.
— În cazul ăsta, tu de ce te duci? a întrebat Dedan. Ar putea
să se ducă doar Tempi şi Marten.
— Mă duc fiindcă e nevoie să văd cu ce ne confruntăm. Eu
sunt cel care va face planul care ne va ţine în viaţă.
— De ce ar trebui un vlăstar ca tine să facă planul?
— Pierdem lumina, a intervenit slab Marten.
— Binecuvântat fie Tehlu, vorbeşte o voce a raţiunii.
M-am uitat la Dedan.
— Noi mergem. Voi staţi. Ăsta-i un ordin.
— Un ordin? a repetat Dedan cu scepticism întunecat.
Pentru o clipă ne-am privit unul pe altul ameninţător, apoi
m-am întors şi l-am urmat pe Tempi printre copaci. Tunetul
mormăia pe cerul de deasupra noastră. Un vânt se mişca
printre copaci, curăţând ploaia mocnită care nu se mai
termina. În locul ei începuse să cadă o ploaie constantă.

1546
 CAPITOLUL 90
Să cânţi un cântec despre asta

Tempi a ridicat crengile de pin care-i acopereau pe cei doi

bărbaţi. Puşi cu grijă pe spate, arătau ca şi cum ar fi dormit.
Am îngenuncheat lângă cel mai mare, dar înainte să mă uit
mai bine, am simţit o mână pe umăr.
Privind înapoi, l-am văzut pe Tempi clătinând din cap.
— Ce? am întrebat.
Ne mai rămăsese mai puţin de-o oră de lumină. Avea să fie
destul de dificil să găsim tabăra bandiţilor fără să fim prinşi.
Să faci asta într-o furtună neagră ca smoala ar fi fost un
coşmar.
— N-ar trebui, a zis el. Ferm. Serios. Tulburarea morţilor nu e
lethani.
— Trebuie să ştiu cine sunt duşmanii noştri. Pot afla de la ei
lucruri care ne vor ajuta.
Gura lui aproape s-a încruntat dezaprobator.
— Magie?
Am scuturat din cap.
— Doar mă uit.
Am făcut semn către ochii mei, apoi am bătut pe tâmplă.
— Gândire.
Tempi a dat din cap. Dar când am întors corpurile, i-am
simţit din nou mâna pe umăr.
— Trebuie să mă întrebi. Sunt morţii mei.
— Ai fost deja de acord, am punctat.
— Să întrebi e un lucru corect, a zis el.
Am tras adânc aer în piept.
— Pot să mă uit la morţii tăi, Tempi?
A dat din cap o dată, oficial.
M-am uitat spre locul unde Marten îşi inspecta atent corzile
arcului sub un copac din apropiere.
— Vrei să vezi dacă le poţi găsi urmele?
A dat din cap şi s-a tras de lângă copac.

1547
— Aş începe de-acolo.
I-am arătat spre sud, între două culmi.
— Ştiu să-mi fac meseria, a zis în timp ce pleca, punându-şi
arcul pe umăr.
Tempi s-a îndepărtat doi paşi şi eu mi-am întors atenţia la
cadavre.
Unul era chiar mai mare decât Dedan, un om mare cât un
taur. Erau mai bătrâni decât mă aşteptam şi mâinile lor
aveau bătături care marcau ani lungi de lucru cu armele. Nu
erau băieţi nemulţumiţi de la fermă. Erau veterani.
— Le-am găsit urmele, a zis Marten, surprinzându-mă. N-
auzisem sunetul făcut de el când se apropiase, din cauza
murmurului ploii care cădea.
— Sunt clare ca lumina zilei. Chiar şi-un preot beat le-ar
putea urma. A fost o licărire de fulger pe cer şi un
acompaniament de bubuieli de tunet. Ploaia a început să
cadă mai tare. M-am încruntat şi mi-am strâns mai bine pe
umeri pelerina îmbibată cu apă a căldărarului. Marten şi-a
ridicat capul şi a lăsat ploaia să-i cadă complet pe faţă.
— Mă bucur că, în sfârşit, vremea asta ne face un bine, a zis
el. Cu cât plouă mai mult, cu atât ne va fi mai uşor să ne
strecurăm şi să plecăm de la tabăra lor.
Şi-a şters mâinile pe cămaşa din care picura apa şi a ridicat
din umeri.
— În plus, tot nu ne-am putea uda mai mult decât suntem
deja.
— Ai dreptate, am zis, ridicându-mă în picioare.
Tempi a acoperit corpurile cu ramuri şi Marten ne-a condus
spre sud.
•••
Marten a îngenuncheat să examineze ceva pe pământ şi am
avut ocazia să-l prind din urmă.
— Suntem urmăriţi, am zis, fără să mă deranjez să şoptesc.
Erau la cel puţin douăzeci de metri în spatele nostru, iar
ploaia curgea printre copaci cu un zgomot ca de valuri pe
ţărm.
A dat din cap şi-a pretins că arată ceva cu degetul spre

1548
pământ.
— Nu credeam că i-ai văzut.
Am zâmbit şi mi-am dat apa de pe faţă cu mâna udă.
— Nu eşti singurul de-aici cu ochi. Câţi crezi că sunt?
— Doi, poate trei.
Tempi s-a tras mai aproape de noi.
— Doi, a zis el cu certitudine în glas.
— Eu am văzut doar unul, am admis. Cât de aproape suntem
de tabăra lor?
— Habar n-am. Ar putea fi peste dealul următor. Ar putea fi
la mile distanţă. Există doar seturile astea două de urme, iar
eu nu pot mirosi niciun foc.
S-a ridicat şi a început să urmeze poteca din nou, fără să se
uite înapoi.
Am împins o ramură joasă deoparte când a trecut Tempi şi
am prins o licărire de mişcare în spatele nostru, care n-avea
nimic de-a face cu vântul sau ploaia.
— Hai să trecem peste următoarea creastă şi să punem o
capcană mică.
— Mi se pare corect, a fost Marten de acord.
Făcându-ne semn să aşteptăm, Marten s-a lăsat în jos şi a
mers pe furiş până în vârful deluşorului. M-am luptat cu
nevoia de a privi înapoi în timp ce el se uita peste buza
dealului, apoi a sărit pe partea cealaltă.
A fost o explozie de lumină când un fulger a lovit în
apropiere. Tunetul a fost ca un pumn în piept. Am tresărit.
Tempi a rămas neclintit.
— E ca acasă, a zis el zâmbind slab.
N-a făcut nicio încercare de a-şi înlătura apa de pe faţă.
Marten ne-a făcut semn cu mâna şi l-am urmat peste vârf.
După ce-am ieşit din raza vizuală a oricui ne urmărea, m-am
uitat repede în jur.
— Continuaţi să urmaţi poteca de până la molidul ăla
răsucit, apoi întoarceţi-vă.
Am arătat.
— Tempi se ascunde acolo. Marten în spatele copacului
căzut. Eu mă duc în spatele pietrei ăleia. Marten va face

1549
prima mutare. Faceţi cum vreţi, dar probabil cel mai bine ar
fi dacă aţi aştepta până când trec de butucul căzut. Încercaţi
să-l lăsaţi pe unul dintre ei în viaţă, dacă e posibil, dar nu-i
putem lăsa să scape sau să facă prea mult zgomot.
— Tu ce vei face? a întrebat Marten în timp ce ne grăbeam să
lăsăm un set clar de urme până la molidul răsucit.
— Mă voi feri din calea lor. Voi doi sunteţi mai bine echipaţi
pentru treaba asta. Dar eu am vreo două trucuri dacă se
ajunge la asta.
Am ajuns la copac.
— Gata?
Marten a părut un pic surprins de rafala mea bruscă de
comenzi, dar ambii au dat din cap şi s-au dus repede la
locurile lor.
Am ocolit şi m-am ascuns în spatele unei ridicături obtuze de
piatră. De unde stăteam, am putut să văd urmele noastre în
noroi, amestecate cu cele pe care le urmam.
Dincolo de asta, l-am văzut pe Tempi poziţionându-se în
spatele unui stejar noduros, gros. În dreapta lui, Marten a
crestat o săgeată, a tras sfoara înapoi pe umăr şi a aşteptat
nemişcat ca o statuie.
Am scos cârpa care avea pe ea un vârf de cuţit de cenuşă şi o
bucată subţire de fier, ţinându-le pregătite în mână.
Stomacul mi s-a strâns când m-am gândit ce fusesem trimis
să fac aici: să vânez şi să ucid oameni. Adevărat, erau
oameni în afara legii şi criminali, cu toate astea oameni. Am
inspirat mai adânc şi-am încercat să mă relaxez.
Suprafaţa pietrei era rece şi aspră pe obrazul meu. Mi-am
încordat auzul, dar n-am putut distinge nimic de ploaia care
cădea întruna. M-am luptat cu nevoia de-a mă întinde
dincolo de marginea pietrei, pentru a-mi lărgi câmpul vizual.
Fulgerul a luminat din nou şi eu număram secundele până la
tunet, când o pereche de siluete s-a ivit în apropiere.
Am simţit o flacără apăsătoare de căldură în piept.
— Trage în ei, Marten, am spus cu voce tare.
Dedan s-a răsucit şi a stat cu faţa la mine cu sabia scoasă de
când am ieşit din ascunzătoare. Hespe era un pic mai calmă

1550
şi se oprise cu sabia pe jumătate scoasă din teacă.
Mi-am pus cuţitul deoparte şi m-am apropiat la câţiva paşi
de Dedan. Tunetul a trecut de noi când l-am prins şi i-am
ţinut privirea. Expresia lui era sfidătoare şi nu m-am
deranjat să-mi ascund furia. După un lung minut de tăcere
s-a uitat într-o parte, pretinzând că are nevoie să-şi dea apa
din ochi.
— Pune aia deoparte.
Am făcut semn din cap spre sabia lui. După o clipă de ezitare
a făcut-o.
Numai atunci am băgat înapoi în căptuşeala mantiei bucata
subţire de oţel fragil pe care o ţineam.
— Dacă am fi fost bandiţi, eraţi deja morţi.
Mi-am mutat privirea de la Dedan la Hespe şi înapoi.
— Duceţi-vă înapoi la tabără.
Expresia lui Dedan s-a schimbat.
— M-am săturat să vorbeşti cu mine de parcă aş fi un copil.
A ridicat un deget spre mine.
— Sunt pe lumea asta de mai mult timp decât tine. Nu sunt
prost.
Am retezat mai multe răspunsuri furioase care nu puteau
ajuta, ci ar fi făcut situaţia şi mai rea.
— N-am timp să mă cert cu tine. Pierdem lumina şi ne puneţi
în pericol. Duceţi-vă înapoi la tabără.
— Ar trebui să rezolvăm treaba în seara asta, a zis el. Am
doborât deja doi dintre ei şi probabil au mai rămas doar cinci
sau şase. Îi surprindem în întuneric, în mijlocul furtunii.
Bam. Bam. Mâine vom fi în Crosson pentru masa de prânz.
— Şi dacă sunt o duzină? Ce se întâmplă dacă sunt o
duzină? Ce se întâmplă dacă stau ascunşi într-o fermă? Ce
se întâmplă dacă ne găsesc tabăra în timp ce nu e nimeni
acolo? Toate proviziile noastre, mâncarea noastră şi lăuta
mea vor dispărea şi o capcană ne va aştepta când ne vom
întoarce. Numai pentru că voi n-aţi fost în stare să staţi pe
loc încă o oră.
Faţa lui s-a înroşit periculos şi m-am întors.
— Duceţi-vă înapoi la tabără. Vorbim despre asta diseară.

1551
— Nu, la naiba. Vin şi nu poţi să faci nici pe dracu’ să mă
opreşti.
Am strâns din dinţi. Partea cea mai rea era că avea dreptate.
N-aveam nicio cale să-mi aplic autoritatea. N-aveam ce face
repede ca să-l supun cu momâia din ceară pe care-o
făcusem. Şi am ştiut că ar fi fost opţiunea cea mai proastă cu
putinţă. Nu numai că l-ar fi transformat pe Dedan într-un
inamic desăvârşit, ci i-ar fi întors, fără îndoială, şi pe Hespe
şi Marten împotriva mea.
M-am uitat la Hespe.
— Tu de ce eşti aici?
I-a aruncat o privire rapidă lui Dedan.
— Avea de gând să vină singur. Am crezut că e mai bine să
rămânem împreună. Şi ne-am gândit bine. Nimeni nu va da
peste tabără. Am ascuns uneltele şi am stins focul înainte de
a pleca.
Am oftat puţin şi-am ascuns ciupitura inutilă de cenuşă într-
un buzunar al mantiei. Normal că aşa făcuseră.
— Dar sunt de acord, a zis ea. Ar trebui să încercăm să
terminăm în seara asta.
M-am uitat la Marten.
M-a privit cu oarecare sfială.
— Aş minţi dacă aş spune că n-aş vrea să se termine, a zis el,
apoi a adăugat repede: Dacă o putem face isteţ.
Poate c-ar fi spus mai multe, dar cuvintele i s-au prins în gât
şi a-nceput să tuşească.
M-am uitat la Tempi. Tempi m-a privit înapoi.
Cel mai rău era că eram de acord cu Dedan. Voiam să se
rezolve. Voiam un pat cald şi o masă decentă. Voiam să-l duc
pe Marten într-un loc uscat. Voiam să mă întorc la Severen,
unde să mă pot tolăni în recunoştinţa lui Alveron. Voiam s-o
găsesc pe Denna, să-i cer scuze şi să-i explic de ce-am plecat
fără o vorbă.
Numai un nebun înoată împotriva curentului.
— Bine.
M-am uitat în sus la Dedan.
— Dacă unul dintre prietenii tăi moare din cauza asta, va fi

1552
vina ta.
Am văzut o licărire de incertitudine traversându-i faţa, apoi
dispărând când şi-a închis gura. Spusese prea multe pentru
ca mândria să-l facă să dea înapoi.
Am ridicat un deget lung la el.
— Dar de-acum înainte fiecare dintre voi va trebui să facă
după cum spun. Voi asculta sugestiile voastre, dar eu dau
ordinele.
M-am uitat în jur. Marten şi Tempi au dat din cap imediat,
cu Hespe urmându-i imediat după. Dedan a dat din cap
uşor.
M-am uitat la el.
— Jură.
Ochii i s-au îngustat.
— Dacă mai faci încă o şmecherie ca asta când vom ataca în
seara asta, ne poţi omorî. N-am încredere în tine. Mai bine
plec în seara asta decât să intru în aşa ceva cu cineva în care
nu pot să am încredere.
A urmat un alt moment tensionat, dar înainte de a se întinde
prea mult, a intervenit Marten.
— Hai, Den. Băiatul are habar. A pus la punct ambuscada
asta mică în cam patru secunde. Tonul lui devenise glumeţ.
În plus, nu e rău ca nenorocitul de Brenwe… şi banii pentru
dănsuleţul ăla secret nu erau nici pe jumătate la fel de mulţi.
Dedan a rupt un zâmbet.
— Da, cred că ai dreptate. Cât timp rezolvăm în seara asta.
Nu m-am îndoit nicio clipă că Dedan avea să facă ce-l tăia
capul, dacă îi convenea mai mult.
— Jură că îmi vei urma ordinele.
A ridicat din umeri şi s-a uitat într-o parte.
— Da. Jur.
— Nu e de-ajuns. Jură pe numele tău.
Şi-a şters ploaia de pe faţă şi s-a uitat din nou la mine,
confuz.
— Ce?
M-am întors cu faţa la el şi i-am vorbit formal.
— Dedan, vei face ce spun eu în seara asta, fără întrebări

1553
sau ezitări? Dedan, juri pe numele tău?
A trecut de pe un picior pe altul pentru o clipă, apoi s-a
îndreptat un pic.
— Jur pe numele meu.
Am păşit mai aproape de el şi i-am zis Dedan foarte încet. În
acelaşi timp, am dat o explozie mică, infimă, de energie de
căldură momâii de ceară din buzunar. Nu era suficient
pentru a face ceva, dar suficient ca el s-o simtă doar pentru
un moment.
I-am văzut ochii mărindu-se şi i-am oferit cel mai bun
zâmbet ca al lui Taborlin cel Mare. Zâmbetul era plin de
secrete, larg şi încrezător, şi mai mult decât înfumurat. Era
un zâmbet care spunea o întreagă poveste.
— Am numele tău acum, am spus încet. Am pus stăpânire
peste tine.
Expresia de pe faţa lui aproape că valora o lună de bombăneli
de-ale lui. Am păşit înapoi şi mi-am şters zâmbetul de pe
faţă, rapid ca o pâlpâire de fulger. La fel de uşor cum ai da
jos o mască. Ceea ce, desigur, l-a făcut să se întrebe care
dintre expresii era reală, cea de băiat sau cea întrezărită a lui
Taborlin?
M-am întors înainte de a pierde momentul.
— Marten va cerceta în faţă. Eu şi cu Tempi îl vom urma
cinci minute mai târziu. Asta îi va da timp să le găsească
santinelele şi să vină înapoi să ne avertizeze. Voi doi veniţi în
urmă la zece minute după noi.
I-am aruncat lui Dedan o privire ascuţită şi am ridicat
ambele mâini, cu degetele răsfirate.
— Zece minute întregi. Va fi mai lent în felul ăsta. Dar e cel
mai sigur. Sugestii?
Nimeni n-a zis nimic.
— În regulă. Marten, e spectacolul tău. Vino înapoi dacă dai
de necaz.
— Contează pe asta, a zis el şi curând a ieşit din raza noastră
vizuală, pierzându-se în amestecul verde-maroniu al
frunzelor şi scoarţei de copac şi pietrelor şi ploii.
•••

1554
Ploaia a continuat să cadă, iar lumina începuse să dispară
când Tempi şi cu mine am urmat traseul, furişându-ne dintr-
un loc ascuns în altul. Zgomotul măcar nu era o preocupare,
fiindcă tunetul bubuia constant deasupra.
Marten a apărut fără avertisment din tufiş şi ne-a făcut semn
către adăpostul marginal al unui arţar înclinat.
— Tabăra lor e chiar în faţă, a spus el. Sunt urme peste tot şi
am văzut lumina de la focul lor.
— Câţi sunt?
Marten a clătinat din cap.
— Nu m-am apropiat atât de mult. De cum am văzut diferite
seturi de urme, m-am întors. N-am vrut să vă luaţi după
urme greşite şi să vă rătăciţi.
— Cât de departe?
— Cam la un minut distanţă. Focul se vede de-aici, dar
tabăra lor e pe partea cealaltă a dealului.
M-am uitat la feţele celor doi tovarăşi în lumina joasă.
Niciunul dintre ei nu părea agitat. Erau potriviţi pentru genul
ăsta de treabă, antrenaţi pentru aşa ceva.
Marten avea abilităţile unui urmăritor şi arcaş. Tempi avea
abilitatea legendară a unui adem.
Poate că şi eu m-aş fi simţit calm dacă aş fi avut ocazia să
pregătesc un plan, câteva trucuri de magie simpatetică care
ar fi putut înclina balanţa în favoarea noastră. Dar Dedan îmi
distrusese toate speranţele insistând să atacăm în seara aia.
N-aveam nimic, nici măcar o legătură slabă cu un foc
îndepărtat.
M-am oprit din meditaţie înainte de a transforma emoţiile în
panică.
— Să mergem, atunci, am zis, încântat de timbrul calm al
vocii mele.
Ne-am strecurat tustrei înainte când ultima bucată de
lumină sângera încet din cer.
În cenuşiu, Marten şi Tempi erau dificil de văzut, iar asta m-
a liniştit. Dacă era greu pentru mine, pentru santinele era
aproape imposibil să ne vadă de la distanţă.
Curând am văzut lumina focului reflectându-se pe

1555
dedesubtul ramurilor înalte din faţă. Mergând pe burtă, i-am
urmat pe Marten şi Tempi la marginea unei creste abrupte,
devenită alunecoasă din cauza ploii. Mi s-a părut că văd o
urmă de mişcare în faţa noastră.
Apoi a lovit un fulger. În întunericul profund a fost de-ajuns
ca să mă orbească, dar nu înainte ca noroioasa creastă să fie
luminată orbitor.
Un bărbat înalt se afla pe creastă, cu un arc pregătit. Tempi
s-a ghemuit la câţiva paşi de creastă, îngheţat în mişcarea de
a-şi aşeza picioarele atent. Deasupra lui era Marten.
Bătrânul urmăritor s-a pus într-un genunchi, armându-şi şi
el arcul.
Fulgerul mi-a arătat toate astea într-o lumină puternică, apoi
m-a lăsat orb. Tunetul a venit după o clipă, asurzindu-mă de
asemenea. M-am aruncat la pământ şi m-am dat peste cap,
frunzele ude şi murdăria lipindu-mi-se de faţă.
Când am deschis ochii, n-am mai văzut decât fantomele
albastre pe care fulgerul le lăsase dansând în faţa ochilor
mei. N-a fost niciun strigăt. Dacă santinela a scos unul, a
fost acoperit de tunet. M-am întins nemişcat până când mi-a
revenit vederea. Mi-a luat o clipă lungă, fără suflare, să-l
găsesc pe Tempi. Era la vreo patru metri pe creastă,
îngenuncheat peste o formă întunecată. Santinela.
M-am apropiat, orbecăind printre ferigi ude şi frunze pline de
noroi.
Fulgerul a licărit din nou deasupra noastră, mai uşor de data
asta, şi am văzut coada uneia dintre săgeţile lui Marten
ieşind în unghi din pieptul santinelei. Penele se slăbiseră şi
fluturau în vânt ca un steguleţ îmbibat cu apă.
— Mort, a zis Tempi când Marten şi cu mine eram destul de
aproape pentru a auzi.
Mă îndoiam. Nici chiar o rană adâncă în piept nu poate ucide
un om atât de repede. Dar când m-am apropiat, am văzut
unghiul săgeţii. Fusese o lovitură în inimă. M-am uitat la
Marten amuzat.
— Asta-i o lovitură despre care ar trebui să se cânte o
melodie, am zis liniştit.

1556
— Noroc.
A respins ideea, îndreptându-şi atenţia spre vârful crestei, la
câţiva paşi deasupra noastră.
— Să sperăm că mi-au mai rămas câteva, a spus începând să
se târască.
Târându-mă după el, l-am prins cu coada ochiului pe Tempi
încă în genunchi lângă omul căzut. Se aplecase mai aproape,
ca şi cum i-ar fi şoptit cadavrului.
Apoi am văzut tabăra şi toată vaga curiozitate despre
ciudăţenia ademului mi-a ieşit din minte.

1557
 CAPITOLUL 91
Flacără, tunet, copac rupt

Dealul pe care am urcat făcea un semicerc larg, ţinând

tabăra bandiţilor în centrul unei semiluni de protecţie.
Rezultatul era că tabăra era aşezată pe fundul unui bol larg,
de mică adâncime. Din poziţia noastră am văzut că partea
deschisă a bolului era delimitată de un curs de apă, care se
curba înăuntru şi-n afară.
În centrul bolului crescuse ca un pilon trunchiul unui stejar
falnic, adăpostind tabăra cu crengile lui uriaşe. Două focuri
ardeau tăcut de fiecare parte a stejarului uriaş. Ambele ar fi
fost mari cât focurile de tabără dacă n-ar fi fost vremea aia.
Aşa, abia dacă revărsau suficientă lumină pentru a dezvălui
tabăra.
Tabără e un termen înşelător, campament ar fi unul mai
bun. Erau şase corturi de teren, scurte şi înclinate, cea mai
mare parte destinate pentru dormit şi depozitarea
echipamentului. Al şaptelea cort era aproape un pavilion mic,
dreptunghiular şi suficient de mare pentru câţiva oameni în
picioare.
Şase bărbaţi stăteau ghemuiţi în apropierea focului pe bănci
improvizate. Se înghesuiau de ploaie, toţi având priviri dure
şi aspectul unor soldaţi cu experienţă care au suferit mult
timp.
M-am lăsat înapoi sub linia coamei şi am fost surprins să nu
simt deloc teamă. M-am întors către Marten şi am văzut că
avea ochii un pic sălbatici.
— Câţi crezi că sunt? am întrebat.
Ochii lui au licărit gânditori.
— Cel puţin doi la fiecare cort. Dacă şeful lor stă în cortul cel
mare, înseamnă treisprezece, şi noi am omorât trei. Deci,
zece. Zece, cel puţin.
Şi-a lins buzele nervos.
— Dar ar putea să doarmă chiar şi patru în cort, şi în cortul

1558
cel mare ar putea dormi încă cinci în plus faţă de lider. Asta
îi face treizeci, minus trei.
— Deci, în cel mai bun caz suntem depăşiţi numeric cu doi la
unu, am zis. Îţi convine cifra asta?
Ochii lui s-au mutat spre coamă, apoi înapoi la mine.
— Nu m-ar deranja doi la unu. Avem elementul-surpriză,
suntem atât de aproape.
S-a oprit şi a tuşit în mânecă. A scuipat.
— Dar sunt douăzeci acolo. Pot s-o simt în ouă.
— Poţi să-l convingi pe Dedan?
A dat din cap.
— O să mă creadă. Nu e nici pe jumătate măgarul care pare
că e în cea mai mare parte a timpului.
— Bine.
M-am gândit scurt.
— Evenimentele s-au întâmplat mult mai rapid decât pot să
le spun cu voce tare.
Deci, în ciuda a tot ce se întâmplase, Dedan şi Hespe erau
încă la cinci-şase minute în spatele nostru.
— Du-te şi întoarce-i pe cei doi înapoi, i-am zis lui Marten.
Apoi vino înapoi pentru Tempi şi pentru mine.
A părut nesigur.
— Eşti sigur că nu vrei să vii acum? Nu ştim când se
schimbă garda.
— Îl am pe Tempi cu mine. În plus, ar trebui să-ţi ia doar
câteva minute. Vreau să văd dacă reuşesc să aflu cam câţi
sunt.
Marten s-a grăbit, iar eu şi cu Tempi ne-am târât înapoi în
vârful crestei. După o clipă s-a târât atât de aproape de mine,
că partea stângă a corpului său presa partea mea dreaptă.
Am observat ceva care-mi scăpase mai devreme. Prin tabără
erau împrăştiaţi stâlpi din lemn de dimensiunea parilor
pentru gard.
— Stâlpi? l-am întrebat pe Tempi, băgându-mi degetul în
pământ pentru a ilustra ce vreau să spun.
A dat din cap pentru a arăta că a-nţeles, apoi a ridicat din
umeri.

1559
M-am gândit că ar fi putut fi pripoane pentru cai sau pari
pentru a usca hainele îmbibate cu apă. Mi-am alungat asta
din minte în favoarea problemelor mai presante.
— Ce crezi că ar trebui să facem?
Tempi a rămas tăcut îndelung.
— Omoară unii. Lasă. Aşteaptă. Alţii vin. Noi…
A făcut o pauză caracteristică, ceea ce însemna că-i lipsea
cuvântul pe care voia să-l folosească.
— Să sărim din spatele copacilor? Surpriză.
A dat din cap.
— Surprindem. Aşteptăm. Vânăm restul. Spunem maerului.
Am dat din cap. Nu era decizia rapidă la care sperasem, dar
era singura opţiune sănătoasă împotriva acestui număr de
oameni. Când avea să se întoarcă Marten, tustrei urma să le
facem prima înţepătură. M-am gândit că având surpriza de
partea noastră, Marten ar fi putut ţinti cam trei sau patru cu
arcul, înainte de a fi forţaţi să fugim.
Necazul era că nu i-ar fi ucis pe toţi, dar orice om săgetat ar
fi fost o ameninţare mai puţin pentru noi în zilele următoare.
— Altă cale?
O lungă pauză.
— Nicio cale n-are cum să fie lethani, a zis el.
Văzând destul, am alunecat cu grijă mai mulţi metri, până
nu m-am mai văzut.
Am tremurat, în timp ce ploaia a continuat să cadă. M-am
simţit mai înfrigurat decât cu câteva minute mai devreme şi-
am început să-mi fac griji că luasem răceala de la Marten.
Ăsta era ultimul lucru de care aveam nevoie.
L-am văzut pe Marten apropiindu-se şi mă pregăteam să-i
explic planul, când i-am văzut expresia panicată.
— Nu-i găsesc! a şuierat frenetic. M-am dus înapoi unde ar fi
trebuit să fie. Dar nu erau acolo. Deci, fie deja s-au întors,
ceea ce n-ar face, fie au fost prea aproape în spatele nostru şi
au urmat urme greşite pe lumina asta proastă.
Am simţit un fior care n-avea nimic de-a face cu ploaia
constantă.
— Nu poţi să le dai de urmă?

1560
— Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o. Dar toate urmele arată la fel
în întuneric. Ce facem?
M-a apucat de braţ şi am putut spune după ochii lui că era
pe punctul de a se panica.
— Nu vor fi atenţi. Vor crede că am cercetat totul în jur. Ce-i
de făcut?
Am băgat mâna în buzunar, unde ţineam momâia lui Dedan.
— Îi găsesc eu.
Dar înainte de-a face ceva, s-a auzit un val de proteste din
partea de est a taberei. Mai târziu a fost urmat de un al
doilea, cu un strigăt furios şi un şir de blesteme.
— E Dedan? am întrebat.
Marten a dat din cap. De dincolo de creastă a venit sunetul
mişcării frenetice.
Tustrei ne-am mişcat cât de repede am îndrăznit, uitându-ne
peste vârf.
Bărbaţii roiau din corturile joase ca viespile dintr-un cuib.
Erau cel puţin o duzină acum şi am văzut patru cu arcurile
întinse. Bucăţi lungi de lemn au apărut de nicăieri şi au fost
sprijinite de pari, ridicându-se pereţi bruţi de aproape un
metru jumate înălţime. În câteva secunde, tabăra vulnerabilă
larg deschisă a devenit o adevărată cetate. Am numărat cel
puţin şaisprezece oameni, dar acum secţiuni întregi ale
taberei erau ascunse vederii noastre. Şi lumina era slabă, iar
pereţii improvizaţi blocau focurile şi aruncau umbre adânci
în noapte.
Marten a înjurat în continuu, fără înţeles, căci arcul lui nu
mai era la fel de util acum. A crestat o săgeată rapid, cât ai
face cu ochiul, şi ar fi tras-o la fel de repede dacă nu i-aş fi
pus mâna pe braţ.
— Aşteaptă.
S-a încruntat, apoi a dat din cap, ştiind că ar primi şase
săgeţi pentru fiecare dintre ale sale. Şi Tempi era dintr-odată
inutil. Ar fi fost plin cu săgeţi cu mult înainte de-a se apropia
de tabără.
Singura parte bună era faptul că atenţia lor nu era
îndreptată spre noi. Erau concentraţi pe partea de est, unde

1561
am auzit santinela strigând şi blestemele lui Dedan. Tustrei
am fi putut scăpa înainte de a fi descoperiţi, dar asta ar fi
însemnat să-i lăsăm în urmă pe Dedan şi pe Hespe.
Ăsta era momentul în care un arcanist priceput ar fi trebuit
să fie în măsură să încline balanţa, dacă nu să ne dea un
avantaj, atunci cel puţin să facă posibilă scăparea. Dar n-
aveam nici foc, nici legătură. Eram destul de isteţ să mă
descurc fără una, dar fără ambele eram aproape neajutorat.
Ploaia începuse să cadă mai puternic. Tunetul bubuia. Era
doar o chestiune de timp înainte ca bandiţii să-şi dea seama
că erau doar doi dintre noi şi să se grăbească peste creastă
să se debaraseze de tovarăşii lor. Dacă noi trei le-am fi atras
atenţia, ne-ar fi năpădit la fel de repede.
S-a auzit un concert de vâjâieli delicate şi un stol de săgeţi a
zburat peste creasta de est. Marten s-a oprit din blestemat şi
şi-a ţinut respiraţia. S-a uitat la mine.
— Ce facem? a zis el grăbit.
În tabără s-a auzit un strigăt de interogatoriu, şi când niciun
răspuns n-a urmat, un alt stol de săgeţi a vâjâit peste creasta
de est, reglându-şi ţinta.
— Ce facem? a repetat Marten. Dacă sunt răniţi? Dacă sunt
morţi?
Am închis ochii şi am alunecat pe coamă, încercând să câştig
un moment de gândire clară. Piciorul meu lovea ceva moale
şi solid. Santinela moartă. Un gând întunecat mi-a venit. Am
inspirat profund şi m-am pierdut în Inima de Piatră. Adânc.
Mai adânc decât fusesem vreodată. Toate temerile m-au
părăsit, toate ezitările.
Am luat cadavrul de încheieturile mâinilor şi am început să-l
trag în sus, spre buza crestei. Era un om greu, dar n-am
observat.
— Marten, pot să-ţi folosesc mortul? am întrebat absent.
Cuvintele erau într-un bariton plăcut, cea mai calmă voce pe
care am auzit-o vreodată.
Fără să aştept răspunsul, m-am uitat peste coamă spre
tabără. L-am văzut pe unul dintre oamenii din spatele zidului
îndoindu-şi arcul pentru a trage. Mi-am scos cuţitul lung şi

1562
subţire din oţel bun Ramston şi mi-am fixat imaginea
arcaşului în minte. Am strâns din dinţi şi-am înjunghiat
santinela moartă în rinichi. Cuţitul a intrat încet, ca şi cum
aş fi înjunghiat argilă groasă în loc de carne.
Un ţipăt s-a ridicat deasupra sunetului făcut de tunet. Omul
a căzut, arcul zburându-i sălbatic din mâini. Un alt mercenar
s-a aplecat să se uite la tovarăşul lui.
M-am concentrat din nou şi am înjunghiat santinela în
celălalt rinichi, folosind ambele mâini de data asta. S-a auzit
un al doilea ţipăt, mai ascuţit decât primul. Mai mult un
bocet decât un ţipăt, m-am gândit într-un colţ ciudat,
separat, al minţii mele.
— Nu trage încă, l-am avertizat calm pe Marten, fără să-mi
iau privirea de la tabără. Ei încă nu ştiu unde suntem.
Am scos cuţitul, m-am concentrat iar şi l-am condus cu
răceală în ochiul santinelei. Un bărbat s-a ridicat în picioare
în spatele peretelui de lemn, curgându-i sânge pe faţă de sub
mâinile care o acopereau. Doi dintre tovarăşii lui s-au ridicat,
încercând să-l tragă înapoi sub parapetul din lemn. Cuţitul
meu s-a ridicat şi a căzut şi unul din ei s-a răsturnat la
pământ, chiar când mâinile i s-au ridicat pentru a ajunge la
faţa lui, tot însângerată.
— Sfinte Dumnezeule, s-a sufocat Marten. Dragă
Dumnezeule sfinte.
Am pus cuţitul pe gâtul santinelei şi am supravegheat
tabăra. Eficienţa lor militară s-a destrămat, începând să intre
în panică. Unul dintre bărbaţii răniţi a continuat să ţipe tare
şi străpungător peste bubuitul tunetului.
L-am văzut pe unul dintre arcaşi căutând coama cu ochi
duri. Am tras cuţitul peste gâtul santinelei, dar nimic n-a
părut să se întâmple. Apoi arcaşul a părut nedumerit şi şi-a
ridicat mâna să-şi atingă gâtul. A tras-o înapoi uşor mânjită
de sânge. Ochii i s-au mărit şi a-nceput să strige.
Scăpând arcul, a alergat către cealaltă parte a micului zid,
apoi s-a întors, încercând să scape, dar neştiind pe unde să
fugă.
Apoi şi-a recăpătat calmul şi a-nceput să cerceteze disperat

1563
coama din jurul taberei. Nu dădea semne că ar cădea. M-am
încruntat, am pus din nou cuţitul pe gâtul santinelei moarte
şi m-am rezemat în el tare. Braţele îmi tremurau, dar cuţitul
a început să se mişte din nou, încet, ca şi cum aş fi încercat
să tai un bloc de gheaţă. Mâinile arcaşului au zburat către
gât şi sângele s-a vărsat peste ele. S-a clătinat, s-a împiedicat
şi a căzut într-unul dintre focuri. S-a zbătut sălbatic,
împrăştiind cărbuni fierbinţi peste tot, mărind confuzia.
Am decis unde va fi următoarea lovitură, când fulgerul a
aprins cerul, arătându-mi o imagine clară, adevărată a
corpului. Ploaia era amestecată cu sânge şi era peste tot.
Mâinile mele erau întunecate de el.
Nedorind să-i mutilez mâinile, l-am rostogolit pe burtă şi m-
am luptat să-i scot cizmele. Apoi m-am reorientat şi i-am
tăiat tendoanele groase de mai sus de glezne şi din dosul
genunchilor. Încă doi oameni schilodiţi. Dar cuţitul se mişca
tot mai încet şi braţele mă dureau de la încordarea de a-l
folosi. Cadavrul era o legătură excelentă, dar singura energie
pe care o aveam era doar forţa corpului meu. În aceste
condiţii, simţeam că tai mai mult lemn decât carne.
N-au trecut decât vreo două minute până când întreaga
tabără să fie alertată. Am scuipat apa şi mi-am odihnit o
clipă braţele, tremurând şi cu mintea epuizată. Am privit
tabăra de mai jos, panica şi confuzia create.
Un bărbat a ieşit din cortul mare de la baza copacului. Era
îmbrăcat diferit de ceilalţi, purtând o platoşă de zale
luminoase, care-i venea aproape de genunchi, cu un coif
care-i acoperea capul. A păşit în haos cu o graţie neînfricată,
evaluând totul dintr-o privire. A dat rapid ordine pe care nu
le-am putut auzi peste sunetul ploii şi peste tunete. Oamenii
lui s-au calmat, s-au aşezat înapoi la posturile lor şi şi-au
luat arcurile şi săbiile.
Aşa cum îl priveam mergând cu paşii mari prin campament,
mi-am amintit de… ceva. Stătea la vedere, nu se deranja să
se ghemuiască în spatele vreunuia dintre pereţii de protecţie.
A făcut un gest către oamenii săi, şi ceva din acea mişcare
era teribil de familiar…

1564
— Kvothe, a şuierat Marten.
M-am uitat în sus, pentru a-l vedea pe urmăritor cu arcul
întins lângă ureche.
— L-am ochit pe şeful lor.
— Ia-l.
Arcul lui a zbârnâit şi bărbatul şi-a smuls o săgeată din
partea de sus a coapsei, care-i străpunsese zalele, piciorul,
precum şi armura din spatele acestuia. Cu coada ochiului l-
am văzut pe Marten trăgând o altă săgeată şi punând-o în
coardă cu o mişcare fluidă, dar înainte de a trage l-am văzut
pe conducătorul lor aplecându-se. Nu o aplecare adâncă, din
talie, ca şi cum s-ar fi îndoit de durere. Şi-a lăsat gâtul în jos,
să se uite la săgeata care-i străpunsese piciorul.
După un al doilea control, a apucat săgeata într-un pumn şi
rupt penele. Apoi, s-a întors cu spatele şi şi-a tras săgeata
din picior.
Am îngheţat în timp ce el s-a uitat direct spre noi şi ne-a
indicat poziţia cu mâna în care avea săgeata ruptă. A rostit
un cuvânt scurt, de comandă, pentru oamenii lui, aruncând
săgeata în foc şi păşind cu eleganţă spre cealaltă parte a
taberei.
— Mare Tehlu, rostogoleşte-mă cu aripile tale, a zis Marten,
mâna căzându-i de pe coarda arcului. Protejează-mă de
demoni şi de creaturile care mişună în noapte.
Doar faptul că eu eram adânc în Inima de Piatră m-a reţinut
de la o reacţie similară. M-am întors din nou către tabără, la
timp pentru a vedea o mică pădure de arcuri întinse în
direcţia noastră. Mi-am ferit capul şi i-am dat una
urmăritorului stupefiat, trântindu-l jos, în timp ce săgeţile
zumzăiau în trecere. A căzut, tolba lui de săgeţi
împrăştiindu-se prin noroi.
— Tempi? am strigat.
— Aici, a răspuns el din stânga mea. Aesh. Nu săgeată.
Mai multe săgeţi au cântat pe deasupra capetelor noastre,
câteva înfigându-se în copaci. În curând aveau să-şi regleze
tirul şi săgeţile să bată deasupra noastră, căzând pe noi de
sus. Mi-a venit un gând, calm, aşa cum un balon se ridică la

1565
suprafaţa unui lac.
— Tempi, adu-mi arcul acestui om.
— Da.
L-am auzit pe Marten murmurând ceva, cu o voce mică,
grăbită şi pierdută. La început am crezut că fusese rănit, apoi
mi-am dat seama că se ruga.
— Tehlu, adăposteşte-mă de fier şi de furie, murmura el
încet. Tehlu, apără-mă de demonii nopţii.
Tempi mi-a împins arcul în mână. Am respirat adânc şi mi-a
rupt mintea în două, apoi în trei, apoi în patru. Fiecare
bucată din mintea mea a ţinut coarda arcului. M-am forţat
să mă relaxez, şi mintea mea s-a rupt din nou, în cinci. Am
încercat din nou şi n-am mai reuşit. Obosit, ud şi înfrigurat,
îmi atinsesem limita. Am auzit corzile arcurilor zbârnâind din
nou şi săgeţile au lovit pământul din jurul nostru ca o ploaie
puternică. Am simţit cum ceva mă trage de partea exterioară
a braţului, aproape de umăr, când una dintre săgeţi m-a
atins uşor înainte de-a se înfige în noroi. Am simţit o
înţepătură, apoi o arsură dureroasă.
Am împins durerea departe şi am strâns din dinţi. Cinci ar
trebuit să fie de-ajuns. Mi-am tras cuţitul uşor peste partea
din spate a braţului, doar cât să trag un pic de sânge, apoi
am rostit cetluirea corespunzătoare şi am tras tare lama
peste coarda arcului.
Coarda a ţinut pentru un moment terifiant, apoi s-a partajat.
Arcul s-a smucit în mâna mea, zgâlţâindu-mi braţul rănit,
înainte de a-mi zbura din mână. Strigăte de durere şi
disperare au venit de peste creastă, anunţându-mă că fusese,
cel puţin pe moment, un succes. Speram că toate cele cinci
şiruri de corzi se dezmembraseră, lăsându-ne cu doar unul
sau doi arcaşi cărora să le facem faţă.
Dar de îndată ce arcul a dat buzna în mâna mea, am simţit o
lipitoare rece în mine. Nu doar în braţe, ci m-a străbătut tot:
stomac, piept şi gât. Am ştiut că nu puteam să am încredere
doar în puterea propriului meu braţ ca să fac cinci armări o
dată. Aşa că am folosit singurul foc pe care îl are mereu cu el
un arcanist, căldura din sânge. Frisoanele legăturii aveau să

1566
mă cuprindă curând. Dacă nu găseam o modalitate să mă
încălzesc, intram în stare de şoc, apoi în hipotermie, apoi
muream.
Am ieşit din Inima de Piatră şi am lăsat bucăţile minţii mele
să se reasambleze, simţindu-mă un pic confuz. Înfrigurat, ud
şi ameţit, m-am dus înapoi pe vârful crestei. Simţeam ploaia
rece ca lapoviţa pe piele.
Am văzut un singur arcaş. Din păcate, îşi păstrase
luciditatea şi de îndată ce faţa mea a apărut în vârful crestei,
a tras şi a lăsat săgeata să zboare cu o mişcare lină.
O rafală de vânt m-a salvat. Săgeata lui a lovit rigid, cu
scântei galbene, aflorimentul de piatră de la nici jumătate de
metru de capul meu. Ploaia îmi bătea pe faţă şi fulgere
împăienjeneau cerul. M-am tras înapoi de la vedere şi am
înjunghiat santinela din nou şi din nou, într-o furie delirantă.
În cele din urmă am lovit o cataramă şi lama s-a rupt.
Gâfâind, am dat drumul cuţitului rupt. Mi-am revenit în
simţiri cu sunetul rugăciunii deznădăjduite a lui Marten în
urechi. Membrele îmi erau reci ca plumbul, grele şi
incomode.
Mai rău decât atât, am simţit cum amorţeala leneşă a
hipotermiei se insinuează prin mine. Mi-am dat seama că nu
erau frisoane şi am ştiut că era semn rău. Eram ud leoarcă,
cu niciun foc în apropiere pentru a-l invoca.
Fulgerul a gravat cerul din nou. Mi-a venit o idee. Am scos
un râs teribil.
M-am uitat peste vârful crestei şi am fost încântat să nu văd
niciun arcaş. Dar conducătorul lătra noi ordine şi nu m-am
îndoit că vor găsi arcuri noi sau că vor înlocui corzile. Mai
rău, puteau abandona pur şi simplu adăpostul şi să ne
urmărească în număr mare. Mai erau pe puţin o duzină de
bărbaţi încă în picioare.
Marten încă se ruga.
— Tehlu, pe care focul nu-l poate ucide, apără-mă de foc.
L-am lovit.
— Ridică-te dracu’ de-aici, sau murim cu toţii.
S-a oprit din rugăciune şi s-a uitat în sus. Am strigat ceva

1567
neinteligibil şi m-am aplecat să-l trag în sus de gulerul
cămăşii. L-am scuturat tare şi i-am pus arcul în mână, fără
să ştie cum a ajuns acolo.
Fulgerele au izbucnit din nou şi mi-a arătat ce văzuse.
Mâinile şi braţele mele erau acoperite cu sângele santinelei.
Ploaia copleşitoare făcuse pârâiaşe şi curgea, dar nu-l
spălase de tot. Părea negru în lumina scurtă, orbitoare.
Marten şi-a luat arcul, lipsit de putere.
— Trage în copac, am strigat peste tunet.
El s-a uitat la mine ca şi cum aş fi înnebunit.
— Trage!
Ceva din expresia mea trebuie să-l fi convins, dar săgeţile i s-
au risipit, iar el şi-a reluat litaniile, căutându-şi deocamdată
locul în noroi.
— Tehlu care l-a ţinut pe Encanis pe roată, păzeşte-mă în
întuneric.
După un lung moment de căutare, a găsit o săgeată şi cu
greu a reuşit s-o potrivească în coardă, cu mâinile
tremurânde, rugându-se în tot acest timp.
Mi-am întors atenţia înapoi la tabără. Conducătorul lor îi
luase din nou sub control. I-am văzut gura strigând ordine,
dar de auzit n-auzeam decât vocea tremurândă a lui Marten:

Tehlu, ai cărui ochi sunt adevăraţi,

Veghează-mă.

Dintr-odată, conducătorul s-a întrerupt şi şi-a ridicat capul.

S-a păstrat perfect liniştit, ca şi cum asculta ceva.
Marten îşi continua rugăciunea:

Tehlu, fiul tău însuţi,

Veghează-mă.

Conducătorul lor s-a uitat repede în stânga şi-n dreapta, de

parcă ar fi auzit ceva ce-l deranja. Şi-a ridicat capul din nou.
— Te aude! am strigat la Marten nebuneşte. Trage! Pare gata
să facă ceva.

1568
Marten a ţintit copacul din centrul taberei. Vântul îl lovea în
timp ce el continua să se roage.

Tehlu care a fost Menda care ai fost.

Veghează-mă în numele lui Menda,
În numele lui Perial
În numele lui Ordal
În numele lui Andan
Veghează-mă.

Conducătorul lor a întors capul ca şi cum ar fi cercetat cerul

pentru ceva.
Ceva din mişcarea lui mi se părea teribil de familiară, dar
gândurile mi se împotmoleau pe măsură ce mă cuprindeau
frisoanele legăturii.
Conducătorul bandiţilor s-a întors şi s-a apropiat de cort,
dispărând în interior.
— Trage în copac! am ţipat.
A lăsat săgeata să zboare şi am văzut cum se înfige ferm în
trunchiul de lemn al stejarului masiv care crescuse în
centrul taberei bandiţilor. Am ridicat din noroi una dintre
săgeţile împrăştiate ale lui Marten şi am început să râd de
ceea ce aveam de gând să încerc. Se putea să nu iasă nimic.
Se putea să mă ucidă. Doar să alunec… Dar nu conta. Aş fi
fost oricum mort deja dacă nu găseam o modalitate să mă
încălzesc şi să mă usuc. Aş fi intrat curând în şoc. Poate că
intrasem deja.
Mâna mi s-a închis pe o săgeată. Mi-am rupt mintea în şase
bucăţi şi am strigat o cetluire, înfigând-o adânc în pământul
îmbibat cu apă.
— Ca sus, aşa şi jos! am strigat, făcând o glumă pe care doar
cineva de la Universitate putea spera s-o înţeleagă.
A trecut o secundă. Vântul s-a oprit.
A fost alb. Luminos. Un zgomot. Am căzut.
Apoi nimic.

1569
 CAPITOLUL 92
Taborlin cel Mare

M-am trezit. Era cald şi uscat. Era întuneric.

Am auzit o voce familiară interogativă. Vocea lui Marten.
— Doar el a fost. El a făcut-o.
Interogativ.
— N-aş spune niciodată, Den. Jur pe Dumnezeu că nu. Nu
vreau să mă gândesc la asta. Întreabă-l, dacă vrei.
Interogativ.
— Ai fi ştiut dacă ai fi văzut. Atunci n-ai mai fi vrut să ştii
mai mult. Nu-l contrazice. L-am văzut furios. Asta e tot ce
spun. Nu-l contrazice.
Interogativ.
— Las-o, Den. El i-a omorât, unul câte unul. Apoi a luat-o
razna un pic. El… Nu. Doar atât spun. Cred că el a chemat
lumina. Ca Dumnezeu însuşi.
Ca Taborlin cel Mare, m-am gândit. Şi am zâmbit. Şi-am
adormit.

1570
 CAPITOLUL 93
Toţi mercenarii

După paisprezece ore de somn eram în formă ca o vioară.

Companionii mei au părut surprinşi de asta, după ce mă
găsiseră inconştient, rece la atingere şi acoperit de sânge. M-
au dezbrăcat, mi-au frecat un pic membrele, apoi m-au
înfăşurat în pături şi m-au dus în singurul cort al bandiţilor
care supravieţuise. Alte cinci fuseseră fie arse, fie îngropate,
fie pierdute când un stâlp mare şi alb de fulger a lovit
stejarul înalt din centrul taberei bandiţilor.
A doua zi a fost înnorat, dar, din fericire, fără ploaie. În
primul rând ne-am îngrijit rănile. Hespe luase o săgeată în
picior când îi surprinsese santinela. Dedan avea o tăietură
adâncă de-a lungul unui umăr şi fusese destul de norocos,
având în vedere că se repezise la santinelă cu mâinile goale.
Când l-am întrebat despre asta, a zis simplu că n-a avut timp
să tragă sabia.
Marten avea o furioasă umflătură roşie pe frunte, deasupra
sprâncenei, fie de când îl lovisem eu, fie de când se târâse.
Era sensibilă la atingere, dar el a susţinut că avusese altele
de douăzeci de ori mai rele după încăierările în tavernă.
După ce mi-am revenit din frisoane, am fost bine. Aş spune
că tovarăşii mei au fost surprinşi de întoarcerea mea bruscă
de la porţile morţilor şi am decis să-i las în uimirea lor. Un
pic de mister nu strica reputaţiei mele.
Am bandajat tăietura zdrenţuită unde săgeata îmi zgâriase
umărul şi mi-am îngrijit câteva vânătăi şi zgârieturi pe care
nu-mi aminteam când le căpătasem. Aveam, de asemenea, o
tăietură lungă, superficială, în partea de sus a braţului, dar
abia dacă a fost nevoie de cusături.
Tempi era nevătămat, imperturbabil, imposibil de citit.
A doua noastră prioritate a fost să avem grijă de morţi. Cât
timp eu am fost inconştient, restul grupului a tras cele mai
multe dintre cadavrele arse într-o parte a luminişului.

1571
S-a povestit astfel:
O santinelă, ucisă de Dedan.
Două, care l-au surprins pe Tempi în pădure.
Trei care-au supravieţuit fulgerului şi au încercat să scape.
Marten a pus unul jos. Tempi i-a luat pe ceilalţi doi.
Şaptesprezece au ars, au fost răniţi sau au fost altfel
devastaţi de fulger.
Dintre aceştia, opt au murit sau mai întâi au fost răniţi de
moarte.
Am găsit urme ale unei santinele care privise tot incidentul
din zona de nord-est a crestei. Urmele erau vechi de o zi când
le-am găsit şi niciunul dintre noi n-a simţit nici cea mai mică
dorinţă să-l vâneze. Dedan a subliniat că el putea valora mai
mult în viaţă, căci ar fi dus vorba despre această înfrângere
spectaculoasă altora care se gândeau să devină bandiţi.
Măcar de data asta, noi doi am fost de acord cu ceva.
Corpul conducătorului nu era printre cei adunaţi. Cortul
mare în care se strecurase el fusese strivit sub o mare parte a
imensului trunchi de stejar.
Având mai mult decât suficient timp pentru a ne ocupa de
asta, pentru moment am amânat ridicarea acestuia.
Mai degrabă decât să încercăm să săpăm douăzeci şi trei de
morminte sau chiar un mormânt suficient de mare pentru
douăzeci şi trei de corpuri, am construit un rug şi l-am
aprins, în timp ce pădurea din jur era încă udă de ploaie. Mi-
am folosit abilităţile pentru a-l face să se încingă şi să ardă
tare.
Dar mai exista unul: santinela săgetată de Marten şi utilizată
de mine.
În timp ce companionii mei se ocupau de colectarea lemnului
pentru rug, m-am dus peste partea de sud a crestei şi l-am
găsit unde îl ascunsese Tempi, acoperit cu o creangă de brad.
M-am uitat îndelung la corp, înainte de a-l duce spre sud.
Am găsit un loc liniştit sub o salcie şi am construit un
morman de pietre. Apoi m-am strecurat în tufişuri şi am
vomitat în linişte, violent.
•••

1572
Fulgerul? Ei bine, fulgerul e dificil de explicat. O furtună
deasupra capului. O cetluire galvanică, cu două săgeţi
similare. O încercare de a face copacul mai puternic decât
orice paratrăsnet. Sincer, nu ştiam dacă puteam avea
încredere că fulgerul va lovi când şi unde a făcut-o. Dar,
după cum spun poveştile, am chemat fulgerul şi el a venit.
Din poveştile spuse de ceilalţi, când fulgerul a lovit n-a fost o
singură săgeată uimitoare, ci mai multe, într-o succesiune
rapidă. Dedan a descris-o ca „un stâlp de foc alb” şi a spus
că a zguduit pământul destul de tare cât să-l trântească la
pământ.
Indiferent de ce, stejarul falnic a fost redus la un ciot
carbonizat de înălţimea unei pietre cenuşii. Bucăţi uriaşe s-
au împrăştiat în jur. Arbori şi arbuşti mici au luat foc şi au
fost udaţi de ploaie. Cele mai multe dintre scândurile lungi
pe care bandiţii le-au folosit pentru fortificaţiile lor au
explodat în bucăţi nu mai mari decât vârful degetului,
transformându-se în cărbune. Dungile de la baza copacului
erau dovezi grozave ale agitaţiei pământului, oferind o
imagine clară, ca şi cum ar fi fost zgâriate de un nebun sau
de ghearele vreunei fiare imense.
În ciuda acestui fapt, am stat în tabăra bandiţilor trei zile
după victoria noastră. Izvorul ne furniza uşor apă şi ceea ce
rămăsese din proviziile bandiţilor era mai bun decât ce
aveam noi. Mai mult, după ce am salvat ceva cherestea şi
pânză, fiecare dintre noi a avut parte de luxul unui cort sau
al unui adăpost.
Odată treaba finalizată, tensiunile care afectaseră grupul
nostru s-au stins. Ploaia s-a oprit şi n-a mai fost nevoie să ne
ferim să facem focul, şi drept rezultat, tusea lui Marten s-a
ameliorat. Dedan şi Hespe au fost civilizaţi unul cu altul şi
Dedan a oprit cam trei sferturi din măgăriile lui nesfârşite
faţă de mine.
Dar în ciuda uşurării date de faptul că ne făcusem treaba,
lucrurile nu erau în totalitate confortabile. Nu mai spuneam
poveşti noaptea şi Marten se ţinea cât putea de departe de
mine. Nu prea puteam să-l învinuiesc, având în vedere ce

1573
văzuse.
Cu asta în minte, cu prima ocazie am distrus momâile de
ceară pe care le făcusem. Acum nu mai aveam nevoie de ele
şi mă temeam de ce s-ar fi putut întâmpla dacă unul dintre
companionii mei le-ar fi descoperit în traista mea.
Tempi n-a comentat nimic în legătură cu ce făcusem cu
cadavrul banditului şi, din câte pot spune, el nu părea să-mi
poarte pică pentru asta. Privind înapoi, îmi dau seama cât de
puţin l-am înţeles cu adevărat pe adem. Dar la momentul
respectiv nu observasem decât faptul că Tempi petrecea mai
puţin timp ajutându-mă să mă antrenez la ketan şi mai mult
timp învăţându-ne limba şi discutând despre conceptul în
continuare confuz de lethani.
În a doua zi ne-am recuperat echipamentul din tabăra
anterioară. Am fost uşurat să am lăuta înapoi şi de două ori
mai bucuros să găsesc minunata cutie a Dennei uscată şi
închisă ermetic, în ciuda ploii nesfârşite.
Şi, din moment ce nu mai trebuia să ne furişăm, am cântat.
O zi întreagă n-am făcut nimic altceva. Trecuse aproape o
lună de când nu mai făcusem muzică şi îmi lipsea mai mult
decât vă puteţi imagina.
La început am crezut că lui Tempi nu-i pasă de muzica mea.
În afara faptului că l-am insultat cumva cântând devreme, el
părăsea de fiecare dată tabăra când scoteam lăuta. Apoi am
început să prind ocheade din partea lui, chiar dacă
întotdeauna de la distanţă şi de obicei, cel puţin parţial, fiind
ascuns vederii.
Odată ce am ştiut să mă uit după el, am descoperit că
asculta mereu când cântam. Cu ochii mari ca o bufniţă.
Nemişcat ca o piatră.
În a treia zi, Hespe a decis că piciorul ei ar fi rezistat la un
pic de mers pe jos. Aşa că a trebuit să decidem ce luăm cu
noi şi ce lăsăm în urmă.
Asta nu era atât de dificil cum părea. Cea mai mare parte a
echipamentului bandiţilor fusese distrus de fulger, prins sub
copacul căzut sau expus furtunii. Dar încă erau obiecte de
valoare care puteau fi recuperate din tabăra distrusă.

1574
N-am reuşit să căutăm prea bine în cortul liderului, zdrobit
sub una dintre ramurile uriaşe ale stejarului căzut. Groase
de mai bine de o jumătate de metru, crengile căzute erau mai
mari decât ale celor mai mulţi copaci de acest fel.
Cu toate astea, în a treia zi am reuşit, în sfârşit, să tăiem
îndeajuns cât să ajungem la cortul distrus.
Eram nerăbdător să mă uit mai atent la cadavrul
conducătorului, căci ceva în legătură cu el îmi sâcâia
memoria de când îl văzusem ieşind din cort.
Şi, dintr-o înclinaţie mai lumească, ştiam că haina lui de zale
valora cel puţin o duzină de talanţi.
Dar n-am găsit nici urmă de lider. Asta ne-a bulversat un
pic.
Marten a găsit doar un singur set de urme care ieşeau din
tabără, cele ale santinelei scăpate. Niciunul dintre noi n-a
ghicit unde dispăruse liderul.
Pentru mine a fost o nedumerire şi o supărare, căci voiam să-
i privesc mai bine faţa. Dedan şi Hespe credeau că a scăpat
pur şi simplu în haosul creat după fulgerare, folosind poate
cursul de apă, pentru a evita să lase urme.
Marten, însă, s-a neliniştit clar când nu i-am găsit corpul. A
murmurat ceva despre demoni şi a refuzat să se apropie de
resturi. L-am considerat un prost superstiţios, dar nu voi
nega faptul că şi eu consideram uşor enervantă absenţa
corpului.
În interiorul cortului distrus am găsit o masă, un pat, un
birou şi o pereche de scaune, toate spulberate şi inutile. În
biroul ruinat erau câteva hârtii pe care mi-ar fi prins bine să
le citesc, dar fuseseră prea mult timp ude şi cerneala se
ştersese. Mai era, de asemenea, o casetă grea din lemn de
esenţă tare, puţin mai mică decât o felie de pâine. Avea pe
capacul emailat blazonul familiei Alveron şi era bine încuiată.
Atât Hespe, cât şi Marten au recunoscut că aveau un pic de
calificare în deschiderea încuietorilor şi, din moment ce eram
curios ce era înăuntru, le-am dat cât timp aveau nevoie ca să
strice broasca. Amândoi au întors-o pe toate părţile, dar
niciunul n-a avut vreun succes.

1575
După vreo douăzeci de minute de enervare atentă, Marten a
ridicat mâinile.
— Eu nu-i găsesc şmecheria, a zis, în timp ce se întindea,
apăsându-şi mâinile pe şale.
— Aş încerca şi eu, am zis.
Sperasem ca unul din ei s-o păcălească să se deschidă.
Spargerea încuietorilor nu e genul de calificare cu care un
arcanist ar trebui să se mândrească. Nu se potrivea cu
reputaţia pe care speram să mi-o construiesc.
— Ai putea? a zis Hespe ridicând o sprânceană la mine.
Chiar eşti un tânăr Taborlin.
M-am gândit la povestea spusă de Marten cu câteva zile
înainte.
— Desigur, am râs, apoi am strigat „Edro!” cu cea mai bună
voce a mea de Taborlin cel Mare şi am lovit cu mâna partea
de sus a casetei.
Capacul s-a deschis ca un arc.
Am fost mai surprins decât oricine altcineva, dar am ascuns-
o bine. Era evident că unul dintre ei declanşase, de fapt,
deblocarea, dar capacul fusese înţepenit. Probabil că lemnul
se umflase după atâtea zile în umezeală.
Când l-am lovit, pur şi simplu s-a slăbit.
Dar ei nu ştiau asta. După privirile de pe chipurile lor ai fi
crezut că obţinusem aur în faţa lor. Chiar şi Tempi a ridicat o
sprânceană.
— Drăguţ truc, Taborlin, a zis Hespe, deşi nu era sigură dacă
glumeam cu ei.
Am decis să-mi ţin gura şi mi-am pus setul de scule
improvizate înapoi în buzunarul mantiei. Dacă aveam de
gând să fiu arcanist, puteam la fel de bine să fiu un arcanist
celebru.
Făcând tot posibilul să radiez un aer de putere solemnă, am
ridicat capacul şi m-am uitat înăuntru. Primul lucru pe care
l-am văzut a fost o bucată groasă, împăturită, de hârtie. Am
scos-o.
— Ce-i asta? a întrebat Dedan.
Am ţinut-o ca s-o vadă toţi. Era o hartă atent întocmită a

1576
zonei înconjurătoare, oferind nu numai o descriere exactă a
curburii drumului, ci şi a aşezării fermelor din apropiere şi a
cursurilor de apă. Crosson, Fenhill şi hanul Bănuţul Lăudat
fuseseră marcate şi etichetate pe drumul de vest.
— Ce-i asta? a întrebat Dedan arătând cu un deget gros la
un X neetichetat, adânc în pădure, pe partea de sud a
drumului.
— Cred că e tabăra asta, a zis Marten arătând. Chiar lângă
cursul de apă.
Am dat din cap.
— Dacă e corectă, suntem mai aproape de Crosson decât am
crezut. Am putea s-o ţinem doar spre sud-est de-aici şi am
scuti să mergem o zi pe jos.
M-am uitat la Marten.
— Ţie ţi se pare corectă?
— Ia. Lasă-mă să văd.
I-am dat harta şi el s-a uitat peste ea.
— Aşa pare, a fost el de acord. Nu credeam că am ajuns atât
de departe spre sud. În felul ăsta, suntem scutiţi de vreo
patruzeci de kilometri de mers.
— Asta nu e puţin, a zis Hespe frecându-şi piciorul bandajat.
Exceptând cazul în care unul dintre voi, domnilor, ar dori să
mă care.
Mi-am întors atenţia la cutie. Era plină de pachete înfăşurate
strâns în pânză. Ridicând unul, am văzut sclipirea de aur.
Un murmur a trecut printre cei prezenţi. Am verificat şi
restul de pacheţele grele şi am fost întâmpinat cu mai multe
monede, toate de aur. La o numărătoare sumară, erau peste
200 de regali. Deşi practic nu mai ţinusem în mână niciunul
până atunci, ştiam că un singur regal de aur valora optzeci
de sfanţi, aproape la fel de mult cât îmi dăduse maerul ca
finanţare pentru această călătorie. Nu era de mirare că
maerul era dornic să oprească jefuirea colectorilor săi de
taxe.
Am jonglat numere în capul meu, convertind conţinutul
casetei într-o monedă mai familiară şi au ajuns la mai mult
de cinci sute de talanţi de argint.

1577
Suficienţi bani pentru a cumpăra un han măricel la marginea
drumului sau o întreagă gospodărie cu toate efectivele de
animale şi cu echipajul incluse. Cu atât de mulţi bani îţi
puteai cumpăra un titlu minor, o numire la Curte sau un loc
de ofiţer în armată.
Am văzut că toată lumea îşi făcea propriile calcule.
— Ce-ar fi să împărţim un pic din ăştia? a zis Dedan fără
prea multă speranţă.
Am ezitat, apoi am căutat în casetă.
— Câte un regal de căciulă pare corect pentru toată lumea?
Toată lumea a tăcut, în timp ce am desfăcut unul dintre
pachete.
Dedan s-a uitat la mine neîncrezător.
— Vorbeşti serios?
I-am dat o monedă grea.
— Cum văd eu lucrurile, oameni mai puţin scrupuloşi ar
putea să uite să-i spună lui Alveron despre asta. Sau nu s-ar
mai întoarce la Alveron deloc. Cred că un regal de fiecare e o
răsplată bună pentru noi, că suntem oameni atât de oneşti.
Le-am aruncat lui Marten şi Hespe câte o monedă
strălucitoare de aur.
— De altfel, am fost angajat să găsesc un grup de bandiţi, nu
să distrug un mic campament militar, am adăugat,
aruncându-i un regal lui Tempi.
Am luat şi pentru mine un regal.
— Ăsta e bonusul nostru pentru serviciile noastre de
sacrificiu.
L-am pus în buzunar şi l-am mângâiat.
— Alveron nu trebuie să afle niciodată de asta.
Dedan a râs şi m-a bătut pe spate.
— Nu eşti chiar atât de diferit de noi, la urma-urmelor, a zis
el.
I-am întors zâmbetul şi am închis capacul cutiei, ascultând
cum face clic când se blochează la loc.
N-am menţionat alte două motive pentru ceea ce am făcut. În
primul rând, le-am cumpărat efectiv loialitatea. N-au avut
cum să nu-şi dea seama cât de simplu ar fi fost să iau pur şi

1578
simplu caseta şi să dispar. Îmi trecuse şi asta prin minte.
Cinci sute de talanţi mi-ar fi plătit Universitatea pentru
următorii zece ani şi ar fi rămas o mulţime de risipit.
Acum, totuşi, erau considerabil mai bogaţi şi ajunseseră să
se simtă oneşti în privinţa asta. O bucată mare de aur le
ţinea mintea departe de banii pe care îi purtam. Cu toate
astea, tot am planificat să dorm noaptea cu caseta sub cap.
În al doilea rând, puteam folosi banii. Atât regalul ascuns pe
faţă în buzunar, cât şi pe ceilalţi trei palmaţi când le
împărţisem celorlalţi monedele.
Aşa cum am spus, Alveron n-avea să ştie niciodată diferenţa,
iar patru regali ar fi acoperit un mandat complet de
şcolarizare la Universitate.
•••
După ce am pus în siguranţă caseta maerului în partea de
jos a traistei mele, fiecare dintre noi a decis ce-ar trebui să
mai luăm din echipamentul bandiţilor.
Corturile le-am lăsat pentru acelaşi motiv pentru care nu le
aduseserăm pe-ale noastre de la bun început. Erau prea
voluminoase pentru a le transporta. Am luat cât mai mult
din hrana lor, ştiind că, de ce luam mai multă, de-aia trebuia
să cumpărăm mai puţină.
Am decis să iau una dintre săbiile bandiţilor. Nu mi-aş fi
irosit banii ca să cumpăr una, căci nu ştiam cum s-o
folosesc, dar dacă erau pe degeaba…
Când mă aflam în căutarea unei arme potrivite, Tempi a venit
şi mi-a dat câteva sfaturi. După ce mi-am redus opţiunile la
două săbii, în cele din urmă Tempi a zis ce-avea în minte.
— Nu ştii să foloseşti o sabie.
Interogativ.
Jenă.
Am avut impresia că la el ideea ca cineva să nu fie în stare să
folosească o sabie era mai mult decât uşor ruşinoasă. Ca şi
cum nu ştia cum să mănânce cu ajutorul cuţitului şi al
furculiţei.
— Nu, am zis încet. Dar speram să-mi arăţi tu.
Tempi a rămas foarte liniştit şi tăcut. Aş fi putut lua asta

1579
drept refuz, dacă n-aş fi ajuns să-l cunosc atât de bine. Acest
tip de linişte la el însemna că se gândeşte.
Pauzele sunt o parte esenţială a conversaţiei ademe, aşa că
am aşteptat cu răbdare. Amândoi am stat în linişte un
minut, apoi două. Apoi cinci. Apoi zece. M-am luptat să
rămân în continuare liniştit. Poate că era un refuz politicos.
Mă simţeam foarte cunoscător, înţelegeţi. Îl ştiam pe Tempi
de aproape o lună, învăţasem o mie de cuvinte şi cincizeci de
bucăţi de limbaj adem cu mâinile. Ştiam că ademul nu era
timid în privinţa nudităţii sau atingerii şi începeam să înţeleg
misterul care era lethani.
O, da, mă credeam teribil de isteţ. Dacă aş fi ştiut cu
adevărat ceva despre adem, n-aş fi îndrăznit să-i pun lui
Tempi o astfel de întrebare.
— Vrei să mă înveţi asta?
A arătat către tabără, unde era cutia lăutei mele, rezemată de
un copac.
Am fost prins cu garda jos de întrebare. Nu mai încercasem
niciodată să învăţ pe cineva să cânte la lăută. Poate că Tempi
ştia asta şi bătea apropo pentru ceva similar despre el însuşi.
Ştiam că era predispus să vorbească o subtilă limbă
stratificată.
O ofertă corectă. Am dat din cap.
— Voi încerca.
Tempi a dat din cap şi a indicat către una dintre săbiile pe
care le evaluam.
— Poart-o. Dar fără luptă.
Cu asta, s-a întors şi a plecat. La vremea aia am luat-o ca pe
o concizie normală.
Scotocirea a continuat toată ziua. Marten a luat un număr
bun de săgeţi şi toate corzile de arc pe care le-a găsit. Apoi,
după ce s-a asigurat că nimeni nu vrea niciunul pentru el, a
decis să ia cele patru arcuri lungi care supravieţuiseră
fulgerului. Arătau ciudat strânse în pachet, dar el a pretins
că valorau un bănuţ greu, când le va vinde în Crosson.
Dedan a luat o pereche de cizme şi o vestă blindată mai
frumoasă decât cea pe care o purta. A pus ochii şi pe un

1580
pachet de cărţi şi un set de zaruri de fildeş.
Hespe a luat un set subţire de fluiere păstoreşti şi a ascuns
aproape o duzină de cuţite pe fundul traistei ei, în speranţa
de a le vinde mai târziu.
Chiar şi Tempi a găsit câteva lucruri pe care le-a considerat
atrăgătoare: o piatră pentru ascuţit, o solniţă de alamă şi o
pereche de pantaloni de bumbac, pe care i-a dus la apă şi i-a
vopsit în familiarul roşu-sângeriu.
Eu am luat mai puţin decât restul. Un cuţitaş pentru a-l
înlocui pe cel rupt şi un mic aparat de ras cu un mâner de
corn. N-aveam nevoie să mă rad des, dar luasem obiceiul în
timp ce eram la Curtea maerului. Aş fi putut să-i urmez
exemplul lui Hespe şi să iau şi câteva cuţite, dar traista mea
era deja neplăcut de grea, din pricina casetei maerului.
Poate părea un pic jaf de morminte, dar e pur şi simplu felul
în care funcţionează lumea. Jefuitorii devin jefuiţi, în timp ce
timpul şi valul ne fac pe toţi mercenari.

1581
 CAPITOLUL 94
Peste pietre şi rădăcini

Am decis să ne încredem în harta găsită şi s-o tăiem direct

prin pădure spre vest, îndreptându-ne spre Crosson. Chiar
dacă am fi ratat oraşul, n-aveam decât să pornim la drum şi
să cruţăm mai mulţi kilometri de mers.
Piciorul rănit al Hespei o făcea să meargă încet, şi în prima zi
am lăsat-o vreo zece mile în urmă. Într-una din numeroasele
noastre pauze, Tempi a început să mă instruiască cu
adevărat în ketan.
Prost cum eram, mă gândisem că deja îmi predase. Adevărul
e că doar îmi corectase multele greşeli îngrozitoare, pentru
că-l iritau. Cam în acelaşi fel aş fi eu tentat să racordez lăuta
cuiva, dacă ar cânta greşit în aceeaşi cameră cu mine.
Această instrucţie era cu totul diferită. Am început de la
începutul ketanului şi mi-a corectat greşelile. Toate greşelile.
A găsit optsprezece numai în prima mişcare, şi sunt mai mult
de o sută de mişcări în ketan. Imediat am început să am
îndoieli cu privire la această ucenicie.
De asemenea, am început să-l învăţ pe Tempi să cânte la
lăută. Am cântat câteva note în timp ce mergeam şi l-am
învăţat numele lor, apoi i-am arătat câteva corzi. Părea un loc
la fel de bun ca oricare altul pentru a începe.
Am sperat să ajungem la Crosson pentru prânzul de a doua
zi. Dar aproape de jumătatea dimineţii am întâlnit o porţiune
de mlaştină sumbră, împuţită, care nu era marcată pe hartă.
Astfel a început o zi cu adevărat mizerabilă. A trebuit să
testăm terenul la fiecare pas, iar progresul nostru a încetinit
la un mers la pas. La un moment dat, Dedan s-a speriat şi a
căzut, zbătându-se şi stropindu-ne cu apă sărată. A zis că a
văzut un ţânţar mai mare decât degetul lui mare, cu o
trompă cât acul de păr al unei femei. I-am sugerat că ar fi
putut să fie o pasăre. El mi-a sugerat mai multe lucruri
neplăcute, neigienice, pe care mi le puteam face de îndată ce

1582
aş fi avut timp.
Când s-a făcut după-amiază, am lăsat-o baltă cu întoarcerea
la drum, concentrându-ne la lucruri mai imediate, cum ar fi
găsirea unei bucăţi uscate de pământ unde puteam să stăm
fără să ne scufundăm. Dar n-am găsit decât mai multe
mlaştini, doline şi nori de ţânţari insuportabili şi muşte care
muşcă.
Soarele a început să apună înainte să reuşim să ieşim din
mlaştină şi vremea s-a transformat foarte repede din caldă şi
înăbuşitoare în răcoroasă şi umedă. Ne-am târât până când
pământul a început să devină în cele din urmă o pantă
ascendentă. Şi deşi eram cu toţii obosiţi şi uzi, am decis în
unanimitate să ne forţăm şi să punem un pic de distanţă
între noi, insecte şi mirosul de plante putrede.
Luna era plină, oferindu-ne mai mult decât suficientă lumină
pentru a ne alege drumul printre copaci. În pofida zilei
mizerabile, starea noastră de spirit a început să crească.
Hespe a fost suficient de obosită pentru a se sprijini pe
Dedan şi când mercenarul acoperit de noroi a pus un braţ în
jurul ei, ea i-a spus că el n-a mai mirosit atât de bine de luni
de zile.
El a răspuns că ar trebui să facă o plecăciune în faţa
judecăţii unei femeie atât de evident de graţioase.
M-am încordat, aşteptând ca bătaia lor de joc să se
transforme în acră şi sarcastică. Dar, cum mă târam în
spatele lor, am observat cu câtă grijă îşi ţinea el braţul în
jurul ei. Hespe stătea sprijinită de el aproape tandru,
protejându-şi piciorul rănit. M-am uitat la Marten şi bătrânul
urmăritor mi-a zâmbit cu dinţii albi în lumina lunii.
N-a mai trecut mult timp şi am găsit un pârâu cu apă
limpede şi ne-am spălat mirosul cel mai urât şi noroiul. Ne-
am clătit hainele şi ne-am îmbrăcat cu cele uscate. Mi-am
despachetat mantia zdrenţăroasă şi veche, strângând-o pe
piept, sperând în zadar că ar putea ţine departe frigul de
seară.
Când am terminat, am auzit în amonte sunetul slab al unui
cântec. Fiecare dintre noi şi-a ciulit urechile, dar sunetul

1583
sporovăitor al apei l-a făcut dificil de auzit cu claritate.
Dar cântatul însemna oameni, iar oamenii însemnau că eram
aproape de Crosson, sau poate chiar de hanul Bănuţul
Lăudat, dacă mlaştina ne dusese prea mult spre sud.
Chiar şi o fermă ar fi fost mai bună decât încă o noapte în
condiţii vitrege.
Deci, în ciuda faptului că eram obosiţi şi aveam dureri,
speranţa paturilor moi, a meselor calde şi a băuturilor reci
ne-a dat energia să ne adunăm traistele şi să mergem
înainte.
Am urmat pârâul, Dedan şi Hespe încă mergând ca o
pereche. Sunetul cântecului venea şi dispărea. Ploile recente
însemnau un curent puternic al cursului de apă şi zgomotul
rostogolirii peste pietre şi rădăcini era uneori suficient pentru
a îneca până şi sunetul paşilor noştri.
În cele din urmă, cursul de apă s-a lărgit şi s-a liniştit când
desişul greu s-a subţiat şi s-a deschis într-o poiană largă.
Nu se mai auzea nici urmă de cântec. Nici n-am văzut vreun
drum, vreun han sau vreo pâlpâire de foc. Doar o poiană bine
luminată de lună. Pârâul s-a extins, formând un iaz luminos.
Şi stând pe o piatră netedă la marginea lacului…
— Stăpâne Tehlu, protejează-mă de demonii nopţii, a zis
Marten rigid.
Dar părea mai mult respectuos decât înfricoşat. Şi nu s-a
uitat în altă parte.
— Asta e… a zis slab Dedan. Asta e…
— Eu nu cred în zâne, am încercat să spun, dar a ieşit mai
mult ca o şoaptă.
Era Felurian.

1584
 CAPITOLUL 95
Vânat

Toţi cinci am îngheţat pentru un moment. Clipocirea lentă a

iazului se reflecta pe forma frumoasă a lui Felurian. Goală în
lumina lunii, ea cânta:

cae-lanion luhial
di mari felanua
kreata tu ciar
tu alaran di.
dirella. amauen.
loesi un delian
tu ani vor ruhlan
Felurian thae.

Sunetul vocii ei era ciudat. Era moale şi delicat, mult prea

liniştit pentru ca noi să-l auzim de pe partea cealaltă a
luminişului. Mult prea slab pentru ca noi să-l auzim peste
sunetul apei care se mişca şi al frunzelor agitate. În ciuda
acestui fapt, eu puteam auzi. Cuvintele ei erau clare şi dulci
ca notele unui flaut depărtat, care creşteau şi scădeau. Îmi
amintea de ceva şi nu ştiam de ce.
Melodia era aceeaşi pe care o cântase Dedan în povestea lui.
N-am înţeles un cuvânt în afară de numele ei din versul final.
Chiar şi aşa, m-am simţit atras de ea, inexplicabil şi
insistent. Ca şi cum o mână nevăzută mă prinsese de piept şi
încerca să mă atragă în luminiş ţinându-mă de inimă.
M-am împotrivit. M-am uitat în jur şi am pus mâna pe un
copac din apropiere pentru a mă echilibra.
În spatele meu l-am auzit pe Marten murmurând „Nu, nu,
nu” cu voce joasă, ca şi cum încerca să se convingă.
— Nu, nu, nu, nu, nu. Nici pentru toţi banii din lume.
M-am uitat peste umăr. Ochii urmăritorului erau fixaţi febril
pe poiana din faţa lui, dar părea mai mult înspăimântat

1585
decât stârnit. Tempi stătea cu o surprindere evidentă pe faţa
lui în mod normal impasibilă. Dedan stătea rigid pe o parte,
cu faţa trasă, în timp ce ochii lui Hespe se plimbau înainte şi
înapoi între el şi luminiş.
Apoi Felurian a început să cânte din nou. Se simţea ca
promisiunea unei vetre calde într-o noapte rece. Era ca
zâmbetul unei fetiţe. M-am trezit gândindu-mă la Losi de la
Bănuţul Lăudat, la buclele ei roşii ca o rostogolire de foc. Mi-
am amintit umflăturile sânilor ei şi felul în care i se simţea
mâna trecându-mi prin păr.
Felurian cânta şi i-am simţit atracţia. Era puternică, dar nu
atât de puternică cât să nu mă pot opri. M-am uitat în
luminiş din nou şi i-am văzut pielea albă-argintie sub cerul
serii. S-a aplecat să scufunde o mână în apa iazului, mai
graţioasă decât o dansatoare.
Mi s-a clarificat brusc gândirea. De ce-mi era frică? De-o
poveste cu zâne? Era magie acolo, magie adevărată. Ba mai
mult, era magia cântatului. Dacă ratam ocazia asta, nu m-aş
fi putut ierta.
M-am uitat din nou la tovarăşii mei. Marten tremura vizibil.
Tempi se dădea încet înapoi. Mâinile lui Dedan se
strânseseră în pumni în părţi. Aveam de gând să fiu ca ei,
superstiţios şi fricos? Nu. Niciodată. Făceam parte din
Arcanum. Eram un Glăsuitor. Eram un edema ruh.
Am simţit râsul sălbatic fierbând în mine.
— Ne întâlnim la Bănuţul Lăudat în trei zile, am zis şi am
păşit în poiană.
Am simţit-o pe Felurian trăgându-mă mai puternic acum.
Pielea ei era strălucitoare în lumina lunii. Părul ei lung cădea
ca o umbră peste tot în jurul ei.
— Îmi bag picioarele, l-am auzit pe Dedan spunând în spatele
meu. Dacă el se duce, atunci mă du…
S-a auzit o încăierare scurtă, terminată cu zgomotul făcut de
cineva căzând la pământ. M-am uitat în spatele meu şi l-am
văzut cu faţa pe iarba joasă. Hespe îi ţinea un genunchi pe
şale şi unul dintre braţe îi era tras strâns pe spate. Se lupta
slab şi blestema puternic. Tempi îi privea impasibil, ca şi

1586
cum ţinea scorul unei întreceri de tăvăleli. Marten gesticula
frenetic în direcţia mea.
— Puştiule, a şuierat imperios. Întoarce-te aici! Puştiule! Vino
înapoi!
M-am întors din nou cu faţa la pârâu. Felurian mă privea.
Chiar şi de la treizeci de metri distanţă îi puteam vedea ochii
negri şi curioşi. Gura i s-a deschis într-un zâmbet larg,
periculos. A râs sălbatic. Era luminoasă şi încântată. Nu era
un sunet uman.
Apoi a ţâşnit peste luminiş, iute ca o vrabie, graţioasă ca o
căprioară. Am sărit în urmărire şi, în ciuda greutăţii traistei
şi sabiei de la şold, m-am mişcat atât de repede, încât mantia
îmi flutura ca un steag în spatele meu. Niciodată nu mai
alergasem aşa şi niciodată de-atunci încoace. Era modul în
care aleargă un copil, uşor şi rapid, fără teama că va cădea.
Felurian stă înaintea mea. În tufiş. Îmi amintesc vag copacii,
mirosul pământului, cenuşiul pietrei sub clar de lună. Ea
râde. Se fereşte, dansează, o ia înainte. Aşteaptă până sunt
suficient de aproape pentru a o atinge, apoi sare într-o parte.
Străluceşte în lumina lunii. Sunt ramuri care se agaţă, o
pulverizare de apă, un vânt cald…
Şi o apuc. Mâinile ei sunt încurcate în părul meu, trăgându-
mă aproape.
Gura dornică. Limba ei timidă şi rapidă. Suflarea ei la mine
în gură, umplându-mi capul. Sfârcurile fierbinţi ale sânilor ei
frecându-mi pieptul. Mirosul ei de trifoi, de mosc, de mere
coapte căzute la pământ…
Şi nicio ezitare. Nicio îndoială. Ştiu exact ce să fac. Mâinile
mele sunt pe ceafa ei. Mângâindu-i faţa. Încurcându-se în
părul ei. Alunecând de-a lungul coapsei. Apucând-o tare
dintr-o parte. Dând târcoale taliei înguste. Ridicând-o.
Lăsând-o jos…
Şi ea se zvârcoleşte sub mine, suplu şi languros. Încet şi
suspinând. Picioarele ei în jurul meu. Spatele i se arcuieşte.
Mâinile ei fierbinţi îmi apucă umerii, braţele, îmi apasă
şalele…
Şi e călare peste mine. Se mişcă sălbatic. Părul ei lung îmi

1587
atârnă peste piele. Şi-l aruncă pe spate, fremătând şi
tremurând, strigând într-o limbă pe care n-o ştiu. Unghiile ei
ascuţite săpând în muşchii pieptului meu…
Şi se simte muzica. Plânsetul fără cuvinte pe care îl face,
crescând şi scăzând. Suspinul ei. Inima mea la trap.
Mişcarea ei încetineşte. O apuc frenetic de şold în
contrapunct. Ritmul nostru e ca un cântec tăcut. Ca un
tunet brusc. Ca un bubuit abia auzit în depărtare.
Şi totul se opreşte. Mă arcuiesc. Sunt încordat ca o coardă de
lăută. Tremurând.
Având dureri. Sunt acordat prea strâns şi mă rup…

1588
 CAPITOLUL 96
Însuşi focul

M-am trezit cu ceva mângâindu-mi marginile memoriei. Am

deschis ochii şi am văzut copaci întinzându-se spre un cer de
amurg. Erau perne de mătase peste tot în jurul meu, în timp
ce la câţiva paşi stătea Felurian, cu corpul gol desfăcut larg
în somn.
Arăta netedă şi perfectă ca o sculptură. Ofta în somn şi m-
am mustrat pentru gând. Ştiam că nu era o piatră rece. Era,
prin comparaţie, caldă şi suplă, precum cea mai fină
marmură.
Am întins mâna s-o ating, dar m-am oprit, nedorind să
deranjez scena perfectă dinaintea mea. Un gând distant a
început să mă cicălească, dar l-am alungat ca pe-o muscă
iritantă.
Buzele lui Felurian s-au deschis şi au oftat, scoţând un sunet
ca un porumbel. Mi-am amintit atingerea acelor buze. Mă
durea, şi m-am forţat să-mi mut privirea de la gura ei moale
ca petalele de floare.
Pleoapele ei închise erau modelate ca aripile unui fluture,
răvăşite în spirale de violet profund şi negru, cu urme de aur
pal, care se amesteca în culoarea pielii ei. Când ochii i se
mişcau uşor în somn, modelul se muta, ca şi cum fluturele
îşi răspândea aripile. Priveliştea în sine probabil că valora
preţul pe care toţi bărbaţii ar trebui să-l plătească pentru a o
vedea.
Am mâncat-o din ochi, ştiind că toate melodiile şi poveştile pe
care le auzisem nu însemnau nimic. Ea e ceea ce visează
bărbaţii. Toate locurile în care fusesem, toate femeile pe care
le văzusem, nimic nu se compara cu întâlnirea cu ea.
Ceva în mintea mea a ţipat la mine, dar am fost uimit de
mişcarea ochilor ei sub pleoape, de forma pe care gura ei o
făcea, ca şi cum m-ar fi sărutat chiar în timp ce dormea. Am
alungat gândul din nou, iritat.

1589
Aveam să înnebunesc sau să mor.
Ideea a reuşit să-şi facă în cele din urmă drum în mintea
mea conştientă şi am simţit fiecare fir de păr de pe corpul
meu ridicându-se. Am avut un moment de luciditate perfectă,
clară, care semăna cu căutatul după aer, şi am închis repede
ochii, încercând să mă cobor în Inima de Piatră.
N-am reuşit. Pentru prima dată în viaţa mea, starea rece,
tăcută mi-a scăpat. În spatele ochilor mei, Felurian mi-a
distras atenţia. Respiraţia dulce. Sânul moale. Suspinele
aproape disperate care alunecau printre buzele înfometate şi
delicate ca petala…
Piatra. Mi-am ţinut ochii închişi şi am înfăşurat
raţionalitatea calmă a Inimii de Piatră în jurul meu, ca o
mantie, înainte de a îndrăzni chiar să mă gândesc din nou la
ea.
Ce ştiam? Mi-am adus în minte o sută de povestiri despre
Felurian şi am scos compoziţiile recurente. Felurian era
frumoasă. Fermeca muritorii. O urmau la zâne şi mureau în
îmbrăţişarea ei.
Cum mureau? Era destul de simplu de ghicit: epuizare fizică.
Lucrurile erau destul de riguroase, iar cei sedentari sau
fragili nu se descurcau atât de bine ca mine. Acum, că mă
oprisem să observ, îmi simţeam corpul ca pe-o cârpă bine
stoarsă. Umerii mă dureau, genunchii mă ardeau, iar gâtul
purta dulcile vânătăi de muşcături de dragoste, de la urechea
dreaptă, în jos pe piept şi…
Corpul mi-a roşit şi m-am afundat şi mai mult în Inima de
Piatră, până când pulsul mi-a încetinit şi am putut forţa
gândul cu ea din faţa minţii.
Mi-am amintit patru poveşti în care bărbaţii se întorseseră vii
de la zâne, toate sparte ca oalele defecte ale olarului. Ce fel
de nebunie manifestaseră? Comportament obsesiv, moarte
accidentală din cauza ruperii de realitate şi ofilire din cauza
melancoliei extreme. Trei au murit în decurs de zile. A patra
poveste vorbea despre un bărbat care rezistase aproape
jumătate de an.
Dar ceva n-avea sens. Desigur, Felurian era minunată.

1590
Pricepută? Fără nicio îndoială. Dar în aşa măsură ca toţi
bărbaţii să moară sau să înnebunească? Nu. Nu era posibil.
Nu vreau să minimalizez experienţa. Nu mă îndoiesc nicio
clipă că lăsase în trecut, în mod firesc, bărbaţii fără
facultăţile lor mintale. Eu totuşi mă ştiam destul de sănătos
la cap.
M-a distrat scurt ideea că eram nebun şi nu-mi dădeam
seama. Apoi am luat în considerare posibilitatea că fusesem
întotdeauna nebun, recunoscând-o ca având mai multe
şanse decât prima, apoi mi-am alungat ambele gânduri din
minte.
Cu ochii încă închişi, m-am întins acolo, savurând o
melancolie liniştită pe care nu o mai simţisem înainte. Am
savurat momentul, apoi am deschis ochii şi m-am pregătit să
evadez.
M-am uitat în jurul pavilionului, la draperiile de mătase şi la
pernele împrăştiate.
Erau doar ornamente pentru Felurian. Ea se afla în mijlocul
tuturor, cu fundul rotund, cu picioarele subţiri şi muşchii
mlădioşi trecându-i pe sub piele.
Mă privea.
Dacă era frumoasă nemişcată, era de două ori pe-atât trează.
Adormită era ca pictura unui foc. Trează era focul în sine.
Poate vi se pare ciudat că în acel moment am simţit frică.
Poate părea ciudat că la numai o lungime de braţ de cea mai
frumoasă femeie din lume mi-am adus brusc aminte de
faptul că sunt muritor.
Mi-a zâmbit ca un cuţit în catifea şi s-a întins ca o pisică la
soare.
Corpul ei era făcut pentru a se întinde, arcul spatelui ei,
întinderea netedă de pe burta ei întinsă. Plinătatea rotundă a
sânilor ei ridicaţi de mişcarea braţelor, şi dintr-odată m-am
simţit ca un cerb într-un şanţ. Corpul meu a reacţionat la ea
şi m-am simţit ca şi cum cineva îmi bătea cu un vătrai
fierbinte în impasibilitatea rece a Inimii de Piatră. Controlul
mi-a scăpat pentru o clipă şi o bucată mai puţin disciplinată
a minţii mele a început să compună un cântec pentru ea.

1591
Nu m-am putut priva de atenţie pentru a readuce acea
bucată înapoi în mine. Deci, m-am concentrat să stau în
siguranţă în Inima de Piatră, ignorând atât trupul ei, cât şi
partea bombănitoare din mintea mea care făcea rime. Nu era
cel mai uşor lucru de făcut. De fapt, făcea ca rigorile
obişnuite ale magiei simpatetice să pară simple ca săritul.
Dacă n-ar fi fost antrenamentul de la Universitate, aş fi fost
un ceva spart, jalnic, doar în măsură să se concentreze pe
propria fermecare.
Felurian s-a relaxat încet din întinderea ei şi s-a uitat la mine
cu ochi bătrâni. Ochi deosebiţi de orice văzusem vreodată.
Aveau o culoare izbitoare… Amurgul de vară i-l purtau
ochii… un fel de amurg albastru. Erau fascinanţi. De fapt…
Cu pleoapele ca aripile pe care le au fluturii… nu exista nicio
nuanţă de alb… Buzele ei ca umbra cerului când apar norii.
Mi-am încleştat falca, am dat deoparte bucata bombănitoare
din mine şi am dus-o într-un colţ îndepărtat al minţii,
lăsând-o să-şi cânte singură.
Felurian şi-a înclinat capul într-o parte. Ochii ei erau la fel de
atenţi şi de inexpresivi ca ai unei pasări.
— De ce eşti atât de tăcut, iubitule înflăcărat? Te-am stins?
Vocea ei suna ciudat în urechile mele. N-avea deloc margini
aspre. Totul era o netezime liniştită, ca o bucată de sticlă
şlefuită perfect. În ciuda moliciunii ei ciudate, vocea lui
Felurian îmi cobora pe şira spinării, făcându-mă să mă simt
ca o pisică care tocmai a fost mângâiată până în vârful cozii.
M-am retras şi mai departe în Inima de Piatră, simţind-o
răcoroasă şi liniştitoare în jurul meu. Cu toate astea, în timp
ce mare parte din atenţie îmi era axată pe autocontrol,
părticica nebună care făcea versuri în mintea mea a sărit în
prim-plan şi a spus:
— Niciodată stins. Deşi sunt înmuiat de tine, ard. Mişcarea
capului tău întorcându-se e ca un cântec. E ca o scânteie. E
ca o suflare care mă învăluie şi suflă flacăra unui foc care nu
se poate abţine să se răspândească şi să-ţi murmure numele.
Faţa lui Felurian s-a luminat.
— Un poet! Ar fi trebuit să-mi dau seama că eşti poet după

1592
felul în care îţi mişti corpul.
Liniştea blândă a vocii ei m-a prins din nou nepregătit. Nu
faptul că vorbele erau murmurate sau aspre sau sufocate. Nu
era nimic atât de ţipător sau de tulburător. Dar când vorbea,
nu m-am putut abţine să nu văd că respiraţia ei era împinsă
din piept, dincolo de dulceaţa moale a gâtului, apoi modelată
de jocul atent al buzelor, al dinţilor şi al limbii.
A venit mai aproape, mergând pe mâini şi pe genunchi pe
perne.
— Arătai ca un poet, aprins şi atrăgător.
Vocea ei nu era mai tare decât o suflare când mi-a cuprins
faţa cu mâinile.
— Poeţii sunt mai blânzi. Spun lucruri frumoase.
La o singură persoană mai auzisem vreodată o voce similară.
La Elodin. În ocazii rare, vocea lui umplea aerul ca şi cum
lumea însăşi ar fi ascultat. Vocea lui Felurian nu era
rezonantă. Nu umplea poiana pădurii. A ei era ca tăcerea
înainte de o furtună bruscă de vară. Era moale ca
mângâierea unei pene. Mi-a făcut inima s-o ia razna în piept.
Astfel spus, când m-a numit poet, nu m-a făcut să mă
enervez sau să scrâşnesc din dinţi. De la ea a sunat precum
cel mai dulce nume cu care a fost numit vreodată un bărbat.
Atât de puternică era vocea ei.
Felurian şi-a trecut vârful degetelor peste buzele mele.
— Săruturile poetului sunt cele mai bune. Tu mă săruţi ca
flacăra unei lumânări.
Şi-a tras una dintre mâini ca să-şi atingă gura, ochii
luminându-i-se la amintire.
I-am luat mâna şi am strâns-o tandru. Mâinile mele păruseră
întotdeauna graţioase, dar în comparaţie cu ale ei păreau
brutale şi crude. I-am respirat în palmă când am vorbit.
— Sărutările tale sunt ca lumina soarelui pe buzele mele.
Şi-a coborât ochii, aripile de fluture dansând. Am simţit
nevoia absurdă de a mă elibera şi am început să înţeleg. Asta
era magia, dar nimic din ceea ce ştiam eu. Fără magie
simpatetică sau scrijeldică. Felurian făcea bărbaţii să
înnebunească de dorinţă la fel cum corpul meu degaja

1593
căldură. Era firesc pentru ea, dar o putea controla.
Privirea ei rătăcea peste încâlceala mea de haine şi obiecte
aruncate dezordonat într-un colţ al poienii. Păreau ciudat de
nelalocul lor în mijlocul mătăsurilor şi culorilor moi. I-am
văzut ochii căzându-i pe cutia lăutei mele. A îngheţat.
— E flacăra mea un poet dulce? Cântă el?
Vocea ei tremura şi am simţit o încordare în corpul ei când
aştepta un răspuns. S-a uitat înapoi la mine. I-am zâmbit.
Felurian s-a dus şi mi-a adus cutia lăutei ca un copil cu o
jucărie nouă. Când am luat-o, am văzut că ochii ei erau mari
şi… umezi?
M-am uitat în ochii ei şi într-o clipă de înţelegere mi-am dat
seama cum trebuie să fi fost viaţa ei. Bătrână de o mie de ani
şi singură din când în când. Dacă voia companie, trebuia să
seducă şi să atragă. Şi pentru ce? Pentru o seară de
companie? O oră? Cât poate rezista un bărbat mediocru
înainte ca voinţa să i se rupă şi să devină la fel de stupid ca
un câine linguşitor? Nu mult.
Şi pe cine întâlnea în pădure? Fermieri şi vânători? Ce
distracţie îi puteau oferi ei, înrobiţi de pasiunea ei? Am simţit
un moment de milă pentru ea. Ştiu cum e singurătatea.
Mi-am scos lăuta din cutie şi am început s-o acordez. Am
lovit o coardă de probă şi am acordat-o din nou cu atenţie.
Ce să cânt pentru cea mai frumoasă femeie din lume?
N-a fost greu să decid, de fapt. Tatăl meu mă învăţase să
judec o audienţă. Am cântat Surorile Flin. Dacă n-aţi auzit de
el, nu sunt surprins. E un cântec luminos şi plin de viaţă,
despre două surori gureşe care se ceartă pe preţul untului.
Cei mai mulţi oameni vor să audă poveşti despre aventuri
legendare şi romantism. Dar ce cânţi pentru cineva din
legendă? Ce cânţi pentru o femeie care e obiectul dragostei
pentru un muritor? Îi cânţi melodii despre oameni obişnuiţi.
Aşa speram.
A aplaudat încântată la sfârşit.
— Mai mult! Mai mult? a zâmbit cu speranţă, întinzându-şi
capul pentru a o face cerere.
Ochii ei erau mari şi dornici şi adorabili.

1594
I-am cântat Lärm şi cana lui de bere. I-am cântat Fiicele
fierarului. I-am cântat o melodie comică despre un preot care
alerga o vacă, pe care o compusesem când aveam 10 ani şi
nici măcar nu-i dădusem un nume.
Felurian a râs şi a aplaudat. Şi-a acoperit gura de uimire şi
ochii de jenă. Cu cât cântam mai mult, cu atât îmi amintea
de o soţie tânără de la ţară care participă la primul ei târg,
plină de bucurie pură, cu faţa strălucitoare de încântare
nevinovată, cu ochii mari de uimire la tot ceea ce vede.
Şi adorabilă, desigur.
M-am concentrat la ce făceam cu degetele, ca să nu mă mai
gândesc la asta.
După fiecare melodie mă răsplătea cu un sărut care îmi făcea
dificilă decizia pentru ce urma să cânt. Nu că mă deranja
teribil. Am realizat destul de repede că preferam săruturile în
locul monedelor.
I-am cântat Spoitor şi tăbăcar. Trebuie să vă spun că
Felurian cântând refrenul cântecului meu preferat de pahar,
cu voce melodioasă, liniştită, e o imagine care nu mă va
părăsi niciodată. Până la moarte.
În tot acest timp, am simţit cum îşi slăbeşte farmecul peste
mine, puţin câte puţin. Mi-a lăsat loc să respir. M-am relaxat
şi am alunecat un pic mai departe de Inima de Piatră. Calmul
poate fi un cadru util pentru minte, dar nu ţine locul unei
reprezentaţii convingătoare.
Am cântat ore întregi, iar până la sfârşit m-am simţit din nou
eu însumi. Prin asta se înţelege că mă puteam uita la
Felurian fără nicio reacţie mai puternică decât aş putea simţi
în mod normal uitându-mă la cea mai frumoasă femeie din
lume.
Încă mi-o pot aminti, stând goală printre perne, cu fluturi de
culoarea amurgului dansând în aer printre noi. Însemna că
nu sunt în viaţă dacă n-aş fi fost excitat. Dar mintea părea să
fie din nou a mea şi eram recunoscător pentru asta.
A scos un sunet dezamăgit de protest când mi-am băgat
lăuta înapoi în cutie.
— Eşti obosit? a întrebat ea cu o nuanţă de zâmbet. Nu te-aş

1595
fi obosit, dulce poet, dacă aş fi ştiut.
I-am oferit cel mai bun zâmbet de scuză.
— Îmi pare rău, dar se pare că se face târziu.
De fapt, cerul arăta în continuare aceeaşi urmă de violet a
amurgului pe care o avea când m-am trezit, dar am
continuat.
— Va trebui să mă mişc repede dacă vreau să mă întâlnesc
cu…
Mintea mi-a amorţit la fel de repede de parcă m-aş fi lovit în
moalele capului. Am simţit pasiunea feroce şi lacomă. Am
simţit nevoia s-o am, să-i zdrobesc corpul de-al meu, să-i
gust dulceaţa sălbatică a gurii.
Doar din cauza formării mele ca arcanist mi-am păstrat
noţiunea propriei identităţi. Chiar şi aşa, mă ţineam doar cu
vârfurile degetelor.
Felurian stătea cu picioarele încrucişate pe pernele din faţa
mea, cu faţa furioasă şi teribilă, cu ochii reci şi duri ca stelele
îndepărtate. Cu un calm deliberat a atins un fluture care
dădea încet din aripi pe umărul ei. Fusese o greutate atât de
mare de furie în gestul ei simplu, încât stomacul mi s-a
încleştat când l-am înţeles.
Nimeni n-o părăsea vreodată pe Felurian. Niciodată. Păstra
bărbaţii până când corpurile şi minţile lor se rupeau sub
tulpina iubirii faţă de ea. Îi ţinea până când se plictisea de ei,
şi când îi alunga, începeau să înnebunească.
Eram lipsit de putere. Eram o noutate. Eram o jucărie,
favorită pentru că eram cea mai nouă.
Putea trece o vreme înainte să se plictisească de mine, dar
acel timp avea să vină. Şi când în cele din urmă avea să mă
elibereze, mintea urma să mi se rupă în bucăţi dorind-o.

1596
 CAPITOLUL 97
Sânge şi regrete amare

Printre mătăsurile pe care stăteam, mi-am pierdut controlul

şi am simţit un val de sudoare rece cuprinzându-mi corpul.
Mi-am încleştat maxilarul şi am simţit crescând în mine un
mic acces acut de furie. De-a lungul vieţii mele, mintea a fost
singura pe care întotdeauna mă bazam, singura care era
întotdeauna în întregime a mea.
Simţeam cum hotărârea mi se topeşte, cum dorinţele mele
naturale fuseseră înlocuite cu ceva animalic, incapabil să
gândească dincolo de propria poftă.
O parte din mine care încă era Kvothe se înfuria, dar mi-am
simţit trupul răspunzând la prezenţa ei. Cu o oribilă
fascinaţie, m-am târât printre perne spre ea. Un braţ i-a găsit
talia subţire şi m-am aplecat s-o sărut cu o foame teribilă.
Am urlat în mintea mea. Fusesem bătut şi biciuit, înfometat
şi înjunghiat. Dar mintea îmi rămăsese a mea, indiferent de
ceea ce devenise corpul sau lumea din jur. M-am aruncat
asupra barelor unei cuşti necorporale, făcută din lumina
lunii şi dorinţă.
Şi, într-un fel, m-am ţinut departe de ea. Respiraţia mi-a
erupt din gât, ca şi cum fugeam să scap.
Felurian s-a aşezat pe perne, cu capul înclinat spre mine.
Buzele ei erau palide şi perfecte. Ochii ei, pe jumătate
deschişi şi flămânzi.
M-am forţat să nu mă uit la faţa ei, dar nicăieri nu eram în
siguranţă să mă uit. Gâtul ei era neted şi delicat, tremurând
sus pulsul rapid. Un sân era rotund şi plin, în timp ce
celălalt atârna uşor într-o parte, în panta descendentă a
corpului ei. S-au ridicat şi s-au lăsat cu respiraţia ei,
mişcându-se delicat, făcând umbre ca de lumânare pe pielea
ei. Am zărit albul perfect al dinţilor în spatele buzelor ei roz
pal întredeschise…
Am închis ochii, dar cumva asta doar a făcut mai rău.

1597
Căldura corpului ei iradia ca şi cum ai fi stat în picioare
lângă un foc. Pielea taliei ei era moale sub mâna mea. S-a
mişcat sub mine şi pieptul ei l-a atins încet pe-al meu. I-am
simţit respiraţia în piept. Am tremurat şi am început să
transpir.
Am deschis ochii şi am văzut-o din nou uitându-se la mine.
Expresia ei era nevinovată, aproape rănită, ca şi cum nu
putea înţelege cum e să fii respinsă. Mi-am îngrijit mica
flacără de furie. Nimeni nu-mi făcuse una ca asta. Nimeni.
M-am îndepărtat de ea. O linie uşoară de încruntare i-a atins
fruntea, ca şi cum s-ar fi supărat sau s-ar fi înfuriat şi s-ar fi
concentrat.
Felurian s-a întins să-mi atingă faţa, cu ochii intenţionând
parcă să citească ceva scris adânc în interiorul meu. Am
încercat să mă trag înapoi, amintindu-mi atingerea ei, dar
corpul meu doar s-a cutremurat. Broboane de sudoare mi-au
căzut de pe piele, răpăind uşor pe pernele de mătase şi pe
stomacul ei plat de dedesubt.
Mi-a atins moale obrazul. Încet, m-am aplecat s-o sărut şi
ceva s-a rupt în mintea mea.
Am simţit cum patru ani din viaţa mea alunecă departe.
Dintr-odată m-am întors pe străzile din Bobcatran. Trei
băieţi, mai mari decât mine, cu păr bogat şi ochi lacomi, m-
au târât din lada ruptă în care dormeam. Doi dintre ei m-am
pus jos, ţintuindu-mi braţele. M-au întins într-o băltoacă
stătută, care era groaznic de rece. Era dimineaţa devreme şi
stelele dispăruseră.
Unul dintre ei şi-a pus mâna peste gura mea. Nu conta.
Eram în oraş de luni de zile. Ştiam că e mai bine să nu strigi
după ajutor. În cel mai bun caz, nu vine nimeni. În cel mai
rău, vine cineva, şi atunci ei sunt mai mulţi.
Doi dintre ei mă ţineau jos. Al treilea îmi tăia hainele de pe
trup. Mă tăia.
Mi-au spus ce aveau de gând să-mi facă. Respiraţia lor era
oribil de caldă pe faţa mea. Au râs.
Acolo, în Bobcatran, pe jumătate gol şi neajutorat, am simţit
ceva bun în mine. Am muşcat două degete ale mâinii de pe

1598
gura mea. Am auzit un ţipăt şi o înjurătură când unul dintre
ei s-a îndepărtat. M-am încordat şi m-am tensionat împotriva
celui care era în continuare peste mine. Mi-am auzit braţul
rupându-se şi strânsoarea lui a slăbit. Am început să urlu. L-
am aruncat. M-am ridicat încă ţipând, cu hainele atârnând
în zdrenţe pe mine. L-am trântit pe unul dintre ei la pământ.
Mâna mea rănită a găsit o piatră de pavaj liberă şi am folosit-
o pentru a rupe un picior. Îmi amintesc zgomotul făcut. Am
tras până i s-au rupt braţele, apoi i-am rupt capul.
Când m-am uitat în sus, am văzut că cel care mă tăiase
plecase. Cel de-al treilea stătea ghemuit lângă un perete. Îşi
strângea la piept mâna însângerată. Ochii îi erau albi şi
sălbatici. Apoi am auzit paşi apropiindu-se, am dat drumul
pietrei şi am fugit, am fugit, am fugit…
Dintr-odată, ani mai târziu, eram băiatul ăla sălbatic din
nou. Mi-am smucit capul pe spate şi am mârâit în mintea
mea. Am simţit ceva adânc în interiorul meu. M-am îndreptat
într-acolo. O linişte tensionată s-a stabilit în mine, un fel de
tăcere care vine înainte de un fulger. Am simţit cum aerul
începe să se cristalizeze în jurul meu.
M-am simţit rece. Detaşat, am adunat bucăţile din mintea
mea şi le-am potrivit laolaltă. Eram Kvothe cel din trupa de
teatru, nativ edema ruh. Eram Kvothe studentul, re’larul lui
Elodin. Eram Kvothe muzicantul. Eram Kvothe.
Am stat peste Felurian.
M-am simţit ca şi cum era prima dată din viaţa mea când
eram pe deplin treaz. Totul părea clar şi ascuţit, ca şi cum
vedeam cu o nouă pereche de ochi. Ca şi cum nu mă mai
foloseam deloc de ochi şi vedeam lumea direct cu mintea.
Mintea mea adormită, îşi dădeau vag seama unele bucăţi din
mine. Nu mai doarme, m-am gândit şi am zâmbit.
M-am uitat la Felurian şi în acel moment am înţeles-o până
în vârful picioarelor. Ea era zână. Nu-şi făcea griji pentru
bine şi rău. Ea era creată din dorinţă pură, la fel ca un copil.
Un copil nu se preocupă de consecinţe, aşa cum nicio
furtună neaşteptată nu se preocupă. Felurian semăna cu
amândoi. Ea era eternă şi nevinovată şi puternică şi mândră.

1599
Oare aşa vedea Elodin lumea? Asta era magia de care
vorbea?
Fără secrete sau trucuri, numai cu magia lui Taborlin cel
Mare. Mereu acolo, dar dincolo de vederea mea până acum?
Era frumos.
I-am întâlnit ochii lui Felurian şi lumea a devenit lentă şi
leneşă. M-am simţit ca şi cum aş fi fost aruncat sub apă, ca
şi cum aerul îmi era presat în corp. Pentru acel mic moment
am fost uimit şi amorţit, ca şi cum aş fi fost lovit de fulger.
Momentul a trecut şi lucrurile au început să se mişte din
nou. Dar acum, uitându-mă în ochii crepusculari ai lui
Felurian, am înţeles-o mult dincolo de vârful picioarelor.
Acum am cunoscut-o până în măduva oaselor. Ochii ei erau
ca patru versuri dintr-o melodie, scrise clar. Mintea mea s-a
umplut brusc cu un cântec despre ea. Am tras aer în piept şi
l-am cântat în patru note dure.
Felurian s-a ridicat în picioare. Şi-a trecut mâna prin faţa
ochilor şi a rostit un cuvânt la fel de tăios ca sticla spartă.
Simţeam în cap o durere ca de tunet.
Întunericul mi-a licărit în raza vizuală. Am gustat sânge şi
regrete amare.
Lumea mi-a revenit în centrul atenţiei şi m-am oprit brusc
înainte de a cădea.
Felurian s-a încruntat. S-a îndreptat. A stat. Cu faţa atentă,
a făcut un pas.
În picioare, nu era înaltă sau cumplită. Capul ei abia dacă-mi
ajungea la bărbie.
Părul ei negru cădea, ca un fascicol de umbră, drept ca un
cuţit, până atingea curbura coapselor. Era plăpândă şi palidă
şi perfectă. Niciodată nu văzusem o faţă atât de dulce, o gură
atât de făcută pentru sărutat. Nu se mai încrunta. Nu mai
zâmbea. Buzele ei erau moi şi uşor întredeschise.
A mai făcut un pas. Simpla mişcare a piciorului ei era ca un
dans, unduirea uşoară a şoldului ei fermeca asemenea unui
foc. Arcul piciorului ei gol spunea mai multe despre sex decât
orice altceva văzusem în tânăra mea viaţă.
Alt pas. Zâmbetul ei era mândru şi plin. Era la fel de

1600
frumoasă ca luna.
Puterea atârna pe ea ca o mantie. Făcea aerul să vibreze. Se
răspândea în spatele ei ca o pereche de aripi uriaşe şi
nemaivăzute.
Suficient de aproape pentru a o atinge, i-am simţit puterea
zdrăngănind în aer. Dorinţa a crescut în jurul meu ca un
talaz. Ea şi-a ridicat mâna. Mi-a atins pieptul. M-am
scuturat.
Mi-a întâlnit ochii şi, în amurgul scris acolo, am văzut din
nou cele patru versuri clare de cântec.
Le-am cântat. Au izbucnit din mine ca păsările în zbor.
Dintr-odată, mintea mea era limpede din nou. Am tras aer în
piept şi i-am susţinut privirea. Am cântat din nou, şi de data
asta am fost plin de furie. Am strigat cele patru note grele de
cântec. Le-am cântat strâmt şi alb şi tare ca fierul. Şi la
sunetul lor am simţit cum puterea ei tremură, apoi se sparge,
nemai lăsând în aer decât durere şi furie.
Felurian a scos un strigăt speriat şi s-a aşezat atât de brusc,
încât a fost aproape ca o cădere. Şi-a tras genunchii la piept
şi s-a ghemuit, privindu-mă cu ochi mari şi speriaţi.
Privind în jur, am văzut vântul. Nu în felul în care se vede
fumul sau ceaţa, ci am văzut vântul în continuă schimbare
în sine. Era familiar ca faţa unui prieten uitat. Am râs şi mi-
am întins braţele, minunându-mă de forma lui schimbătoare.
Mi-am făcut mâinile cupă şi am respirat în spaţiul gol din
interior. Am rostit un nume. Mi-am dat mâinile deoparte şi
mi-am lăsat respiraţia diafană să zboare. S-a agitat în afară,
înghiţind-o, apoi a izbucnit într-o flacără de argint, care a
prins-o strâns în interiorul numelui ei în schimbare.
Am ţinut-o acolo, deasupra pământului. Ea m-a privit cu un
aer speriat şi neîncrezător, părul ei închis la culoare dansând
ca o a doua flacără în interiorul celei dintâi.
Am ştiut atunci că aş putea s-o ucid. Ar fi fost la fel de
simplu ca a arunca o foaie de hârtie în vânt. Dar gândul îmi
făcea rău şi îmi amintea de smulgerea aripilor unui fluture.
Uciderea ei ar fi distrus ceva ciudat şi minunat. O lume fără
Felurian ar fi fost o lume mai săracă. O lume care mi-ar fi

1601
plăcut mai puţin. Ar fi fost ca şi cum s-ar fi spart lăuta lui
Illien. Ar fi fost ca şi cum ar fi ars o bibliotecă pentru a pune
capăt unei vieţi.
Pe de altă parte, erau în joc siguranţa şi bunul meu simţ. Am
considerat şi că lumea a fost mai interesantă cu Kvothe în ea.
Dar n-am putut s-o ucid. Nu aşa. Nu mânuind magia mea
nou-dobândită ca pe un cuţit de disecţie.
Am vorbit din nou, şi vântul a lăsat-o jos, între perne. Am
făcut o mişcare de sfâşiere, şi flacăra de argint care fusese
odată respiraţia mea a devenit trei note ale unui cântec
întrerupt şi s-a dus să cânte printre copaci.
M-am aşezat. Ea s-a întins. Ne-am privit unul pe altul câteva
minute lungi. Ochii ei au străfulgerat de la frică la prudenţă,
apoi la curiozitate. M-am văzut reflectat în ochii ei, gol printre
perne. Puterea îmi plutea ca o stea albă pe frunte.
Apoi am început să simt o stingere. O uitare. Am realizat că
numele vântului nu-mi mai umple gura, şi când m-am uitat
în jur n-am mai văzut decât aerul gol. Am încercat să par
calm, dar când acestea m-au părăsit, m-am simţit ca o lăută
ale cărei corzi au fost tăiate. Inima mi s-a încleştat de o
pierdere pe care n-o mai simţisem de când muriseră părinţii
mei.
Am văzut o uşoară strălucire în aerul din jurul lui Felurian,
fărâme din puterea ei care revenea. Le-am ignorat, luptându-
mă cu frenezie să păstrez o parte din ce învăţasem. Dar era
ca şi cum încercam să ţin un pumn de nisip. Dacă aţi visat
vreodată că zburaţi, apoi v-aţi trezit, consternaţi să constataţi
că aţi pierdut trucul pentru aşa ceva, aveţi o idee cum m-am
simţit.
Bucată cu bucată, s-a stins, până n-a mai rămas nimic. M-
am simţit gol în interior şi cu o durere la fel de rea ca şi cum
aş fi descoperit că familia mea nu m-a iubit. Am înghiţit
nodul din gât.
Felurian s-a uitat la mine curioasă. Încă mă vedeam reflectat
în ochii ei, cu steaua de pe frunte nu mai mare decât o
înţepătură de lumină. Apoi chiar şi viziunea perfectă a minţii
mele adormite a început să se estompeze. M-am uitat cu

1602
disperare la lumea din jurul meu. Am încercat să memorez
această imagine, fără să clipesc.
Apoi s-a dus. Mi-am plecat capul, jumătate de durere şi
jumătate pentru a-mi ascunde lacrimile.

1603
 CAPITOLUL 98
Cântecul lui Felurian

A trecut mult înainte să-mi recapăt suficient din calm pentru

a-mi ridica privirea. Era o ezitare în aer, ca şi cum am fi fost
tineri îndrăgostiţi care nu ştiu la ce să se aştepte în
continuare, care nu ştiu ce roluri ar trebui să joace.
Mi-am luat lăuta şi am strâns-o la piept. Mişcarea a fost
instinctivă, ca pentru a strânge o mână rănită. Am lovit o
coardă din obişnuinţă, apoi am făcut-o să sune atât de jos,
că lăuta părea tristă.
Fără să mă gândesc sau să ridic privirea, am început să cânt
una dintre piesele pe care le scrisesem în lunile care au
urmat morţii părinţilor mei. Se numea Stau lângă apă,
amintindu-mi. Degetele mele zdrăngăneau tristeţe în aerul
serii. Au trecut câteva minute până să-mi dau seama ce fac
şi alte câteva până m-am oprit. Nu terminasem cântecul. Nici
nu ştiu dacă are într-adevăr un final.
M-am simţit mai bine, nu neapărat bine, dar mai bine. Mai
puţin gol. Muzica mea întotdeauna ajuta. Cât timp aveam
muzica mea, nicio povară nu era prea greu de suportat.
Am ridicat privirea şi am văzut lacrimi pe faţa lui Felurian.
M-a făcut să mă ruşinez mai puţin de-ale mele.
De asemenea, am simţit c-o doream. Emoţia îmi fusese
amorţită de durerea din piept, dar acea notă de dorinţă mi-a
concentrat atenţia asupra preocupării celei mai imediate.
Supravieţuirea. Evadarea.
Felurian părea să fi luat o decizie şi a pornit spre perne,
înspre mine. Mişcându-se prudent de-a buşilea, s-a oprit la
câţiva metri şi s-a uitat la mine.
— Are poetul meu delicat un nume?
Vocea ei era atât de blândă, că m-a speriat.
Am deschis gura să vorbesc, apoi m-am oprit. M-am gândit la
luna prinsă de propriul nume şi la o mie de poveşti cu zâne
pe care le auzisem în copilărie. Dacă era să-l crezi pe Elodin,

1604
numele erau scheletul lumii. Am ezitat circa o jumătate de
secundă înainte să mă decid să-i ofer lui Felurian o vedere
dată naibii în locul numelui meu.
— Sunt Kvothe.
Sunetul a părut să crească din mine, iar apoi s-a aşezat în
mine din nou.
— Kvothe, a zis ea încet, şi mi-a amintit de-o chemare
păsărească. Vrei să-mi cânţi din nou dulce?
S-a întins încet, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie arsă, şi
mi-a pus mâna uşor pe braţ.
— Te rog! Cântecele tale sunt ca o mângâiere, Kvothe al meu.
Mi-a pronunţat numele ca pe începutul unui cântec. Era
minunat.
Cu toate astea, nu mă simţeam în totalitate confortabil cu
modul în care făcea referire la mine, ca Kvothe al ei.
Am zâmbit şi am dat din cap. Mai ales pentru că n-aveam o
idee mai bună. Am lovit două corzi de acordare, apoi m-am
oprit, gândindu-mă.
Apoi am început să cânt În pădurea zânelor, un cântec
despre – dintre toate lucrurile – Felurian însăşi. Era deosebit
de bun. Folosea cam trei acorduri şi vreo douăzeci de
cuvinte. Dar avea efectul pe care-l căutam.
Felurian s-a luminat la auzul numelui ei. Nu era nicio
modestie falsă în ea. Ştia că e cea mai frumoasă, cea mai
pricepută. Ştia că bărbaţii spun poveşti şi îşi ştia reputaţia.
Niciun bărbat nu-i putea rezista, niciun bărbat nu-i putea
răbda. Până la sfârşitul melodiei, mândria o făcuse să stea
mai dreaptă.
Am terminat cântecul.
— Vrei să auzi altul? am întrebat-o.
A dat din cap şi a zâmbit cu nerăbdare. Stătea printre perne
cu spatele drept, ca o regină.
Am început un al doilea cântec, asemănător cu primul. Se
numea Zâna sau ceva de genul ăsta. Nu ştiam cine l-a scris,
dar avea obiceiul îngrozitor de-a băga silabe suplimentare în
versuri. Nu era chiar atât de rău cât să se arunce cu ceva în
mine într-o tavernă, dar era pe-aproape.

1605
M-am uitat cu atenţie la Felurian când am cântat. Era
flatată, dar citeam o uşoară nemulţumire crescând. Ca şi
cum ar fi fost iritată, dar nu se putea decide de ce. Perfect.
Ultimul a fost un cântec scris pentru Regina Serule. Vă
garantez că nu l-aţi auzit, dar sunt sigur că ştiţi genul. Scris
de vreun menestrel linguşitor în căutarea unui patronaj, tatăl
meu m-a pus să-l învăţ ca exemplu pentru a evita anumite
lucruri când scriu un cântec. Era un exemplu stupid de
mediocritate.
Puteai spune că scriitorul ori era cu adevărat inept ori că n-o
întâlnise niciodată pe Serule, ori că pur şi simplu n-o
considera deloc atractivă.
În timp ce-l cântam, am schimbat pur şi simplu numele lui
Serule cu al lui Felurian. Am înlocuit, de asemenea, unele
dintre cele mai bune fraze cu altele mai puţin poetice. Când l-
am terminat, cântecul era cu adevărat mizerabil, şi Felurian
avea pe faţă o expresie de consternare goală.
Am stat îndelung, ca şi cum m-aş fi gândit profund la ceva.
Când în sfârşit am vorbit, vocea mea era joasă şi ezitantă.
— Doamnă, pot scrie un cântec pentru tine? i-am zâmbit
timid.
Zâmbetul ei era ca luna printre nori. A bătut din palme şi s-a
aruncat pe mine cu o încântare jucăuşă, umplându-mă de
sărutări. Numai teama că mi s-ar putea strica lăuta m-a
ţinut să mă bucur cum trebuie de experienţă.
Felurian s-a tras deoparte şi a stat foarte liniştită. Am
încercat vreo două combinaţii de corzi, apoi mi-am potolit
mâinile şi m-am uitat la ea.
— Îl voi numi Cântecul lui Felurian.
A roşit un pic şi s-a uitat la mine cu ochii întredeschişi, cu
faţa timidă şi bronzată.
Lăsând modestia deoparte, pot scrie un cântec bun când îmi
propun, şi abilităţile mele fuseseră recent ascuţite în serviciul
maerului. Nu sunt cel mai bun, dar sunt unul dintre cei mai
buni. Cu suficient timp la dispoziţie, un subiect demn şi
motivaţia corectă, îndrăznesc să spun că aş putea scrie un
cântec aproape la fel de bun ca Illien.

1606
Aproape.
Închizându-mi ochii, am smuls acorduri dulci din lăuta mea.
Degetele mele zburau şi am capturat muzica vântului în
ramuri, în foşnetul frunzelor.
Apoi m-am uitat în partea din spate a minţii mele, unde
partea nebună, clevetitoare, din mine compusese un cântec
pentru Felurian în tot acest timp. Am mângâiat corzile mai
uşor şi am început să cânt.

Lunii de argint luminoase miezul nopţii îi albăstreşte ochii

Pleoapele blând colorate, ca fluturii.
Părul ei se leagănă, o coasă întunecată mişcând
Printre copaci cu vântul cântând.
Felurian! O, frumoasă doamnă,
Binecuvântată să fie a ta poiană.
Răsuflarea prin aer îţi e uşoară.
Iar părul acoperit de-o umbră mă-nfioară.

Felurian a rămas nemişcată cât am cântat. Spre sfârşitul

refrenului, abia îmi mai puteam da seama dacă respiră.
Câţiva dintre fluturii care fuseseră daţi deoparte de
conflictele noastre anterioare veniseră dansând înapoi la noi.
Unul dintre ei s-a aşezat pe mâna lui Felurian, fluturându-şi
aripile o dată, de două ori, ca şi cum era curios de ce stăpâna
lui era brusc atât de nemişcată. Mi-am întors ochii înapoi la
lăută şi am ales corzile ca pe nişte picături de ploaie lingând
frunzele copacilor.

Dansez în umbra făcută de lumina lumânării

Îmi privea ochii, faţa, forma, rapid ca fulgerul furtunii.
Zâmbetul ei, o cursă de zece ori mai puternică
Decât are o poveste cu zâne linia melodică.
O, frumoasă doamnă! Felurian,
Sărutul tău, un caprifoi într-un buchet.
Milă mi-e de orice alt bărbat
Ce ţi-e necunoscut şi incomplet.

1607
I-am privit corpul cu coada ochiului. Stătea ca şi cum ar fi
ascultat cu toată fiinţa. Ochii îi erau mari. Şi-a ridicat o
mână la gură, deranjând fluturele care se odihnea acolo, în
timp ce cu cealaltă îşi apăsa pieptul în timp ce răsufla încet.
Asta voiam, dar am regretat totuşi.
M-am aplecat peste lăută şi degetele mele au dansat peste
corzi. Am împletit corzile ca apa peste pietrele de râu, ca o
respiraţie moale pe ureche. Apoi m-am oţelit şi am cântat:

Ochii ei erau de un albastru întunecat

Cum e cerul de noapte cu ultimul nor suflat
Iscusinţa ei în dragoste…

Mi-am împleticit degetele pe corzi, oprindu-mă doar pentru o

clipă, ca şi cum aş fi fost nesigur de ceva. Am văzut-o pe
Felurian aproape trezindu-se din reverie şi am continuat:

Iscusinţa ei în dragoste e suficientă

Îmbrăţişarea ei bărbaţii o consideră plăcută.
Felurian! O, nemaipomenită amantă,
Atingerea ta decât argintul e mai căutată
Eu…

— Ce?
Chiar dacă mă aşteptam la întrerupere, gheaţa din vocea ei
m-a făcut s-o dau într-o larmă de note şi a alungat mai mulţi
fluturi. Am tras aer în piept, asumându-mi cea mai
nevinovată expresie, şi am ridicat privirea.
Pe faţa ei era o furtună de furie şi neîncredere.
— Plăcută?
Am simţit sângele scurgându-mi-se de pe chip la tonul ei.
Vocea îi era încă rotundă şi blândă ca un flaut îndepărtat.
Dar asta nu însemna nimic. Tunetul îndepărtat nu bate în
urechi, îl simţi colindând prin piept. Liniştea din vocea ei s-a
mişcat prin mine în genul tunetului îndepărtat.
— Plăcută?
— E plăcută, am zis calm, cu aerul meu de nevinovăţie doar

1608
pe jumătate afectat.
A deschis gura ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, apoi a
închis-o. Ochii i-au fulgerat furie pură.
— Îmi pare rău, am spus. Ar fi trebuit să ştiu mai bine decât
să încerc.
Mi-am potrivit vocea undeva între cuget zdrobit şi copil bătut.
Mi-am coborât mâinile de pe corzile lăutei.
Puţin din focul ei o părăsise, dar când şi-a regăsit vocea, a
fost strânsă şi periculoasă.
— Iscusinţa mea „suficientă”?
Abia dacă era în stare să articuleze ultimul cuvânt. Gura se
transformase într-o linie subţire, jignită.
Am explodat, cu vocea mea o rostogolire de tunete.
— De unde naiba să ştiu? N-am mai făcut niciodată aşa ceva!
S-a tras înapoi la vehemenţa cuvintelor mele, o parte din
furie scurgându-se din ea.
— Ce vrei să spui? a bătut treptat în retragere, confuză.
— Asta!
Am gesticulat penibil către mine, către ea, către perne şi
către pavilionul din jurul nostru, ca şi cum ar fi explicat
totul.
Ultima urmă de furie a părăsit-o şi am văzut cum înţelegerea
începe să mijească.
— Tu…
— Nu, m-am uitat în jos, roşind puternic. N-am mai fost
niciodată cu o femeie.
Apoi m-am îndreptat şi am privit-o în ochi ca şi cum aş fi
provocat-o să facă o problemă din asta.
Felurian a stat nemişcată o clipă, apoi gura i s-a ridicat, într-
un zâmbet strâmb.
— Tu-mi spui poveşti cu zâne, Kvothe al meu.
Mi-am simţit faţa devenind sumbră. Nu mă deranjează să fiu
făcut mincinos. Sunt. Sunt un mincinos minunat. Dar urăsc
să fiu făcut mincinos când spun adevărul-adevărat.
Indiferent de motive, expresia a părut s-o convingă.
— Dar ai fost ca o furtună blândă de vară.
A făcut un gest de fluturare cu mâna.

1609
— Ai fost un dansator proaspăt pe câmp.
Ochii îi străluceau periculos.
Am pus comentariul deoparte, pentru o mai târzie lustruire a
ego-ului.
Răspunsul meu a fost uşor rănit.
— Te rog, nu sunt un mocofan complet. Am citit mai multe
cărţi…
Felurian chicotea ca un pârâu.
— Ai învăţat din cărţi.
S-a uitat la mine, neputând să se decidă dacă să mă ia sau
nu în serios. A râs, s-a oprit, apoi a râs din nou. N-am ştiut
dacă trebuie să fiu jignit.
— Şi tu ai fost destul de bună, i-am spus în grabă, ştiind că
voi arăta ca ultimul oaspete care-i face un compliment
pentru salată. Ca să ştii, am citit…
— Cărţi? Cărţi! Mă compari cu cărţile!
Furia ei s-a prăbuşit peste mine.
Apoi, chiar fără a face pauză pentru a respira, Felurian a râs
din nou, puternic şi încântat. Râsul ei era sălbatic ca ţipătul
unei vulpi, clar şi ascuţit ca ciripitul păsărilor dimineaţa. Nu
era un sunet uman.
Mi-am pus mina nevinovată.
— Nu e întotdeauna aşa?
Mi-am păstrat calmul, în timp ce în interior mă pregăteam
pentru o altă izbucnire.
Ea pur şi simplu stătea.
— Eu sunt Felurian.
Nu era o simplă afirmare a numelui. Era o declaraţie. Era un
steag mândru în zbor.
Am privit-o în ochi pentru o clipă, apoi am oftat şi mi-am
lăsat privirea pe lăută.
— Îmi pare rău pentru melodie. N-am vrut să te jignesc.
— A fost mai frumoasă decât apusul soarelui, a protestat,
părând să-i dea lacrimile. Dar… plăcută?
Cuvântul părea amar pentru ea.
Am pus lăuta înapoi în cutia sa.
— Îmi pare rău, n-o pot face fără o bază de comparaţie…

1610
Am oftat.
— Păcat, era un cântec bun. L-ar fi cântat şi peste o mie de
ani.
Vocea mea era plină de regret.
Faţa lui Felurian s-a luminat, ca şi cum i-ar fi venit o idee,
apoi ochii i s-au îngustat în fante. S-a uitat la mine ca şi cum
ar fi încercat să citească ceva scris în interiorul craniului
meu.
Ştia. Ştia că ţineam melodia neterminată ca preţ de
răscumpărare. Mesajele nerostite erau clare: Dacă nu plec,
nu pot termina melodia. Dacă nu plec, nimeni nu va auzi
vreodată aceste cuvinte frumoase pe care le-am făcut pentru
tine. Dacă nu plec şi nu gust fructele pe care le oferă femeile
muritoare, nu voi şti niciodată cât de iscusită eşti cu
adevărat.
Acolo, în mijlocul pernelor, sub cerul veşnic la amurg,
Felurian şi cu mine ne uitam unul la altul. Ea ţinea un
fluture, iar mâna mea se odihnea pe lemnul fin al lăutei
mele. Doi cavaleri în armură privindu-se reciproc peste un
câmp însângerat n-ar fi putut egala intensitatea privirilor
noastre.
Felurian a vorbit încet, măsurându-mi răspunsul.
— Dacă te duci, îl vei termina?
Am încercat să par surprins, dar n-am păcălit-o. Am dat din
cap.
— Vei veni înapoi la mine să mi-l cânţi?
Surprinderea mea a devenit reală. Nu m-am gândit că mă va
întreba asta. Ştiam că a doua oară n-ar mai fi existat plecare.
Am ezitat, dar numai pentru o clipă infimă. O jumătate de
pâine e mai bună decât niciuna. Am dat din cap.
— Promiţi?
Am dat din cap din nou.
— Promiţi cu săruturi?
Şi-a închis ochii şi a înclinat capul pe spate, ca o floare
tolănindu-se la soare.
Viaţa e prea scurtă pentru a refuza oferte ca asta. M-am dus
spre ea, i-am tras corpul gol înspre mine şi am sărutat-o cât

1611
de bine mi-a permis practica mea limitată. Părea să fie destul
de bine.
Când m-am retras, m-a privit şi a oftat.
— Sărutările tale sunt ca fulgii de zăpadă pe buzele mele.
S-a aşezat pe spate pe perne, cu capul odihnindu-i-se pe
braţ. Cu mâna liberă îmi mângâia obrazul.
Să spun că era minunată ar fi o afirmaţie atât de decentă,
încât n-aş începe s-o repar. Mi-am dat seama că în ultimele
minute nu încercase să mă facă s-o doresc, cel puţin nu în
vreun sens supranatural.
Şi-a mângâiat uşor buzele peste palma mea şi mi-a eliberat-
o. Apoi a rămas nemişcată, privindu-mă cu atenţie.
Eram flatat. Până azi ştiu doar un singur răspuns la o
întrebare atât de politicos formulată. M-am aplecat s-o sărut.
Şi ea, râzând, m-a luat în braţe.

1612
 CAPITOLUL 99
Un alt tip de magie

Până în acest punct al vieţii mele, îmi câştigasem o oarecare

reputaţie.
Nu, nu e în întregime adevărat. E mai bine să spun că mi-o
construisem eu. O făcusem cu bună-ştiinţă. O cultivasem.
Trei sferturi dintre poveştile populare spuse despre mine la
Universitate erau zvonuri ridicole pe care chiar eu le
lansasem. Vorbeam opt limbi. Vedeam în întuneric. Când
aveam trei zile, mama mă pusese într-un coş spânzurat de
un merişor, în lumina lunii pline. În noaptea aceea, o zână
pusese un farmec puternic pe mine, ca să mă apere de rele.
Îmi schimbasem ochii din albastru în verde ca frunza.
Ştiam cum lucrează poveştile, veţi vedea. Nimeni n-ar fi
crezut că am dat un căuş de mână de sânge proaspăt unui
demon în schimbul unui alar ca o lamă de oţel Ramston.
Totuşi, eram cel mai bine clasat duelist de la cursul lui Dal.
Într-o zi bună, îi băteam şi pe oricare doi dintre ei împreună.
Un fir de adevăr se împletea în poveste, îi dădea putere. Deci,
chiar dacă tu n-o credeai, o puteai spune unui student din
primul semestru, cu ochii mari de uimire, puţin abţiguit,
doar pentru a-i vedea faţa, doar pentru distracţie. Şi dacă ai
fi avut tu o băutură, două, trei în tine, ai fi putut începe să te
întrebi…
Şi aşa se răspândesc poveştile. Şi astfel, în jurul Universităţii
cel puţin, modesta mea reputaţie a crescut.
Au fost şi câteva poveşti adevărate. Bucăţi de reputaţie
câştigate pe drept. O salvasem pe Fela dintr-un infern
cuprins de flăcări. Fusesem biciuit în faţa unei mulţimi şi
refuzasem să sângerez. Chemasem vântul şi-i rupsesem
braţul lui Ambrose…
Totuşi, am ştiut că reputaţia mea era un strat ţesut din
pânză de păianjen. Era un nonsens din cartea de poveşti. Nu
existau demoni acolo, negocieri pentru sânge. Nu existau

1613
zâne utile care să acorde farmece magice. Şi, cu toate că
poate m-am prefăcut a fi, ştiam că nu sunt Taborlin cel Mare.
Astea au fost gândurile mele când m-am trezit, încurcat în
braţele lui Felurian. M-am întins în linişte printre perne
pentru un timp, cu capul ei odihnindu-se uşor pe pieptul
meu, cu piciorul aruncat vag peste al meu. Privind în sus,
printre copaci, la cerul în amurg, am realizat că nu
recunoşteam stelele. Erau mai strălucitoare decât cele din
cerul muritor, cu tipare nefamiliare.
Abia atunci mi-am dat seama că viaţa mea făcuse un pas
într-o direcţie nouă. Până atunci, făcusem pe tânărul
Taborlin. Răspândisem minciuni despre mine, pretinzând a fi
un erou de poveste.
Dar acum nu mai avea niciun sens să mă prefac. Ceea ce
făcusem avea cu adevărat valoare de poveste, la fel de
ciudată şi minunată ca orice poveste a lui Taborlin însuşi. O
urmasem pe Felurian în regatul zânelor, apoi o învinsesem
cu o magie pe care n-o puteam explica, şi chiar să o
controlez.
Mă simţeam diferit de-acum. Mai solid, într-un fel. Nu mai
bătrân, mai exact. Nu mai înţelept. Dar ştiam lucruri pe care
nu le ştiusem înainte. Ştiam că zânele erau reale. Ştiam că
magia lor era reală. Felurian putea frânge mintea unui om cu
un sărut. Vocea ei mă putea trage ca pe o marionetă de sfori.
Erau lucruri pe care le învăţasem acolo. Lucruri ciudate.
Lucruri puternice. Lucruri secrete. Lucruri pe care poate n-
aş mai avea vreodată şansa să le învăţ.
M-am eliberat uşor din îmbrăţişarea adormitei Felurian şi m-
am dus către apa din apropiere. M-am stropit cu apă pe faţă
şi am sorbit câţiva pumni.
M-am uitat la plantele care creşteau pe malul apei. Am luat
câteva frunze şi le-am mestecat, în timp ce mă gândeam cum
aş putea să abordez subiectul cu Felurian. Menta mi-a
îndulcit respiraţia.
Când m-am întors la pavilion, Felurian stătea acolo,
trecându-şi degetele palide prin părul lung, negru.
I-am dat o violetă întunecată, de culoarea ochilor ei. Ea mi-a

1614
zâmbit şi a mâncat-o.
Am decis să abordez subiectul uşor, ca să n-o jignesc.
— Mă întreb dacă ai fi dispusă să mă înveţi, am zis cu
atenţie.
Ea s-a întins să-mi atingă faţa uşor.
— Prostuţ dulce, a zis ea cu drag. N-am început deja?
Am simţit emoţia crescându-mi în piept, uimit de faptul că
putea fi atât de simplu.
— Sunt gata pentru lecţia următoare? am întrebat.
Zâmbetul ei larg a crescut şi m-a privit de sus până jos, cu
ochii pe jumătate închişi şi misterioşi.
— Eşti?
Am dat din cap.
— E bine că eşti nerăbdător, a zis Felurian cu vocea
nuanţată cu caneluri de amuzament. Ai ceva inteligenţă şi
îndemânare naturală. Dar sunt multe de învăţat. S-a uitat în
ochii mei, cu faţa ei delicată serioasă. Când te vei întoarce
printre muritori, nu vreau să mă faci de ruşine.
Felurian m-a luat de mână şi m-a tras în pavilion. Mi-a
indicat:
— Stai.
M-am aşezat pe o pernă, cu capul la acelaşi nivel cu
abdomenul ei neted. Buricul ei îmi distrăgea teribil atenţia.
S-a uitat în jos la mine, cu o expresie mândră şi regală, ca o
regină.
— Amouen, a zis ea, răsfirându-şi degetele de la o mână şi
făcând un gest deliberat. Aşa chemăm cerbul tăcut. O lecţie
uşoară de început, una de care mă aştept să te bucuri.
Felurian mi-a zâmbit apoi, cu ochi bătrâni şi cunoscători. Şi
chiar înainte de-a mă împinge înapoi pe perne şi a începe să
mă muşte de gât, mi-am dat seama că nu intenţiona să mă
înveţe magia. Sau, în cazul în care o făcea, ar fi fost un alt tip
de magie.
Deşi nu era subiectul pe care speram să-l studiez cu ea,
corect e să spun că n-am fost în totalitate dezamăgit.
Învăţarea artei de a face dragoste de la Felurian depăşea cu
mult orice curriculum oferit la Universitate. Nu mă refer la

1615
viguroasa trântă transpirată pe care majoritatea bărbaţilor –
şi, vai!, cele mai multe femei – cred că înseamnă a face
dragoste. În timp ce sudoarea şi vigoarea sunt părţi plăcute
ale acesteia, Felurian mi-a adus în atenţie părţile mai subtile.
Dacă era să merg în lume, zicea ea, nu voia s-o fac de râs
fiind un amant incompetent, aşa că a avut grijă să-mi arate
foarte multe lucruri grozave.
Câteva dintre ele, în cuvintele ei: Încheietura mâinii ca o
aripă. Suspin în ureche. Devorarea gâtului. Conturarea
buzelor. Sărutul pe gât, pe buric şi – aşa cum formulase
Felurian – pe floarea femeii. Sărutul pe respiraţie. Sărutul
fâlfâit. Sărutul în urcare. Atât de multe tipuri diferite de a
săruta. Prea multe să ţi le aminteşti pe toate. Aproape.
Mai era scoaterea apei din fântână. Fâlfâirea mâinii. Ciripitul
păsărilor dimineaţa. Orbita lunii. Cântecul iederii. Chinuitul
iepurelui. Doar nume care ar umple o carte. Dar nu cred că e
loc aici pentru aşa ceva. Din păcate pentru lume.
•••
Nu vreau să dau impresia că toate orele noastre le-am
petrecut în distracţie. Eram tânăr şi Felurian era
nemuritoare, dar o faci doar cât două trupuri pot îndura.
Restul timpului ne-am amuzat în alte moduri. Am înotat şi
am mâncat. Am cântat cântece pentru Felurian şi ea a
dansat pentru mine.
I-am pus lui Felurian câteva întrebări atente cu privire la
magie, nevrând s-o ofensez rugându-mă pentru secretele ei.
Din păcate, răspunsurile ei n-au fost deosebit de edificatoare.
Magia ei venea la fel de natural ca respiraţia. Aş fi putut la fel
de bine să întreb un agricultor cum încolţesc seminţele. Când
răspunsurile ei nu erau nonşalante fără speranţă, erau
misterios criptice.
Totuşi, am continuat să întreb şi ea a răspuns cât de bine a
putut. Şi, ocazional, am simţit o mică scânteie de înţelegere.
Dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o spunând
poveşti. Aveam atât de puţine în comun, că poveştile erau tot
ce am fi putut împărtăşi.
Ai putea crede că Felurian şi cu mine ne-am compensat

1616
inegal în această privinţă.
Ea era mai bătrână decât cerul, în timp ce eu n-aveam încă
17 ani.
Dar Felurian nu era tezaurul de poveşti la care v-aţi putea
gândi. Puternică şi isteaţă? Desigur. Energică şi minunată?
Absolut. Dar povestitul nu se număra printre multele ei
talente.
Eu, pe de altă parte, eram edema ruh şi ştiam toate poveştile
din lume.
Aşa că i-am spus Fantoma şi fata-gâscă. I-am spus Tam şi
cazmaua căldărarului. I-am spus povestea tăietorilor de
lemne şi a fiicelor văduvei şi a isteţilor băieţi orfani.
În schimb, Felurian mi-a spus poveştile omuleţului: Mâna de
pe inima perlei, Băiatul care alerga de colo-colo. Zânele au
propriile personaje de legendă: Mavin Omul-umbră, Alavin
Toate-feţele. Surprinzător, Felurian nu auzise de Taborlin cel
Mare sau de Oren Velciter, dar ştia cine a fost Illien. Am fost
mândru că unul dintre edema ruhi îşi câştigase un loc în
poveştile pe care şi le spuneau zânele între ele.
Nu eram orb în legătură cu faptul că Felurian putea avea
informaţiile pe care le căutam despre amiri şi Chandrieni.
Cât de mult mai plăcut ar fi fost să aflu adevărul de la ea mai
degrabă decât să prind rădăcini la nesfârşit printre cărţi
vechi, în camere cu mult praf?
Din păcate, Felurian nu era mina de informaţii care speram.
Ştia poveşti despre amiri, dar vechi de mii de ani.
Când am întrebat-o despre amiri mai recenţi, despre cavalerii
bisericii şi despre ciridae, cu tatuajele lor sângeroase, doar a
râs.
— N-au existat niciodată amiri umani, a zis ea, respingând
ideea cu mâna. Cei de care vorbeşti tu par a fi nişte copii
îmbrăcaţi în hainele părinţilor lor.
Mă aşteptam la reacţia asta de la alţii, dar venind de la
Felurian, a fost deosebit de deprimantă. Totuşi, a fost drăguţ
să ştiu că avusesem dreptate cu privire la faptul că amirii
existaseră cu mult înainte de a deveni cavaleri ai Bisericii
Tehlin.

1617
Apoi, din moment ce amirii erau o cauză pierdută, am
încercat s-o orientez în direcţia Chandrienilor.
— Nu, a zis ea privindu-mă drept în ochi, cu spatele drept.
Nu voi vorbi despre Şapte.
Vocea ei moale n-a avut niciun ritm capricios. Nici ludic. Nu
era loc de discuţii sau negocieri.
Pentru prima dată de la conflictul nostru iniţial am simţit
trecând prin mine un firicel îngheţat de frică. Ea era atât de
plăpândă şi de minunată, era atât de uşor să uiţi ce era cu
adevărat.
Totuşi, nu puteam să renunţ la subiect atât de uşor. Era,
literalmente, o situaţie cu care te întâlneşti doar o dată în
viaţă. Dacă o convingeam pe Felurian să-mi spună măcar o
parte din ce ştia, puteam afla informaţii pe care nimeni
altcineva pe lume nu le cunoştea.
I-am oferit zâmbetul meu cel mai fermecător şi am tras aer în
piept să vorbesc, dar înainte de-a scoate primul cuvânt,
Felurian s-a aplecat şi m-a sărutat pe deplin pe gură. Buzele
ei erau de pluş şi calde. Limba ei o peria pe-a mea şi ea îmi
muşca jucăuş umflătura buzei de jos.
Când s-a îndepărtat, rămăsesem fără suflare, cu inima la
trap. S-a uitat la mine cu ochii ei negri, plini de dulceaţa
ofertei. Şi-a pus mâna pe faţa mea, mângâindu-mi obrazul
uşor ca o floare.
— Dragostea mea dulce, a zis ea. Dacă mă mai întrebi de
Şapte în acest loc, te duc departe de aici. Indiferent dacă
întrebi ferm sau blând, cinstit sau câş. Dacă întrebi, te alung
cu lovituri de bici făcut din mărăcini şi şerpi. Te ţin în faţa
mea, însângerat şi plângând, şi nu mă opresc până nu eşti
mort sau scăpat de la zâne.
Nu s-a uitat în altă parte când a vorbit. Şi cum nici eu nu m-
am uitat în altă parte sau nu a părut că schimb privirea,
ochii ei nu mai erau moi de adoraţie. Erau la fel de întunecaţi
ca norii de furtună, grei ca gheaţa.
— Nu glumesc, a zis ea. Jur pe floarea mea şi pe luna mereu
în mişcare. Jur pe sare şi pe piatră şi pe cer. Jur cântând şi
râzând, pe sunetul propriului nume.

1618
M-a sărutat din nou, apăsându-şi cu tandreţe buzele peste
ale mele.
— Aşa voi face.
Şi aşa s-a terminat. Poate că sunt nebun, dar nu atât de
nebun.
•••
Felurian fusese mai mult decât dispusă să vorbească despre
tărâmul zânelor. Şi multe dintre poveştile ei detaliau
facţiunile politice de la curtea zânelor: Tain Mael, Daendan,
curtea Gorse. Erau poveşti dificil de urmărit pentru mine,
care nu ştiam nimic despre facţiunile implicate, să nu mai
vorbim de reţeaua de alianţe, prietenii false, secrete deschise
şi vechi ranchiune care lega societatea zânelor.
Era cu atât mai complicat, cu cât Felurian considera de la
sine înţelese anumite lucruri. Dacă aş spune eu o poveste,
bunăoară, nu m-aş deranja să menţionez că cei mai mulţi
cămătari sunt cealdizi sau că nu există nicio familie regală
mai veche decât linia Modegan. Cine nu ştie aşa ceva?
Felurian sărea peste detalii similare în poveştile ei. Cine nu
ştia, de pildă, că Tribunalul Gorse era amestecat în
Berentaltha între Mael şi Casa de Arte?
Şi de ce ar fi fost important acesta? Păi, desigur, fiindcă asta
făcuse ca membrii Gorse să fie dispreţuiţi de cei din straja
diurnă. Şi ce era Berentaltha? Un fel de dans. Şi de ce era
acest dans important?
După câteva astfel de întrebări, ochii lui Felurian se
îngustau. Învăţasem repede că era mai bine să urmăreşti
povestea liniştit şi confuz decât să încerci să tragi cu cleştele
fiecare detaliu şi să rişti s-o iriţi.
Totuşi, am învăţat câte ceva din aceste povestiri: o mie de
fapte mici, împrăştiate, despre zâne. Numele curţilor, vechile
lupte şi persoanele notabile. Am învăţat că nu trebuie să te
uiţi la cineva din Thiana cu ambii ochi simultan şi că
dăruirea unui singur fruct de cinnas e considerată o insultă
groaznică dacă e făcută către unul dintre beladari.
Ai putea crede că aceste fapte mi-au oferit ceva din lumea
zânelor.

1619
Astea se potrivesc într-un fel împreună, ca piesele de puzzle,
şi descoperi forma adevărată a lucrurilor. O mie de fapte sunt
destul de multe, la urma urmelor…
Dar nu. O mie par multe, dar există mai multe stele de-atât
în cer şi nu fac nicio hartă şi nicio pictură murală. Tot ce
ştiam sigur după ascultarea poveştilor lui Felurian era că n-
aveam nicio dorinţă să mă aflu vreodată nici chiar în cel mai
drăguţ colţ al curţii zânelor. Cu norocul meu, aş fi fluierat în
timp ce m-aş fi plimbat pe sub o salcie şi l-aş fi insultat, prin
urmare, pe frizerul lui Dumnezeu sau ceva de genul ăsta.
Asta am învăţat din acele povestiri: că zânele nu sunt ca noi.
E uşor să uităm asta la nesfârşit, căci multe dintre ele arată
ca noi. Vorbesc limba noastră. Au doi ochi. Au mâini, iar
gurile lor se mişcă la fel când zâmbesc. Dar astea sunt doar
aparenţe. Nu suntem la fel.
Am auzit lumea spunând că oamenii şi zânele sunt la fel de
diferiţi precum câinii şi lupii. Deşi e o analogie simplă, e
departe de a fi adevărată. Lupii şi câinii sunt separaţi doar de
o nuanţă minoră din sânge. Ambii urlă pe timp de noapte.
Dacă-i baţi, ambii te muşcă.
Nu. Indivizii noştri şi ai lor sunt la fel de diferiţi ca apa şi
alcoolul. În pahare identice, arată la fel. Ambele sunt lichide.
Ambele limpezi. Ambele ude, după o formă.
Dar una arde, cealaltă nu. Asta n-are nimic de-a face cu
temperamentul sau cu calendarul. Cele două se comportă
diferit fiindcă sunt profund, fundamental, diferite.
Aşa şi cu oamenii şi zânele. Uităm pe riscul nostru.

1620
 CAPITOLUL 100
Shaed

Poate ar trebui să explic câteva dintre particularităţile

zânelor. La prima vedere, poiana din pădurea lui Felurian nu
părea deosebit de ciudată. În general, semăna cu o bucată
veche, neatinsă, de pădure. Dacă n-ar fi fost stelele
nefamiliare de sus, aş fi putut presupune că eram încă într-o
bucată izolată a Eldului.
Dar exista o diferenţă. De când îmi părăsisem companionii
mercenari, dormisem probabil de vreo douăsprezece ori. În
ciuda acestui fapt, cerul de deasupra pavilionului lui
Felurian rămăsese de un albastru profund spre mov al
amurgului de vară şi nu prezenta semne de schimbare.
Puteam doar să ghicesc cât am stat la zâne. Mai important,
n-aveam nicio idee cât timp trecuse în lumea muritorilor.
Poveştile sunt pline de băieţi care adorm în cercurile făcute
de zâne, trezindu-se bătrâni. Fetiţele rătăcesc prin pădure şi
se întorc peste câţiva ani deloc îmbătrânite şi susţinând că
au trecut doar câteva minute.
Din ce ştiam, puteau trece ani de fiecare dată când dormeam
în braţele lui Felurian. M-aş fi putut întoarce descoperind că
trecuse un secol sau că timpul rămăsese în loc.
Am făcut tot posibilul să nu mă gândesc la asta. Numai un
nebun îşi face griji pentru ceva ce nu poate controla.
Cealaltă diferenţă pe tărâmul zânelor era mult mai subtilă şi
mai greu de descris…
Petrecusem destul timp în Clinică în preajma pacienţilor
inconştienţi. Menţionez asta pentru a demonstra ceva: există
o mare diferenţă între a fi într-o cameră goală şi a fi într-o
cameră în care doarme cineva. O persoană care doarme e o
prezenţă într-o cameră. E conştientă de tine, chiar dacă
numai cu o conştiinţă slabă, vagă.
Aşa era şi cu tărâmul zânelor. Era ceva ciudat, necorporal, pe
care nu l-am observat mult timp. Apoi, odată ce am devenit

1621
conştient de el, mi-a luat mult timp să-mi dau seama ce
anume era diferit.
M-am simţit ca şi cum m-aş fi mutat dintr-o cameră goală
într-una în care dormea cineva. Doar că, desigur, nu era
nimeni acolo. Totul în jurul meu părea profund adormit:
copacii, pietrele, pârâul clipocitor care făcuse iazul lui
Felurian. Toate astea se simţeau mai solide, mai prezente
decât eram obişnuit, ca şi cum fuseseră întotdeauna atât de
uşor conştiente de mine.
•••
Gândul că voi părăsi în cele din urmă tărâmul zânelor viu şi
nevătămat era unul nefamiliar pentru Felurian şi mi-am dat
seama că o tulbura. Adesea, în mijlocul unei conversaţii
irelevante, ea schimba direcţia şi mă făcea să promit, să
promit că mă voi întoarce la ea.
O asiguram cât de bine puteam, dar nu există prea multe
modalităţi prin care să spui acelaşi lucru. După ce spusesem
de vreo treizeci de ori: Voi face tot posibilul să am grijă de
mine pentru a mă putea întoarce la tine.
Vedeam cum se schimbă la faţă, devenind iniţial temătoare,
apoi sumbră, apoi gânditoare.
Pentru o clipă m-am îngrijorat că decisese să mă ţină ca pe-
un animal de companie, muritor la urma urmelor, şi am
început să-mi reproşez că nu fugisem de pe tărâmul zânelor
când avusesem ocazia…
Dar înainte de-a deveni cu adevărat îngrijorat, Felurian şi-a
lăsat capul într-o parte şi a părut să schimbe subiectul.
— Ar dori flacăra mea dulce o haină? O mantie?
— Am una, i-am spus arătând spre locul în care lucrurile
mele erau împrăştiate la marginea pavilionului.
Abia atunci am observat că mantia mea zdrenţăroasă de la
căldărar nu mai era acolo. Mi-am văzut hainele, cizmele şi
traista încă umflată din cauza casetei maerului. Dar mantia
şi sabia dispăruseră. Era de înţeles că nu le observasem
lipsa, cum nu mă mai deranjasem să mă îmbrac de prima
dată de când mă trezisem lângă Felurian.
M-a privit încet, cu atenţie. Ochii ei zăbovind pe genunchiul

1622
meu, pe braţ în jos, apoi în sus. Numai când mi-a pus mâna
pe umăr şi m-a întors pentru a-mi examina spatele mi-am
dat seama că se uita la cicatricele mele.
Felurian m-a apucat de mână şi a trasat o linie palidă care
pornea de-a lungul antebraţului.
— Nu eşti în stare să ai grijă de tine, Kvothe al meu.
M-am simţit un pic ofensat, mai ales că era mai mult decât
puţin adevăr în ce spusese.
— Mă descurc destul de bine, am zis rigid. Având în vedere
necazurile peste care am dat.
Felurian mi-a întors mâna şi mi-a examinat îndeaproape
palma şi degetele.
— Nu eşti un luptător, a zis încet, pentru sine. Totuşi, eşti
lovit. Eşti ca o pasăre dulce care nu poate zbura. Niciun arc.
Niciun cuţit. Niciun lanţ.
Mâna i s-a mutat pe piciorul meu, mişcând-o de-a lungul
bătăturilor şi cicatricelor din anii mei petrecuţi pe străzile
Bobcatranului.
— Eşti un alergător pe distanţe lungi. M-ai găsit în sălbăticie
pe timp de noapte. Eşti un cunoscător profund. Şi îndrăzneţ.
Şi tânăr. Şi necazurile te găsesc.
S-a uitat la mine cu atenţie.
— Ar dori poetul meu dulce un shaed?
— Un ce?
A făcut o pauză ca şi cum şi-ar fi reconsiderat cuvintele.
— O umbră.
I-am zâmbit.
— Am deja una.
Apoi am verificat să mă asigur. Eram pe tărâmul zânelor
până la urmă.
Felurian s-a încruntat, a clătinat din cap la lipsa mea de
înţelegere.
— Altcuiva i-aş da un scut şi l-ar ţine în siguranţă. Altcuiva
i-aş face cadou un chihlimbar, i-aş lega o teacă elegantă sau
aş face o coroană pentru ca oamenii să se uite la el cu
dragoste.
A clătinat solemn din cap.

1623
— Dar nu ţie. Tu eşti un călător de noapte. Un urmăritor al
lunii. Trebuie să fii în siguranţă în faţa fierului, frigului,
răutăţii. Tu trebuie să fii tăcut. Trebuie să fii uşor. Trebuie să
te mişti încet în noapte. Trebuie să fii iute şi neînfricat.
A dat din cap ca pentru sine.
— Asta înseamnă că-ţi trebuie un shaed.
A pornit spre pădure.
— Vino, a zis ea.
Felurian avea o modalitate de a face cereri cu care mi-a luat
ceva timp să mă obişnuiesc. Descoperisem că dacă nu mă
oţeleam să rezist, mă trezeam că fac în mod automat orice
îmi cerea ea.
Nu pentru că vorbea cu autoritate. Vocea ei era prea moale şi
fără asperităţi pentru a pune greutate în ordin. Nu cerea şi
nu linguşea. Când vorbea, o făcea pur şi simplu. Ca şi cum
nu-şi putea imagina o lume în care nu voiai să faci exact aşa
cum îţi spunea ea.
Din acest motiv, când Felurian mi-a spus s-o urmez, am sărit
ca o marionetă trasă de sfori. Curând mergeam alături de ea,
adânc în umbrele amurgului bătrânei păduri, gol ca un
papiţoi.
Aproape că mă dusesem să-mi iau hainele, apoi decisesem să
urmez unele sfaturi pe care tatăl meu mi le dăduse când
eram mic.
— Fiecare mănâncă o parte diferită a porcului, spusese el.
Dacă vrei să te integrezi, fă şi tu la fel. Locuri diferite,
decoruri diferite.
Aşa că m-am dus gol şi nepregătit. Felurian mergea într-un
ritm bun, muşchiul absorbind sunetul făcut de picioarele
noastre goale.
Pe măsură ce avansam în pădure era tot mai întuneric. La
început am crezut că pur şi simplu ramurile copacilor se
arcuiesc deasupra capetelor noastre. Apoi mi-am dat seama
de adevăr.
Deasupra noastră, cerul în amurg se întuneca lent. În cele
din urmă, ultimul indiciu de violet a dispărut, lăsând cerul
ca o catifea neagră perfectă, pistruiată cu stele necunoscute.

1624
Felurian continua să meargă şi eu îi vedeam pielea palidă în
lumina stelelor şi siluetele copacilor din jurul nostru, dar
nimic mai mult. Gândind isteţ, am făcut o cetluire simpatică
pentru lumină şi mi-am ţinut mâna deasupra capului ca şi
cum ar fi fost o torţă. Am fost mai mult decât uşor mândru
de asta, căci cetluirea mişcare-de-lumină e destul de dificilă
fără o bucată de metal pentru focalizare.
Lumina s-a umflat şi o clipă am prins o bucăţică din
împrejurimi. Trunchiuri de copaci întunecate crescute ca
nişte stâlpi masivi cât vedeai cu ochii. Nu existau ramuri
joase suspendate, nu arboret, nici iarbă. Doar muşchi
întunecat la picioare şi un arc întunecat de ramuri deasupra
capului. Îmi amintea de o catedrală mare, goală, înfăşurată
în catifea acoperită de funingine.
— Ciar nalias! a zis Felurian repede.
Înţelegând din tonul ei, nu din cuvinte, am rupt cetluirea şi
am lăsat întunericul să ne învăluie din nou. O clipă mai
târziu, Felurian a sărit la mine şi m-a culcat la pământ, cu
trupul ei suplu, gol, presat deasupra mea. Nu era un
eveniment cu totul neobişnuit, dar de data asta experienţa n-
a fost deosebit de erotică, fiindcă m-am lovit cu partea din
spate a capului de o rădăcină proeminentă.
Din cauza asta, eram pe jumătate ameţit şi nouă zecimi orb
când pământul s-a cutremurat uşor sub noi. Ceva mare şi
aproape perfect silenţios s-a stârnit în aerul de deasupra
noastră şi uşor într-o parte faţă de locul în care eram întinşi.
Aşezată peste mine, cu câte un picior pe fiecare parte, trupul
lui Felurian era întins ca o coardă de harpă. Muşchii
coapselor ei erau tensionaţi şi tremurau. Părul ei lung căzuse
peste noi, acoperindu-ne ca un cearşaf de mătase. Sânii ei
erau presaţi de pieptul meu când răsufla uşor, tăcut.
Corpul ei vibra în ritmul inimii ei care o luase la trap şi i-am
simţit gura mişcându-se lângă golul gâtului meu, unde se
odihnea. Mai moale decât o şoaptă, Felurian a rostit un
cuvânt blând, fără bariere. L-am simţit apăsându-mă pe
piele, trimiţând valuri tăcute prin aer, aşa cum o piatră
aruncată face cercuri pe suprafaţa unui lac.

1625
A fost un sunet moale de mişcare deasupra noastră, ca şi
cum cineva pliase o bucată mare de catifea în jurul unei
bucăţi de sticlă spartă. Spunând că îmi dădeam seama că n-
are sens, dar eram liniştit, ăsta e cel mai bun mod în care pot
descrie sunetul. Fusese un zgomot moale, un sunet de
mişcare deliberată pe jumătate auzit. Nu pot să vă spun ce
m-a făcut să mă gândesc la ceva teribil şi ascuţit, dar am
făcut-o. Fruntea mea s-a umezit de sudoare şi m-am umplut
de o teroare bruscă, pură şi fără suflare.
Felurian era perfect liniştită, ca şi cum era un cerb speriat
sau o pisică pe cale să atace. În linişte, a inspirat, apoi a
rostit un al doilea cuvânt. Răsuflarea ei mi-a mângâiat
fierbinte gâtul şi la jumătatea de cuvânt auzit corpul meu s-a
zgâlţâit de parcă aş fi fost o tobă lovită tare.
Felurian abia a întors capul, ca şi cum se chinuia să asculte.
Această mişcare a făcut ca o mie de fire din părul ei moale să
treacă încet peste toată jumătatea stângă a trupului meu gol,
făcându-mi pielea de găină. Chiar şi în ghearele terorii mele
fără nume, am tremurat şi am oftat moale, involuntar.
O agitaţie s-a produs chiar în aerul de deasupra noastră.
Unghiile ascuţite de la mâna stângă a lui Felurian s-au înfipt
greu în muşchiul umărului meu. Ea şi-a mutat şoldurile şi a
alunecat încet cu corpul ei gol de-a lungul corpului meu
până când faţa ei a ajuns la acelaşi nivel cu a mea. Limba ei
s-a aruncat asupra buzelor mele, şi chiar fără a gândi mi-am
înclinat capul, întinzându-mă pentru sărut.
Gura ei a întâlnit-o pe-a mea şi ea a tras lent o răsuflare
lungă, trăgând aerul din mine. Mi-am simţit capul
luminându-se. Apoi, cu buzele strânse încă împotriva alor
mele, Felurian şi-a împins răsuflarea puternic în mine,
umplându-mi plămânii. A fost mai moale decât tăcerea. Avea
gust de caprifoi. Pământul tremura sub mine şi totul era
liniştit. Pentru un moment fără sfârşit, inima a încetat să-mi
bată în piept.
O tensiune subtilă a părăsit aerul de deasupra noastră.
Felurian şi-a pus gura pe-a mea şi inima mea a bătut din
nou, brusc şi greu. O a doua bătaie. A treia. Am răsuflat

1626
adânc, tremurând.
Numai atunci s-a relaxat Felurian. S-a întins deasupra mea,
neglijentă şi suplă, cu corpul gol curgând ca apa peste al
meu. Şi-a pus capul în curba gâtului meu şi a oftat dulce,
mulţumită.
A trecut un moment apatic, apoi ea a râs, cu corpul
tremurând. Era un râs încântat şi sălbatic, ca şi cum tocmai
auzise cea mai minunată glumă. S-a ridicat şi mi-a sărutat
gura cu înverşunare, apoi m-a muşcat de ureche înainte de a
se ridica de pe mine şi a mă trage în picioare.
Am deschis gura. Apoi am închis-o, decizând că nu era,
probabil, momentul potrivit pentru întrebări. Jumătate din a
părea inteligent este să ştii să taci la momentul potrivit.
Deci, am continuat în întuneric. În cele din urmă ochii mi s-
au obişnuit, şi printre ramurile de deasupra am văzut stelele
cu model diferit şi mai strălucitoare decât cele de pe cerul
muritor. Lumina lor abia era suficientă pentru a da impresia
de sol şi copaci în jur. Silueta subţire a lui Felurian era o
umbră de argint în întuneric.
Am continuat să mergem, iar copacii au devenit mai înalţi şi
mai groşi, blocând pas cu pas palida lumină stelară. Apoi a
devenit cu adevărat întuneric. Felurian era puţin mai mult
decât o bucată de întuneric palid în faţa mea. Ea s-a oprit
din mers înainte de-a o pierde din vedere în întregime şi şi-a
făcut mâinile pâlnie la gură ca şi cum era pe cale să strige.
M-am făcut mic la gândul că un zgomot puternic ar putea să
invadeze liniştea caldă din acel loc. Dar în loc de strigăt n-a
fost nimic. Nu. Nu nimic. A fost un tors mic, lent. Nu ceva
atât de tare şi de dur ca o pisică ce toarce. A fost mai aproape
de sunetul făcut de o masivă cădere de zăpadă, o tăcere
înăbuşită care face aproape mai puţin zgomot decât niciun
zgomot, deloc.
Felurian a făcut asta de mai multe ori. Apoi m-a luat de
mână şi m-a condus mai departe în întuneric, unde a repetat
un zgomot ciudat, aproape imperceptibil.
După ce a făcut asta a treia oară, s-a făcut atât de întuneric,
că nu-i mai puteam vedea nici cea mai mică formă.

1627
După ultima pauză, Felurian s-a apropiat de mine în
întuneric, apăsându-şi corpul de-al meu. M-a sărutat lung şi
total şi mă aşteptam să devină ceva mai implicată, când ea
m-a tras deoparte şi mi-a vorbit încet în ureche.
— Linişte, a suflat ea. Au venit.
Pentru câteva minute mi-am încordat ochii şi urechile fără
niciun rezultat. Apoi am văzut ceva luminos în depărtare. A
dispărut repede şi m-am gândit că ochii mei privaţi de
lumină îmi jucau feste. Apoi am văzut o altă pâlpâire. Încă
două. Zece. O sută de lumini palide dansau în faţă noastră
printre copaci, vag ca nişte bioluminiscenţe.
Auzisem de focul nebunilor înainte, dar niciodată nu-l
văzusem. Şi, fiind pe tărâmul zânelor, m-am îndoit că era
ceva atât de banal. M-am gândit la o sută de poveşti cu zâne,
întrebându-mă care dintre aceste creaturi ar putea fi
răspunzătoare pentru luminile palide, dansând nebuneşte.
Tom-scânteie? Will Smoc de paie? Dennerlingii cu felinare
pline de corpuri-lumină?
Apoi ne-au înconjurat, surprinzându-mă. Luminile erau mai
mici decât crezusem şi mai aproape. Am auzit din nou
sunetul tăcut al căderii de zăpadă, de data asta de
pretutindeni din jurul meu. Tot nu puteam ghici ce puteau fi,
până când una dintre ele mi-a atins braţul uşor ca o pană.
Erau molii de un anumit fel. Molii cu pete luminiscente pe
aripi.
Străluceau cu o lumină palidă, argintie, prea slabă pentru a
ilumina ceva în jur. Dar sute dintre ele dansau printre
trunchiurile copacilor, dezvăluind siluetele dimprejurul
nostru. Unele luminau copacii sau pământul. Câteva au
aterizat pe Felurian şi, deşi tot nu vedeam la mai mult de
câţiva centimetri de pielea ei palidă, mă foloseam de lumina
în mişcare ca s-o urmez.
Am mers vreme îndelungată după aceea, Felurian
conducându-mă printre trunchiurile de copaci bătrâni. O
dată am simţit iarbă moale sub picioarele goale în loc de
muşchi, apoi sol moale, ca şi cum treceam pe unde un
fermier abia arase câmpul.

1628
Un timp am urmat un drum răsucit, pavat cu piatră netedă,
care ne-a condus peste arcul unui pod înalt. În tot acest timp
moliile ne-au urmat, oferindu-mi doar o imagine vagă a
împrejurimilor.
În cele din urmă Felurian s-a oprit. Până în acel moment
întunericul fusese atât de gros că îl simţeam aproape ca pe o
pătură caldă în jurul meu. Am putut spune după sunetul
vântului prin copaci şi după mişcarea moliilor că eram într-
un spaţiu deschis.
Nu erau stele deasupra noastră. Dacă am fi fost într-o
poiană, copacii ar fi trebuit să fie uriaşi ca să-şi întindă
ramurile deasupra capetelor noastre. Dar, din câte îmi
dădeam seama, puteam fi la fel de bine adânc sub pământ.
Sau poate că cerul era negru şi gol în această parte a
tărâmului zânelor. Era un gând ciudat de tulburător.
Sentimentul subtil de vigilenţă adormită era mai puternic
aici. Dacă restul tărâmului zânelor părea adormit, acest loc
părea că s-a deşteptat cu o jumătate de clipă în urmă şi
plutea în stare de veghe. Era deconcertant.
Felurian şi-a apăsat uşor palma pe pieptul meu, apoi un
deget pe buzele mele. Am privit-o când se îndepărta de mine,
fredonând încet o frântură din cântecul pe care-l făcusem
pentru ea. Dar nici chiar această mică flatare nu mi-a putut
distrage atenţia de la faptul că eram în centrul tărâmului
zânelor, orb, complet gol şi fără nici cea mai mică idee despre
ce se întâmplă.
Câteva molii au aterizat pe Felurian, odihnindu-i-se pe
încheietura mâinii, pe şold, umăr şi coapsă. Privindu-le, mi-
au dat o idee vagă asupra mişcărilor ei. Dacă ar fi fost să
ghicesc, aş fi spus că aduna lucruri din copaci, din spatele
arbuştilor şi pietrelor sau de sub acestea. O adiere caldă
trecea prin poiană şi m-am simţit ciudat de confortabil,
fiindcă îmi mângâia pielea goală.
După vreo zece minute, Felurian s-a întors şi m-a sărutat.
Avea ceva moale şi cald în braţe.
Ne-am întors de unde veniserăm. Moliile şi-au pierdut treptat
interesul faţă de noi, lăsându-ne cu o idee din ce în ce mai

1629
vagă asupra împrejurimilor.
După ceea ce a părut un moment interminabil, am văzut
lumina filtrându-se printr-o spărtură printre copacii din faţă.
Era doar vaga lumină a stelelor, dar în acel moment părea
luminoasă ca o perdea de diamante strălucitoare.
Am pornit spre ea, dar Felurian mi-a apucat braţul să mă
opresc. Fără un cuvânt, m-a aşezat jos, unde primele
fascicule de lumină slabă a stelelor se strecurau printre
copaci, atingând pământul.
Ea a păşit cu atenţie printre razele de lumină ale stelelor,
evitându-le de parcă acestea ar fi putut s-o ardă. Când era în
centrul lor, s-a lăsat la pământ şi a stat cu picioarele
încrucişate, cu faţa la mine. Ţinea în poală ce culesese, dar
altceva decât că era ceva fără formă şi întunecat n-aş putea
spune despre asta.
Apoi Felurian a întins mâna, a prins una dintre firele subţiri
de lumină a stelelor şi a pus-o lângă forma întunecată din
poală.
Aş fi fost mai surprins dacă modul în care Felurian făcea asta
n-ar fi fost atât de natural. În lumina slabă, i-am văzut
mâinile făcând o mişcare familiară. O secundă mai târziu s-a
întins din nou, aproape absentă, şi a apucat între degetul
mare şi arătător o altă şuviţă îngustă din lumina stelelor. A
tras-o la fel de uşor ca pe prima şi a manevrat-o în acelaşi fel.
Din nou, mişcarea mi s-a părut familiară, dar nu-mi dădeam
seama de ce.
Felurian a început să-şi fredoneze singură în timp ce aduna
următorul fuior de lumină a stelelor, iluminând imperceptibil
lucrurile. Forma din poala ei semăna cu o stofă groasă,
întunecată. Văzând asta, mi-am dat seama de ce-mi amintea:
de cusutul tatălui meu. Cosea ea cu lumina stelelor?
Să coşi cu lumina stelelor. Înţelegerea mi-a venit într-un
potop. Shaed însemna umbră. Ea adusese cumva un braţ de
umbră şi o cosea cu lumina stelelor. Îmi cosea o mantie de
umbră.
Sună absurd? Asta a făcut pentru mine. Dar indiferent de
părerea mea ignorantă, Felurian a apucat un alt fir din

1630
lumina stelelor şi l-a adus în poală. Am dat deoparte orice
îndoială. Numai un nebun nu crede ce vede cu propriii ochi.
În plus, stelele de deasupra mea erau luminoase şi ciudate.
Stăteam lângă o creatură de basm. Era tânără şi frumoasă
de o mie de ani. Îmi oprise inima cu un sărut şi vorbea cu
fluturii.
Începusem să vorbesc în calambururi?
După un timp m-am apropiat, aşa că am putut privi cu mai
multă atenţie. Ea a zâmbit când m-am aşezat lângă ea,
răsplătindu-mă cu un sărut pripit.
I-am pus câteva întrebări, dar răspunsurile ei fie n-aveau
niciun sens, fie erau iremediabil nonşalante. Nu ştia nimic
despre legile simpateticii sau despre scrijeldică sau alar. Ea
pur şi simplu nu vedea nimic ciudat în a sta în pădure
ţinând în mână o umbră. În primul moment m-am simţit
jignit, apoi am fost teribil de gelos.
Mi-am amintit cum găsisem numele vântului în pavilionul ei.
Fusese ca şi cum mă trezisem cu adevărat pentru prima
dată, cu adevărata cunoaştere alergându-mi ca gheaţa prin
sânge.
Amintirea m-a înveselit o clipă, apoi m-a lăsat cu o coardă
ruptă de pierdere. Mintea mea adormită adormise din nou.
Mi-am întors atenţia înapoi la Felurian şi am încercat să
înţeleg.
Înainte de a fi prea târziu, Felurian s-a mişcat fluid şi m-a
ajutat să mă ridic în picioare. Fredona fericită şi mi-a luat
braţul în timp ce ne întorceam de unde veniserăm,
trăncănind despre mărunţişuri. Ducea, drapată uşor peste
braţ, forma întunecată a shaedului.
Apoi, chiar când şi ultima urmă slabă a amurgului a început
să atingă cerul, a atârnat-o invizibil de ramurile întunecate
ale unui copac din apropiere.
— Uneori, seducţia lentă e singura cale, a zis ea. Umbra
blândă se teme de lumina lumânării. Cum să nu simtă
novicele tău shaed la fel?

1631
 CAPITOLUL 101
Suficient de aproape pentru a o atinge

După expediţia noastră de adunat umbre, am pus-o să-mi

clarifice mai multe despre magia ei. Cele mai multe dintre
răspunsurile ei continuau să fie doar teribil de pragmatice.
Cum pui stăpânire pe-o umbră? A făcut semn cu o mână, ca
şi cum s-ar fi întins după un fruct. Aşa se face, aparent.
Alte răspunsuri erau aproape de neînţeles, pline de cuvinte
de-ale zânelor pe care nu le-am înţeles. Când a încercat să
descrie acei termeni, conversaţiile noastre au devenit
încurcături retorice fără speranţă. Uneori mă simţeam ca o
versiune mai liniştită, mai atractivă, a lui Elodin.
Totuşi, am învăţat câteva fărâme. Ce făcea cu umbra numită
grammarie. Când am întrebat-o, a spus că era „arta de a face
lucrurile să fie”. Era distinctă de glamourie, care era „arta de
a face lucrurile să pară”.
Am aflat şi că pe tărâmul zânelor nu au orientarea obişnuită.
Acolo, busola întreită e inutilă ca o bucată de batog de tablă.
Nordul nu există. Şi când cerul e un nesfârşit amurg, nu poţi
vedea răsăritul soarelui în est.
Dar dacă te uiţi atent la cer, o bucată de orizont va fi cu o
nuanţă mai luminoasă, iar în direcţia opusă o umbră mai
întunecată. Dacă mergi spre un orizont mai luminos, în cele
din urmă va deveni ziuă. Cealaltă direcţie conduce spre o
noapte întunecată. Dacă mergi destul de mult într-o direcţie,
vei vedea în cele din urmă cum trece o întreagă „zi” şi vei
încheia în acelaşi loc în care ai început.
Asta e teoria, cel puţin.
Felurian a descris aceste două puncte cardinale ale
tărâmului zânelor ca Zi şi Noapte. La celelalte două s-a referit
ca la momente diferite de Întuneric şi Lumină, Vară şi Iarnă
sau Înainte şi Înapoi. O dată chiar s-a referit la ele drept
Cumplit şi Rânjit, dar ceva din modul în care a spus-o m-a
făcut să suspectez că era o glumă.

1632
 •••
Am o memorie bună. Asta, probabil, mai mult decât orice
altceva, e situată în centrul a ceea ce sunt. E talentul de care
depind atât de multe dintre abilităţile mele. Pot doar să
ghicesc cum am ajuns să am memoria asta. Pregătirea mea
timpurie pe scenă, probabil. Jocurile pe care părinţii mei le
foloseau pentru a mă ajuta să-mi amintesc versurile.
Poate că erau exerciţiile mentale pe care le învăţasem de la
Abenthy, ca să mă pregătesc pentru Universitate.
Indiferent de unde a venit, memoria mă serveşte întotdeauna
bine. Uneori funcţionează mult mai bine decât aş vrea.
Cu toate astea, memoria îmi e ciudat de cârpită când mă
gândesc la timpul petrecut pe tărâmul zânelor.
Conversaţiile mele cu Felurian sunt clare ca sticla. Lecţiile ei
puteau la fel de bine să-mi fie scrise pe piele. Înfăţişarea ei.
Gustul buzelor sale. Toate îmi sunt proaspete ca şi cum ar fi
fost ieri. Dar alte aspecte nu mi le pot aminti.
De exemplu, mi-o amintesc pe Felurian în amurgul violet.
Pătată printre copaci, ca şi cum ar fi fost sub apă. Mi-o
amintesc în lumina lumânărilor pâlpâitoare, cu umbre
sâcâitoare ascunzând mai mult decât dezvăluiau. Şi mi-o
amintesc în culoarea de chihlimbar plin, bogat, al luminii
lămpii. Se tolănea în ea ca o felină, cu pielea caldă şi
strălucitoare.
Dar nu-mi amintesc lămpile. Sau lumânările. E important
atunci când te ocupi cu astfel de lucruri, dar nu-mi amintesc
niciun singur moment petrecut tăind un fitil sau ştergând
funinginea de pe sticla unei lămpi. Nu-mi amintesc mirosul
de ulei sau de fum sau de ceară.
Îmi amintesc că am mâncat. Fructe şi pâine şi miere.
Felurian a mâncat flori. Orhidee proaspete. Trillium sălbatic.
Selas luxuriante. Am încercat şi eu câteva. Violetele erau
preferatele mele.
Nu vreau să insinuez că mânca numai flori. Îi plăceau pâinea
şi untul şi mierea. Îi plăceau mai ales murele. Şi era şi carne.
Nu la fiecare masă, dar uneori. Vânat sălbatic. Fazan. Urs.
Felurian o mânca pe-a ei atât de rar, încât era aproape

1633
neexperimentată.
Ea nu era un mesean pretenţios. Nu era formală sau ca la
Curte. Mâncam cu mâinile şi cu dinţii şi după aceea, dacă
eram lipicioşi de la miere sau de la pulpă sau de la sângele
de urs, ne spălam în iazul din apropiere.
Încă o pot vedea chiar şi acum, goală, râzând, cu sângele
curgându-i în jos pe bărbie. Era ca o regină. Nerăbdătoare ca
un copil. Mândră ca o pisică. Şi nu era ca niciunul dintre
acestea. Deloc. Nici măcar puţin.
Ce vreau să spun: pot să-mi amintesc ce mâncam. Nu-mi
amintesc de unde venea mâncarea. O aducea cineva? Făcea
ea rost de ea? Nu-mi pot aminti nici dacă mi-ar fi viaţa în joc.
Gândul că servitorii intrau în viaţa ei privată din poiana în
amurg pare imposibil pentru mine, dar la fel e şi acela că
Felurian îşi cocea singură pâinea.
Căprioara, pe de altă parte, o puteam înţelege. N-aveam nici
cea mai mică îndoială că putea pune una jos şi s-o ucidă cu
mâinile ei, dacă dorea. Sau mi-aş putea imagina un cerb
timid aventurându-se în liniştea poienii ei în amurg. Mi-o pot
imagina pe Felurian stând, răbdătoare şi calmă, aşteptând
până când venea destul de aproape pentru a o atinge…

1634
 CAPITOLUL 102
Luna mereu în mişcare

Împreună cu Felurian am mers pe lângă iaz, când am

observat o diferenţă subtilă în calitatea luminii. Ridicându-mi
privirea, am fost surprins să văd curba palidă a lunii ivindu-
se printre copacii de deasupra noastră.
Chiar dacă era doar cea mai subţire seceră, am recunoscut-o
ca fiind aceeaşi lună pe care o cunoscusem toată viaţa.
Văzând-o în acest loc ciudat, era ca întâlnirea departe de
casă cu un prieten de mult pierdut.
— Uite! am zis arătând. Luna!
Felurian a zâmbit cu îngăduinţă.
— Tu eşti preţiosul meu mieluţ nou-născut. Uite! Acolo
atârnă şi un nor! Amouen! Dansează de bucurie!
A râs.
Am roşit, jenat.
— E doar fiindcă n-am văzut-o de…
Am tăcut treptat, neavând nicio modalitate de a-mi măsura
timpul.
— Mult timp. În plus, aici ai stele diferite. Am crezut că poate
e şi o lună diferită.
Felurian şi-a trecut degetele uşor prin părul meu.
— Prostuleţ dulce, există o singură lună. Am aşteptat-o. Ea
ne va ajuta să-ţi punem shaedul.
S-a lăsat în apă, elegantă ca o vidră. Când a scos capul la
suprafaţă, părul îi lucea pe umeri precum cerneala.
M-am aşezat pe o piatră de pe marginea iazului şi mi-am
lăsat picioarele să atârne. Apa era caldă ca o baie.
— Cum poate fi luna aici dacă e un cer diferit? am întrebat.
— O singură bucăţică subţire de-a ei e aici, a spus Felurian.
Cea mai mare parte e încă în lumea muritorilor.
— Dar cum? am întrebat.
Felurian s-a oprit din înotat şi a făcut pluta pe spate,
uitându-se la cer.

1635
— O, lună, a zis ea jalnic. Mă prăpădesc după sărutări. De ce
mi-ai adus o bufniţă când am dorit un bărbat?
A oftat, apoi a scos un sunet de bufniţă în noapte:
— Cum? Cum? Cum?
Am alunecat în apă, poate nu la fel de suplu ca o vidră, dar
cumva mai bun pentru sărutat.
Ceva mai târziu stăteam la umbra unei stânci mari de piatră
tocită fin de apă.
— Mulţumesc, lună, a zis Felurian uitându-se mulţumită în
sus la cer. Pentru acest omuleţ dulce şi viguros.
Se vedeau peşti luminoşi în baltă. Nu mai mari decât mâna,
fiecare cu o dungă sau o pată de culoare uşor strălucitoare.
I-am privit ieşind din ascunzătorile în care se împrăştiaseră,
surprinşi de recentele turbulenţe. Erau portocalii precum
cărbunii încinşi, galbeni ca piciorul cocoşului, albaştri ca
cerul la amiază.
Felurian a alunecat înapoi în apă, apoi m-a tras de picior.
— Vino, bufniţa mea pupăcioasă, a zis ea. Îţi voi arăta
capodoperele lunii.
Am urmat-o în baltă până când apa mi-a ajuns la umăr.
Peştii au venit să exploreze, cei mai curajoşi apropiindu-se
destul de mult să înoate printre noi. Mişcarea lor a relevat
silueta ascunsă a corpului lui Felurian sub apă.
În ciuda faptului că îi explorasem goliciunea în detaliu,
deodată mă descopeream fascinat de forma ei sugerată.
Peştii au venit şi mai aproape. Unul m-a atins şi am simţit o
muşcătură blândă pe coaste. Am sărit, deşi muşcătura era
moale ca o atingere de deget. Am observat că mai mulţi peşti
ne încercuiseră, ciupindu-ne din când în când.
— Chiar şi peştilor le face plăcere să te sărute, a zis Felurian,
venind mai aproape pentru a-şi atinge corpul ud de-al meu.
— Cred că le place sarea de pe pielea mea, i-am spus,
uitându-mă în jos la ei.
M-a împins deoparte, iritată.
— Poate le place gustul de bufniţă.
Înainte de-a putea da un răspuns adecvat, şi-a luat o
expresie gravă, încordu-şi palma şi lăsând-o în apă între noi.

1636
— Există o singură lună, a zis Felurian. Ea se mişcă între
cerul vostru, al muritorilor, şi al meu.
A apăsat cu palma pe pieptul meu, apoi a tras-o şi a presat-o
pe-al ei.
— Se leagănă. Înainte şi-napoi.
S-a oprit, încruntându-se la mine.
— Fii atent la ce-ţi spun.
— Sunt, am minţit.
— Ba nu. Eşti atent la sânii mei.
Era adevărat. Ei cochetau cu suprafaţa apei.
— Merită toată atenţia, i-am spus. Dacă n-aş fi atent la ei, ar
fi o insultă groaznică.
— Vorbesc de lucruri importante. Trebuie să ştii lucruri dacă
vrei să revii în siguranţă la mine.
Mi-a oferit un oftat exasperat.
— Dacă te las să-mi atingi unul, o să fii atent la cuvintele
mele?
— Da.
Mi-a luat mâna şi a tras-o aproape, pentru a-i cuprinde
sânul.
— Faci valuri la crini.
— Nu mi-ai arătat încă valurile la crini.
— Mai târziu, atunci.
Şi-a pus înapoi palma pe apă, între noi, apoi a oftat încet, cu
ochii pe jumătate închişi.
— A! a zis ea. O!
În cele din urmă, peştii au ieşit din nou din ascunzătorile lor.
— Bufniţa mea cea mai zăpăcită, a zis Felurian fără blândeţe.
S-a aruncat la fundul iazului şi s-a întors ţinând o piatră
netedă, rotundă.
— Fii atent acum la ceea ce spun. Tu eşti muritor, eu sunt
zână. Aici e luna, a zis ea, pitind piatra între palmele noastre
şi ţinându-ne degetele împreunate, ca s-o ţinem. E legată
strâns atât de noaptea tărâmului zânelor, cât şi de cea a
muritorilor.
Felurian a păşit în faţă şi mi-a pus piatra pe piept.
— Aşa se mută luna, a zis ea, întinzându-şi degetele în jurul

1637
alor mele. Acum, când mă uit în sus, nu există nicio licărire
de lumină care să-mi placă. În schimb, faţa ei străluceşte ca
o floare deschisă în lumea voastră muritoare.
S-a dat înapoi, astfel ca braţele noastre să fie drepte, cu
mâinile împreunate între noi. Apoi, a tras piatra spre pieptul
ei, trăgându-mă de mână prin apă.
— Acum toate fecioarele muritoare oftează, pentru că e pe
deplin pe cerul meu.
Am dat din cap, înţelegând.
— Iubită atât de zâne, cât şi de bărbaţi. Luna noastră e o
hoinară veselă atunci?
Felurian a clătinat din cap.
— Nu chiar. O călătoare, da. O hoinară, nu. Se mişcă, dar nu
poate merge liberă.
— Am auzit o poveste odată, i-am spus. Despre un băiat care
a furat luna.
Expresia lui Felurian a devenit solemnă. Şi-a desprins
degetele de-ale mele şi s-a uitat în jos, la piatra din mână.
— Ăsta a fost sfârşitul tuturor. A oftat. Până să fure luna mai
exista o speranţă de pace.
Am fost uimit de tonul cunoscător din vocea ei.
— Ce? am întrebat prosteşte.
— Furatul lunii.
A întins capul către mine, nedumerită.
— Ai zis că ştii de el.
— Am zis că am auzit o poveste, am spus. Dar era ceva
prostesc. Nu e povestirea a ce s-a întâmplat cu adevărat. E o
poveste cu z… E genul de poveste pe care i-o spui unui copil.
A zâmbit din nou.
— Le poţi numi poveşti cu zâne. Ştiu despre ele. Sunt
fantezii. Când se culcă, le spunem copiilor noştri poveşti cu
oameni.
— Dar a fost cu adevărat furată luna? am întrebat. Nu e o
fantezie?
Felurian s-a încruntat.
— Asta ţi-am arătat! a zis ea, lăsând mâna în jos furioasă.
M-am trezit făcând sub apă gestul adem pentru scuze,

1638
înainte de a realiza că era de două ori inutil.
— Îmi pare rău, am spus. Dar fără adevărul poveştii sunt
pierdut. Te implor să mi-l spui.
— E o poveste veche şi tristă.
M-a privit lung.
— Ce-mi oferi în schimb?
— Cerbul tăcut, am zis.
— Aşa îmi dai un cadou care e cadou pentru tine, a zis ea
poznaş. Ce altceva?
— Voi face şi mii de mâini, am zis, văzându-i faţa înmuindu-
se. Şi îţi voi arăta ceva nou, la care m-am gândit numai eu. Îl
numesc legănatul în vânt.
Şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat într-o parte, mimând foarte
bine indiferenţa.
— Nou poate pentru tine. Fără îndoială că îl ştiu sub un
nume diferit.
— Poate, am zis. Dar dacă nu faci schimb, nu poţi să ştii.
— Foarte bine, a admis cu un oftat. Dar numai pentru că eşti
destul de bun la mii de mâini.
Felurian s-a uitat la luna subţire pentru un moment, apoi a
spus:
— Cu mult înaintea oraşelor omului. Înaintea oamenilor.
Înaintea zânelor. Erau cei care umblau cu ochii deschişi. Ei
ştiau toate numele profunde ale lucrurilor.
S-a oprit şi s-a uitat la mine.
— Ştii ce înseamnă asta?
— Când ştii numele unui lucru, ai putere asupra lui, am
spus.
— Nu, a zis ea, surprinzându-mă cu greutatea mustrării în
glas. Puterea nu era dată. Aveau o profundă cunoaştere a
lucrurilor. Nu putere. Să înoţi nu e putere asupra apei. Să
mănânci un măr nu e putere asupra mărului.
M-a privit ascuţit.
— Înţelegi?
Nu o înţelegeam. Dar am dat din cap oricum, nevoind s-o
supăr sau să trec povestea în plan secund.
— Aceşti bătrâni cunoscători de nume se mişcau lin prin

1639
lume. Ei ştiau vulpea şi iepurele, ştiau spaţiul dintre cei doi.
A tras o respiraţie adâncă şi a lăsat-o într-un oftat. Apoi au
venit cei care au văzut un lucru şi s-au gândit să-l schimbe.
Au gândit în termeni de putere. Erau formatori. Visători
mândri.
A făcut un gest împăciuitor.
— Şi nu era aşa de rău la început. Au existat minuni.
Faţa ei s-a luminat de la amintire şi degetele mi-au cuprins
braţul emoţionate.
— Odată, stând pe pereţii murellei, am mâncat fructe dintr-
un copac de argint. Strălucea, iar în întuneric puteai
recunoaşte gurile şi ochii tuturor celor care gustaseră din el!
— Murella e pe tărâmul zânelor?
Felurian s-a încruntat.
— Nu. Am spus. Asta era înainte. Exista doar un singur cer.
O lună. O lume, şi în ea era murella. Şi fructe. Şi eu,
mâncându-le, cu ochii strălucind în întuneric.
— Cu cât timp în urmă era asta?
A ridicat uşor din umeri.
— Cu mult timp în urmă. Mult timp în urmă. Mai mult decât
orice carte de istorie am văzut sau de care măcar să fi auzit.
În Arhive erau copii ale istoriei caluptenianilor care se
întorceau în timp două milenii, şi niciuna dintre ele nu
conţinea nici în cea mai mică şoaptă despre ce spunea
Felurian.
— Iartă-mi întreruperea, i-am spus cât mai politicos posibil,
şi am făcut o plecăciune cât mai mare către ea, fără a intra în
întregime sub apă.
Domol, ea a continuat:
— Fructul a fost primul dintre ele. Cântărirea timpurie a
unui copil. Au crescut mai îndrăzneţe, mai curajoase, mai
sălbatice. Bătrânii cunoscători au spus „stop”, dar formatorii
au refuzat. S-au certat şi s-au luptat şi le-au interzis
formatorilor. Au pledat împotriva puterii de acest fel.
Ochii i s-au luminat.
— Dar o! a oftat ea. Ce-au făcut!
Asta de la o femeie care îmi ţesuse o mantie dintr-o umbră.

1640
N-am putut să ghicesc la ce s-ar fi putut minuna.
— Ce-au făcut?
A făcut un gest larg în jurul nostru.
— Copaci? am întrebat cuprins de teamă.
A râs la tonul meu.
— Nu. Tărâmul zânelor.
A arătat larg cu mâna.
— Lucrat conform voinţei lor. Cea mai mare, ţesută dintr-un
material întreg. Un loc în care puteau face ce doreau. Şi la
sfârşitul muncii lor, fiecare formator a creat o stea, pentru a-
şi umple cerul nou şi gol.
Felurian mi-a zâmbit.
— De-atunci există două lumi. Două ceruri. Două rânduri de
stele.
A ridicat piatra netedă.
— Dar încă o singură lună. Şi toată rotundă şi confortabilă
pe cerul muritorilor.
Zâmbetul i s-a stins.
— Dar un formator era mai puternic decât restul. Pentru el
realizarea unei stele nu era suficientă. Şi-a întins voinţa
peste întreaga lume şi a tras-o din casa ei.
Ridicând piatra netedă spre cer, Felurian a închis atentă un
ochi. Şi-a înclinat capul ca şi cum încerca să potrivească
liniile pietrei cu braţele goale ale semilunii de deasupra
noastră.
— Acela a fost punctul de rupere. Bătrânii cunoscători
înţeleseseră că nicio discuţie n-avea să-i oprească vreodată
pe formatori.
Mâna ei a căzut din nou în apă.
— Au furat luna şi din asta a început războiul.
— Cine a fost? am întrebat.
Gura i s-a curbat într-un zâmbet mic. A ţipat ca o bufniţă:
— Cine? Cine?
— Făcea parte din curtea tărâmului zânelor? am întrebat
uşor.
Felurian a clătinat din cap, amuzată.
— Nu. După cum am spus, asta era înainte de zâne. Primul

1641
şi cel mai puternic dintre formatori.
— Care era numele lui?
A clătinat din cap.
— Nu spunem nume aici. Nu voi vorbi despre el, deşi e închis
dincolo de uşile de piatră.
Înainte de a putea pune mai multe întrebări, Felurian mi-a
luat mâna şi a pus din nou piatra între palmele noastre.
— Acest formator al întunericului şi al schimbării vederii a
întins mâna spre cerul negru pur. A tras luna, dar n-a putut
s-o facă să stea. Aşa că ea se mişcă între lumea muritorilor şi
cea a zânelor.
M-a privit solemn, ceva atât de rar pe faţa ei atrăgătoare.
— Acum ai povestea. Cine şi cum. Există un secret la final.
Aşa că ascute-ţi urechile de bufniţă.
A adus mâinile noastre alăturate înapoi la suprafaţa apei.
— Asta e o parte la care trebuie să participi.
Ochii lui Felurian erau negri în lumina slabă.
— Luna a păcălit ambele lumi, ca părinţii care ţin în braţe o
copilă, trăgând de ea încoace şi încolo, niciunul dispus să-i
dea drumul.
A păşit într-o parte şi am stat cât mai depărtat, cu piatra
cuprinsă în mâinile noastre.
— Când e sfâşiată, jumătate pe cerul tău, vezi cât de departe
stăm.
Felurian s-a întins spre mine cu mâna liberă, făcând gesturi
acaparatoare inutile în apa goală.
— Indiferent de cât de mult vrem să ne sărutăm, spaţiul
dintre noi nu e copt pentru asta.
Felurian a păşit înainte şi a presat piatra aproape de pieptul
meu.
— Şi când luna ta e plină, toate zânele simt tragerea. Ne
trage aproape de voi, atât de luminoasă. Şi acum o vizită de-o
noapte e mai uşoară decât intratul pe uşă sau urcatul pe-o
navă care e aproape de ţărm.
Mi-a zâmbit.
— A fost astfel în timp ce rătăceai în sălbăticie, când ai găsit-
o pe Felurian, copil al omului.

1642
Gândul ca o lume întreagă de zâne să fie atrasă de creşterea
lunii mă frământa.
— Şi asta e adevărat cu privire la orice zână?
A ridicat din umeri şi a dat din cap.
— Voinţa dacă o au, ştiu unde să rămână. Există o mie de
uşi pe jumătate deschise care duc între lumea mea şi-a ta.
— Cum de n-am mai auzit de asta? Pare a fi greu de ratat,
zânele pe iarba muritorilor să fi dansat…
A râs.
— Dar nu s-a terminat? Lumea e largă şi timpul e nemuritor,
luna mă mângâie prin păr, dar încă spui că sunetul mi l-ai
ascultat înainte să mă fi văzut cum am cântat.
M-am încruntat.
— Totuşi, se pare că trebuie să fi văzut mai multe semne ale
celor care s-au vârât.
Felurian a ridicat din umeri.
— Cele mai multe zâne sunt viclene şi subtile, şi păşesc la fel
ca fumul, tiptil. Unii sunt în genul shaedului tău, eleganţi ca
un catâr cu bagaj greu, sau poartă rochii potrivite pentru o
regină.
Mi-a aruncat o privire sinceră.
— Ştim suficient de multe pentru a nu sta la vedere.
Mi-a luat mâna din nou.
— Multora de tipul întunecat le-ar plăcea să te folosească
pentru al lor joc amuzat. Ce-i ţine de la fărădelegile sub clar
de lună? Fier, foc şi o oglindă de sticlă bună. Ulm şi cenuşă
şi un cuţit de fier, inimi tari de soţii de fermier care cunosc
regulile jocului ce-l jucăm şi ne dau pâine s-o păstrăm. Dar
cel mai rău dintre toate, ai mei se înspăimântă de puterea
noastră când pun piciorul pe ţărâna voastră.
— Facem mai multe probleme decât treabă, am recunoscut,
zâmbind.
Felurian s-a întins şi mi-a atins gura cu un deget.
— Cât e plină, poţi râde-n continuare, dar să ştii că are o
jumătate înfricoşătoare.
S-a aruncat la o lungime de braţ, trăgându-mă prin apă într-
o spirală lentă.

1643
— Un muritor isteţ de noapte se teme, fără ca lumina dulcii
luni să lase urme.
A început să mă tragă de mână spre pieptul ei, ducându-mă
prin apă spre locul în care era.
— Într-o aşa noapte, fiecare pas de-l faci te poate prinde în
ale lunii întunecate umbre şi să te tragă fără voie la zâne.
S-a oprit şi m-a privit sumbru.
— Unde nu vei putea decât să rămâi.
Felurian a făcut un pas înapoi în apă, trăgând de mine.
— Pe aste necunoscute poteci, cum să reuşeşti tu, un
muritor, să nu te îneci?
Am mai făcut un pas spre ea şi n-am găsit nimic sub
picioare. Dintr-odată, mâna lui Felurian nu mă mai ţinea şi
apa neagră se închidea peste capul meu. Orbit şi sufocat, am
început să mă zbat cu disperare, încercând să-mi fac drum
înapoi la suprafaţă.
După un lung moment înspăimântător, mâinile lui Felurian
m-au prins şi m-au tras la suprafaţă ca şi cum nu cântăream
mai mult decât un pisoi. M-a adus aproape de faţa ei, de
ochii negri, grei şi strălucitori.
Când vorbea, vocea ei era clară.
— Am făcut asta ca să m-asculţi cum se cuvine. Un om
înţelept se teme când o noapte fără lună vine.

1644
 CAPITOLUL 103
Suficient de aproape pentru a atinge

Timpul a trecut. Felurian m-a dus spre Ziuă, într-o bucată de

pădure chiar mai bătrână şi mai măreaţă decât cea care
înconjura poiana ei din amurg. Acolo ne-am căţărat în copaci
înalţi şi mari ca munţii. Pe cele mai înalte ramuri, puteai
simţi copacul mare legănându-se în vânt ca o navă pe marea
învolburată.
Acolo, cu nimic în afara cerului albastru din jurul nostru şi
mişcarea lentă a copacului de sub noi, Felurian m-a învăţat
iedera pe lemnul de stejar.
Am încercat s-o învăţ tak pe Felurian, doar pentru a
descoperi că deja ştia. M-a bătut lesne şi a jucat un joc atât
de minunat, încât Bredon ar fi plâns uitându-se la el.
Am învăţat un pic din limba zânelor. O bucăţică. O
împrăştiere.
De fapt, în interesul onestităţii pure, voi recunoaşte că am
eşuat lamentabil în încercarea de-a învăţa limba zânelor.
Felurian nu era o profesoară prea răbdătoare, iar limba era
incredibil de complexă. Eşecul meu a mers dincolo de simpla
incompetenţă, până la punctul în care Felurian chiar mi-a
interzis să încerc s-o vorbesc în prezenţa ei.
În total, am deprins câteva fraze şi o bucată mare de
umilinţă. Lucruri utile.
Felurian m-a învăţat câteva cântece ale zânelor. Erau mai
greu de ţinut minte decât melodiile muritorilor, ale lor fiind
alunecoase şi răsucite. Când am încercat să le cânt la lăută,
am simţit ciudat corzile sub degetele mele, făcându-mă să
bâjbâi şi să mă bâlbâi ca un băiat de la ţară care n-a mai
ţinut niciodată o lăută în mână. Am învăţat versurile lor pe
de rost, fără nici cea mai mică bănuială ce-ar fi putut să
însemne cuvintele.
Printre toate astea, am continuat să lucrăm la shaedul meu.
Mai degrabă, Felurian a lucrat. I-am pus întrebări, am privit

1645
şi am încercat să evit să mă simt ca un copil curios ţinut în
bucătărie. Când am început să ne simţim mai confortabil
unul cu celălalt, întrebările mele au devenit mai insistente…
— Dar cum? am întrebat pentru a zecea oară. Lumina n-are
nici greutate, nici substanţă. Se comportă ca un val. N-ar
trebui s-o poţi atinge.
Felurian şi-a continuat drumul la lumina stelelor şi a ţesut
lumina lunii în shaed. Nu se uita la ce lucra când a răspuns:
— Atât de multe gânduri, Kvothe al meu. Ştii prea multe
pentru a fi fericit.
Asta a sunat stânjenitor, ca şi cum ar fi fost spusă de Elodin.
M-am eschivat.
— N-ar trebui să poţi…
M-a înghioldit cu cotul şi am văzut că avea mâinile pline.
— Flacără dulce, a zis ea. Dă-mi aia.
A făcut semn către o rază de lună care străpunsese copacii
de deasupra şi atinsese locul de lângă mine.
Vocea ei avea un ton familiar, de autoritate subtilă, şi fără să
mă gândesc am apucat raza lunii ca şi cum ar fi fost o viţă-
de-vie agăţată. Pentru o secundă am simţit-o pe degete rece
şi efemeră. Uimit, am îngheţat, şi dintr-odată era din nou o
rază de lună obişnuită. Mi-am trecut mâna prin ea de mai
multe ori, fără niciun efect.
Zâmbind, Felurian s-a întins şi a apucat-o ca şi cum ar fi fost
cel mai natural lucru din lume. Mi-a atins obrazul cu mâna
liberă, apoi şi-a îndreptat atenţia spre poala ei şi a lucrat
firul luminii lunii în cutele umbrei.

1646
 CAPITOLUL 104
Cthaehul

După ce Felurian m-a ajutat să descopăr de ce eram în stare,

am devenit mai activ în crearea shaedului meu. Felurian
părea mulţumită de progresul meu, dar eram frustrat. Nu
erau reguli de urmat, nici fapte de amintit. Din această
cauză, isteţimea rapidă şi memoria însuşită de la trupa de
teatru nu-mi erau de mare ajutor, iar progresul meu părea
enervant de lent.
În cele din urmă, mi-am putut atinge shaedul fără teama de
a-l deteriora şi i-am schimbat forma în funcţie de dorinţa
mea. Cu o oarecare practică, îl puteam transforma dintr-o
pelerină scurtă într-o mantie de doliu cu glugă sau în orice
între cele două.
Totuşi, ar fi nedrept să-mi arog chiar şi un fir de păr de merit
pentru crearea acestuia.
Felurian a fost cea care a adunat umbra, a împletit-o cu lună
şi cu foc şi cu lumina zilei. Contribuţia mea majoră a fost
sugestia că ar trebui să aibă numeroase buzunăraşe.
După ce am dus shaedul la lumina zilei, m-am gândit că
munca noastră era gata. Suspiciunile mele păreau să se
confirme atunci când am petrecut o lungă perioadă de timp
înotând, cântând şi, de altfel, bucurându-ne unul de
compania celuilalt.
Dar Felurian evita subiectul shaedului ori de câte ori îl
aminteam. Nu mă deranja, căci evitarea temei era
întotdeauna încântătoare. Din această cauză, am avut
impresia că o parte din el a fost lăsată neterminată.
Într-o dimineaţă ne-am trezit într-o îmbrăţişare, am petrecut
probabil o oră sărutându-ne, pentru a ne stârni apetitul, apoi
am trecut la micul dejun din fructe şi pâine albă, moale, cu
fagure de miere şi măsline.
Apoi Felurian a devenit serioasă şi mi-a cerut o bucată de
fier. Cererea ei m-a surprins. Cu ceva timp în urmă, mă

1647
gândisem să-mi reiau câteva dintre obiceiurile lumeşti.
Folosind suprafaţa iazului ca pe-o oglindă, mi-am folosit
micul briceag pentru a mă bărbieri. La început, Felurian a
părut încântată de obrajii şi bărbia netede, dar când m-am
întins s-o sărut m-a împins la o lungime de braţ, sforăind ca
şi cum şi-ar fi curăţat nasul. Mi-a zis că puţeam a fier şi m-a
trimis în pădure, spunându-mi să nu mă-ntorc până când nu
scăpam de mirosul amar de pe faţă.
Aşa că fără nici cea mai mică curiozitate am scos o bucată de
cataramă ruptă din fier din traista mea. I-am întins-o cu
emoţii. Aşa cum îi dai unui copil un cuţit ascuţit.
— La ce-ţi trebuie? am întrebat, încercând să par indiferent.
Felurian n-a zis nimic. A ţinut-o strâns între degetele mari şi
cele arătătoare, ca şi cum ar fi fost un şarpe care se lupta să
se răsucească în jurul ei şi s-o muşte. Gura i s-a făcut o linie
subţire, iar ochii au început să-i strălucească din obişnuitul
amurg violet într-un albastru profund de apă.
— Pot să te ajut? am întrebat.
A râs. Nu râsul luminos, răsunător, pe care-l auzisem atât de
des, ci un râs sălbatic, feroce.
— Chiar vrei să ajuţi? a întrebat ea.
Mâna care ţinea bucata de fier tremura uşor.
Am dat din cap, un pic speriat.
— Atunci pleacă.
Ochii ei încă erau schimbaţi, luminându-se înspre bleu.
— N-am nevoie de flacără acum, sau de melodii, sau de
întrebări.
Cum nu m-am mişcat, a făcut o mişcare de izgonire.
— Du-te în pădure. Nu rătăci departe, dar nu mă deranja în
timpul necesar pentru a face dragoste de patru ori.
Şi vocea i se schimbase uşor. Deşi încă moale, ajunsese la o
margine fragilă, care m-a alarmat.
Eram pe punctul de a protesta, când m-a privit teribil, o
privire care m-a trimis să colind de zevzec printre copaci.
M-am plimbat aiurea o vreme, încercând să-mi recapăt
calmul. Era dificil, fiind despuiat ca un bebeluş şi uşuit din
calea magiei serioase în felul în care o mamă trimite un copil

1648
supărător departe de focul la care găteşte.
Totuşi, ştiam că pentru o vreme nu voi fi bine-venit înapoi în
luminiş. Aşa că mi-am îndreptat faţa spre Ziuă şi am pornit
să explorez.
Nu pot să spun de ce am umblat atât de departe în acea zi.
Felurian mă avertizase să stau aproape şi am ştiut că era un
sfat bun. Oricare dintre cele o sută de povestiri din copilăria
mea îmi spunea despre pericolul rătăcirii pe tărâmul zânelor.
Chiar şi neluându-le în considerare, poveştile lui Felurian
însele ar fi trebuit să fie de-ajuns pentru a mă ţine aproape
de siguranţa crângului ei din amurg.
Curiozitatea mea naturală ar trebui să-şi asume o parte din
vină, cred. Dar cea mai mare parte aparţine mândriei mele
zdrobite. Mândria şi nebunia merg împreună ca două mâini
bine încleştate.
Mă plimbam de mai bine de o oră, când cerul de deasupra s-
a luminat încet a plină zi. Am găsit un fel de potecă, dar n-
am văzut nimic în viu în afară de câte un fluture sau vreo
veveriţă sărind.
Cu fiecare pas făcut, starea mea de spirit oscila între
plictiseală şi teamă. Eram pe tărâmul zânelor, la urma
urmelor. Ar fi trebuit să văd lucrurile minunate. Castele din
cleştar. Fântâni în flăcări. Troli însetaţi de sânge. Bătrâni
desculţi, dornici să-mi dea sfaturi…
Copacii au lăsat loc unui câmp mare cu iarbă. Toate părţile
ţinutului pe care mi-l arătase Felurian erau împădurite. Deci,
asta părea un semn clar că eram cu mult în afara graniţelor
unde ar fi trebuit să fiu.
Totuşi, am continuat, bucurându-mă de lumina soarelui pe
pielea mea, după atât de mult timp în amurgul slab al poienii
lui Felurian. Poteca pe care o urmam părea să ducă la un
copac singuratic de pe câmp. Am decis să merg până la acel
copac, apoi să mă-ntorc.
Cu toate astea, după ce-am mers o lungă perioadă de timp,
nu părea că am ajuns mai aproape de copac. La început am
crezut că era o altă ciudăţenie a zânelor, dar am continuat
calea cu încăpăţânare, adevărul devenind clar. Copacul era

1649
pur şi simplu mai mare decât crezusem. Mult mai mare şi
mult mai departe.
Poteca nu ducea în cele din urmă la copac. De fapt, ducea
departe de el, ocolindu-l la mai mult de o milă. M-am gândit
să mă întorc, când fâlfâitul luminos de sub bolta copacului
mi-a atras atenţia. După o luptă scurtă, curiozitatea mea a
câştigat şi am deviat calea prin iarba înaltă.
Nu era tipul de copac pe care să-l mai fi văzut înainte şi m-
am apropiat de el încet. Semăna cu o salcie întinsă, cu frunze
mari, de un verde-închis.
Copacul avea un frunziş des, din care atârnau ici-colo flori de
un albastru-deschis.
Vântul s-a schimbat, iar când frunzele s-au agitat, am simţit
un miros ciudat, dulce.
Era ca fumul şi condimentele şi pielea şi lămâia. Era un
miros irezistibil. Nu în felul atrăgător în care miroase
mâncarea. Nu mi-a făcut gura să-mi lase apă sau stomacul
să ghiorţăie. În ciuda acestui fapt, dacă aş fi văzut ceva
aşezat pe masă care să miroasă aşa, chiar dacă ar fi fost o
bucată de piatră sau o bucată de lemn, m-aş fi simţit obligat
s-o bag în gură. Nu de foame, ci de curiozitate, aşa cum ar
face un copil.
Când am păşit mai aproape, am fost lovit de frumuseţea
scenei: verdele intens al frunzelor contrasta cu fluturii
zburând din creangă în creangă, sorbind din florile palide ale
arborelui. Ceea ce crezusem iniţial că e un pat de flori sub
copac s-a dovedit a fi un covor de fluturi care acoperea
aproape în întregime pământul. Scena era atât de uluitoare,
încât m-am oprit la câţiva metri de coroana copacului,
nedorind să-i sperii.
Mulţi dintre fluturii care zburau printre flori erau mov cu
negru, sau albastru cu negru, precum cei din luminişul lui
Felurian. Alţii erau de un verde-închis, vibrant, sau gri cu
galben, sau argintiu cu albastru. Dar atenţia mi-a fost răpită
de unul mare, roşu aprins cu puncte de aur metalic. Aripile
sale erau mai mari decât palma mea deschisă şi l-am urmărit
zburând mai adânc între frunze, în căutarea unei flori

1650
proaspete, pe care să se aşeze.
Dintr-odată, aripile sale nu se mai mişcau la unison. Au
căzut talmeş-balmeş şi s-au zbătut separat pe pământ, ca
frunzele de toamnă care cad.
Numai după ce l-am urmărit cu privirea la baza copacului
am văzut adevărul. Pământul de dedesubt nu era un loc de
odihnă pentru fluturi… Era presărat cu aripi fără viaţă. Mii
dintre ele umpleau iarba sub coronamentul copacului, ca o
pătură de pietre preţioase.
— Cei roşii îmi ofensează estetica, a susţinut o voce rece şi
uscată din copac.
Am făcut un pas înapoi, încercând să privesc prin
coronamentul gros de frunze.
— Ce maniere, m-a mustrat vocea uscată. Nicio prezentare?
Te holbezi?
— Scuzele mele, domnule, am zis cu sinceritate.
Apoi, amintindu-mi de florile copacului, am cotit.
— Doamnă.
Dar niciodată nu mai vorbisem cu un copac şi m-am simţit
ca şi cum pierdusem ceva.
— Îndrăznesc să spun că ai dreptate. Nu sunt copac. Nu mai
mult decât e un om un scaun. Eu sunt Cthaehul. Eşti
norocos că m-ai găsit. Mulţi ţi-ar invidia şansa.
— Şansa? am repetat, încercând să prind o bucăţică din ce
vorbea cu mine dintre ramurilor arborelui.
Un fragment dintr-o poveste veche îmi gâdila memoria, unele
resturi de folclor citite în timp ce căutam informaţii despre
Chandrieni.
— Eşti un oracol, am spus.
— Oracol. Ce ciudat. Nu încerca să mă fixezi cu nume mici.
Sunt Cthaehul. Eu sunt. Înţeleg. Ştiu.
Două aripi irizate albastru cu negru fluturau separat acolo
unde înainte fusese un fluture.
— Uneori vorbesc.
— Înţeleg că cei roşii te ofensează?
— N-au mai rămas roşii.
Vocea era nonşalantă.

1651
— Şi cei albaştri sunt totdeauna atât de dulci.
Am văzut o licărire de mişcare şi o altă pereche de aripi ca
safirul a început să se răsucească încet spre sol.
— Eşti noul omuleţ al lui Felurian, nu?
Am ezitat, dar vocea uscată a continuat ca şi cum aş fi
răspuns.
— M-am gândit la fel de mult. Pot să miros fierul de pe tine.
Doar un indiciu. Cu toate astea, mă întreb cum suportă ea.
O pauză. O tulburare uşoară a câteva zeci de frunze. Încă
două aripi smucindu-se, apoi fluturând în jos.
— Vino acum, a continuat vocea, acum venind din altă parte
a arborelui, deşi încă ascunsă de frunzele atârnate. Sigur că
un băiat curios are obligatoriu vreo două întrebări. Vino.
Întreabă. Îndelunga ta tăcere mă jigneşte.
Am ezitat, apoi am zis:
— Cred că am vreo două întrebări.
— Aaaaa!
Sunetul a fost lent şi mulţumit.
— Cred că da.
— Ce poţi să-mi spui de amin?
— Kyxxs, a scuipat Cthaehul un zgomot iritat. Ce-i asta? De
ce atâta pază? De ce jocuri? Întreabă-mă de Chandrieni şi s-a
făcut.
M-am oprit, uimit şi tăcut.
— Surprins? De ce-ai fi? Doamne, băiete, eşti ca o apă
limpede. Pot vedea la trei metri prin tine şi tu eşti abia la un
metru adâncime.
Altă umbră de mişcare şi două perechi de aripi s-au răsucit
în aer spre pământ, una albastră, una mov.
Mi s-a părut că văd o mişcare sinuoasă printre ramuri, dar
era ascuns de negăsit, iar vântul legăna copacul.
— De ce unul mov? am întrebat doar ca să zic ceva.
— De rău ce sunt, a zis Cthaehul. I-am invidiat nevinovăţia,
lipsa de griji. În plus, m-am săturat de prea multă dulceaţă.
La fel ca şi de ignoranţa voită.
O pauză.
— Vrei să mă întrebi de Chandrieni, nu?

1652
Aş fi putut să nu fac nimic, dar am dat din cap.
— Nu prea sunt multe de spus, a remarcat Cthaehul
superficial. Totuşi, ai face mai bine să-i numeşti Şapte.
Cuvântul „Chandrieni” are atât de mult folclor agăţat de el,
după atâţia ani. Numele tind să fie interschimbabile, dar în
zilele noastre dacă spui Chandrieni, lumea se gândeşte la
căpcăuni şi spintecători şi mâncători de hoituri. Atâta
imbecilitate.
S-a aşternut o pauză lungă. Am rămas nemişcat, până când
am înţeles că creatura aştepta un răspuns.
— Spune-mi mai multe, am zis.
Vocea mea îmi suna teribil de subţire în urechi.
— De ce?
Mi s-a părut că detectez o notă jucăuşă în voce.
— Pentru că simt nevoia să ştiu, am zis, încercând să-mi
readuc ceva forţă în voce.
— Nevoia? a întrebat Cthaehul sceptic. De ce această nevoie
subită? Magiştrii de la Universitate ar putea să ştie
răspunsurile pe care le cauţi. Dar nu ţi-ar spune chiar dacă
ai întreba, ceea ce tu nu faci. Eşti prea mândru pentru asta.
Prea isteţ ca să ceri ajutor. Prea conştient de reputaţia ta.
Am încercat să vorbesc, dar gâtul meu doar a clincănit un
sunet uscat. Am înghiţit şi-am încercat din nou.
— Te rog, am nevoie să ştiu. Ei mi-au ucis părinţii.
— Ai de gând să încerci să-i omori pe Chandrieni?
Vocea suna fascinată, aproape surprinsă.
— Să-i urmăreşti şi să-i ucizi pe toţi? Pe cuvântul meu, cum
vei face asta? Haliax trăieşte de cinci mii de ani. Cinci mii de
ani, şi n-a dormit o secundă. Isteţ lucru să te duci să-i cauţi
pe amiri, presupun. Chiar şi cineva mândru ca tine
recunoaşte că are nevoie de ajutor. Ordinul ţi l-ar putea da.
Problema e că e la fel de greu de găsit ca Şapte înşişi. Vai! O,
dragul meu! Ce-ar trebui să facă un tânăr curajos?
— Spune-mi, am vrut să-i strig, dar a ieşit o stăruinţă.
— Ar fi frustrant, cred, a continuat Cthaehul cu calm. Puţina
lume care crede în Chandrieni e prea fricoasă ca să
vorbească şi toţi ceilalţi doar vor râde de tine dacă vei

1653
întreba.
S-a auzit un oftat dramatic, care părea să vină în acelaşi
timp din mai multe locuri dintre frunze.
— Deşi ăsta e preţul pe care-l plătiţi pentru civilizaţie.
— Ce preţ? am întrebat.
— Aroganţa, a zis Cthaehul. Tu crezi că ştii totul. Ai râs de
existenţa zânelor, până când ai văzut una. Mare minune ca
toţi vecinii tăi civilizaţi să nu respingă şi ideea existenţei
Chandrienilor. Ar trebui să-ţi părăseşti preţiosul colţ şi să
pleci departe, înainte de a găsit pe cineva care să te ia în
serios. N-ai nicio speranţă, până nu ajungi la Munţii
Furtunoşi.
A făcut o pauză, apoi o altă pereche de aripi mov a căzut în
derivă pe pământ. Am înghiţit împotriva uscăciunii din gât,
încercând să mă gândesc ce întrebare aş putea să-i pun ca
să obţin mai multe informaţii.
— Îţi dai seama că nu multă lume îţi va lua în serios
căutarea amirilor, a continuat Cthaehul calm. Maerul însă e
un om extraordinar. El a ajuns deja aproape de ei, deşi nu
ştie asta. Lipeşte-te de maer şi el te va duce la uşa lor.
Cthaehul a scos un chicotit subţire, uscat.
— Sânge, ferigă şi os vă urez, creaturilor, să aveţi minte să
mă apreciaţi. N-ai decât să uiţi orice altceva, dar aminteşte-ţi
ce tocmai ţi-am spus. În cele din urmă vei înţelege gluma. Îţi
garantez. Vei râde când va veni momentul.
— Ce poţi să-mi spui despre Chandrieni? l-am întrebat.
— Din moment ce ceri aşa dulce, pe Tăciune îl vrei. Ţi-l
aminteşti? Păr alb? Ochi negri? I-a făcut chestii mamei tale,
ştii. Cumplit. Ea s-a ţinut bine totuşi. Laurian a fost mereu
om de bază în trupa de teatru, scuză-mi expresia. Mult mai
bună decât tatăl tău la implorări şi plânsete.
Mintea mi-a fulgerat imagini ale momentelor pe care
încercam să le uit de ani de zile. Mama mea, cu părul ud de
sânge, cu braţele nefiresc răsucite, rupte de la încheieturi,
din cot.
Tatăl meu, cu burta deschisă, lăsând în urmă o dâră de
sânge de şase metri. Se târâse pentru a fi mai aproape de ea.

1654
Am încercat să vorbesc, dar gura mi-era uscată.
— De ce? am reuşit să îngân.
— De ce? a zis Cthaehul ca un ecou. Ce întrebare bună. Ştiu
atât de multe de ce-uri. De ce i-au făcut chestiile astea
neplăcute familiei tale sărace? Pentru că aşa au vrut şi
pentru că au putut şi pentru că au avut un motiv. De ce te-
au lăsat pe tine în viaţă? Pentru că au fost neglijenţi şi
pentru că ai fost tu norocos şi pentru că ceva i-a speriat.
Ce-i speriase? Gândurile mele erau amorţite. Dar totul fusese
prea mult. Amintirile, ceea ce spusese vocea. Gura mea s-a
mişcat în tăcere, interogativ.
— Ce? a întrebat Cthaehul. Cauţi un alt de ce? Te întrebi de
ce îţi spun toate astea? La ce bun? Poate că Tăciune ăsta mi-
a făcut ceva rău la un moment dat. Poate că m-ar amuza ca
un puiuţ ca tine să-i rupă picioarele. Poate că scârţâitul
moale al tendoanelor tale când strângi pumnii e ca o dulce
simfonie pentru mine. O, da, este. Fii sigur de asta. De ce nu-
l poţi găsi pe acest Tăciune? Ei bine, ăsta e un de ce
interesant. Ai crede că un bărbat cu ochii precum cărbunele
face impresie când se opreşte să cumpere ceva de băut. Cum
se face că n-ai reuşit să prinzi vântul în tot acest timp?
Mi-am scuturat capul, încercând să îndepărtez mirosul de
sânge şi păr pârlit.
Cthaehul a părut să ia asta ca pe un semnal.
— Aşa e, cred că n-ai nevoie de mine să-ţi spun cum arată.
Doar l-ai văzut acum o zi sau trei.
Înţelegerea s-a prăvălit ca tunetul peste mine. Conducătorul
bandiţilor. Bărbatul graţios în zale. Tăciune. El era cel care-
mi vorbise când eram copil. Omul cu zâmbet teribil şi sabia
ca gheaţa de iarnă.
— Păcat că a scăpat, a continuat Cthaehul. Totuşi, trebuie să
recunosc că ai avut un pic de noroc. Aş spune că a fost genul
de ocazie cu care te întâlneşti doar de două ori în viaţă. Păcat
că ai pierdut-o. Să nu te simţi prost că nu l-ai recunoscut. Ei
au o mulţime de experienţă în a ascunde semnele respective.
Nu-i deloc vina ta. A trecut mult timp. Ani. În plus, ai fost
ocupat: să te dai bine pe lângă câte cineva, să te tăvăleşti

1655
printre perne cu zânuca, să-ţi satisfaci nevoile primare.
Trei fluturi verzi s-au smucit toţi odată. Aripile lor arătau ca
frunzele în timp ce se îndreptau spre pământ.
— Apropo de dorinţe, ce va crede Denna ta? Olele!
Imaginează-ţi să te vadă aici. Tu şi zânuca îmbârligaţi de tot,
ca iepurii. El o bate, ştii. Patronul ei. Nu tot timpul, dar de
multe ori. Uneori de nervi, dar mai ales fiindcă pentru el e un
joc. Cât de departe poate merge înainte ca ea să plângă? Cât
de departe poate el să împingă lucrurile înainte ca ea să
încerce să plece şi el s-o aducă înapoi? Nu e nimic grotesc, să
ştii. Nu sunt arsuri. Nimic din ce ar putea lăsa cicatrice. Nu
încă. Acum două zile a folosit bastonul. Asta a fost ceva nou.
Urmele de lovituri erau de mărimea degetului mare sub
hainele ei. Vânătăi până la os. Ea tremura pe podea, cu
sânge în gură, şi ştii la ce s-a gândit înainte să-şi piardă
cunoştinţa? La tine. S-a gândit la tine. Şi tu te-ai gândit la
ea, bănuiesc. Între înot şi căpşuni şi restul.
Cthaehul a scos un sunet ca un oftat.
— Biata fată, e legată de el atât de strâns. Crede că doar ăsta
e bun pentru ea. Nu l-ar lăsa nici dacă i-ai cere. Ceea ce nu
vei face. Eşti atât de grijuliu. Atât de speriat să n-o
îndepărtezi. Şi aşa şi trebuie să fii. E o fugară fata asta.
Acum, că a plecat din Severen, cum poţi spera s-o găseşti? E
ruşinos că ai plecat fără o vorbă, să ştii. Abia începuse să
aibă încredere în tine înainte de asta. Înainte de a te înfuria.
Înainte de a fugi. La fel ca toţi ceilalţi bărbaţi din viaţa ei. La
fel ca oricare alt bărbat. Pofticios la ea, plin de cuvinte dulci,
apoi doar plecat. Lăsând-o singură. E bine că s-a obişnuit
până acum, nu? Altfel, s-ar putea s-o fi rănit. Altfel, s-ar
putea să-i fi frânt inima bietei fete.
Era prea mult. M-am întors şi am fugit, aruncându-mă
nebuneşte înapoi pe drumul pe care venisem.
Înapoi la crângul lui Felurian, din amurgul liniştit. Departe.
Departe. Departe.
Şi după ce am fugit, l-am putut auzi pe Cthaeh vorbind în
spatele meu. Vocea lui uscată, liniştită, m-a urmat mai mult
decât aş fi crezut că e posibil.

1656
— Vino înapoi. Vino înapoi. Am multe de spus. Am atât de
mult mai multe să-ţi spun. Nu vrei să stai?
•••
Au trecut ore înainte de-a mă întoarce în poiana lui Felurian.
Nu ştiu sigur cum am găsit drumul. Doar îmi aduc aminte că
am fost surprins la vederea pavilionului ei printre copaci.
Vederea aceasta a încetinit torsul nebun al gândurilor mele,
până când am început să gândesc din nou.
M-am dus la iaz şi am luat o înghiţitură lungă, profundă,
stropindu-mă cu apă pe faţă pentru a-mi limpezi capul şi a
ascunde dârele de lacrimi. După vreo două clipe de reflecţie
liniştită, m-am ridicat şi m-am dus la pavilion. Doar atunci
am observat o curioasă lipsă de fluturi. De obicei, erau cel
puţin câţiva prin jur, dar acum nu exista nici unul.
Felurian era acolo, dar vederea ei doar m-a tulburat şi mai
mult. A fost singura dată când am văzut-o mai puţin decât
perfect frumoasă. Zăcea printre perne, trasă la faţă şi
obosită. Ca şi cum aş fi fost plecat zile în loc de ore, iar ea nu
mâncase şi nu dormise în timpul ăsta.
A ridicat capul obosită când m-a auzit că mă apropii.
— S-a făcut, a zis ea, dar când s-a uitat la mine, ochii i s-au
mărit de surprindere.
M-am uitat în jos şi am văzut că eram sfâşiat de spini şi
însângerat. Eram stropit cu noroi şi pătat de iarbă pe toată
partea stângă. Trebuie să fi căzut în timpul fugii mele
absurde departe de Cthaeh.
Felurian s-a ridicat în sus.
— Ce-ai păţit?
Mi-am dat absent cu mâna un pic de sânge uscat de pe cot.
— Asta aş putea să te-ntreb şi eu pe tine.
Vocea mea suna gros şi aspru, ca şi cum aş fi strigat. Când
m-am uitat în sus, am văzut în ochii ei adevăratul motiv de
îngrijorare.
— M-am plimbat spre Zi. Am găsit ceva într-un copac. Îşi
spune Cthaehul.
Felurian a rămas nemişcată când i-am rostit numele.
— Cthaehul? Ai vorbit?

1657
Am dat din cap.
— L-ai întrebat?
Dar înainte de-a putea răspunde, ea a dat un strigăt tăcut,
disperat, şi s-a grăbit către mine. A început să-şi pună
mâinile pe corpul meu, ca şi cum căuta răni. După un minut,
mi-a luat faţa în mâini şi s-a uitat în ochii mei ca şi cum se
temea de ceea ce ar fi putut găsi acolo.
— Eşti bine?
Îngrijorarea ei mi-a adus un zâmbet slab pe buze. Am
început s-o asigur că eram bine, apoi mi-am adus aminte de
ceea ce-mi spusese Cthaehul. Mi-am amintit de focuri şi de
omul cu ochii precum cerneala neagră. M-am gândit la
Denna întinsă pe podea, cu gura însângerată. Lacrimile mi-
au ţâşnit din ochi şi m-am sufocat. M-am întors într-o parte
şi am clătinat din cap, cu ochii închişi încleştaţi şi incapabil
să vorbesc.
Ea mi-a mângâiat ceafa şi a zis:
— Totul e bine. Durerea va trece. Nu te-a muşcat şi ochii tăi
sunt limpezi, aşa că totul e bine.
M-am îndepărtat de ea suficient cât s-o pot privi în faţă.
— Ochii mei?
— Lucrurile pe care le spune Cthaehul îi pot lăsa pe oameni
cu minţile pulbere. Dar aş fi văzut dacă ar fi fost aşa. Încă
eşti Kvothe al meu, dulcele meu poet.
S-a aplecat înainte, ciudat de ezitant, apoi mi-a dat un sărut
tandru pe frunte.
— Îi minte pe oameni şi asta îi face să înnebunească?
A clătinat încet din cap.
— Cthaehul nu minte. Are darul de-a vedea, dar spune
numai lucruri care-i rănesc pe oameni. Numai un dennerling
poate vorbi cu Cthaehul.
Mi-a atins laterala gâtului, ca să înmoaie cuvintele ei.
Am dat din cap, ştiind că ăsta era adevărul. Şi am început să
plâng.

1658
 CAPITOLUL 105
Interludiu – O anumită dulceaţă

Kvothe îi făcu semn Cronicarului să se oprească.

— Eşti în regulă, Bast? Îl privi pe elevul său cu îngrijorare.
Arăţi ca şi cum ai fi înghiţit o bucată de fier.
Bast chiar părea lovit. Era palid, cu faţa aproape ca de ceară.
Expresia lui în mod normal veselă era înmărmurită.
— Reshi, zise el cu voce la fel de uscată ca frunzele de
toamnă. Nu mi-ai spus niciodată că ai vorbit cu Cthaehul.
— Sunt o mulţime de lucruri pe care nu ţi le-am spus, Bast,
zise Kvothe într-o doară. De-aia găseşti detaliile murdare din
viaţa mea atât de captivante.
Bast zâmbi slab, cu umerii căzând relaxaţi.
— N-ai făcut-o cu adevărat, atunci? Să vorbeşti cu el, vreau
să spun. Ai adăugat asta doar pentru a face povestea un pic
mai colorată?
— Te rog, Bast, zise Kvothe în mod evident jignit. Povestea
mea are o culoare destul de intensă fără să adaug eu ceva.
— Nu mă minţi! strigă Bast dintr-odată, căzând pe jumătate
de pe scaun de la forţa cu care o făcu. Nu mă minţi în
legătură cu asta! Să nu îndrăzneşti!
Bast lovi masa cu mâna, răsturnându-şi cana şi trimiţând
călimara Cronicarului târâş pe masă.
Cât ai clipi, Cronicarul luă foaia de hârtie pe jumătate
acoperită şi se împinse cu scaunul în spate de la masă,
salvând foaia de la brusca pulverizare cu cerneală şi bere.
Bast se aplecă înainte cu faţa lividă, îndreptând un deget
spre Kvothe.
— Nu-mi pasă ce alte rahaturi învârţi aici în aur! Dar să nu
minţi cu asta, Reshi! Nu pe mine!
Kvothe făcu semn către locul unde stătea Cronicarul, care
ţinea în aer, cu ambele mâini, foaia de hârtie curată.
— Bast, zise el. Asta e şansa mea de a spune povestea
completă şi onestă a vieţii mele. Totul e…

1659
Bast închise ochii şi izbi în masă ca un copil în ghearele unui
acces de furie.
— Taci. Taci! TACI!
Bast făcu semn către Cronicar.
— Nu-mi pasă ce căcat îi spui, Reshi. Va scrie ce-i spun eu
sau îi voi mânca inima în piaţa centrală!
Îşi întoarse din nou degetul la hangiu şi-l scutură cu furie.
— Dar tu-mi vei spune adevărul şi o vei face acum!
Kvothe se uită la elevul său, cu amuzament pe faţă.
— Bast, amândoi ştim că nu sunt mai presus de
înfrumuseţarea ocazională. Dar de data asta e altceva. Asta e
şansa mea de a spune în scris adevărul faptelor. E adevărul
din spatele poveştilor.
Tânărul brunet se cocoşă în scaunul său şi-şi acoperi ochii
cu o mână.
Kvothe se uită la el, cu faţa plină de îngrijorare.
— Eşti bine?
Bast clătină din cap, încă acoperindu-şi ochii.
— Bast, zise Kvothe cu blândeţe. Îţi sângerează mâna.
Aşteptă un lung moment înainte de a întreba.
— Bast, ce s-a întâmplat?
— Asta e! izbucni Bast, deschizând braţele larg, cu voce
puternică şi isterică. Cred că până la urmă am înţeles ce s-a
întâmplat!
Bast râse, dar o făcu tare şi încordat şi se înecă de la ceva
care suna ca un suspin. Se uită la căpriorii hanului, cu ochii
luminoşi. Clipi ca şi cum şi-ar fi stăpânit lacrimile.
Kvothe se aplecă să pună mâna pe umărul tânărului.
— Bast, te rog…
— E doar fiindcă ştii atât de multe lucruri, spuse Bast. Ştii
tot felul de lucruri pe care n-ar trebui să le ştii. Ştii despre
Berentaltha. Ştii despre surorile albe şi calea râsului. Cum să
nu ştii despre Cthaeh? E… e un monstru.
Kvothe se relaxă vizibil.
— Doamne sfinte, Bast, asta-i tot? M-ai făcut să transpir. M-
am confruntat cu lucruri mult mai rele decât…
— Nimic nu e mai rău decât Cthaehul! strigă Bast, lovind din

1660
nou cu pumnul în masă. De data asta se auzi un sunet
ascuţit de lemn rupându-se, când una dintre grinzile groase
se aplecă şi crăpă. Reshi, taci şi ascultă. Chiar ascultă.
Bast privi în jos pentru un moment, alegându-şi cuvintele cu
grijă.
— Ştii cine sunt sithe?
Kvothe ridică din umeri.
— Sunt o familie de zâne. Puternice, cu intenţii bune.
Bast îşi flutură mâinile.
— Nu le înţelegi dacă foloseşti expresia „intenţii bune”. Dar
dacă se spune că zânele lucrează în scopul binelui, despre ele
e vorba. Grija lor cea mai veche şi mai importantă e să-l
oprească pe Cthaeh să intre în orice fel de contact cu cineva.
Cu oricine.
— N-am văzut niciun paznic, zise Kvothe cu tonul pe care un
om îl foloseşte pentru a-şi calma un animal speriat.
Bast îşi trecu mâinile prin păr, lăsându-l ciufulit.
— Eu nu pot, pentru toată sarea din mine, să ghicesc cum ai
trecut de ele, Reshi. Dacă cineva reuşeşte să intre în contact
cu Cthaehul, sithe îl omoară. Îl omoară de la o milă distanţă
cu arcurile lor lungi din corn. Apoi îi lasă corpul să
putrezească. Dacă o cioară doar aterizează pe corp, o omoară
şi pe ea.
Cronicarul îşi drese glasul uşor, apoi vorbi.
— Dacă ceea ce spui e adevărat, de ce-ar vrea cineva să
meargă la Cthaeh? întrebă el.
Bast se uită un moment ca şi cum ar fi vrut să sară la scrib,
apoi oftă amar, în schimb.
— Ca să fiu cinstit, neamul meu e cunoscut pentru luarea
unor decizii bune, zise el. Fiecare fată şi băiat de pe tărâmul
zânelor cunoaşte natura Cthaehului, dar există întotdeauna
cineva dornic s-o caute. Lumea se duce la el pentru
răspunsuri sau pentru o bucăţică de viitor. Sau speră să
plece cu o floare.
— O floare? întrebă Kvothe.
Bast îl privi uimit.
— Rhinna?

1661
Nevăzând nicio recunoaştere pe faţa hangiului, clătină din
cap cu disperare.
— Florile sunt un leac universal, Reshi. Pot vindeca orice
boala. Vindecă orice otrăvire. Repară orice rană.
Kvothe ridică sprâncenele la asta.
— A, zise el uitându-se în jos, la mâinile îndoite pe masă.
Înţeleg. Pot să înţeleg cum ar putea atrage pe cineva, deşi se
ştie că nu e bine.
Cârciumarul îşi ridică privirea.
— Trebuie să recunosc că nu văd problema, zise el,
scuzându-se. Am văzut monştri, Bast. Cthaehul nu se
încadrează.
— Am folosit cuvântul greşit, Reshi, recunoscu Bast. Dar nu
găsesc unul mai bun. Dacă ar exista un cuvânt care să
însemne otrăvitor şi plin de ură şi contagios, pe ăsta l-aş
folosi.
Bast respiră o dată adânc şi se aplecă în scaun.
— Reshi, Cthaehul poate vedea viitorul. Nu într-un fel vag,
ambiguu. Vede tot viitorul. Clar. Perfect. Tot ce se poate
întâmpla, ramificându-se fără încetare din momentul actual.
Kvothe ridică o sprânceană.
— Se poate, nu?
— Se poate, spuse Bast grav. Şi e de o răutate pură, perfectă.
Asta nu e, în general, o problemă, cât nu poate părăsi
copacul. Dar când vine cineva în vizită…
Ochii lui Kvothe se îndepărtară, în timp ce dădea din cap
pentru sine.
— Dacă ştie viitorul perfect, atunci ar trebui să ştie exact şi
cum va reacţiona cineva la orice va spune, zise el încet.
Bast dădu din cap.
— Şi e rău, Reshi.
Kvothe continuă pe un ton meditativ.
— Asta înseamnă că oricine influenţat de Cthaeh va fi ca o
săgeată aruncată în viitor.
— O săgeată loveşte o singură persoană, Reshi.
Ochii negri ai lui Bast erau goi şi fără speranţă.
— Oricine e influenţat de Cthaeh e ca o corabie cu ciumă

1662
care se îndreaptă spre un port.
Bast arătă către foaia pe jumătate umplută pe care
Cronicarul o avea în poală.
— Dacă sithe ar şti că asta există, nu le-ar fi greu s-o
distrugă. Ne-ar ucide pe noi fiindcă am auzit ce-a spus
Cthaehul.
— Pentru că orice duce mai departe influenţa Cthaehului…
zise Kvothe uitându-se la mâini.
Rămase în tăcere îndelung, dând din cap gânditor.
— Deci, un tânăr care îşi caută norocul merge la Cthaeh şi ia
o floare. Fiica regelui e pe moarte, iar el ia floarea pentru a o
vindeca. Ei se îndrăgostesc, în ciuda faptului că ea e logodită
cu prinţul din regatul vecin…
Bast se uită la Kvothe, privind în gol în timp ce vorbea.
— Ei încearcă o evadare îndrăzneaţă în lumina lunii,
continuă Kvothe. Dar el cade de pe acoperiş şi sunt prinşi.
Prinţesa se căsătoreşte împotriva voinţei ei şi îl înjunghie pe
prinţul vecin în noaptea nunţii lor. Prinţul moare. Război
civil. Domenii arse şi sărate. Foamete. Ciumă…
— Asta e povestea războiului Fastingsway, afirmă Bast slab.
Kvothe dădu din cap.
— E una dintre poveştile spuse de Felurian. Nu înţelesesem
partea cu floarea până acum. N-a pomenit niciodată de
Cthaeh.
— N-avea de ce, Reshi. E considerat ghinion.
Clătină din cap.
— Nu, nu ghinion. E ca şi cum ai scuipa otravă în urechea
cuiva. Pur şi simplu nu se face.
Cronicarul îşi mai recuperă o parte din calm şi îşi puse
scaunul înapoi la masă, ţinând în continuare foaia cu
atenţie. Se încruntă spre masa ruptă şi mânjită de bere şi
cerneală.
— Se pare că această creatură are o oarecare reputaţie,
spuse el. Dar mi-e greu să cred că e la fel de periculos ca
toate cele care…
Bast se uită neîncrezător la Cronicar.
— Fier şi fiere, zise el cu voce liniştită. Crezi că sunt copil?

1663
Crezi că nu ştiu diferenţa dintre o poveste de foc de tabără şi
adevăr?
Cronicarul făcu un gest liniştitor cu mâna.
— Nu asta am…
Fără să-şi ia ochii de la Cronicar, Bast îşi puse palma
însângerată pe masă. Lemnul gemu şi bârna ruptă reveni la
loc cu un sunet de trosnituri bruşte. Bast ridică mâna, apoi o
lăsă subit pe masă, şi pârâiaşele întunecate de cerneală şi
bere se suciră dintr-odată şi se modelară într-o cioară, care
izbucni în zbor, dând târcoale hanului o dată. Bast o prinse
cu ambele mâini şi o rupse în jumătate, fără să-i pese,
aruncând bucăţile în aer, unde explodară în crâmpeie mari
de flacără de culoarea sângelui.
Totul se întâmplă în decurs de-o singură respiraţie.
— Tot ce ştii tu despre zâne ar putea încăpea într-un degetar,
zise Bast uitându-se la scrib fără nicio expresie, cu voce
slabă şi calmă. Cum îndrăzneşti să te îndoieşti de mine?
Habar n-ai cine sunt.
Cronicarul rămase nemişcat, dar nu se uită într-o parte.
— Jur pe limba şi pe dinţii mei, zise Bast concis. Jur pe uşile
de piatră. Ţi-o spun de trei mii de ori. Nimic în lumea mea
sau a ta nu e mai periculos decât Cthaehul.
— Nu e nevoie de asta, Bast, zise Kvothe încet. Te cred.
Bast se întoarse să se uite la Kvothe, apoi se lăsă nefericit pe
scaunul său.
— Îmi doresc să n-o fi făcut, Reshi.
Kvothe zâmbi strâmb.
— Deci, dacă cineva îl întâlneşte pe Cthaeh, toate alegerile lui
viitoare vor fi greşite.
Bast clătină din cap, cu faţa palidă şi trasă.
— Nu greşite, Reshi, catastrofale. Jax a vorbit cu Cthaehul
înainte de a fura luna, şi asta a declanşat întregul război al
creaţiei. Lanre a vorbit cu Cthaehul înainte de a orchestra
trădarea lui Myr Tariniel. Crearea Fărănumelui. Scaendyne.
Toate duc la Cthaeh.
Expresia lui Kvothe deveni goală.
— Păi, asta cu siguranţă mă pune într-o companie

1664
interesantă, nu? zise el sec.
— Face mai mult decât atât, Reshi, zise Bast. În piesele
noastre, când apare în zare copacul Cthaehului, ştii că
povestea va fi cel mai rău tip de tragedie. E pus acolo ca
publicul să ştie la ce să se aştepte. Deci, se ştie că totul va
deveni teribil de rău în final.
Kvothe s-a uitat lung la Bast.
— O, Bast, îi spuse el încet elevului său. Zâmbetul îi era
blând şi trist. Ştiu ce fel de poveste spun. Nu e o comedie.
Bast s-a uitat la el cu ochi goi, fără speranţă.
— Dar Reshi…
Gura i s-a mişcat, încercând să găsească vorbele şi
nereuşind.
Cârciumarul cu părul roşu arătă către tejgheaua goală.
— Ăsta e sfârşitul poveştii, Bast. Cu toţii ştim asta.
Vocea lui Kvothe era, de fapt, normală, ca şi cum ar fi descris
vremea din ziua anterioară.
— Am dus o viaţă interesantă şi această reminiscenţă are o
anumită dulceaţă. Dar…
Kvothe trase o respiraţie adâncă şi o lăsă uşor.
— … dar nu e o poveste de dragoste neînfricată. Nu e o
fabulă în care oamenii se întorc din morţi. Nu e o epopee
vibrantă menită să stârnească sângele. Nu. Ştim cu toţii ce
fel de poveste e.
Păru pentru o clipă că va continua, dar, în schimb, ochii i-au
rătăcit într-o doară în jurul tejghelei goale. Faţa lui era
calmă, fără nicio urmă de mânie sau de amărăciune.
Bast îi aruncă o privire Cronicarului, dar de data asta nu
exista niciun foc în ea. Nicio supărare. Nicio furie sau
comandă. Ochii lui Bast erau deznădăjduiţi, stăruitori.
— Nu s-a terminat dacă eşti încă aici, spuse Cronicarul. Nu e
o tragedie dacă eşti încă în viaţă.
Bast dădu din cap cu nerăbdare la asta, uitându-se înapoi la
Kvothe.
Kvothe îi privi pe amândoi pentru o clipă, apoi zâmbi şi
chicoti scăzut în piept.
— O, zise el cu drag. Sunteţi amândoi atât de tineri.

1665
 CAPITOLUL 106
Revenire

După întâlnirea mea cu Cthaehul, a trecut o lungă perioadă

înainte de a redeveni eu însumi.
Am dormit o groază, dar numai din când în când, pentru că
eram bântuit la nesfârşit de coşmaruri. Unele dintre ele erau
vii şi imposibil de uitat. Erau în mare parte cu mama mea, cu
tatăl meu, cu trupa mea. Cele mai rele erau cele din care mă
trezeam plângând fără nicio amintire a ceea ce am visat, doar
cu o durere în piept şi un gol în cap precum locul sângeros
lăsat de un dinte lipsă.
Prima dată când m-am trezit aşa, Felurian era acolo,
privindu-mă. Faţa ei era atât de blândă şi de îngrijorată,
încât m-am aşteptat de la ea să-mi fredoneze încet şi să-mi
mângâie părul, aşa cum făcuse Auri cu luni în urmă în
camera mea.
Dar Felurian n-a făcut nimic de genul ăsta.
— Eşti bine? a întrebat ea.
N-am ştiut ce să răspund. Aveam memoria neclară, eram
confuz şi mă durea. Neavând încredere că pot să vorbesc fără
să reizbucnesc în lacrimi, doar am dat din cap.
Felurian s-a aplecat şi m-a sărutat pe colţul gurii, m-a privit
lung şi s-a aşezat înapoi. Apoi s-a dus la iaz şi mi-a adus apă
în mâinile făcute căuş.
În următoarele zile, Felurian nu m-a presat cu întrebări şi n-
a încercat să scoată ceva de la mine. A încercat ocazional să-
mi spună poveşti, dar nu mă puteam concentra asupra lor,
astfel încât aveau mai puţin sens decât oricând. Unele părţi
mă făceau să plâng necontrolat, deşi poveştile în sine n-
aveau în ele nimic trist.
Odată m-am trezit şi am constatat că era plecată, revenind
peste o oră cu un fruct verde ciudat, mai mare decât capul
meu. A zâmbit timid şi mi l-a întins, arătându-mi cum să
decojesc pielea tăbăcită subţire, pentru a descoperi carnea

1666
portocalie din interior. Moale şi dulce-picant, se desfăcea în
segmente spiralate.
Le-am mâncat în tăcere, până când n-a mai rămas nimic,
afară de o sămânţă rotundă, dură şi alunecoasă. Era maro-
închis şi atât de mare, încât n-am putut închide mâna în
jurul ei. Cu o uşoară mişcare a braţului, Felurian a spart-o
cu o piatră şi mi-a arătat că interiorul era uscat ca o alună
prăjită. Am mâncat-o şi pe aceea. Avea un gust întunecat şi
piperat, amintind vag de somonul afumat.
În interior avea o altă sămânţă, albă ca osul şi de mărimea
unei mărgele. Felurian mi-a dat-o. Era dulce ca bomboana şi
uşor gumoasă, precum caramelul.
Odată m-a lăsat singur pentru mai multe ore, dar numai
pentru a reveni cu două păsări cafenii, fiecare ţinută cu
atenţie în câte o mână. Erau mai mici decât vrăbiile, cu ochii
verzi ca frunza, izbitori. Le-a aşezat lângă locul unde eram
întins pe perne, şi când a fluierat, ele au început să cânte.
Nu fragmente din ciripitul păsărilor, au cântat un cântec
adevărat. Patru versuri cu un refren între. Mai întâi au
cântat împreună, apoi într-o armonie simplă.
Odată m-am trezit şi mi-a dat să beau dintr-o ceaşcă din
piele. Mirosea a violete şi n-avea niciun gust, dar era clară şi
caldă şi curată la mine în gură, ca şi cum aş fi băut lumina
soarelui de vară.
Altă dată mi-a dat o piatră roşie fină, care era caldă în mâna
mea. După câteva ore a eclozat ca un ou, dezvăluind o
creatură ca o veveriţă mică, care a ciripit furioasă la mine
înainte de a fugi.
Odată m-am trezit şi ea nu era prin apropiere. Privind în jur,
am văzut-o şezând pe marginea apei, cu braţele înfăşurate în
jurul genunchilor. Abia îi puteam auzi cântecul blând
suspinând în linişte pentru sine.
Am dormit şi m-am trezit. Mi-a dat un inel făcut dintr-o
frunză, un ciorchine de fructe de pădure de aur, o floare care
se deschidea şi se închidea când o loveai cu degetul…
Şi o dată, când m-am trezit speriat, cu faţa udă şi pieptul
dureros, s-a întins să-şi pună mâna peste a mea. Gestul a

1667
fost atât de nesigur, expresia ei atât de îngrijorată, c-ai fi
putut crede că nu mai atinsese un bărbat înainte. Ca şi cum
era îngrijorată că m-aş putea rupe sau aş frige sau aş muşca.
Mâna ei rece a stat pentru un moment peste a mea, gingaşă
ca o molie. Mi-a strâns mâna încet, aşteptând, apoi şi-a tras-
o deoparte.
Mi s-a părut ciudat la momentul respectiv. Dar eram prea
întunecat din pricina confuziei şi a durerii pentru a gândi
clar. Abia acum, privind înapoi, îmi dau seama de adevărul
lucrurilor. Cu toată stângăcia unui tinere iubite, ea încerca
să mă liniştească şi n-avea nici cea mai mică idee cum s-o
facă.
•••
Cu toate acestea, totul s-a reparat cu timpul. Visele mi s-au
retras. Apetitul mi s-a întors. Mintea mi s-a limpezit suficient
cât s-o tachinez un pic pe Felurian. La scurt timp după
aceea, mi-am revenit suficient pentru a flirta. Când s-a
întâmplat asta, uşurarea ei a fost palpabilă, ca şi cum nu
putuse să interacţioneze cu o creatură care nu voise s-o
sărute.
Ultima mi-a revenit curiozitatea, cel mai sigur semn că eram
din nou eu cu adevărat.
— Nu te-am întrebat cum au mers lucrările finale cu
shaedul, am zis.
Faţa i s-a luminat.
— E gata! i-am putut vedea mândria în ochi.
M-a luat de mână şi m-a tras la marginea pavilionului.
— Cu fierul n-a fost o treabă uşoară, dar e gata.
Începuse s-o ia înainte, apoi s-a oprit.
— Îl poţi găsi?
Am aruncat o privire lungă, atentă în jur. Chiar dacă mă
învăţase ce să caut, a trecut un moment lung înainte de a
zări o adâncitură subtilă în întunericul unui copac din
apropiere. M-am întins şi mi-am tras shaedul din
ascunzătoarea din umbră.
Felurian a venit lângă mine, râzând ca şi cum tocmai
câştigasem un joc. M-a cuprins pe după gât şi m-a sărutat cu

1668
sălbăticia unei duzini de copii.
Nu mă lăsase să port shaedul înainte şi m-am minunat când
l-a deschis peste umerii mei goi. Aproape că n-avea greutate
şi era mai moale decât cea mai bogată catifea. M-am simţit ca
şi cum aş fi purtat o briză caldă, aceeaşi briză care m-a
mângâiat în poiana pădurii întunecate când Felurian m-a
luat să adunăm umbre.
M-am gândit să mergem la iazul din pădure pentru a vedea
cum arătam în reflecţia apei, dar Felurian s-a aruncat pe
mine. Punându-mă la pământ, a aterizat călare peste mine,
iar shaedul s-a deschis sub noi ca o pătură groasă. A tras
marginile în jurul nostru, apoi mi-a sărutat pieptul, gâtul.
Limba ei era fierbinte pe pielea mea.
— Aşa, ori de câte ori shaedul te va învălui, te vei gândi la
mine, mi-a spus ea la ureche. Când te va atinge, va părea că
e atingerea mea.
Se mişca încet pe mine, frecându-şi tot corpul gol de-al meu.
— Dintre toate celelalte femei, ţi-o vei aminti pe Felurian şi te
vei întoarce.
•••
După aceea, am ştiut că timpul meu pe tărâmul zânelor era
aproape de sfârşit. Cuvintele Cthaehului mi se întipăriseră în
minte ca spinii, împingându-mă afară în lume. Faptul că
fusesem la o aruncătură de băţ de omul care-mi ucisese
părinţii şi nu-mi dădusem seama îmi lăsase un gust amar pe
care nici săruturile lui Felurian nu-l puteau şterge. Şi ce
spusese Cthaehul despre Denna mi se tot arăta la nesfârşit.
În cele din urmă m-am trezit şi am ştiut că venise timpul. M-
am ridicat, mi-am făcut ordine în traistă şi m-am îmbrăcat
pentru prima dată după mult timp. Sentimentul de haine pe
piele mi s-a părut ciudat după tot acest timp. Cât fusesem
plecat? Mi-am trecut degetele prin barbă şi am ridicat din
umeri gândindu-mă. Presupunerea era inutilă, pentru că
urma să am răspunsul destul de curând.
Întorcându-mă, am văzut-o pe Felurian stând în mijlocul
pavilionului, cu faţa tristă. Pentru o clipă am crezut ca s-ar
putea împotrivi plecării mele, dar n-a făcut nimic de genul

1669
ăsta. Venind lângă mine, mi-a fixat shaedul în jurul umerilor,
amintindu-mi de o mamă care-şi îmbracă fiul să nu-i fie frig.
Chiar şi fluturii care o urmau păreau melancolici.
M-a condus prin pădure ore întregi, până când am ajuns la
două pietre arse înalte. Mi-a tras gluga shaedului şi mi-a
poruncit să închid ochii.
Apoi m-a condus într-un cerc scurt şi am simţit o schimbare
subtilă în aer. Când am deschis ochii, mi-am dat seama că
acea pădure nu era aceeaşi prin care merseserăm cu o clipă
în urmă. Dispăruse ciudata tensiune din aer.
Era lumea muritorilor.
M-am întors către Felurian.
— Doamna mea, i-am spus. N-am nimic să-ţi dau înainte de
plecare.
— Cu excepţia promisiunii că vei reveni.
Vocea ei era moale ca un crin, cu o urmă de avertisment.
I-am zâmbit.
— Adică n-am nimic de lăsat, doamnă.
— În afară de-o amintire.
S-a aplecat mai aproape.
Închizându-mi ochii, mi-am luat adio cu câteva cuvinte şi
multe sărutări.
Apoi am plecat. Aş vrea să spun că nu m-am uitat înapoi, dar
n-ar fi adevărat. Vederea ei aproape că mi-a frânt inima.
Părea atât de mică lângă uriaşele pietre arse. Aproape că m-
am întors pentru a-i da un ultim sărut, un sărut de rămas-
bun.
Dar am ştiut că dacă m-aş fi întors, n-aş mai fi reuşit să plec
din nou. Cumva am continuat să merg.
Când m-am uitat înapoi a doua oară, dispăruse.

1670
 CAPITOLUL 107
Foc

Am ajuns la hanul Bănuţul Lăudat la mult timp după ce

soarele apusese. Ferestrele imensului han se măriseră de la
lumina lămpii, şi afară o duzină de cai legaţi mâncau din
sacii cu furaje. Uşa era deschisă, aruncând un pătrat oblic
de lumină în întunericul străzii.
Dar ceva era în neregulă. Nu era nimic din plăcuta zarvă
vibrantă care ar fi trebuit să se audă de la un han ocupat pe
timp de noapte. Nicio şoaptă. Niciun cuvânt.
Îngrijorat, m-am strecurat mai aproape. Fiecare poveste cu
zâne pe care o auzisem îmi alerga prin cap. Fusesem plecat
ani? Zeci de ani?
Sau erau probleme mai obişnuite? Erau acolo mai mulţi
bandiţi decât ne gândiserăm? Se întorseseră şi-şi găsiseră
tabăra distrusă, apoi veniseră aici pentru a crea probleme?
M-am apropiat de-o fereastră şi m-am uitat în interior,
văzând adevărul.
Erau patruzeci sau cincizeci de oameni în han. Stăteau
aşezaţi la mese şi pe bănci şi aliniaţi la bar. Toţi ochii erau
îndreptaţi către şemineu.
Marten stătea acolo, bând dintr-o halbă.
— Nu m-am putut uita în altă parte, a continuat el. N-am
vrut. Apoi, Kvothe a păşit în faţa mea, blocându-mi vederea,
şi pentru o secundă am fost liber de vraja ei. Eram acoperit
de o sudoare atât de rece şi de groasă, că m-am simţit ca şi
cum cineva ar fi aruncat o găleată cu apă peste mine. Am
încercat să-l trag înapoi, dar s-a descotorosit de mine şi a
fugit către ea.
În expresia lui Marten se vedea un regret.
— Cum se face că nu i-a luat şi pe adem şi pe cel mare? a
întrebat un bărbat cu o faţă de şoim care stătea aproape de
colţul vetrei.
Lovea cu degetele în cutia unei viori ponosite.

1671
— Dacă chiar aţi fi văzut-o, aţi fi fugit toţi după ea.
În întreaga încăpere s-a auzit un murmur de acord.
De la o masă din apropiere a vorbit Tempi, cămaşa roşie ca
sângele făcându-l uşor de remarcat.
— Am crescut antrenându-mă să am control.
A ridicat o mână şi şi-a strâns pumnul pentru a-şi ilustra
punctul de vedere.
— Rănit. Înfometat. Însetat. Obosit.
Şi-a scuturat pumnul după fiecare dintre acestea, pentru a
arăta stăpânirea lui peste ele.
— Femei.
Cel mai mic dintre zâmbete i-a atins faţa şi şi-a scuturat
pumnul din nou, dar nu cu fermitatea folosită înainte. Un
murmur de râs a străbătut încăperea.
— Eu spun asta. Dacă Kvothe n-ar fi mers, aş fi putut merge
eu.
Marten a dat din cap.
— În ceea ce-l priveşte pe celălalt prieten al nostru…
Şi-a dres glasul şi a făcut semn spre cealaltă parte a
încăperii.
— L-a convins Hespe să rămână.
S-a râs şi mai puternic la asta. După un moment de căutare
am cercetat locul în care erau aşezaţi Dedan şi Hespe. Dedan
părea să se lupte cu o roşeaţă puternică. Hespe i-a pus
posesiv o mână pe picior. Ea a zâmbit, un zâmbet tainic,
satisfăcut.
— A doua zi l-am căutat, a zis Marten, recâştigând atenţia
încăperii. Am urmat traseul lui prin pădure. I-am găsit sabia
la o milă de iaz. A pierdut-o, fără îndoială, în graba de-a o
prinde. Mantia îi stătea spânzurată de o ramură, nu departe
de acolo.
Marten a ridicat mantia zdrenţăroasă pe care o cumpărasem
de la căldărar. Arăta de parcă fusese răvăşită de-un câine
turbat.
— Era prinsă de-o ramură. Trebuie s-o fi rupt să se elibereze,
mai degrabă decât s-o piardă pe ea din vedere.
A băgat alene degetul prin găurile mantiei.

1672
— Dacă ar fi fost făcută dintr-un material mai rezistent, ar fi
putut să fie şi el cu noi aici, în seara asta.
Recunosc un semnal când îl aud. Am trecut prin uşă şi am
simţit privirile tuturor îndreptate spre mine.
— De atunci am găsit o mantie mai bună, am spus. Făcută
chiar de mâna lui Felurian. Şi am şi o poveste. Una pe care o
veţi spune copiilor copiilor voştri.
Am zâmbit.
S-a aşternut un moment de tăcere, apoi un vacarm, când
toată lumea a început să vorbească în acelaşi timp.
Companionii mei se uitau la mine şocaţi, fără să le vină să
creadă. Dedan şi-a revenit primul şi după ce şi-a făcut drum
unde stăteam, m-a surprins cu o puternică îmbrăţişare cu
un singur braţ. Abia atunci am observat că avea un braţ
agăţat de gât într-o atelă.
L-am privit curios.
— Aţi intrat în necazuri? l-am întrebat în timp ce sala
zumzăia haotic în jurul nostru.
Dedan a clătinat din cap.
— Hespe, a zis el simplu. Nu prea i-a convenit gândul ca eu
să fug după zâna aia. Într-un fel… m-a convins să rămân.
— Ţi-a rupt mâna? m-a fulgerat amintirea despărţirii
noastre, cu Hespe ţinându-l la pământ.
Uriaşul s-a uitat în jos, la picioarele sale.
— Un pic. Ea doar a ţinut de ea, în timp ce eu încercam s-o
răsucesc.
Mi-a zâmbit uşor timid.
— Cred că se poate spune că am rupt-o împreună.
L-am bătut pe umăr zdravăn şi am râs.
— Asta e drăguţ. Cu adevărat emoţionant.
Aş fi continuat, dar în încăpere se făcuse linişte. Toată lumea
ne privea, mă privea.
Când m-am uitat la mulţimea de oameni, m-am simţit dintr-
odată dezorientat. Cum să explic…?
Deja v-am spus că nu ştiam cât timp petrecusem pe tărâmul
zânelor. Dar fusese mult, mult. Trăisem acolo atât de mult,
că ciudăţenia i se stinsese. Mă obişnuisem acolo.

1673
Acum, că eram din nou în lumea muritorilor, această tejghea
aglomerată părea ciudată pentru mine. Cât de ciudat era să
fiu într-o încăpere mai degrabă decât sub cerul liber. Băncile
groase de lemn şi mesele din lemn păreau atât de primitive şi
de dure. Lumina lămpii părea nefiresc de strălucitoare şi de
aspră pentru ochii mei.
O vreme foarte îndelungată n-avusesem nicio companie în
afară de cea a lui Felurian şi oamenii din jurul meu păreau
ciudaţi prin comparaţie. Albul ochilor lor era înspăimântător.
Miroseau a sudoare şi a cai şi a fier amar. Vocile lor erau
puternice şi ascuţite. Felul în care stăteau era incomod şi
rigid.
Dar asta era doar ce se vedea cu ochiul liber. Mă simţeam
nelalocul meu în propria-mi piele. Eram profund deranjat să
port haine din nou şi nu voiam nimic mai mult decât să mă
dezbrac, pentru a sta confortabil. Cizmele mi le simţeam ca
pe-o închisoare. În lungul meu drum către han, mă luptasem
în mod constant cu nevoia de a le da jos.
Privind feţele din jurul meu, am văzut o tânără de nu mai
mult de 20 de ani. Avea o faţă dulce şi ochii albaştri. Avea o
gură perfectă pentru sărutat. Am făcut jumătate de pas spre
ea, intenţionând pe deplin s-o prind în braţe şi…
M-am oprit brusc, chiar când începusem să întind mâna
pentru a o mângâia pe gât, şi capul mi s-a învârtit cu ceva
foarte apropiat de o ameţeală.
Lucrurile erau diferite aici. Bărbatul aşezat lângă femeie era,
evident, soţul ei. Asta era important, nu? Părea un fapt foarte
vag şi distant. De ce nu sărutam deja această femeie? De ce
nu eram gol, mâncând violete şi cântând sub cerul liber?
Privind din nou prin încăpere, totul părea teribil de ridicol.
Aceşti oameni stând pe băncile lor, purtând straturi peste
straturi de haine, folosind cuţite şi furculiţe. Totul mi s-a
părut atât de inutil şi de aranjat. Era incredibil de amuzant.
Era ca şi cum ar fi jucat un joc şi nici nu şi-ar fi dat seama.
Era ca o glumă pe care n-o înţelesesem înainte.
Aşa că am râs. Nu tare sau prea mult, dar puternic şi
sălbatic şi plin de ciudată încântare. Nu era un râs uman şi a

1674
trecut prin mulţime ca vântul printre spicele de grâu. Cei
suficient de aproape pentru a auzi s-au foit în scaune, unii s-
au uitat la mine curioşi, unii înfricoşaţi. Unii au tremurat şi
au refuzat să mă privească în ochi.
Văzându-le reacţiile, m-am scuturat şi am făcut un efort să
mă stăpânesc.
Am respirat adânc şi am închis ochii. Momentul de ciudată
dezorientare a trecut, deşi încă îmi simţeam cizmele tari şi
grele în picioare.
Când am redeschis ochii, am văzut-o Hespe privindu-mă. A
vorbit ezitant.
— Kvothe, a zis ea ezitant. Arăţi… bine.
I-am zâmbit larg.
— Sunt bine.
— Am crezut că… te-ai rătăcit.
— Ai crezut că am dispărut, am corectat-o uşor făcându-mi
drum spre şemineul unde stătea Marten. Mort în braţele lui
Felurian sau rătăcind prin pădure, nebun şi distrus de
dorinţă.
M-am uitat la fiecare, pe rând.
— Nu-i aşa?
Am simţit pe mine toţi ochii din încăpere şi am decis să profit
cât mai mult de situaţie.
— Zău aşa, sunt Kvothe. Sunt edema ruh. Am studiat la
Universitate şi pot chema fulgerul ca Taborlin cel Mare.
Credeaţi cumva că Felurian m-ar putea duce la pieire?
— Ar putea, a zis o voce aspră de la marginea şemineului.
Dacă îi vezi măcar umbra.
M-am întors să văd lăutarul cu faţă de şoim.
— Mă scuzaţi, domnule?
— Ar trebui să te scuzi în faţa tuturor de aici, a zis el cu
vocea picurând dispreţ. Nu ştiu ce speri să obţii din asta, dar
nu cred că ai văzut-o pe Felurian nici pentru o secundă.
L-am privit în ochi.
— Am făcut mai mult decât s-o văd, prietene.
— Dacă ar fi fost adevărat, acum ai fi nebun sau mort. Şi în
timp ce voi admite că ai putea fi nebun, nu e de la farmecele

1675
zânelor.
Încăperea a chicotit la asta.
— Nimeni n-a mai văzut-o de o grămadă de ani. Oamenii
buni au lăsat în urmă acest loc şi tu nu eşti Taborlin,
indiferent de ce spun prietenii tăi. Cred că eşti doar un
povestitor isteţ, care speră să-şi facă un nume.
A lovit inconfortabil de aproape de ţintă şi am văzut cum o
parte din mulţime se uită la mine cu scepticism.
Înainte de a putea spune ceva, Dedan a izbucnit.
— Atunci cum rămâne cu barba? Când a fugit în urmă cu
trei nopţi, faţa lui era netedă ca fundul unui bebeluş.
— Cum spui tu, a răspuns lăutarul. Aveam de gând să tac,
chiar dacă n-am crezut nici jumătate din ce ne-aţi spus
despre acei bandiţi sau despre el chemând fulgerul. Dar m-
am gândit: „Probabil că prietenul lor a murit şi vor ca lumea
să şi-l amintească din vreo două poveşti mândre”.
Şi-a lăsat în jos nasul strâmb, privind către locul unde stătea
Dedan.
— Dar, sincer, s-a mers prea departe. Nu e înţelept să spui
minciuni despre oamenii buni. Nu apreciez străinii care vin
aici şi le umplu capetele prietenilor mei cu prostii. Ia, gura!
Am auzit destule de la voi în seara asta.
După ce a terminat ce-a avut de spus, lăutarul şi-a deschis
cutia ponosită de lângă el şi a scos instrumentul. Starea de
spirit din încăpere a devenit vag ostilă din acel moment şi
mai mult decât câţiva oameni m-au privit cu pică.
Dedan a scuipat furios.
— Ia ascultă aici…
Hespe a zis ceva şi a încercat să-l tragă în jos în scaunul lui,
dar Dedan n-a ascultat-o.
— Nu, nu vreau să mă facă mincinos. Am fost trimişi aici de
însuşi Alveron, din cauza bandiţilor. Şi ne-am făcut treaba.
Nu ne aşteptăm la o paradă, dar să fiu al naibii dacă te las să
mă faci mincinos. I-am ucis pe acei nemernici. Şi după aceea
am văzut-o pe Felurian. Şi Kvothe chiar a alergat după ea.
Dedan s-a uitat furios prin încăpere, mai ales în direcţia
lăutarului.

1676
— Ăsta e adevărul şi îl jur pe mâna mea dreaptă cea bună.
Dacă cineva vrea să mă facă mincinos, o dăm parte-n parte
chiar acum.
Lăutarul şi-a luat arcuşul şi l-a privit pe Dedan în ochi. A
cântat o notă ţipătoare peste corzi.
— Minţi.
Dedan aproape că a sărit în partea cealaltă a încăperii când
lumea şi-a împins scaunele înapoi, spre a face loc pentru
luptă. Lăutarul s-a ridicat încet în picioare. Era mai înalt
decât mă aşteptam, cu părul cenuşiu scurt şi pumnii plini de
cicatrice care îmi spuneau că ştie să-i folosească.
Am reuşit să ajung în faţa lui Dedan şi să mă întind spre el,
vorbindu-i încet în ureche.
— Chiar vrei o încăierare cu un braţ rupt? Dacă te prinde de
el, o să ţipi şi o să te pişi pe tine în faţa lui Hespe.
L-am simţit relaxându-se un pic şi l-am împins uşor spre
scaunul lui. S-a dus, dar nu era fericit.
— … ceva aici, am auzit o femeie spunând în spatele meu.
Dacă vrei să te baţi cu cineva, ieşi afară şi nu te deranja să te
întorci. Nu eşti plătit să te lupţi cu clienţii. Auzi?
— Stai aşa, Penny, a zis lăutarul liniştitor. Doar îi arătam
nişte dinţi. El a luat-o personal. Nu poţi să dai vina pe mine
că râd de unul care vine cu poveşti d-astea.
M-am întors şi l-am văzut pe lăutar apărându-se în faţa unei
femeie furioase de vârstă medie. Era cu jumătate de metru
mai scundă şi trebuia să se întindă ca să-l bată pe piept cu
degetul.
Atunci am auzit un glas exclamând dintr-o parte.
— Pe dinţii lui Tehlu, Seb. Ai văzut asta? Uită-te la el! Se
mişcă singur.
— Eşti beat mort. E doar vântul.
— Nu e niciun vânt în seara asta. Se mişcă singur. Uită-te
din nou!
Era shaedul meu, desigur. Până în acel moment mai multe
persoane observaseră că se mişcă de la vântul care nu era
acolo. M-am gândit că efectul era mai degrabă plăcut, dar
după ochii lor mari mi-am dat seama că se alarmaseră.

1677
Câţiva şi-au tras neliniştiţi scaunul departe de mine.
Ochii lui Penny au rămas aţintiţi pe shaedul meu care se
mişca uşor şi ea a venit în faţa mea.
— Ce e asta? a întrebat, vocea ei arătând doar o urmă de
frică.
— Nimic care să vă îngrijoreze, i-am spus încet, ţinându-l de-
o parte pentru inspecţie. E mantia mea făcută din umbră.
Mi-a făcut-o Felurian.
Lăutarul a scos un sunet de dezgust.
Penny i-a aruncat o privire şi mi-a atins ezitant mantia cu
mâna.
— E moale, a murmurat ea, uitându-se la mine.
Când ochii ni s-au întâlnit, a părut surprinsă pentru o clipă,
apoi a exclamat:
— Eşti băiatul lui Losi!
Înainte s-o întreb ce-a vrut să zică, am auzit o voce de femeie
spunând „Ce?” şi m-am întors să văd o servitoare cu părul
roşu venind spre noi. Aceeaşi care mă făcuse de râs la prima
noastră vizită la Bănuţul Lăudat.
Penny a dat din cap spre mine.
— E băiatul cu faţa înflăcărată de acum trei zile! Îţi aminteşti
când mi l-ai arătat? Nu l-am recunoscut din cauza bărbii.
Losi a ajuns în faţa mea. Bucle roşii strălucitoare îi căzuseră
peste pielea goală, palidă de pe umeri. Ochii ei verzi
periculoşi mi-au mângâiat shaedul şi au urcat lent până la
faţa mea.
— Chiar el e, i-a spus lui Penny dintr-o parte. Cu barbă sau
fără.
A făcut un pas mai aproape, aproape lipindu-se de mine.
— Băieţii întotdeauna poartă bărbi, în speranţa că-i vor face
bărbaţi.
Ochii ei luminoşi de smarald s-au fixat cu îndrăzneală într-ai
mei, ca şi cum ar fi aşteptat să roşesc sau să bâjbâi ca
înainte.
M-am gândit la tot ce învăţasem în braţele lui Felurian şi am
simţit un râs ciudat, sălbatic izvorând în mine din nou. L-am
oprit cât de bine am putut, dar când i-am întâlnit ochii şi am

1678
zâmbit, l-am simţit rostogolindu-mi-se în interior.
Losi a făcut speriată o jumătate de pas înapoi, pielea ei
palidă roşind cu un roşu furios.
Penny a întins o mână s-o echilibreze.
— Doamne, fată, ce-i cu tine?
Losi şi-a luat ochii de la mine.
— Uită-te la el, Penny, uită-te bine la el. Are o căutătură de
zână. Uită-te la ochii lui.
Penny s-a uitat curioasă la faţa mea, apoi a roşit un pic şi şi-
a încrucişat braţele în faţa pieptului, ca şi cum aş fi văzut-o
dezbrăcată.
— Doamne milostive, a spus cu sufletul la gură. Atunci totul
e adevărat. Nu-i aşa?
— Fiecare cuvânt, am spus.
— Cum ai reuşit să scapi de ea? a întrebat Penny.
— Zău aşa, Penny! a strigat lăutarul fără să creadă. Doar nu
crezi povestea micuţului, a?
Losi s-a întors şi a vorbit aprig.
— E privirea unui bărbat care se-nvârte pe lângă femei, Ben
Crayton. Nu că tu ai şti. Când a fost aici acum vreo două zile,
mi-a plăcut faţa lui şi am vrut să mă tăvălesc cu el. Dar când
am încercat să-l agăţ…
A tăcut, aparent pierzându-şi cuvintele.
— Îmi amintesc asta, a strigat un bărbat de la bar. Al naibii
de haios lucru. Am crezut că o să se pişe pe el. N-a putut să
scoată două vorbe.
Lăutarul a ridicat din umeri.
— Deci, a găsit vreo fată de ţăran de-atunci. Asta nu
înseamnă…
— Taci, Ben, a zis Penny cu o autoritate liniştită. Sunt mai
multe lucruri schimbate decât o barbă.
Ochii ei mi-au cercetat faţa.
— Doamne, dar ai dreptate, fato. Are un aer de zână.
Lăutarul începuse să vorbească din nou, dar Penny i-a
aruncat o privire ascuţită.
— Taci sau pleci. Nu vreau nicio luptă aici, în seara asta.
Lăutarul s-a uitat în jur, prin încăpere, şi a văzut mulţimea

1679
întoarsă împotriva lui.
Roşind şi încruntându-se, şi-a adunat vioara şi a ieşit ca o
furtună.
Losi s-a apropiat de mine din nou, dându-şi părul înapoi.
— Chiar e aşa de frumoasă cum se spune? Bărbia i s-a
ridicat cu mândrie. Mai frumoasă decât mine?
Am ezitat, apoi am vorbit încet.
— Ea era Felurian, cea mai frumoasă dintre toate.
M-am întins să-i dau într-o parte părul roşu de pe umăr,
unde făcuse o buclă, apoi m-am aplecat şi i-am şoptit la
ureche şase cuvinte.
— În schimb, îi lipseşte focul tău.
Şi m-a iubit pentru acele şase cuvinte şi orgoliul ei s-a
liniştit.
Penny a vorbit.
— Cum ai reuşit să scapi?
M-am uitat în jur, prin încăpere, şi am simţit atenţia tuturor
aţintită asupra mea. Râsul sălbatic, de zână, s-a zvârcolit în
interiorul meu. Am zâmbit un zâmbet leneş. Shaedul meu se
ondula.
Apoi m-am dus în faţa încăperii, m-am aşezat pe vatră şi le-
am spus povestea.
Sau, mai degrabă, le-am spus o poveste. Dacă le-aş fi spus
tot adevărul, nu m-ar fi crezut. Felurian mi-a dat drumul
pentru că ţineam ostatică o melodie?
Nu se încadra în poveştile clasice.
Deci, ceea ce le-am spus era mai aproape de povestea pe care
se aşteptau ei s-o audă. În această poveste, am alergat-o pe
Felurian pe tărâmul zânelor. Trupurile noastre s-au înnodat
în poiana ei din amurg. Apoi, când ne-am odihnit, i-am
cântat suficient pentru a o face să râdă, muzică suficient de
întunecată pentru a o face să-şi piardă răsuflarea, muzică
suficient de dulce pentru a o face să plângă.
Dar când am încercat să plec de pe tărâmul zânelor, nu m-a
lăsat. Îmi îndrăgea prea mult… măiestria.
N-ar trebui să fiu sfios, cred. Am sugerat cu tărie că Felurian
mă aprecia pentru calităţile mele de amant. Nu ofer nicio

1680
scuză pentru acest comportament, cu excepţia faptului că
eram un tânăr de 16 ani, mândru de abilităţile mele nou-
descoperite şi deloc lăudăros.
Le-am spus cum Felurian a încercat să mă ţină pe tărâmul
zânelor, cum ne-am luptat cu magie. Pentru asta, am
împrumutat un pic din Taborlin cel Mare. Am folosit foc şi
fulgere.
La final am învins, dar i-am cruţat viaţa lui Felurian. În semn
de recunoştinţă, mi-a ţesut o mantie de zână, m-a învăţat
magii secrete şi mi-a dat o frunză de argint ca semn al
recunoştinţei. Frunza era inventată, desigur. Dar n-ar fi fost
o poveste bună dacă nu mi-ar fi dat trei daruri.
În general, a fost o poveste bună. Şi chiar dacă nu era în
întregime adevărată… ei bine, cel puţin a avut ceva adevăr
amestecat în ea. În apărarea mea, aş fi putut să renunţ la
adevăr în întregime şi să spun o poveste mult mai bună.
Minciunile sunt mai simple, iar de cele mai multe ori au mai
mult sens.
Losi m-a privit spunând toată povestea şi a părut să ia totul
ca pe o provocare de pricepere a unei femei muritoare. După
ce povestea s-a terminat, m-a înhăţat şi m-a condus în
cămăruţa ei de la etajul cel mai de sus al hanului Bănuţul
Lăudat.
N-am prea dormit în noaptea aia şi Losi a fost mai aproape
de a mă omorî decât fusese vreodată Felurian. A fost o
parteneră încântătoare, la fel de minunată ca Felurian.
Dar cum aşa? vă aud întrebând. Cum ar putea orice femeie
muritor să se compare cu Felurian?
E mai uşor de înţeles dacă stai să gândeşti în termeni de
muzică. Uneori, unui bărbat îi place o simfonie. Alteori,
consideră o ţopăială mai pe gustul lui.
Asta e valabil şi cu dragostea. Un tip e potrivit pentru pernele
moi ale unei poieni din pădure în amurg. Un altul e destul de
natural încurcat în cearşafurile unor paturi înguste de la
etajul hanurilor. Fiecare femeie e ca un instrument care
aşteaptă să fie învăţat, iubit şi în cele din urmă cântat,
pentru ca în final să aibă propria muzică.

1681
Unii ar putea să fie ofensaţi de acest mod de a vedea
lucrurile, neînţelegând modul în care un membru al unei
trupe vede muzica sa. Ar putea crede că umilesc femeile. M-
ar putea considera dur, sau mitocan, sau rudimentar.
Dar acei oameni nu înţeleg iubirea sau muzica, sau pe mine.

1682
 CAPITOLUL 108
Rapid

Am petrecut câteva zile la hanul Bănuţul Lăudat unde am

fost primiţi cu căldură.
Aveam camere proprii şi toate mesele gratis. Mai puţini
bandiţi însemnau drumuri mai sigure şi mai mulţi clienţi, şi
Penny ştia că prezenţa noastră la han ar atrage o mulţime
mai mare decât cântatul la vioară în fiecare noapte.
Am folosit timpul în avantajul nostru, bucurându-ne de
mâncăruri calde şi paturi moi. Fiecare dintre noi a putut
folosi timpul pentru a se face bine. Hespe încă îşi îngrijea
piciorul în care fusese lovită de o săgeată, Dedan braţul rupt.
Rănile mele din lupta cu bandiţii dispăruseră de mult timp,
dar aveam unele mai noi, cea mai mare parte constând în
zgârieturi pe spate.
L-am învăţat pe Tempi elementele de bază ale lăutei, iar el a
continuat să mă înveţe să lupt. Pregătirea mea a constat în
discuţii scurte, concise, referitoare la lethani, şi la perioade
lungi, obositoare, despre practicarea ketan.
De asemenea, am pus cap la cap o melodie despre experienţa
mea cu Felurian. Iniţial, am numit-o În amurgul răsucit, care
trebuie să recunoaşteţi că nu era un titlu foarte bun. Din
fericire, numele n-a rămas întipărit şi acum lumea îl ştie
drept Cântecul cântat pe jumătate.
Nu era opera mea cea mai bună, dar era uşor de ţinut minte.
Clienţii de la han păreau să se bucure de el şi când am auzit-
o pe Losi fluierându-l în timp ce servea băuturi, am ştiut că
se va răspândi ca un incendiu într-o mină de cărbuni.
Cum oamenii continuau să ceară poveşti, le-am împărtăşit
câteva evenimente interesante din viaţa mea. Le-am spus
cum am reuşit să intru la Universitate când aveam abia 15
ani. Le-am spus cum mi-am câştigat intrarea în Arcanum în
doar trei zile. Le-am spus cum am chemat numele vântului
într-o dezlănţuire furioasă, după ce Ambrose mi-a spart

1683
lăuta.
Din păcate, în a treia noapte rămăsesem fără poveşti
adevărate. Şi, din moment ce publicul meu voia mai mult, am
furat pur şi simplu o poveste despre Illien şi m-am pus pe
mine în locul lui, furând şi câteva bucăţi din Taborlin, dacă
tot m-am apucat.
Nu sunt mândru de asta şi, în apărarea mea, aş dori să spun
că nu eram tocmai treaz. Ba mai mult, au existat câteva
femei frumoase în publicul meu. E ceva extrem de seducător
în privirea încântată a unei tinere. Poate trage tot felul de
prostii dintr-un tânăr prostuţ, iar eu nu eram o excepţie de la
această regulă.
Între timp, Dedan şi Hespe ocupau mica lor lume exclusivă
pe care şi-o fac noii îndrăgostiţi pentru ei înşişi. Erau un
deliciu de privit. Dedan era mai blând, mai liniştit. Faţa lui
Hespe îşi pierduse mult din duritate. Au petrecut o mare
parte din timp în camera lor. Recuperau somnul pierdut, fără
îndoială.
Marten flirta scandalos cu Penny, suficient de beat să înece
un peşte şi, în general, simţindu-se bine cât pentru trei
oameni.
Am plecat de la Bănuţul Lăudat după trei zile, nedorind să
stăm mai mult decât ar fi trebuit. Eu unul eram bucuros că
plecam. De la antrenamentele lui Tempi şi atenţia lui Losi
eram aproape mort de oboseală.
•••
Nu ne-am grăbit pe drumul de întoarcere la Severen. Parţial
din cauza piciorului rănit al lui Hespe, dar parţial pentru că
ştiam că timpul nostru împreună se apropia de sfârşit. În
ciuda dificultăţilor noastre, deveniserăm apropiaţi şi e greu
să laşi în urmă aşa ceva.
Veştile despre aventurile noastre ne-o luaseră înainte pe
drum. Aşa că atunci când ne opream pentru o noapte, mesele
şi paturile noastre erau uşor de găsit, dacă nu chiar gratuite.
În ziua a treia după ce-am plecat de la Bănuţul Lăudat, am
dat peste o mică trupă de artişti. Nu erau edema ruh şi
păreau mai degrabă jerpeliţi.

1684
Erau doar patru: un bărbat mai în vârstă, doi bărbaţi pe la
20 de ani şi un băiat de 8–9 ani. Îşi încărcau căruţa şubredă
când ne-am oprit pentru a-i permite lui Hespe să-şi
odihnească puţin piciorul.
— Salutare, artiştilor, am strigat.
Au ridicat privirea speriaţi, apoi s-au relaxat când au văzut
lăuta de pe spatele meu.
— Salutare, poetule.
Am râs şi am dat mâna cu ei.
— Nu e niciun poet aici, doar un pic de muzicant.
— Salutare şi ţie, a zis bărbatul mai în vârstă zâmbind.
Încotro?
— De la nord la sud. Voi?
S-au relaxat şi mai mult aflând că mergeam într-o direcţie
diferită.
— De la est la vest, a zis el.
— Cum v-a fost norocul?
A ridicat din umeri.
— Destul de sărac în ultimul timp. Dar am auzit poveşti
despre o Lady Chalker care locuieşte la două zile distanţă. Se
spune că niciodată nu refuză pe cineva dacă ştie să cânte un
pic la vioară sau să joace o piesă de teatru. Sperăm să
câştigăm câţiva bănuţi.
— Ne mergea mai bine când aveam ursul, a spus unul dintre
cei mai tineri. Oamenii ar plăti să vadă un urs dresat.
— S-a îmbolnăvit de la o muşcătură de câine, mi-a explicat
celălalt bărbat. A murit acum un an.
— Păcat, am zis. Un urs e greu de găsit.
Au dat din cap în tăcere.
— Am un cântec nou pentru voi. Ce-mi daţi în schimb?
M-a privit cu precauţie.
— Păi, nou pentru tine nu e tocmai nou pentru noi, a
punctat el. Şi un cântec nou nu e neapărat un cântec bun,
dacă ştii ce vreau să spun.
— Rămâne de văzut, am zis scoţându-mi lăuta.
L-am scris, pentru a fi uşor de reţinut şi simplu de cântat,
dar tot a trebuit să-l repet de două ori înainte de a-l reţine cu

1685
totul. Aşa cum am spus, nu erau edema ruhi.
— Un cântec destul de bun, a recunoscut cu părere de rău.
Toată lumea o place pe Felurian, dar tot nu ştiu ce putem să-
ţi dăm pe el.
Băieţelul s-a ridicat.
— Am făcut o strofă pentru Spoitor şi tăbăcar.
Ceilalţi au încercat să-l facă să tacă, dar am zâmbit.
— Mi-ar plăcea să o aud.
Băiatul s-a umflat de mândrie şi a cântat cu un glas
piţigăiat:

Am văzut o dată frumoasa fiică a unui ţăran

Pe malul răului, departe de ochii vreunui bădăran.
Se scălda când am zărit-o
A spus că un singur lucru o irită:
Dacă un bărbat o priveşte ca un bou
Aşa că s-a dat cu săpun din nou.

Am râs.
— E bună, l-am felicitat. Dar ce zici de asta?

Am văzut o dată frumoasa fiică a unui ţăran

Pe malul râului, departe de ochii vreunui bădăran.
Mi-a mărturisit după ce-am prins-o odată
Că nu se mai simte curată
Dacă a fost văzută la scăldat
Aşa că încă o dată s-a spălat.

Băiatul s-a gândit la asta.

— Îmi place mai mult a mea, a zis el după o clipă de atenţie.
L-am bătut pe spate.
— Bun băiat. Se ţine de propriul vers.
M-am întors înapoi la conducătorul micii trupe.
— Vreo bârfă?
S-a gândit pentru o clipă.
— Bandiţi la nord de aici, în Eld.
Am dat din cap.

1686
— S-a scăpat de ei, aşa am auzit.
S-a gândit ceva mai mult.
— Am auzit că Alveron se căsătoreşte cu femeia aia, Lackless.
— Ştiu un poem despre Lackless! a zăngănit băieţelul din
nou, şi a început:

Şapte lucruri stau la soare

În faţa uşii lui Lackless de la intrare…

— Taci.
Bărbatul mai în vârstă l-a înşfăcat uşor pe băiat de ceafă. A
ridicat privirea a scuze.
— Băiatul are o ureche bună, dar nici urmă de maniere.
— De fapt, aş vrea să-l aud, am spus.
A ridicat din umeri şi i-a dat drumul băiatului, care s-a uitat
la el înainte de a recita:

Şapte lucruri stau la soare

În faţa uşii lui Lackless de la intrare…
Unul dintre ele, un inel nepurtat,
Unul, un cuvânt de lepădat,
Unul, un timp care trebuie să fie adecvat,
Unul, o lumânare căreia îi lipseşte focul,
Unul, un fiu care aduce sângele,
Unul, o uşă care ţine ploile,
Un lucru strâns straşnic în pumn,
Apoi vine cel care aduce somn.

— E una din acele ghicitori în rime, a zis tatăl scuzându-se.

Dumnezeu ştie unde le aude, dar ştie bine să scuipe orice
lucru obscen aude.
— Unde l-ai auzit? am întrebat.
Băiatul s-a gândit pentru o clipă, apoi a ridicat din umeri şi a
început să se scarpine în spatele genunchiului.
— Nu ştiu. De la copii.
— Ar trebui să ne punem în mişcare, a zis bărbatul mai în
vârstă, uitându-se la cer.

1687
Am căutat prin traistă şi i-am dat un noblu de argint.
— Asta ce mai e? a întrebat el, privindu-l suspicios.
— Să te ajute să găseşti un nou urs, am zis. Şi eu am trecut
prin câteva perioade de strâmtorare, dar acum sunt plin de
bani.
Au plecat după ce mi-au mulţumit profund. Bieţii oameni.
Nicio trupă ruh care se respectă nu s-ar înjosi vreodată să
facă momeala ursului. Nu e nicio calificare implicată, nicio
mândrie în reprezentaţie.
Dar nu puteai să-i învinuieşti pe ei pentru lipsa sângelui ruh,
iar noi, interpreţii, trebuie să avem grijă unul de celălalt.
Nimeni altcineva n-o face.
•••
Eu şi Tempi am folosit orele de mers pentru a discuta despre
lethani şi serile pentru a practica ketan. Devenea din ce în ce
mai uşor pentru mine şi puteam ajunge uneori până la
Prinderea Ploii înainte ca Tempi să observe o greşeală
minusculă şi să mă facă să reiau.
Amândoi am găsit un loc pe jumătate retras lângă hanul
unde ne opriserăm în acea zi. Dedan, Hespe şi Marten erau
înăuntru şi beau. Am parcurs cu atenţie ketanul, în timp ce
Tempi stătea rezemat de un copac, practicând cu neobosită
determinare obişnuita mişcare cu degetele pe care-l
învăţasem s-o facă. Din nou şi din nou. Din nou şi din nou.
Abia trecusem de Mâinile Rotite, când am prins o licărire de
mişcare cu coada ochiului. Nu m-am oprit, după cum mă
învăţase Tempi, pentru a evita distragerea atenţiei în timp ce
practicam ketan. Dacă mă întorceam să mă uit, ar fi trebuit
s-o iau de la capăt.
Mişcându-mă cu o încetineală dureroasă, am început Dansul
De-a-ndoaselea. Dar, de îndată ce am călcat pe călcâi, mi-am
dat seama că balansul meu e greşit. M-am aşteptat ca Tempi
să strige, dar n-a făcut-o.
M-am oprit din ketan şi m-am întors pentru a vedea un grup
format din patru mercenari ademi venind spre noi pe furiş.
Tempi era deja în picioare şi mergea spre ei. Lăuta mea era
iar în cutia ei şi se sprijinea de un copac.

1688
Curând, toţi cinci stăteau într-un grup strâns, destul de
aproape ca umerii lor aproape să se atingă. Destul de
aproape cât să nu aud nici cea mai mică şoaptă din ceea ce-
şi spuneau sau ca măcar să le văd mâinile. Dar mi-am putut
da seama din unghiul umerilor lui Tempi că el era stânjenit,
defensiv.
Ştiam că să-l strig pe Tempi ar fi fost considerat nepoliticos,
aşa că m-am dus mai aproape. Dar înainte de a ajunge
destul de aproape pentru a auzi, unul dintre mercenarii
necunoscuţi şi-a întins mâna şi m-a împins deoparte,
degetele întinse apăsându-mi cu fermitate centrul pieptului.
Fără să mă gândesc, am făcut Leul Evadat, luându-l de
degetul mare şi sucindu-i încheietura mâinii departe de
mine. Şi-a dezlegat mâna din a mea fără niciun efort şi s-a
mutat să mă prindă cu Piatra Vânată. Am făcut Dansul De-a-
ndoaselea şi m-am echilibrat corect de data asta, dar cealaltă
mână m-a lovit în tâmplă suficient pentru a mă ameţi pentru
o jumătate de secundă, nici măcar suficient de tare cât să mă
doară.
Mândria mea n-a fost totuşi lovită. Era la fel cum mă lovea
Tempi în mustrarea tăcută pentru executarea neglijentă a
ketanului.
— Repede, a zis mercenarul încet, în aturană.
Numai când i-am auzit vocea mi-am dat seama că era femeie.
Nu că era deosebit de masculină, ci pur şi simplu pentru că
semăna atât de mult cu Tempi. Avea acelaşi păr nisipiu, ochii
de un cenuşiu pal, expresia calmă, hainele roşii ca sângele.
Era mai înaltă decât Tempi cu câţiva centimetri, iar umerii ei
erau mai largi decât ai lui. Dar în timp ce era subţire ca
sfoara pentru bici, strânsoarea hainelor roşii de mercenari
încă dezvăluia curbele slabe ale şoldului şi sânilor.
Privind mai atent, am putut vedea cu uşurinţă că trei din cei
patru mercenari erau femei. Cea spătoasă cu faţa la mine
avea o cicatrice subţire în urma unei tăieturi prin sprâncene
şi alta aproape de maxilar. Erau aceleaşi cicatrice palide
argintii pe care Tempi le avea pe braţe şi pe piept. Şi deşi
erau departe de a fi înspăimântătoare, îi făceau faţa

1689
inexpresivă să arate ciudat de sumbru.
— Repede, spusese ea.
La suprafaţă părea a fi un compliment, dar am fost batjocorit
destul în viaţa mea s-o recunosc, indiferent de limbă. Ba mai
rău, mâna ei dreaptă a alunecat tot drumul în jurul şalelor
pentru a se odihni în spate ei, cu palma spre exterior. Chiar
şi cu cunoştinţele mele rudimentare despre limbajul adem al
semnelor am ştiut ce însemna. Mâna ei era cât mai departe
posibil de mânerul sabiei. În acelaşi timp, şi-a întors umărul
spre mine şi s-a uitat deoparte. Nu numai că eram numit
deloc periculos, era de o desconsiderare jignitoare.
M-am luptat să-mi păstrez calmul pe faţă, gândindu-mă că
orice expresie n-ar face decât să reducă în continuare opinia
ei despre mine.
Tempi a arătat către locul din care venisem.
— Du-te, a spus el.
Serios. Formal.
Am ascultat fără tragere de inimă, nedorind să fac tam-tam.
Ademii au stat într-un nod aproape un sfert de oră, cât m-am
antrenat la ketan.
Deşi n-am auzit nicio şoaptă din conversaţia lor, era evident
că se certau. Gesturile lor erau ascuţite şi furioase, felul în
care îşi ţineau picioarele agresiv.
În cele din urmă ademii necunoscuţi au plecat, luând-o
înapoi spre drum.
Tempi s-a întors în locul unde încercam să trec peste
Treieratul Grâului.
— Prea larg.
Iritare.
Mi-a lovit piciorul din spate şi mi-a împins umărul, pentru a
vedea că-mi lipseşte balansul.
Mi-am mutat piciorul şi am încercat din nou.
— Cine erau, Tempi?
— Ademi, a zis simplu, aşezându-se din nou la poalele
copacului.
— Îi cunoşti?
— Da.

1690
Tempi s-a uitat în jur, apoi a scos lăuta mea din cutie. Cu
mâinile ocupate, era de două ori mut. M-am întors înapoi la
practicarea ketanului, ştiind că a încerca să obţin răspunsuri
de la el ar fi ca şi cum aş trage de dinţi.
Două ore au trecut, iar soarele a început să se scufunde în
spatele copacilor de la apus.
— Mâine plec, a spus el.
Cu ambele mâini încă pe lăută, doar puteam să-i ghicesc
starea de spirit.
— Unde?
— La Haert. La Shehyn.
— Astea sunt oraşe?
— Haert e oraşul. Shehyn e profesorul meu.
M-am gândit care ar putea fi problema.
— Ai dat de bucluc că m-ai învăţat?
A lăsat jos lăuta în cutie şi a închis capacul.
— Poate. Da.
— E interzis?
— E cel mai interzis, a spus el.
Tempi s-a ridicat şi a început ketanul. L-am urmat şi
amândoi am fost liniştiţi pentru o vreme.
— Cât de problematic? l-am întrebat în cele din urmă.
— Cel mai problematic, a zis el şi am auzit o fărâmă de
emoţie neobişnuită în glas, anxietate. Probabil n-am fost
înţelept.
Împreună ne-am mişcat la fel de încet ca soarele apunând.
M-am gândit la ceea ce spusese Cthaehul. Singurul petic de
informaţie potenţial utilă scăpată din conversaţia noastră. Ai
râs de existenţa zânelor, până când ai văzut una. Mare
minune ca toţi vecinii tăi civilizaţi să nu respingă şi ideea
existenţei Chandrienilor. Ar trebui să-ţi părăseşti preţiosul colţ
şi să pleci departe, înainte de a găsi pe cineva care să te ia în
serios. N-ai nicio speranţă, până nu ajungi la Munţii Furtunoşi.
Felurian spusese că Cthaehul a grăit numai adevărul.
— Pot să te însoţesc? am întrebat.
— Însoţi? a întrebat Tempi, mâinile mişcându-se într-un cerc
graţios destinat să rupă oasele lungi ale braţului.

1691
— A călători. A urma. La Haert.
— Da.
— Te va ajuta în problema ta?
— Da.
— Voi veni.
— Îţi mulţumesc.

1692
 CAPITOLUL 109
Barbari şi nebuni

Sincer, nu voiam nimic mai mult decât să fac drumul înapoi

la Severen. Voiam să dorm din nou într-un pat şi să profit de
favoarea maerului cât timp asta îi era încă proaspătă în
minte. Voiam s-o găsesc pe Denna şi să pun la punct
lucrurile între noi.
Dar Tempi dăduse de necaz fiindcă mă învăţase. Nu puteam
să fug pur şi simplu şi să-l las să facă faţă răspunderii de
unul singur. Mai mult, Cthaehul îmi spusese că Denna
lăsase deja Severenul în urmă. Deşi nu era nevoie ca o
profeţie de pe tărâmul zânelor să-mi spună asta. Fusesem
plecat o lună şi Denna nu fusese niciodată genul care să lase
iarba să-i crească sub picioare.
Deci, în dimineaţa următoare grupul nostru s-a despărţit.
Dedan, Hespe şi Marten s-au îndreptat spre sud, spre
Severen, să-i raporteze maerului şi să-şi ia plata.
Tempi şi cu mine am luat-o spre nord-est, spre Munţii
Furtunoşi şi Ademre.
— Eşti sigur că nu vrei să-i duc eu caseta? a întrebat Dedan
pentru a cincea oară.
— I-am promis maerului că îi voi duce banii personal, am
minţit. Dar am nevoie de tine să-i dai asta.
I-am dat solidului mercenar scrisoarea scrisă cu o noapte
înainte.
— Asta explică de ce a trebuit să te fac pe tine liderul
grupului.
Am zâmbit.
— S-ar putea să primeşti un bonus pentru asta.
Dedan s-a umflat de mândrie în timp ce lua scrisoarea.
Aflat în apropiere, Marten a scos un zgomot care putea fi o
tuse.
•••
În timpul călătoriei cu Tempi am reuşit să obţin câteva detalii

1693
de la mercenar. În cele din urmă am aflat că era obiceiul ca
cineva de statutul său social să obţină permisiunea ca să
aibă un elev.
Lucrurile se complicau şi fiindcă eu eram din afară. Un
barbar. Învăţând pe cineva ca mine, se pare că Tempi făcuse
mai mult decât să încalce un obicei. Înşelase încrederea
profesorului şi a poporului său.
— Va exista vreun proces? am întrebat.
A clătinat din cap.
— Niciun proces. Shehyn va pune întrebări. Eu voi spune:
„Am văzut în Kvothe fier bun aşteptând. El este de lethani. El
are nevoie de lethani să-l ghideze”.
Tempi a dat din cap la mine.
— Shehyn te va întreba de lethani, pentru a vedea dacă am
avut dreptate. Shehyn va decide dacă în tine fierul merită
bătut.
Mâna lui a făcut un cerc, făcând gestul pentru neliniştit.
— Şi ce se va întâmpla dacă nu e? am întrebat.
— Pentru tine?
Incertitudine.
— Pentru mine?
— Eu voi fi despărţit.
— Despărţit? l-am întrebat, sperând că am înţeles greşit.
El a ţinut o mână şi şi-a rotit degetele.
— Adem.
A făcut un pumn strâns şi l-a scuturat.
— Ademre.
Apoi a deschis mâna şi şi-a atins degetul mic.
— Tempi.
A atins celelalte degete.
— Prieten. Frate. Mama.
A atins degetul mare.
— Shehyn.
Apoi a făcut un gest ca şi cum şi-ar fi decojit degetul mic şi l-
ar fi aruncat.
— Tăiat, a zis el.
Nu ucis atunci, ci exilat. Am început să respir mai uşor, până

1694
când m-am uitat în ochii decoloraţi ai lui Tempi. Pentru o
clipă a existat o fisură în masca lui perfectă, placidă, şi în
spatele ei am văzut adevărul. Moartea ar fi fost o pedeapsă
mai bună decât tăierea. Era îngrozit, mai speriat decât
văzusem pe cineva vreodată.
•••
Am fost de acord că cel mai bine pentru noi ar fi fost ca eu să
mă las în întregime pe mâinile lui Tempi în timpul călătoriei
către Haert. Aveam cam cincisprezece zile pentru a şlefui
ceea ce ştiam, ca să strălucească. Speranţa fiind că, atunci
când îi cunoşteam pe superiorii lui Tempi, să pot face o
impresie bună.
Înainte de a începe acea primă zi, Tempi m-a instruit să-mi
las shaedul deoparte.
Am făcut asta, fără tragere de inimă. L-am făcut un pachet
surprinzător de mic, pe care l-am depozitat cu uşurinţă în
traistă.
Ritmul impus de Tempi a fost extenuant. Mai întâi, amândoi
ne-am mişcat prin întinderea dansatorului, pe care o
văzusem de mai multe ori înainte. Apoi, în loc de obişnuita
plimbare vioaie, am alergat o oră. Apoi am exersat ketan, cu
Tempi corectându-mi nesfârşitele greşeli. Apoi am mers o
milă şi jumătate.
În cele din urmă, ne-am aşezat şi am discutat lethani. Faptul
că aceste discuţii au fost în ademică n-a făcut lucrurile mai
uşoare, dar am căzut de acord că ar trebui să mă cufund în
limbă, astfel ca atunci când aveam să ajungem la Haert să
pot să vorbesc ca o persoană civilizată.
— Care este scopul lethani? a întrebat Tempi.
— Să ne dea o cale de urmat? am replicat.
— Nu, a zis aspru Tempi. Lethani nu e o cale.
— Care e scopul lethani, Tempi?
— Să ne ghideze în acţiunile noastre. Prin urmarea lethani,
vom acţiona în mod corect.
— Nu e o cale?
— Nu. Lethani e cea care ne ajută să alegem o cale.
Apoi ne-am început ciclul din nou. O oră de alergare,

1695
practicarea de ketan, mers pe jos o milă, discutarea lethani.
A durat cam două ore, iar după ce am terminat scurta
noastră discuţie, am început din nou.
La un moment dat, în discuţia noastră despre lethani am
început să fac gestul de spus. Dar Tempi şi-a pus o mână
peste a mea, oprindu-mă.
— Când vorbim despre lethani, să nu faci nimic din toate
astea.
Mâna stângă s-a mişcat rapid a nervozitate, negaţie şi alte
câteva gesturi pe care nu le-am recunoscut.
— De ce?
Tempi s-a gândit pentru un moment.
— Când vorbim de lethani, asta n-ar trebui să vină de aici,
mi-a lovit el capul. Sau de aici.
Mi-a lovit pieptul, peste inimă, şi şi-a mutat degetele în jos, la
mâna mea stângă.
— Adevărata cunoaştere a lethani trăieşte mai adânc.
Locuieşte aici.
M-a împuns în stomac, sub buric.
— Trebuie să vorbeşti de-aici, fără să te gândeşti.
Continuând, am ajuns încet să înţeleg regulile nescrise din
discuţiile noastre. Nu intenţiona numai să mă înveţe lethani,
ci trebuia să-mi dezvăluie cât de adânc se înrădăcinase în
mine înţelegerea lethani.
Asta însemna că trebuia să răspund rapid la întrebări, fără
niciuna dintre pauzele deliberate care marchează de obicei
conversaţia ademică. Nu trebuia să dai un răspuns grijuliu,
ci unul rapid. Dacă ai fi înţeles cu adevărat lethani,
cunoştinţele ar fi devenit evidente în răspunsurile tale.
Alergare. Ketan. Mers. Discuţii. Am finalizat ciclul de trei ori
înainte de pauza noastră de prânz. Şase ore. Eram acoperit
de sudoare şi pe jumătate convins că voi muri. După o oră de
odihnă şi mâncare, am pornit din nou. Am terminat încă trei
cicluri înainte de-a ne opri pentru noapte.
Am făcut tabăra de marginea drumului. Mi-am mestecat cina
pe jumătate adormit, mi-am întins pătura şi m-am înfăşurat
în shaed. Epuizat cum eram, părea moale şi cald ca o pilotă

1696
din puf de raţă polară.
În mijlocul nopţii, Tempi m-a scuturat să mă trezesc. Deşi o
parte adâncă, animalică, din mine l-a urât, am ştiut că era
necesar, astfel că imediat m-am ridicat.
Corpul îmi era rigid şi dureros, dar mişcările lente, familiare,
de ketan m-au ajutat să-mi relaxez muşchii încordaţi. El m-a
pus să mă întind şi să beau apă, apoi am dormit ca o piatră
tot restul nopţii.
A doua zi a fost mai rău. Chiar legată strâns pe spate, lăuta
mea devenise o povară. Sabia pe care nici n-o puteam folosi
mi se târa la şold. Simţeam traista grea ca o piatră de moară
şi regretam că nu-l lăsasem pe Dedan să ia caseta maerului.
Muşchii îmi erau ca de cauciuc şi neloiali, iar când am
alergat respiraţia m-a ars pe gât.
Momentele când vorbeam cu Tempi de lethani erau singurele
de odihnă adevărată, dar erau dezamăgitor de scurte. Mintea
îmi era epuizată şi aveam nevoie de toată concentrarea
pentru a-mi pune gândurile în ordine, încercând să dau
răspunsuri adecvate. Chiar şi aşa, răspunsurile mele doar îl
iritau. Mereu şi mereu, scutura din cap, explicând cum mă
înşelam.
În cele din urmă m-am dat bătut să încerc să fiu corect. Prea
obosit să-mi mai pese, am renunţat să-mi mai pun gândurile
epuizate în ordine şi pur şi simplu m-am bucurat să stau jos
timp de câteva minute. Eram prea obosit să-mi amintesc ce
spuneam jumătate din timp, dar, în mod surprinzător, Tempi
găsea aceste răspunsuri mai pe placul lui. Asta era o
binecuvântare. Când răspunsurile mele i-au plăcut, discuţiile
noastre au durat mai mult şi am petrecut mai mult timp
odihnindu-mă.
M-am simţit mult mai bine în a treia zi. Muşchii nu mă mai
dureau la fel de rău.
Respiraţia îmi devenise mai uşoară. Îmi simţeam capul
limpede şi luminos, ca o frunză plutind în vânt. În această
stare de spirit, răspunsurile la întrebările lui Tempi mi s-au
declanşat uşor de pe vârful limbii, simplu ca şi cum aş fi
cântat.

1697
Alergare. Ketan. Mers. Discuţii. Trei cicluri. Apoi, în timp ce
mă mişcam prin ketan pe marginea drumului, m-am
prăbuşit.
Tempi mă urmărea atent şi m-a prins înainte de-a atinge
pământul. Lumea s-a învârtit ameţitor pentru câteva minute,
înainte de a-mi da seama că eram la umbra unui copac de la
marginea drumului. Pesemne că Tempi mă cărase până
acolo.
Mi-a ţinut plosca cu apă.
— Bea.
Gândul la apă n-a fost atrăgător, totuşi am luat o înghiţitură.
— Îmi pare rău, Tempi.
A clătinat din cap.
— Ai dus-o mult înainte de a cădea. Nu te-ai plâns. Ai arătat
că mintea ta e mai puternică decât corpul. Asta e bine. Când
mintea controlează corpul, e lethani. Dar şi să-ţi ştii limitele e
lethani. E mai bine să te opreşti când trebuie decât să dai
înainte până când cazi.
— Cu excepţia cazului în care căderea se încadrează în ceea
ce lethani cere, am zis fără să mă gândesc.
Încă îmi simţeam capul uşor ca o frunză-n vânt.
Mi-a oferit un zâmbet rar.
— Da. Începi să înţelegi.
I-am întors zâmbetul.
— Aturana ta devine foarte bună, Tempi.
Tempi a clipit. Îngrijorare.
— Vorbim limba mea, nu a ta.
— Eu nu vorbesc…
Am început să protestez, dar în timp ce o făceam ascultam
cuvintele pe care le foloseam. Sceopa teyas. Am ameţit
pentru un moment.
— Bea din nou, a zis Tempi şi deşi îşi controla atent faţa şi
vocea, puteam spune că era îngrijorat.
Am mai luat o înghiţitură, să-l liniştesc. Apoi, ca şi cum
corpul meu şi-a dat brusc seama că-i trebuie apă, mi s-a
făcut foarte sete şi am luat mai multe înghiţituri mari. M-am
oprit înainte de a bea prea mult şi a avea crampe la stomac.

1698
Tempi a dat din cap, aprobator.
— Vorbesc bine, atunci? am zis pentru a-mi distrage atenţia
de la sete.
— Vorbeşti bine pentru un copil. Foarte bine pentru un
barbar.
— Numai bine? Folosesc cuvintele greşit?
— Îţi mişti ochii prea mult.
Şi-a lărgit ochii şi s-a uitat intens într-ai mei, fără să
clipească.
— De asemenea, cuvintele tale sunt bune, dar simple.
— Trebuie să mă înveţi mai multe cuvinte atunci.
A clătinat din cap. Serios.
— Ştii deja prea multe cuvinte.
— Prea multe? Tempi, ştiu foarte puţine.
— Nu e vorba de cuvinte, ci de utilizarea lor. În ademă există
o artă de a vorbi. Unii pot spune multe lucruri într-un singur
lucru. Shehyn a mea e aşa. Ei spun un lucru într-o singură
răsuflare, iar alţii găsesc înţelesul într-un an.
Reproş delicat.
— De prea multe ori spui mai mult decât e nevoie. N-ar
trebui să vorbeşti în ademică aşa cum cânţi în aturană. O
sută de cuvinte pentru a lăuda o femeie. Prea multe.
Discursul nostru e mai scurt.
— Deci, când mă întâlnesc cu o femeie, ar trebui să spun pur
şi simplu: „Tu eşti frumoasă?”
Tempi a clătinat din cap.
— Nu. Spui simplu „frumoasă” şi laşi femeia să decidă restul
a ceea ce vrei să spui.
— Asta e…
Nu ştiam cuvintele pentru „vag” sau „nespecific” şi a trebuit
să încep din nou, pentru a mă face înţeles.
— Asta nu duce la confuzie?
— Duce la gândire, a zis el cu fermitate.
— E delicat. Trebuie să fie întotdeauna o preocupare atunci
când cineva vorbeşte. Pentru a fi prea multă vorbărie.
A clătinat din cap. Dezaprobare.
— Asta e…

1699
S-a oprit, în căutarea unui cuvânt.
— Nepoliticos?
Negaţie. Frustrare.
— Mă duc la Severen şi acolo sunt oameni care miros urât.
Sunt oameni care nu. Ambii sunt oameni, dar cei care nu au
miros sunt oameni de calitate.
Mi-a lovit pieptul ferm, cu două degete.
— Tu nu eşti un păstor de capre. Eşti cineva care învaţă
lethani. Elevul meu. Tu ar trebui să vorbeşti ca o persoană de
calitate.
— Dar cum rămâne cu claritatea? Ce se întâmplă când
construieşti un pod? Există mai multe piese pentru asta.
Toate astea trebuie spuse clar.
— Desigur, a zis Tempi.
Acord.
— Uneori. Dar de cele mai multe ori, în problemele
importante, delicat e mai bine. Puţin e mai bine.
Tempi s-a întins şi m-a apucat ferm de umăr. Apoi a privit în
sus, mi-a întâlnit privirea şi mi-a menţinut-o pentru un scurt
moment. O aşa raritate pentru el. A zâmbit uşor, liniştit.
— Mândru, a spus el.
•••
Restul zilei l-am petrecut în recuperare. Am mers câţiva
kilometri, am făcut ketan, am discutat lethani, apoi am mers
din nou. În acea seară ne-am oprit la un han de pe marginea
drumului, unde am mâncat suficient pentru trei oameni şi
am căzut în pat înainte ca soarele să părăsească cerul.
A doua zi, ne-am întors la cicluri, dar numai la două înainte
de prânz şi două după. Corpul îmi ardea şi era dureros, dar
nu mai deliram de epuizare. Din fericire, cu un pic de efort
mental, am putut să alunec înapoi în acea stranie anticipare
de cap limpede folosită pentru a răspunde la întrebările lui
Tempi cu o zi înainte.
Peste alte două zile am început să mă gândesc la acea
ciudată stare mentală ca la Frunza în Vrie.
Părea ca un văr îndepărtat din Inima de Piatră, exerciţiu
mental pe care-l învăţasem cu atât de mult timp în urmă.

1700
Trebuie spus că există o mică similitudine între cele două.
Inima de Piatră era practică: îndepărta emoţia şi îmi
concentra mintea. Mă ajuta să-mi rup mai uşor mintea în
bucăţi separate sau să-mi menţin tot ce e important în Alar.
Pe de altă parte, Frunza în Vrie părea în mare măsură
inutilă. Era relaxant să-mi las mintea să se limpezească şi să
se golească, apoi să plutească şi să se rostogolească uşor de
la un lucru la altul. Dar în afară de a mă ajuta să trag uşor
răspunsuri la întrebările lui Tempi, părea să nu aibă nicio
valoare practică. Era echivalentul mental al unui truc la
cărţi.
După a opta zi pe drum, corpul nu mă mai durea în mod
constant. Atunci Tempi a adăugat ceva nou. După efectuarea
ketan, ne-am luptat între noi. Era greu, fiindcă se întâmpla
când eram mai obosit. Dar după luptă mereu stăteam să ne
odihnim şi să discutăm lethani.
— De ce-ai zâmbit când ne-am luptat azi? a zis Tempi.
— Pentru că eram fericit.
— Ţi-a plăcut lupta?
— Da.
Tempi a radiat nemulţumirea.
— Asta nu e de lethani.
M-am gândit o clipă la următoarea mea întrebare.
— Ar trebui ca unui bărbat să-i facă plăcere să lupte?
— Nu. Trebuie să-ţi facă plăcere să acţionezi corect şi să
urmezi lethani.
— Ce se întâmplă dacă urmând lethani îmi cere să mă lupt?
N-ar trebui să simt plăcere în aşa ceva?
— Nu. Ar trebui să-ţi facă plăcere să urmezi lethani. Dacă te
lupţi bine, trebuie să te simţi mândru că faci ceva bine.
Pentru lupta în sine ar trebui să simţi doar datorie şi tristeţe.
Doar barbarilor şi nebunilor le face plăcere să lupte. Oricine
iubeşte lupta în sine lasă în urmă lethani.

În a unsprezecea zi, Tempi mi-a arătat cum să-mi includ

sabia în ketan. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost cât de
repede o sabie devine grea ca plumbul când o ţii la o lungime

1701
de braţ.
Cu antrenamentele noastre şi cu adăugarea sabiei, fiecare
ciclu dura aproape două ore şi jumătate. Cu toate astea, ne-
am păstrat programul de fiecare zi. Trei cicluri înainte de
prânz, trei cicluri după aceea. Cincisprezece ore în total. Mi-
am simţit corpul întărindu-se, devenind rapid şi slab ca al lui
Tempi.
Aşa că am alergat şi am învăţat şi Haertul era tot mai
aproape.

1702
 CAPITOLUL 110
Frumuseţe şi ramificaţie

Cât am călătorit, am mers repede prin oraşe, oprindu-ne

doar pentru mâncare şi apă. Zona de la ţară a fost ca un
vârtej. Mintea mea era concentrată pe ketan, pe lethani şi pe
limba pe care o învăţam.
Drumul a devenit mai îngust când ne-am îndreptat către
poalele Munţilor Furtunoşi. Terenul devenise stâncos şi
zimţat şi drumul începea să şerpuiască înainte şi înapoi când
am evitat văile închise, malurile abrupte şi amestecul de rocă
spartă.
Aerul se schimbase, devenind mai rece decât m-aş fi aşteptat
pe timpul verii.
Am terminat călătoria în cincisprezece zile. Dacă ar fi să
ghicesc, cred că am acoperit aproape cinci sute de mile în
acea perioadă.
Haert a fost primul oraş adem pe care l-am văzut vreodată, şi
pentru ochiul meu neexperimentat cu greu arăta a oraş. Nu
era nicio stradă centrală cu case şi magazine aliniate.
Clădirile pe care le-am văzut erau la distanţă mare una de
alta, cu o formă ciudată şi construite pentru a se potrivi cât
mai bine cu forma naturală a terenului, ca şi cum ar fi
încercat să nu bată la ochi.
Nu ştiusem că furtunile puternice care dăduseră numele
muntelui erau frecvente aici. Vânturile lor bruşte,
schimbătoare ar fi distrus orice ar fi fost înalt şi unghiular,
precum obişnuitele case pătrate din lemn din ţinuturile de
mai jos.
În schimb, ademii construiseră înţelept, ferindu-şi clădirile
de capriciile vremii.
Casele erau construite în dealuri sau în pereţii stâncilor, care
le fereau de vânt. Unele erau săpate în jos. Altele erau
sculptate în piatra din lateralul falezelor. Pe unele le puteai
vedea doar dacă stăteai lângă ele.

1703
Excepţia era un grup de clădiri joase, din piatră, grupate la o
oarecare distanţă de drum.
Ne-am oprit în afara celei mai mari dintre acestea. Tempi s-a
întors cu faţa la mine, trăgând nervos de curelele de piele
care îi ţineau strâns pe braţe hainele roşii de mercenar.
— Trebuie să mă duc şi să mă prezint în faţa lui Shehyn. Ar
putea dura ceva.
Anxietate. Regret.
— Trebuie să aştepţi aici. Poate mult.
Limbajul corpului său mi-a spus mai multe decât cuvintele
lui.
— Nu te pot lua înăuntru, pentru că eşti un barbar.
— Voi aştepta, l-am asigurat.
A dat din cap şi a intrat înăuntru, uitându-se înapoi la mine
înainte de-a închide uşa în urma lui.
M-am uitat în jur, privind câteva persoane care-şi vedeau de
treabă în linişte: o femeie cărând un coş, un băiat ducând o
capră de o bucată de frânghie.
Clădirile erau făcute din aceeaşi piatră brută ca şi peisajul,
amestecându-se cu împrejurimile. Cerul era înnorat,
adăugând încă o umbră de cenuşiu.
Vântul sufla peste tot, plesnind pe după colţuri şi făcând
modele în iarbă. M-am gândit în treacăt să scot shaedul, dar
m-am răzgândit. Aerul era mai subţire aici şi mai rece. Dar
era încă vară, iar soarele era cald.
M-am simţit ciudat de împăcat aici, fără larma şi duhoarea
unui oraş mare.
Niciun tropăit pe caldarâm. Niciun vânzător strigându-şi
marfa. Mi-am putut imagina pe cineva ca Tempi crescând
într-un asemenea loc, îmbibându-se în linişte până când l-a
umplut, apoi luând-o cu el când a plecat.
Cu mai nimic altceva la care să mă uit, m-am întors la
clădirea din apropiere. Era făcută din bucăţi de piatră inegale
puse cap la cap ca un mozaic. Privind mai de aproape, m-a
nedumerit lipsa mortarului. L-am lovit cu pumnul,
întrebându-mă dacă putea fi o singură bucată de piatră
cioplită care arăta ca mai multe pietre puse împreună.

1704
În spatele meu, am auzit o voce spunând în ademică:
— Ce părere ai de peretele nostru?
M-am întors şi am văzut o femeie mai în vârstă, cu ochii
caracteristici de culoare gri ai ademilor. Faţa ei era
impasibilă, dar avea trăsături blânde şi materne.
Purta o glugă galbenă de lână, trasă în jos peste urechi. Era
tricotată rudimentar şi părul de culoarea nisipului care ieşea
de dedesubt începuse să albească. După tot acel timp în care
călătorisem cu Tempi, mi s-a părut ciudat să văd un adem
care n-avea haine roşii, strâmte, de mercenar, şi nu purta o
sabie. Această femeie purta o cămaşă largă albă şi pantaloni
din pânză.
— E fascinant zidul nostru? a întrebat ea, gesticulând cu
amuzament blânda curiozitate cu o mână. Ce părere ai de el?
— Cred că e frumos, i-am răspuns în ademică, atent să o
privesc în ochi numai puţin.
Mâna ei s-a înclinat într-un gest nefamiliar.
— Frumos?
Am ridicat uşor din umeri.
— E frumuseţea lucrurilor simple funcţionale.
— Poate că tu confunzi un cuvânt, a spus ea.
Scuză amabilă.
— Frumoasă e o floare sau o femeie sau o bijuterie. Poate că
ai vrut să spui „utilitate”. Un perete e util.
— Util, dar şi frumos.
— Poate că un lucru câştigă frumuseţe fiind folosit.
— Poate că un lucru e utilizat în conformitate cu frumuseţea
lui, am contracarat, întrebându-mă dacă era echivalentul
adem pentru conversaţie lejeră.
Dacă era, îl preferam bârfei insipide de la curtea maerului.
— De pălăria mea ce zici? a întrebat ea, atingând-o cu o
mână. E frumoasă pentru că e folosită?
Era tricotată dintr-o lână groasă ţesută în casă şi vopsită
într-un galben strălucitor de culoarea porumbului. Era
strâmbă, iar cusătura neuniformă pe alocuri.
— Pare foarte călduroasă, am spus cu atenţie.
A făcut un semn de mic amuzament şi ochii i-au licărit uşor.

1705
— Este, a spus ea. Şi pentru mine e frumoasă, pentru că a
fost făcută pentru mine de fiica fiicei mele.
— Atunci e şi frumoasă.
Acord.
Femeia mi-a zâmbit cu mâna. Mâna ei se înclina diferit de a
lui Tempi când făcea gestul, şi am decis să-l iau ca pe un
zâmbet afectuos, de mamă.
Fără nicio expresie pe faţă, am gesticulat un zâmbet în
schimb, încercând cât mai mult să-l fac atât cald, cât şi
politicos.
— Vorbeşti bine pentru un barbar, a zis ea întinzându-se
pentru a-mi prinde mâna într-un gest prietenos. Vizitatorii
sunt rari, mai ales cei aşa politicoşi. Vino cu mine şi-ţi voi
arăta frumuseţe şi-mi vei spune la ce crezi că foloseşte.
M-am uitat în jos. Regret.
— Nu pot. Aştept pe cineva.
— Pe cel din interior?
Am dat din cap.
— Dacă au intrat, bănuiesc că va fi un timp de aşteptare
lung. Cu siguranţă că ar fi încântaţi dacă ai veni cu mine. S-
ar putea să mă dovedesc mai distractivă decât un perete.
Bătrâna şi-a ridicat braţul şi i-a atras atenţia unui băieţel. El
a alergat şi a privit-o aşteptând, ochii lui ţintind scurt la
părul meu.
I-a făcut câteva semne băiatului, dar am înţeles numai
linişte.
— Spune-le celor din interior că l-am luat pe acest bărbat
pentru o plimbare ca să nu trebuiască să stea singur în vânt.
Îl voi aduce repede. A lovit cu degetul cutia lăutei mele, apoi
a făcut la fel cu traista şi cu sabia de pe şoldul meu. Dă-i-le
băiatului şi ţi le va duce înăuntru.
Fără să aştepte un răspuns, a început să-mi tragă traista de
pe umăr şi nu m-am putut gândi la o modalitate mai
graţioasă de a mă elibera fără a părea teribil de nepoliticos.
Fiecare cultură e diferită, dar un lucru e întotdeauna
adevărat: cel mai sigur mod de a jigni e să refuzi ospitalitatea
gazdei.

1706
Băiatul a luat-o la fugă cu lucrurile mele şi bătrâna mi-a luat
braţul, conducându-mă. M-am resemnat, oarecum
recunoscător pentru compania ei, şi am mers în linişte până
când am ajuns la o vale adâncă ce s-a deschis brusc în faţa
noastră. Era verde, cu un curs de apă în partea de jos şi la
adăpost de vântul persistent.
— Ce zici de aşa ceva? a întrebat ea, arătând spre valea
ascunsă.
— Seamănă mai mult a Ademre.
Mi-a mângâiat afectuos braţul.
— Ai darul de a spune fără a spune. E rar pentru unul ca
tine.
A început să coboare în vale, ţinându-şi mâna pe braţul meu
pentru susţinere, şi a păşit cu grijă pe un drum stâncos
îngust care se răsucea de-a lungul peretelui văii. Nu departe
am văzut un băiat cu o turmă de oi. Ne-a făcut cu mâna, dar
n-a strigat.
Am mers până pe fundul văii, unde pârâul se rostogolea alb
peste pietre. Forma bălţi limpezi, încât am putut vedea
ondulaţiile peştilor agitându-se în apă.
— Numeşti asta frumos? a întrebat ea după ce am privit o
vreme.
— Da.
— De ce?
Incertitudine.
— Poate din cauza mişcării sale.
— Piatra nu s-a mişcat deloc şi ai numit-o şi pe ea frumoasă.
Examinare.
— Nu stă în natura pietrei să se mişte. Poate că frumuseţea e
cea care se mişcă în funcţie de natura ta.
A dat din cap ca şi cum răspunsul meu îi era pe plac. Am
continuat să mă uit la apă.
— Ai auzit de latantha? a întrebat ea.
— Nu.
Regret.
— Sau poate că pur şi simplu nu ştiu cuvântul.
S-a întors şi am mers de-a lungul văii până când am ajuns la

1707
un loc mai larg, cu aspectul îngrijit al unei grădini. În centru
era un copac înalt, dintr-o specie pe care n-o mai văzusem
înainte.
Ne-am oprit la marginea luminişului.
— Acesta e copacul-sabie, a zis ea şi a făcut un gest pe care
nu l-am recunoscut, periindu-şi dosul palmei de obraz.
Latantha. Ai spune că e frumos?
L-am privit pentru un moment.
Curiozitate.
— Mi-ar plăcea să-l văd mai de-aproape.
— Asta nu e permis.
Emfatic.
Am dat din cap şi l-am privit cât de bine am putut de la acea
distanţă. Avea crengi mari, arcuite ca un stejar, dar frunzele
sale erau late, plate şi se învârteau în cercuri ciudate atunci
când erau prinse de vânt.
— Da, am răspuns după un timp îndelungat.
— De ce ţi-a luat atât de mult timp să decizi?
— Am luat în considerare motivul pentru frumuseţea sa, am
recunoscut.
— Şi?
— Aş putea spune că se mişcă şi nu se mişcă în funcţie de
natura sa, şi asta îi conferă frumuseţea. Dar nu cred că ăsta
e motivul.
— Atunci care?
L-am privit pentru o lungă perioadă de timp.
— Nu ştiu. Care crezi că e motivul?
— Pur şi simplu e, a spus ea. Asta e de ajuns.
Am dat din cap, simţindu-mă uşor aiurea pentru
răspunsurile elaborate pe care le dădusem mai înainte.
— Ştii despre ketan? a întrebat ea, surprinzându-mă.
Aveam acum o idee despre cât de importante erau astfel de
lucruri pentru ademi. Aşa că am ezitat să dau un răspuns
direct. Cu toate astea, nici n-am vrut să mint.
— Poate.
Scuze.
A dat din cap.

1708
— Eşti precaut.
— Da. Eşti Shehyn?
Shehyn a dat din cap.
— Când ai suspectat că sunt cine sunt?
— Când ai întrebat de ketan, am spus. Când m-ai suspectat
că ştiu mai multe decât un barbar ar trebui. Când te-am
văzut călcând.
O altă tăcere.
— Shehyn, de ce nu porţi roşu, ca ceilalţi mercenari?
A făcut câteva gesturi nefamiliare.
— Ţi-a spus profesorul tău de ce poartă roşu?
— Nu m-am gândit să-l întreb, i-am spus, nedorind să
sugerez că Tempi mi-a neglijat formarea.
— Te întreb eu, atunci.
M-am gândit o clipă.
— Pentru ca duşmanii să nu vadă când sângerează?
Aprobare.
— Atunci eu de ce port alb?
Singurul răspuns care mi-a venit m-a înfiorat.
— Pentru că tu nu sângerezi.
A dat puţin din cap.
— Şi pentru că dacă un duşman mă face să sângerez, ar
trebui să vadă asta ca pe-o recompensă justă.
M-am neliniştit în tăcere, încercând cât am putut de bine să
mimez calmul specific adem. După o pauză corespunzător
politicoasă, am întrebat:
— Ce se va întâmpla cu Tempi?
— Rămâne de văzut.
A gesticulat ceva aproape de iritare, apoi a întrebat:
— Nu eşti îngrijorat pentru tine?
— Sunt mai îngrijorat pentru Tempi.
Copacul-sabie făcea modele în vânt. Era aproape hipnotic.
— Cât de departe ai ajuns în formarea ta? a întrebat Shehyn.
— Am studiat ketan pentru o lună.
S-a întors către mine şi şi-a ridicat mâinile în faţă.
— Eşti pregătit?
N-am putut să nu mă gândesc că era mai scundă decât mine

1709
cu cincisprezece centimetri şi suficient de bătrână pentru a-
mi fi bunică. Nici pălăria ei strâmbă galbenă n-o făcea să
pară teribil de intimidantă.
— Poate, am spus şi mi-am ridicat şi eu mâinile.
Shehyn a venit încet spre mine, făcând Mâini precum
Cuţitele. Am contracarat cu Prinderea Ploii. Apoi am făcut
Ascendenţa Fierului şi Rapid Înăuntru, dar n-am putut s-o
ating. S-a însufleţit uşor, a făcut în acelaşi timp Întoarcerea
Răsuflării şi Lovitura Înainte. Am oprit-o pe una cu Apa
Suflătoare, dar n-am putut să scap de cealaltă. M-a lovit sub
coaste, apoi în tâmplă, încet, ca şi cum ţi-ai apăsa un deget
pe buzele cuiva.
Nimic din ce încercam n-avea vreun efect asupra ei. Am făcut
Fulgerul Aruncat, dar ea pur şi simplu a păşit deoparte, fără
ca măcar să se deranjeze să contracareze. De câteva ori am
simţit pânza pe mâinile mele, când am ajuns destul de
aproape pentru a-i atinge cămaşa albă, dar asta a fost tot.
Era ca şi cum ai încerca să loveşti o bucată de sfoară
agăţată.
Am strâns din dinţi şi am făcut Treieratul Grâului, Presarea
Cidrului şi Mamă la Râu, deplasându-mă fără probleme de la
una la alta, într-o rafală de lovituri.
S-a mişcat într-un mod cum nu mai văzusem niciodată. Nu
că era rapidă, deşi era rapidă, dar nu acela era elementul
principal. Shehyn se mişca perfect, nefăcând niciodată doi
paşi atunci când trebuia făcut numai unul. Niciodată nu se
deplasa zece centimetri când avea nevoie doar de cinci. Se
mişca la fel ca un personaj dintr-o poveste, mai fluid şi mai
graţios decât dansul lui Felurian.
Sperând s-o surprind şi să dovedesc de ce eram în stare, m-
am mişcat cât de repede am îndrăznit. Am făcut Dansul
Fecioarei, Prinderea Vrăbiilor, Cincisprezece Lupi…
Shehyn a făcut un singur pas, perfect.
— De ce plângi? a întrebat Shehyn când a făcut Cocorul în
Cădere. Ţi-e ruşine? Ţi-e frică?
Am clipit pentru a le elimina. Vocea mea era aspră de la efort
şi emoţie.

1710
— Eşti frumoasă, Shehyn. Pentru că în tine sunt întregite
piatra peretelui, apa de pârâu şi mişcarea copacului.
Shehyn a clipit, iar în momentul ei de surprindere m-am
trezit prinzând-o ferm de umăr şi de braţ. Am făcut Tunetul
Ridicat, dar în loc să fie aruncată, Shehyn a rămas nemişcată
şi dură ca o piatră.
Aproape fără a sta pe gânduri, s-a eliberat cu Evadarea
Leului şi a făcut Treieratul Grâului. Am zburat doi metri şi
am lovit pământul.
M-am ridicat repede, fără să mă doară nimic. Fusese o
aruncare uşoară, pe iarba moale, şi Tempi mă învăţase cum
să cad fără să mă lovesc. Dar înainte de-a avansa din nou,
Shehyn m-a oprit cu un gest.
— Tempi te-a învăţat şi nu te-a învăţat, a zis ea cu o expresie
imposibil de citit.
Mi-am forţat ochii să se îndepărteze din nou de la chipul ei.
Era atât de greu să mă rup de obiceiul de-o viaţă.
— Ceea ce e atât rău, cât şi bine. Vino.
S-a întors şi s-a apropiat de copac.
Era mai mare decât crezusem. Crenguţele se mişcau în
modele sălbatice, curbate, când vântul le agita.
Shehyn a ridicat o frunză căzută şi mi-a dat-o. Era lată şi
plată, de dimensiunea unui farfuriuţe şi surprinzător de grea.
Mi-a înţepat mâna şi am văzut o linie subţire de sânge
curgându-mi din deget.
Am examinat marginea frunzei şi am văzut că era rigidă, cu
marginea la fel de ascuţită ca un fir de iarbă. Copac-sabie,
într-adevăr. M-am uitat în sus la frunzele care se învârteau.
Oricine ar fi stat lângă copac atunci când vântul era puternic
ar fi fost tăiat ca o panglică.
Shehyn a zis:
— Dacă ai ataca acest copac, ce-ai face? I-ai lovi rădăcina?
Nu. Prea puternică. I-ai lovi frunza? Nu. Prea rapidă. Atunci
ce-ai face?
— Ramura.
— Ramura.
Acord. S-a întors spre mine.

1711
— Asta nu te-a învăţat Tempi. Ar fi fost greşit ca el să te
înveţe aşa ceva. Totuşi, ai suferit din cauza asta.
— Nu-nţeleg.
Mi-a făcut semn să încep ketanul. Am căzut automat în
Prinderea Vrăbiilor.
— Opreşte-te.
Am îngheţat pe loc.
— Dacă te-aş ataca, unde ar trebui să fie? Aici, la rădăcină?
Mi-a împins piciorul şi a constatat că e de neclintit. Aici, la
frunză? Mi-a împins mâna întinsă, mişcând-o cu uşurinţă,
dar nerealizând nimic. Aici. Ramura. Mi-a împins uşor unul
dintre umeri, mişcându-mă cu uşurinţă. Şi aici.
Mi-a presat şoldul, învârtindu-mă.
— Vezi? Poţi găsi locul în care să-ţi foloseşti puterea, sau va
fi pierdută. Risipirea puterii nu e pentru lethani.
— Da, Shehyn.
Şi-a ridicat mâinile, punându-se în poziţia în care o
prinsesem înainte, la jumătatea lui Cocorul în Cădere.
— Fă Tunetul Ridicat. Unde îmi e rădăcina?
I-am arătat către picioarele bine înfipte.
— Unde e frunza?
I-am arătat mâinile ei.
— Nu. De aici până aici e frunza.
Mi-a arătat tot braţul şi mi-a demonstrat cum ar putea lovi
liber cu mâinile, coatele sau umerii.
— Unde e ramura?
M-am gândit îndelung, apoi i-am lovit uşor genunchiul.
Deşi n-a dat niciun semn, i-am simţit surprinderea.
— Şi?
Am lovit partea opusă subsuorii, apoi umărul.
— Arată-mi.
M-am apropiat de ea, mi-am pus un picior lângă genunchiul
ei şi am făcut Tunetul Ridicat, aruncând-o într-o parte. Am
fost surprins de cât de puţină forţă era nevoie.
Cu toate astea, în loc să fie aruncă în aer pentru a se
rostogoli la pământ, Shehyn mi-a cuprins antebraţul. Am
simţit un şoc urcându-mi-se pe braţ şi am fost tras un pas

1712
uluitor într-o parte. În loc să fie aruncată, Shehyn şi-a folosit
încleştarea ca pârghie, astfel că picioarele i-au venit sub ea. A
făcut un singur pas perfect şi s-a echilibrat din nou.
Shehyn m-a privit drept în ochi pentru un moment lung,
speculativ, apoi s-a întors să plece, făcându-mi semn să o
urmez.

1713
 CAPITOLUL 111
Un mincinos şi un hoţ

Împreună cu Shehyn am revenit la complexul de clădiri din

piatră, pentru a-l găsi pe Tempi afară, mutându-se nervos de
pe un picior pe altul. Asta mi-a confirmat suspiciunea. Nu el
o trimisese pe Shehyn să mă testeze. Mă găsise de una
singură.
Când am ajuns destul de aproape, Tempi ţinea sabia scoasă
în mâna dreaptă, cu vârful în jos. Cu mâna stângă a făcut un
semn elaborat de respect.
— Shehyn, eu… a zis el.
Shehyn i-a făcut semn să ne urmeze când am intrat în
construcţia joasă de piatră.
S-a mişcat spre un băiat tânăr.
— Adu-l pe Carceret.
Băiatul a luat-o la fugă.
Curiozitate. Am făcut semn către Tempi.
Nu s-a uitat la mine. Seriozitate profundă. Atenţie. Asta nu m-
a reasigurat că erau aceleaşi gesturi cu cele pe care le făcuse
pe drumul spre Crosson, când crezusem că suntem prinşi
într-o ambuscadă. Am observat că mâinile îi tremurau uşor.
Shehyn ne-a condus spre o uşă deschisă, unde ni s-a
alăturat o femeie în haine roşii de mercenar. Am recunoscut
cicatricele subţiri pe sprânceană şi pe maxilar. Era Carceret,
mercenara cu care ne întâlnisem în drum spre Severen, cea
care mă împinsese.
Shehyn le-a făcut semn mercenarilor să intre, dar a ridicat o
mână către mine.
— Aşteaptă aici. Nu e bine ce-a făcut Tempi. Voi asculta.
Atunci voi decide ce e de făcut cu tine.
Am dat din cap, iar ea a închis uşa în urma ei.
•••
Am aşteptat o oră, apoi două. Mi-am ascuţit auzul, dar n-am
auzit nimic de cealaltă parte a uşii. Câţiva oameni au trecut

1714
pe hol: doi în haine roşii de mercenar şi un altul într-o pânză
simplă, gri. Toţi s-au uitat la părul meu, deşi niciunul dintre
ei nu s-a holbat.
În loc să zâmbesc şi să dau din cap cum ar fi fost politicos
printre barbari, mi-am păstrat faţa goală, le-am întors micile
gesturi de salut şi am evitat contactul vizual.
La un moment dat prin ceasul al treilea, uşa s-a deschis şi
Shehyn mi-a făcut semn să intru.
Era o cameră bine luminată, cu ziduri de piatră finisată. Era
de mărimea unui dormitor mare al unui han, dar părea chiar
mai mare, din cauza puţinului mobilier. Avea o sobă mică de
fier radiind căldură blândă lângă un perete şi patru scaune
faţă în faţă într-un cerc strâmb. Tempi, Shehyn şi Carceret
ocupau trei dintre ele. La un gest al lui Shehyn, am luat loc
pe-al patrulea.
— Câţi ai omorât? a întrebat Shehyn.
Tonul ei era diferit de cel de dinainte. Categoric. Era acelaşi
ton pe care Tempi îl folosise în timpul discuţiilor noastre
despre lethani.
— Mulţi.
Am răspuns fără nicio ezitare. Pot fi greu de cap uneori, dar
ştiu când sunt testat.
— Cât de mulţi sunt mulţi?
Nu era o cerere de clarificare. Era o întrebare nouă.
— În uciderea oamenilor, unul înseamnă mult.
Ea a dat din cap uşor.
— Ai omorât oameni în afara lethani?
— Poate.
— De ce nu spui da sau nu?
— Pentru că lethani n-a fost întotdeauna clar pentru mine.
— Cum aşa?
— Pentru că lethani nu e întotdeauna clar.
— Ce-l face pe lethani clar?
Am ezitat, deşi ştiam că nu trebuie s-o fac.
— Cuvintele unui profesor.
— Poate cineva să te înveţe lethani?
Am început să gesticulez incertitudine, apoi mi-am amintit că

1715
limbajul semnelor nu era adecvat.
— Poate, am spus. Eu nu pot.
Tempi s-a foit uşor în scaun. Nu mergea bine. În lipsă de alte
idei, am tras adânc aer în piept, m-am relaxat şi am lăsat
mintea uşor în Frunza în Vrie.
— Cine ştie lethani? a întrebat Shehyn.
— Frunza luată de vânt, i-am răspuns, deşi nu pot spune
sincer ce am vrut să spun prin asta.
— De unde provine lethani?
— Din acelaşi loc cu râsul.
Shehyn a ezitat puţin, apoi a zis:
— Cum ţii pasul cu lethani?
— Cum ţii pasul cu luna?
Timpul petrecut cu Tempi mă învăţase să apreciez diferitele
tipuri de pauze care pot puncta o conversaţie. Ademica e un
limbaj care spune la fel de multe prin cuvinte cât o face prin
tăcere. Există o pauză pregnantă. O pauză politicoasă. O
pauză confuză. Există o pauză care implică multe, o pauză
care cere scuze, o pauză care adaugă o accentuare…
Aceasta era o groapă bruscă în conversaţie. Era spaţiul gol al
unei guri de aer. Am simţit că spusesem ceva foarte inteligent
sau ceva foarte stupid.
Shehyn s-a sucit în scaun şi aerul de formalitate s-a
evaporat. Simţind că trecem mai departe, mi-am lăsat mintea
aşezată în Frunză în Vrie.
Shehyn s-a întors către Carceret.
— Ce crezi?
În tot acest timp, Carceret stătuse ca o statuie, fără expresie
şi nemişcată.
— Spun cum am mai spus şi înainte. Tempi ne-a trădat pe
toţi. Ar trebui tăiat de-aici. De-asta avem legi. A ignora o lege
înseamnă a o şterge.
— A urma orbeşte o lege înseamnă a fi sclav, a zis repede
Tempi.
Shehyn a gesticulat mustrare ascuţită şi Tempi a roşit de
jenă.
— În ceea ce-l priveşte pe el.

1716
Carceret a făcut semn către mine. Alungare.
— El nu e ademre. În cel mai bun caz e un prost. În cel mai
rău caz e un mincinos şi un hoţ.
— Şi din ce-a zis azi? a întrebat Shehyn.
— Un câine poate să latre de trei ori fără să numere.
Shehyn s-a întors către Tempi.
— Fiindcă ai vorbit când nu era rândul tău, ai renunţat la
dreptul de a vorbi.
Tempi a roşit din nou, buzele devenindu-i palide în timp ce se
lupta să-şi menţină calmul.
Shehyn a inspirat adânc şi a lăsat aerul să iasă încet.
— Ketan şi lethani ne fac pe noi ademre, a zis ea. Un barbar
nu poate să ştie în niciun caz ketan.
Atât Tempi, cât şi Carceret s-au agitat, dar ea a ridicat o
mână.
— În acelaşi timp, nu e corect să distrugi pe cineva care a
înţeles lethani. Lethani nu se distruge singur.
A spus foarte indiferentă „distruge”. Am sperat că am
confundat adevăratul sens al cuvântului în ademică.
Shehyn a continuat.
— Sunt cei care ar putea spune: „Acestuia i-a ajuns. Nu-l
învăţa despre lethani, pentru că oricine are cunoştinţe despre
lethani învinge toate lucrurile”.
Shehyn a privit-o sever pe Carceret.
— Dar eu nu sunt printre cei care ar spune asta. Eu cred că
lumea ar fi mai bună dacă ar fi mai mult lethani. Căci, în
timp ce aduce putere, lethani aduce şi înţelepciune în
utilizarea puterii.
S-a aşternut o pauză lungă. Stomacul mi s-a înnodat în
încercarea de a-mi menţine calmul.
— Cred că e posibil ca Tempi să nu fi făcut o greşeală, a zis
Shehyn în cele din urmă.
Părea departe de o sancţionare răsunătoare, dar din
rigiditatea bruscă a spatelui lui Carceret şi răsuflarea lentă,
uşurată, a lui Tempi am ghicit că era vestea pe care o
speram.
— Îl voi da lui Vashet, a zis Shehyn.

1717
Tempi a rămas nemişcat. Carceret a făcut un larg gest de
aprobare, ca zâmbetul unui nebun.
Vocea lui Tempi s-a încordat.
— O să i-l dai Ciocanului?
Mâna i-a tremurat. Respect. Negaţie. Respect.
Shehyn s-a ridicat în picioare, punând capăt discuţiei.
— Cui altcuiva mai bun? Ciocanul va spune dacă e fier bun
de bătut.
Cu asta, Shehyn l-a tras deoparte pe Tempi şi i-a vorbit
scurt.
Mâinile ei i-au periat braţele uşor. Vocea ei era prea moale
chiar şi pentru urechile mele ascuţite.
Am stat politicos lângă scaunul meu. Toată lupta părea să-l fi
părăsit pe Tempi şi gesturile lui aveau un ritm constant de
acord şi respect.
Carceret a stat şi ea departe de ei, uitându-se la mine.
Expresia ei era calmă, dar avea ochi supăraţi. Într-o parte,
departe de ochii celorlalţi, a făcut mai multe gesturi mici.
Singurul pe care l-am înţeles era de dezgust, dar în general
am ghicit sensul celorlalte.
În schimb, eu am făcut un gest care nu era ademic. După
îngustarea ochilor ei, am suspectat că a reuşit să-i înţeleagă
destul de bine sensul.
S-a auzit un clopot mare bătând de trei ori. O clipă mai
târziu, Tempi i-a sărutat mâinile lui Shehyn, vârful frunţii şi
gura.
Apoi s-a întors şi mi-a făcut semn să-l urmez.
Am mers împreună într-o cameră spaţioasă cu tavanul jos,
plină de oameni şi miros de mâncare. Era o cantină, plină cu
mese lungi şi bănci de lemn de culoare închisă uzate de timp.
L-am urmat pe Tempi, punând mâncare pe un fund larg de
lemn. Numai atunci mi-am dat seama cât de teribil de foame
îmi era.
În ciuda aşteptărilor mele, această sală de mese nu semăna
deloc cu Mesele de la Universitate. Pentru început, era mai
liniştită şi mâncarea era mult mai bună. Erau acolo lapte
proaspăt şi carne macră, pe care am suspectat-o că e de

1718
capră.
Aveau un caşcaval tare şi unul cremos şi două tipuri de
pâine încă fierbinţi din cuptor. Aveau mere şi căpşuni de luat
la pachet. Solniţele stăteau aşezate deschise pe toate mesele
şi toată lumea putea lua cât de mult voia.
Era ciudat să fiu într-o cameră plină de ademi care vorbeau.
Vorbeau atât de încet, încât n-am înţeles ce ziceau, dar le-am
putut vedea mâinile mişcându-se repede. Am putut înţelege
doar un gest din zece, dar era ciudat să fiu capabil să văd
toate emoţiile pâlpâind din jurul meu: Amuzament. Furie.
Jenă. Negare. Dezgust.
M-am întrebat cât de mult era vorba despre mine, barbarul
dintre ei.
Erau mai multe femei decât m-aş fi aşteptat şi mai mulţi
copilaşi. Erau câţiva mercenari în familiarul roşu-sângeriu,
dar cei mai mulţi purtau griul simplu pe care îl văzusem la
Shehyn în timpul plimbării. Am văzut şi o cămaşă albă şi am
fost surprins să văd că era însăşi Shehyn, mâncând cot la cot
cu ceilalţi.
Niciunul dintre ei nu se holba la mine, dar se uitau. O mare
parte din atenţie era acordată părului meu, ceea ce era de
înţeles. Erau în încăpere cincizeci de capete cu păr de culoare
nisipului, câteva brunete, câteva deschise la culoare sau
cenuşii din cauza vârstei. Ieşeam în evidenţă ca o lumânare
care ardea.
Am încercat să-l atrag pe Tempi într-o conversaţie, dar n-a
vrut şi s-a concentrat în schimb la ce mânca. Nu şi-a
încărcat farfuria la fel de mult ca mine şi a mâncat doar
puţin din ce a luat.
Fără nicio conversaţie care să încetinească treaba, am
terminat repede. Când farfuria mea a fost goală, Tempi a
renunţat să pretindă că mănâncă şi ne-am dus afară. Când
am ieşit, am simţit zeci de ochi pe spate.
M-a condus printr-o serie de pasaje, până când am ajuns la o
uşă. Tempi a deschis-o, dezvăluind o cămăruţă cu o fereastră
şi un pat. Lăuta şi traista mea erau acolo. Sabia mea nu.
— Trebuie să ai alt profesor, a zis Tempi în sfârşit. Dă ce ai

1719
mai bun. Fii civilizat. Profesorul tău va decide mult. Regret.
Nu mă vei vedea.
Era evident tulburat, dar nu m-am putut gândi la nimic să-i
spun care l-ar fi putut linişti. În schimb i-am dat o
îmbrăţişare reconfortantă, pe care a părut s-o aprecieze. Apoi
s-a întors şi a plecat fără vreun alt cuvânt.
În camera mea, m-am dezbrăcat şi m-am întins pe pat. Poate
că ar trebui să spun că m-am zvârcolit, agitat pentru ce avea
să vină. Dar adevărul e că eram epuizat şi am dormit ca un
copil fericit la sânul mamei.

1720
 CAPITOLUL 112
Ciocanul

Stăteam într-un mic parc compus din nimic mai mult decât
două bănci din piatră netedă, câţiva copaci şi o potecuţă prin
iarba înaltă.
Puteai merge de la un cap la altul într-un minut. Stâncile de
pe cele două laturi îl adăposteau din calea vântului. Nu de
vânt, atenţie! Niciun loc, în tot Haertul, nu părea să fie în
întregime ferit de vânt.
Când Vashet s-a apropiat, prima dată am observat că nu
purta sabia pe coapsă. În schimb, o aruncase peste umăr, la
fel cum îmi căram eu lăuta. Mergea cu cea mai subtilă şi
solidă încredere pe care o văzusem vreodată, ca şi cum ştia
că ar fi trebuit să se fălească, dar nu prea o interesa.
Avea aceeaşi constituţie moderată pe care mă aşteptam s-o
văd la un adem, împreună cu tenul palid, cremos, şi ochii
cenuşii. Părul ei era mai uşor decât al lui Tempi, cu o nuanţă
fină, şi îl purta strâns la spate în coadă de cal. Când a venit
mai aproape, am putut vedea că nasul ei fusese rupt la un
moment dat şi deşi nu era strâmb, uşoara încreţitură părea
ciudat de nepotrivită pe faţa ei altfel delicată.
Vashet mi-a zâmbit, un zâmbet larg, roz, care i-a descoperit
dinţii albi.
— Deci, a zis ea într-o aturană fără cusur. Eşti al meu acum.
— Vorbeşti aturana, i-am spus stupid.
— Cei mai mulţi dintre noi o facem, a zis ea.
Avea câteva linii din jurul gurii, precum şi la colţurile ochilor,
aşa că am ghicit că era, probabil, cu zece ani mai în vârstă
decât mine.
— E greu să-ţi faci drum în lume dacă nu cunoşti bine limba.
Greu să faci afaceri.
Iar eu mi-am amintit prea târziu. Formal. Respect.
— Am dreptate să presupun că tu eşti Vashet?
Zâmbetul îi apăru din nou. Vashet mi-a întors gestul în linii

1721
mari, exagerându-l, şi nu m-am putut abţine să nu simt că
sunt maimuţărit.
— Eu sunt. Voi fi profesorul tău.
— Dar Shehyn? Am înţeles că era profesor aici.
Vashet şi-a ridicat o sprânceană, cu o expresie extravagantă
de surprindere pe faţa ademă.
— În general, asta e adevărat. Dar într-un sens mai practic,
Shehyn este mult prea importantă pentru a-şi petrece timpul
cu cineva ca tine.
Am făcut un semn politicos.
— Am fost destul de mulţumit cu Tempi, am spus.
— Dacă mulţumirea ta ar fi scopul nostru, asta ar putea
conta, a zis ea. Deşi Tempi e mai aproape de a fi barcă cu
pânze decât profesor.
M-a zbârlit un pic la asta.
— E prietenul meu, îţi dai seama.
Ochii ei s-au îngustat.
— Atunci, ca prieten al lui s-ar putea să nu-ţi dai seama ce
greşeli face. E un luptător competent, dar nu mai mult de-
atât. Abia vorbeşte limba ta, are puţină experienţă cu lumea
reală şi, ca să fim complet sinceri, nu e teribil de strălucit.
— Îmi pare rău, am spus. Regret. N-am vrut să te jignesc.
— Nu-mi arăta umilinţă dacă nu e sinceră, a zis ea, încă
privindu-mă cu ochii îngustaţi. Chiar şi atunci când îţi faci
faţa o mască, ochii tăi sunt ca ferestrele strălucitoare.
— Îmi pare rău, am spus cu sinceritate. Scuze. Am sperat să
fac o primă impresie bună.
— De ce? a întrebat ea.
— Ca mai degrabă să te gândeşti bine la mine.
— Mi-ar plăcea ca mai degrabă să am un motiv să mă
gândesc bine la tine.
Am decis să schimb direcţia, sperând să orientez conversaţia
în ape mai sigure.
— Tempi îţi zice Ciocanul. De ce?
— Ăsta e numele meu. Vashet. Ciocan. Lut. Roata olarului.
Şi-a pronunţat numele în trei moduri distincte, fiecare cu
propria cadenţă.

1722
— Sunt cea care modelează şi ascute, sau distruge.
— De ce lut?
— Şi asta sunt, a zis Vashet. Numai ce se apleacă poate
învăţa.
Am simţit o emoţie în creştere în timp ce vorbea.
— Recunosc, am spus. Va fi plăcut să vorbesc aceeaşi limbă
cu profesorul meu. Am o mie de întrebări pe care nu le-am
pus, pentru că ştiam că Tempi nu poate înţelege. Sau chiar
dacă el ar fi făcut-o, n-aş fi fost eu în stare să-i înţeleg
răspunsurile.
Vashet a dat din cap şi s-a aşezat pe una din bănci.
— Să ştie cum să comunice e, de asemenea, treaba unui
profesor, a zis ea. Acum du-te şi găseşte o bucată lungă de
lemn şi adu-mi-o. Apoi vom începe lecţia.
M-am îndreptat spre copaci. Cererea ei avea un aer de ritual,
aşa că n-am vrut să mă întorc cu orice creangă ciudată
găsită pe pământ. În cele din urmă am găsit o salcie şi am
rupt o ramură suplă, mai lungă decât braţul meu şi cam de
grosimea degetului meu mic.
M-am întors unde stătea Vashet pe bancă. I-am dat ramura
de salcie şi ea şi-a tras sabia peste umăr şi a început să taie
cioturi mai mici din ramurile rămase.
— Ai spus că doar ceea ce se apleacă poate învăţa, i-am zis.
Deci, m-am gândit că asta ar fi potrivită.
— Asta va servi pentru lecţia de azi, a zis ea, îndepărtând
ultima coajă şi lăsând doar o tijă subţire, albă.
Şi-a şters sabia pe cămaşă, punând-o în teacă şi lăsând-o la
picioarele ei.
Ţinând ramura de salcie într-o mână, Vashet o balansa
înainte şi-napoi, făcând un zgomot uşor de şfichiuire, în timp
ce-o plesnea prin aer.
Acum, că era aproape de mine, am observat că deşi Vashet
purta obişnuitul roşu al mercenarilor, spre deosebire de
Tempi şi de mulţi alţii, hainele ei nu erau strânse cu curele
din piele. Cămaşa şi pantaloni ei erau legaţi, în schimb,
strâns de braţe, de picioare şi de piept cu benzi de mătase de
un roşu-sângeriu.

1723
Mi-a întâlnit privirea.
— Am de gând să te lovesc acum, a zis ea serioasă. Stai
liniştit.
Vashet a început să se plimbe în jurul meu într-un cerc lent,
balansând încă tija de salcie. Plici, plici. S-a mutat în spatele
meu şi a fost rău că n-am mai putut s-o văd. Plici, plici. A
mişcat nuiaua mai repede şi zgomotul s-a schimbat. Viiiip.
Viiiip. N-am clipit.
Mi-a dat târcoale din nou, s-a mutat în spatele meu, apoi m-
a lovit de două ori. O singură dată pe fiecare braţ, chiar sub
umăr. Viiiip. Viiiip. La început abia s-a simţit, de parcă m-ar
fi lovit uşor, apoi durerea mi s-a răspândit prin braţe ca un
foc.
Apoi, înainte de-a putea reacţiona, m-a lovit peste spate atât
de tare, că am simţit impactul în dinţi. Singurul motiv pentru
care tija nu s-a rupt e că era de salcie verde, suplă.
N-am strigat, dar numai pentru că m-a prins între răsuflări.
Am suspinat totuşi, sugând aerul atât de repede, că m-am
sufocat şi am tuşit. Spatele mi-a ţipat de durere, ca şi cum ar
fi luat foc.
M-a ocolit, venind din nou în faţa mea, aruncându-mi
aceeaşi privire serioasă.
— Uite lecţia ta, a zis ea simplu. Nu gândesc bine de tine.
Eşti un barbar. Nu eşti inteligent. Nu eşti bine-venit. Nu
aparţii acestor locuri. Eşti un hoţ al secretelor noastre.
Prezenţa ta e o ruşine şi o complicaţie de care această şcoală
n-are nevoie.
Vashet a contemplat capătul tijei de salcie, apoi şi-a întors
din nou ochii la mine.
— Ne întâlnim din nou aici, la o oră după prânz. Vei alege un
alt băţ şi voi încerca să te învăţ lecţia asta din nou.
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Dacă băţul pe care mi-l aduci nu mă mulţumeşte, voi
alege chiar eu unul. Vom face acelaşi lucru după cină. Apoi,
la fel în ziua următoare. E singura lecţie pe care trebuie să ţi-
o predau. Când o s-o înveţi, o să pleci din Haert şi n-o să te
mai întorci.

1724
S-a uitat la mine cu răceală.
— Ai înţeles?
— Ce va…
Mâna ei s-a mişcat rapid şi vârful nuielei mi-a atins obrazul.
De data asta am avut respiraţie şi am scos un scheunat tare,
speriat.
Vashet s-a uitat la mine. N-am crezut că ceva atât de simplu
ca un contact vizual poate fi atât de intimidant. Dar ochii ei
cenuşii erau duri ca gheaţa.
— Spune-mi: „Da, Vashet. Am înţeles”.
M-am uitat fioros.
— Da, Vashet. Am înţeles.
Când am vorbit, mi-am simţit foarte mare şi greoaie partea
dreaptă a buzei superioare.
Mi-a cercetat faţa, ca şi cum încerca să decidă ceva, apoi a
ridicat din umeri şi a aruncat băţul deoparte.
Numai atunci am riscat să vorbesc din nou.
— Ce s-ar întâmpla cu Tempi dacă ar fi să plec?
— Când o să pleci, a zis ea, accentuând primul cuvânt. Câte
ceva care îl va face să ştie fără îndoială că a greşit învăţându-
te. A greşit de două ori aducându-te aici.
— Şi ce se va…
M-am oprit şi am dat înapoi.
— Ce se va întâmpla cu el în acest caz?
A ridicat din umeri şi s-a întors.
— Asta nu eu decid, a zis ea şi a plecat.
Mi-am atins obrazul şi buza, apoi m-am uitat la mână. Nu
era sânge, dar am simţit urma de biciuire roşie crescându-mi
pe piele, clară pentru oricine, ca un stigmat.
•••
Nefiind sigur ce altceva ar fi trebuit să fac, m-am întors la
şcoală pentru masa de prânz. După ce am făcut drumul spre
sala de mese, m-am uitat în jur, dar nu l-am văzut pe Tempi
printre mercenarii sângerii de-acolo. M-am bucurat. Oricât
de mult mi-ar fi plăcut o companie prietenoasă, nu puteam
suporta gândul că el ştie cât de prost merg lucrurile. Nici n-
ar fi fost nevoie să-i spun.

1725
Stigmatul de pe faţa mea îl vedea clar toată lumea din sală.
Mi-am păstrat faţa impasibilă şi mi-am micşorat ochii când
am stat la coadă şi mi-am umplut farfuria. Apoi am ales o
secţiune goală a mesei, care să nu-mi impună nimănui
compania.
Fusesem singur cea mai mare parte din viaţă. Dar rareori
simţisem asta atât de mult ca în acel moment. Ştiam o
singură persoană pe o rază de trei sute de mile, şi aceea
obligată să se ţină departe de mine. Nu eram familiarizat cu
cultura, abia dacă eram competent cu limba, şi arsura de
peste tot spatele şi faţă erau reamintiri constante a cât de
neavenit eram.
Mâncarea a fost bună totuşi. Pui prăjit, fasole verde crocantă,
precum şi o felie de budincă dulce de melasă. Tarif mai bun
decât îmi puteam permite eu de obicei la Universitate şi mai
fierbinte decât mâncarea de pe proprietatea maerului. Nu-mi
era deosebit de foame, dar îmi fusese suficient de foame în
viaţa mea că mersesem din greu pe jos pentru o masă
uşoară.
Cu coada ochiului am prins o umbră de mişcare, când cineva
s-a aşezat în faţa mea la masă. Mi-am simţit starea de spirit
luminându-se. Cel puţin o persoană era destul de curajoasă
pentru a vizita un barbar. Cineva era destul de bun pentru a
mă mângâia sau cel puţin suficient de curios să vină şi să-mi
vorbească.
Ridicându-mi capul, am văzut faţa slabă, brăzdată de
cicatrice a lui Carceret. Şi-a pus fundul larg de lemn vizavi de
mine.
— Îţi place oraşul nostru? a zis ea încet, cu mâna stângă
sprijinită pe suprafaţa mesei.
Gesturile ei erau diferite, aşa cum şedeam, dar încă puteam
recunoaşte curiozitatea şi politeţea. Pentru oricine ne vedea,
părea că purtăm o conversaţie plăcută.
— Îţi place noul tău profesor? Ea crede ce cred şi eu. Că nu
aparţii acestor locuri.
Am mai mestecat o bucăţică de carne de pui şi am înghiţit
mecanic, fără să mă uit în sus.

1726
Îngrijorare.
— Am auzit că ai ţipat, a continuat ea moale.
Vorbea mai lent acum, ca atunci când vorbeşti cu un copil.
Nu eram sigur dacă era o insultă sau dacă se asigura că am
înţeles.
— A fost ca o păsărică.
Mi-am luat un pahar cu lapte cald de capră şi mi-am şters
gura. Mişcarea braţului mi-a tras cămaşa peste urmele de
lovituri de pe spatele meu, dureroase ca o sută de viespi.
— A fost un strigăt de iubire? a întrebat ea, făcând un gest pe
care nu l-am recunoscut. Te-a îmbrăţişat Vashet? Poartă
obrazul tău urmele limbii ei?
Am mai luat un pic de budincă. Nu era atât de dulce cum îmi
aminteam.
Carceret a luat o îmbucătură din budinca ei.
— Toată lumea pariază când vei pleca, a continuat ea, încă
vorbind cu voce lentă şi joasă, numai pentru urechile mele.
Am pus rămăşag doi talanţi că nu rezişti o a doua zi. Dacă
pleci peste noapte, aşa cum sper, câştig un argint. Dacă mă
înşel şi rămâi, am câştigat la vânătăi şi la ascultarea ţipetelor
tale. Implorare.
— Stai.
M-am uitat la ea.
— Vorbeşti aşa cum latră un câine, am zis. Fără niciun scop.
Fără niciun sens.
Am vorbit suficient de liniştit pentru a fi politicos. Dar nu
atât de liniştit ca vocea mea să nu ajungă la urechile tuturor
celor care şedeau aproape de noi. Ştiu cum să fac o voce
moale să fie auzită. Noi, ruhii, am inventat şoptitul pe scenă.
Am văzut-o roşind, ceea ce a făcut ca cicatricele de pe
maxilarul ei palid şi de pe sprânceană să iasă în evidenţă.
M-am uitat în jos şi am continuat să mănânc, ca însăşi
imaginea nepăsării calme. E cumva şiret, insultător, pentru
cineva dintr-o cultură diferită. Dar mi-am ales cu grijă
cuvintele, bazându-mă pe date auzite la Tempi. Dacă ea
răspundea indiferent cum, părea doar că-mi demonstrează
afirmaţia.

1727
Am terminat restul mesei încet şi metodic, imaginându-mi că
pot să-i simt furia rostogolindu-se în valuri de căldură. Cel
puţin această mică bătălie am putut s-o câştig. Era o victorie
goală, desigur. Dar uneori trebuie să iei ceea ce poţi obţine.
•••
Când Vashet a revenit în părculeţ, eram deja aşezat pe una
din băncile de piatră, aşteptând-o.
S-a oprit în faţa mea şi a oftat furtunos.
— Minunat. Un elev mototol, a zis ea în aturana ei perfectă.
Du-te şi adu băţul atunci. Vom vedea dacă pot să mă fac
înţeleasă mai clar de data asta.
— Mi-am găsit deja băţul, am zis. M-am dus în spatele băncii
şi am scos o sabie de lemn, de antrenament, împrumutată de
la şcoală.
Era din lemn vechi, unsuros, uzat de nenumărate mâini, dur
şi greu ca o bară de fier. Dacă l-ar fi folosit ca să-mi lovească
umerii, cum făcuse cu nuiaua de salcie, mi-ar fi rupt oasele.
Dacă m-ar fi lovit peste faţă, mi-ar fi spart falca.
Am aşezat-o pe bancă, lângă mine. Lemnul n-a zăngănit pe
piatră. Era atât de grea, că aproape suna ca un clopot.
După ce am pus jos sabia de antrenament, am început să-mi
trag cămaşa peste cap, sugându-mi respiraţia printre dinţi
când am atins urmele fierbinţi de lovituri de pe spate.
— Speri să mă influenţezi cu oferta corpului tău tânăr? a
întrebat Vashet.
— Eşti drăguţă, dar nu suficient de drăguţă pentru aşa ceva.
Mi-am pus cu atenţie cămaşa pe bancă.
— M-am gândit doar că ar fi cel mai bine dacă ţi-aş arăta
ceva.
M-am întors astfel încât ea să-mi poată vedea spatele.
— Ai fost biciuit, a zis ea. Nu pot să spun că sunt surprinsă.
Deja te ştiu de hoţ.
— Astea nu sunt de la hoţie, am spus. Astea sunt de la
Universitate. Am fost acuzat şi condamnat să fiu biciuit.
Atunci când se întâmplă aşa ceva, mulţi studenţi pur şi
simplu renunţă şi se duc să-şi primească educaţia în altă
parte. Eu am decis să rămân. Au fost doar trei lovituri de

1728
bici, la urma urmelor.
Am aşteptat, încă privind în altă parte. După un moment, ea
a muşcat momeala.
— Sunt mai multe cicatrice aici decât pot justifica trei lovituri
de bici.
— La un timp după aceea am fost acuzat din nou, am spus.
Şase lovituri de data asta. Tot am rămas.
M-am întors din nou cu faţa la ea.
— Am rămas pentru că nu exista niciun alt loc unde puteam
învăţa ce-mi doream. Nici chiar biciuirea nu mă poate ţine
departe de asta.
Am luat sabia grea din lemn de pe bancă.
— Am crezut doar că ar fi corect să ştii asta. Nu mă
înspăimântă şi nu mă alungă ameninţarea durerii. Nu-l voi
abandona pe Tempi, după încrederea pe care mi-a arătat-o.
Sunt lucruri pe care doresc să le învăţ şi doar aici le pot
învăţa.
I-am dat piesa grea, întunecată, din lemn.
— Dacă vrei să plec, trebuie să-mi faci mai rău decât cu nişte
vergi.
M-am tras înapoi şi mi-am dat mâinile în lături. Am închis
ochii.

1729
 CAPITOLUL 113
Limba barbară

Mi-ar plăcea să spun că mi-am păstrat ochii închişi, dar nu

ăsta ar fi adevărul. Am auzit sunetul de pietriş al murdăriei
de sub tălpile pantofilor lui Vashet şi nu m-am putut abţine
să nu-i deschid.
N-am privit pe furiş. Asta n-ar fi făcut decât să par copilăros.
Am deschis ochii şi pur şi simplu m-am uitat la ea. Ea mi-a
întors privirea, menţinând contactul vizual mai mult decât
obţinusem de la Tempi în mai multe zile. Ochii cenuşii erau
duri pe faţa ei delicată. Nasul spart nu mai părea nelalocul
lui. Era un avertisment sumbru în lume. Vântul se învârtea
între noi, făcându-mi pielea ca de găină pe braţele goale.
Vashet a inspirat resemnată şi a ridicat din umeri, apoi a
lovit uşor bastonul de lemn pentru a-i prinde capătul
mânerului. L-a ridicat gânditoare cu ambele mâini,
evaluându-i greutatea. Apoi, l-a adus până la umăr şi l-a
balansat. Doar că n-a făcut-o.
— Bine, măi, floacă, a zis ea exasperată, ridicând mâinile.
Bine! Rahat şi ceapă. Trage-ţi cămaşa pe spate. Mă faci să-mi
fie frig.
M-am lăsat în jos, până când m-am aşezat pe bancă.
— Mulţumesc zeilor, am zis.
Am început să-mi pun cămaşa la loc, dar era dificil, fiindcă
mâinile îmi tremurau. Nu era de la frig.
Vashet a văzut.
— Ştiam eu! a zis ea triumfătoare, arătând cu degetul la
mine. Stai acolo de parcă ai fi gata să fii spânzurat. Ştiam că
eşti gata să fugi ca un iepure!
A bătut din picior frustrată.
— Ştiam că ar fi trebuit să-ţi dau una să te învârţi!
— Mă bucur că n-ai făcut-o, am zis. Am reuşit să-mi pun
cămaşa, apoi mi-am dat seama că e pe dos. Am decis s-o las
aşa mai degrabă decât s-o trag din nou peste spatele

1730
usturător.
— Ce m-a dat de gol? a întrebat ea.
— Nimic, am zis. A fost un spectacol magistral.
— Atunci cum de-ai ştiut că n-am de gând să-ţi crăp capul?
— Am ştiut pur şi simplu, am spus. Dacă Shehyn chiar ar fi
vrut să mă alunge, ar fi putut pur şi simplu să mă facă
pachet. Dacă m-ar fi vrut mort, ar fi putut s-o facă şi pe-asta.
Mi-am frecat mâinile transpirate pe pantaloni.
— Asta însemnă că ai fost într-adevăr menită să-mi fii
profesor. Deci, au existat doar trei opţiuni.
Am ridicat un deget.
— A fost un ritual de iniţiere.
Un al doilea deget.
— A fost test pentru mine…
— Sau chiar am încercat să te fac să fugi, a terminat Vashet,
în timp ce se aşeza pe banca de vizavi.
— Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus adevărul şi ţi-aş fi
vărsat sângele?
Am ridicat din umeri.
— Cel puţin aş fi aflat.
Dar nu erau prea mari şanse ca Shehyn să aleagă pe cineva
ca ea pentru asta. Dacă ar fi vrut să mă bată, ar fi putut s-o
lase pe Carceret s-o facă.
Mi-am ridicat capul.
— Sunt curios, ce-a fost? Iniţiere sau test? Toată lumea trece
prin asta?
Ea a clătinat din cap.
— Test. Era nevoie să mă asigur în privinţa ta. N-am de gând
să-mi pierd timpul predând unui laş sau cuiva căruia îi e
frică de vreo două pălmuţe. Şi era nevoie să ştiu că eşti
dedicat.
Am dat din cap.
— Asta pare cel mai probabil. M-am gândit să scutesc câteva
zile de vergi şi să forţez problema.
Vashet mi-a aruncat o privire lungă, cu o curiozitate
întipărită pe faţă.
— Recunosc, n-am mai avut niciun elev care să se ofere

1731
pentru o bătaie cruntă, ca să dovedească faptul că merită să-
mi pierd timpul cu el.
— Asta n-a fost nimic, am spus nonşalant. Odată am sărit de
pe un acoperiş.
•••
Am petrecut o oră vorbind despre nimicuri, lăsând tensiunea
dintre noi să se risipească încet. M-a întrebat cum anume
ajunsesem să fiu biciuit şi i-am spus scheletul poveştii,
bucuros că am şansa să mă explic. Nu voiam ca ea să mă
creadă un criminal.
După aceea, Vashet mi-a examinat cicatricele mai
îndeaproape.
— Cine te-a îngrijit ştia ce face, a zis ea cu admiraţie. E o
treabă foarte curată. Mai bună ca oricare alta pe care am
văzut-o vreodată.
— Voi transmite complimentele tale, am zis.
Mâna ei a trecut uşor de-a lungul marginilor rănilor fierbinţi
care se întindeau pe întreaga lungime a spatelui meu.
— Apropo, scuză-mă pentru asta.
— Doare mai rău decât a făcut-o vreodată biciuirea, îţi spun
sincer.
— Va dispărea în vreo două zile, a zis ea. Ceea ce nu
înseamnă că nu vei dormi pe burtă în seara asta.
M-a ajutat să-mi pun cămaşa, apoi s-a mutat înapoi pe
banca cealaltă, în faţa mea.
Am ezitat înainte de a spune:
— Fără supărare, Vashet. Dar pari diferită de alţi ademi pe
care i-am întâlnit. Nu că am întâlnit prea mulţi, dacă nu te
superi.
— Eşti doar dornic după un limbaj al corpului care îţi e
familiar, a zis ea.
— Şi asta, am spus. Dar tu pari mult mai… expresivă decât
ceilalţi ademi pe care i-am văzut.
Am arătat spre faţa mea.
Vashet a ridicat din umeri.
— De unde sunt eu, creştem vorbind limba voastră. Şi am
petrecut patru ani ca gardă de corp şi căpitan pentru un poet

1732
din Micile Regate, care s-a întâmplat să fie şi rege. Eu
vorbesc aturana probabil mai bine decât oricine din Haert.
Inclusiv decât tine.
Am ignorat ultima afirmaţie.
— N-ai crescut aici?
A clătinat din cap.
— Sunt din Feant, un oraş mai dinspre nord. Suntem mult
mai… cosmopoliţi. Haertul are doar o şcoală şi toată lumea e
strâns legată de aceasta. Şi arborele-sabie e una dintre căile
cele vechi. Mai degrabă formală. Eu am crescut urmând calea
bucuriei.
— Există şi alte şcoli?
Vashet a dat din cap.
— Asta e una dintre multele şcoli care urmează latantha,
calea copacului-sabie. E una dintre cele mai vechi, dinainte
de Aethe şi Aratan. Există şi alte căi, poate trei duzini. Dar
unele dintre acestea sunt foarte mici, cu doar vreo două şcoli
de predare a ketanului.
— De asta sabia ta e diferită? am întrebat. Ai adus-o de la
şcoala cealaltă?
Vashet m-a privit printre gene.
— Ce ştii de sabia mea?
— Ai adus-o ca să tai nuiaua de salcie, i-am spus. Sabia lui
Tempi a fost bine făcută, dar a ta e diferită. Mânerul e uzat,
dar lama arată ca nouă.
Mi-a aruncat o privire curioasă.
— Păi, cu siguranţă ai ochii deschişi, nu?
Am ridicat din umeri.
— Strict vorbind, nu e sabia mea, a zis Vashet. Eu doar o ţin.
E o sabie veche, iar lama e cea mai veche parte din ea. Mi-a
dat-o însăşi Shehyn.
— De aceea ai venit la şcoala asta?
Vashet a clătinat din cap.
— Nu. Shehyn mi-a dat sabia mult mai târziu.
S-a răsucit spre spate şi a atins cu drag mânerul.
— Nu, am venit aici pentru că în timp ce latantha ar putea fi
mai degrabă formală, ei excelează în mânuirea sabiei. Am

1733
învăţat cât de mult am putut din calea bucuriei. Trei alte
şcoli m-au respins înainte ca Shehyn să mă aducă aici. E o
femeie isteaţă şi şi-a dat seama că avea ceva de câştigat
învăţându-mă.
— Cred că amândoi suntem norocoşi că ea e destupată la
minte, am zis.
— Tu mai mult decât mine, a zis Vashet. E o anumită
concurenţă între diferitele căi. Când m-am alăturat latantha,
a fost ca o pană la pălăria lui Shehyn.
— Trebuie să fi fost greu, am zis. Să vii aici şi să fii printre
străini.
Vashet a ridicat din umeri, făcând să i se ridice sabia şi să-i
cadă pe umăr.
— La început, a recunoscut ea. Dar ei recunosc talentul şi eu
am din plin aşa ceva. Printre cei care studiază calea bucuriei
eram considerată destul de rigidă şi greu de digerat. Dar aici
sunt văzută ca oarecum sălbatică.
A zâmbit.
— E plăcut, ca şi cum ai avea un rând nou de haine de
purtat.
— Calea bucuriei predă şi lethani? am întrebat.
Vashet a râs.
— Asta e o chestiune de dezbateri considerabile. Răspunsul
simplu este da. Toţi ademii studiază lethani într-o anumită
măsură. În special cei din şcoli. Acestea fiind spuse, lethani
este deschis unei interpretări mai largi. Unele şcoli rămân
fidele a ceva ce altele dispreţuiesc.
M-a privit cu atenţie.
— E adevărat că ai spus că lethani provine din acelaşi loc ca
râsul?
Am dat din cap.
— Ăsta e un răspuns bun, a zis ea. Profesorul meu în calea
bucuriei chiar asta mi-a spus odată.
Vashet s-a încruntat.
— Ai părut gânditor când am spus asta. De ce?
— Ţi-aş spune, am răspuns. Dar nu vreau să ai o părere
proastă despre mine.

1734
— Am o părere proastă despre tine fiindcă ascunzi ceva de
profesorul tău, a zis ea serioasă. Trebuie să existe încredere
între noi.
Am oftat.
— Mă bucur că-ţi place răspunsul meu. Dar, sincer, nu ştiu
ce înseamnă.
— Nu te-am întrebat ce înseamnă, a zis ea uşor.
— E doar un răspuns fără sens, am zis. Ştiu că voi toţi
puneţi mult capital în lethani, dar eu nu prea înţeleg cu
adevărat. Doar am găsit un mod de a-l falsifica.
Vashet a zâmbit cu îngăduinţă.
— Nu există nicio falsificare în înţelegerea lethani, a zis ea cu
încredere. E ca înotul. E evident pentru oricine se uită dacă
te pricepi cu adevărat.
— Pot pretinde şi că ştiu să înot, am punctat. Îmi mişc pur şi
simplu braţele şi merg pe fundul râului.
M-a privit curioasă.
— Foarte bine, atunci. Cum ai reuşit să ne păcăleşti?
I-am explicat Frunza în Vrie. Cum am învăţat să-mi urc
gândurile într-un loc luminos, gol, plutitor, unde vin cu
uşurinţă răspunsurile la întrebări.
— Deci, ţi-ai furat răspunsurile, a zis ea cu batjocură
serioasă. Ne-ai păcălit isteţ, trăgându-ţi răspunsurile din
propria minte.
— Nu-nţelegi, i-am spus, cu iritarea în creştere. N-am nici
cea mai mică idee ce e cu adevărat lethani! Nu e o cale, dar
ajută la alegerea unei căi. E cel mai simplu mod, dar nu e
uşor de văzut. Sincer, voi, oameni buni, parcă aţi fi cartografi
beţi.
Am regretat că am spus asta de îndată ce mi-a ieşit din gură,
dar Vashet doar a râs.
— Sunt mulţi beţivi printre cei destul de familiarizaţi cu
lethani, a zis ea. Şi câţiva legendari.
Văzându-mă încă agitat, a făcut o mişcare ca să mă calmeze.
— Nici eu nu înţeleg lethani, nu într-un mod care poate fi
explicat altcuiva. Învăţarea lethani e o artă de care eu nu
dispun. Dacă Tempi a reuşit să-ţi insufle lethani, e o mare

1735
realizare a lui.
Vashet s-a aplecat înainte serioasă.
— O parte a problemei e limba ta, a zis ea. Aturana e foarte
explicită. E foarte precisă şi directă. Limba noastră e plină de
implicaţii, deci e mai uşor pentru noi să acceptăm existenţa a
ceva ce nu poate fi explicat. Lethani e cel mai important
dintre toate acestea.
— Poţi să-mi dai un exemplu, altul decât lethani? am
întrebat. Şi, te rog, nu spune „albastru”, că o iau razna de-a
binelea chiar aici, pe banca asta.
Ea s-a gândit un moment.
— Iubirea e un astfel de exemplu. Ştii ce e, dar sfidează
explicaţia atentă.
— Iubirea e un concept subtil, am admis. E evaziv, cum ar fi
justiţia, dar poate fi definit.
Ochii ei au strălucit.
— Aşa să faci atunci, isteţul meu elev. Să-mi vorbeşti de
iubire.
M-am gândit pentru o clipă rapidă, apoi pentru una lungă.
Vashet a rânjit.
— Vezi cât de uşor va fi pentru mine să găsesc găuri în orice
definiţie ai da.
— Iubirea este dorinţa de a face totul pentru cineva, am zis.
Chiar şi în detrimentul propriu.
— În cazul ăsta, cu ce se deosebeşte iubirea de datorie sau
de loialitate? a zis ea.
— E combinată şi cu o atracţie fizică, am zis.
— Chiar şi iubirea de mamă? a întrebat Vashet.
— Atunci e combinată cu o duioşie extremă, am modificat.
— Şi ce anume vrei să spui prin „iubire”? a întrebat ea cu un
calm înnebunitor.
— Este…
M-am oprit, storcându-mi creierul meu să mă gândesc cum
aş putea descrie iubirea fără a recurge la alţi termeni, la fel
de abstracţi.
— Este natura iubirii, a zis Vashet. Dacă încerci s-o descrii,
faci femeia să înnebunească. Asta mâzgălesc poeţii la

1736
nesfârşit. Dacă cineva ar putea s-o aştearnă pe hârtie
complet, toţi ceilalţi ar lăsa jos condeiele. Dar nu poate
nimeni.
A ridicat un deget.
— Dar numai un prost pretinde că nimic nu e ca iubirea.
Când vezi doi tineri privindu-se cu ochi înrouraţi, acolo este
iubire. Atât de densă, că poţi s-o întinzi pe pâine şi s-o
mănânci. Când vezi o mamă cu copilul ei, vezi iubire. Când o
simţi fremătând în burtă, ştii ce este. Chiar dacă nu poţi
pune toate astea în cuvinte.
Vashet a făcut un gest triumfător.
— Tot aşa e şi lethani. Dar, cum aceasta este mai
importantă, e şi mai dificil de indicat. Ăsta e scopul
întrebărilor. Punându-le, e ca şi cum ai întreba o tânără fată
despre un băiat pe care-l cunoaşte. Răspunsurile ei nu pot
folosi cuvântul, dar ele dezvăluie dragostea sau lipsa acesteia
în inima ei.
— Cum se poate ca răspunsurile mele să releve o cunoaştere
a lethani, când eu nu ştiu cu adevărat ce e? am întrebat.
— Ai înţeles, în mod evident, lethani, a zis ea. E adânc
înrădăcinată în tine. Prea adânc pentru ca tu s-o vezi. Uneori
la fel e şi cu iubirea.
Vashet s-a întins şi m-a apăsat pe frunte.
— Cât priveşte această Frunză în Vrie. Am auzit de chestii
similare practicate de alte căi. Nu ştiu să existe vreun cuvânt
aturan pentru asta. E ca un ketan pentru mintea ta. O
mişcare pe care o faci cu gândurile tale, pentru a le antrena.
A făcut un gest de desconsiderare.
— Oricum, nu e înşelăciune. E un mod de a descoperi ce e
ascuns în apele adânci ale minţii tale. Faptul că l-ai găsit pe
cont propriu e destul de remarcabil.
Am dat din cap către ea.
— Mă închin în faţa înţelepciunii tale, Vashet.
— Te înclini în faţa faptului că sunt în mod incontestabil
corectă.
A bătut din palme.
— Şi-acum, am multe să te învăţ. Cu toate astea, din

1737
moment ce eşti încă plin de vergi şi hăcuit, să ne abţinem de
la ketan. Arată-mi ademica ta în schimb. Vreau să aud
dizolvarea limbii mele frumoase pe limba ta dură de barbar.
•••
În următoarele câteva ore am învăţat o mulţime de lucruri
despre ademică. A fost revigorant să pot să pun întrebări
detaliate şi să primesc în schimb răspunsuri specifice clare.
După o lună de dans şi desen în praf, să învăţ de la Vashet a
fost atât de uşor, că mi s-a părut necinstit.
Pe de altă parte, Vashet mi-a arătat clar că gesticulaţia mea
era jenant de rudimentară. Puteam să comunic ce voiam, dar
ceea ce reuşeam era, în cel mai bun caz, să vorbesc
asemenea unui copil. În cel mai rău caz, limbajul folosit
semăna cu cel furios al unui nebun maniac.
— Chiar acum vorbeşti aşa.
S-a ridicat în picioare, şi-a fluturat ambele mâini deasupra
capului şi a arătat către ea cu ambele degete mari.
— Vreau să fac o luptă bună.
A zâmbit larg, insipid.
— Cu sabia!
S-a bătut în piept cu pumnii, apoi a sărit în aer ca un copil
excitat.
— Haide, am zis jenat. Nu sunt chiar aşa de rău.
— Eşti pe-aproape, a zis Vashet serioasă, aşezându-se înapoi
pe bancă. Dacă ai fi fiul meu, nu te-aş lăsa să ieşi din casă.
Ca elev al meu, asta e doar tolerabil, pentru că eşti un
barbar. E ca şi cum Tempi ar fi adus acasă un câine care nu
poate să fluiere. Faptul că eşti pe lângă ton e destul de
aproape de acest punct.
Vashet a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ridice în
picioare.
— Astea fiind spuse, dacă tu eşti fericit să vorbeşti ca un
naiv, nu trebuie decât să spui şi putem trece la altceva…
Am reasigurat-o că vreau să învăţ.
— În primul rând, spui prea multe şi vorbeşti prea tare, a zis
ea. Inima ademicăi este linişte şi tăcere. Limba noastră le
reflectă. În al doilea rând, trebuie să fii mult mai atent cu

1738
gesturile tale, a zis ea. Cu plasarea lor şi cu ritmul. Acestea
modifică anumite cuvinte şi gânduri. Nu întăresc întotdeauna
ceea ce spun, uneori se manifestă în mod intenţionat în
contradicţie cu sensul intenţiei tale de suprafaţă.
A făcut şapte sau opt gesturi diferite într-o succesiune
rapidă. Toate însemnau amuzament, dar fiecare era uşor
diferit.
— Trebuie să ajungi să înţelegi şi nuanţele fine ale sensului.
Diferenţa dintre subţire şi zvelt, cum obişnuia să spună
regele meu poet. Acum ai doar un zâmbet, şi asta nu face pe
cineva să arate decât ca un prost.
Am lucrat timp de câteva ore şi Vashet a făcut clar ceva la
care Tempi putea doar face aluzie. Aturana era ca o baltă
largă, puţin adâncă; erau mai multe cuvinte, toate foarte
specifice şi precise. Ademica era ca o fântână adâncă. Erau
mai puţine cuvinte, dar fiecare avea mai multe sensuri. O
afirmaţie făcută în aturană e o linie dreaptă care indică. O
afirmaţie în ademică e ca o pânză de păianjen, fiecare fir
având o semnificaţie proprie, o bucată de ceva mai mare, mai
complex.
•••
Am ajuns în sala de mese pentru cină într-o stare de spirit
mult mai bună decât înainte. Urmele vergilor încă mă
înţepau, dar degetele îmi spuneau că umflătura de pe obraz
mi se redusese mult. Încă stăteam singur, dar nu-mi mai
ţineam capul în jos ca mai înainte. În schimb, mă uitam la
mâinile tuturor celor din jurul meu, încercând să descopăr
nuanţele subtile ale diferenţei dintre emoţie şi interes, dintre
negare şi refuz.
După cină, Vashet a adus un vas mic cu balsam, cu care mi-
a uns din belşug spatele şi partea de sus a braţelor, apoi mai
cu zgârcenie faţa. La început au fost înţepături, apoi m-a ars,
apoi s-a aşternut o căldură surdă, amorţită. Numai după ce
durerea de-a lungul spatelui s-a stins mi-am dat seama cât
de tensionat îmi fusese tot corpul.
— Iată, a zis Vashet strângând la loc dopul unei sticle. Cum
te simţi?

1739
— Aş putea să te sărut, i-am spus cu recunoştinţă.
— Ai putea, a zis ea. Dar buza ta e umflată şi ai face, fără
îndoială, o mizerie cu aşa ceva. În schimb, arată-mi ketanul
tău.
Nu avusesem timp să mă încălzesc, dar nevrând să mă scuz,
am luat poziţia Mâinilor Deschise şi am început să mă mişc
încet prin restul.
Aşa cum am menţionat deja, de obicei Tempi mă oprea când
făceam cea mai mică greşeală la ketan. Aşa că atunci când
am ajuns fără întrerupere la poziţia a douăsprezecea, m-am
simţit destul de îngâmfat. Apoi mi-am aşezat prost piciorul în
Bunica Adună. Cum Vashet n-a zis nimic, mi-am dat seama
că doar urmărea şi îşi păstra criticile pentru la sfârşit. Am
început să transpir şi nu m-am oprit până n-am ajuns la
sfârşitul ketanului, zece minute mai târziu.
După ce am terminat, Vashet şi-a mângâiat bărbia.
— Păi, a zis ea încet. Cu siguranţă se putea şi mai rău…
Am simţit o licărire de mândrie până a continuat.
— Ai fi putut, de exemplu, să-ţi pierzi un picior.
Apoi mi-a dat ocol, privindu-mă din cap până-n picioare. M-a
împuns în piept şi-n stomac. Mi-a cuprins partea de sus a
braţului şi muşchiul gros din partea de sus a piciorului. M-
am simţit ca un purcel de lapte adus în piaţă.
În cele din urmă, mi-a apucat mâinile, întorcându-le să le
examineze. A părut plăcut surprinsă.
— N-ai mai luptat înainte ca Tempi să te înveţe? a întrebat
ea.
Am clătinat din cap.
— Ai mâini bune, a zis ea, degetele urcându-i pe antebraţele
mele, simţind muşchii de-acolo. Jumătate dintre voi,
barbarii, aveţi mâini moi, slabe, din cauză că nu faceţi nimic.
Cealaltă jumătate are mâini puternice, rigide, de la tăiatul
lemnelor sau de la împins plugul.
Mi-a întors mâinile într-ale ei.
— Dar aveţi mâini puternice, isteţe, cu o mişcare bună din
încheieturi.
S-a uitat la mine întrebătoare.

1740
— Cum îţi câştigi existenţa?
— Sunt student la Universitate, unde lucrez cu instrumente
fine, modelez metal şi piatră, am explicat. Dar sunt şi
muzicant. Cânt la lăută.
Vashet m-a privit uimită, apoi a izbucnit în râs. Mi-a lăsat
mâinile să cadă şi a clătinat din cap a disperare.
— Muzicant înainte de orice altceva, a zis ea. Perfect. Mai ştie
cineva?
— Ce contează? am zis. Mie nu mi-e ruşine de ceea ce sunt.
— Nu, a zis ea. Bineînţeles că nu ţi-e. Asta e o parte a
problemei.
A inspirat adânc şi a lăsat aerul să iasă din nou.
— Bine. Ar trebui să ştii asta cât mai curând posibil. Ne va
scuti pe amândoi de probleme pe termen lung. M-a privit în
ochi. Eşti o târfă.
Am clipit.
— Poftim?
— Fii atent o clipă. Nu eşti bleg. Trebuie să-ţi fi dat seama că
există diferenţe culturale enorme între ce e aici şi ce era unde
ai crescut, în…
— În Orânduire, am spus. Şi ai dreptate. Decalajul cultural
dintre mine şi Tempi a fost imens, comparativ cu cel faţă de
alţi mercenari din Vintas.
A dat din cap.
— O parte s-a datorat faptului că Tempi are inteligenţa mai
mică decât sânii, a zis ea. Şi e la fel de nevinovat ca un pui
de găină când vine vorba să-şi croiască drumul în lume.
A fluturat o mână.
— Lăsând asta deoparte, ai dreptate. Există diferenţe uriaşe.
— Am observat, am spus. Voi nu pare să consideraţi
nuditatea un tabu, ca să dau un singur exemplu. Ori asta,
ori Tempi e un pic exhibiţionist.
— Aş fi curioasă cum ai descoperit asta, a chicotit ea. Dar ai
dreptate. Ciudat cum ţi-ar putea părea ţie, noi n-avem nicio
teamă specială de un corp gol.
Vashet a părut că se gândeşte o clipă, apoi a părut să fi
ajuns la un fel de decizie.

1741
— Uite. Va fi mai simplu să-ţi arăt. Uită-te.
Am văzut familiara impasibilitate ademă întinzându-i-se pe
faţă, lăsându-i faţa albă ca hârtia neîncepută. În acelaşi
timp, vocea ei şi-a pierdut cea mai mare parte din inflexiunile
purtătoare ale conţinutului său emoţional.
— Spune-mi ce vreau să spun când fac aşa, a zis ea.
Vashet a păşit aproape, fără să stabilească un contact vizual.
Mâna ei a spus respect.
— Lupţi ca un tigru.
Faţa ei era fără expresie, vocea plată şi calmă. Mi-a apucat
cu o mână partea de sus a umărului şi mi-a cuprins braţul
cu cealaltă, strângându-l.
— E un compliment, am zis.
Vashet a dat din cap şi s-a dat înapoi. Apoi s-a schimbat.
Faţa i s-a animat. A zâmbit şi mi-a întâlnit ochii. S-a apropiat
de mine.
— Lupţi ca un tigru, a zis ea cu vocea strălucind de
admiraţie. Şi-a pus o mână pe umărul meu, în timp ce cu
cealaltă mi-a înconjurat bicepşii. A strâns.
Am fost brusc jenat de cât de aproape stăteam.
— E un avans sexual, am zis.
Vashet s-a tras deoparte şi a dat din cap.
— Voi, oameni buni, vedeţi anumite lucruri atât de intim.
Pielea goală. Contactul fizic. Apropierea de un corp. Jocul
dragostei. Pentru un adem astea nu sunt nimic special.
M-a privit în ochi.
— Poţi să te gândeşti la o singură dată când l-ai auzit pe
unul dintre noi că strigă? Că ridică vocea? Sau chiar că
vorbeşte destul de tare ca să fie auzit?
M-am gândit o clipă, apoi am clătinat din cap.
— Asta pentru că pentru noi vorbitul e privat. Intim. Şi
expresia chipului la fel. Şi asta…
Şi-a apăsat degetele pe gât.
— Căldura pe care o poate produce o voce. Emoţia
dezvăluită. E ceva foarte personal pentru mine.
— Şi nimic nu provoacă mai multă emoţie decât muzica, am
spus, înţelegând.

1742
Era un gând prea ciudat pentru mine ca să-i fac faţă dintr-
odată.
Vashet a dat din cap cu gravitate.
— O familie poate să cânte împreună dacă membrii ei sunt
apropiaţi. O mamă îi poate cânta copilului. O femeie îi poate
cânta bărbatului.
O uşoară roşeaţă i-a apărut lui Vashet în obraji când a spus
asta.
— Dar numai dacă sunt foarte îndrăgostiţi şi cât se poate de
singuri. Dar tu? A arătat către mine. Muzicant? Faci asta
într-o cameră plină de oameni. Toţi odată. Şi pentru ce?
Pentru câţiva bănuţi? Contra preţului unei mese?
Mi-a aruncat o privire gravă.
— Şi ai făcut-o din nou şi din nou. Noapte după noapte. Cu
oricine.
Vashet a clătinat din cap a disperare şi s-a cutremurat un
pic, în timp ce mâna stângă i s-a încleştat inconştient în
gesturi aspre: oroare, dezgust, mustrare.
Era destul de intimidant să obţin în acelaşi timp ambele
seturi de semnale emoţionale de la ea.
M-am luptat cu imaginea mentală de a sta gol pe scena de la
Eolian, apoi de a mă deplasa prin mulţime, apăsându-mi
corpul de toată lumea de-acolo. Tineri şi bătrâni. Graşi şi
slabi. Nobili bogaţi şi oameni de rând fără bani.
Mi-a venit un gând revelator.
— Dar Cântă la Lăută e poziţia a treizeci şi opta în ketan, am
protestat.
Era o nimereală norocoasă şi eu ştiam asta.
— Şi Ursul Adormit e a douăsprezecea.
A ridicat din umeri.
— Dar nu vei găsi niciun urs aici, sau lei, sau lăute. Unele
nume sunt revelatoare. Numele din ketan au menirea de a
ascunde adevărul, ca să putem vorbi de el fără să-i lăsăm
secretele în aer.
— Am înţeles, am zis în cele din urmă. Dar mulţi dintre voi
aţi fost în lume. Tu însăţi vorbeşti frumos aturana şi cu
multă căldură în voce. Cu siguranţă ştii că nu e nimic în mod

1743
inerent în neregulă cu cineva care cântă.
— Şi tu ai fost în lume, a zis ea calmă. Şi cu siguranţă ştii că
nu e nimic în mod inerent în neregulă să faci sex cu trei
oameni la rând pe vatra principală dintr-un han aglomerat.
M-a privit direct în ochi.
— Îmi închipui că piatra ar fi destul de tare… am zis.
Ea a chicotit.
— Foarte bine, presupun că folosesc şi o pătură. Cum ai
numi acea persoană?
Dacă m-ar fi întrebat cu două intervale în urmă, când abia
venisem de pe tărâmul zânelor, n-aş fi înţeles-o. Dacă aş mai
fi rămas cu Felurian, e foarte posibil ca sexul pe vatră să nu
mi se fi părut ciudat. Dar mă întorsesem de ceva timp în
lumea muritorilor…
O târfă, m-am gândit în sinea mea. Şi o târfă ieftină şi
neruşinată, pe care o iei la şuturi.
M-am bucurat că nu-i spusesem lui Tempi despre dorinţa de
a învăţa pe toată lumea să cânte la lăută. Cât de ruşinat s-ar
fi simţit de un astfel de impuls nevinovat. M-am gândit la un
tânăr Tempi care dorea să facă muzică, dar niciodată nu
spusese nimănui, fiindcă ştia că e ceva murdar. Mi-a frânt
inima.
Pesemne că faţa mea m-a trădat un pic, pentru că Vashet s-a
întins să-mi prindă uşor mâna.
— Ştiu că pentru voi, oameni buni, e greu să înţelegeţi. Cu
atât mai greu cu cât niciodată n-aţi cochetat cu posibilitatea
de a gândi altfel.
Atenţie.
M-am gândit la tot ce implică aşa ceva.
— Cum aflaţi noutăţile? am întrebat. Fără trupe de teatru
rătăcitoare din oraş în oraş, cum păstraţi legătura cu lumea
de afară?
Vashet a zâmbit un pic la asta şi a arătat cu mâna peisajul.
— Pare a fi ăsta un loc căruia să-i pese prea mult de
transformările lumii?
A lăsat braţul să-i cadă.
— Dar nu e chiar aşa de rău cum crezi. Negustorii itineranţi

1744
sunt mult mai bine-veniţi aici decât în cele mai multe alte
locuri. Căldărarii cu atât mai mult. Şi noi înşine călătorim un
pic. Cei care primesc roşu vin şi pleacă, aducând veşti cu ei.
Mi-a pus o mână liniştitoare pe umăr.
— Şi, ocazional, trece pe-aici câte un cântăreţ sau un
muzicant. Dar ei nu cântă pentru tot oraşul odată. Vizitează
o singură familie. Chiar şi atunci, cântă din spatele unui
paravan, astfel încât să nu poată fii văzuţi. Poţi recunoaşte
un muzicant adem după faptul că atunci când călătoreşte îşi
poartă în spate paravanul înalt.
Gura mi s-a bosumflat un pic.
— Dar nici chiar aceştia nu sunt văzuţi într-o lumină cu totul
favorabilă. E o ocupaţie preţioasă, dar nu una respectabilă.
M-am relaxat un pic. Gândul la un loc unde un interpret nu
e bine-venit mi s-a părut profund greşit, chiar bolnav. Dar un
loc cu obiceiuri ciudate puteam înţelege. Pentru edema ruhi,
adaptarea la public e la fel de comună ca schimbarea
costumelor.
Vashet a continuat.
— Aşa merg lucrurile şi ai face bine să accepţi asta cât mai
repede, mai bine mai devreme decât mai târziu. Spun asta ca
o femeie umblată prin lume. Am petrecut opt ani printre
barbari. Chiar am ascultat muzică într-un grup de oameni.
A spus asta cu mândrie, cu o înclinare sfidătoare a capului.
— Am făcut asta de mai multe ori.
— Ai cântat vreodată în public? am întrebat.
Faţa lui Vashet s-a împietrit.
— Asta nu e o întrebare politicoasă, a zis ea rigid. Şi nu-ţi vei
face prieteni cu ea aici.
— Nu vreau să spun decât că, dacă ai fi încercat, ai fi putut
descoperi că nu e nimic ruşinos, am zis repede. E o mare
bucurie pentru toată lumea.
Vashet m-a privit severă şi a făcut un gest încărcat de refuz
şi finalitate.
— Kvothe, am călătorit mult şi am văzut multe. Mulţi dintre
ademii de aici sunt ieşiţi în lume. Ştim despre muzicanţi. Şi,
ca să fiu complet sinceră, mulţi dintre noi avem o fascinaţie

1745
secretă, vinovată faţă de ei. Cam la fel cu cea a alor tăi, care
sunt îndrăgostiţi de talentele curtezanelor Modegan.
Mi-a aruncat o privire dură.
— Cu toate astea, n-aş vrea ca fiica mea să-mi aducă unul
acasă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nici n-ar îmbunătăţi
părerea cuiva despre Tempi, dacă s-ar şti că a învăţat ketan
pe cineva ca tine. Păstreaz-o pentru tine. Ai destule obstacole
de depăşit fără ca tot Ademre să ştie că eşti mai înainte de
toate muzicant.

1746
 CAPITOLUL 114
Săgeata lui unică şi ascuţită

Fără tragere de inimă, am urmat sfatul lui Vashet. Şi, deşi

degetele mă mâncau din cauza asta, nu mi-am scos lăuta în
acea noapte ca să umplu colţişorul meu de şcoală cu muzică.
Chiar am mers atât de departe încât mi-am băgat cutia lăutei
sub pat, ca nu cumva simpla vedere a acesteia să umple
şcoala de rumoare.
Timp de câteva zile n-am făcut mai nimic în afară de a studia
sub tutela lui Vashet. Am mâncat singur şi n-am făcut nicio
încercare de a vorbi cu cineva, căci devenisem brusc
conştient de limbajul meu. Carceret a păstrat distanţa, dar
era mereu acolo, privindu-mă cu ochii ei plaţi şi furioşi ca ai
unui şarpe.
Am profitat de aturana excelentă a lui Vashet şi am pus o
mie de întrebări care ar fi fost prea subtile pentru ca Tempi
să le înţeleagă.
Am aşteptat trei zile întregi până când am întrebat-o ceea ce-
mi mocnea încet în interior, de când urcasem de la poalele
Munţilor Furtunoşi.
Personal, m-am gândit că asta demonstra o abţinere
excepţională.
— Vashet, aveţi poveşti despre Chandrieni? am întrebat.
S-a uitat la mine, faţa ei în mod normal expresivă devenind
brusc impasibilă.
— Şi ce-are asta a face cu limbajul semnelor?
Mâna ei a trecut prin mai multe variaţii diferite ale gestului
care indica dezaprobare şi reproş.
— Nimic, am zis.
— Are ceva de-a face cu lupta ta, atunci? a întrebat ea.
— Nu, am recunoscut. Dar…
— Sigur se referă la ketan? a zis Vashet. Sau la lethani? Sau
poate atinge unele umbre subtile ale înţelesului când ai
dificultăţi în a-ţi trage sufletul cu ademica.

1747
— Sunt doar curios.
Vashet a oftat.
— Pot să te conving să-ţi concentrezi curiozitatea pe
aspectele mai presante? a întrebat, gesticulând exasperată.
Mustrare fermă.
Am renunţat repede la subiect. Nu numai că Vashet îmi era
profesoară, dar îmi era singurul companion. Ultimul lucru pe
care-l voiam era s-o irit sau să-i las impresia că sunt mai
puţin atent la lecţiile ei.
Cu acea singură excepţie dezamăgitoare, Vashet era un izvor
sclipitor de informaţii. A răspuns rapid şi clar la întrebările
mele fără sfârşit. Ca urmare, nu m-am putut abţine să nu
remarc că abilitatea mea de a vorbi şi a lupta făcea progrese
în salturi mari şi în limite.
Vashet nu-mi împărtăşea entuziasmul şi nu se sfia să mi-o
spună. Răspicat. În două limbi.
•••
Împreună cu Vashet am mers în valea ascunsă unde creştea
copacul-sabie.
Am exersat lupta cu mâinile timp de aproximativ o oră şi am
stat apoi în iarba înaltă, trăgându-ne sufletul.
Mai degrabă eu îmi trăgeam suflul. Vashet nu era obosită
deloc. Lupta cu mine nu era mai nimic pentru ea şi n-a
existat niciun moment în care să nu poată să mă mustre
pentru neglijenţă, trecând alene de apărarea mea, pentru a
mă încătuşa de partea laterală a capului.
— Vashet, am zis, mobilizându-mi curajul pentru a pune o
întrebare care mă sâcâia de ceva timp. Pot să-ţi pun o
întrebare care e, probabil, încrezută?
— Prefer un elev încrezut, a zis ea. Speram că am depăşit
punctul de îngrijorare pentru aşa ceva.
— De ce facem asta? am arătat între noi doi.
— O facem – mi-a imitat ea gestul – pentru a te învăţa
destule cât să nu mai lupţi ca un băieţel îmbătat cu vinul
mamei sale.
În ziua aia, părul ei nisipiu era legat în două codiţe scurte,
care-i atârnau pe spate de fiecare parte a gâtului. Asta o

1748
făcea să semene ciudat de mult cu o fetiţă şi asta nu
contribuise prea mult la respectul meu de sine în ultima oră,
când mă aruncase la pământ în mod repetat, mă forţase să
mă supun şi mă lovise de nenumărate ori, tare şi generos, cu
pumnii şi picioarele. Iar o dată, râzând, păşise uşor în spatele
meu şi mă pălmuise ferm peste fund, ca şi cum ar fi fost un
beţiv libidinos dintr-un bar, iar eu vreo chelneriţă sfrijită.
— Dar de ce? am întrebat-o. De ce mă înveţi pe mine? Dacă
Tempi a greşit că m-a învăţat, de ce continui să mă înveţi mai
mult?
Vashet a dat din cap aprobator.
— M-am întrebat cât îţi va lua să mă întrebi asta, a zis ea. Ar
fi trebuit să fie una din primele tale întrebări.
— Mi s-a spus că pun prea multe întrebări, am zis. Am
încercat să păşesc un pic mai atent.
Vashet stătea înainte, brusc preocupată.
— Ştii lucruri pe care n-ar trebui să le ştii. Pe Shehyn n-o
deranjează că ştii despre lethani, deşi alţii cred altceva. Dar
există un acord privind ketanul nostru. Nu e pentru barbari.
E doar pentru ademi şi numai pentru aceia care urmează
calea copacului-sabie.
Vashet a continuat.
— La asta se gândeşte Shehyn. Dacă ai face parte din şcoală,
ai face parte din Ademre. Dacă eşti o parte din Ademre, nu
mai eşti barbar. Şi dacă nu mai eşti barbar, n-ar fi greşit să
ştii aceste lucruri.
Era o anumită logică complicată în asta.
— Asta înseamnă şi că nici Tempi n-a greşit că m-a învăţat.
A dat din cap.
— Exact. În loc să aducă acasă un căţeluş nedorit, ar fi ca şi
cum ar fi adus un miel pierdut de la stână.
— Trebuie să fiu un miel sau un căţeluş? am oftat. E
nedemn.
— Lupţi ca un căţeluş, a zis ea. Nerăbdător şi stângaci.
— Dar nu fac deja parte din şcoală? am întrebat. La urma
urmelor îmi predai.
Vashet a clătinat din cap.

1749
— Dormi în şcoală şi mănânci mâncarea noastră, dar asta nu
te face elev. Mulţi copii studiază ketan cu speranţa de a intra
în şcoală şi de a purta într-o zi roşu. Ei trăiesc şi studiază cu
noi. Ei sunt în şcoală, dar nu de-ai şcolii, dacă mă înţelegi.
— Mi se pare ciudat că atât de mulţi doresc să devină
mercenari, am spus cât mai delicat posibil.
— Şi tu pari destul de dornic, a zis ea cu o ascuţime în voce.
— Sunt dornic să învăţ, nu să trăiesc viaţa unui mercenar,
am zis. Fără supărare.
Vashet şi-a întins gâtul, dezmorţindu-l.
— Limba îţi stă în cale. În ţinuturile barbare, mercenarii sunt
pe cea mai joasă treaptă a societăţii. Nu contează cât de greu
de cap sau de inutil e cineva, poate căra o măciucă şi câştigă
juma de bănuţ pe zi păzind o caravană. Am dreptate?
— Stilul de viaţă are tendinţa de a atrage un tip dur de
persoană, am zis.
— Noi nu suntem mercenari de acest tip. Suntem plătiţi, dar
noi alegem ce treabă facem.
A făcut o pauză.
— Dacă lupţi pentru bani, eşti mercenar. Cum te numeşti
dacă lupţi din datorie pentru ţara ta?
— Soldat.
— Dacă lupţi pentru lege?
— Jandarm sau epistat.
— Dacă lupţi pentru reputaţia ta?
A trebuit să mă gândesc un pic la asta.
— Duelist, poate?
— Dacă lupţi pentru binele altora?
— Amir, i-am spus fără a sta pe gânduri.
A întins capul către mine.
— Asta e o alegere interesantă, a zis.
Vashet a ridicat mâna, afişându-şi mâneca roşie cu mândrie.
— Noi, ademii, suntem plătiţi pentru a păzi, a vâna, a apăra.
Noi luptăm pentru ţara noastră şi pentru şcoala noastră şi
pentru reputaţia noastră. Şi luptăm pentru lethani. Cu
lethani. În lethani. Pentru toate astea la un loc. Cuvântul
adem pentru cel care ia roşul e cethan.

1750
S-a uitat la mine.
— Şi asta e o mare mândrie.
— Deci, să devii mercenar e destul de sus pe scara socială a
ademilor, am zis.
A dat din cap.
— Dar barbarii nu cunosc acest cuvânt şi nu l-ar înţelege
nici dacă l-ar cunoaşte. Deci „mercenar” e de-ajuns.
Vashet a tras două fire lungi de iarbă din pământ şi a-nceput
să le răsucească împreună într-un şnur.
— Ăsta e motivul pentru care decizia lui Shehyn nu e una
uşor de luat. Ea trebuie să echilibreze ceea ce e drept cu ceea
ce e bine pentru şcoala ei. În tot acest timp, luând în
considerare avantajul întregii căi a copacului-sabie. Mai
degrabă decât să ia o decizie pripită, ea joacă un joc al
răbdării. Personal, cred că speră că problema se va rezolva de
la sine.
— Cum se va rezolva de la sine? am întrebat.
— Ai fi putut să fugi, a zis ea simplu. Mulţi au presupus că o
vei face. Dacă aş fi decis că nu meriţi să ţi se predea, asta te-
ar fi luat şi din mâinile ei. Sau ai putea muri în timpul
antrenamentului sau ai putea deveni infirm.
M-am holbat la ea.
A ridicat din umeri.
— Accidente se mai întâmplă. Nu de multe ori, dar uneori.
Dacă ţi-ar fi fost profesoară Carceret…
M-am strâmbat.
— Deci, cum poate cineva să devină în mod oficial membru al
şcolii? Există un fel de test?
A clătinat din cap.
— În primul rând, cineva trebuie să-ţi stea alături, să spună
că eşti demn să te alături şcolii.
— Tempi? am întrebat-o.
— Cineva important, a clarificat ea.
— Deci, tu, am zis încet.
Vashet a zâmbit, atingându-şi partea încreţită a nasului, apoi
arătând spre mine.
— Ţi-au trebuit doar două încercări. Dacă vei progresa

1751
vreodată până la punctul în care voi simţi că nu mă vei face
de râs, voi sta alături de tine şi vei putea da testul.
A continuat să răsucească firele de iarbă împreună, mâinile
deplasându-i-se într-un model constant, complicat. N-am
mai văzut niciun alt adem care să se joace cu ceva de genul
ăsta în timp ce vorbeşte. N-ar putea, desigur. Ei au nevoie de
o mână liberă pentru a vorbi.
— Dacă treci de testul ăsta, nu mai eşti barbar. Tempi e
achitat şi toată lumea pleacă acasă fericită. Cu excepţia celor
care n-o fac, desigur.
— Şi dacă nu trec testul? am întrebat. Sau ce se întâmplă
dacă decizi că nu sunt destul de bun să-l dau?
— Atunci lucrurile se complică.
S-a ridicat în picioare.
— Hai, Shehyn a cerut să vorbească cu tine azi. N-ar fi
politicos să întârziem.
•••
Vashet m-a condus pe drumul înapoi spre micul grup de
clădiri joase din piatră. Când le văzusem prima dată,
presupusesem că erau oraşul în sine. Acum ştiam că formau
şcoala. Grupul de clădiri era ca o mică Universitate, doar că
nu exista niciun program, cum eram eu obişnuit.
Nu exista niciun sistem oficial de clasificare. Cei cu roşu erau
trataţi cu stimă, şi Shehyn era evident la conducere. În rest,
n-am avut decât o vagă impresie a unei ierarhii sociale.
Tempi era, evident, destul de jos şi nu prea apreciat. Vashet
era destul de sus şi respectată.
Când am ajuns la întâlnirea noastră, Shehyn era la
jumătatea efectuării ketanului. Am privit-o în tăcere în timp
ce se mişca cu viteza cu care mierea se răspândeşte pe o
masă. Ketanul devine cu atât mai dificil cu cât îl faci mai
lent, dar ea l-a realizat impecabil.
I-a luat o jumătate de oră să termine, după care a deschis o
fereastră. O rafală de vânt a adus înăuntru mirosul dulce al
ierbii de vară şi sunetul frunzelor.
Shehyn stătea. Nu respira greu, deşi un luciu de sudoare îi
acoperea pielea.

1752
— Ţi-a spus Tempi despre cele nouăzeci şi nouă de poveşti? a
întrebat ea, fără introducere. Despre Aethe şi începutul
ademilor?
Am clătinat din cap.
— Bine, a zis Shehyn. Nu e treaba lui să facă aşa ceva şi n-ar
putea s-o facă aşa cum trebuie.
S-a uitat la Vashet.
— Cum merge limba?
— Repede, cum merg astfel de lucruri, a zis ea. Orişicât.
— Foarte bine, a spus Shehyn, trecând la aturana precisă,
uşor accentuată. Voi vorbi astfel, deci vor fi mai puţine
întreruperi şi mai puţin loc de neînţelegeri.
Am făcut cel mai bun gest al meu de gratitudine
respectuoasă.
— E o poveste de acum mulţi ani, a zis Shehyn formal.
Dinainte ca şcoala asta să existe. Dinainte de calea
copacului-sabie. Dinainte ca vreun adem să fi ştiut de
lethani. E o poveste despre începutul unor astfel de lucruri.
Prima şcoală ademă nu era o şcoală care preda treaba cu
sabia. Surprinzător, a fost fondată de un bărbat pe nume
Aethe, care a căutat stăpânirea peste săgeată şi arc.
Shehyn a făcut o pauză de la povestea ei şi a dat o explicaţie.
— Ar trebui să ştii că în acele zile utilizarea arcului era foarte
frecventă. Priceperea era mult mai apreciată. Eram păstori şi
eram mult mai aţâţaţi de duşmanii noştri, iar arcul era cel
mai bun instrument cu care puteam să ne apărăm.
Shehyn s-a lăsat pe spate în scaun şi a continuat.
— Aethe nu plecase să fondeze o şcoală. Nu existau şcoli în
acele zile. El doar a căutat să-şi îmbunătăţească priceperea.
S-a dedicat acestui fapt, până când a putut să ţintească un
măr dintr-un copac de la treizeci de metri distanţă. Apoi s-a
străduit până când a putut ţinti fitilul unei lumânări care
ardea. Curând, singura ţintă care-l făcea să-şi dea silinţa era
o bucată de mătase suflată de vânt. Aethe s-au străduit până
când a putut să anticipeze întoarcerea vântului, şi odată ce a
stăpânit asta, n-a mai ratat.
Poveştile despre talentul lui s-au răspândit şi alţii au venit la

1753
el. Printre ei era o tânără pe nume Rethe. La început, Aethe
s-a îndoit că ea posedă puterea de a trage cu arcul. Dar
curând a ajuns s-o considere cea mai bună elevă a lui.
Aşa cum am spus, s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă şi la
mile depărtare de unde suntem. În acele zile, ademii nu
aveau lethani să-i călăuzească, aşa că a fost o perioadă grea
şi sângeroasă. În acele zile nu era ceva neobişnuit ca un
adem să-l omoare pe altul din mândrie sau de la o ceartă,
sau ca o dovadă de măiestrie.
Din moment ce Aethe era cel mai grozav dintre arcaşi, mulţi
l-au provocat. Dar un corp nu e nicio provocare atunci când
poţi să loveşti o bucată de mătase suflată de vânt. Aethe i-a
ucis cu uşurinţa cu care tai un fir de grâu. Lua doar o
săgeată cu el la duel şi susţinea că dacă acea săgeată nu era
de-ajuns, merita să fie doborât.
Aethe îmbătrânise şi faima lui se răspândise. A pus bazele şi
a ridicat prima dintre şcolile ademe. Anii au trecut, iar el a
instruit mulţi ademi să fie mortali precum cuţitele. A devenit
bine cunoscut faptul că dacă le-ai fi dat elevilor lui Aethe trei
săgeţi şi trei monede, cei mai răi trei duşmani n-aveau să te
mai deranjeze.
Aşa că şcoala a devenit bogată şi faimoasă şi mândră. Şi aşa
şi Aethe.
Atunci a venit Rethe la el. Rethe, cea mai bună elevă a lui.
Rethe care stătea cel mai aproape de urechea şi de inima lui.
Rethe a vorbit cu Aethe şi n-au fost de acord. Apoi s-au
certat. Apoi au strigat destul de tare, încât toată şcoala i-a
putut auzi prin zidurile groase de piatră.
Şi, la sfârşit, Rethe l-a provocat la duel pe Aethe. Aethe a
acceptat şi se ştia că cel care avea să câştige urma să
controleze şcoala după acea zi.
Fiind provocat, Aethe şi-a ales primul locul. A ales să stea
într-o livadă de pomi tineri şi care se legănau, care îl puteau
feri. În mod normal, nu s-ar fi deranjat cu astfel de măsuri de
precauţie, dar Rethe era cea mai bună elevă a lui şi ea putea
citi vântul la fel de bine ca el. Şi-a luat cu el arcul de corn.
Şi-a luat cu el ascuţita şi unica săgeată.

1754
Atunci Rethe şi-a ales şi ea locul unde să stea. S-a dus în
vârful unui deal înalt, clar conturat pe cerul gol. N-a luat cu
ea nici arcul, nici săgeata. Iar atunci când a ajuns în vârful
dealului, s-a aşezat calmă pe pământ. Ăsta era, probabil, cel
mai ciudat lucru dintre toate, pentru că Aethe era cunoscut
că uneori lovea un duşman în picior mai degrabă decât să-l
ucidă.
Aethe şi-a văzut eleva făcând asta şi s-a umplut de mânie.
Aethe şi-a luat unica săgeată şi a montat-o în arc. Aethe a
tras coarda până la ureche. Coarda pe care Rethe o făcuse
pentru el, ţesută din fire lungi, puternice, din propriul ei păr.
Shehyn m-a privit în ochi.
— Plin de furie, Aethe a tras săgeata. A lovit-o pe Rethe ca un
fulger. Aici.
A arătat cu două degete la curba interioară a sânului ei
stâng.
— Încă aşezată, cu săgeata încolţindu-i din piept, Rethe a
scos o panglică lungă de mătase albă de sub cămaşa ei. A
luat o pană albă de la săgeată, a înmuiat-o în propriul sânge
şi a scris patru versuri dintr-o poezie.
Atunci Rethe a ridicat panglica în sus pentru un moment
lung, aşteptând ca vântul să bată într-o parte, apoi în alta.
Apoi, Rethe a eliberat-o, mătasea răsucindu-se prin aer,
ridicându-se şi căzând în briză. Panglica s-a răsucit în vânt,
împletindu-şi drum printre copaci, şi s-a presat ferm pe
pieptul lui Aethe.
Scria:

Aethe, aproape de inima mea.

Fără vanitate, panglica.
Fără obligaţie, vântul.
Fără sânge, câştigătorul.

Am auzit un sunet slab şi m-am uitat pentru a o vedea pe

Vashet plângând în linişte pentru ea. Capul îi căzuse, iar
lacrimile îi curgeau pe faţă, formând pete roşii profunde pe
partea din faţă a cămăşii.

1755
Shehyn a continuat.
— Numai după ce Aethe a citit aceste rânduri a recunoscut
înţelepciunea profundă pe care o poseda eleva lui. S-a grăbit
să-i îngrijească rănile lui Rethe, dar vârful săgeţii era înfipt
prea aproape de inima ei pentru a putea fi scos.
Rethe a mai trăit doar trei zile după aceea, cu Aethe copleşit
de durere îngrijind-o. I-a dat ei controlul asupra şcolii şi i-a
ascultat cuvintele, în tot acest timp vârful săgeţii rămânând
aproape de inima ei.
În timpul acelor zile, Rethe i-a dictat nouăzeci şi nouă de
poveşti, iar Aethe le-a scris. Aceste poveşti erau începutul
înţelegerii noastre despre lethani. Ele sunt rădăcina tuturor
ademre.
Mai târziu în cea de-a treia zi, Rethe a terminat să-i spună a
nouăzeci şi noua poveste lui Aethe, care se considera acum
elevul elevei lui. După ce Aethe a terminat de scris, Rethe i-a
zis: „Mai e o ultimă poveste, mai importantă decât toate
celelalte, şi aceea va fi cunoscută atunci când mă voi trezi”.
Atunci Rethe a închis ochii şi a adormit. Şi dormind, a murit.
Aethe a trăit patruzeci de ani după aceea, şi se spune că n-a
mai ucis niciodată. În anii care au urmat, a fost auzit de
multe ori spunând: „Am câştigat singurul duel pe care l-am
pierdut vreodată”.
A continuat să conducă şcoala şi să-şi instruiască elevii
pentru a deveni specialişti ai arcului. Dar de-acum i-a
instruit şi pentru a fi înţelepţi. Le-a spus cele nouăzeci şi
nouă de poveşti, şi astfel a ajuns prima dată lethani să fie
cunoscut de toţi ademre. Şi aşa am ajuns să fim ceea ce
suntem.
A fost o pauză lungă.
— Îţi mulţumesc, Shehyn, am spus, făcând gestul meu cel
mai bun de recunoştinţă respectuoasă. Mi-ar plăcea foarte
mult să aud aceste nouăzeci şi nouă de poveşti.
— Nu sunt pentru barbari, a zis ea.
Dar n-a părut să fie supărată de cererea mea, gesticulând o
combinaţie de reproş şi regret.
A schimbat subiectul.

1756
— Cum merge ketanul tău?
— Mă chinui să-l îmbunătăţesc, Shehyn.
S-a întors către Vashet.
— Aşa e?
— E cu siguranţă chinuială, a zis Vashet, cu ochii încă roşii
cu lacrimi.
Amuzament ascuns.
— Dar există şi o îmbunătăţire.
Shehyn a dat din cap. Aprobare rezervată.
— Unii dintre noi se vor lupta mâine. Ai putea să-l aduci să
ne vadă.
Vashet a făcut o mişcare elegantă, care m-a făcut să apreciez
cât de puţine ştiam despre subtilităţile limbajului semnelor:
recunoştinţă graţioasă combinată cu puţină acceptare supusă.
•••
— Ar trebui să fii flatat, a zis veselă Vashet. O conversaţie cu
Shehyn şi o invitaţie s-o vezi luptând.
Ne întorceam spre valea adăpostită unde practicam de obicei
ketan şi lupta noastră cu mâinile.
Cu toate astea, mintea mea continua să se învârtă înapoi la
mai multe gânduri inevitabile şi neplăcute. Mă gândeam la
secrete şi la cum dorea lumea să le păstreze. M-am întrebat
ce-ar face Kilvin dacă aş duce pe cineva în Partizanat şi i-aş
arăta scrijeldica pentru sânge şi oase şi păr.
Gândul la furia uriaşului artizan a fost de-ajuns pentru a mă
face să tremur. Ştiam de ce probleme ar fi urmat să mă
lovesc. Era ceva clar prevăzut în legile Universităţii. Dar ce i-
ar face persoanei pe care aş învăţa-o aşa ceva?
Vashet m-a plesnit cu dosul palmei peste piept, ca să-mi
atragă atenţia.
— Am zis că ar trebui să fii flatat, a repetat ea.
— Sunt, am zis.
M-a luat de umeri, întorcându-mă cu faţa la ea.
— Ai devenit prea gânditor.
— Ce se va întâmpla cu Tempi dacă toate astea se termină
prost? am întrebat direct.
Expresia ei veselă s-a stins.

1757
— Îi vor fi luate hainele roşii şi sabia şi numele şi va fi izgonit
din Latantha.
A inspirat lent.
— E puţin probabil ca altă şcoală să-l ia după aşa ceva, astfel
că va fi efectiv exilat de toţi ademre.
— Dar exilul nu va funcţiona pentru mine, am spus.
Forţându-mă să mă întorc în lume, va agrava problema, nu-i
aşa?
Vashet n-a zis nimic.
— Când au început toate astea, m-ai încurajat să plec, am
zis. Dacă aş fi fugit, mi-ar fi fost permis să plec?
S-a aşternut un moment lung de tăcere, care mi-a spus tot
adevărul. Dar a spus-o şi cu voce tare.
— Nu.
Am apreciat că n-am fost minţit.
— Şi care ar fi fost pedeapsa mea? am întrebat. Închisoare?
Am clătinat din cap.
— Nu, nu e practic să mă ţină închis aici ani de zile.
M-am uitat la ea.
— Atunci ce?
— Nu pedeapsa e preocuparea noastră, a spus ea. Eşti un
barbar, la urma urmelor. Nu ştiai că faci ceva greşit.
Principala preocupare e de a te împiedica să-i înveţi pe alţii
din ceea ce-ai furat, de a te împiedica să foloseşti asta pentru
propriul profit.
Nu mi-a răspuns la întrebare. Am privit-o lung.
— Unii spun că uciderea ta ar fi cea mai bună variantă, a
spus ea sincer. Dar cei mai mulţi cred că uciderea nu e în
conformitate cu lethani. Shehyn face parte dintre ei. Ca şi
mine.
M-am relaxat puţin, măcar atât.
— Şi nu cred că o promisiune din partea mea ar linişti pe
cineva, nu?
Mi-a zâmbit înţelegătoare.
— Se vorbeşte de bine despre tine că te-ai întors cu Tempi. Şi
că ai rămas când am încercat să te alung. Dar promisiunea
unui barbar n-are prea multă valoare.

1758
— Atunci ce? am întrebat-o, suspectând care ar fi răspunsul
şi ştiind că nu-mi va plăcea.
A respirat adânc.
— Ai putea fi împiedicat să predai tăindu-ţi-se limba sau
scoţându-ţi-se ochii, a spus ea sincer. Pentru a te împiedica
să foloseşti ketanul ai putea fi cotonogit. Tendonul gleznei
tăiat sau genunchiul piciorului preferat schilodit.
A ridicat din umeri.
— Dar ai putea fi în continuare un luptător bun, chiar şi cu
un picior vătămat. Aşa că mult mai eficientă ar fi tăierea
celor două degete mici de la mâna dreapta. Ar fi…
Vashet continua să vorbească pe un ton de cunoştinţă de
cauză. Cred că îl voia liniştitor, calmant. Dar avea efectul
opus. Nu mă puteam gândi decât cum ea îmi tăia degetele la
fel de calm cum ai tăia o bucată dintr-un măr.
Totul devenise mai luminos în jurul marginilor ochilor mei,
iar imaginea mentală vie făcea să mi se întoarcă stomacul pe
dos. M-am gândit pentru o clipă că s-ar putea să mi se facă
rău.
Ameţelile şi greaţa au trecut. Când mi-am revenit, mi-am dat
seama că Vashet terminase de vorbit şi se holba la mine.
Înainte de a putea spune ceva, a fluturat o mână
dispreţuitoare.
— Văd că n-am ce face cu tine azi. Ia-ţi liber restul serii.
Pune-ţi gândurile în ordine sau practică ketan. Du-te şi
priveşte copacul-sabie. Continuăm mâine.
•••
M-am plimbat aiurea pentru un timp, încercând să nu mă
gândesc la degetele mele ce urmau să fie tăiate. Apoi, trecând
peste un deal, aproape m-am împiedicat la propriu de un
cuplu de ademi goi ascunşi într-o pădurice.
Nu s-au aruncat să-şi ia hainele atunci când am apărut
brusc dintre copaci şi decât să încerc să-mi cer scuze cu
limba mea săracă şi creierul varză, pur şi simplu m-am
întors şi am plecat, cu faţa arzându-mi de jenă.
Am încercat să practic ketan, dar nu aveam gândul la asta.
M-am dus să privesc copacul-sabie şi pentru un timp

1759
priveliştea lui mişcându-se graţios în vânt m-a calmat. Apoi
mintea mi-a alunecat şi m-am confruntat din nou cu
imaginea lui Vashet tăindu-mi degetele.
Am auzit cele trei clopote puternice şi m-am dus la cină. Am
stat la rând, pe jumătate prostit de efortul mental de a nu mă
gândi la cineva schilodindu-mi mâinile, când am observat că
ademii din apropiere se holbau la mine. O fată de circa 10
ani avea pe faţă o expresie clară de amuzament şi un bărbat
în haine roşii de mercenar se uita la mine ca şi cum tocmai
m-ar fi văzut ştergându-mă la fund cu o bucată de pâine şi
apoi mâncând-o.
Numai atunci mi-am dat seama că fredonam. Nu tare, mai
exact, dar suficient de tare cât cei din apropiere să audă. N-o
făceam de mult timp, pentru că eram doar la a şasea strofă
din Părăseşte oraşul, spoitorule.
M-am oprit, apoi mi-am coborât privirea, mi-am luat
mâncarea şi mi-am petrecut zece minute încercând să
mănânc. Am reuşit să iau câteva îmbucături, dar cam atât.
În cele din urmă am renunţat şi m-am dus în camera mea.
M-am întins pe pat, trecându-mi opţiunile în minte. Cât de
departe aş putea fugi?
M-aş putea pierde în împrejurimi? Aş putea fura un cal? Am
văzut vreun cal de când am venit în Haert?
Mi-am scos lăuta şi am exersat un pic, toate cele cinci degete
abile mişcându-mi-se în sus şi în jos pe coada lungă a lăutei.
Dar mâna dreaptă mă durea de la zdrăngănit şi de la ciupitul
notelor de pe corzi. Era la fel de frustrant ca atunci când
încerci să săruţi pe cineva folosind doar o buză şi curând am
renunţat.
În cele din urmă mi-am scos shaedul şi m-au înfăşurat în el.
Era cald şi reconfortant. Mi-am tras gluga peste cap cât de
mult s-a putut şi m-am gândit la partea întunecată a
tărâmului zânelor, de unde Felurian adunase umbrele.
M-am gândit la Universitate, la Wil şi la Sim. La Auri şi la
Devi şi la Fela. Nu fusesem niciodată popular la Universitate
şi cercul meu de prieteni n-a părut niciodată deosebit de
mare. Dar adevărul e că uitasem cum e să fiu cu adevărat

1760
singur.
Atunci m-am gândit la familia mea. M-am gândit la
Chandrieni, la Tăciune. La graţia lui fluidă. La sabia lui
ţinută uşor în mână, ca o bucată de gheaţă iarna. M-am
gândit cum să-l ucid.
M-am gândit la Denna şi la ce-mi spusese Cthaehul. M-am
gândit la patronul ei şi la ce spusesem în timpul certei
noastre. M-am gândit la momentul în care a alunecat pe
drum şi-am prins-o, cum s-a simţit curba uşoară de mai sus
de şoldurile ei sub mâna mea. M-am gândit la forma gurii ei,
la sunetul vocii ei, la mirosul părului ei.
Şi, în cele din urmă, am păşit încet prin uşile somnului.

1761
 CAPITOLUL 115
Furtună şi piatră

M-am trezit în dimineaţa următoare ştiind adevărul. Singura

mea ieşire din această situaţie era prin şcoală. Trebuia să
arăt de ce sunt în stare. Asta însemna că aveam nevoie ca
Vashet să mă înveţe totul cât mai repede posibil.
Deci, în dimineaţa următoare m-am trezit în lumina palidă a
zorilor albaştri. Şi când Vashet a ieşit din căsuţa ei de piatră,
a dat peste mine afară. Nu eram deosebit de vioi, pentru că
somnul îmi fusese plin de vise tulburătoare, dar eram gata să
învăţ.
•••
Acum îmi dau seama că poate aveam o impresie greşită
despre Haert. Nu era o metropolă înfloritoare, în mod evident.
Şi n-ar putea fi considerat un oraş oricât de mult ţi-ai fi
forţat imaginaţia. Cumva, abia dacă era un orăşel.
N-o spun cu dispreţ. Mi-am petrecut cea mai mare parte a
vieţii călătorind cu trupa mea, trecând dintr-un orăşel în
altul. Jumătate din lume e formată din comunităţi mici care
s-au ridicat în jurul a nimic mai mult decât o piaţă la o
răspântie de drumuri sau o groapă bună cu lut, sau un cot al
unei ape destul de puternice pentru a mişca roata morii.
Uneori, aceste orăşele sunt prospere. Unele au sol bogat şi
vreme generoasă. Unele prosperă din comerţul care trece prin
ele. Bogăţia acestor locuri e evidentă. Casele sunt mari şi
bine întreţinute. Oamenii sunt prietenoşi şi generoşi. Copiii
sunt graşi şi fericiţi. Sunt de vânzare produse de lux: piper şi
scorţişoară şi ciocolată. Există cafea şi vin bun şi muzică la
hanul local.
Apoi, există celelalte feluri de orăşele. Orăşele unde solul e
sărac şi obosit.
Orăşele unde moara a ars sau lutul a fost exploatat cu ani în
urmă. În aceste locuri casele sunt mici şi prost încropite.
Oamenii sunt slabi şi suspicioşi, iar bogăţia se măsoară în

1762
mici obiceiuri practice. Stive de lemn de foc. Un al doilea
porc. Cinci borcane cu mure conservate.
La prima vedere, Haert părea a fi acest tip de orăşel. Avea
ceva mai mult decât căsuţe, piatră fărâmiţată şi ocazionala
capră ţinută în ţarc.
În cele mai multe părţi ale Orânduirii, sau oriunde în cele
Patru Colţuri, de altfel, o familie care trăieşte într-o căsuţă cu
numai câteva obiecte de mobilier ar fi considerată nefericită.
La un pas de a fi săracă.
Dar, deşi majoritatea caselor ademe pe care le-am văzut erau
relativ mici, acestea nu erau la fel cu cele găsite într-un oraş
aturan deznădăjduit, făcute din iarbă şi buşteni cârpiţi cu
noroi.
Toate casele ademe erau făcute din piatră finisată, potrivită
cu o iscusinţă cum nu mai văzusem vreodată. Nu existau
crăpături care să permită intrarea vântului neîncetat. Fără
găuri în acoperişuri. Fără balamale din piele ruptă la uşi.
Ferestrele nu erau făcute din piele de oaie unsuroasă sau din
găuri cu obloane de lemn. Erau din sticlă, fixate la fel de bine
ca în conacul unui bancher.
N-am văzut nicio vatră cât am stat în Haert. Nu mă înţelegeţi
greşit, vetrele sunt mult mai bune decât să mori de frig după
o vreme. Dar cele mai brute pe care oamenii le pot construi
pentru ei din piatră sau cărămidă de lut sunt expuse la vânt,
murdare şi ineficiente, îţi umplu casa de funingine şi
plămânii de fum.
În loc de vetre, fiecare casă ademă avea câte o sobă din fier.
Un fel de sobă care cântăreşte zeci de kilograme. Un fel de
sobă făcută dintr-un fier gros, pe care o poţi încărca până
când se încinge de la căldură. Un fel de sobă care rezistă un
secol şi costă mai mult decât câştigă un fermier într-un an
întreg muncind din greu la recoltă. Unele dintre aceste sobe
erau mici, bune pentru încălzit şi gătit.
Dar am văzut mai multe care erau mai mari şi puteau fi
folosite şi pentru copt.
Una dintre aceste comori era ascunsă într-o casă joasă de
piatră, cu numai trei camere.

1763
Covoarele de pe pardoseala ademă erau în mare parte simple,
dar erau făcute dintr-o lână groasă, moale, vopsită bine.
Pardoselile de sub aceste covoare erau făcute din lemn neted
şi şlefuit, nu din pământ.
Nu existau lumânări de seu în jgheaburi sau alte lumini.
Erau lumânări din ceară de albine sau lămpi care ardeau un
ulei alb, curat. Şi odată, printr-o fereastră îndepărtată, am
recunoscut lumina roşie neşovăielnică a unei lămpi
simpatetice.
Aceasta din urmă m-a făcut să înţeleg adevărul. Nu erau o
mână de oameni risipiţi, ducând o existenţă neproductivă pe
un munte gol. Nu trăiau de pe o zi pe alta, mâncând ciorbă
de varză şi trăind cu frica iernii. Această comunitate era
confortabilă, destul de prosperă.
Chiar mai mult decât atât. În ciuda lipsei unor strălucitoare
săli de banchet şi a rochiilor elegante, în ciuda absenţei
servitorilor şi a sculpturilor, fiecare dintre aceste case era ca
un conac mai mic. Fiecare dintre ele era bogată într-un mod
liniştit, practic.
•••
— Ce credeai? a zis Vashet, râzând către mine. În vreme ce
câţiva dintre noi îşi câştigă roşul şi fug de o viaţă de lux
nebun, familiile noastre beau apa din propria baie şi mor de
scorbut?
— Chiar nu m-am gândit deloc la asta, am zis, privind în jur.
Vashet a început să-mi arate cum să folosesc o sabie. Am
rămas la asta timp de două ore şi ea a făcut doar ceva mai
mult decât să explice diferitele moduri de a o ţine. Ca şi cum
ar fi fost vorba de un copil, şi nu de o bucată de oţel.
Acum, că ştiam la ce să mă uit, am văzut zeci de case ademe
lucrate cu abilitate în peisaj. Uşi grele din lemn fuseseră
săpate în malul abrupt. Altele arătau ca ceva mai mult decât
nişte rostogoliri de pietre. Unora le crescuse iarbă pe
acoperişuri şi puteau fi recunoscute doar după coşurile de
fum zărite de afară. O capră grasă, grea de lapte, păştea pe
vârful uneia dintre acestea, ugerul legănându-i-se când şi-a
întins gâtul pentru a rupe o gură de iarbă.

1764
— Uită-te la pământul din jurul tău, a zis ea, rotindu-se lent
în cerc pentru a surprinde peisajul. Solul e prea subţire
pentru plug, prea fărâmiţat pentru cai. Vara e prea umedă
pentru grâu, prea dură pentru fructe. Unii munţi deţin fier
sau cărbune sau aur. Dar nu aceşti munţi. În timpul iernii,
zăpada se depune mai înaltă decât capul tău. Primăvara
furtunile te dau jos din picioare.
S-a uitat din nou la mine.
— Asta e ţara noastră fiindcă nimeni altcineva n-o vrea.
A ridicat din umeri.
— Sau mai degrabă a devenit a noastră din acest motiv.
Vashet şi-a aranjat sabia pe umăr, apoi m-a privit
provocator.
— Stai şi ascultă, a zis ea formal. Şi-ţi voi spune o poveste
dintr-un timp de mult apus.
M-am aşezat pe iarbă şi Vashet a luat loc pe o piatră din
apropiere.
— Cu mult timp în urmă, ademii au fost luaţi pe sus din
locul lor de drept, a zis ea. Ceva ce nu-mi amintesc ne-a scos
afară. Cineva ne-a furat pământul sau l-a distrus, sau ne-a
făcut să fugim de frică. Am fost forţaţi să rătăcim la nesfârşit.
Întreaga noastră naţiune care cerşeşte, ca nişte cerşetori. Ne-
am găsit un loc şi ne-am stabilit şi ne-am lăsat oile să se
odihnească. Apoi, cei care trăiau în apropiere ne-au dat
afară. Ademii sunt îndârjiţi de-atunci. Dacă n-am fi fost
îndârjiţi, n-ar mai fi rămas niciunul dintre noi azi. Dar noi
am fost puţini, aşa că am mers întotdeauna mai departe. În
cele din urmă, am găsit acest loc depopulat şi vântos, nedorit
de lume. Ne-am săpat adânc rădăcinile în piatră şi l-am făcut
al nostru.
Ochii lui Vashet au rătăcit peste peisaj.
— Dar acest pământ a avut foarte puţine să ne dea, un loc
unde să pască turmele noastre, piatră şi vânt nesfârşit. N-am
găsit nicio modalitate de a vinde vânt, aşa că ne-am vândut
lumii îndârjirea. Aşa că am supravieţuit şi încet ne-am trezit
ceea ce suntem astăzi. Nu mai suntem doar îndârjiţi, ci şi
periculoşi şi mândri. De neoprit ca vântul şi puternici ca

1765
piatra.
Am aşteptat un moment, ca să mă asigur că a terminat.
— Şi poporul meu e rătăcitor, am spus. Ăsta e felul nostru.
Trăim nicăieri şi peste tot.
A ridicat din umeri, zâmbind.
— E o poveste, dacă nu te superi. Şi una veche. Ia din ea ce
vrei.
— Ador poveştile, am spus.
— O poveste e ca o nucă, a zis Vashet. Un nebun o va înghiţi
întreagă şi se va sufoca. Un nebun o va arunca, gândindu-se
că are o valoare mică.
A zâmbit.
— Dar o femeie înţeleaptă va găsi o modalitate să spargă
coaja şi să mănânce miezul.
M-am ridicat în picioare şi m-am dus spre locul unde stătea
ea. I-am sărutat mâinile şi fruntea şi gura.
— Vashet, am zis. Sunt bucuros că Shehyn m-a dat ţie.
— Eşti un băiat prostuţ.
A privit în jos, dar am putut vedea o uşoară roşeaţă ivindu-se
pe faţa ei în timp ce vorbea.
— Vino. Ar trebui să mergem. Nu vrei să ratezi şansa de-a o
vedea pe Shehyn luptând.
•••
Vashet m-a condus la o porţiune de luncă nemarcată, unde
iarba groasă fusese cosită aproape de sol. Alţi câţiva ademi se
aflau deja în apropiere, aşteptând. Unii îşi aduseseră scaune
mici sau buturugi, pentru a le folosi ca bănci. Vashet s-a
aşezat pur şi simplu pe pământ. M-am alăturat ei.
Încet s-a adunat o mulţime. Doar vreo treizeci de oameni, dar
erau cei mai mulţi ademi pe care îi văzusem vreodată la un
loc, în afară de cei din sala de mese. S-au adunat câte doi-
trei, trecând de la o conversaţie la alta. Rar a reuşit un grup
de cinci să se coaguleze pentru o oarecare perioadă de timp.
Deşi se purtau o duzină de discuţii, toate destul de aproape
de mine, n-am reuşit să aud mai mult decât un murmur.
Vorbitorii stăteau suficient de aproape pentru a se atinge, iar
vântul în iarbă făcea mai mult zgomot decât vocile lor.

1766
Dar îmi dădeam seama de tonul fiecărei conversaţii. Cu două
luni în urmă această adunare mi s-ar fi părut straniu de
supusă. O adunare de nervoşi, emoţionaţi, aproape muţi. Dar
acum vedeam clar o pereche de ademi profesor-elev, după cât
de departe stăteau, după deferenţa din mâinile femeii mai
tinere. Grupul de trei cămăşi roşii era format din prieteni,
degajaţi şi glumind, în timp ce se ciocneau unul de altul.
Bărbatul şi femeia aceia se certau. Ea era furioasă. El încerca
să explice.
M-am întrebat brusc cum m-am putut gândi că aceste
persoane sunt agitate sau nervoase. Fiecare mişcare avea un
scop. Fiecare deplasare a picioarelor implica o schimbare de
atitudine. Fiecare gest vorbea cât volume întregi.
Vashet şi cu mine ne-am aşezat aproape unul de altul şi ne-
am păstrat vocile joase, continuându-ne discuţia în aturană.
Ea mi-a explicat modul în care fiecare şcoală se bizuia pe
cămătarii cealdizi. Asta însemna că mercenarii de departe
puteau depune partea şcolii din veniturile lor oriunde era
folosită moneda cealdiză, adică oriunde în lumea civilizată.
Că banii erau apoi transferaţi în contul potrivit, astfel ca
şcoala să se poată folosi de ei.
— Cât de mult trebuie să trimită un mercenar înapoi la
şcoală? am întrebat, curios.
— Optzeci la sută, a zis ea.
— Opt la sută? am întrebat, trăgându-mi deoparte două
degete, sigur că am auzit greşit.
— Optzeci, a zis ferm Vashet. Asta e suma corectă, deşi mulţi
se mândresc că dau mai mult. Asta ar fi valabil şi pentru
tine, dacă vei rezista ca un lăutar în iad ca să porţi vreodată
roşu, a spus ea concluziv.
Văzându-mi uimirea, a explicat.
— Nu e chiar atât de mult, dacă te gândeşti bine. Ani de-a
rândul, şcoala te hrăneşte şi te îmbracă. Îţi oferă un loc de
dormit. Îţi oferă sabia, antrenamentul. După această
investiţie, mercenarul sprijină şcoala. Şcoala sprijină satul.
Satul produce copii care speră ca într-o zi să ia roşul.
A făcut un cerc cu degetul.

1767
— Astfel, toţi ademre prosperă.
Vashet m-a privit cu seriozitate.
— Ştiind asta, probabil începi să înţelegi ce-ai furat, a zis ea.
Nu doar un secret, ci principalul export al ademilor. Ai furat
cheia supravieţuirii întreg orăşelului acestuia.
Era un gând solemn. Dintr-odată, furia lui Carceret avea
mult mai mult sens.
Am zărit prin mulţime o bucăţică din cămaşa albă şi boneta
galbenă tricotată rudimentar a lui Shehyn. Conversaţiile s-au
potolit şi toată lumea a început să se adune într-un cerc
mare, larg.
Se părea că nu numai Shehyn lupta în acea zi. Primii au
luptat doi băieţi cu câţiva ani mai tineri decât mine, niciunul
dintre ei nepurtând roşu. Ei şi-au dat târcoale reciproc cu
prudenţă, apoi s-au aruncat unul asupra celuilalt, într-o
rafală de lovituri.
A fost prea rapid pentru ochiul meu să urmăresc şi am văzut
împrăştiate şi aruncate o duzină de mişcări pe jumătate
executate de ketan. În cele din urmă s-a încheiat atunci când
un băiat a prins în Ursul Adormit încheietura mâinii şi
umărul celuilalt. Doar când băiatul i-a răsucit braţul
adversarului său şi l-a pus la pământ, am recunoscut
prinderea pe care Tempi o folosise în lupta din barul din
Crosson.
Băieţii s-au despărţit şi două cămăşi roşii de mercenar s-au
dus să vorbească cu ei, probabil profesorii lor.
Vashet şi-a aplecat capul aproape de-al meu.
— Ce părere ai?
— Sunt foarte rapizi, am spus.
Ea s-a uitat la mine.
— Dar…
— Par destul de neglijenţi, am spus, având grijă să vorbesc
încet. Nu la început, ci după ce au început.
Am arătat către unul.
— Picioarele lui au fost prea apropiate. Iar celălalt a
continuat să stea aplecat în faţă, astfel că şi-a pierdut
echilibrul. Aşa că a fost prins în Ursul Adormit.

1768
Vashet a dat din cap, mulţumită.
— Ei luptă precum căţeluşii. Sunt tineri şi băieţi. Sunt plini
de furie şi de nerăbdare. Femeile au mai puţine probleme cu
aşa ceva. E o parte din ceea ce ne face mai bune luptătoare.
Am fost mai mult decât uşor surprins s-o aud spunând asta.
— Femeile sunt mai bune luptătoare? am întrebat cu grijă,
nevrând s-o contrazic.
— În general vorbind, a zis ea pur şi simplu. Există şi
excepţii, desigur, dar per total femeile sunt mai bune.
— Dar bărbaţii sunt mai puternici, am zis. Mai înalţi. Ajung
mai sus.
S-a întors să se uite la mine, uşor amuzată.
— Atunci tu eşti mai puternic şi mai înalt decât mine?
Am zâmbit.
— Evident, nu. Dar, per total, trebuie să recunoşti că bărbaţii
sunt mai mari şi mai puternici.
Vashet a ridicat din umeri.
— Şi asta ar conta dacă luptele ar fi acelaşi lucru cu tăiatul
lemnelor sau căratul fânului. Asta e ca şi cum ai spune că o
sabie e cu atât mai bună cu cât e mai lungă şi mai grea.
Nebunie. Asta e adevărat poate pentru huligani. Dar după ce
iei roşu, cheia e să ştii când să lupţi. Bărbaţii sunt plini de
furie, aşa că ei au o problemă cu asta. Femeile mai puţin.
Am deschis gura, apoi m-am gândit la Dedan şi am închis-o.
O umbră a căzut peste noi şi m-am uitat în sus, pentru a
vedea un bărbat înalt în roşu stând la o distanţă politicoasă.
Îşi ţinea mâna în apropierea mânerului sabiei sale.
Invitaţie.
Vashet a răspuns la semn. Regret blând şi refuz.
M-am uitat cum se îndepărta.
— Nu vor avea o părere proastă despre tine dacă nu lupţi?
Vashet a pufnit dispreţuitor.
— El n-a vrut să lupte, a zis ea. N-aş face decât să-l fac de
râs şi să-mi pierd timpul. El pur şi simplu a vrut să arate că
e destul de curajos pentru a se lupta cu mine.
A oftat şi mi-a aruncat o privire ascuţită.
— E acelaşi fel de nebunie care conduce oamenii din lethani.

1769
Meciul următor a fost între două cămăşi roşii de mercenar,
iar diferenţa a fost evidentă. Totul a fost mult mai curat şi
mai precis. Cei doi băieţi au fost frenetici ca vrăbiile bătând
din aripi în praf, dar luptele pe care le-au urmat au fost la fel
de elegante ca dansurile.
Multe dintre atacuri se făceau cu mâna. Acestea durau până
când cineva era pus jos sau era vizibil afectat de o lovitură.
O luptă a fost oprită imediat, când un bărbat i-a umplut de
sânge nasul adversarei sale.
Vashet şi-a dat ochii peste cap la asta, deşi nu ştiam dacă
motivul era fiindcă îşi făcuse o părere proastă despre femeia
care permisese să fie lovită sau fiindcă bărbatul fusese
suficient de nesăbuit să-i facă rău.
Au fost şi mai multe atacuri cu săbii de lemn. Acestea aveau
tendinţa de a merge mai repede, căci chiar şi o atingere
uşoară era considerată suficient pentru o victorie.
— Cine a câştigat-o pe-asta? am întrebat.
După un schimb rapid de clămpăneli din sabie, se încheiase
cu ambele femei punctând în acelaşi timp.
— Niciuna, a zis ea încruntându-se.
— De ce nu luptă din nou dacă a fost egalitate? am întrebat.
Vashet s-a încruntat la mine.
— N-a fost egalitate, strict vorbind. Drenn ar fi murit în
câteva minute, lovită în plămâni. Lasrel ar fi murit în câteva
zile, când rana din intestinul ei ar fi copt.
— Deci Lasrel a câştigat?
Vashet m-a privit cu dispreţ şi şi-a îndreptat din nou atenţia
la lupta următoare.
Ademul înalt care îi ceruse lui Vashet să lupte era atacat cu
un bici subţire de către o femeie. Ciudat, el folosea o sabie de
lemn, în timp ce ea era cu mâinile goale. A câştigat el, la mică
diferenţă, după ce a prins două lovituri solide la coaste.
— Cine a câştigat acolo? m-a întrebat Vashet.
Puteam spune că nu era în căutarea unui răspuns evident.
— Nu prea e o victorie, am zis. Ea nici măcar n-avea sabie.
— Ea e la piatra a treia şi îl depăşeşte de departe pe el ca
luptător. A fost singura cale pentru ca lucrurile să fie

1770
echilibrate între ei, doar dacă el nu şi-ar fi adus un
companion să lupte de partea lui, a punctat Vashet. Aşa că
întreb din nou. Cine a câştigat?
— El a câştigat meciul, am zis. Dar el va avea câteva vânătăi
impresionante mâine. De asemenea, atacurile păreau
oarecum neglijente.
Vashet s-a întors să se uite la mine.
— Deci, cine a câştigat?
M-am gândit la asta un moment.
— Nici unul, m-am decis.
Ea a dat din cap. Aprobare formală. Gestul m-a încălzit, aşa
cum toată lumea de faţă a putut vedea.
În cele din urmă, a păşit în cerc Shehyn. Şi-a scos boneta
galbenă strâmbă şi părul cărunt i-a fluturat în vânt. Văzând-
o printre ceilalţi ademi, am realizat cât de mică era. Se purta
cu atâta încredere, că ajunsesem s-o consider mai înaltă, dar
ea abia le venea până la umăr unora dintre ademii mai înalţi.
Ducea cu ea o sabie dreaptă de lemn. Fără niciun ornament,
ci doar cioplită pentru a avea forma unui mâner şi a unei
lame.
Multe dintre săbiile de antrenament ale altora pe care le
văzusem erau puţin mai mult decât nişte beţe lustruite, care
dădeau doar impresia că sunt săbii.
Cămaşa albă şi pantalonii erau legaţi strâns de corpul ei cu
curele subţiri şi albe.
Alături de Shehyn se afla o femeie mult mai tânără. Era mai
scundă decât Shehyn cu vreo şapte centimetri. Şi silueta ei
era mult mai delicată, iar faţa şi umerii mici o făceau să arate
aproape ca o copilă. Dar linia pronunţată a sânilor ei mari şi
a şoldurilor rotunde de sub hainele ei roşii, strâmte, de
mercenar făcea evident faptul că nu era un copil.
Şi sabia ei de lemn era cioplită. Era uşor curbată, spre
deosebire de cele mai multe dintre cele văzute de mine. Părul
ei nisipiu era strâns într-o împletitură lungă, îngustă, care-i
atârna până la şale.
Cele două au ridicat săbiile şi au început să-şi dea târcoale
reciproc.

1771
Tânără era uimitoare. Lovea atât de repede, că abia puteam
să-i văd mişcarea mâinii, să nu mai vorbim de lama sabiei.
Dar Shehyn se ferea uşor cu Alunecarea Zăpezii, retrăgându-
se o jumătate de pas. Apoi, înainte ca Shehyn să-i poată
răspunde cu un atac, tânăra se răsucea, cu cosiţa ei lungă
legănându-se.
— Cine e? am întrebat.
— Penthe, a zis Vashet admirativ. E o furie, nu? Ca unul
dintre strămoşii noştri vechi.
Penthe s-a încleştat cu Shehyn din nou, fentând şi
împingând. S-a repezit aproape de sol. Imposibil de jos. Şi-a
împins piciorul în spate pentru echilibru, fără ca măcar să
atingă pământul. Braţul cu sabia s-a repezit în faţă, cu
genunchiul îndoit atât de mult, că întregul ei trup a fost sub
nivelul capului meu, chiar dacă eu eram aşezat pe pământ,
cu picioarele încrucişate.
Penthe a etalat toate această mişcare sinuoasă cât ai pocni
din degete.
Vârful sabiei sale a venit sub garda lui Shehyn şi s-a înclinat
spre genunchii ei.
— Ce-i asta? am întrebat încet, fără ca măcar să aştept un
răspuns. Nu mi-ai arătat asta. Dar a fost doar uimire.
Niciodată într-o sută de ani corpul meu n-ar fi putut să facă
asta.
Shehyn a evitat cumva atacul. Nu sărind departe cu vreo
mişcare bruscă. Nu devenind inaccesibilă. A fost rapidă, dar
nu asta a fost principala calitate a mişcării sale. În schimb, a
fost deliberată şi perfectă. Deja plecase pe jumătate înainte
ca sabia lui Penthe să pornească spre piciorul ei. Vârful
sabiei lui Penthe mai avea un centimetru până la genunchiul
ei. Dar n-a fost pe-aproape. Shehyn s-a mişcat doar atât cât
a fost nevoie, nu mai mult.
De data asta Shehyn a reuşit să contracareze, păşind înainte
cu Vrabia Loveşte Şoimul. Penthe s-a rostogolit într-o parte,
a atins iarba pentru scurt timp, apoi s-a ridicat dintr-un salt.
Nu, ea s-a înălţat de pe pământ folosindu-şi doar mâna
stângă. Corpul ei a plesnit ca un arc de oţel, arcuindu-se în

1772
timp ce sabia ei s-a repezit de două ori, respingând atacul lui
Shehyn.
Penthe era plină de pasiune şi de furie. Shehyn era calmă şi
echilibrată. Penthe era o furtună. Shehyn o piatră. Penthe
era un tigru şi Shehyn o pasăre. Penthe dansa şi se mişca
nebuneşte încoace şi-ncolo. Shehyn se întorcea şi făcea un
singur pas, perfect.
Penthe tăia şi răsucea şi îmbârliga şi lovea şi lovea şi lovea…
Şi apoi s-au oprit, vârful sabiei de lemn a lui Penthe presând
cămaşa albă a lui Shehyn.
Am oftat, totuşi nu suficient de tare pentru a atrage atenţia.
Numai atunci mi-am dat seama că inima mea o luase la trap.
Întregul corp mi-era acoperit de sudoare.
Shehyn şi-a coborât sabia, gesticulând iritaţie, admiraţie şi
un amestec de alte lucruri pe care nu le-am putut identifica.
Şi-a dezgolit dinţii un pic într-o grimasă şi şi-a frecat cu
mâna locul din coaste unde o lovise Penthe. Cam în felul în
care îţi freci un picior când te loveşti de-un scaun.
Îngrozit, m-am întors către Vashet.
— Va fi noul conducător al şcolii? am întrebat.
Vashet s-a uitat la mine nedumerită.
Am arătat spre cercul deschis din faţa noastră, unde cele
două femei stăteau de vorbă.
— Această Penthe. A bătut-o pe Shehyn…
Vashet s-a uitat la mine pentru un moment, neînţelegând,
apoi a izbucnit într-un râs lung, încântat.
— Shehyn e bătrână, a zis ea. E o bunicuţă. Nu te aştepţi să
câştige întotdeauna în faţa cuiva flexibil şi tânăr ca Penthe,
plină toată de foc şi de vânt proaspăt.
— A, am zis. Înţeleg. Am crezut…
Vashet a fost suficient de amabilă să nu râdă de mine din
nou.
— Shehyn nu e capul şcolii fiindcă nu poate nimeni s-o bată.
Ce noţiune ciudată. Ce haos ar fi, totul basculându-se încolo
şi-ncoace, schimbându-se în funcţie de norocul dintr-o luptă
sau alta.
A clătinat din cap.

1773
— Shehyn e capul fiindcă e o profesoară minunată şi fiindcă
înţelege profund lethani. E capul pentru că e înţeleaptă în
căile lumii şi pentru că e inteligentă când se ocupă de
probleme supărătoare.
M-a lovit cu două degete pe piept.
Apoi Vashet a făcut un gest împăciuitor.
— E şi o excelentă luptătoare, desigur. N-am avea un
conducător care nu poate să lupte. Ketanul lui Shehyn e fără
egal. Dar un conducător nu e un muşchi. Un conducător e o
minte.
M-am uitat în sus, la timp pentru a o vedea pe Shehyn
apropiindu-se. Una dintre curelele care-i ţineau mâneca se
slăbise în timpul luptei şi pânza fâlfâia în vânt ca o velă. Îşi
pusese din nou boneta galbenă şuie şi a făcut un semn
formal de salut către amândoi.
Apoi Shehyn s-a întors spre mine.
— De ce am fost lovită la final? a întrebat ea.
Curiozitate.
Agitat, am rememorat în gând momentele finale ale luptei,
revăzându-le cu ochii minţii.
Am încercat să fac un gest de subtilitate pe care mi-l predase
Vashet: incertitudine respectuoasă.
— Ţi-ai plasat călcâiul superficial, am zis. Călcâiul stâng.
Shehyn a dat din cap.
— Bine.
A făcut un gest mulţumit de aprobare suficient de larg, astfel
încât oricine se întâmpla să se uite să-l vadă. Şi, desigur,
toată lumea l-a văzut.
Ameţit de laude, dar conştient de faptul că eram urmărit, mi-
am păstrat chipul blocat într-o impasibilitate adecvată, în
timp ce Shehyn pleca cu Penthe după ea.
Mi-am aplecat capul aproape de-al lui Vashet.
— Îmi place pălăriuţa lui Shehyn, am spus.
Vashet a clătinat din cap şi a oftat.
— Vino.
Mi-a îmbrâncit umărul cu umărul ei şi s-a ridicat în picioare.
— Ar trebui să plecăm înainte să strici buna impresie pe care

1774
ai făcut-o azi.
•••
În acea noapte, la cină, m-am aşezat în locul meu obişnuit,
pe colţul unei mese de lângă perete, mai departe de mâncare.
Din moment ce nimeni nu era dispus să se apropie prea mult
de mine, n-avea niciun sens să ocup un spaţiu unde poate ar
fi vrut lumea să stea.
Buna mea dispoziţie încă mă îmbărbăta, aşa că n-am fost
surprins când am văzut o licărire de roşu pe un scaun vizavi
de mine. Carceret din nou. Îşi făcuse un obicei ca, o dată sau
de două ori pe zi, să vină destul de aproape să-mi şuiere
câteva cuvinte. Întârziase.
Dar uitându-mă, am fost surprins. Vashet se aşezase vizavi
de mine. Ea a dat din cap, uitându-se cu faţa ei impasibilă la
faţa mea uimită. Apoi m-am adunat, am dat şi eu din cap şi
am mâncat o vreme într-o tăcere prietenoasă. După ce am
terminat de mâncat, am petrecut ceva timp plăcut, vorbind
încet despre mărunţişuri.
Am plecat împreună din sala de mese, iar când am ieşit în
aerul serii am schimbat din nou pe aturană, aşa că am putut
articula corect ce gândisem în ultimele ore.
— Vashet, am zis. Mi se pare că ar fi frumos să lupt cu
cineva a cărui capacitate este oarecum apropiată de-a mea.
Vashet a râs, clătinând din cap.
— Asta ar fi ca şi cum ai pune doi virgini într-un pat.
Entuziasmul, pasiunea şi ignoranţa nu sunt o combinaţie
bună. Cineva ar putea să fie rănit.
— Mi-e greu să cred că e corect să spunem despre mine că
sunt virgin în luptă, am zis. Nu sunt de nivelul tău, dar chiar
tu ai zis despre ketanul meu că e remarcabil de bun.
— Am zis despre ketanul tău că e remarcabil de bun având
în vedere timpul în care l-ai studiat, m-a corectat ea. Mai
puţin de două luni. Mai nimic.
— E frustrant, am admis. Dacă am dat o lovitură împotriva
ta, a fost pentru că m-ai lăsat. Nu e nicio glorie în asta. Mi-ai
dat-o. N-am câştigat eu.
— Orice succes sau lovitură împotriva mea e câştigată, a zis

1775
ea. Chiar dacă ţi-am oferit-o. Dar am înţeles. Vorbeşti de
concurenţă onestă.
Am început să spun altceva, dar ea mi-a pus mâna peste
gură.
— Am zis că am înţeles. Opreşte lupta după ce ai câştigat.
Cu mâna încă peste gura mea, a dat din deget gânditoare.
— Foarte bine. Continuă să progresezi şi-ţi voi găsi pe cineva
de nivelul tău să lupţi.

1776
 CAPITOLUL 116
Înălţime

Aproape că începusem să mă simt bine în Haert. Vocabularul

mi se îmbunătăţea şi mă simţeam mai puţin izolat acum, că
eram în stare să fac schimb de politeţuri cu ceilalţi. Vashet
mânca împreună cu mine, ajutându-mă să nu mă mai simt
ca un proscris.
Făceam antrenamente cu sabia dimineaţa, ceea ce însemna
un început uşor pentru acea zi. Vashet încă îmi arăta cum
era sabia încorporată în ketan, iar momentele în care ne
luptam erau puţine şi rare. După câteva ore de făcut asta,
lucram la ademica mea, apoi mai mult antrenament cu
sabia.
După masa de prânz, treceam la lupta cu mâinile. Simţeam
că aici cel puţin progresam. După o jumătate de oră, nu doar
că Vashet respira mai greu, dar începuse şi să transpire un
pic. Nu eram încă niciun fel de provocare pentru ea, desigur,
dar după zile de nonşalanţă umilitoare din partea ei, trebuia
în sfârşit să depună o fărâmă de efort pentru a fi mai bună
decât mine.
Aşa că am continuat să ne luptăm şi am observat că – cum s-
o spun mai delicat? – mirosea minunat. Nu ca parfumul sau
florile sau ceva de genul ăsta. Mirosea a sudoare curată şi a
metal dat cu ulei şi a iarbă zdrobită de când o aruncasem la
pământ cu ceva timp înainte. Era un miros plăcut. Ea…
Bănuiesc că nu pot descrie asta delicat. Ceea ce vreau să
spun e că mirosea a sex. Nu ca şi cum l-ar fi făcut, ci ca şi
cum era compusă din el.
Când s-a apropiat de mine să mă încleşteze, mirosul ei,
combinat cu corpul care se presa de mine… Pentru o
secundă m-am simţit ca şi cum cineva ar fi declanşat un
întrerupător la mine în cap. Nu m-am mai putut gândi decât
să-i sărut gura, să-i muşc pielea moale a gâtului, să-i rup
hainele şi să-i ling sudoarea de pe…

1777
Desigur, n-am făcut nimic din toate astea. Dar în momentul
acela nu voiam nimic mai mult. E jenant să-mi amintesc
asta, dar nu mă voi deranja să mă apăr, ci doar voi aminti că
eram în plină floare a tinereţii, în formă şi sănătos. Iar ea era
o femeie foarte atrăgătoare, deşi cu zece ani mai mare decât
mine.
Să adăugăm asta la simplul fapt că plecasem din braţele
iubitoare ale lui Felurian în braţele dornice ale lui Losine şi
de acolo la o perioadă lungă, stearpă, de antrenament cu
Tempi, când călătorisem spre Haert. Asta însemna trei durate
în care fusesem în mod constant epuizat, încordat, confuz şi
îngrozit de ce se mai putea întâmpla.
Acum nu aveam nimic din toate astea. Vashet era o
profesoară bună şi se asigura că sunt cât mai odihnit şi mai
relaxat. Lângă ea, mă simţeam mult mai încrezător în
abilităţile mele şi mai confortabil.
Având în vedere toate acestea, nu e de mirare că am avut
reacţia aia.
Cu toate astea, în acel moment eram uimit şi jenat cum
numai un tânăr poate fi. M-am retras de lângă Vashet, roşind
şi bâiguind o scuză. Am încercat să-mi ascund excitarea
evidentă şi făcând asta, am atras şi mai mult atenţia asupra
ei.
Vashet a privit în jos la ceea ce mâinile mele încercau în
zadar să ascundă.
— Păi, atunci cred că o voi lua ca pe un compliment, şi nu ca
pe o cale nouă, curioasă, de atac.
Dacă s-ar fi putut să mori de ruşine, eu aş fi făcut-o.
— Vrei să te ocupi singur de ea? a întrebat uşor Vashet. Sau
ai prefera o parteneră?
— Poftim? am zis stupid.
— Haide.
A arătat către mâinile mele.
— Chiar dacă ai putea să-ţi păstrezi mintea departe de asta,
te-ar dezechilibra, fără îndoială.
A chicotit un pic, gutural.
— Va trebui să rezolvăm problema înainte de a continua

1778
lecţiile. Te pot lăsa să te ocupi singur sau putem găsi un loc
moale şi om vedea cine îl poate ţintui pe celălalt cel mai bine
în două din trei încercări.
Tonul obişnuit al vocii ei m-a convins că am înţeles-o greşit.
Apoi mi-a rânjit cu înţeles şi am realizat că o înţelesesem
foarte bine.
— De unde vin eu, o profesoară şi un elev n-ar…
M-am poticnit, încercând să mă gândesc la un mod politicos
de a dezamorsa situaţia.
Vashet şi-a dat ochii peste cap, expresia exasperată părând
ciudată pe faţa unei ademe.
— Profesorii şi elevii nu se luptă niciodată? Nu vorbesc
niciodată? Nu mănâncă niciodată împreună?
— Dar asta, am zis. Asta…
A oftat.
— Kvothe, trebuie să-ţi aminteşti. Vii dintr-un loc barbar. O
mare parte din ceea ce ai învăţat e destul de confuz şi de
prostesc. Numai obiceiuri ciudate aţi construit voi, barbarii,
în jurul sexului.
— Vashet, am zis. Eu…
M-a tăiat cu un gest ascuţit.
— Orice ai de gând să spui am auzit, fără îndoială, de la
regele meu poet. Dar există numai atâtea ore din lumina zilei.
Aşa că am să te întreb: eşti doritor de sex?
Am ridicat din umeri neputincios, ştiind că ar fi inutil să
refuz.
— Vrei să faci sex cu mine?
Încă îi mai simţeam mirosul. În acel moment, voiam asta mai
mult decât orice.
— Da.
— Ai vreo boală? a întrebat ea serioasă.
Am clătinat din cap, prea tulburat pentru a fi surprins de
sinceritatea întrebării.
— Foarte bine, atunci. Dacă îmi amintesc bine, există o
bucată frumoasă de muşchi ferită de vânt, nu prea departe
de aici.
A început să urce un deal din apropiere, degetele ei

1779
desfăcând catarama care-i fixa sabia peste umăr.
— Vino cu mine.
Îşi amintea bine. Doi copaci îşi arcuiau crengile peste un pat
gros de muşchi moale, care se aşternea confortabil pe o
faleză pietruită, adăpostit de vânt de câteva tufişuri bine
amplasate.
A devenit repede evident că ceea ce avea Vashet în vedere nu
era o după-amiază de stat cu mâinile în sân la umbră. A
spune că era serioasă ar fi un mare deserviciu pentru ea,
pentru că râsul lui Vashet întotdeauna alerga foarte aproape
de suprafaţă. Dar nu era uşuratică sau timidă.
S-a dezbrăcat fără nici cel mai mic gest ostentativ sau de
tachinare de hainele ei roşii de mercenar, dezvăluind câteva
cicatrice şi un corp puternic şi suplu, cu muşchi bine
conturaţi.
Nu că n-ar fi fost şi rotunjită şi moale. Apoi m-a tachinat
pentru că mă holbam ca şi cum până atunci nu mai văzusem
o femeie dezbrăcată, când adevărul era pur şi simplu că nu
mai văzusem una stând goală în lumina soarelui.
Pentru că nu m-am dezbrăcat suficient de repede pentru
gusturile ei, Vashet a râs şi mi-a ridiculizat sfiala.
Apropiindu-mă, m-a dezbrăcat complet ca pe un pui jumulit,
apoi m-a sărutat pe gură, pielea ei caldă apăsând pe toată
partea din faţă a corpului meu.
— N-am mai sărutat până acum o femeie de înălţimea mea,
am zis când ne-am oprit ca să ne tragem respiraţia. E o
experienţă diferită.
— Vezi cum continui să-ţi fiu profesoară în toate domeniile? a
zis ea. Următoarea ta lecţie e asta: toate femeile culcate pe
spate au aceeaşi înălţime. Nu la fel se poate spune şi despre
bărbaţi, desigur. Depinde prea mult de starea de spirit a unui
bărbat şi de darurile lui naturale.
Vashet m-a luat de mână şi m-a tras să ne întindem pe
muşchiul moale.
— Aşa, a zis ea. Cum am bănuit. Acum eşti mai înalt decât
mine. Asta te linişteşte?
A făcut-o.

1780
 •••
Eram pregătit ca lucrurile să devină ciudate după ce ne
întorceam din tufişuri şi am fost surprins să văd că nu era
nimic de genul ăsta. N-a început brusc să flirteze, neştiind
apoi cum să mă port.
Nici nu s-a simţit obligată să mă trateze cu vreo sensibilitate
abia dobândită. Asta a devenit evident cam a cincea oară,
când a reuşit să mă prindă cu garda jos, lovindu-mă cu
Fulgerul Ascendent şi aruncându-mă puternic la pământ.
În mare, s-a purtat ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi
întâmplat. Ceea ce însemna fie că nu se întâmplase nimic
ciudat, fie că se întâmplase ceva foarte ciudat şi îl ignora
dinadins.
Ceea ce însemna fie că totul era minunat, fie că totul era
teribil de greşit.
Mai târziu, când am mâncat cina singur, mi-am amintit tot
ce ştiam despre ademi. Nu se fereau să stea goi. Nu
considerau contactul fizic deosebit de intim. Vashet a fost
foarte liniştită atât înainte, cât şi în timpul şi după întâlnirea
noastră.
M-am gândit la cuplul gol peste care dădusem cu câteva zile
în urmă. Erau speriaţi, dar nu jenaţi.
În mod evident, sexul era văzut diferit aici. Dar nu ştiam
niciuna dintre diferenţele specifice. Ceea ce însemna că n-
aveam nicio idee cum să mă port. Iar asta însemna că ceea ce
făceam era periculos ca mersul legat la ochi. Mai bine zis, ca
alergatul legat la ochi.
În mod normal, dacă aş fi avut o întrebare despre cultura
ademă, aş fi întrebat-o pe Vashet. Ea era busola mea. Dar
mi-am imaginat prea multe moduri în care acea conversaţie o
putea apuca pe un drum greşit şi bunăvoinţa ei era tot ce
stătea între mine şi pierderea degetelor mele.
Când am terminat de mâncat, am decis că cel mai bine era
să-i urmez pur şi simplu instrucţiunile lui Vashet. Era
profesoara mea, la urma urmelor.

1781
 CAPITOLUL 117
Iscusinţa barbară

Zilele au trecut repede, cum se întâmplă când se petrec

multe lucruri. Vashet a continuat să mă înveţe, şi m-am
mobilizat cu totul să fiu un elev isteţ şi atent.
Întâlnirile noastre amoroase au continuat, accentuându-mi
formarea. Eu nu le-am iniţiat niciodată în mod direct, dar
Vashet îşi putea da seama când eram distras neproductiv şi
se grăbea să mă tragă în tufişuri. „În scopul de a-mi goli
capul barbar nesăbuit”, după cum spunea ea.
Înainte şi după încă mai consideram tulburătoare aceste
întâlniri. Cu toate astea, în timp ce se petreceau, eram
departe de a fi tulburat. Şi Vashet părea să se simtă bine.
Acestea fiind spuse, nu părea interesată deloc de ceea ce
învăţasem de la Felurian. N-o pasiona prea mult jocul iederei
şi în timp ce-i plăcea o mie de mâini, n-avea răbdare şi de
obicei ajungeau să fie un fel de şaptezeci şi cinci de mâini. În
general, de îndată ce ne trăgeam sufletul, Vashet îşi lega
hainele roşii de mercenar şi-mi amintea că dacă uitam să
răsucesc călcâiul în afară, n-aveam să fiu niciodată în
măsură să lovesc mai tare decât un băiat de şase ani.
•••
Nu tot timpul îl petreceam antrenându-mă cu Vashet. Când
era ocupată, mă punea să practic ketanul, să mă gândesc la
lethani sau să mă uit la antrenamentul altor elevi.
Au fost câteva după-amiezi sau seri când Vashet pur şi
simplu m-a trimis să mă plimb. Aşa că am explorat oraşul
din jur şi am descoperit că Haert era mult mai mare decât
crezusem la început. Diferenţa era că toate casele şi
magazinele sale nu erau înghesuite într-un nod. Erau
împrăştiate de-a lungul mai multor mile de deal stâncos.
Am găsit băile devreme. Prin asta vreau să spun că am fost
special trimis acolo de Vashet, cu instrucţiunile de a-mi
spăla duhoarea de barbar.

1782
Erau o minunăţie. O clădire întinsă din piatră, construită în
partea de sus a ceea ce m-am gândit că ar putea să fie un
izvor natural fierbinte sau nişte instalaţii minunat proiectate.
Erau camere mari pline de apă şi cămăruţe pline cu abur.
Camere cu bazine adânci pentru înmuiere, precum şi camere
cu căzi de alamă bune pentru spălat. Era chiar şi o cameră
cu o piscină suficient de mare pentru înot.
Peste tot prin clădire, ademii se amestecau fără a ţine cont de
vârstă, de sex sau de cât erau de dezbrăcaţi. Nu m-a surprins
la fel de mult cum ar fi făcut-o cu o lună în urmă, dar încă
mai trebuia să treacă ceva timp până să mă obişnuiesc.
La început mi-a fost greu să nu mă holbez la sânii femeilor
goale. Apoi, când noutatea a trecut, mi-a fost greu să nu mă
holbez la cicatricele care traversau corpurile mercenarilor.
Era uşor să-mi dau seama cine purta haine roşii chiar şi
atunci când erau dezbrăcaţi.
Decât să mă lupt cu tendinţa de a rămâne cu gura căscată,
am considerat că ar fi mai uşor să merg dimineaţa devreme
sau seara târziu, când băile erau în mare parte goale. Nu era
greu să vin şi să plec la ore ciudate, pentru că n-aveau lacăt
la uşă. Erau deschise la orice oră, pentru oricine voia să le
folosească. Săpunul şi lumânările şi prosoapele erau la
îndemână. Vashet mi-a spus că băile erau întreţinute de
şcoală.
Am găsit fierăria urmând zgomotul fierului lovit. Bărbatul
care lucra acolo era plăcut de vorbăreţ. A fost bucuros să-mi
arate instrumentele sale şi să-mi spună numele lor în
ademică.
Odată ce am ştiut unde să mă uit, am văzut că erau semne
deasupra uşilor de la magazine. Bucăţi din lemn sculptate
sau pictate, pentru a dezvălui ce se vindea înăuntru: pâine,
ierburi, butoaie… Niciunul dintre semne n-avea cuvinte, spre
norocul meu, pentru că n-aveam nicio idee cum să citesc în
ademică.
Am vizitat o farmacie, unde mi s-a spus că nu sunt bine-
venit, şi un croitor, unde am fost întâmpinat cu căldură. Mi-
am cheltuit o parte din cei trei regali pe care-i furasem

1783
pentru a-mi cumpăra două rânduri de haine noi, pentru că
pe cele pe care le purtam se vedea trecerea timpului. Mi-am
cumpărat cămăşi şi pantaloni de culori şterse, după moda
locală, sperând că m-ar putea ajuta să mă integrez un pic
mai bine.
Mi-am petrecut, de asemenea, multe ore privind copacul-
sabie. La început, am făcut-o sub îndrumarea lui Vashet, dar
n-a trecut mult şi m-am trezit din nou atras de el când am
avut puţin timp de pierdut. Mişcările sale erau hipnotice,
reconfortante. Câteodată părea că ramurile scriu pe cer,
ortografiind numele vântului.
•••
Ţinându-se de cuvânt, Vashet mi-a găsit un partener de
antrenament.
— O cheamă Celean, mi-a spus Vashet la micul dejun. Prima
întâlnire va fi la copacul-sabie, la prânz. Ar trebui să foloseşti
dimineaţa asta ca să te pregăteşti cum crezi mai bine.
În sfârşit. O şansă să arăt de ce sunt în stare. O şansă de a-
mi compara abilităţile cu cineva de nivelul meu de
îndemânare. Un concurs adevărat.
Am fost la copacul-sabie devreme, desigur, şi când le-am
văzut prima oară apropiindu-se, am avut un moment de
panică atunci când am crezut că persoana de statură mică
de lângă Vashet era Penthe, femeia care o bătuse pe Shehyn.
Apoi mi-am dat seama că nu putea fi Penthe. Persoana care
se apropia cu Vashet era scundă, dar vântul dezvăluia un
corp drept, zvelt, fără niciuna dintre curbele lui Penthe. Ba
mai mult, purta o cămaşă de un galben strălucitor, nu roşul
mercenarilor.
Mi-am controlat un junghi de dezamăgire, chiar dacă ştiam
că e o prostie. Vashet îmi spusese că găsise un adversar
potrivit pentru mine. Evident, nu putea fi cineva care luase
deja roşul.
Încă se apropiau şi entuziasmul meu s-a scurs şi a murit.
Era o fetiţă. Nici măcar o tânără de 14 ani sau aşa ceva. Era
o fetiţă care nu cred că avea mai mult de 10 ani. Era slabă ca
o nuia şi atât de scundă, încât capul ei abia îmi ajungea

1784
până la piept. Ochii cenuşii erau imenşi pe faţa ei mică.
Eram umilit. M-am abţinut să nu protestez doar pentru că
ştiam că Vashet ar fi considerat asta teribil de nepoliticos.
— Celean, el e Kvothe, a zis Vashet în ademică.
Fetiţa m-a privit din cap până-n picioare, pentru a-şi face o
părere despre mine, apoi a făcut inconştient o jumătate de
pas mai aproape. Un compliment. Mă considera o ameninţare
destul de mare şi voia să fie destul de aproape pentru a mă
putea lovi dacă era nevoie. Stătea mai aproape decât ar fi
făcut-o un adult, pentru că era mai scundă.
Salut politicos, am gesticulat.
Celean mi-a întors gestul. S-ar putea să fi fost imaginaţia
mea de vină, dar mi s-a părut că unghiul mâinilor ei sugera
un salut politicos nesubordonat.
Dacă Vashet a văzut asta, n-a făcut niciun comentariu.
— Vreau ca voi doi să vă luptaţi.
Celean m-a privit din nou, faţa ei îngustă având
impasibilitatea tipică ademilor. Vântul i-a suflat prin păr şi
am văzut o tăietură pe jumătate vindecată plecând de mai
sus de sprâncene în sus spre păr.
— De ce? a întrebat fata calm.
Nu părea să-i fie frică. Părea mai degrabă că nu se putea
gândi nici la cel mai mic motiv pentru care ar vrea să se lupte
cu mine.
— Pentru că există lucruri pe care le puteţi învăţa unul de la
altul, a spus Vashet. Şi pentru că aşa spun eu.
Vashet mi-a făcut semn: Participă.
— Ketanul lui Celean e cu totul excepţional. Are ani de
experienţă şi poate face faţă la oricare două fete ca ea.
Vashet a bătut-o pe Celean de două ori pe umăr. Atenţie.
— Kvothe, pe de altă parte, e nou în ketan şi are multe de
învăţat. Dar el e mai puternic decât tine şi mai înalt şi cu
detentă mai bună. Şi are şi viclenia unui barbar.
M-am uitat la Vashet, nefiind sigur dacă râdea de mine sau
nu.
— De asemenea, a continuat Vashet către Celean, e foarte
probabil că vei avea înălţimea mamei tale atunci când te vei

1785
face mare, aşa că va trebui să exersezi lupta împotriva celor
mai mari decât tine. Participă. În cele din urmă, el e începător
cu limba noastră, iar pentru asta nu-ţi vei bate joc de el.
Fata a dat din cap. Am observat că Vashet n-a precizat că nu
trebuie să fiu batjocorit pentru alte motive.
Vashet s-a îndreptat şi a vorbit formal.
— Fără intenţie de a răni.
A ridicat degetele, marcând regulile pe care mi le-a predat
când am început lupta cu mâinile.
— Puteţi lovi puternic, dar nu cu răutate. Fiţi atenţi la cap şi
la gât şi nu loviţi în ochi. Fiecare e răspunzător de siguranţa
celuilalt. Dacă unul dintre voi îl imobilizează pe celălalt, va
încerca să menţină. Semnalaţi corect şi marcaţi sfârşitul
meciului.
— Ştiu asta, a zis Celean.
Iritare.
— Se impune repetarea, a spus Vashet.
Mustrare fermă.
— Pierderea luptei e de iertat. Pierderea cumpătului nu. Ăsta
e motivul pentru care te-am adus aici în locul vreunui
băieţel. Am ales greşit?
Celean a privit în jos. Regret şi scuze. Acceptare jenată.
Vashet ni s-a adresat amândurora.
— Rănirea celuilalt din imprudenţă nu face parte din lethani.
Eu nu vedeam nici cum bătutul unei fete de 10 ani făcea
parte din lethani, dar ştiam că e mai bine să tac.
Şi cu asta Vashet ne-a lăsat singuri, mergând spre o bancă
de piatră la aproximativ zece metri distanţă, unde stătea o
altă femeie îmbrăcată în roşu mercenar. Celean a făcut un
gest complicat, pe care nu l-am recunoscut, spre Vashet,
care era cu spatele.
Apoi, fata s-a întors cu faţa la mine, privindu-mă din cap
până-n picioare.
— Eşti primul barbar cu care lupt, a zis ea după o vreme.
Toţi sunteţi roşii? a ridicat ea mâna spre propriul păr pentru
a clarifica ce-a vrut să zică.
Am clătinat din cap.

1786
— Nu prea mulţi.
A ezitat, apoi a întins mâna.
— Pot să-l ating?
Aproape am zâmbit din cauza asta, dar m-am abţinut. Mi-am
aplecat puţin capul, cât să poată ajunge.
Celean şi-a trecut mâna prin părul meu, apoi a frecat câteva
fire între degetul mare şi cel arătător.
— E moale.
A râs uşor.
— Dar arată ca metalul.
Mi-a dat drumul la păr şi s-a tras din nou înapoi, la o
distanţă formală. A gesticulat mulţumiri politicoase, apoi şi-a
ridicat mâinile.
— Eşti gata?
Am dat din cap nesigur, ridicându-mi şi eu mâinile.
Nu eram pregătit. Celean s-a aruncat în faţă, prinzându-mă
cu talpa jos. Braţul ei s-a alungit într-un pumn direct spre
vintrea mea. M-am ghemuit din instinct, ca să mă lovească în
stomac în schimb.
Din fericire, la acel moment ştiam cum să încasez un pumn
şi o lună de antrenament greu făcuse ca stomacul meu să fie
plin de muşchi. Totuşi, s-a simţit ca şi cum cineva ar fi
aruncat cu o piatră în mine şi am ştiut că până la cină voi
avea o vânătaie.
M-am ridicat în picioare şi am lovit-o exploziv. Am vrut să
văd cât era de fricoasă şi am sperat s-o fac să se tragă înapoi,
ca să mă pot echilibra şi să-mi folosesc mai bine lungimea
braţului.
S-a dovedit că Celean nu era deloc fricoasă. Nu s-a tras în
spate, în schimb, s-a dat pe după piciorul meu şi m-a lovit
drept în nodul gros de muşchi de deasupra genunchiului.
Aşa, n-am avut ce face altceva decât să mă clatin când
piciorul mi-a venit înapoi, dezechilibrându-mă, cu Celean
suficient de aproape pentru a se căţăra pe mine dacă voia.
Şi-a împreunat mâinile, şi-a fixat picioarele şi m-a lovit cu
Treieratul Grâului. Vigoarea loviturii m-a dat pe spate. Având
în vedere iarba deasă, n-a fost o aterizare dură. M-am dat

1787
peste cap pentru a obţine o oarecare distanţă şi m-am ridicat
din nou în picioare. Celean m-a urmărit şi a făcut Fulgerul
Aruncat.
A fost rapidă, dar eu aveam picioarele mai lungi şi am reuşit
să mă îndepărtez sau să blochez tot ce încerca să facă. S-a
făcut că mă loveşte cu piciorul şi am căzut în capcană,
oferindu-i posibilitatea de a mă lovi chiar deasupra
genunchiului, în acelaşi loc ca mai devreme. A durut, dar de
data asta nu m-am clătinat, în schimb am păşit deoparte şi
m-am îndepărtat.
Încă s-a ţinut după mine, neobosită şi nerăbdătoare. Şi, în
grabă, a lăsat o parte descoperită.
Dar în ciuda vânătăilor şi a căzăturii pe care mi le produsese,
n-am putut să lovesc o fetiţă atât de mică. Ştiam cât de
puternic puteam să-i lovesc pe Tempi sau pe Vashet. Dar
Celean era firavă ca o crenguţă. Mi-am făcut griji că aş fi
putut s-o rănesc. Nu zisese Vashet că eram răspunzători
pentru siguranţa celuilalt?
Aşa că, în schimb, am apucat-o în Fierul Ascendent. Am
ratat-o cu mâna stângă, dar degetele lungi, puternice, ale
mâinii mele drepte s-au înfăşurat în jurul încheieturii ei
subţiri. N-am prins-o cât s-o fac să cedeze, dar acum era un
joc de putere şi nu-l puteam pierde. O ţineam deja de
încheietură, nu mai rămăsese decât să-i prind umărul şi s-o
ţin în Ursul Adormit înainte de…
Celean a făcut Leul Evadat. Dar nu era versiunea pe care o
învăţasem eu. A ei folosea ambele mâini, lovind şi răsucind
atât de repede, încât mâna m-a usturat şi s-a golit înainte să-
mi dau seama. Apoi, mi-a apucat încheietura şi a tras,
lovindu-mă în picior cu o mişcare fluidă. M-am aplecat, m-
am încovoiat, iar ea m-a întins plat la pământ.
Această aterizare n-a fost moale, semănând mai mult cu o
cădere iritantă pe iarbă. Nu m-a năucit complet, dar asta n-a
contat, pentru că Celean pur şi simplu a venit şi m-a lovit de
două ori în cap. Demonstrându-mi că, dacă ar fi vrut, m-ar fi
putut lăsa cu uşurinţă inconştient.
M-am rostogolit pentru a sta în fund, cu dureri în mai multe

1788
locuri şi cu mândria rănită. Totuşi nu grav rănită. Timpul
petrecut cu Tempi şi Vashet mă învăţase să apreciez
măiestria, iar ketanul lui Celean era cu adevărat excelent.
— N-am mai văzut versiunea asta din Leul Evadat, am zis.
Celean a zâmbit. Era doar un zâmbet mic, dar tot a arătat o
părticică din dinţii ei albi. În lumea impasibilităţii ademe, era
ca soarele apărând din spatele unui nor.
— Asta e a mea, a zis ea.
Mândrie extremă.
— Eu am inventat-o. Nu sunt suficient de puternică pentru a
folosi Leul Evadat normal împotriva mamei mele sau a cuiva
de mărimea ta.
— Vrei să mi-o arăţi? am întrebat.
Celean a ezitat, apoi a dat din cap şi a păşit în faţă,
întinzându-şi mâna.
— Apucă-mă de încheietură.
I-am luat mâna, strângând ferm, dar fără înverşunare.
A făcut-o din nou, ca pe un truc magic. Ambele ei mâini s-au
mişcat ca într-o avalanşă şi am fost lăsat cu mâna goală
usturându-mă.
Am apucat-o din nou. Amuzament.
— Am ochi lenţi de barbar. Poţi s-o faci din nou, ca s-o pot
învăţa?
Celean s-a dat înapoi, ridicând din umeri. Indiferenţă.
— Sunt profesoara ta? Ar trebui să dau ceva de-al meu unui
barbar care nici măcar nu mă poate lovi în luptă?
Şi-a ridicat bărbia şi a privit spre copacul-sabie care se
învârtea, dar ochii ei s-au aruncat înapoi la mine, jucăuşi.
Am chicotit şi am revenit în picioare, ridicându-mi din nou
mâinile.
A râs şi s-a întors cu faţa la mine.
— Hai!
De data asta eram gata şi ştiam de ce era în stare Celean. Nu
era o floare delicată. Era rapidă şi neînfricată şi agresivă.
Aşa că m-am pus în ofensivă, profitând de braţele şi
picioarele mele lungi. Am lovit cu Fecioara Dansând, dar a
sărit într-o parte. Nu. Ar fi mai bine să spunem că a culisat

1789
într-o parte, niciodată nu şi-a compromis echilibrul, nici
măcar puţin, picioarele ei ţesând lin prin iarba înaltă.
Apoi a schimbat brusc direcţia, prinzându-mă între paşi şi
uşor fără echilibru. S-a făcut că-mi dă un pumn în vintre,
apoi m-a dezechilibrat cu Rotirea Pietrei de Moară. M-am
împiedicat, dar am reuşit să rămân în picioare.
Am încercat să-mi recapăt echilibrul, dar m-a atins din nou
cu Rotirea Pietrei de Moară. Şi din nou. De fiecare dată
împingându-mă câţiva centimetri, dar m-a ţinut într-o
retragere împiedicată neajutorată până când a reuşit să-şi
planteze piciorul în spatele meu, punându-mi piedică şi
trântindu-mă lat pe spate.
Înainte de a lovi pământul deja mă apucase de încheietură şi
n-a trecut mult până să-mi ţină braţul ferm blocat în Iedera
pe Stejar. Mi-a presat faţa pe iarbă, în timp ce mă presa
inconfortabil pe încheietură şi pe umăr.
Pentru o secundă am vrut să încerc să mă eliberez, dar
numai pentru o secundă. Eram mai puternic decât ea, dar
poziţii cum ar fi Iedera pe Stejar şi Ursul Adormit sunt
gândite pentru a pune presiune pe părţile fragile ale corpului.
N-ai nevoie de o putere mare pentru a ataca ramura.
— Mă predau, am zis.
Asta e mai uşor de zis în ademică: Veh. Un sunet uşor de
scos când eşti zăpăcit, obosit sau ai dureri. În ultima vreme
pentru mine devenise o obişnuinţă să spun asta.
Celean m-a eliberat şi s-a dat deoparte, privindu-mă în timp
ce mă ridicam.
— Chiar nu eşti foarte bun, a zis ea cu o onestitate brutală.
— Nu sunt obişnuit să lovesc fetiţe, am zis.
— Cum te-ai putea obişnui?
A râs.
— Ca să te obişnuieşti cu ceva, trebuie să-l faci din nou şi
din nou. Presupun că n-ai lovit o femeie nici măcar o dată.
Celean şi-a întins mâna. Am luat asta ca pe ceea ce speram
să fie un gest politicos, iar ea m-a ajutat să mă ridic în
picioare.
— Vreau să spun că de unde vin eu nu e bine să te lupţi cu

1790
femeile.
— Nu-nţeleg, a zis ea. Nu lasă bărbaţii să lupte în acelaşi loc
cu femeile?
— Vreau să spun că, în mare parte, femeile noastre nu luptă,
i-am explicat.
Celean şi-a rotit încheietura, deschizându-şi şi închizându-şi
mâna ca şi cum ar fi fost murdară pe palmă şi ar fi încercat
să se cureţe. Era echivalentul gestului de uimire, un fel de
încruntare confuză.
— Cum îşi îmbunătăţesc ketanul dacă nu se antrenează? a
întrebat ea.
— De unde vin eu, femeile n-au ketan.
Ochii i s-au îngustat, apoi i s-au luminat.
— Vrei să spui că au un ketan secret, a zis ea, folosind
cuvântul aturan pentru „secret”.
Deşi faţa îi era calmă, corpul ei vibra de emoţie.
— Un ketan pe care numai ele îl ştiu, iar bărbaţii n-au voie
să-l vadă.
Celean a arătat către banca unde stăteau profesoarele
noastre ignorându-ne.
— Vashet are aşa ceva. Am rugat-o de multe ori să mi-l arate,
dar nu vrea.
— Vashet ştie un altfel de ketan? am întrebat-o.
Celean a dat din cap.
— A fost instruită în calea bucuriei înainte de a veni la noi.
S-a uitat înspre ea cu faţa serioasă, ca şi cum ar fi tras
secretul din cealaltă femeie prin simpla forţă a voinţei.
— Într-o zi voi merge acolo şi-l voi învăţa. Voi merge peste tot
şi voi învăţa toate ketanurile care există. Voi învăţa căile
ascunse ale panglicii şi ale lanţului şi ale iazului în mişcare.
Voi învăţa căile bucuriei şi pasiunii şi reţinerii. Le voi avea pe
toate.
Când vorbea, Celean nu spunea asta pe un ton de fantezie
copilărească, ca şi cum ar fi visat cu ochii deschişi că
mănâncă un tort întreg. Nici nu era lăudăroasă, ca şi cum ar
fi descris un plan pus cap la cap pe cont propriu şi
considerat foarte inteligent.

1791
Celean o spunea cu o intensitate liniştită. Parcă explica pur
şi simplu cine era. Nu mie. Şi-o spunea sieşi.
S-a întors să se uite la mine.
— Voi merge şi în ţinutul tău, a zis ea. Absolut. Şi voi învăţa
ketanul barbar pe care femeile voastre îl ţin secret de voi.
— Vei fi dezamăgită, am spus. Nu vorbesc prostii. Ştiu
cuvântul pentru secret. Am vrut să spun doar că de unde vin
eu multe femei nu luptă.
Celean şi-a rotit din nou încheietura a uimire şi am ştiut că
trebuia să fiu mai clar.
— De unde vin eu, cele mai multe femei nu ridică o sabie
toată viaţa lor. Cele mai multe cresc fără să ştie cum să
lovească pe cineva cu pumnul sau cu latul mâinii. Nu ştiu de
niciun fel de ketan. Nu luptă deloc. Am subliniat ultimul
cuvânt cu o negaţie puternică.
Părea că în cele din urmă o făcusem să înţeleagă. Mă
aşteptam să pară îngrozită, dar în schimb ea pur şi simplu
stătea acolo, fără nicio expresie, cu mâinile nemişcate, ca şi
cum n-ar mai fi avut la ce să se gândească. Era ca şi cum
tocmai i-aş fi explicat că femeile de unde vin eu n-aveau
capete.
— Ele nu luptă? a întrebat ea cu îndoială. Nici cu bărbaţii,
nici între ele?
Am dat din cap.
A fost o pauză lungă de tot. Fruntea i s-a încreţit şi chiar am
putut-o vedea chinuindu-se să se împace cu această idee.
Confuzie. Panică.
— Atunci, ce fac? a zis în cele din urmă.
M-am gândit la femeile pe care le ştiam: Mola, Fela, Devi.
— Multe chestii, am zis, trebuind să improvizez cuvintele pe
care nu le cunoşteam. Pictează pietre. Cumpără şi vând bani.
Scriu în cărţi.
Celean a părut să se relaxeze când am recitat această listă,
ca şi cum s-ar fi simţit uşurată să audă că aceste femei
străine, lipsite de orice ketan, nu erau aruncate prin ţară ca
nişte cadavre dezosate.
— Vindecă bolnavii şi îngrijesc rănile. Interpretează…

1792
Aproape am spus interpretează muzică şi cântă cântece, dar
m-am oprit la timp.
— Interpretează roluri şi cultivă grâu să facă pâine.
Celean s-a gândit pentru un moment lung.
— Mai degrabă aş face aceste lucruri şi să şi lupt, a spus ea
hotărâtă.
— Unele femei aşa fac, dar pentru multe nu e considerat a fi
lethani. Am folosit expresia „a fi lethani” pentru că n-am ştiut
cum să spun „specific” în ademică.
Celean a gesticulat dispreţ ascuţit şi reproş. Am fost uimit de
cât de mult durea venind de la o fetiţă cu cămaşa ei galbenă
strălucitoare, decât o făcuse de la Tempi sau Vashet.
— Lethani e la fel peste tot, a spus ea ferm. Nu e ca vântul,
care se schimbă din loc în loc.
— Lethani e ca apa, am răspuns fără să stau pe gânduri. E
neschimbată în sine, dar se conturează pentru a se potrivi în
toate locurile. E atât râul, cât şi ploaia.
S-a uitat la mine. N-a fost o privire furioasă, dar venind de la
o ademă a avut acelaşi efect.
— Cine eşti tu să spui că lethani e ca ceva şi nu ca altceva?
— Cine eşti tu să faci la fel?
Celean m-a privit pentru un moment, cu indiciul unei linii
grave între sprâncenele ei palide. Apoi a râs şi şi-a ridicat
mâinile.
— Sunt Celean, a proclamat. Mama face parte dintr-a treia
piatră. Sunt o ademă înnăscută şi sunt cea care te va arunca
la pământ.
Era atât de bună precum spunea.

1793
 CAPITOLUL 118
Scop

M-am luptat cu Vashet, mergând înainte şi înapoi la poalele

dealurilor din Ademre.
După tot acest timp, abia mai observam vântul. Făcea parte
din peisaj la fel ca terenul denivelat de sub picioarele mele. În
unele zile era blând şi făcea ceva mai mult decât modele în
iarbă sau să-mi fluture părul în ochi. În alte zile era suficient
de puternic pentru a-mi rupe hainele de pe mine şi a mă
plesni peste piele. Venea spre tine din direcţii neaşteptate,
fără avertismente de moment, împingându-te mai ferm decât
o mână între omoplaţi.
— De ce ne petrecem atât de mult timp cu antrenamentul
meu cu mâinile? am întrebat-o pe Vashet în timp ce făceam
Ridicarea Trifoiului.
— Pentru că lupţi neglijent cu mâinile, a zis Vashet,
blocându-mă cu Apa Vânturată. Pentru că mă faci de râs de
fiecare dată când luptăm. Şi pentru că de trei din patru ori
pierzi în faţa unui copil pe jumătate cât tine.
— Dar lupta mea cu sabia e chiar mai rea, i-am spus când
am încercuit-o, căutând o deschidere.
— E mai rea, a recunoscut. Ăsta e motivul pentru care nu te
las să lupţi cu nimeni în afară de mine. Eşti prea sălbatic. Ai
putea răni pe cineva.
I-am zâmbit.
— Am crezut că ăsta e şi scopul.
Vashet s-a încruntat, apoi s-a întins lejer pentru a-mi prinde
încheietura mâinii şi umărul, răsucindu-mă în Ursul
Adormit. Mâna ei dreaptă mi-a ţinut încheietura deasupra
capului, întinzându-mi braţul într-un unghi ciudat, în timp
ce mâna stângă îmi presa ferm umărul. Neajutorat, am fost
nevoit să mă aplec de la mijloc, holbându-mă în pământ.
— Veh, am zis dându-mă bătut.
Dar Vashet nu m-a eliberat. S-a răsucit, iar presiunea pe

1794
umărul meu a crescut. Oasele mici ale încheieturii au
început să mă doară.
— Veh, am spus mai tare, crezând că nu m-a auzit.
Dar încă mă ţinea, răsucindu-mi un pic mai tare încheietura.
— Vashet?
Am încercat să-mi întorc capul să mă uit la ea, dar din acel
unghi tot ce-am putut vedea era piciorul ei.
— Dacă tot scopul e de a răni pe cineva, de ce ar trebui să-ţi
dau drumul? a zis ea.
— Nu asta am vrut să spun…
Vashet a împins mai tare şi am încetat să mai vorbesc.
— Care e scopul Ursului Adormit? a întrebat ea calm.
— De a imobiliza adversarul, am zis.
— Foarte bine.
Vashet a început să se lase în jos cu forţa lentă, implacabilă
a unui gheţar. Durerea surdă a început să se ivească în
umăr, la fel şi în încheietură.
— În curând, braţul tău va fi răsucit la umăr. Tendoanele
tale se vor întinde şi se vor desprinde de pe os. Muşchii ţi se
vor rupe şi braţul îţi va atârna într-o parte, ca o cârpă udă.
Atunci îşi va atinge scopul Ursul Adormit?
M-am zbătut un pic, pur şi simplu instinctiv. Dar asta doar a
transformat durerea arzătoare în ceva mai ascuţit şi m-am
oprit. De-a lungul formării mele, am mai fost pus în poziţii
inevitabile. De fiecare dată am fost neputincios, dar acum era
prima dată când m-am simţit cu adevărat aşa.
— Scopul Ursului Adormit e controlul, a zis Vashet calm.
Acum eşti al meu, să fac ce vreau din tine. Te pot mişca, te
pot rupe sau te pot elibera.
— Aş prefera să mă eliberezi, am spus, încercând să par mai
mult optimist decât disperat.
A făcut o pauză. Apoi a întrebat calmă.
— Care e scopul Ursului Adormit?
— Controlul.
I-am simţit mâinile eliberându-mă, iar eu m-am ridicat,
răsucindu-mi încet umărul pentru a uşura durerea.
Vashet stătea acolo, încruntându-se la mine.

1795
— Scopul e controlul. În primul rând trebuie să ai control
asupra ta. Apoi, poţi obţine controlul împrejurimilor tale.
Apoi, poţi câştiga controlul asupra oricui îţi stă în cale. Asta e
lethani.
•••
După mai bine de o lună în Haert, am început să simt că
lucrurile mergeau bine. Vashet a recunoscut că limba mi se
îmbunătăţea, felicitându-mă prin a-mi spune că vorbeam ca
un copil mai degrabă decât doar ca un imbecil.
Am continuat să mă întâlnesc cu Celean în zona cu iarbă de
lângă copacul-sabie. Abia aşteptam aceste întâlniri, în ciuda
faptului că mă bătea cu cruzime veselă de fiecare dată când
ne luptam. A fost nevoie de trei zile până când am reuşit s-o
bat.
Ăsta e un vers interesant pe care pot să-l adaug la lunga
poveste a vieţii mele, nu-i aşa?

Veniţi de ascultaţi, iar eu vă voi spune

O poveste despre fapte curajoase şi îndrăzneţe.
Despre minuni făcute de Kvothe Ne-nsângeratul,
Şi despre momentul când a luptat neînfricat
Cu o fragilă fată de nici 10 ani.
Şi ascultaţi cum s-a întâmplat,
Lovitura puternică reuşită
Care pe iarbă a trântit-o,
Şi raza de bucurie pe care el a simţit-o.

Oricât de îngrozitor ar suna, eram mândru. Şi aveam şi

motiv. Chiar Celean m-a felicitat când s-a întâmplat, părând
mai mult decât surprinsă de faptul că reuşisem. Acolo, la
umbra lungă a copacului-sabie, mi-a arătat varianta Leului
Evadat făcută cu ambele mâini, drept recompensă,
măgulindu-mă cu familiaritatea unui zâmbet neastâmpărat.
În aceeaşi zi, ne-am terminat numărul de lupte fixat mai
devreme. M-am dus să mă aşez pe o bucată de piatră din
apropiere, care era şlefuită ca un scaun confortabil. Mi-am
îngrijit loviturile din urma luptei şi m-am pregătit să privesc

1796
copacul-sabie până când se întorcea Vashet să mă ia.
Cu toate astea, Celean nu era genul care să stea şi să
aştepte. A sărit spre copacul-sabie, stând la doar câţiva metri
de unde cele mai lungi ramuri săltau şi dansau în vânt,
trimiţând în cercuri sălbatice frunzele rotunde, tăioase ca o
lamă.
Apoi şi-a coborât umerii şi s-a aruncat sub boltă, printre cele
o mie de frunze care se învârteau nebuneşte.
Eram prea speriat să strig, dar aproape m-am ridicat în
picioare înainte de-a o auzi râzând. M-am uitat la ea când s-a
aruncat şi a dansat şi s-a răsucit, corpul ei mic ferindu-se de
frunzele aruncate în vânt ca şi cum ar fi jucat leapşa.
A ajuns până la jumătatea drumului spre trunchi şi s-a oprit.
A evitat capul, s-a întins şi a lovit o frunză care altfel ar fi
tăiat-o.
Nu. N-a lovit-o pur şi simplu. A folosit Alunecarea Zăpezii.
Apoi am privit-o ducându-se mai aproape de trunchi, făcând
slalom înainte şi înapoi, pentru a se proteja. Prima dată a
folosit Fecioara Pieptănându-şi Părul, apoi Dansul De-a-
ndoaselea.
Apoi a sărit într-o parte, abandonând ketanul. S-a ghemuit şi
a alergat printr-un gol dintre frunze, făcându-şi drum spre
trunchiul copacului, lovindu-l cu palma.
Şi s-a întors printre frunze. A făcut Presarea Cidrului, s-a
ferit şi s-a răsucit şi a fugit până când a ieşit de sub boltă. N-
a strigat în triumf, cum ar fi făcut un copil din Orânduire,
dar a sărit în aer, ridicând mâinile a victorie. Apoi, încă
râzând, a făcut roata.
Fără suflare, am privit-o pe Celean jucându-se iar şi iar,
intrând şi ieşind de sub frunzele copacului care dansau. Nu
ajungea de fiecare dată la trunchi.
De două ori a fugit înapoi din calea frunzelor fără a ajunge şi
era evident chiar şi de unde eram eu că era supărată. O dată
a alunecat şi a fost nevoită să se târască din calea frunzelor.
Dar a ajuns la trunchi de patru ori, de fiecare dată
sărbătorindu-şi evadarea prin ridicarea mâinilor, râsete şi o
singură roată, perfectă.

1797
S-a oprit doar când s-a întors Vashet. Am privit de la
distanţă cum Vashet s-a repezit la fată pentru a o mustra. N-
am auzit ce se spunea, dar limbajul corpului urla. Celean
privea în jos şi îşi bălăngănea picioarele. Vashet a scuturat
dintr-un deget şi a prins-o pe fată de cap. Era genul de
mustrare pe care o primeşte orice copil. Stai departe de
grădina vecinului. Nu şicana oile lui Benton. Nu juca leapşa
printre o mie de cuţite care se învârt ale copacului sacru al
poporului tău.

1798
 CAPITOLUL 119
Mâini

Când Vashet mi-a considerat adema numai puţin jenantă,

mi-a aranjat să vorbesc cu o mână de oameni ciudaţi
împrăştiaţi prin Haert.
Era un om bătrân guraliv care învârtea un fir de mătase în
timp ce clănţănea la nesfârşit, spunând poveşti ciudate,
inutile, pe jumătate delirante. A zis o poveste despre un băiat
care şi-a pus pantofii pe cap pentru a salva o pisică de la
moarte, o alta despre o familie care jurase să mănânce un
munte piatră cu piatră. Nu le-am putut găsi niciodată vreun
sens, dar le-am ascultat politicos şi am băut berea dulce pe
care mi-a oferit-o.
M-am întâlnit cu surorile gemene care făceau lumânări şi mi-
au arătat paşii unor dansuri ciudate. Mi-am petrecut o după-
amiază cu un tăietor de lemne care a vorbit ore întregi numai
despre tăiatul lemnelor.
La început am crezut că erau membri importanţi ai
comunităţii. M-am gândit că Vashet mă pune să defilez în
faţa lor cu scopul de a arăta cât de civilizat devenisem.
Până nu mi-am petrecut dimineaţa cu Două-degete, n-am
realizat că mă trimisese la fiecare dintre aceste persoane cu
speranţa de-a învăţa ceva.
Două-degete nu era numele lui real. Abia dacă mă pot gândi
aşa la el.
Era unul dintre bucătarii de la şcoală şi îl văzusem la fiecare
masă. Mâna lui stângă era întreagă, dar dreapta îi era
schilodită, rămânându-i doar degetul mare şi cel arătător.
Vashet m-a trimis de dimineaţă şi am pregătit împreună
masa de prânz şi am vorbit. Numele lui era Naden. Mi-a spus
că petrecuse zece ani printre barbari. Ba mai mult, adusese
şcolii mai mult de două sute treizeci de talanţi de argint
înainte de-a fi rănit şi a nu mai putea lupta. A povestit
ultimele câteva întâmplări şi mi-am putut da seama că avea

1799
o mândrie aparte.
Clopotele au sunat şi oamenii s-au strecurat în sala de mese.
Naden a împărţit tocana pe care o făcusem, fierbinte şi
groasă, cu bucăţi de carne de vită şi de morcov. Eu am tăiat
felii de pâine albă caldă pentru cei care au dorit. Am
schimbat saluturi şi gesturi politicoase ocazionale cu cei care
stăteau la coadă. Am avut grijă să stabilesc numai un
contact vizual scurt şi am încercat să mă conving că era doar
o coincidenţă că numai puţină lume părea interesată de
pâine în acea zi.
Carceret a făcut un spectacol din sentimentele ei, pentru ca
toată lumea să vadă. Mai întâi a ajuns în partea din faţă a
cozii, apoi a făcut un gest larg vizibil de dezgust oribil înainte
de a pleca, lăsându-şi farfuria de lemn în urmă.
Mai târziu, împreună cu Naden am spălat farfuriile.
— Vashet mi-a spus că mânuirea sabiei progresează slab, a
zis el fără preambul. Spune că te temi prea mult pentru
mâinile tale, iar asta te face să eziţi.
Reproş ferm.
Am îngheţat din cauza asprimii vorbelor, luptându-mă cu
nevoia de a nu mă holba la mâna lui defectă. Am dat din cap,
neavând încredere să vorbesc.
S-a întors de la oala de fier pe care o freca şi a întins mâna în
faţa lui. Era un gest sfidător şi faţa lui era dură. M-am uitat
atunci, căci ar fi fost nepoliticos să-l ignor. Numai degetul
mare şi cel arătător mai rămăseseră, suficient pentru a
apuca obiectele, dar insuficient pentru vreo treabă delicată.
Jumătate din ceea ce îi mai rămăsese din mână era plină de
cicatrice încreţite.
Mi-am păstrat faţa calmă, dar mi-a fost greu. Într-un fel, mă
uitam la cea mai mare frică a mea. M-am simţit foarte
conştient de mâinile mele neschilodite şi m-am luptat cu
nevoia de a strânge pumnii sau de a le ascunde la spate.
— Au trecut doisprezece ani de când mâna asta a ţinut o
sabie, a zis Naden.
Mândrie furioasă. Regret.
— M-am gândit mult timp la lupta în care mi-am pierdut

1800
degetele. Nici măcar nu le-am pierdut în faţa unui adversar
priceput. Au căzut din cauza unui barbar ale cărui mâini
erau mai potrivite pentru o lopată decât pentru o sabie.
A îndoit cele două degete. În unele privinţe, era norocos.
Erau ademi în Haert cărora le lipseau mâini întregi sau ochi,
sau membrele de la cot sau de la genunchi.
— M-am gândit mult. Cum mi-aş fi putut salva mâna? M-am
gândit la contractul meu, de a-l proteja pe baronul ale cărui
pământuri se răsculaseră. Mă gândesc: Ce s-ar fi întâmplat
dacă n-aş fi luat acel contract? Mă gândesc: Ce s-ar fi
întâmplat dacă mi-aş fi pierdut mâna stângă? N-aş fi putut
vorbi, dar aş fi putut ţine o sabie.
Şi-a lăsat mâna să cadă.
— Dar a ţine o sabie nu e suficient. Un mercenar bun are
nevoie de două mâini. N-aş putea face Amant la Fereastră
sau Ursul Adormit doar cu una…
A ridicat din umeri.
— E luxul de a privi înapoi. O poţi face pentru totdeauna şi e
inutil. Am luat roşul cu mândrie. Am adus şcolii peste două
sute treizeci de talanţi. Eram dintr-a doua piatră şi aş fi
ajuns cu timpul la a treia.
Naden şi-a ridicat din nou mâna schilodită.
— N-aş fi putut câştiga nimic din toate astea dacă aş fi trăit
cu frica de a-mi pierde mâna. Dacă aş fi tresărit şi aş fi dat
înapoi, niciodată n-aş fi fost acceptat în Latantha. Niciodată
n-aş fi ajuns la a doua piatră. Aş fi fost întreg, dar aş fi fost
mai puţin decât sunt acum.
S-a întors şi a reînceput să spele vasele. După o clipă m-am
alăturat lui.
— E rău? l-am întrebat încet, neputându-mă abţine.
Naden n-a răspuns pentru un moment lung.
— La început, când s-a întâmplat, m-am gândit că nu e aşa
de rău. Alţii au avut răni mai grave. Alţii au murit. Eu am
fost mai norocos decât ei.
A inspirat adânc, apoi a lăsat aerul să iasă încet.
— M-am străduit să cred că nu e aşa de rău. Că viaţa mea va
continua. Dar nu. Viaţa se opreşte. Multe se pierd. Totul e

1801
pierdut.
Apoi a zis:
— Când visez, am două mâini.
Am terminat împreună de spălat vasele, împărtăşind tăcerea.
Uneori, asta e tot ce poţi împărtăşi.
•••
Celean a avut o lecţie proprie să mă înveţe. Şi anume că
există adversari care nu vor ezita să dea cu pumnul, cu
piciorul sau cu cotul direct în organele genitale.
Niciodată destul de tare cât să rănească definitiv totuşi.
Luptase toată tânăra ei viaţă şi avea controlul pe care Vachet
îl aprecia atât de mult. Asta însemna că ştia exact cât de tare
să lovească pentru a mă lăsa uimit şi ameţit, făcându-şi
victoria de necontestat.
M-am aşezat pe iarbă, alb la faţă şi îngreţoşat. După ce m-a
scos din luptă, Celean m-a bătut reconfortant pe umăr,
înainte de a pleca veselă. Fără îndoială, pentru a dansa din
nou printre ramurile aruncate în vânt ale copacului-sabie.
— Te-ai descurcat bine până la sfârşit, a zis Vashet,
aşezându-se pe pământ vizavi de mine.
N-am zis nimic. Ca la v-aţi ascunselea, speram sincer că
dacă aş fi închis ochii şi aş fi rămas nemişcat, durerea nu m-
ar mai fi găsit.
— Haide, i-am văzut lovitura, a zis Vashet dispreţuitor. N-a
fost chiar aşa de tare. Am auzit-o suspinând. Totuşi, dacă
vrei să se uite cineva la ele, ca să se asigure că sunt încă
intacte…
Am chicotit uşor. A fost o greşeală. Dureri de necrezut s-au
depănat din zona inghinală, radiind în jos, până la genunchi
şi în sus, până la stern. M-a cuprins greaţa şi am deschis
ochii pentru a mă echilibra.
— Se va dezvăţa, a zis Vashet.
— Sper, am zis printre dinţi. E un obicei scârbos.
— Nu asta am vrut să spun, a zis Vashet. Voiam să spun că
se va înălţa. Sper că atunci îşi va distribui atenţia pe tot
corpul. Acum atacă vintrea prea des. O face uşor de anticipat
şi de învins.

1802
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Pentru oricine cu un pic de isteţime.
Am închis ochii din nou.
— Fără lecţii acum, Vashet, am implorat-o. Sunt gata să
vomit micul dejun de ieri.
S-a ridicat în picioare.
— Pare momentul perfect pentru o lecţie. Ridică-te. Ar trebui
să înveţi să lupţi când eşti rănit. Asta e o abilitate nepreţuită,
iar Celean ţi-a dat şansa de-a o exersa. Ar trebui să-i
mulţumeşti.
Ştiind că era inutil să mă cert, m-am ridicat în picioare şi am
început să merg prudent spre sabia mea de antrenament.
Vashet m-a prins de umăr.
— Nu. Doar cu mâinile.
Am oftat.
— Chiar trebuie, Vashet?
A ridicat o sprânceană la mine.
— Trebuie să ce?
— Trebuie să ne concentrăm mereu asupra luptei cu
mâinile? i-am spus. Mânuirea sabiei rămâne tot mai în urmă.
— Nu sunt eu profesoara ta? a întrebat ea. Cine eşti tu să
spui ce e cel mai bine?
— Eu sunt cel care va trebui să utilizeze aceste abilităţi în
lume, am spus sarcastic. Şi în lume aş lupta mai degrabă cu
o sabie decât cu un pumn.
Vashet şi-a coborât mâinile, cu faţa goală.
— Cum aşa?
— Pentru că ceilalţi au săbii, i-am spus. Şi dacă sunt într-o
luptă, am de gând să câştig.
— E mai uşor să câştigi lupta cu o sabie? a întrebat ea.
Calmul afişat de Vashet ar fi trebuit să mă fi avertizat că
păşeam pe o gheaţă subţire în conversaţie, dar am fost
distras de durerea greţoasă care-mi radia din vintre. Deşi,
sincer, chiar dacă n-aş fi fost distras, cred că n-aş fi
observat. Mă obişnuisem cu Vashet, poate prea mult pentru
a mai fi atent.
— Desigur, am spus. Altfel de ce aş mai căra o sabie?

1803
— Asta e o întrebare bună, a zis ea. De ce poartă cineva o
sabie?
— De ce cari orice? Ca să-l poţi folosi.
Vashet m-a privit cu un dezgust sec.
— Atunci de ce ne mai chinuim să lucrăm la limba ta,
atunci?
A întrebat furioasă, întinzându-se să mă apuce de falcă,
ciupindu-mi obrajii şi deschizându-mi gura forţat, ca şi cum
aş fi fost un pacient din Clinică ce refuza medicamentul.
— De ce ai nevoie de limba asta dacă o sabie rezolvă tot? Poţi
să-mi spui?
Am încercat să mă trag în spate, dar era mai puternică decât
mine. Am încercat s-o împing, dar mi-a îndepărtat mâinile de
pe umeri ca şi cum ar fi fost ale unui copil.
Vashet mi-a eliberat faţa, apoi mi-a prins încheietura,
izbindu-mă cu propria mână peste faţă.
— De ce ai palme şi nu cuţite la capetele mâinilor tale?
Apoi mi-a eliberat încheietura şi m-a lovit tare peste faţă cu
palma.
Dacă spun că m-a pălmuit, vă veţi face o impresie greşită. N-
a fost o palmă dramatică, aşa cum vedeţi pe scenă. N-a fost
nicio palmă jignitoare şi înţepătoare pe care o doamnă în
aşteptare o dă pe pielea netedă a unui nobil prea familiar. N-
a fost nici măcar palma caracteristică unei chelneriţe care se
apără de atenţia nedorită a unui beţiv care vrea s-o apuce.
Nu. Abia dacă o puteai numi palmă. O palmă se dă cu
degetele sau cu palma. Înţeapă sau sperie. Vashet m-a lovit
cu mâna deschisă, dar în spatele acesteia era forţa braţului.
În spatele acestuia era forţa umărului.
În spatele acestuia era maşinăria complexă a şoldurilor
pivotante, a picioarelor puternice fixate pe sol şi a solului în
sine de sub ea. Era ca şi cum întreaga creaţie mă lovise prin
palma ei şi singurul motiv pentru care nu mă schilodise era
că şi în mijlocul furiei Vashet era întotdeauna în perfect
control.
Pentru că era în control, Vashet nu mi-a dislocat maxilarul şi
nici nu m-a lăsat inconştient. Dar mi-au clănţănit dinţii şi

1804
mi-au ţiuit urechile. Mi-a făcut ochii să mi se învârtă în cap
şi picioarele să mi se înmoaie şi să-mi tremure. Aş fi căzut
dacă Vashet nu m-ar fi prins de umăr.
— Crezi că te învăţ secretele sabiei ca să poţi merge în lume
şi să le foloseşti? a întrebat.
Abia mi-am da seama că ţipa. Era pentru prima dată când
auzeam un adem ridicând vocea.
— Asta crezi că facem aici?
Când m-am clătinat în strânsoarea ei, stupefiat, m-a lovit din
nou. De data asta mâna mi-a prins mai mult din nas.
Durerea a fost uimitoare, ca şi cum cineva mi-ar fi băgat o
bucată de gheaţă direct în creier. M-a scuturat din uluire,
aşa că am fost pe deplin în alertă când m-a lovit a treia oară.
Vashet m-a ţinut pentru o clipă, în timp ce lumea se
învârtea, apoi mi-a dat drumul. Am făcut un pas nesigur şi
am căzut la pământ ca o marionetă cu sforile tăiate.
Nu inconştient, dar profund ameţit.
Mi-a luat ceva timp să-mi revin. Când am fost în cele din
urmă în stare să stau în picioare, mi-am simţit detaşat şi
greoi, ca şi cum ar fi fost dezasamblat şi reasamblat într-un
mod uşor diferit.
Până m-am dezmeticit să privesc în jur, rămăsesem singur.

1805
 CAPITOLUL 120
Bunătate

Două ore mai târziu stăteam singur în sala de mese. Capul

mă durea şi obrazul mi-era fierbinte şi umflat. Îmi muşcasem
limba la un moment dat, aşa că mă durea când mâncam şi
totul avea gust de sânge. Starea mea era exact cum v-aţi
putea imagina, doar că mai rău.
Când am văzut o siluetă roşie pe banca de vizavi de mine, m-
am temut să ridic privirea. Dacă era Carceret, era de rău.
Dacă era Vashet, era chiar mai rău. Aşteptasem până când
sala de mese era aproape goală înainte de a veni să mănânc,
sperând să le evit pe amândouă. Dar, ridicând privirea, am
văzut că era Penthe, tânăra feroce care o învinsese pe
Shehyn.
— Salutare, a zis ea cu un uşor accent aturan.
Am gesticulat, salut politicos formal. Având în vedere cum mi
se derulase ziua, m-am gândit că e mai bine să fiu cât mai
atent posibil. Comentariile lui Vashet mă făcuseră să cred că
Penthe era un membru de rang înalt şi foarte respectat al
şcolii.
Cu toate astea, nu era foarte bătrână. Poate că era de vină
faţa în formă de inimă, dar nu părea mai mare de 20 de ani.
— Putem vorbi în limba ta? a întrebat ea în aturană. Ar fi o
bunătate. Am nevoie să-mi exersez vorbirea.
— Mă voi alătura cu plăcere, am zis în aturană. Vorbeşti
foarte bine. Sunt gelos. Când vorbesc eu în ademică, mă simt
mare cât un urs, tropăind în cizme grele.
Penthe a afişat un zâmbet mic, timid, apoi şi-a acoperit gura
cu mâna, roşind uşor.
— E corect să zâmbeşti?
— E corect şi politicos. Un astfel de zâmbet arată un mic
amuzament. Ceea ce e perfect, pentru că am făcut o glumiţă.
Penthe a dat mâna la o parte şi a repetat zâmbetul timid. Era
fermecătoare ca florile de primăvară. Mi-am luat o piatră de

1806
pe suflet uitându-mă la ea.
— În mod normal, aş zâmbi ca răspuns la zâmbetul tău, am
zis. Dar aici mă tem că alţii ar vedea asta ca ceva nepoliticos.
— Te rog, a zis ea, făcând o serie de gesturi destul de largi
pentru ca oricine să le vadă.
Invitaţie curajoasă. Rugăminte imploratoare. Bun venit
familiar.
— Trebuie să exersez.
Am zâmbit, deşi nu la fel de mult cum aş fi făcut de obicei.
Parţial din prudenţă şi parţial pentru că mă durea faţa.
— Ce bine e să zâmbesc din nou, am zis.
— Mi-e teamă să zâmbesc.
A început să gesticuleze şi s-a oprit. Expresia ei s-a
schimbat, ochii i s-au îngustat puţin, ca şi cum ar fi fost
iritată.
— Asta? am întrebat-o, gesticulând îngrijorare uşoară.
A dat din cap.
— Cum faci asta cu faţa?
— Cam aşa, am împreunat uşor sprâncenele. De asemenea,
ca femeie, aş face asta, mi-am strâns buzele uşor. Aş face
asta ca bărbat.
Am tras buzele în jos, cu o încruntare mică în schimb.
Penthe s-a uitat la mine fără expresie. Înmărmurire.
— E diferit pentru bărbaţi şi femei? a întrebat ea,
neîncrederea strecurându-se în tonul ei.
— Numai o parte, am liniştit-o. Şi numai puţin.
— Sunt atât de multe, a zis ea, permiţându-şi o notă de
disperare în voce. Oricine ştie la el în familie ce înseamnă
fiecare mică mişcare a feţei. Tu ai crescut privind. Ştii tot ce
se petrece în ei. În acei prieteni de vârsta ta, înainte de a şti
că e mai bine să nu zâmbeşti din orice. E mai uşor cu ei. Dar
asta…
A clătinat din cap.
— Cum îşi poate aminti cineva când e bine să-şi arate dinţii?
Cât de des ar trebui să menţin contactul vizual?
— Înţeleg, am zis. Eu îmi vorbesc foarte bine limba. Pot face
cele mai isteţe jocuri de cuvinte. Dar aici e inutil.

1807
Am oftat.
— E foarte greu să-mi menţin faţa nemişcată. Mă simt ca şi
cum mi-aş ţine tot timpul respiraţia.
— Nu întotdeauna, a zis ea. Nu avem întotdeauna faţa
nemişcată. Când eşti cu…
A amuţit, apoi a gesticulat repede, scuze.
— Nu am niciuna aproape, am zis.
Regret blajin.
— Am sperat să mă apropii de Vashet, dar mă tem că astăzi
am stricat tot.
Penthe a dat din cap.
— Am văzut.
S-a întins şi şi-a dus degetul mare de-a lungul părţii laterale
a feţei mele. Am simţit răceală pe umflătură.
— Trebuie s-o fi înfuriat foarte rău.
— Îmi dau seama de asta de la ţiuitul din urechi, am zis.
Penthe a clătinat din cap.
— Nu. Semnele tale.
A arătat pe faţa ei de data asta.
— La altcineva ar putea fi o greşeală, dar Vashet nu le-ar lăsa
dacă n-ar vrea ca toată lumea să le vadă.
Stomacul mi s-a întors pe dos şi mâna mi s-a dus inconştient
la faţă. Desigur. Nu era o simplă pedeapsă. Era un mesaj
către toţi ademre.
— Ce fraier sunt, am zis încet. Nu mi-am dat seama până
acum.
Am mâncat în linişte timp de câteva minute, înainte de-a o
întreba.
— De ce ai venit să stai cu mine azi?
— Când te-am văzut azi, m-am gândit că am auzit multă
lume vorbind despre tine. Dar personal nu ştiam nimic
despre tine.
O pauză.
— Şi ce spun alţii? am zis cu un mic zâmbet crispat.
S-a întins să-mi atingă colţul gurii cu vârful degetelor.
— Asta, a zis ea. Ce e zâmbetul îndoit?
Batjocură blândă, am gesticulat ca explicaţie.

1808
— Dar pentru mine, nu pentru tine. Pot să ghicesc ce se
spune.
— Nu totul e de rău, a zis ea cu blândeţe.
Penthe s-a uitat la mine şi m-a privit în ochi. Erau imenşi pe
faţa ei mică, un cenuşiu uşor mai închis decât de obicei.
Erau atât de luminoşi şi de limpezi, că atunci când a zâmbit
priveliştea aproape mi-a frânt inima. Am simţit lacrimi în
ochi şi am privit repede în jos, jenat.
— O! a zis ea încet, gesticulând repede, scuze nefericite. Nu.
Greşesc în legătură cu zâmbetul şi contactul meu vizual. Am
vrut să fac asta.
Încurajare blândă.
— Ai toate motivele să zâmbeşti, i-am zis fără să ridic
privirea, clipind furios în încercarea de a-mi îndepărta
lacrimile. E o bunătate neaşteptată într-o zi când nu merit
aşa ceva. Eşti prima care a vorbit cu mine din proprie
iniţiativă. Şi e o dulceaţă pe faţa ta care îmi frânge inima.
Am gesticulat recunoştinţa cu mâna stângă, bucuros că nu
era nevoie să-mi ridic ochii pentru a-i arăta ce simt.
Mâna ei stângă a trecut peste masă şi a apucat-o pe-a mea.
Apoi mi-a întors mâna cu faţa în sus şi m-a apăsat
reconfortant încet în palmă.
Am ridicat privirea şi i-am oferit ceea ce am sperat să fie un
zâmbet liniştitor.
L-a oglindit aproape întocmai, apoi şi-a acoperit gura din
nou.
— Mi-am menţinut îngrijorarea în zâmbet.
— N-ar trebui. Ai gura perfectă pentru zâmbit.
Penthe s-a uitat la mine din nou, ochii ei întâlnindu-i pe-ai
mei pentru o clipă, înainte de-a se feri.
— Adevărat?
Am dat din cap.
— În limba mea, e o gură despre care aş scrie un…
Am tăcut, transpirând un pic când am realizat că aproape
am zis „cântec”.
— Poem? a sugerat ea ajutându-mă.
— Da, am zis repede. E un zâmbet demn de un poem.

1809
— Atunci, fă unul, a zis ea. În limba mea.
— Nu, am zis repede. Ar fi poemul unui urs. Prea stângaci
pentru tine.
Asta doar a părut s-o impulsioneze şi ochii ei au devenit
dornici.
— Fă-l. Dacă e stângaci, mă va face să mă simt mai bine cu
poticnirea mea.
— Dacă-l fac, va trebui să faci şi tu unul, am ameninţat-o. În
limba mea.
Am crezut că o va speria, dar după numai un moment de
ezitare a dat din cap.
M-am gândit la singurul poem ademic pe care îl auzisem:
câteva fragmente din vechiul fuior de mătase şi bucata din
povestea lui Shehyn pe care o zisese despre arcaş. N-aveam
prea multe la îndemână.
M-am gândit la cuvintele pe care le ştiam, la sunetele
acestora. Am simţit brusc lipsa lăutei. De-asta avem muzică,
la urma urmelor. Cuvintele nu pot face întotdeauna treaba de
care avem nevoie. Muzica e acolo atunci când cuvintele nu
reuşesc să spună tot.
În cele din urmă m-am uitat în jur emoţionat, bucuros că nu
erau decât o mână de oameni împrăştiaţi în sala de mese. M-
am aplecat spre ea şi am zis:

Penthe cu două arme

Dar nicio sabie în mână,
Gura ei ca o floare se arcuieşte,
Şi o inimă de la zece paşi răneşte.

A zâmbit din nou şi a fost aşa cum am zis. Am simţit

ascuţimea acestuia în piept. Felurian avea un zâmbet
frumos, dar era bătrân şi cunoscător.
Zâmbetul lui Penthe era strălucitor ca un bănuţ nou. Era ca
apa rece pe inima mea uscată, obosită.
Zâmbetul dulce al unei tinere. Nimic nu e mai bun în lume.
Valorează mai mult decât sarea. Ceva în noi se îmbolnăveşte
şi moare fără el. Sunt sigur de asta. Ceva atât de simplu. Cât

1810
de ciudat. Cât de minunat şi de ciudat.
Penthe a închis ochii pentru o clipă, gura trecând în tăcere
când şi-a ales cuvintele pentru poemul ei.
Apoi a deschis ochii şi a vorbit în aturană.

Arzând ca o crenguţă,
Kvothe vorbeşte.
Dar gura care ameninţă cizmele dezvăluie un urs dănţuind.

Am zâmbit suficient de larg cât să mă doară faţa.

— E minunat, am zis sincer. E primul poem pe care l-a făcut
cineva vreodată pentru mine.
•••
După conversaţia cu Penthe, m-am simţit mult mai bine. Nu
eram sigur dacă flirtasem sau nu, dar nu prea conta. Era
suficient pentru mine să ştiu că exista cel puţin o persoană
în Haert care nu mă voia mort.
M-am dus acasă la Vashet, cum făceam de obicei după mese.
Jumătate din mine spera să mă salute, zâmbind şi
sarcastică, lăsând în urmă neplăcerile de dimineaţă. Cealaltă
jumătate din mine se temea că va refuza să-mi vorbească.
Când am ajuns pe deal, am văzut-o stând pe o bancă de
lemn din faţa uşii. S-a rezemat de peretele de piatră aspră al
casei sale, ca şi cum se bucura pur şi simplu de soarele
după-amiezii. Am inspirat adânc şi am lăsat aerul să iasă,
relaxându-mă.
Dar, ajungând mai aproape, i-am văzut faţa. Nu era
zâmbitoare. Nici nu purta masca ademă impasibilă. M-a
privit apropiindu-mă, cu expresia sumbră a unui călău.
Am vorbit imediat cum m-am apropiat.
— Vashet, am zis cu sinceritate. Eu…
Încă şezând, Vashet a ridicat mâna şi m-am oprit din vorbit
atât de repede, de parcă m-ar fi lovit peste gură.
— Scuzele acum au o importanţă mică, a zis ea cu vocea
plată şi rece. Orice ai spune în acest moment nu poate fi de
încredere. Ştii că sunt de-a dreptul furioasă, aşa că eşti
copleşit de frică. Asta înseamnă că nu pot avea încredere în

1811
niciun cuvânt pe care l-ai spune, pentru că vine din frică.
Eşti isteţ şi fermecător şi mincinos. Ştiu că poţi supune
lumea cu vorbele tale. Aşa că nu voi asculta.
Şi-a schimbat poziţia pe bancă, apoi a continuat.
— La început am observat o blândeţe în tine. Asta e ceva rar
la cineva atât de tânăr şi a contribuit mult în a mă convinge
că meriţi să-ţi predau. Dar, pe măsură ce zilele trec, zăresc
altceva. Alte feţe, departe de-a fi blânde. Le-am respins, ca pe
sclipiri de lumină falsă, gândindu-mă la ele ca la laudele
unui tânăr sau ca la glumele ciudate ale unui barbar. Dar
astăzi, când ai vorbit, mi s-a relevat că blândeţea a fost o
mască. Şi celălalt chip pe jumătate văzut, acest lucru
întunecat şi nemilos care e adevărata faţă ascunsă dedesubt.
Vashet m-a privit lung.
— E ceva tulburător în tine. Shehyn a văzut-o în conversaţiile
voastre. Nu e o lipsă de lethani. Dar asta mă nelinişte mai
mult. Asta înseamnă că există în tine ceva mai adânc decât
lethani. Ceva ce lethani nu poate repara.
M-a privit în ochi.
— Dacă aşa e, atunci am greşit că te-am învăţat. Dacă ai fost
suficient de isteţ să-mi arăţi o faţă falsă atât de mult timp,
atunci eşti un pericol nu numai pentru şcoală. Dacă aşa e,
atunci Carceret are dreptate şi ar trebui să fii ucis rapid
pentru siguranţa tuturor celor implicaţi.
Vashet s-a ridicat în picioare, mişcându-se ca şi cum ar fi
fost foarte obosită.
— Asta am gândit azi. Şi voi continua să mă gândesc nişte
ore lungi în seara asta. Mâine voi decide. Foloseşte acest timp
pentru a-ţi pune gândurile în ordine şi fă toate pregătirile
care crezi că te vor ajuta.
Apoi, fără a mă privi în ochi, s-a întors şi a intrat în casă,
închizând uşa încet în spatele ei.
•••
Pentru o vreme, am rătăcit fără ţintă. M-am dus să mă uit la
copacul-sabie, sperând că o voi găsi acolo pe Celean, dar nu
era nicăieri. Privitul copacului în sine n-a făcut nimic pentru
a mă calma. Nu în acea zi.

1812
Aşa că m-am dus la băi, unde m-am scăldat trist. După
aceea, într-una din oglinzile împrăştiate prin cămăruţe, mi-
am văzut faţa după ce mă lovise Vashet. Jumătate din faţă
era roşie şi umflată, cu vânătăi începând să se împestriţeze
albastru şi galben în jurul tâmplei şi al maxilarului. Se
vedeau, de asemenea, începuturile unui ochi profund
înnegrit.
Când m-am holbat la mine în oglindă, am simţit o uşoară
furie pâlpâindu-mi adânc în burtă. Am decis că obosisem să
aştept neputincios în timp ce alţii decideau dacă puteam să
vin sau să plec. Le-am jucat jocul, le-am învăţat limba, am
fost deosebit de politicos, şi în schimb eram tratat ca un
câine. Am fost bătut, batjocorit şi ameninţat cu moartea şi
mai rău. Mă săturasem.
Aşa că am pornit încet spre Haert. Le-am vizitat pe surorile
gemene, pe fierarul vorbăreţ şi pe croitorul de unde-mi
cumpărasem hainele. Am stat de vorbă prieteneşte, pierzând
timpul, punând întrebări şi prefăcându-mă că nu arătam ca
şi cum cineva mă bătuse până mă lăsase inconştient cu
câteva ore în urmă.
Pregătirile mele au durat mult timp. Am pierdut cina, iar
cerul se întunecase când m-am întors la şcoală. M-am dus
direct în camera mea şi am închis uşa după mine.
Apoi mi-am golit pe pat conţinutul buzunarelor, unele chestii
cumpărate, unele furate. Două lumânări de calitate, moi, din
ceară de albine. Un ciob lung de oţel friabil, de la o sabie
prost făcută. Un mosor cu fir roşu ca sângele. O sticluţă cu
dop plină cu apă de la băi.
Pe ultima am strâns-o tare în pumn. Cei mai mulţi oameni
nu înţeleg cât de multă căldură păstrează apa în interiorul ei.
Ăsta e motivul pentru care durează atât de mult să fiarbă. În
ciuda faptului că iazul cu apă fierbinte din care o scosesem
era la mai mult de o milă distanţă, ce ţineam în mână era
mai bun în practicarea magiei simpatetice decât un cărbune
aprins. Această apă avea în ea foc.
M-am gândit la Penthe cu un junghi de regret. Apoi am luat o
lumânare şi am început s-o răsucesc în mână, încălzind-o cu

1813
propria piele, înmuind ceara şi începând s-o modelez în
formă de păpuşă.
Am stat în camera mea, având gânduri negre pe măsură ce
ultima lumină se stingea pe cer. M-am uitat la obiectele pe
care le adunasem şi am ştiut adânc în sinea mea că uneori o
situaţie devine atât de încurcată, încât cuvintele sunt de
prisos. Ce altă opţiune aveam acum, că mă părăsiseră
cuvintele? Ce mai avem atunci când ne părăsesc cuvintele?

1814
 CAPITOLUL 121
Când vorbele dau greş

Era destul de târziu în noapte când m-am apropiat de casa

lui Vashet, dar se vedea lumina lumânărilor pâlpâind la
fereastra ei. Nu m-am îndoit că m-ar fi ucis sau m-ar fi
schilodit pentru binele tuturor celor din Ademre, dar pentru
Vashet calitatea principală era atenţia. Ar fi stat mai întâi să
cântărească situaţia peste noapte.
Cu mâna goală, am bătut încet la uşa ei. După o clipă, a
deschis-o.
Încă purta hainele roşii de mercenar, dar îndepărtase toate
şireturile de mătase care i le ţinea strânse pe corp. Ochii îi
erau obosiţi.
Gura i s-a subţiat când m-a văzut stând acolo şi am ştiut că
dacă aş fi vorbit, ar fi refuzat să mă asculte. Aşa că am
gesticulat rugăminte şi am păşit înapoi, în afara luminii
lumânărilor şi în întuneric. O cunoşteam destul de bine în
acel moment pentru a fi sigur de curiozitatea ei. Ochii i s-au
îngustat suspicioşi când m-am tras deoparte, dar după un
moment de ezitare m-a urmat. Nu şi-a luat sabia cu ea.
Cerul era senin în noapte şi luna ne-a luminat drumul. Am
condus-o sus pe dealuri, departe de şcoală, departe de casele
împrăştiate şi de magazinele din Haert.
Am mers mai mult de două mile înainte de a ajunge la locul
pe care îl alesesem. O mică livadă de pomi, unde un morman
înalt de piatră ţinea orice zgomot departe de oraşul adormit.
Lumina lunii cădea pieziş printre copaci, dezvăluind forme
întunecate într-un mic spaţiu liber ascuns printre pietre.
Erau acolo două băncuţe de lemn. Am luat-o blând de braţ
pe Vashet şi am îndrumat-o unde să stea.
Mişcându-mă încet, am băgat mâna în umbra profundă ferită
de vânt a unui pom din apropiere şi mi-am scos shaedul. L-
am atârnat cu atenţie pe o ramură joasă, astfel încât să fie ca
o perdea întunecată între noi.

1815
Apoi m-am aşezat pe cealaltă bancă, m-am aplecat şi am
desfăcut încuietorile de la cutia lăutei mele. După ce toate s-
au deschis, lăuta a scos o zdrăngănitură armonioasă
familiară, ca şi cum ar fi fost dornică să se elibereze.
Am scos-o şi am început să cânt încet.
Ascunsesem o bucată de pânză în interiorul lăutei, ca să
înmoaie sunetul, nedorind să se audă peste dealurile
stâncoase. Şi am împletit o parte din firul roşu printre corzi.
Într-un fel pentru a le ţine să nu sune prea tare şi într-un fel
în speranţa disperată că mi-ar putea aduce noroc.
Am început cu În fierăria satului. N-am cântat, îngrijorându-
mă că Vashet s-ar simţi jignită dacă aş merge atât de
departe. Dar chiar şi fără cuvinte, e un cântec care sună ca
plânsetul. E acea baladă care vorbeşte despre camere goale şi
un pat rece şi pierderea iubirii.
Fără pauză, am trecut la Aşteptarea Violetei, apoi la Vântul
din vest de acasă.
Ultima fusese o favorită a mamei mele şi când am cântat-o
m-am gândit la ea şi am început să plâng.
Apoi am cântat melodia care se ascunde în inima mea. Acea
muzică fără cuvinte care se mişcă prin locurile secrete din
sufletul meu. Am cântat-o cu atenţie, făcând-o să vibreze
încet şi jos în liniştea întunecată a nopţii. Aş vrea să spun că
e un cântec vesel, că e dulce şi luminos, dar nu e.
Şi, în cele din urmă, m-am oprit. Vârfurile degetelor mă
ardeau şi mă dureau. Trecuse o lună de când nu mai
cântasem şi bătăturile dispăruseră.
Ridicând privirea, am văzut că Vashet trăsese deoparte
shaedul şi mă privea.
Luna era agăţată pe cer în spatele ei şi nu-i vedeam expresia
de pe faţă.
— Ăsta e motivul pentru care n-am cuţite în loc de mâini,
Vashet, am spus încet. Ăsta sunt eu.

1816
 CAPITOLUL 122
Plecări

În dimineaţa următoare m-am trezit devreme, am mâncat

repede şi m-am întors în camera mea înainte ca cea mai
mare parte a şcolii să se întoarcă pe partea cealaltă în pat.
Mi-am pus lăuta şi traista pe umăr. Mi-am înfăşurat shaedul
în jurul meu, verificând că tot ceea ce am nevoie e corect
depozitat în buzunare: fir roşu, ceară pentru momâie, fier
fragil, sticluţă cu apă. Apoi am tras gluga shaedului şi am
plecat din şcoală, îndreptându-mă spre casa lui Vashet.
Vashet a deschis uşa între a doua şi a treia ciocănitură. N-
avea cămaşă şi a stat cu pieptul gol în uşă. M-a privit
sarcastic, luând notă de mantie, traistă şi lăută.
— Asta e dimineaţa vizitatorilor, a zis ea. Intră. Vântul e rece
aşa devreme.
Am păşit în interior şi m-am împiedicat de prag, poticnindu-
mă, astfel că a trebuit să pun mâna pe umărul lui Vashet
pentru a mă echilibra. Mâna mi s-a prins stângace în părul ei
când am făcut asta.
Vashet a clătinat din cap când a închis uşa în urma mea.
Indiferentă faţă de propria goliciune, şi-a dus ambele mâini la
ceafă şi a-nceput să-şi împletească într-o coadă scurtă, bine
strânsă, jumătate din părul care-i atârna.
— Abia apăruse soarele pe cerul de dimineaţă, când mi-a
bătut la uşă Penthe, a zis ea conversaţional. Ştia că eram
supărată pe tine. Şi, deşi nu ştia ce-ai făcut, a vorbit în
numele tău.
Ţinând coada cu o singură mână, Vashet a luat o bucată de
sfoară roşie şi a legat-o.
— Apoi, când abia se închisese uşa, mi-a făcut o vizită
Carceret. M-a felicitat că ţi-am oferit în cele din urmă
tratamentul pe care-l meriţi.
S-a întins să împletească şi cealaltă parte a părului, degetele
ei răsucind cu agilitate.

1817
— Amândouă m-au iritat. N-aveau dreptul să-mi vorbească
despre elevul meu.
Vashet şi-a legat şi a doua coadă.
— Apoi m-am gândit, a cui opinie o respect mai mult?
S-a uitat la mine, formulând asta ca pe-o întrebare la care să
răspund.
— Respecţi mai mult opinia ta, am zis.
Vashet a zâmbit larg.
— Ai perfectă dreptate. Dar nici Penthe nu e în totalitate
fraieră. Iar Carceret poate fi uneori furioasă ca un bărbat.
A luat o bucată lungă de mătase neagră şi a înfăşurat-o în
jurul taliei, peste umeri şi peste sânii goi, sprijinindu-i şi
ţinându-i aproape de piept. Apoi a trecut capătul pânzei prin
ea însăşi şi într-un fel a rămas fixată. Am văzut-o de mai
multe ori făcând asta, dar încă era un mister pentru mine
cum o făcea.
— Şi ce ai decis? am întrebat-o.
Şi-a tras cămaşa roşie peste cap.
— Încă eşti un mister, a zis ea. Blând şi tulburător şi isteţ şi
prostuţ.
Capul i-a ieşit din cămaşă şi m-a privit serioasă.
— Dar cineva care sparge misterul pentru că nu-l poate
rezolva a părăsit lethani. Eu nu sunt aşa.
— Mă bucur, am zis. Nu mi-ar fi plăcut să plec din Haert.
Vashet a ridicat o sprânceană la asta.
— Îndrăznesc să spun că nu.
A arătat către cutia lăutei care atârna pe umărul meu.
— Lasă asta aici, altfel lumea va vorbi. Lasă şi traista. Le poţi
lua mai târziu înapoi în camera ta.
S-a uitat la mine atent.
— Dar ia cu tine mantia. Îţi voi arăta cum să lupţi în timp ce-
o porţi. Aşa ceva poate fi util, dar numai dacă ştii cum să
eviţi să te împiedici de ea.
•••
M-am întors la antrenament ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Vashet mi-a arătat cum să nu mă împiedic de
mantie. Cum putea fi folosită pentru a lega o armă sau a

1818
dezarma pe cineva imprudent. A zis că e foarte bună,
puternică şi durabilă, dar n-a părut niciodată să vadă ceva
neobişnuit la ea.
Zilele au trecut. Am continuat să lupt cu Celean şi în cele din
urmă am învăţat să-mi protejez preţioasa bărbăţie de toate
formele dure de atac. Încet, am devenit suficient de bun,
încât eram aproape la fel de buni în înfruntările noastre,
victoriile mergând când la unul, când la celălalt.
Am avut şi câteva conversaţii cu Penthe, la masă, şi m-am
bucurat să am încă pe cineva dispus să zâmbească din când
în când în direcţia mea.
Dar nu mai eram în largul meu în Haert. Ajunsesem prea
aproape de dezastru.
De câte ori vorbeam cu Vashet, mă gândeam de două ori la
fiecare cuvânt. La câteva cuvinte m-am gândit de trei ori.
Şi în timp ce Vashet părea să se fi întors la familiara ei
personalitate crispată şi zâmbitoare, am prins-o privindu-mă
din când în când, cu faţa sumbră, cu ochii atenţi.
Pe măsură ce zilele treceau, tensiunea dintre noi dispărea
treptat, estompându-se ca vânătăile de pe faţa mea. Îmi
plăcea să cred că în cele din urmă vor dispărea în întregime.
Dar nu am avut parte de suficient timp.
•••
A sosit ca un fulger pe cerul senin.
Vashet a deschis uşa când am bătut. Dar, în loc să iasă
afară, a stat în uşă.
— Mâine e testul tău, a zis ea.
Pentru o secundă, n-am înţeles despre ce vorbea. Mă
concentram atât de intens pe antrenamentul cu sabia, pe
înfruntările cu Celean, pe limbă, pe lethani. Aproape că
uitasem scopul acestora.
Am simţit un val de entuziasm în piept, urmat de un fior în
stomac.
— Mâine? am zis prosteşte.
A dat din cap, zâmbind slab la expresia mea.
Răspunsul ei calm nu m-a liniştit mai deloc.
— Atât de repede?

1819
— Shehyn consideră că aşa ar fi cel mai bine. Dacă aşteptăm
încă o lună, ar putea ninge mai devreme, împiedicându-te să
mergi uşor pe drum.
Am ezitat, apoi am zis.
— Nu-mi spui tot adevărul, Vashet.
Un alt zâmbet slab şi o ridicare mică din umeri.
— Ai dreptate, totuşi Shehyn crede că aşteptarea nu e
înţeleaptă. Eşti fermecător, în felul tău neîndemânatic,
barbar. Cu cât stai mai mult aici, cu atât lumea te va îndrăgi
mai mult.
Am simţit frigul cuprinzându-mă mai tare.
— Şi dacă e să fiu mutilat, e mai bine ca asta să se întâmple
înainte ca mai multă lume să-şi dea seama că sunt de fapt o
persoană reală, şi nu un barbar fără chip, am zis cu asprime,
deşi nu atât de dur cum aş fi vrut.
Vashet şi-a coborât privirea, apoi a dat din cap.
— N-ai auzit. Dar Penthe i-a învineţit ochiul lui Carceret în
urmă cu două zile, într-o ceartă despre tine. Şi Celean a
ajuns să ţină la tine şi vorbeşte cu ceilalţi copii. Te privesc
din copaci în timp ce te antrenezi.
A rămas nemişcată pentru un moment.
— Şi mai sunt şi alţii.
După tot acest timp, ştiam destul de bine să citesc mica
tăcere a lui Vashet, ca să ştiu ce înseamnă. Dintr-odată,
starea ei de spirit mută, tăcerea ei, avea mai mult sens.
— Shehyn trebuie să pună interesele şcolii pe primul loc, a
zis Vashet. Trebuie să decidă în funcţie de ce e mai bine. Nu-
şi poate permite să fie influenţată de faptul că unele persoane
ţin la tine. În acelaşi timp, dacă ia o decizie corectă şi mulţi
din şcoală o neagă, nici asta nu e bine.
A ridicat iar din umeri.
— Asta e.
— Sunt pregătit?
Vashet a tăcut îndelung.
— Nu e o întrebare uşoară, a zis ea. Să fii invitat la şcoală nu
e doar o chestiune de îndemânare. E un test de potrivire, de
adecvare. Dacă unul dintre noi nu reuşeşte, poate încerca

1820
din nou. Tempi a dat testul de patru ori înainte să fie admis.
Tu nu vei avea decât o şansă.
S-a uitat la mine.
— Şi, pregătit sau nu, e timpul.

1821
 CAPITOLUL 123
Frunza în Vrie

În dimineaţa următoare, Vashet a venit să mă ia când abia

îmi terminasem micul dejun.
— Hai, a zis ea. Carceret s-a rugat toată noaptea pentru o
furtună, dar sunt doar rafale.
Nu ştiam ce înseamnă asta, dar nici n-am avut chef să
întreb. Mi-am returnat farfuria de lemn şi când m-am întors,
am găsit-o pe Penthe stând acolo, cu o vânătaie uşor
îngălbenită de-a lungul maxilarului.
Penthe n-a zis nimic, doar mi-a cuprins braţele într-o
demonstraţie deschisă de sprijin. Apoi m-a îmbrăţişat strâns.
Am fost surprins să văd cum capul îi venea doar până la
pieptul meu. Uitasem cât de mică e.
În sala de mese era chiar mai multă linişte decât de obicei şi
deşi nimeni nu se holba, toată lumea se uita.
Vashet a mers cu mine la micul parc unde ne întâlniserăm
prima dată şi a început cu obişnuita noastră întindere
mlădioasă. Rutina acesteia m-a relaxat, transformându-mi
îngrijorarea într-un vag chiorăit de intestine. Când am
terminat, Vashet m-a condus jos, în valea ascunsă a
arborelui-sabie. N-am fost surprins. Unde altundeva ar fi
putut să aibă loc testul?
Zeci de persoane erau împrăştiate pe terenul deschis din
jurul copacului. Cele mai multe dintre ele erau îmbrăcate în
roşu mercenar, dar am văzut trei purtând haine mai uşoare.
Am ghicit că erau membri importanţi ai comunităţii sau
poate mercenari retraşi, încă apropiaţi ai şcolii.
Vashet a arătat spre copac. La început am crezut că îmi
atrăgea atenţia asupra mişcării acestuia. Era, aşa cum zisese
ea, o zi destul de vântoasă, iar ramurile se agitau sălbatic în
aer. Apoi am văzut o licărire de metal lângă trunchiul
acestuia. Privind mai atent, am văzut acolo o sabie legată de
trunchiul copacului.

1822
M-am gândit la Celean dansând printre frunzele ascuţite,
pentru a pălmui trunchiul copacului. Desigur.
— La baza copacului sunt mai multe obiecte, a zis Vashet.
Testul tău e să te duci acolo, să alegi unul şi să-l aduci aici.
— Ăsta e testul? am întrebat.
Glasul meu era un pic mai ascuţit decât m-aş fi gândit.
— De ce nu mi-ai spus?
— De ce n-ai întrebat? a replicat ea sec, apoi şi-a pus mâna
uşor pe braţul meu. Ţi-aş fi spus, a zis ea. La un moment
dat. Dar ştiam că dacă îţi spun prea devreme, ţi-ai fi încercat
mâna şi te-ai fi rănit.
— Păi, mulţumesc lui Dumnezeu că am păstrat asta pentru
azi, am zis, apoi am oftat.
Scuze resemnate.
— Ce se întâmplă dacă mă duc acolo şi sunt tăiat în bucăţi?
— Tăiatul e de la sine înţeles, a zis ea şi şi-a tras deoparte
gulerul cămăşii, dezvăluind o pereche de familiare cicatrice
palide, subţiri, pe umărul ei. Întrebarea e cât de rău şi unde
şi cum te comporţi.
Şi-a tras cămaşa la loc.
— Frunzele nu taie adânc, dar fii atent la faţă şi la gât.
Locurile unde vasele de sânge şi tendoanele sunt aproape de
suprafaţă. O tăietură pe piept sau pe braţ poate fi reparată
cu uşurinţă. Mai puţin o ureche tăiată.
Am privit copacul prins într-o rafală de vânt, cu ramurile
zbătându-se nebuneşte.
— Ce te împiedică să te duci acolo târându-te pe coate şi
genunchi?
— Mândria, a zis ea, cercetându-mi faţa. Vrei să fii cunoscut
drept cel care s-a târât în timpul testului?
Am dat din cap. Asta era o problemă în special pentru mine.
Ca barbar, aveam de două ori mai multe de dovedit.
M-am uitat la copac din nou. Avea nouă metri din vârful
ramurilor la trunchi. M-am gândit la cicatricele pe care le
văzusem pe corpul lui Tempi, pe faţa lui Carceret.
— Deci, e un test al nervilor, am zis. Un test al mândriei.
— E un test pentru mai multe, a zis Vashet. Comportamentul

1823
tău reprezintă o parte importantă. Ţi-ai putea pune mâinile
pe faţă şi să te avânţi înainte. Linia dreaptă e cea mai rapidă,
la urma-urmelor. Dar ce dezvăluie asta despre tine? Eşti un
taur care aleargă orbeşte? Eşti un animal fără subtilitate sau
graţie?
A clătinat din cap, încruntându-se.
— Mă aştept la mai mult de la un elev al meu.
Mi-am încordat privirea, încercând să văd ce alte obiecte
fuseseră puse în jurul copacului.
— Presupun că n-am voie să întreb care e alegerea corectă.
— Există mai multe alegeri corecte şi mai multe incorecte.
Diferă de la caz la caz. Obiectul pe care îl aduci înapoi
dezvăluie mult. Ce faci cu obiectul după aceea dezvăluie
mult. Cum te comporţi dezvăluie mult.
A ridicat din umeri.
— Shehyn va lua în considerare toate astea pentru a decide
dacă eşti admis în şcoală.
— Dacă Shehyn e singura care decide, de ce sunt toţi ceilalţi
aici?
Vashet a zâmbit forţat şi i-am văzut îngrijorarea ascunsă
adânc în privire.
— Shehyn nu întruchipează singură întreaga şcoală.
A arătat către ademii care stăteau la distanţă, în jurul
copacului-sabie.
— Cu atât mai puţin reprezintă în totalitate calea Latanthei.
M-am uitat în jur şi am constatat că cele câteva cămăşi care
nu erau roşii nu erau deschise la culoare, ci albe. Aceştia
erau conducătorii altor şcoli. Ei călătoriseră până acolo
pentru a-l vedea pe barbar susţinând testul.
— Aşa e de obicei? am întrebat.
Vashet a clătinat din cap.
— M-aş putea preface neştiutoare. Dar bănuiesc că a
răspândit vorba Carceret.
— Pot anula decizia lui Shehyn? am întrebat.
Vashet a clătinat din cap.
— Nu. E şcoala ei, decizia ei. Nimeni nu-i va contesta dreptul
de-a face asta.

1824
S-a lovit uşor cu mâna într-o parte.
— Totuşi.
— Foarte bine, am zis.
Vashet s-a întins şi mi-a apucat mâna într-ale ei, a strâns-o,
apoi a lăsat-o să cadă.
M-am îndreptat spre copacul-sabie. Pentru un moment,
vântul s-a potolit şi coronamentul gros de ramuri suspendate
mi-a amintit de copacul unde-l întâlnisem pe Cthaeh. Nu era
un gând reconfortant.
M-am uitat la frunzele care se răsuceau, încercând să nu mă
gândesc la cât de ascuţite sunt.
La cum mi-ar felia carnea. La cum ar putea să alunece prin
pielea subţire a mâinilor mele şi să-mi reteze tendoanele
delicate de dedesubt.
Din marginea coroanei până la siguranţa trunchiului nu
puteau fi mai mult de nouă metri. Într-un fel, nu foarte mult,
la urma urmelor…
M-am gândit la Celean ţâşnind sălbatic printre frunze. M-am
gândit la ea, sărind şi lovind ramurile pentru a le îndepărta.
Dacă ea putea să facă asta, atunci cu siguranţă că şi eu
puteam.
Dar chiar dacă mă gândeam la asta, ştiam că pur şi simplu
nu era adevărat. Celean se jucase aici toată viaţa ei. Ea era
slabă ca o nuia, iute ca un greiere şi pe jumătate cât mine. În
comparaţie cu ea, eu eram un urs greoi.
Am văzut câţiva mercenari ademi într-o parte îndepărtată a
copacului. Erau acolo şi două dintre cele mai intimidante
cămăşi albe. Le simţeam ochii pe mine şi, într-un mod
ciudat, eram bucuros.
Când eşti singur, e uşor să-ţi fie frică. E uşor să te
concentrezi asupra a ceea ce ar putea fi ascuns în întuneric,
la baza scării pivniţei. E uşor să devii obsedat de lucruri
neproductive, cum ar fi nebunia de a intra într-o furtună de
cuţite care se învârt.
Când eşti singur, e uşor să transpiri, să intri în panică, să îţi
pierzi firea…
Dar eu nu eram singur. Şi nu doar Vashet şi Shehyn erau cu

1825
ochii pe mine. Erau o duzină de mercenari şi capi ai altor
şcoli din afară. Aveam public. Eram pe scenă. Şi nicăieri în
lume nu mă simt mai confortabil ca pe o scenă.
Am aşteptat imediat în apropierea celor mai lungi ramuri,
pândind o pauză în mişcarea lor. Speram ca răsucirea lor
aleatorie să lase deschisă, doar pentru o clipă, o cale pe care
să ţâşnesc, lovind cu mâna orice frunză s-ar fi apropiat prea
mult. Aş fi putut folosi Evantaiul de Apă, pentru a le ţine
departe de faţa mea.
M-am oprit la marginea coronamentului şi am privit,
aşteptând o deschidere, încercând să anticipez modelul de
acţiune. Mişcarea copacului m-a liniştit, cum o mai făcuse de
atâtea ori înainte. Era frumos, numai cercuri şi arcuri.
În timp ce priveam, uşor ameţit de mişcarea copacului, mi-
am simţit mintea alunecând uşor în plutirea limpede, goală,
a Frunzei în Vrie. Mi-am dat seama că mişcarea copacului
chiar nu era deloc aleatorie. Exista, de fapt, un model realizat
de nesfârşitele modele schimbătoare.
Şi apoi, cu mintea deschisă şi goală, am văzut vântul
întinzându-mi-se în faţă. Era ca şi cum gheaţa ar fi format
un cearşaf alb pe geamul ferestrei. O clipă, nimic. În
următoarea, am văzut numele vântului la fel de clar ca dosul
propriei mâini.
M-am uitat în jur pentru un moment, minunându-mă de
asta. I-am gustat forma pe limbă şi am ştiut că doresc s-o
amestec într-o furtună. Puteam s-o şoptesc, lăsând copacul-
sabie atârnând gol şi liniştit.
Dar asta părea greşit. În schimb, am deschis pur şi simplu
ochii larg la vânt, uitându-mă unde să aleg să împing
ramurile. Uitându-mă unde se scuturau frunzele. Apoi am
păşit sub ramuri, calm, ca şi cum aş fi intrat prin uşa din
faţă de acasă. Am făcut doi paşi, apoi m-am oprit, căci o
pereche de frunze tăia aerul în faţa mea. Am păşit lateral şi
înainte, în timp ce vântul răsucea o altă ramură în spaţiul
din spatele meu.
M-am mişcat printre ramurile dansânde ale copacului-sabie.
Nu alergând, nu dând frenetic din mâini. Am păşit cu grijă,

1826
în mod deliberat.
Mi-am dat seama că aşa se mişca Shehyn când lupta. Nu
rapid, deşi uneori era rapidă. Ea se mişca perfect,
întotdeauna unde trebuia.
Aproape înainte să-mi dau seama, stăteam în picioare pe
pământul negru care înconjura trunchiul gros al copacului-
sabie. Frunzele răsucite de vânt nu puteau ajunge aici. În
siguranţă pentru moment, m-am relaxat şi m-am concentrat
asupra a ceea ce mă aştepta acolo.
Sabia pe care o văzusem de pe margine era legată de copac
cu un cordon de mătase albă, care se răsucea în jurul
trunchiului. Sabia era pe jumătate trasă din teacă şi am
văzut că lama era similară cu cea a sabiei lui Vashet. Metalul
era de un cenuşiu ciudat, ars, fără marcă sau stigmat.
Lângă copac, pe o masă mică, stătea o cămaşă roşie
familiară, pliată perfect pe jumătate. Erau acolo o săgeată cu
pană albă puternică şi un cilindru de lemn lustruit, în genul
celor în care se ţin sulurile.
Mi-a atras privirea o scânteiere luminoasă şi când m-am
întors am văzut o bară groasă de aur amplasată pe pământul
negru, printre rădăcinile arborelui. Era cu adevărat de aur?
M-am aplecat şi-am atins-o. Era rece sub degetele mele şi era
prea grea ca s-o ridic de jos cu o singură mână. Cât să fi
cântărit? Douăzeci de kilograme? Douăzeci şi cinci? Suficient
aur pentru mine cât să stau pentru totdeauna la
Universitate, oricât de mult mi-ar creşte taxa de şcolarizare.
M-am plimbat încet în jurul trunchiului copacului-sabie şi
am văzut o bucată de mătase fâlfâind agăţată de o ramură
joasă. O altă sabie, de un tip mult mai obişnuit, agăţată de
aceeaşi eşarfa albă. Trei flori albastre erau legate cu o
panglică albastră. O jumătate de bănuţ vintic mat. O piatră
de tocilă lungă, plată, dată cu ulei.
Apoi am ajuns pe cealaltă parte a copacului şi am văzut cutia
lăutei mele sprijinită lejer de trunchi.
Când am văzut-o acolo, ştiind că cineva a intrat în camera
mea şi mi-a luat-o de sub pat, m-am umplut brusc de o furie
cumplită. Era cu atât mai rău ştiind ce cred ademii despre

1827
muzicieni. Asta însemna că ştiau că eram nu numai barbar,
ci şi o târfă ieftină şi stridentă. O puseseră acolo ca să mă
batjocorească.
Înainte chemasem numele vântului cuprins de o furie
teribilă, în Imre, după ce Ambroise îmi distrusese lăuta. Şi îl
chemasem în teroare şi furie, ca să mă apăr împotriva lui
Felurian. Dar de data asta cunoaşterea acestuia nu venise la
mine în urma unor emoţii puternice. Am alunecat în asta lin,
aşa cum trebuie să te întinzi ca să prinzi o sămânţă delicată
de ciulin care pluteşte.
Aşa că atunci când mi-am văzut lăuta, emoţia fierbinte m-a
făcut să ies din starea de Frunză în Vrie ca o vrabie lovită cu
piatra. Numele vântului să rupt în bucăţi, lăsându-mă golit şi
orb. Privind în jur la frunzele care dansau nebuneşte, n-am
mai văzut niciun model, ci doar o mie de brice suflate de vânt
tăind aerul.
Mi-am terminat circuitul lent în jurul copacului cu un nod de
îngrijorare strângându-mi stomacul. Prezenţa lăutei mele
făcea clar un lucru. Oricare dintre aceste obiecte putea fi o
capcană pe care mi-o întinsese cineva.
Vashet zisese că testul era mai mult decât ceea ce aş fi adus
înapoi de lângă copac. Era şi cum aduceam şi ceea ce aveam
să fac după aceea cu acel lucru. Dacă scoteam bara grea de
aur şi i-o dădeam lui Shehyn, arăta asta că eram dispus să
aduc bani şcolii? Sau însemna că mă agăţam cu lăcomie de
ceva greu şi greoi, în ciuda faptului că mă punea în pericol?
Asta era valabil pentru oricare dintre acele lucruri. Dacă
luam cămaşa roşie, ar fi putut fi văzut fie ca semn de
nobleţe, fiindcă luptam pentru dreptul de a o purta, fie de
aroganţă, fiindcă presupuneam că eram destul de bun
pentru a intra în rândurile lor. Asta era de două ori adevărat
pentru vechea sabie care atârna acolo. Nu mă îndoiam că
pentru ademi era la fel de preţioasă ca un copil.
Am mai făcut un circuit lent al copacului, pretinzând că-mi
evaluez alegerea, dar de fapt doar trăgeam de timp. M-am
uitat nervos a doua oară la obiecte. O carte mică, cu un
sistem de închidere din alamă. Un fus cu fir de lână cenuşie.

1828
O piatră netedă rotundă, aşezată pe o pânză albă curată.
În timp ce mă uitam, mi-am dat seama că orice alegere aş fi
făcut putea fi interpretată în atât de multe moduri. Nu ştiam
nici pe-aproape suficient de multe despre cultura ademică ca
să ghicesc ce-ar putea semnifica obiectul meu.
Chiar dacă aş fi făcut-o, fără numele vântului care să mă
îndrume înapoi prin coronament aş fi fost tăiat fâşii părăsind
copacul. Probabil nu suficient cât să mă mutileze, dar
suficient pentru a arăta clar că eram un barbar stângaci,
care evident n-avea ce căuta acolo.
M-am uitat din nou la bara de aur. Dacă o alegeam, cel puţin
greutatea ei mi-ar fi servit ca scuză pentru modul ciudat în
care ieşeam de acolo. Poate că încă puteam obţine un
rezultat bun cu ea…
Nervos, am făcut al treilea circuit al copacului. Am simţit
vântul crescând în rafale şi făcând ca ramurile să se mişte
mai sălbatic decât înainte. Asta m-a făcut să transpir,
înfrigurându-mă şi făcându-mă să tremur.
În mijlocul acelui moment de îngrijorare, am devenit brusc
conştient de nimic mai mult decât de presiunea bruscă,
urgentă, a vezicii mele. Biologiei mele nu-i păsa deloc de
gravitatea situaţiei în care mă aflam şi am fost cuprins de o
nevoie puternică de a mă uşura.
Astfel, în mijlocul unei furtuni de cuţite, în mijlocul testului
meu, care era, de asemenea, şi procesul meu, m-am gândit
să urinez pe partea laterală a sacrului copac-sabie, în timp ce
două duzini de mândri şi mortali mercenari se uitau la mine.
Era un gând înfricoşător şi inadecvat, la care am izbucnit în
râs.
Şi când râsul m-a străbătut, tensiunea care îmi înnoda
stomacul şi îmi sfâşia muşchii spatelui s-a topit. Oricare ar fi
fost alegerea pe care o făceam, trebuia să fie mai bună decât
să fac pipi pe Latantha.
În acel moment, fără să mai fierb de furie, fără să mai fiu
cuprins de frică, m-am uitat la frunzele care se mişcau în
jurul meu. De fiecare dată înainte de momentul în care
numele vântul mă părăsea, acesta se stingea ca un vis la

1829
trezire: iremediabil ca un ecou sau ca un oftat care se
stingea.
Dar de data asta a fost diferit. Petrecusem ore privind
modelele acelor frunze în mişcare. M-am uitat printre
ramurile arborelui şi m-am gândit la Celean, sărind şi
răsucindu-se, râzând şi alergând.
Şi asta a fost. Ca numele unui vechi prieten care îţi alunecă
pur şi simplu din minte pentru un moment. M-am uitat
printre ramuri şi am văzut vântul. I-am rostit blând numele
lung, iar vântul s-a îmblânzit. L-am suflat ca o şoaptă şi
pentru prima oară de când ajunsesem la Haert vântul a
devenit tăcut şi complet liniştit.
În acest loc cu vânt fără sfârşit, părea că brusc lumea îşi ţine
respiraţia. Dansul neîncetat al copacului-sabie a încetinit,
apoi s-a oprit. Ca şi cum s-ar fi odihnit. Ca şi cum decisese
să mă lase să plec.
M-am îndepărtat de copac şi m-am îndreptat încet spre
Shehyn, fără să aduc nimic cu mine. În timp ce mergeam, am
ridicat mâna stângă şi mi-am tras palma deschisă de-a
lungul muchiei de brici a unei frunze atârnate.
M-am oprit în faţa lui Shehyn, la o distanţă politicoasă de ea.
M-am oprit, cu faţa ca o mască impasibilă. M-am oprit,
extrem de tăcut, perfect nemişcat.
Am întins mâna stângă, cu palma însângerată în sus, şi am
închis pumnul. Gestul însemna dorinţă. A curs mai mult
sânge decât mă aşteptam şi mi s-a scurs printre degete,
rostogolindu-mi-se pe dosul mâinii.
După un lung moment, Shehyn a dat din cap. M-am relaxat
şi doar atunci am lăsat vântul să revină.

1830
 CAPITOLUL 124
Al numelor

— Tu, a zis Vashet când am mers printre dealuri, eşti un

mare ticălos fudul ordinar, ştii asta?
Mi-am înclinat capul uşor către ea, gesticulând elegant
acceptare subordonată.
M-a încătuşat de partea laterală a capului.
— Fugi d-aci, măgar melodramatic. Îi poţi păcăli pe ei, dar nu
şi pe mine.
Vashet ţinea o mână la piept, ca şi cum ar fi bârfit. „Ai auzit
ce-a adus înapoi Kvothe de la copacul-sabie? Lucrurile pe
care un barbar nu le poate înţelege: tăcere şi linişte. Inima
Ademre. Ce i-a oferit lui Shehyn? Dorinţa de a sângera
pentru şcoală.”
S-a uitat la mine, cu o expresie între dezgust şi amuzament.
— Serios, e ca şi cum ai fi ieşit dintr-o carte de poveşti.
Am gesticulat: Flatare graţioasă care minimaliza acceptarea
afectuoasă.
Vashet s-a întins şi cu un deget mi-a dat un bobârnac tare
peste ureche.
— Au! am izbucnit în râs. Bine. Dar să nu îndrăzneşti să mă
acuzi de melodramă. Voi, oameni buni, sunteţi un mare şi
nesfârşit gest dramatic. Tăcere. Haine de culoare roşu-
sângeriu. Limbaj ascuns. Secrete şi mistere. E ca şi cum
vieţile voastre ar fi un imens spectacol de pantomimă.
Am privit-o în ochi.
— Şi asta chiar în toate diversele sale implicaţii inteligente.
— Ei bine, ai impresionat-o pe Shehyn, a zis ea. Ceea ce e cel
mai important lucru. Şi ai făcut-o în aşa fel încât şefii
celorlalte şcoli să nu se poată văita prea mult. Ceea ce e
celălalt lucru important.
Am ajuns la destinaţia noastră, o clădire joasă cu trei
camere, lângă un ţărculeţ cu capre.
— Aici e cel care îţi va îngriji mâna, a zis ea.

1831
— Cum rămâne cu farmacia? am întrebat-o.
— Cei de la farmacie sunt prieteni apropiaţi cu mama lui
Carceret, a zis Vashet. Şi n-aş putea s-o fac să se uite la
mâinile tale nici pentru o grămadă de aur.
A dat din cap către casa din apropiere.
— Daeln, pe de altă parte, e cel la care aş veni dacă aş avea
nevoie de îngrijiri.
A bătut la uşă.
— Oi fi tu membru al şcolii, dar nu uita că eu sunt încă
profesoara ta. În toate lucrurile, eu ştiu ce e cel mai bine.
•••
Mai târziu, cu mâna strâns bandajată, am mers împreună cu
Vashet la Shehyn. Eram într-o cameră pe care n-o mai
văzusem înainte, mai mică decât camerele unde discutasem
despre lethani. Avea un birouaş dezordonat, câteva flori într-
o vază şi mai multe scaune confortabile cu perne. De-a
lungul unui perete era o imagine cu trei păsări în zbor pe un
cer la apus, care nu era pictată, ci era compusă din mii de
strălucitoare piese de ţiglă smălţuită. Am bănuit că puteam
să fim în echivalentul camerei de studiu a lui Shehyn.
— Ce-ţi face mâna? a zis Shehyn.
— E bine, am zis. E o tăietură superficială. Daeln face cele
mai mici cusături pe care le-am văzut vreodată. E remarcabil.
A dat din cap. Aprobare.
Am ridicat mâna stângă, înfăşurată într-o pânză albă curată.
— Partea grea va fi păstrarea nemişcată a acestei mâini timp
de patru zile. Deja mă simt ca şi cum mi-ar fi fost tăiată
limba, nu mâna.
Shehyn a zâmbit uşor la asta, uimindu-mă. Familiaritatea
expresiei era un mare compliment.
— Te-ai descurcat destul de bine azi. Toată lumea vorbeşte
despre tine.
— Sper că puţinii care m-au văzut au subiecte mai bune de
vorbit, am zis cu modestie.
Neîncredere amuzată.
— Asta ar putea fi adevărat, dar cei care au urmărit din
ascunzătoare vor spune, fără îndoială, ce-au văzut. Celean a

1832
zis deja la o sută de oameni, dacă nu greşesc. Până mâine
toată lumea se va aştepta ca pasul tău să zguduie pământul
ca şi cum ai fi însuşi Aethe care se întoarce să ne viziteze.
N-am ştiut ce să spun, aşa că am tăcut. Ceva rar pentru
mine. Dar, cum am mai spus, învăţam.
— E ceva despre care aşteptam să vorbesc cu tine, a zis
Shehyn.
Curiozitate ţinută-n frâu.
— După ce Tempi te-a adus aici, mi-a spus lunga poveste a
timpului petrecut de voi împreună, a zis ea. Despre căutarea
bandiţilor.
Am dat din cap.
— E adevărat că ai folosit magia sângelui pentru a distruge
câţiva bărbaţi, apoi ai chemat fulgerul ca să-i distrugă pe
ceilalţi?
Vashet a ridicat privirea la asta, uitându-se când la unul,
când la celălalt. Mă obişnuisem atât de mult să vorbesc
aturana cu ea, încât era ciudat să văd impasibilitatea ademă
cuprinzându-i faţa. Totuşi, mi-am putut da seama că era
surprinsă. Nu ştia.
M-am gândit să încerc să ofer o explicaţie pentru acţiunile
mele, apoi am decis să n-o fac.
— Da.
— Înseamnă că eşti puternic.
Nu mă gândisem niciodată în aceşti termeni.
— Am ceva putere. Alţii sunt mult mai puternici.
— De asta cauţi ketanul? Pentru a obţine putere?
— Nu. Îl caut din curiozitate. Caut cunoaşterea lucrurilor.
— Cunoaşterea e un tip de putere, a subliniat Shehyn, apoi a
părut să schimbe subiectul. Tempi mi-a zis că era un rhinta
printre bandiţi, ca lider al lor.
— Rhinta? am întrebat respectuos.
— Ceva rău. Un bărbat care e mai mult decât un bărbat,
totuşi mai puţin decât un bărbat.
— Un demon? am întrebat-o, folosind cuvântul aturan fără a
sta pe gânduri.
— Nu un demon, a zis Shehyn, trecând cu uşurinţă la

1833
aturană. Nu există astfel de demoni. Preoţii voştri spun
poveşti cu demoni ca să vă sperie.
M-a privit în ochi scurt, gesticulând graţios: scuze oneste şi
de însemnătate serioasă.
— Dar sunt chestii rele în lume. Creaturi vechi, în formă de
oameni. Şi câţiva dintre ei sunt mai răi decât toţi ceilalţi.
Merg liber în lume şi fac lucruri cumplite.
Am simţit speranţa crescând în mine.
— Am auzit şi eu că sunt numiţi Chandrieni, am zis.
Shehyn a dat din cap.
— Şi eu am auzit. Dar rhinta e un cuvânt mai bun.
Shehyn m-a privit lung şi a revenit la ademică.
— Având în vedere ce mi-a zis Tempi despre reacţia ta, cred
că ai mai întâlnit unul înainte.
— Da.
— Vei mai întâlni unul la fel?
— Da.
Certitudinea din vocea mea m-a surprins.
— Cu vreun scop?
— Da.
— Care e scopul?
— Să-l omor.
— Asemenea creaturi nu sunt uşor de ucis.
Am dat din cap.
— Vei folosi ce te-a învăţat Tempi?
— Voi folosi toate mijloacele în acest scop.
Fără să-mi dau seama, am început să gesticulez absolut, dar
bandajul de pe mână m-a oprit. M-am încruntat.
— Asta e bine, a zis Shehyn. Ketanul tău nu va fi de-ajuns. E
slab pentru cineva de vârsta ta. Bun pentru un barbar. Bun
pentru cineva atât de puţin pregătit, ca tine, totuşi slab per
ansamblu.
Am luptat din greu să-mi menţin entuziasmul din voce,
dorindu-mi să-mi pot folosi mâna pentru a indica cât de
importantă era chestiunea pentru mine.
— Shehyn, îmi doresc mult să aflu mai multe despre aceşti
rhinta.

1834
Shehyn a tăcut îndelung.
— Voi reflecta la asta, a zis ea în cele din urmă, gesticulând
ceva ce m-am gândit că ar fi putut fi tulburare. Despre astfel
de treburi nu se vorbeşte uşor.
Mi-am păstrat faţa impasibilă şi mi-am forţat mâna
bandajată să spună dorinţă profund respectuoasă.
— Îţi mulţumesc că vei reflecta, Shehyn. Orice îmi poţi spune
despre ei va valora pentru mine mai mult decât o grămadă de
aur.
Vashet a gesticulat disconfort ferm, apoi dorinţă politicoasă,
diferenţă. Cu două perioade în urmă n-aş fi înţeles, dar acum
am realizat că voia să schimbe subiectul discuţiei noastre.
Aşa că mi-am muşcat limba şi am renunţat. În acel moment
ştiam destule despre ademi ca să realizez că forţarea
problemei era cea mai proastă alegere dacă voiam să aflu mai
multe. În Orânduire puteam să insist, să tachinez şi să mă
dau bine pe lângă persoana cu care vorbeam. Asta n-ar fi
funcţionat aici.
Aici ar fi mers doar tăcerea şi nemişcarea. Trebuia să am
răbdare şi să o las pe Shehyn să abordeze subiectul când va
dori ea.
— Cum spuneam, continuă Shehyn. Mărturisire sfioasă.
Ketanul tău e slab. Dar dacă te-ai antrena timp de un an, ai
ajunge egalul lui Tempi.
— Mă flatezi.
— Ba nu. Eu îţi spun ce slăbiciuni ai. Înveţi repede. Asta
conduce la un comportament năprasnic, iar nechibzuinţa nu
face parte din lethani. Vashet nu e singura care crede că e
ceva deranjant în legătură cu spiritul tău.
Shehyn m-a privit lung. S-a uitat la mine mai bine de un
minut. Apoi, a ridicat din umeri elocvent şi s-a uitat la
Vashet, onorând-o pe fata mai tânără cu un zâmbet furişat.
— Totuşi.
Contemplaţie bizară.
— Dacă am întâlnit vreodată pe cineva fără nicio umbră în
inima lui, cu siguranţă a fost un copil prea mic ca să
vorbească.

1835
S-a împins în scaun şi şi-a scuturat cămaşa cu ambele
mâini.
— Vino. Să mergem să-ţi găsim un nume.
•••
Shehyn ne-a condus pe tustrei sus, pe un deal abrupt,
pietros.
Niciunul dintre noi nu vorbise de când plecaserăm de la
şcoală. Nu ştiam ce era pe cale să se întâmple, dar nu părea
potrivit să întreb. Ar fi părut lipsit de respect, ca şi cum un
mire ar fi scos porumbelul pe gură întrebând „Ce urmează?”
la jumătatea propriei nunţi.
Am ajuns pe o terasă cu iarbă, cu un copac înclinat
îmbrăţişând strâns faţada goală a unei stânci. Lângă copac
era o uşă groasă de lemn, una dintre casele ademe ascunse.
Shehyn a bătut şi a deschis singură uşa. Interiorul nu era
deloc ca o stâncă.
Zidurile de piatră erau şlefuite, iar podeaua din lemn era
netedă. Era şi mult mai mare decât mă aşteptam, cu un
tavan înalt şi şase uşi care duceau mai adânc în piatra
stâncii.
O femeie stătea la o masă joasă, copiind ceva dintr-o carte în
alta. Avea părul alb şi faţa încreţită ca un măr vechi. Atunci
mi-am dat seama că aceasta era prima persoană pe care o
vedeam citind sau scriind în tot timpul pe care-l petrecusem
în Haert.
Bătrâna a dat din cap către Shehyn a salut, apoi s-a întors
către Vashet cu ochii sclipind printre încreţituri. Bucurie.
— Vashet, a zis ea. Nu ştiam că te-ai întors.
— Am venit pentru un nume, Magwyn, a zis Shehyn.
Rugăminte formală politicoasă.
— Un nume? a întrebat Magwyn, nedumerită.
S-a uitat la Shehyn şi apoi la Vashet, apoi privirea i s-a
mutat către locul în care stăteam eu, în spatele lor. Către
părul meu roşu aprins şi către mâna mea bandajată.
— A, a zis ea, devenind brusc sumbră.
Magwyn şi-a închis cărţile şi s-a ridicat în picioare. Era
adusă de spate şi a făcut paşi mici, şovăielnici. Mi-a făcut

1836
semn să mă apropii şi mi-a dat ocol lent, privindu-mă cu
atenţie din cap până-n picioare. A evitat să-mi privească faţa,
dar m-a luat de mâna nebandajată, întorcând-o să se uite la
palmă şi la vârfurile degetelor.
— Aş vrea să te aud spunând ceva, a zis ea, încă uitându-se
intens la mâna mea.
— Cum vrei, onorată creatoare de nume, am zis.
Magwyn s-a uitat la Shehyn.
— Îşi bate joc de mine?
— Cred că nu.
Magwyn mi-a mai dat o dată ocol, trecându-şi mâinile peste
umerii mei, peste braţele mele, peste ceafă. Şi-a trecut
degetele prin părul meu, apoi s-a oprit în faţa mea şi m-a
privit direct în ochi.
Ochii ei erau ca ai lui Elodin. Nu în vreun detaliu. Ochii lui
Elodin erau verzi, ascuţiţi şi batjocoritori. Ai lui Magwyn erau
de familiarul cenuşiu adem, uşor apoşi şi roşii pe margine.
Nu, asemănarea era în modul în care mă privea. Elodin era
singura persoană pe care o cunoscusem care se putea uita la
tine aşa, ca şi cum ai fi o carte pe care o răsfoia alene.
Când Magwyn mi-a întâlnit ochii pentru prima dată, am
simţit cum tot aerul era supt din mine. Pentru o clipă m-am
gândit că ar putea fi surprinsă de ceea ce a văzuse, dar era
probabil doar temerea mea. Ajunsesem pe buza prăpastiei de
prea multe ori în ultima vreme şi, în ciuda a cât de bine se
desfăşurase testul meu recent, o parte din mine încă aştepta
să vadă cum se termină.
— Maedre, a zis ea, cu ochii încă fixaţi în ai mei.
A coborât privirea şi s-a întors la cartea ei.
— Maedre? a zis Vashet, cu o urmă de neîncredere în voce.
Poate că ar fi spus mai mult, dar Shehyn s-a întins şi a
încătuşat-o brusc de lateralul capului.
Era exact aceeaşi mişcare pe care Vashet o folosise pentru a
mă pedepsi de o mie de ori în ultima lună. Nu m-am putut
abţine. Am râs.
Vashet şi Shehyn s-au chiorât la mine. De-adevăratelea.
Magwyn s-a întors să se uite la mine. Nu părea supărată.

1837
— Râzi de numele pe care ţi l-am dat?
— Niciodată, Magwyn, am zis încercând din răsputeri să
gesticulez respect cu mâna bandajată. Numele sunt lucruri
importante.
A continuat să mă privească.
— Şi ce-ar putea şti un barbar despre nume?
— Câte ceva, am zis, dibuind din nou cu mâna bandajată.
Fără ea, nu puteam adăuga cuvintelor nuanţe fine de sens.
— Departe, am făcut un studiu despre aşa ceva. Ştiu mai
multe decât mulţi alţii, totuşi numai un pic.
Magwyn m-a privit îndelung.
— Atunci ştii că n-ar trebui să spui nimănui noul tău nume,
a zis ea. E ceva personal şi periculos de împărtăşit.
Am dat din cap.
Magwyn a părut satisfăcută şi s-a lăsat din nou pe scaun,
deschizând o carte.
— Vashet, iepuraşul meu, ar trebui să vii să mă vizitezi în
curând.
Blândă duioşie dojenitoare.
— O să vin, bunico, a zis Vashet.
— Mulţumesc, Magwyn, a zis Shehyn.
Recunoştinţă respectuoasă.
Bătrâna a schiţat din cap un salut distant, iar Shehyn ne-a
condus afară din peşteră.
•••
Mai târziu în acea seară, m-am întors acasă la Vashet. Stătea
aşezată pe banca din faţa casei, privind cerul în timp ce
soarele începuse să apună.
A făcut semn pe bancă lângă ea şi m-am aşezat.
— Cum e să nu mai fii barbar? a întrebat ea.
— Aproape la fel, am zis. Uşor mai beat.
După cină, Penthe mă dusese acasă la ea, unde era un fel de
petrecere. Numiţi-o mai degrabă adunare, pentru că nu era
nici muzică, nici dans.
Totuşi, fusesem flatat că Penthe făcuse efortul de a găsi încă
cinci ademi dispuşi să sărbătorească admiterea mea la
şcoală.

1838
Fusesem încântat să aflu că impasibilitatea ademilor se
dizolvă destul de uşor după câteva băuturi şi nu după mult
timp rânjeam cu toţii ca barbarii. Mă relaxasem, mai ales că
o mare parte din vina stângăciei mele cu limba putea fi dată
acum pe mâna bandajată.
— Mai devreme, Shehyn mi-a zis că ştie o poveste despre
rhinta, am zis cu atenţie.
Vashet s-a întors să se uite la mine, fără nicio expresie pe
faţă. Ezitare.
— Am căutat peste tot în lume aşa ceva, am zis. Doar câteva
lucruri preţuiesc mai mult de-atât.
Sinceritate totală.
— Şi mă tem că am făcut o prostie lăsând-o pe Shehyn să
ştie asta.
Chestionare. Implorare intensă.
Vashet s-a uitat la mine pentru un moment, ca şi cum
aştepta să continui. Apoi a gesticulat reticenţă.
— O să-i vorbesc despre asta, a zis ea.
Reasigurare. Sfârşit.
Am dat din cap şi am abandonat subiectul.
O vreme, am stat împreună cu Vashet într-o tăcere
prietenoasă, în timp ce soarele se scufunda încet la orizont. A
inspirat profund şi a oftat puternic. Am realizat că, cu
excepţia momentelor când m-a aşteptat să-mi trag sufletul
sau să mă recuperez după o cădere, nu mai făcuserăm
împreună aşa ceva înainte. Până în acel punct, fiecare clipă
petrecută împreună se axase pe antrenamentul meu.
— Mai devreme, am rostit în sfârşit, Penthe mi-a zis că ea
crede că am avut o furie bună şi că i-ar plăcea s-o
împărtăşească cu mine.
Vashet a chicotit.
— Asta nu a durat prea mult.
Mi-a aruncat o privire cunoscătoare.
— Ce s-a întâmplat?
Am roşit un pic.
— A. Ea…
Mi-am amintit că ademii nu consideră contactul fizic deosebit

1839
de intim.
Zâmbetul lui Vashet a devenit practic libidinos.
— A pus mâna pe tine, nu-i aşa?
— Aproape, am zis. Mă mişc mult mai repede decât acum o
lună.
— Mă îndoiesc că te poţi mişca suficient de rapid pentru a
sta la distanţă de Penthe, a zis Vashet. Nu caută decât jocul
sexual. Nu e nimic rău în asta.
— De-asta te întreb, am zis lent. Să văd dacă e vreun rău în
aşa ceva.
Vashet a ridicat o sprânceană, în acelaşi timp gesticulând
vag nedumerire.
— Penthe e destul de adorabilă, am zis cu atenţie. Cu toate
astea, tu şi cu mine am fost… Am căutat un cuvânt adecvat.
Intimi.
Înţelegerea a apărut pe faţa lui Vashet şi ea a râs din nou.
— Vrei să spui că am fost sexuali. Intimitatea dintre un
profesor şi un elev e mult mai mare de-atât.
— A, am zis, relaxându-mă. M-am gândit la asta. Dar am
vrut să mă asigur.
Vashet a clătinat din cap.
— Am uitat cum e cu voi, barbarii, a zis ea cu vocea plină de
indulgenţă blândă. Au trecut atât de mulţi ani de când a
trebuit să-i explic astea regelui meu poet.
— Deci n-ai fi ofensată dacă ar fi să…
Am făcut un gest incoerent cu mâna bandajată.
— Eşti atât de tânăr şi de energic, a zis ea. E sănătos pentru
tine să faci asta. De ce aş fi ofensată? Deţin brusc sexul tău,
încât ar trebui să fiu îngrijorată că-l înstrăinezi?
Vashet s-a oprit ca şi cum tocmai i se revelase ceva. S-a
întors să se uite la mine.
— Tu eşti ofensat că am făcut sex cu alţii în tot acest timp?
M-a privit cu atenţie.
— Văd că eşti speriat din cauza asta.
— Sunt speriat, am admis.
Apoi am făcut un inventar mental şi am fost surprins să
descopăr că nu ştiam ce simt.

1840
— Simt că ar trebui să fiu ofensat, am zis în sfârşit. Dar nu
cred că sunt.
Vashet a dat din cap aprobator.
— Ăsta e un semn bun. Arată că devii civilizat. Celălalt
sentiment e ce-ai ajuns să gândeşti. E ca o cămaşă veche
care nu te mai încape. Şi acum, când te uiţi la ea atent, vezi
cât de urâtă era încă de la început.
Am ezitat un moment.
— Din curiozitate, am zis, cu câţi ai fost de ultima dată de
când am fost împreună?
Vashet a părut surprinsă de întrebare. Şi-a ţuguiat gura şi s-
a uitat îndelung la cer înainte de-a ridica din umeri.
— Cu câţi bărbaţi am vorbit de-atunci? Cu câţi m-am luptat?
De câte ori am mâncat sau am practicat ketan? Cine numără
astfel de lucruri?
— Mulţi ademi gândesc astfel? am întrebat-o, bucuros că în
sfârşit am şansa de a pune aceste întrebări. Că sexul nu e
ceva intim?
— Sigur că e intim, a zis Vashet. Tot ce aduce aproape două
persoane e intim. O conversaţie, un sărut, o şoaptă. Chiar şi
lupta e intimă. Dar nu ne purtăm ciudat în legătură cu sexul
nostru. Nu ne e ruşine cu el. Nu simţim că e important să
păstrăm sexul altcuiva doar pentru noi, aşa cum un zgârcit
strânge aurul.
A clătinat din cap.
— Mai mult ca orice, această ciudăţenie în gândire vă separă
pe voi, barbarii.
— Dar cum rămâne cu romantismul, atunci? am întrebat-o
uşor indignat. Cum rămâne cu iubirea?
Atunci Vashet a râs din nou, cu voce tare şi lung şi extrem de
amuzată. Jumătate din Haert trebuie să fi auzit asta, iar
ecoul s-a întors dinspre dealurile îndepărtate.
— Voi, barbarii, a zis ea, ştergându-şi lacrimile din ochi. Am
uitat cât de înapoiaţi sunteţi. Regele meu poet era la fel. I-a
luat mult timp şi a fost nefericit până să-şi dea seama de
adevărul lucrurilor: Există o mare diferenţă între un penis şi
o inimă.

1841
 CAPITOLUL 125
Cezura

A doua zi m-am trezit cumva frânt de oboseală. Nu băusem

chiar atât de mult, dar corpul meu nu mai era obişnuit cu
astfel de lucruri, şi aşa în acea dimineaţă am simţit triplu
fiecare băutură. M-am târât până la băi, m-am scufundat în
cea mai fierbinte cadă în care am putut să stau, apoi am
îndepărtat prin frecare, cât de bine am putut, senzaţia vagă
de nisip.
Mă întorceam în sala de mese când Vashet şi Shehyn m-au
găsit pe hol. Vashet mi-a făcut semn s-o urmez şi am mers la
pas în spatele lor. Nu prea aveam chef de antrenament sau
de o conversaţie formală, dar să le refuz nu părea o opţiune
realistă.
Am străbătut mai multe holuri şerpuite, ajungând în cele din
urmă în apropiere de centrul şcolii. Trecând printr-o curte,
ne-am apropiat de o clădire mică, pătrată, pe care Shehyn a
descuiat-o cu o cheiţă de fier: prima uşă încuiată pe care o
văzusem în tot Haertul.
Tustrei am mers printr-un holişor fără ferestre. Vashet a
închis uşa exterioară, iar camera s-a întunecat ca smoala,
tăind sunetul vântului persistent. Apoi Shehyn a deschis uşa
interioară. Ne-a întâmpinat lumina caldă a unei jumătăţi de
duzină de lumânări. La început a părut ciudat că fuseseră
lăsate să ardă într-o cameră goală…
Apoi am văzut ce atârna pe pereţi. Săbii licăreau în lumina
lumânărilor, zeci dintre ele acoperind pereţii. Toate erau
goale, cu tecile suspendate sub ele. Nu existau capcane
rituale precum cele pe care le-ai putea găsi într-o biserică
tehlină. Nu existau tapiserii sau tablouri. Doar săbiile în
sine. Totuşi, era evident că era un loc important. Era un fel
de tensiune în aer, ca aceea pe care o simţi în Arhive sau
într-un cimitir vechi.
Shehyn s-a întors către Vashet.

1842
— Alege.
Vashet a părut speriată din cauza asta, aproape lovită. A
început să gesticuleze, dar Shehyn a ridicat o mână înainte
ca ea să poată protesta.
— E elevul tău, a zis Shehyn.
Refuz.
— Tu l-ai adus în şcoală. Tu alegi.
Vashet s-a uitat la Shehyn, la mine, la zecile de săbii
strălucitoare. Toate erau zvelte şi mortale, fiecare subtil
diferită de celelalte. Unele erau curbate, unele mai lungi sau
mai groase decât altele. Unele arătau semne de folosire
îndelungată, în timp ce câteva semănau cu a lui Vashet, cu
mânerele uzate şi lame nemarcate dintr-un metal cenuşiu
lustruit.
Încet, Vashet s-a dus către peretele din dreapta. A luat o
sabie, a cântărit-o şi a pus-o înapoi. Apoi a ridicat alta, a
luat-o în mână şi mi-a întins-o. Am luat-o. Era uşoară şi
subţire ca o şoaptă.
— Fecioara Îşi Împleteşte Părul, a zis Vashet.
Am ascultat-o, simţindu-mă oarecum sfios, pentru că
Shehyn mă privea. Dar înainte de a ajunge la jumătatea
loviturii, Vashet deja clătina din cap. Mi-a luat sabia şi a
pus-o înapoi pe perete.
După încă un minut mi-a dat o a doua sabie. Avea o gravură
care mergea în jos pe lamă, ca o iederă care se târăşte. La
cererea lui Vashet, am făcut Cocor în Cădere. Am fandat sus
şi am tăiat în jos, sabia sclipind. Vashet a ridicat o
sprânceană spre mine, examinându-mă.
Am clătinat din cap.
— Vârful e prea greu pentru mine.
Vashet n-a părut deosebit de surprinsă şi a pus şi acea sabie
la loc, pe perete.
Aşa că lucrurile au continuat. Vashet a cântărit săbii şi a
respins multe fără vreun cuvânt. Mi-a înmânat alte trei, mi-a
cerut diverse elemente de ketan, apoi le-a repus pe perete
fără să-mi ceară opinia.
Vashet s-a mişcat mai lent când a mers de-a lungul celui de-

1843
al doilea perete. Mi-a întins o sabie uşor curbată, ca a lui
Penthe, şi am rămas fără respiraţie când am văzut că lama
era din aceeaşi culoare cenuşie fără cusur, lustruită, ca a lui
Vashet. Am luat-o cu atenţie, dar mânerul nu era potrivit
pentru degetele mele. Când i-am dat-o înapoi, am văzut
uşurarea scrisă clar pe faţa ei.
Pe măsură ce avansa de-a lungul peretelui, Vashet arunca
din când în când câte o privire către Shehyn. În acele
momente, semăna foarte puţin cu profesoara meu
încrezătoare, cuceritoare, şi foarte mult cu o tânără care avea
nevoie disperată de un sfat. Shehyn a rămas impasibilă.
În cele din urmă Vashet a ajuns la al treilea perete, mergând
din ce în ce mai lent. De-acum îmi înmâna fiecare sabie,
aşteptând mult înainte de a le repune la locul lor.
Apoi, încet, a pus mâna pe o altă sabie cu lama de un
cenuşiu lustruit. A ridicat-o de pe perete, a strâns-o şi a
părut să îmbătrânească cu zece ani.
Vashet a evitat să se uite la Shehyn şi mi-a dat sabia. Garda
acesteia era extinsă uşor în afară, curbându-se pentru a da
mâinii un pic de protecţie.
Nu era deloc ca una care apără toată mâna. Ceva atât de
voluminos făcea ca jumătate din ketan să fie nefolositor. Dar
părea că dă degetelor un pic de protecţie în plus, iar asta mă
încânta.
Mânerul cald mi s-a potrivit în palmă la fel de bine ca gâtul
lăutei mele. Înainte de a-mi cere ea, am făcut Fecioara Îşi
Împleteşte Părul. M-am simţit ca şi cum m-aş fi întins după
un lung somn rigid. Am făcut uşor Douăsprezece Pietre şi
pentru o clipă m-am simţit la fel de graţios ca Penthe atunci
când lupta. Am făcut Cocor în Cădere şi a fost dulce şi
simplu ca un sărut.
Vashet a întins mâna să mi-o ia. N-aş fi vrut să i-o dau, dar
i-am dat-o. Ştiam că era cel mai prost loc şi cel mai prost
moment posibil să fac pe nebunul.
Ţinând sabia, Vashet s-a întors către Shehyn.
— Asta e bună pentru el, a zis ea.
Şi pentru prima dată de când îmi cunoşteam profesoara, era

1844
ca şi cum toate râsetele îi fuseseră şterse. Vocea îi era subţire
şi uscată.
Shehyn a dat din cap.
— Sunt de acord. Te-ai descurcat bine în a o găsi.
Uşurarea lui Vashet era palpabilă, deşi faţa ei încă părea
oarecum lovită.
— Poate îi va compensa numele, a zis ea.
I-a întins sabia lui Shehyn.
Shehyn a gesticulat: Refuz.
— Nu. Elevul tău. Alegerea ta. Răspunderea ta.
Vashet a luat teaca de pe perete şi a băgat sabia în ea. Apoi
s-a întors şi mi-a întins-o.
— Se numeşte Saicere.
— Cezură? am întrebat-o, speriat de nume.
Nu aşa numise Sim pauza versului din vintica veche? Mi se
dădea sabia unui poet?
— Saicere, a zis ea încet, ca şi cum ar fi fost numele lui
Dumnezeu.
S-a dat în spate şi am simţit din nou greutatea sabiei în
mâinile mele.
Simţind că ceva se aştepta de la mine, am scos-o din teacă.
Inelul subţire din piele şi metal părea o şoaptă a numelui
acesteia: Saicere. Părea uşoară în mâna mea. Lama era fără
cusur. Am băgat-o înapoi în teacă şi sunetul a fost diferit. A
sunat ca împărţirea unui vers. A zis: Cezură.
Shehyn a deschis uşa interioară şi am plecat la fel cum am
venit, în tăcere şi cu respect.
•••
Restul zilei a fost destul de neinteresant. Cu o perseverentă
lipsită de umor, Vashet m-a învăţat cum să am grijă de sabia
mea. Cum să curăţ şi să ung sabia. Cum să demontez şi să
reasamblez sabia. Cum să prind teaca de umăr sau de curea.
Cum garda uşor extinsă ar modifica unele prinderi şi mişcări
din ketan.
Sabia nu era a mea. Sabia aparţinea şcolii. Localităţii
Ademre. Trebuia s-o returnez când n-aveam să mai pot lupta.
Cum în mod normal aveam puţină toleranţă în a asculta

1845
acelaşi lucru iar şi iar, am lăsat-o pe Vashet să turuie. Nu
puteam face decât s-o las să se repete un pic, ca atunci când
era foarte îngrijorată şi încerca să se liniştească.
Pe la a cincisprezecea repetare, am întrebat-o ce-ar trebui să
fac dacă s-ar rupe sabia.
Nu mânerul sau garda, ci lama în sine. Tot mai trebuia s-o
aduc înapoi?
Vashet m-a privit cu o consternare atât de mare, că era la un
pas de groază. N-a răspuns şi tot restul dimineţii am avut
grijă să nu mai pun întrebări.
•••
După masa de prânz, Vashet m-a dus înapoi la peştera lui
Magwyn. Starea de spirit a profesoarei mele părea oarecum
mai bună, dar era încă departe de cea normală, sociabilă.
— Magwyn îţi va spune povestea lui Saicere, a zis ea. Trebuie
s-o memorezi.
— Povestea ei? am întrebat-o.
Vashet a ridicat din umeri.
— În ademică e atas. E istoria sabiei tale. Toată lumea care a
purtat-o. Ce-au făcut. E ceva ce trebuie să ştii.
Am ajuns în vârful potecii şi ne-am oprit înaintea uşii lui
Magwyn. Vashet m-a privit serioasă.
— Trebuie să te porţi cât mai frumos şi să fii foarte politicos.
— Aşa voi face, am zis.
— Magwyn e o persoană importantă şi trebuie să fii atent la
ce spune ea.
— Aşa voi face, am zis.
Vashet a bătut la uşă şi m-a condus înăuntru.
Magwyn stătea la aceeaşi masă ca înainte. Din câte mi-am
dat seama, copia aceeaşi carte. A zâmbit când a văzut-o pe
Vashet, apoi m-a observat pe mine şi şi-a lăsat faţa să cadă
în familiara impasibilitate ademă.
— Magwyn, a zis Vashet.
Rugăminte profund politicoasă.
— Are nevoie de atasul sabiei lui.
— Ce sabie ai găsit pentru el? a întrebat Magwyn, cu faţa
chiar mai zbârcită când s-a uitat chiorâş la mine.

1846
— Saicere, a zis Vashet.
Magwyn a scos un râs aproape ca un cotcodăcit. A coborât de
pe scaun.
— Nu pot să spun că sunt surprinsă, a zis şi a dispărut
printr-o uşă care ducea în stâncă.
Vashet a plecat de una singură, iar eu am rămas acolo
simţindu-mă ciudat, ca într-unul dintre acele vise groaznice
când eşti pe scenă şi nu-ţi poţi aminti ce să spui sau chiar ce
bucată voiai să cânţi.
Magwyn s-a întors, cărând o carte groasă legată în piele
maro. La un gest de-al ei, am luat loc pe nişte scaune faţă-n
faţă. Al ei era din piele, foarte moale. Al meu nu. M-am aşezat
cu Cezura pe genunchi, într-un fel pentru că mi s-a părut
adecvat şi într-un fel pentru că îmi plăcea s-o simt sub
mână.
A deschis cartea, legătura trosnind când a desfăcut-o în
poală. A dat paginile pentru o clipă, până când a găsit locul
pe care îl căuta.
— Primul a fost Chael, a citit ea. Care m-a modelat în foc
pentru un scop necunoscut. M-a cărat, apoi m-a lăsat
deoparte.
Magwyn a ridicat privirea, în imposibilitatea de a gesticula
pentru că ambele mâini îi erau ocupate de cartea imensă.
— Deci? a întrebat.
— Ce ai vrea să fac? am întrebat-o politicos.
Nu puteam să gesticulez din cauza bandajelor. Făceam o
pereche bună de oameni pe jumătate muţi.
— Repetă, a zis ea iritată. Trebuie să le înveţi pe toate.
— Primul a fost Chael, am zis. Care m-a modelat în foc pentru
un scop necunoscut. M-a cărat, apoi m-a lăsat deoparte.
A dat din cap şi a continuat.
— Apoi a fost Etaine…
Am repetat. Am continuat aşa pentru probabil o jumătate de
oră. Stăpân după stăpân. Nume după nume. Loialităţi
declamate şi duşmani ucişi.
La început, numele şi locurile erau uimitoare. Apoi, pe
măsură ce continuam, lista începea să mă deprime, pentru

1847
că aproape fiecare bucată se încheia cu moartea stăpânului.
Şi nici măcar nu erau morţi paşnice. Unii muriseră în
războaie, unii în dueluri. Mulţi fuseseră pur şi simplu ucişi
de… sau omorâţi de…, neoferind niciun indiciu cu privire la
circumstanţe. După treizeci dintre aceştia, nu auzisem nimic
de genul: a plecat împăcat din această lume, în somn,
înconjurat de nepoţi graşi. Apoi lista a încetat să mai fie
deprimantă şi a devenit în schimb pur şi simplu plictisitoare.
— Apoi a venit Finol al ochiului clar şi strălucitor, am repetat
atent. Mult iubit de Dulcen. Ea însăşi a ucis două daruna, apoi
a fost ucisă de gremmen la Drossen Tor.
Mi-am dres vocea înainte ca Magwyn să poată recita un alt
pasaj.
— Dacă îmi dai voie să întreb, i-am zis. Cât de mulţi au
purtat Cezura de-a lungul anilor?
— Saicere, m-a corectat aspru. Nu îndrăzni să-i răstălmăceşti
numele. Înseamnă a rupe, a prinde şi a zbura.
M-am uitat în jos la sabia din poala mea. I-am simţit
greutatea, răceala metalului de sub degetele mele. O mică
ciobitură a lamei ascuţite cenuşii era vizibilă deasupra părţii
de sus a tecii.
Cum să spun ca să puteţi înţelege? Saicere era un nume
bun. Era subţire şi luminoasă şi periculoasă. Se potrivea
sabiei cum se potriveşte o mănuşă pe mână.
Dar nu era numele perfect. Numele acestei săbii era Cezura.
Această sabie era pauza discordantă într-un vers perfect. Era
respiraţia întreruptă. Era netedă şi rapidă şi ascuţită şi
letală. Numele nu i se potrivea ca o mănuşă.
I se potrivea ca pielea. Mai mult decât atât. Era ca osul şi
muşchiul şi mişcarea. Astea sunt mâna. Iar Cezura era
sabia. Era atât numele, cât şi obiectul în sine.
Nu-mi dau seama cum de-am ştiut asta. Dar am ştiut-o.
În plus, dacă voiam să fiu un Glăsuitor, am decis că puteam
la fel de bine să-mi aleg şi singur numele propriei mele săbii.
M-am uitat la Magwyn.
— E un nume bun, am fost de acord politicos, decizând să-mi
păstreze opinia pentru mine, până când plecam de-a binelea

1848
din Ademre. Eram doar curios cât de mulţi stăpâni au fost în
total. E tot ceva ce ar trebui să ştiu.
Magwyn m-a privit acru, ceea ce arăta că ştia că o tratez cu
condescendenţă. Dar a dat mai multe pagini din cartea ei.
Apoi încă vreo câteva. Apoi încă vreo câteva.
— Două sute treizeci şi şase, a zis ea. Vei fi al două sute
treizeci şi şaptelea.
A dat paginile înapoi la începutul listei.
— Să începem din nou.
A respirat adânc şi a continuat:
— Primul a fost Chael, care m-a modelat în foc pentru un scop
necunoscut. M-a cărat, apoi m-a lăsat deoparte.
Mi-am controlat nevoia de a ofta. Chiar şi cu talentul meu
pentru învăţat versuri, de membru al trupei de teatru, putea
să dureze zile lungi, obositoare până le memoram pe toate.
Apoi mi-am dat seama ce însemna asta cu adevărat. Dacă
fiecare proprietar păstrase Cezura timp de zece ani şi
niciodată nu stătuse degeaba mai mult de un an sau doi,
însemna că Cezura era, la o estimare foarte conservatoare,
mai veche de două mii de ani.
•••
Următoarea surpriză am primit-o trei ore mai târziu, când
am încercat să mă scuz pentru cină. Când m-am ridicat să
plec, Magwyn mi-a explicat că trebuia să rămân cu ea până
când învăţam pe de rost toată povestea Cezurei. Cineva avea
să ne aducă mâncarea şi era acolo o cameră în apropiere,
unde puteam să dorm.
Primul a fost Chael…

1849
 CAPITOLUL 126
Prima piatră

Mi-am petrecut următoarele trei zile cu Magwyn. N-a fost

rău, mai ales că mâna mea stângă încă se vindeca, astfel
încât capacitatea mea de a vorbi şi de a lupta era destul de
limitată.
Îmi place să cred că m-am descurcat destul de bine. Mi-ar fi
fost mai uşor să memorez o piesă întreagă decât asta. O
piesă se potriveşte ca un mozaic. Dialogul se mişcă înainte şi
înapoi. Povestea are o formă. Dar ce învăţam de la Magwyn
era doar un şir lung de nume necunoscute şi evenimente fără
legătură între ele. Era o listă deghizată într-o poveste.
Totuşi, am învăţat totul pe de rost. Era târziu, în cea de-a
treia seară, când i-am recitat din nou impecabil lui Magwyn
toată istoria. Cea mai grea parte a fost să nu cânt când am
recitat. Muzica poartă cuvintele peste mile şi în inimi şi în
amintiri.
Memorarea istoriei Cezurei a fost mult mai uşoară când am
început să mi-o încadrez în cap pe muzica unei vechi balade
vintice.
În dimineaţa următoare Magwyn mi-a cerut s-o recit din nou.
După ce am făcut-o şi a doua oară, a scris în grabă o
scrisoare pentru Shehyn, a pecetluit-o cu ceară şi m-a izgonit
din peştera ei.
•••
— Ne aşteptam ca Magwyn să nu termine cu tine decât peste
câteva zile, a zis Shehyn citind scrisoarea. Vashet e într-o
călătorie la Feant şi nu se va întoarce pentru cel puţin două
zile.
Asta însemna că memorasem atasul de două ori mai repede
decât se aşteptau.
M-am simţit destul de mândru.
Shehyn s-a uitat la mâna mea stângă şi s-a încruntat puţin.
— Când ţi-ai îndepărtat pansamentele? a întrebat ea.

1850
— Nu te-am găsit la început, am zis. Aşa că m-am dus să-l
vizitez pe Daeln. A zis că s-a vindecat destul de bine.
Mi-am încordat mâna stângă recent nebandajată, gesticulând
uşurare veselă.
— Pielea mai e doar puţin rigidă şi m-a reasigurat că în
curând, cu o îngrijire adecvată, rigiditatea va dispărea cu
totul.
M-am uitat la Shehyn, aşteptându-mă să văd un gest de
aprobare sau de satisfacţie. În schimb, am văzut iritare
exasperată.
— Am greşit cu ceva? am întrebat-o.
Regret confuz. Scuze.
Shehyn a făcut semn către mâna mea.
— Ar fi putut fi o scuză convenabilă pentru a-ţi amâna
judecata pietrei, a zis ea. Resemnare iritată. Acum trebuie să
mergem mai departe cu ea azi, cu Vashet sau fără ea.
Am simţit cum mă cuprinde din nou o familiară stare de
îngrijorare, ca o pasăre neagră încleştându-şi ghearele adânc
în muşchii gâtului şi ai umerilor. Am crezut că plictiseala
memorării era ultima etapă, dar se părea că nu se încheiase
încă. Nu-mi plăcea nici sonoritatea termenului: judecata
pietrei.
— Întoarce-te aici după masa de prânz, a zis Shehyn.
Alungare.
— Du-te. Am multe de pregătit până atunci.
M-am dus s-o caut pe Penthe. Cu Vashet plecată, era singura
pe care o ştiam destul de bine pentru a o întreba despre
judecata care urma. Dar nu era nici acasă, nici la şcoală şi
nici la băi. În cele din urmă am renunţat, m-am întins şi mi-
am repetat ketanul, prima dată cu Cezura, apoi fără ea. Apoi
m-am dus la băi şi am frecat de pe mine trei zile de stat şi
nefăcut nimic.
Când m-am întors după prânz, Shehyn mă aştepta ţinând în
mână sabia ei sculptată de lemn. S-a uitat la mâinile mele
goale şi a făcut un gest exasperat.
— Unde ţi-e sabia de duel?
— În camera mea, am zis. Nu ştiam că am nevoie de ea.

1851
— Fugi şi adu-o, a zis ea. Ne întâlnim pe dealul de piatră.
— Shehyn, am zis.
Implorare urgentă.
— Nu ştiu unde e asta. Nu ştiu nimic despre judecata pietrei.
Surprindere.
— Vashet nu ţi-a zis niciodată?
Neîncredere.
Am scuturat din cap. Scuze sincere.
— Ne-am concentrat pe alte lucruri.
Exasperare.
— E destul de simplu, a zis ea. La început vei recita atasul
Saicerei pentru toţi cei adunaţi. Apoi vei urca dealul. La
prima piatră vei lupta cu unul din şcoală, care e clasat pe
locul primei pietre. Dacă vei câştiga, vei continua să urci şi
să lupţi cu cineva de la a doua piatră.
Shehyn s-a uitat la mine.
— În cazul tău, asta e o formalitate. Ocazional, un elev intră
la şcoală cu un talent excepţional. Vashet a fost unul dintre
ei şi a câştigat a doua piatră de la prima judecată.
Onestitate sinceră.
— Tu nu eşti unul dintre ei. Ketanul tău e încă slab şi nu te
poţi aştepta să câştigi nici prima piatră. Dealul de piatră e la
est de băi.
Mi-a făcut semn din mână: Grăbeşte-te.
•••
O mulţime se adunase la poalele dealului de piatră când am
ajuns, mai mult de o sută de oameni. Hainele cenuşii şi de
culori şterse făcute în casă le întreceau cu mult pe cele roşii
de mercenar, iar murmurul scăzut al mulţimii se auzea de la
distanţă.
Dealul în sine nu era deosebit de mare şi nici abrupt. Dar
vârful era tăiat de colo-colo de o serie de serpentine. La
fiecare colţ exista un spaţiu larg, plat, cu un bloc mare de
piatră cenuşie. Era patru colţuri, patru pietre şi patru
mercenari purtând cămăşi roşii. În vârful dealului se afla o
piatră arsă înaltă, familiară ca un prieten. Lângă ea se afla o
mică figură de un alb orbitor.

1852
Pe măsură ce mă apropiam, simţeam un miros adus de briză:
castane prăjite.
Numai atunci m-am relaxat. Era un fel de spectacol public
grandios. În timp ce „judecata pietrei” suna intimidant, m-am
îndoit foarte mult că aveam să fiu brutalizat în faţa unui
public fremătând, în timp ce cineva vindea castane prăjite.
Am intrat în mulţime şi m-am apropiat de deal. Am văzut că
Shehyn stătea lângă piatra arsă. Am recunoscut şi faţa în
formă de inimă, şi părul lung împletit al lui Penthe la a treia
piatră.
Mulţimea s-a despărţit uşor în timp ce mergeam către poalele
dealului. Cu coada ochiului am văzut o siluetă roşie ca
sângele venind în grabă spre mine. Alarmat, m-am întors şi
am văzut că nu era nimeni altul decât Tempi. S-a grăbit spre
mine, gesticulând larg salut entuziast.
Am rezistat nevoii de a zâmbi şi de a-i striga numele,
mulţumindu-mă în schimb să gesticulez entuziasm plin de
bucurie.
S-a aşezat direct în faţa mea, prinzându-mă de umăr şi
înghiontindu-mă fericit, ca şi cum m-ar fi felicitat. Dar ochii
lui erau arzători. Aproape de piept mâna lui a zis înşelăciune
unde doar eu puteam vedea.
— Ascultă-mă, a zis în şoaptă. Nu poţi câştiga această luptă.
— Nu-ţi face griji.
Reasigurare.
— Shehyn crede la fel, dar s-ar putea să vă surprind.
Prinderea lui Tempi pe umărul meu a devenit dureros de
strânsă.
— Ascultă-mă, a şuierat. Ia uite cine e la prima piatră.
M-am uitat peste umărul lui. Era Carceret. Ochii ei erau ca
nişte cuţite.
— E plină de furie, a zis încet Tempi, gesticulând afecţiune
blândă către cei care ne priveau. Ca şi cum admiterea la
şcoală n-a fost de-ajuns, ţi s-a dat şi sabia mamei ei.
Ştirea asta a scos vlaga din mine. Mintea mi s-a dus la
ultima parte din atas.
— Larel a fost mama lui Carceret? am întrebat.

1853
Tempi şi-a trecut afectuos mâna dreaptă prin părul meu.
— Da. E furioasă rău. Mi-e teamă că te va cotonogi cu
plăcere, chiar dacă asta va însemna că va fi dată afară din
şcoală.
Am dat din cap serios.
— Va încerca să te dezarmeze. Ai grijă la asta. Nu înşfăca.
Dacă te prinde cu Ursul Adormit sau Mâini Învârtite, dă-te
repede bătut. Strigă dacă e nevoie. Dacă eziţi sau încerci să
scapi, îţi va zdrobi braţul sau ţi-l va disloca din umăr. Am
auzit-o spunându-i asta surorii ei, cu nu mai mult de o oră
în urmă.
Dintr-odată, Tempi a păşit deoparte şi a gesticulat respect
omagial.
Am simţit o bătaie pe braţ şi când m-am întors, am văzut faţa
încreţită a lui Magwyn.
— Hai, a zis ea cu autoritate liniştită. A venit momentul.
Am mers la pas în spatele ei. Când am intrat, toţi cei din
mulţime au gesticulat un fel de respect către ea. Magwyn m-a
condus la începutul drumului. Era un bloc de piatră cenuşie,
puţin mai înalt decât genunchiul meu şi la fel ca toate
celelalte de la fiecare colţ al drumului.
Bătrâna mi-a făcut semn să mă urc pe piatră. M-am uitat la
grupul de ademi şi am avut un moment fără precedent de
trac.
Aplecându-mă un pic, i-am vorbit încet lui Magwyn.
— Pot să ridic vocea când recit? am întrebat-o emoţionat. Nu
vreau să fiu ofensator, dar dacă n-o fac, cei din spate nu vor
auzi.
Magwyn mi-a zâmbit pentru prima dată, cu faţa încreţită
brusc dulce. M-a mângâiat pe mână.
— Nimeni nu va fi ofensat de un glas tare aici, a zis ea,
gesticulând moderaţie grijulie. Dă-mi.
Am scos-o pe Saicere şi i-am înmânat-o. Atunci Magwyn m-a
grăbit spre piatră.
Am recitat atasul în timp ce Magwyn mă privea. Deşi aveam
încredere în memoria mea, tot era cumplit. M-am întrebat ce
s-ar întâmpla dacă aş sări un stăpân sau aş plasa greşit un

1854
nume.
A fost nevoie de aproape o oră ca să termin, publicul adem
ascultând cu o linişte aproape stranie. Când am terminat,
Magwyn mi-a oferit mâna, ajutându-mă să cobor de pe piatră
ca şi cum aş fi fost o doamnă care coboară dintr-o trăsură.
Apoi a făcut semn către deal.
Mi-am şters sudoarea de pe mână şi am cuprins mânerul de
lemn al sabiei mele de duel în timp ce urcam. Hainele roşii
ale lui Carceret erau legate strâns de braţele lungi şi umerii
largi. Curelele din piele pe care le purta erau mai mari şi mai
groase decât ale lui Tempi. Păreau, de asemenea, să fie de un
roşu mai deschis şi m-am întrebat dacă le vopsise special
pentru acea zi. Când m-am apropiat, am văzut că avea
urmele unui ochi învineţit.
Văzând că o priveam, Carceret şi-a aruncat deoparte sabia de
lemn cu o mişcare lentă, deliberată. A gesticulat dispreţ
suficient de larg cât să fie văzută de mulţimea de pe locurile
cele mai depărtate.
Din mulţime s-a auzit un murmur şi m-am oprit din mers,
neştiind sigur ce să fac. După un moment de gândire, mi-am
pus şi eu sabia de antrenament jos şi am continuat să merg.
Carceret mă aştepta în centrul unui platou circular cu iarbă,
la circa zece metri distanţă. Pământul era moale acolo, aşa că
în mod normal n-aveam de ce să-mi fac griji că aş fi putut fi
aruncat.
În mod normal. Vashet mă învăţase diferenţa dintre a arunca
pe cineva la pământ şi a trânti pe pământ. Primul era ceea ce
ai face în timpul unei partide amicale. Al doilea era ceea ce ai
folosi într-o luptă adevărată, dacă intenţia e de a-ţi mutila
sau a-ţi ucide adversarul.
Înainte de a mă apropia, m-am aşezat în bine cunoscuta
ghemuire a luptătorului. Mi-am ridicat mâinile, mi-am îndoit
genunchii şi mi-am controlat nevoia de a mă ridica pe
călcâie, ştiind că voi simţi mai repede şi-mi voi pierde
echilibrul în final. Am inspirat adânc, echilibrându-mă şi m-
am îndreptat încet spre ea.
Carceret s-a aşezat într-o ghemuire similară şi imediat ce-am

1855
ajuns în raza ei, a făcut o fentă spre mine. A fost doar un
uşor tic nervos al mâinii şi al umărului, dar, speriat cum
eram, am picat cu totul în capcană şi am luat-o la goană ca
un iepure speriat.
Carceret şi-a coborât mâinile şi s-a îndreptat, abandonând
lupta ei ghemuită. Amuzament, a gesticulat larg, invitaţie.
Apoi mi-a făcut semn cu ambele mâini. Am auzit câteva
râsete venind dinspre mulţimea de mai jos.
Umilitoare cum îi era atitudinea, am fost dornic să profit de
garda ei coborâtă. Am păşit înainte şi am făcut o încercare
precaută de Mâini precum Cuţitele. Prea prudent, iar ea s-a
tras deoparte fără ca măcar să fie nevoie să-şi ridice mâinile.
Ştiam că eram depăşit ca luptător. Asta însemna că singura
mea speranţă era să mă joc cu emoţiile ei deja fierbinţi. Dacă
reuşeam s-o înfurii, putea face greşeli. Dacă făcea greşeli,
puteam câştiga.
— Primul a fost Chael, am zis, oferindu-i cel mai larg şi mai
barbar zâmbet.
Carceret a făcut jumătate de pas mai aproape.
— Îţi voi zdrobi mâinile tale frumoase, a şuierat într-o
aturană perfectă.
În timp ce vorbea s-a întins şi a făcut o mişcare de prindere
vicioasă către mine.
Încerca să mă sperie, ca să mă dau în spate şi să-mi pierd
echilibrul. Şi, sincer, veninul brut din vocea ei chiar mă făcea
să vreau să fac asta.
Dar eram pregătit. Am rezistat reflexului de-a mă trage
înapoi. Pentru a reuşi asta, am îngheţat pentru un moment,
nici retrăgându-mă şi nici avansând.
Desigur, Carceret asta aştepta cu adevărat, o jumătate de
secundă de ezitare în timp ce mă luptam cu nevoia de-a fugi.
S-a închis dintr-un singur pas simplu şi mi-a prins
încheietura, mâna ei strângându-mă ca o bandă de fier.
Fără a sta pe gânduri, am folosit curioasa versiune cu două
mâini a lui Celean a Leului Evadat. Perfectă pentru o fetiţă
care luptă împotriva unui om în toată firea sau pentru un
muzicant surclasat fără speranţă, încercând să scape de un

1856
mercenar adem.
Mi-am recăpătat controlul mâinii, iar mişcarea neortodoxă a
speriat-o puţin pe Carceret. Am profitat de ocazie şi am lovit-
o repede cu Semănatul Orzului, plesnind-o cu pumnul în
biceps.
N-a fost un pumn puternic, eram prea aproape pentru asta.
Dar dacă aş fi reuşit să lovesc nervul corespunzător, lovitura
i-ar fi amorţit mâna. Nu numai că i-ar fi slăbit partea stângă,
dar i-ar fi făcut mai dificil de executat toate mişcările cu două
mâini ale ketanului. Un avantaj semnificativ.
Din moment ce încă eram atât de aproape, imediat după
Semănatul Orzului am continuat cu Rotirea Morii, dându-i
un ghiont scurt, ferm, pentru a o dezechilibra. Am reuşit să-
mi pun ambele mâini pe ea şi chiar am împins-o înapoi vreo
zece centimetri, dar Carceret era departe de a-şi pierde
echilibrul.
Apoi i-am văzut ochii. Credeam că o văzusem furioasă
înainte, dar nu era nimic în comparaţie cu acum. Acum chiar
reuşisem s-o lovesc. Nu doar o dată, ci de două ori. Un
barbar cu mai puţin de două luni de antrenament o lovise de
două ori, în timp ce toată lumea de la şcoală privea.
Nu pot descrie cum arăta. Şi chiar dacă aş putea, nu v-ar
face să înţelegeţi adevărul lucrurilor, pentru că faţa ei era
aproape în întregime impasibilă. În schimb, lăsaţi-mă să vă
spun asta. N-am văzut niciodată pe cineva atât de furios în
toată viaţa mea.
Nici pe Ambrose. Nici pe Hemme. Nici pe Denna când i-am
criticat cântecul sau pe maer atunci când l-am sfidat. Acele
furii erau lumânări palide în comparaţie cu focul din vatră
care ardea în ochii lui Carceret.
Dar chiar şi în plină floare a furiei, Carceret se stăpânea
perfect. Nu s-a dezlănţuit sălbatic şi nici n-a mârâit la mine.
Şi-a păstrat cuvintele pentru sine, arzându-le drept
combustibil.
Nu puteam câştiga acea luptă. Dar mâinile mi se mişcau
automat, antrenate în sute de ore de practică, pentru a
profita de apropierea ei. Am păşit înainte şi am încercat s-o

1857
prind pentru Tunet Ascendent. Şi-a smuls mâinile,
respingând atacul. Apoi m-a pocnit cu Luntraş pe Doc.
Nu cred că se aştepta să se lege. Un adversar mai competent
ar fi evitat sau ar fi blocat asta. Dar eu am păşit neatent, aşa
că m-am dezechilibrat, aşa că am fost lent, aşa că piciorul ei
m-a lovit în stomac şi m-a împins.
Luntraş pe Doc nu e o lovitură rapidă menită să rupă oasele.
E o lovitură care dezechilibrează adversarul. Pentru că eram
deja dezechilibrat, m-a dat cu picioarele-n sus. Am aterizat
iritant pe spate, apoi m-am rostogolit până când m-am oprit
cu picioarele împleticite.
Unii ar putea spune că am căzut prea rău şi că eram în mod
evident prea stupefiat ca să mă ridic în picioare şi să continui
lupta. Alţii ar putea spune că, deşi murdară, căzătura n-a
fost chiar atât de dură şi că m-aş fi putut ridica în picioare,
cu siguranţă, după unele mai rele de-atât.
Personal, cred că linia între a fi stupefiat şi a fi înţelept e
uneori foarte subţire. Cât de subţire, bănuiesc că vă voi lăsa
pe voi să decideţi.

1858
 CAPITOLUL 127
Furie

— Unde ţi-a fost capul? a întrebat Tempi.

Dezamăgire. Pedeapsă aprigă.
— Ce prost îşi pune sabia deoparte?
— Ea şi-a aruncat prima sabia! am protestat.
— Doar ca să te ademenească, a zis Tempi. Doar ca o
capcană. Am legat teaca Cezurei, astfel că mânerul atârna
peste umăr. N-a fost nicio ceremonie specială după ce am
pierdut. Magwyn mi-a returnat pur şi simplu sabia şi mi-a
zâmbit, mângâindu-mi mâna reconfortant.
Am privit mulţimea răspândindu-se încet mai jos şi am
gesticulat neîncredere politicoasă către Tempi.
— Ar fi trebuit să-mi ţin sabia când ea era neînarmată?
— Da!
Acord absolut.
— E de cinci ori mai bună ca tine. Ai fi avut o şansă dacă ţi-
ai fi păstrat sabia!
— Tempi are dreptate, am auzit vocea lui Shehyn în spatele
meu. Cunoaşterea duşmanului e în conformitate cu lethani.
Când o luptă e inevitabilă, un luptător inteligent foloseşte
orice avantaj.
M-am întors şi am văzut-o venind pe drum. Alături de ea
mergea Penthe.
Am gesticulat certitudine politicoasă.
— Dacă mi-aş fi ţinut sabia şi aş fi câştigat, oamenii ar fi
considerat-o pe Carceret fraieră şi ar fi avut resentimente faţă
de mine că am obţinut un rang pe care nu-l meritam. Şi dacă
mi-aş fi ţinut sabia şi aş fi pierdut, ar fi fost umilitor. Niciuna
nu s-ar fi reflectat bine asupra mea.
M-am uitat când la Shehyn, când la Tempi.
— Greşesc?
— Nu greşeşti, a zis Shehyn. Dar nici Tempi nu greşeşte.
— Trebuie căutată întotdeauna victoria, a zis Tempi.

1859
Fermitate.
Shehyn s-a întors spre el.
— Succesul e cheia, a zis ea. Nu e întotdeauna necesară
victoria pentru a câştiga.
Tempi a gesticulat dezacord respectuos şi a deschis gura să
răspundă, dar Penthe a vorbit prima, intrând peste el.
— Kvothe, te-ai rănit în cădere?
— Nu rău, am zis, mişcându-mi spatele precaut. Câteva
vânătăi, probabil.
— Ai ceva să pui pe ele?
Am clătinat din cap.
Penthe a păşit înainte şi m-a luat de braţ.
— Am nişte chestii acasă. Îi vom lăsa pe ei doi să discute
despre lethani. Cineva ar trebui să aibă grijă de rănile tale.
Mi-a prins braţul cu mâna stângă, făcând declaraţia curios
de goală de orice conţinut emoţional.
— Desigur, a zis Shehyn după o clipă, iar Tempi a gesticulat
acord grăbit.
Dar Penthe deja mă conducea ferm la vale.
Am mers vreo câteva sute de metri, Penthe ţinându-mi braţul
uşor. În cele din urmă a vorbit cu un accent uşor aturan.
— Eşti rănit atât de rău cât să ai nevoie de-un balsam? a
întrebat ea.
— Nu chiar, am recunoscut.
— Mă gândeam eu, a zis ea. Dar după ce pierd o luptă,
rareori doresc să mi se spună cum am pierdut-o.
Mi-a aruncat un zâmbet mic, pe ascuns. I-am zâmbit şi eu.
Am continuat să mergem, iar Penthe mă ţinea de braţ,
ghidându-mă subtil printr-o dumbravă, apoi pe o potecă
abruptă cioplită într-o mică stâncă.
În cele din urmă am ajuns pe o dolină retrasă, cu un covor
de maci sălbatici înfloriţi prin iarbă. Petalele lor moi, sângerii
erau aproape de aceeaşi culoare cu roşul hainelor de
mercenar ale lui Penthe.
— Vashet mi-a zis că barbarii au ritualuri ciudate când fac
sex, a zis Penthe. Mi-a zis că dacă vreau să mă culc cu tine,
ar trebui să-ţi aduc nişte flori.

1860
A arătat în jur.
— Astea sunt cele mai bune pe care le-am putut găsi în
sezonul ăsta.
S-a uitat la mine aşteptând.
— A, cred că Vashet a vrut să glumească, am zis. Sau poate
să-mi facă mie o glumă.
Penthe s-a încruntat şi m-am grăbit să continui.
— Dar e adevărat că printre barbari există multe ritualuri
care duc la sex. E ceva mai complicat.
Penthe a gesticulat iritare ursuză.
— N-ar trebui să fiu surprinsă, a zis ea. Toată lumea spune
poveşti despre barbari. Unele dintre ele sunt de formare, ca
să mă descurc printre voi. Cu toate astea, ciudat. Din
moment ce n-am fost încă printre ei, mi se spun şi poveşti ca
să mă necăjească.
— Ce fel de poveşti? am întrebat-o, gândindu-mă la ceea ce
auzisem eu despre ademi şi lethani înainte de a-l întâlni
Tempi.
A ridicat din umeri, uşor jenată.
— E o prostie. Spun că toţi bărbaţii barbari sunt imenşi.
A arătat deasupra capului ei o înălţime de mai mult de doi
metri.
— Naden mi-a spus că a mers într-un oraş unde barbarii
mâncau o supă făcută din pământ. Se spune că barbarii nu
se scaldă niciodată. Se spune că barbarii îşi beau propria
urină, crezând că asta îi va ajuta să trăiască mai mult.
A clătinat din cap, râzând şi gesticulând amuzament îngrozit.
— Vrei să spui că tu n-o bei pe-a ta? am întrebat încet.
Penthe a încremenit şi s-a uitat la mine, cu faţa şi mâinile
arătând un amestec confuz, de scuză, de jenă, dezgust şi
neîncredere. Era o încurcătură atât de bizară de emoţii, încât
nu m-am putut abţine să nu râd şi am văzut-o că s-a relaxat
când şi-a dat seama că fusese o glumă.
— Înţeleg, am zis. Noi spunem poveşti similare despre ademi.
Ochii i s-au aprins.
— Trebuie să-mi spui, aşa cum ţi-am zis şi eu. Aşa ar fi
corect.

1861
Având în vedere reacţia lui Tempi când i-am zis despre
cuvântul foc şi lethani, am decis să-i împărtăşesc altceva.
— Se spune că cei care iau roşul nu fac sex niciodată. Se
spune că luaţi energia asta şi o puneţi în ketanul vostru şi că
ăsta e motivul pentru care sunteţi atât de buni luptători.
Penthe a râs tare la asta.
— În cazul ăsta n-aş fi ajuns niciodată la a treia piatră, a zis
ea.
Amuzament crispat.
— Dacă abţinerea de la sex mi-ar fi afectat lupta, ar fi fost
zile în care n-aş fi putut strânge pumnul.
Mi-am simţit pulsul crescând un pic auzind asta.
— Totuşi, îmi dau seama de unde se trage povestea, a zis ea.
Se gândesc probabil că nu facem sex pentru că un adem nu
s-ar culca cu un barbar.
— A, am zis, oarecum dezamăgit. Atunci de ce m-ai adus la
flori?
— Tu eşti din Ademre acum, a zis ea cu uşurinţă. Mă aştept
să te abordeze multe fete. Ai o faţă dulce şi e greu să nu fii
curioasă în legătură cu furia ta.
Penthe s-a oprit şi a privit în jos în mod semnificativ.
— Asta dacă nu cumva eşti bolnav.
Am roşit la asta.
— Ce? Nu! Sigur că nu!
— Eşti sigur?
— Am studiat la Clinică, am zis oarecum rigid. Cea mai mare
şcoală de medicină din lume. Ştiu totul despre bolile pe care
le poate lua cineva, ştiu cum să le identific şi cum să le
tratez.
Penthe m-a privit cu scepticism.
— N-am ceva cu tine. Dar se ştie că barbarii sunt destul de
frecvent bolnavi în sexul lor.
Am clătinat din cap.
— Asta e doar o altă poveste prostească. Te asigur că barbarii
nu sunt mai bolnavi decât ademii. De fapt, cred că suntem
mai puţin bolnavi.
A clătinat din cap, cu ochi serioşi.

1862
— Nu. Greşeşti. Dintr-o sută de barbari, câţi ai spune că
sunt afectaţi?
Era o statistică simplă pe care o ştiam de la Clinică.
— Din fiecare sută? Poate cinci. Mai mult printre cei care
lucrează în bordeluri sau care frecventează astfel de locuri,
desigur.
Faţa lui Penthe exprima dezgust evident şi a tremurat.
— Din o sută de ademi, niciunul nu e afectat, a zis ea ferm.
Absolut.
— Haide acuma.
Am ridicat mâna, făcând un cerc cu degetele.
— Niciunul?
— Niciunul, a zis ea cu o certitudine sumbră. Singurul loc de
unde am putea lua aşa ceva e de la un barbar, iar cei care
călătoresc sunt avertizaţi.
— Şi dacă iei o boală de la un alt adem care n-a fost atent
când a călătorit? am întrebat-o.
Faţa lui Penthe în formă de inimă a devenit sumbră, nările
luându-i foc.
— De la unul de-al meu?
Furie mare.
— Dacă unul dintre ademre mi-ar da o boală, aş fi furioasă.
Aş striga din vârful unei stânci ce-au făcut. Le-aş face viaţa
la fel de dureroasă ca un os rupt.
A gesticulat dezgust, periind partea din faţă a cămăşii cu
primul gest pe care-l învăţasem de la Tempi.
— Apoi aş face un drum lung peste munţi, în Tahl, ca să mă
vindec. Chiar dacă ar dura doi ani călătoria şi n-ar aduce
niciun ban şcolii. Şi nimeni n-ar avea o părere proastă despre
mine dacă aş face asta.
Am dat din cap pentru mine. Avea sens. Având în vedere
atitudinea lor despre sex, dacă ar fi fost altfel, boala s-ar fi
răspândit rapid în rândul populaţiei.
Am văzut-o pe Penthe uitându-se la mine aşteptând.
— Îţi mulţumesc pentru flori, am zis.
A dat din cap şi a păşit mai aproape, privindu-mă. Ochii ei
erau încântaţi când mi-a zâmbit timid din nou. Apoi faţa i-a

1863
devenit serioasă.
— E suficient pentru a-ţi satisface ritualurile barbare sau
trebuie făcut mai mult?
Mi-am coborât mâna şi am dus-o de-a lungul pielii netede a
gâtului ei, alunecându-mi vârfurile degetelor pe sub
împletitura lungă, astfel încât acestea i-au mângâiat ceafa. A
închis ochii şi şi-a îndreptat faţa spre mine.
— Sunt minunate şi mai mult decât suficiente, am zis şi m-
am aplecat s-o sărut.
•••
— Am avut dreptate, a zis Penthe cu un oftat mulţumit când
ne-am întins goi printre flori. Ai o adevărată furie.
M-am întins pe spate, corpul ei mic pliindu-se sub braţul
meu, faţa ei în formă de inimă odihnindu-se uşor pe pieptul
meu.
— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat-o. Nu cred că furie e
cuvântul potrivit.
— Vreau să spun vaevin, a zis ea, folosind cuvântul ademic.
E acelaşi lucru?
— Nu ştiu cuvântul, am recunoscut.
— Cred că furie e cuvântul potrivit, a zis ea. Am vorbit cu
Vashet în limba ta, iar ea nu m-a corectat.
— Atunci ce vrei să spui prin furie? am întrebat. Cu
siguranţă nu mă simt furios.
Penthe a ridicat capul de pe pieptul meu şi mi-a zâmbit
leneş, satisfăcută.
— Bineînţeles că nu, a zis ea. Ţi-am luat eu furia. Cum te-ai
putea simţi astfel?
— Eşti… eşti furioasă, atunci? am întrebat, sigur că nu
înţelegeam nimic.
Penthe a râs şi a clătinat din cap. Şi-a desfăcut împletitura
lungă, iar părul lung, de culoarea mierii îi atârna pe-o parte a
feţei. O făcea să pară o persoană complet diferită. Asta şi
lipsa hainelor roşii de mercenar, bănuiesc.
— Nu e genul ăla de furie. Mă bucur că o am.
— Tot nu înţeleg, am zis. Asta ar putea fi ceva ce barbarii nu
ştiu. Explică-mi ca şi cum aş fi un copil.

1864
S-a uitat la mine pentru un moment, cu ochi serioşi, apoi s-a
aşezat pe burtă ca să mă vadă mai bine.
— Furia asta nu-i un sentiment. E…
A ezitat, încruntându-se drăguţ.
— E o dorinţă. E o creaţie. E o dorinţă a vieţii.
Penthe s-a uitat în jur, apoi s-a concentrat la iarba din jurul
nostru.
— Furia e ca atunci când iarba se împinge în sus prin sol
pentru a ajunge la soare, a zis ea.
— Toate lucrurile vii au furie. E focul din ele care le face să-şi
dorească să se mişte şi să crească şi să facă şi să creeze.
Şi-a întins capul.
— Acum înţelegi?
— Cred că da, am zis. Şi femeile iau furia din bărbaţi prin
sex?
A zâmbit, dând din cap.
— Ăsta e motivul pentru care bărbatul e atât de obosit după
aceea. Dă o bucată din el însuşi. Se prăbuşeşte. Doarme.
A privit jos.
— Sau o parte din el doarme.
— Nu pentru mult timp, am zis.
— Pentru că ai o furie plăcută, puternică, a zis ea cu
mândrie. După cum am mai spus-o. Îmi pot da seama,
fiindcă am luat o bucată din ea. Îmi pot da seama că mai e
multă care aşteaptă.
— Aşa e, am recunoscut. Dar ce fac femeile cu furia?
— O folosim, a zis Penthe pur şi simplu. D-aia, după aceea, o
femeie nu doarme întotdeauna, cum face un bărbat. Se simte
mai trează. Plină de nevoia de a se mişca. Adesea, plină de
dorinţa de mai mult din ceea ce le-a adus furia prima dată.
Şi-a lăsat capul pe pieptul meu şi m-a muşcat jucăuş,
frecându-şi trupul gol de-al meu. Era un mod plăcut de a-mi
distrage atenţia.
— Asta înseamnă că femeile n-au o furie a lor?
A râs din nou.
— Nu. Toate lucrurile au furie. Dar femeile au multe utilizări
pentru furia lor. Iar bărbaţii au mai multă furie decât pot

1865
folosi, prea multă pentru binele lor.
— Cum poate avea cineva prea multă dorinţă de a trăi şi de a
creşte şi de a face? am întrebat-o. Pare că mai multă ar fi mai
bine.
Penthe a clătinat din cap, dându-şi părul pe spate cu mâna.
— Nu. E ca mâncarea. O masă e bună. Două nu sunt mai
bune.
S-a încruntat din nou.
— Nu. Seamănă mai mult cu vinul. O cană de vin e bună,
două sunt uneori mai bune, dar zece…
A dat din cap serioasă.
— Seamănă foarte mult cu furia. Pentru un bărbat care se
umple de ea e ca o otravă în el. Vrea prea multe lucruri. Vrea
toate lucrurile. Devine ciudat şi greşit în capul lui, violent.
A dat din cap pentru sine.
— Da. Cred că ăsta e motivul pentru care furie e cuvântul
potrivit. Poţi recunoaşte un bărbat care păstrează toată furia
pentru el. Se acreşte în el. Se întoarce împotriva lui şi îl
împinge mai degrabă să strice decât să facă.
— Cunosc bărbaţi de genul ăsta, am zis. Dar cunosc şi femei.
— Toate lucrurile au furie, a repetat ridicând din umeri. O
piatră nu are multă comparativ cu un copac care creşte. La
fel e şi cu oamenii. Au mai multă sau mai puţină. Unii o
folosesc cu înţelepciune. Unii nu.
Mi-a zâmbit larg.
— Eu am o grămadă, de-asta sunt atât de pasionată de sex şi
de aprigă în luptă.
M-a muşcat din nou de piept, mai puţin jucăuş de data asta,
şi a început să urce spre gât.
— Dar dacă iei furia de la un bărbat prin sex, am zis,
chinuindu-mă să mă concentrez, nu înseamnă că cu cât faci
sex mai mult, cu atât vrei şi mai mult?
— E la fel ca apa care se foloseşte ca să umpli o pompă, mi-a
zis ea fierbinte în ureche.
— Vino acum, o voi avea pe toată, chiar dacă va fi nevoie de
toată ziua şi de jumătate din noapte.
•••

1866
În cele din urmă ne-am mutat de pe câmpul cu iarbă la băi,
iar mai apoi acasă la Penthe, unde erau două camere
confortabile, construite pe partea laterală a unei stânci. Luna
era pe cer şi ne privea de ceva timp prin fereastră, deşi mă
îndoiesc că am arătat ceva ce nu mai văzuse până atunci.
— Îţi e de-ajuns? am zis cu respiraţia tăiată. Eram unul
lângă altul în patul ei plăcut încăpător, cu sudoarea
uscându-ni-se pe corpuri. Dacă iei mai mult din ea, s-ar
putea să nu mai am suficientă furie pentru a vorbi sau a
respira.
Mi-am aşezat mâna pe burta ei netedă. Pielea îi era moale şi
fină, dar când a râs i-am simţit muşchii abdomenului
săltând, întărindu-se ca nişte foi de oţel.
— E suficient pentru moment, a zis ea, cu epuizare în voce.
Aş supăra-o pe Vashet dacă te-aş lăsa gol ca un fruct, cu tot
sucul stors.
În ciuda zilei mele lungi, eram ciudat de lucid, cu gândire
clară şi limpede. Mi-am amintit de ceva ce-mi zisese mai
devreme.
— Ai zis că o femeie are multe utilizări pentru furia ei. La ce-i
foloseşte unei femei şi unui bărbat nu?
— Noi predăm, a zis ea. Dăm nume. Noi ţinem socoteala
zilelor şi avem grijă de buna funcţionare a lucrurilor. Noi
plantăm. Noi facem copii.
A ridicat din umeri.
— Multe lucruri.
— Şi un bărbat poate face acele lucruri la fel de bine, am zis.
Penthe a chicotit.
— Ai greşit cuvântul, a zis ea frecându-mi bărbia.
— O barbă e ceea ce face un bărbat. Un copil e ceva diferit,
iar tu nu ai niciun aport.
— Noi nu purtăm copilul, am zis uşor ofensat. Totuşi, jucăm
rolul nostru în a-l crea.
Penthe s-a întors să se uite la mine, zâmbind ca şi cum aş fi
făcut o glumă. Apoi zâmbetul ei s-a stins. S-a sprijinit pe cot
şi s-a uitat la mine pentru un alt moment lung.
— Vorbeşti serios?

1867
Văzându-mi expresia perplexă, ochii i s-au lărgit de uimire şi
s-a ridicat în sus în pat.
— E adevărat! a zis ea. Crezi în bărbaţi-mame!
A chicotit, acoperindu-şi jumătatea de jos a feţei cu ambele
mâini.
— N-am crezut că e adevărat!
Şi-a coborât mâna stângă, dezvăluind un zâmbet
entuziasmat când a gesticulat plăcere uimită.
Am simţit că ar trebui să fiu iritat, dar nu mi-am putut
aduna destulă energie. Poate că unele chestii pe care le
zisese despre cum bărbaţii îşi pierd furia aveau ceva adevăr
în ele.
— Ce e un bărbat-mamă? am întrebat.
— Nu glumeşti? a întrebat ea, cu o mână încă acoperindu-i
pe jumătate zâmbetul. Crezi cu adevărat că un bărbat pune
un copil într-o femeie?
— Păi… da, am zis un pic jenat. E un fel de a spune. E nevoie
de un bărbat şi de o femeie pentru a face un copil. O mamă
şi un tată.
— Ai şi un cuvânt pentru asta! a zis ea încântată. Şi ei mi-au
spus-o. Împreună cu poveştile despre supa făcută din
pământ. Dar niciodată n-am crezut că e o poveste adevărată!
M-am ridicat şi eu în acel moment, devenind îngrijorat.
— Ştii cum se fac copiii, nu-i aşa? am întrebat-o, gesticulând
seriozitate. Ce-am făcut noi în cea mai mare parte a zilei e
ceea ce dă naştere unui copil.
S-a uitat la mine pentru un moment în tăcere, şocată, apoi s-
a topit neputincioasă în râs, încercând să vorbească de mai
multe ori, doar că râsul o copleşea din nou când se uita la
expresia de pe faţa mea.
Penthe şi-a pus mâinile pe burtă, bătând darabana ca şi cum
ar fi fost nedumerită.
— Unde e copilul meu?
S-a uitat în jos la burta ei plată.
— Poate că am făcut sex greşit în toţi aceşti ani.
Când râdea, muşchii stomacului îi zvâcneau, făcând un
model ca o carapace de broască ţestoasă.

1868
— Ar trebui să am o sută de copii, dacă ceea ce spui e
adevărat. Cinci sute de copii!
— Nu se întâmplă de fiecare dată când faci sex, am zis.
Există doar anumite momente când o femeie e pregătită
pentru un copil.
— Şi tu ai făcut asta? a întrebat ea, uitându-se la mine cu o
seriozitate derâzătoare în timp ce un zâmbet i se aşternuse
pe gură. Ai făcut un copil cu o femeie?
— Am fost atent să nu fac aşa ceva, am zis. Există o plantă
numită silphium. Am mestecat-o în fiecare zi şi asta m-a
împiedicat să pun un copil într-o femeie.
Penthe a clătinat din cap.
— Face parte mai mult dintre ritualurile de sex barbare, a zis
ea. Şi să-i aduci unui bărbat flori face un copil de unde vii
tu?
Am decis s-o iau altfel.
— Dacă bărbaţii nu ajută la facerea copiilor, cum îţi explici
că bebeluşii seamănă cu taţii lor?
— Bebeluşii seamănă cu bătrânii furioşi, a zis Penthe. Toţi
sunt chei şi cu…
A ezitat, atingându-şi obrajii.
— … cu linii pe faţă. Poate că bătrânii sunt singurii care fac
copii atunci?
A rânjit.
— Ce zici de pisoi? am întrebat-o. Ai văzut un grup de pisoi.
Atunci când o pisică albă şi o pisică neagră fac sex, obţii atât
pisoi albi, cât şi negri. Şi pisoi de ambele culori.
— Întotdeauna? a întrebat ea.
— Nu întotdeauna, am recunoscut. Dar de cele mai multe
ori.
— Ce se întâmplă dacă un pisoi e galben? a întrebat ea.
Înainte de a putea formula un răspuns, a fluturat ea
întrebarea.
— Pisoii au prea puţin de-a face cu asta, a zis ea. Noi nu
suntem ca animalele. Noi nu intrăm în călduri. Noi nu facem
ouă. Noi nu facem coconi sau fructe, sau seminţe. Noi nu
suntem câini sau broaşte, sau copaci.

1869
Penthe m-a privit serioasă.
— Gândeşti greşit. Ai putea la fel de uşor să spui că două
pietre fac copii lovindu-se una de cealaltă până când se rupe
o bucată. Prin urmare, doi oameni fac copii umani în acelaşi
fel.
M-am înfuriat, dar avea dreptate. Făceam o eroare în
analogie. Era logică defectă.
Conversaţia noastră a mai continuat ceva vreme pe acest
subiect. Am întrebat-o dacă a cunoscut vreodată o femeie
însărcinată care nu a făcut sex în lunile precedente. A zis că
nu ştia nicio femeie care să stea de bunăvoie fără sex timp de
trei luni, cu excepţia celor care au călătorit printre barbari,
sau a celor foarte bolnave, sau a celor foarte bătrâne.
În cele din urmă, Penthe a fluturat o mână să mă oprească,
gesticulând exasperare.
— Ţi-ai auzit scuzele? Sexul face copii, dar nu întotdeauna.
Bebeluşii arată ca bărbatul-mamă, dar nu întotdeauna.
Sexul trebuie făcut la momentul potrivit, dar nu întotdeauna.
Există plante care îl fac mai probabil sau mai puţin probabil.
A clătinat din cap.
— Trebuie să-ţi dai seama că ce spui e subţire ca o plasă.
Continui să coşi fire noi, sperând că va reţine apa. Dar
speranţa nu-l face adevărat.
Văzând că mă încruntam, m-a luat de mână şi a gesticulat
confort, cum făcuse şi înainte, în sala de mese, tot râsul
dispărându-i de pe faţă.
— Văd că tu crezi cu adevărat asta. Înţeleg de ce bărbaţii
barbari vor s-o creadă. Trebuie să fie reconfortant să creadă
că astfel sunt importanţi. Dar pur şi simplu nu sunt.
Penthe m-a privit cu ceva aproape de milă.
— Uneori, o femeie se pârguieşte. E ceva firesc, iar bărbaţii n-
au niciun aport. Ăsta e motivul pentru care multe femei se
pârguiesc toamna, ca fructele. Ăsta e motivul pentru care
multe femei se pârguiesc aici, în Haert, unde e mai bine să
aibă un copil.
Am încercat să mă gândesc la un alt argument convingător,
dar niciunul nu-mi venea în minte. Era frustrant.

1870
Văzându-mi expresia, Penthe mi-a strâns mâna şi a
gesticulat concesie.
— Poate că la femeile barbare e diferit, a zis ea.
— O spui doar ca să mă faci să mă simt mai bine, am zis
ursuz şi am fost cuprins de un căscat care mi-a făcut falca să
trosnească.
— Aşa e, a recunoscut.
Apoi mi-a dat un sărut blând şi m-a împins de umeri,
încurajându-mă să mă întind din nou pe spate în pat.
Aşa am făcut, iar ea s-a cuibărit din nou în îndoitura
braţului meu, odihnindu-şi capul pe umărul meu.
— Trebuie să fie greu să fii bărbat, a zis ea încet. O femeie
ştie că e o parte a lumii. Suntem pline de viaţă. O femeie e
floarea şi fructul. Trecem prin timp ca parte din copiii noştri.
Dar un bărbat…
Şi-a întors capul şi s-a uitat la mine cu milă blândă în ochi.
— Voi sunteţi o ramură goală. Ştiţi că atunci când muriţi nu
lăsaţi nimic în urmă.
Penthe mi-a mângâiat pieptul cu drag.
— Cred că ăsta e motivul pentru care voi sunteţi atât de plini
de furie. Poate că n-aveţi mai multă decât femeile. Poate că
furia din voi pur şi simplu nu are unde să se ducă. Poate că e
disperată să lase o urmă. Loveşte puternic lumea. Vă
conduce la acţiuni grăbite. La ciorovăială. La furie. Vopsiţi şi
construiţi şi luptaţi şi spuneţi poveşti care sunt mai mari
decât adevărul.
A oftat mulţumită şi şi-a odihnit capul pe umărul meu,
cuibărindu-se ferm în cercul braţului meu.
— Îmi pare rău să-ţi spun asta. Eşti un bărbat bun şi o fiinţă
drăguţă. Totuşi, eşti doar un bărbat. N-ai de oferit lumii
decât furia ta.

1871
 CAPITOLUL 128
Nume

Era ziua în care ori rămâneam, ori plecam. M-am aşezat cu

Vashet pe un deal verde, privind soarele ridicându-se dintre
nori în est.
— Saicere înseamnă a zbura, a prinde, a rupe, a zis Vashet
încet, repetându-se pentru a suta oară. Trebuie să-ţi
aminteşti toate mâinile care au ţinut-o. Multe mâini, toate
urmând lethani. Tu nu trebuie s-o foloseşti niciodată într-un
mod necorespunzător.
— Promit, am zis pentru a suta oară, apoi am ezitat înainte
de-a aduce în discuţie ceva care mă frământa. Dar, Vashet,
ai folosit sabia pentru a tăia ramura de salcie cu care m-ai
bătut. Am văzut că ai folosit-o o dată pentru a ţine fereastra
deschisă. Îţi tai unghiile cu ea…
Vashet mi-a aruncat o privire goală.
— Da?
— Asta nu e necorespunzător? am întrebat.
Şi-a întins capul la mine, apoi a râs.
— Vrei să spui că ar trebui s-o folosesc doar în luptă?
Am gesticulat aluzie evidentă.
— O sabie e ascuţită, a zis ea. E o unealtă. O car în mod
constant, cum e asta folosire necorespunzătoare?
— Pare lipsă de respect, am clarificat.
— Respecţi un lucru folosindu-l pentru a face ceva bun, a zis
ea. Ar putea trece ani înainte de a mă întoarce în ţinuturile
barbare şi a lupta. Cum îi fac rău sabiei dacă tai surcele şi
morcovi între timp?
Ochii lui Vashet au devenit serioşi.
— Să duci o sabie toată viaţa, ştiind că e folosită doar pentru
a ucide…
A clătinat din cap.
— Ce-ar face asta minţii cuiva? Ar fi ceva oribil.
Vashet se întorsese la Haert cu o noapte înainte, dezamăgită

1872
că ratase judecata pietrei. Îmi zisese că avusesem dreptate să
las deoparte sabia atunci când o făcuse Carceret şi că era
mândră de mine.
Cu o zi în urmă, Shehyn mă invitase în mod oficial să rămân
şi să mă antrenez la şcoală. În teorie, deja îmi câştigasem
acest drept, dar toată lumea ştia că era mai mult o ficţiune
politică decât orice altceva. Oferta ei era una măgulitoare, o
oportunitate pe care am ştiut că probabil nu o voi mai avea
din nou.
Am privit un băiat mânând o turmă de capre pe laterala unui
deal.
— Vashet, e adevărat că ademii nu au conceptul de
paternitate?
Vashet a dat din cap uşor, apoi s-a oprit.
— Spune-mi că nu ne-ai făcut pe amândoi de râs vorbind
despre asta cu toată lumea când am fost plecată, a zis ea
oftând.
— Numai cu Penthe, i-am zis. Credea că e cel mai amuzant
lucru pe care l-a auzit în ultimele zece luni.
— E destul de amuzant, a zis Vashet, gura curbându-i-se un
pic.
— E adevărat, atunci? am întrebat-o. Chiar şi tu crezi asta?
Ai…
Vashet a ridicat o mână şi m-a oprit.
— Pace, a zis ea. Crezi ce vrei despre bărbaţii-mame. Mi-e
indiferent.
A zâmbit moale, a aducere aminte.
— Regele meu poet credea, de fapt, că femeia nu e nimic mai
mult decât solul în care un bărbat poate planta un copil.
Vashet a pufnit amuzată, fără a râde.
— Era atât de sigur că are dreptate. Nimic nu-l putea abate.
Cu ani în urmă am decis că să mă cert cu un barbar pe tema
asta e o risipă lungă, obositoare, a timpului meu.
A ridicat din umeri.
— Crezi ce vrei despre a face copii. Crezi în demoni. Roagă-te
unei capre. Cât timp nu-mi face vânătăi, de ce m-ar deranja?
Am rumegat asta pentru o clipă.

1873
— E o decizie înţeleaptă, am zis.
A dat din cap.
— Dar un bărbat ajută cu un copil sau n-o face, am punctat.
Pot fi mai multe opinii privind un lucru, dar există un singur
adevăr.
Vashet mi-a zâmbit alene.
— Şi dacă scopul meu ar fi căutarea adevărului, mi-aş bate
capul.
Mi-a oferit un căscat lung, întinzându-se ca o pisică fericită.
— În schimb, mă voi concentra asupra bucuriei din inima
mea, asupra prosperităţii şcolii şi a înţelegerii lethani. Dacă-
mi mai rămâne timp după aceea, îl voi dedica aflării
adevărului.
Am privit răsăritul pentru o perioadă mai lungă, în tăcere. Mi
s-a părut că Vashet era o altă persoană când nu se lupta să-
mi înghesuie în cap ketanul şi totul din ademică cât mai
repede posibil.
— Astea fiind spuse, dacă persişti să te agăţi de convingerile
tale barbare despre bărbaţii-mame, ai face mai bine să taci, a
adăugat Vashet. Amuzamentul e cea mai bună reacţie la care
poţi spera. Cei mai mulţi te vor considera pur şi simplu idiot
pentru că gândeşti aşa.
Am dat din cap. După un lung moment, am decis în cele din
urmă să-i pun întrebarea pe care o ţineam în mine de câteva
zile.
— Magwyn m-a numit Maedre. Ce înseamnă asta?
— E numele tău, a zis ea. Nu-l spune nimănui.
— E ceva secret? am întrebat-o.
A dat din cap.
— Este ceva numai pentru tine, pentru profesorii tăi şi
pentru Magwyn. Ar fi periculos să le permiţi altora să-l ştie.
— Cum ar putea fi periculos?
Vashet s-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost nebun.
— Când ştii un nume, ai putere asupra lui. Sigur ştii asta?
— Dar îţi ştiu numele ţie, şi al lui Shehyn şi al lui Tempi. Ce
pericol e în asta?
A fluturat o mână.

1874
— Nu aceste nume. Numele profunde. Tempi nu e numele
dat de Magwyn. Aşa cum nici Kvothe nu e al tău. Numele
adânci au sensuri.
Ştiam deja ce însemna numele lui Vashet.
— Ce înseamnă Tempi?
— Tempi înseamnă „fier mic”. Tempa înseamnă fier şi
înseamnă a lovi fierul, şi înseamnă furios. Shehyn i-a dat
numele, cu ani în urmă. A fost elevul cu cele mai mari
probleme.
— În aturană, temperamental7 înseamnă furios, am scos în
evidenţă cu entuziasm, uimit de coincidenţă. Şi e, de
asemenea, ceva ce faci cu fierul atunci când îl transformi în
oţel.
Vashet a ridicat din umeri, neimpresionată.
— Asta e calea numelor. Tempi e un nume mic şi încă deţine
multe. Ăsta e motivul pentru care n-ar trebui să-l spui pe-al
tău, nici măcar mie.
— Dar nu ştiu limba voastră suficient de bine pentru a-mi da
singur seama ce reprezintă, am protestat. Un bărbat ar
trebui să ştie semnificaţia propriului nume.
Vashet a ezitat, apoi a cedat.
— Înseamnă flacără şi tunet şi copac rupt.
M-am gândit pentru o vreme şi am decis că-mi place.
— Când mi l-a dat Magwyn, ai părut surprinsă. De ce?
— Nu e frumos din partea mea să comentez numele altei
persoane. Refuz absolut.
Gestul ei a fost atât de tăios, încât aproape mă durea s-o
privesc. S-a ridicat în picioare, apoi şi-a frecat mâinile pe
pantaloni.
— Haide, e momentul să-i dai răspunsul lui Shehyn.
•••
Shehyn ne-a făcut semn să ne aşezăm imediat cum am intrat
în camera ei. Apoi a luat şi ea loc, surprinzându-mă când mi-
a arătat cel mai mic dintre zâmbete. Era un gest de

7Temper (engl.) – temperament, dar şi coeficient de duritate al

metalelor. (n. tr.)
1875
familiaritate teribil de flatant.
— Te-ai hotărât? a întrebat ea.
Am dat din cap.
— Îţi mulţumesc, Shehyn, dar nu pot să rămân. Trebuie să
mă întorc la Severen să vorbesc cu maerul. Tempi şi-a
îndeplinit obligaţia atunci când drumul a devenit iar sigur,
dar eu sunt obligat să mă întorc şi să-i explic tot ce s-a
întâmplat.
M-am gândit şi la Denna, dar n-am adus-o în discuţie.
Shehyn a gesticulat un amestec elegant de aprobare şi regret.
— Îndeplinirea datoriei face parte din lethani.
M-a privit serioasă.
— Aminteşte-ţi, ai o sabie şi un nume, dar n-ai voie să te
angajezi ca şi cum ai fi dobândit roşul.
— Vashet mi-a explicat totul, am zis.
Reasigurare.
— Voi face aranjamentele pentru ca sabia mea să fie
returnată în Haert dacă voi fi ucis. Nu voi preda ketanul şi
nu voi purta roşul.
Curiozitate atentă, grijulie.
— Dar am voie să le spun altora că am învăţat să lupt de la
voi?
Acord rezervat.
— Poţi să spui că ai studiat cu noi. Dar nu că eşti unul
dintre noi.
— Desigur, am zis. Şi nu că vă sunt egal.
Shehyn a gesticulat satisfacţie. Apoi, mâinile i s-au mutat şi
ea a făcut un gest mic de admitere jenată.
— Ăsta nu e în totalitate un cadou, a zis ea. Vei fi un luptător
mai bun decât mulţi barbari. Dacă lupţi şi câştigi, barbarii se
vor gândi: Kvothe a studiat doar puţin artele ademilor, şi
totuşi e formidabil. Cât de buni trebuie să fie ei înşişi?
Totuşi. Dacă lupţi şi pierzi, se vor gândi: A învăţat doar puţin
din ceea ce ştiu ademii.
Ochii bătrânei au clipit foarte puţin. A gesticulat amuzament.
— Indiferent de rezultat, reputaţia noastră prosperă. Asta
serveşte Ademre.

1876
Am dat din cap. Acceptare favorabilă.
— Nu va strica nici reputaţiei mele, am zis.
Subestimare.
Era o pauză în conversaţie, când Shehyn a gesticulat
importanţă solemnă.
— Când am mai vorbit, m-ai întrebat de rhinta. Îţi aminteşti?
a întrebat Shehyn.
Cu coada ochiului, am văzut-o pe Vashet foindu-se în scaun.
Dintr-odată emoţionat, am dat din cap.
— Mi-am amintit o astfel de poveste. Vrei s-o auzi?
Am gesticulat interes extrem.
— E o poveste veche, veche ca Ademre. E spusă mereu la fel.
Eşti gata s-o auzi? Formalitate profundă.
Era un indiciu de ritual în vocea ei.
Am dat din cap din nou. Rugăminte stăruitoare.
— Ca în toate cazurile, există reguli. Voi spune povestea o
dată. După aceea, n-ai voie să vorbeşti despre ea. După
aceea nu vei putea pune întrebări.
Shehyn se uita când la mine, când la Vashet. Seriozitate
gravă.
— Până nu dormi o mie de nopţi, nu vei putea s-o aduci în
discuţie. Până nu călătoreşti o mie de mile, nu vei putea
pune întrebări. Ştiind asta, eşti dispus s-o auzi?
Am dat din cap pentru a treia oară, entuziasmul crescând în
mine.
Shehyn a vorbit cu o mare formalitate.
— A fost odată un tărâm imens, populat de către oameni
mari. Nu erau ademre. Erau ceea ce ademre au fost înainte
de a deveni noi înşine.
Dar la vremea respectivă erau ei înşişi, femeile şi bărbaţii
mari şi puternici.
Au cântat cântece de putere şi au luptat la fel de bine cum o
fac cei din Ademre.
Aceşti oameni au avut un imperiu mare. Numele imperiului e
uitat. Nu e la fel de important precum căderea imperiului, iar
din acel moment pământul s-a rupt şi cerul s-a schimbat.
În imperiu erau şapte oraşe şi încă un oraş. Numele celor

1877
şapte oraşe sunt uitate, pentru că au căzut victime trădării şi
au fost distruse de timp. Şi celălalt oraş a fost distrus, mai
puţin numele său. Era numit Tariniel.
Imperiul a avut un inamic, aşa cum trebuie să aibă puterea.
Dar inamicul n-a fost suficient de mare pentru a-l trage în
jos. Nici prin tragere, nici împingere n-a fost suficient de
puternic inamicul să-l tragă în jos. Numele inamicului e
cunoscut, dar va aştepta. Din moment ce inamicul nu putea
câştiga prin putere, s-a mişcat ca un vierme într-un fruct.
Inamicul nu făcea parte din lethani. A otrăvit alţi şapte
împotriva imperiului şi au uitat de lethani. Şase dintre ei au
trădat oraşele care aveau încredere în ei. Şase oraşe au
căzut, iar numele lor sunt uitate. Unul şi-a amintit de lethani
şi n-a trădat niciun oraş. Acel oraş n-a căzut. Unul dintre ele
şi-a amintit de lethani şi imperiul a rămas cu speranţa. Cu
un singur oraş necăzut. Dar chiar şi numele acelui oraş e
uitat, îngropat în timp. Dar şapte nume sunt ţinute minte.
Numele aceluia singur şi al celor şase care l-au urmat. Şapte
nume au fost duse spre prăbuşirea imperiului, prin
pământul rupt şi cerul în schimbare. Şapte nume sunt ţinute
minte prin intermediul lungii pribegii a ademre. Şapte nume
au fost ţinute minte, numele celor şapte trădători. Să le ţii
minte şi să le ştii după cele şapte semne:

Cyphus poartă flacăra albastră.

Stercus e în robia fierului.
Ferule e rece şi negru în ochi.
Usnea trăieşte doar în descompunere.
Cenuşiul Dalcenti nu vorbeşte niciodată.
Palul Alenta aduce năpasta.
Ultimul de-acolo e stăpânul celor şapte:
Urât. Fără speranţă. Fără somn. Cu mintea-ntreagă.
Alaxel poartă hamul umbrei.

1878
 CAPITOLUL 129
Interludiu – Zgomotul şoaptei

— Reshi! strigă Bast cu faţa înspăimântată. Nu! Opreşte-te!

Întinse mâinile ca şi cum le-ar fi apăsat pe gura hangiului.
— Nu trebuie să spui astfel de lucruri!
Kvothe zâmbi într-un mod lipsit de umor.
— Bast, cine te-a învăţat pe tine prima dată ştiinţa numelui
tău?
— Nu tu, Reshi.
Bast clătină din cap.
— Sunt lucruri pe care le ştie fiecare copil de pe tărâmul
zânelor. Niciodată nu e bine să rosteşti cu voce tare astfel de
lucruri. Niciodată.
— Şi de ce e asta?
Kvothe îşi folosi cea mai bună voce de profesor.
— Pentru că unele lucruri pot spune când numele lor sunt
rostite, înghiţi Bast. Pot spune când sunt rostite.
Kvothe oftă, oarecum exasperat.
— Răul e mic când spui un nume o dată, Bast.
Se lăsă pe spate în scaun.
— De ce crezi că au ademii tradiţiile lor care înconjoară mai
ales povestea asta? Doar o singură dată şi nicio întrebare
după?
Ochii lui Bast se îngustară gânditori şi Kvothe îi zâmbi uşor,
cu zgârcenie.
— Exact. Să încerci să găseşti pe cineva care îţi rosteşte o
dată numele e ca şi cum a-i urmări pe cineva printr-o pădure
după o singură urmă de paşi.
Cronicarul vorbi ezitant, ca şi cum se temea să întrerupă.
— Chiar poate fi făcut cu adevărat aşa ceva? întrebă el.
Sincer?
Kvothe dădu din cap aspru.
— Cred că aşa mi-au găsit trupa când eram mic.
Cronicarul privi în jur nervos, apoi se încruntă şi făcu un

1879
efort evident de a se opri. Rezultatul fu că stătea liniştit,
arătând la fel de nervos ca înainte.
— Asta înseamnă că ar putea să vină aici? Cu siguranţă ai
mai vorbit despre ei destul de…
Kvothe a făcut un gest de desconsiderare.
— Nu. Numele sunt cheia. Numele reale. Numele profunde. Şi
le-am evitat doar din acest motiv. Tatăl meu se pricepea
grozav la detalii. Ani de zile a pus întrebări şi a dezgropat
poveşti vechi despre Chandrieni. Presupun că a dat peste
câteva dintre numele lor vechi şi le-a folosit în cântecul lui…
Înţelegerea apăru pe faţa Cronicarului.
— … şi apoi le-a repetat din nou şi din nou.
Hangiul zâmbi slab, extrem de indulgent.
— La nesfârşit, după cum îl ştiam. N-am nicio îndoială că el
şi mama mea şi-au şlefuit piesa cât se poate de în detaliu
înainte de-a o face publică. Erau perfecţionişti.
Oftă obosit.
— Pentru Chandrieni trebuie să fi fost ca şi cum cineva
aprindea în mod constant un foc de semnal. Presupun că i-a
ţinut în siguranţă atât de mult doar faptul că eram în mod
constant pe drumuri.
Bast izbucni din nou.
— De-asta n-ar trebui să spui aşa ceva, Reshi.
Kvothe se încruntă.
— Am dormit cele o mie de nopţi şi am călătorit mai multe
mii de mile de-atunci, Bast. E sigur să le spun o dată. Cu
toată nebunia din lume de zilele astea, ai zice că oamenii
spun mai des poveşti vechi. Dacă Chandrienii trag cu
urechea după nume, nu mă îndoiesc că au primit un vacarm
lent de şoapte de la Arueh la Marea Cercului.
Expresia lui Bast arăta clar că nu era tocmai liniştit.
— În plus, e bine să le avem scrise, zise Kvothe cu un mic
oftat obosit. Într-o zi s-ar putea dovedi utile pentru cineva.
— Totuşi, Reshi, ar trebui să fii mai atent.
— Cum am fost în aceşti ultimi ani, dacă nu atent, Bast? zise
Kvothe, iritarea lui începând în cele din urmă să
bolborosească la suprafaţă. Şi ce bine mi-a făcut? În plus,

1880
dacă ceea ce spui despre Cthaeh e-adevărat, totul se va
încheia în lacrimi, indiferent ce-aş face eu. Nu-i aşa?
Bast deschise gura, apoi o închise, în mod evident învins.
Apoi, îi aruncă o privire Cronicarului, ochii lui pledând
pentru sprijin.
Văzând asta, Kvothe se întoarse să se uite şi la Cronicar,
ridicând curios o sprânceană.
— Sunt sigur că nu ştiu deloc, zise Cronicarul, privind în jos
în timp ce-şi deschidea tolba şi scotea o bucată de pânză
pătată cu cerneală.
— Amândoi aţi văzut întreaga măsură a priceperii mele în
numire: fierul. Şi ăsta e un noroc în cel mai bun caz.
Magistrul Glăsuitor m-a declarat o totală pierdere de timp
pentru el.
— Asta sună familiar, murmură Kvothe.
Cronicarul ridică din umeri.
— În cazul meu, l-am crezut pe cuvânt.
— Îţi aminteşti ce-ţi reproşa?
— Avea multe critici specifice: ştiam prea multe cuvinte. Nu-
mi era foame niciodată. Eram prea moale…
Mâinile Cronicarului erau ocupate cu curăţarea peniţei
tocului sale.
— Mi se părea că-şi face clară poziţia de ansamblu când zice:
„Cine ar fi crezut că un mic scrib pe hârtie ca tine are un pic
de fier în el?”
Gura lui Kvothe se curbă brusc într-un zâmbet simpatic.
— Chiar aşa?
Cronicarul ridică din umeri.
— M-a făcut pizdă, de fapt. Încercam să nu ofensez urechile
inocente ale tânărul nostru prieten de-aici.
Dădu din cap către Bast.
— Mi se pare c-a avut o zi grea.
Kvothe zâmbi larg acum.
— Păcat că n-am fost la Universitate în acelaşi timp.
Cronicarul frecă pentru ultima oară peniţa tocului cu cârpa
moale şi o ţinu în lumina care pălea din fereastra hanului.
— Nu chiar, zise el. Nu m-ai fi plăcut. Eram o pizdulice de

1881
hârtie. Şi răsfăţat. Şi îngâmfat.
— Şi ce s-a schimbat de-atunci? întrebă Kvothe.
Cronicarul suflă dispreţuitor aer pe nas.
— Nu prea multe, depinde pe cine întrebi. Dar îmi place să
cred că mi s-au deschis ochii un pic.
Înşurubă peniţa cu atenţie înapoi în stilou.
— Şi cum s-a întâmplat asta, mai exact? întrebă Kvothe.
Cronicarul privi peste masă, părând surprins de întrebare.
— Mai exact? întrebă el. Nu sunt aici pentru a spune o
poveste.
Ascunse cârpa înapoi în tolbă.
— Pe scurt, am avut nişte draci şi am părăsit Universitatea,
în căutarea unor păşuni mai verzi. Cea mai bună decizie pe
care am luat-o vreodată. Am învăţat mai multe într-o lună pe
drum decât în ultimii trei ani în clasă.
Kvothe dădu din cap.
— Şi Teccam a zis la fel: niciun om nu e curajos dacă n-a
mers niciodată o sută de mile. Dacă vrei să ştii adevărul
despre cine eşti, mergi pe jos până la cineva care nu-ţi ştie
numele. Călătoria e cea mai bună rampă, cel mai mare
profesor, mai amară ca un medicament, mai crudă decât
oglinda. O bucată lungă de drum te va învăţa mai multe
despre tine însuţi decât o sută de ani de introspecţie liniştită.

1882
 CAPITOLUL 130
Vin şi apă

Mi-a luat o zi întreagă să spun adio Haertului. Am luat masa

cu Vashet şi cu Tempi şi amândoi mi-au dat mai multe
sfaturi decât aveam nevoie sau decât mi-aş fi dorit. Celean a
plâns un pic şi mi-a zis că avea să vină să mă viziteze când
va lua în cele din urmă roşul. Ne-am luptat pentru ultima
oară şi o suspectez că m-a lăsat să câştig.
În sfârşit, am petrecut o seară plăcută cu Penthe, care s-a
transformat într-o noapte plăcută şi, în cele din urmă, într-o
noapte târzie plăcută. Am reuşit să prind câteva ore de somn
în primele ore palide dinainte de ivirea zorilor.
Am crescut printre ruhi, aşa că nu încetez să fiu uimit cât de
repede poate prinde cineva rădăcini într-un loc. Deşi fusesem
în Haert mai puţin de două luni, mi-a fost greu să plec.
Totuşi, m-am simţit bine să pornesc din nou la drum, spre
Alveron şi Denna. Era timpul să-mi iau recompensa pentru o
slujbă bine făcută şi să-mi cer scuze serios şi destul de
târziu.
•••
Cinci zile mai târziu, mergeam pe jos pe unul dintre acele
lungi şi singuratice drumuri pe care le găseşti doar pe
dealurile joase ale Vintasului răsăritean. Eram, cum obişnuia
să spună tatăl meu, pe marginea hărţii.
Am întâlnit doar vreo doi călători pe tot parcursul zilei şi
niciun singur han. Gândul de a dormi în aer liber nu era
deosebit de îngrijorător, dar mâncasem din propria traistă în
ultimele câteva zile şi o masă caldă ar fi fost bine-venită.
Era aproape noapte şi renunţasem la speranţa de a avea ceva
decent în stomac, când am văzut o sfoară de fum alb
profilată pe cerul în amurg dinaintea mea. La început am
luat-o drept o fermă. Apoi am auzit un zvon slab de muzică şi
speranţele mele pentru un pat şi ceva mâncare încălzită pe
vatră au început să crească.

1883
Dar când am dat o curbă pe drum, am avut o surpriză mai
frumoasă decât orice han. Printre copacii de pe marginea
drumului am văzut o licărire de foc de tabără înalt, între
două căruţe dureros de familiare. Bărbaţi şi femei leneveau,
stând de vorbă. Unul zdrăngănea la o lăută, în timp ce un
altul lovea nepăsător cu mâinile o mică tamburină de pe
picior.
Alţii întindeau un cort între doi copaci, în timp ce o femeie
mai în vârstă punea un trepied deasupra focului.
Oameni de trupă. Mai mult, am recunoscut marcaje familiare
pe laterala uneia dintre căruţe. Pentru mine, erau mai
strălucitoare ca focul. Aceste semne însemnau că era vorba
de oameni de trupă adevăraţi. Familia mea, edema ruhi.
Când am ieşit dintre copaci, unul dintre bărbaţi a dat un
strigăt şi înainte să pot trage aer în piept pentru a vorbi, trei
săbii erau îndreptate spre mine. Liniştea bruscă de după
muzică şi pălăvrăgeală a fost mai mult decât uşor enervantă.
Un bărbat chipeş, cu o barbă neagră şi un cercel de argint a
făcut lent un pas înainte, neluându-şi nicio clipă vârful
sabiei de la ochiul meu.
— Otto! a strigat el spre pădurea din spatele meu. Dacă
moţăi, jur pe laptele mamei mele că-ţi scot maţele. Cine
naiba eşti tu?
Ultima mi-a fost adresată mie. Dar înainte de-a putea
răspunde, o voce a venit din copaci.
— Sunt chiar aici, Alleg, ca… Cine e ăsta? Cum, a trecut de
mine, pentru numele lui Dumnezeu?
Când au îndreptat săbiile către mine, mi-am ridicat mâinile.
E un obicei bun când cineva îndreaptă ceva ascuţit spre tine.
Cu toate astea, am zâmbit în timp ce am vorbit.
— Îmi pare rău că te-am speriat, Alleg.
— Gura, a zis el cu răceală. Mai ai o singură respiraţie ca să-
mi spui de ce te-ai strecurat în tabăra noastră.
Nici n-am avut nevoie să vorbesc, ci, în loc de asta, m-am
întors, astfel încât toată lumea de lângă foc să poată vedea
cutia lăutei aruncată peste spatele meu.
Schimbarea de atitudine a lui Alleg a fost imediată. S-a

1884
relaxat şi şi-a pus sabia-n teacă. Ceilalţi i-au urmat
exemplul, în timp ce el zâmbea şi se apropia de mine râzând.
Am râs şi eu.
— O familie.
— O familie.
Mi-a strâns mâna şi s-a întors spre foc, strigând:
— Toată lumea să se poarte frumos. Avem un oaspete în
seara asta.
S-au auzit câteva aclamaţii pe ton scăzut şi toată lumea s-a
întors harnică la ce făcea înainte de-a ajunge eu.
Un bărbat cu trup gros trăgea greu după el o sabie printre
copaci.
— Să fiu al naibii dacă a trecut pe lângă mine, Alleg. Probabil
e de la…
— E din familia noastră, a intervenit Alleg moale.
— O, a zis Otto, luat în mod evident prin surprindere.
S-a uitat la lăuta mea.
— Bine ai venit, atunci.
— N-am trecut, de fapt, am minţit.
Când era întuneric, shaedul mă făcea foarte dificil de văzut.
Dar asta nu era vina lui, iar eu nu voiam să-l bag în belele.
— Am auzit muzica şi am dat târcoale. Am crezut că aţi
putea fi alt fel de trupă şi aveam de gând să-i surprind.
Otto l-a privit pe Alleg cu subînţeles, apoi s-a întors şi s-a
plecat călcând greu înapoi în pădure.
Alleg şi-a pus braţul în jurul umerilor mei.
— Pot să-ţi ofer ceva de băut?
— Un pic de apă, dacă se poate.
— Niciun oaspete nu bea apă lângă focul nostru, a protestat
el. Numai cel mai bun vin al nostru îţi va atinge buzele.
— Apa ruhilor e mai dulce decât vinul pentru cei care au fost
pe drum.
I-am zâmbit.
— Atunci apă şi vin, după cum doreşti.
M-a condus la una dintre căruţe, unde era un butoi cu apă.
După o tradiţie mai veche decât timpul, am băut un polonic
cu apă şi l-am folosit pe-al doilea să mă spăl pe mâini şi pe

1885
faţă. Mi-am şters faţa cu mâneca de la cămaşă, m-am uitat la
el şi am zâmbit.
— E bine să fii din nou acasă.
M-a bătut pe spate.
— Vino. Permite-mi să te prezint restului familiei tale.
Mai întâi au fost doi bărbaţi de aproximativ 20 de ani, ambii
cu bărbi stufoase.
— Fren şi Josh sunt cei mai buni psaltişti ai noştri, cu
excepţia mea, desigur.
Le-am strâns mâinile.
Următorii au fost cei doi bărbaţi care cântau la instrumente
în jurul focului.
— Gaskin cântă la lăută. Laren la fluiere şi tamburină.
Mi-au zâmbit. Laren a lovit capul tamburinei cu degetul mare
şi toba a scos un sunet moale.
— El e Tim.
Alleg a arătat peste foc la un bărbat înalt, fioros, care ungea
o sabie.
— Şi l-ai cunoscut deja pe Otto. Ei ne păzesc de pericole pe
drum.
Tim a dat din cap, ridicând privirea scurt de la sabie.
— Ea e Anne.
Alleg a arătat spre o femeie mai în vârstă, cu o expresie
chinuită şi părul cenuşiu strâns la spate într-un coc.
— Ea ne hrăneşte şi ne dădăceşte pe noi toţi.
Anne a continuat să taie morcovi, ignorându-ne pe amândoi.
— Şi nu în cele din urmă e dulcea noastră Kete, care deţine
cheia tuturor inimilor noastre.
Kete avea ochi duri şi o gură ca o linie subţire, dar expresia i
s-a înmuiat un pic când i-am sărutat mâna.
— Şi ăştia-s toţi, a zis Alleg cu un zâmbet şi o mică reverenţă.
Numele tău care e?
— Kvothe.
— Bine-ai venit, Kvothe. Odihneşte-te şi ia-o uşor. Putem
face ceva pentru tine?
— Un pic din vinul de care ai pomenit mai devreme? am
zâmbit.

1886
S-a lovit cu palma peste frunte.
— Desigur! Sau preferi bere?
Am dat din cap, iar el mi-a adus o cană.
— Excelent, am zis după ce am gustat, aşezându-mă pe un
buştean convenabil.
El a ridicat o pălărie imaginară.
— Mulţumesc. Am fost suficient de norocoşi să punem mâna
pe ea pe drumul nostru prin Levinshir, cu câteva zile în
urmă. Cum te-ai distrat pe drum în ultima vreme?
M-am întins pe spate şi am oftat.
— Nu prea rău pentru un menestrel singuratic. Am ridicat
din umeri. Am profitat de oportunităţile care mi s-au oferit.
Trebuie să fiu atent, din moment ce sunt singur.
Alleg a dat din cap cu înţelepciune.
— Singura siguranţă pe care o avem noi e în numere, a
recunoscut el, apoi a dat din cap spre lăuta mea. Vrei să ne
faci favoarea să ne cânţi un fragment de melodie, cât o
aşteptăm pe Anne să termine cina?
— Desigur, am zis, lăsându-mi jos băutura. Ce-ai vrea să
auzi?
— Poţi să cânţi Pleacă din oraş, spoitorule?
— Dacă pot? Spune-mi tu.
Am luat lăuta din cutie şi am început să cânt. La refren,
toată lumea se oprise din ce făcea pentru a asculta. L-am
zărit chiar şi pe Otto lângă marginea copacilor, căci îşi
părăsise veghea pentru a privi spre foc.
Când am terminat, toată lumea a aplaudat cu entuziasm.
— Poţi să-l cânţi, a râs Alleg.
Apoi expresia lui a devenit serioasă şi s-a lovit cu un deget
peste gură.
— Ţi-ar plăcea să mergi cu noi la drum pentru o vreme? a
întrebat el după o clipă. Am putea folosi alt cântăreţ.
M-am gândit un moment.
— Încotro vă îndreptaţi?
— Spre răsărit, a zis el.
— Eu sunt legat de Severen, am zis.
Alleg a ridicat din umeri.

1887
— Putem să mergem la Severen, a zis el. Cât timp nu te
deranjează să vorbeşti pe lungul drum într-acolo.
— Sunt departe de familie de o lungă perioadă de timp, am
admis, uitându-mă la imaginea familiară din jurul focului.
— Unu e un număr rău pentru un ruh pe drum, a zis Alleg
convingător, trecându-şi un deget de-a lungul marginii bărbii
întunecate.
Am oftat.
— Întreabă-mă din nou de dimineaţă.
Mi-a tras o palmă peste genunchi, rânjind.
— Bine! Asta înseamnă că avem toată noaptea să te conving.
Mi-am pus lăuta la loc şi m-am scuzat că mă cheamă natura.
Revenind, am îngenuncheat lângă Anne, care stătea lângă
foc.
— Ce faci pentru noi, mamă? am întrebat.
— Tocană, a zis ea scurt.
Am zâmbit.
— Ce e în ea?
Anne m-a privit chiorâş.
— Miel, a zis ea, ca şi cum mă provoca să îndrăznesc să
contest faptul.
— A trecut ceva de când am avut miel la masă, mamă. Pot să
gust?
— Aşteaptă, la fel ca toată lumea, a zis ea brusc.
— Nici măcar o bucăţică?
Am linguşit-o, oferindu-i cel mai simpatic zâmbet al meu.
Bătrâna a oftat, apoi a ridicat din umeri.
— Bine, a zis ea. Dar nu va fi vina mea dacă o să te doară
stomacul.
Am râs.
— Nu, mamă. N-o să fie vina ta.
M-am întins după lingura de lemn cu coadă lungă şi am
scos-o. După ce-am suflat pe ea, am luat o înghiţitură.
— Mamă! am exclamat. E cel mai bun lucru care mi-a atins
buzele de un an întreg.
— Hmm, a zis ea, uitându-se cruciş la mine.
— E primul adevăr, mamă, am zis cu sinceritate. Oricine nu

1888
se bucură de această tocană bună nu prea e ruh, în opinia
mea.
Anne s-a întors pentru a amesteca în oală şi m-a uşuit de-
acolo, dar expresia ei nu mai era la fel de tăioasă ca până
atunci.
După ce m-am oprit la butoi pentru a-mi umple din nou
cana, m-am întors la locul meu. Gaskin s-a aplecat înainte.
— Tu ne-ai dat un cântec. E ceva ce-ai vrea să auzi?
— Ce zici de Flautistul glumeţ? am întrebat.
Fruntea i s-a brăzdat.
— Pe-ăsta nu-l ştiu.
— E vorba despre un ruh inteligent, care a păcălit un
fermier.
Gaskin a clătinat din cap.
— Mă tem că nu.
M-am aplecat pentru a-mi ridica lăuta.
— Lasă-mă pe mine. E un cântec pe care fiecare dintre noi ar
trebui să-l ştie.
— Alege altceva, a protestat Laren. Voi cânta ceva la fluiere.
Tu deja ai cântat pentru noi în seara asta.
I-am zâmbit.
— Am uitat că tu cânţi la fluier. O să-ţi placă asta, l-am
asigurat. Flautistul e eroul. În plus, voi mi-aţi hrănit burta,
eu vă voi hrăni urechile.
Înainte ca ei să poată să ridice mai multe obiecţii, am început
să cânt rapid şi uşor.
Ei au râs de tot. De la început, când flautistul îl ucide pe
agricultor, până la sfârşit, când seduce soţia şi fiica mortului.
Am lăsat deoparte ultimele două versuri, în care locuitorii
oraşului îl ucid pe flautist.
Laren s-a şters la ochi după ce-am terminat.
— Hei. Ai dreptate, Kvothe. Ar fi bine să-l ştiu pe-ăsta. În
afară de asta…
A aruncat o privire la Kete, care stătea lângă foc.
— E un cântec sincer. Femeile nu-şi pot ţine mâinile departe
de un flaut.
Kete a pufnit batjocoritoare şi şi-a dat ochii peste cap.

1889
Am vorbit despre mărunţişuri, până când Anne a anunţat că
tocana e gata.
Toată lumea s-a dus într-acolo, rupând tăcerea numai pentru
a o complimenta pe Anne pentru cum a gătit.
— Sincer, Anne, a întrebat Alleg după al doilea castron. Ai
adus puţin piper din Levinshir?
Anne era mândră.
— Toţi avem secretele noastre, dragă, a zis ea. Nu presa o
doamnă.
L-am întrebat pe Alleg:
— Au fost vremuri bune pentru tine şi ai tăi?
— O, sigur, a zis el printre înghiţituri. Acum trei zile,
Levinshir a fost deosebit de bun pentru noi.
A făcut cu ochiul.
— O să vezi mai târziu cât de bun.
— Mă bucur să aud asta.
— De fapt…
S-a aplecat înainte, conspirativ.
— Ne-am descurcat atât de bine, încât mă simt destul de
generos. Destul de generos pentru a-ţi oferi orice vrei.
Absolut orice. Cere şi e al tău.
S-a aplecat mai aproape şi a zis într-o şoaptă teatrală:
— Vreau să ştii că asta e o încercare flagrantă de a te mitui
ca să rămâi cu noi. Vocea ta frumoasă ne-ar face punga
groasă.
— Ca să nu mai vorbim de ce cântece ne-ar putea învăţa, a
intervenit Gaskin.
Alleg a mârâit batjocoritor.
— Nu-l ajuta să negocieze, băiete. Am sentimentul că şi-aşa
va fi destul de greu.
M-am gândit un pic.
— Cred că aş putea să stau…
Am lăsat gândul neterminat.
Alleg a zâmbit ştiutor.
— Dar…
— Dar aş cere trei lucruri.
— Hmm, trei lucruri.

1890
M-a privit din cap până-n picioare.
— Ca-n poveşti.
— Doar dacă ţi se pare corect, am cerut.
El a dat din cap ezitant.
— Presupun că e. Şi cât timp o să călătoreşti cu noi?
— Până când nimeni nu se va opune plecării mele.
— Are cineva vreo problemă cu asta? a privit Alleg în jur.
— Şi dacă cere una dintre căruţe? a întrebat Tim.
Vocea lui m-a speriat, aspră şi iritată ca două cărămizi care
se freacă una de alta.
— Nu va conta, cât timp va călători cu noi, a argumentat
Alleg. Oricum aparţin tuturor alor noştri. Şi din moment ce
nu poate pleca decât dacă spunem noi asta…
N-au existat obiecţii. Alleg şi cu mine ne-am strâns mâinile şi
s-a auzit uşoare aclamaţii.
Kete a ridicat cana.
— Pentru Kvothe şi cântecele lui! a zis ea. Am sentimentul că
merită toţi banii.
Toată lumea a băut şi am ridicat şi eu paharul.
— Jur pe laptele mamei mele, niciunul dintre voi nu va mai
face vreodată o afacere mai bună decât a făcut cu mine în
seara asta.
Asta a stârnit aclamaţii mai entuziaste şi toată lumea a băut
din nou.
Ştergându-şi gura, Alleg m-a privit în ochi.
— Deci, care e primul lucru pe care-l vrei de la noi?
Mi-am lăsat capul în jos.
— E ceva chiar nesemnificativ. N-am un cort al meu. Dacă e
să călătoresc cu familia mea…
— Nu mai spune nimic! şi-a fluturat Alleg cana de lemn, ca
un rege care acordă un favor. Îţi dau cortul meu, plin cu
blănuri şi cu pături groase de juma de metru!
A făcut un gest către foc, unde stăteau Fren şi Josh.
— Duceţi-vă şi pregătiţi-l pentru el.
— E-n regulă, am protestat. Mă descurc singur.
— Taci, e bine pentru ei. Îi ajută să se simtă utili. Apropo… A
făcut un alt semn, către Tim. Scoate-i afară, da?

1891
Tim stătea şi se apăsa cu o mână pe burtă.
— Într-un minut. Mă întorc imediat.
S-a îndreptat spre pădure.
— Nu prea mă simt bine.
— Aşa păţeşti dacă mănânci cât un jgheab! a strigat Otto
după el.
S-a întors către noi, ceilalţi.
— Într-o zi el îşi va da seama că nu poate mânca mai mult ca
mine şi nu se va mai simţi rău după aceea.
— Cum Tim e ocupat să picteze un copac, mă duc eu să-i
scot afară, a zis Laren cu nerăbdare slab mascată.
— Eu sunt de gardă în seara asta, a zis Otto. Mă ocup eu.
— O să-i scot eu, a zis Kete exasperată.
S-a uitat la ceilalţi doi care se întorseseră la locurile lor şi s-a
dus în spatele căruţei din stânga mea.
Josh şi Fren au ieşit din căruţa cealaltă cu un cort, cu
frânghii şi cu ţăruşi.
— Unde vrei? a întrebat Josh.
— De obicei asta nu-i o întrebare pe care s-o pui, nu, Josh? a
glumit Fren, înghiontindu-şi prietenul cu cotul.
— Am tendinţa să sforăi, i-am avertizat. Probabil că o să mă
vreţi ceva mai departe de oricine altcineva.
Am arătat.
— Între copacii ăia doi ar fi bine.
— Adică, cu un bărbat, în mod normal ştii unde vrea, nu,
Josh? a continuat Fren, în timp ce se îndepărtau şi
începuseră să desfacă cortul.
Kete s-a întors un minut mai târziu, aducând o pereche de
minunate fete tinere. Una avea un corp suplu şi faţa cu părul
drept, negru, tăiat scurt, ca un băiat. Cealaltă era mult mai
generos rotunjită, cu părul cârlionţi aurii. Ambele aveau
expresii neajutorate şi părea că au cam 16 ani.
— Fă cunoştinţă cu Krin şi Ellie, a zis Kete, arătând spre fete.
Alleg a zâmbit.
— Ăsta e unul din modurile în care Levinshir a fost generos
cu noi. În seara asta, una dintre ele îţi va ţine de cald. Darul
meu pentru tine, ca nou membru în familia noastră.

1892
A făcut un spectacol din a le privi.
— Pe care o vrei?
M-am uitat de la una la alta.
— E o alegere grea. Lasă-mă să mă gândesc puţin.
Kete le-a aşezat lângă foc şi le-a pus câte un castron cu
tocană în mână. Fata cu părul de aur, Ellie, a mâncat
inexpresivă din câteva muşcături, apoi a încetinit, oprindu-se
ca o jucărie. Ochii ei păreau aproape orbi, ca şi cum se uita
la ceva ce niciunul dintre noi nu putea vedea. Ochii lui Krin,
pe de altă parte, s-au concentrat cu înverşunare pe foc.
Stătea ţeapănă, cu castronul în poală.
— Fetelor, le-a mustrat Alleg. Nu ştiţi că lucrurile se vor
îmbunătăţi de îndată ce veţi începe să colaboraţi?
Ellie a luat o altă muşcătură lentă, apoi s-a oprit. Krin se
holba în foc, cu spatele rigid, cu o expresie dură.
De unde şedea lângă foc, Anne le incita cu lingura ei de
lemn.
— Mâncaţi!
Răspunsul a fost acelaşi ca înainte. O muşcătură lentă. O
rebeliune tensionată. Încruntată, Anne s-a aplecat mai
aproape şi a apucat-o cu fermitate de bărbie pe fata cu părul
negru, cu mâna cealaltă întinzându-se după castronul cu
tocană.
— Nu, am cerut. Vor mânca atunci când li se va face destul
de foame.
Alleg s-a uitat curios la mine.
— Ştiu ce vorbesc. Dă-le ceva de băut în loc.
Femeia în vârstă s-a uitat pentru un moment ca şi cum ar fi
putut continua oricum, apoi a ridicat din umeri şi a dat
drumul maxilarului lui Krin.
— Bine. Oricum m-am săturat s-o alimentez forţat pe-asta. E
o pacoste.
Kete a pufnit în acord.
— Târfuliţa a venit la mine când am dezlegat-o să facă baie, a
zis ea dându-şi deoparte părul de pe faţă, pentru a descoperi
zgârieturi. Aproape că mi-a scos blestematul de ochi.
— A vrut şi să fugă, a zis Anne, încă privind ameninţătoare. A

1893
trebuit s-o droghez peste noapte.
A făcut un gest dezgustat.
— Las-o să moară de foame, dacă vrea.
Laren a revenit la foc cu două căni, aşezându-le în mâinile
supuse ale fetei.
— Apă? am întrebat.
— Bere, a zis el. E mai bună pentru ele dacă nu mănâncă.
Mi-am înăbuşit protestul. Ellie a băut în aceeaşi manieră
liberă în care mâncase. Krin şi-a mutat ochii de la foc la
cupă, apoi la mine. Am simţit un şoc aproape fizic la
asemănarea ei cu Denna. Încă uitându-se la mine, a băut.
Ochii duri nu lăsau să se vadă nimic din ce se întâmpla în
capul ei.
— Aduceţi-le să stea lângă mine, am zis. S-ar putea să mă
ajute să fac alegerea.
Le-a adus Kete. Ellie a fost docilă. Krin a fost rigidă.
— Fii atent cu asta, a zis Kete, dând din cap la fata cu părul
negru. Zgârie.
Tim s-a întors arătând un pic palid. S-a aşezat lângă foc,
unde Otto l-a împuns cu cotul.
— Mai vrei nişte tocană? a întrebat el maliţios.
— Marş de-aici, s-a iritat Tim slab.
— Un pic de bere s-ar putea să fie bună pentru stomacul tău,
l-am sfătuit.
A dat din cap, părând dornic de ceva care l-ar putea ajuta.
Kete i-a adus o cană proaspătă plină.
În timpul ăsta, fetele s-au aşezat de-o parte şi de alta a mea,
cu faţa la foc. De-aproape, am văzut lucruri pe care le
ratasem până atunci. Krin avea o vânătaie întunecată pe
ceafă. Încheieturile blondei erau doar iritate de la legat, dar
ale lui Krin erau jupuite şi janghinoase. Cu toate astea, ele
miroseau a curat. Aveau părul periat şi hainele spălate
recent. Kete le îngrijise.
Erau şi mult mai frumoase de-aproape. M-am întins să le
ating umerii. Krin a tresărit, apoi a înţepenit. Ellie n-a
reacţionat deloc. Din direcţia copacilor, Fren a strigat:
— Gata. Vrei să-ţi aprindem o lampă?

1894
— Da, te rog, am strigat şi eu.
M-am uitat de la o fată la alta şi apoi la Alleg.
— Nu mă pot decide între cele două, am zis sincer. Aşa că le
iau pe amândouă.
Alleg a râs neîncrezător. Apoi, văzând că eram serios, a
protestat:
— Zău aşa. Nu e prea corect faţă de noi, ceilalţi. În plus, n-ai
cum să poţi…
L-am privit franc.
— Păi, s-a eschivat el. Chiar dacă poţi, asta…
— Ăsta e al doilea lucru pe care-l cer, i-am zis în mod oficial.
Amândouă.
Otto a scos un strigăt de protest, care a găsit ecou în
expresiile lui Gaskin şi Laren.
Le-am zâmbit liniştitor.
— Doar în seara asta.
Fren şi Josh s-au întors de la instalarea cortului meu.
— Fii recunoscător că nu te-a cerut pe tine, Otto, i-a zis Fren
uriaşului. Josh asta ar fi cerut, nu, Josh?
— Ţine-ţi gura, Fren, a zis Otto exasperat. Nu prea mă simt
bine.
M-am ridicat şi mi-am aruncat lăuta peste umăr. Apoi le-am
condus pe ambele fete minunate, una aurită şi una
întunecată, spre cortul meu.

1895
 CAPITOLUL 131
Negru din lumina lunii

Fren şi Josh făcuseră treabă bună cu cortul. Era destul de

înalt pentru a sta în centru, totuşi înghesuit pentru mine şi
ambele fete în picioare. Am împins-o pe fata cu părul de aur,
Ellie, cu un impuls blând, spre patul de pături groase.
— Stai jos, am zis cu blândeţe.
Cum n-a răspuns, am luat-o de umeri şi am făcut-o să se
aşeze. S-a lăsat mutată, dar ochii ei albaştri erau largi şi goi.
l-am verificat capul de răni. Negăsind niciuna, am presupus
că era în stare de şoc profund.
M-am oprit un moment şi am scormonit prin sacul meu de
călătorie, apoi am scuturat nişte frunze sub formă de praf în
cana mea de călătorie şi am adăugat nişte apă din plosca
mea. Am pus cupa în mâinile lui Ellie şi ea a apucat-o
absentă.
— Bea, am încurajat-o, încercând să surprind tonul vocii pe
care îl folosea din când în când Felurian pentru a-mi obţine
cooperarea necondiţionată.
Părea că a mers sau poate doar îi era sete. Oricare ar fi fost
motivul, Ellie a golit cana până la fund. Ochii ei păstrau
acelaşi aspect îndepărtat.
Am scuturat în ceaşcă o altă doză de frunze sub formă de
pulbere, am reumplut-o cu apă şi i-am ţinut-o fetei cu părul
negru să bea.
Am stat acolo timp de câteva minute, eu cu braţul întins, ea
cu braţele nemişcate pe lângă ea. În cele din urmă ea a clipit,
ochii concentrându-i-se pe mine.
— Ce i-ai dat? a întrebat ea.
— Velia măcinată, am zis cu blândeţe. E un antidot. A fost
otravă în tocană.
Ochii ei îmi spuneau că nu mă crede.
— N-am mâncat deloc din tocană.
— A fost şi în bere. Te-am văzut bând.

1896
— Bine, a zis ea. Vreau să mor.
Am oftat adânc.
— Nu te omoară. Doar te face să te simţi rău. Vomiţi şi eşti
slăbită, cu crampe musculare pentru vreo două zile.
Am ridicat cana, oferindu-i-o.
— Ce-ţi pasă ţie dacă mă omoară? a întrebat ea fără vlagă.
Dacă n-o fac acum, o vor face mai târziu. Mai degrabă mor…
Şi-a încleştat dinţii înainte de a termina propoziţia.
— Nu te-au otrăvit. Eu i-am otrăvit pe ei şi s-a întâmplat să
primeşti şi tu o parte din otravă. Îmi pare rău, dar asta te va
ajuta în cele mai grele momente.
Privirea lui Krin a oscilat pentru o secundă, apoi a devenit
din nou grea ca fierul. S-a uitat la cupă, apoi şi-a fixat
privirea pe mine.
— Dacă e inofensivă, bea-o tu.
— Nu pot, i-am explicat. Mă va adormi şi am treabă în seara
asta.
Krin şi-a aruncat privirea la patul de blănuri de pe podeaua
cortului.
Am zâmbit cu cel mai blând şi trist zâmbet al meu.
— Nu genul ăsta de treabă.
Ea încă nu se mişca. Am stat acolo pentru o vreme. Am auzit
un sunet înfundat de râgâit venind dinspre pădure. Am oftat
şi am lăsat cupa jos. Privind în jos, am văzut-o pe Ellie deja
ghemuită şi adormită. Faţa ei părea aproape împăcată.
Am inspirat profund şi m-am uitat din nou la Krin.
— N-ai niciun motiv să ai încredere în mine, am zis privind-o
drept în ochi. Nu după ce ţi s-a întâmplat. Dar sper că vei
avea.
I-am întins cupa din nou.
Mi-a întâlnit ochii, fără să clipească, apoi s-a întins după
cupă. A băut-o dintr-o singură înghiţitură, s-a înecat un pic
şi s-a aşezat jos. Ochii i-au rămas grei ca marmura în timp
ce se uita la peretele cortului. M-am aşezat uşor într-o parte.
În cincisprezece minute adormise. Le-am acoperit pe
amândouă cu o pătură şi le-am privit feţele. În somn erau
chiar mai frumoase decât înainte.

1897
Am îndepărtat un fir de păr de pe obrazul lui Krin. Spre
surprinderea mea, ea şi-a deschis ochii şi s-a uitat la mine.
Nu cu privirea de marmură dinainte, ci cu ochii întunecaţi ai
unei tinere Denna.
Am îngheţat cu mâna pe obrazul ei. Ne-am uitat unul la altul
pentru o secundă.
Apoi ochii i s-au închis din nou. N-am putut spune dacă
drogul era de vină sau dacă era voinţa ei proprie de a se
abandona somnului.
M-am aşezat în uşa cortului şi am pus Cezura pe genunchi.
Am simţit furia ca un foc în mine şi vederea celor două fete
adormite a fost ca un vânt care a aţâţat cărbunii. Am strâns
din dinţi şi m-am silit să mă gândesc la ceea ce se întâmpla
acolo, permiţând focului să ardă cu înverşunare, permiţând
căldurii să mă umple. Am respirat adânc de mai multe ori,
temperându-mă pentru ceea ce avea să vină.
•••
Am aşteptat timp de trei ore, ascultând sunetele taberei.
Conversaţia în surdină plutea spre mine, fraze fără cuvinte
individuale. A slăbit, amestecată cu blesteme şi cu sunete
făcute de persoane bolnave. Am respirat lung, lent, cum îmi
arătase Vashet, relaxându-mi corpul, numărându-mi încet
exhalările.
Apoi, am deschis ochii, m-am uitat la stele şi am apreciat
ora. M-am ridicat încet de jos şi m-am întins lung, lent. O
semilună solidă în creştere atârna pe cer şi totul părea foarte
luminos.
M-am apropiat încet de focul de tabără. Acesta se redusese la
cărbuni stinşi, care făceau prea puţină lumină în spaţiul
dintre cele două căruţe. Otto era acolo, cu trupul său uriaş
prăbuşit peste una dintre roţi. Am simţit miros de vomă.
— Tu eşti, Kvothe? a întrebat el confuz.
— Da, mi-am continuat eu plimbarea lentă spre el.
— Târfa asta de Anne n-a lăsat mielul să se facă cum trebuie,
a gemut el. Jur pe sfântul Dumnezeu că n-am mai fost atât
de bolnav până acum.
S-a uitat la mine.

1898
— Tu eşti bine?
Cezura a sărit, lama i-a sclipit pentru o clipă în lumina lunii
şi i-a crestat gâtul.
El s-a clătinat într-un genunchi, apoi s-a răsturnat într-o
parte, cu mâinile colorate în negru încleştate de gât. L-am
lăsat sângerând întunecat în lumina lunii, incapabil să
strige, pe moarte, dar nu mort.
Am aruncat o bucată de fier casant în cărbunii din foc şi m-
am îndreptat spre celelalte corturi.
Laren m-a speriat când am dat ocol căruţei. A scos un sunet
de surpriză când am dat colţul cu sabia goală în mână. Dar
otrava îl făcuse lent şi abia a reuşit să ridice mâinile înainte
ca Cezura să-i prindă pieptul. S-a înecat cu un ţipăt, în timp
ce cădea pe spate, zvârcolindu-se pe pământ.
Niciunul dintre ei nu dormea din cauza otrăvii, astfel că
strigătul lui Laren a ajuns la căruţe şi la corturi, clătinându-
se şi căutând în jur sălbatic. Două siluete neclare în care i-
am recunoscut pe Josh şi Fren au sărit din spatele deschis al
căruţei celei mai apropiate de mine. L-am lovit pe unul în
ochi, înainte de a atinge pământul, şi i-am sfâşiat burta
celuilalt.
Toată lumea a văzut, iar acum ţipetele erau serioase. Cei mai
mulţi dintre ei au început să alerge beţi printre copaci, unii
căzând în timpul fugii. Dar silueta înaltă a lui Tim s-a
aruncat pe mine. Sabia grea pe care o ascuţise toată seara a
sclipit argintie în lumina lunii.
Dar eram pregătit. Mi-am strecurat o a doua bucată lungă,
fragilă, de fier de sabie în mână şi am murmurat o cetluire.
Apoi, cum a venit destul de aproape pentru a lovi, am rupt
brusc fierul între degete. Sabia i s-a spulberat cu zgomotul
făcut de un clopot spart, iar bucăţile s-au prăbuşit şi au
dispărut în iarba întunecată.
Tim era mai experimentat decât mine, mai puternic şi cu o
rază de acţiune mai lungă. Chiar şi otrăvit şi cu o jumătate
de sabie, s-a descurcat bine. Mi-a luat aproape o jumătate de
minut înainte de a-i străpunge garda cu Amant la Fereastră
şi a-i reteza mâna din încheietură.

1899
A căzut în genunchi, scoţând un urlet răguşit, ţinându-se de
braţul ciuntit. L-am lovit în piept şi m-am îndreptat spre
copaci.
Lupta n-a durat mult, dar fiecare a doua a fost mortală, în
timp ce ceilalţi erau deja împrăştiaţi în pădure.
M-am grăbit în direcţia în care văzusem că se clătina una
dintre siluetele întunecate. Am fost neatent, aşa că atunci
când Alleg s-a aruncat pe mine de la umbra unui copac, m-a
luat prin surprindere. N-avea sabie, ci doar un cuţitaş care
sclipea în lumina lunii, în timp ce el a zburat către mine. Dar
un cuţit e suficient pentru a ucide un om. M-a înjunghiat în
burtă în timp ce ne rostogoleam pe pământ. M-am lovit cu
tâmpla de o rădăcină şi am simţit gustul sângelui.
M-am luptat să mă ridic în picioare înaintea lui şi i-am tăiat
muşchii pulpei. Apoi l-am înjunghiat în burtă şi l-am lăsat
blestemând pe pământ, în timp ce mă duceam să-i vânez pe
ceilalţi.
Ţineam o mână strâns peste stomac. Ştiam că durerea mă va
cuprinde în curând şi că după aceea poate nu mai aveam
mult de trăit.
•••
A fost o noapte lungă şi nu vă mai deranjez cu toate detaliile.
I-am găsit pe toţi ceilalţi prin pădure. Anne îşi rupsese
piciorul în timpul fugii ei neglijente, iar Tim făcuse aproape o
jumătate de milă, în ciuda pierderii mâinii şi a rănii din
piept. Au strigat şi au blestemat şi au implorat milă, în timp
ce-i urmăream prin pădure, dar nimic din ce mi-au spus nu
m-a domolit.
A fost o noapte cumplită, dar i-am găsit pe toţi. N-a fost nicio
onoare în asta, nicio glorie. Dar a fost un fel de justiţie şi
sânge, iar în final le-am adus trupurile înapoi.
•••
M-am întors la cortul meu când cerul începuse să se coloreze
în familiarul albastru. O linie ascuţită, fierbinte, de durere
mă ardea pe câţiva centimetri sub buric şi puteam spune
după felul neplăcut în care mă ţinea când mă mişcam că
sângele uscat îmi lipise cămaşa de rană. Am ignorat

1900
sentimentul cât de bine am putut, ştiind că nu puteam face
nimic pentru mine cu mâinile tremurânde şi fără nicio
lumină decentă, ca să văd ce fac. Trebuia să aştept zorii
pentru a vedea cât de grav eram rănit.
Am încercat să nu insist asupra a ceea ce învăţasem în urma
activităţii mele în Clinică. Orice rană adâncă la intestine
promite un drum lung, dureros, spre mormânt. Un medic
calificat, cu echipamente adecvate, putea face diferenţa, dar
nu puteam fi mai departe de-atât de civilizaţie. Îmi puteam
dori la fel de bine o bucată de lună.
Mi-am şters sabia, m-am aşezat pe iarba udă din faţa
cortului şi am început să mă gândesc.

1901
 CAPITOLUL 132
Cercul rupt

Eram ocupat de mai bine de o oră atunci când soarele a

privit în cele din urmă peste vârfurile copacilor şi a-nceput să
usuce roua din iarbă. Am găsit o piatră plată şi am folosit-o
ca nicovală improvizată ca să bat o potcoavă într-o formă
diferită. Deasupra focului fierbea o oală de ovăz.
Tocmai făceam ultimele retuşuri la potcoavă, când am văzut
cu coada ochiului semne de mişcare. Era Krin, care trăgea cu
ochiul de după colţul căruţei. Am presupus că o trezisem cu
zgomotul făcut de bătutul fierului.
— O, Doamne!
Şi-a dus mâna la gură şi a făcut vreo doi paşi uimiţi din
spatele vagonului.
— I-ai omorât.
— Da, am zis simplu, iar propria voce mi-a sunat moartă în
urechi.
Ochii lui Krin mi-au studiat corpul din cap până-n picioare,
holbându-se la cămaşa mea ruptă şi însângerată.
— Eşti… Vocea i-a rămas în gât şi a înghiţit. Eşti bine?
Am dat din cap în tăcere. Când mi-am găsit în cele din urmă
curajul de a-mi examina rana, am descoperit că mantia lui
Felurian îmi salvase viaţa. În loc să-mi verse maţele, cuţitul
lui Alleg abia dacă îmi făcuse o tăietură lungă, puţin adâncă,
peste burtă. Îmi distrusese şi o cămaşă în perfectă stare, dar
nu prea puneam asta la suflet, date fiind împrejurările.
Am examinat potcoava, apoi am folosit o curea din piele
umedă pentru a o lega strâns în vârful unei crengi lungi,
drepte. Am tras vasul cu ovăz de pe foc şi am aruncat
potcoava în cărbuni.
Părând a se recupera întrucâtva din şoc, Krin s-a apropiat
încet, cu ochii pe şirul de cadavre de pe cealaltă parte a
focului. Nu făcusem nimic altceva decât să le aliniez
întâmplător. Nu erau ordonate. Sângele păta corpurile, iar

1902
rănile erau căscate ca nişte guri. Krin se holba ca şi cum se
temea că acestea ar fi putut începe să se mişte din nou.
— Ce faci? a întrebat ea în cele din urmă.
Drept răspuns, am tras potcoava încinsă din cărbunii din foc
şi m-am îndreptat spre cel mai apropiat corp. Era Tim. Am
apăsat fierul încins pe spatele mâinii rămase. Pielea a
fumegat şi a şuierat şi s-a lipit de metal. După o clipă l-am
tras, lăsând o arsură neagră pe pielea lui albă. Un cerc rupt.
M-am dus înapoi la foc şi am început să reîncălzesc fierul.
Krin stătea în picioare în tăcere, prea uimită să reacţioneze
normal. Nu că exista un mod normal de a reacţiona într-o
situaţie ca asta, presupun. Dar ea n-a ţipat şi n-a fugit de-
acolo, cum mă gândeam că ar putea face. Pur şi simplu s-a
uitat la cercul rupt şi a repetat.
— Ce faci?
Când am vorbit, într-un final, vocea îmi suna ciudat în
propriile urechi.
— Toţi edema ruhii sunt o familie, am explicat. Ca un cerc
închis. Nu contează dacă unii dintre noi sunt străini de alţii,
tot suntem o familie, tot suntem apropiaţi. Trebuie să fie aşa,
pentru că suntem străini oriunde am merge. Suntem
răspândiţi, iar oamenii ne urăsc. Avem legi. Urmăm reguli.
Când unul dintre noi face ceva ce nu poate fi iertat sau
reparat, dacă el pune în pericol siguranţa sau onoarea edema
ruhilor, e ucis şi înfierat cu cercul rupt, pentru a arăta că nu
mai e unul dintre noi. Asta se face foarte rar. Rareori e
nevoie.
Am scos fierul din foc şi m-am dus la cadavrul următor. Otto.
L-am presat pe partea din spate a mâinii şi am ascultat
şuieratul.
— Aceştia n-au fost edema ruhi. Dar au pretins că sunt. Au
comis fapte pe care ruhii nu le-ar comite, aşa că m-am
asigurat că lumea va şti că ei n-au făcut parte din familia
noastră. Ruhii nu comit genul de fapte pe care aceşti bărbaţi
le-au comis.
— Dar căruţele, a protestat ea. Instrumentele.
— Nu erau edema ruhi, am zis ferm. Probabil că n-au fost

1903
nici măcar oameni de trupă reali, ci doar un grup de hoţi
care a ucis un grup de ruhi şi au încercat să le ia locul.
Krin s-a uitat la cadavre, apoi din nou la mine.
— Deci, i-ai ucis pentru că pretindeau a fi edema ruhi?
— Pentru că pretindeau a fi ruhi? Nu.
Am pus fierul înapoi în foc.
— Pentru că au ucis o trupă de ruhi şi le-au furat căruţele?
Da. Pentru ce v-au făcut vouă? Da.
— Dar dacă nu sunt ruhi…
Krin s-a uitat la căruţele viu colorate.
— Cum?
— Sunt curios să aflu, am zis.
Trăgând din nou cercul rupt din foc, m-am dus la Alleg şi i l-
am presat pe palmă.
Falsul om de trupă s-a smucit şi s-a trezit ţipând.
— Nu e mort! a exclamat Krin ascuţit.
Îi examinasem rana mai devreme.
— E mort, am zis cu răceală. Pur şi simplu nu s-a oprit încă
din mişcare.
M-am întors să-l privesc în ochi.
— Ce zici, Alleg? Cum ai făcut rost de o pereche de căruţe
edema ruh?
— Ruh ticălos, m-a înjurat el cu sfidare neclară.
— Da, am zis. Sunt. Şi tu nu eşti. Deci, cum ai învăţat
semnele şi obiceiurile familiei mele?
— Cum de-ai ştiut? a întrebat el. Ştiam cuvintele, strângerea
de mână. Am ştiut de apă şi vin şi cântece înainte de cină.
Cum de-ai ştiut?
— Ai crezut că mă poţi păcăli? am zis, simţind cum furia
începe să izvorască din mine. E familia mea! Cum să nu ştiu?
Ruhii nu fac ce-aţi făcut voi. Ruhii nu fură, nu răpesc fete.
Alleg a clătinat din cap cu un zâmbet batjocoritor. Avea
sânge pe dinţi.
— Toată lumea ştie ce faceţi voi.
Temperamentul mi-a explodat.
— Toată lumea crede că ştie! Crede că zvonul e adevăr! Ruhii
nu fac aşa ceva!

1904
Am gesticulat sălbatic.
— Lumea crede toate astea doar din cauza unora ca voi!
Mânia mi-a izbucnit chiar mai fierbinte şi m-am trezit ţipând.
— Acum spune-mi ce vreau să ştiu sau Dumnezeu va plânge
când va auzi ce ţi-am făcut!
Alleg a pălit şi a trebuit să înghită înainte de a-şi găsi vocea.
— Au fost un bătrân şi soţia lui şi un cuplu de alţi cântăreţi.
Am călătorit cu ei, ca gardă, o jumătate de an. În cele din
urmă m-au tras pe sfoară.
A rămas fără respiraţie şi a suspinat adânc în timp ce încerca
să şi-o recapete.
Spusese destul.
— Deci i-ai omorât.
Alleg a clătinat din cap cu putere.
— Nu… Am fost atacaţi pe drum.
A făcut un gest slab către celelalte corpuri.
— Ei ne-au surprins. Ceilalţi cântăreţi au fost ucişi, dar eu
am fost doar… pus la pământ.
M-am uitat peste şirul de cadavre şi am simţit furia
crescându-mi, chiar dacă ştiam deja. Nu exista nicio altă cale
prin care aceşti oameni ar fi putut deţine o pereche de căruţe
edema cu marcajele intacte.
Alleg a vorbit din nou.
— Le-am arătat după aceea… cum se poartă o trupă.
A înghiţit de durere.
— Viaţă bună.
M-am întors, dezgustat. El fusese unul dintre noi, într-un fel.
Unul adoptat de familia noastră. Făcuse ca totul să fie de
zece ori mai rău ştiind asta. Am împins din nou potcoava în
cărbunii din foc, apoi m-am uitat la fată cum se încălzea.
Ochii ei scăpărau asemenea cremenii când îl privea pe Alleg.
Nefiind sigur că e corect ce fac, i-am oferit fierul înroşit. Faţa
ei a devenit dură şi l-a luat.
Alleg nu părea să înţeleagă ce era pe cale să se întâmple,
până când ea i-a pus fierul încins pe piept. El a strigat şi s-a
zvârcolit, dar n-avea putere să scape în timp ce ea apăsa din
greu. Ea s-a strâmbat, în timp ce el s-a luptat slab împotriva

1905
fierului, cu ochii plini de lacrimi de furie.
După un minut lung, ea a tras fierul şi s-a dat deoparte,
plângând în tăcere. Am lăsat-o în pace.
Alleg s-a uitat la ea şi a reuşit cumva să-şi găsească vocea.
— Ah, fată, am avut ceva vremuri bune, nu?
Ea s-a oprit din plâns şi s-a uitat la el.
— Nu te…
L-am lovit brusc în coaste, înainte de-a putea spune altceva.
El a înţepenit în durere mută şi apoi a scuipat sânge spre
mine. Am lăsat să cadă o altă lovitură şi el s-a înmuiat.
Neştiind ce altceva să fac, am luat iar fierul încins şi am
început să-l reîncălzesc.
S-a aşternut o lungă tăcere.
— Ellie încă doarme? am întrebat.
Krin a dat din cap.
— Crezi că ar ajuta-o să vadă asta?
Ea s-a gândit, ştergându-şi faţa cu o mână.
— Nu prea cred, a zis în cele din urmă. Nu cred că ar putea
să vadă chiar acum. Nu e chiar în firile ei.
— Voi două sunteţi din Levinshir? am întrebat ca să nu tac.
— Ferma familiei mele e chiar la nord de Levinshir, a zis
Krin. Tatăl lui Ellie e primarul.
— Când au venit ăştia în oraşul tău? am întrebat în timp ce
puneam fierul înroşit pe dosul unei alte mâini.
Mirosul dulce de carne carbonizată era gros în aer.
— În ce zi suntem?
Am numărat în capul meu.
— Doborâş.
— Au venit în oraş într-o zi de theden.
A făcut o pauză.
— Cu cinci zile în urmă?
În vocea ei era o nuanţă de neîncredere.
— Ne-am bucurat că aveam şansa să vedem o piesă de teatru
şi să aflăm noutăţi. Să ascultăm nişte muzică. S-a uitat în
jos. Au intrat pe la poarta de est a oraşului. Când am venit
să-mi citească norocul, mi-au spus să mă întorc în acea
noapte. Păreau atât de prietenoşi, atât de interesanţi.

1906
Krin s-a uitat la căruţe.
— Când am ajuns, toţi şedeau în jurul focului. Mi-au cântat.
Bătrâna mi-a dat nişte ceai. Nici nu m-am gândit… Adică…
Semăna cu bunica mea.
Ochii i s-au abătut spre cadavrul bătrânei, apoi în altă parte.
— Apoi nu-mi amintesc ce s-a-ntâmplat. M-am trezit în
întuneric, într-una din căruţe. Fusesem legată şi am…
Vocea i s-a rupt un pic şi ea şi-a frecat absentă încheieturile.
S-a uitat din nou la cort.
— Cred că şi Ellie a primit o invitaţie.
Am terminat de înfierat dosul mâinilor lor. Planificasem să
fac la fel şi cu feţele lor, dar fierul se încingea prea lent în foc
şi m-am săturat repede de muncă. Nu dormisem deloc şi
furia care arsese atât de fierbinte, pentru atât de mult timp,
pâlpâia aproape să se stingă, lăsându-mi o senzaţie de frig şi
amorţire.
Am arătat către oala de ovăz pe care o luasem de pe foc.
— Ţi-e foame?
— Da, a zis ea, apoi a aruncat o privire spre cadavre. Nu.
— Nici mie. Du-te şi trezeşte-o pe Ellie şi vă duc acasă.
Krin s-a grăbit spre cort. După ce a dispărut înăuntru, m-am
întors spre şirul de cadavre.
— Are cineva vreo obiecţie dacă vreau să-mi părăsesc trupa?
am întrebat.
N-a avut nimeni. Aşa că am plecat.

1907
 CAPITOLUL 133
Vise

A fost o muncă de o oră să duc căruţele într-o bucată deasă

de pădure şi să le ascund. Le-am distrus marcajele edema şi
am deshămat caii.
Era o singură şa, aşa că am încărcat ceilalţi doi cai cu
alimente şi cu toate obiectele de valoare pe care le-am găsit.
Când m-am întors cu caii, Krin şi Ellie mă aşteptau. Mai
precis, Krin aştepta. Ellie stătea pur şi simplu în picioare în
apropiere, cu o expresie goală, cu ochi goi.
— Ştii să călăreşti? am întrebat-o pe Krin.
A dat din cap şi i-am dat frâiele calului înşeuat. A pus un
picior în scară şi apoi s-a oprit, clătinând din cap. Şi-a retras
piciorul încet.
— O să merg pe jos.
— Crezi că Ellie ar sta pe un cal?
Krin s-a uitat către locul unde stătea fata blondă. Unul dintre
cai a atins-o curios cu botul şi n-a primit niciun răspuns.
— Probabil. Dar nu cred că ar fi bine pentru ea. După…
Am dat din cap a înţelegere.
— Atunci o să mergem toţi pe jos.
•••
— Care e inima lethani? am întrebat-o pe Vashet.
— Succesul şi acţiunea dreaptă.
— Ce e mai important, succesul sau dreptatea?
— Sunt la fel. Dacă acţionezi corect, vine succesul.
— Dar alţii reuşesc făcând lucruri greşite, am punctat.
— Nu lucrurile greşite duc la succes, a zis Vashet cu fermitate.
Dacă cineva acţionează greşit şi reuşeşte, nu asta e calea.
Fără lethani nu există succes adevărat.

— Domnule? m-a strigat o voce. Domnule?

Ochii mi s-au focusat pe Krin. Părul îi era răvăşit, chipul ei
tânăr obosit. S-a uitat la mine timid.

1908
— Domnule? Se întunecă.
M-am uitat în jur şi am văzut crepusculul furişându-se
dinspre est. Eram frânt de oboseală şi începusem să moţăi în
timp ce mergeam pe jos după ce ne oprisem pentru masa de
prânz.
— Spune-mi Kvothe, Krin. Îţi mulţumesc că m-ai tras de
mânecă. Mintea mea era în altă parte.
Krin a adunat lemne şi a făcut un foc. Am deshămat caii,
apoi i-am hrănit şi i-am şters. Mi-a luat câteva minute şi să
întind cortul, în mod normal nu-mi bat capul cu aşa ceva,
dar fusese loc pentru el pe cai şi am presupus că fetele nu
erau obişnuite să doarmă sub cerul liber.
După ce am terminat cu cortul, mi-am dat seama că
adusesem doar o pătură în plus din proviziile trupei. Era şi o
seară rece, dacă ar fi fost să judec corect.
— Cina e gata, am auzit-o pe Krin strigând.
Mi-am aruncat pătura mea şi pe cea de rezervă în cort şi m-
am dus unde ea terminase ce avea de făcut. Făcuse o treabă
bună cu ceea ce avusese la dispoziţie. Supă de cartofi cu
şuncă şi pâine prăjită. Un dovleac verde de vară era şi el pus
între cărbuni.
Ellie mă îngrijora. Fusese la fel toată ziua, mergând pe jos
apatică, fără să vorbească sau să răspundă la ce-i spunea
Krin. Ochii ei urmăreau lucrurile, dar nu exista niciun gând
în spatele lor. Krin şi cu mine am descoperit în cele din urmă
că dacă o lăsam de capul ei, s-ar fi oprit din mers sau ar fi
luat-o pe-alături de drum, dacă ceva i-ar fi atras atenţia.
Krin mi-a întins un castron şi lingură în timp ce mă aşezam.
— Miroase bine, am complimentat-o.
Ea a zâmbit pe jumătate şi a umplut un al doilea castron
pentru ea. A început să-l umple şi pe-al treilea, apoi a ezitat,
realizând că Ellie nu putea să mănânce singură.
— Vrei nişte supă, Ellie? am întrebat pe un ton normal.
Miroase bine.
Stătea indiferentă lângă foc, uitându-se în gol.
— Vrei să împarţi cu mine? am întrebat ca şi cum ar fi fost
cel mai natural lucru din lume.

1909
M-am mutat mai aproape de ea şi am suflat pe o lingură să
se răcească.
— Uite aici.
Ellie a mâncat mecanic, întorcându-şi capul uşor în direcţia
mea, spre lingură. Ochii ei reflectau mişcările de dans ale
focului. Erau asemenea ferestrelor unei case goale.
Am suflat pe o altă lingură şi i-am întins-o fetei blonde. A
deschis gura doar când lingura i-a atins buzele. Mi-am
mişcat capul, încercând să privesc în ochii ei dincolo de
dansul focului, sperând cu disperare să văd ceva în spatele
lor. Orice.
— Pun pariu că eşti o Eli, nu-i aşa? am zis.
M-am uitat la Krin.
— Numele scurt pentru Ellie?
Krin a ridicat din umeri neputincioasă.
— N-am fost tocmai prietene. Doar e Ellie Anwater. Fiica
primarului.
— A fost, cu siguranţă, o plimbare lungă azi, am continuat,
vorbind cu acelaşi ton uşor. Ce-ţi fac picioarele, Krin?
Krin a continuat să mă privească cu serioşii ei ochi negri.
— Am o mică rană.
— Şi eu la fel. Abia aştept să-mi scot pantofii. Tu ai răni la
picioare, Eli?
Niciun răspuns. Am hrănit-o cu o altă înghiţitură.
— A fost destul de cald. Totuşi, în seara asta se va răci.
Vreme de dormit bine. Nu-i aşa că e drăguţ, Eli?
Niciun răspuns. Krin a continuat să mă privească de pe
cealaltă parte a focului. Am luat şi eu o înghiţitură de supă.
— E chiar bine, Krin, am zis cu seriozitate, apoi m-am întors
spre fata distantă. E un lucru bun s-o avem pe Krin să
gătească pentru noi, Eli. Tot ce gătesc eu are gust de balegă
de cal.
Pe partea ei de foc, Krin a încercat să râdă cu gura plină de
supă, cu rezultate previzibile. Mi s-a părut că văd o licărire în
ochii lui Eli.
— Dacă aş fi avut nişte balegă de cal, v-aş fi făcut ca desert o
plăcintă cu balegă de cal, m-am oferit. Aş putea face ceva în

1910
seara asta, dacă vrei…
M-a oprit, făcând să sune ca o întrebare.
Eli s-a încruntat abia vizibil, un mic rid încreţindu-i fruntea.
— Probabil ai dreptate, am zis. N-ar fi foarte bine. Mai vrei
nişte supă, în schimb?
Abia a dat din cap. I-am dat o lingură.
— E un pic sărată, totuşi. Vrei probabil nişte apă.
Un alt dat din cap.
I-am dat plosca şi ea a ridicat-o la buze. A băut timp de un
minut lung, lung. Era probabil deshidratată după lunga
noastră plimbare din acea zi. Trebuia s-o supraveghez mai
bine a doua zi, ca să mă asigur c-a băut destul.
— Vrei să bei, Krin?
— Da, te rog, a zis Krin, cu ochii fixaţi pe chipul lui Eli.
Mişcându-se în mod automat, Eli i-a întins plosca lui Krin,
ţinând-o chiar deasupra focului, cu cureaua de umăr
atârnând în cărbuni. Krin a apucat-o repede, apoi a spus un
întârziat „Mulţumesc, Ell”.
Am menţinut conversaţia uşoară tot timpul mesei. Eli a
mâncat singură spre sfârşit şi deşi ochii i se mai limpeziseră,
era ca şi cum se uita la lume printr-un geam de sticlă mată,
văzând, dar nevăzând. Totuşi, era o îmbunătăţire.
După ce-a mâncat două castroane cu supă şi o jumătate de
felie de pâine, au început să i se închidă ochii.
— Vrei să mergi la culcare, Eli? am întrebat.
Un dat din cap mai clar.
— Ar trebui să te car eu până la cort?
Ochii i s-au deschis subit la asta şi a scuturat ferm din cap.
— Krin te poate ajuta să te pregăteşti de culcare, dacă o rogi.
Eli s-a întors să se uite în direcţia lui Krin. Gura i s-a mişcat
vag.
Krin mi-a aruncat o privire şi eu am dat din cap.
— Hai să mergem şi să ne ascundem înăuntru, a zis Krin,
vorbindu-i tot timpul ca o soră mai mare.
S-a dus şi a luat-o de mână pe Eli, ajutând-o să se ridice în
picioare. În timp ce ele se îndreptau spre cort, eu am
terminat supa şi am mâncat o bucată de pâine care era prea

1911
arsă pentru fete.
După mult timp Krin s-a întors la foc.
— Doarme? am întrebat.
— Încă dinainte de a atinge perna. Crezi că-şi va reveni?
Era într-o stare profundă de şoc. Mintea ei trecuse prin uşile
nebuniei, pentru a se proteja de ceea ce se întâmplă.
— E probabil doar o chestiune de timp, i-am spus obosit,
sperând că era adevărat. Tinerii se vindecă rapid.
Am chicotit fără umor când mi-am dat seama că era probabil
doar cu circa un an mai tânără decât mine. Simţisem dublu
fiecare an în seara aia, unii dintre ei chiar triplu.
În ciuda faptului că mă simţeam acoperit cu plumb, m-am
forţat să mă ridic în picioare şi am ajutat-o pe Krin să spele
vasele. O simţeam cum se nelinişteşte din ce în ce mai mult,
pe măsură ce terminam de spălat şi priponeam caii în altă
parte, lângă o bucată proaspătă de păşune. Tensiunea a
crescut şi mai rău când ne-am apropiat de cort. M-am oprit
şi i-am ţinut clapa ridicată.
— Eu o să dorm afară în seara asta.
Uşurarea ei a fost evidentă.
— Eşti sigur?
Am dat din cap.
A intrat în cort şi eu am lăsat clapeta să cadă în spatele ei. A
scos capul înapoi aproape imediat, urmat de o mână în care
ţinea o pătură.
Am scuturat din cap.
— Vei avea nevoie de amândouă. Va fi o noapte rece.
Mi-am tras shaedul pe lângă mine şi m-am întins chiar în
faţa cortului. Nu voiam ca Eli să rătăcească în timpul nopţii
şi să se piardă sau să se rănească.
— Ţie n-o să-ţi fie frig?
— Eu mă descurc, am zis.
Eram destul de obosit ca să dorm şi în fuga calului. Eram
destul de obosit ca să dorm sub un cal în fugă.
Krin şi-a tras capul înapoi în cort. Curând am auzit-o
cuibărindu-se sub pături. Apoi totul a fost liniştit.
Mi-am amintit privirea speriată de pe faţa lui Otto când i-am

1912
tăiat gâtul. L-am auzit pe Alleg luptându-se slab şi
blestemându-mă în timp ce-l târam spre căruţe. Mi-am
amintit sângele. Felul în care îl simţisem pe mâini. Grosimea
acestuia.
Nu mai omorâsem niciodată pe nimeni. Nu cu sânge-rece, nu
de-aproape. Mi-am amintit cât de cald era sângele lor. Mi-am
amintit cum Kete striga în timp ce-o urmăream prin pădure.
— Am fost eu sau ei! ţipa ea isteric. N-am avut de-ales. Am
fost eu sau ei!
Am stat întins treaz o vreme. Când în sfârşit am dormit,
visele au fost mai rele.

1913
 CAPITOLUL 134
Drumul spre Levinshir

A doua zi am făcut puţin drum, după ce Krin şi cu mine am

fost forţaţi să mânăm cei trei cai şi în plus şi pe Eli. Din
fericire, caii s-au comportat bine, aşa cum fac de obicei caii
antrenaţi de edema. Dacă ar fi fost la fel de capricioşi la
minte ca sărmana fiică a primarului, n-am mai fi ajuns poate
niciodată la Levinshir.
Chiar şi aşa, caii au creat mai multe probleme decât ar fi fost
cazul. Mai ales murgul lucios, căruia îi plăcea s-o ia spre
tufişuri, ca să pască.
De trei ori a trebuit să-l trag de-acolo şi ne-am enervat unul
pe altul. Din motive evidente, l-am botezat Îndărătnicul.
A patra oară a trebuit să-l trag înapoi pe drum şi am luat
serios în considerare să-i dau drumul, ca să scap de
probleme. N-am făcut-o, desigur. Un cal bun e totuna cu a
avea bani în buzunar. Şi aş fi ajuns mai repede înapoi la
Severen decât dacă aş fi făcut tot drumul pe jos.
Krin şi cu mine am făcut tot posibilul ca s-o ţinem pe Eli
angajată într-o conversaţie în timp ce mergeam. Părea să
ajute un pic. Şi cam la vremea mesei de prânz părea aproape
conştientă de ceea ce se întâmpla în jurul ei. Aproape.
În timp ce ne pregăteam să plecăm la drum după masa de
prânz, mi-a venit o idee. Am dus-o pe iapa cu pete sure la Eli.
Părul ei de aur era într-o mare dezordine şi ea încerca să-şi
treacă o mână prin el, în timp ce privirea îi rătăcea pierdută,
ca şi cum nu înţelegea unde e.
— Eli.
S-a întors să se uite.
— O ştii pe Coadă-sură? am arătat eu spre iapă.
Un scuturat slab, confuz din cap.
— Am nevoie de ajutorul tău ca s-o mân. Ai mai mânat vreun
cal până acum?
Un dat din cap.

1914
— Are nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Poţi să faci
tu asta?
Coadă-sură s-a uitat la mine cu un ochi mare, ca şi cum m-
ar fi informat că are nevoie de cineva s-o mâne câtă nevoie
am eu de roţi ca să merg. Dar apoi şi-a coborât capul un pic
şi a atins-o pe Eli cu nasul într-un mod matern. Fata a întins
aproape automat o mână către nasul animalului, apoi a
preluat frâiele de la mine.
— Crezi că e o idee bună? a întrebat Krin când m-am întors
după ce am încărcat ceilalţi cai.
— Coadă-sură e blândă ca un miel.
— Doar pentru că Eli e bleagă ca o oaie, asta nu înseamnă că
e o asociere bună, a zis Krin sarcastic.
Am dat să zâmbesc la asta.
— O să stau cu ochii pe ele vreo oră. Dacă nu merge, nu
merge. Dar uneori cel mai mult ajută o persoană să găsească
pe altcineva să ajute.
•••
Cum dormisem prost, în acea zi eram de două ori mai obosit.
Stomacul mă ardea şi mă simţeam ca şi cum mi-ar fi fost
jupuite două straturi de piele. Aproape că eram tentat să
moţăi în şa, dar nu puteam să merg călare în timp ce fetele
mergeau pe jos. Aşa că înaintam cu greu, mânându-mi calul
şi cu capul căzându-mi. Dar în acea zi n-am putut să cad în
confortabilul somn pe jumătate pe care aveam tendinţa să-l
folosesc atunci când mergeam pe jos. Eram chinuit de
gânduri despre Alleg, întrebându-mă dacă era încă în viaţă.
Ştiam din timpul petrecut la Clinică că rana în intestine pe
care i-o provocasem era fatală. Ştiam şi că era o moarte
lentă. Lentă şi dureroasă. Cu o îngrijire adecvată, ar fi murit
abia după un întreg răstimp. Chiar şi singur în mijlocul
pustietăţii, ar fi putut trăi zile întregi cu o astfel de rană. Zile
deloc plăcute. Ar fi început să delireze cu febră, în timp ce se
instala infecţia. Fiecare mişcare i-ar fi redeschis rana. Nici n-
ar mai fi putut să meargă pe picioarele paralizate. Deci, dacă
ar fi vrut să se mişte din loc, ar fi trebuit să se târască. Ar fi
fost chinuit de foame şi de sete arzătoare până acum. Dar n-

1915
ar fi murit de sete. Nu. Îi lăsasem o ploscă plină în apropiere.
O pusesem lângă el înainte de-a pleca. Nu din bunătate. Nu
pentru a-i face ultimele ore mai suportabile. I-o lăsasem
fiindcă ştiam că având apa avea să trăiască mai mult, să
sufere mai mult.
Faptul că-i lăsasem plosca era cel mai groaznic gest pe care-l
făcusem vreodată, iar acum, că furia mi se răcise, îl
regretam. Mă întrebam cât de mult avea să trăiască din
cauza asta. O zi? Două? Cu siguranţă, nu mai mult de două.
Am încercat să nu mă gândesc cum ar fi aceste două zile.
Dar chiar şi când îmi alungam din minte gândurile despre
Alleg, aveam alţi demoni cu care să lupt. Mi-am amintit
fărâmele şi bucăţile din acea noapte, ce ziseseră falşii oameni
de trupă în timp ce-i tăiam. Sunetul scos de sabia mea când
se înfigea în ei. Mirosul pielii lor în timp ce-i însemnam.
Ucisesem două femei. Ce-ar fi crezut Vashet despre acţiunile
mele? Ce-ar fi crezut altcineva?
Epuizat de griji şi de lipsa de somn, gândurile mele s-au
învârtit în aceste cercuri tot restul zilei. Am aşezat tabăra
prin puterea obişnuinţei şi am dus o conversaţie cu Eli
printr-un efort de voinţă pură. Timpul pentru somn a venit
înainte de-a fi eu gata şi m-am trezit înfăşurat în shaed în
faţa cortului fetelor. Eram vag conştient de faptul că Krin
începuse să mă privească şi pe mine cu aceeaşi îngrijorare cu
care o privise pe Eli în ultimele două zile.
Am stat întins cu ochii larg deschişi timp de o oră înainte de-
a adormi, gândindu-mă la Alleg.
Când am adormit, am visat că-i omoram. În visul meu,
pândeam prin pădure ca moartea necruţătoare, implacabilă.
Dar de data asta era diferit. Îl omoram pe Otto, sângele lui
stropindu-mi mâinile ca o grăsime fierbinte. Apoi îi omoram
pe Laren, Josh şi Tim. Ei gemeau şi ţipau, zvârcolindu-se pe
pământ. Rănile lor erau oribile, dar nu puteam să-mi iau
ochii de la ele. Apoi feţele se schimbau. Îl omoram pe Taren,
fostul mercenar bărbos din trupa mea. Apoi îl omoram pe
Trip. Apoi o vânam pe Shandi prin pădure, cu sabia goală în
mână. Ea striga, plângând de frică. Când în sfârşit am prins-

1916
o, ea s-a lipit de mine, trântindu-mă la pământ, îngropându-
şi faţa în pieptul meu, plângând în hohote.
— Nu, nu, nu, implora ea. Nu, nu, nu.
M-am trezit. Eram întins pe spate, îngrozit şi neştiind unde
se încheie visul şi unde începe realitatea. După un scurt
moment, am descoperit adevărul. Eli se târâse din cort şi se
încolăcise peste mine. Îşi presase faţa de pieptul meu, mâna
ei strângându-mi cu disperare braţul.
— Nu, nu, se sufoca ea. Nu, nu, nu, nu, nu.
Corpul i se zguduia de suspine neajutorate atunci când nu
mai putea spune nimic. Cămaşa mi-era udă de lacrimi
fierbinţi. Braţul îmi sângera în locul de care mă apucase.
Am scos sunete de consolare şi i-am mângâiat părul. După
mult timp, s-a potolit şi în cele din urmă a căzut într-un
somn epuizat, încă agăţându-se strâns de pieptul meu.
Am stat întins foarte liniştit, nevrând s-o trezesc prin vreo
mişcare. Aveam dinţii încleştaţi. M-am gândit la Alleg şi la
Otto şi la toţi ceilalţi. Mi-am amintit de sânge şi de ţipete şi
de mirosul de piele arsă. Mi-am amintit totul şi am visat
lucrurile rele pe care le făcusem lor.
N-am mai avut coşmaruri de-atunci. Uneori mă gândesc la
Alleg şi zâmbesc.
•••
Am ajuns la Levinshir a doua zi. Eli şi-a venit în fire, dar a
rămas tăcută şi retrasă. Cu toate astea, lucrurile au mers
mult mai repede acum, mai ales când fetele au decis că s-au
recuperat suficient pentru a o călări pe Coadă-sură.
Am parcurs şase mile înainte de a ne opri la prânz, cu fetele
din ce în ce în ce mai entuziasmate pe măsură ce începeau să
recunoască locurile. Forma dealurilor în depărtare. Un copac
strâmb pe drum. Dar pe măsură ce ne apropiam de Levinshir
erau tot mai tăcute.
— E chiar peste dealul de-acolo, a zis Krin, descălecând de pe
murg. Tu mergi călare de-aici, Eli.
Eli s-a uitat la ea, la mine, la picioarele ei. A clătinat din cap.
Le-am privit.
— Sunteţi bine voi două?

1917
— Tatăl meu o să mă omoare.
Vocea lui Krin era abia o şoaptă, iar pe faţa ei se citea frica.
— Tatăl tău va fi unul dintre cei mai fericiţi oameni din lume
în seara asta, am zis, apoi m-am gândit că e mai bine să fiu
sincer. S-ar putea şi să fie supărat. Dar asta doar fiindcă a
fost speriat de moarte în ultimele opt zile.
Krin a părut să se liniştească puţin, dar Eli a izbucnit în
lacrimi. Krin a îmbrăţişat-o, scoţând sunete blânde.
— Nimeni nu se va mai căsători cu mine, plângea Eli. Urma
să mă căsătoresc cu Jason Waterson şi să-l ajut cu
magazinul lui. Nu se va mai căsători cu mine acum. Nimeni
n-o va mai face.
M-am uitat la Krin şi am văzut aceeaşi teamă reflectată în
ochii ei umezi. Dar ochii lui Krin erau furioşi, în timp ce în ai
lui Eli nu era decât disperare.
— Orice bărbat care gândeşte aşa e un prost, am zis, punând
în vocea mea toată puterea de convingere de care eram în
stare. Şi voi două sunteţi prea isteţe şi prea frumoase ca să
vă măritaţi cu nişte proşti.
Părea că pe Eli am calmat-o oarecum, cu ochii ţintă la mine
ca şi cum căuta ceva în care să creadă.
— E adevărat, am zis. Şi nimic din toate astea n-a fost din
vina voastră. Asiguraţi-vă că vă amintiţi asta în următoarele
două zile.
— Îi urăsc! a scuipat Eli, surprinzându-mă cu furia ei
bruscă. Urăsc bărbaţii! Degetele i se albiseră în timp ce
strângea frâiele lui Coadă-sură. Faţa i se transformase într-o
mască a furiei. Krin şi-a pus braţele în jurul lui Eli, dar când
s-a uitat la mine, am văzut sentimentul reflectat tăcut şi în
ochii ei negri.
— Ai tot dreptul să-i urăşti, am zis, simţind mai multă furie
şi neputinţă decât oricând în viaţa mea de până atunci. Dar
şi eu sunt bărbat. Nu toţi suntem aşa.
Am stat acolo pentru o vreme, la nu mai mult de un
kilometru de oraş. Am băut un pahar cu apă şi am gustat
ceva de mâncare pentru a ne calma emoţiile. Şi apoi le-am
dus acasă.

1918
 CAPITOLUL 135
Sosirea acasă

Levinshir nu era un oraş mare. Două sute de oameni locuiau

acolo, poate trei, dacă numărai şi fermele periferice. Era
vremea mesei când am intrat călare şi drumul prăfuit care
împărţea oraşul în două era gol şi tăcut. Eli mi-a spus că
locuinţa ei era pe partea cealaltă a oraşului. Am sperat să
duc fetele acolo fără să fiu văzut. Erau stresate şi înnebunite
de durere. Ultimul lucru de care aveau nevoie era să se
confrunte cu o mulţime de vecini bârfitori.
Dar n-a fost să fie. Eram la jumătatea oraşului când am
văzut o licărire de mişcare la o fereastră. O voce de femeie a
strigat: „Ell!” şi în zece secunde lumea a început să iasă pe
toate uşile care se vedeau.
Femeile au fost cele mai rapide şi într-un minut o duzină
dintre ele au format un nod de protecţie în jurul celor două
fete, vorbind şi plângând şi îmbrăţişându-se. Fetele nu
păreau să se supere. Poate că era mai bine aşa. O primire
călduroasă putea face multe pentru vindecarea lor.
Bărbaţii s-au întors înapoi, ştiind că erau inutili în astfel de
situaţii. Cei mai mulţi priveau din uşi sau din pridvoare. Şase
sau opt au venit în jos pe stradă, deplasându-se încet şi fiind
cu ochii pe noi. Aceştia erau bărbaţi prudenţi, fermieri şi
prieteni de-ai fermierilor. Ei ştiau numele tuturor la zece mile
de casele lor. Nu era niciun străin într-un oraş ca Levinshir,
în afară de mine.
Niciunul dintre bărbaţi nu era rudă apropiată cu fetele. Chiar
dacă ar fi fost, ştiau că nu s-ar fi putut apropia de ele timp
de cel puţin o oră sau poate chiar o zi. Aşa că îşi lăsau soţiile
şi surorile să aibă grijă. Cu nimic altceva de făcut, şi-au
îndreptat pentru scurt timp atenţia spre cai şi apoi s-au oprit
la mine.
M-am îndreptat spre un băiat de circa 10 ani.
— Du-te şi spune-i primarului că i s-a întors fiica. Fugi!

1919
A rupt-o la fugă într-un nor de praf, picioarele goale
zburându-i.
Bărbaţii s-au apropiat încet de mine, cu suspiciunea lor
naturală faţă de străini de zece ori mai mare în urma
evenimentelor recente. Un băiat de circa 12 ani n-a fost atât
de prudent ca ceilalţi şi a venit întins la mine, privindu-mi
sabia, mantia.
— Cum te cheamă? am întrebat.
— Pete.
— Ştii să călăreşti un cal, Pete?
El a privit insultat.
— Hm.
— Ştii unde e ferma Walker?
El a dat din cap.
— Cam la două mile nord de drumul morii.
M-am tras într-o parte şi i-am dat frâiele murgului.
— Du-te şi spune-le că fiica lor e acasă. Apoi dă-le calul să
vină în oraş.
Şi-a trecut un picior peste cal înainte de a-i putea oferi mâna.
Am ţinut o mână pe frâie cât să-i scurtez scara, ca să nu se
sinucidă pe drumul într-acolo.
— Dacă ajungi acolo şi vii înapoi fără să-ţi rupi gâtul sau
piciorul calului meu, îţi dau un bănuţ, am spus.
— O să-mi dai doi, a zis el.
Am râs. A întors calul şi a plecat.
Între timp, bărbaţii au venit mai aproape, adunându-se în
jurul meu într-un cerc strâns. Un tip înalt, chel, cu un aer
ameninţător şi o barbă căruntă părea să se fi autoproclamat
conducător.
— Deci, cine eşti tu? a întrebat el pe un ton care vorbea mai
clar decât cuvintele. Cine dracu’ eşti?
— Kvothe, am răspuns plăcut. Tu?
— Nu ştiu dacă asta e treaba ta, a mârâit el. Ce faci aici? Ce
naiba faci aici cu cele două fete ale noastre?
— Sfinte Tehlu, Seth, a zis un om mai în vârstă. N-ai nici
bunul-simţ pe care Dumnezeu l-a dat unui câine. Nu aşa se
vorbeşte cu…

1920
— Ia nu-mi mai da lecţii, Benjamin, s-a zburlit ameninţător
bărbatul. Avem tot dreptul să ştim cine e.
S-a întors către mine şi a făcut câţiva paşi în faţa celorlalţi.
— Eşti unul dintre ticăloşii ăia din trupa de teatru care au
venit pe-aici?
Am scuturat din cap şi am încercat să arăt inofensiv.
— Nu.
— Eu cred că eşti. Cred că arăţi cam ca unul dintre ruhii ăia.
Ai ochii lor.
Bărbaţii din jurul lui s-au retras ca să se uite mai bine la faţa
mea.
— Doamne, Seth, a intervenit bătrânul din nou. Niciunul
dintre ei n-avea părul roşu. Ţi-ai aminti un aşa păr. El nu e
unul dintre ei.
— De ce le-aş fi adus înapoi dacă aş fi fost unul dintre cei
care le-au luat? am punctat.
Expresia i s-a întunecat şi a continuat să avanseze lent.
— Faci pe deşteptu’ cu mine, băiete? Poate crezi că toţi de-
aici suntem proşti? Te-ai gândit că dacă le aduci înapoi vei
primi o recompensă sau poate nu vom mai trimite pe nimeni
după tine?
Era destul de aproape de mine acum, privindu-mă
ameninţător şi furios.
M-am uitat în jur şi am văzut aceeaşi mânie pândind pe
feţele tuturor bărbaţilor care stăteau acolo. Era un fel de
furie care fierbe încet în inimile oamenilor buni care vor
dreptate şi o găsesc dincolo de înţelegerea lor, decizând că
răzbunarea rămâne cel mai bun lucru.
Am încercat să mă gândesc la o modalitate de a calma
situaţia, dar înainte să pot face ceva, am auzit vocea lui Krin
dezlănţuindu-se în spatele meu.
— Seth, pleacă de lângă el!
Seth s-a întrerupt, cu mâinile pe jumătate ridicate împotriva
mea.
— Acum…
Krin deja pornise spre el. Nodul de femei a slăbit pentru a o
elibera, dar a rămas aproape.

1921
— El ne-a salvat, Seth, a strigat ea furioasă. Mâncător prost
de rahat, el ne-a salvat. Voi unde naiba aţi fost? De ce n-aţi
venit după noi?
El s-a îndepărtat de mine, cu furia şi ruşinea luptându-i-se
pe faţă. Furia a câştigat.
— Am venit, a strigat el în răspuns. După ce-am aflat ce s-a
întâmplat, ne-am dus după ei. Au tras în calul de sub Bil şi
el şi-a zdrobit piciorul. Jim s-a ales cu braţul înjunghiat şi
bătrânul Cupper încă nu s-a trezit din bătaia pe care i-au
tras-o. Aproape ne-au ucis.
M-am uitat din nou şi am văzut furia pe chipurile oamenilor.
Am văzut adevăratul motiv pentru ceea ce făceau. Neputinţa
pe care o simţiseră, incapabili să-şi apere oraşul de abuzurile
falsei trupe. Eşecul de a le recupera pe fetele prietenilor şi
vecinilor lor îi făcuse de ruşine.
— Păi n-a fost destul! a strigat Krin cu foc, ochii arzându-i.
El a venit şi ne-a luat fiindcă e un bărbat adevărat. Nu ca voi,
restul, care ne-aţi lăsat să murim!
Mânia a ţâşnit dintr-un tânăr în stânga mea, un băiat de la
fermă de circa 17 ani.
— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu te-ai fi
fâţâit de colo-colo ca o târfă ruhă!
I-am rupt braţul înainte să-mi dau prea bine seama ce
făceam. A ţipat în timp ce cădea la pământ.
I-am tras picioarele spre ceafă.
— Cum te cheamă? i-am mârâit în faţă.
— Braţul meu! a suspinat el, arătându-mi albul ochilor.
L-am scuturat ca pe-o păpuşă de cârpă.
— Numele!
— Jason, a divulgat el. Foc şi pucioasă, braţul meu…
I-am luat bărbia în mâna liberă şi l-am întors cu faţa spre
Krin şi Eli.
— Jason, i-am şuierat la ureche. Vreau să te uiţi la fetele
astea. Şi vreau să te gândeşti prin ce naiba au trecut în
ultimele zile, legate de mâini şi de picioare în partea din spate
a unei căruţe. Şi vreau să te întrebi ce e mai rău. Un braţ
rupt sau să fii răpit de un străin şi siluit de patru ori pe

1922
noapte?
Apoi l-am întors cu faţa spre mine şi am vorbit atât de
liniştit, încât chiar şi la un deget distanţă abia dacă era o
şoaptă.
— După ce te gândeşti la asta, vreau să te rogi la Dumnezeu
să te ierte pentru ce-ai zis. Şi dacă te căieşti, Tehlu îţi va
vindeca braţul drept şi corect.
Ochii lui erau îngroziţi şi umezi.
— După aceea, dacă te vei mai gândi vreodată să zici ceva
neplăcut despre vreuna din ele, braţul te va arde ca şi cum ai
avea un fier încins în os. Şi dacă vei spune vreodată un
cuvânt neplăcut, vei face febră la el şi va putrezi lent şi va
trebui să ţi-l taie pentru a-ţi salva viaţa.
L-am strâns mai tare, privind în ochii lui larg deschişi.
— Şi dacă-i faci vreodată ceva vreuneia dintre ele, voi şti. Voi
veni aici, te voi omorî şi-ţi voi atârna trupul într-un copac.
Pe obrajii lui au apărut lacrimi, deşi nu mi-am dat seama
dacă de ruşine, de frică sau de durere.
— Acum cere-ţi scuze pentru ce-ai spus.
I-am dat drumul după ce m-am asigurat că stă pe picioarele
lui şi am arătat în direcţia lui Krin şi Eli. Femeile se
strânseseră în jurul lor ca un cocon de protecţie.
S-a apucat uşor de braţ.
— N-ar fi trebuit să spun asta, Ellie, a suspinat el, sunând
mai nenorocit şi mai pocăit decât aş fi crezut că e posibil, cu
braţul rupt sau nu. A vorbit un demon prin mine. Dar jur că
am fost bolnav de grijă. Toţi am fost. Şi am încercat să venim
după voi, dar erau mulţi şi au sărit pe noi pe drum, apoi a
trebuit să-l ducem pe Bil acasă, altfel ar fi murit din cauza
piciorului.
Ceva mi-a gâdilat memoria cu privire la numele băiatului.
Jason? Brusc am suspectat că i-am rupt braţul tocmai
prietenului lui Eli. Cumva nu mi-a părut rău în clipa aia.
Chiar era cel mai bine pentru el aşa.
Privind în jur, am văzut furia înroşind feţele bărbaţilor din
jurul meu, ca şi cum aş fi epuizat toate proviziile oraşului
printr-un fulger brusc, furios.

1923
În schimb, erau cu ochii pe Jason, arătând uşor jenaţi, ca şi
cum băiatul îşi ceruse scuze pentru mai mulţi dintre ei.
Apoi am văzut un bărbat voinic, cu aspect sănătos, alergând
pe stradă, urmat de o duzină de alţi orăşeni. Din privirea de
pe chipul lui am ghicit că era tatăl lui Eli, primarul. El şi-a
făcut loc prin nodul de femei, şi-a strâns fiica în braţe şi a
smuls-o de-acolo.
Veţi găsi două tipuri de primar în oraşele mici ca acesta.
Primul tip sunt bărbaţi cu chelie, mai în vârstă, cu o talie
considerabilă, care sunt buni să facă bani şi care au tendinţa
să-şi frângă mâinile când se întâmplă ceva neaşteptat. Al
doilea tip sunt bărbaţi înalţi, spătoşi, ale căror familii au
devenit prospere cu timpul, fiindcă de douăzeci de generaţii
au lucrat de nebuni în spatele unui plug. Tatăl lui Eli era din
a doua categorie.
El a venit la mine, ţinând un braţ în jurul umerilor fiicei sale.
— Am înţeles că trebuie să-ţi mulţumesc pentru că ne-ai
adus fetele înapoi.
S-a întins să-mi strângă mâna şi i-am văzut braţul bandajat.
Cu toate astea, strânsoarea lui a fost solidă. Mi-a zâmbit cu
cel mai larg zâmbet pe care îl văzusem de când mă
despărţisem de Simmon la Universitate.
— Cum e braţul? l-am întrebat, fără să-mi dau seama cum
sună asta.
Zâmbetul i s-a stins un pic şi am adăugat rapid:
— Am ceva pregătire de medic. Şi ştiu că la aşa ceva faci faţă
cu dificultate când eşti departe de casă.
Când trăieşti într-o ţară care crede că mercurul e medicament,
m-am gândit în sinea mea.
Zâmbetul i-a revenit şi şi-a flexat degetele.
— E rigid, dar asta-i tot. Doar un pic de carne. Ne-au luat
prin surprindere. Pusesem mâna pe unul, dar m-a blocat şi a
scăpat. Cum ai ajuns să iei fetele de la ticăloşii ăia de ruhi
fără Dumnezeu? a scuipat el.
— Nu erau edema ruhi, am zis, vocea sunându-mi mai
tensionată decât mi-aş fi dorit. Nu erau chiar oameni de
trupă reali.

1924
Zâmbetul a început să i se estompeze din nou.
— Ce vrei să spui?
— Nu erau edema ruhi. Noi nu facem ce-au făcut ei.
— Ascultă, a zis primarul clar, agitaţia începând să-i crească
un pic. Ştiu foarte bine ce fac şi ce nu fac. Au venit numai
lapte şi miere, au cântat un pic, au făcut vreo doi bănuţi.
Apoi au început să facă necazuri în oraş. Când le-am cerut
să plece, mi-au luat fata.
Aproape că a suflat foc când a rostit ultimele cuvinte.
— Noi? am auzit pe cineva spunând stins în spatele meu.
Jim, zice că noi.
Seth s-a încruntat la primar, apoi m-a privit din nou pe
mine.
— Ţi-am spus că arată ca unul, a zis el triumfător. Îi ştiu eu
p-ăştia. Poţi să-i ghiceşti după ochii.
— Stai, a zis primarul cu scepticism lent. Vrei să spui că eşti
unul dintre ei? Expresia feţei i-a devenit periculoasă.
Înainte de-a mă putea explica, Eli l-a apucat de braţ.
— O, nu-l înfuria, tati, a zis ea repede, ţinându-l de braţul
bun ca să-l tragă departe de mine. Nu spune nimic ca să-l
înfurii. El nu e cu ei. El m-a adus înapoi, m-a salvat.
Primarul a părut să se potolească oarecum la asta, dar
simpatia lui dispăruse.
— Explică-te, a zis el aspru.
Am oftat în sinea mea, realizând ce dezastru făcusem din
asta.
— Nu erau oameni de trupă şi cu siguranţă nu erau edema
ruhi. Erau bandiţi care uciseseră o parte din familia mea şi-i
furaseră căruţele. Doar pretindeau că sunt cântăreţi.
— De ce ar pretinde cineva că e ruh? a întrebat primarul, ca
şi cum gândul era de neînţeles.
— Aşa pot face ceea ce au făcut, am zis. I-aţi primit în oraş şi
au abuzat de această încredere. Asta n-ar face niciodată un
edema ruh.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, a zis el. Cum ai luat fetele?
— Am avut grijă de lucruri, am zis simplu.
— I-a ucis, a zis Krin suficient de tare pentru ca toată lumea

1925
să audă. I-a omorât pe toţi.
Am simţit cum toată lumea se uită la mine. Jumătate dintre
ei se gândeau: Pe toţi?
A ucis şapte bărbaţi? Cealaltă jumătate se gândea: Erau două
femei cu ei. Le-a ucis şi pe ele?
— Bine, atunci.
Primarul s-a uitat la mine îndelung.
— Bine, a zis el, ca şi cum tocmai încerca să ia o decizie.
Asta-i bine. Lumea e acum un loc mai bun.
Am simţit cum toată lumea se relaxează puţin.
— Ăştia sunt caii lor, am arătat la cei doi cai care ne căraseră
bagajele. Sunt ai fetelor acum. La circa patruzeci de mile spre
est veţi găsi căruţele. Krin vă poate arăta unde sunt ascunse.
Le aparţin tot fetelor.
— Vor aduce un preţ bun la Temsford, a meditat primarul.
— Împreună cu instrumentele şi cu haine şi cu altele, vor
aduce bani frumoşi, am fost de acord. Făcuţi pe din două,
vor aduce o zestre bună, am zis ferm.
Mi-a întâlnit ochii, încuviinţând încet, a înţelegere.
— Aşa va fi.
— Dar lucrurile pe care le-au furat de la noi? a protestat un
bărbat robust cu un şorţ. Mi-au distrus locul şi mi-au furat
două butoaie din cea mai bună bere a mea!
— Ai vreo fiică? l-am întrebat calm.
Privirea bruscă, lovită de pe faţa lui mi-a spus că avea. I-am
întâlnit privirea şi i-am susţinut-o.
— Atunci cred că ai scăpat destul de uşor.
Primarul a observat în cele din urmă că Jason se ţine de
braţul rupt.
— Ce-ai păţit?
Jason s-a uitat în jos şi Seth a vorbit pentru el:
— A spus ce nu trebuie.
Primarul s-a uitat în jur şi a văzut că ar implica un calvar să
afle mai mult. A ridicat din umeri şi a lăsat-o aşa.
— Aş putea să ţi-l pun în atelă, am zis cu uşurinţă.
— Nu! a zis Jason prea repede, apoi a dat înapoi. M-aş duce
mai degrabă la Gran.

1926
L-am privit pe primar dintr-o parte.
— Gran?
A zâmbit indulgent.
— Când ne rupem genunchii, Gran îi peticeşte.
— O să fie şi Bil acolo? am întrebat. Omul cu piciorul
zdrobit?
El a dat din cap.
— Nu-l va lăsa din ochi pentru mai multe zile, din câte o
cunosc.
— Te duc eu acolo, i-am zis băiatului asudat care-şi ocrotea
cu atenţie braţul. Mi-ar plăcea să văd ce face.
•••
Atât de departe de civilizaţie cum eram, mă aşteptam ca Gran
să fie o femeie cocoşată de ani, care-şi tratează pacienţii cu
lipitori şi alcool de lemn. Această opinie s-a schimbat când i-
am văzut interiorul casei. Pereţii erau acoperiţi cu pachete de
ierburi uscate şi rafturile erau căptuşite cu sticluţe etichetate
cu atenţie. Era şi un birouaş cu trei cărţi grele de piele pe el.
Una dintre ele era deschisă şi am recunoscut Heroborica. Am
văzut note de mână mâzgălite pe margine, unele dintre
menţiuni fiind corectate sau tăiate în întregime.
Gran nu era atât de bătrână cum crezusem, deşi avea părul
încărunţit. Nu era nici cocoşată şi de fapt era mai înaltă
decât mine, cu umeri largi şi o faţă rotundă, zâmbitoare.
A pus un ibric de aramă deasupra focului, fredonând pentru
sine. Apoi a adus o pereche de foarfece şi l-a aşezat jos pe
Jason, lovindu-i uşor braţul.
Palid şi asudat, băiatul a pălăvrăgit nervos tot timpul, în
timp ce ea i-a tăiat metodic cămaşa, îndepărtând-o. În câteva
minute, fără ca ea măcar să i-o ceară, el a prezentat o
versiune oarecum corectă, chiar dacă cumva disparată, a
întoarcerii acasă a lui Eli şi Krin.
— E o fractură de toată frumuseţea, a zis ea în cele din urmă,
întrerupându-l. Cum s-a întâmplat?
Ochii lui Jason s-au îndreptat sălbatici spre mine, apoi în
altă parte.
— Nimic, a zis el repede.

1927
Apoi şi-a dat seama că n-a răspuns la întrebare.
— Adică…
— Eu i l-am rupt, am zis. M-am gândit că aş putea cel puţin
să vin şi să văd dacă pot să fac ceva să-l ajut.
Gran s-a uitat la mine.
— Te-ai mai ocupat cu aşa ceva înainte?
— Am studiat medicina la Universitate, am spus.
Ea a ridicat din umeri.
— Atunci cred că poţi să ţii atelele în timp ce eu o să le
bandajez. Am o fată care mă ajută, dar a fugit când a auzit
agitaţia pe stradă.
Jason mă privea nervos în timp ce-i ţineam lemnul strâns pe
braţ, dar Gran a avut nevoie de mai puţin de trei minute
pentru a lega atela, cu un aer de competenţă plictisită.
Urmărind-o cum lucrează, am decis că era mai bună decât
jumătate dintre studenţii de la Clinică pe care îi cunoşteam
eu.
După ce am terminat, s-a uitat la Jason.
— Ai noroc, a zis ea. N-a fost nevoie să fie reaşezat. Ţine asta
timp de o lună şi ar trebui să se vindece foarte bine.
Jason a plecat cât de repede a putut şi după ce m-am rugat
de ea puţin, Gran mi-a permis să-l văd pe Bil, care era în
camera ei din spate.
Dacă Jason avu o fractură de toată frumuseţea la braţ, apoi
fractura lui Bil era cât se poate de urâtă. Ambele oase ale
gambei erau rupte în mai multe locuri. N-am putut să văd
sub bandaje, dar piciorul era extrem de umflat. Pielea de
deasupra bandajelor era zdrobită şi pestriţă, întinsă la fel de
tare ca a unui cârnat îndesat.
Bil era palid, dar conştient, şi părea că-şi va păstra probabil
piciorul. Cât de mult l-ar fi folosit, asta era o altă poveste. Se
putea să nu rămână cu nimic mai mult decât un şchiopătat
puternic, dar n-aş fi putut să pariez că avea să mai alerge
vreodată.
— Ce fel de oameni trag în calul cuiva? a întrebat el indignat,
cu faţa acoperită cu un luciu de sudoare. Nu-i drept.
Fusese calul lui, desigur. Şi ăsta nu era genul de oraş în care

1928
lumea avea cai de schimb. Bil era un bărbat tânăr, proaspăt
însurat şi cu propria fermă mică, şi era posibil să nu mai
poată merge niciodată, fiindcă încercase să facă ceea ce era
drept. E dureros să te gândeşti la asta.
Gran i-a dat două linguri cu ceva dintr-o sticlă maro şi asta l-
a făcut să închidă ochii. M-a condus afară din cameră şi a
închis uşa în urma ei.
— Osul a străpuns pielea? am întrebat când uşa a fost
închisă.
Ea a dat din cap, în timp ce punea sticla înapoi pe raft.
— Ce-ai folosit ca să-l fereşti de septicemie?
— Ce acid, vrei să spui? a întrebat ea. Pinten crestat.
— Serios? am întrebat. Nu rădăcină de săgeată?
— Rădăcină de săgeată, a pufnit ea mai punând un lemn în
foc şi luând de-acolo ibricul cu apa tocmai fiartă. Ai încercat
vreodată să împiedici ceva să se acrească folosind rădăcină
de săgeată?
— Nu, am recunoscut.
— Atunci dă-mi voie să te scutesc de necazul de a omorî pe
cineva.
A scos o pereche de cupe din lemn.
— Rădăcina de săgeată e inutilă. Poţi s-o mănânci dacă vrei,
dar asta-i tot.
— Dar o pastă de rădăcina de săgeată şi bessamy e
considerată ideală pentru aşa ceva.
— Bessamy valorează cam cât o jumătate de ceapă degerată,
a admis ea. Dar pintenul crestat e mai bun. Aş folosi mai
degrabă nişte iarbă roşie, dar n-avem întotdeauna ce ne
dorim. Eu folosesc o pastă de frunză bătrână şi pinten
crestat şi se vede că are efect. Rădăcina de săgeată e uşor de
găsit şi are miezul moale, dar n-are nicio proprietate
valoroasă.
A clătinat din cap.
— Rădăcină de săgeată şi camfor. Rădăcină de săgeată şi
bessamy. Rădăcină de săgeată şi lăstar amar. Rădăcina de
săgeată nu e orice fel de paleativ. E bună doar la ce merge.
Am deschis gura să protestez, apoi m-am uitat prin casă, la

1929
exemplarul greu din Heroborica. Mi-am ţinut gura.
Gran a turnat apa fierbinte din ibric în două cupe.
— Stai jos un pic, a zis ea. Arăţi de parcă ai fi pe moarte.
M-am uitat cu dor la scaun.
— Cred că ar trebui să plec înapoi, am zis.
— Ai timp pentru o cană de ceai, a zis ea, luându-mi braţul şi
împingându-mă ferm în scaun. Şi pentru o gustare rapidă.
Eşti palid ca un os uscat şi eu am aici un pic de budincă
dulce care abia aşteaptă să fie mâncată de cineva.
Am încercat să-mi amintesc dacă mâncasem ceva de prânz în
acea zi. Îmi aminteam că hrănisem fetele…
— Nu vreau să te pun mai mult la treabă, am zis. Şi-aşa ţi-
am dat de lucru.
— Apropo de braţul rupt al băiatului, a zis ea pe un ton lejer.
Are o gură de nu-ţi vine să crezi.
Mi-a întins una din cănile de lemn.
— Bea asta şi apoi îţi aduc nişte budincă.
Aburul care ieşea din cană mirosea minunat.
— Ce-ai pus în asta? am întrebat.
— Măceşe. Şi nişte brandy de măr făcut de mine.
Mi-a oferit un zâmbet larg, care i-a încreţit marginile ochilor.
— Dacă vrei, pun şi nişte rădăcină de săgeată.
Am zâmbit şi am sorbit. Căldura mi s-a răspândit în piept şi
am simţit că mă relaxez un pic. Ceea ce era ciudat, căci nu-
mi dădusem seama că eram tensionat.
Gran s-a foit un pic înainte de-a pune două farfurii pe masă
şi a se aşeza pe un scaun din apropiere.
— Chiar i-ai omorât pe oamenii ăia? a întrebat ea direct.
Nu era nicio acuzaţie în vocea ei. Era doar o întrebare.
Am dat din cap.
— Probabil că n-ar fi trebuit să spui nimănui, a zis ea. O să
se facă tam-tam. Vor vrea un proces şi va trebui să vină
judele din Temsford.
— Nu eu le-am spus, am zis. Krin.
— A, a zis ea.
Conversaţia lâncezea. Am băut ultima înghiţitură din cană,
dar când am încercat s-o pun pe masă, mâinile îmi tremurau

1930
atât de tare, încât aceasta ciocănea în lemn, scoţând un
sunet ca şi cum era un vizitator nerăbdător la uşă.
Gran sorbea calmă din cupa ei.
— Nu prea vreau să vorbesc despre asta, am spus eu în cele
din urmă. N-a fost un lucru bun.
— Unii te-ar contrazice, a zis ea cu blândeţe. Eu cred că ai
făcut ce trebuia.
Cuvintele ei mi-au adus o bruscă durere fierbinte în spatele
ochilor, de parcă aş fi fost pe cale să izbucnesc în lacrimi.
— Eu nu sunt aşa sigur de asta, am spus, cu o voce care-mi
suna ciudat în urechi.
Mâinile îmi tremurau mai rău acum.
Gran nu părea surprinsă de asta.
— Ai avut multe de rezolvat în câteva zile, nu?
Tonul ei arăta clar că nu era chiar o întrebare.
— Ştiu privirea. Ţi-ai găsit ocupaţii. Ai avut grijă de fete. N-ai
dormit. Probabil nici n-ai mâncat prea mult.
A ridicat farfuria.
— Mănâncă-ţi budinca. Aşa o să ai ceva mâncare în stomac.
Am mâncat budinca. Totuşi, pe la o bucată am început să
plâng, sufocându-mă un pic, căci îmi rămânea blocată în gât.
Gran mi-a umplut din nou cupa cu ceai şi a turnat încă un
strop de brandy în ea.
— Dă-o pe gât, a repetat ea.
Am luat o înghiţitură. Nu voiam să spun nimic, dar m-am
trezit vorbind.
— S-ar putea să fie ceva în neregulă cu mine, am zis liniştit.
O persoană normală n-ar face ce fac eu. O persoană normală
n-ar ucide niciodată oameni aşa.
— S-ar putea, a admis ea sorbind din propria cupă. Dar ce-ai
spune dacă ţi-aş spune că piciorul lui Bil a început să se
înverzească un pic şi să miroasă dulce sub bandaj?
M-am uitat în sus, speriat.
— Are putregai?
A clătinat din cap.
— Nu. Ţi-am spus că e bine. Dar dacă?
— Ar trebui să-i tăiem piciorul, am zis.

1931
Gran a dat din cap serioasă.
— Aşa e. Şi ar trebui s-o facem repede. Astăzi. Fără ezitare şi
sperând că va lupta şi pe cont propriu. Asta n-ar face decât
să-l omoare.
A luat o înghiţitură, privindu-mă pe deasupra cănii cu
subînţeles.
Am dat din cap. Ştiam că era adevărat.
— Ai studii de medic, a zis ea. Ştii că e dificil să faci alegerile
cele mai potrivite.
M-a privit neabătută.
— Noi nu suntem ca toată lumea. Ardem un om cu fierul
încins ca să-i oprim sângerarea. Îi salvăm mama şi îşi pierde
iubita. E greu, şi nimeni nu-ţi mulţumeşte vreodată pentru
asta. Dar noi suntem cei care trebuie să alegem.
A mai luat o înghiţitură lentă de ceai.
— Primele dăţi sunt cele mai rele. Începi să tremuri şi îţi
piere din somn. Dar ăsta e preţul când faci ceea ce trebuie.
— Au fost şi femei, am spus, iar cuvintele mi s-au oprit în
gât.
Ochii lui Gran au fulgerat.
— Ele au meritat-o de două ori mai mult, a zis ea şi furia
bruscă de pe faţa ei dulce m-a luat atât de tare prin
surprindere, că am simţit teama străbătându-mi tot corpul.
Un bărbat care-i face aşa ceva unei fete e ca un câine turbat.
Abia dacă mai e om, ci e doar un animal care trebuie
doborât. Dar o femeie care-l ajută s-o facă? Asta e mai rău.
Ea ştie ce face. Ea ştie ce înseamnă.
Gran şi-a pus uşor cupa pe masa, cu expresia recompusă.
— Dacă un picior e stricat, taie-l.
A făcut un gest ferm cu latul mâinii, apoi a luat o felie de
budincă şi a-nceput s-o mănânce cu degetele.
— Şi unii oameni trebuie ucişi. Simplu.
•••
Până când mi-am revenit şi am ieşit din nou afară, mulţimea
din stradă crescuse. Proprietarul tavernei locale rostogolise
un butoi în faţă şi aerul era îndulcit cu mirosul berii.
Tatăl şi mama lui Krin veniseră în oraş călare pe murg. Era

1932
acolo şi Pete, după ce alergase înapoi. Şi-a prezentat gâtul
intact pentru inspecţie şi mi-a cerut cei doi bănuţi pentru
serviciile prestate.
Părinţii lui Krin mi-au mulţumit călduros. Păreau să fie
oameni buni. Cei mai mulţi oameni sunt, dacă au şansa. Am
prins frâiele murgului şi folosindu-l ca pe un fel de zid mobil,
am reuşit să am un moment de conversaţie relativ privată cu
Krin. Ochii ei negri erau un pic roşii în jurul pleoapelor, dar
faţa îi era luminoasă şi fericită.
— Asigură-te că o primeşti pe Lady Nălucă, i-am spus,
arătând din cap la unul din cai. E a ta.
Fiica primarului avea o zestre echitabilă, indiferent de
situaţie, aşa că am încărcat calul lui Krin cu cele mai de
valoare bunuri, precum şi cu cea mai mare parte a banilor
falşilor oameni de trupă.
Expresia i-a devenit serioasă când mi-a întâlnit privirea şi din
nou mi-a amintit de o Denna tânără.
— Pleci, a zis ea.
Aşa era. N-a încercat să mă convingă să rămân şi, în schimb,
m-a surprins cu o îmbrăţişare bruscă. După ce m-a sărutat
pe obraz mi-a şoptit la ureche:
— Mulţumesc.
Ne-am îndepărtat unul de altul, ştiind că buna-cuviinţă doar
atât permitea.
— Nu te vinde repede şi nu te mărita cu vreun prost, am zis,
simţind că ar trebui să spun ceva.
— Nici tu, a zis ea, ochii ei negri tachinându-mă uşor.
Am luat frâiele lui Coadă-sură şi am condus-o spre locul
unde stătea primarul, privind mulţimea ca un proprietar. A
dat din cap când m-am apropiat. Am tras adânc aer în piept.
— E vreun şerif aici?
A ridicat o sprânceană la asta, apoi a ridicat din umeri şi a
arătat în mulţime.
— Cel de-acolo. Deşi înainte de-a ne aduce fetele acasă era pe
trei sferturi beat. Nu ştiu cât de folositor îţi va fi acum.
— Păi, am zis ezitant. Bănuiesc că cineva va trebui să mă
închidă până când veţi trimite vorbă să mă ducă judele din

1933
Temsford.
Am arătat din cap la clădirea mică de piatră din centrul
oraşului.
Primarul s-a uitat la mine dintr-o parte, încruntându-se un
pic.
— Vrei să fii închis?
— Nu în mod special, am admis.
— Atunci poţi să vii şi să pleci după cum doreşti, a zis el.
— Judele nu va fi fericit când va auzi, am zis. Eu n-aş
împinge pe nimeni să încalce legea de fier din cauza a ceva ce
am făcut eu. Să ajuţi un criminal să evadeze poate fi un
delict de spânzurătoare.
Uriaşul m-a privit îndelung. Ochii i-au zăbovit un pic pe
sabia mea, pe pielea uzată a cizmelor mele. Aproape puteam
să-l simt cum observă lipsa oricăror răni grave, în ciuda
faptului că ucisesem o jumătate de duzină de oameni
înarmaţi.
— Deci, ne-ai lăsa pur şi simplu să te închidem? a întrebat
el. Aşa de simplu?
Am ridicat din umeri.
S-a încruntat din nou, apoi a clătinat din cap ca şi cum nu
putea să mă înţeleagă.
— Păi, eşti blând ca un miel? a zis el uimit. Dar nu. Nu te voi
închide. N-ai făcut decât ce-a fost corect.
— I-am rupt braţul băiatului, am zis.
— Hm, a huruit el întunecat. Uitasem de asta.
A căutat în buzunar şi a scos o juma de bănuţ. Mi l-a dat.
— M-ai îndatorat.
Am râs, în timp ce puneam moneda în buzunar.
— Uite ce mă gândesc, a zis el. Mă voi da peste cap să văd
dacă-l găsesc pe şerif. Apoi îi voi spune că trebuie să te
închidem. Dacă dispari în mijlocul acestei confuzii, va fi greu
să fim acuzaţi de complicitate la evadare, nu?
— Ar fi o neglijenţă în menţinerea legii, am zis. S-ar putea să
ia câteva lovituri de bici pentru asta sau să-şi piardă postul.
— Nu trebuie să se ajungă aici, a zis primarul. Dar dacă se
va ajunge, va fi fericit s-o facă. E unchiul lui Ellie.

1934
S-a uitat la mulţimea de pe stradă.
— Ţi-ajung cincisprezece minute ca să dispari în toată
confuzia?
— Dacă e bine şi pentru dumneavoastră, am zis. Puteţi să
spuneţi că am dispărut într-un mod ciudat şi misterios când
v-aţi întors cu spatele?
A râs la asta.
— Nu văd de ce nu. Ai nevoie de mai mult de cincisprezece
minute ca să fii misterios şi toate alea?
— Şi zece sunt prea multe, am zis în timp ce-mi luam cutia
lăutei şi traista de pe Coadă-sură şi-i înmânam primarului
frâiele. Mi-aţi face o favoare dacă aţi avea grijă de el până se
face bine Bil, am zis.
— Pleci fără cal? a întrebat el.
— El şi l-a pierdut pe-al lui.
Am ridicat din umeri.
— Şi noi, ruhii, suntem obişnuiţi cu mersul pe jos. Oricum n-
aş şti ce să fac cu un cal, am zis pe jumătate sincer.
Uriaşul a luat frâiele şi m-a privit lung, ca şi cum nu era prea
sigur ce să facă cu mine.
— Putem să facem ceva pentru tine? a întrebat el în cele din
urmă.
— Amintiţi-vă că le-au luat nişte bandiţi, am zis în timp ce
mă întorceam să plec. Şi amintiţi-vă că vi le-a adus înapoi un
edema ruh.

1935
 CAPITOLUL 136
Interludiu – Aproape de uitare

Kvothe ridică o mână la Cronicar.

— Hai să ne oprim o clipă, da?
Se uită prin hanul întunecat.
— M-am lăsat un pic prins de poveste. Ar trebui să rezolv
câte ceva înainte de-a se face prea târziu.
Hangiul se ridică ţeapăn în picioare şi se întinse. Aprinse o
lumânare din şemineu şi se duse prin tot hanul, aprinzând
lămpile una câte una, alungând treptat întunericul.
— Am fost mai degrabă concentrat, zise Cronicarul,
ridicându-se în picioare şi întinzându-se. Cât e ceasul?
— Târziu, zise Bast. Mi-e foame.
Cronicarul se uită pe stradă prin fereastra întunecată.
— Aş fi zis că o să ai cel puţin vreo câţiva oameni la cină
până acum. Ai avut o grămadă la masa de prânz.
Kvothe dădu din cap.
— Ne-am fi văzut cu unii dintre obişnuiţii mei dacă nu erau
funeraliile lui Shep.
— A.
Cronicarul privi în jos.
— Uitasem. Voi doi nu participaţi din cauza mea?
Kvothe aprinse ultima lampă din spatele barului şi suflă în
lumânare.
— Nu chiar, zise el. Bast şi cu mine nu suntem de prin
părţile astea. Şi ei sunt oameni practici. Ştiu că am o afacere
de condus, aşa cum e ea.
— Şi nu te înţelegi cu abatele Leodin, zise Bast.
— Şi nu mă înţeleg cu preotul local, admise Kvothe. Dar tu ar
fi trebuit să te duci, Bast. Va părea ciudat dacă n-o faci.
Ochii lui Bast priviră în jur nervos.
— Nu vreau să mă duc, Reshi.
Kvothe îi zâmbi cu căldură.
— Ar trebui, Bast. Shep a fost un om bun, du-te să bei ceva

1936
în memoria lui. De fapt…
Se aplecă, scotoci o clipă sub bar şi scoase o sticlă.
— Uite. O sticlă veche de calitate. O chestie mai bună decât
şi-ar putea dori oricine de-aici. Du-te şi împarte-o cu alţii.
O puse pe bar cu un sunet solid.
Bast a făcut involuntar un pas înainte, cu faţa bulversată.
— Dar, Reshi, eu…
— Fetele drăguţe dansează, Bast, zise Kvothe cu vocea lui
joasă şi liniştitoare. Cineva cântă la vioară şi toate sunt pur
şi simplu bucuroase să fie în viaţă. Să-şi fluture fustele pe
muzică. Râzând şi un pic ameţite. Cu obrajii trandafirii şi
toate gata să fie sărutate…
Dădu un bobârnac sticlei grele maro şi aceasta alunecă de pe
bar către elevul lui.
— Tu eşti ambasadorul meu în oraş. Eu s-ar putea să fiu
blocat cu îngrijirea hanului, dar poţi fi tu acolo să mă scuzi.
Bast apucă gâtul sticlei strâns.
— Voi bea ceva, zise el cu hotărâre în vocea lui groasă. Şi voi
face un dans. Şi o voi săruta o dată pe Katie Miller. Şi poate o
dată şi pe văduva Creel. Dar asta va fi tot.
Îl privi în ochi pe Kvothe.
— Doar că plec într-o jumătate de oră…
Kvothe zâmbi cald.
— Am treburi de făcut, Bast. Voi încropi cina pentru noi şi îl
vom lăsa pe prietenul nostru să-şi odihnească mâna un pic.
Bast zâmbi şi luă sticla.
— Două dansuri, atunci!
Fugi la uşă şi când o deschise o rafală de vânt îl înconjură,
răscolindu-i părul cu sălbăticie.
— Păstraţi-mi ceva de mâncare, strigă el peste umăr.
Uşa se trânti. Cronicarul îi aruncă hangiului o privire
curioasă.
Kvothe ridică uşor din umeri.
— S-a încurcat prea mult în poveste. El nu poate să simtă
nimic pe jumătate. Un pic de timp departe îi va da o oarecare
perspectivă. În plus, trebuie să pregătesc cina, chiar dacă
numai pentru trei persoane.

1937
Scribul scoase o bucată de pânză tuciurie din tolba lui de
piele şi se uită la ea cu un soi de dezgust.
— Crezi că aş putea să te deranjez pentru o cârpă curată?
întrebă el.
Kvothe dădu din cap şi aduse o pânză albă de sub bar.
— Mai ai nevoie de ceva?
Cronicarul se ridică în picioare şi se duse la bar.
— Dacă ai avea nişte tărie, ar fi de mare ajutor, zise el,
sunând uşor jenat. Nu-mi place să cer, dar când am fost
jefuit…
Kvothe respinse comentariul.
— Nu te prosti, zise el. Trebuia să te fi întrebat de ieri dacă ai
nevoie de ceva.
S-a dus prin spatele barului spre scările de la subsol.
— Presupun că alcoolul de lemn ar merge cel mai bine.
Cronicarul dădu din cap şi Kvothe dispăru în subsol. Scribul
luă pătratul pliat din pânză şi-l frecă lent între degete. Apoi
ochii îi rătăciră spre sabia atârnată pe peretele din spatele
barului. Cenuşiul metalic al lamei se profila pe lemnul
întunecat al panopliei.
Kvothe reveni pe scări aducând o sticluţă transparentă.
— Mai ai nevoie de ceva? Am aici şi un stoc bun de hârtie şi
de cerneală.
— S-ar putea să ajungem la asta până mâine, zise
Cronicarul. Mi-am folosit cea mai mare parte a hârtiei. Dar
pot să pisez mai multă cerneală în seara asta.
— Nu-ţi bate capul, zise Kvothe uşor. Am mai multe sticle de
cerneală fină Aruean…
— Adevărata cerneală Aruean? întrebă Cronicarul surprins.
Kvothe zâmbi larg şi dădu din cap.
— Asta e foarte drăguţ din partea ta, zise Cronicarul,
relaxându-se un pic. Recunosc că nu-mi doream cine ştie ce
să petrec o oră pisând în seara asta.
Îşi luă sticla transparentă şi pânza, apoi se opri.
— Te superi dacă te întreb ceva? Neoficial, ca să zic aşa?
Un zâmbet ondulă colţul gurii lui Kvothe.
— Foarte bine, atunci, neoficial.

1938
— Nu m-am putut abţine să nu observ că descrierea pe care
ai făcut-o Cezurei nu…
Cronicarul ezită.
— Ei bine, nu pare să se potrivească actualei săbii.
Îşi aruncă privirea la sabia din spatele barului.
— Mânerul nu e cum l-ai descris.
Kvothe zâmbi larg.
— Te crezi isteţ, nu?
— Nu vreau să insinuez nimic, zise Cronicarul repede,
arătând jenat.
Kvothe râse bogat şi cald. Sunetul acestuia se rostogoli prin
cameră şi pentru o clipă hanul nu mai păru gol deloc.
— Nu. Ai perfectă dreptate.
Se întoarse să se uite la sabie.
— Asta nu e… Cum a numit-o băiatul de dimineaţă?
Privirea i se îndepărtă pentru un moment, apoi zâmbi din
nou.
— Kaysera. Poetul-ucigaş.
— Doar eram curios, se scuză Cronicarul.
— Ar trebui să fiu jignit fiindcă eşti atent? râse Kvothe din
nou. Ce distracţie e în a spune o poveste dacă nimeni nu o
ascultă?
Îşi frecă mâinile cu nerăbdare.
— Bine atunci. Cină. Ce ţi-ar plăcea? Cald sau rece? Supă
sau friptură? Mă pricep şi la budincă.
Se opriră la ceva simplu, pentru a evita să mai alimenteze
soba în bucătărie. Kvothe se mişca vioi prin han, adunând
cele necesare. Fredona pentru sine în timp ce lua carne rece
de oaie şi o jumătate de calup de brânză tare de la subsol.
— Astea vor fi o surpriză plăcută pentru Bast.
Kvothe îi zâmbi Cronicarului în timp ce aducea un borcan cu
măsline murate din cămară.
— Nu ştie că le avem, altfel le-ar fi mâncat deja.
Îşi dezlegă şorţul, trăgându-l peste cap.
— Cred că ne-au mai rămas şi câteva roşii în grădină.
Kvothe reveni după câteva minute, cu şorţul strâns într-un
pachet. Fusese udat de ploaie şi părul îi era într-o dezordine

1939
sălbatică. Avea un zâmbet copilăresc şi în acel moment arăta
prea puţin ca un hangiu sobru şi demn.
— Nu-mi dau seama dacă vine furtuna, zise el în timp ce
punea şorţul pe bar, scoţând cu atenţie roşiile. Dar dacă se
decide să vină, vom fi legănaţi ca într-o căruţă la noapte.
Începu să fredoneze absent, în timp ce tăia şi aranja totul pe
un platou mare de lemn.
Uşa Pietrei de Hotar se deschise şi o rafală bruscă de vânt
făcu lumina lămpii să pâlpâie. Intrară doi soldaţi, cocoşaţi
din cauza vremii, cu săbiile atârnându-le în spate ca nişte
cozi. Stropi întunecaţi de ploaie pătau ţesătura alb-albastră a
tabardelor.
Au lăsat jos bagajele grele şi cel mai scund dintre ei s-a
presat cu umărul în uşă, forţând-o să se închidă împotriva
vântului.
— Pe dinţii lui Dumnezeu, zise cel înalt, îndreptându-şi
ţinuta. Nu e o noapte bună să fii prins afară.
Era chel în vârful capului, cu o barbă neagră, groasă, care
era plată ca o cazma.
Se uită la Kvothe.
— Hei, băiete! zise el vesel. Ne-am bucurat să vedem lumina
de-aici. Fugi şi adu proprietarul! Avem o vorbă cu el.
Kvothe luă şorţul de pe bar şi îşi băgă capul în el.
— Eu sunt ăla, zise el, dregându-şi vocea în timp ce-şi lega
şorţul în jurul taliei.
Îşi trecu mâinile prin părul ciufulit, netezindu-l.
Soldatul cu barbă se uită la el, apoi ridică din umeri.
— Bine. E vreo şansă să primim un loc la cină?
Hangiul făcu semn spre camera goală.
— N-am avut de ce să pun oala pe foc în seara asta, zise el.
Dar avem ce se vede aici.
Cei doi soldaţi veniră cu paşi mari la bar. Blondul îşi trecu
mâinile prin părul creţ, scuturând câteva picături de ploaie
din el.
— Oraşul ăsta pare mai mort decât un canal cu apă, zise el.
N-am mai văzut nicio lumină în afară de asta.
— O zi a recoltei lungă, zise hangiul. Şi e un priveghi în seara

1940
asta la una din fermele din apropiere. Noi patru suntem
acum, probabil, singurii oameni din oraş.
Îşi frecă mâinile vioi.
— Pot să vă ofer o băutură, oameni buni, ca să vă scoată
frigul din oase?
Scoase o sticlă de vin şi o aşeză pe bar cu un sunet solid,
satisfăcut.
— Păi, asta e cam dificil, zise soldatul blond, cu un mic
zâmbet jenat. Mi-ar plăcea foarte mult o băutură, dar
prietenul meu şi cu mine tocmai am luat moneda regelui.
Căută în buzunar şi scoase o monedă strălucitoare de aur.
— Ăştia sunt toţi banii pe care-i am la mine. Bănuiesc că n-ai
suficient ca să cheltui un întreg regal, nu?
— Şi eu sunt blocat cu a mea la fel, mormăi soldatul cu
barbă. Am avut mulţi bani, dar i-am cheltuit cu toptanul.
Cele mai multe dintre oraşele prin care am trecut abia dacă
îţi puteau schimba o juma de bănuţ.
Chicoti la propria glumă.
— Cred că sunt în măsură să vă ajut cu asta, zise hangiul cu
uşurinţă.
Cei doi soldaţi schimbară o privire. Blondul dădu din cap.
— Bine, atunci.
Soldatul blond puse din nou moneda în buzunar.
— Uite adevărul. Nu prea aveam de gând să ne oprim peste
noapte.
Luă o bucată de brânză de pe bar şi muşcă din ea.
— Şi nici n-aveam de gând să plătim pentru nimic.
— A, zise hangiul. Înţeleg.
— Şi dacă ai destui bani în pungă ca să schimbi doi regali de
aur, atunci o să ţi-o tragem şi ţie, zise bărbosul cu
nerăbdare.
Soldatul blond îşi ridică mâinile într-un gest de calmare.
— Acuma, asta n-ar trebui să fie ceva urât. Nu suntem
oameni răi. Tu ne dai punga ta şi noi ne vedem de drum.
Nimeni nu va fi rănit şi nimic nu va fi distrus. Nu poate să
nu te înţepe un pic.
Ridică o sprânceană la hangiu.

1941
— Dar o mică înţepătură te va împiedica naibii să te sinucizi.
Am dreptate?
Soldatul bărbos se uită către locul unde stătea Cronicarul
lângă vatră.
— Asta n-are nimic de-a face nici cu tine, zise el aspru, barba
bălăbănindu-i-se în timp ce vorbea. Nu vrem nimic de la tine.
Doar stai unde eşti şi nu te da la noi.
Cronicarul îi aruncă o privire bărbatului din spatele barului,
dar ochii hangiului erau fixaţi pe cei doi soldaţi.
Blondul mai luă o muşcătură de brânză, în timp ce privirea îi
rătăcea prin han.
— Un tânăr ca tine s-a descurcat destul de bine. Te vei
descurca la fel de bine şi după ce plecăm noi. Dar dacă începi
să ne faci probleme, te facem să-ţi înghiţi dinţii, distrugem
locul şi tot rămâi fără pungă.
Lăsă restul de brânză pe bar şi bătu vioi din palme. Zâmbi.
— Deci, suntem toţi oameni civilizaţi?
— Pare rezonabil, zise Kvothe în timp ce ieşea din spatele
barului.
Se mişca încet şi cu atenţie, în felul în care te apropii de un
cal sperios.
— Cu siguranţă nu sunt barbar.
Kvothe ajunse şi scoase punga din buzunar. O ţinu într-o
mână. Soldatul blond se îndreptă spre el, făcând un pic pe
grozavul. Luă punga şi o cântări apreciativ în mână. Se
întoarse să-i zâmbească prietenului său.
— Vezi, am spus…
Cu o mişcare lină, Kvothe păşi înainte şi-l lovi tare în
maxilar. Soldatul se clătină şi căzu într-un genunchi. Pungă
zbură prin aer şi lovi podeaua cu o solidă bufnitură metalică.
Înainte ca soldatul să poată face mai mult decât să scuture
din cap, Kvothe păşi în faţă şi-l lovi calm în umăr. N-a fost o
lovitură puternică, în genul celor care rup oasele, ci una grea,
care l-a trimis înapoi pe spate. Bărbatul ateriză dur pe podea,
rostogolindu-se într-o încurcătură murdară de braţe şi
picioare.
Celălalt soldat păşi peste prietenul lui, rânjind larg sub

1942
barbă. Era mai înalt decât Kvothe şi pumnii lui erau noduri
mari de cicatrice şi articulaţii.
— Mare fraier, zise el cu satisfacţie întunecată în voce. Vei
primi o lovitură acum.
Lovi rapid cu pumnul, dar Kvothe se trase într-o parte şi lovi
brusc, pocnindu-l pe soldat chiar deasupra genunchiului.
Bărbosul mormăi surprins, poticnindu-se uşor. Apoi Kvothe
se apropie, îl prinse de umăr pe bărbos, îi cuprinse
încheietura mâinii şi-i răsuci braţul într-un unghi ciudat.
Uriaşul fu nevoit să se aplece, strâmbându-se de durere.
Apoi, îşi trase brusc braţul din strânsoarea hangiului. Kvothe
arătă speriat o fracţiune de secundă, înainte ca soldatul să-l
lovească cu cotul în tâmplă.
Hangiul se clătină în spate, încercând să-şi ia un pic distanţă
şi o clipă de respiro pentru a-şi limpezi capul. Dar soldatul îl
urmă îndeaproape, ridicând pumnii, aşteptând o ocazie
favorabilă.
Înainte ca Kvothe să-şi recapete echilibrul, soldatul se
apropie şi-i dădu un pumn greu în stomac. Hangiul răsuflă
adânc şi în timp ce se încovoia, soldatul îşi aruncă pumnul
spre faţa hangiului, plesnindu-l pe Kvothe în lateral şi
făcându-l să se învârtă.
Kvothe reuşi să rămână în picioare agăţându-se de o masă
din apropiere, pentru sprijin. Clipind, aruncă un pumn
sălbatic pentru a-l ţine pe bărbos la distanţă. Dar soldatul
abia dacă se mişcă într-o parte şi-i apucă hangiului
încheietura mâinii cu o palmă uriaşă, uşor, ca un tată care-şi
prinde de mână copilul neastâmpărat pe stradă.
Cu sângele şiroindu-i pe faţă, Kvothe se luptă să-şi elibereze
mâna.
Ameţit, el făcu o mişcare rapidă, cu ambele mâini, apoi o
repetă, încercând să se retragă. Cu ochii pe jumătate
concentraţi şi confuzi, se uită la încheietura mâinii şi făcut
mişcarea din nou, dar mâinile lui abia dacă se mişcau inutil
în pumnul plin de cicatrice al soldatului.
Soldatul cu barbă îl privi cu curiozitate amuzată pe hangiul
stupefiat, apoi se întinse şi-l pălmui tare peste lateralul

1943
capului.
— Eşti un pic de bătăuş, băiete, zise el. Chiar ai reuşit să mă
loveşti.
În spatele lor, soldatul blond se ridică lent în picioare.
— Ticălosul ăsta mic m-a luat pe nepregătite.
Soldatul cel voinic îi smuci încheietura mâinii hangiului,
astfel că el se poticni înainte.
— Spune că-ţi pare rău, fraiere.
Hangiul clipi cu privirea împăienjenită, deschise gura ca şi
cum ar fi fost pe cale să vorbească, apoi şovăi. Sau mai
degrabă păru că şovăie. Jumătate din mişcarea de poticnire
deveni deliberată şi hangiul călcă greu cu călcâiul gheata
soldatului. În acelaşi timp, se repezi cu fruntea în nasul
bărbosului. Dar uriaşul abia dacă râse, trăgându-şi capul
într-o parte în timp ce-l dezechilibra din nou pe hangiu din
încheietura mâinii.
— Fără de-astea, îl mustră el, lovindu-l pe Kvothe cu dosul
palmei peste faţă.
Hangiul scoase un scheunat şi ridică o mână la nasul
însângerat. Soldatul rânji şi lovi la întâmplare cu un
genunchi greu în vintrea hangiului.
Kvothe se încovoie, mai întâi suspinând adânc, fără zgomot,
apoi scoţând o serie de icnete înăbuşite.
Mişcându-se lejer, soldatul dădu drumul încheieturii lui
Kvothe, apoi se întinse şi luă sticla de vin de pe bar.
Prinzând-o de gât, o balansă ca pe-o măciucă.
Când aceasta lovi capul hangiului, scoase un sunet solid,
aproape metalic. Kvothe se făcu mototol pe podea.
Uriaşul se uită curios la sticla de vin înainte de-a o aşeza
înapoi pe bar. Apoi se aplecă, îl apucă pe hangiu de cămaşă
şi-i târî corpul moale pe podeaua goală. Înghionti corpul inert
cu un picior până când acesta se agită uşor.
— Am zis că ţi-aş da una, băiete, mormăi soldatul şi îşi repezi
piciorul greu în coastele lui Kvothe.
Soldatul blond păşi peste, frecându-şi obrazul.
— Trebuie să faci totul inteligent, nu? zise el scuipând pe
podea.

1944
Îşi trase înapoi gheata şi aplică şi el o lovitură grea. Hangiul
respiră ascuţit, şuierat, dar nu mai scoase niciun alt sunet.
— Şi tu…
Soldatul bărbos arătă cu degetul gros spre Cronicar.
— Mai am o gheată. Vrei s-o vezi? Deja mi-am încălzit
încheieturile. Pentru mine nu e niciun deranj dacă vrei să-ţi
pierzi vreo doi dinţi.
Cronicarul se uită în jur şi păru cu adevărat surprins să
descopere că stătea în picioare. Se aşeză încet înapoi pe
scaun.
Soldatul blond şchiopătă în timp ce se ducea să recupereze
punga de unde căzuse, iar uriaşul bărbos rămase în picioare
peste Kvothe.
— Presupun că te-ai gândit că trebuie să încerci, îi zise el
corpului făcut mototol, dându-i încă o lovitură solidă în
coaste. Prostul dracului. Un hangiu mărunţel şi păstos
împotriva a doi dintre oamenii regelui.
Clătină din cap şi scuipă din nou.
— Sincer, cine te crezi?
Ghemuit pe podea, Kvothe începu să scoată un sunet slab,
ritmic. Era un zgomot sec, liniştit, care ajungea în toate
colţurile încăperii. Kvothe se întrerupse pentru a respira cu
durere.
Soldatul cu barbă se încruntă şi-l lovi din nou.
— Te-am întrebat ceva, fraiere…
Hangiul scoase din nou acelaşi sunet, mai tare decât înainte.
Numai atunci deveni evident că râdea. Fiecare chicot mic,
spart suna ca şi cum expectora un ciob de sticlă. În ciuda
acestui fapt, era un râs plin de amuzament sumbru, ca şi
cum bărbatul cu părul roşu auzise o glumă pe care numai el
o înţelegea.
Asta o vreme. Soldatul bărbos ridică din umeri şi îşi trase din
nou piciorul înapoi.
Cronicarul îşi drese glasul şi cei doi bărbaţi se întoarseră să
se uite la el.
— Ca să menţinem lucrurile civilizat, zise el. Simt că ar
trebui să menţionez că hangiul şi-a trimis asistentul într-o

1945
misiune. Ar trebui să se întoarcă în curând…
Soldatul bărbos îi trase însoţitorului său o palmă peste piept
cu dosul mâinii.
— Are dreptate. Hai să plecăm de-aici.
— Stai o clipă, zise soldatul blond. Se întoarse în grabă la bar
şi smulse sticla de vin. Bine, să mergem.
Soldatul bărbos zâmbi şi se duse în spatele barului, păşind
pe corpul hangiului mai degrabă decât peste acesta. Apucă o
sticlă la întâmplare, ciocnind mai mult de o jumătate de
duzină dintre celelalte în timp ce făcea asta. Acestea se
rostogoliră şi se rostogoliră pe tejghea, între cele două
butoaie uriaşe, una înaltă, de culoarea safirului
răsturnându-se încet peste margine, zdrobindu-se de podea.
În mai puţin de un minut bărbaţii îşi adunară bagajele şi
ieşiră pe uşă.
Cronicarul se duse grăbit spre locul unde Kvothe era întins
pe podeaua de lemn. Bărbatul cu părul roşu se lupta deja să
se ridice în fund.
— Ei bine, asta a fost jenant, zise Kvothe.
Îşi atinse faţa însângerată şi se uită la degete. Chicoti din
nou, un sunet distorsionat, lipsit de bucurie.
— Am uitat cine eram pentru un minut.
— Eşti bine? întrebă Cronicarul.
Kvothe îşi atinse uşor scalpul.
— Cred că am nevoie de vreo două cusături.
— Pot să te ajut cu ceva? întrebă Cronicarul trecându-şi
greutatea de pe un picior pe altul.
— Nu trece peste mine.
Kvothe se ridică singur stângaci în picioare, apoi se lăsă pe
unul dintre cele mai înalte scaune de la bar.
— Dacă vrei, poţi să-mi aduci un pahar cu apă. Şi poate o
cârpă udă.
Cronicarul se repezi în bucătărie. Se auzi sunet de scotocire
frenetică, urmat de cel al mai multor lucruri care cad pe jos.
Kvothe închise ochii şi se aplecă puternic pe bar.
•••
— De ce e uşa deschisă? întrebă Bast când ajunse în prag. E

1946
frig de parcă a fost aici o ţâţă de vrăjitoare.
Îngheţă, cu o expresie şocată.
— Reshi! Ce s-a întâmplat? Ce… Eu… Ce s-a întâmplat?
— A, Bast, zise Kvothe. Închide uşa, te rog.
Bast se precipită într-acolo cu o expresie stupefiată pe faţă.
Kvothe era aşezat pe un scaun de la bar, cu faţa umflată şi
însângerată. Cronicarul stătea lângă el, tamponându-i
stângaci scalpul hangiului cu o cârpă umedă.
— S-ar putea să am nevoie de tine pentru câteva cusături,
Bast, zise Kvothe. Dacă nu e prea mare deranjul.
— Reshi, repetă Bast. Ce s-a întâmplat?
— Devan şi cu mine am intrat într-o mică dispută cu privire
la utilizarea corectă a subjonctivului, zise Kvothe, arătând
din cap spre scrib. Într-un final, lucrurile s-au încins cam
tare.
Cronicarul s-a uitat la Bast, apoi se albi şi făcu rapid câţiva
paşi în spate.
— Glumeşte! zise el repede, ridicând mâinile. Au fost nişte
soldaţi!
Kvothe chicoti dureros pentru el. Avea sânge pe dinţi.
Bast privi prin sală.
— Ce-ai făcut cu ei?
— Nu prea multe, Bast, zise hangiul. Au ajuns probabil la
mile distanţă până acum.
— Era ceva în neregulă cu ei, Reshi? Cum a fost cu cel de
noaptea trecută? întrebă Bast.
— Doar soldaţi, Bast, zise Kvothe. Doar doi, în serviciul
regelui.
Faţa lui Bast deveni cenuşie.
— Cum? întrebă el. Reshi, de ce i-ai lăsat să facă asta?
Kvothe îi aruncă lui Bast o privire neîncrezătoare. Râse scurt,
amar, apoi se opri cu o tresărire, sugând aerul printre dinţi.
— Păi, păreau băieţi curăţei şi virtuoşi, zise el cu voce
batjocoritoare. M-am gândit, de ce nu i-aş lăsa pe băieţii
ăştia drăguţi să mă jefuiască şi să mă bată măr?
Bast era uluit.
— Dar tu…

1947
Kvothe îşi şterse sângele care ameninţa să-i intre în ochi,
apoi se uită la Bast ca şi cum acesta ar fi fost cea mai
stupidă creatură de pe faţa pământului.
— Cum? întrebă el. Ce vrei să-mi spui? Doi soldaţi, Reshi?
— Da! strigă Kvothe. Nici măcar doi! Se pare că un criminal
cu pumnul gros e de-ajuns ca să mă bată până mă lasă pe
jumătate mort!
Se holbă furios la Bast, ridicând braţele în sus.
— Ce-ţi trebuie ca să-ţi ţii gura? Vrei o poveste? Vrei să auzi
detaliile?
Bast făcu un pas înapoi la izbucnire. Păli, cu o expresie de
panică.
Kvothe îşi lăsă braţele să cadă greu în lături.
— Nu te aştepta să fiu ceva ce nu sunt, zise el încă mai
respirând greu.
Se cocoşă şi se frecă la ochi, întinzând sângele pe faţă. Îşi
lăsă capul să cadă obosit.
— Pe focurile pământului, de ce nu mă laşi în pace?
Bast rămase nemişcat ca un cerb speriat, cu ochii larg
deschişi. Tăcerea inundă încăperea, groasă şi amară ca o
gură plină de fum.
Kvothe respiră o dată lent, singura mişcare din cameră.
— Îmi pare rău, Bast, zise el fără să se uite în sus. Am ceva
dureri chiar acum. Voi fi mai bine. Lasă-mă o clipă şi se
rezolvă.
Încă privind în jos, Kvothe închise ochii şi respiră lent,
superficial, de mai multe ori. Când ridică privirea, expresia
lui era necăjită.
— Îmi pare rău, Bast, zise el. N-am vrut să te reped.
Un strop de culoare reveni în obrajii lui Bast şi o parte din
tensiune îi părăsi umerii în timp ce zâmbea nervos.
Kvothe luă cârpa umedă de la Cronicar şi-şi şterse din nou
sângele din ochi.
— Îmi pare rău că te-am întrerupt mai devreme, Bast. Ce mă
întrebai?
Bast ezită, apoi zise.
— Ai ucis cinci scraeli nu mai târziu de acum trei zile, Reshi.

1948
Flutură mâna spre uşă.
— Ce e un criminal în comparaţie cu asta?
— Am ales destul de atent data şi locul pentru scraeli, Bast,
zise Kvothe. Şi nici n-am scăpat chiar nevătămat.
Cronicarul ridică privirea, surprins.
— Ai fost rănit? întrebă el. N-am ştiut. Nu păreai…
Un zâmbet mic, crispat răsuci colţul gurii lui Kvothe.
— Vechile obiceiuri mor greu, zise el. Am o reputaţie de
apărat. În plus, noi, eroii, suntem răniţi doar în moduri
dramatice corespunzătoare. Mai degrabă ar strica povestea
dacă ai afla că Bast a trebuit să-mi facă după luptă vreo trei
duzini de cusături.
Înţelegerea apăru pe faţa lui Bast ca un răsărit de soare.
— Desigur! zise el cu vocea groasă de uşurare. Am uitat. Eşti
încă rănit de scraeli. Ştiam că trebuie să fie ceva de genul
ăsta.
Kvothe se uită în podea, cu fiecare linie a corpului căzută şi
obosită.
— Bast… începu el.
— Ştiam eu, Reshi, zise Bast cu emfază. Nu e nicio şansă ca
vreun criminal să fie mai bun ca tine.
Kvothe luă o gură de aer, apoi expiră în grabă.
— Sunt sigur de asta, Bast, zise el uşor. Cred că aş fi putut
să-i iau pe-amândoi dacă aş fi fost proaspăt.
Expresia lui Bast deveni din nou incertă. Se întoarse cu faţa
spre Cronicar.
— Cum de-ai lăsat să se întâmple asta? întrebă el.
— Nu e vina lui, Bast, zise Kvothe absent. Eu am început
lupta.
Îşi băgă câteva degete în gură şi căută cu precauţie. Le
scoase pline de sânge.
— Cred c-o să pierd dintele ăsta, medită el.
— Nu-ţi vei pierde dintele, Reshi, zise Bast cu înverşunare.
Nu.
Kvothe făcu o mişcare uşoară din umeri, ca şi cum încerca să
ridice din umeri fără să-şi mişte corpul mai mult decât era
nevoie.

1949
— Nu prea contează în marea schemă a lucrurilor, Bast.
Îşi presă cârpa pe scalp, apoi se uită la ea.
— Probabil că nu va fi nevoie nici de cusături.
Se împinse în poziţie verticală pe scaun.
— Hai să luăm cina şi să mă întorc la poveste.
Ridică o sprânceană la Cronicar.
— Dacă încă mai vrei, desigur.
Cronicarul îl privi fără expresie.
— Reshi, zise Bast îngrijorat. Eşti un dezastru.
Se întinse.
— Lasă-mă să mă uit la ochii tăi.
— Nu sunt zdruncinat, Bast, zise Kvothe iritat. Am patru
coaste rupte, un ţiuit în urechi şi un dinte lipsă. Am câteva
răni minore la scalp, care par mult mai grave decât sunt în
realitate. Nasul mi-e însângerat, dar nu rupt, şi mâine voi fi o
tapiserie mare de vânătăi.
Kvothe ridică din nou uşor din umeri.
— Totuşi, am fost mai rău. În plus, ei mi-au amintit ceva ce
era aproape să uit. Probabil că ar trebui să le mulţumesc
pentru asta.
Se apucă de maxilar şi îşi plimbă limba prin gură.
— Poate că nu mulţumiri prea călduroase.
— Reshi, ai nevoie de copci, zise Bast. Şi trebuie să mă laşi
să fac ceva cu dintele ăla.
Kvothe coborî de pe scaun.
— Voi mesteca doar pe partea cealaltă pentru câteva zile.
Bast strânse braţul lui Kvothe. Ochii îi erau duri şi
întunecaţi.
— Stai jos, Reshi.
Nu era o rugăminte. Vocea îi era joasă şi bruscă, precum un
tremur de tunet îndepărtat.
— Stai. Jos.
Kvothe şezu.
Cronicarul dădu din cap aprobator şi se întoarse spre Bast.
— Cu ce să te ajut?
— Nu-mi sta în cale, zise Bast brusc. Şi ţine-l pe scaunul
ăsta până mă întorc.

1950
Urcă scările cu paşi mari.
Se aşternu un moment de tăcere.
— Deci, modul subjonctiv, zise Cronicarul.
— În cel mai bun caz, e ceva inutil, zise Kvothe. Complică
inutil limba. Mă ofensează.
— O, haide, zău, zise Cronicarul, pe un ton care suna uşor
ofensat. Subjonctivul e inima ipoteticului. În mâinile
potrivite…
Se întrerupse când Bast luă din nou cu asalt camera, privind
posomorât şi aducând cu el o cutie mică din lemn.
— Adu-mi apă, îi zise Bast imperios Cronicarului. Proaspătă,
din butoiul cu apă de ploaie, nu de la pompă. Apoi am nevoie
de lapte din frigider, de nişte miere încălzită, precum şi de un
castron larg. Apoi curăţă mizeria asta şi fereşte-te din calea
mea.
Bast spălă tăietura de pe scalpul lui Kvothe, apoi trecu un fir
de păr de-al lui printr-un ac de os şi cusu pielea hangiului
mai bine decât o croitoreasă, cu patru copci strânse.
— Deschide gura, zise Bast, apoi se uită în interior,
încruntându-se în timp ce clătina cu un deget unul dintre
dinţii din spate. Dădu din cap pentru el.
Bast îi înmână lui Kvothe paharul cu apă.
— Clăteşte-ţi gura, Reshi. Fă-o de câteva ori şi scuipă apa
înapoi în ceaşcă.
Kvothe se supuse. Când termină, apa era roşie ca vinul.
Cronicarul se întoarse cu o sticlă cu lapte. Bast îl mirosi,
apoi turnă un strop într-un castron ceramic larg. Adaugă un
pic de miere şi mestecă în ele. În cele din urmă, îşi băgă
degetul în paharul cu apă însângerată, îl scoase şi picură o
singură picătură în castron.
Bast amestecă din nou şi-i înmână lui Kvothe castronul.
— Ia o gură din asta, zise el. Nu înghiţi. Ţine-l în gură până
când îţi spun eu.
Cu o expresie curioasă, Kvothe ridică vasul şi luă o gură de
lapte.
Bast luă şi el o înghiţitură. Apoi închise ochii pentru o clipă
lungă, cu o privire de concentrare intensă pe faţă. Apoi

1951
deschise ochii. Aduse castronul aproape de gura lui Kvothe şi
arătă spre el.
Kvothe scuipă gura lui de lapte. Era de un alb perfect,
cremos.
Bast aduse bolul la gura lui şi scuipă. Era un roz spumos.
Ochii lui Kvothe se deschiseră larg.
— Bast, zise el. Nu trebuie…
Bast făcu un gest ascuţit cu mâna, cu ochii încă duri.
— Nu ţi-am cerut părerea, Reshi.
Hangiul se uită în jos, stânjenit.
— E mai mult decât ar trebui să faci, Bast.
Tânărul brunet se întinse şi puse o mână blândă pe obrazul
stăpânului său. Pentru un moment, păru obosit, obosit până
în măduva oaselor.
Bast clătină din cap încet, cu o expresie de consternare
amuzată.
— Eşti un idiot, Reshi.
Bast îşi trase mâna şi oboseala dispăru. Arătă peste bar, de
unde privea Cronicarul.
— Adu mâncarea. Arătă spre Kvothe. Spune povestea.
Apoi se răsuci pe călcâie, întorcându-se la scaunul lui de
lângă vatră şi se aşeză pe acesta ca şi cum ar fi fost un tron.
Bătu din palme de două ori, brusc.
— Distraţi-mă! zise el cu un zâmbet larg, de nebun.
Şi chiar şi de unde stăteau, lângă bar, ceilalţi putură să vadă
sângele de pe dinţii lui.

1952
 CAPITOLUL 137
Întrebări

Deşi primarul din Levinshir părea să aprobe ce le făcusem

falşilor oameni de trupă, am ştiut că problemele nu erau atât
de simple cum păreau. Conform legii de fier, eram vinovat de
cel puţin trei crime abominabile, oricare dintre ele fiind de-
ajuns ca să fiu spânzurat.
Din păcate, toată lumea din Levinshir îmi ştia numele şi
descrierea şi eram îngrijorat că povestea mi-ar putea-o lua
înainte pe drum. Dacă se întâmpla aşa, aş fi putut intra cu
uşurinţă într-un oraş unde jandarmii locali şi-ar fi făcut
datoria şi m-ar fi închis până când un magistrat itinerant ar
fi ajuns să-mi judece cazul.
Aşa că am luat-o spre Severen în cea mai mare viteză de care
eram în stare. Am mers pe jos din greu două zile, apoi am
plătit pentru un loc pe o diligenţă spre sud. Zvonurile circulă
repede, dar poţi să i-o iei înainte dacă eşti dispus să călăreşti
din greu şi să sacrifici un pic de somn.
După trei zile cât mi-am hurducăit oasele în călătorie, am
ajuns în Severen. Diligenţa a intrat în cetate prin poarta de
est şi pentru prima dată am văzut spânzurătoarea de care
îmi spusese Bredon. Vederea oaselor albite în cuşca de fier
nu mi-a micşorat îngrijorarea. Maerul pusese acolo un om
pentru acte simple de banditism. Ce-ar fi făcut cu cineva care
sacrificase nouă cântăreţi itineranţi?
Am fost tentat să mă îndrept direct spre Patru Lumânări,
unde speram s-o găsesc pe Denna, în ciuda a ceea ce
spusese Cthaehul. Dar eram acoperit de câteva zile de
murdărie şi sudoare. Aveam nevoie de-o baie şi de un pieptăn
înainte de-a vorbi cu cineva.
De îndată ce-am ajuns pe proprietatea maerului, am trimis
un inel şi o notă la Scăriţă, ştiind că era cel mai rapid mod
de-a intra în contact cu maerul pentru o conversaţie privată.
M-am întors în camera mea cu o mică întârziere, deşi asta a

1953
însemnat să trec pe lângă câţiva curteni pe hol. Tocmai îmi
lăsasem jos traista şi trimisesem curieri după apă caldă,
când Scăriţă a apărut în uşă.
— Tinere magistru Kvothe, a radiat el, apucându-mi mâna s-
o strângă. Ce bine să te avem înapoi. Doamne, dar mi-am
făcut griji pentru tine.
Entuziasmul lui mi-a stors un zâmbet obosit.
— E bine să fiu înapoi, Scăriţă. Am ratat multe?
— Multe? a râs el. Nunta, de pildă.
— Nunta? am întrebat, dar am ştiut răspunsul de-ndată ce
am zis asta. Nunta maerului?
Scăriţă a dat din cap încântat.
— O, a fost ceva grandios. Păcat că a trebuit să pleci, date
fiind condiţiile.
Mi-a aruncat o privire cunoscătoare, dar n-a spus nimic
altceva. Scăriţă era mereu foarte discret.
— N-au prea pierdut timpul, nu?
— Au trecut două luni de la logodnă, a zis Scăriţă cu o
nuanţă de reproş. Termenul corect.
L-am văzut cum se relaxează un pic şi mi-a făcut cu ochiul.
— Ceea ce nu înseamnă că n-au fost un pic nerăbdători
amândoi.
Am chicotit în timp ce curierii intrau pe uşa deschisă cu
găleţi cu apă aburindă. Sunetul apei în timp ce începuseră să
umple baia era ca o muzică dulce.
Valetul i-a privit cum pleacă, apoi s-a aplecat aproape şi a
spus cu voce scăzută:
— Vei fi bucuros să auzi că cealaltă problemă nerezolvată a
noastră a fost rezolvată în mod corespunzător.
M-am uitat la el fără expresie, căutând prin memorie la ce s-
ar putea referi. Atât de multe se întâmplaseră de când
plecasem…
Scăriţă mi-a văzut expresia.
— Caudicus, zise el cu gura răsucindu-i-se cu amărăciune în
jurul numelui. Dagon l-a adus înapoi la doar două zile după
ce-ai plecat. L-a prins la nici trei mile de oraş.
— Atât de aproape? am întrebat surprins.

1954
Scăriţă a dat din cap cu asprime.
— S-a ascuns într-o fermă ca un bursuc într-o vizuină. A
ucis patru din garda personală a maerului şi pe Dagon l-a
costat un ochi. În final l-au prins doar dând foc locului.
— Şi ce s-a întâmplat apoi? am întrebat. Nu un proces, cu
siguranţă.
— Chestiunea s-a rezolvat, a repetat Scăriţă. Corect.
A spus ultimul cuvânt cu o mare încărcătură de sobrietate pe
final. Ochii lui în mod normal buni s-au îngustat de ură. În
acel moment, omuleţul cu faţa rotundă nu prea mai arăta a
băcan.
Mi-am amintit cum Alveron spusese calm: Tăiaţi-i degetele
mari. Având în vedere ceea ce ştiam despre furia rapidă şi
decisivă a lui Alveron, m-am îndoit că cineva avea să-l mai
vadă vreodată pe Caudicus.
— Maerul a reuşit să descopere de ce?
Chiar dacă am vorbit încet, am lăsat restul nespus, ştiind că
Scăriţă n-ar fi fost de acord să vorbesc deschis despre
otrăvire.
— Nu e treaba mea să spun, a zis Scăriţă precaut.
Tonul lui era uşor jignit, ca şi cum ar fi trebuit să ştiu mai
bine că nu e cazul să-l întreb aşa ceva.
Am abandonat subiectul, ştiind că nu voi fi în stare să mai
scot altceva de la Scăriţă.
— Mi-ai face o favoare dacă i-ai oferi ceva maerului din
partea mea, am zis, îndreptându-mă către locul unde
lăsasem să cadă sacul meu uzat de călătorie. Am scotocit
până când am găsit pe fundul acestuia caseta încuiată a
maerului.
I-am întins-o lui Scăriţă.
— Nu sunt sigur ce e înăuntru, am zis. Dar are capacul
crăpat. Şi e grea. Sper că e o parte din impozitele care au fost
furate.
Am zâmbit.
— Spune-i că e un cadou de nuntă.
Scăriţă a luat caseta zâmbind.
— Sunt sigur că va fi încântat.

1955
Au mai venit trei curieri, dar numai doi dintre ei aduceau
găleţi aburinde. Cel de-al treilea s-a dus la Scăriţă şi i-a
înmânat un bilet. S-a auzit şi mai multă apă în cealaltă
cameră şi toţi cei trei băieţi au plecat din nou, aruncându-mi
priviri pe furiş. Scăriţă a despăturit biletul, apoi a ridicat
privirea la mine.
— Maerul speră să fie convenabil pentru tine să-l întâlneşti
în grădină la al cincilea clopot, a zis el.
Grădina însemna o conversaţie politicoasă. Dacă maerul ar fi
dorit o discuţie serioasă, m-ar fi chemat în apartamentul lui
sau mi-ar fi făcut o vizită prin pasajul secret care lega
apartamentul său de-al meu.
M-am uitat la ceasul de pe perete. Nu era un ceas simpatetic
în genul celor cu care eram obişnuit la Universitate. Era un
ceas armonie, cu pendul şi toate celelalte. O maşinărie
frumoasă, dar nici pe departe la fel de exact. Limbile acestuia
arătau fără un sfert.
— Ceasul ăsta merge înainte, Scăriţă? am întrebat cu
speranţă.
Cincisprezece minute abia dacă-mi ajungeau să mă dezbrac
de hainele de drum şi să mă îmbrac într-o ţinută a Curţii
suficient de decentă. Dar având în vedere straturile de
murdărie şi de sudoare acră care mă acopereau, ar fi fost la
fel de inutil ca a lega o panglică de mătase în jurul unei baligi
aburinde de vacă.
Scăriţă s-a uitat peste umărul meu, apoi a consultat un
cesuleţ pe care-l ţinea în buzunar.
— Se pare că e cu circa cinci minute în urmă, de fapt.
Mi-am frecat faţa, evaluându-mi opţiunile. Eram pur şi
simplu aiurit după o zi de călătorie. Eram murdar. Mersesem
greu sub soarele de vară, apoi petrecusem zile întregi într-o
trăsură sufocantă din cauza căldurii. Maerul nu era omul să
judece lucrurile în întregime după aparenţe, el preţuia
corectitudinea. N-aş fi făcut o impresie bună dacă aş fi
apărut mirosind şi murdar.
Nechemată, amintirea spânzurătorii de fier mi-a apărut în
minte şi am decis că nu puteam să risc să fac o impresie

1956
proastă. Nu cu veştile pe care le aduceam.
— Scăriţă, nu voi fi gata în mai puţin de-o oră. Aş putea să-l
întâlnesc la al şaselea clopot, dacă vrea.
Expresia lui Scăriţă deveni rigidă şi jignită. Mesajul fusese
clar. Nu tu soliciţi o altă oră de întâlnire cu maerul Alveron.
El cere. Tu vii. Aşa merg lucrurile.
— Scăriţă, am zis cât de delicat am putut. Uită-te la mine.
Miroase-mă. Am mers o sută de mile în ultimele zile. N-am de
gând să mă plimb prin grădină acoperit de praful drumului şi
mirosind ca un barbar.
Gura lui Scăriţă se strânse într-o încruntare.
— O să-i spun că eşti cumva ocupat.
Sosiră mai multe găleţi aburinde.
— Spune-i adevărul, Scăriţă, am spus începând să-mi
deschei cămaşa. Sunt sigur că va înţelege.
•••
După ce am fost curăţat, periat şi îmbrăcat în mod
corespunzător, i-am trimis maerului inelul meu de aur şi un
bilet în care spuneam: Conversaţie privată cât mai curând
posibil.
Cam într-o oră, un curier a revenit cu un bilet de la Maer
care spunea: Aşteaptă convocarea mea.
Am aşteptat. Am trimis un curier să aducă cina, apoi am
aşteptat restul serii.
Ziua următoare a trecut tot fără niciun fel de mesaj. Şi
fiindcă nu ştiam când putea veni chemarea lui Alveron, eram
efectiv blocat din nou în apartamentul meu, aşteptându-i
inelul.
Ar fi fost bine să am timp să trag un pui de somn şi să fac o a
doua baie. Dar mă temeam că ştirile din Levinshir aveau să
mă ajungă din urmă. Faptul că nu puteam să mă duc până
în Severenul de Jos s-o caut pe Denna mă irita la fel de mult.
Era genul de mustrare tăcută, obişnuită în comportamentul
de la Curte. Mesajul maerului era clar: Când te chem, vii. În
termenii mei sau deloc.
Era copilăresc în felul în care doar nobilimea poate fi. Totuşi,
nu era nimic de făcut. Aşa că i-am trimis inelul de argint lui

1957
Bredon. El a sosit la timp să ia cina cu mine şi m-a pus la
curent cu sezonul de bârfă pe care îl ratasem.
Zvonurile de la curte pot fi teribil de insipide, dar Bredon
alegea crema pentru mine.
Cea mai mare parte se învârtea în jurul curţii vijelioase pe
care maerul i-o făcuse moştenitoarei Lackless şi al căsătoriei
cu aceasta. Se pare că se îndrăgostiseră fulgerător. Mulţi
suspectau că un copil putea fi deja pe drum.
Şi Curtea regală din Renere era ocupată. Prinţul regent
Alaitis fusese ucis într-un duel, trimiţând o mare parte din
sudul farrelului în haos, căci diferiţi nobili făcuseră tot
posibilul să profite de moartea unui înalt membru al Curţii.
Au fost şi zvonuri. Oamenii maerului avuseseră grijă de nişte
bandiţi într-o zonă îndepărtată a Eldului. Se părea că erau
jefuitorii colectorilor de taxe.
Fusese răzvrătire în nord, unde oamenii suferiseră o a doua
vizită a colectorilor maerului. Dar cel puţin drumurile erau
acum curate din nou, iar cei răspunzători erau morţi.
Bredon a menţionat şi un zvon interesant despre un tânăr
care plecase s-o viziteze pe Felurian şi se întorsese mai mult
sau mai puţin intact, deşi uşor fermecat de zâne. Nu era
tocmai un zvon de la curte. Mai mult genul pe care-l auzi
într-o berărie. Un fel de zvonuleţ la care nicio persoană din
înalta societate n-ar binevoi vreodată să plece urechea. Ochii
lui negri, ca de bufniţă, străluceau veseli în timp ce vorbea.
Am fost de acord că astfel de poveşti erau într-adevăr de
speţă destul de joasă şi sub demnitatea unor persoane fine
ca noi.
Mantia mea? E destul de fină, nu? Nu-mi amintesc exact
unde anume mi-a fost croită. Undeva exotic. Apropo, am
auzit într-o zi un cântec destul de interesant având-o ca
subiect pe Felurian. Ţi-ar plăcea să-l auzi?
Am jucat, de asemenea, tak, desigur. În ciuda faptului că
petrecusem o lungă perioadă de timp departe, Bredon a zis
că mi-am îmbunătăţit mult jocul. Se părea că învăţasem cum
să joc un joc frumos.
•••

1958
Inutil să spun, când Alveron a trimis următoarea lui
chemare, m-am dus. Am fost tentat să întârzii câteva minute,
dar am rezistat, ştiind că nu putea să iasă nimic bun de aici.
Maerul se plimba singur când l-am întâlnit în grădină. Stătea
drept şi înalt, privind toată lumea ca şi cum nu avusese
niciodată nevoie să se sprijine pe braţul meu sau să
folosească un baston la plimbare.
— Kvothe, a zâmbit el călduros. Mă bucur că ai găsit timp să
mă vizitezi.
— Întotdeauna cu plăcere, Alteţă.
— Facem o plimbare? a întrebat el. Vederea e plăcută de pe
podul de sud în momentul ăsta al zilei.
Mi-am potrivit pasul cu al lui şi ne-am început drumul
printre gardurile vii îngrijite cu atenţie.
— Nu pot să nu observ că eşti înarmat, a remarcat el cu
dezaprobare grea în voce.
Mâna mi s-a dus inconştient spre Cezura. Era la şoldul meu
acum, mai degrabă decât pe umăr.
— E ceva în neregulă cu asta, Alteţă? Am înţeles că în Vintas
toţi bărbaţii au dreptul să se încingă.
— Nu e deloc potrivit.
A subliniat cuvântul.
— Am înţeles că la curtea regală din Renere niciun
gentleman n-ar îndrăzni să fie văzut fără o sabie.
— Bun de gură cum eşti, tu nu eşti gentleman, aşa cum ai
face bine să-ţi aminteşti, a punctat Alveron cu răceală.
N-am zis nimic.
— În plus, ăsta e un obicei barbar şi unul care-i va aduce
regelui necazuri în timp. Indiferent care e obiceiul în Renere,
în oraşul meu, în casa mea şi în grădina mea nu vei mai veni
înarmat.
S-a întors să se uite la mine cu ochii duri.
— Îmi cer scuze dacă v-am ofensat, Alteţă.
M-am oprit şi i-am făcut o plecăciune mai plină de zel decât
cea pe care i-o făcusem înainte.
Spectacolul meu de supunere a părut să-l liniştească. A
zâmbit şi mi-a pus o mână pe umăr.

1959
— Nu-i nevoie de toate astea. Vino, uită-te la focurile de
doliu. Frunzele se vor schimba în curând.
Ne-am plimbat pentru o bucată de timp, pălăvrăgind despre
nimicuri. Am fost politicos fără cusur şi starea de spirit a lui
Alveron a continuat să se îmbunătăţească. Dacă hrănirea
egoului său m-a ţinut în graţiile lui, a fost un preţ mic de
plătit pentru patronajul lui.
— Trebuie să spun că mariajul vă prieşte, Alteţă.
— Mulţumesc.
A dat din cap graţios.
— Îl găsesc foarte pe placul meu.
— Şi cu sănătatea sunteţi bine în continuare? am întrebat,
forţând limitele conversaţiei publice.
— Mai mult decât bine, a zis el. Un alt beneficiu al vieţii de
om căsătorit, fără îndoială.
Mi-a aruncat o privire care spunea că n-ar aprecia
continuarea anchetei, cel puţin nu într-un loc atât de public.
Ne-am continuat plimbarea, dând din cap către nobilii pe
lângă care treceam. Maerul pălăvrăgea pe teme banale, a
zvonurilor de la curte. Am intrat în joc, participând la
conversaţie. Dar adevărul era că voiam să terminăm cu asta
ca să avem o conversaţie serioasă în privat.
Dar ştiam şi că Alveron nu putea fi grăbit să poarte o
discuţie. Discuţiile noastre erau ca un ritual. Dacă încălcăm
asta, n-aş fi făcut decât să-l enervez. Aşa că am aşteptat
momentul potrivit, am mirosit florile şi m-am prefăcut
interesat de bârfa de la curte. După un sfert de oră, apărea o
pauză caracteristică în conversaţie. Apoi ne angajam poate
într-o controversă. După asta, puteam merge undeva destul
de privat pentru a vorbi despre chestiuni importante.
— Întotdeauna am crezut că toată lumea are o întrebare în
jurul căreia gravitează, a spus în sfârşit Alveron, ajungând la
subiectul discuţiei noastre.
— Ce vreţi să spuneţi, Alteţă?
— Cred că toată lumea are unele întrebări care îl frământă. O
întrebare care te ţine treaz nopţile. O întrebare care te face să
devii îngrijorat ca un câine cu un os vechi. Dacă ai înţeles

1960
întrebarea unui om, asta te va aduce mai aproape de
înţelegerea omului însuşi.
S-a uitat la mine dintr-o parte, zâmbind pe jumătate.
— Cel puţin aşa am crezut mereu.
M-am gândit la asta un moment.
— Trebuie să fiu de acord cu domnia voastră, Alteţă.
Alveron a ridicat o sprânceană la asta.
— Atât de uşor?
Părea uşor dezamăgit.
— Mă aşteptam la un pic de luptă cu tine.
Am scuturat din cap, bucuros că am ocazia să introduc
propria temă de discuţie.
— Eu am fost preocupat de o întrebare de acum câţiva ani şi
mă aştept să mai fiu încă vreo câţiva ani. Deci, ceea ce
spuneţi are perfect sens pentru mine.
— Serios? a zis el flămând. Despre ce e vorba?
M-am gândit să-i spun adevărul. Despre căutarea
Chandrienilor şi moartea trupei mele. Dar nu era nicio şansă
reală. Acel secret încă zăcea în inima mea, greu ca un pietroi
neted. Era ceva prea personal ca să-l spui cuiva atât de
deştept ca maerul. Mai mult, mi-ar fi dezvăluit sângele meu
edema ruh, ceva ce nu făcusem public la curtea maerului.
Maerul ştia că nu eram nobil, dar nu ştia că sângele meu era
chiar atât de modest.
— Trebuie să fie o întrebare grea pentru tine dacă îţi ia atât
de mult s-o cântăreşti, a glumit Alveron, în timp ce eu am
ezitat. Haide, insist. De fapt, îţi voi oferi un târg, întrebare
contra întrebare. Poate ne vom ajuta reciproc cu un răspuns.
Nu puteam spera la o încurajare mai bună de-atât. M-am
gândit o clipă, alegându-mi cu grijă cuvintele.
— Unde sunt amirii?
— Amirii cu mâini însângerate, a murmurat Alveron moale
pentru el.
S-a uitat la mine dintr-o parte.
— Presupun că nu mă întrebi unde le sunt corpurile puse la
păstrare?
— Nu, Alteţă, am zis sumbru.

1961
Faţa îi deveni îngrijorată.
— Interesant.
Am respirat uşurat. Mă aşteptam pe jumătate ca el să-mi dea
un răspuns la plesneală, să-mi spună că amirii erau morţi de
secole. În schimb, mi-a spus:
— Am studiat mult amirii când eram mai tânăr, să ştii.
— Adevărat, Alteţă? am zis, surprins de propriul meu noroc.
S-a uitat la mine, o fantomă de zâmbet atingându-i buzele.
— Nu e chiar atât de surprinzător. Voiam să fiu unul dintre
amiri când eram mic.
Părea foarte uşor jenat.
— Nu toate poveştile sunt întunecate, să ştii. Au făcut lucruri
importante. Au făcut alegeri dificile pe care nimeni altcineva
n-a fost dispus să le facă. Genul ăsta de lucruri îi sperie
oamenii, dar eu cred că au fost o mare forţă a binelui.
— Întotdeauna am crezut la fel, am recunoscut. Din
curiozitate, care era povestea preferată a domniei voastre?
— Atreyon, a zis Alveron un pic melancolic. Nu m-am mai
gândit la asta de ani de zile. Aş putea recita probabil pe de
rost Cele opt jurăminte ale lui Atreyon.
A clătinat din cap şi s-a uitat în direcţia mea.
— Şi a ta?
— Atreyon e un pic sângeros pentru mine, am admis.
Alveron a părut amuzat.
— N-au fost numiţi degeaba amiri cu mâini însângerate, a zis
el. Tatuajele lui Ciradae nu erau decorative.
— Adevărat, am admis. Totuşi, eu îl prefer pe Sir Savien.
— Desigur, a zis el dând din cap. Tu eşti un romantic.
Ne-am plimbat în linişte pentru un moment, cotind după un
colţ şi trecând pe lângă o fântână.
— Eram îndrăgostit de ei când eram copil, a zis în cele din
urmă Alveron, ca şi cum mărturisea ceva uşor jenant.
Bărbaţi şi femei cu toată puterea Bisericii în spate. Şi asta în
vremea când toată puterea Aturului stătea în spatele
Bisericii.
A zâmbit.
— Viteji, feroce şi nerăspunzând în faţa nimănui în afară de

1962
ei înşişi şi în faţa lui Dumnezeu.
— Şi a celorlalţi amiri, am adăugat.
— Şi, în cele din urmă, pontifexul, a încheiat el. Presupun că
ai citit proclamaţia lui care le-a retras drepturile?
— Da.
Am ajuns la un mic pod arcuit din lemn şi piatră, apoi ne-am
oprit în vârful arcului şi am privit peste apă, la lebedele care
pluteau pe curent.
— Ştii ce-am descoperit când eram mai tânăr? întrebă
maerul.
Am scuturat din cap.
— Când am crescut prea mult pentru poveştile pentru copii
despre amiri, am început să mă întreb despre lucruri mai
specifice. Câţi amiri au fost? Cât de mulţi au fost oameni?
Câţi cai duceau pe câmp pentru o acţiune armată?
Se întoarse uşor pentru a-mi vedea reacţia.
— Am fost în Felton la vremea respectivă. Aveau o veche
arhivă aturană în care ţineau o evidenţă a Bisericii pentru
întregul farrel de nord. M-am uitat prin cărţile lor timp de
două zile. Ştii ce-am descoperit?
— Nimic, am zis. N-aţi găsit nimic.
Alveron s-a întors să se uite la mine. Expresia lui avea o
surpriză atent controlată.
— Am descoperit acelaşi lucru la Universitate, am zis. Părea
că cineva a scos informaţiile despre amiri din Arhivele de
acolo. Nu totul, desigur. Dar rar erau câteva detalii solide.
Am văzut concluziile maerului înviind în spatele ochilor lui
gri inteligenţi.
— Şi cine ar face aşa ceva? solicită el.
— Cine ar avea un motiv mai bun decât amirii înşişi? am zis.
Ceea ce înseamnă că sunt încă pe-aici, pe undeva.
— De aici şi întrebarea ta.
Alveron porni din nou, mai lent decât înainte.
— Unde sunt amirii?
Am părăsit podul şi am început să umblăm pe cărarea din
jurul iazului, faţa maerului fiind plină de o meditaţie
serioasă.

1963
— Mă crezi că am avut acelaşi gând după căutarea în arhivă?
m-a întrebat el. M-am gândit că amirii ar fi putut evita să fie
aduşi la judecată. Că s-au ascuns. M-am gândit că ar putea
fi chiar amiri în lume, după tot acest timp, acţionând în
secret pentru binele tuturor.
Simţeam cum emoţia mi se zbate în piept.
— Ce-aţi descoperit? am întrebat cu nerăbdare.
— Să descopăr?
Alveron a părut surprins.
— Nimic. Tatăl meu a murit în anul ăla şi am devenit maer.
Am respins asta ca pe o fantezie băieţească.
A privit peste apă şi la alunecarea uşoară a lebedelor.
— Dar dacă tu ai descoperit acelaşi lucru la o jumătate de
lume distanţă…
S-a oprit.
— Şi am tras aceeaşi concluzie, Alteţă.
Alveron a dat din cap încet.
— E îngrijorător faptul că ar putea exista un secret aşa de
important.
S-a uitat în jurul grădinii dintre zidurile proprietăţii sale.
— Şi pe propria mea moşie. Nu-mi place asta.
S-a întors înapoi la mine, cu ochii ascuţiţi şi limpezi.
— Cum propui să fie căutaţi?
I-am zâmbit cu tristeţe.
— După cum Alteţa voastră a subliniat, indiferent de cât de
bun de gură sau de bine-crescut sunt, nu voi fi niciodată
nobil. Îmi lipsesc conexiunile şi resursele pentru a cerceta
asta cum mi-ar plăcea. Dar cu numele domniei voastre
pentru a deschide uşile, am putea căuta în multe biblioteci
private. Aş accesa arhive şi înregistrări prea private sau prea
ascunse pentru a fi rase…
Alveron a dat din cap, ochii lui nepărăsindu-i pe-ai mei.
— Cred că te-am înţeles. Eu, unul, aş da mult pentru a
cunoaşte adevărul în această chestiune.
S-a uitat departe, când un sunet de râs a plutit, amestecat
cu sunetul paşilor unui grup de nobili care se apropia.
— Mi-ai dat ceva serios la care să mă gândesc, a zis el în

1964
tonuri mai moi. Vom mai discuta asta, în mai multă
intimitate.
— La ce oră ar fi convenabilă o întâlnire pentru domnia
voastră, Alteţă?
Alveron m-a privit lung, cercetător.
— Vino în seara asta în apartamentul meu. Şi din moment ce
nu-ţi pot da un răspuns, permite-mi să-ţi ofer întrebarea mea
în loc.
— Apreciez întrebările aproape la fel de mult, Alteţă.

1965
 CAPITOLUL 138
Bilete

Cu aproape cinci ore la dispoziţie până la întâlnirea mea cu

maerul, am fost în sfârşit liber să-mi văd de treabă în
Severenul de Jos. De pe ascensoarele trase de cai, cerul se
vedea atât de limpede şi de albastru, că ţi se rupea inima
uitându-te la el. Cu asta în minte, m-am îndreptat către
Patru Lumânări.
Hanul nu era aglomerat, aşa că n-a fost surprinzător că
hangiul m-a văzut îndreptându-mă spre scările din spate.
— Opreşte-te! a strigat într-o aturană stâlcită. Plăteşte!
Cazare numai pentru plătitori!
Nedorind să mă dau în spectacol, m-am apropiat de bar.
Hangiul era un bărbat slab, soios, cu un puternic accent
lenatti. I-am zâmbit.
— Am vizitat o prietenă. Femeia din camera trei. Cu părul
negru, lung.
Am gesticulat pentru a arăta cât de lung.
— Mai e aici?
— A, a zis el privindu-mă ştiutor. Fata. Numele ei e Dinay?
Am dat din cap, ştiind că Denna îşi schimba numele la fel de
des cum alte femei îşi schimbă aranjamentul părului.
Soiosul a dat din cap din nou.
— Da. Cea cu ochii negri drăguţi? A plecat mai demult.
M-am întristat, în ciuda faptului că ştiam că n-are rost să
sper că va fi încă acolo, după tot acel timp.
— Ştii unde ar fi putut pleca?
A lătrat un râs scurt.
— Nu. Tu şi toţi ceilalţi lupi veniţi adulmecând după ea. V-aş
fi vândut informaţia să-mi fac punga groasă. Dar n-am nici
cea mai vagă idee.
— O fi lăsat vreun mesaj pentru mine? l-am întrebat fără
prea multe speranţe.
Nu găsisem nicio scrisoare sau bilet aşteptându-mă la moşia

1966
lui Alveron.
— Mă aştepta aici.
— Chiar aşa? a zis el batjocoritor, apoi a părut să-şi
amintească ceva. Cred că am găsit un bilet. S-ar putea. Nu
sunt un cititor de fel. L-ai vrea?
A zâmbit.
Am dat din cap, cu inima săltându-mi un pic.
— A plecat fără să-şi achite camera, a zis el. Şaptesprezece
bănuţi şi jumătate.
Am scos o monedă de argint şi i-am arătat-o. S-a întins s-o
ia, dar am pus-o pe masă şi am ţinut-o acolo cu două degete.
S-a dus grăbit într-o cameră din spate şi a rămas acolo timp
de cinci minute. În cele din urmă a revenit cu o bucată de
hârtie strâns pliată în mână.
— L-am găsit, a zis el triumfător, fluturându-l în direcţia
mea. Nu e prea bun pentru hârtie, dar e bun în loc de
surcele.
M-am uitat la bucata de hârtie şi am simţit că-mi creşte
sufletul. Era împăturită în acelaşi fel ca scrisoarea pe care i-o
dădusem căldărarului s-o livreze. Dacă copiase trucul,
însemna că îmi citise scrisoarea şi lăsase acest bilet pentru
mine. Speram că-mi va spune unde a plecat. Cum s-o găsesc.
Am împins moneda spre hangiu şi am luat biletul.
Odată ajuns afară, m-am îndreptat grăbit către umbra unei
uşi încastrate, ştiind că era cel mai apropiat loc pentru a
avea intimitate pe o stradă aglomerată. Am deschis biletul cu
grijă, l-am desfăcut şi l-am aşezat în lumină. Scria:

Denna,
Am fost forţat să părăsesc oraşul cu o misiune pentru patronul
meu. Voi fi plecat o vreme, probabil pentru mai mult timp. A fost
brusc şi obligatoriu, altfel aş fi avut grijă să te văd înainte să plec.
Regret multe lucruri pe care le-am zis când am vorbit ultima oară
şi aş vrea să-mi pot cere personal scuze pentru ele.
O să te caut când mă întorc.
Al tău,
Kvothe.
•••

1967
La al optulea clopot m-am dus spre apartamentul maerului,
fără Cezura. M-am simţit ciudat de dezbrăcat fără ea. E
ciudat cât de repede ne obişnuim cu astfel de obiecte.
Scăriţă m-a condus în sala de şedinţe a maerului, iar Alveron
şi-a trimis valetul să o invite pe Meluan să ni se alăture, dacă
doreşte. M-am întrebat într-o doară ce s-ar întâmpla dacă ar
decide să nu vină? Ar ignora-o timp de trei zile printr-o
mustrare tăcută?
Alveron s-a aşezat pe o canapea şi m-a privit cercetător.
— Am auzit nişte zvonuri legate de recenta ta călătorie, a zis
el. Unele mai degrabă fantastice, pe care nu prea le-aş crede.
Poate ai vrea să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat.
Pentru o clipă m-am întrebat cum a reuşit să audă atât de
repede despre activităţile mele din apropierea Levinshirului.
Apoi mi-am dat seama că vrea să cunoască detaliile despre
vânătoarea bandiţilor din Eld. M-am simţit uşurat.
— Sper că Dedan v-a găsit destul de uşor, am zis.
Alveron a dat din cap.
— Am regretat că l-am trimis în locul meu, Alteţă. Nu e o
creatură subtilă.
A ridicat din umeri.
— Nu mi-a adus niciun prejudiciu real. Până când a venit la
mine, nevoia de a păstra secretul trecuse.
— V-a adus scrisoarea mea, atunci?
— A, da, scrisoarea.
Alveron a scos-o dintr-un sertar din apropiere. Am presupus
că era un fel de glumă ciudată.
— Alteţă?
M-a privit franc, apoi s-a uitat în jos la scrisoarea mea.
— Douăzeci şi şapte de oameni, a citit cu voce tare. Mercenari
cu experienţă, prin acţiunile şi înfăţişarea lor… O tabără bine
stabilită, cu fortificaţii rudimentare.
A ridicat din nou privirea.
— Doar nu te aştepţi să cred asta. Voi cinci n-aveaţi cum să
învingeţi atât de mulţi.
— I-am luat prin surprindere, Alteţă, am zis cu o anume
subestimare elegantă.

1968
Expresia maerului s-a acrit.
— Haide, zău, cu tot umorul provincial lăsat deoparte,
consider asta de un prost gust extrem. Spune-mi adevărul şi
gata.
— V-am spus adevărul, Alteţă. Dacă aş fi ştiut că aveţi nevoie
de dovezi, l-aş fi lăsat pe Dedan să vă aducă un sac plin de
degete. Ne-am certat o oră întreagă ca să-i scot ideea din cap.
Asta nu l-a şocat pe maer cum m-aş fi aşteptat.
— Poate că ar fi trebuit să-l laşi, a zis el.
Umorul situaţiei se decolora repede pentru mine.
— Alteţă, dacă v-aş fi minţit, aş fi ales o poveste mult mai
convingătoare.
L-am lăsat să se gândească la asta o clipă.
— În plus, dacă vreţi o dovadă, trimiteţi pe cineva să verifice.
Am ars cadavrele, dar craniile vor fi în continuare acolo. Vă
voi marca tabăra pe o hartă.
Maerul a ales o altă cale.
— Cum rămâne cu celălalt aspect? Liderul lor. Bărbatul pe
care nu l-a deranjat că a fost lovit în picior? Cel care a intrat
în cortul său şi a „dispărut”?
— E adevărat, Alteţă.
Alveron m-a privit îndelung, apoi a oftat.
— Atunci te cred, a zis. Totuşi, sunt veşti ciudate şi amare, a
murmurat aproape numai pentru el.
— Într-adevăr, Alteţă.
M-a privit ciudat de calculat.
— Ce părere ai despre asta?
Înainte de-a putea răspunde, s-a auzit sunetul unei voci
feminine din camerele exterioare. Încruntătura lui Alveron a
dispărut şi s-a îndreptat în scaun. Mi-am ascuns un zâmbet
în spatele mâinii.
— E Meluan, a zis Alveron. Dacă nu mă înşel, ne aduce
întrebarea de care vorbeam mai devreme.
Mi-a arătat un zâmbet viclean.
— Cred că-ţi va face plăcere, e ceva chiar enigmatic.

1969
 CAPITOLUL 139
Lockless

Scăriţă a escortat-o pe Meluan înăuntru, în timp ce Alveron

şi cu mine ne-am ridicat în picioare. Era îmbrăcată în
cenuşiu şi lavandă şi avea părul castaniu cârlionţat strâns la
spate, pentru a-i descoperi gâtul elegant.
Meluan era urmată de doi băieţi servitori care transportau un
cufăr de lemn. Maerul s-a dus să-şi ia soţia de braţ, în timp
ce Scăriţă îi îndruma pe băieţi să pună cufărul lângă scaunul
ei. Valetul lui Alveron s-a grăbit afară şi mi-a făcut
conspirativ cu ochiul înainte de-a închide uşa în urma lui.
Încă în picioare, m-am întors spre Meluan şi mi-am făcut
plecăciunile.
— Mă bucur că am şansa să vă întâlnesc din nou… lady?
Am făcut din ultimul cuvânt o întrebare, ca şi cum nu eram
sigur cum s-o abordez. Moşia Lackless aducea un titlu de
conte plin, dar asta era înainte de revolta fără vărsare de
sânge, atunci când încă controlau Tinuë. Şi căsătoria ei cu
Alveron complica lucrurile, fiindcă nu eram sigur dacă exista
o contrapartidă de sex feminin la titlul de maerşon.
Meluan a fluturat uşor din mână, respingând categoric
problema.
— Lady e de-ajuns între noi doi, cel puţin atunci când
suntem singuri. Nu-i nevoie de nicio formalizare cu cineva
căruia îi datorez atât de mult.
I-a strâns mâna lui Alveron.
— Te rog, stai dacă vrei.
Am făcut o altă plecăciune şi mi-am reluat locul, uitându-mă
la cufăr pe cât posibil de discret. Era cam de dimensiunea
unui cilindru mare, făcut din mesteacăn bine legat şi întărit
cu alamă.
Ştiam că cel mai potrivit era să mă angajez în mici discuţii
politicoase, până când problema cufărului avea să fie
abordată de unul dintre cei doi. Cu toate astea, curiozitatea

1970
m-a învins.
— Mi s-a spus că veţi aduce o întrebare cu domnia voastră.
Trebuie că e una importantă dacă o păstraţi atât de strâns
ferecată.
Am făcut un semn spre cufăr.
Meluan s-a uitat la Alveron şi a râs de parcă el ar fi spus o
glumă.
— Soţul meu a spus că nu eşti genul care laşi un puzzle
nerezolvat pentru foarte mult timp.
I-am zâmbit uşor ruşinat.
— E împotriva naturii mele, lady.
— Nu m-aş lupta cu natura ta.
A zâmbit.
— Vrei să fii atât de bun să-l aduci în faţa mea?
Am reuşit să ridic cufărul fără să mă rănesc, dar dacă
cântărea mai puţin decât zece pietre, atunci eu sunt poet.
Meluan stătea în scaun aplecată în faţă, peste cufăr.
— Lerand mi-a spus ce rol ai jucat în a ne aduce împreună.
Pentru asta, mulţumirile mele. Îţi sunt datoare.
Ochii ei de un căprui-închis erau extrem de serioşi.
— Cu toate astea, eu consider rambursată o mare parte din
această datorie prin ceea ce sunt pe cale să-ţi arăt. Pot să
număr pe degetele de la ambele mâini oamenii care au mai
văzut asta. Datorie sau nu, nu m-aş fi gândit să-ţi arăt dacă
soţul meu nu m-ar fi asigurat de completa ta discreţie.
Mi-a aruncat o privire ascuţită.
— Pe mâna mea, nu voi vorbi cu nimeni despre ceea ce văd,
am asigurat-o, încercând să nu arăt cât sunt de curios.
Meluan a dat din cap. Apoi, în loc să folosească o cheie, cum
m-aş fi aşteptat, a presat pereţii cufărului cu mâinile şi a tras
uşor două panouri. S-a auzit un clic moale şi capacul a sărit,
uşor întredeschis.
Lockless, fără încuietoare, m-am gândit în sinea mea.
Capacul deschis a dezvăluit un alt cufăr, mai mic şi mai plat.
Avea mărimea unei cutii de pâine şi în încuietoarea sa plată,
de alamă, avea o gaură de cheie care n-avea formă de gaură
de cheie, ci era, în schimb, un simplu cerc. Meluan a tras

1971
ceva de pe lanţul din jurul gâtului ei.
— Pot să văd asta? am întrebat.
Meluan a părut surprinsă.
— Poftim?
— Cheia asta. Pot s-o văd o clipă?
— Ei, asta-i! a exclamat Alveron. N-am ajuns încă la partea
interesantă. Eu îţi ofer misterul unei epoci şi tu admiri hârtia
de împachetat!
Meluan mi-a dat cheia şi eu am examinat-o rapid, dar
amănunţit, răsucind-o în mâini.
— Îmi place să-mi descopăr misterele strat cu strat, am
explicat.
— Ca pe-o ceapă? a pufnit el.
— Ca pe-o floare, am contracarat, predându-i înapoi cheia lui
Meluan. Mulţumesc.
Meluan a potrivit cheia şi a deschis capacul cufărului
interior. Şi-a pus lanţul înapoi în jurul gâtului, ascunzându-l
sub haine, şi şi-a rearanjat hainele şi părul, reparând orice
stricăciuni aduse înfăţişării ei. Asta a părut să dureze cam o
oră.
În cele din urmă s-a aplecat şi a scos ceva din cufăr cu
ambele mâini. Ţinându-l chiar în faţa mea, în spatele
capacului deschis, s-a uitat la mine şi a inspirat adânc.
— Asta a fost… a început ea.
— Lasă-l să vadă, dragă, a intervenit Alveron blând. Sunt
curios să văd ce crede.
A chicotit.
— În plus, mă tem că băiatul va face o criză dacă-l laşi să
aştepte prea mult.
Cu evlavie, Meluan mi-a înmânat o bucată de lemn de
culoare închisă, de mărimea unei cărţi groase. Am luat-o cu
ambele mâini.
Caseta era nefiresc de grea pentru dimensiunea sa, lemnul
acesteia era moale ca piatra şlefuită sub degetele mele. Când
mi-am trecut mâinile peste ea, am găsit părţi sculptate. Nu
îndeajuns pentru a atrage atenţia ochilor, ci atât de subtile,
încât degetele mele abia simţeau modelul delicat de ridicături

1972
şi afundări din lemn. Am mângâiat partea de sus şi am simţit
un model similar.
— Ai avut dreptate, a zis Meluan încet. E ca un copil cu un
cadou în mijlocul iernii.
— Încă n-ai văzut partea cea mai frumoasă, a răspuns
Alveron. Aşteaptă până începe. Băiatul are o minte ca un
ciocan de fier.
— Cum deschideţi asta? am întrebat.
Am răsucit-o în mâini şi am simţit ceva schimbându-se în
interior. N-avea balamale evidente sau capac, nici chiar o
dungă unde putea să fie un capac. Pentru toată lumea părea
doar o bucată de lemn de culoare închisă şi grea. Dar eu
ştiam că era o cutie de un anumit tip. Părea că e o cutie. Se
voia deschisă.
— Nu ştim, a zis Meluan.
Poate ar fi continuat, dar soţul ei i-a făcut blând semn să
tacă.
— Ce e înăuntru?
Am înclinat-o din nou, simţind conţinutul mişcându-se.
— Nu ştim, a repetat ea.
Lemnul în sine era interesant. Era suficient de întunecat
pentru a fi roah, dar avea o culoare stacojie în profunzime.
Mai mult, părea a fi copac de mirodenie. Mirosea slab a…
ceva. Un miros familiar pe care nu-l puteam identifica. Mi-am
coborât faţa aproape de suprafaţa acestuia şi am inspirat
profund pe nas, ceva care semăna cu lămâia. Era
înnebunitor de familiar.
— Ce lemn e ăsta?
Tăcerea lor era un răspuns.
Am ridicat privirea şi le-am întâlnit ochii.
— Aţi fi dat orice să ştiţi, nu?
Am zâmbit, pentru a atenua orice ofensă ar fi putut aduce
cuvintele.
Alveron s-a aplecat înainte în scaunul său.
— Trebuie să recunoşti că e cea mai tare întrebare, a zis el cu
entuziasm slab mascat. Mi-ai mai arătat talentul tău la
ghicit.

1973
Ochii lui străluceau cenuşii.
— Deci, ce poţi să ghiceşti despre asta?
— E o moştenire, am zis cu uşurinţă. Foarte veche.
— Cât de veche crezi? a intervenit Alveron hămesit.
— Poate trei mii de ani, am zis. Mai mult sau mai puţin.
Meluan a pufnit surprinsă.
— Sunt aproape de presupunerile domniei voastre, să
înţeleg?
A dat din cap în tăcere.
— Sculptura a fost, fără îndoială, erodată de numeroşii ani
de manipulare.
— Sculptura? a întrebat Alveron, aplecându-se în faţă în
scaun.
— E foarte fină, am zis închizând ochii. Dar pot s-o simt.
— Eu n-am simţit nimic.
— Nici eu, a zis Meluan.
Părea uşor ofensată.
— Eu am mâini excepţional de sensibile, am spus sincer.
Sunt necesare pentru munca mea.
— Pentru magia ta? a întrebat ea cu o bine-ascunsă
veneraţie copilărească.
— Şi pentru muzică, am zis. Îmi permiteţi?
Ea a dat din cap. Aşa că i-am luat mâna în mâna mea şi i-am
presat-o pe partea de sus a casetei.
— Acolo. Simţiţi?
S-a încruntat a concentrare.
— Poate, doar un pic.
Şi-a tras mâna.
— Eşti sigur că e o sculptură?
— E prea regulată pentru a fi un accident. Cum se poate să
n-o fi observat înainte? Nu e menţionată în niciuna dintre
istoriile domniei voastre?
Meluan a fost luată prin surprindere.
— Nimeni nu s-ar fi gândit să scrie ceva cu privire la Cutia
Loeclos. Nu ţi-am spus că e secretul cel mai secret?
— Arată-mi şi mie, a zis Alveron.
I-am ghidat degetele peste model. El s-a încruntat.

1974
— Nimic. Probabil că degetele mele sunt prea bătrâne. Ar
putea fi litere?
Am scuturat din cap.
— E un model care curge, cum ar fi la un papirus. Dar nu se
repetă, se schimbă… M-a lovit un gând. Ar putea fi un nod
de poveste yllişă.
— Poţi să-l citeşti? a întrebat Alveron.
Mi-am trecut rapid degetele peste el.
— Nu ştiu suficient ylliş pentru a citi un nod simplu, dacă
am un rând sub degete.
Am scuturat din cap.
— În plus, nodurile s-ar putea să fi fost schimbate în ultimii
trei mii de ani. Ştiu câteva persoane la Universitate în stare
să-l traducă.
Alveron s-a uitat la Meluan, dar ea a clătinat ferm din cap.
— Nu vorbesc despre asta cu străinii.
Maerul a părut dezamăgit de acest răspuns, dar n-a insistat.
În schimb, s-a întors din nou către mine.
— Lasă-mă să-ţi pun din nou propriile tale întrebări. Ce fel
de lemn e?
— A rezistat trei mii de ani, am meditat cu voce tare. E greu,
în ciuda faptului că e gol. Aşa că trebuie să fie un lemn lent,
cum ar fi carpenul sau rennelul. Culoarea şi greutatea mă
fac să cred că are şi o cantitate bună de metal în el, ca
roahul. Probabil fier şi cupru.
Am ridicat din umeri.
— Asta-i tot ce pot face.
— Ce e în ea?
M-am gândit îndelung înainte de-a spune ceva.
— Ceva mai mic decât o solniţă… am început.
Meluan a zâmbit, dar Alveron abia dacă s-a încruntat, aşa că
m-am grăbit să continui.
— Ceva de metal, căci greutatea se schimbă atunci când o
înclin.
Am închis ochii şi am ascultat troncănitul înfundat al
conţinutului care se deplasa în casetă.
— Nu. După greutate, poate fi ceva din sticlă sau piatră.

1975
— Ceva preţios, a zis Alveron.
Am deschis ochii.
— Nu neapărat. A devenit preţios datorită vechimii şi pentru
că a aparţinut unei familii atât de mult timp. Şi e preţios
pentru că e un mister. Dar a fost preţios de la început?
Am ridicat din umeri.
— Cine ştie?
— Dar încui lucrurile preţioase, a punctat Alveron.
— Exact.
Am ridicat caseta, expunându-i faţa netedă.
— Asta nu e încuiată. De fapt, ar putea fi descuiată. Ar putea
fi ceva periculos.
— De ce spui asta? a întrebat Alveron curios.
— De ce să treci prin acest necaz? a protestat Meluan. De ce
ai salva ceva periculos? Dacă ceva e periculos, îl distrugi.
Părea să-şi răspundă la întrebare pe măsură ce o formula.
— Doar dacă nu e şi preţios, şi periculos.
— Poate că a fost prea util pentru a-l distruge, a sugerat
Alveron.
— Poate că n-a putut fi distrus, am spus eu.
— Ultima şi cea mai bună, a zis Alveron, aplecându-se şi mai
mult în faţă în scaun.
— Cum ai deschide-o?
Am privit lung cutia, răsucind-o în mâini, presând-o pe
laterale. Mi-am trecut degetele de-a lungul modelelor, simţind
ceva ce ochii mei nu puteau detecta.
Am scuturat-o uşor, am gustat aerul din jurul ei, am ţinut-o
în lumină.
— N-am nicio idee, am admis.
Alveron s-a pleoştit un pic.
— Cred că ne-am aşteptat la prea mult. Poate cu ceva magie?
Am ezitat să-i spun că genul ăla de magie există doar în
poveşti.
— Nu ştiu niciuna de genul ăsta.
— Te-ai gândit vreodată s-o tai pur şi simplu ca s-o deschizi?
şi-a întrebat Alveron soţia.
Meluan arăta la fel de îngrozită cum mă simţisem şi eu la

1976
sugestie.
— Niciodată! a zis ea imediat ce şi-a recăpătat suflul. E
rădăcina familiei noastre. Mai curând m-aş gândi să pun
sare pe fiecare acru al pământurilor noastre.
— Şi greu cum e lemnul ăsta, probabil s-ar strica tot ce e
înăuntru, m-am grăbit să spun. Mai ales dacă e ceva delicat.
— A fost doar un gând, şi-a liniştit Alveron soţia.
— Unul nepotrivit, a zis Meluan brusc, apoi a părut să-şi
regrete cuvintele. Îmi pare rău, dar şi numai gândul…
S-a oprit, în mod evident îndurerată. El i-a luat mâna.
— Am înţeles, draga mea. Ai dreptate, a fost nepotrivit.
— Pot s-o pun deoparte acum? a întrebat Meluan.
Fără tragere de inimă, i-am dat lui Meluan caseta înapoi.
— Dacă ar exista un sistem de închidere, aş putea încerca
să-l deblochez, dar habar n-am nici dacă are balama sau
unde e crăpătura pentru capac.
Într-o casetă fără capac sau chei/ Lackless păstrează pietrele
soţului ei.
Rima copilului săltăreţ îmi alerga nebuneşte prin cap şi abia
am reuşit să-mi transform râsul într-o tuse.
Alveron n-a părut să observe.
— Ca întotdeauna, mă încred în discreţia ta.
S-a ridicat în picioare.
— Din păcate, mă tem că am consumat cea mai mare parte a
timpului nostru. Sunt sigur că ai alte probleme de rezolvat.
Ne întâlnim mâine să discutăm despre amiri? La al doilea
clopot?
M-am ridicat în picioare împreună cu maerul.
— Dacă Alteţa voastră binevoieşte, am o altă problemă care
cere unele discuţii.
M-a privit serios.
— Sunt sigur că e o chestiune importantă.
— Cea mai urgentă, Alteţă, am zis agitat. N-ar trebui să mai
aştepte încă o zi. Aş fi spus mai devreme, imediat ce am avut
amândoi intimitate şi timp.
— Foarte bine, s-a aşezat el din nou jos. Ce te presează aşa
groaznic?

1977
— Lerand, a zis Meluan cu uşor reproş. A trecut ora. Hayanis
aşteaptă.
— Lasă-l să aştepte, a zis el. Kvothe m-a servit bine în toate
privinţele. El nu face nimic uşor şi îl ignor doar în
detrimentul meu.
— Mă flataţi, Alteţă. Acest aspect este unul grav.
M-am uitat la Meluan.
— Şi oarecum delicat, de asemenea. Dacă doamna vrea să
plece, ar fi cel mai bine.
— Dacă problema e importantă, n-ar trebui să stau? a
întrebat ea cu şiretenie.
L-am privit pe maer interogativ.
— Orice vrei să-mi spui, îi poţi spune şi soţiei mele, a zis el.
Am ezitat. Trebuia să-i spun cât de curând lui Alveron despre
falşii oameni de trupă. Eram sigur că dacă auzea mai întâi
versiunea mea asupra evenimentelor, aş fi putut să le prezint
într-un mod care să mă pună într-o lumină favorabilă. În
cazul în care informaţia venea mai întâi pe canale oficiale,
putea să nu fie dispus să treacă cu vederea situaţia în sine,
că am sacrificat nouă călători din proprie voinţă.
În ciuda acestui fapt, ultimul lucru pe care mi-l doream era
prezenţa lui Meluan la discuţie. Nu era de niciun folos, ci
complica situaţia.
Am mai încercat o dată.
— E o chestiune mai întunecată, Alteţă.
Alveron a clătinat din cap, încruntându-se uşor.
— Noi nu avem secrete.
Mi-am înăbuşit un oftat resemnat şi am tras o bucată groasă
de pergament împăturit dintr-un buzunar interior al
shaedului.
— Acesta este unul dintre titlurile de patronaj pe care Alteţa
voastră le-a acordat?
Şi-a aruncat ochii cenuşii peste el, arătând o oarecare
surpriză.
— Da. De unde l-ai luat?
— O, Lerand, a zis Meluan. Ştiam că laşi cerşetorii să
călătorească pe pământurile tale, dar n-am crezut că te-apuci

1978
să-i şi patronezi.
— Doar pe câţiva oameni de trupă, a zis el. Stă bine rangului
meu. Fiecare gospodărie respectabilă are cel puţin câţiva
cântăreţi.
— A mea nu, a zis ferm Meluan.
— E convenabil să ai propria trupă, a zis Alveron cu
blândeţe. Şi mai convenabil să ai mai multe. Aşa, una poate
alege divertismentul adecvat pentru a însoţi orice eveniment
ai găzdui. De unde crezi că au apărut muzicanţii de la nunta
noastră?
Cum expresia lui Meluan nu se înmuia, Alveron a continuat:
— N-au voie să interpreteze nimic licenţios sau păgân, dragă.
Îi ţin sub cel mai strict control. Şi fii sigură că niciun oraş de
pe pământurile mele n-ar lăsa o trupă să cânte dacă n-ar
avea un titlu de patronaj de la un nobil.
Alveron s-a întors din nou către mine.
— Ceea ce ne aduce înapoi la problemă. Cum a ajuns la tine
titlul lor de patronaj? Probabil că trupa se descurcă prost
fără el.
Am ezitat. Cu Meluan de faţă, nu eram sigur cum să abordez
cel mai bine subiectul. Mi-am propus să vorbesc doar cu
maerul.
— Aşa e, Alteţă. Au fost ucişi.
Maerul nu s-a arătat surprins.
— M-am gândit şi la asta. Astfel de lucruri sunt nefericite,
dar se întâmplă din când în când.
Ochii lui Meluan au fulgerat.
— Aş da mult să văd că se întâmplă mai des.
— Ai vreo idee cine i-a ucis? a întrebat maerul.
— Să spunem că da, Alteţă.
El a ridicat din sprâncene aşteptând.
— Ei?
— Eu.
— Tu ce?
Am oftat.
— Eu i-am ucis pe cei care aveau titlul ăsta de patronaj,
Alteţă.

1979
El a pufnit în scaunul său.
— Ce?
— Răpiseră două fete dintr-un oraş prin care trecuseră.
M-am oprit, căutând un mod delicat de-a o spune de faţă cu
Meluan.
— Erau fete tinere, Alteţă, iar bărbaţii n-au fost drăguţi cu
ele. Expresia lui Meluan, deja dură, s-a făcut rece ca gheaţa
la asta.
Dar înainte de-a putea vorbi, Alveron a întrebat neîncrezător:
— Şi i-ai omorât tu singur? O trupă întreagă de cântăreţi
cărora le-am dat licenţa?
Şi-a frecat fruntea.
— Câţi au fost?
— Nouă.
— Dumnezeule…
— Cred că a făcut dreptate, a zis Meluan aprig. Eu zic să-i
dai vreo douăzeci de gărzi şi să-l laşi să facă la fel cu fiecare
bandă de împuţiţi de ruhi pe care o găseşte pe proprietăţile
tale.
— Dragul meu, a zis Alveron cu un dram de severitate. Nu-mi
pasă de ei mult mai mult decât de tine, dar legea e lege.
Când…
— Legea o faci tu, a intervenit ea. Omul ăsta ţi-a făcut un
serviciu nobil. Ar trebui să-i acorzi un fief şi un titlu şi să-l
pui în consiliul nostru.
— A omorât nouă dintre subiecţii mei, a punctat Alveron
aspru. Când oamenii ies în afara statului de drept, rezultă
anarhie. Dacă aud de asta în trecere, l-aş spânzura ca
bandit.
— A omorât nouă violatori ruhi. Nouă ucigaşi împuţiţi şi hoţi.
Nouă edemi mai puţin în lume e un serviciu pentru noi toţi.
Meluan s-a uitat la mine.
— Domnule, eu cred că ai făcut doar ce a fost corect şi
adecvat. Lauda ei n-a făcut decât să-mi zgândăre focul.
— Nu toţi au fost bărbaţi, doamna mea, am spus.
Meluan a pălit un pic la remarca asta.
Alveron şi-a frecat faţa cu o mână.

1980
— Doamne, omule. Onestitatea ta taie ca un topor.
— Şi ar trebui să menţionez, cerându-vă iertare amândurora,
că cei pe care i-am ucis nu erau edema ruhi, am spus serios.
Nici nu erau o trupă adevărată.
Alveron a clătinat din cap obosit şi s-a lovit cu titlul de
patronaj peste faţă.
— Aici spune altceva. Edema ruhi şi oameni de trupă.
— Titlul de patronaj a fost printre bunurile furate, Alteţă.
Persoanele pe care le-am întâlnit pe drum uciseseră o trupă
de ruhi şi le luaseră locul.
M-a privit curios.
— Pari destul de sigur de asta.
— Unul dintre ei mi-a spus asta, Alteţă. A recunoscut că doar
pretindeau că sunt o trupă. Pretindeau că sunt ruhi.
Meluan arăta ca şi cum ea nu se putea decide dacă era
confuză sau bolnavă din cauza acestui gând.
— Cine ar pretinde aşa ceva?
Alveron a dat din cap.
— Soţia mea are dreptate, a zis el. Pare mult mai probabil să
te fi minţit. Cine n-ar nega aşa ceva? Cine ar admite de
bunăvoie că e edema ruh?
Am simţit cum mi se încinge faţa la asta, dintr-odată ruşinat
că mi-am ascuns sângele edema ruh în tot acest timp.
— Nu mă îndoiesc că trupa originală era edema ruh, Alteţă.
Dar cei pe care i-am ucis nu erau. Niciun ruh n-ar face ce-au
făcut ei.
Ochii lui Meluan au fulgerat furioşi.
— Nu-i cunoşti.
I-am întâlnit privirea.
— Doamna mea, cred că-i cunosc destul de bine.
— Dar de ce? a întrebat Alveron. Cine întreg la minte ar
încerca să se dea drept edema ruh?
— Pentru a-şi uşura călătoria, am spus. Şi pentru protecţia
pe care-o oferă numele domniei voastre.
A ridicat din umeri la explicaţia mea.
— Au fost, probabil, ruhi care s-au săturat de munca cinstită
şi au început să fure în loc.

1981
— Nu, Alteţă, am insistat. Nu erau edema ruhi.
Alveron m-a privit cu reproş.
— Haide, zău. Cine face diferenţa dintre bandiţi şi o bandă de
ruhi?
— Nu e nicio diferenţă, a zis Meluan cu hotărâre.
— Alteţă, eu aş şti diferenţa, am zis aprig. Eu sunt edema
ruh.
Tăcere. Expresia lui Meluan a trecut de la goală şocată la
neîncrezătoare, la furioasă, la dezgustată. S-a ridicat în
picioare, s-a uitat pentru un moment ca şi cum ar fi scuipat
pe mine, apoi s-a îndreptat rigidă spre uşă. S-a auzit
zăngănitul gărzii ei personale care era la datorie şi a urmat-o
afară din camerele exterioare.
Alveron a continuat să se uite la mine, cu faţa severă.
— Dacă e o glumă, e proastă.
— Nu e, Alteţă, am zis, luptându-mă cu propria mânie.
— Şi de ce ai considerat necesar să ascunzi asta de mine?
— N-am ascuns, Alteţă. Domnia voastră înşivă aţi menţionat
de mai multe ori că sunt departe de o naştere nobilă.
A lovit furios braţul fotoliului său.
— Ştii ce vreau să spun! De ce n-ai menţionat niciodată că
eşti ruh?
— Cred că motivul e destul de evident, Alteţă, am zis ţeapăn,
încercând să mă abţin să scuip vorbele. Cuvintele „edema
ruh” put prea puternic pentru nasurile multor nobili. Soţia
domniei voastre a considerat că parfumul său nu le poate
acoperi.
— Doamna mea a avut în trecut relaţii nefericite cu ruhii, a
zis el explicativ. Ai face bine să ţii minte asta.
— Ştiu de sora sa. De tragica ruşine a familiei sale. Fuga şi
povestea de iubire cu un om de trupă. Cât de îngrozitor, am
zis caustic, simţind în tot corpul înţepături de furie fierbinte.
Bunul-simţ al surorii ei nu face cinste familiei sale, şi cu atât
mai puţin soţiei domniei voastre. Sângele meu valorează la fel
de mult ca al oricărui alt bărbat şi mai mult decât al
majorităţii. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, ea n-are dreptul să mă
trateze cum a făcut-o.

1982
Expresia lui Alveron s-a înăsprit.
— Eu cred că mai degrabă are dreptul să te trateze cum a
făcut-o, a zis el. A fost pur şi simplu uimită de proclamaţia ta
bruscă. Având în vedere sentimentele ei pentru împuţiţii tăi,
cred că a arătat o reţinere remarcabilă.
— Cred că regretă adevărul. Limba unui om de trupă a dus-o
în pat mai repede decât pe sora ei.
De îndată ce am spus-o, am ştiut că mersesem prea departe.
Mi-am încleştat dinţii ca să nu mai zic nimic rău.
— Asta e tot, a zis Alveron cu formalism rece, cu ochii plaţi şi
furioşi.
Am plecat cu toată demnitatea furioasă pe care am putut-o
aduna. Nu pentru că n-aş mai fi avut nimic altceva de spus,
ci pentru că dacă aş mai fi rămas o clipă, ar fi chemat gărzile,
şi nu aşa îmi doream să-mi fac ieşirea.

1983
 CAPITOLUL 140
Doar recompense

În dimineaţa următoare eram în mijlocul procesului de a mă

îmbrăca, atunci când un băiat de la curte a venit aducând un
plic gros cu sigiliul lui Alveron. M-am aşezat la fereastră şi
am găsit mai multe scrisori în interior. În cea de deasupra
scria:

Kvothe,
M-am gândit o vreme şi am decis că sângele tău contează prea
puţin faţă de serviciile pe care mi le-ai adus. Cu toate astea,
sufletul meu e legat de un altul, al cărui confort îl consider mai
scump decât pe-al meu. Deşi am sperat să-ţi păstrez serviciile, nu
pot. Ba mai mult, pentru că prezenţa ta îi cauzează multă
suferinţă soţiei mele, am să te rog să-mi returnezi inelul şi să pleci
din Severen cât mai curând posibil.

M-am oprit din citit, m-am ridicat în picioare şi am deschis

uşa camerei mele. Doi dintre gardienii lui Alveron stăteau în
poziţie de drepţi pe hol.
— Domnule? a zis unul dintre ei, uitându-se la mine cum
eram pe jumătate îmbrăcat.
— Doar verificam, am zis închizând uşa.
M-am întors la locul meu şi am luat scrisoarea din nou.

În ceea ce priveşte problema care a precipitat această împrejurare

nefericită, cred că ai acţionat în interesul meu şi al întregului
Vintas. De fapt, tocmai mi-a ajuns la urechi în această dimineaţă
că două fete au fost readuse la familiile lor din Levinshir de către
un domn cu părul roşu pe nume Kvothe.
Ca răsplată pentru multele servicii îţi ofer următoarele:
În primul rând, o iertare deplină pentru cei pe care i-ai ucis
aproape de Levinshir.
În al doilea rând, o scrisoare de credit care îţi va permite să te
bazezi pe cuferele mele pentru plata taxei de studii la Universitate.
În al treilea rând, un titlu de patronaj care îţi dă dreptul să

1984
călătoreşti, să cânţi şi să interpretezi ori de câte ori vrei pe
pământurile mele.
În cele din urmă, mulţumirile mele.
Maerşonul Lerand Alveron

Am stat câteva minute lungi, uitându-mă la păsările care

zburau în grădina de dincolo de fereastra mea. Conţinutul
plicului era în acord cu ce spusese Alveron. Scrisoarea de
credit era o operă de artă, semnată şi ştampilată în patru
locuri de către Alveron şi de către şeful Trezoreriei sale.
Titlul de patronaj era, la drept vorbind, chiar mai minunat.
Era scris pe o foaie groasă de pergament cremos, semnat
chiar de mâna maerului şi fixat atât cu sigiliul familiei lui,
cât şi cu acela al lui Alveron însuşi.
Dar nu era un titlu de patronaj. L-am citit cu atenţie. Prin
omisiune, se considera clar că nu eram nici în serviciul
maerului, nici nu eram legaţi unul de celălalt. Totuşi, acorda
libertate de mişcare şi dreptul de a da reprezentaţii în numele
său. Era un compromis ciudat pentru un document.
Abia terminasem cu îmbrăcatul, când s-a auzit un alt
ciocănit la uşă. Am oftat, aşteptându-mă pe jumătate ca mai
multe gărzi să vină să mă dea afară din apartament. Dar
deschizând uşa am văzut un alt curier. Căra o tavă de argint
pe care era o altă scrisoare. Aceasta avea sigiliul lui Lackless
în partea de sus. Alături de ea era aşezat un inel. L-am luat
nedumerit în mână. Nu era de fier, aşa cum m-aş fi aşteptat,
ci din lemn deschis la culoare. Numele lui Meluan era ars de
curând pe o parte a acestuia.
Am observat ochii mari ai curierului aţintiţi când la inel,
când la mine. Mai important, am observat că gardienii nu se
holbau la el.
Nu holbat explicit. Genul de ne-holbare ca atunci când te
captivează ceva foarte interesant ajuns în atenţia ta.
I-am dat băiatului inelul meu de argint.
— Du-i ăsta lui Bredon, am zis. Şi nu irosi timpul.
•••
Bredon se uita la gardieni când am deschis uşa.

1985
— Faceţi treabă bună în continuare, băieţi, a zis el,
atingându-l jucăuş pe piept cu bastonul pe unul dintre ei.
Capul de lup din argint a sunat uşor pe pieptarul gărzii, iar
Bredon a zâmbit ca un unchi vesel.
— Cu toţii ne simţim mai în siguranţă datorită vigilenţei
voastre.
A închis uşa în urma lui şi a ridicat o sprânceană la mine.
— Doamne sfinte, băiete, ai urcat foarte repede pe scară.
Ştiam că stai bine în graţiile maerului, dar să ţi se dea două
dintre gărzile lui personale?
S-a apăsat cu mâna pe inimă şi a oftat dramatic.
— În curând vei fi prea ocupat pentru cei ca săracul şi
inutilul moş Bredon.
I-am zâmbit slab.
— Cred că e mult mai complicat de-atât.
Am ridicat inelul de lemn ca să-l vadă.
— Trebuie să-mi spui ce înseamnă asta.
Dispoziţia jovială a lui Bredon s-a evaporat mai repede decât
dacă aş fi scos un cuţit însângerat.
— Doamnelor şi domnilor, a zis el. Spune-mi că l-ai luat de la
un fermier de modă veche.
Am scuturat din cap şi i l-am dat. A răsucit inelul în mână.
— Meluan? a întrebat el încet.
Dându-mi-l înapoi, s-a scufundat într-un scaun din
apropiere, cu bastonul peste genunchi. Faţa i-a devenit uşor
cenuşie.
— Noua soţioară a maerului ţi-a trimis asta? Ca o citaţie?
— E mai departe de o citaţie ca orice, am zis. A trimis şi o
scrisoare fermecătoare.
Am ridicat-o cu mâna cealaltă. Bredon a întins mâna.
— Pot s-o văd? a întrebat el, apoi şi-a tras repede mâna
înapoi. Îmi pare rău. E teribil de nepoliticos din partea mea
să cer…
— Nu mi-ai face o favoare mai mare decât s-o citeşti, am zis
înmânându-i-o. Am nevoie disperată de părerea ta.
Bredon a luat scrisoarea şi a început s-o citească, buzele
mişcându-i-se uşor. Faţa îi devenea din ce în ce mai palidă în

1986
timp ce cobora pe pagină.
— Doamna se pricepe să întoarcă fraza, am spus.
— Asta nu poate fi negat, a zis el. Ar fi putut la fel de bine s-o
fi scris cu sânge.
— Cred că i-ar fi plăcut, am zis. Dar ar fi trebuit să se
sinucidă pentru a umple a doua pagină.
I-am arătat-o.
Bredon a luat-o şi a continuat să citească, faţa lui pălind şi
mai mult.
— Zeii din jurul nostru, a zis el. Chiar e „excrescenţă” un
cuvânt? a întrebat el.
— E, am zis.
Bredon a terminat a doua pagină, apoi a luat-o de la început
şi a citit-o încet pentru a doua oară. În cele din urmă s-a
uitat la mine.
— Dacă ar exista o femeie care să mă iubească cu o zecime
din pasiunea pe care această doamnă o simte pentru tine, m-
aş considera cel mai norocos bărbat, a zis el.
— Ce înseamnă asta? am întrebat, ridicând inelul. Simt
miros de fum. Pesemne că numele ei a fost ars pe el chiar în
dimineaţa asta.
— De la un fermier? a ridicat din umeri. Multe lucruri, în
funcţie de lemn. Dar aici? De la cineva din nobilime?
A clătinat din cap, în mod evident rămas fără cuvinte.
— Am crezut că la curte există doar trei tipuri de inele, am
zis.
— Doar trei ar folosi o persoană, a spus el. Doar trei sunt
trimise şi afişate. Se obişnuia înainte să trimiţi inele de lemn
pentru a convoca slujitorii. Pe cei de origine prea modestă
pentru fier. Dar asta se întâmpla acum mult timp. În ultima
vreme a devenit o jignire teribilă să trimiţi cuiva de la Curte
un inel de lemn.
— O jignire cu care pot trăi, am spus uşurat. Am fost jignit
de oameni mai buni ca ea.
— Asta a fost acum o sută de ani, a spus Bredon. Lucrurile
s-au schimbat. Problema e că odată ce inelele de lemn au
început să fie văzute ca o jignire, unii servitori au început să

1987
se simtă ofensaţi de ele. Nu vrei să-l jigneşti pe
administratorul grajdurilor tale, aşa că nu-i trimiţi un inel de
lemn. Dar dacă nu primeşte un inel de lemn, atunci croitorul
tău ar putea fi ofensat de unul.
Am dat din cap ca să-i arăt că am înţeles.
— Şi aşa mai departe. În cele din urmă toată lumea a ajuns
să fie ofensată de un inel de lemn.
Bredon a dat din cap.
— Un om înţelept are grijă să rămână în relaţii bune cu
slujitorii lui, a spus el. Chiar şi băiatul care-ţi aduce cina
poate purta o ranchiună şi există o mie de răzbunări
invizibile la îndemâna celor mai mici dintre ei. Inelele din
lemn nu mai sunt utilizate deloc. Ar fi ieşit, probabil, din
memorie în întregime dacă n-ar fi fost folosite ca elemente de
intrigă în câteva jocuri.
M-am uitat la inel.
— Deci sunt mai mic decât băiatul care strânge gunoiul.
Bredon şi-a dres autoconştient glasul.
— Mai rău de-atât, de fapt, a punctat el. Asta înseamnă că
pentru ea tu nu eşti chiar o persoană. Că nu meriţi să fii
recunoscut ca fiinţă umană.
— A, am zis. Înţeleg.
Mi-am pus inelul de lemn pe deget şi am închis pumnul. Se
potrivea destul de bine, de fapt.
— Nu e genul de inel pe care să-l porţi, a zis Bredon
stingherit. Din contră, de fapt.
M-a privit curios.
— Bănuiesc că nu mai ai inelul lui Alveron, nu?
— Şi l-a cerut înapoi, de fapt.
Am luat scrisoarea maerului de pe masă şi i-am înmânat-o şi
pe aceasta lui Bredon.
— Cât mai curând posibil, a citat Bredon cu un chicotit
uscat. Asta spune un pic mai mult decât pare.
A lăsat jos scrisoarea.
— Totuşi, e probabil mai bine aşa. Dacă ţi-a lăsat favoarea
lui, ai fi un câmp de luptă pentru ei: o boabă de piper între
mojarul ei şi pistilul lui. Te-ar zdrobi cu disputele lor.

1988
Îşi aruncă privirea înapoi la inelul de lemn de pe mâna mea.
— Nu ţi l-a dat ea personal, nu? a întrebat el cu speranţă.
— A trimis un curier.
Am oftat uşor.
— Au văzut şi gardienii.
S-a auzit o bătaie în uşă. Am răspuns şi un curier mi-a
înmânat o scrisoare.
Am închis uşa şi m-am uitat la sigiliu.
— Lordul Praevek, am zis.
Bredon a clătinat din cap.
— Jur că omul îşi petrece fiecare clipă cu urechea la gaura
cheii sau cu limba la fundul cuiva.
Chicotind, am deschis scrisoarea şi am parcurs-o repede.
— Îşi cere înapoi inelul, am zis. E şi pătată, nici măcar n-a
aşteptat să se usuce cerneala.
Bredon a dat din cap.
— Vestea s-a răspândit, fără îndoială. Asta n-ar fi atât de rău
dacă ea n-ar fi aşezată atât de ferm de-a dreapta lui Alveron.
Dar este, şi şi-a făcut clară opinia. Oricine te tratează mai
bine decât pe un câine va împărtăşi, fără îndoială, dispreţul
pe care ea îl simte pentru tine.
A fluturat scrisoarea ei.
— Şi o asemenea ură e de-ajuns să ajungă la toată lumea
fără să dea semne că se termină.
Bredon a făcut semn spre bolul pentru inele şi a chicotit
uscat, fără veselie.
— Tocmai când primiseşi şi unele de argint.
M-am dus la bol, am scormonit după inelul lui şi i l-am
întins.
— Ar trebui să iei ăsta înapoi, am zis.
Expresia lui Bredon era îndurerată, dar n-a făcut nicio
mişcare să ia inelul.
— Am de gând să plec în curând, am spus. Şi mi-ar părea
rău pentru tine să fii stigmatizat din cauza contactului cu
mine. N-am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care
mi l-ai dat. Măcar atât să fac, să ajut la minimizarea
daunelor aduse reputaţiei tale.

1989
Bredon a ezitat, apoi a închis ochii şi a oftat. A luat inelul cu
o ridicare din umeri de învins.
— O, am zis, amintindu-mi brusc altceva.
M-am dus la stiva cu povestiri calomnioase şi am scos
paginile care descriau zburdălniciile lui păgâne.
— S-ar putea să găseşti astea amuzante, am zis în timp ce i
le înmânam. Acum ar trebui probabil să pleci. Simplul fapt
că eşti aici poate să-ţi dăuneze.
Bredon a oftat şi a dat din cap.
— Îmi pare rău că n-a mers mai bine pentru tine, băiatul
meu. Dacă te întorci vreodată în părţile astea, să nu eziţi să
mă cauţi. Astea vor dispărea în cele din urmă.
Ochii îi fugiră înapoi la inelul de lemn de pe degetul meu.
— Chiar n-ar trebui să porţi ăsta.
După ce a plecat, am pescuit inelul de aur al lui Scăriţă din
bol şi pe cel al lui Alveron de fier. Apoi am ieşit pe hol.
— Mă duc să-l caut pe Scăriţă, le-am spus politicos
gardienilor. Să vină cu mine doi dintre voi, vă rog.
Unul înalt s-a uitat la inelul de pe degetul meu, apoi la
tovarăşul său, înainte de-a murmura un acord. M-am întors
pe călcâie şi am pornit, cu escorta pe urmele mele.
•••
Scăriţă m-a condus în camera de zi şi a închis uşa după
mine.
Apartamentul lui era chiar mai bun decât al meu şi
considerabil mai primitor. Am văzut şi un bol mare de inele
pe o masă din apropiere. Toate erau de aur. Singurul inel de
fier la vedere era al lui Alveron, şi acesta era pe degetul lui.
O fi arătat el ca un băcan, dar Scăriţă avea o privire ascuţită.
A observat imediat inelul pe degetul meu.
— Deci a făcut-o, a zis el clătinând din cap. Chiar n-ar trebui
să-l porţi.
— Nu mi-e ruşine de ceea ce sunt, am spus. Dacă ăsta e
inelul de edema ruh, o să-l port.
Scăriţă a oftat.
— E mult mai complicat de-atât.
— Ştiu, am spus. N-am venit aici ca să-ţi fac viaţa grea. Poţi

1990
să-i dai înapoi asta maerului pentru mine?
I-am dat inelul lui Alveron. Scăriţă l-a pus în buzunar.
— Am vrut şi să-ţi returnez astea.
I-am dat cele două inele pe care mi le dăduse. Unul de aur
luminos, unul de os alb.
— Nu vreau să bag zâzanie între tine şi proaspăta soţie a
stăpânului.
Scăriţă a dat din cap, luând inelul de aur.
— Ar crea probleme dacă l-ai ţine, a zis el. Sunt în serviciul
maerului. Ca atare, e nevoie să fiu atent la jocurile de la
Curte.
Apoi s-a întins şi mi-a luat mâna, apăsând inelul de os înapoi
în ea.
— Dar ăsta e în afara datoriei mele faţă de maer. E o datorie
între doi bărbaţi. Jocurile de la Curte nu influenţează astfel
de lucruri.
Scăriţă mi-a întâlnit privirea.
— Şi insist să-l păstrezi.
•••
Am luat o cină târzie singur în apartamentul meu. Gardienii
au aşteptat cu răbdare afară cât am citit pentru a cincea
oară scrisoarea maerului. De fiecare dată speram să găsească
un sentiment clement ascuns în frazarea lui. Dar pur şi
simplu nu era acolo.
Pe masă stăteau diverse hârtii trimise de maer. Mi-am golit
punga lângă ele. Aveam doi regali de aur, patru nobili de
argint, opt bănuţi şi jumătate şi, în mod inexplicabil, un
strelum modegan, deşi nu-mi aminteam nici în ruptul
capului de unde-l aveam.
În total, însumau mai puţin de opt talanţi. I-am stivuit lângă
hârtiile lui Alveron. Opt talanţi, o graţiere, un titlu de
patronaj şi taxa de şcolarizare plătită la Universitate. Nu era
o recompensă neînsemnată. Totuşi, nu m-am putut abţine să
nu o simt destul de săracă. Îl salvasem pe Alveron de la
otrăvire, descoperisem un trădător la curtea sa, îi câştigasem
o soţie şi îi scăpasem drumurile de oameni mai periculoşi
decât eram dispus să socotesc.

1991
Cu toate astea, încă eram fără patron. Mai rău, scrisoarea lui
nu făcea nicio menţiune la amiri, nu menţiona sprijinul pe
care mi-l promisese pentru căutarea lor.
Dar n-aveam nimic de câştigat dacă făceam tam-tam, ci mai
mult aş fi putut pierde. Mi-am reumplut punga şi am ascuns
scrisorile lui Alveron în compartiment secretul din cutia
lăutei.
Am pus mâna şi pe trei cărţi pe care le luasem din biblioteca
lui Caudicus, căci nimeni nu ştia că le am, şi am vărsat bolul
plin cu inele într-un săculeţ. În dulap aveam două duzini de
costume fine potrivite. Valorau un bănuţ greu, dar nu erau
uşor de transportat. Am luat două dintre ţinutele cele mai
frumoase şi am lăsat restul agăţat.
În cele din urmă m-am încins pe diagonală cu Cezura şi mi-
am făcut shaedul o pelerină lungă. Aceste două elemente m-
au asigurat că timpul meu în Vintas nu fusese pierdut în
totalitate, deşi le câştigasem pe cont propriu, nu cu vreun
ajutor de-al lui Alveron.
Am încuiat uşa, am stins lămpile şi m-am urcat pe o
fereastră dinspre grădină. Apoi am folosit o bucată de sârmă
îndoită pentru a bloca fereastra şi a închide obloanele în
spatele meu.
O mică poznă? Poate, dar al naibii să fiu dacă aş fi fost
escortat de pe proprietate de gărzile maerului. În plus,
gândul de a le zăpăci cu evadarea mea m-a făcut să
chicotesc, iar râsul face bine la digestie.
•••
Am părăsit proprietăţile fără ca să mă vadă cineva. Shaedul
era numai bun pentru a te ascunde în întuneric. După o oră
de căutare, am găsit un legător de cărţi gras în Severenul de
Jos.
Era un om de prost gust, cu morală de câine turbat, dar a
fost interesat de stiva de povestiri calomnioase pe care
nobilimea mi le adusese în apartament. Mi-a oferit patru
mosoare pentru ele, plus promisiunea de zece bănuţi pentru
fiecare volum al cărţii vândut de el după ce aveau să fie
tipărite. Am negociat până la şase mosoare şi şase bănuţi pe

1992
exemplar şi am bătut palma.
Am plecat din magazinul lui, am ars contractul şi m-am
spălat de două ori pe mâini. Totuşi, am păstrat banii.
După aceea am vândut ambele costume fine de haine şi toate
cărţile lui Caudicus, cu excepţia uneia. Cu banii obţinuţi mi-
am petrecut următoarele câteva ore la docuri şi am găsit o
corabie care pleca a doua zi spre Junpui.
Cum noaptea se aşternea peste oraş, am cutreierat părţile
înalte ale Severenului, sperând să dau peste Denna. N-am
dat, desigur. Puteam spune că era de mult plecată. Un oraş
se simte diferit atunci când Denna e undeva în interiorul
acestuia, şi Severen se simţea sec precum un ou gol.
La sfârşitul a mai multe ore de căutare zadarnică, m-am oprit
la un bordel la docuri şi am petrecut ceva timp bând într-o
berărie. A fost o noapte lentă, iar doamnele erau plictisite.
Aşa că am cumpărat băuturi pentru toată lumea şi am
vorbit. Am spus câteva poveşti şi ele au ascultat. Am cântat
câteva melodii şi ele au aplaudat.
Apoi am cerut o favoare şi ele au râs şi au râs şi au râs. Aşa
că am turnat sacul cu inele într-un castron şi le-am lăsat pe
bar. Curând doamnele au început să le încerce şi să se certe
pe cele de argint. Am mai cumpărat un rând de băuturi şi am
plecat cu starea de spirit oarecum îmbunătăţită.
M-am plimbat aiurea, după care în cele din urmă am găsit o
mică grădină publică lângă buza Perpendicularei, ca să
privesc peste Severenul de Jos. Lămpile de dedesubt ardeau
portocaliu, în timp ce ici-colo o lampă de gaz sau simpatetică
licărea verde-albăstrui şi purpuriu. A fost la fel de uluitor ca
prima dată când văzusem asta.
Mă uitam de ceva vreme când mi-am dat seama că nu eram
singur. Un bărbat mai în vârstă stătea sprijinit de un copac
la câţiva metri distanţă, uitându-se în jos la lumini la fel ca
mine. O aromă slabă şi nu chiar neplăcută de bere adia
dinspre el.
— E frumos, nu? a zis el, iar după accent părea să fie
muncitor la docuri.
Am fost de acord. Am privit clipeala focurilor în tăcere pentru

1993
o vreme.
Mi-am scos inelul de lemn de pe deget şi m-am gândit să-l
arunc de pe stâncă. Acum, că cineva se uita, nu m-am putut
abţine să nu simt gestul ca oarecum copilăresc.
— Se spune că un nobil poate face pipi pe jumătate din
Severen de-aici, de sus, a zis muncitorul de la docuri.
Am ascuns inelul într-un buzunar al shaedului. O amintire
atunci.
— Asta fac doar cei leneşi, i-am replicat. Cei pe care i-am
întâlnit eu pot face pipi mult mai departe de-atât.

1994
 CAPITOLUL 141
O călătorie de întoarcere

Soarta a fost de partea mea pe drumul înapoi la Universitate.

Am avut un vânt bun şi totul a fost minunat şi lipsit de
evenimente. Marinarii au auzit de întâlnirea mea cu Felurian,
aşa că m-am bucurat de un pic de faimă pe durata călătoriei.
Le-am cântat cântecul pe care-l scrisesem despre ea şi le-am
spus povestea cam pe jumătate faţă de câte ori mi-au cerut-
o.
Le-am spus şi despre călătoria mea printre ademi. La început
n-au crezut nimic din ce le spuneam, dar apoi le-am arătat
sabia şi l-am pus de trei ori la pământ pe cel mai bun
luptător al lor. După aceea mi-au arătat un altfel de respect
şi un tip de prietenie mai aspră, mai cinstită.
Am învăţat câte ceva frumos de la ei în călătoria către casă.
Mi-au spus poveşti despre mare şi numele stelelor. Au vorbit
despre vânt şi apă şi fimei, pardon, femei. Au încercat să mă
înveţe să fac noduri de marinar, dar n-am avut talent pentru
asta, deşi s-a dovedit ca am mâini de aur în a le desface. Per
total, a fost foarte plăcut. Prietenia marinarilor, cântecul
vântului în tachelaj, mirosul de sudoare şi de sare şi de
catran. De-a lungul zilelor lungi, acestea au înmuiat încet
amărăciunea pricinuită de răul tratament pe care mi-l
aplicaseră maerul Alveron şi iubitoarea lui soţie.

1995
 CAPITOLUL 142
Acasă

În cele din urmă am andocat în Bobcatran, unde marinarii

m-au ajutat să găsesc o dană ieftină care se îndrepta în
amonte, spre Anilin. Două zile mai târziu m-am oprit în Imre
şi m-am îndreptat spre Universitate chiar când prima lumină
albastră a zorilor colora cerul.
N-am avut în viaţa mea un cămin adevărat. Copil fiind, am
crescut pe drumuri, călătorind la nesfârşit cu trupa mea.
Acasă nu era un loc. Erau oameni şi căruţe. Mai târziu, în
Bobcatran, am avut un loc secret unde trei acoperişuri se
împreunau şi mă adăposteau de ploaie. Am dormit acolo şi
mi-am ascuns câteva lucruri preţioase, dar nu era un cămin
adevărat.
Din cauza asta, nu mă bucurasem în viaţa mea de
sentimentul întoarcerii acasă după o călătorie. L-am simţit
pentru prima dată în acea zi, în timp ce traversam Omethi,
cu pietrele podului familiare sub picioarele mele. Când am
ajuns în cel mai înalt punct al arcului său larg, am văzut
forma cenuşie a Arhivelor înălţându-se printre copacii din
faţa mea.
Simţeam străzile Universităţii reconfortante sub picioare.
Fusesem plecat trei sferturi dintr-un an. Într-un fel părea
mult mai mult timp, dar, în acelaşi timp, găseam totul de
acolo atât de familiar, încât cu greu simţeam că trecuse atâta
timp.
Era încă devreme când am ajuns la Cinzeacă, iar uşa de la
intrare era încuiată. Mi-a trecut prin cap să mă urc la
fereastra mea, apoi m-am gândit mai bine, având în vedere
că duceam cu mine cutia lăutei şi traista şi purtam şi
Cezura.
În schimb, m-am îndreptat spre Morişcă şi am bătut la uşa
lui Simmon. Era devreme şi ştiam că-l trezesc, dar eram
dornic să văd un chip cunoscut. După ce am aşteptat un

1996
minut scurt şi n-am auzit nimic, am bătut din nou, mai tare,
şi am afişat cel mai voios zâmbet al meu.
Sim a deschis uşa, cu părul în dezordine, cu ochii roşii de
prea puţin somn. S-a uitat la mine cu privirea împăienjenită.
Preţ de o clipă, expresia lui a fost goală, apoi s-a aruncat pe
mine cu o îmbrăţişare zdrobitoare.
— Pe corpul negru al lui Tehlu, a zis el, folosind un limbaj
mai dur decât îl auzisem înainte. Kvothe. Trăieşti.
•••
Sim a plâns un pic, apoi a strigat la mine pentru o vreme, iar
apoi am râs şi ne-am lămurit. Se părea că Threpe îmi
urmărise călătoriile mai îndeaproape decât aş fi crezut. În
consecinţă, când corabia mea dispăruse, el presupusese ce
era mai rău.
O scrisoare ar fi clarificat lucrurile, dar nu mă gândisem să
trimit una. Gândul de a scrie acasă îmi era extrem de străin.
— Corabia a fost raportată ca dispărută, a zis Sim. Vestea s-a
răspândit în Eolian şi ghici cine a auzit ştirile.
— Stanchion? am întrebat, ştiind că fusese o bârfă teribilă.
Sim a clătinat din cap cu asprime.
— Ambrose.
— O, minunat, am observat sec.
— Ar fi fost rău şi dacă venea de la altcineva, a zis Sim. Dar a
fost cu atât mai rău de la el. Am fost pe jumătate convins că
a aranjat cumva ca vasul tău să se scufunde.
A zâmbit bolnăvicios.
— A aşteptat până chiar înainte de admitere ca să-mi dea
veştile. Inutil să spun, am fost pulbere tot timpul examenului
şi am petrecut încă un termen ca e’lir.
— Ţi-ai petrecut? am zis. Ai ajuns re’lar?
A zâmbit.
— Chiar ieri. Dormeam după sărbătorire când m-ai trezit în
dimineaţa asta.
— Ce face Wil? am întrebat. A primit rău veştile?
— Calm, ca întotdeauna, a zis Sim. Dar cu toate astea, da, le-
a primit destul de rău.
S-a strâmbat.

1997
— Ambrose i-a făcut şi lui viaţa grea în Arhive. Wil s-a
săturat de asta şi s-a dus acasă pentru o perioadă. Ar trebui
să se întoarcă astăzi.
— Ceilalţi ce fac? am întrebat.
Un gând a părut să-l lovească pe Sim dintr-odată. S-a ridicat.
— O, Doamne, Fela!
Apoi s-a aşezat jos cu putere, ca şi cum i-ar fi fost tăiate
picioarele de sub el.
— O, Doamne, Fela, a zis el pe un ton complet diferit.
— Ce? am întrebat. S-a întâmplat ceva cu ea?
— Nici ea n-a primit bine veştile.
Mi-a zâmbit slab.
— Se pare că a avut o pasiune pentru tine.
— Fela? am zis stupid.
— Nu-ţi aminteşti? Wil şi cu mine credeam că te place.
Părea că se întâmplase cu ani în urmă.
— Îmi amintesc.
Sim părea stânjenit.
— Păi, vezi tu. Cât ai fost plecat, Wil şi cu mine am început
să petrecem o mulţime de timp cu ea. Şi…
A făcut un gest mut, cu expresia blocată între timiditate şi
rânjet. Înţelegerea m-a lovit.
— Tu şi Fela? Sim, asta e grozav! Am simţit un zâmbet
răspândindu-mi-se pe întreaga faţă, apoi i-am văzut expresia.
— O!
Zâmbetul mi-a dispărut.
— Sim, eu n-aş lua-o aşa.
— Ştiu.
A zâmbit slab.
— Am încredere în tine.
M-am frecat la ochi.
— O întoarcere acasă dată dracu’. Nici măcar n-am trecut
prin admitere încă.
— Azi e ultima zi, a punctat Sim.
— Ştiu, am zis, ridicându-mă în picioare. Mai întâi am o
misiune de îndeplinit.
•••

1998
Mi-am lăsat bagajele în camera lui Simmon şi i-am făcut o
vizită trezorierului în subsolul Văgăunii. Riem era cheliosul
cu faţă ciupită care îmi displăcuse încă de când magiştrii îmi
atribuiseră o taxă de şcolarizare negativă în primul meu
semestru. N-avea obiceiul să dea bani, iar întreaga
experienţă l-a iritat.
I-am arătat scrisoarea de credit pentru cuferele lui Alveron.
Aşa cum am spus, era un document impresionant. Semnat
de propria mână a maerului. Sigilii de ceară. Pergament fin.
Caligrafie excelentă.
I-am atras atenţia trezorierului că scrisoarea maerului
permitea Universităţii să tragă orice sumă necesară pentru
acoperirea şcolarizării mele. Orice sumă.
Trezorierul s-a uitat peste document şi a fost de acord că aşa
era.
Păcat că şcolarizarea mea a fost mereu atât de scăzută, am
meditat cu voce tare. Niciodată mai mult de zece talanţi. O
mică oportunitate ratată de Universitate. La urma urmelor,
maerul era mai bogat decât regele Vintului. Şi el avea să
plătească orice taxă…
Riem era un om priceput şi a înţeles imediat aluzia. A urmat
o scurtă negociere, după care ne-am dat mâna şi l-am văzut
pentru prima dată zâmbind.
Am luat prânzul în grabă, apoi am aşteptat în rând cu restul
studenţilor care n-aveau piesă de admitere. Cei mai mulţi
dintre ei erau studenţi noi, dar câţiva aplicau pentru
readmitere, la fel ca mine. Era o coadă lungă şi toată lumea
era vizibil nervoasă într-o anumită măsură. Am fluierat
pentru a trece timpul şi am cumpărat o plăcintă de carne şi o
cană de cidru fierbinte de mere de la un om cu o şaretă.
Când am intrat în cercul de lumină din faţa mesei
magiştrilor, am provocat un pic de agitaţie. Auziseră vestea şi
erau surprinşi să mă vadă în viaţă, cei mai mulţi dintre ei
plăcut. Kilvin mi-a cerut să mă prezint la atelier curând, în
timp ce Mandrag, Dal şi Arwyl s-au certat pe cursurile pe
care ar trebui să le urmez. Elodin doar mi-a făcut un semn,
singurul aparent neimpresionat de întoarcerea mea

1999
miraculoasă din morţi.
După un minut de haos plăcut, Cancelarul a preluat din nou
controlul şi interviul meu a început. Am răspuns destul de
uşor la întrebările lui Dal şi la ale lui Kilvin. Dar am bâlbâit
codul meu cu Brandeur, apoi a trebuit să recunosc că pur şi
simplu nu ştiam răspunsul la întrebarea lui Mandrag despre
sublimare.
Elodin a ridicat din umeri când a avut ocazia să-mi pună
întrebări, căscând larg.
Lorren mi-a pus o întrebare surprinzător de uşoară cu privire
la ereziile Mender şi am reuşit să-i dau un răspuns rapid şi
inteligent. A trebuit să mă gândesc îndelung înainte de-a
răspunde la întrebarea lui Arwyl despre lacillium.
Rămăsese doar Hemme, care se înfuriase de când făcusem
primul pas spre masa magiştrilor. Prezentarea mea destul de
fragilă şi răspunsurile lente au adus în acest punct o curbă
elegantă pe buzele lui. Ochii lui străluceau ori de câte ori îi
dădeam un răspuns greşit.
— Păi bine, a zis el, răsfoind teancul de hârtii în faţa lui. Nu
credeam că vom avea de a face din nou cu tipul de probleme
pe care le faci tu. Mi-a zâmbit nesincer. Am auzit c-ai murit.
— Am auzit că purtaţi un corset de dantelă roşie, i-am
trântit-o. Dar eu nu cred fiecare prostie măruntă care se
zvoneşte.
Au urmat nişte strigăte şi am fost acuzat imediat de Adresare
Improprie către un Magistru. Am fost condamnat să compun
o scrisoare de scuze şi amendat cu un talant de argint. Bani
bine cheltuiţi.
Totuşi, era un comportament rău şi inadecvat, mai ales după
prezentarea mea altfel destul de fragilă. Drept urmare, mi s-a
repartizat să plătesc douăzeci şi patru de talanţi ca taxă de
şcolarizare. Inutil să spun, am fost teribil de jenat.
După aceea m-am întors la biroul trezorierului. I-am
prezentat oficial lui Riem scrisoarea de credit a lui Alveron şi
el a colectat neoficial partea mea, pe care o convenisem:
jumătate din tot ce trecea peste zece talanţi. Am pus cei
şapte talanţi în pungă şi m-am întrebat într-o doară dacă

2000
cineva fusese vreodată atât de bine plătit pentru insolenţă şi
ignoranţă.
M-am dus la Cinzeacă, unde am fost încântat să descopăr că
nimeni nu-l informase pe proprietar de moartea mea. Cheia
de la camera mea era undeva pe fundul Mării Centhe, dar
Cinzeacă avea una de rezervă. M-am dus sus şi m-am simţit
relaxat în faţa imaginii familiare a plafonului înclinat şi a
patului îngust. Totul era acoperit cu un strat subţire de praf.
Ai putea crede că micuţa cameră cu plafonul înclinat şi patul
îngust mi s-a părut înghesuită după apartamentul meu mare
de pe proprietatea lui Alveron. Dar nimic nu poate fi mai
departe de adevăr.
Mi-am ocupat timpul despachetând traista şi curăţind
pânzele de păianjen din colţuri.
După o oră, am reuşit să deschid încuietoarea cufărului de la
picioarele patului şi să despachetez lucrurile pe care le
pusesem acolo la păstrare. Am redescoperit pe jumătate
demontatul meu ceas armonie, care aştepta să fie reparat,
încercând să-mi amintesc dacă eram pe cale să-l demontez
sau să-l montez la loc.
Apoi, cum n-aveam alte angajamente presante, m-am dus
dincolo de râu. M-am oprit la Eolian, unde Deoch m-a salutat
cu o îmbrăţişare de urs entuziast, care m-a ridicat de la sol.
După atât de mult timp pe drum, atât de mult timp petrecut
printre străini şi duşmani, uitasem cum e să fii înconjurat de
căldura unor feţe prietenoase. Deoch, Stanchion şi cu mine
am împărţit băuturi şi am făcut schimb de poveşti până când
a început să se întunece afară şi i-am lăsat să se ocupe de
afacerea lor.
Am dat târcoale prin oraş pentru o vreme, ducându-mă la
câteva pensiuni şi taverne familiare. Două sau trei grădini
publice. O bancă sub un copac într-o curte.
Deoch îmi spusese că nu zărise prea mult umbra Dennei
într-un an. Dar chiar şi căutând-o şi negăsind-o era
reconfortant într-un fel. Cumva, asta părea să fie inima
relaţiei noastre.
•••

2001
Mai târziu în acea noapte am urcat pe Ax şi mi-am croit
drum prin labirintul familiar al coşurilor de fum şi al ardeziei
nepotrivite şi al lutului şi staniului. Am dat un colţ şi am
văzut-o pe Auri stând pe un coş de fum, cu părul ei lung, fin,
plutindu-i în jurul capului ca şi cum ar fi fost sub apă. Se
uita la lună şi îşi bălăngănea picioarele goale.
Mi-am dres încet glasul şi Auri s-a întors să se uite. A sărit
de pe horn şi a luat-o la sănătoasa peste acoperiş, oprindu-se
la câţiva paşi de mine. Zâmbetul ei era mai strălucitor decât
luna.
— Există o întreagă familie de arici care trăieşte în Izvorul
Greierului! a zis ea entuziasmată.
A mai făcut doi paşi şi mi-a prins mâna între mâinile ei.
— Sunt copii mici în ghinde.
M-a tras uşor.
— Vrei să vii să vezi?
Am dat din cap şi Auri m-a condus peste acoperiş spre mărul
pe care îl foloseam pentru a coborî în curte. Când am ajuns
în sfârşit acolo, s-a uitat la copac, apoi în jos, unde încă ţinea
mâna mea lungă, bronzată, cu ambele ei mâini mici şi albe.
Mă apucase strâns şi hotărât şi nu dădea niciun semn de
renunţare.
— Mi-a fost dor de tine, a zis ea moale fără să ridice privirea.
Să nu mai pleci.
— N-am gând de plecare, i-am spus cu blândeţe. Am prea
multe de făcut aici.
Auri şi-a înclinat capul într-o parte pentru a-mi arunca o
privire prin norul părului ei.
— Cum ar fi să mă vizitezi?
— Cum ar fi să te vizitez, am fost de acord.

2002
 CAPITOLUL 143
Ne-nsângeratul

La întoarcerea la Universitate mă aştepta o ultimă surpriză.

Trecuseră câteva zile de când mă întorsesem până să-mi
reiau munca în Partizanat. De vreme ce nu mai aveam nevoie
disperată de bani, sărisem peste muncă.
E ceva profund satisfăcător în modelarea unui obiect cu
mâinile. Buna artizanare e ca un cântec întrupat. E un act de
creaţie.
Aşa că m-am dus la Stocuri, gândindu-mă să încep cu ceva
simplu, pentru că-mi ieşisem din mână. Când m-am apropiat
de fereastră, am văzut o faţă cunoscută.
— Salut, Basil, am zis. Ce-ai mai făcut de data asta de-ai
rămas blocat aici?
A lăsat capul în jos.
— Manipularea necorespunzătoare a reactivilor, a murmurat
el.
Am râs.
— Nu-i aşa de rău. O să scapi într-un răstimp.
— Mda.
A ridicat privirea şi a zâmbit ruşinat.
— Auzisem că te-ai întors. Ai venit pentru creditul tău?
M-am oprit la jumătatea listei mele mentale cu tot de ce
aveam nevoie pentru a face un coş de încălzire.
— Poftim?
Basil şi-a întins capul într-o parte.
— Creditul tău, a repetat el. Pentru Ne-nsângeratul.
S-a uitat la mine pentru un moment, apoi înţelegerea i-a
apărut pe faţă.
— Aşa e, n-ai de unde să ştii…
S-a îndepărtat de fereastră pentru o clipă şi s-a întors cu
ceva care semăna cu o lampă octogonală fabricată în
întregime din fier.
Era diferită de prinzătorul de săgeţi pe care-l făcusem. Cel pe

2003
care-l construisem din resturi şi care era cam neşlefuit.
Acesta era lustruit şi elegant. Toate piesele se potriveau
perfect şi era acoperit cu un strat subţire de smalţ alchimic
transparent, care îl proteja de ploaie şi rugină. Isteţ, ar fi
trebuit să includ asta în conceptul meu original.
În timp ce o parte din mine era flatată căci cuiva îi plăcuse
conceptul meu suficient de mult pentru a-l copia, o mare
parte era iritată să vadă un prinzător de săgeţi mult mai
lustruit decât cel conceput de mine. Am observat o
uniformitate grăitoare între piese.
— A făcut cineva un set de matriţe? am întrebat.
Basil a dat din cap.
— O, da. Demult. Două seturi.
A zâmbit.
— Deşteaptă treabă, trebuie să spun. Mi-a luat mult timp să
înţeleg cum funcţionează modul de declanşare inerţială, dar
acum ştiu…
Şi-a bătut uşor fruntea.
— Numai eu am făcut două. Bani buni pentru cât durează să
le faci. Bate lămpile pentru punte.
Asta mi-a stors un zâmbet.
— Orice e mai bun decât lămpile pentru punte, am fost de
acord, ridicându-l. Ăsta e al tău?
A clătinat din cap.
— Al meu s-a vândut luna trecută. Nu durează mult până se
vând. Isteţ din partea ta să le vinzi atât de ieftin.
L-am răsucit în mâini şi am văzut un cuvânt inscripţionat în
metal. Literele mari intrau adânc în fier, aşa că am ştiut că
făceau parte din mulaj. Se putea citi „Ne-nsângeratul”.
M-am uitat la Basil. A zâmbit.
— Ai plecat fără să-i dai un nume adecvat, a zis el. Atunci
Kilvin a formalizat schema şi l-a adăugat la înregistrări.
Trebuia să-i dăm un nume înainte de-a începe să-l vindem.
Zâmbetul i-a dispărut un pic.
— Dar asta s-a întâmplat cam în acelaşi timp cu zvonul că
te-ai pierdut pe mare. Aşa că Kilvin l-a dus la Magistrul
Elodin…

2004
— Ca să-i dea un nume potrivit, am zis, încă răsucindu-l în
mână. Desigur.
— Kilvin a bombănit un pic, a zis Basil. L-a numit
absurditate dramatică. Dar s-a lipit.
A ridicat din umeri, apoi s-a lăsat în jos şi a scotocit un pic
înainte de a scoate un registru.
— Deci, îţi vrei creditul?
A început să răsfoiască paginile.
— Ar trebui să ai o bucată din el realizat până acum. Mulţi l-
au făcut.
A găsit pagina pe care o căuta şi şi-a dus degetul de-a lungul
liniei din registru.
— Uite aici. Douăzeci şi opt vândute până acum…
— Basil, am zis. Chiar nu înţeleg la ce te referi. Kilvin deja m-
a plătit pentru primul pe care l-am făcut.
Basil s-a încruntat.
— Comisionul tău, a zis el cunoscător.
Apoi, văzându-mi privirea goală, a continuat.
— De fiecare dată când Stocurile vând ceva, Partizanatul
primeşte un comision de treizeci la sută, şi cine deţine
schema primeşte zece procente.
— Credeam că Stocurile păstrează toate cele patruzeci, am
zis şocat.
A ridicat dintr-un umăr.
— De multe ori aşa de întâmplă. Stocurile deţin majoritatea
schemelor vechi. Majoritatea obiectelor au fost deja inventate.
Dar pentru ceva nou…
— Manet n-a menţionat niciodată asta, am zis.
Basil s-a strâmbat a scuză.
— Bătrânul Manet e un cal de povară, a zis el politicos. Dar
nu e cel mai inovativ tip de pe-aici. E aici, de cât, de treizeci
de ani? Nu cred că are nici măcar o schemă pe numele lui.
A răsfoit registrul un pic, trecându-şi privirea peste pagini.
— Majoritatea artificierilor serioşi au cel puţin o schemă, fie
şi doar ca punct de mândrie, chiar dacă e ceva destul de
inutil.
Numerele mi s-au amestecat în cap.

2005
— Deci, zece la sută a opt talanţi fiecare, am murmurat, apoi
am ridicat privirea. Mă aşteaptă douăzeci şi doi de talanţi?
Basil a dat din cap, uitându-se la înregistrarea din registru.
— Douăzeci şi doi de talanţi şi patru sfanţi, a zis el scoţând
un creion şi o bucată de hârtie. Îi vrei pe toţi?
Am rânjit.
•••
Când am plecat spre Imre, punga mi-era atât de grea, că m-
am temut că voi începe să şchiopătez. M-am oprit la Cinzeacă
şi mi-am luat traista, aşezând-o pe celălalt umăr, pentru a
mă echilibra.
M-am plimbat prin oraş, trecând alene prin toate locurile pe
care le frecventasem înainte împreună cu Denna. M-am
întrebat unde în lume ar putea să fie.
După ce ritualul de căutare a fost complet, m-am dus pe o
alee din spate, care mirosea a grăsime râncedă, şi am urcat
un set de scări înguste. Am bătut vioi la uşa lui Devi, am
aşteptat un minut, apoi am bătut din nou, mai tare.
S-a auzit sunetul unui zăvor tras şi al unei încuietori
deschizându-se. Uşa s-a crăpat uşor şi un ochi de culoare
albastru deschis s-a uitat la mine. Am zâmbit.
Uşa s-a deschis încet. Devi stătea în uşă, uitându-se fără
expresie la mine, cu braţele pe lângă corp.
Am ridicat o sprânceană la ea.
— Cum? am zis. Nicio batjocură isteaţă?
— Nu fac afaceri pe prispă, a zis automat. Vocea ei n-avea
nicio inflexiune. Va trebui să intri.
Am aşteptat, dar nu s-a dat din uşă. Am simţit miros de
scorţişoară şi miere venind din camera din spatele ei.
— Devi? am întrebat-o. Eşti bine?
— Eşti v…
S-a oprit, încă holbându-se la mine. Vocea ei era plată şi
lipsită de emoţie.
— Credeam că eşti mort.
— În acest sens şi în multe altele, ţin să dezamăgesc, am zis.
— Eram sigură că a făcut-o, a continuat Devi. Baronia tatălui
său e numită Insulele Pirate. Eram sigură că a făcut-o pentru

2006
că i-am dat foc la apartament. Eu am fost cea care a pornit
focul, dar el n-avea de unde să ştie. Tu ai fost singurul pe
care l-a văzut. Pe tine şi pe prietenul tău cealdiz.
Devi s-a uitat la mine, clipind în lumină. Gailetul cu
înfăţişare de zână fusese mereu palid, dar era prima dată
când o vedeam atât de palidă.
— Eşti mai înalt, a zis ea. Aproape uitasem cât de înalt eşti.
— Aproape uitasem cât de frumoasă eşti, am zis. Dar nu prea
mi-a ieşit.
Devi a continuat să stea în uşă, palidă şi mirată. Îngrijorat,
am făcut un pas înainte şi i-am pus uşor mâna pe braţ. Nu
s-a ferit, aşa cum mă aşteptam pe jumătate. Pur şi simplu s-
a uitat în jos la mâna mea.
— Aştept o remarcă usturătoare, am tachinat-o uşor. De
obicei eşti mai rapidă.
— Nu cred că mă pot pune cu tine acum, a zis ea.
— N-am crezut niciodată că te-ai putea pune cu mine, am
zis. Dar îmi place un pic de tachinare din când în când.
Devi mi-a zâmbit pe ascuns, în obraji revenindu-i un pic de
culoare.
— Eşti un măgar, a zis ea.
— Aşa mai merge, am zis încurajator, dând-o la o parte din
uşă în după-amiaza luminoasă de toamnă. Ştiam că ai talent
pentru asta.
•••
Am mers împreună la un han din apropiere şi cu ajutorul
unui beri mici şi al unei mese de prânz mari, Devi şi-a revenit
din şocul de-a mă vedea în viaţă. Curând şi-a recăpătat firea
clonţoasă şi ne-am luat peste picior în timp ce beam cidru de
mere condimentat.
După aceea am mers înapoi la ea acasă, în spatele
măcelăriei, moment în care Devi a descoperit că a uitat să
încuie uşa.
— Milostive Tehlu, a zis ea odată ajunşi înăuntru, uitându-se
frenetic în jur. Asta-i prima dată când se întâmplă.
Privind în jur, am văzut că puţine se schimbaseră în
apartamentul ei de când îl văzusem ultima oară, deşi al

2007
doilea set de rafturi cu cărţi era aproape pe jumătate plin. M-
am uitat peste titluri, în timp ce Devi căuta prin alte camere,
ca să se asigure că nu lipsea nimic.
— Ai vrea să împrumuţi ceva? a întrebat ea, întorcându-se în
cameră.
— De fapt, am zis, eu am ceva pentru tine.
Am pus traista pe biroul ei şi am căutat prin ea până am
găsit un pachet dreptunghiular învelit în muşama şi legat cu
sfoară. Mi-am mutat traista pe podea şi am pus pachetul pe
birou, împingându-l spre ea.
Devi s-a apropiat de birou cu o expresie de îndoială pe faţă,
apoi s-a aşezat şi a desfăcut pachetul. Înăuntru era un
exemplar din Celum Tinture, pe care îl furasem din biblioteca
lui Caudicus. Nu era o carte deosebit de rară, dar era o
resursă utilă pentru un alchimist exilat din Arhive. Nu că aş
fi ştiut ceva despre alchimie, desigur.
Devi s-a uitat la ea.
— De ce îmi dai asta? a întrebat ea.
Am râs.
— E un cadou.
M-a privit cu ochii mijiţi.
— Dacă tu crezi că asta îţi va aduce o prelungire pentru
împrumut…
Am scuturat din cap.
— M-am gândit că ţi-ar plăcea, am zis. Cât priveşte
împrumutul…
Mi-am scos punga şi am numărat nouă talanţi groşi pe biroul
ei.
— Bine atunci, a zis Devi uşor surprinsă. Se pare că cineva a
avut o călătorie profitabilă.
S-a uitat la mine.
— Eşti sigur că nu vrei să aştepţi până după plata taxei de
şcolarizare?
— Deja m-am ocupat de ea, am zis.
Devi n-a făcut niciun gest să ia banii.
— N-aş vrea să te las fără un ban la începutul noului
semestru, a zis ea.

2008
Am cântărit punga într-o mână. A zăngănit cu o plinătate
încântătoare, aproape muzicală.
Devi a scos o cheie şi a descuiat un sertar din partea de jos a
biroului.
A scos, una câte una, exemplarul meu de Retorică şi Logică,
naiul măiestriei, lampa mea simpatetică şi inelul Dennei.
Le-a pus frumos una peste alta pe biroul ei, dar tot nu s-a
întins să ia monedele.
— Mai ai încă două luni înainte ca anul tău şi o zi să treacă,
a zis ea. Eşti sigur că n-ai prefera să aştepţi?
Nedumerit, m-am uitat la banii de pe masă, apoi prin camera
lui Devi. Când am realizat ce se întâmplă, am simţit că o
floare mi se desface în cap.
— Nu e vorba deloc de bani, nu? am zis, uimit că mi-a luat
atât de mult să-mi dau seama.
Devi şi-a lăsat capul într-o parte.
Am arătat către rafturi, către patul mare de catifea, către
Devi însăşi.
Nu mai observasem până atunci, dar deşi hainele ei nu erau
luxoase, croiala şi pânza erau la fel de delicate ca ale oricărui
nobil.
— Asta n-are nimic de-a face cu banii, am repetat.
M-am uitat la cărţile ei. Colecţia ei trebuia să valoreze cinci
sute de talanţi, cu siguranţă.
— Foloseşti banii ca momeală. Îi împrumuţi pe cei disperaţi
care ţi-ar putea fi utili, apoi speri să nu ţi-i poată înapoia.
Adevărata afacere sunt favorurile.
Devi a chicotit un pic.
— Banii sunt buni, a zis ea, cu ochii strălucitori. Dar lumea e
plină de lucruri pe care oamenii nu le-ar vinde niciodată.
Favorurile şi obligaţia valorează mult, mult mai mult.
M-am uitat la cei nouă talanţi strălucitori de pe biroul ei.
— N-ai o sumă minimă de împrumutat, nu-i aşa? am
întrebat, ştiind deja răspunsul. Mi-ai zis-o ca să fiu obligat să
împrumut mai mult. Ai sperat că-mi voi săpa o groapă prea
adâncă şi că nu voi fi în stare să-ţi plătesc datoria.
Devi a zâmbit deschis.

2009
— Bine-ai venit în joc, a zis începând să ridice monedele.
Mulţumesc că ai participat.

2010
 CAPITOLUL 144
Sabie şi shaed

Cu punga gata să dea pe-afară şi cu scrisoarea de credit a lui

Alveron asigurându-mi şcolarizarea, semestrul de iarnă a fost
la fel de lipsit de griji ca o plimbare prin grădină.
Era ciudat că nu mai trebuia să trăiesc ca un sărman. Aveam
haine care mi se potriveau şi îmi permiteam să le duc la
spălat. Puteam să cumpăr cafea sau ciocolată ori de câte ori
voiam. Nu mai era nevoie să muncesc la nesfârşit în
Partizanat şi îmi puteam petrece timpul meşterind pur şi
simplu, pentru a-mi satisface curiozitatea sau pentru a
realiza proiectele care-mi făceau plăcere.
La aproape un an de când plecasem, mi-a trebuit un timp să
mă reobişnuiesc cu Universitatea. După tot acest timp, mi s-
a părut ciudat să nu mai port sabie. Dar astfel de lucruri nu
erau aprobate pe-aici şi am ştiut că vor provoca mai multe
probleme decât merita.
La început am lăsat Cezura în cameră. Dar ştiam mai bine
decât oricine cât de uşor era să intre cineva şi s-o fure. Bara
ţinea la distanţă doar un hoţ foarte binevoitor. Unul mai
pragmatic ar fi spart pur şi simplu fereastra şi ar fi dispărut
în mai puţin de un minut. Din moment ce sabia era
literalmente de neînlocuit şi promisesem să o păstrez în
siguranţă, n-a durat mult până s-o mut într-un loc ascuns în
Subsol.
Shaedul era mai uşor de ţinut la îndemână, pentru că-i
puteam schimba forma cu puţin efort. A fluturat rar pe cont
propriu. Mai degrabă refuza să se mişte, cum părea că i-o cer
rafalele de vânt. Ai crede că lumea observă astfel de chestii,
dar n-o face. Chiar şi Wilem şi Simmon, care mă tachinau
pentru pasiunea mea pentru ea, niciodată nu mi-au
considerat mantia mai mult decât o piesă excepţional de
versatilă de îmbrăcăminte.
De fapt, Elodin a fost singurul care a observat ceva ieşit din

2011
comun cu privire la aceasta.
— Ce-i asta? a exclamat el când ne-am intersectat într-o
curticică din afara Axului. Cum ai ajuns să fii înshaedat?
— Poftim? am întrebat.
— Mantia ta, băiete. Mantia ta rotitoare. Cum, în harul lui
Dumnezeu, ai dat peste un shaed?
Mi-a confundat surprinderea cu ignoranţa.
— Nu ştii ce porţi?
— Ştiu ce e, am zis. Sunt doar surprins că ştiţi
dumneavoastră.
M-a privit insultat.
— N-aş fi Glăsuitor dacă n-aş observa o mantie de la zâne la
câţiva paşi de mine.
A luat un colţ între degete.
— O, e minunat. Iată o bucată de veche magie pe care rareori
poate pune mâna cineva.
— De fapt, e magie nouă, am spus.
— Ce vrei să spui? a întrebat el.
Când a devenit evident că explicaţia mea implica o poveste
lungă, Elodin m-a condus într-un băruleţ confortabil pe care
nu-l mai văzusem înainte. De fapt, ezit să-l numesc bar. Nu
era plin de trăncănelile studenţilor şi de miros de bere. Era
întunecat şi liniştit, cu tavanul jos şi grupuri răzleţe de
scaune mari, confortabile. Mirosea a piele şi a vin vechi.
Ne-am aşezat lângă un radiator cald şi am sorbit cidru
fierbinte, în timp ce i-am spus toată povestea călătoriei mele
neintenţionate în ţinutul zânelor. Am simţit o uşurare
minunată. Nu putusem să spun nimănui povestea, de teama
de-a nu ajunge de râsul Universităţii.
Elodin s-a dovedit un ascultător surprinzător de atent şi a
fost interesat în mod deosebit de lupta prin care Felurian
încercase să mă îndoaie după bunul plac. După ce am
terminat povestea, m-a umplut de întrebări. Îmi aminteam ce
nume folosisem pentru a chema vântul? Cum îl simţisem?
Starea de veghe ciudată pe care o descrisesem fusese mai
mult ca şi cum aş fi fost beat sau mai mult ca şi cum aş fi
fost şocat?

2012
Am răspuns cât de bine am putut, iar în cele din urmă s-a
lăsat pe spate în scaun, dând din cap pentru sine.
— E semn bun când un student se duce să vâneze vântul şi-l
prinde, a zis el aprobator. Asta e a doua oară când îl chemi.
Poate fi prins doar mai uşor.
— De trei ori, de fapt, am zis. L-am găsit şi când m-am oprit
în Ademre.
A râs.
— L-ai vânat până la marginea hărţii! a zis el, făcând o
mişcare largă cu mâna stângă.
Uimit, am realizat că era gestica ademă pentru respect uimit.
— Cum s-a simţit? Crezi că i-ai putea găsi numele din nou,
dacă ai avea nevoie de el?
M-am concentrat, încercând să-mi împing mintea în Frunza
în Vrie. Trecuseră o lună şi o mie de mile de când încercasem
ultima oară şi-mi era greu să-mi duc mintea în acel gol
ciudat, confuz.
În cele din urmă am reuşit. M-am uitat în jurul cămăruţei,
sperând să văd numele vântului ca pe un prieten cunoscut.
Dar nu era nimic acolo, în afară de firele de praf care făceau
vârtejuri într-o rază de soare care cădea pieziş printr-o
fereastră.
— Ei? a întrebat Elodin. Poţi să-l chemi dacă ai nevoie de el?
Am ezitat.
— Poate.
Elodin a dat din cap ca şi cum ar fi înţeles.
— Dar probabil nu şi dacă ţi-ar cere cineva?
Am dat din cap, mai mult decât uşor dezamăgit.
— Nu fi descurajat. Ne va da ceva de furcă.
A zâmbit fericit şi m-a bătut pe spate.
— Dar cred că e mai mult în povestea ta decât îţi dai seama.
Ai chemat mai mult decât vântul. Din ceea ce ai spus, eu
cred că ai chemat însuşi numele lui Felurian.
M-am gândit. Amintirile mele din ţinutul zânelor erau ciudat
de neuniforme, niciuna mai presus de confruntarea mea cu
Felurian, care avea o calitate ciudată, aproape de vis. Când
am încercat să mi-o amintesc în detaliu, aproape părea că i

2013
s-a întâmplat altcuiva.
— Presupun că e posibil.
— E mai mult decât posibil, m-a asigurat. Mă îndoiesc că o
creatură atât de bătrână şi de puternică precum Felurian s-
ar fi supus numai vântului. Nu că realizarea ta ar fi mai
prejos, s-a grăbit el să adauge. Poate chema vântul doar un
student dintr-o mie. Dar să chemi numele unei vietăţi, să nu
mai vorbim de una din ţinutul zânelor…
Şi-a ridicat sprâncenele către mine.
— Ăsta e un cal de altă culoare.
— De ce ar fi numele unei persoane cu mult diferit? am
întrebat, apoi mi-am răspuns singur la întrebare.
Complexitatea.
— Exact, a zis el.
Faptul că înţelesesem părea să-l entuziasmeze.
— Pentru a denumi un obiect, trebuie să-l înţelegi pe de-a-
ntregul. O piatră sau o bucată de vânt e destul de dificil. O
persoană…
S-a oprit cu înţeles.
— Nu pot pretinde c-o înţeleg pe Felurian, am zis.
— O parte din tine a făcut-o, a insistat el. Mintea ta
adormită. O raritate, într-adevăr. Dacă ai fi ştiut cât de greu
e, n-ai fi avut nicio şansă s-o faci.
•••
Pentru că sărăcia nu mă mai forţa să lucrez ore nesfârşite în
Partizanat, eram liber să studiez mai mult ca oricând. Mi-am
continuat cursurile obişnuite de magie simpatetică,
medicină, chimie şi artizanat, apoi am adăugat herbologie şi
anatomia comparată a femeii.
Curiozitatea mea fusese zgândărită de întâlnirea cu cufărul
Lackless şi încercam să învăţ câte ceva despre nodurile din
poveştile yllişe. Dar am descoperit repede că cele mai multe
cărţi despre Yll erau istorice, nu lingvistice, şi nu mi-au oferit
nicio informaţie cu privire la modul în care s-ar putea
descifra, de fapt, un nod.
Aşa că am căutat în Registrele Morţilor şi am descoperit un
singur raft cu cărţi scoase din uz cu privire la Yll, într-una

2014
din secţiunile mai neplăcute, cu tavanul jos, din subsolurile
inferioare. Apoi, în timp ce căutam un loc unde să stau şi să
citesc, am descoperit o cămăruţă ascunsă în spatele unui raft
proeminent.
Nu era un bârlog pentru citit, cum am bănuit. Înăuntru erau
sute de mosoare mari de lemn pe care se înnoadă sfoara. Nu
erau cărţi, mai exact, ci echivalente ylliş. Un strat subţire de
praf acoperea totul şi m-am îndoit că mai intrase cineva în
cameră de zeci de ani.
Am o mare slăbiciune pentru lucrurile secrete. Dar am
constatat repede că citirea nodurilor era imposibilă fără a
înţelege mai întâi yllişul. Nu existau cursuri pe această temă
şi întrebând în stânga şi-n dreapta am descoperit că niciunul
dintre membrii breslei Magistrului Lingvist nu ştia prea
multe cuvinte.
N-am fost teribil de surprins, având în vedere că Yll aproape
fusese călcat în picioare de cizmele de fier ale Imperiului
Aturan. Bucata care a rămas azi e populată în mare parte de
oi. Şi dacă ai sta în mijlocul ţării, ai putea să arunci o piatră
peste graniţă. Totuşi, a fost un final dezamăgitor pentru
căutarea mea.
Apoi, câteva zile mai târziu, Magistrul Lingvist m-a chemat în
biroul lui. Auzise că făceam anchete şi s-a dovedit că vorbea
ylliş destul de bine. S-a oferit să-mi fie personal tutore, iar eu
i-am acceptat bucuros oferta.
De când venisem la Universitate, îl văzusem pe Magistrul
Lingvist doar în timpul interviurilor de admitere şi când eram
adus de coarne din motive disciplinare.
În calitate de Cancelar, era destul de sever şi de formal. Dar
când nu era aşezat pe scaunul de Cancelar, Magistrul Herma
era un profesor surprinzător de abil şi de blând. Era plin de
duh, cu un simţ al umorului uimitor de ireverenţios. Prima
dată când mi-a spus o glumă porcoasă, m-ai fi putut
răsturna cu un fulg.
Elodin nu preda niciun curs în acel semestru, dar am
început să studiez în particular glăsuirea sub conducerea sa.
A mers mai lin acum, când înţelesesem că în nebunia lui

2015
avea o metodă.
Contele Threpe a fost nespus de fericit să mă găsească în
viaţă şi a dat o petrecere de înviere, unde am fost prezentat
cu mândrie în faţa nobilimii locale. Am avut un costum de
haine croit special pentru eveniment şi, într-un acces de
nostalgie, am ales să fie făcut în culorile vechii mele trupe:
verdele şi griul oamenilor Lordului Pârloagă-Sură.
După petrecere, la o sticlă de vin în camera de zi, i-am spus
lui Threpe aventurile mele. Am lăsat deoparte povestea
despre Felurian, pentru că ştiam că nu m-ar fi crezut. Şi n-
am putut să-i spun nici jumătate din ceea ce făcusem în
serviciul maerului. În consecinţă, Threpe a crezut că Alveron
a fost destul de generos în a mă recompensa. N-am încercat
să-l conving de contrariu.

2016
 CAPITOLUL 145
Poveşti

Ambrose a lipsit, din fericire, în semestrul de iarnă, dar când

a sosit primăvara a venit înapoi să se cuibărească asemenea
unei păsări migratoare nesuferite. N-a fost o coincidenţă că a
doua zi după ce s-a întors am lipsit de la toate cursurile şi
mi-am petrecut întreaga zi făcându-mi un gram nou.
De îndată ce zăpada s-a topit şi pământul a devenit din nou
ferm, am reînceput să practic ketanul. Amintindu-mi cât de
ciudat mi s-a părut când l-am văzut prima dată, l-am făcut
în intimitatea pădurii de la nord de Universitate.
Cu semestrul de primăvară a venit o nouă rundă de admiteri.
M-am prezentat la interviu cu o mahmureală profundă şi am
bâlbâit răspunsurile la câteva întrebări. Taxa de şcolarizare
mi-a fost stabilită la optsprezece talanţi şi cinci sfanţi, un
câştig pentru mine de patru talanţi şi ceva mărunţiş de la
Trezorerie.
Vânzările Ne-nsângeratului s-au domolit peste iarnă, pentru
că au fost mai puţini comercianţi care au vizitat
Universitatea. Dar odată ce zăpada s-a topit şi drumurile s-
au uscat, grămăjoara acumulată în Stocuri s-a vândut
repede, aducându-mi încă şase talanţi.
Nu eram obişnuit să am atât de mulţi bani la dispoziţie şi
trebuie să recunosc că asta m-a cam zăpăcit. Aveam şase
costume de haine care mi se potriveau şi toată hârtia pe care
o puteam folosi. Am cumpărat cerneală neagră de calitate de
la Arueh şi propriul meu set de instrumente de gravat.
Aveam două perechi de pantofi. Două.
Am găsit un antic şi zdrenţăros dicton yllish îngropat într-o
librărie din Imre. Plin cu desene cu noduri, proprietarul
librăriei crezuse că era jurnalul unui marinar şi-l cumpărase
cu un talant şi jumătate. Nu după mult timp am cumpărat
un exemplar din Heroborica, apoi am adăugat unul din
Termigus Techina, pe care o puteam folosi ca punct de

2017
referinţă în timp ce proiectam schema în intimitatea camerei
mele.
Am achitat cina pentru prietenii mei. Auri avea rochii noi şi
panglici strălucitoare pentru părul ei. Toate astea, şi tot mai
aveam bani în pungă. Cât de ciudat. Cât de minunat.
•••
Spre mijlocul semestrului am început să aud poveşti
cunoscute. Poveşti despre un anume aventurier cu părul
roşu care îşi petrecuse noaptea cu Felurian.
Poveşti despre un arcanist tânăr şi cutezător care avea toate
puterile lui Taborlin cel Mare.
Durase câteva luni, dar isprăvile mele din Vintas
parcurseseră în cele din urmă drumul de la gură la ureche pe
toată acea lungă distanţă până la Universitate.
Ar putea fi adevărat că atunci când în sfârşit am devenit
conştient de aceste poveşti mi-am alungit shaedul un pic şi l-
am purtat mai des decât înainte. S-a întâmplat, de
asemenea, ca în următoarea perioadă să petrec o ruşinoasă
durată de timp în taverne, ascuns în linişte, ascultând
poveştile. Poate chiar am mers atât de departe, încât să ofer
vreo două sugestii.
Eram tânăr, la urma urmelor, şi era firesc să mă încânte
notorietatea. M-am gândit că va păli în timp. De ce să nu mă
dezvălui un pic privirilor piezişe ale colegilor mei? De ce să
nu mă bucur de ele, cât mai ţineau?
Multe dintre poveşti se învârteau în jurul vânării bandiţilor şi
salvării tinerelor. Dar niciuna dintre ele nu era foarte aproape
de adevăr. Nicio poveste nu poate parcurge peste o mie de
mile din gură-n gură şi să-şi păstreze forma.
Deşi detaliile difereau, majoritatea urmau un fir familiar:
tinere la ananghie.
Uneori mă angaja un nobil. Uneori era un tată îngrijorat, un
primar înnebunit de durere sau un jandarm cu ifose.
De cele mai multe ori salvam două fete. Uneori doar una,
uneori erau trei. Erau cele mai bune prietene. Erau mamă şi
fiică. Am auzit o poveste în care erau şapte, toate surori,
toate prinţese frumoase, toate fecioare. Ştiţi genul ăla de

2018
poveste.
Exista o mare varietate cu privire de la cine le salvam mai
exact pe fete. Bandiţii erau destul de frecvenţi, dar existau,
de asemenea, unchi răi, mame vitrege şi nebuni. O poveste,
printr-o întorsătură ciudată, mă făcea să le salvez de la
mercenarii ademi. Au existat chiar şi vreo doi căpcăuni.
În timp ce salvam, ocazional, fetele de la o trupă de actori
ambulanţi, sunt mândru să spun că n-am auzit niciodată o
poveste în care să fie răpite de edema ruh.
Povestea a avut, în general, două finaluri. În primul săream
la luptă ca Făt-Frumos şi luptam cu sabia până când toată
lumea murea, fugea sau se pocăia corespunzător. Al doilea
final era mult mai îndrăgit. Mă implica pe mine chemând
focul şi fulgerele din cer, la fel ca Taborlin cel Mare.
În versiunea mea preferată a poveştii, întâlneam pe drum un
căldărar de nădejde. Împărţeam cina cu el, iar el îmi spunea
de doi copii care fuseseră furaţi de la o fermă din apropiere.
Înainte de-a pleca, îmi vindea un ou, trei cuie de fier şi o
mantie ponosită, care mă putea face invizibil. Îmi foloseam
obiectele şi isteţimea considerabilă pentru a-i salva pe copii
din ghearele unui viclean trol flămând.
Dar, deşi existau mai multe versiuni ale acestui basm,
povestea despre Felurian era de departe cea mai populară.
Cântecul pe care i-l scrisesem străbătuse şi el drumul spre
vest. Şi din moment ce cântecele îşi păstrează forma mai bine
decât poveştile, detaliile despre întâlnirea mea cu Felurian
erau ceva mai aproape de adevăr.
Când Wil şi Sim au stat pe capul meu pentru detalii, le-am
spus toată povestea. Mi-a luat ceva timp să-i conving că
spuneam adevărul. Mai degrabă mi-a luat ceva timp să-l
conving pe Sim. Din anumite motive, Wil era perfect dispus
să accepte existenţa tărâmului zânelor.
Nu l-am învinuit pe Sim. Până n-am văzut-o, aş fi pariat bani
buni că Felurian nu există. Una e să-ţi facă plăcere să auzi o
poveste, alta e s-o iei de bună.
•••
— Adevărata întrebare e cât de bătrân eşti cu adevărat, a zis

2019
Sim gânditor.
— Ştiu eu, a zis Wilem cu mândria sumbră a cuiva care
pretinde cu disperare că nu e beat. Are 17 ani.
— Ahhhh…
Sim a ridicat dramatic un deget.
— Aşa ai crede, nu?
— Ce vrei să spui? am întrebat.
Sim s-a aplecat în scaun.
— Te-ai dus pe tărâmul zânelor, ai petrecut ceva timp acolo,
apoi te-ai întors şi ai descoperit că au trecut doar trei zile, a
spus Sim. Asta înseamnă că eşti doar cu trei zile mai în
vârstă? Sau că ai îmbătrânit cât ai stat acolo?
Am rămas tăcut pentru un moment.
— Nu m-am gândit la asta, am recunoscut.
— În poveşti, băieţii ajung pe tărâmul zânelor şi se întorc
bărbaţi, a spus Wilem. Asta înseamnă că îmbătrâneşti.
— Dacă ai de gând să crezi în poveşti, a zis Sim.
— Cum altfel? a întrebat Wil. Vrei să consulţi Compendiumul
lui Marlock despre fenomenul zânelor? Găseşte-mi o astfel de
carte şi voi face referire la ea.
Sim a ridicat din umeri, dispus să accepte.
— Deci, a zis Wil întorcându-se spre mine. Cât timp ai stat
acolo?
— Greu de spus, am zis. N-a existat nici zi, nici noapte. Şi
amintirile mele sunt un pic ciudate.
M-am gândit îndelung.
— Am vorbit, am înotat, am mâncat de zeci şi sute de ori, am
explorat un pic. Şi, mă rog…
M-am oprit pentru a-mi drege vocea cu semnificaţie.
— Te-ai tăvălit, a sugerat Wil.
— Mulţumesc. Şi m-am şi tăvălit un pic.
Am numărat figurile pe care mi le arătase Felurian, iar apoi
m-am gândit că nu m-ar fi putut învăţa mai mult de două
sau trei pe zi…
— A durat cel puţin două luni, am zis. M-am bărbierit o dată
sau o fi fost de două ori? Timp suficient să-mi crească un pic
de barbă.

2020
Wil şi-a dat ochii peste cap la asta, trecându-şi mâna prin
neagra lui barbă cealdiză.
— Nimic nu se compară cu minunata ta barbă, am zis.
Totuşi, a mea a crescut de cel puţin două sau trei ori.
— Deci, cel puţin două luni, a zis Sim. Dar cât timp ar fi
putut să treacă?
— Trei luni? Câte poveşti am împărtăşit noi? Patru sau cinci
luni? M-am gândit la cât de încet a trebuit să mutăm shaedul
meu de la lumina stelelor la lumina lunii, la lumina focului.
— Un an?
M-am gândit la perioada mizerabilă pe care o petrecusem
recuperându-mă după întâlnirea cu Cthaehul.
— Sunt sigur că n-are cum să fi fost mai mult de un an…
Vocea nu mi-a sunat atât de convingător cum mi-ar fi plăcut.
Wilem a ridicat o sprânceană.
— Ei bine, aniversare plăcută.
Şi-a ridicat paharul pentru mine.
— Sau aniversări, depinde.

2021
 CAPITOLUL 146
Eşecuri

În timpul semestrului de primăvară am experimentat mai

multe eşecuri.
Primul dintre acestea a fost mai mult un eşec în ochii mei.
Mă aşteptam ca învăţarea limbii ylliş să fie relativ uşoară.
Dar nimic nu era mai departe de adevăr.
În câteva zile învăţasem destulă tema ca să mă apăr singur
în instanţă.
Dar tema e o limbă foarte ordonată şi o cunoşteam deja un
pic din studiile mele. Poate cel mai important, între tema şi
aturană există o mare suprapunere. Sunt folosite aceleaşi
caractere pentru scris şi multe cuvinte sunt înrudite.
Ylliş nu are nimic în comun cu aturana sau cu şaldiş sau
chiar cu ademica, în ceea ce contează. E un dezastru
iraţional, încâlcit. Paisprezece timpuri indicative ale verbului.
Bizare inflexiuni oficiale de adresare.
Nu poţi să spui nici măcar „şosetele Cancelarului”. O, nu.
Prea simplu. Toate proprietăţile sunt ciudat de duale: de
parcă Cancelarul ar deţine şosetele, dar, în acelaşi timp, într-
un fel şi şosetele ar avea drept de proprietate asupra
Cancelarului.
Asta modifică utilizarea ambelor cuvinte în modurile
gramaticale complexe. Ca şi cum simplul act de a deţine
şosete schimbă cumva în mod fundamental natura cuiva.
Deci, chiar şi după luni de studiu cu Cancelarul, gramatica
ylliş era încă un talmeş-balmeş pentru mine. Tot ce releva
munca mea era o brumă de vocabular. Înţelegerea mea
asupra nodurilor de poveste era mai rea ca niciodată. Am
încercat s-o îmbunătăţesc exersând cu Deoch. Dar el nu prea
era profesor şi a recunoscut că singura persoană pe care o
cunoscuse vreodată care putea citi nodurile de poveste fusese
bunica lui, care murise când el era foarte tânăr.
În al doilea rând a fost eşecul meu în chimie avansată, luată

2022
sub îndrumarea ghilderului lui Mandrag, Anisat. Deşi
materia mă fascina, nu m-am înţeles cu Anisat. Îmi plăcea
descoperirea oferită de chimie, îmi plăcea fiorul de a
experimenta, provocarea de a încerca şi a reîncerca. Îmi
plăcea nedumerirea pe care mi-o provoca. Recunosc şi o
oarecare slăbiciune prostească pentru aparatele implicate.
Sticle şi tuburi. Acizi şi săruri. Mercur şi flacără. E ceva
primordial în chimie, ceva care sfidează explicaţia. Ori simţi
asta, ori nu.
Anisat n-o simţea. Pentru el chimia însemna jurnale scrise şi
rânduri de numere notate cu atenţie. M-a pus să fac aceeaşi
titrare de patru ori pur şi simplu pentru că însemnasem
incorect. De ce să scrii un număr jos? De ce mi-ar trebui zece
minute pentru a scrie ceea ce mâinile mele ar putea termina
în cinci?
Aşa că ne-am certat. Uşor la început, dar niciunul dintre noi
n-a fost dispus să dea înapoi. Ca urmare, după două
perioade am ajuns să strigăm unul la altul, în mijlocul
Creuzetului, în timp ce treizeci de studenţi ne priveau cu
gurile deschise de spaimă.
Mi-a zis să plec din clasa lui, numindu-mă dennerling
ireverenţios, lipsit de respect pentru autoritate. I-am zis că e
un abac pompos care şi-a ratat adevărata carieră de scrib
care numără case. Ca să fiu cinstit, amândoi am marcat
câteva puncte.
Un alt eşec al meu a fost la matematică. După ce luni de-a
rândul o ascultasem pe Fela pălăvrăgind emoţionată despre
ce învăţase ea de la Magistrul Brandeur, am stabilit să-mi
iau şi eu propria învăţătură. Din păcate, vârfurile mai înalte
ale matematicii nu m-au încântat. Nu sunt poet. Nu-mi plac
cuvintele de dragul cuvintelor. Îmi plac cuvinte pentru ceea
ce pot ele realiza. Similar, nu sunt aritmetician. Numere care
vorbesc numai ca numere prezintă prea puţin interes pentru
mine.
Ca urmare a abandonării chimiei şi aritmeticii, am avut o
grămadă de timp liber la dispoziţie. O parte l-am petrecut în
Partizanat, făcând un Ne-nsângerat al meu, pe care l-am

2023
vândut practic înainte de a atinge rafturile.
Mi-am petrecut, de asemenea, o perioadă semnificativă de
timp în Arhive şi în Clinică, făcând cercetare pentru un eseu
intitulat Despre lipsa de eficacitate a rădăcinii de săgeată.
Arwyl era sceptic, dar a fost de acord că cercetarea mea
iniţială justifică atenţia.
Mi-am petrecut, de asemenea, o parte din timp cu amoruri.
Era o experienţă nouă pentru mine, căci nu mai atrăsesem
niciodată ochii femeilor până atunci. Sau dacă o făcusem, nu
ştiusem ce să fac cu atenţia respectivă.
Dar eram mai în vârstă acum şi într-o anumită măsură mai
înţelept. Şi, din cauza poveştilor care circulau, femeile de pe
ambele maluri ale râului au început să-şi arate interesul
pentru mine.
Poveştile mele amoroase au fost toate plăcute şi de scurtă
durată. Nu pot spune de ce de scurtă durată, cu excepţia
evidenţei: că n-am în mine prea multe care să încurajeze o
femeie să stea mult în compania mea. Simmon, de exemplu,
avea multe de oferit. El era o piatră preţioasă neşlefuită.
Deloc uimitoare la prima vedere, dar cu o mare valoare sub
suprafaţă. Sim era tandru, bun şi atent, aşa că orice femeie
se putea ataşa de el. El o făcuse pe Fela nebună de fericire.
Sim era un prinţ.
Prin contrast, ce aveam eu de oferit? Chiar nimic. Cu atât
mai puţin în acel moment. Eram mai mult ca o piatră
ciudată, care e ridicată, cărată o vreme şi în cele din urmă
aruncată din nou, după ce înţelegi că, în ciuda aspectului
interesant, nu e nimic mai mult decât pământ întărit.
•••
— Magistre Kilvin, ştiţi vreun metal care să rămână tare timp
de două mii de ani şi să rămână relativ netocit sau nepătat?
am întrebat.
Uriaşul artizan m-a privit cum stăteam în uşa biroului său
pe deasupra roţii dinţate de alamă pe care o inscripţiona.
— Şi ce proiect mai ai în vedere acum, re’lar Kvothe?
În ultimele trei luni, încercasem să creez o altă schemă la fel
de plină de succes ca Ne-nsângeratul. Parţial pentru bani,

2024
dar şi pentru că ştiam că era mult mai probabil ca Kilvin să
promoveze studenţii cu trei sau patru scheme impresionante
la activ.
Din păcate, m-am lovit şi aici de un şir de eşecuri. Am avut
mai mult de o duzină de idei deştepte, dintre care niciuna n-
a condus la un design terminat.
Cele mai multe au fost desfiinţate de Kilvin însuşi. Opt dintre
ideile mele deştepte fuseseră deja create, unele dintre ele cu
mai mult de o sută de ani în urmă. Cinci dintre ele, m-a
informat Kilvin, necesitau utilizarea de rune care erau
interzise re’larilor. Trei fuseseră matematic imposibile şi el
mi-a demonstrat rapid de ce erau sortite eşecului, salvându-
mi zeci de ore de timp pierdut.
Una dintre idei mi-a respins-o drept „cu totul nepotrivită
pentru un artizan responsabil”. Am argumentat că un
mecanism care să reducă timpul necesar pentru reîncărcarea
unei baliste ar ajuta navele să se apere de piraţi. Ar ajuta la
apărarea oraşelor de atacurile jefuitorilor…
Dar Kilvin nici n-a vrut s-audă. Când faţa lui a început să i
se întunece ca un nor de furtună, mi-am abandonat repede
argumentele planificate cu grijă.
În cele din urmă, doar două dintre ideile mele au fost
fezabile, acceptabile şi originale. Dar după săptămâni de
muncă, am fost nevoit să le abandonez şi pe acestea,
nereuşind să le fac să funcţioneze.
Kilvin şi-a lăsat jos stylusul şi roata dinţată de alamă pe
jumătate inscripţionată, întorcându-se cu faţa la mine.
— Admir studentul care gândeşte în termeni de durabilitate,
re’lar Kvothe. Dar o mie sunt o grămadă de ani pentru o
piatră, ce să mai spunem de metale. Ca să nu mai vorbim de
metalele folosite din greu.
Am fost întrebat despre Cezură, desigur. Dar am ezitat să-i
spun lui Kilvin tot adevărul. Ştiam prea bine că Magistrul
Artizan nu era de acord ca artizanii să poarte armă. Deşi
aprecia măiestria unui astfel de săbii, n-ar fi văzut cu ochi
buni faptul că deţineam aşa ceva.
Am zâmbit.

2025
— Nu e pentru un proiect, am spus. Doar eram curios. În
timpul călătoriilor mele mi-a fost arătată o sabie destul de
funcţională şi ascuţită. În ciuda acestui fapt, nu părea să
existe nicio dovadă că avea peste două mii de ani. Ştiţi vreun
metal care ar putea să nu se strice atât de mult timp? Să nu
mai vorbim să-şi păstreze ascuţişul?
— A.
Kilvin a dat din cap, cu o expresie nu tocmai surprinsă.
— Există astfel de lucruri. Magie veche, s-ar putea spune.
Sau arte vechi, de-acum pierdute pentru noi. Aceste lucruri
sunt răspândite prin lume. Dispozitive minunate. Mistere.
Există multe surse de încredere care vorbesc despre lampa
care arde veşnic.
A făcut un gest larg cu mâna spre emisferele de sticlă întinse
pe bancul lui de lucru.
— Avem chiar şi aici, la Universitate, o parte dintre aceste
lucruri.
Am simţit cum curiozitatea mi se aprinde.
— Ce fel de lucruri? am întrebat.
Kilvin s-a tras alene de barbă cu o mână.
— Am un dispozitiv lipsit de orice scrijeldică, ce pare să nu
facă nimic altceva decât să consume momentul cinetic. Am
patru lingouri de metal alb, mai uşoare decât apa, pe care nu
pot nici să le topesc, nici să le stric în vreun fel. O foaie de
sticlă neagră, care n-are pe-o parte niciun fel de proprietăţi
de frecare. O bucată de piatră în formă ciudată, care se
menţine la o temperatură uşor mai sus de limita îngheţului,
indiferent de ce căldură e în jurul ei. A ridicat din umerii
masivi. Aceste lucruri sunt mistere.
Am deschis gura, apoi am ezitat.
— Ar fi nepotrivit să vă cer să-mi arătaţi unele dintre aceste
lucruri?
Zâmbetul lui Kilvin a fost foarte alb pe fondul întunecat al
pielii şi bărbii lui.
— Nu e niciodată nepotrivit să ceri, re’lar Kvothe, a zis el. Un
student trebuie să fie curios. M-ar fi tulburat dacă ai fi fost
indiferent la aşa ceva.

2026
Uriaşul artizan s-a dus la biroul lui masiv din lemn, care,
presărat cu proiecte pe jumătate terminate, avea suprafaţa
abia vizibilă. A descuiat un sertar cu o cheie din buzunar şi a
scos două cuburi de metal mat, puţin mai mari decât
zarurile.
— Nu ne putem imagina la ce foloseau multe dintre aceste
lucruri vechi, a zis el. Dar unele au o utilitate remarcabilă. A
zguduit cele două cuburi de metal, ca şi cum ar fi fost zaruri,
şi împreună acestea au sunat dulce în mâna lui. Noi le
numim pietre protectoare.
S-a aplecat şi le-a pus pe podea, la câţiva zeci de centimetri
distanţă unul de altul. Le-a atins şi a vorbit în şoaptă, prea
încet ca să aud eu.
Am simţit o schimbare subtilă în aer. La început am crezut
că se răcise încăperea, dar apoi mi-am dat seama de adevăr:
nu mai simţeam căldura care radia de la forja ce ardea
mocnit în celălalt capăt al biroului lui Kilvin.
Kilvin a luat firesc bara de fier folosită pentru a aţâţa forja şi
mi-a aruncat-o cu forţă în cap. Gestul lui a fost atât de firesc,
încât m-a prins complet cu garda lăsată şi n-am avut timp
nici măcar să mă las în jos sau să mă trag deoparte.
Bara s-a oprit la o jumătate de metru de mine, ca şi cum
lovise un obstacol nevăzut. Nu s-a auzit niciun sunet de
lovitură, nici nu s-a întors în mâna lui Kilvin.
Am întins mâna cu prudenţă şi n-am găsit… nimic. Era ca şi
cum aerul intangibil din faţa mea devenise brusc solid.
Kilvin mi-a zâmbit.
— Pietrele protectoare sunt utilizate în special când sunt
efectuate experimente periculoase sau testări ale anumitor
echipamente, a zis el. Produc cumva o barieră magică şi
cinetică.
Am continuat să-mi trec mâna de-a lungul barierei nevăzute.
Nu era tare şi nici măcar solid. Şi-a dat drumul uşor când
am împins şi l-am simţit alunecos ca sticla dată cu unt.
Kilvin m-a privit cu o expresie slab amuzată.
— Sincer, re’lar Kvothe, până ca Elodin să facă propria
sugestie, m-am gândit să-ţi numesc dispozitivul de oprire a

2027
săgeţii Strajă Secundară.
S-a încruntat uşor.
— Nu e în întregime exact, desigur, dar e mai bine decât
nonsensul dramatic al lui Elodin.
M-am aplecat puternic împotriva barierei nevăzute. Era
solidă ca un zid de piatră. Acum, că mă uitam mai
îndeaproape, puteam să văd o denaturare subtilă în aer, ca şi
cum priveam printr-o foaie de sticlă uşor imperfectă.
— E mult superioară prinzătorului meu de săgeţi, Magistre
Kilvin.
— Adevărat.
Kilvin a făcut un semn de conciliere şi s-a aplecat ca să ridice
pietrele, murmurând din nou.
M-am clătinat un pic atunci când bariera a dispărut.
— Dar isteţimea ta o putem repeta la nesfârşit. Misterul ăsta
nu.
Kilvin şi-a pus cele două cuburi de metal pe palma imensă.
— Astea sunt utile, dar nu uita: inteligenţa şi prudenţa îi
sunt de folos artizanului. Noi ne facem treaba în lumea reală.
Şi-a închis degetele peste pietrele protectoare.
— Lasă misterul pentru poeţi, preoţi şi proşti.
•••
În ciuda eşecurilor, studiul meu cu Magistrul Elodin progresa
destul de bine. El susţinea că tot ce aveam nevoie pentru a
deveni un Glăsuitor mai bun erau timpul şi dăruirea. I le-am
dat pe amândouă, şi el le-a folosit în moduri ciudate.
Am petrecut ore enigmatice. M-a făcut să beau o halbă de
cidru de mere, apoi să citesc din scoarţă-n scoarţă Teofania
lui Teccam. M-a pus să umblu legat la ochi timp de trei zile la
rând, ceea ce nu mi-a îmbunătăţi performanţele la celelalte
cursuri ale mele, dar i-a amuzat pe Wil şi Sim la nesfârşit.
M-a încurajat să văd cât de mult pot să stau treaz. Şi din
moment ce-mi puteam permite câtă cafea voiam, am reuşit
să stau aproape cinci zile. Deşi spre sfârşit devenisem destul
de maniac şi începusem să aud voci.
Şi a mai fost incidentul de pe acoperişul Arhivelor. Se pare că
toată lumea a auzit despre asta, într-o versiune sau alta.

2028
Era o furtună bestială, cu descărcări electrice, şi Elodin a
decis că mi-ar face bine să petrec ceva timp în mijlocul ei. Cu
cât mai aproape, cu atât mai bine, a zis el. Ştia că Lorren n-
ar permite niciodată accesul pe acoperişul Arhivelor, aşa că
Elodin a furat pur şi simplu cheia.
Din păcate, asta a însemnat că atunci când cheia s-a
rostogolit de pe acoperiş, nimeni n-a ştiut că eram prinşi
acolo. Ca urmare, am fost nevoiţi să petrecem amândoi toată
noaptea pe acoperişul de piatră goală, prinşi în dinţii furtunii
furioase.
Abia pe la mijlocul dimineţii s-a calmat vremea suficient
pentru ca noi să strigăm spre curte după ajutor. Apoi, cum
nu părea să existe o a doua cheie, Lorren a urmat calea cea
mai dreaptă şi a adus mai mulţi scribi voinici care să dărâme
pur şi simplu uşa care ducea pe acoperiş.
Nimic din toate astea n-ar fi fost o problemă deosebită, dacă
atunci când a început să plouă Elodin n-ar fi insistat să ne
dezbrăcăm în pielea goală, să ne învelim hainele într-o
muşama şi să le atârnăm cu o cărămidă. Potrivit lui Elodin,
asta avea să mă ajute să experimentez furtuna în cea mai
mare măsură posibilă.
Vântul bătuse mai puternic decât se aşteptase şi smulsese
atât cărămida, cât şi hainele noastre, zburându-le spre cer ca
pe un pumn de frunze. Aşa pierdusem cheia, vezi bine. Era în
buzunarul pantalonilor lui Elodin.
Din această cauză, Magistrul Lorren, ghilderul lui Lorren,
Distrel, şi trei scribi musculoşi ne găsiseră pe Elodin şi pe
mine pe acoperişul Arhivelor goi-puşcă şi uzi ca şobolanii
înecaţi. În cincisprezece minute, toată Universitatea a auzit
povestea. Elodin a râs de s-a prăpădit de toată chestia şi,
deşi acum văd ceva umor în asta, la vremea respectivă eram
departe de a fi amuzat.
N-o să vă împovărez cu întreaga noastră listă de activităţi. E
de-ajuns să spunem că Elodin a mers departe pentru a-mi
trezi mintea adormită. Ridicol de departe, de fapt.
Şi, spre surprinderea mea, munca noastră şi-a cules roadele.
În acest timp am chemat numele vântului de trei ori.

2029
Prima dată am potolit vântul timp de o respiraţie lungă în
timp ce stăteam în picioare pe Podul de Piatră, în miez de
noapte. Elodin era acolo, îndrumându-mă. Prin asta vreau să
spun că mă plesnea cu o cravaşă. Eram şi desculţ şi mai
mult decât uşor beat.
A doua oară a venit la mine pe neaşteptate, în timp ce
studiam în Tomuri. Citeam o carte de istorie yllişă, când
deodată aerul din camera cavernoasă mi-a şoptit. Am
ascultat aşa cum mă învăţase Elodin, apoi i-am vorbit
delicat. La fel de delicat, vântul ascuns s-a stârnit într-o
briză, surprinzând studenţii şi făcându-i pe scribi să intre în
panică.
Numele s-a stins în mintea mea câteva minute mai târziu,
dar cât timp a durat, am deţinut anumite cunoştinţe pe care
mi le-aş fi dorit, aş fi putut să stârnesc o furtună sau să
declanşez un fulger cu aceeaşi uşurinţă.
Cunoştinţele în sine trebuiau să-mi fie de-ajuns. Dacă aş fi
chemat puternic numele vântului în Arhive, Lorren m-ar fi
atârnat de degetele de la picioare deasupra uşilor exterioare.
Poate nu credeţi aceste fapte teribil de impresionante de
glăsuire, şi cred că aveţi dreptate. Dar în primăvara aia am
chemat vântul a treia oară, şi a treia oară e cu noroc.

2030
 CAPITOLUL 147
Datorii

Din moment ce aveam mult timp la dispoziţie, la jumătatea

semestrului am luat o şaretă trasă de doi cai şi m-am
îndreptat spre Bobcatran ca să mă simt bine.
Mi-a luat tot Pustiişul să ajung acolo, şi am petrecut cea mai
mare parte din Doborâş vizitând locuri vechi şi plătind datorii
vechi: un cizmar care fusese bun cu un băiat desculţ, un
hangiu care mă lăsase să dorm câteva nopţi pe vatra lui, un
croitor pe care-l terorizasem.
Părţi din mal erau uimitor de familiare, în timp ce pe altele
nu le-am recunoscut deloc. Asta nu m-a surprins din cale-
afară. Un oraş aglomerat ca Bobcatranul e în continuă
schimbare. M-a surprins însă nostalgia ciudată pe care am
simţit-o pentru acest loc care fusese atât de crud cu mine.
Fusesem plecat timp de doi ani. Practic, o viaţă în urmă.
Trecuseră ceva zile de la ultima ploaie, iar oraşul era uscat ca
un os. Picioarele a o sută de mii de oameni ridicaseră un nor
fin de praf, care umplea străzile oraşului. Mi-a acoperit
hainele şi mi-a intrat în păr şi în ochi, care au început să mă
mănânce. Am încercat să nu mă gândesc prea mult că era în
cea mai mare parte rahat pulverizat, amestecat cu un
sortiment de peşti morţi, cu fum de cărbune şi cu urină
aruncată aşa pentru a da aromă.
Dacă respiram pe nas, eram asaltat de miros. Dar dacă
respiram pe gură, puteam să-i simt gustul, iar praful îmi
umplea plămânii, făcându-mă să tuşesc. Nu-mi aminteam să
mai fi fost atât de rău ca în acel moment. Mereu fusese atât
de murdar aici? Mereu mirosise atât de rău?
După o jumătate de oră de căutări, am găsit în sfârşit
clădirea cu subsol arsă complet. Am coborât pe scări şi pe
holul lung, spre o cameră plină de mucegai. Trapis era încă
acolo, desculţ şi purtând aceeaşi haină zdrenţuită,
îngrijindu-şi copiii fără speranţă în întunericul rece de sub

2031
străzile oraşului.
M-a recunoscut. Nu cum ar fi făcut-o alţii, nu ca pe un erou
în devenire din poveşti. Trapis n-avea timp pentru aşa ceva.
Şi-a amintit de mine ca băiatul murdar, lihnit, care căzuse pe
scările sale, având febră şi plângând într-o noapte de iarnă.
Se poate spune că l-am iubit şi mai mult pentru asta.
I-am dat bani câţi bani a vrut: cinci talanţi. Am încercat să-i
dau mai mult, dar a refuzat. Dacă ar cheltui prea mult, ar
atrage atenţia, a spus el. El şi copiii lui ar fi mai în siguranţă
dacă nimeni nu i-ar observa.
M-am plecat la înţelepciunea lui şi mi-am petrecut restul zilei
ajutându-l. Am pompat apă şi am adus pâine. I-am examinat
rapid pe copii, apoi am făcut un drum până la o farmacie şi
am adus câteva lucruri care le-ar fi putut fi de folos.
În cele din urmă l-am ajutat pe Trapis, măcar atât cât mi-a
permis. I-am frecat cu camfor şi cu frunza-mamei bietele
picioare umflate, apoi i-am făcut cadou nişte ciorapi strâmţi
şi o pereche bună de încălţări, ca să nu mai fie nevoit să
meargă desculţ prin subsolul mucegăit.
Când s-a făcut seară, au început să sosească în subsol copiii
zdrenţăroşi. Veniseră să caute un pic de mâncare sau pentru
că erau răniţi sau în speranţa unui loc sigur pentru dormit.
Toţi m-au privit cu suspiciune. Hainele mele erau noi şi
curate. N-aveam ce căuta acolo. Nu eram bine-venit.
Dacă aş fi rămas acolo, aş fi creat probleme. Cel puţin,
prezenţa mea ar fi făcut o parte dintre copiii lihniţi să se
simtă atât de stingheriţi, încât n-ar fi rămas acolo peste
noapte. Aşa că i-am spus la revedere lui Trapis şi am plecat.
Uneori nu-ţi rămâne decât să pleci.
•••
Cum mai aveam câteva ore înainte ca tavernele să înceapă să
se umple, mi-am cumpărat o bucată moale de hârtie pentru
scris şi un plic potrivit din pergament. Erau de o calitate
extrem de bună, cu mult mai bună decât orice deţinusem
vreodată.
Apoi am găsit o cafenea liniştită şi am comandat o ciocolată
lichidă şi un pahar de apă. Am aranjat hârtia pe masă şi mi-

2032
am scos condeiul şi cerneala din shaed. Apoi am scris cu o
caligrafie elegantă şi fluidă:

Ambrose,
Copilul e al tău. Ştii că e adevărat şi ştiu şi eu. Mă tem că
familia mea mă va renega. Dacă nu te comporţi ca un
gentleman şi nu-ţi vezi de obligaţii, mă duc la tatăl tău şi-i
spun totul. Nu mă pune la încercare în acest sens, sunt
hotărâtă.

N-am semnat cu niciun nume, am scris doar o iniţială, care

putea să fie un R bogat ornamentat sau poate un B tremurat.
Apoi, mi-am scufundat degetul în paharul cu apă, am lăsat
să cadă câteva picături pe pagină. Au umflat un pic hârtia şi
am întins uşor cerneala înainte de a le şterge. Semănau
destul de mult cu nişte lacrimi.
Am lăsat să cadă o ultimă picătură pe iniţiala cu care
semnasem, făcând-o şi mai neclară. Acum, litera arăta ca şi
cum ar fi putut fi, de asemenea, un F sau un P sau un E.
Sau chiar un K. Putea fi orice, de fapt.
Am pliat hârtia cu atenţie, apoi m-am dus spre una dintre
lămpile din cameră şi am topit o bucată generoasă de ceară
de sigiliu pe ea. Pe exteriorul plicului am scris:

Ambrose Makar
Universitate (două mile vest de Imre)
Belenay-Barren
Orânduirea centrală

Am plătit pentru băutură şi m-am îndreptat spre Lotul

Ciobanului. Când am ajuns la doar câteva străzi distanţă,
mi-am scos shaedul şi l-am băgat în traistă. Apoi am lăsat
scrisoarea să cadă pe drum şi am călcat pe ea, luând-o în
picioare un pic înainte de-a o ridica şi a o curăţa.
Eram aproape de piaţă când am văzut ultimul lucru de care
aveam nevoie.
— Salutare, i-am zis unui bătrân îmbibat de whisky, care se

2033
sprijinea de-o clădire. Îţi dau juma de bănuţ dacă-mi
împrumuţi pălăria ta.
Bătrânul a dat jos de pe cap chestia jegoasă şi s-a uitat la ea.
Capul lui era foarte chel şi foarte deschis la culoare. S-a
chiorât un pic în lumina soarelui de după-amiază târzie.
— Pălăria mea? a întrebat el cu voce aspră. E a ta pentru un
bănuţ întreg, cu binecuvântarea mea cu tot.
A zâmbit plin de speranţă, întinzând mâna subţire
tremurândă.
I-am dat un bănuţ.
— Poţi ţine asta pentru o clipă?
I-am dat plicul, apoi mi-am folosit ambele mâini pentru a-mi
îndesa peste urechi pălăria veche, fără formă. Am folosit o
fereastră a unui magazin din apropiere pentru a mă asigura
că fiecare fir din părul meu roşu era ascuns dedesubt.
— Ţi se potriveşte, a zis bătrânul, tuşind greu.
Am recuperat scrisoarea şi am privit urmele murdare de
degete pe care le lăsase pe ea.
De-acolo a mai fost doar un pas până la Piaţa Ciobanului.
Am mers un pic cocoşat şi mi-am îngustat ochii când am
traversat prin mulţime. După câteva minute urechea mea a
prins sunetul distinctiv al unui accent vintiş de sud şi am
mers către o mână de oameni care încărcau o căruţă cu saci
groşi de pânză.
— Sal, am zis, folosind acelaşi accent. Mergeţi spre Imre?
Unul dintre bărbaţi a urcat sacul în căruţă şi a venit spre
mine, ştergându-şi mâinile de praf.
— Mergem într-acolo, a zis el. Ai nevoie de transport?
Am dat din cap şi am scos scrisoarea din traistă.
— Am o scrisoare de dus acolo. Aveam de gând s-o duc eu,
dar nava mea pleacă mâine. Am cumpărat-o de la un
marinar din Gannery pentru un sfert de ban, am zis. El a
cumpărat-o de la o nobilă cu un singur ban.
Am făcut cu ochiul.
— Am auzit că ea se grăbea destul de tare să ajungă la el.
— Ai plătit un sfert de ban? a zis omul, deja scuturând din
cap. Fraiere. Nimeni n-o să plătească atât de mult pentru o

2034
scrisoare.
— He, am zis, ridicând un deget. Încă n-ai văzut cui îi e
destinată.
Am ridicat-o ca să vadă.
S-a chiorât.
— Makar? a zis el încet, apoi faţa i s-a luminat cu
recunoaştere. Băiatul baronului Makar?
Am dat din cap mândru.
— Cel mai mare în persoană. Un băiat bogat ca el ar trebui
să plătească o sumă echitabilă pentru o scrisoare de la
doamna lui. Cam un nobil întreg, mă gândesc.
A privit scrisoarea.
— Posibil, a zis el precaut. Dar uite. Nu scrie nimic pe ea în
afară de Universitate. Am fost acolo. Nu e mică.
— Băiatul baronului Makar nu doarme într-o baracă de fier,
am zis supărat. Întreabă pe cineva care e locul cel mai
fandosit, şi acolo-l vei găsi.
Omul a dat din cap pentru sine, mâna târându-i-se
inconştient către pungă.
— Cred că aş putea s-o iau din mâinile tale, a zis el cu
zgârcenie. Dar numai cu un sfert de ban. Risc oricum.
— Haide, ai inimă! am protestat compătimitor. Am cărat-o o
mie de mile! Asta e mai mult decât nimic!
— Bine, a zis el trăgând monede din pungă. Atunci îţi dau
trei bani.
— O dau pentru o jumătate de rotund, am mormăit.
— O dai cu trei bani, a zis el întinzând o mână murdară.
I-am dat scrisoarea.
— Aminteşte-ţi să-i spui că e de la o nobilă doamnă, am zis
când mă întorceam să plec.
— Bogătaş de rahat. Fă-l de bani, asta zic.
Am părăsit piaţa, apoi mi-am îndreptat umerii şi am scos
pălăria. Am scos shaedul din traistă şi l-am înfăşurat uşor în
jurul umerilor. Am început să fluier şi am trecut pe lângă
bătrânul cerşetor chel, i-am înapoiat pălăria şi i-am dat şi cei
trei bani pe deasupra.
•••

2035
Când am auzit pentru prima dată poveştile pe care le
spuneau oamenii despre mine la Universitate, m-am aşteptat
să nu dureze mult. M-am gândit că se vor stinge, apoi vor
muri la fel de repede ca un foc care-şi consumă
combustibilul.
Dar n-a fost cazul. Poveştile despre Kvothe care salva fete şi
se culca cu Felurian se amestecau şi reamestecau cu resturi
de adevăr şi cu minciunile ridicole pe care le răspândisem ca
să-mi susţin reputaţia. Era combustibil din belşug, aşa că
poveştile s-au răsucit şi s-au răspândit ca un incendiu de
vegetaţie cu vântul suflându-i tare în spate.
Sincer, nu ştiam dacă ar trebui să fiu amuzat sau alarmat.
Când m-am dus la Imre, oamenii mă arătau cu degetul şi
şuşoteau între ei. Notorietatea mea s-a răspândit până când
mi-a fost imposibil să trec râul ca un om normal şi să trag cu
urechea la poveştile spuse de lume.
Bobcatranul, pe de altă parte, era la patruzeci de mile
depărtare.
După ce am lăsat Lotul Ciobanului în urmă, m-am întors în
camera pe care o închiriasem într-una dintre cele mai
frumoase părţi ale Bobcatranului. În această parte a
oraşului, vântul care venea dinspre ocean mătura putoarea şi
praful, lăsând aerul curat. Am comandat apă să mă spăl şi
într-un acces generos de cheltuieli, care m-ar fi lăsat buimac
cu câţiva ani în urmă, am plătit trei bănuţi pentru ca
portarul să-mi ducă hainele la cea mai apropiată spălătorie
cealdiză.
Apoi, curat şi mirosind din nou bine, m-am dus la bar. L-am
ales cu atenţie. Nu era fandosit, dar nici vai de lume. Berăria
avea tavanul jos şi era plăcută. Era la încrucişarea a două
dintre cele mai circulate drumuri ale Bobcatranului şi i-am
văzut pe comercianţii cealdizi frecându-şi coatele cu
marinarii ylliş şi cu căruţaşii vintiş. Era locul perfect pentru
poveşti.
N-a durat mult şi m-am furişat până la capătul barului,
ascultând cum ucisesem Bestia Neagră din Trebon. Am fost
uimit. În Trebon omorâsem, de fapt, un draccus dezlănţuit,

2036
dar când Nina venise să mă viziteze cu un an în urmă, nu-mi
ştia numele. Reputaţia mea în creştere străbătuse cumva
oraşul Trebon şi adunase povestea asta în urma sa.
Acolo, la bar, am învăţat multe lucruri. Aparent, deţinusem
un inel de chihlimbar care forţa demonii să mă asculte.
Puteam să beau toată noaptea fără să mi se facă rău.
Încuietorile se deschideau doar prin atingerea mâinii mele şi
aveam o mantie făcută în întregime din pânze de păianjen şi
umbre.
Asta a fost şi prima dată când am auzit pe cineva numindu-
mă Kvothe Arcanistul. Nu era un nume nou, se pare. Grupul
de oameni care asculta povestea a dat pur şi simplu din cap
când l-a auzit.
Am aflat despre Kvothe Arcanistul că ştia un cuvânt care
putea să oprească săgeţile în aer. Kvothe Arcanistul sângera
numai dacă lama cuţitului care-l tăia era făcută din fier brut
necălit.
Tânărul grefier mai avea puţin până să ajungă la sfârşitul
dramatic al poveştii şi chiar eram curios să văd cum aveam
de gând să opresc demonul cu inelul meu sfărâmat şi cu
mantia mea de umbre arsă aproape în întregime. Dar imediat
după ce am intrat cu forţa în biserica din Trebon, spulberând
uşa cu un cuvânt magic şi cu o singură lovitură cu mâna
goală, uşa hanului s-a deschis larg, surprinzând pe toată
lumea când s-a lovit tare de perete.
În uşă stătea un cuplu de tineri. Femeia era tânără şi
frumoasă, cu păr negru şi cu ochi negri. Băiatul era luxos
îmbrăcat şi palid de frică.
— Nu ştiu ce s-a întâmplat! a strigat el, privind în jur
frenetic. Mergeam şi dintr-odată ea n-a mai putut să respire!
Am ajuns lângă ea înainte ca altcineva din cameră să fi avut
timp să se ridice. Era pe jumătate prăbuşită pe o bancă
liberă, cu escorta aplecată asupra ei. Se apăsa cu o mână pe
piept, în timp ce cu cealaltă îl împingea pe el uşor deoparte.
Bărbatul o ignora şi se băga mai aproape de ea, vorbind cu o
voce joasă, gravă. Femeia s-a tot îndepărtat de el, până când
a ajuns la marginea băncii.

2037
L-am împins grosolan deoparte.
— Cred că vrea să te dai de lângă ea.
— Cine eşti tu? a întrebat cu voce stridentă. Eşti doctor?
Cine e omul ăsta? Să aducă cineva un doctor mai repede!
A încercat să mă îndepărteze cu cotul.
— Tu! am arătat către un marinar aşezat la o masă. Ia-l pe
omul ăsta şi pune-l acolo.
Vocea mi-era plesnitoare ca un bici şi marinarul a sărit în
picioare, l-a apucat pe tânărul domn de ceafă şi l-a dat
frumuşel deoparte.
M-am întors din nou la femeie şi am văzut cum gura ei
perfectă se deschide. S-a încordat şi abia dacă a tras o gură
de aer. Ochii îi erau sălbatici şi umezi de frică. M-am
apropiat de ea şi i-am vorbit pe cel mai blând ton.
— Te vei face bine. Totul e bine, am liniştit-o. Trebuie să te
uiţi în ochii mei.
Ochii ei s-au fixat într-ai mei, apoi s-au lărgit a recunoaştere,
a uimire.
— Trebuie să respiri.
I-am pus o mână pe pieptul încordat. Pielea îi era roşie şi
fierbinte. Inima îi tremura ca o pasăre speriată. I-am pus
cealaltă mână pe faţă. M-am uitat adânc în ochii ei. Erau ca
nişte bălţi întunecate.
M-am aplecat suficient de aproape să o sărut. Mirosea a flori
de selas, a iarbă verde, a praf de pe drum. I-am simţit
încordarea din respiraţie. Am ascultat. Am închis ochii. Am
auzit-o şoptind un nume.
Am vorbit moale, dar destul de aproape pentru a-i atinge
buzele cu ale mele. Am vorbit încet, dar destul de aproape,
astfel încât sunetul a trecut adiind prin părul ei. Am vorbit
tare şi ferm şi întunecat şi dulce.
S-a grăbit să tragă aer. Am deschis ochii. Încăperea era atât
de tăcută, încât i-am putut auzi respiraţia de catifea ieşind
iute pentru a doua oară. M-am relaxat.
Ea a pus mâna peste a mea, peste inima ei.
— Trebuie să respiri de dragul meu, a repetat. Sunt şase
cuvinte.

2038
— Aşa e, am spus.
— Eroul meu, a zis Denna, a inspirat adânc şi mi-a zâmbit.
•••
— A fost ciudat de puternic, l-am auzit spunând pe marinar
în cealaltă parte a camerei. Era ceva în glasul lui. Jur pe
toată sarea din mine, m-am simţit ca o păpuşă cu sforile
trase.
Am ascultat cu o jumătate de ureche. M-am gândit că
matelotul pur şi simplu ştia să sară când o voce cu un ton
corespunzător de autoritar i-o cerea.
Dar n-avea sens să-i spun asta. Acţiunea mea cu Denna,
combinată cu părul meu strălucitor şi cu mantia întunecată,
m-a identificat drept Kvothe. Aşa că ar fi fost magie,
indiferent de ceea ce aveam de spus despre asta. Nu m-a
deranjat.
Ce făcusem în seara aia era demn de vreo două poveşti.
Pentru că mă recunoscuseră, oamenii erau cu ochii pe noi,
dar nu veneau foarte aproape. Prietenul Dennei plecase
înainte de-a ne gândi să-l căutăm, astfel încât ne-am bucurat
de o anumită intimitate în colţişorul nostru din berărie.
— Ar fi trebuit să ştiu c-o să dau peste tine aici, a zis ea. Eşti
mereu unde mă aştept cel mai puţin să te găsesc. Ai migrat
departe de Universitate în sfârşit?
Am scuturat din cap.
— Mă joc de-a chiulul pentru câteva zile.
— Te întorci curând?
— Mâine, de fapt. Am o şaretă.
A zâmbit.
— Ai nevoie de companie?
I-am aruncat o privire sinceră.
— Ar trebui să ştii răspunsul la asta.
Denna a roşit un pic şi s-a uitat într-o parte.
— Cred că da.
Când a privit în jos, părul i-a căzut de pe umeri în jurul feţei.
Mirosea a cald şi bogat, a soare şi cidru.
— Părul tău e minunat, am zis.
Surprinzător, a roşit şi mai tare şi a clătinat din cap, fără să

2039
ridice privirea la mine.
— La asta am ajuns după tot acest timp? a zis ea,
aruncându-mi o privire. La flatări?
A fost rândul meu să fiu jenat şi m-am bâlbâit.
— Eu… N-am… Adică, am…
Am luat o gură de aer înainte de-a mă întinde să ating uşor o
codiţă îngustă, complicată, pe jumătate ascunsă în părul ei.
— Codiţa ta, am clarificat. E aproape să spună minunat.
Gura ei a făcut un „o” perfect de surpriză şi şi-a dus ruşinată
o mână către păr.
— Poţi să descifrezi asta? a zis ea cu voce neîncrezătoare, cu
o expresie uşor îngrozită. Milostive Tehlu, e ceva ce nu ştii?
— Am învăţat ylliş, am zis. Sau măcar am încercat. Are şase
fire în loc de patru, dar e aproape la fel ca un nod de poveste,
nu-i aşa?
— Aproape? a spus ea. E al naibii de mai mult decât aproape.
Degetele ei au smuls bucata de sfoară albastră, de la capătul
panglicii.
— Până şi populaţia ylliş abia mai ştie ylliş zilele astea, a zis
în şoaptă, în mod clar iritată.
— Nu prea mă pricep, am zis. Ştiu doar câteva cuvinte.
— Nici chiar cei care o vorbesc nu-şi bat capul cu nodurile.
S-a uitat pieziş la mine.
— Şi ar trebui să le citeşti cu degetele, nu cu ochii.
— A trebuit să le învăţ uitându-mă la imagini în cărţi, am
spus.
Denna a dezlegat în cele din urmă sfoara albastră şi a
început să deznoade coada, degetele ei rapide îndreptând
părul.
— Nu trebuia să faci asta, am zis. Îmi plăcea mai mult cum
era.
— Asta e, nu-i aşa?
S-a uitat la mine, înclinând bărbia cu mândrie în timp ce-şi
scutura părul.
— Uite. Ce crezi acum?
— Cred că mi-e teamă să-ţi mai fac complimente, i-am spus,
nefiind sigur cu ce-am greşit.

2040
Starea de spirit i s-a înmuiat un pic, iritarea ei pălind.
— E jenant. Nu mă aşteptam să fie cineva capabil s-o
citească. Cum te-ai simţi dacă cineva te-ar vedea purtând un
semn pe care scrie „Sunt elegant şi frumos”?
A fost o pauză. Înainte ca situaţia să devină inconfortabilă,
am zis:
— Te reţin de la ceva presant?
— Doar de la domnul Strahota.
A făcut un gest neglijent către escorta plecată.
— Era insistent, nu?
I-am zâmbit pe jumătate, ridicând o sprânceană.
— Tot bărbaţii sunt insistenţi într-un fel sau altul, a zis cu
severitate batjocoritoare.
— Încă o mai fac ca la carte, atunci?
Expresia Dennei a devenit tristă şi ea a oftat.
— Speram că vor ignora cartea pe măsură ce înaintează în
vârstă, în schimb, observ că abia au dat pagina.
A ridicat mâna, afişând două inele.
— Acum, în loc de trandafiri oferă aur, iar când îl oferă devin
brusc chei.
— Măcar eşti plictisită de bogătaşi, am zis cu tristeţe.
— Cine vrea un bogătaş? a punctat ea. Puţin contează dacă
averea lui trece sau nu de un prag.
Am pus blând o mână pe braţul ei.
— Trebuie să-i ierţi pe bărbaţii ăştia cu gândire de mercenar.
Aceşti săraci oameni bogaţi care, văzând că nu poţi fi prinsă,
încearcă să cumpere un lucru care ştiu că nu poate fi
cumpărat.
Denna a aplaudat triumfător.
— O pledoarie a graţiei pentru inamici!
— Am vrut doar să subliniez faptul că nu te-ai da pentru
nişte cadouri, am spus. Aşa cum bine ştiu eu.
Ochii i s-au înrăit şi a clătinat din cap.
— Există o mare diferenţă între un dar oferit de plăcere şi
unul care e menit să te lege de un bărbat.
— Adevărat, am recunoscut. Aurul poate la fel de uşor ca şi
fierul să facă un lanţ. Totuşi, nu prea poţi învinui un bărbat

2041
care speră să te decoreze.
— Nu prea, a zis ea cu un zâmbet care era atât crispat, cât şi
obosit. Multe dintre sugestiile lor sunt mai degrabă
indecente.
S-a uitat la mine.
— Dar tu? M-ai vrea decorată sau nedecorată?
— M-am gândit la asta, am zis cu un zâmbet secret, ştiind că
am inelul ei ascuns în siguranţă în camera de la Cinzeacă.
Am privit-o teatral.
— Ambele au meritul lor, dar aurul nu e pentru tine. Eşti
prea luminoasă pentru lustruire.
Denna mi-a cuprins braţul şi l-a strâns cu putere, oferindu-
mi un zâmbet drăgăstos.
— O, Kvothe, mi-a fost dor de tine. Jumătate din motivul
pentru care am revenit în acest colţ de lume a fost speranţa
de-a te găsi.
S-a ridicat şi şi-a întins braţul către mine.
— Hai, du-mă departe de toate astea.

2042
 CAPITOLUL 148
Poveştile pietrelor

Pe drumul lung spre Imre, am vorbit cu Denna despre o sută

de mărunţişuri. Mi-a povestit despre oraşele pe care le-a
văzut: Tinuë, Vartheret, Andenivan. I-am povestit despre
Ademre şi i-am arătat câteva frânturi din gestică.
M-a tachinat cu faima mea în creştere şi eu i-am spus
adevărul din spatele poveştii. I-am spus cum lucrurile s-au
dus de râpă cu maerul şi cum s-a supărat pe mine.
Dar au fost multe despre care n-am discutat. Niciunul dintre
noi n-a menţionat modul în care ne despărţiserăm în
Severen. Nu ştiam dacă plecase din cauza mâniei, după
cearta noastră, sau dacă crezuse că o abandonasem. Orice
întrebare părea periculoasă. O astfel de discuţie ar fi fost
inconfortabilă în cel mai bun caz. În cel mai rău ar fi putut
reaprinde cearta anterioară, şi asta încercam cu disperare să
evit.
Denna căra harpa cu ea, precum şi un geamantan mare de
călătorie. M-am gândit că melodia ei era terminată şi ea
trebuia să susţină spectacole. M-a deranjat că o cânta în
Imre, unde nenumăraţi psaltişti şi menestreli aveau s-o audă
şi s-o ducă cu ei în lumea largă.
În ciuda acestui fapt, n-am spus nimic. Ştiam că va fi o
conversaţie grea şi trebuia să-mi aleg momentul cu atenţie.
N-am adus vorba nici despre patronul ei, deşi mă rodea ce-mi
spusese Cthaehul. M-am gândit la nesfârşit. Am visat asta.
Felurian a fost un alt subiect pe care nu l-am discutat. Cu
toate glumele făcute de Denna despre salvarea bandiţilor şi
uciderea fecioarelor, niciodată n-a menţionat-o pe Felurian.
Probabil că auzise melodia pe care o scrisesem, pentru că era
mult mai cunoscută decât celelalte poveşti pe care părea să
le ştie atât de bine. Dar n-a menţionat-o şi n-am fost atât de
prost cât s-o fac eu.
Deci, cât am mers, au rămas multe chestii nespuse.

2043
Tensiunea din aerul dintre noi a crescut cât timp drumul a
săltat sub roţile căruţei. Au fost lacune şi pauze în
conversaţia noastră, momente de tăcere care s-au întins prea
mult timp, momente de tăcere scurte, dar profund terifiante.
Eram prinşi în mijlocul uneia dintre aceste tăceri când am
ajuns în sfârşit în Imre. Am lăsat-o la Capul Mistreţului,
unde dorea să închirieze camere. Am ajutat-o să ducă
geamantanul la etaj, dar tăcerea a fost chiar mai profundă
acolo. Aşa că am ocolit-o în grabă, i-am spus rămas-bun şi
am fugit fără să-i sărut mâna măcar.
•••
În acea noapte m-am gândit la zece mii de chestii pe care i le-
aş fi putut spune. Am stat treaz, cu ochii pe tavan, nefiind în
stare să adorm până aproape de miezul nopţii.
M-am trezit devreme, simţindu-mă încordat şi neliniştit. Am
luat micul dejun cu Simmon şi Fela, apoi am mers la cursul
de Simpatetică Avansată, unde Fenton m-a bătut uşor în trei
dueluri la rând, ceea ce l-a pus pe primul loc pentru prima
dată de când revenisem la Universitate.
Fără alte cursuri, am făcut baie şi am petrecut minute în şir
uitându-mă printre hainele mele înainte de a decide să iau o
cămaşă simplă şi vesta verde despre care Fela spusese că-mi
scoate ochii în evidenţă. Am transformat shaedul într-o
pelerină scurtă, apoi am decis să nu-l port. N-am vrut ca
Denna să se gândească la Felurian când mă duceam după
ea.
În cele din urmă, am băgat inelul Dennei în buzunarul vestei
şi am traversat râul spre Imre.
Când am ajuns la Capul Mistreţului, n-am avut şansa să
ating mânerul uşii înainte ca Denna să o deschidă şi să iasă
în stradă, înmânându-mi un coş pentru mâncare.
Am fost mai mult decât uşor surprins.
— De unde ai ştiut…?
Purta o rochie de un albastru-deschis care o prindea şi a
zâmbit fermecător când m-a luat de braţ.
— Intuiţie feminină.
— A, am zis, încercând să par înţelept.

2044
Apropierea de ea era aproape dureroasă. Căldura mâinii ei pe
braţul meu, mirosul ei ca de frunze verzi şi aer înainte de o
furtună de vară.
— Ştii şi încotro ne îndreptăm?
— Ştiu doar că mă vei duce tu acolo.
Când a vorbit s-a întors cu faţa la mine şi i-am simţit
respiraţia pe gât.
— Mă las cu plăcere pe mâna ta.
M-am întors cu faţa la ea, gândindu-mă să spun una dintre
chestiile inteligente la care mă gândisem cu o seară în urmă.
Dar când i-am întâlnit privirea, toate cuvintele m-au părăsit.
Am rămas pierdut în mirare, nici nu ştiu pentru cât timp.
Pentru un moment lung am fost în întregime al ei…
Denna a râs, zgâlţâindu-mă dintr-o reverie care se poate să
se fi întins vreme de o clipă sau un minut. Am ieşit din oraş,
vorbind la fel de uşor ca şi cum n-ar fi existat niciodată ceva
între noi în afară de lumina soarelui şi de aerul de primăvară.
Am dus-o într-un loc pe care îl găsisem mai devreme în acea
primăvară, o mică vale în spatele copacilor. Un pârâu şerpuia
pe lângă o piatră arsă care zăcea pe pământ şi soarele
strălucea peste un câmp de margarete strălucitoare care îşi
întindeau feţele către cer.
Denna a rămas fără răsuflare când am trecut peste creastă şi
a văzut covorul de margarete din faţa ei.
— Am aşteptat mult timp să le arăt acestor flori cât de
drăguţă eşti, am spus.
Cu asta am câştigat o îmbrăţişare şi un sărut entuziast care
mi-a ars obrazul. Ambele s-au înfăptuit înainte să-mi dau
seama ce se-ntâmplă. Amuzat şi rânjind, am condus-o
printre margarete către piatra arsă de lângă pârâu.
Mi-am scos pantofii şi şosetele. Denna şi-a azvârlit pantofii
din picioare şi şi-a legat fustele, apoi a alergat către mijlocul
pârâului până când apa i-a trecut de genunchi.
— Ştii secretul pietrelor? a întrebat în timp ce intra în apă.
Tivul rochiei i s-a scufundat în apă, dar n-a părut să-i pese.
— Ce secret e ăsta?
A scos o piatră netedă, întunecată din albie şi mi-a întins-o.

2045
— Vino să vezi.
Am terminat să-mi suflec pantalonii şi am intrat în apă. A
ridicat piatra din care curgeau picături.
— Dacă o ţii în mână şi o asculţi…
A făcut asta, închizând ochii. A stat nemişcată pentru un
lung moment, faţa ridicându-i-se în sus, precum cea a unei
flori.
Am fost tentat s-o sărut, dar am rezistat.
În cele din urmă şi-a deschis ochii negri. Mi-au zâmbit.
— Dacă asculţi suficient de aproape, îţi va spune o poveste.
— Ce poveste ţi-a spus ţie? am întrebat.
— A fost odată un băiat care a venit la apă, a zis Denna. Asta
e povestea unei fete care a venit la apă cu băiatul. Au vorbit
şi băiatul a aruncat pietrele ca şi cum ar fi vrut să le
îndepărteze de el. Fata n-avea pietre, aşa că băiatul i-a dat
câteva. Apoi, s-a dat băiatului, iar el a aruncat-o ca pe-o
piatră, negândindu-se că ar putea s-o doară căzătura.
Am tăcut pentru un moment, nefiind sigur dacă terminase.
— E o piatră tristă, atunci?
A sărutat piatra şi i-a dat drumul, privind-o cum se aşază în
nisip.
— Nu, nu tristă. Dar a fost aruncată o dată. Ştie ce înseamnă
mişcarea. Are probleme să stea ca majoritatea pietrelor.
Acceptă oferta pe care o face apa şi se mişcă uneori.
S-a uitat la mine şi a zâmbit sincer.
— Când se mişcă, se gândeşte la băiat.
Nu ştiam ce să cred despre poveste, aşa că am încercat să
schimb subiectul.
— Cum ai învăţat să asculţi pietre?
— Ai fi uimit ce auzi doar dacă-ţi faci timp să asculţi.
A făcut semn spre albia presărată cu pietre.
— Încearcă. Nu se ştie niciodată ce-ai putea să auzi.
Nefiind sigur ce joc era ăsta, m-am uitat în jur după o piatră,
apoi mi-am suflecat mâneca de la cămaşă şi am băgat mâna
în apă.
— Ascultă, mi-a cerut serioasă.
Datorită studiilor mele cu Elodin, aveam o toleranţă ridicată

2046
la ridicol. Am ţinut piatra la ureche şi am închis ochii. M-am
întrebat dacă ar trebui să mă fac că aud o poveste.
Apoi m-am trezit în apă, ud până la piele şi scuipând. M-am
luptat şi m-am zbătut să mă ridic în sus, în timp ce Denna
râdea atât de se îndoia de mijloc, abia putând să se ţină pe
picioare.
M-am dus spre ea, dar a sărit într-o parte cu un mic strigăt
care a făcut-o să râdă chiar mai tare. Aşa că m-am oprit s-o
mai alerg şi mi-am şters teatral apa de pe faţă şi de pe braţe.
— Atât de uşor te dai bătut? m-a tachinat. Atât de repede te
înmoi?
Mi-am băgat mâna în apă.
— Speram să-mi găsesc din nou piatra, am zis, pretinzând că
o caut.
Denna a râs, clătinând din cap.
— Nu mă fraiereşti atât de uşor.
— Vorbesc serios, am zis. Voiam să-i aud finalul poveştii.
— Ce poveste a fost asta? a întrebat tachinator, fără să se
apropie.
— A fost povestea unei fete care s-a jucat cu un arcanist
puternic, am zis. L-a batjocorit şi l-a sfidat. A râs de el pe
deplin sfidătoare. A prins-o într-o bună zi într-un pârâu şi
rimele pe care le-a făcut i-au potolit ei temerile. Şi apoi fata a
uitat să-şi păzească spatele şi a făcut-o să-şi verse lacrimile.
I-am zâmbit şi am scos mâna din apă.
S-a întors la timp ca s-o lovească valul. Nu era mai înalt de
talia ei, dar a fost suficient s-o dezechilibreze. A fost prinsă
într-un vârtej din rochie şi păr şi bule.
Curentul a adus-o la mine şi eu am ajutat-o să se ridice,
râzând.
A revenit la suprafaţă de ziceai că era înecată de trei zile.
— Nu-i corect! a scuipat indignată. Nu-i corect!
— Nu sunt de acord, am zis. Eşti cea mai frumoasă fată a
apei pe care sper s-o văd azi.
M-a stropit.
— Flatează-te cât doreşti, adevărul e pentru ca Dumnezeu
să-l vadă.

2047
— Ai trişat. Eu am folosit trucuri cinstite.
Atunci a încercat să mă scufunde, dar eram pregătit. Ne-am
luptat un timp, până când am rămas în mod plăcut fără
suflare. Numai atunci mi-am dat seama cât de aproape era.
Ce drăguţă. Cât de puţin păreau să ne despartă hainele
noastre ude.
Denna a părut să conştientizeze asta în acelaşi timp şi ne-am
îndepărtat un pic unul de celălalt, ca şi cum dintr-odată am
fi devenit timizi. S-a stârnit vântul, amintindu-ne cât eram de
uzi. Denna a păşit uşor către mal şi s-a dezbrăcat de rochie
fără niciun moment de ezitare, aruncând-o peste piatra arsă
să se usuce. Purta pe dedesubt ceva alb care s-a prins de ea
când s-a întors în apă. Mi-a dat un brânci jucăuş când a
trecut pe lângă mine, apoi s-a târât spre vârful unui bolovan
negru, neted, care stătea pe jumătate scufundat aproape de
mijlocul pârâului.
Era o piatră perfectă, din bazalt neted, neagră ca ochii ei. Era
un contrast puternic între albul pielii ei şi prea revelatoarea
piatră, aproape prea strălucitor ca să te poţi uita la el. S-a
întins pe spate şi şi-a desfăcut părul să se usuce. Umezeala a
făcut pe piatră un model care desemna numele vântului. Şi-a
închis ochii şi s-a întins cu faţa spre soare.
Felurian însăşi nu putea fi mai minunată, mai relaxată.
M-am dus şi eu spre mal şi m-am dezbrăcat de cămaşa şi
vesta îmbibate cu apă. A trebuit să mă mulţumesc cu
pantalonii uzi, pentru că n-aveam ce altceva să port.
— Ce-ţi spune piatra? am întrebat ca să umplu tăcerea, în
timp ce-mi întindeam cămaşa lângă rochia ei pe piatra arsă.
A mângâiat cu o mână suprafaţa netedă a pietrei şi a vorbit
fără să deschidă ochii.
— Asta îmi spune cum e să trăieşti în apă, fără să fie nevoie
să fii peşte.
S-a întins ca o pisică.
— Adu coşul aici, te rog.
Am adus coşul şi am mers cu greu prin apă spre ea, mergând
încet ca să nu stropesc. Stătea perfect nemişcată, ca şi cum
ar fi dormit. Dar în timp ce o priveam, gura i s-a curbat într-

2048
un zâmbet.
— Eşti tăcut, a zis ea. Dar te pot mirosi stând acolo.
— Nimic rău, sper.
A clătinat uşor din cap, ţinând ochii închişi în continuare.
— Miroşi ca florile uscate. La fel ca un condiment ciudat
mocnit, aproape de a lua foc. Şi ca apa râului, dacă pot face
o presupunere.
S-a întins din nou şi a zâmbit relaxat, arătându-şi albul
perfect al dinţilor, roşeaţa perfectă a buzelor. Şi-a schimbat
uşor poziţia pe stâncă. Aproape ca şi cum mi-ar fi făcut loc.
Aproape. M-am gândit să mă alătur ei. Piatra era suficient de
mare pentru amândoi, dacă erau dispuşi să stea lipiţi.
— Da, a zis Denna.
— Da, pentru ce? am întrebat.
— Întrebarea ta, a zis ea, înclinând faţa spre mine, cu ochii
încă închişi. Eşti pe cale să-mi pui o întrebare.
Şi-a ajustat uşor poziţia pe piatră.
— Răspunsul e da.
Cum puteam să iau asta? Ce trebuia să cer? Un sărut? Mai
mult? Cât de mult era prea mult de cerut? Era un test?
Ştiam că dacă îi ceream prea mult o puteam îndepărta.
— Mă întrebam dacă te-ai putea da un pic mai încolo, am zis
cu blândeţe.
— Da.
S-a mutat din nou, făcând mai mult loc lângă ea. Apoi a
deschis ochii şi aceştia s-au lărgit la vederea mea stând la
bustul gol deasupra ei.
S-a uitat în jos şi s-a relaxat când a văzut că am pantalonii
pe mine.
Am râs, dar ochii ei larg deschişi de la şoc m-au pus din nou
în gardă. Am pus coşul în locul în care mă gândisem să mă
aşez eu.
— Ce-ai crezut, doamna mea?
S-a colorat un pic, jenată.
— Nu credeam că eşti genul care-i aduce prânzul unei fete în
timp ce aleargă despuiat.
A ridicat din umeri puţin, s-a uitat la coş, la mine.

2049
— Dar îmi place de tine aşa. Propriul meu sclav cu pieptul
dezgolit.
Şi-a închis ochii din nou.
— Serveşte-mă cu căpşuni.
Am fost fericit să mă supun şi astfel a trecut după-amiaza.
•••
Prânzul trecuse de mult şi soarele ne-a uscat. Pentru prima
dată de la cearta noastră din Severen, am simţit că lucrurile
erau la locul lor. Tăcerea nu se mai aşeza în jurul nostru ca
nişte gropi în drum. Ştiam că era doar o chestiune de
răbdare până când trecea tensiunea.
Cum după-amiaza se stingea, am ştiut că era momentul
potrivit să aduc în discuţie subiectul care îmi furnica limba
de atâta timp. Am văzut verdele vânătăilor vechi pe braţele ei,
urmele unei cicatrice pe spate. Avea o cicatrice pe picior,
deasupra genunchiului, suficient de recentă ca roşeaţa să se
vadă prin albul combinezonului ei.
Tot ce trebuia să fac era să întreb despre ele. Dacă formulam
cu atenţie, poate recunoştea că erau de la patronul ei. De-
acolo era simplu s-o scot. S-o conving că merită ceva mai
bun. Că nimic din ce-i oferea nu merita acest abuz.
Şi pentru prima dată în viaţa mea, eram în măsură să-i ofer o
cale de ieşire. Cu scrisoarea de credit de la Alveron şi cu
munca mea în Partizanat, banii n-ar fi fost o problemă
pentru mine. Pentru prima dată în viaţa mea, eram bogat. Îi
puteam oferi o cale de scăpare…
— Ce-ai păţit pe spate? a întrebat Denna încet,
întrerupându-mi firul gândurilor.
Era încă întinsă pe piatra ei, eu eram rezemat de ea cu
picioarele în apă.
— Ce? am întrebat, întorcându-mă reflex o jumătate
caraghioasă de cerc.
— Eşti plin de cicatrice pe spate, a spus ea cu blândeţe.
I-am simţit mâna rece atingându-mi spatele încălzit de soare,
trăgând o dungă.
— Mi-am dat seama cu greu că sunt cicatrice. Sunt drăguţe.
A trasat o altă linie pe spatele meu.

2050
— Zici că un copil gigant te-a confundat cu o bucată de
hârtie şi a încercat să scrie pe tine cu un toc de argint.
Şi-a tras mâna şi eu m-am întors cu faţa la ea.
— Cum ai reuşit? a întrebat ea.
— Am cauzat câteva probleme la Universitate, am zis
oarecum sfios.
— Te-au biciuit? a zis ea neîncrezătoare.
— De două ori, am zis.
— Şi tu stai acolo? a întrebat ca şi cum nu-i venea să creadă.
După ce ţi-au făcut asta?
Am ridicat din umeri.
— Există lucruri mai rele decât biciuirea, am zis. Nicăieri
altundeva nu pot învăţa ce învăţ aici. Când vreau ceva, e
nevoie de mai mult decât de un pic de sânge ca să…
Atunci am realizat ce spuneam. Magiştrii mă biciuiseră pe
mine. Patronul o bătuse pe ea. Amândoi am rămas. Cum
puteam s-o conving că situaţia mea era diferită? Cum
puteam s-o conving să plece?
Denna s-a uitat la mine curioasă, cu capul înclinat într-o
parte.
— Ce se întâmplă când vrei ceva?
Am ridicat din umeri.
— Vreau doar să spun că nu sunt uşor de alungat.
— Am auzit asta despre tine, a zis Denna, aruncându-mi o
privire cunoscătoare. O mulţime de fete din Imre spun că nu
eşti deloc cast.
S-a ridicat şi a început să alunece spre marginea pietrei.
Combinezonul ei alb s-a răsucit şi i-a alunecat încet pe
picioare în timp ce se mişca.
Eram pe punctul de a-i comenta cicatricele, sperând că încă
îl puteam aduce în discuţie pe patronul ei, când am observat
că Denna se oprise şi mă privea cum mă holbam la picioarele
ei goale.
— Ce spun ele mai exact? am întrebat, mai mult ca să zic
ceva decât din curiozitate.
A ridicat din umeri.
— Unii cred că încerci să decimezi populaţia de sex feminin

2051
din Imre.
S-a dus mai aproape de marginea pietrei. Combinezonul i se
mişca, distrăgându-mi atenţia.
— A decima înseamnă una din zece, am zis, încercând s-o
dau în glumă. E destul de ambiţios chiar şi pentru mine.
— Cât de împăciuitor, a zis ea. Le aduci la toate…
A icnit puţin când a alunecat pe marginea pietrei. S-a prins
chiar când m-am întins s-o ajut.
— Ce să le aduc? am întrebat.
— Trandafiri, neghiobule, a zis ea brusc. Sau ai dat deja
pagina asta?
— Vrei să te duc în braţe? am întrebat.
— Da, a zis ea.
Dar înainte de-a ajunge lângă ea, a alunecat cu totul în apă,
combinezonul ridicându-i-se la o înălţime scandaloasă
înainte de a aluneca liber în pârâu. Apa i-a ajuns la
genunchi, doar umezindu-i tivul.
Ne-am întors la piatra arsă şi ne-am îmbrăcat în tăcere cu
hainele noastre de-acum uscate. Pielea Dennei se încreţise de
la umezeala tivului combinezonului.
— Ştii, te puteam căra eu, am zis moale.
Denna şi-a pus mâna pe frunte.
— Alte cinci cuvinte, leşin.
Şi-a făcut vânt cu mâna cealaltă.
— Ce-ar trebui să facă o femeie?
— Să mă iubească.
Am intenţionat să spun asta pe tonul meu cel mai obraznic.
Să tachinez. Să glumesc. Dar am făcut greşeala de-a o privi
în ochi când am zis-o. Mi-au distras atenţia, iar când
cuvintele mi-au părăsit gura, au ajuns să sune altfel decât
îmi propusesem.
Pentru o fracţiune de secundă m-a privit în ochi cu o intenţie
de delicateţe. Apoi, un zâmbet trist i s-a ivit în colţul gurii.
— O, nu, a zis ea. Nu merge capcana asta pentru mine. Nu
voi fi una dintre cele multe.
Mi-am încleştat dinţii, blocat undeva între confuzie, jenă şi
frică. Aş fi putut să fiu prea îndrăzneţ şi să stric lucrurile,

2052
aşa cum mă temusem mereu. Când reuşise conversaţia să-mi
scape de sub control?
— Îmi pare rău, poţi să repeţi? am zis stupid.
— Ar trebui să-ţi pară.
Denna şi-a îndreptat hainele, mergând cu o rigiditate
neobişnuită, ducându-şi mâna prin păr, răsucindu-l într-o
coadă groasă. Degetele ei au împletit firele şi pentru o
secundă am putut să citesc, clar ca lumina zilei: Nu vorbi cu
mine.
Poate că sunt greu de cap, dar chiar şi eu pot să citesc un
semn atât de evident. Am închis gura, înghiţind următoarele
cuvinte pe care voiam să le spun.
Când Denna m-a văzut că-i privesc părul, şi-a tras mâinile
ruşinată, fără să lege coada. Părul i s-a desfăcut rapid şi i-a
căzut liber în jurul umerilor. Şi-a adus mâinile în faţă şi a-
nceput să răsucească nervoasă unul dintre inele.
— Stai o clipă, am spus. Aproape uitasem.
Am băgat mâna în buzunarul interior al vestei.
— Am un cadou pentru tine.
Gura ei a devenit o linie subţire când s-a uitat la mâna mea
întinsă.
— Şi tu? a întrebat. Sincer, credeam că eşti diferit.
— Sper că sunt, am zis şi am deschis mâna.
Îl lustruisem, iar soarele a prins marginile pietrei de un
albastru pal.
— O!
Denna şi-a dus mâinile la gură, cu ochii mari.
— Pe bune?
Şi-a întins ambele mâini să-l ia.
— Pe bune, am spus.
L-a răsucit în mână, apoi a scos unul dintre celelalte inele şi
l-a pus pe acesta pe deget.
— Pe bune, a zis ea cu uimire, câteva lacrimi ieşind la iveală.
Cum ai reuşit să…?
— L-am luat de la Ambrose, am spus.
— O, a zis ea.
Şi-a mutat greutatea de pe un picior pe altul şi am simţit

2053
tăcerea conturându-se din nou între noi.
— N-a fost mare bătaie de cap, am spus. Doar că-mi pare rău
că a durat atâta.
— Nu-ţi pot mulţumi îndeajuns pentru asta.
Denna s-a întins şi mi-a luat mâna între ale ei.
Ai putea crede c-a ajutat. Că un cadou şi mâinile împreunate
au îndreptat lucrurile dintre noi. Dar tăcerea revenise, mai
puternică decât înainte. Suficient de groasă cât s-o pui pe
pâine şi s-o mănânci.
Sunt unele momente de tăcere pe care nici cuvintele nu le
pot alunga. Şi deşi Denna îmi atingea mâna, n-o ţinea. E o
ditamai diferenţa.
Denna s-a uitat la cer.
— Se schimbă vremea, a zis ea. Ar trebui să ne întoarcem
înainte să înceapă să plouă.
Am dat din cap şi-am plecat. Norii îşi aruncau umbrele peste
câmpul din spatele nostru în timp ce ne îndepărtam.

2054
 CAPITOLUL 149
Încurcat

Hanul lui Cinzeacă era gol, cu excepţia lui Sim şi a Felei, care
erau aşezaţi la una dintre mesele din spate. Am mers spre ei
şi m-am aşezat cu spatele la perete.
— Deci? a întrebat Sim imediat cum m-am aşezat pe scaun.
Cum a mers ieri?
Am ignorat întrebarea, nedorind să vorbesc despre ea.
— Ce-a fost ieri? a întrebat Fela curioasă.
— Şi-a petrecut ziua cu Denna, a adăugat Sim. Toată ziua.
Am ridicat din umeri.
Sim şi-a pierdut o parte din atitudinea optimistă.
— Nu prea bine? a zis cu atenţie.
— Nu chiar, am spus.
M-am uitat în spatele barului, să-i prind privirea lui Laurel,
şi i-am făcut semn să-mi aducă o porţie din ce avea în oală.
— Vrei să ştii ce-ar zice o femeie? a întrebat Fela cu blândeţe.
— Mă mulţumesc cu părerea ta.
Simmon a izbucnit în râs, iar Fela s-a strâmbat.
— Te voi ajuta, în ciuda a ceea ce ai spus, a zis ea. Spune-i
lui tanti Fela totul.
Aşa că i-am vărsat tot. M-am străduit să schiţez o imagine a
situaţiei, dar esenţialul părea să sfideze orice explicaţie. Suna
prostesc atunci când încercam s-o pun în cuvinte.
— Asta-i tot, am zis după câteva minute de dibuit în jurul
subiectului. Sau cel puţin asta-i tot ce am de spus. Mă
zăpăceşte mai mult decât orice altceva pe lume. Am râcâit cu
degetul o aşchie în masă. Nu-mi place când nu-nţeleg ceva.
Laurel mi-a adus o pâine caldă şi un castron cu supă de
cartofi.
— Altceva? a întrebat ea.
— Atât, mulţumesc.
I-am zâmbit, apoi am urmărit-o cu privirea în timp ce se
întorcea la bar.

2055
— Bine, atunci, a declarat Fela serioasă. Să începem cu
punctele tale bune. Eşti fermecător, frumos şi perfect
curtenitor cu femeile.
Sim a râs.
— N-ai văzut cum se uita la Laurel adineauri? E cel mai mare
desfrânat din lume. Se uită la mai multe femei decât aş putea
eu dacă aş avea două capete cu gâtul ca al unei bufniţe.
— Aşa e, am recunoscut.
— Sunt mai multe feluri de a privi, i-a spus Fela lui Simmon.
Când unii bărbaţi se uită la o femeie, e ceva scârbos. Te face
să vrei să te speli. Cu alţi bărbaţi e frumos. Te ajută să
înţelegi că eşti frumoasă.
Şi-a trecut mâna inconştient prin păr.
— Tu n-ai nevoie să ţi se reamintească, a zis Simmon.
— Toată lumea are nevoie să i se reamintească, a zis ea. Dar
cu Kvothe e altceva. E atât de serios cu privire la asta. Când
se uită la tine, îţi dai seama că toată atenţia i se concentrează
pe tine.
A râs de expresia mea stânjenită.
— E unul dintre aspectele care mi-au plăcut la tine când ne-
am cunoscut.
Expresia lui Simmon s-a întunecat şi am încercat să par cât
mai neprimejdios posibil.
— Dar de când te-ai întors, e aproape fizic, a zis Fela. Acum,
când te uiţi la mine, se întâmplă ceva în spatele ochilor tăi.
Ceva ca fructele dulci, umbre şi lumină de lampă. Ceva
sălbatic, de care zânele fug sub un cer violet. E ceva teribil,
într-adevăr. Îmi place.
Când a spus ultima propoziţie, s-a agitat uşor în scaun, cu o
sclipire malefică în ochi.
A fost prea mult pentru Simmon. Şi-a împins scaunul
departe de masă şi a încercat să se ridice în picioare, făcând
gesturi nearticulate.
— Bine, atunci… Eu o să… bine.
— O, iubitule, a zis Fela, punându-i o mână pe braţ.
Linişteşte-te. Nu e ce crezi tu.
— Nu-mi spune să mă liniştesc, a izbucnit el, dar a rămas în

2056
scaun.
Fela şi-a trecut mâna prin părul de pe ceafa lui Sim.
— N-ai de ce să-ţi faci griji.
A râs ca şi cum gândul ar fi fost ridicol.
— Mă ai legată de tine mai mult decât crezi. Dar asta nu
înseamnă că nu mă pot bucura de un pic de linguşire din
când în când.
Sim s-a încruntat.
— Vrei să mă călugăresc? a întrebat Fela.
Iritarea i s-a strecurat în voce, aducând cu ea un extrem de
mic accent modegan.
— Ştii cum te simţi când Mola îşi face timp să flirteze cu
tine?
Simmon a deschis gura şi a arătat ca şi cum ar fi încercat să
pălească şi să roşească în acelaşi timp. Fela a râs de
nedumerirea lui.
— Pe micii zei, Sim. Crezi că sunt oarbă? E ceva drăguţ şi te
face să te simţi bine. Ce-i rău în asta?
A fost o pauză.
— Nimic, cred, a zis Sim în cele din urmă.
Ridicând privirea, mi-a zâmbit şubred şi şi-a dat părul din
ochi.
— Numai să nu-mi arunci niciodată privirea de care a zis ea,
bine?
Rânjetul i s-a lărgit, devenind mai onest.
— Nu ştiu dacă m-aş putea descurca cu asta.
I-am zâmbit şi eu fără să mă gândesc. Sim mă putea face
mereu să zâmbesc.
— În plus, eşti perfect aşa cum eşti, i-a zis Fela.
I-a sărutat urechea, ca să pună sigiliul pe starea lui de spirit
îmbunătăţită, apoi s-a întors spre mine.
— Pe de altă parte, nu m-ai putea plăti suficient ca să mă-
ncurc cu tine, a spus ea categoric.
— Ce vrei să spui? am întrebat. Cum rămâne cu înfăţişarea
mea? Cu acel ceva întunecat ca de zână?
— O, eşti fascinant. Dar o fată vrea mai mult decât atât. Vrea
un bărbat care-i e devotat.

2057
Am scuturat din cap.
— Refuz să mă arunc în braţele ei cum o fac ceilalţi pe care i-
a întâlnit. Ea urăşte asta. Am văzut ce se-ntâmplă.
— Te-ai gândit vreodată că şi ea s-ar putea să simtă la fel? a
întrebat Fela. Ai ceva reputaţie cu doamnele.
— Atunci ar trebui să mă călugăresc? am zis, repetând ce-i
spusese ea lui Sim, deşi a ieşit mai tăios decât aş fi vrut. Pe
trupul negru al lui Dumnezeu, am văzut-o în braţele a zeci de
bărbaţi! Dintr-odată e ofensator pentru ea dacă mă duc la
teatru cu altă femeie?
Fela m-a privit franc.
— Ai făcut mai mult decât să mergi în plimbări cu trăsura.
Femeile vorbesc.
— Minunat. Şi ce spun? am întrebat cu amărăciune,
uitându-mă în jos la supă.
— Că eşti fermecător, a spus ea cu uşurinţă. Şi politicos. N-ai
mâini rătăcitoare, care se pare că reprezintă de fapt o sursă
de frustrare, în unele cazuri.
A zâmbit un pic.
Am ridicat privirea curios.
— Cine?
Fela a ezitat.
— Meradin, a spus ea. Dar n-ai auzit de la mine.
— N-a scos douăzeci de cuvinte în timpul cinei, am zis
clătinând din cap. Şi e dezamăgită că n-am bâjbâit dup-aia?
Am crezut că mă urăşte.
— Suntem departe de Modeg, a zis Fela. Oamenii nu sunt
sensibili în legătură cu sexul în partea asta de lume. Unele
femei nu ştiu cum să se poarte cu un bărbat care nu face
avansuri îndrăzneţe.
— Bine, am zis. Ce altceva mai spun?
— Nimic teribil de surprinzător, a spus ea. Chiar dacă nu eşti
lacom, cu siguranţă nu e uşor să te împiedice să pleci. Eşti
generos, isteţ şi… s-a oprit, părând stânjenită.
— Continuă, am spus.
Fela a oftat şi a adăugat:
— Distant.

2058
N-a fost lovitura zdrobitoare la care m-am aşteptat.
— Distant?
— Uneori, nu cauţi decât să iei cina, a zis Fela. Sau să ai
companie. Sau să faci conversaţie. Sau pe cineva care să te
mângâie prieteneşte. Dar de cele mai multe ori o femeie vrea
un bărbat ca să… S-a încruntat şi a reformulat. Când eşti cu
un bărbat…
S-a oprit din nou.
M-am aplecat în faţă.
— Spune ce vrei să spui.
Fela a ridicat din umeri şi s-a uitat într-o parte.
— Dacă am fi împreună, m-aş aştepta să mă părăseşti. Nu
imediat. Nu cu răutate sau josnicie. Dar ştiu că o vei face. Tu
nu pari genul care se va aşeza la casa lui pentru totdeauna.
În cele din urmă te-ai duce după cineva mai important decât
mine.
Am împins alene o bucată de cartof în supă, neştiind ce să
cred.
— Trebuie că e ceva mai mult decât devotament, a zis Sim.
Kvothe ar întoarce lumea cu fundu-n sus pentru fata asta.
Vezi asta, nu?
Fela m-a privit lung.
— Văd, a zis ea moale.
— Dacă tu vezi, atunci ar trebui să vadă şi Denna, a punctat
Simmon în mod apreciabil.
Fela a clătinat din cap.
— Pentru mine e uşor să văd, fiindcă sunt detaşată.
— Dragostea e oarbă? a râs Sim. Ăsta e sfatul pe care-l ai de
oferit?
Şi-a dat ochii peste cap.
— Te rog.
— N-am zis niciodată că sunt îndrăgostit, am intervenit. N-
am zis niciodată asta. Mă bulversează şi o plac. Dar nu
merge mai departe de atât. Cum aşa? N-o cunosc suficient de
bine ca să am vreo pretenţie serioasă de iubire. Cum să
iubesc ceva ce nu-nţeleg?
S-au uitat la mine în tăcere pentru o clipă. Apoi Sim a

2059
izbucnit în râsul lui băieţesc ca şi cum aş fi spus cel mai
ridicol lucru pe care-l auzise vreodată. I-a luat mâna Felei şi
a sărutat-o direct pe inelul din piatră cu multiple faţete.
— Ai câştigat, i-a zis. Dragostea e şi oarbă, şi surdomută. N-o
să mă mai îndoiesc de înţelepciunea ta.
•••
Încă simţindu-mă aiurea, am plecat în căutarea Magistrului
Elodin, în cele din urmă găsindu-l stând sub un copac într-o
grădiniţă de lângă Morişcă.
— Kvothe! a făcut cu mâna alene. Vino. Stai jos.
A făcut semn cu piciorul către un castron.
— Ia nişte struguri.
Am luat câţiva. Fructele proaspete nu erau o raritate pentru
mine în acele zile, totuşi strugurii erau minunaţi, chiar pe
punctul de a fi copţi peste măsură. Am mestecat gânditor, cu
mintea încă preocupată cu gânduri despre Denna.
— Magistre Elodin, am întrebat încet. Ce credeţi despre
cineva care-şi tot schimbă numele?
— Ce?
S-a ridicat brusc, cu ochii sălbatici şi panicaţi.
— Ce-ai făcut?
Reacţia lui m-a speriat şi am ridicat mâinile defensiv.
— Nimic! am insistat. Nu eu. O fată pe care o cunosc.
Elodin a pălit.
— Fela? a zis el. O, nu. Nu. N-ar face aşa ceva. E prea
deşteaptă să facă asta.
Suna ca şi cum încerca cu disperare să se convingă singur.
— Nu vorbesc despre Fela, am zis. Vorbesc despre o tânără
pe care o ştiu. De fiecare dată când mă întorc, îşi alege un alt
nume.
— O, a zis Elodin relaxat.
S-a lăsat pe spate sprijinit de copac, râzând încet.
— Să pui nume, a zis el cu o relaxare evidentă. Pe oasele lui
Dumnezeu, băiete, am crezut…
S-a oprit, clătinând din cap.
— Ce-aţi crezut? l-am întrebat.
— Nimic, a zis el nepăsător. Acum. Care e treaba cu fata

2060
asta?
Am ridicat din umeri, începând să regret c-o adusesem în
discuţie.
— Mă întrebam ce-aţi spune despre o fată care-şi tot schimbă
numele. De fiecare dată când mă întorc, îşi ia un altul.
Dianah. Donna. Dyane.
— Presupunând că nu e o fugară? a întrebat Elodin zâmbind.
Vânată. Făcând tot ce-i stă în putinţă ca să se sustragă de la
legea de fier a Aturului. Genul ăsta de lucruri?
— Nu, din câte ştiu eu, am zis cu un zâmbet şters.
— Ar putea indica faptul că nu ştie cine e, a zis el. Sau că
ştie şi nu-i place.
A ridicat privirea şi şi-a frecat gânditor nasul.
— Ar putea indica nelinişte şi nemulţumire. Ar putea
însemna că natura ei e schimbătoare şi că-şi schimbă
numele ca să se potrivească cu ea. Sau poate că-şi schimbă
numele sperând ca asta s-o ajute să fie o persoană diferită.
— Nimicuri, am zis pe un ton iritat. E ca şi cum ai spune: ştii
că supa ta e fie caldă, fie rece. Că un măr e fie dulce, fie acru.
M-am încruntat la el. E doar un mod complicat de-a spune
că nu ştii nimic.
— Nu m-ai întrebat ce ştiu despre o astfel de fată, a punctat
el. M-ai întrebat ce-aş spune despre o astfel de fată.
Am ridicat din umeri, obosit de subiect. Am mâncat struguri
în tăcere, urmărind studenţii venind şi plecând.
— Am chemat din nou vântul, am zis, realizând că nu-i
spusesem încă. În Bobcatran.
A ciulit urechile la asta.
— Aşa ai făcut? a zis el, întorcându-se să se uite la mine,
aşteptând. Ia să-l auzim. Toate detaliile.
Elodin era tot ce ţi-ai putea dori de la un public, atent şi
entuziast. Am spus întreaga poveste, fără a cruţa câteva
înflorituri dramatice.
La final, starea mea de spirit era mult îmbunătăţită.
— E a treia oară pe semestrul ăsta, a zis aprobator Elodin. Ai
căutat şi-ai găsit, atunci când ai avut nevoie de el. Şi nu doar
o adiere, ci o respiraţie. Asta e ceva subtil.

2061
M-a privit cu coada ochiului, zâmbindu-mi viclean.
— Cât crezi că va trece până să faci şi tu un inel din aer?
Mi-am ridicat mâna stângă, cu degetele răsfirate.
— Cine zice că nu-l port deja?
Elodin s-a zguduit de râs, apoi s-a oprit, când expresia mea
nu s-a schimbat. Fruntea i s-a încruntat un pic în timp ce m-
a privit atent, cu ochii îndreptaţi pentru prima oară către
mână, apoi din nou la faţa mea.
— Glumeşti? a întrebat el.
— Asta-i o întrebare bună, am zis privindu-l calm în ochi.
Oare glumesc?

2062
 CAPITOLUL 150
Sminteală

Semestrul de primăvara a continuat. Contrar aşteptărilor

mele, Denna n-a dat niciun spectacol public în Imre. În
schimb, după câteva zile s-a dus în nord, la Anilin.
Dar de data asta a făcut un drum până la Cinzeacă, special
ca să-mi spună că pleacă. M-am trezit ciudat de flatat de
asta şi nu m-am putut abţine să nu simt că lucrurile încă nu
se stricaseră de tot între noi.
Cancelarul s-a îmbolnăvit când semestrul era aproape de
final. Deşi nu-l cunoşteam foarte bine, îmi plăcea Herma. Nu
numai că mi se păruse că era un profesor surprinzător de
relaxat atunci când îmi predase ylliş, dar fusese bun cu mine
când venisem prima dată la Universitate. Cu toate astea, nu
eram deosebit de îngrijorat. Arwyl şi personalul de la Clinică
puteau face orice în afară de-a scula oamenii din morţi.
Dar zilele au trecut şi nicio veste nu venea de la Clinică. Se
zvonea că era prea slăbit pentru a se da jos din pat, chinuit
de frisoane de febră care ameninţau să-i ardă mintea
puternică de arcanist.
Când a devenit evident că nu-şi mai putea relua prea curând
atribuţiile de Cancelar, magiştrii s-au reunit pentru a decide
cine-i va lua locul. Chiar permanent, dacă starea lui se
agrava.
Şi, ca să scurtez povestea dureroasă, Hemme a fost numit
Cancelar. După ce şocul a trecut, a fost uşor de înţeles de ce.
Kilvin, Arwyl şi Lorren erau prea ocupaţi ca să preia sarcini
suplimentare. La fel se putea spune, într-o măsură mai mică,
şi despre Mandrag şi Dal. Mai rămâneau Elodin, Brandeur şi
Hemme.
Elodin nu l-a vrut şi era considerat prea haotic pentru a
servi. Şi Brandeur mersese întotdeauna în orice direcţie
bătea vântul lui Hemme.
Aşa că Hemme a câştigat scaunul de Cancelar. Chiar dacă mi

2063
s-a părut iritant, asta avea un impact redus asupra vieţii
mele de zi cu zi. Singura precauţie a fost să-mi intensific grija
faţă de legile Universităţii, ştiind că dacă aş fi fost iar pus la
zid, votul lui Hemme s-ar fi numărat dublu împotriva mea.
•••
Pe măsură ce perioada de admiteri se apropia, Magistrul
Herma rămânea slăbit şi febril. Aşa că am avut un nod acru
de spaimă în stomac când m-am pregătit pentru primul meu
interviu de admitere cu Hemme drept Cancelar.
Am trecut prin întrebări cu aceeaşi viclenie atentă pe care am
menţinut-o pentru ultimele două semestre. Am ezitat şi am
făcut câteva greşeli, câştigând o taxă de douăzeci de talanţi
sau cam aşa ceva. Suficient pentru a câştiga nişte bani fără
să mă fac prea rău de râs.
Hemme, ca de obicei, a pus întrebări cu două înţelesuri sau
care să mă inducă în eroare, destinate să mă încurce, dar
asta nu era nimic nou. Singura diferenţă reală părea să fie
faptul că Hemme a zâmbit destul de mult. Dar nu era un
zâmbet plăcut.
Magiştrii au purtat obişnuita lor discuţie mută. Apoi Hemme
mi-a citit taxa: cincizeci de talanţi. Părea că poziţia de
Cancelar deţinea un control mai mare decât mă aşteptasem
asupra acestor lucruri.
M-am abţinut să-mi muşc buza pentru a mă ţine din râs şi
mi-am pus pe faţă o expresie abătută când m-am îndreptat
spre subsolul Văgăunei, unde îşi avea biroul trezorierul.
Ochii lui Riem au sclipit la vederea hârtiei cu taxa mea de
şcolarizare. A dispărut în camera lui şi s-a întors într-o clipă
cu un plic făcut din hârtie groasă.
I-am mulţumit şi m-am întors în camera mea de la Cinzeacă,
menţinându-mi tot drumul expresia morocănoasă. După ce
am închis uşa, am deschis plicul gros şi am vărsat conţinutul
lui în mână: două mărci strălucitoare de aur, valorând fiecare
zece talanţi.
Am râs atunci. Am râs până mi-au dat lacrimi şi a-nceput să
mă doară într-o parte. Apoi mi-am scos costumul cel mai bun
şi mi-am adunat prietenii: Wilem şi Simmon, Fela şi Mola.

2064
Am trimis un curier în Imre cu o invitaţie pentru Devi şi
Threpe. Apoi am închiriat o trăsură trasă cu patru cai şi am
mers cu toţii peste râu, în Imre.
Ne-am oprit la Eolian. Denna nu era acolo, dar l-am luat în
schimb pe Deoch şi ne-am îndreptat spre Braţele Regelui, o
unitate de genul celei pe care niciun student care se respectă
nu şi-o putea permite vreodată. Portarul s-a uitat la noi cu
dispreţ, ca şi cum s-ar fi opus, dar Threpe s-a încruntat cât
mai domnos posibil, iar portarul ne-a lăsat să intrăm.
Apoi a început o noapte de plăcută decadenţă cum nu mai
văzusem până atunci. Am mâncat şi am băut şi am plătit
fericit pentru toate. Singura apă de pe masă a fost doar
pentru spălat pe mâini. În cupele noastre erau numai vinuri
vechi vintiş, carcalete negru, hidromel rece, coniac dulce, şi
fiecare toast al nostru a fost pentru nebunia lui Hemme.

2065
 CAPITOLUL 151
Încuietori

Kvothe a tras adânc aer în piept şi dădu din cap pentru sine.
— Să ne oprim aici, zise el. Bani la mine în buzunar pentru
prima dată în viaţa mea. Înconjurat de prieteni. Ăsta e un
moment bun pentru a pune capăt zilei.
Şi-a frecat mâinile, dreapta masând-o pe stânga absent.
— Dacă mai continuăm mult, lucrurile vor deveni din nou
întunecate.
Cronicarul ridică pachetul de pagini terminate şi le aranjă pe
masă, îndreptându-le colţurile înainte de-a pune pagina pe
jumătate terminată peste celelalte.
Deschise o geantă de piele, scoase coroana verde de ilice şi
băgă paginile înăuntru. Apoi îşi închise călimara şi începu să
demonteze şi să cureţe toate bucăţile condeiului.
Kvothe se ridică şi se întinse. Apoi adună toate farfuriile
goale şi paharele, ducându-le în bucătărie.
Bast abia stătea în picioare, cu expresia goală. Nu se mişca.
Abia părea să mai respire. După câteva minute, Cronicarul
începu să-şi arunce privirea în direcţia lui.
Kvothe se întoarse în cameră şi se încruntă.
— Bast, zise el.
Bast întoarse încet ochii să se uite la omul din spatele
barului.
— Priveghiul lui Shep e încă în desfăşurare, zise Kvothe. Nu e
prea multă curăţenie de făcut în seara asta. De ce nu te duci
acolo să vezi sfârşitul? Vor fi bucuroşi să te vadă…
Bast stătu pe gânduri pentru o clipă, apoi clătină din cap.
— Mai bine nu, Reshi, zise el cu voce plată. Nu prea am chef.
Se împinse din scaun şi merse spre scări fără a-l privi în ochi
pe vreunul.
— Mă duc să mă culc.
Sunetul greu al paşilor lui se îndepărtă încet, urmat de
sunetul unei uşi care se închide.

2066
Cronicarul îl privi cum pleacă, apoi se întoarse să se uite la
omul cu părul roşu din spatele barului.
Kvothe se uita şi el la scară, cu privirea îngrijorată.
— A avut o zi grea, zise el, părând că vorbeşte mai mult cu
sine decât cu oaspetele său. Mâine va fi mai bine.
Ştergându-şi mâinile, Kvothe se plimbă în jurul barului şi se
îndreptă spre uşa din faţă.
— Ai nevoie de ceva înainte de-a te duce la culcare? întrebă
el.
Cronicarul clătină din cap şi începu să reasambleze condeiul.
Kvothe încuie uşa din faţă cu o cheie mare de alamă, apoi se
întoarse spre Cronicar.
— Îţi las asta în broască, zise el. În caz că te trezeşti devreme
şi simţi nevoia de-o plimbare, ceva. Nu obişnuiesc să dorm
foarte mult zilele astea.
Îşi atinse faţa pe partea în care o vânătaie începu să-i
împestriţeze falca.
— Dar în seara asta aş putea să fac o excepţie.
Cronicarul dădu din cap şi-şi puse ghiozdanul pe umeri. Apoi
luă cu delicateţe coroana din ilice şi urcă scările.
Singur în încăperea comună, Kvothe mătură podeaua
metodic, ajungând prin toate colţurile. Termină de spălat
vasele, spălă mesele şi barul şi stinse toate lămpile, cu
excepţia uneia, lăsând camera slab luminată şi plină de
umbre pâlpâitoare.
Se uită pentru un moment la sticlele din spatele barului, apoi
se întoarse şi urcă şi el lent scările.
•••
Bast intră încet în camera lui, închizând uşa în urma sa. Se
mişcă în linişte prin întuneric ca să stea în faţa vetrei. Din
focul făcut de dimineaţă nu rămăsese nimic altceva în afară
de cenuşă şi zgură. Bast deschise cutia în care ţinea lemnele,
dar nu era nimic în interior, cu excepţia unui strat gros de
pleavă şi a câtorva aşchii pe fund.
Lumina slabă venită pe fereastră licări în ochii lui negri şi-i
scoase în evidenţă conturul feţei, cum stătea nemişcat, ca şi
cum încerca să decidă ce să facă.

2067
După o clipă, lăsă capacul să cadă, se înfăşură într-o pătură
şi se aşeză pe o canapea mică din faţa şemineului gol.
Stătu acolo multă vreme în întuneric, cu ochii deschişi.
Se auzi un zgomot slab afară, la fereastra lui. Apoi nimic.
Apoi un hârşâit slab. Bast se întoarse şi văzu afară o siluetă
întunecată mergând prin noapte. Bast rămase nemişcat, apoi
alunecă lin de pe canapea, stând în picioare în faţa
şemineului. Cu ochii încă la fereastră, mâinile îi căutau cu
atenţie partea de sus a mantelului.
Se auzi un alt zgâriat la fereastră, mai tare de data asta. Îşi
luă ochii de la fereastră şi se uită la mantel, apoi prinse ceva
cu ambele mâini. Metalul licări slab în lumina stinsă a lunii
când se ghemui cu corpul încordat ca un arc spiralat.
Pentru un lung moment nu fu nimic. Niciun sunet. Nicio
mişcare dincolo de fereastră sau în camera întunecoasă.
Tap-tap-tap-tap-tap. Se auzi un zgomot slab, dar extrem de
clar în liniştea camerei. Fu o pauză, apoi zgomotul reveni
ascuţit şi insistent în geam: tap-tap-tap-tap-tap-tap-tap.
Bast oftă. Relaxându-se din ghemuirea încordată, merse la
fereastră, ridică zăvorul şi o deschise.
— Fereastra mea n-are zăvor, zise Cronicarul supărat. A ta
de ce are?
— Din motive evidente, zise Bast.
— Pot să intru?
Bast ridică din umeri şi se duse înapoi spre cămin, în timp ce
Cronicarul intră ciudat pe fereastră. Bast scăpără un chibrit
şi aprinse o lampă de pe o masă din apropiere, apoi aşeză cu
grijă două cuţite lungi pe mantel. Unul era subţire şi tăios ca
un fir de iarbă, altul ascuţit şi graţios ca un spin.
Cronicarul privi în jur în timp ce lumina umplu camera. Era
mare, cu lambriuri bogate din lemn şi covoare groase. Două
divane erau aşezate faţă-n faţă, în faţa şemineului, iar un
colţ al camerei era dominat de un pat imens cu baldachin, cu
perdele dintr-un verde-închis.
Erau rafturi pline cu imagini, ornamente şi vechituri. Panglici
de păr înfăşurate într-o panglică. Fluiere sculptate din lemn.
Flori uscate. Inele de corn şi piele şi din iarbă împletită. O

2068
lumânare făcută manual, cu frunze presate în ceară.
Şi, ceea ce era evident o adăugare recentă, crengile de ilice
decorau părţi ale camerei. O ghirlandă parcurgea tăblia
patului, iar o alta era înşirată de-a lungul mantelului, ţesută
prin cozile unei perechi de topoare cu frunze pale, deschise la
culoare, care atârna acolo.
Bast se lăsă pe spate în faţa şemineului rece şi se înfăşură
într-o pătură ca într-un şal. Era un haos de culori al unei
ţesături prost făcute şi cu culori şterse, cu excepţia unei
inimi roşii strălucitoare, cusute chiar în centru.
— Trebuie să vorbim, zise încet Cronicarul.
Bast ridică din umeri, cu ochii plictisiţi fixaţi pe şemineu.
Cronicarul făcu un pas mai aproape.
— Trebuie să te întreb…
— Nu e nevoie să şopteşti, zise Bast fără să ridice privirea.
Suntem pe cealaltă parte a hanului. Uneori am oaspeţi. Nu
putea să doarmă, aşa că m-am mutat în partea asta a
clădirii. Sunt şase pereţi zdraveni între camera mea şi-a lui.
Cronicarul se aşeză pe marginea celeilalte canapele, cu faţa
la Bast.
— Trebuie să te întreb despre unele lucruri pe care le-ai spus
în seara asta. Despre Cthaeh.
— N-ar trebui să vorbim despre Cthaeh.
Vocea lui Bast era plată şi grea.
— Nu e sănătos.
— Atunci despre Sithe, zise Cronicarul. Ai zis că dac-ar şti
despre povestea asta, i-ar ucide pe toţi cei implicaţi. E
adevărat?
Bast dădu din cap, cu ochii încă aţintiţi pe vatră.
— Ar arde acest loc şi ar da cu sare peste pământ în urma
lor.
Cronicarul coborî privirea, clătinând din cap.
— Nu înţeleg teama asta pe care-o ai de Cthaeh, zise el.
— Păi, dovezile par să indice că nu eşti foarte deştept, zise
Bast.
Cronicarul se încruntă şi aşteptă răbdător.
Bast oftă, retrăgându-şi în cele din urmă privirea de la

2069
şemineu.
— Gândeşte-te. Cthaehul ştie tot ce ai de gând să faci
vreodată. Tot ce ai de gând să spui…
— Asta îl face un interlocutor iritant, zise Cronicarul. Dar
nu…
Expresia lui Bast deveni brusc furioasă.
— Dyen vehat. Enfeun vehat tyloren tes! a scuipat aproape
incoerent. Tremura, încleştându-şi şi descleştându-şi
mâinile.
Cronicarul deveni palid din cauza veninului din vocea lui
Bast, dar nu clipi.
— Nu eşti supărat pe mine, zise el calm, privindu-l în ochi pe
Bast. Eşti doar furios şi s-a întâmplat să fiu eu în apropiere.
Bast se uită la el, dar nu zise nimic.
Cronicarul se aplecă.
— Eu încerc să ajut, ştii, nu?
Bast dădu din cap ursuz.
— Asta înseamnă că trebuie să înţeleg ce se-ntâmplă.
Bast ridică din umeri, pornirea lui bruscă de temperament se
stinse de la sine, lăsându-l din nou apatic.
— Kvothe pare să creadă ce spui despre Cthaeh, zise
Cronicarul.
— Ştie întorsăturile ascunse ale lumii, zise Bast. Şi se prinde
repede când nu înţelege ceva. Degetele lui Bast se jucau
alene cu marginile păturii. Şi are încredere în mine.
— Dar nu pare artificial? Cthaehul îi oferă unui băiat o
floare, un lucru duce la altul şi dintr-odată e război.
Cronicarul făcu un gest de desconsiderare.
— Lucrurile nu merg aşa. E o coincidenţă prea mare.
— Nu e nicio coincidenţă.
Bast oftă scurt.
— Un orb trebuie să se poticnească printr-o cameră
dezordonată. Tu n-o faci. Îţi foloseşti ochii şi alegi calea
uşoară. E clar pentru tine, ca orice altceva. Cthaehul poate
vedea viitorul. Toate viitorurile. Noi trebuie să orbecăim. El
nu. El se uită pur şi simplu şi alege calea cea mai
dezastruoasă. Piatra stârneşte avalanşa. Tusea răspândeşte

2070
ciuma.
— Dar dacă ştii că Cthaehul încearcă să te orienteze, faci pur
şi simplu altceva, zise Cronicarul. El îţi dă floarea şi tu doar o
vinzi.
Bast clătină din cap.
— Cthaehul ar şti. Nu poţi să pui să facă previziuni a doua
oară pe cineva care-ţi ştie viitorul. Să spunem că-i vinzi
floarea prinţului. El o foloseşte pentru a-şi vindeca logodnica.
Un an mai târziu, ea îl prinde cu camerista, se spânzură de
disperare, iar tatăl ei lansează un atac pentru a-i răzbuna
onoarea.
Bast deschise mâinile neputincios.
— Tot te alegi cu un război civil.
— Dar tânărul care a vândut floarea rămâne în siguranţă.
— Probabil că nu, zise Bast cu îndârjire. Mai probabil se
îmbată ca un lord, face variolă, apoi dă peste o lampă şi
incendiază jumătate de oraş.
— Inventezi poveşti ca să-ţi demonstrezi punctul de vedere,
zise Cronicarul. De fapt, nu dovedeşti nimic.
— De ce ar trebui să te conving pe tine de ceva? întrebă Bast.
De ce mi-ar păsa ce crezi tu? Fii fericit în mica ta ignoranţă
prostuţă. Îţi fac o favoare că nu-ţi spun adevărul.
— Ce adevăr e ăsta? zise Cronicarul, clar iritat.
Bast oftă obosit, se uită la Cronicar cu expresia absolut goală
de orice speranţă.
— Mai degrabă m-aş lupta cu Haliax însuşi, zise el. Mai
degrabă m-aş opune tuturor Chandrienilor decât să schimb
zece cuvinte cu Cthaehul.
Asta îl amuţi puţin pe Cronicar.
— Te-ar omorî, zise el.
Ceva în vocea lui a făcut să pară că e întrebare.
— Da, zise Bast. Chiar şi aşa.
Cronicarul îl privi pe omul cu părul negru aşezat vizavi de el,
înfăşurat într-o pătură.
— Poveştile te-au învăţat să te temi de Cthaeh, zise el cu
dezgust clar în glas. Şi frica asta te prosteşte.
Bast ridică din umeri, ochii lui goi îndreptându-se din nou

2071
spre focul inexistent.
— Mă plictiseşti, omuleţule.
Cronicarul se ridică, păşi înainte şi-l plesni pe Bast cu putere
peste faţă.
Capul lui Bast se zgudui într-o parte şi pentru un moment
păru prea şocat ca să se mişte. Apoi se ridică în picioare într-
o mişcare rapidă, pătura zburându-i de pe umeri. Îl apucă pe
Cronicar puternic de gât, arătându-şi dinţii, cu ochii de un
albastru profund, sălbatic.
Cronicarul îl privi drept în ochi.
— Cthaehul a pus toate astea în mişcare, zise el calm. A ştiut
că mă vei ataca şi că lucruri teribile se vor întâmpla.
Expresia furioasă a lui Bast deveni rigidă, ochii deschizându-
i-se larg. Tensiunea îi părăsi umerii când eliberă gâtul
Cronicarului. Începu să se scufunde înapoi în pernele
canapelei.
Cronicarul îşi trase braţul şi-l pălmui din nou. La drept
vorbind, sunetul fu chiar mai puternic decât înainte. Bast îşi
arătă dinţii din nou, apoi se opri. Îi aruncă o privire
Cronicarului, apoi se uită în altă parte.
— Cthaehul ştie că te temi de el, zise Cronicarul. Ştie că voi
folosi informaţia împotriva ta. Încă te manipulează. Dacă nu
mă ataci, lucruri teribile se vor întâmpla.
Bast îngheţă ca şi cum ar fi paralizat prins pe vine.
— Auzi ce-ţi spun? zise Cronicarul. Te-ai trezit în sfârşit?
Bast se uită la scrib cu o expresie de uimire confuză. O pată
de un roşu aprins îi înflori pe obraz. Dădu din cap,
scufundându-se încet înapoi pe canapea.
Cronicarul îşi trase din nou braţul.
— Ce faci dacă te lovesc din nou?
— Scot zece culori de maţe din tine, zise Bast sincer.
Cronicarul dădu din cap şi se aşeză înapoi pe canapea.
— Voi accepta, de dragul discuţiei, că Cthaehul cunoaşte
viitorul. Asta înseamnă că poate controla multe lucruri.
Ridică un deget.
— Dar nu totul. Fructele pe care le-ai mâncat azi încă le
simţi dulci la tine în gură, nu-i aşa?

2072
Bast dădu din cap încet.
— Dacă Cthaehul e aşa de periculos cum spui, ţi-ar face rău
în orice mod posibil. Dar nu poate. Nu te-a putut împiedica
să-l faci pe Reshi să râdă în dimineaţa asta. Nu te poate
împiedica să te bucuri de soarele de pe faţa ta sau să săruţi
obrajii trandafirii ai fiicelor fermierilor, nu?
Pe faţa lui Bast se regăsi din nou o pâlpâire de zâmbet.
— Am sărutat mai mult decât atât, zise el.
— Asta vreau să spun, zise ferm Cronicarul. Nu poate otrăvi
fiecare chestie pe care-o facem.
Bast păru gânditor, apoi oftă.
— Ai dreptate într-un fel, zise el. Dar numai un idiot stă într-
o casă care arde şi crede că totul e bine fiindcă fructul e încă
dulce.
Cronicarul privi în jur, ca să evidenţieze ce spusese.
— Nu-mi pare că arde hanul.
Bast se uită la el neîncrezător.
— Toată lumea arde până-n temelii, zise el. Deschide ochii.
Cronicarul se încruntă.
— Chiar ignorând orice altceva, zise el încă intimidant.
Felurian l-a lăsat să plece. Ea ştia că a vorbit cu Cthaehul,
fiindcă sigur nu l-ar fi lăsat să plece în lume dacă n-ar fi
vegheat cumva împotriva influenţei sale.
Ochii lui Bast străluciră la acest gând, apoi se stinseră
aproape imediat. Clătină din cap.
— Cauţi adâncime într-un pârâu puţin adânc, zise el.
— Nu înţeleg, zise Cronicarul. Ce motiv ar fi avut ea să-l lase
să plece, dacă ar fi fost cu adevărat periculos?
— Motiv? întrebă Bast cu amuzament sumbru colorându-i
vocea. Niciun motiv. Ea n-are nevoie de motiv. L-a lăsat să
plece fiindcă i-a măgulit mândria. A vrut ca el să se ducă în
lumea muritoare şi să-i înalţe ei ode. Să spună poveşti despre
ea. Să-i ducă dorul. De-asta l-a lăsat să plece.
Oftă.
— Deja ţi-am spus. Poporul meu nu e cunoscut pentru
deciziile noastre bune.
— Poate, zise Cronicarul. Sau poate pur şi simplu a

2073
recunoscut că e inutil să încerce să-l facă pe Cthaeh să facă
previziuni a doua oară.
Gesticulă nonşalant.
— Dacă oricum tot ce ai de gând să faci e greşit, ai putea la
fel de bine să faci ce vrei.
Bast tăcu îndelung. Apoi dădu din cap, slab la început, apoi
mai ferm.
— Ai dreptate, zise el. Dacă oricum totul se lasă cu lacrimi,
ar trebui să fac ce vreau.
Bast se uită prin cameră, apoi se ridică brusc în picioare.
După un moment de căutare, găsi o mantie groasă mototolită
pe podea. O scutură viguros şi şi-o înfăşură în jurul umerilor
înainte de-a merge spre fereastră. Apoi se opri, se întoarse la
canapea şi scotoci printre perne până găsi o sticlă de vin.
Cronicarul îl privi nedumerit.
— Ce faci? Te întorci la priveghiul lui Shep?
Bast se opri din drumul înapoi spre fereastră, părând
aproape surprins să-l vadă pe Cronicar încă stând acolo.
— Mă duc să-mi văd de treaba mea, zise el băgând sticla de
vin sub braţ.
Deschise fereastra şi aruncă un picior afară.
— Nu mă aştepta.
•••
Kvothe intră repede în camera lui, închizând uşa în urma sa.
Se mişca în grabă. Scoase cenuşa rece din şemineu şi băgă
lemne noi, aducând focul la viaţă cu un chibrit roşu, mare,
de sulf. Luă o a doua pătură şi o puse peste patul lui îngust.
Se încruntă uşor, luă bucata de hârtie mototolită căzută pe
podea şi şi-o puse înapoi pe birou, lângă alte două,
mototolite.
Apoi, mişcându-se aproape în silă, se îndreptă spre piciorul
patului. Inspiră adânc, îşi şterse mâinile pe pantaloni şi
îngenunche în faţa cufărului negru care stătea acolo. Îşi puse
ambele mâini pe capacul curbat şi închise ochii, ca şi cum
asculta ceva. Umerii i se mişcară când smuci de capac. Nu se
întâmplă nimic. Kvothe deschise ochii. Gura lui făcu o linie
sumbră. Mâinile i se mişcară din nou, trăgând mai tare,

2074
forţându-se îndelung înainte de-a se da bătut.
Fără expresie, Kvothe se ridică şi se duse la fereastra prin
care se vedea pădurea din spatele hanului. O deschise şi se
aplecă în afară, întinzând ambele mâini. Apoi se trase
înăuntru, ţinând în braţe o cutie subţire de lemn.
Curăţind un strat de praf şi pânzele de păianjen, deschise
cutia. În interiorul acesteia era o cheie neagră de fier şi o
cheie strălucitoare de cupru. Kvothe îngenunche din nou în
faţa cufărului şi potrivi cheia de cupru în broasca de fier. O
răsuci cu precizie lentă: stânga, apoi dreapta, apoi stânga din
nou, ascultând cu atenţie clicurile slabe ale mecanismului
din interior. Apoi ridică cheia de fier şi o băgă în placa de
cupru. Această cheie n-o răsuci. O bagă adânc în lacăt, o
scoase pe jumătate afară, apoi o împinse înapoi, înainte de-a
o scoate printr-o mişcare lină, rapidă.
După reaşezarea cheilor în cutie, îşi puse mâinile înapoi pe
lateralele capacului, în aceeaşi poziţie ca înainte.
— Deschide-te, zise el în şoaptă. Deschide-te, lua-te-ar naiba.
Edro.
Ridică, cu spatele şi umerii încordaţi de efort. Capacul
cufărului nu se clinti. Kvothe scoase un oftat lung şi se
aplecă până îşi presă fruntea de lemnul rece de culoare
închisă.
În timp ce expira în grabă, umerii i se înmuiară, făcându-l să
pară mic şi rănit, teribil de obosit şi mai bătrân decât era.
Cu toate acestea, expresia lui nu arăta nici surpriză, nici
durere. Era doar resemnată. Era expresia unui om care
primise în cele din urmă veştile proaste pe care le aştepta.

2075
 CAPITOLUL 152
Soc

Nu era o noapte bună de stat în aer liber. Norii se rostogoleau

agale, ca un cearşaf cenuşiu tras pe cer. Vântul era rece şi
bătea în rafale, cu convulsii şi începuturi de ploaie care
stropiră puternic înainte de-a se transforma în burniţă.
Cu toate acestea, cei doi soldaţi care îşi făcuseră tabăra într-
un tufiş din apropierea drumului păreau să se simtă bine.
Găsiseră ascunzătoarea unui tăietor de lemne şi făcuseră un
foc atât de mare şi de fierbinte, încât rafalele ocazionale de
ploaie nu făceau nimic mai mult decât să-l facă să scuipe şi
să şuiere.
Cei doi bărbaţi vorbeau tare, râzând sălbatic, zbierând ca
nişte oameni prea beţi ca să le mai pese de vreme.
În cele din urmă, un al treilea bărbat apăru dintre copacii
întunecaţi, păşind cu grijă peste trunchiul unui copac căzut
în apropiere. Era ud, chiar leoarcă, iar părul negru îi era lipit
de cap. Când soldaţii îl văzură, îşi ridicară sticlele şi strigară
un salut entuziast.
— Nu ştiam dacă reuşeşti să ajungi, a zis soldatul blond. E o
noapte de rahat. Dar e corect să fii al treilea.
— Eşti ud leoarcă, zise bărbosul, ridicând o sticlă galbenă
îngustă. Bea din asta. E ceva din fructe, dar loveşte ca un
ponei.
— Al tău e pipi de fată, zise soldatul blond ridicând-o pe-a
lui. Ia. Asta de-aici e băutură pentru bărbaţi adevăraţi.
Al treilea bărbat se uită înainte şi-napoi, ca şi cum nu se
putea decide. În cele din urmă ridică un deget, arătând când
spre o sticlă, când spre alta, începând să cânte.

Arţar şi prăjină
Prinde în mână
Cenuşă în foc
Boabe de soc.

2076
Încheie arătând spre sticla galbenă, apoi o luă de gât şi o
ridică la gură. Luă un gât lung, lent, în tăcere.
— Alo, zise soldatul cu barbă. Mai păstrează şi pentru alţii!
Bast coborî sticla şi-şi linse buzele. Chicoti uscat, lipsit de
umor.
— Ai nimerit sticla, zise el. E soc.
— Nu eşti nici pe departe la fel de vorbăreţ ca de dimineaţă,
zise soldatul blond, lăsând capul într-o parte. Zici că ţi-a
murit câinele. E totul în regulă?
— Nu, zise Bast. Nimic nu e în regulă.
— Nu e vina noastră dacă el şi-a dat seama, zise blondul
repede. Am aşteptat un pic după ce ai plecat, aşa cum ai
spus. Dar stăteam deja de câteva ore. Credeam că nu mai ai
de gând să pleci.
— La naiba, zise iritat bărbosul. Ştie? Te-a dat afară?
Bast clătină din cap şi dădu din nou sticla peste cap.
— Atunci n-ai de ce să te plângi.
Soldatul blond se frecă în cap, încruntându-se.
— Nenorocitul mi-a făcut vreo două cucuie. A primit înapoi
peste măsură. Soldatul cu barbă zâmbi, frecându-şi
încheieturile cu degetul mare. Mâine o să se pişe sânge.
— Deci, totul e bine până la urmă, zise filosofic soldatul
blond, clătinându-se dezechilibrat în timp ce-şi flutura sticla
un pic prea dramatic. Trebuie să-ţi bătuceşti pumnii. Am
ceva minunat de băut. Şi am făcut cu toţii un ban grămadă.
Toată lumea e fericită. Toată lumea primeşte ce-a vrut cel
mai mult.
— Eu n-am primit ce-am vrut, susţinu Bast categoric.
— Nu încă, zise soldatul bărbos băgând mâna în buzunar şi
scoţând o punguţă care scoase un zăngănit greoi când o săltă
în palmă. Ia lumină din foc ca să împărţim asta.
Bast privi în jurul cercului de lumină făcut de foc, fără să dea
vreun semn că ar lua loc. Apoi începu să cânte din nou, în
timp ce arăta cu degetul spre obiecte, la întâmplare: o piatră
din apropiere, un trunchi, o secure…

2077
 Purceluş cafeniu.
Frasin şi stejar.
Aşteptare şi împrumut.
Coş de fum.

Încheie prin a arăta către foc. Păşi aproape, se aplecă puţin şi

scoase o cracă mai mare decât braţul lui. Capătul ei
îndepărtat era un nod solid de cărbune strălucitor.
— La naiba, eşti mai beat decât mine, râse în hohote soldatul
bărbos. Nu asta am vrut să spun când am zis să iei o bucată
de foc.
Soldatul blond se prăpădi de râs.
Bast se uită la cei doi bărbaţi. După o clipă, începu şi el să
râdă. Era un sunet teribil, zimţat şi lipsit de bucurie. Nu era
un râs uman.
— Hăi, se întrerupse brusc bărbosul, iar expresia lui nu mai
era amuzată. Ce-i cu tine?
Începu să plouă din nou, o rafală de vânt udând cu picături
grele faţa lui Bast. Ochii lui erau negri şi intenşi. O altă
rafală de vânt a făcut capătul crengi să ardă cu un portocaliu
strălucitor. Cărbunele fierbinte trasă un arc strălucitor prin
aer când Bast începu să arate înainte şi-napoi între cei doi
bărbaţi, cântând:

Baril. Orz.
Piatră şi doagă.
Vânt şi apă.
Obrăznicătură.

Bast încheie cu craca arzândă îndreptată spre bărbos. Dinţii

lui erau roşii în lumina focului. Expresia lui n-avea nimic
dintr-un zâmbet.

2078
 EPILOG
O tăcere întreită

Se întunecase din nou. Hanul Piatra de Hotar stătea în tăcere

şi era o tăcere întreită.
Cea mai evidentă parte era o linişte goală, care avea un ecou
produs de lucruri care lipseau. Dacă ar fi plouat încontinuu,
s-ar fi auzit pe acoperiş, ar fi invadat streşinile şi ar fi dus
tăcerea încet spre mare. Dacă ar fi existat cupluri de iubiţi în
paturile hanului, ar fi oftat şi ar fi gemut şi ar fi ruşinat-o,
trimiţând-o să-şi vadă de treabă. Dacă ar fi existat muzică…
Dar nu, desigur, nu exista nici muzică. De fapt, nu exista
nimic din toate astea, şi astfel tăcerea a rămas.
În afara Pietrei de Hotar, zgomotul unei petreceri din
depărtare plutea vag printre copaci. Cântecul unei viori. Voci.
Cizme care dansează apăsat şi palme care aplaudă. Dar
sunetul era subţire ca un fir şi o schimbare de vânt îl
întrerupse, lăsând doar foşnetul frunzelor şi ceva asemănător
ţipătului îndepărtat al unei bufniţe. Şi acela se stinse, lăsând
doar a doua tăcere, aşteptând ca o suflare trasă la infinit.
A treia tăcere nu era uşor de observat. Dacă ascultai timp de
o oră, începeai să simţi metalul rece al unei duzini de
încuietori bine închise pentru a ţine noaptea departe. Stătea
în urcioarele din lut cu cidru de mere şi pe tejghelele goale
unde ar fi trebuit să fie scaunele şi mesele. Era în durerea
împestriţată a vânătăilor care înfloreau pe corp şi era în
mâinile bărbatului care purta vânătăile când se ridica ţeapăn
din pat, cu dinţii strânşi de durere.
Bărbatul avea părul roşu, roşu ca flacăra. Iar ochii lui erau
negri şi distanţi, iar el mergea cu determinarea subtilă a unui
hoţ în noapte.
Se duse la parter. Acolo, în spatele ferestrelor bine închise, îşi
ridică mâinile ca un dansator, îşi schimbă punctul de
echilibru şi făcu lent un singur pas, perfect.
Piatra de Hotar era al lui, la fel cum a treia tăcere era a lui.

2079
Asta era normal, pentru că era cea mai mare dintre cele trei,
conţinându-le şi pe celelalte în interiorul ei. Era adâncă şi
întinsă ca sfârşitul toamnei. Era grea ca o piatră mare şi
netedă de râu. Era sunetul răbdător, ca de floare tăiată, al
unui om care se aşteaptă să moară.

2080
2081
 Patrick Rothfuss

Tainica iscodire a celor tacute

RAO
2016

2082
 Cuvânt-înainte al autorului
Dedesubtul adânc al lucrurilor
La ce poate să ducă o scurtă privire
Frumuseţe frântă
Un loc plăcut, dar neobişnuit
Pustiu lăuntric
Furia întunericului
Tăciuni şi cenuşă
După placul inimii ei
Eleganţa mişcării
Miezul ascuns al lucrurilor
Coda
Postfaţa autorului

2083
Pentru Vi, fără de care această poveste nu ar fi existat.
Şi pentru Tunnel Bob, fără de care Auri nu ar fi fost.

2084
 Cuvânt-înainte al autorului

-ar putea să nu vă doriţi să cumpăraţi această carte.

S Ştiu, nu-i genul de lucru pe care ar trebui să-l

spună un scriitor. Cei de la marketing vor strâmba din
nas. Editorul meu o să facă o criză de apoplexie. Dar prefer
să fiu sincer cu voi de la bun început. Înainte de toate, dacă
nu mi-aţi citit celelalte cărţi, ar fi bine să nu începeţi cu asta.
Primele două sunt Numele vântului şi Teama înţeleptului.
Dacă scrierile mele vă stârnesc curiozitatea, vă invit să
începeţi cu acestea, fiind o introducere ideală în universul
meu.
Romanul de faţă se învârte în jurul lui Auri, un personaj
important în economia trilogiei. În lipsa contextului potrivit,
veţi avea destule nelămuriri.
În al doilea rând, dacă aţi parcurs deja celelalte cărţi, vă
avertizez că aveţi de-a face cu o poveste puţin mai ciudată. N-
aş vrea să vă stric surpriza, dar e de-ajuns să ştiţi că
povestea de faţă e… cu totul diferită. Din multe puncte de
vedere se deosebeşte de o poveste clasică. Şi nu veţi găsi o
continuare la povestea lui Kvothe.
Pe de altă parte, dacă doriţi să aflaţi mai multe despre
Auri, vă recomand să o citiţi. Dacă iubiţi cuvântul, misterul

2085
şi secretele. Dacă sunteţi curioşi despre Dedesubt şi
alchimie. Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre tainele
universului meu. În acest caz, veţi găsi cartea pe placul
vostru.

Dedesubtul adânc al lucrurilor

uri se trezi cu gândul că mai avea şapte zile. Da. Nu

A încăpea nicio îndoială. Urma s-o viziteze în şapte zile.

Mai avea mult de aşteptat. Dar nu suficient încât să-
şi permită să facă toate pregătirile. Nu şi dacă era atentă. Nu
şi dacă dorea să fie pregătită. Auri deschise ochii şi zări un
crâmpei de lumină.

2086
 Curios lucru, dat fiind că se afla în adâncurile Mantalei,
locul ei intim. Se anunţa o zi albă. O zi profundă. O zi a
descoperirilor. Auri zâmbi, entuziasmată. În lumina difuză îşi
zări conturul palid al braţului, pe măsură ce degetele ei
înşfăcară sticluţa cu pipetă aflată pe tăblia de lemn de la
capătul patului. Îi desfăcu capacul şi picură un strop în
castronul lui Foxen. După câteva clipe, o strălucire

albăstruie, ca de amurg, prinse uşor viaţă.

Cu mişcări graţioase, Auri dădu pătura la o parte, atentă
să nu atingă podeaua. Coborî din pat şi simţi piatra caldă
sub tălpile goale. Pe măsuţa de lângă pat o aşteptau
ligheanul şi o bucată din cel mai înmiresmat săpun al ei.
Toate erau aşa cum le lăsase înainte de culcare. Un semn
bun.
Auri turnă încă o picătură chiar deasupra lui Foxen. Şovăi,
apoi pe faţa ei înflori un rânjet, şi dădu drumul şi celei de-a
treia picături. Fără jumătăţi de măsură într-o zi a

2087
descoperirilor. Luă pătura în braţe şi o împături de mai multe
ori, ajutându-se de bărbie şi având grijă ca faldurile ei să n-
atingă podeaua. Lumina lui Foxen se înteţea. La început, era
o scânteie abia perceptibilă, ca o stea îndepărtată. Apoi
prinse mai mult contur, aducând cu un licurici. În cele din
urmă, ajunse la strălucirea maximă. Viziunea sclipea mândră
în castron, o bucată de jăratic albastru-verzui, depăşind
puţin mărimea unei monede.
Auri zâmbi, pe măsură ce lumina lui colora Mantaua în
nuanţe albăstrii. Apoi îşi roti privirea. Ochii îi căzură pe patul
ei perfect, ce i se potrivea de minune. Trecu în revistă
scaunul, lădiţa din lemn de cedru şi micul pocal de argint.
Prin vatră bătea vântul. Pe poliţa aflată deasupra
căminului stăteau înşirate frunza ei galbenă, cutia cu pietre
şi borcanul de sticlă cenuşie, în care se aflau câteva frunze
uscate de levănţică. Totul era aşa cum trebuia. Nimic nu era
altfel decât ar fi trebuit să fie.
Erau trei căi de ieşire din Manta. Coridorul, arcada şi uşa.
Uşa nu era pentru ea. Auri ieşi prin boltă şi ajunse în Port.
Foxen se odihnea încă în castron, astfel că încăperea era mai
întunecoasă, dar înăuntru pătrundea suficientă lumină.
Portul nu fusese foarte activ în ultima vreme, dar cu toate
acestea, Auri făcu verificările de rigoare. Pe raftul cu sticle de
vin zăcea o farfurie ciobită de porţelan, subţire ca petala unei
flori. Dedesubt se găsea o carte de piele in-octavo, două
dopuri de plută şi un ghem de sfoară. Puţin mai în lateral,
ceaşca albă de ceai o aştepta cu o răbdare demnă de invidiat.
Pe raftul lipit de perete se înşirau un blid cu o bucată de
răşină galbenă, o piatră neagră, o piatră cenuşie şi o bucată
plată şi netedă de lemn. Alături se zărea o sticluţă cu dopul

2088
de sârmă deschis, amintind de o pasăre înfometată.
Pe masa din mijlocul încăperii zăceau câteva boabe de ilex,
întinse pe un postav alb, curat. Preţ de o clipă, Auri le săgetă
cu privirea, apoi le mută pe raft – un loc mult mai potrivit.
Privi în încăpere şi încuviinţă în sinea ei. Toate erau la locul
lor, aşa cum ar fi trebuit să fie.
Auri se înapoie în Manta, unde se spălă pe faţă, pe mâini
şi pe picioare. Îşi dădu jos cămaşa de noapte, o împături şi o
vârî în cufărul ei din lemn de stejar. Se întinse veselă, cu
braţele în aer, şi se ridică în vârful degetelor. Apoi îmbrăcă
rochia ei preferată, primită în dar de la el. Materialul era
plăcut la atingere. Numele îi ardea ca un foc înlăuntrul ei. Se
anunţa o zi încărcată.

Auri îl ridică pe Foxen din castron şi îl aşeză în palmă. Se

strecură în Port printr-o crăpătură din perete. Nu era una
prea mare, dar Auri era atât de subţire, încât abia dacă fu
nevoie să-şi răsucească umerii pentru a nu se freca de
pietrele năruite. Avea loc suficient.
Van era o încăpere înaltă cu ziduri de piatră albă. Era un
loc lipsit de ecouri, dacă nu puneai la socoteală oglinda cu
suport. Însă în această zi, mai era ceva: o adiere gingaşă de
soare se strecura deasupra unei intrări arcuite, astupată cu
dărâmături: bârne rupte şi lespezi desprinse din tavan. Dar
prin vârful arcadei pătrundea o pată de lumină.
Auri se opri în faţa oglinzii şi luă peria ţepoasă ce atârna
deasupra cadrului de lemn. Îşi pieptănă pletele încâlcite,
până ce părul i se învolbură ca un nor în jurul chipului.

2089
Strânse pumnul în jurul lui Foxen şi, fără strălucirea lui
albastră-verzuie, încăperea fu din nou cufundată în beznă.
Scrută prin întuneric, până ce zări dâra difuză de lumină
caldă ce răzbătea din înaltul dărâmăturilor din spatele ei.
Câteva raze se împletiră în părul ei auriu, spălăcit. Auri
zâmbi satisfăcută de imaginea reflectată în oglindă. Scânteia
precum soarele.
Ridică mâna, dezvăluindu-i pe Foxen, şi se furişă iute în
galeriile lungi ale Labirintului. În mai puţin de un minut găsi
ţeava de cupru înfăşurată în postavul potrivit. Adevărata
provocare era să găsească locul potrivit, nu? urmă ţeava prin
tunelurile rotunjite de cărămidă roşie, cale de vreo nouă sute
de metri, având grijă să n-o scape din priviri prin
încrengătura de ţevi alăturate. Dar deodată aceasta se
încovoie puternic şi se făcu nevăzută în perete, lăsând-o de
izbelişte. Ce neruşinare. Desigur, erau nenumărate alte ţevi
prin preajmă, dar cele subţiri din cositor n-aveau înveliş.
Cele îngheţate din oţel lustruit erau mult prea noi. Cele de
fier erau într-atât de nerăbdătoare, că ţi-era şi ruşine de ele,
dar erau învelite în vată de bumbac, iar Auri n-avea de gând
să-şi bată capul cu ele în această zi. Prin urmare, o luă pe
urmele unei ţevi groase de ceramică. Într-un anumit punct,
ţeava pătrundea în pământ, dar în zona curburii, învelişul de
pânză atârna zdrenţuros ca veşmântul unui copil
neastâmpărat. Auri zâmbi şi desfăcu fâşia de pânză cu
delicateţe, având grijă să n-o rupă mai tare. În cele din urmă,
materialul cedă. Era perfect. O fâşie diafană de pânză
cenuşie, de lungimea braţului ei. Era obosită, dar vrednică,
iar după ce o împături cu grijă, fata se răsuci şi o luă la
goană prin răsunătorul Umbriel, şi de acolo tot mai adânc,

2090
până ajunse în Cei Doisprezece. Acesta era unul dintre acele
locuri schimbătoare, destul de rare în Dedesubt. Era destul
de înţelept să se înţeleagă pe sine şi suficient de curajos să
fie el însuşi, ba chiar atât de sălbatic încât să se schimbe,
rămânând totodată credincios firii sale. Din acest punct de
vedere era aproape unic, şi cu toate că nu era întotdeauna
lipsit de primejdii sau binevoitor, Auri se ataşase de el.
Fata găsi încăperea boltită aşa cum şi-o închipuise,
luminoasă şi vioaie. Razele călduroase ale soarelui
pătrundeau printre gratiile din tavan şi luminau valea
îngustă a acelui loc schimbător. Lumina se furişa printre ţevi
şi grinzi, iar în drumul ei întâlnea străvechea pasarelă de
lemn, dreaptă şi trainică.
Zgomotul îndepărtat al străzii aluneca în dedesubtul adânc
al lucrurilor. Auri auzi tropotul copitelor pe caldarâm, aspru
şi ascuţit ca pocnetul încheieturii. Auzi huruitul distant al
unei căruţe în trecere şi murmurul estompat al vocilor.
Freamătul glasurilor fu străpuns de urletul nervos al unui
sugar care nu fusese alăptat la timp.
În dedesubtul Celor Doisprezece Galbeni se afla un iaz
întins, adânc şi neted precum sticla. Razele soarelui luminau
suficient de puternic pentru a dezvălui a doua încrengătură
de ţevi din adâncul apelor. Avea deja paie acolo, iar pe o
balustradă îngustă ce se întindea de-a lungul peretelui zări
trei sticle. Auri le cercetă cu privirea şi se încruntă. O sticlă
verde, una maronie şi una străvezie. Una cu un dop etanş,
alta cu un capac răsucit, iar cea de-a treia cu un dop mare şi
gras. Erau de forme şi mărimi diferite, însă niciuna nu era
potrivită.
Auri îşi ridică mâinile, scoasă din sărite. Porni în fugă spre

2091
Manta, lovind cu tălpile dezgolite lespedea rece. Când ajunse,
puse ochii pe sticla cenuşie în care se aflau frunzele de
levănţică. O ridică, o examină cu atenţie, apoi o aşeză la locul
ei şi ieşi din nou. Străbătu cu paşi grăbiţi Portul, alegând de
data aceasta intrarea înclinată în locul crăpăturii din perete.
Urcă prin întortocheata Vergea, unde Foxen proiecta umbre
sălbatice pe pereţi. În fugă, părul îi flutura asemenea unui
drapel. O luă pe scările în formă de spirală ale Casei
întunecate, dând roată, mai

2092
2093
jos, fără roată, tot mai jos. Când auzi în cele din urmă
susurul apei şi clinchetul sticlei, ştiu că ajunsese în Clingi.
Numaidecât, lumina lui Foxen se oglindi în tumultul negru al
apei ce înghiţise fundul treptelor spiralate. Într-un alcov
micuţ se aflau două sticle. Una albastră şi subţire, alta verde
şi turtită. Auri îşi lăsă capul într-o parte şi închise un ochi,
apoi întinse mâna şi prinse sticla verde cu două degete.
Zâmbind satisfăcută, o înşfacă şi o luă la goană în sus pe
trepte. La întoarcere, o luă prin Cavouri, să mai schimbe
puţin aerul. Străbătu coridorul în fugă, făcu un salt peste
prima crăpătură din podea cu graţia unui dansator. Peste a
doua săgetă în zbor de pasăre, iar peste a treia trecu într-un
salt sălbatic, cum se potriveşte unei fete care sclipeşte ca
soarele.
Când reveni în Cei Doisprezece Galbeni, era deja epuizată
şi gâfâia puternic. După ce-şi trase puţin sufletul, îl vârî pe
Foxen în sticla verde, căptuşindu-l cu paie, şi prinse
încuietoarea pe garnitura de cauciuc, sigilând dopul
temeinic. Ridică sticla în dreptul ochilor, rânji mulţumită, o
sărută, apoi o aşeză cu atenţie pe marginea iazului.
Dezbrăcă în grabă rochia preferată şi o agăţă de o ţeavă de
alamă. Zâmbi şi se cutremură puţin, în timp ce peştişori fără
astâmpăr i se bălăceau în stomac. Pe urmă îşi luă părul
unduitor în mâini, îl dădu pe spate şi îl legă cu fâşia cenuşie
de pânză veche. Când isprăvi, pe spatele ei atârna o coadă
lungă. Cu braţele lipite de piept, Auri făcu doi paşi timizi spre
marginea iazului. Întâi vârî un deget în apă, apoi toată laba
piciorului. Senzaţia răcoroasă şi dulce ca menta îi aduse un

2094
surâs pe buze. Îşi vârî după aceea ambele picioare în apă,
legănându-le agale. Preţ de câteva clipe, Auri se ridică în
mâini, încercând să-şi păstreze echilibrul deasupra lespezii
răcoroase de la buza iazului. Dar nu putea să împiedice
inevitabilul. Aşa că strânse din dinţi şi se lăsă în jos.
Lespedea rece nu era câtuşi de puţin mentolată, iar atingerea
ei se simţea neplăcut pe spatele ei.
Se întoarse şi se cufundă tot mai adânc în apă, fără grabă,
până ce atinse ciotul unei stânci. Cuprinse ieşitura cu
degetele de la picioare, apa ajungându-i până la şolduri. Apoi
trase aer adânc în piept, închise ochii, îşi luă inima-n dinţi şi
dădu drumul ciotului, cufundându-se în apă până la brâu.
Scoase un scâncet subţire, iar un fior de gheaţă îi făcu pielea
de găină.
Greul trecuse, aşa că Auri închise ochii şi intră cu totul în
apă. Îşi îndepărtă stropii din ochi, clipind şi gâfâind de zor.
Se cutremură din toate încheieturile, cu braţul acoperindu-i
sânii.
Dar în acea clipă, buzele ei schimonosite de frig se
deschiseră într-un rânjet de plăcere. Văduvită de claia de păr
ce-i împresura mereu capul asemenea unui nimb, Auri se
simţea măruntă. Nu mărunţimea la care năzuia zi de zi. Nu
mărunţimea unui arbore pierdut printre alţi arbori, sau a
umbrei în tenebre. Şi nu doar măruntă la trup. Ştia că era o
făptură neînsemnată. Când se privea mai atent în oglindă,
vedea o copiliţă plăpândă, de-o seamă cu vagabonzii care
cerşesc pe stradă. O copiliţă subţire ca aţa, cu pomeţi înalţi
şi gingaşi, cu pielea lipită pe oase. Dimpotrivă. Cu părul
prins în coadă şi ud leoarcă pe deasupra, se simţea…
împuţinată. Diminuată. Slăbită. Slabă. Ar fi fost teribil de

2095
neplăcut fără fâşia de pânză. Fără ea, n-ar fi fost doar un fitil
încolăcit. S-ar fi simţit de-a dreptul josnic. Merita să faci
lucrurile cum trebuie.
Într-un târziu se opri din tremurat. Peştii se bălăceau în
continuare în stomacul ei, dar dorinţa îi dădea ghes. Razele
aurii străpungeau luciul iazului ca un mănunchi de suliţe.
Auri inspiră adânc, pe urmă expiră, jucându-se cu degetele
de la picioare. Trase din nou aer în piept şi expiră încet. Încă
o răsuflare. Auri luă sticla lui Foxen, dădu drumul lespezii şi
se cufundă cu totul în apă.

Unghiul în care cădea lumina era perfect, permiţându-i să

zărească limpede prima încâlcitură de ţevi. Cu iuţeala unui
peştişor, se întoarse şi lunecă uşor printre ţevi, având grijă
să n-atingă nimic. Ceva mai jos întâlni a doua încrengătură.
Se împinse într-o ţeavă străveche de fier pentru a-şi continua
coborârea, după aceea, cu mâna rămasă liberă, trase zdravăn
de un robinet, domolindu-şi avântul şi strecurându-se
printre două ţevi de cupru de grosimea mâinii.
Pe măsură ce se îndepărta de suprafaţă, razele soarelui se
disipau, lăsând-o doar cu lumina verzui-albastră a lui Foxen.
Dar strălucirea lui era estompată, filtrată de paie, apă şi
sticla verde şi groasă. Auri îşi rotunji gura şi scoase două
salve de aer. Presiunea creştea constant, iar în bezna
dimprejurul ei se iveau forme diafane. O pasarelă de demult,
o lespede în cumpănă, o grindă străveche de lemn, acoperită
de alge. Găsi mai repede fundul iazului cu degetele întinse
decât cu privirea, iar Auri îşi petrecu mâna pe suprafaţa

2096
tulbure a podelei de piatră. Înainte şi-napoi. Înainte şi-napoi.
Iute, dar cu grijă. Pe alocuri, din suprafaţa întinsă ieşeau
obiecte ascuţite. Îşi petrecu degetele în jurul unui obiect lung
şi neted. Era un băţ? îl prinse la subraţ şi se lăsă purtată în
sus, spre lumina îndepărtată. Cu mâna liberă se agăţă de
ţevile bine ştiute, navigând prin labirintul întortocheat de
forme vagi.
Dădu drumul unui jet de aer şi simţi o durere slabă în
plămâni. Faţa ei străpunse luciul apei în apropiere de mal şi
puse, în sfârşit, ochii peste ce găsise: un os alb, curat şi
lunguieţ. Nu de picior, ci de braţ. Îşi petrecu degetele de-a
lungul suprafeţei netede şi desluşi o crăpătură îngustă ce
dădea roată osului aidoma unui inel, semn că fusese
fracturat, dar se vindecase în timp. Era plin de umbre
încântătoare. Auri zâmbi şi îl aşeză alături. Trase apoi aer
adânc în piept de trei ori, strânse sticla lui Foxen în mână şi
se scufundă pentru a doua oară. De data aceasta, piciorul i
se înţepeni între ţevile din cea de-a doua încrengătură.
Ghinion. Se smuci furioasă şi după câteva clipe reuşi să se
elibereze. Expiră jumătate din aerul ţinut în piept şi se
împinse cu putere, îndreptându-se ca un bolovan spre fundul
întunecat al iazului. În ciuda faptului că pornise cu stângul,
era o misiune uşoară. Degetele ei descoperiră o îmbârligătură
de naiba ştie ce chiar înainte să atingă fundul. Habar n-avea
ce descoperise. Ceva metalic, ceva lucios şi ceva tare,
împletite cumva laolaltă. Strânse împletitura la piept şi
săgetă spre suprafaţă. De data aceasta nu mai putea să-şi
ţină prada la subraţ, de teamă să nu piardă bucăţi pe drum,
astfel că fixă sticla lui Foxen în îndoitura braţului şi se ajută
de mâna stângă rămasă liberă. Odată găsit echilibrul ideal,

2097
ieşi cu uşurinţă la suprafaţă, fără a folosi restul aerului din
plămâni.
Aşeză încâlcitura pe malul iazului: o curea de demult cu o
cataramă de argint atât de veche, încât se făcuse neagră ca
păcura. O creangă înfrunzită pe care zăcea un melc buimac
şi, nu în ultimul rând, o sfoară putrezită încolăcindu-se în
jurul crengii de care atârna o cheie subţire, de lungimea
arătătorului ei.
Auri sărută melcul şi îi ceru scuze, pe urmă puse creanga
înapoi în apă, acolo unde-i era locul. Cureaua era întoarsă pe
dos, dar când trase puţin de ea, catarama se desprinse cu
uşurinţă. Era mai bine să fie separate.Sprijinită de lespedea
ce mărginea iazul, Auri tremura în valurile ce dădeau
târcoale umerilor şi pieptului ei. Rozul buzelor se
preschimbase într-o nuanţă palidă, cu tentă vineţie. Auri luă
sticla lui Foxen şi se asigură că închizătoarea era bine
prinsă, după aceea aruncă o privire în apă. Peştişorii din
stomacul ei zburdau în continuare entuziasmaţi. A treia oară
avea să dea lovitura. Trase din nou aer în piept şi se
scufundă iar, unduindu-şi cu măiestrie trupul şi
întrebuinţând prizele deja bine ştiute.

2098
2099
 Spre adâncimi. Piatra, lemnul, apoi nimic, cu excepţia
palidei străluciri a lui Foxen, ce împrăştia nuanţe albastre-
verzui pe mâna ei întinsă. Îşi închipui că aşa arăta o ondină.
Când atinse fundul cu pumnii, se roti uşor în apă pentru a-şi
controla poziţia. Împinse din picioare şi braţul ei descrise un
arc pe piatra netedă şi întunecată de pe fundul iazului.
Tocmai atunci zări o scânteiere, iar degetele ei întâlniră un
obiect rece şi tare, neted şi cu linii drepte. Acesta degaja
iubire şi răspunsuri în asemenea măsură, încât simţi
revărsarea de cum îl atinse.
Preţ de zece bătăi de inimă, Auri presupuse că era
înţepenit în piatră. Dar obiectul alunecă, şi în acea clipă
înţelese. Era greu. După un moment care păru lung, Auri
găsi o cale să-l ridice cu degetele ei micuţe. Era din metal
masiv, de grosimea unei cărţi. Avea o formă ciudată şi
greutatea unui lingou de iridiu. Fata strânse metalul la piept
şi simţi muşcătura muchiilor sale în piele. Îşi îndoi genunchii
şi se împinse cu putere în piatră, cătând spre strălucirea
îndepărtată de la suprafaţă. Lovi apa în repetate rânduri, fără
să facă însă progrese reale. Greutatea bucăţii de metal o
trăgea la fund. Piciorul ei avu o întâlnire violentă cu o ţeavă
groasă de fier, iar Auri profită de ocazie pentru a se împinge
încă o dată. Avântul ei fu curmat la doar câteva clipe după ce
se desprinse de ţeavă. În plus, îi dădeau de furcă şi plămânii.
Deşi doar pe jumătate goliţi, amărâţii tânjeau după aer. Auri
eliberă câteva bule de aer, încercând să-i păcălească. Ştia
prea bine că fiecare bulă pierdută o va trage în jos, şi nici
măcar nu ajunsese la a treia încrengătură de ţevi.
Auri încercă să-şi strecoare bucata de metal în îndoitura
braţului, pentru a-şi elibera o mână. Însă aceasta îi alunecă

2100
uşor printre degete. În momentul de panică ce urmă, bâjbâi
disperată prin întuneric, iar sticla lui Foxen se izbi de o
formă nevăzută şi alunecă la rându-i din strânsoare. Mâna
pe care o avea liberă ţâşni după ea, dar nu reuşi decât să-i
dea un ghiont nefericit. Preţ de o clipă, Auri încremeni. Nici
nu se punea problema să dea drumul metalului. Dar Foxen
fusese alături de ea de la început… Sub privirile ei
înmărmurite, sticla căzu pradă unui curent şi fu purtată în
spatele unui grup de ţevi oblice de cupru. Plămânii erau
furioşi. Strânse din dinţi, apoi se prinse cu mâna liberă de
colţul unei lespezi şi se trase în sus. Plămânii se cutremurau
violent deja, aşa că Auri dădu treptat drumul aerului din
piept, cu toate că nu atinsese nici măcar a treia încrengătură
de ţevi. În lipsa lui Foxen trebuia să îndure şi bezna iazului,
dar cel puţin nu stătea locului, smucindu-se anevoios cu
ajutorul ieşiturilor dimprejur. Bătu apa cu picioarele, dar
fără prea mult folos, din cauza greutăţii preţioase pe care o
ţinea strâns la piept. Să fi fost atât de grea datorită
răspunsurilor pe care le deţinea?
Cu dificultate, ajunse la încrengătura de ţevi, dar nu mai
avea aer în plămâni, iar trupul îi atârna greu ca plumbul. În
mod normal, s-ar fi strecurat prin încâlcitura metalică
precum un peşte, fără să atingă ţevile. Dar în acea clipă se
simţea îngreunată şi lipsită de aer. Cu ajutorul mâinii libere,
înaintă orbeşte printre ţevi. Se lovi la genunchi, iar ceva
ascuţit şi ruginit îi crestă spinarea. Întinse mâna, dar din
cauza plumbului din picioare, nu izbuti să apuce
prinzătoarea. Lovi cu piciorul şi reuşi să mai câştige vreo
patru centimetri, dar, în pofida legăturii temeinice, părul ei
se prinse în ceva, trăgându-i capul înapoi. Auri se rostogoli

2101
într-o parte şi simţi numaidecât că începe să se scufunde.
Dădu cu disperare din braţe şi din picioare. Fluierul
piciorului acroşă o ţeavă şi un fior de durere îi străbătu
corpul, dar pregăti imediat celălalt picior şi se împinse cu
putere. Ţâşni ca un dop de sticlă, cu suficientă forţă pentru a
se elibera din strânsoarea enervantă ce o ţintuise în loc, însă
capul îi fu din nou smucit înapoi şi deschise involuntar gura.
În acea clipă se îneca. Gura i se umplu de apă, tăindu-i
răsuflarea.

2102
 Dar chiar şi cu apa pătrunzându-i în nări şi gâtlej, Auri se

temea cel mai mult să nu-i alunece mâna şi astfel să lase

bucata de metal pradă abisului. Nici gândul că se sufoca şi
că urma să moară nu-i era pe plac, dar acestea erau lucruri
fireşti, pe când pierderea metalului era ceva de neconceput.
Era atât de groaznic, încât o treceau toţi fiorii.

2103
 Părul desprins plutea în jurul ei asemenea unui nor de
fum. Apucă îndoitura unei ţevi bine ştiute şi se trase în sus,
pe urmă braţul ei ţâşni din nou şi găsi o altă priză. Cu dinţii
încleştaţi şi aproape sufocată, înşfăcă şi trase de mai multe
ori. Ieşi la suprafaţă, icnind şi împroşcând apă în jur, dar se
scufundă din nou în apă.
O clipă mai târziu ieşi iar la suprafaţă. De data asta, mâna
ei liberă se prinse de lespedea ce mărginea iazul. Auri scoase
bucata de metal din apă, iar aceasta lovi piatra cu un zgomot
ca de clopot. Era o roată zimţată de alamă sclipitoare, de
mărimea unui taler, găurită în mijloc şi prevăzută cu nouă
zimţi, cel de-al zecelea fiind rupt. Mustea de adevăruri şi de
dragoste şi răspândea lumina focului din vatră. Era
încântătoare.
Auri zâmbi şi vărsă o cantitate impresionantă de apă pe
lespezi. Vărsă încă o dată, răsucindu-şi capul într-o parte
pentru a feri roata de stropi. Apoi tuşi, luă o gură de apă şi o
scuipă în iaz. Roata de alamă zăcea ca o inimă grea pe
caldarâmul rece al Celor Doisprezece Galbeni. În lumina
razelor ce coborau din înălţimi, roata scânteia precum aurul:
o bucată de soare scoasă din adâncuri. Auri tuşi din nou şi
se cutremură, pe urmă atinse dispozitivul cu un deget. Se
uită la el şi zâmbi. Avea buzele vineţi şi tremura. Simţea o
imensă bucurie.

După ce ieşi din apă, Auri dădu roată iazului din

adâncurile Celor Doisprezece. Deşi şansele erau mici, spera
ca Foxen să apară undeva la suprafaţă. Dar nimic. Faţa ei

2104
deveni sumbră. O bătu gândul să se-ntoarcă după el, dar îl
alungă numaidecât. De trei ori. Aşa mergeau lucrurile. Totuşi
gândul că urma să-l lase de izbelişte în adâncimile
întunecate îi frânse inima. Să-l piardă după atâta amar de
vreme…
Deodată, Auri zări o scânteie în adâncuri. O strălucire. Pe
faţa ei încolţi un rânjet. În ascensiunea lui greoaie spre
suprafaţă prin încrengătura de ţevi, Foxen arăta asemenea
unui licurici înfoiat. Timp de cinci minute, fata aşteptă ca
sticla lui Foxen să se-nalţe încet şi legănat până la suprafaţă,
ca o raţă. O înşfacă, o sărută, apoi o lipi strâns de piept. Da.
Merita să faci lucrurile aşa cum trebuie.
Mai înainte de toate, Auri îl scoase pe Foxen din sticlă, pe
care-o aşeză ulterior pe raft, în compania celorlalte. După
care coborî la Clingi şi se dăţi în apa de-acolo. Pe urmă se
spălă cu o bucată de săpun ce mirosea a fructe sălbatice şi a
vară. După ce se săpuni şi se frecă zdravăn pe păr, Auri se
cufundă în apa neagră şi nesfârşită a Clingilor, pentru o
ultimă clătire. Ceva o atinse în trecere sub apă. Ceva lucios şi
greu i se lipi pentru câteva clipe de picior. N-o deranja câtuşi
de puţin. Indiferent ce-o fi fost, era la locul potrivit, la fel ca
şi ea. Lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie. Cu apa
şiroindu-i pe trup, îşi stoarse părul, pe urmă îşi continuă
periplul prin Gropi. Fără îndoială, nu era cea mai scurtă cale,
dar nu se cădea să treacă goală-goluţă prin Scobituri. Dar
chiar şi alegând calea mai lungă, dădu cât de curând colţul
la Brutari, lipăind cu picioarele ude pe piatră. Pe Foxen,
căruia nu-i era dragă căldura, îl aşeză pe o cărămidă ieşită
din zid.
Ţevile groase de oţel ce însoţeau peretele tunelului erau

2105
prea fierbinţi pentru a sta în apropierea lor, iar zidurile şi
podeaua se scăldau şi ele în dogoarea lor. Auri se răsuci
încet, având grijă să nu-şi frigă pielea fragedă în vuietul tăcut
şi roşu ce se revărsa din ţevi. În doar câteva clipe, fierbinţeala
din încăpere îi zvântă pielea, îi făcu părul vâlvoi şi îi alungă
frigul din oase.
Mai apoi luă rochia preferată din Cei Doisprezece. O trase
pe cap, după care îşi duse toate comorile în Port, unde le
aşternu ordonat pe masa principală. Cureaua de piele era
gravată cu modele ondulate, foarte curioase. Roata de alamă
era strălucitoare precum lumina zilei. Cheia era neagră ca
noaptea. Catarama, în schimb, era neagră, dar avea o
strălucire interioară, ascunsă. Să fi fost aceasta pentru el? Ar
fi fost un început nemaipomenit de zi. Şi ce frumos ar fi fost
să aibă cadoul pregătit din timp, fiindcă mai erau câteva zile
bune până la vizita lui. Să fi fost cadoul potrivit? Era un tip
mai sucit de felul lui. Şi era mult prea ascuns în sinea lui.
Auri încuviinţă din cap şi atinse metalul rece şi închis la
culoare. Nu, nu era potrivită pentru el. Ar fi trebuit să-şi dea
seama. Nu era omul care să se închidă.

2106
2107
 Care să stea închis. Nici închis la culoare nu era.
Nicidecum. Era de culoarea tăciunelui. Roşu ca sângele. Era
luminos cu o lumină interioară şi puternică, aidoma aurului
poleit cu aramă.
Trebuia să mai chibzuiască în privinţa roţii. Aproape că
părea cadoul potrivit pentru el… dar putea să mai aştepte.
Cheia cerea neîntârziat atenţie. Era, fără îndoială, cea mai
neastâmpărată din grămadă. Nu o mira câtuşi de puţin.
Cheile erau bine cunoscute pentru înfumurarea lor, iar
aceasta aproape că urla după un lacăt. Auri o înşfacă şi o
întoarse pe toate părţile. Era de la o uşă şi nu se chinuia să
ascundă acest fapt. Cheie neagră. Zi albă.
Îşi lăsă capul într-o parte. Forma lucrurilor era potrivită.
Era o zi destinată descoperirilor şi, negreşit, sărmanul obiect
avea nevoie de toată atenţia ei. Încuviinţă în sinea sa şi
strecură cheia în buzunarul de la rochie. Dar înainte să
plece, avu grijă ca toate să fie puse la locul lor. Cureaua
rămase pe masa principală, fireşte. Catarama îşi găsi adăpost
alături de vasul cu răşină. Osul se cuibări necuviincios de
aproape de boabe. Roata zimţată îi dădu ceva bătăi de cap. O
aşeză întâi pe raft, apoi pe măsuţa din colţ, rezemată de
perete, îndreptată cu gaura spre tavan. Fata se încruntă. Nu
era locul potrivit. Auri scoase cheia şi o ţinu în faţa roţii.
Negru pe alamă. Amândouă pentru răsucit. Împreună aveau
doisprezece dinţi. Clătină din cap şi oftă. Vârî cheia înapoi în
buzunar şi lăsă Roata de alamă pe raft. Nu era locul ideal,
dar pentru moment era cea mai bună soluţie.

2108
 Văgăuna era în apropiere, aşa că Auri se îndreptă degrabă
într-acolo, plecând capul pe sub intrările joase, până ajunse
la prima uşă. Acolo, Auri îl luă pe Foxen în palmă şi suflă
uşor ca să-l readucă la viaţă. Era o uşă de lemn masivă,
cenuşie şi străveche, cu balamale ruginite. Scoase cheia din
buzunar şi o ţinu în faţa uşii. Privirile ei se plimbară de la
cheie la uşă, pe urmă se răsuci pe călcâie şi plecă. După ce
făcu de trei ori stânga şi trecu printr-o fereastră spartă,
ajunse la cea de-a doua uşă, la rândul ei veche şi cenuşie,
dar mai mare ca prima. O privire îi fu de-ajuns. N-o nimerise
nici de această dată. Nu erau uşile potrivite. Atunci, unde?
La Gropi? Uşa Neagră? Se cutremură. Cu siguranţă, nu Uşa
Neagră. Nu într-o zi albă. La Ursă întâi. Apoi la Gropi. Poate
chiar şi la Puţuri. Dar nu la Uşa Neagră. Nu.
Auri trecu în grabă prin labirint, luând-o de două ori la
stânga şi de două ori la dreapta pentru a echilibra situaţia,
având grijă să nu urmeze ţevile prea mult, ca să nu le
supere. Urmă Zăbreaua, cu coridoarele încâlcite şi izul ei
sulfuros. Se rătăci puţin printre zidurile părăginite, dar în
cele din urmă îşi găsi drumul spre Năruinţă, un tunel îngust
de noroi, într-atât de abrupt, încât părea mai degrabă o
gaură. Auri coborî iute scara interminabilă încropită din beţe
de diferite mărimi. Aceasta dădea într-o încăpere micuţă şi
curată, cu piatră finisată. Odaia, de dimensiunile unei
cămări, era goală, cu excepţia unei uşi vechi de stejar,
ferecată cu alamă.
După nici doisprezece paşi, prinse cu coada ochiului un
licăr pe podeaua de marmură. Se apropie în salturi şi văzu că
un cristal se desprinsese din candelabru şi căzuse pe podea,
fără să se spargă. Norocos şi curajos deopotrivă. Îl ridică şi îl

2109
strecură în buzunarul liber. Dacă l-ar fi pus lângă cheie, s-ar
fi certat. Nu avu noroc nici la a treia, nici la a şaptea uşă.
Auri tocmai se pregătea să coboare în Puţuri, când zări cea
de-a noua uşă. Aşteptă, dornică. Încuietoarea cedă şi uşa se
deschise încet şi fără zgomot. Fata intră, scoase cheia din
buzunar şi o sărută, pe urmă o aşeză cu grijă pe o masă
goală de lângă intrare. Bătaia metalului în lemn îi înmuie
inima. Zâmbi, văzând cheia cuibărită în locul ei potrivit. Era
un salon. Foarte plăcut. Îl aşeză pe Foxen într-o nişă săpată
în perete şi începu să exploreze încăperea. Un scaun înalt,
îmbrăcat în catifea. O canapea pluşată. În colţ zări un
cărucior plin cu sticle şi pahare. Toate păreau somptuoase.
Era ceva în neregulă totuşi cu această încăpere. Nimic
ameninţător, ca în Şezi Două sau în Chiparniţă. Nicidecum.
Era un loc ireal. Aproape perfect. Totul era aproape. Dacă n-
ar fi fost o zi albă în care lucrurile fuseseră făcute ca la carte,
probabil că nu şi-ar fi dat seama. Dar aşa, mirosi numaidecât
ciudăţenia.
Auri dădu roată încăperii, cu mâinile duse la spate.
Cercetă căruciorul, care conţinea peste douăsprezece sticle
de toate culorile. Unele pline, sigilate cu dop de plută, altele
goale, dacă nu punea stratul de praf la socoteală. Pe una
dintre mese, lângă canapea, zări un ceas mecanic de argint
şlefuit. Lângă el se afla un inel şi câteva monede împrăştiate.
Auri le privi cu interes, fără să atingă nimic. Păşi cu graţie.
Un pas. Încă unul. Covorul întunecat de pluş era moale şi
îmbietor, asemenea muşchiului verde, iar când se aplecă să-
şi treacă degetele prin el, zări ceva mic şi alburiu sub
canapea. Îşi vârî mâna subţire şi albă în adâncurile
întunecate şi, cu puţin efort, apucă obiectul. Rece şi şlefuit.

2110
Era o mică figurină cioplită dintr-o bucată de piatră. Un
soldăţel sculptat cu eleganţă, îmbrăcat în zale şi cu un scut.
Dar cea mai de preţ trăsătură era blândeţea chipului său,
care transmitea atâta bonomie, că-ţi venea să-l săruţi. Locul
lui nu era acolo, însă nu era greşit. Sau, mai degrabă, nu
prezenţa lui sub pat era motivul neliniştii fetei. Sărmanul se
rătăcise, nimic mai mult. Auri zâmbi şi vârî figurina în
buzunar, alături de cristal.
Tocmai atunci simţi o mică ridicătură sub talpă. Trase
puţin covorul şi descoperi un nasture din os. Privirile ei
zăboviră o vreme asupra acestuia, apoi zâmbi înţelegătoare.
Nici el nu era sursa neliniştii sale. Nasturele era aşa cum
trebuia să fie. Cu mişcări delicate, Auri puse covorul la fel
cum îl găsise, întinzându-l cu mâinile. Făcu privirea roată.
Era o încăpere bună şi aproape aşa cum ar fi trebuit să fie.
Nu prea avea ce să facă ea acolo. Cu adevărat surprinzător,
gândind că fusese dată uitării timp de secole. Chiar şi aşa,
ceva nu era în regulă. Ceva lipsea.
Ceva infim, ca un greier solitar ce-şi
frământă febril picioarele în miez de
noapte. În celălalt capăt al încăperii o
aştepta a doua uşă, nerăbdătoare să fie
deschisă la rândul ei. Auri trase zăvorul şi
pătrunse pe un coridor, unde o întâmpină
un şir de trepte. Privi în jur cu mirare.
Crezuse că se afla în continuare în Ursă. Nici vorbă. Era un
cu totul alt loc. Inima începu să-i bată iute în piept. De-o
veşnicie nu mai descoperise un loc nou. Un loc care
îndrăznea să fie el însuşi până la capăt. Trebuia totuşi să fie
precaută. Cu ajutorul lui Foxen, cercetă îndeaproape pereţii

2111
şi tavanul. Descoperi câteva crăpături, nu mai mari decât
grosimea unui deget. Ici-colo câteva pietricele căzute, iar
treptele erau acoperite cu noroi şi tencuială. Pereţii erau goi
şi uşor înfumuraţi. Cu siguranţă, părăsise Ursa. Pipăi
treptele. Primele erau zdravene, dar a patra părea desprinsă.
La fel a şasea şi a şaptea. Şi a zecea.
La jumătatea ascensiunii, acolo unde treptele se răsuceau,
se deschidea un culoar. Era şi o uşă acolo, dar era într-atât
de mică, încât Auri se prefăcu, politicoasă, că nu o vede.
Urcă atent până la al doilea şir de trepte şi descoperi că şi
acolo jumătate din ele erau desprinse şi gata să cedeze. Se
întoarse la baza treptelor, încercând să le găsească pe cele
desprinse. Câteva îi scăpară. Era, fără îndoială, extrem de
palpitant. Iar locul i se părea înşelător, asemenea unui
spoitor cherchelit şi puţin cam mucalit.
Pe deasupra, avea şi atitudine. I-ar fi fost greu să găsească
un loc mai puţin viclean şi ademenitor.
Unele locuri aveau un nume, în timp ce altele se
schimbau, sau erau timide în privinţa lui. Altele nu aveau
unul, iar asta-i aducea mereu tristețe în suflet. Una era să fii
retras. Dar să n-ai nume? Groaznic. Câtă însingurare. Auri
urcă pentru a doua oară scările, încercând fiecare treaptă în
parte cu vârful piciorului şi având grijă să nu calce pe cele
desprinse. Nu putea să-şi dea seama ce fel de loc era. Timid
sau lainic? Pierdut sau însingurat? Era un loc enigmatic.
Descoperirea îi lărgi rânjetul de pe buze.

În capul scărilor găsi tavanul prăbuşit, dar o spărtură în

2112
perete deschidea calea spre un loc nou. Auri trecu prin
spărtură, zâmbind entuziasmată. Descoperise două locuri noi
în aceeaşi zi. Tălpile ei golaşe explorau podeaua pietruită şi
mai că nu dansau de-atâta încântare.
Această nouă încăpere nu era la fel de sfioasă ca
precedenta. Purta numele Prăvălac. Era vraişte, pe jumătate
plină şi năruită. Un deliciu pentru ochii ei curioşi. Jumătate
de tavan se prăbuşise şi toată încăperea era acoperită cu un
strat de colb. Dar cu toate că înăuntru domnea ruina, era un
loc uscat şi compact. Sub dărâmături se zăreau rămăşiţele
unui pat cu baldachin. În zona neatinsă a încăperii găsi o
măsuţă de toaletă cu oglindă, compusă din trei bucăţi, şi un
dulap de lemn închis la culoare, ce-ar fi depăşit în înălţime
orice doamnă ridicată pe vârfuri. Auri aruncă o privire
sfioasă în dulap, profitând de faptul că uşile erau
întredeschise, şi zări vreo douăsprezece rochii de catifea,
elegant brodate. Pantofi. O mantie de mătase. Nişte veşminte
diafane, aşa cum purtau femeile din picturile murale ce
împânzeau Ursa. Măsuţa de toaletă era imaginea dezmăţului:
guralivă şi fără pic de ruşine. Pe raftul de sus se găseau cutii
cu pudră, pensule mici şi creioane de machiaj. Brăţări şi
inele. Piepteni din corn, fildeş şi lemn. Broşe, peniţe şi vreo
zece sticluţe, unele solide, altele fragile ca petalele de
trandafir.
Era o dezordine de nedescris. Toate obiectele de pe raft
zăceau într-o debandadă totală: pudră împrăştiată peste tot,
sticle căzute, broşe alandala. Chiar şi aşa grosolan şi
deşănţat cum era, Auri găsi locul pe gustul ei. Se aşeză uşor
teatral pe marginea scaunului cu spătar drept. Îşi trecu
degetele prin părul vâlvoi şi zâmbi când îşi zări imaginea

2113
oglindită în triptic.
În capătul celălalt al încăperii era o uşă pe jumătate
ascunsă de grinzi rupte şi pietre căzute. Cu toate astea însă,
nu era sfioasă.
Auri trecu la treabă, încercând după
priceperea ei să pună lucrurile în ordine.
Urni din loc grinda de lemn ce bloca uşa,
încetul cu încetul, până ce reuşi s-o
proptească pe altă grindă prăbuşită. Apoi
îndepărtă pietrele. Pe cele grele se mulţumi
să le împingă alături, iar pe cele foarte grele
le rostogoli. Sub maldărul de pietre
descoperi rămăşiţele unei mese, iar printre
scândurile despicate găsi o panglică albă,
dantelată. O împături cu grijă şi o vârî în
buzunar, alături de cristal şi de soldăţelul
de piatră.
Odată treaba dusă la bun sfârşit, uşa se
deschise cu uşurinţă, chiar dacă scârţâi din
toate încheieturile. În spatele ei se găsea o
cămară. Acolo descoperi o oliţă de porţelan,
o găleată de lemn, o perie de felul celor
folosite la spălatul punţilor pe corăbii şi o
mătură de nuiele. De uşă atârnau doi saci
goi de pânză. Cel mic părea nerăbdător să
plece de-acolo, aşa că Auri zâmbi şi îl îndesă
într-un buzunar gol. Mătura era şi ea
nerăbdătoare să iasă dintr-o captivitate
îndelungată. Prin urmare, Auri o luă cu ea şi
strânse toată mizeria şi praful din încăpere

2114
într-o grămăjoară ordonată. Dar mătura dădea încă semne de
nemulţumire, aşa că fata mătură şi treptele fără nume.
În mod firesc, îl aduse şi pe Foxen. N-avea încredere în
manierele unui asemenea loc pe întuneric. Dar măturatul îi
ocupa ambele mâini, aşa că îl prinse pe acesta de o şuviţă de
păr. Şiretlicul îi cam răni puţin orgoliul lui Foxen, prin
urmare Auri îşi ceru scuze pentru jignirea adusă cu un sărut
din toată inima. Dar amândoi ştiau că în secret el se delecta
cu piruetele ei nebuneşti, ce împrăştiau umbre voioase pe
pereţi. Aşa că pentru o vreme se lăsă în voia pletelor ei. Auri
avu grijă să nu bage de seamă exuberanţa lui uşor
nepotrivită când aruncă o scurtă privire treptelor fără nume.
Sus, jos, sus, jos, mătura biciuia şi gâdila treptele de piatră,
îndepărtând pietricele, urmele de praf şi mizeria. Erau, fără
îndoială, măgulite de atenţia primită, dar la fel de sfioase.
După ce aşeză mătura în cămară, Auri scoase oliţa şi o puse
lângă dulap, pe urmă o potrivi pe direcţia dorită.
Măsuţa de toaletă avea farmecul ei, dar asta n-o făcea mai
puţin enervantă. Era uşor strâmbă, însă se pare că nu
trebuia curăţată. Excepţie făcea peria, pe care o aşeză mai
aproape de un inel cu rubin mai şiret de felul lui. Auri îşi
puse mâinile-n sân şi se holbă la măsuţă vreme de un minut.
Apoi se lăsă în genunchi şi cercetă dedesubtul ei. Deschise
sertarele şi mută batistele din cel stâng în cel drept, dar
rezultatul nu fu pe placul ei, aşa că le mută înapoi. În cele
din urmă, împinse toată măsuţa vreo două lungimi de braţ
mai la stânga şi puţin mai aproape de perete, atentă să nu
răstoarne nimic pe podea. Urmă scaunul înalt, pe care-l
aşeză cu faţa la oglinzi. Verifică întâi tălpile picioarelor de
lemn, pe urmă îl puse la loc, dând uşor din umeri.

2115
 Lângă dulap, o piatră părea
desprinsă din podea. Auri o luă,
potrivi săculeţul de piele şi căptuşeala
de lână dedesubt, după care o înfipse
la loc, împingând temeinic cu coada
măturii. O testă apoi cu vârful
piciorului şi zâmbi când constată că
piatra nu se clinteşte. În cele din
urmă, deschise dulapul. Mută rochia
de un roşu-burgund de lângă o alta lungă şi mătăsoasă de
culoarea cerului. Schimbă capacul întredeschis al unei cutii
înalte, destinată pălăriilor. Dar când deschise sertarul aflat la
baza dulapului, rămase cu răsuflarea tăiată. Înăuntru zăceau
împăturite frumos câteva cearşafuri albe şi fine, în stare
ireproşabilă. Auri atinse unul şi fu surprinsă de senzaţia
oferită de ţesătură. Era atât de lină, încât nu se simţea nici
firul. Era răcoros şi plăcut la atingere, ca sărutul iubitului ce
tocmai intră
la căldură.
Auri pipăi uşor suprafaţa materialului. Cât de minunat ar
fi fost să doarmă pe un astfel de cearşaf? Să stea întinsă pe el
şi să-i simtă atingerea delicată pe piele? se cutremură toată
şi apucă marginea pliată a materialului între degete. Pe
negândite, scoase cearşaful din sertar şi îl strânse la piept.
După aceea îşi petrecu buzele pe suprafaţa lui netedă.
Mai erau şi alte cearşafuri acolo. O adevărată comoară.
Era de aşteptat să găsească aşa avere în Prăvălac. Şi, pe
deasupra, se îngrijise serios de încăpere. Cu siguranţă…
Privi lung la cearşaf. Şi cu toate că ochii îi erau plini de
dorinţă, buzele ei se schimonosiră a furie. Nu. Nu aşa se

2116
făceau lucrurile. Ştia asta prea bine. Ştia exact unde era
locul cearşafului.
Auri închise ochii şi băgă cearşaful înapoi în sertar, adânc
ruşinată. Uneori cădea pradă lăcomiei. Dorinţelor proprii.
Tulbura ordinea firească a lumii. Zăpăcea lucrurile cu forţa
dorinţei personale.
Închise sertarul şi se ridică în picioare. Aruncă o ultimă
privire în jur şi încuviinţă. Era un început bun. Măsuţa de
toaletă se cerea în mod evident îngrijită, dar încă nu-i
gustase firea. Totuşi, locul avea un nume şi totul era în mod
firesc îngrijit. Auri îl luă pe Foxen şi se îndreptă spre treptele
fără nume, trecu prin Ursă şi prin Năruinţă şi reveni la
Manta. Cu ajutorul unei găleţi de apă proaspătă se spălă pe
faţă, pe mâini şi pe picioare. Se simţea mult mai bine. Zâmbi
şi, mânată de-un impuls, fugi la Săpăioagă. Trecuse multă
vreme de când nu-i mai făcuse o vizită şi îi era dor de izul
cald de pământ. De îngustimea pereţilor. Săltând pe vârful
degetelor, Auri trecu în pas de dans prin Labirint, atentă să
nu lovească ţevile. Zburdă prin Păduri, şerpuind printre
grinzile mâncate de vreme ce ţineau tavanul îndoit în loc. În
cele din urmă, ajunse la o uşă umflată de lemn. Păşi dincolo
de ea, călăuzită de lumina lui Foxen. Trase aer în piept şi
surâse. Ştia cu precizie unde se afla. Totul era aşa cum
trebuia să fie.

2117
 La ce poate să ducă o scurtă privire

A
2118
 doua zi în zori, Auri deschise ochii în tăcerea beznei
imaculate. Se anunţa o zi răsucită. O zi a făcutului. Excelent.
Erau multe de făcut până la sosirea lui. Nu era încă gata.
Îl trezi pe Foxen şi împături pătura, având grijă ca
marginile ei să nu atingă podeaua. Aruncă o privire în jur.
Cutia, frunza şi levănţica o duceau bine. La fel şi patul. Totul
era aşa cum trebuia să fie. Erau trei căi de ieşire din Manta.
Coridorul îl lăsă pe mai târziu. Arcada era potrivită. Uşa era
de stejar, ferecată cu fier. Auri evită s-o privească. Figurina
de piatră şi panglica dantelată îşi găsiră un nou cămin în
Port. Cristalul viteaz stătea fericit în suportul de vinuri. Osul
şi sacul de pânză se simţeau atât de bine, încât ai fi spus că
erau acolo de veacuri. Catarama cea neagră şi veche făcea
puţină concurenţă vasului cu răşină, însă Auri rezolvă
numaidecât problema, dând-o mai într-o parte, ca să facă loc
pentru toată lumea.
Dădu cu privirea roată prin încăpere şi oftă. Toate erau la
locul lor, mai puţin Roata de alamă. Îi toca mărunt nervii.
Luă cristalul şi îl aşeză lângă aceasta, dar nu ajută la nimic.
Mai rău, se supără şi cristalul. O fi fost el viteazul vitejilor,
dar nu şi pentru masa din colţ. Îl sărută într-o doară, ca s-o
ierte, şi îl puse înapoi pe raftul de vinuri.
Auri ridică roata cea grea cu ambele mâini şi o duse în
Manta. Aşa ceva nu se mai pomenise, dar în acel moment era
debusolată. O aşeză pe balustrada îngustă de lângă perete,
vizavi de patul ei. O răsuci apoi cu dintele lipsă spre tavan.
Arăta de parcă îşi întindea mânuţele mult prea scurte spre
înălţimi.
Auri făcu un pas înapoi şi oftă. Era mai bine. Şi totuşi, nu
era locul ei acolo. Se spălă iar pe faţă, pe mâini şi pe picioare.

2119
Bucata subţire de săpun mirosea a raze de soare, iar asta îi
aduse zâmbetul pe buze. Îmbrăcă apoi a doua ei rochie
preferată, pentru că avea buzunare mai încăpătoare. La urma
urmei, era ziua răsucirii. Când ajunse în Port, îşi aşeză sacul
pe umăr, nu înainte de-a vârî câteva lucruri în el. Pe urmă îşi
umplu buzunarele până la refuz. Înainte să pornească la
drum, Auri aruncă o ultimă privire spre Roata de alamă. Nu.
Dacă ar fi vrut s-o însoţească, ar fi trebuit să rămână în Port.
Dar n-o lăsa mândria.
În Van, descoperi cu stupoare că oglinda era neliniştită, ba
chiar tulburată. Ziua nu începea deloc sub auspicii bune.
Totuşi, doar un neghiob ar fi nesocotit aşa o problemă cu
bună ştiinţă. Iar Auri nu era neghioabă. Unde mai pui că
oglinda era o locatară mai veche şi îi cunoştea bine toanele.
Dorea să fie mutată din loc, dar întâi trebuia să se
liniştească, iar Auri să-i aducă puţină alinare. S-o îmbuneze.
S-o acopere. Drept urmare, cu toate că nu se pieptănase
încă, îl înşfacă pe Foxen şi străbătu lungul drum spre Ursă,
păşind domol prin intrarea abia deschisă, cu ochii aţintiţi la
frescele de pe pereţi. Zăbovi puţin în salon pentru o scurtă
inspecţie. Nepotrivirea măruntă era tot acolo, ca senzaţia
unui zgârci între dinţi. Nu i-ar fi stat pe inimă dacă restul
obiectelor n-ar fi fost aranjate perfect. Dar nu poţi grăbi
unele lucruri. Auri era conştientă de acest fapt. Mai mult,
înainte să-şi vadă de treburi, era nevoită să se-ngrijească de
oglindă. Cu alte cuvinte, s-o acopere. Aşa că urcă treptele
fără nume, sărind şi ţopăind ca să n-atingă lespezile
desprinse, şi pătrunse prin spărtura din zid. Odată ajunsă în
Prăvălac, trase sertarul dulapului. Nu atinse cearşafurile, ci
îşi vârî mâinile în buzunare. Îşi trecu degetele pe suprafaţa

2120
lină a cristalului cel viteaz. Nu. Pipăi conturul unduitor al
figurinei de piatră. Nu. Piatra neagră şi plată? Nu. Atinse
catarama şi zâmbi. O scoase din buzunar şi o aşeză cu
delicateţe în sertar. De-abia atunci luă cearşaful de
deasupra. Avea culoarea fildeşului. Atingerea lui era fină şi
catifelată. Brusc, încremeni, cu privirile aţintite asupra
cataramei negre din sertar. Simţi un gol în stomac. Locul ei
nu era acolo. Păruse o soluţie chibzuită. Da. Cu siguranţă.
Dar la urma urmei, ştia prea bine valoarea aparenţelor.
Fără tragere de inimă, aşeză cearşaful înapoi în dulap,
mângâind albul fin, curat şi proaspăt. Trăda un iz de iarnă.
Nu. E o diferenţă între adevăr şi ceea ce ne dorim să fie
adevărat. Auri oftă şi îndesă catarama în buzunar. Abandonă
cearşaful şi reveni în Manta. La întoarcere nu mai ţopăi.
Coborâtul treptelor fără nume o mai înveseli puţin. Merse în
zigzag asemenea unui beţiv, având grijă să nu calce pe
treptele dislocate. O lespede i se răsuci sub picioare, iar Auri
dădu din braţe ca morişca pentru a-şi păstra echilibrul.
Rămase într-un singur picior, cu capul înclinat într-o parte.
Să fi fost Macheală numele potrivit? Nu. Era mult prea
viclean.
Când reveni în Van, oglinda era în continuare tulburată.
Auri nu avu de ales şi luă pătura de pe pat. Având grijă să n-
atingă podeaua, acoperi oglinda, pe care o întoarse cu faţa
către perete. De-abia atunci reuşi s-o ducă în cealaltă parte a
încăperii, lângă fereastra zidită, unde-şi dorise cu atâta
ardoare să fie mutată.
Se întoarse cu tot cu pătură în Manta, unde se spălă din
nou pe faţă, mâini şi picioare. Când reintră în Van, descoperi
că nu-şi petrecuse timpul de pomană. Niciodată nu văzuse

2121
oglinda atât de satisfăcută.
Zâmbind mulţumită în sinea ei, îşi pieptănă câlţii din păr,

lăsând în urmă o coamă ca un nor auriu. Dar când fu pe

terminate, gata să-şi dea părul pe spate, Auri se clătină puţin
pe picioare, brusc ameţită. După ce trecu vertijul, se îndreptă
cu paşi domoli spre Izvorul Greierului, din care bău apă pe
săturate.
Simţi curgerea apei răcoroase înlăuntrul ei, nezăgăzuită în
trecerea sa. Avea senzaţia că era goală pe dinăuntru, cu
stomacul ca o scobitură pustie. Picioarele o îndrumau spre
Livada Merilor, deşi nu mai erau mere acolo. Oricum, n-o
aştepta în acel loc. De-abia în a şaptea zi. Ceea ce-i convenea

2122
de minune. Deocamdată n-avea ce să împartă cu el şi nici ce
să-i dăruiască.
Aşa că se duse la Arbore. Tigăile erau la locul potrivit. La
fel şi lampa ei cu spirt. Ceaşca ei crăpată de ceramică aştepta
în tăcere. Totul era aşa cum trebuia să fie.
Acestea fiind spuse, avea mai multe unelte decât mâncare
la Arbore. Pe raft zăcea un sac cu sare, primit în dar de la el.
Alături, patru smochine dolofane împăturite în hârtie şi un
măr uscat şi singuratic. Câteva boabe de mazăre zăceau
triste pe fundul unui borcan străveziu. În căldarea din
bufetul de piatră curgea lin apa cristalină a fântânii
răcoroase. Atât doar că nu prea avea ce să răcească, dacă nu
punea la socoteală bucata de unt gălbui. Dar şi aceea era
râncedă şi necomestibilă. Pe tejghea sclipea un obiect
minunat. Un vas de argint, plin cu seminţe de nucşoară,
întregi, maronii şi lucioase ca pietricelele de râu. Seminţele
veniseră în vizită de pe meleaguri îndepărtate. Auri le privi cu
poftă şi mângâie cu vârful degetelor marginea vasului gravat
cu frunze împletite…
Nu. Aşa straşnice şi rare cum erau, nu credea că erau
bune de mâncat. Cel puţin nu în acel moment. În această
privinţă, se asemănau cu untul: nu erau tocmai comestibile.
Erau mai degrabă mistere ce aşteptau ca timpul să le
dezlege.
Auri se cocoţă pe tejghea pentru a ajunge la mărul de pe
raft. Apoi se aşeză lângă fântâna răcoroasă, picior peste
picior, cu spatele drept, şi tăie fructul în şapte bucăţi egale
înainte să-l mănânce. Gustul îi amintea de piele şi de
toamnă. Nu reuşi să-şi potolească foamea, aşa că înşfacă
hârtia şi o aşternu dinaintea ei, întinzând-o cu grijă. Se

2123
delectă cu trei dintre cele patru smochine, mestecând încet în
timp ce fredona o melodie. Când isprăvi, nu-i mai tremurau
mâinile. Înveli smochina rămasă în hârtie şi o puse înapoi pe
raft, pe urmă coborî. Luă apă în palme şi sorbi cu nesaţ,
după aceea rânji. Apa răcoroasă îi dădea fiori în stomac.

După dejun, Auri hotărî să-i găsească un loc potrivit Roţii

de alamă. Întâi încercă s-o măgulească. O luă cu ambele
mâini şi o aşeză deasupra căminului, alături de cutia cu
pietre. Dar roata nu păru deloc impresionată, ci afişă
obişnuita-i nepăsare. Cu un oftat, Auri o duse în Umbriel,
dar nici acolo nu-i fu pe plac, printre butoaiele străvechi. Nici
la Izvorul Greierului nu îşi găsi liniştea. O duse apoi până în
Casa Întunecată şi o aşeză pe fiecare pervaz în parte, dar
niciunul nu i se potrivea.
Deja o dureau mâinile de la atâta cărat şi ar fi dat frâu
liber nervilor, dar îi era cu neputinţă să fie mânioasă. Se
înveselea doar la simpla ei vedere. Şi chiar dacă era teribil de
grea, atingerea ei era minunată. Şi dulce pe deasupra. Un
clopot tăcut ce bătea a dragoste. În tot timpul cât o purtase
dintr-un cotlon în altul, Roata de alamă îşi dezvăluise
tainicele răspunsuri pe care le deţinea. Nu putea să fie
furioasă pe ea. Făcea şi ea tot ce-i stătea în putinţă. Auri era
de vină că nu-i ştia locul. Răspunsurile erau mereu
importante, dar veneau foarte greu. Era nevoită să aibă
răbdare şi să facă lucrurile aşa cum trebuia. Pentru orice
eventualitate, Auri duse roata zimţată în locul unde-o găsise.
I-ar fi părut rău s-o piardă, dar uneori nu exista o altă cale.

2124
Unele lucruri erau, pur şi simplu, prea adevărate ca să
rămână. Altele veneau în vizită pentru un răstimp. Când Auri
intră în holurile înalte ale Celor Doisprezece, lumina lui
Foxen săgetă spre tavanul nevăzut. Strălucirea lui verde şi
liniştitoare se strecură prin încrengătura de ţevi ce urma
peretele. În acea zi era un loc diferit. Aşa-i era firea. Totuşi,
Auri ştia că era mereu bine-venită acolo. Sau cel puţin
prezenţa ei trecea neobservată.
Fata intră în încăpere şi se apropie de iazul adânc şi
întunecat, cu luciul ca sticla. Aşeză prudentă roata pe
lespedea ce mărginea bazinul, cu gaura orientată în sus, uşor
oblic. În lumina difuză din înaltul clădirii, roata nu păstra
aceeaşi strălucire ca mai devreme. Înclină capul şi o ţintui
câteva clipe cu privirea, neîndrăznind să respire. Pe urmă
rânji. Nu dorea să plece. Asta era limpede. O ridică şi o aşeză
pe balustrada îngustă din apropierea iazului, alături de
sticlele ei. Dar roata rămase acolo nepăsătoare, distantă,
făcându-i parcă în ciudă. Auri se întinse pe podea şi încercă
să-şi pună mintea la contribuţie. Ce loc i s-ar fi potrivit Roţii
de alamă? Fusurile? Lumânările Înalte? auzi zvon de aripă în
aer. Un fâlfâit puternic, după care se aşternu tăcerea. Auri
desluşi silueta întunecată a unei rândunici de noapte la una
dintre ferestruicile de sus. Pasărea lovi straşnic cu ciocul în
ţeavă, apoi înghiţi prada. Probabil un melc. Zăngănitul îi
spuse că era o ţeavă neagră de fier, groasă de două degete.
Rândunica de noapte ciocăni din nou în ţeavă, pe urmă
coborî să bea apă din iaz.
După ce-şi potoli setea, pasărea se întoarse iute pe ţeavă.
În centrul ferestruicii, scăldată în lumina cenuşie de afară.
Ciocăni a treia şi ultima oară în metal. Auri simţi un junghi

2125
în vintre. Se ridică în şezut şi o săgetă cu ochiul. Rândunica
se holbă la ea pentru o bucată de vreme, apoi îşi luă zborul,
de vreme ce-şi isprăvise treaba. Auri o urmări cu privirile,
amorţită, şi simţi că i se pune un nod în gât. Lucrurile nu
puteau fi mai limpezi de atât. Inima începu să-i bată
nebuneşte în piept şi palmele i se umplură de sudoare. O luă
la goană, dar după câţiva paşi se opri şi fugi înapoi. Cu
ruşine în suflet pentru grosolănia comisă, dădu un sărut
Roţii de alamă, ca s-o asigure că n-avea de gând s-o lase în
voia sorţii. După aceea se răsuci pe călcâie şi fugi cât o
ţinură picioarele. Întâi la Manta, îndeplini acelaşi ritual de
spălare.
Apoi scoase o batistă din lădiţa de cedru şi trecu în grabă
prin Labirint şi Scobitoare, şi intră în Văgăună. Acolo se opri
în faţa uşii de lemn ce ducea în Foişor, răsuflând din greu.
Cu teama răscolindu-i măruntaiele, Auri cercetă marginile
uşii, dar se linişti când zări pânza de păianjen. Mai avea încă
timp. Sau cel puţin aşa spera. Îşi lipi urechea de uşă şi
ascultă câteva clipe. Nimic. O deschise cu grijă. Stând în
prag cu teama cuibărită în suflet, Auri cercetă încăperea cu
privirea. De tavan atârnau pânze de păianjen. Rafturile erau
ticsite cu sticle, cutii şi conserve de tablă. Privirile-i căzură pe
uşa din celălalt capăt al odăii. Marginile ei nu trădau nicio
urmă de lumină.
Locul nu-i era câtuşi de puţin pe plac. Nu mai era în
Dedesubt. Era o zonă de trecere şi nu-i era destinată ei. Dar
oricât de dezagreabil i-ar fi fost, celelalte soluţii erau mult
mai neplăcute. Podeaua era acoperită cu un strat fin de colb,
cu excepţia unor urme de ghete – nişte pete întunecate
întrezărindu-se prin praful cenuşiu. Urmele spuneau o

2126
poveste. Intraseră pe cealaltă uşă, poposiseră în preajma
mesei, în apropierea unui raft, pe urmă o luaseră îndărăt
spre uşa unde zăbovea ea.
Auri privi cu mânie spre locul unde acestea trecuseră
pragul. Se făceau nevăzute de cum părăseau podeaua
prăfuită a Foişorului. Erau urme mai vechi, dar chiar şi aşa o
cuprindea mânia la vederea lor. Numai gândul la ele o făcea
să tremure de furie. Un alt set de urme spunea povestea în
sens invers. Se întorceau din Dedesubt, se îndreptau spre
mese, după aceea spre raft şi de acolo pe uşă afară. Descriau
un soi de cerc. Mai degrabă un circuit. Nu erau urme
proaspete, dar cu toate acestea, povestea lor nu era pe gustul
ei, iar Auri nu dorea ca istorisirea să se repete.
Trase aer în piept, să se liniştească. N-avea timp pentru
aşa ceva. Ei urmau să se întoarcă în curând cu ghetele şi
înfumurarea lor, şi fără pic de înţelegere asupra locului. Un
val de sudoare îngheţată îi făcu pielea de găină. Inspiră din
nou adânc şi se concentră.
Cu îndârjire pe chip, pătrunse în Foişor. Piciorul ei alb şi
mărunt atinse una dintre urmele negre. Talpa ei micuţă intra
lesne în conturul lat al ghetelor. Chiar şi aşa, păşi fără grabă.
La al doilea pas, abia dacă atinse podeaua. Înaintând astfel,
nu avea să lase nicio urmă. Îşi continuă drumul, pas cu pas,
până la etajeră, unde puse ochii pe câteva conserve. În cele
din urmă, ridică o sticlă grea, cu dop de sticlă. Apoi luă o
pensulă şi îi pipăi suprafaţa ţepoasă cu degetul. Reveni la
intrare cu graţia unui faun şi închise uşa în urma ei. Răsuflă
uşurată şi fugi spre Labirint. Chiar şi în alergare, avu nevoie
de un ceas ca să găsească locul potrivit. Tunelurile circulare
ale Labirintului se întindeau prin întreg Dedesubtul,

2127
kilometri întregi de galerii întortocheate ce însoţeau ţevile
spre diferite locuri.
Tocmai când se cuibărise în ea teama că nu va găsi ceea ce
urmărea şi că s-ar putea să nu fie în Labirint, auzi un
zgomot, un amestec de ploaie şi şerpi furioşi. Mare noroc pe
ea, altfel, ar fi putut să nu-i dea de urmă până la înserat. Se
îndreptă în direcţia sunetului, până ce umezeala din aer îi
pătrunse în nări.
Într-un final, dădu colţul şi zări jetul de apă ce ţâşnea
dintr-o ţeavă de fier crăpată. Apa udase toate cărămizile din
jur pe o rază de câţiva metri şi se prelingea agale de pe
celelalte ţevi. Ţevile subţiri de alamă, purtătoare de aer
comprimat, nu se sinchiseau câtuşi de puţin, iar cele negre şi
dolofane ce transportau urina păreau amuzate de întreaga
situaţie. Doar conducta cu aburi nu era deloc mulţumită.
Căptuşeala ei groasă era îmbibată cu apă şi drept urmare
bodogănea şi scotea aburi de supărare, împrăştiind un iz de
mucegai în tunel.
De unde stătea, Auri desluşi conturul întunecat al
conductei crăpate prin încrengătura de ţevi. Îl ridică pe
Foxen deasupra creştetului şi luă urma ţevii negre înapoi
spre sursă. După zece minute şi un scurt ocol prin Gropi,
găsi robinetul – o roată mică până şi pentru mânuţele ei.
Aşeză pensula şi sticla pe jos, pe urmă înşfacă zdravăn
robinetul şi trase. Niciun rezultat. Atunci, scoase batista din
buzunar, o înfăşură în jurul robinetului şi trase din nou, cu
dinţii încleştaţi de efort. După câteva clipe ce părură o
veşnicie, robinetul cedă fără tragere de inimă, deşi nu mai
fusese gresat din vremuri imemoriale. Auri strânse uneltele şi
se întoarse la locul cu pricina. Şuieratul încetase şi din

2128
conductă nu mai ţâşnea apă, dar întreg tunelul era umed.
Aerul jilav şi greu îi lipea părul de faţă.
Auri suspină, amintindu-şi de vorbele Magistrului
Mandrag, în urmă cu mulţi ani. Se îndepărtă câţiva paşi,
până ce ajunse într-o porţiune uscată a tunelului. Acolo se
aşeză pe cărămizi, picior peste picior.
Urma partea cea mai dificilă. Aşteptarea o măcina. Avea
atâtea de făcut. Era important, nu-i vorbă, dar el urma să
sosească în a şaptea zi şi nu era nici pe departe pregătită.
Auzi un zgomot îndepărtat. Ecoul unui zgomot. Un târşâit
de picioare? Un pas? O gheată? Auri încremeni. Astupă
lumina lui Foxen cu palma şi rămase nemişcată în bezna
galeriei, ciulind urechile. Nimic. În Dedesubt sălăşluiau mii
de lucruri mişcătoare, de la conducte de apă la curenţii de
aer din Brizant, zdrăngănitul roţilor căruţei pe caldarâm şi
glasuri ce se strecurau prin ferestruici. Dar nicio gheată. Nu
în acel moment. Nu încă.
Îl eliberă pe Foxen şi se întoarse să verifice scurgerea.
Aerul era în continuare fierbinte, umed şi apăsător, aşa că se
aşeză în locul ei uscat, unde nu putea decât să se foiască şi
să-şi facă griji. Îi trecu prin gând să aducă Roata de alamă,
ca să nu mai fie singură. Nici nu se punea problema. Trebuia
să rămână.
Scurgerile nu erau bune. Dar ele treceau adesea
neobservate pentru o vreme. Odată ce oprise alimentarea cu
apă, era foarte posibil să nu funcţioneze ceva deasupra. Greu
de spus ce. Ţeava ar fi putut duce într-o zonă părăginită a
Canalizării, unde ar fi rămas neobservată ani de zile. Însă la
fel de bine putea duce la Palatul Magistrului, unde cineva
tocmai făcea o baie. Dar dacă

2129
ducea la Creuzet, unde produsul unui experiment lăsat la
calcinare era brusc supus unei cascade exotermice nedorite?
Toate aveau acelaşi rezultat. Supărare. Oameni în căutare de
chei sau deschizând uşi. Străini în Dedesubtul ei, agitându-
şi torţele cu neruşinare. Fumul lor. Zbieretele lor măgăreşti.
Tropăitul încălţărilor dure şi nepăsătoare. Uitându-se în jur
fără să înţeleagă însemnătatea unei priviri. Băgându-şi nasul
în toate, fără să aibă un pic de cuviinţă.

2130
2131
Auri descoperi că avea pumnii încleştaţi. Se cutremură din
tot corpul şi se ridică în picioare. Părul îi cădea lins pe umeri.
Aerul se mai uscase puţin, pierzându-şi din aburi şi
umiditate. Auri îşi strânse uneltele şi constată cu satisfacţie
că ţeava de aburi uscase totul împrejur, ba o uscase chiar şi
pe ea. Mai mult chiar, tainica iscodire a lucrurilor tăcute
alungase umezeala din aer.
Cu ajutorul lui Foxen, lumină ţeava neagră de fier şi spre
uşurarea ei văzu că era vorba despre o crăpătură infimă.
Şterse locul cu batista, deşi metalul părea uscat. Îl mai şterse
o dată, apoi scoase dopul sticlei, înmuie pensula şi întinse
lichidul străveziu de-a lungul crăpăturii. Strâmbă din nas la
miasma înţepătoare, dar vârî din nou pensula în sticlă şi
pictă pe toată ţeava. Privi sticla, surâzătoare. Era
încântătoare. Tenaclul era o substanţă greu de mânuit, dar
se dovedi numai bună. Nu era nici cleioasă ca marmelada,
nici subţire ca apa. Se ţinea scai şi putea fi întinsă cu
uşurinţă. Mustea de iarbă verde şi avea şi… sulfonium?
Ţiţei? Ea n-ar fi folosit aşa ceva, dar dădea rezultate.
Meşteşugul ei era de netăgăduit. În curând, întreaga porţiune
din jurul crăpăturii era acoperită cu substanţa lucioasă. Auri
se linse pe buze, îşi înălţă privirea şi scuipă cu delicateţe la o
oarecare distanţă de porţiunea umedă. Pe suprafaţa dată cu
tenaclu apărură vălurele. Rânjetul lui Auri se lărgi şi mai
mult. Pipăi cu degetul şi, spre satisfacţia ei, suprafaţa era
întărită şi netedă ca sticla. Excelent. Fabricantul acestei
substanţe constituia dovada vie a faptului că alchimia era o
artă. Auri mai aplică două straturi deasupra, dând roată ţevii
cu pensula, dar având grijă să împresoare şi crăpătura.
Mai scuipă de două ori ca să aşeze stratul şi să-l

2132
lustruiască. Puse dopul la sticlă, o sărută, zâmbi şi porni în
fugă să deschidă robinetul.
După ce isprăvi treaba, Auri se îngriji de pensulă şi se
întoarse în Foişor. Lipi urechea de uşă. Ascultă. Auzi un
zgomot vag… Ba nu. Nimic. Îşi ţinu răsuflarea şi ascultă încă
o dată. Nimic. Totuşi, fata deschise încet uşa. Aruncă o
privire înăuntru, în căutarea unui eventual contur luminos la
uşa din partea opusă. Preţ de o clipă, inima-i stătu în loc
când zări urmele de ghete… Dar nu erau decât umbre,
împletite cu teama ei sufocantă. Aşeză cu blândeţe sticla pe
raft, lăsând-o în cercul ei întunecat şi neprăfuit, exact unde-o
găsise. Pe urmă puse şi pensula.
Păşi cu grijă pe urmele grosolane şi negre ale ghetelor. Nu-i
stătea în fire să facă dezordine. Înainta precum valurile
domoale ce scaldă ţărmurile. În deplasarea lor, apa rămâne
neschimbată. Aceasta era calea potrivită. Auri închise încet
uşa în urma ei, apoi verifică încă o dată zăvorul, pentru a fi
sigură. Odată ajunsă în Dedesubt, se aştepta ca pietrele să-i
mângâie fin tălpile, dar, într-un mod ciudat, nu simţi nimic.
Erau doar nişte pietre. Aerul părea straniu şi încordat. Ceva
nu era în regulă.
Se opri şi ciuli din nou urechile. Ascultă cu înfrigurare,
după aceea crăpă uşor ușa și arunca o privire înăuntru.
Nimic. O închise la loc şi verifică zăvorul. Se propti apoi de
ea, dorind să dea drumul unui suspin, dar descoperi că n-
avea suficient aer. Ceva nu era în regulă. Uitase ceva. Auri
fugi în Labirint. Îi stătu inima în loc de câteva ori, după ce
făcu mai multe cotiri greşite. Până la urmă, găsi robinetul. Se
lăsă în genunchi să verifice dacă nu cumva îl închisese din
greşeală.

2133
 Aşeză mâinile pe ţeavă şi, într-adevăr, simţi tremurul
scurgerii apei. Nu acolo era problema. Totuşi. Se deplasase,
oare, cu suficientă precauţie? Nu cumva lăsase urme pe
podea? Se întoarse iute în Foişor şi lipi urechea de uşă.
Niciun zgomot. Deschise uşa şi cu ajutorul lui Foxen lumină
podeaua prăfuită. Nimic.

2134
Era scăldată de sudoare. Închise uşa, verifică zăvorul şi îşi

2135
propti trupul mlădios, cu mâinile şi fruntea lipite de lemnul
masiv. Încercă să respire mai adânc, dar simţea o apăsare în
coşul pieptului. Uşa se încăpăţâna să stea cum trebuia în
toc. Împinse cu ambele palme, pe urmă verifică zăvorul.
Brusc, lumina lui Foxen nu mai părea atât de strălucitoare.
Oare se mişcase cu suficientă atenţie? Nu.
Ştia prea bine acest lucru. Ascultă, după aceea deschise
uşa şi aruncă încă o privire înăuntru. Nimic. Dar ochii nu-i
erau îndeajuns. Aparenţele puteau fi adesea înşelătoare.
Ceva nu era în regulă. Avea răsuflarea tăiată. Pietrele de sub
tălpi nu semănau câtuşi de puţin cu pietrele ei obişnuite.
Avea nevoie de un loc sigur. În ciuda pietrelor reci şi a
neliniştii din aer, Auri porni spre Manta. Urmă cea mai
sigură cale, dar chiar şi aşa, înaintă foarte încet. De câteva
ori fu nevoită chiar să se oprească pentru a-şi trage
răsuflarea. Dar nici popasurile n-o ajutau prea mult. Cum
altfel, când aerul în sine era neprimitor? Zidurile Bătăturii se
înclinau nefiresc, iar Auri îşi dădu seama că se rătăcise de-
abia când ajunse în Scorov. Nu înţelegea cum de se abătuse
atât de mult din drum, dar trebuia să accepte realitatea.
Aerul era jilav şi putred. Lespezile erau aspre. Zidurile
coborau lacome asupra ei. Făcu stânga, apoi dreapta, iar
stânga, dar de prisos. O luă tot înainte. Ştia că dacă păstra
direcţia, avea în cele din urmă să scape din mohorâtul şi
nemilosul Scorov, şi să ajungă într-un loc mai prietenos. Sau
cel puţin într-un loc care să n-o sufoce.
Îşi continuă deci drumul, cu ochii în patru, cotind ici şi
colo în speranţa că va zări ceva familiar. Trăgând nădejde că
pietrele vor deveni mai prietenoase cu tălpile ei. Nu. Bătăile
nebuneşti ale inimii îi spuneau s-o ia la goană. Avea nevoie

2136
de refugiul ei. Avea nevoie de Manta. Dar încotro s-o apuce?
Chiar şi dacă ar fi ştiut drumul, aerul din jur era tot mai
apăsător şi mai ameţitor. Cu inimă grea, Auri întinse mâna şi
se lăsă condusă de zidul duşmănos. Paşi mărunţi. Cotitură.
Peisajul i se deschidea înainte. Zâmbi. În sfârşit! Când văzu
capătul Scorovului, se mai linişti. Făcu doi paşi şi înţelese
brusc unde o ducea acel drum. Încremeni. Nu. Nu şi nu.
Tunelul întortocheat dădea în încăperea boltită, pustie şi
tăcută ce găzduia Uşa Neagră.
Auri nici nu se obosi să facă stânga împrejur. Făcu un pas
timid înapoi, şi încă unul, în direcţia din care venise. Era
dificil. Peretele se agăţa cu disperare de mâna ei, julindu-i
degetele. Nodul strâns şi neprimitor al Scorovului n-o dorea
înapoi. Dar Uşa Neagră era foarte îmbietoare. Drumul spaţios
şi primitor spre aceasta i se deschidea înainte ca o gură
întunecată. Ca un burdihan. Un baros.
Pas cu pas, înaintă cu spatele spre Scorov. Nu îndrăznea
să scape Uşa Neagră din priviri. Nu îndrăznea să-i întoarcă
spatele, nevăzută, indecentă, descusută. Într-un târziu, dădu
colţul şi se ghemui pe podea, tremurând din toate
încheieturile. Nu dorea ca totul să se destrame în jur.
Trebuia să ajungă la Manta. Avea nevoie de cel mai bun loc
posibil. Acolo, pietrele îi mângâiau tălpile. Acolo, totul era
frumos şi adevărat, aşa cum ar fi trebuit să fie. Se simţea
ameţită şi îndoită. Se cutremură din tot corpul, dar nu reuşi
să se ridice în picioare, aşa că rămase la podea, cu picioarele
încrucişate. Zăcu vreme îndelungată acolo, aşteptând în
tăcere, vulnerabilă şi nemişcată. Închise ochii şi strânse din
buze. Acoperi apoi lumina lui Foxen cu palma. Umezeala rece
şi soioasă a Scorovului i se prinse în păr, îngreunându-l.

2137
Lăsă pletele să-i cadă în jur ca o cortină, creând un spaţiu
intim, un locşor numai pentru ea.
Auri deschise ochii şi privi acel loc intim. Viteazul Foxen
lumina curajos în căuşul palmelor ei. Îl descoperi şi, cu toate
că strălucirea era difuză şi filiformă, prezenţa lui în acel
locşor al ei îi aduse zâmbetul pe buze. Îşi căută în sine
numele său adevărat şi perfect şi, după clipe îndelungate, îl
găsi acolo. Împuţinat şi tremurător. Temător. Dar pe margini
se înfiripase o scânteie. Era în continuare al ei. Strălucea.
Cu gesturi măsurate, Auri se ridică şi ieşi din Scorov.
Aerul era înecăcios şi vibrant. Zidurile erau pline de dispreţ.
Pietrele îi purtau pică. Totul şi toate îi erau împotrivă. Chiar
şi aşa, îşi găsi drumul spre Bătătură. Acolo, pereţii posaci şi
atâta tot. Coborî la Gropi.
Într-un târziu, Auri simţi lespedea Mantalei sub tălpi. Cu
mişcări graţioase, intră în locul ei cel mai grozav. Se spălă pe
faţă, mâini şi picioare, şi de îndată se simţi învigorată.
Petrecu un răstimp în scaunul ei favorit. Se bucură de frunza
ei perfectă. Trase în nări aerul acela obişnuit şi totodată
minunat. Nu-şi mai simţea pielea întinsă pe tot trupul. Inima
i se încălzi. I se înmuie. Foxen strălucea din nou mândru,
poate chiar radios.
Auri merse apoi în Van şi se pieptănă până ce înlătură
toată umezeala şi mizeria din păr. Respiră adânc şi oftă.
Numele îi vibra dulce în piept. Toate erau la locul lor. Rânji.

2138
 Frumuseţe frântă

upă câteva clipe de repaus, Auri se duse la Firicel să

D bea puţină apă, apoi se întoarse după Roata de

alamă. Era liniştită ca trei pietre laolaltă, dar cu
toate astea, merita să-i găsească un loc al ei.
În lipsă de inspiraţie, fata o duse la Ursă. Poate acolo-i era
menit să stea. Sau cine ştie, roata ar fi putut să-i indice mica
nepotrivire ce împiedica salonul să vibreze lin ca un clopot.
Sau poate urma să vadă obiectul metalic într-o lumină mai
primitoare, mai ales că locul era atât de proaspăt şi aproape
perfect. Era la fel de bun ca orice alt loc. Prin urmare, coborî
la Ursa cea curată, bogată şi căptuşită cu lemn. Iar de acolo,
în noul ei salon. Aşeză roata dinţată pe canapea şi se ghemui
alături, cu picioarele strânse sub ea.
Roata nu părea deloc mulţumită. Auri oftă şi îşi înclină
capul într-o parte. Biata de ea. Ce frumoasă era, şi totuşi, cât
de pierdută. Păstrătoarea atâtor taine, închise în adânc.
Faimoasă, dar frântă. Auri încuviinţă şi mângâie cu
înţelegere suprafaţa fină a roţii.
Poate la Puţuri. De ce nu-i trecuse ideea prin minte până
atunci? Fireşte, când medita la dragoste şi răspunsuri,

2139
gândul nu o purta spre ruina străveche din grotă. Dar poate
tocmai acolo era cheia. Poate că vreo epavă străveche avea
neapărată nevoie de o roată strălucitoare cu nouă dinţi şi o
inimă abandonată, plină de iubire. Auri îşi petrecu degetul pe
muchia roţii, insistând puţin asupra găurii lăsate de
dispariţia celui de-al zecelea zimţ.
Brusc, totul deveni limpede, Ştia exact unde greşise. Era
evident. Sări în picioare, zâmbind entuziasmată. Trase colţul
covorului şi îl rulă până ajunse la năsturelul ce zăcea acolo,
mulţumit de sine. Îşi strecură iute mâinile în buzunare şi…
Da. Auri aşeză încet catarama roasă de vreme alături de
nasture. Puţin mai aproape. O răsuci. Perfect. Puse covorul
la loc, tremurând uşor, apoi îl netezi cu ambele mâini.
Se ridică în picioare şi simţi un clinchet înlăuntrul ei.
Odaia atinsese perfecţiunea cercului. Ca un clopot. Ca o
Lună Plină. Auri zâmbi încântată şi fiecare hohot era o
pasăre ghiduşă ce-şi lua zborul prin încăpere. Se opri în
mijlocul odăii şi făcu o piruetă, pentru a cuprinde totul
deodată. De cum puse ochii pe masă, descoperi că inelul de
aur nu mai era legat de acel loc. Era liber să plece încotro ar
fi vrut. Îşi fredona încet cântul auriu, care strălucea în
nuanţe de chihlimbar, ca o după-amiază blândă de toamnă.
Încântată peste măsură, Auri începu să danseze. Tălpile ei
albe şi golaşe se jucau pe covorul întunecat şi moale precum
muşchiul unui stejar.

Nespus de veselă, Auri cuprinse Roata de alamă în mâini şi

zâmbi. Nu străbătuse nici jumătate din drumul spre Manta,

2140
când auzi o muzică. Fata încremeni într-o tăcere deplină. Nu
se putea. Nu încă. Mai erau atâtea zile. Nu era nici pe
departe pregă… Auzi din nou. Vag. Un ciocnit de pahare
poate, sau ciripitul unei păsări, sau, de ce nu, vibraţia unei
corzi îndepărtate. Sosise! Cu câteva zile mai devreme, iar ea
era murdară şi n-avea niciun cadou pregătit. Dar chiar şi
aşa, inima-i tresări în piept la gândul că urma să-l revadă.
Auri alergă spre Manta mai repede ca un iepure fugărit de
lupi. Urmă calea cea mai scurtă, deşi fu nevoită să treacă
prin Chiparniţă, unde aerul era un amestec de umezeală şi
teamă şi duhnea a petale fierbinţi suspendate în văzduh.
Când ajunse în Manta, aşeză roata deasupra şemineului, pe
urmă se spălă pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Se dezbrăcă
iute şi îşi puse rochia favorită. Apoi, tremurând de
nerăbdare, dădu fuga în Port şi scrută etajerele. Nu osul,
fireşte. Nici cartea. Nu încă. Prinse cristalul cu două degete şi
îl întoarse pe
toate părţile.
Inspiră şi simţi
gustul aerului.
Aşeză cristalul
jos. Se foi pe
loc şi aruncă o
privire în
Manta. Frunza
ei galbenă,
perfectă, era
aproape
potrivită. Roata
de alamă se

2141
îmbufnase. Era mult prea mândră. Se săturase deja. Mai era
şi inelul auriu-tomnatic, cât se poate de frumos. I s-ar fi
potrivit, fără îndoială. De două ori strălucitor. Era însă un
cadou… rău-prevestitor. Nu dorea să-i atragă demonii la
suprafaţă. Cu coada ochiului zări borcănaşul care stătea cu
gura deschisă. Îşi întoarse privirile spre celălalt raft, cu
boabele împrăştiate, roşii ca sângele pe pânză. Fu din nou
cuprinsă de încântare. Rânji. Înhăţă fructele de ilex şi le băgă
în sticluţă. Evident, se potriveau de minune. Erau
respectuoase şi devotate. Sticlex. Să-l ţină în pază. O vizită
timpurie. Muzică. Era nevoită să improvizeze mai mult decât
şi-ar fi dorit. Nu se cădea.
Dar la urma urmelor, el sosise prea devreme. Era suficient
de pregătită pentru o vizită timpurie. Ţâşni pe uşă, trecu prin
Grâmbar, după aceea pe la Vâsle şi, în cele din urmă, ajunse
la Subdrum. Auri se opri sub gratiile canalului şi ciuli
urechile. Nimic. I se păruse doar? O aştepta, oare, afară? Se
plictisise şi plecase?
Îl vârî pe Foxen în cutiuţa lui, apoi trase de maneta
ascunsă şi împinse gratiile de fier cu braţe tremurânde.
Grătarul se dădu în lături, iar Auri ieşi la suprafaţă în Livada
Merilor, la adăpostul gardurilor verzi. Rămase nemişcată şi
ascultă. Nici urmă de glas. Foarte bine. Niciun crâmpei de
lumină pe la ferestre. Minunat. Livada era scăldată de razele
Lunii. Nu era o Lună bună. Auri îşi înălţă privirile spre cer,
ocrotită de gardul înalt. Niciun nor pe boltă. Închise ochii şi
trase din nou cu urechea. Nimic. Niciun sunet.
Inspiră adânc şi traversă în fugă întinderea de iarbă,
căutând refugiu sub crengile Doamnei Arbore. Se opri să-şi
tragă răsuflarea, pe urmă aruncă o privire în jur şi se cocoţă

2142
pe ramurile încovoiate ale copacului. Nu era deloc uşor să
urce cu sticlexul într-o mână. La un moment dat alunecă
puţin şi îşi zgârie talpa în coaja zgrunţuroasă a copacului.
Ajunse, într-un final, Deasupra Lucrurilor. De-acolo zări
totul până în depărtări. Putea să vadă totul la nesfârşit.
Temerantul se desfira în toate direcţiile sub picioarele ei.
Priveliştea era într-atât de frumoasă, încât aproape că nu-i
mai păsa de Lună.
Zări hornurile ascuţite ale Creuzetului şi moriştile
înaripate care licăreau în zări. La răsărit desluşi firul argintiu
al Vechiului Drum de Piatră, tăindu-şi calea prin pădure,
spre Podul de Piatră, peste râu şi de-acolo departe, tot mai
departe.
Nu sosise încă. Nimic, cu excepţia catranului cald de sub
tălpi. Şi a hornurilor. Şi ascuţimea Lunii. Auri strânse
sticlexul în mână. Aruncă o privire în jur şi merse la umbra
unui horn-pom de cărămidă, unde era ferită de privirile
Lunii. Îşi ţinu respiraţia şi trase cu urechea. Nu sosise. Dar
dacă… dacă aştepta. Făcu privirea roată. O pală de vânt îi
zburătăci părul pe chip. Îl dădu pe spate, încruntată. Nu
venise. Fireşte că nu venise. Urma să sosească de-abia în a
şaptea zi. Ştia prea bine. Înţelegea mersul lucrurilor.
Auri zăcu nemişcată, cu mâinile lângă piept. Într-o mână
ţinea sticlexul. Privirile ei se plimbau deasupra acoperişurilor
scăldate în razele Lunii. Stătea pe acoperişul de tablă, cu
picioarele încrucişate, la umbra zidăriei. Privea în jur.
Aştepta.

2143
2144
2145
2146
 Un loc plăcut, dar neobişnuit

ntr-un târziu, Luna se ascunse printre nori. Ce

Î înfumurată! Auri profită de ocazie şi se întoarse iute în

Dedesubt. Cu inima grea trecu prin Gropi, iar în
Umbriel descoperi un maldăr de lemne căzute, pesemne, prin
gratiile canalului în timpul unei furtuni străvechi. Ulm, frasin
şi păducel. Avu nevoie de şase drumuri pentru a căra toate
lemnele înapoi la Manta. Era, într-adevăr, o descoperire
însemnată şi când termină treaba, aproape că fluieră de
încântare. Auri se spălă din nou pe faţă, pe mâini şi pe
picioare. Mireasma bucăţii ei tot mai subţiri de săpun îi
aduse un surâs pe buze. Îmbrăcă a doua rochie preferată.
Era în continuare o zi a făcutului.
După ce-şi umplu buzunarele şi îşi luă sacul pe umăr,
porni spre Fusuri. Cum nu mai plouase de ceva vreme, nu fu
nevoită să-şi ude picioarele. Se opri în cel mai îndepărtat
punct al drumului şerpuitor, chiar înaintea ultimei cotituri.
Câteva raze răzleţe luminau porţiunea din faţa ei, aşa că îl
sărută pe Foxen cu drag şi îl vârî în cutiuţa de lemn. Ultima
bucată a Fusurilor o străbătu bizuindu-se mai degrabă pe
amintire decât pe ochi. Înaintă cu grijă până ce ajunse în
spatele unui grătar de scurgere, de unde se zărea fundul unei

2147
rigole. Auri se apropie de gratiile masive. De-acolo zări corpul
întins al Refugiului de pe deal, o umbră uriaşă ce se contura
pe cerul înstelat. La câteva ferestre se zăreau luminiţe roşii,
galbene, ba chiar şi albastre (la ultimul etaj). Îşi ţinu

răsuflarea. Niciun glas. Nicio copită de cal. Niciun

urlet. Privi în înaltul cerului şi văzu stelele, Luna şi câteva
fâşii subţiri de nori. Urmări plimbarea norilor deasupra
oraşului, până ce Luna se ascunse iar în spatele lor. De-abia
atunci, Auri trase de maneta ascunsă şi grilajul se dădu la o
parte. O luă la goană de-a lungul rigolei, apoi străbătu o
pajişte îngrijită şi se opri la rădăcina întunecată a unui stejar
falnic. O vreme rămase acolo nemişcată, până ce bătăile
inimii se mai potoliră. Până când fu sigură că n-o zărise
nimeni. Atunci, Auri dădu roată stejarului, pentru a se feri de
privirile clădirii, după care se întoarse şi se făcu nevăzută în
pădure.

2148
 Auri descoperise locul cu pricina în timp ce strângea
conuri de pin. Un cimitir mic şi dat uitării, cu lespezile
năpădite de iederă. Pe ruinele vechiului gard de fier creşteau
tufe de trandafiri sălbatici. Pătrunse în cimitir cu braţele
lipite de trup şi mâinile sub bărbie. Tălpile ei micuţe păşeau
în tăcere printre pietre. Luna răzbi din nou din perdeaua de
nori, dar între timp coborâse pe boltă şi era mai sfioasă. Auri
îi zâmbi, încântată de tovărăşia ei, fiindcă nu se mai afla
Deasupra Lucrurilor şi lăsase Refugiul mult în urmă.
Luna îi dezvălui ghindele împrăştiate la marginea
luminişului. Preţ de câteva minute, Auri le culese pe cele care
aveau căciuli perfecte şi le vârî în sac. Se plimbă printre
morminte, zăbovind în dreptul unei pietre crăpate, cu litere
roase de ploi şi vreme. O atinse cu două degete, pe urmă îşi
continuă plimbarea. Ridică iedera de pe un mormânt, după
aceea se întoarse către dafinul ce se înălţa în colţul
îndepărtat al cimitirului. Rădăcinile lui înghiţiseră mai multe
morminte, iar coroana se înălţa falnic spre cer. Era un copac
singuratic. Ciudat şi nelalocul lui. Auri se apropie de copac,
păşind cu uşurinţă printre rădăcinile încâlcite, şi îşi lipi
mâna de trunchiul lui întunecat. Trase adânc în piept
mireasma caldă a frunzelor sale. Îi dădu târcoale până ce
găsi o gaură întunecată printre rădăcini. Fata încuviinţă, vârî
mâna în sac şi scoase osul pe care-l găsise cu o zi înainte.
Apoi se aplecă şi aşeză osul în deschizătura de la baza
copacului. Zâmbi satisfăcută. Se îndreptă, îşi scutură
genunchii de praf şi se întinse. Pe urmă culese boabele de
laur de pe jos şi le băgă în sac.

2149
 După ce încheie cu activitatea din cimitir, intră în pădure.
Găsi o ciupercă pe care o mâncă imediat. Dădu peste o
frunză şi suflă aer cald pe ea. Îşi înălţă privirile către stele.
Mai târziu, Auri traversă un pârâu de care nu ştiuse până
atunci şi, spre uimirea ei, descoperi o cocioabă micuţă
printre copaci. Era uimită şi încântată în acelaşi timp. Părea
un cămin plăcut, făcut în întregime din piatră, cu un
acoperiş înalt de ardezie. În pridvorul din spatele căsuţei,
chiar în apropierea uşii se zărea o masă pe care zăcea o
farfurie de lemn, acoperită cu o strachină tot de lemn. Alături
era un blid de ceramică, acoperit cu o farfurie de ceramică
satinată.

2150
 Sub strachina de lemn, Auri găsi o bucăţică de pâine
neagră, proaspătă. Era sănătoasă, şi savuroasă, şi
somnoroasă. Într-un cuvânt, încântătoare… şi ispititoare

2151
deopotrivă. O îndesă în buzunar. Ştia că în celălalt blid era
lapte, dar farfuria era cu faţa în sus. Nu era pentru ea. O
lăsă, prin urmare, zânelor.
După aceea dădu roată grădinii, la adăpostul umbrelor, şi
se apropie de hambarul păzit de un câine ciudat, zdrenţuros.
Era de două ori mai voinic decât ea şi îi ajungea până la
piept. Când se apropie de acesta, câinele ieşi din întuneric.
Era negru, cu grumazul gros şi cicatrici pe bot. Avea o ureche
zdrenţuită şi crestată, un suvenir dintr-o luptă mai veche. Se
apropie de ea suspicios, ţinându-şi capul butucănos între
umeri, fără s-o scape din ochi.
Auri rânji şi întinse mâna. Câinele o adulmecă şi o linse pe
degete, după care căscă din greu şi se tolăni pentru un pui
de somn.
Era un hambar cât toate zilele, construit din piatră şi lemn
vopsit deasupra. Avea uşile închise şi zăvorâte cu un lacăt
mare de fier. Dar puţin mai sus, şura întâmpina întunericul
cu porţile deschise. Auri se căţără pe piatra năpădită de
iederă, iute ca o veveriţă. De la jumătate în sus încetini
suişul, din cauza scândurilor neprimitoare ce-i supărau
degetele şi picioarele. În hambar domnea somnul şi izul de
mosc. Cu excepţia câtorva raze răzleţe de Lună, era cufundat
în beznă. Auri deschise cutiuţa lui Foxen, iar lumina lui
albastră-verzuie inundă încăperea. În trecere, un cal bătrân
îşi frecă botul de gâtul ei. Auri zâmbi şi îşi luă răgazul să-i
ţesale coama şi coada. O capră gestantă o întâmpină cu un
behăit. Auri îi puse nişte boabe de grâu în troacă. Mai era
acolo şi o pisică, dar se ignorară reciproc.
Auri zăbovi o vreme în hambar, trecând totul în revistă.
Piatra de moară, râşniţa, putina micuţă. O piele de urs

2152
întinsă la uscat. Totul era îngrijit şi făcut cu dragoste. Nimic
nu era de prisos, rătăcit sau nepotrivit. Mă rog, aproape
nimic. Până şi în cea mai etanşă corabie mai scapă puţină
apă. Un nap căzuse din coş şi zăcea abandonat pe podea.
Auri îl îndesă în sac.
Tot acolo dădu peste o căldare mare de piatră, destinată
fermentatului. Deasupra erau stivuite mai multe bucăţi de
gheaţă, puţin mai groase ca o cărămidă şi de două ori mai
lungi. Înăuntru găsi carne crudă şi unt dulce. Într-un vas
descoperi un bulgăre de seu, iar pe tava de lângă, o bucată
de fagure. Seul era mânios ca o furtună de mere de toamnă,
colorată şi furioasă. Nu-şi dorea decât să plece. Auri îl îndesă
adânc în sac. Vai, dar fagurele? Era minunat şi întreg.
Fermierul iubea albinele şi făcea lucrurile aşa cum se
cuvenea. Fagurele era plin de clopote scufundate şi moleşeală
de vară. Auri se scotoci în buzunare. Îşi trecu degetele peste
cristal şi figurină. Nici piatra nu se potrivea acolo. Vârî o
mână în sac şi găsi ghindele strânse mai devreme.
Pentru o vreme, părea că nimic din ce adusese nu-şi va
găsi locul acolo. Dar după ce mai cotrobăi puţin, întrezări
soluţia. Scoase cu grijă panglica dantelată albă, o împături şi
o aşeză lângă putină. Lucrată cu migală, pe parcursul mai
multor zile somnoroase de toamnă, îşi va fi găsit, fără
îndoială, un loc în hambar.
Apoi scoase postavul alb şi curat pe care stătuseră mai
demult boabele şi îl dădu puţin prin unt. Rupse o bucată de
fagure lipicios, cam de mărimea mâinii ei răsfirate, şi o înveli
cu multă atenţie. Ce n-ar fi dat să aibă şi puţin unt, deoarece
al ei râncezise de ceva vreme. Pe capacul căldării erau
unsprezece bucăţi de unt, mustind de trifoi şi ciripit de

2153
pasăre, dar, în mod curios, degajau şi o boare de lut. Chiar şi
aşa, erau cu toate fermecătoare. Auri scotoci prin sac şi îşi
verifică buzunarele de două ori, însă de pomană.
Închise căldarea cu putere, pe urmă urcă pe scara ce
ducea la ferestrele deschise. Îl puse pe Foxen la locul lui şi
coborî încet de-a lungul peretelui hambarului, cu sacul bine
legat la spate. Îşi dădu părul stufos din ochi, se apropie de
câine şi îl sărută pe creştet. Înconjură hambarul şi făcu vreo
zece paşi, când brusc simţi că era urmărită. Rămase
nemişcată. În adierea blândă a nopţii, părul ei se înfoi
asemenea unui nor de fum. Fără să mişte un deget măcar, îşi
întoarse încet privirile şi o zări. În întunecimea ferestrei de la
al doilea etaj, desluşi un chip palid, chiar mai mărunt decât
al ei. Fetiţa o urmărea cu ochii mari şi mâna la gură.
Ce văzuse, oare? Lumina verzuie a lui Foxen, care se
strecurase prin crăpăturile hambarului? Silueta măruntă a
lui Auri, tăinuită de părul ei ca puful de păpădie, mergând
desculţă în lumina Lunii? Perdeaua de plete îi ascunse
surâsul. Şi chiar în acea clipă făcu o tumbă, cum nu mai
făcuse de secole.

2154
 Părul îi flutură în vânt
precum coada unei comete.
Dădu cu privirea roată şi zări
un arbore cu o scorbură
întunecată. Ţopăi până la el
şi se aplecă să arunce o
privire înăuntru. Apoi, cu
spatele la căsuţă, deschise
cutiuţa lui Foxen şi auzi un
scâncet de spaimă în tăcerea
nopţii. Scorbura era făcută
anume parcă să scotoceşti
prin ea. Asta dacă ar fi ros-o
curiozitatea. Dacă ar fi avut
destul curaj să-şi vâre mâna
până la umăr.
Auri scoase cristalul din
buzunar şi îl sărută pe
norocosul şi viteazul
explorator. Era perfect. Locul
în sine era perfect. Ce-i drept,
nu era în Dedesubt, dar chiar
şi aşa, adevărul nu putea fi
ignorat. Înveli cristalul într-o
frunză şi îl aşeză pe fundul
scorburii.
Pe urmă alergă printre copaci, dansând, ţopăind şi
chicotind ca o zăludă.
Se întoarse la cimitir şi se cocoţă pe o lespede înaltă şi
plată. Cu spatele drept şi zâmbetul pe buze, Auri îşi încropi o

2155
cină frugală: pâine neagră cu puţină miere.
Se delectă apoi cu seminţe de pin, numai una şi una.
Inima-i râdea de veselie, iar zâmbetul ei luminos făcea până
şi Luna să pălească. Se linse chiar şi pe degete, de parcă ar fi
fost cine ştie ce fetişcană cu apucături necuviincioase.

Pustiu lăuntric

n a treia zi, Auri plânse.

2156
 Furia întunericului

ând Auri se deşteptă în a patra zi, în aer plutea izul

C schimbării. Îl adulmecase înainte să-şi întindă

mădularele, să mijească ochii în bezna atotprezentă.
Foxen era înspăimântat şi rigid ca o stâncă. Ziua purta deja
pecetea subţierii. Pecetea focului. Auri nu-i purta pică lui
Foxen. Îl înţelegea prea bine. Unele zile erau apăsătoare
precum piatra de moară. Altele erau capricioase ca pisicile şi-
ţi alunecau printre degete când aveai mai mare nevoie de
mângâiere, apoi se întorceau mai târziu când nu mai aveai
nevoie de ele, şi te înghesuiau, şi te sufocau.

2157
 Nu, nu-l învinovăţea pe Foxen. Însă vreo treizeci de
secunde îşi dori să fi fost o altfel de zi, deşi nu era în regulă
să-şi pună nădejdea în lume.
Ştia că era dăunător.
Chiar şi aşa, zilele arzătoare lăsau scântei şi erau mult
prea fărâmicioase, necorespunzătoare făcutului. Trebuia doar
să stai locului şi să ai grijă să nu-ţi fugă pământul de sub
picioare.
Dar mai avea trei zile, şi încă atâtea de făcut. Cu mişcări
graţioase, Auri pipăi prin întuneric şi ridică încet castronul
lui Foxen. Prietenul ei ardea, însă cu spaimă înăbuşită şi nu
se lăsa deloc îmbunat. Era foarte posac, de-a dreptul agresiv.
Îl sărută şi-l puse la loc, apoi coborî din pat, sub pătura
tenebroasă a beznei depline. Preferă să-şi ţină ochii închişi,
pentru că oricum n-ar fi văzut nimic, şi bâjbâi după lădiţa de
cedru. Dinăuntru luă o lumânare şi câteva chibrituri, ţinând
în continuare ochii închişi.
Încercă să aprindă chibritul de podea, dar acesta scoase
câteva scântei şi se rupse. Un început nefast al unei zile
nefaste. Al doilea chibrit generă o scânteie timidă şi se stinse.
Al treilea pocni. Al patrulea se aprinse şi se stinse la loc. Al
cincilea îşi pierdu căciuliţa pe podea. Altele nu mai avea.
Preţ de câteva clipe, Auri rămase locului. Avusese parte de
asemenea momente şi în trecut. Nu recent, dar păstra câteva
amintiri. Clipe petrecute în întuneric, goală pe dinăuntru ca
o coajă de ou. Secată şi cu inima grea, înfruntând furia
întunericului. Atunci îl auzise cântând pentru prima oară.
Înainte să-i dea un nume nou, minunat şi perfect. O rază de
soare care n-o părăsise niciodată. O bucată de pâine. O floare
în inima ei.

2158
 Însufleţită de aceste amintiri, se ridică în picioare. Ştia
drumul spre noptieră. Apa din lighean era proaspătă. Urma
să se spele pe faţă, pe mâini… dar n-avea săpun. Îl folosise
pe tot. Iar celelalte săpunuri erau la locul lor, în Brutărie.
Se aşeză pe podea, lângă pat, şi închise ochii. Aproape că
rămase acolo, abandonată, cu părul ciufulit şi singură ca un
nasture. Dar el venea. Avea să sosească în curând,
încântător şi curajos, şi zdruncinat, şi binevoitor. Ticsit cu
lucruri, cu degetele lui abile, şi neştiutor într-ale lumii. Nu
era obişnuit cu mersul lucrurilor, dar chiar şi aşa…
Trei zile. Urma să sosească în trei zile. Şi cu toată truda
depusă şi peregrinările ei, nu-i găsise încă un cadou potrivit.
Cu toată înţelepciunea ei într-ale dedesubturilor, nu
adulmecase nici adierea unei idei potrivite. Niciun dar mai
acătării şi nimic să împartă cu el. Aşa ceva nu se putea. Aşa
că Auri îşi veni în fire şi se ridică încet de la podea. Erau trei
căi de ieşire din Manta. Coridorul era întunecat. Arcada era
întunecată. Uşa era întunecată, închisă, pustie şi degeaba.
Aşa că, fără să fie călăuzită de prieteni sau lumină, fata
păşi cu grijă pe coridor, luând calea Arborelui.
Trecu prin Lumânările Înalte, ţinând mereu o mână pe
perete ca să nu se rătăcească. Ocoli puţin, pentru că nu era
indicat să străbaţi Cavourile fără lumină. Se opri în mijlocul
Bătăturii şi făcu cale întoarsă, de teamă să nu dea în Cei
Doisprezece întunecaţi. Aerul de-acolo era întunecat,
nemişcat şi răcoros, la fel ca apa din iaz. Nu suporta acest
gând. Nu-i mai rămăsese decât Scorovul umed şi mucegăit.
Şi de parcă n-ar fi fost de-ajuns, singurul drum prin
Scobitură era nespus de îngust şi năpădit cu pânze de
păianjen, care i se agăţau în păr şi o necăjeau teribil.

2159
 În cele din urmă, ajunse cu bine la Arbore. Fu întâmpinată
de clipocitul discret al apei din fântâna rece şi de-abia atunci
înţelese cât de înfometată era. Găsi pe-un raft ultimele
chibrituri care-i rămăseseră şi aprinse lampa cu spirt.
Strălucirea subită îi străpunse dureros ochii şi chiar după ce

se obişnui cu lumina, dansul gălbui al flăcării făcea ca totul

în jur să pară ciudat şi nelalocul său. Vârî ultimele cinci
chibrituri în buzunar şi bău nişte apă rece din fântână. În
lumina stranie şi tremurătoare, rafturile păreau chiar mai
goale ca de-obicei. Se spălă cu apă rece pe faţă, mâini şi
picioare. Se aşeză pe podea şi dădu gata întreg napul, cu
înghiţituri mărunte, după care mâncă ultima ei smochină,
păstrând un aer solemn. În aer plutea un iz de nucşoară.

2160
 Acoperită de o pânză de păianjen diafană şi lipicioasă, Auri
se îndreptă în lumina pâlpâitoare a lămpii spre Brutărie. Dar
în acea zi, aceasta nu era veselă, ci îndoită de şale şi
mohorâtă, ca un cuptor abandonat. Trecu de ţevile
prietenoase şi coti de câteva ori până ajunse în micuţa ei
firidă de cărămidă, numai bună pentru păstratul
săpunurilor. Răcoroasă, dar uscată. Şi…
Nu mai era săpun. Săpunul ei dispăruse. Nu se putea.
Lumina tremurătoare a lămpii îi juca feste. Stranie şi gălbuie,
împrăştia umbre în toate direcţiile. Dădea un alt aspect
Dedesubtului. Nu te puteai încrede în ea. Se afla, fără
îndoială, în altă firidă, una pustie şi fără rost. Se răsuci pe
călcâie şi se întoarse pe unde venise, până ajunse în
Tăciunar. Porni înapoi, ţinând socoteala cotiturilor. Stânga şi
dreapta. Stânga, din nou stânga şi apoi dreapta. Nu. Era în
Brutărie şi se afla în firida ei, doar că firida era pustie. Nici tu
sac de pânză. Nici tu săpunuri alese cu iz de vară. Deşi
lampa împrăştia o lumină roşiatică în jur, Auri simţi un fior
de gheaţă în pântec. Cotrobăia cineva prin Dedesubtul ei?
Muta cineva lucrurile din loc? Perturba cineva armonia la
care trudise atâţia ani de zile?
Mâhnită peste măsură, îşi începu căutările, inspectând
cotloanele şi luminând porţiunile întunecate. După nici zece
paşi găsi sacul de pânză sfâşiat în bucăţi. Mireasma
încântătoare de fructe se împletea cu un iz greu de mosc şi
urină. Un smoc de blană atârna de o cărămidă ieşită în afară,
semn că vreo sălbăticiune trecuse pe-acolo. Auri rămase
locului. Părul îi era ciufulit şi lipicios. La început privi

2161
cărămida cu chipul împietrit, scăldat în lumina gălbuie a
lămpii. Apoi buzele i se schimonosiră de furie. Ochii îi
licăreau mânioşi. O jivină nesuferită îi devorase săpunul
perfect. Se întinse şi luă smocul de blană în mână, încercând
să-şi ţină furia sub control, ca nu cumva să pocnească şi să
despice lumea în două. Opt săpunuri. Toată provizia ei de
iarnă. O jivină devorase tot săpunul făcut de ea. Îndrăznise
să pătrundă acolo, în casa săpunului, şi să-l mănânce pe tot.
Bătu cu piciorul în podea. Spera ca bestia lacomă să aibă
probleme cu stomacul cel puţin o săptămână, să-şi verse şi
măruntaiele din ea şi pe urmă să cadă într-o prăpastie, să-şi
uite numele şi să moară în bezna nemiloasă, singură şi goală
pe dinăuntru.
Aruncă smocul de blană pe podea. Încercă să-şi treacă
mâna prin păr, dar degetele i se împotmoliră în încâlcitura
lipicioasă. O podidiră lacrimile, însă le alungă numaidecât.
Asudată şi fierbând de furie şi de-atâta nedreptate, Auri
ieşi valvârtej din Brutărie, plesnind lespezile cu tălpile ei
desculţe.

De data aceasta, o apucă pe scurtătura spre Manta. Se

îmbăie întâi în iazul Celor Doisprezece Galbeni, ca să scape
de mizerie, şi se mai învioră puţin. Nu era o baie în
adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă o scufundare. O
înmuiere. Şi rece pe deasupra. Dar tot mai bine decât nimic.
Razele Lunii se strecurau timid printre gratiile din tavan. Dar
în acea zi, Luna era binevoitoare şi distantă, aşa că nu-i
dădu importanţă.

2162
 Când ieşi din apă, începu să tremure, de aceea îşi frecă
pielea umedă cu palmele. Nici vorbă să meargă din nou la
Brutărie ca să se usuce. Nu în acea zi. Îşi înălţă privirile spre
gratiile prin care se strecura Luna şi tocmai se pregătea să-şi
stoarcă pletele, când auzi un zgomot. Ca un clipocit. Ca un
scâncet uşor. Zgomotul primejdiei.
Panica puse stăpânire pe ea şi sări dintr-o parte în alta,
agitată. Uneori mai cobora câte-o vietate să se adape la Cei
Doisprezece şi cădea în iaz. Nu era lucru uşor s-o găsească.
Afurisita de lampă cu spirt făcea mai multă umbră decât
lumină. Iar ecoul venea de pretutindeni, rătăcit printre ţevile
şi iazul Celor Doisprezece Galbeni, aşa că nici auzul nu-i era
de mare folos.
În cele din urmă puse ochii pe ea. O vietate micuţă, ce
scâncea şi dădea neajutorată din lăbuţe. Puţin trecută de
vârsta prunciei, încă nu ştia să-şi poarte singură de grijă.
Auri se prinse de-un suport de fier şi se aplecă deasupra
apei, cu un picior suspendat în aer pentru echilibru şi o
mână răsucită deasupra capului. Se întinse asemenea unui
dansator. Mâna ei se arcui uşor prin aer, străpunse luciul
lacului şi scoase la suprafaţă biata vietate… Dar bestia o
muşcă! îşi înfipse dinţii în porţiunea fragedă dintre arătător
şi degetul mare.
Auri clipi şi se trase înapoi, cu micul sconcs în palmă.
Nesăbuitul se zbătea din răsputeri, aşa că fu nevoită să-şi
înteţească strânsoarea, mai mult decât şi-ar fi dorit. Dacă
plonja din nou în iaz, ar fi putut să-şi piardă răsuflarea şi să
se înece înainte ca ea să-l prindă. Când îşi recăpătă
echilibrul pe lespede, îşi duse ambele mâini la piept, ca să
nu-i dea micului sconcs şansa să scape. Fără lampă, Auri se

2163
bizui pe razele Lunii s-o călăuzească prin Vechea Topitorie.
Jivina se zvârcolea în continuare şi o muşcă din nou, de data
aceasta de degetul mic.
Dar tocmai atunci, Auri ajunse la cea mai apropiată
poartă. Ridică mâna şi îi făcu vânt bietei creaturi să iasă din
Dedesubt şi să se întoarcă la viaţa ei de noapte obişnuită,
printre mame, tomberoane şi dale.
Se întoarse pe fundul Celor Doisprezece Galbeni şi îşi vârî
mâna rănită în apă.
Ustura destul de tare, dar la drept vorbind, se simţea mai
rănită în orgoliu. De-un car de ani nu mai fusese cineva atât
de răutăcios cu ea.
Numele o apăsa ca un bolovan întunecat pe coşul
pieptului, în timp ce ea îşi trăgea rochia peste cap. Nu-i
venea bine în acea zi. În strălucirea galbenă i se părea că
toate obiectele râdeau de ea. Părul îi stătea cumplit. Auri se
înapoie în Manta, ocolind puţin pentru a nu da ochi cu
oglinda din Van. Când ajunse în Port, constată că aproape
totul era greşit. Evident. Ce te puteai aştepta de la aşa o zi?

2164
 Aproape că
trânti lampa pe
masă, făcând
flacăra să
dănţuie
sălbatic. Apoi
se strădui să
facă ordine.
Locul
sticlexului era
lângă secretele
împăturite ale
cărţii in-
octavo?
Nicidecum.
Urma să stea
singur, la
marginea celui
de-al doilea
raft. Răşina
voia un loc
numai al ei.
Borcanul ticsit
cu boabe de laur de culoarea amurgului se întoarse pe masa
din colţ. Mica figurină de piatră se cocoţă sus pe raftul de
vinuri, de parcă ar fi fost regina Portului. Singurul obiect
care nu-şi schimbă poziţia fu proaspăt achiziţionată bucată
de fagure. Mai că-i veni să ia o muşcătură ca să-şi însenineze
ziua. Poate va avea nevoie într-un final, oricât de egoist ar fi
fost din partea ei. Dar nici prin gând nu-i trecea să se atingă

2165
 de fagure în starea în
care se afla.
După ce aranjă
lucrurile cât putu de
bine, înşfacă lampa şi
intră în Manta. Lădiţa ei
din lemn de cedru era
uşor dezordonată, şi mai
erau şi chibriturile rupte
împrăştiate în jur, dar
se ocupă de amândouă
în câteva secunde.
Roata de alamă era la
locul ei. La fel şi frunza
perfectă, cutia cu pietre,
inelul tomnatic şi
borcănaşul cenuşiu
umplut cu levănţică.
Toate erau în ordine. Auri se mai linişti puţin. Apoi puse
ochii pe pătură. Pătura ei perfectă, pe care ea însăşi o
împletise aşa cum se cuvine. Nefericita se răsucise, iar unul
dintre colţurile sale atârna fără ruşine pe podea. Vreme
îndelungată, Auri rămase nemişcată. Aproape că o podidi
plânsul, însă nu mai avea lacrimi. Se simţea plină de cioburi
şi ciulini. Era istovită şi dezamăgită de tot şi de toate. Şi pe
deasupra, o mai durea şi mâna.
Dar de plâns, nu mai putea să plângă, aşa că înşfăcă
pătura şi o duse la Brizant. Găsi o ţeavă curată de alamă şi
suspendă pătura ca o perdea în mijlocul tunelului, lăsând-o
în voia adierii veşnice a vântului. Pătura se umflă ca o pânză

2166
de corabie şi se încovoie ca o frunză în furtună, dar nimic
mai mult.
Nemulţumită, Auri se întinse după pătură, dar în graba ei,
o pală de vânt îi stinse lampa. Prin urmare, fu nevoită să
recurgă la încă unul dintre preţioasele ei chibrituri ca s-o
reaprindă.
Odată ce Brizantul prinse din nou a tremura în galben,
Auri trase pătura jos, o întoarse pe cealaltă parte şi o întinse
la loc. De prisos. Oricum ar fi agăţat-o, rezultatul era acelaşi.
Prin urmare, urcă galeria Vechii
Turnătorii şi se opri în faţa grătarului
care iubea cel mai mult Luna. Razele
ei palide se strecurau printre gratiile
de metal precum fulgii de nea, ca un
mănunchi de suliţe argintii. Auri
ţinu pătura desfăcută în bătaia Lunii,
dar de pomană.
Străbătu toată galeria Drumului
Pierdut, până în vârful Vânticelului.
De sus de-acolo lăsă pătura să cadă
prin hăţişul de cabluri, până ce se
agăţă de un cablu în apropierea
solului şi rămase acolo, legănându-se
în sus şi-n jos. Se întoarse cu ea la
Manta şi o înfăşură în jurul
înfiorătoarei, exasperantei,
încăpăţânatei Roţi de alamă, ce rânjea răutăcioasă în
strălucirea gălbuie a lămpii.
Realmente de prisos.
Nemaigăsind nicio altă cale să îmbuneze pătura, Auri

2167
coborî la Ursă, în noul ei salon perfect, şi o aşternu pe
canapea. Pe urmă o împături şi o aşeză pe scaun. Într-un
sfârşit, scoasă din minţi, Auri strânse din dinţi şi aşternu
pătura de-a curmezişul covorului roşu şi pufos din mijlocul
încăperii.
O netezi cu ambele mâini, atentă, nu care cumva să atingă
podeaua de piatră. Suprapunerea era aproape perfectă. Preţ
de o clipă, speranţa îi renăscu în suflet… Nu. Nu se potrivea
deloc. Înţelese atunci. Ştiuse, de fapt, de la bun început.
Oricât s-ar fi străduit, pătura nu mai putea fi salvată.
Supărată foc, Auri o înşfacă, o mototoli într-un ghem şi
urcă treptele fără nume. Se simţea expusă şi zgâriată ca o
piele veche şi netăbăcită. Uscată precum hârtia scrisă pe
ambele părţi. Nici măcar provocarea jucăuşă a treptelor de
piatră nu reuşi să-i alunge mâhnirea.
Se căţără peste dărâmături, trecu prin zidul năruit şi intră
în Prăvălac. În lumina gălbuie a lămpii, încăperea părea cu
totul diferită. Un amestec de teamă omniprezentă şi
dezamăgire. Până şi măsuţa de toaletă era diferită. Departe
de frivolitatea de altădată, în lumina tremurătoare a lămpii
atmosfera era sinistră, poate din cauza îndoiturii ce-o
împiedica să-şi găsească adevărata formă. Auri desluşi
conturul zdrenţăros al descumpănirii. Dar aşa ciufulită,
lipicioasă, nespălată şi goală pe dinăuntru cum era, nu putea
s-o ajute nicicum.
N-avea niciun chef să se îngrijească de măsuţa
nerecunoscătoare.
În schimb, îngenunche dinaintea dulapului şi aşeză lampa
alături. Piatra era rece. Deschise sertarul şi iscodi
cearşafurile cremoase, frumos împăturite. Închise ochii, trase

2168
aer adânc în piept şi suspină prelung. Apoi, fără să deschidă
ochii, îndesă pătura în sertar, după care puse mâna pe
cearşaful de sus. Da. Era echitabil. Până şi un orb i-ar fi
desluşit frumuseţea. Îşi petrecu degetele pe suprafaţa lui
cremoasă…
Brusc, auzi o sfârâitură discretă şi simţi miros de păr ars.
Auri tresări şi se retrase nebuneşte înapoi în patru labe,
cât mai departe de flacăra mistuitoare. Îşi inspectă părul şi
constată spre uşurarea ei că doar câteva şuviţe rebele erau
arse. Se întoarse înverşunată la dulap, înhăţă pătura şi trânti
sertarul, mult prea furioasă ca să mai ţină cont de politeţuri.
Se strecură prin gaura din perete, dar, neatentă, lovi o
piatră cu degetele. Nu lăsă lampa să-i scape din mână, însă
scoase un vaiet de durere şi se strădui să-şi păstreze
echilibrul. Se lăsă grămadă pe podea şi îşi prinse piciorul în
mâini. De-abia atunci înţelese că scăpase pătura: zăcea
alături de ea, pe podeaua golaşă. Încleştă dinţii cu atâta
forţă, că se temu să nu se spargă.
apuDupă un răstimp, îşi strânse lucrurile şi se târî în Port,
unde aruncă pătura cu furie pe raftul de vinuri. De-acum
înainte, acolo avea să-i fie locul. Deoarece aşa era mersul
lucrurilor.

Auri zăcu vreme îndelungată în scaunul ei de meditaţie,

ţintind Roata de alamă cu o privire fioroasă. În lumina
galbenă, strălucea în nuanţe calde şi mieroase. Asta n-o
împiedica pe fată să-i trimită săgeţi înveninate. De parcă ea
ar fi fost de vină. De parcă ea făcuse un ghiveci din toată

2169
treaba asta.
După un timp îşi mai veni în fire şi se linişti suficient cât
să îmbrăţişeze adevărul. Nu te poţi împotrivi valurilor, nu
poţi da piept cu vântul. Şi dacă avea de-a face cu o furtună?
Atunci, ar fi trebuit să se pregătească de vreme rea şi să stea
la cutie, nu să înfrunte vijelia pe catarg. În starea în care se
afla, era imposibil să nu facă un ghiveci. Se abătuse de la
calea dreaptă a lucrurilor. Întâi te îndrepţi pe tine, apoi casa,
şi de-abia la final colţul tău de cer. Iar după…
Ei bine, nu ştia ce avea să urmeze. Dar nădăjduia că
lumea se va învârti de la sine, ca o roată dinţată uriaşă,
aflată la locul potrivit şi unsă cu ulei. Asta spera ea. Fiindcă,
la drept vorbind, în unele zile simţea cuţitul la os. Era sătulă
de atâta singurătate, să se îngrijească de una singură de
mersul lumii.
Dar avea de ales: înoţi sau te scufunzi. Aşa că se ridică de
pe scaun şi se dăţi pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Desigur,
fără săpun. Nu aşa se făceau lucrurile şi, drept urmare, apa
nu avu darul s-o învioreze deloc. Dar ce era să facă? Apropie
lampa de buze şi suflă peste flăcăruia galbenă. Bezna se
aşternu în odaie, apoi Auri se aşeză în patul ei îngust şi
golaş.

Zăcu vreme îndelungată în întuneric. Era istovită şi

încâlcită, înfometată şi goală pe dinăuntru. Avea gândul şi
inima ostenite. Şi cu toate astea, nu putea să adoarmă. La
început, puse asta pe seama singurătăţii, sau a frigului care
nu-i dădea pace. Ba chiar pe durerea surdă a mâinii, acolo

2170
unde fusese muşcată…
Nu. Le merita cu prisosinţă. Nu era destul s-o ţină trează
în toiul nopţii. Învăţase să doarmă şi în condiţii mai vitrege.
Dar asta înainte să-l cunoască pe el. Pe vremea când încă nu
primise în dar acel nume dulce şi perfect.
Nu. Descoperi sursa neliniştii. Coborî din pat şi scoase un
chibrit din buzunar. Mica flacără pâlpâi din prima încercare,
iar Auri zâmbi lăptos în strălucirea lui roşiatică şi sulfuroasă.
Aprinse lampa cu spirt şi merse în Port. Plină de
remuşcări, luă pătura de pe raftul de vinuri şi o aşternu cu
blândeţe pe masă, cerându-şi iertare în şoaptă. Şi, într-
adevăr, îi părea rău. Era mai isteaţă de-atât. Cruzimea nu
ajuta la mersul firesc al lumii.
O împături atentă, cu mişcări gingaşe. Potrivi colţ la colţ şi
formă un pătrat perfect. Apoi îi găsi locul ideal pe un raft de
bibliotecă şi aduse şi o piatră cenuşie ca să-i ţină de urât.
Nopţile urmau să fie mai friguroase şi avea să-i ducă dorul,
dar era mai fericită acolo. Oare nu merita să fie şi ea fericită?
Oare nu merita oricine un loc numai al lui? Cu toate astea,
nu-şi putu înăbuşi lacrimile când aşternu pătura pe raft.
Auri reveni în Manta şi se aşeză în pat, dar se întoarse
numaidecât în Port, ca să se asigure că lacrimile ei nu
încurcaseră complet lucrurile. Răsuflă uşurată. Totul era în
ordine. Mângâie pătura încurajator. Era la locul ei potrivit.
Era fericită.
Revenită în Manta, se plimbă prin odaia pustie,
asigurându-se că totul era bine. Scaunul de meditaţie era în
perfectă ordine. La fel şi lădiţa din lemn de cedru, lipită de
perete. Castronul lui Foxen şi sticluţa cu pipetă se odihneau
pe tăblia de lemn. Roata de alamă stătea în firida ei,

2171
nepăsătoare la tot ce era în jur. Vatra era goală: curată şi
ordonată. Pe noptieră o aştepta pocalul de argint. Pe poliţa
căminului stăteau înşirate frunza ei galbenă şi perfectă,
borcanul cenuşiu cu levănţică uscată şi prietenoasă şi, nu în
ultimul rând, inelul ei de aur tomnatic.
Auri le atinse pe rând. Erau întocmai cum trebuiau să fie.
Toate bune şi frumoase. Şi totuşi, ceva continua s-o
îngrijoreze, acolo, în locul ei cel mai perfect. Auri merse iute
la Văgăună, se întoarse cu o mătură şi începu să deretice
prin Manta. Îi luă un ceas să termine. Nu pentru că era mult
praf, ci pentru că mătura încet şi cu grijă. Pe deasupra, era şi
o suprafaţă mare de măturat. Gândurile o purtau rar spre
Manta, fiindcă nu mai trebuia să-i poarte de grijă, însă era,
fără îndoială, o încăpere vastă. Era a ei, o iubea şi se potrivea
acolo ca bobul de mazăre în păstaie. Dar chiar şi aşa, avea
multă podea goală de acoperit.
După ce termină de măturat, Auri duse mătura în
Văgăună. La întoarcere, trecu prin Port să arunce un ochi la
pătură. Părea mulţumită în culcuşul ei, dar puse şi sticlexul
lângă ea, ca să fie sigură. Singurătatea era înfiorătoare.
Se întoarse în Manta şi aşeză lampa cu spirt pe masă.
Scoase ultimele trei chibrituri din buzunar şi le rândui
alături.
De cum se aşeză pe marginea patului, Auri descoperi sursa
problemei. Ea însăşi era debusolată. Văzuse o nepotrivire în
Prăvălac şi nu se îngrijise de ea. Gândul o purtă la măsuţa de
toaletă cu trei oglinzi şi viermele vinovăţiei se strecură tiptil
în inima ei. Din nefericire, era mult prea obosită şi
îndurerată. Poate de data asta…
Auri se încruntă şi scutură furioasă din cap. Uneori era

2172
aşa o zgâtie de fată! Foarte egoistă. De parcă forma lumii
atârna de dispoziţia ei. De parcă ea ar fi fost buricul
pământului.
Drept urmare, se ridică din pat şi porni lent spre Prăvălac.
Coborî la Năruinţă, trecu prin Ursă, apoi prin Zodiarul cel
rotund şi urcă treptele fără nume. De cum pătrunse în odaie,
îşi întoarse privirea spre măsuţa de toaletă, care pâlpâia în
nuanţe gălbui. Un bob de speranţă îi încolţi în inimă.
Lumina reflectată din tripticul de oglinzi crea nenumărate
umbre dănţuitoare printre sticlele aranjate pe măsuţă. Auri
se apropie şi o cercetă cu atenţie. N-ar fi descoperit niciodată
problema fără ajutorul lămpii ei pâlpâitoare. Făcu un pas la
stânga, pe urmă la dreapta, să privească din mai multe
unghiuri. Îşi înclină capul într-o parte. Se lăsă în genunchi,
astfel încât suprafaţa măsuţei să fie în dreptul ochilor ei.
Subit, pe buze îi răsări un zâmbet.
Auri se aşeză pe marginea scaunului, având grijă să-şi
îndrepte spatele. Ştiind în ce stare era, se feri să privească în
oglinzi. O mogâldeaţă nespălată cu
păr încâlcit şi ochi roşii. Mult prea
subţire. Mult prea albicioasă la
chip. Nici pe departe o doamnă.
Deschise sertarele şi se holbă în
ele pentru o vreme, lăsând lumina
gălbuie să pătrundă înăuntru, cu
tot cu umbrele ei misterioase.
După câteva minute, se decise
în sinea ei. Scoase o pereche de
mănuşi din dreapta şi le aşeză
dinaintea oglinzii, lângă

2173
recipientul cu ruj. Apoi trase complet sertarul din dreapta şi-i
schimbă locul cu cel din stânga. Se jucă aşa cu sertarele
pentru o vreme, profund concentrată la ce făcea.
Pe măsuţă domnea dezordinea, sticle şi alte nimicuri
împrăştiate pretutindeni. Şi cu toate astea, toate păreau la
locul lor. Excepţie făceau pieptănul, pe care Auri îl aşezase în
sertarul stâng, alături de batiste, şi o broşă mică de aur
înfăţişând nişte păsări în zbor, pe care o ascunse sub un
evantai împăturit.
Singurul obiect ce nu-şi găsea nicicum locul era sticla
albastră cu dop argintiu spiralat. Aceasta stătea culcată pe
măsuţă, aidoma suratelor sale. Auri o puse drept, dar ceva
scârţâia. Încercă s-o vâre într-un sertar, însă nu se potrivea
acolo. O ridică în aer şi trase cu urechea la clinchetul
lichidului dinăuntru. Aruncă o privire nesigură în jur.
Deschise din nou sertarele şi le închise la loc. Nu-i găsea
locul. Scutură sticla într-o doară şi o lovi uşor cu unghia.
Sticla era fragilă ca oul neclocit, şi foarte prăfuită. O lustrui
temeinic, în speranţa că urma să-i arate mai multă
bunăvoinţă. Curăţată, sticla strălucea precum inima unui
zeu al gheţurilor din vechime. O întoarse pe toate părţile şi
zări scrisul micuţ gravat pe fund: Pentru iubirea vieţii mele,
Esther.
Auri îşi duse repede mâna la gură, dar nu reuşi să-şi
înăbuşe chicotitul. Cu gesturi măsurate şi ochi neîncrezători,
deşurubă dopul şi adulmecă. Şi brusc, izbucni în hohote de
râs. Zguduită de-atâta râs, abia reuşi să pună dopul la loc.
Când vârî sticluţa în buzunar un minut mai târziu, încă nu
se oprise din chicotit.
Coborî treptele fără nume cu zâmbetul pe buze şi puse

2174
sticluţa în Port. Îşi găsi tihna în bibliotecă, unde urma să
ţină de urât sticlexului şi păturii.
Auri continuă să zâmbească până se întinse în patul ei
perfect. Şi da, era frig şi pustiu, dar n-avea ce să facă. Ştia
mai bine ca oricine că merita să faci lucrurile cum trebuia.

Tăciuni şi cenuşă

n zorii celei de-a cincea zile, Foxen îşi mai venise în fire.

Î Asta o însenină numaidecât, fiindcă avea multă treabă.

Întinsă pe pat, în bezna atotcuprinzătoare, se întrebă
ce surprize avea să-i rezerve acea zi. Unele zile erau mândre
ca soarele, anunţându-şi sosirea în cor de trompete. Altele
erau galante ca o invitaţie aşternută pe o tavă aurie. Mai

2175
erau şi zilele sfioase, care nu se prezentau de cu zori, ci
aşteptau să fie descoperite de o fetiţă iscoditoare.
Era una dintre acele zile. O zi prea timidă ca să-i bată la
uşă. Să fi fost o zi destinată chematului, trimisului, făcutului
sau îndreptatului? Greu de zis. De cum se dezmetici şi Foxen
puţin, Auri merse la Rezervor şi turnă apă curată în lighean.
Se întoarse la Manta şi se dăţi pe faţă, pe mâini şi pe
picioare.
În continuare nu avea săpun. Înainte de toate, avea să
pună capăt acestei situaţii. Nu era atât de îngâmfată încât să
se opună mersului lumii. Dar se putea folosi de pârghiile pe
care lumea i le oferea. Măcar pentru săpun. Îi era permis.
Era dreptul ei.
Întâi aprinse lampa cu spirt. Înmuiată de azuriul lui
Foxen, văpaia ei gălbuie conferea un aspect plăcut încăperii,
fără să mai împrăştie umbre turbate pe pereţi.
Auri deschise coşul de fum şi aprinse grijulie focul cu
ajutorul încâlciturii de lemne pe care-o găsise nu de mult.
Frumos şi uscat. Frasin, ulm şi sprintenul păducel. Flăcările
prinseră viaţă. Fata zăbovi cu privirile asupra lor, apoi plecă.
Aveau să ardă o vreme. După cum spunea şi Magistrul
Mandrag: în proporţie de nouăzeci la sută, chimia înseamnă
aşteptare.
Dar avea cum să-şi umple timpul. Întâi se duse la Arbore,
de unde luă micul ceaun de cupru şi cana crăpată de
ceramică. Îndesă sacul de postav în buzunar. Ochii îi căzură
pe bucata de unt ce se odihnea în fântână, dar scutură din
cap încruntată. N-avea timp să se ocupe de râncezeala lui. În
schimb, scoase bulgărele alb şi masiv de seu, îl mirosi
curioasă şi rânji. Strânse apoi micuţul trepied de fier. Mai luă

2176
cu ea sacul de sare. Când să plece, puse ochii pe vasul
argintiu cu seminţe de nucşoară. Tare ciudate şi preţioase
mai erau. Purtau şi în acel moment izul meleagurilor
îndepărtate. Prinse cu degetele o sămânţă şi îi pipăi învelişul
fin. O duse spre gură şi inspiră adânc. Mosc şi ciulini.
Mirosul
perdelei de
lupanar,
profund,
roşu şi
plin de
mister.

Nesigură, Auri închise ochii şi înclină capul, pe urmă

atinse timid ciudata sămânţă brună cu vârful limbii.
Încremeni, ca un munte de cremene. Apoi, cu ochii închişi,
plimbă porţiunea catifelată de-a lungul buzelor. Un gest fin şi
cugetat. Deosebit de un sărut. După o clipă îndelungată, pe
faţă îi înflori un zâmbet satisfăcut. Făcu ochii mari cât
cepele. Da. Da. De asta avea nevoie.

Vasul de argint decorat cu frunze era destul de greu, însă

Auri era dispusă să facă un drum în plus şi-l cără până la
Manta ţinându-l cu ambele mâini. Pe urmă intră în Casa
Întunecată şi luă mojarul gros de piatră din cotlonul
întunecat unde-şi făcea veacul. Merse la Clingi şi se întoarse

2177
cu două sticle. La Gropi dădu roată podelei până găsi nişte
ace de pin uscate. Le aduse şi pe acestea în Manta şi le aşeză
pe fundul ceştii crăpate.
Flăcările se preschimbaseră în cenuşă. Auri luă un pumn
de pulbere încinsă şi îl aruncă în cana crăpată, apoi merse să
se clătească pe mâini. Se dăţi şi pe faţă, şi pe picioare. Mai
făcu o dată focul, luă ceaunul, îl umplu cu seu şi-l aşeză pe
foc, la topit. Adăugă şi un praf de sare. Zâmbi satisfăcută.
Coborî din nou la Arbore şi se întoarse cu un săculeţ de
ghinde şi o tigaie mare şi plată. După ce decoji ghindele, le
puse la prăjit, jucându-se puţin cu tigaia. Presără sare
deasupra lor şi le savură una câte una. Unele erau amare.
Altele dulci. Existau şi unele care n-aveau niciun gust. Aşa
mergeau lucrurile. După ce termină de mâncat, aruncă un
ochi în ceaun şi descoperi că seul nu se topise în întregime.
Prin urmare, începu să spargă seminţele de nucşoară, iar
când termină, le măcină în străvechiul mojar de piatră.
Turnă pudra fină în borcan şi repetă operaţiunea. Spart,
măcinat. Spart şi măcinat.
Mojarul era mai aspru din fire, cu apucături de ciomăgar,
dar după două zile fără săpun, Auri îl găsi pe gustul ei.
Când termină cu măcinatul, luă ceaunul cu seu topit de pe
foc şi amestecă. Cernu zgrunţurii cu sârguinţă, lăsând în
urmă doar grăsimea topită, apoi puse ceaunul deoparte la
răcit. Urcă în Bătătură să ia apă proaspătă de la conducta de
cupru, aşa cum se cuvenea, pe urmă umplu lampa de spirt
de la robinetul unei ţevi de oţel, ascunsă prin hăţişurile
Văgăunii. Când se întoarse în Manta, flăcările pieriseră în
vatră. Strânse cenuşa într-o grămăjoară pe care-o îndesă în
cana de ceramică. Se dăţi pe mâini, pe faţă şi pe picioare.

2178
 Aprinse focul pentru a treia şi ultima oară, după care se
duse în Port şi luă postavul alb de pe raft. Pe urmă aduse
borcanul cu fructe de laur. Dar descoperi cu amărăciune că
borcanul nu se potrivea nicicum printre uneltele ei. Nici pe
poliţă nu-i convenea.
Se simţi ofensată pe nedrept. Boabele de laur s-ar fi
potrivit de minune. Se gândise la ele de cum mijise ochii şi
poftise la săpun. Ar fi mers mână în mână. Plănuise să le
amestece…
Nu. Nu-şi găsea locul acolo. Asta era cât se poate de clar.
Dar nu se putea discuta cu borcanul încăpăţânat.
O scotea din minţi, însă nu dorea să supună întreaga lume
voinţei sale. Numele ei răsuna ca ecoul stins al unei dureri.
Era nespălată şi ciufulită. Ar fi fost o idee cât se poate de
nefericită. Oftă şi duse borcanul cu fructe albăstrui înapoi pe
raftul lui din Port, unde-i convenea lui să stea.
Se aşeză pe caldarâmul neted şi cald al Mantalei, în faţa
vetrei, înconjurată de uneltele ei improvizate.
Spre mulţumirea ei, cenuşa din cana de ceramică era
moale şi fină. Lemnul de stejar făcea cenuşa prea
zgrunţuroasă. Mesteacănul era amar. Dar ea avea amestecul
perfect. O amestecătură fără mesteceni şi ură. Frasinul era
mândru, dar nu lipsit de cuviinţă. Ulmul era elegant, însă nu
abunda în petale, ceea ce n-o deranja, la o adică. În privinţa
păducelului… ei bine, Auri se trezi roşind. Haidem să
spunem că indiferent câte petale avea, era totuşi o
domnişoară sănătoasă şi în floarea vârstei, şi până şi buna-
cuviinţă avea limitele ei.
Scoase sticluţa îndrăgostiţilor. Tare sfioşi… atâtea
momente furate, şi parfumul florii selas. Minunat. Hoţia se

2179
potrivea în acel moment.
Nucşoara era exotică şi străină de meleagul ei. În ea plutea
încă spuma mării. Un câştig minunat. Crucial. Cifru, dar şi
mister. Dar n-o stingherea câtuşi de puţin. Ştia că unele
secrete trebuiau păstrate.
Aruncă o privire în ceaunul pus la răcit, unde grăsimea
începea să se-nchege. Lipită de marginea ceaunului, aceasta
aducea cu secera Lunii. Auri rânji. Fireşte. O găsise sub clar
de Lună. Avea deci să crească asemenea Lunii, până se va
împlini. Dar la o privire mai atentă, zâmbetul îi pieri de pe
chip. Seul era curat şi bine închegat, dar îşi pierduse merele:
arăta doar ros de vreme şi de ură.
O furtună mânioasă. Aşa ceva nu se cădea. N-ar fi rezistat
cu atâta furie alături, zi de zi. Şi fără boabe de laur care s-o
îmbuneze… N-avea de ales: trebuia să stoarcă furia din el.
Altfel, praful s-ar fi ales de săpunul ei, ba mai rău încă…
Auri reveni în Port şi cuprinse totul cu privirea. Soluţia era
evidentă. Ridică fagurele şi luă o îmbucătură. Închise ochii şi
se lăsă pătrunsă de dulceaţa mierii. Se linse apoi pe buze şi
nu-şi putu înăbuşi un chicot când roiul de albine care
zumzăia în stomacul ei mai c-o făcu să ameţească. După ce-l
stoarse de toată dulceaţa, Auri scuipă ceara de albine în
palmă, pe urmă o frământă până obţinu un cocoloş rotund şi
mătăsos.
Luă ceaunul cu seu şi merse în Umbri el. Luna scălda
încăperea în raze materne, ce coborau cu dragoste printre
gratii. Lumina ei blândă cădea oblic pe lespezile
Dedesubtului.
Auri se ghemui la marginea cercului argintiu de lumină şi
aşeză ceaunul în mijloc. Grăsimea forma un cerc subţire şi

2180
alb în jurul pereţilor ceaunului. Fata încuviinţă. Trei cercuri.
Cum se cuvenea, dacă aveai întrebări. Cel mai bine era să fii
elegant şi politicos. Era cât se poate de egoist să-ţi impui
voinţa asupra lumii. Auri legă cocoloşul de ceară cu o sfoară
şi îl înmuie în grăsimea caldă. Răsuflă uşurată când văzu că
după câteva clipe totul mergea de minune. Simţi cum furia se
coagulează în jurul cocoloşului de ceară, trăgând spre ea ca
ursul la stupi. Pe când razele Lunii îşi luară adio de la ceaun,
până şi ultimul strop de furie părăsise grăsimea. Straşnică
treabă.

Auri duse ceaunul la Arbore şi îl cufundă în apa

curgătoare a căldării. Grăsimea se răci cât ai zice peşte,

2181
formând un disc alb şi gros de două degete. Scoase cu
îndemânare discul de grăsime din ceaun şi vărsă apa aurie în
căldare, desluşind în curgerea ei o dâră de somnolenţă şi
toate merele din seu. Mare păcat. Dar ce să-i faci? Era în
firea lucrurilor.
Între timp, cocoloşul devenise agitat. Cum toată furia
fusese absorbită în ceară, Auri descoperi că era mult mai
teribilă decât crezuse iniţial. Tunete şi trăsnete, şi moarte
înainte de vreme. Furia mamei care-şi pierde puii.
Din fericire, cocoloşul era prins deja cu sfoară. N-ar fi vrut
nici în ruptul capului să pună mâna pe el. În deplină tăcere,
Auri îndesă cu grijă cocoloşul într-un borcan voluminos, pe
care ulterior îl închise etanş, iar borcanul luă calea
Mărginişului. Cu atâta grijă îl purtă. Cu atâta atenţie îl
depuse pe înaltul raftului de piatră. În spatele sticlei. Acolo
era în siguranţă deplină.

În Manta, focul – cel de-al treilea şi ultimul – se

preschimbase în cenuşă. O strânse şi umplu ochi cana de
ceramică. Se dăţi pe mâinile acoperite de funingine. Apoi pe
faţă şi picioare.
Totul era pregătit. Auri rânji şi se aşeză pe podeaua caldă,
în mijlocul ustensilelor. Deşi nu renunţase la masca
solemnităţii, inima-i sălta de bucurie cu gândul la noul ei
săpun. Agăţă ceaunul pe trepiedul de fier, iar dedesubt aşeză
lampa de spirt, pentru ca flacăra ei fierbinte să încălzească
fundul de cupru.
Înainte de toate, discul ei minunat de grăsime albă şi

2182
curată. Bine închegat şi ascuţit, şi mirific ca Luna.
Drăcuşorul neastâmpărat ce sălăşluia în ea îi dădea ghes
să spargă discul în bucăţi, ca să se topească mai repede. Să
se bucure de săpun mai repede, să se poată spăla şi ea cum
se cuvenea după atâta amar de vreme. Să se pună pe
picioare.
Mai bine nu. Aşeză cu grijă grăsimea în ceaun, atentă să
n-o ofenseze. O lăsă în cercul ei pur şi perfect. Răbdare şi
decenţă. Asta dicta buna-cuviinţă. Urmă cenuşa. Puse cana
de ceramică pe borcanul îndesat şi turnă apă proaspătă
deasupra. Apa trecu prin cenuşă şi se strecură tiptil prin
crăpătura din fundul cănii. Roşul fumuriu al sângelui, al
ţărânei, al mierii.
Când se scurse şi ultima picătură, Auri înălţă borcanul
umplut cu Zeama Tăciunilor şi văzu că se întrecuse pe sine
în prepararea licorii. Avea culoarea apusului roşiatic. Falnică
şi elegantă. Dar undeva pe fundul borcanului, licoarea trăda
urme de voluptate. Păstra toate aspectele pozitive ale
lemnului, precum şi minciunile lui tăioase. Într-un fel, era
suficient. Grăsimea şi Zeama Tăciunilor urmau să ţină loc de
săpun. Dar nu mai avea mere. Îşi pierduse toată dulceaţa şi
bunătatea. Dur şi rece, precum creta. Ca şi cum te-ai îmbăia
cu o cărămidă nepăsătoare.
Se gândi că pe undeva amestecul era de ajuns. Dar cât de
groaznic ar fi să trăieşti înconjurat de goliciunea ascuţită şi
dură a lucrurilor suficiente? Cuibărită pe podeaua netedă şi
caldă a Mantalei, Auri se înfioră la închipuirea acestei lumi
mohorâte. Lipsită de perfecţiune. Lipsită de frumuseţe şi
adevăr. Mai bine nu. Era prea înţeleaptă să ducă un astfel de
trai. Privi în jur şi se minună văzând atâta splendoare. Avea o

2183
frunză iubitoare şi perfectă, precum şi levănţica ei minunată.
Purta rochia ei favorită. O chema Auri şi numele său
strălucea ca aurul înlăuntrul ei.
Scoase dopul argintiu din sticluţa azurie şi turnă parfumul
peste pudra fină de nucşoară. Mireasma florilor umplu
încăperea cu dulceaţa ei discretă, împletindu-se în chip
fericit cu izul înţepător de nucşoară.
Auri zâmbi şi amestecă vârtos cu un vătrai de lemn, apoi
turnă licoarea densă, moale şi păstoasă în sacul de pânză
aşezat din timp deasupra borcanului îndesat. Înfăşură două
beţe la capetele sacului, pe urmă, cu ajutorul storcătorului
improvizat, strânse pânza cu putere, până ce dinăuntru
începu să curgă pe fundul borcanului un lichid întunecat şi
uleios. Acesta picura încet. De-un deget. De două degete.
Trei. Răsuci beţele cu atenţie sporită şi înteţi strânsoarea.
Lichidul se strânse şi, sub presiunea beţelor, picură iar. Se
adună la un loc şi picură iar.
Într-un târziu, braţele îi cedară. Auri oftă şi îşi lăsă trupul
moale, apoi scoase beţele şi aşeză sacul de pânză pe o tigaie
plată. În locul lichidului întunecat şi păstos avea o tescovină
de nucşoară, alburie şi sfărâmicioasă.
Ridică borcanul şi inspectă lichidul vâscos şi limpede ca
ambra. Era minunat, minunat, minunat. Era ceva
nemaivăzut. Mustea de secrete şi spumă de mare. Bogat în
mistere. Plin de mosc, de şoapte şi de acid miristic.

2184
 Licoarea era atât de splendidă, că şi-ar fi dorit să facă şi
mai multă. Cu cât avea, n-ar fi umplut nicio ceaşcă de ceai.
Aruncă o privire furişă spre tigaie, intenţionând să stoarcă
tescovina cu mâinile, ca să mai scoată câteva picături din
ea…
Dar nici nu întinse bine mâna, că i se făcu silă de aluatul
vâscos. Preţ de o clipă şovăi, privind pieziş la tescovina
spălăcită, cenuşie şi sfărâmicioasă, şi simţi un nod în gât.
Urla prin toţi porii. Zile nesfârşite de urlete întunecate şi
sângerii. Stătuse la pândă în spatele misterelor, dar floarea
de selas le furase pe acestea, aşa că Auri auzi limpede
strigătul înfiorător. Ridică borcanul şi cercetă licoarea de
culoarea ambrei. Era la fel ca adineauri. Printre misterele
licorii înmiresmate nu se ascundea niciun strigăt. Era în
continuare perfectă.
Auri scoase un suspin lung şi tremurat. Lăsă borcanul din
2185
mână, apoi, cu mişcări delicate, puse sacul de pânză şi beţele
în tigaie, alături de înfiorătoarea tescovină. Le atinse doar cu
vârful degetelor, de parcă fuseseră otrăvite. Se ţinea cât mai
departe de ea. Ştia deja consecinţele. Cunoştea prea bine
roşul. Se săturase de urlete. Uşor asudată, ridică tigaia cu
ambele mâini şi se întoarse spre uşă, dar înlemni înainte să
facă primul pas spre Portul ei ordonat.
Nu putea s-o ţină acolo. Cine ştie ce dezordine ar fi creat?
Să nu te învecinezi niciodată cu urletul. Pe coridor, atunci.
Făcu un pas şi iar înlemni, neştiind încotro să se îndrepte. La
Brizant, unde curenţii de aer vor purta urletele prin întregul
Dedesubt? La Arbore, unde va arde mocnit, precum
cărbunele, atât de aproape de oalele, şi cratiţele, şi păstăile ei
îndrăgite…
Nu. Aşa ceva nu se putea. Folosi, prin urmare, cea de-a
treia ieşire din Manta, uşa bătută în fier, şi duse sacul de
pânză la Mărginiş.

La întoarcere, Auri se clăti pe faţă, pe mâini şi pe picioare.

Făcu un pas spre trepied şi ceaun, dar se opri în loc.
Reveni la lighean. Se dăţi iar pe faţă, pe mâini şi pe picioare.
Avea nevoie de săpun ca de aer. Trebuia să ducă munca la
bun sfârşit. Era atât de aproape. Dar înainte se duse în Port
să verifice starea lucrurilor. Netezi pătura cu ambele mâini.
Atinse piatra cenuşie şi plată. Puse sticlexul la locul lui
potrivit. Atinse cartea de piele, apoi o deschise, de teamă ca
nu cumva să-i fi tăiat cineva paginile. Dar acestea erau
întregi şi la locul lor. Privi cu coada ochiului spre raft şi văzu

2186
că piatra era mişcată. Încercă s-o îndrepte la poziţia ei
adevărată, însă nu-i desluşea contururile şi nu mai cunoştea
firea lucrurilor sau dacă era în locul potrivit.
Mai era şi mierea. I se făcuse o poftă, dar nu se cădea…
Se frecă la ochi, pe urmă, fără tragere de inimă, îşi coborî
privirile asupra mâinilor. Se întoarse iute în Manta şi se dăţi
pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Panica i se strecura tiptil în
suflet. Ştia cât de repede se puteau strica lucrurile. Făceai
ce-ţi stătea în putere. Te îngrijeai de lume de dragul ei.
Sperai să fie bine… Dar cu toate astea, ştia. Totul se putea
nărui într-o clipită, fără ca ea să poată opri colapsul. Şi, pe
deasupra, ştia că nu era credincioasă firii sale. Ştia că
întregul ei era strâmb. Ştia că nu era adevărată pe
dinăuntru. Ştia că mintea ei era sucită. Ştia.
Respira tot mai greu. Inima îi bătea tot mai puternic în
piept. Lumina strălucea tot mai intens, şi în acelaşi timp era
bombardată de zgomotele lucrurilor pe care nu le putea auzi
de obicei. Lumea îşi ascuţea în chip fatal impulsurile. Urletul
tuturor lucrurilor rătăcite de adevăr.
Auri privi speriată în jur, cu sudoare pe frunte. Era
încâlcită şi încremenită. Chiar şi acolo. Vedea urmele.
Mantaua era precum o coajă de ou. Chiar şi locul ei cel mai
perfect. Patul aproape că nu mai era patul ei. Frunza ei
perfectă, atât de fragedă. Cutia cu pietre atât de departe.
Levănţica neajutorată şi tot mai palidă…
Îi tremurau mâinile. Era plină de urlete? Din nou? Nu. Nu,
nu. Nu ea. Nu doar ea. Era totul împrejur. Totul deşirat,
subţire şi zdrenţuros. Abia se mai ţinea pe picioare. Lumina
avea colţi şi i se izbea ca un pumnal de dinţi. Iar dedesubt
era golul întunecat. Pustiul fără nume pe care totul îl sfâşia

2187
la colţurile roase ale pereţilor. Până şi Foxen nu-şi ajungea.
Pietrele erau stranii. Aerul. Porni în căutarea propriului
nume, dar nu-l găsi nici măcar pâlpâind. Era goală pe
dinăuntru. Totul era. Totul era totul. Totul era cu totul
altceva. Totul chiar acolo, în locul ei cel mai perfect. Avea
nevoie. Şi câtă nevoie… Dar iată! Zări Roata de alamă
proptită de perete, complet neschimbată. Era plină de
dragoste. Nimic n-o putea urni din loc. Nimic n-o putea rătăci
de firea ei. Când toată lumea era un palimpsest, era
palindromul perfect. Atât de neprofanat.
Era în cealaltă parte a încăperii. Atât de departe, încât se
temea că nu va ajunge la ea. Mai ales în acea clipă, când
pietrele se înăspriseră sub tălpile ei. Când era aşa goală pe
dinăuntru. Dar odată ce se puse în mişcare, totul păru mult
mai uşor. Ca mersul la vale. Roata cea mândră şi
strălucitoare era adevărată. Se proptea cu forţă de peretele
subţire şi ros al lumii, şi îl cresta.
O atinse. Suprafaţa ei era netedă şi caldă. Iar Auri,
asudată, deznădăjduită şi cu răsuflarea tăiată, îşi lipi fruntea
de răcoarea ei. O prinse cu ambele mâini. Marginile ei
ascuţite îi mângâiau palma ca un cuţit liniştitor. Se ţinu
strâns de ea, asemenea naufragiatului care se agaţă de
ţărmul stâncos. Dar totul în jur vuia a furtună. Totul se
rostogolea. Totul se năruia în alb şi durere.
Şi astfel, cu braţe tremurânde, Auri se agăţă de roată. O
răsuci invers acelor de ceasornic pe balustrada îngustă de
piatră. Pe calea spărturii. Iar fiecare dinte ciupea câte puţin
din piatră. Şi de-abia atunci înţelese Auri ce greutate
înfiorătoare purta Roata de alamă. Era punctul de sprijin.
Pivotul. Punctul de reazem. Se rotea, se înclina, dar pe drept

2188
cuvânt, mişcarea era aparentă doar. În realitate, era
neclintită. Nemişcată. Adevărul era că întreaga lume se rotea
în jurul ei.
O ultimă sforţare şi roata rămase cu dintele lipsă orientat
în jos. În clipa în care dinţii greoi muşcară din piatră, Auri
simţi Nestrămutatul. Privi în jur, tremurând ca varga, şi văzu
că totul era în regulă. Patul ei era patul ei. Totul lui tot în
Manta era bine. Nimic nu era altceva. Nimic nu era altcumva
decât ar fi trebuit să fie.

Auri se prăbuşi istovită pe podea. Valul brusc de uşurare îi

tăie răsuflarea. Luă roata în braţe şi o duse la piept, râzând.
O sărută. Apoi închise ochii şi plânse.

2189
După placul inimii ei

2190
 uri îl puse pe Reazem la locul lui şi şterse lacrimile

A de pe chipul lui dulce de alamă. Se duse la ceaun şi

descoperi încântată că grăsimea se topise în
întregime. Împrăştia un iz de fierbinţeală, de cămin, de
pământ, de plămâni. Se aplecă şi suflă peste flacăra gălbuie.
Urmă ligheanul. Se dăţi pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Se
aşeză pe piatra caldă, lângă ceaun. Mai puţin. Foarte
aproape. Pe faţă îi înflori un rânjet şi, preţ de câteva clipe,
aproape că nu băgă de seamă cât de ciufulită şi murdară era.
Amestecă grăsimea cu un băţ subţire. Inspiră adânc. Luă
borcanul şi turnă cu grijă Zeama Tăciunilor peste aluat.
Amestecul se învolbură de îndată în alb cu urme de rozaliu.
Rânji extrem de satisfăcută şi continuă să amestece. Luă
apoi licoarea de culoarea ambrei, cu zumzet nerăbdător şi
înmiresmată de petale. O turnă în ceaun şi toată încăperea fu
învăluită de mister şi de mosc, şi de rod. Amestecă, până
când mireasma florilor de selas cuprinse aerul. Continuă să
amestece cu înfrigurare. Încă o dată. Aluatul începea să se
închege. Se opri din amestecat şi puse băţul deoparte. Trase
aer în piept şi oftă prelung. Se dăţi pe faţă, pe mâini şi pe
picioare. Strânse uneltele, două câte două, şi le puse la loc.
Se opri în Arbore, în Port şi la Clingi, ducând sticle, lămpi şi
tigăi.
Când termină cu ordinea, Auri luă ceaunul de cupru (în
acel moment mai rece) şi îl duse în Port. Îl înclină puţin, vârî
mâna înăuntru şi scoase cupola fină, curbată şi albicioasă a
mult iubitului ei săpun.
Se folosi de marginea subţire a farfuriei pentru a tăia
cupola de săpun. Îl felie în diferite forme şi mărimi. Fiecare
luată-n parte şi toate după placul inimii ei. Părea deopotrivă

2191
necuviincios şi savuros, dar dat fiind că săpunul era al ei,
acest timid acces de egoism era de-a dreptul inofensiv. Din
când în când îşi mai făcea poftele. Astfel îşi aducea aminte că
era cu adevărat liberă. În timp ce tăia, Auri observă că
săpunul nu era de un alb imaculat, ci avea o nuanţă rozalie.
Cremă proaspătă amestecată cu un strop de sânge. Cu
gesturi aproape reverenţioase, luă o bucată în mână şi o
atinse uşor cu vârful limbii.
Perfecţiunea lui o bucură peste măsură. Săpun de sărutat.
Catifelat, dar solid. Misterios şi în acelaşi timp dulce. Nu
văzuse întreg Temeranul aşa săpun. Puteai să colinzi toate
cele patru zări şi n-ai fi găsit aşa ceva. Auri tremura de
nerăbdare. Alergă într-un suflet la ligheanul ei. Se spălă pe
faţă, pe mâini şi pe picioare. Izbucni în râs. În râsul ei
prelung, melodios şi răsunător părea că se îmbinau clopotul,
harfa şi trilul păsărilor.
Merse la Clingi. Se spălă. Îşi pieptănă părul. Hohoti şi
dănţui. Se grăbi să ajungă acasă. Se întinse în pat, singură-
singurică, zâmbi şi adormi.

2192
 Eleganţa mişcării

n zorii celei de-a şasea zile, numele ei se deschise

Î precum petalele florilor.

Foxen, care simţise şi el schimbarea, aproape că
explodă în culori când îl stropi pentru prima oară. Era o zi a
devenirii. O zi a făuritului. Râse de veselie chiar înainte de a
coborî din pat. Greu venise acea zi, dar nici că-i mai păsa.
Săpunul era mai dulce ca toate florile câmpului. Şi pe
deasupra, lucrurile trebuiau făcute la timpul lor. Acest gând
o mai dezmetici puţin din vârtejul veseliei. Urma să sosească
în curând. Mâine. Şi încă n-avea ce să împartă cu el. Încă nu
găsise cadoul perfect. Erau trei căi de ieşire din Manta… Nu
încă. Se spălă pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Îşi perie părul
până se preschimbă într-un nor auriu. Bău puţină apă şi
îmbrăcă rochia preferată. Nu zăbovi nicio clipă. Se anunţa o
zi foarte plină.
Înainte de toate, trebuia să rânduiască săpunul ei nou şi
perfect. Avea şapte bucăţi. Una lângă lighean, la adăpostul
Mantalei. Cea folosită cu o zi în urmă, la Clingi. Cele patru
bucăţi mai mari la Brutărie, să vindece. Cea mai mică şi mai
dulce dintre ele ajunse pe fundul lădiţei de lemn, ca să nu
mai rămână niciodată fără săpun. Se învăţase minte, nu
încăpea vorbă. Şovăi o clipă cu mâna în lădiţă. Oare nu i-ar fi
plăcut o bucată de săpun sărutat? Era de cea mai bună

2193
calitate. În viaţa lui nu văzuse aşa minunăţie…
Mai bine nu… Se îmbujoră înainte să-şi ducă gândul până
la capăt. Ar fi fost cât se poate de nepotrivit. Pe deasupra, nu
asta şi-ar fi dorit. Misterele ar fi mers bine, dar purta prea
mult stejar în fire. Şi salcie. Şi cu siguranţă nu ar fi îndrăgit
florile de selas. Închise capacul mândrei sale lădiţe din lemn
de cedru, dar când se ridică în picioare, fu orbită de o lumină
puternică, iar încăperea se învârti cu ea. Clătinându-se pe
picioare, păşi încet şi se aşeză pe pat, înainte s-o cheme
podeaua. Simţi frica dându-i târcoale. Aruncă priviri speriate
prin încăpere. Să fi fost…?
Nu. Explicaţia era mult mai simplă. Stomacul ei urla a
pustiu. Uitase să-şi poarte de grijă. Când îi trecu ameţeala,
se duse ţintă la Arbore. Şi mai mult dintr-un capriciu
straniu, îl luă pe Reazem cu ea. Sărmanul nu văzuse mai
nimic din Dedesubt. Şi cu toate că era greu, putea să-i facă
atâta amar de bine pentru ajutorul primit. Singurele fructe
ale Arborelui erau tigăile în momentul de faţă.
Sau poate că nu. Luă o oală de tablă şi o umplu cu apă
proaspătă. Cu penultimul chibrit pe care îl mai avea aprinse
lampa de spirt. Se cocoţă pe tejghea şi se întinse după
borcan. Boabele uscate de mazăre se rostogoleau jucăuş în
interior, lovind uşor sticla. Deschise dopul de metal, făcu
mâna căuş şi turnă câteva boabe în palmă. Nu multe, fiindcă
avea o mână mică, dar până la urmă jumătate din câte avea.
Le dădu drumul în apa caldă. Şovăi, apoi ridică din umeri şi
goli restul borcanului în oală.
Aşeză borcanul gol pe tejghea şi privi în jur. Pâlpâitul
roşiatic al lămpii şi strălucirea verde-albăstruie a lui Loxen
scoteau în evidenţă goliciunea rafturilor. Auri oftă şi alungă

2194
acest gând din minte. Astăzi, supă. Mâine sosea el în vizită.
Iar după… Ei bine, se va descurca ea cumva. Era singura
cale. Să nu-ţi doreşti lucruri pentru tine. Astfel, puteai să fii
mărunt. Şi în siguranţă. Puteai să te strecori neabătut prin
lume, fără să deranjezi fiecare coş cu mere ce-ţi ieşea în cale.
Şi dacă erai atent, dacă-ţi însuşeai firea lucrurilor, puteai să
fii de ajutor. Puteai să repari stricăciunile. Să îndrepţi
lucrurile strâmbe. Iar în schimb, nădăjduiai că lumea nu te
va lăsa să mori de foame. Era singurul mod elegant de a te
purta. În rest, totul era mândrie şi îngâmfare.
Ar fi putut să împartă fagurele cu el. Era atât de minunat.
Mai ales că viaţa lui fusese arareori dulce. Ăsta era adevărul.
Medită în continuare la problemă în timp ce mazărea dansa
în apa clocotită. Auri îl mângâie agale pe obraznicul ei Foxen,
cugetă un răstimp şi hotărî în final că fagurele era soluţia,
dacă nu găsea altceva mai bun între timp. Amestecă supa şi
adăugă nişte sare. Cât şi-ar fi dorit în acea clipă ca untul să
fie comestibil. Puţină grăsime în supă ar fi fost
nemaipomenită. S-ar fi potrivit de minune.

După ce termină cu supa, Auri se întoarse în Manta. Cu

Reazem în braţe, i-ar fi fost greu să-şi croiască drum prin
Cavouri sau Adorne, aşa că preferă să ocolească prin
Bătătură. Cu stomacul plin şi un oaspete alături, străbătu în
pas de promenadă tunelurile strâmte şi pătrăţoase. Reazem
era greu, ce-i drept. În apropiere de Dubian, simţi un
scrâşnet fin sub talpă şi se opri. Zări în jur nişte frunze
împrăştiate. Dar ce căutau acolo? Prin Bătătură nu bătea

2195
vântul. Nu curgea nicio apă. Se uită în jur, dar nu văzu nici
urmă de găinaţ. Adulmecă aerul: nici urmă de mosc sau
urină.
Dar nu simţi nimic ameninţător. Nimic răsucit, încâlcit sau
nepotrivit. Însă ceva tot era. O jumătate de ceva, mai bine zis.
Ceva misterios.
Curioasă din fire, Auri îl aşeză cu delicateţe pe Reazem pe
podea şi ridică frunza familiară. Cercetă împrejurimile şi
descoperi o grămăjoară de frunze la umbra unei arcade. Le
ridică pe toate şi, când auzi foşnetul lor nerăbdător, înţelese
numaidecât. Cuprinsă de emoţie, se întoarse cu Reazem în
Manta. Înainte să plece, îl sărută pe creştet şi îl atârnă cum
se cuvine de balustrada îngustă de piatră, cu gaura în jos,
fireşte. Alergă într-un suflet în Port şi luă vasul de argint. Se
uită la frunza culeasă, apoi la frunzele gravate ce se
împleteau pe marginea vasului. Erau de-o seamă.

2196
 Auri clătină din cap, neştiind ce prevestiri aduceau
frunzele. Dar putea să afle. Înşfăcă vasul de argint şi se
întoarse degrabă în Bătătură, şi de-acolo pe sub arcada unde
descoperise grămăjoara de frunze. Sui un munte de bolovani.
Ocoli o bârnă căzută la pământ. Nici nu ştia dacă mai
trecuse vreodată prin această zonă a Bătăturii, dar găsi
drumul cu nespusă uşurinţă. Ici-colo, frunze răzleţe colorau
podeaua, asemenea firimiturilor.
În cele din urmă ajunse pe fundul unui puţ ce ducea în
sus. Un horn străvechi? Un tunel de evacuare? Un puţ? Era
abrupt şi îngust, dar cum Auri era o fetiţă vioaie, urcă
sprintenă ca o veveriţă, nestingherită de vasul de argint.

2197
Capătul puţului era astupat cu o scândură de lemn, stând
într-o rână. O dădu cu uşurinţă la o parte şi se căţără la
suprafaţă.
Se afla într-o pivniţă prăfuită şi lăsată în paragină, ticsită
cu rafturi. În cotloane tronau mai multe butoaie. Rafturile
erau pline cu saci, butoiaşe şi lădiţe. În mirosul pregnant de
praf desluşi un iz de stradă, sudoare şi iarbă. Se uită prin
încăpere şi descoperi o fereastră la înălţime, iar împrăştiate
pe podea, înaintea ei, o mână de cioburi.
Era un loc ordonat, cu excepţia frunzelor răzleţe, aduse de
cine ştie ce furtună ancestrală. Descoperi câţiva saci cu
mălai şi faină de orz. Dar şi nişte mere de iarnă. Lădiţe ticsite
cu smochine şi curmale.
Auri se plimbă prin pivniţă, cu mâinile la spate. Păşea cu
delicateţe, asemenea unui acrobat pe frânghie. Butoiaşe cu
melasă. Borcane cu dulceaţă de căpşune. Câţiva dovlecei
ieşiseră dintr-un sac de pânză şi se prăvăliseră la podea. Auri
le făcu vânt înăuntru şi trase vârtos de sfoară. Se aplecă apoi
să cerceteze un raft de jos. Pe capacul unui vas mic de
ceramică se odihnea o frunză. Cu gesturi delicate, Auri luă
frunza, pe urmă vasul şi în locul lui puse bolul de argint.
Îşi îngădui să arunce o ultimă privire melancolică prin
încăpere înainte să se întoarcă pe unde venise. Răsuflă
uşurată de-abia când ajunse în prietenoasa şi întunecata
Bătătură. Entuziasmată, îndepărtă praful de pe noua ei
comoară. Dacă gravurile nu minţeau, în amforă se găseau
măsline.

2198
 Erau încântătoare. Vasul cu măsline luă calea Arborelui. O
prezenţă solitară pe raftul pustiu, dar mai bine un vas solitar
decât ecouri pustii, sare şi unt rânced. Mult mai bine.
Merse în Port să verifice starea lucrurilor. Sticluţa azurie
nu se simţea în largul ei. Era cuibărită pe raftul de jos al
celei mai îndepărtate etajere, de pe zidul de la răsărit. Auri o
atinse cu blândeţe, încercând să-i aducă alinare. Îşi aminti
că lui îi plăceau sticlele. Să fi fost un cadou potrivit?
O apucă şi o întoarse pe toate părţile. Mai bine nu. Nu
sticluţa asta mohorâtă. Morocănoasă. Destinată altei
persoane. Poate o alta? Ideea îi era pe plac. Nu pe de-a-
ntregul. Aproape.
Gândul o purtă spre măsuţa de toaletă din Prăvălac. Cu o
zi în urmă îi păruse dreaptă şi adevărată. Dar ieri nu fusese
în apele ei. Nu se ridicase la înălţimea numelui. Poate va găsi
o sticlă uitată printre celelalte, una pierdută, care nu-şi
găsea locul.
Măcar era un punct de plecare. Auri îl luă în braţe pe
Reazem, cald şi prietenos, şi hotărî ca, în drum spre Ursă, să
facă un ocol prin Van, Fruntar şi Scânteioagă, ca să vadă şi
prietenul ei minunăţiile Dedesubtului.
Făcu un popas în Zodiar, noul ei salon rotund şi perfect.
Reazem trona ca un rege pe fotoliul de catifea. Auri se întinse
pe canapea să-şi odihnească braţele după atâta trudă dulce.
Dar n-avea prea mult timp de zăbovit. Prin urmare, luă din
nou Roata de alamă în braţe şi urcă agale treptele fără nume,
să se minuneze şi Reazem de stranietatea şi sfiala prefăcută
a locului. Şi pentru că amândoi erau bine-crescuţi, se făcură
că nu bagă de seamă uşa timidă de pe palier.
Trecură prin spărtura din zid şi intrară în Prăvălac.

2199
Încăperea era întocmai cum o lăsase cu o zi în urmă. Nu era
perfectă ca Zodiarul, dar nici strâmbă, răsucită, pierdută sau
nepotrivită. Nimic nu bătea la ochi. Cum măsuţa de toaletă
fusese îndreptată, Prăvălacul părea gata să cadă în mrejele
somnului lung de iarnă.
Totuşi, bătuse drum lung până acolo. Deschise dulapul şi
se uită înăuntru. Atinse oliţa. Aruncă o privire şi în cămară,
unde salută politicos mătura şi găleata. Apoi se concentră
asupra măsuţei. Şi, într-adevăr, găsi câteva sticluţe
frumoase. Una îi atrase în mod special atenţia. Era mică şi
spălăcită. Sclipitoare precum opalul. Perfectă, şi cu dop isteţ
pe deasupra. Nu avu nevoie s-o deschidă. Ştia deja că avea
suflu. Un obiect ales.
Îl ridică pe Reazem şi aruncă un ochi prin gaura din
centrul perfect al roţii sale, în caz că-i scăpase ceva înainte.
Ceva desfăcut sau încâlcit. O sfoară de care să tragă. Nici
gând. Dreaptă sau piezişă, măsuţa de toaletă era bine pusă
la punct.
O sticlă sclipind cu suflare tainică: iată un cadou splendid.
Nu. Că lua sticla de la locul ei sau că smulgea un dinte din
care ar fi croit pe urmă o mărgea, tot aia era.
Oftă şi plecă. Trecu prin spărtura din zid, apoi coborî
treptele fără nume. Ar fi putut să iasă la vânătoare în
adâncurile Linei, prin galeriile sale, iar…
Dar n-avu timp să-şi ducă gândul la bun sfârşit. O treaptă
desprinsă i se răsuci sub tălpi şi o azvârli înainte. Cu un
ţipăt speriat, Auri se împletici pe trepte în jos, iar Reazem îi
scăpă din braţe. Se răsuci şi se desprinse din strânsoarea ei,
din îmbrăţişarea părului ei auriu. Deşi era greu, pentru o
clipă păru că stă locului, pe urmă se învârti şi izbi cea de-a

2200
şaptea piatră cu atâta putere, că lespedea crăpă sub forţa
impactului. Urmă un salt prin aer, după aceea căzu şi se
sfărâmă pe piatra palierului, cu un zgomot asurzitor de
clopot spart. De harpă în clipa morţii. Bucăţile sclipitoare de
metal zăceau împrăştiate pe podea.
Auri reuşi să-şi menţină echilibrul. Nu căzu, dar un fior de
gheaţă îi străpunse inima. Se prăbuşi pe trepte. Era
paralizată. În loc de inimă avea un sloi de gheaţă. Îl simţea
rece în mâini. Marginile lui ascuţite îi mângâiau în
continuare pielea. Se ridică în picioare şi se târî pe scări în
jos. Apoi se împletici de câteva ori, când alte trepte
nechibzuite încercară să-i aţină calea, asemenea unui bătrân
scrântit care îţi spune acelaşi banc de o mie de ori.
Ştia unde greşise. Ar fi trebuit să fie mai delicată în
interacţiunea ei cu lumea. Cunoştea mersul lucrurilor. Ştia
că, dacă nu păşeai cu grijă, ca o pasăre, întreaga lume se
putea prăbuşi în capul tău. Ca un castel din cărţi de joc. Ca
o sticlă pe stânci. Ca o încheietură ţintuită sub mână de
răsuflarea caldă ce miroase a vin şi dorinţă…
Auri se opri la capătul treptelor, ţeapănă şi tensionată, cu
privirile în pământ. În jur atârnau pletele ei aurii. Era cea
mai mare dintre greşeli. N-o lăsa inima să ridice privirile din
pământ, unde zăceau picioarele ei prăfuite şi golaşe. Într-un
târziu, îşi înălţă ochii şi privi încordat. Apoi pe furiş. Pe urmă
văzu bucăţile de alamă şi fu copleşită de durere. Nu. Nu se
sfărâmase. Era frântă. Doar frântă. Buzele ei se desfăcură
într-un rânjet larg, de parcă ar fi vrut să înghită Luna. Da.
Reazem se frânse, dar nu era nimic rău în asta. Aripa se
frânge în zbor. Valurile se frâng de ţărm. Până şi omul cade
frânt în pat. Fireşte că era frânt. Cum altfel ar fi putut cineva

2201
atât de straşnic centrat să împărtăşească înţelepciunea lui
perfectă cu lumea? Unele lucruri erau prea adevărate pentru
a fi spuse.
Reazem zăcea frânt în trei bucăţi. Trei forme ascuţite cu
câte trei dinţi fiecare. Nu mai era un pivot ancorat în firea
lucrurilor, ci trei a câte trei.
Auri zâmbi şi mai tare. Vai. Vai. Vai. Fireşte. Degeaba
căutase un singur lucru. Nici nu era de mirare că nu găsise
nimic. Nici nu era de mirare că totul era strâmb. În fapt,
căuta trei lucruri. El urma să aducă trei cu el. Se cuvenea să-
i răspundă pe măsură. Trei lucruri perfecte, iată darul
potrivit.
Auri privi nedumerită spre trepte. Roata lovise cea de-a
şaptea treaptă, crăpând-o bine de tot. Prin urmare, nu şapte.
Se înşelase şi în privinţa acestui lucru. Nu în a şaptea zi
avea să sosească, ci astăzi! Poate că în altă zi, această
descoperire ar fi zdruncinat-o puternic. Ar fi trecut-o toate
năduşelile şi s-ar fi simţit teribil de încâlcită. Dar nu şi
astăzi. Nu în acel moment, când adevărul era atât de frumos
aşternut dinaintea ei, când totul se limpezise brusc. Trei
lucruri! Era uşor dacă ştiai firea lucrurilor. Auri era atât de
copleşită, încât înţelese destul de târziu unde se afla. Sau
mai degrabă conştientiză că treptele ştiau, într-un sfârşit,
unde se aflau. Se aflaseră pe sine. Îşi găsiseră locul. Aveau
un nume. Auri se afla în Cele Nouă.

2202
 Miezul ascuns al lucrurilor

uri strânse treimile şi se întoarse în Manta.

A Păreau mult mai uşoare, dar n-o surprindea

câtuşi de puţin. Îşi împărţiseră secretele între ele, iar
fata ştia din proprie experienţă cât de greu atârnau secretele
de care te ţineai cu dinţii.
În Manta, ea aranjă cu grijă treimile, dar înainte să le

2203
proptească pe tustrele de perete, zări forma primului ei
cadou. Mai limpede de-atât nici că se putea. Nu era de mirare
că podeaua îi prisosea acolo. Nu era de mirare că nu folosise
niciodată al doilea raft de pe perete.
Dinţii erau nemaipomeniţi. Atât de adevăraţi. Scăpărau ca
dorinţele din basme. Înţelegând mersul lucrurilor, Auri duse
prima treime înapoi în Prăvălac. O luă prin Ursă, trecu prin
Zodiarul perfect rotund şi bărbătesc, apoi pe Cele Nouă,
nepăsătoare că le descoperise numele.
Cu rânjetul pe buze, Auri duse treimea de alamă
strălucitoare la sertarul dulapului şi o îndesă cu grijă
înăuntru. Îşi găsi locul imediat. Se potrivea ca un iubit, sau o
cheie.
Auri coborî mâinile şi simţi atingerea fină şi răcoroasă a
cearşafului pe vârful degetelor. Îl scoase din sertar şi îl
sărută. Era liber să plece. Strânse cearşaful la piept şi se
întoarse într-un suflet la Manta.
A doua treime luă drumul Toacei. Şi pentru un răstimp,
Auri părăsi Dedesubtul cu sufletul la gură. O spărtură în zid,
trepte ascunse, printr-o pivniţă şi de acolo în magazia celei
mai de seamă taverne din oraş. Lăsă treimea şi în schimbul
ei luă un eider alb şi rotofei, plin de nevinovăţie şi
coborâşuri. Era frumos şi delicat, plin de şoapte calde şi
amintiri de drum.
Deloc stingherită de greutatea lui, Auri străbătu în fugă
tunelurile, uşoară ca zânele pădurii. Când se întoarse în
Manta, aşternu salteaua lângă perete, aproape de patul ei.
Suficient de aproape să-i audă şoaptele la nevoie. Suficient
de aproape să-i asculte cântecul în miez de noapte.
Gândul o făcu să roşească puţin. Luă cearşaful alb şi

2204
cremos şi îl aşternu pe noul lui pat, după care îl netezi cu
mâinile. Era minunat, ca un sărut pe pielea ei.
Auri intră în Port, zâmbind fericită, şi se întoarse cu
pătura. Înţelese în acel moment de ce o părăsise.
Ştiuse adevărul lucrurilor cu mult înaintea ei. Pur și
simplu, nu mai era pentru ea. Aşternu pătura pe pat şi văzu
că nu se mai temea de podea. Se retrase puţin s-o admire,
aşa delicată, şi dulce, şi ocrotitoare, şi frumoasă cum era. Tot
din Port adusese şi ceaşca lui de ceai, şi cartea cu coperte de
piele, netăiată, necitită şi cu totul necunoscută. Şi figurina de
piatră. Apoi le aşeză pe toate pe raftul de lângă patul lui, să
aibă şi el un colţ de frumuseţe.
Şi iată, darul perfect pentru el: un loc sigur unde putea să
înnopteze.
Oricât de mult şi-ar fi dorit să mai stea puţin tolănită, n-
avea timp de pierdut. Trei era la ordinea zilei. Mai trebuia să-
i găsească încă două cadouri.

Auri se întoarse în Port şi inspectă rafturile cu ochiul

făurarului. Şi fiindcă era o zi a făuritului, iar vântul îi adia
molcom pe spate, se gândi la nevoile viitorului său oaspete.

2205
 Era un alt fel de-a gândi. Cu toate că nu-şi dorea nimic
pentru sine, ştia că asemenea gânduri erau primejdioase.
Sticlexul îi făcea cu ochiul, dar nu era un cadou potrivit
pentru el. Nu pe de-a-ntregul. Un cadou pentru vizite
neanunţate. Fagurele… aproape…
Atinse cu două degete borcanul cu boabe de ilex. Apoi îl
ridică, lăsând lumina să pătrundă prin el. Ce-i drept, nu prea
avea boabe. Şi-atunci se dumiri. Desigur. Auri surâse. Ce
mijloc mai bun de a alunga furia? Pe deasupra, era cea de-a
treia parte a unei lucrări începute anterior. O lumânare i s-ar
potrivi de minune.

2206
 Brusc înlemni, cu borcanul în mână. Cu răsuflarea tăiată,
îşi aminti că timpul o zorea cumplit din urmă. Lumânarea
însemna topire. Îngemănare. Dar înainte de toate, avea
nevoie de un şablon. Se întunecă la chip. Se simţea de parcă-
i furase ceva. Era cât se poate de nedrept. Nu-şi permitea să
meargă cu fleacuri la el.
Fără şablon, nu puteai să faci lumânări. Prin urmare,
trebuia să meargă la Mărginiş. Nu mai stătu pe gânduri.
Dacă ar fi fost vorba despre ea, n-ar fi îndrăznit niciodată,
dar pentru el… Oare nu merita şi el câteva lucruri? După
toate câte făcuse, nu merita şi el un cadou regesc? Fireşte că
merita. Aşa că Auri trecu în pas voios prin Manta, deschise
uşa cu drugi de fier şi intră în Mărginiş.

Era un loc curăţel şi tăcut. Avea o masă de lucru, neagră,

lucioasă şi tare ca piatra. Alături erau tot soiul de ustensile.
Un cusur. Un suport cu inele suspendate. Arzător. Robinete
bine fixate. Oţel, alamă şi fier. De pereţi atârnau mai multe
rafturi, ticsite cu nenumărate lucruri. Fiole cu agenţi şi
reactivi. Un recipient de piatră
umplut cu sulfonium. Pudre, săruri,
minerale şi ierburi. Uleiuri şi
unguente.
Paisprezece licori. Calcarin.
Camfor. Totul era perfect şi
adevărat. Ordonate, separate şi
înmagazinate în cel mai potrivit mod
cu putinţă.

2207
 Avea şi unelte. Alambicuri şi retorte. Un arzător robust,
fără fitil. Ţevi de metal spiralate. Creuzete, cleşti şi recipiente
pentru fierbere. Site, filtre şi cuţite de cupru. O râşniţă şi o
presă cu şurub strălucind de curăţenie. Erau şi rafturi de
piatră. Rafturile atente, ticsite cu sticle cuibărite în spatele
geamului gros. Sticlele nu erau curate ca rafturile, şi nici
etichetate.
Era o harababură acolo. Una era umplută cu urlete. Alta
cu furie.
Erau multe sticle acolo, unele mult mai rele decât acestea
două.
Auri puse borcanul cu fructe de ilex pe masa de lucru.
Fetiţa era o făptură măruntă. Un copil al străzii. Cele mai
multe lucruri nu erau pe măsura ei. Mai toate mesele erau
prea înalte. Dar nu. Odinioară, fusese încăperea cuiva.
Cândva, pe vremuri. În acel moment era încăperea nimănui.
O pânză goală a lucrurilor ce puteau aparţine oricui. Nu era
însă pentru Auri.
Deschise sertarul şi scoase un şablon circtangular de
alamă. Numai bun pentru făcut lumânări.
Auri studie preocupată boabele de ilex. Cuviincioase, nu-i
vorbă, dar mândre din fire. Păstrau în ele adierea vântului de
miazănoapte. Trebuia să le domolească puţin. Da. Simţi şi
furie acolo. Oftă. Aşa nu se putea.
Miji ochii şi făcu socoteala în minte. Chibzui o vreme, cu
ochii când la şablon, când la borcanul cu boabe, şi hotărî că
nu avea destulă ceară. Nu pentru o lumânare întreagă. Nu
pentru o lumânare ca lumea. Nu pentru el.
Auri plecă şi se întoarse cu fagurele de miere. Cu gesturi
pline de importanţă, aşeză fagurele în presă şi învârti

2208
mânerul până ce toată mierea se scurse în borcanul curat şi
străveziu de dedesubt. Operaţiunea nu dură mai mult de
treizeci de secunde. Lăsă fagurele să se scurgă şi aprinse
arzătorul fără fitil, apoi potrivi suportul cu inele, să ţină
creuzetul la înălţimea potrivită. Deschise presa, scoase felia
aplatizată de ceară şi o împături de două ori, pe urmă o aşeză
în creuzet. Nu cât şi-ar fi dorit, cu siguranţă, dar cu tot cu
fructele de ilex, suficient cât să umple şablonul.
Auri privi ceara care se topea şi încuviinţă. Tare
somnoroasă mai era. Plină de dulceaţa toamnei, sârguinţă şi
recompensă. Clopotele erau şi ele bine-venite. Nimic nu se
potrivea cu ce ar fi dorit ea să-i ofere în dar.
Ştia cum ar fi trebuit tratat ilexul. Cunoştea firea înceată a
lucrurilor. Macini şi fierbi fructul ceros. Cerni zgrunţurii. Mai
dai un clocot, apoi decantezi şi laşi la răcit, separând astfel
ceara. Chiar şi dacă ar fi avut uneltele de trebuinţă, i-ar fi
luat câteva ceasuri bune. Dar el urma să ajungă cât de
curând. De asta nu se îndoia. Nu mai avea timp suficient. Şi
chiar dacă ar fi avut toată ziua la dispoziţie, ceara conţinea
anumite proprietăţi care nu i s-ar fi potrivit. Era plin de
mânie şi deznădejde. Şi mândrie… Cu prisosinţă chiar. Ştia
modalităţi de a scoate aceste elemente din compus. Cunoştea
ciclul purificării. Ştia cum să sublimeze şi să extragă. Putea
să separe o proprietate nonexclusivistă la fel de bine precum
cel mai iscusit alchimist.

2209
 Dar nu era vreme să ceară Lunii favoruri. Nu în acel
moment. Nu putea să grăbească procesul, dar nici să
întârzie. Unele lucruri erau mult prea importante. Aşa cum
spunea şi Magistrul Mandrag: alchimia înseamnă în
proporţie de nouăzeci la sută chimie. Iar chimia reprezintă în
proporţie de nouăzeci la sută aşteptare.
Dar acel povârniş îngust al celor zece procente? Auri
învăţase taina alchimiei în urmă cu mulţi ani. O studiase
înainte să înţeleagă adevărata formă a lumii. Înainte să
înveţe cum să fie măruntă.
Da. Cunoştea bine meşteşugul. Ştia căile sale ascunse şi
întortocheate. Toate practicile delicate, subtile şi îmbietoare
ce-ţi confereau măiestria în domeniu. Şi erau multe. Unii
notau, descriau. Simboluri. Semnificanţi. Licori şi
amestecuri. Formule. Calcule matematice.
Dar în acel moment ştia mult mai multe. Multe dintre
lucrurile pe care le crezuse adevărate într-o vreme se
dovediseră a fi şiretlicuri. Modalităţi iscusite de a vorbi
despre lume. Un troc. O rugăminte. O chemare. Un strigăt.
Dar sub toate acestea era tăinuit un secret, în miezul ascuns
al lucrurilor. Mandrag nu pomenise de aşa ceva. Pesemne că
Magistrul nici nu ştia de el. Auri descoperise de una singură
tainele misterului. Cunoştea adevărata formă a lumii. Restul
2210
nu era decât umbră, zgomot şi bătăi îndepărtate. Auri
încuviinţă în sinea ei, cu seriozitatea întipărită pe chip. Puse
fructul măcinat într-o sită şi aşeză sita deasupra unui borcan
îndesat. Închise ochii. Se îndreptă de spate. Răsuflă adânc.
Aerul din încăpere deveni apăsător. Greu. Nerăbdător. Totul
era nemişcat. Nu scoase nicio vorbă. Lumea se întinse şi se
compactă.
Auri inspiră adânc şi deschise ochii. Era o fiinţă plăpândă,
cu tălpile golaşe pe lespedea rece.
Dreaptă şi înconjurată de coama ei aurie, Auri zâmbi şi
revărsă toată greutatea dorinţelor sale asupra lumii.
Şi lumea se cutremură. Toate lucrurile îi aflară dorinţa.
Toate lucrurile se grăbiră să-i facă pe plac.

Nu după mult timp, Auri se întoarse în Manta cu o

lumânare de culoarea măcrişului, cu nuanţe de levănţică.
Mirosea a dafin şi albine.
Era perfectă.

Auri se spălă pe faţă, pe mâini şi pe picioare.

2211
 În curând. Ştia prea bine. În curând urma să-i calce
pragul. Sângeriu, dulce, trist şi frânt. Asemenea ei. Urma să
sosească şi, ca un domn ce era, aducea cu el trei lucruri.
Auri dansă, zâmbind satisfăcută. Şi ea îi pregătise trei
lucruri.
Întâi lumânarea cea isteaţă, iscusită ca Taborlin. Plină de
căldură, poezie şi visare.
Apoi un loc potrivit. Un raft pentru inima lui. Un culcuş.
Nimeni şi nimic nu se putea atinge de el în Manta.
Şi al treilea lucru? Ei bine… îşi coborî privirile şi se
îmbujoră puternic.
Ca să mai tragă de timp, Auri luă soldăţelul de piatră de pe
raftul lui. Curios, dar nu observase până atunci desenul de
pe scut. Era foarte şters. Dar cu toate astea, desluşi turnul
învăluit într-o coloană de foc. Nu era un simplu soldăţel, ci
un soldat amyr. Pe urmă zări şi însemnele de pe braţul său şi
se miră că nu le văzuse până atunci. Era un sirid. Fireşte.
Altfel, n-ar fi fost un cadou pe măsura lui. Sărută figurina şi
o aşeză la loc pe raft.
Mai era însă al treilea lucru. De data aceasta, Auri nu mai
roşi. Se mulţumi să zâmbească. Se spălă pe faţă, pe mâini şi
pe picioare. Apoi alergă degrabă în Port şi deschise sticlexul.
Cu două degete scoase o boabă măruntă ce lucea roşie ca
focul, în ciuda strălucirii verzi a lui Foxen. Auri fugi în Van şi
se uită în oglindă. Se linse pe buze şi strivi fructul de
rotunjimea lor cărnoasă, pe urmă îl plimbă pe conturul lor,
de la stânga la dreapta. Se privi din nou în oglindă. Nu sesiză
nicio diferenţă. Buzele ei aveau aceeaşi nuanţă de rozaliu
spălăcit. Zâmbi şi se întoarse în Manta. Se spălă pe faţă,
mâini şi picioare. Mai că plesnea de veselie.

2212
 Se uită la patul lui. La raftul lui, străjuit de micul soldat
amyr. Era perfect. Era cum trebuie. Era un început. Într-o
bună zi, va avea nevoie de un culcuş, iar culcuşul îl aştepta
acolo. Într-o bună zi va veni la ea, iar ea îi va purta de grijă.
Într-o bună zi, el va fi fragil şi gol pe dinăuntru, şi singur în
beznă. Şi atunci…
Auri zâmbi. Nu pentru ea. Nu. Nici măcar pentru ea.
Trebuia să stea deoparte, măruntă şi ascunsă de ochii lumii.
Dar în ceea ce-l privea, lucrurile stăteau complet diferit.
Pentru el va da frâu liber dorinţelor sale. Se va folosi de toată
priceperea şi iscusinţa de care era în stare. Apoi îi va fauri un
nume.
Auri se răsuci de trei ori. Gustă aerul. Rânji. În jurul ei,
totul era potrivit şi adevărat. Ştia exact unde se afla. Ştia
exact unde trebuia să fie.

2213
 Coda
dânc în inima Dedesubtului, pietrele erau calde sub

A picioarele ei. Auri auzi în depărtare o melodie stranie

şi dulce.

2214
2215
2216
 Postfaţa autorului
aideţi să vă spun o poveste despre o poveste. Pentru

H că asta fac în momentul acesta.

În ianuarie 2013 stăteam într-un bar din San Francisco cu

Vi Mart: matemuziciană, specialistă în videouri, într-un
cuvânt – o persoană minunată. Fără să ştim unul de altul, ne
admiram reciproc lucrările de ani de zile şi recent făcuserăm
cunoştinţă printr-un prieten comun.
Aceasta a fost prima noastră întâlnire faţă în faţă. Tocmai
terminasem prima versiune a poveştii pe care tocmai aţi citit-
o şi Vi acceptase să arunce o privire peste ea şi să-şi spună
părerea.
Am petrecut câteva ore vorbind despre carte, iar
conversaţia noastră a luat întorsături bizare, aşa cum se
întâmplă în discuţiile lejere.
Părerile ei au fost bine-venite. Nu doar inteligente, ci
uimitor de pătrunzătoare. Când i-am spus asta, a părut uşor
amuzată şi mi-a explicat că scrisul îi răpeşte aproape tot
timpul. Scrie un scenariu pentru fiecare videoclip în parte, pe
care ulterior îl înregistrează. Pentru ea, scenariul reprezintă
cea mai importantă etapă în procesul de creaţie.
2217
 Apoi mi-a indicat unele lucruri ce trebuiau îmbunătăţite,
unele părţi nefinisate, unele neconcordanţe logice. Totodată,
a subliniat şi părţile care i-au plăcut, vorbind despre poveste
ca despre un tot unitar.
Ar trebui să precizez că în acel moment eram puţin
cherchelit. Un lucru care nu mi se întâmplă prea des. Dar de
vreme ce mă aflam într-un bar, mi s-a părut de bonton să
comand ceva de băut. Pe urmă am mai comandat un pahar,
întrucât Vi era la al doilea şi voiam să fiu sociabil. După
aceea am mai cerut încă unul, pentru că eram puţin agitat,
fiind prima întâlnire cu ea. Şi, în sfârşit, încă unul, deoarece
eram agitat şi neîncrezător în privinţa poveştii mele.
Ca să fiu cinstit, eram foarte agitat din această cauză.
Undeva în adâncul meu ştiam că povestea era un dezastru.
Un dezastru colosal.
— Proza mea nu se comportă ca o poveste normală, i-am
spus eu. O poveste trebuie să aibă dialog, acţiune şi conflict.
O poveste trebuie să aibă mai multe personaje. Am scris o
schiţă de treizeci de mii de cuvinte!
Vi mi-a replicat că i-a plăcut.
— Păi da, am zis eu. Îmi place şi mie, dar asta nu
contează. Cum să-ţi spun, cititorii au anumite aşteptări de la
o poveste. Te poţi lipsi de unul sau două dintre personaje
dacă ştii cum, dar nu poţi să renunţi la toate. În ceea ce
priveşte acţiunea, poate cel mai captivant moment e
preparatul săpunului. Am scris opt pagini despre cineva care
prepara săpun. Opt pagini de preparat săpun într-o carte de
şaizeci de pagini. Doar un nebun ar face una ca asta.
Cum vă spuneam, eram cu adevărat îngrijorat de soarta
poveştii. Şi poate mai beat decât mă simţeam. Mi-am

2218
destăinuit în final oful, pe care nu-l împărtăşisem nimănui
până atunci:
— Oamenii vor citi şi se vor enerva.
Vi m-a privit cu seriozitate.
— M-am simţit mai legată emoţional de lucrurile din
nuvelă decât de multe alte personaje din alte cărţi. E o
poveste bună.
Cu toate acestea, nu eram acord cu ea. Am dat din cap,
fără s-o privesc în ochi.
— Cititorii au aşteptări, am adăugat eu. Vor fi
nemulţumiţi, deoarece nu se comportă ca o povestire
obişnuită.
Atunci, Vi a spus un lucru pe care mi-l voi aminti
întotdeauna.
— La naiba cu oamenii ăia! Oare toate poveştile sunt scrise
anume pentru ei? Cu mine cum rămâne? Unde-s poveştile
pentru cei ca mine?
Glasul ei era dur, uşor nervos, dar plin de pasiune. În acel
moment ar fi putut da cu pumnul în masă. Îmi place să cred
că a dat cu pumnul în masă. Să zicem că a făcut-o.
— Lasă-i pe ceilalţi cu povestirile lor obişnuite, a adăugat
Vi. Povestea asta nu-i pentru ei. Asta-i povestea mea.
Povestea asta-i pentru oameni ca mine.
A fost cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva
vreodată.

N-am vrut să scriu povestea aceasta. Sau mai bine spus,

n-am vrut ca povestea asta despre Auri să ajungă aşa cum a

2219
ajuns.
Am început să o scriu prin 2012. Voiam să fie o proză
scurtă pentru antologia Rogues editată de George Martin şi
Gardner Dozois. Anticipasem o poveste cu impostori şi mi-am
închipuit-o pe Auri ca pe un şarlatan mai simpatic decât
aceia care apar în mod normal în astfel de cărţi.
Dar povestirea nu a ieşit aşa cum mă aşteptasem, ci mai
ciudată decât o simplă poveste cu şarlatani, iar Auri – mai
plină de secrete şi mistere decât anticipasem.
În cele din urmă, povestea ei a ajuns la 14 000 de cuvinte
şi am lăsat-o deoparte. Era prea lungă. Prea ciudată. Şi pe
lângă toate acestea, îmi devenise clar că nu era potrivită
pentru antologie. Auri nu era un simplu şarlatan. Şi, să nu
uităm, nu era o poveste cu şarlatani.
În ciuda faptului că depăşisem termenul de predare,
Martin şi Gardner au fost îngăduitori şi au aşteptat după
mine, aşa că am scris în schimb The Lightning Tree, o
povestire despre Bast, mult mai potrivită pentru antologie.
Cu toate acestea, povestea lui Auri îmi dădea încontinuu
târcoale şi am înţeles că n-aveam să scap de ea până n-o
terminam. Pe deasupra, îi datoram de multă vreme o nuvelă
lui Bill Schafer de la Subterranean Press. El îmi publicase
cele două cărţi cu ilustraţii, nu-pentru-copii, intitulate The
Adventures of the Princess and Mr. Whiffle: The Thing Beneath
the Bed şi urmarea acesteia, The Dark of Deep Below, şi
ştiam că nu va refuza o poveste aparte.
Aşa că am scris în continuare povestirea, care a devenit tot
mai lungă şi mai ciudată. În clipa aceea, mi-am dat seama că
era cât se poate de neobişnuită, având foarte puţine în
comun cu povestirile de acest tip. După toate standardele

2220
tradiţionale, era un dezastru.
Şi acum, bomba. Mi-a plăcut. Era stranie şi nepotrivită şi îi
lipseau o droaie de lucruri considerate esenţiale într-o
povestire. Dar cumva mergea. Nu numai că învăţam multe
despre Auri şi despre Dedesubt, dar povestea în sine căpăta
un farmec aparte.
Fără un motiv anume, am lăsat povestirea să crească în
voia ei. N-am încadrat-o într-un tipar anume şi nu am
introdus în ea nimic din ceea ce se presupune că trebuie să
fie acolo. M-am gândit să o las să fie ea însăşi, cel puţin
pentru moment. Cel puţin până o terminam. Apoi am ştiut
că, probabil, va trebui să cedez deciziilor editoriale, prin ale
căror tăieri s-ar fi transformat în ceva normal. Deocamdată
nu.
Să ştiţi că am mai trecut prin aşa ceva. Numele vântului
face uz de multe elemente inoportune. Prologul e în sine o
listă de lucruri pe care n-ar trebui să le faci niciodată ca
scriitor. Dar în ciuda acestui fapt, textul curge. Uneori o
poveste funcţionează pentru că e diferită de altele. Pesemne
că povestea mea aparţinea acestui gen…
Totuşi, când am scris scena de opt pagini în care Auri
prepara săpun, mi-am dat seama că nu era cazul. Scriam o
povestire de sertar. Pentru cei care nu cunosc termenul, un
text de sertar e textul care odată terminat ajunge pe fundul
sertarului şi acolo rămâne. Nu-i genul de text pe care-l poţi
vinde unei edituri. Genul de povestire pe care oamenii vor s-o
citească. E genul de povestire pe care-o scrii şi apoi îţi
aminteşti de ea înainte de a muri, când îţi rogi un apropiat
să-ţi ardă toate hârtiile nepublicate. Bineînţeles, după ce a
şters întâi istoricul navigărilor tale pe internet.

2221
 Ştiam că Bill de la Sub Press era foarte deschis la proiecte
ciudate. Dar de data asta? Nu. Am scris-o ca să mi-o scot din
cap. Am fost nevoit s-o scriu ca să învăţ lucruri despre Auri
şi despre lume. (Care poartă numele Temerant… aţi
observat?).
Pe scurt, ştiam că povestea asta era pentru mine. Nu
pentru altcineva. Se mai întâmplă uneori.
Totuşi, mi-a plăcut. Era ciudată şi gingaşă. Am găsit în
cele din urmă vocea lui Auri. Şi mi-a plăcut. Am învăţat
multe despre naraţiunea la persoana a treia, aşa că nu a fost
o pierdere totală de timp.
Când am terminat, am trimis-o agentului meu, Matt,
pentru că asta ţi se cere să faci ca scriitor. I-am spus că
urma să i-o trimit lui Bill, dar că nu-mi puneam prea mari
speranţe în el, deoarece din punct de vedere narativ era o
catastrofa.
Însă el a citit-o şi i-a plăcut.
M-a sunat şi mi-a zis că ar trebui să i-o trimitem lui Betsy,
editoarea mea de la DAW.
— N-o s-o vrea, i-am replicat eu. E o aiureală. E o poveste
scrisă de un nebun.
Matt mi-a amintit că, potrivit contractului, aceasta era
îndreptăţită să primească toate textele mele înaintea oricui.
— Pe lângă asta, a adăugat el, ar fi politicos s-o pui şi pe
ea în temă, pentru că e cel mai important editor cu care
colaborezi.
Am dat din umeri şi i-am zis s-o expedieze, un pic jenat la
gândul că Betsy urma s-o citească. Dar ea a citit-o şi i-a
plăcut. Chiar i-a plăcut. A vrut să o publice.
În acel moment am început să transpir.

2222
 În lunile care au urmat conversaţiei cu Vi Hart, am revizuit
povestirea cam de opt ori. (Pentru mine nu e ceva neobişnuit,
ba dimpotrivă, e destul de puţin.)
Totodată, am dat povestirea mai multor cititori amatori,
pentru ca feedbackul lor să mă ajute la nesfârşitele şi
obsedantele mele revizuiri. Cu toţii au spus, fiecare cu
vorbele lui, următorul lucru:
„Nu ştiu ce-or să creadă alţii; probabil n-o să le placă, dar
mie sincer mi-a plăcut”.
Curios câţi oameni mi-au trimis diferite variante ale
răspunsului de mai sus. La naiba, până şi eu am spus
acelaşi lucru puţin mai sus.
Adevărul este că Auri mi-e dragă. Am un loc special în
inimă pentru fata aceasta ciudată, dulce şi împrăştiată. Şi,
de fapt, o cam iubesc.
Poate pentru că amândoi suntem aiuriţi, fiecare în felul
său ciudat. Şi pe deasupra, amândoi suntem conştienţi de
acest lucru. În interiorul ei, Auri ştie că nu e cum ar trebui
să fie şi asta o face să se simtă foarte singură.
Ştiu cum se simte.
Faptul în sine nu e neobişnuit. La urma urmei, eu sunt
autorul. Se presupune că ştiu ce simte un personaj. Abia
când urmau să sosească primele reacţii mi-am dat seama cât
de răspândit era acest sentiment. Nenumărate persoane mi-
au povestit de empatia resimţită pentru Auri. Mi-au spus că
o înţelegeau.
Nu mă aşteptam la asta. Nu pot decât să mă întreb câţi

2223
dintre noi trecem prin viaţă, zi de zi, însinguraţi şi nesiguri,
înconjuraţi tot timpul de persoane care simt exact la fel.
Aşadar. Dacă citeşti această carte şi nu ţi-a plăcut, îmi
pare rău. E numai vina mea. E o povestire ciudată. S-ar
putea să-ţi placă mai mult dacă o citeşti a doua oară. (Cele
mai multe povestiri ale mele sunt mai bune la o a doua
lectură.) Sau poate că nu.
Dacă eşti unul dintre cei care au găsit povestea derutantă,
impermeabilă sau năucitoare, îmi cer scuze. Adevărul e că
probabil nu era pentru tine. Vestea bună e că există multe
alte poveşti în lumea asta care sunt scrise doar pentru tine.
Poveşti care o să-ţi placă mult mai mult.
Această poveste e pentru toţi acei oameni puţin frânţi.
Sunt de-o seamă cu voi. Nu sunteţi singuri. Pentru mine,
toţi sunteţi minunaţi.
Pat Rothfuss
Iunie, 2014

P.S. Îmi dau seama acum că nu am vorbit deloc despre

ilustraţii şi mi-e tare ruşine. Nu numai pentru că sunt
superbe. Şi nu numai pentru că Nathan Taylor e un sfânt, că
a rezistat la obsesiile mele enervante, ci şi datorită faptului
că modul în care ele au ajuns să fie incluse în povestire este
extrem de interesant.
Din păcate, nu mai am timp şi nici spaţiu la dispoziţie, aşa
că vă invit să aflaţi mai multe despre ilustraţii pe blogul meu.
Dacă sunteţi interesaţi, fireşte:
http://www.patrickrothfuss.com.

2224
 Glosar
Annulet - Zodiar
Applecourt - Livada cu Meri
Bakers - Brutărie
Billows (Bellows, Belows) - Brizant
Borrough - Văgăună
Boundary - Mărginiş
Candlebear - Lumânările Înalte
Cinderwash - Zeama Tăciunilor
ciridae - sirid
Clinks - Clingi
Cricklet - Izvorul Greierului
Crumbledon - Năruinţă
Darkhouse - Casa Întunecată
Delving - Săpăioagă
Downings - Scobitură
Faceling - Chiparniţă
Greely - Zăbrea
Grimsby - Grâmbar
Mandril - Fusuri
2225
Mote - Firicel
Mews - Morişcă
Ninewise - Cele Nouă
Oars - Vâsle
Pickering - Bătătură
Scapering - Scorov
Sit Twice - Şezi Două
Tenance - Foişor
tenaculum - tenaclu
Tocks - Toacă
Tenners - Gropi
Tumbler - Prăvălac
Underthing - Dedesubt
Van - Van
Vaults - Cavouri
Veneret - Adorne
Wains - Ursă
Withy - Vergea
(the) Woods - Păduri
2226